Ion Ioanid — Inchisoarea noastra cea de toate zilele V1

ION IOANID 


ION IOANID 


ÎNCHISOAREA NOASTRĂ 
CEA DE TOATE ZILELE 


VOLUMUL 1 - 1949, 1952-1954 
Încep să-mi dau seama că numai caracterul importă. 
Convingerea politică, părerile filosofice, originea socială, 
credinţa religioasă nu sunt decât accidente: numai 
caracterul rămâne după filtrările produse de anii de 
puşcărie ori de viaţă... 

N. Steinhardt - „Jurnalul fericirii.* 

— MALMAISON - (PRIMA ARESTARE) 


În 1949, aveam 23 de ani, locuiam în Bucureşti la o bună 
prie-tenă, la primul etaj al unui imobil de pe bulevardul 
Dacia. 

Era toamna, când într-o zi, pe la orele două noaptea, au 
dat buzna în ca-să patru securişti în civil, cu pistoalele în 
mână. Cei şase locatari ai eta-jului au fost toţi adunaţi în 
salon şi luaţi apoi rând pe rând în camerele lor, pentru a fi 
prezenţi la percheziţie. Primul am fost eu. 

Pe măsuţa de noapte, seara înainte de culcare, pusesem 
cartea lui Hitler, „Mein Kampf”. Avusesem peste zi o 
discuţie cu un prieten şi consulta-sem seara cartea pentru a 
vedea cine avusese dreptate. Unul din secu-rişti, răscolind 
patul şi trântind cartea jos, a ridicat-o şi fără să se uite la ea 
a pus-o din nou pe măsuţă. Apoi a luat toate cărţile din 
bibliotecă pe rând şi le-a scuturat, ţinându-le de coperte. 

Toate lucrurile din dulap au fost scoase, pipăite şi aruncate 
pe jos şi pe pat. În partea de sus a dulapului, pe un raft, se 


aflau diferite scule, un aparat vechi de radio demontat, 
sârme etc. 

Cu câteva zile înainte, ţinusem acolo un pachet cu capse şi 
fitil Pick-ford, pe care apoi îl dădusem mai departe. 
Conţinutul pachetului, plus muniţie şi alte arme şi grenade 
proveneau de la Fortul Bragadiru. Ajungând cu percheziţia 
la acest raft, unul din securişti a găsit un pachet cu fitile şi 
capse, în ambalajul lui original militar, care rămăsese 
rătăcit în dulap. L-a desfăcut, examinat cu curiozitate, l-a 
mirosit şi neştiind ce este, imaginându-şi că aparţine 
radioului demontat, l-a aruncat în gră-mada de lucruri 
scotocite de pe jos. La un moment dat, unul din secu-rişti şi- 
a pus pistolul pe masă, lângă scaunul pe care mă aşezaseră. 
Cum la acea vreme eram pasionat de arme, mi-am dat 
seama că era un Bere-tta 9 mm, fără încărcător. Am făcut 
remarca cu voce tare şi cu oarecare mândrie că nu mă las 
păcălit de astfel de trucuri. Cu timpul aveam să mă lecuiesc 
de a arăta că nu sunt prost! 

Când s-a terminat percheziţia la mine în cameră, am fost 
luat numai în cămaşă şi pantaloni între doi securişti, am 
coborât scările până la intrare unde a mai apărut un al 
treilea şi astfel încadrat am mers până la o maşi-nă, oprită 
pe Str. Polonă, la vreo 30 de metri. Unul din agenţi s-a suit 
lângă şofer în faţă, iar eu între ceilalţi doi, în spate. Mi-au 
pus cătuşe la mâini, ochelari negri pe ochi şi unul din cei doi 
m-a culcat cu capul la el în poală. Am mers cam un sfert de 
oră, pierzând complet simţul direc-ţiei. La un moment dat 
am auzit cum se deschid nişte porţi metalice, maşina a mai 
mers câţiva metri şi s-a oprit. Mai târziu am aflat că eram la 
Malmaison pe Calea Plevnei. 

Am fost scos din maşină şi susţinut şi dirijat de coate am 
mers câţiva metri pe un drum pavat. Un câine m-a 
adulmecat mârâind. Am urcat două-trei trepte, o uşă s-a 
închis în urma mea şi mi s-au scos ochelarii. În spatele unui 
birou era un civil, care mi-a cerut să-mi golesc buzuna-rele 
să-i dau cureaua şi pantofii. M-a pipăit de sus până jos fără 


să mă dezbrace şi mi-a aruncat o pereche de cipici din stofă 
militară kaki, mult prea mari pentru mine, murdari şi 
umezi. Mi s-au pus din nou ochelarii şi am fost dus pe un 
coridor, până în dreptul unei uşi. Au deschis-o, m-au împins 
înăuntru şi mi s-au scos ochelarii. 

Celula avea cam 2,50 m pe 2 m. De-a lungul peretelui din 
stân-ga două paturi de fier suprapuse. Pe peretele din fund, 
un calorifer. Pa-turile erau făcute cu: saltea de paie, 
cearceafuri, pătură, pernă umplută cu paie şi faţă de pernă. 
Era foarte cald şi mirosea a motorină. Uşa era din lemn 
gros şi avea o vizetă. 

Gardianul care mă adusese era în cămaşă şi purta şi el 
cipici, iar la centură îi atârna un toc de pistol. Din uşă mi-a 
dat instrucţiunile pe şoptite: a început prin a-mi spune că 
mă aflu la „regimul tăcerii”, că n-am voie să vorbesc, să 
cânt, să fluier sau să bat în pereţi. Peste zi n-am voie să mă 
culc. Numai dacă am ceva foarte important, pot bate la uşă. 
Când aud că se deschide uşa, să mă întorc cu spatele. Apoi 
a închis uşa şi a tras zăvorul. Deasupra uşii, foarte sus, 
celula fiind foarte înaltă, era o ferestruică care dădea pe 
coridor. La mijlocul plafonului atârna un bec, în permanenţă 
aprins. 

Cu câteva zile înainte de arestare, o prietenă, Anca Tyllo, 
mă rugase să-i dau la reparat lănţişorul unei cruciuliţe de 
aur. Îl reparasem şi pentru a nu-l pierde, fiind foarte fin, mi- 
| pusesem la gât împreună cu cruciuliţa. La percheziţie 
scăpase neobservat. L-am scos de la gât şi l-am pus în 
buzunarul de ceas de la pantaloni. Nu mi l-au găsit şi după 
opt zile când mi-au dat drumul, i l-am dat înapoi Ancăi. 

La început, pe coridor, mi s-a părut a fi o linişte absolută, 
dar încet, încet, auzul mi s-a ascuţit şi am început să disting 
paşii în cipici de pâslă, uşi închizându-se şi deschizându-se, 
pocnituri din degete sau plesnituri din palmă. (Aşa se 
chemau gardienii între ei, ca să nu vorbească). Uneori 
auzeam plânsete, vaiete, care erau urmate de paşi repeziţi, 
uşi deschise şi închise, strigăte înăbuşite şi apoi linişte. 


Când am fost băgat în celulă, mi s-a mai spus să mă culc cu 
faţa spre uşă şi cu mâinile peste pătură, astfel ca să mi se 
vadă faţa şi mâinile prin vizetă. Am adormit imediat. Mă 
simţeam istovit. Probabil reacţia nervoasă! Am fost trezit de 
câteva ori prin bătăi uşoare în uşă, de câte ori, prin somn, 
mă întorceam cu faţa la perete. Cred că gardianul se uita 
prin vizetă la fiecare minut. Cred că la ora 5 era 
deşteptarea. Trebuia să-mi fac patul, apoi celulă după 
celulă, eram scoşi la closet. Gardianul îmi dădea o foaie de 
hârtie higienică şi asista cu uşa deschisă la tot ce făceam. În 
aceeaşi încăpere era şi o chiuvetă, unde te spălai pe mâini 
şi pe faţă. Prosop nu era; foloseam o batistă pe care mi-o 
lăsaseră. Toate drumurile afară din celulă se făceau cu 
ochelarii la ochi, cu mâinile la spate şi dirijat de gardian. 
După toaletă şi spălat, primeam în celulă o gamelă cu 
surogat de cafea şi un sfert de pâine pentru toată ziua. Era 
pâine făcută în formă, cleioasă, după modelul rusesc. I se şi 
spunea bulcă rusească. O puneam pe calorifer, unde în 
câteva ore se întărea că abia o mai puteam rupe. La prânz 
primeam puţină supă limpede şi un polonic de mâncare: fie 
cartofi, fie varză, fie arpacaş, uneori cu o bucată de carne. 
Seara primeam numai felul doi de la prânz. 

Prima zi n-am băut decât cafeaua şi n-am mâncat decât 
pâinea. Seara am fost scos din celulă, dus într-o încăpere, 
aşezat pe un scaun în faţa unei măsuţe mici cu faţa spre 
perete. Când mi s-au scos ochelarii, am văzut în dreapta 
mea un colţ de birou pe care se aflau trei lămpi metalice, cu 
braţ flexibil şi abajur, îndreptate spre măsuţa mea. Din 
cauza luminii puternice, dacă întorceam capul spre 
dreapta, nu vedeam nimic dincolo de lămpi. Spre stânga 
vedeam uşa prin care intrasem şi care era capitonată. Pe 
măsuţă era hârtie, toc şi cerneală. Vocea anchetatorului 
venea de dincolo de biroul pe care se aflau lămpile. În 
următoarele şase zile, am pierdut complet noţiunea 
timpului, fiind adus în această cameră de nenumărate ori, 
apoi în subsol la bătaie şi în celulă, ciclul repetându-se fără 


întrerupere zi şi noapte cu stagii de şedere diferite în 
aceste încăperi şi la intervale neregulate. 


Uneori, când ajungeam în celulă, găseam gamela cu 
mâncare rece şi nici n-apucam să mănânc şi eram din nou 
dus la anchetă. Alteori când eram adus în celulă mi se 
spunea să mă culc că e noapte şi cum aţipeam, eram din 
nou luat. A şaptea zi de la arestare eram complet abrutizat 
şi adormeam în timpul anchetei. 

Primele anchete s-au succedat într-un ritm accelerat: cam 
două ore în anchetă şi apoi câte un sfert de oră în celulă. 
După aceea, timpul în anchetă s-a lungit... Sau aşa mi s-a 
părut, fiind tot mai dezorientat în privinţa timpului, pe 
măsură ce oboseala şi lipsa de somn creşteau. 

În primele ore de anchetă, întrebarea „leit-motiv” care 
revenea sistematic era: ce acţiune duşmănoasă ai întreprins 
împotriva regimului? Negând că aş fi făcut ceva ilegal, 
urmau întrebări despre trecutul meu, despre familie, 
şcoală, facultate, prieteni etc. Apoi se revenea la întrebarea 
primă şi totul se relua de la început. Toate răspunsurile 
date verbal trebuia apoi să le scriu. De fiecare dată când 
eram adus la anchetă, lucrurile se repetau, astfel că am 
scris cât am stat la Malmaison zeci de pagini dând la infinit 
aceleaşi răspunsuri. Pe la jumătatea primei zile, s-a precizat 
obiectul anchetei, pe care de altfel îl bănuiam: „Ce ştiam şi 
cum contribuisem la activitatea de spionaj, a vărului meu 
George Boian”, care fusese arestat în primăvara aceluiaşi 
an şi despre care nu se mai ştia nimic de atunci. Voi reveni 
mai târziu asupra acestui subiect. 

Mai întâi, câteva episoade din cursul anchetelor (până la 
precizarea o-biectului interogatoriului) şi despre care îmi 
mai amintesc. La un moment dat, întrebările concentrându- 
se asupra vieţii petrecute de mine la ţară la Ilovăţ, în Jud. 
Mehedinţi şi cerându-mi-se numele oamenilor de încredere 
din sat, răspunsul a fost că îmi amintesc foarte multe nume, 
dar nu ştiu ce să înţeleg prin „oameni de încredere”. Am 


fost atunci trimis în celulă şi mi s-a spus că voi primi cele 
necesare pentru a scrie o listă cu toate numele de care îmi 
amintesc. Într-adevăr, peste câteva minute uşa s-a deschis, 
mi s-a băgat în celulă o măsuţă, un scaun, toc, hârtie şi 
cerneală şi mi s-a spus să bat la uşă când voi fi terminat. Pe 
câteva pagini, am înşirat toate numele familiilor (bărbaţi, 
femei şi copii), luând casă cu casă, de la un cap la altul al 
satului. Când am terminat, am bătut la uşă. Gardianul a 
venit cu un plic şi mi-a cerut să bag paginile scrise înăuntru 
şi să lipesc plicul. După scurt timp am fost din nou dus la 
anchetă. Despre oamenii din sat şi despre lista mea, n-a mai 
fost vorba niciodată. 

Altădată mi s-a pus întrebarea: „Ce oameni periculoşi 
veneau la tatăl dumitale în casă?” (Aici trebuie să fac 
remarca că tatăl meu murise de nouă ani iar eu la acea dată 
aveam 14 ani!). Întrebând ce înseamnă periculoşi,, mi s-a 
spus: „oameni politici, duşmani ai clasei muncitoare!”. Şi de 
data asta mi s-a cerut să fac o listă în celulă. Ritualul cu 
masa, scaunul, tocul, hârtia şi la urmă plicul lipit, s-a 
repetat. Cu toate că eram încă un copil când a murit tatăl 
meu, îmi erau clare încă în minte, nume şi personagii care 
ne veneau în casă pe acele timpuri. Cum tatăl meu se 
dedicase cu pasiune vieţii politice, am înşirat pe lista mea, 
nume de-a valma, de ţărănişti, liberali, legionari, oameni de 
stânga, de dreapta, etc... Dar în capul listei am scris: Dr. 
Petru Groza! (şi acest spirit de frondă ieftină, pe care cu 
toată teama, atunci îl practicam, mai târziu, cu experienţa 
puşcăriei, l-am abandonat). Nici despre această listă, nu 
avea să mai fie vorba niciodată în anchetă. 

Într-o zi între două anchete, am fost dus la câteva uşi 
distanţă de celula mea, într-o celulă amenajată în frizerie. 
Pe stânga cum intrai, o oglindă, o chiuvetă şi un scaun de 
frizer. Frizerul, cu o haină scurtă albă şi cu pistol la şold. Pe 
peretele opus, o lozincă din litere roşii, înfipte cu ace în zid. 
Imposibil de descifrat! Abia când m-au aşezat pe scaun şi 
am privit în oglindă am înţeles ce scria: Moarte duşmanului 


poporului! Era numai la adresa celui de pe scaun, adică a 
arestatului, fiind scrisă invers. 

Dar să revin la anchetă. Când mi s-a dat de înţeles că sunt 
arestat în cazul Boian, am început prin a nega orice 
amestec. Dacă până aici ancheta decursese într-un limbaj 
civilizat şi comportarea fusese destul de corectă, de aci 
înainte avea să se schimbe. Nu s-a trecut la insulte, 
deoarece anchetatorul, pe care nu-l văzusem încă niciodată 
la faţă, avea o limbă românească aleasă şi stăpânea perfect 
limbajul juridic. În schimb ancheta devenea tot mai 
presantă şi se făceau aluzii la metode, care mă vor face să 
declar adevărul, despre ceea ce făcuse Boian cu 
complicitatea mea. 

lată pe scurt despre cazul Boian, atât cât ştiam eu la 
vremea aceea: G. B. Primea (din nu ştiu ce surse) informaţii 
pe care apoi le transmitea prin intermediul unei ambasade 
străine, lui Nicolaie Caranfil, care se afla în Vest. O astfel de 
scrisoare, cu informaţii economice, politice şi despre 
diverse unităţi militare sovietice, mi-a încredinţat-o într-o zi, 
pentru a fi bătută la maşină de urgenţă. La rândul meu, am 
rugat-o pe prietena la care locuiam (N. Z.) şi care lucra ca 
dactilografă, să-mi facă acest serviciu. Totodată, vrând să-l 
ajut pe prietenul meu Baby Ivanovici, a mai fost bătută la 
maşină o scrisoare, dictată de el, către firma Remington din 
U. S.A. Era vorba de procentele reprezentanţei Remington, 
pe care el o moştenise de la tatăl lui, care valorau o sumă 
destul de importantă ce se afla în Statele Unite. Din cauza 
războiului, legăturile reprezentanţei cu firma fuseseră 
întrerupte. Baby dorea ca firma Remington, să nu 
pomenească într-o eventuală corespondenţă cu el, despre 
această sumă, pe care să i-o ţină la dispoziţie acolo. La 
rugămintea mea şi cu asentimentul lui Baby, Boian a 
acceptat, ca o dată cu scrisoarea lui cu informaţii să 
expedieze, pe aceeaşi cale şi această scrisoare. l-am dat 
scrisorile lui G. B. În cursul dimineţii, iar în aceeaşi zi, 
seara, el a fost arestat. Când din anchetă am înţeles că la 


arestare scrisorile au fost găsite asupra lui, am început prin 
a nega orice participare. 

Mi s-au pus ochelarii la ochi şi am fost condus în afara 
clădirii. Am simţit din nou prezenţa unui câine care m-a 
mirosit şi după câţiva metri, după ce s-a deschis o uşă, am 
coborât o serie de trepte înguste şi abrupte, susţinut şi 
dirijat de gardian. Ajuns jos, m-a izbit un miros de pivniţă 
umedă şi de cartofi. Fără să mi se dea ochelarii jos, mi s-a 
spus să-mi scot pantalonii, să mă aşez pe jos cu genunchii la 
gură şi să-mi cuprind picioarele cu braţele. Mi-am dat 
seama că în jurul meu erau mai multe persoane. Apoi mi s- 
au legat mâinile cu o sfoară şi mi s-a trecut o rangă pe sub 
genunchi, după care, cu o mişcare bruscă am fost ridicat de 
capetele răngii în aer. Capetele răngii au fost aşezate pe 
două bare de fier care ieşeau din perete şi astfel atârnat cu 
capul în jos, prezentam în cea mai avantajoasă poziţie 
fundul, peste care mi-au aplicat o cârpă udă. A urmat prima 
lovitură... Cred că de ciomag. Din câte mi-aduc aminte, nu 
durerea loviturii era atât de mare, cât spaima. După câteva 
lovituri, nu multe, cred că vreo 6-7, am început să urlu. 
Cineva m-a întrebat dacă m-am hotărât să spun adevărul. 
Am spus că da. Am fost coborât din agăţătoare, dezlegat, 
mi-am îmbrăcat pantalonii şi am fost dus în camera de 
anchetă. Şedinţele din pivniţă s-au mai repetat de trei ori. 
Am mai fost bătut de două ori în acelaşi fel ca prima dată, 
numai că numărul lovitorilor s-a ridiiat la vreo 20. La a treia 
şedinţă din pivniţă, în timp ce mă loveau, legăturile de la 
mâini mi s-au desfăcut şi am rămas atârnat ca la trapez de 
ranga care-mi trecea pe sub genunchi. Instinctiv, cu mâinile 
libere, mi-am smuls ochelarii de la ochi şi am putut vedea 
pentru câteva clipe scena: pereţi de cărămidă netencuită şi 
într-un colţ, o grămadă de cartofi. Din cei trei indivizi care 
erau în pivniţă, unul ţinea în mână ciomagul cu care mă 
lovise, iar pe altul l-am recunoscut ca fiind unul din 
gardienii de pe coridorul celularului. Imediat unul din ei s-a 
repezit la mine înjurând şi mi-a legat brutal peste faţă o 


cârpă de sac udă, care se afla pe jos. Mi-a strâns-o atât de 
tare că mi-a rupt buza, care a început să-mi sângereze. 
Apoi operaţiunea a continuat. 

A patra oară când am fost dus în beci, înainte de a mă lega 
pe rangă şi a mă agăța sus, nu mi s-au mai scos pantalonii. 
Mi-au scos cipicii şi mi-au dat să încalţ o pereche de bocanci 
scorojiţi, fără şireturi şi cu câteva numere mai mari; 
probabil buni pentru orice picior. În timp ce-i încălţam, mi- 
am dat seama pe pipăite, (fiind cu ochelari la ochi) că nu 
aveau tocuri. Atârnat în aceeaşi poziţie cu capul în jos, au 
urmat o serie de lovituri la tălpi cu o rangă; vreo zece, cred. 
Îmi amintesc că în afara durerii pe locul unde lovea ranga şi 
a usturimii pe întreaga talpă a piciorului provocată de 
plesniturile tălpii bocancului prea larg, simţeam lovitura în 
ceafă şi creştetul capului. Şi aşa, cu şedinţele din pivniţă, 
alternând cu cele din camera de anchetă, au trecut câteva 
zile. De aşezat pe scaun nu-mi prea venea la îndemână, iar 
după ultima bătaie, tălpile mi se umflaseră şi călcam greu. 
Nedormit de câteva zile, mai mult de abrutizare, spaima mi 
se atenuase, aşa că ceea ce simţeam în primul rând, era o 
totală extenuare. 

În anchetă, încet, încet, cedasem şi recunoscusem tot ceea 
ce ei ştiau deja. Încercasem sa spun că eu bătusem la 
maşină textele scrisorilor, ca s-o scot din cauză pe prietena 
mea N. Z. Anchetatorul intrând în amănunte şi cerându-mi 
să-i spun exact cât timp mi-a luat dactilografiatul textelor, 
cum nu bătusem în viaţa mea la maşină, am dat un timp, 
care nu putea fi real. Apoi faptul că prietena mea la care 
locuiam era dactilografă, având maşină de scris acasă, i-a 
dus repede la adevăr. Am fost obligat să recunosc 
rămânând până la urmă cu o idee fixă în cap, aşa buimăcit 
cum eram: să spun ca atât ea, cât şi prietenul meu 
Ivanovici, habar nu aveau de ceea ce făcea G. B şi pe ce căi 
urma să trimită scrisorile. Am reuşit să rămân pe ideea asta 
pina la urma cum am mai spus, în toate anchetele mereu şi 
mereu aceste răspunsuri, cu timpul ajunsesem să le redau, 


să le redactez, exact cu aceleaşi cuvinte şi aceleaşi fraze; 
aşa încât la un moment dat, anchetatorul mi-a spus enervat: 
„Ai învăţat răspunsurile pe dinafară!” De mai multe ori în 
timpul anchetei, am auzit mai multe persoane care vorbeau 
pe şoptite cu anchetatorul. Era şi o voce de femeie. Odată, 
când ancheta se oprise asupra informaţiilor cu privire la 
unităţile sovietice, a intervenit cu câteva întrebări o altă 
voce, cu un puternic accent rusesc. Aveam să aflu mult mai 
târziu, în închisoare, că pe acea vreme erau consilieri 
sovietici. Într-o altă zi (sau noapte), după ce din nou, pentru 
a nu ştiu câta oară, se revenise la întrebări cu privire la 
activitatea politică a tatălui meu, într-un moment de 
extenuare maximă, mi-am lăsat capul pe masă, pătând cu 
sângele care-mi curgea din buza ruptă, hârtia de scris. M- 
am trezit deodată cu o mână pe umăr şi cu vocea 
anchetatorului, spunându-mi: Lasă, că n-a făcut numai rău 
tatăl dumitale! Am întors capul şi atunci l-am văzut prima 
dată la faţă pe anchetator. Părea în jur de 40 de ani, cu 
părul negru lucios, piele destul de închisă şi ochi verzi. Era 
un bărbat frumos, îngrijit îmbrăcat, iar la mână purta o 
chevalieră de aur. Mi-a spus să întorc capul la perete, s-a 
retras din nou în întuneric şi m-a avertizat că dacă vreodată 
îl văd pe stradă să traversez şi să plec în direcţie opusă. Mi- 
am dat seama că în acel moment fusese singur cu mine în 
cameră, iar vorbele lui mi-au adus o licărire de speranţă. 

În a opta zi de la arestare, dimineaţa, am fost scos pentru 
ultima dată la anchetă. Cum am intrat pe uşă, gardianul mi- 
a scos ochelarii, iar anchetatorul mi-a spus să mă întorc cu 
spatele şi să-mi dau pantalonii jos. Imediat m-am gândit că 
voia să constate în ce stare mă aflu şi cât de vizibile sunt 
urmele anchetei. Am făcut cu un gest destul de rapid ce mi 
se cerea, ririicându-mi imediat din nou pantalonii. Apoi m-a 
întrebat dacă mă mai dor tălpile. Am răspuns că nu, deşi nu 
era adevărat şi când mi-a spus să mă aşez la locul meu în 
faţa măsuţei, m-am îndreptat cu un pas sigur spre ea, cu 
toate că, la fiecare pas, simţeam junghiuri în tălpi. Bănuiam 


că-mi vor da drumul şi nu voiau să fie vizibile urmele 
tratamentului. 

În această ultimă şedinţă, s-a trecut din nou în revistă tot 
ce declarasem de atâtea ori până atunci, însă tonul se 
schimbase. Între altele mi s-a spus, î propos de bătăile din 
pivniţă, că aceste metode nu le aparţin lor, că ei sunt 
împotriva acestor procedee şi că nu le-ar aplica niciodată, 
dacă nu le-ar cere anchetatul prin atitudinea lui 
duşmănoasă. 

După ce am fost adus înapoi în celulă, cu toate că era ziuă, 
mi s-a spus că am voie să mă întind pe pat. M-am culcat şi 
am adormit pe loc, netrezindu-mă decât seara, scuturat de 
umăr de un gardian. Mi-a pus iar ochelarii şi m-a scos din 
celulă. Când mi i-a luat de la ochi, mă aflam în camera în 
care o săptămână-înainte îmi făcusem intrarea la 
Malmaison. Mi s-au dat cureaua, pantofii şi obiectele ce-mi 
fuseseră reţinute atunci. Am fost pus să semnez o 
declaraţie-formular prin care mă obligam să nu spun 
nimănui tot ce văzusem şi mi se întâmplase în aceste opt 
zile, în caz contrar, făcându-mă vinovat de divulgare de 
secrete de stat şi pasibil de condamnare. 

Mi-am încălţat cu greu pantofii, având încă tălpile umflate. 
Mi s-au pus iar ochelarii şi am fost scos din clădire. Pe drum 
până la maşina în care m-au urcat, am simţit iar răsuflarea 
câinelui. De data asta eram fără cătuşe şi numai cu un 
singur securist lângă mine, în spate. În faţă, şoferul şi încă 
unul. Din nou am fost culcat cu capul în poala celui de lângă 
mine. După vreun sfert de oră, maşina s-a oprit. Am fost 
ajutat să cobor şi odată în picioare pe trotuar, mi s-au tras 
ochelarii de pe ochi, uşa s-a trântit şi maşina a demarat în 
viteză. 

Eram pe Bulevardul Dacia la colţul cu strada Dimitrie 
Orbescu. Era ora zece seara. După cinci minute eram 
acasă, unde şi prietena mea se întorsese cu câteva minute 
mai înainte. Fusese şi ea ridicată de acasă, în noaptea 
următoare arestării mele. Ancheta ei fusese mai uşoară, 


fără atâta insistenţă şi fără maltratări. Recunoscuse că 
bătuse scrisorile la maşină, fără să cunoască rostul şi 
destinaţia lor. În aceeaşi noapte cu mine, fusese arestat şi 
B. Ivanovici. După o anchetă de trei zile, fusese eliberat. 

Odată acasă, prima dorinţă mi-a fost să fac o baie caldă. 
Spatele mi-era vânăt iar tălpile încă umflate. Durerile 
cedaseră locul unor mâncărimi, care urmau să mai dureze 
vreo câteva zile. În săptămâna care a urmat, aveam să aflu 
câteva lucruri, care mi-au dat explicaţia unei anumite 
comportări a anchetatorului şi care aveau să-mi ofere încă 
trei ani de libertate. Cu ani de zile în urmă, înainte de 
război, într-o noapte la Iaşi, la uşa Doctorului Gatoski, se 
prezintă, disperat, un tânăr. Îl roagă pe doctor să-i salveze 
nevasta însărcinată, care se afla acasă în stare gravă. 
Doctorul răspunde apelului, pleacă cu tânărul în toiul 
nopţii, intervine în ultimul moment şi salvează femeia de la 
moarte. Tânărul de la acea vreme era avocat şi se numea 
Grigore Burdan. Acum, în 1949, purta numele de Grigoriu 
Burdea, (nume conspirativ) şi era unul din cei trei 
atotputernici ai serviciilor de anchetă de la Malmaison din 
Calea Plevnei. Era cel care mă anchetase. Grigore Burdan 
era originar din regiunea Panciu şi după ani, în închisoare, 
aveam să cunosc mulţi deţinuţi care trecuseră prin 
grozăviile anchetelor lui, anchete pe lângă care, cea pe 
care o suferisem eu fusese floare la ureche. Şi, revenind 
acum la Dr. Gatoski (care urma să devină celebrul radiolog 
de mai târziu), el nu era altul decât tatăl vitreg al bunului 
meu prieten B. Ivanovici. 

Aşa se face că, în acele zile în care noi ne aflam în arest la 
Malmaison, Dr. Gatoski a fost anunţat de Grigore Burdan, 
de care nici nu-şi mai amintea, că B. Ivanovici va fi în 
curând eliberat, în amintirea binelui făcut la Iaşi. 

Tot în aceleaşi zile în care noi ne aflam la Malmaison, 
mama a primit un telefon. O voce de femeie, care nu şi-a 
spuse numele, i-a spus să nu fie îngrijorată, pentru că în 
câteva zile voi fi din nou acasă. Mama a ajuns la 


convingerea că în spatele acestei comunicări se afla Tutu 
Georgescu, care de pe atunci era bănuită a avea legături cu 
Securitatea. 

Oricum, aşa se face că ne-am trezit din nou liberi, iar 
primul meu contact cu Securitatea a fost ca un vis urât, pe 
care foarte repede l-am uitat. Cu lipsa de experienţă, 
inconştienţa şi entuziasmul tinereţii, n-am înţeles nimic din 
fenomenul pe lângă care numai trecusem şi am considerat 
episodul încheiat. Ca mai toţi tinerii de vârsta mea din acele 
timpuri, eram în căutarea oricărei ocazii care mi s-ar fi 
oferit, ca să facem ceva împotriva regimului. 


Eram plin de iluzii, de entuziasm, mă vedeam pe baricade! 
Eram un adevărat „amator”, frizând ridicolul prin felul în 
care gândeam şi vedeam lucrurile. Nici nu puteam bănui la 
acea vreme că abia peste câţiva ani, îmi voi începe ucenicia 
adevărată, nu a unei lupte active deschise, făţişe şi eroice, 
ci a acelei lupte pasive, de rezistenţă fizică şi morală 
nespectaculoasă şi lipsită de glorie, dusă în întunericul 
temniţelor, alături de mii şi mii de alţi deţinuţi. Numai după 
un număr bun de ani petrecuţi în închisori, amatorismul 
meu a făcut loc încet, încet, unui adevărat „profesionism”, 
dacă aş putea să-l numesc aşa. 

TREI ANI MAI TÂRZIU. PRIMĂVARA 1952 

Un individ se prezintă la uşă legitimându-se şi o invită pe 
prietena mea, N. Z. Care fusese arestată odată cu mine în 
1949) să meargă să dea o declaraţie la Securitate. A 
aşteptat-o afară la uşă, până când s-a îmbrăcat. În acest 
timp ea m-a pus la curent cu ce se întâmplă. După cea 
plecat cu securistul, am ieşit şi eu din casă şi i-am urmărit 
de la distanţă fără să fiu văzut. Am mers pe jos până pe 11 
Iunie şi aproape de colţul cu Calea Rahovei au intrat pe o 
poartă în curtea unei case boiereşti, înconjurată cu gard de 
fier. Pe partea interioară a zăbrelelor gardului, era fixată 
tablă ondulată, care împiedica vederea în curte. Mai târziu 
aveam să aflu că această curte şi casă comunicau cu 


clădirea fostei Primării a Sectorului Trei Albastru de pe 
Calea Rahovei, care devenise sediul Securităţii. Nevrând să 
risc să fiu văzut, m-am întors acasă şi am aşteptat. Cam 
după două ore, prietena mea s-a întors. Mi-a povestit că a 
fost introdusă într-un birou unde un sublocotenent de 
securitate, foarte amabil, a poftit-o să ia loc şi i-a spus că 
este vorba de îndeplinirea unei simple formalităţi, în 
legătură cu cele declarate de ea în 1949. 

În trei sau patru întrebări, pe care le-a formulat în acelaşi 
timp şi în scris, ofiţerul a rezumat întreaga poveste care 
făcuse obiectul anchetei de la Malmaison. Dacă a bătut la 
maşină scrisoarea lui G. Boian, dacă eu i-am dat scrisoarea, 
ce conţinut avea scrisoarea. Nici o vorbă însă despre 
scrisoarea lui B. Ivanovici. În dreptul fiecărei întrebări, la 
rubrica „răspuns”, scria: Da. Apoi, după ce a semnat în josul 
formularului unde scria „anchetator”, cu numele Vasilescu, 
i-a dat să semneze şi ei. După aceea s-a scuzat că a 
deranjat-o, i-a deschis uşa şi a condus-o până la ieşire, 
asigurând-o că e o simplă formalitate, care nu va avea nici 
un fel de alte urmări. 

Abia apucase prietena mea să-mi povestească cele de mai 
sus, că acelaşi individ suna la uşă, invitându-mă în aceiaşi 
termeni amabili, să-l însoțesc pentru a da o declaraţie. Şi cu 
mine lucrurile au decurs la fel. Aceleaşi întrebări, acelaşi 
sublocotenent Vasilescu, aceeaşi politeţe şi aceleaşi 
asigurări că nu este vorba decât de o formalitate, de simplă 
rutină birocratică. Câteva zile am trăit sub emoţiile 
provocate de reamintirea visului urât din 1949. Încet, încet, 
însă neîntâmplându-se nimic, din nou, s-a aşternut uitarea 
liniştitoare. Au trecut câteva săptămâni, o lună-două. Viaţa 
obişnuită de toate zilele îşi urma cursul. Problemele de 
slujbă, autobiografii mai mult sau mai puţin mincinoase, 
probleme de bani, de aprovizionare etc. Era o perioadă de 
mari lipsuri alimentare. Perioada în care toată lumea era 
îmbrăcată în doc şi se zbătea cu sărăcia. 


Dar tinereaţea făcea minuni! Eu şi toţi prietenii mei de 
vârsta mea treceam prin toate greutăţile vremii, cu 
uşurinţă, cu nepăsare, chiar veselie. Reuşisem, după ce 
fusesem dat afară de la |. P R.O. M., să fiu angajat portar la 
I. PU. C. Dădusem o autobiografie, bineînţeles falsă şi până 
la o verificare mai atentă, speram să am un răstimp de 
linişte. Trăiam de azi pe mâine şi n-aveam grija zilei de 
poimâine. Cum începuse vara, aşteptam cu nerăbdare 
Sâmbăta, pentru a pleca cu trenul C. G. M. La mare, cu 
prietenii. 

IULIE 1952. A DOUA ARESTARE LA MINISTERUL DE 
INTERNE. 

Într-o duminică la sfârşitul lunii iulie, tocmai mă întorceam 
de la mare. Trenul sosea foarte târziu noaptea în gara Obor. 
Pe la 1 noaptea eram în pat. Două ore mai târziu, năvăleau 
în cameră vreo patru-cinci securişti. A urmat percheziţia 
obişnuită, care în câteva minute a răvăşit camera în aşa fel, 
încât am putut profita de un moment de neatenţie a celui 
care mă supraveghea, pentru a lăsa să alunece în spatele 
unei biblioteci, livretul militar. Găsirea lui ar fi produs 
neplăceri celui care îmi facilitase obţinerea lui. Voi reveni 
mai târziu asupra acestui subiect. 

Odată îmbrăcat, doi din securişti m-au apucat fiecare de 
un braţ şi am pornit pe coridor spre ieşire. În drum, mi-a 
ieşit înainte Doamna Răcaru - şi ea una din locatarele casei. 
Am îmbrăţişat-o şi i-am strecurat în mână inelul pe care îl 
purtase tatăl meu şi la care ţineam foarte mult. Ea l-a 
predat a doua zi mamei. Cei doi m-au apucat iar de braţ şi 
am coborât în curte, unde am mai observat câteva siluete 
care se piteau în colţurile mai întunecate ale casei. Am 
ajuns în stradă, mi s-au pus ochelarii şi am fost urcat între 
cei doi, în maşina care aştepta în faţa casei. Drumul a fost 
scurt. Maşina s-a oprit şi am fost dat jos. Ţinut şi dirijat de 
braţ, am urcat o scară şi am ajuns într-o încăpere unde mi 
s-au scos ochelarii. Un sergent aşezat la un birou după cea 
completat o fişă cu datele mele personale, mi-a luat ceasul, 


şireturile de la pantofi, cureaua şi tot ce aveam în 
buzunare. A înşirat toate obiectele pe o listă şi mi-a dat să 
semnez. Pe urmă, un alt sergent în uniformă dar încălţat cu 
cipici de postav, mi-a pus ochelarii, m-a luat de braţ şi după 
ce am cotit pe diverse coridoare, am coborât destul de 
multe trepte. Odată jos, am mai parcurs o bucată de drum 
şi ne-am oprit. S-au tras nişte zăvoare, mi s-au scos 
ochelarii şi m-am trezit singur într-o celulă. Uşa s-a trântit 
la loc. 

Am stat aici aproape o săptămână, fără ca cineva să mă 
întrebe ceva. 

Dimineaţa primeam o cană de surogat de cafea şi un sfert 
de pâine, raţia pentru toată ziua. La prânz şi seara câte un 
castron de ciorbă, cu cartofi, fasole, varză sau arpacaş şi 
chiar cu carne. Mi se părea mult, fiindcă n-aveam poftă de 
mâncare. Pâinea o mâncam cu plăcere. De două ori pe zi 
eram scos la „Program”, ceea ce însemna la closet. Singurul 
chin în aceste zile, în afară de toate gândurile care mă 
frământau, era o permanentă nevoie de a urina. Credeam 
că sunt bolnav. Mai târziu am aflat de la vechii deţinuţi, că 
era o reacţie nervoasă pe care toţi o avuseseră. Trebuia 
deci să bat de fiecare dată la uşă, ca să fiu dus la W.C. Şi 
asta se întâmpla aproape la fiecare două minute. Mi se 
striga să nu mai bat, să aştept. Băteam din nou după câteva 
minute. Eram lăsat să aştept. Pot spune că toată ziua eram 
obsedat de această problemă. 

Peste tot celularul domnea o linişte absolută. Singurele 
zgomote estompate care-mi parveneau, erau închisul şi 
deschisul zăvoarelor, ciocăniturile în uşi şi sunetul aproape 
imperceptibil al vizetei, pe care gardianul o deschidea ca să 
mă supravegheze. Ca şi la Malmaison, celula era luminată zi 
şi noapte, n-aveai voie să dormi cu faţa la perete şi nici cu 
mâinile sub pătură. 

De data asta mă aflam la Ministerul de Interne din Calea 
Victoriei. Eram în celularul de la subsol, cunoscut în 
vocabularul deţinuţilor sub numele de „Submarin”. A doua 


sau a treia zi, am fost dus într-o cameră unde mi s-au luat 
amprentele şi am fost fotografiat din faţă şi profil cu un 
număr agăţat de haină. După aproximativ o săptămână, 
într-o dimineaţă, gardianul deschide uşa celulei, îmi pune 
ochelarii şi-mi dau seama că nu mă conduce la W.C., cum 
credeam. Am urcat nişte trepte, am urmat un coridor 
întortocheat şi m-am trezit din nou în faţa biroului unde 
fusesem percheziţionat la sosire. Mi s-a restituit tot ce-mi 
fusese reţinut. Mi s-au pus cătuşe la mâini şi din nou 
ochelarii. Am fost scos din clădire şi urcat într-o maşină. 
După câteva minute de mers mi s-au scos ochelarii şi 
curând după aceea maşina s-a oprit în faţa Gării de Nord. 
Un plutonier de securitate pe care nu-l mai văzusem, a 
coborât cu mine. Purta un toc cu pistol la centură. Am 
pornit cu el spre peroane. Trecătorii care observau că am 
cătuşe la mâini mă priveau pe furiş şi întorceau apoi capul, 
făcându-se că n-au băgat de seamă nimic. Ne-am îndreptat 
spre unul din peroane, unde era tras trenul de Craiova-Ir. 
Severin-limişoara. N-aveam nici o idee unde voia să mă 
ducă, dar nici n-am încercat să-l întreb. Mă deprinsesem cu 
gardienii, care nu răspundeau la nici o întrebare. 

În celula de la Interne, pierzând noţiunea timpului, dintr- 
un simplu reflex de om liber, l-am întrebat pe gardian când 
a venit la celula mea cât e ceasul. Nu mi-a răspuns, a închis 
uşa şi după câteva minute a revenit însoţit de ofiţerul de 
serviciu, care a început o adevărată anchetă ca să-i spun de 
ce vreau să ştiu cât e ceasul. 

Ne-am suit în tren. Plutonierul a evacuat lumea dintr-un 
compartiment, pe motivul că însoţeşte un arestat. Lumea, 
docilă s-a supus. Până la plecarea trenului, vagonul se 
supraaglomerase. La un moment dat, un soldat din 
securitate, pasager, care stătea în picioare pe coridor, a 
bătut la uşa compartimentului nostru. Plutonierul meu i-a 
deschis şi l-a primit înăuntru. Tot drumul au stat de vorbă. 
După ce plutonierul l-a pus în temă în privinţa mea, 
spunându-i că sunt un contra-revoluţionar, noul venit a ţinut 


să spună că nu înţelege de ce statul îşi dă atâta osteneală 
cu cei ca mine. Dacă ar fi fost după el, ne-ar împuşca 
imediat. După aceea nu s-au mai ocupat de mine şi au 
vorbit de-ale lor. N-am reţinut din conversaţia lor, decât că 
soldatul era din comuna Leordeni. 

ÎN ARESTUL SECURITĂŢII PITEŞTI „ 

Am coborât la Piteşti. În gară ne aştepta un Jeep al 
Securităţii. Am trecut prin centrul oraşului şi ne-am oprit la 
sediul Securităţii, care la acea vreme se afla într-o casă 
veche, cu un etaj, probabil fostă particulară. Am fost dus în 
biroul şefului arestului. Nu purta decât pantalonii şi cizmele 
de uniformă. In partea de sus, avea un maillot care lăsa săi 
se vadă muşchii de boxeur. Un cap de brută, cu ochi mici şi 
apropiaţi şi o frunte îngustă, completau portretul. Cu o 
intonaţie batjocoritoare, în jargonul securist, (cu care 
aveam să încep să mă familiarizez) şi tratându-mă când de 
„bandit”, când de „bucureştean”, mi-a luat datele 
personale, în timp ce eram percheziţionat de un sergent, 
care şi el mi-a reţinut aceleaşi lucruri ce-mi fuseseră 
reţinute şi la Interne. Aceste formalităţi, o dată terminate, 
un sergent m-a condus la o celulă. Ca o derogare, de la 
ceea ce părea o regulă a tuturor Securităţilor, aici, ochelarii 
erau suprimaţi pentru drumurile de la celulă la closet şi 
înapoi sau la spălat şi înapoi. 

De îndată ce intrai în celular, îţi dădeai seama că el fusese 
improvizat în curtea fostei case particulare, în care se 
instalase Securitatea. 

Schița acestui celular, am făcut-o din memorie, aşa că 
proporţiile şi dimensiunile sunt aproximative. lată acum 
schiţa aproximativă a celularului vechii Securităţi din 
Piteşti, în anul 1952. 

Curtea din mijloc era înconjurată cu un zid cam de 2 M. 
Înălţime şi era acoperită cu o plasă de sârmă. Celulele 
aveau şi ele aceeaşi înălţime. De-a lungul zidului care 
înconjura curtea, cam la 1,60 M. Înălţime, se aflau ferestre, 
care permiteau gardianului care se plimba pe coridor, să 


aibă vedere spre curte. Celulele aveau uşi simple de lemn, 
care se închideau cu broaşte primitive, cu zăvorul şi clanţa 
numai pe dinafară. Fiecare uşă avea în partea de sus o 
deschizătură de 30 pe 30 de cM. Peste care, pe dinafară, se 
încrucişau vertical şi orizontal câte două zăbrele din fier- 
beton, cam de 1 cM. Diametru. Mai sus, în zid, deasupra 
uşii, o altă deschidere cam de 20/30 cm., în care se afla 
becul permanent aprins şi care servea şi de aerisire. 
Celulele erau de diferite mărimi, toate cu ciment pe jos. 

În cele două luni cât am stat aici, am fost mutat de mai 
multe ori. Prima lună am stat singur în celula notată pe 
schiţă cu I. Era aşa de mică, încât neîncăpând paturile-tip 
de fier, cu care erau mobilate toate securităţile şi 
închisorile, puseseră în ea două capre de lemn peste care 
erau culcate două scânduri, nebătute în cuie. Mi s-a mai dat 
o pătură veche şi murdară şi cu asta se încheia inventarul 
celulei. Fiind încă vară, nu era frig. Primul lucru cu care a 
trebuit să mă învăţ, a fost mirosul. Duhoarea pe care o 
răspândeau cele 3 W. C.-uri turceşti, unde apa nu funcţiona 
decât cu intermitențe sau uneori nu se mai oprea şi inunda 
şi co-ridorul cu conţinutul closetelor care se înfundau, 
pătrundea în toate celulele. După câteva zile însă nu mai 
simţeam mirosul. 

Apoi a început lupta cu trecerea timpului. Cum disperarea 
nu era departe, am început prin a-mi face un program zilnic 
de mers. Doi paşi mici, dus, doi paşi mici întors, atât îmi 
permitea spaţiul. Deoarece după câteva minute ameţeam, 
am perfecţionat procedeul, făcând întoarcerea când spre 
stânga, când spre dreapta. Îmi propusesem să fac câte zece 
mii de paşi pe zi. Numărătoarea îmi ocupa mintea, aşa că 
practic în timpul plimbării nu gândeam la nimic. Timpul 
astfel câştigat nu acoperea însă întreaga zi. Îmi 
întrerupeam mersul când începea „programul”, care dura 
destul de mult. Doi gardieni îşi împărțeau treaba pe celular, 
fiecare deschizând câte o uşă de celulă de la câte un capăt 
de coridor şi trimițând pe arestaţi către cele trei W. C.-uri 


numerotate, dar în aşa fel ca ei să nu se încrucişeze pe 
drum. Secretul trebuia păstrat. Operația se petrecea cam 
aşa: unul din gardieni deschidea uşa şi-ţi striga: „la unu şi” 
(asta însemna W. C.-ul 1) şi se aşeza în aşa fel pe coridor, ca 
să aibă vizibilitate spre uşa closetului. Cum intrai în W. C., îl 
auzeai pe celălalt gardian deschizând altă celulă şi 
strigând: „la doi!” după care urma strigătul „la trei!”. Apoi 
urmau pe rând strigătele: „ieşi unu!”, „ieşi doi” şi „ieşi trei” 
şi ciclul se repeta. Totul trebuia să se desfăşoare în 
maximum de viteză şi tot acest du-te-vino se făcea în pas 
alergător. Între aceste ordine foarte precise care asigurau 
buna desfăşurare a operaţiunii, fiecare gardian, în funcţie 
de calităţile sale personale, de zelul său, de temperament, 
îşi exersa limbajul M. A. I., răcnind diverse îndemnuri 
pentru a grăbi ritmul: „Dă-i drumu banditule! Mişcă! leşi că 
te bag cu capul în W. C.!” La asta se adăugau şi toate 
înjurăturile posibile, însoţite de epitete din care mai puteai 
deduce ceva din identitatea colocatarilor tăi: „Mişcă, 
şchiopule că-ţi rup şi piciorul celălalt!” sau „Hai popo că nu 
eşti la Biserică!” etc. Când „programul” se termina şi înceta 
această sarabandă dementă de tropăituri pe coridor, de uşi 
trântite, de răcnete, o dată cu ultimul zăvor tras, peste 
celular se lăsa brusc o linişte, de parcă-ţi venea să crezi că 
ceea ce se petrecuse visaseşi. Cum la closet nu se găsea nici 
un fel de hârtie (poate nu atât din lipsă de îngrijire, cât din 
cauză că hârtia de orice fel, era cel mai prohibit produs în 
toate închisorile), am fost nevoit să recurg la căptuşeala 
unei haine de piele, pe care o luasem cu mine la arestare. 
Cât am stat aici, am consumat întreaga căptuşeală şi partea 
de jos a singurei cămăşi pe care o aveam. Scurt timp după 
ce lua sfârşit „programul” de dimineaţă urma spălatul, care 
se desfăşura în acelaşi fel. Celulă după celulă eram trimişi, 
unul „la baie”, altul „în curte”. In acelaşi ritm, cu aceleaşi 
răcnete şi înjurături eram hăituiţi şi fugăriţi pe coridoare. 
Baia, care se afla în clădirea cea veche, era o încăpere 
destul de mare, în care se afla şi o cadă, cu un cazan cu 


lemne pentru apă caldă. Cam o dată pe săptămână, ne 
venea rândul la duş şi numai atunci se încălzea apa. Altfel, 
te spălai la repezeală pe mâini şi pe faţă cu apă rece, fie la 
robinetul din baie fie la cişmeaua din curte, după cum îţi 
venea rândul. 

Cu ocazia „programului” şi „spălatului” am reuşit (cu toată 
vigilenţa gardianului) să observ că se găseau aici şi George 
Boian şi N. Z., prietena mea. Mai târziu am aflat că fusese 
ridicată de acasă în aceeaşi noapte cu mine. Pe G. Boian 
abia l-am recunoscut, aşa de slab şi palid era. 

În prima sâmbătă după sosirea mea, am fost din nou scoşi 
celulă cu celulă, în „baie”, unde un deţinut de drept comun, 
în prezenţa unui gardian, ne-a bărbierit. Pe mine m-a şi 
tuns cu maşina nr. 0. Pe toţi ne tundea aşa, o dată pe lună. 
Şi aşa, încetul' cu încetul, căpătasem aspectul deţinutului: 
mai mult sau mai puţin zdrenţăros, tuns, slab, palid şi cu 
acel miros specific care era şi al celularului; aş putea spune 
fetid. Un amestec de mirosuri de clor cu care se dezinfectau 
closetele, de D. D. T., care se pulveriza săptămânal în celule, 
de fecale şi urină, de mucegai şi de neaerisit. După o 
săptămână mă obişnuisem cu toate zgomotele celularului şi 
le desluşeam sensul. Ştiam când se petrecea ceva care 
ieşea din programul curent al zilei. Ştiam când cineva era 
dus sau adus de la anchetă, după scârţăitul scării de lemn 
de lângă camera de baie, care urca la etaj. Când se făcea o 
mişcare mai mare şi gardienii răcneau ca nimeni să nu se 
uite prin gratiile de la uşi, ştiam că era adus un nou arestat. 
De asemenea, începusem să cunosc apucăturile fiecărui 
gardian, din fiecare schimb. 

La două-trei zile după sosire, am fost scos din celulă, mi s- 
au pus ochelarii şi am urcat scările de lemn, la etaj. Mi s-au 
scos ochelarii şi am fost aşezat într-un colţ, la o măsuţă. In 
colţul opus al camerei, rezemate de perete, vreo 7-8 
bastoane de diferite lungimi şi grosimi, de la nuiele şi cozi 
de mătură, până la ciomege şi bâte din salcâm proaspăt 
cojite. Gardianul a ieşit. In faţa mea, aşezat la un birou şi 


privindu-mă, un locotenent-major. M-a privit lung, în tăcere. 
Apoi m-a întrebat câţi ani am. 26 i-am spus. „Ce studii ai?” 
„Trei ani de facultate de Drept”. lar m-a privit un timp, 
după care, cu o voce destul de plăcută, cu o intonaţie 
blândă, părintească, mi-a vorbit cam în termenii următori: 
„Eşti tânăr, sănătos, eşti un băiat cu carte, ai fi putut trăi 
liber, învăţa mai departe... Şi te-ai fi bucurat de viaţă. Dar 
nu ţi-ai văzut de treabă! Faci parte din duşmanii de clasă şi 
ai fost descoperit de organele de securitate. Îmi pare rău de 
dumneata, eşti tânăr şi ai mai fi putut trăi, dar nu maiai nici 
o şansă. Ai să mori în puşcărie. Păcat! Păcat de dumneata!” 

Asta a fost tot. A sunat. A apărut gardianul cu ochelarii şi 
m-a dus înapoi în celulă. Întâi m-am gândit că mi-a ţinut 
acest discurs de impresionare, pentru a mă condiţiona 
pentru ancheta care va începe. Dar... Sus n-am mai fost 
dus. 

Am uitat să vă spun că înainte de a ieşi din biroul 
locotenentului-major, a intrat o femeie cu un dosar sub braţ. 
Era îmbrăcată civil şi cu o sarcină foarte avansată. Nu ştiu 
de ce m-a izbit aşa de tare apariţia ei. Părea aşa de 
nepotrivită în acel loc. Mai târziu am aflat de la alţi deţinuţi 
că era anchetatoare şi că schingiuia şi bătea personal pe 
anchetați. Cam două luni mai târziu, în Penitenciarul din 
Piteşti, am aflat de la alţi deţinuţi, din Piteşti, şi arestaţi mai 
de curând, că pe locotenent-majorul meu îl chema 
Iordache, că fusese unul din cei mai sadici anchetatori şi 
schingiuitori ai Securităţii şi că fusese omorât de un 
camion. Accidentul s-a întâmplat cam la două săptămâni 
după ce îmi vorbise. 

Într-o seară, mare mişcare pe celular. Mi-am dat seama că 
au fost aduşi mai mulţi deţinuţi sau arestaţi noi, printre 
care şi femei. Au fost repartizaţi în mai multe celule. Şi la 
mine s-a deschis uşa şi a fost împins în celulă un om în jur 
de 40 de ani. Mic de statură, cu îmbrăcăminte uzată şi 
peticită. După ce gardianul s-a îndepărtat, bucuros că nu 
mai eram singur, cu toate că abia ne puteam învârti 


amândoi în celulă, am încercat să intru în vorbă cu noul 
venit. Întâi nu mi-a răspuns; mai apoi mi-a mormăit ceva ce 
n-am înţeles. În fine, m-am lămurit: nu era român, nu ştia 
decât cinci-şase cuvinte româneşti. Era grec şi-l chema 
Platon. Prenumele nu mi-l amintesc. E tot ce am putut afla 
în seara aceea de la el. A venit ora stingerii şi gardianul, 
mai activ ca de obicei, venea tot timpul la vizetă; aşa că a 
trebuit să ne culcăm, ceea ce nu era prea uşor. Pe cele două 
scânduri alăturate nu încăpeam, aşa că după mai multe 
încercări, le-am distanțat una de alta şi în felul acesta, cu 
chiu cu vai, am reuşit să ne culcăm. La fiecare mişcare prin 
somn, ne pierdeam însă echilibrul şi trebuia să ne regăsim 
poziţia iniţială. Chinul a încetat o dată cu deşteptarea. Când 
programul obişnuit al dimineţii (spălat, closet, împărţitul 
cafelei) s-a terminat, am încercat să aflu mai mult despre 
camaradul meu de celulă. Cu mare chin, mimică şi gesturi 
am putut înţelege că era ţăran dintr-un sat din Nordul 
Greciei. Când partizanii comunişti ai lui Marcos au fost 
înfrânți de trupele guvernamentale, în drumul lor de 
retragere spre Bulgaria, au luat cu sila cu ei ca ostateci, 
femei, bărbaţi şi copii din satele de munte din regiunea prin 
care treceau. Împreună cu partizanii, aceşti oameni au 
ajuns în România, unde o parte din ei au fost instalaţi la 
Florica, fosta moşie a lui Brătianu, devenită fermă de stat. 
Aici au fost supuşi la un fel de regim de lagăr de muncă şi 
reeducare. Erau scoşi la munca câmpului şi li se ţineau 
cursuri de educaţie marxistă, de către grecii comunişti. 
Bineînţeles, se aflau sub pază. De la Platon n-am putut 
înţelege mai mult şi nici de ce se afla acum în celulă cu 
mine. Mă privea cu ochii lui blânzi în care era toată 
resemnarea ţăranului în faţa soartei. 

Către ora prânzului au început scoaterile la anchetă. L-au 
luat şi pe Platon, dar l-au adus destul de repede înapoi. Mi- 
am dat seama că se ocupă de cei arestaţi cu o zi mai 
înainte, şi că toţi erau greci. 


La un moment dat, în cursul după amiezii, la câteva celule 
mai departe a pornit un fel de cântec jalnic; un glas de 
femeie. Mai întâi încet, apoi tot mai tare. A intervenit 
imediat gardianul cerându-i să facă linişte, dar glasul 
devenea tot mai tare şi pe măsură ce gardianul răcnea şi 
înjura, pe atât mai puternic se făcea glasul. Semăna cu un 
bocet de-al nostru, dar mi-am dat seama că e pe greceşte. A 
apărut şi un al doilea gardian în ajutor pentru a restabili 
liniştea, dar în zadar. Ba mai mult, în alt capăt al celulei s-a 
pornit un al doilea bocet şi în curând un al treilea. Tot voci 
de femei, pe greceşte. Pe coridor, o tevatură de nedescris: 
alergături, uşi trântite, zăvoare trase, ameninţări, 
înjurături, năvală de gardieni. Totul în zadar. Vacarmul nu 
făcea decât să crească şi să ia amploare. La un moment dat, 
două din voci au tăcut. Toţi gardienii s-au concentrat la uşa 
unde vaietele nu conteneau. În cele din urmă a încetat şi 
ultimul glas şi când credeam că totul s-a liniştit a izbucnit 
din nou cel din fundul coridorului. Toţi gardienii s-au 
îndreptat într-acolo şi când vocea a tăcut, s-a pornit alta, în 
altă parte. 

Era de necrezut, dar alternanţa de bocete a continuat ore 
în şir, toată după-masa, seara şi aproape toată noaptea. Mi- 
am dat seama că gardienii au intrat în celule şi au început 
să le lovească, dar ţipetele deveneau şi mai ascuţite, 
vaietele şi mai puternice. La două celule distanţă de uşa 
mea, împreună cu una din grecoaicele care se văitau, se 
mai afla o femeie, româncă, pe care am auzit-o spunând 
gardienilor să n-o mai lovească, că va încerca ea s-o 
potolească. Am aflat mai târziu că femeia era doamna 
Milcoveanu, mama doctorului Milcoveanu. 

În tot acest timp, am încercat de mai multe ori să aflu de la 
Platon ce se întâmplă, dar mi-a făcut semn cu degetul pe 
buze ca să tac şi apoi la ureche, semn că ascultă. Într- 
adevăr era foarte atent. Explicaţia celor ce se întâmplau am 
avut-o abia trei luni mai târziu în Penitenciar, de la deţinuţi: 
grecii de la Florica se revoltaseră, îi luaseră la bătaie pe 


reeducatorii lor comunişti şi încercaseră să evadeze. 
Avertizată, Securitatea noastră intervenise, operase o serie 
de arestări şi încercând prin anchetă să stabilească care 
sunt vinovaţii principali, instigatorii, stârnise această 
reacţie în celular. Prin bocetele şi vaietele lor pe greceşte, 
femeile şi-au transmis tot ce aveau să-şi transmită şi au 
stabilit o versiune comună, pe care s-o susţină cu toţii în 
anchetă. Cum am spus, noaptea târziu bocetele au încetat, 
s-au auzit iar uşile celulelor şi grecii au fost luaţi. Şi la mine 
s-a deschis uşa şi i-au făcut semn lui Platon să iasă. Tot aşa 
liniştit, cum venise şi cu gesturi măsurate şi-a luat haina 
peticită de pe scândurile patului, mi-a întins mâna şi a ieşit. 
Nu mai ştiu ce s-a ales de ei şi de ailui. 

Am rămas iar singur şi mi-am reluat programul de 
plimbări, gen ticul ursului din cuşcă: doi paşi dus, doi paşi 
întors. După câteva zile mi se aduce un tovarăş. E foarte 
înalt şi voinic. Are părul roşcat şi poartă mustață. Este 
directorul fabricii de pielărie „Căprioara” din Piteşti şi a fost 
ridicat de Securitate din biroul lui. Nu ştia de ce l-au 
arestat şi era convins că trebuia să fie o eroare, deoarece 
era membru de partid şi „comunist adevărat”, cum ţine să- 
mi repete, într-o românească cam stricată. Era sârb din 
Banat. 


Seara a fost dus la anchetă. S-a întors cam abătut. Mi-a 
spus că-l anchetaseră pentru sabotaj. Cu câtva timp înainte, 
izbucnise un incendiu la fabrică, care după spusele lui, nu 
produsese decât pagube minore şi fusese stins. Pretindea 
că-l duşmănesc unii colegi din fabrică şi că-l reclamaseră, 
dar că el nu avea nici un amestec în povestea cu incendiul. 
Cele trei zile cât am stat cu el au fost un calvar. S-a dovedit 
de un primitivism rar. Ca să nu-şi murdărească pantofii 
când eram scoşi la W. C., se descălţa şi la întoarcere se 
ştergea pe picioare de murdăria în care eram obligaţi să 
călcăm pe unica noastră pătură. Când i-am cerut să n-o mai 


facă, s-a supărat. La fel, s-a supărat când l-am rugat să nu 
mai scuipe pe jos, ceea ce făcea din două în două minute. 

A treia zi, trecând în inspecţie, şeful arestului (bruta cu 
muşchii de boxer), i-am cerut să mă mute, fie pe mine, fie 
pe sârb, deoarece ne era imposibil să încăpem noaptea pe 
cele două scânduri ale priciului. Spirit practic, bruta a dat 
ordin gardianului să mai aducă o scândură. Soluţia n-a avut 
însă succes, fiindcă una din capre nu era destul de lată ca 
să se poată sprijini pe ea şi capul celei de a treia seânduri. 
Enervat, şeful arestului a trântit uşa înjurând. După scurt 
timp însă, gardianul a reapărut, mi-a spus să-mi iau 
bagajele (adică haina) şi m-a mutat în celula II (vezi schiţa 
pag. 15). Mi s-a părut o cameră imensă. Era de două ori mai 
mare decât cealaltă, avea un pat de fier, cu salteaua 
umplută mai mult cu pleavă şi praf, dar oricum saltea şi o 
pătură. 

M-am bucurat că am scăpat de sârb şi datorită lui am 
apreciat, pentru prima dată de când eram arestat, şi 
singurătatea. Şi totuşi, cât am stat aici n-am fost chiar 
singur. Seara, prin firida în care atârna becul, a apărut un 
şoarece. În zilele care au urmat, cu răbdare, l-am ademenit 
cu firimituri de pâine, până la picioarele patului. Încercarea 
mea de dresaj n-a progresat mai mult de atât. Când 
întindeam mâna spre el, fugea. Ca să nu-l pierd de tot, n-am 
mai insistat şi m-am mulţumit să-l aştept să vină la 
picioarele patului şi să-l observ cum îşi mănâncă firimiturile. 
Venea întotdeauna seara, după ce primeam mâncarea şi se 
potolea agitația de pe coridor. Devenise tot mai încrezător, 
cât chiar se ridica pe picioarele înapoi şi-şi freca mustăţile 
cu labele dinainte, uitându-se la mine. Pe lângă plimbarea 
zilnică (acum puteam face câte trei paşi dus-întors), am 
avut aici ideea să încerc să intru în legătură cu celula 
vecină. Am bătut mai întâi câteva lovituri cu degetul în 
perete, după ce mă asigurasem că gardianul nu e prin 
apropiere. Mi s-a răspuns la fel. Mi-a venit apoi ideea să 
stabilesc un alfabet prin lovituri în perete: a - o lovitură, b 


= două lovituri etc. Mai târziu, intrând în circuitul 
puşcăriilor, aveam să aflu că mai toţi trecuseră prin faza 
acestei descoperiri, care era numită: alfabetul idioţilor. 

Oricum, vecinul meu a înţeles intenţia mea şi am început 
un fel de conversaţie. Procedeul s-a dovedit însă a fi total 
nepracticabil. Din cauza numărului prea mare de lovituri 
necesare pentru a exprima un cuvânt, nu numai că pierdeai 
şirul, dar riscai să fii surprins şi de gardian. Tot în aceeaşi 
perioadă, probabil încurajat de ciocăniturile pe care le 
auzea, vecinul din cealaltă celulă a început să-mi bată şi el 
în perete. Oricât am încercat să desluşesc semnele lui, n-am 
reuşit! Abia când am ajuns în Penitenciar, am aflat că îmi 
transmitea într-un alfabet mai evoluat, care se numea 
„Afelere” şi care reducea simţitor numărul loviturilor 
pentru exprimarea literelor. In Penitenciar, l-am învăţat şi 
eu. Acolo era utilizat curent. 

lată sistemul: Literele alfabetului erau împărţite în patru 
grupe a câte 5 litere, în afară de ultima grupă care 
cuprindea 6. Prima grupă mergea de la A la E, a doua de la 
F la J, a treia dela LlaPapatra dela Rla Z. Literele de 
început ale grupelor dăduseră numele acestui alfabet: A. F. 
L.. R. Mai în toate celulele din1l Penitenciar era zgâriată pe 
perete tabela acestui alfabet: 

I II III IV. 

AFLR. 

BG MS. 

CHNI. 

DIOU. 

E]PV. 

Se utiliza în felul următor. De exemplu: pentru a transmite 
literă O. Mai întâi 3 ciocănituri (care indicau grupa în care 
se afla litera), o scurtă pauză, după care 4 lovituri (adică a 
patra literă din grupă). 

Procedeul era mai practic, dar în decursul anilor de 
puşcărie a fost şi el abandonat şi înlocuit cu alfabetul 
Morse. 


Într-o dimineaţă, agitaţie neobişnuită pe celular. Mare 
curăţenie. Ni s-a dat pe rând în celule o mătură. Gardianul 
stătea în uşă până ce măturam celula şi împingeam gunoiul 
afară, pe coridor. Apoi ne-a dat o găleată cu apă şi o cârpă 
ca să spălăm pe jos. Aceeaşi treabă pe coridor o făceau 
gardienii. Am mai primit o cârpă muiată în motorină, cu 
care am frecat uşa celulei pe dinăuntru; pe dinafară o făcea 
gardianul. Nu se putea spune că, după terminarea 
operaţiunii, celulele şi coridorul dădeau o impresie de mai 
mare curăţenie ca înainte, dar şeful arestului, după 
inspecția pe care a făcut-o, s-a declarat mulţumit. 

Observând printre gratiile uşii o altă mişcare neobişnuită, 
am văzut cum câţiva gardieni cărau de la etajul clădirii în 
curticica arestului, teancuri de hârtii, reviste, cărţi şi 
fotografii. Unul a apărut cu un braţ de bețe şi ciomege. Le- 
am recunoscut; le văzusem rezemate într-un colţ în biroul 
Lt. Maj. Iordache. Tot acest material a fost îngrămădit în 
mijlocul curţii, stropit cu motorină şi i s-a dat foc. Fumul s-a 
răspândit pe tot celularul, împreună cu foiţe de hârtie 
carbonizată. De la etajul clădirii s-au pornit răcnete şi 
înjurături la adresa gardienilor de pe celular. Focul a fost 
stins cu furtunul de la cişmeaua din curte. Toţi gardienii s- 
au concentrat în curticica pentru a strânge în diverse cutii 
şi lădiţe resturile de hârţoage parte arse parte nu şi pentru 
a curăța toată mizeria provocată de foc. Resturile au fost 
cărate în afară. 

Apoi a fost împărţită masa de prânz: un fel de iahnie de 
fasole cu multă carne de porc şi foarte grasă. Diferenţă ca 
de la cer la pământ faţă de ce ni se dădea de obicei. Cum nu 
eram încă un vechi puşcăriaş iniţiat, n-am tras nici o 
concluzie din tot ce se întâmplase. Nu ştiam că orice 
derogare cât de mică de la obişnuitul zilei îşi avea o rațiune 
şi nu era întâmplătoare sau un capriciu. Mai târziu aveam 
să mă deprind să interpretez toate aceste semne. De data 
aceasta, o parte din explicaţie am avut-o chiar după masă. 
Uşile au început să se deschidă pe rând, de la capul 


celularului. La fiecare uşă se opreau mai mulţi paşi şi se 
auzea murmur de voci. In fine, s-a deschis şi uşa mea. Un 
colonel de securitate, înconjurat de un întreg stat-major de 
ofiţeri, m-au privit lung, şi-au rotit ochii prin celulă şi apoi 
colonelul m-a întrebat cum mă cheamă şi de când sunt 
arestat. După ce i-am răspuns, a continuat cu întrebările: 
„Cum a fost masa?” Bună, am zis. „Ai fost maltratat?” Nu. 
„Ai a te plânge de comportarea gardienilor?” Nu. „Ai ceva 
de raportat?” Da. Aş vrea să ştiu de ce sunt ţinut aici şi ce 
aveţi de gând cu mine? „Asta vor hotărî organele de 
anchetă!” mi-a răspuns colonelul şi uşa s-a trântit. 

Explicaţia completă am avut-o tot la Penitenciar de la 
puşcăriaşii mai vechi. O dată cu căderea grupului Vasile 
Luca, Ana Pauker, Teohari Georgescu, toate dosarele 
fuseseră revizuite, ceea ce dusese la noi anchete şi noi 
arestări. Aşa se face probabil, că şi dosarul meu, care 
fusese lăsat deoparte de Grigoriu Burdea în 1949, a fost 
reexaminat şi eu re-arestat. Se pare că tot aparatul M.A.I. 
Fusese primenit şi probabil şi Grigoriu Burdea înlocuit. 
Totodată s-a dat ordinul de încetare a bătăilor în anchetă. 
Ceea ce explică arderea ciomegelor înainte de inspecția 
colonelului, care aşa cum am aflat, venea din partea 
ministerului de interne. Măsura a durat însă foarte puţin. În 
primăvară am avut ocazia să stau cu oameni schingiuiţi cu 
şi mai mult zel ca înainte. 

Cât priveşte mâncarea mai bună şi curăţenia, aceasta 
aveam să aflu în decursul anilor, că intra în practica curentă 
dinaintea oricărei inspecții. Cei care veneau în inspecţie 
erau de conivenţă cu adminis-traţia închisorii în privinţa 
procedeului pentru a nu fi puşi în situaţia de a auzi 
reclamaţii. Întrebările cu privire la mâncare se puneau cam 
în felul următor: „Cum e mâncarea? E suficientă?” Dacă 
deţinutul răspundea: „Proastă, insuficienţă, de 
exterminare!” urma întrebarea: „Ce ai primit azi?” La care 
deţinutul spunând ce primise, adică mâncarea bună şi 
suficientă pentru ziua de inspecţie, inspectorul respectiv 


tră-gea concluzia cu voce tare, că mâncarea pentru 
duşmanii poporului e mai bună decât a ostașilor M. A. [., 
trântea uşa celulei şi pleca mai departe. 

Dar s-a terminat şi cu inspecția şi viaţa pe celular şi-a 
reluat cursul obişnuit. De mine nu s-a mai ocupat nimeni. 
Nu am fost nici scos la anchetă, şi nici nu m-a mai întrebat 
nimeni nimic, nici măcar cum mă cheamă. Gardienii se 
obişnuiseră cu figura mea, eu cu a lor şi cum nu le dădeam 
nici o bătaie de cap în plus (nu mă plângeam de nimic, nu 
ceream nimic şi nu reclamam nimic) eram tot mai puţin şi 
mai rar supravegheat prin vizetă. În schimb, începusem eu 
să supraveghez şi să înregistrez tot ce se întâmpla pe 
celular. Cunoşteam după figură aproape pe toţi cei arestaţi. 
Îmi făcusem o imagine destul de exactă a planului 
celularului şi-mi încolţise în minte ideea unei încercări de 
evadare. La un moment dat devenise chiar o obsesie, dar nu 
găseam nici o soluţie. Această idee nu m-a părăsit niciodată, 
de-a lungul întregii mele detenţii, cu toate că în acea 
perioadă de început, aveam ferma convingere că se va 
petrece ceva şi vom fi eliberaţi din închisoare. Era vremea 
când încă mai „veneau americanii”. Timpul îmi trecea mai 
uşor încât erau zile când nici nu-mi mai făceam exerciţiile 
de mers (care aveau un efect aproape anestezic) şi nu mai 
recurgeam la ele decât atunci când mă încerca 
deznădejdea sau plictiseala. 

Într-o bună zi, pe neaşteptate, sunt mutat în celula III (vezi 
schiţa pag. 15). Celula se afla pe un coridor, care scăpase 
până acum posibilităţilor mele de observaţie. Chiar după 
primul „program”, cu toate că în timpul desfăşurării lui mi 
se acoperea deschizătura din uşă cu un carton, l-am putut 
vedea pe vărul meu G. Boian, care era închis în celula pe 
care am notat-o cu A pe planul celularului (pag. 15). Dacă 
nu mi-ar fi şoptit numele când a trecut prin dreptul uşii 
mele spre closet, cred că nici nu l-aş fi recunoscut, în aşa 
hal de slab şi palid era. Pe sub petecele care îi acopereau 


mai peste tot hainele, i-am recunoscut unul din costumele 
gris, atât de bine croite şi călcate altădată. 

Celula III, în care mă aflam acum, era cam tot atât de 
spațioasă ca şi precedenta; în schimb, din cauza unei 
infiltraţii de apă de la closetul de alături, pe jos, cimentul 
era în permanenţă ud, iar de miros să nu mai vorbim! În 
zilele următoare am stat mereu la pândă la ora când 
începea scosul la closet. Voiam să-i comunic lui G. B. Câte 
ceva din” cele ce se întâmplaseră în ultimii 3 ani de când 
fusese arestat. Să-i spun că ai lui (nevasta şi fetiţa) se 
mutaseră în apartamentul unor mătuşi ce stăteau cam 
înghesuite, dar că erau sănătoase; că fetiţa îşi continua 
învăţătura fiindcă reuşisem să acredităm la şcoală 
versiunea că el îşi părăsise familia şi plecase în provincie 
etc. Scurta lui trecere însă prin faţa uşii mele, sub 
supravegherea gardianului care stătea la 3-4 M. Distanţă, a 
făcut imposibilă comunicarea. Ba chiar am fost surprins 
într-o zi în tentativa mea de un gardian, care s-a apropiat 
tiptil fără să-l aud şi a deschis brusc uşa celulei. 

] Rezemat fiind de uşă şi cu capul în dreptul deschizăturii 
acoperite de cartonul pe lângă care încercam să transmit 
mesajul, era cât pe-aci să cad pe coridor. Cu urletele şi 
înjurăturile de rigoare, mi s-au pus ochelarii şi am fost dus 
în camera de gardă. Aici m-a luat în primire şeful arestului. 
Credeam că am să am de-a face cu pumnii brutei, dar s-a 
mulţumit cu o serie de înjurături şi ameninţări şi m-a trimis 
din nou în celulă. După câteva minute a venit personal pe 
celular şi mi-am dat seama că procedează la câteva mutări. 
La urmă, m-a scos şi pe mine şi m-a mutat în celula IV (vezi 
pag. 15), ultima în fundul coridorului, zicându-mi că de aici 
nu voi mai putea pândi pe cei care merg la W. C. Pentru a 
vorbi cu ei. 

Noua cameră era mai mare decât toate cele prin care 
stătusem până aci. Cam 4 m pe 4. Un pat de fier cu saltele 
de paie şi pătură, într-un colţ. Vizavi de uşă, pe cealaltă 
parte a coridorului, o fereastră prin care se vedea cam la 2 


M. Gardul de scânduri al curţii securităţii spre curtea 
vecină. Din loc în loc, de-a lungul gardului, câte un plop. Mi- 
au trebuit câteva zile să mă acomodez cu noua acustică a 
celulei, pentru a putea percepe şi explica toate zgomotele 
celularului, care aici ajungeau mai estompate. Când m-am 
simţit iar acasă, ca să zic aşa, am luat o hotărâre, care, 
trebuie să recunosc, mi-a pus nervii la încercare. 
Observasem că după ce tura gardienilor din timpul zilei 
preda serviciul schimbului de noapte, deschizând celulă cu 
celulă şi verificând după o listă numărul arestaţilor, plecau 
cu toţii în camera de gardă. Acolo, lăsau uşa deschisă spre 
celular şi timp de 10-15 minute, îi auzeam vorbind şi 
glumind între ei. Apoi, schimbul de zi pleca acasă, iar cei 
din tura de noapte îşi începeau patrulatul pe coridor şi 
supravegheatul prin vizete. Într-o seară, după ritualul de 
predare-preluare a schimbului, când toţi gardienii se aflau 
în camera de gardă, m-am pus pe treabă. Am lărgit distanţa 
dintre vergelele care formau gratiile deschizăturii din uşă, 
am scos braţul afară şi cu vârful degetelor am ajuns la 
zăvor. L-am tras cât mai fără zgomot, am ridicat mâna mai 
sus, am apăsat pe clanţă şi uşa s-a deschis. Cu urechea la 
vocile care veneau din camera de gardă aplecat ca să nu fiu 
văzut din celelalte celule, am trecut prin faţa a trei uşi şi m- 
am oprit la a patra, unde se afla G. Boian. L-am chemat pe 
şoptite. De emoție îmi auzeam bătăile inimii. G. B. A apărut 
îngrozit la vizetă, într-un suflet i-am înşirat tot ce ştiam de 
ai noştri. Şi bune şi rele fără menajamente. Aşa a aflat că 
mama lui (şi mătuşa mea) murise, singură, în domiciliul 
obligatoriu la Târgu Neamţ. Iar fratele lui, care era grav 
bolnav de anghina pectorală, murise cu doi ani în urmă, în 
momentul când securitatea venise să-l ridice. Inima îmi 
bătea tot mai tare şi mi se făcuse frică de-a binelea. Pro- 
babil că şi lui George pentru mine, fiindcă mi-a spus:„dacă 
nu te întorci imediat în celulă strig gardianul!” Întoarcerea 
în celulă a decurs la fel de bine ca şi ieşirea. Am închis 
clanţa, am tras zăvorul, am îndreptat gratiile şi m-am 


trântit pe pat. Eram istovit şi ud de transpiraţie. După scurt 
timp s-a auzit şi pasul gardianului. A doua oară n-am mai 
îndrăznit să repet isprava. Totuşi, îndrăzneala de a fi făcut-o 
o dată, cu toată frica ce o simţisem mi-a dat o nouă 
încredere în mine, care mi-a prins bine. Am început să mă 
învăţ, nu să-mi stăpânesc frica şi nici s-o înlătur ci să mă 
obişnuiesc să trăiesc cu ea. În anii următori, de multe ori 
aveam să fiu pus în situaţia de a întreprinde ceva riscant şi 
de câte ori m-am decis pentru acţiune, mi-a fost frică, dar 
am făcut-o. Niciodată n-am renunţat de frică. 

Într-una din zile, stând întins pe pat şi cu ochii în tavan, 
observ o mică găurică în tencuială. M-am sculat în picioare 
pe pat, ca s-o cercetez mai îndeaproape. Nu numai că 
băgând degetul nu i-am dat de fund, dar uitându-mă prin 
ea, mi-am dat seama că răspunde în pod. Se vedeau chiar 
raze de lumină care străbăteau întunericul podului. Lumina 
pătrundea printre ţiglele acoperişului. Am apăsat cu palma 
pe tavan şi-am constatat că e elastic. Era din paiantă şi dacă 
aş fi apăsat mai tare aş fi putut face să cadă o bucată din el. 
Deci, aş fi putut face o gaură spre pod, oricât de mare aş fi 
dorit. Câteva zile nu ra-am gândit decât la asta, observând 
cu atenţie tot ce cădea în raza mea vizuala, prin 
deschizătura din uşă, şi mai departe, peste coridor, prin 
geamul care dădea spre gardul şi curtea vecină. De 
asemenea când eram scos la spălat la cişmeaua din 
curticică m-am uitat mai atent la acoperişul celulelor. Din 
curticică, vedeam celălalt versant al acoperişului, dar nu 
era nici un motiv ca versantul care se afla deasupra celulei 
mele să fie altfel. Era acoperit cu ţiglă obişnuită şi nu se 
vedea nimic deosebit. De sus, de la etajul clădirii securităţii, 
unde se aflau birourile se putea vedea tot celularul şi 
acoperişul cu ambele versante. 

Începusem să pun la punct toate amănuntele unui plan de 
evadare. Trebuia să aştept ora stingerii, când gardianul îşi 
făcea tura pe la toate vizetele, ca să vadă dacă ne-am 
culcat. Observasem în timp, că unul din gardieni, spre 


deosebire de ceilalţi, nu mai apărea la vizete, până 
dimineaţa. Deci, trebuia să aştept tura lui de noapte şi 
imediat după stingere şi după ce ar fi trecut pe la vizeta 
mea, să împing tavanul în sus având grijă ca bucăţile ce 
urmau să se desprindă să cadă pe pat, ca să nu facă 
zgomot. Ar fi urmat urcarea în pod, scosul câtorva ţigle şi 
săritul de pe acoperiş, direct pe crengile unuia din plopii 
care se aflau de-a lungul gardului. Şi de aici în curtea 
vecină. Mai departe... Văzând şi făcând. 

Bineînţeles că riscul ca gardianul să mai vină pentru a 
doua oară la vizetă, rămânea, ca şi eventu-alele zgomote 
neprevăzute, care s-ar fi putut produce la prăbuşirea 
tavanului şi la scosul ţiglelor. La fel, ieşirea prin acoperiş şi 
săritul peste gard ar fi putut fi observate de la una din 
ferestrele clădirii securităţii. 


Am uitat să vă spun că existau câteva becuri instalate pe 
nişte stâlpi, care noaptea se aprindeau şi luminau de sus 
întregul celular. O lumină destul de slabă, dar totuşi lumină! 

Cele câteva zile, cât am observat toate cele de mai sus şi 
am cântărit şansele pro şi contra ale planului, s-au scurs 
nespus de repede. Totuşi, încă mai şovăiam, când într-o 
dimineaţă, aud paşi şi voci pe coridor, care se îndreptau 
spre uşa celulei mele. Mai mult adus pe sus şi împins din 
spate, vreo 4-5 gardieni îmi bagă în celulă un tânăr cu 
cătuşele la mâini. Se zbătea şi-i insulta. I-au scos cătuşele şi 
au plecat, dar unul din gardienii din schimb, încercând să 
nu se facă simţit a rămas pe coridor în apropierea celulei. Îi 
vedeam umbra pe coridor. Tânărul n-avea mai mult de 28 
de ani. Era neras de câteva zile, avea părul mare, negru şi 
încâlcit. În picioare purta bocanci cu, talpă groasă, plini de 
noroi. Pantalonii negri de dimie erau şi ei murdari de noroi. 
O cămaşă, fostă albă şi ea şi un cojocel de oaie fără mâneci 
îi completau echipamentul. După închiderea uşii, rămăsese 
în picioare în mijlocul camerei frecându-şi încheieturile 
mâinilor unde i se imprimaseră dungile strânsorii cătuşelor. 


M-am apropiat de el, i-am spus numele meu întinzându-i 
mâna şi l-am întrebat cum îl cheamă. S-a uitat cu o privire 
întunecată la mine, nu mi-a răspuns şi nu mi-a dat mâna. I- 
am spus atunci că poate să se întindă pe pat, dacă e obosit. 
Fără o vorbă, s-a trântit pe pat şi după câteva clipe a 
început să sforăie. Am început să mă plimb prin celulă 
făcând tot felul de presupuneri cu privire la noul venit şi la 
planul meu de evadare, pe care trebuia să-l amân. 

Mai târziu, când am ajuns în închisoare, am aflat că 
înaintea mea, cu un an sau doi, un alt arestat folosise deja 
acea cale de evadare, pe care o imaginasem eu. Într-o 
seară, insistând să fie scos să-şi facă nevoile, pătrunsese în 
pod prin tavanul closetului şi ieşise prin acoperiş spre 
curtea vecină. Cum însă gardianul venise să vadă de ce nu 
mai iese din closet şi constatase că deţinutul evadase, a dat 
alarma. Întreaga noapte l-au căutat. S-au făcut razii în 
curţile şi în toată zona din jurul Securităţii, dar fără nici un 
rezultat. A doua zi, unul din anchetatorii de la etajul clădirii 
securităţii, uitându-se cu totul întâmplător pe fereastră, îl 
zăreşte pe fugar într-unui din plopii de la gardul curţii. Ce 
se întâmplase? În momentul în care auzise alarma, evadatul 
abia ajunsese la gard. Dându-şi seama că nu mai avea timp 
să se îndepărteze, se urcase în plop, stătuse toată noaptea 
între crengi şi acum aştepta din nou întunericul pentru a-şi 
continua drumul. Bineînţeles, a fost din nou prins. Eu n-am 
mai ajuns să-mi pun planul în aplicare. 

Când gardianul a ajuns cu distribuitul cafelei la uşa 
noastră şi l-a văzut pe tânăr dormind, a început să strig] e 
la el ca să-l trezească. Fără rezultat însă. Gardianul mi-a dat 
din găleata cu aşa-zisă cafea, o cană şi pentru el şi mi-a 
spus să i-o duc la pat şi să-l trezesc. L-am scuturat de umăr 
tot mai tare, până ce a sărit speriat din somn. l-am întins 
cana cu cafea, iar gardianul, din uşă, a început să-şi bată joc 
joc de el, spunân-du-i că nu se poate plânge că nu e tratat 
boiereşte, că i se aduce şi cafeaua la pat. Tânărul, care se 
dezmeticise, mi-a luat cana din mână şi a azvMit-o cu toată 


puterea spre uşă. Gardianul abia a avut timp să se ferească. 
A urmat un potop de înjurături şi de o parte şi de alta, după 
care gardianul a plecat, iar tânărul a adormit din nou. Până 
la ora prânzului a fost linişte. Când ni s-au adus castroanele 
cu ciorbă, l-am trezit din nou. A spus că nu mănâncă, s-a 
întors pe partea cealaltă şi a continuat să doarmă. După 
câteva minute a venit şeful arestului. N-a încercat să-l 
trezească şi m-a întrebat pe mine de ce nu mănâncă şi ce 
mi-a povestit. I-am răspuns că nu mi-a vorbit deloc, că pare 
frânt de oboseală şi că doarme tot tim-pul. Peste puţin timp, 
uşa se deschide din nou şi gardianul introduce în celulă un 
nou deţinut. Un om de vreo 45 de ani, de statură mijlocie, 
mai mult gras şi roşu în obraz. Purta o mustăcioară neagră. 
Îmbrăcă-mintea: pantaloni şi cămaşă kaki şi pe deasupra un 
pulover gris. De cum s-a îndepărtat gardianul, foarte jovial 
mi-a întins mâna, s-a prezentat (din păcate i-am uitat 
numele) mi-a spus că e colonel din vechea armată şi că a 
fost prins în munţi, unde ca partizan, lupta împotriva 
Securităţii. Cu toată naivitatea mea de la acea epocă, omul 
nu mi-a inspirat încredere. Poate şi prin faptul că limbajul şi 
comportarea lui nu mi se păreau a fi de nivelul unui colonel. 
Oricum, omul era extraordinar de vorbăreţ, povestindu-mi 
fel de fel de păţanii din viaţa lui, de pe front din Rusia unde 
comandase o unitate de tancuri, din munţi unde luptase 
împotriva trupelor de securitate etc. Se arăta foarte 
optimist că vor veni americanii şi că ne vor salva. 

Printre toate cele pe care mi le înşira, îmi mai punea din 
când în când şi câte o întrebare: „De ce sunt arestat? Cine e 
tânărul care doarme? Ce mi-a povestit? În ceea ce mă 
priveşte, i-am spus că nu ştiu de ce am fost arestat, că nu 
am fost anchetat. Iar despre tânăr, nu ştiam nimic. Tot el 
mi-a spus însă, că din celula în care se afla înainte de a fi 
adus aici, i-a auzit pe gardieni vorbind că tânărul ar fi fost 
prins în pădurile din regiune cu un aparat de radio-emisie. 
În tot timpul acestei discuţii cu noul venit, ne aşezasem 
amândoi pe marginea patului. Deodată privirea mi s-a oprit 


pe pieptul păros al tânărului, care continua să doarmă, pe 
spate şi cu cămaşa larg descheiată. M-am uitat mai atent şi 
într-adevăr!... Ceea ce mi se păruse numai la început era 
realitate. Păduchi! Şi nu unul... Mişunau! Am sărit ca ars 
de-a dreptul în panică. Am început să bat în uşă. l-am spus 
gardianului, care după câteva minute a venit cu Şeful 
arestului. Au adus o găleată cu D.D. [., şi cu pumnii au 
început să presare praful peste pat şi peste tânărul, care 
dormea înainte. Restul de D. D. 1. Care a mai rămas în 
găleată l-au deşertat într-un colţ, pe jos. La insistenţele 
mele să-l mute pe tânăr din celulă sau să-l ducă la baie şi să 
ne mai dea un pat, au zis că nu se poate, au trântit uşa şi au 
plecat. Noul venit, atât de vorbăreţ până atunci n-a scos o 
vorbă. Ni s-a adus masa de seară. Tânărul, pe care am 
reuşit să-l trezesc, a refuzat din nou să mănânce. A cerut 
apă de băut. 


Atmosfera camerei era învăluită în praf de D. D. T, ca într- 
o ceaţă cu miros înecăcios. I-am explicat tânărului ce se 
întâmplase şi, pentru prima oară mi-a spus pe un ton 
normal şi parcă puţin trist, că de 2 luni nu s-a mai putut nici 
spăla, nici schimba. Presupusul colonel a intrat şi el în 
vorbă, punându-i. Fel de fel de întrebări asupra 
împrejurărilor în care a fost arestat şi de ce. Tânărul şi-a 
reluat privirea întunecată şi i-a întrebat răstit: De ce vrei să 
ştii? Colonelul a tăcut, iar tânărul a început să se plimbe 
prin celulă fără să mai scoată o vorbă. După un timp s-a 
culcat din nou, spre perete, lăsând jumătate de pat liberă. 
De frica păduchilor, nici nu m-am apropiat de pat. Am 
presărat într-un colţ al camerei D. D. I., mi-am împăturit 
haina de piele de mai multe ori, m-am aşezat pe ea şi 
rezemat de perete, am dormit cu întreruperi până 
dimineaţa. Colonelul s-a făcut ghem la picioarele tânărului, 
după ce mai întii s-a prăfuit bine cu D. D. I. Aşa mi-am 
petrecut ultima noapte în securitatea din Piteşti. Dimineaţa, 
imediat după deschidere şi schimbul gardienilor, am fost 


scos din celulă, mi s-au pus cătuşe şi într-un Jeep am fost 
transportat la penitenciarul oraşului. 

Aici aveam să aflu de la alţi deţinuţi mai vechi, că aşa-zisul 
colonel era un condamnat de drept comun care nu fusese 
niciodată colonel şi că era utilizat ca „turnător” în celulele 
arestului, pentru a-i iscodi pe ceilalţi arestaţi. În privinţa 
tânărului, am aflat că întrr-adevăr fusese prins în munţii din 
regiune, cu un aparat de radio-transmisie. Mult mai târziu, 
în alte închisori, întâlnind deţinuţi care stătuseră după mine 
în arestul securităţii, mi-au spus că tânărul fusese judecat, 
condamnat la moarte şi executat. Nu ştiu dacă aceste 
informaţii sunt exacte, dar fapt este că tânărul nu a apărut 
niciodată în circuitul închisorilor. 

] Un episod pe care am uitat să-l amintesc la timpul său: 
într-o după-amiază, pe când mă aflam încă în celula I, au 
apărut pe celular mai toţi gardienii din toate schimburile. 
Stăteau de vorbă în grupuri de câte 2-3, fie lângă uşa 
camerei de gardă, fie lângă scara care ducea la camerele 
de la etaj, fie în curticica unde era cişmeaua. Pe cei din 
curticică i-am putut şi vedea. M-a mirat faptul că peste 
uniformă purtau cojoace mari ciobăneşti şi în cap căciulă, în 
loc de chipiu. Afară era o zi frumoasă şi caldă de toamnă! N- 
am putut înţelege nimic din ce discutau, decât că aşteptau 
un camion cu care să plece. S-au întors a doua zi către 
prânz, ca să predea cojoacele şi căciulile. 

Tot de la deţinuţii mai vechi, am aflat că şi securiştii care 
făceau de serviciu în schimburi pe celular, nu numai trupele 
de securitate, plecau periodic în misiune în munţii şi 
pădurile din regiune, la vânătoare de partizani. Cojoacele şi 
căciulile erau pentru camuflarea uniformelor. In toată 
regiunea nu se vorbea decât de aceste acţiuni împotriva 
partizanilor de sub conducerea Colonelului Arsenescu şi a 
fraţilor Arnăuţoiu, deveniți eroii locali ai rezistenţei din 
munţi şi de atrocitățile pe care le comitea Securitatea în 
satele de munte. Oameni împuşcaţi, ţărani, femei şi copii 
schingiuiţi, pentru a afla cine-i găzduieşte, aprovizionează 


sau ajută pe partizani. Nenumăraţi alţii au fost arestaţi şi 
condamnaţi, luând drumul puşcăriilor. Cu o bună parte din 
ei am stat şi eu în diverse închisori. Vom mai reveni deci 
asupra subiectului. 

LA PENITENCIARUL PITEŞTI. 

Construcţie în formă de TI, aşezată la bariera oraşului spre 
Găvana şi orientată N. V. 

— S. V. Trecea drept clădire modernă. Fusese terminată 
sub guvernarea lui Armând Călinescu şi folosită încă în acea 
vreme ca închisoare pentru deţinuţi politici în timpul 
prigoanei împotriva legionarilor. Avea două etaje, parter, 
subsol şi pivniţă. Descrierea mai amănunţită şi o schiţă a 
clădirii o voi face mai târziu, când voi ajunge cu povestea 
mea în anul 1955, când am stat pentru a treia oară în 
această închisoare. Adus la grefa închisorii, după ce mi s-a 
completat fişa de încarcerare, am fost condus de un gardian 
la o celulă de la etajul 2 de pe coada T-ului. După ce uşa s-a 
trântit în urma mea şi gardianul a răsucit cheia în broască 
şi a tras cele 2 zăvoare, am făcut cunoştinţă cu cei patru 
locatari ai celulei: Radu I. Gr. Radu, un ţăran de vreo 
treizeci şi ceva de ani din comuna Picior de Munte, Dobrin, 
tot ţăran din regiune, Păun Lepădatu, fost plutonier de 
jandarmi, acum întors în satul lui şi Jean Milcoveanu, un om 
în vârstă de peste 60 de ani, tatăl doctorului Milcoveanu, 
unul din capii studenţimii naţionaliste dinainte de război. 

După celulele mizerabile şi întunecoase ale Securităţii, aici 
mi s-a părut raiul pe pământ. Celula avea 4 M. Lungime pe 
2. M. Şi ceva lăţime. Pe una din laturile mici ale 
dreptunghiului era uşa, pe cealaltă, fereastra cam de 50 pe 
80 cm., prin care pătrundea lumina soarelui, cum n-o mai 
văzusem de la arestare. 


Geamul era deschis şi temperatura plăcută. Pe lângă asta, 
felul în care am fost primit de cei din celulă m-a emoţionat. 
Era prima dată după multe săptămâni, că întâlneam 
oameni, oameni de omenie, fiecare din ei încercând să mă 


ajute într-un fel, să mă primească cu căldură, de parcă mi- 
ar fi oferit ospitalitatea la ei acasă. De-a lungul peretelui din 
dreapta, mai aproape de uşă, erau două paturi suprapuse, 
în cel de jos stătea ]. Milcoveanu, în cel de sus, Dobrin. 
Către fereastră, la peretele din stânga, alte două paturi 
suprapuse: jos dormea Păun Lepădatu, deasupra Radu 1. 
Gr. Radu. Cu toate protestele mele, Radu s-a mutat jos, în 
pat cu Păun Lepădatu, lăsându-mă pe mine singur în cel de 
sus. Dobrin care era cel mai vechi arestat din cei patru şi 
care de doi ani de când era în anchetă fusese de mai multe 
ori mutat în acest răstimp, când la penitenciar, când la 
securitate, cunoştea cel mai bine viaţa şi obiceiurile 
puşcăriei. Cu toate că era cel mai tăcut şi rezervat din ei, nu 
făcea nici un secret din povestea lui. Făcea parte, împreună 
cu alţii, care şi ei se aflau în diferite celule, dintr-o 
organizaţie clandestină, pe care o numiseră „Frăţie şi 
libertate”. Organizaţia luase oarecari proporţii în satele din 
regiunea lui, răspândise manifeste şi devenise cunoscută 
prin acele sate, unde pe toate gardurile apăreau scrise cu 
cretă, literele F. L. Nu mai ştiu cum le dăduse de urmă 
securitatea. După ce-i arestase pe câţiva din ei, încerca 
acum să descopere pe toţi membrii organizaţiei. Dobrin 
fusese de mai multe ori bătut în anchetă. 

Jean Milcoveanu era arestat de câteva luni, împreună cu 
soţia lui, din cauza unei scrisori pe care o primiseră de la 
fiul lor, doctorul Milcoveanu, care era ascuns şi căutat de 
securitate. De la el am aflat că soţia lui stătuse la securitate, 
în aceeaşi celulă cu una din grecoaicele de la Florica şi de 
care v-am spus că i-am auzit vocea şi am remarcat limba 
aleasă pe care o vorbea. Bătrânul îmi povestea tocmai că îl 
cunoscuse pe tatăl meu, când Dobrin, cu urechea lui 
adaptată la toate zgomotele celularului, ne-a anunţat că 
vine gardianul. În adevăr, uşiţa de sub vizetă s-a deschis şi 
gardianul a început să ne dea pe rând gamelele pe care i le 
întindea un deţinut de drept comun, care târa după el pe 
coridor un hârdău. Aşa am făcut cunoştinţă cu „terciul” atât 


de apreciat de deţinuţi. Era făină de porumb opărită şi 
puţin îndulcită. 

În celulă nu se afla decât o singură lingură de metal, care, 
cu aprobarea tacită a gardianului, avea coada ascuţită pe o 
parte. Ascuţitul se făcea pe cimentul de la closet. Cu acest 
cuţit improvizat, mi s-a confecţionat şi mie un fel de 
lopăţică, dintr-o scândurică de brad, găsită pe coridor şi 
păstrată cu grijă de Radu, pitită în paiele din saltea. Toţi 
aveau astfel de lopăţele, în chip de lingură. Tot Radu făcuse 
cu aceeaşi coadă de lingură ascuţită câte o cruciuliţă 
sculptată într-o bucăţică de lemn de fag, pentru fiecare. 


A doua zi după sosire mi-a făcut şi mie una. Cu fire de aţă 
trase din pânza de doc a saltelei şi răsucite, ne făcuse câte 
un şnur cu care ni le atârnasem la gât, pe sub cămaşă, spre 
a nu fi văzute. De-a lungul anilor de puşcărie, saltelele au 
fost sursă permanentă de aţă pentru nevoile noastre. După 
regulamentul închi-sorii, de câte ori am fi avut nevoie, ar fi 
trebuit să batem la uşă şi să-i cerem gardianului ac şi aţă. 
Cum însă în practică nu primeai niciodată, aţa se scotea din 
saltele, iar acele în cazul nostru, de pildă, erau fabricate tot 
de Radu, dintr-o bucată de sârmă electrică, pe care o găsise 
într-o zi pe coridor. Îi îndoise vârful la 90* şi cu un ciob de 
sticlă, prin frecare, îi zgăâriase un şanţ chiar la locul 
îndoiturii. Apoi o îndoise tot la 90* în acelaşi loc, dar în sens 
invers. Şi din nou cu ciobul de sticlă zgâriase iar un şanţ, 
până ce străpunsese sârma în dreptul şanţului de pe 
cealaltă parte. După aceea îndreptase sârma la loc şi o 
ascuţise la celălalt cap, pe cimentul de la closet. Treaba era 
tare migăloasă, dar rezultatul era un ac care nu se 
deosebea de cele originale, decât prin faptul că nu era de 
oţel. 

Fiecare din celulă avea felul lui de a-şi petrece timpul. 
Radu era cel mai activ. lot timpul avea ceva de făcut, dacă 
nu pentru el, pentru ceilalţi. Ne-a peticit la toţi hainele, ne-a 
cusut nasturii. Era plin de bunăvoință şi totdeauna bine 


dispus. Bătrânul Milcoveanu, foarte respectat de ceilalţi, 
avea şi el o fire blândă şi avea întotdeauna ceva de povestit, 
atunci când timpul trecea cel mai încet, mai ales de la masa 
de seară şi până la stingere. Singura lui îngrijorarea era 
soarta soţiei lui. Spunea că erau o pereche foarte unită şi ar 
fi dat orice ca ei să-i dea drumul şi să-l ţină numai pe el. 
Ştiind-o liberă, ar suporta şi el mai uşor închisoarea. Dobrin 
era cel mai nervos şi cât era ziua de lungă se plimba ca un 
leu în cuşcă. Era cu gândul numai la ancheta grupului lui 
care nu se terminase şi trăia într-o tensiune permanentă, 
aşteptându-se în orice moment să fie dus din nou la 
Securitate. Din când în când, se oprea din mers, ca să 
asculte la uşă zgomotele celularului, care pentru el nu mai 
aveau nici un secret. Numai povestirile lui Milcoveanu 
aveau darul să-l calmeze. Păun Lepădatu era cel mai tăcut 
din toţi. Mai tot timpul stătea aşezat pe marginea patului, 
cu gândul aiurea. Avea vreo 50 de ani. Era voinic. Bărbat 
frumos. Semăna cu pozele haiducilor din cărţile copilăriei 
mele. Se gândea numai la ce lăsase acasă şi se frământa de 
grija porumbului necules, a arăturii, a tot ce lăsase baltă în 
gospodăria lui. Îl ridicaseră de la câmp şi nici n-apucase, să 
vorbească cu nevastă-sa. De câte ori ieşea din îngândurarea 
lui şi dădea cu ochii de mine, se însenina, îmi făcea loc pe 
pat lângă el şi începea să-mi povestească de-acasă. Avea un 
băiat de vârsta mea şi spunea că-i amintesc de el. În băiat 
îşi pusese toată nădejdea până la întoarcere: „Până om 
scăpa de comunişti” cum spunea el. Într-o zi, văzându-l 
parcă mai abătut ca de obicei, m-am aşezat lângă el şi l-am 
întrebat ce-l frământă. Multe lucruri şi întâmplări din anii 
puşcăriei s-au estompat ori mi s-au şters din minte, dar 
răspunsul lui nu l-am uitat: „Mă gândeam ce-o fi făcând 
mânza mea, D-le Leonid! (Nu-mi putea pronunţa altfel 
numele). Îmi pare rău că n-am talent să redau, cu cât drag 
mi-a vorbit apoi de mânza lui. 

Zilele în care aveam cea mai mare linişte pentru diversele 
ocupaţii nepermise erau cele în care era de serviciu 


sergentul Guliman. Nepermis era: să coşi, să scoţi aţă din 
saltea, să ai ac, să te aşezi pe caloriferul de sub geam şi să 
priveşti pe fereastră, să comunici cu vecinii, vorbind pe 
lângă ţeava caloriferului care trecea prin perete dintr-o 
celulă în cealaltă, să scrii zgăriind pe săpunul de rufe care 
ni se dădea, să sculptezi cruciuliţe cum făcea Radu, să stai 
culcat pe pat în timpul zilei, să cânţi, să vorbeşti tare etc. 
Etc. Serg. Guliman (zis „ăl mare” fiindcă mai avea un frate 
mai mic care făcea de serviciu la poarta închisorii) era cel 
mai cumsecade din toţi, cu toate că la prima vedere părea o 
fiară. Cu toate că era slab şi pirpiriu, avea o voce 
extraordinar de puternică. De altfel nu l-am auzit niciodată 
vorbind. Nu ştia decât să răcnească. Zbiera, înjura şi 
ameninţa tot timpul. Camarazii mei de celulă îşi dăduseră 
seama însă, că totul nu era decât teatru. Juca acest rol de 
zbir, pentru a se face auzit de ai lui, de ceilalţi gardieni şi de 
ofiţeri, iar pe deţinuţi îi lăsa în pace şi nu se uita pe vizetă. 
Nu numai atât, dar în momentul în care venea cineva din 
administraţie pe secţia noastră şi Guliman începea să 
răcnească „linişte!” ştiam că e un fel de a ne avertiza şi 
toate obiectele nepermise dispăreau, cei care se uitau pe 
fereastră coborau de pe calorifer şi cei culcaţi se sculau 
până ce trecea pericolul. Toţi simţeam nevoia să stăm 
câteva ore în plus culcaţi, fiind destul de slăbiţi şi anemiaţi. 
Mâncarea era insuficientă. Dimineaţa primeam, cum v-am 
spus, terciul, cam 200 gr. La prânz, o gamelă cu ciorbă, fie 
cu câţiva cartofi, fie cu varză acră, fie cu arpacaş. O dată, şi 
câteodată de două ori pe săptămână era „carne”. Asta 
însemna că într-unul din cele trei feluri de ciorbă găseai: 
sau câteva bucăţi de burtă, spălată aproximativ şi deci 
mirosind puternic sau câteva şuviţe din bruma de carne ce 
se găseşte pe un cap de vită. (Capetele de vită veneau de la 
abatorul oraşului, fără creier şi fără limbă). Putea să-ţi cadă 
în gamelă ori un ochi, ori o bucată de buză de vacă cu părul 
pe ea, împreună cu o puzderie de cioburi de oase şi măsele 
de vită. A treia posibilitate în zilele de carne şi cea mai 


frecventă în acea epocă, erau copitele. Fiecare primea în 
gamelă o copită de vită, fără unghie; aşa veneau de la 
abator. Practic, era vorba de oasele de la extremitatea 
piciorului, care erau acoperite cu un zgârci, pe care 
rozându-l şi sugându-l, nu te alegeai cu mai nimic. În acest 
ultim fel de mâncare, găseai deseori caiele rupte. Seara 
primeai ciorba de la prânz, însă mai subţire sau uneori, 
huruială de porumb, mai mult opărită decât, fiartă. 
Singurul lucru consistent în alimentaţia noastră era sfertul 
de pâine zilnic. 

Un lucru ar mai fi de spus pentru a completa tabloul din 
celula noastră. Pe jos, în colţul dinspre fereastră, se afla o 
oală de noapte, acoperită cu o bucată de placaj. O oală de 
noapte pentru 5 inşi, care se golea de 2 ori pe zi, dimineaţa 
şi după-amiază, când eram scoşi la „program”, adică la 
closet. Cum din cauza alimentaţiei foarte lichide, a stării 
nervoase şi slăbiciunii, sufeream toţi de o diureză 
exagerată, capacitatea oalei era departe de a fi 
satisfăcătoare, mai ales în răstimpul de la ultimul! 
„program” (cam la 4 după-amiază) şi până la primul 
„pProgram” al zilei următoare (cam la 6 dimineaţa). Peste zi, 
între programe, cu toate răcnetele, înjurăturile şi 
amânările, tot mai obţineam de la gardian să ne permită s-o 
golim la closet; în timpul nopţii însă, de la ora închiderii şi 
până la deschidere, uşa celulei nu mai putea fi deschisă, 
decât în prezenţa ofițerului de serviciu. Şi asta numai în 
cazuri grave, de moarte sau dacă era adus sau luat de 
Securitate vreun deţinut. Pentru noapte deci, trebuia găsită 
o soluţie şi o găsise Dobrin. De două sau chiar de trei ori pe 
noapte, când oala era plină, 'din patul al doilea de lângă 
fereastră, se sprijinea cu un picior pe calorifer, unul din noi 
îi dădea oala, iar el, din două sau trei mişcări bine calculate, 
azvârlea tot conţinutul printre gratiile ferestrei, în curte. Îşi 
făcea chiar o mândrie că nu-i cădea nici o picătură pe 
pervazul geamului. Patentul lui Dobrin fusese preluat şi de 


alte celule, ceea ce nu era în avantajul miresmelor care ne 
veneau pe geam. 

Într-o bună zi l-au luat pe Dobrin şi l-au dus din nou la 
Securitate, la anchetă. Nu l-am mai întâlnit. 

După câteva zile m-au luat şi pe mine. 'Iot la Securitate. M- 
am despărţit de camarazii de celulă, sub presiunea 
gardianului care-mi striga din uşă: „Dă-i drumu, mai 
repede”. O strângere de mână, o îmbrăţişare, o urare de 
bine pe şoptite, un Doamne ajută... ca toate despărţirile din 
puşcărie. Şi de câte n-am avut parte în anii următori! 

În afară de Păun Lepădatu, nu i-am mai întâlnit pe niciunul 
din ei. Pe tocul uşii crestasem într-un colţ mai dosit, numele 
meu şi data arestării. Din dorinţa de a lăsa măcar o urmă a 
trecerii mele pe acolo. Mai sus, în colţ, era crestat numele 
lui Roger Micescu, fiul lui Istrate Micescu. 

PROCESUL. 

Ajuns la Securitate, am fost din nou băgat singur într-o 
celulă. Gândeam că de data asta va începe ancheta şi-mi 
treceau prin minte toate cele ce mi le povestiseră despre 
anchetele lor camarazii de celulă pe care-i părăsisem. 
Celularul securităţii, a cărui topografie şi viaţă mi-era 
cunoscute, îmi dădea o stranie senzaţie de siguranţă, nu mă 
simţeam străin. 'Iot restul zilei am stat în aşteptare, crezând 
că voi fi scos la anchetă, dar nu s-a întâmplat nimic. Pe de-o 
parte doream să înceapă ancheta, pentru a trece şi de 
etapa aceasta, pe de alta, pe măsură ce se apropia seara 
speram să nu fiu scos. Când s-a dat stingerea am răsuflat 
uşurat şi mi-am amânat frământările pe a doua zi. 

În dimineaţa următoaree, după împărţirea surogatului de 
cafea, am fost scos din celulă şi dus în camera de gardă. 
După puţin timp, i-au adus şi pe George Boian şi pe N. Z. Ni 
s-au dat instrucţiuni să nu vorbim, să nu facem semne, să 
nu ne uităm în stânga şi în dreapta. Am fost duşi în curte şi 
urcați într-un jeep, G. Boian şi N. Z. În spate, cu un gardian 
între ei, eu în faţă, lângă şofer. În momentul urcării, G. B. 
Mi-a şoptit că mergem la proces. Maşina a pornit-o prin 


oraş. Priveam cu coada ochiului la lumea de pe stradă. 
Trecătorii care observau jeep-ul Securităţii, ca şi noi, nu 
întorceau capul. Şi ei se uitau pe furiş. Nu cunosc Piteştiul, 
aşa că nu pot spune pe unde am mers. Oricum, clădirea în 
faţa căreia ne-am oprit, părea a fi în centru. Am aflat mai 
târziu că ar fi fost un sediu al partidului. Am fost introduşi 
într-o încăpere şi ţinuţi fiecare într-un colţ, sub pază. În 
clădire, o agitaţie febrilă: uşi care se închideau şi se 
deschideau, gardieni, ofiţeri, ordine pe şoptite. După un 
timp a venit un ofiţer şi ne-a condus într-o sală mai mare. 
Într-un capăt al ei, două mese alăturate, acoperite cu o 
pânză roşie, în stânga şi-n dreapta, alte două mese, apoiun 
spaţiu liber şi la distanţă unul de altul, 4-5 scaune, cu faţa la 
masa roşie. Mai în spate, mai multe rânduri de scaune. Pe 
pereţi, lozinci. Am fost aşezaţi pe scaunele din faţă. În 
spatele nostru s-au aşezat gardienii. Era vizibil că sala 
fusese amenajată ad-hoc şi că nu ne aflam în clădirea unui 
tribunal. Pe scaunele rezervate publicului s-au aşezat câţiva 
ofiţeri de securitate. Vreo şase-şapte. Am aşteptat în tăcere 
vreo 10 minute. Nu ştiu dacă în sală era răcoare sau dacă 
numai mie, din cauza emoţiei, mi-era frig. La un moment 
dat s-a produs o rumoare, o uşă s-a deschis în stânga mesei 
roşii şi 5 inşi în uniforme au intrat în sală. Gardienii din 
spatele nostru ne-au spus să ne sculăm în picioare. Din cei 
cinci intraţi, unul purta gradul de general. S-a aşezat pe 
scaunul din mijloc, la masa roşie. În stânga şi în dreapta lui 
s-a mai aşezat câte unul. Completul de judecată cu 
preşedintele. Ultimii doi erau grefierul şi procurorul, care s- 
au dus şi ei la cele două mese mai mici, din stânga şi 
dreapta. Eram aşa de uluit şi tot ce a urmat s-a petrecut aşa 
de repede, încât n-am parvenit să rețin decât crâmpeie din 
puţinul cât s-a vorbit. Procurorul a citit acuzarea. Câteva 
fraze din care n-am reţinut decât că G. B. Se făcuse vinovat 
de transmiterea de informaţii şi secrete militare unei puteri 
străine, iar eu şi N. Z., de complicitate. Generalul, care avea 
o figură destul de distinsă, puţin cărunt la tâmple şi cu o 


oarecare eleganţă în ţinută şi mişcări, îşi plimba privirile 
când în sală, când asupra dosarului din faţa lui, 
schimbându-şi alternativ cele două perechi de ochelari. 
Când procurorul a terminat, generalul şi-a pus ochelarii 
fumurii cu un gest măsurat şi studiat şi l-a întrebat pe G.B. 
Dacă a ascultat acuzaţia şi dacă mai are ceva de spus. G.B. 
A vrut să spună ceva despre anchetă, dar generalul l-a 
întrerupt. La a doua încercare, l-a întrerupt din nou. Atunci 
a spus că-şi asumă toată răspun-derea şi că noi, ceilalţi doi, 
nu aveam nici o vină. | s-a spus să stea jos. 

A venit rândul meu. Mi-a pus aceeaşi întrebare. N-am spus 
decât o singură frază: că N. Z. Nu avea nici o vină, că nu 
ştiuse despre ce era vorba, Că bătuse acea scrisoare la 
maşină, numai fiindcă o rugasem eu să-mi facă acest 
serviciu. 

— Dacă e vinovată sau nu, asta hotărâm noi! M-a întrerupt 
generalul. 

Când i-a venit rândul, N. Z. A cerut tribunalului să ţină 
seamă în hotărârea lui, de faptul că are un copil de crescut. 
La asta trebuia să te gândeşti înainte de a trăda poporul! 

I-a strigat generalul. 


Apoi generalul a dat cuvântul apărării. Abia atunci a fost 
introdus în sală avocatul. Avea aerul îngrozit. A început prin 
a spune că a fost numit din oficiu, că niciodată n-ar fi 
acceptat să ia apărarea unui astfel de caz şi a unor duşmani 
ai poporului, iar când generalul i-a spus să-şi înceapă 
pledoaria, a cerut tribunalului să ne dea o pedeapsă 
exemplară, aşa cum prevede legea. Asta a fost tot. Şedinţa 
s-a ridicat, noi am fost scoşi din sală şi l-am auzit pe general 
spunând: „următorul”. 'Totul durase cam 20 de minute. 

Mai târziu am aflat că în acea perioadă toate aresturile 
Securităţilor şi toate închisorile din ţară erau 
supraaglomerate cu arestaţi. După căderea grupului Vasile 
Luca, Ana Pauker, 'Teohari Georgescu, urma-seră valuri, 
valuri de arestări. Aşa s-a făcut că am ajuns de la Ministerul 


de Interne, în „depozitul” Securităţii şi Penitenciarul 
PiteştL.. Dar şi aici, ca şi în toate celelalte Securităţi şi 
închisori regionale, nu mai era loc. Atunci, a luat fiinţă 
Tribunalul Militar Revoluționar, care urma să se deplaseze 
în toate regiunile "Ţării, să judece „şi să condamne pe cei 
arestaţi, care apoi să ia drumul închisorilor de execuţie, al 
minelor sau al lagărelor de muncă de-a lungul Canalului 
Dunărea - Marea Neagră. Acest tribunal în deplasare, la 
începutul activităţii lui, ne judecase acum pe noi. Iar 
generalul nu fusese altul decât celebrul general Petrescu, 
care era preşedintele acestui tribunal. Provenea din vechea 
magistratură militară şi se spunea că-şi datora nu numai 
menţinerea dar şi promovarea de după 23 August 1944, 
faptului că ajutase câţiva comunişti care erau închişi în 
timpul războiului. Herbert Silber, comunist din ilegalitate, 
mi-a confirmat mai târziu în închisoare acest lucru, 
spunându-mi că acesta chiar colaborase cu ei în acea 
perioadă. Încă pe când eram liber, auzisem de Petrescu. 
Avea gradul de colonel, când, în fruntea Tribunalului 
Militar, prezidase în procesul Maniu. De asemenea în toate 
procesele mai importante, cărora regimul le făcuse 
publicitate: Procesul Sumanelor negre şi al diferitelor loturi 
prin care s-a căutat com-promiterea unor asociaţii şi legaţii 
străine. Aceste procese au fost cunoscute sub numele de: 
Procesul I. M. C. A., al Nunțiaturii, al Bibliotecii Engleze, al 
Legaţiei Franceze, al Legaţiei Turce şi multe, multe altele, 
de care aveam să aflu abia în închisoare. Petrescu avea la 
activul său sentinţe de condamnări la închisoare care 
totalizau mii şi mii de ani şi nenumărate condamnări la 
moarte. Şi tot atâtea mii şi mii de deţinuţi şi familiile lor l-au 
blestemat ani şi ani de zile în şir. În închisori circula o 
poveste pe seama lui. 


Se spunea că logodnica unui arestat reuşise să pătrundă 
până la el, ca să intervină în favoarea iubitului ei. 
Generalului îi plăcuse aşa de mult femeia, încât acceptase 


să-i salveze logodnicul, cu condiţia ca să se căsătorească cu 
el. Se spunea că femeia acceptase tranzacţia. Multă vreme 
am crezut că e o legendă, dar, acum câţiva ani, am avut 
confirmarea că povestea era autentică. Cu puţin înainte de 
a ieşi din închisoare, am aflat de la un arestat mai proaspăt 
că generalul ieşise la pensie şi că putea fi văzut plim-bându- 
şi nepoţii la Şosea. Mai târziu, la Miinchen, am descoperit în 
România Liberă din 21 Noiembrie 1977, ferparul în care 
familia anunţa moartea generalului-maior (în retragere) 
Alex. Petrescu. În ferpar nu se dădeau detalii, dar cum 
generalul trebuia să fi fost destul de în vârstă, bănuiesc că a 
murit de moarte bună. Singura satisfacţie pe care am 
putut-o avea a fost că am sesizat pe unul din redactorii de la 
Europa Liberă despre apariţia ferparului şi am sugerat 
ideea că moartea lui Petrescu ar trebui pomenită într-o 
emisiune. Într-adevăr, i s-a făcut un necrolog, în care s-a 
menţionat rolul odios jucat de el în uriaşa campanie a 
regimului, de lichidare a zeci de mii de oameni. Cel care i-a 
făcut acest necrolog (aşa cum se obişnuieşte în astfel de 
ocazii), a fost un coleg de breaslă, Emil Georgescu, fost 
procuror în acelaşi aparat de împărţit dreptatea, în 
România comunistă. 

Pe coridorul clădirii unde am fost ţinuţi până ce am fost 
din nou suiţi în jeep, am putut vedea un alt grup de arestaţi, 
care erau introduşi în sala de proces. De asemenea mi s-a 
părut a-l zări printr-o uşă întredeschisă pe Păun Lepădatu. 
După o jumătate de oră de la despărţirea de generalul 
Petrescu, eram iar în celula pe care o părăsisem dimineaţa. 
Până la prânz am tot auzit închizându-se şi deschizându-se 
uşi. Era o circulaţie neobişnuită, un du-te-vino de gardieni 
care însoțeau arestaţi, când spre ieşirea din celular, când 
spre celule. Pe la orele 3-4 după amiază, am fost scos din 
celulă şi dus într-o cameră mai mare, fără nici un mobilier, 
care se afla sub scara ce ducea la etajul clădirii Securităţii. 
Aici, am dat de vreo cinci arestaţi. Printre ei, Păun 
Lepădatu care m-a îmbrăţişat cu căldură, dar cu aceeaşi 


privire plină de îngrijorare. În următoarele minute, uşa 
camerei s-a tot deschis, de fiecare dată fiind adus câte un 
alt arestat, aşa că în cele din urmă ne aflam înghesuiți vreo 
54 sau 55 de inşi. Printre ei şi G. Boian. Ioţi fuseseră 
judecaţi de Petrescu în aceeaşi dimineaţă în câteva ore. 
Vreo 40 de procese, fiindcă în afară de noi, care fuseserăm 
trei în lot, mai era un grup de 5 şi încă unul sau două 
grupuri de câte doi. Restul, făcuseră fiecare singur obiectul 
câte unui proces. Un adevărat record de viteză. Marea 
majoritate a celor adunaţi în cameră erau chiaburi sau 
chiar ţărani mai săraci, de toate vârstele. Apoi, câţiva 
învăţători şi mici negustori din regiune. Voi reveni mai 
târziu asupra componenţei camerei, pentru că am rămas în 
această formaţie aproape o lună şi am avut timpul să ne 
cunoaştem mai bine. Până una-alta, pe toţi ne cuprinsese o 
adevărată excitație. Ni se spusese că ni se vor comunica 
sentinţele. După ce făcusem oarecum cunoştinţă unii cu alţii 
şi ne împărtăşiserăm pe scurt câteva date personale şi 
motivele pentru care fuseserăm arestaţi şi judecaţi, 
spiritele s-au mai calmat şi au început presupunerile în 
privinţa sentinţelor, în afară de cazul nostru unde existau 
nişte fapte concrete, al unui grup de tineri care făcuseră 
nişte manifeste şi al altor doi sau trei care dăduseră de 
mâncare unor fugari sau partizani din munţi, toţi ceilalţi 
erau absolut nevinovaţi şi, după părerea noastră, 
necondamnabili. Mai toţi dăduseră declaraţii sub tortură în 
anchetă şi fuseseră obligaţi să recunoască, fie că au insultat 
guvernul, fie că au instigat oamenii din sat împotriva 
regimului, fie că au făcut propagandă pentru ţărănişti sau 
liberali. Mulţi nu-şi predaseră cotele obligatorii la timp şi cu 
toate că dovediseră că nu recoltaseră cantitatea necesară 
de produse, fuse-seră acuzaţi de sabotaj. Cum însă la 
proces toţi retractaseră declaraţiile date sub bătaie şi 
teroare la Securitate, chiar dacă generalul Petrescu nu-i 
lăsase să-şi expună în amănunt cazurile, erau mai toţi ferm 
convinşi că nu puteau fi condamnaţi. Cei mai sceptici 


credeau că vor primi câteva luni, din care scăzân-du-se 
timpul de şedere în arest preventiv, vor scăpa şi ei foarte 
curând. Cei mai pesimişti credeau că vor putea fi 
condamnaţi chiar 2 sau 3 ani, dar nu-şi făceau prea multe 
griji, fiindcă în scurt timp, şi-aşa americanii vor interveni. 
Cam asta era pe scurt starea de spirit. Pe lângă tot ce se 
spunea, se simţea totuşi la fiecare o urmă de îngrijorare, o 
urmă de dubiu în privinţa viitorului pe care îl prevedeau cu 
atâta optimism. După câtva timp de aşteptare în camera 
care nu avea fereastră şi nici un fel de aerisire, aerul 
devenise irespirabil. Am bătut la uşă şi, spre mirarea 
noastră, gardianul nu ne-a refuzat şi a acceptat să lase uşa 
întredeschisă. Atunci am putut s-o văd pe N. Z., care fiind 
singura femeie din toţi cei judecaţi de Petrescu, era ţinută 
pe coridor, şi ea, în aşteptarea sentinţei. În fine, 
mecanismul s-a declanşat şi am fost chemaţi pe nume şi pe 
loturi şi conduşi în susul scării, într-un birou, unde se aflau 
mai mulţi ofiţeri. Pe rând, am trecut prin faţa unei mese, 
unde ni s-a comunicat sentinţa, am fost puşi să semnăm de 
luare la cunoştinţă şi apoi duşi din nou în camera din care 
plecasem. Totul într-un ritm accelerat. În câteva minute 
treaba a fost gata şi ne găseam iar toţi împreună. 

Surpriza a fost generală, în sensul că tot atât de uimiţi ca 
noi erau şi gardienii. În afară de doi sau trei inşi care 
primiseră sub 5 ani, toate sentinţele erau de la 10 ani în 
sus. Majoritatea erau de 15 ani muncă silnică. Cea mai 
mare era a lui G. Boian - muncă silnică pe viaţă pentru 
crimă de înaltă trădare. Cea mai mică, a lui N. Z.: 3 ani. Eu 
primisem 20 de ani muncă silnică pentru complicitate la 
crimă de înaltă trădare. Toţi aveam şi confiscarea averii şi 
câte 3 sau 5 ani degradare civică. Pentru cei 54 sau 55 de 
oameni judecaţi în acea zi, totalul anilor de condamnare 
depăşea cifra de 800 de ani. 

Nimeni, nici cei mai pesimişti nu făcuseră acest 
prognostic. Condamnările erau aşa de disproporţi-onate, 
chiar faţă de fapte, acolo unde existau, încât după primele 


momente de uluială, totul mi s-a părut o farsă. Şi din nou au 
început discuţiile şi presupunerile. Majoritatea credeau că 
era vorba de pedepse exemplare pentru înfricoşare, atât a 
noastră cât şi a celor liberi şi că totul se va rezolva prin 
recursuri. (Semnasem cererile de recurs, o dată cu luarea 
la cunoştinţă a sentinţelor). Până şi gardienii se mirau şi ne 
priveau cu alţi ochi ca până atunci. Mai târziu am aflat că 
fuseserăm printre primele serii de condamnaţi după nişte 
decrete-legi care apăruseră de curând şi care prevedeau 
pedepse mult mai mari ca până atunci. Şi cum, probabil stă 
în natura omului să nu dispere, fiecare şi-a regăsit 
echilibrul. Niciunul nu credea că-şi va executa sentinţa, unii 
gândind că recursul o va modifica, alţii punându-şi nădejdea 
în răsturnarea situaţiei politice care ne va pune pe toţi în 
libertate. Optimiştii trăgeau chiar concluzia că evoluţia 
situaţiei politice, cu care noi nu mai eram la curent, era aşa 
de avansată, încât ziua eliberării era foarte apropiată şi că 
tocmai de aceea condamnările erau atât de exagerate. 

Gardianul care stătea în uşa deschisă l-a întrebat pe unul 
din tinerii condamnaţi: „Câţi ani ai luat mă?” 

Tânărul, pe care-l chema Gheorghe (Gică) Muşat, i-a 
răspuns: „20 de ani”. 

— Şi crezi că poţi să-i faci? A mai întrebat gardianul. 

— 20 de ani ca mâine trec! I-a răspuns Muşat. 

Răspunsul lui Gică Muşat a provocat destinderea. Ca la un 
semnal, s-a pornit o veselie generală. Râsetele şi glumele pe 
socoteala condamnărilor nu mai conteneau. Gardienii erau 
înmărmuriţi. Nu mai înțelegeau nimic. Pe toţi ne cuprinsese 
o adevărată euforie, care n-a încetat nici când a venit un 
ofiţer, care ne-a spus să ne pregătim, fiindcă vom fi 
transportaţi la Penitenciar. Am fost scoşi în curtea 
Securităţii, unde aştepta un camion cu prelată. Am fost toţi 
suiţi în el şi înghesuiți spre partea din faţă, pentru ca doi 
securişti să poată sta în partea dinapoi, cu pistoalele 
automate îndreptate spre noi. Cum însă în ziua aceea eram 
„puşi în porţie” la Securitate şi nu la Penitenciar, în micul 


spaţiu care ne despărţea de cei doi securişti au fost urcate 
două hârdaie cu ciorbă, care reprezentau rațiile noastre 
pentru masa de seară. 


Camionul a pornit şi, la primele hopuri, ciorba din hârdaie 
(care nu aveau capac) a început să împroaşte în toate 
părţile. Când am ajuns la penitenciar, conţinutul hârdaielor 
se înjumătăţise, iar noi eram stropiţi din cap până în 
picioare. Nici securiştii nu fuseseră cruţaţi. 

DIN NOU LA PENITENCIARUL PITEŞTI. 

Ne-am dat jos din camion şi am fost luaţi în primire de 
gardienii închisorii. Dacă paznicii celularului securităţii se 
purtaseră relativ bine cu noi, aici, lucrurile aveau să se 
schimbe. Gardienii puşcăriei îşi însoțeau fiecare vorbă pe 
care ne-o adresau, cu insulte, înjurături, îmbrânceli şi chiar 
lovituri. 


Deîndată ce am coborât din camion, au început să 
răcnească: încolonarea! Ia pe doi! Ţine aproape! Dă-i 
drumu mai repede! Lasă vorba! Ploua cu înjurături şi 
pumni, distribuiţi celor care nu executau ordinele destul de 
repede. Am fost îndreptatţi spre o uşă. Am pătruns pe un 
coridor. Aici se afla o masă şi un plutonier de la grefa 
închisorii. Sub privirile ofițerului de serviciu, am trecut pe 
rând, fiecare, prin faţa mesei şi am răspuns întrebărilor 
puse de plutonier, care ne-a completat fişele de 
încarcerare. Mi-a venit şi mie rândul. Mi-am spus numele, 
prenumele, data şi locul naşterii şi când la întrebarea „ce 
înălţime ai?”, am spus 1,76 m., plutonierul a ridicat ochii la 
mine şi mi-a spus răstit: 

— Cum o să aibă 1,76 m.?! 

— Atâta am avut la recrutare, am zis eu. 

— Fugi bă de-acolo! M-a mai măsurat din ochi o dată şi a 
scris 1,68. N-am înţeles niciodată ce s-a întâmplat în mintea 
lui. M-am gândit că avea complexe, deoarece el într-adevăr 
era foarte mic de talie, dar toţi eram mai înalţi ca el şi nu eu 


eram cel mai înalt. Poate că tot scriind înălţimi mai mari ca 
a lui, s-a umplut paharul tocmai când mi-a venit mie rândul! 

După terminarea formalităţilor, cu acelaşi cor de răcnete 
am fost escortaţi până la o celulă de la parter, cu două 
ferestre mari, orientate spre nord-est. Camera era destul 
de mare, cu câte două paturi suprapuse. Câţi oameni, 
atâtea paturi, cu câte o saltea de paie, o pernă umplută tot 
cu paie şi o pătură. 

Într-un colţ două tinete cu capac, într-altul, alt hârdău cu 
apă de băut. Se vedea clar că celula fusese pregătită special 
pentru noi, iar saltelele fuseseră proaspăt umplute cu paie, 
din şira pe care o văzusem în curtea închisorii. Era toamnă 
şi în ultimele zile plouase mărunt. Mirosea a paie ude. In 
timp ce fiecare ne alegeam câte un pat şi încă nu 
terminasem cu instalatul, uşa s-a deschis şi au apărut câţiva 
ofiţeri. Cel mai mare în grad (nu mai ţin minte exact, dar 
cred că era căpitan), ne-a ţinut un mic discurs. Ne-a spus că 
nu-l interesează ce am făcut, dar din moment ce am fost 
condamnaţi, înseamnă că suntem vinovaţi şi trebuie să ne 
ispăşim pedeapsa. Că vom fi trimişi la muncă spre 
reabilitare şi că, în Penitenciarul Piteşti nu vom sta decât 
provizoriu. Că dacă vom fi disciplinaţi şi nu-i vom crea 
nemulțumiri, ne vom bucura de un tratament bun. Cam aşa 
a şi fost. Am putut chiar să ne dăm seama că din acel 
moment gardienii s-au mai îmblânzit şi chiar aveam un 
regim privilegiat faţă de deţinuţii din celelalte celule, unde 
răcnetele şi înjurăturile gardienilor continuau să se audă. 
Am putut chiar remarca o intenţie de supra-alimentare, cu 
toate că termenul nu e tocmai potrivit. După ce se împărțea 
mâncarea pe tot celularul, tot ce rămânea în hârdaie se 
aducea în celula noastră în chip de supliment. Eu îmi 
luasem patul de deasupra celui al lui G. Boian. În zilele care 
au urmat mi-am dat seama cât se frământa pe socoteala 
mea şi că se considera vinovat de arestarea şi condamnarea 
mea. Oricât îi argumentam că ceea ce făcusem, făcusem din 
toată inima şi cu toată convingerea şi nu pentru că mi-o 


ceruse el continua să se considere vinovat. Şi eu la rândul 
meu aveam acelaşi sentiment de culpabilitate faţă de N. Z. 
Aceste complexe de vinovăţie le-am remarcat la mai toţi cei 
din cameră şi făceau parte din evoluţia sufletească prin 
care treceam cu toţii. Mai târziu, în limbajul nostru de 
închisoare, aveam să cuprindem toate aceste sentimente 
precum şi alte apucături specifice în noţiunea de „complexe 
de celulita”. Aproape fiecare îşi amintea de anumite 
comportări din libertate pe care le regreta, şi-ţi dădeai 
seama că punea pe socoteala acestor fapte nenorocirea 
care se abătuse asupra lui. Mai ales ţăranii, considerau că 
era o pedeapsă de la Dumnezeu, pentru faptul că-şi 
bătuseră nevasta, îşi nedreptăţiseră copilul, îşi înşelaseră 
vecinul sau pentru cine mai ştie ce alte păcate. 

O altă preocupare caracteristică „celulitei”: visele! O bună 
parte a dimineţii şi-o petreceau povestindu-şi visele şi 
taălmăcindu-le. Mai toate interpretările erau optimiste şi 
stabileau data eliberării noastre. Termenele se plasau cam 
toate în jurul Crăciunului. 

A doua zi, acelaşi ofiţer care ne ţinuse discursul la sosire a 
apărut din nou în uşă şi ne-a spus că ni se dă dreptul să 
scriem acasă, pentru a cere un pachet cu îmbrăcăminte. Am 
primit fiecare câte o carte poştală şi un singur creion 
chimic, care a trecut din mână în mână. Ni s-a spus ce 
trebuie să scriem: „Dragă... Sunt bine şi sănătos. Te rog să- 
mi trimiţi 3 cămăşi, 3 izmene, un pulover, un cojoc sau 
haină groasă, 3 perechi de ciorapi, o pereche de bocanci, 
pantaloni groşi şi o căciulă”. Apoi, semnătura. Cine scrie 
altceva sau mai mult decât indicaţiiile primite, nu i se 
expediază cp. Şi nu mai primeşte alta. Păun Lepădatu a 
cerut voie să-i scrie nevestei în legătură cu muncile pe care 
le lăsase neterminate. Nu i s-a permis, ceea ce a fost 
interpretat ca o confirmare a confiscării averii, cum 
prevedea sentinţa. Această parte a sentinţei aşa cum am 
aflat mai târziu, nu s-a aplicat, mai ales la sate, unde 
colectivizarea avea să rezolve problema generală a 


proprietăţii ţărăneşti. O dată scrise, cărţile poştale au fost 
strânse şi când uşa s-a închis, au reînceput discuţiile pe 
marginea pachetului, a confiscării averii şi deci a lipsei de 
mijloace a celor de acasă de a ne trimite pachete. Până la 
urmă însă, concluziile n-au fost atât de sumbre pe cât 
fuseseră primele păreri şi spiritele s-au mai liniştit. 

În zilele următoare, viaţa în celulă a început să se 
organizeze. Lumea a început să se cunoască mai bine şi să 
se grupeze pe simpatii, pe vârste etc. Şi ca întotdeauna în 
astfel de împrejurări, calitatea majorităţii a dat tonul. Cei 
mai mulţi fiind ţărani din regiunea de deal şi munte din R. 
Vâlcea şi Argeş, atmosfera de bunăcuviinţă şi înţelegere a 
dominat de la început. Cei câţiva intelectuali, oameni mai în 
vârstă, cu înţelepciunea şi prin comportarea lor, au câştigat 
încrederea şi respectul tuturor şi au contribuit la 
reechilibrarea sufletească a fiecăruia. Numai doi inşi nu s- 
au integrat în atmosfera creeată şi au fost izolaţi ca nişte 
corpuri străine. Fără să se producă vreun conflict sau 
discuţie, lumea s-a îndepărtat de ei şi i-a evitat. Limbajul lor 
ordinar şi poveştile şi glumele lor indecente ii şocau pe toţi 
şi în special pe ţărani. Reţin numele celor doi: Burcuş şi 
Turcu. Amândoi erau plecaţi de la ţară, dar cum spunea 
Păun Lepădatu, se stricaseră la oraş. Erau exemplare ale 
acelei categorii dintre cele două lumi, a satului şi a oraşului 
şi care nu aparţineau nici uneia din ele. Cel mai în vârstă 
din celulă era inginerul agronom Moise Nicoară, fost şef al 
organizaţiei Partidului Naţional Liberal din Mehedinţi. Îl 
ştiam de mic. Era una din personalităţile Severinului. Avea 
peste 60 de ani şi purta un cioc care-l făcea să semene cu 
Micescu. Fusese ridicat din Tr. Severin, după ultimele 
alegeri şi i se dăduse domiciliu obligatoriu în regiune. Cred 
că la Câmpulung. Aproape în fiecare seară, la întrebarea 
câte unui ţăran, se lăsa antrenat în discuţii despre 
agricultură, creşterea vitelor, apicultura etc, şi împreună cu 
G. Boian îi ţinea pe toţi atenţi, până ce clopotul care anunţa 
stingerea rupea farmecul şi toată lumea se culca. În patul 


de deasupra lui Nicoară, dormea av. Răuţ. Era moldovean 
din Iaşi. Şi el tot liberal şi tot cu domiciliu obligatoriu în 
regiune. Era înalt şi slab şi cu moralul tare scăzut. Delicat şi 
sensibil, îşi făcea griji pentru familia rămasă fără sprijinul 
său. Era tare deprimat şi G. Boian, care se legase de el, se 
străduia să-l încurajeze. Păun Lepădatu îşi găsise un 
consătean. Pe Costică Cătănoiu. lot aşa de treabă ca şi el, 
dar mai împăcat cu soarta, mai fatalist. - „Când o vrea ăl de 
Sus, scăpăm noi şi de necazul ăsta!” îi tot spunea el lui 
Păun, când îl vedea căzut pe gânduri. 

Eu îmi împărţeam ziua între diverse îndeletniciri. 
Reuşisem să rețin în cameră fără să se remarce, o lingură 
de metal, pe care o ţineam ascunsă în saltea. Zile în şir i-am 
tot frecat coada de ţeava caloriferului de sub geam sau de 
cimentul din closet, unde eram scoşi de două ori pe zi. Îi 
făcusem un tăiş ca de brici şi toată celula recurgea la 
lingura mea ca să taie câte ceva când avea nevoie. Într-o zi 
chiar, vrând să tai o bucată din săpunul de rufe care ni se 
dădea, mi-a scăpat în deget şi m-am tăiat până la os. Cum ni 
se dădea (tot ca un privilegiu, fiindcă urma să plecăm la 
muncă), ac şi aţă, m-am pornit să-mi cos şi să-mi petecesc 
hainele, care începuseră să mă lase. G. Boian, ca orice vechi 
puşcăriaş, avea o traistă cu tot felul de petece şi zdrenţe, 
din care mi-a dat ce avea mai bun: o cămaşă plină de petece 
şi... O pereche de chiloţi de damă. Erau bleu şi din-tr-un 
material foarte fin. Spre hazul tuturor, ne-a istorisit 
povestea lor. Cu un an în urmă, se afla tot în acest 
penitenciar, singur într-o celulă. Cum fusese arestat de pe 
stradă, într-o noapte de vară, tot ce avea pe el ajunsese în 
zdrenţe, după doi ani de perindări prin diverse celule şi 
anchete. Într-o zi, gardianul îi bagă un alt deţinut în celulă. 
Era evreu şi-l chema Mark. Era şchiop. A intrat în celulă cu 
o boccea sub braţ. Fusese ridicat de acasă, împreună cu 
nevastă-sa. Fiecare avusese voie să-şi facă o valiză cu 
lucruri de schimb. După câteva săptămâni de anchetă la 
Securitate, în celule separate, s-au întâlnit din nou în 


camera de gardă a închisorii când au fost transferați la 
penitenciar. Li s-a făcut foaia de încarcerare şi nevastă-sa a 
fost dusă prima la magazie, pentru a-şi preda valiza cu 
surplusul de îmbrăcăminte. (După regulament, n-aveai voie 
să ai mai mult de 3 schimburi în celulă). Apoi i-a venit şi lui 
Mark rândul. Când a ajuns la magazie şi a deschis valiza, a 
constatat că era a nevesti-si... Valizele erau la fel şi nevastă- 
sa o luase din greşeală pe a lui, iar el rămăsese cu a ei. l-a 
explicat gardianului eroarea şi i-a cerut să schimbe valizele. 
Gardianul a început să-l înjure, i-a spus să-şi ia două 
schimburi din valiza pe care o are şi... „dă-i drumul la 
celulă!” Aşa s-a făcut că Mark a apărut în celulă la G. Boian 
cu două rânduri de lenjerie feminină. Probabil că la 
magazie şi soţia lui păţise acelaşi lucru cu schimburile 
bărbăteşti. Văzându-l pe G. Boian în zdrenţe, Mark îi 
dăduse o pereche de chiloţi şi o bluză de a soţiei lui. Bluza 
se uzase şi ajunsese petece, dar chiloţii erau al doilea 
schimb al lui G. B. Şi erau încă în stare bună. Cum eu nu 
mai aveam deloc şi purtam pantalonii (şi ei plini de petece) 
direct pe piele, chiloţii D-nei Mark mi-au prins foarte bine, 
până la sosirea pachetului. 

Dar peripeţiile chiloţilor D-nei Mark, nu se încheie aici. Voi 
mai reveni la timpul cuvenit. 

O bună parte din zi mi-o petreceam cu un grup de tineri. 
Erau din aceeaşi comună din Argeş şi fuseseră condamnaţi 
pentru „Organizaţie subversivă”. Împrăştiaseră în comuna 
lor şi în cele din jur manifeste anticomuniste. Şeful lotului 
era Gică Muşat, de care am mai pomenit. Făcuse câteva 
clase de liceu în Piteşti. Din acea perioadă se împrietenise 
cu Sviatoslav Tăbăcaru, care şi el făcea parte din lot. Era 
dintr-o familie refugiată din Basarabia iar tatăl lui avea un 
mic atelier de vopsitorie în Piteşti. Avea totdeauna neplăceri 
cu numele. Cu ocazia unuia din apelurile nominale care se 
făceau din când în când, gardianul îi citise de pe fişă 
numele de familie, dar după câteva încercări nereuşite de 
a-i silabisi şi prenumele de „Sviatoslav”, se înfuriase şi 


răcnise la el: „Cum p. M. Te cheamă bă?” în afară de 
Tăbăcaru, toţi ceilalţi din lot erau din comuna lui Muşat. 
Alexandru Duţă era dogar de meserie. Era un băiat foarte 
isteţ şi plin de vitalitate. lon Băcescu era opusul lui, calm şi 
tăcut. El confecţionase artizanal, literele cu care tipăriseră 
manifestele, acasă la Duţă. Tăbăcaru procurase hârtia, iar 
Folea, şi el din grup, le lipise noaptea pe garduri, împreună 
cu Duţă. Muşat, care avea o bicicletă, le împrăştiase tot 
noaptea, prin comunele vecine. Nu mai ţin minte cum au 
fost descoperiţi, dar în 1951 când fuseseră arestaţi, 
anchetele erau deosebit de sălbatice. Au fost bătuţi 
îngrozitor de Lt. Major Iordache, de care am mai vorbit, 
până ce au mărturisit totul. Muşat povestea cu mult umor, 
detalii din anchetă. Iordache avea sadica plăcere să ceară 
victimei să-şi aleagă singură instrumentul de tortură din 
mănunchiul de nuiele, bețe, cozi de mătură şi ciomege, 
rezemate de perete, în colţul camerei de anchetă. Apoi, 
bătaia nu se oprea, până ce anchetatul nu era complet 
istovit sau leşinat. După ce toţi recunoscuseră totul, 
Iordache a continuat să-i scoată la anchetă şi să-i bată, ca 
să spună care din ei era şeful organizaţiei. În toate cazurile 
pe care le-au întâlnit în închisoare, de câte ori era vorba de 
anchetarea unui grup, securitatea ţinea să stabilească prin 
declaraţiile anchetaţilor, că unul din ei fusese şeful. Numai 
că în cazul lui Muşat şi al prietenilor lui, niciodată ei nu se 
gândiseră să-şi stabilească o astfel de ierarhie. Aşa că, în 
toată sinceritatea, negau că vreunul din ei ar fi fost şef. Dar 
bătăile continuau şi, ne povestea Muşat, „nemaiputând 
răbda chinurile, când am fost din nou scos la anchetă, i-am 
spus lui Iordache: D-le Lt. Major nu mă mai bateţi, că 
preiau eu şefia!”. Iordache, scos din minţi de tune, l-a bătut 
mai crunt ca niciodată până atunci... Dar, la urmă, l-a pus sa 
semneze declaraţia. Ca şef al organizaţiei, la proces, Musat 
primise condamnarea cea mai mare. 

Numele celor mai mulţi din celulă le-am uitat. Îmi mai 
amintesc de Nacu, ţăran; de un învăţător Roşu şi de un 


măcelar, binecunoscut tuturor celor din regiune. Toţi îi 
spuneau Nea Nicu Porcişteanu. Aşa se şi prezenta şi, cu 
toate că Porcişteanu era o poreclă, era foarte mândru de 
ea. Numele lui adevărat, l-am uitat. Bună parte din cei care- 
| cunoşteau de-afară nici nu i-l ştiau. Nea Nicu Porcişteanu 
era un uriaş. Muncise şi făcuse avere. Era foarte mândru că 
făcuse negustorie cinstită şi nu înşelase pe nimeni. Cei care- 
| cunoşteau o confirmau. Era iubit de toţi. Dar figura cea 
mai interesantă sau, mai bine zis, cazul cel mai deosebit, 
era Moş Caliţu. N-avea mai mult de 50 şi ceva de ani, dar 
aşa i se spunea. Era mărunt, purta mustață şi avea părul de 
timpuriu încărunţit. Trecea neobservat, aşa de tăcut şi 
retras era. A fost băgat în seamă de ceilalţi, în momentul 
când Duţă şi Muşat, fiind scoşi de gardian ca să aducă 
hârdaiele cu mâncare de la capul coridorului, s-au întors în 
celulă cu un pumn de chiştoace. Imediat s-au pus pe 
confecţionat ţigări. Cineva avea o şapcă. Cozorocul era din 
carton, acoperit cu stofă. Duţă i-a scos cozorocul, din care a 
jupuit câteva straturi cât mai subţiri, care au servit de foiţă. 
Muşat avusese ascunse în căptuşeala hainei câteva bețe de 
chibrituri şi o bucăţică de catran de cutie. Cele câteva bețe 
de chibrituri fuseseră folosite cu maximum de economie, de 
fiecare dată când se iviseră ocazii similare. Cu vârful acului 
şi cu mare răbdare, Duţă crăpa fiecare băț în două cu 
gămălie cu tot. De câteva ori, reuşise chiar să împartă băţul 
în trei. De data asta însă rezerva se terminase şi nici soare 
nu era ca să aprindă cu ochelarii inginerului Nicoară. 
Atunci a ieşit pentru prima oară din tăcerea lui Moş Caliţu. 
Le-a spus băieţilor să stea de pază la uşă, că le face el foc. 
Din căptuşeala de oaie a hainei lui de dimie, a scos iască, 
cremene şi un amnar, Şi de-aici înainte, n-a mai fost 
problemă cu focul. După câteva zile, l-am văzut pe Moş 
Caliţu legat la un deget. Mi-a spus că-i coace o unghie. Cum 
Duţă vânase iar nişte chiştoace, Moş Caliţu i-a spus că nu 
poate scapără cu amnarul, din cauza degetului beteag. 
Fiindcă-mi plăcea mirosul de iască (când eram la ţară, îmi 


aprindeam ţigările cu amnarul), m-am oferit să aprind eu. 
Asta m-a ridicat în ochii lui Moş Caliţu. Şi aşa încet, încet, în 
zilele următoare Moş Caliţu s-a apropiat de mine, s-a 
dezlegat la limbă şi mi-a spus povestea lui. O redau şi eu pe 
scurt. Era dintr-un sat de munte din Argeş. Cu puţin înainte 
de război se însurase. Era cioban şi mai tot timpul anului 
era la stână cu oile. Odată, a plecat cu oile la păşunat în 
câmpia Bugeacului. Era tocmai în anul în care ruşii ne-au 
răpit Basarabia. Cum Moş Caliţu stătea tot timpul cu oile, 
departe de aşezările omeneşti, s-a trezit într-o bună zi că 
nu mai era în România, ci în U.R. S. S. Mai mult, a devenit 
automat cetăţean sovietic. Cioban a rămas în continuare, 
dar la un colhoz. Mare lucru în viaţa lui nu se schimbase: 
tot cu oile trăia. După un timp a fost mutat în stepele 
Ucrainei la o mare crescătorie, tot de oi. 

Om simplu cum era, n-a înţeles prea bine ce se întâmpla 
cu el, dar cât timp îl lăsau la oi, tot era bine. Să le explice că 
nu era din Basarabia de origină, că era român din Argeş, că 
avea nevastă şi casă acolo... N-a putut, că nu ştia ruseşte. Şi 
nici n-a încercat, fiind supus şi resemnat din fire. - „Aşa 
erau vremurile, ce puteam eu face?” spunea Moş Caliţu, 
fatalist. „Şi domnii de la Securitate s-au mirat prin câte am 
trecut!”, mai spunea el, cu oarecare mândrie. Moş Caliţu a 
luat viaţa aşa cum se prezenta. In Ucraina s-a însurat din 
nou şi a avut şi un copil. Dar istoria îşi urma cursul. A 
început războiul şi, într-o bună zi, Moş Caliţu s-a trezit la 
uşa bordeiului de la stână, cu ostaşii români. A aflat şi el că 
era război şi s-a bucurat că a putut vorbi româneşte, dar a 
rămas la oile lui. N-a trecut mult însă şi a început 
retragerea şi s-a întors şi el cu trupele în România; auzise 
că ruşii îi vor omori pe cei care au rămas sub ocupaţie. 
Nevastă-sa, rusoaica, se refugiase cu trupele ruseşti în 
retragere. Luase şi copilul. Aşa s-a întors Moş Caliţu în satul 
lui de munte din Argeş. Aici şi-a găsit nevasta măritată şi cu 
doi copii. Îl crezuse mort. Moş Caliţu a înţeles. L-au primit şi 
pe el în casă, a ajutat şi el un timp la muncile gospodăriei şi 


pe urmă s-a dus iar cioban, la o stână în munte. Într-o zi i-a 
dat o bucată de mămăligă şi de brânză unui străin flămând, 
care a trecut pe la stână. Era un fugar, care a fost prins de 
securitate şi în anchetă a spus pe unde a trecut şi cine l-a 
ajutat. Aşa a fost condamnat Moş Caliţu la 10 ani muncă 
silnică, pentru omisiune de denunţ. O zi, două mai târziu, 
mi-a spus că nu mai poate de durere la deget. Când i-am 
scos legătura, m-am îngrozit. Avea panariţiu şi infecția îi 
cuprinsese tot degetul. Am bătut la uşă şi i-am cerut 
gardianului să-l scoată la cabinetul medical. Ne-a spus că 
plutonierul sanitar lipseşte câteva zile. În noaptea care a 
urmat, Moş Caliţu n-a dormit aproape deloc de durere, iar 
dimineaţa i se prinseseră ganglionii sub braţ. Trebuia 
neapărat intervenit şi el a fost de acord să încerc să dau 
drumul la puroi. Cu coada lingurii, pe care am ascuţit-o mai 
bine ca niciodată, i-am făcut o incizie la vârful degetului. A 
gemut de durere, dar puroiul a ţâşnit şi durerea s-a uşurat. 
După câteva zile, era aproape vindecat. Cam tot atunci s-a 
produs şi ultimul episod din viaţa lui Moş Caliţu, la care am 
fost martor. Un grup de ofiţeri şi-a făcut într-o zi apariţia la 
uşa noastră. Unul din ei a deschis un dosar pe care-l avea în 
mână. L-a strigat pe Moş Caliţu. După ce i-a verificat 
numele şi prenumele, data şi locul naşterii, l-a întrebat 
unde se afla în 1940, unde a avut domiciliul în U.R. S. S şi 
când a venit în România. Moş Caliţu, disciplinat, cu căciula 
în mână răspundea la întrebări. Când a terminat, ofiţerul, 
care era de la procuratură, i-a citit o hârtie oficială în care i 
se aducea la cunoştinţă că, având în vedere că era cetăţean 
sovietic, va fi repatriat. 1 s-a spus să-şi strângă lucrurile şi 
să aştepte, că va fi scos din celulă. Şi uşa s-a închis. Toţi am 
rămas înmărmuriţi. Numai Moş Caliţu tot aşa liniştit cum 
primise toate loviturile soartei pe care ni le povestise, şi-a 
luat haina şi a început să dea mâna cu fiecare şi să-şi ia 
rămas bun. Când a ajuns la mine, a scos amnarul, iasca şi 
cremenea şi mi le-a pus în mână. Pe urmă, cuminte, s-a dus 
să aştepte lângă uşă. După câteva minute a venit gardianul 


şi l-a luat. S-a mai întors o dată către noi, ne-a zis un 
Doamne ajută şi s-a dus. Uşa s-a închis în urma lui şi de Moş 
Caliţu n-am mai auzit niciodată nimic. 

Au mai trecut câteva zile şi ne-au sosit pachetele de acasă. 
Am fost scoşi pe rând, pe coridor. Un gardian desfăcea 
pachetul, controla conţinutul bucată cu bucată şi ţi le 
arunca la picioare, rând pe rând. Când s-a terminat 
distribuirea, a mai rămas un pachet pe coridor, al lui Moş 
Caliţu. 

O dată operaţia încheiată şi fiecare cu cele primite pe 
patul lui, s-a lăsat liniştea. Fiecare îşi examina pe rând 
lucrurile. Unele şi le recunoştea, altele nu. Unele erau noi, 
altele erau vechi, chiar uzate. Fiecare, privindu-le şi 
cercetându-le, încerca să desluşească în ele un mesaj de 
acasă. Pe la câte unii se mai strecurase, neobservat de 
gardian, câte un obiect neprevăzut în cp. (o batistă, un fular 
etc). Unul a găsit în buzunarul hainei primite, un spic de 
grâu uscat. Interpretările nu mai conteneau. 

Eu primisem, în afară de lenjerie, un trening nou, o 
pereche de bocanci pe care i-am recunoscut şi cărora li se 
mai aplicase o talpă groasă, un pulover gros şi unul mai 
subţire şi un cojocel din piele de cerb căptuşit cu blăniţă 
măruntă de miel. Cojocelul avea o poveste. Îl purtase tatăl 
meu pe sub uniformă, în timpul campaniei din primul război 
mondial. După luptele de pe Valea Jiului, în retragere, s-a 
întâlnit cu Păstorel Teodoreanu, care-şi pierduse toate 
bagajele. I-a dat cojocelul lui. Luni de zile mai târziu, în 
perioada armistiţiului, s-au reântâlnit la laşi şi Păstorel i-a 
dat înapoi cojocelul. Păstorel fusese rănit şi cojocelul avea 
acum două găurele în mâneca stângă. Pe unde intrase şi 
ieşise glonţul. L-a purtat din nou tatăl meu, în Moldova, la 
Odesa şi Kiev, unde l-a surprins Revoluţia din 1917. A 
scăpat şi a reuşit să se întoarcă în ţară. Cojocelul a ajuns 
într-o ladă cu naftalină, împreună cu mantaua militară, în 
podul casei, de la ţară. Aici l-am redescoperit eu, în timpul 
celui de-al doilea război şi am început să-l port la vânătoare. 


Atunci i-am aflat şi trecutul şi a fost botezat Păstorel. Acum 
venise şi el în puşcărie şi povestea lui avea să mai continue. 
Am mai găsit în pachet, un săpun de toaletă. Era verde şi 
scria pe el Romarta. La control, gardianul îl luase în mână şi 
după o ezitare, mi-l aruncase printre celelalte lucruri. Faţă 
de toate mirosurile în care trăiam de atâtea luni, parfumul 
săpunului părea divin, aşa că l-am păstrat intact în fundul 
sacului meu de puşcăriaş. Am mai găsit în toate buzunarele 
hainelor, seminţe şi flori uscate de levănţică. Am recunoscut 
mâna mamei, care în toate dulapurile de rufărie, punea 
săculeţi cu floare uscată de levânţică. 

Cu sosirea pachetelor, în afară de nostalgiile, dorurile şi 
strângerile de inimă pe care le produseseră, o parte din 
îngrijorarea faţă de iarna care se apropia, s-a mai risipit. 
Zilele de toamnă se făcuseră mai răcoroase şi majoritatea, 
fiind arestaţi vara cu ce avuseseră pe ei, începuseră să 
simtă frigul. Numai eu continuam să mă plimb prin celulă, 
numai în chiloţi şi cămaşă. Nu am fost niciodată friguros şi, 
în anii care au urmat, rezistenţa la frig mi-a prins bine. 
Zilele se scurgeau în atmosfera pe care am încercat să v-o 
descriu, fără alte evenimente şi încet, încet, ne-au cuprins 
neliniştea şi nerăbdarea. Ne voiam plecaţi mai repede, cu 
toate că nu ştiam ce destinaţie aveau să ne dea. Voiam ceva 
nou, o schimbare oricum ar fi fost ea, numai schimbare să 
fie. Ca şi cum, nu trecerea timpului urma să ne apropie de 
sfârşitul puşcăriei, ci trecerea cât mai rapidă prin toate 
fazele ei. 

La începutul lui octombrie, a venit şi ziua plecării. Sau mai 
bine zis atele pregătitoare plecării. Mai întâi ni s-a făcut o 
sumară vizită medicala. Sergentul sanitar Cioltar ne-a 
întocmit un fel de fişă medicală. Ne-am dat seama că nu era 
vorba decât de o formalitate, un fel de viză de „bun de 
transport”, viză pe care am primit-o toţi, indiferent de 
vârstă sau de vreo suferinţă oarecare. Toţi voiam să plecăm 
mai departe, în afară de vreo 5-6 care din cauza vârstei sau 
a unei infirmităţi (unul era şchiop, altul destul de grav 


bolnav de inimă) se temeau şi ezitau în faţa necunoscutului. 
Dar Cioltar i-a asigurat că, acolo unde vor merge, se vor 
bucura fiecare de un regim potrivit stării lui şi de îngrijire 
medicală. 

Când G. Boian a ajuns la rând, am remarcat o schimbare în 
atitudinea lui Cioltar. Spunea cu voce tare tot ce trecea în 
scris pe fişa lui şi la fiecare afecţiune pe care o consemna, 
ridica capul spre el şi-l întreba: Nu-i aşa că din cauza 
rinichilor nu poţi sta mult în picioare? 

— Sau: Tot aşa te supără inima? Etc. Părea că voia să-l 
declare netransportabil. Dar G. B. Cu toată starea lui fizică 
dezastruoasă şi slăbiciunea extraordinară nu l-a ajutat cu 
răspunsurile lui. Nu voia să se despartă de mine şi-i 
răspundea sanitarului că se simte bine, că a prins putere, 
că nu-l mai doare nimic. La vizita medicală asistau şi câţiva 
gardieni şi ofiţeri de serviciu, care aveam impresia că-l 
stânjeneau pe Cioltar. Aşa că acesta i-a spus în cele din 
urmă lui G. B.: „Bine, treaba dumitale, eu mi-am făcut 
datoria!”. 

Şi aşa s-a terminat şi cu vizita medicală şi am ajuns iar cu 
toţii înapoi în celulă. Aici, G. B. Mi-a povestit că după 
aproape 2 ani de anchetă la Malmaison, unde trecuse prin 
toată gama de torturi, după două tentative de sinucidere şi 
când ajunsese într-o stare fizică cu mult mai proastă decât 
acum când îmi povestea, fusese trimis la Piteşti, unde 
avusese pentru prima oară de-a face cu Cioltar. 

Voi reda, numai pe scurt, tot ce mi-a povestit G. B. În 
câteva zile, despre anchetele lui. Ca şi mine, fusese legat şi 
ridicat pe rangă, bătut la fund şi la tălpi, dar nu de câteva 
ori ca mine, ci zile şi nopţi în şir. După aceea, bătaia la tălpi 
era alternată cu „manejul”. Într-o cameră goală cu ciment 
pe jos, pe care se arunca din când în când câte o găleată de 
apă, era pus să se plimbe în cerc, desculţ. Un timp, într-o 
direcţie, apoi, când începea să ameţească, în sens invers. Şi 
acest „manej”, dura ore, zeci şi sute de ore! Am spus ore şi 
nu zile, fiindcă după câteva ore era întrerupt, îl duceau la 


anchetă, apoi la beci pentru bătaia la tălpi şi apoi din nou la 
manej. Despre aceste chinuri de la Malmaison, mi-au vorbit 
mai târziu, în închisoare, mulţi din cei care au trecut prin 
ele. Scopul manejului era dublu: mai întâi tortura de a 
umbla pe tălpi tumefiate, învineţite şi umflate de loviturile 
primite în beci. (în ancheta mea din 1949, eu nu primisem 
decât câteva lovituri la tălpi şi fiecare pas pe care-l făceam 
era un chin). În al doilea rând: mersul pe ciment rece şi ud 
menținea circulaţia şi împiedica cangrenarea ţesuturilor 
zdrobite ale tălpilor. Pe lângă asta, primea mâncare foarte 
sărată şi nu i se dădea apă de băut. Ajuns la capătul 
răbdării, cu o bucăţică de tablă găsită la closet şi-a tăiat 
într-o noapte o venă de la picior, la gleznă. Tentativa de 
sinucidere nu a reuşit, a fost dus la infirmerie, cusut şi 
pansat şi pentru un timp ancheta a fost suspendată. Apoi a 
fost din nou reluată, repetându-se ciclul: anchetă - bătaie la 
tălpi - manej. A găsit din nou o bucată de tablă scăpată de 
vigilenţa gardianului. În scurtele momente de pauză, în 
care era lăsat în celulă, prin îndoirea repetată a tinichelei, a 
reuşit să obţină 5-6 bucățele cu colţuri cât mai ascuţite, pe 
care le-a înghiţit, în speranţa că-i vor perfora stomacul şi 
intestinele. Dar nu s-a întâmplat nimic şi G. B. Îmi povestea 
că nu a putut niciodată să înţeleagă ce au devenit acele 
bucățele de tablă, despre care îmi spunea că nu a remarcat 
că le-ar fi eliminat pe cale naturală. 

Anchetele au continuat până când într-o bună zi, numai 
piele şi os, cu o inimă slăbită, cu ptoză renală şi dureri 
frecvente în abdomen, a fost aruncat într-o celulă a 
Penitenciarului Piteşti. Într-o noapte, a avut o criză acută. 
Făcuse ocluzie intestinală. Gardianul a chemat sanitarul. Pe 
Cioltar, care i-a făcut o clismă, mai mult după indicaţiile lui 
G. B., cunoştinţele lui Cioltar fiind mai mult decât limitate în 
medicină. În noaptea aceea, i-a salvat viaţa. Cioltar a 
continuat să-l viziteze cu regularitate în celulă, tot timpul 
cât a stat în Piteşti. Şi cum gardianul de serviciu îl lăsa 
singur în celulă cu G. B., încet, încet, Cioltar s-a abătut de la 


regulament şi a început să vorbească mai liber. Pe scurt, s-a 
creat un fel de încredere reciprocă şi Cioltar a ajuns atât de 
departe, încât să-i dea chiar informaţii despre situaţia 
politică. Cioltar va fi unul din cazurile pe care nu mi le voi 
putea explica niciodată. Spun asta, pentru că peste câteva 
luni aveam să aflu că, în aceeaşi perioadă, Cioltar a fost una 
din figurile sinistre ale celebrei „Reeducări”, care se 
desfăşura pe alte secţii ale aceluiaşi Penitenciar Piteşti. Să fi 
ajuns Cioltar să aibă o slăbiciune pentru G. Boian 
impresionat fiind de suferinţele lui? În multe cazuri 
similare, n-a dat dovadă de cea mai mică urmă de omenie, 
necum de intenţie de „complicitate” cu deţinuţii. (Aşa era 
calificată orice fel de comunicare de informaţii unui deţinut 
şi pedepsită cu condamnare politică). Să fi încercat din 
oportunism, cu toate riscurile, să-şi găsească un sprijin în G. 
B. Pentru cazul vreunei schimbări a situaţiei? Ipoteza n-ar fi 
exclusă, având în vedere că în 1952, aşa cum am mai spus, 
lumea încă mai credea într-o intervenţie salvatoare a 
Statelor Unite. 

În ziua următoare vizitei medicale, am fost cu toţii scoşi 
într-una din curţile interioare ale închisorii. Ni s-au dat 
bagajele de la magazie şi, perindându-ne prin faţa unei 
mese la care stătea sergentul de la magazie, am semnat 
fiecare de primirea lor. La altă masă, alt sergent ne-a 
„arătat” obiectele de valoare pe care fiecare le avusese 
asupra sa la arestare (ceas, stilou, inel etc.) şi ne-a pus şi el 
să semnăm, tot de „primire”. Teoretic le luasem astfel în 
primire, ele urmând să ne însoţească, dar fiind date în grija 
gărzii din escorta transportului. Câtorva dintre noi, cărora 
cu ocazia arestării li se mai ridicaseră şi alte lucruri, cum ar 
fi: cărţi, reviste, scrisori, acte sau fotografii, li s-au pus 
respectivele hârtii în faţă şi li s-a spus să arunce ce nu-i mai 
interesa, într-un colţ al curţii. Mie mi s-a dat portofelul în 
care se aflau câteva hârtii fără importanţă dar în care 
avusesem două versiuni diferite, ale actului meu de naştere. 
După ce fugisem de la ţară, pentru formalităţile de Buletin 


de populaţie şi slujbă în Bucureşti, îmi trebuise actul de 
naştere şi-l cerusem în scris de la Primăria din comună, îl 
primisem, dar la rubrica profesiunii tatălui, mamei şi 
martorilor, stătea scris: mare proprietar, rentieră, moşier 
etc. Scrisesem din nou la ţară, de data asta notarului 
personal şi primisem un al doilea exemplar, cu profesiunile 
modificate: avocat, casnică, etc. Pe acest exemplar din urmă 
l-am multiplicat şi l-am folosit la autorităţi şi la cadrele 
întreprinderilor unde am lucrat, pentru a dovedi o origine 
socială ceva mai „sănătoasă”. Din fericire anchetatorul nu 
remarcase deosebirea dintre cele două exemplare - din 
fericire pentru notarul Alexandru Niculescu! Am rupt toate 
hârtiile din portofel, le-am aruncat şi am răsuflat uşurat! O 
dată întorşi în celulă cu toate bagajele asupra noastră, 
febra plecării, care părea iminentă, ne-a cuprins din nou. 
Totuşi, am mai stat în situaţia asta 2 sau 3 zile până ce am 
fost scoşi din celulă, strigaţi pe nume, numărați şi duşi în 
curtea mare a închisorii. Aici ne-au luat în primire gardieni 
ai Securităţii. Pe vremea aceea, cei de la Securitate purtau 
uniforme kaki, iar cei de la penitenciar, albastre. Mai târziu 
au devenit toţi kaki. In afară de câţiva care stăteau la 
distanţă şi cu pistoalele automate îndreptate spre noi, 
ceilalţi, fiecare cu câte o bâtă groasă în mână, s-au năpustit 
asupra noastră, răcnind să ne aliniem pe rânduri de câte 4, 
cu distanţă între noi şi să ne aşezăm pe jos. Pe ici pe colo 
mai dădeau şi câte o lovitură de bâtă celui care nu executa 
destul de repede ordinul. Când mişcarea s-a potolit şi 
fiecare ne aflam aşezaţi pe jos cu bagajul în faţă, aşa cum ni 
se ordonase, un sublocotenent, care era şeful escortei, a 
venit în faţa noastră, cu pistolul în mână şi ne-a anunţat că 
vom fi transportaţi la tren, că la orice pas în afara coloanei 
sau tentativă de fugă, se va trage fără somaţie. Ne-a 
avertizat să nu vorbim între noi, să nu ne uităm în stânga şi- 
n dreapta şi să nu încercăm să facem semne sau să 
comunicăm în vreun fel cu lumea. După o bună bucată de 
timp de aşteptare, în care securiştii cu bâtele circulau 


printre noi, mai lovind pe câte unul care se mişca, mai 
înjurându-l pe unul care şoptea ceva vecinului, s-au deschis 
porţile şi şi-au făcut apariţia două dube auto. Cu acelaşi alai 
de răcnete, înjurături şi lovituri, am fost înghesuiți în cele 2 
dube, cu bagaje cu tot. Duba nu avea nici un fel de 
fereastră şi când uşa s-a închis, am rămas în beznă. O rază 
indirectă de lumină păâtrundea din tavan, unde era un 
ventilator care se punea în mişcare, numai când maşina era 
în mers. Ni se părea că ne vom sufoca, aşa de înghesuiți 
eram, dar ulterior, în alte ocazii, ne-am putut da seama că 
poate fi şi mult mai rău. Dubele au pornit şi drumul ni s-a 
părut o eternitate. În fine, ne-am oprit. Am auzit voci, 
strigăte şi chiar insulte. Securiştii îndemnau pe cele câteva 
persoane din apropiere să se îndepărteze. 

PLECAREA SPRE BUCUREŞTI. 

Dubele se opriseră de-a lungul liniilor ferate în afara Gării 
Piteşti. Când ni s-a strigat să coborâm, am văzut că se 
formaseră două cordoane de securişti, printre care trebuia 
să trecem câte unul, în pas alergător, traversând câteva linii 
ferate, până la vagonul-dubă, oprit pe o linie moartă. Destul 
de greu pentru inginerul Nicoară şi cei câţiva mai în vârstă 
sau infirmi, purtând şi greutatea bagajului. S-au mai 
împărţit şi aici câteva lovituri şi înjurături. De la distanţă, 
priveau scena câţiva ceferişti. Vagonul-dubă avea intrarea 
pe la mijlocul lui. Cum intrai, un spaţiu mai larg şi apoi un 
coridor îngust la stânga şi la dreapta, cu uşi de celule pe o 
parte şi pe alta. A început înghesuitul în celule. G. Boian şi 
cu mine, căutam să ne ţinem împreună. Am avut norocul că 
în momentul urcării noastre în vagon, să fim primii, într-o 
celulă încă goală. Spun norocul, fiindcă ultimii au fost cei 
mai maltrataţi. Celula era prevăzută pentru 5 persoane 
aşezate: pe o parte o banchetă îngustă de 3 locuri, pe 
cealaltă una la fel, dar numai de 2 locuri, din cauza spaţiului 
necesar pentru uşă, care se deschidea spre interior. 
Distanţa dintre cele 2 banchete era aşa de mică, încât odată 
aşezaţi faţă-n faţă, trebuia să-ţi bagi genunchii între 


genunchii celor de vis-â-vis. La peretele din fund, între 
banchete, era o sobă-godin de tablă, care mai ocupa şiea o 
parte din spaţiu. De câte ori am fost transportat cu duba, 
iarna, niciodată nu mi s-a întâmplat ca soba să fie pusă în 
funcţiune. Exista şi o fereastră deasupra banchetei de 3 
locuri, de dimensiunea obişnuită a celor din vagoanele de 
pasageri. După geam, spre exterior se succedau: mai întâi 
un rând de gratii de grosimea degetului, lăsând între ele 
spaţii de circa 2 cM. Pe 2. Urma o plasă de sârmă deasă de 
abia ar fi putut trece un chibrit. Apoi, la exterior, un fel de 
jaluzele fixe, din lamele de tablă, dispuse vertical şi 
înclinate în aşa fel, încât nu puteai vedea prin spaţiul dintre 
ele, decât spre urma trenului. Pentru a încheia descrierea 
celulei, ar mai fi de adăugat, că după locul din mijloc al 
banchetei de 3 locuri, se putea ridica un capac, sub care se 
afla closetul metalic, care se termina tron-tonic, cu o 
deschidere de cea. 10 cm., direct între şine. Deasupra 
banchetelor, aproape de plafon, mai erau două poliţe în 
chip de portbagaj, dar aşa de înguste şi apropiate de tavan, 
încât nu puteau fi folosite, neîncăpând nici măcar o 
bocceluţă. După ce am ajuns la fundul celulei, am început să 
fim presaţi de următorii, care erau împinşi de gardieni în 
celulă. Până la al cincelea, chiar al şaselea, a mers cum a 
mers, dar gardienii au continuat să-l împingă şi pe al 7-lea 
şi chiar pe al 8-lea. Când au început să-l împingă şipeal9- 
lea, eram de-a dreptul striviţi abia mai puteam respira. 
Trai-stele şi sacii noştri stăteau pe capetele noastre, fără să- 
i mai ţinem. Nici o mişcare nu mai era posibilă, iar câţiva 
erau aproape de leşin. Şi totuşi presiunea a mai crescut 
când a fost vorba să se închidă uşa, care v-am spus, se 
deschidea spre interior. Preţul pentru închiderea uşii l-au 
plătit cel mai greu cei doi de la intrare, al optulea şi al 
nouălea. Ceilalţi ne-am ales cu coşul pieptului strivit, pe 
jumătate sufocaţi şi diverse vânătăi, dar cei doi de lângă uşă 
au fost loviți cu sălbăticie, cu cizmele şi cu pumnii. Amândoi 
aveau faţa plină de sânge. Unul avea nasul spart de patul 


pistolului cu care-l lovise securistul. Şi toată scena, 
acompaniată de răcnete turbate. Când uşa a fost în cele din 
urmă închisă, puţinul spaţiu câştigat a fost salvator. Am 
putut respira mai în voie, dar cred că ne-a trebuit mai mult 
de o jumătate de oră, până ce ne-am găsit câte o poziţie, 
poziţie în care nu puteai sta multă vreme, fiindcă amorţeai. 
Orice mişcare a unuia din noi obliga deplasarea tuturor. Se 
făceau tot felul de calcule pentru cea mai mică mişcare. 
Când unul din noi trebuia să folosească closetul, era o 
adevărată problemă, care ne preocupa şi ne ocupa o bună 
bucată de timp. Nu mai e nevoie cred să mai intru în detalii 
în privinţa mirosului într-un volum de aer şi aşa mult sub 
necesarul pentru 9 oameni. Cu toată fereastra deschisă, nu 
se putea vorbi de vreo aerisire şi toţi eram transpiraţi 
leoarcă. La toate uşile se auzea bătând şi strigând: apă! 
Gardienii strigau şi ei: lasă gura! Nu mai bate!... Şi. Potop 
de înjurături. Într-un târziu s-a deschis vizeta din uşă şi ni s- 
a dat apă. O cănită pe care o umplea gardianul dintr-o 
găleată şi care era dată din mână în mână în celulă, nu fără 
greutate din cauza înghesuielii. După un timp, ni s-a dat şi 
„hrana rece”; raţia pe o zi. Consta dintr-un sfert de pâine, o 
bucăţică de slănină, cam de volumul unei cutii de chibrituri, 
două cocoloaşe de brânză frământată, cât 2 nuci şi o bucată 
de marmeladă, cam tot cât o cutie de chibrituri. Slănina era 
râncedă şi foarte sărată, iar brânza iute. Înghesuiala, lipsa 
de aer, amorţeala din cauza nemişcării şi setea ne chinuiau 
din ce în ce mai tare. Am stat aşa câteva ore, până ce am 
simţit că suntem ataşaţi la un tren. Abia după ce trenul s-a 
pus în mişcare, a început să se facă puţin curent de aer, 
care a mai împrospătat şi răcorit atmosfera. 

VĂCĂREŞTI. 

Târziu, după-amiază am ajuns la Bucureşti, în triaj, unde, 
după multe manevre şi iar aşteptări pe diverse linii, vagonul 
nostru dubă a fost oprit pe o linie lângă podul Basarab. Aici 
iar am aşteptat. Se lăsase seara, când uşile celulelor au 
început să se deschidă şi cu răcnetele de rigoare am fost 


îndrumați spre coborâre şi apoi, iar printre securişti 
înarmaţi, îndreptaţi peste câteva linii ferate, spre 3 dube 
auto-mobil, în care am fost urcați. Pe distanţa dintre vagon 
şi dubele-auto, ne împleticeam şi ne împiedicam, de parcă 
am fi fost beţi, aşa eram de amorţiţi şi cu picioarele umflate, 
de atâta nemişcare, ceasuri de-a rândul. 

Unul din securişti a avut bunăvoința să-mi trântească şi 
mie un pat de pistol automat între umeri, fiindcă mă 
oprisem să-l ajut pe ing. Nicoară să-şi care bagajul, pe care 
nu şi-l putea duce. Tot grupul nostru a fost din nou 
înghesuit în 2 dube şi uşile s-au închis. Agitaţia şi strigătele 
securiştilor au continuat totuşi şi ne-am dat seama că şi în 
cea de-a treia dubă au fost urcați oameni. Peste vreo două 
ore am înţeles că era vorba de deţinuţi de drept comun, 
care fuseseră şi ei transportaţi de la Piteşti, cu acelaşi 
vagon. În fine, dubele s-au pus în mişcare. Fiecare făcea 
presupuneri cu privire la noua destinaţie, sperând să se 
termine cu chinul drumului, să putem măcar să ne aşezăm 
şi să ne odihnim. În fine, duba a încetinit, s-a auzit un 
schimb de vorbe, nişte ordine şi o poartă deschizându-se. 
Apoi, linişte un timp, până când a izbucnit o adevărată 
ceartă între securişti... Am înţeles că nu trebuia să fim 
predaţi aici unde ne aflam şi că voiau să-i facă pe cei din 
escorta dubelor să-şi continue drumul cu noi până la Jilava. 
Aşa am aflat care ne era destinaţia, dar nu ne puteam 
dumiri unde ne aflam. După multă pălăvrăgeală şi 
argumente aduse de şeful escortei noastre, din care nu 
înţelegeam decât frânturi, s-a decis să rămânem aici, până 
a doua zi. Uşile celor două dube s-au deschis. Cea de-a treia 
dubă dispăruse. Ne-au strigat să coborâm şi să ne aliniem. 
Şeful escortei şi un ofiţer în uniformă albastră, deci din 
Direcţia Penitenciarelor, au trecut de-a lungul coloanei, ne- 
au numărat şi au făcut formele de predare-preluare. 

Ne aflam într-o curte pavată şi slab luminată. Burniţa şi 
bătea un vânt rece, în rafale. De jur împrejur, clădiri cu 
ferestre zăbrelite, iar noi ne aflam în mijlocul curţii, în faţa 


unei Biserici. Cineva a recunoscut-o şi, pe şoptite, s-a 
transmis din om în om: suntem la Văcăreşti. Atunci am 
înţeles de ce nu trebuia să rămânem aici. Văcăreştiul era 
închisoare pentru dreptul comun. Şi totuşi, din cauza cine 
ştie cărui motiv, am rămas. Explicaţia n-am avut-o niciodată. 
Eram acum pe mâna a vreo 7-8 gardieni, care ne-au spus să 
intrăm în pridvorul Bisericii, probabil din cauza ploii. Aici, 
ne-au înghesuit în partea stângă. Totul se petrecea în 
semiîntuneric, aşa că n-am băgat de seamă că Biserica era 
în reparaţie, decât după ce ne-am împiedicat şi am călcat în 
lăzile cu var din pridvor. Ni s-a spus să ne dezbrăcăm în 
pielea goală şi cu toate hainele şi bagajul în braţe, să 
trecem la percheziţie şi apoi în partea dreaptă a 
pridvorului. 

Percheziţia, aproape pe întuneric, era un simulacru; mai 
mult era un pretext ca să-şi bată joc de noi, ţinându-ne 
dezbrăcaţi în frig, până ce un gardian ne pipăia fiecare 
lucru şi apoi îl arunca pe jos în partea dreaptă a 
pridvorului, indiferent dacă lucrurile cădeau în vreo ladă cu 
var sau în noroiul de pe jos. Când iţi termina aşa-zisul 
control al tuturor lucrurilor, îţi dădea şi ţie voie să treci în 
partea dreaptă, să-ţi strângi lucrurile şi să te îmbraci. După 
ce primii 6-7 fuseseră percheziţionaţi şi se aflau în partea 
dreaptă, m-am simţit tras de mână de Alex. Duţă. M-am luat 
după el pe lângă marginea pridvorului şi, pitiţi după o 
putină cu apă pentru făcutul mortarului, am pândit 
momentul când nici un gardian nu se uita în direcţia 
noastră şi ne-am strecurat spre dreapta, printre cei 
percheziţionaţi. Ceilalţi, săracii, goi şi tremurând de frig, fie 
îşi aşteptau rândul, fie îşi căutau pe bâjbâite lucrurile 
aruncate pe jos. Încă nu fuseseră toţi trecuţi prin 
percheziţie, când şi-a făcut apariţia un ofiţer şi a dat ordinul 
să ne încolonăm şi să-l urmăm. Ne-a condus prin curte 
către stânga Bisericii şi ne-a oprit în faţa unei porţi de lemn, 
cu gratii în partea de sus. Părea o poartă de beci şi, printre 
zăbrele, ne-a lovit un puternic miros de hazna. Un gardian 


a descuiat lacătul, a tras zăvorul, a deschis uşa şi, pe 
măsură ce intram, ne-a numărat din nou. Am aflat că intram 
în fostele pivnițe domneşti. Spectacolul, încă de la intrare, 
era demn de Infernul lui Dante. O scară cu nenumărate 
trepte. Pe fiecare din primele 7-8 trepte, în stânga şi-n 
dreapta, se afla câte o tinetă cu conţinutul la limită sau 
revărsat pe scări până jos şi formând un fel de mocirlă de 
fecale şi urină. Mirosul era îngrozitor. Nu spun insuportabil, 
fiindcă n-ar fi adevărat. Nu numai că l-am suportat, dar, 
după câteva ore, nici nu l-am mai simţit. Aproape lângă 
fiecare tinetă era câte un om care-şi făcea nevoile, fie de un 
fel, fie de altul, fie în tinetă, fie alături. Halul în care arătau 
aceşti oameni era de necrezut: majoritatea slabi şi neraşi şi 
toţi cu hainele zdrenţuite şi peticite, cum nu mai văzusem 
vreodată, nici măcar un cerşetor. Becul chior, care atârna la 
capătul de sus al scării, făcea priveliştea şi mai 
impresionantă. La intrare, când gardianul ne-a deschis uşa, 
stătea un tânăr, care distona cu tot ce apucasem să vedem 
în faţa noastră. Destul de înalt, bine legat, bărbierit şi 
purtând în partea de jos nişte izmene lungi albe, iar în sus o 
cămaşă albastră, amândouă de o curăţenie ireproşabilă. 
Oricât de ridicolă ar fi aprecierea, avea în ţinută ceva 
elegant şi distant în acelaşi timp, faţă de cei din jur. Era 
şeful de cameră, căruia gardianul i-a spus numărul nostru şi 
i-a cerut să-i spună de câte porţii are nevoie pentru a doua 
zi. N-am putut înregistra răspunsul, atât eram de uluit de 
ce vedeam împrejur. Şi asta, nu era decât începutul. Când 
am ajuns jos la capătul scării, se făcea o deschizătură spre 
dreapta. Aici ne-am oprit şi ne-am îmbulzit unii într-alţii ca 
oile, înmărmuriţi de privelişte. O încăpere care ni s-a părut 
imensă, cu pereţii de cărămidă, ce se pierdeau în partea de 
sus în întunecime. Un singur bec slab atârna la vreo 2 M. 
Înălţime, de un pilier central şi el de cărămidă. Încet, încet, 
pe măsură ce ochii ni se obişnuiau cu întunericul, 
pătrundeam mai departe cu privirea. Instinctiv, strânşi şi 
mai tare unii într-alţii şi în grup compact, ne-am dus lângă 


stâlpul central unde ne-am oprit. Cu spatele la stâlp, ne 
simţeam apăraţi de mulţimea de oameni din jur. loţi ne 
priveau cu curiozitate şi în halul de bărboşi, murdari şi slabi 
cum erau, la care se mai adăuga şi faptul că ştiam că sunt 
condamnaţi de drept comun, era departe de a ne face să ne 
simţim în siguranţă. Ne-am pus averea, adică bagajele pe 
jos şi ne-am aşezat pe ele, cu spatele la stâlp. Pe jos era 
pământ bătătorit. De-a lungul pereţilor, paturi suprapuse, 
câte 5! De peste tot atârnau tot felul de zdrenţe, iar locul 
unde lipsea câte o cărămidă era folosit ca o nişă, în care 
stătea câte o cană, gamelă sau cratiţă; toate turtite, 
ciocnite, cu smalţul sărit şi ruginite. Bolţile încăperii, care 
se sprijineau pe pilierul central, erau aşa de înalte, că se 
pierdeau în întuneric şi mai mult le ghiceai decât le vedeai. 
Paturile suprapuse care acopereau pereţii, păreau nişte 
spaliere, pe care, cu mişcări de păianjen se căţărau şi 
coborau oameni. Şi toată această schelărie de paturi se 
clătina, scârţâia şi zdrăngănea la orice mişcare. Duţă, Gică 
Muşat şi cu mine, după primele momente de zăpăceală, am 
început să prindem curaj şi să ne îndepărtăm de grup. Mai 
întâi cu prudenţă, dar după ce am chimbat câte o vorbă cu 
unul şi cu altul, ne-am întors la grupul nostru cu informaţii, 
care au mai schimbat ceva din primele impresii. 

Încăperea în care ne aflam, era destinată deţinuţilor în 
tranzit, fie de la o puşcărie la alta, fie spre alt lagăr de 
muncă, fie aduşi pentru noi anchete sau procese. Puţini din 
cei peste 500 de inşi câţi se aflau aici erau hoţi, spărgători 
sau excroci profesionişti, iar criminal nu era niciunul. 
Majoritatea erau tot ţărani, dar şi alte categorii de cetăţeni, 
cărora neputându-li-se înscena un proces politic, fuseseră 
inculpaţi pentru delicte de drept comun. Aflând toate astea, 
ne-am mai liniştit. Cum alt loc pentru noi nu era, am rămas 
lângă stâlp şi ne-am organizat un fel de culcuşuri, dar, cu 
toată ziua istovitoare pe care o trecusem, aproa-pe nimeni 
n-a dormit. De altfel, pământul era rece şi umed şi nici 
siguranţă totală nu exista din partea celor din jur. La un 


moment dat, s-a apropiat un tânăr şi ne-a întrebat dacă 
printre noi este vreun doctor, fiindcă cineva foarte bolnav. 
Nu era nici un doctor printre noi, dar gândindu-ne că-i 
putem fi de vreun folos bolnavului, câţiva ne-am dus la patul 
lui. Mare a fost uimirea lui G. Boian când s-a auzit strigat pe 
nume de bolnav! Mai bine-zis, i-a şoptit numele. Omul era 
întins pe pat şi abia vobea. Era de o slăbiciune şi paloare 
cadaverică. Avea febră şi frisoane. L-a recunoscut şi G. B. 
Dar eu nu-i mai rețin numele. Era inginer. Fusese 
condamnat într-un proces politic şi după aceea trimis la 
canal. Acolo, un vagonet încărcat se răsturnase şi-i zdrobise 
piciorul. Nu mai ţin minte unde şi în ce condiţii i se 
amputase piciorul imediat sub genunchi şi fusese trimis cu 
duba la Văcăreşti, pentru a fi îngrijit în spitalul pentru 
deţinuţi politici, care se afla într-o aripă a închisorii. 
Ajunese în această încăpere de tranzit, unde era adus orice 
nou venit cu duba. Trecuse aproape o lună şi cu toate 
insistenţele, nu fusese dus la spital. Între timp, cu 
pansamentul neschimbat, apăruse infecția şi puroiul 
trecuse prin pansament. În ultimele zile făcuse febră şi avea 
dureri mari. N-am mai avut ocazia să aud de el, dar după 
cum arăta atunci, nu cred să fi scăpat cu viaţă. 

De altfel o mulţime dintre deţinuţii din acest loc de tranzit 
se aflau aci de luni de zile, cei mai mulţi neştiind nici măcar 
de ce fuseseră aduşi. Începusem şi noi să ne gândim că s-ar 
putea să avem aceeaşi soartă şi aveam toate motivele să nu 
fim prea bucuroşi de această perspectivă. Eram singurii 
care nu am dormit în noaptea aceea. Stăteam şi mai 
moţăiam din când în când pe bagajele noastre. Ce vedeam 
în jurul nostru nu era un imbold spre optimism. Toţi 
dormeau. Cei din paturi, ca în rafturi, iar ceilalţi, care n- 
aveau loc în paturi, pe jos, peste tot în jurul nostru. Unii mai 
aveau câte o bucată de rogojină ruptă şi destrămată, alţii 
câte o bucată de scândură, care-i mai apăra de contactul 
direct cu pământul umed şi rece, dar majoritatea n-aveau 
decât zdrenţele de pe ei. În liniştea care se lăsase, nu se 


mai auzea din când în când, decât câte unul sforăind sau 
gemând prin somn. Alteori, cobora câte unul din pat ca să 
meargă la tinetă şi toate paturile se mişcau şi scârţâiau. În 
fine, a început să se lumineze de zi. Lumina pătrundea 
numai indirect din capul scărilor, printre gratiile uşii. 
Deodată am auzit gardianul bătând cu cheile în uşă. Şeful 
de cameră a alergat la uşă. Apoi a retransmis ordinul 
gradianului: Lăsaţi gura şi cei care-şi aud numele să-şi ia 
bagajul şi să iasă afară. Toată lumea s-a îmbulzit pe scări, 
între tinetele revărsate, în speranţa că-şi va auzi numele şi 
va scăpa din acest infern. Era însă vorba de noi; numai de 
noi, cei veniţi de la Piteşti. Am fost toţi scoşi în curte şi 
urcați în două dube care aşteptau. După condiţiile în care 
petrecusem noaptea, duba nu ni s-a părut aşa de 
chinuitoare, cum ni se păruse cu o zi înainte. Acum ştiam şi 
unde mergem: la Jilava. 

FORTUL NR. 13-JILAVA. 

După un drum cu destule hârtoape, duba a cotit brusc la 
dreapta şi a început să coboare. După vreo 200 M. S-a 
oprit. lar s-au auzit discuţii, ordine şi uşa dubei s-a deschis. 
Afară iar burniţă. Am văzut mai întâi drumul în pantă, pe 
care venisem. Am fost încolonaţi cu răcnetele obişnuite: „la 
pe doi banditule! Dă-i drumu' mai repede! Alinierea!” Un 
ofiţer ne-a strigat numele, noi am răspuns prezent, apoi ne- 
a numărat şi ne-a ordonat stânga-mprejur. În faţa noastră 
se afla poarta metalică de intrare, iar deasupra pe zidul 
văruit, stătea scris cu negru: „Fortul Nr. 13 - Jilava”. lar mai 
sus, când se termina zidul, pământ cam de 1 M. Înălţime şi 
iarbă; iarbă îngălbenită de toamnă, care se profila pe cerul 
plumburiu. Aşa încolonaţi, am trecut prin poartă, cu 
bagajele în braţe şi, pe un coridor boltit, am ajuns la altă 
poartă. Gardianul de pază a deschis-o şi a răcnit cât l-a 
ţinut gura: Alarmăăă! Strigăt reluat de toţi gardienii care 
precedau coloana noastră. Acest strigăt se auzea zi şi 
noapte în Jilava şi însemna un avertisment pentru toţi 
deţinuţii care se aflau în curţi sau pe coridoare la diferite 


munci, că trebuiau să se întoarcă cu spatele în direcţia de 
unde venea strigătul. Eventual cu faţa la zid, dacă se afla 
vreunul în apropiere. Nu trebuiau să vadă alţi deţinuţi! Am 
trecut şi de a doua poartă, am traversat o curte, apoi din 
nou un gang, o altă poartă, alt gang şi am fost băgaţi în 
nişte încăperi boltite. Peste tot, pereţi de cărămidă de peste 
1 M. De groşi. Ici, colo, câte un bec slab. Pe jos, ciment. 
Miros de pivniţă, de mucegai, de clor dezinfectant şi acel 
miros de tinetă de care n-am mai scăpat ani de zile. În câte 
un loc, o crăpătură în boltă, din care picura. Era umed şi 
răcoarea de beci te pătrundea. În fundul hrubei, un 
morman de rogojini vechi pe jumătate putrede. O dată uşa 
închisă în urma noastră, am încercat să ne organizăm. După 
atâta drum, în condiţiile pe care vi le-am descris, şi nesomn, 
eram frânţi de oboseală şi nu mai doream decât să ne 
întindem şi să ne odihnim. Am căutat un loc unde cimentul 
era mai uscat şi am început să întindem rogojinile din stivă. 
De bine de rău, ne-am instalat, dar umezeala a început 
repede să ne pătrundă şi ne-am mai înghesuit unul într- 
altul ca să ne ţinem de cald. Nimeni n-a reuşit să adoarmă, 
nu atât de frig, cât probabil de prea mare oboseală. Au 
început schimburi de păreri, presupunerile obişnuite cu 
privire la viitoarea destinaţie, convinşi fiind că Jilava nu era 
decât o nouă etapă. Cu toţii eram însă de acord că felul în 
care fuseserăm primiţi în Jilava diferea mult de cel din 
Piteşti şi Văcăreşti. Gardienii erau adevărate fiare 
dezlănţuite şi viaţa noastră nu părea să mai aibă aici prea 
mare preţ. Ne-am decis să fim cât mai prudenţi şi docili. 
Văzusem, pe drumul de la intrare în fort şi până aici, cu 
câtă uşurinţă se distribuiau pumnii, picioare şi lovituri de 
bâtă, celor care rămâneau în urma coloanei, chiar dacă 
erau infirmi sau bătrâni. Foarte mulţi din gardienii de aici 
erau ţigani. Discuţiile noastre n-au durat mult. Uşa s-a 
deschis de perete şi un grup de gardieni, înjurându-ne în fel 
şi chip, ne-au strigat să punem rogojinile la loc şi să ne 
înghesuim într-un colţ. Şi iar s-au mai împărţit câteva 


lovituri. Au adus în celălalt capăt al sălii o masă şi un scaun, 
pe care s-a aşezat un sergent. În spaţiul liber dintre noi şi 
masă s-au înşirat 7-8 gardieni şi fiecare din ei ne-a făcut 
semn câte unuia din noi, să venim cu bagajul la el. Ne-am 
dus şi ne-am depus fiecare bagajul la picioarele gardianului 
respectiv, care ne-a dat ordin să ne descălţăm şi să ne 
dezbrăcăm în pielea goală şi să ne aruncăm şi hainele peste 
bagaje. De data asta, fără grabă, bucată cu bucată, pipăiau 
fiecare haină, fiecare rufă şi apoi o aruncau în spatele lor, 
pe jos. Fiecare căptuşeală o rupeau fără menajamente, ca 
să scotocească înăuntru. Tuburile de pastă de dinţi le-au 
strivit cu cizma şi le-au împins cu piciorul spre hainele 
percheziţionate. La doi dintre noi au găsit în reverul hainei 
câte un ac de cusut. Au fost bătuţi sălbatec cu pumnii peste 
faţă până i-au umplut de sânge. Mă felicitam că avusesem 
inspiraţia să ascund cremenea, iasca şi amnarul de la Moş 
Caliţu, în grămada de rogojini. In tot timpul cât dura 
percheziţia bagajului, aşteptai gol, desculţ pe cimentul 
umed şi tremurând de frig. Când se termina cu bagajul, îţi 
venea şi ţie rândul. i se ordona: „Deschide gura! Arată 
palmele! Arată tălpile! Ridică (asta însemna să-ţi ridici 
testicolele) şi apoi: Întoarce-te! Apleacă-te şi trage de buci!” 
Cu asta erai gata şi puteai merge în spatele gardianului, să- 
ţi strângi hainele şi să te îmbraci, nu fără a primi în treacăt 
câte un pumn sau picior, aşa, gratuit. De aici, începea iar 
graba. Alţi gardieni răcnind şi înjurând te loveau, grăbindu- 
te să te prezinţi în faţa sergentului de la masă, care-ţi 
completa fişa de încarcerare. Ajungeai în faţa mesei mai 
mult gol şi cu toate lucrurile în braţe, ca să scapi de lovituri. 
De aici, trebuia iar să alergi în aceleaşi condiţii, în celălalt 
colţ al sălii, ca să faci loc următorului. Acolo, în fine, erai 
lăsat în pace să te îmbraci şi să-ţi refaci traista cu hainele 
descusute şi tăvălite prin murdăria de pe jos. După vreo 
oră, s-a terminat operaţia şi gardienii şi-au luat masa şi 
scaunul şi au plecat, lăsând în urma lor o linişte aproape 


apăsătoare. Timp de o oră, sala vuise de urletele şi 
înjurăturile lor. 

Părerile şi temerile noastre în privinţa regimului din Jilava 
se confirmaseră. Şi aveau să se mai confirme şi în restul 
timpului cât am stat aci. Încă nu terminasem bine să ne 
strângem lucrurile şi iar s-a deschis uşa. Am fost încolonaţi, 
numărați, şi măsuraţi cu acelaşi concert însoțitor pe uşă 
afară. Înaintea noastră, iar se striga: „Alarmă!” Am ieşit din 
nou în ultima curte prin care trecusem la venire şi înainte 
de a ajunge la cea de a doua poartă, am cotit la stânga pe 
lângă zid şi am ajuns în faţa unei grile de vreo 5 M. Lăţime 
şi vreo 3 înălţime. De fapt era o poartă cu două canate, 
închisă cu un lanţ şi cu lacăt. Într-unui din ele, se deschidea 
o uşă de dimensiuni obişnuite, tot din zăbrele. Cam la 1 M. 
Dincolo de grilă, o altă poartă, tot în două canate dar din 
lemn. Şi aici, într-unul din canate. 

Se deschidea o uşă de dimensiuni normale. În partea de 
deasupra porţilor de lemn, până în zidul boltit, era un 
oberlicht, deschis spre interior. Am fost opriţi în faţa grilei. 
Din interior, prin oberlichtul deschis, se auzea un fel de 
vuiet continuu. Ni s-au deschis cele două uşi şi-am fost 
împinşi înăuntru. Uşile s-au trântit. Ne aflam într-o încăpere 
cam de 5 M. Lăţime şi 3 M. Înălţime la mijlocul bolţii 
tavanului. Cât era de lungă, nu ne-am putut da seama în 
primul moment, fiindcă fundul ei se pierdea în întuneric, 
pentru ochii noştri neadaptaţi. Numai la intrare atârna un 
bec din plafon. Cu tot oberlichtul deschis, aerul era greu şi 
bineânţeles, domina izul fetid de tinetă şi clor. Frig nu era, 
din cauza căldurii animale, camera fiind supropopulată; 
cam 180 de deţinuţi. Am aflat însă, că fuseseră momente 
când efectivul atinsese cifre mult mai mari. Încăperea părea 
mai mult un tunel. Cum v-am spus, era boltită, lată de vreo 
S5m şi lungă cam de 20-25 m. Cum intrai, în stânga, trei 
tinete, iar în dreapta un hârdău cu apă. Un mic spaţiu liber, 
iar apoi pe stânga şi pe dreapta, priciuri de lemn suprapuse 
până în fundul hrubei, cu un coridor cam de un metru între 


ele. După legea nescrisă a puşcăriaşilor, ultimii veniţi 
primeau locurile cele mai proaste, aşa că, şeful de cameră a 
apelat la cei de pe priciul de sus din stânga deasupra 
tinetelor, să se strângă, ca să încăpem şi noi. N-am încăput 
toţi, iar unii au preferat să rămână jos, aşezaţi pe bagaje, 
din cauza mirosului de la tinete. G. Boian, ing. Nicoară, 
grupul lui Duţă şi Muşat şi cu mine ne-am suit pe prici. Pe 
scândurile priciului erau întinse rogojini, peste care ne-am 
întins şi noi hainele pe care le aveam, ca să ne fie ceva mai 
moale. O dată instalaţi, am coborât, curios să cunosc lumea 
şi să aflu cât mai multe de la cei din jur, despre viaţa din 
închisoare. Abia acum, în Jilava, ne înce-peam adevărata 
existenţă de puşcăriaşi. Cea mai amestecată lume posibilă, 
din toate punctele de vedere, ne încon-jura: ţărani, 
muncitori, intelectuali, foşti ofiţeri, de toate vârstele, de la 
20 la peste 70 de ani. Unii, arestaţi de câteva luni alţii, de 
câţiva ani; cu condamnări între 5 ani şi muncă silnică pe 
viaţă, pentru crime de război, pentru organiza-ţii politice 
(legionari, ţărănişti, liberali), pentru organizaţii subversive, 
pentru arme ascunse, pentru nepredare de cote, pentru 
omisiune de denunţ, pentru insulte aduse regimului şi tot 
felul de alte încadrări. Erau şi unii necondam-naţi, închişi 
numai pentru că fuseseră în Siguranţa veche sau în Poliţie, 
chiar dacă făcuseră serviciu la Circulaţie. Cei mai de curând 
arestaţi se cunoşteau după starea mai bună a 
îmbrăcăminţii, dar majoritatea erau numai petece, iar mulţi 
erau îmbrăcaţi în zeghe vărgate date de penitenciar, dar şi 
ele rupte şi cârpite. Culoarea generală dominantă era un 
cenuşiu murdar, în care numai noi „Piteştenii” şi câţiva mai 
proaspeţi veniţi, încă mai distonam cu hainele noastre în 
stare bună şi relativ curate. Timpul însă avea să ne aducă la 
acelaşi numitor şi pe noi. Cu toate că şi noi eram palizi, nu 
aveam încă acea piele uscată şi de culoare pământie a celor 
din jur. 

Cele circa 10 zile petrecute aici nu au fost lipsite de 
interes şi în nici un caz nu se poate spune că au fost 


monotone. Am aflat o mulţime de lucruri noi, pe care, 
receptiv cum eram la tot ce se petrecea în jurul meu, le 
înregistram şi aveau să-mi formeze acel început de bagaj de 
cunoştinţe şi experienţe ale altora, atât de utile pentru noua 
viaţă care mă aştepta. Cum spuneam, nu ne puteam plânge 
de monotonie. De cel puţin 10 ori pe zi se deschi-dea uşa 
celulei şi erau fie introduşi oameni noi, fie se striga câte o 
listă şi cei chemaţi erau luaţi din cameră. În tot fortul era, 
un du-te-vino permanent şi o pritoceală a deţinuţilor, care 
uneori nu înpeta nici după ora stingerii. În curte răsuna în 
permanenţă strigătul de „Alarmă!”. Cei vechi mi-au explicat 
că se făcea o triere a deţinuţilor după diferite criterii, 
pentru trimiteri la muncă sau în alte închisori. De câteva 
luni, dubele transportau deţinuţi din toate penitenciarele 
ţării la Jilava, care gemea de lume. După aprecierea lor, la 
acea vreme se aflau n Jilava între 4 şi 5.000 de deţinuţi, 
care se primeneau tot timpul, unii plecând spre diferite 
destinaţii şi alţii noi fiind aduşi din diverse regiuni de ţării. 

Camerei noastre i se spunea „la zarzavat”, deoarece cu 
câtva timp în urmă folosise la depozitarea cartofilor, 
morcovilor, cepei etc. Şi aici erau aduşi deţinuţi la curăţatul 
cartofilor. Fiecare deschidere de uşă era prilej de bucurie, 
dacă printre cei aduşi era câte un cunoscut, prieten sau 
chiar rudă, sau motiv de întristare, dacă pe lista celor 
strigaţi să iasă, se afla cineva apropiat. Chiar în ziua sosirii 
noastre „la zarzavat”, a fost icos G. Boian şi cu el şi Ing. 
Nicoară, av. Răuţ şi alţii. Cei vechi din Jilava itiau că era 
data de plecare a dubei spre Aiud. 

Cu G. Boian, nu m-am mai întâlnit mulţi ani. Cu toate că 
toţi ne aşteptam să fim scoşi şi duşi cine ştie unde, în orice 
moment, nervozitatea n faţa necunoscutului care ne pândea 
se atenuase. 

Începusem să nu-mi mai pun probleme insolubile pentru 
mine şi nu mă mai frământam cu întrebări, cărora tot nu le 
puteam găsi răspuns: Unde mă vor duce? Când? Va fi mai 
bine sau mai rău ca aici? 


Viaţa din cameră, în afară de surprizele pe care ni le 
aducea deschiderea uşii, a fost pentru mine plină de interes 
şi de la deşteptare până a stingere, nu mă săturam 
ascultând la tot ce povesteau veteranii Jilavei. Seara 
cădeam frânt de oboseală pe prici. Dormeam între Duţă şi 
Muşat; pe o parte, altfel nu era loc. Când unul voia să se 
întoarcă pe partea cealaltă, trebuia să se întoarcă tot 
rândul, ca să încăpem. Aglomeraţia era aşa de mare, că se 
dormea şi la „şerpărie”. Aşa se chemau locurile de sub 
primul prici. Adică spaţiul de vreo 50 cM. Înălţime, dintre 
cimentul de pe jos şi scândurile primului prici. Dacă găseai 
o rogojină era bine, dacă nu, dormeai direct pe ciment, cum 
ni s-a întâmplat în ultimele 2-3 nopţi. Fusesem strigat, 
printre alţii, pe o listă, duşi pentru câteva ore într-o altă 
celulă şi din nou aduşi „la zarzavat”. Probabil dintr-o 
eroare! Dar între timp, ne pierdusem locurile, camera se 
aglomerase şi mai tare şi n-am mai găsit loc decât la 
şerpărie. Ciorba foarte lichidă şi neconsistentă, de obicei de 
varză acră, morcovi şi foarte rar de arpacaş, ne făcea să 
simţim foamea şi slăbind, suportam tot mai greu scândura 
tare a priciului sau cimentul şerpăriei. Şoldurile şi umerii 
ne dureau şi începuseră să se învineţească. 

Din cele câteva sute de persoane câte s-au perindat prin 
camera de zarzavat, aproximativ o lună cât am stat aici, nu 
mai rețin decât prea puţine. Îmi amintesc de un domn 
Corjescu, boier moldovean, mare vânător, cu care am stat 
ore întregi de vorbă. Era destul de în vârstă şi din anchetă 
se alesese cu o pareză facială în partea dreaptă. Toată 
musculatura părţii drepte a obrazului era inertă. Când 
vorbea, îşi ridica şi susţinea cu mâna obrazul şi partea 
dreaptă a gurii, care nu mai avea nici un fel de mobilitate. 
Nu mai ştiu de ce fusese arestat. Stătea de mai bine de doi 
ani în Jilava, nejudecat şi fără să se mai sinchisească cineva 
de el. Creţulescu, din familia boierilor (care dăduseră 
numele pasajului şi Bisericii Creţulescu de pe Calea 
Victoriei) era şi el de mai multe luni în Jilava şi acum cu noi 


„la zarzavat”. Era luat periodic la anchetă, la Ministerul de 
interne. Căutau un pretext oarecare, ca să-l condamne şi să 
justifice astfel confiscarea valorilor în obiecte de artă şi 
bijuterii, pe care i le luaseră de-acasă cu ocazia unei 
percheziţii. Fusese un om foarte bogat şi pasiunea vieţii lui 
fusese chimia. Mi-a spus cum în timpul războiului şi-a pus la 
dispoziţia armatei laboratorul pe care-l avea lângă Afumaţi 
şi unde făcea cercetări în domeniul gazelor de luptă. 
Creţulescu era mic de talie şi foarte slab. Fiind foarte 
meticulos şi pedant, îşi luase obligaţia să împartă rațiile de 
marmeladă în cameră. În fiecare zi, pe o bucată de 
scândură, ni se dădea o bucată de marmeladă, care 
corespundea în greutate cu totalul raţiilor numărului de 
deţinuţi din cameră. Nu mai rețin câte grame era raţia pe 
cap de om, dar ca volum era cam cât jumătatea unei cutii 
de chibrituri. Creţulescu, ca un adevărat om de laborator, 
tăia cu un fir de aţă blocul de marmeladă, în cubuleeţe 
perfect egale şi apoi le distribuia. Pâinile de câte 1,50 kG. 
Care ni se dădeau zilnic tot el le împărțea. Pâinile veneau 
întregi şi numai crestate în şase, raţia fiind de 250 gr. Cum 
crestăturile erau făcute după ochi, Creţulescu 
confecţionase o balanţă: un beţigaş, echilibrat la mijloc de o 
sfoară, pe care o ţinea în mână de celălalt capăt. De fiecare 
vârf al beţigaşului, atârnau alte două sfori, care se terminau 
cu câte o pană de lemn, care se înfigea în pâine. După 
nenumărate cântăriri, scotea din fiecare pâine câte şase 
porţii egale în greutate. De tăiat, se tăia cu „Costică”, 
termen generalizat în toate puşcăriile pentru cuţit. Cum era 
interzis să ai cuţit sau orice fel de obiect tăios, pentru ca 
gardienii să nu înţeleagă când ascultau la uşă şi vreun 
deţinut cerea altuia cuțitul, i se spunea „Costică”. Costicii 
din puşcărie erau departe însă de vreo asemănare cu 
cuţitele. Singura asemănare era că tăiau. Cât mai mici ca să 
poată fi uşor ascunşi, erau meşteriţi fie dintr-o bucăţică de 
tablă, fie dintr-un placheu de bocanc. 


Mi-aduc aminte de un episod penibil petrecut chiar în 
prima zi a venirii noastre în camera de, zarzavat,. Seara la 
închidere, în afară de numărătoare, s-a făcut şi un apel 
nominal. Am auzit atunci strigat numele de Cavadia şi un 
bătrânel ştirb, neras şi zdrenţăros, a răspuns prezent. După 
plecarea gardianului, m-am dus la el şi l-am întrebat dacă e 
rudă cu Petre Cavadia. S-a uitat lung la mine şi mi-a spus: 
„Cum? Chiar aşa de mult m-am schimbat, loane?” Cred că 
atunci n-avea mai mult de 40 de ani şi părea de 60. îl 
cunoscusem elegant, petrecăreţ, cam snob, un fel de play- 
boy al anilor 1945-47. Auzisem că fusese arestat, pe când 
eram încă liber. O seară întreagă mi-a povestit prin ce 
trecuse. Mai ales în ultimele luni, înainte de a ajunge aici. 
Fusese mai întâi trimis la Canal şi a fost primul care mi-a 
vorbit despre grozăviile muncii şi regimului de acolo. 
Readus la o anchetă la Bucureşti, fusese din nou trimis, prin 
Jilava, la Canal. Dintr-o greşeală însă, ajunsese într-o 
Colonie de drept comun. Timp de câteva luni a ieşit la 
raportul tuturor gardienilor şi ofiţerilor, ca să le semnaleze 
eroarea, de fiecare dată nefiind luat în serios, fiind înjurat şi 
lovit. Într-un târziu au descoperit greşeala şi aşa ajunsese 
iar de câteva zile în Jilava. Îmi spunea că dacă ar mai fi 
rămas acolo îşi pusese în gând să se sinucidă. Nu din cauza 
regimului impus de administraţia lagărului, ci a mediului în 
care se afla. Hoţi şi borfaşi din adevărata lume interlopă, cei 
mai mulţi ţigani, care îşi impuneau legea lor, legea junglei, 
în interiorul lagărului. Cei mai tari exploatau, băteau şi 
furau pe cei mai slabi. Administraţia nu intervenea şi nu se 
amesteca. Toţi primeau pachete de acasă, cu haine, 
alimente şi ţigări. Ţigările erau monedă de plată pentru 
toate tranzacţiile posibile. Homosexualitatea era lucru 
curent şi se practica pe faţă în barăcile din lagăr. Tinerii 
prostituaţi, primeau răsplata tot în ţigări. 

La Cavadia am văzut prima dată „bocanci cu şenile”, 
încălţămintea curentă a celor de la Canal. Din cauza muncii 
la săpături de pământ şi transport cu roaba, încălţămintea 


nu rezista prea mult timp. Împotriva acestei uzuri, deţinuţii 
imaginaseră întărirea încălțămintei cu fâşii de fier, dispuse 
transversal pe talpă, îndoite la capete şi fixate de rama 
bocancului. Sistemul se răspândise la toate lagărele de 
muncă de pe traseul Canalului. Tălpile arătau într-a-devăr 
ca nişte şenile de tanc. Petre Cavadia, care era un om cu o 
frumoasa cultură şi cu o memorie bună, ne-a vorbit câteva 
seri în şir despre istoria Revoluţiei franceze şi epoca 
napoleoneană. Povestirea s-a întrerupt într-o seară, când au 
venit şi l-au luat. Nu l-am nai întâlnit. 

Mai rețin numele unui evreu, fost misit de petrol. Îl chema 
Berlin. Era mic, cu o faţă zbârcită ca de foetus şi teribil de 
miop. Cum ochelari nu avea şi nici prea sănătos la minte nu 
era, făcea tot felul de boacăne, care-l puneau în conflict cu 
cei din jur. Culmea a fost într-o noapte, când ne-am trezit cu 
el bătând cu pumnii în uşă şi zbierând cât îl ţinea gura: 
„Domnu' şef, săriţi, ajutor, mă omoară legionarii!” Ce se 
întâmplase? Şeful de cameră îl surprinsese că-şi făcea 
nevoile în hârdăul cu apă e băut. Sărise din pat şi-l 
îmbrâncise, la care Berlin se repezise la uşă ţipând. Cum 
Berlin nu mai contenea, gardianul a chemat ofiţerul de 
serviciu şi a descuiat uşa. Judecata a fost scurtă: Berlin a 
primit câţiva pumni şi s-a refugiat la şerpărie unde dormea, 
iar noi n-am mai putut bea apă până a doua zi, când ni s-a 
dat voie să clătim hârdăul, care apoi reintrat în funcţie 
pentru apă de băut. 

Într-una din zile, într-un grup de nou veniţi, mare 
surpriză: Slab, înalt, puţin adus de spate, cu o tichie 
croşetată pe cap şi cu o cergă oltenească în spinare, şi-a 
făcut apariţia Aristică Schileru. Ne-am mai strâns e priciul 
nostru şi l-am luat între noi. Era optimist şi de o vervă 
nesecată. Radia bună dispoziţie în jurul lui. Peste două zile 
l-au luat din nou, pentru ca în aceeaşi după-amiază să-l mai 
aducă o dată şi iar să-lia după două ore, de data asta 
definitiv. Tot acest triaj şi această mutare de deţinuţi, după 
criterii neînţelese de noi, funcţiona haotic. 


Comandantul Jilavei în acea vreme era căpitanul Maromet. 
Găgăuz e origine, bâlbâit şi rău, era celebru pentru 
bestialitatea şi sadismul său. Bătea personal deţinuţii şi una 
din pedepsele lui favorite era ca vara, în celulele 
supraaglomerate, să bată geamurile în cuie, până când, de 
căldură şi lipsă de aer, deţinuţii începeau să leşine. Cât am 
stat la Jilava, n-am avut ocazia să-l văd niciodată. Mai ţin 
minte numele căpitanului Vişinescu, care, într-o zi a scos un 
deţinut din celulă şi fără nici o justificare sau explicaţie, a 
început să-l lovească. Nenorocitul, un inginer, a intrat apoi 
în celulă în patru labe şi plângând de durere. Vişinescu îl 
lovise cu vârful cizmei în fluierele picioarelor până ce 
căzuse jos, plin de sânge. Nimeni n-a ştiut de ce. Probabil 
nici Vişinescu. Mai erau doua figuri de tristă celebritate în 
Jilava: plutonierul Roşu, înalt şi foarte voinic şi plutonierul 
Iamandi, ţigan. Se ştia că cei doi executau deţinuţii 
condamnaţi la moarte. Mai ţin minte pentru bestialitatea lui 
pe plutonierul Stanciu, cel care împreună cu alţi gardieni 
ne-a scos la baie. Singura baie (dacă se poate numi aşa) pe 
care am făcut-o cât am stat la Jilava. Înainte de a povesti 
cum s-a desfăşurat baia, voi încerca să descriu şi să schiţez 
Fortul Jilava, atât cât îmi amintesc şi, mai ales, părţile pe 
care i le cunosc mai bine, fiindcă am trecut prin ele. 

Fortul făcea parte dintr-un sistem de apărare a 
Bucureştiului. Avea o formă semicirculară şi se afla sub 
nivelul pământului, aşa încât nu se vedea nimic la 
suprafaţă., Într-o secţiune verticală, fortul s-ar prezenta 
cam aşa: 

Iar în secţiune orizontală: 

Într-o zi, gardianul a bătut cu cheile în uşă şi a strigat: 
„Pregătirea pentru baie! Şi aproape imediat a şi deschis şi a 
răcnit: Hai, dă-i drumul! leşi afară banditule! Mai repede!” 

Între camera noastră „la zarzavat” şi baie, era o distanţă 
cam de 40 m. V-am spus că în cameră eram vreo 180 de 
deţinuţi, care în grabă am început să ieşim din celulă, 
dornici să ne putem spăla. Pe distanţa dintre uşa noastră şi 


cea a sălii de duşuri, erau înşiraţi vreo 6-7 gardieni cu 
ciomege în mână, care, răcnind şi înjurând, ne grăbeau, 
lovind pe unde nimereau pe cel care trecea prin dreptul lor. 
O adevărată hăituiala, din care nu scăpai decât fugind şi 
ferindu-te cum puteai. Cei mai tineri ne-am strecurat mai 
uşor. Şi eu am ajuns teafăr în sala de baie. Cei mai bătrâni 
şi infirmi au primit lovituri, date cu toată sălbăticia, pe 
spinare, în cap, peste picioare. 

Nimeni nu putea face nimic pentru nimeni! N-aveai cum 
să-ţi ajuţi vreun prieten neputincios. Sala de duşuri era slab 
luminată. Pe jos erau grătare de lemn, iar de-a lungul 
tavanului, vreo 3 ţevi paralele care din loc în loc erau 
prevăzute cu câte un duş. În capătul sălii se afla o altă 
încăpere cu boilerul şi robinetele de apă caldă şi rece, pe 
care le manipula un gardian. Şi asta se făcea tot în bătaie 
de joc: Câteva secunde curgea apă clocotită, apoi câteva 
secunde apă rece şi în acest timp gardienii răcneau la noi 
să ne grăbim. Când să te dezbraci? Unde să-ţi pui hainele? 
Cum să te bagi sub duş cu riscul să fii opărit sau îngheţat? 
Întrebări fără răspuns. Iţi treceau numai prin cap şi n-aveai 
timp să gândeşti la trreo soluţie, buimăcit cum erai de 
răcnetele gardienilor, de ciomegele printre care trecuseşi şi 
pe care trebuia din nou să le înfrunţi la întoarcere. Cred că 
eram foarte aproape de ceea ce se petrece când într-o 
turmă de oi intră lupii. Unele îşi pierd capul şi fug fără nici 
o socoteală încoace şi încolo, altele rămân locului, 
paralizate de spaimă. Cam în condiţiile astea s-a desfăşurat 
programul de baie, care n-a durat mai mult de 2-3 minute. 
Drumul de întoarcere printre ciomege părea o scenă dintr- 
o casă de nebuni: oameni îmbrăcaţi aşa cum plecaseră spre 
baie, alţii pe jumătate goi, alţii complet goi, cu hainele în 
braţe, unii uscați, alţii plini de spumă de săpun fugind în 
zig-zag ca să evite ciomegele, mânuite de gardienii răcnind 
şi râzând de panica pe care o stârniseră. Am scăpat teafăr 
şi la dus şi la întors. Săpunul nu am reuşit să-l folosesc. Am 
reuşit boar să mă ud, o dată opărindu-mă şi o dată 


îngheţând sub apa rece. Faţă de ce înduraseră alţii, era un 
succes. 

Într-o bună dimineaţă, în primele zile ale lui noiembrie am 
fost şi eu strigat pe o listă. Împreună cu mine şi lotul lui 
Muşat. Ia-ţi bagajul, ieşi afară, dă-i drumu mai repede şi 
strigătele de alarmă ne-au însoţit până la noua destinaţie. 

Cum intrai în fort, pe mâna stângă se aflau trei camere 
care comunicau între ele prin nişte deschideri boltite, fără 
uşi. În prima se afla o tinetă şi un hârdău cu apă de băut; 
următoarea, drept în faţă, era goală; la stânga, cea mai 
mare, avea două rânduri de priciuri, cu rogojini pe ele şi 
chiar saltele umplute cu paie. Când uşa s-a încuiat în urma 
noastră, am început prin a face cunoştinţă cu cei vreo 20 de 
deţinuţi, care şi ei fuseseră aduşi cu puţin înaintea noastră 
aici, de prin diverse celule ale Jilavei. De la ei am aflat că în 
aceste camere erau aduşi cei care urmau să formeze 
viitorul lot de deţinuţi care vor pleca cu duba spre alte 
locuri e detenţie. Unde anume nu ştia nimeni. Toţi credeau 
că era vorba de canal, care, în acea vreme, înghiţea loturi 
după loturi. Singurul lucru are părea să pledeze împotriva 
acestei ipoteze era că înainte cu două zile plecase un mare 
transport spre Canal. Tot de la ei am aflat că transportul 
fusese de câteva sute de puşcăriaşi şi cu un tren special, 
numai cu vagoane-dubă. În cele 7-8 zile cât am stat aici, nu 
aveam să aflăm răspunsul la întrebarea care ne frământa: 
Unde ne vor trimite? 

În toate aceste zile am fost foarte ocupat şi surexcitat. Mai 
întâi am început să cercetez metodic pereţii celor două 
camere goale, care până la ălţimea de 2 m., erau vopsiți în 
negru şi erau acoperiţi de inscripţii. Sute de date şi nume, 
ani de condamnare şi destinaţia spre care plecaseră toţi ce 
trecuseră pe aici. Mesaje lăsate pentru alţii ce urmau să 
treacă prin această sală de aşteptare. Toate, zgâriate cu 
vreun cui sau corp ascuţit, apăreau în alb pe fondul negru 
al peretelui, ca o adevărată evidenţă contabilă a marilor 
migrații de deţinuţi, care de câteva luni de zile îşi aveau ca 


punct de plecare Jilava. Am găsit numele multor cunoscuţi, 
despre care nici nu ştiam că fuseseră arestaţi, ca şi ale 
unora care fuseseră scoşi de la „zarzavat” înaintea noastră. 
Am găsit şi numele lui G. Boian. Alături de nume scrisese: 
Aiud. Ne-am zgâriat şi noi numele în acest registru al 
Jilavei, cu toate că cu greu mai găseai câte un loc liber. 
Întrerupeam descifratul inscripţiilor de câte ori se 
deschidea uşa şi erau introduşi câte unul sau mai mulţi 
deţinuţi în completarea lotului nostru. Apoi reluam cititul de 
unde îl lăsasem. Încetul cu încetul, punând cap la cap toate 
crâmpeiele de ordine şi discuţii ale gardienilor, surprinse de 
fiecare din noi care făceam cu rândul la ascultat la uşă, am 
putut stabili că trebuia să formăm un lot de 150 de inşi, 
care să îndeplinim următoarele condiţii: să fim sub 35 de 
ani, să fim sănătoşi şi să avem condamnări de la 15 ani în 
sus. Concluzia logică: ne trimiteau la muncă. Şi cum în 
ultimul transport spre Canal fuseseră selecționați oameni şi 
mai în vârstă şi numai cu condamnări sub 15 ani, era 
evident că noi nu vom fi trimişi la Canal. Mai mult n-am 
putut stabili cu privire la soarta noastră viitoare. 

Uşa se deschidea de zeci de ori pe zi, fie pentru a mai 
aduce pe cineva, fie pentru a se face apelul, verificându-se 
datele din dosar. În primele zile, numărul nostru a sporit 
destul de repede. În cinci zile ajunsesem vreo 120 şi uşa 
începuse să se deschidă tot mai rar. Între timp, aflasem că 
duba noastră urma să plece peste două zile şi dându-ne 
seama că în Jilava nu se mai găseau oameni care să 
îndeplinească condiţiile cerute (tineri, sănătoşi şi cu 
condamnări mari), eram îngrijoraţi că va trebui să mai 
aşteptăm până cine ştie când, o altă dubă. Eram 
nerăbdători să ne vedem plecaţi din Jilava, chiar dacă nu 
ştiam unde, dacă la mai bine sau la mai rău. 

Când uşa s-a deschis iar şi noul venit ne-a spus că are 40 
de ani, ne-am liniştit. Administraţia găsise soluţia ca să 
formeze lotul de 150 de oameni, pentru duba de peste două 
zile. Renunţase la condiţia de vârstă, aşa că până în după- 


amiaza zilei ne făcusem 140. A urmat iar o pauză mai lungă 
după care ne-au băgat vreo 3-4 inşi cu condamnări de 10 
ani. Cu aducerea celui de-al 149-lea, au renunţat şi la 
criteriul „sănătate”, fiindcă Ion Costache, tâmplar de lângă 
Ploieşti, era invalid. Avea un picior anchilozat de la 
genunchi. Noaptea târziu, administraţia ne-a demonstrat că 
singurul punct unde nu înţelegea să facă nici un compromis 
era cifra de 150. Spre completarea lotului, a fost împins pe 
uşă colonelul Petrescu. Slăbuţ şi complet cărunt, avea peste 
60 de ani. 

În tot acest răstimp de o săptămână, cât a durat 
completarea lotului, mai toţi ne-am ocupat de 
îmbunătăţirea hainelor, după sfaturile celor mai vechi şi mai 
cu experienţă. Ne-am întărit cu petece pantalonii la 
genunchi şi puloverele în coate. Ne-am cusut buzunare şi 
ascunzători pentru ace şi „costici”. Ioată această activitate 
începea mai ales seara după închidere şi se prelungea până 
noaptea târziu, când ascultam în acelaşi timp şi poveştile 
din puşcărie ale celor mai vechi. Aşa am ajuns să-l cunosc 
pe Constantin Teofănescu şi să stau multe ore de vorbă cu 
el. Era legionar şi-şi petrecuse o bună parte din viaţă prin 
închisori, sub Carol II, sub Antonescu şi acum sub comu- 
nişti. M-a impresionat ataşamentul lui neclintit la cauza 
legionară. Mi-a povestit din trecutul Mişcării Legionare, 
despre organizarea lor, despre prigoanele prin care au 
trecut şi mai ales despre educaţia legionarului, în care 
credinţa, cinstea, munca, onoarea şi caracterul, în general, 
ocupau primul loc. Mi-a vorbit de spiritul de sacrificiu care 
i-a animat în lupta împotriva celor care-i considerau 
duşmani ai intereselor ţării. De la el am aflat o mulţime de 
lucruri care mi-e-rau complet necunoscute despre Mişcarea 
Legionară şi care m-au ajutat, în anii care au urmat, să-i 
înţeleg mai bine şi să-i admir pentru ţinuta lor în diferite 
ocazii. Cu toate că nu împărtăşeam toate punctele lor de 
vedere, din toate grupările sau categoriile de deţinuţi pe 
care le-am cunoscut de-a lungul anilor de puşcărie, la ei am 


întâlnit procentul cel mai mare cu ţinută demnă, 
comportare onorabilă şi caracter integru. Am convieţuit cu 
ei în mai toate închisorile, respectându-ne reciproc şi 
bucurându-mă de încrederea lor, ceea ce am considerat, nu 
fără mândrie, ca o apreciere a încercărilor mele de a avea o 
atitudine de care să nu-mi fie vreodată ruşine. Mi-au fost 
totdeauna de ajutor, mai ales moral, şi tăria de caracter a 
unora dintre ei mi-a fost exemplu, chiar dacă eu nu am 
putut-o atinge. Tot aici am mai cunoscut alţi doi legionari. 
Pe Stamati şi Pivniceru. Erau cumnaţi. Amândoi moldoveni, 
din laşi. Stamati avea studii le Drept şi era un băiat înalt, cu 
trăsături frumoase. Fusese şi el de mai nulte ori închis, încă 
din şcoală începând. l-am remarcat din toată lumea asta 
care se agita şi nu-şi găsea astâmpărul în faţa 
necunoscutului care ne aştepta, tocmai prin atitudinea lor 
rezervată şi retrasă. Nu erau leloc contaminaţi de agitația 
generală şi priveau liniştiţi la toată zarva din jur. Aş putea 
generaliza, spunând că, la marea majoritatea legionarilor, 
am observat această atitudine de rezervă, care pe mulţi îi 
irita, văzând în ea un fel de dispreţ. Dispreţ nu era, dar o 
mai mare stăpânire de sine, o mai mare detaşare de 
mărunţişurile vieţii de toate zilele (veşti bune sau rele, 
zvonuri, foame, frig, etc), principiile spartane ale educaţiei 
lor le dădeau conştiinţa unei superiorităţi faţă de ceilalţi. 
Nu era ostentaţie în această atitudine, nu era orgoliu. Erau 
spectatori retraşi şi distanţi ai inutilei agitaţii din jur. Oricât 
de paradoxală ar fi afirmaţia, dar priveau cu modestie şi 
înţelegere. Şi asta supăra, jignea, umilea, cred că... Şi unii 
şi alţii aveau dreptate. Grigore Ionescu, un student din 
Frăţiile de cruce” avea şi el aceeaşi atitudine. 

Pe priciul de sus, vizavi de locurile unde ne înghesuiam noi 
(grupul Muşat şi cu mine) stătea Mitică Ciubotaru. Era 
ţigan din comuna Leordeni. Îşi făcea stagiul în armată când 
fusese arestat. Din cauza originii lui sănătoase fusese 
recrutat şi încorporat în trupele M. A. [., într-un atalion de 
intervenţie. Era şofer pe un camion al unităţii. Într-una din 


expedițiile batalionului de intervenţie, împotriva 
partizanilor din munţii Muscelului, Mitică spusese unui 
camarad: „De ce să tragem în ei? Ei nu-s tot români?!” 
Fusese turnat, arestat, judecat şi condamnat la 15 ani 
muncă silnică. Când plecase în armată, abia se însurase şi 
acum era cu gândul numai la Piranda lui (cum spunea el), 
cu toate că n-o chema aşa. Era un băiat bun, vesel şi s-a 
dovedit mai târziu a fi un bun camarad, curajos şi de 
caracter. În serile în care pe Mitică îl apuca nostalgia şi 
dorul de casă, culcat pe spate pe priciul lui şi cu ochii în 
tavan de parcă ar fi fost singur, începea să cânte cântece de 
jale. Mitică avea o voce plăcută şi încet, încet, discuţiile în 
celulă încetau şi lumea-l asculta. Era impresionantă 
durerea cântată a ţiganului. Şi când Mitică cânta „Inimă de 
putregai” ţi se puneau noduri în gât. Cu toată tendinţa 
noastră spre dispreţ şi bătaie de joc la adresa ţiganilor, 
Mitică s-a făcut simpatic tuturor. Ne-a devenit multora un 
prieten de nădejde. 

Într-o seară, când rând pe rând conversațiile încetaseră şi 
lumea se culcase, am remarcat un om voinic, foarte bine 
îmbrăcat, cu hainele în perfectă stare, cu paltonul pe el şi 
cu 0 şapcă pe cap, care se plimba printre priciuri. Nu i-am 
dat importanţă şi m-am culcat şi eu. Târziu noaptea, când 
m-am trezit întâmplător, am văzut omul care continua să se 
plimbe. L-am întrebat de ce nu se culcă. Mi-a răspuns că 
aşteaptă să fie eliberat. Acest răspuns straniu mi-a stârnit 
interesul. Am coborât de pe prici şi am intrat în vorbă cu el. 
Îl chema Katz, era evreu şi croitor de meserie. De fapt el ne 
spunea cu emfază că e „coupeur” şi se ofensa dacă-i 
spuneai că e croitor. Fusese turnat că ar fi criticat regimul, 
arestat şi foarte repede judecat. Mi-a spus că la proces 
reieşise clar nevinovăția lui şi probabil dintr-o eroare, în loc 
să fie eliberat, fusese adus la Jilava. Aştepta în orice 
moment să se descopere greşeala şi să i se dea drumul, de 
aceea nu se culca. O spunea cu atâta convingere, că l-am 
crezut şi eu. A doua zi, de câte ori se deschidea uşa, se 


repezea, crezând că e pentru el. Încerca să-i explice 
gardianului situaţia lui specială şi de fiecare dată se alegea 
cu o înjurătură şi cu uşa închisă în nas. Dar el nu se lăsa şi 
la fiecare deschidere de uşă îşi repeta tentativa. Când a 
apărut ofiţerul de serviciu să facă apelul nominal după o 
listă, i-a raportat şi lui povestea. Prea mult n-a apucat să-i 
spună, că s-a şi ales cu un pumn în faţă însoţit de 
înjurăturile de rigoare. Katz i se adresase cu „Iovarăşe 
Locotenent” şi o dată cu pumnul venise şi răspunsul 
indignat al ofițerului: „Bă, banditule, tu nu eşti tovarăş cu 
mine”. Peste câteva zile, Katz a plecat cu noi cu duba şi 
peste alte câteva săptămâni, o dată ajunşi la noua noastră 
destinaţie, tot insistând în a atrage atenţia administraţiei că 
era victima unei erori, i s-a examinat dosarul şi i s-a citit 
sentinţa Tribunalului: 10 ani muncă silnică! 

A doua zi după completarea lotului nostru de 150 de 
deţinuţi, pe la ora prânzului, mare agitaţie pe coridor în 
faţa uşii noastre. Tropăit de cizme, ordine strigate şi, în 
fine, pe uşa deschisă, am ieşit unul câte unul cu bagajele în 
braţe, pe măsură ce un ofiţer ne striga numele. Ne-am 
încolonat sub bolta de zid în faţa porţii, în obişnuitele 
răcnete: „Mişcă banditule! Ia pe doi! Ţine aproape! 
Alinierea! Etc.” In fine, s-a deschis şi poarta mare a fortului 
şi câte unul în pas alergător, printre două şiruri de gardieni 
înarmaţi, ne-am îndreptat către cele câteva dube-auto care 
aşteptau. Şi iarăşi, mai îmbrânciţi, mai loviţi în treacăt de 
gardieni, am fost îngrămădiţi în dube, uşile s-au închis, am 
rămas în întuneric un timp şi apoi am pornit. 

PLECAREA DIN JILAVA. 

Lipsa de aer, striviţi unul de altul, hârtoapele care ne 
aruncau când într-o parte, când într-alta, ne-au făcut să ne 
pară drumul fără sfârşit. Dar, a dat Dumnezeu şi ne-am 
oprit. Şi iar o lungă aşteptare. Am auzit trenuri, scârţâit de 
frâne, lovituri de tampoane. Au trecut ore. Când ne-au 
deschis uşa, afară înserase. Tot printre gardieni, am fost 
îndreptaţi spre două vagoane-penitenciar, care ne aşteptau. 


Aveam de traversat câteva linii de cale ferată până la dube. 
In stânga, se vedea Podul Basarab. Pe cerul care începuse 
să se întunece, se profilau câteva siluete care se opriseră pe 
pod şi ne priveau. Unul din gardieni le-a observat şi le-a 
strigat iă circule că n-au ce vedea. Oamenii au dispărut. 
Înghesuirea noastră în celulele vagonului a fost şi mai 
chinuitoare decât cu ocazia primei mele călătorii de la 
Piteşti la Bucureşti. De necrezut, dar de data asta am 
încăput 11 într-o celulă; bineînţeles, factorul determinant în 
realizarea acestei performanţe fiind o brutalitate parcă şi 
mai mare din partea gardienilor. Fiind cel mai subţire şi agil 
din cei 11, am reuşit să mă caţăr se poliţa de bagaje (o 
scândură de mai puţin de două palme de lată). Cum însă din 
cauza curburii tavanului nu încăpeam decât până la 
jumătatea lăţimii scândurii, după multe eforturi, am reuşit 
să mă leg cu cureaua de la pantaloni, de partea de sus a 
coşului sobei din celulă. Aşa im reuşit să-mi păstrez un 
oarecare echilibru şi chiar să aţipesc în câteva rânduri în 
această poziţie, în cele două nopţi şi o zi, cât a durat călă- 
toria. Sub mine, pentru cei care stăteau aşezaţi sau în 
picioare chinul era şi mai mare. Din cauza înghesuielii, 
aveau în primul rând dificultăţi de respiraţie. Ni s-au dat pe 
vizetă hrană rece pentru două zile şi iar iu început 
presupunerile cu privire la destinaţie. Cele două bucățele 
de slănină râncedă şi sărată ne-au făcut sete, care tot 
drumul ne-a chinuit, gardienii nedându-ne apă decât când 
voiau ei. Deschiderea şi închiderea uşii, pentru 
introducerea unei câni de tablă cam de 2 litri cu apă, era 
adevărată performanţă. V-am spus că uşa se deschidea spre 
interior şi deci însemna o şi mai mare comprimare a 
conţinutului uman al celulei. 

O dată cana introdusă, urma o trecere a ei din mână în 
mână; dar mâinile nu erau libere în neînchipuita 
înghesuială şi învălmăşeală de corpuri în celulă, aşa că 
urmau 0 serie de manevre complicate, ca fiecare să-şi 
scoată la iveală o mână, să poată apuca cana şi să bea. Eu o 


primeam ultimul. Aşa cum mă instalasem, sus pe poliţă şi 
legat cu cureaua, eu aveam întotdeauna o mână liberă, în 
schimb, fiind imediat sub tavan, n-aveam loc să înclin cana 
ca să pot bea, mai ales că la mine ajungea iproape goală. 
Cel care bea ultimul, înainte de a-mi da mie cânta, era 
maiorul Dimitriu. Mă voi opri puţin asupra acestui personaj, 
anticipând asupra a ceea ce ştiam atunci despre el. 
Dimitriu fusese printre cei mai buni elevi în şcoala 
militară, dacă nu mă înşel, chiar şef de promoţie, făcuse 
războiul în Rusia, pe front. După 23 August 1944, a fost 
printre rarele exemplare care s-au înscris imediat în Partid, 
ceea ce i-a asigurat pe mai departe poziţia în noua armată, 
avansând până la gradul de maior. S-a arătat devotat noului 
regim, străduindu-se cu orice ocazie să aplice cât mai 
prompt linia Partidului în armată. Cam cu un an înainte de 
a-l cunoaşte la Jilava, înaintase din proprie iniţiativă 
Partidului un memoriu autocritic. Îşi amintise că în Rusia, în 
timpul răboiului, luase nişte măsuri de represalii împotriva 
partizanilor din zona în care se afla cu trupele sale. Ca o 
dovadă de supremă sinceritate faţă de noua lui orientare 
politică, pusese totul pe hârtie şi predase declaraţia la 
Cadre. Scurt timp după aceea fusese arestat, judecat în 
baza propriei lui declaraţii şi condamnat la 20 de ani muncă 
silnică pentru crimă de război. Menţionez că cele de mai 
sus ne-au fost povestite chiar de el, pe un ton neutru, din 
care nu reieşea nici regretul pentru prostia pe care o 
făcuse, nici indignarea faţă de felul cum înţelesese Partidul 
să-i răsplătească sinceritatea. Aveam toţi convingerea că nu 
era în toate minţile şi tot timpul cât am mai stat cu el în 
aceeaşi închisoare, am remarcat la el un fel de apatie şi 
indiferenţă la ce se petrecea în jurul lui. Cam după 2-3 zile 
după ce ajunsesem la noul nostru loc de detenţie, în urma 
unei vizite medicale, s-a constatat că maiorul Dimitriu era 
bolnav de sifilis, cu plăgi deschise în gură. Toţi cei zece din 
fosta celulă de dubă care făcuserăm drumul cu el şi 
băuserăm apă din aceeaşi cană, am intrat într-o adevărată 


panică. Îngrijorarea noastră a durat vreo două săptămâni, 
până ce s-a stabilit că nu fusesem contaminaţi. Maiorul 
Dimitriu a rămas însă mai departe printre noi, primind 
tratamentul antiluetic. 

Între timp vagonul nostru dubă îşi continua drumul, ba 
ataşat la un tren, ba la altul. Intre un tren şi altul stăteam 
ore întregi pe câte o linie moartă. Pe măsură ce timpul 
trecea, eram din ce în ce mai obosiţi, mai amorţiţi şi cu 
picioarele mai umflate. Se mai adăugau setea, lipsa de aer, 
iar în ultima noapte şi frigul. 'Tot ce putusem prinde prin 
gări, din conversațiile lumii de pe peron, era că ne aflam în 
Transilvania şi că ne îndreptam spre Nord. În fine, în 
dimineaţa celei de a treia zile de la plecarea noastră din 
Jilava, după multe manevre, vagoanele-dubă au fost 
detaşate de tren într-o gară şi o locomotivă le-a tras în afara 
staţiei. Cu ocazia acestor manevre, ascultând la discuţiile 
gardienilor cu ceferiştii, am aflat că eram la Baia Mare. Nu 
mai auzisem niciunul până atunci ca în această zonă să fi 
fost vreun loc de detenţie sau de muncă pentru „politici”. 
După vreo două ore de şedere şi când afară se luminase de 
tot, am auzit motoare de automobile şi ordine militare. A 
dat Dumnezeu şi ne-au deschis uşa. Unul după altul, abia 
putând păşi de amorţiţi ce eram, am fost toţi cei 150 
coborâţi din vagoane şi încolonaţi. Ne aflam în plin câmp. 
Mai exact spus în afara vreunei localităţi, căci cât puteam 
cuprinde cu ochii nu se vedeau decât dealuri şi păduri. La 
vreo 20 de metri de vagoanele oprite, un drum pietruit, 
unde aşteptau 3 camioane militare; primele două cu 
prelată, ultimul descoperit. Mai la o parte, un Jeep, iar în 
stânga lui, suit pe un dâmb, un colonel de Securitate care 
supraveghea scena. 

Tot acest perimetru cuprinzând vagoanele, coloana 
noastră, maşinile, vreo 20 de gardieni şi colonelul, era 
înconjurat de securişti înarmaţi cu pistoale automate. 
Dincolo de drum, terenul urca. Acolo se afla şi o puşcă 
mitralieră, pusă în bătaie în direcţia noastră. O 


impresionantă desfăşurare de forţe! Colonelul (am aflat mai 
târziu că se numea Popa şi era răspunzător cu paza) a făcut 
linişte şi ne-a făcut o scurtă comunicare, care suna cam aşa: 
„Vă suiţi în cele două camioane cu prelată şi vă aşezaţi 
călare pe băncile dinăuntru, cât mai îndesaţi ca să încăpeţi. 
Nu aveţi voie să vorbiţi, să întoarceţi capul sau să vă sculaţi 
în picioare. Drumul va dura cam două ore şi e prost, fiindcă 
a plouat. În cazul că vreunul din camioane se răstoarnă, 
rămâneţi pe loc şi nu vă mişcaţi. Cine nu respectă ordinul, 
va fi împuşcat fără somaţie!” După această punere în gardă, 
din care am înţeles că pe lângă riscul împuşcării mai exista 
şi cel al răsturnării, am fost urcați în camioane. Cu chiu cu 
vai am încăput, capacul de la spate a fost ridicat şi doi 
securişti cu pistoalele spre noi, s-au agăţat de el. În cabina 
şoferului mai erau doi. Jeepul cu colonelul a luat-o înainte, 
după el camionul fără prelată, plin cu securişti. Puşca 
mitralieră a fost adusă şi ea în acest din urmă camion şi 
îndreptată spre noi, peste cabina şoferului. Cam asta e tot 
ce am putut fura cu coada ochiului. Din drum n-am văzut 
nimic. In schimb l-am simţit. Hârtoape care ne aruncau în 
toate părţile. Urcuşuri şi coborâşuri şi uneori simţeam cum 
derapăm şi ne aminteam de vorbele colonelului. Cu toată 
înghesuiala, am început să simţim frigul. Nu ştiu cât a durat 
drumul, dar mi s-a părut tare lung. 

LA MINA DE LA CAVNIC (CAPNIC) 

Deodată camionul a încetinit, a cotit scurt la stânga şi s-a 
oprit. Prelata s-a deschis la spate şi ne-au dat jos. Cât a 
durat coborâtul şi încolonarea am privit în jur. Se vedea 
ultima bucată de drum pe care venisem. Urcasem pe firul 
unei văi. Pe stânga curgea un râu mic de munte, pe 
dreapta, pe poalele dealului, un sat. Când cotisem la stânga, 
înainte de a opri, trecusem podul peste apă. Iar acum, ne 
aflam în faţa unei case, gen vilă, din nou cu cordonul de 
securişti format în jurul nostru. In spatele vilei, munte. Mai 
întâi împădurit şi apoi vârfuri stâncoase. În stânga vilei, o 
poartă de lemn dublă, uriaşă (cel puţin 4 M. Înălţime), care 


se continua în sus cu trei sau patru rânduri de sârmă 
ghimpată. Într-o parte şi alta, pornea un gard, tot de 
scândură deasă, tot aşa de înalt şi sus tot cu sârmă 
ghimpată. In stânga porţii, mai înalt decât ea, un prepeleac 
de pază, cu soldat înarmat şi reflector. Ce era dincolo de 
poartă nu se putea vedea, dar peste înălţimea porţii se 
zărea o coamă stâncoasă, care se continua spre vale cu un 
versant defrişat de curând. Se vedeau tăieturile proaspete 
şi în jurul celor câteva trunchiuri încă neridicate, trebăluiau 
vreo 20-30 de deţinuţi în haine vărgate. Asta ne-a făcut să 
credem că vom fi folosiţi la munci de pădure şi prin minte 
mi-a şi licărit speranţa unei eventuale posibilităţi de fugă. 
Unul din canatele porţii s-a dat de-o parte şi încadrată de 
gardieni, coloana noastră a pătruns în interior. Incinta, 
destul de mare, cuprindea câteva barăci, de tipul barăcilor 
militare germane din timpul războiului. Toate uşile şi 
ferestrele erau ferecate, iar în curte, în afară de câţiva 
gardieni, nu se vedea ţipenie de om. Pe la geamuri însă, am 
observat mişcare şi ne-am dat seama că erau deţinuţi. 

De-a lungul gardului, spre interior, era o fâşie de teren de 
vreo 3 m săpată şi greblată, apoi venea alt gard cam de 2 
M. Înălţime, făcut din stâlpi aşezaţi cam la 6 m unul de altul 
şi între care era o țesătură deasă de sârmă ghimpată. Urma 
o nouă fâşie de teren săpat, lată tot de circa 3 m, limitată 
spre interiorul lagărului de nişte ţăruşi înalţi de 50 cm, 
legaţi între ei de un fir de sârmă ghimpată. În această 
ultimă fâşie, din loc în loc era înfipt câte un ţăruş pe care 
era fixată transversal câte o scândurică. Scria pe ele cu 
vopsea roşie: împuşcarea fără somaţie. 

lată o schiţă sumară a lagărului: 

Am fost cu toţii conduşi în baraca 3 şi încuiaţi. Cum intrai 
în baracă, drept în faţă dădeai în spălător. Un jgheab lung 
de tablă, având deasupra lui o ţeava din care din loc în loc 
se făcea câte un robinet şi pe o parte şi pe alta, ocupa 
mijlocul încăperii. În stânga şi dreapta, câte 4 cabine cu 
closete turceşti. Înainte de a intra în spălător, în dreapta şi 


stânga se afla câte o uşă spre cele două dormitoare, fiecare 
cu o capacitate de circa 50 de locuri, în paturi suprapuse 
câte două. Paturi de fier, tip militar, cu saltele de paie, două 
cearceafuri, pătură, pernă şi faţă de pernă. In fiecare 
dormitor era câte o sobă ţărănească de zid. Pe una din 
laturi ferestre cu zăbrele. 'Iotul era nou şi curat. Unul din 
cele două dormitoare n-avea decât câteva paturi. Când ne-a 
încuiat, gardianul ne-a spus să aşteptăm că ni se va da de 
mâncare. 

Încă buimăciţi de oboseala drumului, ne-am aşezat pe 
paturi şi am început să comentăm, plini de optimism, noua 
situaţie în care ne aflam. Spaţiul, curăţenia şi impresia unei 
mai mari libertăţi decât cea din închisoare ne încurajau să 
privim mai încrezători la soarta noastră viitoare. Mai 
rămâneau o serie de nedumeriri: unde ne aflam, la ce 
muncă aveam să fim puşi şi cum va fi tratamentul. 

Tocmai atunci am auzit un ciocănit în geam şi, întorcând 
capul, am văzut un tânăr slab, privind speriat în stânga şi în 
dreapta, care îmi făcea semn să mă apropii. Am deschis 
fereastra. Tânărul, îmbrăcat în zeghe, mereu atent să nu fie 
surprins de vreun gardian, mi-a întins printre zăbrele o 
pâine întreagă de 2 kg. A urmat un scurt schimb de 
informaţii şi tânărul a fugit. I-am spus câţi suntem şi de 
unde venim. M-a întrebat dacă avem turnători. Nu i-am 
putut răspunde. Nici nu ştiam încă ce mare importanţă 
avea în viaţa noastră de puşcăriaşi să ştii cine e turnător. Pe 
tânăr îl chema Mircea Vueric. Bunicul lui venise din Italia în 
România. Era din Udine. Fusese pietrar. În cele două 
minute cât stătuse la geam, Mircea Vueric îmi dăduse, pe 
nerăsuflate, răspunsul la toate întrebările pe care le tot 
pritoceam. Ne aflam la Cavnic, la vreo 30 de kM. De Baia 
Mare. Urma să lucrăm în mină. Lagărul în care ne găseam 
era nou înfiinţat şi fusese inaugurat cu câteva zile înainte 
de un lot de circa 150 de deţinuţi aduşi de la Baia Sprie. 
Baia Sprie fusese prima mină de plumb, cu mână de lucru 
deţinuţi politici. Luase fiinţă cam cu doi ani în urmă. După 


câtva timp, s-a deschis cea de a doua mină cu deţinuţi 
politici, la Valea Nistrului, iar acum Cavnicul. 

Nici n-am apucat bine să le împărtăşesc celorlalţi cele 
aflate şi Vueric a apărut din nou la geam. A mai scos două 
pâini de sub haină şi un pumn de ţigări şi înainte de a fugi, 
mi-a spus să n-avem grijă de mâncare, că se dă suficientă. 

După plecarea lui, atmosfera în baracă s-a înveselit de-a 
binelea. Pâinile s-au împărţit şi, cu toate că abia a putut 
gusta fiecare o bucăţică, gândul că nu ne va mai chinui 
foamea ne-a liniştit. Trântiţi pe paturi şi fumând din ţigările 
primite, am început să vorbim de parcă necazurile noastre 
ar fi luat sfârşit. Aşa ne-a surprins deschiderea uşii şi 
strigătul gardianului, să ne pregătim de masă. Ni s-a spus 
să ne lăsăm bagajul şi să ne încolonăm. Am fost conduşi la 
baraca 2, unde era sala de mese. Mai multe mese lungi, cu 
bănci de o parte şi de alta. În capătul sălii, o tejghea. Pe ea 
stive de castroane, linguri şi furculiţe. Dincolo de tejghea, 
hârdaiele cu mâncare, iar mai în fund se vedea bucătăria cu 
cazanele. Ne-am înşirat în coadă la tejghea. Cei câţiva 
bucătari erau deţinuţi. Am primit fiecare câte un castron de 
ciorbă de fasole şi apoi câte un polonic de mâncare de 
cartofi cu carne. Pe mese era pâine la discreţie. Nu ne 
venea să credem! Depăşea chiar închipuirea noastră, 
stârnită de ce ne spusese Vueric. Cel care, împreună cu 
câţiva gardieni ne-a dat indicaţiile cum să ne aşezăm la 
coadă şi să ne primim mâncarea, era tot un deţinut: 
inginerul agronom Vlădescu. Unul din ţăranii din loturile de 
la Piteşti i s-a adresat cu „Domnule Sef”. Vlădescu, roşu de 
furie (cu toate că aşa cum l-am cunoscut mai târziu, era un 
om calm şi blând) l-a repezit cu asprime: „Eu sunt deţinut 
ca şi dumneata! Şefi aici nu sunt decât gardienii şi 
turnătorii!” 

Încet, încet, pătrundeam în adevărata viaţă a puşcăriei, cu 
legile ei nescrise, care stabileau relaţiile între oamenii din 
diversele categorii care formau această societate: deţinuţii 
obişnuiţi, turnătorii, gardienii. 


Vlădescu umbla printre noi şi se apropia de cei mai slabi, 
unii chiar distrofici şi îi sfătuia să nu mănânce prea mult 
deodată, asigurându-i că nu vor duce lipsă de mâncare nici 
în viitor. Când masa s-a terminat, unii au mai ascuns totuşi 
pe sub haină câte o bucată de pâine. Erau din cei care ani 
de zile răbdaseră de foame în Jilava. Am fost din nou 
conduşi şi încuiaţi în baraca din care plecasem. După tot 
frigul îndurat în tren şi camion şi oboseala acumulată, masa 
caldă şi îndestulătoare şi căldura din baracă ne-au moleşit 
şi mai toţi am adormit, trântiţi pe paturi. Ni se spusese să 
stăm pregătiţi pentru vizita medicală. După vreun ceas, ni 
s-a spus să intrăm toţi în dormitorul cu paturile complete, 
iar în celălalt a fost adusă o masă şi câteva scaune. Au 
apărut câţiva ofiţeri (unul cred că era medic) şi doi deţinuţi 
şi ei doctori. Ofițerii s-au aşezat la masă împreună cu unul 
din doctorii deţinuţi; cu cel mai mic şi mai gras din cei doi. 
Cel înalt şi slab a rămas în picioare în faţa mesei. Primul era 
Dr. Miltiade Ionescu, al doilea Dr. Paul lovănescu. Amândoi 
condamnaţi în acelaşi lot şi prieteni nedespărţiţi. Fuseseră 
porecliţi din cauza fizicului lor, 9-lung şi 9-scurt, după cele 
două feluri de cartuşe de 9 mM. Ale pistoalelor din acea 
epocă. Pe masă, în faţa Comandantului lagărului, teancuri 
de dosare: dosarele noastre. În faţa doctorului cel mic şi 
gras, câteva foi de hârtie cu pătrăţele. Începuse să se 
însereze, iar la lumina destul de slabă a becului din cameră, 
scena care a urmat a fost cu atât mai impresionantă. Ni se 
dăduse ordin să ne dezbrăcăm... „la piele”, după expresia 
unuia din ofiţeri. Din camera cu paturi, unde toţi eram 
acum în pielea goală, în ordinea în care ne-au strigat după 
dosare, am început să ne înşirăm pe un rând, până în 
cealaltă cameră. Primul ajuns în faţa mesei era identificat 
după dosar de comandantul lagărului (nume, prenume, 
data naşterii, numele mamei şi tatălui şi condamnarea). 
Apoi Dr. lovănescu îl punea să se aplece şi-i pipăia şira 
spinării. Îl punea să tuşească şi-i observa abdomenul, să 
vadă dacă are hernie. Îl întorcea cu spatele şi îl ciupea de 


fesă, ca să constate starea muşchilor. (Am aflat mai târziu, 
că muşchii fesieri sunt cei care se topesc ultimii în cazul 
unei slăbiciuni extreme şi denotă atunci o distrofie 
avansată). Toate constatările le comunica Doctorului 
Miltiade Ionescu (Mache, cum urma să-i spunem toţi mai 
târziu), care le nota pe foile din faţa lui. Apoi era rândul lui 
Mache, care îl întreba de ce boli a suferit în trecut şi ce 
suferinţe are acum. În fine, deţinutul era luat în primire de 
unul din ofiţeri şi de un plutonier. Plutonierul părea să aibă 
un rol foarte important. Aveam să aflu că îl chema Şeremet, 
era găgăuz de origină şi deţinea funcţia de Comandant al 
producţiei. Deţinuţii îl botezaseră „Tămâie”. Era prost şi 
rău. Tot timpul cât a durat vizita medicală, am putut 
remarca că cei doi doctori căutau să constate şi să 
consemneze, la fiecare deţinut, o stare fizică cât mai 
proastă. Au fost chiar momente când ofiţerii se opuneau 
consemnării câte unei constatări, iar Mache insista că el nu- 
şi poate lua răspunderea ca medic s-o treacă cu vederea. 
Când deţinutul ajungea în faţa ofițerului şi plutonierului 
„Lămâie”, intenţia lor era cu totul alta. 1 se dădea de înţeles 
deţinutului, că dacă nu va putea munci, nu va fi forţat, dar 
va fi trimis cu prima dubă la penitenciar. Viaţa pe care o 
îndurasem în penitenciar, faţă de cea care părea să ne 
aştepte aici (după ce văzusem dormitoarele şi fusesem la 
masă) ni se părea un infern, aşa că mai toţi am declarat să 
ne simţim bine, că nu suferim de nimic şi vrem să muncim. 
În lumina acestor declaraţii ale noastre, se poate trage 
concluzia superficială că am fost supuşi la muncă forţată. 
În funcţie de datele notate de doctori, ţi se stabilea un 
calificativ, exprimat sub formă de fracţie. Cifra romană de 
sus indica constituţia fizică (în funcţie de înălţime, lăţimea 
umerilor etc.) şi mergea de la I la III, cifra de jos indica 
starea fizică, adică gradul de slăbiciune, defecţiuni fizice, 
infirmităţi etc. Şi era exprimată în cifre arabe, începând de 
la 1. În funcţie de acest calificativ, din care reieşea 
capacitatea de muncă a deţinutului, urma să se facă 


repartizarea lui la un loc de muncă mai greu sau mai uşor. 
Toate astea au rămas însă numai pe hârtie, fiindcă nu s-a 
ţinut niciodată seamă de ele. Mi-aduc aminte că eu am 
primit calificativul 1/2. Întreaga vizită medicală a durat 
până seara târziu, când defilarea celor 150 de oameni goi şi 
în majoritate scheletici (în special cei care stătu-seră la 
Jilava) a luat sfârşit. Mesele şi scaunele au fost scoase, 
ofiţerii şi-au luat dosarele şi au plecat împreună cu cei doi 
doctori, iar noi, o dată îmbrăcaţi, am fost din nou încolonaţi 
şi duşi în sala de mese. Ni s-a dat câte o porţie de ceai cu 
zahăr, pâine şi o felie cam de 2 cm de groasă e salam aşa-zis 
popular. Readuşi în baracă, ni s-a spus să ne culcăm. Cum 
paturi nu erau destule, dar era cald, ne-am găsit fiecare 
câte un loc, chiar şi pe jos, pe duşumele. 

A doua zi de dimineaţă, ni s-a descuiat uşa, dar ni s-a spus 
să nu părăsim baraca. Gardianul însă a plecat şi ne-am 
trezit cu o adevărată invazie a celorlalţi deţinuţi din lagăr, 
pe care încă nu-i văzusem. Fiecare îşi căuta fie un prieten, 
fie o rudă, fie un cunoscut. Fiecare voia informaţii de la 
Jilava, despre procese, despre situaţia politică, iar noi voiam 
detalii din lagăr, despre munca din mină etc. Discuţiile nu 
mai conteneau. Personal, nu am găsit nici un cunoscut, însă 
mai mulţi m-au identificat după nume, fiindcă îl 
cunoscuseră pe tatăl meu. Pentru început am aflat numai că 
cei care fuseseră aduşi de la Baia Sprie, veniseră cu o 
săptămână înaintea noastră, că lucraseră la ultimele 
amenajări ale lagărului şi că munca în mină nu începuse. 
Erau foarte mulţumiţi de felul în care se făcuse selectarea 
lor de la Baia Sprie. Lucrurile se petrecuseră aşa: Direcţia 
Lagărului de la Baia Sprie, primise ordin de la Ministerul de 
Interne să transfere un lot de circa 120 de deţinuţi la 
Cavnic. Ofiţerul politic stabilise lista şi, ca să scape de ei, 
alesese pe cei mai recalcitranţi şi dârzi. Deci din punctul 
nostru de vedere, pe cei mai buni. 

În cele 5 zile cât am stat la suprafaţă, s-a desfăşurat un 
întreg program administrativ. Am primit „cazarma-mentul” 


cum se numea în jargon militar: pătura, perna şi cearceaful. 
Ni s-a dat la fiecare câte un costum vărgat, o manta şi o 
bonetă şi am fost obligaţi să predăm la magazie hainele şi 
pantalonii civili. Am primit pentru lucru în mină câte o 
salopetă, cizme de cauciuc şi căşti de miner, care însă n-au 
fost suficiente, aşa că majoritatea am rămas fără. Ni s-a 
completat până la trei numărul de cămăși şi izmene. Toată 
această operaţiune se făcea în curtea lagărului, sub 
supravegherea gardienilor. Magazioner era un deţinut venit 
de la Baia Sprie. Îl chema Dindelegan, era ardelean şi de o 
conştiinciozitate de funcţionar al imperiului austro-ungar, 
ceea ce îl făcea antipatic. Prin toată această forfoteală din 
curtea lagărului, îţi auzeai din când în când numele strigat, 
ca să te prezinţi fie într-o parte fie într-alta, ca să-ţi primeşti 
obiectele de îmbrăcămine. Din grămada de pantaloni îţi 
alegeai pe cei mai potriviţi, semnai de primire şi aşteptai 
din nou să fii chemat la grămada de haine şi aşa mai 
departe. Aşa s-a făcut că auzin-du-mi numele strigat, a venit 
la mine un deţinut să mă întrebe dacă sunt fiul lui Tilică 
Ioanid. Era căpitanul de artilerie Ion Mitucă şi el din 
Mehedinţi. Era foarte slab, dar plin de vioiciune şi optimist. 
Fusese condamnat în procesul „Sumanelor negre”. Fusese 
la Jilava, Canal şi acum venea de la Baia Sprie. M-a luat 
imediat sub protecţia lui, în sensul că prin relaţiile pe care 
le avea printre deţinuţii mai vechi, mi-a schimbat parte din 
hainele primite, care nu mi se potriveau şi mi-a dat cele mai 
preţioase sfaturi şi informaţii, pentru începutul vieţii mele 
în lagăr şi mină. Cu toate că repartiţia noastră în barăci se 
făcuse după o listă a administraţiei, el a aranjat în aşa fel ca 
să fiu mutat în acelaşi dormitor cu el. Tot el mi-a spus să nu 
mă las înşelat de primele aparenţe, că intenţiile Securităţii 
faţă de noi erau aceleaşi, că pentru moment eram 
supraalimentaţi ca să fim buni de muncă, dar că mai târziu, 
încetul cu încetul, tratamentul va deveni tot mai prost. Avea 
experienţa celor petrecute la Baia Sprie. Mitucă era 
convins că scopul Securităţii era lichidarea noastră, fie prin 


munci extenuante, fie prin înfometare, după cum o 
permitea locul de detenţie sau situaţia politică 
internaţională a momentului. Cum însă era tot aşa de 
convins că americanii ne vor elibera în curând, datoria 
noastră e să încercăm să rezistăm, să ne menajăm forţele, 
să chiulim cât putem de la muncă pentru a ne economisi 
puterile şi să ne ţinem cât mai bine informaţi despre 
situaţia internaţională. Fiind bine informaţi, vom putea 
eventual scăpa cu viaţă în momentul cel mai critic, atunci 
când vor intra trupele aliate şi când s-ar putea ca 
Securitatea să ne împuşte pe toţi. În virtutea acestei teorii, 
Mitucă devenise unul din cei mai mari vânători de ştiri, pe 
care l-am întâlnit în puşcărie. 

Dar să revin la tratamentul nostru din lagăr şi la 
explicaţia, în parte, a acestei întreţineri mai bune. Printr-un 
contract între Combinatul minier Baia Mare şi M.A.., 
acesta din urmă furniza mână de lucru Combinatului 
(deţinuţi politici, care în toate scriptele apăreau sub 
denumirea de „braţe speciale”). 'Toţi deţinuţii, în funcţie de 
munca pe care o îndeplineau, erau încadraţi în categoriile 
de salarizare respective, întocmai ca muncitorii liberi (sau 
civili cum li se spunea). La sfârşitul fiecărei luni, se 
întocmeau statele de salarii, exact ca cele ale muncitorilor 
civili, iar aceste salarii erau încasate de M. A. I. Din aceste 
salarii, Ministerul de Interne reţinea cheltuielile noastre de 
cazare, încălzire, îmbrăcăminte, hrană şi chiar cheltuielile 
de pază. Asta însemna preţul cearceafului, păturii, lemnelor 
de foc, al hainelor vărgate, cămăşilor şi izmenelor precum şi 
al hranei prevăzută de Dir. GeN. A Penitenciarelor. Raţia de 
alimente era stabilită în calorii, însă nu ni s-a spus niciodată 
cât era de mare. Cert este că această raţie fixă figura numai 
pe hârtie, fiindcă de-a lungul puşcăriei, a variat în diverse 
perioade între suficientă şi „de exterminare”, după cum 
hotăra Ministerul de Interne, în funcţie de momentul politic. 
Singurul aliment stabil până în anii 1957, a fost raţia de 250 
gR. De pâine. 


Reţinerea acestor cheltuieli cu întreţinerea noastră 
echivala în general cu reținerea întregului salariu. Totuşi, 
din când în când, în unele cazuri de depăşiri de normă, 
deţinutului îi mai revenea, după toate aceste reţineri, câte o 
mică sumă de bani, pe care o primea sub forma unui bon cu 
ştampila lagărului şi suma respectivă imprimată pe el. Cu 
acest bon îşi putea cumpăra anumite lucruri care se 
aduceau lunar în lagăr, la aşa numita „cantină”. In baza 
aceluiaşi contract cu M. A. I.-ul, Combinatul Minier se 
obliga să dea fiecărui muncitor-deţinut haine de protecţie 
(adică salopetă, cască şi cizme de cauciuc, care mai târziu 
au fost înlocuite cu opinci din anvelope vechi) şi un 
supliment de hrană de 1 kG. De pâine şi nu ştiu câte grame 
de marmeladă sau slănină, de persoană pe zi. Exploatarea 
minei se făcea după planurile conducerii tehnice a 
Combinatului, care erau comunicate biroului tehnic al 
lagărului, alcătuit din ingineri de specialitate, deţinuţi. În 
biroul tehnic de la Cavnic, încadrat ca inginer-şef Klein, ing. 
Miner, sas de origine şi încă alţi doi. In biroul tehnic de la 
Baia Sprie era ing. Ionel Bujoi, iar la Valea Nistrului ing. 
Alexandru Balş. Tot din conducerea noastră, încadrat 
Contabil-şef, făcea parte avocatul Virgil Negrescu, fost la 
Soc. Româno-Germană „Solagra”. El era presupus a avea 
contactul direct cu administraţia lagărului. Toţi aceştia 
aveau rolul ingrat de a aplica măsurile hotărâte de 
administraţie, care în general ne năpăstuia. Erau între 
ciocan şi nicovală şi trebuiau să manevreze cu multă 
înţelepciune şi îndemânare, ca să nu ajungă simple unelte 
ale adminis-traţiei împotriva noastră şi deci să devină 
pentru noi „turnători” sau să piardă total încrederea 
administraţiei, dacă aceasta băga de seamă că nu 
colaborează sincer cu ea. În acest caz riscau represalii 
personale sau chiar înlocuirea lor cu oameni devotați 
administraţiei, ceea ce ar fi fost cu atât mai rău pentru noi. 
Era deci un post de sacrificiu şi nu pot spune că aceşti 
oameni nu au fost la înălţime, făcând tot ce puteau pentru a 


atenua sau chiar a nu respecta, atunci când se putea, 
dispoziţiile uneori criminale ale conducerii lagărului. 

În fine, a patra sau a cincea zi înainte de a intra în mină, 
am fost toţi adunaţi în curtea lagărului. 

Comandantul, câţiva ofiţeri, ofiţerul politic, comandantul 
cu producţia (Plut. Şeremet, zis „lămâie”) şi biroul nostru 
tehnic, în jurul unei mese cu dosare şi hârtii, au început să 
ne strige pe rând şi să ne repartizeze pe echipe şi locuri de 
muncă. Treaba a durat o dimineaţă întreagă. Şefii echipelor 
de: perforatori, dulgheri, instalatori mecanici, rulători şi 
vagonetari au fost aleşi dintre cei aduşi de la Baia Sprie, 
fiind consideraţi cu experienţă minieră. Când mi-a venit 
rândul, ara fost repartizat la dulgherie, şef de echipă fiind 
Fădor. Înalt, foarte voinic era din Bucovina. Mitucă a venit 
imediat să-mi spună că îl cunoştea de la Baia Sprie şi că 
era un turnător periculos. A urmat împărţirea noastră în 
două schimburi de lucru. Am căzut în schimbul de zi şi 
urma să intru în mină în dimineaţa următoare, în primul 
„Şut” de lucru, după expresia minerească. Primul şut 
începea dimineaţa în zori şi se termina seara, în total 11 
ore, cu drumul dus şi întors. Urma apoi treaba artificierilor 
civili, care încărcau găurile de la fronturile de lucru ale 
perforatorilor noştri şi provocau exploziile, după care intra 
în şutul de noapte schimbul următor. Schimburile se 
succedau până noaptea de sâmbătă. Duminică nu se intra în 
mină, iar luni dimineaţa intra schimbul care lucrase în 
săptămâna precedentă, noaptea. Deci, o săptămână lucram 
ziua, o săptămână noaptea. 


A doua zi când a bătut toaca, era încă întuneric. Uşile 
barăcilor au fost descuiate şi gardienii au început să ne gră- 
bească. Îmbrăcarea şi spălarea în fugă şi tot în fugă la sala 
de mese. Ni s-a dat o porţie de ciorbă şi una de mâncare 
mai consistentă. Din când în când intra câte un gardian, 
care ne striga să ne grăbim. Când am terminat, ne-am 
înşirat la tejgheaua dinspre bucătărie şi fiecare am primit 
suplimentul de mină: o felie cam de 2 cM. De groasă de 
salam şi pâine. După prima săptămână de salam, a urmat 
cam o săptămână de slănină, iar după aceea suplimentul de 
mină s-a stabilizat pe marmeladă. A urmat răcnetul: 
Adunarea! Ne-am strâns toţi în spaţiul din faţa porţii prin 
care intrasem în prima zi în lagăr. În stânga ei mai era o 
poartă mai mică. Mai întâi însă, am trecut fiecare pe lângă o 
tablă mare şi ne-am luat fiecare „marca” cu numărul de 
înmatriculare care ne fusese indicat cu o zi înainte. Era o 
bucăţică de tablă cu numărul stanţat pe ea şi agăţată de un 
cui, în dreptul căruia mai scria o dată acelaşi număr. La 
întoarcerea din mină, trebuia să-ţi agăţi marca la loc pe 
tablă. În stânga celei de-a doua porţi de care v-am vorbit 
era o baracă mai mică, cu două încăperi. Una era frizeria şi 
frizer era unul din cei mai nesuferiţi turnători. Îl chema 
Peceriţă. Lipovean din deltă, când veniseră ruşii, se făcuse 
imediat comunist şi ajunsese Preşedinte de gospodărie 
colectivă, după colectivizare. Am aflat de la alţii din regiune, 
că era urât de toţi, pentru cât de rău se purtase la 
colectivizare. Nu mai ştiu pentru ce era condamat. Era de o 
slugărnicie revoltătoare faţă de gardieni şi le raporta tot ce 
auzea sau vedea şi i se părea nereglementar. Ca răsplată, 
nu intra în mină şi era frizer iar deţinuţii nu vorbeau cu el 
decât ca să-l batjocorească. A doua încăpere era lămpăria, 
de unde fiecare am primit câte o lampă de carbid. Deţinutul 
care făcea serviciul la lămpărie şi se ocupa de întreţinerea, 
umplerea cu carbid şi distribuirea ior se numea Mirea. Era 
dobrogean şi din cauza tipului lui de arab, cu ochi mari 
negri şi gene lungi ca de femeie, toţi îi spuneau Marocanul. 


Era tânăr, dar se îmbolnăvise foarte grav de ficat la Baia 
Sprie. Mache obținuse de la administraţie să nu-l mai bage 
în mină. În fine, gardianul a deschis portiţa din stânga şi în 
şir câte unul, printre două rânduri de garduri de sârmă 
ghimpată, am parcurs cei 10-15 M. Până la gura minei, care 
se deschidea în peretele de stâncă de la picioarele 
muntelui. 

Era prima oară că intram într-o mină şi cu toate că 
ascultasem în ultimele zile tot felul de poveşti ale celor 
veniţi de la Baia Sprie, nu reuşisem să-mi fac decât o vagă 
idee despre viaţa în mină, cu care urma să mă familiarizez 
în următoarele zile. 

] Înşiraţi, unul câte unul, am intrat în galeria care se 
deschidea în faţa noastră. Nu era mai largă de un metru iar 
înălţimea ei te obliga să umbli puţin aplecat. Primul lucru cu 
care a trebuit să mă învăţ a fost acel mers specific al 
minerului: cu genunchii puţin îndoiţi, cu umerii aduşi şi 
capul plecat. In această primă zi, m-am lovit de zeci de ori 
cu capul de tavan (în limbaj mineresc „cerime”). Trebuia să 
fii cu ochii în patru; să te uiţi şi unde calci şi să te fereşti de 
neregularităţile cerimii, ca să nu te loveşti la cap. Pe jos 
erau podele transversale de lemn, pe sub care se scurgeau 
într-un fel de pârâiaş, infiltraţiile de apă subterane. 
Podelele erau vechi, putrede şi acoperite cu un fel de 
mâzgă lunecoasă. Lămpile de carbid aruncau o lumină 
slabă, gălbuie pe pereţii de stâncă, pe care se profilau 
umbrele noastre şovăitoare. Din când în când se rupea câte 
o podea şi piciorul îţi intra până sub genunchi într-un fel de 
humă galbenă. Erau porţiuni de galerie unde infiltraţiile de 
apă cădeau ca o adevărată ploaie. Această galerie de acces 
era una din cele mai vechi ale minei de pe vremea când 
sistemele de forare erau primitive. Se folosiseră răngi, 
baroase şi focul. Se făcea focul lângă perete până se 
încingea roca şi apoi se arunca găleți cu apă rece. Aşa se 
pro-vocau fisuri şi dizlocări în rocă, care erau mai departe 
exploatate cu ranga şi barosul. În primele zile, parcurgerea 


acestei galerii, de o jumătate de kilometru, a fost un 
adevărat calvar: aveam numai cucuie în cap şi vânătăi pe 
fluierele picioarelor. La capătul ei, pe ultimii 20 de metri, 
galeria se bifurca şi ambele ramuri se terminau într-un fel 
de sală largă cam de 6 m pe 4, luminată de un bec. La unul 
din capete se mai făcea lateral o înfundătură, un început de 
galerie (o „breşă” - în limba minerilor) de vreo 3 m 
adâncime. La celălalt capăt era puţul unde circulau în sus şi 
în jos, alternativ, cele două „corfe” (lifturi), iar alături 
„Ssuitoarea”, adică scările. Locul acesta mai larg ca şi 
întreaga galerie purtau numele de „Rainer”, probabil după 
numele unui miner care lucrase la ele. Capacitatea fiecărei 
corfe (lift) era de 6 oameni iar adâncimea la care coborau 
era de 100 m. Întreaga operaţie de coborâre a unui schimb 
de deţinuţi (peste 120 de inşi), cred că dura aproape o oră. 
În tot acest timp, până îţi venea rândul la suit în corfă, ne 
aşezam pe jos pe câte o stâncă sau bârnă, aprindeam câte o 
ţigară şi stăteam de vorbă. Cei de la Baia Sprie râdeau, 
glumeau, povesteau; noi, cei doi veniţi, eram numai ochi şi 
urechi. 

Cum pe drum mă ţinusem de Fădor, şeful meu de echipă şi 
observasem că era evitat şi că nimeni nu se angaja în vorbă 
cu el, m-am apropiat de alte grupuri. Lângă puț stătea un 
muncitor civil, care de fiecare dată când se umplea o corfă, 
trăgea de un mâner, care semnaliza sus, undeva la 
suprafaţă, mecanicului de la motoare, să pună corfa în 
mişcare. Alături stătea un gardian, care cred că avea rolul 
să ne împiedice să stăm de vorbă cu muncitorul şi să 
păzească accesul către suitoare, adică scările care urcau şi 
coborau de-a lungul casei corfei. În fine mi-a venit şi mie 
rândul m-am înghesuit cu alţi cinci pe platforma corfei. Mai 
repede decât cu un lift obişnuit, am coborât până la 
„orizontul 100”, cum se spunea. Şi aici, ieşirea din corfă, 
era un muncitor civil la semnal şi un gardian. De aici am 
pornit mai departe, de data asta pe o galerie largă şi înaltă, 
cu şine e vagonet pe mijloc şi cu un pârâiaş de canalizare 


pe lângă peretele din stânga. Din distanţă în distanţă, când 
în stânga când în dreapta, se deschidea câte o galerie 
laterală. Accesul însă spre aceste galerii era închis de câte o 
grilă din şine de cale ferată sudate, în care era prevăzută 
câte o poartă, tot din gratii, încuiată cu lacăt. În 
întunecimea acestor galerii, sa vedeau licărind lămpi de 
carbid. La acest orizont al minei, lucrau muncitori civili, 
liberi, care, aşa cum am aflat, aveau ordin ca la ora trecerii 
deţinuţilor să nu se apropie de porţile de gratii, care atunci 
se încuiau. Am mers pe această galerie 1,5 km., iar pe la 
jumătatea ei, pe mâna stângă, am trecut pe lângă o 
încăpere mare, luminată. Era sala unde se găseau 
compresoarele, şi ea despărțită de noi printr-o grilă. Un 
mecanic civil, ascuns lupă maşini, ne-a privit cu curiozitate. 
Şi această galerie se terminația un puț ca şi precedentul, cu 
două corfe şi o suitoare, care cobora încă 100 m, până la 
orizontul 200, orizont la care urma să lucrăm noi, deţinuţii. 
Când am ieşit din corfă, ne-am trezit într-un fel de peşteră, 
cât o biserică de mare. Aici ne aştepta plutonierul Şeremet, 
comandantul cu producţia, Tămâie. Striga şefii de echipă pe 
nume şi le mai spunea o dată locul de muncă, explicându-le 
unde se află, oamenii nefiind încă orientaţi şi nici obişnuiţi 
cu denumirile. Fădor cu echipa lui de dulgheri, printre care 
şi eu,. Trebuia să mergem pe Galeria Gheorghe, să reparăm 
şi să întărim cofrajele... În ziua aceea, am aflat că această 
mină aparţinea, înainte de război, unei societăţi Româno- 
Belgiene, care renunţase ia exploatarea ei din cauză de 
nerentabilitate. Filonul era sărac şi procentul de 
mineralizare al rocii era prea mic pentru ca munca să fie 
rentabilă, aşa că mina fusese închisă. Stătuse abandonată 
ani de zile şi acum urma să reintre în exploatare, cu mână 
de lucru de la Ministerul de Interne. Cu puţin timp înainte 
de sosirea noastră, fuseseră repuse în funcţie corfele, 
instalaţiile de ţevi de apă şi aer comprimat şi pompa de apă. 
Toate canalele şi pârâiaşele de apă urmau să fie curățate, 
desfundate de noi, pentru ca apele să fie drenate către 


puţul de apă (un fel de groapă săpată în rocă, lângă puţul 
corfelor) şi de unde o pompă aspira şi refula conţinutul spre 
suprafaţă. 

Prima săptămână, cei mai mulţi deţinuţi am fost afectaţi la 
munci de reamenajare, de reparaţii şi de asigurare a 
locurilor de muncă. S-a reparat calea ferată, s-au întărit 
cofrajele, s-a înlocuit lemnăria putrezită, s-a instalat într-o 
breşă atelierul de reparaţii mecanice şi într-alta postul de 
prim-ajutor. 

Va trebui să intru în câteva detalii de muncă minieră, cu 
denumirile respective, pentru a mă putea face înţeles. Voi 
începe prin a face o schiţă, din memorie, a minei în care am 
lucrat, pentru o mai uşoară orientare. Vă rog să nu aveţi 
nici o pretenţie în privinţa exactităţii ei. În toate galeriile 
principale sunt instalate şine de cale ferată, care se 
continuă până la corfă, deoarece cu aceleaşi corfe cu care 
circulam noi, erau transportaţi şi vagoneţii. În general, 
galeriile urmăresc filonul de minereu, adică, la vremea când 
au fost perforate, au fost galerii de exploatare. 

Schița galeriilor principale dela Orizontul 200: Schița 1. 

Acum serveau numai pentru transport şi ca acces spre 
abatajele de exploatare. Abatajele nu erau decât nişte 
galerii şi ele, în general mai înguste (adică la înălţimea 
filonului), perforate deasupra galeriei principale. Într-o 
secţiune longitudilală printr-un munte, galeria şi abatajul, s- 
ar vedea aşa: 

Din loc în loc, prin galeria principală, aveai acces spre 
abataj, prin câte o suitoare, care pătrundea prin roca care 
forma planşeul dintre galerie şi abataj. Era de fapt o gaură 
de 2 M. Pe 2m, care se deschidea în tavanul galeriei şi la 
care urcai pe o scară de lemn (de circa 3 m.) asemănătoare 
celor de coteţ. 

Pe toată înălţimea, la fiecare 3 m, suitoarea era podită, 
podul având într-o parte un orificiu pătrat, de lăţimea 
umerilor unui om. 


O dată ajuns pe primul pod, trecând prin acest orificiu, 
făceai doi paşi până la capătul opus al podului şi urcai din 
nou o scară de 3 m, până la următorul orificiu al 
următorului pod. Şi aşa mai departe, până ajungeai în 
abataj sau altă galerie. Ceea ce putea însemna să urci 
numai două sau trei scări, 15, 20 sau chiar mai multe. 
Pentru o mai bună lămurire, priviţi schiţa: 

Schițe IV - Suitoare. 

Minereul exploatat în abataj era aruncat în rostogoale. 
Rostogol se numea un orificiu de 1 m2, care străpungea şi 
el planşeul abatajului până în galeria principală, unde se 
termina, la înălţimea vagoneţilor de pe linie, printr-un 
dispozitiv din scândură groasă, în formă de trunchi de 
piramidă cu baza mică în jos. 

Această gură a rostogolului era închisă cu o scândură 
groasă, care putea fi ridicată cu o rangă şi astfel lăsa să 
curgă minereul în vagonet. 

În locurile vide galeriile sau abatajele prezentau pericol de 
prăbuşiri, se făceau cofraje, sau se propteau cu stâlpi. 
Confecţionarea, repararea şi întreţinerea suitorilor, 
rostogoalelor şi cofrajelor cădeau în sarcina echipelor de 
dulgheri. Uneltele noastre erau: toporul, joagărul scurt de 
mină, cleşte şi cuie. În afară de mânuirea acestor scule cu o 
oarecare îndemânare şi chiar pricepere, lucru la care 
aproape toţi cei repartizaţi la dulgherie am ajuns, efortul 
cel mai mare consta în căratul şi ridicatul bârnelor, grinzilor 
şi scândurilor, toate aduse de la suprafaţă cu corfa, şi care, 
în atmosfera umedă din mină se îmbibau cu apă şi-şi dublau 
greutatea. Munca era mai ales îngreunată de această 
extraordinară umezeală, care făcea ca totul să fie lunecos, 
şi materialele cu care lucram, şi roca, şi fuşteele scărilor. Pe 
tot ce puneai mâna sau piciorul, era acoperit cu o mâzgă 
lunecoasă. Bineînţeles, în primele săptămâni, au fost 
nenumărate accidente. 

În primele 2-3 zile, cât am fost în echipa lui Fădor, am 
lucrat la cofraje şi reparaţii de cofraje. Dacă la începutul 


şutului, lăsai pe jos o bucată de pâine, până la plecarea din 
mină era acoperită de un mucegai alb, care se dezvolta în 
câteva ore din cauza căldurii umede, încât părea o blană de 
iepure angora. În general, toată mina era umedă, dar erau 
şi galerii uscate. La fel, temperatura varia de la o galerie la 
alta. Erau locuri unde tremurai de frig cu salopeta pe tine şi 
altele unde erau plus 42 de grade. Erau galerii unde puteai 
respira normal şi abataje unde oxigenul lipsea în aşa grad, 
încât flacăra lămpii de carbid se micşora aproape până la 
stingere. In mină nu exista nici un fel de instalaţie de 
ventilaţie şi aceste deosebiri de climă de la un loc la altul se 
datorau jocului întâmplării, curenților naturali care se 
creau între puțuri sau lipsei lor în galeriile sau abatajele 
care se terminau în fund de sac. 

În privinţa infiltraţiilor de apă sau chiar micilor izvoare 
naturale din nină, cei vechi ne avertizaseră că apa lor nu e 
totdeauna potabilă, uneori chiar periculoasă. Erau locuri 
unde apa de infiltraţie cădea sub formă de ploaie, câteodată 
aşa de rece, încât cei care erau obligaţi să lucreze sub ea, 
erau candidaţi siguri la pleurite. Foarte mulţi din cei de la 
Baia Sprie sufereau de pe urma consecinţelor pleuritei. 
Erau locuri însă, unde această ploaie era de apă acidulată. 
De la uşor acidulată, care-ţi provoca usturimi suportabile, 
dacă-ţi intra în ochi, până la puternic acidulată, care-ţi irita, 
şi ardea pielea. Mai ales pe mucoase şi acolo unde pielea 
era mai fină, îţi provoca ulceraţii, peste care se instalau 
ciuperci (micoze), de care scăpai foarte greu. Ştiu oameni, 
care chiar după luni de zile după ce plecaseră de la mină, în 
puşcărie, încă mai erau chinuiţi de eczeme între degetele 
de la picioare şi alte locuri mai sensibile. Multe cazuri de 
conjunctivită erau, urmarea aceleiaşi ape acidulate, de fapt, 
acid clorhidric şi sulfuric în diverse concentraţii. Mi- 
amintesc că pe una din aceste galerii, echipa CF (cale 
ferată) trebuia să schimbe lunar linia ferată, care era 
literalmente tăiată de apa care, picurând în acelaşi loc, o 
coroda. 


Această echipă de întreţinere a liniei ferate era formată 
din doi deţinuţi, amândoi legionari, vechi puşcăriaşi şi 
prieteni: Busuioc şi Vasile Mancici. Vasilică Mancici, de o 
blândeţe rară şi foarte sentimental, era iubit de toţi. Echipa 
avea avantajul de a nu fi legată de un loc fix de muncă. În 
felul acesta circula în toată mina de-a lungul şinelor, făcând 
legătura între toate echipele. 

N-o să-l uit niciodată pe Nea Vasilică Mancici, cum se 
oprea în câte un abataj, unde pericolul de prăbugşiri era mai 
mare şi unde gardienii pregetau să se aventureze şi se 
aşeza la vorbă cu noi; cum povestea cu nostalgie de 
îndepărtata lui tinereţe de om liber. Îşi pierduse mai toţi 
dinţii din faţă şi cu toate că nu cred că avea mai mult de 35 
de ani, părea un om bătrân. Numai ochii, mari, albaştri, mai 
păstrau din tinereţea de care-şi amintea. Era, pe cât de 
grotesc, pe atât de înduioşător, să-l vezi aşa, numai cu nişte 
chiloţi rupţi pe el, plin de ulei şi mânjit de noroi, ştirb şi cu 
faţa chinuită, povestind de o dragoste a lui de adolescent - 
trecuseră de atunci 20 de ani, dar viaţa i se oprise atunci, o 
dată cu arestarea şi asta era cea mai proaspătă amintire a 
lui. Pe cât era de murdar şi urât, pe atât era de curată şi 
frumoasă povestea lui de dragoste. Câteodată se aşeza şi ne 
cânta romanțe vechi şi întotdeauna încheia cu, Frumoasa 
mea cu ochii verzi”. Vocea îi tremura şi ochii i se înlăcrimau. 
Şi totdeauna termina, făcând câte o glumă pe socoteala lui. 
Ţi se rupea inima... 

O altă echipă ambulantă era cea numită „de-întreţinere” 
sau de „copturit”. In limbajul de mină, „copturit” se numesc 
bucăţile de rocă care sunt desprinse de masa de stâncă şi 
stau să cadă. Merg de la dimensiunea cea mai mică a unei 
aşchii, până la stânci imense de o tonă şi mai mult. Orice 
echipa de orice fel, înainte de a începe lucrul, trebuia să-şi 
asigure locul de muncă. Cu o rangă lungă de fier, turtită ca 
o daltă şi puţin îndoită la un cap, ciocăneai cerimea 
deasupra ta şi după sunet îţi dădeai seama dacă roca era 
şubredă. Acolo unde sunetul era dogit, căutai fisura sau o 


asperitate şi cu vârful răngii acţionând în pârghie, detaşai şi 
făceai să cadă coptura. Operația se chema copturit. În 
funcţie de rocă şi felul ei de mineralizare, operaţia trebuia 
repetată o dată sau de mai multe ori într-un şut. Minereul 
cupros era cel mai periculos, deoarece lucra în permanenţă 
şi uneori, chiar imediat după copturire când cerimea părea 
sigură, se desprindea pe neaşteptate câte o coptură sau se 
producea o prăbuşire. De multe ori, odată urechea formată, 
erai prevenit de prăbuşire, de pârâituri uşoare şi chiar de 
un zgomot ca de detunătură. Atunci te salva de accident, 
reflexul şi repeziciunea cu care săreai în lături. 

Într-unul din abatajele în care am lucrat, unde minereul 
era cupros, se auzeau în permanenţă nişte plesnituri şi din 
cerime săreau cu putere ţăndări, aşchii fine de minereu. 
Porneau ca din puşcă. Erau cioburi de câte un centimetru 
sau doi lungime şi de grosimea unei lame de ras. Cum din 
cauza căldurii, lucram fără cămăşi, foarte repede, tot 
spatele ni se roşea de sânge, de la sutele de aşchiuţe, care 
ne provocau tot atâtea tăieturi şi înţepături fine. Aşa de 
fine, că nici nu le simţeai usturimea decât mai târziu, din 
cauza sudorii sărate. De întreţinerea, adică de copturitul 
galeriilor şi abatajelor, în porțiunile unde erau locuri de 
Muncă, se ocupa, cum începusem să vă spun, o altă echipă 
specială, formată din doi inşi: Preotul Sebastian Popescu şi 
Mitran. Sebastian Popescu era dintr-o comună de munte 
din jud. Râmnicul Sărat sau Buzău. Fusese implicat în 
revolta din Vrancea, în urma căreia sute de oameni, familii 
întregi, fuseseră aruncate în puşcărie. Când Securitatea a 
venit să-l aresteze, popa prinsese de veste şi împreună cu 
preoteasa, fata şi băiatul, luase drumul pădurii. Din câte îmi 
amintesc, cam doi ani trăise popa prin pădurile din munţii 
Vrancei. Îşi făcuse bordeie, îşi schimba din timp în timp 
ascunzişul mutându-se în altă regiune şi trăise din vânat. 
Mai ales porci mistreți. În cele din urmă s-a predat din 
cauza acestei vieţi prea grele pentru nevastă şi copii şi a 
americanilor care n-au mai venit, cum spunea el. 


Popa Scai, cum îi spuneam noi, fiindcă avea o limbă foarte 
ascuţită, era naţional țărănist. Era un bărbat slab dar 
vânjos, înalt, brunet, cu trăsături frumoase. Purta mustață. 
La Baia Sprie, avusese o fractură la un picior, de pe urma 
căreia mai suferea încă şi de aceea, prin insistenţele 
doctorilor noştri, fusese repartizat la această muncă mai 
uşoară în schimb, însă periculoasă. Popa Scai ducea o luptă 
permanentă cu turnătorii. Îi apostrofa cu orice ocazie chiar 
de faţă cu gardienii şi ofiţerii lagărului. În ironiile şi glumele 
lui usturătoare pe socoteala turnătorilor, amesteca cu multă 
măiestrie şi haz, vocabularul bisericesc cu cel lumesc. Nu 
rata nici o ocazie să le explice gardienilor că turnătorii 
noştri îi toarnă şi pe ei la superiorii lor, ceea ce ajuta la 
neutralizarea şi discreditarea delatorilor. Uneori chiar la 
persecutarea lor de către gardieni. Popa Scai era un om de 
nădejde, curajos şi plin de vitalitate. Era şi un mare vânător 
de informaţii, reuşind să stabilească legături de încredere 
cu câţiva artificieri civili, ce îi aduceau veşti de afară, din 
ziare şi chiar de la radio. Cu felul lui de fi, reuşea să tragă 
de limbă şi gardienii. Îmi amintesc că într-o duminica pe 
când eram în curtea lagărului, a apărut furios şi înjurând 
Tămâie, comandantul cu producţia. S-a legat de primul 
dintre noi, care s-a întâmplat să fie tocmai Popa Scai. 
Dialogul a fost cam următorul: 

— Ascultă bă! Care-mi zice mie Tămâie? 

— "Toţi domnule plutonier! A răspuns Popa. 

— Dar cine mi-a scos bă porecla asta? 

— Eu domnule plutonier! 

A urmat un potop de înjurături şi, când Tămâie se 
pregătea să dea ordin să fie băgat la carceră, Popa i-a spus: 
„Nu trebuie să vă supăraţi, domnule plutonier, dar când am 
văzut ce frică le e la deţinuţi de dumneavoastră, le-am spus 
că fug de dumneavoastră ca dracii de tămâie şi aşa v-a 
rămas porecla. Plutonierul, cu fruntea lui îngustă şi ochii 
mici şi bănuitori, a stat puţin pe gânduri apoi zâmbind 


măgulit şi a plecat foarte mândru, fără să mai ia vreo 
măsură împotriva popii. 

Ajutorul lui Popa Scai la copturit, Mitran, era student din 
Constanţa, era din frăţiile de cruce şi fusese arestat 
împreună cu logodnica lui. După anchetă, ea scăpase 
necondamnată. Circula zvonul că în schimbul căsătoriei cu 
anchetatorul, acesta îi distrusese dosarul şi o eliberase. Nu 
ştiu dacă povestea era adevărată. Mitran nu vorbea de ea. 
Era un băiat înalt tare slab. Cu o privire puţin tristă. Popa 
Scai îi purta de grijă şi-l menaja ca pe copilul lui. Făcea el 
partea grea şi periculoasă a muncii şi-l lăsa pe Mitran să se 
odihnească sau să doarmă în câte un cotlon mai ferit al mi-l 
şi-l păzea să nu fie surprins de gardieni sau de vreun 
turnător. 

În cele câteva zile cât am lucrat în echipa lui Fădor, nu am 
fost decât în galeriile principale, cu viaţa cărora m-am 
obişnuit foarte repede. Cum eram cel mai slab din cei 5 din 
echipă şi nu prea eram în stare să fac muncile mai grele, 
eram utilizat la treburile anexe. Eram trimis la magazie să 
iau cuie şi scoabe sau la atelier, să ascut topoarele. Sau să 
mă duc până la puţul corfei şi să împing înapoi, până la 
locul de muncă, câte un vagonet, încărcat cu bârne sau 
scânduri. Asta m-a făcut să cutreier mai toate galeriile şi să 
mai cunosc o serie de oameni. Şi în felul acesta, încetul cu 
încetul am ajuns să mă orientez perfect în mină, să învăţ să 
mă feresc de gardieni atunci când mă opream să stau de 
vorbă cu alţi camarazi, să am totdeuna aerul de a umbla 
după o treabă precisă, când treceam pe lângă unul din ei. 

De fapt, o dată cu schimbul nostru, nu intrau în mină decât 
doi gardieni, din care unul trebuia să stea tot timpul şutului 
la puţul corfei iar celălalt să circule pe la diversele locuri de 
muncă şi să ne supravegheze. Cei mai mulţi rămâneau însă 
şi ei la puț, unde aerul era bun şi nu era pericol 
accidentare. În general, le era foarte frică în mină. În 
timpul şutului însă, îşi mai făcea apariţia, când Tămâie, 
când câte inginer sau maistru civil, însoţiţi de un gardian de 


la suprafaţă. Atunci îndepărta şi cel de-al doilea gardian de 
la puț, ca să nu fie surprins că nu-şi face datoria. De câte ori 
gardianul pleca de la puţ prin mină sau venea în inspecţie 
Tămâie sau altcineva, primul deţinut care observa mişcarea 
dădea câteva lovituri în conductele de aer comprimat, care 
erau fie de-a lungul pereţilor galeriilor. Aceste conducte se 
ramificau în toată mina şi ciocăniturile se repercutau de-a 
lungul lor pe lungi distanţe, iar în momentul unde sunetul 
slăbea, ciocăniturile erau repetate de alt deţinut, aşa că 
acest semnal de alarmă ajungea până la cel mai îndepărtat 
punct de puț. Era numai un anunţ de atenţie pentru toată 
lumea, care nu dădea şi indicaţia direcţiei pe care o lua 
inspecția. În întunericul minei, lampa pe care fiecare o 
purta nu lumina decât slab, pe o rază de cel mult câţiva paşi 
în jur, aşa încât de la distanţă nu vedeai decât o pată de 
lumină gălbuie dar nu puteai distinge persoana care se 
apropia. Precizarea direcţiei pericolului se făcea de la 
primul loc de muncă unde ajungea inspecția. Unul din 
deţinuţi îşi balansa de câteva ori lampa de la stânga la 
dreapta şi invers. Acest semnal luminos era observat la 
următorul punct de muncă, la 30, 50 sau 100 de metri 
distanţă şi era transmis în acelaşi fel mai departe. În acest 
fel, orice vizită a lui Tămâie, sau alt membru al 
administraţiei, era precedată de acest avertis-ment şi 
deţinuţii erau găsiţi muncind. 

Voi aminti aici de echipa de instalatori de ţevi, şi ea o 
echipă mobilă, fără loc fix de muncă. Şeful echipei era 
Berlescu, de pe lângă Urziceni de origină. Toţi îi spuneau 
„chiaburul”, ceea ce şi era pentru care motiv se şi afla în 
închisoare. Avusese maşină de treierat şi tractor. Ajutorul 
lui în echipa de instalatori şi mai târziu ajutorul lui când a 
devenit perforator, era acelaşi pe care îl avusese ajutor şi la 
maşina de treierat, când era liber. Fuseseră arestaţi, 
judecaţi şi condamnaţi împreună şi tot nedespărţiţi 
rămăseseră în mină. Se tachinau mereu în glumă, 
acuzându-se reciproc: ajutorul (al cărui nume nu-l mai ştiu) 


că îl exploatează chiaburul; Berlescu, că-l trage pe sfoară 
proletarul leneş şi hoţ. Erau foarte legaţi între ei şi amândoi 
oameni de încredere. 

O altă categorie din lumea galeriilor erau vagonetarii, 
repartizaţi în mai multe echipe pe diverse ramuri. La prima 
vedere, părea o muncă nu prea grea, dar cu timpul s-a 
dovedit a fi una din cele mai distructive pentru sănătate. 
Aproape tot timpul şutului, împingeau vagoneţi într-un du- 
te-vino continuu, fie goi spre fundul galeriilor, fie încărcaţi 
spre puţul corfelor. Prima tendinţă a celor veniţi o dată cu 
mine de la Jilava şi fără experienţa minei, era să reducă 
numărul curselor, formând ceea ce se numea trenuri de 
vagoneţi (câte 8, 10, 15), pe care să-i împingă o dată şi apoi 
să facă o pauză mai lungă de odihnă. Efortul era mare, dar 
nu peste puteri, încărcătura vagonetului fiind de o tonă şi 
jumătate, în afară de greutatea lui proprie. Vagoneţii erau 
din tablă groasă de fier. Cei de la Baia Sprie le-au explicat 
că este preferabil să rişte tot ce decurgea din neîmplinirea 
normei şi să împingă câte un singur sau maximum doi 
vagoneţi. Aveau dreptate, deoarece orice efort cât de mic, 
chiar şi un ritm mai susţinut în orice fel de muncă, în 
condiţiile de lipsă de oxigen din mină, erau extrem de 
dăunătoare. Unii n-au ţinut seama de sfat. În cele câteva 
luni cât am stat la Cavnic, am văzut cu ochii mei cum câţiva 
din aceşti oameni, deosebit de voinici (aşa fuseseră aleşi ca 
vagonetari), s-au dărâmat încet, încet. Primul organ care a 
cedat a fost inima. Afecţiuni cardiace, care au rămas 
definitive şi au progresat, chiar dacă ulterior au fost mutaţi 
la alte munci mai uşoare. 

Unul din ei, Adorian, din Arad sau Oradea, fost măcelar şi 
care ulterior s-a ocupat şi cu exportul de vite, venise o dată 
cu mine de la Jilava. Era extraordinar de voinic şi cu o 
oarecare tendinţă de obezitate. Muncea ca un disperat şi 
era foarte mândru de performanţele lui fizice. Într-o zi a 
căzut. A fost internat pentru un timp la infirmerie, pentru 
afecţiune cardiacă. După o vreme a fost iar băgat în mină, 


dar nu mai era acelaşi. Peste câteva luni a fost transferat la 
închisoare cu un lot de inapţi. Ajunsese o umbră. 

Aceeaşi soartă a avut-o şi Albu Pamfil, şeful iehoviştilor. 
Dintr-un om zdravăn şi foarte voinic, după o muncă de 
câteva luni la vagoneţi, în care n-a precupeţit efortul, a 
ajuns o epavă. 

Tot din lumea deţinuţilor care-şi aveau locul de muncă pe 
galeriile principale, erau cei de la atelierul mecanic. În 
schimbul în care eram eu, echipa de doi sau trei mecanici 
de la atelier, avea în frunte pe Ing. Gh. Georgescu-Topuslău. 
Un om tare de treabă, cu o mentalitate de burghez 
împăciuitor, pentru care esenţialul în viaţă părea a fi casa şi 
familia, meseria şi buna înţelegere cu cei din jur. Era un om 
bun şi concesiv. Realizase înainte de război o mică 
întreprindere proprie pe Valea Prahovei, care în timpul 
războiului produsese anumite piese pentru Uzina de 
avioane I. A. R. Dapă 23 August fusese naționalizat şi cu 
pecetea de fost industriaş şi exploatator, lucrase ca inginer 
în diferite întreprinderi. Apoi fusese numit de biroul tehnic 
al întreprinderii Canalului Dunăre-Marea Neagră, unde 
inginerul şef era prietenul lui, inginerul Cernătescu. Se 
pare că acestuia din urmă i se oferise să aleagă: ori acceptă 
postul de inginer şef la Canal, ori un proces pentru trecutul 
lui de simpatizant legionar. El alesese prima formulă. Când 
falimentul lucrărilor de la Canal a devenit transparent şi 
când se pare că regimul intenţiona deja să renunţe la 
lucrări, s-a început pregătirea propagandistică a justificării 
acestui eşec. S-au căutat duşmanii de clasă şi sabotorii, 
adică ţapii ispăşitori. Concretizarea: Procesul sabotorilor de 
la Canalul Dunărea-Marea Neagră, care de fapt a cuprins o 
serie de procese succesive. La primul proces au apărut în 
boxa acuzaților vinovaţii principali: ing. Cernătescu, ing. 
Gh. Georgescu -Iopuslău, ing. Vasilescu zis Colorado, 
(fiindcă făcuse un stagiu de specializare în Colorado U. S. 
A.), ing. Rozei şi mecanicul Nichita. Sentința pentru toţi: 
condamnare la moarte. După pronunţarea sentinţei au fost 


închişi în câteva celule alăturate la Securitatea din 
Constanţa, în aşteptarea răspunsului la cererea lor de 
grațiere. După câteva zile, într-o noapte, s-au auzit paşi de 
cizme pe coridor, s-a deschis uşa unei celule şi a fost strigat 
Vasilescu-Colorado. I s-a spus să iasă din celulă şi să nu-şi ia 
nimic cu el. După un răstimp, scena s-a repetat cu Nichita şi 
după o altă pauză cu Rozei. Unul din cei trei a fost scos din 
celula lui Georgescu-Topuslău (nu mai ţin minte care din ei). 
Când s-a luminat de ziuă, un ofiţer de securitate i-a anunţat 
pe Cernătescu şi Georgescu-lopuslău că cererea lor de 
graţiene a fost admisă că li s-a comutat pedeapsa în muncă 
silnică pe viaţă. Ştiu povestea de la Cernătescu şi 
Georgescu-Topuslău; care erau încă obsedaţi de acea 
noapte de groază, în care timp de câteva ore aşteptaseră să 
le vină rândul la execuţie. 

La aşa-zisul post de prim-ajutor, în schimbul meu, se afla 
dr. Paul Iovănescu. Înalt, slab şi flegmatic, făcea tot ce-i 
stătea în putinţă să mai uşureze soarta celor mai 
neputincioşi, reţinându-i sub diverse pretexte medicale la 
postul lui, ca să se mai odihnească. Cum breşa în care se 
afla postul de prim-ajutor era aproape de corfă, era foarte 
des vizitat de gardianul de la puț, care trimitea din nou 
oamenii la muncă. 

Şi pentru a termina cu cei care lucrau în galerii, trebuie să 
pomenesc de cei din echipa de „buratori” din schimbul 
meu: avocatul Radu Boroş din Bucureşti, specializat în 
drept aeronautic internaţional şi Octav (Tăâvi) Rădulescu, tot 
din Bucureşti, naţional-ţărănist. Locul lor de muncă era 
într-o breşă pe una din galeriile principale, unde li se 
aducea de la suprafaţă o grămadă de lut, din care trebuiau 
să confecţioneze „buraje”, adică un fel de cârnăciori de lut, 
pe care-i tăvăleau în nisip şi care serveau artificierilor la 
înfundarea găurilor perforate, după ce în prealabil 
introduceau explozibilul. Până la sfârşitul şutului, trebuiau 
să facă între 800 şi 1.000 de buraje, pe care ajutorii de 
perforatori veneau să le ridice şi să le pună pe o scândurică 


în faţa fiecărui front de perforaj din abataje, pentru a fi 
găsite de artificieri. Munca nu cerea efort fizic, cei doi 
nefiind prea tineri şi destul de slăbiţi. Iotuşi, trebuiau să 
lucreze susţinut, pentru a putea termina numărul destul de 
mare de buraje. 

Amândoi erau ahtiaţi după informaţii, pe care dacă le aflau 
le comunicau mai departe înflorindu-le, iar dacă nu le aflau, 
din interpretarea celor mai neînsemnate fapte sau vorbe 
ale vreunui gardian, trăgeau concluzii optimiste, pe care le 
transmiteau mai departe ca ştiri certe. Breşa unde lucrau 
fusese din această cauză numită de noi - Radio Şanţ. De 
fapt, bieţii oameni îşi întreţineau propriul lor moral cu acest 
optimism exagerat şi ne-justificat. Indiscreţia lor însă, ne-a 
făcut pe toţi să ne ferim a le împărtăşi adevăratele 
informaţii pe care reuşeam să le culegem, pentru ca de la ei 
să nu ajungă la turnători şi de la aceştia la urechea 
ofițerului politic. El ar fi putut porni pe fir înapoi şi ajunge 
la sursa informaţiei, care era fie un artificier civil, fie chiar 
un gardian. 

Relaţiile mele cu Fădor, în acele câteva zile cât am lucrat 
cu el, au fost cât se poate de normale. Cred că a remarcat 
că fusesem avertizat în privinţa lui de căpitanul Mitucă şi 
alţi câţiva, pe care mă văzuse că-i frecventez cât şi prin 
faptul că adoptasem o atitudine mai rezervată faţă de el 
decât în momentul când ne cunoscusem, la început. 

De îndată ce şutul se termina şi ajungeam la suprafaţă, nu- 
| mai vedeam până la şutul următor. Stăteam şi într-un alt 
dormitor. 

Cum ieşeam din mină şi ajungeam în lagăr, începea 
alergătura. Îmi iuam rufe curate, prosopul şi săpunul şi fugi 
la sala de duşuri. Era una din marile plăceri, nu ca la Jilava, 
fiindcă de foc, apă caldă şi boiler se ocupa tot un deţinut 
(un fost poliţist, Roşeală) şi gardienii nu se amestecau. 
După duş, repede la masă. Mai rămâneau vreo 12 ore până 
la şutul următor, în care timp teoretic erai liber să faci ce 
vrei, să dormi, să-ţi speli sau coşi rufele, să te plimbi în 


curtea lagărului sau să stai de vorbă. In acest timp liber, 
fiecare şef de dormitor (care era ales de noi) era obligat să 
trimită câţiva oameni de corvoadă, pentru diverse treburi: 
tăiat lemne pentru bucătărie, curăţat cartofi, cărat lemne la 
cabinetul medical, greblat şi măturat prin curte (sau iarna, 
curăţat zăpada, curăţenie în barăci). În fiecare zi mergeau 
alţii la corvezi, aşa că ne venea rândul destul de rar, ceea ee 
nu era pe placul administraţiei şi mai ales al ofițerului 
politic, care voia şi ne vadă tot timpul ocupați. Cei doi-trei 
gardieni de serviciu în lagăr, erau deci într-o permanentă 
vânătoare după oamenii pe care îi vedeau neocupaţi, 
punându-i la tot felul de treburi, care mai de care mai 
inutile: mutatul lemnelor de foc dintr-un loc într-altul, 
smulsul ierbii care creştea pe lângă barăci şi multe altele, 
după cât de inventiv era gardianul respectiv. Învăţasem să 
mă feresc din calea gardianului pe care-l vedeam în căutare 
de clienţi. Cum era iarnă şi geruri mari, ne petreceam 
timpul liber în dormitoare, unde unii dormeau, alţii coseau, 
alţii discutau. Cum apărea gardianul în căutare de muşterii, 
ne trânteam în paturi şi ne făceam că dormim. În această 
primă perioadă de refacere şi de regim mai blând, somnul 
ne era respectat; mai târziu însă, lucrurile s-au schimbat 
treptat tot mai în rău. Când lucram în schimbul de zi, la 
întoarcere la suprafaţă, după duş şi masă, abia mai 
rămânea ceva timp să mai vezi pe un prieten din celălalt 
schimb care se pregătea să intre în mină. Urma „numărul”, 
operaţie de ungă durată; aproape niciodată nu „ieşea” 
numărul, decât după a doua au chiar a treia numărătoare. 
Apoi urma închiderea, adică încuierea uşii de acces în 
baracă, circulaţia între cele două sau patru dormitoare câte 
cuprindea baraca, fiind liberă. 

După câteva zile, căpitanul Mitucă, prin legăturile sale de 
prietenie cu cei mai vechi din biroul tehnic, a venit să mă 
anunţe că a reuşit să mă mute lin echipa lui Fădor, în echipa 
lui, tot de dulgherie. Am fost fericit că am scăpat de Fădor, 
cu toate că personal n-am avuta mă plânge de el. În 


închisoare însă, cei care-şi căpătau reputaţia de „turnători” 
(cu rare excepţii) îşi păstrau această pecete definitiv. Ceea 
ce însemna că erau supuşi mui proces de izolare şi boicot 
din partea celorlalţi şi deveneau un fel de paria ai 
închisorilor. Reputația îi preceda în toate închisorile unde 
erau transferați şi peste tot erau înconjurați de tăcerea 
ostilă şi disprețul celorlalţi deţinuţi. În echipa lui Mitucă, în 
afară de mine, mai erau: Dumitru Spânoche, învăţător din 
Dobrogea şi Ion Costache, tâmplar dintr-un sat le lângă 
Ploieşti, amândoi legionari. Mitică Spânoche era foarte 
slăbit de anii lungi de închisoare şi suferea de ficat. Venise 
de la Baia Sprie. Avea în jur de 45 de ani şi, cu toate 
puterile lui reduse, se străduia să lucreze la rând cu noi. 
Suferințele, neputinţa şi chinurile nu-i alteraseră nimic din 
delicateţea sufletească şi din bunătate. lon Costache venise 
cu mine din Jilava. Era infirm, avea un picior anchilozat. Aşa 
şchiop cum era, făcea cel mai bine faţă la muncă; era un 
meseriaş adevărat, nu un dulgher improvizat ca noi. 
Totdeauna bine dispus şi gata să ajute. Era o adevărată 
enciclopedie de zicale populare şi umorul lui țărănesc 
autentic, a întreţinut atmosferă permanentă de veselie la 
locul nostru de muncă. Era şi nevoie, căci locul nostru de 
muncă se afla în abatajul galeriei „Sfinţi”. Prima zi de lucru, 
am crezut că e şi ultima. Când am pătruns în abataj, flacăra 
lămpii e carbid a scăzut la minimum, iar la cea mai mică 
mişcare mai bruscă se tingea. Atmosfera era uscată. 
Temperatura: 42*. Din cauza lipsei de oxigen suflam ca 
nişte locomotive. Transpiraţia curgea şiroaie şi te simţeai 
istovit, fără să fi făcut nici un efort. Şi totuşi, în condiţiile 
astea, am lucrat mai ine de o săptămână. Lucram în chiloţi 
sau numai cu o sfoară în jurul taliei, de care atârnam în faţă 
o cârpă, şi desculți în cizmele de cauciuc. Din înd în când, 
ridicam pe rând câte un picior ca să scurgem sudoarea care 
se aduna în cizme. După câteva zile, pielea de pe talpă şi 
degetele picioarelor se zbârciseră, albiseră şi începuseră să 
se macereze. Din cauza extraordinarei deshidratări, beam 


neînchipuite cantităţi de apă, pe care ne-o duceam cu 
bidoanele din galeria principală. În câteva minute apa 
devenea clocită şi căpăta un gust metalic. Singurul noroc pe 
care-l aveam era din cauza climei din acest abataj, eram 
scutiţi de vizitele gardienilor, iar Tămâie şi-a făcut apariţia o 
singură dată. De lucrat, am lucrat numai strictul necesar; 
un cofraj într-o zonă periculoasă, pentru protecţia celorlalţi 
camarazi care lucrau în acel abataj şi reparaţii la scările 
suitorii. Oricum, în acele condiţii, nu se putea vorbi de o 
muncă cu spor. De altfel, în acele câteva zile de când 
ajunsesem la Cavnic, îmi stabilisem şi eu punctul de vedere 
în privinţa muncii. Mă refer la munca de deţinut. Mai exact: 
m-am alăturat punctului de vedere al marii majorităţii: să 
munceşti numai strictul necesar, ca să nu fii pedepsit. Să 
chiuleşti deci pe cât posibil, dar nu în detrimentul unui 
camarad. Un foarte mic număr de oameni se plasa la cele 
două extreme ale acestei poziţii faţă de muncă. Unii care 
chiuleau cu orice preţ, chiar cu riscul pedepsei. lar dacă li 
se reproşa că în lucrul pe echipă, prin chiulul lor, lăsau 
partea lor de muncă pe spinarea celorlalţi, aveau răspunsul 
gata: să chiulească şi ceilalţi ca şi mine!” Din păcate nu toţi 
puteau să-şi ia riscul pedepselor (care mergeau de la a fi 
băgat, iarna, dezbrăcat în carceră şi până la bătaie), fiind 
bojnavi, bătrâni sau lipsiţi de rezistenţă fizică. Unul din 
adepţii acestei extreme era Mitucă. 

La cealaltă extremă, se aflau fanaticii muncii, care erau de 
mai multe categorii: 1) Cea mai mare parte erau 
„turnătorii”, care căutau aprecierea administraţiei şi 
sperau o recompensă, fie imediată: o muncă mai uşoară la 
suprafaţă, fâe în perspectivă mai lungă: o eliberare înainte 
de termen. 2) Majoritatea iehoviştilor şi baptiştilor care 
munceau ca disperaţii şi-şi justificau acest cult pentru 
muncă chiar în detenţie, prin interpretarea simplistă a unor 
texte biblice. 3) Câţiva indivizi răzleţi, oameni de treabă şi 
nu turnători, în general cu moralul foarte scăzut şi naj. Ya, 
care şi ei sperau într-o recunoaştere a zelului lor şi deci o 


eliberare înainte de termen. Aceşti fanatici ai muncii nu 
numai că şi-au ruinat sănătatea, lăsându-se ademeniţi de 
nădejdea unei eliberări mai timpurii, dar s-au plasat şi ei 
într-o categorie urâtă de toţi deţinuţii, ca şi „turnătorii”. Li 
se spunea „stahanovişti” şi erau şi ei sabotaţi de toată 
lumea. Cu drept cuvânt, erau acuzaţi de a colabora cu 
administraţia la distrugerea noastră. Datorită lor, creştea 
ritmul de muncă iar cei ce nu puteau ţine pasul, fiind slăbiţi, 
bolnavi sau bătrâni, pe lângă efortul pe care îl depuneau 
erau supuşi şi represaliilor bestiale ale administraţiei. Tot 
lor li se datora şi ridicarea permanentă a normelor. 
Strădania noastră era să muncim în aşa fel, încât să fim cu 
puţin sub normă şi să dovedim că realizarea normei este 
peste puterile noastre. 

După prima zi de muncă în abatajul de pe galeria „Sfinţi” 
deîndată ce am ajuns în lagăr, m-am gândit să mă echipez 
mai potrivit pentru căldura care mă chinuise. Am primit de 
la unul din băieţii din dormitor un bidon pentru apă. 
Fuseseră distribuite astfel de bidoane, (reforme de la 
armată), dar nu ajunseseră pentru toată lumea. Apoi, 
scotocind printre zdrenţele din traista mea de puşcăriaş, 
din care să-mi improvizez un slip, am dat peste chiloţii 
doamnei Mark, primiţi (cum am mai spus) de la G. Boian la 
Piteşti, unde şi el îi primise mai înainte de la Mark. Mi s-a 
părut soluţia ideală pentru noul loc de muncă, aşa că a doua 
zi m-am îmbrăcat cu salopeta şi un pulover, ca să fac faţă 
gerului de la poartă în aşteptarea intrării în mină şi frigului 
de pe galerii, iar o dată ajuns în căldura de iad a abatajului, 
am rămas numai cu chiloţii doamnei Mark. A fost mare haz 
în echipa noastră şi le-am povestit despre proveniența 
chiloţilor. De câte ori am coborât însă pe galeria principală 
după apă sau m-am dus până la puţ ca să aduc câte un 
vagonet cu materiale, toţi cei pe care i-am întâlnit în drum 
s-au uitat lung după mine. N-am dat nici o atenţie faptului, 
considerând că eram oricum mai decent îmbrăcat, decât cei 
ce nu purtau decât o sfoară în jurul taliei şi cu o cârpă 


atârnată în faţă. Zilele care au urmat, cu toate că erau 
aceleaşi condiţii de muncă, ni s-au părut mai uşoare; 
căldura grozavă şi lipsa de aer ne-au chinuit mai puţin. 
Mitucă, care cum v-am spus, nu se prea omora cu munca, 
găsise toată înţelegerea la noi. Nu pentru teoria lui ca 
nimeni să nu muncească, ca şi el şi să rişte consecinţele, ci 
pentru starea lui fizică proastă şi halul de slăbiciune şi 
neputinţă. Aşa că, cu asentimentul nostru, era tot timpul pe 
drumuri prin mină, ferindu-se de ochii gardienilor şi în 
căutare de noutăţi. Voia cu orice preţ să intre în contact cu 
un muncitor liber, de la care să afle noutăţi politice. Singurii 
oameni liberi care pătrundeau până la noi erau, rareori, 
câte un inginer de la Combinatul Minier sau vreun maistru 
civil, care erau însă întotdeauna însoţiţi de Tămâie, sau de 
vreun gardian şi artificierii civili. 

Cu puţin timp înainte de terminarea lucrului (pe care 
gardianul o anunţa prin lovituri bătute în conductele de aer 
comprimat şi care erau reluate şi retransmise de deţinuţi 
mai departe) coborau în mină artificierii. 

PTa... Ta... Ia-Ia-Ia, era cadenţa loviturilor (sau a „şutului” 
cum îi spuneam) când toţi ne îmbrăcam şi ne adunam la puţ 
şi aşteptam să fim scoşi cu corfele la suprafaţă. Cu primele 
corfe care coborau pentru a începe transportarea noastră, 
veneau artificierii, care se duceau la toate fronturile de 
perforaj şi luau în primire găurile. Adică, numărau găurile, 
le măsurau adâncimea cu o „botă” şi calculau cantitatea 
necesară de explozibil, fitil Bickford şi capse necesare 
pentru împuşcături. Urcau iar la suprafaţă, se reîntorceau 
cu cele necesare pentru împuşcături şi începeau încărcatul 
găurilor, pornind de la puţ spre cele mai îndepărtate locuri 
de muncă. În tot acest timp, operaţia de evacuare, a 
noastră a deţinuţilor, continua. Abia după ce ultimii deţinuţi 
se urcau în corfă, artificierii, retrăgându-se spre puț 
aprindeau fitilele rând pe rând, la toate fronturile. 

Timp de câteva zile, Mitucă i-a ţinut calea artificierului 
care venea să ia în primire găurile de la perforatorii din 


abatajul nostru. Cu o perseverenţă nemaipomenită, a reuşit 
până la urmă să-i câştige încrederea, să-i alunge frica şi să-l 
facă să vorbească. Durata acestor contacte cu artificierul 
era limitată, el trebuind să-şi termine treaba până la 
capătul abatajului nostru şi să coboare în galeria principală, 
unde era aşteptat de un alt coleg al lui, care-şi terminase şi 
el treaba pe altă ramură. De multe ori artificierul de pe 
galerie era însoţit de un gardian. Strategia lui Mitucă era 
să-l aştepte pe artificier la suitoare, când acesta urca în 
abataj şi să stea cu el de vorbă însoţindu-l pe o distanţă de 
vreo 50 de metri, până la primul front de lucru. De aci 
înainte nu se mai putea ţine de el, deoarece la următorul 
front lucra un turnător, pe nume Ceatău. Pentru o mai mare 
siguranţă a întâlnirii, fiecare din noi îşi avea un rol. Unul 
pândea la suitoare, ca să anunţe în cazul că urcă cineva 
nedorit. Altul mergea la locul de muncă al lui Ceatău şi sub 
un pretext oarecare, îl ţinea de vorbă, ca nu cumva, din cine 
ştie ce motiv, să se îndrepte spre porţiunea de abataj unde 
se afla Mitucă cu artificierul. Toată grija noastră era să-l 
apărăm pe artificier, ştiind că orice indiscreţie l-ar fi putut 
costa libertatea. Şimi Rujinschi îl chema pe artificier, care 
pe măsură ce căpăta încredere, prindea tot mai mult curaj. 
Din primele convorbiri, am aflat de la el că li se spusese să 
se ferească să intre în vorbă cu noi, pentru că suntem 
criminali periculoşi. La început a crezut, dar de câte ori 
intra în mină, trecând pe lângă deţinuţi, auzea crâmpeie de 
discuţii şi l-a mirat că vorbeam „domneşte” cum spunea el. 
Apoi i-a auzit chemându-se între ei: „domnule Colonel, 
domnule Avocat, domnule Doctor” şi asta i s-a părut curios. 
Acum, l-a lămurit Mitucă că suntem deţinuţi politici şi 
nicidecum deţinuţi de drept comun. Şimi era chiar din 
Cavnic şi în afară de veşti din ziare sau chiar de la radio, ne- 
a făcut primul contact cu lumea din afară şi ne-a arătat că e 
de partea noastră, riscându-şi chiar libertatea. A şi plătit cu 
libertatea pentru curajul de a ne fi întreţinut moralul, cu 
veştile pe care ni le-a dat. Veşti din Scânteia, dar pe care 


noi deţinuţii, nu aveam dreptul să le aflăm! A fost şiel 
victima unui „turnător” ca atâţia alţii. Voi reveni la timpul 
potrivit asupra acestui caz. De la Şimi Rujinschi am aflat 
cam tot ce scria în acea vreme la pagina cu ştiri externe din 
Scânteia. De câteva ori ne-a şi adus câte o pagină de ziar, 
ascunsă în cizmă, cu toate că artificierii care veneau la 
orizontul nostru erau percheziţionaţi la intrare. În toate 
zilele care au urmat, aşteptam cu nerăbdare ora sosirii 
artificierilor. O dată în posesia ştirilor, urmau comentariile 
de rigoare pe marginea lor, în cadrul echipei noastre în 
mină, iar la suprafaţă, erau transmise din om în om la un 
cerc restrâns de oameni siguri. Abia două sau trei zile mai 
târziu erau comunicate mai departe şi altora, pentru ca să 
le poată afla toată lumea, dar pe cât posibil, turnătorii nu. 
Stabiliserăm această măsură de prudenţă, pentru că dacă 
ofiţerul politic ar fi fost informat de vreun turnător că în 
lagăr circulă o ştire care apăruse tot în aceeaşi zi în ziar, i- 
ar fi fost mai uşor să depisteze sursa ei, limitând numărul 
suspecţilor la cei din schimbul respectiv. Sistemul s-a 
dovedit a funcţiona destul de bine pentru asigurarea 
discreţiei. 

Tot în acea vreme, a mai apărut încă o sursă de informaţii, 
la locul de lucru al portarului din schimbul nostru. Nicu 
Enescu, tânăr avocat şi şef al organizaţiei partidului liberal 
tătărăscian din Câmpulung Muscel, fusese condamnat dacă 
nu mă înşeală memoria, în legătură cu partizanii din munţi. 
Din cauza unui accident la un picior, în mina de la Baia 
Sprie, i se dăduse dreptul să poarte baston şi fusese 
repartizat în schimbul nostru. Pe o masă improvizată, în 
breşa postului de prim ajutor, îşi ţinea fişele de pontaj la zi. 
La zi..., dar în două versiuni diferite: una reală, pentru uzul 
lui personal şi care-i servea numai de ghid, pentru a putea 
elabora cealaltă versiune, care era predată biroului nostru 
tehnic, unde era şi la dispoziţia administraţiei. Tot timpul 
cât am stat la Cavnic, a mânuit cu multă măiestrie aceste 
fişe, în aşa fel ca toată lumea să aibă norma îndeplinită şi să 


nu fie pedepsită. Cum la unele munci, norma legală era 
imposibil de realizat, iar la altele se puteau realiza chiar 
depăşiri, cu consimţământul nostru al tuturor, depăşirile 
erau ajustate în favoarea celor care erau sub normă. Cu 
toată fosta lui apartenenţă politică criticată de toţi, 
Tătărăscu fiind considerat un trădător al Partidului Liberal, 
din care se desprinsese, pentru a merge cu disidenţa lui 
alături de Blocul Partidelor Democrate (creat de comunişti), 
Nicu Enescu era un om cumsecade, un bun român şi un om 
onest. Ca pontator, avea zilnic contact cu maiştrii civili, 
care, după ce-şi făceau turele prin mină, se opreau la el 
pentru a discuta chestiunile de producţie dar şi pentru a se 
odihni, a mânca din pachetul adus de-acasă şi a fuma o 
țigară. Nicu Enescu nu rata ocazia să mai devieze de la 
discuţia de serviciu, la alte subiecte, mai întâi personale, 
apoi mai generale ale deţinuţilor şi pe măsură ce inspira 
mai multă încredere, conversaţia aluneca spre teme 
politice. Unul din maiştri a căzut în plasa ţesută cu răbdare 
de Nicu Enescu şi a ieşit din prudenţa prescrisă. În câteva 
săptămâni s-au stabilit între ei legături de toată încrederea, 
Nicu Enescu folosindu-le în interesul general, atât în 
chestiunile de muncă cât şi în căpătarea de informaţii. 

Zilnic se făcea o confruntare a ştirilor provenite din cele 
două surse, cele care se confirmau fiind reţinute, cele care 
nu apăreau decât dintr-o sursă, revenindu-se asupra lor 
spre a le verifica antenticitatea. Trebuie să adaug aici că 
neîncrederea noastră în ştirile primite nu se datora numai 
faptului că sursa era de multe ori un om simplu (cum era 
cazul lui Şimi) şi care nu o înţelegea bine şi deci o reda 
inexact. De multe ori, însuşi ofiţerul politic lansa prin 
turnătorii lui (sau mai bine zis, ai noştri), ştiri false, pentru 
a crea confuzie şi descurajare. 

Încet, încet, în toate aceste zile, mi-am lărgit cercul 
cunoştinţelor. Abia mai târziu mi-am dat seama că şi eu 
fusesem în acest timp sub observaţia celor mai vechi, care 
din obişnuinţă (pe care şi eu am căpătat-o cu vremea) îmi 


urmăreau atitudinea şi felul de a mă purta. La capătul 
acestui examen, la care erai supus fără să-ţi dai seama, 
urma acceptarea sau nu. Cum eram tânăr, plin de energie, 
entuziast şi vesel din fire, foarte repede m-am bucurat de 
simpatie, dar totuşi simţeam parcă o reţinere, abia 
perceptibilă, la mai toţi cei de care mă apropiasem. Am 
simţit-o, dar nu i-am dat importanţă punând-o pe seama 
vreunei deformaţii datorată anilor de închisoare. 

Într-o bună zi, a venit şi explicaţia: fiind cu tot schimbul la 
poartă, în aşteptarea intrării în mină, s-a apropiat de mine 
un deţinut, pe care îl remarcasem mai demult din cauza 
fizicului lui deosebit. Era foarte înalt şi extrem de voinic. 
Roşu la obraz, ochii albaştri, părul blond şi o mustață tunsă 
scurt şi care-i stătea ca o perie completau personagiul. 
Semăna leit cu Killinger, din pozele pe care le văzusem în 
ziare, în timpul războiului. M-a întrebat direct dacă sunt fiul 
lui Tilică Ioanid. Am spus că da. 

„ Aveaţi moşie în Com. Ilovăţ, jud. Mehedinţi?, „Da. Dar de 
unde ştiţi?,, l-am întrebat. „L-am cunoscut pe tatăl dumitale; 
a fost un suflet mare, mi-a spus şi abia atunci mi-a întins 
mâna şi s-a prezentat: „Sunt preotul Costache, sunt din 
Bucovina,. Apoi ne-a venit rândul să intrăm în mină şi tot 
drumul am stat de vorbă. M-a întrebat de mama, unde este, 
ce face, din ce trăieşte, spunându-mi că îşi aminteşte de ea 
- „Şi pe dumneata te-am cunoscut, dar erai mic şi nu-ţi mai 
poţi aduce aminte de mine. Te jucai în curte cu nişte câini 
boxeri”. 

— Când aţi fost la Ilovăţ? L-am întrebat. , 

— De mult, în 1937; am avut nişte treburi cu tatăl 
dumitale. Atunci am făcut nişte legături în mintea mea 
(amintiri din copilărie şi cu ce mi se povestise mai târziu) şi 
l-am întrebat: 

— Nu cumva aţi fost la alegerile de atunci din Mehedinţi? 

— Ba da! Am venit cu un grup de bucovineni, cu Nichifor 
Robu, dar să nu mai spui asta, că n-o ştie nimeni. 


Mi-a povestit o bucată de drum despre alegerile de atunci, 
ferindu-se să fie auzit de deţinuţii din jur şi apoi m-a 
întrebat brusc, schimbând subiectul: 

— De când îl cunoşti pe Mitucă? I-am spus că de aici, din 
lagăr, că fiind şi el mehedinţean, a fost săritor cu mine şi m- 
a ajutat să mă mut din echipa lui Fădor. 

— Şi ce părere ai despre el? 

— Bună! l-am spus. 

— Ştii că nu toţi au aceeaşi părere! Exprimându-mi 
mirarea, m-a întrebat: 

— N-ai observat nimic dubios la el? 

Gândindu-mă că face aluzie la turnătorie, am sărit ca ars, 
spunându-i că e o prostie şi o ticăloşie şi că numai de 
turnătorie nu poate fi bănuit Mitucă. 

— Nu la asta m-am referit. Ştiu că nu e turnător. Altceva n- 
ai remarcat la el? 

— Nu! (am zis) şi nici nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

Şi atunci, popa, care era un coleric, şi-a pierdut răbdarea 
şi a explodat, spunându-mi în puţine vorbe, dar pe şleau că 
Mitucă era homosexual. Mi-a explicat că la Baia Sprie 
fusese bătut de un tânăr cu care încercase să fie mai 
întreprinzător. Spusele popii au fost pentru mine un 
adevărat şoc, cu toate că dintr-o dată mi s-au lămurit toate 
acele atitudini şi gesturi ale lui Mitucă, cam prea graţioase, 
prea delicate, prea feminine pentru un bărbat şi pe care le 
pusesem pe seama unei fandoseli de ofiţer de Calea 
Victoriei. Popa Costache mi-a explicat atunci şi de impresiile 
pe care le-am stârnit în lagăr, fiind în permanenţă văzut în 
compania lui Mitucă. Apoi mutarea mea dintr-o altă echipă 
în echipa lui Mitucă. Culmea fusese însă, în ziua în care mai 
apărusem şi cu chiloţii doamnei Mark. Şi încă ceva: am avut 
totdeauna obiceiul să mă rad sub braţ, ceea ce am 
continuat să fac şi în puşcărie când era posibil. Cum la 
Cavnic, frizerul lagărului, turnătorul Peceriţă (de care am 
vorbit) nu prididea cu tunsul şi bărbieritul, se mai dădeau şi 
câteva brice la fiecare baracă, ca să ne radem singuri. 


Profitasem şi eu şi neştiind să folosesc briciul, îl rugasem pe 
Mitucă să mă radă sub braţ. 

— Recunoaşte (mi-a spus popa Costache) că lumea are 
toate motivele să creadă că şi dumneata eşti tot din tagma 
celor cu aceleaşi apucături ca şi ale lui Mitucă! Se vede 
treaba că popa se lămurise că nu eram din acea tagmă, 
văzându-mi surprinderea şi reacţia faţă de tot ce-mi 
spusese. Într-adevăr, căzusem din pod şi nu-mi reveneam. 
Cum am ajuns în mină şi am putut rămâne singur cu Mitică 
Spânoche, i-am spus tot ce aflasem de la popa Costache. 
Jenat de subiect, mi-a confirmat totuşi incidentul lui Mitucă 
de la Baia Sprie. 

Zilele care au urmat, n-am avut linişte. Pe de-o parte, 
personal nu aveam nici un motiv să-mi schimb atitudinea 
faţă de Mitucă, care se purtase cu mine foarte corect, ba 
chiar îi eram îndatorat pentru tot sprijinul şi ajutorul dat. Pe 
de altă parte, independent de voinţa mea, am început să 
simt o repulsie faţă de el, pe care cu greu mă stăpâneam să 
n-o exteriorizez. N-aş fi vrut s-o remarce şi să mă considere 
un ingrat. Pentru a evita o situaţie care îmi devenea tot mai 
penibilă, am hotărât să fac tot posibilul să mă mut din 
echipă sub un pretext oarecare, păs-trând faţă de el o 
atitudine neschimbată. Am reuşit această manevră fără să-i 
dau de bănuit care era adevăratul motiv care mă determina 
să mă mut şi am rămas în cei mai buni termeni. În fundul 
sufletului, am păstrat însă totdeauna un sentiment de 
culpabilitate. Câteva zile mai târziu, întâmplarea m-a ajutat. 
Tămâie a procedat la o reorganizare a lucrului în mină, 
ivindu-se nevoia înfiinţării unor noi locuri de muncă. Era 
nevoie de perforatori şi ajutori de perforatori. Perforatorul 
era un lucrător calificat, care nu putea fi improvizat, aşa 
cum se putea face în toate celelalte munci din mină. 
Numărul perforatorilor veniţi de la Baia Sprie era 
insuficient, iar ajutorii lor, care erau din cei veniţi cu mine 
de la Jilava, nu avuseseră încă timpul să deprindă meseria, 
pentru a deveni la rândul lor perforatori. Selecţia oamenilor 


pentru diverse munci era făcută de administraţie sau altfel 
spus, la munca la care te trimitea (dulgherie, vagoneţi etc.) 
erai obligat să te duci. Perforatorii şi ajutorii însă, erau 
selecționați prin voluntariat. Ori, tocmai de această muncă 
se fereau toţi, aşa că nefiind obligatorie şi amatorii fiind 
puţini la număr, administraţia încerca prin diverse mijloace 
să-i ademenească. La prima vedere, munca perforatorului 
părea îngrozitoare. Zgomotul asurzitor al aparatului, 
scânteile care ţâşneau din rocă şi aspectul perforatorilor 
după, terminarea lucrului, murdari de ulei din cap până-n 
picioare, ca nişte adevăraţi diavoli cărora numai albul 
ochilor le strălucea la lumina lămpilor de carbid, impresiona 
şi chiar îngrozea pe oricine. E adevărat că din cauza 
zgomotului, cu timpul intervenea o slăbire a auzului; e 
adevărat că acele scântei impresionante, care de fapt erau 
fragmente mici de rocă şi cuarţ incandescente, care săreau 
în toate părţile, au provocat unele accidente, mai ales la 
ochi şi tot adevărat este că uleiul pulverizat de aparat 
dădea nişte iritaţii de piele foarte neplăcute, totuşi, această 
muncă prezenta şi unele avantaje faţă de celelalte. Dacă-ţi 
îndeplineai norma de găuri perforate, adică dacă îţi „băteai 
frontul” cum se spunea, erai liber să stai restul şutului şi nu 
mai erai pus la altă muncă, ceea ce nu era şi cazul celorlalţi, 
care trebuiau să muncească tot şutul fără întrerupere. Era 
una din concesiile făcute de administraţie, tocmai pentru a 
ne atrage spre această muncă, ca şi dreptul perforatorilor 
şi ajutorilor de a purta părul de 3-4 cM. Lungime, în loc de 
a fi tunşi numărul 0, ca toată lumea. Alte avantaje oferite de 
administraţie au fost refuzate de perforatori. Era vorba de 
raţii alimentare suplimentare sau de câte un ou pe zi. Toţi 
au refuzat o diferenţiere de regim faţă de ceilalţi camarazi 
spunându-i ofițerului politic că nu acceptă oul şi 
suplimentul, decât dacă această îmbunătăţire se extinde 
asupra tuturor. 

Când am auzit deci că se caută ajutori de perforatori, m- 
am dus la Nicu Enescu (pontatorul nostru), i-am relatat 


povestea cu Mitucă şi despre hotărârea mea de a profita de 
această ocazie pentru a mă muta şi l-am rugat să mă 
plaseze ajutor pe lângă un om cumsecade, eu necunoscând 
pe nimeni. Nicu Enescu, prin poziţia lui, căuta prin toate 
mijloacele să protejeze şi să-i ferească pe cei mai tineri de 
procesul lent de distrugere fizică la care eram supuşi şi de 
care noi încă nu ne dădeam seama. In primul moment s-a 
opus, încercând să mă convingă să renunţ la intenţia mea, 
şi mai ales la ideea de a munci ca ajutor de perforator, fiind 
mult prea slab pentru astfel de efort. 

M-am încăpățânat însă şi peste două zile, datorită lui, am 
devenit ajutorul lui Mielu Greculescu. Nicu Enescu m-a pus 
în temă: Mielu Greculescu era încă în liceu când fusese 
arestat. Trecuse scurt timp prin procesul de reeducare şi 
apoi trimis la Canal, în brigăzile de elevi. Trecut la o vârstă 
fragedă prin acea maşină de deformare sufletească, 
capotase, devenise dacă nu chiar delator, în orice caz 
„stahanovist”. Muncise ca un disperat şi obligase şi pe alţii 
să muncească peste puterile lor. Cu această reputaţie, ca o 
adevărată tinichea de coadă, fusese transferat la Baia 
Sprie, unde-şi întâlnise fratele mai mare, pe Costică 
Greculescu, fost ofiţer, şi el arestat. Costică, care auzise şi 
el despre purtarea lui Mielu la Canal, i-a întors spatele. 
Cum amândoi erau din Muscel, ca şi Nicu Enescu, care le 
cunoştea familia, acesta din urmă s-a ocupat de redresarea 
lui Mielu. I-a devenit ca un al doilea părinte şi Mielu nu mai 
ieşea din vorba lui. Începuse să se maturizeze, efectul 
terorii prin care trecuse se ştersese şi cu ajutorul câtorva 
oameni de bine şi mai ales al lui Nicu Enescu, se dovedise 
tot timpul cât stătuse la Baia Sprie un băiat de caracter. 
Legea aspră şi neiertătoare a puşcăriei făcea însă pe foarte 
mulţi să-l ţină încă la distanţă. Fratele lui, care şi el fusese 
adus la Cavnic, reluase aici relaţiile cu Mielu, dar era destul 
de rece şi aspru cu el. După ce mi-a povestit tot acest trecut 
al lui Mielu Greculescu, Nicu Enescu mi-a cerut să-l ţin la 
curent cu felul în care se va purta cu mine la muncă. 


Două zile mai târziu, am intrat în mină ca „ajutor de 
perforator, într-un abataj cu o temperatură plăcută şi cu 
aerul mai respirabil decât cel din galeria Sfinţi. Prima 
săptămână a fost tare grea, chiar chinuitoare din punct de 
vedere fizic şi mai având de luptat şi cu teama pe care nu 
voiam s-o arăt. In schimb, o dată la suprafaţă, mă bucuram 
de vizibila schimbare care se produsese în atmosfera din 
jurul meu. Convorbirea pe care o avusesem cu Popa 
Costache ne lămurise pe amândoi iar efectele se făceau 
simţite. Se spărsese gheaţa şi cu toate că nu avusesema mă 
plânge de nimic nici înainte, abia acum mă simţeam 
adoptat. Am simţit-o în priviri, am simţit-o în tonul cu care 
mi se vorbea. Abia acum intrasem în puşcăria cea adevărată 
şi începeam s-o înţeleg, bucurându-mă de acea căldură 
comună, care te făcea să te simţi mai sigur, mai apărat şi 
mai tare. Unii, cu toate că au stat şi ei ani de zile în 
puşcărie, n-au înţeles-o aşa. Pentru mine a fost ca o 
revelaţie şi cred că de aceea toţi cei care au reuşit să treacă 
acest prag, au mers mai uşor mai departe. 

Iar azi, în libertate, când întâlnesc câte un fost puşcăriaş, 
pe care nu l-am cunoscut, şi-mi vorbeşte cu drag de 
închisoare, ştiu imediat că e unul de-ai noştri, care a înţeles 
la fel. Care a înţeles că închisoarea n-a fost nici clădirea, 
nici gardienii, nici tratamentul, ci puşcăriaşii. Cei care au 
parvenit să facă abstracţie de cele mai concrete lucruri cu 
care a vrut să-i înconjoare regimul (gratii, ziduri, foame, 
frig, suferinţe de tot felul şi chiar moartea). Cei care în 
închisoare au fost mai liberi ca afară. 

În funcţie de locul de muncă, perforatul era de patru 
feluri: 

1) Perforatul în înaintare sau deschidere era cel care se 
făcea în general de-a lungul filonului pentru exploatarea 
minereului şi în acelaşi timp se realiza prelungirea galeriei 
sau abatajului. 

2) Perforatul în breşă era cel care se făcea din loc în loc, 
când în stânga, când în dreapta, în pereţii laterali ai abata- 


jului, în roca sterilă. Se perforau un fel de începuturi de 
galerii (breşe), de numai câţiva metri, din care, după 
fiecare explozie, se transporta şi răspândea piatra 
sfărâmată pe planşeul abatajului; se „rambleia” în termeni 
minieri. În felul acesta se ridica nivelul planşeului 
abatajului, pentru a permite accesul la cerime. 

3) Perforatul în abataj, care însemna exploatarea unui nou 
strat de minereu al filonului (din cerime) de-a lungul 
întregii lungimi a abatajului şi: 

4) Perforatul în suitoare, adică perforatul în sus, vertical, 
pentru a face suitori, rostogoale sau puțuri. 

Şi acum, iată sculele folosite: un aparat perforator, 
sovietic, având o greutate de vreo 30 de kg., care se monta 
pe o coloană telescopică. Atât coloana cât şi aparatul, erau 
acţionate cu aer comprimat. De la compresoare aerul 
comprimat era refulat pe conducte de fier în toată mina, 
până în apropierea fiecărui loc de muncă, de unde, echipa 
respectivă de perforat, racorda câte un furtun de cauciuc 
de câţiva metri lungime, care către celălalt capăt se bifurca, 
una din ramuri mergând la aparat, cealaltă la coloană. Tot 
la aparat se mai racorda un furtun mai subţire, care la 
celălalt capăt se monta la conducta de apă, care şi ea venea 
de la suprafaţă sub presiune. 

Coloana era înfiptă la sol, între picioarele perforatorului, 
în poziţie verticală-înclinată iar perforatorul ţinea şi dirija 
aparatul cu mâna dreaptă, iar cu stânga acţiona dispozitivul 
cu care era prevăzută coloana, pentru a da acces unei 
cantităţi mai mari sau mai mici de aer comprimat în 
coloană. În funcţie de cantitatea de aer comprimat care 
pătrundea în coloană, aceasta, fiind telescopică cum am 
spus, se lungea sau se scurta, ridicând sau coborând o dată 
cu ea aparatul, la înălţimea dorită. 

La intrarea în mină, fiecare echipă de perforatori îşi 
încărca de la puț într-un vagonet sfredelele necesare 
pentru munca din acel şut. La sfârşitul şutului, toate 
sfredelele uzate la vârf (la floare) trebuiau aduse înapoi la 


puț, de unde erau trimise la suprafaţă, la atelierul 
muncitorilor civili, unde erau reascuţite la o maşină 
specială, numită „lainer ,. 

Cum în medie numărul de sfredele necesare într-un şut 
era de 30-40 (în funcţie de duritatea rocii de la locul de 
muncă), transportarea lor era munca cea mai penibilă. Nu 
atât împinsul vagonetului pe galeria principală până la 
suitoarea cea mai apropiată de locul nostru de muncă din 
abataj, cât manipulatul lor şi urcatul şi coborâtul lor cu 
spinarea prin suitoarea strâmtă. Sfredelele erau din oţel 
hexagonal (cam 35 mm diametru) mergând până la o 
lungime de 2 m. Erau deci de o greutate apreciabilă. In 
mod obişnuit, pentru a bate o gaură, era nevoie de 3 
sfredele. Primul sfredel cu care se începea gaura era cel 
mai scurt, se numea „brustar” şi avea cam 30-40 cM. 
Lungime. Avea floarea cu diametrul cel mai mare. Adică 
acea parte care aşa-zis se ascuţea la „lainer”, de fapt se 
încălzea la roşu şi printr-un fel de forjare (nu cunosc exact 
procedeul, noi neavând acces la „lainer”) şi apoi o trecere 
printr-o matriţă, i se dădea o formă de floare, care avea un 
diametru mai mare decât cel original al fierului sfredelului. 

În primul şut în care am intrat cu Mielu Greculescu în 
mină, după ce am transportat sfredelele împreună la locul 
de muncă, şi tot împreună am montat furtunele şi am pus 
aparatul în stare de funcţiune, Mielu mi-a explicat care 
urma să fie mai departe treaba mea de ajutor de perforator. 

După ce „brustarul” era fixat în aparat, iar capătul cu 
floarea era aplicat pe peretele de rocă în punctul unde 
urma să fie dată gaura, urma ca eu să-l ţin cu mâna în aşa 
fel ca să nu se deplaseze din acel punct atunci când el 
dădea drumul la aparat. Ceea ce însemna că în acel 
moment, pe lângă declanşarea zgomotului asurzitor, 
sfredelul începea să izbească în rocă, învârtindu-se în 
acelaşi timp şi producând acea jerbă de scântei ca la 
polizor. Trebuia să-ţi fereşti ochii, privind printre gene, ca 
să nu-ţi sară vreo schijă de piatră în ochi. Totodată, prin 


mijlocul sfredelului (care era găurit) ţâşnea apă, adusă prin 
furtun în aparat şi care din perete stropea în toate părţile. 
Concomitent, erai pulverizat cu ulei, printr-o clapă a 
aparatului, (un fel de eşapament). Din momentul pornirii 
aparatului, floarea brustarului începea să trepideze 
învârtindu-se şi avea tendinţa să se plimbe pe peretele de 
TOCă, ceea ce eu trebuia să împiedic, menţinând-o pe locul 
dorit, până când pătrundea vreo 2 cM. În piatră. O dată 
gaura „prinsă”, nu mai trebuia ţinut. Secretul era sa nu 
strângi sfredelul în mână, ceea ce la început, până 
deprindeai mişcarea, făceai instinctiv. Rezultatul: în primele 
zile, amândouă palmele şi faţa interioară a degetelor erau 
scrijelite de sute de tăieturi, până la sânge, în care 
pătrundea acel noroi cenuşiu, format din grăunţele de 
piatră măcinată de floarea sfredelului, amestecate cu apă. 
Am avut norocul să scap fără să mă infectez, cum se 
întâmpla în multe cazuri. După chinul primei săptămâni 
când abia mai puteam închide pumnul şi orice mişcare a 
degetelor îmi provoca dureri aproape insuportabile, încetul 
cu încetul, pe de o parte am căpătat îndemânarea necesară, 
iar pe de alta, palmele mi s-au tăbăcit. În timp ce brustarul 
pătrundea în rocă, eu trebuia să torn din când în când ulei 
în aparat. Înaintând în rocă, floarea brustarului se uzează şi 
treptat i se micşorează circumferința, astfel că forma găurii 
este uşor tronconică şi nu cilindrică. La sfârşitul cursei, 
brustarul e retras din gaură, ajutorul îl scoate din aparat şi- 
l înlocuieşte cu un sfredel ceva mai lung, numit „mijlocaş”, 
care are o floare mai mică şi care continuă forarea găurii 
tot în formă tronconică, deoarece şi el se uzează. Şi 
mijlocaşul este înlocuit cu un alt sfredel şi mai lung 
(„lungimea”) şi cu o floare şi mai mică. În rocile mai puţin 
dure, ca de exemplu cele sterile, cu cele trei sfredele de mai 
sus se poate fora o gaură de 2 M. Lungime. În cele foarte 
dure, cu 4 sau chiar 5 sfredele succesive, abia se putea 
ajunge la o lungime de 40 cm. Când frontul era bătut, 
amândoi din nou demontam furtunele, aparatul şi coloana, 


le puneam la distanţă, la adăpost de viitoarea explozie, pe 
care urmau s-o provoace artificierii, după plecarea noastră. 
Apoi, dacă mai rămânea timp până la sfârşitul şutului, ne 
odihneam, fumam, stăteam de vorbă sau ajutam pe alţii 
care nu reuşeau să-şi facă norma. Fiecare deţinut îşi 
ascundea prin diverse cotloane câte o bucată de scândură 
cam de 1 M. Lungime, pe care se aşeza sau se întindea, 
totul în jur fiind umed şi, chiar de se întâmpla să fie uscat, 
piatra era rece. M-am înţeles foarte repede şi foarte bine cu 
Mielu Greculescu, care era un camarad bun. l-am arătat 
toată încrederea şi asta l-a scos din rezerva de la început. 
Suferea de lipsa de încredere a celorlalţi şi-şi ducea cu 
resemna-re proasta reputaţie căpătată în primii ani de 
puşcărie. Cred şi sper că l-am ajutat şi eu în mare măsură, 
pe drumul reabilitării lui în ochii celorlalţi. Era un drum 
greu şi de lungă durată, cu toate că se redresase din 
căderea lui de la Canal. Înfruntând cu resemnare umilinţele 
şi disprețul din jur, făcuse cale întoarsă, mai întâi singur, 
izolat, apoi cu ajutorul lui Nicu Enescu. Începuse să 
recucerească înţelegerea şi încrederea pierdută, mai întâi a 
celor cu care lucra şi apoi, încetul cu încetul şi a altora. 
Înainte de a pleca eu din Cavnic, fusese reacceptat şi 
reintegrat în marea familie a deţinuţilor. 

Cred că am lucrat maf mult de o lună cu Mielu. Până mi- 
am învăţat meseria de ajutor de perforator, a muncit din 
greu să mă menajeze, dar foarte repede am intrat şi eu pe 
linia de plutire şi totul a început să meargă strună. Îmi 
găsisem şi eu echilibrul fizic şi pe zi ce trecea mă integram 
mai mult în mediul, viaţa şi mentalitatea lagărului. Vârsta 
(aveam 26 de ani), sănătatea, moralul bun şi viaţa regulată, 
cu hrană suficientă, m-au făcut nu numai să suport munca 
grea şi în condiţii mizerabile, dar chiar am început să mă 
întremez. 

Pe zi ce trecea, cunoşteam mai mulţi oameni; pe unii mai 
îndeaproape. Aşa m-am trezit într-o zi cu Nicolaie 
Ungureanu, care, auzind de numele meu, a venit să-mi 


spună că-mi este fin. Era dintr-o comună din sudul judeţului 
Mehedinţi. Tatăl lui fusese cununat de tatăl meu. Colea, 
cum îi spunea toată lumea, era ceva mai în vârstă ca mine. 
Ne-am legat foarte repede unul de altul. Inspira încredere 
de la prima vedere. Voinic, cu un mers apăsat, se legăna ca 
un urs când umbla. Din pasul şi firea lui domoală nu părea 
să-l poată scoate nimeni şi nimic pe lume. Nu l-am văzut 
niciodată frământându-se când eram puşi în faţa unei 
situaţii mai grave şi trebuia să luăm o hotărâre majoră. 
Totdeauna lua drumul cel mai bun, atitudinea justă, condus 
parcă de un instinct sigur. Cu un bun simţ nativ, se afla 
totdeauna acolo unde alţii ajungeau numai după ce judecau 
îndelung problema. O dată hotărârea luată, nimic nu-l mai 
abătea din drum. Era de o încăpățânare proverbială în 
grupul nostru care s-a constituit mai târziu. Mie mi-a spus 
de la început „nasule”, aşa cum era obiceiul la noi, la ţară, 
în Oltenia. Colea făcuse câteva clase de liceu şi apoi intrase 
în Jandarmerie. Fusese în Rusia în timpul războiului, iar 
după 23 August 1944, ajunsese la Legiunea de Jandarmi 
Oradea. Aici, intrase în organizaţia clandestină care se 
constituise în rândurile jandarmeriei. Organizaţia purta 
numele de „Vlad Ţepeş 2” şi era continuarea în [ară a celei 
care luase naştere în lagărele de prizonieri din Rusia. 
Câţiva din cei care scăpaseră din Rusia s-au reorganizat în 
Ţară şi i-au dat acest nume. Pe scurt: Ve-[e-doi”. Reţeaua 
organizaţiei s-a întins în sânul Jandarmeriei, cuprinzând 
elemente din toate gradele. Astfel, la Oradea, şeful 
organizaţiei fusese însuşi Comandantul Legiunii de 
Jandarmi, maiorul Dinescu. Apoi: căpitanul Narcis Triandaf, 
locotenentul Cornel Onaca, locotenentul Doca, plutonier- 
major Petrică Balanov şi Colea Ungureanu, tot plutonier- 
major. De alte nume nu-mi mai amintesc. In perioada de 
câţiva ani, până la descoperirea lor, a avut loc şi reforma 
care a transformat Jandarmeria în Miliție. 

În tot acest timp, membrii organizaţiei şi-au îndreptat 
toată activitatea în a depista, aresta şi ancheta orice acţiuni 


contrare legii, în care erau implicaţi membri ai Partidului 
comunist. Lucru nu prea greu, având în vedere calitatea 
acestor comunişti, majoritatea recrutaţi din lumea interlopă 
şi cu trecut penal. Apoi, în anumite acţiuni de noapte, fie 
lipeau afişe liberale şi ţărăniste şi scriau slogane 
anticomuniste pe ziduri, fie spărgeau geamurile şi devastau 
sediile partidului comunist. A doua zi dimineaţă, tot 
Legiunea de Jandarmi avea sarcina să facă cercetările, 
care, fie nu duceau la nici un rezultat, fie incriminau sau 
compromiteau tot câte un comunist, provocând confuzie şi 
neîncredere în organizaţia de partid locală. Şi multe alte 
poveşti de acest fel mi-au povestit Colea şi camarazii lui. 
Totuşi, activitatea principală a organizaţiei era pregătirea 
pentru ora H, (ora la care aliaţii occidentali urmau să 
pornească împotriva ruşilor). Pentru acel moment 
pregătiseră totul, ca imediat să ocupe punctele strategice, 
să paralizeze orice contrareacţie a comuniştilor. Toate 
obiectivele erau pe planul lor: calea ferată, şosele, poduri şi 
chiar şi un aeroport din regiune. La fel şi telefoanele şi 
clădirile publice care trebuiau ocupate. De asemenea toţi 
membrii organizaţiilor comuniste, care se făcuseră vinovaţi 
de abuzuri şi crime împotriva populaţiei, urmau să fie 
eliminaţi, după liste deja stabilite. Pentru acel moment, 
Colea avea misiunea de călău. O declarase şi la anchetă, tot 
aşa de senin cum mi-o spusese şi mie când mă mirasem că- 
şi alesese voluntar acest rol: „Am considerat că vinovaţii 
trebuie să fie pedepsiţi, ca să se facă dreptate”. Colea era 
departe de a fi un om crud, dimpotrivă, era bun la suflet, 
generos şi gata să-ţi sară în ajutor cu toate riscurile. Printre 
primii descoperiţi de Securitate, au fost maiorul Dinescu şi 
căpitanul Narcis Triandaf, care au fost judecaţi şi 
condamnaţi după legile vechi, încă în vigoare atunci, 
condamnarea maximă fiind de 18 ani. Abia câţiva ani mai 
târziu au fost descoperiţi şi ceilalţi, printre care şi Colea. 
Intre timp însă, apăruseră alte legi mai aspre, aşa că ultimii 
arestaţi primiseră câte 20 şi 25 de ani condamna-re. Cu 


toţii se reîntâlniseră la Baia Sprie, şefii organizaţiei având 
pedepse mai mici decât ceilalţi, veşnic motiv de glume şi 
tachinerii între ei. Tot grupul era foarte solidar şi cu o 
ţinută impecabilă în închisoare. Toţi îl adorau pe maiorul 
Dinescu şi-i duceau dorul, fiindcă rămăsese la Baia Sprie. 

Colea este primul om căruia i-am vorbit despre intenţiile 
mele de a căuta o cale de evadare. A fost imediat de acord 
şi zilnic ne întâlneam şi discutam despre acest subiect. 
Foarte repede am ajuns la concluzia că din lagăr nu era 
nimic de întreprins şi că soluţia trebuia căutată în mină. Am 
început să cercetăm şi să prospectăm toate colţurile minei 
şi după fiecare şut ne comunicam unul altuia tot ce ni se 
părea interesant pentru scopul nostru. Cu timpul, a început 
să se contureze un plan, care părea să facă posibilă o 
evadare. A rămas să continuăm să mai căutăm şi alte 
posibilităţi. Oricum, până nu înfrunzea pădurea, nu trebuia 
încercat nimic şi până în primăvară mai era timp. 

Prima săptămână cu regimul ei de refacere şi cu o muncă 
destul de suportabilă trecuse de mult. Treptat, hrana se mai 
prostise, severitatea în lagăr crescuse iar munca devenise 
tot mai grea. Mai întâi hrana: cantitativ rămăsese aceeaşi, 
calitativ însă, nu. Îşi făcuseră apariţia cartofii stricaţi, aşa că 
aproape jumătate din cantitatea pe care trebuia s-o 
curăţăm era aruncată. Oasele şi zgârciurile începuseră să 
înlocuiască carnea. Şi când totuşi era carne, era vorba de 
capre atât de slabe, de parcă ar fi murit de foame. Ca să nu 
mai vorbim de gustul şi mirosul de carne de capră. Uleiul 
care se băga la cazan, era ulei de rapiţă, cu un miros greu 
şi pe care mulţi nu-l suportau. Dar la toate astea s-a 
adăugat apariţia lipsei de poftă de mâncare. Mai întâi la cei 
mai în vârstă şi apoi la mai toţi deţinuţii. Era rezultatul unui 
proces lent de intoxicație din cauza gazelor din mină. Mulţi 
sufereau de dureri de cap. Nimeni nu mai putea mânca 
marmelada, care dădea arsuri insuportabile. Doctorii ne-au 
explicat că era tot din cauza gazelor. 


Regimul se înăsprise. Pedepsele se ţineau lanţ pentru 
orice fleac. In lagăr: dacă nu salutai gardianul, dacă nu 
mergeai în pas alergător de la baracă la masă, de la baracă 
la duş, de la duş la baracă, sau pentru tot felul de pretexte, 
care variau de la gardian la gardian. În mină: dacă nu-ţi 
făceai norma, dacă erai surprins odihnindu-te. Carcerile 
funcționau în permanenţă. Erau nişte gherete din scânduri, 
plasate în spatele lămpăriei. Cu greu încăpea un om în 
picioare, dar erau băgaţi şi câte doi. Printre scânduri sufla 
vântul şi viscolul iar de sus te ploua sau te ningea, după 
vreme, căci nu erau acoperite. Tămâie a adus personal o 
îmbunătăţire: a bătut pe pereţii interiori ai carcerilor sârmă 
ghimpată, ca să nu poţi sta rezemat Pedepsele se executau 
în timpul nostru liber. Dacă primeai trei zile de pedeapsă, 
intrai în mină cu schimbul tău şi la ieşire erai închis în 
carceră până-ţi venea iar rândul să intri în mină. După trei 
zile erai în culmea epuizării; de munca din mină, de nesomn 
şi de frigul din carceră unde n-aveai voie să intri nici cu 
pulover, nici cu cojoc. În ce priveşte munca în mină, situaţia 
s-a înrăutățit progresiv tot timpul cât am stat la Cavnic. La 
început, norma prevăzută pentru producţia unui întreg 
schimb pe zi, era de 18 vagoneţi de minereu. Când am 
plecat de la Cavnic, depăşise 80 de vagoneţi. Bineînţeles că 
şi normele individuale au crescut în acelaşi ritm. Sub 
pretextul că planul nu era îndeplinit, am început sa intram 
în mină şi duminica, aşa că nemaiexis-tând zi liberă, nu se 
mai putea face schimbul la sfârşitul săptămânii. Aşa se face 
că am lucrat în schimb de noapte aproape 3 luni în şir. După 
cum am aflat de la biroul nostru tehnic, toate aceste ridicări 
de norme şi creştere a producţiei erau raportate ca 
realizări şi depăşiri de plan, care aduceau prime de 
producţie conducerii Combinatului şi conducerii lagărului. 
Reacţia noastră de apărare faţă de regimul tot mai aspru şi 
tot mai greu, care ne ameninţa sănătatea şi viaţa, a fost o 
tot mai mare solidaritate. Fiecare se ferea cum putea mai 
bine din calea gardianului, la suprafaţă, ca să nu cadă 


pradă cine ştie cărui gând sadic al acestuia, de a te băga la 
carceră sub un pretext oarecare. lar în mină, s-a recurs la 
tot felul de subterfugii, pentru ca aparent normele să fie 
satisfăcute, fără a depune în realitate, eforturi 
supraomeneşti pentru a le îndeplini, ceea ce ar fi dus 
inevitabil la distrugerea noastră fizică. Se fura unde se 
putea, la măsurători, la perforat, la numărătoarea 
vagoneţilor de minereu şi totuşi munca era foarte grea 
pentru toţi şi pentru mulţi, cei slăbiţi şi suferinzi, peste 
puteri. A venit şi ziua când cota de vagoneţi cu minereu pe 
care trebuia s-o predea un schimb a crescut peste ceea ce 
produceau împuşcăturile. La sfârşitul schimbului, minereul 
era literalmente măturat de la toate fronturile şi totuşi 
numărul de vagoneţi cerut nu era atins. Cum această 
evidenţă nu era acceptată ca argument valabil pentru 
neîndeplinirea normelor, Tămâie şi ciracii lui procedau în 
continuare la pedepse cu carcera. S-a găsit şi aici soluţia: 
se umpleau vagoneţii cu piatră sterilă şi numai deasupra se 
presăra într-un strat de o palmă de gros, minereu, şi... Aşa 
se îndeplinea planul. Singura grijă era să nu se descopere 
şiretlicul. Pentru asta trebuia să ne ferim de turnători. V-am 
spus că la Cavnic erau puţini şi nu erau în posturile cheie. 
Cei doi sau trei care fuseseră totuşi impuşi de politruc în 
posturi de brigadieri, pe galerii sau în abataje, se temeau să 
pătrundă în anumite locuri mai izolate. Li se dăduse de 
înţeles că în mină, oricând, un accident e posibil şi că ar fi 
preferabil să evite astfel de riscuri. Aşa s-a întâmplat cu 
Boţea, care de teama unui astfel de accident, a preferat să 
înfrunte riscul pedepselor din partea gardienilor, refuzând 
să mai intre în mină. Boţea făcuse parte din Securitatea din 
Constanţa şi o bună parte din dobrogenii din lagăr 
avuseseră de suferit de pe urma lui, când fuseseră arestaţi 
şi anchetați. Acum, venind de la Jilava la Cavnic cu acelaşi 
lot de deţinuţi cu care venisem şi eu, s-a trezit înconjurat de 
dobrogeni, care rând pe rând i-au adus aminte în ce 
împrejurări au avut de-a face cu el. Totul s-a petrecut însă 


în modul cel mai paşnic. Fiecare i se adresa pe un ton 
amabil şi discuta cu el despre ancheta sau bătăile pe care le 
primise, cu nostalgia cu care oamenii îşi deapănă amintirile 
comune. Boţea se făcea tot mai mic şi mai palid şi devenea 
tot mai umil. Mi-aduc aminte de Alecu Caranica, care după 
ce l-a întrebat dacă-şi mai aminteşte de el când se afla 
închis la Securitatea din Constanţa, l-a întrebat dacă 
fumează şi dacă vrea o ţigară. Cei veniţi de la Jilava nu 
aveam ţigări şi le duceam dorul. Boţea, care era vizibil 
îngrozit şi nu ştia la ce trebuie să se aştepte, auzind oferta 
s-a mai înseninat şi i-a răspuns că e fumător. Caranica a 
scos încet o ţigară din buzunar şi Boţea, ceva mai sigur pe 
el, a întins mâna. Caranica i-a aruncat ţigara pe jos, la 
picioare. Atunci, gestul lui Caranica m-a indignat. Eram încă 
nou; mai târziu l-am aprobat întru totul. Pe faţa lui Boţea, 
am văzut spaima. Începuse chiar să tremure. Apoi, s-a 
repezit la picioarele lui Caranica, a ridicat ţigara şi cu o 
atitudine umilă, de-ţi era scârbă, i-a spus: „mulţumesc, să 
trăiţi!” Acceptase poziţia ce i se oferise: de câine umil. 
Parcă s-ar fi înţeles, ca prin farmec, dobrogenii s-au 
împrăştiat fără o vorbă prin curtea lagărului, lăsându-l pe 
Boţea în plata Domnului. De aci înainte, Boţea ne saluta pe 
mai toţi cu „să trăiţi” şi nimeni nu-l băga în seamă, dar nici 
nu se lega de el. Şi lucrurile ar fi rămas aşa, dacă nu s-ar fi 
dovedit că Boţea a început să „toarne” la ofiţerul politic. 
Abia atunci a fost ameninţat de dobrogeni cu accidentul în 
mină. Spaima lui Boţea a fost aşa de mare, că nu numaică a 
refuzat să intre în mină în acea zi, lucru pentru care a fost 
băgat la carceră, dar când a fost dus la ofiţerul politic, i-a 
spus acestuia că a fost ameninţat cu moartea, însă n-a vrut 
să-i spună în ruptul capului cine l-a ameninţat. Cum biroul 
politicului se afla în lagăr (în capătul barăcii în care era şi 
bucătăria, sala de mese şi biroul tehnic), mai mulţi deţinuţi 
care ascultau sub fereastră cum ofiţerul politic voia sub 
ameninţări de tot felul să-l oblige să intre în mină, l-au auzit 
pe Boţea spunându-i: „Irimiteţi-mă la penitenciar sau 


împuşcaţi-mă, dar eu în mină nu mai intru”. Până la urmă, 
politrucul l-a repartizat la echipa de inapţi de la suprafaţă, 
unde se ocupa de curăţatul coşurilor, de căratul lemnelor şi 
tot felul de alte corvezi. Cu prima dubă de inapţi care au 
fost trimişi la penitenciar, a plecat şi Boţea. Nu cred că dacă 
ar fi continuat să intre în mină i s-ar fi întâmplat ceva, cu 
toate că, cu mocanii şi macedonenii din Dobrogea nu era de 
glumit. In orice caz, noi am scăpat de un turnător în mină. 
Boţea fusese arestat şi condamnat pentru crimă de război. 
Securitatea, anchetând asupra cazului unui spion sovietic 
(care în timpul războiului fusese prins în portul Constanţa, 
judecat de un tribunal militar, condamnat la moarte şi 
executat), a descoperit, pe lângă aşa-zisa vinovăţie a celor 
care îl arestaseră şi judecaseră, şi complicitatea lui Boţea în 
această afacere. Spionul intrase în legătură cu Boţea, care 
era mobilizat în cadrul trupelor de marină, şi-i ceruse 
anumite informaţii despre portul Constanţa şi flota noastră 
militară. Boţea promisese să i le aducă, dar îl denunţase 
superiorului său şi spionul fusese prins. 

Într-una din zile, după ce terminasem lucrul în abataj, am 
coborât cu Mielu Greculescu pe galeria principală. Mai era 
cam o jumătate de oră până să bată şutul ca să ieşim din 
mină. Cum oboseala începea să se facă simțită după atâtea 
şuturi de noapte fără nici o întrerupere, ne-am găsit un loc 
ferit, pe un braţ de galerie părăsită, către galeria Sfinţilor. 
Pe această galerie nu se mai circula şi avea chiar la 
începutul ei o scândură atârnată, pe care scria: pericol de 
prăbuşire. Chiar la începutul ei erau depozitate, lângă 
perete, nişte grinzi pe care ne-am aşezat şi, rezemaţi de 
perete şi cu picioarele proptite pe şine, am adormit, în 
aşteptarea semnalului de ieşire din mină. 

Nu ştiu de cât timp aţipisem, dar la un moment dat am 
sărit din somn, neputându-mi stăpâni un răcnet de durere. 
Ce se întâmplase? Fără ca noi să fi ştiut, doi deţinuţi 
fuseseră puşi să curețe această galerie abandonată, de tot 
felul de lemne şi scânduri putrede, care formaseră cândva 


lucrările de dulgherie. Trebuiau să le adune, să le încarce 
într-un vagonet, pe care să-l împingă apoi la corfă. Cei doi 
veniseră cu câteva zile înainte cu duba de la Jilava şi era 
prima oară că intrau într-o mină. Erau ţărani din Banat, din 
munţii Caransebeşului, din regiunea Domaşnea, 
condamnaţi în legătură cu partizanii care în acea zonă 
dăduseră mult de furcă Securităţii. Lunile de zile petrecute 
în arestul Securităţii şi, apoi, în Jilava îi aduseseră într-o 
stare scheletică, încât abia se ţineau pe picioare de 
slăbiciune. Pentru acest motiv, Borlovan şi Românu fuseseră 
puşi la o muncă mai uşoară. Cu toate astea, abia reuşeau, 
opintindu-se din răsputeri, să împingă vagonetul pe şinele 
ruginite. Asta a fost norocul meu: prima roată a 
vagonetului, ajungând la vârful cizmei mele de cauciuc, a 
reuşit să-mi strivească vârful de la două degete de la 
piciorul drept, dar s-a oprit în acest obstacol. Dacă 
vagonetul ar fi fost împins cu mai multă putere, ar fi trecut 
şi la piciorul meu stâng şi la cele ale celorlalţi câţiva 
camarazi aşezaţi după mine în aceeaşi poziţie. La strigătul 
meu, toţi au sărit, au înpins înapoi vagonetul şi mi-au 
degajat piciorul. Durerea era aşa de puternică, că nu 
puteam propti piciorul în pământ. Borlovan şi Românu erau 
mai nenorociţi ca mine. Ajutat de Mielu şi de alţii, mai 
sărind într-un picior, mai luat pe sus, am ajuns la corfă. 
Până să ajung în lagăr, a fost un adevărat chin. Durerile 
ascuţite şi zvâcnitu-rile nu s-au potolit până ce am ajuns la 
cabinetul medical. Mache (Dr. Miltiade Ionescu) mi-a scos 
cizma şi ciorapul. Vârfurile celor două degete cu unghii cu 
tot se înnegriseră complet. In afară de comprese reci, nu 
era nimic de făcut, iar Mache mi-a spus că speră că ultimele 
falange nu sunt zdrobite. Am fost scutit 5 zile de muncă şi 
apoi încă câteva zile am lucrat la buraje cu Avocatul Boroş 
şi Tăvi Rădulescu, unde nu era nevoie să umblu. Drumul 
dus-întors din lagăr îl făceam cu chiu cu vai, dar apoi 
stăteam jos tot şutul. Cele două unghii mi-au căzut şi 
degetele s-au vindecat. Cele cinci zile la suprafaţă au fost o 


adevărată mană cerească. M-am odihnit şi am dormit pe 
săturate. Fiind rănit la picior, am scăpat şi de corvezile cu 
care erau prigoniţi cei câţiva scutiţi medical. Părea chiar să 
fie mai avantajos să intri în mină decât să fii scutit medical. 
In mină puteai să mai şi stai, la suprafaţă însă erai în 
permanenţă sub supraveghere şi pus la tot felul de munci, 
cât era ziua de lungă. Şchiop fiind, am fost scutit cu 
adevărat. Nu mergeam decât la curăţatul cartofilor. În 
aceste zile, am stat mult de vorbă cu Mache care absolvise 
Institutul Medico-Militar. Fusese excepţional în şcoală şi 
terminase primul facultatea. Avea o memorie extraordi- 
nară. 

Ne-am povestit reciproc episoade din viaţă şi aşa am aflat 
că la 8 Noiembrie 1946 când am luat parte la manifestaţia 
din Piaţa Palatului, el era la Institutul Medico-Militar. Pentru 
a împiedica manifestaţia, regimul a încercat să oprească 
accesul publicului în piaţă şi a instalat cordoane pe toate 
străzile care duceau în Piaţă. Cum măsura a fost luată în 
pripă şi probabil că nu aveau alte unităţi la îndemână, au 
recurs la elevii-ofiţeri ai Institutului Medico-Militar şi Mache 
mi-a spus că el cu încă câţiva camarazi au fost puşi să 
oprească trecerea spre Piaţa Palatului, pe strada Rosetti, 
între blocul Angelescu şi blocul Malaxa. Un grup de 
prieteni, care eram hotărâți să mergem la manifestaţie, s- 
au strâns la mine în blocul Malaxa, unde locuiam. Când am 
pornit, am încercat să ajungem în piaţă prin Str. Wilson, 
însă n-a fost chip să trecem prin cordoane. Ne-am decis 
atunci să încercăm prin altă stradă. Am pornit-o către 
Maria Rosetti. Şi aici am dat de un cordon, dar un ofiţer, 
mic de talie şi cam grăsuţ, ne-a făcut semn râzând să 
trecem repede. Acum, după atâţia ani, la Cavnic. Ne-am 
cunoscut: ofiţerul fusese Mache. 

Ţinuta lui Mache la cabinetul nedical de la Cavnic a fost 
ireproşabilă. Era pus între ciocan şi nicovală. 

Şi a făcut o permanentă echilibristică, pentru a ajuta cât 
mai mult pe deţinuţi, fără a da impresia administraţiei că 


lucrează împotriva intereselor ei. In afară de cazurile grele 
de boală sau accidentaţi care ocupau cele câteva paturi ale 
infirmeriei, Mache dădea zilnic scutiri de muncă unui 
număr de deţinuţi. Limita acestui număr îl aducea veşnic în 
conflict cu administraţia, mai ales cu, lămâie care de multe 
ori venea să asiste personal la vizita medicală, spre a se 
convinge că cei pe care-i scuteşte sunt în adevăr bolnavi. 
Tămâie avea un singur criteriu de admitere a scutirilor: 
bolnavul să aibă peste 38* temperatură. În fiecare zi erau 
între 18 şi 25 de oameni scutiţi, ceea ce îl înfuria peste 
măsură. Din acest număr, 5 până la 7 inşi erau zilnic scutiţi 
de Mache, fără a fi bolnavi propriu-zis. Cunoscând toţi 
oamenii din lagăr şi mai ales starea lor fizică, Mache scutea 
zilnic alţi 5 până la 7, pentru a le da posibilitatea să se 
odihnească şi să se mai refacă. Îi alegea pe cei mai slabi, pe 
cei mai în vârstă, şi-i declara bolnavi. În fiecare zi avea loc o 
adevărată tocmeală cu privire la scutiri. Se recurgea la tot 
felul de subterfugii, simulări etc. Pentru a-l convin-ge pe 
Tămâie. De multe ori când Tămâie asista la luarea 
temperaturii, cel care-şi lua temperatura se rezema cu 
spatele de soba încinsă din cabinet, în aşa fel ca vârful 
termometrului să atingă soba. Pe măsură ce lunile se 
scurgeau, numărul celor inapţi creştea, fie din accidente 
care provocau infirmităţi, fie din rândul celor mai în vârstă, 
cu mulţi ani de închisoare executaţi, cu ani de muncă grea 
la Canal sau Baia Sprie, trecuţi prin perioade repetate de 
înfometare şi la care ceda câte un organ, mai ales ficatul, 
inima sau plămânii şi deveneau astfel bolnavi cronici. 
Afecţiunile se agravau din cauza muncii grele în lipsă de 
aer, a extenuării şi lipsei de odihnă suficientă, a alimentaţiei 
nepotrivite - regim medical nefiind prevăzut decât pentru 
cei câţiva internaţi în infirmerie. De un tratament adecvat 
cu medicamente nu se putea vorbi. Cabinetul medical 
ducea o lipsă cronică. Una era lista întocmită de Mache cu 
medicamentele şi cantităţile necesare şi alta era cota 
trimestrială care i se repartiza. Am apucat o perioadă de 


aproape o lună de zile, în care nici vată şi nici pansamente 
nu erau, darmite medicamente. Cum am spus, cu cât timpul 
trecea şi numărul infirmilor şi inapţilor creştea, în 
detrimentul numărului celor ce intrau în mină, cu atât 
conflictul zilnic dintre Mache şi administraţie devenea mai 
acut în privinţa scutirilor medicale. Iar când îl acuzau pe 
Mache că sabotează producţia scutind oamenii fără motiv 
şi-l amenințau că-l bagă la lucru în mină, el părăsea 
cabinetul medical şi se prezenta cu primul schimb la poarta 
minei. Cum ceilalţi medici (2 sau 3), câţi mai erau în lagăr şi 
lucrau în mină, refuzau să-i ia locul la cabinet, tot 
administraţia ceda şi nu-l lăsa să intre în mină. Se cădea la 
un compromis: administraţia se angaja să accepte 
hotărârile medicale ale lui Mache, iar Mache promitea să 
scutească oamenii cu economie şi numai în cazurile mai 
grave. Promisiunile erau de obicei respectate până a doua 
zi, când Tămâie protesta iar că sunt prea mulţi scutiţi, iar 
Mache justifica şi apăra cu încăpățânare cazul fiecărui 
scutit în parte. 

În ultimele zile cât am lucrat cu Boroş şi Tăvi Rădulescu, 
am transportat şi eu către sfârşitul şutului, burajele la 
diferite locuri de muncă, într-unul din aceste drumuri m-am 
oprit de vorbă cu câţiva deţinuţi. Făceau haz de unul din ei, 
pe nume Canache, macedonean de origine, muncitor din 
Turnu-Severin şi legionar şi căruia îi fusese repartizat ca 
tovarăş de echipă, Katz. Katz, croitor sau coupeur cum îşi 
zicea el, este cel despre care am mai spus că la Jilava 
aştepta să fie eliberat şi care, ajungând o dată cu mine la 
Cavnic, aflase aici că fusese condamnat. Era unul din 
singurii doi evrei care se aflau la Cavnic. Era un om voinic, 
chiar gras şi devenise celebru cu paltonul lui gris pe care-l 
purta tot timpul. Până şi în mină intra cu el. Fusese 
repartizat împreună cu Canache pe galeria Sfinţilor, unde, 
în acea căldură aproape insuportabilă de 40 de grade, 
trebuiau să spargă cu baroasele nişte blocuri de minereu. 
Aceşti bolovani, de peste o tonă greutate fiecare şi dintr-o 


rocă foarte dură, trebuiau fărâmiţaţi pentru a fi apoi 
aruncaţi în rostogoale. Canache, slăbit de puşcărie, muncea 
cu resemnare cât îl duceau puterile. Katz, tacticos din fire şi 
leneş, numai în chiloţi, stătea mai mult aşezat şi se văita de 
căldură, ştergându-se de sudoarea care curgea şiroaie. Era 
un mucalit şi vorbele şi aprecierile lui erau pline de humor. 
Tămâie trecuse ceva mai înainte pe la locul lor de muncă şi 
le spusese că până la sfârşitul şutului bolovanii trebuiau să 
dispară, de nu, îi va băga la carceră. Acum era sfârşitul 
şutului şi mai rămăseseră doi bolovani uriaşi, intacţi. Câţiva 
camarazi veniseră să-i ajute. Printre ei Gheza, unul din 
brigadieri, un ungur din Ardeal. Gheza îşi câştigase 
simpatia deţinuţilor încă de la Baia Sprie, unde se dovedise 
a fi un băiat corect şi cum nu avusese nici un conflict cu 
administraţia, aceasta aprobase propunerea biroului nostru 
tehnic de a-l numi brigadier. Mai toţi brigadierii de la 
Cavnic erau oameni de-ai noştri şi nu de-ai administraţiei, 
cum fusese cazul la Baia Sprie. Pe rând, câte 2 din deţinuţii 
adunaţi, treceau la baroase şi loveau în bolovanii de 
minereu până ce oboseau, lăsând apoi locul altor doi care 
între timp se mai odihniseră. Cei care timp de câteva 
minute bătuseră cu baroasele îşi trăgeau sufletul la câţiva 
metri de bolovani, în jurul lui Canache şi Katz. Mă oprisem 
şi eu lângă ei, când deodată m-am simţit stropit de sus până 
jos cu... Sânge. De la vreo trei metri distanţă, dintr-o 
lovitură de baros, sărise o aşchie minusculă dintr-un 
bolovan şi-l atinsese pe Gheza la picior, pe partea interioară 
a genunchiului. Pornită cu viteza unei schije, aşchia îi 
secţionase o venă mai aparentă de la picior şi la fiecare 
pulsaţie, sângele ţâşnea în jeturi, la mai mult de un metru 
distanţă. 'Tăietura nu era mai mare de un centimetru şi 
Gheza nici n-o simţise. După primele clipe de nedumerire, 
mi-am scos chiloţii, singurul lucru pe care-l aveam pe mine, 
i-am rupt şi i-am făcut o legătură strânsă, imediat deasupra 
tăieturii. Sângele a încetat să mai ţâşnească. Ajutându-l pe 
Gheza, căruia îi amorţise piciorul din cauza legăturii prea 


strânse, am pornit cu el spre postul de prim ajutor, unde Dr. 
Paul lovănescu s-a ocupat de el A doua zi, nu mai avea 
NIMIC. 

Aşa s-a terminat şi cu chiloţii doamnei Mark, căci cu ei 
făcusem legătura la piciorul lui Gheza. După ce l-am lăsat 
pe Gheza pe mâna lui Paul, m-am întors să-mi iau burajele 
căci se apropia sfârşitul şutului. Ajungând la capătul 
galeriei principale, de unde la dreapta începea galeria 
Sfinţilor, aveam drept în faţă, (aşa cum se poate vedea în 
schiţa minei) un puț părăsit şi înfundat. O stâncă uriaşă se 
prăbuşise de undeva de sus şi se oprise, prinsă în pereţii 
puţului, cam la 2 metri înălţime. Puţul avea o dimensiune 
cam de 3 metri pe 3. Şi stânca, cu forma ei neregulată, avea 
cam tot atât. Curiozitatea era că această masă de câteva 
tone putea fi făcută să oscileze într-o parte şi alta, 
împingând-o fără efort cu o rangă, stânca fiind proptită în 
pereţii puţului numai în două puncte, care funcționau 
întocmai capetelor unei axe. La aspectul înfricoşător al 
locului se mai adăuga căderea de apă, probabil dintr-un 
izvor subteran. Într-o adevărată ploaie torențială, apa 
curgea continuu pe lângă stânca blocată în puţ, cu un 
zgomot de cascadă, care se auzea de la distanţă. In dreptul 
puţului, pe galerie, atârna o scândurică pe care scria 
„pericol de moarte”, ca nimeni să nu se încumete sub 
stânca ce se putea prăbuşi oricând. 

Numai Colea Ungureanu şi cu mine cercetasem locul mai 
îndeaproape, în speranţa găsirii unei scăpări spre libertate. 
Aflasem însă după aceea, de la un artificier, că la gura 
puţului de la suprafaţă, fusese instalată o grilă din şine de 
cale ferată sudate şi fixată în beton. 

Pe măsură ce mă apropiam de puț, zgomotul căderii de 
apă creştea, lucru cu care mă obişnuisem. Ceea ce mi-a 
atras de data aceasta atenţia era faptul că perdeaua de apă 
era luminată şi lumina nu venea de la lampa mea, ci de la o 
lampă de carbid, atârnată chiar de stânca înţepenită în 
pereţii puţului. Când m-am apropiat, nu mi-a venit să cred: 


sub stâncă, gol, Katz se săpunea de zor, în modul cel mai 
firesc, de parcă ar fi fost acasă sub cel mai banal duş. 

I-am strigat: 

— Domnule Katz, ai înnebunit? Nu te uiţi ce e deasupra 
capului du-mitale? 

La care Katz, cu accentul lui specific ovreiesc, puţin 
interogativ, mi-a răspuns: 

— Păi dacă mă uit, credeţi că mă mai pot spăla? 

Şi până n-a terminat cu spălatul, n-a ieşit de sub stâncă. 
Nu ştiu dacă a fost curaj, inconştienţă sau prostie din 
partea lui Katz, dar, în orice caz, răspunsul lui a făcut hazul 
întregului lagăr. 

După perioada de aşa-zisă convalescenţă la echipa de 
buraje, am revenit la munca mea dinainte, de ajutor de 
perforator. Întâmplarea a făcut că în acel moment Mielu 
Greculescu fusese mutat în celălalt schimb iar Alecu 
Caranica, care era perforator în schimbul meu, rămăsese 
fără ajutor. Am devenit ajutorul lui. Ne cunoşteam deja de 
câtva timp. Făcea parte din grupul macedonenilor din 
Dobrogea. Toţi erau legionari din organizaţia cunoscută sub 
numele de „Babadag”. În momentul în care intrasem în 
vorbă cu ei, le pomenisem de originea mea macedoneană şi 
de numele strămoşilor mei care se trăgeau de la Bitolia 
(fostul Monastir). M-a uimit rapiditatea cu care i-au 
localizat pe aceşti strămoşi ai mei şi rubedeniile lor, de care 
eu nici nu ştiam. Cu timpul, cunoscându-l mai bine şi fiind 
imediat adoptat de ei ca unul de-ai lor, mi-am dat seama cât 
de curaţi sunt, cât de mult ţin la tradiţiile lor şi cum şi-au 
păstrat limba şi cultivat obiceiurile, chiar dacă unii erau 
născuţi şi crescuţi în România. 

De fiecare dată când eram prezentat unuia de-al lor, 
spunându-mi numele, urma formula explicativă în dialect 
aromânesc: „E fecior de-al nostru, dar şi-a pierdui graiul”. 
Am spus „explicativă”, pentru că se grăbea să-l asigure pe 
respectivul că nu sunt grec. Pentru greci, sârbi şi bulgari, 
păstrau în continuare o antipatie, de pe vremea când 


fuseseră minoritari în Grecia, Iugoslavia şi Bulgaria. Toţi 
aromânii formau un grup aşa de aparte şi omogen, încât 
nici nu erau categorisiţi de ceilalţi deţinuţi ca legionari, ci 
ca macedoneni. În general, mărunți de talie, iuți şi în 
mişcări şi la vorbă. De înţeles, nu-i înţelegea nimeni, fiindcă 
între ei vorbeau aromâneşte şi chiar dacă unii mai 
prinseseră câte ceva din dialectul lor, nu-i puteau urmări 
din cauza repeziciunii cu care vorbeau. De o cinste şi 
solidaritate cu totul ieşite din comun, dacă îţi erau prieteni, 
puteai conta pe ei în cele mai grele situaţii. Pot spune că mă 
simţeam între ei ca în mijlocul unei familii ideale, iar cu 
Alecu Caranica m-am împrietenit şi am rămas în echipă cu 
el, până la plecarea mea de la Cavnic. Cred că primul 
nostru loc de muncă a fost în abatajul „galeriei Gheorghe”. 
Nu numai că ne-am înţeles bine din toate punctele de 
vedere, dar şi la lucru ne-am potrivit: amândoi lucram 
repede şi bine sincronizaţi în mişcări. Alecu fiind şi un bun 
perforator, ne terminam foarte repede treaba, iar restul 
şutului, ori ajutam pe alţii din apropiere, ori ne aşezam la 
nişte şuete interminabile. Este primul om de la care am 
aflat despre celebra „Reeducare”. Trecuse şi el prin ea, dar 
nu prin faza ei cea mai grea de la Piteşti, ci la Gherla şi la 
Canal, Nu fusese marcat de acea perioadă a vieţii lui, cum 
era cazul cu foarte mulţi alţii, care trecuseră prin 
„Reeducare” şi pe care am avut ocazia să-i întâlnesc. Poate 
fiindcă nu trecuse prin faza ei cea mai virulentă de la 
Piteşti. Poate... Şi datorită perfectului lui echilibru şi fizic şi 
sufletesc, a acelei robuste constituţii, aproape primitivă., a 
omului sănătos şi la trup şi la minte, pe care o întâlneai la 
macedoneni. Tot ceea ce am aflat despre reeducare în 
decursul anilor, din confidenţele ce mi s-au făcut de unii, voi 
povesti mai pe larg, mai târziu. 

Alecu Caranica, cu toată înfăţişarea lui dură şi vorba lui 
aspră, avea o inimă de aur. Era de talie mijlocie, slab, dar 
musculos, cu mâini foarte puternice. La figură semăna 
foarte tare cu efigia lui lon Vodă cel Cumplit, pe care o 


cunoşteam cu toţii din manualele de istorie. Aşa îi şi 
spuneam în glumă. Bărbia voluntară, dar mai ales ochii te 
impresionau. Mari şi negri ca tăciunele. Rar am văzut o 
privire aşa de pătrunzătoare. Vocea groasă şi puternică, cu 
o nuanţă autoritară, i-o recunoşteai de la distanţă. Vorbea 
clar, sigur şi răspicat. Acum, că mă gândesc, cred că nu l- 
am auzit niciodată vorbind în şoaptă. 

Prieten nedespărţit şi de altfel văr cu Alecu era Gheorghe 
Gache, ştiut de toţi după diminutivul aromânesc „Guşa”. 
Băiat înalt (lucru destul de rar la macedoneni), brunet, cu 
trăsături frumoase. Avea un cap de statuie antică, de atlet 
grec. Şi el era tot perforator şi multă vreme am fost vecini 
de loc de muncă. 

Un alt macedonean care era mereu în preajma lui Alecu 
era Dică Petre. Era una din figurile ieşite din comun ale 
lagărului. Toată lumea îi spunea „văru Dică”, fiindcă era 
tocmai felul lui de a se adresa oamenilor, cu formula: „măi 
vere!” Era foarte tânăr; cred că fusese arestat la 17 ani. 
Fusese ataşat trup şi suflet lui Gogu Puiu, care devenise o 
figură aproape legendară a rezistenţei din Dobrogea. Gogu 
Puiu cutreierase toate satele dobrogene şi reuşise să 
organizeze întreaga rezistenţă din regiune, care la început 
anihilase orice reacţie a autorităţilor comuniste locale. 
Temeritatea acţiunilor lui şi solidaritatea pe care o 
manifestau localnicii în a-l găzdui şi a nu-i divulga prezenţa 
timorase şi paralizase până şi pe cei câţiva milițieni din 
comunele dobrogene. Degradarea autorităţii locale 
ajunsese în aşa hal, încât Gogu Puiu îşi făcea apariţia în 
plină zi, trecând înarmat pe drumul principal al satului, prin 
faţa Postului de Miliție, iar milițienii se făceau că nu-l văd, 
pentru a nu-şi risca viaţa. În toate aceste câteva luni, în 
care într-o bună partea a Dobrogei nu mai funcţiona 
autoritatea centrală, Dică Petre (Văru Dică) fusese 
aghiotantul, omul de încredere şi de legătură al lui Gogu 
Puiu. 


Dar a venit şi reversul medaliei. Bucureştiul a hotărât să 
lichideze cu orice preţ şi prin orice mijloace, focarele de 
rezistenţă din ţară. Aşa au început acţiunile de mare 
anvergură ale Securităţii în Munţii Vrancei, Dobrogea, 
Banat, Muscel şi peste tot unde se manifesta vreo 
împotrivire. Batalioane întregi ale trupelor de intervenţie 
ale Ministerului de Interne au invadat regiunile respective, 
pe picior de război. Au procedat ca în timp de război în 
teritoriu inamic. Nu s-a cruțat nimic. S-au împuşcat oameni, 
s-au împuşcat vite, s-au devastat gospodării. S-au schingiuit 
în mod bestial oameni, femei, bătrâni şi copii, ca să 
denunțe, să declare, să spună tot ce ştiu despre cei care se 
împotriveau regimului. Şi când ordinea a fost restabilită, cei 
care au scăpat cu viaţă şi care avuseseră o cât de mică 
legătură, chiar şi numai de rudenie cu cei care puseseră 
mâna pe arme, au luat drumul puşcăriilor; familii întregi au 
umplut temniţele, neveste, mame, surori, bătrâni şi tineri. 
Când satele din Dobrogea au fost năpădite de trupe şi cerul 
s-a strâns, din stăpânul de ieri, Gogu Puiu a ajuns fugarul şi 
hăituitul zilei. Şi totuşi o bucată de timp, cu toate eforturile 
Securităţii şi preţul pus pe capul lui, ascunzătorile lui n-au 
fost descoperite. A venit însă şi ziua când satul în care se 
afla a fost înconjurat de trupe. 

Gogu Puiu era ascuns cu nedespărţitul lui, Dică Petre, într- 
un patul de porumb. Nemaifiind scăpare, i-a spus lui Dică să 
rămână ascuns în ştiuleţi şi să nu iasă de-acolo orice s-ar 
întâmpla. Numai când s-or linişti lucrurile să plece acasă în 
sat la el şi să-şi vadă de treabă. Şi Dică, din ascunzătoarea 
lui, l-a văzut coborând din patul şi l-a urmărit cu privirea 
cum se îndepărta de ascunzătoare, adăpostindu-se ca să nu 
fie văzut. Când a ieşit în teren deschis, îndreptându-se către 
o şiră de paie, a fost somat. A ripostat cu foc de armă, 
alergând spre şira de paie. Soldaţii au tras şi ei. Ajuns la 
şira de paie şi văzându-se înconjurat, s-a oprit şi Dică l-a 
văzut cum şi-a explodat o grenadă la piept. Povestea asta 
am auzit-o de la Văru Dică de mai multe ori şi mi-a fost 


confirmată de mulţi alţii. De fiecare dată când termina 
povestea, i se umpleau ochii de lacrimi, se scula şi pleca. 
Odată, mi-a spus că cea mai fericită perioadă din viaţa lui a 
fost cea pe care a petrecut-o alături de Gogu Puiu. Când |- 
am cunoscut mai bine, l-am înţeles şi nu m-am îndoit de 
sinceritatea afirmației lui. 

Dică era ţăran simplu, cu câteva clase primare. Crescuse 
la oi şi de la oi plecase când l-a urmat pe Gogu Puiu. Avea 
un simţ al dreptăţii şi al cinstei cum rar am văzut. Oricât de 
grandilocventă ar părea expresia, dar am convingerea că 
Dică Petre se născuse cu suflet de erou. După moartea lui 
Gogu Puiu, rămăsese ca orfan, şi nevoia lui de a crede în 
cineva şi a i se devota îl făcuse să se ataşeze de Alecu. Nu 
cu supunere sau slugărnicie şi nici cu manifestări 
sentimentale. Era foarte mândru şi-şi ascundea cu discreţie 
sentimentele, într-un fel de a fi permanent ironic, sarcastic, 
chiar batjocoritor. 

Pe Alecu îl cunoscuse la Canal. Lucraseră împreună la una 
din „Coloniile” Canalului şi Alecu îmi povestea cum Dică, 
împingându-şi roaba plină cu pământ până sus în vârful 
dealului unde trebuia s-o răstoarne, se oprea, se rezema în 
coarnele roabei şi privea cu ochi pierduţi în zare. Din acel 
loc se vedea satul lui şi se putea distinge casa fetei pe care 
o iubea. Mi-aduc aminte că o chema Leanţa. 

La capătul fiecărui drum se oprea să privească, şi tot şirul 
de deţinuţi care venea în urma lui cu roabele încărcate 
trebuia să se oprească şi el. Gardianul observa stagnarea 
lucrului şi în lagăr Dică suferea consecinţele: bătaie şi 
carceră. Acum vărul Dică fusese repartizat ca rulator la 
echipa noastră. Lucram cu Alecu la breşe de steril într-un 
abataj. Cum intram în mină şi ne urcam în abataj, Dică 
trebuia sa ruleze (transporte) roca sterilă rezultată din 
explozie, liberând mai întâi fundul breşei, pentru ca Alecu şi 
cu mine să ne putem instala aparatul şi furtunele, ca sa 
începem perforatul. Această primă parte a rulajului o 
făceam toţi trei împreună. Apoi, Alecu şi cu mine ne apucam 


de perforat, iar Dică continua să debleieze breşa, încărcând 
cu lopata materialul steril în roabă şi cărându-l în abataj, 
unde îl împrăştia pe jos, pentru a ridica astfel nivelul 
planşeului (şi deci, a face accesibilă cerimea perforatorului 
care urma să mai exploateze un strat de minereu din filon). 

Munca rulătorilor era una din cele mai grele, mai ales a 
celor care lucrau la minereu, fiindcă aceştia erau supuşi 
unei presiuni permanente, pentru a alimenta rostogoalele, 
din care se încărcau vagoneţii de pe galeria principală. Cei 
care lucrau la rulaj în breşele de rocă sterilă erau mai puţin 
supravegheați aşa că puteau lucra într-un ritm mai 
suportabil, având posibilitatea să-şi mai tragă sufletul. 

Instrumentele rulătorilor erau: covăţica, lopata şi roaba. 
Covăţica (un recipient din tablă groasă de fier) trebuia 
umplută cu mâna şi apoi deşertată în roabă. Această 
operaţie, în poziţie aplecată şi ridicatul covăţichii, încărcată 
de sute de ori pe zi, era o muncă istovitoare. Datorită celor 
de la Baia Sprie, mai experimentați ca noi, aproape toate 
covăţicile care se găseau în mina de la Cavnic au dispărut 
din prima săptămână; ascunse sau îngropate sub rambleu. 
Vinovaţii nu puteau fi găsiţi, iar din lipsă de covăţici 
încărcarea roabelor cu lopata a rămas singura posibilitate, 
ceea ce reprezenta, oricum, o muncă ceva mai uşoară. 

Cât priveşte perforatul la breşele de steril, tehnica era 
următoarea: (Voi încerca s-o ilustrez şi printr-o schiţă.) 
Primul grupaj de găuri pe care trebuia să le perforez purta 
numele de „einbruch”, expresie împrumutată din germană, 
din vremea Imperiului austro-ungar. Existau mai multe 
feluri de einbruch: austriac, italian, unguresc etc. Pentru a 
nu intra în prea multe detalii, care nu-şi au rostul aici, mă 
voi limita să dau explicaţii numai despre unul din ele. 

În centrul peretelui de rocă trebuiau perforate şase găuri, 
dispuse pe două rânduri verticale (trei în stânga, trei în 
dreapta). Intre găuri, de sus în jos (adică pe verticală), 
trebuia să fie o distanţă de aproximativ 50 cm., iar între 
cele două rânduri verticale, o distanţă cam de 80 cm. 


Aceste găuri se perforau oblic, adică: cele de pe rândul din 
stânga, oblic spre dreapta şi cele de pe rândul din dreapta, 
oblic spre stânga, deci cu tendinţa ideală de a le face să se 
întâlnească două câte două în interiorul rocii. (Adică: 
primele două de sus între ele, următoarele două din mijloc 
între ele şi cele două de jos între ele). Urmau apoi alte două 
găuri care trebuiau plasate în stânga şi alte două, în 
dreapta celor două rânduri verticale, la mijlocul distanţei 
dintre primele găuri şi puţin mai spre exterior. Aceste găuri 
trebuiau perforate tot spre acel centru ideal din interiorul 
rocii, dar mai puţin oblic ca primele şi se numeau găuri de 
ajutor. Toate aceste 10 găuri formau einbruchul. 

Al doilea grupaj de găuri forma „coroana” şi consta dintr-o 
serie de 10, 12, 15 găuri, care urmau să dea profilul breşei. 
Aceste găuri trebuiau sa fie cât mai lungi posibile şi 
perforate perpendicular pe peretele de rocă. Încărcatul 
găurilor şi lungimea fitilelor Bickford erau calculate de 
artificieri în aşa fel ca exploziile să se succeadă într-o 
anumită ordine. Primelor şase găuri ale einbruch-ului li se 
puneau fitilele cele mai scurte, deci explodau primele şi, 
prin felul în care aceste găuri erau perforate, rupeau şi 
aruncau afară un prim miez din roca compactă. Urma 
explozia celor 4 găuri de ajutor ale einbruch-ului 
(prevăzute cu fitile mai lungi decât primele) care mai rupea 
nişte felii din rocă, mărind golul rezultat din prima explozie. 

Ultimele găuri care explodau, având fitilele cele mai lungi, 
erau găurile din „coroană”, care prăbuşeau restul de rocă 
spre interiorul care nu mai prezenta rezistenţă, din cauza 
golului produs de primele două explozii. 

Abatajul în care lucram avea aer bun, bucurându-se de o 
ventilaţie naturală, iar temeperatura era potrivită. 
Munceam goi până la brâu iar când stăteam ne puneam 
cămăşile. 

După plecarea din abataj a primului schimb, se scurgeau 
vreo 2-3 ore până la sosirea schimbului următor, răstimp în 
care aveau loc împuşcăturile (exploziile). 


Aerisirea era destul de bună, deoarece până ce noi 
apucam să urcăm cu toate sfredelele la locul nostru de 
muncă, gazele toxice produse de explozie se împrăştiau 
aproape complet. Totuşi, unii mai sensibili, cum era şi cazul 
lui Dică, se resimţeau. Aveau amețeli şi dureri de cap. Mi- 
aduc aminte de un episod care a făcut hazul întregului 
lagăr şi al cărui erou principal a fost Dică. Ne-am trezit la 
începutul şutului cu Tămâie în inspecţie. 

Văzându-l pe Dică aşezat şi cu capul în mâini, l-a întrebat 
de ce nu se apucă de lucru. Dică i-a spus că are dureri 
grozave de cap şi că se va apuca deîndată ce i se vor mai 
linişti. Pentru un moment, ni s-a părut că Tămâie dă dovadă 
de înţelegere, pentru că s-a suit pe grămada de rocă sterilă 
căzută în urma exploziei şi a trasat cu o sapă un şănţuleţ 
de-a curmezişul ei. Apoi i-a spus lui Dică că dacă evacuează 
sterilul din breşă până la dunga trasată de el, restul 
timpului până bate şutul îl autorizează să se odihnească şi 
chiar să coboare pe galeria principală, unde era aer curat. 

Cantitatea de steril indicată de Tămâie reprezenta vreo 3 
ore de muncă. Tămâie a plecat iar noi am decis să punem 
mâna pe lopată şi roabă, să-l ajutăm pe Dică să termine cât 
mai repede ca să poată pleca la aer curat pe galerie. Într-o 
oră treaba a fost gata şi Dică îşi punea tocmai cămaşa şi se 
pregătea să coboare din abataj, când a apărut din nou 
Tămâie. Dică i-a spus că a rulat tot materialul până la locul 
indicat, dar Tămâie i-a spus că munca încetează când bate 
şutul şi că până atunci să golească breşa de tot. Tămâie a 
plecat din nou, iar Dică s-a apucat cu îndârjire de lucru. Dar 
cum? A început să care înapoi, din abataj în breşă, tot 
materialul pe care, cu atâta trudă, toţi trei îl rulasem mai 
înainte în sens invers. Am încercat să-l calmăm, dar n-a fost 
chip. Cum şi noi trebuia să ne facem norma din acea zi, ne- 
am apucat de perforat, iar Dică a muncit cu furie tot şutul şi 
nu s-a lăsat până ce n-a umplut breşa la loc. Când către 
sfârşitul şutului 'Tămâie a venit din nou şi a văzut isprava, 


Dică a ţinut să-i mai şi spună că-i pare rău că a crezut în 
cuvântul lui. 

Tămâie a plecat înjurând iar Dică a stat trei zile la carceră. 
De atunci însă lămâie nu se mai oprea la locul nostru de 
muncă, când venea în inspecţie în mină. 

În tot acest timp, continuam să mă întâlnesc, fie în lagăr, 
fie pe drumul de intrare sau ieşire din mină, cu Colea 
Ungureanu, cu care am sfârşit prin a pune la punct planul 
nostru de evadare. Ne hotărâsem pentru singura soluţie 
care ni s-a părut posibilă, cu toate riscurile pe care le 
prezenta. 

Observasem că la ieşirea din mină, pe galeria care pornea 
de la ultima corfă şi mergea până la lagăr, exista o 
posibilitate de a ne ascunde. Cam pe la jumătatea ei, pe o 
distanţă de vreo 29 m. (o porţiune unde, probabil, roca nu 
era prea solidă), galeria fusese căptuşită cu ziduri pe 
pereţii laterali iar sus fusese zidită în boltă. Între această 
boltă zidită şi bolta naturală (cerimea) a galeriei rămăsese 
un spaţiu liber. Odată, la ieşirea din mină, am rămas 
amândoi în urma celorlalţi patru camarazi cu care urcasem 
în aceeaşi corfă şi am cercetat locul. Am constatat că, cu 
oarecare dificultate, ne puteam sui şi strecura în acel 
spaţiu. Prea adânc nu ne puteam vâri, din cauză că după 
vreo 2 m., acest mic tunel se înfunda. 

În alte două zile, ne-am potrivit în aşa fel ca să ieşim 
ultimii din mină. În corfa care transporta pe ultimii deţinuţi 
se suiau şi cei doi milițieni care se aflau la puț. În această 
ultimă corfă, ne-am suit ultimii trei deţinuţi din schimb şi cei 
doi milițieni. Când am pornit pe galeria cu pricina (adică cu 
ascunzătoarea) spre lagăr, noi deţinuţii mergeam înainte 
iar cei doi gardieni în urmă. Am făcut de două ori traseul în 
aceste condiţii, la interval de câteva zile, spre a observa 
dacă gardienii controlează la retragerea lor din mină, 
spaţiul de deasupra bolţii. La primul drum nici nu s-au uitat 
iar a doua oară, unul din ei a ridicat lampa în sus, fără să se 
oprească din mers. Ne-am dat seama că, dacă cineva s-ar fi 


aflat în ascunzătoare, nu l-ar fi putut vedea. Era clar că era 
vorba de o delăsare în îndatoririle de pază, din cauza 
rutinei zilnice şi de care aveam intenţia să profităm. Totuşi, 
riscul ca, tocmai în ziua în care noi aveam să ne aflăm în 
ascunzătoare, gardianul să aibă o recrudescenţă de 
vigilenţă, nu putea fi exclus. Ne-am hotărât să-l acceptăm! 

Urma deci ca în ziua stabilită să ieşim din mină ca de 
obicei, cu una din corfele de pe la mijlocul transportului, pe 
galeria respectivă, să rămânem în urma celorlalţi patru şi 
să ne strecurăm cât mai în fundul ascunzătorii. Apoi să 
aşteptăm până ce vor trece pe sub noi, spre lagăr, ultimii 
deţinuţi şi cei doi gardieni şi după ce lumina lămpilor lor va 
dispărea după primul cot al galeriei, să coborâm din 
ascunzătoare şi să facem cale întoarsă până la puţul corfei. 
Ar fi urmat să urcăm până la suprafaţă, prin suitoarea care 
se afla de-a lungul casei corfei. Din momentul în care vom 
începe să urcăm prin suitoare, ne vom angaja în 
necunoscut. Nu ştiam ce ne va aştepta sus: ieşire la cerul 
liber? Vreo poartă sau grilă ferecată? Sau santinelă 
înarmată? 

Hotărâsem să ne încercăm totuşi norocul, fiindcă numai de 
noroc era vorba. Discutând cu Colea, am fost amândoi de 
acord în privinţa celor trei surprize posibile, care ne-ar 
putea aştepta la capătul de sus al suitorii. Bineînţeles, 
mizam pe libertate, dar dacă nu va fi să fie, amândoi, fără 
ezitare, preferam ipoteza sentinelei, care va face uz de 
armă şi va curma scurt aventura noastră, scurt şi fără 
durere. Nu ne temeam decât de cea de-a treia posibilitate: 
uşa ferecată sau grila. Ceea ce ar însemna să fim prinşi ca 
şoarecii în cursă şi să cădem pe mâna administraţiei şi 
pazei lagărului nostru. Ce ar urma? O ştiam din alte cazuri 
de evadări nereuşite, de la Canal şi Aiud, când cei prinşi de 
paza propriei lor închisori, au fost schingiuţi îngrozitor şi 
schilodiţi în bătăi, de gardienii furioşi la gândul propriei lor 
soarte dacă evadarea ar fi reuşit. A rămas deci hotărât, că 
ne vom încerca norocul când va veni primăvara şi va înverzi 


pădurea. Până atunci vom încerca să ne informăm despre 
situaţia de la ieşirea suitorii la suprafaţă. 

Iarna era în toi şi acum mai aveam de făcut faţă şi 
problemei încălzitului barăcilor, cât şi unei corvezi în plus la 
ieşirea din mină: curăţatul zăpezii în curtea lagărului. Cota 
de lemne repartizată de Combinatul Minier nu ajungea la 
destinaţie (adică la barăcile noastre), decât în mică 
cantitate, fiind deviată spre clădirea administraţiei, care se 
afla în afara lagărului şi spre locuinţele ofiţerilor şi 
gardienilor. Prin decembrie ni s-a adus la cunoştinţă că 
lemnele pentru noi s-au terminat şi că administraţia a 
obţinut de la direcţia minei permisiunea să utilizăm pentru 
foc toate resturile de scânduri, stâlpi şi traverse vechi şi 
putrede din galerii. Aşa că, la ieşirea din mină, fiecare din 
noi lua cu el cât putea duce, din aceste rămăşiţe putrede şi 
îmbibate cu apă, care produceau mai mult fum decât 
căldură. Dar şi această sursă s-a epuizat şi, încet, încet, am 
început să strecurăm printre ţăndărite şi putregaiurile pe 
care le căram sub braţ şi câte o bucată de lemn bun de 
lucru. După un timp, acest furt de lemne a fost mai bine 
organizat. Fiecare echipă de dulgheri lua traverse noi de 
cale ferată (aduse de la suprafaţă pentru a înlocui pe cele 
vechi şi putrezite), le tăia în bucăţi de 50-60 cM. Lungime şi 
fiecare din noi luam câte una sub braţ la sfârşitul şutului. 
Traversele fiind din lemn de stejar crouzotat erau un 
combustibil ideal, ardeau foarte bine şi dădeau căldură 
mare. 

La început ne dădeam osteneala să dăm bucăţilor de 
traversă tăiată un aspect de lemn vechi, mânjindu-le cu 
noroi, pentru ca la intrarea în lagăr gardienii să nu-şi dea 
seama de provenienţă. Din când în când, a mai fost prins 
câte unul din noi şi băgat la carceră, dar operaţia a 
continuat. Iarna însă a fost lungă şi grea şi au început să se 
termine şi lemnele administraţiei şi ale gardienilor. Din acel 
moment, furtul şi transportul de traverse pentru foc a luat 
alt aspect. Gardienii de la intrarea în lagăr închideau ochii 


la majoritatea deţinuţilor care treceau cu lemnul sub braţ şi 
se făceau că descoperă furtul numai la ultimii 40-50 de 
deţinuţi care pătrundeau în lagăr. Aceştia nu mai erau însă 
pedepsiţi, li se confiscau doar lemnele, care luau drumul 
sobelor de la clădirea administraţiei. Si astfel, cu 
complicitatea tacită a gardienilor, care-şi luau tainul, ne-am 
încălzit tot restul iernii, spre paguba Combinatului Minier. 
Un aspect caracteristic de organizare şi „economie 
socialistă”, adaptat la condiţiile specifice ale puşcăriei. 
Puţine au fost zilele în care n-am avut căldură în baracă. 
Atmosfera din dormitor, însă, era departe de a putea fi 
imaginată de vreun om liber. După ce se făcea focul şi 
camera se încălzea, toate hainele noastre ude din mină şi 
întinse pe paturi atârnate în jurul sobei sau în cuiele din 
pereţi dădeau impresia că te afli într-o şatră țigănească. 
Aburii care se degajau din haine înceţoşau încăperea şi aşa 
slab luminată de un singur bec. Mirosul cred că ar fi fost 
insuportabil, pentru orice om venit de afară. Pentru noi nu, 
căci nu-l mai simţeam. In această atmosferă şi cu toată 
oboseala după munca din mină, o dată cu dogoarea focului 
din sobă, revenea şi buna dispoziţie. Şi, până când totuşi, 
răpuşi de oboseală adormeam, se mai scurgea un timp în 
care pot spune că ceea ce domina era veselia şi voia bună. 
Dormitorul meu avea vreo 22 de paturi. Patul meu era 
lângă sobă. Deasupra mea dormea căpitanul Mitucă. Cum 
intrai pe uşă, în dreapta, în patul de sus dormea preotul 
Sebastian Popescu (zis Popa Scai), iar sub el, un avocat 
evreu, pe care (hazlie coincidenţă) îl chema Dascălu. „Popa 
şi Dascălu,” cum le spuneam. Popa Scai, de care am mai 
vorbit, este cel care mi-a venit în ajutor, când ultima din 
cele trei perechi de ciorapi pe care le aveam s-a rupt şi a 
trebuit să trec la obiele... Nu mai purtasem şi nu ştiam să 
mă încalţ cu ele. Era o adevărată ştiinţă să-ţi pui obielele în 
aşa fel ca nici să nu ţi se desfacă şi nici să nu te jeneze la 
umblat. Popa Scai m-a învăţat această tehnică. Tot Popa 
Scai era cel care îl tot iscodea şi ironiza pe Dascălu, care nu 


se bucura de prea multă simpatie şi nici de încredere. 
Trecutul lui ne făcea să-l considerăm dubios. Ca tânăr 
avocat, avusese idei de extremă stângă şi fusese chiar şi în 
echipa de simpatizanți şi apărători ai Anei Pauker la 
procesul ei de la Craiova, înainte de război. În timpul 
războiului fusese trimis în lagărul de la Vapniarca iar după 
23 August, reclamat de coreligionarii lui că în lagăr ar fi 
colaborat cu administaţia, fusese judecat şi condamnat 
(cred că la 20 ani) pentru „crimă contra umanităţii”. Toate 
aceste antecedente nu pledau în favoarea unui om de 
caracter. Acum, provocat la discuţii de Popa Scai, ne 
declara că de ideile comuniste se lecuise. Cât priveşte 
atitudinea lui de „ciripitor” sau „turnător de la Vapniarca”, 
cum spunea Popa Scai, iată versiunea lui: Administraţia 
militară a lagărului Vapniarca ceruse deţinuţilor să-şi 
numească un reprezentant din rândurile lor, prin care să fie 
transmise dispoziţiile, care să primească rațiile de alimente 
şi cele necesare internaţilor şi să răspundă de împărţirea 
justă a lor. Deţinuţii îl desemnaseră pe el. Ne povestea cum 
contactul lui cu administraţia fusese în avantajul 
camarazilor lui, deoarece reuşise să obţină o serie întreagă 
de îmbunătăţiri care le-au uşurat viaţa în lagăr. Când însă, 
într-o perioadă de câteva luni serviciile de aprovizionare 
militare din întreaga regiune au avut de suferit şi n-au 
funcţionat normal, alimentaţia de bază, atât a trupelor 
române, cât şi a evreilor din lagăr, a constituit-o mazărea. 
Monofagia de mazăre timp mai îndelungat lipseşte 
organismul de anumite substanţe (cred că este vorba de o 
vitamină, dar nu vreau să risc să fac o afirmaţie într-un 
domeniu pe care nu-l cunosc). După un timp cu această 
alimentaţie, au apărut primele semne: greutăţi în mişcarea 
picioarelor, care au mers până la fenomene de paralizie a 
membrelor. Aceste simptome s-au semnalat numai în lagăr, 
deoarece trupa a reuşit să-şi mai procure şi alte alimente 
din regiune. Când aprovizionarea şi-a reluat cursul normal, 
fenomenele de paralizie au dispărut. După război, 


propaganda comunistă a speculat la maximum acest episod 
din viaţa lagărului de la Vapniarca, acuzând adminstraţia că 
a aplicat acest regim alimentar în mod intenţionat, în scopul 
exterminării internaţilor. Aceste acuzaţii au servit în 
procesul de crimă contra umanităţii, intentat conducerii 
lagărului, căruia îi căzuse victimă şi Dascălu, judecat şi el 
de Tribunalul Poporului. 

Aici aş vrea să fac o paranteză, povestind o experienţă 
personală în legătură cu aşa-zisa mazăre furajeră. La ferma 
noastră din judeţul Mehedinţi, cultivam o suprafaţă destul 
de mare cu mazăre, pentru hrana vitelor şi porcilor. Din 
aceeaşi mazăre, când era verde, consumam şi noi la masă. 
Mi-aduc aminte că acest sort de mazăre se numea 
„Victoria” şi că dădea o mai mare producţie decât alte 
sorturi, motiv pentru care era cultivată în scopuri furajere, 
fiind însă tot aşa de bine comestibilă şi pentru oameni. În 
anii aceia, cotele de produse care trebuiau predate ruşilor, 
în baza convenției de armistițiu, făceau ravagii. Porumbul 
pentru hrana porcilor fiind insuficient, am început să le 
completăm alimentaţia cu mazăre din care aveam rezerve 
mai mari. Totuşi, porumbul apropiindu-se de sfârşit, am 
hotărât să-l întrebuinţăm numai pentru porcii puşi la 
îngrăşat iar scroafelor cu purcei, care tocmai fătaseră, le- 
am dat numai mazăre. După o săptămână, mare îngrijorare 
la grajduri: cei peste 100 de purcei, alăptaţi de scroafele 
hrănite exclusiv cu mazăre, nu se mai puteau ţine pe 
picioare. Crezând că e vorba de vreo molimă, am chemat de 
urgenţă medicul veterinar. După ce s-a informat la faţa 
locului şi a aflat ce hrană primiseră scroafele, doctorul 
Sobinevschi a început să râdă de panica noastră şi ne-a 
explicat povestea cu „monofagia de mazăre”. Ne-a 
recomandat să reducem măcar la jumătate cantitatea de 
mazăre şi să completăm hrana scroafelor cu porumb, orz şi 
lucerna. După două zile, purceii erau sănătoşi. 

Cu toate că Dascălu se comporta ca un bun camarad şi la 
muncă şi în lagăr, nu i se acorda încredere totală. Popa Scai 


îl ironiza tot timpul iar vecinul lui din patul de alături, 
George Sarry, îi făcea tot felul de farse. Dascălu avea 
caracter bun şi nu se supăra. Dascălu avea însă şi un defect 
sâcâitor: sforăia. 

Şi cum cu sforăitul lui reuşea să trezească totdormitorul, 
Dascălu ii spusese vecinului lui de pat, lui G. Sarry să-l 
trezească de fi ecare dată când sforăie, ca să se întoarcă pe 
partea cealaltă şi să nu-i mai treyească pe ceilalţi. Dascălu 
însă, car,e în toate se manifesta ca un om nor-” 1 şicuun 
sistem nervos echilibrat, după ce trecuse prin anchetă, pre- 
nta şi el ca mulţi alţii, un reflex necontrolat: când îl trezeai, 
oricât de rirlicat ai fi făcut-o, sărea înspăimântat din somn, 
dând să strige. Cum în rea perioadă lucram în schimbul de 
noapte, când ne întorceam dimineaţa în lagăr, Dascălu se 
culca imediat. Majoritatea celorlalţi din dormitor ne 
întindeam în paturi, însă nu dormeam. Ne mai coseam 
zdrenţele şi mai stăteam de vorbă. Sarry, care prinsese 
slăbiciunea lui Dascălu şi era mereu pus pe şotii, se distra 
să-l trezească, spunându-i cu un aer serios că sforăie, chiar 
dacă nu sforăia. Dascălu sărea speriat din somn, se des- 
meticea, îi mulțumea lui Sarry, se întorcea pe partea 
cealaltă şi adormea la loc. Iar G. Sarry, repeta din două în 
două minute figura, până se plictisea. 

După vreo două luni de la sosirea noastră la mină, Dascălu 
ne-a câştigat încrederea şi n-a mai fost şicanat. lată 
împrejurările în care s-a produs această schimbare: 

Administraţia lagărului, nemulțumită de reprezentanţii 
noştri din biroul tehnic şi mai ales de avocatul Negrescu, pe 
care îl acuzau că favorizează deţinuţii în detrimentul 
intereselor producţiei, a hotărât să-l înlocuiască cu un alt 
deţinut mai de încredere. Aşa s-a făcut că, într-o zi, Dascălu 
a fost chemat la ofiţerul politic, al cărui birou se afla la 
capătul barăcii în care era şi sala de mese. 

Cine era chemat la ofiţerul politic, era din principiu 
suspectat, în afară de cazul că motivul era vreo anchetă sau 


comunicarea unei pedepse cu carceră. Ori Dascălu nu se 
afla în niciunul din aceste cazuri. 

Toţi cei din dormitor ne-am dus să ne aflăm de lucru în 
curte, pe lângă uşa şi pe sub fereastra biroului politicului, în 
nădejdea de a surprinde ceva din ceea ce avea să discute cu 
Dascălu. Acesta din urmă însă, nici n-a apucat bine să intre 
în birou şi să închidă uşa după el şi cum a auzit propunerea 
politicului, a şi deschis uşa iar şi i-a răspuns ofițerului cu 
voce tare, în aşa fel ca să auzim şi noi: 

— Domnule locotenent, eu am mai fost o dată 
reprezentantul deţinuţilor pe lângă administraţie şi pentru 
asta sunt condamnat acum. A doua oară nu mai vreau să 
risc să fiu condamnat pentru colaborare cu administraţia. 
Căutaţi-vă pe altcineva. 

Pentru acest refuz, Dascălu a stat o zi la carceră, dar şi-a 
câştigat stima noastră. „Acum pentru noi eşti coşer!” i-a 
spus Popa Scai. 

Bănuiesc că ofiţerul politic, cercetând dosarele noastre în 
căutarea unui om care să colaboreze cu el, a găsit în 
antecedentele lui Dascălu, omul potrivit. In urma eşecului, 
administraţia a renunţat la înlocuirea lui Negrescu şi totul a 
rămas ca mai înainte. 

O altă figură din dormitor era avocatul Farmache Menelas 
din Constanţa, condamnat într-unul din procesele Canalului 
Dunăre-Marea Neagră. Foarte slab, cu o figură veşnic tristă 
şi îngrijorată, care de altfel reflecta pesimismul lui 
permanent, Farmache se făcuse celebru prin câteva 
reflecţii, făcute în liniştea dormitorului când toţi ne 
culcasem. 

Astfel, într-o noapte, când încă nu adormiserăm toţi, l-am 
auzit spunând într-un oftat, cu vocea lui cu tremoluri: 

— Nu..., mai scăpăm noi de-aici! lotuşi era citată şi o 
concluzie „optimistă” a lui Farmache: 

Într-o noapte din acea iarnă geroasă, când în dormitorul 
încălzit, cu aer greu şi aburul ce ieşea din hainele noastre 
ude, nu se auzea decât focul din sobă şi respiraţia celor 


care dormeau, iar afară răsunau cizmele sentinelei din 
prepeleac, care bătea din picioare ca să se încălzească 
Farmache a exclamat: 

— Tot mai bine deţinut în lagăr, decât sentinelă în post! 

Într-una din aceste nopţi s-a mai întâmplat o poznă. Dică 
Petre, vărul JUica, se afla tocmai la closet, când se făcea 
schimbul sentinelelor. Conform formulei consacrate, când 
se apropia echipa de schimb, sentinela din post striga cât o 
ţinea gura: „Cine vineeee?!” Acest strigăt, cu toate tipurile 
de răsunsuri şi formule de recunoaştere, răsunau în liniştea 
nopţii, fără să ne mai trezească din somn şi fără să ne mai 
impresioneze ca la începutul detenţiei noastre. De data asta 
însă, schimbul sentinelei n-a mai trecut neobservat, pentru 
că la strigătul: „Cine vineeee!', Dică a deschis geamul şi a 
răspuns, strigând printre gratii: „Americanii!,, Apoi s-a dus 
repede şi s-a culcat. Dar n-au trecut nici cinci minute şi s-a 
bătut alarma. Au năvălit în lagăr o sumă de gardieni şi după 
un timp şi coman-dantul cu statul lui major de ofiţeri. Erau 
în culmea excitaţiei, nervoşi şi agresivi. Detectaseră că 
strigătul pornise din baraca noastră şi şi-au concentrat 
furia asupra noastră. Ne-au scos pe toţi afară, s-a făcut 
apelul, ne-au numărat, ne-au pus să ne dezbrăcăm în ger şi 
ne-au făcut percheziţie. Alţii au făcut percheziţie în 
dormitoare, răscolind totul şi deşertând saltelele de paie. În 
acelaşi timp ofiţerul politic a început să ne cheme pe rând 
în biroul lui pentru a ne ancheta şi descoperi făptaşul. După 
primii zece inşi anchetați, a renunţat. Toţi au spus că 
dormeau şi că nu ştiau nimic. Tot ei întrebau nedumeriţi ce 
s-a întâmplat, iar politrucul, neîncumetându-se să repete 
cuvântul strigat de Dică, le-a spus că un deţinut „insultase' 
organele de pază. Ancheta n-a dat nici un rezultat iar noi 
am pierdut jumătate de noapte de odihnă, ceea ce nu ne-a 
împiedicat să facem haz de trăsnaia lui Dică şi mai ales de 
nervozitatea pe care o provocase în rândurile 
administraţiei, de parcă într-adevăr veniseră americanii. 


y 


Într-una din zile, când am intrat cu Caranica, am fost 
afectaţi la un alt loc de muncă, deoarece în abatajul unde 
ne era locul, nu se putea lucra. Ce se întâmplase? 
Perforatorul care lucra pe acelaşi loc cu noi, dar în celălalt 
schimb, în momentul în care fora o gaură în filonul de 
minereu, s-a trezit deodată că o forţă extraordinară îi 
împinge sfredelul înapoi iar prin gaură ţâşneşte cu putere 
un jet de apă. Se mai întâmplase ca în timpul foratului să 
nimereşti într-un gol din rocă (o geodă, în termeni 
mineregşti) în care se afla apă. In câteva minute apa se 
scurgea şi puteai continua lucrul. De data aceasta însă, apa 
n-a mai încetat să curgă timp de două zile şi două nopţi, 
întrerupând parţial lucrul şi în abatajul respectiv şi pe 
galeria principală de sub el, provocând o adevărată 
inundație. Şanţul de scurgere a apelor de pe galerie era 
prea mic pentru a drena cantitatea mare de apă care nu 
mai contenea, iar pompa de la puţul de apă, nu prididea s-o 
evacueze spre suprafaţă. Liniile de cale ferată au fost 
acoperite de apă iar vagonetarii au trebuit să-şi continue 
munca în condiţii mizerabile, împingând vagoneţii prin apă. 
Tămâie nu voia sub nici o formă ca evacuarea minereului să 
stagneze. In fine, după două zile, apa din abataj s-a oprit şi 
cea de pe galerii s-a scurs, lăsând în urmă un strat de mâl 
alb; de o albeaţă şi fineţe la pipăit, ca smântână. Era vorba 
de ca-olin de cea mai pură calitate. Împreună cu Alecu 
Caranica, ne-am reluat lucrul, continuând perforatul. În 
şutul următor, după explozii, când ne-am suit în abataj, nu 
ne mai puteam recunoaşte locul de muncă. În cerimea în 
care bătusem găurile cu o zi înainte, în loc să găsim ca de 
obicei după explozie un gol de circa un metru lungime şi 
câteva tone de minereu prăbuşite se deschidea acum o 
văgăună uriaşă. În urma împuşcăturilor, se prăbuşise toată 
cerimea pe o lungime de vreo 18 m., descoperind o geodă 
enormă, o adevărată peşteră. Înălţimea geodei era de vreo 
5-6 metri. Această grotă, perfect impermeabilă, conţinuse 
toată acea cantitate de apă care inundase galeriile precum 


şi o mare cantitate de caolin, care fusese şi el antrenat de 
apă. Ceea ce a fost interesant de văzut au fost pereţii 
geodei, care erau acoperiţi în întregime cu cristale de gips. 
Cristalele de gips arată ca nişte ace, cam de un milimetru 
diametru, incolore, transparente. Creşteau din pereţii de 
rocă ai geodei, ca acele unui arici. Trebuie să spun aici că 
amatorii de „flori de mină” (termen general pentru toate 
cristalele ce se găsesc în mină) au dat năvală ca să pună 
mâna pe câte o bucată de rocă cu cristale de gips. Mulţi 
deţinuţi adunau tot felul de cristale, pe care le ascundeau 
apoi în diverse locuri din mina în speranţa că o dată 
eliberaţi vor putea să le recupereze, ca amintire, dar şi 
pentru frumuseţea lor. Mi-arnintesc că cele de „barită”, 
care erau foarte rare, erau şi cele mai frumoase. Desigur că 
denumirile acestor cristale, pe care le aflasem şi le 
învăţasem de la inginerii mineri şi geologii deţinuţi, acum, 
le-am uitat. Ceea ce nu voi uita însă niciodată este aspectul 
feeric al acestor geode, pe care le descopeream după 
împuşcături. Mai toate aveau pereţii căptuşiţi cu cristale de 
cuarţ, peste care erau presărate tot felul de alte cristale de 
fel de fel de culori. Când în bezna minei ridicai lampa de 
carbit ca să luminezi geoda, toate aceste cristale cu 
nenumăratele lor fațete, scânteiau în toate culorile, ca o 
comoară de nestemate din basmele orientale. Toţi amatorii 
de flori, desprindeau cu „ţăncuşa” (un fel de daltă) şi cu 
ciocanul, câte o bucată de rocă, cu un fragment din această 
minune. Dar toate aceste mici comori, destinate să devină 
amintiri prin casele foştilor deţinuţi, au rămas în 
ascunzătorile lor. Mina şi-a păstrat florile, fiindcă eliberarea 
noastră nu s-a produs decât ani de zile mai târziu şi atunci, 
nu aşa cum o aşteptam noi. Dacă la „adevărata” eliberare, 
vor mai fi supraviețuitori dintre amatorii de flori de atunci, 
poate vor putea să-şi recupereze amintirile. Dar nu numai 
deţinuţii strângeau „flori”. Minerii civili, maiştrii, inginerii şi 
chiar milițienii vânau aceste flori cu pasiune, fiind 
cumpărate pe sub mână de amatorii din oraşele din 


regiune. Cum noi deţinuţii eram cei care ajungeam primii 
după împuşcături la locurile de muncă, tot noi eram primii 
care descopeream florile, aşa că cele mai frumoase piese 
dispăreau în ascunzători. În acele câteva cazuri în care am 
reuşit să stabilim legături cu muncitorii civili, care ne 
dădeau informaţii politice (cum era cazul cu Şimi Rujinschi), 
ne arătam şi noi gratitudinea, dăruindu-le flori de mină. 
Florile pe care gardienii le găseau asupra noastră sau la 
percheziţiile din lagăr erau confiscate. 

Să revenim însă la locul nostru de muncă, unde în urma 
împuşcăturilor se deschisese acea imensă geodă, cu 
cristalele ei de gips. Pe lângă acea plăcere de explorator pe 
care am avut-o căţărându-mă cu scara, cotrobăindu-i toate 
cotloanele şi cercetându-i pereţii acoperiţi de cristale, 
geoda ne-a mai produs şi o altă bucurie: la sfârşitul lunii, 
am avut o depăşire de normă de 140%, ceea ce ne-a adus 
ca salariu în mână, după toate reţinerile (mâncare, cazare, 
încălzire, îmbrăcăminte, pază etc.) o sumă ne-mai întâlnită 
până atunci la Cavnic. Eu am primit un bon pe care scria: 
„112 lei”. Alecu, care avea o încadrare mai mare, fiind 
perforator, a primit cu vreo 10 lei mai mult. Această 
performanţă se datora sistemului de calculare a normelor la 
perforat. Perforatorilor nu li se putea măsura cantitatea de 
minereu pe care o producea fiecare în parte în decurs de o 
lună, aşa cum se proceda la rulători, de exemplu, cărora li 
se ponta zilnic numărul de vagoneţi încărcaţi. 
Perforatorului i se măsura la fiecare sfârşit de lună volumul 
excavării realizat prin explozii. În calculul normei noastre 
din acea lună, a intrat deci şi volumul golului imens al 
geodei. Mulţi au fost ajutaţi de întâmplare să-şi poată 
realiza norma, dând peste geode, dar norocul pe care l-am 
avut noi cu geoda noastră uriaşă a făcut senzaţie. 

Voi încerca să explic pe scurt, cum se făceau aceste 
măsurători, luând exemplul cel mai simplu: perforatul la 
„înaintare” sau la „deschidere” de galerii (adică atunci când 
se perfora propriu-zis o galerie). 


La sfârşitul lunii, în punctul unde te aflai cu perforatorul, 
în peretele lateral al galeriei se băteau trei găuri, care 
reprezentau un punct de reper numit „ştufă”. Măsurându- 
se distanţa dintre această „ştufă” şi cea din luna 
precedentă, apoi, lăţimea şi înălţimea galeriei, se calcula 
volumul, care reprezenta realizarea ta pe luna respectivă. 
Am explicat toate acestea ca să pot arăta mai departe ce 
procedee ingenioase s-au inventat, pentru a putea ieşi la 
sfârşitul lunii cu norma îndeplinită (şi a nu suferi rigoarea 
represaliilor) care, de când venisem la Cavnic, crescuse 
neîncetat. Mă refer la toate subterfugiile la care se 
recurgea cu ocazia măsurătorilor lunare. Astfel, cu câteva 
zile înainte de măsurătoare, ştufa de la măsurătoarea 
precedentă era astupată cu buraje, în aşa fel ca să nu mai 
poată fi observată şi se băteau alte trei găuri cu câţâva 
metri mai înapoi. Se „muta” deci ştufa de la care pornea 
măsurătoarea şi se câştigau astfel câţiva metri în plus. Lia 
fel se proceda şi la perforatorul de suitori, mutându-se ştufa 
mai jos. A rămas celebră păţania lui George Sarry, de la 
Baia Sprie. Fiind un băiat foarte solid şi îndemânatic, se 
specializase în perforat de suitori, muncă extrem de grea, 
deoarece se fora vertical, în sus, şi toată apa cu rumeguşul 
de rocă îţi curgea în cap, fiind astfel tot şutul ud până la 
piele. Trebuind să priveşti în permanenţă în sus, apa îţi 
intra în ochi împreună cu toată acea pulbere de piatră, care 
provoca iritaţii, conjunctivite şi uneori chiar leziuni. Pe 
lângă asta, la fiecare început de şut trebuia să construieşti, 
împreună cu echipa de dulgheri, podul sau platforma pe 
care urcai apoi aparatul, coloana şi sfredelele şi de pe care 
urma să începi să perforezi. La fiecare sfârşit de şut, după 
ce artificierul venea şi încărca găurile, totul trebuia dat jos 
şi podul demontat. 

După explozie, în şutul următor, rulătorii transportau 
materialul căzut, degajau locul şi operaţia se repeta, 
construind din nou podul, de data asta mai sus, cu atât cu 
cât avansase forajul, ca să poţi din nou perfora mai departe. 


La fel se proceda (montându-le şi demontându-le de fiecare 
dată) şi cu conductele de aer şi apă, al căror traseu se 
lungea pe măsură ce lucrarea înainta. 

George Sarry, care era tânăr şi extrem de voinic, îşi făcuse 
reputaţia de bun perforator şi, la Baia Sprie (după obiceiul 
mineresc), una din lucrările lui figura pe planul minei sub 
numele de „Suitoarea lui Sarry”. 

Era vorba de o suitoare care trebuia să lege două galerii 
(una jos şi alta sus) la distanţă foarte mare una de alta. Nu 
mai ţin minte distanţa care le separa, dar era vorba în orice 
caz de peste 20 m. Roca fiind extrem de dură, progresul era 
lent, suitoarea neavansând după fiecare împuşcătură decât 
cu câte 20-30 de centimetri. Lucrarea a durat câteva luni 
timp în care Sarry, pentru a-şi asigura norma, „muta” 
stufele la fiecare măsurătoare. lotul a decurs normal şi, 
într-o bună zi, George Sarry a străpuns cu suitoarea lui în 
galeria superioară. Pe tot timpul lucrării îşi îndeplinise 
norma şi chiar avusese depăşiri! Ioată lumea era 
mulţumită. Şi conducerea tehnică civilă a minei şi 
administraţia lagărului şi G Sarry Şi aşa ar fi şi rămas, dacă 
la nişte verificări contabile şi financiare câteva luni mai 
târziu, nu s-ar fi adunat cap la cap toate măsurătorile 
lunare făcute la suitoarea lui Sarry. In urma acestui calcul, 
reieşea că suitoarea avea peste 35 de metri înălţime, ceea 
ce nu numai că depăşea distanţa de (să zicem) 20 de metri 
până la galeria de deasupra, dar ar fi însemnat să fi ajuns 
până la suprafaţă. Au urmat represaliile obişnuite; carcera. 
Când Sarry povestea mai târziu despre suitoarea lui nu-şi 
mai amintea de ceea ce suferise, ci numai de partea hazlie a 
păţaniei. Chiar adăuga: Mă mir că după calculul făcut nu m- 
au condamnat pentru evadare din moment ce la 35 M. Se 
afla suprafaţa şi deci libertatea.” 

Când, după o vreme, administraţia a prins de veste prin 
turnători despre procedeul „mutatului” ştufelor, a hotărât 
să schimbe sistemul de măsurătoare. Noile puncte de reper 
n-au mai fost marcate prin ştufe, ci l-au reprezentat 


rostogoalele. Rostogoalele erau (aşa cum am mai explicat) 
acele găuri pătrate de 1 M. Pe 1 m,., forate vertical din 
galeria principală prin cerime până în abataj şi prin care se 
arunca minereul exploatat. Pe planşeul abatajului, deasupra 
fiecărui rostogol, se instalau trei sau patru grinzi, încheiate 
la cele patru colţuri, întocmai cum se procedează la puţurile 
de apă de la ţară. Pentru a preveni accidentele, gaura 
rostogolului astfel înălţată în abataj era acoperită cu o tablă 
de fier. De-a lungul abatajului, din loc în loc (la intervale 
neregulate) se aflau aceste rostogoale, care erau 
numerotate, începând de la suitoare. 

Deci, după noul sistem, măsurătoarea se făcea pornind de 
la rostogolul nr. X, de la care începuseşi perforatul la 
începutul lunii. Dar, şi la această nouă formulă, deţinuţii au 
găsit posibilitatea de a înşela administraţia pentru a-şi 
asigura norma lunară, aşa de greu de atins şi aşa de scump 
plătită în caz de nerealizare. „Mutau” rostogoalele! Sau, 
mai exact spus, în ziua măsurătorii mutau cu câţiva metri 
mai înapoi grinzile încheiate de deasupra rostogolului 
propriu-zis, cel de la care urma să înceapă măsuratul. Apoi, 
peste gaura rămasă la nivelul planşeului puneau o altă tablă 
de fier, peste care presărau pietriş. Grupului de tehnicieni 
civili (inginer, pontator şi maestru), însoţit de obicei de 
Tămâie, nu i-a trecut niciodată prin cap să ridice tabla pusă 
peste cheile de lemn mutate, spre a verifica dacă ele se află 
într-adevăr deasupra rostogolului. Echipa de deţinuţi, 
cărora li se făcea măsurătoarea, trebuia însă să stea în aşa 
fel la trecerea grupului de tehnicieni, ca nu cumva să calce 
pe tabla pusă peste gaură. Riscul în acest caz n-ar fi fost 
numai că planşeul ar fi sunat a gol dacă ar fi călcat pe tablă 
şi s-ar fi descoperit şiretenia, dar tabla ar fi cedat sub 
greutate, s-ar fi îndoit şi respectivul s-ar fi prăbuşit în gol. 
Nenumărate au fost invențiile pentru a înşela administraţia 
la calculatul normelor, nu numai la munca de perforat, dar 
şi la celelalte munci din mină. Riscul de a nu îndeplini 
norma era mult mai mare decât cel de a fi prins cu 


înşelătoria. Pentru majoritatea deţinuţilor care aveau deja 
ani de puşcărie în spate, slăbiţi, istoviţi de regimul de 
muncă, mulţi fiind în vârsta şi bolnavi şi cu rezistenţa fizică 
la limită, era o chestiune de viaţă şi de moarte să scape de 
pedepsele nesatisfacerii normei. În această luptă pentru 
supravieţuire, furtul la măsurători, solidaritatea dintre noi 
şi uneori sprijinul tacit al inginerilor sau maiştrilor civili au 
fost salvatoare. Astfel, nu o dată, tehnicianul civil care la 
începutul lunii venea să stabilească duritatea rocii la 
locurile de muncă, duritate în funcţie de care se stabilea 
norma la perforat, ne-a favorizat. lată cum se proceda: 
deţinutul era pus să perforeze o gaură în prezenţa 
inginerului sau maistrului, care cronometra timpul. 
Deţinutul avea tot interesul ca rocii de la locul lui de muncă 
să i se stabilească o duritate mai mare decât cea reală, 
pentru ca norma ce avea să i se ceară să fie cât mai mică. 
De aceea, în timpul cronometratului, făcea în aşa fel ca 
foratul să meargă cât mai încet. Pentru asta; instala coloana 
de aer comprimat pe care se sprijinea aparatul cât mai 
vertical, ca să nu împingă sfredelul înainte şi, chiar făcându- 
se că împinge în aparat cu pieptul, de fapt îl reţinea cu 
mâna. Tehnicianul cu cronometrajul, om de meserie, 
remarca manevra deţinutului, dar în cele mai multe cazuri 
se făcea că nu vede. Cât priveşte pe Tămâie sau miliţianul 
care asista, ei nu-şi dădeau seama de nimic. In privinţa 
normelor era o controversă veche, care îşi avea originile la 
începuturile Băii Sprie, când au fost aduşi primii deţinuţi 
politici ca să lucreze în mină. In acea perioadă, în Aiud 
domnea de câteva luni un regim de înfometare cruntă. 
Oamenii ajunseseră nişte schelete ambulante, care rând pe 
rând intrau în ultima fază a distrofiei, când îşi făceau 
apariţia edemele şi caşexia şi se umflau, țesuturile 
nemaieliminând apa. Era ultima consecinţă a lipsei de 
alimentaţie şi totodată stadiul final. Zilnic se semnalau 5-6 
morţi. (După unii, media zilnică era de 8 morţi). Şi asta a 
durat luni de zile. Nu ştiu cine va putea să facă vreodată 


bilanţul. Părea să nu mai existe salvare şi disperarea 
ajunsese la culme. 

Într-una din zile însă, a apărut în închisoare o comisie de 
la Ministerul de Interne, care le-a fluturat pe la nas acestor 
epave umane o licărire de speranţă. Posibilitatea unei 
reabilitări prin muncă, pe care regimul se gândea să le-o 
ofere în marea lui înţelegere, chiar pentru nişte „bandiţi”, 
„trădători” şi „duşmani ai poporului” cum erau ei. Li s-a 
spus că, în condiţiile pe care le prevedea acest plan, era 
cuprins un regim de hrană şi cazare pe care şi-l puteau 
câştiga prin muncă. După ce Li s-a spus că Ministerul nu 
înţelege să forţeze pe nimeni, au fost întrebaţi dacă cineva 
este dispus să se reabiliteze prin muncă. Cum pentru toţi 
deţinuţii era clar că dacă vor mai rămâne câteva luni în 
Aiud, în aceeaşi situaţie, vor pieri până la unul, toţi s-au 
declarat de acord. Aşa s-a obţinut acceptarea muncii 
„voluntare”! Reprezentanţii M. A. I. Le-au spus apoi că 
pentru început vor crea o „Colonie de muncă” cu titlu 
experimental. Va depinde de comportarea lor şi de felul 
cum vor lucra, pentru ca regimul să se convingă de sincera 
lor intenţie de reabilitare şi abia atunci va oferi tuturor 
deţinuţilor posibilitatea de a munci. Dacă experimentul nu 
va aduce această dovadă, se va renunţa la acest proiect şi 
deţinuţii vor continua să-şi execute sentinţele în 
penitenciare. 

Şi „experimentul” a început, la scurt timp după plecarea 
comisiei. Pentru început au fost selecționați (din câte îmi 
amintesc din relatările celor care au făcut parte din acest 
prim lot) 200 de deţinuţi, dintre cei a căror stare fizică 
dădea speranţe de refacere mai rapidă. Majoritatea erau 
legionari. Cu acest prim lot s-a făcut inaugurarea muncii în 
mină cu „braţe speciale”, denumire sub care apăreau în 
scripte deţinuţii. Primele luni la Baia Sprie au depăşit toate 
speranţele şi chiar şi cei mai sceptici au prins nădejde în 
viitor. Cazare omenească în barăci noi, cu paturi şi 
aşternuturi curate, căldură, îmbrăcăminte şi tratament 


civilizat din partea administraţiei. Dar mai presus de toate, 
supraalimentaţie! Cei din acest prim lot mi-au povestit cu 
lux de amănunte cum era viaţa la Baia Sprie la început, cum 
s-au refăcut fiziceşte şi cum totul îi îndreptăţea să aibă 
încredere în sinceritatea promisiunilor administraţiei. Când 
s-au deprins cu munca în mină, li s-a amintit că nu numai 
soarta lor va depinde de cum vor munci şi cât vor produce, 
dar şi a celor rămaşi în puşcărie. Dacă munca lor se va 
dovedi rentabilă, experimentul de la Baia Sprie va fi 
continuat, dacă nu, vor fi trimişi din nou la Aiud. Această 
alternativă a creat stimulentul. Zi de zi deţinuţii se 
străduiau să muncească mai bine, să producă mai mult. Pe 
măsură ce producţia creştea şi se realizau performanţe, 
creşteau şi normele. S-au organizat şi întreceri între cei 
mai buni perforatori deţinuţi şi cei mai buni perforatori 
civili. Au fost puşi să perforeze la fronturi alăturate 
(bineînţeles sub supravegherea gardienilor, pentru a-i 
împiedica să stea de vorbă). Au pornit la lucru odată şi la 
sfârşitul şutului a ieşit învingător deţinutul cu un număr 
record de găuri bătute. Dacă îmi amintesc bine, deţinutul se 
numea Gică Zotu. Era macedonean şi legionar. Realizarea 
lui a stabilit o nouă normă de lucru, nu numai pentru 
deţinuţi, ci, aşa cum s-a aflat mai târziu, şi pentru 
muncitorii civili. De teama reîntoarcerii la Aiud şi a 
spectrului foamei, efortul creştea, creştea şi norma, dar 
deţinuţilor li s-a părut că datorită muncii lor au obţinut şi 
primul succes: a mai fost adus un lot de la Aiud! 

Şi munca a continuat în acelaşi ritm, până ce a venit şi 
reversul medaliei. Au apărut efectele muncii disperate: 
extenuarea şi căderea celor cu o constituţie fizică mai 
şubredă. Mina şi-a spus şi ea cuvântul: accidentele, 
toxicitatea şi lipsa de oxigen au afectat sănătatea majorităţii 
deţinuţilor. Treptat s-a deteriorat şi regimul alimentar şi s-a 
înăsprit şi tratamentul din partea administraţiei. Au 
reapărut pedepsele: carceră şi bătăi. Capacitatea de muncă 
a scăzut şi o dată cu ea şi randamentul. Numai normele au 


rămas aceleaşi: mari, aşa cum fuseseră stabilite în primele 
luni. Între timp, de la Aiud şi alte puşcării soseau periodic 
loturi după loturi de noi deţinuţi. Tot slabi, tot înfometați, 
dar care nu mai găseau acum la Baia Sprie regimul pe care 
îl găsiseră primii veniţi. 

Situaţia era acum de aşa fel că era greu de apreciat, unde 
erau cele mai mari şanse de a rezista şi a scăpa cu viaţă: 
stând flămând într-o celulă de închisoare, dar fără să faci 
vreun efort, sau irosindu-ţi ultimele puteri, muncind până la 
extenuare în mină. Ultimilor trimişi la Baia Sprie nu li se 
mai dăduse posibilitatea să aleagă. Voluntariatul încetase. 
Asta era situaţia de la Baia Sprie unde numărul deţinuţilor 
se ridicase la vreo 1.500 când am ajuns eu la Cavnic. Dintre 
cei veniţi la mină cu ultimele loturi, când regimul deţinuţilor 
se înrăutăţise şi singurele lucruri care se menţinuseră erau 
normele foarte ridicate, care-i obligau la munci istovitoare, 
unii aruncau toată vina acestei stării de lucruri asupra 
primilor veniţi. Ei erau făcuţi răspunzători de ridicarea 
normelor, de stahanovism şi deci de colaborare cu 
administraţia la distrugerea fizici a deţinuţilor. Şi cum 
primii veniţi la mină fuseseră în marea lor majoritate 
legionari, ei erau vinovaţii. Legionarii, la rândul lor, îşi 
justificau atitudinea din primele luni, spunând că scopul 
pentru care munciseră peste puteri fusese acela de a-şi 
salva camarazii de la Aiud, sortiţi acolo exterminării prin 
înfometare. 

Cred însă că adevărații vinovaţi trebuiesc căutaţi în 
rândurile vârfurilor partidului şi Ministerului de Interne. 
Cei care la acea vreme aplicau ceea ce învăţaseră la şcoala 
crimei, de la consilierii sovietici, şi care adoptaseră 
metodele de lichidare a adversarilor, întocmai ca în 
Uniunea Sovietică. Părerea aceasta era şi a majorităţii. 
Numai puţini erau cei care gândeau altfel şi care într- 
adevăr făceau jocul administraţiei, încercând să semene 
discordia şi neîncrederea între noi. Din fericire însă fără 
rezultat, solidaritatea noastră dovedindu-se mai puternică. 


Între timp, şi la Cavnic se perfectase fuziunea celor două 
loturi, cel adus de la Baia Sprie şi cel cu care venisem eu de 
la Jilava. Cei peste 200 de deţinuţi, ajunseserăm să ne 
cunoaştem foarte bine între noi. Ne deprinsesem şi noi cei 
aduşi din Jilava cu munca în mină, cu viaţa din lagăr, 
învăţasem din experienţa celor de la Baia Sprie, deosebirile 
dintre „cei noi” şi „cei vechi” se estompaseră, încât formau 
acum un tot destul de omogen. Se legaseră prietenii, 
fiecare găsindu-şi locul, grupându-se în mină, în lagăr şi în 
dormitoare, după simpatii. Pe măsură însă ce eram puşi de 
către administraţie în faţa unei noi măsuri, care urma să ne 
îngreuneze viaţa în lagăr sau munca în mină, solidaritatea 
noastră creştea, renunţam la micile noastre interese 
personale şi egoiste şi încercam să adoptăm atitudinea cea 
mai potrivită interesului general. Desigur că mai existau, ca 
în orice colectivitate mai mare, discuţii contradictorii, mai 
ales pe teme politice, disensiuni şi chiar adversităţi, dar nu 
de proporţii atât de mari încât să înrâurească negativ 
atitudinea noastră comună faţă de administraţie. În această 
luptă zilnică pentru supravieţuire s-au impus de la sine, din 
necesitatea de a ne apăra, nişte reguli nescrise, pe care 
fiecare la respecta. Orice mijloc de a ne pune la adăpost, de 
a preveni sau atenua toate măsurile administraţiei care 
atentau la sănătatea şi viaţa noastră era utilizat, cu condiţia 
să nu dăuneze vreunui camarad. Tendinţa generală era să 
menţinem un ritm de muncă la nivelul posibilităţilor fizice 
ale celor mai slabi, bolnavi şi neputincioşi dintre noi, care 
altfel ar fi fost primele victime, fie ale unui efort peste 
puterile lor, fie ale pedepselor administraţiei, fiindcă erau 
„codaşi”. Acolo unde totuşi deţinutul nu putea fi ajutat să-şi 
facă norma, se recurgea la un întreg şir de falsuri în 
rapoartele de muncă ale deţinuţilor care deţineau posturi 
de maiştri, pontatori, doctori sau în biroul nostru tehnic. În 
ultimă instanţă se recurgea, de comun acord, la ajustatul 
normelor celor cu depăşiri în muncă, în favoarea celor care 
rămâneau sub normă. 'Toate aceste operaţiuni comportau şi 


riscul descoperirii lor, ceea ce făcea ca pontatorii sau cei 
din biroul tehnic să fie periodic în conflict cu administraţia 
şi de multe ori, ei erau pedepsiţi şi ocupau carcerile, acuzaţi 
de a fi favorizat câte un deţinut. În mină, la muncă, spiritul 
de ajutor care domnea între noi dădea cele mai bune 
rezultate, gardienii neputând fi prezenţi în permanenţă şi 
peste tot. Mina devenise mediul nostru, aliatul nostru 
împotriva gardienilor, care nu o cunoşteau cum o 
cunoşteam noi şi care în general se temeau de accidente, 

de prăbuşiri şi preferau să stea pe galeria principală. Nu o 
dată, când câte un, gardian se aventura în abataj şi se aşeza 
să supravegheze cate o echipă la muncă, unul din noi fără 
să fie văzut, arunca câte o pietricică în sus spre a o face să 
cadă lângă miliţian. Imediat, toată echipa, cunoscând jocul, 
îşi manifesta îngrijorarea şi privea cu teamă spre cerime. 
De cele nai multe ori, prăbuşirile erau prevestite de câteva 
pietricele care se desprindeau mai întâi din rocă. 

De aceea, gardianul nu mai aştepta urmarea şi se grăbea 
să plece la loc mai sigur, la corfă şi aşa scăpăm de prezenţa 
lui. Într-una din zile, când tocmai mă apucasem de perforat 
cu Alecu Caranica la locul nostru de muncă, ne-am trezit cu 
Mitică Ciubotaru (despre care am mai vorbit că venisem cu 
el de la Jilava) şi pe care toţi îl simpatizam. Mitică lucra la o 
breşă de steril, la vreo 100 de metri de noi, la lapătul 
abatajului. Era ultimul loc de muncă şi între el şi noi nu mai 
lucra nici o echipă. Mitică venise să-l cheme pe Caranica, ca 
să-i spună că la locul lui de muncă se petrecuse ceva 
neobişnuit. Ne-am dus să vedem espre ce era vorba. În 
urma împuşcăturii, fundul breşei nu mai prezenta, cum era 
normal, un perete de rocă în care ar fi urmat să perforeze 
în continuare. Caranica, cu experienţă veche de la Baia 
Sprie, a înţeles imediat. Era vorba de cenuşă vulcanică 
presată, în care se putea săpa cu uşurinţă, fiind 
sfărâmicioasă. In această masă sclipea ceva din loc în loc 
când luminai cu lampa. Scormonind cu o rangă, Alecu a 
scos la iveală şi prăvălit din lăcaşul lui din cenuşă, un bloc 


de galena. Galena pură se găsea foarte rar şi numai în 
cantităţi mici. Producerea unui vagonet de galena 
reprezenta norma pe aproape o lună. După ce ne-am 
consultat toţi patru, Mitică, Alecu, eu şi ajutorul lui Mitică, 
care era un băiat de încredere, am hotărât că secretul 
descoperirii trebuie păstrat. In nici un caz administraţia nu 
trebuia să afle că era vorba de cantităţi mari de galena. 

Timp de câteva săptămâni, Mitică n-a mai lucrat efectiv, 
decât câteva minute pe şut. Doar timpul cât, cu câteva 
lovituri de sapă şi cu ranga făcută pârghie, disloca câteva 
blocuri e galena. Cu această ocazie, mi-a fost dat să văd un 
bloc compact de galenă de mai bine de o tonă greutate. 
Blocurile erau aruncate pe rostogol, într-un vagonet special 
de pe galeria principală şi atribuite de pontatorul astru, la 
fiecare două-trei zile, altui deţinut. Mulţi au avut în felul 
acesta norma asigurată, datorită faptului că Mitică a înţeles 
să împartă norocul descoperirii cu alţii. 

Comoara de galena s-a epuizat după vreo lună, în care 
timp însă Mitică îşi atârna aparatul de perforat într-un cui 
şi-l lăsa să meargă în gol, pentru a fi auzit pe galeria 
principală. (Tămâie avea obiceiul să asculte de pe galeria 
principală, în dreptul fiecărui front de perforat din abataj, 
dacă aparatul funcţiona). Mitică îşi lăsa aparatul mergând şi 
venea la locul nostru de muncă, se culca pe spate pe o 
scândură şi tot restul şutului cânta cântece ţigăneşti de 
inimă albastră. 

Presiunile administraţiei asupra noastră pentru a produce 
tot mai mult, însoţite de toată gama de ameninţări, pedepse 
şi norme mereu mărite, şi-au atins apogeul, când, sub 
pretextul neîndeplinirii planului, am fost obligaţi intrăm în 
mină şi Duminicile. Am muncit cam două luni fără nici o zi 
întrerupere şi, deci, nemaiputându-se face nici inversarea 
schimburilor toată această perioadă, am rămas în tura de 
noapte. Chiar şi cei mai tineri şi mai de curând arestaţi 
începuserăm să ne resimţim din cauza efortului continuu. 
Se mai adăugau: efectele toxicității, care ne reducea pofta 


de mâncare, hrana fiind singurul lucru care ne mai 
întreţinuse până atunci puterile. Începeam să intrăm într- 
un cerc vicios, din care era greu de ieşit. 

Muncă excesivă, în mediu toxic care ar fi cerut pentru 
menţinerea condiţiei fizice timp de odihnă şi hrană! Or, ziua 
de odihnă fusese suprimată iar de hrănit nu ne mai 
hrăneam suficient din cauza intoxicației cu gaze. 

Nu mai ştiu exact cine a fost cel care a imaginat atunci un 
plan, pe care câţiva l-au pus în aplicare, nădăjduind că după 
un timp îşi va produce efectul, uşurându-ne munca, 
reducându-ne ritmul infernal şi dându-ne un mic răgaz ca 
să ne mai refacem. Pentru a-l înţeleege, va trebui să dau 
unele explicaţii prealabile: 

Sfredelele care se întrebuinţau la perforat, prin utilizare şi 
reascuţire, se uzau treptat, devenind (aşa cum am mai scris 
în altă parte) din lungi, semilungi, apoi mijlocaşe şi în ultimă 
stare de întrebuințare, brustare. În acest stadiu viaţa 
sfredelului lua sfârşit. Aceste sfredele se aflau într-un du-te- 
vino permanent între „lainerul” de la suprafaţă, unde erau 
ascuţite, şi mină. Pe acest circuit, pe care-l urmau prin toate 
galeriile minei, atât cele în care lucram noi, cât şi cele unde 
lucrau muncitorii civili, evidenţa lor nu era posibil de ţinut. 
Ideea planului de care am pomenit a pornit de la o 
conversaţie dintre un inginer civil şi inginerii noştri din 
biroul tehnic. De când se redeschisese mina de la Cavnic, o 
dată cu venirea noastră, exploatarea progresivă, galeriile şi 
abatajele avansând, numărul fronturilor de perforat 
crescuse mereu. Or, inginerii noştri, prevăzând crearea de 
noi locuri de perforat, aduceau aceasta la cunoştinţa 
inginerului civil, el trebuind să ceară din timp 
aprovizionarea şi repartizarea materialelor respective 
necesare: aparate de perforat, conducte, sfredele etc. În 
timp ce inginerul civil îşi nota datele, a făcut precizarea că 
nu va fi nici o problemă să obţină din timp majoritatea 
materialelor necesare, aparatele fiind primite din Uniunea 
Sovietică, iar conductele fiind fabricate în ţară. Prevedea 


însă dificultăţi la obţinerea oţelului de sfredele, care era 
suedez şi nu se mai importa suficient. În mare secret, 
apelându-se numai la perforatorii care prezentau toate 
garanţiile de încredere şi discreţie şi ai căror ajutori erau şi 
ei oameni siguri, s-a hotărât punerea în aplicare a planului, 
sugerat de vorbele inginerului civil. Au fost angajate în 
această operaţie şapte sau opt echipe de perforatori cu 
ajutorul lor, între care şi Alecu Caranica cu mine. Totul era 
foarte simplu, numai că riscul de a fi descoperiţi ne putea 
costa capul, fiindcă era vorba de un act de sabotaj, care, la 
acea vreme, aşa se plătea. 

Hotărâsem ca fiecare din noi, în fiecare şut, să îngropăm 
în rambleu câteva sfredele. La început, chiar noi care ne 
angajasem în această acţiune nu prea credeam că vom 
obţine vreun rezultat. Şi nici n-am obţinut vreunul, mai bine 
de o lună de zile. Devenise o chestiune de rutină ca la 
sfârşitul şutului să îngropăm cele câteva sfredele. O făceam 
automat. Într-o bună zi însă, la intrarea în mină, echipele de 
perforatori n-au mai găsit destule sfredele la ieşiţea din 
corfă la locul obişnuit de unde şi le ridicau. Li s-a spus să 
facă economie, căci n-au fost încă aduse de la ascuţit, lucru 
ce se mai întâmplase. Dar şi a doua zi, şi în zilele 
următoare, situaţia a fost aceeaşi. Până la urmă, succesul 
nostru a fost deplin. Tot timpul cât am stat la Cavnic, s-a 
resimţit lipsa de sfredele. Din când în când, au mai apărut 
în cantitate suficientă, dar după o vreme iar se împuţinau, 
căci noi continuam să îngropăm cota zilnică. Îngropam mai 
puţin ca la început şi cu mai multă prudenţă, dar am 
continuat. Efectul sabotajului s-a făcut simţit treptat. Mai 
întâi, sub o supraveghere mai strictă a lui Tămâie şi a 
gardienilor, a trebuit să facem „economie” cum ni se cerea, 
utilizând sfredelul până la uzura totală a vârfului. După 
câtva timp, economia n-a mai servit la nimic, deoarece 
sfredelele, chiar consumându-le la maximum, au mai servit 
greu ca să batem numărul de găuri cerut de normă. Deci, 
nu ne mai jenam că rămâneam sub normă, dar nefiind din 


vina noastră, nu lucram? Acum protestam noi că nu ni se 
dădea posibilitatea să muncim ca să ne îndeplinim norma. A 
mai trecut un timp şi s-a luat hotărârea stopării lucrului la 
unele fronturi de perforat, considerate mai puţin 
importante. Pe scurt, noi lucram mai puţin şi nu mai eram 
pedepsiţi. Asta însemna totodată: găuri mai puţine, explozii 
mai puţine, minereu mai puţin. Toată energia lui Tămâie se 
concentra asupra rulătorilor şi vagonetarilor, pentru a 
satisface planul, evacuând spre suprafaţă numărul de 
vagoneţi cerut zilnic. Un timp a reuşit, dar încet, încet, 
toate grămezile de minereu care se mai aflau în mină s-au 
epuizat. Ultimele rezerve vechi de minereu au fost 
evacuate, încât abatajele păreau măturate. Aşa s-a ajuns la 
ultimul efect al lipsei de sfredele: se evacua zilnic spre 
suprafaţă tot minereul produs de exploziile din şutul 
respectiv, ceea ce nu mai reprezenta însă numărul de 
vagoneţi prevăzut de plan. Totodată, asta înseamnă, însă 
muncă mai puţină pentru rulători şi vagonetari, care nici ei 
nu mai sufereau represaliile pentru neindeplinirea normei. 
Şi aşa s-a ajuns la un ritm de muncă mai suportabil şi la 
eforturi mai puţin extenuante, care pe majoritatea ne-au 
ajutat să rezistăm mai departe. Despre această acţiune, nu 
cred că au ştiut mai mult de 20-25 de inşi. 

Administraţia n-a avut nici cea mai mică bănuială în 
privinţa acţiunii noastre, fiind convinsă că lipsa de sfredele 
s-a datorat uzurii lor normale şi imposibilității Combinatului 
Minier de a asigura reaprovizionarea. 

În arsenalul de măsuri represive, pe care administraţia ni 
le aplica în legătură cu munca, se mai afla o gamă întreagă 
în legătură cu disciplina, cu măsurile de securitate şi mai 
ales în legătură cu... Nimic. Adică, cu intenţia clară de a ne 
şicana în permanenţă. Probabil cu scopul de a ne timora şi a 
ne face cât mai docili. Efectul, însă, era exact opus. Noi 
deveneam tot mai refractari, tot mai îndăriiţi, pe măsură ce 
se înteţeau măsurile absurde şi inumane. Ni se cerea, de 
exemplu, ca în curtea lagărului să nu circulăm decât în pas 


alergător, atunci când plecam din baracă spre sala de mese 
sau la duş, sau la cabinetul medical. Noi continuam însă să 
mergem în pas normal, cu toate răcnetele gardianului, 
care, fie se mulțumea să aleagă la întâmplare unul sau doi 
deţinuţi şi să-i bage la carceră (pe toţi n-avea cum să ne 
bage), fie renunţa să observe că nu respectăm ordinul. Sau 
ni se cerea, ca de câte ori trecem pe lângă un „cadru” 
(expresia lor pentru gardian sau ofiţer) să ne descoperim. 
Rezultatul: nu mai purtam bonetă sau căciulă. Observând 
stratagema, s-a dat ordin să salutăm cu formula: Să trăiţi, 
Domnule Sergent (Plutonier sau Locotenent, după caz). 
Atunci am început să-i ocolim la distanţă, pentru a nu fi 
nevoiţi să-i salutăm. Dar dacă totuşi treceam pe lângă vreun 
gardian fără să-l salutăm şi eram interpelaţi, pretindeam că 
nu l-am văzut. 

Era o permanentă confruntare de uzură, la care unii 
gardieni renunţau, iar alţii treceau la represalii, obligându- 
ne să facem tot felul de corvezi: să spălăm pe jos în 
dormitoare (chiar dacă era curat), să spălăm geamurile, să 
ne scoatem aşternutul şi păturile în curte şi să le scuturăm 
etc, etc. Aproape săptămânal se făcea câte o percheziţie 
(tot inutilă), ceea ce echivala de fapt cu un fel de vandalism. 
Eram scoşi în curte şi în timp ce o parte din gardieni ne 
făceau percheziţie corporală, rupându-ne cusăturile şi 
petecele de pe haine, pasă-mi-te să n-avem ceva ascuns, 
alţii răvăşeau totul prin barăci, având grijă să golească de 
paie câte două-trei saltele în fiecare dormitor. După 
percheziţie, tot restul timpului liber până la intrarea în 
mină, eram apoi ocupați cu refăcutul ordinei în dormitoare, 
cu măturatul şi spălatul pe jos şi cu cârpitul şi peticitul 
hainelor. Intenţia era să nu ni se dea nici o clipă de răgaz şi 
totuşi reuşeam să ne strecurăm prin toate aceste şicane şi, 
în momentele de acalmie, viaţa noastră comună îşi regăsea 
cursul normal. Câţiva gardieni se dovediseră a fi mai 
înţelepţi sau mai binevoitori. In timpul serviciului lor, nu se 
osteneau să ne facă viaţa mai amară. Stăteau pe lângă 


poarta de acces în lagăr şi nu intrau în activitatea obişnuită 
răcnind ordine şi înjurând, decât când îşi făcea apariţia 
vreun ofiţer. Pentru noi, răcnetele gardianului erau 
semnalul de alarmă că vine cineva în inspecţie şi, ca prin 
farmec, majoritatea dispăreau în dormitoare (administraţia 
nu vedea cu ochi buni statul de vorbă în curte, în grupuri), 
unii ne făceam că măturăm, alţii că spălăm, dând astfel 
impresia că gardianul îşi făcuse datoria şi ne pusese la tot 
felul de corvezi. Cu timpul, câţiva din aceşti gardieni, care 
nu ne făceau mizerii, au înţeles că nu vrem să le creăm 
dificultăţi cu superiorii lor şi că înţelegem să ne arătăm 
recunoştinţa în acest fel. In mod tacit, s-a stabilit un fel de 
acord şi amândouă părţile erau mulţumite. După trecerea 
inspecției, gardianul îşi vedea din nou de treabă la camera 
de gardă de la poarta lagărului şi ne lăsa în pace. Acest 
început de încredere care s-a stabilit între noi şi câţiva 
dintre gardieni a mai dat cu timpul şi alte roade, de care voi 
pomeni mai târziu. In schimburile acestor gardieni ca şi 
serile, după închidere, când eram numărați şi încuiaţi în 
barăci, cu toată oboseala muncii din mină, mai trecea mult 
până ce istoviţi, adormeam. Se înfiripau discuţii de tot felul: 
se discuta politică, se depanau amintiri din libertate şi din 
diferitele închisori prin care trecuserăm fiecare. Cei cu 
memorie bună recitau poezii iar cei cu voce cântau cântece 
din acel folclor al închisorilor, care se transmitea din gură în 
gură, de la o generaţie la alta de puşcăriaşi. Versurile lui 
Radu Gyr, Nichifor Crainic şi ale multor altora, toate opere 
inedite din închisori, ne încântau, ne înduioşau sau ne 
răscoleau sufletul. 

Cu cât eram mai chinuiţi fiziceşte, mai istoviţi şi împinşi 
spre un stadiu de asemănare cu un animal de muncă, cu 
atât părea să crească sensibilitatea sufletească. Aş spune că 
se producea un proces de înnobilare a fiinţei umane. Cei 
care n-au evoluat aşa în închisoare, au decăzut la nivelul 
dorit şi urmărit de administraţie. Instinctul de conservare al 
animalului a început să le fie călăuză spre a-şi salva viaţa cu 


orice preţ. S-au străduit prin orice mijloace să se pună la 
adăpost de foame, de frig şi de suferinţă fizică. Egoismul le- 
a crescut la paroxism, nemaiţinând seamă decât de fiinţa 
lor; au trădat legea solidarităţii şi eliminaţi fiind ca nişte 
corpuri străine din comunitatea deţinuţilor, au fost izolaţi 
de ea şi s-au înrăit şi mai tare. Lipsiţi de dragostea 
frăţească a celorlalţi şi de orice sprijin moral, s-au prăbuşit 
curând şi fiziceşte, dacă n-au apucat înainte de sfârşit să 
cadă pe ultima treaptă a dezonoarei, colaborând cu 
administraţia. 

La cântecele de închisoare se adăugau şi cele aduse din 
stepele Rusiei, de cei care înainte de a cunoaşte temniţele 
româneşti, mai făcuseră şi experienţa lagărelor sovietice de 
la Orank, Vorcuta, Marlisk şi Măgădan. 

În mină pe drumul de intrare şi ieşire, luasem obiceiul să 
cântăm în cor „Imnul minerului”, cântec de pe vremuri al 
minerilor, sub actualul regim interzis. În cântec se vorbea 
de munca grea a minerilor care trudeau în subteran. Acum, 
sub regimul „muncitorilor”, nu se mai putea vorbi de chinul 
muncii din mină, ci doar de elanul şi bucuria cu care se 
avântau muncitorii în galerii. 

CRĂCIUNUL 1952 

Noaptea de Crăciun am petrecut-o în mină. În închisori, 
atât sărbătorile noastre (religioase sau naţionale), cât şi 
sărbătorile oficiale ale regimului erau marcate de o 
vigilenţă mărită din partea administraţiei. În preajma 
Crăciunului, a Paştelui şi înainte de 10 Mai, ca şi în zilele 
premergătoare lui 23 August, 1 Mai sau 30 Decembrie, se 
perindau tot felul indivizi de la Ministrerul de Interne, în 
civil sau în uniforme, care convocau în şedinţe nocturne 
toate cadrele penitenciarului, după care, pe toată durata 
sărbătorii respective domnea un fel de stare de alarmă. 

Prima măsură era izolarea în celule separate şi cu lanţuri 
la picioare, a celor câţiva ţinuţi consideraţi mai periculoşi. 
Gradul de periculozitate era stabilit după datele din 
dosarele lor penale sau după cum se aflau încondeiaţi în 


caracterizările din dosarele ofițerului politic, pentru 
comportarea lor în detenţie. Urma o percheziţie generală, 
care depăşea în sălbăticie pe cele obişnuite, periodice. 
Mâncarea era de obicei o ciorbă chioară, ostentativ mai 
proastă decât până atunci. Posturile de pază de pe gardul 
sau zidul incintei închisorii sau lagărului erau dublate. 
Plimbarea în curte a deţinuţilor era suspendată. In 
interiorul lagărului sau pe celularele puşcăriile, gardienii, şi 
ei dublaţi ca număr, erau mai excitaţi şi mai nervoşi ca de 
obicei, căutând să ne provoace în toate chipurile. Pentru cel 
mai mic pretext de insubordonare se aplicau pedepse cu 
carceră sau bătaie, după epocă, noaptea respectivă se făcea 
întotdeauna un exerciţiu de alarmă. Se trăgeau focuri de 
rachete deasupra Penitenciarului, iar deţinuţii erau obligaţi 
să se culce pe jos în celule cu faţa la pământ şi cu picioarele 
spre uşă. Cu trecerea anilor, ne-am obişnuit şi cu acest 
ritual de sărbători, care se desfăşura uneori cu mici 
variaţiuni, dar după acelaşi tipic. Din povestirile lor mai 
vechi, rețin o variantă petrecută de un 23 August, la Aiud. 
În obişnuita defilare organizată cu această ocazie în oraş, 
coloanele de demonstranți au fost îndreptate spre 
închisoare, scandând două lozinci cu totul inedite. 
Demonstranţii au fost puşi să strige: „Unde sunt 
americanii?” tot ei răspundeau: „S-au ascuns ca şobolanii 
A doua o scandau aşa: „Cei ce zac în închisori, Sunt bandiți 
şi trădători. Moartea lor! Moarte lor!” 

După cum vedeţi, luase naştere şi un folclor M. A. I. Şi în 
lagăr la Cavnic, de Crăciunul 1952, am avut parte de 
acelaşi teatru: alarmă, percheziţie, mâncare proastă, 
izolarea câtorva camarazi. Când am intrat însă în mină, în 
galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina 
a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales 
vocile preoţilor, printre re a lui Popa Scai sau basul 
extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciuihsu, 
cutremurau galeriile. Când am ieşit din corfe la orizontul 
unde lucram noi, din cerime atârna o creangă de brad, 


LL 


împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii 
civili. Pe măsură ce corfele descărcau deţinuţii, creştea 
numărul vocilor din corul condus de Popa Scai. Mai bine de 
o jumătatee de oră, nimeni n-a plecat la locul lui de muncă 
şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şi 
cele cunoscute numai de lumea închisorilor. 

Cei doi gardieni de la corfă au schiţat gestul de a interveni 
şi a ne face să ne ducem la locurile noastre de muncă. Au şi 
dat nişte ordine în acest sens, dar vocile lor au fost 
acoperite de glasul corului care, sub bolta înaltă de la corfă, 
tuna amplificat ca sub cupolă de biserică. Nimeni nu i-a 
băgat în seamă şi, impresionați probabil şi de numărul 
nostru, şi de atitudinea noastră hotărâtă de a nu ceda, au 
socotit că e mai bine să renunţe. Numai după ce ne-am 
epuizat repertoriul, ne-am împrăştiat pe galerii către 
abatajele noastre, cântând în continuare pe grupuri, 
colindul lui Radu Gyr „O ce veste minunată”, pe care îl 
redau mai jos: 

A venit şi-aici Crăciunul/Să ne mângâie surghiunul. /Cade 
alba nea/Peste viaţa mea, /Peste suflet ninge. /Cade alba 
nea/Peste viaţa mea/Care-aici se stinge./ 

Tremură albastre stele/Peste lacrămile mele. /Dumnezeu 
de sus/În inimi ne-a pus/Numai lacrămi grele. Dumnezeu de 
sus/In inimi ne-a pus/Pâlpâiri de stele./ 

Numai temniţa posacă/A-mpietrit sub promoroacă. /Stăm 
în beznă grea, /Pentru noi nu-i stea, /Cerul nu s-aprinde. 
[Pentru osândiţi, /Îngerii grăbiţi/Nu aduc colinde./ 

O, Isuse, împărate, /lartă greşeli şi păcate. /Vin-să-nchini 
uşor/Rănile ce dor. /Visul mi-l descuie. /Noi Te-om aştepta, 
/Căci pe crucea Ta/Stăm bătuţi în cuie./ 

Maica Domnului Curată, /Ad-o veste minunată, / 
Înflorească-n prag/Zâmbetul Tău drag/Ca o zi cu soare. 
/Zâmbetul Tău drag/L-aşteptăm în prag/Noi, din 
închisoare./ 

Peste fericiri apuse, /linde mila Ta Isuse. /Cei din 
închisori/le aşteaptă-n zori/Pieptul lor suspină... /Cei din 


închisori/Ile aşteaptă-n zori/Să le-aduci lumină. 

De lucrat, n-am lucrat mai nimic în acea noapte de 
Crăciun, dar nici n-a venit nimeni să ne forţeze, nici măcar 
zelosul Tămâie. Abia când ne-am întors la suprafaţă, au 
încercat să ne plătească poliţa. Gardienii de la corfă sau 
poate vreunul din turnători a raportat cele întâmplate şi, pe 
lângă o serie de mizerii cu percheziţii şi corvezi, ofiţerul 
politic a pornit anchetă pentru a descoperi „instigatorii”, 
care însă s-a soldat cu un şec. Concomitent, s-a anchetat şi 
printre minerii civili, pentru a-l descoperi pe cel care 
atârnase cetina în mină. Şi aici au dat greş. Informaţia 
espre ancheta printre muncitorii civili am obținut-o de la 
prietenul nostru Şimi Rujinski, artificierul. Dar în aceeaşi 
noapte de Crăciun, în timpul cât schimbul nostru era în 
mină, la suprafaţă, în lagăr, se mai întâmplase ceva. 

Căpitanul Tudoran, comandantul lagărului, fusese în acea 
seară la cârciuma din sat. Se îmbătase, ceea ce se pare că 
făcea destul de des, şi se luase la harţă cu un localnic. Cum 
purtătorii de uniforme M. A. I. Nu se bucurau de simpatia 
populaţiei, cearta degenerase foarte repede într-o 
încăierare, din care căpitanul Tudoran abia scăpase cu 
viaţă, maramureşenii fiind dintotdeauna renumiţi pentru 
iuţeala cu care scot cuțitul. Îu viaţă scăpase, dar nu teafăr. 
Cu epoleţii rupţi şi uniforma sfâşiată, lovit în faţă, în fugă, îşi 
pierduse şi chipiul. Încă ameţit de băutură şi furios, venise 
direct la lagăr, cu gândul să se răzbune pentru ruşinea şi 
umilinţa suferită, pe nişte oameni lipsiţi de apărare. 

În barăci, schimbul de zi dormea. Singurii trezi erau cei 
cinci sau şase bucătari, care pregăteau mâncarea pentru 
noi, cei care urmam să ieşim în mină şi deţinutul de la sala 
de duşuri, care, tot în aşteptarea noastră, încălzea apa în 
cazan. Pe cel de la duşuri îl chema Roşeală. Era fost poliţist. 
Dintre bucătari nu-mi amintesc decât de Ilie Vătămanu şi 
Ion Cojocaru, amândoi din Vrancea. Ei au căzut victime 
furiei oarbe a comandantului. I-a scos răcnind în curtea 
lagărului, i-a obligat să se dezbrace în cămaşă şi izmene şi 


le-a ordonat să se culce pe burtă în zăpadă. Apoi început să- 
i lovească cu cizmele pe unde nimerea. Lui Roşeală i-a rupt 
coastă. Când obosea, se oprea să mai răsufle şi apoi iar 
începea. Dezlănţuirea furiei a durat cam o jumătate de oră, 
deţinuţii fiind obligaţi să stea dezbrăcaţi şi culcaţi pe 
zăpadă, până când în fine, satisfăcut şi gâfâind, căpitanul a 
părăsit lagărul. Afară era un ger de ţi se lipeau nările. Când 
am ieşit noi din mină, la bucătărie nu se mai întorseseră 
decât doi bucătari, şi ei loviți şi cu urme de sânge pe faţă. 
Ceilalţi şi Roşeală erau internaţi în infirmerie şi Mache (Dr. 
Miltiade Ionescu) se ocupa de ei. Doi dintre ei au făcut 
congestie pulmonară şi au rămas mai multă vreme 
internaţi, până s-au pus din nou pe picioare. Ceea ce se 
întâmplase la cârciuma din sat am aflat tot de la Şimi 
Rujinski. 

Cu toată iarna lungă şi grea, al cărei sfârşit nu se 
întrevedea încă, continuam la fiecare două, trei zile, să mă 
duc la locul de muncă al lui Colea Ungureanu, ca să vorbim 
despre planul nostru. Elemente noi nu mai interveni-seră, 
planul nu mai suferise nici o modificare. Nu făceam decât 
să-i trecem de fiecare dată, în revistă, toate detaliile. În 
drumul meu spre locul lui Colea, treceam prin dreptul altor 
doi deţinuţi, care lucrau ca rulători la o breşă de steril. 
Unul din ei, Falovege Dionisie, ungur din Ardeal şi iehovist, 
om blând şi cumsecade, era ca toţi din secta lui un fanatic al 
muncii. Cu iehoviştii am avut mult de furcă, din cauza 
acestei apucături. Munceau cu convingerea că munca 
fusese hărăzită de Dumnezeu omului, pentru a-şi ispăşi 
păcatele şi era imposibil să-i faci să înţeleagă că prin munca 
forţată la care eram supuşi, se urmărea exterminarea 
noastră. In zadar li s-a spus că, depăşind normele, nu 
făceau decât să se asocieze la această operă de distrugere 
a noastră şi implicit deveneau astfel colaboratori ai 
administraţiei la această crimă. Neobţinându-se nici un 
rezultat cu aceşti oameni cinstiţi şi bine intenţionaţi, dar 
mărginiţi, mai toţi au fost afectaţi la muncile de rulători şi 


vagonetari, unde norma era stabilită pentru întreaga 
echipă şi în felul acesta nu se puteau remarca stahanoviştii, 
iar realizările lor se împărțeau între toţi. Împreună cu 
Falovege Dionisie, lucra Dan Cernovodeanu. Băiat inteligent 
şi cultivat, fusese ales din liceu, ca să facă parte din clasa 
Regelui Mihai. Cu toată comportarea lui demnă şi distantă 
faţă de administraţie, ajunsese să-şi alieneze simpatia de 
care se bucurase la început. Şi despre el se zvonise că era 
homosexual, ceea ce, ca unul păţit, contestam energic, 
combătând pe cei care cu atâta uşurinţă bârfeau şi 
răspândeau calomnii asupra unor oameni, fără a avea 
dovezi. Eram convins că i se scosese această vorbă, ca şi în 
cazul meu, fiindcă era tot timpul în compania lui Mitucă. 
Ştiam însă că Dan Cernovodeanu era foarte interesat de 
informaţii şi că Mitucă îl punea la curent cu tot ce afla de la 
Şimi Rujinski. După un timp însă s-a dovedit că versiunea 
care circula pe seama lui era întemeiată. Dan se 
împrietenise cu un tânăr ceangău, care fusese arestat în 
timp ce-şi făcea stagiul militar. Chipeş la înfăţişare, Toth, 
care venise cu mine de la Jilava, era un băiat simplu şi nu 
prea inteligent. Ne-a mirat această prietenie între doi 
oameni care nu aveau nimic comun şi nu vedeam ce afinități 
i-ar fi putut apropia. După o vreme însă, natura legăturii lor 
n-a mai prezentat nici un dubiu. S-au mutat în aceeaşi 
echipă de lucru şi în mină au fost surprinşi de mai multe ori 
în atitudini fără echivoc. La început, în afară de repulsia 
firească, care ne-a îndepărtat de ei, nimeni nu le-a spus 
nimic. Cam toată lumea a adoptat formula: Treaba lor! Cum 
însă, pe zi ce trecea, Cernovodeanu îşi pierdea controlul 
celei mai elementare discreţii şi pudori (chiar dacă patul lui 
din dormitorul unde stătea era într-un colţ), a ajuns să 
depăşească limita toleranţei celorlalţi. Chiar în curtea 
lagărului... Umblau ca doi îndrăgostiţi. Unii începuseră să-i 
spună Dana. Situaţia ajunsese intolerabilă, riscând să 
ajungă la urechile idministraţiei, care atât ar fi aşteptat, să 
bată monedă pe acest caz izolat şi să arate halul de 


decadenţă morală a „duşmanilor de clasă” şi „duş-manilor 
poporului”. Într-una din zile, fiind liberi în curtea lagărului, 
în grupul în care mă aflam, se discuta tocmai cazul lui Dan. 
Se ajunsese la concluzia că trebuia evitat cu orice preţ ca 
administraţia să afle ceva. Dar cum, când lucrul devenise 
aşa vizibil? Unul a emis părerea că ar trebui să i se spună 
lui Dan punctul nostru de vedere, căci din moment ce nu 
mai păstra discreţia, nu mai era „treaba lui”, ci devenise „a 
noastră, a tuturor”. 'loţi eram de acord că ar trebui să i se 
spună, dar când a fost să se treacă la fapte, fiecare refuza s- 
o facă, misiunea fiind penibilă. In cel moment a venit la 
grupul nostru Comandorul de marină Romeo Snaidero, 
iubit de toţi pentru firea lui veselă şi binecunoscut pentru 
expresiile marinăreşti şi din lumea interlopă a portului, pe 
care se distra să le întrebuinţeze. S-a informat despre 
subiectul discuţiei noastre, a fost pus în temă şi a aflat că ne 
codeam să stăm de vorbă cu Dan. La care, Romică 
Snaidero, spontan ca de obicei, ne-a spus: „Lăsaţi măi băieţi 
că-i spun eu mai pe departe şi-n mod delicat”. Apoi s-a 
întors şi l-a interpelat pe Dan, care tocmai trecea la câţiva 
paşi de noi. Dan s-a apropiat şi Romică, cu cel mai firesc ton 
amical, l-a întrebat: „Ascultă măi Dane, adevărat ce-am 
auzit, că suferi de bătaie de c... ţ'? Cum a mai decurs 
conversaţia şi dacă a mai continuat, n-am mai ştiut niciunul, 
fiindcă de ruşine şi ca nişte laşi ne-am împrăştiat toţi ca 
potârnichile. Misiunea diplomatică a lui Romică Snaidero 
sau poate „delicateţea” cu care a fost pusă a avut un 
oarecare efect, dar numai câteva zile. Dan arătându-se mai 
rezervat în exteriorizarea pasiunii lui. Până la urmă, s-a 
recurs la altă stratagemă, de conivenţă cu cei din biroul 
nostru tehnic. Sub pretextul unei reorganizări a echipelor, 
Toth a fost mutat în celălalt schimb, aşa că cei doi nu se mai 
puteau întâlni decât în scurtul răstimp cât cele două 
schimburi se aflau concomitent la suprafaţă. Faptul că se 
aşteptau unul pe altul la ieşirea din mină, şi tot aşa se 
conduceau reciproc până la gura minei când începea lucrul, 


putea trece mai uşor neobservat. În toţi anii de puşcărie 
care au urmat, un al doilea caz ca cel al lui Dan şi Toth n-am 
mai întâlnit, cu toate că am mai stat cu câţiva homosexuali 
notorii din Bucureşti, dar care în închisoare nu s-au 
manifestat niciodată ca atare. 

La câteva săptămâni după Crăciun, într-o dimineaţă, la 
ieşirea din mină, ne-au primit în lagăr mai mulţi gardieni ca 
de obicei. Ni s-a interzis accesul la duşuri, am fost 
încolonaţi de la poartă, duşi în sala de mese, grăbiţi să 
mâncăm mai repede şi apoi încuiaţi în barăci. Celălalt 
schimb fost şi el în mare grabă, băgat în mină. 

Cu tot misterul în care se complăcea ofiţerul politic să 
învăluie opera sa pe care o conducea personal, cum 
intrasem în sala de mese, bucătarii şoptiseră marele secret: 
fusese adus un lot de vreo 30 de oameni de la Baia Sprie, 
care se afla închis în sala de duşuri. Acest procedeu stupid 
de carantină-izolare, cu interdicţia de a lua contact cu noii 
veniţi, era pus în aplicare de fiecare dată când erau aduşi 
alţi deţinuţi. Spun că era stupid, pentru că după câteva ore, 
după ce îşi predau bagajul la magazie, li se făcea 
percheziţia de rutină şi li se dădea „cazarmamentul” 
(pătură, pernă, cearceaf etc), carantina se ridica şi noii 
veniţi intrau în rândurile noastre. Bucătarii şi Roşeală de la 
duşuri au aflat imediat câţi sunt şi cum erau foşti colegi de- 
ai lor de la Baia Sprie, i-au recunoscut şi ne-au spus şi 
numele lor. Aşa am aflat că printre ei se afla Ion Pantazi, de 
care ştiam că se găsea la Baia Sprie. M-am bucurat tare de 
vestea dată de bucătari, fiindcă, după George Boian şi 
inginerul Moise Nicoară la Piteşti, era cel de-al treilea om 
pe care cunoscându-l de afară îl întâlneam în închisoare. La 
Cavnic dusesem lipsa unui om cunoscut în care să am 
încredere şi trecuse destul de mult timp până ce mă 
încumetasem să-i împărtăşesc lui Colea Ungureanu intenţia 
mea de a încerca să evadez. Acum, aşteptam cu nerăbdare 
să vorbesc cu Ion. Odată schimbul de zi intrat în şut şi noi 
închişi în barăci, peste lagăr se aşternuse liniştea. După o 


bucată de vreme, ofiţerul politic a plecat şi vigilenţa 
gardienilor s-a atenuat. Unul din gardieni a venit la 
dormitorul nostru ca să scoată o echipă la corvezile 
obişnuite. Nu mi-era rândul, dar am vorbit cu şeful 
dormitorului, un moldovean, Nazarie, să mă treacă pe listă. 
Am fost scos cu încă câţiva în curte şi gardianul a început să 
ne împartă: cei mai mulţi la curăţat de cartofi, doi la spart 
lemne, doi să ducă lemne la cabinetul medical cu targa. Eu 
am rămas la lemne. Observasem că la uşa băii stătea de 
pază un gardian, cu care de câtva timp întreţineam relaţii 
mai bune. Când era de serviciu şi nu-l vedea vreun tovarăş 
de-ai lui, stătea de vorbă şi glumea cu noi şi se arătase mai 
omenos. Eu începusem să-l cultiv şi de câte ori aveam 
ocazia să-i vorbesc fără să fiu auzit de alţii, încercam să-l 
trag de limbă. Era destul de vorbăreţ şi de multe ori mi-a 
servit informaţii preţioase în ceea ce priveşte administraţia 
şi măsurile pe care intenţiona să le mai ia. Ştiri politice şi 
mai ales externe nu era capabil să-mi dea, fiind mult prea 
simplu şi neinformat. În simplitatea lui totuşi, era de partea 
noastră şi-şi dădea osteneala să ne dovedească că ne 
compătimea şi că nu se solidarizează cu cei care ne 
impuneau regimul inuman la care eram supuşi. Lia început 
l-am bănuit că ar putea fi un agent provocator al ofițerului 
politic, dar apoi ne-am convins că nu era decât un om 
cumsecade, rătăcit prin cine ştie ce întâmplare în rândurile 
M. A. I.-ştilor, cum am mai întâlnit în timp şi alte câteva 
cazuri. Din păcate însă avea şi un defect (de fapt o calitate a 
omului simplu şi cinstit), care ne-a făcut să nu împingem 
prea departe raporturile cu el: era prea încrezător şi deci 
mult prea imprudent. Se lăsa antrenat la vorbă de oricine, 
chiar şi de unii turnători din rândurile noastre, cu toate că-l 
avertizasem să se ferească de ei. E de mirare cum de i-a 
scăpat politicului atitudinea lui. Văzându-l deci pe acest 
gardian (al cărui nume, din păcate, nu mi-l mai amintesc), 
păzind intrarea la baie, am încărcat un braţ de lemne şi m- 
am îndreptat spre el. I-am spus că, sub pretextul că duc 


lemnele pentru cazanul cu apă, îl rog să mă lase să intru ca 
să-l pot vedea pe vărul meu care se află printre cei veniţi de 
la Baia Sprie. Mi-a deschis uşa şi mi-a spus să nu stau mult, 
căci s-ar putea ca ofiţerul politic să vină din nou. Aşa am 
ajuns să mă îmbrăţişez cu Ion, care fusese arestat cu patru 
ani înaintea mea şi care nu ştia că şi eu eram închis. El 
fusese prins într-o tentativă de trecere de frontieră şi 
condamnat la 5 ani. L-am pus repede la curent cu tot ce 
ştiam despre familia lui (mama şi nevasta), despre câţiva 
prieteni comuni şi i-am spus că vreau să discut cu el ceva 
foarte important când va ieşi din carantină. 

Apoi am ieşit din sala de duşuri şi mi-am văzut de treabă. 
Trei-patru ore mai târziu, li s-a dat şi lor drumul, iar a doua 
zi au intrat cu noi în mină şi am putut sta de vorbă în voie 
cu lon, care era acum perforator în schimbul meu. L-am pus 
la curent cu planul meu şi al lui Colea şi l-am întrebat dacă 
e de acord să meargă cu noi. Sub aparențele unui 
temperament apatic, îl ştiam gata oricând de o acţiune 
temerară. În plus, contam pe experienţa lui: fusese căpitan 
în cavalerie şi făcuse frontul din Rusia. Era cu şase ani mai 
în vârstă ca mine. Desigur, în trei, urma să vedem cum vom 
reuşi să ne ascundem în acel cotlon din bolta galeriei, care 
şi aşa, numai pe Colea şi pe mine abia s-ar fi putut adăposti. 
Mă gândeam însă că, răzleţindu-se câteva zile consecutiv de 
cei cu care ieşeam din corfă, puteam să mai dizlocăm de 
fiecare dată câteva pietre, în aşa fel ca să facem 
ascunzătoarea mai încăpătoare. Spre decepţia mea, 
răspunsul lui lon a fost că nu trebuie să ne grăbim să luăm 
o hotărâre şi că să-i mai las timp de gândire. Am pus totuşi 
acest răspuns pe seama faptului că el mai avea un an până 
la expirarea pedepsei şi că nu considera că merită să-şi ia 
riscurile unei evadări, când eliberarea lui era aşa de 
aproape. L-am înţeles. Şi totuşi, doua zi m-a pus în curent 
cu planul de evadare de la Baia Sprie al mai ultor deţinuţi, 
printre care se afla şi el. Totul căzuse baltă, fiindcă o parte 
din ei fuseseră trimişi lai Cavnic cu primul lot, iar acum şi el 


cu cel de-al doilea. Faptul că avusese totuşi intenţia să 
evadeze la Baia Sprie contrazicea explicaţia pe care o 
găsisem la refuzul lui de a evada acum, la Cavnic. După alte 
câteva zile, mi-a spus că a reluat contactul cu cei câţiva cu 
care plănuise fuga de la Baia Sprie şi că toţi sunt dispuşi să 
încerce acelaşi lucru la Cavnic, studiind şi ţinând seama de 
condiţiile locale. Promisese să nu divulge numele celor din 
complot, dar mi-a spus că sunt mai mulţi, ceea ce făcea 
calea de fugă imaginată de Colea şi de mine nepracticabilă, 
din lipsa de spaţiu a ascunzătorii. Au urmat zile întregi de 
tergiversări şi discuţii, până când Colea şi cu mine am 
fuzionat cu grupul lui lon Pantazi şi până când am început 
să contribuim cu toţii înjghebarea unui plan comun de 
evadare. Ceea ce lon nu mi-a spus niciodată şi am aflat mai 
târziu de la Mache (care şi el făcea parte din complot) este 
că în momentul în care Ion le-a spus că mai are un prieten 
(era vorba de mine) pe care îl propune să fie cooptat în 
grup, s-a lovit de opoziţia mai multora. Nu mă cunoşteau şi 
nu aveau încredere în mine. Garantând pentru mine, a 
insistat să fiu acceptat şi când totuşi au refuzat, Ion le-a 
declarat că în acest caz se retrage şi el. Abia atunci au 
cedat şi n ne-a prezentat pe unii altora. Erau 11. 

— Alexandru Ciocâlteu (Ducu), fiul doctorului Ciocâlteu 
(fratele prof. Ciocâlteu, fost decan al Facultăţii de medicină 
din Bucureşti). Familia să trăgea din Comuna Galiciuica, 
judeţul Dolj. Primise o condamnare 20 sau 25 ani muncă 
silnică în celebrul proces în care fusese implicată 
nunţiatura Vaticanului de la Bucureşti. Acestui proces „de 
spionaj” i se făcuse publicitate în presa comunistă şi în 
urma lui fusese închisă Nunţiatura, iar Nunţiul retras. Şefii 
lotului, Vasile Ciobanu şi ofiţerul de marină comercială Nic. 
Vâlsan, secund pe „Transilvania”, fuseseră condamnaţi la 
moarte. Mai târziu li s-a comutat pedeapsa în muncă silnică 
pe viaţă. Ducu Ciocâlteu urmase Facultatea de drept. Cu 
vreo trei ani mai mare ca mine, eminent la studii, era un 
băiat subţire, înalt, brunet şi c-o energie extraordinară. Şi-a 


cheltuit toată această vitalitate în organizarea evadării, fără 
a precupeţi nici un efort, neobosit şi agitându-se în 
permanenţă. 

— Constantin Coşereanu, (Titi), fiu de colonel, el însuşi în 
şcoala militară, fusese trimis în Germania în timpul 
războiului pentru specializare. Ca elev plutonier la şcoala 
militară în Germania, în perioada de practică, luptase pe 
frontul din regiunea Baltică. La retragerea de pe insula 
Osel din faţa Rigăi, fusese rănit, evacuat într-un spital 
militar în Germania, iar la sfârşitul ostilităţilor se întorsese 
în Ţară. Prin sora lui, logodită şi apoi căsătorită cu un 
american din misiunea militară a Statelor Unite de la 
Bucureşti şi prin câţiva prieteni din serviciile Siguranţei 
româneşti, cu care întreprinsese o reţea de informare a 
americanilor despre adevăratele acţiuni ale comuniştilor 
din acea vreme, căzuse victimă unui proces de spionaj şi 
condamnat la 20 sau 25 de ani muncă silnică. Băiat 
entuziast şi bun, din cauza felului grandilocvent de a se 
exprima şi puţin fanfaron, i se mai spunea şi Cyrano. Profilul 
lui cu un nas mai proeminent îl făcea să semene cu eroul 
gascon. 

— Dr. Miltiade Ionescu (Mache), fiu de cârciumar din 
Galaţi, fusese şef de promoţie la Facultatea de Medicină. 
Excepţional de inteligent şi cu o memorie fenomenală, avea 
o condamnare de 15 ani pentru „organizaţie subver-sivă”. 
Era mic de talie şi rotofei. Tot în lot cu el şi prieten 
nedespărţit era: 

— Dr. Paul lovănescu din comuna Băileşti (sau de lângă), 
judeţul Dolj. Foarte slab şi înalt, flegmatic ca un englez. 

— lan Pantazi, fost ofiţer şi fiul generalului Pantazi, 
ministru de război în guvernul Mareşalului Antonescu. 
Pentru o tentativă nereuşită de trecere de frontieră primise 
o condamnare de 5 ani. 

— Fraţii lon şi Simion Cojocaru, ţărani din munţii Vrancei 
şi ei cu condamnări mari. Participaseră la răscoala din 
regiunea lor şi aproape toată familia li se afla în închisoare. 


— Fraţii Ion şi Gheorghe Brânzaru, ţărani, fii de pădurar 
din Soveja. Şi ei implicaţi în răscoala din munţii Vrancei. 

— George Sarry din Constanţa, de care am mai vorbit, şi 

— Mircea Vueric, mecanic, de prin Moldova. Familia lui era 
de origine italiană. Bunicul lui, care se chema Vuerico, 
venise de lângă Udine ca pietrar şi se stabilise în ţară. 
Mircea, destul de mic de talie, cu picioare strâmbe, cu ochi 
scotocitori, era destul de greu de caracterizat. Sentimental 
şi foarte labil, capabil uneori să-şi asume riscuri dând 
dovadă de curaj, iar alteori prudent până la laşitate. 
Povestea cu haz tot felul de păţanii din care era imposibil să 
desluşeşti care era adevărul şi care minciuna. Nu se putea 
conta pe spusele lui, dar ne era la toţi simpatic. Cu mine 
acum erau doisprezece. După ce am făcut cunoştinţă cu cei 
pe care nu-i cunoşteam încă, am ridicat şi eu pretenţia să 
fie luat şi Colea Ungureanu de care nu înţelegeam să mă 
despart. Cum toţi îl cunoşteau mai demult de la Baia Sprie, 
au fost de acord. 

Eram deci 13 deţinuţi şi nu puteam ca să ne mai gândim la 
ascunzătoarea din bolta galeriei de la Kaiher. Se, cerea 
găsirea unei soluţii potrivite numărului. 

Câteva săptămâni a urmat o adevărată perioadă de 
investigare metodică a minei. N-a rămas colţ necercetat. 
Fiecare, în măsura în care puteam să ne sustragem de la 
muncă, de unul singur sau câte doi, porneam prin abataje 
în căutarea, mai ales a acelor galerii abandonate şi 
prăbuşite parţial, care nu mai erau exploatate. Nădăjduiam 
să cădem pe vreo galerie părăsită, care să aibă acces spre 
abatajele unde lucrau civilii. Aceste expediţii erau extrem 
de periculoase, abatajele părăsite de ani de zile în care ne 
angajam, prezentând riscul permanent de prăbuşiri. 
Scările, suitorile, cofrajele, grinzile şi stâlpii de susţinere, 
chiar acolo unde păreau intacte şi la locul lor, erau 
inutilizabile. 

Lemnul era putred şi la prima atingere se năruia, de multe 
ori declanşând ca un fel de reacţie în lanţ, o serie de 


prăbugşiri succesive, care te puteau prinde şi strivi sub ele 
sau puteau înfunda gaferia în urma ta, tăindu-ţi retragerea. 
Fiecare din noi a avut în această perioadă tot felul de 
păţanii şi aventuri, din care numai norocul ne-a ajutat să 
scăpăm teferi. Cu frica în sân, înaintam prin câte o astfel de 
galerie, când căţărându-ne pe grinzile şi rocile nesigure, 
când târându-ne până şi pe burtă prin câte o gaură, acolo 
unde totul era prăbuşit în jur şi galeria părea înfundată. De 
zeci de ori ni s-a părut că în fine am descoperit o 
deschidere spre galeriile unde lucrau civilii şi tot de atâtea 
ori speranţa ni s-a spulberat, când după alţi câţiva metri 
constatam că trecerea era definitiv blocată. În fiecare zi 
către sfârşitul şutului, ne întâlneam pe galeria unde mi se 
întâmplase accidentul cu vagonetul care îmi strivise 
degetele de la picior, unde scria „Pericol de moarte”. 
Nimeni nu ne deranja pe această galerie. Aici ne puneam 
reciproc la curent cu rezultatele cercetărilor din acea zi şi 
hotărâm planul pentru şutul următor. 

Părea o treabă fără sfârşit şi totuşi, într-o bună zi, am 
epuizat toate posibilităţile. Nu mai rămăsese nici un loc 
neexplorat şi totul fusese în zadar. Paralel cu această 
activitate, care ne-a costat multe emoţii şi energie 
consumată inutil, am mai pornit şi o campanie intensă 
pentru câştigarea unor surse de informaţii şi deci pentru a 
stabili legături cu muncitorii civili. 

Continuam să întreţinem relaţiile cu Şimi Rujinski şi cu 
gardianul de care v-am spus că mă aflam în termeni buni cu 
el. Fără să le dăm ceva de bănuit despre intenţiile noastre, 
de câte ori aveam ocazia să stăm cu ei de vorbă, aduceam 
conversaţia în aşa fel ca să aflăm câte ceva despre 
topografia zonelor la care noi nu aveam acces, atât din 
mină, cât şi de afară de cealaltă parte a porţii şi gardului 
lagărului. 

Încet, încet, punând cap la cap cu multă răbdare aceste 
fragmente de informaţii, ajunsesem să ne facem o imagine 
destul de reală despre terenul şi paza din jurul lagărului. 


Dr. Miltiade Ionescu (Mache), fiind la cabinetul medical, 
primea deseori vizita gardianului de serviciu, care se 
plictisea când unul din schimburile de deţinuţi era în mină 
iar celălalt dormea şi în lagăr se aşternea liniştea. În timpul 
acestor vizite, Mache angaja discuţia cu gardianul respectiv 
pe diverse teme; mai întâi despre chestiunile de serviciu 
(bolnavii din infirmerie, lipsa de medicamente etc), deviind 
apoi treptat spre subiecte mai delicate, despre tratamentul 
ce ni se aplica, despre măsurile inumane şi despre regimul 
comunist în general. În acelaşi timp, căuta să-i inspire 
încredere gardianului prin discreţia lui. 

Tatonând astfel terenul cu fiecare din ei, ajunsese în scurtă 
vreme să constate că unul din gardieni era foarte receptiv 
la punctele de vedere expuse de el. Relaţiile cu el 
progresau de fiecare dată, până când plutonierul Cuhart şi- 
a dat arama pe faţă şi s-a stabilit între ei o încredere 
reciprocă totală. Cuhart era profund anticomunist şi abia 
aştepta şi el, nenorocitul, ca şi noi, să vină americanii! În 
1953, lumea era în general convinsă că va începe războiul 
cu Ruşii. Cuhart i-a declarat lui Mache, că în ziua în care va 
simţi că se apropie deznodământul, va deschide poarta 
lagărului, ne va preda armele de la corpul de gardă şi va 
porni alături de noi. Cuhart ne-a făcut servicii enorme, 
prevenindu-ne din vreme despre intenţiile şi măsurile 
administraţiei, dar ţinându-ne la curent şi cu situaţia 
politică. 

Prevenit, n-a avut relaţii decât cu Mache, urmând astfel 
să-l punem la adăpost de riscul de a fi turnat. Despre 
relaţiile lui cu Mache n-am ştiut decât noi, cei din complotul 
de evadare, ceea ce, totuşi, mai târziu s-a dovedit a nu fi 
fost suficient ca măsură de precauţie. Vei reveni la timpul 
potrivit cu toate detaliile. Cu toată încrederea care se 
stabilise, Mache nu i-a vorbit niciodată despre evadare, 
încercând să afle de la el pe căi ocolite, tot ce ne-ar fi putut 
fi util în această privinţă. Prea ar fi fost să ne dăm legaţi pe 
mâinile lui! 


Un alt succes, în domeniul informaţiilor, l-a avut Ion 
Pantazi, stabilind o legătură cu inginerul civil al minei. Din 
păcate, acesta îşi făcea rar apariţia în mină. Cu toate 
acestea şi el ne-a adus servicii. Cel mai mare succes l-a avut 
însă George Sarry, care şi-a încercat norocul cu mecanicul 
de la compresoare. Cum am explicat mai la început, 
compresoarele de aer se aflau într-o breşă spațioasă la 
orizontul - 100, pe galeria lungă cam de 1,600 km., dintre 
cele două corfe. Când intram sau ieşeam din şut, treceam 
pe lângă această breşă, care era despărțită de galerie 
printr-un grilaj de fier, prevăzut cu o portiţă, încuiată pe 
durata trecerii noastre. In breşă era lumină electrică şi de 
fiecare dată vedeam silueta mecanicului civil care se ocupa 
de maşini, dar care niciodată nu se apropia de grilajul 
despărțitor. George Sarry a făcut o încercare. A scris pe o 
foaie de hârtie că suntem deţinuţi politici, că suntem ţinuţi 
într-o izolare totală şi îi cerea să ne ajute. Îi propunea să ne 
lase din când în când câte un ziar într-una din conductele 
care erau stivuite pe galerie, în dreptul sălii 
compresoarelor. La ieşirea din mină, pe drumul de 
întoarcere, a aruncat bileţelul printre gratii, la picioarele 
mecanicului. Întreprinderea era riscantă, mecanicul putând 
preda mesajul gardienilor. A doua zi, la intrarea în şut, 
George Sarry a căutat în ţeava indicată de el în bilet. În 
gura ţevii era pusă o piatră. A scos-o băgând mâna mai 
adânc şi a găsit ziarul Scânteia. In acest fel s-a stabilit o 
cutie poştală care a funcţionat cu regularitate, fără ca Sarry 
să fi ajuns să vorbească sau măcar să-l cunoască la faţă pe 
mecanic. Mai mult: într-o bună zi, pe marginea ziarului a 
găsit scrise ştiri cu menţiunea că au fost ascultate la 
posturile străine de radio: Radio Londra şi Europa Liberă. 
Bineînţeles că şi despre această legătură n-a mai ştiut 
nimeni, în afară de grupul nostru. Informaţiile erau difuzate 
mai departe, de la om la om, respectând aceleaşi reguli de 
prudenţă (adică nu în aceeaşi zi), pentru ca în cazul în care 
ar fi ajuns la urechile politicului, să nu-i fie uşor să ajungă la 


sursă. Ziarul era ars în mină şi nu era adus niciodată în 
lagăr. Prin acest mecanic reuşisem să fim mereu alimentaţi 
cu ştiri şi la curent cu situaţia politică internaţională, hrana 
cea mai de preţ a deţinuţilor. 

Şi tot datorită lui, Mache a putut salva şi viaţa a doi 
deţinuţi. Nicu Enescu şi încă un camarad de-al nostru se 
aflau internaţi în infirmerie cu congestii pulmonare, într-un 
moment când cabinetul nostru medical nu mai dispunea de 
nici un fel de medicamete. De o lună de zile, lipsea până şi 
vata! Soarta bolnavilor atârna de cota de medicamente, 
care nu mai sosea. Printr-un bilet pus în ţeava de pe 
galerie, mecanicul a fost întrebat dacă ar putea să ne 
procure Penicilină. La următoarea poştă, am primit 
răspunsul pozitiv, dar omul n-avea bani. După două zile de 
corespondenţă, s-a găsit soluţia. Afară erau lipsuri de tot 
felul, iar mecanicul ne-a scris că dacă i-am putea da câteva 
cearceafuri, el le-ar putea valorifica şi cu banii ar cumpăra 
Penicilina. S-a trecut în grabă la fapte: Dindelegan, 
deţinutul care răspundea de magazia de efecte, a fost 
convins de Mache să ne ajute. lată cum: decontarea 
cearceafurilor reformate se făcea după metoda 
întrebuințată la magaziile unităţilor militare. Fiecare 
cearceaf trecut la reformă, se justifica prin prezentarea 
celor două tivuri de la capete. S-a luat deci un cearceaf 
bun, care a fost, tăiat în fâşii de câte 3-4 cM. Lăţime, iar Titi 
Spânu, croitorul lagărului, le-a tras câte un tiv la maşină. S- 
au realizat astfel vreo 10 perechi de fâşii tivite, 
reprezentând justificarea pentru tot atâtea cearceafuri 
reformate. In locul lor, Dinde-legan ne-a dat 10 cearceafuri 
noi din magazie, care au luat imediat drumul minei, ascunse 
de noi prin pantaloni sau în sân. Au fost înfundate în 
conducta de pe galeria compresoarelor, iar a doua zi, G. 
Sarry a găsit în locul lor, flacoanele de Penicilină. În câteva 
zile, cei doi bolnavi erau puşi pe picioare. 

Într-una din zile pe când ne aflam în lagăr, iar celălalt 
schimb abia intrase în şut de câteva ore, s-au auzit bătăi în 


poarta de acces spre mină. Era unul din mină care bătea în 
poartă ca să-i fie deschisă şi striga să fie chemat de urgenţă 
doctorul. A trecut un timp până ce a venit ofiţerul de 
serviciu, singurul care avea dreptul să deschidă poarta. 
Împreună cu gardianul, au intrat patru deţinuţi, purtând pe 
braţe pe un al cincilea, pe care nu l-am putut recunoaşte. 
Era plin de sânge şi gemea slab. A fost dus la cabinetul 
medical, unde Mache s-a ocupat de el. 

Am aflat că era vorba de Ion Băcescu, unul din tinerii din 
lotul lui Gică Muşat, care venise cu mine de la Piteşti. 
Băcescu lucra singur ca rulător la o breşă de steril. 
Punându-şi lampa de carbid pe jos ca să-i lumineze locul de 
muncă, n-a băgat de seamă că din peretele de rocă atârna 
fitilul de la încărcătura unei găuri care nu explodase. Acest 
lucru se întâmpla destul de frecvent, fie din cauza fitilului 
defectuos, fie din cauza explodării mai întâi a unei găuri 
alăturate, care reteza fitilul de la altă încărcătură, 
întrerupându-i arderea. În timp ce Băcescu încărca cu 
lopata materialul steril într-o roabă, capătul fitilului se 
aprinsese de la flacăra lămpii şi arzând până la focos, 
declanşase explozia. Norocul lui Băcescu a fost că 
detunătura nu a provocat prăbuşiri. Gaura, fiind 
perpendiculară în roca masivă, a funcţionat ca o adevărată 
ţeava de armă, toată împuşcătura ţâşnind înapoi spre 
Băcescu, care se afla la vreo trei metri distanţă, cu faţa spre 
explozie. Totuşi, burajele din lut amestecat cu nisip, 
pulverizate de detunătură, l-au împroşcat de sus până jos. 
Băcescu lucra numai în chiloţi şi toată pielea feţei, pieptului, 
braţelor şi picioarelor, îi fusese ciuruită de aceste particule 
minuscule. Din miile de găurele ca înţepăturile de ac, cu 
toate că superficiale, ţâşnise sângele. Suflul exploziei îl 
trântise la pământ, unde rămăsese fără cunoştinţă din 
cauza şocului, până ce alergaseră alţi camarazi, alarmaţi de 
detunătură. 

Partea cea mai gravă s-a constatat la cabinetul medical, 
când şi-a revenit din şoc: îşi pierduse complet vederea la 


amândoi ochii. Timp de câteva săptămâni a fost îngrijit cu 
un devotament extraordinar de Mache şi de Paul lovănescu, 
după ce acesta din urmă ieşea din şut. Încet, încet, datorită 
tratamentului lui Mache, şi-a recăpătat vederea. lar Paul 
pierdea zilnic câteva ore lângă patul lui, extirpându-i 
pietricelele de sub piele, cu vârful unui bisturiu şi cu o 
pensetă. Treabă migăloasă pe care Paul o făcea cu o 
răbdare fără seamăn. In cele din urmă, amândoi doctorii au 
avut satisfacția să-l vadă iar sănătos pe Băcescu, care s-a 
ales cu câteva cicatrici pe faţă şi cu pieptul pistruiat, din 
cauza micilor pietricele rămase şi care se vedeau prin 
transparenţa pielii. 

Cum am mai spus, sub pretextul neîndeplinirii planului, 
timp de aproape două luni am fost băgaţi în mină şi 
duminicile, tura de zi nemaiputându-se schimba în această 
perioadă cu tura de noapte. După câteva săptămâni de 
muncă fără zi de odihnă, mai ales cei din schimbul de 
noapte, începusem să ne resimţim. Eram extenuaţi şi foarte 
mulţi se îmbolnăviseră, ajunşi la capătul puterilor. 
Rezultatele muncii noastre erau tot mai slabe şi cu toate că 
administraţia remarcase acest lucru, presiunea continua. În 
această perioadă, comandantul ne-a strâns într-o zi în 
curtea lagărului şi ne-a ţinut un discurs cam în termenii 
următori: „Dacă duminica următoare, în loc de cei 27 de 
vagoneţi de minereu care reprezintă planul de producţie 
zilnică, faceţi un efort suplimentar şi produceţi 42 de 
vagoneţi, vom reuşi să acoperim restanţele faţă de cifrele 
planului şi vă promit (şi-a dat chiar cuvântul de onoare), că 
nu veţi mai intra duminicile în mină.” 

Abia mai târziu am aflat, că de fapt planul era de mult 
realizat, iar eforturile la care eram supuşi erau pentru a 
obţine o cât mai mare depăşire a producţiei, ceea ce 
reprezenta pentru membrii administraţiei lagărului prime 
în bani la sfârşitul lunii. Propunerea comandantului a 
stârnit discuţii aprinse în lagăr. Cu toate că, în halul de 
extenuare în care ne găseam, toţi ne doream rnai presus de 


orice o zi de odihnă, opiniile erau împărţite. Cam jumătate 
din deţinuţi au fost de părere ca duminica următoare să 
facem efortul cerut, pentru a obţine mult dorita zi de 
odihnă promisă de căpitan. Ceilalţi nu împărtăşeau acest 
punct de vedere, considerând că dacă vom produce 42 de 
vagoneţi de minereu într-un şut, nu vom face decât să 
dovedim administraţiei că această performanţă este 
posibilă şi o dată precedentul creat, ni s-ar putea cere să 
realizăm zilnic această cantitate. De această părere eram şi 
eu. Câştig de cauză au avut însă primii, iar noi am cedat. 
Argumentul decisiv a fost acea duminică de odihnă promisă, 
salvatoare pentru câţiva din camarazii noştri mai slabi şi 
bolnavi, care erau la limita extremă a puterilor lor fizice. 
Într-adevăr, continuarea muncii, în acelaşi ritm şi fără 
întrerupere, lor le putea fi fatală. Am hotărât deci să 
acceptăm propunerea comandantului. 

În duminica respectivă, s-a muncit în disperare, iar la 
sfârşitul şutului ne-am întors în lagăr sleiţi de puteri, dar 
mulţumiţi totuşi, fiindcă reuşisem să predăm cei 42 de 
vagoneţi. Toată săptămâna care a urmat, ne-am resimţit din 
cauza efortului, dar ne mângâiam cu gândul că ne vom 
recupera din forţe duminică când vom fi liberi, ne vom 
putea odihni şi se va putea realiza şi schimabrea echipei de 
zi cu cea de noapte. În fine, a venit şi duminica mult 
aşteptată în care urma să fim lăsaţi în pace şi să ne putem 
trage sufletul, Şi totuşi, la ora obişnuită, a început să bată 
toaca şi gardienii au început să ne îndemne ca de obicei 
răcnind, să ne grăbim să ieşim din barăci ca să intrăm în 
mină. Ne-am adunat cu toţii la poartă, dar am refuzat să 
intrăm în mină, explicând gardienilor că ne promisese ziua 
liberă. Gardienii ne-au răspuns că nu primiseră nici un fel 
de dispoziţie în acest sens. 

Cu toate că atmosfera era cam încordată, am refuzat să 
intrăm în mină până ce nu vine comandantul. Unul din 
gardieni a ieşit pe poartă şi peste câteva minute a venit cu 
ofiţerul de serviciu, care şi el ne-a spus că n-a primit nici un 


fel de ordin şi că nu-l poate întreba pe comandant, 
deoarece plecase la Baia Mare. Deţinuţii au început să 
vocifereze şi tensiunea a crescut într-atât, încât ofiţerul de 
serviciu i-a strigat ostaşului din turnul de pază de deasupra 
noastră să încarce arma; ceea ce a şi făcut. Momentul 
devenise critic, ofiţerul acuzându-ne de revoltă. Ne dădeam 
seama că sub acest pretext ar fi putut face uz de armă 
împotriva noastră şi, o dată ireparabilul produs, tot ei ar fi 
judecat şi justificat actul. 

Vociferările şi tumultul s-au mai temperat, cu toate că am 
refuzat mai departe să ne luăm lămpile şi să intrăm în mină. 
Câţiva deţinuţi mai ponderaţi au început să discute cu 
ofiţerul, în numele nostru. Se făcuse linişte şi toţi ascultam. 
Ofiţerul, care luase un ton împăciuitor, ne-a explicat că, fără 
ordin, el nu poate lua nici o hotărâre. Că probabil 
comandantul, chemat cu treburi la Baia Mare, în graba 
plecării uitase să-i comunice hotărârea pe care o luase în 
privinţa noastră. Ne-a cerut să-i înţelegem situaţia şi ne-a 
propus următoarea soluţie: să intrăm în mină, el 
promiţându-ne că-l va contacta pe comandant de îndată ce 
se va întoarce şi că dacă acesta va confirma spusele noastre 
vom fi scoşi din mină. Neavând încotro, am acceptat 
tranzacţia, cu toate că povestea plecării comandantului ni 
se părea cusută cu aţă albă. Am ţinut însă să subliniem 
ofițerului, că intrăm în mină pentru a-i dovedi că nu ne 
răsculăm, dar că nu vom munci, aşteptându-l pe comandant 
să-şi onoreze cuvântul dat, lăsându-ne ziua liberă. Lumea s- 
a mai calmat şi am intrat în mină. 

O dată ajunşi la orizontul nostru, ne-am oprit chiar în faţa 
corfelor, unde galeria era foarte largă şi înaltă şi ne-am 
aşezat pe grinzile depozitate de-a lungul pereţilor. Cei doi 
gardieni care se aflau cu noi, n-au făcut nici o încercare de 
a ne obliga să plecăm spre locurile de muncă. Asistaseră la 
scena de la suprafaţă şi se temeau de vreo reacţie pe care 
n-ar fi putut-o stăpâni. Nici chiar cei câţiva turnători din 
schimbul nostru n-au plecat la muncă. O bucată de vreme 


încă, sub imperiul excitaţiei celor petrecute în lagăr au mai 
continuat discuţiile, dar încetul cu încetul, oboseala şi-a 
spus cuvântul şi fiecare şi-a găsit un loc mai comod şi mai 
toţi am început să moţăim. Cam după o oră a coborâto 
corfă şi din ea plutonierul Şeremet (Tămâie), cu încă doi 
gardieni. Turbat de furie, a început să răcnească să ne 
apucăm de lucru, ameninţându-ne cu proces de sabotaj, cu 
condamnarea la moarte, cu trimiterea noastră în lanţuri la 
Aiud etc. Câţiva din deţinuţi au încercat să parlamenteze cu 
el şi să-i explice că-l aşteptăm pe comandant. N-a acceptat 
nici o discuţie şi văzând că nu ne împrăştiem spre locurile 
de muncă, s-a calmat brusc, a scos un carnet şi un creion 
din buzunar şi a cerut celor care nu vor să muncească şi 
sunt capii revoltei şi instigatorii, să treacă deoparte, iar 
ceilalţi, care sunt „conştienţi”, să se ducă să-şi vadă de 
treabă. 

A urmat un moment de ezitare, s-au mai auzit nişte 
proteste şi s-au produs primele defecţiuni. Primii care au 
rupt rândurile au fost cei câţiva turnători, care şi-au luat 
lămpile şi au plecat spre abataje. În acest timp, Tămâie a 
început să promită că administraţia nu va ţine seama de 
greşeala pe care au făcut-o unii deţinuţi, care s-au lăsat 
induşi în eroare de câţiva instigatori. Treptat, rândurile 
noastre au început să se rărească. Istoviţi, şi fizic şi nervos, 
cu convingerea că administraţia e în stare să ia cele mai 
drastice măsuri de represalii şi că orice rezistenţă e inutilă, 
oamenii au pornit resemnaţi spre locurile lor de muncă. Mai 
întâi câte unul, apoi în grupuri mici, aşa încât, în câteva 
minute, hala mare din faţa corfelor s-a golit. Tămâie nu-şi 
mai încăpea în piele de mândrie, pentru succesul repurtat 
şi mai ales pentru teama pe care o inspirase. Privea 
satisfăcut, cu mâinile în şold, cum deţinuţii se retrăgeau 
spre galerii şi abataje. Totuşi, câţiva rămăseserăm aşezaţi 
pe nişte grinzi, chiar lângă corfă. Când s-a întors şi a dat cu 
ochii de noi, nu i-a venit mai întâi să creadă, apoi, bănuitor, 
chiar prudent, ne-a întrebat cu un ton foarte neutru, ce e cu 


noi, de ce stăm. l-am spus şi noi foarte liniştiţi, că având 
cuvântul de onoare al comandantului că azi nu vom fi puşi 
la muncă, nu vom munci. A rămas un moment nedumerit, 
apoi, tot calm, ne-a cerut să-i predăm mărcile. 

Fiecare din noi, la intrarea în mină, îşi lua de pe un tablou 
numerotat, care se găsea la poartă, o plăcuţă de tablă pe 
care era imprimat numărul lui. 

I le-am predat şi Tămâie a plecat, fără să mai spună o 
vorbă să-şi facă tura prin mină. Am aflat de la băieţi că în 
ziua aceea s-a arătat mai înţelegător ca niciodată, n-a forţat 
pe nimeni la muncă, n-a răcnit şi n-a înjurat. După ce şi-a 
terminat inspecția, a venit iar la puț şi trecând pe lângă noi, 
care nu ne mişcasem din loc, ne-a spus cu un ton aproape 
amical şi chiar zâmbind: 

— Ei! Cred că v-a trecut necazul şi vreţi să vă vedeţi de 
treabă. Caranica i-a răspuns că nu avem de gând să 
revenim asupra hotărârii noastre şi că noi contăm pe 
cuvântul comandantului. Stăpânindu-şi furia, Tămâie ne-a 
spus: 

— Treaba voastră, numai să nu vă pară rău! 

S-a urcat în corfă şi a dispărut. Noi am rămas tot şutul 
aşezaţi sau culcaţi pe grinzile noastre, fumând şi sfătuindu- 
ne. Ştiam că de aici înainte ne va aştepta greul, dar eram 
toţi hotărâți să mergem până la capăt. Din păcate nu-mi 
amintesc numele tuturor celor care au refuzat lucrul în 
acea zi şi nici numărul exact (nouă sau unsprezece?) 

lată-i pe cei de care îmi amintesc: 

— Părintele Sebastian Popescu (Popa Scai) 

— Alex. Caranica 

— Nicolaie Ungureanu (Colea) 

— Dică Petre (Văru Dică) 

— Dumitru Ciubotaru (Mitică ţiganul) 

— Gheorghe Gache 

— Tiberiu Hentea (Tibi) 

Şi cu mine. 


Am stabilit cu toţii să rămânem fermi pe poziţia noastră şi 
să nu ne lăsăm provocaţi în nici un fel. Ştiam că 
administraţia era foarte sensibilă la refuzul de a munci, 
fiindu-i teamă de o generalizare a fenomenului. Cei veniţi 
de la Baia Sprie aveau încă vie în memorie soarta preotului 
Şerban. Preotul, după ani de puşcărie şi muncă grea în 
mină îşi ruinase complet sănătatea. Ajuns într-o stare de 
slăbiciune extremă şi bolnav de ficat, ceruse să fie trimis la 
penitenciar. Ceruse acest lucru luni de zile în şir, nu numai 
direcţiei lagărului dar şi diverselor comisii de inspecții M. A. 
I. Care se tot perindau pe la Baia Sprie. In sprijinul cererii 
lui, invoca şi constatarea Cabinetului Medical, fişa lui 
medicală atestând boala de ficat şi starea fizică care-l făcea 
inapt de muncă. De fiecare dată i se spunea că i se va 
examina cazul şi că va fi trimis la penitenciar cu primul lot 
de inapţi. Lunile însă treceau, sănătatea preotului devenea 
tot mai precară şi puterile îl lăsau. 

Când într-o zi au fost strigaţi deţinuţii inapţi pentru a fi 
trimişi cu duba către penitenciare, pe listă nu figura numele 
preotului Şerban. Ajuns la capătul răbdării şi puterilor, a 
doua zi, preotul a refuzat să mai intre în mină. Toate 
presiunile făcute asupra lui (intimidări, promisiuni, 
ameninţări şi în final carceră), n-au dat nici un rezultat. 
Preotul n-a cedat. In cele din urmă, ofiţerul politic a decis 
că nu va mai intra în mină, va rămâne ca inapt la suprafaţă 
şi va presta corvezi uşoare în lagăr, până c-e va fi trimis cu 
următoarea dubă la penitenciar. Succesul obţinut de 
preotul Şerban şi mai ales faptul că administraţia cedase, 
risca să devină un precedent periculos pentru viitorul 
muncii forţate, la care erau supuşi deţinuţii politici. Mulţi 
deţinuţi se găseau într-o stare fizică asemănătoare celei a 
preotului, mulţi erau bolnavi şi reuşita preotului a făcut să 
le încolţească în minte ideea să-i urmeze exemplul. Despre 
noua stare de spirit din lagăr, ofiţerul politic era informat 
prin turnătorii, care, la Baia Sprie, ocupau toate posturile 
cheie (în biroul tehnic, pontatori, brigadieri, maiştri etc). Lia 


scurt timp după ce preotul Şerban fusese lăsat la suprafaţă, 
într-una din zile, gardianul de serviciu l-a chemat de la 
bucătărie, unde împreună cu alţi inapţi şi infirmi curăța 
cartofi, şi l-a pus la altă corvoadă, şi anume: să consolideze 
ţăruşii, care, legaţi între ei cu un fir de sârmă, delimitau 
zona interzisă, ce se întindea până la următorul gard de 
sârmă ghimpată al incintei lagărului. Trebuia să pună 
câteva pietre în jurul fiecărui ţăruş. Preotul s-a apucat de 
treabă sub supravegherea gardianului. După un timp, 
acesta din urmă a plecat spre bucătărie. Cum a trecut de 
colţul barăcii, s-a auzit o rafală de pistol automat şi apoi 
strigăte de alarmă. Deţinuţii de la corvezi, ca şi cei din 
schimbul de noapte care dormeau au ieşit din barăci să 
vadă ce se întâmplase. Lângă unul din ţăruşi, zăcea preotul 
Şerban într-un lac de sânge, iar ostaşul din turnul de pază 
cel mai apropiat care trăsese rafala bătea alarma. În câteva 
clipe lagărul s-a umplut de gardieni, în frunte cu ofiţerul 
politic. Deţinuţii au fost închişi în barăci şi n-au mai avut 
voie să părăsească dormitoarele. Când a intrat în lagăr 
schimbul care lucrase în mină şi au fost descuiate barăcile, 
urmele dramei dispăruseră. Corpul preotului fusese ridicat 
şi, pe locul unde căzuse, fuseseră aruncate câteva lopeţi de 
Nisip. 

Singurul lucru neobişnuit: paza fusese întărită, iar la 
intrarea schimbului următor în mină, a asistat de data 
aceasta şi ofiţerul de serviciu. Reveniţi din consternarea 
care domnise la început, deţinuţii începuseră să murmure şi 
să-l apostrofeze pe ofiţer, acuzând administraţia de crimă. 
Când ofiţerul, îngrijorat că nu reuşeşte să menţină 
disciplina, a început să răcnească ordine, să-i acuze de 
revoltă şi le-a spus că preotul Şerban fusese împuşcat în 
timp ce încerca să evadeze, deţinuţii au început să-l 
huiduiască. Până la urmă, deţinuţii au intrat în mină, dar 
liniştea n-a fost restabilită, toţi vorbind în gura mare de 
asasinat şi crimă contra umanităţii. 


A doua zi când deţinuţii din lagăr l-au recunoscut într-unul 
din turnurile de pază pe ostaşul care trăsese în preotul 
Şerban, au început să-lhluiduiască. Din ziua aceea, nu l-a 
mai văzut nimeni; a fost retras din pază şi s-a aflat că a fost 
mutat la altă unitate. 'Iot în acea zi, un alt ostaş din turnul 
de pază de la poartă, prinzând momentul când nu se afla în 
apropiere nici un gardian, i-a interpelat pe câţiva deţintiţi 
care treceau prin curtea lagărului şi le-a spus că ei, ostaşii, 
nu avuseseră nici un amestec în asasinarea preotului, că 
totul fusese premeditat şi aranjat între ofiţerul politic şi 
ostaşul care trăsese. S-a aflat şi de la alţi gardieni, că tot 
ofiţerul politic dăduse ordin ca preotul să fie pus să aşeze 
pietrele în jurul ţăruşilor de la gard, fără ca gardianul să fie 
pus la curent cu planul de asasinat. Încercarea ofițerului 
politic de a deghiza crima într-o tentativă de evadare, era 
cusută cu aţă albă. Starea fizică a preotului pleda de la 
început împotrivă. l-ar fi fost imposibil să treacă prin gardul 
de sârmă ghimpată şi să escaladeze apoi şi gardul de 
aproape 5 metri înălţime. Ca să nu mai vorbim de faptul că 
nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să încerce o evadare, 
direct sub ochii ostaşului din turnul de pază. De altfel nici 
nu mai era nevoie de alte argumente pentru a infirma 
teoria politicului. Evidenţa se arăta chiar la locul crimei: 
preotul fusese omorât pe loc de rafala trasă şi căzuse în 
interiorul curţii şi nu dincolo, în zona interzisă. Soldatul 
trăsese fără nici un fel de somaţie prealabilă. 

În zilele următoare, au apărut la Baia Sprie mai mulţi 
ofiţeri care au anchetat cazul. Au stat de vorbă cu deţinuţii, 
au cules informaţii şi au dat de înţeles că vor întocmi un 
raport obiectiv aspura celor întâmplate şi că vinovaţii vor fi 
traşi la răspundere. Singurul rezultat vizibil pentru deţinuţi 
a fost înlocuirea ofițerului politic. 


Sfârşitul tragic al preotului Şerban a lăsat însă o puternică 
impresie în memoria deţinuţilor de la Baia Sprie, care 
deseori îşi reaminteau cu toate amănuntele cele întâmplate. 
Eu n-am făcut decât să le reproduc pe cele pe care le-am 
reţinut din povestirile lor şi nădăjduiesc că alţii vor aduce 
amănunte suplimentare care să ajute la reconstituirea 
datelor, faptelor şi numelor, pentru a se restabili cândva 
întregul adevăr. 

Am făcut această digresiune de la firul povestirii, pentru 
că şi noi ne aflam acum pe o poziţie periculoasă: refuzasem 
să muncim ca şi preotul. E drept că refuzasem lucrul numai 
în acea zi, că argumentul nostru era „cuvântul 
comandantului” şi că eram mai mulţi. Şansele ca 
administraţia să ne însceneze o piesă similară celei căreia îi 
căzuse victimă preotul Şerban erau mult mai reduse. Totuşi, 
ne dădeam seama că păşisem pe un teren periculos. Până la 
sfârşitul şutului nu s-a mai întâmplat nimic şi nimeni nu s-a 
mai ocupat de noi. Când am ieşit din mină împreună cu tot 
schimbul, ne-am dus fiecare în dormitorul nostru. Singura 
măsură de prevedere pe care o puteam lua în aşteptarea 
evenimentelor, era să ne îmbrăcăm cât mai gros, pentru 
eventualitatea carcerii. Fiecare ne-am pus câte un pulovăr 
pe piele (pe sub cămaşă, ca să nu se vadă) iar pe deasupra 
câte un cojoc. În carceră erai băgat fără haine groase şi 
speram că luându-ne cojoacele, nu vor observa că avem 
pulovere pe sub cămăşi. În fine, ne-am auzit strigate 
numele. Am fost adunaţi în curtea lagărului, încolonaţi şi 
conduşi de un gardian către baraca din faţa Cabinetului 
Medical. Spre nedumerirea noastră, am fost introduşi într-o 
cameră de 3/3 m, care avea geamurile acoperite cu un strat 
de vopsea neagră şi care servea de magazie. Era plină cu 
cizme vechi de cauciuc, reformate. Am fost încuiaţi şi 
gardianul a plecat. Eram convinşi că situaţia era provizorie. 
N-am aşteptat mult şi şi-a făcut apariţia ofiţerul politic, în 
câteva vorbe ne-a spus că pentru a ne învăţa minte suntem 
pedepsiţi să stăm o lună la „neagra” (aşa era numită 


camera din cauza geamurilor vopsite şi opace) cu regim de 
penitenciar. Adică separați de ceilalţi, cu hrană redusă şi un 
sfert de oră de plimbare pe zi, sub supravegherea 
gardianului. Ni se va aduce şi o tinetă în cameră. 

Nu ne venea să credem! In loc de pedeapsă, era o 
recompensă. În starea de epuizare în care ne aflam, visul 
nostru permanent care devenise un fel de obsesie, era să ne 
putem odihni, să dormim. Amenințarea cu raţia de mâncare 
de penitenciar, cu toate că redusă, nu-şi atingea scopul. 
Pentru noi, mâncarea cădea pe planul doi şi un astfel de 
regim timp de o lună de zile, ni se părea o adevărată 
binecuvântare. Pentru a nu-i da de bănuit politicului cât de 
mulţumiţi eram, am început să protestăm, invocând din nou 
„cuvântul comandantului” şi plângându-ne de nedreptatea 
care ni se făcea. Satisfăcut politrucul a plecat trântind uşa 
şi gardianul a încuiat-o. Noi am mai păstrat câteva minute 
tăcerea pana ce ofiţerul a părăsit baraca, după care am dat 
frâu liber veseliei care ne cuprinsese. După emoţiile prin 
care trecusem în aşteptarea realizării celor mai sumbre 
prevederi, destinderea nervoasă ne-a luat cu mana 
oboseala şi discuţiile, glumele şi râsetele nu mai conteneau 
Când euforia s-a mai calmat, ne-am amenajat camera. Am 
împrăştiat mormanul de cizme vechi pe podea. S-a făcut un 
strat de aproape un metru, elastic pe care ne-am tolănit ca 
pe un divan. (Lumină ne venea? 

"TJIVZ”: CăldU * ” , 

După închidere, camarazii noştri din cele patru 
dormitoare ale barăcii buneau lemne pe foc iar prin gaura 
cheii de la uşa noastră ne împingeau ka cate una, ţigan.) Tot 
prin uşă ne ţineau la curent cu ultimele noutăţi din lagăr şi 
eventuale ştiri aflate în mină. Primele două zile am dormit 
în neştire. Ne trezeam numai când ni se aducea mâncare, 
fie raţia oficială cu care venea gardianul, fie cea pe care ne- 
o aducea Mircea Vueric care confecţionase în atelierul 
mecanic din mină o cheie potrivită cu care ne deschidea 
uşa. După ce am mai recuperat din restanţele de somn şi 


odihna, ziua ne-o petreceam în discuţii nesfârşite. Mitică 
Ciubotaru ne cânta cântecele lui de inimă albastră. Alecu 
Caranica începuse să-şi tricoteze un pulover cu andrele 
aduse tot de Mircea Vueric. Din tot felul de ciorapi şi 
pulovere vechi şi rupte, pe care le deşirase, recuperase 
firele scurte şi inutilizabile. Împreună cu Dică, le 
scărmănase şi torsese din nou lâna. 

După trei zile când ne obişnuisem cu ideea că, timp de o 
lună de zile, viaţa noastră nu va mai fi tulburată de alte 
măsuri, am primit vizita politrucului. Poate că numai 
privindu-ne sau poate informat de vreun turnător şi-a dat 
seama ca apreciase greşit măsura luată împotriva noastră. 
Privirea i s-a oprit asupra câtorva dintre noi, care fiind 
perforatori şi ajutori de perforatori, aveam dreptul să 
purtăm părul de 3 cm ungime. Privilegiul fusese acordat tot 
de el, pentru a ademeni şi alţi deţinuţi spre aceste meserii. 
Sub pretextul că acum ne găsim la regim de penitenciar şi 
nu la muncă, ne-a spus să ieşim afară ca să fim tunşi. Eram 
4 sau 5 în acest caz, printre care Alecu, Colea, Mitică şi eu. 
Ne-a dus până lângă poarta lagărului, în faţa lămpăriei, 
unde era frizeria şi l-a strigat pe Peceriţă (lipoveanul 
turnător, fost preşedinte de gospodărie Agricolă de care am 
mai vorbit). I-a spus să vină cu ustensile de tuns. Peceriţă s- 
a executat şi s-a apropiat de capul meu cu maşina de tuns. 

Cu toate că nu ţineam deloc la cei trei centimetri de păr şi 
cu toate că hotărâsem sa nu reacţionez la nici un fel de 
provocare, când i-am văzut figura spânatecă şi graba 
slugarnică de a executa ordinul, mi-am pierdut cumpătul. 
Am făcut un pas înapoi şi i-am spus ofițerului că nu mă las 
atins de un „turnător” şi i-am cerut să ne dea nouă maşina 
că ne vom tunde noi unul pe altul. Ofiţerul a răcnit la mine 
că nu se poate şi i-a dat din nou ordin lui Peceriţă să mă 
tundă. I-am spus atunci lui Peceriţă să nu îndrăznecă să se 
apropie de mine. După o scurtă ezitare, a mai făcut un pas 
şi a ridicat maşina de tuns. l-am dat peste mână şi maşina i- 
a căzut pe jos. În clipa următoare am fost şi eu trântit la 


pământ de un pumn în ochi. Mă lovise plutonierul Văcaru, 
care era ofiţer de serviciu şi asista la scenă. 

Când m-am ridicat, am fost imediat înşfăcat de Văcaru şi 
din ordinul ofițerului politic am fost băgat într-una din 
carcerile din spatele lămpăriei. Mi-a luat cojocul, dar n-a 
observat puloverul. Cum am mai spus, carcera era un fel de 
gheretă din scânduri, în care nu puteai sta decât în 
picioare. Pentru a o face şi mai incomodă, pe pereţii ei 
interiori fuseseră bătute mai multe rânduri de sârmă 
ghimpată. În felul acesta nu puteai sta nici rezemat. 
Acoperiş n-avea, aşa că zăpada care căzuse se transformase 
din cauza moinei din timpul zilei într-un fel de mocirlă, 
amestecată cu pământul de pe jos. 

La început nu i-am simţit toate neajunsurile, fiind încă 
încălzit de ciocnirea care avusese loc. Mai întâi a început să 
mă supere ochiul care se umflase, îmi lăcrima şi mă durea. 
Dar nici n-apucasem bine să mă liniştesc şi am auzit din nou 
paşi apropiindu-se. În carcera de alături a fost închis Colea. 
Când gardianul s-a îndepărtat, mi-a povestit ce se 
întâmplase: 

După ce fuseseră tunşi şi duşi din nou la „neagra“, venise 
iar politicul şi le spusese să se ducă la dormitoarele lor, 
fiindcă i-a iertat de restul pedepsei. Colea nu voise să plece, 
spunând că refuză să fie iertat. Aşa ajunsese şi el la carceră. 
Cele două carcere fiind una lângă alta, am putut sta de 
vorbă şi ziua ne-a trecut mai uşor. Colea reuşise să păstreze 
şi nişte ţigări, din care mi-a aruncat şi mie pe deasupra 
pereţilor carcerei, lipsa de acoperiş avantajându-ne. 

Către seară însă, a început să se lase ger. Când tocmai ne 
gândeam la noaptea nu prea plăcută care ne aştepta şi 
începusem să tropăim ca să ne mai încălzim, am auzit o 
voce şoptindu-ne numele. Era Popa Scai, care se strecurase 
neobservat printre barăci, până lângă carceră. În clipa 
următoare mi-a căzut în cap scurta de dimie a popei, 
căptuşită cu blană de miel. Şi lui Colea i-a aruncat un cojoc 
şi apoi a dispărut. Dar n-a trecut mult şi a apărut şi văru' 


Dică, care ne-a aruncat câteva bucăţi de pâine. Ajutorul 
camarazilor a fost salutar. Mai ales cojoacele, fără de care 
nu ştiu ce s-ar fi ales de noi până la ziuă. Şi aşa, a doua zi 
dimineaţă, eram complet rebegiţi iar picioarele nu mi le mai 
simţeam în bocanci, când gardianul ne-a scos din carceră şi 
ne-a spus să ne pregătim să intrăm în mină cu schimbul de 
Zi. 

Eram aşa de îngheţaţi şi sleiţi de puteri din cauza şederii 
în picioare o zi şi o noapte, încât i-am spus lui Colea că, 
indiferent ce se va întâmpla, nu voi intra în mină. Mă voi 
duce în dormitor şi mă voi culca. Ceea ce am şi făcut. Şi 
Colea s-a dus să se culce la el în baracă. După frigul tras, 
căldura din dormitor m-a toropit, aşa că am adormit 
imediat. Nu ştiu cât timp a trecut, dar din somnul greu în 
care căzusem, m-a trezit un gardian, care mă scutura de 
umăr: 

— Îmbracă-te şi hai cu mine! 

M-am dezmeticit şi mi-am zis că gluma se îngroaşă, 
gândind că e vorba iar de carceră. Într-adevăr, gardianul pe 
care îl urmam se îndrepta spre carceră. Dar ajuns în 
dreptul lămpăriei, în loc s-o ia la stânga, a mers tot înainte 
spre poarta de ieşire din lagăr. A descuiat-o şi, de partea 
cealaltă, un alt gardian, cu pistolul în mână, mi-a spus s-o 
pornesc încet înainte, fără să întorc capul. Nu m-am putut 
împiedica să mă gândesc la soarta preotului Şerban şi mă 
simţeam mergând ca mielul la tăiere. 

La vreo treizeci de metri de poarta lagărului era o vilă 
(probabil fostă oarticulară), unde acum se aflau birourile 
administraţiei. Noi o botezasem „căsuţa cu zorele”. Spre ea 
mi-a spus gardianul să mă îndrept. În faţa celor câteva 
trepte de la intrare, era oprită o motocicletă cu ataş, cu 
număr militar, plină de noroi. Când mi-a spus să urc 
treptele, gândurile negre ce mi le făcusem mai înainte s-au 
spulberat. Totuşi, nu mă puteam dumiri asupra intenţiilor 
ce le aveau cu mine. Am fost introdus într-o cameră cu 
gratii la fereastră. Două birouri cu câte un scaun erau 


singurul mobilier. Gardianul mi-a spus să mă aşez la cel din 
fund şi să aştept. A ieşit apoi, încuind uşa în urma lui. 
Rămas singur, primul gest pe care l-am făcut (gest reflex de 
puşcăriaş) a fost să cercetez biroul. În primul sertar am 
găsit Scânteia din ziua respectivă. O adevărată comoară 
pentru noi! L-am lăsat însă la locul lui, neştiind ce se va 
întâmpla cu mine. După câteva minute de aşteptare, uşa s-a 
descuiat şi a intrat un căpitan, în uniforma forţelor armate 
şinua M.A. I.-ului. Avea petliţele şi epoleţii negri şi 
semnele unităţilor de blindate. După cizmele murdare de 
noroi, am dedus că el venise cu motocicleta pe care o 
văzusem afară. Nu-mi puteam imagina ce avea să aibă de-a 
face cu mine un ofiţer M.E.A. 

Prima surpriză a fost că mi-a spus bună ziua, ceea ce mi-a 
trezit reminiscenţe de bună creştere şi m-a făcut să mă simt 
prost, fiindcă nu schiţasem nici un gest la intrarea lui. Pe 
securişti evitam să-i salutăm, fiindcă ne pretindeau s-o 
facem cu formula „Să trăiţi”, ceea ce refuzam; cât despre 
ei, nici vorbă să ne salute. De data asta am răspuns şi eu cu 
bună ziua. După ce şi-a pus dosarul pe care-l avea sub braţ 
pe celălalt birou s-a aşezat şi a început să mă privească cu 
interes, dar şi oarecum stingherit. Am tras concluzia că nu 
avea rutina contactului cu deţinuţii. 

Prima întrebare pe care mi-a pus-o, pe un ton politicos şi 
cu o nuanţă de omenie, se care n-o mai întâlnisem de mult, 
a fost: 

— Eşti bolnav, domnule Ioanid? l-am răspuns că nu şi abia 
după aceea mi-am dat seama de ce îmi pusese întrebarea. 
Pentru un om care nu era obişnuit cu aspectul deţinuţilor, 
apăream într-adevăr ca un om bolnav. 

Paloarea caracteristică, pielea pergamentoasă a feţei, 
hainele vărgate, peticite şi ponosite, la care ie adăuga o 
barbă de câteva zile, ar fi fost suficiente pentru a justifica 
întrebarea. Dar, pe lângă astea, cele 24 de ore de carceră 
în frig îşi mai puseseră şi ele amprenta, iar spre 


completarea portretului, mai aveam şi un ochi învineţit şi 
umflat. Căpitanul a insistat şi m-a întrebat de ce arăt aşa. 

Cu un ton înverşunat, i-am spus că datorită tratamentului 
la care suntem supuşi şi, în câteva vorbe, i-am povestit tot 
ce se întâmplase în ultimele zile. Pe măsură ce vorbeam, îmi 
dădeam seama că pe de-o parte nu-i venea să creadă că 
spun adevărul, iar pe de altă parte aspectul meu îi confirma 
spusele. Când i-am descris carcera cu sârmă ghimpată în 
care stătusem, s-a indignat şi mi-a spus că aşa ceva nu-i 
posibil şi că încerc să abuzez de buna lui credinţă. Am 
protestat, spunându-i că ceea ce relatez este purul adevăr 
şi poate fi uşor verificat, dar că nu-mi fac nici o iluzie şi ştiu 
dinainte că va ţine partea administraţiei. A stat un moment 
pe gânduri şi apoi m-a întrebat: 

— Eşti dispus să-ţi iei răspunderea să pui pe hârtie tot ce 
mi-ai povestit? 

La răspunsul meu afirmativ, mi-a pus în faţă o coală de 
hârtie şi un toc. Pe cele două pagini ale colii, am înşirat 
toate abuzurile la care eram supuşi în general şi cele pe 
care le suferisem în special în ultimele zile. Am pomenit de 
isprava comandantului cu bucătarii culcaţi pe zăpadă, de 
pumnul dat de plutonierul Văcaru şi de carcera cu sârmă 
ghimpată. Am semnat declaraţia şi i-am dat-o. A luat-o, a 
citit-o, a pus-o în dosar şi mi-a spus că, dacă ceea ce am 
scris este adevărat, vor fi luate măsurile necesare iar dacă 
cele declarate sânt false, voi suporta consecinţele. 

I-am spus că n-am scris decât adevărul, dar că nu cred că 
ni se va face dreptate. 

— Îţi promit că mă voi ocupa personal de acest caz şi vei 
vedea că se va face dreptate! 

Mi s-a părut că a spus aceste vorbe cu toată sinceritatea. 
Apoi mi-a spus că misiunea lui la Cavnic e cu totul alta şi mi- 
a cerut să-i răspund la câteva întrebări. În fine, m-am 
lămurit de ce fusesem adus la căsuţa cu zorele. Era vorba 
de un supliment de anchetă. Căpitanul fiind de la serviciul 
de informaţii al armatei. Voia să ştie ce relaţii avusesem în 


rândurile armatei, ce militari cunoscusem şi ce informaţii cu 
caracter militar primisem de la ei şi transmisesem mai 
departe vărului meu George Boian, care la rândul lui le 
comunicase mai departe în străinătate. La răspunsul meu 
că nu avusesem relaţii cu nici un fel de militar din noua 
armată şi că nu cunoşteam decât câţiva ofiţeri din vechea 
armată, acum deblocaţi, interogatoriul s-a prelungit mai 
bine de o oră, devenind tot mai insistent dar civilizat. Când 
a văzut că ancheta bate pasul pe loc, căpitanul mi-a înşirat 
pe birou vreo 20-30 de fotografii de indivizi în uniformă şi 
m-a întrebat dacă recunosc pe cineva. Am remarcat imediat 
figura unui plutonier-major de origine din comuna Ilovăţ, 
unde mă născusem şi trăisem şi eu, până la exproprierea 
din 1949. Pentru a vă pune în temă, va trebui să fac o 
incursiune în trecut: în primăvara lui 1944 am fost recrutat, 
urmând ca în toamna aceluiaşi an să fiu încorporat, lucru 
care nu s-a mai întâmplat, din cauza ocupării ţării de către 
ruşi. De unde până atunci fusesem nerăbdător să-mi fac 
armata şi să plec cât mai repede pe front, în 1945, m-am 
grăbit să profit de dreptul de a-mi amâna stagiul militar, 
fiind student, în 1949, exmatriculat din facultate, amânarea 
pentru studii n-a mai fost valabilă şi am primit ordinul de 
încorporare. Cum cei cu „origine socială nesănătoasă” erau 
încorporaţi în unităţi de muncă (D. G. S. M.), nu ştiam cum 
să scap din această situaţie. Atunci şi-a făcut apariţia 
plutonierul-major din fotografia pe care mi-o prezentase 
acum căpitanul anchetator. 

Nu-l cunoşteam, dar mi-a spus că ducându-se pe acasă, la 
Ilovăţ, aflase, la primăria din sat, că primisem ordin de 
încorporare. De aceea, întorcându-se la serviciu, în 
Bucureşti, se informase de adresa mea şi venise să se ofere 
să mă ajute. Lucra la un Comisariat Militar din Bucureşti şi 
era în măsură să facă acest lucru, vrând să se revanşeze 
astfel pentru ajutorul pe care şi eu îl dădusem familiei lui. 
Mi-am amintit atunci că la începutul războiului, el fusese 
primul rănit din sat. Vestea rănirii lui a coincis cu altă 


nenorocire pentru familia lui: le arsese casa. Am luat atunci 
hotărârea să-i ajutăm şi i-am donat familiei lemnele 
necesare pentru construcţia unei case noi, angajând şi 
zidarii şi dulgherii pentru lucru. După ce ieşise din spital şi 
venise în permisie acasă, eu plecasem la Bucureşti la liceu, 
aşa că nu l-am văzut. Apoi fusese tot timpul pe front iar la 
sfârşitul războiului se reangajase în armată, aşa că n- 
apucasem să-l cunosc personal niciodată. Recunoştinţa lui 
m-a salvat din încurcătură. Prin relaţiile pe eare le avea, mi- 
a făcut mutarea la Comisariatul unde lucra, mi-a eliberat un 
livret militar şi mi-a adus şi fişa mea de la serviciul de 
evidenţă al Comisariatului, pe care am distrus-o. In felul 
acesta nu mai figuram în fişierul lor şi nu mai puteam fi 
chemat la armată, în schimb puteam prezenta la orice 
eventual control un livret militar în perfectă ordine. 

Cu plutonierul-major Gheorghiţă am rămas în relaţii până 
la arestarea mea în 1952. Ne întâlneam din când în când, 
fie în oraş la o bere, fie venea să-mi facă o vizită acasă, 
niciodată însă la Comisariatul la care lucra. Relaţiile cu o 
„bestie moşierească” l-ar fi compromis grav în acea epocă. 
La arestarea mea, în 1952, avusesem posibilitatea - 
profitând de un moment de neatenţie al securiştilor care 
veniseră să mă ridice - să fac să alunece în dosul unei 
biblioteci livretul meu militar. Punându-mi-se acum în faţă 
poza lui Gheorghiţă, primul gând mi-a fost că livretul fusese 
găsit şi aşa ajunsese securitatea să stabilească că între el şi 
mine exista o legătură. Totuşi căpitanul anchetator nu-mi 
vorbise în acest context decât de informaţii militare şi nu de 
situaţia mea militară. Mult timp nu aveam de gândit şi orice 
ezitare a mea ar fi fost remarcată. Negând că l-aş cunoaşte, 
mi-am făcut socoteala că n-aş face decât să întăresc 
suspiciunile. Poate călăuzit de instinct, poate numai 
întâmplarea m-a făcut să exclam foarte natural - punând 
degetul pe poza lui Gheorghiţă: „Pe ăsta îl cunosc!” 

Foarte interesat, căpitanul şi-a tras scaunul în faţa biroului 
meu şi mi-a cerut detalii: în ce împrejurări l-am cunoscut, 


ce relaţii am avut cu el? Fără să pomenesc absolut nimic de 
povestea cu livretul, i-am spus că îl cunoşteam fiindcă era 
din aceeaşi comună cu mine şi că mă întâlnisem întâmplător 
cu el în Bucureşti, prin anul 1950. Mă văzusem cu el de mai 
multe ori şi stătusem de vorbă la un pahar de bere, 
amintindu-ne de locurile noastre natale. Chestiuni militare 
nu discutasem cu el niciodată. De altfel informaţiile cu 
caracter militar din mesajele transmise de George Boian, în 
străinătate, şi care făcuseră obiectul procesului în care 
fusesem şi eu implicat, datau dinaintea întâlnirii mele în 
Bucureşti cu plutonierul-major Gheorghiţă. După încă un 
timp de anchetă insistentă, acest ultim argument al 
necorespondenţei datelor (G. Boian fusese arestat în 1949, 
iar eu îl întâlnisem pe Gheorghiţă abia un an mai târziu, în 
1950) a părut să fie edificator, şi căpitanul mi-a cerut să dau 
o declaraţie scrisă, în care să rezum tot ce spusesem până 
atunci. În timp ce scriam, a ieşit din cameră, lăsându-mă 
singur. Am profitat să scot „Scânteia” din sertarul biroului 
şi s-o ascund pe cracul pantalonului, având grijă s-o 
împăturesc în aşa fel ca să nu foşnească în timpul mersului. 
Rămânea riscul percheziţiei la întoarcerea în lagăr, dar 
tentaţia ziarului era prea mare. Când am terminat 
declaraţia a intrat şi căpitanul, care m-a asigurat din nou că 
se va ocupa de ceea ce scrisesem în prima declaraţie. Apoi, 
m-a luat în primire acelaşi gardian care mă adusese şi tot 
cu pistolul în spate m-a dus până la poarta lagărului unde 
m-a predat. 

Cum am ajuns la dormitor, am ascuns ziarul într-o saltea şi 
m-am dus să-l caut pe Colea, care dormea în baraca lui. I- 
am spus tot ce mi se întâmplase şi am încercat să găsim 
împreună explicaţia anchetei şi cum ajunsese securitatea să 
descopere că-l cunoşteam pe plutonierul-major Gheorghiţă. 
Va trebui să anticipez, fiindcă explicaţia am avut-o abia 11 
ani mai târziu, în 1964, când am fost eliberat. 

În 1952, după ce fusesem arestat, timp de mai multe zile 
Securitatea pusese locuinţa mea sub supraveghere şi toate 


persoanele care veniseră să mă viziteze, neştiind că 
fusesem ridicat, fuseseră legitimate. Într-una din acele zile, 
venise şi plutonier-major Gheorghiţă, care nu aflase de 
arestarea mea. Revăzându-l în 1964, când am fost pus în 
libertate, mi-a povestit că fusese întrebat despre relaţiile pe 
care le avea cu mine şi declaraţiile lui coinciseseră cu cele 
date de mine la Cavnic. Astfel, bănuielile Securităţii că mi- 
ar fi furnizat secrete şi documente militare s-au stins şi 
Gheorghiţă n-a avut nimic de suferit, chestiunea livretului 
militar neieşind niciodată la iveală. 

Făcând bilanţul, ancheta căpitanului, s-a dovedit a fi 
pozitivă din punctul nostru de vedere, nu numai în ce-l 
privea pe Gheorghiţă, dar ne-a dat posibilitatea să avem în 
mână un ziar întreg, lucru preţios pentru noi şi greu de 
înţeles pentru cei care n-au trăit niciodată în izolarea de 
lume şi evenimente cum era cazul nostru. Cel mai 
important efect, însă, şi la care nu ne aşteptam, l-am 
înregistrat în chiar după amiaza aceea, când ofiţerul de 
serviciu a dat ordin ca sârma ghimpată din carcere să fie 
scoasă. Căpitanul se ţinuse de cuvânt! Faptul că nici Colea 
nici eu nu intrasem în mină în ziua aceea a fost trecut cu 
vederea şi n-a avut nici o urmare, iar începând de la 
sfârşitul acelei săptămâni, nu s-a mai intrat în mină 
duminicile. Probabil că acest lucru s-a datorat acţiunii 
noastre, combinate cu fericita întâmplare a sosirii 
căpitanului tocmai în acel moment. 

Un timp am putut chiar remarca o oarecare îmblânzire în 
atitudinea administraţiei faţă de noi, presiunea în muncă s-a 
redus, oamenii nu mai erau pedepsiţi pentru orice fleac sau 
pretext iar cabinetul medical a căpătat mai multă autoritate 
în privinţa scutirilor de muncă şi internărilor în infirmerie a 
celor bolnavi. 

Această acalmie, chiar dacă nu a durat decât câteva 
săptămâni, ne-a prins bine şi ne-a ajutat să ne mai refacem 
forţele. Primele semne ale primăverii, cu nopţi mai puţin 
friguroase şi zile însorite, ne-au mai înseninat şi ele 


sufletele. Când după 11 ore de stat în bezna minei, ieşind la 
suprafaţă, dădeam acum de puţină căldură şi cer senin, în 
loc de zăpadă şi ger, ne simţeam parcă mai puţin istoviţi şi 
mai optimişti. La prima nouă repartizare a echipelor la 
locurile de muncă, am simţit însă şi mâna ofițerului politic. 
Toţi cei care refuzaserăm să muncim şi fuseserăm închişi la 
„neagra”, am fost repartizaţi la cele mai proaste şi 
periculoase locuri de muncă. Alecu Caranica, Dincă Petre şi 
cu mine, am fost trimişi să perforăm la breşele de steril din 
abatajul galeriei Iosif Nord. În acest abataj fără nici un fel 
de sistem de aerisire şi unde nu se făcea nici un pic da 
curent, gazele de la explozii dăinuiau aproape tot şutul. La 
câteva zeci de metri de noi, la capătul abatajului, a fost 
trimis Colea să perforeze la înaintare. În acel fund de sac, 
concentraţia de gaze şi lipsa de oxigen erau şi mai mari. 
Flacăra lămpii de carbid abia pâlpâia, iar roca filonului de 
pe Iosif Nord era cea mai dură din toată mina. Schimbând 
câte 5 sfredele şi cu mare chin, Colea nu reuşea să 
perforeze găuri mai lungi de 30 cm. 

Colea şi văru' Dică suportau cel mai greu toxicitatea din 
abataj, având dureri permanente de cap. După câteva zile 
de lucru în acest mediu toxic, ne-a dispărut complet pofta 
de mâncare, fasolea şi raţia de marmeladă ne provocau 
arsuri insuportabile şi resimţeam o permanentă stare de 
uşoară greață. Ofiţerul politic îşi lua revanşa! 

Din fericire, de când venise primăvara, în săptămâna în 
care lucram în schimb de noapte, ziua ne-o petreceam în 
curtea lagărului şi ne mai dezintoxicam, respirând aerul 
curat de munte. Într-una din zilele acelei primăveri, cu 
toată vremea senină şi soarele blând de afară, eu dormeam 
în patul meu din baracă. Fusesem scutit de cabinetul 
medical, iar schimbul meu era în mină, aşa că eram singur 
în tot dormitorul. Din cauza unui panariţiu care mă chinuise 
câteva zile, Mache îmi făcuse o incizie la un deget, de la 
care trebuise să-mi scoată şi unghia. După incizie, uşurat de 


durerea şi zvâcniturile din deget, mă culcasem şi 
adormisem tun. 

La un moment dat, prin somn, am auzit uşa deschizându- 
se şi paşi pe duşumele. Am simţit chiar că cineva se aşază 
pe patul meu şi, fără să mă trezesc complet, mi-am zis că se 
întorseseră băieţii din mină. Chiar mă gândeam, trăgându- 
mi pătura peste cap şi încercând să mă cufund din nou în 
somn, că timpul trecuse prea repede şi că aş mai fi dormit. 
Cineva m-a scuturat însă de umăr şi am auzit o voce, care- 
mi spunea ceva. Am crezut mai întâi că e vreunul din 
camarazi, care avea chef de glume, dar când am început să 
percep sensul vorbelor, am întors capul încă buimac de 
somn şi am văzut o uniformă de gardian. M-am dezmeticit şi 
l-am recunoscut pe gardianul cel cumsecade, de care v-am 
spus că mă simpatiza. Era vesel şi repeta mereu acelaşi 
lucru: 

— Scoală c-a murit tătucu! S-a dus în... Era 5 Martie 1953 
şi aşa am aflat că a murit Stalin. 

La început nu mi-a venit să cred, dar gardianul m-a 
asigurat că e adevărat, că se anunţase la radio. In 
simplitatea lui se bucura din toată inima şi-mi spunea cu 
convingere: 

— Acu' scăpaţi şi voi de puşcărie şi vă duceţi acasă! 

I-am mulţumit pentru veste şi i-am spus să fie totuşi 
prudent şi să n-o mai spună nimănui, ca să nu rişte să fie 
turnat. Eu m-am îmbrăcat repede şi m-am dus la Mache să-i 
împărtăşesc ştirea. Cunoscându-l pe gardian, care nu 
prezenta garanţii, nici de prea mult discernământ, nici de 
seriozitate, am rămas neîncrezători şi am hotărât să 
păstrăm secretul informaţiei până la sosirea celor din mină. 
Cum au ieşit din mină, am făcut tura celor pe care-i ştiam 
că se ocupă cu informaţiile şi au legături cu muncitorii civili. 
Mitucă nu avusese o ocazie favorabilă ca să poată sta de 
vorbă cu artificierul Runjinski, dar i se păruse că acesta îi 
făcuse un semn cu mâna, de plecare. 


Popa Scai remarcase că lămâie nu-şi făcuse obişnuita 
inspecţie în acea zi, iar unul din gardienii de la corfă, care 
era foarte sever de obicei, se arătase foarte indiferent la 
mersul muncii în mină. Ba mai mult, intrase tam-nesam în 
vorbă cu el, punându-i o serie de întrebări personale: de 
unde este originar, pentru ce era condamnat şi la câţi ani? 
Nicu Enescu, la rândul lui, nu putuse schimba nici o vorbă 
cu maestrul civil, care fusese tot timpul însoţit de un 
gardian. Deci nimic concret, doar câteva semne 
neobişnuite, dar neconcludente. Peste alte 12 ore, însă, la 
ieşirea următorului schimb din mină, totul avea să se 
lămurească: într-adevăr, Stalin murise! 

Toate aşteptările de mai bine s-au dovedit neîntemeiate, 
însă, şi speranţele legate de dispariţia tiranului deşarte. S-a 
remarcat, totuşi, un timp, o oarecare delăsare şi nehotărâre 
în atitudinea şi măsurile administraţiei. 

În lupta noastră pentru supravieţuire, zi cu zi, erau bune 
şi astea. La câteva zile după moartea lui Stalin şi-a făcut 
apariţia o comisie formata din vreo 4-5 inşi, toţi îmbrăcaţi 
civil. Timp de câteva ore cât au stat în incinta lagărului, au 
avut o comportare foarte stranie. 

Era duminică şi amândouă schimburile erau la suprafaţă. 
Majoritatea deţinuţilor erau în curte, profitând de vremea 
frumoasă. Unii stăteau de vorbă, plimbându-se la soare 
printre barăci, alţii se aşezaseră pe jos pe câte o bucată de 
lemn, pământul fiind încă jilav, în urma zăpezii care abia se 
topise. Numai în dreptul barăcii unde se afla cabinetul 
medical, era un taluz în pantă, unde pământul se mai 
zvântase şi dăduse iarba. Aici, când erau liberi, îşi făcuseră 
obiceiul să se strângă macedonenii. Aşezaţi în cerc, pe 
călcâie, le auzeai de la distanţă vorba repezită în dialectul 
lor aromânesc. Gardienii nu se vedeau şi nu-şi mai găseau 
de lucru prin curte, vânând deţinuţi pentru cine ştie ce 
corvezi inutile, cum făceau de obicei. Stăteau şi ei de vorbă 
la poarta lagărului, în faţa camerei de gardă. 


Cei 4 sau 5 civili, probabil de la Ministerul de Interne, se 
împrăştiaseră prin curtea lagărului şi se plimbau printre 
grupurile de deţinuţi, observând atmosfera, nevrând în mod 
vădit să dea impresia unei inspecții cu caracter oficial, 
administrativ. Căutau chiar câte un pretext banal, ca să 
intre în vorbă cu deţinuţii, ca şi cum ar fi fost nişte simpli 
vizitatori într-o localitate turistică, şi căutau să-şi facă relaţii 
printre localnici. 

Succes prea mare nu aveau, fiindcă, în mod ostentativ, nu 
erau băgaţi în seamă şi deţinuţii îşi continuau discuţiile, 
făcând abstracţie de prezenţa lor. Simţind atmosfera, erau 
tot mai intimidaţi şi mai stingheriţi. Unul din ei se apropiase 
de grupul macedonenilor de pe tăpşanul cu iarbă şi chiar se 
aşezase pe un butuc, lângă ei. Nimeni nu s-a făcut că-i 
observă prezenţa, discuţiile urmându-şi cursul. După un 
timp, neînţelegând nimic din graiul lor, nu ştia cum să se 
scoale şi să plece, fără să-şi piardă faţa. Mă aflam tocmai în 
dormitorul meu, când unul din civili şi-a făcut apariţia. Când 
a intrat pe uşă, compunându-şi o figură amabilă şi degajată, 
a spus bună ziua. I s-a răspuns la fel, fiecare văzându-şi mai 
departe de treabă. Eram vreo cinci în dormitor, printre care 
preotul Costache (bucovineanul), care stătea pe patul lui şi- 
şi cârpea cămaşa. Faţă de liniştea care se lăsase, civilul a 
avut un moment de ezitare, dar apoi s-a adresat popii 
întrebându-l ce face. 

— Îmi cârpesc cămaşa, i-a răspuns popa cosând înainte. 

Văzând că nu se înfiripa conversaţia, l-a întrebat dacă se 
poate aşeza pe patul lui. Popa i-a făcut loc spunându-i: 

— Nu-i al meu, e al statului. 

Hotărât să intre în vorbă cu orice preţ, civilul a continuat 
efortul. Dialogul, cu răspunsurile laconice ale preotului 
Costache, care în tot acest timp îşi cosea înainte cămaşa, a 
fost cam următorul: 

— Ce meserie aveţi? 

— Miner. 

— Cum, întotdeauna aţi fost miner? 


— Nu! 

— Ce-aţi fost... Înainte? 

— Preot! 

— Şi, ce condamnare aveţi? 

— 15 ani. (Nu mai ţin minte exact la câţi ani fusese 
condamnat părintele Costache). 

Vreau să menţionez aici un fapt ciudat, care s-a petrecut 
tot într-una din zilele acelei primăveri. Pe creasta muntelui 
care domina lagărul, au apărut într-o zi două siluete. Câţiva 
deţinuţi care se aflau în curte le-au remarcat întâm-plător. 
Din cauza distanţei, n-au putut distinge alte detalii, decât că 
cei doi purtau în spate raniţe şi, că privind în jos spre lagăr, 
au dus la ochi, fie binocluri, fie aparate fotografice. Între 
timp însă, au fost observați şi de unul din ostaşii din 
turnurile de pază, care a dat alarma. Cele două siluete au 
dispărut după muchia de stânci, în pădure. Ştirea s-a 
răspândit în lagăr, dar până să prind şi eu de veste şi s-apuc 
să ies din baracă, cei doi s-au făcut nevăzuţi. 

În schimb am putut urmări efectele alarmei care se 
dăduse: vreo 10-15 soldaţi înarmaţi, desfăşuraţi în 
trăgători, au început să urce povârnişul muntelui. Panta, 
mai întâi lină, dar apoi tot mai abruptă, se termina la 
poalele unui perete de stâncă. Acolo s-a terminat şi 
urmărirea, peretele de stâncă, de cel puţin 200 m înălţime 
fiind inaccesibil. 

Niciodată n-am aflat cine fuseseră cei doi şi ce urmăriseră. 

Pentru noi însă, cei care plănuiam evadarea, reacţia 
unităţii de pază în momentul alarmei a fost un prilej de 
comentarii nesfârşite. Numărul ostaşilor disponibili care au 
plecat în urmărire, timpul care le-a trebuit pentru a intra în 
acţiune şi mai ales planul de organizare a urmăririi, care nu 
ni s-a părut prea bine pus la punct, au fost discutate sub 
toate aspectele. Pe lista informaţiilor, pe care trebuia să le 
colectăm, s-a mai înscris astfel un punct: Paza exterioară. 
Urma să încercăm să aflăm efectivul ostaşilor din unitatea 
de pază, câţi din aceştia se găseau în posturi la un moment 


dat şi câţi rămâneau în acelaşi timp disponibili. De 
asemenea, unde erau cazaţi şi armamentul de care 
dispuneau. 

O bună parte din aceste informaţii le-am putut afla, 
concomitent cu celelalte pregătiri pentru evadare, care îşi 
urmau cursul. Începusem chiar să grăbim aceste pregătiri, 
o dată cu venirea primăverii. După ce explorasem fără 
succes toate galeriile şi abatajele abandonate, în căutarea 
unei cai posibile de ieşire spre galeriile unde lucrau 
muncitorii civili ne concentrasem un timp atenţia asupra 
galeriei dintre cele două corfe. Cea pe care o parcurgeam 
zilnic la intrarea şi ieşirea din mină, din care porneau 
ramificaţiile galeriilor unde lucrau civilii şi care erau închise 
cu grilaje de fier şi lacăte la ora trecerii noastre. Am 
abandonat însă ideea de a înlătura aceste obstacole pentru 
a pătrunde în galeriile civililor, când am aflat ca nu exista 
altă ieşire spre exterior. Şi minerii civili utilizau aceeaşi 
singura cale de ieşire din mină ca şi noi, cu singura 
deosebire că, în loc să coboare la galeria Ramer (de unde 
noi ne continuam drumul pe jos încă un kilometru şi 
jumătate până în lagăr), ei urcau mai departe cu corfa pana 
la suprafaţă. Această porţiune din parcursul minerilor civili, 
cuprinsă intre staţia Rainer (unde coboram noi) şi punctul 
unde corfa atingea suprafaţa, ne era complet necunoscută. 

Prin cei câţiva civili cu care unii din noi aveam contacte, 
am încercat să aflăm cum se prezenta situaţia pe această 
porţiune de puț şi mai ales la gura lui, la suprafaţă. Lucru 
foarte greu, deoarece întrebările nu puteau fi puse direct, 
pentru a nu le da nimic de bănuit asupra intenţiilor noastre. 
Abia către sfârşitul lui aprilie, punând cap la cap toate 
frânturile de informaţii culese, ne-am putut face o oarecare 
idee în această privinţă. Spun oarecare, pentru că 
certitudinea datelor obţinute n-am avut-o, unele informaţii 
fiind nesigure, altele chiar contradictorii. 

În acea primăvară, s-a mai petrecut un eveniment demn 
de remarcat; pentru mine şi cei veniţi de la Jilava, inedit, 


pentru cei de la Baia Sprie deja cunoscut, pe care de altfel 
cred că l-au şi provocat prin permanentele lor reclamaţii: a 
început să funcţioneze „Cantina”. 

Am povestit cum la sfârşitul fiecărei luni, după ce din 
salariul care apărea pe statele de plată se scădeau toate 
reţinerile, primeam un bon ştampilat, pe care era înscrisă 
suma neto în lei de care puteam dispune pentru 
cumpărături. De când se înființase lagărul de la Cavnic, în 
fiecare lună administraţia adusese ţigări, pe care deţinuţii 
le cumpărau cu aceste bonuri. Numai ţigări. La Baia Sprie li 
se aduceau şi diverse alimente: unt, marmeladă, halva, 
zahăr, peşte sărat şi chiar alte produse, cum ar fi: săpun, 
pastă de dinţi, uneori ciorapi şi cămăşi. In limbajul de lagăr, 
camera dintr-una din barăci, unde, o singură dată pe lună 
se distribuiau aceste alimente, purta numele de „Cantină”. 
Printre curiozităţile semnalate la cantina de la Baia Sprie şi 
despre care am aflat de la cei veniţi de acolo, a fost apariţia 
unor produse care au stârnit uimire în lagăr. Astfel, s-au 
pus în vânzare la Cantină: lădiţe cu heringi afumaţi, import 
din Danemarca, unt din Olanda şi chiar saci cu zahăr tos pe 
care scria, Made în England,. Mai mult decât straniu 
pentru acea vreme (1950-1951), când în magazinele şi 
pieţele din ţară domnea cea mai cumplită sărăcie, lipsind 
până şi cele mai obişnuite mărfuri din producţia autohtonă. 
Cu timpul s-a aflat şi explicaţia fenomenului. Prin puţinele 
tranzacţii comerciale încheiate în acea epocă cu Vestul, 
regimul de la Bucureşti era interesat în achiziţionarea de 
maşini şi produse tehnice şi industriale, iar ţările 
„capitaliste, condiţionau aceste livrări, de cumpărarea de 
către România şi a unor bunuri de larg consum, 
excedentare pe pieţele occidentale. Am aflat chiar de la 
oameni care lucraseră în acest domeniu şi care acum se 
aflau printre noi în închisoare, că unele din aceste produse 
proveneau din tranzacţiile ruşilor cu occidentul şi că ruşii 
prin operaţii de clearing le plasau României. Zahărul 
englezesc şi untul olandez apăreau astfel în alimentarele 


din ţară, la preţuri mult mai ridicate decât preţurile 
aceloraşi produse indigene. Pentru sărăcia populaţiei ele 
reprezentau un lux inaccesibil şi nu se vindeau. Cum însă 
alimentara respectivă trebuia să-şi realizeze planul de 
vânzare, ingeniozitatea şi iniţiativa responsabilului 
magazinului rezolvau problema în cel mai perfect spirit al 
principiilor „pieţii libere”. Bineînţeles, dacă întâmplarea 
făcea să fie în apropiere lagărul de muncă de la Baia Sprie! 

Aşa fusese cazul cu „Alimentara” din Baia Mare, al cărei 
destoinic responsabil intrase imediat în legătură cu 
administraţia lagărului şi îi livrase pentru „Cantină” marfa 
nevandabilă. Rezultatul: responsabilul a putut în acest fel 
raporta îndeplinirea planului de vânzări. Membrii 
administraţiei lagărului s-au bucurat de înlesniri la 
aprovizio-nare la Alimentara respectivă, fiind anunţaţi din 
vreme când apăreau anumite produse şi obţinându-le fără 
neplăcerile statului la coadă. Iar deţinuţii, care tot n-aveau 
ce face cu banii (bonurile), cumpărau oricum tot ce se 
aducea la Cantină, chiar dacă era scump. Ca să nu mai 
vorbim de plăcerea contactului cu „lumea liberă”, când 
mâncau unt din Olanda şi zahăr din Anglia. Deci, toată 
lumea mulţumită! 

Dar să revin la Cavnic, unde la sfârşitul lui martie, s-a 
deschis Cantina. N-am avut însă parte decât de produse 
indigene. Poate chiar prea indigene! 

Posesori de bani în bonuri cred că erau cam o treime din 
noi, iar eu cu Caranica eram printre cei bogaţi, datorită 
geodei peste care dădusem şi care ne ajutase să avem mari 
depăşiri de normă. Probleme prea mari la alegerea 
cumpărăturilor n-am avut. Singurul lux pe care mi l-am 
permis a fost un săpun de toaletă şi trei perechi de ciorapi 
gri de bumbac. Săpunul, întrebuințat cu economie, m-a 
ţinut vreo patru luni şi mi-a mai oferit o alternativă la 
săpunul de puşcărie, care, cum spuneam noi, mirosea, a 
câine mort. Ciorapii, supuşi condiţiilor din mină, nu 
rezistau. Săptămâna şi perechea! Dar măcar aceste trei 


săptămâni am scăpat de obiele. Restul articolelor de la 
Cantină erau raţionalizate: 50 grame de unt, 100 gR. De 
halva şi vreo 4-5 bucăţi de rahat de persoană. Am luat din 
fiecare, iar de restul banilor, ţigări. Cu toate că ţigara era 
cel mai prețuit articol pentru deţinuţi, nu ştiu să se fi 
întâmplat vreodată ca cineva să aibă ce fuma, iar altul să 
rabde. Fiecare fuma de la fiecare şi dacă ţigările se 
terminau până la următoarea „cantină”, toţi răbdam. Toţi 
nefumătorii, posesori de bonuri, la sfârşitul lunii cumpărau 
ţigări pentru fumători. 

Cu distribuirea raţiilor şi colectarea bonurilor de plată de 
la deţinuţi era însărcinat un plutonier. Porţia fiecăruia o 
punea pe o bucată de hârtie de sac de ciment. Marea 
atracţie a constituit-o untul. Unii nu mai văzuseră unt de 
luni de zile, dar majoritatea, de foarte mulţi ani. 

Când împreună cu cei din baraca mea, mi-am luat raţia, 
am plecat direct spre dormitor, unde fiecare din noi şi-a 
invitat la patul lui câţiva camarazi care nu avuseseră bonuri 
în acea lună. Urma să ne înfruptăm din bunătăţile luate de 
la Cantină. Prin împărţire însă, porţia fiecăruia devenea un 
fel de doză homeopatică, aşa că masa cu invitaţi avea un 
caracter mai mult simbolic. Totuşi, ideea că vom simţi gustul 
untului, ne aducea mare plăcere. 

Fiecare făcuse rost de pâine de la bucătărie. 

Cum am băgat în gură prima bucată de pâine, cu un vârf 
de cuţit de unt pe ea, am simţit că mi se face rău. În acelaşi 
timp, şi din alte grupuri adunate la paturile vecine, s-au 
pornit exclamaţii de scârbă. Untul mult dorit era unt de 
oaie! Gustul şi mirosul puternic de oaie era insuportabil. 
Marea majoritate nu l-am putut mânca. În schimb, o mică 
minoritate a fost avantajată; de două ori avantajată: a 
mâncat unt, pe săturate, primind şi porţiile noastre. 

Macedonenii au colectat tot untul, neînţelegând cum de 
puteam noi dispreţui un produs al animalului lor sacru: 
oaia. 

Până la urmă, am făcut şi noi haz de necaz. 


Câteva zile mai târziu însă, macedonenii s-au revanşat. 

Pastele în acel an a căzut în primele zile ale lunii aprilie. În 
sâmbăta Paştelui am lucrat în mină în schimb de zi. De fapt, 
nimeni n-a lucrat aproape nimic, iar gardienii nu s-au arătat 
pe galerii. Nici Tămâie nu şi-a făcut apariţia. 

Către sfârşitul şutului, cu mult înainte de ora obişnuită la 
care se dădea semnalul de oprire a lucrului, deţinuţii au 
început să coboare din abataje pe galeria principală şi să se 
îndrepte spre hala cea mare din faţa corfelor. Popa Scai 
anunţase că va ţine o slujbă şi vestea fusese transmisă din 
om în om, până la cele mai îndepărtate locuri de muncă. 

Cei doi gardieni, văzând mulţimea de deţinuţi, care, fără 
să fi primit vreun ordin, se scurgea în şiruri neîntrerupte 
spre locul unde se aflau ei, în faţa corfelor, au încercat să-şi 
impună autoritatea, strigându-ne să ne întoarcem la 
locurile noastre de muncă. Ne-au ameninţat chiar că vor 
raporta numele celor care nu se supun ordinului, pentru a fi 
pedepsiţi. 

Ameninţările n-au avut nici un efect. Deţinuţii continuau să 
vină, fără să-i bage în seamă. I-am văzut atunci cum erau pe 
punctul să intre în panică, crezând probabil că e vorba de 
vreo revoltă. Popa Scai şi câţiva deţinuţi le-au explicat că nu 
avem intenţii rele, că am părăsit mai devreme locurile de 
muncă pentru a sărbători Pastele. 

Văzându-ne paşnici, gardienii s-au liniştit în privinţa 
noastră, cu toate că erau vizibil intimidaţi de mulţimea din 
jurul lor. Au mai încercat să argumenteze că dacă vine 
cineva în inspecţie vom avea neplăceri. De fapt se temeau 
de venirea vreunui superior, care i-ar fi făcut pe ei 
responsabili de indisciplina noastră. Dar nimeni nu s-a mai 
ocupat de ei, pentru că începuse slujba. Sub bolta înaltă de 
la corfă, a început să răsune glasul Preoţilor. Un singur bec 
slab lumina încăperea, făcând şi mai impresionantă 
atmosfera, cu umbrele noastre care se reflectau pe pereţii 
de stâncă. 


Toţi ne stinseserăm lămpile şi ascultam emoţionaţi slujba 
celor 5 sau 6 preoţi: părintele Costache, părintele 
Sebastian Popescu, părintele Lazarov... Unul din gardieni 
se retrăsese chiar lângă puț, în umbră, cât mai departe de 
noi. Părea să vrea să dovedească astfel că nu era de acord 
cu ceea ce se petrecea şi să se pună la adăpost de a fi 
acuzat de complicitate. Celălalt, însă, rămăsese printre noi 
şi, cu toate că se străduia să-şi menţină o atitudine 
indiferentă şi degajată, cu o mână în buzunar şi fumând, 
era vădit atras de slujbă. Fiind chiar în apropierea mea, i- 
am urmărit atitudinea. La un moment dat l-am văzut cum, 
foarte discret, a lăsat să-i cadă ţigara încă neterminată pe 
jos. 

Toţi eram descoperiţi şi ne ţineam bonetele sau căciulile în 
mână, el fiind singurul din toată mulţimea care avea chipiul 
pe cap. Nu voi uita niciodată, cum unul din deţinuţi, 
prinzându-i privirea, i-a făcut un semn abia perceptibil, 
indicându-i chipiul. Gardianul a avut o ezitare, a privit pe 
furiş în stânga şi-n dreapta. Deţinutul care-i făcuse semnul 
nu se mai uita la el. Încet şi-a dus mâna la cap şi şi-a scos 
chipiul. Deţinutul a întors iar capul spre el şi i-a zâmbit cu 
blândeţe. Era Marinică Dumitrescu. Fusese student şi 
trecuse prin „reeducarea” de la Piteşti. Din cauza 
maxilarului fracturat, vorbea cu greutate. Când s-a auzit 
vocea preotului spunând „veniţi să luaţi lumină”, ne-am 
apropiat pe rând de el şi ne-am aprins lămpile de mină de la 
lampa lui. În acea clipă, s-au pornit să bată clopotele! Nu-mi 
venea să cred! 

Nu ştiam că, aşa cum făcuseră cu un an în urmă la Baia 
Sprie, câţiva deţinuţi pregătiseră şi acest detaliu pentru ca 
ritualul să fie complet. Atârnaseră de una din conductele de 
aer comprimat de pe galerie bare de oţel de diferite 
lungimi. La momentul potrivit, loveai mai multe multe fiare 
într-un anume fel şi realizaseră întocmai sunetul clopotului. 
Popa ne-a îmbrăţişat pe rand, spunându-ne: Christos a 
înviat! Pe mulţi i-am văzut cu lacrimi în ochi. Popa Scai s-a 


apropiat de gardianul care stătuse printre noi şi i-a spus: 
Domnule sergent, ştiu că nu-mi vei răspunde cum se cuvine, 
dar eu tot vă spun „Cristos a înviat” şi să ştiţi că noi ne 
rugăm şi pentru dumneavoastră. 

Cum se făcuse ora oficială de ieşire din mină, corfele au 
început să funcţioneze. Tot drumul, de-a lungul galeriilor s- 
a cântat Prohodul. 

Pe măsură ce intram pe poarta lagărului, unde celălalt 
schimb se pregătea să intre în mină, eram primiţi cu 
„Cristos a înviat!” şi răspundeam cu „Adevărat a înviat!”. 
Cum am ajuns în dormitor, Mitucă m-a chemat de-o parte şi 
mi-a spus că se întâlnise în mină cu Şimi Rujinski, care-i 
urase Cristos a înviat şi-i adusese un dar. Era vorba de o 
bucată de cozonac şi de o ploscă cu palincă, pe care Mitucă 
reuşise să le aducă în lagăr, trecând prin mari emoţii, la 
gândul că ar fi putut fi percheziţionat la poartă. Noaptea, 
după închiderea barăcii, când toţi dormeau, Mitucă s-a dus 
cu darurile de la Şimi în spălător, iar eu m-am dus pe rând 
la patul câtorva camarazi, de discreţia cărora eram siguri, i- 
am trezit şi le-am spus să se ducă la toaletă. Fiecare a 
primit aici câte o fărâmă de cozonac şi a băut câte un gât de 
ţuică. Primul care a onorat plosca a fost popa Scai, 
amintindu-şi de ţuica din regiunea lui, de la Râmnicul Sărat. 

Mi-aduc încă aminte că era o ploscă de tip militar, din 
aluminiu şi că pe lângă dopul original care se înşuruba, mai 
fusese înfundată cu un cocean de porumb, peste care, ca să 
nu curgă, Şimi mai legase cu sfoară şi o băşică de bou. 
După ce am reuşit să destupăm plosca, însă, am intrat de-a 
dreptul în panică din cauza mirosului, care a umplut 
încăperea şi care risca să ne dea de gol. Am deschis 
geamurile ca să aerisim şi ne-am grăbit să golim plosca. N-a 
fost uşor: era ţuică de Maramureş, trecută de două ori prin 
alambic şi îngrozitor de tare. Nouă, care nu mai gustasem 
alcool de atâta vreme, ni s-a părut otravă curată. Cu toate 
că eram vreo zece care ne treceam plosca unul altuia, nu 
cred că am fi prididit-o, dacă nu ne ajuta substanţial 


căpitanul Narcis Triandaf, care se lăuda că fusese mare 
băutor afară. Ne-a şi dovedit-o, golind plosca. Am spălat-o, 
şi am făcut să dispară firimiturile de cozonac şi ne-am dus 
să ne culcăm, convinşi că nu lăsasem nici o urmă. A doua zi 
dimineaţa, m-am rezit în exclamaţiile câtorva camarazi, 
care se întrebau ce miros curios e simte în dormitor: cel 
mai aproape de adevăr a fost Dascălu, care spunea că, dacă 
n-ar şti unde se află, ar zice că miroase a cramă. Cu tot 
aerul greu din dormitor, încărcat de mirosul aglomerației 
de oameni, al hainelor umede, amestecat cu cel de 
motorină, cu care se dădea pe duşumele, se distingea totuşi 
şi un iz de ţuică. Venea de la respiraţia noastră, a celor care 
băusem! Cei cu musca pe căciulă, ne-am grăbit să 
dispărem, ca să ne spălăm. 

Oamenii s-au dus şi ei să mănânce, impresia mirosului 
straniu de la trezire a fost uitată, camera între timp s-a 
aerisit şi incidentul n-a avut urmări. Administraţia nu şi-a 
făcut simțită prezenţa prin niciuna din şicanele şi măsurile 
disciplinare obişnuite, nici în ziua aceea, nici a doua, 
duminică, când n-am intrat în mină. Gardienii se arătau cât 
mai puţin în curtea lagărului şi închideau ochii la mici 
derogări de la disciplină, care altfel nu erau tolerate. Evitau 
să ne provoace cu obişnuitele mizerii zilnice, dându-şi 
probabil seama că în starea de spirit care domnea, ar fi 
putut stârni reacţii imprevizibile. Compromisul s-a dovedit 
profitabil ambelor părţi: ei au avut linişte iar noi ne-am 
putut bucura netulburaţi de Duminica Paştelui. 

Vremea frumoasă şi rezerva administraţiei au creat o 
atmosferă de destindere, care ne-a dat senzaţia unei 
relative libertăţi. Circulam prin curtea lagărului, şi de la o 
baracă la alta, fără a mai fi prigoniţi de gardieni pentru 
diverse corvezi. Unii se întinseseră la soare pe petecul de 
iarbă de lângă cabinetul medical. De peste tot, din toate 
grupurile, se auzeau discuţii, glume, râsete sau cântece. În 
faţa uneia din barăci se încinsese chiar o „bâză”. Dacă n-ar 
fi fost gratiile, gardul înalt de lemn şi cele de sârmă 


ghimpată din jurul nostru, dominate de turnurile de control, 
cu ţevile amenințătoare ale pistoalelor automate îndreptate 
spre noi, versantul pe care se afla lagărul ar fi fost în 
perfectă armonie cu cel opus. De la noi din lagăr se vedea o 
parte a văii de pe celălalt mal al râului Cavnic. Se vedeau 
câteva case răzleţite ale satului de munte, printre pomii 
care începuseră să înmugurească. Se zăreau şi grupuri de 
ţărani care coborau spre vale, probabil spre centrul satului, 
spre biserică. Străbătea până la noi şi sunetul clopotului şi 
câteodată şi câte un chiot. Mulţi, mai ales ţăranii care se 
aflau în lagăr, se aşezau în câte un loc cu vizibilitate mai 
bună şi priveau peste sârma ghimpată, încercând să 
desluşească şi să înţeleagă viaţa satului din faţa noastră. 

În fiecare baracă se constituiseră grupuri, adunate pe 
prietenii, pe provenienţe regionale şi după toate criteriile 
care-i fac pe oameni să se strângă laolaltă; şi fiecare 
dormitor îşi sărbătorea Pastele în legea lui: bucovinenii, 
ardelenii, bănăţenii etc. Dar marea atracţie a zilei a 
constituit-o baraca unde se concentraseră mai toţi 
macedonenii. Toţi prietenii lor din lagăr erau invitaţi din 
oficiu. Aproape toată ziua am petrecut-o cu ei. Fiecare 
aromân păstrase tot ce luase cu ocazia ultimelor 
cumpărături de la cantină. În afară de untul de oaie, 
bineînţeles, pe care îl mâncaseră. Acum, pe două paturi 
alăturate, întinseseră nişte şervete şi puseseră pe ele toate 
alimentele: halva, rahat, marmeladă, slănină şi pâine. În 
jurul acestui „bufet”, aşezaţi turceşte pe paturi, am 
petrecut una din zilele de neuitat de la Cavnic. La această 
masă mai mult simbolică şi în mijlocul macedonenilor, am 
văzut şi am simţit plăcerea simplă a ospitalităţii, a unei 
fraternităţi umane, a unei comunităţi sufleteşti, de care şi 
acum îmi aduc aminte cu emoție şi căreia îi duc dorul. 

S-au povestit tot felul de amintiri din libertate, din 
închisoare, s-a făcut haz de necaz, s-a glumit şi s-a râs. Am 
ascultat o sumedenie de poveşti dintr-o lume despre care 
auzisem prea puţine până atunci. Din lumea unor oameni 


care-şi evocau în povestiri şi folclor istoria unui trecut şi 
prezent zbuciumat, exaltând actele de bărbăţie ale eroilor 
lor legendări, pe care îi cântau în balade, alături de cei 
contemporani. Dialectul cu rezonanţe latine, cadrul vieţii 
păstoreşti şi melodiile cu influenţe orientale dădeau un 
farmec straniu cântecelor lor. Vocea caldă a lui Dică se 
remarca în mod deosebit. Dar a venit şi seara şi o dată cu 
ea ne-am trezit şi noi la realitate. Ziua s-a încheiat ca toate 
cele de până atunci, cu gardienii răcnind „adunarea”, cu 
numărătoarea, cu încuiatul barăcilor şi alte strigăte care ne 
anunțau stingerea. Armistițiul tacit al administraţiei 
încetase. 

Perioada detenţiei mele în lagărul de la Cavnic se apropia 
de sfârşit, înainte de a trece mai departe, întrerup firul 
povestirii, pentru a da mai întâi câteva detalii despre 
deţinuţii de care îmi amintesc. Am reconstituit din memorie 
o parte din numele celor aproximativ 300 de inşi, cât era 
efectivul lagărului până în momentul în care l-am părăsit. 
Le voi reda mai jos, consemnând în dreptul fiecărui nume 
orice amănunt de care îmi amintesc în legătură cu persoana 
respectivă. Dau această listă incompletă de nume şi date 
personale, în speranţa că amintirile altora vor completa 
lacunele. 

lată deci această listă, cu numele înscrise în ordine 
alfabetică şi pe care o las deschisă: 

— Adorian... Prenumele nu mi-l mai amintesc. Ardelean. 
Măcelar, ocupându-se şi cu exportul de vite. Om foarte 
voinic, care s-a prăbuşit fiziceşte muncind ca vagonetar. 

— Amarandei... 

— Albu Pamfil. Ardelean. Predicator iehovist. Din câte îmi 
amintesc era şeful acestui cult şi, după ce fusese arestat şi 
deţinut prin închisorile titoiste, fusese predat românilor. 
Muncind din răsputeri, ca toţi coreligianarii lui, şi el 
ajunsese în câteva luni într-o stare deplorabilă. 

— Balaban... 


— Bădescu Stelian. Din aceeaşi organizaţie cu Nicolae 
Nicolae (Legiunea albastră). 

— Badeca. Ţăran macedonean din Dobrogea. 

— Balanov Petre. Fost în Jandarmeria din Oradea şi rămas 
în continuare când s-a transformat în Miliție. Din acelaşi lot 
cu Colea Ungureanu şi prieten cu el. Condamnat în 
procesul Organizaţiei Vlad Ţepeş II. S-a îmbolnăvit foarte 
grav de ficat, motiv pentru care Colea nu l-a pus la curent 
cu planul nostru de evadare. Om de toată încrederea, 
hotărât şi curajos. 

— Bardila. Aromân din Dobrogea. Cu toate că nu era aşa 
de bătrân, toată lumea îi spunea Moş Bardila. Mi-aduc 
aminte de indignarea lui de profesionist, când a văzut cu 
câtă nepricepere au fost jupuite câteva capre duse pentru 
bucătăria lagărului. Era cioban. 

— Bătu Sotir. 1 se spunea Sota. Mărunt de statură ca 
majoritatea macedonilor, cu un păr negru şi creţ, ca blana 
de astrahan şi cu ochii verzi, fusese student când îl 
arestaseră. 

— Bănilă Alexandru. Ţăran din comuna Lespezi, judeţul 
laşi. Avea obiceiul să se adreseze celorlalţi cu vorbele: „Măi 
judeţ”, motiv pentru are toată lumea îl cunoştea sub numele 
de „Judeţ”. Fusese condamnat pentru că bătuse şi 
dezarmase doi soldaţi ruşi, după 23 august. Ruşii intraseră 
în casa unei vecine a lui din sat, vrând s-o jefuiască. Femeia 
strigase după ajutor şi el... O ajutase. Primise 15 ani şi-mi 
povestea că era mulţumit că, în urma percheziţiei, scăpase 
aşa de ieftin. Sub grămada e bălegar de lângă grajd, mai 
era îngropat un rus pe care nu-l descoperiseră! Mi-a făcut 
această confidenţă un an mai târziu, când am stat cu el în 
aceeaşi celulă. Voi reveni asupra lui, când voi ajunge cu 
povestea în acea perioadă. Era un om cinstit şi bun 
camarad, plin de inimă şi săritor la nevoile altora. 

— Băcescu Ion. De lângă Piteşti. Am mai vorbit de el. Din 
lotul ii Gică Muşat. 

— Beca Taşcu. Macedonean. 


— Berlescu... Din Urziceni. 

— Bileca Vanghele. Macedonean. Îmi amintesc că graseia 
şi ca era un susţinător al renunţării la tradiţiile aromâne şi 
al asimilării totale în masa românească. Din această cauză 
era ţinut la marginea comunităţii macedonene. 

— Biro Francisc. Secui din Ardeal. Fiind iehovist, în 
momentul când fusese chemat să-şi facă stagiul militar, 
declarase că nu pune mâna pe armă, religia lui 
interzicându-i acest lucru. Când fusese totuşi obligat să ia 
arma în mână, o aruncase în closet. Primise pentru acest 
lucru o condamnare de 10 ani. Biro se deosebea de cei din 
secta lui prin atitudinea pe care o avea faţă de muncă. În 
mină muncea ca rulător şi declarase că faţă de starea lui 
fizică (era foarte slab), norma pe care o consideră că 
trebuie s-o îndeplinească este de 1 tonă, indiferent de ceea 
ce stabilise administraţia (7 tone şi jumătate). Suferise 
bătăi, carceră şi tot felul de pedepse dar nu-şi schimbase 
atitudinea. Declarându-l nebun, administraţia renunţase să 
se mai ocupe de el, aşa că Biro, în fiecare şut rula „egytona' 
- cum spunea el pe ungureşte - după care se aşeza jos şi nu 
mai lucra. 

— Bişoc Eugen. 

— Blându Ion. Din Leordeni. Legionar. 

— Boieru Ilie. Din Făgăraş. Legionar. 

— Borlovan... Ţăran din Banat. 

— Boroş Alexandru. Avocat din Bucureşti. 

— Boţea... Din Constanţa. Turnător al administraţiei, de 
care am mai vorbit. 

— Bourceanu... 

— Bratu Alexandru. Avocat din comuna Lespezi, judeţul 
laşi. Făcea parte din tineretul Naţional Ţărănesc. Tânăr plin 
de entuziasm. In 1978 mi-a scris din Statele Unite. 

— Brediceanu Cornel. Legionar. 

— Brânzaru Ion. Din comuna Soveja, şi fratele lui mai 
tânăr. 

— Brânzaru Gheorghe. 


y 


— Brânzei. 

— Brânzaş. (Doi fraţi. Ardeleni.) Legionari. 

31, __ Bujin. Macedonean din Dobrogea. Cioban. 1 se 
spunea Moş Bujin. 

— Busuioc... Legionar. 

— Caleia Puiu. Condamnat în procesul Sumanelor Negre. 
Prin soţia lui avea o proprietate lângă Turnu Severin, nu 
departe de proprietatea noastră de la Ilovăţ. Cunoscându-l 
la Cavnic, mi-a povestit ca a fost la Ilovăâţ să stea de vorbă 
cu generalul Aldea, care după căderea lui de la guvern, a 
stat ascuns la noi, la ţară. Stătuse cu Aldea numai câteva 
ore şi eu nefiind acasă în acel timp, nu ajunsesem sa ne 
cunoaştem. Puiu Caleia era şi el suferind de ficat. 

— Canache... Muncitor din Turnu Severin. Macedonean. 
— Caranica Alexandru. Macedonean Trecut prin „” După 
ce am fost eliberaţi în 1964, m-am întâlnit întâmplător cu el 
în Bucureşti. Mi-a spus că se străduieşte sa plece la fratele 
lui. Când în 1970 am ajuns la Paris, L-am căutat pe fratele 

lui Dr n, pentru a-i da unele veşti despre el. Nu l-am găsit 
acasă. După un timp, Aflându-mă la Munchen, am aflat că 
Alecu reuşise în cele din urmă să iasă din [ară şi se stabilise 
în Grecia. Până să apuc să-i dau de urmă, ca să iau legătura 
cu el, mi-a parvenit vestea că a murit într-un accident de 
automobil. 

— Călinoiu Constantin. Ţăran din Vrancea. Era în echipa 
de bucătari. 

— Ceatău... Din Ardeal. Numit brigadier de Tămâie. Era 
turnătorul administraţiei. 

— Cernătescu. Inginer. Condamnat la moarte în primul 
proces al Canalului. Ulterior grațiat, urmând să execute o 
condamnare de muncă silnică pe viaţă. 

— Cernovodeanu Dan. 

— Chiper Gheorghe. Moldovean. 

— Chiriţa. Din Olteniţa. Absolvent al unei şcoli de meserii. 
La Cavnic lucra la suprafaţă, la atelierul de tâmplărie al 
lagărului. Tânăr, glumeţ, se ţinea numai de farse. Mi- 


amintesc că Dan Cernovodeanu ţinea cu tot dinadinsul să 
nu fie tuns şi se străduia să-şi ţină părul cât mai lins, pentru 
a scăpa neobservat. Cum avea un păr foarte des şi ondulat, 
lucrul era destul de greu de realizat. Chiriţă a prins de 
veste şi i-a spus că are o soluţie. La chemat în atelierul de 
tâmplărie şi i-a spus să-şi dea pe păr cu un lichid călduţ, pe 
care îl pregătise din timp în acest scop. Era o soluţie de clei 
de tâmplărie, care, după ce s-a uscat pe capul lui Dan, i-a 
făcut din tot părul un fel de crustă compactă. Abia a mai 
reuşit să fie tuns chiar cu naşina. Dan Cernovodeanu nu i-a 
iertat-o niciodată. 

Adevăratul duşman ii lui Chiriţă era însă Tămâie, care voia 
cu orice preţ să-l facă să intre în mină. Chiriţă lucra la 
suprafaţă, datorită insistențelor lui Mache, care ştia că 
fusese bolnav de plămâni. În cele din urmă, Tămâie a trecut 
peste recomandările cabinetului medical şi Chiriţă a fost 
obligat să intre în mină. Nu pentru mult timp, fiindcă în 
urma unei hemoptizii, a rămas iar la suprafaţă şi lămâie n-a 
mai insistat. Una din ocupațiile permanente ale lui Chiriţă 
era executarea mobilierului comandantului, care-i comanda 
când un dulap, când un pat, când masă şi scaune. Ceilalţi 
gardieni îl puneau în momentele libere să le confecţioneze 
„valize”. Era un fel de modă, ca fiecare să aibă o astfel de 
aşa-zisă valiză, care n-avea decât forma valizei. Era făcută 
din scândurile de la lăzile de dinamită, cu balamale făcute a 
atelierul mecanic din mină şi cu mânerul dintr-o bucată de 
furtun de apă. Partea de tâmplărie o făcea Chiriţă iar 
balamalele, Mircea Vueric. Tot Chiriţă le şi vopsea, cu 
vopseaua adusă de client. Într-o zi când unul din gardienii 
cei mai proşti şi răi i-a cerut sfatul lui Chiriţă în privinţa 
vopselei pe care s-o cumpere de la Baia Mare, pentru ca 
„valiza” lui să ie mai frumoasă ca a celorlalţi, Chiriţă l-a 
învăţat să ceară de la magazin vopsea bleumarin în dungi. A 
doua zi, gardianul s-a întors de la Baia Mare şi a venit 
direct în lagăr, furios. L-a băgat pe Chiriţă la carceră, 
fiindcă îşi bătuse joc de el. 


— Ciocâlteu Alexandru. De origine din comuna Galiciuica, 
judeţul Dolj. Părinţii lui erau medici. Tatăl lui, frate cu prof. 
Dr. Vintilă Ciocâlteu, fost decan al Facultăţii de Medicină din 
Bucureşti. Ducu, cum i se spunea, fusese condamnat la 25 
ani muncă silnică pentru înaltă trădare, în procesul 
Nunțiaturii Vaticanului. Voi avea ocazia să vorbesc mai pe 
larg despre el mai târziu. 

— Ciubotaru Dumitru. Mitică ţiganul, pe care vi l-am mai 
prezentat. 

— Ciucă Ion. Tânăr, inteligent, care se străduia să înveţe 
englezeşte, luând lecţii de la Puiu Caleia. 

— Ciumău Victor. Învățător din Ardeal. Legionar. Un uriaş 
cu o voce extraordinară de bas. 

— Cojocaru Ion. 'Ţăran din munţii Vrancei, condamnat în 
procesul răscoalei din acea regiune, împreună cu fratele lui 
mai tânăr. 

— Cojocaru Simion, care era solid ca un urs, purta nişte 
mustăţi fioroase, dar avea o fire blajină. 

— Copilu lon. Era din comuna mea, llovăţ, judeţul 
Mehedinţi. Pentru a-l descrie mai bine, va trebui să fac o 
mai lungă incursiune în trecut. Ion Copilu era dintr-o 
cătună a comunei mele, din Dâlbociţa. În timpul războiului, 
căzuse prizonier la ruşi. În 1945 s-a întors cu „Divizia de 
panduri Tudor Vladimirescu” şi, fiind rănit, a fost 
demobilizat. În sat a început să facă agitaţie comunistă, 
urmărind să ajungă primar, cum el însuşi mi-a mărturisit în 
acea perioadă: „ca să n-ajungă vreun ciocănar străin de 
sat”. Primar n-a ajuns, dar fiind membru al partidului 
comunist, lucru rar pe acele timpuri printre ţărani, toată 
lumea din sat îl privea cu ochi răi. Pe acea vreme, un tânăr 
dintr-o comună vecină (Şovarna), pe nume Trocan, 
împreună cu un prieten al lui, fugiseră în pădure şi dădea 
mult de furcă securităţii. Trocan făcuse armata în cadrul 
unei unităţi de paraşutişti iar camaradul lui, Vâlcănescu, tot 
din regiune, era legionar. Înarmaţi până în dinţi, toate 
încercările securităţii de a-i prinde eşuaseră. De fiecare 


dată scăpaseră, împuşcând câţiva securişti. Ajunseseră 
nişte figuri legendare în regiune şi în jurul lor se ţeseau tot 
felul de poveşti. Într-o iarnă, au fost detectaţi într-o colibă 
în pădure. Scăpaseră şi de data aceea, împuşcând pe şeful 
postului de miliţie din sat... Dar, coliba aparţinea lui Copilu. 
Mai mult, s-a descoperit că el îi aprovizionase cu alimente. 
Aşa a ajuns Copilu, care în sat era considerat periculos 
fiindcă era comunist, la închisoare. După ce a fost schingiuit 
în anchete, a fost condamnat şi trimis la Baia Sprie unde a 
ajuns turnătorul ofițerului politic. De când ajunsese la 
Cavnic, nu mai părea să aibă legături cu administraţia, dar 
reputaţia îi rămăsese şi lumea îl ocolea. 

Suferea de această izolare ostentativă şi mi-era milă de el. 
Din când în când mă căuta şi venea să stea de vorbă cu 
mine. De la el şi de la alţii am aflat amănunte despre Trocan 
şi Vâlcănescu. Fără să recunoască că fusese delator la Baia 
Sprie, îmi spunea de fiecare dată că a încercat să nu facă 
rău nimănui. Greu de spus care era adevă-rul şi ce era în 
sufletul lui. O dramă în orice caz, ca atâtea altele. 

— Costache... Preot bucovinean, de care am mai pomenit. 

— Costache Ion. Tâmplar de lângă Ploieşti. Legionar. Avea 
un picior anchilozat. 

51,„ Constantin. Fiu de colonel. Şi el făcuse şcoala mili-51; 
_- Coşereanu “ciâUzale ” Germania La sfârşitul războiului 
s-a ră. Trimis pentru “nat ” 2Q gau 25 dg ani pentru 
spionaj în favoa- . Tors în ţara. Era conu* (a americanilor. 

II' = r0o9Z7cuGrigore. Inginer petrolist. 

-ZC ăciun... Inginer. Condamnat într-unui din loturile 
„Procesun 1 lu', Epă' frate cu Constanţa Crăciun. Această 
înrudire nu-l aju-[i Ca? A” nici de închisoare şi nu-l făcea 
nici să fie simpatizat de cei-S deţinuţi A avut însă o 
comportare corectă. 55 - Dale Remus. Student la arestare. 
Legionar. 

56_ Dascălu... Avocatul evreu de care am mai vorbit. 

57 Dăbuleanu... Cizmar. Din Oltenia. 

58 _Dăineanu... Fost aviator. 


59  Dăruială... Unul din cei câţiva orfani din primul 
război, pe care tăi meu i-a întreţinut şi ajutat în timpul şcolii 
şi facultăţii. Erau toţi din Mehedinţi. Îl cunoşteam de mic, 
când venea să-şi petreacă vacanţa la noi la ţară. Timid şi 
tare cumsecade. Ajunsese inspector şcolar la Turnu 
Severin. Fiindcă discutase cu alţi câţiva despre isprăvile lui 
Trocan în luptele cu securitatea, l-au implicat în procesul 
acestuia, care tocmai fusese prins. Camaradul lui, 
Vâlcănescu, fusese împuşcat mai înainte. Dăruială nici nu-l 
cunoscuse pe Trocan şi totuşi a fost condamnat pentru 
complicitate. Trocan, după ce a fost torturat îngrozitor în 
anchetă (lucru povestit de alţi deţinuţi care se aflau în 
acelaşi timp în arestul securităţii), a fost judecat cu un 
întreg lot, care nu avusese niciodată nici o legătură cu el. A 
fost ondamnat la moarte şi, după câteva luni, executat la 
Craiova. Ceilalţi, aşa-zişi complici, au fost şi ei condamnaţi 
la diverse termene de închisoare. 

— Diaconescu Stelian. Scriitorul care semna sub 
pseudonimul lon Caraion. 

— Maiorul Dimitriu, cu care venisem în dubă de la Jilava. 

— Dindelegan... Ardelean. Magazionerul lagărului. 

— Djurcovici Ilia. Sârb din Banat. Fusese partizan de-ai lui 
Mihailovici, era monarhist sârb şi anti-titoist. 

— Doca... Locotenent de jandarmi şi apoi de Miliție, 
condamnat în celaşi proces cu Colea Ungureanu (Vlad 
Ţepeş Il). 

— Dică Petre. Vărul Dică pe care îl cunoaşteţi din paginile 
anterioare. 

— Dumitrescu... Inginer agronom din Bucureşti. Legionar. 

— Dumitrescu Marin (Marinică). Era elev la arestare şi 
legionar, trecuse prin „reeducare” şi fusese chinuit ca toţi 
cei supuşi acestui regim, se exprima greu din cauza unei 
fracturi a maxilarului, osul sudându-se cum dăduse 
Dumnezeu. Avea o privire blândă dar puţin stranie, părea 
când melancolică, când puţin pierdută, privire pe care am 


întâlnit-o la mulţi din cei ce fuseseră „reeducaţi” şi care îţi 
dădea fiori când ştiai ce induraseră aceşti oameni. 

— Dumitriu... Colonel. Foarte mic de talie. Venise o dată cu 
mine de la Jilava unde stătuse mai mulţi ani, trecând printr- 
o lungă perioadă de foamete. Era obsedat de mâncare. 
Suferea de o foame psihică, pe care nu şi-o mai putea 
stăpâni. 

— Egri Constantin (Titi). Student la arestare, şi el trecut 
prin „reeducare”. Stătea ore întregi (când eram liberi, la 
suprafaţă), privind în gol fără să vorbească cu nimeni. Se 
izola voit, evita contactele cu alţii, nu fiindcă era ursuz sau 
cu mintea rătăcită, ci de teamă, căci aştepta să înceapă în 
orice moment procesul de reeducare şi aici la Cavnic. Aşa li 
se spusese şi amintirea teroarei prin care trecuse era încă 
proaspătă. Nu ştiu ce m-a atras spre el şi încet, încet am 
reuşit să înjgheb cu el o legătură. S-a apropiat şi el de mine, 
dar sufletul nu şi l-a deschis. Din câte o frântură de frază, 
pe care n-o mai termina, am început să cred că înţelesesem 
ce se întâmplase la „reeducare”. Mă înşelasem însă... Eram 
încă departe de a înţelege. Atât cât am simţit de la Titi Egri 
şi de la alţii (din câte o vorbă neterminată, din câte o 
privire, un gest, sau tăcerile lor nesfârşite) m-a ajutat să 
înţeleg mai târziu, când mi s-a povestit totul. Mult mai 
târziu, când spaima dispăruse şi mi s-a povestit tot, fără 
reticenţe. 

— Enescu Nicolae. Din Muscel. Liberal din organizaţia lui 
Gută Tătărăscu. A fost de mare ajutor tuturor, în postul de 
pontator în mină. 

— Faloveghe Dionisie. Ţăran ungur. lehovist. 

— Farmachi Menelas. Avocat din Constanţa, condamnat 
într-unul din loturile Canalului. 

— Floareş... Nu-mi mai amintesc nimic altceva, decât că 
era un om înalt, cu ochi albaştri. 

— Fodor... Bucovinean. Fusese student, trecuse prin 
„reeducare” şi rămăsese turnător al administraţiei. 


— Fotiade... Inginer din Bucureşti. Un om cu o cultură 
bogată şi parese foarte capabil în meserie. Legionar. 

— Frangopol... Inginer. Condamnat tot într-unul din 
loturile Canalului. 

— Gache Gheorghe. După diminutivul armânesc: Guşa. Un 
bărbat înalt şi chipeş. Avea pe pectoralul stâng un tatuaj 
făcut într-o altă perioadă de închisoare, pe care o executase 
când era încă adolescent. Reprezenta pe Arhanghelul 
Mihail. Fusese destinat să facă parte din garda personală a 
Mareşalului Antonescu, dar n-apucase să-şi ia funcţia în 
primire, fiindcă relaţiile dintre Maregşal şi Mişcarea 
Legionară se stricaseră. 

— Gârbea... Nu-mi amintesc decât de nume. 

— Georgescu... Căpitan. Condamnat pentru crimă de 
război. Avea o cicatrice la tâmplă, de la o rană de război. 
Era căzut într-un fel de pasiune maladivă pentru meseria 
de miner. Şi după ce ieşeam din mină, el continua să fie 
preocupat de munca din mină şi să discute despre ea, 
întrebuinţând cu multă mândrie limbajul tehnic al meseriei. 
Fusese poreclit Georgescu-vagonet, pentru a-l deosebi de 
ceilalţi Georgegşti din lagăr. 

— Georgescu-Topuslău. Condamnat la moarte în primul 
proces al Canalului. | s-a comutat pedeapsa în muncă silnică 
pe viaţă. Inginer, în mină lucra la atelierul mecanic. 

— Gheza... Ungur din Ardeal. 

— Ghiaţă Sever. Din Turnu Severin. Frate cu Petre Ghiaţă, 
care în primii ani ai regimului comunist se despărţise de 
Partidul Liberal şi formase un partid dizident care, în 
primele alegeri de după război, avusese ca semn pe listele 
electorale litera „H”. Li s-a spus „Haşiştii”. Sever Ghiaţă 
fusese agentul lui electoral în acele alegeri în care Petre 
Ghiaţă depusese lista lui electorală numai în judeţul 
Mehedinţi. În oportunismul lui politic din acel moment 
servise partidul comunist, slăbind poziţia Partidului 
Naţional Liberal în judeţ. Răsplata fusese că mai târziu 
Petre Ghiţă intrase şi el în închisoare. Sever Ghiaţă fusese 


implicat în procesul lui Trocan. Stând de vorbă cu ella 
Cavnic şi indignat de felul în care îl critica pe Trocan, 
tratându-l de bandit şi criminal, i-am spus că ar trebui să fie 
mândru că fusese condamnat în acelaşi proces. Faptul că 
stătuse în boxa acuzaților alături de Trocan, care trăise şi 
murise ca un erou, ar fi trebuit să-l onoreze şi era pentru el 
o reabilitare a atitudinii pe care o avusese în alegeri, când 
trădase Partidul Liberal şi cochetase cu comuniştii. N-a mai 
vorbit cu mine la Cavnic şi se plângea la toţi mehedinţenii 
de lipsa mea de solidaritate „oltenească”. 

— Goga Nicolae. Arhitect din Bucureşti. Legionar. Un om 
de caracter şi de mare calitate sufletească. 

— Greculescu „Mielu”. Din Muscel. Am mai vorbit de el şi 
de fratele lui. 

— Greculescu Constantin. Fost căpitan. Am aflat acum 
(1980), de la Ion Pantazi, că după eliberare a murit la 
Câmpu-Lung. 

— Haralambescu Spiru. Constănţean. Figură cunoscută a 
portului Constanţa, fiind un fel de şef al camiona-giilor. 
Fusese liberal. Era cărunt şi purta nişte mustăţi enorme şi 
stufoase de care era foarte mândru. 

— Hentea Tiberiu. Legionar din Ardeal. Foarte credincios. 
A fost imposibil să îl convingem să nu mai postească vinerea 
şi mai ales de Paşte, când timp de trei zile a făcut post 
negru cu toate că muncea din greu în mină. Era extrem de 
slăbit de anii lungi de puşcărie, pe care îi executase. Era 
întotdeauna înconjurat de mai mulţi tineri din organizaţiile 
Frăţiilor de Cruce, ocupându-se de educaţia lor religioasă. 
Om de un caracter ireproşabil. 

— Rea Petru. Ardelean, fost căpitan în armată. S-a 
îmbolnăvit grav de silicoză. 

— Ionescu Grigore. Student, legionar. 

— Ionescu Miltiade. Doctor. Originar din Galaţi. Am mai 
vorbit şi voi mai vorbi despre el. 

— Lorgoveanu. Macedonean. 


— lovănescu Paul. De origine din comuna Băileşti, judeţul 
Dolj, Doctor. Am mai vorbit de el şi voi mai reveni asupra 
lui. 

— Izu Constantin. Fost căpitan. Căzut în lotul Sumanelor 
Negre. Moldovean, fiu de ţăran. Fire veselă şi cu mult umor. 
Mi-amintesc că spunea că tatăl lui purta pantofi cu hăţuri, 
adică opinci. 

— Katz... Croitorul evreu de care am mai pomenit. 

— Klein... Inginer de origine germană. 

— Lazarov... Preot. Legionar. 

— Lipan... Marinar. Toată viaţa şi-o petrecuse pe diferite 
cargouri, cutreierând toate mările şi porturile lumii. Era 
plin de tatuaje. 

98. Magearu Constantin. Din Moldova. Vechi legionar. Om 
de bună calitate şi intelectuală şi morală. Avea mulţi ani de 
închisoare executaţi sub toate regimurile. 

99. Măleanu. Basarabean. Ajuns în străinătate, am aflat că 
s-ar fi stabilit în Canada? 

— Mancici Vasile. Legionar. Şi el executase mulţi ani de 
temniţă. 

— Manolescu Aristide. Legionar. 

— Mărăscu... Ardelean. Căzut cu un grup întreg de tineri 
elevi şi studenţi constituiți în organizaţii de Frăţii de Cruce 
după 23 August. Plin de entuziasm şi cu ţinută frumoasă. 

— Medrea... Legionar din Oltenia. Un băiat foarte 
inteligent. 

— Melnic... Legionar. Basarabean. 

— Mihoc... Bănăţean. Naţional Ţărânist. 

— Mihăilescu Dan. Legionar. 

— Mirea Alexandru. 1 se spunea Marocanul. Fiind bolnav 
de ficat lucra la suprafaţă, la lămpărie. In urma unei 
explozii a gazelor de acetilenă care umpluseră încăperea 
din cauza apei care pătrunsese Într-o ladă de carbid, şi-a 
pierdut pentru un timp vederea. 

— Mitran... Student din Constanţa. Legionar. 


— Mitucă Ion. Căpitan de artilerie din judeţul Mehedinţi. 
L-am prezentat mai înainte. 

Î10. 

— Moscu... Fost în poliţia de moravuri din Bucureşti. 

— Muşat Gheorghe (Gică). Am povestit despre el şi grupul 
lui, cu care am fost la Piteşti. 

— Muşat Ion. Ţăran înstărit din Dobrogea. Mocan. Bărbat 
înalt, voinic, bun camarad, simpatizat de toţi. 

— Nacu Constantin. Cred că era avocat. Macedonean. 

— Nazarie Ion. Fost plutonier în armată. Din Moldova. 

— Negrescu Virgil. Avocat din Bucureşti. În timpul 
războiului, fusese directorul firmei româno-germane 
„Solagra”. La Cavnic ocupa funcţia cea mai importantă în 
ierarhia deţinuţilor. Era contabil-şef şi se afla între ciocan şi 
nicovală; între administraţia lagărului care periodic îl acuza 
şi-l pedepsea pentru că favoriza deţinuţii şi între deţinuţi 
înşişi, care-l puteau taxa de „om al administraţiei”. A 
evoluat însă cu multă abilitate, dar şi riscând în acelaşi 
timp, şi, de câte ori a putut, a ţinut partea deţinuţilor. 

— Nicolae Nicolae. Condamnat ca şef al unei organizaţii 
subversive, împreună cu un grup de tineri din Bucureşti. 
Un fel de „Gavroche” de pe malurile Dâmboviţei. Tânăr din 
periferia Capitalei, exprimându-se într-un jargon al 
mahalalelor aproape de neînțeles pentru noi. Când era 
întrebat de unde este, chiar dacă întrebarea era pusă de 
vreun membru al administraţiei, răspunsul lui era: „De pe 
Bul!” Asta însemna Bulevardul Elisabeta, pe unde-şi făcea 
veacul când era liber. Limbajul lui pitoresc, dar ordinar şi 
împestriţat cu înjurături, făcea notă discordantă cu ţinuta 
noastră de o tendinţă ostentativ puritană, mai ales faţă de 
administraţie. Totuşi, de câte ori se ivea o situaţie mai 
dificilă în raporturile cu administraţia, Nicolae cu grupul lui 
se plasa pe baricada cea bună. 

— Onaca Cornel. Locotenent de Jandarmi şi apoi de Miliție, 
condamnat în procesul Vlad "Ţepeş II de la Oradea. Băiat de 
toată încrederea. 


— Palade... Inginer. Mai în vârstă şi foarte timorat. 

— Pantazi lon. Căpitan de Cavalerie. Fiul Generalului 
Pantazi, fost Ministru de Război în guvernul Mareşalului 
Antonescu. Condamnat 5 ani pentru tentativă de trecere a 
frontierei. 

— Parizianu Gheorghe. Gioga, cum i se spunea, fusese 
student la Medicină când îl arestaseră. Era macedonean. 
Plin de energie şi entuziast, avea o inimă de aur. 

— Peceriţâ... Lipovean din Deltă. Turnător şi una din 
figurile odioase, unanim detestat. 

— Petrescu... Fost colonel, condamnat ca criminal de 
război. Venise cu mine de la Jilava. Era cel mai în vârstă din 
lagăr. Modest, tăcut, cu atitudine denană, suporta cu 
stoicism chinul muncii în mină. 

— Pivniceru... Din Moldova. Legionar. 

— Ploscaru... Turnător „de calibru mic”, după expresia 
consacrată la Cavnic. 

— Popa Dumitru. Avocat şi căpitan de rezervă, din 
Moldova. Condamnat în procesul Sumanelor Negre. 
Pasionat de politică şi de principiile democratice, pe care le 
invoca cu curaj în faţa administraţiei ori de câte ori aceasta 
lua câte o măsură inumană şi abuzivă. Era o limbă pe care 
administraţia n-o cunoştea. Expresiile pe care le folosea 
stârneau râsul gardienilor şi ofițerului politic, care-l 
considerau probabil puţin nebun. Recunosc, şi nouă ni se 
păreau ridicole şi deplasate, când în jurul nostru domnea 
legea bunului plac şi viaţa noastră era la cheremul unei 
mentalități criminale. 

— Popa Ion. Student. Nu-i mai rețin decât figura. Purta 
ochelari. 

— Popescu Sebastian. Preot. Din Râmnicul Sărat. Naţional 
Ţărănist. Despre Popa Scai, cum i se spunea, am vorbit pe 
larg mai înainte. 

— Radu Ion. Din lotul lui Nicolae Nicolae, şi el de pe... Bul! 

— Rădulescu Octavian. (Lăvi). Naţional Ţărănist. Om de 
afaceri din Bucureşti. Lucra în mină la buraje. 


— Raţă... Pe numele de călugăr catolic „Fratele Tarcisius”. 
Slab, cu ochelari. Stătuse la închisoarea de la Sighet cu 
Iuliu Maniu, până înainte de moartea acestuia. 

— Râşnoveanu... Lucra la instalaţiile de conducte în mină. 

— Roşeală... Poliţist. Slab, înalt cu părul roşu. Lucra la 
suprafaţă la sala de duşuri. 

— Rotaru Ion. Tânăr preot greco-catolic. 

— Rotaru... Nu-mi mai amintesc decât de nume. 

— Sarry Gheorghe Valentin. Din Constanţa. Condamnat 
pentru spionaj în favoarea Consulatului Britanic de la 
Constanţa, unde, după 23 August, era consul fratele lui. 
Frate, numai după mamă. Crescut cum a dat Dumnezeu, pe 
maidanele Constanţei, fără nici un fel de educaţie, intrase în 
închisoare la 17 ani. Educaţia şi-a făcut-o în închisoare, pe 
lângă alţii, iar calea cea bună pe care a mers până la 
eliberarea lui şi-a găsit-o singur, condus de o inteligenţă 
nativă şi de un instinct sigur. Avea o conformaţie atletică, o 
elasticitate şi o rapiditate în mişcări, de felină. După 
eliberare, a reuşit să plece în Anglia şi de acolo în Canada, 
unde s-a căsătorit cu o canadiană de origină franceză, cu 
care are două fete. In corespondenţa pe care o port cu el, 
se dovedeşte în continuare a fi un băiat bun, ataşat 
sentimental de trecutul nostru comun şi de cei pe care i-am 
stimat şi ne-au fost apropiaţi în închisoare. Va mai veni 
vorba de el. 

— Savel Gheorghe. (Gheorghiţă). Fost căpitan în armată. 
Moldovean, voinic, înalt şi domol. Cu câţiva ani în urmă, 
fiind în fabrica Penitenciarului de la Gherla, fusese luat într- 
o zi şi dus în celular, unde deţinuţii simțeau că se petrec 
lucruri stranii. Sub pretextul că unii deţinuţi cu comportare 
bună se bucură de condiţii speciale, administraţia 
amenajase celularul pentru desfăşurarea regimului de 
reeducare, izolându-l de restul puşcăriei. Fusese adus 
Ţurcanu cu o echipă de „reeducaţi” de la Piteşti, pentru a 
continua experimentul la Gherla. Din celular se auzeau 
sunete de instrumente muzicale, administraţia explicând că, 


printre privilegiile acordate celor din celular, era şi dreptul 
de a-şi alcătui o orchestră. Dar, două zile mai târziu, a 
izbucnit pe poarta celularului, în curte, Gheorghiţă Savel. 
Plin de sânge şi cu doi sau trei „reeducatori” în cârcă sau 
agăţaţi de el care încercau să-l reţină. Gheorghiţă, însă, era 
la vremea aceea solid ca un taur şi se dezlănţuise. Aşa au 
aflat deţinuţii ce se întâmpla în celular şi că orchestra n- 
avea decât rol de bruiaj, trebuind să acopere eventualele 
strigăte sau urlete, pe care „reeducatorii” nu parveneau să 
le înăbuşe din timp. Gheorghiţă a fost totuşi din nou dus în 
celular, fiind crunt bătut şi schingiuit zile în şir. Acum, la 
Cavnic, era iar blajin, domol şi tăcut. Avea lungi momente 
de neatenţie, cu privirea aţintită în gol. Trebuia să-l strigi 
de mai multe ori şi atunci se trezea tresărind ca din somn. 
Şi de la el am mai aflat câte ceva despre „reeducare”. 

— Săndulescu Mihai (Mişu). Fost poliţist. 

— Sângiorzan... Învățător din Transilvania. Legionar. 

— Silvestru Victor. Moldovean. Tip de vagabond şi 
derbedeu, total lipsit de caracter. Turnător, tot de „calibru 
mic”, fiind mărginit. 

— Şovăilescu... Reţin numai că era un om jovial şi simpatic. 

— Şercăianu... Dr. Veterinar. Legionar. 

— Snaidero Romeo. Comandor de marină. Am mai vorbit 
despre el. 

— Spânoche Dumitru (Mitică). Învățător din Dobrogea. 
Legionar. Slab şi epuizat de mulţi ani de închisoare. De o 
mare sensibilitate sufletească când era vorba de alţii. În 
ceea ce îl privea, răbda chinul muncii din mină fără o vorbă 
de disperare sau revoltă. 

— Spânu Constantin (Titi). Din comuna Cogealac- 
Dobrogea. Băiat simplu, dar foarte isteţ. În lagăr era 
croitor. 

— Stamati Ion. Tânăr avocat din Iaşi. Legionar. Cumnat cu 
Pivniceru. 

— Stăncescu... Basarabean. Fratele lui, Mihai Stăncescu, 
mi-a fost coleg de clasă la Sf. Sava. Familia se refugiase din 


Basarabia, la cedarea provinciei înainte de război. Se 
stabiliseră în Bucureşti. Tatăl lor, cu puternice sentimente 
naţionaliste, se afla şi el în închisoare. 

— Ştefănescu Gheorghe. Căpitan în armată. Era cunoscut 
în toate închisorile sub numele de Gogu-minerul. Era din 
Bucureşti, din Obor şi foarte mândru de obârşia lui. Plin de 
spirit, cu un extraordinar talent de improvizator şi cu o 
uşurinţă înnăscută de versificare, toată lumea era de acord 
că-şi ratase meseria. Sketch-urile şi cupletele lui, în 
diversele puşcării prin care trecuse, rămăseseră de pomină, 
înveselind atmosfera şi redresând moralul multora, chiar şi 
în vremuri foarte grele, când plătise cu pedepse şi carceră 
această îndeletnicire. Una din aşa-zisele lui „reviste” pe 
care o imaginase la Baia Sprie, şi unde-şi povestea viaţa de 
miner-deţinut sub numele de „Gogu-minerul”, făcuse să-i 
rămână această poreclă. La Cavnic, la sfârşitul unui şut, 
apăruse aşezat pe un vagonet plin cu minereu. Gol, numai 
cu un fel de slip în faţă, tatuat pe tot corpul lui scheletic cu 
caolin alb şi diverse argile colorate ce se găseau prin mină, 
aşezat într-o atitudine marţială cu un sfredel în mână, a fost 
împins până la corfă, în chip de zeu al infernului. 
Bineînţeles, însoţind totul cu declamarea unor cuplete pline 
de un haz amar. Despre isprăvile lui de la Piteşti, unde l-am 
întâlnit din nou, voi povesti la timpul potrivit. La Cavnic, ca 
şi în toate puşcăriile prin care a trecut, Gogu avut probleme 
cu îmbrăcămintea; fiind foarte înalt, pantalonii şi mânecile îi 
erau întotdeauna prea scurte. Problema lui insolubilă era. 
Însă, încălţămintea. Cred că avea 47 sau 48 la picior, aşa că 
nici cea mai mare pereche de bocanci reformaţi şi lăbărţaţi 
nu-l încăpeau. Ani de zile, vară-iarnă, la Aiud purtase numai 
galenţi. Dăbuleanu, cizmarul nostru de la Cavnic, l-a făcut 
fericit: i-a făcut „pe comandă”, din mai multe perechi de 
bocanci vechi, o pereche pe măsură. Familia lui Gogu 
moştenise din tată în fiu o cârciumă în Obor, deschisă de 
străbunicul lui. Firma reprezenta un bătrân cu barbă albă 
(străbunicul) care ţinea un copil în braţe (pe tatăl lui Gogu) 


iar deasu-pra scria: „La bunicul cu nepotul în braţe”. 
Bineînţeles că la venirea comuniştilor, cârciuma fusese 
naţionalizată şi firma îi fusese schimbată. Gogu ne spunea 
că visul lui, când vom fi iar liberi în ţara liberată, era să 
redeschidă cârciuma familiei cu o nouă firmă, pe care va sta 
scris: „La nepotul cu bunicul în braţe!” în iarna lui 1964 
când eram toţi liberi, dar în ţara tot neeliberată, l-am văzut 
pe Gogu la un colţ de stradă în Bucureşti vânzând bilete,. 
Loz în plic”. Era seară, ningea şi Gogu nu era cu mult mai 
bine îmbrăcat ca în închisoare. Lipseau doar dungile de pe 
hainele lui ponosite. 

— Tarr... Avocat ungur din Cluj. Fusese condamnat pentru 
crime contra umanităţii şi acum muncea cot la cot în mină 
cu câţiva membri ai „Gărzilor lui Maniu”, care răspunseseră 
şi ei cu violenţa, la atrocitățile comise de unguri împotriva 
populaţiei româneşti. Tot pentru crime contra umanităţii 
erau şi ei închişi. 

— Tăbăcaru Sviatoslav. Venise cu mine de la Piteşti, prin 
Jilava. Am mai vorbit de el şi voi mai reveni pentru a povesti 
destinul lui tragic. 

— Duţă Alexandru. Din Muscel şi din acelaşi lot cu 
Tăbăcaru. 

— Teofănescu Costache. Vechi legionar. 

— Toth... Arestat când era ostaş în termen. Ciangău. 

— Triandat Narcis. Căpitan al legiunii da jandarmi şi apoi 
al Miliției din Oradea. Condamnat în procesul Organizaţiei 
Vlad "Ţepeş II. Foarte simpatic dar cam fanfaron. 

— Tudose Traian. Doctor. 1 se spunea „Litanul.” Din acelaşi 
lot cu Mache şi Paul. Un băiat bun în fond, dar timorat. 

— Tudose... Student. Trecut prin reeducare. 

— Tufeanu... Fost student în momentul arestării. 

— Ungureanu Nicolae. Îl cunoaşteţi din cursul povestirii. 

— Văduva Constantin. Legionar. 

— Vătămanu Nicolae. Cred că era din aceeaşi comnună cu 
Bărnilă, din Lespezi, judeţul Iaşi. La Cavnic era bucătar. 

— Vlădescu... Inginer. Legionar. 


— Vueric Mircea. Am mai vorbit şi va mai fi vorba de el. 

— Zăgan... Avocat. Fruntaş Naţional-Ţărănist. 

Memoria mea se opreşte aici. Cum am mai spus, sper că 
alţii vor aduce sporul lor de informaţii, care să completeze, 
să corecteze sau să intre în amănunte care mi-au scăpat, 
pentru a reconstitui în întregime lista deschisă de mine mai 
sus. 

Trecerea de la iarna grea pe care o îndurasem, la vremea 
minunată a acelei primăveri de la Cavnic, a fost destul de 
bruscă. 

În câteva zile, temperatura a crescut, încât de la pulovere 
şi cojoace, am ajuns chiar să ne scoatem cămăşile şi să stăm 
la soare în curtea lagărului. Zăpada s-a topit, transformând 
curtea lagărului într-o adevărată mocirlă. Dar vremea bună 
se menținea constantă şi, în scurtă vreme, pământul s-a 
uscat. Pe versantele văii, a dat iarba şi în câteva săptămâni 
pomii erau în floare. Cei din complotul evadării urmăream 
cu nerăbdare progresul naturii. În fiecare zi când ieşeam 
din mină prima privire o aruncam spre pădure. Pădurea 
însă reacţiona mai încet şi era încă departe de a ne putea 
oferi adăpostul frunzişului pe care contam în cazul reuşitei 
planului nostru, pe care în acest răstimp îl pusesem la 
punct. Mai bine zis, ne hotărâsem să pornim pe singura cale 
care ne părea posibilă, în urma investigaţiilor făcute şi 
anume în drumul nostru de ieşire din mină, la staţia Rainer 
unde coboram din corfă, să imobilizăm gardianul şi 
lucrătorul civil care manipula semnalul corfei şi să urcăm 
pe scările suitorii până la suprafaţă. Data trecerii la 
înfăptuire a rămas în suspensie, până când va înfrunzi 
pădurea. Între timp, am început pregătirile preliminare, 
care cuprindeau o sumedenie de treburi şi operaţii privind: 
punerea la punct a încălțămintei şi îmbrăcămintei, 
aprovizionarea cu alimentele ce trebuia să le luăm cu noi şi 
înarmarea. 

Fără a-i pune la curent cu intenţiile noastre, atât 
Dăbuleanu, cizmarul, cât şi Titi Spânu, croitorul lagărului, 


ne-a reparat, pingelit, cusut şi întărit încălţămintea şi 
hainele. Haine civile, care să mai fie şi într-o stare 
prezentabilă pentru ochii oamenilor liberi, nu prea mai 
existau în lagăr, aşa că am decis că salopeta va fi 
îmbrăcămintea noastră de drum. Salopetele noastre erau 
identice cu cele pe care le purtau muncitorii liberi, aşa că 
nu ar fi bătut la ochi dacă reuşeam să evadăm. În privinţa 
alimentelor, problema procurării lor era ceva mai dificilă. 
Din tot ceea ce intra în alimentaţia noastră, singurele 
produse cu cantităţi nutritive, nealterabile şi cu volum mic 
şi deci mai uşor de transportat erau: zahărul şi slănina. 
Magazia cu alimente pentru deţinuţi se găsea în lagăr, la ce 
intra în alimentaţia noastră, singurele produse cu calităţi 
nutritive, era la administraţie şi, în fiecare zi, un gardian 
preda bucătarilor noştri rațiile pentru ziua respectivă. lon 
Cojocaru şi mai târziu Ghiţă Brânzaru, care amândoi făceau 
parte din complot, erau bucătari şi ne-au asigurat că vor 
putea sustrage din magazie alimentele de care aveam 
nevoie în momentul în care gardianul îi cheamă ca să ridice 
rațiile pentru bucătărie. 

Cum însă întreaga cantitate de care aveam nevoie nu 
putea fi furată dintr-odată, urma ca operaţia să fie repetată 
de mai multe ori. Alimentele astfel obţinute nu puteau fi 
ascunse în lagăr, riscând să fie descoperite. Deci, singurul 
loc sigur era mina, unde însă s-ar fi alterat din cauza 
căldurii sau umezelii. S-a hotărât, deci, ca alimentele să fie 
sustrase numai cu câteva zile înaintea evadării, să fie 
ascunse în mină, dar pentru a le feri de stricăciune vor fi 
puse în nişte pungi izolante. Pungile au fost confecţionate 
din pânză cauciucată, impermeabilă, obţinută prin jupuirea 
furtunelor de aer comprimat. 

La capitolul înarmare, era prevăzută dotarea fiecăruia 
dintre noi cu câte un cuţit. Treabă încredinţată lui Mircea 
Vueric, care, lucrând la atelierul din mină, a confecţionat 
cele 12 cuțite. Lamele de oţel le-a făcut dintr-un joagăr, iar 
plăselele din lemn. Şi cuţitele au fost ascunse tot în mină. 


Tot la acest capitol, s-a hotărât fabricarea unor grenade 
artizanale, pe care, în caz de nevoie, să le folosim la ieşirea 
din puţ, dacă vom întâmpina rezistenţă. Ion Pantazi şi cu 
mine ne-am luat obligaţia să le confecţionăm. De altfel, 
concepţia acestor aşa-zise grenade ne-a aparţinut. Şi 
confecţionarea grenadelor avea să aibă loc în două etape. 
De prima operaţie ne-am apucat imediat. Am tăiat dintr-o 
ţeava de apă, vreo 7-8 bucăţi, de aproximativ 25 cm 
lungime. Pentru tăiatul ţevii de fier mi-au trebuit câteva 
pânze de fierăstrău, de care atelierul din mină cam ducea 
lipsă şi avea puţine. Am fost nevoit să le fur, în timpul unor 
vizite, pe care le-am făcut la atelier inginerului Georgescu- 
Topuslău. O dată tăiate, am turtit şi apoi îndoit cu lovituri de 
ciocan unul din capetele fiecărei bucăţi, celălalt capăt 
rămânând deschis. Apoi le-am ascuns într-o geodă. Urma 
acum ca, prin capătul rămas deschis, să introducem în 
fiecare bucată de ţeava astfel pregătită câte un baston de 
dinamită. Ne-a trebuit un timp ca să ne procurăm 
explozibilul necesar. Zile în şir, de îndată ce intram în mină, 
Ion Pantazi şi cu mine, urcam fiecare în abatajul nostru, 
înaintea celorlalţi, ca să cercetăm fronturile de muncă unde 
avuseseră loc împuşcături, pentru a găsi vreo gaură 
neexplodată şi a recupera dinamita scăpată intactă. O dată 
cantitatea trebuincioasă strânsă, fiecare bucată de ţeava şi- 
a primit încărcătura respectivă şi şi-a reluat locul în 
ascunzătoare, faza următoare a construirii grenadelor 
neputând fi efectuată decât cu puţin timp înainte de data 
evadării. Pentru a fi în stare de funcţionare, mai trebuiau 
montate fitilele şi capsele, a căror procurare era mai 
dificilă, chiar periculoasă. Cum şi fitilul Bickford şi 
focoasele, după o şedere mai lungă în umezeala din mină 
riscau să devină inutilizabile, am hotărât să ne ocupăm de 
ele în preajma evadării. 

Toate aceste pregătiri, confecţionarea pungilor 
impermeabile, punerea la punct a îmbrăcămintei şi 
încălțămintei, fabricarea cuţitelor şi a grenadelor până la 


stadiul de care am vorbit mai sus ne-au luat câteva 
săptămâni, în care timp viaţa din lagăr şi mină şi-a urmat 
cursul, fără să mai fie tulburată de vreun eveniment 
deosebit. Va trebui totuşi să menţionez un fapt divers, 
ţinând de gospodăria lagărului, de muncile de întreţinere la 
care trebuia să participăm după ce ieşeam din mină. Se 
constatase de câteva zile că latrina din curtea lagărului se 
înfundase şi nu mai putea fi folosită. Cazul fusese raportat 
administraţiei, dar măsurile de remediere se lăsau 
aşteptate. Totuşi, într-o bună zi, şi-a făcut apariţia 
Comandantul lagărului, înconjurat de un întreg stat major 
compus din ofiţerul politic, ofiţerul de serviciu, nelipsitul 
Tămâie şi câţiva gardieni. Au constatat la faţa locului 
situaţia closetului şi au început să discute şi să-şi dea cu 
părerea despre felul cum ar putea fi rezolvată. Pe taluzul de 
iarbă unde ţineau sfatul, fiecare îşi însoțea cu gesturi 
expunerea planului pe care îl propunea. Păreau un grup de 
ofiţeri de Stat Major care urmau să ia decizia hotărâtoare 
înaintea unei bătălii. Cel puţin aşa comentam noi, în bătaie 
de joc, privind scena. Consfătuirea a durat destul de mult. 
În cele din urmă a fost adoptat planul lui Tămâie, care a fost 
pus în aplicare, începând chiar din aceeaşi zi. Am primit 
ordin să mutăm closetul - un fel de baracă din grinzi şi 
scânduri - care era aşezată direct deasupra haznalei. 
Haznaua, o groapă cam de 6 metri pe patru şi adâncă de 
vreo doi metri, era plină ochi. Baraca, ce fusese construită 
deasupra ei, depăşea cu câte o jumătate de metru fiecare 
latură a gropii şi se sprijinea cu grinzile ei din partea de jos, 
direct pe pământul din jurul haznalei. 

A fost o muncă aproape ca la piramide, care a durat ore 
întregi. Cu răngi şi bârne vârâte sub capătul grinzilor de la 
baza barăcii şi făcute pârghii, abia reuşeam s-o clintim din 
loc. Şi totuşi, coordonându-ne efortul, closetul a început să 
fie deplasat centimetru cu centimetru. Seara când a bătut 
toaca de intrare în mină, baraca era mutată şi haznaua 
descoperită şi-a răspândit mirosul asupra întregului lagăr. 


Cum săptămâna aceea schimbul meu lucra în mină noaptea, 
tot noi am dus la bun sfârşit întreaga operaţie în 
următoarele trei zile. Când a doua zi dimineaţă am ieşit din 
mină, în loc să mai simţim plăcerea de a ne umple plămânii 
cu aerul proaspăt de la suprafaţă, ne-a trăsnit mirosul 
degajat de hazna. Tămâie ne-a luat imediat în primire şi ne- 
a explicat cum va trebui lucrat mai departe, foarte mândru 
de ingeniozitatea procedeului imaginat de el. A trebuit să 
recunoaştem că simţul lui de improvizație era remarcabil. 
La marginea haznalei era trasă o căruţă cu doi cai. In 
căruţă, puse în picioare şi fără capace, erau patru butoaie 
goale de câte 2001, din cele care se aduceau la bucătăria 
noastră cu varză murată. Rezemate de căruţă, vreo 7-8 
prăjini cam de 3 m lungime care aveau fixate la un capăt 
câte o cască militară germană. Cu aceste „polonice ale lui 
Tămâie” cum au fost imediat botezate, am început să luăm 
din conţinutul haznalei şi să punem în butoaiele din căruţă. 
Când se umpleau, un gardian se suia pe capră să mâne caii 
şi scotea căruţa pe poarta lagărului. După vreo 20 de 
minute, se întorcea cu butoaiele goale şi treaba se repeta 
până seara, când intram în mină. Unde şi cine golea 
butoaiele nu ştiu. 

În atmosfera care domnea în jurul haznalei şi care ne-a 
obligat să ne legăm peste nas câte o cârpă, s-a găsit loc şi 
pentru haz. In afară de glumele la care se preta toată 
această activitate, una din distracţii a fost să umplem 
butoaiele până la gură, ceea ce făcea ca, în drumul căruţei 
până la poartă, din cauza hopurilor, gardianul de pe capră 
să fie împroşcat cu conţinutul care stropea în toate părţile. 
De la Ion Stamati şi Pivniceru, care lucraseră şi la mina de 
la Valea Nistrului, am aflat că şi acolo avusese loc o golire a 
haznalei după acelaşi procedeu şi cu acelaşi utilaj. Ne-au 
mai povestit, cum cu acest prilej, inginerul Costescu (0 
figură cunoscută a uneia din societăţile de petrol de pe 
Valea Prahovei), care era turnătorul administraţiei, 
alunecase pe marginea gropii şi căzuse în hazna, scufun- 


dându-se în conţinutul ei până la talie. Văzându-l în această 
situaţie, toţi deţinuţii au început să-şi bată joc de el. 
Nenorocitul, încerca să iasă din groapă şi nu reuşea din 
cauza malurilor prea înalte. După un timp, un deţinut şi-a 
făcut loc printre ceilalţi, apostrofându-i pentru atitudinea 
lor şi i-a întins lui Costescu o prăjină ea să-l tragă afară din 
groapă. Costescu s-a apucat cu mâinile de prăjină şi, 
proptindu-se cu picioarele de peretele haznalei, s-a lăsat 
ajutat. Când ajunsese aproape de marginea gropii, 
deţinutul binevoitor a dat drumul prăjinii. Costescu a căzut 
din nou în groapă, dar de astă dată pe spate, scufundându- 
se complet şi dispărând vederii celor din jur. Nu ştiu dacă 
această pedeapsă i-a servit de învăţătură, dar, ani de zile 
mai târziu, când l-am întâlnit în altă închisoare, Costescu nu 
mai avea relaţii cu administraţia. Reputația pe care şi-o 
făcuse la Valea Nistrului l-a urmărit însă tot restul 
puşcăriei, ca şi păţania cu haznaua, de pe urma căreia a 
rămas şi cu porecla puţin măgulitoare de Costescu - că... 1. 

La Cavnic operaţia s-a încheiat fără astfel de incidente. 
Baraca a fost din nou mutată deasupra haznalei golite, în 
acelaşi fel şi cu aceeaşi caznă iar aerul curat de primăvară 
a şters urmele acestui episod. 

Către sfârşitul lunii mai s-a făcut o nouă ordine de bătaie, 
adică o nouă împărţire a locurilor de muncă şi a echipelor, 
în urma căreia Caranica şi cu mine am fost repartizaţi la 
„intermediarul” de pe galeria Gheorghe. Aşa se numea un 
abataj nou început, la care numai accesul cerea un efort 
deosebit. Suitoarea care ducea la el, cuprindea mai mult de 
zece scări ude şi alunecoase. Din cauza infiltraţiilor de apă 
care cădea ca o adevărată ploaie, urcarea noastră şi mai 
ales transportarea sfredelelor erau extrem de anevoioase. 
La fiecare început şi sfârşit de şut, eram nevoiţi să facem 
câte două drumuri pentru a le transporta. E drept că o dată 
sus în „intermediar”, datorită cine ştie cărui capriciu 
natural, aerisirea era perfectă şi temperatura plăcută. Din 
cauza dificultății accesului, eram scutiţi de vizitele prea 


frecvente ale lui Tămâie, aşa că ritmul de muncă ni-l 
determinam singuri, după puterile noastre şi nu sub 
presiunea şi amenințările lui. 

Mie, însă, această mutare mi-a îngreunat deplasările prin 
mină, tocmai într-o perioadă în care mă ocupam de 
pregătirile pentru evadare. Pe de altă parte, în mod 
surprinzător, Tămâie se arăta mai înţelegător cu noi şi 
accepta cu uşurinţă pretextele pe care le invocam de câte 
ori mă întâlnea pe altă galerie, atunci când trebuia să fiu la 
„intermediar”. Când altă dată mă întreba de ce nu sânt la 
locul meu de muncă şi-i răspundeam în funcţie de punctul 
din mină unde mă surprinsese, fie că mă duc să cer vreo 
sculă de la atelierul mecanic, fie un antinevralgic de la 
postul de prim ajutor, rareori scăpăm nepedepsit. Acum, în 
cele două sau trei ocazii în care m-a întâlnit, mi-a acceptat 
explicaţiile şi s-a mulţumit doar să-mi spună că, dacă nu ne 
facem norma, ne bagă la carceră. Motivul îmblânzirii l-am 
aflat de la inginerii noştri din biroul tehnic. Extracţia 
minereului de la „intermediar” avea să-i aducă lui Tămâie o 
primă specială, deoarece laboratorul Combinatului de la 
Baia Mare stabilise că filonul din acel abataj conţinea, într-o 
oarecare proporţie, şi rocă auriferă. 'Tot de la inginerii 
noştri am aflat că procentul de minereu de, aur era aşa de 
redus, încât în exploatările dinainte vreme nu s-ar fi trecut 
la extracţie, investiţia nefiind rentabilă. Acum însă, datorită 
probabil mâinii de lucru cu „braţe speciale”, se pare că 
devenise rentabilă. Destul de repede ne-am acomodat şi la 
acest nou loc de muncă, unde nu erau decât două fronturi 
de perforat. La unul din ele lucra Alecu cu mine, avându-l 
rulător pe Dică, la celălalt, Gache cu alţi doi. Toţi şase ne 
înţelegeam foarte bine, ceea ce făcea ca esenţialul să fie 
realizat: atmosfera de încredere reciprocă şi bună 
camaraderie. 

Încetineala cu care dădeau mugurii în pădurea de pe 
culmile din jurul lagărului era în contrast cu progresul 
vegetației de pe Valea Cavnicului. In timp ce pe firul văii 


totul era verde, iarba acoperise pământul, sălciile 
înfrunziseră, pomii fructiferi începuseră chiar să înflorească 
şi în fiecare zi peisajului din jur i se mai adăuga o nouă 
podoabă, pădurea cu crengile golaşe parcă încremenise în 
iarnă, nevrând să ţină pasul cu mersul primăverii. După ce 
cu greu apăruseră primii muguri, trecuseră câteva 
săptămâni de când tot priveam zilnic spre culmi şi frunzişul 
de un verde crud abia reuşise să-i dea pădurii o tentă de 
culoare. Până s-o facă de nepătruns privirii, mai era. 
Urmărirea acestui proces lent, care ne împiedica să putem 
fixa din timp o dată pentru evadare, şi pregătirea 
echipamentului de care ne ocupam zilnic, deveniseră 
rutină. Pot chiar spune, că ne cam obişnuisem cu ideea 
acestei stări de aşteptare şi pregătire permanentă. Cu atât 
mai puternic a fost şocul hotărârii pe care am fost obligaţi s- 
o luăm de pe ozipe alta. Totul a pornit de la un fapt, care 
nu ne-am gândit nici un moment că ar putea influenţa cu 
ceva evadarea noastră. 

Într-o zi au fost aduse în curtea lagărului materiale de 
construcţie pentru încă o baracă: câteva căruţe cu piatră 
pentru fundaţii, grinzi şi scânduri. În ziua următoare au şi 
început săpăturile pentru temelie, dincolo de ultima baracă 
din lagăr, unde mai era teren liber. Pentru noi însemna o 
corvoadă în plus când ieşeam din mină. Prin cei de la biroul 
tehnic am aflat că baraca era destinată unui nou lot de 
deţinuţi care urma să fie adus chiar înainte de terminarea 
construcţiei. Se zvonea că intenţia administraţiei era să 
preluăm şi exploatarea orizontului, - 100, unde lucrau 
muncitorii liberi, astfel ca munca în întreaga mină să fie 
executată numai de deţinuţi. Între timp, când ieşeam din 
mină, după schimbul de noapte, eram trimişi să lucram la 
baracă. Săpăturile s-au terminat în câteva zile şi începusem 
zidăria la fundaţii. Într-una din acele zile (cred că era într-o 
duminică), la ieşirea din mină, un deţinut mi-a comunicat că 
sunt chemat de Mache (Dr. Miltiade Ioneseu) la cabinetul 
medical. Cum am ajuns la el, m-a pus în curent cu ceea ce 


aflase de la plutonierul Culhart, care fusese de serviciu în 
lagăr peste noapte şi cu care stătuse de vorbă. Din cauza 
măririi numărului deţinuţilor cu lotul ce urma să sosească 
în curând, se luaseră măsuri şi în privinţa pazei: avea să se 
sporească şi efectivul soldaţilor din paza exterioară şi vor fi 
aduşi şi câţiva câini poliţişti. Aceste întăriri erau aşteptate 
săptămâna viitoare. Cum Mache era ocupat cu vizitele 
medicale la cabinet şi n-apucase să comunice ştirea tuturor 
celor din complot, mi-a spus să iau contact cu ceilalţi, 
pentru a-i informa. Când toţi au aflat vestea, ne-am strâns 
lângă o stivă de scânduri, aduse pentru construcţia barăcii, 
şi ne-am pus la sfat. Toţi consideram că întărirea pazei şi 
mai ales aducerea câinilor lupi erau o piedică serioasă în 
calea planului nostru de evadare. Însemna că administraţia 
ar avea nu numai soldaţi disponibili, dar şi posibilitatea să 
ne urmărească cu câinii, ceea ce reducea şansele noastre 
de a ne pierde urma prin pădurile înconjurătoare. Ducu 
Ciocâlteu, care până atunci se arătase cel mai activ dintre 
noi, în exploatarea minei pentru căutarea unei ieşiri şi la 
organizarea tuturor operaţiunilor pregătitoare, a fost cel 
care a tras concluzia că trebuie să dăm lovitura înainte de 
sosirea întăririlor, adică până la sfârşitul săptămânii. 

Am discutat propunerea lui sub toate aspectele. Prezenta 
următoarele dezavantaje: 1) Pădurea nu era încă bine 
înfrunzită ca să ne ofere adăpost. 2) încă nu aveam date 
mai exacte cu privire la situaţia de la punctul de ieşire din 
puț la suprafaţă. Dacă era pază sau nu. 3) trebuiau strânse 
alimentele, capsele şi fitilul şi confecţionate grenadele, 
lucru care cerea timp. 4) Nu toţi cei din complot ne aflam în 
acelaşi schimb de lucru. Mircea Vueric era mutat în celălalt 
schimb şi câţiva lucrau la suprafaţă; unii la bucătăria 
lagărului, iar Mache la cabinetul medical. 

Concentrarea tuturor în acelaşi schimb cerea nu numai 
timp dar şi anumite demersuri ce trebuiau făcute cu 
abilitate pentru a nu da de bănuit. Examinând fiecare punct 
în parte, am ajuns la concluzia că toate s-ar putea rezolva în 


timp util, în afară de primul, care nu stătea în puterea 
noastră: pădurea care nu era încă destul de înfrunzită. Toţi 
am acceptat acest risc, considerându-l mai mic, decât cel de 
a fi puşi în situaţia de a nu mai putea nici măcar gândi la o 
evadare, dacă vom aştepta mărirea pazei şi aducerea 
câinilor. Hotărârea definitivă a fost ca evadarea să aibă loc 
sâmbătă seara, căci observasem că mai toţi gardienii, 
ofiţerii şi comandantul aveau obiceiul să plece sâmbăta, fie 
la Baia Mare, fie la cârciuma din sat. Chiar şi cei care erau 
de serviciu în mină şi în lagăr miroseau a băutură şi erau 
mai delăsători. Sâmbătă seara deci, la ieşirea din mină, 
urma să ne punem în aplicare planul pe care îl pritocisem 
atâta vreme. 

În momentul hotărârii definitive, câţiva din complot nu se 
mai aflau de faţă, fiind chemaţi la corvezi. Cei prezenţi ne- 
am pronunţat pentru. A urmat informarea celor ce lipsiseră. 
Toţi s-au declarat de acord, câţiva mai ridicând obiecţiuni 
sau fiind mai reticenţi. Punctul negru rămânea lipsa de 
informaţii cu privire la gura puţului, Această necunoscută 
ne îngrijora pe toţi. Mi-amintesc că zărin, du-l pe Paul 
lovănescu, care trecea prin curtea lagărului spre baraca 
lui, l-am strigat ca să-l punem şi pe ella curent. Ne-a 
răspuns că are treabă. La insistența noastră, a catadicsit să 
se întoarcă din drum şi să vină la noi. Când i-am spus că ne- 
am hotărât să evadăm sâmbătă, n-a manifestat nici un fel de 
surprindere şi ne-a răspuns, cu calmul lui care devenise 
proverbial, că din moment ce mai e o săptămână până 
atunci, nu era un motiv să-l reținem de la treabă acum. Apoi 
ne-a întors spatele şi şi-a văzut de drum mai departe. Toată 
săptămâna, fiecare din noi a dus o adevărată luptă cu 
timpul. Ion Cojocaru şi Ghiţă Brânzaru au reuşit să sustragă 
din magazia de alimente zahărul şi slănina, care au fost 
repartizate în mai multe pungi impermeabile şi ascunse în 
mină, urmând ca fiecare să-şi primească porţia în ziua 
evadării. Pe la jumătatea săptămânii, Mache a propus 
administraţiei ca doi bucătari să fie trimişi să lucreze în 


mină, pentru a lăsa locul altor doi deţinuţi care vor fi 
eliberaţi din infirmerie, dar care, până la complecta 
restabilire, nu puteau încă face faţă muncii grele din mină. 
Astfel de propuneri erau totdeauna bine primite de Tămăie, 
iar Ghiţă Brânzaru şi lon Cojocaru s-au oferit să intre 
voluntari în mină, pentru a face loc celor doi la bucătărie. 
Mircea Vueric a simulat un accident în mină şi a fost adus 
pe braţe în lagăr şi internat în infirmerie. Mache i-a 
diagnosticat o hernie de disc şi după două zile de pretins 
tratament, Mircea putea fi văzut târându-se prin curtea 
lagărului, sprijinit într-un fel de cârjă improvizată, de-ţi era 
mai mare mila să-l priveşti. A jucat tot acest teatru ca să se 
poată muta în schimbul nostru, şi a reuşit. Sâmbătă 
dimineaţă s-a dus la Tămâie şi i-a spus că nu mai suportă 
viaţa în infirmerie şi l-a rugat să-i dea voie să intre în mină 
ca să ajute în atelierul mecanic. I-a spus că îi este greu să 
umble, dar că stând jos în atelier poate lucra cu mâinile. 
Încântat că-i mai intră un om în plus în mină, Tămâie i-a 
aprobat cererea, lăudându-l chiar faţă de ceilalţi deţinuţi 
pentru conştiinciozitatea şi intenţia lui sinceră de a se 
reabilita prin muncă. La rândul nostru, lon Pantazi şi cu 
mine am început vânătoarea după fitil şi focoase. In cele din 
urină am recurs la un procedeu cam periculos, dar care ne 
dădea siguranţa că fitilul va arde şi capsele se vor aprinde, 
în cazul că vom fi obligaţi să întrebuinţăm grenadele. Am 
rămas printre ultimii la ieşirea din mină şi, după ce 
artificierii au început să încarce găurile, ne-am strecurat 
neobservaţi în urma lor şi am tras afară din câteva găuri 
încărcate fitilele. In capătul fiecărui fitil era fixată capsa. 
Dinamita din fundul găurii în care era înfiptă capsa ca şi 
burajele cu care era înfundată până la gură opuneau o 
oarecare rezistenţă când trăgeai de fitil şi exista riscul 
declanşării exploziei. Mai ales prima parte a operaţiei era 
periculoasă, până ce capsa se plasa în prelungirea fitilului, 
întorcându-se în gaură prin tragere. Pentru lămurire, fac o 


schiţă în secţiune longitudinală a unei găuri încărcate, 
putându-se astfel observa cum era dispusă capsa: 

Trăgând de fitil în direcţia idicată de săgeată, capsa 
antrenată de fitil făcea o rotaţie de 180* riscând să se 
înţepenească cu cele două capete în pereţii găurii, în 
momentul când se plasa în diagonală. Dacă în acel moment 
simţeam o rezistenţă mai mare la tracţiune, renunţam şi ne 
încercam norocul la altă gaură. Când operaţia reuşea, 
tăiam o bucată de fitil şi-i înfigeam un capăt în burajele din 
gaura dezamorsată, iar pe celălalt îl lăsam să atârne, astfel 
ca, atunci când artificierii se întorceau ca să aprindă fitilele, 
să nu-şi dea seama de nimic. Bineînţeles că acea gaură nu 
mai exploda. Trebuie să recunosc, însă, că în timp ce 
trăgeam cu cea mai mare grijă de fitil, îmi auzeam bătăile 
inimii şi transpiram, şi după fiecare capsă astfel recuperată, 
mă aşezam jos să răsuflu, ca după un efort fizic istovitor. Am 
reuşit astfel să ne procurăm cele necesare şi am avut 
norocul ca totul să se petreacă fără accident. 

Finisatul grenadelor a fost un joc faţă de procurarea 
fitilului şi capselor, cu toate că şi aici mai era risc de 
explozie. După introducerea dinamitei cu capsa înfiptă în ea 
şi cu fitilul depăşind capătul tronsonului de ţeava, trebuia 
turtit cu ciocanul, lăsând numai un mic orificiu deschis. Prin 
el ieşea capătul fitilului, care la întrebuințare urma să fie 
aprins cu ţigara. 

Calculasem lungimea fitilului în aşa fel, ca explozia să aibă 
loc cam la 5-6 secunde de la aprindere. Grenada noastră 
arăta cam aşa în secţiune: 

Până la sfârşitul săptămânii, proviziile şi micul nostru 
arsenal se aflau depuse în diverse geode şi ascunzători, în 
grija câtorva dintre noi, care aveau misiunea ca în ziua 
hotărâtă să ni le distribuie. Nu mai ştiu în grija cui au fost 
date cuţitele fabricate de Mircea Vueric şi din care urma să 
primim fiecare câte unul. Cred că Paul lovănescu 
răspundea de ele. M-am oprit asupra acestui detaliu, fiindcă 
soarta cuţitelor a fost cu totul alta decât cea prevăzută 


iniţial. Cei patru vrânceni din grupul nostru, cu toată firea 
lor blândă, erau animați de o ură neîmpăcată împotriva 
tuturor purtătorilor de uniforme M. A. I. In judecata lor 
simplă dar dreaptă, cei care le pustiiseră satele, le 
schingiuiseră nevestele, copiii şi bătrânii, le batjocoriseră 
casele şi le împuşcaseră vitele în ogradă nu meritau nici o 
milă creştinească. Discutându-se în grupul nostru 
executarea diferitelor faze ale evadării, când s-a pus 
problema felului în care trebuia imobilizat gardianul de la 
corfă, astfel ca să nu aibă timpul să dea alarma, Simion 
Cojocaru şi Ghiţă Brânzaru s-au declarat imediat gata să se 
ocupe de el. Spontaneitatea cu care s-au oferit să rezolve 
această problemă, asigurându-ne că gardianul nici nu va 
avea timpul să-şi dea seama ce se întâmplă cu el ne-a pus 
pe gânduri. Eram hoiărâţi să evităm ocice vărsare de. 
Sânge inutilă şi, cu toate că şi ei se declaraseră de acord cu 
atest punct de vedere, câţiva dintre noi am început să avem 
rezerve în privinţa atitudinii lor în momentul trecerii la 
acţiune. Am hotărât deci, fără ştirea lor, ca înainte de 
evadare, când fiecare urma să-şi primească partea din cele 
depozitate în mină, Paul Ilovănescu să facă cuţitele uitate. 
Aşa s-a şi procedat. Toţi am rămas fără cuțite şi tare le-am 
dus lipsa, dar cred că precauţia n-a fost inutilă. 

Paralel cu toată activitatea febrilă pe care am desfăşurat-o 
în cursul săptămânii, s-au mai întâmplat şi o serie de 
evenimente, care au fost departe de a domoli tensiunea 
nervoasă în care trăiam. A doua zi după ce stabilisem data 
şi ora evadării, ne-am trezit cu George Sarry, care a venit să 
ne spună că s-a gândit bine şi că nu va merge cu noi, 
Motivul ni l-a spus cu toată sinceritatea: 

— E prea periculos şi mi-e frică. 

Pentru noi a fost o lovitură, George fiind un băiat de 
nădejde, pe care contam. Toţi l-am înţeles însă, fiindcă sunt 
convins că frică ne era la toţi; mie în orice caz. Nimeni nu i- 
a luat-o în nume de rău. 


Totuşi, atitudinea lui, în afară de faptul că ne descompleta 
numărul, a mai provocat şi alte urmări. Câţiva au început să 
şovăie. In schimb, pe alţii ne-a îndârijit. Cum ultimele 
informaţii de la gura puţului erau contradictorii (două surse 
indicând că n-ar fi nici o pază, iar una vorbind de un post de 
puşcă mitralieră), ezitările în faţa acestei nesiguranţe n-am 
făcut decât să crească. 

Titi Coşereanu a venit la mine să mă întrebe dacă nu cred 
că ar fi mai cuminte să ne amânăm acţiunea, pentru a putea 
între timp afla cu certitudine situaţia de la gura puţului. - 
„Şi dacă aflăm cu certitudine că e o puşcă mitralieră, ce 
faci?” l-am întrebat. Mi-a răspuns că, în acel caz, ar fi clar 
că trebuie să renunţăm, fiindcă n-am avea nici o şansă să 
scăpăm cu viaţă. l-am explicat atunci că eu şi în acel caz aş 
fi pentru evadare şi că de aceea sunt dispus să plec şi fără 
informaţii certe despre situaţia de la suprafaţă. Nu risc 
decât să am o surpriză plăcută; să nu fie nici o pază, căci 
cealaltă alternativă tot nu mi-ar lăsa timpul să constat că 
am fost imprudent. Titi a plecat, tratându-mă de nebun, iar 
eu m-am dus la Mache şi am comentat cu el discuţia avută 
cu Titi, gândind că şi el are poate de gând să se retragă. 
Ducu Ciocâlteu, care asista la discuţie, ne-a asigurat că 
acest lucru nu se va întâmpla: „Liti va merge cu noi de 
ruşine, că prea a făcut pe eroul în toată perioada de 
pregătire a evadării”, într-adevăr, Titi a mers cu noi, dara 
aflat mai târziu ce spusese Ducu despre el şi nu i-a iertat-o 
niciodată. Orgolios şi plăcându-i fanfaronada, Titi nu era un 
laş, dar n-ar fi recunoscut niciodată că se teme. Pentru el 
curajul era o calitate bărbătească obligatorie şi frica un 
defect ruşinos şi degradant. Primul care suferea de pe 
urma acestei convingeri era el, neputându-se încadra în 
limitele acestei intransigenţe. Şi în el, ca şi în noi ceilalţi, 
era un amestec egal de curaj şi teamă. In ziua următoare. 
Ion Cojocaru şi lon Brânzaru ne-au anunţat şi ei că nu mai 
evadează, rişcurile încercării fiind prea mari. 


Puşi în faţa acestei situaţii, chiar şi evadarea noastră a 
celor hotărâţij s-o întreprindem, cu toate riscurile, era pusă 
în cauză, din pricina descompletării numărului. Cum am 
mai spus, trebuia să fim 12 ca să ocupăm la ieşire două 
corfe, în care să nu mai poată intra şi alţii, străini de 
complot. 

Şi era o soluţie, cu tot timpul scurt pe care îl mai aveam în 
faţă: să propunem altora să ia locul celor ce se retrăseseră. 
Toţi cei care prezentau garanţii de seriozitate şi discreţie, 
pe care în discuţiile noastre i-am trecut în revistă nu 
îndeplineau însă condiţiile fizice necesare. Puiu Calea era 
bolnav şi prea în vârstă. Petrică Balanov era grav bolnav de 
ficat. Altul era prea slăbit ş.a.m.d. In faţa impasului în care 
ne găseam, am obţinut aprobarea celorlalţi să încerc eu să 
recrutez doi înlocuitori. La început propunerea mea n-a fost 
acceptată dar, în faţa situaţiei disperate şi fără altă ieşire, s- 
a căzut de acord. M-am oferit să încerc să vorbesc cu doi 
prieteni, despre discreţia cărora garantam şi, numai dacă-şi 
vor da adeziunea la planul nostru, să le divulg numele celor 
din complot. Şi azi mă felicit pentru acest exces de 
prudenţă pe care l-am avut atunci. Se va vedea mai târziu 
de ce. 

Cei doi prieteni la care mă gândisem erau Alecu Caranica 
şi Gheorghe Gache (Guşa). Cum am ajuns la locul meu de 
muncă, la „Intermediar”, m-am retras cu cei doi într-un 
cotlon al abatajului şi le-am spus despre ce e vorba. Au fost 
imediat de acord. Am trecut în revistă împreună toate 
fazele planului, aşa cum îl concepusem şi n-au avut nici o 
obiecţie. Când le-am povestit despre marele semn de 
întrebare pe care nu reuşisem să-l lămurim şi anume 
situaţia de la gura puţului, atitudinea lor nu s-a schimbat. 
Au fost de acord că riscul era mare, dar că merita să fie 
asumat, dacă eram hotărâți să ieşim din această stare de 
resemnare a mielului care merge la tăiere fără să se 
împotrivească. La sfârşitul convorbirii mi-au spus că sunt 
gata să meargă cu noi, dar că le pare rău că nu-mi pot da 


răspunsul definitiv decât a doua zi. Crezând că vor să mai 
chibzuiască şi să gândească în linişte la cele ce discutasem, 
am convenit ca a doua zi să-mi dea răspunsul. Seara în 
lagăr, am aflat că Ion Cojocaru şi Ion Brânzaru încercaseră 
să-şi convingă fiecare fratele mai tânăr, pe Simion Cojocaru 
şi respectiv Ghiţă Brânzaru, să renunţe şi ei la evadare. Cu 
toate că cele două perechi de fraţi erau strâns legate, 
demersul celor doi fraţi mai mari n-a reuşit. 

Simion şi Ghiţă venind să ne spună că ei nu renunţă şi că 
putem conta pe el în şutul următor, am intrat în mină cu 
convingerea că voi fi întâmpinat de Alecu şi Guşa, care-mi 
vor da un răspuns pozitiv. Entuziasmul cu care primiseră 
ideea evadării mă făcea să nu mai am îndoieli asupra 
răspunsului. 

Când ne-am retras din nou într-un colţ mai liniştit al 
abatajului, pe figurile lor nu mai radia entuziasmul din ziua 
precedentă. Alecu a vorbit pentru amândoi. In câteva vorbe 
mi-a spus că regreta că s-au grăbit cu o zi mai înainte să-mi 
dea speranţe. Că amândoi nu făcuseră decât să dea glas 
dorinţei lor spontane, dorinţă egoistă, pe care n-aveau 
dreptul să şi-o satisfacă. Văzându-mi probabil nedumerirea, 
mi-a explicat în continuare că ei nu-şi pot permite să ia 
iniţiativa vreunei acţiuni personale, fără să ţină seama de 
camarazii lor. Mi-a dat de înţeles că, înainte de a-mi da 
răspunsul, avuseseră o consfătuire (nu mi-a spus cu cine şi 
nici eu nu l-am întrebat) şi că ajunseseră la concluzia că 
orice acţiune întreprinsă de vreun legionar va provoca 
represalii împotriva tuturor legionarilor, atât asupra celor 
din închisori, cât şi asupra familiilor şi prietenilor lor de 
afară. Evadând, s-ar face vinovaţi de repercusiunile actului 
lor asupra celorlalţi şi astfel ar călca legea camaraderiei. 
Am acceptat explicaţia şi i-am spus că îi înţeleg, cu toate că 
nu i-am înţeâes deloc. Mi-a vorbit cu seriozitate, pe un ton 
grav şi cu atâta hotărâre, încât orice insistenţă nu şi-ar fi 
avut rostul. Abia mai târziu, în decursul anilor de 
închisoare, am avut confirmarea riguroasei exactităţi a 


celor spuse de Alecu. De câte ori a avut loc o acţiune 
împotriva regimului, în care era implicat un singur membru 
al Mişcării Legionare, fie în închisoare, fie în ţară sau chiar 
în străinătate, mecanismul represaliilor se declanşa 
automat, aş putea spune aproape instantaneu şi cu 
maximum de brutalitate, împotriva tuturor legionarilor. 
Afară, se făceau arestări masive printre cei ce avuseseră o 
cât de mică contingenţă cu Mişcarea Legionară, iar în 
închisori urmau adevărate perioade de exterminare 
îndreptate numai împotriva legionarilor. Aşa s-a întâmplat 
când au fost paraşutate din străinătate câteva „grupuri de 
spioni şi trădători” (cum i-a numit Securitatea), din care 
majoritatea erau legionari, la fel s-a procedat când au 
început să circule clandestin prin ţară poeziile din 
închisoare ale lui Radu Gyr şi tot aşa când a avut loc atacul 
de la ambasada R. P R. Din Berna, condus de Beldeanu, 
care fusese legionar. Voi reveni la timpul cuvenit asupra 
acestei teme. 

Ani de zile mai târziu, abia după ce am aflat toate astea şi 
am înţeles motivul pentru care Alecu şi Guşa au refuzat sau 
mai bine zis şi-au călcat pe inimă şi n-au vrut să evadeze am 
putut aprecia şi sacrificiul pe care l-au făcut pentru ceilalţi 
camarazi ai lor. Nefiind legionar, nu mi-am făcut astfel de 
probleme de conştiinţă, dar mă întreb şi azi, dacă aveam 
dreptul să mă gândesc numai la mine, când am evadat, 
provocând necazuri şi suferinţe celor care, cu sau fără voie, 
au fost implicaţi în această acţiune a mea. Cu justificarea 
clasică a omului care ar avea nu numai dreptul, dar chiar 
obligaţia de a-şi salva libertatea şi viaţa, n-am reuşit 
niciodată să-mi îndepărtez din minte regretul şi 
remuşcările, pentru ceea ce am provocat altora, chiar dacă 
ei nu mi-au reproşat-o niciodată. Înainte de a pleca la 
locurile noastre de muncă, Alecu şi Guşa m-au îmbrăţişat şi 
mi-au urat noroc, spunându-mi încă odată cât de mult 
regretă că nu pot participa şi ei la evadare. La sfârşitul 
şutului, când am ieşit la suprafaţă şi m-am dus la cabinetul 


medical (care devenise un fel de punct de întâlnire al 
nostru, unde se centralizau toate datele), vrând să-l 
informez pe Mache despre eşecul demersului meu, situaţia 
se schimbase radical. Ion Cojocaru şi lon Brânzaru, 
nevrând să se despartă de fraţii lor mai tineri, se 
răzgândiseră din nou şi tocmai îl anunţaseră pe Mache că 
se hotărâseră definitiv să evadeze cu noi sâmbătă seara. In 
cele două-trei zile câte mai erau până la data fatidică nimic 
nu ne-a mai tulburat planul. Am mai avut o ultimă întâlnire 
în mină, pentru a ne repeta rolurile până în cele mai mici 
amănunte. 

Toată atenţia şi grija noastră se îndreptaseră asupra 
evadării propriu-zise adică asupra traseului care pornea de 
la corfa de la orizontul nostru şi până la punctul critic de la 
gura puţului. Din cauza incertitudinii informaţiilor, ştiind că 
acolo ne aşteaptă fie libertatea, fie gloanţele mitralierei, la 
acel punct, planul nostru, aşa de precis calculat până în cele 
mai mici detalii, se oprea. Mai bine zis, de la gura puţului 
înainte (în cazul variantei fără mitralieră), planul de urmat 
era abia schiţat. In mare, stabilisem că vom merge prin 
munţi până în regiunea Vrancei, unde fraţii Brânzaru şi 
Cojocaru cunoşteau locurile şi mai aveau ascunzători, 
bordeie şi chiar arme neştiute de nimeni. Principial, eram 
toţi de acord să mergem împreufta până în pădurile din 
munţii Vrancei. 

EVADAREA. 

În fine, a sosit şi mult aşteptata zi de sâmbătă (6 iunie 
1953). În zorii zilei, am intrat ca de obicei în mină. La o 
eventuală percheziţie (lucru care din fericire nu se întâmpla 
decât la ieşirea din mină), s-ar fi descoperit lucruri ciudate 
asupra a 12 deţinuţi. Pe sub salopetă purtam câte două, 
chiar trei cămăşi, pulovere şi cojoc, iar în traistele în care în 
mod obişnuit ne luam câte ceva de mâncare s-ar fi găsit 
unele obiecte, care cu siguranţă eă ar fi dat de gândit 
administraţiei: periuţe de dinţi, săpun, câte o faşă, vată şi 
chiar ceva medicamente. Mache, care a intrat ceva mai 


târziu în mină sub pretextul vizitei lunare obligatorii, 
prevăzută de regulament, avea asupra lui o listă nominală a 
tuturor deţinuţilor din lagăr. Cum am intrat în mină, am şi 
urcat la „intermediar”. Muream de căldură şi abia aşteptam 
să mă dezbrac de toate câte le aveam pe mine. Primele 
două-trei ore am lucrat normal cu Caranica la perforat. 
Apoi mi-am rostuit surplusul de îmbrăcăminte într-un sac 
de pânză de doc, care stătea în mod obişnuit atârnat la 
capul patului meu din baracă. Era un sac de vânătoare, pus 
de mama în pachetul pe care-l primisem de acasă, după 
proces. Mi-am mai luat o dată rămas bun de la Alecu şi 
Guşa. Nu ştiu care din noi eram mai emoţionaţi, când ne-am 
îmbrăţişat pentru ultima oară. Am pornit-o pe scări, urmărit 
de privirile lor îngrijorate. Trebuia să mă duc să-mi iau în 
primire cele 3 grenade care erau ascunse în altă parte a 
minei. lon Pantazi, cu mine şi cu un altreilea dintre noi, 
eram singurii prevăzuţi să avem grenade asupra noastră. 
Am coborât pe suitoare până la ultimul pod, înainte de 
galeria principală. De aici mai aveam o singură scară până 
jos şi am stat la pândă până ce s-a nimerit să treacă pe sub 
ea mai mulţi deţinuţi. Voiam să am câţiva martori la 
accidentul pe care urma să-l simulez. La momentul prielnic, 
am început să cobor pe ultima scară, m-am făcut că alunec 
şi am căzut de-a lungul ei, cu capul în jos. Înălţimea era de 
vreo trei metri şi, din dorinţa de a da impresia unui 
accident autentic, era cât pe-aci să şi reuşesc. M-am lovit 
zdravăn la şold şi la coaste, dar fără să mă scol de jos, am 
început să mă vait de dureri la un cot. Cei câţiva deţinuţi 
care asistaseră la scenă s-au repezit să mă ajute să mă ridic 
şi, susţinându-mă, m-au dus până la postul de prim ajutor. 
Aci m-a luat în primire Paul lovănescu care, de faţă cu unul 
din gardienii de la corfă, care tocmai venise să-i ceară un 
antinevralgic, mi-a scos salopea şi cămaşa. Eu continuam 
să-mi joc rolul şi la orice mişcare a braţului acuzam dureri 
insuportabile. Paul m-a examinat, m-a palpat şi a declarat 
că am o luxaţie a cotului. Mi-a făcut apoi un bandaj ca să-mi 


imobilizeze braţul, mi l-a atârnat de gât cu o faşă făcută 
eşarfă şi m-a trimis să stau până la sfârşitul şutului pe 
galeria Gheorghe, unde era aerul cel mai curat. (Tot acolo 
erau însă şi grenadele). Gardianul şi-a dat şi el 
consimţământul, când Paul i-a explicat că nu mai pot lucra 
şi că, la ieşirea la suprafaţă, va trebui să mi se reducă 
luxaţia sub anestezie, la cabinetul medical. Aşa am fost liber 
să-mi fac ultimele treburi, având grijă, când mă întâlneam 
cu câte cineva, să mă fac că mă plimb de colo până colo, din 
cauza durerilor acute la cot. 

Când a bătut şutul şi lumea a început să se adune la corfă, 
m-am întâlnit cu „vărul Dică”, care a venit spre mine şi m-a 
întrebat ce am păţit. Am vrut să-i răspund, dar nu m-a lăsat 
şi văzând că nu-i nimeni în imediata apropiere mi s-a uitat 
drept în ochi, cu o privire pe care n-am s-o uit niciodată, m- 
a îmbrăţişat şi înainte de a pleca mai departe spre corfă mi- 
a spus: 

— Noroc grecule şi Doamne ajută! 

Avea lacrimi în ochi şi, în acelaşi timp, zâmbetul lui ironic 
pe buze. A fost singurul care cu spiritul lui extraordinar de 
observaţie a înţeles ce aveam de gând. George Sarry, care 
era în curent cu totul, a preluat toate legăturile cu civilii şi 
în special s-a obligat să facă să funcţioneze mai departe 
căsuţa poştală, prin care să menţină legătura cu mecanicul 
de la compresoare. Acest serviciu clandestin de informaţii al 
lagărului urma să-l asigure el în continuare, transmițând 
toate ştirile pe o filieră de oameni siguri şi discreţi, înainte 
de a fi difuzate tuturor deţinuţilor, pentru a nu periclita 
această sursă atât de prețioasă. 

O dată cu toaca bătută în conducte, care anunţase sfârşitul 
şutului, începea pentru noi desfăşurarea acţiunii 
coordonate, aşa cum o discutasem de atâtea ori. M-am 
grăbit deci spre corfă, unde unul după altul au venit şi 
ceilalţi. Ne-am adunat toţi 12 la locul stabilit dinainte, 
strecurându-ne printre ceilalţi deţinuţi, care se 
îngrămădiseră deja în spaţiul din faţa corfei. Cele două 


ascensoare au început să funcţioneze alternativ, unul 
urcând cu 6 deţinuţi, în timp ce celălalt cobora gol. I-am 
lăsat să urce mai întâi pe cei mai grăbiţi. După ce au plecat 
vreo 30 de inşi, Ducu Ciocâlteu ne-a făcut un semn şi a şi 
deschis grila de la corfa care tocmai coborâse. Cei 6 
desemnaţi să plece cu prima corfă s-au înghesuit pe 
platforma ei şi au pornit. Erau: Ducu Ciocâlteu, Simion 
Cojocaru, Ion Pantazi, Ghiţă Brânzaru, Colea Ungureanu şi 
Titi Coşereanu. In momentul în care corfa lor s-a oprit la 
staţia Rainer, cealaltă, goală, s-a oprit la orizontul nostru. 
Ne-am suit şi noi: Ion Cojocaru, Ion Brânzaru, Paul 
lovănescu, Miltiade Ionescu, Mircea Vueric şi cu mine. 

În cele câteva minute de avans pe care le aveau faţă de 
noi, primii şase trebuiau să se facă stăpâni pe situaţie la 
Rainer. Şi anume: trei din ei să neutralizeze gardianul, doi 
pe muncitorul civil care manipula semnalul de punere în 
mişcare a corfei iar al şaselea să se substituie acestuia din 
urmă la semnal. Din cauza caracterului acestei acţiuni, în 
prima corfă s-au suit cei mai voinici dintre noi, în afară de 
Ion Pantazi, care avea obligaţia să preia semnalul. Cei cinci 
urmau să procedeze cât mai repede, profitând de elementul 
surpriză, în aşa fel ca nici gardianul, nici muncitorul să n- 
aibă timp să strige sau să dea în vreun fel alarma. Pentru a-i 
imobiliza şi a le pune căluş în gură, aveau asupra lor sârmă 
şi câlţi luate de la atelierul mecanic. Drumul cu corfa, acest 
ultim drum pe care-l mai făceam cu corfa, mi s-a părut fără 
sfârşit. Cred că şi celorlalţi. Toţi tăceam şi cred că tensiunea 
nervoasă era maximă. De îndată ce am pornit, m-am 
descotorosit de bandajul care-mi împiedica mişcările. Cu 
toate simţurile încordate, aşteptam. In penumbra puţului, 
am întâlnit privirea lui Paul lovănescu. Mi-a zâmbit, în 
aparenţă la fel de flegmatic ca de obicei. Cred că mi-a 
transmis ceva din calmul lui molipsitor. De îndată însă a 
început să se lumineze. Ne apropiam de Rainer, unde 
atârna un bec chiar la ieşirea lin corfă. Ascensorul s-a oprit. 
Am dat grila de-o parte şi am ieşit. 


Ţin şi acum minte, în toate amănuntele, scena pe care am 
avut-o în faţa ochilor: în stânga, impasibil, stătea Ion 
Pantazi, cu mâna pe semnalizator. Drept în faţă, sub becul 
care lumina spaţiul mai larg de la ieşirea din corfă, căzut pe 
jos şi încercând să se ridice, Colea Ungureanu. Pe jos, lângă 
el, un cuţit şi pete de sânge. Din breşa din fund pe partea 
dreaptă, se auzeau sunete înăbuşite şi gâfâituri şi tot de 
acolo se reflectau, jucându-se pe pereţii încăperii umbre 
uriaşe. Toţi ne-am oprit locului, într-un moment de ezitare. 
M-am dezmeticit când l-am auzit pe Ion Pantazi spunându- 
ne: „- Ce mai staţi? Daţi-i drumul sus! Aici e totul în regulă! 

Cu toate că nu mi se păruse a fi „totul în regulă”, am 
reintrat imediat în rolul pe care mi-l repetasem în minte de 
atâtea ori. 

Am făcut cei câţiva paşi spre stânga, unde era suitoarea şi 
am pornât-o pe scări în sus. După mine au venit şi ceilalţi. 
Cum am mai spus, această suitoare mergea paralel cu 
corfele, de-a lungul puţului, până la suprafaţă. 

Nu mai rețin numărul exact al scărilor până la suprafaţă, 
dar erau cel puţin 15, a câte circa 3 metri fiecare. Cea mai 
mare parte le-am urcat la lumina lămpilor de carbid pe care 
le aveam cu noi. Urcam repede, în tăcere, foarte aproape 
unul de altul. Mă străduiam sa nu gâfâi din cauza efortului 
şi orice pas pe podele sau scârţâit de fustei de scară, erau 
zgomote care luau proporţii asurzitoare. Mă obseda ideea 
că paza de la gura puţului ne va auzi şi, astfel prevenită, ne 
va aştepta gata să deschidă focul. Când am ajuns pe 
penultimul pod, mi-am stins lampa şi după mine toţi ceilalţi 
au făcut la fel. În cea mai perfectă linişte şi foarte aproape 
unul în urma celuilalt, am urcat şi penultima scara. Am 
ajuns pe ultima platformă. După mine venea Ion Cojocaru, 
căruia i-am făcut un semn, pe care, la rândul lui, l-a 
transmis din om în om mai departe. Toţi s-au oprit şi, 
nemişcaţi, ţinându-ne respiraţia, am stat câteva secunde să 
ascultăm. Liniştea era absolută, iar de sus nu se auzea 
nimc. Deasupra mea, printre podelele care acopereau gura 


puţului, pătrundea până la noi o foarte slabă lumină, 
Suficientă, însă, ca să putem distinge că deschiderea din 
podele, de la capătul de sus al ultimei scări pe care o mai 
avem de urcat, era închisă cu un capac. 

Emoţia era mare şi sunt sigur că fiecare îşi punea aceeaşi 
întrebare pe care mi-o puneam şi eu: Dacă capacul era 
închis cu vreun lacăt? 

Cu cea mai mare precauţie am început să urc, până ce am 
atins aproape capacul cu capul. Am văzut că pe o latură 
avea două balamale simple şi ruginite. Am întins mâna şi l- 
am împins uşor în sus. A cedat! N-avea nici o încuietoare, se 
deschidea! L-am ridicat câţiva centimetri cu capul, până ce 
ochii mi-au ajuns peste nivelul podelelor. Afară se lăsase 
întunericul, dar mai dăinuia o urmă din lumina amurgului. 
Cu ochii deja adaptaţi la întunericul puţului, am început să 
cercetez tot ce cădea în raza mea vizuală. O stivă de grinzi, 
un colţ de magazie din bârne, nişte scânduri era tot ce se 
vedea în imediata apropiere. Mă străduiam să pătrund cu 
privirea câteva colţuri mai întunecate, căutând să disting 
vreun contur de siluetă omenească. Căutam să prind vreun 
zgomot insolit, de paşi sau de respiraţie, care să-mi trădeze 
prezenţa unei sentinele. Nimic însă! Liniştea era deplină şi 
nu simţeam decât o uşoară adiere de aer răcoros de munte. 
Nu-mi venea să cred. Tăcerea absolută, lipsa oricărei 
mişcări mi se păreau o înscenare. Mă gândeam că eo 
cursă, că dintr-unul din colţurile înunecoase eram pândiţi 
de gardieni înarmaţi, care ne aşteptau să ieşim la suprafaţă 
pentru a deschide focul asupra noastră. 

Am coborât cu un fustei mai jos şi, tot aşa de încet cum îl 
ridicasem, am închis capacul la loc. Mi-am apropiat capul de 
cei care se înghesuiseră în urma mea, le-am şoptit că n-am 
văzut şi n-am auzit nimic suspect şi apoi mi-am aprins cu 
multă grijă o ţigară, acoperind flacăra chibritului cu 
pulpana hainei de la salopetă. Ţinând într-o mână ţigara, cu 
jarul în pumnul închis, am urcat din nou pe fuşteiul pe care 
stătusem înainte, şi cu cealaltă mână am săltat din nou 


capacul, câţiva centimetri. Am privit iar zona pe care o 
puteam cuprinde cu ochii, proptind capacul cu capul. După 
câteva clipe, am început să-l ridic treptat. Balamalele au 
scârţâit un pic şi una din scânduri a trosnit. M-am oprit, 
aşteptându-mă la vreo reacţie. Dar nu s-a întâmplat nimic. 
Am continuat să ridic capacul până ce l-am deschis de tot, 
dându-l complet peste cap. Stând cu picoarele pe acelaşi 
fustei al scării, cu mâna iberă am scos una din grenadele pe 
care le aveam în buzunar. Voiam să-i scarmăn vârful fitilului, 
ca să scot la iveală primele grăunţe de pulbere, astfel, ca la 
primul contact cu jarul ţigării, să se facă aprinderea! 

Nerăbdarea celor care erau încă în puț, pe scări şi pe 
podul de dedesubt, se făcea simțită până la mine, printr-o 
presiune crescândă, fiecare împingând pe cel dinaintea lui. 
Ion Cojocaru n-a mai rezistat. S-a strecurat pe lângă mine 
şi a ieşit la suprafaţă. A făcut câţiva paşi până la colţul 
barăcii care era la gura puţului şi tot aşa de repede a făcut 
cale întoarsă, a trecut pe lângă mine, care tocmai ieşisem 
cu grenada pregătită şi s-a îndreptat spre celălalt colţ al 
barăcii. Nu ştiu de ce, dar şi eu m-am dus spre celaşi colţ 
spre care se îndreptase mai întâi Ion Cojocaru. La vreo 20 
de netri pe albul prăfuit al drumului, am distins o căruţă cu 
cai oprită şi silueta unui om umblând în jurul ei. Am luat-o şi 
eu înapoi şi m-am înscris în şirul camarazilor care ieşeau 
din puț şi cu paşi grăbiţi mergeau spre celălalt colţ al 
barăcii. Aveam vreo şase sau şapte înaintea mea. Şi astfel în 
şir câte unul, la vreo zece metri distanţă, am defilat prin 
faţa unei alte barăci. 

Baraca era luminată şi prin cele două porţi larg deschise 
am văzut un tambur imens pe care se înfăşură un cablu. Se 
auzea şi un zgomot înăbuşit de motor. Cred că era motorul 
şi cablul care puneau în mişcare corfele, şirul nostru se 
îndrepta spre un mal de vreo 3 metri înălţime, care măr- 
inea în acea parte această curte cu tot felul de acareturi. În 
uşa barăcii apărut deodată o femeie. Era îmbrăcată 
ţărăneşte. Când ne-a văzut, s-a priţ locului, a dus mâna la 


gură şi ne-a petrecut cu privirea, nemişcată fără să scoată 
vreun sunet. Camarazii dinaintea mea, pe măsură ce 
ajungeau la mal, îşi aşezau lămpile de mină pe jos şi o 
porneau de-a lungul plaiului, căutând un loc de urcare mai 
accesibil. Deasupra malului se ridica coasta împădurită a 
muntelui. Pe măsură ce mă apropiam de mal reflectam la 
gestul ridicol al celor dinaintea mea, de a pune cu grijă 
lămpile pe jos. Când am ajuns la locul cu pricina, erau 6 sau 
7 lămpi aşezate frumos una lângă alta. Fără să gândesc, 
instinctiv, mi-am desprins lampa 3 care o aveam agăţată de 
un buzunar al salopetei şi am pus-o şi eu lângă celalte. 

Mai târziu, când ne-am reîntâlnit şi am vorbit despre toate 
câte ni s-au tâmplat, niciunul nu-şi aducea aminte ce făcuse 
cu lampa. Am fost singurul care remarcasem această 
curioasă comportare. De altfel, fiecare din noi reţinuse alte 
fapte şi alte imagini din acele momente de tensiune 
nervoasă extremă. Până la acest punct se putea spune că 
acţiunea noastră se desfăşurase aşa cum fusese prevăzut, 
că fiecare din noi îşi îndeplinise rolul cu calm şi disciplină. 
Şi asta, nu numai din cauză că până aici totul fusese plănuit 
în amănunt dar şi pentru că eram convinşi că, numai 
respectând întocmai ceea ce stabilisem, puteam înfrunta cu 
oarecare şansă de reuşită pericolul care ne aştepta la gura 
puţului. Dar informaţia în privinţa puştii mitralieră şi a 
pazei de la suprafaţă se dovedise falsă. Şi nu numai atât, 
dar nici măcar capacul de la suitoare nu-l găsisem încuiat. 
Pur şi simplu drumul ne fusese liber, fără nici un fel de 
dispozitiv de pază. 

Cu nervii încordaţi la extrem, cu teama în suflet dar 
hotărâți să facem faţă cu orice risc confruntării, urcasem 
până la suprafaţă. Faptul că la gura puţului n-am 
întâmpinat nici o rezistenţă şi că din clipa în care ieşisem la 
suprafaţă orice pericol dispăruse (cel puţin pentru moment) 
nu l-am realizat imediat. In virtutea inerţiei, ne-am 
continuat drumul până la malul care mărginea curtea, în 
aceeaşi stare de spirit, stăpâniţi de acelaşi amestec de 


teamă şi hotărâre şi la fel de încordaţi. Cred că abia aici ne- 
am dezmeticit şi ne-am dat seama că eram cu adevărat 
liberi. In ceea ce mă priveşte, ştiu că ajuns la mal, am 
început să alerg de-a lungul lui, cuprins de un fel de panică, 
căutând un loc de urcat. Voiam să mă văd cât mai repede la 
adăpost, ascuns. Cred că era un fel de agorafobie. Mă 
simţeam în acel spaţiu deschis al curţii, expus vederii şi 
vulnerabil. 

Mi-amintesc că trecând pe lângă câţiva camarazi care şi ei 
încercau să se caţere pe povârnişul abrupt, l-am recunoscut 
pe Mache, care reuşise să se agate de o rădăcină şi se 
străduia să se ridice până la primele tufe ale lăstărişului de 
deasupra malului. In treacăt, i-am pus o mână în fund şi l- 
am împins cât am putut de tare în sus. Când la câţiva metri 
mai departe am găsit o creangă care atârna mai jos şi m-am 
apucat de ea, am mai avut timpul să-l văd pe Mache 
dispărând în lăstari, înghiţit de întunericul care se lăsase 
de-a binelea. După ce m-am văzut şi eu în desişul lăstarilor, 
am mai făcut câţiva paşi şi m-am oprit. Simţindu-mă la 
adăpost şi camuflat de tufele în care intrasem, sentimentul 
de panică care mă cuprinsese a dispărut ca prin farmec. 
Eram singur şi în jurul meu domnea o linişte absolută. M- 
am gândit la ceilalţi, ceea ce nu mai făcusem din momentul 
în care începusem să alerg de-a lungul malului, cu singura 
idee de a mă face cât mai repede nevăzut în pădure. M-am 
întors la liziera lăstarilor. De-a lungul malului albicios de 
pământ nu se mai vedea nimeni. Şi silueta femeii din uşa 
luminată a atelierului dispăruse. 

Stăteam nemişcat, căutând să prind un foşnet sau un 
sunet care să trădeze prezenţa vreunuia din tovarăşii mei, 
dar... Nimic. Când tocmai mă împăcasem cu gândul că mă 
pierdusem de ceilalţi şi mă resemnasem s-o pornesc prin 
pădure de unul singur, am auzit un şuierat scurt. Am stat. 
Şuieratul s-a repetat foarte aproape de locul unde mă 
aflam. Am răspuns la fel, şi din tufe a apărut lon Cojocaru. 
Păţise la fel ca mine. După ce escaladase malul şi se 


depărtase câţiva metri prin desiş, se trezise singur şi acum 
se întorsese să-şi caute fratele şi pe ceilalţi. Cum amândoi 
ne-am convins că băieţii intraseră în pădure, am decis s-o 
pornim şi noi. De altfel nu mai era indicat să pierdem 
timpul, aşa de aproape de mină. Chiar ne miram că totul 
era aşa de calm şi că încă nu se dăduse nici un fel de 
alarmă. 

Am făcut vreo 20 de metri, oprindu-ne din când în când să 
mai ascultăm. Aşa am dat peste Titi Coşereanu, şi el rătăcit 
şi de unul singur. Toţi trei am căzut de acord că nu mai avea 
rost să căutăm să ne întâlnim cu ceilalţi. Ne-am înţeles 
asupra direcţiei de mers şi am stabilit că ceea ce aveam de 
făcut era ca în cel mai scurt timp să ne îndepărtăm cât mai 
mult de lagăr. Pe când ţineam sfatul pe şoptite, am auzit un 
foşnet prin frunzele uscate de pe jos şi paşi grăbiţi care se 
apropiau. Ne-am pitit în tufe şi am aşteptat. Era Mircea 
Vueric, care absolut din întâmplare dăduse peste noi. Ne 
făcusem patru şi atâţia aveam să şi rămânem pentru o bună 
bucată de vreme. Noaptea se lăsase şi începuse o burniţă 
rece şi pătrunzătoare. Norii care acoperiseră complet, 
cerul făceau ca bezna să fie totală. Am pornit-o unul după 
altul prin desiş. După câteva minute am intrat într-o pădure 
bătrână de fag şi a început urcuşul. Mai întâi în pantă mai 
lină, apoi tot mai pieptiş. Mergeam repede, cât mai aproape 
unul de altul ca să nu ne pierdem. Înaintam cu mâinile 
întinse în faţă ca să nu ne lovim de copaci. De văzut, nu se 
vedea deloc. Am intrat într-un fel de automatism, insensibili 
la stâncile de care ne loveam, la ploaia măruntă şi rece care 
se înteţise şi ne pătrunsese până la piele. Cu fluierele 
picioarelor în sânge, ne împiedicam, cădeam, ne ridicam şi 
continuam să urcăm, suflând greu şi cu inima bătându-ne în 
gât de efort. Nu ştiu cât am mers aşa. Poate o jumătate de 
oră, poate mai mult. Nimeni nu vorbea. Eram lac de 
transpiraţie şi mă usturau ochii de sudoarea care-mi curgea 
de pe frunte. La un moment dat, Titi, care era cel mai 
aproape de mine, mi-a spus că nu mai poate şi s-a trântit 


jos. Ne-am oprit. Se aşezase jos, rezemat de un copac şi ne- 
a cerut să-l lăsăm acolo şi să ne continuăm drumul. Era la 
capătul puterilor, cu respiraţia sacadată şi îşi ţinea mână 
apăsată pe inimă. Eu, în schimb, mă simţeam în formă şi în 
afară de faptul că gâfâiam din cauza urcuşului, eram 
departe de a-mi fi irosit ultimele forţe. Peste câteva zile 
situaţia avea să se inverseze, Titi revenindu-şi din epuizare, 
iar eu intrând în declin. Până una-alta, am luat în spinare şi 
sacul lui Titi în care, pe lângă alte lucruri de îmbrăcăminte 
îşi vârâse şi cojocul, ceea ce îl făcea extrem de greu şi 
incomod de purtat. Insistând, l-am convins să nu se lase 
pradă demoralizării şi să mai încerce să facă un efort. 

Tocmai ne ridicam de jos ca s-o pornim din nou, când a 
răsunat un foc de armă. Ecoul, preluat şi reluat de munţii 
din jur, s-a repetat mereu, până s-a pierdut în depărtare. Se 
dăduse alarma pentru evadare! 

Pentru noi, a fost ca un imbold. Ne-am reluat urcuşul cu 
un nou elan şi în afara câte unui scurt popas ca să ne mai 
tragem sufletul am mers câteva ore în şir. Într-un târziu, 
cerul s-a limpezit de nori, iar noi, sfârşiţi de puteri, ne-am 
prăbuşit toţi patru sub o lespede uriaşă, care făcuse 
streaşină ploii. Vlăguiţi, ne-am trântit pe patul de foi uscate. 
N-aş putea spune dacă am dormit cu adevărat, sau numai 
am zăcut cu mintea goală şi fără să ne mai simţim nici 
trupurile. 

După o bucată de vreme, prima senzaţie care ne-a adus la 
realitate a fost frigul. Ne-am strâns unul într-altul să ne 
încălzim şi, pe rând, ni s-au trezit şi celelalte simţuri. Pe 
cerul care se înseninase, sclipeau câteva stele. Foarte 
departe, se auzea câte un lătrat de câine sau câte o talangă 
de vite. Din fundul văii, ne parvenea din când în când 
sforăitul unui motor de maşină. La început zgomotul era 
mai estompat, apoi creştea, devenea mai puternic, probabil 
la un urcuş unde motorul era ambalat, după care, brusc, nu 
se mai auzea. Frecvența cu care se repeta acest ciclu, ne-a 
făcut să tragem concluzia că nu putea fi vorba de circulaţia 


obişnuită pe acea şosea, ci de o activitate excepţională. Aşa 
cum am putut verifica mai jtârziu, presupunerile noastre 
erau îndreptăţite. După evadare, circulaţia Jeep-urilor 
securităţii pe şoselele: Baia Mare - Cavnic - Târgul Lăpuşu- 
Lui - Sighet nu încetase toată noaptea. Abia când ne-am 
trezit de-a binelea tremurând de frig, am început să-mi simt 
amorţeala încheieturilor şi durerile musculare din tot 
corpul. Piciorul stâng mă durea la cea mai mică mişcare. 
Ridicându-mi pantalonul, am constatat că tot fluierul 
piciorului mi-era acoperit de un strat de sânge închegat. Nu 
suportam nici o atingere. După prima sută de metri de mers 
şchiopătând, când piciorul se încălzea, durerea dispărea. 
Suferinţa s-a repetat după fiecare popas, timp de câteva 
zile, după care rana s-a vindecat. Am zăbovit un timp ca să 
ne facm planul pe mai departe. Am stabilit trei puncte care 
aveau să rămână valabile multe zile de-aci înainte: 

1) Să continuăm să mergem în marş forţat până la limita 
puterilor pentru a ne îndepărta cât mai mult şi cât mai 
repede de Cavnic. 

2) Să ne ţinem la distanţă de şosele, căi ferate şi sate şi să 
evităm contactul cu oamenii. Pe cât posibil să nu ne arătăm 
şi să nu ieşim din păduri. 

3) Să ieşim din când în când pe câte o culme sau vârf cu 
vizibilitate, ca să ne putem orienta. Principial, direcţia 
noastră de mers era spre răsărit, către munţii Rodnei. 

Înainte de a ieşi din bârlogul în care ne aciuasem, am vrut 
să facem inventarul alimentelor de care dispunea grupul 
nostru. Fiecare din noi credea că ceilalţi trei aveau asupra 
lor o parte din proviziile distribuite înainte de plecare. 
Bilanţul a fost prima surpriză neplăcută a drumului pe care 
pornisem. Din diferite motive, niciunul din noi nu avea 
asupra lui vreunul din sacii impermeabili, confecţionaţi cu 
atâta grijă, cu conţinutul lor aşa de preţios în zahăr slănină. 
Eu nu luasem provizii, ca să fiu mai liber în mişcări, în cazul 
că aveam să folosesc grenadele. Titi Coşereanu de 
asemenea, pentru că fusese în prima corfă şi trebuia să-l 


imobilizeze pe miliţian. Ion Cojocaru şi Mircea Vueric îşi 
pierduseră sacii pe drum, în timp ce urcau scările puţului. 
Numai Ion Cojocaru avea în buzunar un colţ de pâine din 
raţia lui de mină. L-a împărţit în patru, revenindu-ne 
fiecăruia câte două îmbucături, pe care le-am înghiţit pe 
loc. 

Deocamdată nu ne era încă foame, aşa că n-am mai stat să 
ne sfătuim cu privire la lipsa noastră de provizii. 

De altfel, pentru moment, nici nu era nimic de făcut. Nimic 
nu trebuia să ne abată acum de la singura noastră 
preocupare: să mergem fără încetare, ca să batem cât mai 
mult drum. Mai târziu, când vom considera că ne-am 
depărtat destul de Cavnic, vom vedea cum ne vom 
descurca. Până una-alta, nu trebuia să pierdem timpul, aşa 
că ne-am ridicat şi am plecat mai departe. 

Urcuşul era tot mai abrupt. Nici n-am apucat bine să ne 
încălzim după primele sute de metri parcurşi, şi cerul a 
început să capete o culoare lăptoasă. Erau primele semne 
ale zorilor şi printre fagii pădurii, care se făcuse mai rară, 
am văzut deodată în faţa noastră o perdea de ceaţă. Era 
liziera pădurii, care aici se termina şi făcea loc jnepilor. Ne- 
am oprit şi pe măsură ce briza dimineţii destrăma negurile, 
ochii noştri pătrundeau tot mai departe, descoperindu-ne 
terenul. Pădurea se termina în semicerc iar panta din faţa 
noastră, acoperită cu jnepi, urca în continuare. Când 
ultimile ceţuri, gonite de boarea care se ridicase, s-au 
risipit, nu ne-a venit să ne credem ochilor: la capătul 
covorului de jnepi, în punctul cel mai ridicat, se înălța 
profilându-se pe cer binecunoscuta stâncă pe care o 
zăream din lagăr. Era vârful cel mai înalt care se vedea din 
curtea lagărului. Cu toate protestele camarazilor mei, le-am 
spus să rămână pe loc în marginea pădurii, iar eu m-am 
îndreptat spre stâncă. După primii paşi prin jnepii încâlciţi 
şi încărcaţi de apă, eram ud până la piele. Ajuns la poalele 
pintenului de stâncă, i-am dat ocol până în partea opusă 
celei din care venisem. Pe această latură piscul se continua 


în jos cu un perete de piatră vertical, care se pierdea în 
fundul unei prăpăstii, ale cărei întunecimi nu le pătrunsese 
încă lumina mult prea slabă dinaintea zorilor. Numai 
crestelor şi vârfurilor din jur li se profilau conturul pe cerul 
palid. In fundul văii, era încă noapte. La picioarele mele, la 
o adâncime pe care nu o puteam aprecia, ochii mei 
nedesluşind nici un punct de reper până la poalele 
muntelui, se vedea o singură pată luminoasă. Un pătrat 
luminat, mare cât o bucăţică de zahăr, aşa mi-a apărut, 
pentru ultima dată, lagărul de la Cavnic. Toate cele patru 
laturi ale gardului care-l împrejmuia erau luminate de 
reflectoarele din turnurile de pază. 

Altceva nu se distingea şi, de la distanţa la care mă 
găseam, nimeni n-ar fi putut bănui că în acea mică pată de 
lumină se consumau vieţile a 300 de fiinţe omeneşti. Nu m- 
am putut împiedica să mă gândesc la atâţia oameni 
cumsecade pe care îi lăsasem în urma mea. Pe unii aveam 
să-i mai revăd, pe alţii... Niciodată. 

M-am întors la liziera pădurii şi după ce le-am împărtăşit 
tovarăşilor mei cele văzute, ne-am reluat drumul. De data 
asta era mai uşor. Coboram la vale. Terenul era mai puţin 
accidentat, panta era mai lină şi în pădurea, când mai rară, 
când mai deasă, se deschideau deseori luminişuri de unde 
puteam observa împrejurimile şi ne puteam corecta 
direcţia. Am mers toată dimineaţa fără întrerupere, în pas 
întins fără să simţim vreo oboseală. Numai Titi se mai 
resimțea de pe urma slăbiciunii din timpul nopţii. Totuşi, a 
ţinut pasul cu noi. De câte ori ne apropiam de vreo rarişte, 
eram mai atenţi şi ne opream să ascultăm. O dată a trebuit 
să facem un ocol destul de mare, ca să evităm o stână. Ne 
dăduseră de veste tălăngile oilor şi lătratul câinilor. 
Atmosfera era aşa de limpede, încât am auzit şi glasul 
ciobanilor de la mare distanţă. 

În general însă, ne-am menţinut direcţia pe o linie destul 
de dreaptă, fără a ne abate din drum. Soarele se ridicase şi 
începuse chiar să încălzească. Ne-am scos puloverele şi 


cojoacele. Hainele se uscaseră pe noi. Pe la 10 (după soare), 
am căzut perpendicular pe firul unei văi ceva mai largi şi 
despădurite. Pe lângă marginea pădurii trecea o şosea 
pietruită, destul de mare şi pe care se vedeau urme de 
cauciucuri. Ne-am făcut socoteala că trebuia să fie şoseaua 
către Sighet. Dincolo de şosea, până în pădurile prin care 
voiam să ne continuăm drumul, mai era o fâşie de păşune 
de vreo 200 de metri lăţime, cu iarba cam de o palmă. 

O bună bucată de timp am stat la pândă. Nu ne încumetam 
să ne avântăm în teren deschis. Drumul însă era pustiu. 
Nici din dreapta, nici din stânga, nu venea nimeni şi nu se 
auzea vreun zgomot de căruţă sau de maşina. La un semn, 
am sărit toţi patru în drum şi am traversat în fugă terenul 
descoperit. Ajunşi din nou la adăpostul pădurii ne-am oprit. 
Eram iar uzi până la genunchi de roua din iarbă. Mai rău 
era că se vedeau clar pe covorul uniform de iarbă al păşunii 
patru dâre paralele. Iarba scuturată de rouă avea o culoare 
verde mai intensă. Cred însă că soarele care era destul de 
sus a uniformizat repede culoarea păşunii, ştergându-ne 
urmele. Peste tot în jurul nostru, rouă se ridica în aburi sub 
razele soarelui. Fac această remarcă, pentru că aşa cum am 
putut afla mai târziu, pe la prânz (adică la două-trei ore 
după trecerea noastră), pe firul acestei văi şi de-a lungul 
şoselei s-au instalat trupele securităţii. Au încercuit astfel o 
întreagă regiune în jurul lagărului şi, instalaţi în corturi, 
timp de peste trei săptămâni au păzit acest perimetru şi 
nenumărate patrule au cutreierat în lung şi în lat pădurile 
din interiorul cercului, în căutarea noastră. Şi noi 
prevăzuserăm că vor proceda aşa, dar, cum nu ştiam unde 
se va închide acest cerc, am continuat să mergem în acelaşi 
ritm forţat încă trei zile, după ce el se închisese în urma 
noastră. 

Voi relua mai târziu firul povestirii peripeţiilor noastre prin 
munţii Maramureşului, Bucovinei şi mai departe. Mă opresc 
deci la punctul unde am trecut peste şoseaua Baia Mare- 
Sighetul Marmaţiei. Mă întorc întâi înapoi, la momentul 


evadării, pentru a relata despre acţiunea celor care au 
urcat cu prima corfă la Rainer, iar apoi despre soarta 
celorlalţi camarazi evadați, de care ne-am pierdut când am 
intrat în pădure. Toate datele care urmează le-am adunat în 
timp, pe măsură ce m-am reîntâlnit cu eroii acestei evadări, 
care mi-au povestit fiecare acţiunile la care au participat şi 
scenele la care au fost martori. Primele informaţii despre 
felul în care s-a desfăşurat operaţiunea de la Rainer le-am 
avut de la Titi Coşereanu, care a participat la ea, fiind unul 
din cei 6 care au urcat cu prima corfă, împărţiţi în două 
grupe, aşa cum fusese dinainte stabilit. De îndată ce au ieşit 
din corfă, doi din ei s-au repezit asupra muncitorului civil pe 
care l-au tras de lângă semnalizator, Ion Pantazi luându-i 
imediat locul, iar ceilalţi trei l-au înşfăcat pe miliţian. Atacul 
a fost executat cu rapiditate, cei doi fiind târâţi spre fundul 
încăperii, cât mai departe de corfă, pentru ca în 
eventualitatea că ar fi început să strige, să nu fie auziţi pe 
puț. Surpriza a fost însă totală, aşa că în primul moment n- 
au reacţionat. Simion Cojocaru, care cu toate măsurile 
noastre de precauţie îşi procurase un cuţit, i l-a pus 
miliţianului la gât. Dar nici n-a apucat să-şi formuleze 
ameninţarea, că acesta, înspăimântat, i-a spus: 

— Nu mă omorâţi! Duceţi-vă pe puț, că nu e nimeni sus! 

Era un miliţian nou venit la Cavnic, care nu mai intrase în 
mină. Îl văzusem pentru prima oară la intrarea în şut şi-i 
remarcasem privirile îngrijorate spre cerime, de parcă s-ar 
fi aşteptat să i se prăbuşească în orice clipă în cap. 
Întâmplarea făcuse ca prima lui zi de serviciu în mină să 
coincidă cu evadarea noastră. Spre ghinionul lui şi norocul 
nostru! Neopunând nici o rezistenţă, Simion i-a spus că 
dacă va sta liniştit, nu i se va întâmpla nimic. Înconjurat de 
cei trei, miliţianul a mers de bună voie până la breşa 
întunecoasă din dreapta încăperii. Aici i s-a spus să se aşeze 
jos lângă un vagonet vechi, scos din uz. Îngrozit, crezând că 
i s-a apropiat sfârşitul a început iar să-i roage să-l cruţe. S-a 
liniştit însă, când i s-a explicat că-l vor lega şi îi vor pune şi 


un căluş în gură, putând astfel justifica, atunci când va fi 
găsit, de ce nu a dat alarma. 

Intre timp, muncitorul civil, care-şi revenise din primul 
moment de surprindere, nu s-a arătat la fel de docil ca 
miliţianul. S-a zbătut, a scăpat din mâinile celor doi şi a 
încercat să fugă spre galerie. Dar a fost din nou prins şi a 
urmat o încăierare, omul arătându-se neaşteptat de voinic 
şi înverşunat. In învălmăşeala care s-a produs la începutul 
galeriei care ducea spre lagăr, Colea a alunecat şi a căzut, 
rănindu-se la genunchi. Acest tablou l-am văzut noi, când 
am sosit cu a doua corfă la Rainer, iar cuțitul pe care îl 
văzusem pe jos lângă el era al lui Simion Cojocaru; cu el îl 
ameninţase pe miliţian şi îl lăsase apoi să cadă. 

După ce Ion Pantazi ne-a spus celor din corfa a doua să 
urcăm, şi noi am dispărut pe scările puţului, situaţia era 
încă departe de a fi rezolvată. Spre surprinderea tuturor, şi- 
au făcut apariţia pe scenă două noi personagii: Ghiţă 
Chiper şi Titi Spânu. 

Ce se întâmplase? Cei doi erau buni prieteni cu Ghiţă 
Brânzaru, care, fără să ne spună nimic, îi pusese la curent 
cu tot planul evadării. Amândoi ne supravegheaseră toate 
mişcările de când bătuse ora de încetare a lucrului se şi 
plasaseră în faţa noastră, în aşa fel ca să iasă cu o corfă 
înainte. Ajunşi la Rainer, au pornit pe galeria care ducea la 
lagăr, au rămas însă în urma celor patru deţinuţi cu care 
mai fuseseră în corfă, s-au întors din drum când aceştia s-au 
îndepărtat, şi-au stins lămpile şi s-au ascuns pe un braţ de 
galerie abandonat, care şi el ducea la staţia Rainer. Pentru 
o mai bună lămurire, iată o schiţă: 

Pitiţi în întuneric, au aşteptat până ce le-au parvenit 
primele zgomote înăbuşite ale încăierării cu muncitorul civil 
de la corfă. Considerând că a sosit momentul să intervină şi 
ei, au ţâşnit din ascunzătoarea lor şi primul lucru care le-a 
atras atenţia când au ajuns în spaţiul mai larg de la staţia 
Rainer, a fost grupul celor trei camarazi din breşă, care 
aplecaţi asupra miliţianului se osteneau pe întuneric să-l 


lege de vagonetul răsturnat. Cum auziseră zgomot de luptă, 
neştiind ce se petrecuse şi văzând în semiîntunericul breşei 
chipiul miliţianului, au crezut că acolo pot da o mână de 
ajutor. Fără să apuce să-şi dea seama că miliţianul 
consimţise să fie legat, fără a se opune, dintr-un salt, Titi 
Spânu a şi fost în breşă şi i-a aplicat cu lampa de carbid o 
lovitură în cap. Când s-a lămurit că intervenţia lui fusese 
inutilă, era prea târziu. Miliţianul ameţit de lovitură gemea, 
iar din. Cap începuse să-i curgă un fir de sânge. Din 
fericire, chipiul amortizase lovitura, aşa că nu s-a ales decât 
cu pielea capului plesnită, cu un cucui şi din nou cu spaima 
că-i sunase ceasul. 

Mult mai târziu am aflat că după ce s-a dat alarma, 
miliţianul a fost găsit, eliberat şi dus la infirmerie pentru a fi 
pansat. Acolo l-au vizitat ofiţerii de securitate şi un procuror 
şi i-au cerut să facă o reclamaţie scrisă, pentru a deschide 
acţiune în justiţie împotriva noastră, ceea ce ar fi însemnat 
o inculpare pentru tentativă de crimă. 

Miliţianul a refuzat să facă reclamaţia, declarându-se 
mulţumit că a scăpat cu viaţă, iar, după ce şi-a reluat 
serviciul, s-a dovedit a fi unul din cei mai cumsecade şi 
omenoşi gardieni din lagăr. 

Intre timp, la începutul galeriei care ducea spre lagăr, 
lupta cu muncitorul civil continua. Cum lon Pantazi 
comanda mai departe semnalul, a ajuns Ia Rainer o nouă 
corfă cu şase deţinuţi. În faţa spectacolului neaşteptat pe 
care l-au întâlnit când au ieşit din corfă, reacţiile lor au fost 
diferite. Cinci din ei au plecat în pas întins spre lagăr, N-au 
spus nimănui nimic despre ce văzuseră, şi s-au pierdut 
printre ceilalţi deţinuţi. Al şaselea, Bănilă, supranumit 
„Judeţ”, cum a văzut scena, a avut o ieşire spontană, care a 
rămas celebră în închisoare. Strigând „Pă iei mă!” a sărit să 
dea ajutor băieţilor la lupta cu muncitorul. Unul din eii-a 
spus să profite şi să fugă pe suitoare. După o scurtă ezitare, 
Bănilă a renunţat şi a plecat şi el spre lagăr. Mai târziu, 
când ne-am revăzut, mi-a spus că nu se simţea în stare 


fiziceşte să facă faţă unei fugi. Scurt timp după aceea, 
muncitorul civil î reuşit să scape definitiv din mâinile 
camarazilor noştri şi a fugit şi el pe galeria care ducea la 
lagăr. 

Cu toate că acest episod de la Rainer s-a desfăşurat într- 
un ritm mult. Mai accelerat decât am reuşit eu să-l redau, 
nu mai era timp de pierdut, aşa că băieţii au renunţat la 
urmărirea muncitorului. Galeria având mai bine de o 
jumătate de kilometru lungime, fiind foarte accidentată, iar 
muncitorul neavând lampă cu el, şi-au dat seama că nu va 
putea ajunge în timp util în lagăr ca să dea alarma. 
Socoteala lor s-a dovedit justă. Până la sosirea următoarei 
corfe, toţi se angajaseră pe scările puţului. Cu Ghiţă Chiper 
şi Titi Spânu eram acum 14 evadați, nu 12 câţi fusesem în 
complot la început. 

Înainte de a relua, de unde am lăsat-o, povestea noastră a 
celor patru care ne nimerisem să fim împreună, voi relata 
pe scurt, în patru episoade diferite, despre aventurile 
celorlalţi zece evadați: 

1) Doctorii Mitiâadelonescu şi Paul lovănescu. 

La intrarea în pădure s-au găsit împreună şi nu s-au mai 
întâlnit cu ceilalţi. Rămaşi singuri, au încercat şi ei să se 
îndepărteze cât mai repede de mină. Încă înainte de ivirea 
zorilor, Mache, care suferea de inimă, n-a mai rezistat 
efortului şi s-a prăbuşit. Dându-şi seama că nu va mai putea 
continua drumul, i-a cerut lui Paul să-l lase singur şi să 
caute măcar el să se salveze. Paul a refuzat să-l abandoneze 
şi în cursul dimineţii au fost prinşi, amândoi lângă o stână în 
apropiere de Cavnic. Cu mâinile fixate la spate şi prinse în 
cătuşe, au fost aruncaţi pe podelele unui camion militar şi 
transportaţi mai întâi (din câte îmi amintesc) la Sighet iar 
de acolo la Securitatea din Baia Mare. 

2) lon Pantazi. 

Rămas singur la ieşirea din mină, a luat direcţia Baia 
Mare. Trecând pe lângă Baia Sprie, a revăzut lagărul din 
care fusese transferat la Cavnic. După trei sau patru zile a 


fost arestat la periferia Băii Mari şi dus la Securitatea din 
localitate. 

3) Ducu Ciocâlteu, Simion Cojocaru, Ghiţă Brânzaru, Colea 
Ungureanu, Ghiţă Chiper şi Titi Spânu, care au constituit 
grupul cel mai mare, au reuşit ca şi noi, mergând în marş 
forţat, să iasă din zona încercuită de trupele securităţii. 
Având provizii de alimente asupra lor, au mers aproximativ 
10 zile prin păduri, fără a lua contact cu oamenii. Dintr-o 
eroare de orientare, s-au abătut prea mult spre Nord. Într- 
o dimineaţă, aşteptând să se ridice ceața, au văzut în faţa 
lor un turn de pază. Soldatul din turn stătea cu spatele la ei 
şi supraveghea cu un binoclu regiunea dinaintea lui. 
Uitându-se mai atent, au remarcat că ostaşul purta 
uniformă sovietică. Rătăcind prin ceaţă, fără să-şi fi dat 
seama şi fără să fi fost detectaţi, nici de grănicerii români, 
nici de grănicerii ruşi, trecuseră în U. R. S. S., în Rusia 
subcarpatică. Au ocolit turnul de pază, au reintrat pe 
teritoriul românesc neobservaţi de grănicerii ruşi, dar au 
fost somaţi cu foc de armă de grănicerii români. Arestaţi, au 
fost predaţi Securităţii, care i-a transferat şi pe ei la Baia 
Mare. 

4) Ion Brânzaru, rămas singur, n-a apucat să se 
îndepărteze în primele ore de Cavnic şi cercul trupelor de 
securitate s-a închis în jurul lui. A rămas în interiorul 
cercului timp de aproape trei săptămâni. Cele 4 batalioane 
de intervenţie ale trupelor M. A. I., care fuseseră mobilizate 
pentru acţiunea de urmărire şi prindere a noastră, au 
împresurat regiunea, s-au instalat 10 corturi şi au 
cutreierat zilnic toată zona încercuită. Ion Brânzaru, care 
n-avea multe alimente în traistă, s-a apropiat de o stână. A 
stat la pândă în marginea poienii şi a aşteptat până ce toţi 
ciobanii au plecat cu vitele la păşunat. Când n-a mai rămas 
în stână decât baciul, s-a dus la el cu speranţa de a obţine 
de mâncare, dar şi pregătit s-o rupă la fuga şi să dispară în 
pădure, în cazul că acesta s-ar apuca să strige după ajutor. 


Baciul l-a primit însă bine, cu toate că şi-a dat seama 
imediat că are de-a face cu unul din evadați. Era din Cavnic 
şi, culmea coincidenţei, era cumnat cu muncitorul de la 
semnalul corfei, care ne dăduse atât de mult de furcă la 
Rainer. Primele vorbe ale baciului au fost: 

__De ce nu l-aţi omorât pe criminalul ăla de cumnatu-meu, 
că e comunist şi cel mai rău om din sat! Baciul s-a dovedit 
un om de nădejde şi de mare ajutor pentru Ionică 
Brânzaru. Nu numai că i-a dat atunci de mâncare, dar în 
fiecare zi, după ce ceilalţi ciobani părăseau stâna cu oile, 
Ionică venea să se aprovizioneze. In restul zilei stătea mai 
tot timpul urcat în câte un fag din care observa regiunea şi 
activitatea patrulelor securităţii, fără să fie văzut. In fiecare 
zi apăreau la stână câte doi securişti, deghizați în ciobani. 
Purtau peste uniforme cojoace lungi de oaie. Veneau la 
stână să întrebe dacă ciobanii nu văzuseră pe vreunul din 
fugari. Baciul îi asigura de fiecare dată că nu văzuse pe 
nimeni şi dacă se va întâmpla să observe vreun străin prin 
împrejurimi va cobori imediat în sat să-i anunţe. 

Securitatea menținea astfel de contacte cu toate stânele 
din regiune. Baciul, care avea legături cu oamenii din sat, l- 
a ţinut la curent pe Ion Brânzaru cu tot ce afla de la ei. Prin 
el a aflat că doi deţinuţi fuseseră prinşi chiar a doua zi după 
evadare. Era vorba de Mache şi de Paul. Într-o noapte însă, 
profitând de întuneric şi de ceaţă, Ionică şi-a luat inima în 
dinţi şi după ce şi-a încropit o traistă cu merinde de la baci, 
a ieşit din încercuire, chiar pe lângă corturile militarilor 
instalate de-a lungul şoselei care ducea la Sighet. Aceeaşi 
şosea, pe care noi o traversasem în dimineaţa următoare 
evadării şi la care Ionică ajunsese câteva ore mai târziu, 
când trupele securităţii ocupaseră deja poziţiile şi 
închiseseră cercul. Cu instinctul lui sigur de ţăran de la 
munte, Ionică Brânzaru a pornit-o prin pădurile şi munţii 
necunoscuţi ai Maramureşului şi Bucovinei. S-a mai oprit la 
câte o casă răzleţită de sat sau la câte o stână. Peste tota 
fost omenit şi nimeni nu l-a întrebat de unde vine şi unde se 


duce. După aproape o lună, a ajuns la el acasă, în munţii 
Vrancei, în pădurile din jurul Sovejei. Cunoscând locurile şi 
obiceiurile oamenilor din satul lui de baştină, a ţinut calea 
unui văr de-al lui care se ducea cu căruţa la lemne în 
pădure. I-a ieşit înainte, s-au îmbrăţişat, i-a spus în ce necaz 
se află, l-a întrebat de pe-acasă şi când s-au despărţit au 
rămas înţeleşi în ce loc şi la ce vreme să se întâlnească iar. 
Vărul urma să-i aducă de mâncare şi îmbrăcăminte. Ce avea 
Ionică de gând să facă mai departe nu mai ştiu, dar nici nu 
are importanţă, fiindcă, la timpul şi locul stabilit pentru 
întâlnire, în locul vărului a venit Securitatea. 

Şi Ion Brânzaru, după un scurt popas la securitatea locală, 
a fost trimis tot la Baia Mare. Cu acest ultim episod, s-a 
încheiat povestea celor 10 evadați. După cum le-a fost 
soarta, unii s-au bucurat de libertate câteva săptămâni, alţii 
numai câteva ore, până când, în urma lor s-au tras din nou 
zăvoarele celulelor. Am mai rămas noi patru. 

După ce am traversat şoseaua şi ne-am afundat în pădure, 
nu ne-am mai oprit. Mergeam cu paşi grăbiţi, tăcuţi, 
cuprinşi la început de un fel de înverşunare. După o vreme, 
când senzaţia pericolului iminent s-a mai estompat, ne-am 
destins şi ne-am găsit ritmul cel mai potrivit. Suflul ni s-a 
echilibrat adaptându-se pasului vioi şi întins. Terenul, şi el 
mai prielnic, cu urcuşuri şi coborâşuri mai domoale, ne-a 
scutit de ocoluri iar vremea senină ne-a înlesnit orientarea, 
ori de câte ori ajungeam la locuri deschisese unde aveam o 
privelişte asupra regiunii. Cred că a fost una din zilele în 
care am bătut calea cea mai lungă din tot parcursul nostru. 
Foamea n-am simţit-o deloc. Abia după ce se lăsase bine 
noaptea, ne-am căutat un loc de dormit. Eram într-o pădure 
bătrână de brad, pe la jumătatea coastei, am găsit un loc 
mai drept. De fapt o adâncitură rămasă în locul de unde un 
brad dezrădăcinat se prăbugşise în vale. Pământul era jilav, 
aşa că ne-am pus pe treabă să ne pregătim patul. Am rupt 
crengi de brad şi le-am aşternut într-un strat gros pe locul 
ales. Numai când ne-am culcat am simţit oboseala zilei şi 


plăcerea nespusă de a sta întinşi şi nemişcaţi. Ne-am scos 
cojoacele şi ne-am învelit cum am putut mai bine, cu toate 
că încă nu simţeam frigul. Răcoarea nopţii ni se părea 
plăcută. Înainte de a adormi, am mai schimbat câteva 
vorbe, declarându-ne satisfăcuţi cu ceea ce realizasem până 
atunci. Patul de crengi era mai elastic decât cea mai 
comodă somieră. Mulţumiţi de noi, ne-am cufundat întru-n 
somn greu şi fără vise, în mirosul aromat al cetinei. 

Când cu puţin înainte de zori ne-am trezit tremurând de 
frig, farmecul nopţii din pădurea de brazi şi cadrul idilic în 
care ne culcasem se spulberaseră. Peste noapte plouase şi 
eram uzi până la piele. Nu simţisem nimic. Ploaia nu ne 
trezise, dar prin somn, instinctiv, ne înghesuisem unul într- 
altul. Sub noi, cetina se tasase şi aproape dispăruse în 
pământul înmuiat de ploaie, care se prefăcuse în noroi. Ne- 
am sculat cu greu în picioare. Eram amorţiţi şi ne dureau 
toate mădularele. Pe locul din care ne-am ridicat au rămas 
patru gropi în care mustea apa, ca nişte scăldători de porci 
în mocirlă. 

Am făcut câteva mişcări de încălzire, dar până la urmă am 
hotărât că e mai bine să ne irosim puterile cu folos, 
umblând şi nu stând pe loc. Am urcat coasta spre culme şi 
în scurtă vreme ne-am încălzit. Am ajuns pe un plai şi, după 
ce ne-am asigurat că locurile sunt pustii, am ieşit din 
pădure şi am luat-o de-a lungul culmii scăldate de primele 
raze ale soarelui. Peste tot în jurul nostru se ridicau vapori 
de apă din vegetaţia suprasaturată de umezeală. Şi din noi, 
din hainele noastre ude ieşeau aburi. Soarele se ridica şi 
încălzea tot mai tare, aşa că în scurtă vreme eram din nou 
uscați şi ne-am dezbrăcat chiar de cojoace. Şi condiţia fizică 
din ajun ne-am recăpătat-o repede. Amorţeala din 
încheieturi şi durerile musculare au dispărut şi ne-am 
reluat mersul vioi din ziua precedentă. 

Ne simţeam aşa de departe de lume în liniştea şi aerul 
limpede de pe culme, încât nu mai aveam acel sentiment al 
omului urmărit şi hăituit, care ne dăduse o stare aproape 


permanentă de îngrijorare, în ultimele două zile. Nepăsarea 
şi inconştienţa fericită a tinereţii îşi făceau iar loc, o dată cu 
buna dispoziţie şi veselia. Mergeam pe culme discutând, 
glumind şi râzând, ca într-o excursie de plăcere. Într- 
adevăr, în singurătatea acelor locuri, nu ne pândea nici un 
pericol. Însă, duşmanul care-şi aştepta momentul potrivit ca 
să ne atace era cu noi şi avea să-şi arate în curând colții. 
După vreo două ore de mers a început să ni se facă foame. 
Cum încă ne stăpânea ideea că nu ne îndepărtasem destul 
de Cavnic, ne-am hotărât să răbdăm şi să amânăm cât vom 
putea problema mâncării, dând deocamdată prioritate tot 
mersului. Nu ne-a venit prea greu să răbdăm, cu toate că 
pe măsură ce vremea trecea, nu atât senzaţia de foame 
care o simţeam în stomac ne trăgea tot mai des la opriri. 
Ne-am mai minţit foamea mâncând frunze de măcriş 
sălbatic şi bând apa. Într-o poiană am găsit un drob de sare 
cât pumnul, lins de oi. Ţinându-l mai toată ziua la gură şi 
sugându-l, mi se făcea sete, Izvoare şi pârâiaşe întâlneam la 
tot pasul. Bând apă, senzaţia golului din stomac dispărea şi 
ma învioram iar pentru un timp. 

] Aşa am mers până după ora prânzului când, sleiţi de 
puteri, ne-am trântit sub un fag. Aveam obrajii supţi de 
oboseală şi până şi vorbitul era un efort prea mare care ne 
costa. 

Ion Cojocaru părea să reziste cel mai bine. Urmam Titi 
Coşereanqg şi cu mine care ne prezentam cam la fel. Mircea 
Vueric era cel mai istovit. 

Am propus să mergem până dăm de prima stână şi să 
cerem de mâncare. Ion Cojocaru şi Titi Coşereanu s-au 
împotrivit. 

Amândoi erau arestaţi de patru ani şi nimeni nu le putea 
scoate din cap că toată lumea de-afară devenise între timp 
comunistă şi colabora cu securitatea. 

Numai Mircea Vueric a fost de acord cu mine. 

Cum lon Cojocaru era ţăran din munţii Vrancei, obişnuit 
cu viaţa în pădure, considerasem de la începutul evadării 


noastre că era cel mai nimerit să aibă iniţiativa pe drum. 

Titi Coşereanu, crescut în oraş şi complet străin de viaţa 
aspră din pădure, se simţea pierdut în mijlocul acestei 
naturi ostile şi nu-şi vedea salvarea decât alături de 
priceperea lui Ion Cojocaru. În faţa hotărârii lor, am cedat şi 
am pornit mai departe. După vreo două ore, însă, complet 
sleiţi de puteri, ne-am oprit iar. La o oarecare distanţă se 
auzeau tălăngi de oi. Am insistat din nou să mergem în 
căutarea stânei, argumentând că dacă n-o facem acum, 
mâine tot va trebui s-o facem şi, cum vom fi mai slăbiţi, nu 
vom mai putea nici să ne apărăm şi nici măcar să fugim, 
dacă vom fi rău primiţi. Au căzut de acord şi am pornit în 
direcţia de unde se auzeau tălăngile. Ţarcurile stânei peste 
care am dat cuprindeau o bună parte dintr-o poiană şi se 
întindeau până la liziera pădurii. Ne-am apropiat prin 
pădure de ţarc, la marginea căruia se afla o colibă, stâna 
propriu-zisă fiind la celălalt capăt, în poiană. În faţa uşii 
stânei, un tânăr cioplea un lemn. Lângă el, doi câini stăteau 
tolăniţi la soare. Oile erau plecate la păşunat. 

Titi Coşereanu şi Mircea Vueric au rămas mai în urmă, 
ascunşi după copaci iar lon Cojocaru şi cu mine ne-am 
apropiat cu grijă de colibă ca să nu dăm de veste câinilor. 
Eram la vreo 60 de metri şi vântul adia spre noi, aşa că nu 
ne-au simţit. Uşa colibei era deschisă şi înăutnru, pe un 
prici, cu faţa la perete, dormea un moş. Ion Cojocaru s-a 
întins peste gardul ţarcului şi cu o creangă uscată l-a 
îmboldit uşor pe moş în spate. Moşul s-ă întors. N-am 
apucat să văd decât că purta nişte mustăţi mari albe, 
pentru că în clipa următoare a început să strige ca din gură 
de şarpe. N-am mai stat pe gânduri. Am rupt-o amândoi la 
fugă prin pădure spre ceilalţi doi camarazi. De altfel, în 
poiana aşa de paşnică până atunci, se stârnise o zarvă de 
nedescris. La primele ţipete ale moşului, mai ieşiseră doi 
tineri din stână, care, împreună cu cel care cioplea lemnul 
afară, au început şi ei să strige şi să asmuţă câinii. Multă 
vreme cât am alergat prin pădure, i-am auzit în urma 


noastră, înjurând şi vociferând pe ungureşte, dar ne-am dat 
seama că au rămas la stână şi n-au îndrăznit să ne 
urmărească în pădure. 

Câinii sau ţinut după noi dând glas, dar după un timp li s-a 
urât şi nu ne-au mai urmărit. Lihniţi de foame şi fără vlagă 
cum eram când ne apropiasem de stână, după ce se pornise 
moşul să urle, am ţinut-o tot într-o fugă până în fundul văii. 
De aici, am luat-o pe firul unui pârâiaş în sus, am trecut o 
culme, am mai coborât o vale şi am început un urcuş mai 
greu spre o culme mai înaltă. 

În urma noastră se aşternuse liniştea. Ne-am oprit pe la 
jumătatea urcuşului să ne mai tragem sufletul. Am 
comentat păţania şi am ajuns la concluzia că, de fapt, fusese 
o neînțelegere. Ideea lui Cojocaru de a-l trezi pe moş cu 
băţul fusese nefericită. Bietul moş, buimac de somn, se 
pomenise deodată cu doi necunoscuţi în faţa lui, care erau 
departe de a părea oameni cumsecade. Nebărbieriţi de 
câteva zile, murdari şi fiecare cu câte o bâtă în mână, nu 
eram făcuţi să inspirăm încredere, aşa că reacţia moşului 
fusese firească. Cu chiu, cu vai, am mai urcat cele câteva 
sute de metri până la creasta culmii. Ajunsesem pe un plai 
înalt, care domina regiunea. Priveliştea era minunată, dar 
nouă nu ne ardea de contemplaţie. Nu mai simţeam nici 
foamea; eram sfârşiţi. Întinşi pe spate pe iarbă, cu ochii 
închişi, ne era şi mintea goală, nu numai stomacul. 

Într-un târziu ne-am sculat şi cu paşi cam şovăitori, 
proptiţi în câte o bâtă strâmbă culeasă din pădure, am 
început să ne târâm pe spinarea dealului. Spre răsărit, aşa 
cum ne obişnuisem. Ne cuprinsese un fel de lene. Abia mai 
schimbam câte o vorbă. Şi totuşi, umorul nu ne părăsise 
încă. Umor cam negru, inspirat de situaţie. Mi-aduc aminte 
că focul l-a deschis Mircea Vueric, adresându-se lui Titi 
Coşereanu: „Spune drept nea Titi, n-ai vrea să fii într-o 
celulă şi să-ţi aducă „caraliul, (aşa li se spunea gardienilor 
în jargonul de puşcărie) o gamelă cu arpacaş?” Titi, mai 
înclinat să ia în serios partea tragică a situaţiei noastre, n-a 


apreciat gluma. Mircea, simţindu-i slăbiciunea, a continuat 
să-l tachineze până s-a descreţit şi el şi ne-a povestit că 
acum ar primi cu plăcere o porţie de mâncare de cazan de 
la şcoala militară din Germania, unde fusese în timpul 
războiului. Atunci nu ştiuse s-o aprecieze. Consta invariabil 
din „Gemuse”. Era unul din puţinele cuvinte pe care le mai 
ştia în germană şi-l pronunţa cu un fel de ură în glas. 

Şi aşa, glumind, mai mult împleticindu-ne decât mergând 
şi mai oprindu-ne din când în când, am ajuns la culmea 
dealului. Surprinşi, ne-am oprit. Pajiştea cobora în pantă 
lină şi, la vreo 100 de metri, se oprea în pădure. Acolo, la 
marginea pădurii, înconjurată de ţarcuri, o stână. Era 
aşezată cu gura spre pădure şi din faţa uşii ei, ascunsă 
vederii noastre se ridica spre cer un fir de fum. Altă mişcare 
nu se observa, dar din moment ce ardea focul trebuia să fie 
cineva la stână. Lângă noi, pe pajişte, un trunchi uriaş de 
brad trântit la pământ, albit de ploi şi intemperii, părea 
scheletul unui animal din alte timpuri. La adăpostul lui, am 
început să supraveghem stâna şi să facem tot soiul de 
planuri. Am stat o sumedenie de timp, dar nimic nu s-a 
clintit în tabloul din faţa noastră. Doar fumul îşi mai 
schimba câteodată direcţia după cum adia vântul. Mergem 
sau nu mergem la stână, era tema discuţiei noastre. Eu 
eram pentru. Titi şi Ion Cojocaru, nedecişi, ziceau să mai 
aşteptăm. Mircea Vueric tăcea şi asculta. Deodată s-a sculat 
de jos, a tras o înjurătură şi, cu mersul lui deşuchiat, 
proptindu-se într-o strâmbătură de băț mai înalt decât el, a 
pornit-o pe pajişte la vale, drept către stână. 

Numai la asta nu ne aşteptam. Până să ne dumirim, 
ajunsese la ţarcuri, aşa că nu mai era nimic de făcut. L-am 
văzut ocolind stâna şi dispărând după ea, acolo unde era 
intrarea şi de unde se ridica fumul. Nu puteam decât 
aştepta urmarea. Dar, n-a urmat nici o reacţie. Acelaşi 
tablou de mai înainte. Nici o mişcare, nici un sunet. Numai 
fumul care se ridica. Cred că au trecut mai bine de 10 
minute. Liniştea devenise îngrijorătoare. 


Tocmai ne hotărâsem să coborâm şi noi pe altă parte, să 
ocolim dealul şi, prin pădure, să ne apropiem de stână din 
partea opusă, ca să vedem ce se întâmplase. Ne ridicasem 
în picioare s-o pornim, când, de după stână, a apărut un 
grup de oameni. Se îndreptau spre noi. Erau vreo 6-7 flăcăi, 
toţi cu câte un ciomag în mână, cu câţiva câini alergând 
împrejur iar în mijlocul lor, Mircea Vueric. 

Păreau agitaţi, gesticulau şi vorbeau cu aprindere. Prima 
noastră impresie a fost că, Mircea prins de ei, fusese obligat 
să-i ducă până la locul unde eram noi. Ne pregăteam să 
fugim, când am observat că Mircea purta încă în mână 
băţul lui strâmb şi că şi el vorbea şi gesticula, liber şi 
neţinut de nimeni. Când au ajuns la vreo 5-6 paşi de noi, 
Mircea s-a adresat cu glas tare tinerilor care îl înconjurau: 

— Ăştia sânt tovarăşii mei cu care am reuşit să fug din 
prizonierat din Rusia şi să ajung până aici! Până să ne 
revenim din uluială, toţi s-au repezit la noi să ne strângă 
mâna şi să ne bată pe umăr, în timp ce Mircea ne prezenta, 
dându-ne alte nume: „Domnul Locotenent X, Domnul 
Sublocotenent Y, Sergent Z” (adică, Titi, eu şi Cojocaru). 
Din conversaţia care a urmat, am mai aflat că Mircea, 
modest, îşi rezervase numai gradul de caporal. Am fost cu 
toţii antrenați spre stână. Nu ne puteam reveni din 
surpriză. Amuţisem privindu-l pe Mircea cu ce volubilitate şi 
cu câtă naturaleţe şi neruşinare, minţea. Nu mai contenea 
cu poveşti din lagăr şi din Rusia. Improviza cu o uşurinţă 
nemaipomenită. Surpriza era aşa de mare, încât stupoarea 
noastră n-a fost remarcată. Ajunşi la stână, am intrat şi noi 
în joc, obligaţi de Mircea să-i confirmăm spusele. Am 
povestit şi noi crâmpeie din presupusa noastră viaţă în 
lagărele ruseşti, întâmplări de pe front şi tot ce ne puteam 
aminti din povestirile altora care le trăiseră cu adevărat. 
Baciul şi cei 5-6 tineri ne ascultau cu evlavie şi vedeam cum 
mila lor faţă de tot ce îndurasem şi respectul faţă de noi 
creşteau. Mi-era tot mai ruşine de mine şi de minciunile pe 
care le debitam pentru a le înşela buna credinţă. 


Am răsuflat uşuraţi când subiectul s-a schimbat şi sub 
pretextul că suntem dezinformaţi despre situaţia din ţară, i- 
am pus pe ei să ne povestească. Intre timp, ne făcuseră o 
mămăligă uriaşă, ne-au scos pe o măsuţă joasă brânză şi ne- 
au pus alături o doniţă cu un fel de zer fermentat, puţin 
acidulat şi răcoritor. Cât am mâncat n-aş putea spune, dar 
ştiu că baciul ne-a adus de câteva ori brânză, până ce, sătui, 
ultimul boţ a rămas neatins pe masă. Intrasem într-o 
moleşeală plăcută şi ni se făcuse chiar somn. 

Băieţii ne-au dat tutun şi foiţă şi ne-am răsucit ţigări. Ne- 
au povestit de necazurile pe care le aveau cu autorităţile 
locale, de povara tot mai grea a cotelor pe care trebuiau să 
le predea, de lipsuri şi de sărăcia tot mai mare, care-i obliga 
să-şi fure şi să-şi ascundă propriile lor produse. Câţiva 
oameni din sat fuseseră ridicaţi de miliţie şi condamnaţi 
pentru sabotaj, fiindcă nu-şi predaseră cotele. Doi luaseră 
drumul pădurii şi, după ce mai apăruseră o vreme pe la 
câte o stână după mâncare şi securitatea începuse să-şi 
trimită iscoadele şi patrulele după ei, dispăruseră din 
regiune. Toţi credeau că nu mai era mult până ce va veni 
războiul şi vremurile se vor îndrepta. 

Soarele scăpata către asfinţit, când ne-am sculat să 
plecăm. Ne-au însoţit toţi până la poiana de deasupra stânii, 
de unde se vedeau toate împrejurimile. Ajunşi aici, fără să-l 
fi întrebat, baciul a început să ne arate munţii, plaiurile şi 
pădurile care se întindeau până la orizont. Ne-a indicat 
stână după stână, din cele care se înşirau pe drumul nostru, 
cu scurte explicaţii despre fiecare, sfătuindu-ne cam în felul 
următor: „Acolo vă puteţi duce fără grijă, sunt oameni 
cumsecade. Spuneţi-le că aţi trecut pe la noi şi o să vă ajute 
sau, „cealaltă e stână ungurească. Ocoliţi-o. Sunt oameni răi 
şi vă vând!,, La marginea pădurii, baciul ne-a mai dat o 
legătură cu nişte brânză, ne-a strâns mâinile, ne-a spus un 
„Dumnezeu să vă ajute” şi ne-am despărţit. 

Prea mult n-am mai mers în acel sfârşit de după amiază, 
nu numai fiindcă în curând s-a lăsat întunericul, dar şi din 


cauza unei moleşeli care ne cuprinsese după ce mâncasem 
la stână. Totuşi, după ce ne-am făcut un culcuş din cetină, 
pe jumătate adăpostit sub rădăcinile unui fag răsturnat, am 
mai stat mult de vorbă până ce am adormit. Mircea Vueric 
era foarte mândru de isprava lui de la stână, cu toate că l- 
am cam certat pentru iniţiativa pe care o luase. N-am făcut- 
o cu prea multă convingere, având în vedere că fusese un 
succes. Cum eram sătui şi bine dispuşi, am schimbat vorba 
şi am preferat să-l tachinăm pe Titi săracul, căruia zerul pe 
care îl băuse la stână îi provocase tulburări la stomac. 
Fusese obligat să se oprească de mai multe ori pe drum! 
Peste noapte ne-a plouat, aşa că dimineaţa eram iar uzi şi 
înfriguraţi. Am împărţit brânza pe care ne-o dăduse baciul 
şi am pornit repede la drum ca să ne încălzim. Cu toate că 
în ajun mâncasem pe săturate, ceea ce nu ni se mai 
întâmplase din ziua evadării, iar acum, în a cincea zi, pentru 
prima oară nu porneam la drum cu stomacul gol, ne 
simţeam totuşi obosiţi. Mergeam mai încet şi ne opream 
mai des. Şi terenul devenise mai accidentat. Intrasem într-o 
regiune muntoasă, cu culmi mai înalte şi văi mai 
prăpăstioase. Mai tot timpul pe drumul nostru spre răsărit, 
culmile erau transversale. Rareori am apucat să găsim câte 
o culme orientată est-vest, ca să mergem de-a lungul ei mai 
uşor şi cu mai mult spor. Către prânz, în timp ce ne căţăram 
pe una din aceste coaste abrupte, am simţit un junghi 
puternic în dreptul inimii care mi-a tăiat respiraţia. Puterile 
m-au părăsit şi m-am trântit jos, lipsit nu numai de vlagă, 
dar şi de dorinţa de a mai continua. Ceilalţi s-au oprit şi ei 
încercând să mă ajute şi să mă încurajeze. Când mi-am mai 
revenit puţin şi mi-am recăpătat respiraţia, le-am spus că 
nu mai am de gând să merg mai departe în acelaşi ritm 
forţat şi cu riscul să flămânzim din nou. Consideram că 
ajunsesem destul de departe de Cavnic şi că ne găseam în 
afara pericolului de a cădea în mâna unităţilor de 
securitate, mobilizate special pentru prinderea noastră. 
Propuneam deci să ne apropiem de locuinţele omeneşti mai 


răzlețe şi de stâni, pentru a ne putea aproviziona şi să 
folosim chiar drumurile pentru a progresa mai repede pe 
traseul nostru. 

Ion Cojocaru era cel mai refractar la ideea de a lua contact 
cu oamenii şi în special de a părăsi pădurea şi de a merge 
pe şosele. Văzând că nu-i pot convinge, după o discuţie 
destul de aprinsă, am propus soluţia despărțirii. Nici cu 
asta n-au fost de acord şi în final am ajuns la un compromis. 
Vom merge într-un ritm mai moderat, tot prin păduri, dar, 
cel puţin din două în două zile, ne vom preocupa de 
aprovizionarea noastră, fie la vreo stână, fie la vreo casă 
izolată. Înțelegerea între noi s-a restabilit şi cum şi mie îmi 
trecuse slăbiciunea, am pornit mai departe. Buna dispoziţie 
a revenit şi ea, dar din păcate, ni s-a făcut iar foame. 

Mi-amintesc că înaintând printr-o pădure mai rară, ne-am 
oprit o dată toţi ca la o comandă: la câţiva paşi în faţa 
noastră, pe un trunchi de fag căzut, o veveriţă rodea o 
alună. Toţi patru am avut acelaşi gând. Prin semne, ne-am 
dispus în semicerc şi, tiptil, cu beţele ridicate, ne-am 
apropiat de veveriţă. Părea să nu ne dea nici o atenţie şi 
continua cu mişcările ei iuți şi sacadate să învârtească în 
labe aluna, căutându-i locul cel mai potrivit unde să-i roadă 
coaja. Ne apropiasem cam la trei, patru paşi de ea şi ne 
pregăteam tocmai să-i dăm lovitura de graţie cu ciomegele, 
convinşi că nu mai are scăpare. Ne şi vedeam în jurul 
focului cu veverița pusă în frigare, când, deodată, a ţâşnit 
de pe trunghiul de fag, a trecut printre noi şi din câteva 
zvâcnituri a fost în vârful unui brad. 

Loviturile betelor noastre au căzut toate în urma ei, în 
afara băţului lui Mircea, care l-a nimerit pe Titi în frunte. 
Totul se petrecuse într-o fracțiune de secundă şi comicul 
scenei ne-a făcut să izbucnim în râs. Ne-am consolat repede 
de pierderea pradei, zicându-ne că patru inşi tot n-am fi 
avut ce alege dintr-un animal aşa de mic. 

Seara începuse să se lase când am nimerit într-o poiană. 
Era muncită şi plantată cu cartofi. Vremea era prea 


timpurie ca plantele să aibă rod. Totuşi, am smuls o tufă şi 
printre rădăcini am găsit câţiva tuberculi abia formaţi. Nu 
erau mai mari ca un sâmbure de cireaşă. Ne-am apucat să 
scurmăm în pământul umed. Mai mult pe pipăite, prin 
întunericul care se lăsase, am început să dezgropăm 
cartofii. Pe măsură ce dibuiam câte unul, îl ştergeam de 
haina salopetei ca să-l curăţăm de pământ, îl frecam puţin 
între degete ca să-i jupuim pieliţa fină care-l acoperea, şi-l 
mâneam. Am răvăşit câteva cuiburi, dar recolta era foarte 
slabă. Dacă găseam doi sau trei cartofi minusculi la o tufă. 
În unele nu găseam deloc. Oricum erau dulci şi chiar dacă 
ne scârţâia nisipul în măsele, tot ne-am mai amăgit foamea 
cu câte un pumn de cartofi de căciulă. 

Culcuşul pentru noapte ni l-am făcut la câteva sute de 
metri de locul furtului. Ca un făcut, iar ne-a plouat şi iar ne- 
am trezit dimineaţa muraţi şi dârdâind de frig. Când am 
urcat pe prima culme, soarele era sus. Pe veşnica noastră 
direcţie spre răsărit, se deschidea o vale largă, despădurită. 
In fundul văii se vedeau casele împrăştiate ale unui sat de 
munte şi clopotniţa unei biserici. 

Ca să ne continuăm drumul tot prin pădure, înconjurând 
întreg terenul descoperit, ar fi însemnat nu numai să facem 
un ocol imens, dar şi să ne abatem foarte mult de la direcţia 
noastră de mers. Ne-am sfătuit şi am decis să ieşim din 
pădure şi să mergem de-a lungul văii, cam până la 
jumătatea coastei. Satul rămânea astfel pe dreapta noastră, 
în fundul văii. Totuşi, urmând acest traseu, aveam să trecem 
la vreo câteva zeci de metri de două case mai stinghere. Am 
hotărât să ne asumăm riscul, dar evitând pe cât posibil să 
atragem atenţia prin ceva neobişnuit, în cazul că vom 
întâlni vreun om din sat. Pentru a nu părea suspecți, trebuia 
să ne ocupăm în primul rând de aspectul nostru, care cu 
siguranţă ar fi trezit bănuieli. Înainte de a ajunge la 
marginea pădurii, ne-am oprit la un pârâiaş şi pentru prima 
oară de când plecasem de la Cavnic, ne-am dezbrăcat până 
la brâu şi ne-am spălat Apa era ca gheaţa, Adevăratul chin, 


însă, abia începea. Trebuia să ne bărbierim. Operația s-a 
făcut cu singurul cuţit care se afla în, grupul nostru: cuiul 
bătut pe nicovală şi ascuţit la polizor, pe care ii foloseam în 
mină pentru ne întinde marmelada pe pâine. Cu chiu, cu 
vai, mai dând cu el pe obraz, mai frecându-l pe o piatră de 
pe marginea pârâului, mai mult jupuiţi decât bărbieriţi, am 
reuşit să căpătăm o înfăţişare mai omenească. După ce ne- 
am mai pus şi câte o cămaşă curată din traistă, şi cu haina 
salopetei sau cojocul aruncat pe un umăr, am ieşit din 
pădure şi am apucat-o pe drumeagul care şerpuia printre 
locurile ţăranilor, fluierând şi vorbind, păream nişte oameni 
cu totul obişnuiţi. De pe culmile pe care ne oprisem în 
cursul ultimelor zile, pentru a observa împrejurimile, 
văzusem de mai multe ori grupuri de muncitori, îmbrăcaţi 
ca şi noi în salopete, care se duceau să lucreze fie la o 
tăiere de pădure, fie la vreo mină din regiune. Trecând la 
20-30 de metri de casele care se găseau pe traseul nostru, 
aşa cum ne făcusem socoteala, nu era nici un motiv să 
trezim vreo suspiciune. Văzuţi mai de aproape, n-am fi 
rezistat examenului. În afară de Ţiti, care reuşise să aibă un 
fel de început de freză, ceilalţi eram tunşi cu maşinaf 
Bocancii mei cam scorojiţi de neîntrebuinţare crăpaseră pe 
la cusături de atâta umezeală iar salopetele de pe noi erau 
mult prea murdare, chiar şi pentru nişte muncitori de 
pădure. Poteca pe care o luasem mergea de-a lungul 
răzoarelor care delimitau mici suprafeţe de pământ, 
cultivate cu cartofi şi trifoi sau plantate cu pruni şi meri. O 
femeie care spărgea lemne în curtea primei case prin 
dreptul căreia am trecut, abia şi-a aruncat ochii spre grupul 
nostru şi şi-a văzut de treabă mai departe. 

Ne-am mai întâlnit cu patru copii de şcoală, care ne-au dat 
bună ziua şi şi-au continuat drumul râzând şi hârjonindu-se, 
fără să manifeste vreo curiozitate la trecerea noastră. După 
o jumătate de oră am ajuns la celalalt capăt al văii, fără să 
mai fi întâlnit pe altcineva. Ne-am îmbrăcat iarăşi cămăşile 
murdare şi pe cele curate le-am băgat în traistă. De aici 


începeau din nou pădurile. Încă de la primii paşi, mi-au 
căzut ochii pe un melc. Dintr-un reflex din copilărie, n-am 
rezistat tentaţiei de a-l ridica, Când m-am aplecat să pun 
mâna pe el, am mai zărit unul. M-am uitat mai atent şi am 
mai văzut şi alţii. leşiseră după ploaie: dar de ce numai în 
acea margine de pădure, nu ne-am putut explica. Din mers, 
fără să ne oprim din drum, am adunat fiecare câte 10-15 
bucăţi. 

Intrasem într-o pădure bătrână şi rară de fagi şi încă mai 
umblam răspândiţi, căutând cu ochii după melci, când ne-au 
atras atenţia nişte ciocănituri, care ne parveneau de la o 
distanţă destul de mare. Erau lovituri de topoare de la o 
exploatare forestieră. Veneau din stânga noastră şi, după 
aprecierea lui Cojocaru, cam de la un kilometru depărtare. 

Am înaintat mai cu grijă. Nu ne mai uitam pe jos după 
melci, încerr cam să sondăm cât mai adânc cu privirea 
pădurea înaintea noastră. Ecoul trezit în codru de loviturile 
de topor era înşelător. Zgomotul părea foarte apropiat. 
Uneori ne venea şi zvon de glasuri omeneşti. Eram cu ochii 
în patru. Deodată, printre trunchiurile albicioase ale fagilor, 
am zărit o pată mai întunecată. Am mai făcut câţiva paşi şi 
la vreo 50 de metri în faţă am desluşit un bordei. În jurul lui 
nu era nici o mişcare. De unde ne aflam îi vedeam uşa 
închisă şi pământul bătătorit în faţa intrării. 

După un timp de supraveghere, neobservând nici un semn 
de viaţă; ne-am decis să-l cercetăm. Titi şi cu mine am 
rămas la pândă, gata să intervenim la nevoie iar lon 
Cojocaru şi Mircea Vueric s-au îndreptat spre el. I-am 
urmărit cu privirea cum avansau, adăpostindu-se după 
copaci. Au mai stat un timp la pândă în imediata lui 
apropiere, apoi au ieşit de după ultimul copac, s-au dus la 
uşă, au deschis-o şi au intrat. Nu-i mâi vedeam. Până ce au 
apărut din nou, ni s-a părut o vecie. Din uşa bordeiului ne- 
au făcut semn să coborâm la vale. Am pornit-o urmărindu-le 
siluetele printre copaci şi abia când ne-am regăsit la 
marginea pârâului din fundul văii, am văzut că nu veneau 


cu mâna goală. Ion Cojocaru ducea în spinare o traistă iar 
Mircea avea în mână un ceaun. Bordeiul era probabil al 
muncitorilor pe care îi auzisem tăind la pădure şi adăpostea 
alimentele pe care le primiseră pentru o perioadă de timp. 
Mai bine zis, vreo patru saci de făină de porumb, nimic 
altceva. In timp ce Cojocaru ne povestea cum deşertase 
dintr-un sac mălaiul într-o traistă mai mică, cam de o 
baniţă, Mircea se îndeletnicea cu o treabă foarte curioasă. 
Îşi băga mâna în buzunar, apoi îşi ducea degetele la gură şi 
le lingea. Apoi din nou repeta gestul Când l-am întrebat ce 
face, a început să înjure. Găsise într-un colţ al bordeiului 
două ouă. Pe drum căzuse şi ouăle i se spărseseră în 
buzunar. lar acum recupera ce se mai putea din buzunar. 
Traista cu mălai şi ceaunul erau o adevărată comoară. 
Problema hranei noastre pentru o bună bucată de vreme 
părea rezolvată. Ne-am îndepărtat cât am putut mai repede 
de bordeiul prădat, înainte de a ne căuta un adăpost pentru 
noapte. 

Până aici, evitasem să facem focul, cu toate că de mai 
multe ori ne-ar fi prins tare bine. Pe drum, am discutat 
problema focului. Am stabilit că era mai puţin periculos să-l 
facem noaptea într-un fund de ogaş, unde lumina pe care ar 
reflecta-o ar fi greu de detectat de cineva în nişte locuri aşa 
de pustii, decât ziua, când fumul ar putea fi observat de la 
mare depărtare şi ar putea atrage atenţia unui pădurar sau 
brigadier silvic. Aşa am şi procedat. Către seară am coborât 
într-o vale prăpăstioasă şi sub un fag bătrân cu coroană 
stufoasă, am aprins focul. Am pierdut destul timp până ce 
vreascurile umede au început să ardă şi am pus în funcţie 
ceaunul. Cu apa de la un izvor din apropiere şi mălaiul din 
traista pe care o purtasem cu rândul toată ziua am făcut 
mămăliga la care visasem tot drumul. Ceaunul fiind destul 
de mic, cantitatea s-a dovedit insuficientă pentru patru inşi. 
Am mai pus şi al doilea ceaun pe foc şi între timp ne-am 
ocupat de melci. Pregătirea lor n-a prea avut mult de-a face 
cu canoanele culinare. Le-am spart casa cu o piatră, am 


smuls animalele din găoace şi, încă vii, le-am înfipt pe 
ţăpuşe. Învârtiţi deasupra jarului, melcii au început să 
secrete un fel de spumă, destul de puţin apetisantă, care, la 
dogoarea cărbunilor, după câteva minute, dispărea. Ceea ce 
rămânea, era departe de a mai semăna cu ce fusese un 
melc. O foarte mică bucată de carne, sfrijită, pe jumătate 
carbonizată pe dinafară iar înăuntru, de o consistenţă 
cauciucoasă şi fără nici un gust. E drept că nu aveam nici 
sare, ceea ce făcea ca şi mămăliga să fie fadă, dar gustul 
era ultima noastră grijă. Principalul era că ne hrăneam şi că 
după ce am stins focul, ne-am culcat sătui chiar pe vatra 
măturată de cărbuni şi peste care am aşezat cetină. 
Pământul încins ne-a mai ţinut de cald până am adormit, 
dar dimineaţa tot tremurând ne-am sculat. 

Am plecat la drum pe ploaie măruntă, care, cu scurte 
intermitențe, n-a mai încetat câteva zile. Cerul întunecat de 
nori groşi şi ceţurile care pluteau peste toată regiunea ne- 
au îngreunat orientarea. Intrasem într-un masiv muntos cu 
altitudini mari. Mai târziu aveam să aflăm că ne găseam în 
munţii Ţibleşului. Nici azi nu ştiu dacă muntele pe care l-am 
urcat în acea zi n-a fost chiar vârful Ţibleş. Îmi amintesc că 
rătăcind prin ceaţă, complet dezorientaţi, am nimerit pe o 
potecă ce urca. Mergând pe ea, am dat de un stâlp, pe care 
scria: 1400m. Continuându-ne drumul, am ajuns pe o 
creastă, de unde am păstrat amintirea unui fenomen 
natural, impresionant. Ne aflam pe un platou dezgolit, 
scăldat de razele unui soare orbitor. La câţiva paşi sub noi, 
o masă de nori compacţi astupa vederea spre vârfurile din 
jur. Tunetele se rostogoleau la picioarele noastre la poalele 
muntelui şi, din când în când, câte un fulger lumina norii 
întunecaţi. Era pentru pruna dată că vedeam descărcări 
electrice, privind de sus în jos. 

Am stat un timp pe acest platou, parcă deasupra lumii, în 
nedejdea că se va lumina sau se va face o spărtură în nori 
ca să ne putem orienta. Aşteptarea ne-a fost zadarnică, dar 
cel puţin ne-am mai încălzit la soare. Vizibilitatea era aşa de 


redusă, că nu ne încumetam să coborâm de teamă să nu 
nimerim în vreo prăpastie. In cele din urmă, cu mare 
atenţie şi foarte aproape unul de altul, am pornit la vale, 
intrând în perdeaua de nori de sub noi. Ne angajasem pe 
un povârniş foarte înclinat. Grohotişul de sub picioare ne 
făcea să alunecăm la fiecare pas şi cum nu se vedea mai 
departe de 2-3 metri, înaintam cu groaza că la fiecare 
alunecare am putea să ne trezim la marginea unei prăpăstii 
invizibile. Mircea Vueric, căruia îi venise rândul să ducă 
ceaunul, de frică să nu-l spargă în cădere, şi-l pusese în cap 
ca pe o cască de război, cu toarta trecută pe sub bărbie. Cu 
toată situaţia critică, tot mai aveam resurse de optimism şi 
bună dispoziţie, ca să râdem şi să facem glume pe socoteala 
aspectului lui ridicol, cu ceaunul în cap. Dar tocmai atunci, 
Mircea a alunecat, nu s-a putut redresa şi perdeaua de 
ceaţă de sub noi l-a înghiţit. Am încremenit. L-am strigat, 
dar n-am primit nici un răspuns. Când tocmai ne treceau 
prin minte cele mai sumbre presupuneri, s-a făcut auzit 
râsul lui Mircea. Cu vocea lui, care părea în schimbare ca la 
vârsta pubertăţii, ne-a întrebat dacă ne-a părut rău de el, 
văzând că nu ne răspunde şi crezându-l căzut în prăpastie. 
Răspunsul a fost un potop de înjurături pe trei voci. Mircea 
nu le-a băgat în seamă şi ne-a strigat să ne lăsăm să 
alunecăm până la el, că nu e nici un pericol. 

Ne-am dat drumul, mai mult pe spate decât în picioare şi 
împreună cu pietrişul de sub noi am alunecat vreo 10 metri 
prin ceaţă şi ne-am oprit, îngropaţi până deasupra 
genunchilor în zăpadă. După primul moment de surpriză, 
reacţia ne-a fost să-l bombardăm pe Mircea cu bulgări de 
zăpadă, ca pedeapsă pentru glumele lui proaste. Am 
străbătut cu multă caznă panta acoperită cu zăpadă. La 
fiecare pas ne înfundam până peste genunchi. Când am 
ajuns la liman, după ce că eram uzi leoarcă, am mai intrat şi 
în ploaie. 

Am mers mai departe prin pădure, la întâmplare, cu 
speranţa de a fi pe direcţia cea bună. Noroc că terenul 


devenise mai acceptabil şi ceața se risipise, aşa că cel puţin 
vedeam unde călcam. Iotuşi, vremea proastă nu ne 
permitea o orientare pe distanţă mai mare. Cred că în ziua 
aceea şi următoarea, am bătut pasul pe loc, învârtindu-ne în 
aceeaşi regiune, fără să ne dăm seama. Către seară, ne-am 
oprit unde s-a nimerit. Totul era ud în jurul nostru, 
pământul mustea de apă iar de sus, chiar dacă ploaia 
contenea un răstimp, picura din frunzişul copacilor, şi el 
încărcat de apă. Abia am reuşit să facem focul. Chibriturile 
ni se umeziseră şi cu greu am reuşit să găsim nişte putregai 
de lemn uscat, scormonind într-o scorbură de fag. 

Uzi şi înfriguraţi, ne-am strâns în jurul focului, care până 
să ne încălzească, mai întâi ne-a afumat, din cauza 
vreascurilor îmbibate cu apă. Când fumul s-a mai potolit şi 
flăcările au început să salte printre surcele, am pus ceaunul 
de mămăligă pe foc. Dar, nici mâncarea n-a fost fără 
necazuri. Traista cu porumb pe care o purtasem toată ziua 
cu rândul în spinare se udase şi ea. O pătrunsese ploaia, 
mălaiul se încinsese şi începuse să miroasă. De foame, am 
mâncat totuşi mămăliga, făcând iar două ceaune. În 
noaptea aceea, ne-a plouat mai tare ca niciodată şi frigul 
ne-a trezit de mai multe ori, obligându-ne să ne strângem 
mai tare unul într-altu. Dimineaţa am plecat la drum obosiţi 
şi abia către prânz când nea-m încins de mers şi a apărut şi 
soarele, ne-am mai înveselit. Aveam greutăţi la mers din 
cauza bocancilor, a căror talpă se desprinsese în mai multe 
locuri. Eram obligat să mă opresc din când în când, ca să-i 
leg peste bot şi talpă cu câte un lujer de curpen, care după 
un timp de mers se rupea şi trebuia să-l înlocuiesc. Drumul 
nostru era neschimbat: tot prin păduri, către răsărit şi cu 
necontenite urcuşuri şi coborâşuri. În ziua aceea am strâns 
din mers câţiva bureţi de fag, „păstrăvi” cum spunea Ion 
Cojocaru că li se zicea la el în Vrancea. Galbeni şi stropiţi cu 
pete mai închise la culoare, erau foarte cărnoşi. Aveam de 
gând să-i fierbem în ceaun împreună cu mămăliga. 


În afară de două-trei înseninări de scurtă durată, a plouat 
mai toată ziua. Ne-am oprit înainte de a se însera, într-un 
fund de vale, unde o muchie de stâncă, ca o streaşină, 
părea să ne ofere puţin adăpost. Am aprins focul cu aceeaşi 
greutate şi în ceaunul cu mălai, pe lângă bureţi, am pus şi 
urzici culese de pe marginea pârâiaşului din apropiere. 
Mălaiul începuse să mucegăiască şi mămăliga avea un gust 
iute. Eram flămânzi şi am mâncat-o, dar în silă. Am stins 
focul şi cu hainele încă ude pe noi, ne-am culcat. Nici în 
noaptea aceea nu ne-am odihnit ca lumea şi când s-a 
luminat, burniţa ca într-o zi de toamnă. Şi aşa a ţinut-o 
toată ziua. 

În seara următoare, când am pus ceaunul pe foc şi am 
dezlegat traista la gură, ne-a izbit un puternic miros de 
mucegai. Mălaiul se înnegrise şi era fierbinte. Mămăliga nu 
mai era de mâncat, mirosea şi te ustura pe gât. Am 
încercat, tăind-o felii s-o prăjim pe cărbuni, dar tot n-a fost 
chip s-o mâncăm. Am aruncat traista încă jumătate plină şi 
ne-am culcat flămânzi. Nu numai în noaptea aceea, dar şi în 
următoarea, după ce iar ne-a plouat o zi întreagă. 

Trecuseră cam 9-10 zile de la evadarea noastră când, într- 
o noapte senină şi cu lună, am ajuns la un râu. Voiam mai 
întâi să profităm de întunericul care se lăsase, ca să tăiem 
în curmeziş peste o vale deschisă şi abia apoi, când vom 
intra iar în pădure, să ne culcăm. Am căutat de-a lungul 
malului un loc unde apa să fie mai largă, ne-am descălţat, 
ne-am suflecat pantalonii şi am intrat în apa ea gheaţa. 
Prima senzaţie a fost de durere până la os, după aceea 
picioarele ne-au amorţit. Apa era însă mult mai adâncă 
decât ne aşteptasem. De la jumătatea ei, a trebuit să ne 
întoarcem înapoi, ca să ne scoatem pantalonii şi să facem a 
doua încercare de trecere. Am reuşit, dar la limită. La 
punctul cel mai adânc, apa ne-a ajuns până la brâu şi pe 
lângă că nu ne mai simţeam trupul de la talie în jos, 
curentul era foarte puternic şi pe fund numai bolovani. 
Ţinându-ne de mâini şi sprijinindu-ne unul pe altul ca să nu 


ne ia curentul, cu ultimele puteri am ajuns la celălalt mal, 
înainte de a ne pierde complet controlul mişcărilor, căci 
picioarele începuseră să ni se împleticească. 

Ne lovisem şi ne tăiasem în pietrele din fundul apei, fără 
să simţim. Cu picioarele amorţite, încă insensibilizate şi 
însângerate, am ieşit deasupra malului stâncos, într-un loc 
cu ierburi înalte. Cel puţin aşa ni se păruse la lumina lunii. 
Numai după ce am înaintat câţiva paşi prin ierburile înalte 
până la brâu şi când pielea şi-a recăpătat sensibilitatea, ne- 
am dat seama că ne înşelasem. Ierburile erau urzici! Vreo 
câteva ore ne-au obişnuit băşicile care ne acopereau toată 
partea de jos a corpului şi mai ales locurile unde pielea era 
mai fină. Ne-am îmbrăcat şi he-am continuat drumul, 
încălziţi de apa îngheţată şi poate şi de urzicile care ne 
biciuiseră circulaţia. Am trecut peste un fel de izlaz şi am 
traversat o cale ferată, prima pe care o întâlneam în calea 
noastră de când evadasem. Nici azi nu ştiu ce râu a fost cel 
prin care am trecut şi nici punctul de traversare a căii 
ferate nu l-am putut localiza. Tot ce am putut lămuri mai 
târziu este că ne aflam pe undeva la sud de Vişeu şi de 
Borşa. 

Ajunşi iar în pădure, ne-am făcut un culcuş, de data asta la 
loc mai uscat, fiindcă ploile încetaseră, şi am adormit, 
chinuiţi de foame şi de mâncărimile urzicilor. Ziua 
următoare a fost una din cele mai grele din tot drumul 
nostru de când plecasem de la Cavnic. Cred că înaintam 
numai datorită antrenamentului pe care ni-l căpătasem la 
mers, dar, fiind nemâncaţi de trei zile, progresul era foarte 
lent. În virtutea inerţiei, puneam un picior înaintea celuilalt, 
dar paşii ne deveniseră nesiguri şi ne împleticeam de parcă 
eram beţi. Mergând aşa, am dat peste un bordei părăsit, 
fără uşă. După ce am răscolit prin frunzele uscate, pe care 
vântul la troienise înăuntru, am descoperit în cenuşa din 
vatră o bucată de mălai cât pumnul, rece şi tare ca piatra. 
Abia am putut-o rupe în patru ca să ne revină fiecăruia câte 
o îmbucătură. La mijloc era verde, mucegăit. Mult n-am 


mers în ziua aceea. De peste culmea din faţa noastră, se 
auzeau lătrături de câini şi câte un cântat de cocoş. 
Bănuiam că trebuia să fie un sat. Ne-am hotărât să ne 
culcăm şi a doua zi să observăm de pe culme terenul. A fost 
o noapte mai caldă sau poate n-am simţit frigul din cauză că 
eram aşa de istoviţi şi am dormit buştean. La răsăritul 
soarelui eram pe culme. Sub noi, o vale strâmtă. Pe cele 
două versante vreo 10-12 case, presărate printre petece de 
locuri muncite şi pâlcuri de pădure. Am pus ochii pe casa 
cea mai singuratică, aşezată la capătul culmii pe care ne 
aflam. Am mers pe creastă până în dreptul ei, cu gândul să-i 
dăm târcoale şi să vedem dacă e cazul să ne încumetăm să 
cerem de mâncare. Casa era aşezată pe coastă la 30 de 
metri sub noi. Nu-i vedeam faţa şi în ogradă nu era nimeni. 
În schimb, erau câteva găini la care ne uitam cu jind, când, 
din spatele nostru, s-a auzit un lătrat de câine. Ne-am întors 
şi ne-am aruncat privirea pe celălalt versant al culmii. Nu 
departe de unde ne găseam, prin frunzişul fagilor, se vedea 
un acoperiş de şindrilă. De acolo veneau lătrăturile. 

Am coborât prin desiş vreo 100 de metri. Aici lăstărişul se 
termina cu un rând de fagi bătrâni, care mărgineau în 
semicerc luminişul în care stătea casa. 

Era destul de mare, din bârne, cu o prispă de lemn cu 
stâlpi crestaţi şi era aşezată sub acelaşi acoperiş de şiţă cu 
grajdul. Câinele, legat în lanţ, lătra întărâtat în direcţia 
noastră. Când o femeie a ieşit din grajd să vadă ce se 
întâmplă, noi ne şi hotărâsem. Am ieşit din pădure şi fără se 
ne grăbim, ne-am îndreptat spre ea. Femeia a strigat la 
câine să-l potolească şi ne-a ieşit înainte. Din grajd mai 
ieşise un copil de vreo 10 ani. Alţi locuitori nu păreau să mai 
fie. Ajunşi lângă ea, i-am dat bună ziua şi, cu tonul cel mai 
natural din lume, am întrebat-o dacă nu văzuse trecând doi 
oameni cu doi cai. l-am explicat că eram o echipă de 
topometri, care făceam măsurători în regiune şi că ne 
rătăcisem de oamenii care ne duceau caii, pe care se aflau 
aparatele şi bagajele. Minciuna ni s-a părut plauzibilă, 


fiindcă în ultimele zile dădusem prin pădure de borne 
topometrice, de curând ridicate. I-am spus, că tot pe cai se 
află şi corturile noastre, încercând s-o facem să înţeleagă că 
eram murdari şi nebărbieriţi, fiindcă trărisem mai multe 
zile pe munte, fără să coborâm la sat. Femeia ne-a răspuns 
foarte firesc că nu văzuse pe nimeni, dar ne-a poftit pe 
prispă, să şedem, să ne odihnim. l-am mulţumit, ne-am suit 
în tinda casei şi ne-am aşezat. Femeia ne-a spus că se duce 
să dea de mâncare la vite în grajd şi ne aduce îndată apă 
proaspătă să ne răcorim. Copilul a plecat după ea. Rămaşi 
singuri, am început să ne sfătuim pe şoptite, cum să punem 
chestiunea mâncării, fără să dăm de bănuit. Când femeia a 
ieşit din grajd, a apăruţi în poiana în care se afla gospodăria 
un nou personaj. Înalt, cu plete albe, îmbrăcat în port 
maramureşan, cu pasul întins şi elastic al muntenilor, 
ţăranul venea spre casă. 'Ținea în mână două căpestre. 

Femeia i-a ieşit înainte şi venind cu el spre tinda casei, 
unde ne aflam, i-a spus omului că suntem măsurători de 
păduri, că ne-am rătăcit, şi că am poposit la ea. Am dat 
mâna cu moşul care, cum am aflat din conversaţia care a 
urmat, avea peste 70 de ani şi era bunicul femeii. Cu tot 
părul alb, nu i-ai fi dat 60 de ani, aşa se ţinea de drept şi 
părea zdravăn. 

Moş Gheorghe, n-a arătat nici o curiozitate în privinţa 
noastră. Totuşi, i-am repetat şi lui povestea pe care i-o 
spusesem nepoatei lui. A părut s-o accepte fără să 
manifeste neîncredere şi fără să ne iscodească cu întrebări. 
Ne-a spus că el stă într-un cătun vecin şi că ducându-se pe 
munte să-şi ia caii, se oprise pe la nepoată-sa. Ne-a arătat 
muntele împădurit din faţa noastră, care în vârf era golaş. 
Acolo sus pe plai, păşteau liberi caii lui, pe care-i lua numai 
când avea nevoie de ei la muncă. Într-adevăr, pe poiana din 
vârful muntelui se vedeau mai mulţi cai, printre care erau şi 
ai lui. De la distanţa la care ne aflam, arătau cât nişte 
puncte mai întunecate pe verdele pajiştei. 


Moşul era vorbăreţ, ceea ce nouă ne convenea de minune, 
nefiind obligaţi să vorbim şi noi. S-a întrerupt totuşi din 
povestit, ca să-i spună femeii să facă o mămăligă şi să 
scoată nişte brânză şi, întorcându-se spre noi ne-a spus că-i 
vremea prânzului şi că la drum omul trebuie să plece sătul, 
aşa că ne pofteşte să gustăm ceva cu el. Am acceptat, dar 
stăpânindu-ne entuziasmul care ne cuprinsese la auzul 
propunerii. 

Moş Gheorghe şi-a reluat firul poveştilor. Ne-a vorbit de 
tinereţea lui, de primul război mondial, când fusese 
mobilizat în armata austriacă şi luptase la Verdun împotriva 
francezilor. Când se produsese contraofensiva trupelor 
franceze şi unitatea lui se retrăsese în dezordine, 
abandonându-şi tot materialul de război, şi el fugise 
părăsindu-şi mitraliera, dar nu înainte de a-i fi luat 
închizătorul şi făcând-o astfel inutilizabilă. Câteva zile 
rătăcise, flămând, prin locuri necunoscute în zona unde 
francezii spărseseră frontul, până ce şi-a regăsit unitatea 
sau, mai bine zis, ce mai rămăsese din ea. S-a prezentat la 
raport la comandant şi i-a predat închizătorul mitralierei. 
Moş Gheorghe era tare mândru că fusese mitralior şi nu 
simplu infanterist dar şi mai mândru era de faptul că, atunci 
când fusese citat pe unitate pentru că nu-şi lăsase arma în 
stare de funcţionare în mâinile inamicului, comandantul îl 
întrebase de unde era iar el îi răspunsese: „Sunt român!” 

Până să-şi termine moşul povestea, a venit şi femeia cu 
mămăliga. A răsturnat-o pe scândura albă a mesei şi cu o 
sfoară a tăiat-o orizontal pe la jumătate. I-a dat capacul la o 
parte, cu lingura i-a făcut la mijloc o adâncitură, pe care a 
umplut-o cu brânză de burduf şi i-a pus capacul la loc. Ne-a 
pus câte o lingură de lemn în faţă şi ne-a poftit şi mâncăm. 
De îmbiat n-aveam nevoie, flămânzi cum eram. Ne-am 
stăpânit să nu înfulecăm pe nerăsuflate, cum ne împingea 
foamea, şi ne-am străduit să mâncăm domol şi tacticos ca 
moşul. Duceam lingura la gură cu mişcări măsurate şi pe 
măsură ce înghiţeam mămăliga cu brânza care se topise de 


fierbinţeală, simţeam cum ne cuprinde o stare de moleşeală 
şi de bine, care mi se răspândea în tot corpul. 

Dar mămăliga s-a terminat înainte de a ne fi săturat şi moş 
Gheorghe, cu toate că povestea înainte, părând cu gândul 
dus la vremea tinereţii lui de, cătană” în armata 
împăratului, i-a spus nepoatei să mai facă o mămăligă. 

Am protestat, dar moşul a insistat, spunând că „Domnii” 
nu-s învăţaţi cu aerul tare de la munte, care face poftă de 
mâncare. A doua mămăligă, abia am prididit-o. Mâncasem 
peste puteri, de nu mai eram în stare nici să ne mişcăm. 
Moş Gheorghe şi-a dat cu părerea că şi ţigările trebuie să 
ne fi rămas în bagaje şi ne-a dat tabachera lui să ne răsucim 
câte o ţigară. 

Băgasem de seamă că tot timpul cât povestise, moşul îşi 
plimbase ochii lui vioi, când la unul, când la altul din noi, 
dar îşi oprea privirea mai ales asupra mea. La început am 
crezut că observase ceva neobişnuit la mine. Poate fiindcă 
eram tuns sau că mi-erau bocancii rupţi (cu toate că îmi 
ţineam picioarele sub bancă, cât mai ascunse). Dar în ochii 
lui nu era curiozitate. Se uita la mine cu simpatie, cu 
blândeţe. Mă privea cu drag şi nu înţelegeam de ce. 

O dată, în timp ce vorbea, a întins mâna peste masă, m-a 
mângâiat pe cap şi m-a întrebat câţi ani am. 27, i-am spus. 

— Să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Atât a zis şi a tăcut 
câteva clipe. Apoi şi-a reluat povestea de unde se oprise. 
Când ne-am fumat ţigările, ne-am sculat să plecăm. Moşul s- 
a sculat şi el, şi-a luat căpestrele pe mână şi ne-a spus că 
dacă mergem către sat, are acelaşi drum cu noi până la 
poalele muntelui. I-am mulţumit femeii pentru găzduire şi 
masă şi am plecat cu moş Gheorghe câtre marginea 
pădurii. Bătrânul mergea înainte cu pasul rar şi întins. Nu 
şi l-a schimbat nici când poteca a început să urce. Tăcea. 
Numai din când în când întorcea capul din mers şi, dacă-mi 
întâlnea privirea, îmi zâmbea cu blândeţe. După vreo 
jumătate de oră de mers, am ajuns la un loc unde poteca se 
bifurca. Una o ţinea drept înainte, cam de-a coasta într-un 


urcuş lin, cealaltă, la stânga, lua muntele mai în piept. Moş 
Gheorghe s-a oprit, s-a întors spre noi şi ne-a lămurit cam în 
felul următor: 

— Amândouă drumurile pe care le vedeţi duc în partea 
cealaltă a muntelui. Cel din stânga e mai scurt, dar trece pe 
lângă casa brigadierului silvic. Acum nu mai este ca înainte, 
om din sat. E venit din altă parte, e înarmat şi om de 
încredere de-al Securităţii. Drumul din dreapta e mai lung 
şi mai rău, dar dacă mergi pe el, nu te vede nimeni până de 
cealaltă parte a muntelui. Dumneavoastră, pe care vreţi să 
mergeţi? 

Explicaţia moşului şi mai ales întrebarea de la urmă ne-a 
luat prin surprindere. A fost un moment de tăcere cam 
prelungit. 

Cum moş Gheorghe iar se uita la mine, i-am răspuns scurt: 

— Pe cel pe care nu ne vede nimeni! 

— Atunci mai întâi stăm jos şi mai fumăm o ţigară, a zis el 
şi şi-a scos tabachera. 

Ne-am aşezat toţi pe covorul de muşchi gros şi moale din 
marginea potecii. După ce ne-am. Aprins ţigările, moşul m-a 
mângâiat iar pe cap şi mi-a spus: 

— Dumneata semeni cu un nepot al meu! Şi ne-a povestit 
de nepotul lui. 

Rămas orfan de mic, îl crescuse ca pe copilul lui. Ajunsese 
flăcău marer cuminte şi harnic şi moşul se mândrea cu el în 
sat. Cu vreo trei ani în urmă când flăcăul era cu vitele la 
munte, a venit la sălaşul lui un fugar - „un om necăjit” - 
cum spunea moşul. Flăcăul l-a găzduit şi l-a omenit şi 
străinul a plecat mai departe. După un timp a venit la casa 
moşului o maşină a securităţii şi l-a ridicat pe nepot. Cum 
de aflase Securitatea că flăcăul îl ajutase pe fugar, n-a putut 
afla moşul niciodată. Nici nepotul n-a putut să-i spună cine 
îl vânduse când s-a întors acasă după un an. Îl bătuseră şi-l 
schingiuiseră fără milă, ca să le spună unde se ascundea 
străinul şi cu cine mai avea legătură, dar tânărul nu ştia 
nimic. Îl găzduise pe fugar o noapte şi-i dăduse de mâncare, 


dar nu-l întrebase cum îl cheamă, nici de unde venea, nici 
unde se ducea. Dar securiştii nu-l credeau şi-l torturau zi şi 
noapte. După un an de zile de anchete şi chinuri, s-au 
lămurit că băiatul nu minţea şi, fiindcă se şi îmbolnăvise, i- 
au dat drumul. Din flăcăul voinic de altădată, se întorsese o 
umbră. Era numai piele şi oase, tuşea şi se plângea de o 
durere în piept. Mai tânjise şi zăcuse câteva luni şi se 
prăpădise, iar de atunci Moş Gheorghe rămăsese singur. 

Când şi-a terminat povestea, moşul avea ochii în lacrimi. 
După un timp de tăcere, a mai zis: „Dacă aşa avrutălde 
sus”. 

Apoi s-a întors spre noi şi, ca şi nepotul, fără să ne întrebe 
nici de nume, nici încotro vrem să apucăm sau ce aveam de 
gând, ne-a făcut următoarea propunere: să-l aşteptăm până 
se întoarce cu caii de pe munte şi să mergem cu el acasă. 
Casa lui era în afara satului, la marginea pădurii şi nu avea 
să ne vadă nimeni. Ne sfătuia să stăm la el câteva zile, să ne 
odihnim şi să ne hrănim ca lumea, ca să căpătăm puteri să 
ne putem vedea de drum mai departe. 

Eram aşa de emoţionaţi de vorbele moşului că nu i-am 
putut răspunde imediat. Mi-amintesc că lui Mircea Vueric îi 
dăduseră lacrimile. În cele din urmă i-am spus lui Moş 
Gheorghe că-i mulţumim pentru bunătatea şi ospitalitatea 
pe care ne-o oferea, dar că preferam să nu întârziem pe 
drum şi să plecăm mai departe. Moşul a mai insistat o dată, 
dar văzându-ne hotărâți, ne-a spus: „Dumneavoastră ştiţi 
cum e mai bine!” 

Totuşi, i-am cerut să ne mai ajute cu ceva înainte de 
plecare: să ne îndrume şi să ne spună, pe unde e mai bine s- 
o luăm. 

Moşul ne-a făcut pe jos cu băţul un plan al regiunii. Ne-a 
arătat pe unde sânt sate sau exploatări pe care să le ocolim. 
Ne-a mai spus să nu ne lăsăm către miazănoapte către 
Borşa. Se zvonise prin sat că în munţii Borşei se aflau multe 
trupe de securitate în căutare de partizani şi că avuseseră 
loc chiar lupte. Am aflat de la el o mulţime de nume de 


munţi şi de sate, pe care atunci le-am memorat dar pe care 
acum le-am uitat. Am mai aflat că, pe direcţia noastră spre 
răsărit, până în munţii Rodnei, mai erau două sau trei zile 
de mers. Înainte de a ne despărţi, am mai fumat câte o 
ţigară şi moşul ne-a dat tot tutunul pe care-l avea în chimir 
şi cutia lui de chibrituri. Ne-am ridicat de jos şi Moş 
Gheorghe ne-a strâns pe rând în braţe şi ne-a urat noroc. 
Când am mai întors o dată capul, înainte de a coti poteca, l- 
am văzut pe Moş Gheorghe cum se închina. 

Două zile după despărţirea noastră de Moş Gheorghe ne 
găseam iarăşi în situaţia dinainte de a-l fi întâlnit. Din nou 
obosiţi de atâta mers, urcând şi coborând mereu şi mai ales 
flămânzi. Soarele era către prânz, când am ieşit dintr-un 
lăstăriş des şi am pătruns într-o pădure mai bătrână. Ne 
răspândisem şi avansam în linie, la distanţă unul de altul cât 
să nu ne pierdem din ochi, cu gândul că acoperind astfel 
mai mult teren, aveam mai mari şanse să găsim ceva de 
mâncare. Eram cu ochii în toate părţile. Pe jos, după melci, 
ciuperci sau urzici; pe sus, după bureţi de fag sau orice 
altceva ar fi fost comestibil. Dar, ca un făcut, nu ne ieşea 
nimic în cale! De la un timp, intrasem pe o viroagă şi timp 
de câteva minute i-am pierdut din ochi pe ceilalţi. Abia când 
am ajuns în fundul văii, mi-am dat seama că pierdusem 
contactul cu ei. M-am oprit să ascult, dar liniştea era 
absolută. Crezând că mersesem mai încet decât ei şi 
rămăsesem în urmă, am început să urc celălalt versant, 
grăbind pasul. Mă opream din când în când să mai ascult şi 
să privesc printre copaci, dar nu se auzea nici un zgomot şi 
nu se vedea nici o mişcare. Am grăbit pasul spre culmea 
despădurită, făcându-mi socoteala că ajunşi înaintea mea 
sus mă aşteaptă la marginea poienii. 

Ajuns pe culme, gâfâind de efortul depus, am constatat că 
mă înşelasem. Nu era nimeni! Am luat-o de-a lungul lizierei 
pădurii, oprindu-mă să ascult sau să privesc printre copaci 
la vale, în direcţia din care urcasem, dar... Nimic. Parcă-i 
înghiţise pământul. După mai bine de o jumătate de oră, în 


care timp m-am dus şi m-am întors de mai multe ori în susul 
şi în josul culmii, ba chiar am îndrăznit să şi fluier 
câteodată, am ajuns la convingerea că mă pierdusem 
definitiv de ceilalţi. Orice încercare de a-i mai căuta ar fi 
fost pierdere de vreme şi irosire inutilă de puteri. Cam 
descumpănit de noua situaţie în care mă găseam, am trecut 
pe cealaltă parte a, poienii şi m-am aşezat pe iarbă la 
marginea pădurii, în locul unde ieşea în culme un drum de 
car. Şerpuia prin pădurea rară până în fundul văii, unde 
printre pietre şi stânci curgea un torent de munte. Încet, 
încet mă obişnuisem cu ideea că eram singur. Cum nu mai 
aveam nici ceaun, nici chibrituri, era evident că trebuia în 
cel mai scurt timp posibil, să mă apropii de o aşezare 
omenească, pentru a-mi procura de mâncare. Mă gândeam 
deci să merg pe drumul care cobora la vale şi care cu 
siguranţă că ducea la un sat, la o gospodărie ţărănească 
mai izolată. Cât privea planul meu pe mai departe, aveam 
intenţia să părăsesc pădurile şi munţii, să ies la vreo şosea 
sau cale ferată şi schimbându-mi direcţia de mers de până 
acum, să mă îndrept spre sud, având ca ţintă finală 
Bucureştiul. Mă pregăteam tocmai s-o pornesc la drum 
când, pe lângă clocotul torentului din fundul văii, mi s-a 
părut că mai aud un zgomot venind din aceeaşi direcţie. 
Zgomotul devenea tot mai pronunţat şi, după un timp de 
aşteptare, am zărit printre copaci, în fundul văii, o căruţă 
cu cai. Un om, pe jos, ţinând caii de dârlogi, mâna căruţa pe 
firul văii în sus. Când a ajuns în dreptul drumului care urca 
prin pădure până în culme şi la capătul căruia mă aflam eu, 
a oprit căruţa, să se odihnească caii. In linie dreaptă, era la 
vreo 400 de metri de mine. Văzându-l singur, m-am hotărât 
să-l aştept şi să-mi încerc norocul. N-a trecut mult şi căruţa 
a pornit la deal. Cu toate că drumul urca şerpuind, panta 
era iute şi caii se opinteau din greu la fiecare pripor iar 
omul îi îndemna şi cu vorba şi cu biciul. Pe la jumătatea 
coastei au mai făcut un popas. Când au pornit din nou, am 
ieşit de după pomul de unde îi observasem şi m-am aşezat 


pe iarbă în poiană, la câţiva metri deasupra locului unde 
căruţa avea să iasă din pădure. Mi-am scos cojocelul şi l-am 
potrivit pe iarbă lângă mine, ţinând mâna sub el. Voiam să 
dau impresia că ascund o armă, pentru eventualitatea că 
omul ar fi avut gânduri rele. 

Când a ajuns la marginea pădurii, omul a oprit căruţa, i-a 
pus o piatră la roată ca să nu pornească la vale şi a dat să 
se aşeze, ca să-şi tragă sufletul după urcuş. Abia atunci m-a 
văzut aşezat la numai câţiva paşi deasupra lui. Calm, şi fără 
să se arate surprins de prezenţa mea, mi-a dat bună ziua. I- 
am răspuns la fel. Foarte liniştit şi-a pus biciuşca în căruţă, 
s-a întors din nou, a făcut câţiva paşi şi s-a aşezat şi el pe 
iarbă, cam la un metru de mine. Întinzând mâna ne-am fi 
putut atinge. Omul părea paşnic. Totuşi, am continuat să ţin 
mâna sub cojoc şi să-l observ. Era îmbrăcat în port 
maramureşan, cu pantaloni albi, largi, în opinci şi cu 
pieptar de oaie peste cămaşă. Fără să se uite la mine, şi-a 
pus pălăria pe iarbă lângă el, a scos din chimir o tabacheră 
şi mi-a întins-o, întrebându-mă dacă fumez. l-am mulţumit şi 
l-am rugat să-mi răsucească el o ţigară că eu nu ştiu. Voiam 
să-l fac să creadă că mint, ca să nu fiu nevoit să scot mâna 
de sub cojoc. Adevărul era, că nu ştiam să răsucesc ca 
lumea o ţigară. Țăranul a învârtit ţigara şi mi-a întins-o 
împreună cu o cutie de chibrituri. Şi-a făcut şi el una şi a 
început să fumeze. 

M-am decis să rup tăcerea şi l-am întrebat încotro se duce 
cu căruţa. Mi-a spus că se duce pe munte, la stână, să-şi 
ridice partea de brânză ce i se cuvine de la oile lui. Am mai 
aflat de la el că satul era la câţiva kilometri mai la vale şi că 
până la stână mai avea vreo două ore de mers cu căruţa. 
După ce am stat un timp de vorbă, eu mai mult întrebând şi 
el răspunzându-mi, mi-am luat inima în dinţi şi fără alte 
ocolişuri, i-am spus: „Să ştii că eu sunt fugar şi ar fi bine să 
nu spui la stână că m-ai întâlnit!” Eram pregătit la orice 
reacţie din partea ţăranului, numai la cea pe care a avut-o 
nu mă aşteptam. Mai bine zis, n-a avut niciuna, nici măcar 


nu s-a arătat surprins. Surprins am fost tot eu, când, după 
ce a mai tras o dată din ţigară, mi-a răspuns: 

— Numai muierile vorbesc prea mult şi ce nu trebuie. 

Văzând cu cine aveam de-a face, am trecut imediat la ceea 
ce mă durea şi l-am întrebat dacă nu are să-mi dea ceva de 
mâncare. Mi-a spus, cu părere de rău, că nu are nimic de 
mâncare la el, dar mi-a propus să-l aştept până se va 
întoarce cu brânza de la stână. Am şi făcut planul împreună 
cum să procedăm. Fiindcă de la stână se va întoarce cu încă 
doi inşi cu care era vorbit să le transporte şi lor brânza, va 
lăsa să cadă din căruţă o traistă cu merinde. Va da drumul 
la traistă când va ajunge cu căruţa în fundul văii, înainte de 
a trece apa, fără ca tovarăşii lui să bage de seamă, iar eu 
voi sta ascuns în pădure şi voi supraveghea locul respectiv, 
fără să mă arăt. Cam peste 4-5 ore va fi înapoi, adică în 
cursul după amiezii. Eram mai mult decât fericit de felul 
cum începea aventura mea de unul singur. Am mai stat o 
bună bucată de vreme de vorbă cu ţăranul. Intre altele, mi- 
a spus că un băiat din sat de la el se întorsese cu câteva zile 
în urmă de la Baia Mare şi-i povestise că lumea vorbea de 
fuga unor deţinuţi politici, care evadaseră de la Valea 
Nistrului. Se spunea că omorâseră un securist. Pe un ton 
foarte normal, omul m-a întrebat dacă eram unul dintre ei. 
I-am spus că nu şi nu m-am putut împiedica să mă gândesc 
la felul cum reuşesc zvonurile să denatureze realitatea. 
Mult mai târziu, aveam să-mi reamintesc vorbele ţăranului 
şi să-mi dau seama că nu era chiar aşa. După ce s-a mai 
plâns un timp de sărăcia care se abătuse asupra oamenilor 
de când veniseră comuniştii, ţăranul s-a sculat să plece. 

Mi-a dat mâna şi mi-a urat noroc, s-a îndreptat spre 
căruţă, dar apoi s-a răzgândit. S-a întors iar la mine, s-a 
scotocit în chimir, a scos un pachet neînceput de tutun şi 
cutia cu chibrituri şi mi le-a dat. A dat să plece şi iar s-a 
întors: 

— Ai cuţit la dumneata? 

I-am spus că nu. 


A băgat mâna în buzunarul pieptarului, a scos un briceag 
şi mi l-a întins. S-a suit apoi în căruţă şi a dat bice cailor. 

Am rămas cu briceagul în mână, petrecându-l cu privirea 
până ce căruţa a dispărut după un cot de pădure. 

Nu mi s-a întâmplat de multe ori să fiu aşa de mişcat. 
Poate tocmai din cauza gestului firesc şi fără vorbe de 
prisos, aşa cum numai ţăranul ştie să te ajute. 

Am coborât până în fundul văii, am trecut râul pe pietre şi 
mi-am căutat pe versantul opus un loc de pândă. Panta era 
abruptă şi pe sub fagii bătrâni creşteau puieţi de brad, într- 
un desiş greu de străbătut. Mi-am găsit un culcuş bine 
camuflat de cetina puieţilor de brad, de unde aveam vedere 
directă, la vrea 200 de metri, asupra drumului care cobora 
în pietrişul din vale. Vremea era caldă, aşa că răcoarea din 
umbra brădetului îmi prindea bine. 


Foamea şi oboseala mă ajunseseră şi cum aveam de 
aşteptat câteva ore până la întoarcerea căruţei, m-am 
culcat şi curând am aţipit. Cred că nu trecuse o oră de când 
adormisem şi m-am trezit. Chiar în somn, simţurile mele de 
om hăituit se dovedeau treze. Instinctiv mi-am aruncat ochii 
pe drumul din vale, crezând că ceea ce mă trezise era 
zgomotul căruţei pe care o aşteptam. Dar, în afară de apa 
pârâului care licărea în soare, nu se mişca nimic. In clipa 
următoare am auzit pe coastă, sub mine, foşnet de tufe. M- 
am aplecat şi m-am uitat în jos, pe povârniş, pe unde 
urcasem cu o oră mai devreme. Nu mi-a venit să cred! 
Ţinându-se de tufe ca să se ajute la urcuş şi gâfâind, Titi 
Coşereanu, Mircea Vueric şi Ion Cojocaru trudeau din greu 
la deal. Veneau direct spre mine, răspândiţi în linie, fiecare 
croindu-şi drum prin brădetul stufos. Mircea Vueric urma 
să treacă la câţiva paşi de mine, fără să mă vadă. L-am 
strigat. A urmat un moment de panică, dar când m-au 
recunoscut, s-au repezit la mine şi efuziunile regăsirii nu 
mai conteneau. Mi-au povestit apoi, cum şi ei mă căutaseră 
când îmi observaseră lipsa. In timp ce eu îi căutasem 
înainte, ei făcuseră cale întoarsă şi cutreieraseră pădurea 
în lung şi în lat, până când, pierzând nădejdea să mai dea 
de mine, renunţaseră sitei şi porniseră mai departe. 

Întâmplarea, ca după atâtea ore să nimerească exact în 
locul unde mă aflam eu era într-adevăr extraordinară. Titi 
era convins că nu era un accident şi nu-i găsea decât o 
explicaţie supranaturală. La rândul meu, i-am pus şi eu la 
curent cu întâlnirea mea cu maramureşanul. După ce le-am 
arătat briceagul şi am fumat câte o ţigară din tutunul pe 
care îl primisem, le-am spus să se aşeze şi să-l aşteptăm, 
căci la întoarcerea de la stână, ne va lăsa o traistă cu 
merinde. Dar, camarazii mei nici n-au vrut să audă de aşa 
ceva. Mi-au povestit cum, după ce mă pierdusem de ei, 
fuseseră simţiţi de câinii de la o stână şi că ciobanii, 
alarmaţi de lătrături, îi urmăriseră un timp prin pădure. Din 
cauza acestei păţanii, voiau să ne îndepărtăm cât mai 


repede. Ne-am ciorovâăit un timp, eu nefiind de aceeaşi 
părere, dar până la urmă am cedat. M-au convins că ceea 
ce avea să-mi lase ţăranul în traistă, tot nu ne-ar fi ajuns la 
toţi patru decât pentru o masă. Ca argument în plus, mi-au 
arătat o traistă cu bureţi pe care îi culeseseră pe drum. Am 
căzut deci la învoială şi am plecat mai departe. Către 
asfinţitul soarelui, aşa cum ne luasem obiceiul de când 
aveam ceaunul, am făcut focul şi am pus bureţii la fiert. Am 
mai cules şi nişte urzici, care, cu toate că erau bătrâne şi cu 
seminţe, au mai înmulţit fiertura noastră, nu prea gustoasă. 
Prea mulţumiţi de masă nu ne-am culcat în noaptea aceea, 
iar dimineaţa ne-am trezit tot flămânzi. 

Următoarele trei sau patru zile, le-am trăit cam la aceleaşi 
condiţii. N-a intervenit nimic care să ne tulbure rutina 
zilnică, nici un eveniment deosebit nu ne-a schimbat nici în 
bine, nici în rău situaţia. Am mers numai prin păduri, când 
de fag, când de brad, uneori prin desişuri de lăstari, alteori 
prin codri bătrâni şi umbroşi, într-o veşnică succesiune de 
urcuşuri abrupte şi coborâşuri repezi, fără să mai întâlnim 
ţipenie de om. Când mai întâlneam câte o culme pe direcţia 
noastră şi o apucam în lungul ei, mersul pe iarba plaiului, la 
lumina soarelui, ni se părea o fericire, pe lângă văgăunile 
prăpăstioase şi întunecate prin care trecusem. Dar, 
fericirile astea erau rare. Cu toate că eram mereu flămânzi, 
începusem să ne obişnuim cu acea senzaţie de gol 
permanent în stomac şi mergeam înainte. E drept că 
opririle erau tot mai dese şi tot mai greu ne venea să ne 
sculăm de jos, ca să plecăm mai departe. Fiertura de zeamă 
de urzici şi bureţi, pe care ne-o făceam în fiecare noapte, şi 
care ne potolea foamea pentru moment, era departe de a 
ne hrăni suficient pentru a compensa pierderile pe care le 
sufeream prin efortul fizic pe care îl depuneam zilnic. 
Forţele noastre erau într-un declin lent, dar care, 
inexorabil, se accentua cu fiecare zi care trecea. Cu 
rezistenţa şi vigoarea tinereţii mai făceam încă faţă 
degradării. Moralul bun îşi mai aducea şi el contribuţia. Din 


fericire, frigul, un element care ne defavorizase în prima 
parte a evadării, dispăruse. Eram la jumătatea lunii iunie, 
vremea se încălzise şi nici nu mai ploua prea des. In schimb, 
toţi începuserăm să avem probleme cu încălţămintea. Cazul 
meu era cel mai disperat, fiind în permanenţă obligat să mă 
opresc ca să-mi improvizez tot felul de legături peste tălpile 
bocancilor, care se desprinseseră aproape de jur împrejur. 
La aspectul mizerabil al îmbrăcăminţii şi încălțămintei se 
mai adăugau şi feţele noastre supte şi bărboase. 

Cam într-a 13-a sau a 14-a zi de la evadarea noastră, am 
fost surprinşi de o ceaţă cum nu mi se mai întâmplase să 
văd. Soarele răsărise de mult, dar razele lui nu pătrundeau 
prin pătura de ceaţă care se aşternuse. Era aşa de densă şi 
opacă, de parcă s-ar fi lăsat o cortină albă. La un metru în 
faţa noastră nu se mai vedea nimic. Am continuat totuşi să 
înaintăm prin pădurea rară în care ne găseam, terenul fiind 
prea puţin accidentat. Mergeam unul lângă altul, ca să nu 
pierdem contactul. 

Am nimerit din întâmplare peste un drum; drum de 
pământ cu urme de roţi, dar care nu părea prea umblat. Am 
pornit-o pe el, că ne venea mai uşor la mers. De la o vreme, 
pomii se răriseră şi ne-am dat seama că ieşisem la loc 
deschis. Pereţii ca de vată prin care ne făceam drum, nu ne 
îngăduiau să vedem decât la un pas sau doi înainte, 
şanţurile lăsate pe iarbă de roţile de car. Când ne opream 
să mai ascultăm, aveam senzaţia de a fi surzi, aşa de grea 
era liniştea din jur. Ceaţa învăluia şi înăbuşea totul. Nu se 
auzea nici un foşnet, nici un ciripit de pasăre, nici măcar un 
târâit de greier, care ne petrecuse mai tot drumul cu un 
zgomot de fond. Deodată, ne-am oprit toţi patru ca la o 
comandă. Simţisem o adiere de vânt. Curentul de aer, 
stârnit din senin, ca un prim semn de mişcare, în această 
mare de linişte şi tăcere, ne surprinsese şi ne făcuse să 
stăm locului. Se ridicase brusc o briză, care începea să 
mâne în faţa noastră pale de ceaţă. Văzând cu ochii, pâclele 
se destrămau, deschizând pentru o clipă câte un tunel în 


peretele compact de ceaţă, ca imediat după aceea să-l 
astupe din nou. Văluri, văluri de neguri se mişcau în jurul 
nostru, când despărţindu-se, când adunându-se, iar jocul 
vălurilor albe, mai întâi domol, a început să se iuţească. Se 
învolburau tot mai repede şi păreau să se lumineze. Erau 
razele soarelui, care se infiltrau prin spărturile din ceața 
ce-şi pierdea densitatea, gonită şi împrăştiată de boarea de 
vânt. Insuliţa de pământ de numai câteva palme, pe care 
stăteam, începuse să crească tot mai repede în jurul nostru, 
pe măsură ce pereţii de ceaţă se retrăgeau şi în câteva clipe 
ne-am trezit în plin soare. Dar totodată am încremenit! 

Eram într-o vale deschisă, pe ale cărei versante domoale 
era aşezat un sat, iar noi ne aflam pe un fel de drum de 
tarla, cam în mijlocul văii şi nu departe de centrul satului. 
Se vedea turla bisericii la vreo 300 de metri şi câteva case 
mai arătoase. În jurul nostru se întindeau, peste tot, 
locurile, grădinile şi gospodăriile oamenilor. La 20 de metri 
în stânga noastră, era cea mai apropiată casă, iar pe o 
potecă, de la altă casă, veneau spre drumul pe care ne 
aflam trei oameni. Am intrat în panică şi, fără să ne mai 
gândim, fiecare a reacţionat cum l-a tăiat capul. De ceilalţi 
nu-mi amintesc să-i fi văzut încotro au luat-o. Ştiu numai că 
eu am ieşit din drum la dreapta şi, la adăpostul unui pâlc de 
pomi care mă ascundeau vederii celor trei ţărani, am 
alergat vreo 50 de metri printr-o fâneaţă şi m-am trântit 
într-o viroagă, lângă un răzor de mărăcini. Oamenii nu mă 
văzuseră şi-şi vedeau de drum. In atmosfera limpezită i-am 
auzit încă multă vreme, chiar după ce se depărtaseră. Când 
am ridicat capul printre mărăcini, nu se mai vedeau. 

În schimb, peste tot în jurul meu, pe vale, era mişcare şi se 
auzea glas de oameni, de păsări sau de vite. Oamenii îşi 
vedeau de treburi prin gospodării, prin grajduri şi prin 
grădini şi, în şanţul în care stăteam pitit, îmi parveneau tot 
felul de zvonuri. Mă simţeam înconjurat şi prins ca într-o 
capcană. Când m-am mai obişnuit cu zgomotele din jur şi m- 
am asigurat că în şanţul meu eram bine camuflat şi nu 


putea să dea nimeni peste mine, am ridicat capul printre 
mărăcini, în speranţa să-mi descopăr camarazii. Dar, oricât 
am scrutat fiecare tufă, fiecare boschet, fiecare pâlc de 
copaci în parte, în nădejdea de a surprinde vreo mişcare, n- 
am descoperit nimic. Rămăsesem iar singur şi mă gândeam 
că cel mai bun lucru pe care-l puteam face e să stau pe loc 
până se va lăsa noaptea şi, abia atunci, la adăpostul 
întunericului, să ies din ascunzătoare. 

Studiind terenul, mi-am ales calea cea mai scurtă până la 
cel mai apropiat punct de acces în pădure, ocolind două 
case ce-mi stăteau în drum. Mi-am fixat bine în minte 
punctele de reper şi m-am lăsat în fundul şanţului, înarmat 
cu răbdare şi cu dorinţa de a nu fi descoperit de vreun 
câine hoinar. Ca să-mi treacă timpul şi să mai uit de foame, 
am hotărât să mă culc. Vremea era plăcută şi soarele bătea 
în fundul şanţului şi mă încălzea. Dădeam tocmai să aţipesc 
când, nu departe de mine, am auzit o foşnitură. Am rămas 
atent. Zgomotul s-a repetat. Venea tot din răzorul de 
mărăcini în care mă aflam eu, dar de la vreo 10 metri mai la 
vale. Am ridicat puţin capul şi, supraveghind locul cu 
pricina, am văzut mărăcinii mişcându-se. M-am gândit la 
vreun animal. Poate un câine, sau un iepure. Făceam tot 
felul de supoziţii, cu ochii pe tufele care se zbătuseră, când, 
peste vârful lor, a apărut o mogâldeaţă neagră. Nu-mi 
dădeam seama ce putea să fie. Încet, încet, însă, centimetru 
cu centimetru, negreaţă a început să se ridice, înainte de a-i 
apărea fruntea şi ochii, am recunoscut basca lui Titi. 

L-am strigat pe şoptite! In momentul următor, era şi el 
lângă mine în şanţ. Nici Titi nu ştia nimic despre ceilalţi doi. 
Şi el, ca şi mine, fugise din drum şi nimerise în răzorul de 
mărăcini, unde se ascunsese şi de unde nu mai văzuse 
nimic. Ne-am sfătuit un timp şi în cele din urmă ne-am 
decis: vom ieşi din nou în drum şi, în pas normal, fără să ne 
ferim, vom apuca pe o potecă care se pierdea spre 
marginea de sus a văii, în direcţia pădurii. Aşa am şi făcut. 
Primii 200 de metri ne-au dat ceva emoţii, fiindcă trebuia să 


trecem pe lângă trei sau patru case. In dreptul uneia din 
ele, am trecut chiar prin faţa porţii. O singură femeie ne-a 
remarcat prezenţa. Ne-a petrecut multă vreme cu privirea, 
uitându-se peste gardul ogrăzii. Noi ne-am văzut liniştiţi de 
drum şi fără nici un alt incident, am ajuns la liziera pădurii, 
unde am răsuflat uşuraţi. Dar nu pentru multă vreme, căci 
am pornit-o iar, ca să ne depărtăm cât mai tare de sat. Ne 
gândeam la femeia care ne privise cu atâta insistenţă şi 
căreia cu siguranţă îi părusem suspecți. Prea trecusem 
aproape de casa ei ca să nu fi remarcat halul în care eram. 
Era încă devreme, aşa că până la jumătatea zilei am mai 
bătut o bună bucată de drum, trecând peste câteva spinări 
de dealuri mai domoale, care nu ne-au solicitat un efort 
orea mare. 

Ne-am oprit la marginea unui pârâiaş, într-o vale strâmtă, 
să ne facem planul pe mai departe. Primul punct de 
discuţie: mâncarea. Ceaunul rămăsese la ceilalţi doi, în 
schimb briceagul şi chibriturile erau la mine. Trebuia deci 
neapărat să intrăm în contact cu oamenii de la vreo casă 
sau stână, ca să cerem de mâncare. Titi, care tot drumul îşi 
pusese nădejdea în Ion Cojocaru, cu care conta să ajungă 
până în Vrancea, era acum complet dezorientat. În câteva 
cuvinte i-am spus care erau intenţiile mele. Ţinta mea era 
Bucureştiul. În principiu eram hotărât să intru în contact cu 
ţăranii, pentru a mă aproviziona, dar procedând cu 
prudenţă. Aveam de gând să-mi continui drumul pe şosele 
sau de-a lungul căilor ferate spre o mai bună orientare şi 
parcurgerea unor distanţe mai mari, într-un timp mai scurt. 
O dată ajunşi în Bucureşti, unde puteam conta pe sprijinul 
unor prieteni, voiam să-mi procur îmbrăcăminte şi bani, 
pentru a mă putea deplasa cu trenul. Voiam să ajung în 
Oltenia, unde aveam legături, ca să încerc să trec Dunărea 
în Iugoslavia şi de acolo mai departe în Vest. 

Încheind expunerea punctului meu de vedere, i-am spus 
lui Titi că sunt ferm hotărât să procedez în acest fel de aci 
înainte şi că dacă şi el e de acord să meargă pe aceeaşi 


cale, vom împărţi frăţeşte totul. Dacă nu, va trebui să ne 
vedem fiecare de drumul nostru. Lipsit de prezenţa lui 
Cojocaru, care îi dăduse siguranţa supravieţuirii prin 
păduri şi certitudinea unui ţel final în munţii Vrancei, Titi s- 
a declarat de acord să meargă cu mine. Îl simţeam rănit în 
orgoliul lui şi totodată resemnat. A ţinut să remarce, însă, 
că ar reprezenta un balast pentru mine, neputându-mi fi de 
nici un folos în Bucureşti, unde nu avea nici prieteni nici 
cunoştinţe. I-am spus că, aşa cum speram să mă descurc de 
unul singur, ne vom descurca şi în doi, dacă vom avea puţin 
noroc şi soarta ne va ajuta. Cu asta am încheiat subiectul 
despre viitorul nostru mai îndepărtat şi foarte nebulos şi 
problematic. Ceea ce era mai precis şi stringent era să 
facem rost de mâncare. Prea ne simţeam slăbiţi ca să mai 
suportăm o amânare. Am decis deci să plecăm spre sud, pe 
firul pârâului, unde drumul era mai uşor, până vom da de 
prima aşezare omenească. Atunci vom stabili cum să 
procedăm, în funcţie de cum se va prezenta situaţia. Valea 
mergea lărgindu-se şi după mai multe cotituri, am văzut în 
depărtare, pe versantul drept, câteva case. 

Versantul stâng era împădurit iar mult mai departe se 
exploata un parchet de pădure, loviturile de topoare făcând 
să răsune valea până la noi. Drumul de-a lungul pârâului se 
îmbunătăţea pe măsură ce ne apropiam de sat. Ne-am oprit 
să observăm locul. După primele două case, era un spaţiu 
larg ocupat de câteva livezi cu pomi. Abia după vreo 200 de 
metri, începeau din nou să se înşire casele satului. Prima 
casă era în construcţie şi nu ni s-a părut încă locuită, lucru 
care ne convenea de minune. Cea de-a doua, mai mică şi 
sărăcăcioasă, avea în faţă o grădiniţă plină de flori. O 
femeie aşezată pe un scaun, la soare în faţa uşii, cosea. 

Trecând pe drum, prin faţa portiţei, i-am dat bună ziua. 
Femeia ne-a răspuns, ridicându-şi ochii de pe cusătură. Ca 
să intrăm în vorbă, ne-am oprit şi am întrebat-o dacă mai e 
departe până la exploatarea forestieră. Am avut succes. 
Femeia ne-a spus că dacă suntem interesaţi să muncim la 


tăierea din pădurea „lerboasa”, ar fi bine să-l aşteptăm pe 
bărbatul ei, care ne va putea lămuri. Îl aştepta tocmai să se 
întoarcă de la exploatare, de unde avea să primească nişte 
bani, pentru cele câteva zile pe care le muncise la pădure. 
Nu ne-am lăsat rugaţi, i-am mulţumit pentru sfat şi am vrut 
să ne aşezăm pe taluzul din marginea drumului. Femeia, 
însă, ne-a poftit în casă ca să stăm ca lumea. Şi-a dat cu 
părerea că arătăm a veni de departe şi că suntem desigur 
osteniţi de drum. N-am refuzat invitaţia, căci nu ne-ar fi 
convenit să mai fim văzuţi şi de altă lume care ar fi trecut 
întâmplător pe drum. Am intrat în casă, în singura cameră 
de locuit. Două paturi, o masă, un scaun şi o ladă formau tot 
mobilierul. În perete, o icoană sub care ardea o candelă. 

Se vedea imediat sărăcia, dar casa era îngrijită şi curată, 
cu duşumelele frecate şi pereţii văruiţi. Ne-am aşezat pe 
unul din paturi, ascunzându-ne cât puteam mai bine 
bocancii rupţi. Femeia a deschis fereastra şi a strigat de 
câteva ori un nume; apoi s-a întors spre noi şi ne-a spus că-i 
vorba de băiatul ei, care păştea mieii în livada din spatele 
casei. După câteva minute a intrat pe uşă un băieţel de vreo 
7-8 ani. Era într-o cămaşă lungă, desculţ şi cu o pălărie de 
paie pe cap. 

Slăbuţ şi palid, dar vesel, băiatul, intimidat de prezenţa 
noastră, a şi fugit pe uşă când mamă-sa i-a spus să se ducă 
să culeagă pentru noi nişte fragi de pe coastă. Femeia ne-a 
adus un ulcior cu apă proaspătă. N-am avut încotro şi am 
băut, făcându-ne că ne e sete, cu toate că numai bine nu ne 
cădea apa rece pe stomacul gol. I-am dat de înţeles femeii 
că suntem plecaţi de mult de-acasă, lucrând pe la diferite 
întreprinderi forestiere, ca să câştigăm ceva bani pentru a 
face faţă nevoilor familiei. Ne-am dat originari dintr-un sat 
din Muntenia, ca să nu se mire de graiul nostru, deosebit de 
cel maramureşean. Am aflat din conversaţie că, de când 
începuse exploatarea de la lerboasa, veniseră în sat oameni 
din toate părţile ţării, împinşi de nevoile de acasă. Ne-a 
spus că, înainte, oamenii stăteau la gospodăriile lor şi aveau 


de toate, dar că, de când veniseră ruşii, venise şi sărăcia şi 
lumea pleca la muncă oriunde, numai să câştige un ban ca 
să facă faţă dărilor către stat. Mai înainte o duceau şi ei mai 
bine, aveau vite mai multe iar bărbatul ei lucra câteva luni 
pe an ca plutaş. Acum, din cauza cotelor mari de lână şi de 
carne, trebuise să vândă din vite. Anul fusesee rău şi, după 
ce predaseră cotele de grâne şi de ţuică, nu le mai 
rămăsese de ajuns de mâncare nici pentru vite, nici pentru 
ei. Am mai aflat că satul lor se chema „Leşu” şi, din vorbă în 
vorbă, ne-am ales cu o mulţime de informaţii preţioase 
despre împrejurimi şi distanţe. Am fost întrerupţi de 
întoarcerea copilului, care a intrat pe uşă cu pălăria lui de 
paie plină de fragi. Şchiopăta şi-i curgeau şiroaie de lacrimi 
pe obraz. Dăduse cu piciorul într-o piatră ascuţită şi-şi 
despicase până la os un deget. 

I-am cerut femeii nişte apă caldă şi ne-am ocupat de rănit. 
După ce i-am spălat piciorul cu apă şi săpun am presărat pe 
tăietură praf de suflamidă şi cu vată şi faşă, din mica trusă 
de medicamente pe care o aveam în traistă, i-am făcut un 
bandaj mai strâns ca să-i opresc sângele. Copilul răbda şi-şi 
înghiţea plânsul de ruşine iar mama nu ştia cum să ne 
mulţumească. S-a mirat ea de faşă şi de medicamente, dar 
i-am spus că făcusem o şcoală de sanitari, pe care n-o 
terminasem, fiindcă nu-mi mai putusem plăti taxele. Tocmai 
pusesem copilul în pat cu piciorul mai ridicat pe o pernă, 
când s-a deschis uşa şi a apărut bărbatul. Un om înalt şi 
zdravăn, care s-a aplecat ca să intre pe uşa joasă a camerei. 
Întâi s-a îndreptat îngrijorat spre copil, dar femeia i-a spus 
ce se întâmplase şi l-a lămurit şi în privinţa noastră. Omul 
ne-a dat mâna, ne-a mulţumit pentru grija ce o avusesem de 
copil şi s-a aşezat la vorbă cu noi. 

Cred că mai mult după înfăţişare mi-a inspirat încredere şi 
când femeia a ieşit în curte să-şi vadă de treburi şi copilul a 
plecat şi el în livadă să păzească mieii, i-am spus clar despre 
ce era vorba. I-am spus că eram fugari, că eram flămânzi şi 
l-am întrebat dacă ne poată ajuta. Omul a primit 


destăinuirea mea cu cea mai mare seninătate. N-a arătat 
nici teamă, nici mirare şi nici curiozitate. Nu ne-a pus 
întrebări suplimentare, mulţumindu-se cu explicaţia mea 
laconică. S-a întors spre uşă şi şi-a strigat nevasta iar nouă 
ne-a spus că nu trebuie să ne ferim de ea. Când femeia a 
intrat pe uşă, i-a cerut să ne facă de mâncare şi în câteva 
vorbe a pus-o în temă cu situaţia noastră. La fel de liniştită 
ca mai înainte, femeia a pus o oală pe foc în bucătărioara de 
alături, scuzându-se de sărăcia mesei. Ne-a făcut o ciorbă 
de cartofi, în care a tăiat dintr-o bucată de slănină cât 
palma, două sau trei feliuţe. Ne-a mai pus la fiecare în faţă 
câte o bucată de turtoi, din făină de porumb amestecată cu 
foi de ştevie. Ne-a explicat, ruşinată, că aşa mai înmulţea 
mălaiul de care duceau mare lipsă. 

Femeia n-a stat cu noi la masă. Am mâncat numai noi trei. 
După masă, omul ne-a spus că ar fi bine să ne bărbierim şi 
ne-a oferit briciul lui. Cum nu ştiam să-l folosim, ne-a 
bărbierit el. Şi tot el, cu o sulă şi nişte petece vechi de piele, 
mi-a cusut tălpile la bocanci. Cu ghetele reparate, mă 
simţeam alt om. În ultimele zile căpătasem un fel de 
complex de neputinţă, cu tălpile desprinse care mă chinuiau 
la mers şi care, cu siguranţă, la nevoie, m-ar fi împiedicat să 
fug. 

Omul nu mai ştia cu ce să ne vină în ajutor şi îşi arăta 
părerea de râu că din sărăcia lui n-avea să ne dea mai mult. 
Singurul om care ne-ar fi putut ajuta, spunea el, era preotul 
din sat, dar era plecat la un botez într-o altă comună. Îl 
cunoştea bine şi de mult pe popă. Era om de toată nădejdea 
pe care te puteai bizui la nevoie. Ne-am făcut socoteala şi i- 
am spus ţăranului că suntem dispuşi să-l aşteptăm pe preot 
până se va întoarce. Discutând această ipoteză, ţăranul ne-a 
informat că preotul locuia în mijlocul satului, lângă postul 
de miliţie, unde nu erau decât doi milițieni. Nu vedea nici 
un risc să mergem pe uliţa satului până acolo. Lumea fiind 
obişnuită cu muncitori străini, nici noi, îmbrăcaţi cu 
salopete cum eram, nu am bate la ochi. Dar ca să stăm în 


centrul satului în aşteptarea întoarcerii preotului, nu era 
recomandabil, mai ales că ar fi putut întârzia. Putea să vină 
în cursul nopţii sau chiar a doua zi. Pe de altă parte şi el, 
ţăranul, trebuia să plece după amiază într-un alt sat, pentru 
nu ştiu ce treburi şi nu se putea deci informa de sosirea 
preotului, ca să ne facă legătura cu el. Aici a intervenit 
femeia în discuţie, spunând că preotul plecase la botez cu 
cantorul şi că, în momentul în care acesta din urmă se va 
întoarce acasă, vom şti că s-a întors şi popa. Aşa am aflat că 
singura casă care se învecina cu ei, şi pe care noi o 
crezusem nelocuită, era a cantorului. Era neterminată, dar 
acoperişul şi o cameră erau gata şi în ea locuia toată 
familia. Cantorul plecase singur cu preotul. Soţia, care avea 
un copil mic şi era din nou însărcinată, rămăsese acasă. 
Întrebându-ne gazdele dacă n-am putea vorbi direct cu 
cantorul, ne-a spus că era venit de curând în sat la ei şi că 
nu-l cunoşteau încă bine. Cu toate că li se păruse că popa se 
înţelege bine cu el, ei nu ştiau ce fel de om era şi nu ne 
puteau îndemna să avem încredere. „În ziua de azi nu te 
mai poţi încrede în oricine”, ne-a subliniat de câteva ori 
ţaranul. Ne-am mai sfătuit un timp şi, cum omul trebuia să 
plece, ne-am hotărât şi noi să ieşit afară, s-a asigurat că nu 
vine nimeni pe drum şi ne-a făcut semn că putem pleca, 
părăsim casa, mulţumindu-le gazdelor pentru tot ajutorul 
dat. Am trecut repede drumul, ne-am strecurat printre 
sălciile şi plopişul care creştea de-a lungul pârâului şi am 
urcat coasta opusă, cam până la jumătatea ei. Între tufele 
rare de lăstari de fag, ne-am găsit un loc potrivit, de unde 
puteam supraveghea casa cantorului, fiind totodată bine 
camuflaţi. Mai aveam toată după amiaza înaintea noastră, 
căci ne hotărâsem să nu mergem la cantor decât la căderea 
nopţii, chiar dacă s-ar întoarce mai devreme acasă. Tolăniţi 
în culcuşul nostru de frunziş, cu foamea potolită şi 
mulţumiţi de înfăţişarea mai omenească pe care o 
căpătasem de când eram bărbieriţi, spălaţi şi cu bocancii 


reparaţi, am mai stat de vorbă un timp, după care ne-am 
culcat cu rândul, unul rămânând treaz să păzească casa. 

Ziua s-a scurs în tihnă. Pe drum n-a trecut nici un om. Nu 
se auzea decât pârâul curgând în vale şi, din când în când, 
câte un lătrat de câine în sat. La casa gazdelor noastre, am 
mai văzut-o pe femeie ieşind în grădină după diferite 
treburi. La casa cantorului nici o mişcare. Când soarele a 
scăpătat după deal şi primele umbre ale înserării s-au lăsat 
pe vale, copilul şi-a adunat mieii din livadă şi i-a mânat în 
grajd. Apoi, pe rând, s-au luminat geamurile la amândouă 
casele. Întunericul s-a lăsat de-a binelea şi ne-am dat seama 
că, de la distanţa la care ne aflam, nu l-am mai putea vedea 
pe cantor când se va întoarce acasă. Am mai stat totuşi un 
timp până ce ne-am decis să coborâm în vale. 

Cerul se acoperise de nori şi bezna era totală. Coborârea 
până în vale la pârâu ne-a luat destul de mult timp şi ne-am 
ales şi cu câteva vânătăi de pe urma căzăturilor. Orbecăiam 
pe întuneric, nevăzând nimic înaintea noastră. Singurul 
punct de reper era fereastra luminată de la casa cantorului, 
în fine, am ajuns în faţa porţii. Nu era încuiată, aşa că am 
intrat în curte şi ne-am îndreptat spre casă fără grijă, ştiind 
din observaţia făcută în timpul zilei că nu erau câini. Am 
urcat cele două-trei trepte şi am bătut la uşă. O femeie 
tânără, cu o sarcină foarte avansată, a întredeschis uşa şi, 
când i-am spus că vrem să vorbim cu cantorul, ne-a poftit 
înăuntru. Ne-a spus că bărbatul ei era plecat la un botez şi 
că trebuie să se întoarcă dintr-un moment într-altul. Am 
întrebat-o dacă îl putem aştepta afară, în tindă, dar femeia 
ne-a poftit să stăm înăuntru, la căldură. O dată cu căderea 
nopţii se lăsase frigul. Camera era destul de mare şi încă 
provizoriu aranjată. Într-un colţ erau stivuite lăzi şi cufere 
încă nedesfăcute. Un pat mare dublu, unul mai mic unde 
dormea un copil de câteva luni, dulapul, masa şi câteva 
scaune erau mobile de calitate mai bună şi indicau o 
oarecare bunăstare, pe care n-o mai întâlnisem până aici. 


Femeia se arăta binevoitoare şi nu era interesată de 
motivul vizitei noastre. Era evident că nu se amesteca în 
treburile cantorului şi că preocupările ei erau numai 
casnice, fiindcă, de îndată ce ne-am aşezat pe scaune, a 
început să ne povestească de necazurile ei cu mutatul în 
casa nouă, neterminată, cu copilul cel mic etc. Era tare 
vorbăreaţă, ceea ce ne convenea mai mult decât să fi fost 
curioasă şi să ne pună întrebări. Dar timpul trecea şi 
cantorul nu mai venea. Se făcuse târziu şi ne gândeam că 
se cuvenea să plecăm, ca să lăsăm femeia să se culce. Nu ne 
prea trăgea inima, tot sperând să vină cantorul ca să nu 
trebuiască să petrecem iar o noapte afară, mai ales că 
începuse şi ploaia. 

Când ne resemnasem tocmai şi ne pregăteam să plecăm, 
s-au auzit zgomote în curte şi femeia, uitându-se pe geam, 
ne-a anunţat că era căruţa bărbatului ei, care deshăma caii 
în faţa grajdului. Peste câteva minute şi-a făcut apariţia şi 
cantorul şi, o dată cu intrarea lui, s-a răspândit în cameră 
un miros puternic de băutură. Înalt, blond şi cu ochii 
albaştri, se putea spune că era un bărbat frumos. Pe 
picioare se ţinea bine, dar era buimăcit de băutură şi 
obosit. De altfel, după ce femeia i-a spus că vrem să-i 
vorbim, omul ne-a dat mâna, ne-a spus că a băut cam mult 
şi că e frânt de oboseală, aşa că va sta de vorbă cu noia 
doua zi. Ne-a întrebat dacă avem unde dormi. l-am spus că 
abia către seară ajunsesem în Leşu şi că venisem direct la 
el, fără să avem timp să ne interesăm de o gazdă. Fără să 
ezite, cantorul s-a dus către colţul unde erau îngrămădite 
bagajele încă nedesfăcute, din care a scos câteva cojoace şi 
cergi, pe care ni le-a întins, spunându-ne să ni le aşternem 
pe jos şi să ne culcăm. Am făcut cum ne-a spus şi curând 
după aceea, când femeia a stins lampa, am adormit cu toţii. 
Dascălul sforăia îngrozitor. 

Dimineaţa ne-am trezit când femeia umbla să aprindă 
focul în sobă. Dascălul mai dormea. În cameră se răcorise, 
dar geamurile aburite arătau că afară fusese şi mai frig. 


După ce ne-am strâns lucrurile de pe jos, ne-am înghesuit în 
jurul sobei. Afară, roua generoasă care se aşternuse sclipea 
sub primele raze ale soarelui. Din cauza evaporării, iarba 
părea că fumegă, ridicând o pânză străvezie de ceaţă peste 
toată valea. Femeia a pus pe masă pâine, unt şi trei ceşti. 
Apoi a pus la fiert o oală cu lapte în camera de alături, care 
urma să fie bucătăria, dar în care deocamdată nu era decât 
o maşină de gătit. Camera n-avea încă geamuri şi, de câte 
ori femeia deschidea uşa, venea un curent de aer rece, 
tăios, care a sfârşit prin a-l trezi pe cantor. 

Când a dat cu ochii de noi, încă buimac de somn şi 
mahmur de băutura din ajun, ne-a privit nedumerit. Treptat 
şi-a adus aminte şi cum nevastă-sa adusese laptele 
fierbinte, ne-a poftit să stăm cu el la masă. Femeia s-a 
apucat să deretice prin casă şi să se ocupe de copil, care se 
trezise şi începuse să plângă. Văzând-o preocupată de ale ei 
şi îngrijindu-se să liniştească copilul, am intrat şi noi în 
vorbă cu cantorul, care mânca tăcut şi nu ne încuraja la 
conversaţie. Am început prin a-i mulţumi pentru găzduire şi 
ne-am pornit să-i explicăm că muncisem pe la diverse 
şantiere şi exploatări din regiune şi că totuşi rămăsesem 
fără bani de întoarcere acasă. Povestea noastră era destul 
de vagă. Nu voiam să precizăm nimic, în speranţa că se va 
lega o conversaţie, din care să ne putem da seama cam cu 
ce fel de om aveam de-a face. Dar cantorul rămânea tăcut. 
Ne asculta, privindu-ne cu nişte ochi inexpresivi, cu mintea 
încă tulbure, ceea ce ne dezorienta, neştiind cum să 
continuăm, ca să stabilim un contact mai apropiat. Din când 
în când, mai punea câte o întrebare sau făcea câte o 
apreciere, din care ne dădeam seama că nu reuşea să 
înţeleagă mare lucru din ce-i povesteam. Am tot dat 
târcoale subiectului, până când am îndrăznit să-i spunem că 
speram într-un ajutor creştinesc din partea lui şi că ne 
gândisem că putem avea încredere în el, fiind un om al 
Bisericii. 


La această insinuare, cantorul s-a dezmeticit brusc. În 
fine, pricepuse că nu eram nişte oameni obişnuiţi, care 
încercam să ne ducem zilele muncind în cadrul sistemului 
existent. Privirea i s-a întunecat, s-a sculat în picioare şi, pe 
un ton autoritar, ne-a cerut să-i arătăm buletinele de 
populaţie. Chiar la o astfel de reacţie nu ne aşteptam. A fost 
un moment de surprindere, care ne-a lăsat fără replică. 
Conştient de efectul produs, cantorul a devenit 
ameninţător, ne-a somat din nou să-i arătăm buletinele şi 
chiar a schiţat un pas înainte spre noi, care de asemenea ne 
sculasem în picioare. Sperând încă într-o neînțelegere, i-am 
spus dascălului că nu aveam buletine, dar să nu aibă nici o 
grijă, că nu suntem răufăcători şi că am apelat la el ca la un 
bun român, fiindcă suntem urmăriţi de Securitate din 
motive politice. Cu asta, cărţile au fost date pe faţă! 
Cantorul a devenit, însă, şi mai ameninţător, spunându-ne 
că trebuie să mergem cu el la miliţie, fiindcă el este un 
cetăţean devotat guvernului şi partidului. Ne-am dat seama 
de situaţia critică în care ne aflam, şi cu toate că nuo 
prevăzusem, am reacţionat perfect coordonat, de parcă am 
fi fost vorbiţi dinainte. Titi s-a îndreptat spre geam iar eu 
mai spre mijlocul camerei, astfel încât dascălul să se afle 
între noi. Amândoi am băgat, în mod semnificativ, mâna 
dreaptă în buzunar şi, completându-ne unul pe altul, i-am 
explicat pe un ton răspicat că, dacă va sta liniştit, nu i se va 
întâmpla nimic, nici lui, nici soţiei şi nici copilului. I-am spus 
că nu vrem să-i luăm nimic cu forţa şi că dacă el n-a vrut să 
ne ajute de bună voie, vom pleca fără să-i facem vreun rău. 
L-am sfătuit, însă, să nu încerce să întreprindă ceva 
împotriva noastră şi să nu iasă din casă până nu ne vom 
îndepărta. 

În tot acest timp, soţia lui se aşezase pe pat şi ne privise 
înmărmurită. Prin atitudinea noastră, situaţia se 
răsturnase. Reluasem inţiativa! Cantorul se făcuse palid la 
faţă şi bărbia începuse să-i tremure. Bluful nostru reuşise. 
Omul era aşa de speriat, că amuţise. Totuşi, în timp ce ne 


strângeam lucrurile şi ne puneam cojoacele, nepierzându-l 
din ochi, şi-a mai revenit şi, compunându-şi o mimică 
binevoitoare, a început să ne spună că nu trebuie să-l 
înţelegem greşit, că nu are nimic cu noi şi-că i-a fost numai 
teamă că suntem hoţi, de aceea se purtase aşa cum se 
purtase. A insistat să ne aşezăm şi să ne terminăm masa 
întreruptă. Ca să ne convingă, s-a aşezat el mai întâi şi ne-a 
poftit să stăm şi noi jos. M-am înţeles din priviri cu Titi. 
Prefăcându-ne că acceptăm explicaţiile, cu toate că nu 
credeam deloc în sinceritatea lor, ne-am aşezat şi am 
continuat să mâncăm. 

Omul îşi recăpătase glasul şi vorbea cu volubilitate despre 
vreme, despre casă sau despre gospodăria lui. 1 se citea 
şiretenia pe faţă, şi, în timp ce mâneam, încercam să-i 
ghicim intenţiile. S-a sculat de câteva ori să mai pună lemne 
pe foc şi să-l aţâţe, neîntrerupându-ne din vorbit. La un 
moment dat, când se întorcea de la sobă, a făcut un pas 
spre uşa de la intrare şi ne-a spus că se duce să dea de 
mâncare vacii. Până să apucăm să zicem ceva, ieşise pe uşă. 
Ne-am uitat pe fereastră şi l-am văzut intrând în grajd. 
După câteva minute a ieşit şi s-a îndreptat cu paşi grăbiţi 
spre poartă. Când a ieşit în drum şi a pornit-o în pas întins 
spre sat, ne-am sculat şi noi de la masă şi ne-am adunat 
hainele şi traistele. Femeia, încercând să-şi păstreze un ton 
firesc, s-a oferit să ne mai aducă ceva de mâncare, în 
intenţia evidentă de a ne reţine. Bănuia, probabil, că 
bărbatul avea să se ducă la Miliție să ne denunțe. Pe un ton 
ameninţător, i-am spus să nu se mişte de lângă copil. 

În tot acest timp, nu-l slăbisem din ochi pe cantor care, 
aproape în pas alergător, ajunsese în dreptul casei la care 
fusesem găzduiţi cu o zi înainte. Aici s-a oprit şi ne-am dat 
seama că fusese interpelat de nevasta ţăranului, care i-a şi 
ieşit în cale. Gesticulând şi arătând în direcţia noastră, 
cantorul îi povestea păţania. N-am mai stat pe gânduri. I- 
am mai spus o dată nevestei dascălului să nu cumva să 
părăsească locuinţa, am ieşit afară şi profitând de o 


denivelare de teren care ne ascundea vederii cantorului, 
ne-am strecurat până la o cotitură a drumului, l-am 
traversat şi am coborât în plopişul de lângă pârâu. Ne-am 
oprit să răsuflăm o clipă şi i-am propus lui Titi un plan cam 
îndrăzneţ, dar care tocmai de aceea mi se părea realizabil. 
Să mergem de-a lungul pârâului către sat şi când vom 
ajunge în apropierea primelor case, să ne ascundem în 
tufele din marginea drumului. Cu siguranţă că îl vom vedea 
venind pe cantor cu cei doi milițieni din sat. li vom lăsa să 
treacă spre fundul văii, iar noi vom ieşi în drum şi, ca nişte 
muncitori obişnuiţi, ne vom duce până în mijlocul satului la 
casa preotului. Speram că preotul ne va putea ascunde şi 
îndruma spre următorul sat, unde să ne recomande altui 
preot de încredere. Aveam convingerea că, intrând pe 
această filieră a preoţilor, vom putea ajunge până la 
Bucureşti. Lui Titi planul i s-a părut nebunesc, dar a fost de 
acord să-l punem în aplicare. Am pornit-o deci la vale prin 
plopişui de lângă pârâu. După vreo 200 de metri, ajunşi în 
dreptul casei ţăranului, am auzit un fluierat. În uşa 
deschisă, chiar puţin retrasă în interior, pentru a nu fi 
văzută de la casa cantorului, femeia ţăranului ne făcea 
semne disperate s-o luăm spre pădure. l-am făcut şi noi 
semn că am înţeles şi renunțând la planul de mai înainte, 
am făcut la stânga şi ne-am pornit să urcăm prin lăstărişul 
versantului opus, către pădurea mare din culme. Atitudinea 
şi gestul femeii ne-au urmărit multă vreme în gând, 
ajutându-ne să ne păstrăm optimismul şi încrederea în 
oameni. 

De altfel, întâmplarea cu cantorul a fost singura decepţie 
de acest fel pe care am avut-o pe tot drumul nostru până la 
Bucureşti. În ziua aceea am mers aproape fără întrerupere. 
Am mers cu spor din cauza terenului mai puţin accidentat. 
Intrasem într-o regiune cu munţi mai rotunjiţi şi văi mai 
domoale. Pădurile se ţineau lanţ. Vremea senină ne 
deschidea orizontul până la mari depărtări. Către seară, o 
pornisem pe o culme în lung şi ne gândeam tocmai să 


înnoptăm în podul cu fân al unui sălaş de vite pe lângă care 
treceam. Tot plaiul, cât vedeam cu ochii, era presărat cu 
astfel de sălaşe din bârne şi cu acoperişuri de şindrilă, 
nelocuite în acest timp al anului. 

Tocmai ne pregăteam să ne aciuăm la unul din ele, când 
am zărit venind pe drumul de culme, în urma noastră, o 
femeie. Umbrele înserării îi estompau conturul formelor şi 
abia când a ajuns la câţiva zeci de metri de noi, ne-am dat 
seama că era o fetiţă. Îmbrăcată în costum bucovinean şi 
legată la cap cu o basma părea o femeie în miniatură. 
Ajunsă în dreptul nostru, a încetinit pasul şi ne-a dat bună 
seara. Am întrebat-o unde se duce aşa de târziu şi singură 
prin locuri atât de pustii. Fără nici o teamă, sigură pe ea şi 
deloc timidă, ne-a spus că se duce acasă. Fusese la o 
mătuşă într-un alt sat şi mai avea o bucată bună de drum 
până la ea. Avea 12 ani. L-am spus că şi noi mergem tot la 
ea în sat, dar că eram tare osteniţi şi ne gândeam să 
înnoptăm pe culme. Fetiţa ne-a spus însă că, dacă mai 
mergem cu ea o bucată, ne arată o stână unde putem cere 
adăpost peste noapte. Am pornit cu ea pe culme şi am 
descusut-o despre cei de la stână. Baciul era rudă cu ea şi 
mai avea trei ciobani tineri cu el. 

După vreo zece minute, fetiţa s-a oprit şi ne-a arătat cu 
mâna spre stânga, unde pajiştea cobora în pantă lină şi se 
termina la vreo 200 de metri în pădure. Acolo, chiar la 
lizieră, am mai putut distinge, prin întunericul care se lăsa, 
oile albe înghesuite în ţarcuri şi coliba stânei, care-şi 
pierdea treptat conturul pe fondul întunecat al pădurii. Ne- 
am luat rămas bun de la fetiţă, care şi-a văzut grăbită de 
drum. Cât am mai stat să cântărim dacă e bine sau nu să 
mergem la stână, noaptea s-a lăsat de-a binelea. Totuşi, 
cerul senin lăsa destulă lumină, ca să vedem poteca albă 
care ducea la stână. Ne-am hotărât şi am pornit pe ea. Dar 
nici n-am apucat bine să facem câţiva paşi şi deodată s-au 
pornit să latre câinii. În câteva clipe, au fost lângă noi 5-6 
dulăi albi, gata să se năpustească asupra noastră. Cred că 


dacă n-am fi procedat aşa cum ştiam încă de copil, ne-ar fi 
sfâşiat. Spate la spate, ne-am lăsat jos, ciuciţi în potecă. 
Câinii nedumeriţi şi bănuitori, nu s-au mai apropiat, dar au 
început să ne dea roată, lătrând cu şi mai mare îndârjire. 
De la stână se auzeau glasuri de oameni şi fluierături şi 
după puţin timp a apărut pe potecă baciul. Printre 
lătrăturile întărâtate ale câinilor, l-am auzit strigând: 

— Care eşti acolo, mă! 

— Oameni buni - i-am răspuns. 

Baciul a domolit câinii şi s-a apropiat. Ne-am sculat în 
picioare şi i-am spus, în două vorbe, că suntem drumeţi, că 
voiam să înnoptăm la stână şi că ne îndreptase la el nepoata 
lui, cu care ne întâlnisem pe culme. I-am spus şi numele 
fetiţei, pe care îl reţinusem. Fără multă vorbă, baciul ne-a 
luat cu ella stână. Cei trei flăcăi, băieţi de 17-18 ani, se 
ocupau de foc şi de o căldare în care fierbea lapte. Baciul 
le-a spus să pună de o mămăligă mai mare, că aveau 
oaspeţi. Cu toate că nu ne-a cerut nici un fel de explicaţii, 
ne-am simţit obligaţi să-i completăm povestea noastră cu 
minciuna de care mai uzasem şi altădată. l-am spus că 
facem parte dintr-o echipă de topometri şi că a doua zi 
aveam întâlnire cu colegii noştri, la primăria din sat. (l-am 
spus numele satului pe care îl aflasem de la fetiţă, dar pe 
care acum nu-l mai ţin minte). 

În timp ce, aşezaţi pe jos în gura colibei, mâneam cu toţi 
mămăligă cu lapte, câinii au început să latre din nou, 
năpustindu-se către culme. Deodată însă au tăcut şi baciul 
nu s-a mai sculat de jos, spunând că trebuie să fie nevastă- 
sa. Într-adevăr, după puţin timp, a apărut o femeie. Venise 
în fugă şi era tare speriată, dar, când a dat cu ochii de noi, a 
tăcut. Spre mirarea noastră, baciul i-a spus că poate să 
vorbească fără grijă şi femeia şi-a dat drumul la gură. 
Venise să-l anunţe că a doua zi de dimineaţă va veni la stână 
o comisie, care va număra oile pentru a stabili apoi cotele 
cu care să-i impună. Din comisie făceau parte: primarul, 
miliţianul şi încă câţiva de la Partid. Baciul a ascultat-o 


liniştit pe nevastă-sa şi apoi i-a spus să se întoarcă acasă şi 
să nu spună la nimeni că fusese la stână. Înainte de a pleca, 
femeia a scos dintr-o traistă două sticle, pe care i le-a dat. 

După plecarea femeii, toţi am continuat să mâncăm în 
tăcere iar noi ne gândeam că nu nimerisem la stână în 
momentul cel mai potrivit. Când am terminat masa, baciul 
s-a adresat celor trei flăcăi, fără să se ferească câtuşi de 
puţin de noi. Le-a spus că va trebui să se scoale înainte, de 
a se lumina de zi, ca să împartă oile în trei turme şi să plece 
cu ele la păşunat. Două din turme le vor scoate la păscut în 
apropiere iar cu cea de-a treia, cel mai destoinic din băieţi 
va pleca în pădure, înainte de ivirea zorilor. El, baciul, va 
rămâne la stână. 

Când a terminat cu ciobanii, s-a întors spre noi şi ne-a spus 
că aşa au ajuns vremurile, ca omul să-şi ascundă averea, ca 
să şi-o poată apăra şi să n-ajungă în sapă de lemn. Cu cele 
două sticle de rachiu pe care i le adusese nevastă-sa era 
sigur că-i va convinge pe cei de la primărie să nu se mai 
obosească până la locurile de păşunat ca să numere oile. Iar 
dacă totuşi vor insista, îi va duce la cele două turme din 
apropiere, care însumează numărul de oi declarat de el. 
Mult n-am mai stat de vorbă. Fiecare şi-a găsit un culcuş în 
colibă. Baciul ne-a dat o cergă cu care ne-am învelit 
amândoi şi la scurtă vreme am adormit. Dar nu înainte de a 
mă fi pus de acord cu Titi pe şoptite, în privinţa plecării 
noastre în zori, pentru a nu fi surprinşi de comisie. 

Când ne-am trezit, turma care trebuia ascunsă plecase de 
mult. Baciul supraveghea scoaterea celorlalte două turne 
din ţarcuri şi le dădea ultimele indicaţii flăcăilor. În câteva 
minute, poiana a rămas pustie. Oile au dispărut după culme, 
zgomotul tălăngilor şi lătratul câinilor s-au stins. 

Prin rouă groasă a dimineţii, ne-am îndreptat spre ţarcuri, 
unde baciul se apucase să bată nişte pari cu toporul. 

— Nu mai staţi să iasă soarele şi să se ia rouă? Ne-a 
întrebat baciul, văzându-ne gata de plecare. 

I-am spus că ne grăbim s-ajungem mai repede în sat. 


Baciul a lăsat toporul jos şi ne-a spus să mergem după el, 
ca să na arate pe unde să apucăm. Ne-am ţinut după el 
până la marginea pădurii. Aici s-a oprit şi, printre 
trunchiurile brazilor, ne-a arătat drumul care şerpuia în 
fundul văii. 

— Drumul pe care-l vedeţi duce în sat. Dacă nu mergeţi în 
sat, luaţi-o drept în jos prin pădure, treceţi drumul şi urcați 
în culmea cealaltă. Să nu spuneţi la nimeni că aţi fost la noi 
la stână. 

Ne-am adus aminte de moş Gheorghe. Ca şi el, fără să ne 
contrazică sau să ne arate că se îndoieşte de poveştile pe 
care i le înşirasem, baciul înţelesese că situaţia noastră era 
cu totul alta. Nici el nu ne ceruse lămuriri, îşi făcuse numai 
datoria de a ne găzdui şi ajuta, aşa cum o cerea legea 
simplă, creştinească, a celor care trăiesc la munte, departe 
de oameni, şi ştiu ce înseamnă să fii la nevoie. I-am strâns 
mâna şi l-am asigurat că nu vom pomeni niciodată de el şi 
de stână. Şi iar am auzit în urma noastră, când am pornit-o 
la vale prin pădure, vorbele lui moş Gheorghe: „Dumnezeu 
să vă ajute!” 

Începeam a şaisprezecea zi de la evadarea noastră, când 
ne-am despărţit de baci. I-am urmat sfatul. Am coborât în 
vale, am trecut drumul şi am urcat în culmea cealaltă. În 
jurul nostru, numai munţi împăduriţi. Verdele întunecat al 
codrilor de brad, care îmbrăcase culmile rotunjite ale 
munţilor Rodnei, se pierdea în zare şi numai petele mai 
deschise ale păşunilor crude mai înveseleau decorul 
sumbru. În orice direcţie ne uitam, peisajul era acelaşi şi ne 
cuprinsese un fel de deznădejde, gândind că ne trebuiau 
zile întregi de mers ca să le dăm de capăt pădurilor. 
Priveliştea de pe înălţimi era însă înşelătoare, căci planurile 
succesive ale culmilor şi munţilor care se suprapuneau 
ascundeau vederii adâncul văilor largi, unde aşezările 
oamenilor îmblânzeau aspectul sălbatic al naturii. Când, 
uneori, dintr-un unghi favorabil, cuprindeam cu privirea 
câte o vale, în toată lungimea şi deschiderea ei, ne simţeam 


mai puţin pierduţi. Satele cu grădini şi livezi de pomi 
înfloriţi, drumurile albe şi izlazurile pe care păşteau vitele, 
privite de la distanţă, ne dădeau un fals sentiment de 
siguranţă. Cum ne apropiam însă de locurile umblate de 
oameni, instinctul de animal hăituit se trezea şi ne dădeam 
seama câte pericole ne pândeau. De altfel mai tot drumul |- 
am trăit în această dilemă, dorind pe de-o parte apropierea 
de oameni, în nădejdea unui sprijin, pentru ca apoi să 
râvnim la adăpostul sigur al codrilor neumblaţi, unde nu 
riscam să întâlnim oameni. S-a întâmplat, însă, ca în acea zi 
să întâlnim, în mijlocul pădurii, trei oameni. Cu topoarele pe 
umăr, urcau în susul pârâiaşului, la marginea căruia 
poposisem, ca să ne odihnim. I-am văzut venind de departe, 
prin pădurea bătrână de brazi şi i-am aşteptat. Ca singură 
măsură de prevedere, ne-am ţinut mâna dreaptă sub 
cojoacele puse pe jos lângă noi. Ajunşi în dreptul nostru, ne- 
au zis bună ziua şi le-am răspuns. Ne-au depăşit în acelaşi 
pas şi, tocmai când credeam că întâlnirea nu avea să aibă 
alte urmări, unul din ei s-a oprit şi ne-a întrebat unde 
mergem. Luaţi prin surprindere, am avut un moment de 
ezitare. Apoi i-am spus numele unui sat pe care îl reţinusem 
din discuţiile de la stână, din ziua precedentă. Probabil că a 
fost o gafă, satul de care pomenisem aflându-se cine ştie 
unde şi neexplicând prezenţa noastră în acel loc. Cel care 
ne vorbise a făcut câţiva paşi spre noi şi, cu un ton care 
devenise brusc autoritar, ne-a cerut să ne legitimăm, 
spunându-ne că prin partea locului au fost semnalaţi 
„duşmani ai poporului” şi că vrea să se asigure că nu 
suntem unii dintre aceştia. 

Jargonul de partid al individului, ca şi expresia de 
„tovarăşe”, cu care nu mai avusesem de mult de-a face, ne- 
au sunat aşa de strident, încât abia atunci ne-am dat seama 
de gravitatea situaţiei în care ne aflam. Tot atunci am 
ramarcat că omul purta la reverul hainei o insignă roşie, 
probabil cu inițialele P C. R. Cred că Titi a fost cel care a 
salvat situaţia. Sculându-se de lângă mine şi cu cojocul 


acoperindu-i mâna dreaptă, s-a deplasat câţiva paşi lateral. 
Totodată m-am sculat şi eu şi, pentru a mai câştiga timp, i- 
am spus omului că numai autorităţile au dreptul să 
legitimeze pe cineva. 

Individul, bănuindu-ne înarmaţi şi văzându-se într-o 
poziţie precară, plasat între noi doi, se oprise la vreo trei 
metri de mine. Ceilalţi doi, care rămăseseră mai departe şi 
tot timpul observaseră scena, fără să-şi manifeste nici un 
moment intenţia de a interveni, şi-au strigat tovarăşul: 

— Hai mă şi lasă oamenii în pace! 

După o scurtă şovăială, omul a schimbat brusc tonul şi ne- 
a spus râzând: 

— Am glumit, oameni buni. De ce vă supăraţi?! 

Avantajul trecuse iar de partea noastră! Titi a profitat de 
moment ca să-i spună cu o voce calmă dar plină de 
ameninţări subînţelese: „Ar fi bine să-ţi vezi de drum, 
omule!” 

Bluful nostru şi-a produs iar efectul. Omul n-a mai stat pe 
gânduri. Ne-a întors spatele şi a plecat bombănind spre 
tovarăşii lui. Ne-am asigurat că-şi văd de drumul lor şi i-am 
urmărit cu privirea până ce au dispărut după prima 
denivelare de teren. 

Am răsuflat uşuraţi şi am pornit-o şi noi la drum, căutând 
să ne depărtăm cât mai repede de locul întâlnirii cu cei trei. 
Până târziu după amiază nu ne-am oprit aproape deloc. 
Considerându-ne în afară de pericol, am încetinit ritmul. De 
altfel, începusem să simţim şi oboseala şi foamea. Pe o 
pantă destul de abruptă am ajuns într-o vale strâmtă şi 
sinuoasă, prin care trecea o cale ferată. Traversând-o şi 
urcând malul opus, ne-am trezit pe un fel de podiş, plantat 
cu brazi. Copacii nu depăşeau doi-trei metri înălţime, erau 
plantați în rânduri şi acopereau o suprafaţă destul de mare, 
împărţită, prin drumuri paralele şi perpendiculare, în 
parchete dreptunghiulare. Ne-a frapat de la început o 
curiozitate: drumurile erau podite. Trunchiuri de brad 
necioplite, cu un diametru de circa 20 cm, puse unul lângă 


altul transversal, acopereau toată suprafaţa drumului, lat 
de vreo 4 metri. O luasem pe unul din aceste drumuri, 
nedumeriţi de rostul ce-l puteau avea aceste podele. E 
drept că şi plantaţia avea ceva straniu. Brazii erau cam 
gălbejiţi şi nu părea să le meargă prea bine, iar între pomi, 
tot terenul era acoperit cu un covor gros de muşchi, care 
nu mai lăsa să crească nici un fel de altă plantă. 

La un moment dat, la vreo 200 de metri în faţa noastră, 
venind către noi, pe drum, şi-a făcut apariţia o turmă de 
vaci. Era limpede că trebuia să le mâne cineva din urmă şi 
deci tot aşa de limpede că trebuia să dispărem din calea lor. 
Soluţia era s-o luăm prin plantație şi să ne depărtăm cât 
mai mult de drum, pentru a nu fi văzuţi printre brazi, care 
pe lângă că nu erau prea deşi, nu erau nici stufoşi. Cu 
această ocazie am dezlegat şi misterul verdelui bolnăvicios 
al brazilor şi al drumurilor podite. 

Cum am ieşit din drum şi am păşit în plantație, covorul de 
muşchi a cedat sub picioarele noastre şi ne-am afundat în 
mocirlă. La început până la glezne iar mai apoi, pe măsură 
ce ne depărtam de drum, tot mai adânc. Cu tot mai mare 
greutate ne smulgeam câte un picior din nămolul cleios, 
pentru ca la pasul următor să ni-l afundăm din nou şi mai 
adânc. Nămolul negru degaja un miros puternic şi puturos. 
În urma noastră, din locul de unde ne smulgeam picioarele, 
mocirla de sub muşchi bolborosea şi miasmele care se 
ridicau duhneau fetid, a sulf. Cu cât încercam să avansăm 
mai repede şi făceam mişcări mai bruşte, cu atât ne 
scufundam mai mult. Intrasem aproape în panică, în clipa 
când am început să ne afundăm până la şolduri şi nu mai 
reuşeam să ne extragem din nămol, decât apucându-ne de 
bradul cel mai apropiat. A fost un adevărat coşmar până ce 
am ajuns la liman, adică la următorul drum podit, paralel cu 
cel pe care îl părăsisem. 

Eram într-un hal fără de hal, istoviţi de efort, năclăiţi de 
nămol până la brâu şi mirosind îngrozitor. Noroc că la 
capătul drumului unde se termina plantaţia, după câteva 


zeci de metri de mers printr-un lăstăriş de fag, am dat 
peste un pârâiaş, în care ne-am spălat fără să ne 
dezbrăcăm. Ne-am aşezat pur şi simplu în el, cu picioarele 
întinse în lungul curentului şi ne-am clătit de mâlul cleios. 
In cele două-trei ore cât am mai mers, până ce s-a lăsat 
noaptea, hainele s-au uscat pe noi. Numai mirosul mai 
persista. După toate aventurile şi oboselile zilei, ne-am 
culcat pe patul de frunziş uscat şi am adormit imediat. 

Tot ce am putut lămuri mai târziu în privinţa fenomenului 
din plantaţia prin care trecusem, m-a făcut să ajung la 
concluzia că era vorba de o turbane. Adică, un teren 
mlăştinos, unde avea loc un anumit proces de putrefacție a 
plantelor, care se transformă cu timpul în turbă, un cărbune 
de galitate inferioară. Această explicaţie am primit-o de la 
mai mulţi geologi cu care am stat în închisoare. 

În dimineaţa următoare, când ne-am trezit, primul gând 
ne-a fost să urcăm pe o înălţime, de unde să avem o 
perspectivă mai largă asupra zonei, ca să ne putem orienta. 
Ajunşi pe prima coamă, cu vedere deschisă în toate 
direcţiile, am constatat că, numai la câteva sute de metri de 
locul unde ne aflam, era o gară. În jurul nostru vedeam 
numai fragmente din calea ferată care, când dispărea după 
o culme, când apărea din nou pe un alt versant, pentru ca 
să dispară într-un tunel şi să reapară iar după un cot de 
pădure. 

Ne gândeam să ne continuăm drumul, mergând de-a 
lungul terasamentului, dar ne era imposibil să ne lămurim 
asupra direcţiei generale a căii ferate. Am coborât panta, 
apropiindu-ne de gară până când am putut să distingem 
inscripţia numelui. Era gara Ilva. (Nu-mi mai amintesc dacă 
Ilva Mare sau Ilva Mică). Necunoscând regiunea, nici asta 
nu ne spunea nimic în privinţa poziţiei noastre. Am ocolit 
gara, am ieşit, după prima cotitură, la calea ferată, şi am 
luat-o pe potecă de-a lungul şinelor, la întâmplare, într-una 
din cele două direcţii posibile. Am mers o bucată de vreme 
aşa, până când la o curbă am văzut, în dreapta noastră, o 


vale largă, despădurită. Pe păşunea din fundul văii, păşteau 
nişte vite. Am părăsit calea ferată şi am pornit-o drept la 
vale prin pădure. La marginea din vale a pădurii, am dat de 
O şosea, pe care n-o văzusem de sus iar dincolo de ea, la 
vreo 200 de metri, păşteau vitele. Nu era ţipenie de om. 
Numai femeia care păzea vacile stătea aşezată la umbra 
unui fag singuratic din mijlocul islazului şi cosea. 

După ce ne-am sfătuit un timp, cu toate că ne răzbise iar 
foamea, am hotărât să mai răbdăm şi să dăm întâietate 
informării noastre asupra locului unde ne aflam, a 
localităţilor din regiune şi mai ales a oraşelor mai 
importante legate de calea ferată pe care o întâlnisem. 
Singura soluţie la îndemână, pentru a primi un răspuns la 
aceste întrebări, era să stăm de vorbă cu femeia care păzea 
vacile. 

Ne-am făcut repede planul şi după ce ne-am pus cămăşile 
mai curate din saci şi ne-am mai scuturat salopetele de praf, 
am traversat şoseaua şi am ieşit în islaz. În drum am cules 
fiecare vreo două, trei pietre şi, cu ele în mână, discutând 
cu voce tare şi degajat, ne-am îndreptat către fagul din 
păşune. Stabilisem să ne dăm drept geologi. 

După ce i-am dat bună ziua femeii şi ne-am aşezat şi noi la 
umbra fagului, gata să ne jucăm mai departe rolul cât mai 
convingător, ne-am dat seama că tot efortul era inutil: 
femeia era arierată mintal, probabil idioata satului, bună 
numai de păzit cireada comunei. Poate a fost spre norocul 
nostru, fiindcă am putut s-o descoasem în voie, femeia 
nemanifestând nici un fel de suspiciuni. Singura dificultate 
era să ne înţelegem cu ea. Se exprima greu şi se bâlbâia. Pe 
scurt, am reuşit să aflăm că ne găseam cam între Ilva Mare 
şi Ilva Mică, şi, mergând pe şosea, aveam să întâlnim din 
nou calea ferată. Prima comună în acea direcţie se chema 
Dorna Cândreni, după care, la nu mai ştiu câţi kilometri, 
urma Vatra Dornei. Nu ne venea să credem că eram aşa 
departe de Cavnic şi aşa de aproape de Vatra Dornei. 


Cel mai surprins a fost însă Titi, când m-a auzit întrebând- 
o pe femeie dacă ştie unde sunt lacobenii, iar pe aceasta 
răspunzându-mi: „la câţiva kilometri de Vatra Dornei”. Când 
femeia s-a sculat şi s-a dus să mai adune vitele, care, 
păscând, se răsleţiseră, i-am explicat lui Titi cum, auzind de 
Vatra Dornei, îmi amintisem brusc de localitatea Iacobeni. 
lată explicaţia: 

Cu câteva săptămâni înainte de a fi arestat (în vara anului 
1952) m-am întâlnit întâmplător pe stradă, în Bucureşti, cu 
Gheorghe Tărie. Îl cunoşteam de mic, fiindcă venea deseori 
la noi în casă. Fusese ajutat de tatăl meu în tinereţe şi-i 
rămăsese devotat. Prea multe nu-mi amintesc despre el. 
Ştiu că era originar din Brăila. Făcuse Dreptul, ocupase nu 
ştiu ce funcţie administrativă la Cameră sau la Senat iar în 
timpul războiului, datorită faptului că fusese coleg de 
facultate cu Mihai Antonescu, ajunsese Şeful Serviciului 
Protocolului, pe lângă Consiliul de Miniştri. După 23 August 
dispăruse din circulaţie. Când, cu un an în urmă, îl 
întâlnisem pe stradă, mi-a povestit în câteva vorbe, cum de 
teama arestării plecase din Bucureşti, ca să-şi piardă urma, 
şi că, în ultima vreme era angajat la o întreprindere de 
explorări miniere la Iacobeni, lângă Vatra Dornei. Mi-a 
explicat că era bine văzut profesional şi că era în termeni 
buni cu cei de la Serviciul de Cadre, unde dăduse o 
autobiografie falsă, reuşind să-şi ascundă trecutul. Mai mult 
chiar, aflând de situaţia mea precară, mi-a propus să mă 
mut şi eu cu mama la Iacobeni, unde îmi poate asigura un 
loc de muncă la întreprinderea lui. Îmi garanta angajarea, 
tot cu autobiografie falsă, şi mie, şi mamei. Principial am 
fost de acord şi am rămas înţeleşi că în 2-3 săptămâni îmi va 
comunica toate condiţiile de angajare, urmând să ne 
găsească şi locuinţă. Comunicarea lui n-am mai primit-o, 
fiindcă între timp am fost arestat. 

Încheindu-mi povestea, i-am spus lui Titi că, dacă ajungem 
la Iacobeni, calvarul nostru prin munţi se va termina, 
putând conta pe tot sprijinul din partea lui Tărie. Cu toată 


foamea care ne chinuia, ne înveselisem. Era prima dată în 
tot drumul nostru că aveam un ţel, care, chiar dacă nu era 
cel final, reprezenta un punct de sprijin sigur, un punct 
care, o dată atins, însemna odihnă, mâncare, îmbrăcăminte 
şi suspendarea pentru un timp a oricărei urmăriri. Cu un 
nou elan stârnit de speranţa trezită, am ieşit în şosea şi am 
pornit-o spre Dorna Cândreni. 

După atâtea zile de drum prin locuri prăpăstioase, cu 
urcuşuri şi coborâşuri, pe povârnişuri pietroase sau prin 
hăţişuri, umblatul pe poteca de pe marginea şoselei ni se 
părea o plimbare de plăcere. Rareori trecea câte o căruţă 
în trapul mărunt al cailor de munte şi nimeni nu ne băga în 
seamă. Eram şi noi nişte drumeţi obişnuiţi. Începeam să ne 
reînvăţăm cu lumea de care până aci ne feream. 

Către seară ne-a ajuns din urmă o şatră de ţigani. Vreo 4-5 
căruţe cu coviltir. Oboseala începuse să ne ajungă şi, ca să 
mai scutim din mers, ne-am gândit să-i rugăm pe ţigani să 
ne ia în căruţă. Unul din ţigani ne-a făcut loc pe capră lângă 
el şi aşa am mai străbătut câţiva kilometri. Am ajuns la 
marginea satului Dorna Cândreni când se lăsa întunericul şi 
cu toate că ţiganii noştri aveau acelaşi ţel ca noi, Vatra 
Dornei, le-am mulţumit şi ne-am dat jos din căruţă. Mă 
consultasem cu Titi şi hotărâsem ca nu era prudent să 
rămânem cu şatra. Ştiam că ţiganii erau totdeauna rau 
văzuţi de Miliție şi puteau oricând fi opriţi şi cercetaţi 
pentru cine ştie ce furtişaguri, riscând să fim şi noi 
legitimaţi în acest caz. I-am lăsat sa se îndepărteze şi am 
pornit-o şi noi în urma lor. 

Noaptea era senină. Casele satului se înşirau de-a stânga 
şi de-a dreapta şoselei cu ferestrele luminate. Treceam pe 
lângă grupuri de oameni care stăteau de vorbă pe la porţi. 
Dădeam bună seara şi ni se răspundea, fără să stârnim vreo 
curiozitate. Cu toate astea eram crispaţi şi nu ne-am liniştit 
decât când am depăşit ultima casă a satului. Chiar la capul 
satului, şoseaua cotea uşor la stânga şi se întretăia cu calea 
ferată. Ne-am oprit şi am răsuflat uşuraţi. În acel moment, 


am auzit un şuierat de locomotiva şi l-am văzut luminile 
care se apropiau. Era un mărfar cu multe vagoane, 
încărcate cu blocuri de piatră, care abia se ţâra. Mergea în 
direcţia Vatra Dornei. 

Atât ne-a trebuit. N-am mai stat pe gânduri şi, când 
vagoanele au început să defileze prin faţa noastră, am sărit 
din mers pe treptele unuia din ele, eu la un capăt, Titi la 
celălalt. Înainte de a ne agăța de vagon, mai avusesem 
timpul să ne înţelegem ca, înainte de a intra în Vatra 
Dornei, să ne facem un semn cu mâna şi să sărim din tren. 
Dar, ca şi în alte daţi, socoteala noastră nu s-a potrivit cu 
cea din târg. 

După câteva minute, trenul şi-a accelerat mersul şi a prins 
viteză tot mai mare, astfel că orice încercare de a sări ar fi 
fost curată sinucidere. Nu ne-am îngrijorat însă, gândind că 
în apropiere de Vatra Dornei locomotiva va încetini din nou. 
Între timp, cerul se acoperise de nori iar trenul gonea prin 
beznă tot mai tare. După o vreme, în direcţia spre care ne 
îndreptam, cerul a prins culoare şi ne-am dat seama că era 
reverberaţia luminilor oraşului. Trenul îşi continua cursa cu 
aceeaşi viteză iar întunericul ne împiedica să vedem cum 
arăta terenul de-a lungul terasamentului. 

Stăteam amândoi pe ultima treaptă a scărilor vagonului, 
pregătiţi să sărim de îndată ce trenul îşi va încetini mersul. 
Era aşa de întuneric, că abia îi zăream silueta lui Titi, agăţat 
la celălalt capăt al vagonului. Am aşteptat în zadar 
momentul potrivit. Am trecut prea iute pe lângă primele 
case luminate, pe lângă un canton şi prin mai multe 
macazuri. Să fi sărit, riscam să ne rupem gâtul, aşa că am 
renunţat. Trenul a frânat abia pe ultimii 200 de metri, 
înainte de a se opri pe o linie secundară, imediat după 
clădirea gării, care se vedea luminată. Ne-am dat jos şi am 
pornit înainte de-a lungul trenului în direcţia opusă gării. 
Atât cât ne-am putut da seama pe întuneric, ne aflam într- 
un fel de mic triaj, cu vagoane oprite pe diverse linii, cu 
magazii şi stive de cherestea, clădite de o parte şi de alta. 


Când am trecut pe lângă locomotiva trenului cu care 
venisem, mecanicul ne-a spus bună seara, crezându-ne, 
probabil, angajaţi ai căilor ferate. Am răspuns şi am mers 
mai departe. După vreo 20 de metri, am dat de un drum 
care trecea peste liniile ferate. Am luat-o pe el la stânga, 
spre Nord. Ştiam că din Vatra Dornei trebuia s-o luăm spre 
Nord pentru a ajunge la Iacobeni. Am ieşit din zona triajului 
şi am nimerit pe o stradă pavată. Eram în plin oraş, foarte 
aproape de gară. Străzile erau prost luminate şi pustii. La 
prima încrucişare cu o stradă care ducea la gară, ne-am 
întâlnit cu un trecător. L-am întrebat de drumul către 
Iacobeni. 

— Mergeţi înainte pe strada pe care vă aflaţi. În 
continuarea ei, la ieşirea din oraş, este şoseaua câtre 
Iacobeni. Nu ne venea să credem că întâmplarea făcuse să 
ne găsim pe drumul cel bun. l-am mulţumit cetăţeanului de 
la care am mai aflat, că până la Iacobeni sunt 10 km şi ne- 
am văzut de drum. 

Începuse să plouă mărunt. In curând am ieşit din oraş şi 
ne-am angajat pe şosea. Ploaia se înteţise, întunericul era 
deplin şi nu vedeam nimic, decât la câţiva paşi înaintea 
noastră, albul şoselei. După o vreme, a apărut în faţa 
noastră o luminiţă gălbuie. Venea de la un canton de cale 
ferată. Când ne-arn apropiat, am văzut că şoseaua trece 
peste o linie ferată şi că bariera era ridicată. Cantonul fiind 
pe dreapta, am luat-o pe marginea din stânga a şoselei. 
Liniştea era absolută. În afară de târâitul mărunt al ploii, nu 
se auzea nimic. Cu atât mai înspăimântător a fost strigătul 
care a izbucnit lângă noi, în momentul când traversam 
calea ferată: 

— Stai! Cine e? 

Am încremenit pe loc. O clipă ne-am gândit s-o rupem la 
fugă. Apoi, instinctiv am răspuns: 

— Oameni buni! 

Vocea din întuneric s-a auzit din nou: 

— Luaţi-o pe dreapta! Pe stânga, pe lângă pod, nu e voie! 


Am ascultat ordinul şi numai după câteva minute ne-a 
revenit glasul şi am comentat faptul şi spaima prin care 
trecusem. Am avut explicaţia: Câteva zeci de metri mai jos, 
în stânga, şi paralel cu şoseaua, curgea Bistriţa, iar calea 
ferată, după ce traversa drumul, trecea peste un pod, pe 
cealaltă parte a văii. Santinela de pază ne somase, fiindcă 
trecusem prea aproape de capul podului. După incidentul 
cu santinela, am mers într-un pas susţinut încă vreo oră, 
până ce puterile au început să ne lase. Oboseala, mai ales 
slăbiciunea provocată de foame şi poate şi emoţiile prin 
care trecusem, ne-au făcut să ne oprim şi să ne căutăm un 
loc de odihnă. Lucru destul de greu din cauza întunericului 
şi a ploii care nu mai contenea. 

În stânga şoselei era o râpă şi în fundul văii se auzea apa 
Bistriţei, în dreapta şoselei, terenul urca în pantă dulce. Am 
orbecăit zadarnic prin întuneric în căutarea unui pom sub 
care să ne adăpostim. Ne-am împotmolit în pământul ud al 
unei arături proaspete, am nimerit în tot felul de 
mărăcinişuri şi, în cele din urmă, zgâriaţi, plini de noroi şi 
uzi până la piele ne-am oprit într-un lăstăriş care, deşi 
foarte des, nu ne-a scutit de ploaie. Făcuţi ghem unul într- 
altul pe pământul ud, am adormit imediat şi nu ne-am trezit 
decât când se lumina de ziuă. 

Plouase mult peste noapte, dar nu simţisem nimic. Eram 
uzi leoarcă şi nu ne puteam stăpâni tremuratul. Clănţănind 
din dinţi, ne-am pornit imediat la drum ca să ne încălzim. 
Şoseaua era plină de băltoace iar apele Bistriţei, galbene, 
nămoloase. Ploaia stătuse şi cerul limpezit prevestea o zi 
senină. La o aruncătură de piatră de locul unde dormisem, 
patru fagi bătrâni cu coroanele împreunate ne-ar fi oferit 
un loc uscat şi adăpost, de ploaie, dacă i-am fi descoperit. 
Ceva mai departe, o baracă părăsită şi pe jumătate năruită 
ne-ar fi găzduit şi mai bine, dacă noaptea atât de 
întunecoasă nu ne-ar fi ascuns-o. 

După câteva minute ne-am încălzit şi cu toată oboseala şi 
slăbiciunea, imboldul pe care ni-l dădea apropierea de 


sfârşitul chinurilor noastre ne-a făcut să parcurgem 
următorii 3-4 kilometri, într-un pas destul de vioi. La o 
cotitură a drumului, ne-am oprit. Şoseaua cobora şi la 
câteva sute de metri intra în Iacobeni. 

Soarele tocmai răsărea şi primul lucru care ne-a atras 
privirile a fost clopotniţa şi acoperişul bisericii. Ţiglele 
smălţuite şi viu colorate în roşu, galben şi verde, străluceau 
sub primele raze ale soarelui. Înveseliţi şi plini de speranţe, 
am pornit pe drum la vale. Prima clădire pe stânga, la 
intrarea în localitate era o cârciumă - Bufet de stat. Era 
închisă. N-am luat faptul în seamă şi am mers mai departe. 
Case frumoase cu grădini îngrijite şi flori la ferestre se 
înşirau pe ambele părţi ale drumului. Ceva mai departe, tot 
pe stânga, am văzut staţia de cale ferată. 

Prin grădinile din spatele rândului de case, care 
mărgineau şoseaua pe stânga, curgea Bistriţa, iar pe 
celălalt mal se întindea localitatea, clădirile concentrându- 
se în jurul bisericii, unde părea să fie şi centrul. Mai 
departe, casele se răreau, împrăştiate pe covorul de iarbă 
verde al văii. Am trecut podul peste Bistriţa şi ne-am 
îndreptat către biserică, îmi aminteam de spusele lui Tărie 
că întreprinderea la care lucra se afla în centrul localităţii. 
Ne străduiam să mergem în pas normal şi să nu ne arătăm 
bucuria, cu toate că ne venea să alergăm de nerăbdare. 
Eram aşa de obsedaţi de ideea că ne găseam la sfârşitul 
calvarului, încât gândurile ne erau numai la casa în care 
vom fi primiţi, la masa pe care o vom primi, la o baie şi la o 
ţigară şi la hainele curate pe care le vom îmbrăca. Nici o 
clipă nu am luat în seamă faptul că nu întâlnisem ţipenie de 
om pe străzi şi că, în afară de câteva ferestre care se 
deschiseseră, localitatea părea pustie. 

Ajunşi în faţa bisericii, am şi văzut pe o vilă din apropiere 
firma întreprinderii pe care o căutam. Am luat hotărârea să 
intru singur şi să-l caut pe Tărie iar Titi să mă aştepte afară. 
Portiţa grădiniţii din faţa vilei era deschisă. La fel şi uşa de 
intrare. Am pătruns pe un coridor. Prin mai multe uşi 


deschise, se vedeau birouri şi rafturi pline de hârtii şi 
dosare, dar nici un suflet de om. Am bătut de câteva ori în 
uşa deschisă, strigând: Tovarăşe! Din capătul coridorului şi- 
a făcut apariţia o femeie. Legată la cap, cu o găleată şi o 
mătură în mână, a venit spre mine. Dându-mi seama că e 
femeia de serviciu, am întrebat-o cu cine pot vorbi, căci vin 
cu camionul de la Năsăud şi am de predat o corespondenţă. 
Femeia mi-a răspus că până la ora 7 nu vine nimeni la 
serviciu. 

Era 6 dimineaţa şi aşa se explica lipsa de circulaţie pe 
străzi! La asta nu ne gândisem! Am încercat atunci să aflu 
unde locuieşte 'Tărie. l-am spus femeii că sunt grăbit, că n- 
am timp să aştept şi că o rog să-mi dea adresa tov. lărie. 
După un moment de tăcere, pe care l-am pus pe seama 
simplităţii ei şi crezând că nu m-a înţeles, am repetat ceea 
ce spusesem, în loc să-mi dea adresa pe care i-o ceream, m- 
a întrebat ce treabă am cu tov. Lărie. Ca să-i satisfac 
curiozitatea, i-am explicat că sunt şofer pe un camion all. P 
I. L.-ului (întreprinderea forestieră) şi că i-am adus tov. 
Tărie un pachet de la fratele lui din Năsăud. 

— Îl cunoaşteţi pe tov. Tărie? A continuat femeia să mă 
iscodească. 

— Da. L-am văzut o dată la fratele lui, i-am răspuns, cu 
gândul că în fine se va decide să-mi dea adresa. 

Femeia m-a privit lung, s-a mai codit puţin şi apoi s-a. 
Hotărât: 

— Atunci, nu ştiţi ce s-a întâmplat? 

— Nu, i-am răspuns, presimţind o nenorocire. 

— Săracul domnul Tărie! Un om aşa de cumsecade! Astăzi 
vine biata soţia dânsului să-şi ridice bagajele pe care le mai 
are în casă şi pleacă la Bucureşti. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Vă spun, dar să nu spuneţi că ştiţi de la mine. Alaltăieri 
noapte l-a ridicat Securitatea! 

Parcă primisem o lovitură în cap! Complet buimăcit, am 
ieşit din casă fără să-i mai zic nimic femeii, care continua 


să-l plângă pe „Domnul Tărie, un om aşa de cumsecade.” 

Mai târziu am aflat de la Titi că se speriase, văzându-mă 
ieşind din vilă, livid şi descompus la faţă. De altfel, când am 
ieşit pe portiţa grădinii, am trecut pe lângă el fără să-i spun 
nimic şi m-am aşezat pe marginea şanţului. Îngrijorat de 
atitudinea mea, a venit şi el lângă mine să mă întrebe ce mi 
s-a întâmplat. L-am pus la curent cu cele ce aflasem. Apoi, 
aşezaţi unul lângă altul pe marginea şanţului, am rămas 
tăcuţi şi ca prostiţi, de năruirea speranţelor noastre. 
Fuseserăm aşa de siguri că-l vom găsi pe Tărie şi că vom 
primi sprijinul lui, încât vestea arestării lui ne lovise ca un 
trăsnet. Neprevăzând o astfel de nenorocire, nu ne 
gândisem la o alternativă şi planuri pe mai departe nu ne 
făcusem. 

Optimismul care ne stăpânise în ultimele două zile ne 
făcuse să uităm şi de oboseală şi de foame. Brusca 
dispariţie a stimulentului moral care ne dăduse puterea 
necesară să ne continuăm drumul, fără să simţim 
slăbiciunea, ne-a pus cu brutalitate în faţa realităţii. Ne 
găseam acum, aşezaţi pe marginea şanţului, lipsiţi de vlagă 
şi înfometați, cu mintea goală şi demoralizaţi. Timpul trecea 
şi nu ne reveneam din starea de apatie în care căzusem. 
Soarele se ridicase scăldând în lumină întreaga vale, 
localitatea începuse să prindă viaţă, oamenii mergeau 
grăbiţi spre locurile lor de muncă. Străzile pustii la sosirea 
noastră se însufleţiseră, dar noi, abătuţi cum eram, nu 
înregistram nimic din toată mişcarea, din jurul nostru. Ne-a 
trezit din starea de prostraţie în care căzusem dangătul 
puternic al clopotului bisericii, care se afla la numai câţiva 
paşi de noi. Când am realizat cât de neobişnuite puteau 
părea trecătorilor prezenţa şi înfăţişarea noastră, primul 
gând ne-a fost să ne punem la adăpost de privirea şi 
curiozitatea oamenilor, ca să încercăm în linişte să ne 
punem puţină ordine în idei. 

Auzind clopotele, instinctiv ne-am îndreptat ochii spre 
biserică şi am văzut cum câteva femei, în port bucovinean, 


urcau poteca care ducea la ea. Ne-am zis că locul cel mai 
apropiat şi liniştit unde ne puteam refugia era acolo, aşa că 
am luat-o şi noi pe drumeag spre biserica ce se ridica pe un 
mamelon care domina casele din jur. Cum pierdusem 
socoteala zilelor, am crezut că prilejul slujbei era duminica, 
dar puţin timp după aceea am aflat că era sărbătoarea 
Naşterii Sf. loan Botezătorul sau Sânzienele, cum i se 
spunea acolo. 

În biserică erau vreo 15 femei şi un singur bărbat, aşezat 
în strană. Ne-am aşezat şi noi mai la o margine şi curând a 
apărut Popa şi a început slujba. Preotul era tânăr. Bărbat 
înalt, frumos şi cu voce plăcută, ne-a atras imediat atenţia. 
Simpatia pe care ne-a inspirat-o mi-a retrezit în minte ideea 
mea de a apela, în drumul nostru, la ajutorul preoţilor. I-am 
împărtăşit din nou lui Titi ideea mea şi ne-am sfătuit pe 
şoptite, în timp ce se desfăşura slujba. Am căzut de acord să 
încercăm să-l contactăm pe preot după terminarea 
serviciului religios. 

Între timp, ni s-a dat tuturor celor prezenţi în biserică câte 
o lumânare şi, atenţi la comportarea celorlalţi, am procedat 
şi noi la fel în tot timpul slujbei. Singurul bărbat din 
biserică, în afară de noi, ne-a atras atenţia. Era un om în 
vârstă, cu o figură distinsă, cu barba şi părul alb, îmbrăcat 
în haină neagră şi pantaloni reiaţi. Cămaşa albă cu gulerul 
scrobit, cravata îngrijit înnodată ca şi atitudinea lui sobră îţi 
dădeau impresia unei apariţii din alte timpuri. Mi-aduc 
aminte că m-a izbit frumuseţea mâinilor lui îngrijite. Purta o 
verighetă lată de aur, aşa cum mai văzusem când eram 
copil la persoanele foarte în vârstă. Am aflat mai târziu că 
bătrânul era un profesor universitar din laşi, care se afla cu 
domiciliul obligatoriu în Iacobeni. Când slujba s-a terminat, 
preotul s-a adresat celor care vor să se spovedească, 
spunându-le să iasă în curtea bisericii şi să se prezinte la 
uşa care avea acces spre altar. El însuşi s-a retras apoi în 
altar, aşa că am fost nevoiţi să ieşim şi noi cu toată lumea şi 
n-am mai putut să stăm de vorbă cu el. Vreo 5-6 femei s-au 


înşirat în faţa uşii ce dădea spre altar iar restul 
credincioşilor au plecat spre casele lor. Titi şi cu mine am 
rămas lângă bradul din faţa bisericii, cu gândul să-l pândim 
pe preot când va termina cu spovedaniile şi va părăsi 
biserica, pentru a sta cu el de vorbă. 

Popa a deschis uşa şi prima femeie a intrat la spovedit. În 
acea clipă mi-a venit o idee pe care i-am împărtăşit-o lui 
Titi. Ce-ar fi să mergem şi noi să ne spovedim? Pe măsură 
ce luam în considerare această posibilitate, o găseam tot 
mai nimerită, decât pe cea de a-l acosta pe preot la plecare. 
Mai întâi, convorbirea ar avea loc la adăpost de priviri 
nedorite. Apoi, nu puteam prevedea reacţia preotului la 
cele ce urmam să-i spunem. Una era să afle că suntem 
căutaţi de Securitate, fiind în afara bisericii şi ca simplu 
cetăţean, şi alta era să primească destăinuirile noastre sub 
legământul tainei spovedaniei. În această din urmă situaţie, 
chiar dacă n-ar fi vrut sau i-ar fi fost frică să ne ajute, nu ne- 
ar fi putut denunța, fără să-şi calce însuşi jurământul 
preoţesc şi obligaţia de a păstra secretul spovedaniei. 

Am optat deci pentru formula spovedaniei. Mai greu a fost 
să-l conving pe Titi să meargă el la preot, considerându-l 
mai convingător decât mine în felul de a pune problema. 
Amândoi o dată, oricum nu puteam intra la spovedit. În cele 
din urmă, Titi s-a aşezat şi el după cele două femei care-şi 
mai aşteptau rândul să intre la preot, iar eu am rămas mai 
departe sub bradul din faţa bisericii. Priveam în curtea unei 
grădiniţe de copii, plasată mai jos decât locul unde mă 
aflam şi urmăream, pentru prima oară, după multă vreme, 
mişcările unei tinere educatoare, care mi s-a părut nespus 
de graţioasă. Abia când i-a venit rândul şi lui Titi, şi în 
curtea bisericii nu mai rămăsesem decât eu, m-a apucat 
nerăbdarea şi am avut impresia că timpul se oprise pe loc. 

Mi s-a părut o veşnicie până ce l-am văzut ieşind din 
biserică. Pe măsură ce se apropia de mine, încercam să-i 
desluşesc expresia ca să-mi pot da seama dacă demersul lui 
avusese succes sau nu. Era evident, peste măsură de 


tulburat. Când a ajuns lângă mine, am văzut că avea lacrimi 
în ochi. Cu vocea tremurând de emoție, abia a putut 
articula: „E un om extraordinar!” Apoi s-a mai liniştit şi mi-a 
relatat ce se întâmplase. 

Îi spusese preotului că eram fugari, căutaţi de securitate şi 
că venise să-i ceară ajutor. Fără să-i ceară detalii 
suplimentare, fără să manifeste surprindere sau teamă la 
auzul destăinuirii, preotul îl întrebase cu ce ne poate ajuta. 
Titi i-a spus că eram nemâncaţi de câteva zile şi că eram la 
capătul puterilor. 

Preotul a stat puţin pe gânduri şi l-a îndemnat apoi să iasă 
afară şi să aştepte împreună cu mine, până ce se va 
dezbrăca de odăjdii, va încuia biserica şi va pleca spre casă. 
Să-l urmărim atunci de la distanţă până ce îl vom vedea 
intrând în casă, să mai aşteptăm câteva minute şi apoi să 
intrăm şi noi. l-a spus că va lăsa uşa descuiată. O dată 
intraţi pe uşă să urcăm fără zgomot scara din faţa noastră, 
fiindcă la parter locuieşte un membru de partid. La etaj era 
locuinţa lui. 

Într-adevăr, popa părea să fie un om extraordinar! După 
şocul provocat de dispariţia lui Tărie şi deznădejdea care ne 
cuprinsese câteva ore rnai devreme, acum din nou soarta 
părea să ne favorizeze. Câteva minute mai târziu, popa a 
ieşit din altar, a încuiat uşa în urma lui şi a pornit-o spre 
casă. Cu pasul măsurat, răspunzând la salutul trecătorilor, 
se îndrepta spre podul de peste Bistriţa, peste care 
trecusem şi noi, fără să arunce nici o privire în urmă. După 
pod, a luat-o la dreapta, pe acelaşi drum pe care venisem şi 
noi în zori. 

L-am urmărit cu privirea de la distanţă şi l-am văzut 
intrând într-o casă cu etaj. Curtea din spatele casei se 
întindea până la malul Bistriţei. Am mai zăbovit un timp la 
capul podului şi am pornit-o şi noi. Căutând să adoptăm o 
atitudine cât mai firească, am împins portiţa grădiniţei din 
faţa casei şi în câţiva paşi am fost la uşă. Era într-ade-văr 
descuiată şi nimeni nu ne-a văzut intrând. In capul de sus al 


scării, ne aştepta popa zâmbind. Ne-a primit în casă şi a 
închis uşa în urma noastră. Preoteasa, o femeie de talie 
mică, blondă şi cu ochii albaştri, după ce ne-a poftit să stăm 
jos, s-a retras în bucătărie. Preotul, ca şi cum ne-ar fi 
cunoscut de când lumea, ne-a dus la un spălător, ne-a dat 
săpun, un aparat de ras şi ne-a spus că în curând e gata şi 
masa. 

Un sfert de oră mai târziu, raşi şi spălaţi, eram aşezaţi la 
masă cu preotul şi preoteasa, care din când în când se scula 
să ne servească. Făceam eforturi să ne stăpânim emoția: 
Trecuse atâta vreme de când nu mai văzusem faţă de masă, 
farfurii şi tacâmuri normale! 

La început, le-am folosit cu oarecare stângăcie, dar încet, 
încet, vechile reflexe s-au trezit. Mai greu ne-a fost să nu 
înfulecăm aşa cum ne împingea foamea s-o facem. N-am 
ştiut niciodată dacă popa o pusese la curent pe preoteasă 
cu situaţia noastră. Ştiu însă că nici nu apucam bine să 
golim farfuria şi ne-o umplea din nou fără să întrebe, 
scutindu-ne astfel de a fi siliţi să refuzăm din bună-cuviinţă. 
Aşa se face că am mâncat două sau trei farfurii de supă cu 
găluşte şi tot de atâtea ori ni s-au umplut farfuriile cu 
ghiveci. De vorbit, s-a vorbit puţin şi numai banalităţi, 
despre vreme, despre iarna grea care trecuse etc. 

La sfârşitul mesei, ne-am retras cu preotul într-o altă 
cameră. Abia aici am încercat să-i mulţumim, dar preotul 
ne-a întrerupt cu o întrebare: 

— Ce aveţi de gând să faceţi acum? 

I-am explicat că intenţia noastră era să ajungem la 
Bucureşti; fie pe jos, fie agăţându-ne de vreun tren, aşa 
cum făcusem de la Dorna Cândreni până la Vatra Dornei. 
Preotul ne-a ascultat răspunsul şi a rămas pe gânduri. Cu 
toată figura lui senină şi deschisă, nu era un om vorbăreţ şi 
nici nu încuraja la vorbă. Am rupt tăcerea rugându-l să ne 
mai facă un serviciu: să ne dea un ziar, să aflăm şi noi ce se 
mai întâmplă în lume. Ne-a adus din camera vecină 
„Scânteia” şi, în timp ce o răsfoiam, ne-a spus că trebuie să 


plece pentru câteva minute; să citim liniştiţi ziarul până se 
va întoarce. Preotesei, care tocmai ne aducea nişte clătite 
cu dulceaţă, i-a spus că se întoarce imediat. Şi-a luat pălăria 
şi a ieşit pe uşă. Preoteasa s-a dus din nou în bucătărie, 
lăsându-ne singuri. 

Cu toată toropeala care ne cuprinsese, am avut acelaşi 
gând, de care avea să ne fie foarte curând ruşine. Instinctul 
fugarului din noi se trezise din nou: Dacă se duce să ne 
toarne?! Ne-am repezit la geam şi l-am văzut pe preot 
mergând cu pasul lui liniştit spre capul satului, pe drumul 
pe care intrasem noi de dimineaţă în Iacobeni. La primul 
colţ a dispărut din raza noastră de vedere. Îngrijoraţi, ne- 
am dus la fereastra care dădea spre curtea din spate. Apa 
Bistriţei umflată de ploi curgea printre sălciile din fundul 
curţii iar în stânga şi în dreapta se ridicau garduri înalte 
către curţile vecine. Ne vedeam prinşi în capcană! 

Mai era o singură scăpare posibilă. Să ieşim din casă pe 
uşa pe care intrasem şi să ajungem cât mai repede în 
pădurile din împrejurimi. Trebuia însă să ne hotărâm fără 
întârziere, orice clipă pierdută micşorându-ne şansele de a 
mai scăpa. Şi, totuşi, puşi în situaţia de a decide imediat, am 
optat pentru rămânerea pe loc. Încrederea pe care ne-o 
inspirase popa a fost mai tare şi ne-a învins suspiciunea. Am 
stat însă la geam, privind cu nerăbdare şi emoție spre colţul 
străzii unde dispăruse popa. Deodată, l-am văzut. Venea cu 
acelaşi mers liniştit spre casă. Şi venea singur! L-am auzit 
intrând în casă. Când a deschis uşa camerei în care ne 
aflam, ne-a zâmbit şi ne-a întrebat dacă nu ne-am odihnit. 
Apoi s-a dus către masa de lângă perete, a scos din sertar o 
cutie şi ne-a făcut semn să ne apropiem. A intrat direct în 
subiect: 

— Am fost la gară şi m-am informat. Două bilete până la 
Bucureşti costă atât (nu-mi mai aduc aminte preţul, dar nu 
era o sumă neglijabilă!). Din daniile enoriaşilor am strâns 
nişte bani pentru reparația bisericii. Vă dau banii ca să vă 


cumpăraţi biletele. Trenul pleacă la ora X. (Prin jurul orei 7 
seara). 

Eram înmărmuriţi. La aşa ceva nu ne gândisem. Când ne- 
am recăpătat glasul, am început prin a-i spune că în situaţia 
noastră nu ştim dacă îi vom putea da vreodată banii înapoi. 
Ne-a întrerupt spunându-ne că nu are importanţă. Şi la 
mulţumirile noastre a avut răspuns: 

— Banii sunt daţi pentru fapte creştineşti. Şi ajutorul la 
nevoie este tot faptă creştinească, aşa că luaţi-i şi mulţumiţi 
lui Dumnezeu! 

Nu mai era nimic de spus, după cum nici acum nu sunt în 
stare să comentez gestul, vorbele şi comportarea preotului. 
Ar fi păcat să încerc să prind în cuvinte atitudinea lui; i-aş 
schimba dimensiunile. Împreună cu preotul, am căzut de 
acord să părăsim casa înainte de întoarcerea de la serviciu 
a comunistului de la parter. De asemenea, am stabilit 
pentru orice eventualitate, că în cazul că vom fi prinşi la 
ieşirea din casă, vom declara că preotul ne împrumutase 
banii de întoarcere acasă, fără să ne cunoască adevărata 
situaţie, deoarece ne dădusem drept muncitori, nevoiţi să 
plecăm din motive familiale, înainte de primirea salariului. 
De altfel, preotul nu-şi manifestase nici un fel de curiozitate 
în privinţa noastră. Nu ştia că eram condamnaţi şi evadați. 
Se mulţumise cu explicaţia dată de Titi, că eram căutaţi de 
Securitate. E drept că şi în acest caz, faptul de a ne fi ajutat 
n-ar fi găsit înţelegerea autorităţilor. 

Nici noi nu ştiam cum îl chema pe preot şi n-am putut să-i 
aflu numele, nici chiar ani de zile mai târziu, când am 
încercat să-i dau de urmă. Nu mi-au permis-o nici vremurile 
dominate încă de teroarea securităţii, nici posibilităţile de 
deplasare limitate de lipsa de bani şi nici timpul până la 
plecarea mea din ţară. O dată ultimele detalii puse la punct, 
ne-am ridicat să plecăm. La uşă, preotul ne-a îmbrăţişat, cu 
vorbele „Dumnezeu să vă ajute!” 

Am pornit-o drept spre gară. O clădire mică, pustie la ora 
aceea. Ne-am luat biletele de la un funcţionar, care moţăia 


în spatele ghişeului. La suma rotundă care ne-o dăduse 
popa, am mai primit câţiva lei rest, cu care ne-am cumpărat 
ţigări şi chibrituri, la o tutungerie în faţa staţiei. Apoi ne-am 
întors în gară, unde eram mai puţin în văzul lumii. Mai 
aveam câteva ore de pierdut până să ne vină trenul. Ziua 
era frumoasă şi caldă. Am trecut peste linia de cale ferată şi 
ne-am aşezat pe marginea parapetului de piatră, cu 
picioarele atârnând în gol. Jos, curgea Bistriţa. Ne simţeam 
bine, ne era cald, eram sătui şi mai ales optimişti. Cu toate 
astea, oboseala acumulată se făcea simțită. Am mai discutat 
un timp pe marginea celor întâmplate şi am stabilit că, în 
cazul că vom fi prinşi la Bucureşti nu vom pomeni nimic 
despre preot şi vom spune că drumul ii făcusem clandestin, 
fără bilet. Cu o jumătate de oră înaintea sosirii trenului 
nostru gara până aici pustie, a început să prindă viaţă. În 
câteva minute, s-a umplut de lume. Crezând că e vreo 
neînțelegere asupra orei de sosire a trenului pe care îl 
aşteptam, am plecat să mă informez. Amestecându-mă prin 
mulţimea călătorilor care invadaseră peronul, am aflat că 
era vorba de un alt tren, care trebuia să vină din direcţie 
opusă, de la Suceava. In timp ce o bătrână pe care o 
întrebasem îmi dădea această lămurire, m-am trezit strigat 
pe nume. Şi încă pe numele mic, aşa cum numai un grup de 
prieteni apropiaţi sau colegi de liceu obişnuiau să-mi spună: 

— Tilică! Ce-i cu tine aici! 

Înmărmurit de surpriză, mă uitam la tânărul din faţa mea, 
fără să-l pot recunoaşte. In clipa următoare, însă ne 
îmbrăţişam, unul mai uluit ca celălalt de asemenea 
coincidenţă. Era Vlaicu Maltezeanu. Cu o clasă în urma mea 
la liceul Spiru Haret, nu-l mai văzusem de aproape doi ani. 
Între timp, terminase Politehnica, se căsătorise şi ajunsese 
într-un post de inginer, la Iacobeni. Se îngrăşase, ceea ce 
mă făcuse să nu-l recunosc în primul moment. Aflase, că 
fusesem arestat şi, strângându-mă în braţe, îmi spunea cât 
de mult se bucura că mă vede liber. În două vorbe i-am 


explicat că nu fusesem eliberat, aşa cum îşi închipuia el. I- 
am relatat pe scurt aventura noastră. 

M-a ascultat până la sfârşit şi fără nici o ezitare, cu acelaşi 
elan şi căldură, s-a oferit să ne ajute. Mi-a spus că se duce 
cu nevastă-sa la Vatra Dornei să-şi ridice salariul de la 
centrala întreprinderii la care lucra şi mi-a propus să-l 
aştept până se va întoarce cu primul tren, în aceeaşi seară. 
Insista să vin cu Titi la el acasă, ca să ne refacem câteva 
zile, să ne dea îmbrăcăminte ca lumea şi bani de drum. l-am 
explicat la ce riscuri s-ar expune ajutându-ne, dar nici n-a 
vrut să audă, pretinzând că nu puteam pleca mai departe în 
halul în care eram. 

Tentaţia de a-i accepta propunerea era mare. Iotuşi, i-am 
rezistat iar Vlaicu, sincer dezamăgit că nu ne poate ajuta, s- 
a scotocit prin buzunare şi mi-a dat ultimii 10 lei care îi mai 
rămăseseră până la leafă. Sub privirile uimite ale lui Titi, 
care ne observa de la distanţă, mi-am continuat conversaţia 
cu Vlaicu până la sosirea trenului. Pe soţia lui, care stătea la 
coadă la ghişeul de bilete, n-am cunoscut-o. 

De la el am avut primele veşti despre mama, pe care o 
văzuse cu vreo lună înainte, cu ocazia unui drum pe care îl 
făcuse la Bucureşti. O întâlnise la familia Boceanu, prieteni 
comuni de ai noştri şi de-ai Maltezeniior. Era sănătoasă şi o 
admira pentru curajul ei. Mi-a vorbit apoi de o mulţime de 
lume cunoscută. Mulţi fuseseră arestaţi. De când fusesem 
ridicat de Securitate, teroarea se înteţise şi mizeria şi 
lipsurile erau tot mai mari. Situaţia politică externă era 
încordată şi lumea spera mai mult ca niciodată într-o 
salvare din Occident. I-am comunicat şi eu numele câtorva 
cunoscuţi pe care îi întâlnisem în închisoare şi de a căror 
soartă nu se mai ştia nimic afară. 

Fluieratul trenului care-şi anunţa sosirea ne-a întrerupt 
schimbul de informaţii. Cu un ultim îndemn la absolută 
discreţie şi prudenţă, ne-am îmbrăţişat şi ne-am despărţit. 
Când trenul a intrat în staţie şi lumea se îmbulzea la urcare, 
eu mă aflam din nou lângă Titi pe cheiul Bistriţei şi-i 


povesteam despre coincidenţa întâlnirii cu Vlaicu şi tot ce 
aflasem de la el. 

Câteva clipe mai târziu ne aflam din nou singuri, în urma 
plecării trenului, staţia rămânând iar pustie. Cum totuşi şi 
ora trenului nostru se apropia, am discutat şi stabilit un 
plan în privinţa comportării noastre în timpul călătoriei. 
Presupunând că pe parcurs ar fi posibile controale, nu 
numai de bilete dar şi de legitimaţii, am hotărât să stăm în 
permanenţă atenţi. Unul din noi va sta pe coridorul 
vagonului pentru a supraveghea orice mişcare suspectă sau 
apariţia vreunui control. Celălalt va sta în apropierea unui 
semnal de alarmă, gata de a face uz de el în caz de pericol, 
pentru a putea sări din tren. Dar, şi de astă dată lucrurile 
au decurs altfel de cum le prevăzusem. 

În fine, a sosit şi momentul mult aşteptat: Am auzit 
şuieratul locomotivei! În staţie îşi mai făcuseră apariţia 
câteva persoane. Când trenul a oprit în faţa peronului, a 
urmat o adevărată luptă ca să ne putem găsi un loc. Nu în 
vagoane, care erau ticsite până le refuz... ci pe scară! Cu 
chiu cu vai am reuşit să punem amândoi piciorul pe treptele 
aceluiaşi vagon. 

Pe fiecare scară de vagon, atârna câte un ciorchine de 
oameni. 

Când trenul a pornit, staţia a rămas iar goală. Numai în 
poarta dinspre stradă, un om cu mâna ridicată făcea un 
semn de salut către vagoanele care se puseseră în mişcare. 
În afară de noi, nimeni nu ştia cui erau adresate semnele, 
căci omul care le făcea nu era altul decât preotul din 
Iacobeni. 

Silueta popei a fost ultima imagine pe care am mai 
înregistrat-o în Iacobeni. Eram în 24 iunie 1953, 18 zile 
după evadarea noastră de la Cav-nic. Pentru a vă face o 
idee despre drumul parcurs până aici, urmează o hartă a 
regiunii cu indicaţia aproximativă a traseului urmat. 

La Câmpulung Moldovenesc, trenul s-a mai 
descongestionat. Mare parte din lume s-a dat jos. Titi 


reuşise să se strecoare în vagon iar eu mă aşezasem pe una 
din treptele vagonului. Lângă mine îşi făcuse loc un caporal 
din trupele de securitate. Era curier în misiune şi purta în 
bandulieră geanta de piele cu corespondenţă, închisă cu 
lacăt. Ne-am oferit unul altuia ţigări şi am intrat în vorbă. 
Îmi amintesc că era băiat de ţăran din Dolj şi că s-a bucurat 
când i-am spus că şi eu eram oltean. Era necăjit că era 
departe de casă şi mi-a vorbit tot timpul de greutăţile şi 
sărăcia în care se zbătea tată-său, ca să facă faţă cotelor ce 
trebuiau predate. La Gura Humorului, înainte de a cobori, 
mi-a strâns mâna şi mi-a urat drum bun. Securistul care ura 
drum bun unui evadat! 

Stând cu Titi la un geam pe coridorul vagonului, am râs cu 
poftă de această întâmplare. De altfel, de când ne suisem în 
tren, eram bine dispuşi şi veseli, de parcă am fi scăpat de 
toate necazurile. Am mai glumit o vreme privind pe 
fereastra vagonului, până ce s-a înserat şi ne-a cuprins 
oboseala. Am hotărât atunci să ne punem planul în aplicare. 
În primul compartiment de la capătul vagonului, se făcuse 
un loc liber. Am stabilit să fac primul schimb de pază pe 
coridor iar Titi să ocupe locul şi să doarmă până ce îl voi 
trezi ca să inversăm rolurile. In caz de alarmă îl voi scula, 
vom trage semnalul şi vom sări din tren. 

După Suceava, trenul s-a golit de-a binelea şi am rămas 
singur pe coridor, în compartimentul lui Titi mai erau două 
persoane care dormeau şi ele. Începuseră şi mie să mi se 
închidă ochii şi în curând m-a cuprins un somn pe care nu-l 
mai puteam stăpâni. N-am mai respectat planul prestabilit. 
M-am aşezat pe banchetă lângă Titi, fără să-l mai trezesc şi 
am căzut într-un somn de plumb. 

Când ne-a trezit controlorul de bilete, era ziuă şi ne 
apropiam de Bucureşti. De la Iacobeni la Bucureşti, trenul 
făcea cam 12-14 ore iar noi dormisem vreo 8 ore fără 
întrerupere. Lumea în compartiment se schimbase, cei doi 
coborâseră şi alţi trei stăteau acum de vorbă pe bancheta 
din faţă. Nu simţisem nimic din toată această mişcare şi nici 


opririle şi pornirile trenului în diferite staţii nu ne treziseră. 
După trecerea controlorului, am ieşit pe coridor ca să 
putem sta de vorbă în voie. Am suportat reproşurile lui Titi 
pentru imprudenţa făcută, care ne-ar fi putut costa scump. 
Erau perfect justificate, dar cum totul se sfârşise cu bine, 
am mulţumit soartei care nu ne fusese potrivnică. Mai 
aprigă a fost însă discuţia pe care am avut-o în privinţa 
coborârii din tren, Titi susţinând că trebuie să ne dăm jos la 
Chitila, pentru a evita Gara de Nord unde, cu siguranţă, era 
mai multă pază. Cum ştiam însă, înainte de a fi arestat, că la 
Chitila se făceau mari controale pentru a descoperi pe 
ţăranii care veneau să-şi vândă clandestin produsele la 
oraş, eram de părere să coborâm în Gara de Nord şi să 
profităm de aglomeraţia de pe peroane, pierzându-ne prin 
mulţime. Cum niciunul nu voiam să cedăm şi ne 
încăpăţânasem fiecare pe punctul nostru de vedere, i-am 
propus lui Titi să coboare la Chitila iar eu în Gara de Nord 
şi să ne stabilim un punct de întâlnire în oraş. Până la urmă 
Titi a renunţat la ideea lui şi nu s-a mai dat jos la Chitila. 
N-a mai trecut mult şi trenul s-a oprit în Gara de Nord. Am 
coborât. Vârându-ne unde era înghesuiala mai mare şi cu 
ochii în toate părţile, spre a descoperi din vreme pericolul 
vreunei razii sau control de legitimaţii, am ieşit de pe peron 
cu puhoiul de lume în hala mare a gării şi de acolo, afară pe 
treptele clădirii, fără vreun neajuns. După 19 zile de la 
evadare, ajunsesem în Bucureşti. Era în ziua de 25 iunie 
înainte de prânz şi Bucureştiul se topea sub caniculă. 
Soarele era orbitor şi zidurile caselor dogoreau. Asfaltul se 
muiase. Pe stradă, bărbaţii umblau în cămăşi cu mâneci 
scurte şi femeile în rochiţe subţiri, de vară. Iar noi, cu 
hainele salopetelor închise până la gât, ca să nu ni se vadă 
puloverele şi cojoacele transpiram ca la baia de aburi. Să fi 
mers cu cojoacele în mână, ar fi părut şi mai suspect! 
Primul gând ne-a fost să ne îndepărtăm cât mai repede, 
gara fiind unul din locurile publice în mod deosebit 
supravegheat de autorităţi. Am sărit, deci, pe platforma 


ultimului vagon al unui tramvai, care tocmai pleca din 
staţie. Din cei 10 lei primiţi de la Vlaicu Maltezeanu la 
Iacobeni, am luat două bilete de la taxatoare şi am rămas 
pe platforma deschisă, unde curentul de aer ne mai răcorea 
puţin. Priveam într-un fel de stare euforică la trecători şi la 
casele ce defilau prin faţa noastră şi pentru prima oară 
oraşul mi se părea nespus de frumos. Trăisem toată 
copilăria şi prima tinereţe la ţară şi întoarcerile în Bucureşti 
fuseseră pentru mine motiv de tristeţe: începea şcoala, 
facultatea, constrângerile. 

Pentru prima dată mă simţeam acasă şi oraşul mi-era 
aproape drag. Pe măsură ce priveam la lumea din jur, ne 
dădeam tot mai bine seama cât de insolit era aspectul 
nostru. Oricât de simplu, sărăcăcios sau chiar mizerabil era 
cineva îmbrăcat, nimeni nu arăta ca noi. Lumina puternică 
a zilei scotea şi mai bine în evidenţă halul de murdărie al 
salopetelor. Ca să nu mai vorbim de bocancii rupţi, cu 
tălpile căscate şi fără tocuri, pe care le pierdusem pe drum 
şi de faptul că umblam cu haine închise până la gât, când 
lumea pe stradă nu ştia cum să se mai răcorească de arşiţă. 
lar eu mai purtam pe deasupra şi o bască pe cap, ca să-mi 
ascund tunsoarea de ocnaş. Mi-o dăduse Titi, care era mai 
prezentabil, având părul ceva mai lung ca mine. Nespălaţi 
de atâtea zile şi transpirând de căldură, nu mai e nevoie să 
pomenesc de mirosul pe care îl răspândeam în jurul nostru. 
Cu toate astea, alta era problema care ne frământa şi 
întrebările pe care le ridica. 

Titi îmi spusese că nu are nici un fel de relaţii în Bucureşti. 
În schimb, toată lumea cunoscuţilor mei era aici. Rude, 
prieteni şi cunoştinţe care, chiar în acele vremuri 
primejdioase şi cu riscurile implicite, ne-ar putea da, din 
primul moment, ceea ce ne trebuia urgent: un prim 
adăpost. Adică: casă, masă, îmbrăcăminte, apă şi săpun şi 
posibilitatea de a putea astfel reflecta în linişte la ceea ce 
vom face mai departe. Se năştea însă întrebarea, dacă 
Securitatea presupunea că putusem ajunge până în 


Bucureşti sau continua să ne caute în regiunea Cavnic. 
Greu de răspuns! Oricum, ne-am gândit că, după ce 
vânătoarea împotriva noastră din munţii Maramureşului se 
va solda cu un eşec, Securitatea îşi va îndrepta investigaţiile 
spre locurile noastre de origine, asupra familiilor şi 
prietenilor noştri. 

Punând răul înainte şi admițând că ne aflăm în această 
fază a urmăririi noastre, am început să punem primele 
jaloane ale drumului pe care să-l urmăm. Am exclus deci 
primul contact cu rudele şi prietenii foarte apropiaţi, 
cunoscuţi de Securitate prin supravegherea mea dinaintea 
arestării şi prin ancheta care urmase. Rămânea acum, să-mi 
aleg, din cei rămaşi, persoanele care prezentau mai multă 
încredere, prin trăsăturile lor de caracter. Oameni mai de 
curaj şi discreţi. 

Ajunsesem tocmai la aceste concluzii, consultându-mă cu 
Titi când, tramvaiul care o luase pe Ştefan cel Mare, a oprit 
în staţia de la intersecţia cu Calea Dorobanţilor. Cartierul 
cunoscut mi-a sugerat o idee şi i-am spus lui Titi să 
coborâm. Am pornit-o pe Dorobanţi către strada Romană şi, 
imediat după clădirea Ambasadei turceşti, am luat-o la 
stânga pe o stradă îngustă şi liniştită, al cărei nume nu mi-l 
mai amintesc azi. 

I-am explicat lui Titi că aici locuia avocatul Nicolae Cilică. 
Era fiul unui pădurar de-al nostru de la Ilovăţ, pe care tatăl 
meu îl întreţinuse şi ajutase în liceu şi facultate. Aceste 
relaţii cu familia mea, ca şi raporturile mele ulterioare cu el, 
nu erau cunoscute. Speram ca prin el să aflu primele 
informaţii despre ai mei şi despre tot ce se întâmplase de 
când fusesem arestat cu un an în urmă. Mai rămânea să ne 
ajute norocul să-l găsim acasă. 

Am sunat la uşă. Ne-a deschis soţia lui. Se căsătorise cu 
puţin înainte de arestarea mea. După expresia feţei când a 
dat cu ochii de mine şi m-a recunoscut, mi-am dat seama că 
era la curent cu ridicarea şi condamnarea mea. 


De altfel, ştiam de pe vremea când eram încă liber cât de 
repede se propagau ştirile despre persoanele care 
dispăreau peste noapte, în cursul arestărilor care se ţineau 
lanţ în acea epocă. După primul moment de surpriză şi apoi 
de bucuria de a mă revedea liber, ne-a poftit înăuntru. Cum 
între timp născuse un copil, nu mai lucra şi stătea acasă. 
Nicolae era la serviciu. Nedându-i vreo lămuririe cu privire 
la felul în care ajunsesem să ies din puşcărie, i-am cerut să-i 
dea un telefon şi sub un pretext oarecare să-l cheme acasă, 
fără să-i pomenească de mine. O jumătate de oră mai târziu 
era acasă. Inutil să mai vorbesc de reacţia lui când a dat cu 
ochii de mine: surprinderea mai întâi, apoi îmbrăţişări de 
bucurie şi, după ce i-am spus că evadasem din închisoare, 
îngrijorare şi teamă amestecată cu admiraţie. Reacţii 
aproape identice au avut toţi cei pe care i-am întâlnit în 
acele zile în Bucureşti. 

Era ora prânzului. Am stat cu ei la masă şi Nicolae Cilică 
mi-a dat toate informaţiile pe care le doream. Am aflat că 
mama era bine, sănătoasă şi locuia la aceeaşi adresă. Mi-a 
mai vorbit de diverşi prieteni şi cunoscuţi şi de tot ceea ce 
se petrecuse în lipsa mea. (Schimbări de adrese, căsătorii, 
arestări). I-am povestit şi noi pe scurt păţaniile noastre, 
dându-i relaţii despre diverse persoane întâlnite în 
închisoare. Când în cele din urmă ne-a întrebat ce avem de 
gând mai departe şi unde vom locui, i-am răspuns cu toată 
sinceritatea că nu ştim încă, dar că vom găsi o soluţie. 

Cu toate că nu aveam încă nici un punct de reper şi nici o 
perspectivă, aveam ferma convingere că ne vom descurca. 
Prinzând un moment prielnic când Titi ieşise la toaletă, 
Nicolae mi-a spus că e gata să mă ţină ascuns la el, că aş 
putea dormi pe canapeaua din hol unde se afla şi patul 
copilului, îmi cerea însă să-l înţeleg că nu e dispus să-şi 
asume riscurile decât în privinţa persoanei mele. I-am 
mulţumit pentru ofertă, dar i-am explicat că nu mă pot 
despărţi de Titi şi să nu-şi facă griji că am deja o soluţie şi 
că venisem la el mai întâi numai pentru a mă informa. 


Adevărul era departe de aşa ceva. De soluţie, nici vorbă! 
Habar nu aveam unde ne vom adăposti peste noapte şi încă 
nu realizam că în Bucureşti nu ne vom putea culca acolo 
unde ne apucă noaptea, aşa cum făcusem în pădurile 
Maramureşului şi Bucovinei. Înainte de a pleca de la Cilică, 
mi-am adus aminte că în apropiere locuia Ion Vorvoreanu, 
bun prieten, de o discreţie şi un caracter ireproşabil. Ne-am 
despărţit de Nicolae şi de soţia lui şi am pornit-o pe 
Dorobanţi spre bulevardul Dacia. La numărul unul, la etajul 
întâi, am sunat la uşă. Ne-a deschis Anca, nevasta lui lon 
Vorvoreanu. Era fata doctorului Tyllo. Ne cunoşteam din 
facultate, fusesem martor la căsătoria lor şi ne vedeam 
aproape zilnic înainte de arestarea mea, locuinţa mea de- 
atunci fiind în apropiere. Aceeaşi stupoare şi aceeaşi 
bucurie a revederii; nu-şi mai putea potoli plânsul, nervos 
care o cuprinsese! Era singură acasă. Doctorul Tyllo era în 
oraş şi lon la Cooperativa la care lucra. 

O duceau greu, iar lon scăpase ca prin minune de valurile 
de arestări de până atunci. Amenințarea plana însă în 
continuare asupra lui. Fusese, după 23 August '44, ofiţer de 
legătură pe lângă Misiunea Militară Britanică din Bucureşti 
şi toţi cei care avuseseră aceeaşi situaţie ca el luaseră de 
mult drumul închisorilor. În timp ce Anca mă punea la 
curent cu necazurile lor şi cu soarta grupului nostru de 
prieteni apropiaţi, ochii mi-au căzut pe un acvarium cu 
peşti, aşezat pe o măsuţă. L-am recunoscut şi Aimee (cum îi 
spuneam toţi prietenii) mi-a povestit că după ce mă ridicase 
Securitatea, luase de la mine de acasă peştii şi îngrijise mai 
departe de ei. Am întrebat-o dacă le-a schimbat vreodată 
nisipul. Mirată, mi-a răspuns că nu. Şi mai mirată a fost, 
când m-a văzut băgând mâna în apă şi scormonind în 
nisipul din fundul acvariului. În scurtă vreme am găsit ce 
căutam. O monedă olandeză, un gulden de aur. Cu vreo doi 
ani în urmă, când pentru o piesă de aur riscai puşcăria, fără 
să spun nimănui, ascunsesem moneda în nisip. Cu un ciocan 
am turtit-o, reducând-o la dimensiunea unui bob de porumb 


şi i-am dat-o Ancăi înapoi. În această stare, nu mai prezenta 
nici o primejdie dacă ar fi fost găsită. 

Am mai stat o mulţime de vorbă. Nu ştiu nici azi, cum 
deodată mi-a venit ideea următorului pas concret pe care 
aveam să-l fac. De altfel, tot ce am întreprins în zilele 
următoare a fost numai sub îndemnul inspiraţiei de moment 
şi mergând din improvizație în improvizație. 

Am rugat-o să-l cheme la telefon pe Baby Ivanovici şi să-i 
dea o întâlnire în Grădina Icoanei, în spatele casei părinţilor 
lui. Baby mi-era cel mai bun prieten şi cu toate că 
Securitatea cunoştea relaţiile noastre, vroiam să-l întâlnesc. 

Zis şi făcut. Fără să-i vorbească de mine, l-a chemat şi a 
stabilit rendez-vous-ul la ora 5. Până la ora fixată am 
continuat să stăm de vorbă. l-am povestit despre evadare şi 
nu-i venea să creadă. De la Aimee am aflat că în Bucureşti 
se făceau pregătiri pentru „Festivalul Mondial al 
Tineretului” care va începe la 2 august şi la care, vor 
participa delegaţii de tineret din toate ţările, chiar şi din 
Vest. Înainte de ora 5, ne-am luat rămas bun, cerându-i să 
fie de o discreţie absolută în privinţa noastră. Mare mi-a 
fost mirarea, câteva săptămâni mai târziu, când i-am făcut o 
nouă vizită: Nu-i spusese nici măcar bărbatului ei! 

Am ajuns în Grădina Icoanei înaintea orei fixate şi ne-am 
aşezat pe o bancă mai retrasă, spre ieşirea din parc din 
spatele Bisericei Anglicane. Cu tot aspectul nostru 
neobişnuit, n-am atras atenţia nimănui. În parc era lume 
puţină. Numai câteva mame cu copii care se jucau în nisp. 
În colţul în care ne aşezasem, nu era nimeni, aşa că ne-am 
scos puloverele şi cojoacele şi ne-am putut răcori la umbră, 
pândind apariţia lui Baby. L-am văzut de la distanţă, când a 
intrat în parc. L-am lăsat pe Titi pe bancă şi i-am ieşit 
înainte. O căuta din ochi pe Aimee, aşa că nu m-a remarcat, 
decât când m-am oprit în faţa lui. Şi atunci, în reacţia lui 
spontană, l-am regăsit imediat, de parcă ne-am fi despărţit 
ieri. 


M-am reîntors cu ella banca pe care o părăsisem, i l-am 
prezentat pe Titi şi, după ce l-am pus în temă cu toată 
aventura noastră, am început să ne consultăm asupra 
problemei care cerea o rezolvare urgentă: unde puteam fi 
găzduiţi? Am trecut în revistă zeci de nume şi am examinat 
în parte situaţia fiecăruia. Acolo unde respectivul prezenta 
toate garanţiile de siguranţă, ori el însuşi era sub 
observaţia Securităţii, ori vreun membru al familiei era 
dubios, ori i se băgase în casă un locatar, membru de 
partid. Şi astfel, rând pe rând, îi eliminam de pe lista 
gazdelor posibile. În cele din urmă, am căzut de acord, ca 
primă soluţie, măcar pentru noaptea aceea, să încercăm la 
Titi Boceanu. Era un bun prieten al familiei şi un om 
curajos. Locuia pe strada General Praporgescu şi Baby îl 
mai întâlnise din când în când. Am mai stabilit cu Baby, că 
nu e prudent să fie în legătură cu noi şi că în nici un caz să 
nu-i spună mamei de sosirea mea, deoarece era normal ca 
ea să fie prima persoană care să fie supravegheată de 
Securitate, pentru a da de urma noastră. Ne-am despărţit, 
rămânând înţeleşi că tot eu voi intra în contact cu el, fie 
prin acelaşi procedeu, prin Aimee, fie pe altă cale. 

Apartamentul lui 'Titi Boceanu era la parterul unei case cu 
un singur etaj, la începutul străzii General Praporgescu, 
aproape de colţul cu strada Şcoalei. Casa era dispusă 
perpendicular pe stradă, unde era şi uşa de acces a unuia 
din cele două apartamente de la parter. Bocenii locuiau în 
celălalt. Se intra pe o poartă de fier, într-o curte îngustă, 
care se întindea de-a lungul casei, până la scara din fund, 
care urca la etaj. La picioarele scării era uşa Bocenilor. 

Trecând prin curte pe lângă ferestrele apartamentului lor, 
am observat că storurile erau lăsate, cu toate că era încă 
ziuă. Am sunat la uşă, dar nu ne-a răspuns nimeni. Am mai 
insistat, cu toate că era evident că nu era nimeni acasă. 

Pe când ne sfătuiam ce să facem, am auzit paşi pe scară şi 
până să mă dezmeticesc, m-am trezit cu exclamaţii de 
surpriză de la persoana care cobora scările, care mă 


recunoscuse şi mă striga pe nume. Era Neli Vlă-doianu, 
care locuia la etaj, proprietăreasa casei şi prietenă cu 
Bocenii. 

Uitasem complet de existenţa ei. O cunoşteam prea puţin, 
întâlnind-o numai rareori, din întâmplare, când mergeam 
pe la Titi Boceanu. Ea în schimb mă ţinea minte, cunoscând- 
o pe mama, pe care o întâlnea mai des în casă, mai ales 
după arestarea mea. Avea vreo 60 de ani şi se vedeau încă 
urmele frumuseţii din tinereţe. Era o femeie inteligentă, 
energică şi autoritară. M-a luat în braţe, m-a îmbrăţişat şi 
nu mai contenea cu exclamaţiile şi cu întrebările cu voce 
tare: când am scăpat, dacă sunt sănătos şi cum de nu i-a 
spus mama şi ei că mă întorsesem? Când am reuşit şi eu să 
plasez prima vorbă, cerându-i să nu vorbească aşa tare, a 
înţeles imediat că nu-i lucru curat cu noi şi, pe un ton care 
nu mai admitea vreo discuţie, ne-a spus s-o urmăm şia şi 
luat-o pe scări în sus. 

Am intrat cu toţii în apartament, a închis uşa în urma 
noastră, ne-a făcut semn să stăm, s-a aşezat în faţa noastră 
şi n-a zis decât două vorbe: 

— Acum spune! 

Şi i-am spus. În afară de întâlnirile cu Cilică, Aimee şi Baby, 
i-am spus tot. 

Cum am terminat, a şi hotărât ce era de făcut imediat: 

— Vă dau ceva să mâncaţi, fiindcă trebuie să fiţi flămânzi şi 
în timp ce eu mă reped pentru nişte treburi în oraş, faceţi o 
baie căci sunteţi îngrozitor de murdari! 

Apoi, dându-şi seama că nu avem lucruri curate de 
îmbrăcat, a trebuit să duc o adevărată luptă cu ea, ca s-o 
conving să nu o anunţe pe mama, de la care voia să ne facă 
rost de haine. Spunându-ne că Bocenii erau plecaţi din 
Bucureşti pentru câteva săptămâni, că apartamentul era 
încuiat şi că cheia se afla la D-na Schileru (soacra lui Titi), 
tot ea s-a gândit că ar fi o ascunzătoare ideală, dacă am 
putea obţine cheia. 


Şi aşa, din vorbă în vorbă, s-a înjghebat un plan. M-am 
gândit la M. C., o foarte bună prietenă a mea din acea 
vreme, care locuia la doi paşi, pe strada Gogu Cantacuzino 
(Alexandru Sahia) şi pe care Coana Neli o cunoştea. O 
jumătate de oră mai târziu, Titi şi cu mine intram în baie iar 
Neli Vlădoianu pleca în oraş, însărcinân-du-se să o caute pe 
M. C, s-o pună în temă cu sosirea noastră şi s-o roage să 
obţină cheia de la D-na Schileru, cu care ştiam că era în 
bune relaţii. Baia noastră cred că a durat o oră. Şi nu atât 
spălatul nostru, cât al căzii, pe pereţii căreia se depusese 
un strat de murdărie apreciabil. Din cauza nenumăratelor 
ace de brad care ni se imprimaseră în piele pe tot corpul şi 
pe care cu multă trudă le-am dat jos, am reuşit să înfundăm 
şi scurgerea. 

Pielea de pe tălpi şi picioare ni se jupuia în fâşii, lăsând să 
apară pe dedesubt o piele nouă, subţire şi foarte sensibilă. 
Am reuşit să curăţăm şi să desfundăm baia, cu puţin înainte 
de întoarcerea Coanei Neli, aşa că am scăpat de ruşine. 
Totuşi, când a intrat pe uşă, ne-a găsit în chiloţi şi cămăşile 
soţului ei, pe care ni le dăduse înainte de plecare. 

O găsise pe M. C., care se dusese după cheie. Nu mai 
aveam decât de aşteptat şi de sperat că va reuşi s-o obţină, 
fără să-i spună D-nei Schileru motivul real pentru care îi 
trebuia. Fiind o femeie în vârstă, ne gândisem că era mai 
bine s-o menajăm pe ea de astfel de şocuri şi pe noi de vreo 
eventuală indiscreţie. A trecut o bună bucată de vreme 
până ce M. C. Şi-a făcut apariţia. Aducea însă cheia mult 
aşteptată! Pretextase că era pentru un randez-vous 
personal şi se obligase s-o predea după aceea D-nei 
Vlădoianu, ceea ce D-na Schileru acceptase fără dificultate. 

M. C. Fusese implicată în procesul de tentativă de trecere 
ilegală de frontieră, intentat lui lon Pantazi, şi stătuse 
aproape doi ani în închisoare pentru omisiune de denunţ. 
Cu toate astea, n-a pregetat să-şi asume noile riscuri pe 
care le implica ajutorarea noastră şi ne-a fost de cel mai 
mare sprijin pe toată durata şederii noastre în Bucureşti, 


făcând legătura între noi şi diversele persoane, pe care nu 
le-aş fi putut contacta direct. Trebuia chiar să-i ponderăm 
exaltarea, cerându-i mai multă prudenţă şi numai vizite 
strict necesare, la noi şi la persoanele respective. Totuşi, 
pentru început, am rugat-o să ia legătura cu mama, ca să- 
mi recupereze ceva îmbrăcăminte şi cu Elena Pantazi, soţia 
lui lon, pentru a o preveni de posibila lui apariţie şi a putea 
astfel intra în legătură cu el. 

Cu ocazia acestor două vizite trebuia să încerce să-şi dea 
seama dacă locuinţa mamei şi a Elenei Pantazi erau puse 
sub observaţie. Plecând de la ele, trebuia să meargă pe 
străzi mai puţin circulate, ca să poată remarca dacă este 
urmărită. Când am intrat în apartamentul Bocenilor, care se 
compunea din două camere, baie şi o bucătărie la subsol, 
am primit următoarele instrucţiuni de la Coana Neli: Să nu 
ridicăm storurile ca să nu dăm de bănuit, vecinii ştiind că 
locatarii sânt plecaţi; să nu aprindem lumina, mai ales 
seara, căci s-ar fi văzut printre jaluzele; să nu facem 
zgomot, fiindcă în apartamentul vecin (cel cu intrarea la 
stradă) locuia un evreu, cu funcţie importantă la Ministerul 
de Interne: să nu deschidem nimănui, care nu bate la uşă 
cu un anumit semnal, pe care l-am stabilit cu ea. Pentru 
orice nevoie vom avea, s-o chemăm bătând cu o coadă de 
mătură în tavan, deasupra fiind locuinţa ei. Rămaşi singuri, 
am deschis cu grijă ferestrele, căldura fiind înăbuşitoare. In 
aceeaşi seară am mai primit încă o dată vizita lui M. C., care 
ne-a adus pâine şi ceva provizii alimentare. 

Apoi, la slaba lumină care se infiltra printre şipcile 
jaluzelelor, ne-am culcat, Titi în pat iar eu pe o canapea. Cu 
toată oboseala drumului şi a emoţiilor zilei şi deşi, după 
atâta vreme, aveam pentru prima oară ocazia să dormim 
omeneşte, mi-a fost imposibil să închid ochii. Până ce nu mi- 
am luat o pernă şi m-am mutat pe jos, pe covor, nu am putut 
adormi. Canapeaua era prea moale şi mi-era prea cald. Titi 
a râs de mine, dar dimineaţa mi-a dat dreptate: se 
frământase toată noaptea din cauza patului prea moale. 


Scurt timp după ce ne-am trezit, auzind semnalul 
convenit, am deschis uşa. Era Coana Neli, care, înainte de a 
ieşi în oraş, venea să se informeze de soarta noastră. Ceva 
mai târziu M. C. I-a adus lui Titi o pereche de pantofi, 
urmând să ia contact cu mama, pentru a-mi completa şi mie 
echipamentul. Pe la ora prânzului am auzit din nou 
semnalul la uşă. Când am deschis, am rămas încremenit: 
era mama şi în urma ei Coana Neli, care a ţinut imediat să- 
mi spună: 

— Ce? Credeai că o să mă iau după tine? Cum era să n-o 
aduc să te vadă, când ştiu că de un an nu trăieşte decât cu 
gândul la tine! 

Greu să reproduc revederea cu mama. Mi-aduc însă 
aminte că după ce m-a îmbrăţişat, m-a îndepărtat de ea şi s- 
a uitat la picioarele mele, întrebându-mă dacă sunt sănătos. 
Aveam să aflu mai târziu că, pe când mă aflam la închisoare, 
venise s-o vadă o femeie necunoscută, spunându-i că îi 
aduce veşti de la mine. Pretinsese că era rudă cu un 
gardian de la Aiud şi că putea să facă să-mi parvină prin el 
îmbrăcăminte şi medicamente. I-a spus că avusesem un 
accident de muncă, că mi se amputase un picior şi că aveam 
nevoie de antibiotice. Cu toată lipsa de mijloace şi 
scumpetea medicamentelor (care erau străine), mama le 
procurase şi, împreună cu un pachet de haine, i le dăduse. 
Bineînţeles că nu mi-a parvenit nimic, aşa cum nimic din ce 
povestise femeia nu era adevărat. Cum între timp, obiş- 
nuindu-i-se ochii cu semiobscuritatea din apartament, 
mama se asigurase că eram întreg şi nevătămat, a urmat a 
doua întrebare, pusă cu jumătate de glas şi cu vizibilă 
îngrijorare în priviri: 

— Aţi omorât pe cineva când aţi fugit? 

Am pufnit în râs şi s-a liniştit când i-am spus că nu făcusem 
nici o crimă. 

În cele aproximativ 3-4 săptămâni cât am locuit în 
apartamentul Boce-nilor, primeam zilnic vizitele Coanei Neli 
şi sporadic pe cele ale lui M. C, care, încet, încet, ne-a 


completat necesarul de îmbrăcăminte, pentru mine de la 
mama, iar pentru Titi, care avea alte măsuri, din diverse 
alte surse. Mi-a adus şi o pereche de pantofi de la Baby 
Ivanovici, care purta acelaşi număr, 381/2, ca şi mine, 
mărime puţin obişnuită şi greu de găsit. Primisem şi ceva 
bani de buzunar de la mama. 

Câteva zile după instalarea noastră în apartament, a venit 
să mă vadă Dumitru Gheorghiu, căruia mama îi 
încredinţase secretul fugii noastre. Dudu, cum îi spuneau 
toţi prietenii, era un tip uriaş. Atletic construit şi sportiv, 
fusese membru al echipajului bobului românesc, care ieşise 
câştigător la Jocurile Olimpice dinainte de război. Părinţii 
mei îi fuseseră naşi la căsătoria cu Gigi, şi ea sportivă şi 
profesoară de gimnastică. Nunta se făcuse la Ilovăţ. Dudu 
era ofiţer de artilerie. Înainte de război, stătuse câţiva ani 
ca specialist la Zbruiovska, pentru comenzile noastre de 
armament în Cehoslovacia. 

La începerea războiului plecase pe front cu un regiment 
de artilerie grea, cu gradul de căpitan. Căzuse prizonier la 
Stalingrad şi multă vreme nu se mai ştiuse nimic de el. 
După şase ani şi jumătate se întorsese, slăbit şi distrofic, 
dar cu acelaşi moral nezdruncinat. Trecuse prin grozăvia 
lagărelor sovietice, între care cel de la Oranki. Se opusese 
propagandei pe care o făcea în acea vreme Ana Pauker, 
care venea în uniformă de colonel sovietic şi încerca să 
recruteze voluntari în Divizia Tudor Vladimirescu şi fusese 
anchetat şi condamnat la închisoare. Îşi păstrase tot timpul 
ţinuta demnă de ofiţer al armatei române, pentru care avea 
un adevărat cult. 

Întors în ţară, fusese solicitat personal de Emil Bodnăraş, 
cu care fusese coleg de şcoală militară, să reintre în cadrele 
armatei, dar refuzase şi acum era pensionat. 

Pe toată durata cât fusese pe front şi apoi în prizonierat, 
Gigi, soţia lui, locuise la noi. Acum, locuia mama la ei, în 
Cotroceni. Când se întorsese din Rusia, Dudu îmi povestise 
toată odiseea lui, care mă impresionase. Mulţi alţii, care îl 


întâlniseră pe front şi în lagăre, îmi vorbiseră cu admiraţie 
de el şi de ţinuta lui ireproşabilă. Pentru mine era un model. 

Când l-am văzut intrând pe uşă, aplecându-se din cauza 
înălţimii, m-am repezit la el în braţe. Era tot aşa de 
emoţionat ca şi mine. A stat numai câteva minute şi n-a 
vorbit mult, dar acele câteva cuvinte nu le-am uitat. Nu m- 
am simţit niciodată mai măgulit! 

— Mă Ioane! Sunt mândru de tine că măcar tu ai evadat! 
Mi-am reproşat totdeauna că n-am avut curajul s-o fac şi eu 
când eram în lagăr în Rusia. 

Am mai stat puţin de vorbă şi înainte de plecare, ne-a dat 
un sfat, pe care l-a formulat cam aşa: 

— Să ştiţi că cei mai mari duşmani ai bărbaţilor într-o 
acţiune sunt femeile, indiferent ce sunt, mame, neveste sau 
amante! 

Trecuseră câteva zile de când locuiam în apartament. 
Oricât de paradoxal ar părea, dar începuse să mă apese o 
senzaţie de claustrofobie, pe care în închisoare n-o 
resimţisem aşa de acut. 

Poate că efortul de voinţă de a-ţi impune singur claustraţia 
este mai mare decât acela de a o suporta când ţi-o impune 
altul! Din cauza jaluzelelor veşnic lăsate, apartamentul era 
supraîncălzit, şi lumina care se strecura printre ele era aşa 
de slabă încât nu puteam nici citi. Toată ziua făceam planuri 
peste planuri, discutând pe şoptite. 

M. C. Ne spusese că era în tratative cu Rici Tailer, un evreu 
pe care îl cunoscusem şi eu înainte de arestare. Cu toate că 
era un om foarte bine şi care avusese în trecut o situaţie 
bună, două argumente care excludeau în mod normal 
posibilitatea să aibă vreo simpatie pentru actualul regim, 
era totuşi considerat dubios de foarte multă lume, din cauza 
legăturilor pe care le avea cu diverşi oameni sus-puşi ai 
partidului. EI, însă, explica aceste contacte ca relaţii de 
afaceri, fiind un om cu foarte multe legături comerciale cu 
firme străine din occident. Se pare că mijlocea relaţiile între 
aceste firme şi statul român. M. C. Ne spusese că Rici Tailer 


spera să poată organiza, prin legăturile pe care le avea în 
ţară şi străinătate, o cale de trecere clandestină a frontierei 
spre Vest. leşirea din ţară urma să se facă prin ascunderea 
respectivilor pe şlepurile care transportau cherestea pe 
Dunăre până în Austria. Punerea la punct a sistemului mai 
cerea însă timp. Pentru noi reprezenta soluţia ideală şi ne 
pusesem nădejdea în ea. Totuşi, mai speram şi în apariţia lui 
Ion Pantazi, cu care ne gândeam că vom putea încerca o 
trecere a frontierei în Iugoslavia. Personal, cunoşteam 
destul de bine anumite puncte de frontieră de-a lungul 
Dunării şi aveam şi legături cu câţiva oameni din zona de 
frontieră. Punând împreună cunoştinţele mele cu ale lui Ion, 
care era şi el din regiune, speram să putem stabili un plan 
de fugă, cu cât mai mari şanse de reuşită. Pe marginea 
acestor două posibilităţi de fugă, discutam cât era ziua de 
lungă. Nişte crâmpeie de premise, pe care clădeam ipoteze 
şi variante, care mai de care mai bine gândite până în cele 
mai mici amănunte. Din păcate, însuşi punctul de plecare, 
baza pe care construiam era numai iluzie. Cel puţin ipoteza 
apariţiei lui lon era de mult spulberată. Nu ştiam că fusese 
prins încă din primele zile după evadare. Soluţia lui Rici 
Tailer, chiar dacă s-a dovedit reală, a avut o viaţă scurtă şi 
apărea într-un moment când noi nu mai eram în măsură să 
uzăm de ea. (Voi mai reveni asupra acestui subiect.) 

Până una alta, pentru a căpăta o înfăţişare cât mai 
normală, ne-am apucat să ne tundem unul pe altul. Mai bine 
zis, să ne potrivim pe la ceafă şi pe la urechi, astfel ca părul, 
încă mic, să dea impresia unei frizuri voit mai scurtă. Pentru 
prima ieşire în oraş, am aranjat o întâlnire cu Elena Pantazi, 
în Grădina Icoanei. Aspect de puşcăriaş sau de fugar prin 
păduri nu mai aveam. Trebuia, însă, să nu mai semăn, 
măcar la prima vedere, nici cu mine însumi, pentru a nu fi 
identificat cu prea mare uşurinţă de vreun cunoscut. 

În acele vremuri de sărăcie, când lumea purta aceeaşi 
rochie sau aceeaşi pereche de pantaloni, luni de zile în şir, 
primul lucru după care îţi recunoşteai de la distanţă 


prietenii pe stradă era îmbrăcămintea. Pantalonii de doc bej 
şi cămaşa ecosez pe care mi-o procurase mama se 
deosebeau de felul de îmbrăcăminte pe care o purtasem 
înainte de arestare. Dacă înainte de a fi condamnat eram 
foarte slab, acum, în schimb, în urma muncii grele din mină, 
căpătasem un aspect atletic, muşchii braţelor şi spatelui 
fiind aşa de dezvoltați, încât vechile cămăşi, recuperate de 
la mama, nu mă mai încăpeau. De asemenea, eram foarte 
bronzat de soare, aşa cum lumea din Bucureşti nu era încă, 
în acel început de vară, iar părul „en brosse”, cum nu-l 
purtasem niciodată, îmi dădea un cu totul alt aspect decât îl 
avusesem vreodată. Pentru a-mi ascunde trăsătura 
caracteristică a figurii (ochii puţin oblici), îmi pusesem nişte 
ochelari de soare rotunzi. Până aci nu purtasem niciodată 
ochelari de soare. 

Şi astfel, oarecum deghizat, am pornit la întâlnirea cu 
Elena, care, spre satisfacția mea, nu m-a recunoscut de la 
prima vedere. Pe o bancă din parc, am stat o mulţime de 
timp de vorbă cu ea, povestindu-i tot ce era de povestit. Era 
îngrijorată de soarta lui Ion, care nu dăduse nici un semn 
de viaţă. l-am explicat că dacă noi ajunsesem la Bucureşti 
într-un timp relativ scurt, aceasta se datora faptului că de la 
Iacobeni luasem trenul şi că, dacă Ion nu recursese la 
acelaşi mijloc, era normal să nu fi ajuns încă. Putea chiar să 
mai întârzie destul de mult, până să-şi facă apariţia. Am 
rămas înţeleşi să mă anunţe prin M. C. De îndată ce va 
apărea, şi ne-am despărţit. 

M-am întors înapoi în bârlogul nostru şi i-am raportat lui 
Titi toată conversaţia cu Elena. Pentru ziua următoare am 
plănuit o întâlnire cu Margot Boian, pentru a-i da veşti din 
puşcărie despre vărul meu şi soţul ei, George Boian. Cu 
toate că Titi era de părere că aveam datoria să informăm 
familiile câtorva deţinuţi despre soarta celor închişi, 
pregeta să se aventureze în oraş şi, la toate insistenţele 
mele, găsea totdeauna pretexte să amâne ieşirea din casă. 


A doua zi, deci, am plecat din nou singur şi, fără nici un 
anunţ prealabil, am sunat la uşa lui Angi Doncos, vara mea, 
care stătea în blocul Capriel de pe strada Romană colţ cu 
Dorobanţi. O ştiam săritoare, plină de suflet, curajoasă şi 
mai ales discretă. Locuia singură într-o garsonieră. Era 
acasă. M-a primit cu căldura ei obişnuită. Când i-am spus 
povestea mea, a fost aşa de emoţionată că nu ştia ce să-mi 
ofere şi ce să facă pentru a mă ajuta. l-am spus că am venit 
numai s-o văd şi s-o rog să-i dea lui Margot Boian o 
întâlnire, la care mă voi duce eu. Zis şi făcut. A pus mâna pe 
telefon şi, o oră mai târziu, plecam de la Angi. Nu însă 
înainte de a-mi fi băgat cu de-a sila în buzunar nişte bani. 
Locul de întâlnire cu Margot era pe strada Visarion. Când 
am ajuns, era deja acolo. Pentru ea a fost un adevărat şoc 
când m-a văzut. Pentru a opri eventualele efuziuni care ar fi 
atras atenţia trecătorilor, din primele vorbe i-am spus că 
sunt evadat şi nu eliberat legal. A înţeles şi s-a stăpânit, dar 
nu-şi putea opri lacrimile. Pentru ea, tot ceea ce i-am 
povestit au fost primele veşti pe care le avea despre 
George, de patru ani, de când într-o noapte fusese ridicat 
de pe stradă. Tot ce mi-a povestit ea, însă, despre Sandra, 
fetiţa lor, şi despre viaţa lor în ultimul an, încă nu ştiam că 
aveau să constituie, doi ani mai târziu, pentru George, cele 
mai proaspete veşti de la familia lui! 

Până la jumătatea lui iulie, cât am mai stat în apartamentul 
Bocenilor, am mai ieşit din când în când în oraş. Mă 
obişnuisem să evit străzile şi bulevardele centrale, unde 
riscam să am vreo întâlnire nedorită cu persoane care m-ar 
fi recunoscut. Mă obişnuisem să observ trecătorii de la 
distanţă, pentru ca, în cazul că aş fi remarcat vreun 
cunoscut, să-l pot evita, înainte ca el să mă vadă. Totuşi, de 
câteva ori mi s-a întâmplat să mă întâlnesc nas în nas cu 
persoane cunoscute. 

Într-o zi, în piaţa Lahovari, m-am trezit faţă-n faţă cu Bebe 
Belu. Ne cunoşteam destul de puţin, totuşi s-a bucurat 
sincer să mă vadă liber. După câteva ezitări, mi-am făcut 


socoteala că e mai bine să-i spun adevărul şi să-i cer o totală 
discreţie, decât să-l las să creadă că fusesem eliberat şi 
astfel să mai povestească şi altora că mă văzuse. Zvonul 
eliberării mele s-ar fi răspândit prin cercurile cunoscuţilor 
şi ar fi sfârşit prin a ajunge şi la urechile Securităţii care ar 
fi aflat că mă găsesc în Bucureşti. 

N-am să-i uit reacţia! În loc să se sperie de riscurile pe 
care le comporta simplul fapt că stătea de vorbă cu un 
evadat, ceea ce îl făcea automat complice, m-a mai strâns o 
dată în braţe şi imediat s-a oferit să mă ajute. Mi-a spus că 
dacă n-am unde să mă ascund, să merg să locuiesc la el şi 
că-mi stă la dispoziţie cu orice mi-ar putea fi de folos. Cu 
greu l-am convins că pentru moment nu duceam lipsă de 
nimic. Voia cu orice preţ să-mi fie util cu ceva. Nu m-a lăsat 
până n-am primit de la el 100 de lei, ceea ce nu era o sumă 
mică pentru acele vremuri, mai ales că erau singurii bani pe 
care îi avea în buzunar. Bebe Belu era foarte înalt şi slab. 
Era miop şi purta ochelari. Din cauza picioarelor lungi, 
mersul îi părea nesigur. Era foarte distrat din fire, de multe 
ori absent, chiar visător. Bine crescut, mereu politicos, 
discret şi timid. Toate aparențele pledau pentru un produs 
specific al saloanelor bucureştene, din care de altfel era 
nelipsit. Adevărul părea însă a fi cu totul altul, căci, spre 
uimirea tuturor, în timpul războiului, se întorsese de pe 
front cu mai multe decoraţii, între care Crucea de fier 
germană. Despre faptele lui din Rusia, am aflat de la alţii. 
Am ţinut să fac această digresiune de la firul povestirii 
mele, pentru că sunt sigur că de la el nu se va afla niciodată 
nimic despre atitudinea pe care a avut-o faţă de mine. M- 
am despărţit de el, promiţându-i că voi apela la ajutorul lui 
când voi avea nevoie. Nu l-am mai revăzut. 

Tot într-una din acele zile, întorcându-mă spre casă, am 
mai avut o întâlnire neprevăzută. Mergeam grăbit pe strada 
Gogu Cantacuzino, când, la un colţ, m-am ciocnit piept în 
piept cu un trecător care venea de pe o stradă laterală. Mi- 
am cerut scuze şi mi-am continuat drumul în acelaşi pas, cu 


toate că-l recunoscusem. Probabil instinctul mă îndemnase 
să nu mă opresc şi să-i vorbesc. După vreo 20 de metri am 
întors capul şi l-am văzut că rămăsese locului şi privea după 
mine. Era avocatul Vasile Cameniţă. Originar din Tr. 
Severin, dintr-o familie de oameni de ispravă, îl cunoşteam 
de mic. Venea foarte des la noi în casă şi la ţară şi la 
Bucureşti. Copil fiind, mă impresionase statura lui uriaşă şi 
vocea de stentor, dar mai ales contrastul între înfăţişarea şi 
atitudinea linguşitoare şi chiar servilă, pe care o avea faţă 
de tatăl meu. Ştiu că tatăl meu l-a ajutat şi sprijinit în 
cariera pe care a făcut-o şi că Vasile Cameniţă îi era foarte 
îndatorat. Mai târziu, cunoscuţii lui din Severin îl criticau 
pentru arivismul şi lipsa lui de caracter. Divorţase de soţia 
lui, cu care avea doi copii, şi se căsătorise cu fiica lui 
Stănescu, proprietarul hotelului cu acelaşi nume din 
Bucureşti. Se spunea că urmărise zestrea, Stănescu fiind 
bogat. 

După 23 august şi-a instalat biroul pe Intrarea Armaşului 
iar apartamentul de la etaj l-a oferit unui ofiţer englez din 
Misiunea Militară Britanică, ceea ce punea întreaga casă la 
adăpost de abuzurile ruşilor şi comuniştilor. Mânat de 
acelaşi oportunism, Cameninţă s-a înscris în Partidul 
Naţional Ţărănesc, în care toată lumea îşi pusese nădejdea 
în acea vreme şi care, cu siguranţă, ar fi ajuns să 
guverneze, dacă alegerile nu ar fi fost măsluite. După 
instaurarea dictaturii comuniste, îl pierdusem din vedere. 
Auzisem numai că fusese acceptat în Colegiul Avocaţilor, 
lucru cel puţin surprinzător pentru un om cu trecutul lui. 
Ceea ce nu ştiam atunci era că el conta printre figurile 
remarcabile ale Colegiului, cu influenţă şi legături cu 
persoane sus-puse. Se pare că tot datorită acestor legături, 
fiul lui, Marius Cameniţă fusese trimis la Paris ca medic al 
Ambasadei Române. Faptul că Vasile Cameniţă se dovedise 
a fi toată viaţa un oportunist nu m-ar fi făcut să-l menţionez, 
fiind doar unul din exemplele destul de numeroase ale 
acestei categorii care, în acele vremuri, înflorea, profitând 


de tulburarea apelor. Ticăloşia lui de mai târziu faţă de 
mama, căreia i-ar fi datorat măcar bunăvoință şi respect, 
dacă nu recunoştinţă, m-a făcut să nu-l uit niciodată şi să-l 
consemnez şi aici. Privit cu înţelegere, nu se poate spune că 
n-a avut o linie constantă de conduită în viaţă: umil şi 
linguşitor cu cei ce-i puteau fi de folos, arogant şi infatuat 
cu cei ce nu-i mai puteau fi utili. A trăit slujindu-i pe cei 
care-i slujeau interesul, a atins la sfârşitul vieţii apogeul 
carierei lui, ca Maestru respectat al Baroului, şi acum câţiva 
ani a murit. Nu sunt în stare să mă rog pentru sufletul lui 
de slugă. Pe scurt, nu pentru a-mi justifica patima, ci numai 
pentru a o explica, iată cum a înţeles să se poarte Vasile 
Cameninţă cu mama: Doi ani mai târziu, când mama a fost 
judecată pentru complicitate la evadarea mea, cu toate că 
nu apelase la el şi refuzase oferta lui de a o apăra, 
spunându-i că nu are bani să-i plătească onorariul, 
Cameninţă îi fusese totuşi avocat din oficiu. După proces, 
când mama nu avea nici un mijloc de existenţă, Cameninţă 
i-a cerut onorariul, somând-o şi ameninţând-o chiar că va 
recurge la judecată. Unsprezece ani mai târziu, în 1964, 
când, în urma decretului de grațiere, am ajuns din nou în 
Bucureşti, l-am zărit pe Cameninţă pe stradă. M-a văzut şi 
el. Prin Nicolae Cilică i-am trimis vorbă să se ferească din 
calea mea, pentru că oriunde îl voi întâlni îl voi pălmui. 
Totodată i-am transmis că voi povesti la toată lumea că m-a 
întâlnit în timp ce eram evadat şi nu m-a denunţat. Va fi 
ghinionul lui, dacă această vorbă aruncată va ajunge şi la 
urechea Securităţii. Bineînţeles că nu am povestit nimănui 
acest lucru, dar sper că i-am provocat o stare de 
îngrijorare, la gândul că reputaţia lui de fidelitate faţă de 
regim i-ar putea fi prejudiciată. De întâlnit, nu l-am mai 
întâlnit niciodată. Eram în străinătate când i-am văzut 
ferparul în „România Liberă”. 

Zilele treceau şi în situaţia noastră nu intervenea nimic 
nou, care să ne deschidă vreo perspectivă în direcţiile 
aşteptate de noi. Organizarea căii de fugă în străinătate 


prin R. Tailer se tot amâna iar Ion Pantazi nu-şi mai făcea 
apariţia. Totodată se apropia termenul când familia 
Boceanu urma să se întoarcă în Bucureşti şi nu mai puteam 
locui la ei. Cei câţiva care ştiau de existenţa noastră în 
Bucureşti se străduiau să ne găsească o nouă ascunzătoare, 
dar întâmpinau dificultăţi neaşteptat de mari. Mai întâi din 
cauza puţinelor persoane la care puteam apela. Apoi din 
cauza spaţiului locativ şi aşa foarte redus în acea vreme. La 
aglomerarea locatarilor se mai adăuga şi cazarea de 
persoane străine, de multe ori milițieni, securişti sau 
membri de partid, în apartamentul unei familii, ceea ce 
făcea imposibilă găzduirea noastră. O altă dificultate în 
calea găsirii unei posibilităţi de găzduire era şi faptul că 
eram doi. In acele vremuri, fiecare ştia foarte bine ce 
riscuri îşi asuma, ascunzând un fugar şi dacă câţiva prieteni 
s-au arătat totuşi gata să mă ţină la ei pentru un timp, nu 
erau dispuşi s-o facă şi pentru Titi, pe care nu-l cunoşteau. 
Mi-au spus-o limpede şi i-am înţeles! 

Nu mai rămăseseră decât câteva zile până la data la care 
trebuia să părăsim apartamentul şi rezultatele tuturor 
demersurilor erau negative. Începusem să ne gândim că va 
trebui să plecăm din Bucureşti şi eventual să rătăcim prin 
satele din jur, unde, sub pretextul unei însărcinări oarecare 
din partea serviciului la care lucram, să dormim în fiecare 
noapte în altă parte. Din cauza lipsei de legitimaţii, însă, 
riscul era foarte mare. Dacă am fi avut „Buletine de 
Identitate „, am fi putut dormi la mănăstirile din jurul 
Bucureştiului, ca mulţi alţi excursionişti, fără să dăm de 
bănuit. Când eram pe punctul de a pierde nădejdea, mama 
mi-a transmis că ne-a găsit o gazdă de hoţi. Prietena ei, 
Lizica Goga, văduva lui Eugen Goga, pleca pe timpul verii 
cu cei 4 nepoți ai ei, la ţară, la Răşinari. Acasă nu mai 
rămâneau decât fata ei Aniţa cu soţul ei Dinu Hariton şi cu 
bătrâna lor mătuşă. D-na Odobescu. Cât timp lipseau copiii, 
puteam sta la ei. Ne-am mutat deci în strada Ocolului, care 
pornea din Vasile Lascăr, în apropiere de întretăierea cu 


strada Romană. O stradă mică şi liniştită, ca de oraş de 
provincie. Casa, cu un etaj, retrasă de la stradă, avea în faţă 
o grădină de flori şi câţiva pomi. La parter locuia familia 
Hariton. Deasupra lor stătea un comunist, de care trebuia 
să ne ferim. Din cauza acestei vecinătăţi, la început, 
pregetaseră să ne găzduiască, dar, în cele din urmă, 
negăsindu-se o altă soluţie pentru noi, au acceptat şi riscul 
acesta şi ne-au primit cu inima deschisă. Urma numai să 
luăm toate măsurile de prudenţă, pentru ca vecinii de la 
etaj să nu prindă de veste că ne aflăm acolo. 

Pe Aniţa Goga o cunoşteam de când eram copil. Era cu 
câţiva ani mai mare ca mine. Pe cât era de subţire şi firavă 
la înfăţişare, atât era de curajoasă şi plină de suflet. 
Însufleţită de puternice sentimente româneşti, ducea mai 
departe moştenirea familiei ei de luptători naţionalişti 
ardeleni. Era prezentă la tot felul de manifestări folclorice, 
cunoştea toate dansurile populare, la care purta costumul 
naţional cu o notă de mândrie şi seriozitate, aş zice specific 
ardelenească, distonând în mediul intelectual bucureştean, 
mai pervertit şi mai înstrăinat de viaţa satului românesc. Pe 
bărbatul ei, arhitectul Dinu Hariton, nu-l cunoscusem 
înainte. Fire blândă şi cinstită, serios şi muncitor, trudea din 
greu ca să facă faţă la întreţinerea unei familii numeroase şi 
foarte unite. El şi Aniţa erau singurii în „câmpul muncii”. 

Parterul casei era destul de spaţios, cu multe camere, şi 
ocupat numai de familia lor. Fiind numeroşi, scăpaseră de 
locatari nedoriți. Întâmplarea făcea că locuinţa mi-era 
cunoscută. Stătuse în ea familia unuia din cei mai buni 
prieteni ai mei, Dinu Mitache. Cele două familii făcuseră 
schimb de locuinţă. Camera în care ne-am instalat era o 
ascunzătoare ideală. Un fel de fostă cămară, lungă şi 
îngustă, cu o ferestruică foarte sus plasată şi care se 
deschidea într-un unghi al acoperişului, fiind astfel invizibilă 
de afară. Singura uşă de acces din camera vecină era 
mascată de un covor, care acoperea tot peretele. 


În cursul zilei, toată casa ne stătea la dispoziţie, puteam 
umbla în bibliotecă, merge la baie sau circula pentru a ne 
dezmorţi picioarele. Ne retrăgeam în bârlogul nostru numai 
noaptea ca să ne culcăm sau, peste zi, când venea cineva în 
vizită. Cum Aniţa şi Dinu Hariton nu se întorceau decât 
după amiază de la serviciu, noi eram mai toată ziua singuri 
în casă cu doamna Odobescu. Din prima zi ne-a cerut să-i 
spunem ante Helene, ca toată lumea. Puțin adusă de spate, 
dar vioaie, activă şi plină de energie, cu toată vârsta 
înaintată, ea era cea care se ocupa de casă, curăţenie, gătit 
şi chiar de piaţă, ceea ce însemna, pe acele timpuri, statul 
la cozi interminabile. Avea 80 de ani. Fusese Doamnă de 
Onoare la Palat, cred că pe vremea regelui Ferdinand. 
Făcea parte din generaţia care trăise entuziasmul intrării 
noastre, alături de Aliați, în războiul din 1916, şi al împlinirii 
idealului naţional. Cu toată vârsta ei, de câte ori ne 
povestea de luptele din primul război mondial, de refugiul 
în Moldova şi de toate frământările politice interne, 
premergătoare înfăptuirii României Mari, se înviora şi 
privirea i se aprindea. Patriotismul înflăcărat care o 
însufleţise în tinereţe, părea să se trezească din nou în ea. 
Pe cât de mare îi era exaltarea când îşi amintea de acele 
vremuri glorioase şi de personalităţile politice care le-au 
ilustrat, pe atât dispreţuia perioada următoare şi culmina 
într-o ură fără margini pentru regele Carol II. Sentimentele 
ei naţionaliste aveau puritatea şi vigoarea tinereţii. De aici 
se trăgea şi gluma Aniţei pe socoteala ei. În fiecare joi după 
amiază, 'Tante Helene avea „jour-fixe” şi primea în vizită 
patru prietene, de aceeaşi vârstă şi cu aceleaşi opinii. Toate 
cinci îşi beau ceaiul şi puneau ţara la cale. Aniţa le numise: 
Sfânta tinereţe legionară! 

Primele zile după mutarea noastră la Aniţa, n-am ieşit din 
casă. În acea perioadă, situaţia aprovizionării oraşului cu 
alimente ajunsese în aşa hal, încât cu drept cuvânt i s-a zis 
„Postul festivalului”. Regimul făcea economii, stocând 
mărfurile pentru a le pune pe piaţă numai pe durata 


Festivalului Tineretului şi a da străinilor, care urmau să 
vină, o impresie de bună stare şi abundență. Delegaţiile de 
tineret au început să sosească cu câtva timp înainte de 
deschiderea Festivalului. Primele au fost cele din ţările 
socialiste şi apoi, treptat, au venit cele din lumea liberă. 
Curiozitatea stârnită de apariţia unor străini, mai ales din 
Vest, făcea ca oraşul să fie de nerecunoscut. Pavoazarea 
clădirilor, care de data asta se abătea de la regula 
sărbătoririlor comuniste, când tot oraşul era îmbrăcat în 
kilometri de pânză şi drapele roşii, era acum primul lucru 
neobişnuit. Nuanţa dominantă de astă dată era bleu-ul, 
urmată de nenumăratele culori ale drapelelor diferitelor 
ţări, ici şi colo, cu discreţie, apărând şi câte un steag roşu. 
Cea mai izbitoare schimbare în viaţa de toate zilele a 
oraşului, în afară de modificarea în coloritul pavoazării şi 
apariţia străinilor, o constituiau puhoaiele de oameni care 
invadau străzile. Toată periferia oraşului se revărsase spre 
centru şi, asemenea unor şuvoaie, se scurgea pe străzi, în 
toate direcţiile, de dimineaţă şi până noaptea târziu. 

Cu câteva zile înainte de începerea Festivalului, când 
oraşul nu era încă aşa de aglomerat, am ieşit de câteva ori 
din casă, fie cu Titi, fie singur. Decisesem să facem câteva 
vizite la familiile unor foşti camarazi de puşcărie. 
Memorasem adresa ing. Georgescu-Topuslău: Strada 
Fundaţiei Nr. 5. Nu-mi pot explica nici azi, dacă din simplă 
distracţie sau datorită unei stranii asociaţii de idei, am 
plecat să căutăm numărul 5 al străzii Fundaţiei, pe strada 
Boteanu. (Poate că din cauza Fundaţiei Carol, am avut 
convingerea că şi strada din spatele ei trebuie să se 
numească strada Fundaţiei). 

Ajunşi deci în faţa blocului de la numărul 5, am început să 
cercetăm numele locatarilor de pe tabloul cu sonerii. Am 
găsit un singur Georgescu care era inginer, dar nu purta şi 
numele de Topuslău. Consultându-ne, am ajuns la concluzia 
logică, că probabil nevastă-sa renunţase la cel de-al doilea 
nume, care era deochiat, păstrându-l numai pe cel de 


Georgescu, ca să se piardă astfel în anonimatul miilor de 
oameni care purtau acest nume. Am urcat deci la etajul 
respectiv. Titi a rămas pe palier iar eu am sunat la uşă. Mi-a 
deschis o femeie frumoasă şi tânără, în orice caz mult mai 
tânără decât m-aş fi aşteptat să fie nevasta lui Georgescu- 
Topuslău. Cum însă nu vorbise niciodată cu mine despre 
vârsta nevestei lui, m-am mulţumit să constat diferenţa de 
vârstă şi cum femeia se uita la mine, nedumerită de vizita 
unui străin, i-am spus că-i aduc veşti de la soţul ei. S-a 
luminat la faţă şi m-a poftit înăuntru. Scena care a urmat, 
ar fi fost demnă de un film, de o comedie ieftină americană. 
Voi încerca să reconstitui ceva din dialogul şi atmosfera 
momentului. 

— Sunteţi probabil un coleg de-al soţului meu! Luaţi loc. 

— Da! Am răspuns eu, cam mirat, dacă nu chiar puţin 
şocat de dezinvoltura cu care se referea la soţul ei. 

— Să vă fac o cafea? 

— Nu, mulţumesc, aş prefera să vă spun mai întâi tot ce 
ştiu despre domnul inginer. În orice caz, să ştiţi că e sănătos 
şi cu un moral foarte bun, m-am grăbit s-o asigur. 

— Asta ştiu, fiindcă mi-a adus cineva veşti de la el! 

M-am gândit că Georgescu-Topuslău reuşise să comunice 
cu casa, fie prin vreun artificier, fie prin vreun deţinut inapt, 
transferat de la Cavnic la alt penitenciar şi care avusese 
ocazia să vorbească cu cineva care se elibera. Totuşi, ţinuta 
degajată şi figura zâmbitoare a femeii era cel puţin stranie, 
dacă nu chiar nelalocul ei. 

— Ştiţi deci că lucrează în mină la Cavnic?! Am continuat. 

— Nu ştiu exact unde, dar ştiu că e în regiunea... (şi aici 
mi-a spus o localitate din munţii Apuseni, al cărei nume l-am 
uitat). 

Crezând că primise o informaţie greşită, aşa cum deseori 
se întâmpla în acea vreme când era vorba de subiectul 
„tabu” al închisorilor şi când zvonurile şi legendele 
alimentau dorinţa de veşti de la cei dispăruţi, am vrut s-o 
lămuresc. 


— Doamnă, cred că aţi fost greşit informată. Soţul 
dumneavoastră se află la Cavnic în munţii Maramureşului şi 
lucrează la atelierul mecanic din mină. A venit o dată cu 
mine de la Jilava, după ce a fost condamnat... 

La ultimele mele cuvinte, femeia a pălit la faţă, a sărit în 
picioare şi cu vocea pierită a început să bâlbâie: 

— Dar ce a făcut... De ce?... Când a fost condamnat? 

Abia atunci am realizat ce gafă uriaşă făcusem. În câteva 
cuvinte am liniştit-o, explicându-i că era vorba de o confuzie 
regretabilă. Ceea ce ajutase la menţinerea confuziei pe 
toată durata conversaţiei noastre, fusese şi coincidenţa că 
soţul ei era inginer minier, cu serviciul în Bucureşti, dar 
plecat în interes de serviciu în regiunea munţilor Apuseni. 
Calmată şi din nou veselă, într-un acces de sinceritate, mi-a 
mărturisit că şi soţul ei trăia sub teama arestării, pentru nu 
mai ştiu ce trecut nedeclarat în autobiografie. Mi-a promis 
că nu va pomeni nimănui despre vizita mea şi, jenat, am 
rugat-o încă o dată să mă ierte pentru spaima pe care i-o 
produsesem. Femeia m-a condus până la uşă. Era iar veselă 
şi zâmbitoare, poate chiar mai veselă decât atunci când mă 
primise. Eu, în schimb, mă simţeam prost, cum cred că nu 
mi se mai întâmplase. Pe drum i-am povestit lui Titi toată 
păţania. 

Au trecut mulţi ani de atunci, dar povestea cu doamna 
Georgescu n-am spus-o decât la puţină lume. Şi acum când 
o scriu, mi-e încă ruşine de lipsa mea de minte şi de 
distracţia nepermisă de care am dat dovadă, într-o situaţie 
aşa de critică cum era a noastră. Pentru a ne recâştiga 
stima în proprii noştri ochi, ne-am consolat cu explicaţia că 
fusesem aruncaţi de soartă în situaţia de a fi urmăriţi şi, 
nefiind instruiți pentru ilegalitate, încercam să ne 
descurcăm în viaţa subversivă, învățând din practică. Că nu 
eram nişte profesionişti este lucru cert, dar chiar şi pentru 
nişte amatori, păţania cu doamna Georgescu fusese o gafă 
enormă... ca să nu mai vorbim de lumina ridicolă în care ne 
pusesem. 


După penibilul eşec al vizitei la d-na Georgescu, două zile 
n-am mai ieşit din casă. Apoi am făcut o nouă incursiune în 
oraş. De astă dată, la adresa colegului nostru de la Cavnic, 
arhitectul Niculiţă Goga. Soţia lui stătea cu copiii, undeva 
pe B-dul Ardealului, pe lângă Facultatea de Medicină. De 
data aceasta am inversat rolurile. Titi a fost cel care a sunat 
la uşă şi eu am rămas afară. După o jumătate de oră, când a 
ieşit şi mi-a povestit cum a decurs întrevederea, era cu 
lacrimile în ochi, emoţionat şi plin de respect pentru 
doamna Goga, care, luptând cu sărăcia, îşi creştea copiii în 
demnitate, educându-i în spiritul şi admiraţia tatălui lor. 

Într-o altă zi, aflând de la M.C că fostul meu prieten şi 
coleg de liceu, Sandu Popescu-Necşeşti, era grav bolnav, 
suspectat de poliomielită, m-am decis să mă duc să-l văd. În 
acele zile premergătoare Festivalului, se declarase în 
Bucureşti o epidemie de paralizie infantilă, care afecta mai 
ales persoanele adulte. Pentru a nu compromite ţinerea 
Festivalului, regimul luase cele mai drastice măsuri de 
păstrare a secretului şi, în toate cazurile unde exista 
suspiciunea contaminării, bolnavii erau ridicaţi de acasă şi 
izolaţi în spitale. Această campanie de internări urgente, 
învăluită în mister, luase un aspect asemănător operaţiilor 
de arestări pe care le efectua Securitatea. Cu tot secretul 
ordonat, zvonul se răspândise, şi lumea aflase că, în 
spitalele brusc aglomerate, îngrijirea lăsa de dorit şi 
medicamentele lipseau. Principalul obiectiv al regimului 
fiind depistarea cazurilor şi izolarea lor, pentru a stăvili 
răspândirea epidemiei, toate măsurile se îndreptau în 
această direcţie, grija pentru bolnavii internaţi căzând pe 
planul doi şi fiind neglijată. 

Lumea era speriată la gândul unei internări în asemenea 
condiţii, aşa că până şi cei care se îmbolnăveau de o simplă 
gripă, nu se mai duceau la policlinici, ci recurgeau la medici 
prieteni, de frică să nu li se pună în grabă diagnosticul de 
poliomielită şi să fie ridicaţi de acasă. Au fost multe cazuri 
de diagnostice pripite şi internări arbitrare. Acesta era şi 


cazul lui Sandu Necşeşti, care prezenta toate simptomele 
de început de poliomielită şi care, îngrijit de un doctor 
prieten şi de Lili-Jeanne (care urma să-i devină mai târziu 
nevastă), era ţinut în cel mai mare secret acasă. 

Neanunţat, mi-am făcut apariţia la locuinţa lui de atunci 
de pe strada Gogu Cantacuzino. Mi-a deschis Lili-Jeanne 
Nicolescu. Ştiindu-mă în închisoare, a rămas înmărmurită 
văzându-mă. Se uita la mine ca la o fantomă. l-am spus în 
câteva cuvinte care era situaţia şi revenindu-şi din şocul 
revederii, mi-a spus că nu-l pot vedea pe Sandu, din cauza 
riscului de contaminare. 

Nu-mi pot explica de ce, în perioada cât am fost evadat, 
aveam sentimentul de a fi invulnerabil la orice fel de 
ameninţare. Toată fiinţa mea se concentrase asupra 
singurului pericol care ne ameninţa, singurul permanent 
prezent în minte: Securitatea. În rest, în faţa altor riscuri, 
sentimentul de teamă îmi dispăruse. Nu era vorba nici de 
curaj, nici de temeritate, ci mai degrabă de o atrofiere 
parţială a instinctului de conservare. 

Am convins-o deci pe Lili-Jeanne să mă lase să intru. 
Sandu era întins pe un pat tare, fără pernă şi condamnat de 
doctor să stea într-o nemişcare absolută. La cea mai mică 
mişcare, avea dureri de cap insuportabile. Am stat câteva 
ore la el, povestindu-i din aventurile mele pentru a-l distra. 
Câteva zile mai târziu, bănuielile de poliomielită s-au 
spulberat, simptomele înşelătoare de la începutul bolii 
dovedindu-se a fi fost provocate de o astenie nervoasă. 

În zilele următoare, ieşind dimineaţa din casă, după ce 
comunistul de la etaj pleca la serviciu şi întorcându-ne după 
ce se lăsa întunericul, am vizitat o serie de inşi. 'Ilante 
Helene era cea care ne făcea semn din grădină când 
puteam ieşi din casă fără a fi văzuţi de locatarii de la etaj. În 
prima parte a acestei perioade, plecam amândoi. Mai târziu 
însă, din cauza unei întâmplări care era cât pe-aci să pună 
capăt libertăţii noastre, Titi n-a mai vrut să iasă din casă. 


Voi relata pe scurt despre câteva din vizitele făcute: La 
Maya Scully, fiica ing. Ionel Bujoiu. Locuia în Vatra 
Luminoasă, lângă „Stadionul 23 august”, care tocmai se 
construia şi la care se lucra de zor, pentru a fi dat în 
folosinţă cu ocazia deschiderii Festivalului. Titi, care stătuse 
cu ing. Bujoiu la Baia Sprie şi care avea pentru el o mare 
admiraţie, i-a povestit lui Maya toate detaliile despre tatăl ei 
şi despre viaţa pe care o dusese cât timp fusese la mină. 
Între timp, ing. Bujoiu fusese ridicat de la Baia Sprie şi 
transportat spre o destinaţie necunoscută. Am aflat mult 
mai târziu că, lipsit de îngrijire medicală, avea să moară în 
închisoare. (Cred că la Aiud). 

Într-una din acele zile, am aranjat o întâlnire în oraş cu 
Georgel Teodorescu, fiul preotului Titu Teodorescu din 
Ilovăţ. Georgel se stabilise în Bucureşti şi se ducea destul 
de rar pe acasă, unde preotul şi familia lui erau rău văzuţi 
de autorităţile locale. Totuşi, am aflat de la el o mulţime de 
lucruri care mă interesau, despre oamenii din sat. Pentru 
eventualitatea nerealizării planului lui Rici Tailer de fugă în 
străinătate, păstram în rezervă ideea de a ne retrage în 
regiunea llovăţului, unde cunoşteam şi locurile şi oamenii. 
Ştiam că acolo, bizuindu-mă pe anumiţi oameni de nădejde, 
puteam să ne ascundem o bucată de vreme şi plănui pe 
cont propriu o trecere a Dunării în Jugoslavia. Iar în cazul 
că, aşa cum încă mai speram atunci, situaţia internaţională 
va înclina spre un conflict cu ruşii, vom rămâne în acea zonă 
sălbatică şi împădurită şi vom pune şi noi mâna pe arme. 
Expresia nu era o simplă figură de stil, pentru că, înainte de 
a fi părăsit Ilovăţul, lăsasem la loc sigur o cantitate destul 
de importantă şi de arme şi de muniții. Tot Georgel mi-a 
promis că va incerca să-mi procure un „Buletin de 
Populaţie”. Riscul de a fi legitimat pe stradă se putea ivi în 
orice moment. La o traversare greşită sau la o razie pe 
străzi, dacă nu-ţi arătai Buletinul, erai dus la Miliție, ceea ce 
în cazul nostru ar fi însemnat sfârşitul escapadei noastre. 
Pentru o simplă formalitate de prezentare a Buletinului, 


într-un astfel de caz, în care nu se făcea o cercetare 
amănunţită a documentului, ne-ar fi fost de mare folos, 
Chiar şi un buletin cu o poză nu prea asemănătoare sau 
chiar unul al cărui proprietar l-ar fi anunţat pierdut. 

Ca un făcut, câteva zile mai târziu am fost puşi în situaţia 
de a ne convinge pe propria piele, de primejdia care ne 
pândea la orice colţ de stradă. Cum am mai spus, dacă 
apucam să ne părăsim ascunzătoarea dis-de-dimineaţă, cu 
vreun scop oarecare, trebuia să pierdem vremea prin oraş 
până se lăsa întunericul spre a nu fi văzuţi când ne 
întorceam acasă. Vremea fiind frumoasă, preferam să ne 
aşezăm în câte un parc, decât să umblăm pe străzi, unde 
oricând puteam avea vreo întâlnire nedorită cu persoane 
care mă cunoşteau. 

Aşa se face că într-o zi, după ce ne petrecusem toată după- 
amiaza prin parcul de pe malurile Herăstrăului, către 
seară, ne întorceam spre oraş, pe Şoseaua Jianu. De la 
statuia Aviatorilor, am pornit-o la stânga pe una din străzile 
din Parcul Jianu, pentru a tăia drumul către Şoseaua Ştefan 
cel Mare. Cartierul, cu casele lui boiereşti şi vilele înecate în 
verdeață, părea să fi supravieţuit schimbarii vremurilor. 
Neschimbat, zăcea acum încremenit sub căldura acumulată 
în timpul zilei. Pe străzile cu asfaltul încins, nu era ţipenie 
de om. Toropiţi de căldură, abia ne târâm picioarele în 
liniştea desăvârşită care ne înconjura. Cu atât mai mare ne- 
a fost surpriza, când, în acea linişte şi nemişcare din jur, 
deodată, din ungherul mai retras al unei porţi, ne-a răsărit 
în faţă un individ. Când ne-a mai şi strigat: „Legitimaţia, 
tovarăşi! Unde mergeţi?”, am simţit că inima-mi sare din 
loc. O fracțiune de secundă am ezitat, între paralizia care 
mă cuprinsese şi gândul de a o rupe la fugă. In clipa 
următoare însă, ducând mâna la buzunar, făcându-mă că 
vreau să scot Buletinul, i-am zis omului din faţa noastră, cu 
O voce ce se voia calmă şi firească: 

— Vrem să ieşim în Ştefan cel Mare! Nu putem merge pe 
aici, tovarăşe? 


Noroc că răspunsul individului a fost prompt, căci cu tot 
calmul pe care îl arătam, vrând să câştig timp, nu mai 
puteam prelungi durata simulării gestului de a scoate 
Buletinul din buzunar, fără ca încetineala mea să-i pară 
suspectă. 

— Fără legitimaţie specială, nu puteţi intra pe strada asta! 
Întrerupându-mi gestul de a scoate Buletinul şi fără să-i mai 
dau timpul de a zice ceva, am adăugat repede: 

— N-am ştiut, tovarăşe! Suntem din provincie şi am venit 
să asistăm la Festival. Pe unde o putem lua, ca să ieşim în 
Ştefan cel Mare? 

Securistul (căci securist era individul care păzea strada 
interzisă circulaţiei publicului) ne-a arătat pe unde s-o luăm 
şi, după ce i-am mulţumit şi am pornit-o în direcţia indicată, 
s-a retras din nou la umbră, la locul lui de pândă. 

Până la primul colţ, am mers fără să scoatem o vorbă. 
Eram leoarcă de transpiraţie, şi nu numai din cauza 
căldurii. Titi mi-a mărturisit că şi el avusese în primul 
moment intenţia s-o ia la sănătoasa. Ne-am felicitat că 
rezistasem instinctului şi că avusesem totuşi prezenţa de 
spirit să procedăm cum procedasem. Fugind, cred că n-am 
fi putut face mai mult de 100 de metri, în urma alarmei care 
s-ar fi dat. 

Câteva străzi din acel cartier erau condamnate pentru 
public şi păzite de securişti în civil, postați prin diverse curţi 
sau intrări. 

Niciodată n-am ştiut exact ce se afla în acele case aşa de 
păzite, dar nici n-am mai trecut pe acolo cât am mai stat în 
Bucureşti. lar Titi, din acea zi, n-a mai ieşit din casă. 

Cu fiecare zi care trecea, oraşul devenea tot mai animat, 
pe măsură ce sosea câte o nouă delegaţie de străini. 
Începuseră să-şi facă apariţia şi primele delegaţii din Vest, 
care stârneaţi o adevărată vâlvă în jurul lor. Lumea nu se 
mai sătura privindu-i cum erau îmbrăcaţi, cum erau tunşi 
sau mai bine zis netunşi, ce ţigări fumau, ce brichete, 
aparate fotografice şi alte obiecte purtau cu ei. Totul era 


uimitor la ei şi, peste tot pe unde circulau, erau înconjurați 
de un cerc de curioşi, care nu mai conteneau să-i admire. 
Se putea trage uşor o concluzie despre viaţa de privaţiuni 
la care era supusă de atâţia ani populaţia Bucureştiului şi 
despre starea de izolare de restul lumii în care era ţinută. 
Cu toate că explicaţia pentru care aceşti străini erau priviţi 
ca nişte oameni veniţi de pe o altă planetă, era de înţeles, 
totuşi, spectacolul, asemănător cu apariţia primilor albi 
într-un trib de negri, era jenant şi umilitor. Am văzut scene 
degradante, în care roiul de admiratori care-i însoțea pe 
aceşti tineri răsfăţaţi ai bunei stări din Occident, se cobora 
până la a cerşi câte o brichetă de doi bani. 

M-am simţit roşind la fel ca în puşcărie, când am văzut 
flămândul umilindu-se în faţa temnicerului, pentru o lingură 
în plus din lăturile care ni se dădeau de mâncare, sau când 
altul culegea de la picioarele gardianului chiştocul de ţigară 
pe care acesta îl aruncase. Dacă în închisoare aceste cazuri 
au fost excepţii, acum, pe străzile Bucureştiului, păreau 
generalizate. Observând însă această lume mai atent, îţi 
puteai da seama că prima, impresie era falsă şi că, de fapt, 
aveai de-a face cu o concentrare a unor „excepţii” în jurul 
grupurilor de străini. Proveneau din pleava de la periferia 
capitalei şi mai ales din rândurile ţiganilor. Îmbulzeala, 
provocată pe străzi de mulţimea care se scurgea în 
dezordine spre tot felul de puncte de atracţie, crea un fel 
de haos, în care cred că şi supravegherea securităţii, care 
trebuia să fie discretă pentru a nu fi remarcata de străini, 
îşi pierdea eficacitatea, ceea ce mă avantaja, căci mă 
pierdeam în această mare de oameni şi mergeam cu 
puhoiul. 

Într-una din zile, amestecându-mă prin lumea unuia din 
şuvoaiele care se îndrepta spre Parcul Carol, unde nu mai 
ştiu ce delegaţie străină dădea un spectacol folcloric în aer 
liber, am ajuns până în apropierea locuinţei lui Dumitru 
Dădârlat. Voiam să-l întâlnesc. Nu numai pentru plăcerea 
de a-l revedea, dar aveam impresia că ducân-du-mă la el în 


situaţia mea de fugar, îi aduceam dovada încrederii şi 
aprecierii mele. Era un om cinstit şi de caracter. Naționalist 
şi bun român, făcea parte din acea mică burghezie 
sănătoasă, care suporta cu răbdare urgia vremurilor, fără 
să facă compromisuri, fără să se pervertească, păstrându-şi 
credinţa şi sentimentele nealterate. Îl cunoscusem în 
perioada dinainte de arestare, când intrasem în „câmpul 
muncii”, ascunzându-mi „originea” sub o „autobiografie” 
mincinoasă. Era şeful secţiei aprovizionării la |. PR.O.M,, 
unde reuşisem să fiu angajat. Ne-am apropiat foarte repede 
şi curând n-am mai avut secrete unul faţă de altul. Mi-a fost 
un adevărat prieten şi m-a ajutat cât a putut în acea vreme. 
Am rămas în aceleaşi relaţii cu el şi după ce am fost dat 
afară din întreprindere. Am fost primit cu braţele deschise 
de toată familia. O familie ideală, cum îţi făcea plăcere să 
descoperi că mai există încă, într-o vreme când şi acest 
nucleu de armonie şi înţelegere omenească era lovit şi 
începuse în atâtea cazuri să se destrame. Profitând de 
Potemkiniada belşugului de moment al Festivalului, 
apucasem să cumpăr o tabletă de ciocolată pentru Bogdan, 
care n-avea decât vreo 5 ani, dar era crescut ca un mic 
lord. Şi aici, dragostea şi înţelepciunea părinţilor făcuseră 
minuni. Am stat o după-amiază întreagă de vorbă, 
povestindu-ne despre viaţa celor două lumi pe care le 
reprezentam. El, despre iadul de zi cu zi al celor oropsiţi de 
afară, care luptau să supravieţuiască, eu, despre lumea 
celor scutiţi de a mai lupta şi a căror viaţă sau moarte o 
hotăra acum destinul. M-a întrebat de prieteni şi cunoscuţi, 
care dispăruseră şi ei în lumea din care veneam. Despre 
unii am ştiut să-i spun, despre alţii, nu. Dădârlat mi-a 
mărturisit că are un complex de inferioritate faţă de cei ce 
au luat drumul puşcăriilor, chiar un sentiment de vinovăţie, 
fiindcă prudenţa şi grija de soarta familiei îl făcuseră să nu 
se angajeze în nici o activitate şi să rămână pasiv. Considera 
că, din moment ce gândea la fel ca cei ce intraseră în 
închisoare pentru idealul lor, locul lui ar fi trebuit să fie 


lângă ei. Părerea mea este că cei ce vor sta la temelia 
societăţii viitoare, care se va înjgheba din nou cândva, sunt 
tocmai cei ca Dădârlat. Ei păstrează şi asigură continuitatea 
unor valori pe durata vremurilor vitrege, până la venirea 
zilelor mai bune. Lupta lor este cea care va da roade! Când 
am plecat de la Dădârlat se lăsase seara. 

O scurtă vizită i-am făcut şi lui Puia Volvoreanu. Scurtă, 
fiindcă m-am simţit nedorit. Era prieten cu vărul meu 
George Boian, care îl aprecia şi îl apăra faţă de toată lumea 
care-l cunoştea şi îl antipatiza pentru înfumurarea lui. 
George pretindea, însă, că e un prieten de nădejde. Fusese 
procuror, iar după 23 august, scos din magistratură, lucra 
la „ADAS” (asigurările de stat). M-am dus la el, gândind că 
i-ar face plăcere să-i aduc veşti de la prietenul lui, George 
Boian. Întâlnirea a fost penibilă. Nu numai că s-a arătat 
puţin interesat de soarta lui George, criticându-l chiar 
pentru „prostia” de a fi întreprins o acţiune subversivă, dar 
totodată nu-şi putea ascunde frica de a sta de vorbă cu 
mine. Dezamăgit şi dezgustat, am plecat. Conversaţia a 
avut loc în vestibul, nici n-am mai intrat. La plecare, i-am 
spus să nu aibă nici o grijă, căci nu voi pomeni niciodată de 
vizita pe care i-am făcut-o. Când am pus mâna pe clanţă, nu 
şi-a putut stăpâni trăsăturile feţei, care-i trădau uşurarea. 
Pe drum, am reflectat, nu la cât se înşelase George în 
privinţa lui, ci la faptul că şi eu mi-l închipuisem un om 
curajos şi dintr-o bucată, din cauza aerului lui superior, 
dispreţuitor şi îngâmfat. Mult mai târziu, în închisoare, am 
aflat de la un fost comisar, că Puia Volvoreanu fusese 
informator al Siguranţei pe vremea Regelui Carol II. Pe 
Puia nu l-am mai văzut niciodată. Fiind în străinătate, acum 
câţiva ani, i-am citit ferparul în „România Liberă”. 

Câteva zile mai târziu, m-am întâlnit din nou cu Georgel 
Teodorescu, fiul preotului Titu de la Ilovăţ. Ne-am aşezat la 
o masă mai retrasă, într-o cârciumă de pe lângă Piaţa 
Gemeni, plină de şoferi pe jumătate beţi. Gălăgia şi râsetele 
chefliilor ne obligau să răcnim şi noi ca să ne putem 


înţelege. Nu ştiu dacă şi alţii au mai fost vreodată puşi în 
situaţia să-şi strige în gura mare secrete, pe care, şi pe 
şoptite ţi-ar fi fost teamă să le comunici. Georgel primise 
veşti de la Ilovăţ: Securitatea făcuse percheziţii în câteva 
case din sat. Descinderile nu dăduseră nici un rezultat. 
După câteva zile, prin indiscreţia unuia din milițienii din sat, 
secretul operaţiei transpirase: mă căutaseră pe mine! Deci, 
zona de cercetări din munţii Maramureşului pentru a ne 
prinde se extinsese. Cu siguranţă că şi Bucureştiul era 
acum în vederile Securităţii şi cu precădere casa mamei şi a 
celor câţiva prieteni. 

Surpriza întâlnirii noastre a fost însă alta: Georgel mi-a 
întins peste masă un ziar împăturit, în care se afla un 
Buletin de identitate. Îl furase din buzunarul şefului lui, 
când acesta îşi lăsase haina pe spătarul scaunului şi ieşise 
din birou. Cum am aflat mai târziu, nu şi-a dat seama decât 
după câteva zile de lipsa lui şi l-a anunţat pierdut, la Miliție. 
Tovarăşul Dumitru Topliceanu era cam de aceeaşi vârstă cu 
mine, dar din păcate poza din Buletin nu-mi semăna deloc. 
Totuşi, Georgel fusese extraordinar! Înainte de a ne 
despărţi, am mai discutat cu el despre eventualitatea unei 
soluţii de a mă stabili cu Titi în afara Bucureştiului, când va 
veni timpul să părăsim casa Aniţei. Mi-a promis să facă 
prospectări în această direcţie, printre prietenii lui care 
lucrează pe şantiere în provincie. Ne-am strâns mâna şi 
Georgel a plecat înainte, eu urmând să mai rămân pe loc, 
pentru a nu fi cumva văzuţi împreună de vreun cunoscut. 

Îmi beam tocmai ultima înghiţitură de bere, când unul din 
şoferii de la masa gălăgioasă a chefliilor, s-a sculat şi, cam 
nesigur pe picioare, dar, cu mâna întinsă şi surâzându-mi, s- 
a apropiat de mine. Abia atunci l-am recunoscut şi am 
încremenit. Nu fiindcă omul ar fi fost dubios din punct de 
vedere caracter sau politic, ci fiindcă mi-am dat seama că 
băuse prea mult. Era Dicu Maxim, care, de când veniseră 
comuniştii la putere, se angajase şofer pe camion. La 
„munca de jos” aveai mai puţine probleme cu autobiografia. 


Cu toate că era un om cu educaţie bună, firea lui labilă îl 
făcuse să cadă pradă mediului în care trăia. Îmbrăcămintea 
îi era neglijentă, curăţenia cam lăsa de dorit şi căzuse şi la 
darul băuturii. Totuşi, brutalitatea, destul de frecventă în 
tagma şoferilor de camioane, nu reuşise să-i altereze 
bunătatea din fire şi generozitatea. M-a îmbrăţişat şi s-a 
aşezat lângă mine. După un moment de ezitare, m-am 
hotărât. I-am explicat că am evadat şi că mă ascund şi l-am 
rugat să se gândească bine, că trebuie să uite că m-a văzut. 
De la primele mele vorbe, parcă s-a trezit din beţie. Ochii, 
tulburi până aci, i s-au limpezit, ca apoi să i se umezească 
de emoție. M-am sculat să plec şi, când i-am dat mâna, mi-a 
strâns-o cu căldură şi mi-a spus că-mi doreşte mult noroc. 
La uşă, m-a ajuns din urmă şi mi-a băgat în mână 20 de lei, 
părându-i rău că nu are mai mult. Am încercat să refuz, dar 
mi-a explicat că dacă nu-i primesc îi bea şi asta ar însemna 
că se va îmbăta mai rău. l-am primit şi am ieşit în stradă. 
Niciodată Dicu n-a pomenit nimănui de întâlnirea noastră. 

Seara, la Amta, mare consiliu în jurul buletinului. Eram 
toţi de acord că poza lui Iopliceanu era mult prea departe 
de vreo asemănare cu unul din noi doi, aşa că legitimaţia 
era inutilizabilă. În cele din urmă. Dinu Hariton ne-a 
sugerat să apelăm la Bubi Gane, care era un bun grafician 
şi foarte îndemânatic. Era convins că el va fi în stare să 
înlocuiască poza lui Topliceanu cu una de a noastră şi pe 
colţul ei să completeze ştampila, reproducând timbrul-sec 
al Miliției. Pe Ştefan (Bubi) ca şi pe fratele lui, Gigi Gane, îi 
cunoşteam încă de la Sf. Sava. Erau amândoi cu câteva 
clase mai mari ca mine. Amândoi avuseseră dificultăţi în 
liceu, fiindcă erau membri în Frăţiile de Cruce. Bubi Gane 
fusese căsătorit cu Ruxandra Goga, sora Aniţei, de care 
divorțase, dar rămăsese mai departe în bune relaţii de 
prietenie cu familia. 

Zis şi făcut: s-a apelat la el. A doua zi am ieşit cu Titi în 
oraş şi ne-am făcut fiecare câteva fotografii. În după-amiaza 
în care am intrat în posesia pozelor, Bubi, anunţat de Aniţa, 


şi-a făcut apariţia. Titi a insistat ca pe buletin să fie 
substituită poza mea, eu fiind cel care, având legături şi 
cunoştinţe în Bucureşti, aveam mai multă nevoie de el în 
drumurile pe care le făceam. Rămânea ca ulterior să 
încercăm să ne mai procurăm unul şi pentru el. Cu o 
remarcabilă dexteritate, Bubi s-a pus pe treabă. Cu o lupă 
şi nişte simple instrumente de manicură ale Aniţei, a imitat 
perfect timbrul-sec şi, în mai puţin de o jumătate de oră, am 
avut o legitimaţie, de autenticitatea căreia nu s-ar fi putut 
îndoi nimeni. Cum am mai spus însă, la o verificare mai 
atentă nu rezista, din cauza numărului de înregistrare, care 
se afla pe lista buletinelor pierdute. După ce a terminat 
operaţia de falsificare, Bubi s-a retras cu noi în cămăruţa 
noastră şi ne-a făcut o destăinuire şi în acelaşi timp o 
propunere foarte interesantă. Avea legături cu o filieră 
clandestină, prin care se puteau obţine buletine perfect 
valabile. Multe detalii nu ne-a dat despre această 
organizaţie şi nici noi nu i-am cerut. 

Era vorba despre o reţea (bănuiesc că legionară) care 
cuprindea în rândurile ei şi pe Şeful unei secţii de miliţie, 
dintr-un cartier periferic al Bucureştiului. De câte ori, pe 
teritoriul de sub jurisdicţia Secţiei, era găsit câte un 
cadavru (lucru destul de frecvent într-un oraş mare, cu o 
populaţie flotantă numeroasă) se făceau cercetările de 
rigoare. Dacă se stabilea că moartea respectivului 
survenise în urma unui accident (de exemplu, atac de inimă, 
înec în Dâmboviţa sau altă cauză) care nu implica 
continuarea cercetărilor poliţieneşti (cum ar fi fost în caz de 
crimă) şi dacă buletinul găsit asupra lui era emis de 
autorităţi din provincie, Secţia de Miliție trebuia să anunţe 
acestor autorităţi decesul şi să le restituie actul de 
identitate al mortului. Dacă, însă, în urma cercetărilor, se 
stabilea că mortul nu avea rude apropiate şi era din vreun 
sat din celălalt capăt al ţării (lueru obişnuit în acea vreme, 
consecinţă a sărăciei de la ţară, care provoca un exod spre 
diferite şantiere şi zone industriale care ofereau posibilităţi 


de muncă), atunci Şeful Secţiei de Miliție (de care ne 
vorbise Bubi Gane) nu mai dădea curs procedurii legale. 
Dosarul mortului se încheia cu menţiunea „neidentificat” iar 
buletinul lui, reţinut de Şeful Secţiei, lua calea reţelei 
clandestine. Cel care urma să-l folosească îi schimba 
fotografia după acelaşi procedeu pe care ni-l demonstrase 
Bubi Gane, iar buletinul prezenta o garanţie absolută, 
numărul lui nefigurând pe lista buletinelor pierdute sau 
anulate. 

Bineînţeles că rezultatul acestor explicaţii date de Bubi a 
fost că am acceptat imediat oferta lui de a ne procura şi 
nouă astfel de buletine. I-am dat câte o fotografie, urmând 
să aşteptăm până ce se vor ivi două buletine care să ni se 
potrivească. Adică, până ce în cartierul Secţiei de Miliție cu 
pricina se vor găsi doi morţi care să îndeplinească condiţiile 
descrise mai înainte şi care să aibă mai mult sau mai puţin, 
vârsta noastră. Bubi ne-a mai spus, că având în vedere 
aceste condiţii al căror termen de îndeplinire nu poate fi 
prevăzut, nu ne poate preciza o dată la care vom primi 
buletinele. Spre uimirea noastră, ne-a spus însă că, după 
câte ştie, nu va dura mai mult de o lună sau două, ceea ce 
însemna o cifră apreciabilă de morţi în statisticile 
nepublicate ale capitalei, dar în acelaşi timp şi un termen 
destul de scurt până când aşteptarea noastră macabră, de a 
ni se găsi doi morţi pe măsură, se va încheia cu succes. 

Perspectiva de a avea nişte legitimaţii cu care să ne putem 
deplasa oriunde şi chiar de a ne putea angaja în orice loc de 
muncă, ne-a injectat o doză de optimism, pe deplin 
justificat. Nu va mai fi nevoie să ne ascundem şi vom putea 
trăi ca orice alt cetăţean al ţării, muncind pentru a ne 
întreţine, în aşteptarea ivirii unei posibilităţi de a fugi în 
străinătate, fie prin Richi Iailer, fie pe altă cale, dacă 
formula lui nu va funcţiona. Singurul risc pe care îl vom mai 
avea va fi cel de a fi recunoscuţi de cineva, dar şi această 
primejdie va putea fi înlăturată sau măcar redusă în mare 
parte, dacă vom pleca în provincie şi ne vom angaja într-o 


regiune unde nu ne cunoaşte nimeni. Până una alta însă, 
încurajat nu numai de perspectiva viitoare a buletinelor ce 
urma să le obţinem prin Bubi, dar şi de buletinul mai puţin 
perfect pe care îl aveam în buzunar, mi-am continuat 
peregrinările prin Bucureşti. 

Mi-am dat o nouă întâlnire cu Elena Pantazi, la un cinema 
de pe Şoseaua Ştefan cel Mare, unde rula pentru prima 
oară în Bucureşti un film, la care visa toată lumea de ani de 
zile şi care, cu toate că se afla în ţară de multă vreme, 
fusese reţinut de cenzură: „Hamlet” cu Lawrence Olivier. 

Datorită aceleiaşi faţade false ce trebuia arătată străinilor, 
pe durata Festivalului, pe ecranele capitalei au apărut o 
serie de filme occidentale, înlocuind veşnicele filme cu teme 
propagandistice, mai ales sovietice. 

Elena nu avea nici o veste de la Ion şi începuse să piardă 
nădejdea că l-ar mai putea vedea apărând. Nu i-am spus-o, 
dar nici eu nu mai credeam să fi scăpat neprins. Trecuse 
prea multă vreme de la evadare şi de când Ion ar fi trebuit 
să dea semn de viaţă. 

Într-o altă zi, pe când mă îndreptam spre cartierul 
Dudeşti-Văcăreşti, unde aflasem că se mutase de curând 
Păstorel Teodoreanu, (în casa fratelui lui Ionel) am fost 
acostat de un grup de tineri elevi, care mi-au cerut să le 
dau autografe. Nu ştiu ce i-a făcut să mă ia drept străin! 
Pentru hazul situaţiei, am intrat în joc şi dându-mă drept 
francez, am început să le scriu la fiecare câteva cuvinte pe 
carneţelele pe care mi le întindeau. De semnat, am semnat 
ceva mai indescifrabil, dar cu numele meu. Abia am scăpat 
de ei ca să-mi pot vedea de drum. 

Mă duceam la Păstorel, numai pentru plăcerea de a-l 
revedea. Fusese unul din bunii prieteni ai tatălui meu iar eu 
mă simţeam foarte ataşat de el. 

Mi-a deschis uşa soţia lui Ionel, pe care o văzusem numai 
de câteva ori şi care nu m-a recunoscut. Mi-am dat un nume 
oarecare şi i-am spus că-l caut pe Păstorel. S-a uitat cu o 
privire plină de subinţelesuri la ceas (era ora prânzului) şi 


mi-a spus că Păstorel venise foarte târziu acasă şi că se 
culcase, rugând să fie sculat la ora două. Cum probabil 
trăsese concluzia, din felul în care mă exprimasem, că eram 
în relaţii apropiate cu Păstorel, mi-a spus că dacă vreau să 
aştept, pot să intru la el în cameră şi să-l trezesc peste o 
jumătate de oră. A ţinut să mă avertizeze însă, că de când 
se mutase, Păstorel nu-şi aranjase încă lucrurile şi să nu mă 
mir de dezordine. 

Am intrat în cameră şi am închis uşa după mine. Pe o 
somieră pusă direct pe jos dormea Păstorel. Pe peretele din 
faţă un dulap şi lângă fereastră un scaun, pe care îşi pusese 
hainele. 'Tot mijlocul camerei era ocupat de un morman de 
lucruri, care, se vedea că fuseseră îngrămădite acolo în 
momentul mutării, cu două săptămâni în urmă, şi acolo 
rămăseseră. Câteva valize desfăcute, pantofi, cărţi, hârtii, 
ciorapi, toate claie peste grămadă, prin care se vedea că 
Păstorel cotrobăise din când în când, ca să-şi extragă câte 
un obiect de care avusese nevoie. Mi-am tras scaunul mai 
aproape de somiera pe care dormea Păstorel, mi-am ales 
din grămada de lucruri o carte şi m-am aşezat, cu gândul să 
treacă timpul până se va face ora la care să-l trezesc. 

Am citit o vreme, până ce Păstorel, agitându-se prin somn 
şi deschizând ochii pentru o clipă, m-a văzut. A mormăit 
ceva nedesluşit şi s-a întors pe partea cealaltă. În momentul 
următor însă, dintr-o mişcare bruscă s-a întors din nou şi s- 
a ridicat în capul oaselor. Încă mahmur, dar surprins în 
acelaşi timp, a exclamat: 

— Ce-i cu tine mânzule?! Când ai scăpat? 

S-a sculat din pat, m-a îmbrăţişat şi s-a mirat că mama, pe 
care o văzuse nu de mult, nu-i spusese nimic despre mine. I- 
am istorisit şi lui împrejurările prin care ajunsesem în 
Bucureşti şi că statutul meu de fugar cerea o discreţie 
absolută din partea celor cu care luam contact, pentru a nu 
fi acuzaţi de complicitate. 

— Mă îmbrac şi mă duc la mamă-ta! Spune-mi ce vrei să-i 
spun? 


L-am oprit, dându-mi seama că din explicaţiile mele 
înţelesese că mama nu ştia încă de prezenţa mea în 
Bucureşti. I-am spus că luasem contact cu ea şi că era la 
curent cu toată povestea mea. 

— Spune-mi ce pot face pentru tine! Cu ce te pot ajuta? 
Dacă n-ai unde sta, poţi să stai la mine! Ştii bine că pentru 
fiul lui Tilică fac orice! 

Abia l-am putut convinge că nu am nevoie de nimic şi că nu 
venisem decât să-l văd. În cele din urmă, l-am rugat să 
treacă într-una din zilele următoare pe la mama şi să-i 
spună că mă văzuse, deoarece, de când mă mutasem la 
Aniţa, din motive de siguranţă, întrerupsesem orice legături 
cu ea, chiar prin terţe persoane şi chiar prin telefon, 
bănuind că va fi supravegheată de Securitate. 

Am stat apoi o mulţime de vorbă. l-am povestit, printre 
altele, că evadasem îmbrăcat cu cojocelul pe care i-l dăduse 
tatăl meu şi pe care şi el îl purtase în primul război mondial. 
Ca totdeauna, de câte ori venea vorba de tatăl meu, 
Păstorel se emoţiona, îşi aducea aminte de un trecut 
comun, care-i evoca scene din tinereţe, din nişte vremuri 
când generaţia lor, însufleţită de entuziasm, generozitate şi 
idealism, privea, trăia şi preţuia altfel viaţa. Evoca cu o 
nostalgie din care nu lipsea umorul, câte un episod şi pe 
măsură ce-l năpădeau amintirile, se cufunda cu gândul tot 
mai tare în trecut şi se detaşa într-atât de prezent, încât, 
când relua contactul cu realitatea, se întuneca la faţă şi 
tacea brusc. Aşa l-am lăsat pe Păstorel şi m-am ridicat să 
plec, iar asta-i ultima mea amintire despre el. La mama s-a 
dus chiar în după-amiaza aceea. 

După câţiva ani, în închisoare, am aflat că fusese şi el 
arestat. La eliberarea mea, după 11 ani, am aflat că murise. 
Nepoata lui, Maricica Muzicescu, mi-a dat un ţigaret de 
chihlimbar, care-i aparținuse şi pe care Păstorel îl primise 
de la tatăl meu. Mi-a spus să-l păstrez în amintirea marii lor 
prietenii. 


Într-una din seri când mă întorceam acasă, Aniţa şi Dinu 
mă aşteptau. Voiau să mă pună în legătură cu Baby Fay, un 
bun prieten al lor, care venise să-i vadă şi pe care eu îl 
cunoscusem cu mulţi ani în urmă. Am reţinut, ca o 
curiozitate faptul că părinţii lui nu mai ţin minte datorită 
căror împrejurări au trăit o vreme în Japonia şi dacă nu mă 
înşel, el se născuse la Tokio. Baby Fay lucra acum pe un 
şantier foarte izolat, undeva în Bărăgan. Avea posibilitatea 
să ne ia pe şantierul lui, chiar fără acte de identitate. Ne-a 
explicat care era situaţia la faţa locului, cu foarte mulţi 
muncitori temporari, venind din toate părţile ţării, şi 
imposibilitatea unei verificări a evidenţei acestui du-te-vino 
de oameni. Argumentul convingător pe care ni-l aducea era 
că mai avea doi inşi căutaţi de securitate, ascunşi pe 
şantierul lui. Ori, tocmai acest argument ne-a făcut să 
ezităm, gândind că şansele de a fi descoperiţi erau astfel 
sporite. Dacă Securitatea ar fi dat de urmele unuia din cei 
ascunşi, cu siguranţă că în plasa ce ar fi aruncat-o asupra 
şantierului pentru a-i prinde, am cădea şi ceilalţi. Totuşi, 
pentru orice eventualitate, a rămas stabilit că vom ţine 
legătura cu el prin Aniţa şi în caz de urgenţă, vom apela la 
el. 

Dându-ne seama că soarta noastră se putea schimba 
oricând, obligaţi fiind să părăsim Bucureştiul, fie pentru a 
adopta unul din planurile a căror perfectare o aşteptam, fie 
în mod precipitat, din cauza vreunui pericol neprevăzut, m- 
am hotărât s-o mai întâlnesc o dată pe mama. Prin 
intermediul lui M. C., i-am comunicat să ia toate măsurile 
pentru a nu fi urmărită şi să vină într-o dimineaţă la 
sculptorul Oscar Han, care locuia tot în Cotroceni, nu 
departe de ea. Eu însumi m-am dus înainte de ora întâlnirii 
şi de pe o stradă paralelă am observat împrejurimile. Am 
văzut-o pe mama ieşind din casă şi am urmărit-o de la 
distanţă. Asigurându-mă că nu era filată şi neremarcând 
nimic suspect, am intrat în urma ei la Han, pe portiţa din 
dos a curţii, de unde se putea pătrunde direct în atelier. 


Uşa atelierului era crăpată. Mama cu Han mă aşteptau. 
Han fusese un bun prieten al tatălui meu. Cu toate că în 
vârstă, îşi păstrase aceeaşi înfăţişare, care de câte ori îl 
vedeam când eram copil, îmi inspira teamă. Scurt şi gros, 
cu umerii laţi şi capul mare, cu ochii albaştrii oţelii, care-i 
trădau originile teutone, îţi sugera imaginea unui câine 
boxer, gata de atac. Vocea groasă şi tonul agresiv 
completau portretul. O forţă brutală, gata să se dezlănţuie, 
aşa părea la prima vedere Oscar Han, care în fond era un 
om blând şi afectuos. Cât am stat cu mama de vorbă, Han a 
mai ieşit de câteva ori din atelier ca să se asigure că totul 
era în ordine. Am pus-o pe mama la curent cu descinderile 
care se făcuseră la Ilovăţ şi care ne îndreptăţeau să 
presupunem că Securitatea era pe cale de a-şi concentra 
acum atenţia şi asupra urmelor şi legăturilor mele din 
Bucureşti. Era normal, deci, ca ea să fie prima vizată şi 
pusă sub supraveghere. Am rămas înţeleşi că nu ne vom 
mai întâlni şi că voi căuta să-i dau din când în când câte un 
semn de viaţă prin alte persoane. Pentru a nu risca să cadă 
în vreo cursă întinsă de Securitate, am stabilit să nu acorde 
încredere persoanei care va pretinde că vine din partea 
mea, decât dacă aceasta îi va pomeni de „Hermes”, zeul 
grec gravat pe inelul ce-l aveam de la tatăl meu şi pe care 
acum îl purta ea. Această parolă de cod a rămas multă 
vreme valabilă între noi şi ne-a fost foarte utilă în toţi anii 
care au urmat. Ne-am despărţit, plecând pe rând din 
atelier, aşa cum venisem şi luând aceleaşi măsuri de 
precauţie, ca şi la sosire. Pe mama n-am mai revăzut-o 
decât în 1955 şi în 1964, când am ieşit din închisoare, Oscar 
Han îmbătrânise tare, când m-am dus să-l văd. 

Cu ocazia acestei ultime întrevederi, mama mi-a 
comunicat dorinţa lui Dudu Gheorghiu de a mă mai vedea. 
Am fost invitatul lui câteva zile mai târziu, la o grădină de 
vară de pe lângă piaţa Kogălniceanu. A venit cu cel mai bun 
prieten al lui, fost camarad de arme şi de sport, al cărui 
nume complet nu-l mai rețin. Pe cât era Dudu de bine 


proporţionat, voinic dar înalt, pe atât era şi Ţâţă de 
puternic şi lat în umeri, dar scurt. Niciodată n-am ştiut dacă 
Ţâţa fusese pus la curent de Dudu despre situaţia mea, dar 
toată seara, cât am stat în grădină, nu s-a făcut nici o aluzie 
la acest subiect. Grădina gemea de lume. Masa noastră, mai 
retrasă în umbra unui pom, care ne apăra de lumina 
becurilor din grădină, s-a desfăşurat ca în vremurile bune 
ale Bucureştiului, pe care, fiind prea tânăr, abia apucasem 
să le gust. S-a mâncat şi mai ales s-a băut, pe măsura celor 
doi giganţi, cu dimensiuni fizice şi morale croite pentru alte 
timpuri. Şi, despre acele timpuri s-a vorbit mai mult. Ne-am 
despărţit noaptea târziu. Mi-au strâns mâna în palmele lor 
uriaşe şi mi-au spus amândoi ca înţeleşi: „Noroc şi Doamne 
ajută!” 

La o nouă întrevedere pe care am avut-o cu el, Georgel 
Teodorescu mi-a vorbit de un fost coleg de-al lui de şcoală, 
care acum era contabil şef al mai multor şantiere din 
provincie şi la care s-a gândit că ne-ar putea fi de folos. 
După primele detalii date, ideea mi s-a părut interesantă şi 
când Georgel m-a asigurat că se putea conta pe seriozitatea 
şi discreţia lui Paul Petrescu, mi-am dat consimţământul să 
stea cu el de vorbă. Dacă în urma acestui prim contact va 
constata că există o perspectivă pentru noi, l-am rugat să- 
mi stabilească un rendez-vous cu Petrescu. Ceea ce s-a şi 
întâmplat câteva zile mai târziu când, împreună cu Georgel, 
m-am dus la Petrescu acasă. Paul Petrescu era un „oltean 
şmecher”, cum obişnuiesc să spună neoltenii, dând 
calificativului o nuanţă simpatică şi de haz, dar nelăsând să- 
i scape şi sensul peiorativ. Şmecheria lui Petrescu consta 
într-o isteţime de minte, care-i dădea uşurinţa de a găsi cu 
promptitudine soluţiile cele mai potrivite. Cu o abilitate şi 
cu un dar înăscut al prefăcătoriei, evolua cu o adevărată 
măiestrie în apele tulburi ale vremurilor. Mânuia limbajul 
confuz şi gol de sens al lozincilor, ca pe o limbă maternă. 
Dialectica marxistă n-avea secrete pentru el. Exprimarea lui 
ambiguă te făcea să-ţi scape printre degete şi să nu-l poţi 


niciodată învinovăţi de vreo afirmaţie neconformă, citându-i 
vorbele. 

Utilizându-şi inteligenţa, şiretenia şi însuşirile, aşa cum am 
încercat să le schiţez mai înainte, Petrescu străbătea toate 
barierele, filtrele şi reţelele ridicate de regim pentru 
îngrădirea cetăţenilor, fie ele economice, de partid sau 
poliţieneşti. Pe unde trecea, nu lăsa urme şi nu făcea 
zgomot. Drumul lui era lin şi fără brutalităţi. Toate piedicile 
ce-i stăteau în cale, le ocolea, strecurându-se, infiltrându-se, 
eludând legea. Bun român, suflet mare şi generos, incapabil 
să facă vreun rău cuiva, aşa-zisa „şmecherie oltenească” a 
lui Petrescu, pusă în slujba omeniei, îşi pierdea sansul 
peiorativ, pe care răuvoitorii îl dau acestei expresii. În 
prima parte a întrevederii n-am reuşit să-i citesc prea bine 
caracterul şi nu pot spune că mi-a inspirat încrederea de 
care-mi vorbise Georgel. E drept că şi el îmi dădea târcoale, 
vrând să mă cunoască, tatonându-mă cu întrebări indirecte 
şi răspunzând la ale mele în doi peri. Încet, încet însă, 
personajele noastre prindeau contur şi se precizau în ochii 
celuilalt, ca până la urmă încrederea reciprocă să se 
stabilească şi să se discute „la concret” după expresia lui 
favorită. Mi-a declarat că va putea aranja aşezarea noastră 
pe unul din şantiere. Pentru asta, trebuia însă să se pună 
mai întâi de acord cu inginerul şef şi împreună cu el să 
hotărască şantierul cel mai potrivit pentru noi şi data la 
care să plecăm într-acolo. Deci, încă un personaj căruia i se 
va încredința secretul nostru: inginerul Arsenescu! Când i-a 
pomenit numele, Paul Petrescu mi-a spus despre el numai 
atât: „E băiat bun!” Am înţeles că trebuia să-mi ajungă 
această asigurare laconică. Toată discuţia noastră s-a purtat 
în jurul unor aperitive compuse din trandafiri olteneşti, 
brânză telemea şi slăninuţă afumată, iar Paul ne tot umplea 
paharele cu o ţuică din care nu mai băusem de mult. 

Proveniența bunătăţilor: 

De la ţară! Eu nu cumpăr de la Stat! Spunea Petrescu. 


Ne-am despărţit, urmând ca peste 10 zile, după ce se va 
întoarce dintr-un turneu pe la şantiere, pe care îl va face cu 
ing. Arsenescu, să ne întâlnim din nou pentru hotărârea 
definitivă. Nici azi nu pot spune de ce, dar am plecat de la 
Petrescu încredinţat că se va ţine de promisiune şi cu un 
sentiment de uşurare, că în curând vom părăsi Bucureştiul. 

Titi s-a declarat şi el satisfăcut de perspectivele deschise 
de întâlnirea pe care o avusesem cu Petrescu. Până la 
întoarcerea lui Paul Petrescu din provincie, mi-am continuat 
aproape zilnic vagabondajul pe străzile Bucureştiului. Aşa 
am ajuns într-o zi în Cotroceni, pe strada Sf. Elefterie şi am 
sunat la uşa lui Dan Cantacuzino. Era unul din ultimii 
prieteni pe care îi văzusem înainte de arestarea mea în 
1952. (Seara mă întorsesem cu el cu trenul de la mare, iar 
noaptea am fost ridicat de Securitate.) 

Locuia în casa socrului său, avocatul Pâslaru; o vilă mare 
din care reuşiseră să nu fie încă evacuaţi. Interesul lui Dan 
şi al meu pentru arme şi vânătoare ne apropiase şi aveam o 
serie de amintiri comune în legătură cu această patimă. 
Când m-a văzut în uşă, a încremenit de uimire. Am stat o 
mulţime de vorbă. Încuiase uşa, că să nu fim deranjaţi. l-am 
povestit toate păţaniile mele iar el, care fusese dat afară din 
facultate pentru, origine sociala nesănătoasă, mi-a spus că 
spera acum să fie reprimit şi să-şi poată continua studiile de 
medicină. Văzându-mi mirarea, mi-a spus că făcuse cerere 
să fie reprimit în facultate, încurajat de cazul mult mai grav 
al lui Ionică Struţeanu. Se întâlnise cu acesta, care abia 
ieşise din închisoare şi care îi spusese că fusese imediat 
reprimit la studii. Am încercat să-i explic lui Dan că auzisem 
în închisoare că Ionică Struţeanu trecuse prin „reeducarea, 
de la Piteşti şi că era considerat dubios. L-am prevenit să se 
ferească de el. Lui Dan nu-i venea să creadă, ştiind ca şi 
mine ce băiat de caracter şi curajos fusese Ionică înainte de 
arestare. I-am povestit atât cât ştiam la acea vreme despre 
„Reeducare”, dar n-am fost prea convingător. 1 se părea 
neverosimil. Am aflat mai târziu că demersurile lui Dan n-au 


avut nici un rezultat, cu toate că nu fusese în închisoare şi, 
deci, avea o situaţie mai uşoară decât a lui Struţeanu. Au 
mai trecut nişte ani până ce Dan a primit permisiunea să-şi 
continue studiile. La un moment dat, în timp ce stăteam de 
vorbă, cineva a încercat să intre. Uşa, cum am mai spus, era 
încuiată. Era Irinel, nevasta lui Dan. Mi-aduc şi acum 
aminte vorbele lui: 

— Ai încredere în discreţia lui Irinel sau nu vrei să ştie că 
eşti aici? 

— Cred că tu trebuie să ştii mai bine i-am răspuns. 

Dan a deschis uşa. Din nou surpriză şi bucurie. Am mai 
stat de vorbă toţi trei şi, la despărţire, Irinel mi-a propus să 
ne revedem a doua zi la Ştrandul Lei. 

Era un ştrand nou deschis, unde venea lume puţină. Am 
fost de acord. Dan n-a vrut să vină. Învăţa ca un disperat 
pentru Medicină, nădăjduind că va fi primit la examen. Nu 
numai că m-am întâlnit cu Irinel a doua zi dar aproape toate 
zilele următoare le-am petrecut acolo. Locul era ideal. Nu 
era aglomeraţie şi nu era frecventat de lume cunoscută. In 
plus, stând la soare pe malul lacului, aveam în faţa ochilor 
singurul drum de acces spre ştrand şi puteam observa de la 
distanţă orice mişcare. Tramvaiul îşi avea staţia de cealaltă 
parte a lacului. De acolo, persoanele care veneau la ştrand, 
trebuiau să-şi continue drumul pe jos, ocolind lacul, ceea ce 
îmi permitea să le supraveghez pe tot traseul şi eventual să 
recunosc din timp vreo figură nedorită. N-a fost însă 
niciodată cazul. Ştrandul Tei mi-a devenit un fel de 
reşedinţă permanentă pe timpul zilei. Aici venea M.C. Să 
mă ţină la curent cu planul lui Richi Tailer, care încă nu 
putea fi pus în funcţie, ca şi Bubi Gane, care încă nu primise 
nici o veste despre buletinele noastre. 

Într-una din zile a venit toată familia Goga: Aniţa cu Dinu 
şi Ruxandra. Într-altă zi m-am pomenit cu Gigi Gane, fratele 
lui Bubi. Cu mare greutate l-am convins şi pe Titi să vină. N- 
a venit decât o dată. A doua oară n-am reuşit să-l mai scot 
din bârlogul nostru, unde se simţea mai în siguranţă. În 


general însă, eram mai mult singur şi stăteam toată ziua la 
soare sau înotam în lac. De mâncat, găseam câte ceva la 
bufetul ştrandului, care datorită Festivalului se bucura de o 
oarecare aprovizionare, fie cu şuncă, fie cu crenvurşti şi 
întotdeauna cu câteva lăzi de bere, care însă pe la ora 
prânzului se consumau. Devenisem un obişnuit al locului şi 
după ce oferisem de câteva ori câte o bere responsabilei, 
chelnerului şi chiar miliţianului ştrandului, mă găseam în 
relaţii de mare simpatie cu ei. Aproape în fiecare zi stăteam 
de vorbă cu ei şi ciocneam câte un pahar. Mai ales 
responsabila tovarăşa Maricica, mă îndrăgise grozav. Era 
ţigancă din Tei. Cred că fusese frumoasă în tinereţe. Acum 
însă, era într-un hal fără de hal de murdară, cu dinţii pe 
care-i mai avea, negri de tutun şi umblând mai tot timpul 
beată. De câte ori îi mai turnam câte un pahar, luase 
obiceiul să mă sărute pe obraji şi să-mi propună să-mi facă 
cunoştinţă cu o nepoată a ei. Din fericire, până a doua zi, 
uita. Mă străduiam din răsputeri să nu-mi observe repulsia, 
când se apropia de mine, duhnind a tutun şi băutură. Fiind 
şi garderobieră, aveam interesul să cultiv relaţiile cu 
tovarăşa Maricica, în nădejdea că voi putea subtiliza într-o 
zi din hainele depuse un buletin de populaţie pentru Titi. 
Am şi reuşit de câteva ori să scotocesc, fără să fiu văzut, 
prin hainele clienţilor, dar în toate situaţiile, datele 
personale din buletinele peste care am dat, erau mult prea 
nepotrivite, căci majoritatea celor care frecventau ştrandul 
erau mult prea tineri. 

De obicei părăseam ştrandul seara când se închidea şi 
până se întuneca de-a binelea, ca să pot intra la Aniţa, mai 
rătăceam pe străzi şi priveam la diferitele manifestații ale 
delegaţiilor străine. In unele pieţe din centrul oraşului se 
improvizaseră estrade de scânduri, pe podiumul cărora, 
orchestre de amatori sau grupuri folclorice cântau şi 
dansau până noaptea târziu. Mi-aduc aminte că, într-o 
noapte, am asistat la un spectacol de munzică şi dansuri 
sud-americane, executat de o echipă braziliană, în Piaţa 


Universităţii. Mă căţărasem, ca mulţi alţi gură-cască, pe 
soclul statuii lui Mihai Viteazul şi mă aşezasem între 
picioarele calului. Nu mâncasem aproape nimic toată ziua. 
Îmi cumpărasem un borcan de şerbet de ciocolată de la o 
cofetărie şi mi-amintesc că l-am mâncat tot, în timp cemă 
uitam la dansurile brazilienilor. "Ţin minte episodul, fiindcă 
linguriţa cu care am mâncat şerbetul, o furasem de pe o 
masă din cofetăria plină de lume. 

Într-una din seri când mă întorceam spre casă, pe Vasile 
Lascăr, am auzit strigând în urma mea: 

— Domnu' Ioanid! Domnu' Ioanid! 

M-am întors şi l-am recunoscut: era „Domnul Costel!” 
frizerul de la Cooperativa Higiena din blocul ARO, la care 
ne tundeam, George Boian, eu şi tot grupul meu de 
prieteni! Mă recunoscuse când mă dădusem jos din 
tramvai. Când m-am oprit, s-a repezit la mine şi bucuros că 
mă revede, m-a strâns în braţe. Apoi, jenat de intimitatea pe 
care şi-o permisese, a început să se scuze, explicându-mi că 
aflase că fusesem arestat de la prietenii mei, care continuau 
să se tundă la el. Mi-a spus că-i pare bine că mă vede liber 
şi m-a întrebat dacă i-au dat drumul şi lui George Boian. Mi- 
am făcut repede socoteala că dacă îl las să creadă că am 
fost eliberat legal, în câteva zile toţi cunoscuţii mei pe care 
îi avea clienţi la tuns, vor afla de la el că mă găsesc în 
Bucureşti. L-am tras pe o stradă laterală, mai puţin 
circulată şi i-am spus care era situaţia reală, cerându-i să 
nu spună nimănui că mă văzuse. Impresionat de faptul că 
îndrăznisem şi chiar reuşisem să evadez, a tăcut pentru un 
moment. M-am gândit că de teamă, dar după câteva clipe 
mi-a vorbit cam în felul următor: 

— Să n-aveţi nici o grijă, n-am să spun nimănui că v-am 
văzut... S-a mai codit puţin şi a continuat: 

— Vă rog să nu vă supăraţi, dar cred că în situaţia în care 
sunteţi, aveţi nevoie de bani. Eu vă pot da şi vă rog să-i 
primiţi. 


Dusese mâna la buzunar, dar l-am oprit, mulţumindu-i şi 
spunându-i că n-am nevoie. Abia l-am convins să renunţe şi 
să nu mai insiste. Mi-a amintit că mă ştie de când eram în 
şcoală şi umblam cu pantaloni scurţi şi că era firesc să mă 
ajute. Nu ştiu care din noi era mai emoţionat! Ne-am mai 
plimbat un timp pe stradă, stând de vorbă. Printre altele, 
mi-a povestit de proprietăreasa casei în care locuia, care 
era şi ea necâjită, bărbatul ei fiind arestat. Nu mai ştia 
nimic de el de ani de zile. Când mi-a spus numele, a fost 
rândul meu să rămân uimit de coincidenţă. Era vorba de 
soţia Comandorului de marină Romică Sneidero! Bucuros 
că-i pot transmite veşti prin „Domnu' Costel”, i-am spus tot 
ce ştiam de Nenea Romică: că acum două luni era la mina 
de plumb de la Cavnic, lângă Baia Mare. Că în afară de o 
suferinţă cronică dar nu gravă, de ficat, era sănătos, cu un 
moral excepţional, mereu vesel, bine dispus şi iubit de toţi 
camarazii din închisoare, pentru atitudinea şi optimismul 
lui. M-am despărţit de „Domnu' Costel”, fericit şi el că-i 
poate duce veşti doamnei Sneidero. 

Mi s-a mai întâmplat într-o zi să fiu recunoscut pe stradă şi 
să fiu strigat pe nume. De data asta însă, în amiaza mare şi 
în plină lume. Dădeam tocmai să traversez bulevardul în 
Piaţa Brătianu, când am auzit strigăte de: „Tilică! Tilică!” 
Numai puţini prieteni îmi spuneau aşa. 

Erau 'Ioto Mitache şi vărul lui, Dinu Mitache sau Tase cum 
îi spuneam noi. Tase, ca şi Baby Ivanovici, mi-era unul din 
cei mai buni prieteni şi cu toate că mi-era tare dor să-l 
revăd, evitasem s-o fac, tocmai fiindcă strânsele noastre 
legături erau cunoscute şi de Securitate. Acum, 
neprevăzutul provoca întâlnirea noastră în condiţii 
favorabile, adică fără comunicări prin intermediari şi fără 
oră şi loc precis de întâlnire. Un singur lucru neplăcut: 
strigatul pe nume în gura mare! Şi încă ceva care m-a 
indispus: prezenţa lui Toto! Departe de mine gândul de a-l fi 
socotit „turnător” sau rău intenţionat, dar Toto era tipul 
perfect al flecarului. Inteligent, simpatic, cu un humor şi o 


vervă nesecate, cunoscând tot Bucureştiul cu toate 
cancanurile lui, era indiscreţia personificată. Pe cât era 
Tase de timid, rezervat şi tăcut, pe atât era vărul lui de 
lăudăros şi vorbăreţ. M-am grăbit să le fac semn că i-am 
auzit şi le-am ieşit înainte prin mulţime, ca să-i fac să 
înceteze cu strigătele. Au urmat îmbrăţişări şi o ploaie de 
întrebări, mai ales din partea lui Toto: „Când ai ieşit? De 
unde? Cum a fost? Eşti sănătos?” etc. Pentru a-i potoli şi 
neconvenindu-mi să le răspund, mai ales într-un loc aşa de 
expus, le-am promis să le spun totul, propunându-le să ne 
aşezăm într-un loc mai liniştit, ca să putem sta de vorbă în 
voie. Am traversat şi ne-am aşezat la o masă liberă, la un 
bufet improvizat în aer liber, pe colţul de lângă Spitalul 
Colţei. Era un teren viran, pe care fusese amenajat un mic 
parc, cu iarbă, flori şi alei cu pietriş. 

Îmi amintesc că i-am întrebat dacă au timp de pierdut şi 
mi-au răspuns că sunt liberi şi n-au nimic de făcut. Am 
comandat câte o îngheţată şi, când am rămas singuri, le-am 
spus de-a dreptul şi fără înconjur că evadasem. După şocul 
pe care l-am provocat cu această declaraţie, am intrat în 
amănunte, răspunzând la întrebările şi la lămuririle pe care 
mi le cereau. Curiozitatea pentru senzaţionalul aventurii 
mele îl excitase la maximum pe Toto, care nu mai contenea 
cu întrebările. Totuşi, după câteva minute s-a calmat şi am 
observat chiar că îşi pierde atenţia de la început. Apoi a 
pornit să se frământe pe scaun, s-a uitat de câteva ori la 
ceas şi în cele din urmă ne-a spus că are o întâlnire, de care 
uitase şi că trebuie să plece. Tase, uimit de pretextul acestui 
rendez-vous, a dat să-şi exprime surprinderea, dar 
întâlnindu-mi privirea, ne-am înţeles din ochi, şi a tăcut. 
Toto şi-a luat rămas bun şi în timp ce-i strângeam mana, i- 
am spus să aibă grijă, să nu spună nimănui că mă văzuse. 
Am ţinut să-i explic că dacă face vreo indiscreţie, ştirea se 
va întinde de la om la om şi Securitatea, sfârşind prin a 
prinde de veste, va porni pe firul zvonului înapoi şi va 
ajunge la punctul lui de pornire, adică la el. Toţi cei aflaţi pe 


acest parcurs şi care, fiecare în parte va spune de la cine a 
aflat vestea că am fost văzut în Bucureşti, nu vor păţi cine 
ştie ce. În schimb el, va risca o anchetă fără sfârşit, în care 
nu va putea niciodată convinge pe anchetator, că nu ştie 
unde mă aflu. După plecarea lui, am mai rămas cu lase de 
vorbă şi am râs amândoi de dilema în care se zbătuse bietul 
Toto: să asculte povestea mea senzaţională ca să-şi satisfacă 
curiozitatea, sau să asculte de glasul prudenţei, care-i 
spunea să plece cât mai repede din preajma mea, pentru a 
nu risca să fie văzut de cineva. Ştiam amândoi din diverse 
întâmplări din tinereţea noastră, cât de prudent era Toto şi 
cum ştia întotdeauna să dispară la timp, sub diverse 
pretexte, când lucrurile se încurcau. Am făcut haz la gândul 
că Toto va fi pedepsit pentru excesul lui de prudenţă; o 
pedeapsă de lungă durată, aproape sadică: Din momentul 
în care se despărţise de mine, Toto devenise purtătorul unui 
secret extraordinar, senzaţional şi trebuia să-şi muşte 
buzele ca să nu-l împărtăşească nimănui. Pedeapsă mai 
mare pentru Toto, nici că se putea. Oricum, Toto a tăcut. 
Poate chiar mai mult decât alţii, fiindcă nici când am fost 
eliberat legal din închisoare, 11 ani mai târziu, nu-i plăcea 
să i se reamintească că mă întâlnise în timpul Festivalului. 

În fine, a sosit şi mult aşteptata zi a întoarcerii lui Paul 
Petrescu în Bucureşti. Pusese totul la punct: urma să 
plecăm pe şantier la Drăgăşani împreună cu Inginerul 
Arsenescu, peste o săptămână. Am făcut cunoştinţă şi cu 
Arsenescu şi ne-am înţeles asupra zilei şi orei la care să ne 
întâlnim în Gara de Nord, pentru a lua trenul spre 
Drăgăşani. Mai mult n-am vorbit cu el, Arsenescu 
nepunându-mi nici un fel de întrebări, spunându-mi numai 
că ştie situaţia de la Petrescu şi că totul se va aranja fără 
vreo dificultate. Arsenescu mi-a făcut o impresie bună şi mi- 
a inspirat încredere de la început. 

M-am întors acasă entuziasmat de ideea că peste o 
săptămână vom pleca din Bucureşti, unde părea că ne 
împotmolisem, ca să-i împărtăşesc şi lui Titi vestea cea bună 


şi să-i spun să se pregătească de drum. Care nu mi-a fost 
însă surpriza, când l-am auzit pe Titi spunându-mi că el 
preferă să aştepte în Bucureşti apariţia buletinelor de la 
Bubi Gane. Mi-a fost imposibil să-l conving să părăsească 
oraşul. Până la urmă, am rămas înţeleşi că voi pleca numai 
eu cu Arsenescu pe şantier, unde voi putea constata la faţa 
locului, dacă şederea noastră acolo prezintă într-a-devăr 
garanţiile de securitate pe care contam. Mă voi reîntoarce 
apoi la Bucureşti la 14 Septembrie, când se va împlini o 
lună de la data la care îi dădusem lui Bubi Gane fotografiile 
şi când speram să obţinem buletinele. Chiar dacă buletinele 
nu vor fi gata la acea dată, vom pleca atunci amândoi pe 
şantier deoarece, cam în aceeaşi vreme, se va întoarce din 
vacanţă Lizica Goga cu copiii Aniţei şi nu vom mai putea 
locui la ei. În acest caz, va trebui să mă mai întorc ulterior 
în Bucureşti, pentru a intra în posesia legitimaţiilor. 

În săptămâna care îmi mai rămânea până la plecare, am 
trecut din nou în revistă chestiunile rămase în suspensie. 
Am mai luat o dată contact cu Elena Pantazi şi, prin M. C, cu 
Rici Tailer. În ambele cazuri nu intervenise nici o schimbare. 
Nici o veste despre Ion şi nici un progres încă, în punerea la 
punct a sistemului de trecere clandestină a frontierei. Într-o 
seară, după ce am supravegheat un timp casa de pe Vasile 
Lascăr în care locuia Baby Ivanovici, neobservând nimic 
suspect, am intrat neanunţat la el. Voiam să-l mai văd o dată 
înainte de plecare. Totodată, voiam să-i spun că nu reuşisem 
să găsesc în magazinele din oraş o pereche de pantofi care 
să mi se potrivească, aşa că continuam să-i port pe ai lui. În 
general, era o problemă să găseşti încălţăminte, dar când 
mai căutai şi numărul 381/2, lucrul era aproape imposibil. 
Tot în acele zile şi tot pe neaşteptate, i-am făcut o vizită şi 
lui Giorgi Lahovary, pe care doream să-l revăd. 

O altă noapte, am rătăcit prin oraş cu Bubi Gane şi cu un 
grup de prieteni de ai lui, care nu-mi cunoşteau adevărata 
identitate. Amestecaţi prin mulţime, am trecut pe rând prin 
toate pieţele şi prin faţa tuturor estradelor, unde grupurile 


de străini cântau şi dansau. Festivalul continua să se 
desfăşoare, producând tot mai multă îmbulzeală pe străzi, 
ţinând tot mai târziu noaptea oraşul treaz şi stârnind, pe 
lângă curiozitatea din primele zile şi mai mult curaj, mai 
ales din partea tineretului şi studenţilor. Un exemplu: chiar 
unul dintre prietenii lui Bubi, care era cu noi în acea 
noapte, avea asupra lui, în buzunar, un pumn de bileţele, 
din care strecura câte unul în mâna fiecărui străin din Vest, 
pe lângă care trecea. Până când se dezmeticea străinul, 
prietenul lui Bubi se făcea nevăzut prin mulţime. Bileţelele, 
scrise de mână, în franceză sau engleză, nu erau decât 
nişte buletine informative, menite să lămurească pe tânărul 
naiv din Occident, asupra regimului de teroare şi a vieţiii 
reale din ţară şi a nu se lăsa înşelat de falsele aparenţe, 
create de autorităţi, pentru a-l induce în eroare. 

Încă un prieten, pe care ţineam foarte mult să-l văd înainte 
de plecare, era Ion Vorvoreanu, pe care nu-l găsisem acasă 
în prima zi a sosirii noastre în Bucureşti. Vorbisem atunci 
(după cum am amintit la timpul cuvenit) 

Numai cu soţia lui şi de atunci nu mai dădusem nici un 
semn de viaţă, într-o după-masă am sunat la uşa lor. Faţă de 
uimirea manifestată de Ion când m-a văzut, a fost rândul 
meu să fiu şi mai mirat. Anca, nevasta lui, nu-i spusese 
nimic despre mine, respectând ad literam promisiunea de a 
păstra secretul absolut al prezenţei mele în Bucureşti. 
Departe de a se supăra, lon, care avea aproape un cult 
pentru discreţie, a fost foarte satisfăcut de atitudinea ei. De 
altfel, amândoi am glumit pe socoteala calităţilor ei 
subversive. Ca întotdeauna când stăteam de vorbă cu Ion şi 
de astă dată mi-a inspirat acelaşi sentiment de absolută 
securitate şi încredere. Onestitatea, caracterul lui 
ireproşabil, judecata limpede şi echilibrată, exprimată calm 
şi fără grandilocvenţă, îmi făceau totdeauna plăcere. Era un 
prieten sigur în cel mai strict sens al cuvântului. Când m-am 
despărţit de el, cu gândul că poate soarta ar putea face să 


nu ne mai vedem, nu puteam bănui că, doi ani mai târziu, 
vom avea ocazia să mai stăm mult de vorbă în închisoare. 

Tot în aceste ultime zile ale şederii mele în Bucureşti, am 
făcut una din cele mai mari imprudenţe gratuite, din toată 
perioada evadării. Cu cât termenul plecării se apropia, cu 
atât mi se pronunţa mai tare sentimentul unei 
invulnerabilităţi, fiindcă o dată cu părăsirea Bucureştiului, 
aveau să mi se şteargă şi urmele, nimeni neştiind exact 
unde plecam. Georgel, Paul Petrescu şi Arsenescu, singurii 
care îmi cunoşteau destinaţia, n-aveau nici o legătură cu 
cercul meu de prieteni sau cu persoanele cu care luasem 
până atunci contact. Dacă s-ar produce vreo indiscreţie de 
la cei cu care mă întâlnisem şi Securitatea ar porni pe 
urmele mele din om în om, investigaţiile ei s-ar împotmoli, 
pierzându-mi urma în punctul unde firul se întrerupea, 
nimeni neputând indica direcţia spre Georgel, Petrescu şi 
Arsenescu. 

Şi totuşi, trebuie să recunosc că actul de bravură inutilă, 
pe care l-am făcut în ultima zi în care m-am mai dus la 
Ştrandul Tei, a fost o acţiune gratuită. Norocul a făcut să n- 
aibă urmări funeste, aşa că pot spune că m-am ales totuşi 
cu ceva: cu satisfacția de a fi spus ce aveam pe suflet! 

Iată întâmplarea cu pricina: Stăteam întins la soare pe 
marginea lacului, pe spate şi cu ochii închişi şi tot gândind 
la drumul ce aveam să-l întreprind şi la ce mă va aştepta pe 
şantier, începusem să aţipesc. Plaja era aproape goală. 

Cu toată starea de somnolenţă în care căzusem, am 
realizat totuşi că cineva se apropie şi se aşază la soare, nu 
departe de locul unde mă aflam. Mi-a parvenit la urechi şi 
sunetul confuz al unei conversații: un glas de femeie şi unul 
de bărbat. Nu desluşeam însă sensul cuvintelor şi nici nu 
mi-am dat osteneala să ascult. Totuşi, la un moment dat, o 
intonaţie neobişnuită în discuţia lor m-a intrigat şi, luptând 
cu toropeala, am început să fiu mai atent. Atunci mi-am dat 
seama că vorbeau franţuzeşte. Curiozitatea m-a împins să 
mă aşez, făcându-mă că privesc lacul, pentru ca să-i pot 


observa pe noii veniţi cu coada ochiului. Amândoi erau 
tineri şi îşi vorbeau cu formule de politeţe, care arătau că 
relaţiile lor nu erau prea apropiate. Ea vorbea bine 
franţuzeşte, dar accentul o trăda: era româncă. El era 
francez. 

Tocmai făcusem aceste constatări, când l-am auzit pe 
presupusul meu francez întrebând-o pe fată ce înseamnă 
inițialele de pe firma care se afla la intrarea ştrandului. 
Văzând că fata nu cunoaşte semnificaţia celor patru iniţiale: 
I. CA. B. I-am tradus în franceză înţelesul, scuzându-mă 
pentru nepoliteţea de a fi intrat în vorbă. Străinul însă, 
dornic de relaţii şi foarte interesat de tot ce vedea în jurul 
lui, s-a arătat încântat de intervenţia mea şi m-a invitat să 
vin lângă ei. Mi-am luat sacul de plajă şi prosopul şi mi le- 
am mutat lângă ale lor. Au urmat prezentările, la care am 
avut grijă să-mi spun cât mai neclar numele de pe buletin. 
M-a mirat că fata a evitat să şi-l spună pe al ei. Cât priveşte 
pe al belgianului (căci nu era francez cum crezusem), din 
păcate l-am uitat. Tare mi-ar fi plăcut să-l caut, acum, de 
când mă aflu în Occident, ca să-i aflu părerea pe care şi-a 
făcut-o atunci despre conversaţia noastră, despre ce a 
înţeles din ce a văzut şi a auzit în România şi, mai ales, dacă 
iluziile pe care şi le făcea în acea vreme despre viaţa în 
societatea socialistă mai persistă sau s-au spulberat. 

Tânărul era proaspăt licenţiat în Drept şi abia angajat la 
Liege, în contenciosul celebrei firme „Fabriqgue Naţionale 
d'armes de guerre - Herstal”. Era membru al unei delegaţii 
belgiene, ce urma să participe la un Congres studenţesc 
(probabil „progresist”) care se ţinea la Varşovia, imediat 
după încheierea Festivalului Mondial al Tineretului de la 
Bucureşti. Cum voise să profite de această călătorie ca să 
asiste şi la Festivalul din România, nişte cunoscuţi români 
din Belgia îi dăduseră adresa fetei (cu care erau înrudiţi) şi 
o rugaseră să-l găzduiască şi să se ocupe de el pe durata 
şederii lui în Bucureşti. Sosise de câteva zile, fata îl 
plimbase peste tot prin oraş, arătându-i tot ce crezuse că l- 


ar putea interesa, iar în dimineaţa aceea, prevăzând 
canicula, venise cu el la ştrand. În timp ce el îmi povestea 
toate astea, fata asculta şi am remarcat că era vădit 
contrariată, când străinul a pomenit de rudele ei din Belgia. 
Belgianul, politicos, a ţinut să facă câteva aprecieri 
admirative referitoare la frumuseţea oraşului şi la faptul că 
atât de multă lume ştie franţuzeşte. Nu m-a răbdat inima să 
nu-i atrag atenţia că lumea cu care a avut ocazia să 
vorbească franceza este pe cale de dispariţie şi că 
generaţiile viitoare sunt pregătite să vorbească ruseşte. 
Belgianul s-a grăbit să tragă concluzia că faptul se 
datoreşte probabil simpatiei de care se bucură ruşii în 
România, pentru că ne-au eliberat de sub ocupaţia 
germană. A fost cam mirat când i-am spus că n-am fost 
niciodată ocupați de nemți, ci dimpotrivă, aliaţi cu ei 
împotriva veşnicului nostru duşman, ruşii, care ne răpiseră 
şi ocupaseră o parte din teritoriul ţării. După încă câteva 
schimburi de păreri de felul acesta, mi-am dat seama că 
tânărul era cinstit şi de bună credinţă, dar intoxicat de 
propaganda comunistă. Atunci mi-a venit foarte greu să 
înţeleg cum se putea întâmpla aşa ceva cu un om de dincolo 
de cortina de fier. Acum, de când am ajuns şi eu în Occident 
şi văd la tot pasul ravagiile făcute de propaganda comunistă 
în rândurile tineretului, exploatându-i cele mai frumoase 
elanuri ale vârstei, abuzând de buna lui credinţă şi 
înşelându-l, nu mă mai mir. 

Eram tocmai pe punctul să renunţ de a-l mai contrazice şi 
de a schimba subiectul, când belgianul a avut nefericita 
inspiraţie să laude felul sărbătoresc în care populaţia şi-a 
pavoazat casele şi străzile pentru primirea oaspeţilor 
străini. N-am rezistat provocării şi am izbucnit, spunându-i 
ce privaţiuni a fost obligată să îndure această populaţie 
înainte de Festival şi ce mizerie o aşteaptă după încheierea 
lui, că nu populaţia şi-a pavoazat casele, ci Statul a atârnat 
peste tot drapele şi lozinci. Am întrebuințat pentru „drapele 
roşii” expresia de „torchons rouges” (cred că echivalentul 


ar fi „cârpe” sau „otrepe roşii”), ceea ce l-a indignat pe 
belgian care mi-a spus că nu se aştepta să întâlnească pe 
cineva aşa de „reacţionar”, într-o ţară unde ne bucuram de 
un regim socialist, care a înlăturat exploatarea capitalistă, a 
adus libertate, progres etc, etc. (nu mai înşir toate clişeele 
binecunoscute pe care mi le-a recitat ca pe o poezie). l-am 
cerut să-mi ierte ieşirile pătimaşe pe care le-am avut şi l-am 
întrebat dacă e dispus să primească nişte informaţii 
obiective despre realizările acestui regim socialist, urmând 
să-şi tragă singur concluziile. S-a declarat de acord şi chiar 
foarte interesat. 

I-am cerut însă un răgaz de câteva minute, cât să mă 
răcoresc, şi am sărit în apă. Adevărul era că voiam să 
schimb câteva vorbe cu fata care asistase un timp la 
discuţia noastră, aprobându-mă din priviri, dar apoi intrase 
în apă şi acum înota în larg. M-am îndreptat spre ea şi, 
înotând alături, am intrat în vorbă. De fapt, ea a început 
prin a-mi mulţumi că i-am spus belgianului câteva 
adevăruri, pe care ea nu îndrăznise să i le spună. Mi-a 
vorbit apoi cât de disperată a fost de iniţiativa luată de 
rudele ei de a i-l trimite pe cap. Era studentă şi îi era teamă 
că va avea neplăceri de pe urma acestei vizite, de care, cu 
siguranţă că Securitatea era informată. De belgian nu se 
putea plânge. Avea o comportare ireproşabilă, era amabil, 
prevenitor şi delicat, dar îi punea tot felul de întrebări 
despre viaţa de toate zilele, despre salarii, preţuri etc, la 
care nu îndrăznea să răspundă, mai ales când văzuse şi cu 
ce idei precon-cepute venise. l-am spus să n-aibă nici o 
grijă, că voi încerca eu să-i satisfac curiozitatea belgianului, 
răspunzând la întrebările lui. Am lăsat-o în apă şi m-am 
întors la mal. 

Timp de vreo trei ore, cât am stat cu belgianul de vorbă, 
m-am străduit să-i expun, în modul cel mai convingător 
posibil, tabloul realităţii socialiste din România. Am început 
cu salariile şi preţurile alimentelor şi al obiectelor de primă 
necesitate. I-am vorbit de lipsurile de tot felul şi de cozile 


interminabile, pe care în timpul războiului nu le 
cunoscusem. Spre a se convinge, i-am sugerat să meargă la 
magazinele de la periferia oraşului, care nu se bucurau de o 
aprovizionare specială pentru Festival, ca cele din centru. 
Când mi-a făcut remarca că la noi nu mai există şomaj ca în 
țarile capitaliste, i-am făcut socoteala exactă a salariului 
unui muncitor şi a cheltuielilor lui pentru strictul necesar şi 
am comparat condâţiile de viaţă ale acestuia cu cele ale 
unui muncitor belgian fără lucru şi care primeşte ajutor de 
şomaj. Am tras concluzia că pentru muncitorul român ar fi 
fost mai convenabil să renunţe la locul lui de munca din 
România şi să se „angajeze” şomer în Belgia. Tânărul 
belgian era uluit de ce auzea şi dacă la început fusese cam 
neîncrezător, acum sfărise prin a-şi nota pe un carneţel 
datele pe care i le dădeam. Din când în când, recurgeam la 
cunoştinţele fetei, care venise şi ea lângă noi şi care era mai 
la curent decât mine cu salariile şi preţurile. Belgianul s-a 
arătat mirat că fata, care până atunci nu-i spusese nimic din 
toate astea când îi ceruse vreo lămurire, acum răspundea la 
toate întrebările pe care i le puneam, cu multă competenţă. 
I-am explicat de ce fusese aşa de reţinută cu el şi aşa am 
ajuns la capitolul „teamă”. Am încercat să-l fac să înţeleagă 
cum se instaurase „teroarea”, care era exercitată asupra 
tuturor cetăţenilor de către Securitate, prin „turnătorii” 
infiltraţi peste tot, prin arestările pentru orice vorbă spusă 
sau simplă bănuială, prin procesele înscenate, prin 
condamnările abuzive dinainte hotărâte tot de Securitate şi 
doar pronunţate de aşa-zisele tribunale ale poporului sau 
revoluţionare. Bineînţeles că am intrat în toate amănuntele 
procedeelor de anchetă, de detenţie în închisori şi de 
muncă forţată. Am pomenit cifre, am citat cazuri, am dat 
nume de persoane şi personalităţi, în fine, tot ce ştiam, din 
tot ce văzusem şi trăisem în ultimul an. Belgianul era numai 
ochi şi urechi şi stupoarea din expresia lui mă încuraja să 
intru în tot mai multe detalii. Cât am reuşit să fiu de 
convingător, nu ştiu, dar că i-am zdruncinat încrederea 


oarbă pe care o avea în regimurile „socialiste”, de asta sunt 
sigur. Sunt convins că tot ce a mai văzut şi auzit cât a stat în 
România şi apoi în Polonia n-a mai luat de bun, aşa cum 
venise predispus s-o facă şi că a folosit cheia pe care am 
încercat să i-o dau pentru a pătrunde şi a arunca un ochi şi 
dincolo de uşile închise. 

Povestea mea despre închisoare şi munca din mină a 
stârnit însă întrebarea legitimă: de unde am aflat toate 
aceste detalii? 

— Din experienţă pe propria mea piele, i-am răspuns. 
Dacă la început când îl cunoscusem, convingerile lui de 
stânga mă indignaseră şi mi-l făcuseră antipatic, treptat, 
îmi schimbasem opinia. Mi-am dat seama că nu era decât 
victima cântecelor de sirenă ale propagandei comuniste din 
Occident. Cinstit şi de bună credinţă, căzuse în mrejele ei, 
crezând că, într-adevăr, viaţa într-o „Republică Socialistă” 
este ideală. Dar tot datorită aceleiaşi cinste şi bune 
credinţe, când era pus în faţa evidenţei şi i se arăta 
realitatea, o accepta, o recunoştea, chiar aşa dureroasă 
cum era pentru un idealist ca el. Pe măsură ce discutasem 
cu el, îmi devenise tot mai simpatic şi nu ştiu de ce, dar şi 
încrederea între noi crescuse. Am sfârşit prin a-i spune că 
evadasem din puşcărie şi că aveam de gând să plec la 
Constanţa, pentru a încerca să mă îmbarce clandestin pe un 
vas străin, ca să ajung în Occident. O urmă de reticenţă şi 
de prudenţă m-a făcut să adaug această minciună la 
destăinuirea pe care i-am făcut-o. Apoi, mi-am luat rămas 
bun de la fată şi de la el şi am plecat de la ştrand, lăsându-i 
acolo. 

Într-o zi când aceste însemnări vor putea fi publicate fără 
riscuri pentru nimeni, poate că belgianul sau fata le vor citi 
şi se vor recunoaşte în acest episod. Doar aşa vor putea să 
afle numele celui cu care au stat de vorbă la ştrand şi 
poate-mi vor da un semn de viaţă şi voi afla şi eu cum îi 
cheamă. 


Printre ultimele dispoziţii pe care le-am luat înainte de 
plecare, a fost înţelegerea cu M. C. Ca la reântoar-cerea 
mea în Bucureşti să mă întâlnesc mai întâi cu ea, înainte de 
a mă duce la Aniţa. In felul acesta M. C. Mă putea preveni, 
în cazul că la Aniţa ar fi intervenit ceva neprevăzut în lipsa 
mea. Aniţa neavând telefon, nu m-aş fi putut informa pe 
această cale. In principiu, data întoarcerii mele o fixasem la 
14 Septembrie. Admiţând însă că s-ar putea întâmpla ceva 
care să mă oblige să părăsesc mai curând şantierul, am 
stabilit următorul procedeu: Până la 14 Septembrie, M.C. 
Va trece în fiecare dimineaţă când va ieşi din casă, pe 
strada Şcoalei. În ziua în care va observa pe zidul „Şcoalei 
Clemenţa”, într-un anumit loc pe care i l-am indicat, o 
cruciuliţă făcută cu creta, aceasta va însemna că sosisem în 
Bucureşti şi că în aceeaşi seară mă va întâlni la intrarea 
Bisericii Batistei. Abia după ce vom sta de vorbă, mă voi 
putea duce fără grijă la Aniţa. Pentru orice eventualitate, M. 
C. Mi-a dat şi adresa unor prieteni ai ei (familia Seceleanu), 
unde i-aş fi putut scrie la nevoie. În ziua de 15 Septembrie, 
urma să mă întâlnesc cu Bubi Gane. Cu programul pentru 
întoarcere pus la punct şi plin de speranţe în soluţia 
şantierului pentru o perioadă de tranziţie, mi-am luat rămas 
bun de la Titi şi am pornit-o spre Gara de Nord, unde 
aveam întâlnire cu inginerul Arsenescu. 

L-am găsit pe Arsenescu în restaurantul Gării de Nord, aşa 
cum ne înţelesesem. M-am aşezat la aceeaşi masă, am băut 
cu el o bere şi mi-a dat biletul de tren pe care mi-l luase 
deja de la ghişeu. Mi-a spus că ar fi mai prudent ca în tren 
să nu stăm împreună; ceea ce am găsit foarte normal şi am 
fost imediat de acord. Râzând, mi-a explicat că această 
măsură de prudenţă nu este pentru el, cum credeam eu, ci 
pentru mine. Nu eltrebuia să se ferească să fie văzut în 
compania mea, ci eu eram în pericol dacă mă găseam în 
tovărăşia lui. 

Paradoxal, dar aşa era! Mi-a povestit atunci, cum de mai 
multe ori i se întâmplase ca miliția să facă razii în tren, în 


timp ce călătorea pe acest traseu şi să fie legitimat. De două 
sau de trei ori, în astfel de împrejurări, după ce prezentase 
buletinul la control, fusese dat jos din tren la prima staţie, 
dus la secţia de miliţie locală şi cercetat. De fiecare dată, 
după un ceas-două de interogatorii, de telefoane la 
întreprinderea la care lucra şi la Securitate, i se ceruseră 
scuze şi fusese eliberat. Explicaţia era că purta acelaşi 
nume cu colonelul Arsenescu, eroul rezistenţei din Munţii 
Muscelului. Numele devenise aproape legendar pentru 
populaţia din partea locului iar pentru Securitatea, care nu 
reuşea să-l prindă, aproape o obsesie. Numai o minte 
îngustă de miliţian putea să-şi imagineze despre colonelul 
Arsenescu că avea să călătorească cu trenul şi cu un buletin 
de identitate pe numele lui! Era totuşi un motiv serios ca 
Arsenescu să considere că, dacă s-ar întâmpla să avem de-a 
face cu o razie, n-ar fi indicat să fiu şi eu arestat, fiind găsit 
în compania lui. La cercetările care ar urma, la care s-ar 
constata din nou că el nu e una şi aceeaşi persoană cu 
colonelul Arsenescu, cu siguranţă s-ar descoperi că nici eu 
nu sunt Topliceanu. 


Călătoria noastră a decurs însă fără incidente şi după- 
amiază am coborât la Drăgăşani. Cu o birjă am pornit-o 
spre una din ieşirile din localitate. Pe măsură ce ne 
depărtam de centrul micului târg, strada, la început pavată, 
devenea tot mai proastă, sfârşind prin a se transforma într- 
o şosea de ţară, parţial pietruită, prăfuită şi plină de 
hârtoape. La fel şi orăşelul de provincie, cu case mai 
ridicate, cu cerdacuri cu geamlăc, cu grădiniţe înflorite la 
stradă, către periferie, căpăta aspectul unui sat, cu case 
mai modeste, ţărăneşti, cu grajduri şi şoproane în ogrăzi şi 
cu păsări în bătătură. Birja ne-a oprit în dreptul uneia din 
ultimele gospodării pe partea dreaptă a drumului. In tinda 
casei ne aştepta Paul Petrescu, sosit cu o zi înainte de la un 
alt şantier din regiune. 


Ne aştepta cu masa pusă. Femeia, stăpâna casei, de la 
care Petrescu şi Arsenescu închiriaseră una din cele trei 
camere, pentru popasurile lor de câteva zile pe lună la 
şantier, ne-a adus o mămăligă şi nişte carne de porc friptă. 
Petrescu se îndeletnicea cu o damigeana de vin „de la 
producător”, procurată bineînţeles clandestin. După masă, 
ne-am retras toţi trei, în camera unde urma să locuiesc. Un 
pat mare de fier, un scaun, şi rişte rafturi pentru hârtiile 
şantierului, formau tot mobilierul. Pe masă, un radio cu 
baterii şi acumulator, la care cei doi ascultau Radio Europa 
Liberă şi Radio Londra, când veneau pe şantier. Curent 
electric nu era decât în centrul Drăgăşanilor, aşa că pe 
masă stătea şi o lampă cu gaz. Le-am cerut să mă pună la 
curent cu ceea ce aveam de făcut pe şantier. 

Arsenescu mi-a spus că indicaţiile în această privinţă mi le 
va da contabilul, adică Petrescu, dar mai întâi vrea el să-mi 
dea câteva lămuriri. Mi-a dat un carneţel cu formulare tip 
de delegaţii de serviciu, semnate şi ştampilate în alb de 
centrala din Bucureşti a I. S. C. A. Z. (întreprinderea de Stat 
de Construcţii agro-zootehnice), de care ţinea şantierul. Mi- 
a completat una din delegaţii pe o durată de 7 zile, cât 
prevedea legea, şi mi-a spus ca la sfârşitul fiecărei 
săptămâni să-mi completez alta pentru următoarele şapte 
zile. În mod normal, cu această delegaţie ar fi trebuit să mă 
duc la Miliție şi să-mi anunţ şederea în localitate, dar 
Arsenescu mi-a spus că nu e nevoie şi că explicaţia o voi 
avea diseară. Apoi mi-a vorbit despre maistrul de pe şantier. 
Mi l-a descris ca pe un om cumsecade, care cunoştea toate 
problemele şantierului, dar mi-a spus că nu e cazul să-i 
vorbesc despre situaţia mea. În schimb, dacă se vor ivi 
complicaţii cu autorităţile în privinţa şantierului, maistrul va 
primi dispoziţia să se prezinte la mine. Într-o asemenea 
situaţie, îi voi da, din plicul pe care mi l-a pus în mână 
Arsenescu, suma pe care mi-o va cere. Plicul nu conţinea 
nici mai mult nici mai puţin decât 5.000 de lei. Bani pentru 
mită! Toată lumea ştia cum funcţiona pe acea vreme lanţul 


slăbiciunilor la orice şantier din ţară. Mi-a dat şi mie 1.000 
de lei, spunându-mi că sunt pentru nevoile mele. Toate 
aceste sume mi se păreau fabuloase şi gândul nu mi-era 
decât să mă revanşez, făcându-mă cât mai util şi dovedind 
prin munca pe care o voi depune recunoştinţa pentru 
sprijinul pe care mi-l dădeau. 

După această scurtă iniţiere, Arsenescu ne-a spus că se 
duce pe şantier şi ieşind pe uşă, mi-a spus zâmbind, că mă 
lasă pe mâna lui Petrescu, să-mi arate ce voi avea de făcut. 
Când vom termina, să venim să-l luăm de pe şantier. 

Petrescu a început prin a-mi explica, că în mod legal, plata 
muncitorilor se face pe şantier, în prezenţa unui delegat al 
Sfatului Popular, care îşi pune viza pe statele de salarii. „La 
noi”, mi-a' spus Petrescu, plata se face pe şantier, dar după 
aceea, dumneata te duci la Sfatul Popular la tovarăşul... (î- 
am uitat numele) ca să-ţi pună viza pe state. Pentru asta, te 
prezinţi la tovarăşul respectiv şi îi dai din partea mea un 
plic, în care pui 500 de lei din cei 5.000 pe care ţi i-am 
lăsat. Plicul nu-l lipeşti, ca să ştie că ştii despre ce e vorba. 
Fii atent să nu mai fie nimeni de faţă, cu toate că de asta va 
avea el grijă când îi vei spune că vii din partea mea. Cât 
eram de nepriceput în astfel de afaceri, am înţeles totuşi că 
era vorba de nişte state de salarii, pe care apăreau 
muncitori fictivi. Petrescu m-a asigurat că totul este o 
simplă treabă de rutină, că toate rotiţele mecanismului sunt 
„unse” şi să nu-mi fie teamă, că nu există nici un risc. Mi-a 
spus că peste câteva zile va veni din nou la Drăgăşani, ca să 
facă plata oamenilor, urmând să treacă şi pe la celelalte 
şantiere pe care le avea în regiune. Apoi, mi-a vorbit cam în 
felul următor: 

— Şi acum să-ţi spun ce vei avea de făcut. După ce te scoli, 
dimineaţa, dai o raită pe şantier ca să se înveţe oamenii cu 
dumneata. Să fii tăcut şi rezervat. Vom avea grijă să se 
zvonească că eşti membru de partid, venit de la Centrală, 
din Bucureşti. Nu uita, când pleci de acasă, să-ţi iei 
costumul de baie, fiindcă de la şantier, n-ai decât vreo 300 


de metri până la Olt. La prânz, poţi mânca pe şantier, unde, 
tot cu „ciubucuri”, am aranjat ca mâncarea să fie destul de 
bună. Majoritatea muncitorilor sunt ţărani, care pleacă câte 
o săptămână de la Gospodăriile Colective şi vin să lucreze 
pe şantier. Pleacă de mizerie şi sărăcie şi vin mai mult 
pentru mâncare decât pentru bani. Dacă nu vrei să 
mănânci pe şantier, te duci pe drum către oraş şi la vreo 
500 de metri pe mâna dreaptă, dai de un Bufet de Stat. 
După masă te culci şi dacă n-ai chef să mai treci pe la 
şantier, ai câteva cărţi de citit în cameră, ai radio sau te 
plimbi. 

Şi cu aerul lui mucalit, Petrescu a încheiat cu vorbele: 

— Cam asta ar fi! 

M-a bătut amical pe umăr şi, râzând de figura mea 
surprinsă, m-a întrebat dacă îmi convine programul de 
lucru! 

Am plecat împreună pe şantier, unde l-am găsit pe 
Arsenescu inspectând lucrările şi dând dispoziţiile cuvenite. 
Amândoi mi se adresau cu formula... 'Tovarăşe” şi afectau o 
atitudine ostentativ respectuoasă faţă de mine, arătându-se 
totodată stingheriţi de prezenţa mea. Reprezentaţia era 
pentru muncitorii de pe şantier şi şi-a atins din plin țelul. 
Cât am stat la Drăgăşani, am simţit tot timpul că oamenii se 
fereau de mine, tăceau când mă apropiam de ei sau 
schimbau vorba. Eram considerat omul partidului. 

Maistrul, convins şi el că eram membru de partid, era 
singurul care ştia că nu eram chiar aşa de periculos. I se 
sugerase că nu eram chiar aşa de integru cum voiam să par 
şi că mă lăsasem şi eu cumpărat, pentru a închide ochii 
asupra unor nereguli. | se spusese că pentru a-mi consolida 
poziţia la Centrală, eram interesat ca şantierul să 
progreseze şi că mi se explicase că, fără unele mici abateri 
de la lege, n-ar exista mână de lucru, n-ar fi materiale iar 
autorităţile locale ne-ar face tot felul de dificultăţi. 
Reputația şi poziţia mea au fost bine stabilite, aşa cum 
dorise Petrescu. 


Şantierul era plasat peste drum de casa în care locuiam. 
Era în curtea fostului conac al lui Bebe Brătianu, în care 
acum se aflau birourile Gospodăriei Agricole de Stat. 

Între conacul care era la drum şi curtea cu grajduri şi 
acareturi, aşezată o sută de metri mai jos, câtre Olt, se 
întindea fostul parc al casei, acum în paragină, în care 
câţiva brazi, nişte tufe de trandafiri sălbăticiţi şi urmele 
unor alei năpădite de bălării, mai aminteau că foştii stăpâni 
îi purtaseră cândva de grijă. În acest parc. 1. S. C.A. Z.-ul 
construia două sau trei clădiri, destinate administraţiei 
fermei şi locuinţelor muncitorilor. 

Sub pretextul de a mă prezenta celor din administraţia 
fermei, care şi ei se înfruptau din avantajele şantierului 
(cărămidă, var, ciment ele) în schimbul nu mai ştiu căror 
contraservicii, Arsenescu m-a dus să vizitez conacul. O casă 
destul de modestă, faţă de cât se pare că fusese de mare 
moşia. Numai cu parter, întinsă, fără vreo arhitectură 
specială şi acoperită cu tablă, avea totuşi camere spaţioase. 
Ici, colo, câte un fotoliu desfundat sau o masă cu marmura 
crăpată, mai făceau să dăinuie ceva din atmosfera familiei 
care trăise între aceste ziduri, pe care acum stăteau 
atârnate portretele veneraţilor zilei, morţi şi vii, ruşi şi 
români. În rest, murdăria şi mirosul specific al tuturor 
birourilor administraţiei comuniste. Arsenescu a ţinut să mă 
ducă într-o cămăruţă unde se afla tabloul de siguranţă al 
fostei instalaţii electrice a casei, acum scoasă din funcţie. Pe 
placa de marmură, sub butoanele şi heblurile înţepenite, 
mai stătea încă scris: Sufragerie - Salon - Dormitor Coana 
mare etc. Parcă citeam într-un cimitir numele de pe cruci! 


Începuse să se lase seara, când am plecat toţi trei spre 
Bufetul de Stat, unde Petrescu (cum spunea el), 
„organizase o masă”. Asta înseamnă că nimic din ce am 
mâncat nu era din aprovizionarea localului, care nu avea în 
galantar decât câteva farfurii cu piftii şi chiftele, mai mult 
decât suspecte la înfăţişare. Petrescu mai invitase patru inşi 
la masă. Unul singur n-avea nevoie să se prezinte pentru a 
şti ce hram poartă: era în uniformă de locotenent-major de 
Miliție. Ceilalţi trei comeseni erau de la Sfatul Popular şi de 
la nu mai ştiu ce autorităţi locale, cu care Petrescu 
întreținea relaţiile necesare pentru „bunul mers” al 
şantierului. S-a stat până târziu noaptea. S-a mâncat şi s-a 
băut după toate tabieturile. A apărut până şi un lăutar. 
Petrescu era la largul lui. Părând cu chef, vesel şi nepăsător, 
povestea tot felul de întâmplări cu haz, întreţinând mai mult 
singur toată atmosfera. Era o adevărată delectare să-l 
asculţi şi să-i urmăreşti măiestria cu care jongla, cu vorbele 
în doi peri, cu glumele ambigue şi expresiile cu dublu sens. 
Neobosit şi plin de vervă, s-a depăşit pe el însuşi şi cred că 
dacă l-aş fi putut înregistra pe o bandă, vorbele lui ar putea 
sta cu cinste în paginile unei antologii, pentru a ilustra 
această nouă artă de a vorbi. Masa s-a spart când inginerul 
Arsenescu s-a sculat să plece la gară. Avea un tren de 
noapte spre Bucureşti. Am mai ciocnit câte un pahar cu 
ofiţerul de Miliţie şi cu ceilalţi trei, înainte de a ne despărţi 
de ei. Au luat-o la dreapta spre oraş şi, din uşa cârciumii, i- 
am urmărit cum se împleticeau în mers. Rămas cu Petrescu, 
care era mai treaz şi mai limpede la minte decât înainte de 
a se fi aşezat la masă, am pornit-o spre casă. Cred că nu 
mai e nevoie să spun că masa o plătise Petrescu. 

În noaptea aceea am dormit amândoi în cameră, iar 
dimineaţa, Petrescu a plecat, urmând să se întoarcă peste 
câteva zile, pentru a face plăţile pe şantier. 

Până la întoarcerea lui, totul a decurs normal. De două-trei 
ori pe zi dădeam câte o raită pe şantier, aşa cum fusesem 
învăţat şi prezenţa mea începuse să intre în cadrul obişnuit 


şi banal al vieţii de toate zilele. Restul timpului mi-l 
pierdeam la plajă pe malul Oltului lenevind la soare şi 
gândindu-mă că atunci când va veni şi Titi, ne vom putea 
petrece în linişte şi siguranţă timpul, până la următoarea 
etapă, când vom trece la punerea în practică a planului de 
fugă din ţară. Într-una din dimineţi, a apărut şi Petrescu, a 
făcut în mare grabă plăţile şi a plecat mai departe în 
aceeaşi zi, la alte şantiere din regiune. 

A doua zi m-am prezentat cu statele de salarii şi cu plicul 
cu bani la „tovarăşul” de la Sfatul Popular. Emoţiile pe care 
totuşi le aveam, s-au dovedit neîndreptăţite. A fost o simplă 
formalitate: plicul a dispărut în buzunarul „tovarăşului”, 
care mi-a pus semnătura şi ştampila pe state, mi-a strâns 
mâna şi mi-a spus că având în vedere că tov. Petrescu este 
un om serios, poate avea încredere în el şi nu mai are rost 
să se deplaseze pe şantier. Pe drumul de întoarcere am 
văzut atelierul unui croitor particular, la care m-am dus de 
câteva ori în zilele următoare, pentru nişte reparaţii la cele 
două perechi de pantaloni, care constituiau toată 
garderoba mea. Cu una din aceste ocazii, m-am încumetat 
să merg până în centrul oraşului, unde am avut norocul să- 
mi găsesc pantofi pe măsura mea. Mi-amintesc şi acum de 
ei. Erau maron, îngrozitor de rigizi şi cu o talpă groasă 
dintr-un fel de cauciuc roşu, căruia i se spunea foarte 
pretenţios „microporos”. I-am şi luat la purtare, chinuindu- 
mă cu ei, în speranţa că se vor mai muia şi menajându-i 
astfel pe ai lui Baby Ivanovici, pentru a-i da înapoi, când mă 
voi întoarce în Bucureşti. 

Numai două evenimente ieşite din comun au întrerupt 
monotonia vieţii pe care am dus-o în acea perioadă la 
Drăgăşani. Într-una din zile, în timp ce-mi făceam obişnuitul 
tur pe şantier, oprindu-mă câteva momente la fiecare loc de 
muncă, ocolind o stivă de cărămizi, am dat pe neaşteptate 
peste meşterul de şantier, care stătea de vorbă cu doi 
muncitori. Nu mă auziseră venind şi păreau stingheriţi, 
chiar speriaţi, că-i surprinseseră în acest loc ferit. Se 


simțeau cu musca pe căciulă şi în uluiala provocată de 
apariţia mea, meşterul n-a avut timpul să dosească hârtia 
pe care o ţinea în mână şi care părea să fie obiectul 
discuţiei lor în acel loc mai dosnic. Bănuind că este vorba de 
una din misterioasele şi dubioasele afaceri ale şantierului, 
ca să-mi dau importanţă şi să mă impun, aşa cum îmi cerea 
rolul pe care-l jucam, i-am spus meşterului să-mi dea hârtia. 
Cu toate că era pus în situaţia de a nu mă putea refuza, 
meşterul nu şi-a pierdut cumpătul. S-a întors mai întâi spre 
cei doi muncitori şi le-a spus să se ducă la lucru şi numai 
după ce aceştia, bucuroşi, s-au grăbit să plece, mi s-a 
adresat şi mie. A început prin a-mi spune că unul dintre 
salahori, venind din satul lui pe o scurtătură, peste deal, 
găsise într-o fâneaţă nişte foi de hârtie tipărite şi îi adusese 
şi lui una. Se lansase într-o explicaţie cam confuză şi era 
evident că improviza pe loc o poveste, la care nu se gândise 
mai înainte. Voia să mă convingă că nu apucase să citească 
hârtia şi că nu se lămurise despre ce era vorba. Cum 
continuam să aştept cu mâna întinsă să-mi dea hârtia, 
meşterul şi-a dat seama că nu mai poate prelungi scena mai 
mult şi mi-a dat-o. De data asta a trebuit să fac eu un efort 
ca să nu-mi pierd cumpătul şi să-mi păstrez o expresie cât 
mai ermetică. Hârtia, velină, de dimensiunea unei jumătăţi 
de foaie normală de scris, avea imprimată în mijlocul ei 
Crucea lui Mihai, de culoare galbenă. Pe margine avea un 
chenar tricolor iar textul, tipărit cu tuş albastru, începea cu: 
„Români!” Urma un apel la rezistenţă împotriva regimului 
comunist. Nu mai ţin minte conţinutul manifestului, dar ştiu 
că am tras concluzia că proveniența lui nu era din Ţară. 
Calitatea hârtiei, a tiparului, ca şi expresiile folosite în 
redactarea lui, pledau pentru o sursă din străinătate. 
Probabil că fusese aruncat din avion. În timp ce-l citeam, 
meşterul, tăcut, mă privea cu îngrijorare, pândindu-mi 
reacţia. Când am terminat, l-am împăturit la loc şi, fără să 
fac vreun comentariu cu privire la manifest, l-am întins 
meşterului spunându-i: „Cred că ar fi bine să-l rupi, ca să n- 


ai neplăceri. Eu n-am văzut nimic! „ Şi fără să-i mai dau 
timpul să mai zică ceva, m-am întors şi am plecat. Din ziua 
aceea am simţit că meşterul mă privea cu alţi ochi. li 
devenisem mai simpatic, cu toate că păstram mai departe 
aceeaşi atitudine distantă. Cred că mă plasase într-o altă 
categorie. Tot membru de partid rămâneam, dar om de 
treabă! 

La câteva zile după întâmplarea cu manifestul, eram tot pe 
şantier, când am auzit voci răstite şi chiar un început de 
ceartă. Am ieşit din clădirea în construcţie în care mă aflam, 
ca să văd ce se întâmplă. Meşterul era într-o discuţie 
aprinsă cu un sublocotenent de Miliție, care părea că-i 
reproşează ceva. 

În primul moment m-am gândit să dispar de pe şantier, 
luând-o către conacul în care era administraţia fermei. Dar, 
abia atunci am văzut că lângă grupul de brazi, pe lângă 
care trecea poteca spre conac, stătea un miliţian. In partea 
cealaltă, spre curtea cu grajduri şi magazii, stătea altul. La 
fel şi la poarta dinspre drum. Pe unul din salahorii care voia 
să iasă pe poartă miliţianul l-a întors înapoi. M-am deplasat 
către colţul clădirii şi, dintr-un unghi mort cât mai apropiat 
de locul unde se încinsese discuţia dintre meşter şi ofiţerul 
de miliţie, am încercat să prind despre ce era vorba. 
Trăgând cu urechea, am aflat şi m-am mai liniştit. Ofiţerul 
pretindea că era informat că o parte din muncitorii de pe 
şantier nu se anunţaseră la miliția locală şi deci lucrau 
ilegal. Şantierul, respectiv meşterul, se făcuse vinovat de a-i 
fi angajat, fără să fi verificat dacă aveau pe buletine viza 
Miliției. În consecinţă, ofiţerul voia să controleze buletinele 
tuturor muncitorilor, pe cei în defect urmând să-i expedieze 
acasă în satele lor, iar pe meşter voia să-l pună să semneze 
procesul-verbal al celor constatate, ceea ce echivala implicit 
cu recunoaşterea vinii de a-i fi angajat ilegal. M-am luat 
inima în dinţi, am ieşit de după clădire şi m-am îndreptat 
spre meşter, exprimându-mi pe un ton iritat indignarea că 
lucrul pe şantier stagnează şi că în felul acesta planul nu 


poate fi realizat. La vremea aceea eram mai stăpân pe 
limbajul de rigoare. Cred că am pomenit şi cuvântul magic, 
care în acele timpuri speria pe oricine: sabotaj! Abia atunci 
m-am făcut că descopăr prezenţa ofițerului şi, schimbând 
tonul, l-am întrebat ce doreşte. Meşterul s-a grăbit să mă 
prezinte miliţianului, cam nedumerit de apariţia şi rostul 
meu pe şantier: 

— 'Tovarăşul e venit de la Centrală de la Bucureşti. 

Am dat mâna cu ofiţerul, care mi-a repetat tot ceea ce îi 
spusese şi meşterului mai înainte, însă de data asta pe un 
ton respectuos. Era evident prudent, nevrând să-şi ia 
riscuri inutile, admițând că aş fi vreun „grangur” de la 
Bucureşti. Când a terminat, l-am luat de-o parte şi i-am 
explicat ca abia venisem de la Bucureşti, tocmai ca să pun 
ordine în şantier. Lucrările trebuiau urgentate, planul 
prevăzând darea în folosinţă a clădirilor înainte de venirea 
toamnei. Dacă din neglijenţa meşterului, muncitorii în 
neregulă vor fi obligaţi să părăsească şantierul, asta ar 
însemna o oprire a lucrului şi deci întârzieri în realizarea 
planului. I-am propus un compromis, în interesul lucrărilor 
şi anume, să le vizeze acum buletinele muncitorilor care nu 
îndepliniseră această formă legală şi să închidă ochii asupra 
neglijenţei de până acum. I-am promis că voi avea grijă ca 
pe viitor să nu se mai întâmple asemenea nereguli. Am 
pledat cauza cât am putut de bine, punând accentul pe 
realizarea planului şi pe muncă, care nu trebuiau să sufere 
din cauza unei rigidităţi birocratice. După câteva ezitări, 
ofiţerul a sfârşit prin a ceda. Mai mult: mi-a spus că are 
toată încrederea în cuvântul meu şi mă lasă pe mine să 
verific buletinele oamenilor, ca să nu mai încurce treaba pe 
şantier. Mă aştepta după masă la Secţia de Miliție cu 
buletinele care nu vor avea viză şi cu câte o dovadă purtând 
ştampila şantierului, cum că respectivul lucrează ca 
muncitor zilier la 1. S. C. A. Z. Ne-am despărţit în cei mai 
buni termeni. 


După-amiază, punctual, m-am prezentat la Miliție cu 
buletinele şi cu dovezile semnate de meşter şi ştampilate de 
mine cu ştampila pe care mi-o încredinţase Petrescu. 
Sublocotenentul mi-a pus viza pe toate buletinele aduse şi, 
când mi le-a predat, l-am invitat să bem o bere. Ne-am dus 
la cârciuma unde luasem masa cu Petrescu şi cu celălalt 
ofiţer de Miliție. Când a aflat că-l cunoşteam pe acesta din 
urmă, care era şeful lui, s-a arătat şi mai prevenitor. 

Până la plecarea mea din Drăgăşani, m-am mai întâlnit de 
câteva ori cu el pe drum şi de fiecare dată l-am invitat la 
câte un pahar. Începuse să-mi facă tot felul de confidenţe, 
de acasă, de la serviciu. Mi-amintesc că într-o zi i-am spus 
în glumă că sunt în neregulă cu actele. S-a uitat mirat la 
mine şi când i-am mărturisit că am uitat să vin la el cu 
buletinul ca să-mi pună viza de şedere, a izbucnit în râs. 

Începusem să prind curaj şi situaţia în care mă aflam mă 
distra. Mă obişnuisem cu locurile, nu mă mai simţeam străin 
şi oamenii pe care îi întâlneam zilnic, în aria redusă în care 
îmi petreceam viaţa, chiar dacă nu mă cunoşteau, nici ei nu 
mă mai priveau ca pe un străin. Simţeam că pericolul nu mă 
mai pândea din interiorul acestui cadru în care mă 
integrasem. Poate aşa se explica şi neliniştea şi îngrijorarea 
mea crescând, pe măsură ce timpul trecea şi mă apropiam 
de data fatidică când trebuia sa plec, să ies din această 
ambianţă cunoscută şi prietenoasă, pentru a porni din nou 
în necunoscut cu frica cot la cot. 

Şi totuşi, trebuia să plec, fiindcă... Aşa hotărâsem. Aflasem 
întâmplător de la meşterul de pe şantier că în ziua de 14 
Septembrie începeau şcolile şi că din această cauză, cu 
două zile înainte, trenurile vor fi foarte aglomerate. 
Preocupat de riscurile călătoriei cu trenul, m-am gândit să 
profit de înghesuiala ce se prevedea şi să plec cu o zi 
înainte de data fixată. O razie în trenul supraaglomerat era 
mai puţin probabilă. Trebuia deci s-o previn pe M. C. De 
schimbarea care intervenea. I-am scris câteva rânduri în 
acest sens, pe adresa familiei Seceleanu, aşa cum ne 


înţelesesem. Ştiind-o superstiţioasă, am găsit de cuviinţă să- 
i anunţ schimbarea datei sosirii mele în Bucureşti, printr-o 
glumă. Cam în felul următor: „După cum ştiai, stabilisem să 
mă întorc în Septembrie, pe data de 14, dar pentru tine las 
la 13! Făceam astfel aluzie la bancul care circula pe seama 
spiritului de afaceri al evreilor: „Crainicul israelian anunţa 
începutul emisiunii: Aici e Radio Tel Aviv! Transmitem pe 
lungimea de unda de 36 de metri, dar pentru 
dumneavoastră, dragi ascultători, lăsam la 33! 

În dimineaţa zilei de 13 Septembrie eram în trenul de 
Bucureşti. În picioare pe culoarul vagonului, într-o 
înghesuială nemaipomenita şi o căldură sufocantă, 
transpiram ca la baia de aburi. Elevi şi studenţi, unii 
singuri, alţii cu părinţii, dar toţi cu geamantane, lădiţe sau 
boccele, stăteau claie peste grămadă în compartimente şi 
pe culoare. Se suiseră pana şi în plasele de bagaje. Pe 
fiecare scară de vagon, stăteau ciorchine. De vreun control 
al legitima-ţiilor nu mai putea fi vorba în asemenea condiţii. 
Nici măcar controlul biletelor nu s-a putut face. 

Fără să vreau, gândul mă purta mereu înapoi la 
Drăgăşani, unde ma obişnuisem să trăiesc fără grijile care 
acum începeau din nou. Eram hotărât ca, indiferent dacă 
buletinele pe care le aşteptam vor fi gata sau nu, să-l 
conving cu orice preţ pe Titi să vină peste câteva zile 
împreună cu mine la Drăgăşani. Dorinţa mea nu s-a realizat 
şi la Drăgăşani nu m-am mai întors niciodată. 

Voi face o digresiune, amintind aici că pe Petrescu nu l-am 
mai întâlnit de atunci. Am aflat că trăieşte în Bucureşti. 
Capriciile soartei şi vieţii aventuroase pe care eram obligaţi 
s-o ducem m-au făcut să mai întâlnesc două din personajele 
actului care s-a jucat la Drăgăşani. Zece ani mai târziu, 
aflându-mă în lagărul de muncă forţată de la Salcia, am 
auzit într-o seară în baraca în care îmi aveam patul o 
conversaţie care mi-a atras atenţia. Se dăduse stingerea şi 
într-un colţ al dormitorului, un grup de deţinuţi mai stăteau 
de vorbă, nu departe de patul meu. Nu-i cunoşteam pe toţi. 


Eram peste 1.000 de deţinuţi în acel lagăr! Unul din ei 
povestea o întâmplare petrecută cu ani în urmă, în 1953, nu 
departe de locuinţa lui din Drăgăşani. Auzind numele 
localităţii, am ciulit urechea. 

Omul povestea cum într-o zi, pe un şantier de construcţii 
de la Gospodăria de Stat din apropiere, avusese loc o mare 
descindere a Securităţii. Câteva zile în şir, securiştii 
făcuseră cercetări şi anchetaseră o mulţime de funcţionari 
ai fermei şi localnici din cartier. De la unul din cei 
interogaţi, care îi era client la croitorie, aflase că 
Securitatea căuta un spion care fusese ascuns pe şantier. 
Din cele relatate de clientul lui şi-a dat seama că cel căutat 
fusese şi la el în atelier pentru nişte reparaţii. Îşi amintea că 
era un băiat tânăr şi deţinutul povestea că se bucurase că 
tânărul prinsese de veste şi dispăruse înainte de sosirea 
Securităţii. 

Am sărit din pat şi m-am dus la croitorul meu de la 
Drăgăşani. Căci el era. L-am întrebat dacă mă recunoaşte. 
S-a uitat lung la mine şi mi-a spus că nu. De altfel, nici eu 
nu-mi mai aminteam de figura lui. Numai după ce am stat 
de vorbă, ne-am identificat. I-am explicat că cercetările 
făcute atunci la Drăgăşani au avut loc câteva zile după 
arestarea mea. Nu mă mai căutau pe mine. Voiau să 
descopere eventuali complici. Croitorul era sincer 
dezamăgit. Îi spulberasem bucuria convingerii pe care o 
avusese atâţia ani, că scăpasem neprins. Din păcate, 
numele lui nu mi-l mai amintesc. Mai ştiu doar că era 
condamnat pentru „ajutor legionar”. 

În 1981, fiind refugiat la Miinchen, într-o seară când 
tocmai mă pregăteam să mă culc, a sunat telefonul. O voce 
de bărbat m-a întrebat dacă mi-aduc aminte de Drăgăşani. 
Cerând lămuriri suplimentare, m-a întrebat, dacă îmi 
amintesc de inginerul de pe şantier. Imediat am exclamat: 
Arsenescu! Un sfert de oră mai târziu şi 27 de ani după 
episodul de la Drăgăşani, mă îmbrăţişam cu inginerul 
Arsenescu, pe peronul gării Munchen. Primise un paşaport 


turistic şi se ducea să-şi vadă băiatul, care era în Olanda. 
Coborâse special la Munchen ca să mă întâlnească şi urma 
să plece mai departe cu alt tren peste două ore. În acest 
răstimp, am stat de vorbă în restaurantul gării. Am răscolit 
trecutul. Mi-a povestit că, după arestarea mea, fusese 
întrebat de Securitate despre mine, dar că din declaraţiile 
lui reieşise că fusese de bună credinţă când mă angajase pe 
şantier, neştiind că eram evadat şi urmărit. Mi-a spus că, 
datorită faptului că nu declarasem nimic despre el, scăpase 
nearestat şi necondamnat, fapt pentru care mi-era 
recunoscător. 'Tot el mi-era recunoscător, când eu nu mi-aş 
putea niciodată plăti datoria ce o aveam faţă de el! 

M-am bucurat totuşi că am putut să-i fac unele mici 
servicii fiului său, doctorul Arsenescu, cu care tatăl lui m-a 
pus în legătură telefonică. Avea dificultăţi la obţinerea 
azilului politic în Olanda şi i-am trimis o declaraţie 
autentificată spre a-i folosi la Tribunalul de la Haga. Acum 
câteva zile (în Aprilie 1981) mi-a telefonat să-mi 
mulţumească, spunându-mi că situaţia lui e pe cale de 
rezolvare şi speră să plece în curând în Statele Unite. Tatăl 
lui, la întoarcerea în ţară, avusese neplăceri cu Securitatea 
din cauza cererii lui de azil politic, dar în cele din urmă 
lucrurile se mai liniştiseră. Pentru mine, Arsenescu rămâne 
în continuare o datorie nestinsă! 

Revin la firul povestirii întrerupte, la momentul când 
trenul s-a oprit în Gara de Nord. Am coborât cu puhoiul de 
lume, luat mai mult pe sus, leoarcă de transpiraţie şi fără 
câţiva nasturi la cămaşă. Era aproape de ora 12. Aerul era 
fierbinte şi în tramvaiul pe care l-am luat spre centrul 
oraşului, era tot aşa de sufocant ca în tren. M-am dus de-a 
dreptul la Şcoala Clemenţa, pe zidul căreia am făcut cu 
creta pe care o aveam în buzunar o cruciuliţă. Aşa cum mă 
înţelesesem cu M. C., era semnul că sosisem în Bucureşti şi 
că avea să se întâlnească cu mine, la lăsatul serii, în faţa 
Bisericii Batistei. Era aproape de ora prânzului şi până 
seara mai era mult. 


Aveam cele mai bune intenţii de a respecta cele convenite 
înainte de plecarea la Drăgăşani, de a nu mă duce la Aniţa 
până nu voi afla mai întâi de la M. C., dacă la Haritoni totul 
este în regulă. M-am îndreptat spre Grădina Icoanei, 
înarmat cu răbdare. Aşezat pe o bancă mai retrasă pentru a 
nu fi în calea trecătorilor care traversau parcul, am aprins o 
ţigară, resemnat să aştept căderea serii. Încet, încet însă, 
plictiseala care şi-a făcut loc, şi cu ea şi nerăbdarea, au 
început să-mi pună nervii la încercare. Eram şi obosit. În 
tren stătusem toată vremea în picioare. Mă simţeam 
murdar şi lipicios. Continuam să transpir, căci, cu toată 
umbra copacilor, nu se simţea nici o adiere şi zăpuşeala era 
mai mare aici decât pe străzi. Toate aceste incomodităţi 
erau tot atâtea argumente pe care mi le ridicam singur, 
împotriva hotărârii de a aştepta atâtea ore, până la 
întâlnirea cu M. C., şi deci până când voi putea să fac un duş 
şi să mă odihnesc. Am făcut un adevărat efort ca să rezist 
tentaţiei de a renunţa la întâlnire şi a mă duce direct la 
Aniţa. Am mai aprins o ţigară şi am încercat să mă plimb pe 
aleile parcului. Apoi m-am aşezat din nou pe bancă şi, în 
căutarea unei preocupări, ca să-mi treacă timpul, am 
început să notez pe o foaie de hârtie tot ceea ce îmi 
propuneam să rezolv în cele câteva zile cât intenţionam să 
stau în Bucureşti. Era vorba de câteva mici cumpărături 
strict necesare pentru mine şi pentru Titi, în vederea 
plecării noastre la Drăgăşani. În capul listei, cuprinzând: 
săpun, lame de ras, pantofi pentru Titi etc, scrisesem 
„Pantofi Baby”, ca să-mi amintesc că trebuie să-i restitui 
încălţămintea pe care mi-o împrumutase. Am băgat lista în 
portofel şi m-am uitat iar la ceas. Mi se părea că timpul stă 
pe loc şi nerăbdarea m-a cuprins din nou. Începusem să 
găsesc ridicolă această măsură de prudenţa excesivă pe 
care mi-o impusesem singur şi datorită căreia mă chinuiam 
acum. 

Nu mai lungesc vorba, descriind toate ezitările şi 
nehotărârea mea în faţa dilemei. În cele din urmă, după ce 


mi-am adus singur toate argumentele că nu aveam nici un 
motiv să-mi închipui că Securitatea putuse descoperi în 
lipsa mea ascunzătoarea noastră din Bucureşti, m-am sculat 
de pe bancă şi am pornit cu pas hotărât spre casa Aniţei, 
unde mă trăgea aţa. Mult mai târziu am aflat că M.C. M-a 
aşteptat în zadar în seara aceea în faţa Bisericii Batistei, oa 
să-mi spună să nu mă duc la Haritoni. Şi tot mai târziu, 
reflectând la ceea ce mă făcuse să nu-mi respect planul 
iniţial şi să mă duc totuşi la Aniţa, am ajuns la concluzia că 
factorul determinant fusese dorinţa de a face un duş. 
Împins de nevoie, săptămâni întregi cât cutreierasem 
munţii Maramureşului şi Bucovinei, stătusem nemâncat şi 
nespălat. Fuseseră suficiente alte câteva săptămâni de viaţă 
cât de cât civilizată, pentru ca perspectiva unei băi să-mi 
întunece pentru o clipă mintea şi simţurile omului hăituit. 

Hotărât lucru, nu eram decât un ageamiu într-ale vieţii în 
ilegalitate! Se zice că omul învaţă din experienţă, dar zicala 
nu prevede şi situaţia în care repetarea experienţei nu mai 
e posibilă. Oricum, în momentul când am pornit spre Aniţa, 
experienţa nu se consumase încă, aşa că starea mea de 
spirit era optimistă. Mă bucuram cum am mai spus, mai 
întâi de baie şi rufele curate pe care aveam să le îmbrac şi 
apoi de revederea cu Titi şi de veştile bune pe care ile 
aduceam de la Drăgăşani. 

Era duminică şi străzile la ora aceea erau aproape goale. 
Festivalul Tineretului se terminase şi o dată cu el şi falsa 
animaţie a oraşului. Bucureştiul revenise la aspectul normal 
al vieţii de atunci, din timpul „puterii populare”. Oamenii pe 
care îi întâlneam aveau din nou în privire acea nuanţă 
anxioasă caracteristică. Prost îmbrăcaţi, munciţi şi 
îngânduraţi de grijile zilei, de serviciu, de locuinţă, de 
aprovizionarea cu alimente. Magazinele pe lângă care 
treceam îşi recăpătaseră şi ele înfăţişarea dinaintea 
Festivalului. În vitrinele „Alimentarelor”, aceleaşi cutii de 
conserve clădite în piramidă şi sârmă de parchete. În 
magazinele de textile, doc şi câteva modele de stambă 


„stas”. Din Vasile Lascăr, am intrat pe strada Ocolului. Nu 
se vedea ţipenie de om. Ultimele urme de suspiciune mi s- 
au spulberat. Am deschis fără zgomot portiţa de la 
grădiniţă, am intrat şi am închis-o în urma mea. Uşa 
bucătăriei spre care ducea poteca era deschisă. 

Aniţa, în picioare, cu spatele spre grădină, deşerta orez 
dintr-o pungă de hârtie într-un borcan. Totul era paşnic 
împrejur şi nu se auzea decât târâitul orezului care curgea 
în borcan. Am intrat tiptil în bucătărie şi când am fost la un 
pas de Aniţa, care nu mă simţise venind, am spus: „Sărut 
mâna': Voiam s-o fac să tresară de surpriză, dar nu mă 
aşteptam la reacţia pe care a avut-o. Punga, pe jumătate 
goală, i-a scăpat din mână, s-a spart şi orezul s-a răspândit 
pe masă şi pe jos. Cu greu şi-a stăpânit un țipăt, care i s-a 
oprit în gât şi cu toate că se întorsese şi mă recunoscuse, o 
apucase un tremurat nervos. Palidă la faţă, mă privea fără 
să zică nimic. În clipa în care i-am văzut privirea, am 
înţeles. Dacă reacţia ei mi s-a părut exagerată şi m-a 
surprins, Aniţa nefiind o femeie sperioasă din fire, când i- 
am prins privirea, n-am mai avut nici un dubiu. 

Cuvintele n-ar fi putut exprima cu mai multă elocvenţă 
intensitatea dramatică a mesajului pe care mi l-a transmis 
din ochi în acel moment. Am înţeles imediat dimensiunea 
catastrofei şi dialogul care a urmat a fost mai ermetic decât 
comunicarea mută a privirii. În mare, pricepusem. Voiam 
numai câteva detalii. Am strâns-o în braţe încercând s-o 
liniştesc. Tremura ca varga. 

Mi-amintesc că prima întrebare pe care i-am pus-o a fost 
mai mult o afirmaţie care cerea o confirmare: 

— Titi nu mai e aici. Nu? 

Cu vocea strangulată, mi-a spus că Titi trebuise să plece 
deoarece casa începuse să fie supravegheată. Cu câteva zile 
înainte, Dinu Hariton îl dusese cu motocicleta la un unchi 
îndepărtat, singura rudă pe care Titi o mai avea în 
Bucureşti. 

Mai e cineva în casă? 


— Nu, sunt singură. 

— Eu pot să mai stau sau trebuie să plec imediat? 

— Cum vrei. Dacă tot ai venit, nu mai are nici o 
importanţă. 

Eram lămurit şi n-am vrut să mai întreb altceva. Simţeam 
că era un chin pentru ea să-mi răspundă! 

— Îmi iau valiza din cameră şi plec imediat. 

Am intrat în casă. Mi-am strâns cele câteva lucruri pe care 
le aveam şi, cu toată căldura de afară, mi-am îmbrăcat 
haina care nu mai încăpea în valiză. Înainte de a ieşi, m-am 
ridicat până la ferestruica camerei noastre şi am cercetat 
curtea vecină şi un crâmpei de stradă, cât puteam cuprinde 
cu ochii. Nici o mişcare, nici un om. Linişte absolută. O clipă 
mi-a trecut prin minte să sar în curtea vecină dar m-am 
răzgândit. Dacă era supravegheată casa, cu siguranţă că 
erau şi împrejurimile. 

Când m-am întors în bucătărie, Aniţa era tot acolo unde o 
lăsasem. Ne-am îmbrăţişat. Avea ochii plini de lacrimi. Mi-a 
spus numai „îmi pare rău” şi am ieşit în grădină şi apoi în 
stradă. Am luat-o în direcţia opusă celei pe care venisem. La 
colţ, strada Ocolului se termina într-alta, de al cărei nume 
nu-mi mai amintesc. Am luat-o pe ea la stânga, către Vasile 
Lascăr. În afară de doi inşi care citeau ziarul pe trotuarul de 
vizavi strada era pustie. Cu toate că după ce mă 
depărtasem de la colţ spre Vasile Lascăr, cei doi îşi 
strânseseră ziarul şi porniseră şi ei în urma mea, mi se 
trezise totuşi o licărire de speranţă. 

Strada pe care înaintam, dădea într-un fel de piaţetă, din 
care se deschideau patru străzi: Vasile Lascăr, 
perpendicular în dreapta şi în stânga. Oblic, în faţă, 
porneau alte două străzi mai mici, una în dreapta, alta în 
stânga. 

Presupunând că cei doi cu ziarul erau singurii care mă 
urmăreau, o dată ajuns în piaţetă, aş putea-o rupe la fugă 
pe una din străzi şi încerca să-mi semăn urmăritorii. Fără să 
grăbesc pasul şi fără să dau impresia de a le fi remarcat 


prezenţa, îi urmăream cu coada ochiului. Pe măsură ce mă 
apropiam de Vasile Lascăr, i-am văzut cum întindeau şi ei 
pasul în urma mea. 

Ajuns la colţ, am cuprins dintr-o privire terenul care se 
deschidea în faţa mea, continuându-mi drumul către 
mijlocul piaţetei. In afară de câţiva foarte rări trecători şi 
aceia destul de departe de intersecţie, în piaţă nu era 
nimeni. În schimb, la începutul fiecărei străzi care pornea 
din încrucişare, stăteau câte doi inşi, vizibil de aceeaşi 
factură şi meserie cu cei ce veneau în urma mea. Şi totuşi, 
oricât de neconceput era, una din cele cinci străzi părea 
neglijată. Numai o maşinuţă mică, verde, era parcată la 
începutul acestei străzi. Părea în pană şi complet 
inofensivă; şoferul, pe jumătate vârât sub capota ridicată a 
motorului, era ocupat cu reparația. Mai aveam câţiva paşi 
până la mijlocul pieţei, când, toţi securiştii (probabil la un 
semn al unuia din ei), au pornit-o concentric spre mine. Îmi 
auzeam bătăile inimii de emoție. Îmi dădeam seama că, 
ceea ce aveam de gând, avea foarte puţine şanse de reuşită, 
dar censideram că merita să-mi încerc norocul. Securiştii se 
apropiau. Ajunseseră le vreo 15 metri de mine. Mă 
pregăteam tocmai să dau drumul la valiză şi să-mi iau 
startul în direcţia maşinii verzi, când, unul din primii doi 
indivizi care se luaseră după mine, m-a strigat pe nume. Şi 
încă pe ce nume: „lovarăşe Topliceanu! Iovarăşe 
Topliceanu!” În aceeaşi clipă, şoferul care repara maşina a 
trântit capacul la motor şi s-a îndreptat şi el spre mine, iar 
din intrândul unei case de pe strada care mi se păruse 
liberă, a mai apărut un individ. 

Nu mai era nimic de făcut. M-am oprit şi am lăsat valiza 
jos. Plasa era aşa de strânsă în jurul meu, că nu-mi mai lăsa 
nici o portiţă de scăpare. In faţa evidenţei, m-am resemnat. 
Oprit, cu faţa spre primii doi urmăritori, i-am aşteptat să 
mai facă cei câţiva paşi care-i despărţeau de mine. Într-un 
gest firesc, mi-am băgat mâna în buzunar. In acelaşi 
moment toţi agenţii şi-au dus şi ei mâinile la buzunare. Într- 


o clipă mi-am dat seama ce se întâmplase în mintea lor şi tot 
atât de repede mi-am scos mâna din buzunar. Convinşi că 
nu voisem să scot pistolul sau cine ştie ce armă ascunsă, au 
grăbit pasul spre mine, simulând, pentru rarii trecători care 
priveau intrigaţi la curioasa aglomeraţie din piaţă, bucuria 
unei revederi prieteneşti. Fiecare din ei se întrecea să 
exclame: „Ce mai faci tovarăşe! De când nu te-am mai 
văzut!” etc. Culmea entuziasmului şi-a manifestat-o primul 
ajuns lângă mine, care mi-a sărit de gât, mi-a luat capul 
între mâini şi m-a sărutat pe amândoi obrajii, spunându-mi: 

— Dacă ai şti de când te aştept! 

Judecând după înfăţişarea lui, neras şi cu ochii roşii, cred 
că a fost singurul care s-a bucurat sincer că mă poate 
strânge în braţe. Cred că avusese schimbul cel mai greu, 
cel de noapte, la postul fix de supraveghere în aşteptarea 
întoarcerii mele. Ceilalţi erau raşi şi curat îmbrăcaţi. 
Niciunul nu arăta aşa ponosit ca el. 

Ceea ce a urmat s-a petrecut cu o dexteritate şi într-o 
viteză demnă de nişte experţi. In învălmăşeala simulatei 
bucurii a revederii, unul mi-a luat valiza, alţi doi mi-au pus 
câte un braţ peste umeri, iar ceilalţi, într-o clipă, m-au 
pipăit de sus până jos. Toată operaţia a avut loc în mers, 
căci în acelaşi timp, luat aproape pe sus, am ajuns la 
maşinuţa verde, în care nici azi nu ştiu câţi am intrat, claie 
peste grămadă. Eu eram dedesubt şi mi-a-mintesc şi acum 
că mă sufocam sub greutatea celor care se aşezaseră peste 
mine. Mai ales la hopuri şi la curbele luate în viteză, 
presiunea se accentua. Drumul a fost scurt şi când maşina 
s-a oprit şi am fost scos afară, am apucat să trag o dată 
adânc aer în piept şi să-mi dau seama unde mă aflu, înainte 
de a mi se pune ochelarii. 

Eram la Ministerul de Interne, în. Faţa intrării laterale 
dinspre fosta stradă Regală, acolo unde fusese cândva 
Cinematograful Excelsior. Luat de braţ şi condus, am urcat 
câteva trepte şi am intrat într-un lift. Cred că ne-am oprit la 
ultimul etaj. Am trecut apoi de câteva uşi şi mi s-au scos 


ochelarii. Mă aflam într-un birou cu pretenţii de lux, faţă de 
aspectul din acea vreme, chiar şi al unui birou de director 
de mare întreprindere. Perdele la ferestre, mobilă de 
calitate bună şi, mai ales, lucru cu totul neobişnuit, pe jos, 
un Covor persan, aproape cât suprafaţa camerei. Fâşia de 
parchet neacoperită era ceruită şi lustruită. 

Cei doi agenţi care mă aduseseră mi-au scos tot ce aveam 
în buzunare, mi-au luat cureaua şi şireturile de la pantofi şi 
le-au depus pe colţul unei mese lungi, în apropiere de uşa 
pe care intrasem. Mi-au tras un scaun lângă celălalt capăt 
al mesei, m-au pus să mă aşez şi mi-au spus să nu mă mişc 
din loc. Le-am cerut să-mi dea ţigările şi chibriturile. Au 
ezitat, dar, la un semn al unuia, celălalt mi le-a adus şi mi-a 
pus şi o scrumieră pe colţul mesei. Apoi au ieşit din cameră, 
lăsându-mă aparent singur. Eram sigur însă că mă 
supravegheau, aşa că mi-am aprins o ţigară şi m-am apucat 
să examinez camera, fără să mă mişc de pe scaun. Părea 
biroul unei persoane importante. Până la fereastră, de la 
locul meu, era o oarecare distanţă şi nu vedeam decât 
partea de sus a unei clădiri. Am identificat-o însă. Era fostul 
Palat Regal, deci fereastra dădea spre Piaţa Palatului. După 
câte se petrecuseră în răstimpul ultimei ore, căci nu trecuse 
mai mult de când intrasem în casă la Aniţa, răgazul acesta 
mi-a prins bine. Mai întâi, fiindcă m-am răcorit după 
căldura de afară şi după ce transpirasem în maşină sub 
greutatea agenţilor aşezaţi peste mine. Mi-am putut apoi 
pune puţină ordine în idei, căci eram încă zăpăcit. M-am 
liniştit şi destul de repede mi-am regăsit un echilibru, cel 
puţin teoretic, pentru noua situaţie în care mă aflam. 
Probabil că instinctul de conservare mă împingea spre 
adaptarea la noua viaţă ce mă aştepta şi pot spune cu toată 
sinceritatea, că dacă din când în când mă mai încerca 
regretul libertăţii pierdute, disperarea nu m-a cuprins 
niciodată. Ca primă măsură de autoapărare, am hotărât să- 
mi îndepărtez din minte întrebările la care nu puteam găsi 
răspunsuri, să nu mă mai frământe: cum ajunsese 


Securitatea să ne dea de urmă? Ce greşeală făcusem? 
Făcuse “Titi vreo imprudenţă cât timp fusesem eu la 
Drăgăşani? Sau fuseserăm denunţaţi? Şi atunci, de cine? 
Am lăsat toate aceste preocupări deoparte şi m-am gândit 
numai la ce va urma. 

Desigur, ancheta! Am presupus că metodele pe care le vor 
întrebuința nu vor fi din cele mai blânde, dar mi-am fixat ca 
obiectiv ca, atât cât va sta în puterile mele, să nu-mi pierd 
capul şi să încerc să desprind din anchetă esenţialul, înainte 
de a declara ceva: ce ştie şi ce nu ştie Securitatea. Numai 
aşa aş mai putea salva ceva din ce se mai putea salva. M-am 
hotărât deci să adopt în anchetă o atitudine în aparenţă 
docilă şi nu îndărătnică, recunoscând ceea ce îmi voi da 
seama că Securitatea ştie deja, pentru a-mi păstra 
credibilitatea, atunci când voi nega, ceea ce voi remarca că 
anchetatorul nu ştie cu certitudine. De fapt, un principiu 
banal pe care cred că oricine intră pe mâinile Securităţii îl 
adoptă. Cunoaşterea sau deducerea lui logică este la 
îndemâna oricui. Dificultăţile apar abia la punerea în 
practică, în anchetă, unde ponderea pe care o vor avea o 
mulţime de alte elemente care intră în joc, nu mai poate fi 
prevăzută şi raţionamentul logic poate fi alterat. Raportul 
dintre tortura din anchetă (morală, fizică, de scurtă sau 
lungă durată) şi rezistenţa fizică şi morală a anchetatului nu 
poate fi determinată dinainte. De felul în care anchetatorul 
îşi drămuieşte ancheta, de felul în care îţi administrează şi- 
ţi dozează torturile în timp, depinde totul. După părerea 
mea, în teorie, anchetatorul perfect ar trebui sa câştige 
totdeauna partida, chiar şi atunci când ar avea de-a face cu 
cel mai rezistent şi rutinat arestat. Asta ar presupune un 
anchetator inteligent, bun psiholog, înzestrat cu o răbdare 
de fier, un adevărat robot care să aplice dozele de cruzime 
numai din calcul şi căruia superiorii să-i acorde timp 
nelimitat pentru încheierea anchetei. Ori, toate aceste 
condiţii sunt greu de îndeplinit. 


Trecuse mai bine de o jumătate de oră de când fusesem 
adus şi nimic nu tulburase liniştea biroului, în care, fumând 
țigară peste ţigară, făceam tot felul de presupuneri cu 
privire la soarta mea viitoare. Deodată, pe uşa capitonată 
din dreapta ferestrei, a intrat un bărbat de vreo 40 de ani, 
de talie mijlocie, brunet şi purtând un costum maron. Am 
remarcat că avea şi cravată, obiect vestimentar considerat 
neconform de canoanele sobrietăţii revoluţionare de atunci. 
Omul s-a dus drept la biroul masiv, aşezat de-a curmezişul 
colţului din stânga ferestrei, s-a aşezat şi a început să 
răsfoiască un teanc de hârtii. Nici o clipă n-a privit spre 
mine. Timp de câteva minute cât a cercetat hârtiile de pe 
birou, notând din când în când câte ceva, n-a ridicat 
niciodată capul şi, cu toate că nu eram decât la cel mult trei 
metri în faţa lui, am fost convins că nu-mi remarcase 
prezenţa. La început, situaţia m-a stingherit. Aveam 
senzaţia penibilă de a fi un intrus, care surprinde pe cineva 
în intimitate. Tentat să fac un zgomot sau un gest care să-i 
atragă atenţia, mi-am tras puţin scaunul, care a scârţâit pe 
parchet. Nici o reacţie! Şi totuşi, era imposibil să nu mă fi 
auzit. Mi s-a părut suspectă această atitudine. Acum eram 
convins că omul ştia foarte bine că mă aflam acolo şi că 
simula numai că nu remarcase prezenţa mea. Dar, de ce 
această atitudine? 

Au trecut câteva minute bune, până când individul s-a 
oprit din răsfoitul hârtiilor, s-a lăsat pe speteaza fotoliului şi 
a început să se uite la mine. Mă privea cu ochii unui 
cercetător, care are în faţă un exemplar dintr-o specie rară. 
Mă examina, măsurându-mă cu privirea de sus până jos, şi 
tăcea. De altfel, şi eu făceam acelaşi lucru. Mi-am aprins 
chiar o ţigară. Gestul meu a părut să-l scoată din 
contemplaţia în care căzuse. Cu o mişcare nervoasă, a luat 
de pe birou un buletin de identitate pe care a început să-l 
examineze, cu un fel de zâmbet de dispreţ pe buze. Mi-am 
dat seama că era buletinul meu. Mai bine zis, al lui 
Topliceanu. În fine, personajul a rupt tăcerea: 


— Cum credeai că cu un astfel de buletin vei putea induce 
în eroare organele noastre? Se vede cât de colo că ştampila 
e falsificată. 

Nu ştiu ce mi-a venit să-i răspund că fusesem legitimat de 
două ori pe stradă şi că „organele” nu băgaseră de seamă 
că era fals. Vădit enervat de răspunsul meu, a aruncat 
buletinul pe birou, s-a sculat şi s-a îndreptat spre uşa pe 
care venise. Înainte de a ieşi, mi-a spus: 

— Nu mai ştiu ce mai e de făcut cu dumneata. O să mai 
vedem! Am rămas iar singur. Mă gândeam la personajul 
care ieşise şi la rostul acestei întrevederi. Presupuneam că 
este unul din anchetatorii cu care desigur voi mai avea de-a 
face. Cât priveşte atitudinea pe care o afişase, mi-am zis că 
avusese scopul să mă impresioneze. Efectul psihologic 
scontat nu fusese însă realizat. Nu ştiu dacă din cauza lipsei 
de talent şi a jocului de proastă calitate din „scena mută” 
petrecută în birou sau datorită oboselii şi a unei stări de 
apatie şi indiferenţă care mă cuprinsese. Nu mai aveam 
decât o singură dorinţă: să mă culc, să dorm şi să nu mai 
ştiu de nimic. Cred că era efectul tensiunii nervoase sub 
care trăisem evenimentele din cursul dimineţii. Câteva 
minute mai târziu, în timp ce, cu ochelarii la ochi, eram scos 
din birou, am surprins următorul schimb de cuvinte: 

— De unde îl aduci pe ăsta, mă? 

Cu toate că cel care mă ducea de braţi-a răspuns pe 
şoptite celui care i pusese întrebarea, l-am auzit: 

— De la tovarăşul Ministru! 

Cine a fost acest ministru sau poate ministru-adjunct, care 
voise să vadă cu ochii lui cum arată un exemplar aşa de rar 
cum era un evadat ca mine, nu am aflat niciodată. Cu liftul 
şi apoi pe nesfârşite coridoare, am străbătut toată clădirea 
Ministerului de Interne, până la capătul celălalt unde se afla 
arestul. 

Şi astfel, după exact 100 de zile de la evadare, am fost din 
nou împins pe o uşă şi în urma mea s-au tras zăvoarele. 

Evadasem la 6 iunie şi acum eram în 13 septembrie. 


Mă găseam în celularul din subsolul Ministerului, botezat 
de lumea închisorilor „Submarinul”. Celula, cu câte două 
paturi suprapuse, aşezate în unghi drept, de-a lungul 
peretelui din fund şi al celui din dreapta uşii, mai avea trei 
locatari. In micul spaţiu din faţa intrării, am făcut 
cunoştinţă: 

— Inginerul Lubomirov, rus alb de origine, specialist în 
ranfluări de vase, arestat de câteva luni. 

— Avocatul Diceanu, din Brăila. Condamnat cu 2-3 ani în 
urmă, fusese adus de la Canal pentru o nouă anchetă. 

— Petre Stănescu, comisar din vechea Siguranţă a 
Statului, menţinut în continuare în Securitate într-un 
serviciu administrativ până de curând, când fusese dat 
afară şi apoi arestat. Era în Submarin de câteva luni. 

Nu-mi amintesc detalii despre situaţia fiecăruia în parte, 
dar niciunul nu era un caz grav, ceea ce însemna că nu 
urmau să primească condamnări mari, dar cel puţin 
scăpaseră mai uşor în anchetă, neprezentând interes 
deosebit. De altfel, Stănescu şi Diceanu nici nu mai erau 
scoşi la anchetă. 

Numai Lubomirov a mai fost scos de două sau trei ori 
„sus”, în răstimpul de aproximativ o lună, cât am stat 
împreună. 

Destul de repede m-am readaptat la viaţa de celulă, care 
nu mi-era necunoscută. Deşteptarea şi făcutul patului. 
Primitul feliei de pâine şi al cănii cu surogat de cafea şi 
după câteva minute, restituitul cănii. Operația se făcea prin 
ghişeul pătrat din uşa metalică a celulei, care în mod 
normal nu se deschidea decât de două ori pe zi: o dată în 
cursul dimineţii şi o dată după masă, când eram scoşi la 
„program”. Toţi patru, în monom, fiecare cu mâna pe 
umărul celui din faţă iar primul ţinut de braţ de gardian, 
eram conduşi la „Veceu”. Aici ni se scoteau ochelarii. La 
Ministerul de Interne, fiecare primea câte o foaie de hârtie 
igienică! In aceeaşi încăpere cu cele două closete erau şi 
două spălătoare. Câteodată găseam şi săpun. Prosoape nu 


se dădeau, aşa că te ştergeai cu batista. Dacă aveai. Dacă 
nu, te zvântai pe drum. Totul decurgea în absolută tăcere şi 
în cea mai mare grabă. Pe tot celularul nu se auzea decât 
zgomotul metalic al zăvoarelor de la uşile care se 
deschideau şi se închideau la loc. Lia prânz şi seara, tot prin 
ghişeu, primeam castronul cu mâncare şi lingura. Cartofi, 
arpacaş sau varză, uneori cu urme de carne. Cantitatea: un 
polonic, cam trei sute de grame. Consistenţa: între ciorbă şi 
mâncare scăzută. În tot restul zilei, n-aveai voie să te întinzi 
pe pat sau să dormi, nici să cânţi sau să vorbeşti tare. 
Puteai sta aşezat la marginea patului. La fiecare două-trei 
minute, gardianul privea prin vizetă şi lovea cu cheile în 
uşă, dacă acest regulament nu era respectat. 

În celula noastră, domnea tensiunea clasică a perioadei de 
cercetări. Cei cu ancheta terminată aşteptau cu nerăbdare 
procesul şi transferul într-o închisoare sau lagăr de muncă, 
cu condiţii de viaţă mai bune. Sperau să se bucure de mai 
mult spaţiu, să vadă cerul şi lumina zilei, să lucreze în aer 
liber. Nimeni din noii arestaţi nu bănuia cu ce preţ va plăti 
spaţiul, aerul, soarele şi petecul de cer albastru la care 
râvnea, în închisoare sau lagăr. Ceilalţi, a căror anchetă era 
în curs (cazul lui Lubomirov) sau pe cale de a începe (cazul 
meu), aşteptam în orice clipă, ziua şi noaptea, să fim luaţi 
„Ssus” şi tresăream la orice uşă care se deschidea. Dar şi 
această stare de încordare nervoasă am reuşit s-o 
depăşesc, făcând apel, în parte la o doză de nesimţire şi în 
parte la un fatalism liniştitor, justificat de argumentul că nu 
era în puterile mele de a-mi determina soarta de-aci 
înainte. 

De altfel şi zilele care se scurgeau, fără să fiu scos la 
anchetă, acționau şi ele ca un calmant. Am reuşit aşadar, să- 
mi şterg din minte toate gândurile negre şi chinuitoare (că 
fusesem prins, că urma o anchetă care nu justifica 
optimismul etc.) şi, cu moralul refăcut şi chiar bine dispus, 
mă întreţineam toată ziua cu Stănescu şi Diceanu. Pentru 
Stănescu, Diceanu şi cu mine eram nişte veterani ai 


puşcăriilor. Şi unul şi altul povesteam din experienţele şi 
întâmplările noastre, din aresturile şi închisorile prin care 
trecusem. De la Diceanu am aflat şi eu o mulţime de noi 
grozăvii de la Canal. Cea mai extraordinară coincidenţă a 
fost însă, când ne-a vorbit despre cei câţiva camarazi cu 
care lucra la o carieră de piatră. Unul din ei era Gheorghe 
Tărie! Fără să-i spun de faptul că îl căutasem la Iacobeni, i- 
am povestit că îl cunoşteam de mic, când încă mai trăia 
tatăl meu şi i-am cerut amănunte despre el. Mi-a spus că 
Tărie ajunsese la Canal condamnat administrativ, că se 
îmbolnăvise grav de dezinterie şi că ajunsese în aşa hal de 
slăbiciune, încât fusese pe punctul de a-şi pierde viaţa. Cu 
toată starea lui gravă, fusese obligat să iasă la muncă şi 
scăpase cu zile, numai datorită ajutorului celorlalţi 
camarazi care îl îngrijiseră şi munciseră pentru el. 

Desigur că cel mai mare interes l-au stârnit poveştile mele 
despre evadare. Bineînţeles că din prudenţă le-am 
prezentat o variantă din care lipseau anumite episoade şi 
nume de persoane. Diceanu mi-a spus că înainte de a fi 
transferat la Interne, în toate lagărele de pe traseul 
Canalului se introduseseră măsuri de pază sporite şi că 
regimul impus deţinuţilor se înăsprise. Dubele, care în 
permanenţă alimentau Canalul cu noi loturi de deţinuţi din 
diferitele închisori ale ţării, aduseseră totodată şi felurite 
zvonuri, despre una sau mai multe evadări, care ar fi avut 
loc la minele din Maramureş. Se vorbea de revolte în masă 
ale deţinuţilor, de provocarea unor explozii, de morţi şi 
răniţi. l-am explicat că nimic din toate aceste zvonuri nu era 
adevărat, că evadarea noastră decursese în mod paşnic. 

Şi totuşi, aşa confuze şi exagerate cum erau, aceste ştiri 
aveau şi un sâmbure de adevăr. Dar asta aveam să aflu mai 
târziu. 

De la cei trei camarazi de celulă am primit o informaţie 
foarte prețioasă, în orice caz liniştitoare. Niciunul din ei nu 
fusese maltratat m anchetă! Nici măcar insultat! Diceanu, 
singurul care mai trecuse prin cercetările Securităţii, 


pretindea că metodele erau cu totul altele decât cele pe 
care le apucase în prima lui anchetă. Că nu se mai 
întrebuința bătaia şi tortura şi că numai rezultatul final 
rămăsese acelaşi, indiferent de ceea ce declarai la 
cercetări: condamnarea! Cu toată această constatare 
îmbucurătoare când într-o seară, uşa celulei s-a deschis şi 
gardianul mi-a întins ochelarii, inima a început să-mi bată 
mai repede la gândul ca poate totuşi ancheta mea nu va fi 
chiar aşa de blândă. 

Trecuse o săptămână de când eram la Ministerul de 
Interne. Părea ca mă uitaseră iar eu mă liniştisem după 
primele emoţii şi-mi recăpătasem optimismul. Şi iată că 
dintr-o dată, toate gândurile negre şi temerile pe care le 
alungasem, erau din nou prezente. Ţinut şi dirijat de braţ 
de gardian, am străbătut coridoare, am urcat trepte, uşi s- 
au deschis şi s-au închis în urma mea. Am fost aşezat pe un 
scaun şi mi s-au scos ochelarii. Mi s-a înfăţişat tabloul clasic: 
eram faţă-n faţă cu un ofiţer de securitate, el aşezat la un 
birou, eu în spatele unei măsuţe mici de felul celor 
întrebuințate de dactilografe. 

Pe drum mă reculesesem şi-mi rememorasem punctele 
principale ale atitudinii pe care hotărâseră s-o adopt la 
anchetă. Răspunsuri bine gândite şi scurte. Atenţie mărită, 
pentru a putea surprinde în întrebările ce-mi vor fi puse cea 
mai mică nuanţă sau aluzie, care să-mi dea o indicație 
despre ceea ce Securitatea ştia deja, numai bănuia sau nu 
ştia deloc. După întrebările de rutină: nume, prenume, data 
şi locul naşterii, ofiţerul a pus tocul jos, a aprins o ţigară, s-a 
lăsat pe spate în scaun şi, cu o singură vorbă, mi-a 
răsturnat tot planul faţă de cum prevăzusem eu că se va 
desfăşura ancheta. 

— Povesteşte! 

Mai întâi surprins şi nepregătit pentru un asemeneea 
debut neaşteptat, am tăcut. Ofiţerul a reluat: 

— Povesteşte tot ce ai făcut din momentul când aţi evadat 
şi până când ai fost arestat din nou de organele noastre. 


Convins că totuşi ancheta va intra pe făgaşul prevederilor 
mele şi că după primele fraze mă va opri ca să-mi pună 
întrebări suplimentare şi să-mi ceară detalii şi precizări, m- 
am hotărât să vorbesc. Am început povestea din momentul 
plecării din mină. Am relatat cu lux de amănunte despre 
configuraţia galeriilor, despre corfă, despre urcarea pe 
suitoare până la suprafaţă, trecând sub tăcere 
confecţionarea grenadelor, informaţiile primite de la 
artificierii civili şi legăturile noastre cu ei. Ajuns cu 
povestirea la punctul unde am dispărut în pădure, am făcut 
din proprie iniţiativă o pauză, mai mult decât mirat că 
anchetatorul mă lasă să vorbesc fără să mă întrerupă. 

Când am tăcut, a intervenit, dar nici de data asta n-a fost 
pe linia aşteptărilor mele. Cu un ton cam plictisit, mi-a spus 
că vrea un rezumat al acţiunii la care am luat parte, fără 
atât de multe detalii. Să fiu mai scurt şi mai concis! Nu-mi 
venea să cred! Un anchetator care cere exact contrariul a 
ceea ce-i porunceşte meseria: să nu-i dau amănunte! Nu 
mai înţelegeam nimic! Cum însă ideea expunerii în rezumat 
a evadării îmi convenea de minune, i-am satisfăcut dorinţa. 
În câteva minute am terminat, sărind episoade întregi. 
Chiar şi acolo unde firul istorisirii mele nu curgea firesc şi 
era evidentă lipsa de continuitate, anchetatorul nu părea să 
remarce lacuna. De altfel avea aerul, mai degrabă neatent, 
ceea ce eu însă bănuiam că este numai o stratagemă. Când 
mi-am terminat expunerea, a sunat, şi fără să-mi spună vreo 
vorbă i-a făcut semn gardianului care a intrat să mă ia. 
Ajuns în celulă, m-am dezbrăcat şi m-am culcat. Între timp 
se dăduse stingerea şi ceilalţi dormeau. O bună parte din 
noapte, m-am gândit la rostul acestei aşa-zise anchete la 
care fusesem dus. Am ajuns la concluzia că fusese numai o 
primă luare de contact şi că în următoarele şedinţe se va 
trece la amănunte. Explicaţia la care mă oprisem era 
plauzibilă, mai ales că, la această primă întrevedere cu 
anchetatorul, nu se încheiase nici un proces-verbal, nu 


semnasem nici o declaraţie şi nici măcar el nu luase nici un 
fel de note. 

Deci, sabia lui Damocles continua să-mi atârne deasupra 
capului, făcându-mă să mă frământ până a doua zi seara, 
când am fost iar dus „sus”, cam la aceeaşi oră. De data asta, 
ofiţerul avea în faţa lui hârtie şi toc. Cum a ieşit gardianul, 
mi-a spus să-i repet povestea de ieri, însă cât mai 
concentrat şi rar ca să poată scrie. A pus mâna pe toc şi, pe 
măsură ce dictam, el scria. N-a făcut nici o remarcă şi n-a 
cerut nici o lămurire. Doar de câteva ori a formulat altfel 
câte o frază, fără însă să modifice sensul şi întrebându-mă, 
în prealabil, dacă sunt de acord. Când am terminat de scris 
cele câteva pagini, mi le-a adus la măsuţa mea şi mi-a spus 
să le citesc şi să-i semnalez dacă găsesc ceva care nu 
corespunde celor declarate de mine, Din acest punct de 
vedere, totul era însă în regulă, aşa că am semnat, iar ela 
sunat, ca să fiu dus în celulă. 

În timp ce reciteam textul, nu m-am putut împiedica să fac 
în gând constatarea că declaraţia nu era numai un simplu 
rezumat al celor trei luni de evadare. In afară de numele 
celor care evadaserăm nu mai apărea nici un alt personaj. 
Nu exista nici un complice, nu era pomenită dinamita, nu 
luasem contact cu nimeni, nu explicam unde dormisem, 
unde mâncasem, de unde luasem hainele şi de unde aveam 
bani. lar de Titi mă despărţisem la sosirea în Bucureşti şi nu 
ştiam unde plecase. Era mai mult decât neruşinare, era de- 
a dreptul obrăznicie şi eram îndreptăţit să cred că va trebui 
s-o plătesc scump. Eram însă mulţumit că hora începuse, că 
intrasem în ea şi că va trebui să joc. 

Trecusem de perioada de nelinişte şi de teamă care îţi 
macină nervii când eşti în aşteptarea anchetei. Dar, iar mă 
înşelam! Cât timp am mai stat la Ministerul de Interne, 
aproape trei săptămâni, n-am mai fost scos niciodată la 
anchetă. 

Viaţa noastră în celulă a decurs într-o armonie perfectă. 
Toţi s-au dovedit a fi buni camarazi, astfel că o dată 


încrederea între noi stabilită şi faptul că nu mai trăiam sub 
încordarea anchetei, s-a creat o atmosferă de bună 
dispoziţie care domnea de la deşteptare şi până ia stingere. 

Petre Stănescu se obişnuise cu ideea că nu va fi judecat, 
aşa cum crezuse la început. Omul se ştia absolut nevinovat 
şi de aceea aşteptase cu nerăbdare să ajungă la proces, 
convins că va fi achitat, neputându-i-se reţine vreo culpă. 

Diceanu şi cu mine, care cunoşteam soarta rezervată 
foştilor poliţişti şi a celor ce făcuseră parte din Siguranţă 
treptat şi cu menajamente i-am spus la ce trebuia să se 
aştepte, ca să nu-şi mai facă iluzii deşarte. Nu va fi judecat, 
ci va primi regim de „lăgărist”, ca toţi cei din fosta poliţie şi 
siguranţă. Aşa s-a şi întâmplat. Am aflat mai târziu că a fost 
transferat la închisoarea din Făgăraş, unde se aflau toţi 
camarazii lui. Stănescu se împăcase repede cu ideea soartei 
pe care i-am prezis-o şi moralul lui era excelent. Mai mult 
chiar, adevărata lui fire veselă şi hazul cu care ne povestea 
tot felul de întâmplări din viaţa lui făceau ca timpul să 
treacă pe nesimţite, întreţinând o bună dispoziţie 
permanentă în celulă. 

Până şi pe bietul Lubomirov reuşea să-l facă să râdă din 
când în când, înainte de a cădea iar în neagra disperare 
care îl stăpânea. Acest munte de om plângea ca un copil, 
până şi noaptea în somn. Adevărat suflet slav, sensibil, labil, 
nestăpânit îşi cultiva pesimismul ca pe o nouă religie. Cu 
toate că ne povestise ancheta lui, din care reieşea clar că 
acuzaţia care i se aducea era un fleac, care avea să-i aducă 
o condamnare minimă (oeea ce însemna în acele vremuri 
cam 5 ani), totuşi el ajunsese la altă convingere. Va fi 
condamnat la moarte şi predat ruşilor, care îl vor împuşca! 
Nu ştiu ce-l făcuse să mă aleagă pe mine confident. Mă 
ruga cu lacrimile în ochi să memorez adresa nevestei lui şi 
să mă duc s-o văd când voi fi eliberat. Degeaba încercam să- 
i explic că nu sunt omul potrivit fiindcă aveam o 
condamnare de 20 de ani şi că, mai degrabă el ar putea să 
mi facă acest serviciu, ducându-se la mama, fiindcă va fi 


eliberat înaintea mea. Ținea aşa de mult la teoria lui că va fi 
împuşcat, încât, dacă încercai să-l convingi de contrariul se 
întrista şi mai tare şi sfârşea prin a plânge în hohote. Dacă 
n-ai fi înţeles drama care-i pustia sufletul, scena, care se 
repeta de câteva ori pe zi, părea mai mult decât grotescă: 
uriaşul, aşezat pe marginea patului, cu capul în mâini, cu 
umerii lui laţi scuturaţi de plâns, lăsându-se consolat pe 
rând de fiecare din noi! După ce se mai potolea, reuşeam 
să-i îndepărtăm, pentru o vreme, gândurile de la obsesia 
execuţiei, făcându-l să ne vorbească despre meseria lui. De 
la el am aflat că, cu ocazia transportării monumentului de la 
Adamclisi, din Dobrogea, în Bucureşti, la trecerea Dunării, 
câteva blocuri de piatră, cu basoreliefurile cunoscute, 
căzuseră în apă. Ca specialist, participase la operaţiile de 
recuperare a lor. Câteva din aceste uriaşe blocuri nu 
putuseră fi scoase din fundul Dunării. 

Doi sau trei ani mai târziu, întâlnindu-mă într-un transport 
cu duba, cu un grup de deţinuţi care veneau din Jilava, am 
aflat că Lubomirov se afla acolo. Fusese judecat şi 
condamnat la numai câţiva ani de închisoare. 

Într-una din zile, luând măsurile de pază de rigoare, am 
încercat să iau contact cu celula de alături. Stănescu s-a 
postat lângă uşă ca să mă anunţe când va auzi apropiindu- 
se pasul gardianului iar eu am început să ciocănesc în 
peretele vecin. Am avut succes. Mi s-a răspuns. După mult 
chin, neştiind încă pe vremea aceea Morse şi întrebuinţând 
„alfabetul idioţilor”, de care am mai vorbit (adică A o 
lovitură, B două lovituri etc), am reuşit să-mi fac înţeles 
numele meu şi am putut recepționa pe celal 
interlocutorului. Era Simina Caracas! Am schimbat numai 
câteva fraze dar cu atâta greutate, încât până la urmă am 
renunţat. Simina mi-a comunicat să caut între perete şi 
tubul de aeraj, când voi fi scos la W. C. Am utilizat locul 
indicat ca pe o căsuţă poştală, făcând un schimb de mesaje, 
zgâriate pe o coajă de săpun. De fiecare dată, Simina ne-a 
pus în ascunzătoare şi câte o ţigară. După 3-4 zile, 


comunicările au încetat. Probabil că Simina fusese luată din 
celulă. Întâmplarea făcuse ca Diceanu să fi fost dus tocmai 
în acele zile la anchetator, pentru a semna o declaraţie, aşa 
că, cerându-i gardianului să-i aprindă ţigara, acesta nu s-a 
mirat de proveniența ei, crezând că i-o dăduse 
anchetatorul. 

Într-altă zi, în timp ce mă plimbam, făcând cei doi paşi dus 
şi doi întors, cât îmi permitea spaţiul din celulă, l-am auzit 
pe Stănescu exclamând: 

— Mi s-a făcut dor de Călin! Ce o fi cu el de nu mai vine pe 
la noi? La aceste vorbe, pentru mine de neînțeles, Diceanu 
a izbucnit în râs. M-au lămurit şi pe mine: 

Într-o noapte, înainte de a mă fi adus pe mine în celula lor, 
au fost treziţi d-e gardianul care deschizând uşa, le-a 
împins înăuntru un tânăr. Era inginer, cu funcţie de 
răspundere la Uzinele Grozăveşti. De data asta au rămas ei 
miraţi, căci la acest punct al explicaţiei pe care mi-o 
dădeau, am spus: 

— Îl chema Călin Mihăileanu! 

— De unde ştii? M-au întrebat amândoi. 

Le-am spus că-l cunoşteam. Că bietul Călin devenise 
subiect de glume pentru toţi prietenii şi cunoscuţii lui din 
Bucureşti, care, de câte ori se producea o pană de curent şi 
se stingea lumina, exclamau: „Săracul Călin! lar doarme la 
Securitate!” Una din obsesiile regimului era „sabotajul”, 
aşa că de fiecare dată (şi asta era lucru destul de frecvent 
pe atunci) când se întrerupea curentul în oraş, prima 
măsură de „vigilenţă” care se lua era arestarea inginerului- 
şef de la Uzinele Grozăveşti. Şi aşa ajungea Călin 
Mihăileanu să stea o noapte sau două la „Submarin” şi apoi 
să fie eliberat, când se constata că nu avea nici o vină. 
Atunci când fusese adus în celula lor, Călin nu mai era la 
primul lui contact cu celularul de la Interne. Era deja un 
blazat al acestor nopţi petrecute în „Submarin” şi ştia că 
urmează să fie eliberat cu aceeaşi uşurinţă cu care fusese 
ridicat de-a-casă. Apăruse deci în faţa lui Diceanu şi 


Stănescu, destins şi fără trac, iar ei îi purtau o amintire 
plăcută, fiindcă le adusese, pentru câteva ceasuri în celulă, 
un suflu de libertate şi optimism. 

Toate aceste mici întâmplări sau crâmpeie de discuţii, pe 
care le-am pomenit şi care în viaţa de celulă capătă cu totul 
alte proporţii şi altă valoare (dovadă că le-am reţinut după 
atâţia ani de zile), ne-au făcut să trecem mai uşor peste 
mizeriile permanente ale regimului la care eram supuşi. 

Mă voi opri numai asupra uneia din cele mai chinuitoare şi 
degradante torturi din beciurile tuturor securităţilor, nu 
numai de la Interne, greu de realizat de mintea unui om 
care n-a trecut prin ele. 

V-am spus că eram scoşi de două ori pe zi la „program” şi 
că dacă cineva avea nevoie să iasă la toaletă în restul zilei 
sau în timpul nopţii, trebuia să bată la uşă, pentru ca 
gardianul să-l ducă la W. C. Aşa stăteau lucrurile în teorie 
numai, căci în practică, când băteai în uşă, ţi se spunea să 
nu mai baţi, să aştepţi sau erai ameninţat şi batjocorit. 
Numai dacă insistai la infinit, acceptând să suporţi toate 
aceste umiliri, erai în cele din urmă dus la toaletă, de multe 
ori prea târziu. Medicii deţinuţi cu care am stat de vorbă în 
închisoare mi-au dat şi explicaţia fenomenului care făcea ca 
toţi arestaţii să sufere de o diureză cu totul anormală. 
Prima cauză era de natură nervoasă, la care se adăuga o 
hrană foarte lichidă şi de multe ori cistitele contractate din 
cauza celulelor reci. Faptul că nu erai scos la W.C. La 
cerere l-am interpretat la început ca pe un abuz din partea 
gardienilor, care-şi satisfăceau astfel nişte plăceri sadice de 
a te chinui. Şi totuşi, faptul că absolut toţi se comportau la 
fel, îţi dădea de gândit. Cu timpul, am ajuns la convingerea 
că măsura era dictată de sus şi făcea parte din procedeele 
de a te condiţiona pentru anchetă. Greu de explicat starea 
de timorare şi simţământul de degradare pe care ţi le 
provoca această tortură. Una din dovezile că acest 
tratament nu era întâmplător, ci ţinea de un regim studiat şi 
hotărât de sus, este următoarea: cei care „cooperau” cu 


ancheta, pretându-se să-i facă jocul, prin declaraţii false, 
printre alte mici favoruri care li se făceau (ţigări, regim 
alimentar mai bun) obțineau şi o oală de noapte sau o tinetă 
în celulă. In celula noastră, toţi sufeream chinul de a nu 
putea urina când simţeam nevoia, fiindcă nu eram scoşi la 
toaletă. Pe lângă chinul fizic propriu-zis, se mai adăuga şi 
cel de a fi obligaţi să ne rugăm în toate chipurile de gardian 
şi de a-i suporta batjocura sau argumentele care, desprinse 
din contextul dat, păreau logice: „Vă bateţi joc de mine! 
Cine a mai pomenit să aveţi nevoie la fiecare 5 minute!” Cel 
mai chinuit era Stănescu. Nu cred că poate fi scenă mai 
penibilă, decât să vezi un om în toată firea, făcând efortul să 
se abţină ca astfel să evite să bată la uşă. Mai apoi însă, 
necesitatea tot mai imperioasă îl silea totuşi să bată, cu 
timiditate, la uşă. Urmau vociferările gardianului, 
rugăminţile lui Stănescu, mai întâi cu glas normal şi apoi 
sfârşind prin a-l implora pentru a-l îndupleca. Jena firească 
a omului, pus în situaţia de a se ruga şi a pleda faţă de alţii, 
pentru a obţine dreptul de a-şi satisface o nevoie, pe cât de 
naturală, pe atât de intimă, făcea loc unei disperări mute, 
pe măsură ce tratativele cu gardianul se prelungeau şi 
necesitatea crescândă se transforma în durere fizică. Ca un 
copil, cu lacrimile în ochi, dansa pe loc în faţa uşii şi se 
contorsiona, încercând, cu amândouă mâinile strânse pe 
partea de jos a abdomenului, să oprească vezica să-şi 
evacueze conţinutul. Şi când, în fine, gardianul deschidea 
uşa, era de obicei prea târziu. Stănescu era dus la W. C. Ca 
să-şi clătească pantalonii şi pe drumul de întoarcere trebuia 
să suporte glumele ordinare, debitate de gardian pe 
socoteala lui. Scenele de acest fel se repetau de câteva zeci 
de ori pe zi şi nu numai cu Stănescu, ci cu fiecare din noi şi 
nu numai în camera noasfră, ci pe tot celularul. Nu ştiu de 
ce însă, atunci când îl vedeam pe Stănescu frământându-se 
lângă uşă, scena îmi devenea de-a dreptul insuportabilă. 
Poate fiindcă Stănescu suferea cel mai mult. Nu atât fizic, 
cât moral. Era un om echilibrat. Nici fricos, nici curajos din 


cale afară. Gata oricând la glume pe socoteala altuia, nu 
depăşea niciodată limita şi nu devenea jignitor. Era emotiv 
şi sensibil la suferinţa celorlalţi. Un simţ exagerat al pudorii 
îl făcea aproape să roşească la poveştile pornografice ale lui 
Diceanu, care avea o predilecție pentru astfel de subiecte. 
O mulţime de prejudecăţi bine înrădăcinate îi călăuzeau 
comportarea. Pe scurt, era reprezentantul acelei mici 
burghezii din mahalalele Bucureştiului, cu toate calităţile şi 
defectele ei, nici prea mari, nici prea mici, toate, bine 
îngrădite şi delimitate de nişte tabuuri, mai puternice decât 
orice lege. 

Prima săptămână cât am trăit sub ameninţarea anchetei 
tortura psihică era predominantă, astfel că mizeriile ce ni le 
făceau gardienii în celular cădeau pe planul al doilea. Când 
mi-am dat seama că mi se oferă un răgaz, că perspectiva 
unei anchete imediate era înlăturată, cel puţin pentru o 
vreme şi m-am mai liniştit în această privinţă, chinul la care 
eram supuşi, de a nu ni se da drumul la W.C, a devenit 
preocuparea noastră principală, mergând până la obsesie. 

Dar mai ales, cum am mai spus, mă impresiona Stănescu. 
Când îl vedeam chinuindu-se, fără să-i pot veni în ajutor, 
indignarea creştea în mine până ce mă cuprindea o furie 
oarbă, întreţinută tocmai de acest simţământ de neputinţă. 
Timp de câteva zile m-a frământat ideea de a recurge totuşi 
la un procedeu, despre care auzisem, în închisoare, că 
fusese întrebuințat de câţiva arestaţi şi care pare-se dăduse 
rezultate. Ezitam, din cauza eventualelor represalii ce 
puteau urma. In cele din urmă, m-am decis. 

Am bătut la uşă şi i-am cerut gardianului să mă scoată la 
toaletă. Am primit răspunsul obişnuit: 

— Aşteaptă! 

Am aşteptat şi peste câteva minute am bătut din nou. De la 
distanţă, de pe coridor, am auzit vocea gardianului: 

— Nu mai bate! 

Am continuat, însă să bat, cu insistenţă. Gardianul a mai 
răcnit de câteva ori, dar, văzând că bătăile nu încetează, a 


venit şi m-a apostrofat de la vizetă. l-am spus pe un ton 
calm, dar hotărât, că bat la uşă fiindcă am nevoie urgentă 
să ies la toaletă şi că regulamentul prevede că, în asemenea 
cazuri, să mă conducă la W.C. 

— Vrei să mă înveţi tu ce am de făcut?! Fiindcă mai eşti şi 
obraznic, nu te mai scot deloc! Poţi să baţi până ţi-o veni 
rău! 

Şi s-a îndepărtat, înjurând. Până aici, totul decursese după 
tipic. 

Am mai bătut de câteva ori, fără să primesc vreun 
răspuns. Adresându-mă celor din celulă, le-am cerut să mă 
ierte şi, până să se dumirească despre ce e vorba, m-am 
întors şi am urinat la marginea de jos a uşii. Între uşa de 
metal şi prag era un mic spaţiu, aşa că toată urina s-a scurs 
pe coridor, al cărui nivel era cu câţiva centimetri mai jos 
decât al celulei. Când am terminat, m-am dus şi m-am 
aşezat pe pat, lângă ceilalţi trei camarazi, care, consternaţi, 
aşteptau, tăcuţi şi îngrijoraţi, consecinţele actului meu. 

N-a trecut mult şi gardianul, făcându-şi tura pe la vizete, a 
ajuns la uşa noastră. Remarcând băltoaca de pe coridor, a 
deschis precipitat uşa şi, congestionat de furie, a întrebat 
„care e porcul şi măgarul care s-a p...t prin uşă?!” I-am 
spus că eu şi l-am rugat să-mi dea o cârpă ca să şterg. S-a 
dezlănţuit într-un adevărat potop de insulte şi înjurături. M- 
a ameninţat că mă pune să ling pe jos, că mă pune în 
lanţuri, că mă bagă la carceră. 

Străduindu-mă să iau un ton cât mai paşnic şi afectat de 
cele întâmplate, i-am spus că din moment ce n-a avut timp 
să mă ducă la W. C, n-am putut face altfel. 

Roşu de furie, a trântit uşa şi a încuiat-o. Câteva minute 
mai târziu, l-am auzit venind cu o găleată şi ştergând pe 
coridor. Chiar la aşa ceva nu mă aşteptam! Abia mai târziu 
am aflat de ordinele stricte din celularele securităţii, care 
prevedeau că arestaţii nu puteau fi scoşi pe coridor decât 
pentru a fi duşi la W. C. Sau la anchetă şi numai cu ochelari 


la ochi. Era interzis să fim folosiţi la curăţenie pe coridor, 
această muncă rămânând în sarcina gardienilor. 

Succesul acţiunii mele a fost total. Din ziua aceea şi până 
la plecarea mea din „Submarin”, de câte ori cineva din 
celula noastră bătea la uşă, era imediat dus la W. C, fără nici 
un fel de comentariu din partea gardianului. 

Se împlinise aproape o lună de când eram la Interne, când 
într-o noapte, ni s-a adus un nou arestat în celulă. Era un 
băiat tânăr, ridicat cu o jumătate de oră mai devreme de la 
locul lui de muncă. Era frânt de oboseală. L-am luat în patul 
meu. După regula puşcăriaşilor, când nu mai erau paturi 
libere în celulă şi era introdus un nou deţinut, ultimul venit 
(cazul meu) urma să împartă patul cu el. Ne-am culcat, cap 
la picioare. Tânărul a adormit imediat. 

Dimineaţa, la deşteptare, când ne-am făcut patul, am 
strâns de pe cerceaf un pumn de boabe de grâu. Căzuseră 
din buzunarele şi manşetele pantalonilor noului venit. Mi-a 
explicat că lucra în schimbul de noapte în gară. Fusese 
arestat, tocmai când descărca un vagon de grâu. Pretindea 
că nu ştie de ce fusese arestat. 

Mult nu am putut sta de vorbă. L-au luat la anchetă şinu l- 
au adus înapoi decât pe la jumătatea zilei. Nici n-a apucat 
bine să-şi mănânce ciorba şi a fost luat din nou. S-a întors 
după ora stingerii. Ritmul s-a menţinut acelaşi şi în 
următoarele două zile, aşa că era mai mult absent din 
celulă. Ancheta lui părea să se desfăşoare cu mare 
insistenţă dar fără brutalităţi, într-una din acele zile, când 
uşa s-a deschis şi credeam că vine ca de obicei să-l ia pe 
tânăr la anchetă, gardianul mi s-a adresat mie: 

— Ia-ţi bagajul şi ieşi afară! 

În chip de bagaje, n-aveam decât haina. În timp ce mi-o 
luam de pe pat, am profitat să strâng mâna celor trei 
camarazi de celulă, pe care nu aveam să-i mai întâlnesc 
niciodată. Gardianul mă grăbea din uşă. Mi-a pus ochelarii 
şi am ieşit pe coridor. 


Înainte de a ieşi din clădirea Ministerului de Interne, mi s- 
au scos un moment ochelarii, ca să-mi pot pune şireturile la 
pantofi şi cureaua la pantaloni. Apoi, mi-au pus cătuşele şi 
din nou ochelarii, am fost condus spre ieşire, am coborât 
câteva trepte şi m-au urcat într-o dubă mică, unde mâna 
altui însoțitor m-a apucat de braţ. M-au aşezat pe o 
banchetă, cu un gardian de fiecare parte şi duba s-a pus în 
mişcare. Cu toate eforturile, care de obicei aveau succes, n- 
am reuşit ca, prin mişcări succesive de încruntare şi 
descreţire a frunţii, să-mi ridic câţiva milimetri mai sus 
ochelarii. Erau noi şi aveau elasticul foarte strâns. Când mi 
se puseseră cătuşele, mi se atrăsese atenţia să nu mai 
vorbesc. În dubă era linişte absolută. Şi totuşi, simţeam şi 
prezenţa altor persoane, în afară de mine şi cei doi gardieni 
care mă încadrau. Mi-am dres glasul şi am tuşit de câteva 
ori. După câteva secunde mi s-a răspuns la fel şi când unul 
din paznici s-a răstit la noi, zicându-ne să nu mai tuşim, era 
deja prea târziu: îi recunoscusem vocea lui Titi. Coşereanu 
mi-a povestit mai târziu că fusese mai norocos cu ochelarii 
lui. Reuşise să-i deplaseze puţin mai sus şi mă recunoscuse 
după picioare. Orice altă comunicare între noi era însă 
imposibilă. De altfel, drumul n-a fost lung. Maşina s-a oprit 
şi, cu ocazia coborârii, mi-am dat seama că în dubă 
fuseserăm patru sau cinci arestaţi. Am fost dus de braţ 
câţiva paşi şi mi s-a spus să stau pe loc şi să nu mă mişc. Am 
auzit cum şi celorlalţi li s-a spus acelaşi lucru. Forfota 
gardienilor s-a potolit, pe măsură ce le auzeam paşii 
îndepărtându-se. Am tuşit iar şi Titi mi-a răspuns din 
stânga. Imediat a urmat strigătul gardianului, care 
rămăsese să ne păzească: 

— Lasă gura! 

Cred că am aşteptat aşa, mai bine de o jumătate de oră. 
Începusem să obosesc şi mă lăsam când pe un picior, când 
pe celălalt. De cum coborâsem din dubă, mă izbise un miros 
puternic de var şi în cei câţiva paşi pe care îi făcusem, 
călcasem pe nisip şi mă împiedicasem de cioburi de 


cărămidă. Eram pe un şantier şi bănuiam că trebuia să fie 
vorba de un celular nou, în construcţie. Nici o clipă nu m-a 
dus gândul la ceea ce mi-a spus Titi mai târziu că se 
gândise. Imaginaţia lui cu înclinația spre dramatizare îl 
făcuse să trăiască momente de groază: fusese convins că 
aveam să fim supuşi unei execuţii sumare şi aruncaţi într-o 
groapă deja pregătită, peste care va fi turnat var şi beton. 

Cu toate că regimul pe mâna căruia căzusem justifica 
asemenea presupuneri, temerile lui Titi nu s-au adeverit şi 
au constituit ani de-a rândul subiect de tachinerii şi glume 
macabre pe socoteala lui. În fine s-au auzit din nou paşi de 
cizme şi unul câte unul, la intervale destul de mari, am fost 
luaţi. Mi-a venit şi mie rândul. Drumul mi s-a părut un 
adevărat labirint. Când mi s-au scos ochelarii, mă aflam 
într-o cameră cu rafturi, încărcate cu tot felul de bagaje: 
valize, boccele, legături. Am depus pe masa din faţa 
securistului-magazioner cureaua şi şireturile şi am fost 
percheziţionat de cel care mă adusese. Pe aceeaşi masă se 
afla şi valiza cu care fusesem prins. Am semnat de predare 
pentru „una valiză cu obiecte personale”, mi s-au pus iar 
ochelarii şi, după alte ocolişuri pe diferite coridoare, m-am 
trezit singur, într-o celulă cu două paturi suprapuse. O uşă 
de fier cu vizetă, un bec aprins în mijlocul tavanului înalt, 
inaccesibil, şi o mică deschizătură deasupra uşii pentru 
aerisire. Era o celulă, cum probabil mai erau nenumărate 
altele în Bucureşti, în diversele clădiri ale Securităţii. Nu-mi 
dădeam seama unde mă aflu. Din clădirile unde lumea ştia 
că sunt ţinuţi arestaţii, una o puteam şterge de pe lista 
posibilităţilor: Ministerul de Interne, de unde tocmai 
veneam. Mai rămâneau: 

1) Fosta închisoare militară de pe strada Uranus. Şi pe 
aceasta am exclus-o, fiindcă pe drum nu urcasem cu duba 
pe vreo stradă cu o pantă aşa de înclinată cum era strada 
Uranus. 

2) Malmaison, unde mai fusesem închis în 1949. Celula în 
care stăteam acum nu semăna cu cea de atunci, dar 


aflasem că între timp se făcuseră modificări. 

3) Sediul Securităţi de pe Calea Rahovei, din fosta clădire 
a Primăriei sectorului albastru. Din auzite ştiam că aici se 
afla un celular subteran, ceea ce corespundea cu situaţia. 
Mai erau însă nenumărate case conspirative pe tot 
cuprinsul Bucureştiului, camuflate în spatele a tot felul de 
firme de întreprinderi şi institute cu cele mai variate şi 
nevinovate îndeletniciri. 

N-au mai trecut însă multe zile şi am avut confirmarea că 
mă găseam la Securitatea din Calea Rahovei. Până a doua zi 
am fost lăsat în pace. În afară de „program” şi de mâncarea 
care mi se dădea prin vizetă, nimeni nu s-a ocupat de mine, 
aşa că reflectam din nou la ce avea să mă aştepte. Eram 
convins că acum va începe cu adevărat ancheta. Şi nu m-am 
înşelat. 

A doua zi dimineaţă, mi s-au pus ochelarii şi am fost dus 
într-un birou la etajul întâi al clădirii. A urmat procedura 
obişnuită. Am fost aşezat într-un colţ, în spatele unei 
măsuţe şi când mi s-au scos ochelarii, aveam în faţa mea un 
birou la care stătea un căpitan. De talie mijlocie, destul de 
gras, chel, cu toate că era încă tânăr, avea o figură care, în 
alte împrejurări, ar fi părut jovială. Ca semn distinctiv: o 
cicatrice profundă în mijlocul frunţii. După ieşirea 
gardianului care mă adusese, căpitanul a mai răsfoit un 
timp dosarul destul de voluminos pe care îl avea în faţă, 
înainte de a ridica ochii spre mine. S-a informat mai întâi 
dacă am fost bine tratat în celular, dacă duc lipsă de ceva şi 
dacă am ceva de raportat. 

Acest gen de introducere, aproape stereotip, îl cunoşteam 
şi nu m-am lăsat momit de aparenta bunăvoință a vorbelor, 
ştiind că de cele mai multe ori aşa începeau şi anchetele 
care se terminau cu scoaterea arestatului pe braţe, leşinat 
şi plin de sânge. l-am răspuns că n-aveam nimic de 
reclamat. Cu acelaşi ton amabil, căpitanul m-a pus în temă 
cu sarcina pe care o avea, cerându-mi să-l ajut ca să poată 
încheia cât mai repede dosarul, atât în interesul meu cât şi 


într-al lui. Formularea mi s-a părut cam neobişnuită, ceea 
ce m-a făcut şi mai suspicios în privinţa fazei următoare a 
anchetei. 

Şi căpitanul a continuat cam în felul următor: 

— Domule Ioanid, trebuie să-ţi atrag atenţia că ar fi de 
dorit să fii sincer în declaraţiile pe care le vei face. Ancheta 
va ţine seama de felul în care vei răspunde. Noi ştim 
adevărul şi ar fi bine ca dumneata să ni-l confirmi, fără să 
ne induci în eroare şi fără să ne obligi să recurgem la 
procedee care vor fi în defavoarea dumitale. Te sfătuiesc să 
răspunzi sincer la întrebări şi să nu ne pui în situaţia de a-ţi 
dovedi că ne-ai ascuns adevărul, fiindcă în felul acesta îţi vei 
agrava şi mai mult situaţia. Noi nu ameninţăm pe nimeni şi 
nu întrebuinţăm metode inumane în anchetă, fiindcă avem 
mijloace perfecţionate de a afla adevărul. Te previn că 
situaţia dumitale este din cele mai grave şi depinde numai 
de dumneata ca să ţi-o uşurezi! 

Cu toată această lungă declaraţie, în care mă sfătuia 
aproape părinteşte să-mi dovedesc sinceritatea pentru a-mi 
uşura situaţia, n-am dat doi bani pe vorbele lui. N-am luat în 
seamă nici insinuarea că viaţa mi-era în joc, şi nici n-am 
crezut vreun moment în afirmaţia pe care o făcuse, că în 
anchetă nu se întrebuinţează metode inumane. 

Un singur lucru mă preocupa şi-mi repetam tot timpul în 
gând cele ce hotărâsem: să-mi păstrez calmul şi mintea 
lucidă, să fiu extrem de atent la întrebări şi răspunsuri, fără 
a da însă această impresie anchetatorului, pe care trebuia 
să-l conving prin atitudinea mea că răspund spontan şi 
sincer. Eram chiar nerăbdător să înceapă odată cu ancheta 
propriu-zisă. 

Căpitanul m-a privit câteva clipe în tăcere, scontând pe 
efectul ce trebuia să mi-l producă micul lui discurs, după 
care mi s-a adresat cu o voce gravă: 

— Îţi dai seama de situaţia în care te afli? Te-ai gândit 
bine? Eşti hotărât să cooperezi cu ancheta? 

— Întrebaţi-mă şi vă voi răspunde cât se poate de sincer! 


Spre uimirea şi chiar dezamăgirea mea, căpitanul mi-a 
cerut să-i povestesc tot ce am făcut de la evadare şi până la 
arestare. Aceeaşi întrebare ce mi se pusese la Interne, cu 
singura deosebire că de data asta trebuia să-mi încep 
povestirea de la ieşirea pe suitoare la suprafaţă şi nu din 
momentul sosirii în Bucureşti. 

Până la ora prânzului, când am fost trimis în celulă, am 
povestit întruna. Căpitanul asculta şi, din când în când, mă 
oprea ca să-şi noteze pe scurt diferitele etape ale drumului. 
Povestea mea, pe cât de lungă, pe atât de plină de lacune, 
mai ales când am ajuns la perioada petrecută în Bucureşti 
se asemăna în mare cu versiunea pe care o dădusem la 
Ministerul de Interne. Şedinţa a fost reluată după masă şi a 
durat până seara, când am încheiat istorisirea, fără nici un 
incident deosebit de semnalat. Căpitanul asculta şi nota, şi 
nu părea deloc interesat să elucideze anumite faze, care, 
vădit, necesitau explicaţii şi lămuriri suplimentare. Din ziua 
aceea pe căpitan nu l-am mai văzut. 

A doua zi, pe locul lui era aşezat un locotenent-major, care 
a continuat ancheta, reluând frază cu frază toate cele 
notate de predecesorul lui, intrând în cele mai mici 
amănunte şi umplând pagini după pagini de „Procese- 
verbale de anchetă”, în care erau formulate în scris 
întrebările şi consemnate răspunsurile mele. Timp de 
aproape trei săptămâni, am fost scos zilnic la anchetă, în 
general de trei ori pe zi: de dimineaţă până la prânz, după 
masă, şi încă o dată seara, până noaptea destul de târziu. 
De fiecare dată când eram dus în birou, toată povestea 
evadării mele era reluată de la început, anchetatorul 
cerându-mi precizări suplimentare, astfel încât, prima mea 
versiune, mai vagă şi plină de lacune, pe măsură ce ancheta 
avansa, devenea tot mai completă şi se apropia tot mai mult 
de realitate. Aproape toate punctele unde încercasem să 
ascund adevărul, dând câte o explicaţie falsă, dar cât mai 
plauzibilă, pentru a nu dezvălui numele diferitelor persoane 
care ne ajutaseră. Locotenentul-major consemna cu 


conştiinciozitate în procesul-verbal cele ce-i declaram. În 
şedinţa următoare se oprea asupra primului punct mincinos 
din declaraţia mea anterioară şi insista să-i spun adevărul. 
Văzând că îmi menţineam declaraţia, pe un ton neutru, fără 
nici un fel de manifestare de enervare sau măcar 
comentariu, îmi relata el versiunea reală a episodului 
respectiv. În majoritatea cazurilor, eram astfel pus în 
situaţia de a recunoaşte şi a confirma spusele lui, pe care, 
cu tot atâta calm, le aşternea pe hârtie într-un nou proces- 
verbal. 

Şi aşa, punct cu punct şi zi de zi, a decurs această anchetă 
surprinzătoare, fără nici o vorbă insultătoare măcar, necum 
vreo lovitură sau tortură, în schimb, rezultatul cercetărilor 
era dezastruos. Mai tot adevărul ieşise la iveală şi 
Securitatea ştia numele şi rolul jucat în evadarea noastră, al 
mai multor persoane. După cum nu-mi puteam explica în ce 
împrejurări ajunsese Securitatea să prindă de veste că 
ascunzătoarea noastră era la Aniţa şi astfel să-l aresteze pe 
Titi, la fel nu puteam înţelege cum de aflase atât de multe 
amănunte despre persoanele cu care avusesem contacte. 
Unele răspunsuri la întrebările pe care mi le puneam, le-am 
avut încă în timpul cât am stat în arestul Securităţii din 
Calea Rahovei, altele însă, mult mai târziu. 

Cum a dat Securitatea de urma noastră? Fusese o 
întâmplare sau un denunţ? Şi dacă fusese „turnătorie”, pe 
cine să bănui? 

Abia după un an, intrând în posesia unor date noi, mi-am 
îndreptat bănuielile într-o direcţie anume, dar confirmarea 
n-am avut-o decât 11 ani mai târziu, când am ieşit din 
închisoare. 

Din felul în care decurgea ancheta şi unele aluzii ale 
ofițerului, am dedus că ducea în paralel şi ancheta cu Titi 
Coşereanu şi cu prietena mea M. C. Aş fi dat orice ca să pot 
intra în legătură cu ei. Încă din prima zi a anchetei îmi 
dădusem seama că se întâmplaseră şi se spuseseră lucruri 
pe care nu le ştiam şi nu le înţelegeam, fiind ultimul care 


fusese arestat. Numai ei m-ar fi putut pune în curent cu tot 
ce se petrecuse în Bucureşti după plecarea mea la 
Drăgăşani. Dar cum să comunic cu ei, când eram aşa de 
păziţi şi izolaţi unul de altul! Tot gândindu-mă la o 
posibilitate, mi-a venit o idee. Singurul loc unde aş fi putut 
lăsa şi eventual primi un mesaj era W. C.-ul. În celular erau 
două încăperi cu această destinaţie, fiecare cu câte două 
closete turceşti şi cu câte o chiuvetă. Şansele ca să ne 
succedăm în aceeaşi încăpere şi mai ales de a lăsa un 
mesaj, care să nu fie descoperit de gardian, care atunci 
când te scotea de la closet controla totul în urma ta, erau 
foarte reduse. Câteva încercări discrete făcute de alţi 
arestaţi, de a zgâria pe vopseaua uşilor de la closet o 
iniţială sau cine ştie ce indicație, fuseseră râcâite de 
paznici. 

Mi-am încercat totuşi norocul! Observam că într-unui din 
closete, o placă de faianţă de pe perete era spartă. Prin 
locul ciobului lipsă, am strecurat, în spaţiul din spatele 
faianţei, o bucăţică din foaia de hârtie igienică pe care o 
primeam de la gardian când mă scotea la „program”. De 
cele mai multe ori, la ieşirea din closet eram percheziţi- 
onat, dar reuşisem să dosesc hârtie şi s-o aduc în celulă. Cu 
multă trudă, cu un pai mai tare, scos din saltea şi cu 
urechea ciulită la uşă, ca să nu fiu surprins, am reuşit să 
scriu câteva rânduri. Perforam hârtia cu paiul făcând 
găurele dese şi astfel formam litere de tipar. La următorul 
„pProgram”, n-am mai nimerit în acelaşi closet, aşa că a 
trebuit să aştept altă ocazie. 

Când în fine întâmplarea m-a favorizat, am rulat petecul 
de hârtie, l-am legat cu un fir de aţă albă tras din cămaşă şi 
i-am dat drumul în crăpătura dintre faianţă şi perete, 
lăsând să atârne afară un capăt al firului. Apoi, stând în 
poziţia de folosire a W. C.-uiui, am zgâriat cu unghia pe 
vopseaua din partea de jos a uşii următoarea indicație, 
care, chiar dacă ar fi fost descoperită de gardian, n-ar fi 
avut pentru el nici un fel de înţeles: TIRFILDERIER. 


Indicaţia, în limba franceză, scrisă fonetic şi într-un singur 
cuvânt, însemna pe româneşte: „IRAGE FIR SPATE”. Erau 
puţine şanse ca ea să fie descoperită de gardian, dar tot aşa 
de puţine ca M. C. Sau Titi, să nimerească în aceeaşi cabină, 
să obsarve inscripţia mea, s-o înţeleagă şi apoi să remarce 
firul de aţă, aproape invizibil în camera prost luminată. Şi 
totuşi, după câteva zile, când am ajuns în aceeaşi cabină, 
inscripţia fusese ştearsă şi mesajul legat cu aţă dispăruse. 
În cursul aceleiaşi zile, am bătut de mai multe ori la uşă 
cerând să fiu dus la toaletă. Abia seara, când m-au adus 
înapoi de la anchetă şi am cerut iar să fiu dus la W. C., am 
găsit răspunsul la mesajul meu. Îl găsise M. C., şi în 
răspunsul ei întrebuinţase acelaşi procedeu ca şi mine. 
Acest schimb de corespondenţă n-a avut loc decât de două 
sau de trei ori, după care, ultimul mesaj n-a mai fost ridicat 
timp de câteva zile, ceea ce m-a făcut să-l distrug, spre a nu 
risca să cadă în mâinile gardianului. Prea multe n-am aflat 
din cele câteva vorbe, câte se puteau scrie pe micile bileţele 
primite. M. C. Mi-a comunicat că recunoscuse că îmi 
procurase cheia de la apartamentul familiei Boceanu, fără 
să le spună în ce scop şi că ne făcuse rost de haine şi bani 
de buzunar. Nu ştia nici ea cum de ajunsese Securitatea să 
ne descopere ascunzătoarea la Haritoni. La rândul meu, i- 
am transmis să declare la anchetă că, la sosirea mea în 
Bucureşti, luasem personal legătura cu ea şi nu prin 
intermediul lui Baby Ivanovici, pentru a-l scoate astfel din 
cauză. În afară de câteva mici detalii, asupra cărora ne-am 
pus de acord, pentru ca declaraţiile noastre să coincidă, 
scurta noastră corespondenţă n-a prea servit la mare lucru. 

În tot acest timp, ancheta continua în aceleaşi condiţii 
progresând pas cu pas. Voi consemna câteva momente din 
această anchetă. Astfel, când am fost întrebat despre 
proveniența buletinului găsit asupra mea, am declarat că la 
rândul meu îl găsisem pe stradă şi că înlocuisem fotografia 
lui 'Topliceanu cu a mea, falsificând singur timbrul-sec al 


Miliției. Anchetatorul a scris întocmai spusele mele în 
procesul-verbal, m-a pus să semnez şi a trecut mai departe. 

La următoarea înfăţişare, a revenit iar la problema 
buletinului şi consultând dosarul pe care îl avea în faţa lui, 
mi-a spus că Georgel Teodorescu declarase că el îmi dăduse 
buletinul, pe care îl furase din haina lui Topliceanu şi că 
Ştefan Gane (Bubi) recunoscuse că-mi schimbase poza şi 
contrafăcuse ştampila. Nu mai încăpea nici o îndoială că 
anchetatorul avea în faţă declaraţiile celor doi. Nu mai 
aveam nimic de făcut decât să recunosc şi eu. Şi pe această 
a doua declaraţie a mea, care o contrazicea pe prima, a 
consemnat-o cu tot atâta conştiinciozitate şi mi-a dat-o la 
semnat. La întrebarea: „I-ai cerut lui Gane să-ţi mai procure 
şi alte buletine?”, am răspuns că nu. Mă aşteptam să mi-l 
citeze din nou pe Gane, spunând că într-adevăr urma să-mi 
procure două buletine dar, spre surprinderea mea, ofiţerul 
s-a mulţumit cu răspunsul dat şi n-a mai insistat. Despre 
Aniţa şi Dinu Hariton, am spus că ne-au găzduit, fără să le fi 
spus că suntem evadați. Ofiţerul ştia că ajunseserăm să 
locuim la Haritoni, datorită mamei. La întrebarea dacă îl 
cunosc pe Paul Petrescu, am spus că numele nu-mi spune 
nimic. Tot anchetatorul mi-a relatat atunci, cum Georgel 
Teodorescu mă prezentase lui Paul Petrescu care mă 
angajase pe şantierul de la Drăgăşani. În faţa evidenţei, am 
recunoscut că fusesem angajat pe şantierul din Drăgăşani, 
datorită unui prieten al lui Georgel. Pe care nu-l văzusem 
decât o singură dată şi nu-i reţinusem numele. De 
asemenea, nu-l pusesem la curent cu situaţia mea de 
condamnat evadat. Numele inginerului Arsenescu n-a ieşit 
la iveală în cursul anchetei şi bineînţeles că nici eu nu l-am 
pomenit. Cu toate că Securitatea ajunsese să descopere o 
parte din adevăr, mă bucuram totuşi că mulţi din cei cu 
care avusesem de-a face în timpul evadării rămăseseră 
necunoscuţi. Era o slabă consolare, faţă de toţi ceilalţi care 
erau acum compromişi şi implicaţi în această afacere. 


Într-o bună zi, interogatoriul mi s-a părut încheiat, ofiţerul 
mulţumindu-se numai să mai reia pentru a nu ştiu câta oară 
toată povestea evadării de la început, fără a mai pune 
întrebări noi. Ne aflam în acest stadiu, în care nu făceam 
decât să repet, pentru a mia oară, aceleaşi răspunsuri, când 
ofiţerul a scos, din sertarul biroului, portofelul găsit asupra 
mea la arestare. Cei vreo 150 de lei pe care îi conţinea nu 
mai constituiau o problemă. Declarasem că-i primisem de la 
mama. Abia când anchetatorul m-a întrebat cine este Baby, 
am înţeles ce rost avea portofelul în mâna lui. Pe lângă bani, 
se mai găsea şi lista pe care îmi însemnasem tot ce îmi 
propusesem să fac în cele câteva zile cât intenţionam să 
stau în Bucureşti, înainte de a mă reîntoarce cu Titi la 
Drăgăşani. Cred că dacă anchetatorul m-ar fi privit mai 
atent ar fi putut să-şi dea seama de tulburarea mea, când 
am realizat ce imensă prostie făcusem: în capul listei 
scrisesem: „Pantofi Baby”, pentru a nu uita să-i restitui 
pantofii împrumutaţi. Am căutat să câştig timp, spunându-i 
că Baby este numele pe care mi-l dăduse mama. Desigur că 
această afirmaţie, adevărată de altfel, nu era o explicaţie 
satisfăcătoare pentru însemnarea de pe listă. Între timp, mă 
gândeam la tot felul de alte posibilităţi şi cred că mintea îmi 
funcţiona cu turaţia maximă. În momentul în care luasem 
hotărârea să mă încăpăţânez şi să rămân până la capăt pe 
această poziţie, mi-am adus aminte de Fay, care şi el purta 
numele de Baby. Într-o clipă am făcut următorul 
raţionament: dacă nu-i voi da un răspuns satisfăcător 
anchetatorului (şi cel pe care i-l dădusem, hotărât că nu 
era) securitatea îşi va începe investigaţiile, printre cei deja 
implicaţi în afara evadării noastre, pentru a da de urma 
misteriosului „Baby”. Era foarte probabil ca cercetând în 
jurul familiei Hariton şi a relaţiilor lor, să descopere că un 
bun prieten al casei se numea Baby şi anume, Baby Fay. 
Pornind pe urmele lui, vor ajunge pe şantierul din Bărăgan, 
unde lucra şi unde ţinea ascunşi alţi câţiva inşi, căutaţi de 
Securitate. Perspectiva descoperirii acestor oameni, mă 


îngrozea, în faţa dilemei, ezitam, şi pentru a câştiga timp de 
gândit, mă făceam că nu înţeleg de ce anchetatorul nu mă 
crede că mi se spune şi Baby. 

Când s-a decis să-mi arate lista pe care o avea în mână, 
menţionân-du-mi că scrisesem cu mâna mea numele de 
Baby, mă hotărâsem şi eu. Cred că am fost convingător 
când am exclamat: „Acum înţeleg despre ce este vorba!” Şi 
i-am povestit apoi, cum, sosind în Bucureşti cu bocancii 
rupţi şi negăsind încălţăminte pe măsura mea, m-am dus la 
un fost coleg de liceu, care ştiam că poartă acelaşi număr şi 
l-am rugat să-mi împrumute o pereche de pantofi. 
Colegului, care se numeşte Baby Ivanovici, care ştia că 
fusesem arestat, i-am spus că fusesem eliberat din 
închisoare şi că urma să lucrez pe un şantier. l-am promis 
să-i restitui pantofii, de-îndată ce-mi voi putea cumpăra alţii 
şi, cum într-adevăr îmi cumpărasem o pereche la 
Drăgăşani, îmi notasem pe listă numele lui, ca să nu uit să- 
mi achit datoria. Am încercat să dau aparenţa unei totale 
sincerităţi, povestind episodul întâlnirii cu Baby, fără nici un 
fel de întrerupere sau ezitare în glas, în speranţa că Baby 
va da aceleaşi explicaţii când va fi întrebat. 

Un an de zile am trăit cu această îngrijorare şi povară pe 
suflet, ne-ştiind dacă Baby îşi reamintise de înţelegerea 
asupra versiunii întâlnirii noastre, pe care stabilisem s-o 
povestim în cazul că vom fi arestaţi. Un an mai târziu, când 
am fost din nou judecat, l-am văzut pe Baby în sala 
tribunalului. Şedinţa era publică şi prietenul meu venise să 
asiste la proces. Abia atunci m-am liniştit, văzându-l liber, 
iar la eliberarea mea, după alţi 10 ani, am aflat că fusese 
reţinut de Securitate, interogat şi la scurt timp eliberat. 
Povestea lui coincisese cu spusele mele, Baby susţinând că 
luase de bună afirmaţia mea că fusesem eliberat legal din 
închisoare, atunci când venisem să-i cer pantofii şi că nu 
avusese nici un motiv să bănuiască că evadasem. În ceea ce- 
l priveşte pe Baby Fay, din fericire pentru el şi pentru 
protejaţii lui de pe şantier, numele lui nu a apărut în 


anchetă. De altfel, aceasta părea într-adevăr să se fi 
terminat. În cele două, trei zile cât am mai fost dus „sus”, 
pentru a relua de fiecare dată de la început toate 
declaraţiile făcute până atunci, anchetatorul îmi dădea 
impresia unui elev care-şi face lecţiile, dar e cu gândul în 
altă parte. Părea distrat sau preocupat de chestiuni 
personale. În timp ce-mi repetam povestea, pe care o 
învăţasem aproape pe de rost, îşi scotea portofelul, făcea 
inventarul conţinutului, îşi număra banii, se uita lung la 
câteva poze şi se dezmeticea din gândurile lui, numai când 
tăceam şi se făcea linişte în birou. Ancheta lâncezea şi 
aducerea mea în birou părea să continue, numai în virtutea 
inerţiei. Mă întreb dacă orele de anchetă nu erau mai bine 
plătite şi dacă ofiţerul nu trăgea de timp ca să-şi 
rotunjească leafa. 

Într-una din zilele următoare, gardianul a deschis uşa 
celulei şi, înainte de a-mi întinde ochelarii, cum făcea de 
obicei când mă ducea „sus”, mi-a spus să-mi iau tot bagajul. 
Mi-am luat haina, mi-am pus ochelarii şi m-am lăsat condus. 
Am mers către fundul coridorului, unde încăperea se 
lărgea. In peretele din faţă, se deschideau patru uşi. Erau 
patru celule, care, din cauza lipsei de aerisire, aveau uşile 
întredeschise cam de un lat de palmă, menținute astfel cu 
câte un lanţ, prins cu un lacăt. De câte ori era adus sau luat 
un arestat, pentru a nu fi văzut de ceilalţi prin crăpăturile 
uşilor, gardianul striga, trage uşa!” şi locatarii celor patru 
celule îşi închideau singuri uşile. Am fost introdus în prima 
celulă din stânga şi mi s-au luat ochelarii de pe ochi. Mă 
găseam într-o cameră ceva mai mare, cu şase paturi, 
suprapuse două câte două şi cu patru arestaţi. M-am 
bucurat că nu mai eram singur şi totodată fiindcă mutarea 
mea împreună cu alţii era un semn că ancheta se terminase 
sau, în orice caz, nu mai prezenta un interes deosebit. Cum 
a plecat gardianul, s-au făcut prezentările. Le voi face şi eu: 

1) George Silviu, evreu, fost gazetar înainte de război iar 
după instalarea regimului comunist subsecretar de stat la 


Ministerul de Interne sub Teohari Georgescu. Ancheta 
încerca să-l implice într-o organizaţie sionistă. 

2) Francisc Por, un tânăr biolog evreu, sionist convins şi el, 
arestat şi anchetat de câteva luni împreună cu soţia lui, 
care se afla într-o altă celulă. 

3) Un fost comisar de poliţie, al cărui nume l-am uitat. 
Fusese arestat cu 5-6 ani în urmă. Şi închis ca „lăgărist” 
(adică fără proces şi fără sentinţă de condamnare) la 
închisoarea din Făgăraş, destinată celor ce făcuseră parte 
până în 1944 din cadrele Poliţiei şi Siguranţei. 

4) Cred că numele celui de al patrulea era Cocoş, dar nu o 
pot afirma cu certitudine. În orice caz, era portar la Fabrica 
de Ţigări „Belvedere” (vechea denumire a fabricii) şi era 
arestat numai de câteva săptămâni împreună cu mai mulţi 
salariaţi ai întreprinderii, din cauza unui incendiu care 
izbucnise. 

Ancheta căuta să stabilească, cu orice preţ, că fusese un 
act de sabotai şi să găsească vinovatul. Focul se stârnise 
într-o baracă din curtea fabricii unde erau depozitate 
deşeurile şi gunoaiele. De altfel, fusese imediat stins şi nu 
se înregistraseră pagube. Portarul bănuia că fusese un 
simplu accident, provocat probabil de un muc de ţigară încă 
aprins, aruncat din neglijenţă în gunoaie. Pretindea că cel 
de la serviciul de Cadre semnalase cazul la Securitate, 
pentru a-şi arăta vigilenţa şi a-şi da importanţă. 

Cele aproape două săptămâni petrecute în compania celor 
patru, le-am gustat din plin. Le-am povestit despre cele 
trăite de mine în închisoare şi mi-au povestit şi ei multe 
despre ei. 

Personjul cel mai interesant mi s-a părut tânărul sionist, 
Francisc Por. Era un băiat inteligent şi cultivat. Militant 
convins pentru cauza sionistă îşi susţinea cu înverşunare 
punctul de vedere. Por mi-a povestit cum împreună cu un 
grup de prieteni evrei, care aveau aceleaşi vederi politice, 
îşi petreceau zilele libere şi vacanţele, în diferite regiuni 
mai sălbatice ale ţării. De fapt, se constituiseră într-un fel 


de unitate paramilitară şi se antrenau pentru a-şi face o cât 
mai bună condiţie fizică. Se supuneau la eforturi fizice de 
rezistenţă în teren accidentat, indiferent de starea vremii: 
marşuri forţate pe trasee dinainte stabilite, prin regiuni 
muntoase şi prăpăstioase, pe arşiţă, ploaie sau ninsoare! 
Învăţau să se descurce în mijlocul naturii, să sufere frigul, 
foamea şi oboseala şi să dea îngrijiri de prim-ajutor în caz 
de accident. Cultivau spiritul de camaraderie şi de 
disciplină, îmi spunea că se inspiraseră în privinţa 
programului şi exerciţiilor, din educaţia aspră a 
organizaţiilor de tineret hitlerist. Aveam o sinceră admiraţie 
pentru tenacitatea şi hotărârea lui Por, mai ales că, după 
înfăţişarea lui îmi dădeam seama că viaţa aspră la care se 
supunea de bună voie, îi cerea cu siguranţă un efort dublu, 
faţă de cel necesar unui tânăr obişnuit, căci Francisc Por 
era departe de a avea o constituţie atletică. Destul de înalt, 
slab, cu umeri înguşti şi pieptul scobit, dădea impresia unui 
băiat firav şi neajutorat din punct de vedere fizic. Impresie 
întărită de mişcările lui neîndemânatice şi de o puternică 
miopie, care îl obliga să poarte ochelari cu lentile foarte 
groase. O minte ageră, o fire de luptător, cultivând spiritul 
de sacrificiu şi înclinând spre acţiuni eroice, calităţi de care 
natura nu ţinuse seamă, dăruindu-i acest fizic ingrat. Cu 
elanul lui tineresc şi dăruirea pentru cauza sionistă era 
firesc să fie într-un conflict permanent de idei cu George 
Silviu, reprezentant specific al evreului fără ţară sau mai 
bine zis, al evreului obişnuit de generaţii să-şi schimbe ţara 
adoptivă după împrejurări şi interese. Por era foarte 
categoric în această privinţă, manifestându-şi disprețul 
pentru tipul evreului rătăcitor, al evreului din ghetouri, 
pentru mentalitatea lor. 

Această veche mentalitate a comunităţilor evreieşti, 
împrăştiate prin diferite ţări ale lumii, când tolerate, când 
persecutate şi care crease un evreu umil şi complexat, 
trebuia acum să dispară. Evreii aveau acum un stat al lor, o 
ţară pentru care trebuiau să lupte. Locul lor era acum în 


Israel, unde să meargă şi să muncească la clădirea şi 
propăşirea lui. Trebuia să-şi recapete demnitatea de om şi 
mândria naţională. Cei care nu văd lucrurile aşa, n-au 
dreptul să se mai declare evrei şi n-au decât să se integreze 
în ţările în care trăiesc. Adevăraţii patrioţi evrei nu au decât 
un singur ţel: Israelul. Pe scurt, cam astea erau vederile lui 
Por, cu care George Silviu nu era deloc de acord. 

George Silviu declara că originea lui evreiască nu-l 
împiedica să se simtă român, la care Por replica că 
sentimentul acestei duble apartenenţe şi ataşament era un 
experiment, care îşi dovedise falimentul. Un exemplu era 
antisemitismul stârnit, tocmai fiindcă, prin atitudinea lor, 
evreii n-au acţionat pe linia intereselor ţării în care trăiau. 

Şi aici, ajungea chiar la atitudinea lui George Silviu, care, 
cu toate că pretindea că se simte român, la venirea ruşilor 
trecuse de partea inamicilor ţării şi se înscrisese în partidul 
comunist. Acceptase chiar să fie ministru într-un guvern 
impus cu forţa şi urât de poporul român, ceea ce dovedeşte 
că n-a simţit româneşte, după cum n-a simţit nici evreieşte, 
regimul comunist fiind un duşman al Israelului. Por era un 
anticomunist feroce. Aproape zilnic asistam la astfel de 
rechizitorii, pe care Por i le făcea lui George Silviu. Termenii 
şi argumentele făceau parte din arsenalul clasic antisemit. 
Cu toate că disputa dintre cei doi era purtată în mod 
civilizat şi George Silviu se apăra cu mult talent de 
acuzaţiile ce i se aduceau, uneori chiar cu vervă 
avocăţească, totuşi se simţea încolţit când Por îi reproşa 
colaborarea cu comuniştii, şi atunci argumentele lui îşi 
pierdeau vigoarea şi nu mai erau convingătoare. 

Hărţuit fără milă de Por, recunosc că nu era prea elegant 
să-l mai atac şi eu. N-am rezistat însă tentaţiei de a-i aminti 
un episod din viaţa lui, care nu-i făcea deloc cinste şi la care 
fusesem martor. Eram student la Drept, prin 1947-1948, 
când am citit pe afişierul de pe coridorul Facultăţii, numele 
lui George Silviu. Era înscris pe lista celor care urmau să-şi 
susţină teza de doctorat. George Silviu era atunci 


subsecretar de stat la Interne. Mi-amintesc că vestea a 
stârnit multă vâlvă printre studenţi. Eram pe-acele timpuri 
foarte angajaţi politiceşte şi refractari la influenţa şi 
presiunile crescânde ale comuniştilor. Participam la toate 
manifestaţiile ţărăniste şi liberale, distribuiam voluntar pe 
străzi „Liberalul” şi „Dreptatea”, luam parte la toate 
ciocnirile de stradă cu grupurile de comunişti care încercau 
să zădărnicească întrunirile la care urma să vorbească luliu 
Maniu. Mulţi dintre colegii noştrii fuseseră tâ-râţi în câte un 
sediu al Partidului Comunist sau în subsolurile Ministerului 
de Interne şi schilodiţi în bătăi. Şi acum, George Silviu, 
subsecretar de stat tocmai la acel minister, urma să se 
prezinte la noi la Facultate pentru doctorat. 


Eram toţi foarte excitaţi şi porniţi să-i facem candidatului o 
atmosferă ostilă. Până atunci nu-l văzusem pe George Silviu 
decât în pozele din ziarele vremii. Acum stătea pe scaunul 
candidatului, cu faţa la estrada pe care se aflau catedrele 
comisiei. Pe scaunele de pe latura din stânga a sălii, erau 
membrii familiei, care veniseră să asiste la examen. 
Tumultul pe care l-am provocat în sală, nu s-a potolit decât 
la intrarea Comisiei. 

Toată lumea s-a sculat în picioare şi s-a făcut linişte. 
Preşedintele Comisiei era prof. Bulgaru, de curând venit de 
la Iaşi. Nu-i cunoşteam încă atitudinea politică, dar eram 
convinşi că aducerea lui de la laşi era o maşinaţie a 
regimului, că Bulgaru era omul lui, introdus în corpul 
profesoral al Facultăţii, pentru a-i dilua caracterul 
naţionalist şi anticomunist. Cu toată suspiciunea noastră în 
privinţa lui şi a intenţiei pe care o aveam de a tulbura 
liniştea în sală, transformând evenimentul într-o 
manifestaţie politică, prof. Bulgaru a ştiut să se impună şi 
ne-a obligat să adoptăm ţinuta cuvenită, examenul 
desfășurându-se în atmosfera lui solemnă, tradiţională. E 
drept însă că ne-a dat şi satisfacţie. O satisfacţie de bună 


calitate intelectuală şi la nivel academic, nu ca cea pe care 
ne pregătisem noi să ne-o luăm. 

O dată liniştea restabilită, Comisia şi publicul s-au aşezat, 
numai George Silviu a rămas în picioare. Profesorul 
Bulgaru avea în faţa lui teza de doctorat a candidatului. 
Speculând cu un oarecare simţ teatral tăcerea care se 
lăsase în sală, a luat broşura în mână, a examinat-o pe toate 
părţile şi apoi şi-a fixat privirea pe copertă unde era înscris 
subiectul lucrării. S-a uitat lung la el. Mult mai lung decât 
ar fi fost necesar ca să descifreze cele două cuvinte care 
compuneau titlul. Apoi s-a adresat candidatului şi, în câteva 
fraze, şi-a arătat satisfacția pentru subiectul pe care şi-l 
alesese, alegere care dovedea nu numai convingerile 
democratice ale autorului lucrării, dar şi lăudabila lui 
preocupare pentru o temă atât de actuală. După această 
introducere, a tăcut, până ce rumoarea de nemulţumire ce 
se stârnise în sală s-a potolit. 

A urmat prima întrebare pusă candidatului: 

— Aş ruga pe domnul candidat să ne explice, care au fost 
motivele care l-au determinat să-şi aleagă acest subiect şi 
tocmai acum? 

Şi, înainte de a primi răspunsul, ni s-a adresat nouă, 
publicului: 

— Pentru a putea urmări discuţiile şi a înţelege rostul 
întrebării mele, vă voi citi titlul lucrării domnului George 
Silviu. 

Aici a mai făcut o pauză, privind cu o lumină maliţioasă în 
ochi peste publicul în care mocnea ostilitatea, calculând 
probabil efectul anunţului pe care urma să-l facă. 

— Subiectul pe care şi l-a ales candidatul este: „Libertatea 
presei!” Efectul scontat a fost atins. După primul moment 
de surpriză, un hohot general de râs a izbucnit în sală. Dacă 
n-am putut reproduce întocmai, în forma lor exactă, 
cuvintele rostite de profesorul Bulgaru, nu m-am îndepărtat 
însă de spiritul şi sensul lor. 


Mă limitez la această introducere, care, cred că este 
suficientă pentru a sugera atmosfera pe care a determinat- 
o pe toată durata examenului, în următoarele 2-3 ore. 
Subiectul „Libertatea presei”, tocmai în momentul în care 
guvernul lua primele măsuri de sugrumare a ei, era un 
prilej pentru a aminti şi sublinia libertăţile democratice 
prevăzute în Constituţie. Faptul însă că subiectul fusese ales 
chiar de un membru al Guvernului, care încălca acest 
drept, a transformat examenul într-un fel de proces, în care 
George Silviu nu mai era candidatul, ci acuzatul. Hărţuit de 
întrebările membrilor Comisiei, formulate, care mai de care 
mai insinuant, cu aluziile la situaţia actuală şi ironii la 
adresa poziţiei lui în Ministerul de Interne, George Silviu nu 
mai avea nimic din atitudinea arogantă şi siguranţa de sine 
cu care îşi făcuse intrarea în sala de examen. Încerca să mai 
salveze aparențele, refugiindu-se în ambiguitatea unor 
explicaţii, care generau alte întrebări şi mai stingheritoare. 
Iar dacă la începutul examenului privea spre public cu un 
zâmbet dispreţuitor, ori de câte ori auzea câte un murmur 
de dezaprobare sau ostilitate, acum nu mai îndrăznea nici 
să întoarcă capul spre sală. Intrase cu capul sus, sfidător, 
lăsând parcă să se înţeleagă că la examen nu intrase numai 
candidatul, ci şi adjunctul de la Interne. E drept că două ore 
mai târziu ieşea cu doctoratul în buzunar, dar cu ce preţ! 
Era aşa de lamentabil la plecare, încât nu i s-au mai acordat 
nici măcar huiduielile pe care i le pregătisem. Pe coridor, l- 
au însoţit doar câteva strigăte de „ruşine! Ruşine!” din 
rândul studenţilor. Manifestaţia pe care i-o pregătisem lui 
George Silviu s-a deplasat spontan către Comisie, care a 
părăsit şi ea sala, în ovaţiile şi aplauzele publicului. Cred că 
asistasem la una din ultimele manifestări de independenţă 
şi demnitate ale corpului profesoral de la Facultatea de 
Drept. lar pentru George Silviu doctoratul a fost mai mult o 
lecţie, decât un examen. 

Toate astea i le-am reamintit în celula din Calea Rahovei. 
Nu l-am cruțat cu întrebările nici eu, nici Por, care mi se 


alăturase: Ce îl făcuse să aştepte atâţia ani, până când să se 
prezinte la Examenul de Doctorat? Considerase că în 
calitate de Subsecretar la Interne era momentul mai 
potrivit? Cum de avusese neruşinarea să-şi aleagă ca 
subiect „Libertatea Presei”, când regimul era tocmai pe 
cale s-o suprime? Nu ştia că dălcăucii lui de la Ministerul de 
Interne ne prigoneau pe străzi, ne atacau, ne băteau şi ne 
confiscau ziarele pe care le distribuiam? Cum de-l lăsase 
conştiinţa să vorbească în acele vremuri despre libertatea 
presei, tocmai el, care se pretindea gazetar? Întrebări 
penibile, care primeau şi răspunsuri penibile. 

În cele din urmă, George Silviu îşi justifica atitudinea de 
atunci, pretinzând că fusese de bună credinţă şi crezuse în 
sinceritatea intenţiilor democratice ale guvernului. Voia să 
ne convingă că fusese un naiv. Cam greu, fiindcă noi, cu 
toate că mult mai tineri, ne pierdusem această calitate a 
tinereţii. În acele vremuri, credulitatea şi naivitatea erau 
defecte care-ţi puneau viaţa în primejdie. Mai căpătasem şi 
alt nărav: devenisem necruţători faţă de cei care 
sprijiniseră regimul şi căruia sfârşiseră şi ei prin a-i cădea 
victime. Generozităţii tinereţii îi luase locul, când era vorba 
de ei, o plăcere aproape sadică de a-i judeca, fără milă, 
atunci când ajungeau şi ei să sufere alături de noi sălbăticia 
regimului cu care colaboraseră. De la viaţa de sprijin şi 
ajutor reciproc, pe care o practicam în celulă, nu erau 
excluşi. Le ofeream camaraderia şi solidaritatea noastră, a 
celor din spatele uşilor încuiate, faţă de inamicul comun, 
reprezentanţii administraţiei, şi nu le ceream decât 
reciprocitate. Cei care nu se integrau şi preferau să meargă 
pe calea colaborării cu administraţia îşi primeau pecetea 
difinitivă de „turnători”, stigmat de care nu mai scăpau de-a 
lungul anilor de puşcărie şi nici chiar după eliberare. Cât a 
mai stat în închisoare şi pe ce drum a apucat George Silviu 
nu ştiu, fiindcă n-am mai auzit de el niciodată după ce am 
plecat din Calea Rahovei. În puţinul timp cât am stat 


împreună, s-a purtat ca un om civilizat. Totuşi, anumite 
slăbiciuni de caracter nu te încurajau să-i acorzi încredere. 

Într-una din zile, am auzit deschizându-se pe rând uşile 
celulelor. Când s-a deschis şi a noastră, am avut explicaţia: 
căpitanul Gogu Chifane, şeful arestului, făcea o inspecţie a 
celulelor. Nu numai numele dar şi înfăţişarea îi trădau 
originea țigănească. Pielea închisă, buzele vinete, albul 
ochilor gălbui erau caracteristice. Cu toate că tânăr, era 
gras şi buhăit la faţă iar uniforma pe care o purta, cu vădită 
mândrie, crăpa pe el. Până şi ţinutei militare reuşise să-i 
dea o notă personală, care şi ea te edifica asupra originii 
lui: gulerul cămăşii, care depăşea cu câţiva milimetri tunica 
închisă la gât, era... Roz! Dacă reputaţia lui de bătăuş nu ar 
fi fost notorie în lumea puşcăriilor, ai fi fost înclinat să 
priveşti cu oarecare simpatie acest personaj pitoresc. Mai 
ales că, datorită inexplicabilei atmosfere de relativă 
îmblânzire a regimului din securitate, ne privea din cadrul 
uşii cu un zâmbet ce se voia prietenos. Eram toţi în picioare 
în faţa uşii. Când a dat cu ochii de George Silviu, s-a luminat 
mai tare la faţă şi bătându-l amical pe umăr, i-a spus: 

— Ce mai faci Nea Silviule? 

Avea tonul protector al şefului, care catadicseşte să 
coboare la nivelul subalternului ca să-şi arate bună-voinţa. 
Dar mai era şi o nuanţă de orgoliu în gestul lui: el, micul şef 
din subsolurile Securităţii, îl bătea pe umăr pe un fost 
ministru, care acum ajunsese la mâna lui. Ceea ce a urmat 
ne-a dovedit că Gogu Chifane îşi cunoştea omul. La gestul 
lui de intimitate, George Silviu i-a spus mai întâi: „Să 
trăieşti domnule căpitan!”, după care a început să i se 
plângă, pe un ton umil, de suferinţele lui. Începându-şi 
frazele cu formule linguşitoare ca „dumneavoastră care ne 
purtaţi de grijă” sau „dumneavoastră care sunteţi un om 
inteligent”, l-a rugat să intervină să fie scos la anchetă ca 
să-şi poată dovedi nevinovăția şi i-a cerut să i se dea din nou 
câteva ţigări pe zi, aşa cum i se dăduseră în primele zile. 
Cel mai penibil moment a fost când a început să se vaite de 


foame şi să-i arate ţiganului cum fusese nevoit să facă un 
clin la pantaloni, ca să nu-i cadă din cauza slăbiciunii. 

Mâncarea era într-adevăr insuficientă şi toţi simţeam 
foamea şi pierdusem din greutate. Gogu Chifane îl privea cu 
ironie, iar răspunsurile pe care i le dădea sunau cam aşa: 
„Păi vezi unde ai ajuns, dacă nu ţi-ai văzut de treabă! Dacă 
nu munceşti, mâncarea care ţi se dă este suficientă. Eu nu 
pot să-ţi fac nimic. Voi raporta mai departe şi dacă tovarăşul 
anchetator este de acord să-ţi dea ţigări şi mâncare 
suplimentară, vei primi, dacă nu, nu!” Şi cu asta a terminat 
cu George Silviu şi s-a întors spre noi. Ne-a întrebat pe 
fiecare cum ne cheamă şi apoi, dacă avem ceva de raportat. 
La a doua întrebare a primit de la toţi acelaşi răspuns: nu! 
La urmă l-a zărit şi pe Cocoş (nume de care nu sunt sigur) 
care era mai mic de talie. L-a privit cu mai multă atenţie 
decât pe noi şi i-a spus: 

— Mă, de unde te cunosc eu pe tine?! 

— De la fabrica de ţigări, d-le căpitan! Şi eu vă cunosc pe 
dumneavoastră, fiindcă veneaţi câteodată pe la coana 
Caterina şi treceaţi pe la mine pe la poartă! 

Căpitanul n-a mai spus nimic şi s-a întors să plece. Înainte 
de a împinge uşa, George Silviu, care-l pândea, a mai 
apucat să-i spună: „Domnule căpitan, vă rog, nu mă uitaţi!” 

Nici nu se îndepărtase bine Gogu Chifane, când l-am auzit 
pe Por, spunându-i lui George Silviu: 

— Dumitale, nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa cu bruta asta? 
Cum poţi să te umileşti în halul ăsta? N-ai un pic de 
demnitate? 

De fapt, Por i-a spus tot ceea ce gândeam şi noi despre 
atitudinea pe care o avusese. Nu m-am mai amestecat în 
discuţie. Am preferat să ascult povestea lui Cocoş, care ne-a 
explicat că aceea căreia îi spusese „coana Caterina” era 
sora lui Gogu Chifane. Înainte, fusese muncitoare la fabrica 
de ţigări, dar acum, intrase în partid şi fusese scoasă din 
producţie. Nu mai ştiu ce „sarcină de partid” ne-a spus că 
avea, ceea ce se datora probabil în mare parte poziţiei 


fratelui ei, căci ţiganca abia ştia să scrie şi era aproape tot 
timpul beată. Poate faptul că un deţinut cunoştea aceste 
intimităţi ale familiei îl făcuse pe Gogu Chifane să plece fără 
să mai zică nimic. Sau poate fiindcă fusese măgulit şi nu 
protestase, cum s-ar fi cuvenit, la formula burgheză de 
„coana Caterina”. 

Mai rămâne să spun câteva vorbe despre comisarul de 
poliţie, pentru a încheia prezentarea camarazilor mei de 
celulă. 

Era fiu de ţăran sărac din Oltenia. Intrase de tânăr în 
poliţie şi funcţionase undeva într-un oraş de provincie. În 
1938, îşi luase inima în dinţi şi venise în Bucureşti. Mi-a 
povestit cum se dusese la tatăl meu (care pe atunci era 
subsecretar de stat la Interne, în guvernul Goga), îi 
explicase situaţia lui grea, cu serviciul în provincie, cu leafă 
mică şi cu familia în Bucureşti şi îl rugase să-l ajute. Îmi 
spunea cât îi rămăsese de recunoscător, fiindcă intervenise 
pentru el, ca să fie mutat în Bucureşti. Pe timpul războiului 
se distinsese în serviciu şi ajunsese comisar-şef la o 
Circumscripţie de pe Calea Griviței. Era foarte mândru de 
isprava lui de atunci şi mi-a povestit-o cu lux de amănunte. 
Reugşise să descopere şi să aresteze faimoasa bandă a lui 
Argintaru, care dăduse mult de furcă poliţiei şi despre care 
vorbiseră, în acea vreme, toate ziarele. Era o bandă de 
tâlhari, care, îmbrăcaţi în uniforme militare, profitau de 
întunericul camuflajului antiaerian ca să-şi dea loviturile. 
Aveau, la activul lor, multe jafuri şi crime. Tot în acea epocă, 
în căutarea unor obiecte furate, comisarul făcuse o 
descindere într-o casă. Cu ocazia percheziţiei, la unul din 
locatarii imobilului, descoperise un geamantan cu manifeste 
comuniste. Omul era muncitor la căile ferate şi pretindea că 
n-avea nimic de-a face cu geamantanul, că fusese numai 
rugat să-l găzduiască la el. Cum în timpul războiului, pentru 
activitate comunistă respectivul risca să ajungă înaintea 
Tribunalului Militar, comisarul i-a cerut să pună manifestele 
pe foc în faţa lui şi i-a promis să nu aducă la cunoştinţă 


Siguranţei Statului cazul lui. Ori, acum, după atâţia ani de 
la întâmplare şi după ce zăcuse 5 ani în închisoare, fusese 
adus la Securitatea din Calea Rahovei, tocmai pentru acest 
fapt. Fusese anchetat în această privinţă, relatase întocmai 
cum se petrecuseră lucrurile şi, fără să i se mai dea vreo 
explicaţie, fusese trimis în celulă, unde, de mai bine de trei 
săptămâni, nimeni nu se mai ocupase de el. Nu înţelegea ce 
rost avusese această anchetă şi împreună cu el, făceam şi 
noi tot felul de presupuneri. 

Dezlegarea am avut-o chiar în zilele următoare. Comisarul 
a fost scos la anchetă. N-a stat mult şi când a fost adus din 
nou înapoi în celulă şi gardianul s-a îndepărtat de la uşă, 
ne-a spus în câteva vorbe ce se petrecuse. Fusese 
confruntat cu omul cu manifestele! Comisarul abia l-a 
recunoscut. Trecuseră mulţi ani şi omul se schimbase. Pe 
lângă vârstă, mai era însă ceva. Cetăţeanul era bine 
îmbrăcat, sigur pe el şi în cei mai amicali termeni cu 
ancheta-torul şi cu încă un ofiţer de securitate care îl 
însoțea. 

A confirmat faţă de cei doi că el era comisarul care îl 
salvase în vremea activităţii lui în ilegalitate şi că o făcuse 
conştient că ajută cauza comunistă, în care credea şi el, cu 
toate că ajunsese în slujba poliţiei burgheze. Întâmplarea 
făcuse s-o întâlnească pe nevasta comisarului, care îi 
spusese că soţul ei se afla arestat şi de aceea venise aşa de 
târziu să dea această declaraţie în favoarea lui. Comisarul, 
în schimb, mi-a spus că era convins că soţia lui, care era o 
femeie destoinică, îşi amintise de întâmplarea cu 
manifestele şi, aflând că cel pe care îl salvase ajunsese om 
cu trecere, apelase la el. Oricum, comisarul nostru avea 
şanse să fie eliberat, dacă cel pe care îl protejase ajunsese o 
persoană mai influentă. 

Comisarul era şi el optimist şi, în mod discret, ferindu-se 
de ceilalţi din celulă, mi-a cerut adresa mamei, promiţându- 
mi că-i va da veşti despre mine. După-amiază a fost din nou 
scos din celulă. La reîntoarcere n-am mai putut sta de vorbă 


cu el. Gardianul care îl însoţise a stat în cadrul uşii, l-a 
supravegheat până ce şi-a adunat cele câteva rufe de pe pat 
şi i-a pus iar ochelarii. Înainte de a fi scos din celulă, 
comisarul a mai apucat să ne zică: Sănătate şi Doamne 
ajută! 

Nu l-am mai văzut niciodată. Când am ieşit din închisoare, 
în 1964, am aflat că fusese într-adevăr eliberat, căci se 
ţinuse de cuvânt: fusese la mama! 

Din cauza poziţiei celulei noastre şi a direcţiei în care se 
deschidea uşa, nu aveam nici o vizibilitate spre coridorul 
unde se aflau toaletele, aşa că în timpul desfăşurării 
„pProgramului”, ni se permitea să ţinem uşa crăpată, în 
limita pe care o permitea lanţul. Auzeam numai paşii pe 
ciment ai celor din celulele vecine, când erau scoşi la W. C. 
Aşa se face că am remarcat că în celula vecină se afla un 
deţinut şchiop. I se auzea pasul neregulat şi ciocănitul 
bastonului pe mozaic. M-am mirat de privilegiul ce i se 
acordase, de a avea baston. 

Por mi-a explicat că deţinutul avea un picior mult mai scurt 
şi că umbla foarte greu fără sprijin, de aceea, numai pentru 
deplasările în afara celulei, primea bastonul, care, în restul 
timpului era lăsat pe coridor, în dreptul camerei lui. 

Mare rni-a fost mirarea să aflu că numele lui era Mark! 
Era cel căruia, la penitenciarul din Piteşti, i se schimbase 
valiza cu cea a nevestei lui (şi ea arestată) şi care ajunsese 
apoi în celulă cu George Boian. Aşa cum am mai povestit, 
Mark îi dăduse lui George Boian, care era în zdrenţe, o 
pereche de chiloţi de-ai soţiei lui. Acesta la rândul lui mi-i 
dăduse mie când ajunsesem şi eu în Piteşti, iar eu îi 
purtasem în mină la Cavnic, provocând comentarii şi 
îndoieli asupra apucăturilor mele. 

Le-am povestit şi celor din celulă păţania cu chiloţii 
doamnei Mark. Por mi-a povestit că Mark era implicat în 
aceeaşi afacere cu el, şi că dificultăţile principale pe care le 
avea în anchetă proveneau tocmai din faptul că nu ştia ce 
declaraţii făcuse Mark, care fusese arestat înaintea lui. l-am 


propus atunci să încercăm să intrăm în legătură cu el. 
Aveam o idee. Remarcasem că ţevile de calorifer, dispuse 
de-a lungul peretelui din fundul celulei, pe sub paturi şi 
aproape de nivelul planşeului, treceau prin peretele 
despărțitor, în celula vecină în care se afla Mark. Cu riscul 
de a fi denunţat de vreun turnător, care s-ar fi putut găsi în 
celula lui, m-am pus totuşi pe treabă. Cocoş şi Por pândeau 
la uşă ca să nu fiu surprins de gardian, iar eu, culcat pe 
burtă sub pat, am început să zgâlţăi ţeava, pentru a lărgi 
gaura din zidul despărțitor prin care trecea. 

George Silviu, care nu voia să aibă de-a face cu această 
operaţie, se ţinea de-o parte. Încercam să fac cât mai puţin 
zgomot şi întrerupeam munca, de câte ori se semnala 
apropierea gardianului. Perseverând însă, după câteva ore, 
am considerat că spaţiul din perete, din jurul ţevii, se 
lărgise suficient pentru a permite comunicarea. Praful de 
moloz măcinat îl suflam spre celula vecină, pentru a degaja 
gaura. Ciocănind apoi în perete, am reuşit să-i facem pe 
vecini să înţeleagă ce urmăream şi să-i atragem spre gaura 
de lângă ţeava. Celui care s-a prezentat la „vorbitor”, i-am 
spus că vreau să intru în legătură cu Mark. 

Cu toate că peretele nu era prea gros, condiţiile pentru a 
purta o conversaţie ca lumea erau destul de grele. Nu 
numai poziţia incomodă de sub pat, din care trebuia să te 
redresezi cât mai repede când erai anunţat că vine 
gardianul, pentru a nu-i da nimic de bănuit, dar nici nu 
puteai vorbi prea tare, aşa că te înţelegeai destul de greu. 
Totuşi, am luat primul contact cu Mark. Nu ne cunoşteam, 
aşa că m-am recomandat, uzând de povestea cu chiloţii şi 
de încă câteva detalii pe care mi le dăduse George Boian, 
despre viaţa lor comună când stătuseră împreună la Piteşti. 
I-am inspirat încredere, căci şi-a reamintit de acele mici 
amănunte, pe care nu le ştia decât el şi George Boian. l-am 
spus că Por vrea să intre cu el în legătură şi l-am întrebat 
dacă poate avea încredere în camarazii lui de celulă. Mi-a 
răspuns cu glasul scăzut: „Nu chiar totală!” Am înţeles şi i- 


am comunicat acest lucru şi lui Por, înainte de a-i ceda locul 
sub pat ca să stea de vorbă cu Mark. Între timp, am trecut 
eu de pază la uşă. După ce au stat un timp de vorbă, Por a 
ieşit de sub pat şi mi-a spus că nu s-a încumetat să discute 
problemele mai arzătoare ale anchetei lor, de teama 
vreunei urechi indiscrete. Ar fi vrut să se pună de acord cu 
Mark în privinţa unor declaraţii la anchetă. 

După alte câteva ore de lucru, am putut aduce o 
îmbunătăţire sistemului de comunicare cu vecinii. lată cum: 
becul care ne lumina celula era plasat într-o nişă în peretele 
dinspre coridor. Pentru a nu avea acces la el, firida era 
acoperită cu o plasă de sârmă, prinsă într-un cadru metalic, 
care la rândul lui era bine fixat în perete. După multe 
chinuri, am reuşit să extragem din plasă două fire de 
sârmă. Înădindu-le cap la cap, am realizat o lungime de 
circa 50 cm. Era suficient pentru ceea ce ne trebuia. 

În zilele următoare, Por a avut posibilitatea unui schimb de 
corespondenţă cu Mark, la adăpost de orice indiscreţie. Pe 
câte o foaie de hârtie higienică, care ni se dădea (din când 
în când, nu întotdeauna!) când eram duşi la W. C., Por îşi 
scria mesajele, cu o bucată din sârma pe care ne-o 
procurasem. Funcţiona ca o mină de creion, lăsând dâre 
destul de vizibile pe hârtie. Biletul odată scris, îl făceam sul 
ca pe o ţigară şi îl împingeam cu sârma în celula vecină, 
prin gaura pe care o practicasem pe lângă ţeava de 
calorifer. Por şi Mark şi-au pus la punct astfel o serie de 
răspunsuri pe care aveau să le dea la anchetă. 

După ce insistasem zile în şir pe lângă gardienii din 
diferitele ture, ca să ni se dea rufe de schimb din bagajele 
noastre de la magazie, a dat dumnezeu şi, într-o dimineaţă, 
am obţinut aprobarea. Ni s-au pus ochelarii şi toţi patru, în 
monom, ţinându-ne de mână, am fost scoşi din celulă şi 
conduşi la magazie. Aici ni s-au scos ochelarii şi fiecăruia, 
pe rând, i s-a dat bagajul depus, pentru a-şi lua câte o 
pereche de ciorapi sau o cămaşă. Cum operaţia se făcea 
sub atenta supraveghere a gardianului, ca nu cumva să 


recuperăm din bagaj vreun obiect nepermis, am stat destul 
de mult în magazie. Aşteptându-mi rândul, am zărit pe 
scaunul gardianului-magazioner, un ziar. Era Scânteia din 
acea zi. Cu toată distanţa la care se afla ziarul, între scaun 
şi mine fiind şi un birou, am reuşit să descitrez titlul unui 
articol, tipărit cu litere mari şi chiar câteva cuvinte din text. 
Titlul suna cam aşa: „Descoperirea şi arestarea unei bande 
de spioni şi trădători”. 

Din puţinele cuvinte pe care le-am putut citi, am înţeles că 
era vorba de câţiva români din străinătate, care fuseseră 
paraşutaţi în Ardeal. Un singur nume am putut desluşi: 
Golea. 

Mai târziu, în închisoare, m-am întâlnit cu câţiva inşi, care 
fuseseră condamnaţi pentru complicitate cu cei paraşutaţi 
şi am aflat amănunte despre acţiunea şi moartea lor eroică 
în luptă cu trupele Securităţii. 

Mult mai târziu, în 1969, când m-am refugiat la Miinchen, 
unul din primii oameni care mi-a dat o mână de ajutor a fost 
Traian Golea, fratele celui al cărui nume îl citisem în ziarul 
din Celularul Securităţii din Calea Rahovei. 

Trecuseră zilele fără să se mai ocupe nimeni de mine. 
Angrenat în viaţa de toate zilele a celulei, cu discuţii, 
povestiri şi contacte cu vecinii noştri, nici nu mă mai 
gândeam la anchetă. Renunţasem să mai caut o explicaţie a 
faptului că fusesem dat uitării şi lăsam timpul să se scurgă 
în voia lui fără să încerc să-i mai prevăd cursul. 

Într-o zi, când mă aşteptam mai puţin, a venit gardianul cu 
ochelarii şi m-a luat. Abia avusesem timpul să ies de sub 
pat, când mă anunţase Por că se apropie de uşa noastră. Mă 
străduiam tocmai să mai lărgesc gaura de comunicare 
dintre celule. 

Am ajuns în acelaşi birou şi în faţa aceluiaşi anchetator, 
care, cu aceeaşi inexplicabilă răbdare şi calm, a luat-o iar 
de la început, de la ieşirea din mină. În vreo 2-3 ore am 
parcurs din nou tot drumul evadării până la momentul 
arestării. Întrebările şi răspunsurile se succedau, fără 


ezitări sau bâlbâieli. Amândoi învăţasem lecţia pe dinafară. 
Şi iar se adunau pe biroul lui, foaie după foaie de proces- 
verbal, în care consemna pentru a nu ştiu câta oară, exact 
aceleaşi întrebări şi răspunsuri ca în prima zi. 

Când a terminat, mi-a pus tot teancul în faţă, pe măsuţa 
mea, cerându-mi cu aceeaşi formulă stereotipă să citesc cu 
atenţie şi să-i atrag atenţia dacă remarc ceva ce nu 
corespundea declaraţiilor mele. Am citit şi am semnat în 
stânga, în josul fiecărei foi. În dreapta era locul rezervat 
pentru semnătura anchetatorului. După ce a semnat şi el, a 
aşezat cu grijă foile într-un dosar, s-a lăsat pe speteaza 
scaunului şi m-a întrebat: 

— Mai spune-mi te rog, o dată, cum aţi plecat de la 
Iacobeni? 

] I-am repetat versiunea pe care o dădusem de la început 
şi de la care nu mă îndepărtasem cu o iotă. Ca de fiecare 
dată, şi-a manifestat mirarea: 

— Eşti sigur că nu v-a ajutat nimeni să luaţi, bilete? 

— Am călătorit clandestin până la Bucureşti. N-aveam nici 
un cunoscut în Iacobeni, la care să fi putut apela. 

— Bine a zis, şi m-a trimis în celulă. 

Tot restul zilei m-a persecutat ideea că insistența 
anchetatorului asupra acestui punct nu era determinată de 
o simplă bănuială. Aveam sentimentul neplăcut că ştia ceva 
mai mult. A doua zi, când am fost din nou dus sus, temerile 
mele s-au dovedit îndreptăţite. La fel de calm şi pe acelaşi, 
ton liniştit, ofiţerul mi s-a adresat cam în felul următor: 

— Domnule Ioanid, ancheta dumitale s-a încheiat şi a venit 
momentul să pleci de la noi. Nu ştiu unde vei fi transferat, 
fiindcă nu eu hotărăsc acest lucru. 

În sinea mea, am respirat uşurat. Bucuria mi-a fost însă de 
scurtă durată, căci anchetatorul a continuat: 

— A mai rămas un singur amănunt de lămurit. Într-un 
anumit punct al anchetei, declaraţia dumitale nu 
corespunde cu cea a lui Coşereanu. Trebuie să vă puneţi de 


acord! Cred că mă înţelegi că nu pot încheia dosarul cu 
declaraţii contradictorii? 

Cu toate că vorbele lui îmi produseseră îngrijorare, gândul 
ducându-mă la insistenţele din ajun, speranţa că totuşi ar 
putea fi vorba de un detaliu fără mare importanţă, m-a 
făcut să-i spun pe un ton ce se voia degajat: 

_ S-ar putea ca, fie mie, fie lui Coşereanu, să ne fi scăpat 
vreun detaliu. Vă rog să-mi spuneţi despre ce nepotrivire 
este vorba în declaraţiile noastre. Dacă îmi veţi reaminti 
ceva ce eventual am uitat să declar, sunt gata să recunosc! 

Anchetatorul s-a uitat lung la mine şi fără să schimbe 
expresia, mi-a spus: 

_ Dumneata zici că de la Iacobeni la Bucureşti aţi călătorit 
în tren clandestin, iar Coşereanu declară că aţi primit bani 
de bilete de la preotul din Iacobeni! 

Am simţit că mi se prăbuşeşte tavanul în cap! Cu toate 
presentimentele mele, la aşa ceva nu mă aşteptam. Cum de 
putuse Titi pomeni de preot, când numai noi doi ştiam 
despre el şi nu exista nici un fel de indiciu care să pună 
Securitatea pe urmele lui! Şi mai ales, când era singurul 
lucru pe care îl stabilisem foarte clar între noi: în cazul că 
vom fi prinşi, vom da versiunea călătoriei noastre 
clandestine până la Bucureşti şi nu vom pomeni nimic 
despre preot! Deşi buimăcit de această lovitură, am judecat 
repede situaţia: era evident că anchetatorul nu minţea, căci 
numai de la Titi putuse afla despre existenţa preotului. Nu 
mi-am mai pierdut timpul să încerc să înţeleg ce îl făcuse pe 
Titi să vorbească. Faptul era consumat. Securitatea ştia că 
preotul ne dăduse banii de tren. Orice aş fi spus, n-ar mai fi 
putut şterge informaţia înregistrată de securitate, în 
schimb, cu orice vorbă în plus pe această temă, riscam să 
mă înfund în minciuni fără ieşire. Chiar dacă nu puteam 
înţelege ce îl determinase pe Titi să recunoască că 
primisem banii de drum de la preot, m-am gândit că poate, 
totuşi, nu spusese tot adevărul. Poate că prezentase o 
versiune care să mai uşureze situaţia popii, versiune pe 


care n-aveam de unde s-o ştiu. Din moment ce el luase 
iniţiativa, am considerat că e mai bine să i-o las tot lui. Prin 
urmare, să vorbesc cât mai puţin, ca să nu intru în 
contradicţie cu declaraţiile lui. Am încercat să pun 
întârzierea răspunsului meu pe seama ruşinii de a fi fost 
prins cu minciuna. Cu un aer jenat, am recunoscut că aşa 
era, că într-adevăr ne procurasem banii de tren de la preot. 

— De ce până acum la anchetă ai ascuns adevărul? 

Chiar pus în faţa flagrantei mele nesincerităţi, dovedită şi 
recunoscută de mine, tonul anchetatorului nu se schimbase. 
Într-o astfel de situaţie, după propria mea experienţă cât şi 
după a altora care mi-o împărtăşiseră pe a lor, atitudinea 
anchetatorului meu era de neînțeles. În loc să curgă şi să 
plouă cu înjurături şi lovituri, ţinuta în anchetă a rămas 
neschimbată. Nici măcar n-a fost întrebuințat cuvântul 
„minţi! Ofiţerul folosind, aş putea chiar spune cu reticenţă, 
expresia „ai ascuns adevărul”. 

Răspunsul meu a fost următorul: 

— N-am spus nimic despre biletele de tren, fiindcă ar fi 
însemnat să spun şi de la cine am luat banii. Ori ştiu că 
deîndată ce Securitatea află un nume, îl şi arestează pe 
respectivul, înainte de a cerceta dacă omul este vinovat sau 
nu! 

— Şi vrei să spui că popa nu s-a făcut vinovat de 
complicitate când v-a ajutat? 

— Nu! Pentru că nu i-am destăinuit că eram evadați. Nu-l 
cunoşteam şi nu puteam avea încredere în el. Ne era teamă 
să nu ne denunțe! 

— Povesteşte-mi în amănunt cum v-aţi întâlnit cu popa? 

Şi i-am povestit, aşa cum îmi schiţasem în minte, varianta 
pe care să i-o dau. l-am spus cum am ajuns la biserică, cum 
am asistat la slujbă şi cum ne-a venit ideea să apelăm la 
preot să ne ajute. Până aici, am redat cu fidelitate 
realitatea, cu toate amănuntele posibile, în speranţa că şi 
Titi făcuse acelaşi lucru. Mă gândisem că dacă ofiţerul va 
constata că declaraţiile noastre corespund din nou, va trage 


concluzia că sunt pornit pe calea sincerităţii şi va accepta şi 
explicaţiile mele ulterioare, care de la acest punct înainte 
aveau să se îndepărteze de adevăr. 

Anchetatorul, care notase tot ce-i spusesem până aci, a 
ridicat ochii de pe hârtie şi mi-a cerut să continui. I-am spus 
atunci, cum am ieşit după slujbă în curtea bisericii. Acolo 
ne-am sfătuit şi, în cele din urmă, Titi s-a decis să intre la 
spovedanie şi să-i ceară preotului bani de drum. Când a 
ieşit din biserică, Titi mi-a spus că preotul acceptase să ne 
împrumute banii de drum până acasă, la Bucureşti. Apoi, 
am aşteptat până ce preotul a încuiat uşa la Biserică şi toţi 
trei am mers la el acasă, unde i-a dat lui Titi banii, după 
care ne-am dus la gară. Pe măsură ce povesteam, 
anchetatorul scria, întrerupându-mă din când în când, 
pentru a-mi cere amănunte. Din aceste întrebări, îmi 
dădeam seama că amănuntele pe care voia să le audă de la 
mine, îi erau deja cunoscute. Tot din întrebările pe care mi 
le punea, am avut însă şi indicaţia că Titi nu-i spusese chiar 
întregul adevăr. De exemplu, în relatarea mea nu 
pomenisem nimic despre faptul că preotul ne primise în 
casă, că ne dăduse de mâncare şi cu ce să ne bărbierim, în 
timp ce el se dusese personal în gară să se informeze de 
tren şi de preţul biletelor. Ori, anchetatorul acceptase şi 
scrisese în procesul-verbal, fără să mai ceară vreo 
explicaţie suplimentară, exact ceea ce declarasem, şi 
anume: că îl însoţisem pe preot numai până la uşa casei, 
unde ne dăduse banii, după care plecasem. 

Bineânţeles că au urmat întrebările fireşti: 

— Ce l-a făcut pe preot să ajute nişte necunoscuţi? Ce 
explicaţie i-aţi dat ca să-l convingeţi? 

Răspunsul îl aveam pregătit şi eram hotărât să nu mă mai 
abat de la el: Coşereanu a apelat la spiritul de ajutor 
creştinesc iar explicaţia pe care ştiu că i-a dat-o a fost cea 
pe care stabilisem s-o dăm în orice împrejurare pe drum: 
eram muncitori, rămăsesem fără lucru şi fără bani şi voiam 
să ne întoarcem acasă. Cu această afirmaţie, nu puteam să 


intru în nici un fel în contradicţie cu declaraţiile pe care le 
făcuse Titi despre întrevederea cu preotul. El era singurul 
care putea relata cum decursese convorbirea. Cu toate 
insistenţele depuse, cu întrebări puse în toate chipurile, în 
scopul de a mă prinde pe picior greşit, eforturile ofițerului 
au rămas zadarnice. Nu ştiam nimic mai mult şi am rămas 
la declaraţia pe care o dădusem. 

Chiar atunci când, pe un ton grav, m-a avertizat că îmi 
complic inutil situaţia, încăpăţânându-mă să nu declar 
adevărul, deoarece Coşereanu a recunoscut că i-a spus 
preotului că suntem evadați şi că la ieşirea de la 
spovedanie, m-a pus la curent cu acest lucru, am rămas pe 
aceeaşi poziţie. M-am arătat chiar indignat de această 
minciună a lui Titi şi i-am cerut ofițerului să mă confrunte 
cu el, pentru a se convinge că spun adevărul. 

În cele din urmă, anchetatorul a încheiat procesul-verbal 
cu declaraţiile mele, mi l-a dat să-l semnez şi, înainte de a 
mă trimite în celulă, şi-a mai manifestat o dată regretul că 
nu vreau să-mi uşurez situaţia. Mi-a spus că îmi mai dă timp 
de gândit şi că mă va mai chema, poate mă răzgândesc. I- 
am răspuns că este inutil, că nu ştiu mai mult şi că ceea ce 
am declarat este adevărul. 

Faptul că în zilele următoare n-am mai fost scos la anchetă 
m-a făcut să cred că declaraţia mea fusese acceptată ca 
adevărată. Mai important era însă ceea ce declarase Titi. 
Recunoscuse, sau nu, că-i spusese preotului că suntem 
evadați? Era întrebarea care mă frământa, căci de ea 
depindea soarta preotului! Câteva zile mai târziu, aveam să 
primesc răspunsul chiar de la Titi! 

Într-una din zilele următoare, un gardian a deschis uşa 
celulei, mi-a spus să-mi iau bagajul şi să ies afară. A urmat 
despărţirea de cei cu care trăisem o vreme împreună, cu 
care împărţisem spaţiul strâmt al celulei, împărtăşindu-ne 
gândurile şi speranţele şi de care eram legat. Prin 
nenumăratele confidenţe reciproce şi micile noastre secrete 
comune de puşcăriaş. Despărţire, ca toate despărţirile în 


închisoare: în pripă, fără vorbe şi fără efuziuni, sub ochiul 
rece şi indiscret al gardianului. Tot ce am fi vrut să ne 
spunem era în priviri şi în căldura mâinilor strânse în 
grabă. 

Cu ochelarii la ochi, am fost dus la magazie. Mi s-a dat 
valiza, am semnat de primire şi tot cu ochelarii la ochi am 
fost dus la W. C., unde gardianul mi-a spus să aştept, după 
care a închis uşa. După un timp a venit să mă ia. Condus de 
braţ, am parcurs probabil acelaşi drum ca la sosire, căci la 
capătul lui am simţit aerul proaspăt de afară dar şi mirosul 
de zidărie şi tencuială nouă, cu care mă întâmpinase 
clădirea Securităţii din Calea Rahovei, cu o lună în urmă. 
Gardianul m-a pus cu faţa la un perete, fără să-mi scoată 
ochelarii şi mi-a spus să aştept. O vreme a fost linişte. Apoi, 
am auzit iar paşi, vorbe schimbate în şoaptă dar n-am putut 
desluşi nimic. Forfoteala s-a potolit şi o lungă bucată de 
timp, numai câte o tuse sau un scârţâit de cizmă, mai 
trădau prezenţe în jurul meu. 

Într-un târziu s-a auzit o poartă de fier şi motorul unui 
automobil. O voce mi-a spus să duc mâinile la spate şi mi s- 
au pus căâtuşe. Am fost condus spre automobilul al cărui 
motor nu se oprise. La urcare mi-am dat seama că nu era o 
dubă, ci o maşină obişnuită. Am fost aşezat în spate. Am 
simţit că se mai urcă şi alţii şi maşina a pornit. După o 
scurtă distanţă parcursă pe un teren neregulat, am simţit 
că trecusem pe pavajul unei străzi, în acel moment, cineva 
mi-a scos ochelarii. Lumina zilei m-a orbit pentru o clipă. 
Apoi, întorcând capul, am văzut că cel care-mi scosese 
ochelarii era un sergent, aşezat în dreapta mea, între mine 
şi... Titi Coşereanu, care, şi el, încă uluit de lumina 
puternică, făcea în acel moment aceeaşi constatare ca şi 
mine. Sergentul ne-a poruncit să nu încercăm să stăm de 
vorbă, aşa că n-am schimbat decât un zâmbet, bucuroşi că 
ne revedem. Ne-am resemnat în privinţa posibilităţii de a 
sta de vorbă şi, în aşteptarea unor împrejurări mai 
prielnice, priveam pe fereastra maşinii. Era o dimineaţă 


frumoasă de toamnă târzie; cred că sfârşit de octombrie. 
Străzile, cam goale, nu mai aveau nimic din animația 
dinainte de arestarea mea. Canicula verii trecuse şi un 
soare mai blând arunca lumina lui aurie de toamnă peste 
oraş. M-am surprins din nou privind cu drag oraşul de care 
nu mă simţisem niciodată legat sentimental. 

Abia ieşit din subsolurile Securităţii, tot ce vedeam mi se 
părea minunat de frumos, cu toate că maşina străbătea 
cartiere puţin atrăgătoare, evitând arterele mai importante. 
Pe străzi dosnice şi urmând un traseu întortocheat, nu ne- 
am dat seama decât în ultimul moment că ţinta finală era 
Gara de Nord. Nimeni nu scotea nici o vorbă. Numai cel de- 
al doilea sergent, care ne însoțea şi stătea în faţă lângă 
şofer, fredona tot timpul „Periniţa”, reminiscență din zilele 
Festivalului, când se cânta pe toate străzile. 

Maşina s-a oprit în faţa intrării principale a gării. Înainte 
de a ne da jos, sergentul ne-a dezlegat mâinile de la spate şi 
ne-a legat pe amândoi cu o singură pereche de cătuşe, pe 
Titi de mâna dreaptă, pe mine de stânga. Unul din sergenţi 
s-a plasat în dreapta mea iar celălalt la câţiva paşi în faţa 
noastră şi, în această formaţie, am urcat scările, am intrat 
în hala acoperită a gării, pe care am traversat-o în 
curmeziş, până în capătul din stânga al ultimului peron. 
Nimeni, din toată lumea pe lângă care am trecut, n-a 
observat că aveam cătuşe la mâini. În dreptul ultimului 
peron, sergentul care ne preceda a deschis o uşă, pe care 
scria „Miliția Gării”. Am intrat cu toţii înăuntru. Ne-a primit 
un plutonier de Miliție, care nu s-a arătat deloc surprins: 
părea prevenit de sosirea noastră. După ce ne-a făcut mai 
întâi semn să ne aşezăm într-un colţ pe două scaune puse 
lângă perete a intrat imediat în vorbă cu escorta noastră. 
Un birou, câteva scaune şi un dulap compuneau tot 
mobilierul. Pe duşumelele date cu motorină, mucuri de 
țigări şi chibrituri arse. Pe pereţii murdari, portretele 
„dascălilor”, lozinci şi ele murdare, decolorate şi pătate de 
muşte. Prin ferestrele care dădeau spre peroane, văruite 


pentru a împiedica vederea, pătrundea o lumină palidă, 
adăugând o notă tristă la aspectul mizerabil al încăperii. În 
stânga uşii, o tablă neagră ne-a atras atenţia. Scria pe ea cu 
cretă: M. S.S. 

— Transfer,. Nu încăpea îndoială că inscripţia se referea 
la noi. Nu înţelegeam însă sensul iniţialelor M. S. S. 
Dezlegarea enigmei am avut-o chiar de la plutonierul de 
Miliție. Trăgând cu urechea la discuţia cu sergenţii noştri, 
am înţeles că nu mai erau „supuşii” M. A. Î.-ului, ciai M.S. 
S.-ului, adică ai Ministerului Securităţii Statului, de curând 
înfiinţat. Profitând de momentele când niciunul din cei trei 
militari nu se mai uita spre noi şi când vorbeau cu glas mai 
tare, am reuşit să schimbăm şi noi câteva vorbe pe şoptite. 
Mi s-a ridicat o piatră de pe inimă când am aflat de la Titi, 
că declarase la anchetă că nu-i spusese preotului din 
Iacobeni că eram evadați. Alte amănunte n-am putut afla, 
conversaţia noastră fiind laconică şi pe furate. Întrebându-l 
de ce pomenise de preot la anchetă, mi-a răspuns că nu se 
putuse altfel. Dialogul nostru a durat mult, dar de vorbit 
propriu-zis s-a vorbit puţin, căci întrebările şi răspunsurile 
se succedau cu intermitențe, după cum prindeam câte un 
moment favorabil. 

— Cum de au dat de urma noastră? Titi mi-a răspuns 
scurt: Hariton! 

— Te-au bătut? 

— Nu. Dar pe tine? 

— Nici pe mine! 

La întrebarea pe care ne-am pus-o amândoi concomitent: 

— Ce crezi că au de gând cu noi? N-am mai putut 
răspunde niciunul. Sergenţii noştri, care terminaseră 
discuţia cu plutonierul, ne-au făcut semn să ne ridicăm şi, în 
aceeaşi formaţie în care venisem, am ieşit şi am pornit-o de- 
a lungul peronului. Ne-am oprit destul de departe, dincolo 
de ultima persoană care se afla pe peron. Peste câteva 
minute a venit şi trenul în care urma să ne suim. În timp ce 


trecea pe lângă noi, încetinindu-şi mersul înainte de a opri, 
am văzut scris pe unul din vagoane: Cluj! 

Călătoria ne-am început-o într-un compartiment de la 
capătul unui vagon de clasa a doua, pe care îl reţinuse 
sergentul care se urcase înaintea noastră. Cu perdelele 
trase, şi uşa încuiată, aşezaţi pe banchete faţă în faţă cu 
gardienii noştri, orice comunicare între noi era imposibilă. 
Ne limitam la un schimb de impresii banale, care nu ne-a 
fost interzis. Trenul, cum am avut ocazia să constatăm, 
trăsese în gară cu multă vreme înainte de ora plecării. 

Unul din sergenţi a scos din porthartul pe care îl purta, un 
pachet. L-a desfăcut şi ne-a împărţit „hrana rece” pentru 
acea zi. Câte un sfert de pâine, veşnicele bucățele de 
slănină râncedă şi îngrozitor de sărată şi câte un cubuleţ de 
marmeladă de căciulă. Ultima masă o luasem cu o zi înainte 
pe la ora 6 seara. Ni se făcuse foame, aşa că în câteva 
minute n-a mai rămas nimic din raţia pe care o primisem. In 
timp ce mâneam şi pe măsură ce ne apropiam de ora 
plecării, pe peron intra tot mai multă lume. Călătorii care se 
urcau în vagonul nostru, încercau în trecere clanţa 
compartimentului în care ne aflam şi, găsind-o încuiată, 
renunţau şi-şi căutau loc mai departe. Afluxul de călători 
continua însă să crească, locurile se ocupaseră şi o bună 
parte începuseră să se instaleze pe coridor, aşezaţi pe 
bagaje. Încercările şi bătăile la uşa noastră se făceau tot 
mai dese şi mai insistente. 

Când trenul s-a pus în mişcare, unul din sergenţi, 
exasperat, a deschis uşa şi le-a explicat celor ce se 
încăpăţânau să bată, că acel compartiment era rezervat. 
Conta probabil pe efectul de intimidare al uniformei M. A. 
I., dar nu şi-a atins scopul. Lumea, enervată de înghesuiala 
de pe coridor, a început să vocifereze. Degeaba le-a spus 
sergentul că escortează nişte deţinuţi. Lumea pretindea că 
n-avea dreptul să blocheze compartimentul în care mai 
erau patru locuri libere, când pe coridor erau femei care 
stăteau în picioare, într-o înghesuială neânchipuită. 


Tensiunea creştea şi furia mulţimii devenea tot mai 
amenințătoare. Până la urmă, sergentul a cedat şi a deschis 
uşa. În câteva clipe, plasele de bagaje din compartiment s- 
au umplut şi cu toate protestele, tot mai slabe, e drept, ale 
escortei noastre, pe cele patru locuri libere, s-au înghesuit 
şase femei. Trei sau patru din ele erau studente, care 
mergeau la Cluj. 

Odată compartimentul ocupat, atmosfera s-a calmat. 
Studentele, vorbăreţe şi vesele, au sfârşit prin a descreţi şi 
frunţile cerberilor noştri, care, contrariaţi de invadarea 
compartimentului, au încercat un timp să-şi păstreze 
atitudinea oficială, gravă şi rezervată. Până la urmă, 
glumele şi râsetele fetelor le-au destins şi lor feţele şi s-au 
lăsat angajaţi şi ei în conversaţia generală. Cu toate că pe 
noi fetele păreau să nici nu ne bage în seamă, le-am 
surprins privindu-ne pe furiş şi cu curiozitate. La un 
moment dat, una din ele l-a întrebat pe sergentul din faţa 
noastră pentru ce faptă fuseserăm condamnaţi, pentru că 
nu arătam a fi răufăcători. După o ezitare, sergentul i-a 
spus că suntem „contrarevoluţionari” şi nu condamnaţi de 
drept comun. Faptul că escorta nişte „politici” şi nu nişte 
„borfaşi ordinari” îi înnobila misiunea şi de aceea probabil 
divulgase acest secret, vrând să-şi dea importanţă în ochii 
studentelor. Efectul destăinuirii s-a arătat a fi cu totul altul. 
Din acea clipă, între cele trei studente din faţa noastră şi 
noi s-a stabilit un dialog mut, o complicitate din priviri. 
Compătimirea şi simpatia lor pentru noi era evidentă. M-a 
uimit îndemânarea cu care îşi ascundeau aceste sentimente 
faţă de cei doi paznici, cu care continuau să se întreţină, 
strecurând din când în când şi câte o părere politică „pe 
linie”, exprimată în cel mai autentic jargon de partid ce se 
putea citi în „Scânteia” sau auzi în şedinţe. Cu acest 
procedeu, au reuşit să creeze treptat un climat de 
încredere, în aşa fel încât, atunci când una din ele a scos din 
geantă un pachet de ţigări şi le-a oferit şi sergenţilor, 
aceştia au acceptat. Mai devreme, într-o situaţie similară, 


refuzaseră, invocând prescripţiile regulamentului, căci se 
aflau în misiune de serviciu. O jumătate de oră mai târziu, 
fata a scos iar pachetul de ţigări, a oferit din nou la toată 
lumea, dar de data asta şi nouă. Prompt, sergentul de lângă 
noi a întins mâna şi i-a oprit gestui ia jumătatea drumului, 
spunându-i că nu e permis contactul între deţinuţi şi 
persoanele libere. Tot aşa de prompt, fata a abandonat 
pachetul în mâna sergentului şi, cu un zâmbet plin de 
farmec, i-a spus pe un ton resemnat: 

— Iartă-mă. lovarăşe, nu ştiam că n-am voie şi nu vreau 
să-ţi fac vreun neajuns. Nu vreau să calc dispoziţiile, aşa că, 
dă-le dumneata ţigările! Luat aşa de repede şi pe 
neaşteptate, sergentul, care rămăsese cu pachetul în mână, 
a mai avut o scurtă ezitare. Situaţia creată era însă de aşa 
natură, încât n-o putea refuza din nou pe fată, care, de 
altfel, reluase subiectul conversaţiei de unde îl 
întrerupsese, fără să pară a observa nehotărârea 
sergentului. Momentul de „suspens” nu s-a mai prelungit 
mult. În clipa următoare, sergentul ne-a întins pachetul de 
ţigări, evitându-ne privirea. Am luat fiecare câte o ţigară şi i 
l-am dat înapoi, fără să scoatem o vorbă. Ne era parcă 
teamă să rupem vraja! La rândul lui, securistul l-a restituit 
fetei, care l-a luat cu un gest natural, mecanic, fără să se 
întrerupă din povestire. La fel am primit şi focul şi, o dată 
cu primele fumuri trase adânc în piept, am savurat şi 
succesul fetei. Asistasem la un exerciţiu de corupţie în mic, 
dar de un rafinament admirabil! De altfel, în privirea pe 
care ne-a aruncat-o fata la un moment dat, am putut citi şi 
satisfacția reuşitei, pe lângă mulţumirea de a ne fi putut da 
țigările. 

Primul pas fusese greu. Precedentul odată creat, de aci 
înainte, de câte ori fata îşi aprindea câte o ţigară, întindea 
pachetul sergentului, făcându-i un semn discret şi spre noi. 
Şi aşa, am fumat tot drumul până la Cluj. Când am prins un 
moment prielnic, i-am făcut fetei un semn din ochi, spre 
plasa atârnată lângă ea şi în care se găsea un ziar. A 


înţeles! L-a scos din plasă şi, făcându-se că citeşte, l-a ţinut 
larg despăturit, în aşa fel ca să putem şi noi vedea. Din 
păcate, nu conţinea nimic care să ne intereseze. Cu toate că 
amorţiţi de nemişcare în orele nesfârşite de călătorie pe 
băncile incomode de lemn ale compartimentului, nu mă 
înduram să cedez oboselii şi somnului. În jurul nostru, mai 
toţi sfârşiseră prin a aţipi. Nu ştiu dacă cele trei studente, 
care adormiseră şi ele, au realizat vreodată valoarea 
sprijinului pe care ni-l dăduseră. Cred că nu! Erau 
mulţumite că ne dăduseră ţigări şi posibilitatea să citim 
ziarul şi sunt sigur că le părea rău că nu putuseră face mai 
mult pentru noi. Nu puteau însă să-şi dea seama cea 
reprezentat pentru noi faptul că ne-au făcut să simţim, prin 
atitudinea lor, că sunt de partea noastră. Şi asta, pentru 
noi, era dovada, confirmarea, că ne găseam de partea cea 
bună. 

La Apahida am schimbat trenul. De la fereastra vagonului, 
fetele, ca-re-şi continuau drumul la Cluj, au mai făcut o dată 
semne de rămas bun cu mâna, spre grupul nostru care 
rămânea pe peron. Străini de mentalitatea lumii, care 
menținea cu ei contacte false, izolaţi prin uniforma pe care 
o purtau şi casta căreia îi aparţineau, nemaivorbind aceeaşi 
limbă şi nemaigândind ca aceia din jurul lor, sergenţii noştri 
s-au mai lăsat o dată înşelaţi: ei au fost cei care au răspuns 
la batistele ce fluturau la fereastra vagonului care se 
pusese în mişcare. Noi n-am fi avut voie s-o facem. Dar nici 
n-aveam nevoie. Doar, eram de aceeaşi parte şi ştiam că 
fetele ne înțelegeau gândurile. 

Legătura cu trenul următor am aşteptat-o multă vreme. Se 
făcuse noapte şi vremea se răcorise. Aşezaţi pe o bancă pe 
peronul pustiu, am adormit în mai multe rânduri, trezindu- 
ne de fiecare dată, tremurând de frig. La fel şi gardienii 
noştri, care făceau de pază cu rândul. Către zori, au început 
amândoi să se plimbe pe peron ca să se mai încălzească. 
Poate că din cauza oboselii care îi ajunsese şi pe ei, dar 
poate şi din cauza docilităţii noastre, vigilenţa pe care o 


arătaseră la începutul călătoriei scăzuse. Nu ne mai 
supravegheau cu aceeaşi stricteţe, iar în privinţa 
interdicţiei de a sta de vorbă, intervenise o delăsare, pe 
care, e drept, am încurajat-o, schimbând din când în când 
câteva banalităţi între noi, fără a ne feri de ei. Cred că se 
convinseseră că n-aveam nimic deosebit a ne spune, 
auzindu-ne cum ne povesteam amintiri din şcoală, care nu 
prezentau nici un interes. 

Sunt convins de altfel, că nu aveau nici o cunoştinţă 
despre cazul nostru, fiind nişte simpli subalterni, însărcinaţi 
numai cu paza pe drum şi predarea noastră, odată ajunşi la 
destinaţie, timp în care se conformau unor dispoziţii 
generale, valabile pentru orice misiune de acest fel. Am 
putut astfel sta de vorbă în voie, în timp ce şi ei discutau, 
plimbându-se în susul şi în josul peronului, mulţumindu-se 
numai să ne aibă sub ochi. Aşa am ajuns să ne punem 
reciproc la curent cu tot ce ni se întâmplase fiecăruia, de 
când ne despărţisem. I-am povestit lui Titi despre perioada 
de timp petrecută la Drăgăşani şi cum fusesem arestat la 
întoarcerea în Bucureşti. De la el am aflat că, la vreo zece 
zile după plecarea mea pe şantier, fusese informat de Aniţa 
că locatarul comunist de la etaj prinsese de veste că în 
apartamentul lor locuia un străin şi că îşi manifestase 
curiozitatea în acest sens, punându-le întrebări indiscrete 
când îi întâlnea. Haritonii, speriaţi şi îngrijoraţi de această 
situaţie, au ajuns, împreună cu Titi, la concluzia că era mai 
înţelept să părăsească locuinţa cât mai repede. In aceeaşi 
după amiază, Dinu Hariton îl dusese cu motocicleta la o 
rudă îndepărtată a lui Titi. Un bătrân pensionar, căruia Titi 
i-a cerut găzduire pentru câteva zile, fără să-i spună nimic 
despre situaţia lui. De acolo fusese arestat de Securitate, 
chiar în acea noapte. Titi era convins că Dinu Hariton îl 
denunţase, fiind singurul care ştia unde se afla. Faptele 
pledau în favoarea acestei teorii, dar rămânea nebulos 
pentru mine ceea ce se petrecuse mai înainte în casa 
Hariton - se petrecuse ceva ce noi nu ştiam. 


Acolo se afla explicaţia care stătea la originea desfăşurării 
ulterioare a evenimentelor, care duseseră la arestarea 
noastră. Aveam ferma convingere că Haritonii nu ne 
denunţaseră, că iniţiativa pornise din altă parte. De 
altundeva primise Securitatea informaţia iniţială, care 
pusese în funcţie mecanismul de urmărire şi prindere a 
noastră. Eram convins că Haritonii fuseseri ei înşişi primele 
victime ale acestui presupus denunţ şi că, odată descoperiţi 
că ne găzduiau, sub presiunea Securităţii, acceptaseră să 
joace mai departe un rol pasiv, până la arestarea noastră, 
care din acel moment, practic, nu mai era decât o chestiune 
de timp. N-aveam argumente pentru a-mi susţine punctul 
de vedere spre a-l convinge pe Titi. Aveam o singură 
dovadă, valabilă numai pentru mine, dar care mi-ajungea, 
pentru a nu avea nici o îndoială în privinţa Haritonilor: 
toată tragedia pe care o citisem în ochii Aniţei, când mă 
întorsesem de la Drăgăşani! 

De când ne reîntâlnisem, observasem la Titi un fel de 
resemnare, iar acum, că puteam sta de vorbă, în tot ce 
spunea se strecura o notă de fatalism, pe care nu i-o 
cunoşteam şi care nu-i semăna. L-am bănuit că-mi ascunde 
ceva, că e bolnav, că are vreo suferinţă sau că nu-mi 
spusese tot adevărul despre felul cum decursese ancheta 
lui. 

După mai multe întrebări şi insistenţe, mi s-a destăinuit. A 
făcut-o cu greu. Mai întâi din orgoliu, ca nu cumva să pun 
explicaţia stării lui de spirit, pe seama fricii sau laşităţii. In 
al doilea rând, a făcut-o cu menajamente pentru mine, 
considerând că, în inconştienţa mea, eu nu realizam ce 
soartă ne aşteaptă. Pentru el, nu subsista nici un dubiu că 
vom fi executaţi! Am rămas pentru un moment înmărmurit. 
Întâi am crezut că glumeşte, dar m-am convins că vorbea 
serios. De altfel, pe teme serioase, Titi nu glumea niciodată 
şi umorul negru pe care îl practicam cu el, ca să-l tachinez, 
nu-l aprecia deloc. 


Trebuie să mărturisesc că ipoteza că ne vom pierde viaţa 
n-o admisesem decât în momentul ieşirii noastre din mină, 
când sentinela din eventualul post de pază, de a cărui 
existenţă nu eram siguri, ar fi putut deschide focul 
împotriva noastră. Totul se soldase însă fără împuşcături şi 
de atunci nu mă mai gândisem niciodată la alternativa 
împuşcării noastre. Eram convins că organele de 
represiune ale regimului erau capabile de orice, dar felul în 
care se desfâăşuraseră arestarea, ancheta, transferul, ca şi 
tratamentul care ni se aplicase nu justificau presupunerea 
că aveau intenţia să ne facă de petrecanie. Cu râsetele şi 
glumele pe socoteala gândurilor pe care şi le făcea, n-am 
reuşit să-i zdruncin lui Titi sumbra perspectivă pe care o 
avea asupra viitorului nostru. Treptat însă, enumerând 
toate argumentele mele şi discutându-le cu el, Titi a 
convenit că mai existau şi şanse să scăpăm cu viaţă. Iotuşi, 
ideea nu l-a părăsit complet, decât luni de zile mai târziu, 
când timpul a trecut peste toate consecinţele evadării 
noastre, scoţându-le din actualitatea emoţională şi 
aşezându-le în rândul amintirilor. 

În orice caz, până la încheierea acestui capitol al urmărilor 
evadării noastre, Titi a fost mereu stăpânit de ideea 
lichidării noastre, ceea ce i-a determinat şi o anumită 
comportare în toată această perioadă. Fără să părăsească 
drumul onoarei şi fără concesii, s-a luptat din răsputeri, 
cramponându-se în declaraţiile ce urma să le mai dea de 
anumite poziţii ce lui i se păreau vitale şi cărora noi nu le 
acordam nici o importanţă. Faptul că pomenise de popa din 
Iacobeni nu se datorase slăbiciunii lui în anchetă, aşa cum 
crezusem la început, văzându-i starea de spirit. Mi-a 
repetat raţionamentul pe care mi-l făcuse şi după ce ne 
despărţisem de preot, când îi propusesem ca în cazul că 
vom fi prinşi, să declarăm că până la Bucureşti, călătorisem 
clandestin. Considerase atunci, că o astfel de afirmaţie nu 
era credibilă şi, după un timp fiecare ne susţinusem punctul 
de vedere, renunţasem şi unul şi altul să mai discutăm. 


Rămăsesem totuşi cu convingerea că în cazul prinderii 
noastre, Titi va recurge la explicaţia pe care o sugerasem şi 
care mi se părea perfect plauzibilă. Din fericire, aşa cum 
am aflat 11 ani mai târziu când am ieşit din închisoare, 
preotul fusese cercetat timp de câteva zile de Securitatea 
din regiune, fără să aibă altceva de suferit. Din moment ce 
nu i se făcuse proces, am dedus că declarase că ajutase 
nişte muncitori care veniseră să i se spovedească şi să-i 
ceară bani ca să se poată întoarce acasă. Era versiunea pe 
care o stabilisem cu preotul, pentru cazul că vom fi prinşi în 
casă la el sau la plecarea din casă. Am încercat să-l găsesc 
pe preot după ieşirea din puşcărie, dar fusese mutat cu 
câţiva ani înainte din parohia de la Iacobeni şi nu i-am mai 
putut da de urmă. 

De la o vreme, gardienii începuseră să se obişnuiască să 
ne vadă vorbind şi chiar când treceau prin faţa noastră, în 
cei câţiva paşi pe care îi făceau încoace şi încolo pe peron, 
nu ne mai spuneau nimic. 

Am discutat aşadar, nestingheriţi timp de câteva ore şi 
bineînţeles, în cele din urmă, am ajuns şi la subiectul care 
ne preocupa pe amândoi: Ce se întâmplă cu noi? Unde ne 
duc? Având în vedere direcţia în care călătorisem până aci, 
spre nord, primul răspuns care ne venea în minte la aceste 
întrebări era tocmai cel de care ne temeam mai tare: Ne 
duc înapoi la Cavnic! Ceea ce însemna să ne dea pe mâna 
celor de sub paza cărora evadasem. Nu era greu de 
imaginat ce soartă avea să ne aştepte, dacă încăpeam din 
nou pe mâna administraţiei de la Cavnic. Răzbunarea 
comandantului lagărului, a lui Tămâie şi a întregii lor 
echipe, pentru eşecul suferit prin reuşita evadării noastre 
mă făcea să mă gândesc că nu era deloc imposibil ca să 
sfârşim, totuşi, aşa cum credea Titi. Nu printr-o execuţie, 
îmbrăcată în toate formele legale, cu anchetă, proces şi 
condamnare la moarte, în virtutea încadrării în cine ştie ce 
articol de lege, care prevedea o astfel de pedeapsă, ci o 
lichidare a noastră, camuflată în accident de muncă în mină 


sau o presupusă tentativă de fugă, aşa cum se procedase cu 
preotul Şerban la Baia Sprie. 

] Când, în cele din urmă, trenul pe care îl aşteptam şi-a 
făcut intrarea în gară, temerile noastre au părut să se 
confirme. Pe vagonul în care am fost urcați, scria: Baia 
Mare! De la Baia Mare, mai erau vreo 30-40 de kilometri 
până la Cavnic. Nu mi-a venit uşor să accept ideea că ne 
mai despărţeau poate numai câteva zile de un sfârşit la care 
optimismul meu mă împiedicase să mă gândesc cu 
seriozitate, dar care acum începuse să se impună, aproape 
ca o certitudine. N-am rezistat totuşi tentaţiei de a-l necăji 
pe Titi cu una din glumele mele proaste, care-l indignau de 
fiecare dată. In timp ce ne urcam pe treptele înalte ale 
vagonului, ajutându-ne fiecare cu singura mână liberă, i-am 
şoptit lui Titi, că poate totuşi vom avea noroc şi ne vor 
arunca într-o groapă comună, ca să ne putem continua 
conversaţia întreruptă. Tot pe şoptite, Titi mi-a răspuns cu 
binecunoscuta expresie cu rezonanţe turceşti! Câteva 
minute mai târziu, eram instalaţi în vagon, de data aceasta 
unul necompartimentat, cu aproape toate locurile ocupate. 
De cum am intrat, am atras atenţia călătorilor asupra 
noastră. Văzându-ne cătuşele şi pe cei doi însoțitori, au 
înţeles despre ce era vorba. 

Conversaţiile s-au întrerupt brusc şi pentru câteva minute 
s-a lăsat o linişte aproape apăsătoare. Ochii tuturor se 
îndreptau spre noi, fiecare ferindu-se să fie remarcat de cei 
doi securişti. În toate privirile pe care le prindeam, 
descifram acelaşi mesaj, aşa de clar transmis de expresia 
schimbătoare a ochilor, încât puteam discerne rând pe rând 
cum se perindau sentimentele pe care le stârnea grupul 
nostru: teamă pentru ei, compătimire pentru noi, ură 
pentru securişti. Simpatia pentru noi era generală şi foarte 
limpede manifestată în acest mesaj, pe care nu-l 
interceptam decât noi. Gardienii noştri nu remarcau nimic 
din toate aceste schimburi de priviri. Nici măcar pe femeia 
care era aşezată pe o bancă din dreptul nostru, dar de pe 


cealaltă parte a vagonului şi care, de cum se urcase, nu-şi 
mai lua ochii de la noi. Era o ţărancă ardeleancă, cu şorţ şi 
basma neagră, cum părea să fie portul în regiune. Pe jos, 
lângă ea avea mai multe coşuri cu fructe. Se ducea să le 
vândă la oraş. Se urcase în tren, câteva staţii după noi şi, 
după ce îşi găsise loc şi se aşezase, rotindu-şi ochii împrejur, 
ne descoperise. De atunci rămăsese cu privirea pironită la 
noi. Ochii i se umpluseră de lacrimi. Dacă n-am fi observat 
că se ştergea din când în când la ochi cu colţul broboadei, 
nu ne-am fi dat seama că plângea. Se uita la noi, dar nu ne 
mai vedea. Privea în gând la altcineva. Era evident că ceea 
ce o tulburase erau cătuşele noastre, care îi amintiseră, 
probabil, de cineva apropiat care se afla în închisoare. 
Poate bărbatul, poate fiul sau poate amândoi. La un 
moment dat, dezmeticindu-se din gânduri, s-a aplecat şi a 
început să umble într-umil din coşurile de la picioarele ei. S- 
a ridicat apoi de pe locul ei, în doi paşi a trecut peste spaţiul 
dintre bănci, care o despărţea de noi şi abia atunci ne-am 
dat seama că ţinea în mâini prune brumării, pe care a vrut 
să le deşerte în poală la Titi. N-a apucat însă să-şi termine 
gestul. Unul din sergenţi a prins de veste şi dintr-o mişcare 
bruscă s-a sculat, i-a dat peste mână femeii, îmbrâncind-o şi 
strigându-i: 

— Ce, ai înnebunit, femeie! 

Prunele se rostogoliseră peste tot, pe jos, pe podelele 
vagonului. 

— Nu sunt nebună, maică! Am văzut că flăcăii sunt la 
necaz şi am vrut să le dau şi lor nişte prune! 

Femeia spusese aceste vorbe în graiul ei ardelenesc, pe 
care nu-l pot reproduce întocmai, dar cu glas tare şi apăsat, 
care nu suna a scuză, ci mai degrabă a reproş. 

— Vrei să ajungi lângă ei? A răcnit sergentul. 

— Dacă aşa va fi voia lui Dumnezeu, eu nu mă împotrivesc! 
I-a răspuns femeia, cu aceeaşi voce sigură, în timp ce-şi 
aduna prunele care se răspândiseră pe jos. 


Scena a produs rumoare în tot vagonul şi chiar murmure 
de indignare. Îngrijoraţi de această reacţie, care tindea să 
ia proporţii, cei doi sergenţi, neobişnuiţi să facă faţă unei 
opoziții din partea publicului, s-au speriat şi şi-au scos 
pistoalele. Cu toată tensiunea momentului, călătorii îşi 
păstraseră locurile, nimeni nu ridicase tonul, ni-meni nu li 
se adresase direct sergenţilor şi nimeni nu ameninţase să 
iasă din atitudinea pasivă pe care o avusese până aici. O 
tensiune, care lăsa numai să se presupună ura şi indignarea 
surdă care mocnea, dar care, neexterio-rizându-se prin nici 
o acţiune agresivă, nu justifica măsura extremă la care 
recurseseră sergenţii. Poziţia de defensivă ca în faţa unui 
atac, spate la spate, cu picioarele depărtate şi bine înfipte 
în pământ, fiecare dintre ei ţinând sub ameninţarea 
pistolului jumătatea de vagon din faţa lui, contrasta atât de 
puternic cu atitudinea paşnică a pasagerilor, încât după 
primele clipe de surpriză şi poate de teamă, provocate de 
armele îndreptate spre lume, scena a scos cât se poate de 
clar în evidenţă panica celor doi sergenţi. Situaţia, cu toată 
gravitatea ei, a luat o întorsătură grotescă. Când unul din 
sergenţi a mai şi strigat pe un ton poruncitor: 

— Linişte! Nimeni nu mişcă! Staţi jos că vă arestez pe toţi! 
S-a produs destinderea nervoasă. 

Ordinul sergentului, în vagonul în care nimeni nu-şi 
părăsise nici un moment locul şi în care domnea cea mai 
perfectă linişte, a declanşat un râs general. Descumpăniţi şi 
realizând postura ridicolă în care se aflau, sergenţii au mai 
rămas un moment nedecişi. 

Titi şi cu mine, provocatorii involuntari ai incidentului, 
fuseserăm singurii spectatori neangajaţi în confruntarea 
care avusese loc. Trăisem cu sufletul la gură clipa 
culminantă a încordării, când dintr-o simplă vorbă sau gest 
necugetat situaţia ar fi putut scăpa de sub control, iar 
acum, deodată, asistam la momentul penibil prin care 
treceau securiştii noştri, care căutau o ieşire onorabilă din 
încurcătură. Îi vedeam cum, nehotărâţi, căutau cu ochii în 


jur un pretext, un gest, o vorbă a vreunui călător, de care să 
se lege, ca să poată avea ultimul cuvânt, să se impună. 
Lumea, însă, nici nu-i mai băga în seamă. Fiecare, ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat, îşi vedea de treabă în cea mai 
firească atitudine a călătorului la drum. Unii îşi 
despachetaseră merindele, alţii priveau pe geam, alţii 
discutau. Numai femeia cu desagele cu fructe, care îşi 
reluase locul, continua să ne privească în tăcere, ştergându- 
şi din când în când ochii. Faţă de indiferența din jur, nu mai 
era nimic de făcut. Gardienii noştri au sfârşit prin a-şi băga 
pistoalele în tocuri şi s-au aşezat pe locurile lor. Înfrângerea 
suferită i-a făcut tăcuţi tot restul drumului. Până la Baia 
Mare, unde ne-ara dat jos, ne-au evitat privirile. 

În gară la Baia Mare ne aştepta un Jeep al Securităţii. 

Aşezaţi în spate cu unul din sergenţi, ni s-a ordonat din 
nou să nu vorbim, încercam să-mi alung din minte gândurile 
negre cu privire la soarta ce mă aştepta, pregătindu-mă să- 
mi umplu ochii cu priveliştea drumului până la Cavnic. 

Era dimineaţa. Oboseala drumului şi aerul rece de munte 
care pătrundea prin hainele noastre subţiri, de vară, ne 
făcea să simţim frigul. Tremuram. Jeepul gonea pe străzile 
oraşului. În scurtă vreme am ajuns în faţa unei clădiri, cu 
mult mai mare decât toate cele din jur. O văzusem încă de 
la distanţă. Era nouă şi încă de roşu pe dinafară. Maşina a 
oprit şi am fost daţi jos. Am fost introduşi pe un coridor, ni s- 
au pus ochelarii şi am aşteptat cu faţa la perete o lungă 
bucată de timp, până ce am simţit că ne lasă picioarele de 
oboseală. În schimb, înfriguraţi cum eram, ne-ams încălzit. 
Mi-am închipuit că ne aflăm la Securitatea din localitate şi 
că era numai o etapă a drumului nostru câtre Cavnic, 
urmând să ni se schimbe garda. De vorbit, nu puteam vorbi 
între noi. Simţeam prezenţa unui gardian în apropiere. 

Nu greşeam. Ne aflam la Securitatea din Baia Mare. Era 
într-adevăr o nouă etapă pe drumul nostru, dar nu spre 
Cavnic! După o lungă aşteptare, am fost luaţi. Ni s-au scos 
cătuşele şi am fost despărțiți. De aci înainte am urmat 


drumul clasic: la magazie, unde am semnat de predare 
pentru valiza care mă însoţise. Dezbrăcarea şi percheziţie 
amănunţită. Răspuns la întrebări pentru completarea fişei 
de încarcerare, luatul amprentelor digitale şi fotografiatul 
din faţă şi din profil. Toate astea în diferite încăperi, condus 
de braţ printr-un labirint de coridoare, scoţându-mi-se şi 
punându-mi-se de fiecare dată ochelarii. După toate aceste 
peregrinări, am ajuns şi la destinaţia finală: gardianul care 
mă condusese tot drumul m-a împins pe o uşă, mi-a scos 
ochelarii şi mi-a recitat, ca pe o poezie, toate punctele 
„regulamentului” pe care va trebui să le respect în celulă. 
Apoi a trântit uşa, a tras zăvoarele şi am rămas singur. 

Mă aflam într-o celulă, care, probabil că întrunea condiţiile 
optime, după cele mai noi concepţii în materie de 
construcţie penitenciară. l-am apreciat dimensiunile la 3/3 
metri şi tot la 3 metri înălţimea. Un bec inaccesibil în 
mijlocul tavanului. Pe jos, asfalt. Uşa metalică prevăzută cu 
vizetă şi, dedesubt, o uşiţă pătrată, cât să încapă gamela 
sau castronul de mâncare, în partea de jos, un mie orificiu 
dreptunghiular de aerisire, cu un grătar, în aşa fel 
construit, încât nu puteai vedea prin el decât o fâşie de 
câţiva centimetri din mozaicul de pe coridor. Deasupra uşii, 
de lăţimea ei şi mergând până în tavan, o plasă de sârmă 
groasă şi deasă pe partea dinlăuntru a celulei, iar pe partea 
de dinafară, o fereastră, pe care numai gardianul o putea 
închide sau deschide, de pe coridor. În chip de paturi, din 
fiecare perete lateral pornea câte o placă de beton, groasă 
de 10 centimetri, cu una din laturile înguste sprijinite în 
peretele din fund. Sub unul din paturi, era caloriferul iar pe 
unul din ele, o saltea nouă de paie, cearceaf, pătură şi o 
pernă umplută cu paie. Între cele două paturi, o masă: un 
soclu de beton, pe care era fixată cu două şuruburi o placă 
pătrată de lemn, cu latura de 50 centimetri din scândură 
groasă de 10 centimetri. 

Deşi clădirea intrase în funcţie numai de câteva luni, 
procedeele de construcţie din acea vreme, dominate de 


spiritul întrecerilor socialiste, al depăşirilor de plan şi al 
stahanovismului, îşi arătau deja roadele. Cele două plăci de 
beton care serveau drept paturi prezentau deja crăpături 
îngrijorătoare iar tăblia mesei era desprinsă. Sub presiunea 
lemnului verde care se curbase, cele două şuruburi 
fuseseră smulse din lăcaşurile lor de beton. Nici uşa nu mai 
funcţiona ca lumea. La deschiderea ei, gardianul trăgea din 
răsputeri, pentru că partea de jos atingea cimentul de pe 
coridor, în care începuse să-şi sape un şanţ. Singurul lucru 
care părea să funcţioneze bine, poate chiar prea bine, era 
caloriferul. Cel puţin nu sufeream de frig. 

În schimb, rigurozitatea cu care eram supravegheat 
depăşea toate limitele întâlnite până aci. Gardienii din Baia 
Mare păreau să fi atins perfecțiunea speciei. Neobosiţi, nu 
se lăsau pe tânjeală. Zi şi noapte, la intervale de maximum 
două minute, priveau prin vizetă. E drept că în acel moment 
nu aveau prea mulţi locatari, căci remarcasem cu ocazia 
„programului” că nu se deschideau multe uşi. Totuşi, 
vigilenţa era cu totul neobişnuită şi respectarea strictă a 
regulamentului era realizată la perfecţie. Dacă încercam să 
mă întind pe pat în timpul zilei, mi se bătea imediat în uşă. 
Tot cu bătăi în uşă eram trezit şi peste noapte, dacă mă 
surprindeau dormind cu faţa la perete, cu pătura peste cap 
sau dacă n-aveam mâinile la vedere. După câteva nopţi, am 
reuşit să-mi controlez mişcările inconştiente din timpul 
somnului şi m-am obişnuit să dorm „reglementar”, pentru a 
nu mai fi trezit de fiecare dată. Culmea vigilenţei mi-au 
demonstrat-o însă câteva ore după sosire, când am fost scos 
la „program”. Condus pe coridor cu ochelarii la ochi, nu mi 
s-au scos decât în mica anticameră, care preceda cabina 
propriu-zisă în care se afla un closet turcesc. Gardianul, 
care se oprise în cadrul uşii dintre anticameră şi coridor, 
mi-a întins o foaie de hârtie igienică. Am păşit în cabina W. 
C.-ului, dând să închid uşa după mine, când l-am auzit pe 
gardian spunându-mi pe şoptite (numai când nu se puteau 


face înţeleşi prin semne, recurgeau la câteva cuvinte, dar şi 
acelea rostite în şoaptă): 

— Las-o deschisă! 

Am încercat să protestez, invocând sentimentul de 
pudoare, atât de firesc într-o asemenea ocazie. Răspunsul a 
fost un „ssst!”, care nu mai admitea nici o discuţie. Inutil să 
mai subliniez că scosul meu la W. C. S-a limitat de fapt la o 
plimbare dus-întors. M-am chinuit două zile, până ce 
inhibarea m-a părăsit şi m-am adaptat şi la această nouă 
situaţie. M-am obişnuit să-mi fac şi nevoile „reglementar”, 
fără să mă mai tulbure prezenţa gardianului, care, la mai 
puţin de doi metri în faţa mea, stătea cu braţele încrucişate 
şi nu mă slăbea din ochi, privindu-mă cu o insistenţă, de 
parcă s-ar fi aşteptat în orice moment să întreprind cine ştie 
ce acţiune „contrarevoluţionară”. După o săptămână, 
devenisem complet insensibil la privirea lui, care nu mă mai 
jena câtuşi de puţin. Dresajul reuşise: ajunsesem să asociez 
persoana gardianului, la unul din actele cele mai intime ale 
fiinţei umane. Şi nu numai persoana gardianului, care-şi 
pierduse identitatea în ochii mei, ci uniforma de securist cu 
petliţe albastre, pentru că fiecare din ei, în schimbul lui, 
proceda la fel. 

În primele câteva zile, mă aşteptam, la fiecare deschidere 
de uşă, să fiu luat şi dus mai departe la Cavnic. Mi-am dat 
seama că mă înşelasem în privinţa intenţiilor Securităţii, 
numai în ziua în care am fost dus la anchetă. 

Scos din celulă şi condus pe un drum întortocheat, pe care 
nu-l mai făcusem, când gardianul mi-a scos ochelarii, mă 
găseam încadrat în tabloul clasic de anchetă: eu, într-un 
colţ aşezat la o măsuţă, în faţa mea, la un birou, ancheta- 
torul. Numai încăperea se deosebea de cele în care fusesem 
până atunci cercetat. Mult mai spațioasă şi mai luminoasă, 
cu tot mobilierul nou, cu parchetul şi pereţii curaţi, camera 
mi s-a părut de-a dreptul agreabilă. Cele două geamuri 
mari din spatele anchetatorului, cu toate că mate, lăsau să 
pătrundă razele soarelui până în mijlocul camerei. În 


stânga şi în dreapta fiecărei ferestre, trasă de o parte şi de 
alta, câte o perdea de catifea verde, lungă până în pământ. 
Camera mai mirosea încă a tâmplărie nouă şi a zugrăveală. 

La biroul din faţa mea era aşezat un locotenent-major. 
Tânăr, de talie mijlocie, subţire, cu părul şaten deschis, mi s- 
a părut că distona prin înfăţişarea lui plăcută, cu uniforma 
pe care o purta. M-a pus în temă de la început cu obiectul 
anchetei pe care l-a împărţit în trei puncte: pregătirea şi 
organizarea evadării; complicii deţinuţi şi civili care ne 
ajutaseră şi evadarea propriu-zisă, până în momentul în 
care ieşisem la suprafaţă şi intrasem în pădure. M-a 
avertizat că nu era cazul să ascund ceva, fiindcă 
anchetatorul ştia totul de la ceilalţi evadați, care 
recunoscuseră întreg adevărul. Nu ştiu de ce, dar nu i-am 
dat nici un moment crezare. Eram convins că afirmaţia era 
făcută numai în scopul de a mă stimula să declar totul şi că, 
de fapt, camarazii noştri de evadare nu fuseseră prinşi. 
Dorinţa ca măcar o parte din ei să fi reuşit până la capăt, în 
acţiunea pe care o întreprinsesem împreună, reprezenta nu 
numai o consolare pentru eşecul nostru. Succesul lor îmi 
dădea şi satisfacția de a fi participat la o acţiune care se 
dovedise totuşi a-şi fi atins scopul. Nu puteam accepta ideea 
inutilităţii atâtor eforturi, suferinţe şi riscuri pe care ni le 
asumasem. 

Şi totuşi, pe măsură ce ancheta progresa, aveam să 
înregistrez, decepţie după decepţie. La prima întrebare pe 
care mi-a pus-o despre organizarea şi pregătirea evadării, 
am răspuns în câteva propoziţiuni scurte: 

— Nu cunoşteam din tot lagărul decât pe Ion Pantazi. 
Împărtăşindu-i intenţia mea de a evada, Ion a fost de acord. 
Pe ceilalţi din grup, îi selecţionase el, eu abia cunoscându-i. 
Cu toţii am fost de acord în privinţa planului de a adopta 
calea suitorii, unde singura piedică ce trebuia înlăturată era 
un gardian pe care l-am imobilizat, continuându-ne apoi 
drumul până la suprafaţă, unde ne-am împrăştiat, 
pierzându-ne unii de alţii la intrarea în pădure. 


Considerând că astfel răspunsesem la întrebare, m-am 
oprit, aşteptând-o pe următoarea. M-am înşelat amarnic! 
Ancheta în jurul „organizării şi pregătirii evadării” abia 
începuse şi, din câte îmi amintesc, cred că a durat mai bine 
de 20 de zile, în care timp nu eram dus în celulă decât la 
vremea mesei şi pentru câteva ore de somn în timpul nopţii. 
După primul meu răspuns, ofiţerul a încercat să mă 
convingă că Securitatea cunoştea toate amănuntele 
evadării noastre, din declaraţiile celorlalţi, care fuseseră 
prinşi înaintea mea şi a lui Titi şi că, prin atitudinea mea, nu 
răceam decât să întârzii încheierea dosarului. Ca dovadă, 
mi-a pomenit câteva amănunte, pe care nu le putea şti 
decât de la unul din grupul nostru. Aşa am ajuns să cred că 
mai fuseseră prinşi şi alţii. Treptat, cu o răbdare 
extraordinară şi fără să recurgă la insulte şi brutalităţi, 
ofiţerul consulta foile dosarului voluminos din faţa lui, 
punându-mi întrebare după întrebare. In fiecare din ele, 
era cuprinsă aluzia la câte un fapt, menţionat câte un 
episod sau câte un nume, toate numai de noi ştiute şi care 
îmi demonstrau că într-adevăr Securitatea aflase totul. 

Mi se cerea în felul acesta să completez şi să confirm, cu 
propriile mele cuvinte, începuturile de informaţii schiţate în 
întrebări. Eram consternat! Mai ales că, neavând nici un 
motiv să cred că ancheta celui sau celor care mai fuseseră 
prinşi se desfăşurase altfel decât a mea, adică fără torturi şi 
bătăi, nu înţelegeam cum de putuseră face declaraţii aşa de 
complete. In faţa acestei situaţii, mi-am schimbat atitudinea 
iniţială şi am adoptat o altă tactică. Am decis să recunosc 
numai faptele şi activitatea care constituiseră participarea 
mea personală la evadare şi asta numai atunci când eram 
convins că faptele îi erau deja cunoscute anchetatorului. 
Ancheta a durat cam o lună şi, în tot acest timp, nu m-am 
abătut nici un moment de la acest principiu. În fapt, n-am 
avut decât de confirmat lucruri pe care anchetatorul le ştia 
deja, din dosarul plin de declaraţii pe care îl avea în faţă. In 
legătură cu faptele privitoare la participarea mea directă la 


evadare, mi-amintesc de un episod, singurul de altfel, când 
anchetatorul şi-a pierdut calmul şi s-a enervat. Făcuse 
aluzie la grenadele pe care le confecţionasem împreună cu 
Ion Pantazi şi-mi cerea să-i confirm faptul. Era clar că ştia 
de acele grenade artizanale şi totuşi am avut o ezitare să 
mărturisesc. Mă gândeam că ar fi însemnat să recunosc 
implicit şi rolul jucat de Ion la fabricarea lor, ceea ce era 
contrar hotărârii pe care o luasem, de a nu vorbi decât de 
actele mele. Am negat, deci, şi, cu toate insistenţele 
ofițerului, care mi-a servit o serie de amănunte, cum ar fi 
galeria unde le fabricasem şi felul în care ne procurasem 
explozibilul, m-am încăpățânat pe poziţie. Dialogul a fost 
cam următorul: 

— Vrei ca întreaga răspundere să cadă asupra prietenului 
dumitale? Să ştii că Ion Pantazi a fost sincer şi a declarat tot 
adevărul! 

— Nu cred că Ion Pantazi a declarat aşa ceva! (în acel 
moment nu credeam nici că lon Pantazi fusese prins). 

— Şi dacă îţi dovedesc? 

— Dacă mi-l aduceţi pe Pantazi şi el declară de faţă cu 
mine acest lucru, atunci, recunosc şi eu! 

— Asta nu se poate! Dar îţi voi arăta declaraţia lui! 
Anchetatorul s-a sculat şi mi-a pus pe măsuţă o declaraţie 
scrisă la maşină, în care era relatată cu exactitate toată 
operaţia colectării explozibilului, a fitilului şi capselor, ca şi 
tăierea ţevilor şi confecţionarea grenadelor, întocmai cum 
procedasem împreună cu Ion, cu câteva luni în urmă. Nu 
mai încăpea nici o îndoială că declaraţia îi aparţinea lui Ion, 
cu toate că în josul paginii, la locul iscăliturii, numele lui era 
bătut la maşină. De necaz că nădejdea pe care încă o mai 
aveam că lon nu fusese prins, se spulberase, i-am spus pe 
un ton ironic provocator anchetatorului, care aştepta 
efectul ce avea să mi-l producă citirea declaraţiei: 

— Cum vreţi să-i recunosc iscălitura lui lon Pantazi, când 
semnează cu maşina de scris?! 


Ofiţerul s-a roşit la faţă şi, furios, ridicând pentru prima 
dată tonul, m-a acuzat că abuzez de bunăvoința pe care mi- 
a arătat-o, că îndrăznesc să-l insult, insinuând că mi-a 
prezentat un act fals. l-am replicat că meseria pe care o are 
îi cere să întrebuinţeze astfel de mijloace şi că reprezintă 
deci metode profesionale obişnuite. În cele din urmă, 
anchetatorul s-a calmat şi cercetările şi-au reluat cursul în 
atmosfera dinainte. Din câte l-am putut observa şi cunoaşte 
de-a lungul atâtor ore şi zile de anchetă, am rămas cu 
impresia că explozia ofițerului fusese sinceră şi spontană, 
nejudecată. Cred că fiind foarte tânăr şi fără experienţă şi 
debutând în activitatea lui profesională într-o perioadă în 
care instrucţiunile pe care le primise nu mai prevedeau 
procedeele din anchetele de până atunci, nu apucase să se 
înrăiască şi mai păstra încă o doză de puritate şi de 
sentimente omeneşti. Probabil şi faptul că, după ce termina 
de scris câte o foaie din procesul-verbal de anchetă, cu 
întrebările lui şi răspunsurile mele, semna el mai întâi în 
josul paginii, înainte de a mi-o da mie s-o iscălesc, se datora 
tot acestui spirit nepervertit încă de toate apucăturile unui 
adevărat securist. Era o abatere gravă de la legea 
secretului, care cred că nu i-ar fi fost iertată. Aşa se face 
însă că i-am aflat numele. Semna: Anchetator penal de 
securitate - It. -maj. Velniciuc. Cu toate că progresând, 
ancheta ajunsese pe un nou teren, al faptelor şi acţiunilor 
camarazilor de evadare, teren pe care eu nu m-am mai 
aventurat, negând în permanenţă că aş şti ceva despre 
activitatea celorlalţi, Velniciuc nu şi-a schimbat 
comportarea faţă de mine. Răbdător, îmi punea mereu 
aceleaşi întrebări sub diferite forme, strecurând în ele de 
câte ori le repeta, câte un element nou, care să-mi arate că 
era vorba de lucruri cunoscute ce se aflau în declaraţiile din 
dosar. La toate, răspunsul meu era invariabil acelaşi: „V-am 
spus sincer tot ce ştiu şi ce am făcut eu. Ce au făcut ceilalţi, 
nu ştiu!” 


Dar, pe măsură ce din întrebările lui Velniciuc îmi dădeam 
seama de tot ceea ce aflase Securitatea, mă cuprindea un 
fel de deprimare. Luptam împotriva decepţiei şi a 
neîncrederii, care-şi făceau din ce în ce mai mult drum în 
suflet. Neputând deduce cine anume din grup vorbise atât 
de mult, eram decepţionat de toţi şi dezamăgit de întreaga 
acţiune la care participasem şi căreia îi atribuisem până aci 
o aureolă eroică, chiar dacă nu reuşise. Ori, din cele ce le 
aflam din anchetă, îşi pierdea treptat orice valoare. 
Începuse chiar să-mi fie ruşine că participasem la ea. 

Dacă s-ar fi vorbit în anchetă numai despre ceea ce făcuse 
fiecare din noi, n-ar fi fost nimic grav. N-aş fi conside-rat-o 
nici măcar ca pe o slăbicune din partea celui care ar fi 
vorbit. În fond, pentru noi nu avea nici o importanţă dacă 
Securitatea afla sau nu nişte detalii, din care nu mai aveam 
nimic de pierdut sau de câştigat. Lucrul cel mai grav ce ni 
se putea imputa rămânea evadarea în sine. Amănuntele nu 
mai contau! Deci nu de astfel de declaraţii era vorba, ci de 
faptul că Velniciuc era la curent cu contactele pe care unii 
din noi le avusesem cu muncitorii civili. De mai multe ori în 
cursul anchetei, îmi făcuse aluzie la aceste legături şi chiar 
mă întrebase, direct, dacă ştiam cine era Rujinski. La 
negația mea, mi-a spus că ceilalţi declaraseră că avusesem 
legături cu el. Am protestat cu vehemenţă şi indignare la 
această minciună sfruntată şi i-ară cerut o confruntare cu 
cel care făcuse declaraţia, ca să se convingă de neadevărul 
ei. Bineînţeles că ofiţerul nu a dat curs cererii mele de 
confruntare, dar a continuat să insiste zile în şir asupra 
acestui subiect. Nu numai privitor la artificierul Şimi 
Rujinski, dar şi la toate celelalte legături care se stabiliseră 
între muncitorii liberi şi deţinuţii de la Cavnic. Din 
întrebările care mi se puneau, am avut impresia că toate 
aceste contacte fuseseră detectate. Părea să fie vorba de un 
denunţ de vaste proporţii, care informase Securitatea 
despre toate aspectele vieţii secrete a lagărului, despre 
toate relaţiile dintre deţinuţi, despre diversele grupuri şi 


tendinţe politice, despre toate procedeele şi subterfugiile 
uzitate pentru a ne apăra şi a putea supravieţui muncii 
istovitoare la care eram supuşi în mină şi represiunii din 
partea gardienilor în lagăr. Trădarea depăşise limitele 
informaţiilor legate direct de pregătirea evadării noastre, 
dând în vileag toată acea organizare şi activitate tainică de 
apărare, care se înjghebase în galeriile întunecoase ale 
minei şi în barăcile de la suprafaţă şi care ne ajutase să 
rezistăm, fizic şi moral, la regimul distructiv care ni se 
apuca. Niciodată administraţia nu reuşise să pătrundă în 
intimitatea acelei vieţi şi să-i înţeleagă mecanismul. Prin 
„turnătorii'r care se aflau printre noi (şi pe care 
cunoscându-i, îi izolasem), ofiţerul politic înregistrase din 
când în când câte un succes, dar totdeauna limitat la un 
caz, pe care îl considera singular şi astfel nu-i dezvăluise o 
vedere de ansamblu, ca să poată cuprinde fenomenul în 
întregime. Mai mult din dorinţa ca „turnătorul” să nu fie 
unul din grupul nostru, începusem să admit şi ipoteza că ar 
putea fi unul din cei din lagăr. Speram să nu fie unul dintre 
noi. M-aş fi simţit într-un fel solidar răspunzător, faţă de 
ceilalţi camarazi rămaşi în lagăr, pentru consecinţele ce le 
aveau de suferit de pe urma trădării unuia dintre noi. Cât 
priveşte soarta artificierilor şi lucrătorilor civili, la care 
făcuse aluzie Velniciuc în cursul anchetei, nici nu 
îndrăzneam să mă gândesc. Era o pată pe obrazul tuturor 
deţinuţilor politici de la Cavnic, cărora aceşti oameni le 
acordaseră creditul, mergând până la a-şi risca libertatea 
pentru a-i ajuta. Avuseseră toată încrederea în noi şi nu se 
gândiseră nici un moment că tocmai din rândurile noastre 
s-ar putea produce vânzarea. Era o trădare care ne 
compromitea pe toţi! 

Frământat de aceste gânduri şi de toate întrebările pe 
care mi le puneam şi cărora nu le găseam răspuns, 
bănuielile mele s-au îndreptat rând pe rând asupra 
fiecăruia din grupul nostru, neputându-mă opri cu 
certitudine asupra nici unuia. Cu toate că, abătut, 


dezamăgit şi dezgustat, am reuşit să fac faţă mai departe 
anchetei, fără să-mi schimb atitudinea. Prea greu n-a fost. 
Am luptat cu atenţie şi răbdare împotriva aceloraşi arme pe 
care le întrebuința şi Velniciuc, căci ancheta a rămas până 
la sfârşit pe acelaşi făgaş: fără metode brutale. Am avut 
chiar impresia că, cu timpul, se stabilise un fel de înţelegere 
tacită între Velniciuc şi mine; cred că înţelesese oferta mea 
de tranzacţie neexprimată, de a spune tot ceea ce făcusem 
eu în cadrul complotului de evadare şi de a nu mi se cere, în 
schimb, să vorbesc despre acţiunile celorlalţi. Părea să fi 
acceptat compromisul. Desigur, nu din bunăvoință sau 
simpatie pentru mine, ci pentru că mărturia mea era 
superfluă, faptele pe care nu voiam să le declar fiindu-i deja 
cunoscute. 

Din câte am înţeles, era însă un vot de blam pentru el să 
nu obţină şi recunoaşterea mea. L-a acceptat totuşi, 
considerând probabil că l-ar fi costat prea mult timp să 
insiste şi poate că întrevedea posibilitatea de a fi nevoit să 
ajungă şi la alte mijloace de constrângere, la care, în acea 
perioadă, nu părea să fie autorizat să recurgă. 

În afară de pisălogeala zilnică a întrebărilor, care devenise 
rutină, relaţiile de la anchetator la anchetat (dintre 
Velniciuc şi mine), pe măsură ce timpul trecea, îşi 
pierduseră treptat caracterul rigid de la început, ajungând 
către sfârşit să se degradeze până la un anumit nivel de 
intimitate. Velniciuc nu-şi mai dădea osteneala să se impună 
ca în primele zile, printr-o ţinută foarte corectă şi prin 
discuţii care se limitau strict la obiectul anchetei. Acum, de 
cele mai multe ori, după ce gardianul care mă aducea 
pleca, Velniciuc îşi descheia nasturii de la tunică şi chiar şi-o 
scotea câteodată, când era prea cald în birou. Tot mai des, 
Sătul şi el probabil să pună mereu aceleaşi întrebări şi să 
primească mereu aceleaşi răspunsuri, se depărta de la 
subiectul anchetei, ajungând să comenteze despre vreme şi 
chiar despre lipsurile şi scumpetea vieţii de afară. 
Comentarii aproape pasibile de condamnare, dacă ar fi fost 


martori de faţă şi în care mă angajam şi eu, pentru a 
întârzia cât mai mult reluarea anchetei. 

Într-una din zile, nici nu s-a mai ferit de mine; când s-a 
sculat de pe scaun, şi-a pus pe rând câte un picior pe 
pervazul ferestrei şi şi-a şters cizmele stropite de noroi cu 
partea de jos a perdelelor. Atunci am avut şi explicaţia 
petelor negre, de cremă, pe care le remarcasem pe 
catifeaua verde. Din când în când, în primele zile, Velniciuc 
îmi oferea câte o ţigară. Nu i-am cerut niciodată, dar când 
îmi oferea, primeam. Cu timpul, luase obiceiul să-mi ofere 
câte o ţigară de câte ori îşi aprindea şi el una. Se jena parcă 
să fumeze singur. Într-altă zi, l-am văzut că scoate din 
sertar un pachet de foiţă şi un capac de cutie de carton, plin 
cu chiştoace de ţigări. Cam ruşinat, s-a simţit obligat să-mi 
explice: mai erau câteva zile până la salariu şi rămăsese 
fără bani, aşa că îşi răsucea ţigări din chiştoacele strânse 
din scrumieră. Pachetul început de foiţă, pe care îl ţinea în 
sertarul biroului, m-a făcut să deduc că nu era la prima 
criză şi că era o practică obişnuită, de sfârşit de lună. Şi-a 
răsucit ţigara şi, după ce şi-a aprins-o, m-a întrebat, cam 
reticent, dacă vreau să-mi iac şi eu una. Spunându-i că nu 
ştiu să răsucesc ţigări, mi-a învârtit el una şi, culmea 
„manierei”, mi-a întins-o ca să mi-o lipesc singur. Cred că a 
fost un record de intimitate, atins vreodată în raporturi-le 
dintre anchetat şi un anchetator! 

În legătură cu ancheta, voi mai aminti de două întrebări, 
asupra cărora Velniciuc revenea cu perseverenţă aproape 
în fiecare zi: Pe cine cunoşteam în lagărul de la Valea 
Nistrului şi prin cine îmi procurasem de la atelierul din 
mină „bomfaierele” cu care tăiasem bucăţile de ţeava care 
folosiseră la confecţionarea grenadelor. La prima întrebare, 
răspunsesem cu o minciună, pe care am susţinut-o de 
fiecare dată, când a revenit asupra ei: Nu ştiam de 
existenţa unui lagăr cu deţinuţi politici la Valea Nistrului şi 
nici nu ştiam unde se află această localitate. La a doua, am 
spus adevărul: furasem personal „bomfaierele”, care erau 


la îndemâna oricui în atelierul mecanic din mină. Nu 
înţelegeam rostul celor două întrebări, dar insistența cu 
care le repeta de fiecare dată, m-a făcut să le rețin. Cum 
aveam să aflu în curând, îşi aveau rostul şi nu erau aşa de 
absurde cum mi s-au părut. 

Vântul de blândeţe care părea să sufle prin securităţi, 
umanizând procedeele de până aci din anchete, se oprea la 
uşile celularelor. Dincolo de ele, nu numai că nu se remarca 
nici o îmbunătăţire, dar regimul devenise mult mai sever. 
Măsurile drastice de supraveghere se înăspriseră la 
maximum. Solicitarea nervoasă în celulă ajunsese aşa de 
mare, încât aşteptam cu nerăbdare să fiu scos la anchetă. 
Acolo mă destindeam! 

Tot aşa de paradoxală, prin raport cu îmblânzirea care 
intervenise în anchete, era şi situaţia regimului alimentar. 
Zi de zi, se succedau aceleaşi supe chioare, în care o dată 
pluteau câteva foi de varză acră, altădată câteva paste 
făinoase sau nişte bucăţi de gulii. Mi-a trebuit aproape o 
săptămână ca să identific acele bucățele de forma unor 
cartofi pai, pe care, după ce le mestecam un timp, îmi 
rămâneau în gură un fel de fibre lemnoase, pe care nu le 
puteam înghiţi. Auzisem într-o zi pe gardianul de serviciu, 
răspunzându-i ofițerului de serviciu care-l întrebase ce era 
la masă: Ciorbă de caralabe! In acel moment am crezut că 
era o vorbă de „argou”. Abia mai târziu am aflat că, în acea 
parte a ţării, aşa li se spunea guliilor. Ani de zile, după 
aceea, la Miinchen, am descoperit originea germană a 
cuvântului: Kohlrabi! Oricum, până atunci nu mai 
mâncasem gulii iar gustul era departe de a fi acceptabil, 
mai ales că cele pe care le primeam, nu mai erau 
comestibile, fiind prea bătrâne. De obicei, ca o raritate, 
duminicile îşi făceau apariţia arpacaşul şi uneori cartofii. Un 
arpacaş mai gros, cu fibre de carne sau o ciorbă de cartofi 
cu câte o bucăţică de carne, cam de mărimea unei cutii de 
chibrituri. Erau singurele zile când mă simţeam mai sătul. 
În restul săptămânii, răbdam de foame de la o masă la alta, 


căci senzaţia de saturație nu dura mai mult de o oră după 
ce mâncam. Nădejdea era sfertul de pâine pe care îl 
primeam zilnic şi care era singurul aliment consistent. De 
altfel, pierdusem câteva kilograme bune, în cele câteva luni 
de când mă aflam în subzistenţa Securităţilor iar din 
muşchii pe care îi aveam la arestare, nu mai rămăsese cine 
ştie ce. Şi, totuşi, era încă bine! În acel moment, eram 
departe de a putea bănui, măcar, ce mă aştepta! 

Într-o dimineaţă, pe neaşteptate, gardianul a deschis uşa, 
mi-a întins ochelarii şi mi-a spus: Ia-ţi bagajul şi ieşi afară! A 
urmat apoi traseul şi procedura obişnuită: magazie, 
percheziţie, scos şi pus de ochelari de fiecare dată şi, în 
final, aşteptarea pe coridor, cu mâinile la spate şi faţa la 
perete. În jurul meu, forfotă de paşi, şoapte, pocnituri din 
degete. Un gardian mi-a luat mâna stângă de la spate şi mi- 
a prins-o în cătuşe. Aşteptam docil, să mi-o prindă şi pe 
cealaltă, în speranţa că mă va lega cu mâinile în faţă şi nu la 
spate. Era mai suportabil. Dar n-a fost niciuna, nici alta. De 
cealaltă brățară a cătuşelor, a fost prinsă mâna dreaptă a 
altui deţinut. Convins că era Titi, am tugşit încet de câteva 
ori, ca semn de recunoaştere. Lasă tuşea! 

— S-a auzit vocea gardianului. Răspunsul a venit totuşi, 
dar nu era tuşea lui Titi. Alte contacte n-am putut lua cu cel 
de care eram legat, din cauza gardienilor care mişunau în 
jurul nostru. M-a izbit însă un puternic miros de oaie şi 
când vecinul mi-a strâns discret mâna care era legată de a 
lui, i-am simţit blana de la mâneca cojocului. După câteva 
minute de aşteptare, am auzit iar paşi şi o tuse, pe care o 
cunoşteam. Îl aduseseră şi pe Titi. Am fost scoşi din clădire 
şi am simţit aerul rece de afară. După socoteala 
aproximativă a timpului pe care o ţinusem, eram pe la 
începutul lui decembrie. Am fost urcați într-un camion cu 
prelată şi puşi să ne aşezăm pe jos, pe podelele de lemn, 
lângă cabina şoferului. Mi-am dat seama că nici Titi nu era 
singur. Şi el era legat cu un altul. Împreună cu noi, s-au suit 
mai mulţi gardieni şi camionul a pornit. Prin oraş a mai fost 


cum a fost, dar când am ieşit pe şosea, a început calvarul. 
Drumul prost, cu hârtoape, ne zgâlţâia şi ne arunca în toate 
părţile la fiecare hop. Nu aveam nici un punct de sprijin şi 
singurul lucru de care mă ţineam agăţat, cu o mână, era un 
cauciuc, pe care-l descoperisem pe pipăâite, dar care şi el 
aluneca, când într-o parte, când într-alta, la fiecare curbă, 
suiş sau coborâş. Eram scuturaţi ca nişte saci de cartofi! Tot 
drumul, camionul „Praga” ne-a zdruncinat, gonind pe 
şoseaua desfundată, într-un zgomot asurzitor de fierătănii, 
de obloane care se scuturau şi de prelată care se zbătea de 
vânt. La toate astea se mai adăuga şi gerul. Începuseră să- 
mi amorţească mâinile şi nu-mi mai puteam stăpâni 
tremuratul. Chinul cel mai mare, însă, erau ochelarii. 
Elasticul nou, foarte tare şi prea scurt, mă strângea. 
Apăsarea ramelor metalice pe arcadele ochilor, pe frunte şi 
pe umerii obrajilor a început să-mi provoace dureri aproape 
insuportabile. Îmi simţeam capul ca prins într-o menghină. 
Am încercat de câteva ori să mă adresez gardienilor noştri 
invizibili, dar de câte ori deschideam gura, răcneau la mine 
să tac. După o vreme, am reuşit să-i spun gardianului că 
simt nevoia să urinez. 

— Acum nu se poate! Aşteaptă să ajungem! A venit 
răspunsul răstit. 

Am mai aşteptat, dar din cauza frigului, necesitatea 
devenea tot mai imperioasă. Rând pe rând, i-am auzit şi pe 
ceilalţi cerându-se afară şi fiind şi ei refuzaţi tot aşa de 
brutal. Dar, pe măsură ce nevoia creştea, cererile se făceau 
tot mai dese şi mai insistente. Când la un moment dat, Titi s- 
a plâns că nu mai poate răbda şi gardianul i-a răspuns: - 
Pişete pe tine, banditule! Ca la o înţelegere, am început toţi 
să vociferăm, fără să mai ţinem cont de înjurăturile 
gardienilor. 

Reacţia noastră i-a convins probabil că ajunsesem la limita 
extremă a răbdării şi i-a determinat să cedeze. Dar, cum? 
Fără să oprească camionul, fără să ne scoată ochelarii şi 
fără să ne desfacă cătuşele! Câte doi, aşa cum eram 


încătuşaţi, am fost sculaţi în picioare şi susținuți de ei, am 
fost îndreptaţi spre partea dinapoi a camionului. L-am auzit 
pe unul din ei, spunându-i altui tovarăş de-al lui: „Ridică 
prelata!” Apoi ne-a spus şi nouă: Hai! Daţi-i drumul! Şi aşa, 
orbeşte, ajutându-ne cu singura mână pe care o aveam 
liberă, pierzându-ne echilibrul la fiecare zdruncinătură şi 
redresaţi şi sprijiniți de mâinile care ne susțineau, am 
urinat peste bord. Uşurarea chinului provocat de 
abstinenţa prelungită n-a durat mult şi, cu toate 
amenințările şi înjurăturile gardienilor, au trebuit să dea 
din nou curs insistențelor noastre, căci necesitatea de a 
urina s-a făcut din nou simțită. Frigul, abstinenţa şi 
inhibarea ne produseseră o retenţie urinară dureroasă, 
care nu permitea evacuarea conţinutului vezicii, aşa că 
senzaţia necesităţii s-a repetat tot restul drumului, ceea ce 
îi făcea pe gardieni să devină din ce în ce mai furioşi şi 
brutali. 

Cam pe la ora prânzului, camionul şi-a încetinit mersul. 
Drumul s-a mai îndreptat şi am simţit că intrasem pe strada 
pavată a unei localităţi. Camionul s-a oprit. Am auzit o 
poartă de fier deschizându-se în faţa noastră, care, după ce 
am trecut de ea, s-a închis din nou. Ne-am oprit iar. Am fost 
daţi jos şi ni s-au scos ochelarii. Eram într-o curte mare, 
mărginită pe o latură de o clădire iar pe alta, de o serie de 
garaje, mai toate ocupate de Jeep-uri şi camioane. Prin 
curte şi pe treptele de la intrarea în clădire, milițieni care 
umblau cu treburi încoace şi încolo sau stăteau de vorbă. 

Lângă camionul nostru, doi ofiţeri şi un subofițer de miliţie 
discutau cu şoferul şi plutonierii care ne aduseseră. Numai 
din atitudinea pe care o aveau unii faţă de ceilalţi, îţi puteai 
da seama că adevărata ierarhie între ei nu era reprezentată 
de gradele ce le purtau pe epoleţi. Securiştii noştri, cu toate 
că numai plutonieri, discutau cu ofiţerii de miliţie ca de la 
superiori la inferiori. Dar, toate astea nu le-am remarcat 
decât după câteva momente, când m-am mai dezmeticit şi 
când mi s-a mai alinat durerea acută a frunţii, descătuşată 


de strânsoarea ochelarilor. Tovarăşul meu de cătuşe şi cu 
mine, ca şi Titi cu al lui, am fost lăsaţi împreună, în timp ce 
garda noastră discuta la câţiva paşi mai departe cu 
milițienii. Titi, profitând de ocazie, a fost primul care mi-a 
adresat cuvântul pe şoptite şi privindu-mă cu o îngrijorare, 
căreia nu-i înţelegeam rostul. Cu atât mai nedumerit am 
fost de întrebarea lui: Te-au bătut? In scurta conversaţie 
care s-a înfiripat, lucrurile s-au lămurit. Aveam amândouă 
orbitele învineţite, de la arcade până la umerii obrajilor. M- 
am ridicat pe vârful picioarelor şi m-am privit în geamul de 
la uşa camionului. Parcă coboram de pe ringul de box! L-am 
liniştit pe Titi, explicându-i că aveam ochii vineţi din cauza 
strânsorii ochelarilor. 

Am făcut apoi cunoştinţă cu camarazii noştri de drum. De 
cel care era încătuşat cu Titi, nu-mi mai aduc aminte. În 
schimb, de tovarăşul meu, de care fusesem legat atâtea ore 
în şir, fără să-l fi putut vedea, mi-amintesc perfect. Numele i 
l-am uitat însă. Era un băiat tânăr, mult mai înalt ca mine şi 
foarte voinic. Avea părul blond şi ochii albaştri. Mai ales 
privirea lui adâncă şi plină de bunătate, n-am s-o pot uita 
niciodată. Părea un cioban de prin partea locului. Purta în 
picioare opinci, era îmbrăcat cu iţari şi suman de dimie albă 
iar pe deasupra cu un cojoc mare de oaie. În cap, o cuşmă 
înaltă, albă. 

Mica noastră discuţie, pe şoptite, s-a întrerupt. Unul din 
plutonieri s-a apropiat de noi şi ne-a dat hrana rece pentru 
ziua aceea. Obişnuita slănină râncedă, cubuleţul de 
marmeladă şi sfertul de pâine. Ne-a scos cătuşele şi ne-a 
spus să mâncăm repede că plecăm mai departe. În afară de 
tânărul cioban, toţi ceilalţi tremurau de frig, în hainele 
noastre subţiri de vară. Cum ne-au scos cătuşele, tânărul 
mi-a pus cojocul lui pe umeri, mi-a strâns mâna şi, privindu- 
mă în ochi, mi-a spus pe un ton de profundă convingere: 
Dacă Dumnezeu a vrut să fim înlănţuiţi împreună, înseamnă 
că acum suntem fraţi de cruce! Vocea gravă, cu nuanţe 
dramatice, febrilitatea cu care mi-a strâns mâna şi vorbele 


lui exaltate mi s-au părut stranii ca şi exprimarea într-o 
limbă românească îngrijită şi cultivată, care nu 
corespundea înfăţişării lui. Nu mi-am putut satisface 
curiozitatea pe care mi-o stârnise misteriosul tânăr, din 
cauza plutonierului care se apropiase de noi, grăbindu-ne 
să mâncăm mai repede, ca să ne îmbarce din nou în camion. 
Când am terminat, i-am cerut totuşi cu insistenţă să fim 
duşi la closet. Nemulțumit de această nouă întârziere în 
program, după ce s-a dezlănţuit într-un potop de înjurături, 
plutonierul a cedat totuşi. Pe rând, câte unul, pentru a nu 
putea sta de vorbă între noi, ne-a trimis către garajele de 
automobile, indicându-ne o uşă întredeschisă, pe care era 
scris cu cretă, un cuvânt pe care îl întâlnisem deseori în 
vocabularul milițienilor dar pe care nu-l văzusem până aici 
corect ortografiat: Veceu! Plutonierul ne-a spus să 
traversăm curtea în pas alergător, în linie dreaptă, fără să 
ne abatem din drum, până la uşa cu pricina. La fel şi la 
întoarcere. 

Am pornit primul. Din fugă, pe distanţa de vreo 20 de 
metri până la „Veceu”, mi-am aruncat ochii pe „ziarul de 
perete”, afişat între uşile a două garaje. Am putut citi 
primul rând, scris cu litere mai mari. Aşa am aflat că ne 
găseam la Sediul Miliției din Careii Mari. Ajuns la uşă, am 
deschis-o şi am dat să intru. Din fericire m-am oprit la timp. 
Din prag, priveam şi nu-mi venea să cred! Camera care se 
deschidea în faţa mea era destul de mare pentru destinaţia 
ce o avea. Cam patru metri pe patru. Pe peretele din fund, 
două rezervoare îţi indicau locurile, în dreptul cărora 
trebuiau să fie cele două closete. Nu le puteai determina 
locul decât prin deducție, căci de văzut nu se vedeau, toată 
duşumeaua camerei, pe toată suprafaţa ei, până în prag, 
fiind acoperită de un strat de fecale. Posibilitatea de a te 
deplasa către cele două presupuse closete din fundul 
încăperii fusese totuşi prevăzută şi amenajată. Din loc în 
loc, la intervale, reprezentând lungimea unui pas normal, 
câte trei cărămizi suprapuse ieşeau la suprafaţă şi îţi 


indicau calea de urmat. Problema aerisirii, chiar dacă nu 
perfect, era şi ea parţial rezolvată prin uşa lăsată 
întredeschisă, camera neavând fereastră. Cu toată 
posibilitatea de a pătrunde în cameră, păşind pe insulele de 
cărămizi, am preferat să nu-mi pun la încercare simţul 
echilibrului şi mi-am făcut nevoile din prag. 

Mai târziu, în închisoare, amintindu-ne de popasul nostru 
la Careii Mari şi referindu-ne la „Veceul” miliției, îl numisem 
„grădina japoneză”. Îl asemuisem cu bazinele din acele 
grădini, pe care le puteai traversa păşind pe lespezile de 
piatră, care ieşeau la suprafaţă din loc în loc. Cu puţină 
imaginaţie, pretindeam chiar că bucăţile de ziar 
întrebuințate şi mototolite, presărate pe suprafaţa haznalei, 
ne sugerau florile de nufăr. După ce fiecare din noi s-a 
perindat la aşa-zisul closet, ni s-au pus iar cătuşele şi 
ochelarii şi ne-am reluat călătoria în aceleaşi condiţii. 

A doua etapă mi s-a părut mai chinuitoare ca prima, din 
cauza frigului care mă pătrunsese. Tremuram ca varga, îmi 
clănţăneau dinţii şi fruntea îmi zvâcnea de durere, din 
cauza apăsării ochelarilor. Când după câteva ore camionul 
s-a oprit şi am fost daţi jos, eram amorţit, nu mai simţeam 
nici frigul, nici durerea. Stăteam ca prostit alături de 
tânărul cu care eram încătuşat, acolo unde ne plasaseră 
gardienii şi ne spuseseră să aşteptăm. 

După o destul de lungă aşteptare, am fost luaţi din locul 
unde fuseserăm puşi să stăm şi conduşi prin mai multe 
încăperi, până când, în fine, ni s-au scos ochelarii. Eram 
într-o cămăruţă devenită un fel de magazie de mobile vechi. 
Câteva birouri sparte, câteva scaune rupte, stivuite unele 
peste altele, ocupau o bună parte a spaţiului în care noi 
abia mai aveam loc. În cămăruţa nelocuită era rece, dar cel 
puţin nu mai era gerul de afară iar prin uşa întredeschisă 
spre biroul vecin, supraîncălzit, veneau valuri de căldură cu 
miros de cărbune. Im câteva minute, temperatura între cele 
două camere s-a egalizat şi ne-am încălzit şi noi. Începuse 


Chiar să mă cuprindă o moleşeală plăcută şi odată cu ea se 
risipeau şi resemnarea şi deznădejdea de până aci. 

Plutonierii care ne însoţiseră pe drum dispăruseră. Alte 
figuri de gardieni, cu căciuli, şube şi pâslari în picioare se 
perindau prin biroul de alături. Din când în când, câte unul 
băga capul pe uşă şi ne privea îndelung, de parcă am fi fost 
nişte animale rare. Niciunul nu ne-a adresat un cuvânt. 
Numai în biroul de alături, vorbeau pe şoptite între ei. 
Trăgeam şi noi cu urechea, dar n-am prins cine ştie ce. 
Totuşi, un lucru am aflat din conversațiile lor: Ne găseam în 
penitenciarul din Oradea Mare! N-auzisem până atunci de 
vreo închisoare pentru deţinuţi politici în Oradea. Ne-am 
gândit că poate e iar vorba numai de un popas, ca la Careii 
Mari şi că vom fi duşi mai departe. Aşa am interpretat 
atmosfera de expectativă care ne înconjura. 

Am profitat de relativa lipsă de supraveghere din partea 
gardienilor, pentru a mai sta de vorbă între noi. M-am 
lămurit astfel în privinţa misteriosului cioban de care eram 
legat. Fusese student la Facultatea din Cluj! Cred că la 
litere. Într-o zi, lăsase totul şi plecase în munţi, la un grup 
de partizani. Prea multe detalii n-am putut afla, deoarece, 
abia acum când aveam ocazia să stau cu el de vorbă, mi-am 
dat seama că tânărul nu mai era în toate minţile. 
Explicaţiile pe care mi le dădea erau confuze. Pornea să-mi 
răspundă la întrebări dar se abătea mereu de la subiect, 
intra în consideraţii filosofice şi morale şi în cele din urmă, 
dând frâu liber maniei religioase în care căzuse, devenea 
tot mai exaltat, până ce, brusc, tăcea. Rămânea aşa, mut, 
privindu-mă cu ochii lui mari, albaştri, plini de bunătate, 
urmărind în mintea lui rătăcită cine ştie ce gânduri sau 
viziuni, care păreau să-l desprindă de realitate. Faţa lui 
exprima linişte şi mulţumire şi o stare de seninătate, pe 
care nu mai îndrăzneam să i-o tulbur cu alte întrebări. 

Am aflat mai târziu în închisoare, că fusese bătut 
îngrozitor când fusese prins şi că atunci înnebunise, iar 
ancheta lui ulterioară, la Securitate, nu mai dăduse nici un 


rezultat. După un timp, l-au internat în infirmeria 
penitenciarului Oradea. Se îmbolnăvise de tuberculoză şi 
avusese o hemoptizie. L-am mai zărit într-o zi în curtea 
închisorii, când l-au scos la aer. Slăbise şi păşea ca un 
automat, învârtindu-se în cerc în curticica de plimbare, cu 
aceiaşi ochi mari, albaştri, privind în gol. De atunci, n-am 
mai auzit de el. 

În fine, în biroul de alături s-a produs mişcare. Un gardian 
şi-a făcut apariţia în cămăruţa noastră, ne-a scos cătuşele 
de la mâini şi i-a luat cu el pe cei doi tovarăşi ai noştri. Am 
rămas numai eu cu Titi. După un timp s-a produs o nouă 
rumoare şi mişcare de gardieni. Am fost chemaţi amândoi 
în birou şi ni s-a spus să ne dezbrăcăm „la piele”. Odată 
percheziţia terminată, ni s-au pus lanţuri la picioare. 
Brăţările de fier gros care ne cuprindeau gleznele aveau 
câte o gaură, prin care în mod normal se trecea un nit, care 
apoi era bătut pe nicovală. De data aceasta însă, brăţările 
lanțurilor ne-au fost fixate în jurul gleznelor cu câte un 
lacăt, a cărui toartă a fost trecută prin găurile prevăzute 
pentru nituri. Astfel, la greutatea lanțurilor se mai adăuga 
la fiecare picior şi greutatea câte unui lacăt „Sfinx”. Aceste 
lacăte, făcute dintr-un bloc masiv de metal, aveau mai multe 
modele. Bineînţeles că cele care ni s-au atârnat la picioare 
au fost din modelul cel mai mare. Procedeul lanțurilor 
prinse cu lacăte nu l-am mai întâlnit în nici o altă puşcărie, 
de-a lungul întregii mele perioade de detenţie. Faptul că ne- 
au pus lanţuri la picioare, ne-a întărit convingerea că 
Oradea nu era decât o etapă şi că, de aici înainte, ne vom 
continua drumul pe calea ferată, într-un vagon penitenciar. 
Credeam chiar că vom pleca dintr-un moment într-altul, 
fiindcă nu ne-au mai scos din birou. Ne-au spus să stăm 
lângă perete, iar cei patru-cinci gardieni păreau şi ei să 
aştepte ceva. Ne-am gândit că urma să vină duba- 
automobil, care să ne transporte la gară. 

Deodată, uşa s-a dat de perete şi a apărut un grup de 
ofiţeri. In fruntea lor, un căpitan. Gardienii au luat poziţia 


de drepţi. Căpitanul abia le-a răspuns la salut. In tăcerea 
care se lăsase, căpitanul ne-a măsurat din cap până-n 
picioare, cu o privire dispreţuitoare, după care a început să 
ne apostrofeze pe un ton batjocoritor: 

— Bandiţilor! Aţi vrut să vedeţi Festivalul! Credeaţi că 
scăpaţi de vigilenţa organelor de stat? Acum vi s-a înfundat, 
mama voastră de bandiți! 

Am redat numai o mostră din tot ceea ce ne-a spus 
căpitanul, care nu se mai putea opri din tirada lui, 
înconjurat de râsetele şi aprobările subalternilor săi. Eram 
hotărât să tac şi îmi compusesem o expresie indiferentă. 
Din când în când, îi aruncam câte o privire, în care mă 
străduiam să pun maximum de dispreţ. Mica mea 
răzbunare mută şi-a produs efectul. Căpitanul spumega de 
furie şi limbajul lui devenea tot mai ordinar. Titi n-a mai 
putut răbda şi a protestat, spunându-i că ne aflam aici 
pentru a fi supuşi legii şi regulamentelor şi nu abuzurilor şi 
insultelor, tocmai din partea unui reprezentant al ordinii. 
Căpitanul i-a tăiat vorba cu un nou potop de înjurături, 
după care, întorcându-se spre unul din gardieni, un uriaş cu 
figură de brută, i-a ordonat: 

— Gherdan! Du-i pe celular! Apoi, întorcându-se iar către 
noi: 

— Vă arăt eu lege şi regulament! 

Am ieşit din birou, împleticindu-ne în lanţuri şi 
împiedicându-ne de câte ori Gherdan ne îmbrâncea din 
spate, strigându-ne: 

— Dă-i drumu' mai repede, banditule! 

Gardienii, aşa de tăcuţi şi rezervaţi la sosirea noastră, se 
adaptaseră imediat la tonul pe care îl dăduse căpitanul, în 
privinţa comportării şi limbajului faţă de noi. Am ieşit de 
sub bolta clădirii, unde se afla poarta de intrare în 
închisoare, într-o curte pavată cu piatră de râu. Pe dreapta, 
clădirea în care fusesem se întindea dincolo de ceea ce 
putea cuprinde privirea noastră. Pe stânga, o curticică, 
mărginită pe două laturi de un zid înalt, cu sârmă ghimpată 


pe coamă, peste care se vedeau acoperişuri de case. Cea 
de-a treia latură o constituia o clădire dreptunghiulară cu 
trei etaje, aşezată perpendicular pe cea de-a lungul căreia 
mergeam noi. In punctul unde cele două clădiri se 
apropiau, lăsând între ele numai spaţiul de lăţimea unui 
drum, sergentul Gherdan ne-a comandat: „la stânga” şi ne- 
a îmbrâncit spre cele două-trei trepte de piatră tocite, de la 
intrarea în „celular”, cum îl numise căpitanul. Era de fapt o 
temniţă de pe vremea ungurilor, cu ziduri de aproape un 
metru, cu ferestre pe care le văzusem de afară zăbrelite cu 
drugi groşi de fier, în spatele cărora geamurile cu ochiurile 
sparte, ca şi tencuiala fațadei căzută ne dăduse impresia 
unei clădiri părăsite. 

După cum aveam să aflu, aşa şi fusese până cu câteva luni 
în urmă, singurele celule folosite pentru deţinuţii de drept 
comun, aflându-se în clădirea pe lângă care trecusem şi 
care, cu toate că tot veche şi într-o stare de întreţinere tot 
aşa de mizerabilă, nu avea totuşi aspectul medieval al celei 
în care intram acum, împinşi de la spate de Gherdan. Am 
trecut de prima uşă de lemn şi ara pătruns într-un fel de 
anticameră, din care, la dreapta, pornea o scară de piatră 
către etajele superioare. În faţă, o deschidere joasă, boltită, 
închisă cu un grilaj în două canate, din şine groase de fier. 
Am trecut prin ea aplecându-ne, căci bolta în punctul ei cel 
mai înalt nu avea mai mult de 1,50 m. Înaintea noastră se 
deschidea un coridor înalt, lung cât toată clădirea, cu 
ciment pe jos şi cu aproximativ câte 12 uşi de celule pe 
fiecare parte. La jumătatea lui şi pe stânga şi pe dreapta, 
lipsea câte o celulă, astfel că se lărgea pe toată lăţimea 
clădirii, până la zidurile exterioare. În aceste ziduri, în 
fiecare parte, se deschidea câte o fereastră (sus plasate ca 
să nu vezi afară), constituind singurele surse de lumină ale 
coridorului. Tot aici se aflau şi două jgheaburi de beton cu 
câteva robinete. 

Schiţă a celularului vechi din Oradea. Secţiune orizontala. 


Am trecut mai departe, târându-ne lanţurile pe cimentul 
care le amplifica zornăitul, de parcă am fi fost o coloană 
întreagă, nu numai doi. Gherdan continua să ne 
îmbrâncească la fiecare câţiva paşi. Totuşi, cu coada 
ochiului, observam mişcare la fiecare din vizetele prin 
dreptul cărora trecusem. Uşilor de lemn gros, care păreau 
tot atât de vechi ca şi celularul, li se aduseseră 
îmbunătățirile cerute de sistemele moderne de detenţie ale 
regimului. La înălţimea capului, în fiecare uşă, fusese 
sfredelită câte o gaură rotundă, cam de diametrul unui ou. 
Adaptarea la noile necesităţi: se oprise aici. Mai departe se 
improvizase. Pentru ca vizitele să nu rămână deschise, 
fiecare din ele a fost acoperită cu câte un fund de cutie de 
conservă, bătut într-un cui deasupra găurii, în aşa fel încât 
putea fi împins la o parte de gardian pentru a privi în 
celulă. Dar, tot aşa de bine putea să-l deplaseze şi cel din 
celulă, pentru a privi pe coridor. La trecerea noastră, 
surprinsesem la fiecare vizetă câte un deget care mişcase 
aproape imperceptibil tinicheaua din cutie de conservă. La 
a doua uşă pe dreapta, după spaţiul mai larg unde se aflau 
spălătoarele, Gherdan s-a oprit, a descuiat lacătul care 
ţinea ranga transversală care bara uşa şi m-a îmbrâncit în 
celulă. Pe Titi l-a băgat vis-â-vis. 

Aşa-zisa cameră în care mă aflam era o grozăvie! Avea 
cam trei metri pe trei. Pe jos era ciment. Pereţii aveau 
tencuiala căzută, iar pe alocuri pete mari de igrasie. 
Fereastra, destul de sus plasată, era în două canate. Unul 
din ele avea ochiurile de geam, fie sparte, fie crăpate. 
Celălalt lipsea cu totul, cu giurgiuvea cu tot. Lângă unul din 
pereţi, un pat de fier, ruginit, pe care se găsea o saltea, 
care fusese umplută cândva cu paie. Acum, nu mai conţinea 
decât paie tocate şi pleavă. Peste ea era aruncată o pătură 
veche, murdară şi cu țesătura rărită de lungă întrebuințare. 
Nu era nici măcar întreagă; fusese scurtată din lungime, 
aşa că era aproape pătrată. In colţ, sub geam, o tinetă fără 
capac. (În închisorile din Transilvania i se spunea „chiblă”). 


Înaltă cam cit o găleată, dar cu un diametru ceva mai mare 
şi cu două toarte, era din fontă şi foarte grea. Fusese 
cândva întrebuințată şi nu o golise nimeni. Mirosul fetid şi 
penetrant pe care îl degaja, persista, cu toată lipsa 
geamului. La frigul de afară se mai adăuga şi umezeala 
zidurilor. Cu pantalonii mei de doc, cu chiloţi scurţi pe 
dedesubt, cu o cămaşă de vară, ecosez (singura pe care o 
aveam) şi cu o haină de stofă subţire, nu mă vedeam 
supraviețuind în asemenea condiţii. In picioare aveam tot 
pantofii daţi de Baby Ivanovici şi o pereche de şosete 
scurte. 

N-am apucat însă să reflectez mult asupra situaţiei 
disperate în care mă aflam, că mi-am auzit numele strigat 
pe coridor; pe al meu şi pe al lui Titi. M-am apropiat de 
vizetă şi, cu prudenţă, am dat încet tinicheaua care o 
acoperea la o parte. Toate rondelele de tablă de la cele 4 
sau 5 vizete de pe cealaltă parte a coridorului, care intrau 
în unghiul meu de vedere, erau împinse deoparte. Prin 
fiecare gaură ieşea câte un deget, care le menținea în 
această poziţie. Descoperirea şi recunoaşterea celor care 
mă strigaseră m-a făcut să uit pentru o bucată de timp şi 
frigul şi situaţia disperată în care mă găseam. Pe măsură ce 
luam contact cu fiecare din cei de la vizetele celulelor, mă 
cuprindea o stare nemaiîntâlnită, de sentimente 
contradictorii, împărţite între o profundă decepţie şi o 
nespusă bucurie. 

Tot grupul nostru de evadați se afla presărat pe celular, 
repartizaţi câte unul singur în celulă! Nu lipsea decât Ion 
Cojocaru, despre care nu se ştia nimic. Toate speranţele pe 
care le nutrisem, ca măcar unii dintre noi să fi scăpat, s-au 
spulberat. Aceeaşi decepţie au avut-o şi camarazii noştri, 
când am apărut în lanţuri pe celular, împinşi de la spate de 
Gherdan. 

Cum de la arestarea lor trecuseră câteva luni şi în tot 
acest răstimp nu auziseră nimic despre Titi şi despre mine, 
fuseseră convinşi că scăpaserăm, făcându-şi chiar iluzii, că 


trecuserăm frontiera spre Vest. Fiecare, din celula lui, ne 
interpela prin vizetă şi pe Titi şi pe mine, aşa că, pe lângă 
faptul că nu înţelegeam nimic din cauza vocilor care se 
suprapuneau, pe coridor se produsese o zarvă, care, îmi 
închipuiam că nu putea scăpa neauzită de gardian. Fiecare 
din ei voia să afle totul despre noi şi păţaniile noastre, de 
când ne despărţisem la ieşirea din mină, aceeaşi curiozitate 
stăpânindu-ne şi pe noi în privinţa lor. Nu eram familiarizați 
cu zgomotele celularului, nu ştiam să le interpretez şi nici 
nu ştiam dacă nu se mai află şi alţi deţinuţi în afara grupului 
nostru, printre care, vreun eventual turnător. 

După primele efuziuni şi manifestări mai zgomotoase, 
gălăgia s-a mai potolit şi am început să ne înţelegem. Unul 
din primii cu care am reuşit să mă înţeleg mai bine a fost 
Ion Pantazi, care se afla într-o celulă de pe partea de vis-â- 
vis dar nu chiar în faţa uşii mele. Mi-a spus că pot vorbi fără 
grijă, pentru că gardianul are obiceiul să plece de pe 
celular şi să închidă în urma lui grila de la intrare iar la 
întoarcere poate fi observat de cei din primele celule care 
vor da alarma. 

Primele informaţii pe care ni le-am împărtăşit reciproc au 
fost de ordin general. În amănunte am intrat mai târziu, cu 
timpul. Am aflat, astfel, că Ion Pantazi, care fusese prins în 
periferia Băii Mari, a făcut mai întâi un scurt popas în 
vechea clădire a securităţii locale, după care a fost 
transferat la Securitatea din Sighet. Aici urmau să fie aduşi, 
pe rând, pe măsură ce au fost prinşi, şi ceilalţi evadați. 
Doctorii Paul lovănescu şi Miltiade Ionescu, capturați lângă 
o stână din apropierea minei de soldaţii unuia din cele 4 
batalioane de intervenţie ale trupelor M. A. [., după cei s- 
au pus cătuşele cu mâinile la spate, au fost aruncaţi într-un 
camion, care i-a dus la Sighet. Pe drumul desfundat, 
zdruncinaţi şi aruncaţi dintr-o parte într-alta pe podelele 
camionului, cătuşele (aşa-zise americane) li s-au strâns în 
aşa hal, încât au ajuns cu mâinile umflate, cu circulaţia 
întreruptă şi cu dureri insuportabile. Au fost ţinuţi în 


continuare şi la Sighet în aceste condiţii chinuitoare. Li s-au 
scos cătuşele numai după câteva zile. De acelaşi tratament 
au avut parte şi ceilalţi şase, care rătăcind drumul din 
cauza ceţei, fără să-şi dea seama, şi fără să fie detectaţi de 
grăniceri, trecuseră frontiera în U. R. S. S. Când şi-au dat 
seama de eroare şi au vrut să se întoarcă pe teritoriul 
românesc, au fost somaţi cu focuri de armă de grănicerii 
români şi prinşi. Toţi au răbdat câteva zile de foame şi au 
avut de suportat chinurile transportului, barbaria cătuşelor 
prea strânse, cu mâinile la spate şi brutalităţile securiştilor, 
care, pe drum, pentru a-i teroriza, au simulat pregătirile 
unei execuţii sumare. Mai târziu, li s-a alăturat şi Mircea 
Vueric, prins la o stână din zona trecătorii Ghimeş Palanca, 
după ce se pierduse pe drum de Ion Cojocaru. Ultimul adus 
a fost Ion Brânzaru, care ajunsese până la Soveja, în 
regiunea lui de baştină din munţii Vrancei. Acolo luase 
legătura cu un văr al lui, care îl denunţase. Abia după ce 
toţi au fost transferați la Baia Mare, fiind primii locatari ai 
noii clădiri a Securităţii, tratamentul li s-a mai îmblânzit. Au 
fost anchetați tot de Velniciuc, în aceleaşi condiţii ca şi noi, 
adică fără să se recurgă la tortură, dar cu mai multă 
insistenţă. Cu 2-3 luni în urmă, fuseseră transferați la 
Oradea, unde, aşa cum aveam să mă conving şi eu pe 
propria-mi piele, fuseseră supuşi la un regim special, 
prescris de Securitate. 

După ce am aflat toate acestea de la Ion Pantazi şi de la 
ceilalţi care mai interveneau din când în când în discuţia 
noastră, cu completări, a fost rândul nostru să-i punem la 
curent cu păţaniile noastre. Şi Titi şi eu le-am povestit 
aventurile de pe drum şi apoi din Bucureşti, anchetele de la 
Interne, Rahovei şi Baia Mare. Toată această informare 
reciprocă, am încercat şi voi încerca s-o redau în continuare 
mai ordonat şi mai închegat decât a avut loc. Nu voi mai 
insista asupra celor povestite de Titi şi de mine, faptele fiind 
cunoscute. Mă voi opri numai asupra momentului când, 
povestind păţaniile noastre din Bucureşti, lon Pantazi m-a 


întrebat dacă n-am întreprins ceva pentru a încerca să 
fugim din ţară. L-am pus la curent cu legătura ce o făcusem 
prin M. C. Cu Rici Leiler, pe care şi lon îl cunoştea. l-am 
vorbit de posibilitatea de a ajunge până în Austria, 
îmbarcându-ne pe un şlep cu cherestea. I-am explicat că 
planul lui Rici Teiler nu putuse fi pus imediat în aplicare şi 
că mai necesitase o perioadă de aşteptare, timp în care 
Securitatea ne dăduse de urmă şi ne prinsese. Cum despre 
acest plan şi despre Rici Teiler Securitatea nu ştia nimic, în 
timp ce îi dădeam aceste amănunte lui Ion, scăzusem 
instinctiv glasul. Tot atunci am auzit fi glasul lui Ion 
Brânzaru, a cărui celulă se afla tocmai la capătul opus al 
celularului: 

— Domnule Ioanid, ai grijă, prăduială! (Era expresia 
utilizată în grupul vrâncenilor pentru „trădare” sau 
„turnătorie”). 

Nu ştiam ce să cred. La început, camarazii noştri ne 
spuseseră că putem vorbi fără grijă, toţi angajându-se în 
discuţie prin vizete, iar acum, venea acest avertisment! 
Poate că Ion Brânzaru era mai suspicios decât ceilalţi, poate 
că se temea că vorbeam prea tare şi se putea auzi afară sau 
poate că tocmai se apropiase gardianul de uşa celularului! 
Din celula de alături, Colea Ungureanu mi-a şoptit prin 
vizetă: 

— Nasule! Povesteşte mai departe, dar nu mai spune 
nume! Mi-amintesc că în cele câteva fraze pe care le-am 
mai spus, pentru a-i termina lui lon povestea cu fuga din 
Ţară, nu i-am mai pronunţat numele lui Rici Teiler. În 
dialogul care a mai urmat pe această temă, atât eu, cât şi 
Ion ne-am referit la Rici Teiler, numindu-l „jidanul”. Acest 
episod, căruia nu i-am dat atunci o importanţă deosebită, 
avea să-mi fie reamintit un an mai târziu, în cu totul alte 
împrejurări, pe care le voi relata la timpul cuvenit. 

În prima fază a conversaţiei noastre prin vizete, excitaţia 
reîntâlnirii, senzaţionalul păţaniilor fiecăruia şi poate şi 
căldura înmagazinată în biroul în care stătusem mai înainte, 


m-au făcut să nu înregistrez frigul din celulă. Cu timpul 
însă, din cauza poziţiei incomode, în picioare, rezemat de 
tabla de fier rece a uşii, întorcând mereu capul când într-o 
parte, când într-alta, pentru a avea în dreptul vizetei fie 
gura, fie urechea, am început să simt oboseala. Odată cu ea 
a început să mă pătrundă şi frigul. Apăsarea fierului rece al 
brăţărilor lanțurilor pe fluierele picioarelor îmi provoca o 
amorţeală aproape dureroasă. Aceeaşi senzaţie o aveam şi 
în umărul proptit de uşă. 

Încet, încet se lăsase noaptea. Celula nu era luminată. De 
la capătul celularului, unul din băieţi a dat alarma. 
Conversaţiie au încetat brusc şi fiecare a lăsat să cadă 
rondela de tablă peste vizetă. S-a auzit grila de la intrarea 
în celular şi pasul greu al lui Gherdan, care a aprins lumina 
pe coridor. Urmat de un deţinut de drept comun, care târa 
după elun hârdău, a început să distribuie masa. Când s-au 
mai apropiat, împingând puţin tabla de la vizetă, i-am putut 
vedea. Gherdan descuia şi dădea deoparte ranga 
transversală iar „plantonul” de drept comun, stând în dosul 
uşii întredeschise, întindea celui din celulă gamela, în care 
în prealabil turnase câte un polonic din conţinutul 
hârdăului. 

Mi-a venit şi mie rândul şi celor câteva celule de vis-â-vis, 
după care „plantonul” a părăsit celularul cu hârdăul şi 
Gherdan s-a pornit din nou să deschidă uşile celulelor, pe 
rând. Fiecare deţinut trebuia să-şi clătească gamela la 
spălătorul de pe coridor şi tot în ea să-şi ia apa de băut, 
până la masa următoare. Mâncarea pe care o primisem în 
gamelă întrecea tot ce întâlnisem până aci prin diversele 
închisori prin care trecusem: o zeamă transparentă! După 
ce am băut-o, pe fundul gamelei au rămas cam două linguri 
de cartofi fărâmiţaţi. Un fel de nisip de cartofi care stătuse 
în suspensie şi care prin decantare se depusese pe fundul 
gamelei. Zeama imundă, la suprafaţa căreia nu se vedea 
nici o steluţă de grăsime, avea o singură calitate: era 


fierbinte şi m-a încălzit. Nici nu s-a terminat bine cu 
spălatul gamelelor şi Gherdan a răcnit din capul celularului: 

— Pregătirea pentru număr! 

De altfel, toate ordinele, care marcau momentele 
importante ale programului zilnic, începeau cu aceeaşi 
formulă: Dimineaţa: Pregătirea pentru număr! De trei ori 
pe zi: Pregătirea pentru masă! Pregătirea pentru veceu! La 
început de două ori pe zi, redusă ulterior la o singură dată, 
din cauza... Lipsei noastre de interes! Ziua se încheia cu 
formula cu care începea: Pregătirea pentru număr! 

În toate închisorile, ziua începea cu „deşteptarea”, 
anunţată după obiceiul local, fie prin răcnete, fie prin câte 
un clopot, fie printr-un fel! De toacă pe care gardianul o 
bătea într-o bucată de şină de cale ferată, atârnată undeva 
în curtea puşcăriei. Aici, la Oradea, era o talangă. Tot aşa se 
anunţa şi sfârşitul zilei: „Stingerea!” în toate penitenciarele, 
între „deşteptare” (cam la 5 dimineaţa) şi „Stingere” (la 10 
seara), nimeni nu mai avea voie să doarmă şi nici să stea 
întins pe pat. La Oradea, pentru noi evadaţii se făcuse o 
derogare de la „regulament”: Talanga care anunţa 
„deşteptarea” şi apoi „stingerea” nu ne privea! De altfel, 
mai toată ziua eram lăsaţi în pace, gardianul de serviciu 
având obiceiul să încuie în urma lui grilajul de acces în 
celular şi să-şi facă veacul prin alte cotloane mai calde ale 
puşcăriei. Cât priveşte supravegheatul nostru prin vizetă în 
timpul nopţii, tot nu ar fi servit la nimic, celulele fiind 
cufundate în întuneric, de când se lăsa noaptea, până se 
lumina de ziuă. 

După ce Gherdan a anunţat „numărul” pe cimentul 
coridorului s-a auzit o tropăială de cizme, de parcă ar fi 
intrat o întreagă unitate militară. Se opreau destul de mult 
timp la fiecare celulă. Auzeam numai glasurile răstite sau 
râsetele celor de pe coridor. Vocile celor din celule nu le 
puteam distinge. Când s-au mai apropiat, am recunoscut 
vocea Căpitanului, care ne apostrofase în birou, la sosire. Şi 
acum avea aceeaşi atitudine batjocoritoare, distribuind la 


fiecare celulă câte o insultă, o înjurătură sau o glumă 
proastă, care dezlănţuia corul de râsete grosolane şi 
slugarnice ale suitei. 

În fine, s-a deschis şi uşa mea şi becul de pe coridor mi-a 
luminat celula, în cadrul uşii a apărut căpitanul iar în 
spatele lui se înghesuiau încă vreo şapte-opt inşi. Am mai 
remarcat vreo trei ofiţeri. Restul erau gardieni, sergenţi şi 
plutonieri. Toţi purtau şube peste uniforme şi căciuli în cap. 
Iar eu, în cămaşă de vară, cu pantalonii de doc şi cu haina 
cu gulerul ridicat, stăteam în pata de lumină din dreptul uşii 
deschise, cu mâinile în buzunar şi încercam să-mi stăpânesc 
tremuratul. 

— Bă banditule! Nu ştii să dai raportul?! A răcnit 
căpitanul. M-am hotărât să tac. Căpitanul s-a dezlănţuit iar 
într-un potop de insulte şi a încheiat cu o ameninţare care a 
stârnit râsul celorlalţi: 

— 'Ţi-arătăm noi ţie Festival! 

Au trântit uşa şi au plecat. L-am mai auzit răstindu-se vis- 
â-vis la Titi, care a protestat împotriva condiţiilor inumane 
de detenţie, cerând: geamuri, îmbrăcăminte şi încălzire. 

— Ce bă! Crezi că aici eşti la hotel! Bandiţi ca voi ar trebui 
împuşcaţi! I-a spus căpitanul şi i s-a trântit şi lui uşa. 

Tot grupul a părăsit celularul, grila s-a trântit şi, după 
câteva clipe de linişte, vizetele s-au deschis iar şi discuţiile 
noastre au reînceput. S-a vorbit până târziu în noapte, până 
când, învinşi de oboseală şi de frig, unul după altul am 
închis vizetele şi ne-am culcat. Am rămas printre ultimii de 
vorbă cu Colea Ungureanu, care mi-era vecin de celulă. Ne- 
am dozat tăria vocilor, reglându-ne în aşa fel, încât să nu 
mai poată fi auzite mai departe, la alte celule. 


Multe seri de-a rândul, după culcarea celorlalţi, am 
procedat aşa. Voi concentra aici tot ce am mai aflat peste zi 
din discuţiile generale care se angajau, cât şi de la Colea, 
din convorbirile noastre nocturne. 

Mai întâi, în afară de noi cei care evadasem (cu excepţia 
lui Ion Cojocaru, care nu apăruse), se mai aflau pe celular şi 
alţii. La grupul nostru de treisprezece inşi, se mai adăugau 
încă patru camarazi de-ai noştri de la Cavnic, care fuseseră 
implicaţi în afacerea evadării: inginerul Georgescu- 
Topuslău, George Sarry, Bănilă şi avocatul Dumitru Popa. 
Aceştia patru erau pe celularul nostru şi am putut sta de 
vorbă şi cu ei. Dar mai fuseseră implicaţi în legătură cu 
evadarea încă cinci inşi, care se găseau încarceraţi în alt 
corp al clădirii penitenciarului din Oradea. Era vorba de 
următorii angajaţi civili (liberi) ai minei: mecanicul de la 
compresoare, doi artificieri, dintre care unul era Şimi 
Rujinski şi inginerul cel tânăr care intra în inspecții în mină 
şi unul din milițienii lagărului nostru: plutonierul Cuhart. 
Colea mi-a lămurit toate nedumeririle pe care mi le stârnise 
Velniciuc în ancheta de la Baia Mare, când îmi dădusem 
seama că Securitatea ştia mult mai mult decât ar fi fost 
normal să ştie. Colea Ungureanu era convins că tot acest 
dezastru era opera lui Alexandru (Ducu) Ciocâlteu, care 
făcuse mărturisiri complete la anchetă, denunţând nu 
numai pe ceilalţi patru camarazi ai noştri din lagăr, care 
acum se aflau şi ei pe celular, dar şi pe angajaţii civili ai 
minei, care avuseseră legături cu noi. În urma denunţului, 
cei patru camarazi ai noştri, ca şi muncitorii civili fuseseră 
aduşi la Securitatea din Baia Mare, unde, puşi de Velniciuc 
în faţa faptelor, mai toţi recunoscuseră acuzaţiile, unii în 
totalitate, alţii numai parţial. Declaraţiile lor de 
recunoaştere au fost utilizate apoi de anchetă pentru a 
smulge şi de la evadați o confirmare, cu intenţia de a-i folosi 
ulterior, la proces, ca martori ai acuzării. Această 
stratagemă nu a reuşit însă. Cu toate că, derutaţi de 
declaraţiile de recunoaştere care le-au fost supuse şi chiar 


mărturisirile respectivilor, făcute personal în câteva 
confruntări în timpul anchetelor, evadaţii au rămas în 
general fermi pe poziţie, negând orice fel de relaţii cu ei. 

În primul moment, am refuzat să cred tot ce mi-a povestit 
Colea. Nu puteam crede că Ciocâlteu făcuse aşa ceva, mai 
ales că nu vedeam ce-l putuse determina să facă astfel de 
mărturisiri, când în anchetă nu se recursese la metodele 
dure din alte perioade. Nu-l cunoscusem prea bine pe Ducu 
Ciocâlteu, dar, datorită atitudinii lui din faza pregătitoare a 
evadării noastre, îmi făcuse o impresie foarte bună. 
Inteligent, energic, extrem de dinamic, fusese, poate, cel 
mai activ şi eficace dintre noi în ducerea la bun sfârşit a 
acţiunii de evadare. Şi, totuşi, Colea avea dreptate! De 
îndată ce fusese prins, Ducu Ciocâlteu pusese în slujba 
Securităţii aceleaşi calităţi pe care le desfăşurase cu toată 
dăruirea pentru reuşita evadării. Inteligența şi memoria 
excepţională au fost calităţi care au făcut ca trădarea lui să 
fie cu atât mai nocivă. Înainte de a trece în revistă cazul 
fiecăruia dintre cei care căzuseră victimă declaraţiilor lui 
Ducu Ciocâlteu, voi încheia mai întâi inventarul conţinutului 
uman al celulelor de pe coridorul nostru. In afară de noi, cei 
treisprezece evadați şi cei patru complici, care fiecare 
ocupam câte o celulă, se mai găseau pe celular încă aiţi 
patru deţinuţi, şi ei erau repartizaţi câte unul în celulă şi se 
bucurau de acelaşi regim ca şi al nostru. 

Era vorba de: 

1) Marin Ţucă, tânăr ofiţer de geniu, căpitan. Fiu de preot 
din comuna Albeşti, Judeţul Dolj. Condamnat ca legionar, 
fusese trimis la mina de la Valea Nistrului, tot în Regiunea 
Baia Mare, nu departe de Cavnic. 

2) Romănu..., ţăran din Banat, din regiunea Teregova, 
unde participase la acţiunile partizanilor din munţi. Prins şi 
condamnat, fusese şi el trimis în lagărul de la Valea 
Nistrului. 

3) Coţofană... 

4) Miron... 


Toţi patru evadaseră din lagărul de la Valea Nistrului şi, ca 
şi noi, fuseseră prinşi din nou. Voi relata, atât cât îmi 
amintesc, din cele ce mi-au povestit. 

Galeria principală a minei de la Valea Nistrului, în care 
munceau deţinuţii politici, era la „orizontul zero”, adică 
ieşea din munte direct la suprafaţă şi tot minereul care se 
extrăgea era evacuat cu vagoneţii prin această galerie. 
Gura galeriei era închisă cu o poartă de fier, pe care o 
deschidea un gardian, de cate ori deţinuţii vagonetari 
împingeau câte o garnitură de vagoneţi încărcaţi, către 
ieşire. 

Pe măsură ce vagoneţii împinşi defilau prin faţa 
gardianului, acesta îi lovea cu un ciocan de lemn în pereţii 
laterali, constatând astfel după sunet dacă erau plini cu 
minereu. Era prevenită astfel posibilitatea ca vreun deţinut 
să evadeze, ascuns într-un spaţiu pe care l-ar fi amenajat în 
interiorul vagonetului, sub un strat de minereu. In acest 
caz, sub lovitura de ciocan, vagonetul ar fi sunat a gol şi 
gardianul ar fi prins de veste. 

Vagonetarii-deţinuţi nu depăşeau linia porţii de la gura 
minei. Se opreau la poartă iar trenul de vagoneţi continua 
să ruleze încă câţiva metri în aer liber, în virtutea inerţiei. 
De partea exterioară a porţii, se mai afla un gardian, care 
era înarmat cu un pistol. Adevărata pază exterioară era 
compusă din doi ostaşi din trupele M. A. I. Unul, instalat 
într-o groapă, la câţiva metri distanţă şi înarmat cu o puşcă 
mitralieră, celălalt într-un prepeleac care domina poziţia şi 
înarmat cu un pistol-automat. Pe galerie, la oarecare 
distanţă de ieşirea ei la suprafaţă, era locul unde se 
concentrau vagoneţii cu minereu aduşi de la diferitele 
locuri de muncă şi unde se forma garnitura ce urma să fie 
împinsă afară. Munca aceasta finală, de a forma trenul şi de 
a-l împinge până la gura galeriei, cădea în sarcina a doi 
deţinuţi, dintre care unul era un „turnător”' notoriu. Tot în 
apropierea locului de formare a trenului de vagoneţi, într-o 
breşă, era amenajată magazia pentru explozibil, fitil şi 


capse. Gura breşei era închisă cu o poartă încuiată cu lacăt, 
a cărei cheie o aveau artificierii civili, care, la sfârşitul 
„Şutului”, veneau să-şi ridice cele necesare pentru 
împuşcături. 

În acest cadru, s-a desfăşurat acţiunea celor patru băieţi 
de la Valea Nistrului. La momentul hotărât, fiecare şi-a 
părăsit locul de muncă din abatajul în care lucra, urmând 
să-şi îndeplinească rolurile aşa cum se înţeleseseră şi le 
împărţiseră. Trei din ei aveau misiunea să-i imobilizeze pe 
cei doi vagonetari, iar unul, înarmat cu o rangă, trebuia să 
pătrundă în magazia cu explozibil. Succesul întreprinderii 
depindea de rapiditatea executării acestor operaţii şi de o 
perfectă sincronizare. Unul din vagonetari s-a supus 
imediat, acceptând să se lase legat şi să i se pună căluşul în 
gură. Celălalt, turnătorul, a încercat să se opună. Numai 
intervenţia lui Marin Ţucă l-a salvat de furia lui Coţofană şi 
Miron, care reau porniţi să-l lovească cu răngile. După o 
scurtă luptă, a fost şi el imobilizat şi i s-a pus căluş. În timp 
ce i-au legat mâinile la spate, procedând fără menajamente, 
i-au luxat un braţ iar turnătorul şi-a pierdut cunoştinţa. 
Reflectând ura generală pe care deţinuţii o nutreau 
împotriva turnătorilor, Miron şi Coţofană regretau şi acum, 
când ne povesteau prin vizetă, episodul, că nu-i făcuseră de 
petrecanie. 

În a doua fază a planului, urmau să îngroape, în minereul 
din ultimul vagonet al trenului, explozibilul luat din 
magazie. Amorsarea şi calcularea lungimii fitilului intra în 
atribuţiile lui Marin '[ucă, fiind specialitatea lui de „genist”. 
Încă în zilele premergătoare evadării Marin Ţucă stabilise 
lungimea necesară fitilului, socotind timpul ce urma să se 
scurgă de la aprinderea lui şi până la explozie. Acest timp 
trebuia să coincidă cu durata necesară trenului, ca să 
depăşească poarta de ieşire. Explozia trebuia să se producă 
în momentul în care ultimul vagonet, cel încărcat cu 
explozibil, avea să se găsească dincolo de linia porţii, în 
spaţiul dominat de prepeleacul de pază. 


Ceea ce nu putuse prinde în calculul lui, era trecut în 
seama „riscurilor meseriei de evadat” cum spunea [ucă. 
Era vorba de posibilitatea ca gardianul, din cine ştie ce 
motiv imprevizibil, să întârzie cu deschiderea grilei, pentru 
ieşirea garniturii de vagoneţi, ceea ce ar fi însemnat ca 
explozia să se producă în interiorul galeriei, spulberând 
astfel, nu numai întregul plan al evadării, ci şi pe cei ce 
porniseră la această acţiune. Totul a decurs însă normal şi 
nici o necunoscută n-a venit să le tulbure planul. Toţi patru 
au început să împingă spre poartă garnitura de vagoneţi. 
Ajunşi la locul ce-l stabilise prin calculele lui, [ucă a aprins 
fitilul iar gardianul, văzând trenul apropiindu-se, a deschis 
grila şi a început, ca de obicei, să lovească vagoneţii care îi 
treceau prin faţă. La câţiva metri de poartă, cei patru s-au 
opintit într-un ultim efort, dând un puternic impuls 
vagoneţilor, după care s-au adăpostit, lipindu-se de pereţii 
laterali ai galeriei. Au mai apucat să vadă ultimul vagonet 
depăşind poarta şi dispărând în cotitura pe care o făcea 
linia ferată, imediat ce ieşea din galerie. În clipa următoare, 
o explozie extraordinară a zguduit pământul în jurul lor. 

Cei patru au ţâşnit afară prin norul de praf stârnit de 
detunătură, fugind care-încotro, fiecare căutând să se pună 
cât mai repede la adăpost, intrând în pădure. Singurul care 
a putut înregistra ceva din scena ce i s-a deschis în faţa 
ochilor la ieşirea din mină, a fost Marin Ţucă. [ucă a ieşit 
ultimul pe poartă. A trecut pe lângă gardianul cu ciocanul, 
care, buimăcit şi înspăimântat, n-a schiţat nici un gest să-l 
oprească. În schimb, al doilea gardian, care probabil fusese 
trântit la pământ de suflul exploziei, îşi revenise din şoc şi 
se scula tocmai de jos. Văzându-l pe Ţucă, a încercat să-l 
reţină. Acesta a reuşit să se smulgă din prinsoarea lui şi a 
fugit şi el spre pădure. Era vorba de o distanţă de vreo 10 
metri în teren descoperit. Gardianul, din mâinile căruia 
scăpase, şi-a scos pistolul din toc şi l-a somat să stea. Din 
fugă, înainte de a dispărea în pădure, [ucă a mai avut 
timpul să se uite înapoi şi să-l vadă cum îndrepta pistolul în 


direcţia lui, dar ţintind mult mai sus. Apoi a auzit focurile. 
Ţucă era ferm convins că gardianul îl cruţase şi că trăsese 
intenţionat mai sus. La o distanţă aşa de mică oferise o ţintă 
sigură, chiar pentru un trăgător prost. 

În acele câteva clipe de tensiune, până să intre în pădure, 
Ţucă a mai remarcat că prepeleacul fusese deteriorat de 
explozie şi că ostaşul de la puşca mitralieră din şanţ era 
culcat cu faţa la pământ şi, într-un gest de apărare, îşi 
acoperise capul cu mâinile. 

Nu mai ţin minte exact ce cantitate de explozibil folosiseră, 
dar era vorba de o cantitate mare. Circa douăzeci-treizeci 
de kilograme de dinamită. Detunătura fusese aşa de 
puternică, încât toate geamurile lagărului, care se afla la 
câteva sute de metri distanţă, fuseseră sparte. Acest detaliu 
l-am aflat mai târziu, în puşcărie, de la alţi deţinuţi, care, în 
momentul evadării lui Ţucă, se aflau în lagărul de la Valea 
Nistrului. Tot de la ei am aflat că în lagăr circulase zvonul 
că ostaşul din prepeleac fusese rănit la un picior cu ocazia 
exploziei. 

Cum, şi în ce împrejurări au fost prinşi membrii grupului 
lui Ţucă, nu îmi mai amintesc, dar ştiu că nu s-au bucurat 
decât de puţine zile din libertatea pentru care îşi riscaseră 
viaţa. Şi ei fuseseră anchetați tot de Velniciuc la Baia Mare 
şi apoi trimişi la Oradea, în aşteptarea procesului. Am lăsat 
la sfârşitul relatării evadării lor ceea ce ar fi trebuit să 
menţionez la început şi anume: când a avut loc acţiunea? 
Evadarea de la Valea Nistrului s-a petrecut cu numai câteva 
ore înainte de fuga noastră de Ia Cavnic! Această 
extraordinară coincidenţă era motivul pentru care Velniciuc 
ne întrebase cu atâta insistenţă despre legăturile noastre 
cu cei de la Valea Nistrului. Abia acum înţelegeam rostul 
întrebărilor lui în timpul anchetei. Bănuia (şi cine n-ar fi 
bănuit!) că cele două acţiuni fuseseră coordonate şi că 
legătura între cele două grupuri fusese făcută prin 
intermediul fie al unui muncitor civil, fie al unui miliţian. Cu 
siguranţă că dacă una din aceste evadări s-ar fi produs cu 


câteva zile mai devreme, cea de-a doua ar fi fost zădărnicită 
de măsurile excepţionale de pază ce i-ar fi urmat şi n-ar mai 
fi putut avea loc. 

Prima noapte petrecută la Oradea a fost un adevărat chin. 
Ceea ce nu înseamnă că următoarele au fost altfel. Ba chiar 
aş putea spune că pe măsură ce avansam în iarnă şi îmi 
pierdeam din greutate din cauza subnutriţiei, chinul a 
crescut. Orice început este greu, spune o vorbă. Am avut 
ocazia să-i verific valabilitatea. Şi nu numai a celor ce le 
exprimă în cele patru cuvinte, dar şi a ceea ce nu spune, 
dar lasă să se subînţeleagă: că ceea ce urmează după 
început, nu mai e aşa de greu. 

În primele zile şi nopţi eram năpădit de gânduri negre. 
Rațiunea îmi spunea că, în condiţiile date, nu voi putea 
supravieţui. Pe măsură însă ce timpul trecea, momentele de 
descurajare apăreau tot mai rar şi deveneau tot mai scurte. 
In locul deznădejdii de la început, mă cuprinsese un fel de 
îndârjire. O încăpățânare de a rezista cu orice preţ, o 
hotărâre de a nu le da satisfacția unei înfrângeri. Împotriva 
oricărei logici, care îmi spunea limpede că timpul era 
factorul principal, care în mersul lui implacabil ne apropia 
încet, dar sigur, de deznodământul fatal, cu fiecare zi care 
trecea moralul meu devenea tot mai bun. Cât priveşte 
suferinţa fizică, şi ea acută la început, şi peste limita 
suportabilului, s-a supus şi ea legii obişnuinţei. Nu ştiu dacă 
a intervenit un grad de insensibilizare, poate mai corect 
spus desensibilizare fizică, sau dacă eu însumi m-am 
obişnuit cu suferinţa permanentă cu care trăiam 24 de ore 
din 24. Fapt este că senzaţia de suferinţă s-a atenuat, cu 
timpul, a intrat în limitele suportabilului. 

Suferințele, cărora a trebuit să le fac faţă în cele aproape 
cinci luni cât am stat la Oradea, au fost frigul şi foamea. 
Toate celelalte mizerii, murdăria, singurătatea, lipsa de 
îngrijire medicală şi, în general, comportarea Administraţiei 
faţă de noi erau floare la ureche. Pe locul întâi, în ceea ce 
mă priveşte cel puţin, a stat frigul. Frigul, care cu cât 


înaintam în iarnă, devenea... Ger! Eram în celebra iarnă 
1953-54. Nu ştiam încă de grozăvia înzăpezirilor din restul 
ţării, în acea iarnă excepţional de grea şi nu-mi puteam 
explica asprimea vremii din Oradea, cunoscută pentru clima 
ei mai blândă. 

În prima noapte, n-am dormit aproape deloc; dimineaţa 
eram mai obosit decât când mă culcasem. Tremuram de frig 
încontinuu. Mă făceam ghem, ca să mă cuprindă pătura 
prea scurtă, acoperindu-mă şi peste cap. Mi-aduc aminte ca 
dacă mă culcam cu faţa spre fereastră, prin țesătura uzată 
şi rărită a păturii puteam să văd becul care atârna de un 
stâlp şi lumina în curtea închisorii. După câteva minute, la 
căldura propriei mele respiraţii sub pătură, încetam să mai 
tremur, dar picioarele îmi rămâneau tot timpul îngheţate, în 
contact cu fierul rece al lanțurilor care nu se încălzea 
niciodată. Totuşi, era momentul când aţipeam. Cred că 
somnul nu dura mai mult de un sfert de oră. Mă trezeam iar 
tremurând şi cu picioarele şi braţele amorţite, din cauza 
poziţiei chircite, cu genunchii la gură. Mă dădeam jos din 
pat şi încercam să fac mişcări de încălzire. Mă limitam la 
braţe; cu picioarele nu puteam din cauza lanțurilor. 
Totodată, tot din cauza frigului, începusem iar să simt 
nevoia să urinez foarte des. Bănuiesc că era vorba de o 
cistită, care a mers, accentuându-se cu timpul, până laamă 
obliga să folosesc tineta de câte 15-20 de ori pe noapte. Cea 
mai mare parte a nopţii mi-o petreceam în drumuri la 
tinetă, în exerciţii de încălzire şi, după fiecare întoarcere în 
pat, în strădania de a mă înveli în aşa fel ca să nu pătrundă 
pe nicăieri nici un fir de aer rece, în afară de ce lăsa să 
filtreze pătura prin urzeala ei uzată. Când reuşeam să 
adorm, nu furam mai mult de un sfert de oră de somn, până 
ce frigul şi nevoia de a merge la tinetă mă trezeau iar. 

Dimineaţa, când au început să se deschidă uşile pentru 
„număr”, eram frânt de oboseală şi abia mi-am putut 
stăpâni tremuratul, când mi-a venit rândul să fac faţă 
glumelor batjocoritoare ale căpitanului, care numai rareori, 


cât timp am stat la Oradea, a lipsit la acest ritual. Părea să 
fie una din plăcerile lui! 

Cu vremea, aveam să aflu numele întregii echipe de ofiţeri 
şi gardieni de la Oradea, a „caraliilor”, cum li se spunea în 
limbajul dreptului comun, termen pe care îl adoptasem şi 
noi. 

Pe căpitan îl chema Tilici şi era comandantul închisorii. 
Roboiu era ofiţerul politic. Era de o prostie remarcabilă. 
Abia putea să lege două cuvinte şi uneori, când venea în 
câte o inspecţie inopinată, ţinea neapărat să se angajeze în 
discuţie cu noi. Probabil că intra în atribuţiile lui ca periodic 
să facă un sondaj al stării noastre de spirit, pentru a 
raporta mai sus. 

Câte unul mai protesta împotriva tratamentului care ni se 
aplica, dar în general se izbea de un zid de tăcere. 

Numai Mache (Miltiade Ionescu) îşi făcuse o distracţie să 
se angajeze în discuţii cu el, pe care şi noi le urmăream cu 
urechea la vizetă, pentru a nu pierde „perlele” lui Roboiu. 

Mache îi dădea impresia că era resemnat, că regreta 
educaţia greşită pe care o primise şi atitudinea lui 
reacționară din trecut, care îl adusese în închisoare. Pentru 
un ofiţer politic era o bază ideală de discuţie cu un deţinut 
politic. Roboiu se şi vedea recrutând un „turnător”. 
Ademenit de Mache, se lăsa antrenat în discuţie. Mache 
ataca câte o temă de doctrină marxistă, pe care o cunoştea 
perfect. Roboiu încerca să ţină pasul şi se hazarda să facă şi 
el anumite afirmaţii. Era ceea ce urmărea şi Mache. Abia 
aştepta să facă Roboiu o afirmaţie, ca, pornind de la ea, să-i 
dovedească în cel mai pur stil marxist, că de fapt ceea ce 
spusese nu era conform doctrinei şi reflecta gândirea şi 
atitudinea unui duşman al poporului, tot aşa de vinovat faţă 
de lege, ca şi el, care se afla condamnat pentru idei 
similare. 

Nemaiputând ieşi din încurcătură, Roboiu găsea câte un 
pretext ca să se degajeze şi să plece. Dar cum Mache avea 
grijă să nu-i ia toate speranţele că l-ar putea converti să 


devină omul administraţiei, la prima ocazie Roboiu se oprea 
iar la celula lui. A trecut mult până ce şi-a dat seama de 
stratagema lui Mache şi a început să evite să mai discute cu 
el. Până atunci însă, ne-a furnizat o distracţie periodică. 
Uliul din cei trei ofiţeri, care făceau de serviciu pe 
închisoare în turele de schimb ale gardienilor, era 
locotenentul Zaharia. Cred că i-am reţinut numele, pentru 
că se deosebea de ceilalţi şi prin ţinută şi prin comportare. 
Purta totdeauna o uniformă curată şi îngrijită şi era 
singurul care se purta civilizat cu noi. Nu l-am auzit 
niciodată înjurând sau amenințând pe cineva. Numele 
gerdienilor le-am uitat. Nu-i mai ţin minte decât pe cei doi 
fraţi Gherdan. Unul din ei era, cel care ne primise la sosire. 
O adevărată brută primitivă, pe care îl botezasem „Gherdan 
cel mare”, spre deosebire de fratele lui, care părea mai 
cumsecade, făcând în orice caz o impresie mai bună ca 
înfăţişare şi pe care îl supranumisem „Gherdan cel mic”. Cu 
Gherdan cel mare am avut tot timpul de furcă, atât cât am 
stat la Oradea. Dacă ceilalţi gardieni se limitau la a ne 
aplica cu stricteţe regimul dur care ne fusese impus, 
Gherdan, îşi depăşea atribuţiile de serviciu cu iniţiative 
personale. Un aport personal de sadism în plus, o perversă 
plăcere de a ne mări suferinţele. Uneori, când era gerul mai 
mare, ne obliga să deschidem ferestrele, care şi aşa nu se 
închideau ermetic, ca să aerisim celulele. Cu căciula în cap, 
cu şuba pe umeri şi pâslari în picioare, stătea în uşa celulei, 
pe care o ţinea deschisă ca să se facă şi curent şi privea cu 
satisfacţie la efectul pe care îl producea. La percheziţiile 
care ni se făceau aproape săptămânal, dacă se nimerea să 
fie Gherdan de serviciu, eram ţinuţi cât mai mult 
dezbrăcaţi, în frig. Marea lui plăcere în aceste ocazii era să- 
ţi descoasă salteaua la un capăt şi să-i deşerte conţinutul pe 
jos. Apoi, ridicând nori de praf, împrăştia grămada de 
pleavă şi paie tocate, cu cizmele. Îngheţam de frig, în pielea 
goală, cu pantalonii lăsaţi jos până la lanţuri şi desculți pe 
ciment, aşteptând să ne percheziţioneze restul hainelor, 


aruncate pe jos în faţa noastră. Gherdan, cu vădită plăcere, 
prelungea cât mai mult operaţia, procedând tacticos, 
pipăind centimetru cu centimetru fiecare cusătură. Când 
totul se termina şi ne puteam iar îmbrăca, eram obligaţi să 
ne umplem la loc saltelele, adunând cu mâinile învineţite de 
frig paiele tocate de pe jos. Pe măsură ce timpul trecea, 
conţinutul saltelelor se micşora şi paiele uscate se prăfuiau 
tot mai tare, făcând ca nici ele să nu ne mai apere de frig, 
între corp şi „fierul-balot” care forma somiera patului, 
nemaifiind decât cele două foi de doc ale saltelei. 

Chiar a doua zi după sosirea la Oradea, am avut de-a face 
cu Gherdan. A venit, m-a scos din celulă şi cu răcnetele de 
rigoare, împingându-mă de la spate, în timp ce mă 
împleticeam în lanţuri, m-a dus spre poarta puşcăriei. Aici, 
sub bolta de la intrare, am luat-o la stânga pe scara largă 
de piatră, cu treptele tocite de vreme, care ducea la etaj. 
Am intrat la grefa închisorii, unde mi s-au luat amprentele 
şi mi s-a completat fişa de încarcerare. 

Cât au durat formalităţile, m-am bucurat ca niciodată de 
căldura din biroul supraîncălzit, cu miros de cărbune, în 
care într-o sobă de tuci duduia focul. Când am ieşit din nou 
pe coridor, pe drumul de întoarcere, Gherdan, în mod 
curios, nu şi-a mai manifestat brutalitatea. Nu mai răcnea, 
nu mai înjura şi nu mă mai împingea de la spate. Nu-i 
cunoşteam încă apucăturile, aşa că îmblânzirea lui nu mi-a 
dat nimic de bănuit. Ajuns în capul scării, nici n-am apucat 
bine să cobor două trepte, că m-am trezit îmbrâncit pe 
neaşteptate. Mi-am pierdut echilibrul şi, împiedicându-mă 
în lanţuri, am căzut şi m-am rostogolit până în josul scării, 
sub boltă. Totul a survenit aşa de brusc, că n-am avut timpul 
decât să-mi ridic mâinile ca să-mi feresc capul. De jos, m-a 
ridicat tot Gherdan, zbierând la mine că nu sunt atent la 
coborâre şi că, dacă mi-aş fi spart capul, aş fi aruncat vina 
pe el că m-a bătut. Cred că ceea ce îl enerva cel mai tare pe 
Gherdan era faptul că nu spuneam nimic. Odată sculat de 
jos, m-am îndreptat şchiopătând spre celular. De pe urma 


căderii pe scări, mă alesesem cu diferite contuzii şi vânătăi, 
pe care le-am simţit abia mai târziu. Simţeam însă o durere 
puternică la piciorul stâng, deasupra gleznei. 

Ajuns în celulă, am văzut că ciorapul mi-era năclăit de 
sânge. Deasupra gleznei aveam o tăietură, provocată de 
muchia fierului de la brăţara lanţului. Era sursa sângerării, 
dar tăietura era totuşi prea superficială pentru a justifica 
durerea mult prea puternică. Locul m-a mai durut câteva 
săptămâni după vindecarea rănii şi am rămas convins că 
lovitura fierului îmi produsese o fisură la os. După ce 
piciorul s-a dezumflat, în locul respectiv mi-a rămas o 
proeminenţă de mărimea unei alune. După eliberare, am 
fost operat şi mi s-a spus că avusesem o leziune pe tendon. 

Începusem să mă adaptez vieţii din celular şi, treptat, 
intram în rutină. Programul zilei, mereu acelaşi de la 
„deschidere” şi până la „închidere”, marcat de aceleaşi 
jaloane (cele trei „mese” şi două ieşiri la „veceu”), intrase în 
monotonia specifică vieţii de celulă. Cu trecerea timpului, 
toate aspectele stridente, care la început mă şocaseră şi mă 
impresionaseră, îşi pierduseră eficacitatea. Insultele lui 
Țilici, răcnetele lui Gherdan etc. Îmi parveneau acum ca 
estompate, aproape că nu le mai auzeam. Nu mai luam act 
de ele. Singurele „constante” ale regimului, la care eram 
supuşi şi pe care nu le puteam combate prin acest exerciţiu 
de atrofiere voită a simţurilor, au rămas foamea şi frigul. 
Mai ales că nu era vorba de nişte senzaţii trecătoare, de 
scurtă durată, aşa cum se întâmplă într-o viaţă normală 
când ai un termen şi vine scadenţa, adică: mănânci şi te 
saturi, intri la căldură nu-ţi mai e frig. Asociate cu timpul şi 
mai ales când nu ai perspectiva unui termen limită, foamea 
şi frigul capătă cu totul alte dimensiuni. 

Din fericire pentru mine, n-am avut de luptat cu foamea 
psihică (cum o numeam) şi de care mulţi au suferit în 
închisori, i-au căzut robi şi s-au prăbuşit până la ultimele 
trepte ale decăderii morale, devenind neoameni. 


După primele zile, în care, flămând, îmi simţeam stomacul 
gol şi maţele chiorâindu-mi, n-am mai suferit decât de 
urmările fireşti ale înfometării: am început să slăbesc şi 
treptat m-am îndreptat spre stadiul de distrofie cu primele 
semne de edeme, stare în care am ajuns cu toţii, în cele 
câteva luni cât am stat la Oradea Mare. Puteam urmări de 
la o zi la la alta efectele subnutriţiei. Muşchii mi se topeau 
văzând cu ochii. Pielea, uscată, îşi pierdea elasticitatea şi 
culoarea, căpătând un aspect pergamentos. Avitaminoza îşi 
arăta şi ea efectele. Dacă mă frecam pe braţe sau pe 
picioare, pielea se excuama şi se desprindea într-o pulbere 
fină ca făina. Paralel cu degradarea fizică, progresa şi 
starea de slăbiciune, care la rândul ei ne scădea rezistenţa 
la frig. Totodată, din cauza istovirii forţelor, nu mai aveam 
nici puterea să facem exerciţii şi mişcări de încălzire. Era 
un lanţ de cauze şi efecte, care decurgeau unele din altele 
şi care, încet dar sigur, avea să ducă la sfârşitul nostru. Nu 
mai era decât o chestiune de timp. Frigul mi-a fost 
duşmanul cel mai mare în acea iarnă, depăşind cu mult 
toate celelalte chinuri. O suferinţă obsedantă, cu care am 
trăit patru luni şi jumătate, zi şi noapte, fără întrerupere. 

În prima parte a detenţiei noastre la Oradea, ne mai 
minţeam foamea şi frigul, stând de vorbă la vizetă. Înfăşurat 
în pătură, lăsându-mă când pe un picior, când pe celălalt, 
vorbeam până ce îngheţam de nemişcare şi mă lăsau 
puterile. Atunci, mă retrăgeam pe pat, unde mă făceam 
covrig ca un câine şi, cu pătura trasă peste cap, încercam 
să mă mai încălzesc. Cu cât timpul trecea şi forţele ne 
părăseau, simpla ridicare din pat fiind un efort prea mare, 
conversațiile deveneau tot mai rare şi tot mai scurte. Atâta 
vreme însă cât ne-au mai ţinut puterile şi am putut sta de 
vorbă la vizetă, am aflat şi eu şi Titi o mulţime de lucruri pe 
care nu le ştiam. 

Era vorba de ceea ce se petrecuse la Cavnic, imediat după 
plecarea noastră. Primul care a avut de suferit de pe urma 
evadării noastre a fost colonelul Popa, comandantul pazei, 


responsabil cu măsurile de siguranţă la toate cele trei mine 
din regiune, unde lucrau deţinuţi politici: Baia Sprie, Cavnic 
şi Valea Nistrului. A fost imediat înlocuit şi măsurile de 
vigilenţă au fost sporite. S-a mărit numărul ostaşilor din 
unitatea însărcinată cu paza exterioară, s-au adus câini lupi 
etc. Consecințe au avut de suferit şi comandantul lagărului 
şi mai ales ofiţerul politic, căruia i s-a imputat faptul că 
fusese neglijent şi nu prinsese de veste din timp că se 
organiza o evadare. În schimb, crescuse ponderea 
plutonierului Şeremet, comandantul responsabil cu 
producţia, supranumit de noi Tămâie. Cu mult înaintea 
evadării noastre, acesta înaintase un raport, care cuprindea 
o listă de deţinuţi, consideraţi de el periculoşi. Îi acuza că 
întreţin un spirit de rezistenţă şi de revoltă, că sunt 
refractari la ordine şi sabotează producţia. Pentru 
menţinerea disciplinei şi bunul mers al muncii, cerea ca 
respectivii deţinuţi să fie transferați la un penitenciar. 
Tămâie semnalase acest lucru administraţiei şi ofițerului 
politic, care nu luaseră nici o măsură şi nu dăduseră curs 
raportului lui. Ori, pe lista de vreo 20-25 de deţinuţi, 
alcătuită de Tămâie, figurau aproape toţi cei care 
evadaseră. Acţiunile lui Tămâie crescuseră aşa de mult în 
urma acestui fapt, încât, după plecarea noastră, el era cel 
care tăia şi spânzura în lagăr. 

A urmat o perioadă de represalii cumplite împotriva 
deţinuţilor. La suprafaţă, percheziţiile se ţineau lanţ, iar în 
mină, munca forţată cu norme de lucru peste puteri era 
condusă sub controlul direct al lui Tămâie. Orice 
nerealizare de normă, orice vorbă de protest, orice 
plângere atrăgeau după sine pedepse fără milă: carceră, 
lanţuri, bătăi. Răutatea şi cruzimea lui Seremet atinseseră 
paroxismul. O adevărată criză de furie a făcut atunci când, 
după evadarea noastră, a găsit lângă corfă cârja 
abandonată de Mircea Vueric. După ce Mircea simulase 
infirmitatea, pentru a se putea ocupa de pregătirile în 
vederea evadării, obținuse scutirea oficială de a mai munci 


în mină. Apoi, în preajma evadării, ceruse să intre voluntar 
la muncă în mină, ceea ce 'Tămâie îi aprobase imediat şi 
chiar îl lăudase în faţa deţinuţilor, dându-l de exemplu 
pentru râvna lui de a munci şi a se reabilita. 

Pentru a-i timora pe deţinuţi, s-a recurs la tot felul de 
măsuri spre a li se îngreuna cât mai mult viaţa. Pe lângă 
munca istovitoare din mină, odată întorşi la suprafaţă, 
deţinuţii erau puşi la tot felul de corvezi suplimentare. 
Hrana se deteriorase; tratamentul medical de asemenea. 
Orice deplasare de la o baracă la alta, spre sala de mese, 
cabinetul medical sau oriunde în curtea lagărului, se făcea 
în pas alergător. Un număr sporit de gardieni 
supravegheau toate mişcările din lagăr şi inventau mereu 
noi corvezi şi şicane, pentru a nu le da nici o clipă de răgaz. 
La cea mai mică abatere şi chiar fără nici un motiv, 
pedepsele se ţineau lanţ. Carcerele şi izolările funcționau 
din plin. 

Cei câţiva „turnători”, atât de izolaţi şi inofensivi înainte de 
evadarea noastră, primiseră posturi de brigadieri în mină şi 
făceau exces de zel în serviciul administraţiei, denunţând 
tot ce vedeau şi auzeau. Unul din ei, Silvestru, pe care 
aveam să-l mai întâlnesc peste câţiva ani în închisoare, a 
fost la originea unui incident, cu urmări tragice pentru unul 
din camarazii noştri. În urma unei altercaţii pe care a avut- 
o în mină cu Sviatoslav Tăbăcaru, denunţându-l lui Tămâie, 
acesta din urmă l-a lovit în cap cu un piolet sau ciocan de 
mină. (Un fel de târnăcop în miniatură, cu coadă scurtă). 
Vârful ascuţit al instrumentului a perforat casca de 
protecţie pe care o purta Tăbăcaru şi i-a pătruns în cap. 
Căzut în nesimţire şi plin de sânge a fost transportat la 
cabinetul medical din lagăr, unde, după îngrijirile primite, 
rana s-a vindecat, dar băiatul nu şi-a mai revenit niciodată 
dintr-o amnezie totală, rezultat al leziunii pe creier. 

Ani de zile mai târziu, am aflat amănunte despre el. 
Ajunsese în spitalul închisorii Văcăreşti şi fusese repartizat 
într-o celulă cu un legionar, şi el suferind de o boală 


cronică, fără şanse de însănătoşire. Acesta din urmă se 
ataşase de Tăbăcaru şi îl îngrijea şi se ocupa de el cu atâta 
devotament încât stârnise până şi administraţiei admiraţie 
şi respect. Din punct de vedere fizic, Tăbăcaru era perfect 
sănătos. Era un băiat înalt, subţire, dar bine legat. In 
schimb, din punct de vedere mintal, se prezenta ca un copil 
care abia începea să vorbească. Vocabularul lui se limita la 
câteva zeci de cuvinte. Camaradul lui de celulă (nu-i mai 
rețin numele), cu o răbdare şi o dăruire cu adevărat 
creştină, s-a ocupat de reeducarea lui. După luni de zile de 
eforturi, rezultatele au fost uimitoare chiar pentru medicii 
spitalului, care urmăreau progresele, aşa încât, atunci când 
au primit ordinul de transferare a legionarului în alt 
penitenciar, au intervenit şi au reuşit să obţină rămânerea 
lui pe loc. Tăbăcaru învățase să se exprime normal şi luase 
cunoştinţă de mediul înconjurător în care trăia. Tot ce se 
găsea dincolo de cei patru pereţi ai celulei îi era absolut 
necunoscut şi aceste cunoştinţe despre lumea exterioară şi 
le-a însuşit în mod teoretic. Se pare că memoria şi 
inteligenţa îi ajutau să înveţe foarte repede, încet, încet, 
camaradul lui de celulă, care era un intelectual, i-a transmis 
toate cunoştinţele lui, ajungând să-i predea un fel de 
cursuri de cultură generală, abordând toate materiile. 

Medicii spitalului care urmăreau experimetul au intervenit 
la Ministerul de Interne şi au obţinut o favoare cu totul 
specială, o derogare de la regulamentul care interzicea 
contactul deţinuţilor cu familia. Sperau ca la şocul revederii 
cu părinţii, să-i revină memoria. Era ultima nădejde! 
Minunea nu s-a produs şi lăbăcaru, care nu fusese prevenit 
de vizită, pentru a fi realizat efectul surprizei, s-a uitat la 
părinţii lui ca la nişte necunoscuţi. Nenorociţii au plecat 
plângând acasă. Toate întâmpinările pe care le-au făcut 
solicitând eliberarea fiului lor, cereri ce se sprijineau pe 
însăşi diagnosticul medicilor închisorii, s-au lovit de 
intransigenţa autorităţilor şi au fost respinse. 


Toate aceste amănunte le-am aflat de la nenumărați 
deţinuţi, care în cursul anilor s-au perindat prin spitalul 
închisorii Văcăreşti şi apoi au ajuns să stea cu mine în 
celulă. Povestea tragică a lui lăbăcaru m-a impresionat mai 
mult decât multe alte drame care s-au jucat în jurul meu, în 
timpul anilor de detenţie. Făcea parte din grupul de tineri 
cu care mă împrietenisem încă din primele zile ale 
închisorii. Fusese judecat în aceeaşi zi cu mine, de acelaşi 
general Petrescu şi avusesem aceeaşi soartă, până ce 
evadarea ne despărţise. Trecusem împreună prin primele 
încercări din Piteşti, Jilava şi Cavnic şi Tăbăcaru fusese tot 
timpul acelaşi băiat bun, cinstit, cu suflet curat şi entuziast. 

Cu tot regimul de teroare instaurat la Cavnic ca urmare a 
evadării, în afară de cei câţiva turnători ai administraţiei, 
nimeni nu ne-a reproşat acţiunea noastră. Nici un deţinut 
nu ne-a considerat vinovaţi de suferinţele care s-au abătut 
asupra lagărului. Dimpotrivă, toţi erau solidari cu noi şi se 
bucurau de reuşita noastră. Erau entuziasmați de curajul 
pe care îl avusesem şi chiar ne atribuiau virtuţi pe care 
eram departe de a le avea. Nimeni nu credea în zvonurile 
de tot felul, pe care administraţia le lansa în lagăr, prin 
intermediul turnătorilor, în privinţa noastră: ba că 
fuseserăm împuşcaţi la ieşirea din mină, ba că fuseserăm 
prinşi, judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi. 

Cu ocazia unor astfel de afirmaţii, făcute chiar de Tămâie 
în faţa deţinuţilor în curtea lagărului, s-a produs rumoare. 
S-au auzit murmure de neîncredere, reflecţii ironice şi 
râsete batjocoritoare la adresa minciunilor pe care le debita 
Tămâie. Furia lui lămâie şi a membrilor administraţiei faţă 
de această manifestaţie, considerată act de răzvrătire, s-a 
dezlănţuit cu brutalitatea obişnuită. Una din victime a fost 
bunul meu prieten Gioga Parizianu care a fost lovit în cap 
de un gardian cu o tijă metalică folosită în mină la 
măsuratul adâncimii găurilor perforate. Tija de aproape doi 
metri lungime, din oţel flexibil, atingându-l în cap, s-a îndoit 
şi vârful ei l-a lovit în ochi. Plin de sânge şi cu globul 


ochiului ieşit din orbită, Gioga a fost dus la cabinetul 
medical. S-a crezut multă vreme că-şi va pierde ochiul, mai 
ales că n-a putut beneficia de îngrijirile unui specialist. 
Natura şi poate şi norocul au făcut însă, ca, încet şi după 
multe suferinţe, Gioga să-şi recapete vederea. 

Pe şoptite şi pe apucate, mai întâi de la Colea, vecinul meu 
de celulă, şi apoi şi de la ceilalţi, în două ocazii când Ducu 
Ciocâlteu a fost dus la ofiţerul politic, am aflat despre 
dezastrul provocat de acesta din urmă. Nu numai că a 
declarat la anchetă totul despre evadarea noastră, dar s-a 
pus total la dispoziţia Securităţii, furnizându-i şi cele mai 
mici secrete din viaţa lagărului de la Cavnic. A denunţat 
toate relaţiile dintre deţinuţi, de prietenie sau de grup 
(politic sau religios), care constituiau configuraţia lagărului. 
A mers până la a face portretele psihologice ale deţinuţilor 
sau ale acestor grupări şi a le stabili coeficientul de 
periculozitate pentru regim. O adevărată mană cerească 
pentru ofiţerii politici, care au putut completa fişele cu 
caracterizarea deţinuţilor din dosarele respectivilor. A 
dezvăluit toate legăturile pe care le-am avut cu muncitorii 
civili şi astfel au fost arestaţi: Şimi Rujinski, inginerul Conţiu 
şi încă doi artificieri. Tot de la ela aflat Securitatea de 
relaţiile pe care plutonierul Cuhart le avusese cu grupul 
nostru de evadați. Şi el era acum arestat. Un alt gardian, 
care se arătase binevoitor cu deţinuţii, fusese mai întâi 
arestat şi apoi eliberat, dar dat afară din serviciu. Era 
acelaşi sergent care venise cu atâta bucurie la mine în 
baracă să-mi anunţe moartea lui Stalin. 

Datorită prodigioasei lui memorii, Ducu n-a uitat nimic şi 
pe nimeni. A vorbit de legătura noastră cu mecanicul de la 
compresoare, cu care stabilisem un fel de căsuţă poştală (în 
ţevile depozitate pe galerie) şi care ne făcuse atâtea servicii 
preţioase. Ducu n-a omis să spună că, în vederea evadării 
noastre, pentru a nu priva lagărul de această valoroasă 
legătură, îi încredinţasem lui George Sarry secretul şi 
sarcina de a o face să funcţioneze mai departe şi după 


plecarea noastră. Profitând de prilejul oferit, Securitatea s- 
a interpus şi a interceptat corespondenţa dintre George 
Sarry şi mecanicul de la compresoare. Cum nici George 
Sarry, nici mecanicul nu aveau cea mai mică bănuială că 
legătura lor era cunoscută, schimbul de corespondenţă 
continua normal. La intrarea în mină, mecanicul introducea 
în ţeava de pe galerie, la locul convenit, ziarul sau biletul cu 
informaţiile pe care le ascultase la radio, iar în gura ţevii 
punea o pietricică, afumată la flacăra lămpii de carbid. Era 
un surplus de precauţie, care trebuia să-i dea de veste lui 
George Sarry că cineva descoperise ascunzătoarea, în cazul 
că nu găsea pietricica la locul ei. In momentul în care 
schimbul de deţinuţi intra în mină, George scotea din ţeava 
ziarul sau biletul, după ce se asigura mai întâi că pietricica 
nu fusese deplasată. Lăsa apoi în loc corespondenţa lui, de 
obicei un bilet prin care cerea lămuriri suplimentare sau 
precizări la informaţiile primite şi aşeza din nou piatra la 
locul ei, pentru ca şi mecanicul să poată verifica prin 
prezenţa sau lipsa ei dacă fusese violată sau nu, căsuţa 
poştală. Ducu Ciocâlteu informase pe anchetator şi asupra 
rostului pietrei, aşa că securistul care cerceta 
ascunzătoarea, după trecerea fiecăruia din cei doi 
corespondenţi, avea grijă să respecte regula şi să pună 
piatra la loc. După ce a interceptat şi citit câteva din 
mesajele schimbate între cei doi, punându-l pe George sub 
observaţie discretă, Securitatea a descoperit şi calea pe 
care ştirile erau difuzate în lagăr. George Sarry preda 
biletul sau foaia de ziar primită avocatului Dumitru Popa, 
care ca măsură de prudenţă păstra secretul ştirilor primite 
încă 24 de ore. Abia a doua zi împărtăşea informaţiile 
câtorva oameni siguri, care, la rândul lor, le difuzau mai 
departe, astfel că în afară de turnători, le aflau toţi 
deţinuţii. Odată această filieră descoperită mecanicul a fost 
arestat iar Geoge Sarry şi Dumitru Popa au fost ridicaţi din 
lagăr. Toţi trei au ajuns la securitatea din Baia Mare, în 
ancheta lui Velniciuc. Ultima corespondenţă din căsuţa 


poştală (atât biletul lui George Sarry către mecanic, cât şi 
foaia de ziar lăsată de acesta din urmă, pe marginea căreia 
scrisese şi ultimele ştiri ascultate la radio) se aflau pe biroul 
anchetatorului. În faţa evidenţei, mecanicul n-a mai putut 
nega. A recunoscut şi acum se afla şi el într-o altă secţie a 
penitenciarului Oradea, în aşteptarea procesului. În cadrul 
presiunilor din timpul anchetei asupra lui Sarry şi Mitică 
Popa, care nu voiau să confirme ceea ce mecanicul 
recunoscuse, Velniciuc, spre a-i convinge să mărturisească, 
a recurs şi la declaraţia semnată de Ciocâlteu, în care 
acesta afirma că înainte de evadare predase lui Sarry 
„căsuţa poştală” şi-i recomandase să transmită ştirile lui 
Dumitru Popa. 

Dacă în această situaţie, Velniciuc îl deconspirase pe Ducu 
Ciocâlteu, în privinţa celorlalte delaţiuni ale lui, atâta timp 
cât toţi cei anchetați se aflau izolaţi în celule separate, 
suspiciunile se îndreptau asupra altora din grupul nostru. 
Chiar odată ajunşi la Oradea, când au putut lua contact unii 
cu alţii prin vizetă, confuzia a mai durat o bucată de vreme, 
Ducu întreţinând-o şi contribuind la încurcarea iţelor. Prin 
afirmaţii false, a încercat să îndrepte bănuielile spre Ion 
Pantazi, Ghiţă Brânzaru şi Simion Cojocaru. Punându-şi 
toată inteligenţa în joc, cu un remarcabil spirit de intrigă, 
utilizând cu astuţiozitate insinuările şi calomniile, n-a reuşit 
decât scurtă vreme să menţină confuzia, în încercarea de a 
ieşi basma curată. 

Nu contase, în socotelile pe care şi le făcuse, pe prezenţa 
lui Mache (dp. Miltiade Ionescu)! Cu memoria lui 
fenomenală, Mache a reconstituit pas cu pas toată ancheta, 
elucidând punct cu punct toate fazele ei, pe care Ducu le 
prezentase în mod denaturat. Un adevărat rechizitoriu, 
condus atât de riguros, de logic şi bazat pe date şi fapte 
atât de precis redate, încât toată reţeaua de fapte şi 
argumente false, dar verosimile, alcătuită de Ducu, s-a 
destrămat şi adevărul a ieşit la suprafaţă, evident pentru 
toată lumea. Ducu a început să bată în retragere, 


recunoscând o parte din cele trădate la anchetă, dar 
justificându-şi atitudinea avută, invocând fie momente de 
slăbiciune, fie încercarea de a câştiga bunăvoința 
securităţii, spre a evita condamnarea noastră la moarte. 
Fiind clar pentru toată lumea că numai Ducu fusese cel 
care trădase şi spulberând deci toate bănuielile care 
planaseră asupra altora, Mache, în înţelegerea cu ceilalţi, 
nu a exploatat până la capăt succesul. Lăsându-i lui Ducu 
impresia că mai poate găsi înţelegere printre noi pentru 
atitudinea lui şi că va fi în continuare acceptat, Mache spera 
să-l determine să mai îndrepte măcar o parte din tot răul pe 
care îl pricinuise. Cum Ducu Ciocâlteu urma să fie 
principalul martor acuzator împotriva civililor pe care îi 
denunţase, nădâjduia să-l convingă să-şi retracteze 
declaraţiile în instanţă. 1 s-a dat de înţeles că şansa de a se 
reabilita în ochii noştri atârna de atitudinea pe care o va 
avea în viitor. Era un fel de târg tacit, în care fiecare din 
părţi gândea s-o înşele pe cealaltă. Într-un fel, aşa s-a şi 
întâmplat! În timp însă, cel care a pierdut totul a fost Ducu 
Ciocâlteu. 

Pe celularul nostru se mai aflau două victime ale lui Ducu 
Ciocâlteu, care din cauza lui erau acuzate de complicitate la 
evadarea noastră. 

Unul din ei era Alexandru Bănilă, cunoscut de toţi sub 
numele de „Judeţ”. Nici pe el nu-l uitase Ducu. Povestise în 
anchetă scena care se desfăşurase în galeria Rainer, în 
momentul evadării. Ducu relatase toate amănuntele în 
legătură cu imobilizarea miliţianului şi lupta cu muncitorul 
civil, la care participaseră primii şase evadați, printre care 
el însuşi. Mai explicase cum din cauza rezistenţei opuse de 
muncitorul civil, întârziaseră peste prevederi, chiar şi după 
sosirea celui de-al doilea grup de şase evadați, care se 
angajaseră deja pe suitoarea puţului către suprafaţă. Aşa se 
face că au fost surprinşi de sosirea următoarei corfe cu 
deţinuţi, printre care, se afla şi Bănilă, care, fără nici o 
ezitare, deîndată ce înţelesese despre ce era vorba, sărise 


să le dea o mână de ajutor. După aceea, fiindu-i teamă să 
profite de ocazie şi să evadeze cu noi, alergase să-i ajungă 
din urmă pe cei cinci tovarăşi de corfă şi toţi şase intraseră 
în lagăr, fără să pomenească nimănui nimic, despre cele ce 
văzuseră. Din fericire, Ducu nu-i recunoscuse pe ceilalţi 
cinci din corfa lui Bănilă, ceea ce i-a salvat de a fi învinuiți şi 
ei de complicitate, fiindcă nu anunţaseră imediat 
administraţia de cele ce se întâmplau la Rainer. Velniciuc n- 
a putut să le afle numele nici de la Bănilă, care a ţinut-o 
morţiş că nu-şi mai aducea aminte cu cine fusese în corfă. 
Judeţ (Bănilă), tot aşa mucalit cum îl cunoscusem în lagăr, 
ne povestea acum la Oradea, cu umorul lui de ţăran 
moldovean, prima întrevedere pe care o avusese cu 
Velniciuc, la ancheta din Baia Mare. 

După ce fusese adus în camera de anchetă şi i se 
scoseseră ochelarii, Velniciuc, aşezat la biroul lui, îl privise 
un timp în tăcere, după care rostise exact cuvintele pe care 
le pronunţase Bănilă la Rainer, când sărise în ajutorul 
camarazilor noştri: 

— Pe ei, mă! 

Nici măcar acest amănunt nu-i scăpase lui Ducu! 

În privinţa inginerului Georgescu-Topuslău, ultimul nostru 
aşa-zis complice de la Cavnic, nu se putea vorbi de o 
„turnătorie” directă a lui Ciocâlteu. Ducu declarase în 
anchetă că Ion Pantazi şi cu mine confecţionaserăm 
grenadele şi că „bomfaierele” (fierăstraiele), cu care 
tăiasem bucăţile de ţeava necesare, le procurasem eu. 
Întrebat de unde le luasem, Ducu a răspuns că de la 
atelierul mecanic din mină. Aşa se şi întâmplase şi într- 
adevăr, bomfa-ierele le luasem de la atelierul mecanic, dar 
fără ştirea nimănui. Pur şi simplu, le furasem. Securitatea 
împinsese cercetările mai departe, căutând să afle prin cine 
obţinusem bomfaierele, bănuindu-l de complicitate pe ing. 
Georgescu-Topuslău, care lucra la atelierul din mină, în 
acelaşi schimb eu mine. Cu mentalitatea lui de om cumse- 
cade, care trăise în vremuri normale, văzându-şi numai de 


treabă şi de familie, departe de orice preocupări politice şi 
în respectul legilor şi al prejudecăţilor mic-burgheze, 
nepregătit nici fiziceşte, nici sufleteşte să facă faţă noilor 
timpuri, Georgescu suferise un adevărat şoc, când, brusc, 
regimul i-a schimbat cursul vieţii lui paşnice. Smuls cu 
brutalitate din mijlocul familiei şi de la munca lui de inginer 
pe care şi-o îndeplinea cu conştiinciozitate, implicat pe 
nedrept în procesul de sabotaj al Canalului Dunărea-Marea 
Neagră (născocire a regimului, pentru a arunca vina 
eşecului proiectului în spinarea unor ţapi ispăşitori), 
judecat şi condamnat la moarte, trăise momente de groază 
în aşteptarea execuţiei. Aşteptase toată noaptea să-i vină 
rândul, după ce, unul câte unul, prietenii şi colegii lui, 
inginer Rozei, inginer Vasilescu-Colorado şi mecanicul 
Nichita, fuseseră scoşi din celulă şi împuşcaţi. 

În zorii zilei, i se comunicase că fusese grațiat. Cu sentinţa 
comutată în muncă silnică pe viaţă, ajunsese la Cavnic, 
unde-şi continua calvarul, muncind în condiţii care-i 
depăşeau puterile fizice şi încă obsedat de coşmarul prin 
care trecuse. Am înşirat din nou toate grozăviile care s-au 
abătut asupra lui Georgescu-lopuslău, pentru că numai 
datorită lor îmi pot explica starea de spirit în care se afla 
când a fost anchetat de Velniciuc şi care l-a determinat să 
declare că el mi-a dat bomfaierele. lar acum, prin vizetă, 
mă implora că la proces să revin asupra declaraţiei mele 
din anchetă, în care spusesem că furasem fierăstraiele. Mă 
ruga să recunosc că mi le dăduse el! Un asemenea caz 
aberant nu mai întâlnisem: cineva care cerea retractarea 
unei declaraţii adevărate care îl disculpa şi înlocuirea ei cu 
una falsă, care să-l acuze! Georgescu-lopuslău ne-a povestit 
cum decursese ancheta lui. Velniciuc îi făcuse introducerea 
clasică, atrăgându-i atenţia că soarta lui va depinde de 
atitudinea pe care o va adopta în anchetă. Apoi îl întrebase 
ce condamnare avea. 

— Muncă silnică pe viaţă - îi răspunsese Georgescu. La 
care Velniciuc exclamase: 


— Păi, dumitale, ce condamnare să-ţi mai dăm?! 

Concluzia pe care o trăsese Georgescu din vorbele lui 
Velniciuc era că, la pedeapsa de muncă silnică pe viaţă pe 
care o primise, nu mai putea urma decât pedeapsa cu 
moartea. Fiindcă se arătase „cooperativ” în anchetă şi 
declarase că îmi dăduse bomfaierele, ceea ce îl satisfăcuse 
pe Velniciuc, mai trăgea nădejde într-o posibilă bunăvoință 
a tribunalului Şi acum, veneam eu să-i spulber şi această 
slabă speranţă, cu declaraţia mea, în care nu recunoşteam 
că mă ajutase. N-a fost chip să-l convingem că interpretase 
greşit vorbele lui Velniciuc, care aflând că era condamnat 
pe viaţă voise să spună că orice altă pedeapsă i s-ar mai da, 
nu-i mai putea înrăutăţi situaţia. 

Ca să închei povestea lui Georgescu-Topuslău, trebuie să 
anticipez. 

În faţa tribunalului, câteva luni mai târziu, el a declarat că 
mi-a dat bomfaierele, iar eu am negat faputul şi am declarat 
că le-am furat. 

Rezultatul la pronunţarea sentinţelor: Georgescu-Topuslău 
a primit un an - condamnarea cea mai mică din tot lotul! 

Încă din primele zile când sosisem la Oradea, afară se 
aşezase zăpada. Prin ochiurile lipsă ale ferestrei, când 
viscolea, fulgii pătrundeau şi în celulă. Într-o dimineaţă, 
abia după ce gerul se înteţise, a venit un deţinut de drept 
comun, însoţit de gardianul de pe secţie, a scos din 
balamale cele două geamuri şi a plecat cu ele să le pună 
ochiurile care lipseau. Operația se făcea în nişte clădiri 
dărăpănate din curtea închisorii, unde erau câteva ateliere 
în care lucrau deţinuţi de drept comun. Suindu-mă pe 
marginile tinetei, puteam urmări pe fereastră, cum erau 
aduse geamuri din întreaga puşcărie. Până ce toată stiva 
care se adunase în faţa atelierului n-a fost reparată, 
geamurile n-au fost aduse înapoi, aşa că până după amiază 
am stat fără. 

După multe alte zile, am primit şi o manta de zeghe 
vărgată. După cât era de murdară, uzată şi găurită, cred că 


o purtaseră multe generaţii de deţinuţi până să ajungă la 
mine. A fost totuşi binevenită. Intre timp, temperatura 
scăzuse aşa de mult, încât, chiar cu geamurile reparate, 
îngheţa până şi urina din tinetă. Cu toate că tremuram de 
frig toată ziua, aşteptam cu nerăbdare zorile, nopţile fiind şi 
mai chinuitoare. 

Slăbisem tare şi cu toate că oboseala mă dobora, mă 
trezeam de frig de zeci de ori pe noapte, amorţit şi cu 
imperioasa nevoie de a urina. Eram istovit şi, cu fiecare zi 
care trecea, puterile îmi scădeau, aşa că apariţiile mele la 
vizetă deveneau tot mai rare. De altfel şi ale celorlalţi, 
situaţia fiind identică în toate celulele. 

Într-o dimineaţă, Colea Ungureanu mi-a bătut în perete. 
M-am dus la vizetă. 

— Nasule! Am descoperit ceva! Vrei să-ţi fie cald la 
noapte? 

Şi Colea mi-a explicat: desfăcuse salteaua la un capăt, 
intrase în ea şi toată noaptea nu simţise frigul. Abia am 
aşteptat „numărul” de seară, ca să pun şi eu în aplicare 
patentul lui Colea. Într-adevăr, era extraordinar! Câteva 
minute după ce am intrat în saltea, m-am şi încălzit. Docul 
din care era făcută era aşa de des ţesut, încât era un izolant 
perfect contra frigului. Din păcate, aveam să descopăr şi 
neajunsurile invenţiei lui Colea. În afară de praful de paie 
tocate şi pleava care îmi pătrundeau peste tot, lucru cu 
care de bine de rău mă puteam obişnui, mai era problema 
ieşitului din saltea. În momentul ieşirii şi mai ales când îmi 
scoteam picioarele, odată cu lanţurile trăgeam afară şi o 
bună parte din conţinutul saltelei. Trebuia apoi să mă 
scutur de pleava pătrunsă prin haine „şi lipită de corp, să 
adun cu mâinile tot ce se deşertase pe jos din saltea şi s-o 
umplu la loc. Trebuia să mă trezesc dimineaţa din timp, ca 
la „număr” să nu se mai vadă nici o urmă, temându-mă să 
nu fiu surprins. Tilici ar fi fost în stare să ne ia saltelele. 

Dar şi asta ar fi fost suportabil, dacă ar fi trebuit să fac 
toată această manevră numai o dată, dimineaţa înainte de 


„număr”. Din păcate însă, cistita de care sufeream (nu 
numai eu, ci şi Colea şi majoritatea celorlalţi), mă obliga să 
mă scol de 10-15 ori pe noapte şi deci să repet de tot atâtea 
ori şi această operaţie. Procedeul prezenta un dublu defect: 
mai întâi, timpul pierdut din orele de somn şi în al doilea 
rând, efortul pe care trebuia să-l depun. Din cauza 
slăbiciunii, începusem să mă resimt aşa de mult la orice 
mişcare mai susţinută pe care o făceam, încât toată 
operaţia intratului şi apoi a ieşitului din saltea, a 
scuturatului şi strânsului paielor, lua proporţia unei munci 
istovitoare. După noaptea zbuciumată, în care e drept că nu 
mai suferisem de frig, dar care îmi pusese la grea încercare 
puterile, dimineaţa eram extenuat. 

Când s-a făcut linişte pe celular şi am putut lua din nou 
contact cu Colea, căruia voiam să-i arăt inconvenientele 
invenţiei lui, acesta mi-a luat-o înainte. Mi-a explicat că şi el 
îşi dăduse seama de defectele procedeului şi că, în cursul 
nopţii, experimentase o nouă versiune, ameliorată. Făcuse o 
gaură în saltea şi trăsese tineta în dreptul ei, sub pat. In 
acest fel, nu mai fusese nevoit să iasă peste noapte din 
saltea. Vreo câteva nopţi am încercat şi aşa, dar în cele din 
urmă am renunţat. Era totuşi prea obositor şi riscul de a nu 
mă trezi şi de a fi surprins de gardian, dimineaţa, devenea 
tot mai mare, pe măsură ce slăbiciunea se accentua şi 
cădeam tot mai des într-o stare de somnolenţă, în care 
pierdeam noţiunea timpului. Pentru găsirea unor astfel de 
soluţii de supravieţuire în mizerabila existenţă la care eram 
reduşi, ne iroseam mintea şi spiritul inventiv! Cu timpul, 
însă, ne-am resemnat şi ne-am lăsat în voia soartei. Orice 
efort ne costa prea mult şi am intrat într-un fel de viaţă 
vegetativă, în care senzațiile de foame şi chiar de frig s-au 
estompat. Ore în şir, nici treaz, nici adormit, pluteam între 
vis şi realitate, insensibil la tot ce mă înconjura. Aşa se face 
că n-am simţit decât după o vreme că aveam un început de 
degerături la degetele picioarelor. Nu mi-am dat seama 
decât când au început să mă doară. Atunci am remarcat că 


luaseră şi o culoare albă, suspectă. Am făcut efortul să mă 
deplasez la vizetă ca să-l consult pe Mache. Şi el păţise 
acelaşi lucru la un călcâi şi mi-a recomandat să mă 
frecţionez. După acest tratament circulaţia s-a restabilit, 
degetele şi-au revenit la culoarea normală şi chiar s-au 
înroşit şi s-au înfierbântat. Timp de câteva zile s-au instalat 
nişte mâncărimi insuportabile, după care, pielea a început 
să se jupoaie. 

Cu tineta nu mai ieşeam decât la două-trei zile. Gardianul 
nici nu mai insista asupra acestui punct al programului, 
mulţumit că scăpa şi el de o treabă. In zilele în care totuşi 
ieşeam ca s-o deşert, apucam tineta de o toartă şi o târâm 
după mine pe ciment până la capătul coridorului, unde o 
răsturnam în gura de canalizare. Era din fontă grea şi n-o 
mai puteam ridica. În vreme ce toate simţurile mi se 
atrofiaseră, auzul părea să mi se fi dezvoltat. 

Stând în pat, înfăşurat în pătură, percepeam cu o acuitate 
extraordinară toate zgomotele din celular, cunoscându-le 
explicaţia şi proveniența. Recunoşteam orice pas pe coridor, 
fie că era de gardian sau de deţinut. lar la ora 
„programului” ştiam cine ieşea cu tineta, după zgomot. 
Câţiva aveau, ca şi mine, tinetă de fontă, şi atunci îi 
recunoşteam după mers. Alţii aveau tinete de lemn, tot 
grele, care sunau altfel când erau târâte pe jos. Singurul 
căruia nu i se auzea decât pasul când ieşea la „Veceu” era 
Ion Pantazi. Avea o tinetă cu totul originală. Era din doage 
de lemn strânse în cercuri, fără toarte, înaltă cam de 50 cm 
şi cu un diametru de cel mult 15 cm. Semăna cu un putinei! 

Chiar aşa prăpădiţi cum eram, tot mai găseam resurse de 
energie şi humor, pentru ca după plecarea gardianului să 
stăm de vorbă la vizetă şi să schimbăm câteva glume pe 
socoteala lui şi a felului cum îşi purta în braţe „putineiul”. Şi 
el făcea haz de necaz, spunându-ne că, din fericire, nefiind 
supraalimentat nu-i dădea putineiului decât rareori 
întreaga întrebuințare, căreia îi era destinat. Utilizarea lui 
completă prezenta dificultăţi insolubile, din cauza 


diametrului redus. Trebuia să aleagă, care din necesităţi 
prefera să ajungă în putinei şi care... Peste bord. Era 
dilema putineiului! 

Tot pe atunci, am mai avut o distracţie în monotonia 
cotidiană. Câteva nopţi am primit vizita unui şobolan, care 
ieşea dintr-o gaură din pragul uşii. A cercetat toate colţurile 
celulei şi într-una din nopţi s-a obrăznicit într-atât încât m- 
am trezit cu el umblând peste mine în pat. Cu un gest 
brusc, l-am azvârlit jos şi a dispărut în gaură. A mai venit şi 
în noaptea următoare şi pe urmă nu l-am mai văzut. Se 
convinsese probabil că nu era rost de nimic de mâncare. 
Într-o dimineaţă, s-a produs o agitaţie neobişnuită pe 
coridor. Au fost scoşi, din celule şi de pe secţie, Ducu 
Ciocâlteu, Miltiade Ionescu, Mitică Popa şi George Sarry. De 
ei îmi aduc aminte. S-ar putea să mai fi fost luaţi şi alţii din 
grupul nostru. Au fost aduşi înapoi abia seara târziu. 
Fuseseră duşi să depună mărturie la procesul complicilor 
noştri civili. Martorul principal al acuzării era Ducu 
Ciocâlteu. Prelucrat de ceilalţi şi mai ales de Mache, în 
instanţă, Ducu a revenit asupra declaraţiilor pe care le 
dăduse în anchetă, la Baia Mare, năruind astfel tot 
rechizitoriul procurorului, a cărui argumentaţie se sprijinea 
în special ge acele declaraţii. 

Văzând că procesul nu se desfăşoară aşa cum scontaseră, 
şedinţa a fost suspendată până după-amiază. Câteva ore 
mai târziu, în sala de aşteptare unde erau ţinuţi sub pază, 
şi-a făcut apariţia Velniciuc, anchetatorul de la Baia Mare. 
Fusese chemat de urgenţă ca să restabilească situaţia şi 
băieţii pretindeau că n-ar fi putut veni aşa de repede decât 
cu avionul. Velniciuc a stat de vorbă cu fiecare din ei pe 
rând, într-o cameră alăturată, exercitând asupra lor 
presiuni de tot felul, de la ameninţarea cu o şi mai mare 
înăsprire a regimului nostru din penitenciar şi până la 
aceea a unor sentinţe capitale în propriul nostru proces. 
Cele mai mari presiuni, le-a făcut asupra lui Ducu, ceilalţi 


refuzând de pe poziţii ferme orice fel de modificare în 
declaraţiile făcute. 

În cele din urmă, după o nouă întrevedere cu Velniciuc, 
Ducu a fost adus înapoi în sala de aşteptare. Gardienii, care 
până atunci îi supravegheaseră, interzicându-le să stea de 
vorbă unul cu altul, ca din întâmplare, s-au retras pe 
coridor lăsându-i singuri. Făcându-se că profită de plecarea 
lor, Ducu le-a explicat celorlalţi că Velniciuc îi dăduse de 
înţeles că singura noastră salvare era să facă declaraţiile 
dorite în proces. A încercat să pledeze pentru adoptarea 
atitudinii pe care o cerea Velniciuc, uzând de toate 
argumentele posibile spre a-i convinge şi pe ceilalţi, că 
numai aşa îşi mai puteau salva viaţa. Principalul lui 
argument era inutilitatea negării legăturilor cu „civilii”, din 
moment ce aceştia din urmă le recunoscuseră. Se pare că 
Ducu era foarte tulburat de convorbirea pe care o avusese 
cu Velniciuc şi pleda cu disperare pentru adoptarea unei 
atitudini de docilitate. S-a lovit însă de intransigenţa 
celorlalţi, care n-au arătat nici un fel de înţelegere, nici 
pentru punctul lui de vedere, nici pentru temerile lui în 
privinţa represaliilor din partea lui Velnjeiuc. Prins între 
ciocan şi nicovală, între amenințările Securităţii şi 
perspectiva de a fi definitiv stigmatizat de camarazii lui, 
care-i vor retrage şi puţina înţelegere pe care i-o 
acordaseră, Ducu Ciocâlteu a rezolvat dilema în care se 
afla, optând pentru formula cea mai nefericită, alienându-şi 
astfel încrederea tuturor. A ales calea de mijloc, care, în 
acest caz, nu cred că izvora dintr-o judecată înţeleaptă, ci 
din intenţia de a înşela ambele părţi. In depoziţia din faţa 
instanţei, care şi-a reluat lucrările după-amiază, Ducu a 
făcut declaraţii ambigue şi neconvingătoare; acolo unde 
afirmaţiile lui erau confuze, a dat astfel posibilitatea 
procurorului să recurgă tot la declaraţiile lui date anterior 
în anchetă, pentru a aduce precizările dorite de acuzare. 

Mai târziu, în închisoare, am aflat că toţi cei din boxă au 
fost condamnaţi la diverse termene de închisoare, mergând 


până la maximum 1 an şi câteva luni, pedepse neaşteptat de 
mici pentru acele vremuri. Se părea că totuşi declaraţiile 
categorice ale celorlalţi martori reuşiseră să mai atenueze, 
în parte, tot răul pe care îl făcuse Ciocâlteu. 

Toate cele petrecute la proces le-am aflat seara, la 
întoarcerea lor pe celular, când am asistat şi la penibila 
tentativă a lui Ducu de a se apăra şi a-şi justifica atitudinea 
pe care o avusese în instanţă. Mache i-a făcut prin vizetă un 
rechizitoriu dur şi fără menajamente, care nu i-a mai dat 
nici o posibilitate de replică. 

Tot aici voi relata un episod, povestit de Mache şi de cei 
care fuseseră duşi în acea zi la proces. 

În sala de aşteptare din clădirea tribunalului, în afară de 
ei, se mai aflau două persoane, şi ele aduse din penitenciar, 
pentru a fi judecate în acea zi. Erau o femeie şi un bărbat, 
amândoi îmbrăcaţi în port mararmureşan. Pe Mache şi 
prietenii noştri i-a frapat în special atitudinea demnă a 
femeii, care opunea o muţenie totală şi plină de dispreţ, 
glumelor grosolane şi provocatoare ale gardienilor care îi 
păzeau. În cele din urmă, a reuşit să le impună şi lor prin 
ţinuta ei şi să-i facă să tacă. Mache şi cei din grupul nostru 
n-ar fi aflat niciodată nimic despre cele două personaje, 
dacă n-ar fi apărut Roboiu, ofiţerul politic al penitenciarului. 
Acesta, vrând să-şi dea importanţă şi să-şi arate 
superioritatea, aş cum avea obiceiul, i-a apostrofat pe cei 
doi cu una din formulele lui obişnuite: 

— Vedeţi mă unde aţi ajuns, dacă nu v-aţi văzut de treabă? 
Ce credeaţi că puteţi scăpa de vigilenţa organelor noastre? 

De aici s-a iscat un dialog între ţăranul maramureşan şi 
Roboiu. Femeia a rămas pe aceeaşi poziţie şi n-a scos nici o 
vorbă. Țăranul era vorbăreţ, iar Roboiu nu-şi putea ascunde 
curiozitatea de a afla împrejurările care duseseră la 
arestarea celor doi. Mache cu grupul lui erau numai urechi. 

Cei doi inculpaţi erau cumnaţi. Femeia era nevasta, iar 
ţăranul, fratele unui oarecare Pasca, care haiducea de 
multă vreme prin munţii Maramureşului. (Dacă memoria nu 


mă înşeală, în regiunea Borşa). Pasca era unul din acei 
partizani solitari, care în acele vremuri luaseră drumul 
pădurii prin diferite regiuni ale Ţării şi care dădeau de 
furcă Securităţii. Pasca cunoştea perfect toate cotloanele 
munţilor din regiunea lui şi scăpase din toate incursiunile 
întreprinse de trupele de intervenţie ale M. A. I.-ului, 
pentru a-l prinde. Ca pentru toţi cei în situaţia lui, 
adevăratele dificultăţi începeau odată cu venirea iernii. 
Pădurea desfrunzită nu-i mai oferea adăpostul din timpul 
verii. Zăpada căzută îi interzicea deplasarea în voie, 
înregistrându-i urmele şi trădându-i prezenţa. Şi încălzitul 
era o problemă, căci orice fir de fum se vedea de la mare 
depărtare în pădurile dezgolite! Iarna îi obliga pe partizani 
să se retragă în câte un bordei sau văgăună bine ascunsă, 
unde nu făceau focul decât în nopţile cu vreme rea şi fără 
lună. Nu ieşeau din bârlog decât pe ninsoare sau viscol, 
pentru ca zăpada să le şteargă urmele şi hibernau astfel, 
aşteptând să dea din nou frunza în primăvară. Aşa făcuse şi 
Pasca în munţii lui, dar iarna grea se aşezase mai devreme 
ca de obicei şi-l prinsese nepregătit şi fără provizii. Pentru a 
face faţă situaţiei neaşteptate, luase legătura cu fratele lui 
care era pădurar şi a cărui casă izolată era chiar în 
marginea pădurii. Acesta din urmă a coborât în sat, a vorbit 
cu nevasta lui Pasca şi împreună au pus la cale 
aprovizionarea partizanului. Soţia lui Pasca, aşa cum se 
înţeleseseră, ducea merindele cumnatului ei, care, la rândul 
lui, le ducea în pădure fratelui. Cu toate măsurile de 
precauţie luate, acest du-te-vino n-a scăpat neobservat şi, 
nici el nu ştia cum şi prin cine, dar informaţia ajunsese la 
Securitate. Securitatea i-a întins o cursă şi l-a surprins în 
momentul în care intra în pădure cu desaga cu provizii. 
Adus înapoi în propria lui casă, ameninţat şi bătut, n-a putut 
da o explicaţie plauzibilă pentru destinaţia ce voia s-o dea 
unei aşa mari cantităţi de alimente şi a sfârşit prin a 
recunoaşte totul. Aici, Roboiu l-a întrerupt acuzându-l că nu 


spusese totul, că indusese în eroare organele de securitate, 
pentru a-l salva pe „banditul de frate-su!” 

Voi încerca să redau cât mai exact ceea ce s-a întâmplat 
mai departe, aşa cum ne-a fost relatată întâmplarea de 
Mache, care repeta, la rândul lui, povestea fratelui lui 
Pasca. Nu voi putea însă să-i dau toată savoarea pe care i-a 
dat-o Mache, care imita cu un real talent limbajul lui 
pitoresc în grai ardelenesc. 

lată deci urmarea: După ce a recunoscut că îl 
aprovizionase pe Pasca, securiştii l-au obligat să le 
servească de călăuză până la ascunzătoarea lui. A pornit 
deci cu ei prin pădure şi după o bucată de drum s-a oprit şi 
le-a arătat cu mâna versantul prăpăstios al culmii 
următoare. Le-a spus că acolo, între stâncile care se 
vedeau, se afla peştera în care se ascundea fratele lui. Mai 
departe n-a vrut să-i urmeze nici în ruptul capului, cu toţi 
pumnii pe care i-a primit. Le-a spus că din locul în care se 
găsea, Pasca avea sub ochi toată regiunea şi putea observa 
orice mişcare. 

— Îl cunosc pe frate-miu! Dacă ne apropiem trage! Mai 
bine mă puşcaţi dumneavoastră aici, decât să mă puste el, 
fiindcă l-am vândut! 

Văzând că nu mai e chip să-l urnească din loc, căpitanul 
care conducea operaţia l-a lăsat sub paza a doi securişti şi 
cu restul echipei lui a pornit prin pădure, către 
ascunzătoarea indicată. Şi fratele lui Pasca a continuat 
adresându-se lui Roboiu: 

— No! Şi ştiţi, domnule ofiţer, ce mi-o zis domnul căpitan, 
înainte de a pleca? Mi-o zâs: Măi Paşca rămâi aici până ne 
întoarcem, că văd că de frică ai căcat nădragii! 

Apoi fratele lui Pasca fugarul a povestit cum după un timp 
a auzit focuri de armă şi rafale de pistoale automate. A mai 
trecut o vreme şi securiştii s-au întors, purtându-l pe braţe 
pe căpitan, rănit şi plin de sânge. Pasca scăpase! Şi fratele 
partizanului, uitându-se la Roboiu, şi-a încheiat povestea cu 
o întrebare: 


— Apăi vă întreb eu acuma pe dumneavoastră, domnule 
ofiţer: „Cine o căcat nădragii?” 

Într-o dimineaţă, imediat după „număr”, s-a dezlănţuit o 
adevărată campanie de curăţenie în tot penitenciarul. 
Gardienii nu mai pridideau răcnind şi dând fel de fel de 
ordine unor deţinuţi de drept comun, care alergau în toate 
părţile, cu mături şi găleți cu apă. De fapt, toată tevatura se 
rezuma la maturatul coridoarelor şi curţii, la spălatul 
mozaicului de pe jos cu apă şi la ştersul uşilor cu motorină. 
Reţeta era standardizată pentru toate puşcăriile. Pe ici pe 
colo, pe coridor, unde zidurile erau mai murdare, un deţinut 
de drept comun, înarmat cu o bidinea şi cu o găleată de var, 
spoia superficial pereţii. Ni s-au dat şi nouă câte o mătură şi 
o cârpă udă, să ne curăţăm celulele. Graba cu care se 
proceda era semn că se aştepta o inspecţie. Am fost 
convinşi că bănuielile noastre erau juste, când ni s-au 
înlocuit saltelele. Ne-au adus altele, tot veehi şi murdare, 
dar cel puţin aveau mai multe paie înăuntru. Marea 
surpriză a fost însă, când uşile celulelor noatre au fost 
deschise rând pe rând şi fiecare am primit câte două 
cearceafuri şi câte o pernă umplută cu paie. După câteva 
minute s-au deschis iar uşile, ni s-a dat câte o faţă de pernă 
şi ni s-a spus să ne facem paturile. Ni s-a interzis însă să ne 
culcăm sau să ne aşezăm pe pat. La scurt timp, altă 
distribuţie: fiecare am primit câte o cană de aluminiu 
pentru băut apă. Când zarva curăţeniei s-a potolit, ni s-a 
împărţit terciul. Altă surpriză: ni s-a dat porţie dublă, câte 
două polonice. Spre uimirea noastră, terciul era dulce! Apoi 
au urmat cam două ore de aşteptare, care mi s-au părut 
nesfârşite. Maturatul, spălatul pe jos şi făcutul patului mă 
istoviseră. Abia mă mai ţineam pe picioare, iar pe pat nu mă 
puteam nici aşeza, nici întinde, gardianul supraveghindu-ne 
necontenit prin vizetă, ca nimic să nu se clintească în celule. 

În fine, s-a produs şi evenimentul aşteptat. Am auzit uşa 
celularului, o sumedenie de paşi, cizme trântindu-se în 
poziţia de drepţi, raportul gardianului de pe secţie, formule 


V 


de „să trăiţi!” etc. Apoi, tropăiala de paşi s-a deplasat iar, ca 
să se oprească în dreptul primei celule. Am auzit zăngănitul 
răngii date de-o parte şi uşa deschizându-se. Nu puteam 
însă să disting nici o vorbă din ceea ce se discuta. De altfel 
vizita la prima celulă n-a durat mult şi grupul a trecut mai 
departe, la a doua uşă. În câteva minute au ajuns şi la uşa 
mea. Stăteam rezemat de piciorul patului când s-a deschis 
uşa şi primul pe care l-am recunoscut din toţi cei înghesuiți 
în cadrul uşii a fost căpitanul Tilici, comandantul închisorii, 
care mi-a strigat: 

— Nu ştii bă să spui, să trăiţi” şi să dai raportul? Am rămas 
nemișcat şi am tăcut. 

În clipa următoare, singurul personaj care distona în tot 
grupul de uniforme de la uşă, fiindcă era îmbrăcat civil, mi- 
a pus o serie de întrebări, uitându-se de fiecare dată, în 
prealabil, la obiectul despre care se informa: 

— Ai cearceafuri curate? 

— Da - i-am răspuns. 

— Ai pernă şi faţă de pernă? 

— Da. 

— Ai cană personală de băut apă? 

— Da. 

— Ai primit masa de dimineaţă? 

Cum era firesc şi la această întrebare ca şi la celelalte am 
răspuns afirmativ. La ultimul meu „da“, tot grupul a făcut 
un pas înapoi şi, până să mă dezmeticesc, uşa s-a trântit. 
Inspecţia trecuse la celula următoare! Nici n-avusesem 
timpul să-i disting pe cei câţiva ofiţeri străini, care se aflau 
printre cei ai închisorii, pe care îi cunoşteam. Singura 
persoană pe care o reţinusem a fost interlocutorul meu, 
civilul. Slab şi înalt, destul de în vârstă, poate 60 de ani, 
purta un palton negru cu guler de catifea neagră. La gât 
avea un fular alb de mătase iar în cap o căciulă neagră de 
lutru. Mai remarcasem şi o chevalieră de aur la un deget. O 
apariţie mai mult decât stranie pentru mediul în care ne 
aflam! După ce grupul şi-a terminat turul de inspecţie pe la 


toate celulele şi a părăsit celularul, s-au dezlănţuit şi 
discuţiile noastre la vizete. 

Toţi eram intrigaţi de apariţia acelui personaj îmbrăcat 
civil şi de rolul lui. De la cei care se găseau în primele 
celule, lângă grila de la intrare şi care putuseră surprinde 
convorbirile gardienilor şi ofiţerilor de pe coridor, am aflat 
că civilul nostru era doctor. Fusese deci o inspecţie 
medicală sau, mai bine-zis, un simulacru de inspecţie. 
Discuţiile noastre prin vizetă s-au întrerupt, când uşa de 
intrare în secţie s-a deschis. Un gardian a trecut din eelulă 
în celulă şi a recuperat căniţele ce ne fuseseră date mai 
înainte. După câteva momente de linişte, o nouă alarmă! De 
data asta, un alt gardian ne-a luat pernele. Peste alt 
răstimp, ni s-au ridicat şi cearceafurile. Părea un film care 
rula invers, aşa încât după o jumătate de oră, ne găseam 
din nou în situaţia dinaintea inspecției. Un film în regia 
tipică a Securităţii! Din toată afacerea ne-am ales numai cu 
nişte saltele ceva mai bune, pe care administraţia nu şi-a 
mai dat osteneala să ni le înlocuiască din nou, cu cele vechi. 

Cred că trecuseră aproape două luni de când ajunsesem la 
Oradea şi nu mă spălasem. Nu ştiu dacă faptul s-a datorat 
„inspecției medicale”, dar în prima sâmbătă care i-a urmat, 
am fost anunţaţi dis-de-dimineaţă, printr-un răcnet de 
gardian din capătul celularului: 

— Pregătirea pentru baie! 

În mod obişnuit, în puşcării, asta însemna să-ţi iei rufele de 
schimb, săpunul şi prosopul şi, cât mai sumar îmbrăcat, să 
aştepţi lângă uşă venirea gardianului, pentru că şi această 
operaţie, ca şi toate celelalte, se desfăşura sub semnul 
grabei. Pe tot parcursul, până la baie, nu auzeai decât: 

— Hai! Hai! Dă-i drumu' mai repede! Apa caldă şi rece 
care curgea prin duşuri era parcimonios distribuită şi 
foarte des constituia una din distracţiile gardienilor s-o 
potrivească fie prea fierbinte ca să ne opărească, fie prea 
rece ca să ne îngheţe şi în orice caz insuficientă ca să ne 
putem săpuni sau clăti ca lumea. Şi totuşi, întotdeauna 


aşteptam cu nerăbdare ziua de baie, de obicei sâmbăta şi 
cred că era singurul ordin pe care îl respectam întocmai, 
grăbindu-ne cât puteam ca să apucăm să stăm cât mai mult 
sub duş. 

În condiţiile în care ne găseam acum la Oradea, ordinul: 
„Pregătirea pentru baie!” nu avea însă nici un sens. Nu 
aveam nici rufe de schimb, nici prosop, iar de dezbrăcat nu 
ne puteam dezbrăca din cauza lanțurilor. Odată cu 
împărţirea terciului, ni s-a dat câte o bucăţică de săpun, cu 
un puternic miros de petrol. Apoi, după un timp, a venit din 
celulă în celulă un gardian cu un maldăr de chei şi a început 
să ne descuie lacătele de la lanţuri. Pe tot celularul eram 21 
de deţinuţi, deci în total 42 de lacăte. La fiecare lacăt, 
gardianul încerca 7-8 chei, până o nimerea pe cea potrivită. 

Vă închipuiţi cât a durat! Când ultimul lacăt a fost 
descuiat, ni s-a spus să ne luăm lanţurile şi să ieşim din 
celulă. Am fost mânaţi de gardieni pe coridor am traversat 
curtea şi am intrat în clădirea de vis-â-vis, unde se afla o 
sală cu câteva duşuri. Cu toate zbierătele gardienilor, 
traseul nu l-am putut parcurge în pas alergător. Eram prea 
slăbiţi şi ne cam clătinam pe picioare. Era prima oară că mă 
dezbrăcăm de când ajunsesem la Oradea. 

Am avut un adevărat şoc, când m-am văzut cum arătam. 
Eram numai piele şi os iar partea de jos a corpului mi-a 
adus aminte de scheletul care ne era adus în clasă la ora de 
anatomie când eram în liceu. Văzându-mi oasele bazinului 
complet descărnate şi proeminenţa articulației femurului 
din şold, m-am gândit pentru prima oară că zilele îmi erau 
numărate. De altfel, întreg tabloul din sala de duşuri 
înceţoşată de aburi, în care evoluau 17 schelete (cei 4 din 
grupul lui '[ucă au fost duşi la baie după noi), părea o scenă 
din infern. Înfăţişarea tuturor era jalnică iar feţele 
camarazilor mei erau de nerecunoscut. Din cauza extremei 
slăbiciuni, aveau o cu totul altă expresie. La prima vedere, 
mi s-au părut nişte străini, trăsăturile lor mi-erau 
necunoscute şi nu-mi sugerau nici o asemănare cu cei de 


care mă despărţisem cu câteva luni în urmă. Timpul care ni 
s-a lăsat pentru duş, ca şi apa au fost relativ acceptabile, 
aşa că ne-am putut spăla destul de bine. Spaima care ni se 
strecurase în suflet, la început, la vederea spectacolului 
sinistru al degradării noastre fizicei, s-a risipit repede. 
Bucuria revederii şi căldura prieteniei care ne lega pe cei 
mai mulţi între noi şi-au produs din nou efectul. 

Cu toate că ni se interzisese să vorbim, conversațiile sub 
duşuri erau în toi; la adăpostul aburului şi zgomotului apei 
care curgea, cerberii noştri neputându-ne supraveghea cu 
eficacitate. Încet, încet, s-a stabilit chiar o atmosferă veselă. 
Ce putea fi mai potrivit pentru tabloul din sala de duşuri, 
decât humorul negru? Mache mi-a spus că pe vremea când 
era student la medicină, ar fi dat orice ca să primească la 
masa lui din sala de disecţie un cadravu aşa de slab ca 
mine, fiindcă pe ele se lucra mult mai bine şi mai uşor ca pe 
cele grase. Cele mai multe glume s-au făcut însă pe 
socoteala lui Paul lovănescu, care din cauza înălţimii părea 
şi mai slab ca ceilalţi. Până şi ing. Georgescu-Topuslău, cel 
mai timorat şi pesimist dintre noi, se mai înseninase la faţă 
sub influenţa tonică a euforiei reîntâlnirii, cu toate că îl 
chinuia o criză de sciatică. Toţi ne înveselisem, în afară de 
Ducu Ciocâlteu, care, după ce încercase şi el să participe la 
atmosfera generală, simţise că era nedorit şi evitat. Când 
duşurile s-au oprit, Colea mi-a dat prosopul lui să mă şterg. 
Tot de la el am primit şi o pereche de ciorapi. Şi Titi o fast 
ajutat de ceilalţi, noi doi fiind cei mai dezmoşteniţi. Cămaşa 
mea ecosez, pe care a trebuit s-o reîmbrac era aşa de 
murdară încât căpătase o culoare întunecată uni. Fiecare 
odată îmbrăcat, ne duceam la uşă, unde doi gardieni luau 
din grămadă câte o pereche de lanţuri şi ni le puneau la 
picioare, încuindu-le cu lacătele. Sub efectul biciuitor al 
duşului fierbinte care ne pusese sângele în mişcare, n-am 
simţit în primul moment temperatura glacială din celulă. M- 
am culcat, bine împachetat în pătură şi cuprins de o dulce 
toropeală m-am scufundat într-un somn adânc. Efortul 


neobişnuit şi emoția reîntâlnirii cu prietenii mă istoviseră şi 
fizic şi nervos, dar îmi simţeam sufletul plin şi eram 
mulţumit. De aici înainte am fost duşi la baie aproape cu 
regularitate în fiecare sâmbătă. 

Sâmbăta următoare, am avut năstruşnica idee de a aplica 
un nou patent de-al lui Colea. De fapt, de astă dată invenţia 
nu-i aparţinea, ci îi fusese dezvăluită de nişte deţinuţi de 
drept comun, cu care călătorise împreună într-un vagon 
penitenciar, în timpul unui transfer dintr-o închisoare într- 
alta. Colea ne-a explicat prin vizetă că printre aceştia se 
afla unul condamnat pentru crimă, care având lanţuri la 
picioare l-a învăţat şi i-a şi demonstrat cum totuşi în această 
situaţie îţi poţi scoate pantalonii. Povestea ni s-a părut 
neverosimilă şi toţi l-am luat peste picior, amintindu-i 
glumele care circulau pe seama locuitorilor din Pătule, o 
comună vecină cu cea în care se născuse Colea şi cărora le 
mersese faima pentru cât erau de hoţi. Se spunea de eică 
furau oul de sub cloşcă, că tăiau capul calului ca să-i fure 
clopotul de la gât şi tot felul de astfel de poveşti. 

L-am tachinat pe Colea în fel şi chip, susţinând că nici 
măcar cei din Pătule nu şi-ar putea dezbrăca pantalonii 
având lanţuri la picioare, aşa cum nu putuseră nici fura 
clopotul de la gâtul calului, fără să-i taie capul. Colea 
susţinea însă morţiş că lucrul era posibil şi ne-a explicat 
cum. Explicaţie greu de înţeles fără exemplificare, dar pe 
care până la urmă am priceput-o şi, punând-o în aplicare, 
am reuşit performanţa. lată cum: lăsând pantalonii jos până 
în dreptul lanțurilor, am scos unul din crăcii pantalonului, 
împreună cu o parte din prohab şi din betelia de la talie, 
prin brăţara lanţului. Odată această parte a pantalonului 
scoasă dincolo de brățară, mi-am scos laba piciorului din 
pantalon şi am tras din nou în sus, de data asta pe lângă 
picior şi brățară, întreaga parte de sus a pantalonului cu 
crac cu tot, pe care o scosesem mai înainte. După ce în 
acest fel mi-am degajat un picior din pantalon, nu mi-a mai 
rămas decât să trag în jos tot pantalonul prin cea de-a doua 


brățară şi de-a lungul celuilalt picior. Singura dificultate era 
să faci să treacă grosimea stofei pantalonului prin spaţiul 
destul de strâmt dintre picior şi brăţara lanţului. Sâmbăta 
următoare, când gardianul a intrat cu cheile la mine în 
celulă ca să-mi scoată lanţurile şi m-a văzut gol, numai cu 
mantaua pe mine şi fără pantaloni, a rămas o clipă 
încremenit, apoi s-a repezit pe coridor, a încuiat uşa după el 
şi a început să strige cât îl ţinea gura după ofiţerul de 
serviciu. După câteva clipe, a urmat o tropăială de cizme pe 
secţie, uşa s-a dat de perete şi în celulă au năvălit vreo doi 
gardieni, ofiţerul de serviciu (elegantul locotenent Zaharia) 
şi Roboiu, politrucul. 

— Controlează-i lanţurile şi lacătele, tovarăşe plutonier! I- 
a ordonat acesta din urmă unuia din gardieni. 

Plutonierul s-a repezit la picioarele mele, a verificat 
verigile şi brăţările lanţului, a tras de lacăte şi i-a raportat 
lui Roboiu că erau intacte. 

— Cum ţi-ai desfăcut bă lanţurile? M-a întrebat Roboiu. 

— Nu le-am desfăcut. Mi-am scos numai pantalonii! 

Bineînţeles că nu m-a crezut şi a urmat o întreagă discuţie. 
Recunosc că mi-am făcut o plăcere în a o prelungi, luând un 
aer nedumerit faţă de neînţelegerea ofițerului pentru faptul 
atât de firesc de a mă fi dezbrăcat în aşteptarea băii. In cele 
din urmă, i-am demonstrat cum procedasem, făcând 
operaţia inversă şi îmbrăcându-mi iar pantalonii sub 
privirile uluite ale gardienilor şi ale celor doi ofiţeri. Văzând 
că nu fusese nici un fel de vrăjitorie şi liniştit că n-aveam 
iarba fiarelor, Roboiu a ieşit cu ciracii lui din celulă, cam 
ruşinat de panica pe care o arătase la venire. La ieşire şi-a 
mai dres autoritatea faţă de subalterni, aruncându-mi cu 
vădit dispreţ expresia magică, care constituia de obicei 
argumentul suprem şi totodată ultimul cuvânt al securiştilor 
când voiau să iasă din încurcătură: 

— Mama voastră de bandiți şi criminali! 

Roboiu a spus-o cu obidă şi utilizând versiunea completă a 
formulei, nu pe cea prescurtată folosită de mine în text. 


O altă întâmplare cu rezultate mai practice şi-a avut 
originea tot într-o zi de baie. După duş, la revenirea în 
celulă, am constatat că lanţurile care mi se puseseră aveau 
brăţările suficient de largi ca să-mi pot scoate laba 
piciorului prin ele. A fost o adevărată fericire! Noaptea, sub 
pătură, mi le scoteam şi nu mai simţeam fierul rece pe 
fluierul piciorului. Chiar şi peste zi mă „descălţam” de 
lanţuri, având grija să nu fiu surprins de gardian. Bucuria 
n-a durat însă decât o săptămână, până la duşul următor, 
când gardianul mi-a pus o altă pereche de lanţuri, luate la 
întâmplare din grămadă. Avusesem însă grijă să le identific 
pe cele cu brăţările mai largi, după anumite semne pe care 
le-am comunicat prin vizetă camarazilor mei. Din păcate, 
majoritatea celor care le-au primit în sâmbetele următoare, 
nu le-au putut scoate din picioare. Din câte îmi amintesc, în 
afară de mine, numai Mircea Vueric s-a mai putut bucura 
de avantajul acelor lanţuri, având şi el picioarele tot aşa de 
mici ca ale mele. 

Într-una din dimineţile următoare, grupul lui Ţucă a fost 
scos din celule. Au fost aduşi înapoi, abia către seară. 
Fuseseră judecaţi. Nimic deosebit de semnalat. Procesul se 
desfăşurare după tipicul cunoscut. Tribunalul Militar al 
Regiunii a doua militare - Cluj, prezidat de un colonel, 
flancat de doi asesori cu grade mai mici, ascultase un lung 
rechizitoriu al procurorului, în care expunerea faptelor 
acuzaților păruse a ocupa un loc secundar, pe lângă 
nesfârşitele citate din „dascălii” marxismului. A urmat 
interogarea acuzaților, într-un ritm accelerat, cerându-li-se 
răspunsuri scurte şi luându-li-se cuvântul deîndată ce 
declaraţiile nu erau pe placul completului de judecată. S-au 
succedat cei patru avocaţi desemnaţi din oficiu, cu pledoarii 
tip, în care s-au rezumat să ceară o condamnare., dreaptă, 
după legile şi în spiritul „justiţiei populare”. La ultimul 
cuvânt al acuzaților, timpul acordat a fost aşa de scurt, încât 
după spusele lui [ucă, aveai impresia că judecătorul se 
grăbea ca să nu piardă trenul. [ucă a apucat totuşi să 


spună că îşi asumă întreaga responsabilitate a evadării, 
cerând indulgenţa tribunalului pentru ceilalţi trei 
coinculpaţi, care fuseseră influenţaţi şi antrenați de el în 
această acţiune. 

Într-o zi, absolut pe neaşteptate şi fără vreun motiv 
aparent, s-au produs câteva mutări pe celularul nostru. Şi 
la mine s-a deschis uşa şi am auzit formula clasică: „la-ţi 
bagajul şi pătura şi ieşi afară!” N-am avut decât câţiva paşi 
de făcut, cât să traversez coridorul, noua mea celulă fiind 
exact vis-â-vis. M-am bucurat de mutare. Mai întâi, fiindcă 
era o schimbare. În al doilea rând, noua celulă era cu faţa la 
sud şi, deci, mai puţin friguroasă. De cum am intrat i-am 
văzut geamurile curate şi mai luminoase. Cele din celula 
părăsită le lăsasem îngheţate, cu flori de gheaţă. Aici se 
vedea şi soarele. Din celula cealaltă nu-l văzusem niciodată. 
Un soare palid de iarnă, fără multă putere, dar care totuşi 
topise gheaţa de pe geamuri şi făcea încăperea mai 
luminoasă. De când ne aflam la Oradea, celula nu fusese 
locuită. Cu o zi înainte, auzisem pentru prima oară 
deschizându-i-se uşa şi gardianul cu câţiva deţinuţi de drept 
comun intraseră înăuntru. După zgomotul specific pe care l- 
au făcut, mi-am dat scama că se îndeletniceau cu un pat. Nu 
mi-am seama dacă l-au montat sau l-au demontat. Acum 
aveam explicaţia. În celulă erau două paturi cu saltelele pe 
ele. M-am şi văzut dormind la noapte pe una din ele şi 
acoperit cu cealaltă. Odată aceste constatări îmbucurătoare 
făcute, mi-am îndreptat cercetările spre ferestre. În dreptul 
celei din dreapta, în curte, la nici un metru distanţă, era un 
fel de pasarelă din scânduri, montată pe nişte stâlpi. Părea 
o schelă de şantier de construcţii. Era de fapt amenajată ca 
post de pază, pentru o santinelă care se plimba încoace şi 
încolo, pe toată lungimea ei de câţiva metri. În acel punct, 
zidul care împrejmuia curtea închisorii făcea un unghi şi se 
apropia de clădirea celularului. Scândurile pasarelei erau 
exact la înălţimea geamului, aşa că nu-i vedeam decât 
cizmele santinelei când se plimba. Soldatul, la rândul lui, ca 


să privească în celulă, trebuia să se aplece. Prin fereastra 
din stânga, suindu-mă pe tinetă, aveam o privelişte asupra 
întregii curţi, prin capătul căreia trecusem când fusesem 
adus în celular. În stânga, în faţă, se vedea bolta clădirii de 
la intrarea în penitenciar, pe sub care pătrunsesem la 
sosire. Pornind de la această clădire şi mergând spre 
dreapta, paralel cu celularul nostru, era zidul împrejmuitor, 
care făcea apoi un unghi drept şi venea până lângă celular 
unde se afla pasarela santinelei. Drept în faţă, în zidul gros, 
înalt şi încununat cu sârmă ghimpată, se afla o uşă mică de 
fier. Care m-a intrigat de cum am văzut-o. Nu-i înţelegeam 
rostul, din moment ce dincolo de zid era o curte şi o casă 
particulară. Etajul şi acoperişul, care depăşeau înălţimea 
zidului, mi-erau de ajuns ca să-mi dau seama că era o 
clădire mare, în stilul specific al caselor de oameni bogaţi 
din oraşele ardeleneşti. De la camarazii mei care şezuseră 
de la început în celulele cu vederea spre sud, am aflat că 
prin uşa aceea îşi făcea zilnic apariţia căpitanul Tilici, care 
locuia cu întreaga familie în casa de dincolo de zid. Tot prin 
acea uşă, puteam vedea cum, în fiecare zi, deţinuţii de 
drept comun cărau câteva hârdaie cu mâncare de la 
bucătăria penitenciarului, în curtea casei lui Tilici. Din 
rațiile prevăzute pentru deţinuţi, Tilici îşi creştea şi 
întreținea câţiva porci, pentru nevoile lui şi ale familiei! Din 
câte aflasem de la alţii, închisoarea se afla în centrul 
oraşului lângă un mic parc cu copaci bătrâni ale căror 
vârfuri le puteam vedea de pe fereastra ciulei. Mai vedeam 
şi creste de acoperişuri şi turnuleţele unor case care 
trebuiau să fie arătoase, dar erau ascunse vederii mele. Se 
pare că una din acele clădiri era palatul episcopal. 

De la geamul celulei mele am putut face multe observaţii 
interesante, curtea spre care aveam vederea fiind mai 
animată ca cea dinspre nord, dar scena pe care am 
înregistrat-o între Crăciun şi Anul Nou a depăşit tot ceea ce 
mai văzusem vreodată. Un grup de vreo şapte-opt ţigani, 
deţinuţi de drept comun, au fost însărcinaţi cu tăierea a doi 


porci din gospodăria căpitanului Tilici. Toată operaţia s-a 
desfăşurat în curte, sub ochii noştri, ai celor care aveam 
ferestrele spre sud. Porcii au fost mânaţi prin portiţa mică 
din zid, pe unde venea şi Tilici de-acasă. Au fost înjun-gheaţi 
şi apoi pârliţi pe focul pe care ţiganii îl pregătiseră dinainte 
în mijlocul curţii. Din când în când, venea câte un gardian 
să asiste la treaba pe care ţiganii o făceau cu vizibilă 
nepricepere şi neîndemânare. Când au ajuns la faza 
spintecării, gardianul a adus câteva lighene, în care au fost 
puse măruntaiele, ficaţii, inimile şi plămânii, care pe urmă 
au luat drumul gospodăriei lui Tilici. La spintecarea unuia 
din porci, echipa de măcelari improvizaţi şi gardianul au 
avut o surpriză. Scroafa tăiată era în gestație! Cei cinci-şase 
purcei pe care i-au scos din burtă erau cam de mărimea 
unui şobolan. Lia ordinul gardianului, au fost aruncaţi în 
groapa de gunoi, care se afla lângă zid. Când cei doi porci 
au fost despicaţi şi împărţiţi şi ultimele bucăţi au dispărut 
pe uşa din zid, gardianul le-a dat ordin ţiganilor să stingă 
focul şi să curețe curtea, după care a intrat în clădirea 
închisorii. Credeam că spectacolul gratuit care ni se oferise 
şi care ne ocupase toată dimineaţa se terminase. Amorţisem 
stând atâta vreme în picioare pe tinetă şi îngheţasem de 
frig, aşa că mi-am părăsit postul de observaţie. 

Abia apucasem să mă fac ghem în pat şi să mă înfăşor în 
pătură, că am auzit o lovitură de pumn în perete. Era 
semnalul vecinului meu Titi Spânu, care mă chema din nou 
la fereastră. M-am dus. Deîndată ce rămăseseră singuri în 
curte, câţiva dintre ţigani se apucaseră să măture. Alţii 
cărau cu lopata cenuşa şi cărbunii, la groapa de gunoi. 
Totuşi, la un capăt al vetrei, unul din ei aruncase câteva 
vreascuri peste jarul încă nestins şi focul pâlpâia din nou. In 
tot acest timp, ţiganii aruncau priviri furişe spre bolta 
clădirii dinspre poartă. Era evident că pândeau eventuala 
apariţie a gardianului. Abia atunci mi-am dat seama că 
simulau toată această activitate, măturând şi umblând de 
colo până colo, numai ca să-i acopere pe doi dintre ai lor, 


care, ciuciţi lângă groapa de gunoi, se îndeletniceau cu o 
treabă dubioasă. La un semn discret al unuia din ţigani, 
care ajunsese cu maturatul în dreptul bolţii de intrare în 
penitenciar, cei doi de la groapa de gunoi s-au ridicat şi s-au 
îndreptat spre foc, dosind ceva pe sub haină. În acel 
moment, toţi ceilalţi şi-au concentrat activitatea eu măturile 
şi lopeţile, în spaţiul dintre foc şi bolta de la intrarea în 
puşcărie, făcând astfel un paravan viu în calea privirilor 
vreunui eventual gardian care ar fi apărut. Atunci am văzut 
ce făceau cei doi ţigani ale căror mişcări mi se păruseră 
suspecte. 'Ţineau deasupra jăraticului şi flăcărilor care 
pâlpâiau foetuşii purceilor, pe care îi recuperaseră din 
gunoi. Nici nu se apucaseră bine de treabă şi s-a şi auzit 
vocea unui gardian care se ivise în cadrul bolţii: 

— Hai bă! Aţi terminat? 

Cei care măturau l-au asigurat că sunt aproape gata cu 
curăţenia şi gardianul, după ce i-a mai îndemnat o dată să 
se grăbească, a dispărut dân nou sub boltă. În cele câteva 
minute care au urmat, n-a mai rămas nici o urmă din 
purcei. În grabă, fiecare ţigan, pe rând, s-a dus să-şi ia 
porţia; şi aşa cum erau, mai mult pârliţi şi afumaţi decât 
fripţi, foetuşii purceilor au fost mâncaţi. Aşa flămânzi cum 
eram festinul ţiganilor a reuşit totuşi să ne dezguste. Ştiam 
că mâncarea celor de la dreptul comun era relativ 
suficientă, fiind completată şi de pachetele de alimente pe 
care aveau dreptul să le primească lunar de-acasă. Oricum, 
țiganii, la ospăţul cărora asistasem, erau departe de a fi fost 
nişte oameni chinuiţi de foame. 

Cu totul alta era situaţia noastră, care părea fără ieşire. 
Ne-am sfătuit prin vizete să nu ne lăsăm pradă apatiei şi să 
nu ne aşteptăm cu resemnare sfârşitul. Am hotărât să 
începem o campanie pentru a fi scoşi la cabinetul medical, 
sperând ca astfel să atragem atenţia asupra stării noastre 
fizice şi asupra regimului de exterminare prin înfometare, 
la care eram supuşi. Gândeam că orice medic fie chiar şi al 
M. A. I.- Ului. Constatând gradui de distrofie avansată în 


care ne găseam va trebui să dea dovadă de un minimum de 
probitate şi conştiinţă profesională în privinţa noastră. 
Chiar dacă nu va putea lua o hotărâre la nivel local, va 
trebui să semnaleze cazul mai sus forurilor superioare. 
Impresia noastră, în acea vreme, era că ne aflam complet 
izolaţi şi la discreţia organelor locale ale puşcăriei din 
Oradea, care ne aplicau acest regim din proprie iniţiativă. 
Bănuiam că primiseră ordinul să ne supună la un regim 
sever, dar credeam că interpretarea acelui ordin fusese 
lăsată la latitudinea lui Tilici, care ni-l administra cu sadism 
şi făcând exces de zel. Speram deci ca, prin cabinetul 
medical, autorităţile superioare conducerii penitenciarului 
să fie sesizate de abuzul ce se săvârşea împotriva noastră. 
Au urmat zile întregi, în care insistenţele noastre de a fi 
duşi la vizita medicală s-au izbit de refuzuri sub diferite 
forme: indiferenţă, râsete batjocoritoare, înjurături. Toţi 
prezentam forme de distrofie avansate, ceea ce ar fi fost de- 
ajuns pentru a îndreptăţi chiar internarea noastră în spital, 
dar pentru Tilici şi statul lui major, căruia îi soli-citam 
dimineaţa la „număr” să fim duşi la vizita medicală, starea 
noastră fizică nu era un argument convingător. Am 
schimbat tactica. Am început să pretextăm diverse boli. Mi- 
amintesc că informându-mă la Georgescu-Topuslău, care 
realmente suferea de sciatică, mi-am însuşit şi eu 
simptomele şi câtva timp am simulat aceeaşi suferinţă şi am 
mers şchiopătând. Într-o bună zi s-a spart gheaţa şi am fost 
scoşi la cabinetul medical. În grupuri de câte trei-patru, am 
fost duşi în clădirea cu boltă de la intrarea în Penitenciar. 
În timp ce un grup era introdus în cabinetul medical, 
următorul îşi aştepta rândul într-o anticameră. Un gardian 
intra cu grupul în cabinet iar un al doilea făcea naveta între 
celular şi cabinet, aducând grupul următor şi ducând înapoi 
pe cel care fusese consultat. Mare mi-a fost mirarea când 
mi-a venit rândul să intru în cabinet, să recunosc în 
personajul cu halat alb, aşezat la un birou, pe doctorul care 
venise cu câteva timp în urmă în inspecţie prin celulele 


noastre, inspecţie pentru care se recursese la potemkiniada 
înzestrării noastre cu cearceafuri, perne şi cănite de băut 
apă, retrase imediat după aceea. Prin toate puşcăriile prin 
care am trecut, cabinet medical mai mizerabil ca la Oradea 
nu mi-a fost dat să mai văd. Camera, destul de mare, era 
aproape goală. Două scaune, un birou, un dulap 
antideluvian, cu vopseaua cojită şi geamul crăpat, 
conţinând câteva cutii cu medicamente şi un cântar de 
persoane, formau tot mobilierul. Într-un colţ mai era o 
chiuvetă iar într-altul un godin de tuci, care cam afuma. 
Duhoarea gazelor de cărbune se amestecase cu mirosul de 
motorină cu care fuseseră frecate duşumelele. Atmosfera 
amintea mai degrabă pe cea a unui atelier sărăcăcios, în 
care prezenţa personajului aşezat la birou făcea o notă cu 
atât mai discordantă. Pe umeri, peste halatul alb, avea 
acelaşi palton negru cu guler de catifea şi în cap aceeaşi 
căciulă de lutru cu care venise şi la inspecţie. Încăperea era 
supraîncălzită şi mă întrebam tocmai de ce nu se dezbrăca. 
Aveam să înţeleg numaidecât, după felul în care s-a 
desfăşurat consultaţia. Omul se grăbea. Cu toate astear 
gesturile îi erau măsurate. A deschis un registru pe care îl 
avea în faţă, a scos din buzunarul interior al hainei un 
stilou, i-a deşurubat cu grijă capacul şir, ridicându-şi 
privirea, s-a adresat primului dintre noi: 

— Numele şi prenumele? 

— Gh. Georgescu-Topuslău. 

— Data şi locul naşterii? 

După ce a consemnat răspunsurile în registru, a ridicat iar 
ochii şi, pe acelaşi ton, parcă lipsit de interes, chiar distrat, 
l-a întrebat: 

— Ce te doare? 

Georgescu-Topuslău a început să-i descrie simptomele şi 
să-i vobească de durerile care-l chinuiau. După primele 
cuvinte, înainte ca Georgescu să-şi fi terminat fraza, 
doctorul şi-a întors privirea spre mine. Eram următorul. 

— Numele şi prenumele? 


Apoi, scena s-a repetat întocmai. A scris răspunsurile mele 
în registru, m-a întrebat ce mă doare, am început să-i spun 
de durerile sciatice şi şi m-a întrerupt şi pe mine, 
îndreptându-şi privirea spre următorul cu aceeaşi formulă: 

— Numele şi prenumele! 

I-a răspuns şi Colea Ungureanu, care era ultimul din grup. 
La întrebarea „ce te doare?”, Colea a început să-i vorbească 
de condiţiile inumane în care eram ţinuţi, de lipsa de hrană, 
de încălzire şi de igienă. 

— Nu e de competenţa mea. Raportează administraţiei 
penitenciarului. Eu sunt doctor! 

A tăcut şi Colea iar doctorul s-a apucat să scrie din nou 
ceva în registru. Intre timp, îşi scosese din buzunar un 
portţigaret din aur masiv, pe care îl pusese cu grijă pe 
birou. Era o piesă veche, frumos cizelată. Alături, cu 
aceleaşi gesturi studiate şi parcă mângâind obiectele, a 
aşezat o brichetă Dunhill, tot de aur şi un ţigaret. Apariţia 
unor astfel de obiecte în mediul în care ne aflam era de-a 
dreptul o sfidare. Dar şi etalarea lor fără pudoare, de către 
un medic M. A. [., avea ceva strident în acele vremuri, în 
care se cultiva cu ostentaţie austeritatea proletară. Când a 
terminat cu scrisul, doctorul s-a sculat de la birou, s-a dus la 
dulapul de medicamente şi în clipa următoare ne-a pus în 
palmă, lui Georgescu-Topuslău şi mie, câte trei tablete de 
antinevralgic. Până să ne dumirim, l-am auzit spunându-i 
gardianului care asistase la „consultaţie”: 

— Următorii! 

Târându-ne lanţurile de la picioare şi împinşi de la spate 
de gardian, am ieşit din cabinetul medical, în timp ce erau 
introduşi alţi trei camarazi de-ai noştri. Privirile ni s-au 
încrucişat. Ale lor interogative, ale noastre încă inexpresive. 
Eram încă uluiţi de rapiditatea şi felul în care decursese 
vizita noastră medicală. 

Vocea răstită a gardianului, zornăitul lanțurilor şi mai ales 
contactul brusc cu gerul de-afară după căldura din cabinet, 
ne-au trezit la realitate. Făcusem imprudenţa să ne lăsăm 


furaţi de logica unui raţionament sănătos, care ne dusese la 
concluzia că un membru al corpului medical nu ne poate 
refuza sprijinul. Avusesem slăbiciunea să lăsăm să ni se 
strecoare în suflete nădejdea că vom putea găsi la un 
doctor al Ministerului de Interne conştiinţă profesională şi 
omenie. (La premisă falsă şi concluzie falsă!) Ne 
complăcusem în această stare, în care licărea speranţa 
încetării suferințelor noastre, şi acum plăteam greşeala. Ne 
întorceam în celule, abătuţi şi deznădăjduiţi. Ne-am 
redresat însă moralul destul de repede. Şi tot cu un 
argument, dar recurgând la o logică mai potrivită locului. 

În situaţia în care ne aflam înainte de a ne fi dus la 
cabinetul medical, nu eram demoralizaţi. După vizita 
medicală, ne aflam în continuare exact în aceeaşi situaţie ca 
şi înainte. Deci: nu aveam nici un motiv să fim demoralizaţi. 
Simplist, dar sănătos! Şi foarte practic şi necesar, pentru 
ieşirea din depresiune. La terminarea vizitei medicale, când 
fiecare din noi a fost din nou închis în celula lui şi gardianul 
a părăsit celularul, ne-am împărtăşit reciproc experienţa 
făcută la cabinet. 

Vizita decursese pentru toţi în aceleaşi condiţii, doctorul 
având aceeaşi comportare cu fiecare. Nici măcar faţă de cei 
doi colegi de breaslă din grupul nostru (doctorii Miltiade 
Ionescu şi Paul lovănescu), nu se arătase mai omenos. 
Fusese la fel de rece, distant şi impermeabil la intervenţiile 
lor ca şi la ale noastre. Ne-am hotărât să nu ne dăm bătuţi 
şi să continuăm şi în zilele următoare să cerem să fim scoşi 
la vizita, medicală. Nu toţi odată în aceeaşi zi, ci câte trei 
sau patru numai, pentru a avea mai multe şanse de a fi duşi 
la cabinet. 

Urmarea primei noastre vizite s-a făcut totuşi simțită a 
doua zi. Căpitanul Tilici găsise pretextul să inventeze un 
nou chin, ca să ne treacă pofta să ne mai plângem de 
condiţiile de detenţie. In dimineaţa următoare, după 
„număr”, uşile celulelor s-au deschis pe rând şi ni s-a spus 
să ieşim la spălat. Gardianul ne-a ordonat să ne dezbrăcăm 


până la brâu şi să ne spălăm la robinetele jgheaburilor de 
pe culoar. Pe coridor era ger ca afară, iar apa de la robinet 
era rece ca gheaţa. In primul moment, neştiind despre ce 
era vorba, ne-am conformat ordinului. Când ne-am dat 
seama însă că nu era decât o nouă manifestare a sadismului 
administraţiei, am protestat. Unii au refuzat să se dezbrace 
în atmosfera glacială de pe coridor, alţii n-am vrut să ieşim 
din celule. Faţă de opoziţia noastră, gardianul a chemat 
ofiţerul de serviciu, care ne-a spus că măsura fusese luată 
în urma plângerii noastre la cabinetul medical cu privire la 
condiţiile neigienice în care eram ţinuţi. Cabinetul medical 
raportase direcţiei iar aceasta dăduse curs cererii noastre, 
permiţându-ne să ne spălăm în fiecare dimineaţă. Am 
înţeles că era vorba de o răzbunare a lui Tilici şi i-am 
declarat ofițerului de serviciu că renunţăm la acest 
privilegiu. Ofiţerul a plecat înjurând şi acuzându-ne că nu 
ştim ce vrem; că mai întâi reclamăm că nu ni se dă 
posibilitatea să ne spălăm şi, când ni se satisface cererea, 
refuzăm avantajul obţinut. După ce gardianul şi ofiţerul de 
serviciu şi-au jucat rolul în piesa montată de Tilici iar noi ne- 
am retras plângerea, n-a mai fost vorba de spălat 
dimineaţa. 

Cam la două-trei zile, câţiva dintre noi reuşeau să obţină 
să fie duşi la vizita medicală. Dusul nostru la cabinet, nu mai 
era un eveniment excepţional ca prima dată. Îşi pierduse 
treptat din importanţă, devenise o operaţie de rutină şi 
vigilenţa gardienilor slăbise. Acum, cei care erau duşi la 
cabinet erau lăsaţi acolo, gardianul pleca la alte treburi şi 
după un timp venea să-i ia. Între timp, profitând de un 
moment de absenţă a gardianului, aflasem de la un planton 
de drept comun, care făcea curăţenie pe coridorul nostru, 
câteva amănunte interesante despre doctorul 
penitenciarului. Îl chema Boieru, era evreu din Oradea, 
avusese cabinet particular iar acum era medic la o 
Policlinică din oraş şi funcţiona cu jumătate de normă în 
plus la cabinetul medical al închisorii. După primele vizite, 


la care gardianul nu mai era de faţă, doctorul fusese scos 
din stereotipia întrebărilor lui şi reuşisem, fiecare pe rând, 
când ajungeam în cabinet, să ne facem ascultați, fără să mai 
fim întrerupţi. 

Îl pusesem astfel la curent (presupunând că n-ar fi fost 
deja) cu toate amănuntele regimului la care eram supuşi, 
dar mai mult decât câteva antinevralgice în plus n-a obţinut 
nimeni. La toate insistenţele noastre, dr. Boieru îşi găsea 
refugiul în veşnicul pretext că puterile lui sunt limitate şi că 
sprijinul pe care i-l solicitam ieşea din domeniul 
competenţei lui. In cele din urmă, văzând că totul era 
zadarnic, ne-am hotărât să întindem coarda la maximum şi 
să nu-l mai menajăm pentru a-i câştiga bunăvoința, cum 
făcusem până aci. Nu puteam risca decât să nu mai fim duşi 
la vizita medicală, ceea ce tot nu ne folosea la nimic. 
Singurul avantaj fuseseră antinevralgicele pe care le 
primisem fiecare din noi şi pe care le dădusem lui 
Georgescu-lopuslău, care avea acum o mică rezervă. Aşa se 
face că la cele câteva vizite care s-au succedat, atât Paul 
lovănescu într-o zi, cât şi eu într-alta, deîndată ce gardianul 
a părăsit cabinetul, ne-am repezit la cântarul care se găsea 
într-un colţ al încăperii. Până când s-a dezmeticit doctorul, 
echilibrasem cântarul. Întorcându-mă spre el şi cerându-i 
să se uite la gradaţiile cântarului spre a se convinge 
personal, i-am spus: 

— Nu credeţi, d-le doctor, că e de competenţa 
dumneavoastră să interveniţi atunci când, din cauza 
tratamentului la care este supus un deţinut ajunge la 
greutatea de 45 de kilograme? 

Doctorul s-a înfuriat şi m-a ameninţat că-i va cere 
gardianului samă pedepsească pentru indisciplină. Mi-am 
dat totuşi seama că era cam tulburat de afirmaţia mea, pe 
care s-a dus s-o verifice pe bara gradată a cântarului. Când 
gardianul a venit să ne ducă în celulă, doctorul s-a apucat 
să noteze în registru antinevralgicele pe care ni le dăduse şi 
nu i-a pomenit nimic de pedepsirea mea. 


Scena care s-a petrecut în cabinet când a fost adus la 
vizită un alt grup dintre camarazii noştri a atins un punct 
mult mai critic. Paul lovănescu s-a suit şi el pe cântar, fără 
să ceară voie. Paul avea cam 1,90 m înălţime şi cântărea tot 
45 kg! Când doctorul, enervat de îndrăzneala lui Paul, a 
vrut să cheme gardianul, Mache, care se afla şi el printre 
cei aduşi la vizită, i s-a adresat pe un ton hotărât, uzând de 
toate atuurile pe care le deţinea: 

— Domnule dr. Boieru, fiindcă sunteţi evreu, nu se poate 
să nu ştiţi că primii condamnaţi pentru crimele contra 
umanităţii săvârşite în lagărele de exterminare hitleriste au 
fost medicii. locmai din cauza profesiunii lor nu li s-a 
acordat nici un fel de circumstanţe atenuante! 

Vorbele lui Mache şi şocul de a se fi auzit interpelat pe 
nume l-au făcut pe Boieru să se aşeze din nou la birou. Până 
la venirea gardianului, Mache a profitat să-i mai expună o 
dată întreaga noastră situaţie, faţă de care orice medic 
avea obligaţia profesională să ia atitudine. 

— De n-ar fi decât pentru a putea dovedi în viitor că nu s-a 
solidarizat în mod tacit cu crimele Securităţii, a ţinut să 
adauge Mache. 

Când băieţii s-au întors în celule şi ne-au povestit cele 
întâmplate, ne-am gândit cu toţii că toate punţile dintre noi 
şi doctor fuseseră rupte. Eram totuşi mulţumiţi că Mache îi 
spusese răspicat lui Boieru singurul lucru care i se mai 
putea spune. 

Câteva zile mai târziu am fost iar la cabinetul medical. De 
data asta m-am nimerit să fiu cu Mache. Când am rămas 
singuri cu doctorul, Boieru a scos dintr-un dosar o foaie de 
hârtie şi a început să ne citească. Era un raport medical, în 
care erau consemnate cu exactitate toate condiţiile noastre 
de existenţă: frigul din celule, insalubritatea lor, lipsa de 
îmbrăcăminte, lipsa de igienă şi hrana insuficientă. Mai 
departe relata în termeni medicali starea fizică a 
deţinuţilor, subnutriţi şi distrofici. Apoi, când a terminat, 


doctorul ni s-a adresat tuturor celor prezenţi în cabinet, dar 
cu ochii la Mache: 

— Este raportul meu lunar, pe care îl voi încheia şi-l voi 
înainta Ministerului de Interne. Voi menţiona că, în astfel de 
condiţii, nu-mi pot lua nici o responsabilitate în privinţa 
sănătăţii deţinuţilor. Acum sunteţi mulţumiţi? 

Nu ne mai rămânea decât să-i mulţumim. Ceea ce am şi 
făcut. Ne-am întors în celule, cu speranţa că raportul îşi va 
produce efectul. Am aşteptat însă zadarnic! Nu s-a produs 
nici o schimbare! 

Timp de câteva săptămâni, unii dintre noi au mai fost duşi 
la cabinetul medical, dar, după aceea, vizitele au încetat cu 
desăvârşire. La toate insistenţele, gardianul sau ofiţerul de 
serviciu răspundeau invariabil că doctorul lipseşte. 

Prin luna martie, când iarna s-a mai îmblânzit şi gerul s-a 
mai muiat, gardienii au început să scoată la plimbare 
deţinuţii de drept comun. Se plimbau în curtea de sub 
ferestrele noastre, aceeaşi în care asistasem şi la tăierea 
porcilor lui Tilici. Gardianul care îi supraveghea ne 
interzicea să ne uităm pe geam în timpul plimbărilor. Totuşi, 
vigilenţa lui nu era permanentă, aşa că, din când în când, 
mai puteam arunca un ochi în curte. Într-o zi l-am văzut, 
învârtindu-se reglementar în cerc, cu mâinile la spate şi cu 
privirea în jos, pe doctorul Boieru. Purta aceeaşi căciulă de 
lutru şi acelaşi palton cu guler de catifea, numai că arătau 
mai ponosite. Aşa se explica absenţa doctorului de la 
cabinet. 'Tot de la plantonul de drept comun am aflat că 
Boieru fusese arestat şi urma să fie judecat, pentru că 
fusese prins făcând chiuretaje clandestine. 

În ziua în care fusesem mutat în noua celulă, vis-â-vis, mă 
bucurasem de orientarea ei mai favorabilă, spre sud, dar 
mai ales de cel de-al doilea pat, cu a cărui saltea speram să 
mă acopăr noaptea. Socoteala mea nu s-a potrivit însă cu 
cea a administraţiei, care mi-a rezervat o altă surpriză. Mi-a 
adus un colocatar. După atâta vreme de singurătate, m-am 
bucurat şi de această formulă neaşteptată. 


Omul care a fost introdus în celulă, avea cam 40 de ani. 
Era destul de subţire îmbrăcat, ceea ce denota că fusese 
arestat înainte de venirea iernii. N-avea decât o haină peste 
cămaşă, nişte pantaloni negri băgaţi în cizme şi, în faţă, de 
la brâu în jos, un şorţ din pânză de sac, de un albastru 
spălăcit, care-i cobora până la genunchi. Se pare că aşa se 
îmbrăcau ţăranii unguri din anumite regiuni ale 
Transilvaniei. După ce gardianul ne-a lăsat singuri, am dat 
mâna cu noul venit şi ne-am prezentat. Îl chema Sandor 
Nemeţi. Apoi, a urmat decepţia: omul nu ştia o boabă 
româneşte! Cu chiu cu vai a pronunţat în tot timpul cât am 
stat împreună vreo zece cincisprezece cuvinte româneşti. 
Mare lucru nu am aflat de la el, cu toate că ne-am străduit 
să ne înţelegem, mai ales prin gesturi. Trecuse şi el prin 
securitatea din Baia Mare, unde fusese bătut sălbatic. Mi-a 
arătat o cicatrice încă proaspătă deasupra ochiului şi 
noaptea, când se întorcea în pat, gemea de dureri de coaste 
şi spate. Sandor Nemeţi era iehovist, motiv pentru care şi 
fusese arestat. După ce oboseam şi unul şi altul de 
eforturile pe care le făceam gesticulând pentru a ne 
înţelege, cât era ziua de lungă, Sandor Nemeţi fredona 
încet un imn religios iehovist; mereu acelaşi, pe care, când 
îl termina, îl lua iar de la început, ore şi ore în şir. Mă 
obişnuisem cu melopeea care era liniştitoare, chiar 
adormitoare. Sandor Nemeţi pretindea că soţia lui, ridicată 
odată cu el de acasă, fusese violată de Securitatea din Baia 
Mare şi apoi omorâtă. La început am crezut că nu 
înţelesesem bine ceea ce îmi spusese. În cele din urmă, 
după ce mi-a repetat de mai multe ori povestea, recurgând 
la mimică, gesturi şi la cele câteva cuvinte româ-neşti pe 
care le cunoştea, m-am convins că era exact ceea ce voise 
să-mi spună. Cum aflase Sandor Nemeţi acest lucru şi dacă 
într-adevăr aşa era sau căzuse numai într-o cursă întinsă de 
anchetator, asta n-am mai putut să precizez, cu mijloacele 
noastre aşa de reduse de conversaţie. Prin gesturi, arătând 
mai întâi spre proprii lui ochi şi apoi spre patul în care s-a 


dus repede să se lungească, cu mâinile pe piept, voia să-mi 
comu-nice că o văzuse cu ochii lui pe nevastă-sa, moartă. 
Dar cum de avusese acest prilej, când în arestul securităţii 
domnea o izolare şi un secret absolut, avea să rămână 
pentru mine un mister, pe care nu l-am putut desluşi. 
Oricum, prin atitudinea lui, Sandor Nemeţi părea să fie 
împăcat cu loviturile pe care i le rezervase soarta şi se 
desprindea parcă de realitate când fredona, cu ochii închişi, 
imnul de slavă al martorilor lui lehova. Mai reuşisem să aflu 
de la Sandor că aştepta cu încredere ziua când „îngerul 
Domnului, Armaghedun” (i-am citat textual cuvintele) avea 
să vină pe pământ cu armata lui de îngeri şi să înfrângă 
oastea Satanei. Atunci se va instaura pe pământ „Împărăţia 
lui Dumnezeu”. (Am citat). Aşa spunea el că trebuie înţeles 
„sfârşitul lumii” de care vorbeşte Biblia. Sandor Nemeţi îmi 
spunea că ziua aceea e foarte aproape. Într-o dimineaţă a 
venit gardianul şi l-a luat. Nu l-am mai întâlnit. Stătusem 
împreună vreo 10 zile. 

Am rămas iar singur. La câteva zile după plecarea lui 
Sandor Nemeţi, s-au produs mişcări pe coridor. Grupul lui 
Ţucă a fost scos din celule şi dus în clădirea cu boltă de la 
intrare. Ne-am gândit că urmau să fie transferați la altă 
închisoare. La scurtă vreme am auzit din nou zgo-motul 
lanțurilor pe care le purtau la picioare. Erau aduşi înapoi. 
Când gardianul s-a retras de pe secţie, eram toţi la vizete, 
curioşi să aflăm unde fuseseră. [ucă a venit primul la 
vizetă. Ne-a spus că fuseseră duşi la grefa închisorii, unde li 
se comunicaseră sentinţele. Unul singur dintre ei primise 
muncă silnică pe viaţă. Ceilalţi trei, în frunte cu el, fuseseră 
condamnaţi la moarte. Înainte de a pleca de la grefă, i se 
dă-duse fiecăruia să semneze câte o cerere de grațiere. 
Ţucă ne-a dat aceste veşti, pe tonul lui obişnuit, fără nici un 
comentariu. Nu i-am simţit vocea câtuşi de puţin alterată. 

Mie, în schimb, mi s-a pus un nod în gât. Cred că acelaşi 
lucru li s-a întâmplat şi celorlalţi, pentru că toate vizetele au 
rămas un timp mute. Abia după câteva momente am auzit 


câteva voci, printre care a lui Titi. Ţucă dispăruse de la 
vizetă. Auzindu-se strigat, a revenit. Titi şi alţi câţiva şi-au 
exprimat convingerea că scopul condamnării era numai de 
a produce spaimă şi că vor fi graţiaţi. [ucă i-a ascultat un 
timp, după care le-a mulţumit pentru bunele lor intenţii de 
a-l încuraja, spunându-le că şi el este convins că cei doi 
tovarăşi ai lui vor fi graţiaţi dar că, în ce-ea ce-l priveşte 
crede că cererea lui va fi respinsă. I-a asigurat că a pri-mit 
sentinţa cu seninătate, că era de mult împăcat cu gândul 
unei condamnări la moarte. l-a rugat să-l ierte că nu mai stă 
aşa de mult la vize-tă, fiindcă vrea să se roage. Până a doua 
zi, [ucă n-a mai venit la vizetă. 

De altfel şi conversațiile noastre s-au redus, limitându-se la 
co-municările strict necesare, ca anunţarea sosirii 
gardianului sau semnala-rea apariţiei vreunui ofiţer. Nu ne 
mai ardea de vorbă. Ni s-ar fi părut indecent şi lipsit de tact 
să trăncănim ca de obicei, când, asupra a trei dintre 
camarazii noştri, plana spectrul morţii. Totuşi, Ţucă venea 
zilnic la vizetă şi schimba cu noi câteva vorbe în legătură cu 
evenimentele de pe celular, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. Despre condamnarea lui n-a mai deschis vorba. 

Cam tot în acele zile, s-au făcut mutări din celulele de pe 
secţia noastră. Eu am rămas pe loc şi când agitația de pe 
coridor se potolise tocmai şi nu mă mai aşteptam să fiu 
afectat de aceste mutări, uşa celulei s-a deschis şi, spre 
bucuria mea, am primit un nou colocatar. Era Ale-xandru 
Bănilă, supranumit „Judeţ, care fusese împins la mine în 
celulă şi în urma căruia gardianul a trântit şi încuiat uşa. 
Om de treabă şi bun camarad, Judeţ nu-şi pierduse 
optimismul lui sănătos, cu toate că starea lui fizică era de-a 
dreptul îngrijorătoare. Din omul voinic de altădată, 
ajunsese o umbră. Se încovoiase de slăbiciune şi ochii i se 
înfundaseră în orbite, dar îşi păstraseră vioiciunea şi 
licărirea lor glumeaţă. Vocea de stentor pe care toţi i-o 
recunoşteam de la distanţă în galeriile întunecoa-se ale 
minei, suna acum stins. Era aşa de istovit, încât făcea un 


vădit efort să vorbească şi să se facă auzit, dar nu reuşea 
decât să şoptească. Şi totuşi, rămăsese acelaşi hâtru care 
ne înveselise la Cavnic cu humorul lui țărănesc şi vorba lui 
moldovenească. În perioada petrecută împreună, m-am 
trezit de nenumărate ori cu haina lui de dimie căptuşită cu 
blană de miel, aruncată peste mine. Mă acoperea cu ea 
când adormeam peste zi şi mă vedea zgribulit sub pătura 
subţire şi ruptă. Convieţuirea noastră în aceeaşi celulă a 
decurs într-o perfectă armonie şi bună înţelegere. Într-una 
din acele zile am fost chemaţi la vizetă de Marin Ţucă, care 
ne-a cerut să stăm lângă uşă în timpul desfăşurării 
„programului”. Voia să ne dea ceva prin vizetă, când îi va 
veni rândul să se ducă la closet cu tineta şi va trece prin 
dreptul uşii celulei noastre. Bineînţeles, numai dacă va 
putea profita în acel moment de neatenţia gardianului, care 
de cele mai multe ori intra în celula deţinutului care se 
îndrepta spre W. C, pentru a o percheziţiona. La ora 
programului, trecând prin faţa uşii, Ţucă a reuşit să ne 
împingă prin vizetă o mică legătură din pânză de că-maşă, 
pe care am prins-o în mână. Desfăcând-o, am găsit înăuntru 
o ra-ţie de marmeladă. Când „programul” a luat sfârşit şi 
gardianul a plecat, l-am întrebat pe Ţucă ce era cu 
pacheţelul de marmeladă pe care ni-l dăduse. [ucă ne-a 
spus că era pentru noi şi ne-a rugat s-o acceptăm, pentru că 
decisese să ne dea pe rând, la fiecare din cei de pe celular, 
raţia lui zilnică de marmeladă. La protestele noastre, ne-a 
replicat: 

— Eu nu mai am nevoie să rezist, pe când voi aveţi datoria 
să faceţi totul ca să supravieţuiţi. Cele câteva grame de 
marmeladă reprezintă totuşi un mic surplus de zahăr şi 
calorii, care vă sunt de folos. De altfel, trebuie să acceptaţi, 
fiindcă mi-am luat acest angajament în rugăciunile mele. 

Felul în care şi-a formulat hotărârea nu mai admitea nici 
refuzul nostru şi nici un fel de discuţie pe această temă. 
Câtă vreme a mai stat cu noi pe celular, [ucă şi-a pus în 
aplicare hotărârea luată, făcând să parvină în fiecare celulă 


raţia lui de marmeladă, fie introducând-o prin vizetă, aşa 
cum procedase în cazul nostru, fie lăsând-o la closet, de 
unde o ridica cel căruia îi era destinată, atunci când îi venea 
rândul să iasă cu tineta. Într-altă zi, Ţucă m-a chemat la 
vizetă şi mi-a spus că apelează la mine fiindcă sunt tot 
oltean şi probabil mai am legături cu oamenii din regiune, 
ca să-i fac un comision când voi ieşi din închisoare. M-a 
rugat să iau legătura cu tatăl lui, care era preot în satul lui 
natal, comuna Al-beşti din judeţul Dolj. Voia să-l informez pe 
tatăl lui despre toată peri-oada petrecută împreună în 
penitenciarul din Oradea şi să-i povestesc tot ce ştiam 
despre procesul lui şi tot ce-mi voi aminti despre el. Mi-a 
spus să-i cer iertare preotului din partea lui, pentru toate 
necazurile pe care i le pricinuise. Voia ca tatăl lui să nu fie 
trist şi să nu-l plângă, căci el mersese în viaţă numai pe 
drumul dictat de conştiinţa şi convingerile lui şi nu regreta 
nimic. Credinţa l-a ajutat să fie împăcat cu soarta şi să 
privească moartea cu seninătate. Îi cerea tatălui lui să se 
roage pentru sufletul lui. Nu mi se mai întâmplase ca un om 
condamnat la moarte să îmi încredinţeze ultimele lui 
dorinţe. Calmul cu care mi-a vorbit şi grija cu care şi-a ales 
cuvintele, pentru a-i cere să-i comunic tatălui lui ultimele 
veşti despre el şi ultimele lui gânduri, m-au impresionat 
peste măsură şi n-am fost în stare decât să-i promit că, dacă 
voi ieşi din închisoare, îi voi satisface dorinţa. 

N-a mai trecut mult şi, într-o zi, grupul lui Ţucă a fost din 
nou dus la biroul grefei închisorii. Când s-au întors în celulă, 
tot Ţucă ne-a informat că li se comunicase răspunsul la 
cererile de grațiere. Doi din ei fuseseră graţiaţi. Cererea lui 
Ţucă fusese respinsă, urmând ca sentinţa să fie executată. 
Curând după aceea, Ţucă şi cei trei camarazi ai lui au fost 
luaţi din celule şi n-au mai fost aduşi înapoi. 

Abia câţiva ani după aceea, am aflat de la mai mulţi 
deţinuţi, că Marin |ucă fusese transferat la penitenciarul 
din Cluj. Acolo, stătuse o perioadă destul de lungă, singur 
într-o celulă şi tot cu lanţuri la picioare. Apoi, într-o noapte, 


fusese scos din celulă, i se tăiaseră lanţurile şi un grup de 
gardieni înarmaţi, înjurându-l şi lovindu-l cu patul armelor, 
îl scoseseră pe usa celularului. 

Unsprezece ani mai târziu, printr-un intermediar, i-am 
putut îndeplini dorinţa lui Marin Ţucă. Preotul Ţucă mi-a 
transmis mulţumiri pentru amănuntele pe care i le-am 
comunicat şi pe care nu le ştia. Despre execuţia fiului lui 
aflase mai demult, de la alţi deţinuţi care fuseseră eliberaţi. 


SFÂRŞIT 


ION IOANID s-a născut la 28 martie 1926 în comuna 
Ilovăţ, judeţul Mehedinţi, unde urmează şcoala primară. 
Tatăl său, Ion Ioanid, proprietar de pământ, moare în 1940. 
Primele clase de liceu le face în Bucureşti la Liceul Sfintui 
Sava, iar ultimele, la Spiru Haret. Intră la Facultatea de 
Drept, de unde este exmatriculat în anul trei din cauza 
originii sociale. In 1949 este arestat prima oară. Arestat a 
doua oară în 1952, va ieşi din închisoare abia în 1964 când, 
la presiunea guvernelor occidentale, regimul comunist de la 
Bucureşti este obligat să elibereze deţinuţii politici. 

În 1969 pleacă în străinătate şi cere azil politic în B.F.G. 
După puţină vreme este angajat la postul de radio „Europa 
Liberă”. 


„. Abia acum intrasem în puşcăria cea adevărată şi 
începeam s-o înţeleg bucurându-mă de acea căldură 
comună, care te făcea să te simţi mai sigur, mai apărat şi 
mai tare. Unii, cu toate că au stat şi ei ani de zile în 
puşcărie, n-au înţeles-o aşa. Pentru mine a fost ca o 
revelaţie şi cred că de aceea toţi cei care au reuşit să treacă 
acest prag au mers mai uşor mai departe. 


Iar azi, în libertate, când întâlnesc câte un fost puşcăriaş, 
pe care nu l-am cunoscut şi-mi vorbeşte cu drag de 
închisoare, ştiu imediat că e unul de-ai noştri, care a înţeles 
la fel. Care a înţeles că închisoarea n-a fost nici clădirea, 
nici gardienii, nici tratamentul, ci puşcăriaşii. Cei care au 
parvenit să facă abstracţie de cele mai concrete lucruri cu 
care a vrut să-i înconjoare regimul (gratii, ziduri, foame, 
frig, suferinţe de tot felul şi chiar moartea). Cei care în 
închisoare au fost mai liberi decât afară”.