Ion Ioanid — Inchisoarea noastra cea de toate zilele V5

ION IOANID 


ION IOANID 


ÎNCHISOAREA NOASTRĂ 
CEA DE TOATE ZILELE 


VOLUMUL 5 


MOTO: Poate că, în ultimul moment când totul ne va părea 
pierdut vom evada, ne vom înălța, vom învinge. 
Eugen Ionescu, Prezent trecut trecut prezent 


„Unele amintiri se împuţinează, scad III importanţă, se 
pipernicesc, se vlăguiesc până la dispariţie, altele, 
dimpotrivă, sporesc, se luminează din ce în ce mai intens, 
capătă înţelesuri noi, la care nu ne-am gândit niciodată, se 
transformă uneori în obsesii/' 

Octavian Paiet 


Viaţa ca o coridă. 

Deşi mi-am propus să vorbesc cât mai puţin despre mine şi 
cât mai mult despre cele ce se petreceau în jurul meu, voi fi 
nevoit ca, în această primă parte a descrierii drumului 
parcurs cu duba de la Aiud la Brăila, să nu notez aproape 
nimic despre alţii şi numai câteva scurte impresii cu privire 
la starea mea, de care nu am luat decât sporadic 
cunoştinţă, într-adevăr, din momentul urcării în vagonul- 
penitenciar şi de-a lungul drumului început în noaptea 
aceea, care avea sa se prelungească şi în ziua şi noaptea 
următoare, copleşit de febră cum eram, nu mai luam decât 
din când în când contact cu realitatea. 

Dacă la început am realizat că mă găseam în 
compartimentul mare al vagonului, presat şi înghesuit până 


aproape de înăbuşire, că nu stăteam în picioare decât 
datorită densităţii corpurilor ticsite ca sardelele, au urmat 
momente de inconştienţă şi divagare, din care mă trezea fie 
strân-soarea lanțurilor în jurul gleznelor umflate, fie 
senzaţia de sufocare din cauza plămânilor strânşi ca într-o 
menghină de trupurile celor care se chinuiau şi ei în jurul 
meu. Apoi, simţurile îmi intrau din nou în adormire şi 
alunecam iar în inconştientă. 

Eram tot numai sudoare, din cap până în picioare, obrajii 
şi fruntea îmi ardeau ca focul şi limba în gură mi-era uscată 
ca iasca. Am simţit cum, de câteva ori, cineva mi-a şters faţa 
cu o cârpă udă şi cum, prin înghesuiala de corpuri, a ajuns 
până la mine o cană cu apă clocită, care mie mi s-a părut de 
izvor. Efectul a fost de scurtă durată, trezindu-mi şi mai 
tare setea. Dar şi de chinul setei mă salva tot căderea în 
semiadormirea care îmi amorţea toate durerile. 

Cred că printre cei care încercau să mă ajute era Lie şi 
Gioga Parizianu, dar nu eram în stare să-i identific cu 
certitudine. Ştiu apoi că, la un moment dat, au iniţiat, în 
masa compactă de corpuri, o mişcare de rotaţie, care, 
centimetru cu centimetru, m-a apropiat de grătarele şi sita 
de sârmă care acopereau mica deschidere de aerisire din 
peretele de metal al vagonului. Parcă am respirat de câteva 
ori un vag curent de aer mai proaspăt sau poate a fost 
numai o impresie. Apoi, simţurile şi imaginile s-au tulburat 
iar, şi n-am mai ştiut de mine o vreme. Timpul care se 
scurgea nu mi se mai părea nici lung, nici scurt. li 
pierdusem noţiunea. Prin minte mi se perindau tot felul de 
gânduri. Unele în legătură cu situaţia în care mă aflam, 
altele disparate şi fără nici o legătură cu prezentul. 

După o noapte, o zi şi iar o noapte întreagă, am ajuns, în 
zori, la Brăila. Cum am coborât din vagon, am fost urcat 
într-un camion şi apoi îmbarcat în burta unui bac fără 
punte, nu mai ştiu. 


Răcoarea dimineţii, aerul curat şi ieşirea din înghesuiala 
suferită în vagon m-au trezit. Poate că îmi scăzuse şi febra. 
Deşi mă durea tot corpul şi mai ales mă strângeau brăţările 
lanțurilor de la glezne, mă bucuram din nou de contactul cu 
realitatea. Eram în mişlocul camarazilor care uni purtaseră 
de grijă în dubă şi care se mirau de înviorarea mea. Tolăniţi 
pe fundul bacului, cu picioarele umflate aşezate mai sus pe 
pereţii vasului, nu vedeam decât cerul senin de primăvară 
şi vârfurile pomilor. 

De sus, de pe marginile bacului şi de pe mica porţiune 
puntată de la provă, soldaţi, cu pistoalele automate 
îndreptate spre noi, ne supravegheau, strigându-ne, din 
când în când, să stăm aşezaţi, să nu ne sculăm în picioare. 

Ni s-a dat hrana rece pe ziua aceea şi am mai întârziat o 
mulţime de vreme până ce a venit remorcherul, iar bacul s- 
a pus în mişcare în susul Dunării. 

În afară de zgomotul înfundat al motorului remorcherului 
şi de clipocitul apei, pe coca şlepului nostru domnea numai 
liniştea naturii, întreruptă doar de ţipătul câte unui bâtlan 
sau de fâlfâitul unui stol de rațe sălbatice, dar, din păcate, 
din timp în timp, şi de glasul răstit al unui soldat. 

Uneori, navigam mai aproape de mal, pe sub sălciile 
pletoase, făcând să crească vigilenţa paznicilor noştri. 
Culcat pe spate, pe fundul şlepului, priveam în adâncul 
cerului albastru până ce reuşeam să văd în înălțimile lui, 
rotindu-se în cercuri, vulturul, al cărui țipăt ascuţit ajungea 
până la urechile noastre. Am mai văzut şi un stol de pelicani 
trecând peste noi la înălţime mare, folosind curenţii de aer 
şi plutind în zborul lor fără nici o bătaie de aripi. 

Băieţii din jurul meu tăcuseră şi ei. Se lăsa seara, şi 
vietăţile bălților Dunării prindeau, treptat, viaţă. Strigătele 
stridente, ca de spaimă, ale păsărilor de apă umpleau 
văzduhul. 

Când am acostat la locul de debarcare, se făcuse întuneric. 
Ajunsesem la Salcia, în Balta Brăilei. 


Deodată, ca la o comandă, şi comandă a şi fost, s-a 
dezlănţuit un concert asurzitor de răcnete, ordine şi 
înjurături, însoţit de lătrat de câini. Abia când ne-am căţărat 
pe scara ce ne-a fost coborâtă de soldaţi şi am ajuns să 
privim peste bord, am realizat ce primire de zile mari ni se 
pregătise. 

Împleticindu-ne în lanţurile care ne limitau lungimea 
pasului, am pornit zornăind pe cei doi dulapi alăturaţi 
(scânduri groase), întinşi între bordul bacului şi mal, în chip 
de punte. Aici ne aşteptau o sumedenie de gardieni, 
înarmaţi cu felinare şi ciomege cu care, pe lângă răcnete şi 
înjurături, ne îndemnau să ne aliniem în rânduri strânse de 
câte cinci sau şase inşi. 

O dată toată lumea debarcată şi coloana formată, tot în 
urlete s-a dat comanda de pornire. Prin jurul nostru, în 
imediata apropiere, mişunau în susul şi în josul coloanei 
gardieni cu ciomegele într-o mână şi în cealaltă cu 
felinarele pe care le ridicau, din când în când, deasupra 
capului pentru a supraveghea mai bine alinierea rândurilor. 
Mai la distanţă, însoţindu-ne coloana şi înaintând o dată cu 
noi, mergea cordonul de ostaşi din batalioanele de 
intervenţie ale Securităţii, înarmaţi cu pistoale automate. 
Câţiva aduceau în lesă câini-lupi, care, aţâţaţi de zarva 
produsă, lătrau fără încetare. 

Cred că nu am avut de mers mai mult de un kilometru. 
După câteva sute de metri de teren plat, am urcat şi 
coborât apoi un mal înalt de pământ, care nu era altceva 
decât faimosul dig, la ridicarea căruia munciseră şi 
muriseră atâţia deţinuţi în anii precedenţi. De pe dig se 
vedea, la alte câteva sute de metri, incinta lagărului, 
iluminată electric şi măturată de fasciculele luminoase ale 
reflectoarelor din prepeleacurile de pază. 

Drumul, relativ scurt, a durat mult în ciuda zbieretelor şi 
amenințărilor gardienilor. Slăbiciunea oamenilor, oboseala 
şi lanţurile care ne împiedicau şi ne răneau picioarele 
umflate erau motivele principale ale încetinelii cu care ne 


deplasam, pe lângă cel calculat de deţinuţi de a nu merge 
mai repede decât cel dintre noi care înainta cel mai greu. 
Unul dintre aceştia eram eu, care, deşi menţinut vioi de 
tensiunea momentului şi de curiozitatea în faţa 
necunoscutului, abia mă mai ţineam pe picioare. 

Când, în sfârşit, târându-ne mai mult decât mergând, am 
intrat pe poarta lagărului, chinurile noastre erau departe 
de a se fi terminat. Singura uşurare de care am avut parte 
a fost tăierea lanțurilor. In rest, timp de câteva ore până 
târziu în noapte, am fost victimele obişnuite ale luării 
noastre în primire de o mână de ofiţeri secondaţi de 
gardieni, pe cât de zeloşi pe atât de obtuzi şi de certaţi cu 
număratul, cu cititul numelor proprii şi cu simţul 
organizării. 

Ţinuţi la nesfârşit pe „platou”, terenul de adunare din 
mijlocul lagărului, am fost numărați şi renumăraţi de mai 
multe ori, până ce le-a ieşit socoteala, şi apoi strigaţi după o 
listă nominală şi identificaţi. În cele din urmă, am fost 
repartizaţi în prima baracă de pe partea dreaptă, când 
intrai pe poarta lagărului. Fusese, de altfel, golită în 
aşteptarea noastră. 

Toţi deţinuţii care se aflau în lagăr fuseseră închişi în 
barăcile lor şi supravegheați să nu ia contact cu noi. Era în 
virtutea acelei inexplicabile măsuri de carantină în care 
trebuia ţinut orice nou-venit, chiar dacă această izolare nu 
avea să dureze decât câteva ore, cum era cazul nostru. 
După ce că era stupidă, măsura mai era şi ineficace, 
deoarece, sub pretextul diferitelor servicii ce trebuiau 
îndeplinite, la bucătărie, la tăiatul lemnelor de foc, la adusul 
apei de la cişmea etc, un număr destul de mare din deţinuţii 
lagărului, dându-se drept membri ai echipelor de corvezi, 
au început să circule prin curte, căutându-şi printre noi 
prietenii şi cunoscuţii. Aşa m-a găsit şi pe mine Iosif Ripan, 
de care mă despărţisem la Timişoara. Ne-am bucurat de 
reîntâlnire, dar aceasta ne-a fost întreruptă de chemarea 
noastră, pe rând, la magazia de efecte pentru a ne preda 


aşa-zisul bagaj personal şi îmbrăcămintea civilă. Ni s-au dat 
haine de doc vărgate, cămăşi, izmene, obiele, bocanci şi 
bonetă. Din nou o operaţie de lungă durată, gardianul fiind 
supus la proba scrisului, nevoit să consemneze efectele 
preluate şi cele predate, pentru care trebuia să semnăm. A 
mai urmat, cu formalităţi similare, primirea 
„cazarmamentului”: pătură, cearşaf şi faţa de pernă. 
Paturile cazone, suprapuse, din baracă, erau dotate cu 
saltele şi perne umplute cu paie. 

Eram atât de zdrobit de oboseală, nesomn şi, mai ales, de 
durerea din spate, încât mă deplasam ca prostit de la un loc 
la altul unde eram chemat, îndeplinind automat toate 
formalităţile de predare şi preluare, ce mi se cereau. Când 
în fine, am crezut că totul s-a terminat şi m-am trântit pe 
patul din baracă, n-am apucat să adorm. Afară, un gardian 
a început să bată toaca şi să strige cât îl ţinea gura: 
„Deşteptarea!”. Era ora 3. 

În primul moment ne-am gândit că ordinul nu ne privea pe 
noi, cei proaspăt sosiți cu bacul, care nici nu apucasem să 
dormim, ci numai pe deţinuţii mai vechi ai lagărului. Am fost 
însă repede lămuriţi de un gardian, care, din uşa barăcii, 
ne-a strigat să ieşim afară la spălat şi la cafea. 

Chiar în faţa barăcii noastre se afla un jgheab de tablă cu 
o serie de robinete dispuse de-a lungul unei ţevi instalate 
deasupra lui. Gurile de apă erau mult prea puţine faţă de 
numărul oamenilor, care, pe deasupra, erau şi zoriţi în 
permanenţă, de răcnetele gardienilor, aşa că spălatul nu 
era nici el decât tot o formalitate, la care aveai dezavantajul 
de a putea renunţa. 

Cafeaua, o apă neagră şi călâie, şi o bucată de pâine pe 
care le-am primit, le-am mâncat cum am apucat fiecare, fie 
aşezaţi pe paturi, fie în picioare, fie aşezaţi chiar în curte, 
pe jos. 

Cu toată graba pe care căutau să o imprime gardienii 
programului, spălatul şi băutul cafelei cred că a durat mai 


bine de o oră pentru cei aproximativ o mie de deţinuţi, care 
formau efectivul lagărului. 

A urmat un alt răcnet: „Încolonarea pe brigăzi!” 

Deocamdată, în prima zi de lucru, lotul nostru, venit de la 
Aiud, forma o brigadă. 

Fiecare brigadă avea câte un şef, zis brigadier, nume 
devenit odios de pe vremea lucrărilor de la Canal, unde în 
marea lor majoritate erau numiţi de administraţie, care îi 
recruta pe sprânceană dintre cei mai ticăloşi turnători sau 
chiar dintre criminalii de drept comun. 

Intre timp, lucrurile se mai schimbaseră, brigadierii de la 
Salcia fiind propuşi de deţinuţi şi aprobaţi de administraţie. 
Postul era oricum ingrat, pentru că trebuia să dovedeşti 
totuşi că urmăreşti interesul administraţiei de a îndeplini 
norma şi că îndemni deţinuţii la muncă, dar atâta vreme cât 
brigadierul se punea de acord cu oamenii pentru a încerca 
să împace şi capra şi varza, lucrurile mergeau bine. 
Administraţia trebuia să-şi primească satisfacția numai în 
măsura în care deţinuţii nu erau împinşi la muncă 
istovitoare. 

De multe ori, brigadierii erau băgaţi la carceră pentru 
munca nesatisfăcătoare a brigăzii, dar politica muncii, dusă 
de aceştia de conivenţă cu deţinuţii, rămânea şi pe mai 
departe aceeaşi. Câtă vreme am stat eu la Salcia, pot spune 
că am asistat la reabilitarea noţiunii de brigadier. 

N-a fost decât o singură excepţie: brigadierul Dogărăscu, 
fost învăţător, iar acum unul din turnătorii notorii, care, la 
întoarcerea brigăzii de la lucru, preda ofițerului de serviciu 
lista nominală a deţinuţilor care, după părerea lui, nu 
munciseră cum trebuia. Urmările denunţului erau 
represaliile obişnuite: ziua la muncă, noaptea la carceră, pe 
o durată stabilită de direcţie. Dogărăscu era cel mai izolat 
deţinut din lagăr, nu avea nici un prieten şi nimeni nu stătea 
de vorbă cu el. Singura recompensă pentru atitudinea lui: 
primea în fiecare lună pachet cu alimente de acasă şi drept 
la carte poştală. 


I începea să mijească de ziuă, când, încolonaţi pe brigăzi 
în curtea lagărului, din dreptul porţii ce fusese deschisă, 
ofiţerul de serviciu a început să strige brigăzile după 
numărul pe care îl purtau, indicându-le totodată şi punctele 
de lucru unde aveau să muncească: „brigada X la 
Stoeneşti!” sau „brigada Y la tarlaua de la S. M.1.!”. 

Si oricât de paradoxal ar părea, la un moment dat, ofiţerul 
striga: „brigada Z. la contele de Roma!”. Era vorba de 
terenul care aparținuse moşiei familiei contelui de Roma şi 
care îşi păstrase numele. De altfel, în fostul conac era 
instalată direcţia şi administraţia fermei Comitetului 
Central al Partidului, vecină cu lagărul nostru. 

Rând pe rând, după cum erau strigate, brigăzile ieşeau pe 
poarta lagărului, sub ochiul atent al ofițerului care număra 
rândurile pe măsură ce treceau prin faţa lui. Pe stânga şi pe 
dreapta brigăzii se înşirau ostaşii înarmaţi din batalioanele 
de intervenţie ale M. A. [., care însoțeau coloana până la 
locul de muncă, în jurul căruia formau un cordon de pază. 
In fruntea fiecărei brigăzi, în funcţie de efectivul ei, ieşea şi 
câte un gardian sau doi, care, la locul de muncă, rămâneau 
alături de deţinuţi în interiorul cordonului, pentru a forţa 
oamenii la muncă şi a-i nota, pentru a fi pedepsiţi, pe cei 
care nu reuşeau să ţină ritmul. 

Când am ieşit cu brigada mea pe poartă, depăşisem de 
mult ceea ce se putea numi istovirea maximă. Mergeam în 
virtutea inerţiei, datorită unui mecanism independent de 
voinţa mea, care mă făcea să pun un picior în faţa altuia. 
Cred că am parcurs vreo trei kilometri pe un drum de tarla, 
până ce am primit ordinul să ne oprim. 

Intre timp, se luminase şi la orizont se ridica soarele. Cât 
vedeai cu ochii de jur-împrejur, terenul era drept ca-n 
palmă şi plantat cu porumb. Eram în luna Mai, şi plantele, 
puţin mai înalte de o palmă, aşteptau prima praşilă. Pornind 
de la drumul de tarla pe care venisem, ni s-a dat fiecăruia 
dintre noi câte un rând de porumb în primire. 


În brigada noastră se aflau tot felul de oameni care în 
viaţă avuseseră îndeletniciri diferite. Un singur lucru aveau 
în comun: majoritatea trăiseră în ultimele luni sau chiar ani 
numai în celule. Mai toţi erau slăbiţi, cu muşchii topiţi de 
lipsa oricărui exerciţiu fizic. Pentru cei mai mulţi, numai 
drumul de la lagăr şi până la locul de muncă fusese un 
efort, care le pusese puterile la grea încercare. 

Pentru ţăranii din brigadă, prăşitul nu reprezenta nici o 
problemă. Mânuiau sapa cu aceeaşi îndemânare cu care o 
făcuseră o viaţă întreagă. Doar randamentul muncii 
pretinse de administraţia lagărului lăsa de dorit, din cauza 
slăbiciunii şi stării de anemie produse de regimul pe care îl 
suportaseră în penitenciar. 

Printre intelectualii din brigadă se aflau mai multe 
categorii. Domina numărul celor care nu puseseră în viaţa 
lor mâna pe o sapă. Erau însă destul de mulţi care, în lungii 
ani de puşcărie, mai avuseseră ocazia să lucreze la câmp, 
prin diverse alte lagăre de muncă prin care trecuseră. În 
ceea ce mă privea, mă puteam considera, dacă nu ageamiu, 
măcar amator în domeniu. Crescut fiind la ţară, învăţasem 
cum se umblă şi cu sapa şi cu coasa, dar nici nu prăşisem şi 
nici nu cosisem o zi întreagă pentru a fi căpătat rutina 
acestor munci. 

Celor nepricepuţi le-au arătat cei doi gardieni, care ne 
însoțeau, cum să procedeze, prăşind chiar ei câteva tufe, 
după care i-au repartizat pe rânduri de porumb, în 
vecinătatea altor deţinuţi care ştiau cum se lucrează. 

De la aceştia din urmă am primit primele lecţii practice: să 
nu strângi mâinile pe coada sapei, pentru a evita bătăturile 
şi chiar tendinitele care îţi anchilozau degetele. Dacă din 
greşeală atingeai cu sapa tulpina plantei şi o tăiai, să nu 
atragi atenţia nimănui, să înfigi din nou planta în muşuroiul 
ei de pământ şi să prăşeşti mai departe. Astfel de greşeli 
erau pedepsite la întoarcere cu carceră şi uneori chiar cu 
bătaia, în poarta lagărului, la sosire. Faptul că a doua zi, 
privind rândurile prăşite” puteai vedea, ici şi colo, printre 


plantele verzi şi viguroase, câte unele pălite şi cu frunzele 
plecate la pământ, nu mai putea fi imputat nimănui. Cine 
mai putea şti care deţinut prăşise rândul cu pricina? 

A treia lecţie era să nu (ii seama de răcnetele gardienilor, 
care îţi cereau să te grăbeşti. Totul era să nu rămâi cu 
rândul în urma celorlalţi, dar nici să nu-i depăşeşti. Cei mai 
mulţi deţinuţi aveau rutina şi experienţa muncii forţate şi îşi 
drămuiau munca în aşa fel, încât niciodată să nu-l 
depăşească pe cel mai neputincios, pentru a nu-l expune 
represaliilor, fiindcă nu ţine pasul la muncă. 

Pe măsură ce se ridica soarele, creştea şi căldura. Către 
prânz era caniculă. Dornici de razele soarelui, pe care atâta 
vreme nu le văzuseră decât strecurate printre zăbrelele şi 
jaluzelele sau obloanele de la ferestrele celulelor, mai toţi 
deţinuţii îşi scoseseră cămăşile pentru a le simţi 
binefacerile. Îşi expuneau astfel nu numai pieile albite sau 
îngălbenite ca pergamentul în umbra celulelor umede, 
lipsite de aer şi lumină. Căldura şi soarele aveau efecte 
miraculoase şi asupra nevralgiilor, a durerilor reumatice şi 
a articulaţiilor anchilozate, datorate şederii ani în şir între 
pereţii igrasioşi ai temniţei sau datorate betonului rece pe 
care dormiseră în camerele de pedeapsă şi frigului îndurat 
în celulele neîncălzite. 

În primele săptămâni de praşilă, mulţi au scăpat de dureri 
şi s-au refăcut fizic, pentru ca, după câteva luni de muncă 
neîntreruptă decât de cele câteva ore din noapte, 
insuficiente pentru odihnă, să slăbească şi să li se 
şubrezească din nou sănătatea. Foarte mulţi nu mai erau 
tineri şi executaseră ani grei de închisoare. 

Am fost unul din primii care mi-am scos cămaşa, convins 
fiind că şi pentru durerea mea din spate tot soarele avea să 
fie leacul cel mai bun. Nu ştiu cum am rezistat efortului şi 
am prăşit onorabil până la ora prânzului, când gardienii au 
fluierat adunarea la drumul de tarla de la care începusem 
lucrul. Sosise masa. Trei hârdaie, încă aburinde, de ciorbă 
destul de consistentă, fuseseră aduse de căruţa cu caia 


lagărului, mânată de un deţinut escortat de un gardian. Am 
primit gamele şi linguri şi ne-am înşirat în rând câte unul 
pentru a ne primi porţia. 

Unul din gardienii care urma să ne servească a luat cu o 
mână polonicul şi cu cealaltă a ridicat capacul primului 
hârdău. Întâi nu mi-a venit să-mi cred ochilor: toată 
suprafaţa ciorbei era neagră de muşte moarte! Aveam să 
aflu că era un lucru obişnuit, care nu mai uimea şi nici nu 
mai scârbea pe nimeni. Nu se găsise soluţia de a stârpi 
roiurile de mii şi mii de muşte, care năpădiseră bucătăria 
lagărului. Singurul mijloc de combatere a lor, la îndemâna 
administraţiei, ar fi fost praful de DDT, care nu putea fi însă 
întrebuințat în bucătărie şi în preajma alimentelor. Ca de la 
sine înţeles şi chiar cu adevărată măiestrie în mânuirea 
polonicului, gardianul a început să-l plimbe peste suprafaţa 
hârdăului, culegând astfel o bună parte din stratul compact 
de muşte. A repetat de mai multe ori operaţia, bătând de 
fiecare dată cu coada polonicului în loitra căruţei pentru a-i 
scutura conţinutul. O dată cu muştele culese se degresa 
astfel şi ciorba, untdelemnul aflându-se şi el la suprafaţa 
hârdăului. Când grosul muştelor a fost înlăturat, 
nemaivăzându-se decât ici-colo câte una, în afara celor care 
se mai aflau în fundul hârdăului, gardianul a scufundat 
polonicul în ciorbă şi a început să o amestece pentru a o 
omogeniza. Apoi, rând pe rând ne-a umplut gamelele. 

O dată serviţi, ne-am aşezat cum am apucat pe taluzul 
drumeagului şi am început să pescuim cu lingura muştele 
restante, care se nimeriseră să ne pice în gamelă. Şi apoi, 
bineînţeles, ne-am mâncat ciorba, chiar dacă printre 
cartofii şi morcovii din gamelă s-ar fi putut să mai fie vreo 
muscă. 

Pauza de masă a fost scurtă. Gardienii ne grăbeau, 
făcându-şi iluzii că vom ajunge cu prăşitul până la un alt 
drum de tarla, paralel cu cel pe care venisem. Brigada 
noastră îşi cam irosise puterile îh prima parte a zilei. 
Slăbiţi, şi în majoritatea lor neobişnuiţi cu munca câmpului, 


deţinuţii, istoviţi, se opreau tot mai des din prăşit pentru a- 
şi trage sufletul, dezlănţuind insultele şi amenințările 
gardienilor. 

În ceea ce mă privea, automatismul de robot, cu care îmi 
începusem prima zi de muncă, părea să se menţină şi după 
prânz, deşi junghiul din spate devenea tot mai insuportabil, 
depăşind treptat toate celelalte suferinţe provocate de 
oboseală, nesomn şi de efortul muscular neobişnuit de mare 
pe care îl făceam după aproape zece ani de viaţă petrecuţi 
în celulă. Mintea nu-mi mai funcţiona, gândurile nu mi se 
mai închegau. Nu mai aveam decât obsesia fierului sapei, 
care nu trebuia să atingă firul de porumb. La un moment 
dat, şirul de plante dinaintea mea a început să-mi joace în 
faţa ochilor, imaginea s-a tulburat şi nu mi-am dat seama că 
sapa mi-a scăpat din mâini. Câteva clipe mai târziu, mi-am 
revenit în fire şi am realizat că eram întins pe jos şi 
înconjurat de câţiva deţinuţi, între care mai ales Gioga 
Parizianu îşi dădea osteneala să-mi strecoare sub cap o 
cămaşă împăturită în chip de pernă. Cuprins: de o bruscă 
slăbiciune, căzusem din picioare şi nu mai aveam puterea 
să mă ridic. 

Răcnetele gardianului, furios că deţinuţii se opriseră din 
prăşit şi că unii îşi părăsiseră chiar rândul pe care lucrau şi 
se adunaseră în jurul meu, n-au avut nici un efect. Ba chiar 
dimpotrivă! Când s-a apropiat şi el de locul unde căzusem, a 
fost întâmpinat cu murmure reprobative, iar Gioga 1-a 
acuzat de lipsă de omenie, cerându-i să fiu dus înapoi şi 
internat în spitalul lagărului. 

S-a iscat o lungă controversă pe care n-am putut-o urmări 
decât în parte. Am înţeles doar că cei doi gardieni, care se 
convinseseră că, într-adevăr, nu mai eram capabil să-mi 
reiau munca, nu aveau posibilitatea să mă trimită în lagăr, 
nedispunând de escorta care să mă însoţească, aşa cum 
prevedea regulamentul. 

Aveam să aflu mai târziu că ostaşii din trupele M.A.I. Nu 
erau la dispoziţia direcţiei lagărului. Ei primeau ordine 


numai de la superiorii lor direcţi, care îi detaşau zilnic să 
escorteze şi să asigure paza brigăzilor scoase la muncă. 
Gardienii noştri nu-i puteau determina să cedeze un ostaş 
din pază, pentru a mă escorta până în lagăr. Cazul meu 
complica şi mai mult lucrurile, pentru că nu mă puteam ţine 
pe picioare, necum să mai şi străbat distanţa de câţiva 
kilometri până la lagăr. 

În cele din urmă, gardienii au decis ca Gioga şi încă un 
deţinut să mă ducă înapoi la drumul de tarla, unde să aştept 
sfârşitul zilei de muncă sub paza ostaşului din cordonul de 
pază care se afla acolo. Am fost luat pe sus şi culcat pe 
marginea drumului de tarla, lângă unul din soldaţi. Cele 
câteva ore cât a mai durat munca am rămas întins pe jos, 
numai pe jumătate conştient. Cu toate că Gioga îmi pusese 
din nou cămaşa pe mine şi soarele dogorea ca în plină vară, 
transpiram şi eram, totodată, şi scuturat de friguri. 

Primprejur nu era pic de umbră. Îmi amintesc că priveam 
cu jind la un rug care crescuse la marginea drumului, la 
numai câţiva paşi de mine. Nu avea decât trei mlădiţe 
aproape desfrunzite, dar râvneam la cele trei dungi de 
umbră pe care le făcea pe drum. 

Nu mai ştiu cât am zăcut aşa la marginea drumului, 
somnolând şi gemând, când junghiul din spate, din partea 
dreaptă, devenise mai dureros. Dacă uneori mai 
deschideam ochii, din poziţia în care mă aflam, nu vedeam 
decât şleaurile uscate ale drumului, rugul cu cele trei 
mlădiţe şi cizmele soldatului din cordonul de pază. 

M-am dezmeticit din toropeală la auzul strigătelor 
repetate de:„adu-narea şi încolonarea pe drum!”. Era încă 
lumină, deşi soarele mai avea puţin şi scăpata la orizont. 

De la locurile de muncă, brigăzile plecau spre lagăr în aşa 
fel încât să nu le apuce întunericul pe drum. Era o măsură 
de vigilenţă luată de comandamentul trupelor de pază M.A. 
[., spre nemulţumirea profundă a administraţiei lagărului, 
interesată să prelungească cât mai mult ziua de muncă. 


Aproape de fiecare dată, când comandantul escortei 
anunţa încetarea lucrului şi ordona adunarea, gardienii 
protestau şi îi cereau să-şi mai amâne o vreme ordinul, 
pretinzând că era încă devreme. N-am auzit însă de vreun 
caz în care comandantul ostaşilor din cordonul de pază să fi 
cedat. Dimpotrivă, ţinea să dovedească că, în această 
privinţă, hotărârea lui prevala. 

Era unul din motivele pentru care adversitatea dintre 
gardieni şi soldaţi ajunsese să ia chiar aspectul unei 
duşmănii vizibile. Şicanele reciproce pe care şi le făceau 
avantajau, în general, pe deţinuţi, ba chiar se putea spune 
că soldaţii ne simpatizau. Explicaţia acestei situaţii era la 
îndemână: soldaţii din batalioanele de intervenţie şi pază 
ale M. A. I. Erau ostaşi în termen, recrutaţi în cea mai mare 
parte de la ţară, ca şi cei din trupele M.FE. A. (Ministerul 
Forţelor Armate). Principalul criteriu de selecţie pentru 
trupele M. A. I. Era originea socială cât mai sănătoasă a 
recrutului, care, în concepţia partidului, trebuia să asigure 
fidelitatea acestuia faţă de regim. Ori, pe vremea aceea, 
chiar ţăranii cei mai săraci erau refractari la ademenelile 
partidului. De altfel, nu o dată s-a întâmplat, când 
împrejurarea a permis-o, ca un ostaş să-l întrebe în mod 
discret pe un deţinut dacă nu a întâlnit în închisoare pe un 
anume X, care îi era rudă sau consătean. 

În câteva minute, brigada noastră era încolonată pe drum 
şi aştepta ordinul de plecare spre lagăr. Nemulțumirea 
celor doi gardieni, care considerau că nu ne îndeplinisem 
norma, s-a revărsat asupra noastră sub forma invectivelor 
şi amenințărilor obişnuite. După ce ne-au numărat şi nu le-a 
ieşit calculul din cauza mea, care cu braţele petrecute pe 
după umerii lui Gioga Parizianu şi Copaciu (un alt 
macedonean) formam un grup de trei care strica socoteala, 
ne-au scos din rând şi ne-au aşezat la coada coloanei. 

Nu pot spune că am făcut eu însumi mulţi paşi pe drumul 
de întoarcere. Cei doi m-au dus mai mult pe sus. Cu toate 
astea, pentru mine a fost un drum care nu se mai termin. 


Şi totuşi, la un moment dat am ajuns la capătul lui şi am 
intrat pe poarta lagărului. Dacă nu aş fi fost atât de 
buimăcit, aş fi putut observa mai bine interiorul lagărului. 
Deşi se însera, cerul era încă luminos. 

Debarcasem la Salcia pe întuneric şi plecasem la muncă 
câteva ore mai târziu, când negurile nopţii abia începuseră 
să se risipească, aşa că nu apucasem să văd mai nimic din 
înfăţişarea locului. Abia acum, intrând pe poartă, am văzut 
pe partea stângă clădirea spitalului cu mica curticică din 
faţa lui. Era ca o enclavă în perimetrul lagărului. Cei doi 
camarazi, care mă susţinuseră pe drum, m-au dus direct la 
portiţa şi uşa de acces la cabinetul de consultaţii, unde mai 
aşteptau câţiva deţinuţi. Aşezat pe trepte, am aşteptat şi eu 
să-mi vină rândul. 

Cabinetul în care am intrat nu era o încăpere prea 
spațioasă. Avea un pat de consultaţii într-o parte şi în 
cealaltă încă un scaun, iar în faţă o măsuţă în dreptul căreia 
am fost poftit să stau jos. La patul de consultaţie, un doctor 
în halat alb se ocupa de deţinutul care intrase înaintea mea. 
In spatele măsuţei la care fusesem invitat să mă aşez stătea, 
de asemenea, un doctor în halat alb, care consemna într-un 
registru numele, datele personale, boala, tratamentul şi 
medicamentele ce i se dăduseră pacientului. Cum nu 
apucasem să mă informez - sau mai bine zis nu fusesem în 
stare să ascult şi să înţeleg ceea ce îmi spusese Gioga pe 
drum despre situaţia din spital - mă miram acum că la 
consultaţii nu era de faţă nici un medic oficial M. A. |. Un 
singur gardian mai intra din când în când să se informeze 
dacă mai durează mult consultaţiile, pentru că se apropia 
ora adunării pentru „număr”. Când se striga în lagăr 
adunarea pe brigăzi şi alinierea pentru numărătoare, 
activitatea cabinetului înceta şi deţinuţii care nu apucaseră 
să fie văzuţi de doctor erau trimişi la baracă. 

Doctorul de la tnăsuţa pe care se găsea registrul era un 
om mai în vârstă. Înalt, cu un torace cu aspect emfizematos, 
care îl făcea să-şi ţină umerii mai ridicau, cu un nas mare, 


coroiat, avea înfăţişarea unui bătrân vultur pleşuv dintr-o 
menajerie, care îşi mai păstrase încă privirea ageră, 
mândră şi dominatoare. 

S-a uitat la mine peste ochelarii cu ramă groasă neagră, 
care îi stăteau la jumătatea nasului, şi, cu tocul ridicat, 
pregătit să noteze, m-a întrebat cum mă cheamă. Auzindu- 
mi numele, a lăsat tocul jos şi, exa-minându-mă mai atent, a 
exclamat: 

Nu cumva eşti băiatul lui Tilică şi al Lenuţei? 

Ba da. 

— Erai mic şi nu-ţi mai poţi aduce aminte de mine când 
veneam cu nevastă-mea la Ilovâţ. N-am să uit niciodată 
zilele petrecute acolo şi partidele de bridge pe care le-am 
jucat împreună cu părinţii dumitale! 

Mi-a spus apoi că este doctorul Antoniu şi că prietenii îi 
spuneau Sisel. 

Sisel Antoniu era unul din chirurgii de renume ai 
Bucureştiului, ca şi tatăl lui, care înființase spitalul din 
capitală care u purta numele: Spitalul Dr. Antoniu, devenit 
sub regimul comunist Spitalul de Urgenţă pentru arsuri 
provocate de incendii. 

În timp ce şi-a notat datele mele în registru, mi-a dat un 
termometru să-mi iau temperatura. Aveam peste 39 de 
grade! Vorbindu-i de durerea din spate, i-a spus unui alt 
doctor, care intrase pe uşă: 

— Cheamă-l pe dr. Savu! Apoi s-a întors spre mine: 

— Să nu ai nici o grijă. Te internăm în spital şi te facem 
bine. Vei fi îngrijit. 

Intre timp, a sosit şi dr. Savu. Era tânăr, slab şi repezit la 
vorbă şi în gesturi. Profilul lui mi-a amintit imediat de 
portretul lui Savonarola, făcut de un pictor al Renaşterii, a 
cărui reproducere era pe unul din pereţii casei de la Ilovâţ 
şi care mă impresionase de mic copil. Această primi şi 
succintă imagine a lui Savu avea să se îmbogăţească foarte 
curând cu alte trăsături şi calităţi care aveau să mă facă nu 


numai să-l apreciez, dar şi să-l iubesc ca pe un bun 
prieten. 

Savu mi-a spus să-mi scot cămaşa şi, renunțând la 
stetoscop, a început să mă asculte direct cu urechea, 
aplicându-şi-o cu mişcări bruşte şi nervoase, când mai sus, 
când mai jos, când într-o parte, când într-alta a locului 
dureros din spate. 

Are pleurezie cu foarte mult lichid, care trebuie scos 
imediat. Trebuie să-i fac o puncţie! 

— I-a spus lui Antoniu. 

Fă ce ştii, dar ai grijă de el. Am fost prieten cu părinţii lui 
şi îl ştiu de când era mic. 

Savu m-a trecut într-un fel de antecameră alăturată, 
spunându-mi să nu-mi fie teamă de puncţie, fiindcă nu va fi 
dureroasă şi că, de îndată ce-mi va extrage lichidul format 
între pleure, mă voi simţi mai bine. Apoi 1-a rugat pe un alt 
doctor, Budeceanu, de asemenea tânăr, să-l ajute. 

Am fost aşezat călare pe un scaun cu faţa spre spetează, 
pe care mi-am sprijinit braţele şi capul. O anestezie simplă, 
locală, m-a făcut să nu simt pătrunderea unui ac foarte gros 
de seringă până în spaţiul dintre pleure. Lichidul care a 
început să ţâşnească a umplut foarte repede tăviţa renală 
ţinută de dr. Budeceanu. Şi nu numai pe prima, ci şi pe 
următoarele, pe care le-a deşertat pe rând într-un vas mai 
mare. Recolta finală a fost de 800 de grame de lichid. Nu 
numai că m-am simţit uşurat în urma extracţiei, dar mi-a 
scăzut sensibil şi febra. 

Dr. Savu, care era şi ftiziolog, m-a condus pe un coridor 
până la uşa salonului TBC, unde erau paturile bolnavilor lui. 
Cred că avea vreo opt sau zece paturi, din care unul era 
liber. Eram aşa de frânt de oboseală şi sleit de puteri, încât 
am adormit imediat. Nu ştiu cât timp a trecut până ce Savu 
m-a trezit pentru a-mi face o injecție. 

Voi întrerupe aici şirul povestirii, pentru a da nişte lămuriri 
care vor ajuta la o mai bună înţelegere a urmării ei. 


Mai întâi, câteva cuvinte despre spital. Era o clădire destul 
de întinsă, cuprinzând, în afară de cele trei sau patru 
saloane pentru bolnavi (dintre care două mai mari), cu un 
total de aproximativ 30-35 de paturi, următoarele încăperi: 
cabinetul de consultaţii, de care am vorbit mai înainte, 
dormitorul doctorilor, un cabinet ORL, unul dentar, camera 
farmaciei, camera laboratorului de analize, o încăpere 
destinată radiologiei, dar care avea să fie dotată cu un 
aparat Rântgen abia peste două-trei luni după sosirea mea, 
şi aşa-zisul „bloc operator”, prevăzut cu masă de operaţie şi 
dulapuri cu instrumente. Într-o cameră alăturată erau auto- 
clavele pentru sterilizare. Clădirea nu avea decât un singur 
nivel, dar era ridicată la mai bine de un metru deasupra 
solului, Coridoarele şi sala de operaţii erau cu mozaic pe 
jos, iar în saloane era pardoseală de scândură. 

Acoperişul era de tablă. Întreaga clădire era îngrijit 
construită (tot de deţinuţi, cum aveam să aflu). Nu mi-a 
venit să cred când mi s-a spus că era din chirpici! 

Ministerul de Interne prevăzuse ca spitalul să deservească 
toate lagărele de deţinuţi politici din Balta Brăilei. Cele 
treizeci şi ceva de paturi erau îftsă departe de a acoperi 
necesităţile de internare şi îngrijire a deţinuţilor care se 
îmbolnăveau. Fiecare lagăr din baltă avea un efectiv variind 
între î00 - 400 până la aproape o mie de deţinuţi, cum era 
cazul la Salcia. Totuşi, aşa cum era, şi mai ales datorită 
devotamentului şi abnegaţiei de care au dat dovadă medicii 
deţinuţi, spitalul a salvat multe vieţi şi a alinat multe 
suferinţe. 

Câtă vreme am fost internat, personalul medical al 
spitalului era următorul: dr. Sisel Antoniu, chirurg, dr. 
Rădulescu Ion, internist, fost asistent al profesorului 
Dinischiotu, dr. Octav Rociu, ORL.-ist (care, în libertate, 
lucrase împreună cu dr. Aurel Marin), dr. Mihai Savu, 
ftiziolog, dr. Picu (Anton) Ionescu, dermatolog, dr. Frăţilă, 
dr. Budeceanu şi dr. Niculescu, dentist. Acesta din urmă 
avea să părăsească spitalul, postul de dentist desfiinţându- 


se. Nu se mai făceau deci tratamente dentare, ci se 
recurgea, ca în toate puşcăriile, numai la extracţii. 

Medicul-şef al spitalului era dr. Lăcrăma, ofiţer M.A.1., 
evreu, originar, din câte am aflat, din Brăila. Existenţa 
acestui dr. Lăcrăma, care, din spusele doctorilor noştri, 
trecuse prin facultatea de medicină cum trece câinele prin 
apă, a fost marele noroc al deţinuţilor din spital. 

Mic şi pirpiriu, cu părul blond, creţ, din câte îmi amintesc, 
Lăcrăma era atât de impresionat şi de copleşit de reputaţia 
şi personalitatea medicilor deţinuţi pe care îi avea în 
subordine, încât nu ieşea din vorba lor, necum să ia vreo 
hotărâre, fără să se consulte mai întâi cu ei. Mai ales dr. 
Antoniu îi impunea în mod deosebit, de când asistase la o 
operaţie făcută de el. Nu mai puţin era şi în admiraţia 
măiestriei cu care opera dr. Rociu. Încrederea căpătată în 
seriozitatea doctorilor noştri îl făcea pe dr. Lăcrăma să-şi 
vadă de treburile lui personale şi să nu treacă cu zilele pe la 
spital. Iar doctorii noştri, la rândul lor, profitau să pună în 
practică o politică a internărilor şi scutirilor medicale de 
muncă sub pretextul unor diagnostice imaginare, pentru a 
veni în ajutorul deţinuţilor mâi în vârstă, slăbiţi şi istoviţi de 
muncă şi a le da astfel posibilitatea de a se odihni şi a-şi 
recăpăta puterile. 

Când totuşi comandantul lagărului sau vreun ofiţer se 
sesizau de numărul prea mare de scutiri de muncă 
acordate de cabinetul medical, Lăcrăma venea la spital, 
verifica cazurile de scutire sau internare si, convins sau nu 
de autenticitatea diagnosticelor, le confirma şi le susţinea în 
faţa comandantului furios. După plecarea acestuia, 
Lăcrăma îi cerea lui Antoniu să nu exagereze cu numărul de 
scutiri, pentru a nu-i crea neajunsuri din partea 
administraţiei. 

Ca toate întreprinderile comuniste, nici chiar cele 
depinzând de M. A. I. Nu erau scutite de contradicţiile 
inerente sistemului. Referitor, 'de pildă, la planificarea 
medicamentelor, desigur că policlinicile, spitalele şi toate 


unităţile subordonate Ministerului de Interne, instituţie 
privilegiată, se bucurau de un regim mai avantajos al 
repartiţiilor. Aşa se făcea că de multe ori, în cota 
trimestrială de medicamente pe care le primea spitalul 
lagărului, apăreau medicamente rare, străine, care în 
acelaşi timp nu erau de găsit nici în farmaciile şi nici în 
spitalele din ţară. Ceea ce nu însemna că nu puteau lipsi din 
aceeaşi cotă trimestrială medicamentele cele mai banale, 
dar absolut necesare. 

Acelaşi haos domnea şi în distribuţia cantităţii diferitelor 
sortimente. Medicamente puţin întrebuințate veneau în 
cantităţi mari, în timp ce altele, mult mai cerute, nu veneau 
câteodată chiar deloc. In general însă, aprovizionarea cu 
medicamente era sub necesarul spitalului, astfel că se 
întâmpla ca la sfârşitul trimestrului să nu mai fie în 
farmacie nici vată, nici pansamente, în timp ce în paturi 
zăceau oameni proaspăt operaţi. 

Voi încheia această digresiune pentru a relua firul 
povestirii întrerupte în momentul în care Savu venea, să-mi 
facă o injecție, menţionând că am fost fericitul beneficiar al 
haosului care domnea îh aprovizionarea trimestrială cu 
medicamente. 

Nu numai că avusesem norocul să fiu internat când 
spitalul tocmai primise cota de medicamente, dar printre 
acestea, spre uimirea doctorilor noştri, se găsea şi o cutie 
de fiole de hidrocortizon, produs al laboratoarelor franceze 
Dr. Roussel. Era unul din paradoxurile sistemului: pe de o 
parte, voia să ne distrugă prin muncă forţată, istovitoare şi 
pe de altă parte, ne punea la dispoziţie un medicament 
străin care nu se găsea nici afară! 

Deşi nu avusese încă ocazia să întrebuinţeze acest produs, 
dr. Savu se hotărâse să-mi aplice tratamentul cu 
hidrocortizon. Prin puncţia pe care mi-o făcuse, eliminase 
cantitatea de lichid acumulată între pleure, dar tendinţa de 
a produce şi reţine un nou lichid nu fusese oprită, ci 
persista. Tratamentul cu cortizon era indicat în cazul 


reţinerii de apă în ţesuturi. Studiind prospectul care însoțea 
fiolele, dar temârtdu-se, totodată, de posibilele efecte 
secundare ale cortizonului, care nu erau încă bine 
cunoscute, Savu mi-a inoculat o doză redusă din preparatul 
primit. Efectul a fost de-a dreptul spectaculos. In 
următoarea jumătate de oră, febra mi-a scăzut complet, iar 
Savu, care m-a consultat de mai multe ori până seara, a 
constatat dispariţia totală a lichidului, ca şi a predispoziţiei 
de a se reface. In noaptea aceea am dormit neîntors. 

A doua zi dimineaţă însă, temperatura mi s-a ridicat din 
nou şi lichidul a început iar să se adune între pleure. De 
data asta, Savu mi-a făcut o injecție cu doza maximă de 
cortizon prevăzută în prospect, şi minunea s-a repetat: 
febra mi-a scăzut şi lichidul s-a resorbit definitiv, fără să mai 
recidiveze. Speram deja că în câteva zile să mă pun pe 
picioare şi să mă pot întoarce în lagăr, alături de prietenii 
de care mă despărţisem. Dar nu a fost aşa. 

Doctorul Savu avea o bănuială pe care niciunul din colegii 
lui nu o împărtăşea. Era convins că pleurezia pe care o 
făcusem era de natură tuberculoasă. Savu îşi susţinea cu 
înverşunare teoria, mai ales că pretindea că, ascultându- 
mă, descoperise şi existenţa unui infiltrat TBC plasat 
subclavicular, dreapta. La insistența lui, şi dr. Antoniu, şi dr. 
Rădulescu s-au perindat pe la patul meu şi m-au ascultat cu 
stetoscopul la locul indicat de Savu, dar n-au perceput 
nimic. Totuşi, dr. Antoniu, vrând să mă favorizeze, i-a spus 
lui Savu că e de acord să-mi pună diagnosticul de TBC 
pulmonar, pentru a mă putea ţine cât mai mult internat în 
spital şi a mă scăpa de munca grea din lagăr. De altfel, chiar 
după o pleurezie, munca grea în plin soare era 
contraindicată medical, dar asemenea recomandări nu erau 
recunoscute de administraţie, mai ales în perioada 
campaniei de praşilă, care cerea cât mai multe braţe de 
muncă. 

Asa s-a făcut că am fost declarat tuberculos, singurul 
convins de acest diagnostic fiind Savu. II susţinea cu atâta 


patimă, încât a reuşit să mă convingă şi pe mine. Între timp, 
tot ocupându-se de mine, am şi stat mult de vorbă şi ne-am 
simpatizat reciproc, am ajuns destul de repede la relaţii 
prieteneşti. 

Îmi amintesc şi acum de vorbele lui pe care încerc să le 
reproduc mai jos, cu aproximaţie: 

— Eu sunt sigur de diagnosticul meu, care mai târziu, 
când se va ivi ocazia, va fi confirmat radiologie. Tratamentul 
actual este hidrazida, care a înlocuit PAS-ul. 'Tabletele 
minuscule de hidrazida nu prezintă nici un neajuns la 
înghiţit şi nu produc nici un fel de efecte secundare. 
Drajeurile de PAS, în schimb, sunt foarte mari şi greu de 
suportat, în primul rând, din cauza cantităţii progresive 
care trebuie luată şi care te obligă să îrighiţi zilnic, cu 
pumnul, câteva zeci de drajeuri. Partea cea mai neplăcută 
însă este că, pe toată durata tratamentului, PAS-ul dă 
fenomene de balonare abdominală, cu crampe în intestine, 
cu senzaţii de greață şi lipsă de poftă de mâncare. Multă 
lume nu suportă PAS-ul. Totuşi, din experienţa mea, dă 
rezultate foarte bune la vindecarea tuberculozei. 

Ţi-am spus toate astea ca să hotărăşti singur ce tratament 
preferi, pentru că, deocamdată, avem în farmacie şi 
hidrazida, şi PAS. 

Tu pe care mi-l recomanzi? 

— L-am întrebat. 

Dacă te simţi în stare să-1 suporţi, eu ţi le-aş recomanda 
pe amândouă concomitent. PAS combinat cu hidrazida. 
Tratamentul cu PAS durează mai puţin. Hidrazida va trebui 
să iei timp de câteva luni. Dacă-mi urmezi sfatul, îţi 
garantez că la anul poţi merge la mare să faci plajă! 

Încrederea pe care mi-o inspira m-a făcut să-i urmez 
sfatul. Primele două săptămâni, cât am luat PAS, am avut de 
suportat toate efectele neplăcute despre care mă avertizase 
Savu. Colicile intestinale şi greaţa permanentă mi-au tăiat 
cheful de a mă întreţine cu colegii mei de salon. Nu-mi 
părăseam aproape deloc patul, unde, când crampele 


deveneau mai acute, mă făceam covrig de durere. Eram 
însă hotărât să le suport. Număram totuşi zilele care le mai 
aveam până la sfârşitul tratamentului cu PAS. 

Savu venea zilnic de câteva ori în salonul nostru şi se 
oprea şi la patul meu, pentru a mă consulta şi încuraja în 
privinţa evoluţiei bolii. Era din generaţia medicilor mai 
tineri, pentru care tuberculoza nu mai era flagelul de la 
începutul secolului, nemaifiind o maladie incurabilă. Nu mai 
era nici adeptul vechiului tratament care prescria statul în 
pat, odihnă şi supraalimentaţie. Mai mult chiar, după ce am 
încetat să mai înghit dra-jeurile de PAS şi am scăpat de 
efectele secundare pe care mi le provoca, Savu m-a 
întrebat dacă sunt fumător. Răspunzându-i afirmativ, mi-a 
cerut să fac o vreme efortul de a fuma mai puţin. M-a sfătuit 
să reduc fumatul la maximum trei ţigări pe zi, formulă pe 
care am respectat-o cu stricteţe. Cred că dacă mi-ar fi 
interzis total ţigările, as fi continuat să fumez pe ascuns! N- 
a fost însă şi părerea lui Antoniu, care m-a văzut stând pe 
coridor în dreptul unei ferestre deschise şi trăgând dintr-o 
ţigară. Aflând că aveam autorizaţia lui Savu, indignat, s-a 
dus să-i ceară socoteală. Răspunsul lui Savu, pe care mi l-a 
repetat şi mie a fost: 

— Cu Ioanid n-am nici o grijă. Asta va învinge boala numai 
cu moralul pe care îl are. 

Savu, care avea un sistem nervos mai şubred, suferea de 
insomnii, dureri de cap, fiind predispus la momente de 
deprimare, era în admiraţia echilibrului meu nervos, a 
permanentei mele bune dispoziţii şi a optimismului care nu 
mă părăsea niciodată. 

În privinţa ţigărilor de care am pomenit, trebuie să spun 
că nu le-am dus aproape niciodată lipsa, nici în spital şi nici 
mai târziu în lagăr. Deţinuţii din brigăzile care reuşeau să-şi 
facă norma aveau dreptul în luna respectivă să scrie acasă 
o carte poştală pentru a cere să li se trimită un pachet cu 
alimente şi ţigări. Ori, indiferent dacă erau fumători sau nu, 


toţi cereau ţigări, iar nefumătorii le împărțeau apoi la cei 
care nu primiseră pachet de acasă. 

După ce efectele PAS-ului au dispărut, mi-a revenit şi buna 
dispoziţie şi neastâmpărul care mă făcea să nu pot sta 
locului. Deşi nu eram încă bine întremat fizic, am început să 
cutreier spitalul dintr-un capăt într-altul, intrând în 
legătură cu doctorii şi cu pacienţii şi chiar cu deţinuţii din 
lagăr, când veneau la cabinetul de consultaţii. Căutam să nu 
fiu surprins de gardianul care venea să-şi facă tura prin 
spital, pentru că internaţilor le era interzis contactul cu 
deţinuţii din lagăr. Era una din acele măsuri de vigilenţă, 
fără justificare logică, luate de ofiţerul politic. Mulţi din cei 
care voiau să-şi viziteze prietenii internaţi în spital se 
prezentau la cabinetul de consultaţii şi, cu complicitatea 
doctorilor, intrau pe coridor sau chiar în saloane, unde se 
întâlneau cu ei. Aşa pătrundeau în spital şi ţigările, şi veştile 
din lagăr, şi informaţiile politice pe care deţinuţii mai 
reuşeau, din când în când, să le obţină. 

Cu timpul aveam să-i cunosc pe doctorii din spital mai de 
aproape. Pe Sisel Antoniu, care se vroia aspru şi cinic, dar 
care avea un suflet de aur, pe dr. Rădulescu, prea puţin 
comunicativ, fiind un fel de rob obsedat al meseriei lui, pe 
dr. Octav Rociu, un adevărat artist al operaţiilor de nas, gât 
şi urechi, cu vădit interes şi sensibilitate pentru literatură şi 
artă. Cu Octav am ajuns la relaţii foarte apropiate, 
prieteneşti. Pe dr. Frăţilă l-am cunoscut mai puţin, fiind 
transferat de la Salcia, la scurtă vreme după internarea 
mea. Ştiu că se bucura de aprecierea tuturor. Dr. Picu 
(Anton) Ionescu era şi el simpatizat de toată lumea, făcând, 
totodată, şi hazul tuturor cu proverbiala lui distracţie. Era 
bunătatea întruchipată, dar un pătimaş comentator al 
ştirilor politice pe care le afla. Cea mai dubioasă sau 
neînsemnată ştire care îi ajungea la ureche, o dată trecută 
prin interpretarea lui, devenea o informaţie de primă 
importanţă pentru soarta tării şi a noastră. 


O ispravă a lui Picu Ionescu a rămas celebră în spitalul din 
Salcia. 

Era de serviciu la cabinetul de consultaţii şi examina un 
deţinut care „„ „suferea de hemoroizi. Picu îl pusese să 
stea în genunchi sau, mai bine zis, în patru labe, pe 
canapeaua de consultaţii, cu partea cu pricina în sus. Omul, 
un ţăran mai simplu şi mai ruşinos, s-a executat totuşi fără 
să crâcnească, din respectul pentru „domnul doctor”. 
Nenea Picu, cum îi zicea, i-a spus omului să stea nemişcat, 
pentru că îl va unge cu o alifie care îi va face bine. 
Constatând însă că nu avea alifia la îndemână, s-a dus să o 
aducă de la farmacie, care era în celălalt capăt al spitalului. 
Asta n-ar fi fost nimic, dacă nu s-ar fi întâlnit pe coridor cu 
un deţinut din lagăr care se strecurase în spital să-şi vadă 
un prieten şi să-i spună ultima informaţie care circula 
printre deţinuţi. Întrebat de Picu dacă ştie vreo noutate, i-a 
spus-o şi lui, ceea ce i-a dat apă la moară doctorului, care a 
început să o comenteze şi să tragă tot felul de concluzii 
optimiste, profitând să mai oprească şi alţi deţinuţi internaţi 
care treceau pe lângă el, pentru a le împărtăşi şi lor 
informaţia. De aici nu a mai fost decât un pas până la o 
discuţie aprinsă stârnită de unii care nu erau de acord cu 
interpretarea lui Picu. Se pare că a trecut mai bine de un 
sfert de oră până ce ceilalţi doctori din cabinetul de 
consultaţii s-au sesizat de poziţia puţin obişnuită şi 
prelungită în timp a omului de pe canapea. L-au întrebat ce 
e cu el şi de ce stă aşa, iar omul le-a răspuns că domnul 
doctor i-a spus să stea aşa şi să aşteptE. Şi ar mai fi stat aşa 
mult şi bine dacă unul din doc-tori nu s-ar fi dus să-l cheme 
pe Nenea Picu, care, în focul discuţiei, uitase şi de alifie, şi 
de omul cu hemoroizi. 

Chiar în primele zile ale internării mele a venit la patul 
meu doctorul Budeceanu, care, spre surprinderea mea, m-a 
întrebat dacă la arestare locuiam tot în blocul Malaxa, de pe 
Bulevardul Brătianu. 

— Nu-ţi mai aduci aminte de mine? 


LL 


Am recunoscut că nu. Abia când mi-a povestit că luasem cu 
el lecţii de matematică, mi-am aiţiintit. Avea pe vremea 
aceea 17 ani şi nu mai semăna acum cu tânărul de atunci. 
lar eu eram prin clasa a treia sau a patra de liceu şi eram 
foarte slab la matematică, în pericol chiar să rămân 
corigent Pentru a mă scoate la liman, mama a hotărât să-mi 
ia un meditator. S-a gândit să apeleze chiar la secretariatul 
liceului pentru a-i recomanda un elev mai nevoiaş din cursul 
superior, care să fie bun la matematică. Şi aşa a ajuns 
Budeceanu să-mi dea de două ori pe săptămână câte o oră 
de meditaţie, până ce mi-am îmbunătăţit cunoştinţele la 
matematică. Budeceanu, fiind băiat sărac, dar bun la carte, 
era bursier şi îşi mai completa nevoile dând lecţii 
particulare. Mi-a spus că, după ultima lecţie de matematică 
pe care mi-a dat-o, când şi-a luat rămas bun de la noi, 
mama i-a dăruit o trusă de piele cu un creion cu mină şi un 
stilou Mont Blanc, de care a fost foarte mândru şi nu s-a 
despărţit decât la prima arestare, când i-a dispărut. Fiind 
legionar, avusese de mai multe ori de-a face cu securi-tatea. 
In cele din urmă, a intrat în clandestinitate. A reuşit să stea 
câţiva ani ascuns, sfârşind totuşi prin a fi prins şi 
condamnat. 

În afară de el, dintre medicii spitalului mai erau legionari 
doctorii Frăţilă, Rădulescu, Rociu şi Niculescu. Pe acesta 
din urmă nu l-am apucat decât scurtă vreme ca dentist în 
spital, dar suficient pentru a-mi da seama că era considerat 
de toată lumea, pe drept cuvânt, o lichea. 

Unul dintre deţinuţii din lagăr, care a venit special să mă 
caute, a fost Doru Stroescu. Ne cunoşteam de copii. Doru 
era fiul preotului Stroescu din comuna Sovarna, fin de-al 
tatălui meu. Înrudit cu preotul Titu Teodorescu din Ilovăţ, 
Doru venea deseori pe la el şi, cum eram cam de aceeaşi 
vârstă, jucam mereu fotbal împreună. Apoi au trecut anii şi 
nu ne-am mai văzut. Nu ştiam că era legionar. Urmase 


medicina veterinară şi era doctor. M-am bucurat să-l revăd 
si, mai ales, să aud vorbindu-se de „ „el numai de bine. 

Doru devenise un uriaş, foarte înalt şi bine legat Deşi erai 
tentat să vezi la el numai forţa fizică, privindu-i figura 
rămâneai derutat. Trăsăturile fetei radiau numai veselie şi 
bunătate, iar ochii mari şi extra-ordinar de albaştri te 
priveau cu o candoare şi seninătate copilărească. Vocea, şi 
ea nepotrivită cu statura, mai subţire decât te-ai fi aşteptat 
şi foarte catifelată, venea să accentueze impresia de 
blândeţe cu care te cucerea. Abia când îl cunoşteai mai bine 
şi îi urmăreai atitudinea şi activitatea, îi descopereai şi o 
altă latură. Inteligent, cu picioarele pe pământ, abil şi 
descurcăreţ, ca să nu zic oltean şmecher, Doru reuşise să 
ridice aceste ultime noţiuni la rangul de calităţi pozitive, 
punându-le numai în slujba colectivităţii noastre şi a unor 
scopuri morale. 

Dora Stroescu era brigadier la „interior”. „Interiorul” era 
plasat în exteriorul perimetrului lagărului (o nouă mostră 
de logică securistă!). De fapt, era un fel de enclavă în 
curtea fermei partidului cu care se învecina lagărul. Acolo 
se afla grajdul pentru cele două perechi de cai ai lagărului, 
şopronul sub care erau adăpostite căruțele şi camera în 
care dormeau Dora cu brigada lui, care se compunea din 
exact trei deţinuţi. Toţi trei aleşi şi ceraţi de Dora, pe 
motivul că se pricepeau la îngrijitul cailor. Cel de-al doilea 
motiv, nemărturisit de Dora, era că toţi trei erau oameni de 
nădejde, de absolută încredere şi aveau să-i fie devotați 
trup şi suflet. De numele unuia din ei nu-mi mai amintesc, 
dar, de ceilalţi doi, cine din cei care au fost la Salcia să-i fi 
putut uita? 

Erau doi fraţi Mihai, mocani din Dobrogea, cunoscuţi în 
comuna lor nu numai ca buni gospodari, dar şi ca 
participanţi la luptele, zise turceşti, care se organizau în 
regiune. Un fel de trântă liberă, la care luptătorii se 
prezentau goi până la brâu şi unşi cu untdelemn. Pe lângă 
cei doi fraţi Mihai, care, deşi nu erau gemeni, erau greu de 


deosebit, Dora Stroescu părea un slăbănog. Oricum, cei 
patru deţinuţi din brigada de la „interior” arătau de 
departe cu mult mai bine decât cei din celelalte brigăzi. Nu 
se poate spune că prestau o muncă forţată până la 
epuizare, ca cei din lagăr, deşi uneori erau obligaţi să 
depună eforturi mari, pe măsura fraţilor Mihai şi a lui Dora. 

Cei patra erau mai toată ziua pe drumuri, cu căruţa, 
pentru tot felul de transporturi cu diferite destinaţii. Căruţa 
lor apărea de câteva ori pe zi în lagăr, aducând fie alimente, 
fie lemne pentru bucătărie, fie paie de umplut saltelele, fie 
alte materiale. Tot ei transportau la punctele de lucra 
hârdaiele cu mâncare pentru deţinuţi sau aduceau de la o 
distanţă mai mare de câţiva kilometri buni, de la Piatra sau 
Ostrov (nu mai ştiu exact), câte un cal legat de căruţă, care 
urma să fie sacrificat şi băgat la cazan pentru hrana 
deţinuţilor. Lângă una din aceste două localităţi se afla un 
ţarc, care împrejmuia un izlaz de câteva pogoane, în care 
erau aduşi cai din toate regiunile tării. 

Voi deschide aici o paranteză pentru a istorisi povestea 
acestor cai. 

Regimul decretase mecanizarea agriculturii şi declarase 
un război necruţător cabalinelor, care nu mai puteau fi 
bune decât pentru hrana unei alte categorii de fiinţe, 
destinată şi ea exterminării: deţinuţii politiei. Dora şi fraţii 
Mihai mi-au povestit grozăvia care se petrecea cu caii din 
ţarc, cărora nu li se dădea nici de mâncare, nici de băut. La 
început, primii cai au mai dus-o cum au dus-o, păscând 
iarba din izlaz. Dar, pe măsură ce timpul trecea şi erau 
aduşi mereu alţi cai, întregul izlaz ajunsese un teren sterp 
cu pământul bătătorit, în care nu mai creştea un fir de 
iarbă. 

Capacitatea de consum a lagărelor din Balta Brăilei, care 
erau aprovizionate cu came din ţarc, era extrem de redusă 
faţă de afluxul de cai. Ca să nu mai vorbim că nici 
administraţia lagărului de la Salcia nu era dispusă să ne 


supraalimenteze şi nu aducea decât un cal pe săptămână şi 
chiar la două săptămâni, pentru aproape o mie de oameni. 

Treptat, caii din ţarc au început să slăbească, să nu se mai 
ţină pe picioare si, în final, să-şi dea duhul. Aşa că, aşa-zisa 
carne din alimentaţia noastră consta mai mult din piei şi 
tendoane. Unde mai pui că atunci când căruţa noastră 
venea să ia un cal, acesta era ales de un miliţian care era 
magazionerul mărfii din ţarc şi care nu-l dădea decât pe 
cel mai slab, care abia mai sta în picioare. Proceda după 
acelaşi vechi principiu în virtutea căruia, în toate închisorile 
prin care am trecut, erau băgaţi în cazan mai întâi cartofii 
stricaţi. În condiţiile de depozitare în pivnițe umede sau 
expuşi gerului, cartofii continuau să se strice, aşa că, în cele 
din urmă, deţinuţii nu mâncau decât cartofi stricaţi sau 
degeraţi. 

Culmea aprovizionării cu came a fost atinsă în ziua în care, 
în mod excepţional, lagărul nostru a primit doi cai. Au fost 
aleşi de acelaşi miliţian din ţarcul care emana împrejur un 
miros pestilenţial din cauza cadavrelor de cai, morţi şi 
neîngropaţi. Căruţa, cu cei doi cai legaţi în urma ei, a pornit 
spre lagăr, dar pe la jumătatea drumului unul din cai a 
căzut şi nu s-a mai ridicat. Miliţianul care întotdeauna 
însoțea căruţa de la „interior”, având răspunderea celor doi 
cai ridicaţi pe care trebuia să-i predea în lagăr, a luat 
hotărârea de rigoare. Dând şi el o mână de ajutor 
căruţaşului, care era unul din fraţii Mihai, au încărcat 
animalul muribund în căruţă. 

Si aşa şi-au făcut apariţia la Salcia, cu un cal şchiopătând 
la remorcă şi cu altul culcat pe spate în fundul căruţei, cu 
cele patru copite depăşind înălţimea loitrelor. Cel din 
căruţă, deşi scăpase de chinuri fiindcă murise pe drum, n-a 
scăpat şi de cazan. Nu mai ştiu care deţinut spunea că 
decretul de desființare a cailor de muncă fusese totuşi 
acceptabil pentru noi. Se temea însă de ziua în care se va 
renunţa prin decret la mecanizare şi se întreba dacă va 
trebui atunci să mâncăm tractoare. 


Revenind la cei patru deţinuţi din brigada de la „interior” 
şi la buna lor condiţie fizică, aceasta se datora şi faptului că 
beneficiau de accesul la alimente, la care deţinuţii din lagăr 
nici nu visau. Făcând zilnic transporturi la ferma partidului, 
obțineau lapte de la deţinuţii de drept comun care îngrijeau 
vacile fermei. In cărăuşia lor aveau de-a face şi cu grădina 
de zarzavat, de unde reuşeau să sustragă legume crude, 
proaspete: morcovi, ardei, roşii, castraveți, ceapă. Unul din 
cei patru venea aproape zilnic la spital, la Savu, la farmacie, 
unde îşi deşerta conţinutul mânecilor de la haina de zeghe, 
ţinută pe umeri. Mânecile legate la capete formau doi saci 
plini cu roşii, ardei şi castraveți, pe care Savu le distribuia 
bolnavilor, care aveau mai multă nevoie de vitamine şi de o 
alimentaţie mai sănătoasă. 

Marea reuşită a lui Doru Stroescu era că se bucura de 
încrederea tuturor gardienilor şi ofiţerilor lagărului, care îi 
dădeau o mai mare libertate de mişcare în zona fermei, a 
staţiei şi atelierelor S. M. T., ca şi a satu-lui care se 
înjghebase în jurul acestor obiective. Deseori, Doru circula 
cu căruţa fără gardian însoțitor. 

O bună parte din casele satului erau locuite de gardienii 
lagărului şi de familiile lor. Erau case-tip, din chirpici, cu 
două camere, bucătărie şi baie, construite cândva tot de 
deţinuţi. Toţi aveau în jurul casei şi o ogradă, în care îşi 
creşteau câteva păsări şi chiar câte un porc. Nevoile de 
hrană pentru aceste animale se aflau la originea simpatiei şi 
încrederii de care se bucura Doru Stroescu printre ofiţerii 
şi gardienii lagărului. 

Cele mai frecvente şi importante transporturi pe care le 
făceau căruțele de la „interior” erau destinate fermei 
partidului. Era vorba de saci de orz, ovăz, porumb şi chiar 
grâu, care veneau cu bacul pe Dunăre pentru a fi 
descărcaţi la Salcia. Specialitatea lui Doru şi a oamenilor lui 
era ca la trecerea prin sat căruțele încărcate să azvârle din 
rners, peste gard, în ograda milițienilor, câte un sac plin cu 


grăunţe. Cu majoritatea din ei afacerea era discutată şi 
stabilită dinainte. Dar Doru mi-a povestit păţania cu un 
plutonier, nou-venit la Salcia, care se dovedea incoruptibil. 
Era aspru, conştiincios la treabă şi pus să se evidenţieze ca 
atare faţă de tovarăşii lui. După ce plutonierul şi-a adus 
familia la Salcia şi şi-a încropit gospodăria, Doru a avut 
ocazia să-l întrebe de ce nu-şi procură de la fermă 
porumbul pentru porcul pe care îl creştea. Plutonierul s-a 
arătat indignat de ideea de a obţine porumbul în mod 
necinstit, şi Doru n-a mai insistat, dar şi-a schimbat tactica. 
De câte ori avea prilejul să treacă mai pe înserat cu căruţa 
cu porumb prin sat, fără să fie văzut de nimeni, arunca câte 
un sac în curtea plutonierului. După primul sac s-au 
reîntâlnit, dar niciunul, nici altul nu au pomenit ceva despre 
misterioasa lui apariţie în ogradă. Abia după al doilea sau al 
treilea, plutonierul i-a spus că ştie că numai el putea să-i 
arunce sacii cu porumb în curte şi că i-au prins foarte bine. 

— Viaţa e scumpă, şi am văzut că aveţi şi dumneavoastră 
familie grea, copii - i-a spus şi Doru, ca să-i uşureze 
conştiinţa. 

Gheaţa fusese spartă, iar plutonierul a intrat şi el în rândul 
celorlalţi gardieni. Doru Stroescu, corupătorul de gardieni, 
îşi folosea cu tact victimele, fără să bruscheze relaţiile, şi 
ajungea, treptat, să obţină informaţii politice şi chiar şi 
posibilitatea de a citi câte un ziar. 

Închei amintirile mele despre brigada de la „interior” cu 
două exemple, pentru a vă da seama de talia, greutatea şi 
forţa celor doi uriaşi, care erau fraţii Mihai. 

Într-o noapte, foarte târziu, dr. Savu a venit la patul meu 
să mă trezească şi să mă roage să vin să-l ajut. M-am 
îmbrăcat şi am ieşit pe coridor, unde mi-a explicat despre ce 
era vorba. Cu câteva minute mai înainte, în toiul nopţii, un 
gardian i-l adusese pe unul din fraţii Mihai, care abia se 
mai ţinea pe picioare de durere. Avea un calcul renal pe 
care nu-l putea elimina şi care îi provoca dureri cumplite. 
Savu i-a spus gardianului că era cazul să fie internat, şi 


acesta plecase lăsându-l pe Mihai în sala de consultaţii, 
unde Savu îi făcuse o injecție cu morfină pentru a-i calma 
durerile. 

Mihai căzuse într-un somn profund, iar Savu s-a găsit în 
situaţia de a fi nevoit să-l ducă într-un salon şi a-l culca 
într-un pat liber. Orice încercare ar fi fost însă zadarnică, 
Savu fiind mult prea slab pentru a urni din loc pe Mihai, 
care era o impresionantă masă de muşchi, cântărind cel 
puţin 100 de kilograme. Chemându-mă pe mine, cred că 
împreună echivalam greutatea lui Mihai, ceea ce nu 
însemna însă că ne-a venit uşor să-l cărăm, mai mult 
târându-1 de-a lungul coridorului până la salonul cu patul 
liber. Pe drum, la fiecare trei-patru metri, ne opream să ne 
tragem sufletul, înainte de a-l transporta mai departe. In 
pat l-am suit cu ajutorul altor câţiva bolnavi mai valizi din 
salon, care se treziseră la intrarea noastră, gâfâind şi icnind 
sub greutatea lui Mihai. In ziua următoare, Mihai a eliminat 
piatra şi a părăsit spitalul pe propriile-i picioare. 

Al doilea exemplu menit să ateste forţa fizică a lui Mihai 
avea să se repete de câteva ori, câteva luni mai târziu, când 
mă aflam din nou în lagăr. Ori de câte ori intra cu căruţa în 
curtea lagărului şi mă nimeream în calea lui, Mihai se 
apleca spre mine şi din trapul cailor mă apuca de 
subsuoară, mă ridica ca pe un fulg de jos şi mă aşeza lângă 
el pe capră. O demonstraţie de foită, care făcea şi hazul 
gardianului de serviciu* nedân-du-şi seama că Mihai profita 
să-mi transmită câte o informaţie aflată de Stroescu sau să- 
mi strecoare în sân câte o roşie sau un ardei gras. 

De când terminasem tratamentul cu PAS trecuse deja o 
bucată de vreme şi începusem să mă întremez, să mă simt 
bine şi plin de vitalitate. Mă plictiseam însă din lipsă de 
activitate şi stăteam de vorbă cu alţi deţinuţi. 

În salonul TBC, în care îmi aveam patul, erau câţiva 
bolnavi cronici pe care Savu îi interna periodic pentru a le 
da posibilitatea de a se odihni şi reface, spre a putea apoi 
rezista din nou o vreme vieţii dure din lagăr. Erau mai ales 


legionari mai în vârstă care executaseră mulţi ani de 
puşcărie, şi sub Carol al doilea, şi sub Antonescu, înainte de 
a fi închişi de comunişti. Unul din ei, cu care stăteam zilnic 
de vorbă, era Tudor Goilav. Nenea Tudorică, cum i se 
spunea, era mic de talie, extrem de slab şi cu pieptul scobit, 
din care se pornea din când în când o tuse seacă, 
prelungită, care îi întrerupea vorba. Figura îi trăda în mod 
aproape caricatural originea armenească. Pasiunea pe care 
o avea pentru muzică era şi ea o trăsătură specifică 
neamului său. Mai tot timpul când era singur fredona încet, 
abia perceptibil, numai pentru sine, câte o bucată de 
muzică clasică. 

Îmi vorbea mult de principiile morale ale doctrinei 
legionare, care l-au atras de tânăr şi se înduioşa când 
pomenea de numele câte unui prieten care pierise în timpul 
prigoanei, pe vremea lui Carol, sau îh ultimii ani de 
închisoare. 

Văzându-mă că nu-mi găsesc locul, dr. Savu mi-a propus 
să-i dau o mână de ajutor la farmacia spitalului, care se afla 
în sarcina sa. Am fost încântat. În fiecare zi, sub 
supravegherea lui Savu, pregăteam tăvile cu medicamente 
prescrise de doctori pentru bolnavii din cele trei sau patru 
saloane ale spitalului. In scurtă vreme m-am familiarizat cu 
denumirile medicamentelor şi cu locul lor din rafturile 
camerei de farmacie. 

Cel mai mult aveam de-a face cu dr. Picu Ionescu, care, 
dermatolog fiind, îmi cerea să-i pregătesc anumite alifii şi 
unguente care nu se găseau gata preparate. Sub 
îndrumarea lui, cântăream cantităţile diferitelor substanţe 
componente, care se găseau în borcane, şi le frecam într-un 
mojar până ce deveneau o masă omogenă. Nu mai ţin minte 
denumirile latine ale substanţelor pe care le întrebuinţam, 
dar n-am s-o uit niciodată pe una din ele, o pastă groasă, 
consistentă, de culoarea smoalei, care răspândea un miros 
îngrozitor, exasperându-l pe Savu şi pe ceilalţi doctori, 
când Picu îmi cerea s-o folosesc la pregătirea unei alifii. 


Tot în acea vreme a fost internat în salonul unde îmi aveam 
patul un tânăr din Bucureşti, Nelu Dumitrescu, care 
avusese cândva o infecţie tuberculoasă şi începuse acum să 
facă din nou acea febră mică, specifică bolii nevindecate 
definitiv. Bănuiesc că încercarea mea de a descrie stadiul 
bolii lui Nelu Dumitrescu în termeni amestecați, şi profani, 
şi medicali, lasă de dorit, dar cunoştinţele mele în domeniu 
nu-mi permit s-o fac mai bine. Oricum, cu Nelu Dumitrescu, 
care era şi tânăr, activ şi foarte săritor, am sfârşit prin a 
face un fel de echipă permanentă, gata oricând să dăm o 
mână de ajutor unde şi când era vreo nevoie. 

Intre timp intrasem în vară, şi canicula de afară se făcea 
simțită şi în spital. Nu puteam dormi de căldură şi noaptea 
ieşeam pe coridor şi deschideam fereastra spre grădiniţa 
spitalului. Grădina era cuprinsă pe trei părţi între laturile 
clădirii, pe cea de-a patra fiind un gard de sârmă ghimpată, 
care o despărţea de curtea lagărului. Constituia singurul 
petec de verdeață din perimetrul lagărului, în care nu 
găseai decât pământ bătătorit şi prăfuit, care la prima 
ploaie se transforma într-o mocirlă în care îţi pierdeai 
bocancii. 

Aplecându-mă peste pervazul ferestrei, puteam prinde 
ceva din răcoarea nopţii şi chiar câte o adiere de briză, 
care, când mă retrăgeam din nou în interior, îmi făcea şi 
mai insuportabil aerul supraîncins din salonul TBC. Din 
păcate, gardianul de serviciu, în turele lui de noapte prin 
spital, nu admitea statul sau plimbatul pe coridor după 
stingere, aşa că nu puteam să trag câte* o gură de aer 
proaspăt de afară, decât pe apucate. O dată cu stingerea, 
nu mai aveai voie să părăseşti salonul. 

De verdeaţa din grădină se ocupau doctorii în timpul lor 
liber. Plantaseră diferite flori, aduse la intervenţia lor pe 
lângă dr. Lăcrăma şi comandantul lagărului. Cel care se 
îngrijea în mod special de grădină era însă dr. Rociu. Octav 
reuşise să planteze câteva straturi de tufănică, pe care le 
plivea de buruieni şi le uda în fiecare zi, după scăpătatul 


soarelui. Crescuseră dese şi înalte până la brâu. Rociu nu le 
îngrijise numai de dragul florilor. Crizantemele lui mai 
aveau rostul să-i acopere escapadele nocturne pe care le 
făcea în grădină, la răcoare. Octav potrivise în aşa fel 
straturile, încât să-şi amenajeze între ele un loc de refugiu, 
în care se întindea pe o pătură şi unde nu putea fi văzut de 
la nici o fereastră a spitalului. 

Secretul mi 1-a împărtăşit şi mie, aşa că, seară de seară, 
luându-ne toate măsurile să nu fim văzuţi, ieşeam pe 
singura uşă de acces în curte, ne furişam aplecaţi printre 
tufele de crizanteme până la locul lui Rociu, unde ne 
găseam la adăpost de orice privire. Luam cu noi o pătură, 
ne întindeam pe spate unul lângă altul şi stăteam de vorbă, 
cu ochii pierduţi în înaltul cerului înstelat, identificând cele 
câteva constelații pe care le cunoşteam şi urmărind 
trecerea sateliților, pe care îi vedeam pentru prima oară. 
Vorbeam pe şoptite până ce, prin ferestrele coridorului, îl 
vedeam pe gardian făcându-şi tura prin spital. Ştiam atunci 
că pentru o vreme nu mai eram în pericol şi Rociu, care 
avea o voce plăcută, începea să fredoneze romanțe vechi 
româneşti sau să recite versuri. Era o ade-vărată încântare 
să simţi răcoarea nopţii şi să respiri aerul proaspăt cu izul 
amărui al frunzelor de crizantemă, după ce transpirasem 
toată ziua în căldura de cuptor a spitalului. Abia când mă 
prididea somnul, cu aceeaşi grijă să nu fiu surprins, făceam 
cale întoarsă spre etuva din salonul TBC, unde, de oboseală, 
reuşeam în cele din urmă să adorm. 

Doctorul Octav Rociu, ca şi ceilalţi colegi ai lui, aveau de 
dus o luptă permanentă cu conducerea lagărului, care îi 
supunea la tot felul de presiuni, fie pentru a-i determina să 
nu mai acorde atâtea scutiri de muncă, fie legându-se de 
numărul prea mare de deţinuţi internaţi în spital. Doctorii 
rezistau amenințărilor cu carcera sau cu trimisul în lagăr, la 
muncă, ajungând până la urmă să declare ei că, dacă nu 
sunt lăsaţi să-şi facă meseria, preferă să meargă la muncă. 


Comandantul îl trăgea la răspundere şi pe dr. Lăcrăma 
care, speriat, încerca fără succes să facă uz de autoritatea 
lui de medic-şef oficial al spitalului, pentru a obţine măcar 
câteva concesii din partea doctorilor noştri. Când situaţia 
devenea prea încordată, se proceda la o verificare a fişelor 
şi a stării bolnavilor şi se făceau câteva externări. Câteva 
zile mai târziu, când furtuna trecea, se revenea la situaţia 
de dinainte, şi oamenii erau din nou internaţi. 

* 

Aşa cum am mai povestit şi cu altă ocazie, în spital nu erau 
internaţi numai deţinuţii grav bolnavi sau accidentaţi, 
incapabili de a se mai deplasa cu brigada până la locul de 
muncă, cum ar fi dorit administraţia. 

Doctorii noştri ştiau că majoritatea deţinuţilor din lagăr, 
chiar dacă nu sufereau de vreo boală anume, erau slăbiţi şi 
istoviţi peste măsură, aflându-se la ultima limită a 
rezistenţei fizice. Era motivul pentru care, în afara cazurilor 
grave, internau pe rând, sub pretext medical bine 
argumentat, pe deţinuţii care îşi consumau ultimele puteri 
la muncă şi se aflau pe punctul de a se prăbuşi. După câteva 
zile de odihnă în spital, unde primeau şi un tratament 
întăritor, erau din nou trimişi în lagăr. În locul lor erau 
internaţi alţii, din aceleaşi motive. Numai când se întâmpla 
să vină câte o comisie medicală de control a Ministerului de 
Interne, cazurile acestor internaţi erau controversate şi 
uneori diagnosticele doctorilor noştri puse sub semnul 
întrebării. Ceea ce nu-i împiedica pe ai noştri ca, după 
plecarea comisiei, să continue practica internărilor pentru 
refacere. 

Doctorul Rociu era singurul căruia nu i se punea în dubiu 
starea bolnavilor internaţi în salonul lui. 'Toţi bolnavii lui 
fiind operaţi, nu putea fi vorba de contestarea 
diagnosticelor pe care le pusese. Numai că şi majoritatea 
acestor operaţii erau cu cântec! 

În specialitatea lui, Rociu era cel mai des confruntat cu 
cazurile de sinuzită, rezultat al diferitelor munci şi corvezi 


pe care deţinuţii erau obligaţi să le execute iama pe viscol, 
la temperaturi până la 15-20 de grade sub zero. In iama 
1963-1964 aveam să-i fiu şi eu pacient pentru acelaşi motiv. 

Mai rar se iveau cazuri de amigdalită sau altele cu totul 
speciale, în care Rociu trebuia să intervină cu bisturiul. Cei 
mai numeroşi pacienţi ai lui Rociu erau însă internaţi sub 
diagnosticul de deviere de sept. Octav mi-a explicat că la 
marea majoritate a oamenilor se putea constata o de 
formaţie a septului nazal, datorită celor mai banale şi 
neluate în seamă, ia vremea lor, lovituri primite în nas când 
erau copii. Prin devierea septului, respiraţia nu se mai face 
în mod egal pe cele două nări, una fiind în mai mare sau 
mai mică măsură obturată, fapt de care aproape niciodată, 
niciunul din cei afectaţi nu-şi dă seama. Numai în cazul unei 
devieri grave, omul are dificultăţi de respiraţie şi se 
adresează doctorului. 

Ori, de îndată ce Octav avea liber câte unul din cele câteva 
paturi ce-i erau repartizate într-unui din saloane, profita să 
pună şi el în practică programul tacit de refacere a 
deţinuţilor care din punct de vedere fizic nu mai puteau 
rezista eforturilor ce li se cereau la muncă. 

Când era de serviciu la cabinetul de consultaţii, Rociu avea 
prilejui să descopere printre, cei care se prezentau la vizită 
cazurile cele mai avansate de slăbiciune şi extenuare. Dacă 
deţinutul venise să se plângă de vreo eczemă sau de dureri 
reumatice, primea alifia sau tabletele respective, dar Rociu 
îi examina şi nasul. Chiar dacă nu constata decât o deviere 
de sept mai puţin importantă, pentru care afară, în 
libertate, nimeni nu s-ar fi supus unei intervenţii 
chirurgicale, Rociu îi explica exact situaţia şi îi propunea 
să-l opereze, internându-l pentru cel puţin o săptămână, 
urmată de alte câteva zile de scutire de muncă în lagăr, 
timp în care se va putea odihni, recuperând noi forţe. 

Intre munca epuizantă din lagăr şi neplăcerile 
postoperatorii pe care Rociu i le semnala, omul nu şovăia să 
facă alegerea, gândindu-se la fericirea de a se putea odihni 


câteva zile într-un pat din care nimeni nu va veni să-l 
scoale în răcnete pentru a-l scoate la muncă. In acest fel, 
Rociu a realizat impresionanta performanţă de a fi făcut la 
Salcia peste 200 de operaţii, majoritatea de sept. Faptul 
dovedeşte cu prisosinţă cât de greu încercaţi şi epuizați 
erau deţinuţii supuşi la munci peste puterile lor, dacă 
preferau să suporte o operaţie, nu neapărat necesară, dar 
care le acorda un răstimp de odihnă de câteva zile. 

Pe lângă aceste operaţii de rutină, care au salvat însă 
mulţi deţinuţi de la prăbuşire, Rociu a mai făcut şi câteva 
intervenţii chirurgicale spectaculoase. L-a operat pe un 
pictor de al cărui nume nu-mi mai amintesc, care îşi 
pierduse complet auzul la ambele urechi. O operaţie grea şi 
delicată de mastoidită cronică. Pictorul şi-a recăpătat 
parţial auzul. 

Un alt nume pe care l-am uitat este al deţinutului care 
venise să fie consultat pentru răguşeala care nu-i mai 
trecea şi căruia Rociu i-a descoperit cauza: o tumoare pe 
corzile vocale. Insistenţele repetate făcute la comandantul 
lagărului pentru trimiterea bolnavului la un spital de 
specialitate s-au lovit toate de refuz. Cum operaţia nu putea 
suferi întârzierey Rociu s-a decis să îndrăznească să o facă 
chiar şi în condiţiile de la Salcia. Li lipseau însă 
instrumentele mai speciale necesare. Nici intervenţiile de a 
le obţine prin administraţie şi dr. Lăcrăma n-au dat rezultat. 
Lui Rociu nu i-a mai rămas decât soluţia de a recurge la 
calea clandestină. L-a pus în temă pe Doru Stroescu de la 
brigada de la „interior”, care în drumurile lui cu căruţa 
transporta materiale şi la atelierele S. M. T., unde îşi făcuse 
anumite relaţii. Pe scurt, Octav a desenat pe o foaie de 
hârtie (în spital era permisă folosirea creionului şi hârtie”), 
cele două instrumente de care avea nevoie, dându-le toate 
detaliile şi dimensiunile. Unul din ele era destul de 
complicat. Din momentul în care foaia de hârtie scrisă 
părăsea spitalul şi era descoperită, devenea corp delict şi 
dădea naştere la consecinţele ştiute: anchete, cercetări 


nesfârşite şi pedepsirea de rigoare a celor implicaţi. Cu 
abilitatea lui Doru nu aveau însă să se întâmple asemenea 
necazuri. 

Câteva zile mai târziu, Doru apăru din nou la cabinetul de 
consultaţii cu cele două instrumente forjate din cămăşi de 
rulmenţi de oţel. Unul din. Instrumente, cel mai complicat, 
nu fusese executat cu exactitate conform schiţei şi a trebuit 
corectat. După alte două zile însă, amândouă instrumentele 
se găseau în dulapul din cabinetul ORL. Nu se putea spune 
că la aspect se prezentau ca nişte autentice instrumente 
medicale. Erau de culoarea fierului forjat, negru-cenuşiu, 
cum sunt potcoavele de cai! şi totuşi, fierte şi sterilizate în 
autoclavă, şi-au îndeplinit misiunea! Operația a fost o 
reuşită. 

L-am revăzut pe Octav, la Munchen, când a venit să-şi 
viziteze fata. Mi-a spus că 1-a mai întâlnit pe fostul deţinut 
operat de tumoare, că vorbea normal şi era perfect sănătos. 
Mi-a mai povestit că la eliberarea din lagăr reuşise să ia cu 
el cele două instrumente forjate la Salcia şi că le ţine la loc 
de cinste în micul lui muzeu personal, în care mai are 
câteva relicve din puşcărie. 

La Salcia, din lipsă de soră medicală, dr. Rociu luase 
obiceiul să mă cheme pe mine să-l ajut la operaţii. M-a 
învăţat să cunosc cele câteva instrumente de care dispunea 
şi cum să i le dau când mi le cerea. Mai mult chiar, la 
anumite operaţii de sept, când avea amândouă mâinile 
ocupate, îmi cerea să lovesc eu cu ciocanul în dalta pe care 
o ţinea la locul potrivit pentru a desprinde câte o aşchie din 
osul deformat. La început aveam o senzaţie neplăcută şi nu 
îndrăzneam să lovesc decât foarte uşor în daltă, dar cu 
timpul m-am obişnuit, mai ales că, datorită anesteziei 
locale, pacientul nu simţea nimic. 

Mi-aduc şi acum aminte de ciocanul pe care îl foloseam, 
care nu făcea parte din instrumentarul unui cabinet ORL. 
Era o improvizație a lui Rociu. Un ciocan de încercat 
reflexele, pe care îl folosea şi doctorul Rădulescu, 


internistul. Trebuia să lovesc în daltă cu partea laterală, 
metalică, pentru că cele două capete erau de cauciuc! 

În noua mea calitate de „soră medicală” am avut într-o zi 
ocazia să-i dau o mână de ajutor lui Octav la operaţia de 
polipi a unui pacient mai puţin obişnuit. Era vorba de 
copilul colonelului comandant de la Ostrov. S-ar putea să-l 
fi chemat Vulcu, dar nu sunt sigur. Cunoscându-i reputaţia 
lui Rociu, colonelul preferase să-şi dea copilul pe mâna unui 
„bandit” de deţinut politic, decât să-1 ducă la policlinica M. 
A. I. Din Brăila, unde, după chiar spusele lui, nu era un 
doctor bun. Cadrelor M. A. 1. Le era interzis să recurgă la 
serviciile medicale ale unui doctor deţinut, dar, fiind vorba 
de sănătatea copilului, probabil că ofiţerul îşi asumase 
riscul de a fi turnat de vreun „tovarăş” de-al lui sau avea 
poate o poziţie mult prea solidă îh partid pentru a se teme 
de consecinţe. 

Chemat împreună cu Nelu Dumitrescu, am pătruns în 
cabinetul lui Rociu, unde, spre uimirea noastră, am văzut 
un colonel M. A. [., ţinând de mână un copil de vreo 6-7 ani. 
Sub îndrumarea lui Rociu şi ajutaţi de colonel, care cu o 
blândeţe înduioşătoare căuta să-şi liniştească copilul speriat 
şi dând să plângă, l-am înfăşurat pe acesta peste braţe într- 
un cearşaf. Odată copilul imobilizat, m-am aşezat cu el în 
braţe pe scaunul de consultaţii, ţinându-l'strâns la piept. 
Copilul începuse să plângă. Peste capul copilului care îmi 
ajungea până la bărbie puteam vedea figura îngrijorată a 
lui tată-su. Rociu 1-a asigurat că operaţia va dura numai 
câteva clipe, că e foarte uşoară, deşi s-ar putea să-l 
impresioneze din cauza unei scurte hemoragii. Văzându-l 
cât era de emoţionat, 1-a întrebat dacă nu vrea să stea între 
timp în antecamera cabinetului. Colonelul a refuzat. 

Octav mi-a făcut semn să-l ţin pe pacient bine strâns la 
piept. Pe Nelu Dumitrescu 1-a pus să-i ţină capul drept, iar 
el a început prin a-i vorbi copilului spunându-i să nu-i fie 
teamă, că nu vrea decât să se uite Ia el în gât şi să-i sufle o 
substanţă care nu doare. A reuşit astfel să-i pulverizeze în 


gât anestezicul cu cocaină. I-a arătat apoi, pentru a-i 
câştiga încrederea, paleta de metal, asemănătoare unei cozi 
de lingură, pe care o ţinea în mâna stângă, explicându-i că 
voia numai să-i apese cu ea limba pentru a vedea mai bine 
fundul gâtului. Intre timp, ţinea dosită în mâna dreaptă 
chiureta pe care avea s-o întrebuinţeze. 

Când copilul a deschis gura, totul nu a durat decât o 
fracțiune de secundă. Rociu i-a introdus chiureta în gură şi, 
dintr-o singură mişcare rapidă, i-a chiuretat polipii din 
fundul gâtului, ferindu-se imediat şi tot aşa de repede într-o 
parte. În aceeaşi clipă, o dată cu un acces de tuse, din gura 
copilului a ţâşnit un jet de sânge împreună cu polipii 
extirpaţi. În momentul în care a izbucnit ţipătul copilului, l- 
am văzut pe colonel pălind brusc la faţă, pierzându-şi 
echilibrul şi prăbuşindu-se la pământ Norocul lui a fost că 
Rociu a reuşit la timp să-i sprijine capul înainte de a atinge 
duşumeaua. Colonelul leşinase de-a binelea! 

— Luaţi-l şi duceţi-l pe canapeaua de consultaţii din 
antecamera şi lăsaţi, că de copil mă ocup eu! 

— Ne-a strigat Rociu. 

Recunosc că nu i-am purtat colonelului de grijă, cum 
făcuse Rociu ferindu-i capul de contactul cu podeaua. Ba 
chiar m-am înţeles din ochi cu Nelu şi l-am şi scăpat o dată 
pe jos în antecamera, înainte de a-1 întinde pe canapea. 
Aveam o acoperire: colonelul, înalt, voinic şi bine hrănit, era 
mult prea greu de ridicat pentru noi, care eram slabi şi 
bolnavi. Colonelul n-a dat însă nici un semn de viaţă. 
Remuşcări pentru fapta noastră nu am avut, ştiind cum 
acelaşi colonel, atât de sensibil la suferinţa copilului lui, 
fusese în stare să bată şi să calce în picioare deţinuţi care 
nu-şi îndepliniseră norma la muncă. E ştiut că şi fiarele îşi 
iubesc prăsila! 

Când Rociu i-a dat pe la nas cu amoniac, colonelul şi-a 
revenit. Şi-a luat copilul în braţe şi, înainte de a ieşi pe uşă, 
s-a întors spre Rociu şi' i-a mulţumit. Se vedea că i-a venit 


greu s-o facă. Redevenise ceea ce, de fapt, era: un M.A..- 
st. 

În spitalul din Salcia erau internaţi, din când în când, şi 
deţinuţi din alte lagăre din Balta Brăilei. Aşa s-a întâmplat 
ca într-o zi să fie adus, din lagărul de la Grădina, Ivan 
Ghica. 

Deşi mult mai în vârstă ca mine, mi-aduceam aminte că îl 
cunoscusem în Bucureşti şi îi reţinusem şi figura, şi numele 
din cauza proastei reputaţii pe care o avea. Era un fel de 
oaie neagră a „lumii bune” din Bucureşti, care îi tolera 
prezenţa în mijlocul ei datorită familiei onorabile din care 
provenea. 

Fratele lui, Vladimir Ghica, era boier adevărat, stimat de 
toţi cunoscuţii. Ivan, în schimb, avea toate tarele care în 
vremuri normale îl făceau să fie considerat nefrecventabil. 
În expresia acelor vremuri era calificat drept „un stricat”. 
Că Ivan era un beţiv şi un afemeiat, n-ar fi fost nimic. Ivan 
îşi tocase partea de avere în orgii şi la jocuri de noroc, atât 
în ţară, cât şi în străinătate. Ajuns la fundul sacului, a 
început să trăiască din împrumuturi, pe care nu le mai 
restituia, şi din diferite expediente, nefăcându-şi nici-un fel 
de scrupule în privinţa unor afaceri necinstite. Toate aceste 
apucături nu-l împiedicau să se prezinte ca „un om de 
lume” şi să fie chiar simpatic, nefiind lipsit nici de 
inteligenţă, nici de umor. Cam asta era imaginea pe care 
mi-o făcusem despre el cu mulţi ani în urmă, când eram 
încă un tânăr care abia începusem să frecventez „ceaiurile” 
celor mai în vârstă, unde avusesem ocazia să-l întâlnesc de 
câteva ori. 

Nu-mi amintesc pentru ce fusese internat, dar ţin minte şi 
acum vorbele lui Sisel Antoniu, de la care am aflat de 
sosirea lui Ivan în spital: 

— Ghici ce nou pacient ne-a venit de la Grădina? 

— Şi, râzând, a răspuns tot el: 

— Pramatia de Ivan Ghica! 


Ne-am dus împreună la patul lui să-l vedem. Nu l-aş fi 
recunoscut! Nu mai era nimic din tânărul zvelt şi arătând 
destui de bine, cum îmi rămăsese în minte. Nu mai era aşa 
de înalt cum mi se păruse cu vreo 20 de ani în urmă. Era 
mai degrabă scund, bine legat, cu articulaţii noduroase şi 
foarte musculos. Avea acum constituţia unui hamal de port. 
Pe figura lui arsă de soare, trăsăturile vag asiatice, de 
altădată, se accentuaseră până la a-1 face să semene acum 
cu un năvălitor tătar. 

Am aflat de la el, ceea ce mi-au confirmat şi alţii, că la 
Grădina făcea minuni de vitejie la muncă, fiind un adevărat 
stahanovist, bine văzut din acest motiv de administraţie. 
Stiu că nuanţa de mândrie cu care vorbea despre 
performanţele pe care le realiza la muncă, depăşindu-i la 
vârsta lui pe alţii mult mai tineri, mi-a displăcut N-am stat 
mult cu el de vorbă, dar n-am surprins în poveştile lui nici o 
aluzie la vreo antipatie pe care ar fi avut-o faţă de oamenii 
administraţiei, ba chiar atunci când pomenea de ei le 
spunea „domnul comandant” sau „domnul plutonier”. Mi-a 
lăsat un gust amar, şi nu m-am mai dus să-l văd. 

Aveam să aud peste Vreo săptămână că, deşi se 
însănătoşise, dintr-un fel de solidaritate de clasă, Sisel 
Antoniu găsise un pretext să-i prelungească lui Ivan 
internarea pentru a-i acorda un timp mai lung de odihnă. O 
zi mai târziu însă, l-am auzit pe Sisel Antoniu, vociferând 
furios pe coridor. Ce se întâmplase? 

Dimineaţa, la vizita pe care tot grupul de medici în frunte 
cu Sisel Antoniu o făcea prin saloane, când ajunseseră la 
unul din saloanele mai mici, unde se afla Ivan Ghica, acesta 
i s-a plâns în gura mare, arătând cu mâna spre ceilalţi 
câţiva bolnavi din cameră: 

— Vă rog să mă mutaţi în alt salon! M-aţi băgat aici într-o 
cameră numai cu bandiți legionari, care toată ziua nu 
discută decât despre Căpitan, despre Mişcarea Legionară şi 
despre răsturnarea regimului! 

Sisel i-a replicat prompt: 


— Să-ţi faci bagajul, pentru că îţi fac imediat externarea! 

Şi, într-adevăr, chiar în aceeaşi zi, Ivan Ghica a fost trimis 
înapoi la Grădina. 

Indignarea lui Sisel faţă de lipsa de solidaritate şi 
camaraderie a lui Ivan nu mai avea margini. Nu-l mai 
văzusem niciodată aşa de furios. Şi trebuie să menţionez că 
Sisel Antoniu nu numai că nu era legionar, dar nici nu-i 
simpatiza. Era însă un om de caracter. 

Intre timp, deşi mă întremasem şi mă simţeam perfect 
sănătos şi doream tot mai mult să mă întorc în lagăr, unde 
aveam mai mulţi prieteni şi cunoscuţi, doctorul Savu nu era 
de acord cu externarea mea. Chiar şi atunci când, de mai 
multe ori s-a pus de către administraţie chestiunea scoaterii 
şi trimiterii la muncă a deţinuţilor internaţi de prea multă 
vreme în spital, printre ei numărându-mă şi eu, Savu s-a 
luptat de fiecare dată din răsputeri să obţină o amânare a 
externării mele. 'Ţinea morţiş să nu mă expun încă la 
dogoarea soarelui şi la munca extenuantă din lagăr, până 
când nu voi fi perfect restabilit. Continua să mă consulte 
foarte des, urmărind procesul de cicatrizare a leziunii TBC, 
pe care numai urechea lui o sesiza. Am mai rămas, aşadar, 
în spital până aproape de sfârşitul verii, continuându-mi 
tratamentul cu hidrazidă şi căutând să mă fac util în orice 
împrejurare celor din jurul meu, fie doctori, fie pacienţi. 

În afară de mâna de ajutor pe care i-o dădeam lui Savu, la 
farmacie, lui Picu Ionescu, la prepararea alifiilor sau lui 
Rociu, la operaţiile de sept, mai făceam, împreună cu Nelu 
Dumitrescu, o mulţime de alte tre buri care îmi ocupau 
timpul, dar îmi dădeau şi satisfacția de a şti că eram de 
folos şi altora. Astfel, una din treburile care ne fusese 
încredinţată era pregătirea sălii de operaţie înaintea unei 
intervenţii chirurgicale. Dacă aerisirea încăperii, spălatul 
mozaicului de pe jos şi ştersul lui cu o soluţie dezinfectantă, 
pe care o foloseam şi pentru masa de operaţie, şi pentru 
clanţa de la uşă, constituiau măsuri normale în astfel de 
împrejurări, la Salcia mai intervenea o măsură în plus, 


specifică condiţiilor locale: eliminarea muştelor! Pentru 
asta, prima operaţie pe care o făceam era să închidem 
ermetic camera şi, înarmaţi fiecare cu o pompă de flit, să le 
pulverizăm conţinutul până la suprasaturarea atmosferei 
din încăpere şi până la propria noastră sufocare. Apoi, 
ieşeam tuşind şi cu ochii lăcrimând şi închideam repede uşa 
după noi. După vreo zece minute de aşteptare, ţinându-ne 
respiraţia, intram iar, deschideam larg fereastra şi ieşeam 
din nou în sală, aşteptând să se aerisească. 

La a treia noastră intrare în sală, chiar dacă mirosul 
înţepător al insecticidului mai persista, închideam numai 
cele două canate ale ferestrei prevăzute cu plasă deasă de 
sârmă şi, neţinând seama de cele câteva muşte care, fie 
supravieţuiseră atacului cu flit, fie mai intraseră între timp 
pe fereastră, ne apucam să măturăm cadavrele sutelor de 
insecte de pe jos şi să le adunăm şi pe cele căzute pe masa 
de operaţie şi pe dulapurile cu instrumente medicale. Abia 
după îndepărtarea urmelor masacrului începea partea 
sportivă a vânătorii de muşte. Nu mai aveam de-a face cu 
masa de muşte proaste de la început, ci cu câteva 
exemplare cu experienţă, versate în lupta cu omul. Înarmaţi 
fiecare de astă dată cu un „plici”, cum botezasem acest 
instrument flexibil, cu coadă, având la capăt un dreptunghi 
din plasă deasă de sârmă, am pornit la o luptă mai puţin 
inegală decât aceea cu pompa de flit, urmărind cu îndârjire 
cele câteva muşte rutinate, care ne dădeau mult de furcă. 
Zburau de colo-colo, fie în rase-mottes şi, din când în când, 
dispăreau fără urmă, pitindu-se şi stând nemişcate în cele 
mai neaşteptate locuri. Vânătoarea dura, dar nu ne lăsam 
până ce nu stârpeam ultimul exemplar. 

Muştele de la Salcia erau un adevărat flagel. Începeai să 
înţelegi acele populaţii, din anumite zone ale Africii, care 
trăiesc în bună înţelegere cu muştele, lăsându-le să li se 
aşeze şi să le umble pe faţă, fără să facă vreun gest pentru 
a le alunga. Noi nu am reuşit această performanţă, 
continuând să ne enerveze şi să ne dăm palme ori de câte 


ori ni se aşezau pe faţă. Un pas în direcţia bună îl făcusem 
însă: mai înghiţeam din când în când câte una din ciorba de 
la cazan şi nu ne mai era scârbă. Multe din infecțiile şi 
epidemiile care apăreau în lagăr se datorau acestor roiuri 
de milioane de muşte, care pătrundeau peste tot şi, mai 
ales, făceau o navetă permanentă între bucătărie, WC-uri, 
lada de gunoi a spitalului, grajdurile fermei partidului şi 
groapa de gunoi din afara incintei, unde se deşertau toate 
murdăriile. 

Una din operaţiile grele, făcute de Sisel Antoniu, a 
suportat-o inginerul Antohi. Suferea de ulcer de mulţi ani 
de zile şi îl trata cu medica-mente şi cu un regim alimentar 
strict, pe care în închisoare însă nu-l putea respecta. La 
una din crizele avute la Salcia, a fost internat în spital. Atât 
dr. Rădulescu, cât şi dr. Antoniu l-au sfătuit să se lase 
operat, deoarece în caz contrar riscă să facă în orice 
moment un ulcer perforat, care, în condiţiile din lagăr îi 
putea fi fatal. Inginerul Antohi a refuzat intervenţia, iar 
două sau trei luni mai târziu avea să cadă pe câmp şi să fie 
adus de urgenţă la spital. Ulcerul îi perforase stomacul, aşa 
cum prevăzuseră doctorii. A fost imediat operat de Sisel 
Antoniu, dar câteva zile situaţia bolnavului a rămas foarte 
critică. Doctorii au făcut apel la donatori de sânge voluntari, 
pentru transfuzie, şi aproape toţi deţinuţii din lagăr s-au 
prezentat la cabinetul medical, unde le-au fost luate probe 
de sânge pentru a fi găsită grupa sanguină potrivită. Timp 
de câteva zile, doctorii au stat pe rând zi şi noapte la 
căpătâiul bolnavului şi au reuşit să-l salveze. 

Cam la un an după eliberarea din închisoare, m-am întâlnit 
cu inginerul Antohi pe stradă, în Bucureşti. Am băut 
împreună o cafea la „Expresso”, în blocul pe care îl 
numeam tot ARO, de pe fostul Bulevard Brătianu. Inginerul 
era fericit. Mi-a spus că de când fusese operat era alt om. 
Nu mai avea nici o suferinţă la stomac şi, după o viaţă 
întreagă de regim de abstinenţă, acum putea mânca şi bea 
orice. 


Si pentru el, ca şi pentru mine şi mulţi alţii, spitalul din 
Salcia, aşa cum era el, fusese salvator. Parte din lipsurile 
grave de care suferea (lipsa periodică de medicamente, de 
instrumente şi de igienă) erau în mare măsură compensate 
de inventivitatea, conştiinţa şi calitatea profesională a 
doctorilor noştri. Supuşi în permanenţă presiunilor din 
partea administraţiei, şi-au asumat întotdeauna riscul de a 
rămâne solidari cu interesele camarazilor lor din lagăr. Le- 
au venit în ajutor şi vremurile, care se mai schimbaseră. 
Părea că intenţiile regimului faţă de deţinuţii politici nu mai 
erau chiar de exterminare, cu toate că muncile la care ne 
supuneau erau la fel de istovitoare şi duritatea gardienilor 
neschimbată. 

Am rămas cu convingerea că dispoziţiile pornite de la 
centru, de a ni se aplica un tratament mai uman, se diluau 
pe drum, iar o dată ajunse la Salcia sufereau modificări de 
interpretare, datorită intereselor şi abuzurilor conducerii 
locale. Ce exemplu mai elocvent putea fi decât acela de 
acordare de prime, pentru îndeplinirea şi depăşirea 
„planului”, cadrelor de conducere a lagărului, de către 
ferma de stat sau a partidului, al cărei teren îl lucram? Era 
cel mai eficient stimulent pentru nişte oameni de teapa 
celor de la conducerea lagărului pentru a forţa fără milă 
deţinuţii la muncă şi a-şi asigura astfel dobândirea primei. 
Continuam, aşadar, să fim la cheremul abuzului local şi să 
nu beneficiem decât prea puţin de efectele dezgheţului 
care începuse să se simtă afară. 

Un eveniment important pentru spitalul din Salcia a fost 
dotarea lui cu un tub Rontgen, importat din RDG. Tubula 
zăcut câteva săptămâni în camera de radiologie, fără a 
putea fi întrebuințat din lipsa mesei, ecranului şi întregului 
dispozitiv la care urma să fie ataşat. În cele din urmă, ne-a 
sosit de la Brăila o instalaţie care cred că data de la 
începutul secolului. Era o adevărată piesă de muzeu. Aşa 
cum era însă, avea să-şi îndeplinească scopul. Cu mijloace 
locale, aş zice artizanale, instalaţia a fost montată, iar Savu 


a inaugurat-o făcându-mi mie prima radioscopie. După ce 
m-a răsucit de câteva ori în spatele ecranului, doar că n-a 
strigat evrikal Aparatul îi confirmase diagnosticul. Mi-a 
descoperit infiltratul subclavicular dreapta. Un nodul 
aproape complet fibrozat. Si, pe drept cuvânt, Savu n-a 
rezistat tentaţiei de a-şi lua revanşa pentru neîncrederea şi 
glumele colegilor pe seama auzului lui. I-a chemat pe toţi să 
se convingă „de visu” despre ceea ce el descoperise cu 
urechea încă din primele zile, când îmi ascultase plămânii. 
Starea leziunii justifica, totodată, şi justeţea tratamentului 
aplicat, şi continuarea lui încă o vreme. 

La intrarea în funcţie a cabinetului Rontgen, dr. Savu m-a 
folosit ca un fel de ajutor radiolog. Primeam şi eu un şorţ de 
protecţie, asistam la toate radioscopiile pe care le făcea şi 
consemnam într-un registru tot ceea ce constata şi îmi 
dicta. Într-o primă campanie, dr. Savu a iniţiat un examen 
pulmonar al tuturor deţinuţilor din lagăr. Rezultatul a fost 
departe de a demonstra grija purtată sănătăţii deţinuţilor 
politici din închisoare. La rugămintea lui Savu, dr. Lăcrăma 
i-a adus câteva tratate de radiologie generală. Savu şi-a 
reimprospătat astfel cunoştinţele de dinaintea specializării 
lui şi a început să facă şi radioscopii la stomac şi intestine, 
nu numai la plămâni. 

Si eu petreceam acum cea mai mare parte din timp în sala 
Rontgen, ţinând în ordine registrul cu însemnări şi 
aducându-i lui Savu bolnavii pe care voia să-i examineze. 
Sala prezenta şi un aspect cu totul excepţional în 
închisoare. Avea o uşă care se încuia pe dinăuntru şi un bec 
roşu pe coridor, care se aprindea pentru a semnala că nu se 
poate intra, fiindcă se face un examen radiologie. 

După ce ani de zile am trăit în spatele unor uşi fără clanţă 
în interior şi care se încuiau numai pe dinafară, faptul că 
aici puteam încuia uşa din interior te făcea să te simţi 
înzestrat cu dreptul unui om liber. Era o adevărată plăcere 
să-i strigi din interior unui gardian care încerca clanţa uşii 
nicuiate: 


— Nu se poate intra! Aşteaptă! 

Camera de radiologie devenise din acest motiv şi loc 
conspirativ. De câte ori un deţinut din lagăr avea vreo 
informaţie politică culeasă de la vreun „civil” de la fermă 
sau atelierele S. M. T., cu care avusese ocazia să intre în 
legătură şi venea să o împărtăşească şi celor din spital, era 
introdus în sala aparatului Rontgen, unde puteam vorbi în 
voie. Se încuia uşa şi, spre mai mare siguranţă, deţinutul îşi 
dezbrăca cămaşa pentru a părea că a fost expus razelor, în 
cazul în care totuşi vreun ofiţer sau gardian aştepta în faţa 
uşii, pe coridor, sfârşitul examenului. Când deschideam apoi 
uşa, îl vedea pe deţinut îmbrăcându-şi cămaşa şi nu avea 
nici o bănuială. 

Tot la radiologie se citea şi câte o foaie de ziar sau chiar un 
ziar întreg, atunci când vreun deţinut reuşea să şi-l 
procure. Îmi amintesc însă de două evenimente de-a 
dreptul senzaţionale, legate de cabinetul radiologie. Un 
deţinut, care lucra la descărcatul bacurilor pe malul 
Dunării, se împrietenise cu pilotul unui şlep, care, la fiecare 
cursă pe care o făcea de la Brăila la Salcia, îi transmitea 
ultimele ştiri de la radio sau îi aducea chiar şi un ziar. Într-o 
bună zi i-a adus însă celebrul număr 2 al revistei Probleme 
economice, în care era criticat planul de totală aservire 
economică a României de către Uniunea Sovietică. Era 
vorba de „planul Valev”, care a provocat o tulburare 
temporară în relaţiile româno-sovie-tice. Revista a fost 
adusă cu toate riscurile în lagăr, introdusă în spital şi 
ascunsă în autoclavă, unde nici la percheziţii gardienii nu 
îndrăzneau să caute, fiind avertizaţi de doctorii noştri că 
înăuntru se află instrumente 

7 V > sterilizate. 

În zilele următoare s-a perindat pe la radiologie un număr 
destul de mare de deţinuţi de absolută încredere, înscrişi 
pe o listă de către Savu, pentru a se prezenta la un control 
medical. Culmea a constituit-o faptul că oamenii de pe lista 
predată ofițerului de serviciu au fost căutaţi chiar de el prin 


barăci şi apoi escortaţi pe rând de un gardian până la 
cabinetul de radiologie. Aici, o dată uşa încuiată, Savu îi 
cerea fiecăruia să citească cât mai repede paginile 
interesante din revistă, pentru a face loc următorului pe 
care avea să-l aducă gardianul. 

Si aşa, în câteva zile, tot lagărul a fost pus în temă cu 
celebrul plan Valev, sursa informaţiei nefiind cunoscută 
decât de cei care fuseseră chemaţi la spital pentru un nou 
control pulmonar. 

Cea de-a doua întâmplare mai deosebită, petrecută tot la 
radiologie, i s-a datorat, fără ştiinţa lui, doctorului Lăcrăma. 

În discuţiile în care se lăsa antrenat cu doctorul Savu, care 
îi câşti-gase într-o oarecare măsură încrederea, Lăcrăma nu 
reuşea să mai respecte regulile vigilenţei şi nici ale 
secretului, două adevărate obsesii ale oamenilor securităţil. 
Aşa se face că îfttr-o zi, stând de vorbă cu Savu,i,„ 7 *i-a 
destăinuit că peste câteva luni avea îh perspectivă o 
călătorie îh Franţa. Era însă necăjit din cauza serviciului în 
Balta Brăilei, care nu-i lăsa timpul necesar să stea în Brăila, 
unde ar fi vrut să găsească un profesor, pentru a lua câteva 
lecţii de franceză şi a-şi însuşi câteva cunoştinţe elementare 
de „ITI tflimbă. Lui Savu i-a venit imediat ideea să-i 
propună să profite de vizitele iui la spital pentru a lua lecţii 
de franceză de la un deţinut care cunoştea bine limba şi pe 
a cărui discreţie se putea conta. Persoana recomandată de 
Savu eram eu. 

Obiecţiile şi ezitările lui Lăcrăma faţa de soluţia propusă 
au fost destul de repede înlăturate de argumentele lui 
Savu, care i-a explicat că lecţiile le va putea lua la 
radiologie, unde el ne va încuia luând cheia din uşă şi 
căutându-şi de lucru în farmacie. De acolo va fi în măsură să 
afle din timp dacă apare vreun ofiţer şi va veni să ne 
descuie. În cele din urmă, Savu 1-a lăsat pe Lăcrăma la 
radiologie şi a plecat în căutarea mea. Pe drum mi-a spus 
despre ce era vorba şi am fost imediat de acord să-i fiu 
profesor lui Lăcrăma, ştiind că în felul acesta ne va fi şi mai 


binevoitor, complicitatea cu noi legându-1 şi mai strâns de 
interesele noastre. 

O dată prezentat lui Lăcrăma, am stabilit împreună 
programul. Spunându-mi că în următoarele câteva zile va fi 
plecat la Brăila, l-am rugat să aducă la întoarcere manualul 
de limbă franceză pe care şi-l procurase. O săptămână mai 
târziu, Savu ne-a încuiat la radiologie şi i-am dat prima 
lecţie de franceză lui Lăcrăma. Mi-am dat seama că elevul 
meu era departe de a vrea să înveţe în mod serios şi 
metodic. Voia doar să-şi însuşească un număr de noţiuni 
elementare şi expresii curente, aşa cum apar în ghidurile 
turistice, şi să le înveţe pronunția. Nu voi fi fost un profesor 
calificat, dar nici cu elevul nu-mi era ruşine. Nu numai că 
memora greu cele câteva cuvinte pe care ar fi trebuit să le 
reţină zilnic, dar la eforturile de pronunție pe care le făcea 
aveam impresia că risca în orice moment să-şi scrântească 
limba sau să-şi fractureze maxit T larul. Pe la jumătatea 
primei lecţii, îl simţeam deja înclinat spre descurajare şi îmi 
dădeam toată silinţa să-i îmbărbătez, spunându-i că face 
progrese şi că în scurtă vreme se va obişnui şi îi va veni 
mult mai uşor să pronunţe corect cuvintele. 

Evenimentul de care pomeneam mai înainte s-a petrecut 
în cursul celei de-a doua lecţii, când Savu a descuiat uşa şi 
1-a anunţat pe Lăcrăma că e căutat de comandantul 
lagărului, care îl aşteaptă în cabinetul de consultaţii. Grăbit 
să răspundă la chemare, Lăcrăma a ieşit val-vârtej din 
cameră, lăsându-şi servieta lângă piciorul mesei la care 
stătuse. Tentaţie mult prea mare ca să-i pot rezista! 

— Doctorul Savu s-a plasat în cadrul uşii deschise pentru a 
avea sub ochi coridorul, iar eu m-am grăbit să deschid 
servieta, sperând să găsesc un ziar. Speranţă spulberată la 
prima privire pe care mi-am aruncat-o în servietă! Nu erau 
în ea decât dosare şi vreo două broşuri medicale. M-am 
decis totuşi să examinez mai de aproape tot conţinutul şi 
am scos la iveală o broşură de câteva zeci de pagini, care 
mi-a atras atenţia prin calitatea hârtiei şi a copertei de 


carton, contrastând flagrant cu aspectul mizerabil şi 
sărăcăcios al publicaţiilor din acele vremuri. Aveam să fiu şi 
mai surprins când i-am privit coperta bleu, având tipărită 
într-un colţ, cu litere roşii, menţiunea „strict secret44. 
Broşura se intitula, dacă ţin bine minte, Revista medicală a 
MAJ.% având dedesubt altă menţiune:"” Numai pentru uz 
intern”. 

Stând în picioare, împreună cu Savu, în pragul uşii, cu un 
ochi pe coridor şi altul în paginile revistei, nu ne-a fost 
posibil să le parcurgem în linişte cuprinsul. De teama de a fi 
surprinşi la întoarcerea lui Lăcrăma, ne-am grăbit să 
răsfoim revista, citind numai titlurile capitolelor şi, ici şi 
colo, câte un pasaj ce ne atrăgea atenţia în mod special din 
cauza tabelelor cu cifre pe care le conţinea. 

Întreaga revistă se ocupa de o singură temă: epidemia de 
lep-tospiroză (o formă de holeră), care izbucnise cu vreo doi 
sau trei ani în urmă în lagărul de la Salcia. Numărul 
victimelor apărea în tabele cu rubrici care menţionau în 
cifre: cazurile de îmbolnăvire, cazurile de vindecare şi 
cazurile de deces. Toate aceste cazuri erau la rândul lor 
împărţite şi înscrise tot în cifre, în patru coloane, care 
semnalau categoria din care făceau parte cei afectaţi de 
boală. Nu mai ţin minte denumirea exactă sub care apăreau 
primele trei categorii. Era însă vorba de: ostaşii din corpul 
de gardă (din trupele M. A. 1.), de gardienii care făceau de 
serviciu în interiorul lagărului şi de populaţia civilă. Cea de- 
a patra categorie apărea sub denumirea de „incinta”. Nu 
ne-a fost greu să deducem că în spatele acestei formulări 
discrete erau ascunşi deţinuţii. Coloana cu „incinta” 
cuprindea cele mai mari cifre în rubricile de care am vorbit 
mai sus, numărul morţilor fiind de ordinul zecilor. 

Revista mai cuprindea şi o serie de rapoarte ale comisiilor 
medicale care se deplasaseră la Salcia pentru a analiza 
cauzele care provocaseră epidemia. Prima comisie stabilise 
că apa de băut, adusă din Dunăre cu sacalele, era una din 
cauzele principale, urmată de lipsa de igienă a toaletelor, 


de existenţa şobolanilor şi a muştelor. Comisia ceruse 
remedierea de urgenţă a acestor stări de lucruri. După o 
vreme, cu toate că lagărul anunţase îmbunătățirile aduse 
mai ales în privinţa apei potabile şi a canalizării, epidemia 
nu fusese stăvilită. O nouă comisie medicală sosită la faţa 
locului avea sa constate în raportul ei următoarele: pompa 
nou instalată, care trimitea pe conducte apă din Dunăre în 
lagăr, nu avea o instalaţie adecvată de filtrare. Apa era 
supusă doar unui proces simplu de decantare. Dar nu 
numai atât! Comisia mai descoperise că locul în care 
tuburile de canalizare îşi vărsau conţinutul în Dunăre, deşt 
se afla în aval de punctul de unde era pompată apa de băut 
în lagăr, se găsea într-un cot al fluviului unde curenţii 
produceau un fel de vârtej care amesteca scurgea din 
canalizare cu apa pe care o absorbea pompa. 

Din alte rapoarte pe care le-am parcurs în fugă reieşea că 
serviciile medicale româneşti intraseră în legătură cu OMS- 
ul (Organizaţia Mondială a Sănătăţii). Mai mult n-am putut 
citi, pentru că la capătul coridorului apăruse Lagrămă. Am 
pus repede revista în servietă şi servieta lângă piciorul 
mesei, acolo unde o lăsase la plecare. 

Dr. Lăcrăma se întorsese numai pentru a-şi lua servieta. 
Lecţia de franceză a amânat-o, având ceva de rezolvat cu 
comandantul lagărului. A doua zi aveam să aflăm şi noi 
despre ce era vorba şi să facem haz de întâmplare. 

Cu o zi înainte fusese prins, nu departe de Salcia, un 
deţinut care evadase dintr-un lagăr de muncă pentru 
condamnaţi de drept comun, din Balta Brăilei. Era un 
delincvent de mai multe ori recidivist, un veteran al 
puşcăriilor, familiarizat cu moravurile şi practicile din 
închisorile de drept comun. Având o constituţie fizică 
atletică şi fiind violent din fire şi recalcitrant, cei doi 
milițieni călări care îl prinseseră, deşi i-au pus cătuşe, n-au 
îndrăznit să facă calea întoarsă cu elpână la lagărul din 
care fugise, care era mult mai departe. Pentru mai mare 
siguranţă, l-au încredinţat pazei lagărului nostru, aflat în 


apropiere. Comandantul a dat ordin să fie închis într-una 
din cele două celule ale arestului, care se găseau în incinta 
lagărului. Nu numai că nu i-au scos cătuşele, dar din cauza 
agresivităţii şi a rezistentei opuse la intrarea în celulă, i s-au 
bătut şi lanţuri la picioare. A fost nevoie de vreo 5-6 
gardieni pentru a-l stăpâni, deţinutul zbătându-se şi 
înjurând mai abitir decât cei care căutau să-l imobilizeze. 
Cu greu au reuşit să-l închidă în celulă. Seara i s-a împins 
pe jos o gamelă cu mâncare şi o lingură. Dimineaţa au 
constatat că deţinutul rupsese lingura, lăsându-i în gamelă 
numai coada. Căuşul lipsea, iar deţinutul, făcut ghem lângă 
tinetă, în colţul din fundul celulei, se ţinea cu mâinile 
încătuşate de burtă şi gemea. Gardienii noştri, care în 
cariera lor îşi făcuseră stagiul şi prin închisori de drept 
comun, au înţeles imediat ce se întâmplase. Deţinutul 
înghiţise căuşul lingurii! 

Mai auzisem vorbindu-se de asemenea isprăvi, dar nu 
fusesem înclinat să le dau crezare. Ori, printre cei mai 
înrăiţi deţinuţi de drept comun, în general recidivişti cu 
condamnări mari, care nu mai aveau nimic de pierdut, 
obiceiul de a înghiţi obiecte care nu puteau fi eliminate pe 
cale naturală era bine cunoscut. Era cel mai sigur procedeu 
pentru a fi transferat la un spital spre a fi operat. Deţinutul 
respectiv scăpa astfel pentru o vreme, fie de un penitenciar 
cu regim prea aspru, fie de munca grea de lagăr, sau, în 
cazul deţinutului nostru, de represaliile la care se aştepta 
ca urmare a evadării. De altfel, s-a aflat din dosarul adus de 
escorta care venise să-l ia că deţinutul mai fusese operat 
de două ori pentru a i se scoate de fiecare dată din stomac 
câte un căuş de lingură. 

Descoperind fapta, gardianul raportase cazul 
comandantului, care îl chemase pe dr. Lăcrăma pentru a 
constata cele întâmplate şi a recomanda, ca medic, soluţia 
potrivită. Deschizând uşa arestului, l-au găsit pe deţinut 
stând în aceeaşi poziţie, în colţul celulei. Se pare că nu 
numai că avea o figură de brută primitivă, dar era şi 


încruntat şi arunca priviri fioroase spre cei din cadrul uşii. 
Vrând să-l ia cu binişorul pentru a-l putea examina de 
aproape, dr. Lăcrăma i s-a adresat pe un ton blând, 
asigurându-l1 că e doctor şi nu-i vrea decât binele. Încurajat 
de tăcerea deţinutului şi crezând că introducerea lui îşi 
făcuse efectul, a înaintat cu un pas spre el şi 1-a întrebat 
cum îl cheamă. In mod neaşteptat, deţinutul a ieşit din 
tăcerea lui încăpăţânată şi şi-a spus numele, ceea ce 1-a 
făcut pe Lăcrăma să prindă şi mai mult curaj şi să încerce 
să întreţină dialogul început. Vrând să-şi arate interesul 
pentru cauza interlocutorului lui, s-a informat pe acelaşi ton 
părintesc: 

— Pentru ce ai fost condamnat? 

Cu o voce groasă şi pe un ton agresiv, făcând, totodată, o 
mişcare ce i-a scuturat zalele lanțurilor de la picioare, 
deţinutul i-a răspuns răstit: 

— Pentru crimă! E bine?! 

A doua zi, chiar Lăcrăma ne-a povestit la spital de spaima 
prin care trecuse. Se speriase în aşa hal, încât ţâşnise pe 
uşă afară, busculându-l pe comandant, care îi stătea în 
cale. 

— Uitasem că era în lanţuri şi am crezut că sare să mă ia 
de gât! 

De soarta deţinutului care înghiţise lingura n-am mai aflat 
nimic. A fost luat chiar în acea zi din lagăr. 

Un fapt cu totul ieşit din comun, care a provocat mai întâi 
numai senzaţie, dar apoi şi emoție în spital, a fost trecerea 
în sus şi în jos, pe drumul din faţa porţii lagărului, a unei 
motociclete. Obişnuiţi să auzim numai motorul câte unui 
camion sau tractor al fermei partidului, exploziile 
eşapamentului de motocicletă ne-au atras imediat atenţia. 
Ridicându-ne din pat, puteam vedea prin fereastra salonului 
TBC, peste gardul de incintă, o scurtă porţiune din drumul 
care trecea prin faţa lagărului. De data asta n-am zărit 
mare lucru, viteza motocicletei şi scurta bucată de drum pe 
care ni s-a arătat nedându-ne timpul să-l distingem pe 


conducător. Am remarcat doar că nu era în uniformă 
militară, lucru de mirare în Balta Brăilei, unde civilii nu 
puteau pătrunde fără autorizaţie specială. Un camarad de 
salon pretindea că a văzut foarte clar că pe motocicletă se 
aflau două persoane, din care una era o femeie. Alţii, 
printre care şi eu, am fost siguri că se înşelase şi nu l-am 
crezut. 

Am ieşit pe coridor, unde se auzea o agitaţie neobişnuită. 
Doctorii comentau excitaţi apariţia motocicletei. O văzuseră 
şi ei pe fereastră, din camera lor. Surpriza fusese completă 
abia când s-a aflat că persoana cu motocicleta fusese Claire, 
soţia doctorului Savu, pe care nu l-am mai văzut niciodată 
aşa de emoţionat ca atunci. De altfel, tot spitalul era în 
admiraţia curajului femeii, care îndrăznise să spargă zidul 
secretului şi să ajungă pe insula lagărelor M.A.I. 

Mai târziu s-a aflat chiar de la gardienii lagărului că soţia 
lui Savu vetââse până Ia poarta lagărului şi ceruse insistent 
să i se permită să-şi vadă bărbatul. Bineînţeles că i se 
refuzase cererea şi nu reuşiseră decât cu greu să o facă să 
plece. Cu vreun an, doi în urmă, o astfel de aventură s-ar fi 
terminat cu arestarea şi condamnarea temerarului. 

Doctorul Savu a avut cu această ocazie şi o altă dovadă că 
regimul nu mai era dispus să aplice cu aceeaşi rigoare nici 
măcar propriile lui hotărâri. Pe lângă anii de închisoare, 
sentinţa de condamnare a lui Savu prevedea şi confiscarea 
întregii averi. Ori, era evident că motocicleta nu-i fusese 
confiscată. 

Am mai putut remarca în acea vreme şi alte semne 
mărunte, dar semnificative, care veneau în contradicţie cu 
munca istovitoare din lagăr, cu pedepsele şi brutalitatea 
gardienilor şi care păreau din ce în ce mai mult să dăinuie 
numai îh virtutea inerţiei. Poate că şi comisia de control 
venită să măsoare radioactivitatea din sala Rontgen să fi 
fost şi ea un astfel de semn al unei preocupări neobişnuite: 
sănătatea deţinuţilor! Constatarea comisiei a provocat 
îngrijorare: atât în sala Rontgen, cât şi în salonul vecin s-a 


constatat o radioactivitate mărită, depăşind cifra admisă. 
Dispoziţiile de remediere însă au fost pe măsura 
primitivismului ştiinţific atât de caracteristic sistemului: 
bolnavii din salonul învecinat să fie evacuaţi şi camera 
condamnată, iar sala Rontgen, după un număr de 
radioscopii, să fie bine aerisită! 

Vara se apropia de sfârşit, deşi soarele mai pripea încă şi 
zilele continuau să fie călduroase. Venise vremea să 
părăsesc spitalul şi, la recomandarea insistentă a doctorului 
Savu, am fost mai întâi repartizat la o muncă uşoară, unde 
nu eram expus la soare. 

Închei acest capitol al internării mele cu o schiţă sumară, 
din memorie, a spitalului din Salcia, întocmită la 
rugămintea mea de doctorul Savu, şi cu o schiţă a 
întregului lagăr, desenată de dl Ilie Berghezan, 
contemporan cu mine la Salcia. 


Înainte de a începe noul capitol despre viaţa petrecută în 
lagăr după ieşirea din spital, voi prezenta mai întâi lista de 
nume, mai mult decât incompletă, a deţinuţilor cu care am 
fost contemporan la Salcia. Cu efortul de memorie făcut, nu 
am mai izbutit să-mi amintesc decât de un număr foarte mic 
din deţinuţii cu care am stat fo-acea perioadă: 

1) Alupoaie. Fost Student. Trecut prin reeducare. Mi s-a 
părut a fi prototipul moldoveanului domol şi blajin. 

2) Inginer Antohi. Cel care fusese operat de ulcer perforat. 

3) Apetrei, doctor. Mai în vârstă. Executase mulţi ani de 
închisoare. 

Nu mai avea nici un dinte în gură. Tipul moldoveanului 
hâtru, care ne făcea deseori să râdem. Mi-amintesc că la 
apelul nominal care se făcea pe platoul lagărului, fiecare 
când îşi auzea numele răspundea prezent, numai doctorul 
Apetrei răspundea „Hău!” Gardienii îl cunoşteau, îl 
considerau cam nebun şi nu se mai formalizau. II lăsau în 
plata Domnului, chiar şi la muncă, unde nimeni şi nimic nu- 
1 putea scoate din ritmul lui. 


Carcera nu avea nici un efect asupra lui, aşa că 
renunţaseră să-l mai pedepsească. 

Ardeleanu. Fost procuror. 

Baicu Ion. Şeful lotului din care făcusem şi eu parte la 
procesul din Timişoara. 


Berghezan Ilie. 

Becher eseu. Inginer din Oltenia. 

Bon ea. Inginer. 

Balaban Octavian. 

Brach. Contabil. Şvab din Banat. 

Buceşcu Costache. 

Buce seu... Frate cu cel dinainte. 

Bumbac... Prfeot din Constanta. 

Caratană... Armân din Dobrogea. Poet. Era aproape 
complet surd. 

Căpriţa... Din Galaţi. 

Copaciu Stere... Fost ofiţer. Armân. 

Coteţ lon. Croitor. Din lotul lui Baicu. 

Covaâi... Croitor. Din lotul lui Baicu. 

Dimitriu Radu. Inginer. Înalt, extrem de slab şi cu nasul 
neobişnuit de mare, motiv pentru care i se spunea Cyrano. 
Bun camarad, veşnic gata să-ţi sară în ajutor. Vesel şi mereu 
dispus la gluniă, chiar dacă comporta riscuri. Era mai vechi 
în lagănil din Salcia. Rămăsese celebră o ispravă de-a lui, în 
timp ce se afla la carceră. 

Murind un deţinut, în aşteptarea venirii medicului ca să 
constate moartea şi să semneze certificatul de deces, 
cadavrul fusese depus pe culoarul din faţa celulelor de 
pedeapsă. Se lăsase noaptea, când doctorul, împreună cu 
comandantul, ofiţerul de serviciu şi cei doi gardieni de 
serviciu au deschis uşa arestului. Niciunul nu ştia că una 
din celulele de pedeapsă era ocupată. Printr-o gaură din 
uşă, Radu Dimitriu urmărea însă scena. Când 1-a auzit pe 
doctor cerând gardienilor să dezbrace mortul, spunându-le 
apoi să-l întoarcă pe o parte şi pe alta, Radu Dimitriu n-a 


mai putut rezista tentaţiei şi, potrivindu-şi o voce groasă, 
cavernoasă, a strigat din celula lui: 

— Nu vă jucaţi cu morţii! 

Succesul glumei macabre a fost deplin: într-o clipă, fără să 
mai ţină seamă de grade şi ierarhie, toţi s-au bulucit pe uşă 
afară. 

Când s-au lămurit despre ce era vorba, şi-au revenit din 
spaimă, iar Radu Dimitriu a aflat că va mai sta încă o 
săptămână la izolare. 

Dogărăseu... Profesor. Brigadier. Se declara pe faţă omul 
administraţiei, fiind ocolit de toţi deţinuţii. 

Dumitre seu Ion. Inginer agronom. 

Dumitrescu Nelu. Am stat cu el în spital. În lagăr arh 
continuat să fim împreună în diferite echipe de lucru. M-a 
ajutat foarte mult să fac faţă unor munci mai speciale, la 
care nu mă pricepeam deloc. Datorită lui am devenit sobar 
şi apoi instalator. 

Ghiea Ion. A stat scurtă vreme în spital, fiind retrimis în 
lagărul de la Grădina, chiar de dr. Antoniu, care îl protejase 
şi pe care 1-a indignat lipsa lui de caracter. În 1964 a 
reapărut la Salcia, împreună cu cea mai mare parte a 
deţinuţilor de la Grădina. 

Gheorghe Ştefan (Fane). Din lotul lui Baicu. 

Goilav Tudor. L-am pomenit printre deţinuţii pe care i-am 
cunoscut în spital. 

Grecu... Avocat. Cred că era din Brăila. 

Grunblatt... A fost imediat rebotezat. Nu i se mai spunea 
decât „Foaie Verde”. Se număra, ca şi mine, printre puţinii 
nelegionari din lagărul de la Salcia. „Foaie Verde” era 
evreu. S-a dovedit a fi un bun camarad, fiind simpatizat de 
toţi cei care l-au cunoscut, Hercu... Negustor din Lugoj. Un 
om de nădejde, prieten nedespărţit cu Iosif Ripan. 

Lacob Pintilie. Ne-am cunoscut şi împrietenit la Aiud, de 
unde am plecat împreună la Salcia. 

Iliescu Virgil. Unul din frumoasele caractere ale tineretului 
legionar din lagăr. 


Loneseu Miltiade (Mache). Trecuseră aproape zece ani de 
când ne despărţisem în „zarea” din Aiud. Bucuria revederii 
unui prieten, în închisoare, căpăta o cu totul altă 
dimensiune decât afară, în libertate. Transferul lui Mache la 
Salcia a avut loc în 1964, cu puţin timp înainte de 
eliberarea noastră. 

Iubu Mihai. Doctor de nas, gât şi urechi din Cluj. O 
somitate în specialitatea lui, care acum îşi bătătorise 
palmele prăşind la porumb în Balta Brăilei. 

Jebeleanu... Din Banat. Il cunoscusem la penitenciarul din 
Timişoara. 

Meicu Constantin. Din Constanţa. 

Micu... Meseriaş: 

Mihai... 

Mihai... Cei doi fraţi dobrogeni din brigada de la 
„interior44. 

38. Musceleanu Mihai. Transferat în 1964 de la Grădina. 
Un entuziast şi un mare optimist. Am avut ocazia să-l revăd 
mulţi ani mai târziu la. 

Paris, unde ne-am reamintit de viaţa din Balta Brăilei. 

Nacu Constantin. Avocat. Armân. 

Neculcea Ion. Contabil. 

Parizianu Gioga. 

Popovici 

43. Păzitoru Gheorghe. Fost poliţist. Un veteran al 
închisorilor, însumând la eliberare 24 de ani de detenţie. 

Perdichi Gheorghe. Profesor din Constanţa. Armân. 

Puf an. Din Tumu Severin. 

Ripan Iosif. 

Sârbu Ion (zis „lomis”). Din Peciuişca, în apropiere de 
Băile Herculane. 

Stanciu... Negustor din Turnu-Severin. 

Stănescu Ilarion. Fost prizonier în Rusia. Condamnat de 
un tribunal sovietic pentru opoziţia făcută recrutării 
prizonierilor în divizia „Tudor Vladimirescu”. 


Steinhausen... Din Baia Mare. Fost medic M. A. I. Adus la 
Salcia în 1964, din lagărul de la Stoeneşti. 

Stroescu Doru. Medic veterinar. 

Suciu... Medic veterinar. 

Tănase... Armân din Dobrogea. 

Teodoru Romeo (Romică). Făcea parte, din câte îmi 
amintesc, dintr-un grup de tineri care trecuseră prin 
închisoarea de la Târgşor şi rămăseseră foarte legaţi între 
ei. Romică era un băiat slăbuţ, purtător de ochelari şi, deşi 
chinuit de mai multe operaţii de stomac şi hernii 
abdominale, plin de curaj şi de energie, mereu vesel şi bine 
dispus. 

Tifrea Constantin. Din lotul lui Baicu. 

Tufeanu... 

57. Vânătoru... La eliberare avea să împlinească 24 de ani 
de închisoare. 

58. Voiculescu Ion (Nuţu). Ne-am împrietenit la Salcia şi 
ne-am revăzut şi după eliberare, în Bucureşti şi apoi la 
Munchen, în 1990, când a venit în vizită. 

Din păcate, în ceea ce priveşte lista de mai sus, amintirile 
mele se opresc aici, deşi, când mă gândesc la lagărul din 
Salcia, îmi mai trec şi acum prin faţa ochilor multe figuri şi 
siluete cunoscute, ale căror nume mi s-au şters din minte. 
Obsedat de acest lapsus, am apelat la memoria câtorva foşti 
camarazi de detenţie de la Salcia, care mi-au trimis o listă 
mult mai completă a deţinuţilor din Balta Brăilei, 
cuprinzând însă şi nume de deţinuţi care nu se mai aflau în 
lagăr la sosirea mea în Salcia. Este motivul pentru care nu 
am folosit numele de pe lista primită, pentru a o completa 
pe a mea. O voi adăuga însă la sfârşitul amintirilor mele din 
Salcia, pentru a putea servi cândva la cercetările care vor 
trebui să ducă la stabilirea unor date complete privind 
numele şi numărul celor care au populat GULAGUL 
românesc sub regimul comunist > 

Lunga mea internare în spital m-a împiedicat să cunosc 
mai îndeaproape un număr mare de deţinuţi din lagăr şi 


deci să le memorez numele. Nici după revenirea mea în 
mijlocul lor nu am avut această ocazie, fiind mereu 
repartizat la diferite munci în cadrul unor echipe de cel 
mult doi-trei inşi. Deşi m-am reîntors în patul meu din 
baraca pe care o părăsisem cu câteva luni în urmă, nu prea 
apucasem să stau de vorbă cu ceilalţi locatari. Făcând parte 
din aceeaşi brigadă, toţi părăseau încă din zori baraca şi nu 
se mai întorceau în dormitor decât seara, după o zi de 
muncă istovitoare. Putini mai erau în stare să întreţină 
relaţii sau să stea de vorbă. Majoritatea se grăbeau să-şi 
înghită porţia de mâncare de seară, pentru ca apoi, imediat 
după „număr”, frânţi de oboseală, să se culce şi să doarmă 
neîntorşi cele câteva ore care îi despărţeau de următoarea 
zi de muncă. 

Dimineaţa, după deşteptare, când deţinuţii din lagăr, 
încolonaţi pe brigăzi, ieşeau la munca câmpului sau la 
diferite alte puncte de lucru, lăsau în urma lor barăcile 
pustii. Nu mai rămâneau în lagăr decât bucătarii, un număr 
de infirmi folosiţi ca ajutoare la bucătărie şi curăţenie şi cei 
câţiva deţinuţi care aveau pentru ziua aceea scutire de 
muncă de la cabinetul medical şi care, cu toate astea, erau 
vânaţi cu sadism de gardieni pentru a fi puşi la diverse 
corvezi, în general inutile. 

Părăsind spitalul, timp de vreo zece zile am rămas şi eu în 
lagăr după ieşirea brigăzilor pe poartă. Făceam parte dintr- 
o echipă de vreo patru deţinuţi care, la adăpostul unui 
şopron improvizat, aveam sarcina de a vopsi toate paturile 
din lagăr. Ni s-au dat pensule şi câteva bidoane de vopsea 
verde cu care să ne facem treaba. Unul din camarazii mei la 
vopsit era avocatul Grecu din Brăila. Un om voinic, mai înalt 
cu un cap decât mine. Fusese numai temporar repartizat la 
vopsitul paturilor, pentru a se reface de pe urma unui 
accident de muncă suferit pe malul Dunării, unde lucra la 
descărcatul bacurilor. Îmi spunea că accidentul fusese o 
adevărată binefacere pentru el, dându-i prilejul să se mai 
odihnească câteva zile la vopsitul paturilor. Obişnuit cu 


munca grea de la încărcatul şi descărcatul şlepurilor, 
demontatul şi căratul paturilor din barăci până la şopronul 
nostru i se părea un fleac, ca să nu mai vorbim de vopsitul 
în sine, care era mai mult prilej de stat la taifas. Îmi spunea 
mereu să-l las numai pe el să transporte paturile, iar eu să 
rămân la vopsit, fiindcă sunt mai slab. Nu-1 ascultam, mai 
ales că simţeam cum pe zi ce trecea îmi recăpătăm puterile 
şi mi se refăcea musculatura topită în toţi anii de 
inactivitate în celulă. Faptul că stăteam toată ziua în aer 
liber contribuia şi el în mare măsură la întremarea mea 
fizică, dar şi morală. Aproape zece ani stătusem numai între 
patru pereţi şi nu văzusem cerul decât prin crăpătura 
oblonului de la fereastră! 

Pe avocatul Grecu îl puneam mereu să-mi povestească 
despre locul lui de muncă de pe malul Dunării, unde linia 
orizontului nu se oprea la sârma ghimpată şi nici privirea 
nu ţi se poticnea în turnuri de pază cu mitraliere şi 
reflectoare, ca în lagăr. Jinduiam şi eu să ajung la malul 
Dunării, dar nu ştiam cum să-mi realizez dorinţa. E drept că 
mă încerca şi un gând ascuns: îmi închipuiam că munca pe 
malul apei trebuia să ofere şi posibilitatea unei evadări, cu 
şanse mai mari de reuşită, neavând de înfruntat nici gardul 
înalt, nici prepeleacul cu ostaş înarmat, nici sârma 
ghimpată din jurul lagărului. Nu-mi puteam închipui 
Dunărea ca un obstacol, ci dimpotrivă mai degrabă ca o 
cale de fugă. 

Zilnic, cât eram împreună, îl descoseam pe avocat despre 
configuraţia locului, iar când pleca să mai aducă câte un pat 
şi rămâneam singur la vopsit, dădeam frâu liber imaginaţiei 
să facă tot felul de presupuneri. 

Serile, când brigăzile se întorceau de la muncă, erau 
singurele scurte momente în care apucam să mă întâlnesc 
şi să mai schimb câte o vorbă cu prietenii şi cunoscuţii din 
alte barăci. Timp mai mult aveam numai duminicile, în care 
nu se lucra şi toţi deţinuţii rămâneau în lagăr. In toiul verii, 
duminicile libere erau destul de rare. Se lucra fără 


întrerupere pentru „îndeplinirea” şi chiar „depăşirea 
planului”! Nici duminicile nelucrătoare nu aveam însă 
linişte. Aveam „program administrativ”, ceea ce însemna 
scoaterea şi scuturarea păturilor şi saltelelor în curtea 
lagărului şi spălatul pe jos în dormitoare. De multe ori, 
această campanie de curăţenie era precedată de o 
percheziţie devastatoare, în urma căreia numai cu mare 
greutate ne mai găseam lucrurile. 

Pentru cineva care nu a avut de-a face cu viaţa din 
închisorile comu-nişte e greu să-şi imagineze cum arăta 
curtea lagărului de la Salcia, în care câteva sute de oameni 
Iţi scuturau păturile şi saltelele de paie. Învăluiţi în nori de 
praf şi stimulaţi de strigătele sălbatice ale gardienilor, care 
supravegheau desfăşurarea operaţiei. Intre barăci şi curte 
era MI du-te-vino permanent de deţinuţi, care fie ieşeau cu 
saltelele afară, fie intrau cu ele înapoi, urmăriţi de privirile 
vigilente ale gardienilor care cereau ca toată această 
mişcare să se facă în pas alergător. Se crea astfel un haos 
de nedescris şi o confuzie totală, de care puteam pronta 
pentru a sta de vorbă cu prietenii, fie la adăpostul norului 
de praf stârnit în curte, fie ascunzându-ne într-un dormitor 
şi prefăcându-ne că luăm sau aducem salteaua când apărea 
vreun gardian. 

Una din ideile fixe ale celor care ne păzeau era să nu stăm 
de vorbă. De câte ori vedeau doi sau mai mulţi deţinuţi 
stând de vorbă, puteai auzi aceeaşi formulă stereotipă din 
dicţionarul de expresii M. A..1.: 

— Ce aveţi, bă, de discutat acolo?! 

Tot stereotip era fi răspunsul nostru stupid, pe care îl 
dădeam înainte de a ne împrăştia: 

— Nimic, domnule sergent! 

Într-una din zile i-am vorbit lui Doru Stroescu despre 
dorinţa mea de a lucra în aer liber pe malul Dunării, la 
descărcatul bacurilor. 

Doru, împreună cu toii ceilalţi brigadieri, lua parte la 
şedinţele din fiecare seară, la care subofiţerul însărcinat cu 


producţia stabilea planul de lucru pentru a doua zi. Se 
hotărau punctele de lucru ale fiecărei brigăzi şi se făceau 
eventuale mutări de deţinuţi pentru a mări electivul 
brigăzilor acolo unde era mai mult de lucru sau acolo unde 
treaba trebuia terminată mai repede. Fiecare brigadier 
raporta situaţia de la punctul lui de lucru m încerca să 
susţină interesele oamenilor din brigadă, explicând 
dificultăţile pe care le întâmpină la locul de muncă ft 
motivând întârzierile în îndeplinirea planului din ziua 
respectivă. 

Fiind la curent cu dispoziţiile date de subofițer la ultimele 
şedinţe, Doru mi-a explicat că administraţia redusese 
numărul descărcătorilor de bacuri, repartizând o parte din 
ei la alte munci mai urgente. Mi-a spus că nu aveam altă 
posibilitate de a ajunge la malul Dunării, decât recurgând la 
un schimb, făcut prin bună înţelegere cu unul din deţinuţii 
care munceau la descărcatul bacurilor. Doru m-a asigurat 
că, în acest caz, va putea obţine acordul brigadierului de la 
echipa care lucra la malul Dunării şi va face schimbul de 
nume şi pe fişele de lucru, fără şi-l mai informeze şi pe 
subofițer. 

Atâta mi-a trebuit! A doua zi, avocatul Grecu, care între 
timp Îşi reluase lucrul pe malul Dunării, nu a mai scăpai de 
mine până ce nu a consimţit să facem schimbul. S-a lisat 
greu pretinzând ca era necinstit din partea lai să facă un 
schimb din care mimai el ava* dc câştigat, la timp ce eu 
eram dezavantajat. La insistenţele mele a sfârşit prin a 
ceda. 

Ziua următoare, în zori, mă aflam încolonat între cei care 
lucrau la malul Dunării, aşteptând ieşirea pe poarta 
lagărului. De data asta aveam să parcurg în sens invers 
drumul pe care îl făcusem cu câteva luni în urmă, pe 
întuneric şi cu lanţuri la picioare. Acum însă nu mai eram 
bolnav şi la marginea disperării, ca atunci. Dimpotrivă, 
eram vesel, mă simţeam bine în răcoarea dimineţii şi mă 
bucuram de tot ce vedeam în jurul meu. Drumul coloanei 


noastre trecea peste malul înalt al digului de pământ, 
ridicat cu câţiva ani mai înainte de primele valuri de 
deţinuţi trimise în Balta Brăilei. Dincolo de dig, până la 
Dunăre, mai era o fâşie de pământ de câteva sute de metri 
lăţime, cuprinzând partea cea mai joasă a malului Dunării 
Vechi, prevăzută a fi cedată inundaţiilor în cazul creşterii 
nivelului apelor. 

Ajunşi pe culmea digului şi coborând pe celălalt versant al 
lui, deşi se luminase de-a binelea, priveliştea ce ni se oferea 
ochilor era a unei mări nesfârşite de ceaţă, străpunsă doar 
ici şi colo de coroana mai înaltă a unei sălcii sau a unui plop. 
Pe măsură ce coboram, ceața din faţa noastră se destrăma, 
dezvăluindu-ne zăvoiul din Lunca Dunării, cu desişul lui de 
lăstari de salcie şi răchită, depăşit pe alocuri în înălţime de 
câte un anin mai gros sau de o salcie bătrână, cu trunchiul 
răsucit şi scorburos. In schimb, Dunărea nu ni s-a arătat 
nici când ne-am apropiat de mal. Deasupra apei plutea o 
pânză de aburi care a început să se ridice şi să se împrăştie 
numai sub lumina primelor raze ale soarelui, ce se înălţa la 
orizont din Câmpia Dobrogei. 

Vraja acelei dimineţi o mai simt şi acum. Atunci însă eram 
ca fermecat. Sorbeam cu toate simţurile aerul libertăţii, din 
natura înconjurătoare. Si, deşi eram numai ochi şi urechi 
pentru a nu scăpa nimic din minunatul spectacol la care 
asistam, răcnetele şi ordinele celor doi gardieni însoțitori ai 
coloanei nu mai pătrundeau până la mine. Nu am luat act 
de existenţa lor, decât când ne-am oprit din mers. 

Ajunsesem la poarta de acces în ţarcul de sârmă ghimpată, 
unde aveam să muncim. [arcul îngrădea un teren de 
aproximativ 250-300 de metri lungime şi 200 de metri 
lăţime. Una din laturile lungi era constituită chiar de malul 
Dunării, iar cealaltă trecea printr-o perdea destul de rară 
de tufe, lăstari de arbori de esențe moi, plopi şi sălcii. In 
interiorul terenului, aproape de poartă, se aflau câteva 
ateliere, magazii şi o cameră-birou a gardienilor. La celălalt 
capăt, pe malul Dunării, o mică baracă de scânduri 


adăpostea motorul pompei care alimenta lagărul cu apă. 
Iată o schiţă aproximativă, din memorie, a acestui teren: 

O dată intraţi pe poarta ţarcului, cei câţiva deţinuţi 
„meseriaşi” s-au îndreptat spre atelierul de fierărie şi 
tinichigerie, iar „mecanicul” s-a dus să vadă de motorul 
pompei de apă. Cei mai mulţi dintre noi, fiind repartizaţi la 
descărcări, am pornit spre locul în dreptul căruia erau trase 
la mal şi ancorate două şlepuri, care mie mi s-au părut 
uriaşe. Nu mai ţin minte câte tone se spunea că au. 
Remorcherul care le adusese plecase, urmând să se 
întoarcă să le ia când vor fi golite. Unul din şlepuri, încărcat 
cu balast, fusese golit pe jumătate în zilele precedente, 
celălalt, încărcat cu blocuri de piatră, era încă intact. Cei 
doi gardieni, care ne însoțeau, şi-au început imediat 
activitatea întrecându-se unul pe altul în răcnete şi 
îndemnuri la grabă. Aveam să continuăm descărcarea 
balastului” împărţiţi în două grupe, ne-am urcat pe cele 
două punți care legau şlepul de mal. Cei doi dulapi de 
scândură alăturaţi, lungi de câţiva metri, sprijiniți cu un 
capăt pe bordul vasului şi cu celălalt pe mal, formau un plan 
tot mai înclinat pe măsură ce şlepul era golit de conţinut şi, 
uşurat de greutate, se ridica mai la suprafaţa apei. Pe 
această punte urma să coborâm cu roabele pline de balast 
şi să le deşertăm pe mal. Operația cerea nu numai putere 
pentru a ridica de jos roaba plină şi a o reţine cu forţa 
braţelor pe panta înclinată spre a nu lua prea mare avânt, 
dar şi o anumită îndemânare. Sub greutatea roabei şi a 
paşilor noştri apăsaţi, puntea de dulapi începea să se 
legene, arcuindu-se când în jos, când în sus, într-o cadență 
crescândă, riscând să te arunce cu roabă cu tot jos în 
Dunăre. La suirea pe bac, gardianul ne prevenise că cine 
intră sau cade în Dunăre este împuşcat fără somaţie. Era 
motivul pentru care, de-a lungul malului patrula câte un 
ostaş înarmat cu pistol automat. 

Sus pe şlep erau dispuşi transversal, cu capetele sprijinite 
pe cele două borduri, alţi doi dulapi, pe care stăteai cu 


roaba până ce-ţi era umplută de deţinuţii coborâţi în burta 
vasului. De acolo, aruncau cu lopeţile balastul în roabă. Cu 
cât însă nivelul balastului din fundul vasului scădea, cu atât 
mai anevoioasă era mânuirea lopeţilor prevăzute cu cozi 
mai lungi decât în mod obişnuit. Era o adevărată 
performanţă, şi de forţă, şi de jonglerie, să arunci cu lopata 
de jos, din fundul vasului, balastul în roabă. 

În ziua aceea am trecut prin toate felurile de munci de la 
descărcatul bacului. Am cărat şi cu roaba şi am dat şi la 
lopată. La început cu greu şi fără spor, apoi încetul cu 
încetul cu ceva mai multă îndemânarE. Şi toate astea sub 
ploaia neîncetată de ordine şi invective ale gardienilor care 
zbierau cât îi ţinea gura: 

$ Dă-i drumul mai repede! Ce stai, bă?! Ce? Ai venit să te 
odihneşti?! Mişcă mai repede, că îţi fac raport! 

La care se mai adăugau dogoarea soarelui şi zăpuşeala din 
fundul şlepului. Uşoara boare de vânt care abia făcea să 
tremure frunza sălciilor nu apuca să te răcorească atunci 
când coborai cu roaba încărcată pe mal sau urcai cu ea 
înapoi, în pas alergător. Eram tot timpul lac de apă, iar în 
pauza de prânz, când ni s-a dat masa, de oboseală, abia mi- 
am putut mânca porţia. Eram pe punctul de a regreta că 
nu-l ascultasem pe avocatul Grecu. Dar ambiția mă făcea 
să alung acest gând. 

În ziua aceea nu am avut răgazul să stau de vorbă cu cei 
câţiva prieteni sau cunoscuţi din echipa de lucru şi nici 
pofta să mă las încântat de priveliştea din jur. Seara, m-am 
întors în lagăr răpus. Abia mă mai ţineam pe picioare. 

În vreme ce aşteptam cu nerăbdare „numărul”, ca să mă 
pot culca, a venit la mine avocatul Grecu să-mi propună să 
ne reluăm locurile de muncă avute înainte de a fi făcut 
schimbul. I-am mulţumit pentru buna lui intenţie, dar am 
refuzat spunându-i că îmi convine mai mult munca la 
bacuri, decât la vopsitul paturilor - ceea ce cred că 1-a 
făcut să aibă dubii în privinţa deplinei mele sănătăţi 
mintale. 


A doua zi dimineaţa, când s-a dat deşteptarea, abia m-am 
putut da jos din pat. Efortul din ziua precedentă îmi 
provocase o febră musculară în tot corpul. Mă dureau 
picioarele, umerii, braţele şi spatele şi-mi simţeam toate 
încheieturile înţepenite. Mi-a venit greu să mă scol, să mă 
încalţ, să ies la spălătorul din faţa barăcii, dar încetul cu 
încetul mişcările tăcute m-au dezmorţit. Când am ieşit cu 
brigada pe poarta lagărului şi am pornit la drum, m-am 
încălzit şi chiar dacă încordarea musculară mai persista, 
durerile se calmaseră. 

În cea de-a doua zi de muncă la descărcatul balastului, ca 
şi în următoarele, de altfel, am făcut tot posibilul să-mi 
menajez forţele. Mi-am dat seama că munca de la bac era 
cu mult peste puterile mele încă nerefa-cute. Trecuseră 
prea mulţi ani de când nu mai făcusem cel mai mic exerciţiu 
fizic şi aveam nevoie de timp pentru a-mi reface 
musculatura atrofiată. Luând exemplu de la ceilalţi 
camarazi de muncă şi urmându-le sfaturile, am uzat de 
toate ocaziile ce mi se ofereau pentru a-mi economisi 
puterile. Profitam de orice moment de neatenţie a 
gardianului sau de îndepărtarea lui de la locul nostru de 
muncă pentru a sta de vorbă cu ostaşul de pază sau pentru 
a fuma o ţigară la umbra sălciilor de pe mal. În timp ce ne 
vedeam de treabă, eram cu ochii pe el. Cum întorcea capul, 
cum lăsam roaba jos sau lopata din mână, iar dacă eram în 
fundul bacului, foloseam răgazul întinzându-ne pe spate pe 
balastul care mai păstra din răcoarea înmagazinată în 
timpul nopţii. Datorită aplicării acestei tactici a economiei 
de forţe, în următoarele zile, cât a mai durat descărcarea 
balastului, am reuşit să-mi stabilesc un echilibru şi să mă 
adaptez muncii cu roaba şi cu lopata, fără să mă mai întorc 
aşa de zdrobit în lagăr. Oboseala nu putea fi însă înlăturată. 
Ba, dimpotrivă, se acumula, şi pot spune că era un fenomen 
general, resimţit de toţi deţinuţii... 

Când i-a venit rândul bacului cu piatră să fie descărcat, 
munca noastră a devenit şi mai anevoioasă. Era vorba de 


bolovani de diferite diment siuni, care trebuiau urcați pe 
nişte dulapi aşezaţi la fel ca cei de pe bacul cu balast, unde 
erau încărcaţi în roabe şi transportaţi pe mal. 

În funcţie de mărimea lor, într-o roabă încăpeau cel mult 
trei sau patru bolovani sau, în cel mai rău caz, unul singur. 
Spun în cel mai rău caz, pentru că nu era deloc uşor să urci 
din burta vasului (mai ales când acesta era deja pe jumătate 
gol) un bloc de piatră de o asemenea greutate. Era o treabă 
la care ne înhămam câte doi-trei inşi, pentru a reuşi să-l 
rostogolim în sus, pe panta înclinată a unor dulapi, care cu 
un capăt stăteau pe pietrele din şlep, avându-l pe celălalt 
proptit pe dulapii transversali unde aşteptau roabele. 

Unghii strivite, degete zdrobite şi mâini şi braţe zdrelite 
erau mici accidente la ordinea zilei. De mai multe ori au fost 
şi accidente mai grave, dar nu în perioada în care am lucrat 
eu la descărcat. 

Pe de o parte însă, tocmai datorită acestor diferenţe de 
dimensiune şi greutate a pietrelor, nu ni se putea stabili o 
normă de lucru, ca la descărcatul de nisip sau de pietriş. 
Gardianul încerca şi aici să ne stimuleze cu îndemnuri la 
grabă, dar o făcea fără convingere, dându-şi seama că în 
asemenea condiţii ritmul descărcării nu putea fi mărit. 
Răcnea mai mult ca să fie auzit de vreun eventual ofiţer 
venit în control. 

Din câte îmi amintesc, nu am lucrat decât câteva zile la 
descărcatul de piatră. Iosif Ripan, lângă care, pentru a mai 
sta de vorbă, mergeam în coloană, şi la plecarea din lagăr, 
şi la întoarcere, mi-a propus într-una din acele zile o 
alternativă mult mai plăcută. 

Iosif lucra la atelierul de tinichigerie, unde îl vizitasem de 
câteva ori în timpul pauzei de la ora mesei. Lucra singur la 
o comandă ocazională, pe care urma să o execute în câteva 
zile. Se întorcea apoi la munca câmpului, în cadrul brigăzii 
lui. Iosif învățase meseria de tinichigiu la Aiud, într-una din 
perioadele lui de detenţie. 


Munca în atelier se apropia tocmai de sfârşit, când a fost 
anunţat că va mai avea de lucrat la o nouă comandă, mai 
mare şi, mai ales, urgentă. Când i s-au dat amănunte 
despre lucrare, Iosif a explicat că nu o va putea executa de 
unul singur în timpul cerut. Pretinzând că avea nevoie de 
ajutor, Iosif mi-a spus că se gândise la mine. Ofiţerul îi 
aprobase cererea, zicându-i să-şi caute singur un deţinut 
care să cunoască meseria. Desigur că propunerea îmi 
surâdea, pentru că puteam fi din nou împreună şi nu 
părăseam nici malul Dunării, către care mă simţeam atras 
în continuare. Totuşi nu înţelegeam cum îşi închipuia Ripan 
că îl voi putea ajuta, când nu aveam habar de tinichigerie. 
Iosif mi-a explicat însă că va trebui doar să mă prefac că 
lucrez atunci când va intra în atelier vreun gardian, pentru 
că lucrarea o va putea executa şi singur. Iosif a reuşit să-mi 
înlăture atât scrupulele pe care mi le făceam la gândul că 
neputându-1 ajuta efectiv el va trebui să lucreze şi pentru 
mine, cât şi teama că vreun membru al administraţiei va 
descoperi că nu eram de meserie. Deşi încă cu o oarecare 
îndoială, am sfârşit prin a accepta propunerea. 

Ajunşi în lagăr, Iosif s-a dus să-l anunţe pe brigadier că îşi 
găsise un tovarăş de muncă ce se pricepea la tinichigerie şi 
i-a dat numele meu pentru a-mi face mutarea de la bacuri la 
atelier. 

Şi aşa am ajuns să fiu uns tinichigiu! În primele zile mi-am 
dat toată osteneala să fiu un ucenic model, care să-şi 
servească prompt meşterul, întinzându-i scula de care avea 
nevoie, aducându-i foile de tablă zincată pe bancul de lucru 
sau încălzindu-i la flacăra lămpii de benzină ciocanul de lipit 
cu cositor. Sub îndrumarea lui Iosif, am început să fac şi 
anumite operaţii mai simple, tăind cu foarfecă bucăţi de 
tablă de diferite forme sau chiar ondulând cu un cleşte 
special marginile unor piese deja confecţionate. 

Comanda cuprindea un număr destul de mare de lighene 
şi căni de turnat apă pentru spălătoarele ce se întrebuinţau 
atunci când nu era apă curentă. Am aflat că erau destinate 


familiilor gardienilor, care locuiau în Salcia. Canalizarea şi 
instalaţiile sanitare fiind defectuoase şi nefunc-ţionând 
permanent, spiritul gospodăresc şi inventiv al administraţiei 
descoperise un remediu specific progresului socialist în 
acea vreme, recurgând la o instalaţie paralelă, de 
spălătoare primitive de altădată. Calitatea şi aspectul lor nu 
dezminţeau valoarea materialului din care erau 
confecţionate: tablă zincată ordinară! De altfel, întreaga 
operaţie a decurs după tipicul bine cunoscut care hotăra 
soarta producţiei în ţara socialismului biruitor: cam pe la 
jumătatea lucrării s-a terminat tabla şi nu s-a mai obţinut 
altă repartiție, aşa încât planul de confecţionare a 
spălătoarelor a fost abandonat, iar Iosif Ripan şi cu mine am 
fost trimişi* cu încă alţi câţiva deţinuţi, să descărcăm un bac 
cu brichete (ouă) de cărbuni. 

În închisoare, viaţa noastră zilnică era în mare măsură 
influenţată de atitudinea gardianului care era de serviciu. 
Putea să decurgă în mod paşnic, fără ca liniştea şi 
monotonia să-i fie tulburate, dacă gardianul de zi nu-şi 
făcea simțită prezenţa decât la ora „programului*4 ori la 
împărţirea mesei sau putea deveni un adevărat chin, dacă 
pe coridor era de serviciu o brută sadică, care îşi găsea 
satisfacția în suferinţa provocată celor din celulă şi în 
numărul cât mai mare de zile de izolare împărţite cu 
nemiluita. 

În decursul anilor însă, Ministerul de Interne reuşise să 
creeze un tip de gardian aproape standardizat, care, în 
funcţie de fluctuațiile politicii regimului faţă de deţinuţi, 
putea fi, la ordin, azi bun şi mâine rău. Aici însă, în Balta 
Brăilei, la capătul pământului şi departe de centru, ordinele 
primite sufereau influenţa conducerii locale, care îşi 
permitea anumite abateri, fie prin delăsare, fie prin luarea 
de iniţiative particulare. De asemenea, puterile şi libertatea 
de acţiune acordate gardianului din Balta Brăilei, pus să ne 
supravegheze şi să ne forţeze la muncă, erau cu mult mai 
mari decât ale gardianului din penitenciar, expus atât 


controlului permanent al superiorilor din direcţie, cât şi 
inspecțiilor frecvente ale trimişilor Ministerului de Interne. 
Simţindu-se învestit cu drepturi de stăpân absolut, pentru a 
obţine randamentul maxim la muncă din partea deţinuţilor 
ce-i erau încredinţaţi, gardianul din Balta Brăilei era, în 
general mai brutal, mai lipsit de milă şi mai abuziv. De un 
astfel de exemplar am avut parte când am început să 
descărcăm bacul cu cărbuni. 

Echipa noastră de vreo şapte-opt inşi a fost luată în 
primire de răcnetele gardianului ce aveau să ne însoţească 
la muncă încă din momentul încolonării noastre în curtea 
lagărului. Nimic nu-i plăcea şi totul era motiv de critică, de 
invective şi insulte. Ba nu eram bine aliniaţi, ba vorbeam în 
front, ba nu stăteam drepţi! Nici pe drum nu ne-a slăbit cu 
cuvintele lui de ocară: 

— "Ţine, bă, cadenţa! Ce te uiţi, bă, în lături? N-ai nimic de 
văzut! Stai cu ochii la cel din fată! 

Când am ajuns pe bac, nici nu am apucat bine să punem 
mâna pe roabe şi pe lopeţi că ne-am trezit că-i cere numele 
unuia dintre noi pentru a-i face raport că nu munceşte. La 
murmurul nostru de indignare faţă de o asemenea 
nedreptate, a mai cerut un nume, la întâmplare, pentru a-i 
face raport de indisciplină. 

Văzându-l atât de turbat, ne-am decis la prudenţă. Ne-am 
văzut de treabă în tăcere, fără să ne mai lăsăm provocaţi de 
insultele pe care le profera, fapt care 1-a înfuriat la culme, 
făcându-l să-şi mărească debitul de înjurături, răcnind mai 
des şi mai tare formulele consacrate: 

— Mişcă, bă, mai repede! Ce stai? Dă-i bătaie! 

Pe bac am împărţit munca cu Ripan, trecând pe rând, când 
unul, când altul, fie la lopată, fie la roabă. Ca şi la celelalte 
bacuri, unul arunca cu lopata din fundul vasului în roaba de 
pe dulapii aşezaţi transversal, iar celălalt ducea roaba pe 
puntea înclinată până la mal, unde o deşerta. Munca era 
aproape la fel de grea ca la balast, dar mai murdară. Eram 
negri din cap până-n picioare de praful de cărbune care se 


ridica din brichetele încinse de soare, când înfigeai lopata 
în grămadă şi când îi aruncai conţinutul în roabă. 

N-am fost scutiţi de gura gardianului nici pe drumul de 
întoarcere, iar la poarta lagărului i-a raportat ofițerului de 
serviciu numele celor doi camarazi ai noştri care, aşa 
murdari de cărbune cum erau, au fost duşi pentru trei zile 
la „izolare”, cu regimul cunoscut: noaptea la izolare şi ziua 
la muncă. Primele două zile nu primeau nimic de mâncare, 
iar la stingere li se dădea o rogojină şi o pătură cu care să 
doarmă pe pardoseala de beton. Noi ne-am spălat destul de 
greu şi numai în parte de praful gros şi lipicios de cărbune, 
care ne-a provocat toată noaptea mâncărimi de piele. 

Şi a doua zi am lucrat în aceeaşi echipă şi cu acelaşi 
gardian. De data asta ne-am pregătit mai bine pentru a ne 
apăra de praful de cărbune. Am improvizat fiecare din ce 
am avut în bagajul nostru de zdrenţe câte un fular pe care 
ni l-am legat la gât sau chiar ne-am îmbrobodit cu el. 
Prevederea noastră s-a dovedit însă utilă numai în primele 
câteva ore de muncă. Briza, la început plăcută, care abia 
adia de-a lungul malului Dunării, s-a tot întețit în cursul 
dimineţii. Către prânz s-a prefăcut într-un vânt puternic 
care sufla în rafale şi în faţa căruia fularele noastre n-au 
mai servit la nimic. Tot bacul împreună cu noi eram învăluiţi 
într-un nor de praf de cărbune, căruia nu-i mai stătea nimic 
în cale. Degeaba căutam să ne înfăşurăm capul şi faţa, 
nelăsându-ne decât ochii liberi. Broboadele noastre nu 
rezistau în bătaia vântului, începeau să fluture, ne 
descopereau feţele şi praful în care eram învolburaţi ni se 
lipea pe obraji şi ni se strecura pe lângă gât şi ceafă, până 
sub cămaşă. 

Prin rafalele de vânt nu mai parveneau la urechile noastre 
decât frânturi din răcnetele gardianului, care, neobosit, îşi 
debita fără încetare îndemnurile la muncă, amenințările şi 
insultele. Nimeni nu-l mai băga în seamă. Eram preocupaţi 
numai de lupta noastră cu praful care ne orbea şi, deşi ne 
schimbam din timp în timp locul de muncă, de la lopată la 


roabă şi invers, nu era chip să ne ferim de el. In fundul 
bacului eram expuşi vârtejului de praf ridicat din grămada 
de cărbuni de îndată ce înfigeai lopata în ea, iar pe punte, 
pe lângă praful spulberat din roaba plină cu cărbuni, mai 
aveau de înfruntat şi vântul. Întrucât vântul sufla puternic şi 
cu întreruperi, riscai în orice moment să-ţi pierzi echilibrul, 
în timp ce împingeai roaba pe podul înclinat de dulapi, şi să 
cazi în Dunăre. 

N-am realizat decât după o vreme că înţepăturile pe care 
le simţeam în ochi, în jurul nasului şi în fundul gâtului nu se 
datorau unei simple iritaţii. Când, în pauza de prânz, ne-am 
adăpostit cu gamelele în mână în spatele barăcilor-atelier şi 
ne-am uitat unii la alţii, eram de nerecunoscut. Ne-am 
speriat când am văzut cum arătam, cu ochii roşii, cu 
pleoapele umflate şi toată pielea feţei tumefiată. Ne-am 
înţeles cu toţii să refuzăm să mai muncim în asemenea 
condiţii şi, la sfârşitul mesei, i-am cerut gardianului să 
cheme ofiţerul de serviciu, pe care tocmai îl văzusem 
intrând pe poarta ţarcului. 

Furios că nu-i ascultăm ordinul de a ne sui pe bac şia ne 
apuca de lucru, gardianul s-a răstit la noi, ameninţându-ne 
că ne va face raport pentru indisciplină. Am încercat să-i 
atragem atenţia asupra halului în care arătam, dar nu am 
găsit la el nici o înţelegere. Dimpotrivă, s-a stropşit la noi şi 
mai ameninţător: 

— Dă-i drumu' la muncă şi nu mai „comenta”, că te ia 
mama dracului! 

— Până nu chemaţi ofiţerul de serviciu, nu ne mişcăm de 
aici! 

Si pentru a întări spusele, ne-am şi aşezat pe jos, atitudine 
care şi-a atins scopul. Fără să-şi poată stăpâni gura, s-a dus 
totuşi să-l cheme pe ofiţer. 

Intre timp, starea noastră se înrăutăţise. Înfăţişarea 
noastră excludea necesitatea oricărei pledoarii. Mai ales 
pleoapele ni se umflaseră atât de tare, încât ochii ne erau 
aproape închişi şi ne lăcrimau fără încetare. Deşi aţâţat pe 


drum de gardian, când ne-a văzut, ofiţerul nu a avut decât o 
scurtă ezitare, după care a dat dispoziţie să nu se mai 
lucreze în ziua aceea la cărbuni, iar nouă ne-a spus să 
ducem lopeţile şi roabele la magazia de unelte şi să facem 
ordine în încăpere. Ca prin farmec, gardianul a tăcut. Ne-a 
privit pieziş, dar până la plecarea spre lagăr nu i-am mai 
auzit gura. Pe drumul de întoarcere însă a vrut să ne 
dovedească că totuşi nu-i pierise glasul. Şi a reuşit! 

Când ne-am prezentat la cabinetul medical, doctorii noştri 
s-au speriat. Ne-au tamponat pe faţă cu apă oxigenată 
pentru a înlătura stratul de praf de cărbune. A ieşit la iveală 
o piele roşie şi iritată, care ne provoca usturimi tot mai 
insuportabile. Alifiile doctorului Picu Ionescu ne-au alinat 
usturimile, dar iritaţia pielii a mai persistat câteva zile. 

Cel mai grav afectaţi au fost ochii. Pe pielea pleoapelor 
umflate se produseseră crăpături foarte fine, dar extrem de 
dureroase, iar ochii, injectaţi şi plini de lacrimi, au favorizat 
la câţiva dintre noi apariţia unor cazuri destul de rebele de 
conjunctivită. losif Ripan şi cu mine am scăpat de această 
consecinţă, dar usturimile de ochi şi faţă ne-au chinuit 
câteva zile. 

Toată echipa noastră de „carbonari” a fost scutită de 
muncă trei zile, timp în care mergeam de două ori pe zi la 
spital pentru a ni se pune picături în ochi şi pentru a ne fi 
tratate pleoapele şi conjunctivitele. 

În 1963, ca şi în 1964, am făcut de mai multe ori parte din 
echipele de descărcare a bacurilor. Memoria nu mă mai 
ajută însă să stabilesc nici de câte ori am muncit la 
descărcări şi nici succesiunea cronologică a ieşirilor mele 
cu brigada care lucra pe malul Dunării. 

Am pomenit până acum despre unele din aceste perioade, 
de câte 3-4 zile sau chiar o săptămână, lucrate la 
descărcatul bacurilor, fără pretenţia de a le fi putut preciza 
data şi deci ordinea în care s-au succedat. Voi proceda de 
aici înainte la fel şi cu diferitele episoade ce mi-au rămas în 
amintire şi despre care voi relata, având ca singur reper de 


a le plasa cu aproximaţie în timp, doar vremea de afară 
indicându-mi anotimpul. 

Ţin astfel minte că, de câte ori am muncit la bacuri, 
vremea a fost frumoasă şi, în general, am suferit de căldură 
şi nu de frig. O singură dată am avut parte de o ploaie 
torențială de vară, care în câteva clipe ne-a udat până la 
piele. Debitul cascadei de apă ce se prăvălea din cer a 
redus în aşa măsură vizibilitatea, încât paznicii noştri s-au 
alarmat şi au fluierat încetarea lucrului şi adunarea noastră 
sub una din sălciile bătrâne de pe mal. In ziua aceea lucram 
pe un bac ce adusese orz pentru animalele de la ferma 
partidului. 

O parte din noi, coborâţi în burta vasului, puneam orzul în 
saci, iar alţii îi cărau pe mal şi îi deşertau în lada unui 
camion cu remorcă. Cele două operaţiuni, una grea, iar 
cealaltă mult mai uşoară, le făceam prin rotaţie. Ridicatul 
pe umeri şi căratul cu spinarea a unor saci de circa 70 de 
kilograme greutate, în ritmul impus de strigătele 
gardianului care ne grăbea întruna, era pentru cei mai 
mulţi o muncă grea, care le solicita un efort prea mare 
pentru puterile lor slăbite. 

Ploaia care s-a dezlănţuit ne-a venit în ziua aceea în ajutor, 
pauza de lucru pe care a provocat-o prinzându-ne bine. 
Când stropii au început să se rărească, şi cerul s-a mai 
luminat, gardienii s-au grăbit să ne trimită la muncă pe bac, 
neaşteptându-se la noul ropot de ploaie ce s-a pornit când 
tocmai dădeam să ne apucăm de lucru. Mai întâi au ezitat, 
dar apoi au fluierat iar adunarea pe mal. 

Nu apucaserăm să coborâm de pe bac decât o parte din 
noi, când, părându-li-se că ploaia va înceta, s-au răzgândit 
şi au contramandat ordinul. Au reuşit astfel să creeze 
câteva minute de haos, în care o parte din deţinuţi, care nu 
auziseră ultimul ordin, continuau să coboare pe mal, în timp 
ce alţii voiau să se urce pe bac. 

Profitând de ruperea de nori şi de momentele de 
zăpăceală produse, Nelu Dumitrescu s-a strecurat fără să 


fie văzut până la cabina de scânduri ce se afla pe partea 
puntată de la pupa şlepului. Făcuse incursiunea din simplă 
curiozitate şi din dorinţa de a explora un spaţiu în care 
accesul deţinuţilor era interzis. Eu mă urcasem tocmai pe 
bac şi mă pregăteam să cobor în burta vasului, când mi-a 
atras atenţia un fluierat. Pitit după cabina de la pupa 
şlepului, Nelu Dumitrescu îmi făcea semn cu degetul să vin 
la el. Bănuind că descoperise ceva interesant, am pornit 
spre el, de-a lungul bordului vasului, dinspre Dunăre. 
Mergeam în patru labe pentru a nu fi observat de gardianul 
de pe mal, a cărui nehotărâre, după felul în care privea 
mereu la norul negru şi ameninţător de deasupra lui, se 
vedea că mai dăinuia încă. 

Am ajuns cu bine lângă Nelu, care, şoptindu-mi că are o 
surpriză pentru mine şi făcându-mi semne să-l aştept, a 
dispărut într-o clipă pe uşa întredeschisă a cabinei din 
spatele lui. Tot atât de iute a reapărut iar lângă mine, 
aşezând pe jos între noi o farfurie de tablă smălțuită, cu 
două bucăţi de peşte prăjit, încă calde. Cum nu aveam timp 
de pierdut, le-am mâncat amândoi aproape pe nerăsuflate, 
neputându-ne bucura în linişte de gustul unui peşte pe care 
şi oamenii aşa-zişi liberi din ţară îl uitaseră demult: gustul 
de cegă! Bătusem de-a dreptul un record, mâncând cegă în 
închisoare! 

Intre timp, cerul se luminase, zăpăceala de du-te-vino 
dintre bac şi mal se calmase, şi gardianul redevenise atent. 
Am reuşit totuşi să ne stre-curăm neobservaţi până la 
locurile noastre de muncă, unde Nelu mi-a povestit cu 
amănunte aventura lui de pe bac şi secretul bucăţilor de 
cegă. 

Nelu se dusese la cabina din capătul bacului, când se 
pornise potopul şi rămăsese acolo câtă vreme ţinuse ploaia. 
Intrând în cabină, avusese surpriza să dea peste cârmaciul 
şlepului, care, văzându-l, doar că n-a sărit în Dunăre de 
spaimă. Nelu s-a priceput însă să-l liniştească şi chiar să-4 
câştige încrederea. Cârmaciul şi-a dezlegat limba cu mult 


peste aşteptările lui, dându-i informaţii de tot felul despre 
viaţa de afară. I-a dat şi ultimul număr din Scânteia, a cărei 
pagină cu ştiri externe Nelu a citit-o pe loc, memorând ceea 
ce i s-a părut mai important. 

Cârmaciul nu voise să părăsească şlepul pe durata 
descărcării orzului şi fusese instruit de ofiţerul de serviciu 
să nu iasă din cabină în timpul zilei, când lucrau deţinuţii. [i 
atrăsese, totodată, atenţia că orice contact ar lua cu 
deţinuţii îl va costa ani grei de închisoare. Ameninţat în 
acest fel, omul nu ieşea din cabină decât seara, după ce 
deţinuţii părăseau ţarcul pentru a se întoarce în lagăr. 
Profita atunci să pescuiască, aruncând în Dunăre pripoane 
cu mai multe cârlige pentru prins somn, pe care le scotea 
din apă dimineaţa devreme, înainte de sosirea deţinuţilor. 

În dimineaţa aceea găsise prinsă într-un cârlig o cegă, pe 
care tocmai o prăjise în tigaie. Oferindu-i lui Nelu să guste 
din peştele prins, acesta i-a spus că vrea să ia bucata cu el 
ca să o împartă cu un camarad de închisoare. Cârmaciul s-a 
împotrivit intenţiei iui Nelu, fâindu-i teamă că va fi prins cu 
peştele şi se va afla de la cine 1-a primit. Aşa s-a făcut că 
Nelu m-a chemat lângă cabină pentru a mânca peştele pe 
loc, după dorinţa marinarului. 

Vorbindu-i lui Nelu despre felul cum pescuia cu priponul, 
omul i s-a plâns că nu mai are săpun de rufe. Văzându-l că 
nu înţelege legătura dintre pescuit şi săpun, cârmaciul i-a 
explicat că cea mai bună momeală la care muşcă somnul 
este săpunul de rufe. Era vorba de acelaşi mizerabil săpun 
de rufe, cu miros de petrol, produs după standardul statului 
comunist, care ni se dădea şi nouă pentru spălat. Nelu i-a 
promis că va încerca să-i aducă câteva bucăţi în ziua 
următoare. 


La întoarcerea în lagăr ne-a prins numărătoarea de seară 
umblând din prieten în prieten prin dormitoare, pentru a 
colecta săpun de prins somnii. 


A doua zi, deşi n-a mai plouat, am avut parte de un 
gardian obosit, care a stat mai tot timpul aşezat la umbră, 
la picioarele unei sălcii, cu cozorocul chipiului tras pe ochi. 
Cred că nici nu se trezea atunci când ne pomeneam cu el 
strigând tam-nesam: 

— Dă-i, bă, drumul mai repede! 

N-am avut, aşadar, nici o dificultate să ne prelingem de-a 
buşilea pe lângă bordul vasului până la cabina marinarului. 
I-am dat săpunul colectat în seara precedentă şi i-am mai 
pus câteva întrebări despre situaţia din ţară. După vorbă 
mi-am dat seama că era oltean şi l-am întrebat de unde e. 

Din Mehedinţi, din comuna Batoţi. 

II cunoşti pe popa Justin Iorgulescu? 

Cum să nu-l cunosc? Doar mi-a fost nas! 

Nu degeaba se spune că lumea e mică, şi (aş adăuga eu) 
olteni sunt peste tot! 

— Ştiţi însă că l-au arestat acum câţiva ani şi nu i-au mai 
dat drumul de atunci. 

Nu ştiam, şi vestea m-a întristat. 

Prin 1946 sau '47 fusesem la Batoţi împreună cu vărul 
meu George Boian, care urma să fie naş la căsătoria fetei 
preotului Justin Iorgulescu. Pe popa Justin îl ştiam de altfel 
de când eram copil, pentru că se întâlnea deseori cu tatăl 
meu, care nu avea decât cuvinte de laudă pentru el. 

Într-una din zile, în timp ce munceam la descărcatul unui 
şlep, am avut ocazia să asistăm la un spectacol gratuit, 
oferit de gospodăria de stat din comuna Dăieni. 

Gospodăria era situată vis-â-vis de Salcia, pe malul 
dobrogean al Dunării, cam la o jumătate de kilometru mai 
în amonte faţă de poziţia ţarcului nostru. Era o fermă 
specializată în creşterea rațelor, întreaga ei producţie fiind 
destinată exportului. Deşi distanţa care ne despărţea era 
destul de mare, puteam vedea cu ochiul liber rațele fermei 
de pe celălalt mal. Punctele albe care se mişcau pe fondul 
verde al pajiştei deveneau şi mai vizibile când erau mânate 


în apele de la malul Dunării, împrejmuite de un gard din 
plasă de sârmă. 

În ultimele zile observasem că apele Dunării se umflaseră, 
erau mai tulburi, mai repezi şi mai agitate. Până şi bacul 
nostru, greu încărcat şi ancorat lângă mal, se mişca în 
ritmul valurilor care îl săltau şi-l coborau. Deşi domoală, 
mişcarea făcea şi mai anevoios drumul cu roaba pe dulapii 
flexibili şi instabili, supuşi şi ei influenţei ondulaţiilor de la 
suprafaţa apei. 

Nu ştiu cine a văzut primul ce se petrecea pe malul opus, 
dar îmi amintesc că, aproape concomitent, toată lumea care 
popula ţarcul nostru, fără deosebire de statutul pe care îl 
avea, s-a transformat în public spectator, înşirându-se de-a 
lungul malului. Deţinuţi, gardieni şi ostaşi de pază 
urmăreau cu toţii spectacolul care se desfăşura în faţa 
noastră. 

Apele crescute şi învolburate ale Dunării rupseseră plasa 
de sârmă dare îngrădea locul unde înotau rațele fermei. 
Prin breşa făcută, rațele începuseră să iasă în larg şi erau 
acum purtate de apă către mijlocul Dunării, unde curentul 
era mai puternic. Până să prindă de veste oamenii fermei şi 
să încerce să salveze ce mai era de salvat, toată suprafaţa 
apei era deja presărată cu câteva sute de rațe albe care nu 
păreau deloc nemulţumite de întâmplare. Liniştite, 
majoritatea se lăsau duse în derivă de undele Dunării, fără 
să încerce să se opună curentului pentru a face cale 
întoarsă. Altele, dimpotrivă, se străduiau să învingă forţa 
apei curgătoare şi înotau către malul nostru, nebănuind că 
şi aici era un ţarc care îngrădea libertatea. Câteva au reuşit 
să ajungă pe malul nostru, dar, spre dezamăgirea unor 
camarazi, care, animați mai degrabă de intenţii practice, 
decât binevoitoare faţă de rațe, le aşteptau lângă baraca 
unde era motorul pompei de apă, păsările evadate au 
acostat mai la vale, dincolo de gardul de sârmă ghimpată al 
ţarcului. 


Intre timp, urcați în două luntre cu vâsle, oamenii fermei 
căutau să abată rațele scăpate pe apă, către malul 
dobrogean. Păreau să nu îndrăznească însă să se 
aventureze până spre mijlocul fluviului, probabil din teama 
de a nu fi duşi de curentul apei mult prea departe de fermă. 
Rațele ajunse în larg le-am urmărit cu ochii cum se duceau 
pe apă la vale, până când petele lor albe s-au contopit în 
culoarea galben-murdară a apelor Dunării şi au pierit în 
depărtare. 

O dată cu dispariţia lor ne-am trezit din nou la realitate. 
Nu numai noi. Din păcate şi gardienii. 

Câte rațe a pierdut ferma în ziua aceea şi cine a fost tras 
la răspundere pentru paguba produsă nu am aflat. Nw ne- 
am îndoit însă nici o clipă că vinovatul va trebui să fie, 
conform şablonului; „un sabotor” şi „un duşman de clasă”, 
care va avea de-a face cu „organele puterii'”"DpUH lare” şi 
va înfunda puşcăria! 

Într-o duminică, când nu am fost scoşi la muncă, s-au 
distribuit cărţi poştale deţinuţilor din brigada care îşi 
îndeplinise norma în luna respectivă. Era brigada din care 
făcea parte şi prietenul meu Lie (Iacob Pintilie). 

Lie mi-a propus să folosesc eu ocazia în locul lui. Cu alte 
cuvinte, s-a oferit să-mi cedeze cartea lui poştală. Un gest 
pe care nu l-am putut uita niciodată şi pentru care îi sunt şi 
azi recunoscător; Avea să fie prima carte poştală primită de 
mama de la mine, după mai bine de zece ani! 

Pentru a o duce la îndeplinire, generozitatea lui Lie mai 
avea însă un clenci: trebuia ca substituirea de persoane pe 
care o implica să ttâţftcă neobservată. Riscul de a fi prinşi 
nu putea fi complet eliminat. Nu aveam altă soluţie, decât 
să mizăm pe neatenţia ofițerului politic care se ocupa de 
verificarea şi cenzura corespondenţei. Ne-am dus, aşadar, 
amândoi la camera din apropierea porţii lagărului, în faţa 
căreia se adunaseră toţi cei cu dreptul de a scrie acasă în 
lumea aceea. 


Uşa camerei era deschisă. Ofiţerul politic i şi un gardian 
cereau pe rând numele fiecărui deţinut care se prezenta în 
faţa lor şi, după ce, îl identificau şi îl bifau pe lista celor 
îndreptăţiţi să scrie acasă, îi dădeau cartea poştală şi o 
ciosvârtă de creion chimic, nu mai lungă de 5-6 cen” 
timetri. Totodată, îi arătau o hârtie afişată pe perete, care 
reproducea tex-tul-tip al cărţii poştale pe care urma să-l 
respecţi întocmai: JDragă... Eu sunt bine, sănătos. Te rog 
să-mi trimiţi un pachet de 5 kg cu (şi aici indicai cele câteva 
produse alimentare admise) slănină, marmeladă, miere, 
biscuiţi, precum şi 400 de ţigări. Adresa mea este: 
Formaţiunea 0957 Ostrov.” 

Cartea poştală se încheia cu semnătura. Orice vorbă în 
plus adăugată în conţinutul cărţii poştale ducea la anularea 
ei. 

Pentru a termina mai repede treaba, ofiţerul distribuia 
concomitent la cinci deţinuţi câte o carte poştală şi câte un 
fragment de creion chimic. Aştepta apoi până ce terminau 
de scris, pentru a proceda la fel cu următorii cinci. 

Cei care îşi primeau cartea poştală nu aveau voie să 
părăsească cu ea camera şi şi-o scriau cum puteau şi pe 
unde apucau. Camera era mică şi, în înghesuiala creată de 
prezenţa ofițerului, a gardianului, a celor cinci deţinuţi 
intraţi în posesia cărţilor poştale şi a celor cinci care urmau 
la rând, era greu de găsit un loc propice pentru scris. Doi 
aveau loc să-şi pună cărţile poştale pe marginea mesei la 
care stăteau ofiţerul şi gardianul, dar ceilalţi trei şi le scriau 
din picioare, proptindu-le pe perete sau pe tocul uşii. 

Când i-a venit şi lui rândul, Lie şi-a ales tocul uşii. Stătea 
astfel chiar pe prag, iar eu, lângă el, dar afară, printre cei 
care aşteptau la coadă. Deţinuţii care se găseau deja în 
cameră stăteau paravan cu corpurile lor între uşă şi cei doi 
M. A. I.-şti din fundul camerei, acoperindu-l pe Lie, fapt pe 
care contasem şi de care am profitat. 

Schimbând locul cu Lie, am scris eu cartea poştală, 
aplicând-o pe tocul uşii. Am scrisă-o repede, am semnat 


Pintilie Iacob şi am ieşit afară. Lie a predat-o ofițerului care 
şi-a aruncat doar în fugă ochii peste ea. 

Câteva zile am trăit cu emoția că ofiţerul politic va 
descoperi nepotrivirea dintre semnătura expeditorului 
(Pintilie Iacob) şi numele adresantului (Elena Ioanid). 
Ofiţerului i-a scăpat însă acest amănunt, fiind probabil atent 
numai la verificarea textelor propriu-zise ale cărţilor 
poştale. 

De perspicacitatea mamei, că îmi va recunoaşte scrisul şi 
va înţelege subterfugiul la care am recurs, nu m-am îndoit. 
Nu mai aveam decât o singură teamă: să i se fi întâmplat 
ceva mamei, despre care nu mai ştiam de multă vreme 
nimic, sau să se fi mutat între timp la altă adresă. 

Peste vreo zece zile aveam să mă liniştesc în toate 
privinţele. Mi-au fost confirmate şi lipsa de vigilenţă a 
ofițerului politic, şi prezenţa de spirit a mamei, care locuia 
la aceeaşi adresă: Lie a fost chemat la poarta lagărului 
pentru a primi pachetul venit pe numele lui! 

Ştiam acum, şi mama, şi eu, că eram, şi unul, şi altul, în 
viaţă. 

În ziua aceea, la patul meu din baracă, ca şi la paturile 
celor care mai primiseră tot atunci pachete de acasă, a fost 
mare banchet. Împreună cu Lie, mi-am invitat toţi prietenii 
mai apropiaţi să se înfrupte din bunătăţile trimise de mama. 
A avut mare succes borcanul cu miere, în care pusese 
miezuri de nucă! 

Au venit şi losif Ripan, şi Gioga Parizianu, şi Nelu 
Dumitrescu şi mulţi alţii. Printre ei şi doctorul lon 
Voiculescu, Nuţu, cum aveam să-i spun când prietenia 
noastră a devenit mai strânsă. Era un băiat vesel, dar 
totodată şi serios, chibzuit în judecată şi de un caracter 
integru. Ne-am simpatizat din primul moment şi, în scurtă 
vreme, s-a legat între noi o prietenie trainică, nedezminţită 
nici prin trecerea vremii, nici prin distanţa care ne-a 
despărţit mai târziu, când am părăsit ţara. 


Văzându-l mereu în tovărăşia unui grup de legionari 
prahoveni, mai toţi din comuna Pucheni, cu care se 
înţelegea foarte bine, am fost multă vreme convins că era şi 
el membru al aceleiaşi mişcări. Nimic din atitudinea lui nu 
venea să-mi contrazică această părere. Eram deja buni 
prieteni, când, într-o zi, stând de vorbă, mi-am început o 
frază în felul următor: 

— Spune-mi, Nuţule, tu, care eşti legionar. * Nuţu a 
izbucnit în râs: 

— De unde ai scos-o că sunt legionar? Eu nu am făcut 
niciodată politică, mi-am văzut numai de meserie! 

Invitatul prietenilor „la masă”, atunci când soseau 
pachetele de acasă, era un obicei generalizat, astfel încât şi 
cei care nu avuseseră dreptul la carte poştală se puteau 
bucura de gustul unor alimente mai deosebite, iar fumătorii 
îşi primeau şi ei tainul de ţigări din pachetele nefumătorilor. 
Fiecare împărțea frăţeşte cu prietenii conţinutul pachetului 
primit, care se epuiza în câteva zile. 

În funcţie de regiunea ţării din care fuseseră expediate, 
coletele de acasă soseau eşalonat. Între primul şi ultimul 
care sosea în lagăr se scurgea un răstimp de aproape două 
săptămâni, timp în care, zilnic, un număr de deţinuţi îşi 
primeau pachetele şi îşi pofteau cercul de prieteni la ospăț. 

Era o perioadă în care deţinuţii, desi mai veseli, erau 
totuşi mai îngânduraţi. Pachetul primit era semnul că cei de 
acasă - sau cel puţin expeditorul lui - erau în viaţă, dar le 
arăta, totodată, prin conţinutul lui şi starea lor materială. 
Multe din pachetele care soseau în lagăr, mai ales ale 
ţăranilor, erau sărăcăcioase şi aduceau primitorului mai 
multă mâhnire decât bucurie. Cele mai triste cazuri erau 
ale celor care îşi aşteptau zadarnic pachetul şi rămâneau 
îngrijoraţi şi pradă incertitudinii şi presupunerilor care le 
tulburau sufletul. 

Undeva, nu departe de lagăr, o tarla a terenului agricol al 
fermei fusese cultivată cu morcovi. Am aflat de această 
cultură în ziua în care administraţia i-a convins pe o parte 


din bătrânii şi inapţii de muncă să renunţe la statutul lor de 
„Scutiţi” şi să iasă la plivitul morcovilor. Li s-a spus că este o 
muncă uşoară, o muncă pentru femei, fiind ademeniţi şi cu 
perspectiva de a li se da voie să scrie acasă pentru a primi 
pachet dacă vor îndeplini norma. 

S-a constituit astfel o echipă de oameni mai în vârstă, 
infirmi, chinuiţi de dureri reumatice sau de alte suferinţe, 
încât ţi-era mai mare mila privindu-i a doua zi cum ieşeau 
pe poarta lagărului. Seara, la întoarcerea de la muncă, 
aspectul lor era şi mai jalnic. Abia se mai târau! 

Am stat de vorbă cu inginerul Becherescu, care mi-a 
povestit păţania lor. 

Tarlaua cu morcovi, la care fuseseră duşi, era, de fapt, un 
câmp năpădit de bălării înalte până la brâu. Buruienilor de 
tot felul le mersese bine în pământul mănos din Balta 
Brăilei. Se dezvoltaseră în voie, crescând în tufe dese, 
stufoase, cu tulpini groase şi lemnoase, înăbuşind sub ele 
Morcovii, pe care invalizii noştri trebuiau să-i plivească cu 
mâinile goale. 

Sărmanii oameni, betegi cum erau, se opinteau din 
răsputeri să smulgă din pământul uscat de arşiţa verii 
buruienile ale căror rădăcini, adânc înfipte, opuneau uneori 
o rezistenţă pe care nu reuşeau să o înfrângă. Gardianul 
era însă acolo, la pândă, cu tot bagajul lui de insulte şi 
ameninţări, pentru a-i sili să nu lase nici o buruiană în urma 
lor. 

Scormonind cu degetele pământul în jurul tufelor care nu 
se lăsau uşor smulse, reuşeau până la sfârşit să le vină de 
hac şi să treacă mai departe la următoarea buruiană. 
Deseori se nimerea să fie câte o pălămidă sau altă plantă cu 
ghimpi, de care erau obligaţi să tragă fără să se poată 
apăra de spini. Bătrânul inginer Becherescu mi-a arătat 
palmele lui însângerate care, ca şi ale tuturor celorlalţi din 
echipa de plivit morcovi, erau numai tăieturi şi înţepături. 

Singura consolare a bieţilor bătrâni era posibilitatea ce o 
aveau cu această ocazie: de a mânca pe săturate morcovi 


cruzi. Muncind aplecaţi, stând pe vine sau chiar aşezaţi pe 
jos, printre buruienile înalte, erau de cele mai multe ori la 
adăpost de privirile gardianului şi profitau să mai smulgă 
din pământ şi câte un morcov pe care îl ştergeau de haină şi 
îl mâncau. Cum terminau de mâncat, smulgeau altul şi nu 
se opreau din mestecat decât la apropierea gardianului. 
Cam după o săptămână, morcovii i-ar fi putut da de gol: 
păreau toţi bolnavi de icter! Fiind însă toţi arşi de soare şi 
bronzaţi, faptul a trecut neobservat de gardieni. Unei 
priviri mai atente nu i-ar fi scăpat însă că, pe sub negreala 
produsă de soare, pielea şi mai ales albul ochilor se 
pigmentaseră în galben. 

După vreo săptămână de muncă fără spor, plivitul 
morcovilor a fost abandonat. Deţinuţii din brigăzile care, în 
drum spre punctul lor de muncă, treceau pe lângă lanul de 
morcovi ne-au povestit că locul a rămas definitiv în 
paragină, buruienile recucerindu-şi terenul pierdut şi 
crescând nestingherite până în toamnă, când tarlaua a fost 
arată. 

Venise toamna, cu zilele ei posomorâte şi deprimante. Zile 
întunecoase, cu cerul mereu acoperit, cu vânturi care 
mânau tot mai repede şi mai jos, pe deasupra lagărului, 
nori grei prevestitori de vreme rea. 

Muncile la câmp se tertninaseră. Dimineţile, nu mai ieşeau 
pe poarta lagărului decât câteva echipe de meseriaşi sau 
câte un grup de deţinuţi, repartizaţi la munci ocazionale de 
reparaţii şi întreţinere a drumurilor şi clădirilor din incinta 
fermei partidului. Bacurile veneau şi ele tot mai rar, până ce 
n-au mai venit deloc. Malul Dunării era mai toată ziua 
învăluit în ceaţă, ceea ce nu mai corespundea măsurilor de 
siguranţă pentru a permite munca deţinuţilor la 
descărcatul lor. 

Marea majoritate a deţinuţilor rămâneau în lagăr, unde 
administraţia se străduia să ne facă viaţa cât mai* 
insuportabilă. Percheziţiile, alarmele şi controalele 
inopinate în dormitoare, maturatul, spălatul pe jos, 


scuturatul păturilor şi saltelelor, ca şi corvezile de tot felul 
în curtea lagărului se ţineau lanţ. Toţi ofiţerii şi gardienii 
păreau obsedaţi de ideea că nu ne pot stăpâni decât 
ţinându-ne mereu ocupați. Cum ne vedeau doi-trei laolaltă 
stând de vorbă, cum ne strigau:,„Ce aveţi acolo de 
discutat?” şi ne găseau de lucru pentru a ne împrăştia. 
Manifestau o adevărată fobie faţă de orice grup de deţinuţi 
pe care îi vedeau stând de vorbă. Cele mai inofensive 
conversații le dădeau de bănuit că se urzesc comploturi şi 
se constituie organizaţii subversive. 

Una din corvezile la care ne venea destul de des rândul 
era spartul şi stivuitul lemnelor pentru nevoile de iarnă ale 
bucătăriei. Cele două căruţe de la „interior” aduceau zilnic 
câteva buturugi enorme de sklcii care trebuiau despicate cu 
topoarele şi mărunţite în bucăţi de dimensiunea lemnelor 
de foc. Buturugile proveneau din fostele păduri de sălcii din 
Balta Brăilei, defrişate în favoarea terenului agricol. Nu ştiu 
ce destinaţie au primit trunchiurile şi crengile copacilor. 
Stiu însă că la noi în lagăr n-au ajuns decât nişte buturugi 
uriaşe, dezgropate din pământ cu rădăcini cu tot. 

Câte patru-cinci deţinuţi împreună, înarmaţi cu joagăre, 
topoare şi pene de fier, nu reuşeam de multe ori să dovedim 
într-o singură zi o buturugă. Lemnul dens şi noduros, cu 
fibrele răsucite, nu se lăsa despicat cu uşurinţă. La fiecare 
lovitură, toporul rămânea înfipt în lemn şi nu-l mai puteai 
elibera din strânsoarea lui, decât bătându-i pe rând câteva 
pene în faţă pentru a lărgi crăpătura care-l ţinea prizonier. 
Operația trebuia repetată de zeci de ori, lovind din 
răsputeri cu muchia toporului în pana de fier, până ce 
reuşeai să desprinzi din buştean o ţandăra sau o bucată mai 
mare. 

Nici cei care între timp tăiau cu joagărul capetele de 
rădăcini ce porneau din buturugă nu o duceau mai uşor. 
Dinţii joagărului aveau tendinţa să se înfunde în rumeguşul 
câlţos, iar lama rămânea de multe ori înţepenită în lemn, 
până ce, în sfârşit, izbuteau să reteze o rădăcină. 


După o zi de muncă la buştenii de salcie, curăţatul 
cartofilor sub şopronul de lângă bucătărie ni se părea mai 
curând un timp de odihnă, decât o corvoadă. Sub şopron se 
dezvolta o plăcută atmosferă de şezătoare, gardianul ne 
venind decât rareori şi numai în treacăt să ne tulbure 
întâlnirea la care se discuta, se comentau ultimele ştiri de 
afară pătrunse până la noi, se glumea şi se fredonau în 
surdină melodii din România de altădată, care nu 
proslăveau nici macaralele, nici tractorul şi nici alte 
mijloace de producţie. 

A mai trecut o vreme şi au început ploile. 

Primele au fost mai abundente şi au saturat în câteva zile 
pământul cu apă, transformând toată curtea lagărului într-o 
mocirlă în care te cufundai până la glezne şi îţi pierdeai 
bocancii din picioare. Apoi au scăzut treptat în intensitate, 
şi norii au început să cearnă de sus o bură măruntă şi 
deasă, care n-a mai încetat săptămâni de-a rândul. Degeaba 
a dispus administraţia să fie aduse câteva căruţe cu nisip, 
pe care ne-a pus să-l împrăştiem prin curte. Procedeul nu a 
remediat situaţia din lagăr. Nisipul s-a pierdut în adâncimea 
stratului de noroi, care, până la primul ger, a rămas în 
continuare stăpân peste terenul din curte. 

Vremea se răcise şi se aşezase pe ploaie, când colonelul 
Gaftea (aşa cred că îl chema pe comandantul centrului de la 
Ostrov al tuturor lagărelor de deţinuţi din Balta Brăilei) a 
hotărât redeschiderea lagărului de la Stoeneşti, desfiinţat 
cu vreun an sau doi în urmă. 

La reamenajarea lui avea să lucreze o brigadă în care, 
printre meseriaşii selecționați, am fost şi eu cu Nelu 
Dumitrescu. Întrebaţi fiind de meseria pe care o aveam, ne 
dădusem amândoi drept dulgheri şi instalatori. Ştiam că la 
Stoeneşti se vor restaura barăcile şi se va repune în 
funcţiune instalaţia de apă. Voiam cu orice preţ să scăpăm 
de frecuşul din lagăr şi să ieşim la lucru, chiar cu riscul de a 
fi nevoiţi să prestăm o muncă mai grea. Dorinţa ni s-a 
realizat. Câteva zile mai târziu ieşeam cu brigada noastră 


pe poarta lagărului, cu destinaţia „Punctul de lucru 
Stoeneşti”. 

Munca la Stoeneşti s-a dovedit mai puţin grea decât ne 
aşteptasem, în schimb, drumul de câţiva kilometri până 
acolo era un adevărat calvar. Mergeam încolonaţi, sub 
ameninţarea pistoalelor automate ale soldaţilor din 
cordonul de pază, care însă după primele sute de metri 
parcurşi renunţaseră să ne mai pretindă să păstrăm 
cadenţa şi alinierea pe drumul desfundat de ploi. Coloana 
se destrămase, fiecare din noi fiind în căutarea locului cel 
mai potrivit unde să ne punem piciorul. Abia reuşeam să ne 
ţinem echilibrul atunci când la fiecare pas trebuia să ne 
smulgem piciorul din nămolul clisos în care se înfunda până 
peste gleznă. De multe ori, atunci când nu izbuteam să ni-l 
smulgem de la prima încercare, ne descumpăneam şi, 
pentru a nu cădea, eram nevoiţi să ne sprijinim cu mâinile 
în noroi. Ploaia, când mai deasă, când mai rară, ne însoțea 
tot drumul până la destinaţie, fie la dus, fie la întors. 

Marşul anevoios şi proba de echilibristică prin noroaiele 
drumului dintre cele două lagăre dura aproximativ o oră şi 
jumătate. Ajungeam la Stoeneşti cu cămaşa leoarcă de 
transpiraţie, cu zeghea nu mai puţin udă de ploaie şi obosiţi 
ca după o zi întreagă de muncă. 

Fostul lagăr era căzut în paragină. Mai rămăseseră în 
picioare barăcile, dar cu acoperişurile găurite, cu ferestrele 
căzute din balamale şi cu ochiurile sparte. Câte un stâlp ici 
şi colo erau singurele rămăşiţe care mai aminteau de 
gardul împrejmuitor, a cărui sârmă ghimpată dispăruse, 
furată de localnicii din satul învecinat. Am aflat că şi uşile 
barăcilor avuseseră aceeaşi soartă. Puţul cu apă din curtea 
lagărului mai exista şi nu era înfundat. Li lipsea însă găleata 
şi lanţul. Am evitat să întrebuinţez denumirea de „puț 
american”, sub care era cunoscut înainte vreme acest tip de 
fântână cu pereţii din tuburi de beton cu diametrul mic 
(care, de obicei, se fora acolo unde apa se găsea la mare 
adâncime), de teamă de a nu fi înţeles de cei mai tineri. O 


altă denumire pentru acest fel de puţ nu cunosc. Regimul 
din ţară, care în lupta lui pe viaţă şi pe moarte împotriva 
imperialismului american a schimbat numele „alunelor 
americane” în „alune de pământ” şi al „americii” în „pânza 
„muncitorului,,, nu se poate să nu-i fi găsit ac de cojoc şi 
„putului american”! 

Prima grijă a gardianului care ne însoţise a fost să ne pună 
să refacem gardul din jurul lagărului. Un camion adusese 
cele necesare: stâlpii, sârma ghimpată, cuiele şi uneltele de 
lucru. După ce ne-am îngrădit singuri libertatea ridicând 
gardul, ne-am apucat să reparăm şi un prepeleac cam 
şubred şi aplecat într-o rână, pentru a ne asigura şi de un 
post eficient de pază, din care, la nevoie, să putem fi 
mitraliaţi. 

Reamenajarea lagărului de la Stoeneşti progresa încet. 
Munca era deseori întreruptă chiar de către gardian, când 
ploaia se înteţea peste măsură. Ne adăposteam atunci cu 
toţii în barăcile fără duşumele, fără uşi şi ferestre, prin care 
vântul subţire şi rece sufla ca afară. Ni se dăduse voie să 
facem, în mijlocul încăperii, un foc cu scândurile ude şi 
putrede smulse din pardosea. Pătrunşi de frig şi de 
umezeală, ne strângeam tremurând în jurul lui, cu nădejdea 
că ropotul de ploaie nu se va opri curând. Lemnele ude şi 
putrede scoteau mai mult fum decât căldură. La pâlpâitul 
slab al flăcărilor reuşeam totuşi să ne dezmorţim degetele 
şi să ne mai zvântăm hainele de pe noi. Eram învăluiţi în 
fum şi în mirosul de câine ud al aburului ce se ridica din 
hainele noastre jilave. Ne bucuram însă de răgazul oferit de 
ploaie. Mai aprindeam câte o ţigară, mai schimbam o vorbă 
şi, cu cât ploaia se înteţea, cu atâta creştea şi buna noastră 
dispoziţie. 

Drumul spre lagărul la a cărui restaurare lucram trecea 
printr-un sat. Era mai degrabă un cătun cu case mici şi 
amărâte, potrivite peisajului trist In care îşi găsiseră 
aşezarea. Coloana noastră trecea la numai câţiva metri de 
gardurile joase şi strâmbe care le împrejmuiau ogrăzile. La 


primul nostru drum spre Stoeneşti ploua cu găleata şi n-am 
văzut ţipenie de om prin curţile caselor. O zi sau două mai 
târziu, deşi ploua la fel, curţile prinseseră viaţă. Vestea 
apropierii noastre de sat fusese dată de un grup de copii 
care păreau să fi aşteptat anume ivirea coloanei pentru a 
alerga să-i anunţe pe cei de acasă. Ca la o înţelegere, din 
fiecare casă a ieşit câte cineva la gard să ne privească 
trecând. Erau aproape numai femei, bărbaţii fiind probabil 
plecaţi la muncă. Ne priveau cu vădită compasiune, unele 
din ele, mai în vârstă, ştergându-şi chiar ochii cu coltul 
basmalek Pe una am văzut-o închin îndu-se. 

Manifestarea lor tacită, de simpatie şi milă pentru noi, ar fi 
trecut apro&pe neobservată, dacă gardianul, în aroganţa 
lui, nu ar fi avut nefericita idee să le apostrofeze pe acelaşi 
ton răstit cu care ni se adresa şi nouă: 

— Ce staţi şi vă uitaţi, de parcă nu aţi mai văzut deţinuţi?! 
Ce, nu aveţi de lucru?! Ia duceţi-vă să vă vedeţi de treabă, 
că vă ia mama dra-cului! 

Intervenţia gardianului a dezlănţuit, ca la comandă, un val 
de proteste şi recraninări din partea femeilor, indignate de 
obrăznicia cu care le vorbise. Surprins de îndrăzneala 
femeilor de a-1 înfrunta şi simțindu-se umilit în fata noastră, 
cât şi a ostaşilor din escortă, care, distraţi de întâmplare, 
începuseră să râdă pe sub mustață, gardianul a vrut cu 
orice preţ să-şi impună din nou autoritatea ştirbită, 
recurgând de data asta la ameninţare. Se înroşise la fată de 
necaz, îi tremura vocea de furie şi chiar s-a bâlbâit de 
câteva ori, când s-a răstit la ele pentru a le face să tacă. 

— Ce? Vi s-a urât cu binele?! Sau vreţi să ajungeţi lângă 
bandiții ăştia?! 

Nu şi-a dat seama că, în loc să intimideze, reuşise să 
toarne gaz peste foc! Glasul ascuţit al femeilor a izbucnit şi 
mai tare într-un potop de ocări, care s-au dovedit în stare 
să-l facă de ruşine chiar şi pe un falnic purtător al 
uniformei Ministerului de Interne. Mai ales două din femeile 
cu curţile învecinate, mai întărâtate şi mai bune de gură, se 


întreceau să-şi împărtăşească peste gard părerile despre 
cel care le ameninţase, într-un dialog vioi şi plin de haz, se 
supralicitau m aprecieri batjocoritoare, adresate indirect 
gardianului care, copleşit de debitul lor verbal, a capitulat. 

Năduful şi 1-a răcorit zbierând la noi să ţinem alinierea şi 
să grăbim pasul. Numai ieşind mai repede din sat scăpa de 
gura femeilor. 

A doua zi, la trecerea noastră prin sat, femeile au ieşit din 
nou la gard să ne privească, ignorându-l de data asta pe 
gardian. Nici el nu părea dispus să le mai provoace. Mergea 
în fruntea coloanei noastre, fără să mai întoarcă capul spre 
ele, pentru a nu fi obligat să ia act de prezenţa lor la gard. 

Capul coloanei depăşise primele case ale satului, când, 
dintr-una din curţi, cineva a aruncat spre noi un măr. În 
traiectoria lui, mărul trecuse peste capul unui ostaş din 
escortă şi căzuse între rândurile noastre. Ostaşul îl văzuse 
şi îl urmărise cu ochii până ce dispăruse în buzunarul 
deţinutului care îl ridicase de jos. N-a făcut însă nici o 
observaţie. Acestei încurajări tacite i-a urmat un al doilea 
măr şi apoi încă câteva. Copilul care le arunca stătea pitit 
după gard şi primea merele de la mamă-sa. Toate au căzut 
în mijlocul rândurilor noastre, ostaşul prefăcân-du-se în 
continuare că nu vede nimic. Zâmbetul îi trăda însă 
satisfacția de a fi tolerat gestul copilului. Poate nu atât de 
dragul nostru, cât din plăcerea de a fi ajutat la înşelarea 
vigilenţei gardianului, care nu observase manevra. 

Adversitatea dintre soldaţii din escortă şi gardienii din 
lagăr ieşea cu orice prilej la iveală! 

În ziua următoare, scena cu merele s-a repetat întocmai, 
numai că de data asta gardianul a întors pe neaşteptate 
capul şi 1-a surprins pe copil aruncând mărul. Într-o clipă a 
fost în mijlocul nostru, strigând: 

— Lasă mărul jos! 

S-a repezit apoi şi 1-a ridicat el. În acel moment, una din 
femeile de la gard, făcând apel la înţelegerea lui, i-a cerut 
să-i dea voie să ne împartă câteva mere... 


Să mănânce şi ei câte un măr, că n-or fi mâncat demult, 
săracii! 

Nu e voie! 

Ca o sfidare la refuzul lui categoric, dintr-o altă curte au 
zburat spre noi vreo trei sau patru mere deodată. 
Gardianul a mai recuperat unul sau două şi, furios, i s-a 
adresat şefului escortei: 

Tovarăşe, dumneata ce păzeşti?! Nu vezi ce se întâmplă? 
Opreşte-i să mai arunce mere deţinuţilor! 

Dumneata, tovarăşe, nu ai a-mi da mie ordine! Eu am 
dispoziţia să păzesc deţinuţii să nu evadeze. Restul e treaba 
dumitale şi nu mă priveşte! 

— l-a răspuns sergentul care comanda escorta. 

Ne depărtaserăm bine de sat şi cei doi tot mai continuau 
să se certe ameninţându-se reciproc că vor raporta cazul 
superiorilor lor. Noi, între timp, gustaserăm fiecare câte o 
bucăţică din merele primite. O altă ocazie de a mai mânca 
mere în închisoare nu am mai avut! 

A doua zi când am intrat în sat, nici o femeie nu a mai ieşit 
la gard să ne petreacă cu privirea. Curțile erau goale, uşile 
şi ferestrele caselor închise. De aici înainte, câtă vreme am 
mai lucrat la Stoeneşti, satul nu avea să mai prindă 
niciodată viaţă la trecerea noastră prin el. 

Cunoscând metodele statului poliţist de a-şi înfricoşa 
supuşii, ne-a fost uşor să găsim explicaţia fenomenului. 

Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără Nelu Dumitrescu în ziua în 
care a trebuit să-mi trec examenul de meşter instalator, ca 
să-mi dovedesc priceperea în meserie. 

La Stoeneşti fusese adusă o pompă de apă, veche şi 
ruginită, pe care am fost însărcinaţi să o instalăm şi să o 
punem în funcţie adaptând-o la puţul american din curtea 
lagărului. Am muncit o zi întreagă numai ca să o curăţăm 
de rugină şi să-i improvizăm o garnitură lipsă. A doua zi am 
montat sorbul şi conductele pe care le-am coborât prin 
tuburile de beton ale puţului până jos, sub nivelul apei. 


Îndrumat de Nelu, am făcut faţă lucrului fără să-i dau de 
bănuit gardianului că eram la prima mea întâlnire cu o 
pompă de apă. Mai aveam de instalat pompa deasupra gurii 
puţului, aşezând-o pe un stelaj metalic, care fusese 
comandat la atelierul de sudură al S. M. T.-ului din Salcia. 
N-am mai apucat însă să-l vedem adus la Stoeneşti, pentru 
că am fost din nou mutat şi pus să-mi exercit cea de-a doua 
meserie pe care declarasem că o cunosc. Din fericire 
pentru mine, ordinul de mutare îl privea şi pe Nelu 
Dumitrescu. Amândoi aveam să formăm echipa de sobari 
care trebuia să refacă complet sau numai să repare sobele 
din clădirile lagărului. 

Eram în pragul iernii şi munca noastră urma să se 
desfăşoare în cea mai mare parte a timpului la adăpost de 
frigul şi intemperiile de afară. Pe lângă acest avantaj, îl mai 
aveam şi pe acela de a nu fi sâcâiţi şi hăituiţi de gardienii 
din lagăr, care ne lăsau în pace să ne vedem de treabă. Din 
când în când, câte unul din ei mai venea să ne privească 
opera, fără să-şi ascundă admiraţia şi chiar cu oarecare 
respect pentru iscusinţa noastră. 

Si aici, sprijinul lui Nelu Dumitrescu a fost pentru mine 
salutar, mai ales în primele zile. Cu timpul am deprins şi eu 
meseria şi, sub supravegherea lui, am sfârşit prin a lucra 
cot la cot cu el. Aveam la dispoziţie câteva scule de zidărie 
şi o roabă cu care, pe măsură ce aveam nevoie de ele, ne 
căram, când unul, când altul, la locul de muncă, cărămizile, 
lutul sau mortarul. Fiecare din aceste materiale se afla în 
curtea lagărului în locuri diferite, justificând drumurile 
noastre cu roaba prin întreaga incintă. 

Am folosit, totodată, această libertate de mişcare pe care o 
aveam în interiorul lagărului pentru a ne vedea prietenii şi 
a ne ţine la curent cu ultimele ştiri şi zvonuri colportate 
printre deţinuţi. Unul din izvoarele de informaţii era 
bucătăria, zilnic aprovizionată de căruţa fraţilor Mihai, care 
aduceau tot felul de veşti culese din exteriorul lagărului. 


Veşti şi zvonuri care, cu vremea, urmau să fie confirmate 
sau infirmate. 

Pe această cale ne-a parvenit la începutul iernii şi ştirea 
asasinării lui Kennedy, care nu ne-a impresionat prea mult. 
Ne dezamăgise şi el, ca şi înaintaşii lui. Mai degrabă ne-am 
bucurat că vom putea investi noi speranţe în politica 
preşedintelui următor, care să ducă la eliberarea ţărilor de 
sub dominaţia sovietică. Parte din deţinuţi renunţaseră însă 
să mai creadă în „eliberatorii americani” şi nu-şi mai 
împrospătau nădejdile cu ocazia fiecărei noi alegeri 
prezidenţiale. 

Începuseră să treacă vremurile în care traseul vieţii ne 
fusese jalonat, din patru în patru ani, de alegerile 
americane. 

Lucram la soba din dormitorul unei barăci, când am fost 
chemat să mă prezint de urgenţă la spital. I-am găsit pe 
doctori, în frunte cu Savu, într-o mare efervescentă. 
Doctorul Lăcrăma tocmai vorbise cu ei, anunţându-i că la 
Salcia sosise o comisie de la Bucureşti, compusă din mai 
mulţi ofiţeri M. A. 1. Ofițerii, între care un procuror şi un 
doctor, se interesaseră de numele a trei sau patru deţinuţi, 
foşti pacienţi ai spitalului sau încă sub tratament, şi îi 
ceruseră doctorului Lăcrăma să le aducă fişele medicale. 
Printre fişele pe care venise să le ia de la spital fusese şi fişa 
mea. 

Ofițerii păreau bine intenţionaţi faţă de soarta deţinuţilor 
ale căror fişe voiau să le consulte, impresia lui Lăcrăma 
fiind că s-ar putea să fi venit special spre a-şi da avizul 
favorabil pentru o eliberare a lor din motive medicale. Savu 
mă chemase la spital pentru a-mi comunica vestea şi 
presupunerea optimistă a lui Lăcrăma. Totodată, m-a 
instruit cum să răspund la întrebări, dacă va trebui să mă 
prezint înaintea comisiei, pentru a lăsa impresia că nu mă 
restabilisem încă după boală. 

În aşteptarea eventualei mele chemări în faţa comisiei, m- 
am întors la locul meu de muncă. Rămăsesem însă pe 


gânduri. Nu crezusem nici o clipă în ipoteza eliberării emisă 
de dr. Lăcrăma şi, ca atare, nu eram de părere să mă prefac 
încă bolnav. Riscam poate să fiu transferat la un penitenciar 
sau la spitalul de la Văcăreşti, perspective care nu-mi 
surâde au deloc. Preferam să rămân la Salcia, unde 
închisoarea era mai largă, unde aveam prieteni şi mă 
puteam bucura de aer, de lumina soarelui, de cerul albastru 
şi chiar de ploaie şi de zăpadă. 

Către prânz, când însoţit de un gardian am ieşit pe poarta 
lagărului şi am intrat în clădirea administraţiei pentru a mă 
prezenta în faţa comisiei, hotărârea mea era luată. La uşă 
aşteptau şi ceilalţi doi sau trei deţinuţi, cărora li se ceruseră 
fişele medicale. Nu-mi mai amintesc numele lor. 

După o vreme am fost introdus în cameră. La o masă 
stăteau aşezaţi patru sau cinci ofiţeri. In faţa mesei, la 
câţiva paşi distanţă, era un scaun liber. Mi s-a spus să stau 
jos şi, după obişnuitele întrebări de identificare (numele, 
prenumele, data şi locul naşterii), am fost întrebat despre 
boala de care am suferit şi tratamentul primit Tonul şi 
limbajul ofițerului, care părea să fie doctorul, era neobişnuit 
de blând şi civilizat. M-a ascultat fără să mă întrerupă, 
răsfoind între timp filele unui dosar pe care îl avea în faţă. 
Când am terminat, ofiţerul a tras o concluzie care nu 
decurgea deloc din relatarea mea, în care vorbisem în 
termeni pozitivi despre starea sănătăţii mele din acel 
spital: 

— Înseamnă că tratamentul a fost incomplet şi medicaţia 
insuficientă, şi nu cea mai indicată! 

Surprins de această lipsă de logică şi de privirile 
aprobative schimbate între ofiţerii de la masă, am încercat 
să protestez, spunând că, încă înainte de a fi părăsit 
spitalul, mă simţeam bine şi că acum mă simt perfect 
sănătos. 

Ofiţerul s-a grăbit să-mi spună că nu trebuie să-mi fac 
iluzii, că tuberculoza nu se vindecă cu una, cu două. 


— De la un infiltrat, chiar fibrozat, cum e la dumneata, 
infecția tuber* culoasă poate fi oricând reactivată. 

Pe parcursul dialogului care a urmat, mi-am dat seama că 
se petrecea o tot mai clară inversare de roluri, ofiţerul 
situându-se pe o poziţie pe care îh mod normal ar fi 
speculat-o orice deţinut, în timp ce eu mă străduiam să 
resping avantajele care ar fi putut decurge din statutul de 
bolnav, pe care el căuta să mi-l stabilească. Întrebările lui 
se asemănau cu cele ale profesorului care, la examen, vrea 
să-l ajute pe un elev slab să treacă clasa: „Iot mai faci 
febră, nu?” sau „nu-i aşa că transpiri” sau „nu prea ai poftă 
de mâncare, nu?”. Răspunsurile mele nu le-ar fi dat însă 
nici cel mai prost şi nepregătit elev. Nu făceam nici febră, 
nici nu transpiram şi poftă de mâncare aveam! 

Ofiţerul nu era însă dispus să se lase aşa de uşor convins. 
A cerut un termometru pe care i l-a adus Lăcrăma. 
Termometrul mi-a dat mie dreptate. Eşecurile suferite 
începuseră să-l descurajeze. A ţinut totuşi să remarce că 
lipsa de febră nu este concludentă, fiindcă nu era decât ora 
12 şi e ştiut că temperatura începe să se ridice abia după 
amiază, pe la ora 17! 

În cele din urmă, ofiţerul s-a hotărât să dea cărţile pe faţă. 
M-a întrebat dacă munca nu e prea grea pentru mine şi 
dacă nu aş vrea să fiu mutat într-un penitenciar unde nu aş 
fi supus la eforturi fizice şi unde aş primi o îngrijire 
medicală adecvată. I-am declarat că munca nu-mi face rău 
şi că mă Simt mai bine aici, la aer, decât închis într-o celulă. 

Ajuns la capătul argumentelor, ofiţerul i-a invitat din 
privire pe tovarăşii lui să-şi tragă scaunele mai aproape, 
pentru a putea sta de vorbă fără să fie auziţi. Deşi nu am 
reuşit să prind nimic din ceea ce şi-au spus pe şoptite, am 
înţeles după mimică şi gesturi că erau de acord să nu mai 
insiste şi să mă lase în plata Domnului. 

Aşa a şi fost. Când şi-au încheiat conciliabulul, ofiţerul mi-a 
spus că pot să plec. Apoi a mai adăugat, lăsându-şi fraza 
neterminată: 


— Noi am încercat să te ajutăm, dar dacă dumneata... M- 
am întors la soba mea, mulţumit de rezultat. 

Totodată, venirea comisiei de ofiţeri, ca şi atitudinea 
binevoitoare pe care o avuseseră, avea să constituie pentru 
noi un nou semn că guvernul comunist intenţiona să 
umanizeze într-o oarecare măsură regimul deţinuţilor 
politici din închisori. Dar, aşa cum am mai spus, această 
tendinţă de evoluţie nu se făcea simțită decât în măsurile 
venite direct de la centru, din Bucureşti, nefiind 
perceptibilă în ordinele şi dispoziţiile locale, de la periferie. 

Nu am aflat decât după eliberare că în cele câteva minute 
ale întrevederii cu ofiţerii reuşisem să contracarez 
eforturile şi intervenţiile „ „ „ „ făcute luni de zile de mama 
pentru a mă salva de la Salcia. Nu mai ştiu prin ce deţinut 
eliberat primise vestea că mă îmbolnăvisem de tuberculoză. 
Fiind convinsă că munca forţată sub arşiţa soarelui de vară 
îmi „ Şt putea fi fatală ajunsese, după multe refuzuri şi 
umilinţe, să obţină o audienţă la nu mai ştiu ce neisprăvit 
din Ministerul de Interne, căruia i-a cerut să dispună 
mutarea mea din lagărul de muncă într-un penitenciar 
unde să primesc îngrijirea medicală necesară. 

Intervenţia ei şi probabil şi altele asemănătoare 
determinaseră deplasarea comisiei respective la Salcia. 

Refacerea sobelor din lagăr ne-a luat destul de mult timp, 
mai ales că învăţasem de la Nelu Dumitrescu că nu trebuie 
să ne grăbim. Câtă vreme eram ocupați cu făcutul sobelor, 
nu riscam să fim disponibili pentru a fi repartizaţi la cine 
ştie ce alte munci mai neplăcute sau la corvezile din lagăr. 
Oricât ne străduiam să tărăgănăm lucrul, numărul sobelor 
din lagăr era totuşi limitat, iar ziua în care ar fi urmat să ne 
apucăm de lucru la ultima nu mai era departe. 

Când s-a împlinit sorocul şi aprindeam tocmai focul la cea 
din urmă sobă, pentru a-i face proba fumurilor, am fost 
anunţaţi să ne prezentăm imediat la poarta lagărului. Ne 
aştepta ofiţerul de serviciu care ne-a spus să ne pregătim 
pentru a doua zi sculele în vederea construirii unei sobe în 


afara lagărului. Dimineaţa, cu sculele puse în roabă, ieşeam 
amândoi pe poarta lagărului urmaţi la câţiva paşi de doi 
ostaşi cu pistoalele automate sub braţ. Ploile stătuseră şi se 
făcuse frig. Noroiul se închegase, lăsând în drumul, până 
mai ieri o mocirlă, şleauri adânci şi'ântărite de roţi de 
căruţă, prin care roaba noastră cu scule hodorogea 
zgomotos. Aşa am mers printre casele satului până ce 
soldaţii ne-au oprit în dreptul uneia din ele. Pe jos, în faţa 
intrării în ograda neîngrijită, erau depuse materialele de 
care aveam nevoie, cărămizile, nisipul, lutul şi două găleți 
cu var. 

Din casă ne-a ieşit în întâmpinare o femeie, încă tânără, 
dar ofilită şi la fel de neîngrijită ca şi ograda nemăturată şi 
plină de gunoaie. Se putea spune că se prezenta armonios 
de şleampătă din cap până în picioare. Mergea târşâindu-şi 
picioarele desculţe în nişte galoşi de cauciuc prea mari, 
purtând încă urmele noroiului din vremea zilelor ploioase. 
De frig, îşi strângea la piept cojocelul de oaie fără mâneci, 
îmbrăcat peste rochia înflorată, de finet, decolorată şi cu 
tivul desprins, iar de sub basmaua de pe cap, şi ea deo 
culoare dubioasă, îi atârnau câteva şuviţe de păr blond 
spălăcit. 

În timp ce unul din ostaşi a rămas cu noi afară, celălalt a 
intrat cu femeia în casă pentru a examina locul unde vom 
lucra. Apoi a ieşit iar, a dat ocol casei pe dinafară si, în 
funcţie de aşezarea uşii şi a ferestrelor, a stabilit 
dispozitivul de pază. Într-o asemenea situaţie, regulamentul 
le interzicea ostaşilor înarmaţi să intre în încăperea în care 
se găseau deţinuţii, pentru a nu risca să fie atacați şi 
dezarmaţi. Era motivul pentru care şi afară păstrau 
întotdeauna o distantă de câţiva metri între ei şi deţinuţi. In 
cazul de faţă, această măsură de precauţie ne avantaja, noi 
urmând să lucrăm în casă, la adăpost de frig şi intemperii, 
în timp ce ostaşii din escortă vor fi nevoiţi să tremure de 
frig afară. 


Din cuvintele schimbate cu ostaşii, am aflat că femeia era 
nevasta unui gardian, care era plecat la serviciu. L-am 
putut chiar identifica când am intrat în casă şi i-am văzut 
fotografia, în uniformă, prinsă într-o ramă de scoici. Nu era 
unul din cei deosebit de ticăloşi, dar se remarcase totuşi o 
dată, când îl pălmuise pe un deţinut. 

Ne-am apucat mai întâi să demontăm soba cea veche, 
căreia i se prăbuşiseră cărămizile din interior, astupându-i 
fumurile. Era o sobă obişnuită de zid, ţărănească, aşa cum 
fuseseră şi cele din lagăr. Intre timp, femeia trebăluia în 
bucătăria de alături, unde alimenta focul în maşina de gătit. 
Casa era mică. În afară de bucătărie şi camera cu soba, nu 
mai avea decât o încăpere mică, destinată băii. 

De câteva zile, de când noaptea căzuse bruma şi frigul se 
înteţise, încălzise casa făcând focul în bucătărie şi lăsând 
uşile dintre camere deschise. Ii spusese demult bărbatului 
să repare soba din casă, dar el nu o ascultase, şi acum îi 
apucase frigul cu ea stricată. 

Toate astea şi multe altele ni le spunea în timp ce curăța 
nişte cartofi. Noi, în schimb, eram cu ochii numai la foaia de 
ziar, pe care lăsa să cadă cojile. 

Văzând-o vorbăreaţă şi străină de orice idee de „vigilentă”, 
am între-bat-o dacă nu are nişte ziare vechi, să le întindem 
pe jos pentru a nu murdări duşumelele. Ne-a răspuns tot 
aşa de natural cum fusese şi întrebarea că îl are pe cel de 
ieri şi ni 1-a şi dat. L-am desfăcut şi i-am întins foile pe jos în 
jurul sobei, întorcând pagina cu ştiri externe cu faţa în sus, 
pentru a o putea parcurge în timp ce ne făceam de lucru în 
jurul ei. Nu-mi amintesc să fi fost vreo informaţie deosebit 
de interesantă, dar în închisoare numai faptul de a avea un 
ziar în mână şi de a-l citi era un eveniment în sine, care îţi 
dădea satisfacția de a fi înfrânt legea secretului, atât de 
scumpă Securităţii. 

Femeia continua să trăncănească de-ale ei, plângându-se 
de serviciul bărbatului care o obligă să trăiască în 
pustietatea de la Salcia. Spera ca anul viitor să fie 


transferat la un penitenciar dintr-un oraş. Noi ne vedeam 
de treabă, o ascultam, dar tăceam. Nu i-am adresat 
cuvântul decât pentru a-i cere ziarul sau apă într-o găleată, 
pentru a pregăti mortarul şi a înmuia lutul. Femeia părea 
stingherită de tăcerea noastră voit distantă şi mai ales 
intimidată de felul politicos în care îi vorbeam spunându-i 
„doamnă”. Ne vorbisem amândoi să adoptăm o atitudine 
chiar deplasat de cuviincioasă, dar demnă şi rezervată 
pentru a marca cu oarecare ostentaţie deosebirea dintre 
„noi deţinuţii” şi „ei”, cei care îşi „'7] „77 7 1 câştigau 
existenţa din asuprirea noastră. 

La un moment dat, făcându-ni-se sete, am rugat-o să ne 
dea apă de băut. 

Să vă dau ceva de mâncare, că v-o fi foame. Dar n-am în 
casă decât nişte slănină şi pâine! 

Nu. Mulţumim. Nu vrem decât apă de băut! 

— l-am răspuns amândoi pe un ton sec, aproape tăios. 

Femeia a înţeles şi a avut o ieşire sinceră de revoltă faţă 
de reproşul pe care îl ghicise în răspunsul nostru: 

— Sau nu vreţi să primiţi de la mine fiindcă bărbatul meu e 
miliţian?! Să ştiţi însă că şi noi suntem oameni! Bărbatul 
meu ştie cât de greu o duceţi, dar ce poate să facă? 

— Poate să nu mai bată oamenii! 

— I-a sărit lui Nelu ţandăra. Renunţând să ne mai ţinem de 
înţelegere, ne-am angajat în discuţie cu femeia şi i-am 
povestit cum ne tratează gardienii în lagăr. Ne-a mărturisit 
şi ea că auzise de bărbată-su că se purta rău cu deţinuţii. 
Mai ales când pleca beat la serviciu. 

— Mereu îi spun să se poarte omeneşte cu deţinuţii, că o 
să-l bată Dumnezeu, dar când se îmbată nu mai ştie de el şi 
mă bate şi pe mine! 

Cu încă câteva vorbe de acest fel, femeia a reuşit să ne 
înmoaie inima şi să ne dezarmeze. Îndârjirea noastră s-a 
topit, făcând loc unei mai mari înţelegeri pentru soarta 
nefericitei femei, în sufletul căreia, în ciuda aspectului ei 


mizerabil şi a faptului că era nevasta unei brute de gardian, 
continua să pâlpâie flacăra omeniei. 

Am încercat să comprim în numai câteva rânduri o discuţie 
care s-a întins de-a lungul celor câteva ore cât am lucrat la 
sobă. M-am străduit însă să nu-i alterez conţinutul, chiar 
dacă formularea şi cuvintele diferă. Când, la o nouă 
insistenţă, nu am mai refuzat-o şi am acceptat fiecare câte o 
bucată de pâine pe care am mâncat-o pe loc, ferindu-ne de 
soldaţii de afară, ochii umezi ai femeii exprimau o profundă 
emoție. 

Amărâta aceea de femeie părea să-şi fi asumat ea 
sentimentul vinovăţiei în locul bărbatului. 

lama în acel an, la Salcia, a venit brusc, peste noapte. O 
iarnă aspră şi cu geruri mari, chiar de la început. 

Într-o dimineaţă, după ce toată noaptea viscolise, ne-am 
trezit cu geamurile îngheţate şi cu uşa barăcii troienită Am 
deschisă o luptând cu zăpada şi crivățul, care ni se 
împotrivean&vVeteranii lagărelor din Balta Brăilei ne-au 
spus ci avusesem norocul *â ni *e dea din timp 
îmbrăcămintea de iarnă. Ne-au povestit cum în alţi ani nu 
primiseră pufoaicele şi pantalonii vătuiţi decât după 
căderea zăpezii m că tremuraseră câteva săptămâni bune 
în hainele de doc. Care at „scorojeau pe ei sub ninsoarea şi 
gemi de aftft. 

Marea majoritate a deţinuţilor mi mai era acoasă din 
barăci decât pentru munci în interiorul lagărului. 

Deşi numai sporadic, echipa noastră de sobari ţi instalatori 
a continuat să fie solicitata şi ta cursul iernii. Când nu eram 
angajaţi în nici o lucrare de reparaţii de sobe sau conducte 
de apa. Intram ti noi în circuitul muncilor şi corvezilor din 
lagăr, la tăiat lemne, la curăţat de cartofi, la degajatul 
pârtiilor de zăpadă etc. 

Cum la numărul mare al deţinuţilor din lagăr ne venea 
destul de rar rândul la corvezi, ne rămânea şi destul de 
mult timp liber pe care. Oricât ar fi vrut gardienii să ni-l 
ocupe găsindu-ne de lucru, nu reuşeau. Căutau totuşi să ne 


restrângă pe cât posibil libertatea de mişcare, interzicând 
circulaţia între barăci. Get mai câinoşi dintre ei au încercat 
să ne încuie în barăci, ceea ce dădea naştere la proteste şi 
scandaluri care se soldau cu pedepse de izolare. În cele din 
urmă. Au renunţat la metoda de a ne mai bloca în barăci, 
mai ales că procedeul li deranja şi pe ei, obligaţi fiind să 
descuie uşa ori de câte ori un deţinut se cerca la toaletă, 
WC-un te aflân-du-se într-o clădire aparte, în curte. 
Perseverenta noastră de a bate din cinci în cinci minute la 
uşă pentru a fi lăsau să ne facem nevoile le venise de hac! 

Cu toată prigoana dezlănţuita pentru a împiedica 
circulaţia între barăci, reuşeam totuşi prin diferiisubterfugii 
să ne strecurăm m alte dormitoare şi să ne întâlnim 
prietenii. Dacă. De pildă, luai un brat de lemne de la soba 
din dormitorul tău, te puteai duce cu el în altă baraca, 
trecând liniştit prin faţa gardianului din curte, care te 
credea din echipa de corvoadă. Aşa îmi luasem obiceiul să 
pornesc în vizită la losif Ripan, la Nuţu VoieuiescU. La Lie 
sau la alţi cama camarazi barăci şi să mi întorc apoi 
nestingherit cu braţul ca mea. 

Cele câteva sobe la care am mat lucrat în timpul ternii au 
fost toate în casele gardienilor. Într-o singtu a casă am găsit 
bărbatul acaţa, când am venit la lucru. Un gardian pe care 
nu-l m; Era nou-venit la Salcia şi nu fusese de serviciu decât 
ia. Interior. In arirlahrcaae ne-au primit numai nevestele, 
care toafără excepţie, s-au arătat pline de solicitudine, 
nestnnd cum şi ne conving* şi mâncăm câte „va sau ai 
acceptăm măcar câteva ţigan. Atitudinea noastră era de 
fiecare dată aceeaşi. Refuzam mru” 1*]*de „Wmiativ, dar 
mulţumind |” mod politicos, ceea ce producea invariabil 
aceeaşi reacţie, mai ales că luasem obiceiul să şi spunem că 
nu primim nimic de la cei care ne prigonesc. Femeia 
începea să se plângă de serviciul ingrat al bărbatului. Apoi, 
când îi povesteam cum se purta cu deţinuţii, fie încerca să- 
şi disculpe soţul, invocând ordinele pe care trebuia să le 
execute, fie îşi exprima dezaprobarea faţă de brutalitatea 


lui, spunându-ne că ea îl sfătuise întotdeauna să fie omenos 
cu deţinuţii şi să nu şi-i facă duşmani. 

Pe măsură ce avansam în iarnă, meseria noastră de sobari 
era tot mai puţin căutată. In schimb, eram destul de 
solicitaţi ca instalatori. 

Tot de la Nelu Dumitrescu am învăţat mai întâi cum să mă 
descurc sau mai bine zis cum să las impresia că mă pricep. 
Abia după aceea am făcut primii paşi în meserie, 
încumetându-mă sub ochii lui să folosesc câteva din sculele 
ce ni se dăduseră. După două-trei reparaţii făcute tot în 
casele milițienilor am ajuns un cârpaci destul de 
descurcăreţ, care ştia să-şi dea aere de meşter când îl 
privea vreun ochi străin la lucru. 

Cele mai frecvente defecte la instalaţiile de apă din casele 
milițienilor se datorau gerului, proastei izolări împotriva 
frigului, calităţii materialelor, dar şi primitivismului 
locatarilor, nefamiliarizaţi cu folosirea obiectelor sanitare 
din camera de baie. 

În majoritatea cazurilor, când primeam ordinul să ne 
prezentăm la poartă cu roaba de scule, nu ni se spunea 
decât că vom fi escortaţi la o locuinţă unde nu mai curge 
apa. Când ajungeam la faţa locului, constatam aproape de 
fiecare dată că apa îngheţase pe ţevi chiar în camera de 
baie, în care nu se făcea focul pentru că încăperea... Nu 
prea era frecventată! 

În general, camerele de baie pe care le-am văzut cu ocazia 
reparațiilor arătau într-un hal fără de hal. De cum intrai pe 
uşă, îţi dădeai seama că atât chiuveta, cât şi cada de baie, 
ori nu erau deloc Întrebuinţate, ori îndeplineau cu totul altă 
funcţie decât cea pentru care fuseseră instalate. Cu greu 
puteai să le mai ghiceşti culoarea iniţială, albă, a smalţului. 
In schimb, WC-ul nu era nici un dubiu că era folosit chiar 
pentru scopul pentru care fusese creat. Şi se vedea cu 
prisosinţă, mai ales atunci când fusese onorat şi după ce 
îngheţase apa pe conducte. 


Privirile indiscrete pe care am avut ocazia să le arunc în 
camerele de baie din casele gardienilor mi-au dar. Prilejul 
să văd la ce mai pot servi căzile de baie. In cele mai multe 
erau aruncate de-a valma tot felul de lucruri: îmbrăcăminte 
murdară, pantofi scâlciaţi, câte o cratiţă veche, un borcan 
de murături, alături de cizme de cauciuc pline de noroi, şi 
de sticle goale. Două din căzile pe care le-am văzut aveau 
însă o destinaţie mai precisă. Una servea de depozit pentru 
unelte de grădinărie: sapă, lopată, greblă, târnăcop şi 
stropitoare. În cealaltă fuseseră puse la argăsit câteva piei 
de oaie. Alte câteva piei, atârnate pe ţeava duşului de dea 
supra căzii îşi aşteptau rândul să fie muiate în cada cu 
argăseală. Robinetele din camerele de baie le găseam cel 
mai adesea înţepenite de rugină. Apa de la chiuveta din 
bucătărie era, îh general, singura folosită pentru toate 
nevoile casei. 

Cazul petrecut la locuinţa unui gardian nu mai are nevoie 
de nici un comentariu pentru a demonstra ceea ce am 
afirmat mai sus. 

Era către sfârşitul iernii. Câteva zile de moină fuseseră de 
ajuns pentru a dezgheţa drumul satului şi a-l readuce la 
starea de pe vremea ploilor de toamnă. Echipa noastră 
fusese chemată de urgenţă la poarta lagărului, de unde, 
mânaţi în grabă de la spate de cei doi ostaşi din escortă şi 
de un gardian, am pornit spre sat plescăind şi alunecând la 
tot pasul prin noroiul şi băltoacele drumului. Mergeam 
chiar la casa gardianului care ne însoțea şi care ne-a 
povestit că se trezise dimineaţa cu locuinţa inundată, fără 
să-şi poată da seama de unde venea apa. Când am ajuns la 
faţa locului, nu ne-a fost greu să descoperim unde era hiba! 
Inundaţia provenea din camera de baie, de la o ţeava de 
apă din perete, care se spărsese. Intrebându-l pe gardian 
dacă cu o zi înainte robinetele de apă funcţionaseră normal, 
am aflat că nu umblase la ele toată iama, din cauza frigului 
din camera de baie. 


Era limpede deci că ţeava de apă îngheţase şi plesnise 
încă de la primele geruri, de la începutul iernii, iar acum, o 
dată cu încălzirea vremii, se dezgheţase şi provocase 
inundația. 

În toamnă, avusesem prilejul să văd în curtea fermei 
partidului aspectul dezolant prezentat de doi tăuraşi de cea 
mai pură rasă Pinzgau numai piele şi os, murdari de 
bălegar şi neţesălaţi. Aflasem de la Doru Stroescu că 
animalele fuseseră importate cu numai câteva luni în urmă 
din Germania sau Elveţia şi că, datorită neglijenţei şi lipsei 
de îngrijire, ajunseseră foarte repede în starea jalnică în 
care le zărisem în curtea „gospodăriei partidului”. 

Un alt aspect al aceluiaşi spirit gospodăresc mi-a fost dat 
să-l cunosc în cursul iernii, când împreună cu alţi vreo 
douăzeci de deţinuţi, am fost scoşi la muncă în incinta 
aceleiaşi ferme a partidului. Primisem fiecare câte o lopată 
şi ni se spusese că vom avea de vânturat seminţele de 
floarea-soarelui depozitate într-o magazie. 

Nimeni nu mai auzise vreodată de o asemenea 
îndeletnicire legată de cultura florii-soarelui. 

Se nimerise să fie una din cele mai geroase zile ale iernii. 
Deşi distanţa de la ieşirea din lagăr şi până în curtea fermei 
era mică, pe drum ne-au îngheţat picioarele în bocanci. 
Faţa şi buzele ne erau şi aşa arse şi crăpate de ger încă de 
la începutul iernii. 

Magazia, spre care ne-am îndreptat, era o hală lungă de 
20-25 de metri, lată de aproximativ cinci metri şi înaltă cam 
de patru. La mijloc, pe latura ei lungă, era intrarea, a cărei 
poartă dublă era dată de perete. Pe ambele părţi, sus, 
aproape de tavan, se aflau, din loc în loc, nişte oberlih-turi, 
având şi ele ferestrele deschise. 

Pe măsură ce ne apropiam de magazie şi făceam aceste 
observaţii, ne izbea tot mai tare mirosul pe care îl emana 
prin toate deschiderile ei. O duhoare de fermentație, acră şi 
înecăcioasă, asemănătoare cu cea a borhotului de sfeclă de 
la fabricile de zahăr, dar mult mai puternică şi mai 


nesuferită. Când am ajuns la uşă, ne-am dat seama că 
putoarea venea de la depozitul din magazie. Pornind de la 
uşă spre stânga, până în fund şi până la un metru de tavan, 
magazia era plină cu seminţe de floarea-soarelui. 

Gardianul care ne însoţise ne-a arătat ce aveam de făcut: 
urma să lopătăm seminţele din partea stângă în partea 
dreaptă a magaziei, care era goală. La prima vedere, deşi 
era vorba de o cantitate mare de seminţe, ni s-a părut că va 
fi o treabă uşoară. Rămânea doar să ne obişnuim cu mirosul 
cumplit din magazie. In compensație, aveam să ne bucurăm 
că vom lucra la căldură, în magazie fiind o temperatură 
inexplicabil de ridicată, deşi uşa şi toate oberlihturile erau 
deschise şi afară crap au pietrele de ger. 

Gardianul ne-a spus să ne apucăm de lucru şi, la 
rugămintea noastră, a acceptat să ne lase uşa deschisă din 
cauza mirosului. Ne-a cerut însă să nu ieşim din magazie. 
Apoi, pentru a scăpa de miros, s-a îndepărtat şi s-a oprit la 
douăzeci de metri distanţă de uşa magaziei, unde şi-a găsit 
de vorbă cu un alt gardian. Îmbrăcaţi în şubele lor lungi 
îmblănite şi cu pâs-larii traşi peste cizme, nu le păsa de 
gerul de afară. 

Primele lopeţi, luate de la suprafaţa povârnişului din 
capătul masei de seminţe înmagazinate, s-au lăsat uşor 
încărcate şi aruncate în partea goală a halei. Adevărata 
situaţie a recoltei de floarea-soarelui <la care trudiseră atât 
şi deţinuţii) nu a întârziat să se arate, de îndată ce am 
lopătat stratul de seminţe încă intacte de la suprafaţă; un 
strat nu mai gros de 30-40 de centimetri. Mai jos, în 
adâncime, nu ne-a mai fost posibil să înfigem lopeţile. Fierul 
se oprea într-o masă compactă, parcă cimentată, în care nu 
mai pătrundea, oricât ne-am fi opintit. Ne-am suit şi pe 
mormanul de seminţe ticsite în magazie, dar şi acolo 
încercările noastre de a folosi lopeţile au dat greş, efortul 
fiind şi mai penibil, înălţimea tavanului nepermiţându-ne să 
stăm decât aplecaţi sau în genunchi. Sus, în spaţiul dintre 
tavan şi suprafaţa masei de seminţe, temperatura era şi mai 


ridicată decât jos, iar miasmele grele şi înecăcioase 
emanate de seminţe îţi produceau usturimi în gât la fiecare 
gură de aer inhalată. 

Crezând că totuşi nu era vorba decât de o crustă 
superficială, de un strat întărit, pe care nu-l puteam 
străpunge cu lopeţile, dar sub care s-ar afla seminţe 
nealterate, ne-am hotărât să-i cerem gardianului două caz 
male. Ni le-a adus, după care s-a retras din nou în afara 
zonei urât mirositoare. 

Cu cazmalele şi cu multă trudă am început să fărâmiţăm şi 
chiar să dizlocăm bucăţi mai mari din masa compactă şi 
dură de seminţe aglomerate. Am săpat astfel o groapă de 
mai bine de un metru adâncime, fără să descoperim nici 
măcar o modificare de consistenţă, darmite vreun strat de 
seminţe nealterate. Dimpotrivă, cu cât săpam mai adânc, cu 
atât întâlneam o masă mai densă şi mai omogenă, în care 
forma seminţelor nici nu se mai distingea. Ca să nu mai 
vorbim că în fundul gropii pereţii ei erau atât de fierbinţi, 
încât nu puteai ţine mâna pe ei şi te sufocau aburii 
pestilenţiali pe care îi emanau. 

Era limpede că întreaga recoltă de floarea-soarelui fusese 
compromisă. Semințele înmagazinate înainte de a fi fost 
complet uscate putreziseră şi formau acum, de la un capăt 
la altul al halei, un singur bloc, care în partea de jos 
continua să fermenteze. 

Faţă de cele constatate, era cât pe-aci să-l strig pe 
gardian pentru a-i arăta starea seminţelor intrate în 
descompunere şi deci inutilitatea oricărei încercări din 
partea noastră de a mai salva ceva. Printre noi s-au găsit 
însă unii mai puţin pripiţi şi mai chibzuiţi în judecată, care 
m-au oprit să o fac. Nu am putut decât să le dau dreptate. 
De ce să ne grăbim - spuneau ei - când aici, de bine, de rău, 
e mai acceptabil decât îh gerul de afară? De ce să riscăm să 
fim puşi la altă muncă mai grea, în curtea fermei sau la 
corvezi în curtea lagărului, unde era mereu ceva de făcut? 
Mai bine să întârziem aici până primim masa de prânz şi 


abia după aceea anunţăm gardianul. Ora va fi atunci prea 
înaintată pentru a mai fi puşi la altă muncă. 

Cred că atunci când un puşcăriaş depăşeşte prima lui 
perioadă de detenţie, în care a ţinut socoteala zilelor şi 
renunţă la răbojul scrijelit pe peretele celulei, înseamnă că 
şi-a învins, totodată, şi principalul duşman: timpul. Când ai 
ajuns să faci abstracţie de trecerea timpului, ţi-ai 
recâştigat, în parte, independenţa şi te simţi eliberat de 
povara apăsătoare a ceasurilor şi zilelor care, în monotonia 
lor, se scurg la nesfârşit. 

O dată ajuns la această maturitate în evoluţia lui în 
închisoare, omului nu-i mai rămâne decât un pas de făcut 
pentru a deveni un puşcăriaş înţelept, şi anume: să se 
obişnuiască să folosescă cu orice ocazie factorul timp în 
favoarea lui, făcându-şi-1 astfel, din duşman, aliat. 


Cu toate că numai după câteva săptămâni de la arestare 
renunţasem să mai ţin contabilitatea zilelor, evoluţia mea 
ulterioară de puşcăriaş nu a mai dovedit aceeaşi 
precocitate de dezvoltare. Agitat din fire şi veşnic grăbit, nu 
am reuşit, decât arareori, să dau semne de înţelepciune. De 
cele mai multe ori m-am alăturat camarazilor care aveau 
această calitate. Aşa am făcut şi cu ocazia zilei noastre de 
lucru la magazia cu seminţe de floarea-soarelui. Şi trebuie 
să spun că tare bine ne-a prins să stăm întinşi pe spate pe 
seminţele încinse de procesul de fermentație şi cu 
picioarele în groapa care emana şi ea căldură. E drept că 
din cauza miasmelor pe care le-am respirat ne-am ales cu o 
iritaţie a traheei şi cu usturimi neplăcute la ochi, care însă, 
după două zile, au trecut. Hotărârea de a „trage de timp” 
nu numai că ne-a scăpat în ziua aceea de o altă muncă, dar 
le-a prilejuit camarazilor mei şi o plăcută surpriză. 

În timp ce ne încălzeam în jurul gropii săpate în grămada 
de seminţe, ne-a fost atrasă atenţia de un bulgăre de 
zăpadă căzut nu departe de locul unde ne aflam. Fusese 
aruncat de afară printr-unul din oberlihturile de pe partea 
opusă uşii. Cel care îl aruncase nu putuse deci fi văzut de 
gardianul care supraveghea de la distanţă uşa magaziei. 

Uitându-ne prin oberliht în curte, am văzut sub fereastră 
vreo trei sau patru deţinuţi de drept comun. Fiecare din ei 
ducea câte două garniţe de lapte, în afară de unul care 
purta pe umăr o scară de coteţ. Cum ne-a văzut capetele la 
fereastră, cel cu scara a rezemat-o de perete, s-a suit până 
la înălţimea noastră şi ne-a şoptit că vine din partea 
„domnului doctor Stroescu”. Si, fără să mai dea altă 
explicaţie, ne-a întins repede o cană primită de la unul din 
deţinuţii de la picioarele scării, pe care o umpluse cu lapte 
scufundând-o într-una din garniţe. Cel de pe scară ne-a 
spus să ne grăbim, în timp ce un altul, postat la colţul 
magaziei îl ţinea sub observaţie pe gardianul nostru. 

Prin releu, căniţa a început să facă naveta între garniţa din 
curte şi camarazii mei din magazie, până ce fiecare şi-a 


băut porţia de lapte. Pe a mea am cedat-o altuia, 
neputându-mi învinge nici în puşcărie repulsia faţă de 
laptele crud, proaspăt muls. 

Când, în cele din urmă, am chemat gardianul şi i-am arătat 
situaţia seminţelor de floarea-soarelui, a fost şi el de părere 
că munca noastră nu-şi mai avea rostul. 

În cursul iernii 1963-1964, intenţiile regimului de a ne 
îmbunătăţi condiţiile de detenţie au devenit mult mai 
evidente decât în perioada campaniei agricole din vară şi 
toamnă, când totul era sacrificat muncii pentru „realizarea 
planului”. Semnele cele mai vizibile în acest sens se 
reflectau acum în comportarea gardienilor şi ofiţerilor care 
se străduiau să-şi modifice atitudinea faţă de noi, 
abţinându-se de la brutalităţi, înjurături şi insulte şi căutând 
să se arate mai omenoşi şi să ni se adreseze în mod civilizat. 
Unii păreau să o facă cu uşurinţă, altora însă le venea tare 
greu să-şi schimbe năravurile, efortul de a-şi stăpâni 
pornirile schi-monoşindu-le trăsăturile feţei, care nu ştia să 
exprime blândeţea. 

În cadrul acestei noi tendinţe a organelor represive de a 
ne acorda nişte drepturi elementare de care ne privaseră 
ani de zile şi a obligaţiei ce părea că voiau să şi-o ia dea 
respecta măcar în parte tratamentul uman al deţinuţilor 
prevăzut de convențiile internaţionale, am trăit în iama 
aceea un eveniment extraordinar. Am fost într-o zi adunaţi 
în curtea lagărului unde comandantul (cred că îl chema 
Nica) ne-a ţinut un lung discurs, din care voi spicui numai 
câteva fraze-slogan care începuseră să fie tot mai des 
întrebuințate de diferiţi ofiţeri care veneau să ne viziteze la 
Salcia: Mulţi dintre voi aţi dat dovadă de muncă şi 
disciplină, dar mai sunt unele elemente care nu au înţeles 
mersul istoriei... Regimul de democraţie populară din ţara 
noastră s-a întărit acum şi nu se mai teme de duşmani... 
Organele de stat vor apăra cuceririle revoluţionare şi vor 
zdrobi orice încercare a duşmanului de clasă de a submina 
regimul clasei muncitoareM Unii dintre dumneavoastră 


(neobişnuit încă să întrebuinţeze cu noi astfel de formulări, 
Nica ni se adresa când cu „tu”, când cu „dumneata”) v-aţi 
dat seama că aţi greşit şi v-aţi hotărât să vă reabilitaţi prin 
muncă, alţii au rămas însă duşmani înrăiţi ai poporului... 
Noi îi cunoaştem şi pe unii, şi pe alţii, şi vom ţine seama de 
purtarea fiecăruia.” 

După acest amestec de promisiuni de recompensă, 
nedefinite, şi de ameninţări voalate, cu aluzii la un 
tratament diferențiat, în funcţie de atitudinea fiecăruia, 
comandantul ne-a comunicat că, pentru a ne ajuta să ne 
convingem de „realizările” partidului şi guvernului şi de 
bunăstarea poporului, regimul a hotărât să ne permită să 
citim zilnic ziarul. 

Nu ştiu dacă comandantul urmărise să provoace surpriză, 
dar a reuşit din plin. Poate nu chiar în sensul dorit de el, 
dar, oricum, noi am rămas în primul moment înmărmuriţi 
de uimire. Cum să-ţi vină să crezi că regimul renunţa la 
ceea ce fusese timp de două decenii gogoriţa numărul unu 
a direcţiei închisorilor, ziarul, hârtia şi litera scrisă, care nu 
trebuia să ajungă în mâna deţinuţilor? Cum să crezi că 
tocmai cei care ordonaseră cele mai sălbatice represalii, 
pentru a menţine prin teroare această interdicţie, veneau 
acum să ne ofere ziare? 

Nu ştiu cine ar mai putea totaliza numărul zilelor de 
izolare, al bătăilor şi al celor care au plătit cu sănătatea sau 
chiar cu viaţa pentru un petec de ziar găsit asupra lor. 
Reacţia împotriva acestei prohibiţii ne stimulase 
ingeniozitatea şi îndrăzneala, făcându-ne şi pe noi să 
recurgem la afcţiuni extreme, de la dezgustătoare până la 
temerare. 

Numai eu ştiu de câte ori îmi băgasem braţul până mai sus 
de cot în conţinutul latrinelor pentru a pescui bucata de 
ziar folosită de gardian drept hârtie igienică. Ca să nu mai 
vorbesc de răbdarea şi iscusinţa cu care se făureau cele 
mai complicate planuri pentru a ajunge în posesia unui ziar, 


fie de la vreun deţinut de drept comun, fie de la un lucrător 
civil sau chiar de la un gardian. 

Dacă până atunci, din experienţa câştigată în cursul anilor 
de închisoare, ne obişnuisem să nu mai dăm o prea mare 
importanţă perioadelor de oarecare destindere sau de 
înăsprire a regimului de detenţie, care se succedau 
alternativ, de data asta, o concesie de asemenea proporţu 
din partea organelor represive ieşea din rutină şi dădea loc 
la interpretări optimiste justificate. Faptul a fost imediat 
asociat cu modificarea intervenita în purtarea gardienilor 
faţă de noi, dar şi cu zvonurile, tot mai frecvente în ultima 
vreme, privind iminenţa apariţiei unui decret de amnistii şi 
graţieri, cărora majoritatea dintre noi nu le dădeam 
crezare. De multe ori astfel de zvonuri se adeveriseră, dar 
de fiecare dată beneficiarii decretului fuseseră numai 
condamnaţii de drept comun. 

Recunosc că anunţul comandantului m-a uimit şi tulburat 
la fel ca pe toţi deţinuţii din lagăr. Interpretările optimiste 
ale celor care susțineau că asistam la pregătirile 
premergătoare eliberării noastre nu le-am împărtăşit şi nici 
nu au reuşit să-mi clatine convingerea pe care în discuţiile 
ce le purtam între noi o rezumasem în câteva vorbe: 

— Oriei, ori noi! 

Cu alte cuvinte, admiteam numai două ipoteze: ori 
durează regimul mai mult decât noi, şi atunci vom muri în 
închisoare, ori se prăbuşeşte cât mai suntem în viaţă, şi 
atunci vom fi eliberaţi de eei ce l-au răsturnat. O a treia 
ipoteză, aceea de a fi eliberaţi printr-un act de clemenţă a 
regimului comunist, o consideram exclusă. Nu o vedeam 
posibilă -spuneam în glumă - decât dacă regimul va reuşi să 
uniformizeze viaţa oamenilor liberi cu a celor din puşcării, 
făcând să dispară puţinele diferenţe care mai există între 
ele. O glumă, care, cu trecerea timpului, avea să-şi piardă 
hazul! 

Începând chiar de a doua zi, cel mai odios personaj al 
lagărului, turnătorul Dogărăscu, a adus câte un număr din 


Scânteia în fiecare dormitor. Îl depunea pe pervazul primei 
ferestre de lângă uşa de intrare şi pleca imediat, fără să 
reacționeze la sarcasmele şi aluziile batjocoritoare cu care 
era întâmpinat ori de câte ori îşi făcea apariţia. „Atenţie!” 
era de obicei strigătul cu care era primit în dormitor, la 
care toate discuţiile şi îndeletnicirile din baracă încetau 
ostentativ, demonstrând astfel că nu voiam să ne expunem 
riscului de a fi denunţaţi. Apoi, începeau să zboare de la un 
pat la altul schimburi de păreri, care mai de care mai 
usturătoare la adresa delatorilor, în general, şi la pedepsele 
binemeritate pe care le vor primi într-o bună zi. 

Alteori, de când intra pe uşă şi până ieşea, dormitorul se 
transforma într-o volieră asurzitoare, care răsuna de 
fluierături, piuituri şi tot felul de sunete imitând glasul 
păsărilor, delatorilor spunându-li-se mi numai turnători, 
prăduitori sau vânzători, ci şi ciripitori. Grăbit, Dogărăscu 
se strecura pe uşă afară ca un câine bătut şi fugărit cu 
pietre. 

Atitudinea noastră faţă de primul ziar primit în mod oficial 
a fost unanimă. Ne-am asigurat mai întâi că nu vine la 
baraca noastră nici un gardian şi abia după aceea ne-am 
ocupat de ziar. L-am întins pe un pat şi, îngrămădiţi 
împrejur, i-am parcurs paginile întorcându-le cu grijă 
pentru a nu le rupe sau şifona. Apoi, l-am împăturit la loc şi 
l-am pus din nou în firida ferestrei. 

Cum în Balta Brăilei serviciul poştal suferea întârzieri, 
treceau uneori câte două sau chiar trei zile până ce 
primeam un nou ziar. lrebuia atunci să-l predăm pe cel 
vechi, pe care Dogărăscu îl găsea zăcând intact acolo unde 
îl pusese. Desigur că faptul i-a fost raportat ofițerului 
politic, care, seara, după ce ne-am întors de la muncă, a 
venit la noi în dormitor să vadă personal ce se întâmplă cu 
ziarul. Ne-a găsit pe unii stând de vorbă, pe alţii cârpindu- 
ne hainele, curăţându-ne bocancii sau rându-indu-ne 
lucrurile de îmbrăcăminte la capul patului. Ziarul zăcea 
împăturit la locul lui din firidă. Nu părea să se fi atins 


nimeni de el. Mimând un aer distrat, în timp ce-şi rotea 
ochii prin încăpere, politrucul s-a informat pe un ton 
neutru: 

Văd că aţi primit ziarul! L-aţi citit? 1 s-a răspuns din mai 
multe părţi: 

Nu. Nu avem timp. Suntem prea obosiţi de muncă! Sau 
chiar: 

Nu ne interesează! Scrie mereu acelaşi lucru! 

La asemenea afirmaţii, ofiţerul nu s-a mai putut stăpâni şi 
şi-a arătat adevărata faţă răcnind la noi, după bunul şi 
vechiul obicei M. A. I.-st: 

— Tot bandiți aţi rămas! Degeaba avem noi grijă să vă dăm 
tot ce vă trebuie! Lasă că vă învăţ eu minte! 

Apoi şi-a luat seama, s-a calmat şi ne-a vorbit din nou 
civilizat, vrând să ne convingă de importanţa articolelor din 
ziar, care ne informau despre „realizările regimului”. 

— Eu vă sfătuiesc să-l citiţi! 

— I-au fost ultimele vorbe, înainte de a pleca. Nouă ne-au 
sunat a ameninţare. 

A doua zi, ofiţerul de serviciu ne-a transmis ordinul 
conducerii: seara, după întoarcerea de la muncă, în fiecare 
dormitor se va citi cu glas tare articolul de fond din 
Scânteia. Neexecutarea ordinului va atrage după sine 
pedepsirea întregii camere, cu zile de izolare şi tăierea 
dreptului la carte poştală şi la pachet. 

De unde până mai ieri citirea ziarului fusese strict 
interzisă, lectura lui ajunsese să fie acum obligatorie. 
Aceiaşi oameni ai administraţiei lagărului, care ne 
pedepsiseră mai înainte pentru încălcarea interdicţiei, ne 
amenințau fără nici o ruşine cu represalii identice dacă nu 
respectam acum dispoziţia contrarie! 

Amănuntele de reglementare a felului în care urma să fie 
executat ordinul au fost lăsate în seama ofițerului de 
serviciu şi a gardienilor. Astfel, în dormitorul în care mă 
aflam s-au încercat succesiv mai multe formule. Mai întâi s- 
a apelat la voluntari, care să citească pe rând în fiecare 


seară articolul de fond. Nu s-a oferit însă nimeni. Supărat 
pe insucces, gardianul a luat iniţiativa de a desemna el un 
lector. Dar şi aici s-au ivit dificultăţi, cei aleşi invocând 
diferite pretexte pentru a se eschi va: fie că nu citeau bine, 
fie că nu aveau ochelari şi nu vedeau bine la lumina slabă a 
becului din dormitor. S-a găsit chiar unul (cred că era 
inginer constructor) care să spună că nu a urmat clasele 
primare şi nu ştie carte, fiindcă a fugit de la şcoală. Când, 
bănuitor, gardianul 1-a întrebat ce meserie are, i-a spus că 
era muncitor necalificat. 

Văzând că nu o scoate la capăt, gardianul 1-a chemat în 
ajutor pe ofiţerul de serviciu. Acesta, mai versat în 
mijloacele de constrângere, i-a spus şefului de cameră să se 
descurce cum va şti, pentru că ordinul trebuie să fie 
executat, în caz contrar va fi trimis la izolarE. Şi aşa am fost 
învinşi cu propria noastră armă, ofiţerul ştiind că poate 
conta pe solidaritatea noastră. 

Am acceptat cu toţii compromisul. Pentru ca şeful de 
cameră să nu aibă de suferit de pe urma noastră, am 
convenit ca seara să se aşeze pe banca de sub becul care ne 
lumina camera, având grijă să aibă ziarul la îndemână. La 
ora citirii ziarului se va găsi întotdeauna unul dintre noi 
care să dea alarma Ia apropierea unui ofiţer sau gardian. În 
acel moment vom înceta să mai vorbim, vom face linişte, iar 
şeful de cameră va începe să citească de undeva, de la 
mijlocul articolului. Am procedat aşa numai o vreme. Când 
am observat că administraţia a renunţat să ne mai 
supravegheze şi nu s-a mai arătat preocupată de citirea 
ziarului în dormitor, am încetat şi noi să mai jucăm acest 
teatru. Treptat, ordinul a căzut în desuetudine. 

Nemaisimţindu-ne constrânşi Ia lectura de seară a 
articolului de fond, ziarul depus în firida ferestrei nu-şi mai 
păstra până a doua zi aparenţa intactă ca în primele 
săptămâni. După ce majoritatea îl răsfoiam citindu-i numai 
titlurile şi oprindu-ne doar la pagina cu ştiri externe, ziarul 
era luat în primire de câţiva camarazi din dormitor, care îl 


studiau în amănunţime, analizând fiecare articol, declaraţie 
oficială sau discurs al mai marilor partidului, căutând să 
găsească printre rânduri ceea ce se ascundea în spatele 
cuvintelor tipărite. 

La un moment dat, ne-a fost atrasă atenţia de întârzierea 
cu care ne parveneau, de la o vreme, ziarele. Treceau 
câteodată 2-3 zile în care ni se spunea că vasul care aducea 
poşta de la Brăila nu venise, iar când distribuirea ziarelor 
era reluată, nu mai primeam numerele din urmă. 

— Ce vă mai trebuie ziarele vechi - ni se răspundea când 
întrebam de ele. 

Frecvența întreruperilor şi, mai ales, lipsa numerelor din 
acele zile au început să ni se pară suspecte. Nu a trecut 
multă vreme şi bănuiala noastră a devenit certitudine: 
regimul îşi cenzura propria lui presă! Reţinea ziarele al 
căror conţinut considera că nu trebuie adus la cunoştinţa 
deţinuţilor! 

Descoperirea a făcut-o o echipă de deţinuţi care lucra la 
reparaţii de zidărie în casa unui gardian. Băieţii noştri au 
pus mâna pe un ziar, care nouă nu ne fusese dat, ceea ce 
dovedea că poşta sosise totuşi la Salcia. 

Din acel moment, principala noastră preocupare a fost să 
ne procurăm numerele din Scânteia care nu ajungeau în 
lagăr. O campanie la care a participat cu succes şi echipa 
noastră de instalatori, când aveam ocazia să lucrez cu Nelu 
Dumitrescu prin casele gardienilor. Şi aşa am aflat de ce 
reţinuse administraţia ziarele respective! 

În acea vreme, în toate numerele Scânteii apăreau 
informaţii despre viitoarele alegeri prezidenţiale din Statele 
Unite, informaţii puţine, neesenţiale, privite prin prisma 
deformată a presei comuniste şi însoţite de comentarii în 
stilul ei insidios binecunoscut. Parcurgând paginile ziarelor 
reţinute de administraţie, ne-a sărit imediat în ochi motivul 
pentru care luase această măsură. In toate numerele 
reţinute erau referiri la campania electorală dusă de 
senatorul Goldwater, care candida la preşedinţie (din 


ziarele primite oficial nici nu aflasem de existenţa lui 
Goldwater!). 

Din criticile care i se aduceau şi virulenţa cu care era 
atacat pentru declaraţiile „reacționare, antidemocratice, 
antisovietice şi aţâţătoare la război* am înţeles că se 
manifestase ca un declarat şi înverşunat inamic al 
comunismului. Un fapt pentru care Goldwater a devenit pe 
loc candidatul nostru! 

Deşi grijulie de starea noastră de spirit, nu cred că prin 
reținerea ziarelor administraţia urmaărise să ne ferească de 
riscul unor entuziasme deşarte şi al unei decepţii 
ulterioare, când vom afla că Goldwater nu fusese ales. 

Semnelor de îmblânzire a regimului în închisoare nu le 
mai căutam de multă vreme o motivaţie logică. Mă 
obişnuisem în decursul anilor cu alternanţa perioadelor 
când foarte dure, când mai puţin aspre. Uneori observasem 
că aceste oscilaţii erau o consecinţă directă a unor eveni- 
mente politice internaţionale. De cele mai multe ori însă nu 
le găseam o explicaţie satisfăcătoare, deşi alţi camarazi de 
închisoare continuau să facă tot felul de speculaţii pe 
această temă. 

În ultima vreme, mai ales de când eram în mod sensibil 
mai bine trataţi, noua atitudine a administraţiei lagărului 
faţă de noi era deseori pusă în legătură cu zvonurile tot mai 
insistente privind decretarea unei largi amnistii şi pentru 
deţinuţii politici. Astfel de zvonuri ne parveneau 
întotdeauna de la deţinuţii de drept comun, nefiind de cele 
mai multe ori decât produsul unei speranţe pe care şi-o 
întreţineau cu iluzia decretelor de care beneficiau din când 
în când. Cei mai mulţi dintre noi, printre care şi eu, nu ne 
făceam astfel de iluzii. Cea mai bună dovadă, în acest sens, 
era tema discuţiilor pe care le purtam în acel sfârşit de 
iarnă cu Nuţu Voiculescu. 

Pe măsură ce prietenia noastră se dezvoltase, crescuse şi 
încrederea pe care ne-o acordam unul altuia. Zilele de 
iarnă, când nu eram scoşi la muncă, ne-au dat prilejul să ne 


vedem mai des, să stăm mai mult de vorbă şi să ne 
cunoaştem mai bine, împărtăşindu-ne chiar şi cele mai 
ascunse gânduri. Aşa se face că am ajuns să vorbim despre 
ideea care pe mine mă obsedase continuu de-a lungul anilor 
de închisoare şi care (după cum mi-a mărturisit-o) îl 
preocupa şi pe ehideea evadării. Ideea şi hotărârea nu ne 
lipseau nici unuia, dar până la faptă era cale lungă! O cale 
greu de întrevăzut. Voiam însă să o descoperim. 
Deocamdată însă totul se reducea la discuţii şi schimburi de 
păreri, neputând trage concluzii şi stabili ce trebuia 
întreprins, ci mai degrabă ce nu trebuia făcut. 

Am exclus astfel orice fel de tentativă în cursul iernii, 
frigul, zăpada şi viscolul făcând din natura în care voiam să 
ne pierdem un inamic căruia nu i-am putea face faţa. Prima 
mea experienţă în domeniu mă convinsese că sezonul 
propice unei evadări era vara, când nu degerai de frig, nu 
lăsai urme pe zăpadă şi te puteai bucura de protecţia 
vegetației. Până ce vremea va deveni mai prietenoasă şi 
natura cu verdeaţa ei, ospitalieră, mai era însă o bună 
bucată de vreme. 

Examinând pe toate feţele şi ipoteza unei evadări din chiar 
incinta lagărului, am sfârşit prin a o şterge de pe lista 
posibilităţilor, riscurile fiind enorme, iar şansele de reuşită 
aproape inexistente. Deşi eram în căutarea unei căi pe care 
o ştiam dinainte primejdioasă, nu eram totuşi dispuşi să ne 
asumăm riscuri cu mult mai mari decât şansele de izbândă. 
Nu vroiam să ne încercăm norocul cu orice preţ! 

Desigur, cântărirea pericolului şi a şanselor de reuşită 
erau la discreţia aprecierii noastre subiective, dar se situa 
totuşi în limitele rezonabilului. Oricum, seriozitatea 
raţionamentului lui Nuţu şi spiritul său analitic, aproape 
exagerat de pedant, veneau să compenseze în discuţiile 
noastre tendinţa mea de a fugi de calcule prea amănunțite 
(când nu dispuneam de toate elementele) şi de a mai lăsa 
loc şi pentru improvizaţiile de moment. Nu are rost să mai 
enumăr toate propunerile făcute, şi de unul, şi de altul din 


noi, pe care, rând pe rând, le-am înlăturat ca nerealizabile. 
Astfel, câmpul posibilităţilor luate în discuţie şi examinate 
metodic zile în şir s-a tot micşorat, nemairămânându-ne în 
cele din urmă în perspectivă decât o singură cale de fugă: 
Dunărea. 

Ştiam că cu ajutorul câtorva prieteni ne vom putea aranja 
să fim repartizaţi amândoi la brigada care lucra la 
descărcatul bacurilor şi atelierele din ţarcul de la malul 
Dunării. Era primul şi singurul punct sigur al celor câteva 
planuri ipotetice, urmând ca abia după ce vom studia 
situaţia la faţa locului să ne oprim asupra celui mai 
convenabil, să-i discutăm detaliile şi să-1 definitivăm. Toate 
aceste planuri, proiectate sumar, cu contururi încă vagi, 
aveau o trăsătură comună: albia Dunării Vechi, în care 
voiam să ne aventurăm. Era zona în care, dacă pătrundeai, 
erai împuşcat fără somaţie. Cum vom căuta să evităm ca 
acest prim pas să ne fie fatal, rămânea de văzut. Oricum, 
drumul nostru începea de la malul Dunării, pe care trebuia 
să o trecem fie înot, fie cu ajutorul unui bac, cu sau fără 
complicitatea cârmaciului. Cel puţin aşa gândeam şi 
vedeam amândoi situaţia în primele luni ale anului 1964, 
când încă nu se luase zăpada şi viscolul mai ridica troiene la 
uşa barăcii unde ne ţineam sfatul. 

Un lucru ne era foarte clar: dacă evadarea propriu-zisă ne 
va reuşi, va trebui neapărat să părăsim cât mai repede 
posibil insula pe care ne aflam. Ştiam că, din cauza 
lagărelor de muncă cu deţinuţi, Balta Brăilei era înţesată de 
trupe ale Ministerului de Interne, care, la primul semnal de 
alarmă, vor începe să cutreiere insula în lung şi în lat, pe 
jos, călare şi cu câini-lup special dresați pentru vânătoarea 
de oameni. 

Avusesem ocazia să vedem de câteva ori manevrele 
acestor trupe pornite în căutarea unui duşman imaginar. 
Putusem, de asemenea, observa de la o fereastră a 
spitalului, suindu-ne în picioare pe pat, poligonul special 


amenajat pentru dresajul şi exerciţiile la care erau supuşi 
câinii poliţişti. 

Ne gândeam că, dacă vom reuşi să intrăm în Dunăre fără 
să fim văzuţi, profitând de curentul apei, vom putea înota o 
bună distanţă în aval şi ieşi apoi pe malul dobrogean înainte 
de a se da alarma. Contam atunci ca trupele securităţii să 
înceapă operaţiile de căutare mai întâi în interiorul insulei 
şi abia după aceea să le extindă în afara ei. 

Ne oprisem la ideea de a ieşi din apă pe malul dobrogean 
nu numai pentru a evita concentraţia de trupe din Balta 
Brăilei, ci şi cu intenţia de a ne feri de malul muntenesc, 
socotind că securitatea îşi va îndrepta în mod firesc 
cercetările mai întâi în acea parte, ştiindu-ne pe amândoi 
din Bucureşti. 

Prelungind acest raţionament, de a pomi în direcţia 
contrarie drumului firesc, gândul ne-a dus la frontiera 
bulgară. Ce-ar fi - ne-am zis - să încercăm să ne continuăm 
evadarea mergând spre sud şi să trecem frontiera în 
Bulgaria? Într-acolo chiar că nu vom fi căutaţi! 

La această idee, ne-am amintit amândoi de un banc, care 
circula pe vremea aceea şi am făcut din nou haz de el: 

Un securist se prezintă cu un arestat la Mărcuţa şi îi cere 
doctorului să-l interneze, fiindcă e nebun. 

De unde ştii că este nebun? 

— Întrebă doctorul. 

L-am prins când tocmai voia să treacă frontiera! 

— Spune securistul. 

Păi, asta nu înseamnă că e nebun! 

— Zice doctorul. 

Ba da, pentru că voia să fugă în URSS! 

Ideea fugii în Bulgaria ni s-a părut mai mult decât 
năstruşnică şi am comentat-o la început mai în glumă. Mie 
mi-a rămas totuşi în minte şi, treptat, am ajuns să nu mi-o 
mai închipui chiar utopică. Fiind vorba de Bulgaria, mă 
dusese gândul la Gioga Parizianu. Era armân, originar din 
Bulgaria. Ne cunoscusem şi ne împrietenisem la mina de 


plumb de la Cavnic. Gioga era unul din cele mai frumoase 
caractere pe care le-am întâlnit în închisoare. 

N-am avut nici o reticentă să-i încredinţez intenţia mea de 
a încerca o nouă evadare şi să-i cer părerea şi sfatul cu 
privire la eventualitatea trecerii frontierei în Bulgaria. Cu 
toate că nu vedea posibilitatea unei evadări de la Salcia, 
ideea trecerii graniţei spre sud 1-a entuziasmat. Fără multă 
vorbă, s-a declarat gata oricând să ni se alăture dacă vom 
găsi o cale spre libertate. Pentru el, fuga din Salcia era 
principala problemă care trebuia rezolvată. Fiind 
dobrogean, trecerea clandestină a frontierei o considera 
relativ uşoară, iar odată ajunşi pe teritoriul bulgar, planul 
era pentru el gata făcut. Avea ferma convingere că vom 
putea traversa toată Bulgaria, de la nord la sud, pe jos sau 
profitând de diferitele mijloace locale ce ne vor ieşi în gale, 
căruţe sau camioane, pentru a ajunge în zona muntoasă de 
la frontiera greco-bulgară. Vom merge cu precădere prin 
zonele rurale, dându-ne drept muncitori sezonieri, în drum 
de la un loc de muncă la altul. Ştiind perfect bulgăreşte, nu 
va avea nici o dificultate să se înţeleagă cu localnicii, iar noi 
vom evita să vorbim. Desigur, rămânea să ne descurcăm 
pentru a ne procura câte ceva de mâncare, fie dând câte o 
mână de ajutor la gospodăria unui ţăran, fie înfruptându-ne 
noaptea din fructele livezilor şi legumele grădinilor întâlnite 
în drum. 

După calculele lui Gioga, într-un răstimp de două 
săptămâni, vom ajunge în regiunea aşezărilor armâneşti din 
munţii de la graniţa cu Grecia. Acolo - spunea Gioga se 
simţea ca acasă. Avea rude şi prieteni şi putea conta pe 
solidaritatea de clan a macedoromânilor. Pentru oierii 
armâni din satele lor de munte, aşezate atât de partea 
bulgărească, cât şi de cea grecească, graniţa nu fusese 
niciodată un hotar cu adevărat despărțitor. In ciuda 
regimului comunist de la Sofia, schimbul de relaţii peste 
frontieră continua să funcţioneze. Relieful sălbatic, muntos, 
prăpăstios şi împădurit nu făcea posibilă închiderea 


ermetică a graniţei, mai cu seamă pentru localnicii care îi 
cunoşteau toate potecile şi trecătorile. Gioga susţinea că, o 
dată ajunşi în regiune* vom fi găzduiţi şi ascunşi în stâne, 
iar la momentul prielnic vom fi trecuţi de o călăuză peste 
frontieră, în Grecia. 

Deşi realizarea unui astfel de plan, plin de necunoscute, 
depindea de rezolvarea succesivă a unei serii de etape 
intermediare, una mai ipotetică decât alta, imaginaţia 
noastră nu înceta să clădească mai departe pe nisipul 
iluziilor pe care ni le făceam. Cu toate că în discuţiile ce le 
purtam nu puneam nici o stavilă fanteziei noastre înaripate, 
sfârşeam totuşi prin a ne îngrădi închipuirile în limitele 
impuse de realitate, chiar dacă rămâneau pe mai departe 
îndrăzneţe. Fără investiţii de îndrăzneală şi asumare de 
riscuri, un asemenea proiect nu avea nici o şansă de succes. 

Teoretic, în iarna şi primăvara aceea, am trecut în revistă 
absolut toate posibilităţile de fugă pe care le învederam, 
dând prioritate evadării pe Dunăre. Urma ca la vară, când 
speram să intrăm în posesia unor noi elemente mai 
concrete, să regândim şi să rediscutăm întregul evantai de 
ipoteze, pentru a ne opri la cea mai convenabilă. Până 
atunci însă mai avea să curgă apă pe Dunăre! 

Dezgheţul a venit pe neaşteptate. In numai câteva zile mai 
blânde şi sub un soare încă palid, zăpada s-a topit, făcând 
din nou loc noroaielor. 

Curtea lagărului a devenit iar o mocirlă, întreţinută o 
vreme de ploi, mai întâi zilnice şi apoi tot mai rare. Când au 
încetat, cerul s-a limpezit şi s-a desprimăvărat de-a binelea. 

Sub primele raze mai calde ale soarelui a dat colţul ierbii 
şi au înmugurit şi sălciile, pregătind cu verdele lor încă crud 
decorul pentru Pastele care se apropia. L-am sărbătorit 
într-o atmosferă mai relaxată ca de obicei, fără stare de 
alarmă, fără percheziţii inopinate şi fără o vigilenţă mărită 
din partea administraţiei. Gardienii păreau să fi primit lecţii 
de discreţie. Nu îşi mai impuneau ostentativ prezenţa în tot 
locul şi nu mai căutau nimănui nod în papură pentru a-i face 


raport de pedepsire. Nu mai vedeau şi nu mai auzeau nimic 
din ceea ce altădată socoteau abatere de la disciplină. Se 
abţineau să ne mai facă observaţii şi nu mai remarcau nici 
că circulam de la un dormitor la altul, nici că discutam 
adunaţi în grupuri în curtea lagărului. Deşi se auzea la tot 
pasul „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!”, gardienii 
păreau să nu audă. 

S-a întâmplat ca tocmai în acele zile Iosif Ripan să 
primească un pachet cu alimente de acasă. M-a invitat 
imediat în dormitor, la patul lui, spunându-mi că e vorba de 
un pachet cu surprize. Încă de la poartă, de când gardianul 
îi cercetase conţinutul, predându-i pe rând fiecare articol, 
Iosif tresărise văzând punga cu fursecuri prin care, aşa cum 
se îhţeleseseră înainte de arestarea lui, nevastă-sa îi va 
transmite un mesaj important. 

Fursecurile erau cam de mărimea unei nuci rumenite în 
cuptor şi foarte uscate. Aproape că îţi rupeai dinţii în ele de 
tari ce erau. Întruneau însă astfel însuşirile ideale pentru 
destinaţia ce li se dăduse, la confecţionarea lor nefiind 
urmărite calităţile gastronomice. Iosif mi-a explicat că nu 
trebuie să fie fărâmicioase pentru a nu risca să dea în vileag 
secretul pe care îl conţineau. Şi anume: mesajul scris pe o 
foiţă de ţigară împăturită strâns şi învelită la rândul ei într-o 
bucăţică de celofan răsucită la capete. Misiva astfel 
ambalată, mai mică chiar decât un bob de mazăre, 
introdusă în aluat şi supusă temperaturii din cuptor, 
rămânea intactă. Dacă textul era mai lung, urma să fie scris 
pe mai multe foiţe de ţigară, repartizate fiecare în tot 
atâtea fursecuri. 

Am pornit deci în căutarea mesajului, care trebuia să se 
găsească într-unui sau mai multe din cele 40-50 de 
fursecuri pe care le conţinea punga. Rând pe rând băgăm 
în gură câte un fursec, îl mestecam cu grijă şi nu înghiţeam 
decât după ce ne asiguram că nu mai simţeam cu limba nici 
o fărâmă mai consistentă. Am apucat să mâncăm fiecare 
vreo câteva, până ce am dat peste prima bobită de celofan. 


Foiţa din interior era în stare perfectă. Faptul că era 
numerotată ne-a dat de înţeles că nu reprezenta decât un 
fragment din textul mesajului. Fursecurile fiind însă 
săţioase şi greu de prididit numai în doi, Iosif 1-a chemat şi 
pe inginerul Petre Lică să ne dea o mână de ajutor la 
căutatul răvaşelor din plăcintă. O dată cele 7-8 foiţe găsite 
şi puse cap la cap, Iosif ne-a citit mesajul. În câteva scurte 
propoziţii* soţia lui îl informa despre situaţia grea a familiei. 
Se bucura totuşi că băiatul reuşea să-şi vadă de carte. Apoi, 
pe celelalte foiţe, mesajul devenea mai eliptic, cu 
prescurtări, aluzii şi iniţiale numai de Iosif ştiute, pe care ni 
le-a tradus. 

Nevastă”'-sa îi comunica că prietenul lui, de care îi vorbise 
înainte de a fi arestat, luase legătura cu ea pentru a o 
informa despre un larg decret de amnistiere şi grațiere a 
deţinuţilor politici, care era gata redactat, urmând să intre 
în curând în vigoare. Iosif ne-a spus că acel prieten avea 
relaţii în rândul celor mai înalte cercuri ale procuraturii, că 
era om serios şi de toată încrederea, pe al cărui cuvânt te 
puteai bizui. Iosif nu se îndoia de exactitatea informaţiei, 
punând-o în legătură şi cu avalanşa de zvonuri din ultima 
vreme, care, deşi mai confuze şi sub diferite variante, 
pomeneau toate de un decret de eliberare a deţinuţilor 
politici. După părerea lui, secretul decretului mai 
transpirase şi prin alte căi. 

Eu rămâneam totuşi în continuare sceptic, iar timpul care 
s-a scurs, săptămână de săptămână şi lună de lună, după 
primirea mesajului din fursecuri părea să-mi dea dreptate. 

Printre primele munci în afara lagărului, la care mi- 
amintesc să fi luat parte în primăvară, a fost aceea de 
împrăştiere a unei substanţe chimice pe suprafeţele de 
teren însămânţate. Nu mai ştiu exact ce substanţă era. 
Cred că era vorba de un erbicid destinat distrugerii 
buruienilor din culturile de grâne. Se prezenta sub forma 
unui praf alb-cenuşiu şi era ambalat în saci de hârtie. Ni s-a 
spus să avem grijă cum umblăm cu el, fiindcă e un produs 


toxic. Acest avertisment a fost, totodată, şi singura măsură 
de prevedere luată de administraţie pentru evitarea unor 
accidente. 

Împărţiţi în două grupuri de câte 5-6 inşi, am fost încărcaţi 
împreună cu sacii într-un camion cu remorcă; unii în lada 
camionului, alţii în remorcă. Gardianul şi soldatul înarmat, 
care ne însoțeau, s-au înghesuit în cabina şoferului. Ne-am 
oprit la câţiva kilometri distanţă de lagăr. In faţa noastră, 
cât vedeai cu ochii, se întindeau ogoarele însămânţate, dar 
încă golaşe, în care numai ici şi colo ieşiseră la lumină 
câteva fire de verdeață. Atât semănăturile, cât şi buruienile 
abia începeau să răsară. 

Gardianul s-a dat jos din cabină şi ne-a avertizat să nu 
care cumva să coborâm din camion sau remorcă, pentru că 
vom fi împuşcaţi fără somaţie. Apoi ne-a dat ordin să 
deşertăm sacii pe fundul lăzii camionului şi remorcii, şi ne-a 
explicat cum să procedăm. În timp ce camionul va cutreiera 
cu viteză redusă şi în zig-zag dintr-un capăt în celălalt 
ogoarele, acoperind întreaga suprafaţă de teren 
însămânţată, noi, înarmaţi fiecare cu câte o lopată, vom 
împrăştia peste câmp praful deşertat din saci. Jumătate 
dintre noi vom azvârli praful spre partea stângă, iar 
cealaltă jumătate spre partea dreaptă. 

Toate bune şi frumoase, dar îndrumările nu prevedeau 
soluţia în caz de vânt. Când ne-am apucat de lucru, nu se 
simţea decât o adiere uşoara care nu ne-a afectat, dar, după 
o vreme, s-a pornit să sufle mai tare. Din acel moment, 
munca noastră a început să-şi însuşească tot mai mult 
calităţile atât de des întâlnite în munca socialistă, devenind 
contraproduc-tivă şi dăunătoare oamenilor. Cei care 
aruncau cu lopata în aceeaşi direcţie în care bătea şi vântul 
vedeau cum praful se pierdea în aer, spulberat departe de 
locul în care ar fi trebuit să cadă. În schimb, cei de pe 
partea cealaltă a camionului şi remorcii, care azvârleau 
praful împotriva curentului, îl primeau înapoi, în plină faţă, 
la fiecare pală de vânt E drept că datorită drumului în zig- 


zag neajunsul se împărțea frăţeşte, la fiecare întoarcere a 
camionului, rolurile inversându-se. 

Până ce gardianul a venit să întrerupă operaţiunea şi să ne 
aducă înapoi în lagăr, am apucat să inhalăm însă o cantitate 
suficientă de praf pentru a suferi câteva zile în şir de pe 
urma irilaţiilor provocate la ochi şi de-a lungul căilor 
respiratorii. Gardianul nu a cedat decât la fericita inspiraţie 
care i-a venit unui camarad de a-i atrage atenţia asupra 
riscului la care ne expuneam cu toţii, irosind în mod inutil 
erbicidul: 

— Pentru o asemenea pagubă putem fi acuzaţi de sabotaj! 

Sub regimul comunist, cuvântul „sabotaj” era cuvânt 
magic! Simpla lui pronunțare avea darul să producă 
înfiorare şi să-i amintească omului că sub acest pretext 
putea să înfunde în orice moment puşcăria. Mii şi mii de 
ţărani fuseseră condamnaţi pentru sabotaj şi luaseră 
drumul Canalului, fără să fi făcut nimic. 

Cuvântul şi-a produs efectul şi asupra gardianului, care, 
optând pentru prudenţă, a dat ordin şoferului să pornească 
înapoi spre lagăr. 

Porumbul crescuse de o palmă. Venise vremea primei 
praşile şi toţi deţinuţii din lagăr au fost mobilizați şi 
regrupaţi în brigăzile ce s-au constituit pentru munca la 
sapă. Campania prăşitului a început tot sub lozinca 
realizării planului, ceea ce pentru noi însemna, în primul 
rând, ieşirea pe poartă cu noaptea în cap şi întoarcerea în 
lagăr la căderea serii Pe câmp eram iarăşi mânaţi de la 
spate de strigătele şi îndemnurile la grabă ale gardienilor, 
care îşi notau numele celor ce rămâneau cu rândul în urmă. 

Si totuşi, se putea remarca o deosebire faţa de anul 
precedent, intervenise o notă de moderație în tonul şi 
expresiile gardienilor, iar isteria sub care se dezlănţuise şi 
desfăşurase campania de praşilă cu un an în urmă nu se 
mai manifesta acum decât în izbucniri sporadice” Nici cei 
notaţi pentru a fi pedepsiţi nu mai erau decât rareori trimişi 
la izolare, când se întorceau seara în lagăr. Consecința 


reducerii presiunii la muncă şi a atenuării măsurilor 
represive s-a răsfrânt în mod firesc asupra randamentului, 
care nu mai corespundea aşteptărilor administraţiei şi nici 
pretențiilor conducerii fermei. Uzura fizică generală, 
datorată atâtor ani lungi de înfometare şi lipsă de îngrijire 
medicală din închisori, cât şi muncilor istovitoare din 
lagărele de muncă forţată, ne îndemna instinctiv să ne 
menajăm puterile ori de câte ori se ivea prilejul. 

Fără teroare, bătăi şi pedepse de tot felul, la care, devenea 
din ce în ce mai evident că administraţia primise dispoziţia 
să nu mai recurgă, nici ritmul infernal al muncii, nici 
disciplina rigidă de până mai ieri nu mai puteau fi 
menținute. Ameninţările gratuite nu mai erau 
convingătoare, după cum nici cu făgăduiala de a primi cărţi 
poştale pentru a scrie acasă dacă realizăm norma nu mai 
puteam fi ademeniţi. 

În încercarea de a imprima un nou impuls muncii la 
prăşitul porumbului, colonelul Gaftea s-a deplasat personal 
de la Ostrov la Salcia pentru a ne vorbi. Am fost toţi adunaţi 
„pe platou”, ni s-a spus să ne aşezăm pe jos, iar Gaftea, suit 
pe cele două trepte ale unei barăci, ne-a ţinut unul din 
celebrele lui discursuri de agramat, fără cap şi fără coadă, 
înţesat de lozinci, de contradicții şi de inepţii, pe care nu 
mai ştia cum să-l încheie. 

La început, intenţia de a se conforma ultimelor dispoziţii a 
fost vizibilă. Ne-a vorbit pe un ton amical, aproape 
părintesc, sfătuindu-ne să luăm exemplul de la aceia dintre 
noi care dau dovadă că au înţeles să se reabiliteze prin 
muncă. Regimul va ţine seama de comportarea noastră şi 
ne va crea, în continuare, condiţii mai bune de detenţie. 
Regimul de „democraţie populară” s-a consolidat şi nu se 
mai teme nici de duşmanul intern şi nici de cel extern. Mai 
mult nu 1-a lăsat inima să vorbească omeneşte. Reluându-şi 
deodată vechiul ton şi limbaj, care îi era mai la îndemână, s- 
a dezlănţuit împotriva noastră, acuzându-ne că nu am 
înţeles să ne reeducăm, că nu muncim, că sabotăm 


producţia şi nu merităm să ne bucurăm de regimul care ni 
s-a creat în închisoare. A ţinut-o aşa mai bine de un ceas. 
Punctul culminant însă şi, totodată, perla oratorică a 
discursului lui Gaftea din ziua aceea avea să-l constituie 
îndemnul pe care ni l-a adresat: 

— Trebuie să fiţi recunoscători regimului că vă ţine în 
închisoare. Aici sunteţi la adăpost de furia poporului 
împotriva căruia aţi uneltit. Dacă v-aţi duce acum acasă, şi 
copiii voştri v-ar lua cu pietre! 

Calendaristic ne aflam încă în primăvară, dar vremea, care 
nu ţinea seama de socotelile oamenilor şi nu se simte 
constrânsă de împărţirea convenţională a anotimpurilor, 
hotărâse să ne mute de pe o zi pe alta în plină vară. După 
atmosfera plăcută a primelor zile senine de primăvară, cu 
un cer albastru spălăcit şi un soare încă palid şi blând, ieşit 
parcă slăbit din iarnă, trecerea bruscă la canicula şi 
zăpuşeala verii a fost pe cât de neașteptată, pe atât de 
brutală. Ne-am simţit fizic ca şi cu un an în urmă, când 
venisem la Salcia. Arşi de soare, cu buzele crăpate, cu ochii 
iritaţi de sudoarea ce ni se scurgea de pe frunte şi cu gura 
friptă de sete, ieşeam zilnic la prăşitul porumbului sub 
arşiţa de cuptor a unei veri prea timpurii, care, după 
gerurile iernii, nu ne lăsase nici un răgaz de adaptare. 

Inconsecvenţa cu care iama tânjeam după soare şi 
căldură, iar la venirea verii regretam crivățul şi troienele de 
zăpadă, era explicabilă atâta vreme cât nu aveam de ales 
decât între două rele. 

Încă din primele zile ale campaniei de praşilă amintirile 
din timpul iernii ne apăreau înfrumuseţate şi erau evocate 
cu nostalgie. Uitate erau şi gerul, pe care îl înfruntasem la 
corvezile din curtea lagărului, şi frigul, care se lăsa către 
ziuă în dormitoare, şi mâinile îngheţate pe coada toporului 
la spartul lemnelor, şi toate mizeriile şi şicanele suportate 
de la gardieni. Ne aminteam doar că nu suferisem de 
căldură, nici de sete şi că nu muncisem din zori şi până 


noaptea sub presiunea gardienilor şi ameninţarea cu 
carcera pentru nemdeplinirea normei. 

Personal, n-am apucat să duc prea mult timp dorul zilelor 
lucrate cu Nelu Dumitrescu, ca sobar şi instalator. Soarta 
hotărâse să mă scape neaşteptat de repede de ritmul 
infernal impus muncii la prăşit. Nu era tocmai calea de 
salvare ce mi-aş fi ales-o de bună voie, dar trebuie să 
recunosc că, deşi neplăcută, m-am bucurat de scutirea 
medicală de muncă pe care mi-a prilejuit-o. Două zile de 
scutire de muncă în timpul campaniei de praşilă erau 
întotdeauna bine venite! 

Eram convins că ceea ce mă pusese toată noaptea pe 
drumuri între dormitor şi toaletă nu fusese decât 
manifestarea unei banale enterocolite, o infecţie intestinală 
care îşi făcea frecvent apariţia la deţinuţii din lagăr, mai 
ales în timpul verii, ca o consecinţă directă a condiţiilor de 
igienă necorespunzătoare. Ştiam din experienţa altora că, 
după o medicaţie simplă obţinută de la cabinetul de 
consultaţii al spitalului, afecțiunea nu dura mai mult de o zi 
sau două. 

Cele două zile următoare nu mi-au confirmat însă 
aşteptările. Boala n-a cedat, ba chiar s-a agravat! Am 
început să fac febră şi, deşi nu mâneam decât zeamă de 
arpacaş (varianta socialistă a zemii de orez recomandată în 
astfel de cazuri), continuam să frecventez WC-ul într-o 
cadență îngrijorătoare. Nu eliminam decât mucozităţi 
intestinale şi sânge. Durerile care îmi sfâşiau intestinele la 
fiecare scaun mă secau de puteri, lăsându-mă istovit. 

Apariţia altor cazuri cu manifestări similare şi la fel de 
rezistente la tratament i-a pus pe gânduri pe “octorii noştri 
din spital. Procedând la cercetări mai amănunțite şi la 
analiza fecalelor, au constatat că era vorba de leptospiroză, 
boală provocată de microbi asemănători cu cei de holeră. L- 
au alarmat deîndată pe dr. Lăcrăma. Acesta, la rândul lui, a 
sesizat administraţia care, amintindu-şi ravagiile făcute cu 
câţiva ani în urmă de epidemia de leptospiroză, a comunicat 


imediat vestea Ministerului de Interne, cerând să i se 
trimită de urgenţă medicamentele necesare. 

Două zile mai târziu, pe câmpia de lângă lagăr, ateriza un 
avion sanitar care aducea câteva zeci de flacoane cu tablete 
de cloramfenicol. 

Teama de contagiune s-a dovedit eficientă! 

Trecuse o săptămână bună de la primele manifestări ale 
bolii, când am început tratamentul cu cloramfenicol. Cum 
boala ceda greu, mi s-au administrat doze masive timp de 
mai multe zile în şir. Doctorii m-au prevenit că 
medicamentul, fiind un antibiotic foarte drastic, îmi va 
afecta îh mod iremediabil mucoasa şi flora intestinală. Pe 
scurt: voi scăpa de holeră, dar mă voi alege* cu o colită 
cronică, de care voi suferi tot restul vieţii. 

O săptămână mai târziu, deşi foarte slăbiţi, încă 
deshidrataţi şi abia ţinându-ne pe picioare, toţi holericii ne 
aflam în afara pericolului. Molima fusese stăvilită. 

Avea să rămână o enigmă şi pentru doctori faptul că boala 
nu se răspândise, când toate condiţiile din lagăr erau 
favorabile unei contaminări generale. Când am vorbit 
despre lipsa de măsuri igienice, am pomenit între altele de 
calitatea apei din Dunăre, care, prin simplă decantare, era 
declarată apă potabilă. Am povestit, de asemenea, despre 
flagelul mugştelor care asigura vehicularea microbilor într- 
un circuit continuu, cu staţii de oprire la groapa de 
murdării a lagărului, la hârdaiele cu mâncare de la 
bucătărie şi la lada de gunoi a spitalului, unde se aruncau 
pansamentele pline de sânge şi de puroi. 

În aceeaşi ordine de idei, a venit vremea să amintesc şi de 
o altă calamitate: şobolanii. Holera mi-a dat prilejul unui 
contact mai apropiat cu ei pe perioada în care m-a obligat 
să le vizitez mai des decât normal domeniile pe care 
puseseră stăpânire. Şobolanii îşi găsiseră sălaşul în latrina 
lagărului. 

Clădirea construită deasupra haznalei adăpostea două 
şiruri de closete turceşti, la care aveai acces direct din 


coridorul central. Intimitatea locului era asigurată numai 
lateral de către un mic parapet de beton, nu mai înalt de un 
metru, care despărţea closetele unul de altul. Mergând 
astfel pe coridorul central în căutarea unui WC, treceai în 
revistă toate compartimentele până ce întâlneai unul 
neocupat. In schimb, o dată găsit şi luat în folosinţă, primeai 
tu defilarea celor interesaţi de un loc liber. Planşeul de 
beton şi scliviseala de ciment a pereţilor asigura o uşoară 
întreţinere a igienei prin simpla întrebuințare a unui furtun 
cu care, când ne venea rândul la corvezile de curăţenie, 
stropeam tot interiorul încăperii, apa scurgându-se prin 
găurile closetelor în hazna. Aparenţele erau însă 
înşelătoare. De când haznaua devenise bârlogul sutelor de 
guzgani, care se hrăneau din conţinutul ei, intrase şi ea în 
circuitul de răspândire a infecțiilor şi microbilor. Dacă la 
orele de vârf ale folosirii closetelor (dimineaţa înainte de a 
pleca la muncă şi seara la întoarcerea brigăzii) şobolanii nu 
se arătau, noaptea, când se lăsa liniştea peste lagăr, ieşeau 
din cotloanele lor prin găurile closetelor şi mişunau peste 
tot. În căutarea unei alimentaţii mai variate decât cea pe 
care le-o oferea haz naua, vizitau rând pe rând bucătăria, 
groapa şi lăzile de gunoi ale lagărului şi spitalului, nelăsând 
nici o palmă de loc necercetată. 

Câteodată, când mă trezeam noaptea, vedeam pe 
fereastra barăcii cum li se încrucişau drumurile prin curtea 
lagărului şi cum alergau în toate părţile, în grupuri sau în 
şiruri mai lungi. Uneori se fugăreau, se băteau şi îi auzeam 
chiţăind. Văzuţi aşa, noaptea, pe fereastră, nu mai păreau 
animalele scabroase, pe care am avut ocazia să le văd peste 
zi mai de aproape, cât am fost bolnav de holeră. 

După plecarea brigăzilor de muncă, nu mai rămâneau în 
lagăr decât bucătarii şi noi cei câţiva scutiţi medical. In 
curte, după dogoarea soarelui, nu era nici o mişcare. Nu se 
încumeta să apară nici gardianul de serviciu, retras pe 
undeva la umbră. Numai noi eram nevoiţi să o traversăm 
din când în când pentru a merge la WC. Şi atunci, când 


deschideam uşa clădirii, asistam de fiecare dată pentru 
câteva momente la acelaşi spectacol: fuga precipitată şi în 
toate direcţiile a unei turme de şobolani, care în câteva 
clipe dispăreau prin găurile closetelor. Ropotul fugii se 
stingea într-o rafală de plescăituri care semnala luarea 
contactului cu suprafaţa haznalei. 

Ca începător lipsit de experienţă, Radu Dimitriu ne 
povestea cu mult haz păţania lui de la WC şi spaima pe care 
o trăsese. Abia îşi ocupase locul pe unul din closete, când s- 
a trezit cu vreo doi-trei şobolani ţâşnind din gaură, fugindu- 
i printre picioare şi lovindu-se, pe rând, cu spinările de tot 
ce le stătea în cale, speriaţi fiind de atacul neaşteaptat care 
le venise de sus. 

Întâmplarea se mai repetase şi cu alţii şi determinase ca 
măsură de apărare apariţia unui gest reflex pe care îl 
făceau cu toţii înainte de a utiliza WC-ul: băteam de câteva 
ori cu piciorul în podea, lângă gaură, pentru a-i speria pe 
eventualii şobolani care s-ar fi aflat chiar dedesubt. De 
multe ori avusesem succes şi îi văzusem fugind spre un loc 
de refugiu mai liniştit, lăsând în urma lor pe ciment o dâră 
de murdărie de provenienţă locală. Chiar şi astăzi, după 
atâţia ani, când aud cuvântul şobolan, gândul mă poartă 
înapoi la Salcia şi la perioada în care m-am îmbolnăvit de 
holeră. 

Prezicerea doctorilor cu privire la colita cronică de care 
trebuia să sufăr ca urmare a tratamentului antiholeric nu s- 
a realizat. 

Deşi holera nu mi-a lăsat nici un fel de sechele, din punct 
de vedere fizic m-am mai resimţit o bună bucată de vreme, 
chiar şi după însănătoşire. Slăbisem foarte tare. Stomacul şi 
intestinul, încă iritate, nu suportau mâncarea de la cazan. 
Numai cu raţia de pâine m-aş fi întremat şi mai greu, dacă 
nu mi-ar fi venit în ajutor prietenii care primiseră în acea 
perioadă pachete de acasă. Îmi amintesc şi acum cât de 
bine mi-a prins brânza colectată pentru mine de Gioga 
Parizianu de la armânii lui din Dobrogea. 


După expirarea zilelor de scutire medicală, tot datorită 
relaţiilor lui Gioga am fost repartizat la brigada care lucra 
în arcul de pe malul Dunării. Nu era vorba numai de o 
muncă mai uşoară, care să-mi dea răgazul să mă refac. 
Fiind din nou pe malul apei, îmi puteam relua observaţiile în 
căutarea punctului şi momentului favorabil unei evadări. 

Făceam din nou parte dintr-o echipă de numai doi inşi, 
camaradul meu de muncă fiind Copaciu, un tânăr armân 
fost locotenent în armată. Echipa noastră urma să 
confecţioneze un număr de vreo 200-250 de tuburi de 
ciment pentru canalizare. Era vorba, de fapt, de 
continuarea unei lucrări mai vechi, întrerupte cu luni de 
zile în urmă. Cum Copaciu fusese unul din cei care 
lucraseră atunci la turnatul tuburilor, i se ceruse să-şi caute 
un tovarăş de muncă. Gioga, care aflase de reluarea 
comenzii, 11 scutise de căutat, recomandându-mă pe mine. 
Aşa am ajuns din nou pe malul Dunării, unde timp de câteva 
săptămâni am dus-o mai bine decât aş fi îndrăznit să mi-o 
doresc. 

Copaciu s-a arătat a fi un bun camarad şi, în acelaşi timp, 
foarte priceput în folosirea tuturor mijloacelor şi ocaziilor 
care ne puteau uşura munca. Era un adevărat expert în 
economisirea forţelor. E drept că şi împrejurările ne-au fost 
favorabile. Locul nostru de muncă se afla în poiana din 
mijlocul ţarcului, acolo unde fuseseră turnate cu un an mai 
înainte primele tuburi de beton. Nisipul, una din materiile 
prime necesare la confecţionarea tuburilor, fusese extras 
chiar de la faţa locului. Sub iarba măruntă care creştea pe 
terenul din cuprinsul ţarcului nu era decât un strat subţire 
de câţiva centimetri de pământ, aşezat peste nisipul 
aluvionar depus pe mal de apele Dunării. 

Groapa săpată atunci pentru a ajunge la nisip am găsit-o 
intactă. Era de formă ovală, lungă de vreo cinci metri, lată 
de trei şi adâncă de aproape doi metri. De la prima privire i- 
am apreciat dimensiunile, i-am cântărit avantajele şi ne-am 
bucurat. I-am făcut imediat şi proba. Cobo-rând în groapă, 


am constatat că nu puteam fi văzuţi decât de cineva care ar 
fi venit anume să ne caute şi s-ar fi apropiat la câţiva paşi 
de marginea ei. Ne-am stabilit deci locul de muncă chiar în 
fundul gropii. 

Munca ne-am organizat-o în felul următor: dimineaţa, 
când intram pe poarta ţarcului, ne opream mai întâi la 
magazie, de unde încărcăm într-o roabă sacii de ciment şi 
sculele de care aveam nevoie. După ce le duceam până la 
groapă, ne întorceam iar la barăcile unde erau atelierele şi 
magazia, umpleam un hârdău cu apă, îi treceam prin urechi 
o rangă şi îl căram şi pe ella locul nostru de muncă. Acolo, 
pe două sau trei bucăţi de scândură alăturate, aşezate în 
fundul gropii, frământam cu sapele amestecul de ciment, 
nisip şi apă, pe care îl turnam apoi în două matrițe metalice. 
Urma o pauză pentru a da timp betonului să facă priză, 
după care deschideam matriţele, lăsam tuburile în picioare 
pe o scândură şi pregăteam materialul pentru şarja 
următoare. Din când în când, aveam grijă să udăm tuburile 
proaspăt făcute, ca să nu crape. luburile erau de calibru 
mic. Dacă îmi amintesc bine, aveau lungimea de un metru şi 
diametrul interior de 15 sau 20 de centimetri. A doua zi, 
cum soseam în ţarc, urcam tuburile pe malul gropii şi le 
stivuiam culcându-le pe iarbă. 

Cam aşa se prezenta procesul de fabricaţie a tuburilor. 

Norma de lucru care ni se fixase era de 20 de tuburi pe zi. 
In fiecare seară, înainte de a fluiera încetarea lucrului şi 
încolonarea pentru întoarcerea în lagăr, gardianul venea să 
numere tuburile făcute îh ziua respectivă. 

Lucrând fără încetare de la sosirea în ţarc şi până la 
plecarea înapoi în lagăr, norma zilnică putea fi realizată 
dacă nu intervenea nici un accident pe parcurs. De multe 
ori se întâmpla însă să vină câte un ropot de ploaie de vară 
sau chiar de grindină care ne întrerupea munca şi ne strica 
ultimele tuburi abia scoase din matrițe. Alteori se termina 
cimentul din magazie, iar camionul care trebuia să o 
reaprovizioneze cu alţi saci întârzia pe drum. Câteodată, 


venea chiar gardianul să ne întrerupă munca pentru a ne 
chema la descărcatul vreunui camion care transporta 
diferite materiale necesare atelierelor de pe malul Dunării. 
In toate aceste cazuri, nerealizarea normei era justificată şi 
nu ne putea fi reproşată. 

Cum perioada noastră de muncă pe malul Dunării urma să 
expire o dată cu executarea comenzii celor 250 de tuburi, 
orice întârziere de acest fel ne convenea. Aveam tot 
interesul să amânăm cât mai mult posibil confecţionarea 
numărului de tuburi cerute. Cel mai mare şi neprevăzut 
ajutor în acest sens l-am primit într-o noapte din partea... 
Turmei de oi a fermei partidului! 

A doua zi dimineaţa, abia ne-am putut ascunde bucuria 
când l-am chemat pe gardian să constate dezastrul de la 
locul nostru de muncă: niciunul din cele 20 de tuburi 
turnate în ziua precedentă nu mai era în picioare. Toate 
zăceau trântite la pământ, sparte în bucăţi, ciuntite sau 
crăpate. În mormanul de cioburi, numai câteva scăpaseră 
intacte! 

Gardianul s-a asociat şi el indignării pe care o simulam. 
Deplângeam cu ipocrizie zădărnicia muncii de o zi întreagă, 
când, de fapt, osânda lui Sisif în cazul nostru căpăta valoare 
de răsplată. 

Vinovaţii de dezastru îşi lăsaseră urmele peste tot 
împrejur, pe nisipul uită umed de roua căzută peste noapte. 
Erau oile fermei, care păşteau iarba măruntă de pe malul 
apei. Seara şi în timpul nopţii intraseră şi în ţarcul nostru, 
gardul împrejmuitor cu cele câteva fire rare de sârmă 
ghimpată rămânând o simplă delimitare simbolică după 
plecarea deţinuţilor şi retragerea cordonului de pază. 

Gardianul a raportat cazul ofițerului de serviciu, iar 
acesta, la rândul lui, a reclamat neglijenţa ciobanilor la 
direcţia fermei. 

Faptul că două-trei zile mai târziu cazul s-a mai repetat o 
dată, stârnind aceeaşi indignare a gardianului, transmisă 
din nou ierarhic mai departe, până la conducerea fermei, 


ne-a dat ideea să mai suplinim şi noi uneori rolul distructiv 
al oilor, chiar şi după ce şi-au încetat vizitele nocturne pe 
şantierul nostru. Nu exageram însă, pentru a nu da de 
bănuit. 

La câte patru-cinci zile, când soseam dimineaţa în ţarc, ne 
grăbeam spre locul nostru de muncă, dădeam o raită prin 
tuburile de beton turnate cu o zi înainte, le răsturnam 
ciocnindu-le unele de altele şi tot atât de repede, cu vârful a 
două degete alăturate, imitam pe nisipul dimprejur urmele 
copitelor de oaie. Apoi alergam amândoi la gardian să-i 
anunţăm paguba. 

Cu timpul, ne-am perfecţionat procedeul. Am inventat un 
instrument de făcut urme de oaie. Am luat o joardă de 
răchită şi am crăpat-o în lungul ei la una din extremităţi. Am 
introdus în crăpătură o pană de lemn, potrivind-o în aşa fel 
încât depărtarea între cele două capete să corespundă 
distanţei dintre copitele piciorului de oaie. Lungimea 
joardei ne permitea să însemnăm de la distanţă amprentele 
de copite pe nisip, fără a lăsa propriile noastre urme în 
apropierea lor. 

Si metoda spargerii tuburilor a suferit o îmbunătăţire. 
După ce gardianul constata paguba, îngropam cioburile în 
nisip şi le refoloseam a doua zi, arătându-i-le din nou, după 
ce le udam pentru a le face să pară proaspete. luburile 
rămase intacte, dar a căror distrugere o justificasem prin 
prezentarea cioburilor vechi, le îngropam şi pe ele în nisip. 
Le scoteam a doua zi la iveală, le aşezam în picioare, le 
udam, şi gardianul le număra şi le lua în primire, crezându- 
le proaspăt turnate. Am reuşit astfel să ne facem un stoc de 
cioburi şi unul de tuburi întregi economisite, amândouă 
ascunse sub porvârnişul gropii de nisip în care lucram. 

Nu aş şti să spun dacă mulţumirea de a ne fi uşurat 
simţitor munca, aplicând acest procedeu, a depăşit 
satisfacția ce ne-a dat-o punerea la punct până în cele mai 
mici amănunte a sistemului de inducere în eroare a 
paznicilor noştri. Recunosc chiar că m-am bucurat din toată 


inima de succesul nostru şi că nu am avut nici o clipă de 
regret sau vreo remuşcare de a fi recurs la înşelătorie. 
Cred că aveam nevoie pentru moralul nostru de astfel de 
victorii minore şi chiar necinstite, pentru a ne dovedi 
superioritatea faţă de cei care deţineau numai handicapul 
forţei brute. 

Cam tot pe vremea aceea, când ne îndeletniceam de două 
ori pe zi cu îngropatul şi dezgropatul cioburilor şi tuburilor 
şi cu însemnatul urmelor de oaie pe nisip, Copaciu a primit 
o informaţie care avea şi ea să ne mai scurteze din timpul 
de muncă. Se întâlnise seara în lagăr cu un cunoscut, tot 
macedonean, care lucra într-o brigadă afectată la munca 
câmpului Aflând de la Copaciu că acesta turna tuburi de 
beton pe malul Dunării, i-a spus că şi el lucrase, cu mai bine 
de un an în urmă, la o comandă mult mai mare de tuburi de 
canalizare. Sistarea neaşteptată a lucrării surprinsese 
echipa cu un stoc de tuburi neluate în primire de mai multe 
zile. 

Sperând că totuşi lucrarea va fi reluată, toţi membrii 
echipei, de conivenţă, ascunseseră cele peste 60 de tuburi 
neluate în evidenţă într-o groapă nou săpată pentru 
extragerea nisipului. De atunci, prietenul lui Copaciu nu 
mai lucrase pe malul Dunării şi nu mai ştia nimic de soarta 
tuburilor ascunse. I-a spus lui Copaciu unde să caute. 

Timpul trecuse, zăpezile iernii, ploile toamnei şi vânturile 
verii care măturau pulberea de pe Câmpia Dobrogei şi a 
Bărăganului astupaseră complet groapa. Numai o uşoară 
denivelare mai trăda locul unde se afla comoara: la câţiva 
paşi de groapa în care lucram noi. De aci înainte, realizarea 
normei zilnice nu a mai fost pentru noi o problemă! 

Ajunsesem să nu mai turnăm decât câteva tuburi pe zi. 
Pentru completarea numărului cerut, recurgeam fie la 
propriile noastre economii rezultate din învinovăţirea oilor, 
fie la depozitul secret al predecesorilor noştri. Nu mai 
munceam mai mult de două-trei ore pe zi. De timpul liber 
care ne rămânea profitam din plin. Mai întâi ne completam 


orele de somn, dormind cu rândul în fundul gropii. Unul din 
noi făcea întotdeauna de pază. Trebăluia pe lângă tuburi, 
gata să dea alarma dacă se apropia vreun gardian. 

Linişte absolută nu aveam niciodată. Trebuia tot timpul să 
avem grijă să nu fim surprinşi. Singurele momente când 
îndrăzneam să stăm fără pază erau atunci când toată 
atenţia gardienilor se concentra asupra unui bac care 
trebuia descărcat cât mai repede. Fiind ocupați cu 
supravegherea descărcării şi exercitarea de presiuni 
asupra deţinuţilor pentru a-i zori la lucru, era puţin 
probabil să mai vină în control pe la locul nostru de muncă. 
De altfel, ne asigurau chiar ei că nu părăseau malul Dunării 
unde acostase bacul, ajutându-ne prin răcnetele care ne 
parveneau să le determinăm mereu poziţia. 

Pentru noi, atunci, urmau cele mai plăcute momente de 
destindere. Adăpostiţi în groapa noastră de nisip, ne 
simţeam invulnerabili la focul inamicului, ca soldaţii în 
tranşee. Numai când nu mai auzeam glasul duşmanului, ne 
ridicam pe vârfuri pentru a scruta peste buza şanţului 
poziţiile vrăjmaşe şi a ne asigura că nu ni se pregăteşte un 
atac prin surprindere, în rest, stăteam de vorbă sau 
tăceam, lăsându-ne furaţi de gânduri şi de amintiri, pe care, 
din timp în timp, ni le împărtăşeam frăţeşte. 

Persecutat în continuare de ideea evadării, de fiecare dată 
când, pentru a nu ştiu câta oară, treceam iar în revistă 
toate ipotezele imaginate, care mai de care mai hazardate, 
mă simţeam vinovat faţă de Copaciu, pentru gândurile mele 
ascunse. Aveam sentimentul de a-1 înşela pe omul de lângă 
mine, cu care mă înţelegeam şi căruia îi apreciam 
atitudinea şi camaraderia, şi-mi era ruşine. Copaciu vedea 
că mă frământ, dar, la fel de discret ca şi mine, nu mă 
întreba nimic, ceea ce mă scutea de o minciună în plus. Nu 
mă puteam împăca cu gândul că nu exista nici o cale de 
fugă cu riscuri cât de cât acceptabile. Deşi toate 
posibilităţile de evadare pe care le întrevăzusem şi 


examinasem mă obligaseră să ajung la această concluzie, 
continuam să o resping cu încăpățânare. 

Numai la ţipătul strident al câte unui vultur codalb 
tresăream şi mă mai dezmeticeam din gândurile care nu-mi 
dădeau pace. Îl căutam cu ochii în adâncul limpede al 
cerului albastru, până ce reuşeam să-l zăresc rotindu-se în 
cercuri tot mai largi şi tot mai sus, aproape de limita puterii 
de pătrundere a vederii. Îl urmăream cu privirea până ce îl 
pierdeam din ochi, şi, resemnat, mă întorceam atunci din 
nou în groapa mea din ţarc. 

Tot cu iluzia unei false evadări ne mai amăgeam şi la ora 
pelicanilor, cum ne obişnuisem să numim momentul când 
aceştia îşi anunțau trecerea peste ţarcul nostru. Sunetele 
stranii pe care le emiteau, părând a ieşi mai degrabă din 
măruntaiele de fier ruginit ale unei vechi macarale, decât 
din gâtlejul unei fiinţe vii, ne vesteau zilnic, cu precizie de 
ceasornic, apropierea serii. 

Era înainte de ora pasajului de seară, când păsările bălții 
părăseau adăposturile stufărişului pentru a-şi căuta hrana 
în smârcuri, la loc deschis. Pelicanii decolau mai devreme 
de pe plaurii unde sălăşluia colonia şi zburau spre ochiurile 
de apă, unde obişnuiau să pescuiască. Noi, în groapa 
noastră din poiana ţarcului, abia îi aşteptam. Cum le 
auzeam glasul, ne culcam pe spate în fundul gropii pentru a 
le urmări zborul. Era spectaculos şi nu ne mai săturam 
privindu-i de fiecare dată cu aceeaşi încântare. 

Era un stol de 50-60 de pelicani. Nu păreau grăbiţi. Se 
deplasau încet pe direcţia lor de zbor. Întârziau, descriind 
deasupra noastră cercuri mari, alunecând prin aer fără nici 
o bătaie de aripă. Evoluau, folosind cu măiestrie curenţii 
termici. Câştigau sau pierdeau din înălţime cu uşurinţă, 
plutind lin şi întretăindu-şi traiectoriile ca într-un joc de 
balet plin de graţie. Zăboveau o mulţime deasupra ţarcului 
de la malul Dunării, amintindu-şi probabil de raiul de 
altădată al bălților de pe acele locuri, când regimul clasei 


muncitoare nu le secase încă, stricând şi rosturile păsărilor, 
aşa cum le stricase şi pe ale oamenilor. 

Apoi, când se hotărau să ne părăsească, îi petreceam şi pe 
ei cu ochii până departe, dincolo de sârma ghimpată şi 
cordonul de pază, cu aceeaşi nostalgie cu care ne luam 
rămas bun şi de la vulturii codalbi. 

Pe zi ce trecea, pierdeam tot mai mult nădejdea de a 
descoperi o cale de fugă rezonabilă, aşa cum mi-aş fi dorit- 
o: cu riscuri previzibile, dar, totodată, acceptabile. 

Aproape în fiecare seară, la întoarcerea în lagăr, discutam 
cu Nuţu (dr. Voiculescu) situaţia, decepţionaţi că nu 
reuşeam să-i găsim o soluţie. Nu mai întrevedeam decât o 
singură posibilitate, care nu mai îndeplinea însă condiţiile 
dorite, reuşita ei depinzând în prea mare măsură de jocul 
întâmplării şi de factori ce nu puteau fi prevăzuţi. 

Planul era foarte hazardat. Încă de la începutul tentativei 
de evadare, ar fi însemnat să contăm pe noroc - factor greu 
de introdus într-un calcul pe care l-am fi dorit cât mai exact. 

Locul de plecare ales era punctul de la malul Dunării unde 
se afla motorul pompei care refula apa pe conducte până în 
lagăr. Deplasarea de la locul de muncă la coliba de scânduri 
care adăpostea motorul traversând poiana din mijlocul 
ţarcului, deşi nejustificată în ochii gardianului, putea totuşi 
trece neobservată. De asemenea, putea fi evitat deţinutul 
mecanic care se îngrijea de motor şi care deseori îşi găsea 
de lucru la magazia şi atelierul din celălalt capăt al ţarcului, 
unde profita să mai stea de vorbă cu alţi camarazi. Până 
aici, impedimentele ce se puteau ivi în cale erau neglijabile 
şi uşor de înlăturat. 

O dată ajunşi lângă coliba motorului, avea să înceapă 
partea primejdioasă a acţiunii. De acolo urma să 
supraveghem cu atenţie împrejurimile de dincolo de gardul 
de sârmă ghimpată şi mai ales să ţinem sub observaţie pe 
ostaşul din cordonul de pază exterioară, cel mai apropiat de 
locul în care ne aflam. Urmărindu-l cu privirea pe traseul 
de du-te-vino al patrulării sau în timp ce stătea locului, 


trebuia să alegem momentul cel mai prielnic pentru a ne 
lăsa să alunecăm de-a lungul malului în apele tulburi ale 
Dunării, fără să fim văzuţi. De aci înainte, totul rămânând 
pe seama norocului! 

Trăgând adânc aer în piept, scufundându-ne fără zgomot 
în Dunăre şi înotând pe sub apă o cât mai mare distanţă, nu 
ne mai rămânea decât să sperăm că ostaşul nu-şi va 
îndrepta tocmai atunci privirea spre locul unde vom scoate 
capul la suprafaţă, pentru a mai respira o dată înainte de a 
ne lăsa din nou la fund. 

În eventualitatea că vom scăpa nevăzuţi, în timp ce vom 
scoate de mai multe ori capul din apă pentru a respira, şi că 
vom fi ieşiţi din zona supravegheată de cordonul de pază, 
urma să ne mai lăsăm o bucată de vreme purtaţi la vale de 
curentul apei, înainte de a traversa Dunărea, înotând spre 
malul dobrogean. Dacă pentru o singură persoană acţiunea 
comporta asemenea riscuri, pentru grupul nostru tentativa 
devenea întreit de periculoasă, iar norocul necesar reuşitei 
trebuia şi el să crească în aceeaşi proporţie. Era motivul 
pentru care şi Gioga, şi Nuţu, ca şi mine, şovăiam să luăm 
vreo hotărâre. 

Şi totuşi, ispita ne dădea târcoale, balanţa înclinându-se, 
când în favoarea acceptării riscului cu orice preţ, când în 
favoarea unei judecăţi mai înțelepte care respingea ideea 
temerităţii sinucigaşe. 

Nu ştiu dacă în cele din urmă a învins raţiunea sau teama. 
Fapt este că nehotărârea noastră dăinuia, iar timpul trecea 
şi munca noastră la tuburile de beton se apropia în mod 
inevitabil de sfârşit. Cu toate pretextele inventate pentru a 
justifica întârzierea executării numărului de tuburi cerut, 
într-o bună zi, nu am mai avut încotro. Am turnat şi dat în 
primire ultimele tuburi, şi munca noastră la malul Dunării s- 
a încheiat. 

De aci înainte, pentru a ajunge din nou pe malul apei, nu 
mai puteam conta decât pe muncile sporadice şi de scurtă 


durată, care se iveau cu ocazia încărcării sau descărcării 
bacurilor. 

Şi acum, după atâţia ani, mă surprind deseori gândind cu 
părere de rău la lipsa mea de îndrăzneală, care m-a 
împiedicat să-mi încerc norocul, plecând singur înot peste 
Dunăre. E drept că teama de atunci nu o mai pot retrăi cu 
aceeaşi intensitate. Mi-a rămas însă nestins regretul visului 
neîmplinit. 

Viaţa la Salcia se îmblânzise simţitor în acea perioadă. Atât 
la muncă, cât şi în lagăr, prigoana permanentă, dezlănţuită 
până mai ieri împotriva deţinuţilor, îşi pierduse din 
virulență. Chiar şi cei mai răi şi înverşunaţi gardieni se 
îmblânziseră. Pieriseră ca prin farmec bătăile şi 
înjurăturile, care până nu demult fuseseră la ordinea zilei, 
iar rarelor rapoarte de pedepsire nu li se mai dădea curs. 

Sufla un vânt de delăsare, propice naşterii celor mai 
năstruşnice zvonuri. Decretul de eliberare a deţinuţilor 
politici era în gura tuturor. Până şi cei mai sceptici, printre 
care mă număram şi eu, începuserăm să admitem 
posibilitatea apariţiei unui astfel de decret, dar numai 
determinat de o capitulare a regimului sub presiunile 
ultimative ale Occidentului, ceea ce ar însemna în mod 
obligatoriu şi îndepărtarea de la putere a comuniştilor. 
Numai aşa ne puteam explica schimbarea survenită în 
atitudinea administraţiei. Comuniştii nu se puteau arăta 
clemenţi decât dacă erau forţaţi de împrejurări. Aşa 
credeam atunci şi aşa cred şi azi. 

După ce am terminat munca la malul Dunării, am fost din 
nou încadrat în brigada care lucra la câmp. Aici mi-am 
putut da şi mai bine seama cât de concesivă devenise 
conducerea lagărului, renunțând chiar şi în timpul 
freneticei lor campanii de praşilă la presiunile sălbatice pe 
care le făcuseră cu un an în urmă la aceeaşi muncă. 

În ceea ce mă priveşte, mulţi pureci n-am făcut nici de 
data asta la prăşitul porumbului. După numai câteva zile, 
spărgându-se o conductă de apă, a fost reconstituită echipa 


noastră de instalatori şi, în ziua următoare, am ieşit iar la 
muncă alături de Nelu Dumitrescu. 

Formaţia noastră, compusă din doi deţinuţi şi un ostaş 
înarmat, a ieşit timp de vreo zece zile pe poarta lagărului, 
având drept ţintă un câmp de lucerna, nu departe de 
gardul de incintă. Aici, pe o distanţă de 15-20 de metri, 
fuseseră bătuţi nişte ţăruşi care marcau porţiunea de 
traseu a conductei, unde, din cauza pământului mustind de 
apă, era de presupus că se produsese spărtura. 

Ne-am apucat de săpat. Conducta era îngropată la peste 
un metru adâncime şi, din păcate, nu se afla chiar sub 
ţăruşii de marcaj. Aproximaţia cu care fuseseră bătuţi, ne-a 
costat câteva ore de căutare de ambele părţi ale liniei 
însemnate de ţăruşi. Săpând un şanţ transversal peste linia 
marcată, am sfârşit prin a da de traseul conductei la o 
distanţă de mai bine de doi metri de locul indicat. De aci 
înainte nu am mai avut altceva de făcut decât să ne 
continuăm săpătura de-a lungul ţevii, în speranţa de a 
descoperi cât mai curând spărtura pentru a scăpa de o 
muncă nu atât de grea, pe cât de murdară. 

Apa ce se revărsase din ţeava spartă îmbibase tot terenul 
dimprejur, iar cu cât pătrundeam în adâncime, cu atât 
pământul se făcea mai mocirlos. La fund, conducta era 
împotmolită într-un strat de noroi, pe care îl aruncam cu 
lopata peste marginea şanţului, stând noi înşine înnămoliţi 
până aproape de genunchi. La început, munca noastră 
părea zadarnică. La fiecare lopată luată de deasupra 
conductei, noroiul dimprejur se scurgea la loc şi o acoperea 
din nou. Numai după câteva zeci de lopeţi de nămol ridicate 
din acelaşi loc reuşeam să degajăm conducta. Lucram 
desculți, numai în chiloţi şi eram murdari din cap până în 
picioare. 

Cred că ne-a trebuit mai bine de o săptămână până ce, în 
sfârşit, am găsit locul de scurgere. Ne-am mai chinuit vreo 
două zile cu dezgropatul, demontatul şi înlocuitul ţevii care 
se spărsese cu una nouă. 


Mi-amintesc şi acum cum, numai în chiloţi şi plini de noroi, 
mergeam înşiraţi în monom pe uliţa satului, ţinând fiecare 
câte un capăt al ţevii de peste patru metri lungime pe umăr, 
sub ameninţarea pistolului automat al ostaşului care ne 
urma. Am dus ţeava spartă la atelierul S. M. 1., care se afla 
la capătul satului şi, cu o ţeava nouă în spinare şi în aceeaşi 
formaţie, ne-am întors pe acelaşi drum. 

Seara, când intram pe poarta lagărului, murdari cum 
eram de noroiul în care ne bălăcisem toată ziua, distonam 
numai prin culoare de halul în care se întorceau de la 
muncă deţinuţii care fuseseră la prăşit. Hainele noastre 
vărgate, bocancii şi feţele ne erau pătate în nuanţe diferite, 
după cum huma galbenă din fundul şanţului sau pământul 
negru din lanul de lucerna, cu care eram mânjiţi, se 
uscaseră pe noi sau mai erau încă ude. 

Nelu şi cu mine apăream ca două pete bălţate, stridente, 
în mijlocul culorii uniforme a deţinuţilor care veneau de la 
prăşit. Ei păreau auriţi în lumina soarelui care scăpata, 
prăfuiţi din cap până în picioare de colbul gălbui al Câmpiei 
Bărăganului. Cu toate astea, nu am atras privirile la 
intrarea noastră în lagăr, decât în primele zile. O echipă 
concurentă, proaspăt formată, a cărei întoarcere în lagăr 
era aşteptată cu nerăbdare şi curiozitate de toţi deţinuţii, 
ne-a răpit succesul de public de care ne bucurasem la 
început. In faţa membrilor ei, a trebuit să ne recunoaştem 
inferioritatea. Întruneau, într-un mod mult mai reuşit şi în 
mai mare măsură decât noi, calităţile care dădeau farmec 
comicului grotesc şi trist al clownului. Din prima zi a 
constituirii echipei lor, fuseseră numiţi „broscării”! 

Aveam să aflu din indiscreţia unor gardieni, mai sceptici în 
privinţa eficacităţii ei, că echipa luase naştere la ordinul 
primit de la Direcţia Generală a Penitenciarelor. Se găsiseră 
acolo nişte minţi luminate şi pricepute în ale economiei şi 
comerţului exterior, aducător de devize, cărora le venise 
ideea să exploateze slăbiciunile gastronomice ale 
capitalismului decadent, oferindu-i spre consum broaşte 


made în România. Un produs M. A. I. Pentru export, ca şi 
mobilele confecţionate în atelierele puşcăriei de la Gherla. 
Şi la prinsul broaştelor din Balta Brăilei va fi folosită aceeaşi 
mână de lucru ca la tâmplăria din Gherla: deţinuţii politici. 

În privinţa procedeului de prindere a broaştelor, de 
organizare a muncii pe teren şi de selecţionare a deţinuţilor 
ce urmau să formeze brigada „broscarilor”, ordinul 
Direcţiei Penitenciarelor nu dădea nici o lămurire, lăsând 
totul pe seama conducerii lagărului. 

Ca primă măsură s-a decis dotarea brigăzii cu câteva 
crâsnice obişnuite de prins peşte, cărora în Oltenia le zice 
„cârstaşe”. Comandantul a ţinut însă să-şi arate personal 
iscusinţa în îndeletnicirea prinsului de broaşte, ordonând şi 
confecţionarea unei scule speciale, concepută de el, cu care 
pasămite „puii de baltă” puteau fi recoltaţi din ochiurile de 
baltă, în număr mai mare şi de la o distantă de câţiva metri 
de mal. Instrumentul era, de fapt, un minciog uriaş: un sac 
de plasă, prins la gură într-un cadru dreptunghiular, de un 
metru pe 60 de centimetri, din fier-beton, gros de 20 de 
milimetri, ataşat în capătul unei prăjini de vreo trei metri 
lungime. 

Tot comandantul, cu simţul lui dezvoltat pentru obţinerea 
maximumului de randament în muncă şi folosirea mâinii de 
lucru potrivite la locul potrivit, a hotărât şi componenţa 
brigăzii. Adresându-se celor aproximativ 20-25 de deţinuţi 
infirmi şi grav bolnavi, declaraţi inapţi de muncă, le-a oferit 
posibilitatea de a fi din nou încadraţi în rândul deţinuţilor 
productivi, beneficiind de toate drepturile acestei categorii. 
Deşi - spunea el - prinsul de broaşte nu poate fi considerat 
o muncă, vor primi totuşi aceeaşi alimentaţie şi raţie de 
pâine ca şi deţinuţii care ies la muncă şi, de asemenea, 
dreptul la o carte poştală şi la pachet de acasă. Pe de o 
parte, ademeniţi de aceste avantaje, iar, pe de alta, dornici 
să scape de corvezile şi şicanele la care erau supuşi în 
lagăr, majoritatea au acceptat propunerea. 


Despre aventurile vânătoreşti ale brigăzii de „broscari” 
îmi povestea, la întoarcerea în lagăr, inginerul Becherescu, 
cu care mă întâlneam şi stăteam de vorbă în fiecare seară 
înainte de stingere. Chinuit de reumatism, adus de spate, 
cu dureri în articulaţii, Becherescu preferase totuşi să iasă 
la muncă, decât să lâncezească în lagăr sau să suporte 
capriciile sadice ale gardianului care îşi petrecea timpul 
silindu-i pe inapţi să execute tot felul de corvezi inutile, 
numai pentru a-şi dovedi atotputernicia. 

În prima dimineaţă, când „broscării” şi-au făcut apariţia pe 
platoul de adunare, unde toţi deţinuţii, grupaţi pe brigăzi, 
aşteptau ordinul de plecare la muncă, am asistat la un 
spectacol demn de cea mai şocantă şi de prost gust 
tragicomedie. 

Tot grupul de „inapţi de muncă”, care mai de care mai 
slabi, unii cu infirmităţi vizibile, şchiopi sau încovoiaţi din 
sale, alţii cu suferinţe ascunse, căutând să-şi tăinuiască 
neputinţa, se străduia să ţină pasul şi să se alinieze, sub 
îndemnul brutal şi fără menajamente al gardianului care îi 
grăbea de la spate. 

Aproape fiecare purta câte ceva din echipamentul cu care 
fusese dotată brigada pentru expediţia de vânătoare în 
bălțile rămase neasanate dintre dig şi matca Dunării. Din 
spusele lui Becherescu, mlaştinile se aflau cam la vreo trei 
kilometri de lagăr. Când le-a venit rândul să iasă pe poartă 
jalnicul convoi a început să se destrame. Cei mai betegi, 
deşi nu duceau decât câte o găleată goală, au rămas treptat 
în urmă, rărind rândurile. Au rămas în fruntea coloanei cei 
mai zdraveni, care duceau crâs-nicele, urmaţi de doi inşi 
care se împleticeau sub povara minciogului din fâer-beton, 
invenţia încă nebrevetată a comandantului. 

Dacă la ieşirea pe poartă, mai dând, de bine de rău, 
dovadă de oarecare energie, inapţii îşi mobilizaseră 
ultimele rezerve de forţă şi voinţă pentru a-şi stăpâni 
suferinţele şi nevolnicia, seara, la întoarcerea în lagăr, abia 
se mai târau. Îşi irosiseră ultimele puteri. Le pierise chiar 


zâmbetul chinuit pe care îl adresaseră prietenilor dimineaţa 
la plecare. Umorul nu şi-l pierduseră însă. Asemuindu-se 
cu „la grande armee” a lui Napoleon, care se întorsese 
înfrântă, dar acoperită de glorie din campania din Rusia, 
ne-au povestit despre bătăliile purtate cu broaştele, din 
care acestea din urmă ieşiseră victorioase şi stăpâne pe 
teren. Şi lor, ca şi lui Napoleon, le fuseseră neprielnice şi 
vremea, şi terenul. Luptaseră mai mult cu canicula, cu 
nămolul, cu ţânţarii şi cu apa. Cu inamicul care se retrăgea 
din faţa lor în smârcuri nu prea avuseseră ocazia să dea 
piept. 

Nici armamentul nu se arătase potrivit. Minciogurile 
aveau coada prea scurtă şi nu ajungeau cu ele până la 
ochiurile mai îndepărtate de mal, iar cel din fier-beton, 
inventat de comandant, era aşa de greu, încât nu putea fi 
ridicat şi ţinut de capătul prăjinii care îi servea de coadă. 
Chiar broaştele pe care reuşeau să le salte cu crâsnicul din 
apă, săreau din nou în baltă, înainte de a fi avut timpul să 
aducă plasa la mal. Din această luptă inegală, brigada 
broscarilor se întorsese la bază fără pierderi, înregistrând 
totuşi un succes: luase doi prizonieri! 

Din spusele lui Becherescu, una din cele două broaşte 
prinse le dăduse mult de furcă. O dată adusă cu crâsnicul la 
mal, zvâcnise din plasă pe uscat şi, sărind în zig-zag, 
încercase să scape de urmăritori, care, după multă 
alergătură şi căzături, reuşiseră cu mare trudă să o 
captureze. Amândouă broaştele fuseseră acum aduse în 
triumf într-o găleată cu apă, acoperită cu un capac. Spre 
marea dezamăgire a comandantului, care nu aprecia acest 
gen de umor. Era în schimb perseverent. Cu tot fiasco-ul 
înregistrat la prima vânătoare, le-a mai dat ocazia lui 
Becherescu şi camarazilor lui să mai facă timp de câteva 
zile haz de necaz, înainte de a ordona sistarea ostilităţilor 
împotriva broaştelor. După aproape o săptămână de 
vânătoare, întreaga recoltă de broaşte se cifra la doar 10- 
12 exemplare. 


Neţinând seama de zicala cu pomul lăudat, administraţia, 
optimistă, pregătise însă două'putini de circa două sute de 
litri fiecare, pline cu apă şi prevăzute cu capace de plasă, în 
care să fie ţinute broaştele, înainte de a fi exportate. 
Putinile fuseseră aşezate chiar la poarta lagărului, în afara 
incintei, între postul de pază al santinelei şi colţul clădirii 
spitalului, unde se afla dormitorul doctorilor noştri. 

Am dat acest amănunt pentru a fi înţeles hazul pe care 1-a 
stârnit printre doctorii din spital furia şi proasta dispoziţie a 
doctorului Sisel Antoniu, care nu mai contenea să blesteme 
broaştele care nu-l lăsau să doarmă. Într-adevăr, cum se 
lăsa noaptea şi liniştea peste lagăr, broaştele din putina de 
sub fereastra dormitorului doctorilor începeau să orăcăie 
cât le ţinea gura. Insomniile lui Sisel Antoniu au durat 
numai câteva zile: cele două putini au fost răsturnate şi 
deşertate de apă chiar în poarta lagărului, broaştele 
recăpătându-şi libertatea. 

Si aşa s-au dus pe apa sâmbetei şi broaştele, şi contractul 
aducător de devize, la care visase administraţia. 

Cam prin a doua jumătate a lunii iunie, lagărul de la Salcia 
şi-a schimbat, de la o zi la alta, înfăţişarea. Fusese desfiinţat 
lagărul de la Grădina, o bună parte a deţinuţilor de acolo 
fiind transferați la Salcia. 

O dată cu aglomeraţia produsă de încartiruirea noilor- 
sosiți, au început să cadă şi ultimele bariere ale disciplinei 
absurde care ne îngrădea viaţa şi pe care administraţia se 
străduise să o menţină, în ciuda faptului că dispoziţiile 
primite de la centru nu-i mai permiteau să recurgă la 
represalii. Gardienii nu mai făceau faţă înghesuielii din 
dormitoare şi nici haosului care domnea în curtea lagărului. 
Deţinuţii mişunau în toate părţile, căutându-şi cunoscuţii, 
strigându-se în gura mare şi adunându-se pe prietenii 
pentru a discuta sau chiar pentru a cânta sau a juca bâza. 

Cu cei veniţi de la Grădina, lagărul nostru prinsese mai 
multă viaţă. Infuzia cu noii-sosiţi nu avea să dilueze însă 
omogenitatea masei de deţinuţi din Salcia, cu care, practic, 


se poate spune că nu s-a produs o adevărată fuziune. Prea 
puţini din cei de la Grădina s-au integrat în atmosfera 
creată la Salcia de câtre deţinuţii vechi, cu condamnări 
mari, în majoritatea lor legionari. Ţinuta imprimată de 
aceştia în relaţiile dintre deţinuţi, ca şi în raporturile dintre 
deţinuţi şi administraţie, făcea incompatibil amestecul cu 
grupul atât de eterogen venit de la Grădina, cu 
manifestările şi comportările lui, mult prea diferite de cele 
practicate la Salcia. Cei mai mulţi erau tineri, arestaţi cu 
numai un an sau doi în urmă şi condamnaţi la pedepse 
relativ mici, în general, pentru aşa-zise „discuţii 
duşmănoase”. Printre ei se rătăcise şi un număr de oameni 
mai în vârstă, deţinuţi mai vechi. 

În limbajul birocratic al M. A. [., erau toţi „apolitici”, 
nefiind membri ai nici unui partid. Găseai printre ei de 
toate soiurile, de la tineri fără nici un căpătâi până la elevi 
şi studenţi, de la muncitori până la intelectuali, actori de 
teatru, scriitori şi regizori. Mai toţi păcătuiseră cu vorba. 
Criticaseră, înjuraseră regimul, cârtiseră, colportaseră 
zvonuri sau spuseseră bancuri politice. Incontestabil că cel 
mai „apolitic” lot ce ne-a venit de la Grădina a fost al celor 
trei sau patru inşi condamnaţi pentru homosexualitate! 

Era o lume cum nu se putea mai pestriță, în care, din 
păcate, domina nota stridentă a derbedeilor. Poate că nu se 
făceau atât de remarcaţi prin număr, cât prin felul de a-şi 
vorbi şi de a se interpela în gura mare cu cuvinte 
scabroase, epitete ordinare şi înjurături blasfemice. Chiar 
pe mine, dispus să fiu mai concesiv numai de dragul de a-mi 
satisface curiozitatea şi de a-i cunoaşte mai de aproape, 
purtarea şi felul lor de a se exprima mă revoltau. Văzându-i 
şi auzindu-i vorbind, mi-am amintit de primele exemplare 
ale aceleiaşi categorii, pe care le întâlnisem printre 
„frontieriştii” din închisoarea de la Timişoara. Mă vedeam 
pentru a doua oară confruntat cu prăsila „omului nou”, 
provenită din crescătoriile partidului. Nu bănuiam atunci că 


mă voi bucura şi mai târziu, în libertate, de această 
moştenire zootehnică pe care ne-a lăsat-o comunismul. 

Dracu nu mi s-a mai părut atât de negru când am 
descoperit că totuşi cei mai mulţi din noii-veniţi nu 
aparţineau acelei categorii. Zarva generală din curtea 
lagărului mă indusese la început în eroare. Trecând pe 
lângă diferite grupuri de tineri, şi auzindu-i vorbind, mi-am 
dat seama că nu sunt toţi din acelaşi aluat. 

Veselia gălăgioasă a tinereţii lor semăna cu cea pe care o 
manifestasem şi noi la vremea noastră când, cu ani în urmă, 
intrasem în închisoare. Spre deosebire de noi însă, lor nu li 
se mai aplicau acum metodele de timorare şi represaliile cu 
care noi fuseserăm reduşi la tăcere şi obligaţi să ne 
supunem regimului de teroare din temniţă. lar dacă noi şi 
azi, când administraţia nu mai dădea curs amenințărilor, 
continuam, în virtutea inerţiei, dar şi a experienţei 
acumulate, să ne ferim de ochii şi urechile paznicilor, noua 
generaţie de tineri deţinuţi, care nu cunoscuse teama şi nu 
învățase prudenţa, se purta şi vorbea fără nici o reticenţă 
faţă de gardienii şi ofiţerii lagărului. 

Adunați grupuri-grupuri în mijlocul curţii, discutau şi 
glumeau între ei în modul cel mai natural, fără măcar a 
remarca apropierea câte unui gardian, care, privat de 
dreptul de a recurge la bâtă, se grăbea să se îndepărteze 
pentru a nu-şi da în vileag neputinţa şi a mai salva o 
aparenţă de autoritate. Recunosc că şi eu mă simţeam 
stingherit, încercând să le urmăresc discuţiile, presărate cu 
noţiuni pe care le ignoram. Pomeneau nume proprii 
nemaiauzite de mine şi nu reuşeam să le împărtăşesc 
entuziasmul pentru personaje a căror celebritate mi-era 
necunoscută. Se refereau la nume de artişti, de cântăreţi, 
de personaje de romane, la mărci de produse de tot felul, 
care în ultimii 12 ani nu-mi ajunseseră la ureche. 

Filtrul impus de regim informaţiilor din străinătate 
devenise în ultima vreme mai permeabil, nesatisfăcând 
totuşi nici pe departe receptivitatea tineretului la tot ce 


venea din Vest. Pătrundeau câteva reviste şi ziare străine. 
Pe ecranele bucureştene începuseră să ruleze şi filme 
occidentale, nu numai din ţările „frăţeşti”. In cadrul unor 
schimburi culturale veniseră şi câteva ansambluri de 
dansuri şi cântăreţi de muzică uşoară, numită în Vest 
contestatară, dar care contrar aşteptărilor regimului, 
reuşea să conteste şi „orânduirea socialistă”. 

Din contactul cu aceşti tineri, observându-i şi ascultându-i 
vorbind, am înţeles ceva mai mult din atmosfera de afară 
decât din Scânteia pe care ne-o oferea administraţia spre 
informare sau, mai exact spus, spre dezinformarea noastră. 
Am recunoscut în aceşti tineri acelaşi spirit refractar la 
îndoctrinarea politică marxistă şi aceeaşi adversitate faţă 
de regimul comunist care însufleţiseră, după 23 August 
1944, şi generaţia mea. Spre deosebire de tineretul de 
atunci însă, lipsindu-le exemplul trecutului, care pe noi ne 
făcuse în primii ani ai ocupaţiei sovietice să strigăm nu 
numai „Jos comunismul!”, ci să manifestăm şi pentru „Rege 
şi armata lui”, tinerii anului 1964 nu mai ştiau decât primul 
slogan. Pe cel de-al doilea îl înlocuise mirajul Occidentului, 
cu excesele lui de libertate, cu stridenţa culorilor orbitoare 
a reclamelor şi ambalajelor şi cu muzica lui asurzitoare. In 
mai multe colţuri din curtea lagărului, câteva grupuri 
formaseră câte o orchestră, înlocuind cu mult talent 
sunetele instrumentelor, care le lipseau, prin onomatopee 
asemănătoare. 

Chiar în spatele barăcii mele, în jurul unui tânăr cu voce 
de tenor, se strângeau, în fiecare seară, mai mulţi camarazi 
de-ai lui, pentru a-i ţine isonul cu instrumente improvizate 
din gamele, linguri sau vreun bidon gol, găsit în bucătărie. 
Băieţii erau specializaţi în muzică sud-americană. Bidonul şi 
lingurile suplineau bateria, iar gamela, umplută cu 
pietricele şi scuturată în ritmul rumbelor şi sambelor, pe 
care cu vocea lui catifelată tenorul le interpreta în chiar 
limba spaniolă sau portugheză, stârneau aplauzele 
asistentei. Culmea virtuozităţii şi-o arăta mai ales când îşi 


încheia bucata cu o voce de falset, demnă de a face 
concurentă oricărei vedete a cântecului latino-american. 

Dacă pe mine mă interesau şi mă distrau tinerii veniţi de la 
Grădina, iar majoritatea vechilor legionari din lagăr îi 
priveau şi ei cu simpatie şi îngăduinţă, acceptându-i aşa 
gălăgioşi şi zurbagii cum îi îndemna temperamentul vârstei 
să fie, se găseau totuşi printre noi şi unii mai intransigenţi, 
care nu le puteau înţelege superficialitatea şi lipsa unor ide 
aluri mai înalte decât moda, muzica şi stilul de viaţă 
occidental, la care râvneau. 

Intre timp, fusesem din nou repartizat, cu Nelu 
Dumitrescu, la executarea unei lucrări urgente de instalaţii. 
În curtea lagărului, în faţa bucătăriei, se formase o baltă, 
care tindea să tot crească, amenințând să inunde 
încăperea. Cum nu plouase demult, nu era decât o singură 
explicaţie: apa provenea dintr-o conductă subterană spartă. 

Am săpat vreo două zile în locul unde se acumulase apa, 
până ce, la cam un metru şi jumătate adâncime, am dat de 
conducta cu pricina. Era conducta principală care alimenta 
lagărul cu apă. Era din fontă şi avea un diametru de 
aproximativ douăzeci de centimetri. E tot ce am apucat să 
vedem, după ce am înlăturat ultimul strat de pământ care o 
acoperea. Într-o clipă, groapa pe care o săpasem a fost 
inundată de apa care ţâşnea cu putere din ţeava spartă. 
Până ce am avertizat gardianul şi până ce acesta, la rândul 
lui, a luat măsuri ca apa să fie oprită de la robinetul care 
regla debitul pe conductă, inundația a luat proporții, 
întinzându-se până în mijlocul curţii. 

Abia după câteva ore de muncă, întrebuinţând două găleți, 
am reuşit să golim groapa de apă şi să înlăturăm noroiul 
care acoperea conducta. Am descoperit atunci că tronsonul 
respectiv, din care se scursese apa, avea vreo 3-4 găuri, 
dintre care una cât pumnul. 

Intre timp aflasem că în Salcia nu se mai găseau conducte 
de rezervă de aceeaşi dimensiune. Cum procurarea unei 
conducte similare de la Brăila ar fi însemnat o amânare a 


înlocuirii tronsonului spart la un termen greu de prevăzut, 
răstimp în care lagărul şi spitalul ar fi fost private de apa 
necesară şi, mai ales, de cea considerată cât de cât 
potabilă, ne-am hotărât să evităm neajunsul, recurgând la o 
soluţie provizorie, pe care nu am adus-o la cunoştinţa 
administraţiei. I-am explicat gardianului de serviciu, care 
trecea din când în când pe la locul nostru de muncă, că 
scurgerea de apă se datorase pur şi simplu unei deplasări a 
conductei care provocase decuplarea a două tronsoane la 
locul lor de joncțiune. Neputându-şi da seama de adevărata 
situaţie a ţevii, naclă-ită în noroiul din fundul şanţului, 
gardianul nu s-a îndoit de spusele noastre, mai ales că l-am 
asigurat că, în scurtă vreme, vom reface legătura între ţevi 
şi va putea raporta că instalaţia de apă este din nou în stare 
de funcţionare. 

Desigur că ideea care ne venise era departe de a se 
înscrie în normele de conduită etică a meseriaşului 
instalator. Cum calitatea noastră de deţinuţi avea prioritate, 
soluţia la care ne gândisem urma să satisfacă interesul de 
moment al acestei categorii. Dorinţa de a nu fi lipsiţi de apă 
ne-a făcut să înţelegem că eram în schimb lipsiţi de 
conştiinţă profesională! 

Prin tratamentul pe care l-am aplicat conductei după 
plecarea gardianului, nu numai că ne-am descalificat 
profesional, dar am făcut-o cu tot elanul şi fără nici o 
remuşcare. Cât mai repede, pentru a nu fi cumva surprinşi, 
am bătut în fiecare gaură a conductei câte un cep, cioplit la 
repezeală din lemnele de foc din faţa bucătăriei. O dată 
găurile astupate, ne-am grăbit să umplem groapa la loc cu 
pământ. In mai puţin de un sfert de oră, operaţia a fost 
încheiată şi terenul nivelat, iar peste alte câteva minute apa 
curgea din nou în lagăr. 

Numai Nelu Dumitrescu şi cu mine ştiam însă că va curge 
numai atâta vreme cât vor rezista cepurile. Speram însă ca 
lemnul de salcie să nu ne dea de gol, putrezind înainte de a 


fi părăsit noi Salcia. Dorinţa avea să ni se împlinească: n-am 
mai apucat altă inundație! 

În acelaşi timp cu noii-veniţi de la Grădina au început să 
circule tot felul de zvonuri cu privire la soarta noastră 
viitoare: ba se spunea că şi lagărul nostru va fi desfiinţat, ca 
şi cel de la Grădina, şi că vom fi transferați la închisori, ba 
că, dimpotrivă, la Salcia se vor construi noi barăci pentru a 
face loc unui efectiv sporit de deţinuţi. Apăreau mereu 
nenumărate noi şi variate versiuni şi presupuneri care nu 
se sprijineau pe nici o informaţie serioasă, dar care nu 
reuşeau să înăbuşe zvonul mult mai persistent al punerii 
noastre în libertate, acesta din urmă îhtemeindu-se cel 
puţin pe interpretarea unui fapt concret: neaşteptata 
modificare a regimului de detenţie, petrecută în ultimele 
săptămâni. 

Trebuie să recunosc că, deşi destinderea ce creştea pe zi 
ce trecea şi atitudinea tot mai omenoasă a gardienilor în 
ultima vreme erau motive care să te pună pe gânduri şi să 
justifice tragerea unor concluzii optimiste, eu continuam să 
rămân sceptic. 

Apoi, într-o bună zi, ne-a căzut în mână un număr din 
Scânteia, care nu ne fusese dat oficial, sub veşnicul pretext 
că nu venise bacul cu poşta de la Brăila. Era ziarul în care 
apăruse decretul de amnistieri şi graţieri emis, dacă îmi 
amintesc bine, la 17 iunie. Formulat lapidar şi în termeni 
vagi, nu-ţi puteai da seama exact căror categorii de 
condamnări avea să le fie aplicat. Se menţiona doar că va fi 
aplicat conform unor reglementări anexe, pe care ziarul nu 
le publica. 'Textul, voit confuz, al decretului a fost pentru 
mine un motiv în plus să fiu neîncrezător, considerând că 
regimul avea intenţia să arunce doar praf în ochii lumii, 
eliberând pe sprânceană numai un număr neînsemnat de 
deţinuţi. 

Si totuşi, apariţia decretului, deşi ţinută secretă de 
administraţie, a produs o stare mărită de excitație şi 
exuberanţă în rândurile deţinuţilor, contribuind la creşterea 


harababurii care şi aşa domnea în curtea şi dor-mitoarele 
suprapopulate ale lagărului. Oricum, chiar cei mai optimişti 
nu credeau decât în eventuala reducere a pedepselor sau 
eliberarea deţinuţilor consideraţi de Securitate fie „de 
încredere” (adică turnători), fie în vârstă, infirmi sau prea 
bolnavi pentru a mai prezenta vreun pericol pentru regim. 
Probabil că în virtutea convingerii că selecţia pentru elibe 
rare va fi lăsată la aprecierea ofițerului politic şi a 
organelor de condu* cere a lagărului, cei câţiva turnători 
de la Salcia îşi serveau în ultima vreme stăpânii cu şi mai 
mult zel şi slugărnicie. Delaţiunile lor în noul climat nu mai 
erau însă la fel de apreciate ca înainte, când carcera, 
lanţurile şi bătaia erau la ordinea zilei. 

Într-una din zile, am fost acostat în curtea lagărului de 
unul din aceste dezgustătoare personaje, dispus să obţină o 
notă bună din partea administraţiei cu preţul oricărei 
josnicii. Era Ivan Ghica, cel căruia dr. Sisel Antoniu îi 
favorizase o prelungire a perioadei de internare în spital, 
chiar după însănătoşire, şi pe care tot el îl dăduse apoi 
afară, indignat de lipsa lui de camaraderie faţă de ceilalţi 
bolnavi. Împins probabil nu atât de faptul că îi eram vag 
cunoscut din Bucureşti, cât mai ales pentru că toţi 
camarazii lui de la Grădina, cu care venise la Salcia, îl 
evitau, Ivan Ghica căutase de câteva ori să intre cu mine în 
vorbă. Scăpasem sistematic de el, invocând mereu câte un 
pretext nou. 

De data asta însă reuşise să mă facă curios şi să mă reţină. 
Intrigat de creionul şi cele câteva foi de hârtie pe care le 
avea în mână, m-am oprit să-l ascult. Ne-am plimbat o 
vreme în sus şi în jos prin curtea lagărului şi, aşa cum nu 
am înţeles atunci, nu m-am putut dumiri nici până azi ce l-a 
determinat să-mi facă confidenţele pe care mi le-a făcut. 
Bănuiesc că, în amoralitatea lui, omul îşi pierduse în aşa 
măsură simţul realităţii, încât nu-şi putea închipui că faptele 
lui ar putea fi considerate de alţii abjecte. 


Mi-a spus, fără să-l întreb, că obținuse de la administraţie 
hârtie şi creion pentru a scrie un memoriu adresat 
locotenentului Boştină, ofiţerul politic al lagărului. Mi-a 
relatat apoi în linii mari conţinutul şi scopul memoriului, 
ţinând să-mi citească pe sărite unele pasaje pe care le 
socotea mai semnificative. La capătul fiecărui citat se oprea 
şi mă întreba: „Ce zici?” Desluşeam în privirea lui că, de 
fapt, nu se aştepta din partea mea decât la un răspuns 
aprobativ. Cred că aşa mi-a şi interpretat tăcerea, când eu 
nu eram decât mut de uimire. 

În memoriul lui, Ivan Ghica îşi făcuse propriul lui 
rechizitoriu moral, scoţându-şi în evidenţă slăbiciunile şi 
viciile, pentru a demonstra că nu trăise decât pentru a-şi 
satisface plăcerile, refuzând să se supună conformismului 
vieţii înaltei burghezii din care făcea parte. Nu ţinuse 
niciodată la avere, risipindu-şi-o prin localuri de noapte, la 
jocuri de noroc, în beţii şi orgii cu femei, căutându-şi 
plăcerea atât în toate perversităţile sexuale pe care le 
încercase pe rând, cât şi în droguri. Când rămăsese fără 
bani, nu se sfiise să recurgă la împrumuturi pe care nu le 
mai restituia sau chiar la falsuri şi escrocherii. Înalta 
societate burgheză îl exclusese din rândurile ei, 
considerându-l un depravat care le făcea clasa de râs. 

Viciile de care fusese stăpânit şi desfrâul în care trăise 
erau argumente suficiente pentru a demonstra că nu 
urmărise în viaţă decât să-şi satisfacă poftele, că nu avusese 
niciodată vreo altă preocupare şi cu atât mai puţin una 
politică. Ca atare, cerea să fie disculpat de acuzaţiile 
nedrepte care îl aruncaseră printre deţinuţii politici, 
nesocotindu-se, ca ei, un duşman al regimului. Locul lui, 
scria el, putea fi cel mult la dreptul comun! 

Din lichelism şi oportunism, Ivan Ghica îşi făcuse cu toată 
sinceri* tatea şi fără retuşuri autoportretul moral, cu 
gândul la obţinerea unei recomandări favorabile din partea 
ofițerului politic care să-l facă să beneficieze de decret. 


Faptul că nu i-a fost ruşine să-mi citească cele scrise 
despre el în prima parte a memoriului mă îndreptăţeşte să 
cred că nu şi-a dat seama nici de impresia pe care avea să 
mi-o producă citindu-mi şi partea finală, în care vorbea 
despre alţil. Şi anume, despre o sumedenie de oameni pe 
care îi cunoştea, care erau liberi. Spus pe scurt, nu şi-a 
cruțat nici propriile rude, nici prietenii familiei, 
ponegriiâdu-i pe toţi, criticându-i şi denunţându-i, în spiritul 
luptei de clasă, pentru mentalitatea şi moravurile lor 
„boiereşti, moşiereşti sau burgheze”, de care el, cum 
spunea „s-a lepădat întotdeauna”. 

N-am avut puterea să-mi în frâng curiozitatea şi să-i întorc 
spatele chiar de la începutul lecturii, cum s-ar fi cuvenit. 
Voiam să aud până unde îi merge ticăloşia şi l-am ascultat 
până la capăt, când m-a întrebat iar: 

— Ei, ce zici? Cum ţi se pare? 

— Mi se pare o porcărie fără seamă, o turnătorie odioasă! 
Eşti un nemernic şi nu vreau să mai am de-a face cu 
dumneata! 

Înainte de a mă îndepărta, am mai apucat să-i văd figura 
lovită de stupoare şi ochii măriţi de uimire. Era evident că 
nu înţelesese de ce mă indignasem. Înclin să cred că era 
mai degrabă un caz patologic de inconştienţă şi 
iresponsabilitate decât de ticăloşie: o presupunere 
plauzibilă ce putea servi de explicaţie, dar nu şi de 
justificare. 

Gândindu-mă la efectul pe care acel memoriu îl putea avea 
asupra persoanelor denunţate, nu eram deloc înclinat să ţin 
seama de cauza care îl determinase pe Ivan Ghica să-l 
scrie şi deci să-i acord circumstanţe atenuante. Dacă, pe de 
o parte, viaţa aspră din închisoare mă învățase să fiu mai 
îngăduitor şi să am înţelegere pentru slăbiciunile oamenilor 
atâta vreme cât nu dăunează semenilor lor, pe de altă 
parte, tot ea mă învățase intoleranta faţă de ticăloşie. 

Pentru a-mi astâmpăra indignarea şi a scăpa de sila ce mă 
cuprinsese în urma întâlnirii cu Ivan Ghica, am pornit în 


căutarea lui Iosif Ripan, a lui Lie şi a altor câţiva prieteni, 
alături de care ştiam că mă voi simţi bine şi îmi voi regăsi 
buna dispoziţie. 

Grupul cel mai tonic, în mijlocul căruia îmi reîncărcam 
întotdeauna bateriile cu optimism, era al camarazilor lui 
Lie. Legaţi între ei nu numai de un destin comun pe 
parcursul puşcăriei, dar şi de o caldă şi statornică prietenie, 
reprezentau, fiecare în parte, adevărate modele de 
demnitate şi nobleţe sufletească, neumbrite de egoism, 
invidie, ură sau mândrii deşarte. 

II cunoscusem mai întâi pe Lie lacob la Aiud, şi ne 
împrietenisem. Apoi, la Salcia, m-am legat sufleteşte şi de 
Romică Teodoru, înainte de a afla că amândoi erau buni 
prieteni. Prin ei doi am cunoscut treptat tot grupul. 

Foşti elevi în momentul arestării, după ani de închisoare 
intermitentă, întreruptă de câte o scurtă perioadă de 
libertate şi apoi din nou condamnaţi, erau acum cam de 
aceeaşi vârstă cu mine sau chiar cu 2-3 ani mai tineri. 

Trecuseră cu toţii prin închisoarea de la Târgşor, rezervată 
într-o perioadă elevilor. Sper ca printre foştii elevi de atunci 
să se găsească unul care să-şi pună pe hârtie amintirile 
despre viaţa şi regimul special pe care autorităţile 
comuniste s-au gândit să-l aplice minorilor. Oricum, 
rezultatul nu a fost cel pe care şi-l propuseseră. Elevii de 
atunci se maturizaseră de timpuriu în închisoare, fără să fi 
fost marcați de vreun stigmat dezonorant. 

Le admiram discernământul fără greş, seriozitatea şi 
profunzimea judecății, ca şi curăţenia sufletească, care, sub 
presiunea încercărilor diabolice de a-i degrada, le rămăsese 
totuşi neîntinată. 'lemniţa nu le alterase puritatea şi nu 
reuşise să le răpească nici măcar veselia tinereţii. 

Dacă atunci, la Salcia, seara, când mă întorceam de la 
muncă, îi căutam şi mă complăceam în tovărăşia lor, mai 
târziu, liber fiind în Bucureşti, şi mai cu seamă după aceea 
în exil, le-am dus, de-a dreptul, dorul. 


De la Miinchen am reuşit totuşi, cu prudenţa de rigoare, 
să stabilesc cu Lie un contact sporadic, indirect, prin 
persoane intermediare. Mă bucuram când primeam de la el 
câte o urare de Crăciun sau de Paşte. Îmi încălzea sufletul şi 
mă simţeam mai aproape de casă. După 1990, am 
comunicat mai lesne şi, cu ajutorul lui, am adăugat la lista 
foştilor elevi de la Târgşor, cu care am stat la Salcia, câteva 
nume pe care le uitasem. Am reuşit astfel să o completez: 

Asandei Ion. 

Balaban Octavian. 

Câmpeanu 'leodor. 

Cârtea Gheorghe. 

Dumitrescu Ilie. 

Dunca Nelu. 

Fulea Ion. 

Iacob Pintilie 

9) Lupoaie Constantin. 

Man Nistor. 

Mitrofan Trai an. 

Niţu Gheorghe. 

Paraschiv Petru. 

Podoleanu Mihai. 

Popa Constantin! 

Popa Ilie. 

Radu Constantin 18 St amu Dumitru 19) Teodora Romeo. 
Prin Lie am primit veşti despre toţi şi, cu această ocazie, 
mi-a venit ideea să apelez la memoria lor pentru a întocmi 

un tabel nominal mai complet decât al meu, care să 
cuprindă deţinuţii contemporani cu noi în lagărul de la 
Salcia. 

Cele câteva luni cât fusesem internat în spital, ca şi 
perioadele în care cea mai mare parte din timp muncisem 
ca tinichigiu, instalator, sobar sau la turnatul tuburilor de 
beton, în echipa de „meseriaşi” cu un efectiv de maximum 
doi-trei oameni, nu-mi dăduseră prilejul să cunosc decât un 
număr mic din cele câteva sute de deţinuţi din lagăr. 


Săritori cum îi ştiam, gata oricând să sprijine o cauză 
dreaptă şi să se pună în slujba adevărului, băieţii mi-au 
răspuns cu promptitudine. Lor le datorez paginile ce 
urmează, cuprinzând lista deţinuţilor de la Salcia, la 
reconstituirea căreia au colaborat cu toţii, fiecare 
aducându-şi contribuţia în măsura în care 1-a ajutat 
memoria: 

Afilie Vasile. 

Andreica Gheorghe (din Maramureş) 

Andreiescu Mihai. 

Antonescu (medic) 

Antoniu Sisel (medic) 

Apetrei Nicolae (felcer din Piatra Neamţ) 

Asandei Ion (tehnician din Dorohoi) 

Avram Alexandru (inginer) 

Avram Aurel (pictor) 

Baciu Jean-Alexandru. 

Badralexe Gheorghe. 

Balaban Octavian (din Sibiu) 

Balion Ilie (topometru din Hotin) 

Barbu Alexandru (medic) 

Baştiurea Gheorghe (din Brăila) 

Băbuş Gh. Grigor (călugăr) 

Beca Taşcu (din Tulcea) 

Bedrule Ion (inginer din Bucureşti) 

Berghezan Ilie (din Sibiu) 

Blănaru Grigore. 

Boghiu Sofian (călugăr) 

Bonea Ion (inginer din Satu Mare) 

Braga Roman (preot; acum în S.U.A.) 

Brăgău Petre (din Buşteni) 

Brăgău Radu. 

Bucescu Alexandru (pictor de biserici din Bucureşti) 

Bucescu Constantin Emil (din Bucureşti) 

Bucurescu lon. 

Budeceanu Silviu (medic) 


Bumbac Ştefan (preot din Constanţa) 

Bura Vasile (lăcătuş din Orăştie) 

Burlibaşa Mircea. 

Burtea Dumitru (avocat din Bucureşti) 

Butan Ştefan (contabil din Piteşti) 

Canteş Titi. 

Caratană Nicolae (Colea, poet din Tulcea) 

Caşcaval Vasile (preot) 

Călimănescu Gheorghe (din Tecuci) 

Căpraru Emil (medic pediatru din Bucureşti) 

Câmpeanu Teodor (Titi, din Măgureni, Prahova) 

Cârjan (preot) 

Cernea Nicolae. 

Chelu Florin (din Tecuci) 

Cârtea Gheorghe (din Bihor) 

Ciumău Victor. 

Codrac (preot) 

Coman Gheorghe (preot din Oradea; tatăl Anei Blandiana) 
48) Comăneci Gheorghe (preot din Oituz, Bacău) 

Comuroiu Nicolae. 

Condu... (din Roman) 

Constantin Constantin (inginer) 

Constantinescu Gheorghe. 

Copaciu Stere (ofiţer din Dobrogea; stabilit în Bucureşti) 

Corbu Mircea (inginer din Brăila) 

Corcodel Emanuel (tehnician din Sibiu) 

Cosma Nae. 

Cristescu Gabi. 

Culota Constantin. 

Datculescu (preot) 

60) David, zis Moş David (ţăran din Hunedoara, cu 
memorie extraordinară. Ştia pe de rost nenumărate poezii 
de Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militam etc.) Dâmboi 
Victor (preot din Făgăraş) Deliu (preot) 

Demetriade (inginer din Bucureşti) Diaconescu Ilie (preot) 
Dobrescu Nicolae (din Bucureşti) 


Dogărăscu Laviniu (profesor de limba română, din 
Prahova Omul administraţiei, turnător. Titi Câmpeanu îi 
spunea „Dogărăscu Latriniu”.) Dombrovschi Igor 
Dombrovschi Oleg. 

Duneac Felix (călugăr; acum în S. U. A.) Dumitrescu Ilie 
(lăcătuş din Sibiu) Dumitrescu Mihai Dumitrescu (Roncea?) 
Dumitriu Radu (inginer din Bucureşti) Dunca Nelu (din 
Maramureş) Dusa 1. lon Enache Ion (avocat) Feru Aurel 
(din Tecuci) Filip Dumitru (învăţător) Filip Gheorghe (preot 
din Dorohoi) Floareş Aurel. 

Fomica Octavian (din Panciu) Frăţilă Alexandru (medic) 
Fulea Ion (teolog din Sibiu) Fundăteanu lon Georgescu 
Vladimir Ghişe Gheorghe (din Maramureş) Ghiuş Benedict 
(preot) Gioga Mihai (medic) Giulvezan Ion. 

Giurgiu Ion (preot din Braşov) Grecu Traian Goga (ţăran; 
avea inima în dreapta) Hartan Ion (preot din Neamţ) 
Huluianu Nicolae (din Tecuci) Iliescu Dumitru Iliescu 
Palanca (preot) Iliescu Victor-Viti Iolu Alexandru (din 
Tecuci) lonescu Constantin (avocat) 

Ionescu Mircea (avocat) 

Ioniţă (preot) 

Iorgulescu Gheorghe. 

Istrate Grigore (medic) 

Ilubu Mihai (medic ORLdin Cluj) 

Jeican Aurel. 

Leşanu Aurel (tehnician din Sibiu) Leu Gheorghe. 

Lupoaie Constantin (din Suceava) Macovei Ion Magheţ 
Lazăr. 

Man Nistor (din Maramureş) Mangiurea. 

Marin Florin (din Tecuci) Marinescu Nicolae Masu Mihai 
(economist) Mateiescu (preot) 

Măleanu... (avocat din Bucureşti, originar din Hotin) 
Mărculescu Marin Mărgineanu Liviu. 

Mărgineanu Teodor (funcţionar din Târgu Mureş) 

Mihai Eugen. 

Minea Vasile. 


Mioc (bănăţean) 

Mironescu Şerban (profesor) 

Mitra Petre (pantofar din Sibiu) 

Mitrofan Traian (student la matematică, din Sibiu) 

Moldovan Val (regizor din Bucureşti) 

Moma lon (preot) 

Moroşanu Gheorghe (din Brăila) 

Murgu Mihai. 

Murgu Nicolae (fraţi, din Banat) Nacu Constantin. 

Nanu Cleopa (călugăr din Lieşti, Galaţi) Naumescu 
Nicolae (inginer) 

Nenciu (sau Neicu) (absolvent al Academiei Comerciale) 

Nicula Ion (economist din Sibiu) 

Niţu Gheorghe (din Sibiu) 

Oţa Sabin (preot) 

Palcu 'Traian (avocat din Arad) 

Pantalon Ion (din Piatra Neamţ) 

Papuc C. (preot) 

Paraschiv Petru (din Timişoara; originar din Basarabia) 

Parizianu Gheorghe-Gioga (student la medicină) 

Pavlov Ion. 

Păsărică Polifron (din Tătărăşti, Teleorman) 

Păzitoru Gheorghe (învăţător din Făgăraş) 

Perdichi Gheorghe (profesor) 

Petcu Ştefan (avocat din Bucureşti; țărănist) 

Petcu Dumitru („nea Mitică”; maistru sondor, din Moreni, 
Prahova) 

Petrescu Vasile. 

Plăvălescu. 

Podoleanu Mihai (funcţionar) 

Poenaru (din Arad) 

Pop Romulus (preot) 

Popa Constantin (din Caracal) 

Popa Ilie (din Sibiu) 

Popa Vasile. 

Popescu Gabriel. 


Popescu Ion. 

Popescu Nicolae (preot) 

Popescu-Pasărea (preot) 

Popovici Gheorghe (Gelu, student la agronomie, din 
Tecuci) 

Porumb (preot) 

Puşcariu (medic radiolog din Târgovişte) 

Radu Constantin (din Maramureş) 

Radu Lucian (inginer din Bucureşti) 

Radu Mircea (avocat din Bucureşti; originar din Piatra 
Neamţ) 

Rădulescu M. Alecu (avocat din Teleorman) 

Rădulescu Ion (medic internist din Bucureşti) 

Ranteu Constantin (medic) 

Rizoiu Petre. 

Rociu Octavian (medic ORL din Bucureşti) 

Roşea Ion (inginer) 

Roşea Nicolae (din Făgăraş; a fost şoferul lui Nicolae 
Petraşcu, secretarul general al Mişcării Legionare) 

Rusu Ion (fotograf din Piatra Neamţ) 

Sandu... (preot) 

Sandu Ion (inginer) 

Sary Achille (medic) 

Savu Ion. 

Săndulescu Milucă. 

Serghie Vasile (preot) 

Soroiu Gheorghe. 

Stamu Dumitru (Tache, din Tulcea) 

Stănescu Ilarion (ofiţer) 

Stane seu Iosif. 

Tănase Ion (din Tătărăşti, leleorman) 187) Tănase Viorel 
(economist din Sibiu) 

Teodora Romulus (Romică, din Bucureşti) 

Tocan Ion. 

Tomescu Nicolae (din Bucureşti) 

Tomuş Mihai (din Ţara Moților) 


Trifănescu Atanasie (inginer silvic, din Brăila) 

Tudor Ilie (oltean; îl plăcea să cânte şi să înveţe poezii, 
tatăl lui Tudor Gheorghe, actor şi cântăreţ) 

Tudora Ion (din Piteşti) 

Tudose Aurel. 

Udrea Zaharia (din Sibiu) 

Vătămanu. 

Vânătoru. 

Vişan Lisandru. 

Vlahbei Tănase (agricultor din Babadag, care s-a opus 
colectivizării) 

Zamisnicu (preot) 

Zărnescu (din Constanţa) 

Şi, fiindcă tot am făcut această digresiune, întrerupând 
pentru un moment cursul cronologic al povestirii, voi insera 
aici şi un fragment dintr-o scrisoare, primită în 1993, de la 
Romică Teodora, în care îmi reaminteşte de o întâmplare 
din lagărul de la Salcia: „Mircea Corbu, inginer din Brăila, a 
fost chemat să-şi ridice pachetul trimis de acasă. Conform 
uzanţei, a fost întrebat de sergent cine îi expediază 
pachetul. Acesta a pronunţat numele soţiei şi adresa. Nu! 

— A răspuns sergentul. Atunci numele mamei. Nu! Numele 
tatălui. Nu! Atunci sergentul i-a spus că adresa este 
corectă, dar nu corespunde numele! Cine este Cristian 
Corbu? 

În acel moment, Mircea a început să plângă. Întrebat de 
ce plânge, i-a răspuns: „După cinci ani de închisoare, am 
ocazia să aflu că, după arestarea mea, soţia a născut un 
băiat, şi că se numeşte Cristian!”. 

A doua zi, Mircea şi-a scris pe roaba cu care lucra numele 
copilului, pentru a-l avea mereu în ochi”. 

O poveste care nu aşteaptă comentarii şi nici răspuns la 
întrebarea pe care o naşte: de ce atâta lipsă de omenie? 

În aceeaşi scrisoare, Romică mai adaugă un episod pe care 
mi-l aminteam şi eu. II las însă pe el să-l relateze: „După 
eliberarea mea, părinţii mi-au relatat o întâmplare nostimă. 


Când lotul, în care te aflai şi tu, a ajuns în Gara de Nord, 
părinţii mei erau pe peron şi s-au adresat unuia din cei 
eliberaţi, întrebându-l dacă ştie ceva despre mine. Acela, 
foarte amabil, le-a răspuns că mă cunoaşte foarte bine şi că 
voi veni peste câteva zile cu lotul 3. Întrebându-1 cum se 
numeşte, acela a răspuns: lon Ioanid.” 

În legătură cu lista pe care le-am solicitat-o, mi-a scris şi 
Titi Câmpeanu:,...Cum am primit de la lacob, via A.F.D.P, 
dorinţa ta să-ţi amintim numele celor de la Salcia, ne-am 
întâlnit, la C. Bucescu, câţiva din cei ce-am fost la Salcia, şi 
am reuşit să ne amintim numele unora care ne-au fost 
apropiaţi sau ne-au rămas în memorie ca turnători...”. 

Si, tot el, adaugă mai departe: „Ne-am adus aminte, 
bineînţeles, de tine. Eu cred că am discutat cu tine de două- 
trei ori, când mi-ai spus, ca un fapt divers, cum ai evadat... 
Şi te simţeai bine între noi, cei ce formam, acolo, grupul 
foştilor elevi de la Târgşor. Acum, tinerii de atunci sunt 
pensionari!” 

Scrisoarea lui Titi Câmpeanu şi a lui Romică, cât şi 
convorbirile telefonice cu acesta din urmă au fost tot atâtea 
reîntâlniri cu un trecut, rămas pentru mine mereu prezent, 
şi cu nişte prieteni dragi, de care sufleteşte nu mă 
despărţisem niciodată. 

Ultima şi cea mai mare bucurie mi-a făcut-o vizita lui Lie, 
cu care, după 30 de ani, m-am îmbrăţişat pe peronul gării 
din Munchen. 

În lagăr, după primele momente de efervescenţă stârnite 
de publicarea decretului de graţieri şi amnistieri în ziar, a 
urmat o perioadă de câteva zile de relativă acalmie. Eram 
în expectativă, curioşi să vedem dacă administraţia se va 
decide să treacă peste propria-i cenzură, rupând tăcerea şi 
să ne aducă la cunoştinţă apariţia decretului sau va proceda 
cu discreţia obişnuită, punându-i în libertate fără nici o 
explicaţie pe cei care eventual se vor încadra în prevederile 
decretului. 


Înşelându-ne aşteptările, administraţia a ales o a treia 
ipoteză: 1-a însărcinat pe Gaftea să ne vorbească! 

Am fost adunaţi în curtea lagărului, ni s-a spus să ne 
aşezăm pe jos, iar Gaftea, urcat pe treapta de la intrarea 
într-una din barăci, şi-a început discursul. 

Deşi cu vocabularul lui frust ar fi putut fi laconic şi clar, 
Gaftea a reuşit şi de data asta performanţa de a fi lung şi 
confuz. Spre deosebire de ceea ce ne spusese cu nici două 
săptămâni în urmă, că trebuie să-i fim recunoscători 
regimului pentru că ne ţine în închisoare la adăpost de furia 
poporului şi chiar a propriilor noastre familii, Gaftea se 
străduia acum, în logoreea lui încâlcită, să ne explice că 
partidul şi guvernul înțelegeau să-şi arate, de la caz la caz, 
bunăvoința faţă de deţinuţii care se dovediseră disciplinaţi 
şi se reabilitaseră prin muncă. 

Se vedea că îi venea greu să facă întorsătura de 180 de 
grade, trecând atât de brusc la promisiuni de eliberare, 
după ce afirmase, nu mai departe de zece zile în urmă, că 
ne vor putrezi oasele îh puşcării: In timp ce se zbătea, în fel 
şi chip, să nu-şi piardă calmul, împotmolindu-se tot mai 
adânc în fraze mereu mai complicate şi fără ieşire 
onorabilă, a mai intervenit din mulţime şi vocea doctorului 
Apetrei, care 1-a descumpănit definitiv. 

Gaftea nu înţelesese întrebarea rostită de Apetrei. Auzise 
numai o voce şi apoi rumoarea şi râsetele pe care le 
provocase. Întrerupându-şi fraza, pe care şi aşa nu mai 
izbutea să o scoată la cap, Gaftea a vrut să ştie cine îşi 
permisese să-i tulbure cuvântarea: 

— Care ai vorbit, bă, acolo? 

— Eu! 

— A strigat Apetrei, din mijlocul curţii, sculându-se de jos. 
Am vrut să întreb ceva! 

Mulţumit probabil în sinea lui de diversiunea salvatoare, 
Gaftea s-a îmblânzit la faţă şi 1-a îndemnat să repete 
întrebarea. Atâta aştepta Apetrei: 

Am vrut să ştiu ce ne facem cu copiii. 


Care copii, bă? 

— 1 s-a adresat colonelul, nedumerit. 

— Copiii noştri, de care data trecută ne-aţi spus că ne vor 
lua cu pietre, dacă ne-aţi da drumul şi ne-am întoarce 
acasă! 

De data asta, vocea lui Apetrei s-a auzit în toată curtea, 
stârnind un hohot general de râs. Furios, Gaftea a părăsit 
lagărul, iar Apetrei a fost condus la carceră. Pedeapsa a fost 
mai mult simbolică, pentru că n-a stat mai mult de o oră. 

În zilele următoare, evenimentele au pornit să se precipite 
şi semne tot mai evidente, pledând în favoarea tezei 
optimiştilor, au început să se succeadă într-un ritm 
accelerat. 

Mai întâi, atitudinea tolerantă, din ultima vreme, a 
gardienilor s-a accentuat şi mai mult, evoluând către o 
indiferenţă aproape binevoitoare faţă de tot ceea ce până 
atunci fusese calificat şi pedepsit drept act de indisciplină 
sau abatere de la regulament. „Vigilenţa” obsedantă, cu 
care fuseserăm zi şi noapte, ani de-a rândul, supravegheați, 
ascultați şi urmăriţi în toate mişcările, violându-ne cu 
indiscreţia ei până şi intimitatea somnului, a mesei, a 
spălatului sub duş şi chiar a momentelor când foloseam WC- 
ul, dispăruse, ca prin farmec, din arsenalul instrumentelor 
de presiune psihică folosite împotriva noastră. Vigilenţa nu 
mai rămăsese în vigoare decât în turnurile de pază de pe 
meterezele gardului de incintă, de unde reflectoarele şi 
pistoalele automate continuau să ne privească 
amenințătoare. 

Apoi, din chiar gura gardienilor, am aflat o poveste menită 
să-i pună pe gânduri până şi pe cei mai sceptici dintre noi, 
cei care nu ne făceam nici un fel de iluzii în privinţa unui 
decret mai cuprinzător, prevăzând eliberarea deţinuţilor 
politici. Ştirea, care căzuse ca un trăsnet în mijlocul 
gardienilor, se referea la o iminentă şi masivă reducere de 
personal în rândurile „cadrelor M. A. [.”! 


Efectul demoralizant al acestei măsuri asupra gardienilor 
l-am înre gistrat imediat. Pentru ei era un adevărat 
cataclism. Se prăbuşea o lume. Se vedeau, brusc, 
confruntaţi cu o situaţie pe care era evident că nu şi-o 
închipuiseră niciodată posibilă. Considerau drept o 
nedreptate perspectiva decăderii din toate drepturile şi 
privilegiile conferite statutului lor de M. A. I.-şti şi 
prăbuşirea la nivelul oamenilor de rând, printre care, din 
lipsa unei calificări, majoritatea nu-şi vor găsi un mijloc de 
existenţă, decât pe cea mai joasă treaptă de muncă. 
Sentimentul de a fi persecutați şi loviți pe nedrept i-a 
îndemnat pe unii dintre ei să ni se destăinuiască, de parcă 
atunci ar fi descoperit că aveam înfăţişare şi însuşiri de 
fiinţe omeneşti. Li se părea firesc să caute şi să găsească 
înţelegere şi chiar compătimire tot la nişte oropsiţi. 

E lucru ştiut că suferinţa şi necazurile îi apropie pe 
oameni. Nu ştiam însă că şi pe călăi de victime! 

Alţii, mai sinceri şi mai puţin stăpâniţi, nu se sfiau să înjure 
între ei hotărârea ministerului, socotindu-se trădaţi de 
„organele superioare”, care, după ce se folosiseră de ei, îi 
părăseau acum fără nici o protecţie, lăsându-i expuşi 
riscului de a se întâlni faţă în faţă cu cei pe care îi 
asupriseră în închisoare şi care urmau să fie eliberaţi în 
curând. 

Ne-a fost dat să mai ascultăm direct sau să surprindem o 
sumedenie de comentarii critice, născute din decepţia şi 
nemulţumirea gardienilor. Pentru noi, această indignare şi 
revoltă a roboților împotriva celor care îi programaseră a 
fost benefică, soldându-se cu o şi mai mare delăsare şi 
indiferenţă din partea lor în timpul serviciului. 

Mai importantă ni s-a părut însă cauza care a determinat 
revolta, şi anume: hotărârea de a reduce numărul 
gardienilor! Ceea ce însemna, în mod implicit, şi reducerea 
numărului de deţinuţi şi, totodată, confirmarea existenţei 
unui decret de eliberare a deţinuţilor politici. In faţa logicii 
acestei argumentaţii, tendinţa mea negativistă începuse să 


cedeze, Iosif Ripan fiind de părere că în curând va trebui 
să-mi retragă porecla de 'Toma Necredinciosul, cum îmi 
spunea, de fiecare dată, când venea vorba despre decret. 

Un alt motiv de a face speculaţii pe tema decretului ni 1-a 
oferit vizita mai multor civili care s-au perindat în acele zile 
pe la birourile direcţiei lagărului, din fostul conac al 
Contelui de Roma. Prezenţa lor ne-a fost semnalată de 
echipa lui Doru Stroescu, care lucra la „interior”. Tot de la 
ei am aflat că ofiţerii din administraţia lagărului, când li se 
adresau acestor civili, le spuneau „tovarăşe căpitan, 
tovarăşe maior”, iar unuia dintre ei chiar „tovarăşe 
colonel”. 

Toate comentariile pe marginea apariţiei grupului de 
securişti civili ajungeau la aceeaşi concluzie: veniseră să 
pună în aplicare decretul de eliberare! 

Cam tot atunci a mai fost adus la Salcia un nou lot de 
deţinuţi provenind, dacă memoria nu mă înşeală, din 
lagărul de la Luciu-Giurgeni, care urma să fie desfiinţat. 
Printre ei am avut bucuria să-l descopăr pe Dr. Miltiade 
Ionescu. Nu-l mai văzusem pe Mache de zece ani, de când 
fusese scos din celula în care stătusem împreună, în Zarea 
din Aiud. 

Pornisem în căutarea vreunui eventual cunoscut printre 
nou-veniţii răspândiţi prin curte şi barăcile lagărului. Într-o 
parte mai puţin aglomerată a curţii, care forfotea de 
deţinuţi, am dat de Mache. Era aşezat pe jos, în mijlocul 
unui grup de alţi patru-cinci deţinuţi, a căror înfăţişare, pe 
moment nu mi-a inspirat deloc încredere, la prima vedere 
prejudecata influenţându-mi impresia: tovarăşii lui Mache 
erau cei mai tuciurii, mai mustăcioşi şi autentici ţigani! De 
altfel, şi ei m-au urmărit cu ochi bănuitori când m-au văzut 
apropiindu-mă de Mache. Abia când ne-am îmbrăţişat şi s- 
au lămurit că ne cunoşteam le-a pierit suspiciunea din 
privire, dar gheaţa nu s-a spart de adevărat decât după ce 
Mache a făcut prezentările. Când le-a spus că eram buni 
prieteni şi că evadaserăm împreună de la Cavnic, am fost 


răsplătit cu priviri aprobative, care nu egalau însă nici pe 
departe admiraţia şi respectul cu care se uitau la Mache. 
Apoi, întorcându-se spre mine, Mache mii-a recomandat cu 
toată căldura şi în termenii cei mai elogioşi pe ţiganii care îl 
întovărăşeau. M-a încredinţat că sunt oameni de nădejde şi 
buni camarazi şi, totodată, a adăugat râzând, sunt şi ei 
„duşmani ai poporului”, ca şi noi. Aici au intervenit şi 
ţiganii, explicându-mi la ce făcuse aluzie Mache. Mi-au 
destăinuit mai întâi, în modul cel mai natural, ba chiar cu o 
nuanţă de mândrie în ton, că sunt spărgători de meserie şi 
că nu erau la prima lor condamnare. Numai că de data asta, 
din cauza atitudinii lor din timpul cercetărilor, a 
schimburilor de cuvinte cu procurorul şi a criticilor şi 
insultelor formulate în instanţă la adresa „justiţiei 
poporului”, completul de judecată dăduse cazului lor o 
interpretare politică, condamnându-i ca atare. Aşa s-a făcut 
că, din infractori de drept comun, deveniseră deţinuţi 
politici. 

Deşi pierduseră toate avantajele de care s-ar fi bucurat 
dacă ar fi rămas în prima categorie, nu regretau nimic. 
Dimpotrivă, se simțeau onoraţi de-a fi ajuns printre 
„politici”. În lagăr, de cum îl întâlniseră pe Mache, căzuseră 
în admiraţia lui şi i se ataşaseră, dovedindu-se, în toate 
ocaziile, buni camarazi, sinceri şi devotați. 

Nu mai ţin minte exact ordinea în care s-au petrecut toate 
aceste fapte, prevestitoare ale unei tot mai probabile 
eliberări. Unul din cele mai semnificative din seria 
evenimentelor premergătoare aplicării decretului 1-a 
constituit, cu siguranţă, ordinul venit de sus ca deţinuţii să 
nu mai fie scoşi la muncă. Excepţie la dispoziţia de încetare 
a lucrului au făcut numai câteva echipe de deţinuţi cu 
efective reduse, afectate la anumite lucrări în curs, care 
trebuiau terminate. 

Puţinii camarazi de-ai noştri, care mai ieşeau dimineaţa pe 
poarta lagărului spre aceste ultime locuri de muncă, lăsau 


în urma lor, în curtea şi barăcile ticsite de deţinuţi, o 
atmosferă nemaiîntâlnită până atunci în închisoare. 

Opresiunea permanentei supravegheri, sub care ne 
obişnuisem să trăim ani de zile, dispăruse, lăsând un vid în 
care nu ne-am găsit imediat echilibrul. Deşi nu se mai 
auzeau răcnetele gardienilor şi nu le mai vedeam, cu 
ceasurile, uniformele prin curtea lagărului, relaxarea se 
producea lent şi cu prudenţă. Încă mai priveam în stânga şi 
în dreapta, înainte de a începe o discuţie cu subiect politic, 
iar obiceiul de a cobori instinctiv glasul pentru a ne exprima 
părerile în şoaptă nu l-am pierdut decât treptat. Cunosc 
oameni care nu l-au pierdut niciodată. 

O destindere adevărată şi totală am remarcat-o numai la 
cei foarte tineri şi mai de curând arestaţi, aduşi la Salcia 
după desfiinţarea lagărului de la Grădina. Exuberanta cu 
care îşi manifestau euforia la fiecare eveni-ment nou, care 
ne mai apropia cu un pas de libertate, contrasta flagrant cu 
calmul şi atitudinea mult mai rezervată a celorlalţi deţinuţi. 
Era de-a dreptul şocantă veselia aproape deşănţată a unora 
din tinerii veniţi de la Grădina, faţă de decenţa şi 
sobrietatea cu care aşteptau eliberarea vechii puşcăriaşi. 

Cele două atitudini, atât de diferite, adoptate faţă de 
perspectiva eliberării, erau determinate de deosebirea 
dintre cele două categorii de deţinuţi. Bucuria fără margini 
a celor arestaţi mai de curând nu putea fi împărtăşită în 
aceeaşi măsură şi de veteranii închisorilor. 

Pentru primii, întoarcerea în lumea părăsită cu numai doi- 
trei ani în urmă era echivalentă cu o întoarcere acasă în 
adevăratul sens al expre-siei. In lipsa lor, afară nu se 
schimbase nimic. Îşi vor regăsi familia, rudele şi prietenii, în 
general, în viaţă şi locuind la aceleaşi adrese. 

Pentru vechii puşcăriaşi, în schimb, lumea din care 
fuseseră smulşi într-o noapte, spre a fi aruncaţi cu anii în 
temniţă, nu mai exista. Dispăruse de-a lungul anilor, şi la 
propriu, şi la figurat! Unii aflaseră, între timp, că familia li 
se mutase în altă parte, că le muriseră părinţii sau că îi 


părăsiseră nevestele. Alţii, care pierduseră tot, şi familie, şi 
casă, nemaiavând nici la cine şi nici unde să se întoarcă, 
ştiau doar că vor pleca de la Salcia fără destinaţie precisă. 
Toţi aceştia, ca şi mulţi alţii* care, nemaiştiind, de ani de 
zile, nimic despre ai lor, erau măcinaţi de incertitudini, nu 
se puteau bucura din toată inima de viaţa care îi aştepta de 
cealaltă parte a porţii lagărului. 

Entuziasmul general, suscitat, la început, de apariţia 
decretului, nu mai dăinuia acum decât printre tinerii de la 
Grădina, intraţi mai de curând în închisoare. Vechilor 
deţinuţi, o dată dezmeticiţi din euforia primelor momente, 
decretul le trezise iar gândurile dureroase legate de soarta 
celor de acasă, pe care timpul, îndepărtându-le în trecut şi 
aşezân-du-le în rândul amintirilor, le făcuse mai suportabile. 
Dorul de cei de acasă, care izbucnise din nou cu aceeaşi 
violenţă ca în primele zile de închisoare, se vedea însă 
repede temperat la gândul că nu-i vei mai găsi la fel cum îi 
lăsaseşi. 

Ne trăiam ultimele zile de închisoare sub o tensiune 
neobişnuită, produs al sentimentelor contradictorii, care ne 
încercau, şi al grijilor pe care ni le făceam. Când dintr-o 
parte ne năpădeau amintiri înduioşătoare, din cealaltă se 
grăbeau să vină să le rupă vraja gândurile negre, care ne 
dădeau târcoale. Rupţi între veselie şi tristeţe, eram 
aproape fiecare de găsit, când în mijlocul prietenilor, când 
căzuţi pe gânduri într-un colţ mai izolat. 

Nu făceam nici eu excepţie de la regulă. Şi eu eram 
emoţionat la gândul că în curând o voi vedea pe mama, dar 
simţeam şi o strângere de inimă când încercam să mi-o 
imaginez cu zece ani mai bătrână. Nu mă gândisem 
niciodată până atunci că şi peste ea trecuseră anil. Şi eu 
aşteptam, ca toţi ceilalţi, să se deschidă larg înaintea 
noastră porţile lagărului şi să părăsesc Salcia, neescortat şi 
fără lanţuri la picioare. Deşi îmi închipuisem altfel ziua 
eliberării, eram totuşi bucuros să ies din închisoare chiar şi 
în condiţiile date. 


Crezusem, încă din prima zi după condamnare, că nu-mi 
voi mai recăpăta libertatea, decât o dată cu prăbuşirea 
definitivă a regimului comunist Nici o informaţie şi nici un 
eveniment politic de care am putut lua cunoştinţă în cei 12 
ani care s-au scurs de atunci nu mi-au zdruncinat această 
convingere. Până cu câteva zile în urmă, gândeam încă la 
fel. Apoi, apariţia decretului m-a făcut să înţeleg că visul 
meu nu se va realiza..., că libertatea noastră nu va fi 
consecinţa înfrângerii şi stârpirii comunismului, ci 
rezultatul unui compromis lipsit de satisfacția victoriei. 

A mai trecut o vreme până să-mi dau seama că 
mentalitatea politică evoluase şi că trăiam într-o epocă a 
compromisului. A compromisului cu orice preţ; chiar cu 
preţul unor imense suferinţe şi pierderi de vieţi omeneşti 
de-a lungul existenţei câtorva generaţii! 

Nepregătit sufleteşte să primesc libertatea din mâna 
aceluiaşi călău care până mai ieri mânuise bâta, nu-mi 
rămânea nici mie decât tot calea compromisului pentru a- 
mi păstra buna dispoziţie: să încerc să mă consolez cu ideea 
că regimul, ajuns la ananghie, fusese silit să ne elibereze. 
Nu m-am consolat nici azi! Iar câteva zile mai târziu, o dată 
cu bucuria plecării, simţeam şi gustul amar al dezamăgirii. 

În sfârşit, într-o dimineaţă, zvonul care s-a răspândit în 
lagăr a avut darul să învioreze atmosfera, trezindu-ne 
interesul: un deţinut fusese anunţat de ofiţerul de serviciu 
să se prezinte la camera de anchetă de lângă poartă! Şi nu 
numai atât: cu puţin înainte, câţiva deţinuţi observaseră 
cum în aceeaşi cameră intrase un civil purtând un teanc de 
dosare sub brat! 

În minutele următoare, fie de mai aproape, fie mai de la 
distanţă, plimbându-ne sau stând de vorbă prin curtea 
lagărului, toţi eram cu ochii pe uşa camerei de anchetă. 
Intre timp, ofiţerul de serviciu umbla printre noi cu o listă în 
mână, anunţându-i şi pe alţii să stea pregătiţi, pentru că vor 
fi chemaţi de „tov. Căpitan”, care vrea să stea cu ei de 
vorbă. Aşa s-a şi întâmplat, operaţiunea Începută în acea 


dimineaţă continuând vreme de mai multe zile, până ce toţi 
deţinuţii din lagăr s-au perindat prin camera de anchetă. 

Nu ne-a trebuit mult timp pentru a descoperi că deţinuţii 
de pe lista ofițerului de serviciu erau din aceeaşi regiune a 
ţării. Am mai putut constata apoi, în zilele următoare, că 
fiecare Securitate din ţară delegase la Salcia câte un „civil” 
(cu grad de la locotenent-major până la colonel) pentru a se 
ocupa de deţinuţii originari din regiunea ei. 

Convorbirile din camera de anchetă se desfăşurau, în 
general, după acelaşi calapod. La intrarea deţinutului, 
„civilul”, amabil, îl poftea să ia loc pe scaunul din faţa 
biroului lui şi începea prin a-l identifica după datele 
personale trecute în dosar. Apoi, vorbindu-i cu o bunăvoință 
aproape amicală şi compătimindu-l chiar pentru asprimea 
condamnării pe care o primise, îi punea o serie de întrebări 
despre starea sănătăţii, despre viaţa din lagăr sau despre 
muncă. 

Pentru orice vechi puşcăriaş, toate astea nu constituiau 
decât obişnuita şi mereu neîndemânatica introducere a 
securiştilor pentru a pregăti - credeau ei - o atmosferă de 
încredere între ei şi deţinut. Când ajungea la tema mult 
iubită şi mult trâmbiţată a „realizărilor regimului”, 
anchetatorul căuta să afle şi părerea deţinutului despre 
„marile înfăptuiri ale partidului şi clasei muncitoare”. In 
continuare, nu uita să adauge o altă formulă consacrată, că 
„regimul de democraţie populară din ţara noastră” îşi 
consolidase puterea şi nu se mai temea de nici un duşman, 
nici din interior, nici din exterior, care ar încerca să-l 
„destabilizeze” (o altă expresie dragă din vocabularul 
activiştilor). 

Datorită acestui fapt - îşi dădea anchetatorul cu părerea 
regimul îşi va îndrepta probabil atenţia şi asupra situaţiei 
deţinuţilor. Nu era deloc exclus - presupunea el ca celor 
care s-au purtat bine în închisoare şi au înţeles să se 
reabiliteze prin muncă să li se reducă pedepsele sau unii să 
fie chiar puşi în libertate. Şi în acel moment, ca şi cum 


atunci i-ar fi venit ideea, anchetatorul venea cu întrebarea- 
cheie, pe care, pasămite, o punea, aşa, dintr-o simplă 
curiozitate: 

— Presupunând că ţi s-ar da drumul din închisoare, 
dumneata ce ai avea de gând să faci afară? 

Cred că numai de dragul de a nu ne divulga secretele şi, 
mai ales, sursa informaţiilor, cei întrebaţi se străduiau să nu 
izbucnească în râs. 

Niciunul nu-i spunea că aflasem de existenţa decretului, că 
ştiam că vom fi toţi eliberaţi şi că îşi răcea gura de pomană, 
încercând să ne facă să credem că libertatea noastră 
depindea de recomandarea conducerii lagărului. 

În timpul acestor convorbiri, echivalente, de fapt, unor 
sondaje de opinii, „civilii” căutau terenul şi momentul 
favorabil pentru a face deţinuţilor propuneri de colaborare 
cu Securitatea dacă vor fi puşi în libertate. Le dădea, 
totodată, de înţeles că cel care accepta recrutarea ca 
informator avea toate şansele să fie curând eliberat. Un 
şantaj, nici măcar voalat! 

În încheiere, anchetatorul îşi avertiza interlocutorul că nu 
avea voie să spună nimănui ceea ce discutaseră, trădarea 
secretului fiind pedepsită de lege. Un avertisment şi o 
ameninţare de care nu ştiu pe nimeni să fi ţinut seamă. 
Poate doar cei câţiva turnători cu care, oricum, nu stătea 
nimeni de vorbă. Aşa se face că am aflat, încă de la primii 
deţinuţi chemaţi în camera de anchetă, cum se desfăşurau 
întrevederile cu ofiţeri în civil. 

În majoritatea cazurilor, „civilul” nu se abătea de la 
modelul-tip de convorbire pe care o purta, prezentându-i 
fiecărui deţinut aceleaşi imagini ademenitoare ale vieţii de 
afară, deşertându-i tot sacul de sloganuri şi clişee 
propagandistice privind „realizările regimului”, fluturându-i 
aceleaşi speranţe condiţionate de anumite compromisuri la 
care făcea aluzie şi iscodindu-1 cu întrebări pe ocolite sau 
numai cu privirea, pentru a-i afla părerea. In general, 
volubilitatea „civilului” nu reuşea însă să însufleţească 


dialogul, la care deţinutul nu participa, de obicei, decât cu 
afirmaţii evazive sau răspunsuri laconice. 

Deşi majoritatea convorbirilor din camera de anchetă se 
desfăşurau mai mult sau mai puţin după acelaşi model, s-au 
înregistrat totuşi şi unele cazuri în care şablonul nu a mai 
fost respectat, fie de către deţinut, fie de către anchetatorul 
„Civil”. 

La ieşirea din camera de anchetă, aproape fiecare deţinut 
povestea mai întâi prietenilor despre întrevederea avută. 
Apoi, aceste relatări, transmise din om în om, ajungeau, în 
scurt timp, un bun public, discutat şi comentat de grupurile 
de deţinuţi adunate în curtea lagărului ca într-o agora. 

S-au ivit uneori situaţii în cursul convorbirilor în care 
deţinutul să nu poată rezista tentaţiei de a-l contrazice pe 
anchetator şi de a intra cu el în polemică, atunci când 
acesta făcea apologia deşănţată a realizărilor regimului. 
Alteori, câte unul, nerăbdându-l inima să nu-şi verse focul 
pentru tot ce îndurase ani de-a rândul prin anchete şi 
închisori, făcea rechizitoriul regimului, acuzându-l de 
atrocități şi de crime comise împotriva umanităţii. In astfel 
de cazuri, argumentul final al „civilului” era, de obicei, 
ameninţarea. Acea ameninţare cuprinsă în formularea 
devenită clasică în gura securiştilor, atunci când nu le 
împărtăşeai părerea: 

— 'Tot bandit ai rămas! Aici o să-ţi putrezească oasele! 

Nu s-au semnalat însă decât puţine astfel de ieşiri 
necontrolate din partea anchetatorilor, care, în general, se 
fereau să-i provoace pe deţinuţi, evitând amenințările şi 
insultele. Vrând să şi-i apropie, să le câştige încrederea 
pentru a-i încuraja să accepte dialogul, le vorbeau 
neobişnuit de frumos, se arătau înţelegători şi căutau prin 
tot ce spuneau să le fie pe plac. Totodată însă, judecând 
după osteneala mai mare sau mai mică pe care şi-o dădeau 
pentru a capta bunăvoința deţinutului, îţi puteai da seama 
şi de interesul şi gradul de importanţă pe care i-l acordau. 


Astfel, datorită felului în care i-a vorbit unui deţinut fost 
membru de frunte al organizaţiei legionare din laşi, am 
înţeles că pentru realizarea acelui climat de încredere, 
prielnic discuţiilor, anchetatorul fusese învestit cu o 
libertate de iniţiativă nelimitată, putându-şi permite să 
calce în picioare toate tabu-urile impuse de regim 
muritorilor de rând. 

Părându-i-se că, în timp ce îi vorbea de „binefacerile 
regimului”, deţinutul îl priveşte neîncrezător şi îl ascultă 
numai de complezenţă, anchetatorul s-a decis să renunţe la 
stilul şi limbajul anost al discursului de propagandă şi să i se 
adreseze pe un ton mai familiar, care să risipească 
suspiciunea, să-l îmbie la vorbă şi să dezvolte o atmosferă 
mai intimă. (Deşi nu mai rețin numele legionarului din laşi, 
scena care s-a jucat acum 30 de ani în camera de anchetă, 
aşa cum ne-a povestit-o el, n-am uitat-o.) 

Hotărât să-şi atingă scopul cu orice preţ, anchetatorul şi-a 
îmblânzit expresia, s-a aplecat peste birou spre deţinutul 
din faţa lui şi, cu un aer complice şi un ton confidenţial, i-a 
vorbit cam aşa: 

— Domnule..., şi dumneata şi eu suntem din laşi. Amândoi 
suntem buni români, deşi dumneata eşti legionar, iar eu 
comunist. Mişcarea Legionară a vrut şi ea binele ţării, ca şi 
partidul nostru. Noi nu vă contestăm buna credinţă, dar 
drumul pe care aţi mers a fost greşit. Nu v-aţi dat seama că, 
fiind împotriva noastră, sunteţi împotriva poporului şi 
intereselor româneşti, şi ati fost înfrânți. lar noi am realizat 
ceea ce legionarii n-au reuşit să facă, deşi îşi propuseseră 
acelaşi lucru. 

Si aici, simulând un moment de ezitare, anchetatorul a 
făcut o scurtă pauză. Apoi, aplecându-se şi mai mult spre 
deţinut, cu glas scăzut şi aer conspirativ, a continuat: 

— Dacă dumneata te-ai întoarce acum la Iaşi, nu l-ai mai 
recunoaşte! Oraşul arată acum aşa cum şi l-ar fi dorit 
legionarii. Legionarii, ca şi noi, au luptat pentru o viaţă mai 
bună a clasei muncitoare, dar nu au reuşit să le-o creeze. 


Noi însă am reuşit! In Iaşi s-au ridicat cartiere întregi cu 
blocuri noi de locuinţe pentru muncitori şi familiile lor. Si... 
Să-ţi mai spun ceva, ce n-o să-ţi vină să crezi! Dacă te 
plimbi acum pe străzile Iaşiului, nu mai întâlneşti picior de 
jidan! Voi nu aţi reuşit să scăpaţi oraşul de ei. Noi însă da. 

Deţinutul s-a arătat în tot cursul întrevederii insensibil la 
cântecul de sirenă al anchetatorului, nelăsându-se atras în 
plasa pe care i-o întindea. Dezamăgit că şi-a irosit în zadar 
talentul de actor şi iscusinţa diplomatică, anchetatorul a 
sfârşit prin a-l da afară, pentru a-şi exersa abilitatea cu 
următorul de pe listă. 

Pentru noi, întâmplarea n-a fost decât o ilustrare a 
ipocriziei şi a lipsei de scrupule a oamenilor crescuţi la 
şcoala „partidului”. 

În fine, a venit şi ziua cea mare a primelor eliberări, din 
rândurile celor trecuţi prin camera de anchetă. De îndată 
ce primii deţinuţi au fost chemaţi la magazia de efecte 
pentru a-şi preda hainele penale şi a-şi lua în primire 
bagajele şi îmbrăcămintea personală, lagărul a intrat în 
efervescenţă. Deţinuţii alergau de la o baracă la alta, 
traversând curtea în cruciş şi în curmeziş, strigându-se pe 
nume, întrebându-se şi îndrumân-du-se reciproc spre 
prietenii pe care şi-i căutau şi de care urma să se despartă. 
Mişunau în toate părţile, ca furnicile când li se strică 
muşuroiul şi se grăbesc să-l refacă. 

Asistam şi participam, în acelaşi timp, şi eu la agitația 
generală şi la scenele de despărţire care aveau loc fie în 
barăci, fie în curtea lagărului, acolo unde fiecare îşi găsise 
prietenul. Printre îmbrăţişările grăbite şi strângerile febrile 
de mâini, se repetau în pripă adrese, se memorau nume şi 
mesaje de transmis familiilor celor care mai rămâneau la 
Salcia, se făceau recomandări de prudenţă sau promisiuni 
de revedere. Toţi eram emoţionaţi, şi cei care plecau şi nu 
ştiau ce îi aştepta afară şi ce le va aduce ziua de mâine, şi 
cei care mai rămâneau o vreme, pentru a ne îndrepta apoi, 
la rândul nostru, spre acelaşi necunoscut. 


Şi cum să nu fie emoție şi tulburare în suflete, când 
părăseai sau te părăsea cel care îţi fusese de-a lungul anilor 
singurul punct de reper şi de sprijin sigur şi statornic: 
prietenul şi camaradul de puşcărie care îţi stătuse alături şi 
cu care împărţiseşi ultima firimitură de pâine şi ultima 
zdreanţă de cămaşă! 

Iosif Ripan făcea şi el parte din lotul ce se pregătea de 
plecare. L-am găsit la patul din dormitorul lui, unde îşi 
îmbrăca hainele din bagajul recuperat de la magazie. Deşi 
mai ponosit decât cu doi ani în urmă, cam umed, cocoloşit şi 
mirosind a mucegai, costumul lui pepit, cu pantalonii 
bufanţi strânşi cu catarame sub genunchi, mi 1-a amintit 
aşa cum îl cunoscusem la închisoarea din Timişoara, unde 
legasem prietenie. Mare lucru n-am fost în stare să ne 
spunem. Ne-am urat noroc şi ne-am promis să ne revedem 
când voi fi şi eu liber. 

Un an mai târziu, m-am dus să-l văd la Lugoj. Avea să fie 
ultima noastră întâlnire. Apoi, după ce am plecat în 
străinătate, n-am mai primit nici o veste de la el. Au trecut 
anii. Mulţi ani. A venit Revoluţia de la Timişoara, care a 
alungat pentru o vreme teama şi excesul de prudenţă şi, 
după 25 de ani, am reluat legătura printr-un schimb de 
scrisori. 

Corespondenţa noastră n-a durat mult. La începutul anului 
1992, Iosif Ripan şi-a luat pentru ultima oară rămas bun de 
la toţi prietenii lui. 

| XX 

Timp de câteva ceasuri înainte de plecarea fiecărui nou lot 
de deţinuţi, după ce toţi trecuseră prin camera de anchetă 
şi îşi primiseră bagajul de la magazie, curtea lagărului 
prindea viaţă. Pe lângă mişcarea deţinuţilor, umblând 
încoace şi încolo în căutarea prietenilor, de la care să-şi ia 
rămas bun, sau rumoarea glasurilor ce se ridica din 
grupurile care îi înconjurau pe cei ce urmau să plece, 
hainele particulare recuperate de la magazie veneau şi ele 
să învioreze aspectul mohorât al curţii, dominat de cenuşiul 


murdar al zeghelor, împestriţându-1 cu petele lor de 
culoare. Hainele zăcuseră cu anii în toate magaziile jilave 
ale închisorilor prin care li se perindaseră stăpânii. 
Decolorate de timp şi spălăcite de umezeală şi vreme, 
culorile cămăşilor sau altor piese vestimentare îşi 
pierduseră strălucirea, dar, în ochii noştri, dezvăţaţi să le 
mai perceapă, apăreau izbitor de vii, chiar stridente. 
Agresiunea unor culori aproape uitate asupra retinei era 
prea violentă şi prea bruscă pentru a-i da acesteia timpul 
să-şi recapete capacitatea de a sesiza nuanțele şi de a le 
evalua intensitatea. 

Când se apropia momentul ca cei pregătiţi de plecare să 
părăsească lagărul, toţi ceilalţi deţinuţi eram încuiaţi în 
barăci. După ce lotul ieşea pe poartă, ni se deschideau iar 
uşile. Rostul acestei măsuri nu ni l-am putut explica. Nu-i 
este dat oricui să pătrundă absurdul misterioaselor socoteli 
ale Securităţii. 

În intervalul de câteva zile, care se scurgeau apoi până la 
plecarea lotului următor, lagărul revenea la culoarea lui 
iniţială. Cu fiecare lot care ieşea pe poartă, rândurile 
noastre se răreau, în barăci multe paturi rămâneau libere, 
iar curtea nu mai era aglomerată. Începeam să le duc lipsa 
prietenilor care plecaseră. Fiecare lăsase în urma lui un 
gol, şi lagărul îmi părea tot mai pustiu. 

Un straniu sentiment de tristeţe venea să umbrească şi să 
pună strună bucuriei gândului că voi pleca şi eu curând. 

Într-o zi pe neaşteptate şi fără justificarea plecării vreunui 
lot, din dispoziţia ofițerului de serviciu, s-a bătut toaca de 
alarmă şi am fost cu toţii închişi în barăci. Curioşi, ne-am 
îngrămădit la ferestrele dormitoarelor, încercând să 
descoperim ce se întâmplase şi care era motivul ordinului. 

O vreme, îh curtea complet pustie, nu am observat nimic 
deosebit, care să ne aducă o lămurire. De la ferestrele 
barăcii mele cuprindeam cu ochii aproape întreaga 
suprafaţă a curţii. Numai partea dinspre poarta lagărului 
spre stânga şi cea din extrema dreaptă se aflau într-un 


unghi mort şi ne scăpau de sub observaţie. Or, tocmai din 
această parte, din dreapta, care ne rămânea ascunsă şi 
unde se afla ultima baracă, aşezată de-a lungul gardului de 
incintă, din fundul lagărului, a început să ne parvină un 
zgomot confuz de voci şi sunete nedesluşite. Rumoarea 
părea să se deplaseze în direcţia noastră şi, pe măsură ce 
se apropia, devenea tot mai puternică. Treptat, distingeam 
mai clar strigătele şi fluierăturile care porneau de la 
ferestrele celorlalte barăci, dar nu înţelegeam încă cui le 
erau adresate. 

Apoi, deodată, la apariţia în câmpul nostru vizual a unui 
deţinut, îmbrăcat în haine civile, cu „bagajul-boccea” sub 
braţ, îndreptându-se spre poarta lagărului, totul s-a lămurit 
şi, ca la o comandă, ne-am alăturat şi noi corului de voci şi 
fluierături, sporind cu încă câţiva decibeli zarva 
asurzitoare, al cărei ecou, repercutat de zidurile clădirilor 
din jur, umplea curtea lagărului. 

Personajul care se bucura de o asemenea manifestaţie, 
demonstrând unanimitatea sentimentelor pe care i le 
purtau deţinuţii de la Salcia, nu era nimeni altul decât 
profesorul Laviniu Dogărăscu, devenit, în lagăr, omul 
administraţiei, brigadier şi turnător. Din precauţie, 
temându-se de o răfuială cu „camarazii” lui de detenţie şi 
poate şi ca o recompensă, administraţia îi făcuse favoarea 
de a-l elibera singur, despărţindu-l de lotul lui de 
prahoveni. 

Nu 1-a putut însă scuti de alaiul cu care deţinuţii l-au 
petrecut până la poarta lagărului. De cum ieşise din 
dormitorul lui şi începuse să defileze prin faţa celorlalte 
barăci, fusese întâmpinat de la fiecare fereastră, la care 
deţinuţii stăteau adunaţi ciorchine, cu cele mai usturătoare 
ironii, cu cuvinte de batjocură şi huiduieli, acompaniate de 
fluierături, ciripituri (aluzie la denumirea de „ciripitor”, 
sinonimă cu „turnător”, „codoş”, „prăduitor”, cum li se mai 
spunea delatorilor în închisoare) şi cu loviturile ritmice ale 
cârtiţelor de băut apă în gratiile de la geamuri. 


Eroul scenei, puţin adus din umeri, cu capul plecat şi fără 
să privească în lături, grăbea pasul sub ploaia de invective 
şi ocări, ca o javră gonită cu pietre. Sugerându-mi această 
imagine, dragostea mea pentru animale mi-a stârnit, pentru 
un moment, mila şi pentru Dogărăscu. Ce tristă eliberare! 

Ce deosebire între cei care, înconjurați şi asaltaţi de 
prieteni înainte de plecare, ieşiseră apoi pe poarta 
puşcăriei cu inima topită de emoția despărţirilor, dar cu 
fruntea sus, şi nenorocitul de Dogărăscu, de la care nimeni 
nu-şi luase rămas bun şi care avea să-şi poarte mai departe, 
şi în libertate, ruşinea josniciei lui. 

În fine, mi-a venit şi mie sorocul să fiu chemat la anchetă. 
Era prima anchetă pe care o aşteptam cu nerăbdare şi fără 
emoţii. Prima de care nu-mi era teamă şi pentru care nu-mi 
făcusem nici un plan şi nu-mi pregăteam răspunsurile. E 
drept că, de data asta, ştiam dinainte că va fi un joc fără 
riscuri, în care, măcar pentru o singură dată, cunoşteam 
cărţile adversarului şi toate atuurile erau la mine. 

Am urcat liniştit cele câteva trepte şi am bătut la uşa 
indicată de gardianul care mă însoțea. Civilul, care m-a 
primit, stătea aşezat la o masă şi pasămite studia un dosar. 

Arătându-mi scaunul din faţa lui, de cealaltă parte a mesei, 
mi-a spus pe un ton normal „ia loc44, şi nu răstindu-se „stai 
jos! 44. Eram pentru prima oară poftit să stau la aceeaşi 
masă cu securistul şi nu pus la colţ, la o măsuţă mică în 
celălalt capăt al încăperii. Apoi, de parcă mi-ar fi citit 
gândurile, a continuat: 

— Domnule Ioanid, să ştii că nu am venit să te anchetez. 
Te-am chemat numai fiindcă am vrut să te cunosc şi să stăm 
puţin de vorbă. Vreau să discutăm deschis, să ne spunem 
părerile cu toată sinceritatea. Te asigur că vei putea să-ţi 
exprimi fără nici o teamă orice opinie, pentru că nu vei avea 
nici o neplăcere. 

La capătul acestei introduceri a făcut o pauză, aşteptând 
probabil din partea mea un răspuns din care să se lege 
conversaţia pe care şi-o dorea. Eu tăceam însă, străduindu- 


mă să-i ofer o privire cât mai inexpresivă. De fapt, mă 
distram să-i stric jocul. 

Cred că exagerasem însă, pentru că, nedescoperind în 
privirea mea lipsită de viaţă nici cea mai mică licărire, m-a 
bănuit greu de cap şi m-a întrebat dacă am înţeles ce mi-a 
spus. 

— Da, i-am răspuns pe un ton neutru şi lipsit de vlagă. 

— Îţi propun să facem abstracţie de faptul că eu sunt liber 
şi dumneata deţinut, şi să stăm de vorbă ca doi oameni care 
vor să se cunoască şi să aibă un schimb de păreri. Eşti de 
acord? 

— Da. Deşi nu văd la ce poate folosi. 

Exprimându-mi în acest fel lipsa de interes şi neîncrederea 
în utilitatea schimbului de păreri propus, mă aşteptam cel 
mult să-l fi ofensat şi nicidecum să-l fac să-mi demonstreze 
contrariul, desfăşurând o lungă şi stăruitoare argumentaţie, 
demnă de insistenţele celui mai pisălog predicator sectant. 

Timp de câteva minute, mi-a explicat cu răbdare şi 
bunăvoință cum amândoi putem afla lucruri folositoare unul 
de la altul, dar că, mai ales, el era în măsură să mă 
informeze pe mine, fiind dispus să-mi povestească tot ce mă 
intersează despre aspectele vieţii de afară şi să-mi 
răspundă la orice întrebare. La rândul lui, ar vrea şi el să 
afle impresiile mele despre realizările regimului şi felul cum 
apreciez progresele făcute, pentru a-şi da seama în ce 
măsură am înţeles din ziarele pe care le primim 
extraordinarele schimbări petrecute afară, în timp ce eu 
eram în închisoare. Dacă mai aveam nedumeriri), era gata 
să mi le risipească, dându-mi toate lămuririle necesare. 
Considera că trebuia să ştiu cum trăiesc acum oamenii în 
ţara noastră, faţă de condiţiile de viaţă din trecut, pentru că 
şi eu mă voi încadra în noua societate, când voi ieşi din 
închisoare. 

Domnule... Ofiţer. 

— Am sfârşit prin a-i spune, văzând că nu vrea să-şi 
divulge nici numele (fie chiar fals), nici gradul. Deşi 


îmbrăcat în haine civile, nu m-a contrazis, lăsându-mă să-l 
tratez ca ofiţer. 

Domnule ofiţer, eu nu-mi mai fac iluzii în privinţa ieşirii din 
închisoare. După doisprezece ani de detenţie, în condiţiile 
regimului de exterminare la care am fost supuşi în 
penitenciare şi ale muncii istovitoare la care am fost forţaţi 
în minele de plumb şi aici, în Balta Brăilei, unde m-am şi 
îmbolnăvit de tuberculoză, eu ştiu că nu voi mai putea 
rezista încă opt ani, cât mai am de executat. 

Ştiam dinainte că aici avea să mă întrerupă şi n-am fost 
surprins când mi-a spus că, dacă sunt condamnat la 20 de 
ani, asta nu înseamnă că trebuie neapărat să stau în 
închisoare până la expirarea pedepsei. Regimul putea 
oricând să ne reducă pedepsele sau chiar să ne amnistieze, 
în funcţie de atitudinea fiecăruia dintre noi şi de rapoartele 
de bună purtare din dosarele noastre. Mai ales acum, 
spunea el, când poporul şi-a consolidat puterea, eliminând 
clasele exploatatoare, când se realizase colectivizarea 
agriculturii etc. Etc. Şi, când ţara toată păşeşte pe drumul 
socialismului, şansele noastre ca guvernul să ia în 
considerare şi problema deţinuţilor erau foarte mari. 

A ţinut apoi să-mi spună că, în dosarul meu pe care îl avea 
în faţă, există şi certificatul emis de doctorii din spitalul de 
la Salcia, care atestă că, în urma tratamentului aplicat, 
TBC-ul pe care îl contractasem fusese stabilizat şi nu se mai 
afla într-un stadiu evolutiv. 

I 

— Te-ai însănătoşit, eşti încă tânăr şi voinic. Nu ai nici un 
motiv să fii descurajat şi pesimist. Viaţa dumitale se poate 
schimba în orice moment. 

La îmbărbătările lui, eu continuam însă să rămân sceptic şi 
resemnat în faţa soartei, stare care justifica dezinteresul 
meu pentru progresele realizate în ţară şi explica 
indiferența cu care priveam la un viitor pe care oricum nu-l 
voi mai apuca. 


Pesimismul meu atât de rezistent la toate argumentele, cât 
şi faptul că nu mă arătam dispus să mă întind la vorbă 
începuseră să-l irite. Renunţând la insistenţele directe, a 
deviat tema discuţiei spre ziarul care se afla lângă el pe 
masă. 

— Ai citit, probabil, ziarul de azi, aşa că ţi-ai putut da 
seama din fotografia asta cum arată oraşele noastre acum. 

Mi-a întins peste masă ziarul, indicându-mi cu degetul 
poza de pe prima pagină a unui cartier de blocuri din nu 
mai ştiu ce oraş din ţară. 

— Ai văzut-o, nu? 

O văd acum. 

De ce? 

— S-a mirat el. 

— Nu aţi primit ziarul azi? 

Nu ştiu. 

Asta era prea de tot: 

Cum nu ştii? Ce, dumneata nu citeşti ziarele? 

Nu le citesc, fiindcă, aşa cum v-am spus, nu mă 
interesează! Sunt la fel cu cele de acum doisprezece ani, 
când am fost arestat. Ca şi atunci, laudă şi acum realizările 
regimului, vorbesc de pace, de bunăstare şi de progres şi 
promit un viitor luminos. Atunci eram liber şi aveam dovada 
contrarie la îndemână: viaţa mizerabilă, cu toate lipsurile 
ei, de la pâine până la îmbrăcăminte. De ce să cred că acum 
este altfel, din moment ce ziarele repetă aceleaşi minciuni 
de atunci? 

Îmi pierdusem răbdarea să mai fac pe prostul. La o 
anchetă „normală“, nu mi-aş fi putut permite luxul 
sincerităţii. A trebuit însă să admir stăpânirea de sine a 
interlocutorului meu, căruia i-am surprins numai pentru o 
clipă în ochi privirea de securist din anchetele de altădată, 
când se pregătea să lovească. 

Făcând abstracţie de îndrăzneala mea de a-1 fi provocat, 
aruncându-i în faţă nişte adevăruri supărătoare, 
îndrăzneală pe care „în mod obişnuit” ar fi reprimat-o pe 


loc, anchetatorul, nu numai că nu mi-a făcut nici un reproş, 
dar s-a arătat de-a dreptul întristat de faptul că eram atât 
de străin de realitate. 

— Dacă ai vedea cât de mult s-au schimbat lucrurile afară, 
nu ai mai vorbi aşa! 

Au mai urmat apoi între noi câteva schimburi de păreri, în 
care m-am arătat la fel de nereceptiv la descrierea idilică a 
vieţii în societatea socialistă. Simţeam cum, de sub vocea 
calmă, forţat de calmă, cu care îmi vorbea, se apropia 
explozia. Îndărătnicia cu care refuzam să cred ce scriu 
ziarele, susţinând că nu cred nimic până nu văd cu ochii 
mei, începuse să-l exaspereze. Şi-a mai păstrat totuşi 
calmul, pentru a-mi pune întrebarea care fusese pusă 
tuturor celor care în acele zile trecuseră prin camera de 
anchetă înaintea mea. 

Să presupunem prin absurd că vei fi pus chiar acum în 
libertate şi că, ajungând la Bucureşti, vei constata că ceea 
ce scrie în ziare, ca şi tot ce ţi-am povestit eu, corespunde 
realităţii, ce vei avea de gând să faci? 

M-aş duce mai întâi să o caut pe mama. 

Si ce planuri de viitor ţi-ai face? Te vei încadra în câmpul 
muncii şi îţi vei vedea de treabă sau vei începe iar să 
unelteşti împotriva clasei muncitoare? 

Ignorând ultima întrebare, i-am spus că era normal să-mi 
caut un loc de muncă pentru a-mi asigura un mijloc de 
existenţă. Probabil că docilitatea cu care îi răspunsesem 
până aci l-a încurajat să devină mai provocator: 

Cred că te-ai învăţat minte şi nu vei căuta să iei legătura 
cu bandiții cu care ai stat în închisoare. 

Ba dimpotrivă! Voi căuta să-i întâlnesc şi afară, pentru că 
singurii mei prieteni se află printre bandiții de care vorbiţi. 
Petrecându-mi tinereţea (vremea când se leagă prieteniile) 
în închisoare, era firesc ca aici să-mi găsesc prietenii. Alţii 
nu am! 

De data asta se umpluse paharul. Răspunsul meu 1-a scos 
din sărite şi nu s-a abținut. 1 se schimbase şi privirea şi 


tonul când, sculat în picioare, mi-a strigat: 

— 'Tot bandit ai rămas! Aici o să-ţi putrezească oasele! leşi, 
în Pastele mă-ti, afară! 

Securistul tot securist! Vine momentul când nu poate să 
nu-şi dea arama pe faţă! 

Cu urarea creştinească pe care mi-a adresat-o, 
întrevederea noastră a luat sfârşit. Părăsind încăperea, m- 
am dus să le povestesc păţania mea şi prietenilor care mă 
aşteptau în curtea lagărului. 

Deşi îi oferisem anchetatorului prilejul să-mi mai adauge 
câteva trăsături defavorabile portretului şi caracterizării 
din dosar, mulţumirea mea de a nu-i fi cântat în strună 
compensa paguba adusă bunei mele reputaţii în ochii 
Securităţii, şi aşa demult pierdută. 

Niciodată de-a lungul celor doisprezece ani de închisoare 
nu am avut atât de vie conştiinţa inutilităţii timpului 
pierdut, ca acum, în preajma eliberării, când începusem să 
măsor scurgerea vremii numărând zilele şi ceasurile pe 
care mai eram obligat să le petrec între sârmele ghimpate 
ale lagărului. Zilele de după anchetă mi s-au părut nesfârşit 
de lungi şi de plictisitoare. Pluteam între două lumi. Nu mă 
mai simţeam nici în închisoare şi nu eram nici liber. 

Au mai trecut trei sau patru zile, până când, într-o 
dimineaţă, am fost strigat să mă prezint la magazie cu 
„cazarmamentul” (pătura şi cearşaful) şi cu echipamentul 
de deţinut (pantalonii şi haina de zeghe, bocancii şi rufele 
de corp). Le-am predat şi mi-am recuperat bagajul cu 
lucrurile personale. 

Mi-am privit eu drag valiza de carton, cu balamalele ei 
stricate şi legată cu cureaua de la pantaloni, care, de la 
rearestarea mea în 1953, după evadarea de la Cavnic, 
urmase şi ea de-a lungul anilor acelaşi itinerar ca şi mine. 
Poposise şi ea ca şi mine perioade mai scurte sau mai lungi 
de timp în magaziile aceloraşi puşcării în care stătusem şi 
eu. Fiecare transfer cu duba şi fiecare magazie o marcaseră 
cu câte o cicatrice în plus. Brăzdadă de zgârieturi, cu o 


spărtură în capac şi cu un colţ rupt, abia a mai rezistat să 
nu-şi deşerte conţinutul când am ridicat-o de jos. 
Deschizând-o, mi-am regăsit hainele, la fel de peticite şi de 
slinoase cum le ştiam de la Piteşti, dar având în plus un iz 
de închis, căpătat în magazia din Salcia, care împrospătase 
duhoarea de tinetă, motorină şi sudoare, pătrunsă în fibrele 
ţesăturii. Şi totuşi, chiar aşa cum arătau şi miroseau, mi-a 
făcut plăcere să le îmbrac! 

Mai greu mi-a fost cu pantofii, cumpăraţi cu ani în urmă la 
Drăgăşani, pe care nu apucasem să-i port. Erau noi-nouţi şi, 
totodată, vechi de unsprezece ani. Nu numai faptul că 
pielea căputelor se uscase, se întărise şi refuza să cedeze, 
dar şi picioarele mele, lăţite decât tot purtasem numai 
bocanci cu câteva numere mai mari, făceau ca încălţatul lor 
să fie o îndeletnicire laborioasă şi destul de chinuitoare. In 
cele din urmă, i-am prididit şi, după câteva ture prin curte, 
au devenit mai flexibili, şi nu mi-am mai simţit picioarele 
prinse în menghină. 

Îmbrăcatul şi încălţatul au ridicat în dimineaţa aceea 
pentru aproape toţi cei 103 bucureşteni, care îşi primiseră 
bagajele o dată cu mine, o serie de probleme care trebuiau 
rezolvate. Cei mai „înstăriţi” şi-au dăruit surplusul de rufe 
camarazilor mai „săraci” sau celor care nu avuseseră nici 
un bagaj la magazie. Fiecare căuta să-şi ajusteze cât de cât 
hainele. Unora le „rămăseseră prea mari” şi de aceea le 
mutau nasturii. Altora le lipseau şireturile la pantofi sau nu 
aveau curea la pantaloni. Toţi aveam câte ceva de făcut, de 
cârpit, cusut sau improvizat, înainte de a putea fi gata 
echipați. Ne săreau în ajutor şi prietenii care încă mai 
rămâneau în lagăr şi veniseră să-şi ia rămas bun de la noi. 

Rând pe rând, pe măsură ce reuşeam să ne punem la 
punct îmbrăcămintea de drum, ieşeam în curte să mai 
schimbăm câte o vorbă cu cei de care urma să ne 
despărţim. Mă aflam în mijlocul unui grup de prieteni, când 
mi-am auzit strigat numele. Eram chemat să mă mai prezint 
o dată la magazie. Am crezut că magazionerul făcuse vreo 


greşeală în scripte, când îmi preluase efectele cazone, şi mă 
chema acum ca să lămurească încurcătura. 

— Cum te cheamă? 

— M-a întrebat cu un aer bănuitor, în timp ce-şi arunca 
ochii pe o hârtie. 

— Ioanid. 

— Şi mai cum? 

— Ion! 

A mai consultat o dată hârtia, dar tot nu părea cgnvins că 
nu-l mint. După o scurtă ezitare, s-a hotărât să mă mai 
supună la încă o verificare: 

Ai vreun obiect de valoare depus la magazie? În clipa 
aceea am înţeles de ce fusesem chemat. 

Da, un ceas! 

— l-am răspuns. 

Uitasem complet de existenţa lui, deşi făcusem şi carceră 
pentru el la Aiud, când refuzasem să semnez declaraţia că 
sunt de acord să-mi fie trimis acasă. Gardianul 1-a scos din 
cutiuţa de lemn în care fusese ţinut şi, înainte de a mi-l da, 
ca ultimă măsură de precauţie, a adăugat: 

— Să ştii că, dacă nu merge, eu nu am nici o vină. Eu am 
avut ordin să-l păstrez în magazie şi acum am primit 
ordinul să ţi-l predau. Atât! De altceva nu răspund! 1 

Ceasul stătea şi el tot de unsprezece ani în închisoare, ca 
şi mine, şi se oprise în 1953, în ziua în care fusesem ridicat 
de pe stradă de agenţii Securităţii. L-am îhvârtit şi, spre 
surprinderea mea, a pornit. Mai rămânea să-l potrivesc. 

Acostându-l pe un gardian care trecea prin curte, pentru 
a-l ruga să-mi spună cât e ceasul, mi-am amintit că ultima 
oară când pusesem această întrebare unui securist fusese 
cu mulţi ani în urmă, în prima zi a arestării şi depunerii 
mele la Malmaison. Stârnisem atunci o reacţie de proporţii 
neaşteptate, dar pe măsura suspiciunii bolnăvicioase de 
care sufereau până la obsesie membrii securităţii. Nu 
numai că nu mi-a destăinuit „secretul” orei, dar am fost 


supus şi la un adevărat interogatoriu pentru a afla motivul 
real care mă determinase să cer o asemenea informaţie. 

— De ce întrebi? Ce te interesează? De ce vrei să afli ora? 
Aici nu ai voie să ştii cât e ceasul! 

De atunci, am devenit prudent, mi-am înfrânt curiozitatea 
şi nu am mai pus asemenea întrebări năstruşnice. Acum, 
fiind pe punctul de a fi eliberat, am îndrăznit să recidivez, 
iar gardianul, luat prin surprindere, a reacţionat spontan, 
întocmai ca tovarăşul de la Malmaison, din 1949: 

De ce vrei să ştii cât e ora? 

Ca să-mi potrivesc ceasul! 

Firescul răspunsului i-a tulburat reflexul profesional, 
convingându-l să-mi trădeze secretul. 

Cu ceasul la mână, m-am întors la grupul de prieteni. M-au 
primit cu exclamaţii de uimire. Reprezentam o excepţie: 
eram singurul din tot lagărul care aveam ceas! 

Era mult mai devreme ca de obicei, când ni s-a dat 
mâncarea de prânz. Luam pentru ultima oară masa în 
închisoare. Aproape nimeni nu şi-a mai golit gamela. 
Imediat după aceea, cei 103 bucureşteni, de pe lista de 
plecări din ziua aceea, au fost anunţaţi să se adune la 
poarta lagărului. 

Au mai urmat în grabă ultimele strângeri de mâini, 
îmbrăţişări, schimburi de adrese, recomandări şi promisiuni 
de reîntâlnire, şi m-am îndreptat spre grupul care începuse 
să se formeze lângă poartă. Lăsasem în urma mea, pe patul 
din baracă, câteva zdrenţe şi o valiză de carton spartă. 
Plecam cu mâinile goale, dar, totodată, încărcat de amintiri 
emoţionante şi mai bogat sufleteşte decât cu doisprezece 
ani înainte. 

Am mai avut parte de un apel nominal şi de o 
numărătoare. Am ieşit apoi pe poartă, neîncolonaţi, vorbind 
între noi şiân pas de voie. 

În faţa corpului de gardă ne aşteptau camioanele. Două, 
dacă nu mă insei Ne. Un căţărat în ele, fiecare cum am 
putut Am nimerit în cel de-al doilea camion, împreună, 


printre alţii, cu Nuţu Voicutescu şt Nelu Dumi-tres-vu. De 
ceâlal (i nu-mi mai amintesc. Eram în plini vară. Era ziua de 

29 iulie 1964. 

Înghesuiţi în lada vehiculului, transpirând sub dogoarea 
soarelui de amiază şi învăluiţi în vârtejele de praf ridicate 
de camionul care "1 preceda pe al nostru, am pornit-o spre 
nord, pe drumul paralel cu braţul Dunării Vechi, care ducea 
la Piatra-FrecăfeL. 

Cred că n-ara mers mai mult de o oră; dar, când am ajuns 
şi ne-am dat jos din camioane, eram de nerecunsocut Feţele 
noastre transpirate, de care se lipise praful, păreau 
proaspăt tencutte, iar hainele pe care se aşezase pulberea 
drumului căpătaseră toate aceeaşi culoare gălbuie, 
amintind de uniformele trupelor lui Rommel, în timpul 
campaniei din Africa. 

Camioanele se opriseră în faţa unei case izolate, aşezată 
aproape de malul apei. Fusese probabil o casă de ţăran mai 
înstărit, care acum adăpostea un sediu al miliției locale. Mi- 
a rămas în minte numai o imagine prea vagă a locului unde 
poposisem, pentru a mă încumeta să-l descriu. Ţin minte 
doar povârnişul nisipos al malului Dunării, apele ei tulburi, 
în care ne-am spălat feţele de praf, şi cele câteva sălcii cu 
trunchiurile lor contorsionate. 

O vreme, nu s-a ocupat nimeni de noi. 

Unii, aşezaţi pe mal, priveau cursul apei, alţii se trăseseră 
la umbra rară a sălciilor şi stăteau de vorbă, când şi-au 
făcut apariţia doi civili, îmbrăcaţi orăşeneşte. Ne-au spus că 
aveau misiunea să se ocupe de transportul nostru la 
Bucureşti, însoţindu-ne pană la destinaţie. Deocamdată 
erau în aşteptarea bacului care ne va duce la Brăila. Intre 
timp, până la sosirea bacului „tovarăşul colonel” şi 
„tovarăşul căpitan” (cum se adresau unul altuia cei doi 
civili) s-au aşezat şi ei pe jos, în mijlocul nostru, pe iarba 
săracă de sub umbra sălciilor. După ce au pus acest prim 
semn de egalitate între noi şi ei (eram, vezi Doamne, cu toţii 
oameni liberi!), au trecut ta pasul următor, menit să 


reanime conversațiile noastre care, la apropierea lor, 
încetaseră brusc. Şi-au scos amândoi ţigările din buzunar 
şi, scuzându-se că nu au destule pentru a ne putea oferi la 
toţi, au întina pachetele celor aşezaţi în imediata lor 
apropiere. 

— Mulţumesc, nu fumez! 

— Au răspuns toţi, pe rând, pe măsură ce erau îmbiat” să 
se servească din pachetele ce le erau întinse. 

Nu ne vorbisem dinainte şi totuşi refuzul a fost general. 
lar spontaneitatea reacției noastre dovedea că reflexul 
puşcăriaşului de a respinge din principiu orice gest de 
apropiere din partea aecuristului nu dispăruse o dată cu 
punerea noastră în libertate. Era un reflex de apărare a 
obrazului, la fel de util şi afară, ca şi în puşcărie. Era lucru 
ştiut că Securitatea oferea ţigări şi oamenilor liberi! 

— Cum? Nu fumaţi niciunul? 

— S-a mirat colonelul. 

Nu a primit nici un răspuns, dar tăcerea noastră 
ostentativă era grăitoare, îngerii noştri păzitori au înţeles 
că nu eram dispuşi să fraternizăm cu ei. Descumpăniţi o 
clipă de eşecul suferit, au căutat să-şi ascundă decepţia, 
aprinzându-şi câte o ţigară. Momentului penibil ce se 
crease i-a pus însă capăt sosirea bacului. Profitând de 
diversiunea produsă de manevrele de acostare şi de 
instalare a punţii de îmbarcare, civilii s-au sculat din 
mijlocul nostru, executând o retragere onorabilă spre malul 
Dunării. 

Câteva minute mai târziu s-a consumat şi ultima 
formalitate dinaintea plecării din Balta Brăilei: ni s-au 
înmânat „biletele de eliberare” emise de „Formaţiunea 
0957 Ostrov”, datate „anul: 1964, luna: 07, ziua: 29”. 

Se făcuse târziu. Trecuse de jumătatea după-amiezii când 
ne-am îmbarcat noi, cei 103 bucureşteni, împreună cu cei 
doi ofiţeri ai Ministerului de Interne. Ne-am urcat la bord, 
fără să fi apucat încă, nici noi, nici ei, să ne obişnuim şi să 
ne simţim la largul nostru în noua ipostază. Nu ajunseserăm 


încă, nici unii, nici ceilalţi, la capătul evoluţiei noastre în 
procesul de metamorfoză pe care îl sufeream. Noi nu mai 
eram deţinuţi, dar nici liberi nu ne simţeam, devreme ce ne 
deplasam sub supravegherea celor doi securiştil. La rândul 
lor, nici cei doi securişti nu păreau să se acomodeze uşor cu 
însărcinarea primită. Cred că nu reuşeau să înţeleagă prea 
bine schimbarea ce li se cerea în comportarea faţă de noi. 
Păreau să nu poată sesiza deosebirea de nuanţă dintre „a 
păzi” (cu tot alaiul de accesorii, bâte, câini, lanţuri, răcnete 
şi înjurături, cum se cădea procedat cu „bandiţii”) şi „a 
însoţi” (pe aceiaşi „bandiţi”, dar acum fără a-i insulta şi 
brutaliza). Celor doi însoțitori ai noştri, educați şi formaţi la 
scoală crimei şi tributari mentalităţii , 7 ,„„„ TI „ securiste 
pe care şi-o însuşiseră, li se cerea acum să-şi înfrângă până 
şi reflexele profesionale, pentru a vorbi şi a se purta cu noi 
civilizat şi chiar amical. 

Nu atât din cauza zăpugşelii din fundul bacului, cât din 
dorinţa de a face ceea ce la venirea noastră în Balta Brăilei 
ne fusese interzis sub ameninţarea „împuşcării fără 
somaţie”, ne-am căţărat şi ne-am aşezat cu toţii, unii pe 
mica porţiune puntată de la prova vasului, alţii chiar pe 
bordurile lui. Acţiunea noastră, fără să cerem învoire 
prealabilă, n-a stârnit nici un protest. Dimpotrivă. 
„Tovarăşul colonel”* care ne purta de grijă, s-a grăbit să 
profite de ocazie pentru a-şi arăta bunăvoința. 

— Aveţi voie să staţi şi sus pe bord, dar vă rog să fiţi atenţi 
să nu cădeţi în apă. Dunărea e periculoasă. Apa e adâncă şi 
face vârtejuri! 

Buna lui intenţie, de a ne fi prevenit de pericolul de înec în 
apele Dunării, nu a impresionat pe nimeni. Ioţi am fost 
şocaţi numai de primele cuvinte ale intervenţiei lui: „Aveţi 
voie...!” Cum să-şi permită să ne mai spună şi acum că ne 
dă voie, când dreptul lui de a ne îngădui sau a ne interzice 
ceva încetase din clipa în care decretul de amnistie ne 
deposedase de calitatea de deţinut?! 


Din punct de vedere legal, dar pur teoretic, raţionamentul 
era just. Păcătuia doar prin nerealismul lui: cum să invoci 
argumentul legalităţii tocmai sub regimul „legalităţii 
socialiste”, sub care, în realitate, legea în ţară o făceau 
Partidul şi Securitatea? Încăpăţânarea mea de a refuza să 
recunosc şi să accept această realitate îl hotărâse pe 
anchetatorul meu, cu câteva zile în urmă, să-mi 
împărtăşească şi mie, înainte de a mă da afară din birou, 
concluzia la care ajunsese: „Iot bandit ai rămas!”. 

Intre timp „tovarăşul colonel” nu-şi dăduse seama nici de 
gafa pe care o făcuse şi nu remarcase nici rumoarea 
stârnită de vorbele lui. Cele câteva ironii care i-au ajuns la 
ureche, fie că nu le-a auzit prea clar, din cauza huruitul 
motorului remorcherului, fie că nu le-a înţeles. Nici 
întrebarea pusă de mine cu exagerată candoare, nu a 
înţeles-o: 

— De evadat, avem voie să evadăm, domnule colonel? 

Mi-a răspuns cu un zâmbet stupid, ce se voia amabil. 

Soarele se lăsa încet spre asfinţit, făcând loc primelor 
neguri ale înserării. Umbrele sălciilor de pe mal se 
proiectau tot mai lungi peste apele Dunării. Prinzând 
lumina ultimelor raze ale crepusculului, suprafaţa apei 
sclipea acum înflăcărată de tonuri roşii-portocalii, care nu 
mai aminteau cu nimic de galbenul murdar din timpul zilei. 

Treptat, căldura scăzuse. Se lăsa răcoarea nopţii. O briză 
uşoară se ridicase din senin pe firul văii, gonind pale de 
aburi peste faţa Dunării. Curentul de aer rece şi umed ne-a 
gonit şi pe noi de sus, de pe punte şi borduri, în burta 
vasului. 

Se întunecase de-a binelea, iar pe fundul bacului, unde ne 
refugiasem, părea şi mai întuneric. Aşezaţi sau tolăniţi pe 
jos, abia ne mai distingeam vecinii din juR. În schimb, dacă 
priveam în sus, pe cerul adânc şi presărat cu stele se 
profilau siluetele îngerilor noştri „insoţitori”, rămaşi parcă 
înadins în picioare pe punte, pentru a-şi semnala prezenţa 
şi a ne pângări priveliştea. 


A mai trecut o vreme până ce bacul şi-a redus viteza 
pentru a se apropia de mal. Ajunsesem la Brăila. Manevrele 
de acostare la ponton o dată terminate, zgomotul motorului 
a încetat. „Iovarăşul colonel” ne-a anunţat că în curând vom 
fi conduşi la gară, unde vom lua trenul spre Bucureşti. 

Ce distanţă era de la debarcader la gară, dacă am parcurs 
drumul pe jos sau cu camionul - sunt întrebări cărora, cu 
toate strădaniile, nu mai reuşesc să le găsesc răspunsul. O 
pată neagră mi s-a aşezat pe memorie, voalându-mi această 
secvenţă din filmul amintirii. Ţin minte numai momentul 
debarcării, când „tovarăşul colonel” ne-a adunat în jurul lui 
pe ponton şi ne-a ţinut un scurt discurs, căutându-şi 
cuvintele potrivite pentru a ne face ultimele recomandări. 
Cu toată osteneala ce şi-a dat-o de a nu cădea în ridicol, nu 
a reuşit să evite hohotul de râs şi glumele pe care le-a 
stârnit. 

Pe scurt spus, ne-a cerut ca, o dată ajunşi în gară, să ne 
purtăm ca nişte călători obişnuiţi şi să nu atragem atenţia 
asupra noastră. Pentru a nu provoca eventuale manifestații 
nedorite, era mai bine ca lumea să nu-şi dea seama că 
venim din închisoare! 

Cum să nu fi pufnit în râs la asemenea vorbe?! Cum era să 
trecem neobservaţi sau să fim luaţi drept călători obişnuiţi, 
când eram numai zdrenţe şi petece, tunşi în cap cu maşina, 
slabi şi arşi de soare, şi când purtam încă în trăsături şi în 
priviri stigmatele închisorii?! 

Multe comentarii pe marginea absurdităţii acestei 
recomandări i-au auzit urechile „tovarăşului colonel” cu 
această ocazie! 

Încercând să-şi mai ridice prestigiul şifonat, ne-a sfătuit 
(„spre binele nostru”, spunea el) să nu intrăm în vorbă cu 
ceilalţi călători, reamintin-du-ne de angajamentul pe care îl 
semnasem, de a nu destăinui nimănui nimic despre detenţia 
noastră. Cu această aluzie discretă la pedeapsa prevăzută 
de lege pentru divulgarea secretului de stat, sconta să ne 


intimideze şi să ne impună mai mult respect. Speranţă 
deşartă! 

După lapsusul care mi-a şters din minte perioada timpului 
scurs de la debarcarea de pe bac şi până la sosirea în gara 
Brăila, reiau firul povestirii din momentul în care, din apele 
tulburate ale memoriei, mi-au apărut iar primele imagini 
clare. Clare doar în măsura în care erau luminate de cele 
două-trei becuri chioare ale peronului. 

Nu mai ştiu cât să fi fost ceasul, dar cred că trecuse de ora 
zece. Cele câteva persoane care mai zăboviseră în gară 
după plecarea cu puţin înainte a ultimului tren din seara 
aceea, grăbite şi preocupate de bagajele lor, au părăsit 
peronul fără să fi remarcat prezenţa grupului nostru insolit. 
De altfel, chiar dacă ar fi privit spre noi, adunaţi cum eram 
cu toţii la capătul din dreapta peronului, unde nu ardea nici 
un bec, nu ar fi desluşit mai mult în semiobscuritatea care 
ne înconjura decât conturul vag al unor siluete. 

În gară, în afară de noi, nu părea să mai fie ţipenie de om. 
Cei doi impiegaţi ai căilor ferate, pe care îi zărisem ia 
sosirea noastră, se retră-seseră în clădirea gării, probabil la 
indicaţia securiştilor noştri, care stătuseră cu ei de vorbă 
mai înainte. Abia acum înţelegeam de ce „însoţitorii4' noştri 
nu se arătaseră deloc grăbiţi pe drumul de la Salcia la 
Brăila şi de ce pauzele făcute pe traseu, atât la Piatra, cât şi 
la pontonul din Brăila se prelungiseră fără justificare 
aparentă, tărăgănându-se parcă dinadins şi îmbarcarea, şi 
debarcarea noastră la cele două popasuri: trebuia să 
ajungem la Brăila cât mai târziu noaptea, când străzile erau 
goale şi, după trecerea ultimului tren, când gara rămânea 
pustie! 

Securiştii noştri voiau, cu orice preţ, să zădărniceasă, 
până şi în ultimul moment, contactul nostru cu populaţia. O 
făceau oare în virtutea aceluiaşi principiu al izolării 
deţinuţilor politici de lume, aplicat de-a lungul anilor în 
toate închisorile şi devenit pentru ofiţerii politici aproape 
obsesie profesională? Sau era o măsură de prudenţă 


excesivă, menită să prevină riscurile unei manifestații 
spontane din partea lumii (o altă obsesie a regimului)? Greu 
de spus. Mai uşor de calificat: amândouă motivele fiind la 
fel de absurde! 

După cum la fel de absurdă avea să fie şi ultima 
recomandare a „tovarăşului colonel”, pe care s-a străduit să 
ne-o servească ca pe o povaţă cu substrat educativ, cam în 
felul următor: 

— Când vom ajunge în Bucureşti, în Gara de Nord, s-ar 
putea să fiţi acostaţi de necunoscuţi, care să vă ceară 
informaţii despre alţi deţinuţi, sau de provocatori, care să 
vă întrebe din ce închisoare veniţi, iscodin-du-vă în legătură 
cu regimul de detenţie. Vă sfătuiesc ca, la coborârea din 
tren, să părăsiţi imediat gara, fără să vă opriţi sau să vă 
lăsaţi atraşi în discuţii cu astfel de persoane, ca astfel să nu 
provocaţi aglomeraţii de curioşi şi să împiedicaţi libera 
circulaţie a călătorilor pe peron. Nu ar fi nici frumos şi nici 
înţelept din partea dumneavoastră. Nu vă opriţi şi nu 
vorbiţi cu nimeni, ca să nu aveţi neplăceri. Plecaţi direct 
acasăl. 

Replica pe care a primit-o de la unul mai prompt, din 
rândurile noastre, ne-a satisfăcut pe toţi: 

— Domnule colonel! Pe noi nu ne mai sperie închisoarea, 
aşa că ne vom purta normal, aşa cum se poartă oamenii 
liberi, adică fiecare cum ne taie capul! Sau vreţi să spuneţi 
că nu suntem chiar liberi?! 

Vorbele camaradului nostru ne-au satisfăcut pe deplin, în 
timp ce „tovarăşului colonel” îi scăpărau ochii de mânie. 
Reacţia ne-a fost însă identică: ne-am întors reciproc 
spatele şi ne-am îndepărtat unii de alţii -noi de mulţumire, 
el de necaz că nu-şi putea permite să se dezlânţuie. 

Si totuşi, după o vreme, cei doi securişti au venit iar 
printre noi, prietenoşi şi zâmbitori, de parcă nimic nu i-ar fi 
contrariat. Grijulii, ne-au sugerat să apropiem una de alta 
cele două-trei bănci înşirate de-a lungul peretelui gării, 
pentru a putea sta de vorbă aşezaţi, „că doar staţi în 


picioare de azi-dimineaţă şi sunteţi la fel de obosiţi ca şi 
noi”. Apoi au pus chiar ei mâna pe o bancă mai răzleaţă, au 
trasă o lângă celelalte şi s-au aşezat printre noi, ca şi cum 
ar fi fost firesc să vină şi ei să participe la conversaţie. 
Automat, discuţiile au încetat. 

După câteva momente de tăcere, spre mulţumirea 
colonelului, vădit interesat să fie integrat în discuţiile 
noastre, cineva i-a adresat totuşi cuvântul pentru a se 
informa de ora sosirii trenului la Bucureşti. Am aflat astfel 
că trenul nostru avea să vină abia în jur de ora nouă 
dimineaţa şi că va trebui să petrecem toată noapâea pe 
peronul gării; 

Dar noi cum vom călători? Ne daţi bilete de tren sau foi de 
drum? 

— I-a întrebat aceeaşi voce. 

Nu aveţi nevoie de nimic. De asta avem noi grijă. Pentru a 
ne uşura treaba, vă rog să va suiţi cu toţii în acelaşi vagon. 
Căutaţi unul cât mai gol, iar dacă vor ii totuşi şi alţi călători, 
nu vă lăsaţi provocaţi la discuţii! 

Satisfacţia „tovarăşului colonel” a fost de scurtă durată, 
pentru că dialogul nostru s-a oprit aici. Adunarea noastră în 
jurul băncilor s-a spart. Am părăsit-o rând pe rând. 
Împrăştiindu-ne pe peron, lăsându-ne interlocutorul singur 
şi decepţionat de purtarea noastră. 

Ultima noastră noapte de tranziţie spre libertate trecea 
greu. Deşi obosiţi, nu ne ardea de odihnă. Cuprinşi de un fel 
de neastâmpăr nervos, nu ne venea nici să stăm mult timp 
locului, nici să ne plimbăm. Cum ne găseam un locpeo 
bancă şi ne aşezam hotărâți să aţipim măcar câteva minute, 
cum săream iar în picioare, fie pentru a măsura din nou 
peronul cu pasul, lăsându-ne pradă gândurilor care ne 
năpădeau, fie pentru a ne alătura unui grup şi a participa la 
schimbul de păreri despre ceea ce presupuneam că ne va 
aştepta de aici înainte. 

În cele din urmă, pe câţiva i-a răzbit totuşi oboseala şi s-au 
culcat pe bănci. Marea majoritate însă, adunaţi în grupuri 


mai mari sau mai mici, continuam să discutăm şi să ne 
împărtăşim unii altora părerile pe care ni le făceam despre 
viaţa din Bucureşti şi îngrijorările provocate de gândul 
schimbărilor survenite acasă şi în familie. În lipsa noastră. 

Imaginându-mi-o pe mama, slabă, îmbătrânită şi poate 
bolnavă, îmi făceam griji în privinţa emoţiei mult prea 
puternice pe care i-aş putea-o pricinui dacă s-ar trezi 
deodată cu mine la uşă. Voiam să evit un asemenea şoc, la 
vârsta ei, dar nu ştiam cum să procedez. Dacă nu aş fi lipsit 
atâţia ani din lume, soluţia ar fi fost simplă: din Gara de 
Nord aş fi dat un telefon unui prieten şi l-aş fi rugat să se 
ducă înaintea mea la mama, pentru a o pregăti sufleteşte. 
Acum însă, cu noul meu statut de proaspăt om liber, nu 
puteam recurge la această cale. Mai întâi fiindcă nu aveam 
fisă de telefon şi nici bani ca să-mi procur una. lar dacă şi- 
ar fi făcut cineva pomană să-mi plătească convorbirea, 
impedimentele tot n-ar fi fost înlăturate: nu ştiam nici un 
număr de telefon pe dinafară, iar în cabine nu mai existau 
demult anuare telefonice noi. 

În aceste condiţii, nu-mi rămânea decât să plec pe jos din 
gară şi să trec pe rând pe la locuinţele prietenilor cărora le 
ţineam minte adresele, în speranţa că nu se mutaseră între 
timp şi că îl voi găsi măcar pe unul din ei acasă. 

Din cei doi discreţi, dar neobosiţi, supraveghetori ai noştri, 
îmbrăcaţi în civil, care nu ne slăbiseră deloc din ochi şi ne 
dăduseră mereu târcoale, doar-doar i-am accepta să stea cu 
noi la taifas, unul capitulase. Se întinsese pe o bancă şi 
dormea dus. „lovarăşul colonel” nu dezertase însă de la 
datorie. Se ţinea scai, când de un grup, când de altul, 
căutând să se strecoare şi el îh conversaţie cu câte o părere 
sau o glumă, care să-i fie apreciate. Era însă în mod evident 
urmărit de ghinion, pentru că, de fiecare dată când reuşea 
să se insinueze în rândurile unui grup, se petrecea 
invariabil acelaşi fenomen curios. Grupul se destrăma, cei 
care îl formaseră risipindu-se mai întâi pe toată suprafaţa 


peronului, pentru ca apoi să se reunească din nou şi să-l 
reconstituie în altă parte. 

De acest joc de-a v-aţi ascunselea nu aveam să ne plictisim 
nici noi, nici „tovarăşul colonel”. Probă că l-am jucat toată 
noaptea! 

Trebuie să fi fost aproape ora două din noapte, când 
sensibilizat probabil de gândul care mă obseda, de a o 
menaja pe mama, la sosirea în Bucureşti, subconştientul s-a 
hotărât să-mi sară în ajutor, scoţându-mi la lumină din 
adâncurile uitării un nume. Singurul nume pe care îl asocia- 
sem vreodată cu numele Brăilei, oraş în care nu fusesem 
niciodată şi nu cunoşteam pe nimeni! 

A fost ca o revelaţie! Stăteam tocmai de vorbă cu câţiva 
camarazi, când, deodată, fără nici o legătură cu subiectul 
discuţiei noastre, mi-a venit în minte numele lui Dan 
Poenaru. 

Dan era cel mai mare din cei trei fraţi Poenaru, pe care îi 
cunoscusem la Craiova în toamna lui 1944, când ruşii 
năvăleau în Tară. De atunci am rămas prieteni şi am 
continuat să ne vedem cu regularitate în Bucureşti. Eram 
toţi studenţi. Dan şi-a terminat studiile de medicină şi, „,„„ 
i s-a căsătorit cu o fostă colegă de facultate. S-a mutat apoi 
la Brăila, oraşul natal al soţiei. Lucrau amândoi la policlinica 
din localitate. L-am văzut pentru ultima oară în primăvara 
lui 1952. Venise cu treburi la Bucureşti. Apoi am fost 
arestat şi nu am mai auzit niciodată nimic despre el. 

La început, surprins eu însumi de felul ciudat în care îmi 
amintisem numele lui Dan, smuls din uitare de jocul 
năzdrăvan al memoriei, nu m-a dus gândul mai departe. 
Ideea avea să-mi vină câteva minute mai târziu: să-l rog pe 
Dan să o înştiinţeze pe mama de sosirea mea în Bucureşti, 
în cursul zilei. Nu mi-a trebuit mult timp ca să-mi dau 
seama că pentru realizarea ei nu-mi puteam face un plan 
serios de acţiune, lipsindu-mi absolut toate datele necesare: 
nu-i ştiam adresa, nu ştiam dacă, după atâţia ani mai locuia 
tot în Brăila, nu aveam acces la nici o carte de telefon şi nici 


nu-mi era posibil să contactez vreun localnic căruia să-i cer 
să mă ajute, pentru că nu aveam voie să părăsesc gara. 

Concluzia logică, care decurgea din înşiruirea atâtor 
impedimente, califica fără cruţare ideea de a-l căuta pe 
Dan drept utopică. Cu toate acestea, îmi venea greu să o 
abandonez şi continuam să o examinez pe toate feţele. In 
cele din urmă, văzând că nici un argument nu-i vine în 
sprijin, în loc să ascult de sfatul raţiunii, m-am hotărât să 
înfrunt absurdul! 

Am apelat la ajutorul mai multor camarazi, între care dr. 
Nuţu Voiculescu şi Nelu Dumitrescu, spunându-le că am 
intenţia să fac o scurtă escapadă în oraş. Pentru ca plecarea 
şi lipsa mea să treacă neobservate, i-am rugat să-şi calce pe 
inimă şi să se întreţină între timp cu „tov. Colonel”, 
distrăgându-i atenţia de la supravegherea peronului şi a 
gangului de ieşire în stradă. De cel de-al doilea securist, 
care sforăia pe bancă, nu era nevoie să se ocupe. 

Băieţii au fost imediat de acord să-mi acopere plecarea, 
blocându-l pe colonel. Am început, aşadar, împreună cu ei, 
manevrele de apropiere şi ademenire. Plimbându-ne şi 
simulând o discuţie în contradictoriu privitoare la distanţa 
dintre Brăila şi Bucureşti, unii susţinând că drumul e mai 
lung pe şosea decât pe calea ferată, iar alţii, dimpotrivă, 
eram sigur că omul nostru nu va rata ocazia să intervină 
când vom trece pe lângă el. 

Aşteptările nu ne-au fost înşelate, iar colonelul, bucuros că 
ne oprisem din mers făcând cerc în jurul lui pentru a-l 
asculta, a început să ne împărtăşească, cu lux de amănunte, 
tot felul de date din cunoştinţele lui rutiere. Setoşi de a afla 
de la competentul nostru interlocutor şi alte date şi 
amănunte din domeniul respectiv, nu mai conteneam cu 
întrebările. Colonelul, mulţumit de interesul manifestat de 
auditoriu, prinsese aripi, lansându-se într-o expunere, 
grosolan de discret politizată, despre dezvoltarea căilor de 
transport ale „patriei noastre sociaUste”. 


Treaba mergea strună şi discuţiile erau în toi, când, pas cu 
pas, m-am desprins de grup şi m-am fofilat spre ieşire. Am 
trecut prin gangul care ducea la uşa larg deschisă a clădirii, 
am depăşit-o şi, înainte de a cobori câteva trepte în stradă, 
m-am oprit să observ împrejurimile. Nu se vedea ţipenie de 
om şi nici o fereastră luminată. Oraşul părea mort. Străzile, 
la fel de întunecoase ca şi peronul pe care îl părăsisem, se 
pierdeau în lumina lăptoasă a rarelor felinare de pe 
trotuare. 

Deşi nu ştiam nici de ce plecasem din gară şi nici încotro 
să o apuc, am pornit-o fără ezitare drept înainte, de-a 
lungul bulevardului ce mi se deschidea în faţă. O luasem pe 
partea lui stângă, unde nu erau clădiri. Trotuarul era 
mărginit de copaci, care nu lăsau decât ici-colo să străbată 
printre ei lumina săracă a felinarelor. 

Nu aveam nici o ţintă precisă. Deşi conştient de inutilitatea 
escapa dei mele, eram totuşi mulţumit şi mă simţeam bine. 
Cred că în acele clipe am avut pentru prima oară 
sentimentul libertăţii fizice depline. Parcă atunci mi s-ar fi 
tăiat lanţurile şi mi s-ar fi scos cătuşele, şi nu în momentul 
când mi s-a înmânat biletul de eliberare. Mă ştiam singur, 
nepăzit, neescortat, neurmărit şi chiar nesupravegheat. 
Instinctiv, începusem să umblu cum nu mai umblasem de 
mulţi ani de zile. Nu mai priveam pe sub sprâncene, pe 
furiş, în stânga şi în dreapta, cu teamă, cu suspiciune şi cu 
toate simţurile în alertă. Păşeam din nou cu imprudenţa 
omului liber. Mă bucuram de aerul proaspăt al nopţii, deşi 
pereţii caselor şi caldarâmul mai dogoreau încă de căldura 
acumulată în timpul zilei şi mă plimbam lipsit de griji şi 
chiar de gânduri. 

M-a trezit la realitate un câine vagabond care traversa 
strada. A trecut pe lângă mine fără să mă bage în seamă şi 
şi-a văzut de drum mai departe. Avea aerul că ştie exact 
unde se duce, nu ca mine. 

Mă gândeam totuşi să pun capăt hoinărelii mele nocturne, 
fără rost. Nu aş fi vrut să mă întâlnesc cu vreun miliţian, 


care să-mi ceară să mă legitimez. Având foaia de eliberare 
la mine, nu riscam mare lucru, dar mi-ar fi displăcut să mă 
întorc în gară însoţit de miliţian! 

Aruncând o ultimă privire împrejur, înainte de a pomi 
înapoi spre gară, mi s-a părut că zăresc la vreo 20-30 de 
metri mai departe o dâră de lumină pe trotuarul de vis-â- 
vis. Curios, am mai făcut câţiva paşi şi m-am convins că nu 
mă înşelasem. Nu stiu ce m-a îndemnat să traversez şi să 
mă apropii de casa cu geamul luminat, care îmi atrăsese 
atenţia. Era un hotel, iar lumina venea de la o fereastră cu 
ghişeu, în spatele căreia pâlpâia fâcara unei lămpi cu gaz. 

Pe scaun, cu coatele pe masă şi cu capul în palme moţăia 
portarul de noapte. In clipa următoare însă, rotindu-mi 
privirea prin încăpere, ochii mi s-au oprit la o poliţă din 
perete, unde flacăra lămpii îşi juca lumina pe luciul negru al 
unui aparat de telefon. Deşi mi s-a părut o tentaţie a 
diavolului, nu i-am putut rezista! Fără a mai sta pe gânduri, 
am bătut uşor în geam. Omul a ridicat capul. Cum nu-mi 
pregătisem ifici o formulă de intrat în vorbă, i-am adresat 
primele cuvinte care mi-au venit în minte: 

— Bună seara. Nu vă supăraţi, puteţi să-mi spuneţi cât e 
ceasul? Al meu a stat. 

O întrebare nu prea inspirată, dar la care am primit 
răspuns. (Era cam două şi jumătate noaptea.) Continuându- 
mi jocul, în care singur intrasem, m-am prefăcut că-mi 
potrivesc ceasul. Câştigasem, totodată, timp, nădăjduind să- 
mi vină o idee mai fericită care să deschidă calea unui 
dialog, portarul nedând semne de mare vorbăreţ. Ceva mai 
puţin banal decât să-l rog să-mi dea un pahar cu apă nu m- 
a luminat Dumnezeu să-i spun. Poate că la lipsa mea de 
imaginaţie a contribuit, în acel moment, şi îngrijorarea ce 
mi-o provoca curiozitatea din privirea portarului, care îşi 
lungise gâtul spre ghişeul deschis, pentru a-mi distinge 
trăsăturile mai de aproape. 

În cele din urmă, mulţumit de rezultatul examenului, 
figura, cam posacă până atunci, i s-a înseninat şi, 


ignorându-mi rugămintea, s-a aplecat până la deschizătura 
ghişeului pentru a mă întreba în şoaptă: 

— Veniţi din Baltă? 

La răspunsul meu afirmativ, tot pe şoptite, omul s-a ridicat 
de la masă şi s-a îndreptat spre uşa care dădea în stradă. A 
descuiat-o şi m-a invitat să intru. S-a grăbit să o închidă din 
nou în urma mea şi, numai după ce a făcut lampa mai mică, 
s-a întros spre mine şi, bătându-mă cu afecţiune pe umăr, 
m-a poftit să stau jos. Apoi mi-a spus că se duce să-mi aducă 
apă şi a ieşit din cameră. 

S-a întors înainte de a apuca să mi se trezească vreo 
bănuială. In schimb, a reuşit să-mi facă o surpriză pe care 
n-am uitat-o nici până în ziua de azi: pe lângă paharul şi 
cana cu apă rece, mi-a pus în faţă, pe masă, o farfurioară cu 
câteva linguriţe de dulceaţă de caise. 

— M-am gândit că n-oţi fi mâncat de mult dulceaţă! E 
făcută în casă, de nevastă-mea. 

Nu mai ţin minte dacă în clipa aceea mi s-au umezit ochii, 
dar gestul şi vorbele portarului din Brăila au fost primele 
lucruri emoţionante pe care mi l-a oferit libertatea. 

Portarul mi-a povestit că în ultimele săptămâni, după 
apariţia decretului de graţieri, brăilenii se obişnuiseră cu 
tranzitul foştilor deţinuţi prin gara lor. Aproape în fiecare zi 
sosea câte un lot de eliberaţi din lagărele de muncă 
presărate între cele două braţe ale Dunării. Se întorsese 
acasă şi un vecin de-al lui, de la care auzise lucruri care îl 
îngroziseră, despre viaţa deţinuţilor. Omul se bucura din tot 
sufletul de sfârşitul calvarului nostru şi era încredinţat că 
situaţia îh tară se va schimba. 

— O să vedeţi cum în curând o să scăpăm de toate 
necazurile! Vorbea cu convingerea născută din dorinţă şi, 
mai cu seamă, din năduf. 

Înţelegând cu ce fel de om aveam de-a face, n-am mai 
pregetat. I-am destăinuit cu toată sinceritatea care îmi era 
oful! Bucuros că mă poate ajuta, portarul mi-a dat imediat 
cartea de telefon. Am deschis-o şi am început să întorc 


paginile. Când am ajuns la litera P mi se zbătea inima în 
piept de emoție, iar când am citit numele de Poenaru, mi s- 
au împăienjenit ochii şi mi s-a părut că nu am văzut bine. M- 
am apropiat de lampă şi scrisul s-a limpezit. Nu mă 
înşelasem: numele lui Dan figura în carte! 

Portarul, care îmi urmărise expresia, nu a mai aşteptat 
să-l rog. Mi-a luat-o înainte: 

— Daţi-i telefon! 

Nerăbdător, am format numărul. Mi-a răspuns o voce 
somnoroasă, pe care totuşi, după atâţia ani, am recunoscut- 
o. Am vrut să mă asigur: 

Tu eşti, Dane? 

Eu! Cine întreabă? 

— Mi-a răspuns cu ton ursuz. 

Ion! Adu-ţi aminte de tinereţea noastră în Bucureşti! 

S-au scurs câteva secunde lungi, de parcă s-ar fi întrerupt 
convorbirea. Apoi, deodată, mai vioaie ca înainte şi 
nereuşind să-şi tempereze elanul, vocea lui Dan a izbucnit 
în receptor: 

De unde vorbeşti? 

Din gară. Sunt în drum spre Bucureşti. 

În douăzeci de minute sunt la tine! 

Abia am reuşit să-i domolesc entuziasmul, explicându-i că 
apariţia lui în gară nu ar putea trece neobservată. l-am dat 
de înţeles că nu eram încă singur şi de capul meu. Apoi l-am 
rugat să telefoneze cuiva din cunoştinţele noastre comune 
din Bucureşti, pentru a o preveni pe mama de întoarcerea 
mea. 

Înainte de a încheia convorbirea, Dan mi-a spus că totuşi 
dimineaţa, când va pleca la serviciu, în drum spre spital va 
trece prin gară să mă vadă. Cum şi mie mi-era dor de el, am 
căzut de acord să ne întâlnim în jurul orei şapte în WC-ul 
din subsolul gării. 

În primele ore de libertate, sub protecţia „tovarăşului 
colonel”, soarta îmi fusese cum nu se poate mai favorabilă. 


Nesăbuinţa cu care pornisem în căutarea lui Dan, fără a 
avea în vedere vreun punct de reper sau un fir conducător 
cât de vag şi contrar oricărui calcul şi oricăror prevederi 
logice de a-1 fi găsit, totuşi fusese o performanţă care 
depăşise până şi isprava orbului care nimerise în Brăila. 

Bucuros de reuşită, după ce i-am mulţumit portarului pe 
care norocul mi-l scosese în cale, m-am grăbit să mă întorc 
în gară. Pe peron, situaţia era neschimbată. Colonelul se 
afla în mijlocul aceluiaşi auditoriu, care în cele trei sferturi 
de oră cât lipsisem îi flatase orgoliul, ascultându-l cu 
prefăcut interes şi luare aminte. 

O dată cu întoarcerea mea, în disprețul celei mai 
elementare bune cuviinţe, toţi admiratorii aveau să-l 
părăsească de la o clipă la alta. „lovarăşul colonel” se uita 
nedumerit cum se îndepărtau din jurul lui împinşi ca de o 
forţă centrifugă. Nu-l ducea mintea să înţeleagă că 
disprețul, de care el şi toţi tovarăşii lui se vor bucura până 
la sfârşitul vieţii, fusese numai aparent suspendat timp de 
trei sferturi de oră. Sub ochii lui, la câţiva paşi distanţă, 
spre un colţ al peronului, grupul s-a reconstituit iar, de data 
asta, în jurul meu. Le-am povestit prietenilor despre 
succesul escapadei mele nocturne în oraş şi i-am informat 
despre întâlnirea pe care mi-o dădusem cu Dan la prima 
oră a dimineţii. Băieţii s-au oferit să atragă atunci din nou 
atenţia securiştilor într-altă parte. 

Camaraderia şi solidaritatea noastră funcționau la fel ca în 
închisoare, dându-ne şi afară aceleaşi satisfacţii. Succesul 
unuia dintre noi era succesul tuturor. Legăturile din 
temniţă s-au perpetuat şi în libertate, unde am continuat să 
ne veselim sau să ne întristăm de bucuriile sau de 
necazurile fiecăruia din noi. Cred că progresul tehnic şi 
regresul moral cu care nc-a ieşit în întâmpinare „noua 
libertate” ne-a găsit pe cei mai mulţi dintre noi refractari la 
influenţele ei. Refuzând integrarea în mentalitatea noii 
societăţi, dar obligaţi să ne încadrăm în tiparele vieţii ce ni 
se oferea, am optat pentru periferia ei, unde, cu preţul 


mizeriei, mai găseai puţină independenţă şi un aer mai 
respirabil. 

Ultima parte a nopţii ne-a trecut mai greu. Ne ajunsese 
oboseala. Zorile ne-au surprins moţăind, rezemaţi de câte 
un stâlp al peronului sau chiar aşezaţi pe jos. Se lumina de 
zi, şi gara se trezea. Funcţionarii îşi făceau, rând pe rând, 
apariţia în birourile până atunci închise. Câţiva impiegaţi, în 
uniforme cam ponosite, morocănoşi şi fără tragere de 
inimă, se îndreptau alene spre locul lor de muncă. 

La scurtă vreme după primele semne de reluare a 
activităţii feroviare, gara a fost inundată de o mulţime de 
funcţionari şi muncitori „navetişti”. S-au îngrămădit pe 
peron, de-a lungul liniei de cale ferată, în aşteptarea 
garniturii de tren care urma să-i ducă la locul de muncă. La 
sosirea lui, am asistat la asaltul şi luptele corp la corp care 
s-au dat la urcarea în vagoane. Agresivitatea tonului şi 
vocabularul invectivelor schimbate între combatanți m-au 
dus, fără să vreau, cu gândul înapoi la gardienii M. A. 1. De 
care abia mă despărţisem. 

Si mi-a fost ruşine de a-mi fi permis să gândesc aşa. Nu 
ştiam că aveam să-mi mai reproşez de multe ori de aci 
înainte asemenea gânduri dureroase, pe care din mândrie 
nu le exprimam cu glas tare. 

După plecarea trenului cu navetişti şi încă sub impresia 
neplăcută a celor văzute şi auzite, rămăsesem adunaţi în 
jurul băncilor din partea dreaptă a peronului. Priveam de 
acolo la afluxul tot mai numeros de călători care veneau în 
gară şi la forfota crescândă, pe măsură ce se apropia ora 
şapte şi sosirea următorului tren. 

Tevatura produsă pe peron de o mulţime gălăgioasă şi 
agitată, vociferând la coada din faţa casei de bilete, gâfâind 
sub povara bagajelor, strigându-şi în gura mare copiii sau 
interpelându-şi cunoscuţii, crease climatul ideal pentru 
întâlnirea mea cu Dan, scutindu-i, totodată, pe camarazii 
mei de corvoada unei noi conversații cu colonelul. 


Profitând, aşadar, de hărmălaia din jur, m-am dus să-mi iau 
în primire postul de observaţie pe care mi-l alesesem din 
timp pe treptele care coborau la closetul public din subsol. 
Pentru a nu bate la ochi, coboram sau urcam alternativ 
scara de câte ori apărea cineva. 

La un moment dat, când tocmai mă pregăteam să urc iar 
pentru nu mai ştiu a câta oară treptele, l-am văzut apărând 
pe Dan la capătul scării. 

L-am recunoscut imediat, deşi se mai îngrăşase şi mai 
chelise. 

Ne-am întâlnit la jumătatea scării şi ne-am îmbrăţişat fără 
să ne spunem o vorbă, siguri de a ne fi regăsit aceiaşi şi că 
anii nu ne putuseră altera decât fizicul. Ne-am retras apoi 
mai la adăpost de ochii lumii, după un colt de zid, unde Dan 
mi-a relatat că. Vorbise la telefon cu o mătuşă de-a mea din 
Bucureşti. li comunicase dorinţa mea de a o preveni pe 
mama, aşa încât m-a asigurat el „la ora asta, doamna Ioanid 
ştie deja că te întorci acasă”. 

După ce m-a informat la repezeală despre soarta unor 
prieteni şi cunoştinţe comune, mi-a promis că vom sta mai 
mult de vorbă peste câteva zile când va veni la Bucureşti. 
Urma să fie una din nu prea multele întâlniri care mi-au 
confirmat că statornicia este o calitate a oamenilor de 
caracter. 

Înainte de a ne despărţi, am primit de la Dan o sută de lei. 
Cum nu mai am noţiunea valorii banilor de atunci, s-ar 
putea să mă înşel asupra sumei. [in însă minte că era o 
singură bancnotă. Oricum, erau primii mei bani de 
buzunar! 

După o ultimă strângere de mână, am părăsit amândoi 
locul nostru de întâlnire atât de prozaic, Dan plecând spre 
spital, iar eu ieşind din nou pe peron. M-am asigurat de 
prezenţa celor doi securişti în mijlocul camarazilor mei şi 
m-am pierdut iar în mulţime în tovărăşia lui Nelu Dumi- 
trescu. Ne-am dus spre celălalt capăt al peronului, la 
chioşcul care abia se deschisese, şi am cumpărat de toţi 


banii primiţi de la Dan ţigări şi câteva bucăţi de un fel de 
plăcintă veche şi cu gust dubios. Din plăcintă n-am apucat 
decât câţiva să muşcăm; în schimb, ţigările au ajuns pentru 
tot lotul. Împărţirea s-a făcut atât de discret, de la om la 
om, încât colonelul n-a observat nimic. S-a trezit însă 
deodată cu noi toţi fumând. Ii pregătisem în mod voit 
această surpriză, care ne-a şi reuşit. 

Colonelul s-a uitat mai întâi nedumerit la ţigările care 
fumegau în jurul lui, pentru ca în momentul următor 
privirea să i se întunece. Cu perspicacitatea lui de securist 
profesionist pricepuse brusc că ajunsesem în posesia 
țigărilor fără ca el să fi prins de veste pe ce cale le 
obţinusem. Constrâns de împrejurări şi de dispoziţiile 
primite, a trebuit să suporte afrontul fără să se dezlănţuie. 
Plimbându-şi ochii de la un fumător la altul, nu 1-a răbdat 
totuşi inima să tacă: 

— Aveţi ţigări? 

Nu era o întrebare fermă şi imperativă, cu care altădată ar 
fi început anchetarea cazului. Era mai degrabă exprimarea 
unei uimiri, cu o foarte uşoară şi timidă intonaţie 
interogativă. 

Cel asupra căruia îşi oprise în acel moment privirea i-a 
răspuns în modul cel mai firesc, dar cu un aer puţin mirat: - 
Da. 

Un da care, după ton, suna a „da, bineînţeles 

Resemnat, „tovarăşul cotoncl” a renunţat a mat dezlege 
enigma ţigarUor. Ne>a Întors spatele şi „>a dus tft-ţt caute 
tovarişul. 

Cu aceasta ultimă fi meschini satisfacţie pe care ne-am 
oferit-(c), neam hiat practic rămas bun de ia îngerul nostru 
protector. Cil a mai stat cu noi în gări fi apoi fa tren până la 
Bucureşti, l-am ignorai cu desăvârşire ţi cu „tiu ostentaţie, 
încât nici nu a mai încercat sa intre cu noi m vorbă. De 
altfel, la scurt timp după episodul ţigărilor, cu un şuierat 
prelung, trenul nostru şi-a anunţat intrarea în gară. 


LLA 


Ame -aecaţi printre ceilalţi călători, neam înşirat şi noi de- 
a lungul liniei. După oprirea trenului, m-am strecurat prin 
învălmăşeala lumii până la scara unui vagon care părea mai 
puţin aglomerat. Am nimeni cu mcă patru cinci caonarazi 
Într-un compartiment cu câteva locuri libere. Ne-am aşezat 
toţi pe aceeaşi parte. Bancheta din faţa noastră ora ocupată 
de câteva femei care veneau dm Moldove şi de o pereche 
cave se aei 11 o dată cu noi din Brăila. 

Abia după ce şi-au aranjat bagajele şi agitația s-a potolit, 
tovarăşii noştri de compartiment au luat act de prezenţa 
noastră. Mai întâi. le-a anus atenţia Imbrăcămantea plină 
de petece. Apoi, şi-au coborât ochii la mcâlţâmuue şi. În 
cele dm unnă, căutând parcă o idtiniă dovadă care ta %Je 
confirme concluzia cave se impunea, s-au uitai ia capetele 
noastre chiluge. Rezultatul examinam ne-a foet favorabil. 
De îndată ce am fost idenofii ah. Curiozitatea dm privai a 
dispărut. Ochii aţintiţi asupra noastră ue transmiteau acum, 
uitr-o complicitate tacită, semnale de simpatie. Din ochii 
femeilor nu lipsea nici compasiunea. Şi totuşi prudenţa ia 
împiedicat sa dea glas sentimentelor, tovarăşii noştn de 
drum păstrând o rezervă, de care unu nu s-au dezbărat 
până la Bucureşti. 

La început, s-a înfiripat o conversaţie compiet anodină, 
tipică călătorilor dm compartimentele de tren, care stau de 
vorbă numai ca să le treacă timpul mal uşor. Am participai 
şi noi la ea, respectând consensul şi dându-ne cu părerea 
numai despre vreme, despre durau căsătoriei sau despre 
monotonia Câmpiei Bărăganului, prin care gonea trenul. 

Apoi. Încet-mcet, limbile s-au mai dezlegat şi -a vorbit mai 
liber. Huma două dm femeile moldovence nu te angajau 
prea mult în discuţie şi priveau neliniştite la juR. 
Nepottndu-şi ascunde teama din priviri. În shimb. Tânăra 
pereche care se urcase o dată cu noi în tren se arăta din ce 
m ce mat îndrăzneață la vorbă. În cele dm urmă, după ce s- 
a mai consultat o dată în şoaptă cu nevastă-sa, bărbatul s-a 


decis să spargă gheaţa şi să ne pună întrebarea care îl 
frământa: 

— Acolo de unde veniţi dumneavoastră aţi întâlnit cumva 
un avocat Orecu, din Brăila > 

Avocatul Orecu ou era altul decât cel cave acceptase să 
schimbe cu mine locul de muncă la cave fusesem repartizat 
după ieşirea dm spital. Astfel, datorită hai, ajunsesem şi 
lucrez pe malul Dunării, de unde spe- 

— 15T - ram atunci să pot descoperi o modalitate de a 
evada. Mi-a părut bine să pot răspunde la întrebarea 
tânărului cu o informaţie exactă, spunându-i că avocatul se 
afla în lagărul de la Salcia şi că va fi eliberat în următoarele 
câteva zile, împreună cu toţi deţinuţii din Brăila. 

Bucuria cu care cei doi au primit vestea nu lăsa nici o 
îndoială în privinţa afecțiunii pe care i-o purtau lui Grecu. 
Am dedus că le era fie rudă, fie prieten apropiat. Nu ne-au 
spus-o şi nici noi nu i-am întrebat. 

De aci înainte însă* atmosfera din compartiment avea să 
se relaxeze, risipindu-se şi ultimele suspiciuni şi temeri care 
mai dăinuiau. Conversaţia s-a animat, a devenit generală, 
atrăgându-le şi pe cele două moldovence care nu se 
încumetaseră încă să intre în vorbă. Pe cât fusese de tăcută 
până atunci, pe atât avea să se dovedească de vorbăreaţă şi 
mucalită una din ele, stârnind cu glumele şi poveştile ei 
râsetele tuturor. 

Buna dispoziţie care domnea în compartimentul nostru nu 
i-a scăpat „tovarăşului colonel” când, la un moment dat, a 
deschis uşa. Dată fiind însă noua calitate în care se 
prezenta acum, nu şi-a putut permite să-şi arate nici măcar 
surprinderea, darămite nemulţumirea. Surprinşi am fost 
numai noi, foştii deţinuţi, când l-am auzit rostind din uşă 
formula con-sacrată: 

— Biletele la control! 

La aşa ceva nu ne aşteptam! 

Apoi, colonelul nostru a luat şi a compostat pe rând 
biletele pe care i le întindeau călătorii, convinşi că aveau 


de-a face cu un controlor C. F. R. Autentic. Cu un pas în 
urmă venea adevăratul controlor, în uniformă reglementară 
şi cu geanta în bandulieră, care, după ce îi cedase 
colonelului cleştele de perforat bilete, avea numai rolul de 
asistent. 

După ce a perforat biletul ultimului călător „normal”, 
colonelul s-a îndreptat spre uşă, ignorându-ne total pe noi, 
cei „eliberaţi“, de parcă nici nu am fi existat. Se 
deconspirase astfel singur în ochii călătorilor, cărora abia 
atunci le-a trezit suspiciunea. In timp ce se strecura spre 
ieşire, prin spaţiul destul de îngust dintre genunchii noştri 
şi ai celor de pe bancheta din faţă, mi-a venit ideea să 
subliniez situaţia cu glas tare: 

— Noi nu avem bilete! 

Privirea pe care mi-a aruncat-o în treacăt doar că n-a 
şuierat. 

Dacă prin vorbele mele contravenisem recomandării 
colonelului de a ne purta cât mai discret şi de a nu atrage 
atenţia asupra noastră, de data asta nu o mai făcusem nici 
pentru a-l şicana şi nici din spirit de frondă. Fusese o ieşire 
spontană, nepremeditată, mai degrabă o primă manifestare 
a instinctului de om liber, care refuză să i se mai pună 
căluşul în gură. 

Ani de zile colaborasem cu securiştii şi gardienii la propria 
mea detenţie şi izolare. Fusesem complicele Securităţii 
atunci când răbdasem ochelarii negri puşi pe ochi fără să-i 
smulg de pe frunte pentru a privi împrejur. Complice şi 
atunci când acceptasem să vorbesc în şoaptă sau chiar li 
tac. Pentru a piatra secretul cu care „rara înmormântați de 
vii m celularele subterane. La fel şt când inunde am mâinile 
ai mi se putu cătuşele sau când îmi potriveam singur 
piciorul pe nicovală ca şi mi te bati lanţurile. La Timişoara, 
când am foat dus pe jos la dentist, am contribuit şi cu 
alături de Securitate la inducerea în eroare a trecătorilor, 
acceptând ai aaă îmbrac şi ai merg pe Hradi ca fi cum aş fi 
fost un om liber. ŞI. În câte şi mai câte alte ca/un, nu 


ajutasem eu în mi mi Securitate* ai mă una ascuns de ochii 
şi urechile lumii, făcându-mă părtaş la de/m formarea cu 
care îşi acopereau crimek! 

E drept ci toate aceste compromisun le tăcusem sub 
ameninţare şi de teama represaliilor. Acum însă, omul liber 
care aa trezea din nou în mine, cu toate atributele ev cate 
fusese înzestrat cândva, se ra/vrâtea şi refuza ai mai fio 
„ootpucele Securităţii ai la organizarea vieţii lui în libertate. 
Teama latenţi sub care triieem ani de zile în închisoare nu 
mă urmase la plecarea mea din Salcia. Afară nu mai riscam 
represaliile din techiaoare. Afară, ta cat mai rău cat, nu mai 
rteeam decât ai fin aeeatat din nou. Ori. De mchsaoane nu 
mi mai era frică. Nu mai puteam fi ameninţat cu puşcăria 
pentru a mă face sa fiu dov. 

Cam aşa începusem să gândesc în drum apt” Bucureşti. 

Cind am coborât In Gara dt Nord. Eram deja robul 
mentalităţii omului bW O mentalitate, care mtr-un regim... 
Wriitief' lot ta puşcărie predestinează? 

Intre timp. Controlorul nostru improvizat parcursese de la 
un capii la altul toate vagoanele trenului, neavând tuci o 
dificultate să-t deosebească după Înfăţişare pe foştii 
puşcăriaşi da ceilalţi călători, spre a le cere apoi. Pini ai 
ajungem la destinaţie, a mai trecut de câteva ori pe culoarul 
vagonului, aruncândn-ne de fiecare dată câte o privire 
mustra-tonte” cate nu reuşea insă să ne întrerupă discuţi 
tic cu lumea din compar ţiment şt nici şi ne strice buna 
dispoziţie. 

După o vreme, nu am mai avut răbdare să stau în 
compartiment. Am ieşit pe coridor. Stăteam în picioare la 
fereastră ai priveam, tara să-l văd. Peisajul care-mi fugea 
pe dinaintea ochilor. 

Eram cu gândul la mama şi la toţi cei pe care abia 
aşteptam ai-i revăd, încercând ai mii închipui cum aveau ti 
arate după atâţia am. Cu cât a” apropia momentul 
revederii, eu atât mi se tăcea mai tare dor de ti Mi 
obişnuisem In atât de lunga vreme ai mi apăr de efectul 


dureros al unor sentimente şii anunţai pe care reuşisem să 
mi le îndepărtez din nune, trecându-le în rândul dorințelor 
inacceatbtle care nu trezeac regrete vii. 

M-am dezmeticit când trenul şi-a încetinit mersul şi lume* 
a început să-şi scoată bagajele din compartimente Intram în 
Gara de Nord! 

Am făcut gestul reflex de a ndica mâna pentru a mă uita la 
ceas, de parei nu m-aş fi despărţit dt el niciodată. Sunt şi 
gesturi cam nu aa uită, nu numai înotul şi mersul pe 
bicicletă. Ceasul meu se oprise însă cu puţin înainte de a 
ajunge la destinaţie. L-am învârtit, l-am scuturat, dar 
degeaba. După ce rezistase doisprezece ani în închisoare, 
refuza să mai suporte şi libertatea în lagărul socialist. 

În timp ce trenul aluneca încet de-a lungul peronului, 
priveam din uşa deschisă a vagonului, căutând să descopăr 
în furnicarul de lume silueta mamei. Când, înainte de 
oprire, scârţâitul strident al saboţilor de frână a acoperit 
pentru câteva clipe larma de pe peron, mi-a atras atenţia 
mişcarea unui grup de câteva persoane, care îşi croiau 
drum prin mulţime spre vagonul nostru. Erau yreo şapte- 
opt inşi care gesticulau şi înaintau spre vagon. 

Deodată, l-am recunoscut pe cel mai înalt dintre ei, care îi 
depăşea cu mai bine de un cap pe toţi cei din jur: era ase! 
Bunul meu prieten Dinu Mitache! 

Abia după aceea i-am văzut pe ceilalţi prieteni, care toţi o 
înconjurau pe mama. Eram cu inima strânsă. La prima 
vedere, mi s-a părut mai slabă şi parcă mai mică de înălţime 
decât o lăsasenu Avea părul complet alb. Impresia din clipa 
următoare, când ne-am îmbrăţişat şi, deşi emoţionată, mi-a 
spus cu glas stăpânit numai „bine ai venit!”, a fost însă mai 
puternică. 

O regăsisem pe mama neschimbată, aşa cum o ştiam. O 
recunoscusem şi în vorbe, şi în ţinută. 

Poate că aici s-ar fi cuvenit să-mi închei povestirea, care, 
aşa cum îmi propusesem, trebuia să acopere numai 
perioada cuprinsă între data arestării mele, în 1952, şi data 


eliberării, în 1964. Cum însă eliberarea nu corespundea 
unei puneri în libertate autentice, ci numai unui transfer 
din spaţiul strâmt al închisorii în cel mai larg al Republicii 
Socialiste, înconjurat şi tot cu sârmă ghimpată şi păzit tot 
cu câini şi pistoale automate, voi continua să mai vorbesc de 
unele întâmplări şi aspecte înregistrate şi după întoarcerea 
mea în Bucureşti. 

Fiind, aşadar, zvârlit dintr-un lagăr mai mic, de numai 
câteva sute de deţinuţi, de la Salcia, în marele lagăr 
socialist, unde erau supuşi experimentului comunist câteva 
milioane de români, consider că amintirile din această 
perioadă îşi merită şi ele locul tot sub titlul „închisoarea 
noastră cea de toate zilele”. 

Nu va fi un jurnal zilnic şi nici o relatare autobiografică a 
vieţii pe care am trăit-o după 1964. Voi trece doar succint în 
revistă, şi nici măcar în ordine cronologică, o serie de fapte 
mărunte, mici întâmplări şi momente care, deşi banale şi 
poate chiar lipsite de importanţă pentru cei din jur, mie mi- 
au rămas întipărite în amintire. Aveam să le strâng în 
bagajul meu de cunoştinţe şi experienţe de nou sosit într-o 
lume care nu mai era chiar cea din care plecasem cu 
doisprezece ani în urmă. 

ÎN BUCUREŞTI. 

Efuziunile la coborârea din tren nu mai conteneau. Mă 
oprisem de cum pusesem piciorul jos din vagon şi mă 
îmbrăţişam cu toţi prietenii veniţi în întâmpinare, luându- 
mi, totodată, şi rămas bun de la foştii camarazi de detenţie, 
care coborau pe peron şi se scurgeau pe lângă noi, spre 
ieşirea din gară. Şi unii, şi alţii ne manifestam gălăgios 
bucuria revederii sau ne strigam în gura mare pe nume 
pentru a mai face un ultim schimb de adrese şi de numere 
de telefon. 

Călătorii de pe peron ne zâmbeau şi ne priveau cu 
simpatie, bucurân-du-se parcă şi ei de veselia noastră. Un 
singur călător a trecut pe lângă noi fără să ne bage în 
seamă. Nu ne-a văzut şi nu ne-a auzit. Nu se uita nici în 


stânga, nici în dreapta. Era foarte grăbit „tovarăşul 
colonel”! 

Când cu acelaşi alai şi aceeaşi veselie am pornit cu toţii 
spre ieşire, nu mai rămăsese aproape nimeni pe peron. La 
capătul lui ne-au ieşit înainte două persoane, o pereche de 
oameni mai în vârstă. Mi-au rămas în minte două siluete 
firave, intimidate parcă de grupul nostru atât de gălăgios. 
Şi totuşi, după un moment de ezitare, bărbatul s-a apropiat 
de noi şi, cu sfială în glas, m-a întrebat de unde vin. Când i- 
am pomenit de Balta Brăilei şi de Salcia, a vrut să afle dacă 
ştiu ceva despre Romică Teodora. 

Bătrânii s-au luminat la fată auzind că şi Romică al lor va 
veni acasă peste câteva zile. 

În volumul precedent am relatat despre această întâlnire 
cu părinţii lui Romică, reproducând şi câteva rânduri dintr- 
o scrisoare în care şi el se referă la acelaşi episod. 

Giorgi Lahovary, unul din prietenii veniţi la gară, ne-a dus 
cu maşina lui acasă la mama. [in minte că tot el, la 
coborârea din tren, când ne-am îmbrăţişat, m-a anunţat că 
mi-a făcut rost de o locuinţă. În acel moment eram însă aşa 
de emoţionat şi de zăpăcit, încât nu am realizat importanţa 
acestei informaţii. Abia peste câteva zile, când mi-am 
revenit din euforia în care pluteam şi am luat contact cu 
realitatea şi problemele vieţii de afară, am putut să-i 
apreciez valoarea. 

În drum spre locuinţa mamei, Giorgi ne-a plimbat mai întâi 
prin centrul Bucureştiului. Vroia să-mi arate câteva zone cu 
construcţii noi, care schimbaseră faţa oraşului. M-a dus să 
admir „blocul turn” şi „Sala Palatului”. Nu pot să zic că le- 
am admirat! şi nu pentru că eram din principiu refractar la 
„realizările” regimului! 

Mişcarea străzii îmi atrăgea mai mult privirea. Eram uimit 
de varietatea de îmbrăcăminte a trecătorilor, mai ales a 
femeilor, care înlocuise uniformitatea searbădă a „docului” 
sau „lodenului”, care caracteriza aspectul străzii în 
Bucureştiul dinaintea arestării mele. Eram acum fascinat de 


diversitatea şi violenţa culorilor care, în lumina soarelui, îmi 
luau ochii. 

Simţeam că Giorgi încerca să-mi ghicească impresiile, 
căutând să-mi înţeleagă tăgerea şi lipsa mea de reacţie în 
faţa clădirilor pe care mi le prezenta, iar eu nu eram în 
stare să-i explic ce simţeam şi cum gândeam în acel 
moment. Îmi dădeam seama că nu m-ar fi înţeles dacă i-aş fi 
spus că nu mă impresionau construcţiile, oricât de noi şi 
modeme ar fi fost, şi că mă încânta mai mult spectacolul 
plin de viaţă şi de culoare al străzii. 

De ziduri eram sătul! De oameni nu-mi trecuse dorul! 

Prima mea zi de libertate s-a încheiat în zorii zilei 
următoare. Am stat toată după-amiaza şi noaptea de vorbă 
cu mama. 

Menajându-ne reciproc, ne-am depănat într-o noapte viaţa 
trăită în ultimii doisprezece ani, cât fusesem despărțiți. Am 
rămas fiecare cu convingerea că şi unul, şi altul nu ne-am 
spuns decât adevărul, numai adevărul, dar nu şi tot 
adevărul. 

Mama trecuse şi ea prin toate furcile caudine ale vremii, 
hărăzite fostelor „bestii moşiereşti” cu „origine socială 
nesănătoasă”. Evacuată de mai multe ori din casele în care 
îşi găsise câte o cameră sau din spaţiul locativ al unor 
prieteni, unde fusese numai tolerată, se aciuise în cele din 
urmă într-o fostă cameră-debara, în care, neîncăpându-i 
patul, dormea pe două fotolii pe care noaptea le aşeza faţă 
în faţă. Nu fusese decât scurte perioade în „câmpul muncii”, 
pierzându-şi mereu slujba din cauza „originii” 
necorespunzătoare. 

Neavând nici un mijloc legal de existenţă (salariu sau 
pensie), supravieţuise dând lecţii clandestine de limba 
franceză. Primii elevi fuseseră copiii prietenilor şi 
cunoscuţilor, care apoi o recomandaseră şi altor familii. In 
lanţul acestor relaţii i se întâmplase de câteva ori să 
accepte şi elevi maturi. Păţania cu unul din ei, aşa cum mi-a 


relatat-o mama în acea noapte de confidenţe, merită să o 
amintesc. 

Omul lucra în Ministerul Comerţului Exterior şi trebuia să 
plece în interes de serviciu la Paris, în cadrul unei delegaţii 
oficiale. I-a explicat mamei că vrea să-şi însuşească numai 
un bagaj minimal de cuvinte şi expresii uzuale cu care să 
poată face faţă situaţiei. Nu vroia să ia lecţii de gramatică, 
ci numai de conversaţie, de trei ori pe săptămână. Spunea 
mama că, după cum se exprima, ar fi trebuit să înceapă cu 
exerciţii de gramatică şi conversaţie în limba română. Cu 
aceeaşi inocenţă, i-a destăinuit mamei că era tare 
nerăbdător să vadă Parisul şi că abia aştepta să treacă cele 
două săptămâni până la data plecării! I-a fost imposibil 
mamei să-l convingă că nu putea să-l înveţe franceza în 
şase ore. 

Perlele culese de mama în cursul celor şase ore le-am 
uitat. Numai tin mine decât una: exclamaţia lui de uimire la 
una din lecţii când a făcut senzaţionala descoperire că 
francezii spun şi ei tot „mersi“, la fel ca noi! 

Câteva nopţi am dormit în apartamentul vecin cu camera 
mamei, locuit de vechi prieteni ai familiei noastre. 

Am primit de la mama o pereche de pantaloni din „tergal”, 
trimişi într-un pachet de o prietenă din Paris. Li ţin bine 
minte, nu numai fiindcă erau primii pantaloni cu fermoar pe 
care îi vedeam, dar şi fiindcă a doua zi am avut şi prima 
pană de fermoar, fiind obligat să mă întorc de urgenţă 
acasă. 

Tot mama îmi încropise şi restul de obiecte vestimentare 
strict necesare, aşa că am avut cu ce mă îmbrăca. O vreme 
am mai umblat cu pantofii cumpăraţi în 1953 la Drăgăşani, 
când eram evadat. 

O bună perioadă de timp am trăit ajutat şi întreţinut de 
mama, de alţi membri ai familiei, care nu o duceau nici ei 
prea bine, şi de câţiva prieteni buni. 

Prima persoană pe care am vrut să o văd în acele zile a 
fost Aniţa Hariton. 


Nu încetasem, de-a lungul anilor în închisoare, să-mi 
reproşez de a fi fost cauza nenorocirii care se abătuse 
asupra ei, fiindcă ne adăpostise pe Titi şi pe mine, când 
eram evadați. Ştiam că nu-i puteam alina cu nimic 
suferinţele îndurate atunci. Voiam să-i spun însă cât de 
vinovat mă simţeam, chiar dacă totul se întâmplase fără 
voia mea. Voiam să ştie că mă simţeam cu conştiinţa 
încărcată şi că îi voi fi mereu recunoscător. 

Când am intrat pe strada Ocolului, am întors instinctiv 
capul pentru a privi în urmă. Pentru o clipă, mi s-au trezit 
iar reflexele fugarului de altădată, care, prudent şi cu toate 
simţurile ascuţite, scrutează bănuitor împrejurimile înainte 
de a se apropia de ascunzătoare. 

Desi trecuseră atâţia ani, locurile erau neschimbate. Era 
aceeaşi stradă liniştită, ca de oraş de provincie, fără 
trecători, toropită sub dogoarea unui soare la fel de arzător 
ca în ziua în care căzusem în capcana întinsă de Securitate, 
în 1953. 

Ştiam drumul şi cu ochii închişi. Am deschis portiţa şi am 
trecut prin grădiniţa cu flori din faţa casei. Mi-a deschis uşa 
Aniţa, prevenită de sosirea mea. 

Ne-am îmbrăţişat. Eram emoţionaţi şi, la început, nu ne- 
am găsit cuvintele. Mi-a povestit apoi toate câte le pătimise 
şi teroarea sub care trăise luni de zile în şir. Când 
Securitatea dăduse de urma filierei care trebuia să ne 
procure buletine de identitate, aflase pe această cale şi 
unde ne ascundeam. Am fost prinşi, aşa cum am istorisit în 
primul volum al acestor amintiri, iar familiei Hariton, care 
ne-a găzduit, i s-a întocmit dosar de trimitere în judecată 
sub acuzaţia de „omisiune de denunţ” şi „favorizare de 
infractor”. Datorită însă unei oarecari îmblânziri a 
regimului în perioada de după moartea lui Stalin, când 
ritmul arestărilor şi numărul proceselor şi condamnărilor 
politice s-au mai rărit, nu li s-a făcut proces. In schimb, 
dosarul a devenit obiect de şantaj în mâinile Securităţii, 


care, sub ameninţarea arestării, le-a cerut să devină 
informatori. 


Timp de câteva luni de zile, Securitatea a exercitat 
presiuni insistente asupra lor, căutând în fel şi chip să-i 
timoreze. Erau în permanenţă urmăriţi în mod ostentativ de 
agenţi, care se lăsau înadins văzuţi. Erau mereu acostaţi pe 
stradă sau chemaţi la telefon, fie acasă, fie la serviciu, 
pentru a li se aminti că pot fi oricând arestaţi şi condamnaţi 
dacă nu se decid să colaboreze cu „organele de stat”. 
Alteori erau invitaţi la Securitate sau chiar vizitaţi acasă de 
câte un „civil” care voia să afle ce vorbesc intre ei prietenii 
sau colegii de serviciu, dacă critică regimul sau poartă 
„discuţii duşmănoase” la adresa partidului şi guvernului. 

La repetatele şi insistentele întrebări ale Securităţii, soţii 
Hariton pretindeau de fiecare dată că nu auziseră pe 
nimeni exprimându-şi nemulţumirea sau duşmănia faţă de 
regim. Fiind foarte ocupați cu munca la serviciu şi cu 
treburile casnice şi grija copiilor, nu aveau nici timpul şi nici 
ocazia să stea de vorbă cu lumea. 

Pretextul invocat era real. De când intraseră sub 
observaţia Securităţii, Haritonii întrerupseseră relaţiile cu 
toate cunoştinţele şi se îndepărtaseră chiar şi de prieteni. 
În contactele cu colegii se limitau strict la chestiuni de 
serviciu, evitând să participe la orice discuţii. Izolaţi astfel 
de lume şi hărţuiţi de agenţii Securităţii, viaţa le devenise 
un calvar. După o vreme, Aniţa nu a mai rezistat tensiunii 
nervoase şi s-a îmbolnăvit. A făcut o depresiune psihică şi a 
fost internată în spital. Când s-a întors acasă, însănătoşită, 
războiul nervilor încetase. Securitatea se resemnase 
probabil să accepte eşecul de a nu fi reuşit să recruteze doi 
informatori şi renunţase să mai insiste. 

În ziua aceea, am părăsit-o pe Aniţa mai tulburat decât 
venisem. Drama pe care o trăise din cauza ajutorului dat 
unor fugari mi-a răscolit sufletul, trezindu-mi şi mai viu 
sentimentul de culpabilitate, dar, totodată, şi de o ură 
sălbatică, de care nu reuşesc să mă ruşinez nici azi. 

Vărul meu George Boian se întorsese şi el din puşcărie. 
Era foarte slăbit, dar cu moralul bun. Bucuria a fost cu atât 


mai mare, cu cât îl lăsasem foarte grav bolnav în primăvara 
anului 1960, când părăsisem închisoarea din Piteşti, şi nu 
mai auzisem de atunci nimic despre el. 

Aveam atâtea să ne spunem, încât ne-am ales un loc liniştit 
unde să putem vorbi nestingheriţi şi neauziţi de nimeni: 
într-o barcă cu vâsle, pe lacul Herăstrău. Ne-am povestit 
unul altuia tot ce ni se întâmplase de când ne despărţisem. 
Ne-am amintit de camarazii comuni din închisoare şi, după 
un schimb de păreri despre situaţia politică, am ajuns la 
concluzii mult mai pesimiste decât cele pe care le trăsesem 
în închisoare. Factorul principal cu care ne amăgisem ani în 
şir, alimentându-ne iluziile, dispăruse din ecuaţie: 
americanii nu mai veneau! Pe de altă parte, în liberalizarea 
regimului oricum nu credeam. 

Eram deci sortiţi să ne acomodăm în continuare la 
singurele formule de viaţă pe care ni le oferea sistemul: fie 
sub supraveghere în libertate, fie sub pază armată în 
închisoare. Desigur că, pentru a evita monotonia, nu era 
exclusă nici posibilitatea unei alternanţe periodice între 
cele două feluri de existenţa, în raiul universului socialist. 

Intre timp, prin mijlocirea şi recomandarea lui Giorgi 
Lahovary, o cunoscusem pe Lilica Ciorănescu, care mi-a 
oferit, în casa ei din strada Hagi Moscu nr. 12, fosta cameră 
a fiului ei, care tocmai se mutase. Faptul că veneam din 
închisoare fusese argumentul hotărâtor care o determinase 
să-mi acorde de la început încredere şi să mă primească în 
casă. 

De câte ori într-o casă se elibera o cameră, locatarii se 
temeau că noul chiriaş ar putea fi un om al Securităţii. Cu 
atât mai mult se temea Lilica, care întrunea, în cel mai strict 
sens al noţiunilor din lexiconul partidului, toate calităţile 
„duşmanului de clasă burghez” şi ale „reacţionarului 
înrăit”. Cum ar fi putut fi altfel calificată o persoană despre 
care se ştia că avea doi fraţi fugiţi în străinătate, dintre care 
unul „instiga la război” de la microfonul Europei Libere, iar 
celălalt, stabilit în Spania „fascistă” a lui Franco, „uneltea şi 


el împotriva poporului român”? Ceea ce nu se ştia - şi era 
poate şi mai grav - era că îi veneau în casă numai oameni 
cu vederi „antidemocratice”, că se purtau „discuţii 
duşmănoase” şi că se ascultau emisiunile posturilor de 
radio „imperialiste, aţâţătoare la război”. 

Primindu-mă şi pe mine în casă, Lilica avea să-şi dezvăluie 
şi vocaţia de „gazdă de hoţi”, adoptându-i pe toţi prietenii 
mei din închisoare şi menţinând legătura cu ei şi după 
plecarea mea din ţară. Prietenia ocrotitoare a Lilicăi mi-a 
fost un mare sprijin, în anii pe care i-am mai petrecut în 
ţară. Generozitatea ei sufletească, dar şi luciditatea şi 
spiritul ei practic în raporturile cu oamenii zilei, pervertiţi 
de educaţia 

» i partidului, m-au făcut deseori să-i urmez sfatul în paşii 
pe care îi făceam în noua lume. Călăuzită de un bun simţ 
înnăscut şi de o judecată limpede, găsea întotdeauna soluţia 
cea mai înţeleaptă la toate problemele pe care le ridica 
viaţa în jungla societăţii comuniste. Deşi personal respingea 
compromisul, avea multă înţelegere pentru slăbiciunea 
altora. 

La Lilica, cele două însuşiri la fel de dezvoltate - simţul 
dreptăţii, care nu implica însă rigiditatea intransigenţei, şi 
omenia, ferită de excese pătimaşe - nu intrau niciodată în 
conflict: se completau. 

În cei cinci ani cât am stat în ţară, ne-am fost unul altuia 
prieteni de nădejde. Faptul că şi eu mă bucuram de 
absoluta ei încredere mi 1-a confirmat chiar ea, declarându- 
mi într-o zi, cu umorul ce o caracteriza: 

— Domnule Ioanid, cu dumneata se poate merge la furat 
de cai! 

Venind de la un om ca Lilica, era un compliment de care 
mă puteam mândri. 

Casa din Hagi Moscu, care purta amprenta personalităţii 
ei, părea a fi un colţ dintr-o lume senină de altădată, 
neafectată de trecerea vremii, în care lucrurile şi oamenii 
erau încă la locul lor. O oază uitată de , 


Dumnezeu, cum nu mai erau multe în Bucureşti, unde te 
simţeai bine şi cu adevărat liber. Când o părăseam şi ieşeam 
în oraş, aveam senzaţia că plec în explorarea unor ţinuturi 
ostile. 

Primele două-trei săptămâni, am bătut drumurile pe la 
autorităţi, pentru a-mi reglementa situaţia, conform 
instrucţiunilor primite înainte de eliberare. Aproape zilnic 
îmi făceam stagiul stând la coadă, fie la secţia de miliţie, 
pentru formalităţile de obţinere a buletinului de identitate, 
fie la comisariatul militar, pentru livretul militar, fie la oficiul 
braţelor de muncă, pentru a fi înregistrat ca solicitant de 
loc de muncă. 

La fiecare din aceste trei autorităţi trebuia să mă înarmez 
nu numai cu răbdare până ce îmi venea rândul să fiu primit, 
ci să fiu pregătit să întâmpin şi toate piedicile ridicate în 
cale de birocraţia haotica şi de reaua voinţă şi tembelismul 
funcţionarilor. 

> nu 

Tin minte cum, din cauza tergiversărilor şi amânărilor, am 
avut răgazul să-mi fac, la intervale de câte o săptămână, 
trei rânduri succesive de fotografii pentru buletin şi livret, 
reuşind astfel ca în ultima poză să arăt ceva mai ca lumea - 
adică mai puţin supt la faţă şi cu părul crescut de doi-trei 
centimetri lungime. 

Dispoziţia primită era să ne prezentăm la secţia de miliţie 
a ultimului domiciliu de dinainte de arestare, care ne va 
elibera buletinul de identitate. Pe mine, negăsindu-mă în 
evidenţa secţiei de miliţie de care aparţinusem, formalităţile 
s-au împotmolit. Abia după câteva amânări au reuşit să mă 
găsească, figurând în evidenţa secţiei de miliţie a primului 
meu domiciliu în Bucureşti, de pe vremea când intrasem în 
liceu şi locuiam împreună cu părinţii. Cu această ocazie s-a 
ivit o altă încurcătură: în actele găsite la acea miliţie, tatăl 
meu apărea sub prenumele de Tilică, în timp ce eu 
declarasem ani de zile în toate autobiografiile mele că îl 
chema Elefterie, reuşind astfel să nu fiu identificat imediat 


ca fiu de moşier şi de fost ministru. Cu greu am izbutit să-l 
conving pe ofiţerul de miliţie că era vorba de una şi aceeaşi 
persoană. 

Când, în cele din urmă, lucrurile s-au lămurit, şi mi-a 
completat toate datele personale, ofiţerul s-a oprit cu tocul 
în aer, deasupra unei rubrici a formularului, şi m-a întrebat: 

Unde vrei să te stabileşti? 

În strada Hagi Moscu nr. 12 - i-am răspuns. 

Unde e strada asta? 

În spatele spitalului Filantropia. 

În ce oraş? 

Deşi cam nedumerit de asemenea întrebare, i-am răspuns 
totuşi în modul cel mai firesc: 

— In Bucureşti, bineînţeles! 

Ofiţerul a lăsat tocul jos, a tras sertarul biroului şi mi-a 
citit o hârtie. Era o dispoziţie oficială prin care în Bucureşti 
şi alte patru sau cinci oraşe din ţară nu mai era autorizată 
stabilirea de persoane venind din alte localităţi. Apoi, 
ridicând iar tocul şi pregătindu-se să scrie, mi s-a adresat 
din nou: 

— Spune deci unde vrei să te stabileşti, în afară de oraşele 
prevăzute în dispoziţia pe care ţi-am citit-o. 

— In Bucureşti! 

— Am repetat. Enervat, ofiţerul a ridicat tonul: 

— 'Tovarăşe, dumneata nu înţelegi româneşte? N-ai auzit 
că în Bucureşti nu se poate? 

M-am simţit deodată din nou în elementul meu. Aveam în 
fată un miliţian care se răstea la mine! 

Timp de câteva minute a urmat o discuţie aprinsă. 
Văzându-mă hotărât să nu cedez, m-a ameninţat că, dacă 
mă încăpăţânez, rămân fără buletin. 

— Nici nu am nevoie de buletinul dumneavoastră! 

— l-am răspuns, ridicând şi eu glasul şi sculându-mă de pe 
scaun. 

Ofiţerul s-a calmat brusc şi şi-a schimbat tactica. 


— Tovarăşe, de ce nu eşti înţelegător? Gândeşte-te şi 
dumneata la vreo localitate unde ai rade sau prieteni. Te 
sfătuiesc prieteneşte să te stabileşti deocamdată acolo, să-ţi 
scoţi buletinul, să-ţi găseşti un serviciu şi, după o vreme, vei 
putea să te transferi la Bucureşti. Ce să facem, dacă aşa 
sunt dispoziţiile? Noi nu putem să-ţi eliberăm buletin de 
Bucureşti. 

Cam în aceşti termeni a continuat să-şi ţină pledoaria, 
pentru a mă convinge că nu aveam altă soluţie. La un 
moment dat, interpretându-mi tăcerea drept semn de 
resemnare, s-a oprit şi m-a întrebat: 

Ia spune-mi acum, unde te-ai hotărât să te stabileşti? 

La Salcia! 

— l-am răspuns. 

— Unde vine asta? 

— In Balta Brăilei, acolo unde am stat până săptămâna 
trecută, când am fost eliberat! 

Spre surprinderea mea, vorbele mele n-au dezlănţuit 
furtuna la care mă aşteptam. Dimpotrivă chiar! Fără a da 
vreun semn de enervare, ofiţerul şi-a reluat, cu cea mai 
perfectă naturaleţe, atitudinea de la începutul întrevederii. 
A redevenit funcţionarul calm, indiferent şi plictisit de 
treaba pe care o face, care nu înţelege să se ostenească 
peste măsură. [fjfa 

— Bine. Eu scriu aici cum vrei dumneata. Pe mine altceva 
nu mă interesează. Alţii dau aprobările. 

A trecut în rubrica respectivă din formular adresa pe care 
i-o dădusem şi mi-a spus să vin după rezultat peste câteva 
zile. La termenul stabilit, am stat din nou la coadă la uşa 
secţiei de miliţie, dar, până să-mi vină rândul, s-au încheiat 
orele de serviciu, şi biroul s-a închis. Situaţie care s-a mai 
repetat de câteva ori în zilele următoare, cu acelaşi 
rezultat. 

În cele din urmă, după nu ştiu a câta zi şi alte multe ore de 
aşteptare, mi-a venit rândul să intru în birou. M-a primit 
acelaşi ofiţer. Nu ştiu dacă m-a mai recunoscut. Nu mi-a 


vorbit. M-a pus să mai semnez o hârtie şi mi-a dat buletinul. 
Când am ieşit în stradă, am răsuflat uşurat. 

Auzisem de cazul unui fost deţinut căruia i se refuzase 
dreptul la domiciliu în capitală, deşi era bucureştean şi 
toată familia lui locuia în oraş. Omul fusese silit să se 
stabilească la nişte prieteni, într-o localitate din Moldova. 

După un timp aveam să aflu că încercarea autorităţilor de 
a ne îndepărta de Bucureşti era practicată pe scară largă, 
majoritatea foştilor deţinuţi fiind supuşi - ca şi mine - 
aceloraşi presiuni, pentru a-i determina să se stabilească în 
provincie. Erau, de fapt, variante pentru uz extern ale 
aceloraşi mijloace de presiune folosite şi în închisoare. 
Adaptate la mediul de afară, nu mai erau însoţite de insulte 
şi brutalităţi. Urmăreau să-şi atingă scopul numai prin 
intimidare şi teama pe care o inspirau uniformele organelor 
represive. 

Dacă, la insistenţele lor de a-l convinge să părăsească 
Bucureştiul, fostul deţinut opunea rezistenţă hotărâtă şi nu 
ceda, autorităţile sfârşeau prin a accepta eşecul şi renunţau 
să mai stăruie. Succese nu au înregistrat decât cu câţiva 
oameni mai bătrâni şi timoraţi, cărora au izbutit să le 
trezească din nou vechea teamă din vremea anchetelor. 

Nici pentru a obţine livretul militar n-am scăpat mai ieftiN. 
Şi la uşa comisariatului militar am stat de nenumărate ori la 
coadă. De data asta însă faptul că nu-mi găseau nici livretul 
militar (pe care, la arestare, Securitatea îl preda, în mod 
normal, comisariatului care îl eliberase), nici fişa mea de 
evidenţă (care trebuia să se afle la acelaşi comisariat) nu se 
mai datora dezordinii şi neglijenţei birocratice. Şi iată de 
ce: livretul meu militar de „soldat neinstruit” îl obţinusem 
printr-un fals făcut de un plutonier originar din llovăţ, care 
mă salvase astfel de la încorporarea în unităţile DGSM 
(detaşamentele de muncă, unde, din cauza originii sociale, 
ar fi urmat să-mi satisfac stagiul militar). În noaptea 
arestării mele, îl lăsasem să alunece în spatele unei 
biblioteci, pentru a nu cădea în mâna Securităţii, care ar fi 


dat pe această cale de urma plutonierului. Livretul fusese 
găsit de mama, care, la indicaţia mea, îl distrusese. Cât 
priveşte fişa mea de evidenţă de la comisariatul militar, 
avusese şi ea o soartă identică. O distrusese chiar 
plutonierul, după ce îmi dăduse livretul. 

În felul acesta, fiind în posesia livretului, îmi puteam 
justifica situaţia miliară, dar nemaifigurând în evidenţa 
comisariatului, nu mi se mai putea lansa nici un ordin de 
chemare la încorporare. 

Ofiţerul de la comisariat, la care mă prezentasem pentru 
a-mi restitui, pasămite, livretul confiscat la arestare, 
negăsindu-l (cum era şi de aşteptat), m-a amânat de mai 
multe ori, sperând mereu să-l descopere. În cele din urmă, 
înjurându-i fără nici o jenă pe cei de la Securitate, pentru 
neglijenţa de a nu-l fi predat comisariatului, mi-a spus să 
revin a doua zi cu o fotografie pentru a-mi face un nou 
livret. 

A doua zi însă am fost iarăşi amânat, pentru că nu mi se 
găsea fişa de evidenţă, care cuprindea datele ce trebuiau 
trecute în livret. 

Bănuiesc că, pentru a nu-şi mai complica existenţa, ofiţerul 
a recurs la un subterfugiu birocratic, completându-mi un 
nou livret, fără să-mi poată consulta fişa. 

Nu-mi mai amintesc dacă şi la oficiul forţelor de muncă am 
avut de întâmpinat dificultăţi. La coadă am stat însă la fel ca 
peste tot. 

Coada la autorităţi în acea perioadă, după eliberarea 
deţinuţilor politici, oricât de lungă şi obositoare ar fi fost, 
avea şi partea ei bună. Era locul unde te întâlneai cu o 
sumedenie de foşti deţinuţi, fie cunoscuţi, fie necunoscuţi. 
Aveam toţi acelaşi semn de recunoaştere, vizibil de Ia 
distanţă: părul încă foarte scurt! 

Te bucurai astfel să-ţi revezi nişte prieteni de care te 
despărţiseşi cu ani în urmă, fie din cauza transferului într-o 
altă puşcărie, fi datorită unei pritoceli în cadrul celularului 
aceleiaşi închisori. Cei care nu se cunoscuseră în detenţie 


îşi dădeau mâna, se prezentau şi intrau în vorbă unii cu alţii 
fără nici o reticentă, aşa cum ar fi făcut şi în închisoare. 

De-a lungul lungilor ore de aşteptare, ajungeai astfel să 
afli tot felul de amănunte din viaţa altor închisori prin care 
nu trecuseşi şi să informezi, la rândul tău, pe alţii despre 
regimul din temniţele în care fu-seseşi deţinut. În acest 
schimb de informaţii ne comunicam reciproc numele 
gardienilor şi ofiţerilor de securitate care se remarcaseră în 
mod deosebit prin cruzime, dar şi ale celor puţini care se 
arătaseră mai omenoşi. 

Şi tot pe această cale am aflat unii de la alţii numele unor 
delatori, a căror reputaţie nu depăşise până atunci zidurile 
închisorii în care cooperaseră cu ofiţerul politic al 
administraţiei. Au devenit astfel. Împreună cu cei pe care îi 
cunoşteam fiecare din celulele prin care trecusem, 
turnătorii noştri, ai tuturor. Constituiau balastul de ruşine al 
lumii noastre din peni* tenciare, a deţinuţilor politici şi, 
totodată, aportul nostru de lichele gata deconspirate la 
tagma turnătorilor anonimi cu care ne întâmpina lumea de 
afară. 

În compensație, aduceam cu noi şi exemplul unor oameni 
de caracter, care, împreună cu cei care şi l-au păstrat şi în 
libertate, aveau să-şi regăsească făgaşul comun. 

La coada din fata secţiei de miliţie era locul de întâlnire 
unde fiecare din noi contribuia la completarea unui fel de 
buletin zilnic de ştiri pentru uzul foştilor deţinuţi. Ne 
împărtăşeam unul altuia tot ceea ce putea fi de folos unor 
oameni aruncaţi acum în libertate la fel de brusc cum 
fuseseră aruncaţi în închisoare, cu ani în urmă. Coada la 
autorităţi pentru formalităţile de obţinere a buletinului avea 
în paralel şi funcţia de birou de informaţie şi de ajutor 
pentru toţi cei din categoria noastră. Aici, aflai adresa 
oricărui fost puşcăriaş. Şi tot aici, prin intermediul şi cu 
recomandarea câte unui fost deţinut, chiar necunoscut, 
mulţi şi-au găsit o locuinţă sau un loc de muncă. 


În mod spontan, intrase în funcţie un sistem de sprijin 
reciproc, la care participam cu toţii, fiecare angajând în 
această reţea şi relaţiile lui personale cu oameni care ne 
puteau fi utili. In acest scop, datorită numărului mare de 
prieteni şi cunoscuţi doctori, am apelat şi eu de nenumărate 
ori la serviciile lor, obţinând medicamente, tratamente sau 
internări în spital pentru mulţi din foştii noştri camarazi, 
ieşiţi bolnavi din închisoare. 

De altfel, în primele săptămâni după eliberare, când, după 
aspectul fizic, slăbiciune, culoare pielii şi părul încă scurt, 
eram uşor de recunoscut, am întâlnit peste tot numai 
bunăvoință. Excepţie făceau doar cei de la secţiile de miliţie 
şi nici acolo toţi. Pe stradă, în magazine şi în tot locul, lumea 
ne zâmbea mai mult sau mai puţin făţiş sau numai cu 
discreţie, schimbând cu noi priviri complice şi pline de 
înţeles. Aş putea spune că eram obiectul unor manifestații 
publice tacite de simpatie şi solidaritate. 

O oarecare destindere intervenită în acea vreme în 
relaţiile interna-ţionale şi unele concesii făcute de regim în 
interior, între care şi eliberarea deţinuţilor politici, 
relaxaseră atmosfera în ţară, dând oamenilor noi speranţe, 
descreţind frunţile şi dezlegând limbile. Iar, dacă totuşi în 
virtutea inerţiei, teama îi făcea să-şi ascundă în continuare 
gândurile faţă de semeni, nouă, foştilor deţinuţi, erau 
înclinați să ne acorde, din principiu şi de la prima vedere, 
totală încredere. Ne priveau cu un amestec de admiraţie, 
respect şi compătimire, considerându-ne pe toţi înzestrați 
numai cu calităţi pozitive, de parcă am fi fost o specie 
aparte. Căpătasem în ochii lor statură de eroi, când, de 
fapt, reprezentasem în închisoare toate straturile societăţii 
româneşti de afară, cu întreaga gamă de însuşiri ale 
indivizilor care o compun. 

Ne făcusem o datorie din a-i dezamăgi pe admiratorii 
noştri fără rezerve, îndemnându-i la prudenţă, prevenindu-i 
că şi printre noi se găseau delatori şi lichele. 


În fine, a sosit şi ziua când, cu buletinul de populaţie şi cu 
livretul militar în buzunar, m-am avântat pe stradă, cu pas 
mai sigur, având pentru o clipă falsul sentiment de a fi 
intrat în rândul lumii, de a fi devenit şi eu un om obişnuit, 
care să nu se mai deosebească de ceilalţi. 

Ştiam însă că un fost deţinut, cu sau fără legitimaţie, tot 
cal breaz rămânea şi nu se mai putea pierde niciodată în 
anonimat, oricât ar fi căutat să se amestece în mulţime. 

Şi totuşi, acum ieşeam mai bucuros din casă. 

Abia acum mi se deschisese pofta să cutreier oraşul, 
căutând să-l regăsesc aşa cum îl păstrasem în amintire. 
Umblând pe urma paşilor mei de altădată, întâlneam străzi 
întregi cu casele, pomii şi chiar atmosfera lor neschimbată, 
rămase aidoma imaginilor din albumul cu amintiri pe care îl 
răsfoisem de atâtea ori în gând, de-a lungul anilor de 
închisoare. Priveliştea mi-era atât de familiară, încât uneori 
mă şi opream în faţa câte unei case de oameni cunoscuţi şi 
sunam la uşă. 

De cele mai multe ori când se deschidea uşa, se risipea şi 
vraja sub care trecutul se întâlnise cu prezentul şi 
amintirea se confundase cu realitatea. Mai totdeauna, omul 
care apărea în prag nu auzise de numele familiei pe care o 
căutam şi nu ştia cine locuise înaintea lui în casă. Puţini din 
cunoscuţii mei mai locuiau la vechile lor adrese. 

Cei pe care, în peregrinările mele, i-am găsit totuşi în 
aceeaşi casă mi s-au părut, în general, tare schimbaţi. 
Trecerea vremii lăsase urme grele! 

Cei mai în vârstă decât mine îmbătrâniseră, între timp, de- 
a binelea. Pe unii abia i-am mai recunoscut. Pe cei de o 
vârstă cu mine sau mai tineri i-am regăsit maturizaţi, dar 
neschimbaţi ca înfăţişare. Din păcate însă, pe lângă bucuria 
revederii, încercarea de a relua dialogul după doisprezece 
ani de întrerupere mi-a lăsat de cele mai multe ori un gust 
amar. 

Mai toţi erau băieţi din generaţia mea, foşti colegi de 
şcoală şi facultate, cu care luasem parte, încă din primele 


zile ale ocupaţiei sovietice, la toate manifestaţiile şi acţiunile 
zise reacționare şi antidemocratice ale tineretului din 
Bucureşti. Călăuziţi de bunul simţ şi sentimentele nobile şi 
dezinteresate ale tineretului din tot de a una, eram la fel de 
înflăcăraţi şi „„ > gata să ne aruncăm şi în foc pentru cauza 
libertăţii şi binele ţării. Eram deci, de la sine înţeles, 
duşmanii înverşunaţi ai comunismului şi ai ocupantului 
sovietic. 

De rămas, aşa rămăsesem, şi eu, şl ei. Pe niciunul nu-l 
convertise regimul la religia lui Marx. Doar pe câţiva îi 
pervertise la moravurile noii societăţi, în care vechile valori 
morale cedaseră locul necinstei şi lipsei de scrupule. In 
schimb, aproape toţi se resemnaseră, acceptând ideea 
inutilităţii oricărei opoziții. Le dispăruseră avântul şi 
îndârjirea de altădată. Iluziile din tinereţe se spulberaseră. 
Imprudenţa şi riscul nu se mai purtau! Renunţând să-şi mai 
facă speranţe de teama decepţiilor, se refu-giaseră în 
preocupări strict personale, căutând să obţină maximum 
posibil, de la viaţa atât de sălbatic drămuită, la care îi 
constrângea regimul. Interesul pentru cauza generală, 
publică, pe care îl arătaseră cândva, pierise. Egoismul 
câştiga teren. 

Pe scurt spus, oamenii acceptaseră situaţia şi, chiar dacă 
nu se complăceau în ea, sfârşiseră prin a se obişnui, 
adaptându-se şi mulţumindu-se cu ce li se dădea. Se 
împăcaseră, în sinea lor, cu soarta. Pentru a supravieţui fără 
riscuri, depuseseră armele până şi în gând, în timp ce eu 
trăisem într-un mediu unde, dimpotrivă, tocmai spiritul 
revoltei ne ţinuse în viaţă. Apăruse chiar o expresie des 
întrebuințată, care încerca să justifice această capitulare şi 
resemnare în faţa tuturor abuzurilor, cărora nu te puteai 
opune: „Asta-i situaţia!'4 - se spunea în intimitate şi „Asta-i 
situaţia, tovarăşe!” - în public. 

Nu mi-a trecut nici o clipă prin minte să-i acuz pentru 
pasivitatea sau indiferența în care îşi găsiseră refugiul, dar 


faptul că nu i-am regăsit aşa cum îi lăsasem m-a dezamăgit 
şi întristat. 

Am întâlnit şi două cazuri extreme, care m-au indignat. 

Unul, după ce s-a bucurat sincer că mă revede şi m-a 
îmbrăţişat cu lacrimile în ochi de emoție, mi-a vorbit apoi cu 
un aer superior şi plin de înţelepciune, cam în termenii 
următori: 

— Bine, măi, cum de ai putut să fii aşa de naiv şi să te 
angajezi într-o acţiunea care nu avea sorţi de izbândă? Te-ai 
aşezat cu mâinile goale în faţa unui tanc! Cum credeai că ai 
să-l opreşti? Ai făcut o prostie care te-a costat nişte ani de 
viaţă! 

Am rămas stupefiat! Nici azi nu ştiu dacă cel care îmi 
vorbise aşa uitase, într-adevăr, o seamă întreagă de acţiuni 
la care participasem împreună în vremea tinereţii noastre 
entuziaste sau dacă contase pe lipsa mea de memorie. 

Oricum, atunci, tupeul lui m-a enervat şi nu am avut 
delicateţea să tac. l-am amintit, pe rând, de manifestaţiile 
pentru Rege, pentru Maniu şi pentru Brătianu şi de toate 
ciocnirile de stradă cu bătăuşii partidului comunist, 
încăierări la care luase parte şi el, cot la cot cu noi, toţi 
„naivii” de atunci. Cel mai greu i-a căzut când i-am pomenit 
de colaborarea lui la procurarea şi ascunderea de arme. Se 
oferise atunci să depună într-un loc sigur o puşcă- 
mitralieră. 

Momentul a fost mai mult decât penibil, iar justificarea, 
deşi lăudabilă prin onestitate, mi s-a părut la fel: 

— Ce vrei, dragă? Atâta m-am străduit să-mi ascund 
trecutul, încât l-am uitat de-a binelea! 

Mi-a dat apoi dreptate când i-am spus că, în faţa tancului 
de care îmi vorbise, stătuse şi el, alături de mine, şi că 
numai jocul întâmplării făcuse ca eu să-i cad sub şenile, iar 
el nu. 

Un altul, care m-a dezamăgit poate şi mai mult, îmi fusese 
coleg în primele clase de liceu. Era fiu de preot-profesor 
universitar. Avea să facă parte, mai târziu, din organizaţia 


„Frăţiilor de Cruce”, dar încă din primele clase îşi afişa cu 
ostentaţie şi mândrie copilărească simpatia pentru 
Mişcarea Legionară. Inteligent, vioi şi precoce în 
comparaţie cu majoritatea colegilor lui, avea tendinţa să-i 
domine, încercând să-şi impună cu orice preţ voinţa şi 
ideile. 

În „discuţiile politice” iniţiate de el şi purtate potrivit celor 
11-12 ani pe care îi aveam atunci, ne susţineam cu pasiune 
părerile, dar mai mult cu glasul decât cu mintea, suplinind 
lipsa de argumente cu ridicarea tonului şi luarea în 
derâdere a interlocutorului. În cele din urmă, tema 
dezbătută era dată uitării, discuţia degenera în ceartă, 
protagoniştii sfârşind prin a se despărţi supăraţi. Recreaţia 
următoare îi găsea însă împăcaţi şi din nou împreună la 
joacă, în curtea şcolii, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Colegul meu însă, care ţinea morţiş să ne facă să-i 
împărtăşim simpatiile politice, nu suporta să fie contrazis. 
La orice opoziţie pe care o întâmpina se înfuria, căutând cu 
aroganță şi agresivitate să-l intimideze şi să-l constrângă 
la supunere pe cel care îi rezista. 

Într-o zi, punându-mă şi pe mine în această situaţie, am 
ajus la conflict. Spre uimirea întregii clase, care ne ştia 
prieteni nedespărţiţi de joacă şi capii tuturor 
năzdrăvăniilor, ne-am luat la bătaie. Până să ne despartă 
colegii, am apucat să ne dăm decât vreo doi pumni şi să ne 
rupem câţiva nasturi de la uniformă. Lupta a rămas 
nedecisă. A sfârşit prin a învinge prietenia, întărindu-se şi 
maturizându-se în pas cu noi, pe măsură ce treceam dintr-o 
clasă într-alta. În clasa a şasea, m-am mutat la un alt liceu, 
iar întâlnirile noastre s-au rărit. 

Ne-am mai văzut de câteva ori când eram studenţi, el la 
medicină, eu la drept. Apoi, încă înainte de arestarea mea, 
ne-am pierdut treptat din vedere, prinşi fiecare în felul lui 
în vârtejul evenimentelor care începuseră să ne determine 
cursul vieţii. 


Asaltat de amintirile legate de prietenia noastră juvenilă 
din vremea şcolii, emoţionat, mergeam acum, după mai 
mult de 13-14 ani, să mă întâlnesc cu fostul meu coleg. Mă 
gândeam la el cu aceeaşi afecţiune de odinioară, 
bucurându-mă să-l revăd la maturitate, pentru a ne 
împărtăşi din nou părerile ca altădată, dar cu mai multă 
pondere şi obiectivitate. 

Ne-am făcut semn cu mâna, de la distanţă. Nu mă 
schimbasem prea mult la înfăţişare şi mă obişnuisem să fiu 
uşor recunoscut de vechile cunoştinţe. Abia mai de aproape 
îmi descopereau părul încă scurt şi faţa arsă de soarele 
Bărăganului, atât de deosebită la culoare de pielea 
bucureştenilor, bronzată la ştranduri sau pe litoralul mării. 
De altfel, şi eu mă învăţasem să-i descopăr destul de repede 
pe cunoscuţii de altădată, înlăturând dintr-o privire 
modificările aduse de vreme şi de vârsta imaginii pe care le- 
o păstrasem în minte. Unora le reduceam din ochi surplusul 
de greutate, pentru a le reda supleţea siluetei din tinereţe. 
Altora, dimpotrivă, trebuia să le adaug ceea ce vârsta le 
răpise, fiind nevoit să mi-i închipui cu păr bogat, pentru a 
corespunde amintirilor mele de dinainte de arestare. Celor 
mai mulţi, când le vorbeam, le înlocuiam în minte dinţii 
lipsă, pentru a le regăsi expresia care îmi era familiară. 

Numărul mare al oamenilor, bărbaţi şi femei, cu dinţi 
stricaţi sau lipsă, fiindcă nu-şi puteau permite să plătească 
preţul unei lucrări dentare, a fost unul din aspectele cele 
mai degradante care m-a izbit încă de la primii mei paşi pe 
străzile Bucureştiului, deşi veneam dintr-o lume în care mi 
se păruse până atunci că e firesc ca omul să fie ştirb. Amicul 
meu plătise şi el acelaşi tribut vremii care trecuse şi 
vremurilor grele care veniseră o dată cu regimul comunist. 

Am intrat într-o cofetărie si, aşezaţi la o masă mai izolată, 
am început să ne amintim de trecut. Prezentul l-am lăsat la 
urmă. Am trecut în revistă, completându-ne reciproc 
golurile din memorie, numele colegilor de clasă, ale 
profesorilor şi nenumăratele năzbâtii făcute împreună, care 


ne costaseră atunci pedepse, note proaste la purtare şi 
uneori lacrimi amare. Acum, le gustam numai hazul. Episod 
cu episod, am reconstituit astfel, împreună, o bună parte a 
copilăriei noastre năzdrăvane din primii ani de şcoală, la 
vârsta când, cu ochii încă în lacrimi, ne podidea deja râsul, 
iar bucuriile ca şi necazurile erau tot atât de repede date 
uitării. 

Ne-am amintit şi de spiritul competitiv de care eram 
atunci însufleţiţi, de teribilismele cu care stârneam 
admiraţia colegilor, de ambiția de a fi mereu în frunte, 
supralicitându-i la joacă şi contrazicându-i în discuţii, numai 
de dragul contrazicerii şi a dorinţei de a ne afirma 
personalitatea. 

Am evocat şi controversele pătimaşe în care ne angajam 
repe-tându-ne cu încăpățânare punctele de vedere până ce 
se încingea cearta. I-am amintit cu această ocazie şi de 
ciocnirea noastră, când, luându-l în derâdere pentru 
exaltarea cu care îşi susţinea teoriile politice, proclaman* 
du-şi sus şi tare convingerile legionare, sărise la bătaie. 

Si, fiindcă venise vorba de legionari, m-am gândit că îi va 
face plăcere să-i spun că, stând cu mulţi dintre ei în 
închisoare, ajunsesem să-i cunosc mai de aproape şi să le 
apreciez caracterul şi ţinuta ireproşabilă în timpul 
detenţiei. 

Încă de la primele mele cuvinte, amicul meu m-a întrerupt, 
ţinând să mă prevină că nu mai are nimic comun cu 
Mişcarea Legionară. Recunosc că pe moment afirmaţia m-a 
surprins, deşi faptul de a renunţa, la maturitate, la ideile 
îndrăgite la vârsta de 12 ani, nu era chiar aşa neobişnuit. 
Vrând-nevrând însă, îmi aminteam de înflăcărarea cu care 
tot ne vorbise în şcoală despre Codreanu şi despre 
legionari. 

Lucrurile nu s-au oprit aici. Vrând totuşi să-mi explice de 
ce se lepă-dase de prima lui dragoste, fostul meu coleg mi-a 
ţinut o întreagă dizertaţie asupra motivelor care îl 
determinaseră să-şi revizuiască atitudinea. Toată 


argumentaţia lui avea să se desfăşoare într-o violentă 
filipică îndreptată împotriva mentalităţii societăţii în care 
crescusem şi căreia părinţii noştri îi fuseseră robi. Ei îi 
datoram viziunea greşită pe care de mici ne-o făcusem 
despre lume, interpretarea eronată a unor noţiuni, 
aprecierea şi cultivarea unor valori false şi a unor 
prejudecăţi moştenite şi exaltarea peste măsură a 
sentimentului religios şi naţional. Condiţionată să 
gândească şi să reacționeze în virtutea acestor concepţii, 
generaţia noastră fusese victima unor curente demagogice, 
ai căror conducători, lipsiţi de scrupule, ne-au minţit şi ne- 
au exploatat credulitatea, pentru a ne folosi ca masă de 
manevră în scopuri politice murdare, servind interese 
străine cauzei româneşti. 

Ascultam din ce în ce mai uimit expunerea amicului meu, 
pe care nu-l mai regăseam decât în vehemenţa crescândă a 
tonului care îl caracterizase şi în vremea şcolii. În schimb, 
conţinutul, ca şi o seamă din expresiile folosite, m-au pus pe 
gânduri. Le mai auzisem, dar în alte împrejurări şi într-un 
cu totul alt context. 

Când s-a pornit cu şi mai mare înverşunare împotriva 
conducătorilor Mişcării Legionare, în frunte cu Comeliu 
Codreanu, idolul lui de altădată, învinovăţindu-i de a fi 
înşelat tineretul, bătându-şi joc de naivitatea sentimentelor 
lui curate, îndrumându-l pe calea terorismului şi a crimei, 
numai pentru a-şi vedea realizate interesele şi planurile lor 
egoiste de mărire şi putere, nu am mai avut nici un dubiu 
asupra sursei lui de inspiraţie. Atât acuzaţiile, cât şi 
termenii şi limbajul purtau pecetea neîndoielnică a 
formulărilor stereotipe întrebuințate de „partid” în 
campaniile de discreditare a adversarilor. Vorbele amicului 
meu păreau rupte din declaraţiile de demascare cerute 
deţinuţilor legionari în cadrul „cluburilor” de reeducare de 
la Aiud. 

Şocat şi dezgustat de descoperirea acestei similitudini, mi 
se făcuse lehamite să-l mai ascult. L-am lăsat însă să-şi 


verse veninul până la capăt, fără să mai fac vreo remarcă 
care să alimenteze discuţia. Câteva minute mai târziu, 
pretextând un rendez-vous, ne-am despărţit. 

Cum relaţia noastră nu depăşise niciodată stadiul amiciţiei 
din primii ani de şcoală, neînchegându-se între noi o 
legătură mai profundă, nu pot spune că la această întâlnire 
pierdusem un prieten. Pierdusem însă o amintire a 
copilăriei noastre senine. O amintire îndepărtată, 
înfrumuseţată şi mai mult de trecerea vremii. 

O a treia persoană cu atitudine stranie, pe care am văzut-o 
de mai multe ori pe stradă, după eliberare, m-a şocat mai 
puţin decât cele două de mai înainte. Deşi ilustra aproape 
caricatural trista stare generală de frică, cuibărită de-a 
lungul anilor în sufletele oamenilor, nu mă puteam hotărî, 
de fiecare dată când îl vedeam, dacă să-i plâng de milă sau 
să fac haz de comportamentul lui grotesc. 

Pe Răzvan M. Îl cunoscusem în anii de după 23 August, 
când eram student. Nu mai ţin minte cum şi în ce 
împrejurări îl văzusem pentru prima oară. Dar, cine din 
generaţia noastră de tineri de atunci nu-l cunoştea pe 
Răzvan, măcar din vedere dacă nu mai de aproape? Răzvan 
îţi lăsa impresia că este omul care poate fi peste tot în 
acelaşi timp! 

Venea pe la Facultatea de Drept, dar apărea şi pe la 
celelalte facultăţi. Nu lipsea de la nici o manifestaţie 
studenţească şi de la nici o întrunire unde urma să 
vorbească Maniu. Cutreierea centrul BucuresF ţiului în 
lung şi-n lat, şi se întâmpla, deseori, să-l întâlneşti de mai 
multe ori în aceeaşi zi îh diferite locuri. Cu paşii lui iuți şi 
mersul vioi, părea totdeauna grăbit să ajungă undeva. 

De talie mijlocie, zvelt, brunet, purtând o mustăcioară 
neagră, subţire, care nu-i întuneca figura mereu radioasă, 
Răzvan era făcut să-ţi cucerească simpatia din prima clipă. 
O spontaneitate pe care în clipele următoare o regretai 
amar. Am căzut şi eu din primul moment, ca şi tot grupul 


meu de prieteni, în mrejele lui Răzvan, din care nu mai 
aveai scăpare decât cu fuga. 

Încă de la primele cuvinte schimbate cu el, te puteai socoti 
un om pierdut, pentru că îţi fusese dat să ai de-a face cu cel 
mai cumplit pisălog pe care l-ai cunoscut vreodată. Mereu 
în căutarea unei victime pe care să o acapareze şi să o ţină 
de vorbă, Răzvan îşi făcuse această binemeritată reputaţie 
de pisălog fără egal printre toţi cunoscuţii din generaţia 
noastră. 

Când te zărea pe stradă (şi avea un ochi de vultur!), te 
interpela de la distanţă şi îh gura mare, de se oprea lumea 
uimită la auzul exclamaţiilor lui de bucurie. Stăpânit de un 
neobosit entuziasm, pe cât de exuberant, pe atât de 
nejustificat, pe care şi-l manifesta zgomotos, traversa 
strada spre tine, alergând şi gesticulând din braţe ca o 
moară de vânt, numai pentru a te bate voiniceşte cu palma 
pe spate şi a-ţi debita, excitat şi într-o logoree fără sfârşit, 
tot felul de inepţii lipsite de orice interes. După ce opreai, îţi 
vorbea ţinându-te de braţ sau de rever, dacă îl preveneai că 
te duci la întâlnire într-un loc anume, îţi spunea că are 
acelaşi drum cu tine şi te însoțea, iar dacă erai grăbit, 
grăbea şi el pasul lângă tine, fără să-i tacă gura o clipă! 
Nicicum nu era bine! 

Erai salvat numai dacă norocul îţi scotea în cale un 
cunoscut pe care să-l opreşti din drum, să schimbi cu el 
câteva cuvinte şi apoi, cu riscul de a fi înjurat a doua zi, să-ţi 
iei rămas bun, lăsându-l în compania lui Răzvan. 

Uneori, când voiai să fii singur, apariţia lui Răzvan la locul 
şi în momentul nepotrivit îţi trezea gânduri criminale. Eram 
la vârsta când, fie la cinema, fie la ştrand sau chiar pe 
stradă, voiam deseori să fim singuri cu câte cineva şi, 
tocmai atunci, se întâmpla să te strige pe nume şi să alerge 
vesel spre tine Răzvan, bucuros să mai schimbe cu cineva o 
vorbă. Altfel, Răzvan era un băiat bun şi blând, care nu voia 
să facă rău nimănui. 


Acum, în 1964, desi trecuse mai bine de un deceniu de 
când şi uitasem de existenţa lui Răzvan, l-am zărit pe stradă 
şi l-am recunoscut imediat după siluetă şi mers. Venea în 
direcţia mea pe acelaşi trotuar, dar nu mă văzuse încă. Era 
încă departe, dar numai la simpla lui apariţie, reflexul meu 
de altădată se trezise din nou, făcându-mă să caut din ochi 
scăparea pe prima stradă laterală, până la al cărei colţ mai 
erau doar câţiva paşi. Mi-am stăpânit însă prima pornire şi 
m-am decis să accept riscul şi să nu-l evit. Mă răzgândisem, 
nu din plăcerea perversă de a mă lăsa pisat de Răzvan, ci 
din dorinţa de a mă reîntâlni chiar şi cu o frântură 
neplăcută, dar rămasă intactă, a trecutului pe care, în mod 
inconştient, îl căutam. 

Am întins, aşadar, pasul pentru a-i veni în întâmpinare şi 
am ridicat chiar braţul pentru a-i atrage atenţia asupra 
mea, trotuarul fiind destul de aglomerat de lume. Gestul 
meu a coincis însă cu o bruscă schimbare de direcţie a lui 
Răzvan, care, grăbit cum îl ştiam de totdeauna, s-a întors şi, 
fără să mă vadă, a traversat strada la vreo 30 de metri în 
faţa mea. Mă aflam în acel moment pe strada Dorobanţi, în 
dreptul ASCAR-ului, şi mergeam spre Bulevardul Dacia, iar 
Răzvan trecuse pe trotuarul de vis-â-vis, chiar lângă 
intrarea grădinii „Mon Jardin”, şi se îndrepta spre colţul 
străzii Atena. L-am urmărit cu privirea, dar, cum nu a mai 
întors capul, mi-am văzut de drum, zicându-mi că voi avea 
prilejul să-l mai întâlnesc şi altă dată. 

Aşa s-a şi întâmplat. Câteva zile mai târziu, l-am întâlnit 
iar, tot pe Dorobanţi, pe unde mi-era drumul spre locuinţa 
mamei. Numai că şi acum scena s-a repetat întocmai, cu 
singura deosebire că, de data asta, am avut certitudinea că 
mă văzuse. 

Mă observase în ultimul moment* când mă aflam la numai 
câţiva paşi în faţa lui. Pentru o clipă, ni se încrucişaseră 
chiar privirile. Dar numai pentru o clipă, pentru că Răzvan 
a întors imediat capul şi, la fel de grăbit ca şi prima oară, a 
repetat aceeaşi manevră de la întâlnirea precedentă: şi-a 


schimbat itinerariul, a traversat strada şi s-a pierdut printre 
pietonii de pe celălalt trotuar. 

Surprins de atitudinea lui, mă oprisem în loc, urmărindu-l 
cu privirea cum se îndepărta, fofilându-se printre trecători. 
Mu-mi puteam explica o asemenea purtare! 

Cu prima ocazie, le-am povestit întâmplarea câtorva 
prieteni care îl cunoşteau. Spre uimirea mea, nu s-au mirat 
deloc şi mi-au explicat că Răzvan nu mai era de mulţi ani 
vorbăreţul pe care îl cunoscusem eu pe vremea studenţiei. 
Devenise extrem de prudent. Din prietenos şi volubil, cum 
fusese, ajunsese să se ferească de lume şi să evite discuţiile. 
Prietenilor le spunea că nu vrea să intre în puşcărie, nici 
pentru o glumă sau o părere exprimată de el şi nici pentru 
că le-a ascultat pe ale altora. De altfel, ceea ce mi se 
întâmplase mie li se mai întâmplase şi altor cunoscuţi ieşiţi 
din închisoare, Răzvan fugind de ei pentru a nu fi văzut în 
compania unor persoane compromiţătoare. Frica de care 
era stăpânit îl făcea să-şi etaleze cu indecentă laşitatea, 
luându-şi cele mai exagerate măsuri de prudenţă. 

Din cele ce mi s-au povestit despre el şi după ce mi-a oferit 
de mai multe ori pe stradă spectacolul penibil de a-1 vedea 
fugindu-mi din cale, mi-a fost mai întâi ruşine pentru el. Mai 
apoi însă, am ajuns singur la convingerea (pe care, 
bineînţeles, nimeni nu mi-a putut-o confirma) că la originea 
spaimei lui Răzvan nu putea fi decât Securitatea. 
Cunoşteam cazul mai multor persoane pe care Securitatea 
încercase să le şantajeze ori să le amenințe, fie pentru a le 
recruta ca informatori, fie numai pentru a le înfricoşa şi a 
răspândi astfel teama şi timorarea în cercul lor de 
cunoştinţe. Aplicată cuiva mai labil. Şi mai fricos din fire, 
cum era Răzvan, metoda îşi atinsese țelul, victima 
provocându-mi, în cele din urmă, mai degrabă milă, decât 
dispreţ. 

Ruşine ar fi trebuit să-mi fie pentru cei ce-şi permiteau să 
terorizeze şi să degradeze fiinţa umană, dar nu reuşeam. 
Prea mi-era scârbă de ei şi prea îi desconsideram! 


Întâlnirea întâmplătoare cu Răzvan mi-a purtat gândul 
înapoi, la o altă întâlnire, tot întâmplătoare şi tot în faţa 
ASCAR-ului, petrecută cu 11 ani în urmă. Trotuarul din faţa 
ASCAR-ului părea să fie locul predestinat să-mi dezvăluie 
tendinţele din două epoci diferite, ilustrând prin două 
personaje deosebite evoluţia în timp a mentalităţii 
oamenilor deformaţi treptat sufleteşte de anii trăiţi sub 
teroare. 

Atunci, în 1953, deşi căutam să trec neobservat, mă 
întâlnisem nas în nas cu Bebi Bellu, care, aflând că sunt 
evadat, în mod spontan şi fără să i-o fi cerut, s-a oferit să mă 
ascundă, găzduindu-mă la el. Nu am uzat de oferta lui, dar 
i-am rămas până azi recunoscător pentru sprijinul moral pe 
care 1-a reprezentat pentru mine în acel moment. 

Acum, în 1964, de pe acelaşi trotuar, Răzvan fuge de mine 
pentru a nu se compromite în compania unui fost deţinut. 

Trist de semnificativă evoluţie pentru demnitatea omului! 

După fiecare întâlnire de felul celor trei pomenite mai 
înainte, tare bine îmi prindea revederea cu alţi oameni, 
cărora timpul nu le alterase nici firea, nici caracterul. 

Într-una din zile, am avut norocul să dau peste doi din 
aceşti martori ai altor vremuri din lumea Bucureştiului 
tinereţii mele. Mă dusesem la spitalul Filaret, la Dr. Serge 
Băicoianu, pentru un control pulmonar, aşa cum mă sfătuise 
prietenul meu, Dr. Savu, înainte de a părăsi lagărul de la 
Salcia. Examinându-mă, Serge a constatat că procesul 
tuberculos, declanşat la Aiud, fusese stins definitiv datorită 
tratamentului aplicat de Miki Savu, la Salcia. 

După consultaţie, Serge m-a luat de braţ şi a ieşit cu mine 
pe coridor. 

— Vino cu mine! Vreau să-ţi fac o surpriză! 

M-a condus la o sală de aşteptare de lângă holul de 
intrare, unde doi bolnavi, aşezaţi faţă în faţă, îmbrăcaţi în 
pijamale şi învăluiţi în nori de fum, stăteau de vorbă. La 
deschiderea uşii, s-au grăbit să-şi dosească, în mod inutil, 
țigările. 


Efectul observaţiilor făcute de Serge fumătorilor, pe 
obişnuitul lui ton sarcastic, era de la bun început anulat de 
zâmbetul indulgent şi expresia protectoare a privirii care îi 
îmblânzea figura, ce se voia a fi mereu de om ursuz. 

Cei doi bolnavi şi cu mine eram însă prea emoţionaţi şi 
bucuroşi de neaşteptata noastră revedere, pentru a-l mai 
băga în seamă pe doctor. 

Unul din cei doi era tocmai Bebi Bellu, de care am pomenit 
mai înainte şi care, în 1953, ştiindu-mă evadat şi urmărit de 
Securitate, nu pregetase să-mi ofere adăpost, în pofida 
riscurilor la care se expunea. 

Cel de-al doilea era Radu Maltezeanu, fratele mai mare al 
lui Vlaicu, care şi el îmi întinsese o mână de ajutor Ia 
Iacobeni, îh timp ce eram fugar prin Munţii Bucovinei. 
Despre Radu aflasem, în închisoare, că fusese şi el arestat. 
Prezenţa lui în lagărul de la Ghencea îmi fusese semnalată 
în timpul popasului făcut ia Jilava, cu ocazia unui transfer 
de la o închisoare la alta. Mă aşteptam atunci ca, într-o 
bună zi, întâmplarea să ne aducă împreună în aceeaşi 
puşcărie, dar drumurile noastre nu s-au întâlnit. 

Când eram foarte tânăr şi diferenţa de vârstă dintre noi 
conta, îl admiram pentru succesele lui mondene. Era bărbat 
frumos, totdeauna elegant şi atrăgea multe priviri! 

Sub regimul comunist, când lupta de clasă era în toi, nu şi- 
a părăsit ţinuta şi atitudinea de domn, deşi, de teamă, 
lumea din jur îşi spunea „tovarăşe” şi începuse să-şi 
proletarizeze aspectul, renunțând la cravată, pălărie şi 
batista din buzunarul de la piept. Mi se povestise apoi că 
nici în închisoare nu şi-a dezis originea şi nu şi-a făcut clasa 
de râs. 

Amândoi, şi Bebi Bellu şi Radu Maltezeanu, avuseseră 
leziuni pulmonare şi se aflau sub îngrijirea periodică a 
doctorului Băicoianu, la Spitalul Filaret. Aproape 
neschimbaţi la înfăţişare, îşi păstraseră caracterul şi firea 
nealterate. Gândeau, vorbeau şi se purtau la fel cum îi 


cunoscusem înainte de închisoare. La ei, până şi patima 
fumatului părea să fie semn de statornicie! 

Am stat cu ei la o lungă şuietă, contribuind şi eu la 
înceţoşarea încăperii, fumând ţigară după ţigară. Mi-a făcut 
bine... Moralmente! 

Deşi începusem să mă adaptez grijilor, nevoilor şi 
modestelor bucurii ale vieţii, pe care. Mi le oferea 
Bucureştiul, la vremea aceea, continuam să mă simt 
înstrăinat. Eram mereu în căutarea unor vestigii 
nedenaturate ale trecutului, pe care numai când şi când le 
mai întâlneam. Mă bucuram atunci până şi de imaginea 
fugară, suprinsă întâmplător pe stradă, a câte unei 
persoane care îmi amintea ceva din lumea oraşului după 
care tânjeam. De fapt, un oraş de care nu fusesem niciodată 
legat sentimental, dar care începea să-mi fie drag abia 
acum, după ce îşi pierduse caracterul şi farmecul pe care 
nu ştiusem să le apreciez la timpul lor. O dragoste 
întârziată, născută poate mai degrabă din îndărătnicia cu 
care respingeam din toată fiinţa mea urâţenia prezentului! 

Veneam într-o zi pe bulevard, dinspre Piaţa Romană spre 
centru, când am avut, pentru un moment, impresia că mă 
aflu din nou în Bucureştiul căutat. Mai aveam vreo 50 de 
metri buni până la colţul cu Str. Atena (devenită Nikos 
Beloiannis, un personaj mai puţin cunoscut publicului 
datorită activităţii lui de „erou socialist”, cât mai cu seamă 
băuturilor M. A. TI. Pe care umorul negru al bucureşteanului 
le botezase: „le-am zărit printre morminte”, „Adio, mamă!” 
sau „la-mă cu tine, Beloiannis!”). 

Aruncându-mi privirea înainte, peste intersecţia cu Str. 
Atena, ochii mi s-au oprit deodată asupra unei siluete 
cunoscute, care, amintindu-mi de o imagine similară a 
aceluiaşi colţ de stradă, m-am transpus, pentru o clipă, cu 
mulţi ani în urmă în Bucureştiul de la sfârşitul războiului. 
Cum era să nu mă fi crezut trăind iar în anii 4 50 când, 
exact în acelaşi loc, pe trotuarul din faţa lui „Gălăţescu” 
(aşa se chema atunci bodega devenită între timp „bufet de 


stat”), stătea, scrutând strada, şi acum ca şi atunci, Radu 
Fundăţeanu! 

De la distanţa la care mă găseam, nu-i distingeam figura, 
dar, aşa cum îl recunoscusem numai după siluetă şi ţinută, 
eram sigur că nu mă puteam înşela nici asupra expresiei 
trăsăturilor pe care mi le închipuiam chiar înainte de a le 
vedea. 

Pe măsură ce mă apropiam, toate presupunerile mi se 
confirmau, înalt, drept, degajat în atitudine, cu o mână în 
buzunar, căutând, ca întotdeauna, să dea impresia că are 
un rendez-vous, dar vânând între timp, sub masca unei 
totale indiferenţe, privirea admirativă a vreunei trecătoare, 
Radu Fundăţeanu îşi perpetua, de decenii, pe străzile 
Bucureştiului, figura de cabotin sentimental. Devenise un 
fel de monument mobil al genului, care se deplasa numai pe 
anumite trasee centrale, oprindu-se la răscrucile şi orele 
cele mai frecventate de frumoasele mondene sau mai puţin 
mondene ale oraşului. Cu un aer puţin blazat, cu o 
sprânceană uşor ridicată, plimba o privire distrată peste 
lumea care îi trecea pe dinainte, deşi sunt sigur că nu-i 
scăpa nici o mişcare. 

Radu era cel mai mare din cei trei fraţi Fundăţeanu. Figuri 
mai şterse, mai puţin bine conturate decât a fratelui lor 
Radu, ceilalţi doi nu se evidenţiau, în mod special. De altfel, 
gurile rele nu le prea recunoşteau nici o calitate, în afară de 
cea vestimentară. lar despre Radu, care vorbea puţin, 
pretindeau că tăcea, fiindcă nu avea ce spune. 

Personal, nu i-am cunoscut de aproape. li cunoşteam mai 
mult din vedere şi din reputaţie, pentru că Fundăţenii (cum 
li se spunea), dar mai ales Radu, îşi aveau locul lor în 
peisajul bucureştean al tinereţii mele. Toţi trei se 
remarcaseră încă din vremea războiului prin extravaganţa 
îmbrăcăminţii, fiind printre primii aşa-numiţi 
„malagambişti”. 

Din câte îmi amintesc, Sergiu Malagamba fusese un 
cântăreţ de jazz care, fără voia lui, din cauza muzicii 


americane pe care o interpreta, ajunsese, pentru lumea 
„anglofililor” din capitală, un fel de simbol al protestului 
monden şi de salon împotriva alianţei cu Germania. Tot ca 
un semn de contestaţie, la fel de utilă, apăruse, în acea 
vreme, şi o notă mai excentrică în îmbrăcămintea 
masculină, modă adoptată de un număr restrâns de tineri, 
care au fost ridiculizaţi în fel şi chip de ceilalţi şi chiar de 
publicaţiile umoristice ale timpului. Li s-a spus 
„malagambişti” şi li se făcuse chiar un cântec, care le 
descria în batjocură îmbrăcămintea. Îmi amintesc doar un 
fragment: „Gulerul compresă..., haina pardesiu”... Etc. 

După perioada „malagambistă”, fraţii Fundăţeanu 
reveniseră la costumul clasic englezesc, pe care mai cu 
seamă Radu îl purta cu eleganţă şi mers de dandy când 
ieşea „la vânătoare” în târg. Şi acum, postat în faţa fostului 
„Gălăţescu”, Radu se prezenta tot aşa sau, mai bine-zis, se 
voia la fel de elegant în ţinută, de irezistibil în atitudine şi 
de cuceritor din priviri. 

Cu cât înaintam însă spre el, impresia ce mi-o făcuse de la 
distanţă se modifica. Pas cu pas, apropierea scotea la iveală 
ceea ce depărtarea ascunsese. Realitatea, mai crudă, venea 
să retuşeze imaginea personajului pe care o păstrasem în 
amintire, ponosindu-i hainele, şi aşa cam desuete în 
eleganța lor de altădată, şi aşezându-i pe trăsăturile feţei 
ofilite de vreme umbrele şi ridurile inerente vârstei. Dar 
Chiar şi aşa cum arăta acum, cam prăfuit de timp şi chiar 
puţin ridicol cu veleităţile lui de Don Juan în declin, prin 
simpla lui prezenţă în colţ la „Gălăţescu”, Radu Fundăţeanu 
mi-a dat totuşi, pentru un moment, impresia că Bucureştiul 
rămăsese la fel cum îl lăsasem. O falsă şi trecătoare 
impresie, pe care nu am avut-o de prea multe ori după 
ieşirea mea din închisoare. 

Entuziasmul cu care mă avântasem în primele săptămâni 
în căutarea unei lumi pierdute, căreia îi dusesem atâta 
vreme dorul, nu-şi găsise satisfacţie în Întâlnirile cu 
cunoscuţii de altădată. 


Cu toate că cei mai mulţi dintre ei nu-şi schimbaseră decât 
prea puţin felul de a gândi şi simţi, resemnarea lor, dusă 
până la obişnuinţă şi chiar indiferenţă faţă de regimul 
instaurat, mă dezamăgise. 

Treptat, dându-mi seama că nu mai vorbeam chiar aceeaşi 
limbă, am renunţat să mai abordez în discuţiile cu ei 
anumite subiecte pentru care nu mai reuşeam să le trezesc 
interesul. Nu-i ocoleam, dar nici nu-mi mai dădea inima 
ghes să-i întâlnesc. Mă vedeam cu plăcere numai cu un cerc 
restrâns de cunoştinţe, unele vechi, altele noi si, 
bineînţeles, cu cei câţiva foarte buni prieteni de altădată, de 
care eram legat sufleteşte. Cu toate acestea, după primele 
săptămâni de la eliberare, în care, dornic de lume, 
vânturasem Bucureştiul în lung şi în lat, am început să le 
simt lipsa foştilor camarazi de închisoarE. Şi nu numai a 
celor care mi-au fost aproape. Îmi lipsea întreaga atmosferă 
şi mentalitate în mijlocul căreia trăisem atâţia amar de ani, 
fără să-mi pierd încrederea în oameni şi nădejdea în viaţă. 

Mi se părea acum că în închisoare avusesem un teren mai 
solid sub picioare decât nisipurile mişcătoare pe care 
călcam afară. Probabil că dorinţa de a mă întoarce la 
prietenii din închisoare mocnea deja, de o vreme, în 
subconştient. Aşa mi-am explicat faptul că, după 
experienţele cu lumea de afară, am început tot mai des 
nopţile să mă visez în închisoarE. Şi nu erau coşmare, cum 
nici visele din închisoare în care mă vedeam liber nu 
fuseseră coşmare. Curând aveam să aflu că mulţi din foştii 
deţinuţi avuseseră în contactul cu lumea de afară şi uneori 
şi în pro-pria lor familie surprize la fel sau chiar mai 
neplăcutE. Şi la ei, ca şi la mine, reacţia s-a manifestat tot 
prin nevoia de-a dreptul imperioasă de a se întoarce într-o 
lume cu care se înțelegeau şi în mijlocul căreia se simțeau 
mai bine. 

Am început, aşadar, să ne căutăm unii pe alţii şi să ne 
vedem cu regularitate, fie vizitându-ne acasă, fie întâlnindu- 
ne în oraş. Câţiva eram prieteni mai apropiaţi, unii ne ştiam 


numai din vedere, de la Piteşti, Aiud sau altă puşcărie, iar 
alţii ne cunoscusem abia după eliberare, dar ne ştiam din 
auzite. 

Încetul cu încetul, mi-am găsit astfel locul într-un mediu 
mai prielnic, limitat la cercul restrâns al vechilor prieteni şi 
al foştilor camarazi de închisoare, făcând abstracţie de 
existenţa unei întregi lumi de cunoştinţe cu care 
înţelesesem că nu mai aveam nimic comun. Evitam, în acest 
fel, contactul cu oameni care mă dezamăgiseră şi, totodată, 
mă sustrăgeam şi atmosferei nesuferite pe care o creau, 
stârnind discuţii generatoare de neîncredere şi de 
suspiciune. 

În Bucureşti, în acea vreme, obsesia turnătoriei era la 
ordinea zilei. 

Turnătorul de afară, spre deosebire de cel din închisoare, 
neputând fi cu certitudine identificat, era văzut peste tot, 
bănuiala planând asupra multora, cel mai adesea fără o 
justificare întemeiată. Gogoriţa acestui duşman invizibil, 
dar prezent în tot locul, făcea minuni, timorând, 
demoralizând şi semănând neîncredere între oameni, mai 
abitir decât apariţia temutului securist în uniformă. 

Pe la jumătatea lui august, după ce mi-am căpătat 
buletinul de identitate şi livretul militar, am plecat la mare. 
Banii de tren mi i-a dat mama, din modestele ei venituri, 
provenind din lecţiile de limbă franceză pe care le dădea, 
clandestin, acasă. Insistase să dau curs invitaţiei grupului 
meu de prieteni vechi, care, aflându-se pe litoral, în 
concediu, îmi scriseseră o carte poştală de la „2 Mai”, 
propunându-mi să împart cu ei locuinţa. 

După ce îi dusesem dorul atâţia ani, marea din acel sfârşit 
de vară m-a încântat mai mult ca niciodată. M-am bucurat 
din plin de cele zece zile petrecute de dimineaţă şi până la 
apusul soarelui, numai pe plajă, în mijlocul prietenilor. 

La înapoiere, spre Bucureşti, am profitat să mă opresc o zi 
la Constanţa. Voiam să-i reîntâlnesc pe câţiva din foştii 
deţinuţi dobrogeni, cu care legasem prietenie în închisoare. 


La Salcia, înainte de eliberare, le memorasem adresele. I- 
am găsit acasă şi pe părintele Bumbac şi pe profesorului 
Gică Perdichi. In cele câteva săptămâni de când erau liberi, 
se mai întremaseră, le crescuse părul şi începuseră să arate 
a oameni ca lumea. Mie însă mi-au rămas până azi în 
amintire, aşa cum îi cunoscusem la Salcia. 

Am stat o mulţime la taifas şi ne-am trezit vorbind cu 
nostalgie de momentele trăite împreună în închisoare. De la 
ei am aflat adresele la care îi puteam găsi pe Gioga 
Parizianu şi pe Alecu Caranica. Cu cel din urmă mă 
văzusem ultima dată, în 1953, la Cavnic, înainte de evadare. 
Ne-am regăsit acum, în 1964, la Constanţa, la fel de 
prieteni ca atunci şi tot atât de emoţionaţi de revedere ca şi 
la despărţirea de la Cavnic. 

Vesel şi plin de viaţă, ca întotdeauna, Gioga m-a primit şi el 
cu aceeaşi bucurie. După toate prin câte trecuse în lunga 
lui închisoare, rămăsese acelaşi suflet mare şi cald. 

— Mergem mai întâi să ne întâlnim cu băieţii de la mină şi 
de la Salcia! 

— Mi-a spus şi m-a dus în piaţa unde veneau să-şi vândă 
produsele ţăranii din împrejurimile Constanţei. 

Nici n-am apucat bine să facă câţiva paşi printre căruțele, 
tarabele şi coşurile cu zarzavaturi şi fructe, că am fost 
înconjurați de mai mulţi macedoneni care îl cunoşteau pe 
Gioga. Cu vioiciunea lor de temperament, gesticulând şi 
vorbind în grai armânesc, i-au mai strigat şi pe alţii, aşa că, 
în cele din urmă, opriţi între două grămezi de lubeniţe, ne 
aflam în mijlocul unui grup de macedoneni cu care nu mai 
pridideam să dau mâna sau să mă îmbrăţişez, atunci când îi 
cunoşteam. 

Toţi erau foşti deţinuţi, majoritatea din ei puşi în libertate 
în cursul verii, conform aceluiaşi decret care mi se aplicase 
şi mie. 

Nu as mai şti să le înşir numele tututor celor cu care 
stătusem la 

* C d î 


Cavnic şi la Salcia şi pe care i-am reîntâlnit în ziua aceea în 
piaţa din Constanţa, şi nici al acelora cu care mi-a făcut 
cunoştinţă Gioga, prezen-tându-mă cu formula „e ficior de- 
al nostru”, garantându-le astfel că mi se putea acorda 
încredere. Bucuria revederilor, manifestată cu gălăgioasă 
exuberanţă şi ploaia de întrebări şi răspunsuri pe care le 
schimbam despre soarta altor camarazi de detenţie, 
acoperindu-ne unii altora vocea cu glasuri tot mai ridicate 
pentru a ne face auziţi, făcuse din grupul nostru punctul de 
atracţie al pieţei. 

La un moment dat, la apropierea unor nedoriți, cunoscuţi 
numai de ei, macedonenii s-au avertizat discret, numai din 
priviri şi din câte un cuvânt şoptit în dialect, pentru a devia 
discuţiile spre teme mai potrivite cu locul în care ne aflam. 
Tănase, un armân mai înalt decât ceilalţi, cu care stătusem 
la Salcia, a şi luat un pepene verde din grămada de lângă 
noi şi a început să mi-l propună spre cumpărare, lăudându- 
i calităţile şi pârâindu-mi-1 la ureche ca să-mi dovedească 
că era copt. M-am prins în jocul lui şi, după o scurtă 
tocmeală, am părăsit piaţa cu pepenele sub brat. Gioga m-a 
dus în casa unor armâni, unde venise şi Alecu Caranica şi 
ajjoi, rând pe rând, şi alţi cunoscuţi din închisoare. 

În faţa unor gustări, din care nu lipseau brânza şi roşiile, 
am ciocnit câteva pahare de vin şi am stat de vorbă mai 
mult între noi, povestind iar de-ale noastre. Ceilalţi, pe care 
în glumă îi numeam „civili”, după una din cele trei categorii: 
„gardieni, deţinuţi şi civili” (adică oameni liberi), în care 
împărţisem lumea când eram închişi, aşezaţi sau stând în 
picioare în jurul nostru, ne ascultau cu atenţie poveştile, 
căutând să deducă înţelesul unor cuvinte şi expresii cu care 
închisoarea îmbogăţise limba română. 

Din timp în timp, uşa încăperii se deschidea şi gazdele 
noastre mai primeau câte un musafir. Îmi era greu să-mi 
dau seama dacă noul-venit era rudă, prieten sau numai 
cunoştinţă, pentru că fiecare era primit cu aceleaşi 


manifestări de simpatie şi afecţiune, de parcă ar fi fost un 
membru al familiei. 

Am fost întotdeauna tentat să spun că spiritul de familie la 
armâni este mai degrabă un fel de spirit de clan, care 
extindea legătura dintre cei de un sânge dincolo de cele 
mai îndepărtate grade de rudenie cunoscute. 

Timp de câteva ceasuri, m-am bucurat şi eu de căldura 
acelei numeroase familii de macedoneni, în mijlocul căreia 
am fost primit, regăsind atmosfera de încredere şi 
solidaritate pe care o trăisem pentru prima oară, tot printre 
ei, în lagărul de la Cavnic. 

Am plecat în ziua aceea din Constanţa cu gânduri mai 
senine şi mai bun la suflet, pentru o vreme. 

La întoarcerea în Bucureşti, primul drum pe care l-am 
făcut a fost la Dr. Dan Gerota. Voiam să mă operez de 
hernia inghinală, cu care mă alesesem de la descărcatul 
bacurilor la Salcia. Datorită lui, o săptămână mai târziu am 
fost internat la spitalul Fundeni, unde m-a operat chiar el. 

Dan Gerota a fost şi el unul din doctorii la ajutorul căruia 
am apelat pentru o serie de foşti camarazi de închisoare. De 
fiecare dată le-a facilitat internarea în spital, asigurându-le 
un tratament şi o îngrijire de privilegiați. 

O dată refăcut după operaţie, am început să bat tot mai 
des drumul la oficiul de repartizare a braţelor de muncă, 
pentru a obţine un serviciu. Când în primele zile după 
eliberare mă înscrisesem la „braţele de muncă”, mi se 
spusese să mă mai interesez, din când în când, la ghişeul 
lor, dacă mi s-a găsit un loc de muncă. Nu fusesem atunci 
prea insistent, timpul trecuse, plecasem la mare, fusesem 
apoi internat în spital şi, astfel, pierdusem momentul 
favorabil când, imediat după eliberarea tuturor deţinuţilor 
politici, autorităţile se grăbiseră să-i încadreze în câmpul 
muncii. O grabă determinată nu atât de grija de a le asigura 
mijloacele de existenţă, cât de interesul Securităţii de a-i şti 
fixaţi şi a-i avea sub supraveghere şi la locul de muncă, nu 


numai la domiciliu, unde se aflau sub ochiul vigilent al 
responsabililor de stradă sau de bloc. 

De câte ori treceam pe la „braţele de muncă”, primeam 
acelaşi răspuns negativ. Numai de două ori mi s-a oferit loc 
de muncitor pe şantiere de construcţie, în afara 
Bucureştiului, pe care nu le-am acceptat, sperând să găsesc 
totuşi un serviciu în oraş. 

Am ajuns astfel, prin diferiţi cunoscuţi şi diferite relaţii de 
la om la om, să găsesc, sporadic, de lucru în cadrul unor 
„colective” afiliate unor cooperative. Cooperativele au fost 
colacul de salvare pentru nenumărați proscrişi, dându-le 
posibilitatea să-şi poată câştiga existenţa în pofida 
autobiografiei „necorespunzătoare”. In cooperative îşi 
găsiseră refugiul tot felul de „foşti”: ofiţeri din fosta armată 
regală „deblocaţi”, moşieri, industriaşi sau negustori, 
cărora li se confiscase pământul, întreprinderea sau 
prăvălia, femei ai căror bărbaţi fuseseră condamnaţi în 
procese politice, iar acum, după decretul din anul 1964, 
foarte mulţi foşti deţinuţi politici. 

Îmi amintesc şi acum cu gratitudine de fraţii Cemat, care 
mă primiseră în „colectivul” lor şi cum, împreună cu ei, am 
muncit timp de o săptămână la Hotelul Lido, de pe 
Bulevardul Brătianu. Lucrarea prevedea acoperirea 
planşeului Restaurantului Lido cu mochetă. Executarea 
comenzii era urgentă, la deschiderea restaurantului 
urmând să asiste un ministru şi alte câteva mărimi din 
„partid”. Tratative cu direcţia hotelului, pentru executarea 
la timp a lucrării, le purtaseră fraţii Cemat, tocmin-du-se la 
preţ după legile pieţei libere. Conducerea hotelului fiind la 
ananghie, nici o întreprindere de stat neangajându-se să 
pună mocheta într-un timp atât de scurt, fusese nevoită să 
accepte condiţiile puse de Cernat. Teama de a nu fi gata la 
data vizitei ministrului a făcut-o să recurgă la falsuri în 
statele de salarii, pontând ore de muncă în plus şi muncitori 
fictivi, pentru a satisface pretenţiile ridicate de Cemat - 
care altfel nu ar fi consimţit să execute lucrarea. O dată 


căzuţi la învoială, ne-am apucat de treabă, lucrând timp de 
vreo cinci sau şase zile fără întrerupere, zi şi noapte. Furam 
doar din când în când câte zece minute de somn, întinşi pe 
jos, pe hiochetă. 

Îngrijorat, directorul venea tot timpul să vadă cum 
progresează lucrarea. Pentru a evita timpii morţi şi 
întreruperile prea lungi, nu ne lăsa să plecăm la ora 
meselor. Dăduse ordin să ni se aducă de mâncare de la 
bucătăria restaurantului chiar la locul de muncă. De câteva 
ori ne-a adus chiar el, cu tava, cafele, ca să ne menţină treji. 

Ştiu că partea care mi-a revenit mie din suma care s-a 
împărţit între membrii „colectivului” era echivalentă cu cel 
puţin două-trei salarii lunare, ceea ce mi-a prins tare bine 
atunci. 

O vreme, am reuşit să-mi cârpesc existenţa cu câştiguri 
modice, prestând tot felul de munci ocazionale şi de scurtă 
durată pe la diferite cooperative. Bani nu aveam, dar aveam 
în schimb mult timp liber. Mi-1 petreceam în mare parte 
împreună cu unii din foştii deţinuţi, care se aflau şi ei în 
căutare de lucru, sau vizitându-i pe alţii mai norocoşi, 
angajaţi în cele mai neaşteptate activităţi. 

Nu-l pot astfel uita pe Daniel Cantemir, care lucra cu încă 
doi inşi la secţia unei cooperative de tâmplărie care 
confecţiona sicrie. Aşa-zisul atelier se afla într-o încăpere 
destul de mare, în care jumătate era ocupată de stive de 
scânduri gata tăiate şi fasonate. Din ele, Daniel şi colegii lui 
selecţionau materialul pentru cele două sau trei tipuri de 
sicrie pe care le producea cooperativa. În cealaltă jumătate 
de cameră se aflau mai multe capre de lemn pe care erau 
aşezate sicriele în curs de lucru. Munca celor trei consta în 
ajustarea şi încheierea scândurilor, prin înclei” re sau 
baterea de cuie. Pentru ultimele operaţii, de finisaj şi 
lustruire, întrebuinţau şmirghel, baiţ şi lac. 

Izolat şi departe de centrala cooperativei, atelierul lui 
Daniel ajunsese loc de întâlnire pentru câţiva din foşii lui 
camarazi de detenţie de la Piteşti. Bineînţeles că aspectul 


macabru al încăperii, plină de sicrie, se preta la glume pe 
măsură. Tonul 1-a dat Daniel: la prima vizită pe care i-am 
făcut-o la atelier, ne-a ieşit înainte cu metrul în mână pentru 
a ne lua măsurile! Iar prietenului meu Dinu Mitache, pe 
care îl luasem cu mine, i-a spus că nu-l poate servi fără 
aprobare specială, pentru că nu se încă- 

4 drează în prevederile STAS-ului. Dinu Mitache avea un 
metru nouăzeci şi unu înălţime! 

De fiecare dată când veneam în vizită, cel mai pricopsit 
dintre noi aducea câte un borcan de nescafe. Aşezaţi pe 
sicrie sau tolăniţi îh ele, fumam, beam cafele şi mai puneam 
ţara la cale. 

„Să te tot lăfăi într-un astfel de coşciug”, spuneam noi, 
amintindu-ne de formulele finale care ne-ar fi aşteptat în 
închisoare: gol în groapa comună sau vârât într-o ladă ca la 
Aiud, făcută din scândurelele de la lădiţele de marmeladă. 

Incontestabil, era mai bine în libertate decât în închisoare! 

În cele din urmă, am ajuns pentru o ceva mai lungă 
perioadă de timp într-un loc de muncă mai stabil, tot în 
cadrul unui „colectiv” restrâns, afiliat unei cooperative de 
mase plastice. 

Eram cinci sau şase inşi, care munceam uneori, când 
aveam toate materialele necesare, mai multe zile în şir, de 
dimineaţă până seara, iar alteori rămâneam inactivi tot 
atâtea zile şi, câteodată, chiar mai multe, din lipsă de 
materie primă. Zilele de plată şi sumele ce ni se cuveneau, 
în funcţie de producţia realizată, sufereau şi ele fluctuații la 
fel de capricioase ca şi programul de muncă. 

Produsele muncii noastre erau un fel de bibelouri de un 
prost gust atât de perfect, încât ştiai dinainte cu cine aveai 
de-a face, văzându-i pe cei ce se opreau să le admire în 
vitrinele cooperativei, unde erau expuse sub denumirea de 
„flori incluzionate”. 

Şeful colectivului nostru si, totodată, iniţiatorul acestor 
inel uzii de flori în plexiglas era Raţiu, fost membru al 
partidului comunist, implicat în procesul lui Pătrăşcanu şi 


eliberat şi el din închisoare prin decretul de graţieri din 
anul 1964. Fosta lui apartenenţă politică îl avantaja. Folosea 
cu îndemânare, dar şi cu mici „atenţii”, relaţiile cu vechii 
tovarăşi de partid pentru procurarea materialelor necesare 
şi obţinerea de comenzi, stre-curându-se cu îndrăzneală şi 
pricepere printre prevederile noianului de legi, dispoziţii şi 
decrete, care îi stăteau în cale. Uneori, când tranzacţia pe 
care o avea în vedere depăşea cadrul legal, îşi asigura 
spatele coin-teresându-1 la câştig pe câte un „tovarăş” mai 
sus-pus, care accepta să tuteleze abuzul. Din aceste 
interese, combinaţii şi profituri, ce se realizau la nivelul 
cadrelor de conducere ale cooperativelor sau ale direcțiilor 
unor ministere, rezulta pentru noi posibilitatea de a avea de 
lucru şi deci de a câştiga un ban. 

Primele săptămâni am lucrat în cartierul Vitan, la 
atelierele secţiei de mase plastice a cooperativei la care era 
afiliat colectivul nostru. Apoi, din lipsă de spaţiu, am fost 
nevoiţi să ne mutăm într-un atelier improvizat, până la 
găsirea unui local mai adecvat. Provizoratul s-a dovedit însă 
de durată. 

Am început, aşadar, şi ne desfăşurăm activitatea într-o 
baracă de scânduri, cu pământ pe jos şi acoperită cu carton 
asfaltat. Se compunea dintr-o singură încăpere, de 
dimensiunea unei camere obişnuite. Cosme-lia se afla în 
curtea casei lui Bazilescu, unul din colegii noştri de muncă, 
aşezată destul de central în zona străzilor Vasile 
Lascăr/Maria Rosetti. În baracă, abia aveam loc să ne 
învârtim printre cele două sau trei polizoare şi fierăstrăul 
electric, fixate pe bancul de lucru, un alambic primitiv 
aşezat într-un echilibru dubios deasupra unui arzător de 
aragaz, diferite stive de plăci de plexiglas şi mormane de 
deşeuri din acelaşi material. 

Când se lucra la polizoare, nu ne vedeam om cu om de 
pulberea fină de plexiglas care umplea încăperea, în 
atmosfera şi aşa viciată de mirosul înecăcios şi toxic emanat 
de alambicul în care, prin distilarea deşeurilor, obţineam 


din nou, sub formă lichidă, materia primă trebuincioasă. 
Acest lichid, pe care (nu ştiu cât de corect din punct de 
vedere chimic îl numeam „monomer” de plexiglas), îl 
prelucram în curte, încălzindu-l mai întâi în nişte baloane 
din sticlă de Jena, până ce începea procesul de 
„polimerizare”. (Baloanele din aşa-zisă sticlă de Jena erau 
fabricate în ţară şi nu rezistau toate la temperaturile 
ridicate la care erau supuse, expunându-ne în orice 
moment riscului unei explozii sau incendiului, monomerul 
fiind extrem de inflamabil.) 

Urma apoi partea cea mai obositoare a muncii, când, 
printr-o mişcare continuă a braţelor, învârteam balonul (cu 
o capacitate de trei litri), făcând să se prelingă lichidul pe 
cale de îngroşare de-a lungul pereţilor recipientului, până 
ce îl aduceam la gradul de vâscozitate potrivit. Din când în 
când, mai scufundam balonul în apă, pentru a-l răci şi 
pentru a încetini şi stăpâni astfel procesul de polimerizare, 
care producea temperaturi foarte ridicate. 

Îmi închipui că, într-un laborator chimic, toate aceste 
operaţii se execută cu maşini centrifuge şi sub indicaţiile 
unor aparate speciale de măsurat temperatura şi de 
urmărit cu precizie procesul de polimerizare - şi nu în 
modul primitiv în care procedam noi. 

Datorită experienţei şi unei oarecari rutine căpătate cu 
timpul, am reuşit însă să ne folosim simţurile în locul 
aparatelor, ca nişte adevăraţi muncitori ai lagărului 
socialist! Măsurăm temperatura cu podul palmei sau 
apropiind balonul de obraz, iar gradul de vâscozitate al 
materialului îl apreciam din ochi. Totuşi, de multe ori 
simţurile ne înşelau şi dădeam greş. 

Niciunul nu aveam cunoştinţe de chimie, iar Raţiu învățase 
procedeul lăutăreşte, după ureche, de la un bătrân profesor 
de chimie, transmi-ţându-ni-l şi nouă tot aşa şi cerându-ne 
să păstrăm secretul pentru a evita apariţia concurenţei. 

În lumea cooperativelor „incluzia în plexiglas” era 
considerată o invenţie ce se cerea patentată. (După ce am 


ajuns în străinătate, aveam să aflu că procedeul era 
cunoscut de multă vreme. Incluziile noastre de flori urmau 
deci buna tradiţie sovietică din domeniul invențiilor... Deja 
inventate.) 

Faza finală a procesului de fabricaţie a incluziilor 
cuprindea confecţionarea din plăcuţe de plexiglas de 
diferite culori a unor casete, ca nişte cutii fără capac, pe 
fundul cărora, în interior, lipeam cu câteva picături de eter 
două sau trei imortele numite şi „flori de paie”, care, prin 
uscare, nu se decolorează. In aceste cutii, peste flori, 
turnam apoi monomerul ajuns la consistenţa mierii de 
albine. Prin expunerea lor la lumină şi sub permanentă 
supraveghere, monomerul începea să polimerizeze din nou, 
până ce se întărea de tot, făcând masă compactă cu pereţii 
cutiei, lăsând să se vadă, prin transparenţă, florile din 
interior. 

Mai urma finisajul, extrem de anevoios, compus dintr-o 
serie de lucrări succesive de fasonare a fiecărei piese la 
ferăstrăul circular, cu pila şi cu glaspapir. Ultima operaţie, 
lustruitul, se făcea la o perie de bumbac montată la capătul 
polizorului. 

Mai amintesc că florile le procuram tot noi, culegându-le 
de pe maidanele din jurul Bucureştiului. Cele mai multe şi 
mai frumoase creşteau însă pe câmpurile şi prin şanţurile 
prăfuite ale drumurilor de ţară din Dobrogea, de unde le 
culegeam când mergeam vara la mare. 

Am înşirat toate aceste amănunte, pentru că mi s-au 
întipărit în minte prin aspectele mizerabile şi 
descurajatoare sub care mi se prezenta viaţa de afară, după 
eliberarea din închisoare. În al doilea rând, am vrut să fac 
cunoscute aceste detalii despre procedeele şi condiţiile de 
lucru, pentru că tocmai ele au stat la originea accidentului 
care în iama aceea era să ne coste viaţa. 

Eram împreună cu doi dintre colegii mei în baraca cu 
pretenţii de atelier, din curtea casei lui Bazilescu. Pulberea 
fină de plexiglas, pulverizată de polizoarele la care lucram, 


plutea ca o ceaţă în aerul îmbăcsit al încăperii. În spatele 
nostru, alambicul pus în funcţiune pe arzătorul lui de gaz 
era singura sursă de căldură din baracă. O căldură asociată 
în mod obligatoriu cu mirosul înecăcios, produs de 
distilarea deşeurilor din alambic. 

Se apropia termenul de predare a incluziilor şi lucram de 
zor, fără să ţinem seama de aerul irespirabil, de curentul 
glacial de afară, care, stre-curându-se printre scândurile 
pereţilor barăcii, ne venea din faţă, şi nici de dogoarea 
alambicului care, pe de altă parte, ne încingea spatele. Ne 
întrerupeam doar, din când în când, pentru a scutura praful 
de plexiglas ce se aşeza pe noi. Eram albi la faţă ca morarii 
la măciniş, ninşi de făină şi pe cap, şi pe sprâncene, şi pe 
gene. 

Aşa ne-a şi surprins explozia ce s-a produs în spatele 
nostru. In aceeaşi clipă, întreaga încăpere a fost cuprinsă 
într-o văpaie de foc orbitoare. In panica momentului, nu am 
gândit şi nu am simţit nimic. A dominat instinctul. Am sărit 
de pe scaunul de lucru, m-am repezit la uşă, am izbit-o cu 
toată puterea smulgând-o din ţâţâni şi am ţâşnit afară din 
mijlocul flăcărilor care îmi şuierau ca vântul pe lângă 
urechi. 

Încă nu simţeam nici o durere. Jetul de flăcări, care a 
ţâşnit o dată cu mine în curte, m-a mai însoţit câţiva paşi. 
Dându-mi seama că-mi ardeau hainele în spinare, am 
început să mă tăvălesc prin zăpadă până ce s-au stins. Abia 
când m-am ridicat de jos, am luat cunoştinţă de ceea ce se 
petrecea în jur. Bazilescu şi cu celălalt coleg, care ieşiseră 
în urma mea din baracă, erau de nerecunoscut. Feţele le 
erau mânjite de sânge şi de scrum. Pe obrajii jupuiţi le 
atârnau petece sângerânde de piele. Stătuseră numai 
câteva clipe mai mult ca mine în focul din baracă, în timp ce 
eu, având norocul să lucrezvchiar lângă uşă, reuşisem să 
scap primul din flăcări. 

Pălălaia de foc, ieşită o dată cu mine din baracă, ţâşnise 
prin uşa deschisă ca dintr-un aruncător de flăcări, 


întinzându-se până la vreo cinci-şase metri distanţă, în 
mijlocul curţii. Limbile de foc îl întâlniseră în cale pe un 
cunoscut al familiei Bazilescu, care tocmai venea să-l 
viziteze. Omul nu mi-a atras decât pentru o clipă atenţia. 
Gesticula şi ţipa cât îl ţinea gura. Nu am înţeles ce spunea, 
dar, crezând că strigă după ajutor din cauza incendiului, nu 
l-am mai luat în seamă. Aveam să aflu mai târziu, după ce 
am ieşti din starea de şoc în care mă aflam, că nenorocitul 
urla de durere. Fusese atins de flacăra ţâşnită din baracă. 
Suflată prin uşa deschisă în curte, flacăra i se prelinsese 
numai o singură dată şi atât de scurt de-a lungul corpului, 
încât nu apucase nici măcar să-i pârlească paltonul din stofă 
groasă de lână pe care îl purta. In schimb, în aceeaşi 
fracțiune de secundă, sub paltonul care rămăsese intact, 
pantalonii din „tergal” i s-au aprins de dogoarea flăcării, 
topindu-se şi lipindu-i-se de corp. El şi cu Bazilescu s-au 
ales cu cele mai grave arsuri şi s-au chinuit cel mai mult în 
spital. 

Eu nu simţeam însă nici o durere. Continuam să fiu într-o 
stare de surescitare de care nu-mi dădeam seama. Mi s-a 
povestit mai târziu că am ieşit alergând pe stradă, 
strigându-le şi celorlalţi să vină după mine. Îmi amintesc că 
aveam în minte un singur gând: să ajung la farmacia dm 
colţ. Am dat buzna înăuntru, cerând să fie chemată 
salvarea, fără să realizez în acel moment cu câtă violenţă 
izbisem uşa de perete şi cât de tare răcnisem. 

Farmacista şi cele două ajutoare încremeniseră şi mă 
priveau speriate. Atunci m-am văzut cum arătam într-o 
oglindă din spatele tejghelei şi tot atunci am remarcat că 
din mâna dreaptă îmi ţâşnea sângele la fiecare pulsaţie 
(când mă tăvălisem cu hainele aprinse prin zăpadă, mă 
tăiasem destul de adânc într-un ciob de sticlă, secţionându- 
mi o arteriolă). Aveam faţa însângerată, plină de băşici şi de 
fâşii de piele care îmi atârnau ca nişte ciucuri pe obraz. 

Una dintre fetele din farmacie, care se dezmeticise din 
spaimă, se repezise, între timp, la mine şi mă lovea cu un 


prosop pe spate, unde puloverul mai ardea încă mocnit şi 
fumega. Cealaltă puse mâna pe telefon, să cheme salvarea. 
La prima încercare, sunase ocupa. Nu am mai stat să 
formeze şi a doua oară numărul. Am ieşit în stradă strigând 
după un taxi care tocmai trecea. A oprit. 

Bazilescu şi celălalt coleg de lucru sosiseră şi ei în faţa 
farmaciei. Amândoi nu mai conteneau să ţipe şi să se vaite 
de durere. Sub ochii trecătorilor, opriţi ca la spectacol, ne- 
am urcat în maşină, eu lângă şofer, cei doi în spate. Din 
proprie iniţiativă, şoferul ne-a dus la cel mai apropiat spital 
(cred că era spitalul Dr. Cantacuzino). 

Deşi ne-au văzut cum arătam, desfiguraţi şi plini de sânge, 
şi ne-au auzit vaietele, nu ne-au deschis poarta spitalului şi 
ni s-a refuzat primul ajutor. Am fost îndrumați la spitalul de 
urgenţă, specializat în arsuri şi chirurghie plastică. Era 
fostul spital Dr. Antoniu. Până la el mai aveam o bună 
bucată de drum, spitalul aflându-se dincolo de Piaţa 
Victoriei, între Şoseaua Kiseleff şi Bulevardul Filantropia. 
Pe drum, mi s-au accentuat şi mie durerile care până atunci 
fuseseră suportabile. 

Am intrat în clădirea spitalului de urgenţă, îndrumați de 
un felcer spre o sală mare, cam întunecoasă şi rece. In 
partea dreaptă, se aflau nişte despărţituri cu duşuri şi căzi 
de baie. Doi oameni de serviciu, în halate ce se voiau încă 
albe, ne-au cerut să ne dezbrăcăm şi să intrăm sub duşuri. 
M-am împotrivit. Le-am spus că nu ne putem scoate hainele 
şi, mai ales, trage mânecile puloverelor peste mâinile care 
ne erau numai băşici şi came vie. Am pretins să ne taie 
mânecile cu o foarfecă. 

Unul din ei, un fel de brută primitivă la înfăţişare, care mi- 
a amintit de Gherdan (bestia de gardian de la Oradea), s-a 
apropiat de Bazilescu cu aerul omului de meserie, care ştie 
ce trebuie făcut: 

— Vino-ncoace, că-ţi trag eu mânecile şi asa! 

Cred că în acel moment am suferit al doilea şoc. Mi s-a 
urcat sângele la cap şi am început să răcnesc. Ceream să 


vină un doctor. A intervenit felcerul. Le-a spus celor doi 
oameni de serviciu să-şi vadă de alte treburi, că nu e nevoie 
să facem baie, iar nouă ne-a spus să-l urmăm. 

Am urcat după el câteva trepte. Aici, sala mi s-a părut şi 
mai largă, şi mai neprimitoare. Ne-am oprit în faţa unui 
birou, în spatele căruia s-a instalat felcerul. Plin de 
importanţă, tacticos, a căutat printre hârtii un formular şi, 
tot aşa de încet, a cotrobăit prin sertar după un creion. 
Poate că din cauza durerilor tot mai mari, aşteptarea mi se 
părea interminabilă. Când, în sfârşit, şi-a potrivit toate cele 
necesare pe birou, a luat creionul chimic în mână, a ridicat 
ochii la mine şi m-a întrebat: 

— Numele? I l-am spus. 

— Prenumele? (De fapt a zis „pronumele”, cum spuneau şi 
gardienii la puşcărie.) 

I l-am spus şi pe ăsta. 

— Anul şi data naşterii? 

Aici am întrerupt interogatoriul. Prea semăna cu cel din 
închisoare şi prea mă prididiseră durerile! 

Într-un ultim efort, stăpânindu-mi furia turbată care mă 
cuprindea, i-am cerut, pe un ton calm, dar hotărât, să-mi 
dea voie să dau un telefon acasă. Aparatul se afla pe colţul 
biroului, la îndemâna mea. Fără să aştept încuviințarea, am 
şi ridicat receptorul din furcă. 

— Nu e telefon pentru public! 

— S-a răţoit felcerul la mine şi, ridicân-du-se de pe scaun, 
a întins mâna să-mi apuce receptorul. 

Gestul lui a fost picătura care a umplut paharul! Furia 
care clocotea în mine s-a dezlănţuit fără să mai ţină seama 
de nici o stavilă. Ce am făcut şi ce am spus de aci înainte nu 
mai ştiu exact. Am aflat mai târziu de la doctorul Petrică 
Stănescu, fostul meu coleg de liceu care era de serviciu în 
dimineaţa aceea la spital. Ţin minte doar că l-am îmbrâncit 
pe felcer cu mâna din care continua să-mi ţâşnească 
sângele, stropindu-l pe faţă şi pe halat, insultându-l, 


totodată, şi ameninţându-l cu moartea dacă nu cheamă 
imediat un doctor. 

Speriat, omul şi-a părăsit biroul, iar eu am reuşit să 
formez numărul gazdei mele, Lilica Ciorănescu, pe care am 
rugat-o să o prevină de cele întâmplate pe nepoata mea 
Sandra Boian şi pe prietenul meu Lulu Ivanovici, amândoi 
doctori. Mai mi-amintesc că i-am cerut să nu-i spună 
deocamdată nimic mamei. 

Varianta mai completă a izbucnirii mele necontrolate, de la 
intrarea în spital, mi-a povestit-o în următoarele zile Petrică 
Stănescu. Se pare că tot personalul spitalului fusese 
alarmat de răcnetele mele, care tăsunaseră până la ultimul 
etaj al clădirii. Spunea că nu mai auzise demult un 
asemenea potpuriu de insulte şi înjurături ca cel pe care îl 
proferam la adresa „bandiţilor şi criminalilor”. 

Se vede treaba că îndelungatul contact ce-l avusesem cu 
gardienii şi ofiţerii M. A. I. Lăsase urme în subconştient! 

Apoi, lucrurile s-au precipitat. Au intrat în grabă în 
încăpere mai multe persoane în halate albe, probabil 
infirmiere şi surori, urmându-l pe un doctor, care, 
repezindu-i pe cei din jur, şi-a impus autoritatea dând 
dispoziţii de pregătire pentru operaţii. Încă de la primele 
cuvinte pe care ni le-a adresat, asigurându-ne că vom fi 
imediat îngrijiţi, mi-a câştigat încrederea şi am încetat să 
mai vociferez. Gemeam însă şi mă văităm în rând cu ceilalţi 
doi, din cauza durerile acute. 

Mai ţin minte cum am fost culcat pe o targa înaltă cu rotile 
şi împins într-o sală învecinată. M-au oprit sub o lampă 
puternică, unde mi s-a făcut o injecție. L-am mai văzut apoi 
pe Lulu Ivanovici aplecat asupra mea şi, înainte de a-mi 
pierde complet cunoştinţa, am mai apucat să-l aud 
spunându-mi că a vorbit cu chirurgul care 1-a asigurat că 
sunt în afară de pericol şi că nu voi rămâne desfigurat. 

Apoi, după nu ştiu câtă vreme, ajuns în sala de reanimare, 
plutind încă între vis şi realitate, l-am auzit iar pe Lulu, care 
îmi spunea: 


— Să nu te gândeşti să faci vreo prostie. Iţi dau cuvântul 
meu de onoare că nu te mint. le vei reface şi nu-ţi va 
rămâne nici o cicatrice. Trebuie doar să ai răbdare. 

Cum mă aflam sub efectul calmantelor care mi se 
administrau, nu mă trezeam decât pe jumătate pentru a 
adormi din nou. În somnolenţa mea auzeam totuşi vaietele 
neîntrerupte care, timp de câteva zile şi nopţi, îmi 
parveneau de la unul din cele cinci sau şase paturi din 
camera de reanimare. Era cunoştinţa lui Bazilescu, care îi 
intrase în curte în momentul exploziei şi fusese surprins de 
vâlvătaia flăcărilor izbucnite din baraca incendiată. 
Calmantele nu reuşeau să-i aline chinurile decât scurtă 
vreme. Încet, încet însă l-au părăsit şi pe el durerile, ca şi 
pe noi ceilalţi. 

Nu mai ştiu câte săptămâni am stat internat. Oricum, am 
petrecut Crăciunul la salvare. 

Deşi în cazul meu arsura nu fusese profundă, pielea se 
refăcea totuşi încet. Arsura de pe dosul mâinii stângi le-a 
dat mai mult de furcă doctorilor. Fusese mai adâncă şi rana 
nu dădea semne de vindecare. 

Medicul-şef (ajuns profesor şi director al spitalului datorită 
dublului merit de a fi studiat chirurgia plastică în „marea 
Uniune Sovietică” şi de a fi şi membru de partid) venind, 
într-o zi, în vizită prin saloane, s-a oprit şi la patul meu. Mi-a 
examinat mâna şi a conchis că pielea nu se va reface de la 
sine şi că va trebui să se recurgă la o grefă. Unul din 
medicii care îl însoțea a încercat să-i sugereze o amânare a 
operaţiei, susţinând că el vede totuşi pe suprafaţa plăgii 
câteva puncte de regenerare a pielii. Amintindu-i cu emfază 
că are experienţă de specialist în acest domeniu, profesorul 
i-a respins propunerea. La părerea doctorului se raliase şi 
Petrică Stănescu, care, după plecarea profesorului, a 
veniră-mi spună că vor tergiversa câteva zile programarea 
operaţiei de grefă, timp în care diagnosticul lor se va 
confirma. 

Aşa a şi fost. 


Când, o săptămână mai târziu, a trecut din nou prin 
salonul în care mă aflam, profesorul m-a recunoscut şi şi-a 
amintit de dispoziţia pe care o dăduse. Întorcându-se spre 
doctorii care îl însoțeau la vizita bolnavilor, i-a apostrofat cu 
duritate: 

— De ce nu l-aţi programat până acum pentru grefă? 

— Tocmai voiam să vă semnalez că nu a mai fost necesar, 
deoarece dezvoltarea procesului de refacere a țesutului 
epitelial este acum vizibil -i-a răspuns doctorul vizat. 

Contrariat, profesorul mi-a examinat mâna şi, pus în faţa 
evidenţei, nu a mai insistat. Nu a mai zis decât „Bine!” şi, 
vădit nemulţumit că nu mă poate opera, a trecut la patul 
următor. 

Aflasem de la ceilalţi doctori că profesorul era un pasionat 
„sta-hanovist” al operaţiilor de grefă, realizând, cu preţul 
unui procent foarte modest de operaţii reuşite, depăşiri 
senzaţionale ale planului operator. 

Am avut astfel norocul să nu cad victimă performanţelor 
chirurgicale ale profesorului. 

Şi totuşi am aflat că „tovarăşul profesor” nu ducea lipsă de 
paciente din lumea privilegiată a înaltelor cadre de partid, 
care recurgeau la iscusinţa lui pentru diferite operaţii 
estetice, de corectare şi completare a lipsurilor sau de 
înlăturare a surplusurilor cu care le înzestrase natura. 

În perioada de convalescenţă, când pielea de pe faţă, 
mâini şi glezne se refăcuse în mare parte, dar era încă 
extrem de subţire şi de sensibilă, mă plimbam cât era ziua 
de lungă pe coridoarele spitalului sau stăteam de vorbă cu 
alţi bolnavi, cu infirmierele şi cu doctorii. 

Singura mea grijă era să-mi menajez pielea nou crescută, 
care crăpa şi sângera la cea mai uşoară lovitură. 

De la cei care veneau să mă viziteze şi de la doctorii pe 
care îi cunoşteam, personalul spitalului aflase că fusesem 
închis şi se purta cum nu se putea mai bine cu mine. 
Beneficiam şi eu de valul general de simpatie şi încredere 
de care se bucurau foştii deţinuţi politici. Aşa se face că 


nimeni nu se ferea de mine şi nu-şi punea lacăt la gură. Din 
vorbă în vorbă, ajunseseră nu numai să nu-şi mai cenzureze 
spusele, dar chiar să-mi destăinuie „secretul de stat” pentru 
a cărui trădare Securitatea îi ameninţase cu arestarea şi 
condamnarea. 

Acest „secret” îl constituiau câţiva ingineri, meşteri şi 
muncitori de la „Combinatul Siderurgic” din Ardeal (cred că 
de la Hunedoara, dar nu mai sunt sigur), care fuseseră grav 
accidentaţi la locul de muncă şi internaţi în spital în condiţii 
cu totul speciale. Fuseseră victimele unei explozii, urmată 
de un incendiu, produse în schimbul lor de lucru. Nu mai ţin 
minte dacă fuseseră şi pierderi de vieţi omeneşti, dar cei 
internaţi la „Salvarea” din Bucureşti erau aproape toţi 
groaznic mutilaţi şi infirmi pentru totdeauna. Pe câţiva am 
avut ocazia să-i văd. 

Cum însă în regimul comunist „grija faţă de om” e strâns 
legată şi de „grija faţă de bunurile poporului”, Securitatea a 
bănuit imediat că poate fi vorba de un act de sabotaj şi a 
pornit investigaţiile în descoperirea vinovaţilor. 

Pagubele materiale pricinuite de explozie nu puteau fi 
altfel justificate. Trebuia să fie găsiţi ţapii ispăşitori, pentru 
ca răspunderea să nu cadă asupra direcţiei combinatului şi 
nici asupra ierarhiei de partid din cadrul ministerului, care, 
prin ordinele şi dispoziţiile ce le dăduseră, erau adevărații 
vinovaţi de cele întâmplate. Cel puţin aşa suna versiunea 
inginerului internat, cu care am reuşit să stau de vorbă. O 
versiune care explica catastrofa ce avusese loc, dând în 
vileag racilele binecunoscute şi generalizate în toate 
sectoarele de activitate: presiunile pentru îndeplinirea şi 
depăşirea normelor şi planului de producţie, fără să se ţină 
seama de întreţinerea, uzura şi capacitatea de funcţionare 
a maşinilor, nici de măsurile de protecţie a muncii şi nici de 
efectul negativ al istovi toarelor ore suplimentare de muncă 
impuse muncitorilor* 

Securitatea şi procuratura se străduiau să elimine din 
dosarul pe care îl întocmeau toate aceste argumente 


ridicate de victimele accidentului, cărora li se dresau actele 
de dare în judecată pentru sabotaj. 

Cercetările şi anchetarea răniților începuseră încă 
dinainte ca aceştia să fi fost apți din punct de vedere 
medical să răspundă la întrebări, anchetatorii Securităţii şi 
procurorii continuând săptămâni în şir să le tot ia declaraţii, 
din care să rezulte că provocaseră intenţionat explozia 
pentru a sabota producţia. 

Cum niciunul din cei anchetați nu recunoştea asemenea 
aberaţie, ancheta căuta să stabilească prin mărturii culese 
de la alţi muncitori, de la cunoscuţi, vecini şi chiar rudele 
lor, că răniții îşi manifestaseră în diferite ocazii 
nemulţumirea faţă de regim, criticând partidul şi guvernul. 
(Menţionez că inginerul care vorbea era membru de 
partid!) Li se scotea, de asemenea, în evidenţă originea 
socială nesănătoasă şi proveniența din familii burgheze sau 
de ţărani chiaburi, cu mentalitate reacționară. Securitatea 
specula toate informaţiile despre prietenii sau rudele 
anchetaţilor care suferiseră condamnări politice pentru că 
fuseseră membri ai Mişcaţii Legionare sau ai „partidelor 
istorice”. 

Încondeiaţi astfel cu cele mai negative atribute ale 
duşmanilor clasei muncitoare, nu li se mai oferea decât 
soluţia recunoaşterii faptelor, pentru a obţine indulgenţa 
justiţiei. 

Am relatat numai pe scurt din ceea ce mi-amintesc că mi-a 
povestit inginerul şi încă un tovarăş de-al lui, pentru a arăta 
spiritul în care erau duse cercetările. 

Atât el, cât şi celelalte victime ale exploziei erau internaţi 
într-un salon mai izolat, de la capătul unui coridor, ţinut sub 
observaţia unui agent al Securităţii. Cum condiţiile de 
spitalizare nu puteau asigura realizarea unei izolări 
perfecte, bolnavii fiind nevoiţi să-şi părăsească deseori 
salonul pentru diferite tratamente, deplasându-se fie la sala 
de operaţii, fie la camera de pansamente, fie la sala de 
gimnastică medicală şi mecano-terapie, eficacitatea 


supravegherii lor lăsa de dorit. Mai intervenise cu timpul şi 
plictiseala, şi neglijenţa agenţilor. Dându-şi probabil seama 
de inutilitatea însărcinării primite de a păzi nişte oameni 
bolnavi şi neputincioşi, unii ţintuiţi la pat, iar alţii abia 
ţinându-se pe picioare, nu-şi mai dădeau osteneala să-i 
supravegheze îndeaproape, mulţumindu-se să facă simplă 
figuraţie pe coridor pentru ochii superiorilor. 

La fel de ridicolă părea şi dorinţa Securităţii de a 
împiedica contactul lor cu ceilalţi bolnavi din spital şi cu 
personalul medical, pentru ca lumea să nu afle de explozia 
de Ia combinatul siderurgic. Cazul lor devenise în spital un 
fel de secret al lui Polichinelle. 'Toţi ştiau întreaga poveste şi 
se prefăceau a nu şti nimiC. Şi Securitatea ştia că lumea 
ştie şi cred că nici nu voia altceva decât această 
complicitate la minciună din partea oamenilor. 

Cum în societatea socialistă nu se întâmplă nici accidente 
de muncă, nici crime, nici alte infracţiuni caracteristice 
societăţii decadente capitaliste, bineînţeles că presa nu 
publicase nimic despre explozie. lar despre soarta 
victimelor acelei explozii nu am mai aflat nici eu nimic, după 
ce am părăsit spitalul. Cu prilejul vizitelor pe care i le-am 
făcut ulterior lui Bazilescu, rămas încă o bucată de vreme 
internat) mi s-a spus că situaţia accidentaţilor în explozia-şi 
incendiul de la „combinat” era neschimbată. 

Condiţiile primitive de muncă din cadrul „colectivului” lui 
Raţiu de la cooperativa de mase plastice, având ca urmare 
explozia, incendiul şi internarea noastră la Salvare, 
organizarea şi îngrijirea medicală din spital, influențate şi 
ele de apartenenţa politică a directorului cu studiile făcute 
în „Uniune”, diferitele cazuri de accidente de muncă, dintre 
care nu l-am pomenit decât pe cel care ilustra în modul cel 
mai flagrant lipsa de omenie, abuzul şi imixtiunea 
Securităţii pentru a salva şi acoperi cu orice preţ 
iresponsabilitatea şi incapacitatea criminală a celor din 
conducerea statului şi partidului, au fost pentru mine, pe 
lângă multe alte experienţe trăite după ieşirea din 


închisoare, aspectele cele mai dezolante ale libertăţii de 
care, pasămite, trebuia să mă bucur. O libertate într-o 
atmosferă ce mi se părea pe zi ce trecea mai apăsătoare, 
făcându-mă să mă gândesc tot mai des la o scăpare. Ideea 
obsedantă a evadării îmi dădea din nou târcoale, la fel ca în 
anii de puşcărie. Visele cu amintiri din închisoare mi se 
împleteau în somn cu scene de trecere clandestină a 
frontierei, aşa cum mi le imaginasem în planurile pe care mi 
le tot făceam în timpul zilei, începusem iarăşi să mă 
informez în mod discret despre situaţia din zona frontierei 
sârbeşti, desi riscurile trecerii Dunării şi a străbaterii , , , 

Iugoslaviei fără a fi prins şi în cel mai bun caz numai 
extrădat, dacă nu împuşcat, erau prea mari şi nu mă 
încumetam să mi le asum. 

Eram mai degrabă tentat să mă aventurez pe calea 
sugerată de Gioga Parizianu la Salcia: să trecem graniţa 
prin Dobrogea, să traversăm Bulgaria şi apoi, prin filiera 
armânilor din sudul ţării, să ajungem în Grecia. 
Impedimentele în calea unei asemenea aventuri începeau 
chiar înainte de a o plănui. Ar fi trebuit mai întâi să-l întreb 
pe Gioga dacă şi acum, după eliberarea din închisoare, mai 
era dispus să-şi încerce cu mine norocul, înfruntând două 
frontiere şi străbaterea Bulgariei, de la nord la sud. Abia 
după un răspuns afirmativ din partea lui ne-am fi putut 
apuca să discutăm planul de drum în detaliu. 

Pentru a mă consulta cu Gioga însă, care îşi găsise între 
timp o locuinţă şi un loc de muncă tocmai la Moineşti, în 
Moldova, mie îmi lipseau nu numai banii necesari de 
deplasare şi întreţinere pe durata întâlnirii, dar şi timpul, 
fiind nevoit să lucrez mai departe la cooperativă pentru un 
salariu care şi aşa abia reuşea să-mi asigure un minimum 
de existenţă. Era un cerc vicios din care nu puteam ieşi. 

În frământările mele pe tema unei fugi din ţară, mă lăsam 
uneori furat şi de gândul unor speranţe iluzorii, dacă nu 
chiar puerile. Printre ele îmi imaginam şi fuga pe calea 
aerului, formulă demult zădărnicită de autorităţi prin 


măsurile pe care le luaseră după un număr de tentative în 
acest sens, în marea lor majoritate eşuate încă din faşă. Şi 
totuşi, cum nu zburasem încă niciodată cu avionul, mi-am 
luat într-o duminică un bilet pentru un „zbor de agrement” 
de o jumătate de oră pe deasupra împrejurimilor 
Bucureştiului, mai mult pentru a-mi stimula imaginaţia şi a- 
mi satisface curiozitatea. 

Îmi vine să cred că datorită acelui zbor, lipsit de sens şi 
fără vreo consecinţă practică, am reuşit să-mi influenţez 
soarta sau poate chiar să-mi forţez destinul, pentru că cel 
de-al doilea avion în care m-am urcat în viaţa mea avea să 
aterizeze, trei ani mai târziu, la Ziirich. 

Dorinţa de a pleca din ţară, în speranţa că mă voi simţi mai 
liber şi mai puţin străin printre străini, creştea pe zi ce 
trecea, nu numai la mine, dar şi la cei câţiva prieteni şi 
cunoscuţi care se încumetau să-şi destăinuie gândurile. 

Dorul de ducă mi-l mai astâmpăram sau poate, 
dimpotrivă, nu făceam decât să mi-l întreţin mai viu, 
ducându-mă, din când în când, cu prietenul meu Mitache să 
beau o cafea la bufetul aeroportului de la Băneasa. Cafeaua 
era mai bună ca în oraş, iar atmosfera din sala aeroportului 
era mai civilizată şi mai îmbietoare din cauza curăţeniei, a 
politeţii chelnerului şi a liniştii netulburate decât de 
megafonul care anunţa programul zborurilor. 

Adevăratul motiv al vizitei noastre la cafenea, numai în 
anumite zile şi la o anume oră, era însă altul: veneam să 
asistăm la decolarea avionului „Caravelle”, care zbura la 
Paris! 

Sorbindu-ne cafelele, ne uitam la puţinii călători care îşi 
făceau apariţia, înainte de ora plecării, pentru a-şi îndeplini 
formalităţile la ghişeele din aerogara. Printre ei, rareori 
vedeai câte un om obişnuit. Majoritatea autohtonilor care 
plecau erau însărcinaţi cu misiuni oficiale sau trimişi să 
participe la congrese în străinătate. Aveau, în general, 
aspectul clasic al speciei care ocupa funcţii de încredere şi 
răspundere în serviciile şi direcţiile diferitelor ministere. 


Păreau toţi făcuţi de o mamă: figuri mai mult sau mai puţin 
lombroziene, cu cefe late, bine hrăniţi şi plesnind de 
sănătate, siguri pe ei, păşind cu autoritate, vorbind lat şi 
tare, râzând şi schimbând între ei glume într-o limbă 
stridentă, în care expresiile grosolane se împleteau cu 
cuvintele pretenţioase şi cu sens denaturat ale limbii de 
lemn. 

Uneori, destul de rar, mai vedeam şi câte un străin sau doi. 
Îi recunoşteai imediat după aerul lor degajat, după privirea 
senină, după cum stăteau hainele pe ei. 

Pentru noi însă, momentul mult aşteptat nu-l reprezenta 
nici defilarea pasagerilor, fie ei români sau străini, nici 
dispariţia lor dincolo de uşa păzită unde se făcea controlul 
paşapoartelor şi bagajelor. Noi nu ne întrerupeam 
conversaţia şi nu ne părăseam măsuţa unde ne băusem 
cafelele, decât când reactoarele ambalate ale „Caravelle”-i 
făceau să vibreze geamurile aerogării. Ne mutam atunci pe 
scaunele din faţa ferestrelor care dădeau spre pista de 
decolare şi nu mai slăbeam avionul din ochi. 

După îmbarcarea pasagerilor, când zgomotul reactoarelor 
se înteţea şi avionul începea să ruleze pe pistă, mă 
surprindeam ţinându-mi respiraţia până ce-l vedeam 
desprinzându-se de la sol. Apoi, şi eu, şi prietenul meu, îl 
petreceam cu ochff în tăcere, până ce pierea în albastrul 
cerului. 

Cu aceeaşi privire şi aceleaşi gânduri urmărisem de la 
gratiile celulei şi ciorile din curtea Zărcii, când îşi luau 
zborul peste zidurile şi sârmele ghimpate care împrejmuiau 
Aiudul. 

Dacă la mine intenţia de a fugi peste hotare nu s-a 
precizat decât târziu, după închisoare, dorinţa mamei de a 
mă vedea plecat în străinătate s-a manifestat o dată cu 
năvălirea ruşilor în România, la 23 August 1944. Pe vremea 
aceea însă eram mult prea optimist şi trăiam din plin în 
spiritul de luptă împotriva ruşilor şi comuniştilor, care 
însufleţea tineretul din şcoli şi universităţi. Aş fi privit atunci 


plecarea din ţară, pentru a te pune la adăpost, ca pe un act 
ruşinos, de dezertare de la datorie şi de trădare de neam, 
deşi mama încerca să-mi domolească judecăţile pripite, 
elanul entuziasmelor şi pornirile pătimaşe ale vârstei. 

Acum, după închisoare, îmi făcea mereu aluzie la o 
eventuală plecare, evident pe cale legală, punându-şi 
speranţa în tot felul de invitaţii sau intervenţii din partea 
unor rude sau prieteni din Occident, cărora le comunica, 
prin orice ocazie se ivea, dorinţa ei de a mă şti scăpat din 
ghearele regimului. 

La mine nu mai găsea de data asta opoziţia de dinainte, ci 
numai scepticismul cuvintelor cu care excludeam asemenea 
posibilitate: 

— Cum îţi închipui că Securitatea va da paşaport unui fost 
deţinut politic?! 

Pentru a nu-i înmulţi grijile, nu-i vorbeam de gândul meu 
de a trece graniţa clandestin. 

Era prin luna mai, când am aflat, printr-o prietenă care 
lucra la O. N. IT. Carpaţi, că oficiul de turism angajează pe 
perioada de vară ghizi pentru vilegiaturişti străini care 
veneau să-şi petreacă vacanţa pe litoralul Mării Negre. 
Erau căutaţi tineri care să cunoască limba engleză sau 
franceză. Oferta era atrăgătoare. Aveam ocazia nu numai să 
stau pe gratis toată vara la mare, cu casa şi masa asigurate, 
dar, după spusele prietenei mele, urma să primesc şi un 
salariu destul de bun. Birourile O. N. I.-uhii erau pe 
Bulevardul Brătianu, vis-â-vis de cinematograful ARO, 
devenit „Patria”. Angajările se făceau fără multe formalităţi 
de către serviciul personal, care se afla la parterul clădirii. 
Erau grăbiţi să-şi completeze numărul de ghizi de care 
aveau nevoie pentru sezonul care începea şi nu-şi mai 
pierdeau timpul cu verificări prea amănunțite. 

Prietena mea, care lucra în aceeaşi clădire, la serviciul 
contabilitate, aflase întâmplător că O. N. T.-ul comunicase 
oficiului de repartizare a braţelor de muncă numărul de 
oameni pe care voia să-i angajeze. M-a îndemnat să mă 


prezint chiar a doua zi, înainte ca locurile să fie ocupate şi 
să spun că deţin informaţia de la „braţele de muncă”. 

Aşa am şi făcut. A doua zi, m-am strecurat în rândurile 
unui grup de funcţionari, care tocmai pătrundeau în 
clădire, evitând astfel să fiu legitimat la poartă şi întrebat 
unde, la cine şi pentru ce vreau să intru. M-am dus direct la 
uşa ce-mi fusese indicată şi am intrat într-o încăpere mare, 
cu mai multe birouri, în care forfoteau o sumedenie de 
funcţionari. Unul singur, foarte tânăr şi cu înfăţişare 
plăcută, stătea aşezat la biroul lui, părând să nu aibă nimic 
de lucru. Aveam să aflu a doua zi de la prietena mea că era 
de la serviciul de cadre. M-a văzut oprit lângă uşă, mi-a 
făcut semn să mă apropii şi m-a întrebat ce vreau. l-am 
spus că vin de la „braţele de muncă”, pentru un post de 
ghid, anunţat vacant de O. N. T. Tânărul s-a arătat imediat 
interesat şi a ieşit brusc din inerția în care se complăcuse 
până atunci. Sculându-se de pe scaun, s-a apropiat de 
tejgheaua care ne despărţea, menită să oprească accesul 
publicului spre birourile din încăpere, şi mi-a pus prima 
întrebare: 

Ce limbă străină cunoaşteţi? 

Franceza - i-am răspuns. 

O vorbiţi bine? 

Lăsând modestia la o parte, i-am confirmat: 

— Da! Foarte bine! 

Satisfăcut de răspunsuri, a luat de pe birou un formular de 
angajare şi a început să-l completeze, cerându-mi datele 
obişnuite: numele, prenumele, data şi locul naşterii, adresa 
etc. Totul mergea strună. El părea mulţumit de mine, iar eu 
îl găseam tot mai simpatic, pe măsură ce completarea 
formularului se apropia de sfârşit. Mă vedeam deja pe plaja 
de la Mamaia, când, deodată, totul s-a împotmolit la 
întrebarea: - 

Unde aţi mai lucrat? 

La cooperativa de mase plastice. 

De când până când? 


I-am spus, sperând că nu va mai insista asupra subiectului. 
Dar el a insistat: 

— Văd că nu aţi lucrat la cooperativă decât câteva luni. 
Unde aţi mai lucrat înainte? 

Nu puteam ocoli întrebarea, aşa că mi-am luat inima în 
dinţi şi i-am răspuns la fel de prompt ca şi mai înainte: 

— Nu am mai lucrat nicăieri, fiindcă am fost în închisoare - 
i-am spus cu aerul cel mai natural din lume. 

A urmat o scurtă pauză, după care a venit şi îhtrebarea- 
cheie: 

— Pentru ce? 

De data asta am fost laconic: -Politic. 

Cuvântul magic pe care jl pronunţasem şi-a produs 
aproape instantaneu efectul. Toată graba aproape febrilă cu 
care îmi completase până atunci formularul de angajare s-a 
stins ca prin farmec, tânărul recăpătân-du-şi brusc privirea 
inertă şi expresia indiferentă din momentul intrării mele în 
birou. S-a uitat mai întâi la ceas şi, deşi nu trecuseră mai 
mult de 10-15 minute de când începuse să stea cu mine de 
vorbă, s-a mirat că se făcuse aşa de târziu. In consecinţă, 
mi*a dat de înţeles că s-a răzgândit şi nu mai completează 
formularul. L-a depus deci împreună cu tocul pe birou şi m- 
a sfătuit cum e mai bine să procedez: 

— Du-te dumneata acasă, scrie o cerere de angajare şi 
depune-o într-una din zilele următoare la poartă. Când se 
va rezolva, vei primi răspunsul în scris. 

Se străduise să-mi vorbească cu aceeaşi amabilitate şi 
bunăvoință ca şi mai înainte, dar se vedea că numai 
prezentam pentru el acelaşi interes, ca la începutul 
convorbirii noastre. 

Deşi înţelesesem că mi se spulberaseră iluziile de a 
petrece vara la mare, nu am vrut să mă supun ritualului 
încetățenit de a mă preface a da crezare unor vorbe pe 
care atât eu, cât şi cel ce le pronunţase le ştiam mincinoase. 
Nu puteam împiedica formularea minciunii, care ţinea de 
însăşi natura comunismului, dar nu înţelegeam să mă şi 


înjosesc, colaborând de bună voie la propria mea înşelare, 
simulând credulitatea. Cum nu mai aveam nimic de pierdut, 
am fost tentat să-mi iau satisfacția, încercând să-i smulg 
tânărului adevărul. M-am aplecat spre el, peste tejgheaua 
despărţitoare, lăsându-l înadins să-mi surprindă privirea 
prudentă, aruncată împrejur, mi-am potrivit glasul, să nu fie 
auzit de funcţionarii de la celelalte birouri, şi, aproape în 
şoaptă, i-am vorbit cam aşa: 

— Nu vă supăraţi, am văzut că sunteţi un om binevoitor şi, 
de aceea, aş îndrăzni să vă rog ceva... 

Atât atitudinea mea, cât şi tonul confidenţial pe care îl 
adoptasem invitau, dacă nu la complicitate, cel puţin la o 
oarecare intimitate; ceea ce l-a şi făcut pe tânăr să mă 
întrebe ce doresc, tot cu glasul scăzut, ca şi mine. 

— Ca să nu mai pierd timpul cu demersuri de angajare 
inutile, v-aş ruga să-mi spuneţi sincer... 

Şi aici am făcut o scurtă pauză şi, uitându-mă insistent în 
ochii lui, am continuat tot pe şoptite: 

— Se poate sau nu se poate? 

L-am văzut mai întâi surprins şi apoi tulburat. Întrebarea 
mea nu respectase regula jocului şi îl neliniştea. A rămas un 
moment descumpănit. Pregeta să-mi răspundă. Apoi s-a 
decis. S-a uitat mai întâi pe furiş spre celelalte birouri, pe 
urmă din nou la mine şi, în sfârşit, mi-a dat răspunsul. Abia 
l-am auzit, atât de încet mi l-a şoptit: 

— Nu se poate... 

Si, după o ezitare, a mai adăugat: 

— Îmi pare rău... 

Nu ştiu nici eu de ce, dar atunci am fost convins că îi părea 
rău. Poate fiindcă în confruntarea ce avusese loc între 
robotul securist şi omul normal biruise, pentru o clipă, cel 
din urmă. Ultimele cuvinte înainte de a pleca i le-am 
adresat numai acestuia: 

— Vă mulţumesc pentru bunăvoința ce mi-aţi arătat-o! 

Şi totuşi, în vara aceea, ca şi în următoarele patru, câte le- 
am mai apucat în ţară, am reuşit să petrec de fiecare dată 


câte 3-4 săptămâni la mare. Pentru mine şi pentru mulţi din 
prietenii şi cunoscuţii mei, concediul la mare era singura 
perioadă senină şi fericită din cursul anului; motiv pentru 
care un an întreg făceam toate economiile şi sacrificiile 
posibile pentru a ne putea plăti şederea timp de o lună la „2 
Mai”, unde ne întâlneam cu toţii. 

Tin minte că două astfel de concedii le-am făcut cu banii 
câştigaţi de pe urma vânzării unor broşe lucrate artizanal 
acasă. Materia primă, cutiile de medicamente din material 
plastic, mi le procurau doctorii prieteni, care lucrau în 
spitale. În loc să le arunce, rugau surorile să le strângă 
pentru mine. Lilica Ciorănescu colabora şi ea la diferitele 
operaţii ale procesului de fabricaţie. 

Cutiile din plastic le fărâmiţam într-o piuliţă şi, după ce le 
amestecam cu alte bucăţi de plastic colorat, le puneam la 
topit pe aragaz, în nişte creuzete mici de porțelan. Ni le 
procura prietenul nostru Giorgi Lahovary, inginer chimist, 
care lucra la laboratorul Comitetului Geologic. 

În masa vâscoasă şi încă fierbinte din creuzet introduceam 
câte o rondelă de tablă subţire, decupată din capacele 
cutiilor de nescafe, pe care reproduceam efigia unor 
monede antice, care puteau fi văzute prin transparenţa 
materialului plastic, după ce se răcea şi se solidifica. Prin 
apăsarea şi presarea rondelelor pe suprafaţa unor monede, 
reuşeam să imprim în tabla moale a cutiei de nescafe efigia 
reprezentată pe monedă, căreia îi afumam apoi, la flacăra 
unei lumânări, conturul şi părţile mai puţin proeminente, 
pentru a-i da aspectul patinat al vechimii. Mai înainte ca 
materialul plastic din creuzet să se întărească definitiv, mai 
fixam în el şi acul de siguranţă al viitoarei broşe. 

Ultimele operaţii prin care îi rotunjeam conturul, i-l 
şlefuiam şi îi lustruiam suprafaţa, le făceam cu glaspapir şi 
cu un polizor de mână, găsit de Lilica printre diferitele 
vechituri aruncate în podul casei. Marfa era astfel gata de 
vânzare. Piaţa de desfacere erau institutele de proiectări, 
unde majoritatea desenatorilor erau femei. 


Ideea broşelor îmi venise cu totul întâmplător, într-o zi 
când, din greşeală, pusesem pe plita încă fierbinte o cutie 
de plastic care se topise. Apoi, cu experienţa căpătată 
lucrând la cooperativă, combinată cu îndemânarea, 
tenacitatea şi răbdarea fostului puşcăriaş, am ajuns la 
formula confecţionării broşelor, pe care am început să le 
produc în serie. Nu mai ţin minte ce preţ ceream pe ele, dar 
ştiu că aveau succes şi se vindeau ca pâinea caldă. 

La un moment dat, am ajuns să văd pe stradă atât de 
multă lume purtându-mi broşele, încât m-am temut să nu se 
sesizeze şi autorităţile de apariţia lor şi să-l caute pe cel 
care comisese dubla infracţiune de a le fi fabricat şi vândut 
ilegal. Am oprit deci producţia. 

Cred că episodul cu broşele poate demonstra cum chiar 
sub regimul comunist, datorită unei idei mai mult sau mai 
puţin inspirate, reuşeai să-ţi mai asiguri sporadic câte un 
câştig suplimentar, chiar dacă, aşa cum era cazul meu, nu 
erai dotat cu o îndemânare deosebită pentru lucrul manual 
şi îţi lipsea simţul comercial. Ştiam foarte multă lume care 
trăia din astfel de expediente, purtând denumirea generică, 
în argoul vremii, de: ciubucuri. 

Nu ţi se cerea decât să ai puţin spirit de iniţiativă, un 
minim de imaginaţie şi simţ al improvizaţiei şi doza de 
prudenţă necesară pentru a evita rigorile legilor societăţii 
colectiviste, care sancţionau manifestările negative de 
independenţă şi individualism. 

Cele câteva concedii petrecute la mare, după eliberarea 
din închisoare, îmi sunt legate în amintire de mai multe 
întâmplări şi evenimente, care, fiecare în felul lor, m-au 
impresionat în mod deosebit, influen-ţându-mi, poate mai 
mult decât altele, cursul vieţii de aci înainte. 

Eram cu vreo cinci-şase prieteni pe plaja de la Mamaia, în 
ultimele zile ale concediului, când i-am cunoscut pe Victor şi 
Elly Bossart, o pereche de elveţieni, veniţi pentru prima 
oară în vilegiatură într-o ţară socialistă. Ii împinsese 
curiozitatea şi, în naivitatea lor de occidentali bogaţi şi 


blazaţi, fuseseră ademeniţi de perspectiva călătoriei într-o 
ţară comunistă (pentru ei, mai degrabă, exotică), ce le-o 
trezise prospectul unui birou de turism, care lăuda 
frumuseţile litoralului Mării Negre, proverbiala ospitalitate 
românească şi confortul modem al hotelurilor cu serviciul 
lor impecabil. In privinţa comodităţilor oferite de hotel, a 
obrăzniciei şi indolenţei personalului, se lămuriseră încă din 
prima zi că depăşeau „exotismul” pe care îl întâlniseră în 
Marea Caraibelot sau în ţările din lumea a treia, din Africa 
sau Extremul Orient. 

Având de-a face numai cu ospitalitatea „socialistă” sau „de 
stat”, nu au avut ocazia să o cunoască pe cea autentic 
românească. Se resemnaseră să se bucure peste zi numai 
de plaja neaglomerată, de soare şi de apă, iar seara să facă 
socoteala nopţilor care le mai rămâneau de dormit la 
Mamaia până la întoarcerea acasă, la Zurich. 

Am mai relatat, în volumul precedent, cum i-am întâlnit pe 
Elly şi Victor Bossart, care, cu totul întâmplător, îl 
cunoscuseră cu câteva zile înainte pe Pasternak, fostul meu 
coleg de celulă din penitenciarul de la Timişoara. O 
coincidenţă fericită atât pentru noi, foştii puşcăriaşi, care 
am avut prilejul să ne revedem, cât şi pentru ei, care au 
aflat astfel mai multe despre România, dar şi despre 
regimul comunist pe care erau dispuşi să-l privească cu 
oarecare îngăduinţă. 

Mi-am dat atât de mult osteneala să-i informez despre 
adevărata faţă a regimului, vorbindu-le de politica de 
exterminare din închisori şi de terorizarea şi abrutizarea 
populaţiei prin muncă, lipsuri de tot felul şi spălarea 
creierului prin presă, radio şi şedinţe de îndoctrinare, încât 
încet-încet am rămas numai eu şi Pasternak cu ei pe plajă. 
Amicii mei, după ce şi-au irosit în zadar toate privirile cu 
înţeles şi semnele discrete prin care mă îndemnau la 
prudenţă, au considerat că era mai cuminte şi mai puţin 
periculos să se ducă să înoate în larg, decât să fie martori la 
discuţia noastră. 


Pasternak, timid şi mai ponderat din fire, îmi confirma 
spusele cu glas scăzut şi aruncând priviri temătoare 
împrejur, ceea ce venea să justifice şi să dea un surplus de 
credibilitate afirmațiilor mele, făcute poate cu prea multă 
patimă şi în termeni prea violenţi. 

Cele două-trei zile, cât am mai stat cu familia Bossart pe 
plaja de la Mamaia, mi-am continuat cu perseverenţă 
campania „duşmănoasă de defăimare a regimului clasei 
muncitoare”. Am avut satisfacția succesului deplin! 

Oamenii au plecat acasă, lămuriţi în privinţa propagandei 
mincinoase, a falsului socialism şi a aşa-zisei „democraţii 
populare” de sub dictatura comunistă. Pe de altă parte, 
descoperind că România nu era o ţară chiar atât de 
„exotică”, începuseră să-i privească cu alţi ochi şi cu 
simpatie pe „băştinaşi”. 

La despărţire, am făcut schimb de adrese şi am păstrat 
legătura prin corespondenţă. 

În primăvara următoare, Elly Bossart a venit pentru o 
săptămână la Bucureşti. Îmi anunţase din timp data sosirii, 
şi am întâmpinat-o la aeroport, împreună cu întreg grupul 
pe care îl cunoscuse la mare. A venit încărcată de daruri şi 
atenţii pentru fiecare. 

Venise să regăsească veselia, căldura prietenească şi 
încrederea cu care o înconjurasem pe plajă la Mamaia, dar 
şi să vadă Bucureştiul, în urma interesului pe care i-l 
trezisem povestindu-i despre oraşul supranumit cândva 
„micul Paris”. 

Am căutat, împreună cu prietenul meu Dinu Mitache, să-i 
arătăm acele zone ale oraşului neafectate de „construcţiile 
socialiste*4, unde vestigiile faimei lui trecute mai puteau fi 
descoperite. 

În puţinele zile ale vizitei ei, i-am prezentat o serie de 
persoane - şi ele nişte vestigii ale lumii de altădată - care, 
deşi trăiau la limita inferioară a mijloacelor de existenţă, 
continuau să supravieţuiască cu demnitate şi decenţă în 
spaţiul restrâns al câte unei singure camere, printre 


mobilele vechi pe care reuşiseră să le mai salveze la 
evacuarea din propriile lor case. 

În schimb, pentru a descoperi aspectele vieţii cotidiene 
sub comunism şi ale lumii noi pe care o crease, Elly Bossart 
nu mai avea nevoie de ghid. Le întâlnea la tot pasul! Pe cele 
pe care nu le înţelegea, i le explicam. 

De pildă, într-o zi, pe la ora 11 dimineaţa, când am trecut, 
cu Dinu Mitache, să o luăm în oraş, ea se plimbase deja în 
aşteptarea noastră prin jurul hotelului şi pe Calea Victoriei 
şi, intrigată de descoperirea ce o făcuse, ne-a întrebat: 

— De ce aproape toată lumea pe care am văzut-o pe 
stradă purta în mână câte două-trei rulouri de igienică? Am 
văzut chiar pe cineva ţinând pe braţ o sfoară făcută colan, 
pe care erau înşirate mai multe rulouri! 

Am asigurat-o mai întâi că nu izbucnise nici o epidemie de 
holeră. I-am explicat apoi că în comerţul socialist produsele 
de primă necesitate nu se vând la orice oră din zi sau din 
noapte, ca în ţările capitaliste, ci apar numai sporadic şi, 
atunci, deşi le plăteşti, nu se spune că se vând. Se spune că 
„se dau”. Ştiut fiind că elveţienii sunt mai greoi la minte ca 
noi, românii, lui Elly i-au mai trebuit câteva lămuriri 
suplimentare, ca să priceapă taina distribuirii hârtiei 
igienice. 

Într-alta zi, ne-am adunat toţi prietenii şi am invitat-o la un 
aperitiv la un local de la colţul Intrării Biserica Albă, de 
lângă biserica cu acelaşi nume, de pe Calea Victoriei. Pe 
firma localului scria „Caviar”, denumire care explica, 
totodată, şi motivul pentru care nu avusesem până atunci 
obiceiul să-1 frecventăm. Îngrijoraţi la gândul notei finale 
ce ne va fi prezentată, abia ne atingeam de gustările 
comandate de Elly. Nu ştiam că, la sfârşit, nu a vrut în 
ruptul capului să ne lase pe noi să plătim. 

Afară, începuse de câteva minute o ploaie torențială. Poate 
că, mai degrabă pentru a se adăposti, decât cu speranţa de 
a-şi vinde lozurile, a intrat în acel moment pe uşă Gogu 
Ştefănescu, unul din cei mai simpatizaţi camarazi din 


închisoare, supranumit „Gogu Minerul”, cu care stătusem şi 
la Cavnic, şi la Piteşti. Cu îmbrăcămintea cam ponosită şi ud 
leoarcă, şi-a scos de sub haină cele trei colane de sfoară de 
care atârnau „lozurile în plic”, din vânzarea cărora îşi 
ducea zilele în condiţii mai mult decât mizerabile, după ce 
fusese eliberat din închisoare. 

Spre uimirea clienţilor din local, am sărit de la locul meu la 
uşă. Când şi Gogu m-a recunoscut, ne-am îmbrăţişat cu 
efuziune nedisimulată şi chiar uşor provocatoare, aşa cum 
mulţi din cei eliberaţi obişnuiau să-şi manifeste, cu 
ostentaţie în public, bucuria de a-şi reîntâlni un fost 
camarad de închisoare. I-am spus apoi cu cine eram la masă 
şi l-am prezentat lui Elly Bossart pe Gogu Ştefănescu: 

— Un prieten şi camarad de puşcărie, fost căpitan în 
armata regală română. Scos din armată şi apoi condamnat 
într-un proces politic, a executat aproape 16 ani de 
închisoare, iar acum, după eliberare, negăsind de lucru, 
este vânzător ambulant de bilete de loterie. 

Deşi impresionată de scurta prezentare pe care i-am 
făcut-o, de data asta Elly a dat dovadă de o iuţeală de 
înţelegere aproape românească, declarând că vrea şi ea să 
joace la loterie. Gogu i-a întins şiragurile de bilete, ca să-şi 
aleagă un loz. 

— Le vreau pe toate! 

— A zis ea şi, plătindu-i cele câteva zeci de bilete, le-a pus 
în mijlocul mesei, rugându-ne pe toţi să o ajutăm să le 
deschidă. 

La sfârşitul operaţiei, s-a ales cu un număr destul de mare 
de lozuri câştigătoare. Premiile erau mici, dar, adunate, 
reprezentau totuşi o sumă deloc neglijabilă. 

Cu mult tact şi poate chiar mai emoţionată decât Gogu, 
Elly 1-a convins să accepte fără să protesteze toate lozurile 
câştigătoare pe care le strânsese în faţa ei pe masă. 

Tot în legătură cu vizita lui Elly, îmi aduc şi acum aminte 
de neplăcuta senzaţie pe care o aveam când, împreună cu 
Dinu Mitache, intram în holul hotelului Athenee Palace, 


unde o aşteptam să coboare din camera ei, pentru a o lua 
cu noi în oraş. Ne ştiam supravegheați şi urmăriţi de ochiul 
Securităţii, prin personalul de la recepţie, dar şi de mereu 
una sau două persoane, pe care le găseam de fiecare dată 
aşezate în fotoliile din hol, privind împrejur cu o suspect de 
ostentativă indiferenţă. Aşteptau şi ele, pasămite, pe cineva, 
care nu venea însă niciodată. Din când în când, se mai uitau 
şi la ceas, ceea ce ne făcea să glumim între noi, spunându- 
ne că erau nerăbdători să le vină echipa de schimb. 

În prima zi a sosirii lui Elly la Bucureşti, am urcat şi noi la 
ea în cameră, unde am mai schimbat câteva cuvinte (bine 
gândite şi cât mai banale!), înainte de a ieşi toţi trei în oraş. 
O prevenisem încă, pe drumul de la aeroport, de probabila 
existenţă a microfoanelor şi, deşi nu reuşisem să o 
convingem, ne făcuse concesia să ne promită că se va 
abţine de la comentarii critice. 

Deşi până şi nouă ni s-a părut ridicolă ideea ce ne-a venit, 
am pus-o totuşi în aplicare, făcându-i semn lui Elly să tacă şi 
să nu dea glas întrebării care îi stătea tocmai pe buze, 
văzându-ne pe amândoi aplecaţi asupra celor două valize cu 
care venise de la Zurich. Ştiind că ne expunem ironiilor ei, i- 
am satisfăcut totuşi curiozitatea, dar abia când am ajuns în 
mijlocul Pieței Palatului: pusesem peste fiecare închizătoare 
a celor două valize câte un fir de păr! Cu toate că eram 
convinşi că o asemenea metodă primitivă nu mai era 
menţionată nici măcar în abecedarul spionului modem, nu 
rezistasem tentaţiei de a o încerca. 

Câteva ore mai târziu, la întoarcere, am condus-o pe Elly 
până în cameră şi, fără să ne facem vreo iluzie, am verificat 
totuşi încuietorile valizelor. 

Firele de păr dispăruseră! 

Uluiţi, ne-am uitat unii la alţii: noi, miraţi de succesul 
neaşteptat al experienţei, dar şi mulţumiţi că ni se 
confirmaseră bănuielile, iar Elly cu admiraţie pentru flerul 
şi isteţimea noastră. Cercetând conţinutul valizelor avea să 
constate şi ea că i se umblase în lucruri. 


Se vede treaba că în ţara atotputernicei Securităţi 
mijloacele simple mai aveau încă eficacitate, şi nu era 
neapărat nevoie să recurgi la arsenalul lui James Bond. 

Într-o zi, din banii pe care îi economisisem din timp în 
vederea primirii lui Elly, am vrut să-i facem o surpriză. Am 
invitat-o la un aperitiv în locuinţa Lilicăi Ciorănescu, a cărei 
singură cameră pe care o mai ocupa în fosta ei casă, deşi 
servea şi de dormitor, şi de salon, şi de sufragerie, era mai 
luminoasă şi mai primitoare decât camera mea de la parter. 

Elly a făcut cu această ocazie cunoştinţă şi cu 
promiscuitatea în care locuia atât de multă lume în „raiul 
comunist”. Contrastul avea să fie de-a dreptul şocant 
pentru ea, când avea să vadă pe masă o sticlă de şampanie 
şi o cutie cu icre negre. E drept că şampania nu era 
franţuzească, iar cutia nu prea mare, dar aveam scuza că 
ne aflam în România anilor '60 şi surpriza ne-a reuşit. 

Elly, ca mai toţi occidentalii, credea că sturionii, 
producătorii de icre n€gre, nu se pescuiesc decât în Rusia ţi 
în Iran, pe pieţele din vestul Europei, fiind cunoscute ca 
exportatoare de „caviar” numai aceste două ţări. Elly ne 
vorbise de preţul exorbitant al icrelor negre, care chiar şi 
pentru ei erau un lux, pe care nu şi-l puteau permite decât 
la zile festive. 

Icrele le procurasem chiar de la Athenee Palace. Mai exact 
spus, mi le vânduse pe sub mână şeful „ospătarilor” (cum li 
se spunea chelnerilor sub regimul socialist, care cultiva 
„neaoşismele”), de la restaurantul hotelului. Nu mai stiu 
cine îmi indicase sursa şi mă şi recomandase ca persoană 
de încredere „domnului George”. 

„Domnul Jorj” (aşa i se pronunţa numele) rezistase pe 
poziţia de „oberkellner”, pe care o avusese şi pe vremea 
„regimului burghez”. Chelner de şcoală veche, stilat, şi la 
vorbă, şi la ţinută, înalt, chel, cu figură distinsă, „domnul 
Jorj” devenise o adevărată instituţie a speciei, la a cărui 
pricepere apela şi noul regim al proletariatului, ori de câte 
ori trebuia să organizeze banchete mai simandicoase. 


Mogştenit de nomenclatu ra comunistă de la protipendada 
Bucureşti ului de altădată şi probabil şi de Securitate de la 
vechea Siguranţă, domnul Jorj era nelipsit de la mesele ce 
se ofereau personalităţilor sau delegaţiilor străine care ne 
vizitau tara. 

Nu pot încheia aici digresiunea prilejuită de cutia de icre 
negre, pe care, aşezându-mă aşa cum ne înţelesesem la o 
masă de la braseria hotelului, domnul Jorj mi-o depusese cu 
o mână în poală, în timp ce cu cealaltă îmi servea berea, 
fără să pomenesc şi de întâmplarea care mi 1-a scos iar în 
cale pe domnul Jorj. 

Trecuseră mai bine de 10 ani de când părăsisem 
Bucureştiul. Eram la Miinchen şi mă dusesem la câţiva 
cunoscuţi la deschiderea Târgului internaţional la care îşi 
expunea şi România produsele. La standul românesc, cam 
sărăcăcios şi neatrăgător prezentat, nu se opreau prea 
mulţi vizitatori. Cele câteva angajate, care îmbiau vizitatorii 
să guste din caşcavalul, salamul de Sibiu şi ţuica naţională, 
îşi făceau treaba cu stângăcie, aruncând împrejur priviri 
piezişe şi stânjenite, iar dacă le mai vor-beai şi româneşte, 
se speriau de-a binelea, îţi răspundeau laconic la întrebări 
şi se îndepărtau cât mai repede. 

Aerul condiţionat din hala expoziţiei nu reuşea să-ţi alunge 
impresia că respirai iar atmosfera apăsătoare a 
Bucureştiului anilor '60, dominată de teamă şi suspiciune, 
care plutea în standul românesc şi te făcea să-ţi mai treacă 
de dorul ţării. Bineînţeles că pe nemți, lipsiţi fiind de 
experienţa noastră de viaţă în lumea comunistă, nu îi 
încercau aceleaşi sentimente. 

În cadrul expoziţiei, într-una din săli, fusese amenajat un 
restaurant în care se serveau mâncăruri şi băuturi 
româneşti. Întreg personalul, de la bucătar şi până la 
chelneri, fusese adus din ţară. 

Ne-ani aşezat şi noi la o masă. Era vremea prânzului. 
Mare nu mi-a fost însă mirarea, văzându-l venind să ne ia 
comanda tocmai pe domnul Jorj! L-am recunoscut imediat. 


Era neschimbat. Îmbrăcat în fracul lui impecabil, domnul 
Jorj era întruchiparea însăşi a demnităţii în exerciţiul 
funcţiunii. 

Domnul Jorj nu cunoştea nici indolenţa, nici slugărnicia şi 
nici obrăznicia „ospătarilor”, care făceau ruşinea 
„restaurantelor de stat” din România socialistă. Serviabil, 
dar nu servil, amabil, fără să fie obsecvios, domnul Jorj 
impunea respect, respectându-şi clientul, de care se 
apropia cu discreţie, fără să-i forţeze intimitatea, 
cercetându-i gusturile şi sfătuin-du-l în privinţa meniului. 

Nu mi-am putut da seama dacă şi domnul Jorj şi-a adus 
aminte de mine. Deşi memoria e una din calităţile principale 
ale chelnerului bun, tot de meserie ţin şi jocul privirii şi 
zâmbetul abia schiţat, prin care te lasă sa înţelegi că te-a 
recunoscut, chiar dacă habar nu are cine eşti. Ţin minte că 
din toată lista de bucate nu m-a tentat sa cer decât 
mămăliguţă cu brânză şi smântână, la care domnul Jorj şi-a 
permis să-mi aprecieze alegerea, spunându-mi că şi el mi-ar 
fi recomandat tot mămăliguţă sau sărmăluţele în foi de viţă, 
care „sunt şi ele foarte bune”. Să fi vrut să insinueze că 
toate celelalte feluri de pe lista de bucate nu erau 
comestibile? Pe figura lui nu am putut citi răspunsul la 
întrebare, dar am rămas cu impresia că asta voise să-mi 
transmită. 

Majoritatea nemților de la mesele din jur nu veniseră să 
încerce nici mâncărurile, nici băuturile româneşti. Îşi 
consumau tot berea lor bavareză. 

Intre timp, ne-a atras atenţia agitația febrilă a chelnerilor, 
care, sub îndrumările domnului Jorj, alăturaseră vreo 
patru-cinci mese, grăbindu-se să se aşeze pe ele tacâmurile 
şi să tragă scaunele în dreptul lor. Curioşi să vedem pentru 
cine se pregătea o masă atât de lungă cu 10-12 scaune în 
jur, am mai comandat câte o bere şi ne-am prelungit 
şederea în restaurant N-am aşteptat mult dincolo de uşa 
încă închisă a restaurantului s-a iscat o larmă de glasuri şi 
râsete, mai întâi confuze şi nu prea desluşite, dar devenind 


treptat tot mai clare, până ce am surprins câteva crâmpeie 
de vorbi românească. Apoi, când uşa s-a deschis, zgomotul 
făcut de grupul care a intrat a umplut deodată încăperea, 
de parcă, brusc, cineva ar fi răsucit la maximum butonul 
unui aparat de radio pus până atunci în surdină. 

Să tulburi liniştea care domneşte de obicei în 
restaurantele din Germania, unde conversațiile se duc în 
sotto-voce şi lumea nu duelează cu tacâmurile, ţi se pare 
aproape o blasfemie. 

Poate că tocmai această reţinere manifestată de-a lungul 
anului îi face pe nemți să caute o defulare atunci când se 
dezlănţuie în berăriile de „Oktoberfest”, golind „mass”-uri 
după „mass”-uri, congestionaţi la faţă, cântând şi răcnind 
cât îi ţine gura. 

Surpriza nemților de la mese, la irupţia zgomotoasă a 
noilor veniţi, nu avea să se oprească aici. De altfel, nici a 
noastră, cu toate că în privinţa manifestărilor 
temperamentale eram dispuşi să fim mai concesivi decât 
nemţii. 

Grupul de vreo zece inşi gravita în jurul unuia dintre ei, 
care părea să fie personajul principal, după care toţi ceilalţi 
căutau să-şi modeleze atitudinea, vorbind, râzând şi 
gesticulând la fel ca el. Cel care le servea de model era 
şeful delegaţiei comerciale şi economice a României la 
Târgul din Munchen, iar ei, membrii acestei delegaţii de 
specialişti din ministerele de resort de la Bucureşti. 

Întâmplător, masa noastră era foarte bine plasată pentru a 
asista la spectacolul ce ni l-au oferit reprezentanţii 
guvernului de la Bucureşti. Ocupam fotoliile de orchestră, 
cu vizibilitate şi acustică ideală! 

L-am văzut pe domnul Jorj ieşindu-le înainte şi indicându- 
le cu gest de maestru de ceremonii masa ce li se pregătise. 
Trăgând personal scau nul din capul mesei, l-am auzit 
poftindu-l pe „domnul ministru44 să ia loc. (Probabil că 
apelativul „domn, era o variantă pentru uz extern, în 
speranţa vană de a se ascunde în spatele lui „tovarăşul44..) 


„Tovarăşul44 însă nu putea şi nici nu vroia să se ascundă. 
Nu-1 lăsa nici înfăţişarea, nici „caracterul”. Era mult prea 
sigur pe el, mult prea convins că nimeni nu-l poate 
împiedica să se poarte cum îi vine lui bine şi mult prea 
obişnuit să nu se sinchisească de părerea celor din jur, 
pentru a nu avea vreo reticenţă. 

Tonul venea chiar de la „domnul ministru44, care îşi dădea 
în petec din toată fiinţa lui, pornind de la aspectul fizic şi 
îmbrăcăminte, până la felul de a umbla, cum şedea pe 
scaun, cum mânca, cum vorbea şi cum râdea. 

Nu discreţia mă opreşte să-i dau numele, nu i l-am reţinut 
dintr-un defect mintal, care m-a făcut să nu-i pot niciodată 
deosebi pe unul de altul pe mai marii regimului comunist, 
deşi nu le contest originalitatea numelor. Niciodată nu am 
ştiut cum arătau la faţă şi ce funcţii ocupau „tovarăşii” 
Cioară, Burtică, Pacoste, Gâdea - sau cum îi mai chema - 
din cauza vitezei cu care erau „rotaţi” sau cădeau în 
dizgrație şi a faptului că îi consideram numai ca pe nişte 
piese standard, fără personalitate, ale aceluiaşi mecanism. 

După gabarit şi întreaga lui înfăţişare, „domnul” ministru 
întrunea caracteristicile fizice ale nomenclaturistului clasic. 
Părea scos din galeria monştrilor, cum le spuneam noi, 
duşmanii înrăiţi, celor care, din balconul Kremlinului, 
priveau defilarea de 7 noiembrie. Geometric, se înscria şi el, 
ca şi ei, mai degrabă într-un pătrat, decât într-un 
dreptunghi. Burta de om îmbuibat, ce i se revărsa peste 
curea, ceafa lată şi faţa buhăită îi completau portretul şi 
asemănarea cu tovarăşii lui de luptă pentru un trai mai bun 
al clasei muncitoare. 

Dar nu atât prin aspectul lui fizic sau prin îmbrăcăminte 
avea să devină punctul de atracţie al privirilor din sala 
restaurantului, cât prin atitudinea şi manifestările lui în tot 
timpul mesei. „Domnul” ministru era bine dispus, jovial şi 
degajat. Se simţea la largul lui, demonstrând o totală lipsă 
de complexe. 


Odată tolănit pe scaunul din capul mesei, s-a întors spre 
domnul Jorj şi, pocnind din degete, i-a strigat să se apropie, 
deşi acesta se afla la numai un pas distanţă. Tot în auzul 
întregii săli i-a comandat şi mâncarea, şi băutura, după care 
s-a adresat celorlalţi delegaţi, care până atunci stătuseră 
într-o expectativă respectuoasă. Tonul şi stilul conversaţiei 
care s-a pornit le-a dat „domnul” ministru. 

Le vorbea comesenilor cu „tu”, „mă” şi „bă”, dându-le 
diferite epitete amicale legate de trăsăturile mai accentuate 
ale figurii fiecăruia. (Mi-aduc aminte că pe unul din ei nu-l 
scotea din „bă, năsosule! 44) Le acorda această 
familiaritate ca pe o favoare, pentru care beneficiarii se 
grăbeau să se arate recunoscători, făcând haz de flecare 
vorbă de duh pe care o spunea. 

Nemţii de la mesele vecine nu puteau gusta ca noi 
întreaga savoare a conversaţiei de la masa delegaţiei 
româneşti, scăpându-le sarea şi piperul glumelor şi 
suculenta expresiilor tot mai slobode din limbajul 
„domnului” ministru, care nu mai era tributar limbii 
„vechilor cazanii”. Pe măsură ce mâncau şi beau, spiritele 
se încingeau şi zaiafetul lua proporţii. Mai ales sonore! 

O parte din delegaţi, urmând exemplul şefului, îşi 
scoseseră şi ei hainele, simțindu-se ca la ei acasă. „Domnul” 
ministru, răsturnat pe scaunul lui, vorbea şi râdea cu gura 
plină, subliniindu-şi spusele cu gesturi largi şi fandări 
spectaculoase cu cuțitul sau cu furculiţa spre interlocutor. 

Am surprins la nemţii din restaurant acelaşi schimb de 
priviri jenate, ca la publicul din faţa ţarcului cu maimuțe din 
grădina zoologică, când vedea gesturile obscene ale 
pavianilor. 

Dintr-un stupid şi prost plasat sentiment naţional, am 
încercat să le găsesc o scuză „domnului” ministru şi 
ciracilor lui pentru felul în care îşi reprezentau ţara şi pe 
români în străinătate, căutând o asemănare între chiolhanul 
de la masa lor şi pitorescul atmosferei de la o masă de 
nuntă cu dar din mahalalele Bucureştiului. Nu am reuşit 


însă să mă consolez cu această explicaţie, care mi-ar li 
menajat mândria valahă. A trebuit să accept ruşinea de a fi 
de un neam cu adunătura de mârlani care venise să-i 
reprezinte pe români la Miinchen. 

Amintindu-mi acum de scenele de la masa delegaţiei 
române, mă cuprinde aceeaşi indignare ca şi atunci. 

Pe de altă parte, nu-l pot uita nici pe domnul Jorj, pe care 
l-am observat tot timpul cât s-a ocupat de serviciul din sala 
restaurantului. Cel puţin el era de admirat. Atent, 
prevenind de cele mai multe ori dorinţele clienţilor înainte 
de a fi exprimate, răspundea cu egală amabilitate la toate 
chemările, indiferent dacă era solicitat prin semne discrete 
şi rugat civilizat sau strigat mitocăneşte de tovarăşii veniţi 
de la Bucureşti. Domnul Jorj era prea stilat pentru a face 
vreo deosebire între clienţi. Calm şi imperturbabil, îi servea 
pe toţi cu acelaşi zâmbet profesional, fără ca privirea 
neutră, lipsită de orice expresie, să-i reflecte gândurile. I- 
am surprins privirea de câteva ori; o dată când „domnul” 
ministru îşi sorbea zgomotos supa din lingură şi altă dată 
când tocmai îşi vâra cuțitul până la plasele în gură; şi tot 
inexpresivă era. Poate totuşi puţin prea insistent de 
inexpresivă! 

M-am abătut cam mult de la subiect, dar episodul de la 
Miinchen mi-a rămas înfipt ca un spin în minte. Şi acum îi 
simt uneori înţepătura, trezindu-mă la realitate şi aţâţându- 
mi din nou răzvrătirea ori de câte ori dau semne de 
oboseală şi tind să devin mai bun, mai blând şi iertător. 

În ceea ce îl priveşte pe domnul Jorj, cred că Elly Bossart i- 
a dat cel mai valoros certificat, când într-o zi am luat masa 
împreună la Athenee Palace şi 1-a văzut în exerciţiul 
profesiunii: 

— Parcă ar fi un majordom elveţian! 

Spre norocul regimului, obsedat să prezinte străinilor o 
falsă „imagine” idilică a României socialiste, Elly nu a avut 
ocazia să cunoască nici un ministru. M-am străduit să 
compensez această lacună, şi Elly s-a întors în Elveţia 


lămurită asupra deosebirii dintre cele două imagini ale 
țarii: cea autentică şi neretuşată - şi cea trucată, 
prezentată de propaganda regimului. 

Într-o vară mi-am scurtat şederea la mare şi, cu banii pe 
care îi mai aveam, mi-am luat un „bilet-circuit”, valabil pe 
calea ferată şi autobuzele RATA, cu care am circulat timp de 
zece zile prin ţară. 

Doream demult să-mi revăd nişte prieteni răspândiţi prin 
diferite localităţi. 

Primul popas l-am făcut la Moineşti, la Gioga Parizianu, 
care îşi găsise acolo un loc de muncă la dispensarul local. In 
aşteptarea şi speranţa că îşi va putea continua studiile de 
medicină începute înainte de arestare, ocupase un post de 
infirmier sau „asistent medical”. Spunea despre sine în 
glumă că era „soră” la spital. 

Nu apucasem să-mi anunţ vizita. Surpriza şi bucuria 
revederii a fost atât de mare, când, întorcându-se de la 
slujbă, m-a găsit aşteptându-1 în casa familiei Ia care îmi 
dăduse adresa. 

De la staţia de autobuz unde coborâsem mersesem pe jos 
destul de mult, pe o ploaie măruntă şi rece, ca de toamnă. 
Îmi mai amintesc doar de o stradă plină de gropi şi 
băltoace, care mi s-a părut nesfârşit de lungă şi urâtă. 
Fusese cândva pietruită, dar nu avea nici trotuare, nici 
rigole de scurgere. Cred că nu avea canalizare. De-a lungul 
străzii se înşirau, alipite una de alta, case joase şi murdare, 
cu tencuiala căzută şi zidurile pătate de noroiul împroşcat 
de roţile camioanelor în trecere. Uşile şi ferestrele aveau 
toate obloane de lemn pe dinafară, care, odată închise, 
puteau fi întărite cu câte un drug de fier transversal, prins 
în lacăte. 

Aveam să aflu că strada şi casele arătau aşa cum fuseseră 
şi înainte de război, când Moineştiul era un târg patriarhal 
moldovenesc, cu o numeroasă populaţie de mici negustori 
evrei. După emigrarea lor în Israel, strada îşi pierduse 
caracterul comercial, dar noii locuitori, majoritatea veniţi 


din alte regiuni ale ţării, nu-i schimbaseră înfăţişarea. Toate 
casele prezentau la stradă aceleaşi faţade de prăvălii de 
târg provincial de altădată, cu uşi şi ferestre ce puteau fi 
ferecate şi cu urmele încă vizibile pe ziduri ale fostelor 
firme. Din încăperea de la stradă, destinată înainte vreme 
mărfurilor şi negoţului respectiv, pătrundeai printr-o uşă în 
locuinţa propriu-zisă, compusă din câteva camere, sub care, 
din cauza terenului în pantă, se mai aflau unele mici 
încăperi amenajate pentru dependinţele gospodăriei. 
Proprietatea fiecărei case mai cuprindea în continuare o 
porţiune de teren la fel de îngustă cât locuinţa şi lungă de 
vreo 10-15 metri, despărțită de vecinul din dreapta şi din 
stânga cu garduri înalte din scânduri. Privită din spate, casa 
părea să fie cu etaj, accesul din curte la încăperile de locuit 
de deasupra dependinţelor fiind asigurat printr-o scară de 
lemn destul de abruptă şi cu trepte înguste. Dacă aspectul 
exterior atât al fațadei dinspre stradă, cât şi al intrării prin 
curtea din dos plină de noroi era mai mult decât sordid, 
interiorul casei contrasta, în schimb, printr-o curăţenie 
exemplară. 

Casa în care m-am întâlnit cu Gioga era locuită de o familie 
de macedoneni, dacă nu mă înşel refugiată din Dobrogea, la 
cedarea Cadrilaterului. 

Din păcate, multe amănunte despre membrii familiei şi 
ziua petrecută în mijlocul lor mi s-au şters din minte. Nu am 
uitat însă căldura cu care m-au primit şi acceptat între ei, 
tratându-mă ca pe un vechi prieten. Prezentarea şi 
recomandarea lui Gioga au fost garanţia care le-a deschis 
sufletul şi le-a dezlegat limba. 

Din toată acea familie destul de numeroasă, cu 
reprezentanţi de toate vârstele, personajul central era 
străbunica. Era foarte bătrână. Nu se mai putea ridica în 
picioare şi nu umbla decât susţinută. Mintea îi rămăsese, în 
schimb, intactă, şi ochii vii îi sclipeau de inteligenţă. Era 
îmbrăcată în negru, şi tot ce purta pe ea era din lână de 
oaie, împletit şi ţesut în casă. Aşezată în pat, cu spatele 


drept proptit de o pernă pusă la perete, îşi plimba ochii de 
la un vorbitor la altul, urmărind cu interes tot ce se spunea. 

Grija, atenţia şi respectul cu care o înconjura întreaga 
familie strânsă roată în jurul patului ca la sfat părea o scenă 
dintr-un ritual străvechi, în care cei prezenţi aşteptau 
verdictul celui mai vârstnic şi mai cuminte din adunare. 
Deşi bătrâna asculta toate părerile, nu catadicsea să 
intervină întotdeauna în discuţie, dar, de fiecare dată când 
o făcea, ştia să pună punctul pe i şi să încheie subiectul cu 
câte un sfat şi o vorbă înţeleaptă, plină de duh, uneori 
subtilă şi cu tâlc, alteori nu lipsită de umor. 

Am aflat de la Gioga că în orice împrejurare i se cerea 
părerea şi că nimeni din familie nu întreprindea nimic 
înainte de a o consulta, după cum nimeni nu îndrăznea să-i 
iasă din vorbă. Bătrâna se bucura de o autoritate 
necontestată de cap de familie. 

Am întârziat asupra descrierii aşezării casei şi am insistat 
asupra personalităţii acestei femei, pentru că aceste două 
element fusese hotărâtoare pentru viaţa unuia din membrii 
familiei, căutat de Securitate şi dispărut fără urmă timp de 
mulţi ani de zile. Regret că nu-i mai ţin minte numele şi nici 
anul în care venise Securitatea să-l aresteze. Cred că era 
între anii 1948 şi 1952, în epoca marilor valuri de arestări. 
Dacă nu mă înşeală memoria, cel urmărit era avocat. 

Soluţia salvării lui de la arestare o dăduse bătrâna, 
hotărând să-l ascundă în propria casă. La îndrumarea ei şi 
profitând de terenul în pantă pe care era construită casa, 
fusese săpată şi amenajată sub duşumele o ascunzătoare, în 
al cărei spaţiu redus nu era loc decât pentru un pat şi o 
măsuţă. Înălţimea nu permitea omului să stea în picioare, ci 
doar aşezat sau culcat. Punând duşumelele la loc, accesul în 
ascunzătoare era perfect camuflat. 

Jumătatea din podeaua camerei sub care fusese săpat 
bârlogul era situată direct pe partea orizontală a solului 
dinspre stradă, pe când cealaltă jumătate, aşezată pe grinzi 


susţinute de stâlpi, se afla în surplombă deasupra terenului 
care cobora în pantă abruptă spre curtea din spatele casei. 

Examinând casa, şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, rămâneai 
cu impresia că numai încăperea fostei prăvălii de la stradă 
era construită pe fâşia de teren orizontal şi că următoarea 
cameră se afla în întregime în sur-plombă deasupra uşii. 
Era o iluzie optică ce se datora cămăruţelor şi 
dependinţelor care se vedeau din curte îngrămădite sub 
partea etajată a casei. 

Până şi agenţii Securităţii s-au lăsat înşelaţi de aceste 
aparenţe, cu ocazia descinderilor şi percheziţiilor pe care 
le-au făcut în căutarea dispărutului, în primii ani, au fost 
mai insistenţi, apoi, cu timpul, şi-au mai rărit vizitele, 
pentru ca în cele din urmă să renunţe definitiv să-l mai 
caute pe fugar acasă. 

Cei din casă însă au trăit în toţi aceşti ani într-o stare de 
alarmă permanentă, aşteptându-se în orice moment din zi şi 
din noapte la o nouă percheziţie domiciliară. lar cel ascuns 
şi-a petrecut mai tot timpul, în acei ani, claustrat în bârlogul 
lui de sub duşumele, în tovărăşia cărţilor pe care i le 
procura familia. Mi s-a povestit cu lux de amănunte despre 
problemele pe care le-a ridicat alimentarea lui cu cărţi. 

De-a lungul anilor se perindaseră prin ascunzătoarea de 
sub duşumele sute, dacă nu mii de volume, de istorie, 
literatură, ştiinţă, tratate de drept şi de tot felul, 
împrumutate de la prieteni şi cunoscuţi din alte localităţi şi 
transportate treptat şi în mod discret într-un du-te-vino 
care nu trebuia să bată la ochi. Atât cantitativ, cât şi 
calitativ, consumul unei asemenea lecturi nu putea fi 
justificat de nivelul intelectual destul de modest al celorlalţi 
membri ai familiei. Datorită prudenţei cu care procedaseră, 
traficul clandestin de cărţi trecuse neobservat. 

Omul nostru nu-şi părăsea decât rareori ascunzătoarea şi 
atunci doar noaptea şi pentru scurtă vreme. Din casă nu 
ieşea. Se plimba puţin prin cameră, numai pentru a-şi 
dezmorţi picioarele şi intra iar la loc, sub podele. Aşa s-au 


scurs anii până în 1964 când, o dată cu decretul care 
eliberase deţinuţii politici din închisori, a putut şi el ieşi la 
suprafaţă. Şi la propriu, şi la figurat. 

Izbit de lumina zile, a ameţit şi el la fel ca şi noi când am 
ieşit după ani din semiobscuritatea celulelor şi am văzut 
pentru prima oară soarele. Şi primii lui paşi au fost tot 
şovăielnici, ca şi ai noştri, până ce articulațiile anchilozate 
de nemişcare şi-au recăpătat elasticitatea. Paloarea 
puşcăriaşului se aşternuse şi pe faţa lui, deşi nu stătuse cu 
noi în spatele gratiilor. 

Asemănările dintre c$l care trăise benevol în claustraţie, 
în carcera pe care singur şi-o alesese, şi cel care fusese silit 
să suporte regimul impus deţinuţilor din închisorile 
comunise, se opreau aici. 

Condamnatul voluntar din groapa săpată sub podelele 
casei se bucurase în toţi anii de recluziune de avantaje 
neprevăzute de regulamentul din închisori: se hrănise 
normal, nu fusese insultat sau maltratat, nu-i lipsise 
contactul cu familia şi avusese posibilitatea să citească şi să 
se instruiască. 

Fusese privat în schimb de căldura şi camaraderia umană 
din închisori. O lipsă compensată, poate, de satisfacția de a- 
şi fi îngrădit, după voia lui, libertatea! 

Am rămas două zile în Moineşti, petrecându-mi timpul, fie 
în mijlocul familiei de macedoneni, fie numai cu Gioga, care 
se învoise de la serviciu, ca să putem sta mai mult 
împreună. Amândoi am trecut din nou în revistă vechiul 
nostru plan de fugă prin Bulgaria. Atât din motive 
personale, cât şi ale situaţiei generale, am considerat că, 
deocamdată, nu era momentul oportun să ne asumăm 
riscurile unei treceri clandestine a frontierei. Ne gândeam 
ca mai întâi să ne încropim fiecare o situaţie cât de cât 
stabilă, care să ne asigure un minimum necesar existenţei, 
urmărind şi punându-ne, totodată, speranţa în desfăşurarea 
evenimentelor politice, care păreau să prevestească o 


continuare a destinderii în relaţiile internaţionale şi o 
îmblânzire a regimului din interior. 

Când eram închişi între zidurile închisorii, slabele şanse de 
supravieţuire ne făceau să preţuim altfel viaţa şi ne 
îndemnau să înfruntăm orice pericol pentru a ne salva. 
Acum însă, deşi convinşi de provizoratul libertăţii ce ne 
fusese acordată de regim, viaţa căpătase o mai mare 
valoare şi devenisem mai prudenţi, nemaifiind dispuşi să ne- 
o expunem cu aceeaşi uşurinţă. Oricum, ideea fugii nu am 
părăsit-o, dar traducerea în fapt am amânat-o sine die. 

Cele două seri petrecute cu Gioga se prelungeau până 
târziu în noapte. Ne-am povestit unul altuia impresiile 
culese în viaţa de toate zilele, de după eliberarea din 
închisoare. Am vorbit de greutăţile materiale cu care am 
fost confruntaţi şi ne-am mărturisit fiecare dezamăgirile 
suferite la reluarea contactului cu lumea de afară şi chiar 
cu prietenii pe care îi simţeam înstrăinaţi. Ne-am împărtăşit 
părerile despre situaţia politică, încercând să ne justificăm 
incurabilul nostru optimism, amăgin-du-ne cu argumente 
care să ne îndreptăţească speranţele într-un viitor aşa cum 
ni-l doream. Sfârşeam însă mereu prin a ne reaminti de 
închisoare şi a evoca numele acelor oameni cu care 
convieţuisem în detenţie şi datorită cărora trăisem 
momente de satisfacţie de neuitat. Amândoi le duceam 
dorul, după eliberare niciunul din noi negăsind prin lumea 
de afară decât rareori pe cineva care să le compenseze 
lipsa. 

Târziu, când ne prididea somnul, ne despărţeam făcând 
câte o glumă amară pe seama unei libertăţi, care avea darul 
să ne trezească dorul de puşcărie. Gioga pleca să doarmă la 
familia de macedoneni, cedându-mi mie peste noapte 
camera ce îi fusese repartizată de autorităţile locale. Se afla 
într-o clădire mizerabilă, cu locuinţe pentru salariaţi. Îmi 
amintesc doar de un coridor lung şi întunecos, cu camere 
de ambele părţi. La capătul lui, un singur WC pentru toţi 
locatarii şi o cămăruţă cu un dus, care nu funcţiona, 


completau nevoile confortului comun, prevăzute de 
standardele socialiste. 

Camera lui Gioga, sărăcăcioasă ca o chilie, avea drept 
mobilier numai un pat şi un scaun. Pe jos, într-un colţ, o 
valiză ţinea loc de dulap, în lipsa lui Gioga, doar cerga 
macedoneană colorată, care acoperea patul, mai îmblânzea 
austeritatea încăperii. 

Două zile mai târziu, am părăsit Moineştiul. Gioga m-a 
condus până la staţia autobuzului. De pe scara maşinii, 
înainte de a mă pierde în valul călătorilor care aglomerau 
intrarea în autobuz, i-am mai făcut cu mâna un semn de 
bun rămas. 

Nu bănuiam atunci că ne întâlnisem pentru ultima oară. 

Următorul popas l-am făcut la Piatra Neamţ, la Lie. 

Am mai povestit în altă parte cum l-am găsit făcând un 
pachet cu alimente pentru fratele lui, rămas sub ocupaţie 
sovietică, în ţinutul Herţa. Îmi amintesc şi acum scena 
revederii noastre şi mă văd din nou aşezat la masă şi scriind 
sub dictarea lui la „întoarcerea din cruciadă”, poezia lui 
Radu Gyr, pe care mi-o recitase în închisoare. Îmi plăcuse 
mult, dar nu reuşisem să o învăţ pe de rost. Ştiind-o însă 
depusă la loc sigur în memoria lui Lie, am profitat de ocazie 
să-i cer să mi-o repete, ca să mi-o notez. Odată aşternută pe 
hârtie, poezia a devenit automat „corp delict”, aşa încât a 
continuat de aci înainte să trăiască în clandestinitate. Am 
ţinut-o o vreme ascunsă la mine, în Bucureşti Apoi a 
găzduit-o mama, rămânând la ea şi după plecarea mea în 
străinătate. A ieşit din clandestinitate în 1977, când mi-a 
adus-o mama la Miinchen şi a fost publicată. Exemplarul 
scris de mână la Piatra Neamţ, îl păstrez şi acum. 

M-am bucurat să-l regăsesc pe Lie, aşa cum de altfel mă şi 
aşteptam: adică neschimbat. Darul de a rămâne mereu 
acelaşi în toate împrejurările îl mai are şi azi. 

M-am despărţit de el cu regretul de a nu fi putut sta mai 
mult împreună. Ne-am mai revăzut cu ocazia unor drumuri 
pe care le-a făcut la Bucureşti, când a cunoscut-o şi pe 


gazda mea, Lilica Ciorănescu, cu care a păstrat legătura 
după plecarea mea din ţară. Cu prudenţa cuvenită, prin 
corespondenţa pe care o purtam cu ea, Lilica îmi strecura, 
din când în când, printre rânduri, câte o veste despre Lie. 

De la Piatra Neamţ nu m-am mai oprit până la Vatra 
Domei, refăcând în sens invers o parte din drumul parcurs 
cu un deceniu în urmă, când evadasem de la Cavnic. 

Am revăzut cu emoție acoperişul de ţiglă viu colorată şi 
turla bisericii din Iacobeni. Căutând de la fereastra 
vagonului să identific din goana trenului locurile pe care le 
bătusem atunci cu piciorul, mergând de la Vatra Domei spre 
Iacobeni. Mi s-a părut că recunosc sau poate numai mi-a 
plăcut să-mi închipui că păduricea de pe coasta dealului, nu 
departe de şosea, era fostul lăstăriş în care, împreună cu 
Titi Coşereanu, uzi până la piele şi tremurând, am petrecut 
o parte din noapte sub o ploaie care nu mai contenea. 

Acum, cerul era senin, dealurile însorite, iarba, livezile şi 
pădurile înverzite, iar apa Bistriţei, pe lângă care alerga 
trenul, nu mai era tulbure şi învolburată ca atunci. 

La zgomotul asurzitor al roţilor, când trenul s-a angajat pe 
podul metalic de peste Bistriţa, am tresărit şi, instinctiv, am 
început să caut din ochi santinela de pază. Era podul pe 
lângă care trecusem cu Titi după evadare, în drumul nostru 
către Iacobeni. Revăzându-l acum, am retrăit pentru o 
clipă în amintire spaima de atunci, provocată de răcnetul 
neaşteptat al santinelei, care izbucnise în bezna nopţii, la 
numai câţiva paşi de noi, somându-ne să stăm. 

Am coborât în gară la Vatra Domei. Eram nerăbdător să-l 
văd pe dr. Mihai Savu, cu care legasem o strânsă prietenie 
în spitalul lagărului de la Salcia, unde fusesem pacient. Abia 
aşteptam să-l îmbrăţişez şi să-i vorbesc despre controlul ce 
mi-l făcusem la spitalul Fii are t, unde dr. Serge Băicoianu 
constatase că tratamentul pe care mi-l aplicase Savu, la 
Salcia, fusese salutar. 

La emoția revederii noastre avea să participe şi Claire, 
curajoasa lui soţie, care, în încercarea de a-şi vedea 


bărbatul, înfruntase paza Securităţii din Balta Brăilei, 
venind cu motocicleta până la poarta lagărului. 

Am avut multe să ne povestim, fiecare din noi contribuind 
cu amintirile lui la reconstituirea unor episoade care ne mai 
erau încă vii în minte. 

La un moment dat, Miki Savu a dispărut pentru câteva 
minute. S-a întors apoi, însoţit de un necunoscut. Surpriza 
am avut-o când ne-a prezentat. Străinul era tot unul „de-ai 
noştri”, tot un fost deţinut! Era Riki Ţurcanu! 

Ne -am îmbrăţişat, de parcă ne-am fi cunoscut de când 
lumea, desi nu ne văzusem niciodată la faţă. Ne ştiam însă 
din auzite, din informaţiile care circulau din gură în gură în 
lumea închisorilor. Proasta reputaţie pe care amândoi 
reuşisem să ne-o facem în ochii Securităţii şi administraţiei 
puşcăriilor prin care trecusem fiecare era pentru noi cea 
mai bună recomandare pentru a ne considera camarazi şi 
prieteni, încă înainte de a ne cunoaşte. 

Ani de zile, Riki Ţurcanu figurase pe lista oamenilor cu 
care aş fi dorit să mă întâlhesc în închisoare, dar 
întâmplarea făcuse ca în popasurile noastre prin diferite 
penitenciare să nu nimerim niciodată în aceeaşi celulă. 

Se spunea că atunci când se întâlnesc doi foşti camarazi 
de închisoare o altă persoană nu mai ajunge să plaseze nici 
un cuvânt. În ziua aceea, la Vatra Dornei, am fost trei! Şi 
ziua ni s-a părut tare scurtă! 

Noaptea am dormit în locuinţa unei mătuşi a lui Riki, care 
lipsea din localitate, iar a doua zi, nevoit să respect durata 
călătoriei prevăzută în „biletul-circuit” am fost silit să plec 
mai departe. 

Peste câţiva ani, aveam să mă întâlnesc mai des cu Miki 
Savu şi cu Riki Ţurcanu, dar nu pe meleagurile Bucovinei, ci 
în Germania, unde am ajuns, pe rând, toţi trei. 

Deşi pe drumul reîntoarcerii îmi fixasem Lugojul ca ultimă 
etapă a itinerarului, nu m-a răbdat inima să nu mă opresc 
între două trenuri şi la Timişoara. În cele două-trei ore până 
la trenul următor, m-am plimbat prin centrul oraşului, 


încercând să redescopăr după ţtni imaginile surprinse din 
goana jeepului Securităţii, care mă transportase la 
Tribunalul Militar. Nu am mai recunoscut mare lucru. 
Priveliştea de acum nu mi-a sugerat nici o asemănare cu 
fragmentele de imagini lipsite de continuitate, pe care le 
întrezărisem atunci de-a lungul Bulevardului Loga. N-am 
fost în stare să găsesc nici clădirea policlinicii M. A. I., unde 
fusesem dus la dentist, şi nici măcar fostul sediu al 
Securităţii (între timp mutat), unde fusesem anchetat şi 
încarcerat înainte de proces. 

Cum nu-mi puteam permite riscul de a cere cuiva vreo 
lămurire în acest sens, m-am declarat satisfăcut cu 
plimbarea făcută prin centrul oraşului până la sosirea 
trenului care avea să mă ducă mai departe, la Lugoj. 

Nu cunoşteam oraşul de pe valea Timişului, dar îmi 
devenise atât de familiar din descrierile şi relatările lui Iosif 
Ripan, încât nu mi s-a părut deloc străin. In închisoare, Losif 
îmi vorbise atât de sugestiv despre viaţa şi mentalitatea 
lugojenilor şi despre unele aspecte specifice ale oraşului, 
încât m-am simţit integrat în atmosfera lui chiar de la primii 
paşi făcuţi pe peronul gării. Am ajuns în centrul oraşului 
orientându-mă singur, având chiar, din loc în loc, impresia 
că mai trecusem şi altădată pe acolo. 

Mai departe, până la strada pe care locuia Iosif, m-au 
îndrumat alţi trecători. 

Am stat la Iosif Ripan două zile. In casă, dar mai ales 
umblând prin oraş, am vorbit mult despre situaţia noastră 
de după ieşirea din închisoare. 

„Libertatea” lui Iosif era mult mai îngrădită decât a mea. 
Într-un oraş mare ca Bucureştiul te puteai uşor cufunda în 
anonimat, pierzându-te îh mulţime, Securitatea nefiind îh 
stare să te tină sub observaţie continuă. 

Intru-un oraş mic, de provincie însă, cum era Lugojul, cu o 
Securitate extrem de activă şi în care mai toţi localnicii se 
cunoşteau fie personal, fie numai din vedere, te aflai sub o 


supraveghere permanentă a agenţilor şi „turnătorilor”, 
care ştiau în orice moment unde te găseşti şi cu cine te 
întâlneşti. Dacă mai erai şi legionar, şi fost deţinut politic, ca 
Iosif Ripan, erai cunoscut autorităţilor ca un cal breaz şi nu 
scăpai nici o clipă din colimatorul Securităţii. 

De altfel, Iosif mă avertizase, din primul moment, că este 
urmărit cu insistenţă şi că nu ar vrea ca întâlnirea cu el să- 
mi producă vreo neplăcere. Asigurându-1 că înţelesesem 
să-mi asum acest risc încă dinainte de a fi coborât din tren 
la Lugoj, nu ne-a mai rămas decât să ne punem de acord 
asupra unei versiuni comune cu privire la cele discutate, 
pentru cazul în care vom fi contactaţi şi întrebaţi de 
Securitate. Tot ca măsură de „ „ „ prevedere, Iosif a fost de 
părere să ne afişăm ostentativ prezenţa în public, 
plimbându-ne şi stând de vorbă mai mult pe stradă, pentru 
a nu da impresia să ne ferim de ochii lumii, ascunzându-ne 
în casă pentru a complota împotriva regimului. 

Condus de Iosif, am cutreierat oraşul în lung şi în lat, 
vizitarea lui constituind, la nevoie, un pretext în plus al 
întâlnirii noastre. 

În peregrinările noastre pe străzile Lugojului, Iosif saluta 
sau răspundea la salutul trecătorilor pe care îi cunoştea. 
Ne-am şi oprit de mai multe ori pentru a schimba o vorbă 
cu câţiva dintre ei. In modul cel mai firesc, Iosif mă 
prezenta ca pe un prieten cu care stătuse în închisoare. 
Despre doi din cei cu care şi-a dat bună ziua mi-a spus că 
erau colaboratori notorii ai Securităţii, prevăzând că fiecare 
se va grăbi să i-o ia celuilalt înainte pentru a fi primul care 
să informeze Securitatea de întâlnirea lui Ripan cu un 
necunoscut, străin de oraş. 

Viaţa lui Ripan în Lugoj, după ieşirea din închisoare, nu 
era uşoară, îmi spunea că se simţea privit şi urmărit pas cu 
pas, ca o insectă pusă sub lupă. Era motivul pentru care 
evita întâlnirile, mai ales cu prietenii, pentru a nu-i atrage 
sub supravegherea organelor de Securitate, şi trăia foarte 
retras. Singurătatea lui era cu atât mai tristă, cu cât, 


datorită teroarei şi presiunilor de tot felul exercitate asupra 
soţiei, aceeaşi Securitate reuşise să-i destrame familia. Deşi 
nu-şi spunea durerea, i-am simţit sub liniştea şi calmul 
aparent pe care le afişa, suferinţa şi clocotul de revoltă din 
suflet. 

Pe Puiu Cartianu, şeful poliţiei din staţiune, l-am iubit de la 
prima vedere. Ştia să vorbească cu copiii şi ne îndemna la 
tot felul de năzdrăvănii, spre indignarea mamei şi a 
celorlalţi părinţi. Ne-a învăţat o dată, printre altele, să ne 
ducem şi să muşcăm fiecare dintr-o lămâie în faţa chioşcului 
din parc, unde în fiecare zi cânta orchestra „muzicii 
militare”, asigurându-ne că soldaţii nu vor mai putea sufla 
în „alămuri” din cauza salivaţiei. Nu mi-aduc aminte ca 
experienţa să fi reuşit, deşi ne-am strepezit dinţii cu 
conştiinciozitate, muşcând din lămâile date de Cartianu. 

Abia când am mai crescut, am înţeles glumele pe care le 
făceau „cei mari” pe seama lui Cartianu, găsindu-i locul 
potrivit printre personajele pieselor lui Caragiale. 

Puiu Cartianu şi agentul pe care îl avea în subordine 
constituiau întreaga forţă poliţienească a Băilor. Postul lui 
părea o sinecură, pentru că îşi petrecea mai toată ziua 
jucând bridge pe terasa cazinoului. Intre două partide de 
bridge, se scula de la masă şi făcea câte un tur pe sub 
colonade, luând o atitudine marţială, plin de importanţă 
funcţiei de şef al poliţiei, pe care o deţinea. Cu ţinuta lui de 
dandy, puţin provincial şi desuet, nu reuşea să se impună 
decât personalului de serviciu al restaurantului şi 
cazinoului. Cartianu se voia foarte elegant. Purta 
întotdeauna un costum de „buret” alb, cămaşă albă cu 
lavalieră neagră şi, pe cap, o pălărie „canotier”, î la Maurice 
Chevalier. Din buzunarul de la piept al hainei izbucnea 
afară, abia stăpânită, o batistă, tot albă, care-şi arăta 
monograma. Un alt element important, care contribuia la 
eleganța personajului, era bastonul de care nu se despărţea 
niciodată. Nu se sprijinea deloc în el. Îl purta numai ca să-l 
învârtească, să-l schimbe dintr-o mână într-alta sau să şi-l 


atârne de braţ, mânuindu-l cu o măiestrie care, pe noi, 
copiii, ne umplea de admiraţie. Nu mai aveam decât o 
singură dorinţă! Să ne plimbăm şi noi cu baston. Şi, la 
rugăminţile noastre, mai toţi părinţii au sfârşit prin a ceda. 
Ni s-au cumpărat bastoane-miniatură, pentru copii, de la 
magazinul „cu de toate” ale lui Mehmet Begu..., a cărui 
vitrină cu „suveniruri” dădea chiar pe terasa din faţa 
restaurantului. Mehmet era turc din Ada-Kaleh şi îşi 
deschidea prăvălia numai îh timpul sezonului de vară. De 
câte ori treceam prin faţa ei, mă opream fascinat de 
şiragurile de mărgele colorate, atârnate în cadrul uşii lăsate 
deschisă. 

Tot din Ada-Kaleh era şi Mehmet Kadri. |inea cafeneau, La 
Turcu”, plină în fiecare după-amiază şi în care nu se auzea 
om cu om din cauza zgomotului făcut de tablagii pasionaţi, 
care, la fiecare mişcare, trânteau cu putere pulul pe fundul 
cutiei. 

Renumite în Herculane erau şi „prinţesele”, cu prăjiturile 
de casă, cornurile proaspete şi cafelele cu lapte, pe care le 
serveau în micul lor local, amenajat într-o grotă săpată în 
stânca muntelui, sub colonadele ce duceau la hotel. Aşa li se 
spunea celor două surori, rusoaice albe, fugite de la 
revoluţie şi pripăşite la Herculane. Cât erau de prințese, nu 
ştiu, dar, că proveneau din aristocrația ţaristă era vizibil din 
felul în care se purtau şi vorbeau. Învăţaseră bine 
româneşte, dar erau încântate când li se vorbea 
franţuzeşte. 

Siluetele stranii ale prinţeselor se integraseră în peisajul şi 
lumea Băilor Herculane, nimeni nemaimirându-se de cum 
arătau. Înalte, slabe, blonde şi cu feţele supte şi palide, 
îmbrăcate de sus până jos, de la bonetele scrobite de pe 
cap, halatele închise la gât şi până la ciorapii şi pantofii din 
picioare, într-un alb imaculat, păreau două stafii bântuind 
silențios printre mesele clienţilor pe care îi serveau. O 
impresie care ţi se întărea dacă te apropiai şi le vedeai ochii 
afundaţi în orbite, obrajii scobiţi şi feţele acoperite cu un 


strat gros de pudră strident de albă, contrastând violent cu 
rujul aprins de pe buze. 

La un bal mascat al vampirilor cred că ar fi făcut senzaţie 
bietele prințese! 

Nu mai ştiam ce se alesese de toată această lume a Băilor 
Herculane, de care îmi aminteam cu atâta drag şi nostalgie. 
Dispăruseră toţi - şi, fără ei, Herculanele mi s-au părut 
pustii. Nimic în jurul meu nu mai evoca viaţa şi atmosfera 
de altădată a staţiunii. 

Dezamăgit, am descălecat de pe creanga copacului şi am 
luat-o încet spre staţia de autobuz. Nu mai aveam ce căuta 
în Herculane! 

Aproape de ieşirea din Băi, lângă hotelul „Cerna”, m-am 
oprit să-mi astâmpăr setea la o „buvetă”-cofetărie, cu mese 
în aer liber. Am stat la coada de rigoare, mi-am luat 
îngheţata de la tejghea şi m-am aşezat la o masă. 
Plimbându-mi ochii peste lumea care se perinda prin faţa 
ghişeu-lui, privirea mi s-a oprit asupra unui om a cărui 
înfăţişare şi îmbrăcăminte mi-au atras atenţia şi m-au făcut 
curios. S-a aşezat nu departe de masa mea, aşa încât l-am 
putut examina în voie. 

Era înalt şi, deşi în vârstă, se ţinea foarte drept. După 
ţinută, aş fi putut jura că fusese ofiţer. Până şi 
îmbrăcămintea stranie pe care o purta semăna mai degrabă 
a uniformă militară, decât a costum civil. Părea să fie dintr- 
un doc de culoare alb-gri. Haina era croită „pe talie”, cao 
tunică militară. Avea patru buzunare aplicate, numai faptul 
că nu se încheia cu nasturi galbeni din metal şi nu avea 
epoleţi o deosebea de un veston cazon. Şi şapca ce o avea 
pe cap îţi sugera că purtătorul ei avusese de-a face cu 
armata. Era din acelaşi material şi de aceeaşi culoare cu 
costu-mul, iar după formă şi cozoroc imita întocmai chipiul 
ofițeresc. 

Intrigat de o asemenea apariţie în mijlocul unei lumi a 
cărei îmbrăcămite nu prezenta decât prea puţine variaţii de 
croială, material şi culoare, nu m-a mai răbdat inima să fac 


supoziţii şi am întrebat-o direct pe chelneriţa, care tocmai 
venise să-mi strângă farfuria, cine este omul şi dacă e 
străin. 

— Cum, nu ştiţi? E mareşalul sovietic Voroşilov! Vine în 
fiecare an la noi, la băi! 

Probabil că era o nouă festă pe care a vrut să mi-o joace 
soarta, ca ultima mea amintire de la Herculane să fie legată 
de numele unui rus, fie el chiar mareşal! M-am apărat însă 
de această perspectivă şi, înainte de a mă urca în autobuz, 
mi-am mai clătit o dată ochii cu priveliştea munţilor din 
jurul Băilor şi a apelor verzi ale Cemei, care clocoteau în 
fundul văii - natura fiind singura care nu mă dezamăgise la 
Herculane. 

Întors ia Bucureşti, aveam să aflu că Raţiu nu mai reuşise 
să ţină în viaţă „colectivul” care producea incluzii de flori în 
plexiglăs, fiind pe cale să-l desființeze. 

Mă găseam deci iar în căutare de lucru. 

Informându-mă în stânga şi-n dreapta, am ajus să-l 
cunosc mai îndeaproape pe Mircea Gagel, pe care îl ştiam 
numai din vedere. Era „băiatul morii”, cum i se spunea, 
familia lui fiind proprietara binecunoscutei mori Gagel, din 
Bucureşti, care le fusese confiscată sub regimul comunist. 
Mircea trăsese şi continua să tragă ponoasele de pe urma 
numelui familiei lui de foşti industriaşi şi „exploatatori ai 
clasei muncitoare”. Obligat să-şi câştige existenţa ca 
muncitor necalificat, intrase şi el în circuitul cooperativelor, 
colacul de salvare al tututor oropsiţilor şi „duşmanilor de 
clasă”. Ajutat de o excepţională abilitate manuală cu care îl 
înzestrase natura, şi-a făcut repede un nume printre 
cooperatorii de la unitatea de mase plastice unde lucra. 
Totuşi, cu tot talentul lui, nu reuşea decât cu greu să o 
scoată la capăt cu banii pentru existenţă. l-am fost cu atât 
mai mult recunoscător că m-a acceptat să lucrez cu el, 
ştiindu-mă că sunt un ageamiu care nu puteam compensa 
lipsa mea de îndemânare şi pricepere, decât cu 
perseverenţă şi muncă susţinută. 


Combinația noastră s-a dovedit totuşi destul de reuşită, 
fiindcă ne completam reciproc lipsurile, câştigând, totodată, 
fiecare din experienţa celuilalt. Am sfârşit chiar prin a 
forma numai noi amândoi un „colectiv”, separat şi destul de 
independent faţă de cei care lucrau în aceeaşi clădire 
dărăpănată, unde se afla atelierul unităţii noastre de „mase 
plastice”. 

Condiţiile de lucru erau mizerabile. lama îngheţai de frig, 
iar vara transpirai de căldură, ca la baia de aburi. Nici de 
mirosul toxic de monomer şi acetonă nu scăpasem. In 
schimb, riscul de incendiu era mai mic. 

Atelierul se afla pe strada Viorele, pe undeva pe cheiul 
Dâmboviţei, către fostele uzine „Lemaâtre”, dincolo de 
abator. Avantajul de a fi atât de departe de sediul central al 
cooperativei compensa toate celelalte neajunsuri. Eram 
scutiţi de vizitele şefilor şi, mai ales, de a celui de la 
serviciul de cadre, care nu se încumeta să străbată atâta 
drum pentru a ne controla. 

Majoritatea comenzilor de lucru le obținea chiar Mircea, 
datorită relaţiilor pe care şi le făcuse de-a lungul anilor prin 
diferite întreprinderi. Am executat astfel cele mai variate 
comenzi, de la nasturi, diferite modele de mărţişoare 
concepute de Mircea, firme pentru întreprinderi şi 
ministere, broşe, cercei şi mărgele, până la lămpi, cozi de 
umbrele sau machete pentru expoziţii şi muzee. 

Îmi aduc şi acum aminte cum, timp de mai multe zile, 
iarna, am degerat amândoi îh Parcufi Carol, devenit sub 
comunişti Parcul Libertăţii. Trebuia să facem macheta din 
plexiglas, la scară redusă, dar foarte exactă, a uneia din 
primele locomotive care circulase pe căile ferate din 
România (cred că pe linia Bucureşti-Giurgiu). Locomotiva, 
împreună cu un vagon din aceeaşi epocă, era expusă în aer 
liber pe una din aleile parcului. Era iarnă grea, ninsese 
mult şi în ultimele zile se lăsase un ger grozav, iar noi 
trebuia să ne căţărăm pe locomotiva acoperită cu un strat 


gros de zăpadă îngheţată, pentru a-i măsura toate detaliile 
şi a nota cotele pe schiţa făcută de Mircea la scara cerută. 

Stimulaţi de banii ce ni se promiseseră pentru lucrare, ne- 
am grăbit să o terminăm, înfruntând rigorile iernii şi 
sacrifâcându-ne câte o pereche de pantaloni în exerciţiile 
acrobatice făcute cu metrul în mână pe deasupra sau pe 
dedesubtul locomotivei. 

Speranţa de a primi repede banii nu s-a împlinit însă. Au 
trecut multe săptămâni până ce ni s-a plătit lucrarea. 
Totuşi, suma pe care am primit-o atunci cu întârziere avea 
să joace un rol important într-un moment hotărâtor pentru 
mine. 

Neregularitatea programului de lucru la cooperativă mă 
determina să duc o viaţă dezordonată şi uneori peste 
măsură de obositoare, dar îmi dădea, în schimb, iluzia unei 
oarecari independenţe, nesimţindu-mă constrâns să respect 
un regim de muncă cu orar fix şi prezenţă controlată. 
Perioadele în care executarea unei comenzi cu termen scurt 
de predare ne obliga să lucrăm câte o săptămână în şir, 
rămânând şi nopţile în atelier, alternau cu zilele în care, din 
lipsă de comenzi, nu aveam de lucru şi nici măcar nu 
treceam pe la atelierul din strada Viorele. 

Deşi scutit de viaţa de rutină, dusă de majoritatea lumii 
din jurul meu, nu mi-a rămas în minte nici un eveniment sau 
episod mai deosebit, care să fi tulburat monotonia traiului 
cotidian şi să fie demn de povestit. Numai câteva amintiri 
despre momente petrecute în compania unor oameni pe 
care îi stimam şi îi iubeam au fost singurele jaloane care mi- 
au înseninat zilele în acea vreme. 

În afară de întâlnirile cu foştii mei camarazi de închisoare 
din Bucureşti, m-am bucurat de vizitele pe care mi le-au 
făcut Miki Savu, Lie şi Nuţu Voiculescu, venind fiecare din 
colţul lui de provincie, unde îl aruncase soarta după ieşirea 
din puşcărie. Cum ultimii doi nu aveau nici un punct de 
sprijin în Bucureşti, Lilica Ciorănescu, pe care nu degeaba o 
numisem „gazdă de hoţi”, s-a declarat imediat de acord să-i 


primească în casă. l-am luat la mine în cameră şi, astfel, am 
ajuns din nou să dormim câte doi într-un pat, aşa cum ne 
obişnuisem în închisoare. 

Mi-au mai rămas, de asemenea, în minte serile de neuitat, 
prelungite până târziu în noapte, petrecute în compania 
Maricicăi Muzicescu. 

Aşezaţi în două fotolii adânci, cu o măsuţă între noi şi cu 
câte un pahar în faţă, îi ascultam cu nesaţ amintirile pe care 
şi le depăâna despre nişte oameni care ne fuseseră 
amândurora dragi. Mă lăsam purtat de Maricica printre 
acei oameni văzuţi de mine numai cu ochii de copil şi 
adolescent, pe care nu apucasem să-i cunosc atât de bine ca 
ea. O invidiam pentru cei câţiva ani cu care era mâi în 
vârstă ca mine şi mă consideram frustrat de faptul că nu-i 
putusem şi eu înţelege, deşi îmi petrecusem copilăria în 
preajma lor. Le simţisem numai afecțiunea pe care mi-o 
purtau şi îi iubisem la rândul meu cu pasiune şi din toată 
inima, cum doar copiii ştiu să-i iubească pe cei mari. 

— Oamenii de care îţi vorbesc - îmi spunea Maricica - nu 
au trecut prin viaţă, cum trec cei de acum. Ei nu au trăit - 
îmi spunea ea apăsând pe cuvinte - ei au ars ca nişte 
flăcări! Poate de asta s-au şi găsit şi au rămas nedespărţiţi 
până la moartE. Şi prietenia lor era ieşită din comun. Ei nu 
erau prieteni: ei aveau cultul prieteniei! 

Cei pe care îi evoca Maricica, emoţionându-se pe măsură 
ce vorbea, erau: tatăl ei, Colea Muzicescu, tatăl meu, cei doi 
fraţi Goga, Octavian şi Eugen, lancu Peucescu şi Păstorel 
Teodoreanu. 

Maricica mi-a completat portretele lor cu trăsături noi şi 
necunoscute mie, istorisindu-mi întâmplări cu amănunte şi 
mai ales gânduri şi atitudini pe care le avuseseră în viaţă şi 
cărora le fusese martoră. Maricica mă ştia din copilărie, de 
pe vremea când familiile noastre erau într-un permanent 
contact. Apoi, rând pe rând, într-un răstimp de numai trei- 
patru ani, toţi cei pomeniţi mai înainte au dispărut. Singur, 
Păstorel le-a supravieţuit. Aveam pe atunci 14 ani! 


Diferenţa de vârstă dintre Maricica şi mine - care pe 
atunci conta -ne-a ţinut pentru un timp la distanţă. Când am 
ajuns la maturitate, deosebirile s-au estompat, dar am 
intrat în vâltoarea evenimentelor de după război, potrivnice 
menţinerii relaţiilor normale între oameni, şi nu ne-am mai 
întâlnit decât sporadic. Apoi am dispărut vreme de 12 ani în 
închisoare, perioadă în care Maricica a ţinut legătura cu 
mama. 

La întoarcerea în Bucureşti, după eliberarea din Balta 
Brăilei, am găsit la mama o sticla, de coniac adusă de 
Maricica pentru mine, când aflase de apariţia decretului de 
grațiere. 

De atunci şi până la plecarea mea din ţară, ne-am văzut de 
mai multe ori. Îi făceam din când în când o vizită, care de 
fiecare dată îi stimula noi amintiri despre oamenii pe care îi 
iubise şi admirase în tinereţea ei. Ascultând-o, i-am 
cunoscut şi înţeles mai bine şi pe tatăl meu şi pe întreg 
grupul lui de prieteni. In timp ce povestea, vedeam cu 
emoție cum pozele tremurate şi spălăcite de vreme, ce îmi 
rămăseseră în minte din copilărie, căpătau treptat culoare, 
cum se limpezeau imaginile, cum siluetele prindeau contur 
mai clar şi figurile trăsături mai nuanţate, ca sub atingerea 
unei baghete magice. 

Într-una din seri, mi-a vorbit mai mult şi în mod special de 
Păstorel. Nu despre chefliul glumeţ, care îşi făcea veacul 
prin cârciumi, compunând epigrame, cum era socotit de 
toată lumea care îl ştia, dar nu-l cunoştea. Maricica mi-a 
vorbit despre Păstorel, boierul moldovean, omul de onoare 
şi de cuvânt, despre omul de cultură, de spirit şi de talent, 
despre omul de suflet şi prietenul devotat şi generos, care 
se risipise în viaţă, bucurându-se de ea, fără să-i ceară nici 
o favoare. 

Nu mă împăcasem încă cu gândul dispariţiei lui Păstorel, 
pe care nu-l mai apucasem în viaţă la ieşirea mea din 
închisoare. Amintindu-şi de ultimele lui zile, Maricicăi i s-au 
umezit ochii. A tăcut un moment şi apoi mi-a spus că, din 


cele câteva obiecte personale, care rămăseseră de pe urma 
lui, ţinea neapărat să-mi restituie unul care îi fusese dăruit 
lui Păstorel de tatăl meu. 

— Găsesc că e firesc să se întoarcă acum la tine, care eşti 
fiul lui Tilică, de care a fost atât de legat. 

Era un ţigaret de chihlimbar, pe care îl mai păstrez şi 
acum printre cele câteva relicve din raftul cu amintiri din 
Tara de altădată. 

În vara anului 1968 eram Ia mare, la „2 Mai”. Avea să fie 
cel mai memorabil şi ultimul meu concediu petrecut la 
Marea Neagră, după eliberarea din închisoare. 

Ca în fiecare an, de când eram liber, închiriasem şi de astă 
dată aceeaşi cameră în casa familiei Iordan. Domnul Iordan, 
cum îi spuneam, fusese ţăran gospodar în sat până la 
instaurarea dictaturii comuniste. Deposedat de pământ în 
urma colectivizării, se angajase tractorist la SMT-ul 
(staţiunea de maşini şi tractoare) din comună, devenind, din 
proprietar, muncitor salariat al statului. Nevastă-sa, madam 
Aurelia, era casnică, îşi creştea fata - care învăţa croitoria - 
se ocupa de gospodărie şi de cele trei camere pe care le 
închiria peste vară vilegiaturiştilor din Bucureşti. 

Plaja de la „2 Mai” o descoperise Giorgi Lahovary, care 
fiind cu tot grupul nostru de prieteni în concediu la 
Mangalia (în 1950 sau 1951), plecase să exploreze 
împrejurimile în căutarea unor locuri mai pustii, mai 
nefrecventate de lume. Am fost cu toţii încântați de 
descoperirea făcută şi ne-am hotărât să ne căutăm, în vara 
următoare, o gazdă în „2 Mai”. De atunci, prietenii mei se 
întâlniseră vara, an de an, la „2 Mai”. Singurul lipsă la apel 
fusesem eu, fiind, între timp, arestat. 

Acum însă, după mai bine de un deceniu, satul îşi pierduse 
mult din farmecul şi liniştea patriarhală de odinioară. În 
lunile de vară, plaja forfotea de lume cât era ziua de lungă, 
iar seara, la căderea întunericului, luminile din case nu se 
mai stingeau şi nici larma de pe uliţi nu înceta, ca înainte de 


invazia bucureştenilor vilegiaturişti. Peste sat nu se mai 
aşternea liniştea, decât târziu după miezul nopţii. 

Pe lângă cunoscuţii sau mai puţin cunoscuţii iubitori de 
mare din generaţia mea sau mai în vârstă, întâlneai acum 
pe plajă şi pe ulițele satului o nouă categorie de oameni, 
care îşi petreceau concediile la „2 Mai”. Erau figuri mai 
mult sau mai puţin reprezentative din diferite ramuri ale 
culturii socialiste: scriitori, poeţi, pictori, artişti etc. Printre 
ei erau nume demult consacrate de presa de specialitate şi 
de partid, care mie totuşi nu-mi spunea nimic, fiind ferit 
timp de 12 ani de orice fel de contact cu litera scrisă. 
Prietenii mei, mai informaţi decât mine şi mai familiarizați 
cu figurile unor „vedete” ale culturii timpului, mi-i arătau şi 
mie pe cei pe care îi recunoşteau, dându-mi şi explicaţiile 
de rigoare despre respectiva persoană. 

Unii din ei, avantajaţi de un simţ mai dezvoltat al 
ridicolului, treceau mai neobservaţi, purtându-se ca nişte 
oameni obişnuiţi. Alţii însă voiau să atragă cu orice preţ 
atenţia asupra lor şi să pară neapărat originali, într-o ţară 
în care orice manifestare de autentică originalitate era 
prohibită şi reprimată ca un delict. Îşi însuşiseră toate 
tertipurile care, pasămite, ar fi caracteristice breslei 
scriitorilor şi artiştilor. Puteai vedea la ei diferite modele de 
bărbi şi Ja unii, chiar plete lungi date pe spate. Asta într-o 
vreme când portul bărbii şi, al părului lung nu erau la modă 
şi te-ar fi făcut suspect în ochii „organelor de stat”. 
Bineînţeles că unora nu le lipsea nici pipa, cu care îşi 
completau fotogenic aerul distant, superior, distrat sau 
gânditor, pe care şi-l luau în public. 

În încercarea lor de a se arăta originali printr-o 
comportare ce se voia excentrică şi o îmbrăcăminte mai 
extravagantă, păreau convinşi că sunt reprezentanţii lumii 
boeme a artiştilor. Penibilă încercare şi jalnic rezultat: o 
boemă a privilegiaţilor partidului într-o societate a lipsurilor 
şi privaţiunilor! Un fel de surogat socialist de boemă, un 
„înlocuitor”, cum i s-ar spune în limba de lemn! 


Cele câteva ridicole exemplare ale acestei „boeme” făceau 
hazul comentariilor noastre, văzându-le cum evoluează şi îşi 
joacă rolul pe plajă, pe uliţa prăfuită a satului sau seara la 
mititeii lui Musuret, gratara-giul turc de la cârciuma din 
răscruce. 

Vedeta sezonului, cu cel mai mare succes la publicul din „2 
Mai”, a fost însă, ca şi anul precedent, o poetă. Toţi o căutau 
din ochi când ieşeau în sat sau pe plajă şi toţi o şi vedeau, 
pentru că persoana nu era sfioasă din fire. Dimpotrivă, îi 
plăcea să se arate în public fără jenă, fără nici un fel de 
jenă. După dezinvoltura cu care circula prin sat în costum 
de baie, era de presupus că nu avea complexe. Şi nu vreau 
să fac aluzie nici la vârsta, aici ia înfăţişare, care, oricum, 
niciuna, nici cealaltă nu o avantajau, ci la faptul că nu se 
lăsa intimidată de privirile şocate ale localnicilor. 

Femeia era trecută de 40 de ani. Era slabă, uscăţivă şi 
lipsită de graţie feminină, iar faţa prelungă, cu nasul şi 
bărbia proeminente, îmi amintea de figura vrăjitoarelor din 
poveştile germane pentru copii. Până aici, nu avea motive 
să stârnească vâlvă printre localnici şi vilegiaturişti. Cel 
mult compasiune, dacă nu indiferenţă. 

Poeta avea să fie însă într-o zi victima unei puternice 
emoţii estetice, provocată de apariţia lui Vania la cârciuma 
din sat. Vania era un tânăr pescar lipovean, înzestrat de 
natură cu o constituţie atletică şi un fizic armonios, care 
venea duminica la cârciumă să-şi astâmpere setea, 
împreună cu câţiva ortaci de-ai lui din Vama Veche. Nu se 
deosebea de ei decât prin faptul că bea mai vârtos ca toţi şi 
provoca de fiecare dată scandal. Beţia lor se termina, de 
obicei, cu o încăierare, dân care Vania ieşea mereu 
învingător. I se dusese buhul prin satele din jur decât era de 
beţiv şi de bătăuş. 

Curând însă, după ce 1-a cunoscut poeta noastră, 
reputaţia lui, până atunci numai locală, avea să depăşească 
hotarele comunelor din zonă. Numele lui Vania era de acum 


cunoscut pe tot litoralul, vilegiaturiştii ducându-i chiar 
faima până la Bucureşti, unde, la întoarcerea de la mare, îşi 
împărtăşeau amintirile din concediu, povestindu-şi 
întâmplările mai deosebite. 

Ori, unul din cele marpicante episoade de pe plajele Mârâi 
Negre fusese, fără îndoială, romanţa de dragoste a poetei 
cu lipoveanul, care în ultimele două-trei veri se desfăşurase 
sub ochii localnicilor şi sezoniştilor * „* „ din „2 Mai”, 
alimentând comentariile, glumele şi cancanurile care nu 
mai conteneau pe seama lor. Subiectul era copios şi 
inepuizabil, fiind tot timpul întreţinut de cei doi eroi, care 
evitau să cadă în păcatul discreţiei şi ofereau cu dărnicie 
publicului mostre de intimitate uneori chiar erotice. 

Gurile rele, care urmăreau consolidarea idilei celor doi, 
spuneau că poeta îl cucerise pe Vania cu câteva sticle de 
vodcă. Nevăzând la ce alte farmece ar fi putut recurge, 
eram înclinat să le dau dreptate. Indiferent însă de 
tranzacţia făcută, când îi vedeai trecând alături pe drumul 
satului, păreau amândoi mulţumiţi. Ea îl măsura din ochi cu 
admiraţie, nerezistând tentaţiei de a-i pipăi din când în 
când bicepşii. El o răsplătea cu o privire deseori 
împăienjenită de băutură, dar întotdeauna puţin bovină, 
fiind mai mult preocupat să se mândrească pe uliţa satului 
cu „blugii” şi cu „bascheţii” pe care îi primise, decât cu 
donatoarea lor. 

Se vorbea şi despre alte manifestări şi acte chiar mai 
intime ale celor doi, petrecute prin dunele sau printre 
stâncile de pe malul mării, dintre „2 Mai” şi Vama Veche, 
surprinse şi povestite de un public-spectator mai restrâns, 
dotat cu simţul observaţiei şi cu înclinații morbide pentru 
scene scabroase. 

Cum nici nu-i citisem versurile şi nici nu ştiam nimic 
despre poziţia pe care poeta o adoptase faţă de regim, nu 
m-am putut alătura părerilor celor care o învinuiau de 
oportunism şi de atitudine conformistă. Trecând cu vederea 
lipsa de pudoare, comportarea şi manifestările ei de la „2 


Mai”, cărora le fusesem involuntar martor, mi s-au părut 
mai degrabă acte de curaj. Să îndrăzneşti să contravii 
„moralei proletare” ar putea fi privit chiar ca un act de 
disidenţă politică! 

Înainte de a fi plecat din Bucureşti spre mare, urmărisem 
la radio evoluţia evenimentelor şi încordarea provocată în 
„lagărul socialist* de noul curs al politicii partidului 
comunist cehoslovac, care avea să capete humele de 
„Primăvara de la Praga”. 

O data ajuns la „2 Mai*, unde nu aveam aparat de radio, 
nu mai aflasem decât sporadic câte o ştire adusă de cei care 
veniseră după mine la mare. Prin ei am auzit de vizita lui 
Ceauşescu la Praga şi de Tratatul de prietenie pe care îl 
semnase cu cehii, ceea ce a făcut să ne crească speranţele 
că şi regimul din România va adopta o linie mai moderată. 

Au urmat câteva zile, în care, din lipsă de ştiri noi, ne-a 
plăcut să credem că ne aflam în preajma unor hotărâri 
importante, ce vor aplana criza de la Praga şi vor determina 
o evoluţie pozitivă în politica ţărilor satelite. 

Trecuse de jumătatea lunii august, când, într-o zi, cineva 
plecat după cumpărături la Mangalia, s-a întors cu o veste, 
care în câteva minute s-a răspândit de la un capăt la celălalt 
al satului, stârnind o efervescenţă de nedescris: tancurile 
ruseşti au intrat în Cehoslovacia! La invazie participă trupe 
ale tuturor ţărilor din Pactul de la Varşovia, în afară de 
România! 

Eram cu Dinu Mitache şi încă 2-3 cunoscuţi sub umbrarul 
de vită din f* 9 curtea casei în care locuiam. Venisem să ne 
răcorim înainte de a pleca pe jos la Mangalia, în căutarea 
vreunui cunoscut, sosit cu ştiri proaspete de la Bucureşti. 

Ne-a scutit de drum domnul Iordan. Venea din sat, grăbit 
şi îngândurat. S-a aşezat pe bancă lângă noi şi ne-a spus 
vestea care stârnise vâlvă. Nici nu a apucat să-şi termine 
bine vorba şi l-am şi asaltat cu întrebări, cerându-i să ne 
spună tot ce a aflat. Nu ştia însă alte amănunte. Văzându-ne 
dezamăgirea, ne-a aruncat o privire cu înţeles, s-a sculat de 


la masă şi s-a dus la bucătărie unde trebăluia nevastă-sa. 
Am auzit un schimb de cuvinte mai aprinse şi domnul 
Iordan a ieşit victorios din bucătărie cu o cheie în mână. 
Madam Aurelia, în urma lui, încerca să-l reţină, 
îndemnându-l să fie prudent. Continuându-şi discuţia şi în 
faţa noastră, am aflat care era pricina. lordan avea un 
aparat de radio nedeclarat, pe care la instaurarea 
regimului comunist şi la stăruinţele nevesti-si îl ascunsese 
în pod. 

Acum, din cauza evenimentelor din Cehoslovacia, voia să-l 
coboare din pod şi să-l pună în funcţiune, pentru a asculta 
ştirile de la Radio Europa Liberă. Madam Aurelia se temea 
că vor afla vecinii şi că se va găsi cineva să-l denunțe. Sfada 
lor a mai durat o vreme, până ce, numai pe jumătate 
liniştită, madam Aurelia a acceptat compromisul pe carei l- 
am propus: să instaleze aparatul la mine în cameră, unde 
nu putea fi văzut de vreunul din vecinii care se mai abătea 
din când în când pe la Iordan, pentru vreo nevoie sau 
pentru a mai sta de vorbă. l-am promis femeii că vom 
închide uşa şi fereastra şi vom avea grijă să nu se audă, 
afară, emisiunea, când vom asculta ştirile. 

Văzându-se scăpat de cicăleala nevestei, domnul Iordan s- 
a urcat în pod, după aparat. Sprijinit şi de noi, 1-a coborât 
cu grijă pe scara cam şubredă, proptită de perete sub 
chepengul de acces în pod. Era un aparat vechi, cu lămpi, 
mare şi destul de greu, dar în stare bună. Dacă nu mă înşel, 
cred că era un Telefunken. 

L-am pus imediat în funcţiune: Pe toate posturile şi în toate 
limbile se vorbea de agresiunea sovietică în Cehoslovacia şi 
de tancurile ruseşti care pătrunseseră în Praga. 

În următoarele câteva zile, am uitat şi de mare şi de plajă. 
Ne-am petrecut timpul făcând cu rândul, de dimineaţa şi 
până noaptea târziu, lângă aparatul de radio, sau discutând 
şi comentând ştirile recepționate cu cunoscuţii pe care îi 
întâlneam fie pe drumul satului, fie la cârciuma lui Musuret, 
sau îi vizitam în casele localnicilor unde îşi închiriaseră 


camerele. Toţi eram îngrijoraţi de situaţia explozivă creată 
de invazia sovietică în Cehoslovacia şi de riscurile unei 
intervenţii similare şi în România, care se desolidarizase de 
acţiunea aliaţilor ei din Pactul de la Varşovia. 

Când am mai aflat şi de discursul lui Ceauşescu, în care 
critica şi condamna „încălcarea suveranităţii unei ţări 
socialiste frăţeşti” de către armatele Pactului de la Varşovia, 
teama că ruşii ne vor călca din nou ne-a cuprins pe toţi, 
localnici şi vilegiaturişti, deopotrivă. 

Frica de ruşi ne-a dat tuturor curajul de a vorbi fără a ne 
mai teme unii de alţii. Oameni care nu se cunoşteau se 
interpelau pe drumul satului, se întrebau şi îşi răspundeau 
fără nici o reţinere, comunicându-şi unii altora ultimele 
veşti. Mereu se formau pe uliţe sau pe la porţile caselor, 
grupuri care comentau, în gura mare, evenimentele. 
Prudenţa bolnăvicioasă de până mai ieri dispăruse. Se 
născuse un fel de simţ primitiv de solidaritate în faţa 
pericolului. 

Până la urmă însă plecarea precipitată a câtorva 
bucureşteni a făcut şcoală, molipsindu-i şi pe ceilalţi şi* în 
câteva zile, satul s-a golit de vilegiaturişti. Panica de a fi 
surprinşi de invazia ruşilor, departe de casă şi de familie, şi 
convingerea că în capitală nu vor fi atât de expuşi 
abuzurilor şi nelegiuirilor ca la periferia ţării, i-a făcut pe 
toţi să renunţe la concedii, să plece în cea mai mare grabă 
şi să ia cu asalt toate mijloacele de transport spre 
Bucureşti: nici un ordin de evacuare nu ar fi operat cu mai 
mare eficacitate! 

Părăsit mai devreme de sezonişti, satul şi-a regăsit ca în 
fiecare toamnă tihna şi ritmul domol de viaţă, pregătindu-se 
să întâmpine singurătatea şi asprimea iernii de pe litoral. 

Numai trei străini nu urmaseră exodul spre Bucureşti şi 
mai rătăceau ziua pe plaja şi pe ulițele satului: Dinu 
Mitache şi cu mine, care stăteam în casa domnului Iordan, 
şi Radu Gherghel care locuia în celălalt capăt al satului. 


Toţi trei socotiserăm că Bucureştiul nu putea fi adăpostul 
ideal în cazul invaziei sovietice, căreia cu siguranţă i se vor 
adăuga şi represaliile securităţii româneşti, ce se vor 
îndrepta cu precădere împotriva „elementelor 
duşmănoase”. Ori, toţi trei, fiecare în felul lui, ne încadram 
în această categorie, îndeplinind astfel condiţia cerută 
pentru a ne afla în obiectivul Securităţii. Ne gândisem deci 
că, dacă vom fi surprinşi de evenimente la „2 Mai”, şansele 
de a fi scăpat de furia primului moment erau mai mari ca la 
Bucureşti. Aşadar, ne hotărâsem să ne mai prelungim 
concediul chiar şi în pofida vremii, care începuse să se 
strice. Cerul se înnourase şi dinspre mare sufla un vânt 
rece şi subţire, care abătea zborul pescăruşilor cu ţipetele 
lor ascuţite până deasupra satului. 

Tase (Dinu Mitache), Ghergheluţă sau Piculină, cum i se 
spunea lui Radu Gherghel, şi cu mine, eram singurele 
rămăşiţe care mai aminteau de aglomeraţia de pe litoral, 
din timpul verii. Numai noi ne mai plimbam acum pe plaja 
pustie şi mai lăsam urme de paşi pe nisipul virgin, spălat şi 
netezit peste noapte de apele mării. 

Satul părea şi el părăsit. Pe uliţe nu se mai vedea decât 
rareori câte o femeie, trecând drumul la vreo vecină. 
Bărbaţii erau mai toţi plecaţi la muncă, fie la „colectivă”, fie 
la diferitele servicii pe care le aveau la întreprinderile de 
stat din Mangalia sau din Constanţa. Numai prin case şi 
prin curţile gospodăriilor mai erau semne de activitate. 
Femeile făceau rânduială şi deretecau prin camerele din 
care le plecaseră chiriaşii din timpul verii. Măturau, spălau 
geamurile, spoiau cu var nou pereţii şi atârnau rufe la uscat 
pe sârmele întinse între pomii din ogradă. 

Tase şi cu mine ne făcusem obiceiul să dăm zilnic câteva 
târcoale prin sat. Ne însoțea şi Lache, câinele lui Iordan, cu 
care mă împrietenisem şi care nu se mai despărţea de 
mine. 

Rând pe rând, pe măsură ce se termina curăţenia, peste 
gospodării se aşternea liniştea. Numai câte un glas de 


femeie mai tulbura uneori tăcerea, când îşi chema găinile la 
grăunţe sau îşi ocăra copilul. 

Plimbările noastre se terminau întotdeauna de-a lungul 
plajei, unde tot în acele zile am putut observa metoda 
ingenioasă cu care femeile îşi curăţau covoarele. Mă refer 
la acele preşuri ţesute din fâşii şi deşeuri de pânză de 
diferite culori, aşternute pe jos în toate casele, indiferent 
dacă pardoseala camerelor era de scândură sau numai de 
pământ bătătorit. 

Acum, plecându-le musafirii, femeile întindeau preşurile la 
marginea mării, acolo unde în mişcarea lor, de du-te-vino, 
valurile scăldau nisipul de pe țărm. Marea nefiind agitată, 
apa, în alternanţa domoală a valului, se revărsa pe plajă şi 
apoi se retrăgea, prelingându-se peste preşurile aşternute 
pe nisip. Rămâneau acolo şi peste noapte, iar dimineaţa 
veneau femeile şi le mutau mai departe pe nisipul zvântat 
unde nu ajungea talazul mării. Până a doua zi, la soarele 
chiar mai palid al sfârşitului de vară, dar mai ales la vântul 
care se pornise să sufle în ultima săptămână, preşurile se 
uscau. Scuturate de nisip, erau din nou curate şi cu culorile 
înviorate. 

Multă vreme nu ne răbda inima să hoinărim prin sat şi pe 
malul mării. Mereu ne tot întorceam acasă la domnul 
Iordan să mai prindem un buletin de ştiri la radio. 
Urmăream cu emoție drama care se desfăşura pe străzile 
Pragăi şi situaţia deznădăjduită a cehilor, abandonaţi, fără 
nici o remuşcare, de toate ţările „civilizate şi democratice” 
din Vest. 

Pentru statornica ei simpatie şi politică filorusă, 
Cehoslovacia părea să fie o victimă a umorului negru al 
istoriei, care îi punea sentimentele de prietenie la 
încercare. 

Probabil că dezamăgirea cehilor trebuia să fi fost şi mai 
mare ca a noastră. Deşi şi ei, şi noi ne apreciasem la fel de 
greşit prietenii, cel puţin ai noştri, pe care ani de zile i-am 


tot aşteptat să vină, s-au mulţumit doar să nu vină, pe când 
ai lor i-au călcat cu tancurile! 

Si culmea ironiei, acum, la „2 Mai”, îi aşteptam pe ruşi! E 
drept însă că îi aşteptam cu alte sentimente, decât cele cu 
care i-aş fi întâmpinat pe americani. 

Invazia din Cehoslovacia revoltase pe toată lumea de pe 
litoral, localnici şi vilegiaturist! Deopotrivă. Până şi lipovenii 
din „2 Mai” îi blestemau în gura mare pe „anticrişti”. 

Neavând ruşi la îndemână pentru a-şi manifesta 
sentimentele de care era animată, populaţia locală s-a 
mulţumit să-şi arate indignarea faţă de aliaţii lor. Năpasta a 
căzut pe două autocare cu turişti bulgari, care vizitau 
România. Programul excursiei prevedea un popas de o 
noapte la un hotel din Mangalia. 

A doua zi ne-am duş toţi trei la Mangalia să vedem la faţa 
locului, dacă zvonul care se răspândise în sat era adevărat. 
Ne-am lămurit chiar la intrarea în localitate. Cele două 
autocare, zăceau la marginea trotuarului, cu roţile pe 
geantă şi cu toate geamurile sparte. Se spunea că făptaşii 
nu fuseseră descoperiţi. O săptămână mai târziu, când am 
plecat la Bucureşti, autocarele erau tot acolo şi în aceeaşi 
stare. 

În seara zilei în care se aflase în sat de intrarea ruşilor în 
Cehoslovacia şi lumea înfricoşată se pregătea să-şi facă 
bagajele de plecare, Iordan, ase şi cu mine eram adunaţi 
în jurul aparatului de radio. Cu uşa închisă, perdelele trase 
şi cu urechea lipită de aparat, ascultam relatările posturilor 
străine, care se întreceau să dea amănunte despre situaţia 
din Praga. Nu mai avusesem răbdarea să-l aşteptăm şi pe 
Radu Gherghel, pe care Iordan acceptase să-l facem părtaş 
la taina aparatului lui de radio. Când, după o vreme, a bătut 
la uşă, am redus tonul emisiunii şi l-am îndemnat să intre 
mai repede. A intrat, dar spre consternarea noastră venea 
însoţit de doi tineri. 

Radu s-a grăbit să ne liniştească: „Nu vă speriaţi! Sunt doi 
tineri cehi, soţ şi soţie. Ştiu numai ceheşte şi nu rup decât 


câteva vorbe pe nemţeşte şi englezeşte”. Apoi ne-a povestit 
cum îi întâlnise pe drum şi cum, mai mult din gesturi şi 
mimică îl făcuseră să înţeleagă că voiau să ştie ce se 
întâmpla la ei în ţară. Păreau atât de disperaţi, de 
dezorientaţi şi pierduţi, încât i s-a făcut milă de ei şi i-a adus 
la noi. 

Cu chiu cu vai, am izbutit să înţelegem câte ceva din 
povestea lor. Erau încă studenţi şi veniseră să-şi petreacă 
vacanţa la mare, în cele mai modeste condiţii posibile. 
Veniseră cu cortul şi apelaseră la bunăvoința unui localnic 
să le îngăduie să şi-l pună la el în grădină. Dincolo de 
gardul grădinii începea plaja, unde autorităţile le 
interziseseră să şi-l instaleze. (De când se lăsa întunericul 
şi până când se lumina de zi, malul mării căpăta regim de 
zonă de frontieră, păzită şi patrulată de grăniceri, care nu 
mai permiteau accesul pe plajă.) 

Omul care îi primise în gazdă cu cortul fusese cef care 
venise să-i anunţe de intrarea tancurilor ruseşti în Praga. 
Mai mult nu înţeleseseră de la el. 

Lipsa de amănunte şi de certitudine în privinţa veştii 
primite, i-a făcut să plece spre Mangalia, în speranţa că vor 
întâlni acolo vreun turist ceh mai bine informat. Pe drum se 
întâlniseră cu Radu, din spusele căruia reuşiseră să 
desluşească numai câteva cuvinte, între care „radio, radio 
Londra şi B. B. C.”, suficiente însă pentru a-i hotări să-i 
asculte gestul cu care îi invita să meargă cu el. 

Când au intrat în cameră şi au văzut aparatul, li s-au 
luminat ochii. Făcându-le semn să se apropie şi 
îndemnându-i să-şi caute singuri o emisiune pe limba lor, n- 
au mai stat pe gânduri. 

Ne-am emoţionat şi noi, văzându-i cum ascultau cu ochii în 
lacrimi relatările transmise de la Praga, pe zgomotul de 
fond al motoarelor şi şenilelor de tancuri care le cotropiseră 
ţara. Fata începuse să plângă încet, în timp ce bărbatul o 
mângâia cu câte o vorbă blândă şoptită la ureche. O scenă 


în fata căreia necunoaşterea limbii cehe nu mai constitu-ia 
un handicap! 

În următoarele 2-3 zile, aveam să ne întâlnim în aceeaşi 
formaţie în jurul aparatului de radio, pentru a asculta 
alternativ, când în cehă, când în româneşte sau franţuzeşte, 
ultimele ştiri. 

Tinerii nu mai ştiau cum să ne mulţumească şi să-şi 
manifeste gratitudinea pentru simpatia pe care le-o arătam 
şi căldura cu care îi primeam de fiecare dată, când la ora 
buletinelor de ştiri, băteau cu timiditate la usa casei lui 
Iordan. 

Sfătuindu-i şi insistând, aşa cum ne-am priceput pentru a 
ne face înţeleşi, am reuşit să-i convingem să-şi mai amâne 
întorcerea acasă până ce situaţia din Cehoslovacia se va 
mai limpezi. Deşi îi simţeam îngrijoraţi de soarta părinţilor 
rămaşi la Praga, ne-au ascultat şi au mai întârziat câteva 
zile cu noi la „2 Mai”. Dându-ne, totodată, seama că erau cu 
economiile pe sfârşite, i-am oprit de fiecare dată la masă, 
fiind şi în asentimentul gazdelor noastre. „Bieţii copii”, 
spunea madam Aurelia, umplându-le farfuriile, „sunt singuri 
printre străini şi departe de casă. Poate că nu mai au bani 
nici de mâncare!” 

Când după ştirile de la radio ne-am convins că Vestul era 
din nou hotărât să evite confruntarea directa cu Uniunea 
Sovietică, limitându-se „să protesteze energic, să condamne 
brutalitatea intervenţiei şi să înfiereze actul de agresiune”, 
am înţeles că soarta Cehoslovaciei era pecetluită. 

Limba cehă, fiind pentru noi o reală piedică în calea 
înţelegerii cu cei doi tineri (ca de altfel şi româna pentru 
ei), nu reuşise totuşi să ne îndepărteze de ei. 

În ziua plecării, în drum spre Mangalia, cu cortul şi cu 
rucsacurile în spinare, tinerii s-au mai abătut o dată pe la 
casa lui Iordan. Ne-au îmbrăţişat pe rând pe fiecare şi şi-au 
luat rămas bun de la noi în aceeaşi limbă imposibilă. Erau 
atât de emoţionaţi, încât pentru o clipă mi s-a părut că ştiu 
ceheşte! Poate că şi ei au avut impresia că înţeleg 


româneşte, când i-am strâns în braţe şi le-am urat noroc şi 
drum bun. 

Ne obişnuisem cu ei, şi în seara următoare, când învârtind 
butonul radioului am prins în treacăt un post care 
transmitea ştirile în limba cehă, ne-au lipsit. Cred că dacă 
nu i-am fi avut lângă noi şi nu le-am fi simţit disperarea, 
când ascultam ştirile la radio, nu am fi trăit nici noi cu 
aceeaşi intensitate fiecare act al dramei care se desfăşurase 
pe străzile Pragăi. 

După plecarea cehilor, şi apoi şi a lui Radu Gherghel, Tase 
şi cu mine am rămas ultimii doi supraviețuitori din sutele de 
vilegiaturişti, care suprapopulaseră satul în timpul verii. 

Peste alte câteva zile, plecăm şi noi la Bucureşti. Vedeam 
pentru ultima oară Marea Neagră! 

Bucureştiul l-am regăsit încă în fierbere, deşi drama 
Cehoslovaciei era aproape consumată şi perspectiva 
„pacificării” ei, de către trupele Armatei Roşii, devenise 
deja o certitudine. 

O nouă „Pax sovietica” era pe cale să-i fericească acum şi 
pe cehi, la fel ca pe unguri, în 1956. Şi tot după acelaşi 
principiu sănătos al menţinerii unităţii ideologice şi 
teritoriale a „blocului socialist”. Nu ca „Pax americana”, 
care nu reuşea să aplaneze conflictele fără să 
înjumătăţească ţările: americanii, cu spiritul lor practic, 
recurgând apoi la ajutorul punctelor cardinale şi la reperul 
paralelelor şi meridianelor pentru simplificarea 
formulărilor. 

De la prietenii cei mai apropiaţi şi până la cunoscuţii pe 
care întâmplător îi întâlneam, toţi erau îngrijoraţi şi se 
aşteptau să vină şi rândul României să suporte represaliile 
Moscovei pentru îndrăzneala de a fi făcut opinie separată. 
Toţi gândeam că discursul lui Ceauşescu, care îşi permisese 
să ridice glasul împotriva agresiunii sovietice, ca şi reacţia 
pur formală a Occidentului, limitată la indignare, proteste şi 


avertismente, nu puteau decât să-i încurajeze pe ruşi să 
procedeze după bunul lor plac, în zona lor de influenţă. 

Am participat la mai multe întâlniri şi discuţii pe această 
temă, cu prieteni şi foşti camarazi de detenţie. In cazul unei 
ofensive sovietice, căreia şi regimul comunist de la 
Bucureşti lăsase să se înţeleagă că i se va opune, cei mai 
mulţi eram decişi să ne angajăm şi noi în luptă. 

Unii susțineau că trebuie să ne înrolăm voluntari chiar şi 
în „gărzile” zis „patriotice”, create de partidul comunist, din 
moment ce inamicul era comun. Se spunea că primeau în 
rândurile lor pe oricine, fără nici o discriminare. Circula 
zvonul că fuseseră admişi chiar şi foşti deţinuţi politici. 

Ţin minte că am respins din principiu ideea de a-mi pune 
steaua roşie în frunte şi de a lupta, fie chiar şi pentru o 
cauză bună, sub emblema secerei şi ciocanului. 

Cum nu credeam că trupele colosului sovietic ar fi putut fi 
oprite de rezistenţa opusă de armata română, vedeam 
posibilitatea unei acţiuni eficace numai într-o luptă de 
guerilă de lungă durată. Îmi imaginam că retrăgându-ne în 
munţi şi recuperând armele ce se mai găseau prin 
ascunzători, vom putea duce o luptă de partizani, hărţuind 
inamicul cu mai mult succes decât o armată regulată, 
angajată în luptă deschisă cu forţe mult superioare. 

Trebuie să recunosc că ne întreceam în făurirea de planuri 
cu pretenţii strategice şi că atmosfera de tensiune, din 
acele zile, îmi trezise iar entuziasmul şi elanul juvenil al 
iluziilor de altădată. Imaginile din vechiul vis, dinainte de 
închisoare, se înfiripau din nou. Mă vedeam iar ca şi atunci 
cutreierând pădurile şi locurile cunoscute din regiunea 
Ilovăţului şi reluând legăturile de atâţia ani întrerupte cu 
oameni de nădejde, pe care ştiam că se putea conta la 
nevoie. 

Perspectiva ieşirii din apatie şi resemnare mi-a alungat din 
mintet”)aţenemlţumirille şiamărăciunile adunate 
în ultimii ani, în care, nefi-ind în stare să preţuiesc calitatea 
libertăţii ce mi se oferise la ieşirea din puşcărie, nu-mi 


găsisem locul printre cei care i se adaptaseră. Poate 
cultivasem prea mult în închisoare gândul libertăţii 
adevărate, ca să mă mai mulţumesc cu viaţa limitată de 
stănoagele impuse de sistemul socialist. Optimismul care 
mă înviorase în acele zile de efervescenţă a fost însă foc de 
paie. S-a stins din lipsă de combustibil. 

Atmosfera încărcată s-a destins treptat, pe măsură ce 
corespondenţii de la posturile străine de radio nu ne-au mai 
alimentat cu ştirile senzaţionale şi alarmiste transmise în 
timpul invaziei. Nu se mai făceau speculaţii nici cu privire la 
eventualitatea unei intervenţii militare sovietice în 
România. Pericolul dispăruse, obligându-ne să renunţăm la 
planurile noastre himerice de acţiune şi să ne cufundăm iar 
în marasmul cotidian, în care ne târâm zilele. 

Tendinţa unora de a-l privi pe Ceauşescu cu oarecare 
simpatie, pentru atitudinea şi declaraţiile lui fată de 
agresiunea sovietică în Cehoslovacia, a fost şi ea de scurtă 
durată. In timp ce în ţară, pe zi ce trecea, aureola 
„independentului din interiorul lagărului socialist” pălea, în 
străinătate, în viziunea puterilor occidentale, figura lui 
Ceauşescu se profila, pe scena politică internaţională, ca 
personalitate-cheie în relaţiile Est-Vest. Girul pe care 1-a 
primit ani de zile de aici înainte, tocmai de la cei în care noi 
încă ne mai puneam speranţa, a fost, cred, pentru mine 
ultima şi cea mai mare dezamăgire: părea că Vestul dădea 
astfel o nouă garanţie Răsăritului că nu va tulbura „ordinea 
socialistă” impusă în ţările lagărului comunist, 
reconfirmând contractul de la sfârşitul războiului, prin care 
fuseseră cedate zonei de influentă sovietică. 

Încet, dar sigur, speranţa într-o schimbare a regimului sub 
presiunea externă se spulbera. Lumea începea să se 
resemneze, punându-şi nădejdea numai îhtr-o îmbunătăţire 
a traiului de toate zilele. 


Renunţând la speranţa care întreţinuse viu spiritul de 
rezistenţă pasivă de până atunci, lumea îşi căuta acum 


refugiul în micile satisfacţii îngăduite de acea viaţă tristă şi 
lipsită de orizont, acceptând-o aşa cum era, din moment ce 
nu mai putea râvni la o alternativă. 

Cele mai mici îmbunătăţiri aduse traiului de zi cu zi, prin 
aprovizionarea pieţei şi magazinelor cu ceva mai multe 
alimente şi obiecte de îmbrăcăminte, apariţia unor mărfuri 
străine, provenind din „ţările capitaliste”, amăgindu-ţi ochii 
cu etichetele lor colorate şi înveselind posomorăâtele vitrine 
ale comerţului de stat, numărul crescând al turiştilor sau 
oamenilor de afaceri din Vest pe care îi întâlneai pe stradă, 
acordarea mai multor vize de călătorie în „ţările frăţeşti” 
erau toate con-siderate „semne de destindere”. 

Am cunoscut oameni care până mai ieri nu avuseseră 
decât un singur vis, să vadă Parisul, şi care acum erau 
fericiţi că plecau la Sofia, dând dovadă că îşi adaptaseră 
visul la realitatea existentă. Intraseră în tiparele prevăzute 
de regim pentru cetăţenii României Socialiste. Treptat, 
eram cu toţii sortiţi să ne acomodăm, chiar dacă 
deocamdată unii dintre noi ne doream să vedem Sofia, 
nutrind încă gândul nostalgic de a ajunge de acolo mai 
departe, în Turcia. Fiind din fire un om vesel, gata oricând 
să glumesc şi să fac chiar haz de necaz, nu lăsam să 
transpară simţămintele de profundă nemulţumire şi 
dezamăgire care mă apăsau. Mama, înşelată probabil şi ea 
de aceste aparenţe, m-a întrebat într-o zi, cu vădită 
îngrijorare în glas: 

— Spune-mi, tu nu te mai gândeşti să pleci din ţară? Ai 
renunţat cumva la ideea de a încerca să scapi şi din 
închisoarea asta? 

Ştiam cât de mult îşi dorea să mă vadă la adăpost, în 
străinătate, temându-se mereu să nu încap din nou pe 
mâinile Securităţii. M-am grăbit să o asigur că nu-mi 
schimbasem intenţiile, dar că nu descoperisem încă nici o 
cale de fugă din ţară cu şanse de reuşită. 

De ce să-ţi rişti viaţa trecând clandestin frontiera când poţi 
să încerci să obţii un paşaport legal, cum au făcut alţii. Sunt 


oameni care au cerut paşaport şi l-au primit! 

Cum îţi închipui că îmi vor elibera un paşaport, când am 
fost condamnat politic! I-am spus, fiind convins că afirmaţia 
mea nu putea fi contrazisă. 

Mama mi-a respins totuşi argumentul, dovedindu-mi cu 
două exemple recente că şi foştilor deţinuţi li se eliberează 
paşapoarte. Auzisem şi eu de acele două cazuri care 
făcuseră vâlvă în Bucureşti, lumea consi-derându-le semne 
evidente ale „destinderii” şi ale „umanizării” regimului. 

Pentru noi, foştii puşcăriaşi, nu constituiseră însă nici o 
surpriză, fiind doar o confirmare a reputației pe care cei doi 
şi-o făcuseră în închisoare. 

Personal nu mă întâlnisem cu niciunul din ei în timpul 
detenţiei, dar numele „turnătorilor” fiind transmise din 
gură în gură şi difuzate dintr-o puşcărie într-alta ajungeau 
să fie cunoscute de toţi deţinuţii. 

De unul dintre cei doi care primiseră paşapoarte nu îmi 
mai amintesc. Celălalt însă era Paul Dimitriu, care în primii 
ani de după război se făcuse remarcat ca unul dintre tinerii 
de valoare din rândurile Partidului Liberal. Articolele pe 
care le scria în „Liberalul”, sub pseudonimul „Polib”, erau 
apreciate de toată lumea. O dată intrat în puşcărie, trecuse 
cu arme şi bagaje de partea administraţiei şi a ofițerului 
politic, devenind, în exprimarea eufemistică a limbajului 
Securităţii, „deţinut de încredere”. 

Mama, care nu-i cunoştea atitudinea din închisoare, îi 
păstra o bună amintire de pe vremea când scria la 
„Liberalul” şi îi venea greu să creadă ceea ce se spunea 
despre el în cercurile foştilor deţinuţi. 

Câteva săptămâni mai târziu, când a auzit că Paul Dimitriu 
s-a întors din călătoria lui în străinătate, versiunea susţinută 
de foştii deţinuţi a început să i se pară plauzibilă. I-a retras 
însă definitiv creditul pe care i-l mai acordase până atunci 
când s-a aflat despre cele întâmplate la petrecerea din casa 
unui membru al nomenclaturii partidului. Nu-mi mai 
amintesc de numele lui, dar ştiu că făcea parte din 


categoria acelor intelectuali oportunişti, provenind din 
vechea societate, care reuşeau să stea o vreme într-un 
echilibru precar între cele două lumi, întreţinând 
concomitent relaţii reciproc avantajoase şi cu „tovarăşii” şi 
cu cei din fosta lor lume, care mai acceptau să-i 
frecventeze. 

În casele lor, spuneam noi, se amestecau apele ca la gurile 
Dunării, când se vărsau în mare. O combinaţie din care 
rezulta apa salmastră: nici dulce, nici sărată! Printre 
invitaţii la aceste petreceri erau întotdeauna şi câteva 
persoane pe care le cunoşteam şi noi, cei care nu 
frecventam asemenea cercuri. Erau din soiul acelor nelipsiţi 
mici profitori, care în asemenea ocazii se bucurau de 
opulenţa bufetului şi de băuturile oferite în casa noului 
parvenit, de la periferia „înaltei societăţi” a partidului. 

De la ei s-a aflat cum a decurs petrecerea la care invitatul 
de onoare şi punctul de atracţie al serii fusese Paul 
Dimitriu, proaspătul întors de peste hotare. Reproduc pe 
scurt ceea ce ne-au povestit cu lux de amănunte. 

Lumea făcea cerc în jurul lui Dimitriu, asaltându-l cu 
întrebări despre călătoria făcută peste ocean şi despre 
impresiile culese din Statele Unite. Omul nu se lăsa rugat. 
Povestea cu plăcere şi cu talent, presărându-şi relatarea cu 
aprecieri critice la adresa lumii capitaliste, subliniindu-i 
aspectele negative şi condamnându-i nedreptăţile sociale. 
Câtă vreme şi-a desfăşurat criticile în limitele indecentei 
obişnuite a limbajului şi slo-gane lor folosite de propaganda 
oficială antiamericană, lumea care îl asculta nu s-a mirat, 
considerând că povestitorul ţinuse seama de calitatea de 
membru de partid a gazdei şi recursese la recuzita 
„Scânteii” numai din elementară politeţe. 

Când însă, în peroraţia lui despre grozăviile pe care le 
văzuse la New York, s-a pornit să descrie halul de 
decadenţă morală, mizeria şi sărăcia în care trăia populaţia 
oraşului, invitaţii, stânjeniţi de exagerările şi minciunile pe 
care le debita, au început, cu riscul de a-şi deconspira 


gândurile, să schimbe între ei priviri pline de înţeles. Atâta 
neruşinată rea-credinţă contravenea până şi normelor 
morale ale mediului din casa nomenclaturistului. 

Totuşi, din prudenţă, nimeni nu îndrăznea să-l contrazică, 
orice intervenţie în acest sens riscând să fie considerată 
manifestare de sim-patie pentru imperialiştii americani. 

Pornit să demonstreze cu orice preţ cât de înapoiaţi erau 
americanii, Dimitriu le contesta totul, în toate domeniile. 
Supralicitându-se singur, făcea afirmaţii din ce în ce mai 
exagerate şi incredibile despre condiţiile primitive de viaţă 
ale cetăţenilor din oraşele americane, casele fiind lipsite de 
confortul elementar al locuinţelor moderne. Ajuns la acest 
punct al expunerii, povestitorul a exclamat indignat: 

— Credeţi-mă, nu au nici măcar instalaţie de apă curentă 
ca să poţi face o baie! 

Afirmația a fost picătura care a umplut paharul răbdării cu 
care amfitrionul ascultase amintirile de călătorie ale fostului 
deţinut politic, care primise paşaport. Desprinzându-se din 
cercul auditorilor, spre a se alătura unui alt grup de invitaţi 
din salon, nu s-a sfiit, înainte de a-i întoarce spatele, să-şi 
spună cu glas tare părerea: 

— Mai dă-o dracului, că nu o fi chiar aşa! 

Din cele ce mi s-au povestit atunci de la acea petrecere, nu 
mi-am mai amintit decât de episodul pe care l-am relatat 
mai sus, iar dacă n-am fost în stare să înşir toate inepţiile 
debitate de invitatul întors din Statele Unite, am reţinut şi 
reprodus, în schimb, exact replica pe care i-a dat-o gazda. 
Replica unui oportunist, rămas încă într-o oarecare măsură 
tributar unui minimum de decenţă şi bun simţ. 

Pe vremea aceea paşaportul era o marfă rară şi scumpă! 
Cine nu avea pe nimeni în străinătate sau, jude la 
Ierusalim”, care să-i achite preţul în valută, putea uneori să 
şi-l plătească singur, în natură, ca Dimitriu, cu slugărnicie 
şi cu obrazul. 

Venise toamna, cu vremea rea şi zile întunecate, cu 
umezeală şi ploi reci. Lucram cu Mircea Gagel, la atelierul 


cooperativei de mase plastice din strada Viorele. Drumul 
până acolo, mai întâi cu tramvaiul supraaglomerat şi apoi 
pe jos, pe străzile murdare şi triste ale mahalalei din zona 
abatorului, era deprimant. O lume necăjită, dar înrăită şi 
agresivă, care se înghesuia la suirea şi la coborârea din 
tramvai, sau care alerga să prindă un loc la coadă la 
„Alimentara” din colţul străzii, completa imaginea matinală 
dezolantă sub care mi se înfăţişa oraşul, ce-mi devenea pe 
zi ce trecea mai nesuferit. 

Nici atelierul nu-ţi oferea un refugiu. Urâţenia de afară te 
urmărea şi aici. Localul dărăpănat, cu pământ pe jos, frigul, 
praful şi mirosul toxic şi înecăcios nu erau făcute să ne 
stimuleze nici pofta de muncă şi nici bună dispoziţie. 

Când ne opream din lucru să fumăm câte o ţigară, Mircea 
obişnuia să se ducă la „Bufetul de Stat” din colţ, unde îşi 
îneca urâtul dând pe gât câteva romuri. De multe ori, când 
întârzia, mă duceam să-l iau. De cum intram pe uşa 
localului, mă izbea mirosul acru de băutură proastă şi 
duhoarea fumului rece de tutun, care înceţoşa încăperea 
neîncălzită. Pe jos, peste cimentul ud şi dârele de noroi 
lăsate de paşii clienţilor, era presărat cu prisosinţă rumeguş 
de lemn. Calitățile lui absorbante preveneau accidentele, 
dând tălpilor o mai bună aderenţă pe solul devenit 
alunecos, de la umezeala şi mâzga adusă pe picioare din 
băltoacele de pe stradă. 

II găseam pe Mircea în picioare la tejghea, cu păhărelul în 
faţă şi cu privirea şi gândul aiurea. Nu părea să-i vadă nici 
pe cei care îşi goleau în grabă paharul, perindându-se 
numai în treacăt pe lângă el la tejghea şi nici pe cei 3-4 inşi, 
mereu aceiaşi, care îşi făceau veacul la masa din colţ, 
purtând de fiecare dată o nesfârşită discuţie cu glas tare, 
pe cât de susţinută, pe atât de incoerentă. Nu-l tulbura nici 
măcar vehementa retorică a invalidului cu un singur picior, 
care îşi însoțea afirmaţiile cu puternice şi enervante lovituri 
de cârje în podea. 


De cele mai multe ori nu reuşeam să mă întorc cu Mircea 
la atelier, fără să cedez mai întâi insistentelor lui, de a-i tine 
tovărăşie la încă un ultim pahar de rom. II beam în silă, 
fiindcă nu-mi plăcea şi, totodată, de sila atmosferei din jur. 

Aşa începuse şi Mircea să bea, tot de scârbă, şi sfârşise 
prin a se obişnul. Şi ca el, mulţi alţii au recurs la acelaşi 
remediu, ce avea să de-vină o racilă extinsă la scară 
naţională. Nu stiu cum de nu m-am lăsat şi eu furat de 
tentaţia de a-mi găsi o compensație la iluziile spulberate, 
după transferul meu din închisoare, în libertate. 

Într-una din zile, ducându-mă să-l iau de la cârciuma din 
coltul străzii, Mircea mi-a spus că nu are chef de lucru şi că 
nu se mai întoarce în cursul dimineţii la atelier. Mi-a propus 
să merg cu el în oraş, unde vrea să depună o nouă cerere 
de paşaport, ultima pe care o înaintase autorităţilor fiindu-i 
respinsă. 

Ştiam încă dinainte de a fi fost arestat că Mircea voia să 
plece în Germania, ţara de origine a familiei Gagel. Toate 
cererile şi intervenţiile făcute în acest scop i-au fost mereu 
zădărnicite, aşa încât, după mai bine de 15 ani, l-am regăsit 
în aceeaşi situaţie şi după eliberarea mea din închisoare. 

Nenumăratele refuzuri nu-l descurajaseră, iar acum, 
după răspunsul negativ primit la ultima lui cerere, se ducea 
din nou să solicite autorizaţia de emigrare în Germania. 

L-am însoţit şi pe drum mi-a explicat că de curând 
intervenise o modificare a procedeului de până atunci, 
conform căreia trebuia mai întâi să te lupţi să obţii 
formularul-tip de cerere, care, sub diferite pretexte, îţi era 
de cele mai multe ori refuzat. Abia după ce îl primeai (dacă 
îl primeai!), îl completai, îl depuneai şi puteai începe să 
aştepţi răspunsul la cerere. 

Acum, spunea Mircea, era mai simplu. Intrai în posesia 
formularului fără să mai fii şicanat. Mai mult chiar, pentru 
ochii strâăinătăţii, eliberarea paşapoartelor nu mai depindea 
de M.A. [., ci trecuse în competenţa unui birou alO.N.T. 
Carpaţi. In ţară însă, nimeni nu se îndoia că sub noua firmă 


lucrau, după expresia cu care obişnuia să-i alinte lumea, 
„tot băieţii de la Secu”. 

Cred că localul în care funcţiona noul serviciu de 
paşapoarte se afla pe B-dul Gh. Dimitrov (s-ar putea să mă 
înşel în privinţa adresei, din cauza schimbărilor intervenite 
în denumirea străzilor cu care nu am reuşit sa mă 
obişnuiesc). Îmi amintesc însă de clădire: o casă veche 
boierească, fără etaj, cu o marchiză deasupra celor câteva 
trepte de la intrare, le-am urcat şi am pătruns într-un hol 
mare, cu o masă lungă de brad şi două sau trei scaune 
desperecheate, în mijlocul lui. În peretele din stânga al 
încăperii era un ghişeu, din spatele căruia un funcţionar 
dădea explicaţii, pe un ton dezagreabil, unui domn bătrân 
extrem de politicos. 

Informaţiile primite de Mircea se confirmau: pe masa din 
hol era depus un teanc de formulare la dispoziţia publicului. 
Mircea şi-a luat unul, dar înainte de a se apuca să-i 
completeze nenumăratele rubrici, i-a venit ideea să-mi 
spună: 

— De ce nu iei şi tu unul? Ce te costă să încerci? 

Ii rețin exact cuvintele şi azi, pentru că ele mi-au dat 
impulsul să pun mana pe toc şi să scriu. Nu m-am gândit 
nici o clipă că îmi va fi aprobată cererea de paşaport. 
Dimpotrivă, eram ferm convins că-mi va fi respinsă. 

Am scris-o numai dintr-un spirit de frondă, din bravada 
gratuită de a provoca un răspuns de la sine înţeles, dintr-un 
fel de plăcere ştrengărească de a-i irita pe cei care o vor 
citi. 

La un moment dat, Mircea s-a sculat de la masă pentru a-i 
cere o lămurire funcţionarului de la ghişeu. 

Eu nu aveam nevoie de nici o explicaţie suplimentară şi 
nici de prea mult timp de gândire. Nu trebuia să-mi bat 
capul ca să înşir ca el, în rubricile respective, toate adresele 
la care locuisem şi toate locurile de muncă prin care 
colindasem, în decursul anilor. Pentru mine era simplu: 
biletul de eliberare din închisoare, pe care îl purtam mereu 


asupra mea în portofel, atesta că timp de 12 ani fusesem 
găzduit de M. A. I. Scosesem, de altfel, 3iletul” pe masă şi 
răspundeam la întrebările din formular, copiind întocmai 
datele consemnate în el. Am scris astfel: când am fost 
arestat, câţi ani şi pentru ce am fost condamnat şi data la 
care am fost pus în libertate. 

Nu m-am poticnit decât la o singură întrebare: pentru ce 
ţară solicitam viza de călătorie? După o scurtă ezitare am 
scris: Elveţia. Mă dusese gândul la familia Bossart, din 
Zurich, cu care eram într-o corespondenţă pe care cu 
siguranţă o citea şi Securitatea şi deci ştia că, în naivitatea 
lor elveţiană, îmi repetau în fiecare scrisoare invitaţia lor de 
a veni să-mi petrec vacanţa la ei. 

Când Mircea s-a întors la masa de scris, eu terminasem 
deja de completat formularul. Văzând că tocmai mă 
pregăteam să-l semnez, s-a mirat că îl dădusem aşa de 
repede gata şi, ca vechi şi înrăit solicitant de paşaport 
rutinat în domeniu, mi 1-a cerut să-l verifice. 

De cum şi-a aruncat ochii pe el a exclamat: 

— Eşti complet nebun! Cum îţi închipui că o să-ţi dea 
paşaport când vor citi ce aiiscris? 

— Nu-mi închipui! l-am spus. 


Mircea pretindea că nu trebuia să pomenesc de 
închisoare. Deşi i-am explicat că ar fi fost inutil să trec sub 
tăcere condamnarea şi anii de închisoare, fiindcă 
Securitatea are dosarele tuturor foştilor deţinuţi politici şi 
oricum nu-mi va da paşaport, Mircea nu m-a înţeles: 

Atunci de ce ai mai făcut cererea? 

Din bătaie de joc! 

La logica întrebării lui, absurditatea răspunsului meu 1-a 
lăsat şi mai nedumerit. 

Era o bătaie de joc pe care am plătit-o! Nu mai ştiu exact 
cât a fost taxa pe care am achitat-o, când am depus cererea 
la ghişeu. Tin însă minte că cei 130 sau 150 de lei pe carei- 
am dat mi-au dezechilibrat bugetul. M-au mai consolat 
cuvintele funcţionarului de la ghişeu când mi-a dat chitanţa. 
Mi-a spus să o păstrez pentru că, în cazul că mi se va 
respinge cererea, o parte din taxa percepută îmi va fi 
restituită, şi anume 100 de lei. 

Şi parcă ar fi ghicit că mă gândeam deja la ziua când voi 
recupera suta, funcţionarul ne-a adus la cunoştinţă că, în 
conformitate cu ultimele dispoziţii, răspunsul la cerere îl 
vom primi acasă prin poştă, în termen de maximum 30 de 
zile. 

În primele zile de iarnă, cartierul din jurul atelierului şi-a 
schimbat pentru o scurtă vreme înfăţişarea. Zăpada 
proaspăt căzută i-a nivelat străzile desfundate, ascuzând 
ochiului, la prima vedere, gropile, băltoacele şi gunoaiele, 
printre care ne strecurasem până atunci paşii pentru a 
ajunge la atelier. 

La coborârea din tramvai nu am mai recunoscut locul! 
Zăpada acoperise murdăria şi noroiul. Sub ninsoare, strada 
şi casele mici ale mahalalei păreau scoase dintr-o ilustrată 
de Crăciun. 

După câţiva paşi pe zăpada încă imaculată la acea oră 
matinală, mi-am dat însă seama cât de înşelătoare putea fi 
prima impresie. Sub covorul de zăpadă curată, aşternută 


peste noapte, se aflau ascunse aceleaşi gropi şi băltoace 
murdare, pe care acum nu le mai vedeai. 

De altfel, după câteva zile de moină, zăpada s-a topit şi 
strada a devenit o adevărată cloacă din care nu scăpai 
neîmproşcat de noroi până la genunchi, oricât te-ai fi ferit. 

Apoi, vremea a continuat să-şi arate pe rând toate feţele, 
ninsoarea, gerul şi viscolul, alternând cu zilele însorite şi 
mai calde, care topeau gheaţa şi zăpada îngrămădită de-a 
lungul trotuarelor. Din rigole se revărsau atunci şuvoaie de 
ape murdare, pe care canalele nu mai pridideau să le 
dreneze, transformând străzile în mocirle respingătoare de 
netrecut. 

În cartierele mărginaşe, nămeţii se topeau mai încet. 
Primăria nu-şi trimitea acolo echipele de curăţat zăpada, 
care abia reuşeau să deszăpezească centrul şi arterele 
principale ale oraşului. Locuitorii din periferie străbăteau 
străzile şi trotuarele troienite de pârtiile bătătorite zilnic de 
propriii lor paşi. Trebuia mai multe zile de soare şi 
temperaturi mai ridicate pentru ca strada Viorele, inundată 
de apele dezgheţului, să devină un afluent al străzii 
principale de pe cheiul Dâmboviţei. 

Ajunsesem să preferăm gerul, care ne făcea drumul spre 
atelier, dacă nu mai plăcut, cel puţin practicabil şi relativ 
uscat şi curat. 

Către sfârşitul iernii însă, fiind tocmai nevoiţi să lucrăm în 
aer liber, un ultim şi neaşteptat val de ger, care s-a abătut 
asupra Bucureştiului, nu ne-a mai avantajat. 

Ne-a surprins chiar în zilele în care primisem comanda 
executării unei machete a locomotivei expuse în Parcul 
Carol (rebotezat Parcul Libertăţii), un episod pe care l-am 
povestit anticipau, atunci când am relatat despre activitatea 
şi diferitele produse ale muncii noastre la cooperativă. 
Frigul şi mizeriile îndurate atunci, ca de altfel întreaga 
perioadă de timp cat am lucrat la atelierul „din Viorele”, au 
făcut ca iernii aceleia să-i păstrez una din cele mai urâte 
amintiri, de la ieşirea mea din închisoare. 


Nimic din tot ce mă înconjura nu era făcut să-mi schimbe 
starea de spirit. Nici Crăciunul, care se apropia, nu izbutea 
să înveselească atmosfera. 

Cum să te înseninezi şi să te bucuri, când până şi Naşterea 
Domnului ţi-era vestită în stilul epocii! Peste tot, pe stradă, 
în tramvai sau în autobuz îţi ieşeau în întâmpinare bande de 
puradei, zdrenţăroşi, murdari şi mucoşi, dar cu ochii în 
patru privind spre buzunarele oamenilor. Erau colindătorii 
moderni ai societăţii socialiste, care, cu vocile lor ascuţite şi 
în acelaşi timp cu mâna întinsă la cerşit, reuşeau să facă de 
nerecunoscut vechile colinde, pocind şi limba şi datina. 

Cum să te înseninezi ascultând parodia grotescă a 
colindului de altădată! Mă obsedează şi azi cum începea: 
„La un colţ de cotitură, Dă-i Domnu-Doamne, Mă*ntâlnii c- 
un îhgeraş...” L-am reprodus corect. Nu l-am corectat! 

Trecuseră aproape două luni de când depusesem cererea 
de paşaport şi nu primisem încă nici un răspuns. Faptul nu 
mă mira. Era de aşteptat, îmi ziceam, ca la neruşinarea de a 
solicita un paşaport, când aveam dosarul pe care-l aveam, 
autorităţile să nu-şi dea nici măcar osteneala să-mi 
comunice refuzul. 

Interesul meu se îndrepta însă către suta de lei, a cărei 
recuperare mi-ar fi prins tare bine la începutul Noului An, 
în care intrasem cu buzunarele goale. M-am dus deci la 
biroul cu pricina unde, un alt funcţionar mi-a spus că 
răspunsurile la cereri se dau la „Grădina cu cai”. Aşa i se 
spunea acelui serviciu de paşapoarte, după numele străzii 
pe care se afla, nu departe de statuia Kogălniceau de pe 
Bulevardul (rebotezat) Gh. Gheorghiu-Dej. Am ajuns prea 
târziu. Se închisese. 

A doua zi dimineaţa, la prima oră, eram la uşă. Îmi trebuia 
suta! 

Eram primul şi în acel moment, singurul petiţionar care a 
intrat în birou. Drept îh faţa mea, pe peretele din fundul 
camerei, într-un fel de geamlâc cu ochiuri de sticlă, se 
deschidea ghişeul pentru public. 


În spatele funcţionarului de serviciu la ghişeu, erau nişte 
rafturi cu sertare. 

Ţinând în mână preţioasa chitanţă de plată, care mă 
îndreptăţea să reintru în posesia sutei mult dorite, m-am 
apropiat şi am văzut că pe fiecare sertar era lipită o 
etichetă pe care scria numele unei ţări. 

N-am apucat să-i prezint chitanţa, că funcţionarul m-a şi 
întrebat: 

Pentru ce tară ati făcut cererea? 

Pentru Elveţia! 

Întorcându-se, a scos din raft sertarul respectiv şi, în timp 
ce-l aşeza pe pervazul ghişeului, fără să privească la 
chitanţa pe care i-o întindeam, m-a întrebat din nou, laconic 
şi profesional: 

Numele? 

Ioanid, i-am răspuns, la fel de scurt. 

Între timp remarcasem că în sertarul lung şi îngust pus pe 
pervaz stăteau aşezate la rând, în picioare şi deschise la 
prima pagină, o serie de paşapoarte şi de buletine de 
identitate. Am dedus că primele aşteptau să fie ridicate de 
cei cărora li se aprobase călătoria în străinătate, iar 
buletinele erau ale celor plecaţi, care urmau să le 
recupereze la întoarcere în schimbul predării paşaportului. 

Răsfirând pe rând cu degetul buletinele şi paşapoartele 
din sertar, pentru a putea citi numele posesorului, l-am 
văzut cum la un moment dat s-a oprit din căutat, s-a uitat 
mai atent la unul din documente şi mi s-a adresat pe un ton 
interogativ: 

— Ioanid Ion? 

Îmi cerea astfel să-i confirm exactitatea numelui şi 
prenumelui pe care îl citise într-un paşaport extras din 
cutia sertarului. Mie mi s-au tăiat picioarele! Îmi pierise şi 
glasul. O clipă mai târziu, am reuşit totuşi să pronunţ cu 
jumătate de gură un „da!”, pe care cred că nici nu i-a auzit. 
Mi-a dat însă răgazul să-mi revin din uluială când mi s-a 


adresat din nou, după ce cu un gest sec a împins la loc 
paşaportul în sertar: 

— Da. V-a ieşit paşaportul, dar nu vi-l putem elibera, 
fiindcă nu avem să vă dăm valută. Nu am primit încă cota 
pentru trimestrul în curs! 

Stăpânindu-mi gândurile intrate în derută de surpriză, am 
încercat să-i explic că nu am nevoie de valută, că voi avea 
casa şi masa asigurate la prietenii care mă invitaseră. 

— Nu avem voie să vă dăm paşaportul fără să vă dăm şi 
valută! Şi funcţionarul a ţinut chiar să-mi explice de ce: Nu 
vrem să-şi închipuie străinii că cetăţenii noştri sunt lipsiţi de 
mijloace şi vin la ei să fie întreţinuţi de milă. 

Eram uimit de atâta grijă, mai ales că auzisem de cazul 
unor oameni de ştiinţă invitaţi la congrese în străinătate, 
cărora nu li se dăduseră nici măcar bani de ţigări, deşi se 
duceau să reprezinte Tara! Încă nu aflasem că în ultima 
vreme regimul se arăta tot mai preocupat de „imaginea 
României peste hotare”, o obsesie care mai dăinuie şi azi. 

— Când ne vine valuta, ne aduceţi o adeverinţă de la secţia 
financiară şi una de la serviciu* că nu aveţi nici o datorie, şi 
primiţi paşaportul. 

— Şi când credeţi că vă vine valuta? 

— Mai treci şi dumneata pe aici peste 2-3 săptămâni. Cred 
că până atunci o primim. 

Am plecat acasă frământat de cele mai contradictorii 
gânduri. Nu puteam crede că mi se aprobase cererea. Mi se 
părea de neconceput ca Securitatea să-şi fi dat avizul 
favorabil ca să plec din ţară. Şi totuşi, văzusem cu ochii mei 
paşaportul! 

În mintea mea începea, încet-încet, să-şi facă loc 
suspiciunea care, la rândul ei, dădea naştere la alte 
întrebări, cărora nu le puteam găsi răspuns: Nu cumva mi 
se întindea o cursă? Dar cum şi în ce fel voiau să mă prindă 
în defect? Ce voiau să-mi însceneze? 

Am ajuns acasă şi mai tulburat decât plecasem de la 
„Grădina cu cai”. Am urcat direct sus, la etaj, unde locuia 


Lilica Ciorănescu, prietena şi confidenta mea, singura 
persoană căreia îi spusesem că făcusem cerere de 
paşaport. Am găsit-o singură şi i-am povestit tot ce mi se 
întâmplase. Nu mi-a împărtăşit temerile. 

— Veţi primi paşaportul şi veţi pleca! Sunt sigură că cineva 
mai puternic decât Securitatea a hotărât să vă ajute! 

M-a impresionat siguranţa cu care mi-a vorbit, deşi nu a 
reuşit să mă convingă. 

Am discutat apoi toate aspectele noii situaţii în care mă 
găseam şi împreună, dar mai ales datorită sugestiilor ei, am 
stabilit primele măsuri de precauţie pe care trebuia să le 
iau. Mai întâi, în afara câtorva prieteni de încredere, să nu 
mai spun nimănui că mi se aprobase paşaportul. 

De asemenea, pentru orice eventualitate, trebuie să fac să 
dispară din camera mea orice obiect, carte sau scrisoare 
compromiţătoare, să frecventez cât mai puţină lume, iar cu 
prietenii din închisoare să mă întâlnesc cât mai discret. 

A venit apoi vorba despre invitaţia (lettre d'hebergement) 
în baza căreia urma să primesc viza de la Ambasada 
Elveţiei. Cerând-o de la familia Bossart, trebuie să ţin cont 
de surprizele la care mă puteam aştepta din partea poştei, 
când era vorba de corespondenţa cu persoane din 
străinătate care, fie că nu primeau deloc scrisoarea, fie, în 
cel mai bun caz, le parvenea cu mare întârziere. 

— Daţi-le telefon! 

— Mi-a spus Lilica. 

Nu mă dusese mintea la o asemenea soluţie. Pe vremea 
aceea, să vorbesc la telefon cu Ziirich-ul mi se părea un 
lucru prohibit, o infracţiune asemănătoare tentativei de 
trecere clandestină a frontierei. 

Judecata mea, deformată de toate interdicțiile sub care 
trăisem atâţia ani, n-a rezistat argumentelor logice ale 
Lilicăi. Am pus deci mâna pe telefon şi prin centrală am 
cerut numărul familiei Bossart. Mi-a răspuns Elly. Victor nu 
era acasă. Îmi pregătisem dinainte ce să-i spun şi mai ales 
cum să-i spun să înţeleagă numai ea că îmi trebuie cât mai 


repede invitaţia, fără ca urechea curioasă a Securităţii, care 
cu siguranţă recepționa şi ea convorbirea, să sesizeze nota 
de urgenţă a mesajului. Am început, aşadar, prin a-i spune 
că, în sfârşit, voi fi în măsură să răspund invitaţiei pe care 
mi-au făcut-o de atâtea ori să le fac o vizită la Zurich. l-am 
explicat apoi că foarte curând îmi voi putea lua un concediu 
de la serviciu, dar numai pe scurta perioadă a unui gol de 
lucru între două comenzi. 

Încercam astfel să-i spun pe ocolite ceea ce într-o 
formulare clară şi concisă însemna: Trimite-mi, te rog, 
repede invitaţia! 

Din cauza recepţiei proaste nu reuşeam, nici Elly, nici eu, 
să ne auzim prea bine. Având mereu impresia că Elly nu-mi 
înţelegea exact mesajul, mă vedeam deseori nevoit să-mi 
repet spusele. 

M-am liniştit când, în cele din urmă, m-a asigurat că m-a 
auzit şi că: „Victor se va ocupa chiar azi de scrisoarea de 
invitaţie...” 

M-am grăbit însă să mă bucur şi să răsuflu uşurat, pentru 
ca, în clipa următoare, aveam să cred că toată osteneala pe 
care mi-o dădusem fusese zadarnică. Continuându-şi fraza, 
Elly adăugase: 

— Şi ţi-o voi trimite imediat la Moscova! 

Nu puteam să-mi închipui că cineva întreg la minte putea 
face o asemenea afirmaţie. Nu puteam presupune decât că 
Elly înnebunise sau că băuse prea mult whisky şi divaga. 

Lipsit de nădejde am mai făcut totuşi o timidă încercare să 
lămuresc lucrurile: 

— Unde ai spus că mi-o trimki? 

Pusesem deja întrebarea când deodată mi-a intrat în 
funcţie mintea românului de pe urmă şi am priceput! 

Încerc să-mi pun lipsa de perspicacitate pe seama 
emoţiilor zilei, pentru a nu părea chiar aşa de ridicol. 

Să mă explic: cum conversaţia mea cu Elly fusese purtată 
pe franţuzeşte, îi reproduc întocmai ultimele ei cuvinte:,... 
et je te l'enverrai immediatement r Moscou...!” 


Ori, biata Elly, vrând să precizeze că îmi va trimite invitaţia 
pe adresa mea, nu rostise decât ultima parte a numelui 
străzii Maria Hagi Moscu, pe care locuiam, pronunţând şi 
accentuând cuvântul „Moscu” la fel cum se pronunţă în 
limba franceză „Moscova”! 

Cât priveşte teama mea că EUy nu-mi înţelesese graba de 
a primi invitaţia, aveam să aflu mai târziu că fusese 
nejustificată. Chiar în după-amiaza zilei în care vorbisem cu 
ea la telefon, deşi era o sâmbătă, şi în Elveţia toate serviciile 
şi instituţiile publice erau închise, Victor Bossart s-a dus 
acasă la şeful poliţiei din cartier şi l-a convins să facă o 
excepţie: să meargă totuşi cu el la biroul din sediul poliţiei 
şi să-i legalizeze scrisoarea de invitaţie făcută pe numele 
meu. 

Mă hotărâsem să nu-i spun mamei nimic despre întreaga 
poveste a paşaportului. 

Voiam să o scutesc de toate emoţiile legate de plecarea 
mea şi, mai ales, de şocul pe care l-ar suferi dacă în ultimul 
moment mi s-ar retrage paşaportul şi visul ei de a mă vedea 
plecat din ţară s-ar nărui. 

Cu tot optimismul Lilicăi, în privinţa plecării mele, eu 
continuam să nu exclud din calculele pe care mi le făceam, 
ipoteza unei ultime intervenţii a Securităţii pentru a-mi 
ridica, în cel mai bun caz, numai paşaportul. 

Zarurile fiind însă aruncate, nu-mi mai rămânea acum 
decât să merg înainte pe drumul pe care apucasem, fără să 
mai şovăi la fiecare gând care mă ispitea. 

Aşadar, cu toată suspiciunea şi neîncrederea mea funciară 
în bunele intenţii ale autorităţilor, am pornit la treabă. 
Chiar de-a doua zi mi-am obţinut cele două adeverinţe, de 
la secţia financiară şi de la serviciu* atestând că nu aveam 
nici o datorie. Cea de la cooperativă mi-a obținut-o Minţea 
Gagel, prin relaţiile lui, evitând să le spună la ce îmi 
foloseşte. 

Mircea mi-a propus apoi să „bem” evenimentul, fiind 
convins că totul se va termina cu bine şi bucurându-se de 


parcă i s-ar fi aprobat lui paşaportul. 

Cum din ziua aceea pentru mine începuse o perioadă de 
aşteptare de durată nedeterminată, trebuia să-mi omor 
într-un fel timpul, aşa că i-am urmat sugestia şi am intrat cu 
el la cârciuma din colţul străzii Viorele. In atmosfera rece, 
îmbâcsită de fum de tutun şi de mirosul de câine plouat al 
hainelor aburind de umezeală ale consumatorilor, i-am ţinut 
aproape zilnic tovărăşie lui Mircea, până către sfârşitul 
săptămânii. 

Într-una din acele dimineţi, ne-am dus împreună la 
casieria cooperativei să ne ridicăm banii care, în fine, ni se 
aprobaseră pentru executarea machetei locomotivei din 
Parcul Carol. Din câte mi-aduc aminte, am încasat atunci 
vreo trei mii şi ceva de lei. M-am trezit astfel bogat, cum nu 
mai fusesem niciodată de când ieşisem din închisoare. Si, 
cum se mai întâmplă uneori ca şi o surpriză plăcută să nu 
vină singură, când am ajuns mi banii acasă, Lilica 
Ciorănescu mă aştepta în capul scării cu plicul de la Victor 
Bossart, în mână. 

Trecuseră numai 6 zile de când vorbisem cu Elly, la 
telefon! Un record poştal pentru vremea aceea! 

M-am decis să-mi încerc chiar a doua zi norocul la 
„Grădina cu cai”. Poate că le sosise cota trimestrială de 
valută. 

În dimineaţa de 29 ianuarie m-am prezentat deci din nou 
în faţa ghişeului. Era un alt funcţionar, care, după ce mi-a 
pus aceeaşi întrebare ca şi primul: „Pentru ce ţară?”, a scos 
şi el pe masă sertarul cu eticheta „Elveţia”, i-a cercetat 
conţinutul şi mi-a găsit paşaportul. Ţinându-l1 într-o mână, a 
întins-o pe cealaltă spre mine, cerându-mi laconic: 
„Buletinul şi Livretul militar!” 

Aveam la mine numai buletinul. 

Noul funcţionar, repetând şi el gestul făcut câteva zile mai 
înainte de colegul lui, a împins la loc paşaportul în sertar: - 
„Aduceţi şi Livretul!” Cuvinte pe care le-am auzit din mers, 
pentru că pornisem deja spre ieşire, sperând că-l pot 


aduce înainte de închiderea biroului. Mi-am permis chiar 
luxul unui taxi care m-a dus până în strada Hagi Moscu, m-a 
aşteptat în faţa casei şi m-a dus iar înapoi la „Grădina cu 
cai”, înainte de ora 12. 

Nu-i dădusem timp funcţionarului să-mi uite nici figura, 
nici numele. De cum intrasem pe uşă, scosese sertarul 
„Elveţia” pe masă, extrăgând din el paşaportul înainte de a 
fi apucat să-i înmânez buletinul şi livretul. Le-a verificat pe 
amândouă şi, apoi, întinzându-mi paşaportul mi-a arătat 
spre un alt ghişeu spunându-mi să mă grăbesc să-mi iau 
valuta, fiindcă se făcuse ora de închidere. 

Într-adevăr, funcţionara din spatele ferestruicii unde-şi 
avea biroul, îşi strângea lucrurile şi se pregătea de plecare. 
Cam nemulțumită de apariţia mea, a catadicsit totuşi să mai 
zăbovească. 

Mi-a cerut paşaportul şi consultându-l a început să 
completeze tot felul de rubrici dintr-un borderou desfăşurat 
în faţa ei pe birou. La ultima rubrică a rămas cu tocul 
ridicat deasupra ei şi m-a întrebat: 

— 18 dolari e bine? 

Luat prin surprindere, am răspuns aprobativ. 

Abia în clipa următoare mi-a trecut prin minte că nu 
aveam habar de cursul dolarului şi nici de ceea ce se poate 
face cu 18 dolari, în buzunar, în străinătate. 

Singurele mele informaţii despre cursul valutar datau din 
închisoare, unde avusesem ocazia să aflu că valoarea 
dolarului era cotată în ani de condamnare pentru cel care îl 
deţinea. 

Nu mai ţin minte câţi lei am dat pe cei 18 dolari. Ştiu doar 
că am primit o chitanţă şi că am semnat, la rândul meu, de 
primire. 

Şi mai ştiu că am ieşit în stradă cu sentimentul straniu de 
a fi primit dreptul să port asupra mea un lucru prohibit, 
ceea ce îmi stârnea şi o oarecare îngrijorare. 

Chitanţa ce mi se dăduse, mi se părea, de fapt, un fel de 
„permis de port-devize”, la fel de greu de obţinut ca şi un 


„permis de port-armă”. 

Pe de o parte, începuseră din nou să mă bântuie gândurile 
sumbre că în jurul meu se ţesea o conspirație, iar pe de altă 
parte, mi se întărea hotărârea de a o înfrunta, luându-mi 
însă toate măsurile posibile de prudenţă. 

Pe drum, m-am surprins de mai multe ori întorcând capul 
şi privind în urmă, deşi pierdusem în ultima vreme acest 
obicei, nemaiavând senzaţia că sunt supravegheat. Acum 
însă, fără să pot spune de ce, mă simţeam iar în primejdie şi 
mi se trezeau vechile reflexe. 

Am făcut chiar un ocol prin Cişmigiu, dar n-am observat 
nici un individ suspect care să se ţină după mine. Am 
profitat să mă aşez pe o bancă şi să-mi examinez mai de 
aproape paşaportul, de care, de faţă cu funcţionarul de la 
„Grădina cu cai”, din nu ştiu ce teamă stupidă, nici nu 
îndrăznisem să-l răsfoiesc, pentru a nu-mi arăta 
nerăbdarea şi interesul pe care mi-l suscita. L-am deschis 
şi mi-amintesc că pe una din pagini era scrisă data la care 
fusese întocmit: 6 ianuarie 1969! 

L-am băgat apoi în buzunarul de la piept împreună cu 
dolarii şi am pornit spre casă. Trecuse de ora prânzului. 
Eram pe bulevard, prin dreptul fostului garaj „Ciclop”, când 
m-a ajuns din urmă şi m-a prins de braţ Giorgi Lahovary. Mă 
strigase de mai multe ori pe nume, dar îngândurat cum 
eram nu-l auzisem. S-a şi mirat de neatenţia mea şi m-a 
întrebat dacă am păţit vreun necaz. 

Călcându-mi propriul consemn, m-am decis să-i divulg 
secretul, nu numai fiindcă era un prieten de încredere, dar 
şi fiindcă îl ştiam mai informat decât mine în privinţa 
călătoriilor în străinătate, deşi experienţa lui se mărginea la 
„ţările frăţeşti”, singurele pentru care primise viza. 

L-am pus deci în temă, având grijă să-i opresc la timp 
elanul manifestărilor exuberante de entuziasm, pentru a nu 
atrage atenţia trecătorilor. M-a înţeles şi mi-a promis 
discreţie absolută. 


Când i-am spus că am şi primit invitaţia de la Elly şi Victor 
Bossart, pe care îi cunoscuse şi el, şi că urmează să cer viza 
elveţiană, m-a întrerupt: 

Ştii cine e funcţionarul român care lucrează la ambasada 
Elveţiei? Nu ştiam. 

Cine? Am întrebat. 

— Bichi (Bişi) Catargi, pe care îl cunoşti! Nu ştiu însă dacă 
ştii că e un personaj controversat. Se spune că ar fi 
informatorul Securităţii. 

Bichi împărtăşea astfel soarta celor care lucrau în cadrul 
legaţiilor şi ambasadelor străine din Bucureşti, pe care 
lumea îi socotea, din principiu, „turnători”. Şi nu fără temei, 
deoarece nimeni nu putea fi angajat îhtr-un astfel de 
serviciu, fără avizul favorabil din partea Securităţii. Ba mai 
mult chiar: luase fiinţă un birou special, care, la cererea 
reprezentanţelor străine, le repartiza funcţionarii de care 
aveau nevoie. 

Nu era greu de ghicit cine stătea în spatele acestui birou 
special! 

De altfel, metoda la care recurgea pentru a recruta şi 
selecţiona personalul destinat ambasadelor fusese data în 
vileag de mai mulţi din cei aleşi şi repartizaţi în posturi. 
Absolut toţi semnau un angajament, prin care se obligau să 
colaboreze cu „organele de stat”. Unii semnau de bunăvoie, 
alţii siliţi prin ameninţări şi şantaj. 

Dacă îşi „onorau” obligaţiile asumate sau dacă îşi „călcau” 
angajamentele luate, nu o ştiau decât ei, aşa încât, din 
prudenţă, pentru orice eventualitate, lumea îi evita. 

lar dacă omul mai avşa şi o meteahnă care îl făcea 
şantajabil (cum era cazul lui Bichi) era un motiv în plus să 
fie considerat capabil şi de alte slăbiciuni. 

II cunoşteam destul de bine pe Bichi, fiindcă ne fusese 
mulţi ani vecin de apartament în blocul Malaxa, unde locuia 
împreună cu mamă-sa, la etajul 7, pe acelaşi palier cu noi. 

Despre mama lui, Mihaela Catargi, o femeie inteligentă şi 
cultivată, se spunea că făcuse o viaţă întreagă tot felul de 


mici compromisuri pentru a se putea menţine, într-o 
existenţă destul de precară, în atmosfera boemă în care se 
complăcea să trăiască. 

Fiind o femeie interesantă, originală şi o povestitoare 
plăcută, mama îi trecea cu vederea lipsa de caracter şi o 
primea cu toată simpatia de fiecare dată când suna la uşa 
noastră. 

Ne vizita destul de des, fie pentru a sta numai de vorbă 
sau a face un schimb de cărţi, fie pentru a juca câteva 
partide de „pinacle” care, nesolicitând o atenţie deosebită, 
nu împiedica continuarea conversaţiei. 

Ştiind-o strâmtorată, mama o reţinea întotdeauna la masă 
şi de câte ori o simţea la ananghie îi dădea câte o mână de 
ajutor. 

Bichi, care îşi adora mama, îi purta şi mamei mele un 
deosebit respect şi afecţiune, cuprinzând-o probabil şi pe ea 
în complexul de care suferea. 

Când, în oportunismul ei, Mihaela a devenit membră a 
organizaţiei „femeilor antifasciste” şi, la o întrunire, care s- 
a ţinut în apartamentul ei, a participat chiar Ana Pauker, 
mama a considerat că de aci înainte nu mai putea fi 
binevenită la noi în casă. Contactele s-au răcit şi s-au rărit, 
reducându-se la relaţiile civilizate impuse de vecinătate. 

Cu toate astea, Bichi nu a încetat să ne viziteze şi să se 
arate la fel de atent cu mama. Apoi, în toţi anii cât am fost 
închis, când prietenii din jurul ei se răriseră, Bichi trecea 
totuşi periodic să o vadă, neuitând să o felicite de sărbători 
şi aducându-i, de fiecare dată, fie o floare, fie o cutie de 
nescafe. 

La ieşirea mea din închisoare, mama îmi povestise cât de 
impresionată fusese de atenţia şi delicateţea pe care i le 
arătase în lipsa mea. 

Eu nu-l întâlnisem încă după eliberare. Ştiam despre el 
ceea ce îmi povestise mama, iar acum aflasem, de la Giorgi, 
unde lucra şi de ce reputaţie se bucura. Nu ştiam cum să-l 
judec: după care din cele două versiuni? În care din ele îl 


puteam descoperi pe adevăratul Bichi? Înclinam să cred că 
în amândouă! 

Pentru mine însă, nu avea nici o importanţă, pentru că 
oricum trebuia să dau ochii cu ela doua zi, când urma să-mi 
iau viza elveţiană. Si, într-adevăr, când în dimineaţa 
următoare am împins uşa de intrare de la Ambasada 
Elveţiei, de pe strada Pitar Moş, Bichi Catargi m-a primit cu 
o exclamaţie de bucurie. Mi s-a părut sincer emoţionat de 
revedere. Era neschimbat, la fel de vesel ca înainte, cu 
acelaşi aer puţin snob şi afectat, făcând abuz de 
franţuzisme şi graseind. Când m-a văzut scoțând paşaportul 
din buzunar s-a luminat şi mai tare la faţă: 

Să nu-mi spui că ai venit pentru vizâă...?! Şi fără să-mi dea 
timpul să-i răspund a continuat: Nici nu ştii ce bine îmi pare 
pentru tine, dar şi mai mult mă bucur pentru coana Lenuţa, 
care cred că e fericită că i s-a împlinit dorinţa! 

Si eu sunt tare bucuros. Cu toată cheltuiala drumului m- 
am hotărât totuşi să profit de invitaţia unor prieteni din 
Zurich. Din păcate, nu voi putea sta mai mult de 3-4 
săptămâni. Nu pot lipsi mai mult de la serviciu. 

Mi-a fost ruşine de o minciună atât de proastă, dar în clipa 
aceea nu mi-a trecut prin minte altă formulă şi nici nu-mi 
închipui că aş fi putut găsi una cât de cât verosimilă. 

I-am apreciat delicateţea lui Bichi, care, ca şi când n-ar fi 
înregistrat penibila şi inutila mea explicaţie, mi-a luat din 
mână paşaportul şi invitaţia, spunându-mi că nu va trebui 
să mai vin şi a doua zi, aşa cum era obiceiul, pentru că îmi 
va obţine viza pe loc. Cinci minute mai târziu, ieşea din 
biroul consulului, cu viza pusă. l-am mulţumit şi am dat să- 
mi iau rămas bun, dar Bichi a insistat să mă conducă până 
la ieşire. M-a însoţit până pe trepte afară, a închis uşa în 
urmă şi, în timp ce ne strângeam mâinile, la câţiva paşi de 
miliţianul de la poartă, a adăugat: 

— Voiam să-ţi mai spun ceva: Dacă ai de gând să mergi şi 
la Munchen, unde sunt foarte mulţi refugiaţi români, te 


sfătuiesc să ceri de aici, din Bucureşti, viza germană, 
pentru că în Elveţia nu o poţi obţine! 

Si apoi, de parcă ar fi vrut să mă împiedice să mai spun 
vreo minciună gratuită, s-a grăbit să-mi ureze drum bun şi 
„nu uita să transmiţi din partea mea sărutări de mâini 
coanei Lenuţa!” A mai ridicat o dată mâna în chip de salut şi 
a dispărut în clădire. De atunci, nu l-am mai întâlnit. 

lar eu m-am îndreptat automat spre bulevard în drum 
spre casă, mai suferind ca niciodată de boala suspiciunii, 
care îmi submina seninătatea şi buna dispoziţie de când 
primisem paşaportul. Ultimele cuvinte ale lui Bichi mă 
obsedau. Neîncrederea mă îndemna să văd în ele o nouă 
capcană şi deci să nu-i ascult sfatul. 

Ajunsesem aproape de Piaţa Romană când a sfârşit prin a 
învinge încrederea. O încredere, ce e drept, destul de 
şubredă, dar susţinuta de intenţia de a mai lăsa lucrurile şi 
pe seama hazardului, spunându-mi din nou, aşa cum îmi 
spusesem de atâtea ori în anii teroarei comumste: ce-o fi, o 
fi! 

Şi am făcut stânga-împrejur spre Consulatul german! Am 
ajuns la timp şi am obţinut viza de tranzit fără nici o 
dificultate. 

De la Consulatul german am făcut cale întoarsă spre 
centru. Lângă Universitate, în spatele statuii lui Mihai 
Viteazul, se aflau birourile Agenţiei „Tarom”. Am împins uşa 
şi m-am adresat funcţionarei de la primul ghişeu, cerându-i 
informaţii în privinţa zborurilor pe ruta Bucureşti-Zurich. 

Cred că era într-o marţi, iar primul avion zbura peste trei 
zile. N-am mai pregetat. l-am prezentat paşaportul şi i-am 
cerut un bilet pentru cursa respectivă. 

— Simplu sau dus-întors? 

— Dus şi întors, bineînţeles! I-am răspuns, privind-o uimit 
de asemenea întrebare. Efortul de a mă face crezut nu mi-a 
fost însă răsplătit! când mi-a spus preţul biletului mi-am dat 
seama că nu-mi ajungeau banii ca să-l plătesc! Străduindu- 
mă să mă arăt sincer dezolat că din grabă nu luasem destui 


bani la mine, m-am resemnat să cumpăr chiar şi un bilet 
simplu. Nu mai ţin minte cât costa biletul. Ştiu însă că am 
cheltuit aproape toţi banii luaţi pe macheta locomotivei din 
Parcul Carol. 

De la „Iarom”, în drum spre casă, m-am abătut pe la 
mama, să o previn că spre sfârşitul săptămânii s-ar putea să 
lipsesc câteva zile din Bucureşti. 

Povestea o ticluisem pe drum: trebuia să plec în provincie, 
delegat de cooperativă, în interes de serviciu. Nu mă 
gândisem în prealabil să pomenesc şi numele localităţii 
unde urma să mă duc, dar, luat prin surprindere de 
întrebarea mamei, răspunsesem spontan: „la Brăila”. 

Trecuseră mai bine de patru ani, de când, la eliberarea din 
închisoare, debarcasem la Brăila şi gândul mă mai ducea 
încă deseori la oraşul în care făcusem primii paşi fără 
lanţuri la picioare sau cătuşe la mâini! 

Mai aveam două zile până la data fatidică a plecării pe 
care nu reuşeam încă să o cred posibilă. Numai Lilica 
Ciorănescu era convinsă că augurii sunt de partea mea şi 
încerca să-mi insufle şi mie aceeaşi certitudine. 

Deşi îndoiala mea persista, am început să mă ocup de cele 
necesare drumului. Lilica mi-a dat o valiză veche de carton, 
care, deşi de dimensiuni mici, era mult prea încăpătoare 
pentru modesta garderobă pe care reuşisem să mi-o 
încropesC. Şi totuşi, făcutul bagajului avea să fie o îhde- 
lentaire anevoioasă şi de lungă durată. De fiecare dată, 
după ce umpleam valiza, o goleam din nou, pentru a-i 
schimba conţinutul. Cum nu reuşeam să exclud ipoteza unei 
înscenări puse la cale de Securitate, eram mereu în dilemă, 
neputându-mă hotări ce să iau cu mine şi ce să las. Nu-mi 
dădea mâna nici să renunţ la puţinele lucruri de 
îmbrăcăminte necesare pe care le aveam şi nu voiam nici 
să-mi deconspir intenţia de a rămâne în străinătate, luându- 
mi toată zestrea vestimentară şi lăsând în urmă dovada 
unui dulap gol. Eram înclinat să cred că la vamă mi seva 
controla în mod special bagajul şi vedeam posibilă chiar şi o 


percheziţie la domiciliu. O supoziţie care m-a determinat să 
încep prin a-mi face eu însumi o percheziţie pentru a nu 
lăsa la vedere nimic compromiţător. Am adunat şi 
împachetat cele câteva căiţi, reviste străine şi scrisori care, 
căzând în mâna Securităţii, ar fi putut trezi suspiciuni şi da 
naştere la întrebări incomode. 

Către seară i-am făcut o ultimă vizită Maricicâi Muzicescu. 
I-am arătat paşaportul şi biletul de avion şi i-am vorbit de 
temerile mele, rugând-o să-i stea alături mamei, dacă mi se 
va întâmpla ceva. Am stat mult de vorbă şi s-au golit multe 
pahare în seara aceea. Se făcuse târziu, când am plecat 
acasă. Pe Maricica nu aveam să o mai. Văd niciodată. 

În dimineaţa următoare am trecut pentru ultima oară pe 
la atelierul din strada Viorele. Voiam să-mi iau rămas bun 
de la Mircea Gagel, dar nu a fost chip să-l conving să nu 
vină a doua zi la aeroport. 

— Cum să nu vin? E o plecare la care am contribuit şi eu şi 
vreau să te văd suinduc-te în avion! 

Avea dreptate! Numai la îndemnul şi insistența lui 
completasem formularul de cerere de paşaport! Ne-am dat 
deci întâlnire la Băneasa! 

Nu-mi mai aduc exact aminte cu cine m-am mai întâlnit în 
ziua aceea. Simţeam nevoia să mă văd şi să vorbesc cu cât 
mai multă lume. Împins de această dorinţă am pornit într- 
un turneu de vizite pe la prieteni şi cunoscuţi. Voiam astfel, 
într-un fel, să mă despart de ei fără să-mi iau rămas bun. 
Aveau să-şi dea seama mai târziu, când vor afla ceea ce nu 
le-am spus, că venisem, de fapt, să le strâng mâna înainte 
de plecare. Celor mai apropiaţi le-am spus adevărul şi i-am 
îmbrăţişat. 

M-am întâlnit apoi cu Sandra Lahovary, pentru a-i da o 
dublură a cheii de la uşa camerei mele, stabilind cu ea 
următoarea înţelegere: să vină şi ea a doua zi la Băneasa şi 
fără să mă bage în seamă să se aşeze la o masă de la 
cofetăria din holul aeroportului. De acolo, în timp ce îşi va 
bea cafeaua, să mă urmărească cu privirea până ce mă voi 


sui în avion şi să nu părăsească aeroportul decât după 
decolarea lui. 

În cazul în care nu mă va vedea printre pasagerii ce se vor 
urca în avion sau dacă voi fi dat jos din avion înainte de 
decolarea lui, să se ducă imediat cu maşina la mine acasă şi 
să o anunţe pe Lilica Ciorănescu. Va găsi la ea un pachet şi 
un plic cu diferite hârtii pe care să le ia şi să le pună bine la 
ea acasă. 

Dacă se va dovedi că prin reținerea mea la aeroport, 
Securitatea nu urmărise decât să-mi ridice paşaportul, 
lăsându-mă apoi liber, îi voi da imediat de veste. Dacă 
dimpotrivă, dispariţia mea se va prelungi mai mult de o 
săptămână, va urma să se consulte cu Lilica în privinţa 
felului în care să o anunţe pe mama despre cele întâmplate. 

Considerând că prin asta îmi luasem toate măsurile de 
prevedere care îmi stăteau la îndemână, m-am despărţit de 
Sandra şi am pomit-o spre locuinţa mamei, care, ca de 
obicei, la ora prânzului, mă aştepta la masă. 

I-am spus că data plecării mele în delegaţie la Brăila 
fusese fixată pentru a doua zi. Plecam cu un tren de 
dimineaţă, aşa că nu voi mai veni la masă. Voi lipsi numai 
câteva zile şi dacă îmi va fi posibil o voi chema la telefon, 
pentru a-i anunţa data întoarcerii. 

Mi -am dat apoi osteneala să mă port ca de fiecare dată 
când luam masa la ea, comentând, în timp ce mâneanm, 
ultimele ştiri pe care mama le asculta, cu sfinţenie, în 
fiecare seară la radio. După masă, venind momentul să-mi 
iau rămas bun, poate că am fost chiar mai reţinut ca de 
obicei, de teamă să nu-mi simtă emoția. 

Coborâsem deja treptele până la etajul inferior, când, 
auzindu-mă strigat, m-am oprit şi am ridicat capul. In capul 
scării, aplecată peste balustradă, mama a ţinut să-mi mai 
ureze o dată drum bun, adăugând câteva cuvinte însoţite de 
o privire plină de subinţeles:,...Şi vezi ce faci pe acolo... 
Poate se iveşte vreo ocazie...!” 


Am rămas pentru o clipă interzis, deşi eram sigur că nu 
mă trădasem nici prin atitudine şi nici cu vorba. 

Ani de zile mai târziu, când ne-am revăzut, mi-a spus doar 
atât: „Am avut o intuiţie că se va petrece ceva!” 

În seara aceea, acasă, mi-am mai pritocit de câteva ori 
lucrurile din valiză. Apoi, la chemarea Lilicăi, am urcat la 
ea, la etaj. 

— M-am gândit că nu v-ar strica o gustare şi un păhărel de 
ţuică „de la producător”, ca să mai scurtaţi din aşteptare! 

Ghicise că-mi stătea înainte o noapte lungă şi îmi simţise 
neastâmpărul. 

Am stat o mulţime de vorbă şi mi-a prins bine. Am ascultat- 
o depănându-şi amintirile din copilărie şi tinereţe, 
povestindu-mi despre „Jurj” (cum îi spunea fratelui ei 
preferat din străinătate), îhduioşându-se la gândul că-l voi 
cunoaşte şi-l voi îmbrăţişa din partea ei. 

Când m-a ajuns, nu atât osteneala alergăturilor din timpul 
zilei, cât oboseala tensiunii nervoase pe care o trăisem de 
când primisem paşaportul, m-am dus să mă culc. 

Am dormit neîntors până dimineaţa. M-am trezit odihnit, 
dar stăpânit de aceeaşi nelinişte din ajun. Nu-mi găseam 
locul şi nu eram în stare să-mi adun gândurile. 

Avionul zbura abia după-amiază şi timpul trecea greu. Mă 
învârteam prin cameră ca un leu în cuşcă, căutând să-mi 
stăpânesc nervozitatea. Mă simţeam la fel de neliniştit şi de 
îngrijorat ca dimineţile în celulă la Securitate, când mă 
frământam, neştiind când şi dacă voi fi sau nu chemat la 
anchetă în cursul zilei. Ajungeam atunci să-mi doresc 
întâlnirea cu anchetatorul numai pentru a pune odată capăt 
aşteptării chinuitoare. Si, într-adevăr, când gardianul 
trăgea zăvorul de la uşa celulei şi-mi punea ochelarii negri 
la ochi, mă simţeam brusc uşurat şi îmi recăpătăm calmul şi 
luciditatea. De data asta destinderea nervoasă avea să se 
producă abia peste câteva ore, când am ieşit din casă. 

— Doamne ajută! Am auzit-o pe Lilica spunându-mi din 
pragul uşii, după care am coborât în stradă şi m-am 


îndreptat spre staţia de autobuz. Cred că nici cei mai buni 
prieteni nu m-ar fi recunoscut după mers, atât de calm şi 
fără grabă am păşit în holul aeroportului de la Băneasa. 
Noroc că nu avea cine să-mi ia pulsul în acel moment. 

Deşi mai erau aproape două ore până la plecarea 
avionului, Mircea Gagel, în picioare lângă barul bufetului 
din aeroport, era deja la al doilea pahar de rom. Nu era 
singur. Venise cu Rusalim Buta, un fost coleg de lucru de la 
cooperativă, pe care îl cunoscusem şi eu. Venea deseori să 
ne viziteze la atelierul din strada Viorele. 

M-am alăturat şi eu lor la bar şi în timp ce-mi beam 
cafeaua comandată şi îmi fuman ţigara, îmi plimbam 
privirea peste lumea din sală. O căutam din ochi pe Sandra, 
care nu venise încă, şi examinam, totodată, figurile 
oamenilor care populau sala, încercând să descopăr printre 
ele pe cele care ar fi putut fi ale agenţilor de serviciu în 
incinta aeroportului. 

Ideea că eram urmărit şi observat nu mă părăsea, deşi nu 
vedeam nimic suspect în jurul meu, care să-mi justifice 
obsesia. De altfel, nu era decât puţină lume. In afară de 
câteva perechi venite să bea o cafea la aeroport, într-o 
ambianţă mai deosebită şi în orice caz mai civilizată şi mai 
plăcută decât la o cafenea din oraş, nu mai era decât un 
grup de oameni la fel de puţin numeros, care aştepta 
plecarea unui avion de cursă internă. Când prin megafon li 
s-a anunţat, acestora din urmă, îmbarcarea, sala a rămas 
aproape goală. 

În fine, a apărut şi Sandra, împreună cu o prietenă. A 
trecut peste noi o privire indiferentă şi, aşa cum ne 
înţelesesem, s-a aşezat cu prietena ei la o masă, fără să ne 
mai bage în seamă. Din locul de lângă bar, unde mă aflam 
cu Mircea şi cu Buta, vedeam prin geamlâcul halei pista de 
beton a aeroportului. Am putut astfel observa manevrele 
aparatului B. A. C. (primul de acest tip achiziţionat, de 
România, din Anglia), care rula spre capătul dinspre 
aeroport al pistei de decolare. Era avionul care zbura pe 


ruta Bucureşti-Zurich. În acel moment a răsunat la megafon 
vocea crainicului, anunţându-i pe pasagerii pentru Ztirich 
să se prezinte la ghişeul din sala de aşteptare, pentru 
declararea banilor şi obiectelor de valoare ce le aveau 
asupra lor. Abia l-am înţeles din cauza bruiajului provocat 
de un grup de 4 sau 5 italieni care, gesticulând, vorbind şi 
râzând tare, intraseră tocmai atunci în aeroport. 

La ghişeul la care fuseserăm poftiţi nu ne-am prezentat 
decât vreo şapte sau opt persoane. Majoritatea avea figuri 
care nu inspirau încredere; o impresie, confirmată nu 
numai de înfăţişarea lor, ci şi de felul de a se purta şi de a 
vorbi. Se vedea de la o poştă că erau din lumea oamenilor 
de partid. M-am aşezat şi eu la rând, în urma lor. Eram 
penultimul. Ultimul care s-a alăturat şirului, ce se formase 
în faţa ghişeului, era de data asta, spre deosebire de 
„tovarăşii” dinaintea mea, un „domn” în jur de 50 şi ceva de 
ani. Se deosebea de primii poate nu atât prin vârstă, cât 
printr-o anumită discreţie şi lipsă de ostentaţie în atitudine. 
Rând pe rând „tovarăşii” au îndeplinit formalităţile cerute, 
unul din ei nepierzând ocazia să-i spună funcţionarei de la 
ghişeu câteva glume cu un haz cel puţin dubios, dacă nu 
direct grobian. Venindu-mi rândul, i-am arătat funcţionarei 
chitanţa pentru cei 18 dolari primiţi la „Grădina cu cai” şi 
am semnat o declaraţie prin care mă obligam să prezint la 
întoarcere singurul obiect de valoare cu care plecam: inelul 
cu capul lui Hermes, amintire de la tata, pe care îl purtam 
la mână. 

Funcţionara mi-a mai pus în vedere că nu am voie să scot 
din ţară bani româneşti. Cum mqi. Aveam asupra mea vreo 
300 de lei, mi-a venit ideea să mai joc o dată rolul 
călătorului prevăzător, care se gândeşte şi la momentul 
întoarcerii. Am întrebat-o, în consecinţă, simulând o 
indignare justificată: 

— Cum adică? La revenirea în ţară va trebui să merg pe 
jos de la aeroport până acasă? Nu am voie să am asupra 
mea nici măcar bani pentru taxi? 


— Aţi înţeles greşit, mi s-a replicat, puteţi pleca cu o sumă 
mică, dar trebuie să o declaraţi şi să o prezentaţi la 
întoarcere. Spuneţi-mi câţi lei vreţi să luaţi? 

M-am scuzat pentru neînțelegere şi, satisfăcut de 
răspunsul primit, am rugat-o să treacă în declaraţie suma 
de 100 de lei. În încheiere, cu o amabilitate care mie îmi 
alimenta suspiciunea că nu eram decât un pion în jocul 
perfid al Securităţii, care îmi întindea o cursă, funcţionara a 
adăugat: 

— Vă rog acum să luaţi loc în sală şi să aveţi răbdare până 
ce pasagerii pentru Zurich vor fi anunţaţi să se prezinte la 
controlul vamal. 

Politeţea, în mâna Securităţii, devenea armă. Ştiam din 
experienţa anchetelor şi a închisorii că după vorba bună şi 
omenoasă, menită să te destindă şi să-ţi câştige încrederea, 
urmau înjurătura şi pumnul, care trebuia să te surprindă 
nepregătit să primeşti lovitura. Cum să cred că bunăvoința 
şi blândeţea cu care mi se vorbise la ghişeu puteau 
reprezenta altceva decât prima parte a terapiei de şoc, care 
urma să-mi fie aplicată? 

M-am întors să-mi continui aşteptarea la bar, lângă Mircea 
şi Buta. Mi-am pus bine în portofel suta de lei cu care eram 
autorizat să plec, iar banii care prisoseau i-am dat lui 
Mircea. 

— Îţi promit că nu plecăm de aici până nu-i termin!... Şia 
mai comandat două romuri, reproşându-mi lipsa de 
solidaritate la băutură: eu comandasem o cafea, pe care n- 
am mai apucat să o beau. Duceam tocmai ceaşca la gură, 
când în sală a răsunat megafonul, invitând călătorii pentru 
Zurich la controlul vamal. 

Evitând efuziunile, ne-am ascuns discret emoția într-o 
banală strân-gere de mâini, împărtăşindu-ne doar din 
priviri vorbele oprite pe buze. Numai Mircea a rupt 
tăcerea. A mai ridicat o dată paharul la gură şi mi-a şoptit 
„NOroc!”. 


Mi-am luat valiza şi m-am îndreptat spre uşa la care 
privisem cu atâta jind de fiecare dată când venisem cu Dinu 
Mitache să bem o cafea la aeroport. O uşă care ne era 
interzisă şi care, în imginaţia noastră, se deschidea spre o 
altă lume. O lume în care, glumeam noi: nu era durere şi 
nici întristare! 

Pentru mine reprezenta ultima uşă de celulă care 
împiedica ieşirea în libertate. 

Acum pentru prima oară, mă angajam pe panta lină a 
rampei care cobora spre ea. Întâmplarea a făcut să mă 
găsesc din nou în compania celor de la coada precedentă: 
înaintea mea erau „tovarăşii” de care am mai vorbit, iar 
după mine era domnul care venise, în urma mea, la ghişeul 
unde declarasem banii. 

Încăperea de dincolo de uşă avea, mai degrabă, aspectul 
de coridor. Era lungă şi destul de îngustă. Ii mai răpea din 
lăţime tejgheaua care o mărginea pe partea dreaptă, ca şi 
spaţiul dintre aceasta din urmă şi perete, rezervat 
funcţionarilor vamali. 

„Tovarăşii”, purtători numai de serviete sau de câte o 
geantă, trecuseră deja de control şi fuseseră îndrumați spre 
încăperea următoare. Văzusem cum procedaseră ei şi am 
făcut şi eu la fel, depunându-mi bagajul pe tejghea. În 
dreptul meu, de cealaltă parte a ei, doi funcţionari stăteau 
de vorbă. Văzându-mă şi-au întrerupt discuţia şi, fără 
grabă” s-au apropiat de valiză. Am întors-o cu 
deschizătorile spre ei, pregătindu-mă să-i ridic capacul 
pentru a le prezenta conţinutul la control. N-am apucat să o 
fac! Unul din cei doi, întinzându-şi braţul şi-a aplicat palma 
pe capac şi 1-a apăsat la loc. M-am uitat la el nedumerit. 
Fără să-şi ia mâna de pe valiză, m-a întrebat pe un ton 
neutru, profesional: 

— Aveţi obiecte nepermise pe care nu le-aţi declarat? 

— Nu, i-am răspuns şi am vrut din nou să deschid valiza ca 
să-i verifice conţinutul. Prevenindu-mi gestul, omul şi-a 


apăsat mai tare şi cu ostentaţie palma pe capacul valizei, 
împiedicându-mă să-l deschid, spunându-mi cu o nuanţă de 
reproş îh glas: 

— Se poate, tovarăşe?! Doar mergem pe încredere! 

Am fost atât de uluit la auzul acestei afirmaţii, încât am 
rămas fără replică şi nu e de mirare că nu i-am uitat nici 
până azi cuvintele. Cum nu i-am uitat nici zâmbetul şi nici 
lumina jucăuşă din ochii cu care mă privea, când, faţă de 
tăcerea şi lipsa oricărei reacţii din partea mea, mi-a arătat 
cu mâna pe unde să o iau zicându-mi: 

— Sunteţi în regulă! Cu noi aţi terminat! Vă dorim o 
călătorie plăcută! Mie mi s-a părut că nici măcar nu-şi 
dăduse osteneala să-şi ascundă ironia din voce, când mi-a 
urat drum bun, de parcă ar fi vrut să-mi spună în derâdere: 
călătorie sprâncenată! 

Am plecat spre uşa pe care mi-o indicase, gândind că farsa 
care mi se juca se apropia de sfârşit. Înainte de a trece în 
camera vecină, am mai întors o dată capul şi l-am văzut 
cum, de data asta, omul meu scotocea fără menajamente în 
valiza „domnului” care fusese la rând în urma mea. Cum să- 
mi explic această deosebire de tratament? 

Si totuşi, cu toate nedumeririle (pe care le mai am şi azi), 
trebuie să recunosc că nici un fapt petrecut ulterior nu mi-a 
adus dovada că Securitatea se jucase cu mine ca pisica cu 
şoarecele şi că „vameşul” de la aeroport îşi bătuse joc de 
mine, aşa cum îmi închipuiam eu în acel moment. Şi azi îmi 
vine greu să cred că omul îşi permisese să glumească cu 
mine din iniţiativă personală. 

În încăperea în care intrasem am dat iar peste nelipsitul 
grup de „tovarăşi”. 

Prin fereastră, la vreo 150 de metri se vedea avionul 
nostru. După câteva minute de aşteptare, ni s-a deschis uşa 
şi doi inşi din personalul aeroportului ne-au condus până la 
avion. 

Deşi soarele se apropia de scăpătat, afară era tot calD. Şi 
asfaltul mai rămăsese încins, din timpul zilei. 


Din micul nostru grup de pasageri, care se îndrepta spre 
avion, am fost singurul care, pe la jumătatea drumului, am 
întors capul şi am ridicat braţul într-un ultim semn de salut 
adresat celor care mă urmăreau cu privirea de la ferestrele 
aeroportului. Eu nu-i mai puteam vedea. Geamlăcul din 
spatele căruia ştiam că se uită la mine strălucea sub lumina 
aurie a ultimelor raze de soare şi mă orbea. 

Tot uitându-mă înapoi, rămăsesem ultimul. Mă depăşise şi 
„domnul” de la ghişeu, cu toate că observasem că prefera 
să lase o distanţă între el şi „tovarăşii” care se pricepeau să 
fie mereu primii. O calitate pe care şi-au arătat-o şi la 
urcarea în avion şi la ocuparea locurilor. Aici s-au lovit însă 
de o concurentă neloaială. Cele mai bune locuri din fată 
erau deja ocupate de cei câţiva italieni pe care îi văzusem în 
aeroport şi care, bucurându-se probabil de regimul 
preferenţial acordat cetăţenilor străini, trecuseră mai 
repede prin vamă şi fuseseră mai devreme îmbarcaţi. 

Datorită numărului redus de călători, majoritatea locurilor 
au rămas neocupate, aşa că fiecare s-a aşezat unde a vrut. 

Mi-am ales imediat un loc lângă fereastră pe partea cu 
vederea spre aeroport. De aici puteam observa toate 
mişcările personalului de la sol, care se agita în jurul 
avionului. Se încheiase tocmai operaţia de alimentare cu 
combustibil şi camionul-cisternă se pregătea să plece, iar 
câţiva muncitori zăboveau încă lângă scara mobilă de lângă 
uşa avionului. li aşteptau pe ultimii membri ai echipajului şi 
personalului de bord pentru a o îndepărta. 

Eu însă, de îndată ce m-am aşezat, mi-am aţintit privirea 
asupra clădirii aeroportului şi, mai ales, nu mi-am mai luat 
ochii de la uşa de ieşire spre pistă. Continuam să cred că pe 
acolo putea să-mi vină, chiar şi în ultimul moment, 
înştiinţarea că mi se anulase paşaportul. Mai auzisem de 
cazurile unor persoane care fuseseră coborâte din avion 
numai cu câteva minute înainte de decolare. 

Atenţia îmi era atât de concentrată asupra celor care mai 
intrau sau ieşeau pe uşa cu pricina, încât nici nu 


remarcasem că, între timp, cineva se aşezase pe locul de 
lângă mine. Abia când l-am auzit tuşind, am tresărit şi am 
întors capul: era „domnul” din urma mea de la ghişeu care, 
văzându-mi surprinderea, s-a simţit obligat să se scuze: 

— Mă iertaţi, dar n-am vrut să vă deranjez. Am văzut să 
sunt locuri libere şi am plecat de la locul meu din faţă unde 
era prea mare zgomot. 

Nu mi-am dat seama dacă se refera la zgomotul 
motoarelor sau la cei câţiva italieni care erau atât de veseli 
şi de gălăgioşi, încât păreau a fi cu mult mai mulţi decât 
erau în realitate. L-am asigurat că nu mă deranjează cu 
nimic şi m-am întors iar spre fereastră pentru a-mi continua 
supravegherea. 

Cu fiecare minut care trecea, tensiunea nervoasă creştea, 
dar o dată cu ea se înfiripa şi-mi creştea şi speranţa în 
suflet. 

S-o fi mirat bietul om de lângă mine atunci când, la auzul 
zgomotului asurzitor al motoarelor ambalate şi la primele 
trepidaţii ale avionului ce se punea în mişcare, o fi văzut 
cum brusc m-am destins, m-am întors de la geam, m-am 
lăsat până în fund pe speteaza scaunului şi, închizând ochii, 
am tras o dată adânc aer în piept. Şi-o fi zis poate că mi-e 
frică în avion. De unde să ştie el că mie îmi era frică de sol! 

Starea de încordare prelungită sub care trăisem în 
ultimele zile, dar mai cu seamă în ultimele ore pe 
aeroportul de la Băneasa, mă istovise şi fizic, nu numai 
nervos. Abia acum, în timp ce avionul rula cu viteză 
crescândă pe pista de decolare, aveam pentru prima oară 
răgazul să-mi simt oboseala. 

O senzaţie totuşi plăcută de sfârşeală îmi golise mintea, 
alungându-mi toate gândurile rele şi grijile pe care mi le 
făcusem până atunci. Pluteam într-un fel de stare de 
beatitudine prostească din care m-am dezmeticit numai 
când avionul, desprinzându-se de la sol, a luat brusc 
înălţime. 


Intrând iar în contact cu lumea înconjurătoare, l-am văzut 
pe vecinul meu privindu-mă cu atenţie. 

— Nu suportaţi avionul? S-a interesat el, grijuliu. Vă întreb 
pentru că sunt medic si, dacă vă simţiţi rău, v-aş recomanda 
să vă rezemaţi de speteaza scaunului, să vă uitaţi în sus şi 
să repiraţi adânc de câteva ori. Vă veţi simţi imediat mai 
bine! 

Ce era să fac?! l-am mulţumit şi i-am urmat sfatul, 
confirmându-i apoi că îşi făcuse efectul. 

După ce ne-am prezentat (şi tare rău îmi pare că i-am uitat 
numele), am continuat să stăm de vorbă. Mi-a spus că 
mergea în delegaţie de serviciu, mai întâi în Elveţia şi apoi, 
dacă îmi aduc bine aminte, în Belgia, pentru achiziţionarea 
de materiale şi aparatură medicală pentru spitale. 

Mi-am dat seama că prima mea impresie fusese justă. Nu 
mă înşelasem. După cum se purta şi felul de a vorbi, vecinul 
meu se dovedea a fi un „domn” şi nu un „tovarăş”. 

Conversaţia noastră nu ieşea însă din tiparele banale, 
obişnuite, respectate de tot cetăţeanul „conştient” şi deci 
prudent, atunci când se angaja în vorbă cu un necunoscut. 

Exclamaţiilor de încântare pe care ni le stârnea de fiecare 
dată priveliştea ce se desfăşura sub noi atunci când ne 
atrăgeam unul altuia atenţia asupra câmpurilor sau 
pâlcurilor de pădure scăldate în lumina apusului de soare, 
doctorul le adăuga totdeauna câte o apreciere demnă de 
sloganele de preamărire a agriculturii socialiste. 

Spre ruşinea mea, nu mă încumetam să-l contrazic când 
uni vorbea de stadiul avansat al câmpurilor arate sau 
însămânţate, chiar dacă în acel moment survolam suprafeţe 
întregi de pârloage şi mirişti din anul trecut rămase 
neîntoarse. E drept că omul nici nu insista să-mi obţină 
asentimentul. O făcea, de altfel, fără convingere. Părea mai 
degrabă să recite o lecţie învățată pe dinafară! 

Cum direcţia noastră de zbor era aceeaşi cu mersul 
soarelui spre asfinţit, am avut parte de lumina unui amurg 
prelungit, până la destinaţie. 


Uneori, conversaţia ne era îhtreruptă de vocea pilotului, 
care ne comunica prin microfon unele date meteorologice, 
despre temperatură şi situaţia atmosferică sau despre 
apele, munţii şi oraşele pe care le survolam. 

Aşa ne-a anunţat de pildă, la un moment dat, că oraşul pe 
care îl vedeam sub noi, redus la dimensiuni de machetă, era 
Budapesta. 

Am încercat, un timp, să urmărim cu ochii panglica 
argintie a cursului Dunării. Apoi ne-am luat iar cu vorba. Nu 
a mai trecut însă multă vreme şi vocea de la microfon ne-a 
anunţat că jos, în stânga noastră, se vedeau luminile Vienei. 
Ţin minte şi acum reacţia mea spontană şi necontrolată la 
auzul numelui oraşului. Cred că în clipa aceea mi-a luat 
Dumnezeu minţile. Uitând că atâta vreme cât mă găseam în 
avion, mă aflam încă pe teritoriu românesc, m-am întors 
brusc spre vecinul meu şi am exclamat: 

— In fine, trecurăm şi cortina de fier! 

Stupoarea pe care i-am citit-o doctorului pe faţă şi în 
privirea pe care mi-a aruncat-o nu a durat decât o clipă. 
Teama a fost mai puternică şi şi-a impus amprenta pe 
trăsături şi în expresia ochilor. Prima lui mişcare a fost să 
privească îngrijorat împrejur şi apoi să deschidă ziarul pe 
care îl avea pe genunchi. Oricum, din acel moment nu a mai 
scos nici o vorbă. Şi nici eu! Se lăsase între noi o tăcere 
penibilă şi cred că la fel de jenantă pentru amândoi. Pentru 
el, fiindcă, din laşitate, preferase să se refugieze în tăcere; 
pentru mine fiindcă îl pusesem în situaţia de a alege 
această cale. In societatea „socialistă” ajunsese un fel de 
regulă de comportare să nu-ţi înjoseşti şi să nu-ţi ruşinezi 
interlocutorul, obligându-l să se desolidarizeze ostentativ 
de vorbele tale, chiar şi atunci când îţi împărtăşea părerile. 
Se cădea să-i menajezi frica şi nu să-l provoci să şi-o dea în 
vileag, pentru că nu era „fair”. Era o chestiune de politeţe 
elementară! 

Vocea pilotului ne-a cerut să ne punem centurile de 
siguranţă. Avionul începuse să piardă simţitor din înălţime 


şi din viteză. Cobora spre pista de aterizare de la Kloten, 
aeroportul Ziirichului. 

Prima imagine care m-a izbit, survolându-l1 la mică 
altitudine, a fost cea a mulţimii de maşini muticolore, 
aliniate în imensul parcaj al aeroportului. Mi-a trecut prin 
minte să-i spun doctorului că niciodată guver nul comunist 
de la noi nu ar fi tolerat o asemenea risipă de teren 
neproductiv. L-ar fi redat imediat agriculturii! Am păstrat 
însă reflecţia pentru mine, nevrând să mai răsucesc fierul în 
rană. 

Am aterizat. Un autobuz ne-a dus de la avion până la 
intrarea afectată „sosirilor”, unde am avut primul contact 
cu amabilitatea funcţionarului şi poliţistului elveţian de la 
controlul paşapoartelor şi al bagajelor. 

Intre timp, „tovarăşii” noştri îşi făcuseră din nou loc în 
frunte, înghe-suindu-se în dezordine şi tulburând cu vorba 
lor tare şi râsul grosolan liniştea din jur. Aşa se face că am 
rămas la urmă şi m-am găsit iar lângă vecinul meu, 
doctorul. Zâmbetul timid pe care mi 1-a adresat l-am 
interpretat drept invitaţie la reluarea relaţiilor. Am intrat, 
aşadar, împreună în sala aeroportului şi am pornit amândoi 
în căutarea unui birou de schimb valutar. 

La prima vedere, interiorul clădirii mi s-a părut un hău, un 
labirint în care ne vom rătăci. Eram zăpăcit de iluminaţie, 
de reclamele colorate, de săgețile şi indicatoarele de tot 
felul, care te îndrumau spre diferitele birouri şi servicii ale 
aeroportului. Mă străduiam să nu arăt cât eram de uluit şi 
să nu dau impresia de a fi un proaspăt descins din copac, 
venit din jungla africană. Era o precauţie inutilă, fiindcă 
nimeni din toată lumea care trecea pe lângă noi nu ne băga 
în seamă. 

Era primul contact pe care îl luam, nu numai cu 
indiferența omului din Europa Centrală şi, mai ales, de 
Nord, pe care nu-l atrage nici spectacolul străzii şi nu se 
uită nici peste gard la vecin, dar şi cu discreţia atât de 
preţuită de elveţieni. O discreţie cu care nu eram obişnuit şi 


pe care am întâlnit-o şi admirat-o la tot pasul în zilele 
următoare. Nu mă gândeam atunci că nu avea să treacă 
anul şi aveam să încep să-i duc dorul indiscreţiei noastre 
româneşti ale cărei neajunsuri eram tentat să le 
minimalizez şi chiar să le uit. 

În sfârşit, tot urmărind drumul indicat de săgeți, am dat de 
ghişeul de schimb. După ce şi-a schimbat dolarii în franci, 
doctorul a rămas în continuare lângă mine, aşteptându-mă 
să-mi schimb şi eu banii. 

În timp ce, la rândul meu, îmi ridicam de la ghişeu francii 
corespunzători celor 18 dolari primiţi la Bucureşti, mi-au 
căzut ochii pe suta de lei pe care o mai aveam în portofel. 
Mi-a venit atunci ideea să-l întreb pe funcţionarul de la 
agenţie dacă schimbă şi bani româneşti. Mi-a spus că da. I- 
am întins atunci suta de lei. După ce a consultat mai întâi 
nişte tabele de pe biroul lui, a luat bancnota de pe tăblia 
ghişeului şi mi-a pus în loc câteva monezi metalice. Nu mai 
ştiu ce valoare reprezentau, dar am surprins pentru o clipă, 
în ochii funcţionarului, o privire compătimitoare, abia 
perceptibilă, care spunea însă tot. Îmi adunam tocmai 
mărunţişul, când doctorul care asistase la scenă nu şi-a mai 
putut stăpâni nedumerirea: 

— Ce aţi făcut?! Văd că aţi schimbat şi suta de lei pentru 
care la Băneasa aţi insistat atâta să vă fie lăsată pentru 
taxi?! 

— Domnule doctor, mie nu-mi mai trebuie leii pentru taxi! 
Eu nu mă mai întorc acasă! 

În primul moment, doctorul s-a uitat la mine la fel ca în 
avion, când i-am pomenit de cortina de fier. Apoi, deodată, 
s-a schimbat la faţă, ochii i s-au umezit, mi-a apucat mâna 
cu amândouă mâinile lui, mi-a strâns-o cu efuziune şi cu 
glasul gâtuit de emoție a bâiguit: 

— Îmi pare bine... Nu ştiţi cât mă bucur pentru 
dumneavoastră... Vă doresc mult, mult noroc*! 

Şi, cred că, speriat de ceea ce făcuse, mi-a întors brusc 
spatele şi a plecat spre ieşire. De data asta am rămas eu 


să-l petrec emoţionat cu privirea pe „domnul” doctor! 

Nu l-am uitat nici azi şi i-am fost recunoscător pentru 
vorbele pe care mi le-a spus atunci. 

Datorită lui, la părăsirea '[ării, ultima impresie despre 
români nu mi-au lăsat-o „tovarăşii” cu care călătorisem, ci 
doctorul. Fusese ultimul român de care mă despărţisem şi 
care avea să-mi amintească mereu de toţi oamenii 
cumsecade din Iară, care, ca şi el, trăiau cu teama în suflet. 

Şi poate că şi din cauza lui nu i-am putut uita nici pe 
„tovarăşii” din avion şi nici pe “tovarăşi”, în general! 

Aş putea spune că abia în aeroportul de la Zurich am 
trecut cu adevărat frontiera. Aici a fost hotarul dintre viaţa 
mea de până atunci din România şi cea pe care aveam să o 
trăiesc în străinătate. 

Dacă în prima parte a vieţii soarta mi-o hotărâseră alţii, 
împotriva voinţei mele, acum, începând de la Zurich, 
iniţiativa îmi aparţinea. In aventura exilului m-am avântat 
singur, din proprie voinţă, fără teama zilei de mâine, dar şi 
fără să-mi fac iluzii. 

Cum însă de aici înainte povestea vieţii mele devine prea 
personală şi iese din contextul şi tema acestor memorii, mă 
opresc aici. 

Voi mai aminti doar, că în seara sosirii mele la Zurich, din 
casa familiei Bossart, o sunam pe mama la telefon. 

S-a bucurat să-mi audă vocea şi m-a întrebat cum am 
călătorit. 

— Am călătorit bine, dar în loc să nimeresc Brăila, am 
ajuns la Elly şi la Victor. 

Am simţit-o ezitând. 

— Mai spune o dată, că nu te-am înţeles! 

— Ba m-ai înţeles foarte bine: sunt la Elly şi la Victor! A 
urmat o pauză mai lungă, înainte de a vorbi iar: 

— O mai mare bucurie nu puteai să-mi faci! Acum sunt 
mulţumită! 'Te sărut şi-ţi doresc mult noroc! Să-mi dai veşti 
despre tine, de câte ori poţi! 


Se arăta veselă, dar glasul tulburat de emoție mi-a sunat 
străin. 

Postfaţă. 

În încheiere voi mai înşira, pe măsură ce îmi vin în minte, 
deci fără a ţine seama de o ordine anume, câteva însemnări 
şi gânduri răzlețe. Poate că vor ajuta la o mai bună 
înţelegere şi lămurire a celor scrise până aici. 

Închisoarea noastră cea de toate zilele nu a avut pretenţia 
să fie operă literară. Cu atât mai mult, critica favorabilă, cu 
care a fost primită, m-a surprins şi, recunosc, mi-a făcut 
plăcere. 

Închisoarea noastră... Nu a avut nici pretenţia să fie 
lucrare documentară. Deşi tot ce am relatat este purul 
adevăr lipsit de orice exagerare, rămâne doar o carte de 
amintiri, cu multe lacune şi cu unele incertitudini şi confuzii 
inerente, datorate operei necruțătoare a timpului asupra 
memoriei. 

Am căutat, pe cât mi-a fost posibil, să păstrez o distanţă şi 
o minimă obiectivitate faţă de oameni şi evenimente, chiar 
şi atunci când mi-a venit greu să o fac. Nu am reuşit 
întotdeauna. Răscolind trecutul, amintirile au prins din nou 
viaţa, reanimând sentimentele şi patimile pe care mi le 
stârniseră la vremea lor şi detenninându-mă să dau, uneori, 
o notă mai subiectivă episodului respectiv, cu aprecieri şi 
păreri lipsite de sobrietatea pe care mi-o propusesem 
iniţial. 

Am înşirat nume, fapte şi atitudini, fără să ocolesc 
adevărul. Nu m-am ferit să spun lucrurilor pe nume. 
Uneori, când nu m-a mai răbdat inima să tac, mi-am 
exprimat şi părerea, manifestându-mi fie disprețul, fie 
indignarea, fie admiraţia şi respectul. Alteori, i-am lăsat pe 
cititori să tragă concluzia şi să-şi formeze singuri opinia 
despre cele relatate. 

Recunosc că nici înainte de arestare şi cu atât mai mult 
după experienţa vieţii petrecute în închisoare, nu m-au 
impresionat şi nu am fost în stare să acord respectul 


cuvenit, din principiu, gradelor, titlurilor, sau membrilor 
ierarhiei vreunei organizaţii, fie ea politică* militară, ori 
bisericească, decât în măsura în care oamenii care le 
reprezentau erau, 

— 263 - într-adevăr, respectabili. Nici uniformele, nici 
numele sonore, nici originea socială, nici chiar vârsta 
părului cărunt, nu m-au împiedicat să-i apreciez după alte 
criterii, decât ale onestităţii şi caracterului integru. Nu am 
căzut victimă nici unei demagogii de clasă. 

Am respectat şi admirat numai noblețea de caracter. Nu 
cred că te înnobilează nici sângele, nici gradul de cultură, 
nici munca! 

Am avut ocazia să întâlnesc, în închisoare, la fel de mulţi 
oameni de caracter şi printre purtătorii de pantofi şi printre 
purtătorii de opinci. Ei au fost adevărații boieri din 
închisoare. Din păcate, şi lichelele erau la fel încălţate! 

Am vorbit atât de multe despre atitudinea oamenilor cu 
care am convieţuit în anii de detenţie, împărţindu-i în 
oameni de caracter şi lichele, nu pentru a mă erija în 
moralist, ci pentru că în acele condiţii am înţeles şi am 
învăţat să preţuiesc valoarea exactă a celor două noţiuni, 
care au ajuns să mă obsedeze. Împrejurările ne obligau să 
căutăm în jurul nostru oameni de încredere pe care să ne 
bizuim la nevoie şi, totodată, să descoperim şi lichelele, care 
ne puteau pune viaţa în primejdie. 

Traiul comun în promiscuitate şi spaţiul restrâns al celulei, 
de-a lungul monotoniei zilelor ce se scurgeau, ne-au dat 
prilejul să ne cunoaştem între noi mai bine decât îi 
cunoscusem chiar şi pe cei mai apropiaţi prieteni din 
copilărie. 

Sunt unele cuvinte, despre care pot spune exact în ce 
împrejurări le-am auzit pentru prima oară, atunci când 
sensul lor îmi era încă străin. Nu aveam decât câţiva ani, 
când urechile mele au recepționat cele două expresii: a fi 
om de caracter şi a fi lichea. Eram încă mult prea mic 
pentru a înţelege tot ce vorbeau oamenii mari, dar eram 


atras de conversațiile lor şi mă fascina sonoritatea anumitor 
cuvinte pe care le pronunţau. Le ascultam cu încântare 
chiar dacă nu le pricepeam semnificaţia. Deşi afon şi lipsit 
de ureche şi de aptitudini pentru muzică, cum avea să se 
dovedească mai târziu, atunci asistam la discuţiile celor 
mari ca la un concert. Eram receptiv la tonul şi modulaţia 
sunetelor şi mă minunam de cât de complicate erau unele 
cuvinte, pe care, cu toate strădaniile mele, îmi era cu 
neputinţă să le repet. Ciuleam urechea mai cu seamă când 
mă izbea sonoritatea deosebită a unui cuvânt sau atunci 
când era de mai multe ori repetat în cursul conversaţiei şi 
îmi atrăgea atenţia. Îmi aduc şi acum aminte, cum, într-o zi 
de vară, în timp ce mă jucam într-om colţ al terasei de la 
Ilovăţ, auzeam, prin uşa lăsată deschisă, conversaţia celor 
mai mari din salon. Frecvența cu care reveneau mereu 
cuvintele „caracter” şi „lichea” mi-a stârnit interesul şi, ca 
de obicei, am alergat la mama, care citea, aşezată strategic 
în celălalt colţ al terasei, de unde putea totodată, să-mi şi 
supravegheze discret joaca. La întrebarea pe care i-am pus- 
o, mi-a dat un răspuns potrivit vârstei. M-am întors la joaca 
mea, lămurit. Aflasem că a avea caracter este un lucru bun 
şi că a fi lichea este ceva foarte urât! O explicaţie simplă, 
care m-a satisfăcut o vreme. Mai târziu, tatăl meu avea să 
insiste asupra explicaţiei, făcându-mă, totodată, să înţeleg 
că, în viaţă, toleranța faţă de slăbiciunile oamenilor are o 
limită. Nu trebuie acordată lichelei! Fără să aibă o legătură 
cu cele două expresii de care am vorbit mai sus, mi-a rămas 
totuşi asociat de ele în amintire şi faptul că în aceeaşi zi şi 
cu ocazia aceleiaşi conversații din salon, la care participa 
tatăl meu, am mai avut şi revelaţia unui alt cuvânt, pe care 
mama nu a reuşit atunci să mi-l tălmăcească pe înţelesul 
meu. Aveam să-i descopăr singur sensul, peste câţiva ani. 
Cel care îl pronunţase de câteva ori în timpul discuţiei era 
un prieten de-al tatălui meu. Avea o voce puternică şi 
vorbea cu înflăcărare, pronunţând apăsat, cu un accent şi o 
intonaţie cu care nu eram obişnuit, o mulţime de cuvinte 


nemaiauzite până atunci la alţii. Nu mai ştiu cum îl chema. 
Ţin minte doar că era basarabean şi că mi s-a părut foarte 
înalt. lar cuvântul care îmi sunase aşa straniu în urechi 
fusese: „straşnic!”. II rostea cu atâta patimă, încât părea 
că-l scrâşneşte printre dinţi! 

Spuneam mai înainte că am întâlnit în închisoare oameni 
din toate categoriile sociale şi de diferite credinţe religioase 
sau convingeri politice. Unii dintre ei, datorită ţinutei lor 
morale, tăriei de caracter şi comportării lor faţă de 
organele represive ale M. A. I.-ului, m-au făcut să mă simt 
mai mărunt şi mai netrebnic. Le-am rămas recunoscător că 
mi-au servit de model şi mi-au dat tăria să-mi înfrâng 
orgoliul şi să mă strădui să-i imit. În toate categoriile pe 
care le-am pomenit mai sus, am găsit astfel de oameni 
admirabili, în preajma cărora zidurile şi gratiile nu păreau 
să-ţi mai îngrădească mişcările şi nici să-ţi înăbuşe 
speranţa. Alături de ei, nu mai simţeai nici frigul, nici 
foamea, nici răceala lanţului pe fluierul piciorului. De câte 
ori i-am evocat pe aceşti oameni în amintirile mele, nu am 
ţinut seamă, nici de obişnuitele tabu-uri ale vremii, nici de 
acele prejudecăţi care, de dragul generalizării, 
nedreptăţesc individul sau chiar grupuri întregi de oameni. 
(Dacă la o nedreptate de moment răspund cu indignare, 
nedreptatea prelungită în timp prin prejudecată mă 
revoltă!) 

Nefiind tributar intoleranţelor de nici un fel, nefiind 
înregimentat în nici un partid şi nici orbit de vreun fanatism 
politic sau religios, mi-am luat libertatea de a-mi descrie 
camarazii de detenţie aşa cum i-am văzut, fără să-mi 
însuşesc punctele altora de vedere, dacă acestea nu 
corespundeau propriilor mele observaţii. 

Nu m-am putut împăca cu tendinţa unora (încurajată de 
multe ori chiar de administraţia închisorii) de a trage o 
concluzie generală, pornind de la cazuri singulare de 
comportare negativă şi de a emite sentinţe de condamnare 


împotriva tuturor celor de aceeaşi credinţă, profesiune sau 
origine cu cei vinovaţi. 

De-a lungul anilor de închisoare am avut ocazia să aud 
astfel de afirmaşi pripite (dacă nu chiar de rea-credinţă), 
dar în orice caz fără temei, care aruncau un oprobriu 
nemeritat asupra unor categorii sau grupuri de persoane, 
numai pentru că printre ele se remarcaseră, uneori, câţiva 
oameni lipsiţi de caracter sau de demnitate. În mare 
măsură aceste vorbe aruncate erau întreţinute şi deseori 
chiar lansate de ofiţerul politic al închisorii, pentru a 
semăna ura, neîncrederea şi discordia între deţinuţi şi a 
discredita anumite funcţii, titluri, grade şi instituţii ale 
„fostului regim burghez”. Aşa, de exemplu, s-a încercat 
denigrarea fostei armate regale române, speculând cazul 
unei „brigăzi” de foşti ofiţeri de la Canal, în majoritate 
colonei şi generali, deci oameni foarte în vârstă, dintre care 
o parte s-au prăbuşit sub bestialitatea regimului la care 
fuseseră supuşi. Bătuţi, umiliţi, siliţi să muncească peste 
puteri şi înfometați, bătrâni fiind şi în pragul senilităţii, îşi 
pierduseră simţul demnităţii oferind spectacolul jalnic al 
deţinutului slugarnic, cerşind mila şi bunăvoința 
gardianului pentru a obţine o lingură de mâncare în plus. 
Administraţia lagărului, singura vinovată de a-i fi adus în 
acel hal de degradare, era încântată să „dovedească” cu ei, 
ce fel de oameni fuseseră coloneii armatei române de 
altădată. 

Tot la fel, după diabolicul experiment al „reeducării” s-a 
încercat acreditarea ideei că noţiunea de „student” e 
sinonimă cu „turnător”. În acelaşi spirit s-a procedat şi cu 
preoţii, cu legionarii, cu „istoricii”, cu intelectualii şi cu cei 
de diferite naţionalităţi, cu intenţia de a sădi ura şi dihonia, 
de a ne asmuţi pe unii împotriva altora şi de a crea mediul 
prielnic recrutării de delatori. 

Toate aceste operaţii, defăşurate cu perseverenţă şi 
migală, cu o uriaşă cheltuială de energie şi risipă de cadre 
„calificate” M. A. I., nu au dat însă rezultate pe măsura 


investiţiilor făcute. Procentul de trădători şi turnători, ieşit 
la iveală din rândurile noastre, nu cred că a depăşit cota de 
lichele pe care le oferă orice societate omenească cu gradul 
de educaţie şi civilizaţie al societăţii româneşti. Mă refer la 
nivelul de cui- „„„„„tură şi civilizaţie al societăţii dinainte 
de ocupaţia comunistă. Toţi vechii puşcăriaşi, indiferent de 
mediul sau stratul social din care proveneam, eram 
produsul mentalităţii epocii în care crescusem şi ne 
dezvoltasem. In închisoare, ne-am străduit, fiecare după 
puterile lui, să ne conducem după aceleaşi norme şi 
principii morale în respectul cărora fuseserăm educați. 

* 

S-ar putea spune că privită din acest punct de vedere, 
închisoarea a fost un fel de muzeu în care s-a păstrat o 
parte din mentalitatea societăţii româneşti, cu calităţile şi 
defectele ei, aşa cum s-a închegat în perioada dintre cele 
două războaie. Pusă la adăpost după gratii şi între zidurile 
„muzeului”, n-a suferit aceleaşi deteriorări ca partea 
rămasă expusă intemperiilor de afară. 

Statuia omului de caracter, pe care o admiraserăm afară, 
a rămas intactă şi în închisoarea-muzeu, unde nouă, 
deţinuţilor, ne-a servit în continuare drept model. 

Cei de afară, în lupta lor pentru supravieţuim, păreau să fi 
optat pentru un alt model, mai puţin rigid, mai suplu, al 
omului care ştie să se „orienteze”, care se descurcă, 
încurcându-se şi rătăcindu-se, totodată, pe drumul plin de 
meandre pe care şi 1-a ales. 

Primul contact cu noua mentalitate de afară l-am avut prin 
„frontie-riştii” proaspăt arestaţi, pe care i-am întâlnit în 
închisoarea din Timişoara. Mi-au făcut atunci impresia unui 
corp străin în mijlocul nostru. Doi ani mai târziu, când am 
ieşit din închisoare, aveam să realizez că printre oamenii 
„liberi” eram, la rândul meu, un corp străin. 

Poate că alegerea căii de salvare, prin adaptare” şi 
concesii de către cei rămaşi afară, se datora în mare 
măsură şi resemnării în fata unei situaţii care li se părea 


ireversibilă. Afară, speranţa într-o schimbare se spulberase. 
În închisoare, nu murise! Nu mai era aşa de înaripată ca în 
primii ani de detenţie, când aşteptam de la o zi la alta 
descătuşarea din lanţuri şi prăbuşirea zidurilor temniţei, 
dar continuam să credem cu îndârjire că tot ne vom bucura, 
într-o zi, de libertate. 

Speranţa noastră se maturizase, nu se mai lupta ca la 
început cu nerăbdarea. Renunţase să-şi mai fixeze termene, 
care nu aduceau decât dezamăgire şi sfârşise prin a se 
pregăti de cursă lungă, măsurându-şi de aci înainte puterile 
cu timpul fără să mai încerce să-i prevadă limita. Cred, de 
altfel, că aceasta era singura cale de salvare pe care am fi 
putut merge, alternativa fiind disperarea. Majoritatea 
camarazilor noştri, care nu au avut tăria să se menţină pe 
drumul salvator şi s-au lăsat să cadă pradă disperării, fie nu 
au mai ieşit teferi din închisoare, fie nu au mai apucat deloc 
să se vadă liberi. Nu pot să nu-mi amintesc în acest context, 
de acei oameni cărora mulţi din cei care am parcurs drumul 
cel bun până la capăt, le datorăm în mare măsură reuşita. 
Şi nu numai fiindcă prin atitudinea lor exemplară, simpla 
lor prezenţă în mijlocul nostru ne-a fost stimulent. Unii din 
ei au făcut, de-a lungul anilor de detenţie, o adevărată 
operă de misionari, pe lângă cei ce dădeau semne de 
oboseală şi, nemaiputând ţine pasul, rămâneau în urmă pe 
drumul care, uneori, li se părea că nu mai duce nicăieri. Şi 
cui nu i s-a întâmplat în toţi acei nesfârşiţi ani să nu treacă 
prin momente de îndoială, să şovăie pe drum, să 
încetinească pasul şi să-l bată chiar gândul să abadoneze 
cursa. Meritul oamenilor care săreau atunci să-şi ajute 
semenul, ca şi valoarea sprijinului pe care i-l acordau, nu-şi 
poate găsi echivalentul în condiţiile de viaţă normală. Aş 
îndrăzni să spun că le depăşesc şi pe ale duhovnicului şi pe 
ale psihiatrului din libertate. 

Modelul de ţinută morală pe care îl reprezentau printre 
deţinuţi, încrederea pe care ne-o insuflau şi efectul tonic 
ceti exercitau asupra celor din jur, întreţinând speranţa şi 


redresând moralul şi credinţa celor încercaţi de deznădejde 
nu scăpau ochiului vigilent al ofiţerilor politici din închisori, 
care îşi vedeau astfel contracarată însăşi misiunea cu care , 
erau însărcinaţi. Aceşti oameni reuşeau să le zădărniceacă 
întreacă lor osteneală şi munca perseverentă, care urmărea 
tocmai contrariul: demoralizarea şi prăbuşirea noastră în 
disperare. Nu era deci de mirare că asupra lor s-au 
dezlănţuit, cu precădere, persecuțiile şi represaliile cele 
mai dure. 

În toate închisorile prin care am trecut mi-am putut da 
seama că aceşti oameni care se dedicau ajutorăm 
camarazilor de detenţie, îngrijin-du-i pe cei bolnavi, 
susţinându-i şi încurajându-i pe cei şovăielnici, erau, în mod 
special, urmăriţi de ofiţerul politic. Pentru cele mai mici 
presupuse abateri (în majoritatea cazurile simple pretexte) 
ţpedeapsa era excesivă şi mereu mai mare decât cea 
aplicată altora pentru aceeaşi vină. Ei erau întotdeauna 
găsiţi ţapi ispăşitori, capii oricărui protest, chiar dacă nu 
participaseră la el, şi acuzaţi de a fi instigatorii şi autorii 
morali, atunci când deţinuţii, înfometați cereau o 
îmbunătăţire a regimului alimentar sau cereau căldură în 
celulă, în timpul iernii. Tratamentul ce li se aplica depăşea, 
prin nedreptatea lui strigătoare la cer, până şi regimul 
abuzului şi neomeniei legiferate sub care trăiam cu toţii. Cu 
toate astea, în toate închisorile prin care s-au perindat, 
aceşti oameni şi-au purtat mai departe crucea cu aceeaşi 
discreţie şi demnitate, dedicându-se în continuare cu 
aceeaşi abnegaţie ajutorării semenilor lor şi întreţinerii 
spiritului de camaraderie şi solidaritate umană. Printre 
categoriile de deţinuţi cu care am convieţuit în diferitele 
închisori, cei mai înzestrați cu harul de a se dărui ajutorării 
aproapelui i-am întâlnit în rândurile preoţilor greco-catolici 
şi legionarilor. Şi totuşi, chiar beneficiind de sprijinul lor, s- 
au găsit unii care să nu-i aprecieze după atitudine şi faptă, 
negutându-se dezbăra de prejudecăţi şi patimi de ordin 
religios sau politic. In general, nu cred însă că această 


atitudine se datora unei convingeri profunde. De multe ori, 
pilda unei vieţi exemplare, trăite în mijlocul unor oameni 
obişnuiţi, dar orgolioşi şi lipsiţi de onestitate, este privită de 
aceştia ca o provocare insuportabilă. 

C Regimul comunist, în campania lui de distrugere şi 
exterminare a tot ceea ce îi stătea în cale, şi-a luat în 
considerare duşmanii după criteriul clasei sociale, Bisericii 
sau partidului politic din care făceau parte şi, în virtutea 
„principiului vinovăţiei colective şi ereditare”, i-au arestat şi 
întemnițat în masă, umplând ţara de închisori şi lagăre de 
muncă forţată. ] Cum nici o astfel de grupare constituită în 
libertate nu s-a dovedit perfect omogenă în condiţiile de 
detenţie, nu am ţinut niciodată seama de aceste criterii şi 
nu mi-am judecat niciodată camarazii de închisoare în 
funcţie de categoria socială, de credinţa lor religioasă sau 
politici. Solidaritatea nu s-a creat în jurul uneia din aceste 
categorii, chiar dacă componenţa unora s-a arătat mai 
unitară decât a altora. 


SFÂRŞIT