Ion Ioanid — Inchisoarea noastra cea de toate zilele V3

ION IOANID 


ION IOANID 


ÎNCHISOAREA NOASTRĂ 
CEA DE TOATE ZILELE 


VOLUMUL 3 - (1956 -1959) 


GREVA din PITEŞTI (1956) 

Începând din iarna anului 1954-1955, de când ajunsesem 
în Piteşti, regimul din închisoare nu făcuse decât să se 
înrăutăţească. Dispoziţiilor extrem de aspre privitoare la 
condiţiile de viaţă propriu-zise (alimentaţie, higienă, cazare, 
asistenţă medicală etc), li se adăugau măsurile abuzive şi 
brutalităţile pornite din iniţiativa personală, a 
comandantului Mândreş. Toate plângerile şi protestele 
noastre repeta-te, prin care sesizasem diferitele comisii 
venite în inspecţie, fie din partea Direc-ţiei Generale a 
Penitenciarelor, fie din partea Ministerului de Interne, nu 
dădu-seră nici un rezultat. Abuzurile lui Mândreş aveau, în 
mod evident, binecuvântarea tacită a organelor superioare, 
care, chiar dacă ne ascultau reclamaţiile şi ne promiteau că 
vor da dispoziţii de îndreptare a situaţiei, nu luau niciodată 
vreo măsură în acest sens. După un an de zile, starea de 
degradare fizică a deţinuţilor atinsese acea limită 
inferioară, la care, la cea mai mică solicitare în plus, 
organis-mul nu mai putea face faţă. Situaţia tuturor 
devenise extrem de precară. Cei mai afectaţi erau bătrânii, 
care ajunseseră la capătul puterilor. Viaţa le atârna de un 
fir de aţă. Orice nouă încercare, care venea să se adauge 
vicisitudinilor traiului de fiecare zi, îi găsea dezarmaţi. 
Epidemia de gripă le rărise deja rândurile. Bolile cronice de 
ficat, inimă, stomac etc. Se agravaseră din lipsă de îngrijire. 


Noi afecţiuni apăruseră din aceleaşi motive. Subnutriţia 
prelungită, lipsa de aer, de igienă, frigul din timpul iernii şi 
căldura sufocantă din celulele supraaglomerate vara ne 
consumaseră, treptat, ultimele forţe. În starea în care ne 
aflam, o săptămână de beci putea fi oricui fatală. Aşa cum îi 
fusese comandorului Condeescu! Conştienţi de slăbiciunea 
şi lipsa noastră de rezistenţă, devenisem excesivi de 
prudenţi, dar pedepsele erau inevitabile. Mândreş continua 
să-şi caute cu acelaşi sadism victi-mele prin celule, 
împărțind pedepse în stânga şi în dreapta, cu, sau fără 
motiv. Pe lângă anemia fizică de care sufeream toţi, 
apăruseră şi semnele mai grave ale unei apatii şi resemnări 
de rău augur. Descurajarea şi pesimismul erau în creştere, 
subminând încet, dar sigur, moralul fiecăruia. 

În această stare de spirit, puţin propice unei reacţii, a luat 
totuşi naştere ideea organizării unei acţiuni, care să ne 
scoată de pe făgaşul pe care intrasem. 

După toate încercările, fără succes, făcute în limitele 
admise de regulament, adică raportându-ne doleanţele în 
ordine ierarhică, mai întâi şefului de secţie şi apoi succesiv 
ofițerului de serviciu, ofițerului politic, comandantului şi 
diferitelor comisii venite în inspecţie, alternativele permise 
fuseseră epuizate. Nu numai că demersurile întreprinse pe 
căile aşa-zis regulamentare nu ne-au adus nici o satisfacţie, 
dar, în majoritatea cazurilor, s-au soldat cu represalii. Şi 
iată cum: deţinutul n-avea dreptul să raporteze decât 
chestiuni personale. În cazul că se conforma întocmai 
acestei prevederi, plângându-se de carenţele tratamentului 
la care era supus, i se răspundea prompt că administraţia 
nu-i putea crea lui un regim special, cu atât mai mult cu cât 
ceilalţi deţinuţi nu-şi manifestaseră vreo nemulţu-mire în 
această privinţă. Dacă, în schimb, se declara purtătorul de 
cuvânt al celor-lalţi deţinuţi, exprimându-şi plângerea în 
numele tuturor, era imediat taxat de agitator şi instigator la 
revoltă, şi primea pentru asta o săptămână sau zece zile în 
beci. O adevărată perlă de interpretare dialectică! Am ajuns 


astfel, în disperare de cauză, să reflectăm şi la alte căi, 
pentru a încerca să ieşim din impas. Ideea unei greve a 
foamei, cu toate riscurile pe care le comporta, ţinând seama 
de starea noastră fizică, a început să-şi facă tot mai mult loc 
în mintea noastră, ca unică tentativă la care mai puteam 
recurge, pentru a ne salva de la moartea lentă, de care ne 
apropiam inexorabil, cu fiecare zi care trecea. Discuţiile 
despre eventualitatea pornirii unei greve s-au menţinut, la 
început, la un nivel pur teoretic. Condiţiile ce trebuiau 
îndeplinite, pentru ca o astfel de acţiune să aibă cât de cât 
şanse de reuşită, ni se păreau imposibil de realizat. Era în 
primul rând vorba de a obţine o participare masivă şi de a 
demonstra totodată hotărârea noastră fermă de a nu ceda 
în faţa represaliilor ce se vor dezlănţui sau a promisiunilor 
amăgitoare, cu care vom fi confruntaţi din partea 
administraţiei, în încercările ei de a sparge greva. Mai toţi 
consideram că numai o grevă de mari proporţii, de lungă 
durată şi fără defecţiuni în rândul participanţilor, putea 
constitui un mijloc de presiune, cu oarecare sorţi de 
izbândă. Dacă şi administraţia, pusă în faţa unei atari 
situaţii va gândi la fel ca noi şi va fi dispusă la concesii, 
rămânea totuşi principala necunos-cută a problemei. 
Personal, pe măsură ce timpul trecea, fără nici cel mai mic 
semn de ameliorare în perspectivă a situaţiei, eram din ce 
în ce mai atras de ideea organizării unei greve şi tot mai 
înclinat să-i accept atât consecinţele cunoscute, cât şi 
riscurile imprevizibile. Aceeaşi stare de spirit am găsit-o şi 
la cei câţiva prieteni, răspândiţi prin diferite celule, cu care 
întreţineam un contact permanent, prin mijloacele noastre 
de comunicaţie. După un prim schimb de păreri pe această 
temă, a urmat o serie de consultări şi cu alţi deţinuţi de 
absolută încredere. Acest grup restrâns avea să constituie 
nucleul de organizare a grevei, declanşată în închisoarea 
din Piteşti în 1956, în prima jumătate a lunii mai. În pofida 
dificultă-ţilor, provenind din faptul de a nu fi împreună şi de 
a fi nevoiţi să recurgem la căile de comunicare, destul de 


greoaie, prin Morse şi prin mesaje scrise pe plăcuţe de 
săpun, am reuşit totuşi să punem la punct un plan 
amănunţit de acţiune. Cum în fiecare celulă se afla cel pu- 
ţin unul din participanţii la complotul pe care îl puneam la 
cale, am ho-tărât ca înainte de a lua o decizie definitivă de a 
declara greva foamei, să încercăm mai întâi să ne facem o 
idee, despre numărul deţinuţilor care ar putea lua parte la 
acţiune. Fiecare din noi, cunoscându-ne camarazii cu care 
convieţuiam între aceiaşi patru pereţi, urma să facem un 
calcul estimativ al deţinuţilor dispuşi să intre în grevă. Era 
un fel de sondaj, care nu se baza însă pe consultarea 
respectivilor, ci numai pe presupu-nerile noastre în privinţa 
atitudinii lor faţă de această problemă. S-au stabilit, astfel, 
în fiecare celulă, două categorii de posibili participanţi la 
grevă: una, formată din cei de care eram convinşi că nu vor 
ceda la pre-siuni şi vor susţine acţiunea până la capăt, iar 
cealaltă, din oameni mai şovăielnici, care, chiar dacă în 
primul moment se vor solidariza cu noi, vor abandona pe 
parcurs. Odată calculul făcut, datele culese au fost 
centralizate şi totalizate. Ca rezultat, am ajuns la cifra de 
aproximativ patruzeci şi cinci pentru prima categorie şi 
circa patruzeci pentru a doua. Din această socoteală, i-am 
exclus de la început pe oamenii prea în vârstă sau prea 
bolnavi, chiar dacă s-ar fi încadrat în vreuna din cele două 
categorii, considerând că şi-ar fi riscat viaţa, expunându-se 
unei astfel de încercări. Raportat la efectivul deţinuţilor din 
Piteşti din acea vreme (între 300 şi 320), rezultatul 
sondajului nostru nu reprezenta un procent prea mare, dar 
faţă de marele număr de oameni în vârstă şi inapţi, scoşi din 
cauză, cifra la care ajunsesem căpăta cu totul alte di- 
mensiuni. Important însă nu era a câta parte din deţinuţii 
închisorii se vor angaja în acţiune, ci numărul lor. Ori, după 
părerea noastră, cu cincizeci de oameni hotărâți se putea 
porni la drum. 

Mă aflam, în acel moment, la primul etaj al închisorii. 
Eram împreună opt inşi, în ultima celulă de la capătul 


celularului, înainte de W. C. Poziţie strategică, deoarece 
puteam lua contact cu toate celulele de pe secţie, în timpul 
„Programului”, când erau scoase la toaletă. Componenţa 
celulei nu era însă din cele mai fericite, aşa că cifrele son- 
dajului făcut de mine şi comunicate mai departe pentru 
totalizare au fost destul de modeste. Estimasem că nu se 
putea conta decât pe doi inşi, hotărâți să nu cedeze odată 
intraţi în grevă; avocatul Cioloboc şi cu mine. Alţi doi 
potenţial grevişti, dar de a căror tenacitate mă îndoiam, 
erau: inginerul Fred Cerchez şi, cu şi mai mari rezerve din 
partea mea, socialistul Lăcătuş. Pe ceilalţi patru locatari, 
deşi din motive diferite, nu-i vedeam în nici un caz 
angajându-se într-o acţiune contestatară făţi-şă împotriva 
adr ministraţiei: Balint, ţăran ungur din Ardeal, era om de 
treabă, dar abia rupea câteva vorbe româneşti. Barta, de 
asemenea de limbă maghiară şi vorbind prost româneşte, 
era de la sine înţeles exclus de la orice acţiune de 
solidaritate cu noi, fiind unul din „turnătorii” administraţiei. 
Pe colonelul Văsescu, cu manierele lui de salon, snob şi 
franţuzit, nu mi-l puteam închipui în postura de răzvrătit, 
înfruntând neclintit represaliile administraţiei. În ceea ce-l 
priveşte pe Samitca, din cauza fizicului lui de infirm şi a 
halului de slăbiciune în care ajunsese, nici nu mi-a trecut 
prin minte că ar putea lua parte la grevă. Mai toţi cei care, 
ca şi mine, au colaborat la întocmirea acestei statistici 
anticipate a participanţilor la grevă, am avut ulterior, în 
momentul declanşării acţi-unii, surpriza de a constata că nu 
eram chiar aşa de buni psihologi cum ne credeam şi că în 
multe din aprecierile noastre ne înşelasem. Până una alta, 
considerând satisfăcător rezultatul sondajului, care indica 
întruni-rea unui număr suficient de mare de oameni, am 
început consultările în privinţa tuturor amănuntelor 
acţiunii. 

Fiind de prevăzut că una din contramăsuriie pe care le va 
lua adminis-traţia ar putea fi dispersarea noastră, 
împiedicându-ne astfel de a mai comunica între noi, am 


căzut mai întâi de acord asupra următoarelor puncte de 
program, de la care să nu ne abatem, indiferent ce s-ar 
întâm-pla: 

1) În momentul în care vom refuza mâncarea, vom cere să 
fie anunţată procuratura. Până ce nu va veni un procuror, în 
faţa căruia să dăm în scris şi sub semnătură declaraţia de 
grevă, nu vom răspunde la nici un fel de întrebări şi nu vom 
da nici un fel de explicaţii cu privire la mo-tivele care ne-au 
determinat să intrăm în acţiune. 

2) La sosirea procurorului, când vom primi toc şi hârtie, 
fiecare îşi va întocmi declaraţia de grevă, după acelaşi 
model, asupra căruia căzusem cu toţii de acord. Fiecare va 
explica, în declaraţia lui de grevă, cauzele care l-au împins 
să recurgă la această formă extremă de protest. În con- 
tinuare, îşi va expune doleanţele. 

În fruntea listei, vor figura următoarele revendicări: 

— Revizuirea dosarului şi eliminarea declaraţiilor smulse 
sub amenin-ţare şi tortură în timpul anchetei; 

— Rejudecarea procesului, respectându-se procedura 
legală; 

— Dreptul de a-ţi alege singur avocatul; 

— Citarea martorilor indicaţi de apărare şi audierea lor în 
instanţă. 

La toate aceste cereri, de-a dreptul utopice, privind 
rejudecarea procese-lor noastre, nu ne aşteptam nicidecum 
să primim satisfacţie. La fel de nerealiste şi deci fără 
speranţe de a fi acceptate, mai erau şi următoarele câteva 
revendicări, prevăzute a fi menţionate în declaraţia de 
grevă: 

— Dreptul la corespondenţă cu familia; 

— Dreptul de a primi lunar un pachet cu alimente de 
acasă; 

— Dreptul la vorbitor cu familia; 

— Dreptul de a primi cărţi şi de a avea asupra noastră, în 
celulă, hârtie şi creion. 


Deşi concepusem inserarea acestor cereri în fruntea listei, 
fusese depar-te de noi gândul de a le da într-adevăr 
întâietate. Era vorba de o ordine a priorităţilor falsă sau 
mai bine zis răsturnată, deoarece adevăratele ţe-luri, pe 
care voiam să le atingem prin grevă, erau înscrise la coada 
listei. Socotisem că administraţia nu va accepta niciodată o 
capitulare totală în faţa pretențiilor noastre. Speram, 
aşadar, să obţinem concesii numai la cererile aparent 
minore şi neimportante (dar pentru noi vitale), cuprinse în 
ultima parte a declaraţiei de grevă, lăsând în schimb 
administraţiei satisfacția de a ne refuza majoritatea 
revendicărilor şi, totodată, posibi-litatea de a ieşi din impas, 
cu autoritatea neştirbită. Aceste ultime puncte de pe lista 
noastră nu reprezentau decât drepturile elementare ale 
deţi-nuţilor, prevăzute în orice regulament penitenciar din 
lume: 

— Un regim alimentar cu hrană suficientă, pentru a ne 
menţine în viaţă; 

— Distribuirea de efecte penale, pentru cei care nu mai 
aveau îmbrăcă-minte; 

— Tratament medical pentru bolnavi; 

— Plimbare zilnică, la aer, în curtea închisorii; 

— Încetarea aplicării de pedepse abuzive şi interzicerea 
brutalităţilor fizice împotriva deţinuţilor. 

După toate aceste cereri de interes general, fiecare 
deţinut urma să-şi formuleze şi eventuale revendicări de 
ordin personal. În încheiere, îna-inte de a semna 
declaraţiile, vom menţiona că nu vom accepta să stăm de 
vorbă decât cu un delegat al Ministerului de Interne şi că 
refuzăm orice fel de discuţii sau tratative cu administraţia 
închisorii. Odată textul declaraţiei de grevă stabilit, nu ne 
mai rămânea decât să hotărâm mo-mentul declanşării 
acţiunii. 

Ne aflam la sfârşitul lumii aprilie. Cum nu voiam să dăm 
prilej adminis-traţiei să pretindă că e confruntată cu o 
provocare de natură politică, am decis să mai aşteptăm 


până după sărbătorirea zilei de, 1 Mai,. Apoi, am considerat 
mai înţelept să procedăm la o nouă amânare, lăsând să 
treacă şi data de, 10 Mai”, pentru a nu fi acuzaţi de 
organizarea unei manifes-taţii reacționare. Caracterul 
grevei trebuia să rămână în limitele stricte ale revendicării 
unor drepturi umane, prevăzute chiar de regulamentul 
penitenciar. În fine, pe la jumătatea lunii mai, într-o după- 
amiază, zaru-rile au fost aruncate: în dimineaţa următoare, 
vom refuza mâncarea! În aceeaşi seară, fiecare din noi 
urma să-şi înştiinţeze colegii de celulă des-pre hotărârea ce 
o luasem de a intra în grevă în dimineaţa următoare. După 
ce îi vom pune în temă cu întregul plan de acţiune, îi vom 
întreba pe fiecare, pe rând, dacă vor să ni se alăture. 
Rezultatele acestui sondaj real, le vom comunica apoi din 
celulă în celulă, către capătul celularu-lui, spre totalizare. 
Pentru a evita riscul ca administraţia să fie informată 
dinainte despre grevă, decisesem să ne anunţăm colegii 
numai după ora „închiderii”. În acest fel, nici un „turnător” 
nu mai avea prilejul să con-tacteze vreun membru al 
administraţiei, pentru a ne denunța şi a com-promite astfel 
efectul de surpriză pe care speram să-l provocăm. Mai ţin 
minte şi acum că în seara aceea, m-am plimbat ca un leu în 
cuşcă, în aşteptarea „închiderii”. După atâtea săptămâni de 
discuţii, tergiversări şi amânări, când în sfârşit, numai o 
noapte ne mai despărţea de momentul decisiv, îmi 
pierdusem răbdarea. Cu toate că ştiam prea bine cât de ha- 
zardată era totuşi o acţiune de acest fel, în condiţiile date, 
eram nerăbdă-tor să trec la fapte. Cred că o parte din 
explicaţia acestei grabe era toc-mai dorinţa nemărturisită 
de a nu mai avea răgazul să mă gândesc la urmările 
neprevăzute în calculele noastre prea optimiste. Odată 
declan-şată acţiunea, ştiam că nu mai era drum de 
întoarcere şi regretele pentru o acţiune nesăbuită nu-şi mai 
avea rostul. 

În sfârşit, a răsunat pe celular strigătul mult aşteptat al 
gardianului: „Pregătirea pentru număr!”, urmat de 


zgomotul zăvoarelor şi trântitul succesiv al uşilor, pe 
măsură ce se îndeplinea formalitatea numărătorii 
deţinuţilor. Abia când liniştea s-a restabilit pe celular şi am 
auzit scârţâ-itul scaunului gardianului din schimbul de 
noapte, care, rămas singur, se aşezase la masa lui din 
capătul secţiei, m-am adresat celor din cameră, anunţându-i 
că vreau să le comunic hotărârea pe care o luasem 
împreună cu un grup de prieteni, de a declara greva foamei 
a doua zi dimineaţa. Vestea a produs stupoare. M-am grăbit 
apoi să le declar că decizia noas-tră era definitivă şi că 
nimic nu ne mai putea face să revenim asupra ei. Având 
însă convingerea că eficacitatea grevei va fi cu atât mai 
mare, cu cât vom fi mai numeroşi, le-am cerut să reflecteze 
dacă vor sau nu să participe la acţiune, urmând ca fiecare 
să-mi dea răspunsul, pentru a-l putea comunica mai 
departe. Vom aştepta apoi să primim rezultatul cal-culului 
de totalizare, pentru a şti pe ce efectiv putem conta în 
dimineaţa următoare. Înainte de a apuca să mă adresez 
fiecăruia în parte pentru a-i afla intenţia, Cioloboc, tânărul 
avocat din Făgăraş, şi-a manifestat spon-tan entuziasmul, 
declarând că e de acord să intre în grevă alături de noi. 
Atitudinea lui nu m-a surprins. Nici nu mă aşteptasem la alt 
răspuns din partea lui! Cum tăcerea celorlalţi locatari ai 
celulei nu mă îndreptăţea la optimism în privinţa poziţiei ce 
o vor adopta, răspunsul lui Cioloboc mi-a dat sentimentul de 
a nu fi singur pe drumul pe care apucasem. Încurajat, 
aşadar, de elanul cu care Cioloboc, îşi dăduse asentimentul, 
am început prin a mă adresa lui Lăcătuş, care, în ordinea 
locurilor din celulă ocupa patul următor. Figura lui cam 
ursuză nu-mi inspira speran-ţa într-un răspuns favorabil, 
aşa încât întrebarea mea a fost mai mult formală: 

— Pista baci, spune-mi, te rog, ce ai de gând, ca să ştiu ce 
să comunic celor care aşteaptă să facă socoteala numărului 
participanţilor la grevă. 

Abia atunci, în ochii lui s-a aprins o lumină jucăuşă şi pe 
tonul mucalit pe care i-l cunoscusem şi în alte ocazii, cu 


vorba lui domoală cu puter-nic accent maghiar, Lăcătuş mi- 
a răspuns: 

— Domnu Ioanid, pe mine nu trebuie să mă întrebaţi! Eu 
sunt un so-cial-democrat şi, un socialist, când aude de 
grevă, spune imediat: „prezent ,„! 

Răspunsul lui Lăcătuş, care nu corespundea previziunii 
mele, n-avea să constituie singura surpriză a serii. De la 
Lăcătuş, am trecut mai departe, la vecinul lui de pat. Mi-a 
fost de-a dreptul penibil să-l întreb pe Samit-ca, dacă 
intenţionează să intre în grevă. Şi nu fiindcă eram convins 
că va refuza, ci pentru că îmi era greu să-i propun unui om 
infirm să parti-cipe la o acţiune de la care îl excludea însăşi 
incompatibilitatea lui fizi-că. Pe de altă parte, ar fi fost şi 
mai deplasat să-l ocolesc şi să nu-i pun şi lui întrebarea pe 
care o puneam tuturor celorlalţi. N-aş fi făcut decât să 
subliniez faptul că îl consideram un invalid. Deformat de 
rahitism, cocoşat şi extrem de slăbit, era greu să ţi-l 
imaginezi pe Samitca partici-pând şi mai ales rezistând, în 
timp, încercărilor fizice la care l-ar supune o grevă a foamei 
prelungită. Simţindu-mi parcă ezitarea, Samitca mi-a luat-o 
înainte, spunându-mi că ar dori să-şi expună punctul de 
vedere despre o grevă a foamei, declarată în atari condiţii. 
Am răsuflat uşurat. Samitca mă scutea de grija de a mai 
căuta formula cea mai potrivită, pentru a ataca subiectul 
atât de delicat al participării lui la grevă. Încântat de faptul 
că preluase iniţiativa, l-am ascultat, începând prin a face o 
analiză, pe cât de succintă, pe atât de obiectivă a condiţiilor 
noas-tre de detenţie, a lipsei totale de înţelegere din partea 
administraţiei faţă de cererile cele mai elementare de 
îndreptare a situaţiei, cât şi a repre-saliilor brutale, cu care 
riposta la cea mai mică plângere în acest sens. Samitca ne-a 
declarat că era convins că regimul de exterminare lentă la 
care eram supuşi era hotărât de forurile superioare de la 
Bucureşti, şi nu de cele locale. Ca atare, o eventuală grevă 
trebuia, după părerea lui, să îşi exercite presiunea asupra 
Ministerului de Interne şi nu asupra admi-nistraţiei 


Penitenciarului din Piteşti. Samitca nu credea însă că o 
hotă-râre luată la nivelul cel mai înalt al Statului putea fi 
zdruncinată sau schimbată de o acţiune de protest, 
întreprinsă de o mână de deţinuţi dintr-o închisoare. În 
concluzie, nu credea în eficacitatea unei greve. 

Nu puteam să nu-i respect punctul de vedere şi să nu 
recunosc că în starea de totală izolare şi dezinformare în 
care trăiam era la fel de logic justificat, ca şi al celor care 
susțineau contrariul. Considerând deci că această ultimă 
afirmaţie era încheierea argumentaţiei şi totodată echi- 
valentă cu refuzul lui de a participa la grevă, mă pregăteam 
să-i mulţu-mesc pentru răspuns şi să trec la următorul. 
Samitca mi-a făcut însă un semn că n-a terminat. Şi, spre 
surprinderea mea, a adăugat: 

— Asta nu înseamnă că nu sunt de acord să intru în grevă! 
Indiferent de rezultat, fie că raţionamentul meu se va 
dovedi just, fie că nu, cred că, în situaţia fără ieşire în care 
ne găsim, trebuie să încercăm să facem ce-va. Trebuie să 
ţinem contactul cu inamicul. Trebuie să-l punem la încer- 
care, ca să ne dăm seama cât de puternică îi este poziţia! 

N-am putut reda cu exactitate decât sensul spuselor lui 
Samitca, nereu-şind să produc întocmai exprimarea lui în 
cel mai pur limbaj militar, folosit cu competenţa unui 
adevărat ofiţer de Stat Major. Numai de în-clinaţii spre 
militarism nu-l bănuisem pe Samitca. Cât priveşte 
hotărârea lui de a ni se alătura la greva foamei, nu numai 
că a produs stupoare, dar ne-a pus chiar în încurcătură. 
Atât eu, cât şi Cioloboc şi Lăcătuş i-am cerut să renunţe, 
invocând de data asta, fără menajamente, starea lui fi-zică, 
care nu-i va permite să reziste unei asemnea încercări. 
Totul a fost însă zadarnic. Nu numai că Samitca a intrat a 
doua zi în grevă, dar, în ciuda tuturor prevederilor, a 
rezistat până la capăt, rămânând pe poziţie până în ultima 
zi. 

Nu-mi revenisem încă bine din surpriza ce ne-o făcuse 
Samitca cu ho-tărârea lui de a intra în grevă, când am fost 


pus din nou în faţa unei si-tuaţii neaşteptate. Plimbându-se 
nervos prin celulă, Fred Cerchez a înce-put să-şi manifeste 
cu voce tare indignarea împotriva acelor „capete a-prinse”, 
care, fără să se consulte cu nimeni şi fără să-şi facă 
scrupule în privinţa soartei camarazilor lor, îşi permiteau să 
declanşeze acţiuni ce puteau avea consecinţe catastrofale 
pentru toată lumea. În primul mo-ment, nu m-am putut 
stăpâni şi am ripostat cu oarecare agresivitate, în-trebându- 
| dacă a ridicat înadins glasul, pentru a-l informa şi pe 
gardi-anul de pe coridor despre planul nostru de grevă. 
Argumentul şi-a pro-dus efectul. Cerchez a coborât vocea, 
dar nu şi-a întrerupt rechizitoriul împotriva acelor 
nesocotiţi, care fiind tineri şi sănătoşi, nu se gândeau la cei 
mai în vârstă şi bolnavi, cărora orice măsuri de represalii, 
stârnite de acţiunea lor nesăbuită, le-ar putea fi fatale. 
După o lungă tiradă în acest sens şi o avalanşă de acuzaţii 
la adresa iniţiatorilor grevei în general, ul-timele cuvinte 
încărcate de reproşuri mi le-a adresat mie: 

— Sunteţi nişte inconştienţi, care vă jucaţi cu vieţile 
oamenilor! 

Cu toată gravitatea acuzațiilor pe care ni le aducea, m-am 
străduit să-mi păstrez calmul, mai cu seamă că afirmaţiile 
lui cuprindeau şi o parte de adevăr. Cu multă greutate l-am 
convins pe Fred Cerchez să accepte să mă asculte. l-am 
expus pe scurt raţionamentul celor care susțineau intra-rea 
în grevă. În ipoteza declanşării grevei, erau de prevăzut 
două posi-bile reacţii din partea administraţiei: 

1) Represalii numai împotriva greviştilor. Acest risc eram 
dispuşi să ni-l asumăm. Pentru această hotărâre, care nu ne 
privea decât pe noi, nu aveam deci de dat socoteală 
nimănui. 

2) Represalii generale împotriva tuturor deţinuţilor din 
închisoare. În acest caz (pe care îl consideram puţin 
probabil), era foarte adevărat că viaţa şi sănătatea 
bătrânilor şi bolnavilor, chiar neparticipanţi la grevă, vor fi 
în pericol. Dacă, în ipoteza unei greve, riscurile pentru 


bătrâni şi bolnavi erau numai probabile, în cazul refuzului 
nostru de a întreprinde vreo acţiune aceste riscuri se vor 
transforma în certitudini. Resemnându-ne să suportăm în 
continuare regimul de privaţiuni care ni se impunea, primii 
care vor sucomba vor fi tocmai cei mai puţin rezis-tenţi. 
Soarta bătrânilor şi bolnavilor va fi deci cu siguranţă 
pecetluită, fără ca, măcar, cei încă valizi să fi încercat să 
schimbe situaţia, fie chiar printr-o acţiune disperată. Cu 
toată osteneala ce mi-am dat-o de a-l face să înţeleagă şi 
punctul nostru de vedere, Cerchez a rămas la părerea lui, 
învinovăţindu-ne în continuare de a atenta pur şi simplu la 
viaţa cama-razilor noştri. Vorbe grele, pe care nu i le-am 
putut uita multă vreme! 

Vorbe care atingeau o rană încă deschisă, de când 
evadasem de la Cav-nic. Amintirea represaliilor ce s-au 
abătut după fuga noastră asupra ce-lor rămaşi în lagăr îmi 
trezea mereu aceleaşi sentimente contradictorii cu care nu 
reuşeam să mă împac: pe de-o parte satisfacția de a-mi fi în- 
frânt teama, de a fi îndrăznit să mă răzvrătesc, scuturându- 
mă din inerția şi resemnarea sclavului; pe de altă parte, 
sentimentul de culpabilitate faţă de cei care avuseseră de 
suferit de pe urma acţiunii mele. Limita până la care se 
putea întinde o acţiune personală, fără să antreneze răs- 
punderea colectivă, era greu de decelat. Administraţia 
riposta deseori cu represalii generale, la manifestări şi 
proteste individuale, obligându-te astfel de multe ori, să 
renunţi la unele acţiuni, numai fiindcă ar fi putut duce la 
pedepsirea camarazilor. În aceste situaţii, spiritul nostru de 
soli-daritate devenea obiect de şantaj în mâinile 
administraţiei, care, de re-gulă reprima cu cea mai mare 
brutalitate orice manifestări de camara-derie sau tendinţe 
de unitate în rândurile deţinuţilor. 

Atmosfera creată de invectivele lui Fred Cerchez, la 
adresa partizanilor intrării în grevă, ajunsese la punctul 
critic de la care risca să degenereze, în orice moment, în 
ceartă. Dacă eu însumi reuşisem să-mi păstrez cal-mul, 


menajându-l încă în discuţie, Cioloboc, în schimb, îl 
apostrofase cu violenţă, acuzându-l de laşitate şi lipsă de 
demnitate. Intervenţia lui Lăcătuş la momentul oportun, a 
avut darul să aplaneze conflictul. Cerându-i mai întâi lui 
Cioloboc să se calmeze, i s-a adresat apoi lui Cerchez: 

— Domnule Cerchez, fiecare e liber să procedeze cum 
crede de cuviin-ţă. În ceea ce mă priveşte, sunt ferm decis 
să intru, în grevă şi nimic şi nimeni nu mă poate opri. Aşa 
cum eu nu am dreptul să te constrâng să participi la o 
acţiune cu care nu eşti de acord, nici dumneata nu-ţi poţi 
permite să exerciţi presiuni asupra mea, pentru a mă face 
să-ţi accept punctul de vedere! 

Cu toate că politicos, tonul categoric al lui Lăcătuş nu mai 
admitea replică. Fred Cerchez s-a retras la patul lui, 
manifestându-şi în conti-nuare dezaprobarea tactică, printr- 
o atitudine ostentativă dezinteresată faţă de tot ce s-a mai 
discutat în seara aceea, în celulă. Cu toate că rela-ţiile 
dintre Fred Cerchez şi mine fuseseră până atunci foarte 
bune, bazate chiar pe o reală afecţiune reciprocă, în cele 
două zile cât am mai împăr-ţit aceeaşi celulă, n-am mai stat 
de vorbă ca de obicei. Intervenise o ră-ceală, pe care 
niciunul din noi n-a încercat s-o înlăture. Peste două zile, 
toţi greviştii aveam să fim despărțiți de ceilalţi deţinuţi, care 
nu se anga-jaseră în acţiune. Când tocmai mă pregăteam să 
părăsesc celula şi mă îndreptam spre uşă, Fred Cerchez s-a 
apropiat totuşi de mine, mi-a strâns mâna cu căldură şi mi-a 
urat, în şoaptă, un singur cuvânt de încu-rajare: Succes! 

După această paranteză, revin la seara premergătoare 
grevei. În atmos-fera încărcată în care mai stăruia încă 
iritaţia creată de controversa cu Fred Cerchez, mi-am 
reluat sondajul de unde îl întrerupsesem. Îmi îndreptasem 
privirea, cu nu prea mare entuziasm spre patul următor. 
Era ocupat de Colonelul Văsescu. În socotelile pe care mi le 
făcusem, nu contam pe asentimentul lui. Moş Puiu s-a 
declarat, însă fără ezitare, de acord să participe la acţiune, 
cu toate că, spunea el, îl deranja cuvântul „grevă”, care 


aparţinea vocabularului clasei proletare, pentru care 
nutrea un dispreţ fără margini. Cu poziţia neaşteptată 
adoptată de Puiu Vă-sescu, s-a încheiat şi seria de surprize 
de care am avut parte în seara aceea. Bătrânul Balint, 
ţăranul ungur care abia vorbea româneşte, a fost numai 
informat de Lăcătuş despre greva ce urma s-o facem, 
participarea lui nefiind posibilă, din cauza necunoaşterii 
limbii. Mai rămăsese „tur-nătorul” Barta, care, pe toată 
durata dezbaterilor din celulă, preferase să se culce, 
încercând să treacă neobservat. Dialogul cu el (dacă poate 
fi numit aşa) a fost scurt: 

— Domnule Barta, cred că nu mai e cazul să te întreb ce ai 
de gând, pentru că ştiu că nici noi nu vrem să te avem 
alături de noi în grevă, şi nici dumneata nu vrei să fii 
împotriva administraţiei! 

Barta, care se ridicase în capul oaselor, mi-a răspuns 
numai cu un zâm-bet prostesc şi cu o privire umilă, aproape 
recunoscătoare. 

De o bucată de vreme, pe ţevile caloriferului se stârnise 
ţacănitul discret al alfabetului Morse. Celelalte celule 
fuseseră mai vrednice. Începuseră să comunice datele 
sondajelor. Era cazul s-o facem şi noi. Cioloboc, mai exersat 
ca mine în telegrafia fără fir, a transmis rezultatul obţinut în 
celula noastră: cinci participanţi la grevă! 

În cursul serii, pe măsură ce Cioloboc intercepta diferitele 
mesaje ce se transmiteau pe reţeaua ţevilor de calorifer, 
aveam să aflăm că, în mai toate celulele, lucrurile se 
petrecuseră cam la fel: numărul celor ce se declaraseră 
pentru grevă, depăşise cu mult aşteptările! Din păcate, 
prin-tre cei ce se înscriseseră pentru grevă, erau şi 
nenumărați oameni în vâr-stă, suferinzi şi într-o stare fizică 
deplorabilă. Era de prevăzut, deci că aceşti oameni nu vor 
putea rezista încercărilor unei greve prelungite şi că vor fi 
obligaţi să abandoneze pe parcurs. Ori, era tocmai ceea ce 
am fi vrut să evităm pentru a nu da impresia administraţiei 
că poate nădăj-dui într-o stingere, de la sine, a acţiunii, prin 


renunţarea succesivă a tu-turor deţinuţilor la grevă. 
Strădaniile de a-i convinge pe cei în vârstă şi neputincioşi să 
revină asupra hotărârii de a ni se alătura n-au dat nici un 
rezultat. 'Toţi considerau că era de datoria lor să se 
solidarizeze cu noi. 

După ce toate celulele şi-au comunicat efectivul de 
participanţi, ţevile caloriferelor au amuţit. În tăcerea care 
se lăsase, aşteptam nerăbdători să ni se transmită 
rezultatul calculului ce se făcea în ultima celulă de la 
celălalt capăt al celularului. Când, în sfârşit, ţeava 
caloriferului s-a ani-mat din nou, Cioloboc a fost imediat pe 
recepţie. 

Numărul total al deţinuţilor care urmau să refuze a doua 
zi mâncarea era 150 sau 160. (Nu mai rețin cifra exactă, 
dar mi-amintesc că era vorba de aproximativ jumătate din 
efectivul deţinuţilor politici, care se aflau în acea vreme în 
închisoarea din Piteşti.) Cu alte câteva comentarii pe 
marginea acestui ultim mesaj Morse, ne-am încheiat ziua. 
Efervescenţa care ne stăpânise în tot cursul serii, a făcut 
loc unei noi stări de spirit dominată de gândurile ce ni le 
făceam în privinţa zilei următoare, când vom refuza 
mâncarea. Emoţia dinaintea confruntării, combinată cu 
îngrijorarea faţă de necunoscutul reacţiilor ce le vom stârni, 
ne-a ţinut treji, încă o bună bucată de vreme. 

La strigătul „Deşteptarea!” am fost în câteva clipe toţi, în 
picioare. Venise dimineaţa mult aşteptată şi, o dată cu ea, 
ultima probă de răbda-re care ne mai stătea în faţă, până la 
declanşarea acţiunii. În celule, ten-siunea nervoasă creştea 
cu fiecare minut care se scurgea. În schimb, pe coridor, 
pentru temnicierii noştri începea o zi ca toate celelalte. 
Schimbul de zi a venit să-l înlocuiască pe cel de noapte. 
Apoi, la strigă-tul „pregătirea pentru număr!”, uşile s-au 
deschis pe rând şi, sub supra-vegherea ofițerului de 
serviciu, s-a procedat la numărătoarea deţinuţilor şi la 
controlul gratiilor de la ferestre. După ce, sub loviturile de 
ciocan, zăbrelele s-au dovedit intacte, gradienii din tura de 


noapte au mai stat un timp de vorbă, la capătul secţiei, cu 
cei care veniseră să-i înlocu-iască. Câteva minute mai 
târziu, le-am auzit tropăitul cizmelor îndepăr-tându-se pe 
scări. Pe celular s-a lăsat iar, pentru o vreme, linişte, până 
ce au răsunat paşii târşâiţi ai deţinuţilor de drept comun, 
care aduceau hârdaiele cu terci. Desfăşurarea programului 
ni se părea mai lungă ca niciodată. Fiecare din noi încearcă 
să-şi stăpânească nerăbdarea în felul lui. Negăsindu-ne 
astâmpărul, Cioloboc şi cu mine ne plimbam de colo până 
colo, în micul spaţiu din faţa uşii, ciocnindu-ne unul de altul 
la fiecare pas. Alţii îşi căutau câte un subiect de discuţie, 
dar conversațiile nu se legau şi sfârşeau prin a tăcea. În 
fine, s-au auzit primele zăvoare: gardianul începuse 
distribuirea terciului! Mai aveam însă de zăbovit. Potrivit 
celor stabilite, urma să ne dezvăluim intenţiile, numai după 
ce terciul va fi împărţit pe întreg celularul. Aşadar, când 
gardianul a ajuns cu hârdăul la uşa noastră, ne-am primit 
ca de obicei gamelele cu porţiile de terci. Aşa făcuseră şi cei 
dinaintea noastră şi la fel au procedat şi cei din celulele 
următoare. După ce ultimii deţinuţi de pe celular şi-au pri- 
mit rațiile, gardianul s-a întors la primă celulă, de unde 
începuse dis-tribuirea terciului. Ca în fiecare dimineaţă, 
urma să deschidă din nou celulele pe rând, pentru ca 
deţinuţii să-şi depună afară, pe jos, în dreptul uşii, gamelele 
goale, în perioada aceea, păstrarea lor în cameră, fiind 
interzisă. Din momentul în care a deschis uşa primei celule, 
desfă-şurarea „programului”, a ieşit din rutina cotidiană. 
Majoritatea game-lelor, înşirate de unul din deţinuţi la 
picioarele gardianului, pe coridor, mai conţineau încă raţia 
de terci intactă. 

— De ce n-aţi mâncat, bă! A fost prima reacţie a şefului de 
secţie. 

Răspunsul din celulă: 

— Vă rugăm să raportați ofițerului de serviciu că refuzăm 
hrana! 


Încercările gardianului de a afla motivul pentru care 
deţinuţii îi resti-tuiau gamelele pline n-au dat nici un 
rezultat. S-a mai răstit de câteva ori la ei, i-a ameninţat şi, 
în cele din urmă, văzând că nu poate scoate nimic de la ei, 
le-a tras o înjurătură, a trântit uşa şi a trecut la celula ur- 
mătoare. Nu se aştepta, probabil, ca şi aici să i se întâmple 
acelaşi lucru. Dialogul cu cei care refuzau să mănânce 
terciul a fost cam acelaşi şi s-a mai repetat încă la câteva 
celule, până ce gardianul şi-a dat seama că nu era vorba de 
nişte cazuri izolate. L-am auzit strigându-l pe tovarăşul lui 
de pe secţia de la etajul inferior, căruia i-a cerut să-l cheme 
pe ofiţerul de serviciu. Din discuţia ce s-a iscat între ei, cu 
această ocazie, am înţe-les că tovarăşul lui îl informa că şi 
pe secţia lui deţinuţii refuză mânca-rea. 

Abia după sosirea ofițerului de serviciu, uşile au început 
din nou să fie deschise, de data asta, în prezenţa lui. Pe un 
ton sever şi autoritar, ofi-ţerul le-a cerut celor care 
refuzaseră mâncarea să-şi explice atitudinea. Nici lui nu i s- 
a răspuns, însă, la întrebare. Deţinuţii i-au adus la cunoş- 
tinţă că se află în greva foamei şi că doreau să fie chemat 
procurorul, pentru a da în faţa lui o declaraţie scrisă în 
acest sens. Până la celula noastră, ofiţerul şi-a irosit, fără 
succes, toate binecunoscutele argumen-te, folosite în astfel 
de ocazii, care de mult îşi pierduseră orice putere de 
convingere. A ţinut astfel să afirme, că orice cerere sau 
nemulţumire trebuie raportată în ordine ierarhică, mai întâi 
şefului de secţie, apoi ofițerului de serviciu, şi în cele din 
urmă, dacă niciunul din ei nu rezolva problema, 
comandantului penitenciarului. Numai în cazul în care nici 
acesta nu soluţiona cererea, se putea face apel la procuror. 

În consecinţă, insista să i se raporteze lui doleanţele, 
promițând să le asculte cu toată înţelegerea şi chiar să le 
satisfacă, în măsura în care vor fi de competenţa lui. Mai 
întâi încerca cu duhul blândeţei, stăruind în fel şi chip, să 
afle motivele protestului. Apoi, văzând că pledase zadarnic, 
îşi schimba tactica. Îi avertiza pe cei ce refuzau să 


mănânce, că riscau să fie pedepsiţi, deoarece regulamentul 
interzicea deţinuţilor să facă greva foamei. În loc să 
stârnească teamă şi îngrijorare, cum se aştepta, deţinu-ţii 
zâmbeau, amuzaţi de ridicolul unei asemenea interdicții, 
ceea ce sfâr-şea prin a-l înfuria, făcându-l să recurgă la 
gama obişnuită de ameninţări şi înjurături, înainte de a 
trânti uşa şi a trece mai departe. 

Scena repetându-se şi la celulele următoare, ofiţerul 
sfârşise prin a înţe-lege că nu avea de-a face cu un fenomen 
izolat, cum se mai întâmpla uneori în închisoare, şi când 
protestul deţinuţilor dintr-o singură celulă era repede 
reprimat, prin trimiterea lor la beci. 

Când a ajuns în celula noastră, renunţase să-şi mai 
răcească gura de pomană. 

Ne-a întrebat numai: 

— Aici, câţi nu mâncaţi, bă? 

Şi-a notat într-un carneţel cifra pe care i-am dat-o şi, fără 
nici un co-mentariu, a trecut la celula următoare. După 
zgomotul zăvoarelor, i-am urmărit parcursul până la 
capătul celularului. O dată cu ultima uşă trân-tită, pe secţie 
s-a lăsat tăcerea. Pentru noi era o linişte grea, încărcată de 
ameninţări necunoscute; liniştea dinaintea furtunii. O 
furtună care s-a lăsat însă aşteptată. 

Programul dimineţii s-a desfăşurat apoi în condiţiile 
obişnuite, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. 
Celulă după celulă, deţinuţii au fost scoşi cu tinetele la W.C. 
Câteva ore mai târziu, şi distribuirea mesei a decurs ca de 
obicei, cu singura diferenţă că deţinuţii care declaraseră 
grevă au refuzat să-şi primească gamelele cu mâncare, 
chiar din mo-mentul împărţirii. Fără să facă cea mai mică 
remarcă, gardianul punea fiecare gamelă refuzată, pe jos, 
lângă uşă, ca şi cum ceea ce se petrecea ar fi fost cum nu se 
poate mai firesc. 

Şi după-amiaza a fost la fel de paşnică ca dimineaţa. 

Timpul se scurgea greu. 


Deşi conştienţi de faptul că indiferența care ni se arăta 
făcea parte din tactica administraţiei, menită să ne 
descurajeze, dovedindu-ne că nu se sinchiseşte de greva 
noastră, atmosfera în celule se făcea tot mai apăsă-toare. 
Aproape că ne lipseau răcnetele obişnuite ale gardianului, 
care nu-şi mai manifesta sub nici o formă prezenţa. Secţia 
părea abandonată. Până seara, n-am auzit nici un pas de 
cizmă pe coridor. Nimeni nu ne-a privit nici măcar o singură 
dată prin vizetă. Liniştea obsedantă de din-colo de uşă se 
insinuase pe nesimţite şi în celule, unde conversațiile că- 
zuseră, fiecare trecându-şi timpul singur cu gândurile lui, 
dar cu simţu-rile mereu treze, gata să surprindă în orice 
moment cel mai mic zgomot. Am fi dat orice, să ştim ce se 
pregăteşte în spatele acestei cortine de tă-cere, care să 
lăsase între noi şi administraţia penitenciarului. Sub tensi- 
unea aşteptării prelungite a unei reacţii din partea acesteia 
din urmă, nu simţisem nici un moment că ne-ar fi foame, cu 
toate că trecuseră două-zeci şi patru de ore de când nu mai 
mâncasem nimic. 

Împărţirea mesei de seară a mai adus puţină animaţie în 
liniştea mor-mântală care domnise toată după-amiaza pe 
celular. A decurs în condiţii similare cu masa de prânz, 
gamelele greviştilor fiind depuse pe coridor în faţa uşilor, 
sub aceeaşi privire indiferentă a gardianului. Un sfert de 
oră mai târziu, când s-au tras primele zăvoare în capătul 
secţiei, am cre-zut mai întâi că gardianul începuse să scoată 
din celule gamelele goale ale deţinuţilor care nu participau 
la grevă. Imediat, însă, au răsunat pe coridor şi tropăituri 
de cizme şi ecouri de voci. Ne-am dat seama că 
administraţia se decisese, în fine, să reacționeze. Furtuna, 
pe care o aşteptasem încă din cursul dimineţii, se 
dezlănţuise abia seara şi avea să dureze câteva ore. La 
început n-am auzit decât o forfoteală confuză de paşi şi 
glasuri nedesluşite, care se deplasau în direcţia noastră, 
oprindu-se la fiecare celulă. Pe măsură ce se apropiau, 
zgomotele se precizau, dezvăluindu-ne că pe secţie 


pătrunsese un număr neobişnuit de mare de gardieni şi 
ofiţeri. Când au ajuns în vecinătatea noastră, i-am 
recunoscut vocea lui Mândreş. Abia când s-a deschis şi uşa 
noastră, am văzut că era însoţit de mai toţi ofiţerii 
penitenciarului. Nu lipsea nici Lupu, ofiţerul politic, nici 
plutonierul sanitar, Cioltar. Stăpânindu-şi cu un evident 
efort firea colerică, Mândreş ni s-a adresat pe un ton calm, 
aproape civilizat, cerându-ne celor care refuzasem 
mâncarea să avansăm în spaţiul din faţa uşii. Ne-a privit 
apoi lung, pe fiecare în parte, şi ne-a întrebat de ce nu 
mâncăm. l-a răspuns Lăcătuş: 

— Fiindcă numai aşa putem ajunge să stăm de vorbă cu un 
delegat al procuraturii! 

— Vorbeşte pentru tine! De ce vorbeşti şi pentru ceilalţi? 
Sau tu eşti instigatorul complotului? 

— Am vorbit pentru toţi, fiindcă toţi vrem acelaşi lucru, iar 
eu personal, domnule căpitan, nu mai am nimic altceva de 
spus! 

Credeam că replica lui Lăcătuş, spusă cu voce cumpătată, 
dar răspicat, va declanşa una din obişnuitele explozii de 
furie ale lui Mândreş. 

„Bau-Bau”, însă, era de nerecunoscut! Contrazicând toate 
aşteptările, a rămas calm. Şi-a mutat doar privirea de la 
Lăcătuş la următorul, care era Samitca. 

— Tu de ce nu mănânci, bă! 

— Domnule căpitan, vă rog să luaţi la cunoştinţă faptul că, 
începând de azi dimineaţă, mă aflu în greva foamei, şi că nu 
voi mai face nici o de-claraţie decât în faţa procurorului! 

Nici de data asta Mândreş n-a avut nici o reacţie. De 
îndată ce şi-a întors ochii spre mine, înainte chiar de a 
apuca să-mi pună întrebarea, m-am grăbit să-i spun: 

— Şi eu aştept procurorul! 

După mine, colonelul Văsescu a procedat la fel. 

Cioloboc era ultimul din şirul nostru. Stătuse până atunci 
alături de noi, aşteptându-şi rândul. Când Mândreş l-a 
întrebat de ce nu mănâncă, Cio-loboc i-a întors ostentativ 


spatele şi, ducându-se să se trântească pe pat, i-a aruncat 
peste umăr pe un ton agresiv: 

— Cu un criminal ca dumneata nu stau de vorbă! 

Nu numai noi, dar şi gardienii care stăteau în spatele lui 
Mândreş încre-meniseră. Nici nu îndrăzneam să ne gândim 
la consecinţele neaşteptatei ieşiri a lui Cioloboc. Asemenea 
vorbe îl puteau costa viaţa pe cel ce în-drăznise să le 
rostească. Cu atât mai mare ne-a fost uimirea, când sum- 
brele noastre presimţiri le-a împrăştiat chiar Mândreş. 
Ignorând provo-carea lui Cioloboc, de parcă episodul nici n- 
ar fi avut loc, Mândreş ni s-a adresat cu un glas ce se voia 
plin de cele mai bune intenţii. E drept că trăsăturile 
crispate ale feţei şi expresia întunecată a ochilor îi trădau 
adevăratele sentimente, dar nici lupul din povestea cu 
scufiţa roşie nu reuşise mai mult decât să-şi prefacă glasul. 
Ne-a sfătuit părinteşte să nu ne lăsăm împinşi pe o cale 
greşită, dând ascultare celor câţiva instigatori ce se găsesc 
printre noi; pe care de altfel administraţia îi cunoaşte şi le 
urmăreşte de multă vreme activitatea. Recurgând la grevă, 
ne facem vinovaţi nu numai de indisciplină faţă de 
regulamentul penitenciar, dar riscăm chiar să ni se facă un 
nou proces, pentru agitaţie şi rebeliune împotriva organelor 
de stat. După ce ne-a prevenit asupra consecinţelor la care 
ne expuneam, Mândreş ne-a promis că nu va ţine seama de 
cele întâmplate, dacă a doua zi dimineaţa vom renunţa la 
atitudinea noastră ne-disciplinată, (Se ferea să pronunţe 
cuvântul „grevă”, noţiunea fiind monopolizată de partid, cu 
strictă aplicare numai pentru acţiunile „cla-sei muncitoare” 
împotriva forţelor capitaliste reacționare.) Ne-a îndem-nat, 
apoi, pe toţi cei ce aveam vreo nemulţumire personală să ne 
înscri-em la „raport”, făgăduindu-ne rezolvarea favorabilă a 
oricăror probleme care sunt de competenţa lui. 
Considerând probabil că fusese suficient de convingător, 
Mândregş şi-a încheiat discursul pe un ton aproape amical: 

— Cred că ne-am înţeles! Gândiţi-vă bine la ce v-am spus. 
Nu ne obli-gaţi să trecem la măsuri care să vă agraveze 


situaţia! 

Cu aceste cuvinte, Mândreş ne-a părăsit, îndreptându-se 
spre celula ve-cină. Abia după ce ne-am asigurat că niciunul 
din cei care îl însoțeau nu rămăsese în urmă, în spatele uşii, 
pentru a ne supraveghea şi a trage cu urechea, ne-am 
apucat să ne împărtăşim impresiile despre vizita pe care o 
primisem. Am început cu toţii prin a-i reproşa lui Cioloboc 
ati-tudinea de bravadă cu care îl sfidase pe Mândreş în mod 
inutil şi pericu-los. Pe de altă parte, recunoşteam că tocmai 
datorită acestui act de pro-vocare, la care Mândreş nu 
ripostase, puteam deduce că administraţia era departe de a 
fi atât de indiferentă pe cât voise să se arate, faţă de greva 
noastră. Punând cap la cap toate informaţiile colectate în 
seara aceea, despre felul în care se desfăşurase vizita în 
celelalte celule şi despre comportarea lui Mândreş, am 
ajuns la concluzia că administra-ţia fusese nu numai 
surprinsă de acţiunea noastră neaşteptată, dar mai cu 
seamă îngrijorată de proporţiile ei. Pentru a ne îndupleca să 
renun-ţăm la grevă, Mândreş alesese calea conciliantă şi nu 
pe cea brutală, tocmai din cauza numărului mare de 
participanţi la acţiune. Ne plăcea să credem că solidaritatea 
noastră îl impresionase şi că se temuse să recurgă la 
represalii pentru a nu provoca furia mulţimii. Desfăşurarea 
ulterioară a evenimentelor avea să ne dovedească că nu 
supraestimasem în aprecierile noastre efectele grevei 
asupra administraţiei. Satisfăcuţi cu concluziile trase în 
seara aceea, după prima zi de grevă, ne-am culcat totuşi cu 
gândul la surprizele ce ni le va aduce dimineaţa. Nimeni nu 
căzuse pradă vorbelor mieroase şi înfăţişării schimbate cu 
care Mândreş încercase să ne câştige încrederea. 
Incertitudinea în privinţa viitoarelor măsuri cu care vom fi 
confruntaţi persista. Am adormit cu aceleaşi îngrijorări şi 
temeri, ca şi în seara precedentă. Dimineaţa, ne-am trezit 
însă mai hotărâți ca oricând să rezistăm tuturor presiunilor 
la care vom fi supuşi, indiferent de natura lor. Cel puţin, 
asta era starea de spirit împărtăşită de toţi camarazii mei 


de celulă, care intraseră în grevă. În alte celule, după cum 
am aflat mai târziu, n-a fost aceeaşi omogenitate. 

Ziua începuse ca de obicei. La sunetul „deşteptării”, ne 
sculaserăm şi ne făcuserăm paturile. După ce ne-am turnat 
unul altuia câte o căniţă de apă şi ne-am spălat pe mâini şi 
pe faţă deasupra tinetei, ne-am aşezat pe paturi în 
aşteptarea „deschiderii”. A mai trecut o vreme şi am auzit, 
ca în fiecare zi, strigătul gardianului: „Pregătirea pentru 
număr!” De aci înainte, programul zilei nu s-a mai 
desfăşurat normal. În loc ca imediat după strigătul 
gardianului pe secţie să răsune paşii cizmelor ofițerului de 
serviciu şi ai gardienilor, venind să preia schimbul de zi, iar 
de pe coridor să ne parvină ecoul zăvoarelor de la uşile 
celulelor ce se descu-iau de fiecare dată la acea oră, pentru 
numărătoare, celularul a rămas cufundat în tăcere. O 
tăcere absolută, de parcă întreaga clădire ar fi fost 
părăsită. Nici măcar şeful nostru de secţie nu mai dădea 
nici un semn de viaţă. Intrigaţi de dispariţia gardianului şi 
de această suspectă suspenda-re a oricărei activităţi pe 
celular, stăteam cu urechea lipită de uşă, încer-când să 
surprind cel mai mic sunet sau mişcare, care să ne 
lămurească asupra acestei misterioase stagnări. Coridorul 
rămânea însă mut şi, cu cât liniştea se prelungea, eram tot 
mai tentaţi să credem că fenomenul nu se datora unei 
simple întârzieri şi că nu se putea să nu fie o legătură între 
ciudata acalmie, care paralizase desfăşurarea programului 
cotidian în întreaga puşcărie şi declaraţia noastră de grevă. 
Am stat de pândă la uşă mai bine de două ceasuri, timp în 
care nici un zgomot n-a tulburat liniştea coridorului. Apoi, 
deodată, un sunet metalic ne-a făcut să tresă-rim. Un 
scârţâit ca de roată de căruţă neunsă, care ne era familiar. 
Se deschisese grilajul de fier de la parter, singura cale de 
acces spre secţiile de pe coada „T”-ului, ocupate de 
„politici”. Concomitent, ne-a parvenit şi ecoul unor zgomote 
îndepărtate şi nedesluşite. O rumoare, la început abia 
perceptibilă, dar care creştea progresiv, părând să se 


apropie de secţia noastră. Câteva minute mai târziu, ne-am 
lămurit. Zgomotul con-fuz pe care îl percepeam era 
provocat de murmurul glasurilor şoptite, de paşii înăbuşiţi 
şi de foiala mulţimii de gardieni, care literalmente inva- 
daseră cele trei etaje ale celularului, înşirându-se de-a 
lungul coridoare-lor şi ocupând poziţii în faţa uşilor 
celulelor noastre. Precauţiile, pe care le luaseră pentru a nu 
se face simţiţi, erau evidente, dar strădania le fusese 
zadarnică. 

Curând şi-au dat în vileag prezenţa în imediata noastră 
apropiere. De câte ori unul din ei trecea tiptil prin faţa 
camerei noastre, umbra lui întrerupea dunga de lumină 
care pătrundea în celulă, prin crăpătura de sub uşă. Postul 
de ascultare de lângă uşă, devenind inutil şi prea expus, ne- 
am retras pe paturi, de unde am continuat să le urmărim 
du-te-vino-ul, privind la dâra luminoasă din prag, care le 
trăda mişcările. Nu aveam altceva de făcut decât să 
aşteptăm surpriza, care, fără doar şi poate, ni se pregătise. 
Răbdarea nu ne-a fost pusă la încercare multă vreme. 
Acţiunea s-a declanşat brusc, printr-un zgomot asurzitor de 
zăvoare. Începând din capătul secţiei, fuseseră deschise 
dintr-o dată patru sau cinci uşi. Concomitent, gardienii 
postați în faţa celorlalte celule au dat la o parte clapele 
vizetelor. Din acel moment, ochiul gardianului de la uşa 
noastră n-a mai părăsit vizeta, ţinându-ne sub o 
permanentă obser-vaţie. Nemaiputându-ne apropia de uşă 
pentru a capta mai clar zgo-motele de pe secţie, a trebuit să 
ne mulţumim cu înregistrarea ecourilor, ce se întretăiau şi 
se suprapuneau şi care ne parveneau deformate de 
rezonanţa coridorului. Prin tumultul provocat de mulţimea 
paşilor şi uşilor ce se deschideau şi se închideau, puteam 
discerne şi frânturi de discuţii, ce se purtau simultan, fie pe 
coridor, fie în celule. În acea învăl-măşeală de voci, i-am 
recunoscut-o mai întâi pe a lui Mândreş şi, apoi treptat, pe 
ale mai tuturor ofiţerilor închisorii. Toată această hărmălaie 
se apropia destul de repede de celula noastră, aşa că n-am 


fost surprinşi când şi uşa noastră s-a dat de perete. Era 
ofiţerul politic Lupu, care, tre-când pragul, a tras uşa după 
el, lăsând-o numai puţin întredeschisă. Suficient, însă, 
pentru a ne permite să observăm prin crăpătură foiala 
gardienilor pe coridor. După ce şi-a rotit ochii prin cameră, 
inventari-indu-i conţinutul uman, Lupu s-a informat pe un 
ton neutru: 

— Cine a refuzat mâncarea? 

Fără să scoatem o vorbă, toţi cei vizitaţi am ridicat câte o 
mână în sus. Cum avusesem de multe ori ocazia să ne 
convingem că Lupu dispunea de o memorie deosebită, 
cunoscându-ne pe fiecare în parte după figură şi ştiindu-ne 
pe dinafară numele şi chiar conţinutul dosarelor, nu ne-am 
mirat deloc când ni s-a adresat din nou, numindu-ne pe doi 
dintre noi: 

— Sunteţi oameni serioşi, în toată firea! Cum se poate să 
ascultați de nişte inconştienţi şi instigatori ca Ioanid şi 
Cioloboc”! 

Dintre greviştii din celula noastră, Cioloboc şi cu mine 
eram cei mai rău văzuţi de biroul politic, din cauza 
nenumăratelor rapoarte şi pedepse ce le primisem pentru a 
fi înfrânt dispoziţiile, care reglementau regimul de strictă 
izolare a deţinuţilor politici din închisoare. De câte ori 
fuseserăm surprinşi comunicând cu alte celule sau 
încercând să luăm legătura cu „dreptul comun”, pentru a 
ne procura informaţii, avusesem de-a face cu ofiţerul politic. 
În anchetele întreprinse cu acele ocazii, Lupu nu reuşise 
niciodată să afle numele „complicilor” noştri, amănunte 
despre felul în care funcţiona reţeaua noastră de 
comunicaţii sau sursele noastre de in-formaţii. Neobţinând 
satisfacţie, interogatoriile se soldau cu trimiterea noastră la 
carceră sau la beci. Refuzul de a „colabora cu ancheta” şi 
re-putaţia de „nedisciplinaţi” şi „recalcitranţi”, de care ne 
bucuram în ochii lui Lupu, nu justifica însă în cazul de faţă, 
discriminarea pe care o făcu-se între greviştii din celulă, 
calificându-ne numai pe noi instigatorii. Pomenind numele 


lui Cioloboc şi al meu, Lupu desemnase astfel dina-inte de 
viitorii ţapi ispăşitori pe care îi avea în vedere, lăsând 
totodată să se înţeleagă, că era dispus să privească cu 
indulgență cazurile celor care căzuseră victime instigaţiei 
noastre. Sugerând existenţa unei portiţe de scăpare, pentru 
cei care vor renunţa la grevă, le dădea acestora posibili- 
tatea de a evita consecinţele ce le vor avea de suferit numai 
principalii vinovaţi de declanşarea acţiunii. Oferindu-le 
această recompensă, era limpede că Lupu urmărea să 
stimuleze dezertările, pentru a reduce astfel mai întâi 
numărul participanţilor la acţiune şi pentru a putea, mai 
apoi, să spargă greva, prin izolarea sau transferarea celor 
câţiva care s-ar mai fi încăpățânat pe poziţie. 

În timp ce ne vorbea, Lupu ne privea pe rând pe fiecare, 
încercând să-şi dea seama de efectul ce-l producea. Cu 
toate că părea vădit contrariat de atitudinea noastră 
indiferentă, a mai continuat încă o bună bucată de timp să- 
şi dezvolte argumentaţia menită să ne zdruncine 
încrederea şi unitatea. Lupu şi-a încheiat pledoaria, 
subliniind, încă o dată, deosebirea pe care era dispus s-o 
facă între „instigatori”, care erau „adevărații vino-vaţi”, şi 
cei care numai din slăbiciune se lăsaseră antrenați într-o 
acţiune atât de gravă. După o pauză, a adăugat: 

— V-am explicat situaţia, ca să ştiţi că nu vreau să iau o 
măsură genera-lă. Nu vreau, ca din cauza câtorva elemente 
duşmănoase şi nedisciplina-te, să suferiţi toţi! Îşi vor primi 
pedeapsa numai adevărații agitatori şi cei care se vor 
solidariza cu ei! 

După aceste cuvinte rostite mai apăsat, ne-a privit 
îndelung pe fiecare în parte, înainte de a ne pune 
întrebarea cheie: 

— Cine are ceva de raportat? 

Toţi am tăcut, ignorând întrebarea. Singur Samitca a luat- 
o în seamă, spre vizibila satisfacţie a lui Lupu. Satisfacţie de 
scurtă durată, în loc să asiste la primul caz de defecţiune, 
cum se aşteptase, Samitca l-a decepţionat. 


— Domnule locotenent-major, vreau să vă aduc la 
cunoştinţă, că nu intenţionez să comit nici un act de 
răzvrătire împotriva regulamentului. Am recurs la greva 
foamei, pentru a putea sta de vorbă cu procurorul. Este 
dreptul meu de a refuza mâncarea iar obligaţia 
dumneavoastră în-tr-un asemenea caz este de a anunţa 
procuratura. 

Cu toată deziluzia provocată de răspunsul lui Samitca, 
Lupu s-a stăpânit. L-a întrerupt numai, spunându-i că nu 
vrea să audă un răspuns pripit. Prefera să ne dea un timp 
de gândire, pentru a ne da mai bine seama de gravitatea 
situaţiei în care ne aflam şi va reveni mai târziu, când vom 
ajunge la concluzia că am procedat greşit. Atâta prefăcută 
înţelegere şi chiar bunăvoință nu-şi mai dăduse Lupu 
niciodată osteneala să ne arate. Administraţia părea 
înclinată să trateze, de data asta, situaţia cu mănuşi şi nu, 
ca de obicei, să recurgă la metoda represaliilor brutale. 
Răbdarea şi ipocrizia comportării lui Lupu ne-au făcut să 
deducem că direcţia penitenciarului, îngrijorată de 
anvergura grevei noastre, hotărâse să-şi schimbe tactica şi 
să nu bruscheze lucrurile. 

Cu toate că în cursul zilei ofensiva dezlănţuită de 
administraţie pentru a sparge greva avea să îmbrace forme 
mult mai complexe, interpretarea dată atitudinii lui Lupu 
ne-a fost confirmată de toate evenimentele care s-au 
petrecut ulterior. Apariţia lui Lupu în celula noastră 
semnalase nu-mai începutul campaniei, concepută de 
administraţie în scopul lichidării grevei. Cu trecerea lui, pe 
rând, prin fiecare celulă, spre a le vorbi deţi-nuţilor (în 
aceeaşi termeni în care ne vorbise şi nouă), Lupu dăduse 
pri-mul impuls mecanismului de pornire al unei operaţii, 
care din acel mo-ment a început să funcţioneze fără 
întrerupere, cu maximum de inten-sitate şi într-un ritm tot 
mai accelerat, până seara târziu. Până la ora stin-gerii, n- 
am mai avut nici o clipă de linişte. Vizitele s-au succedat 
fără încetare în tot cursul zilei. În scurtele intervale dintre 


ele, eram continuu supravegheați prin vizetă sau chiar 
direct din prag, prin uşa ţinută între-deschisă de gardianul 
postat în faţa celulei noastre. Nu mai aveam nici timpul, nici 
posibilitatea să schimbăm vreo vorbă între noi, şi cu atât 
mai puţin să comunicăm prin Morse cu celulele vecine. De 
altfel, şi-tuaţia era identică în toate încăperile celularului. 
După vizita lui Lupu, rând pe rând, s-au perindat prin 
camera noastră: căpitanul Mândreş, când unul, când altul 
din cei câţiva ofiţeri ai închisorii şi chiar pluto-nierul sanitar 
Cioltar. Apoi, ciclul s-arepetat, începând din nou cu Lupu. 
Singura variaţie în această campanie, dusă cu o neobosită 
insistenţă şi într-un tempo susţinut, o aducea alternanţa 
personagiilor angajate în ca-ruselul ameţitor, căruia a 
trebuit să-i facem faţă întreaga zi. În afara unor mici 
deosebiri de formă, determinate doar de maniera personală 
a fiecăruia de a-şi duce „munca de lămurire” pentru a ne 
scoate din grevă, toţi aceşti emisari ai administraţiei ne-au 
vorbit la fel cum ne vorbise şi Lupu. Ţinuţi sub presiunea 
permanentă a vizitelor lor succesive, ne-a fost dat să auzim 
de sute de ori expunerea aceleiaşi argumentaţii, for-mulată 
când în termeni binevoitori, sugerând o portiţă de scăpare 
pen-tru cei ce se vor retrage din grevă, când în cuvinte 
dure, cu aluzii ame-ninţătoare la soarta sumbră rezervată 
celor care, persistând în acţiunea lor, vor purta întreaga 
responsabilitate a organizării rebeliunii. Uneori, era unul şi 
acelaşi care ne prezenta cele două posibilităţi de opţiune ce 
ni se ofereau. Alteori, însă, se asociau câte doi şi îşi 
împărțeau rolurile. Primul îşi desfăşura tot arsenalul ofensiv 
de intimidare anunţându-ne că termenul de gândire ce ne 
fusese acordat expirase, şi că pierdusem oca-zia de a mai 
beneficia de indulgenţa ce ni se promisese. 

Administraţia ajunsese la concluzia că eram nişte „bandiți 
înrăiţi”, care meritam să ne primim pedeapsa pentru 
„instigaţie la revoltă”. Vom fi daţi, aşadar, pe mâna 
„justiţiei”, spre a fi din nou condamnaţi, codul pe-nal 
prevăzând, în astfel de cazuri, cele mai grele sentinţe. 


Totodată, s-au luat dispoziţiile de cuviinţă, ca până la 
proces, să fim supuşi unui „re-gim special” de detenţie, 
aplicat numai „elementelor periculoase”. Apoi, încercând să 
dea momentului un caracter solemn, ofiţerul îşi dregea gla- 
sul şi, pe un ton grav, ne cerea celor care eram în grevă să 
ne spunem numele şi condamnarea. Îşi nota datele cu 
conştiinciozitate întru-un carneţel proptit pe spatele 
gardianului, care asistase la scenă din uşă, şi, înainte de a 
pleca, adăuga: 

— Cei care aţi fost trecuţi pe listă, vă faceţi bagajul şi 
aşteptaţi! 

Cam aşa ne vorbea primul. 

Câteva minute mai târziu, îşi făcea apariţia cel de-al doilea 
ofiţer, care, nu întâmplător, era superior în grad tovarăşului 
lui, care îl precedase. La una din aceste mascarade, în rolul 
celui de-al doilea vizitator a partici-pat chiar căpitanul 
Mândreş, urmându-i unuia din ofiţerii de serviciu. 
Prefăcându-se mirat că ne vede cu bagajul făcut, Mândreş 
ne-a întrebat de ce ne-am strâns lucrurile şi ce aşteptăm. 

— Domnul locotenent X ne-a trecut pe o listă şi ne-a spus 
că vom fi mutaţi, i-a răspuns Lăcătuş, care devenise 
purtătorul nostru de cuvânt. 

Simulând un acces de furie, Mândreş s-a răstit la 
gardianul din faţa uşii: 

— Tovarăşe sergent! Spune-i tovarăşului locotenent X să 
vină imediat la mine. Cum îndrăzneşte să ia măsuri de capul 
lui! Aici, numai eu dau ordin de mutare a deţinuţilor din 
celule! 

Apoi, întorcându-se spre noi şi îmblânzindu-şi vocea, ne-a 
explicat că fusese vorba de o înţelegere greşită a 
dispoziţiilor. Coborând glasul, în continuare, pentru a-i da o 
nuanţă confidențială, ne-a împărtăşit, pe un ton ce se voia 
părintesc, dilema în care îl pusesem: 

— Măi băieţi, trebuie să mă înţelegeţi şi pe mine. Ascult şi 
eu de ordine superioare şi nu pot să nu le execut. Nu vreau 
însă să vă nenorocesc aplicându-vă măsurile prevăzute de 


regulament, înainte de a sta de vorbă omeneşte. Eu vă 
înţeleg că vă e greu şi că v-aţi pierdut răbdarea, dar vă 
sfătuiesc prieteneşte să renunţaţi la grevă. Aţi făcut o mare 
greşeală, procedând în acest fel. Nu vă daţi seama de 
gravitatea consecinţelor la care vă expuneţi, dacă se va afla 
mai sus că v-aţi răzvrătit. Şi Mândreş ne-a mărturisit 
aproape pe şoptite, pasămite, pentru a fi auzit de gardia-nul 
de pe coridor, că el însuşi călcase dispoziţiile, nessizând 
imediat organele superioare, despre actele de indisciplină 
comise de noi, în penitenciarul din Piteşti. O făcuse numai 
pentru a ne da timp să ne reve-nim din greşeală şi a ne 
cruța de asprimea măsurilor de reprimare a ac-telor de 
rebeliune, de care eram pasibili. (Aşa cum aveam să aflăm 
în zilele următoare, şi această afirmaţie a lui Mândreş era 
mincinoasă, de-oarece Ministerul de Interne fusese anunţat 
imediat de declararea gre-vei. În momentul în care 
Mândreş ne vorbea, în penitenciar aflau deja câţiva 
reprezentanţi ai ministerului, sosiți chiar în dimineaţa 
aceea la Piteşti.) Mai bine de o jumătate de oră, Mândreş şi- 
a exersat ipocrizia, arătându-se omenos, binevoitor şi 
preocupat de soarta noastră, vrând să ne convingă că 
încerca să amâne luarea de măsuri disciplinare pentru a ne 
da un ultim răgaz de a renunţa la grevă şi a evita astfel 
situaţia catas-trofală spre care ne îndreptam. Satisfăcut de 
liniştea în care îi asculta-sem expunerea, fără să ne 
manifestăm vreo opoziţie sau intenţie de a-i respinge 
argumentele, şi socotind că lipsa noastră de reacţie era 
semn de şovăială, Mândreş şi-a încheiat tirada, declarându- 
ne cu un ton jovial: 

— Mă bucur că m-aţi înţeles şi nu o să vă pară rău! O să-mi 
mulţumiţi că v-am scăpat dintr-o situaţie foarte grea. Voi da 
acum ordin să vi se aducă masa mai devreme, fiindcă ştiu că 
sunteţi flămânzi. Mâncaţi, iar eu vă promit să am uitat 
prostia pe care aţi făcut-o!” 

De data asta, luându-i-o înainte lui Lăcătuş, i-am răspuns 
eu lui Mândreş: 


— Domnule căpitan, vă mulţumim pentru grija pe care ne- 
o purtaţi, dar noi tot nu mâncăm, până ce nu vine 
procurorul! 

— Vorbeşte pentru tine, banditule! De ce vorbeşti pentru 
ceilalţi, s-a răstit prompt Mândreş la mine, reluându-şi tonul 
pe care i-l cunoşteam şi fulgerându-mă cu privirea. 

Deşi se congestionase la faţă de furie, în clipa următoare 
reuşi să-şi în-frângă caracterul coleric. Mândreş şi-a întors 
privirea de la mine, către camarazii mei. Îmblânzindu-şi din 
nou trăsăturile feţei şi vocea le-a dat de înţeles că nu vrea 
să-şi piardă vremea cu un tânăr inconştient ca mine şi că li 
se adresează numai lor, deoarece poate conta pe 
seriozitatea şi înţelepciunea ce le-o conferea vârsta mai 
înaintată. Imediat însă, cama-razii mei cu tâmplele 
încărunţite, la respectabilitatea cărora, făcuse alu-zie, l-au 
decepţionat şi ei. Unul după altul i-au declarat nu-şi 
modifică atitudinea până ce nu stau de vorbă cu procurorul. 
După eşecul total în-registrat în celula noastră, Mândreş 
ne-a părăsit. 

— O să vă pară rău că nu m-aţi ascultat! Ne-a mai spus 
înainte a ieşi pe uşă şi de a porni să-şi încerce norocul în 
alte celule. 

Insuccesele, cu care se soldau tentativele de a ne scoate 
din grevă nu-l descurajau nici pe Mândreş, nici pe ceilalţi 
membri ai echipei. Cu toată osteneala ce şi-o dădeau, de a 
inventa de fiecare dată alte argumente, toate nu erau decât 
variaţii pe aceeaşi temă şi la fel de cusute aţă albă. În 
interpretarea noastră, felul în care îşi duceau campania 
(insistentă, dar evitând orice violenţă, până şi de limbaj) nu 
era decât încă o dovadă că greva provocase o preocupare şi 
o îngrijorare mult mai mare decât ne aşteptasem, şi la un 
nivel mult mai înalt decât al administraţiei peniten-ciarului. 
Din însuşi comportamentul neobişnuit al lui Mândreş, în 
totală cantradicţie cu cruzimea, brutalitatea şi sadismul 
manifestărilor pe care i le cunoşteam atât de bine, se putea 
vedea că nu mai acţiona din proprie iniţiativă, şi că se 


conforma unor dispoziţii superioare. Rezolvarea pro-blemei 
create de greva noastră depăşea autoritatea administraţiei 
locale şi nu mai intra în atribuţiile comandantului închisorii. 
Grevele de pro-porţie în penitenciarele cu deţinuţi politici 
erau de competenţa forurilor superioare ale Ministerului de 
Interne. Faptul l-am putut verifica în decursul anilor, prin 
datele culese de la diferiţi deţinuţi, care au luat par-te la 
vremea respectivă la grevele declanşate la minele de la 
Baia Sprie şi Cavnic, în 1953, şi, mai târziu, la Aiud. În toate 
aceste cazuri, meto-dele şi măsurile de aplanare a grevelor 
au fost hotărâte de forurile cele mai înalte ale Ministerului 
de Interne şi Comitetului Central, membrii din conducerea 
celor două organisme deplasându-se chiar la faţa locului. 

La vremea prânzului, în campania dusă de Mândreş şi 
echipa lui, prin celule, pentru a ne determina să 
abandonăm greva, a apărut un element nou: hârdaiele cu 
mâncare! Contând pe puterea de convingere a acestui 
argument concret, adus pe rând în pragul fiecărei uşi 
deschise, spre a-şi exercita efectul direct asupra simţurilor, 
bucătăria penitenciarului făcuse adevărate performanţe 
gastronomice. Nu numai mirosul îmbietor al aburului de 
mâncare, ce se ridica din hârdău, dar şi conţinutul, răscolit 
de gardian cu polonicul, sub privirile noastre, depăşea orice 
„meniu” ce ne fusese dat să vedem până atunci în 
închisoarea din Piteşti. După ce ne-a numărat din ochi, 
gardianul a început să umple gamelele, întin-zându-le apoi 
pe rând lui Barta, care le trecea mai departe camarazilor 
noştri, care nu participau la grevă. Primele două, le-au 
primit Balint şi Fred Cerchez. A treia şi-a oprit-o Barta. Cu 
cea de-a patra, pentru care nu s-a mai găsit amator, a 
rămas în mână, neştiind ce să facă cu ea. 

— Ce, bă! Nu vă place nici mâncarea asta?! S-a răstit 
gardianul la noi, văzând că nimeni nu-i ia lui Barta gamela 
din mână. 

Gardianul părea sincer uimit de refuzul nostru. Nu-i venea 
să creadă că putem rezista la tentaţia iahniei de fasole din 


gamelă şi mai ales la canti-tatea enormă de bucăţi de carne 
de porc pe care o conţinea. Tăcerea şi lipsa noastră de 
reacţie l-au făcut să adauge: 

— Vă mai las să vă gândiţi. 
Apoi a continuat să umple şi cele cinci gamele ce ne erau 
destinate, spunându-i lui Barta să le înşire pe jos, lângă uşă. 
Terminându-şi astfel treaba la celula noastră, gardianul a 
apucat hârdăul de o toartă şi l-a târât în dreptul uşii 
următoare. Deşi nu mâncasem nimic de o zi şi jumătate, 
aburul ce se ridica din gamelele lăsate în cameră nu şi-a 
produs efectul scontat de gardian. Eram mult prea îndâr-jiţi 
pe poziţie, pentru a cădea într-o cursă atât de primitivă. De 
fapt, nu pot spune că eram chinuit de foame. Din momentul 
în care declarasem greva, până şi acea senzaţie de foame 
permanentă, pe care o resimţisem luni de zile în şir, 
dispăruse. În schimb, începuse să mă cuprindă o stare de 
oboseală nu numai fizică, ci şi nervoasă, care se accentua 
pe măsură ce vremea înainta şi presiunile administraţiei 
asupra noastră se înteţeau. Nu mai aveam decât o singură 
dorinţă: să mă pot întinde în pat şi să fiu lăsat în plata 
Domnului. După plecarea fiecărui gardian sau ofiţer venit 
să ne convingă în felul lui să renunţăm la grevă, speram să 
fie ultima vizită şi să fim lăsaţi în pace. Aceeaşi nădejde am 
avut-o când ne-a pă-răsit gardianul care ne împărţise masa. 
Dar, nici de astă dată, n-am avut parte de linişte. Aproape 
imediat şi-a făcut apariţia în uşă un ofiţer, urmat de un alt 
gardian, care şi el târa pe coridor un hârdău. Era tot cu 
mâncare: paste făinoase cu carne. Carne la fel de multă ca 
şi în iahnia din primul hârdău. Întrebarea pe care ne-a pus- 
o ofiţerul ne-a lămurit că era vorba de un nou vicleşug, 
menit să ne dea impresia că administraţia înţelegea să facă 
anumite concesii pentru îmbunătăţirea condiţiilor noastre 
de detenţie. 

— Cine e bolnav şi vrea mâncare de regim? 

Se referea la o doleanţă supusă în repetate rânduri 
administraţiei, prin care ceream ca deţinuţilor ce suferau 


de ulcere sau maladii cronice de ficat, să li se acorde o 
alimentaţie adecvată, prescrisă de cabinetul medical. 
Ofiţerul ştia, tot aşa de bine ca şi noi, că cererea fusese de 
fie-care dată respinsă şi că până la acea dată nici un deţinut 
din penitenciar, oricât de bolnav ar fi fost, nu primise regim 
medical. Acum, venea să ne ofere „mâncare de regim”, 
chiar fără recomandaţie din partea cabine-tului medical! Şi 
această nouă încercare de a ne ademeni dat greş. Când 
unul din camarazii noştri, care nu erau în grevă, i-a spus că 
în celula noastră nu era nimeni bolnav, ofițerului nu i-a mai 
rămas altceva de făcut, decât să caute amatori de „regim 
medical”, în celulele următoare. Nici cu plecarea ofițerului, 
ce ne oferise mâncare de regim nu s-a înche-iat seria 
vizitatorilor care nu mai conteneau să se peride prin faţa 
uşii noastre, încercând în fel şi chip să ne zdruncine 
hotărâre de a continua greva. Toate tertipurile utilizate, 
chiar dacă prezentate sub forme deose-bite, păreau să se 
succeadă conform aceluiaşi principiu aplicat şi în cursul 
anchetelor de la Securitate: una caldă - una rece. Vorbei 
blânde şi omenoase îi urma glasul aspru şi neîndurător. 
Unul făgăduia, lăsând apoi locul celui care ameninţa! 

Abia la vreo două ore după masa de prânz, campania a 
încetat la fel de brusc cum pornise în zorii zilei, toată zarva 
de pe celular stingându-se ca prin farmec. Uşile trântite şi 
paşii gardienilor care se retrăgeau au fost ultimele zgomote 
ce s-au mai auzit. Apoi s-a aşternut liniştea. Asi-gurându-ne 
că pe coridor nu mai rămăsese nimeni, nici măcar şeful pe 
secţie, ne-am grăbit să reluăm contactul cu vecinii noştri, cu 
care nu mai putusem comunica din seara precedentă. În 
scurtă vreme, toate ţevile de calorifere s-au pornit să 
zbârnâie, transmițând semnalele Morse. Toţi eram avizi de 
informaţii. Fiecare voia să ştie ce se întâmplase în celelal-te 
celule şi ce efecte avusese campania dusă de administraţie 
pentru a zădărnici greva. Cu urechea la calorifer, Cioloboc 
căuta să descifreze mesajele care se încrucişau şi se 
suprapuneau pe ţevi. Pe măsură ce izbutea să înţeleagă 


câte o frază coerentă, ne-o comunica şi nouă. Pri-mele veşti 
ni s-au părut catastrofale! Câţiva oameni mai în vârstă şi 
suferinzi, care cu toată împotrivirea noastră ne urmaseră în 
grevă, fuseseră internaţi în infirmerie. Cazul cel mai 
îngrijorător era al vărului meu, George Boian, care făcuse o 
ocluzie intestinală şi fusese transpor-tat la infirmerie, în 
stare foarte gravă. Dacă numărul celor care din moti-ve de 
sănătate fuseseră siliţi să abandoneze greva era mult prea 
redus pentru a compromite acţiunea, nu acelaşi lucru se 
putea spune despre numeroasele defecţiuni ce se 
produseseră sub presiunile exercitate de administraţie. 
Campania lui Mândreş şi a ofițerului politic înregistrase 
succese de proporţii neaşteptate. În tot cursul dimineţii 
desolidarizările se ţinuseră lanţ. Metoda promisiunilor şi 
amenințărilor alternate se do-vedise totuşi eficace. Unii, 
intimidaţi de perspectiva represaliilor, ieşi-seră din grevă 
chiar după primele aluzii făcute în acest sens de ofiţerii 
care îi vizitaseră. Cei mai mulţi, însă se lăsaseră amăgiţi, la 
ora mesei, de mâncarea consistentă şi de regimul alimentar 
pentru bolnavi. Considerând că astfel principala noastră 
revendicare fusese satisfăcută, găsiseră de cuviinţă să 
renunţe, greva nemaiavându-şi rostul. O bună parte din 
aceste capitulări nu ne-au surprins. Le prevăzusem în 
calculul nostru. Câteva, însă, la care nu ne aşteptam, ne-au 
produs şi dezamăgiri. Când, în cele din urmă, am reuşit să 
obţinem datele exacte despre situ-aţia din fiecare celulă şi 
să facem socoteala, bilanţul se prezenta în felul următor: 
mai mult de jumătate din cei care cu două zile în urmă 
intra-seră în grevă se retrăseseră din acţiune. Ne mai aflam 
în grevă în total cincizeci şi şase de deţinuţi. 

Deşi pierderile suferite erau foarte mari, am fost cu toţii 
de acord că numărul celor rămaşi era suficient de 
important şi reprezenta o cifră rezonabilă pentru a ne 
continua acţiunea. Eram acum convinşi că pu-team conta pe 
rezistenţa până la sfârşit a celor cincizeci şi şase, care ră- 
măseseră nezdruncinaţi pe poziţie. Probabil că şi 


administraţia ajusese la aceeaşi concluzie, când observase 
că, în ultimele două ore de eforturi, nu mai reuşise să 
înregistreze nici un caz de desolidarizare, şi de aceea 
renunţase să-şi mai continue campania. Într-adevăr, 
ultimele defecţiuni în rândurile greviştilor s-au produs la 
ora împărţirii mesei. După aceea, toate presiunile 
exercitate de ofiţeri prin celule n-au mai avut nici un 
succes. 

După uzura nervoasă şi oboseala fizică, provocate de 
vizitele sâcâitoare cu care fusesem confruntaţi fără încetare 
de-a lungul atâtor ore liniştea ce se aşternuse pe coridoare, 
în urma retragerii gardienilor şi ofiţerilor, era bine venită. 
Ştiam că nu putea fi vorba decât de o pauză, dar relaxa-rea 
ne prindea bine. Nu ştiam ce ni se pregătea în continuare, 
dar eram convinşi că ne aşteptau noi încercări. Eram însă 
prea obosiţi ca să mai putem schimba păreri şi să facem 
presupuneri cu privire la viitoarele intenţii ale 
administraţiei. Întins pe pat, cu ochii închişi, eram mulţumit 
de tăcerea odihnitoare din jur şi nu mă gândeam la nimic. 
După starea de încordare din tot cursul zilei, mă simţeam 
ca în convalescenţă. Începusem să mă complac în atmosfera 
tihnită a celulei şi eram tocmai pe cale să aţipesc, când 
administraţia s-a decis să intre din nou în acţi-une. De astă 
dată, însă, în mod gălăgios şi nu cu discreţia cu care proce- 
dase de dimineaţă. Gardienii şi ofiţerii care au invadat 
celularul şi-au semnalat reapariţia încă de când au început 
să urce scările spre etajul nostru. Călcau apăsat cu cizmele 
lor ţintuite pe trepte şi vorbeau în gura mare, fără să se 
sinchisească de gălăgia pe care o făceau. Odată ajunşi pe 
secţia noastră, s-au răspândit de-a lungul coridorului, 
postându-se din nou câte unul în faţa fiecărei celule. Au mai 
continuat un timp să vor-bească şi să glumească între ei, 
până ce, deodată, au tăcut brusc. Aproape imediat s-a auzit 
şi vocea tunătoare a căpitanului Mândreş, ordonând: 

— Daţi uşile de perete! Executarea! 


Într-un zgomot asurzitor de zăvoare trase, toate uşile 
celulelor s-au deschis. Cea mai elementară măsură de 
vigilenţă fusese astfel abolită, deţinuţii din celulele de pe o 
parte a celularului, putându-i vedea pe cei din celulele de 
vis-f-vis! 

Violarea principiului izolării şi secretului, atât de scump 
securităţii şi aplicat cu stricteţe în penitenciare, ne-a permis 
un schimb de zări şi de a schimba semne de recunoaştere 
cu camarazi de-ai noştri, pe care nu-i mai văzusem de luni 
de zile. 

Vocea lui Mândreş s-a auzit din nou. De data asta, ordinul 
ni se adresa nouă, pe un ton şi mai răstit, şi în cel mai pur 
stil militar: 

— Deţinut! Ascultă comanda la mine. Care nu vrei să 
mănânci, îţi iei bagajul în pătură şi ieşi afară. 

După Mândreş, s-au dezlănţuit gardienii, întrecându-se 
care mai de care să răcnească mai tare şi să ne grăbească 
să executăm ordinul. Pe măsură ce ne strângeam lucrurile 
şi ieşeam din celule, eram îndemnați să ne îndreptăm spre 
capătul secţiei şi să ne încolonăm, hăituiţi pe tot parcur-sul 
de strigătele îndărijite ale gardienilor, înşiraţi de-a lungul 
coridorului. Defilând prin faţa lor, am avut prilejul să mai 
aud odată te bogăţia de lozinci şi cele mai colorate expresii, 
cuprinse în lexiconul M. A. I., pen-tru uzul gardienilor din 
penitenciare. Deşi îşi dăduseră frâu liber la gură, 
insultându-ne şi ameninţându-ne în toate felurile, se vedea 
totuşi limpe-de că fuseseră instruiți să recurgă numai la 
violenţă verbală nu şi la bru-talităţi fizice. 

Cu cele câteva zdrenţe, alcătuindu-mi bagajul, adunate în 
pătură înain-tam destul de încet pe coridor, oprindu-mă la 
tot pasul pentru a strânge mâna cunoscuţilor sau a-mi 
îmbrăţişa prietenii ce-mi ieşeau cale. Am ajuns astfel 
printre ultimii în capătul secţiei, unde se încolonaseră deţi- 
nuţii grevişti. 'Tot acolo se afla şi Mândreş. Cu privirea 
întunecată, supraveghea evacuarea noastră din celule, 
neputându-şi ascunde nemulţumirea crescândă faţă de 


mulţimea celor ce-şi părăseau celula şi veneau să se adauge 
la coada coloanei, care se lungea văzând cu ochii. Contase 
desigur pe un număr mai mare de dezertări în ultimul 
moment şi, deşi se străduia să pară calm şi indiferent la 
toată mişcarea de pe coridor, era vizibil contrariat că nu-i 
ieşiseră socotelile şi că rândurile greviştilor nu se mai 
răriseră. Întâmplarea a făcut să-mi revină mie rolul 
picăturii care avea să umple paharul. Ajungând în imediata 
apropiere lui Mândreş, l-am identificat pe unul din deţinuţii 
cu care luni de zile purta-sem legături prin ţevile de 
calorifer, dar pe care nu avusesem niciodată ocazia să-l 
cunosc personal. (Pe vremea aceea îi mai ştiam numele. 
Acum, nu-mi mai amintesc decât că avea rezonanţă 
sârbească.) Fără ţin seama că mă aflam chiar în faţa lui 
Mândreş, l-am strigat pe fostul meu corespondent prin 
calorifer pe nume, spunându-i totodată cum cheamă. 
Bucuria de a ne fi întâlnit, în sfârşit, s-a manifestat de 
ambele părţi la fel: şi unul şi altul ne-am lăsat bagajul jos şi 
ne-am strâns braţe, expri-mându-ne zgomotos şi plini de 
veselie, satisfacția de a ne cunoaşte. Pentru Mândreş, o 
sfidare atât de ostentativă a fost mai mult decât putea 
suporta. Turbat de mânie, s-a năpustit asupra noastră 
înşfăcându-ne pe fiecare de câte un braţ, ne-a smucit spre 
el cu atâta violenţă, încât ne-am pierdut echilibrul. Dacă în 
acel moment şi-ar fi slăbit încleştarea, ne-am fi prăbuşit 
amândoi pe ciment, la picioarele lui. Faţă de furia cu care 
se dezlănţuise, nu mă mai aşteptam să scap teafăr din 
mâinile lui. Braţul descărnat de slăbiciune începuse să-mi 
amorţească sub strânsoarea de menghină a mâinii lui 
Mândregş. Şi totuşi, după câteva clipe, am simţit o ezitare în 
degetele care îmi zdrobeau braţul. Apoi, deodată, s-au 
destins şi mi l-au eliberat. 

Mândreş îşi stăpânise pornirea şi ne dăduse drumul. Părea 
să fi făcut un efort supraomenesc. Gâfâind, s-a răstit la unul 
din gardieni: 

— Bagă-i pe ăştia doi la izolare! 


Nu ne venea să credem că scăpasem aşa de ieftin. Ordinul 
de trimitere la izolare l-am primit ca pe o veste salvatoare. 
În schimb, pierdeam ori-ce contact cu ceilalţi camarazi, cu 
care pornisem în grevă. 

Înainte de a ieşi de pe secţie, Mândreş l-a mai chemat 
odată la el pe gar-dianul însărcinat să ne ducă la izolare. N- 
am auzit ce instrucţiuni supli-mentare i-a dat. Ne-am 
lămurit, însă, când am ajuns la locul de pedea-psă: Nu era 
vorba nici de beci, nici de celulele de izolare de pe secţiile 
deţinuţilor politici! 

Gardianul ne-a condus la parter, pe aripa din dreapta a 
barei „I”-ului, unde începea celularul deţinuţilor de drept 
comun. Ne-a introdus pe o uşă într-un coridor îngust, care 
pe latura lui stângă avea alte patru uşi, foarte apropiate 
una de alta. Erau ale celulelor de izolare. În ultima, a fost 
închis camaradul meu de pedeapsă (pe care, ne mai ştiind 
cum îl cheamă, îl voi numi după locul lui de baştină: 
„Bănăţeanu”), iar, în penultima, eu. 

Cele patru celule de izolare ale dreptului comun, erau de-a 
dreptul confortabile faţă de beciul sau camerele de 
pedeapsă ale „politicilor”. 

După plecarea gardianului, am început să-mi explorez 
noul domiciliu. Inventarierea mobilierului am făcut-o dintr-o 
singură privire: o tinetă şi basta! A doua constatare: 
pardoseala era de scândură. Statul în picioare, mai mult de 
câteva minute, devenise obositor, aşa că m-am grăbit să-mi 
aştern pătura pe duşumele şi să profit să mă întind pe jos. 
Vecinul meu, „Bănăţeanu”, procedase la fel. Puteam vorbi 
între noi, fără grija de a fi surprinşi. Plecând, gardianul 
închisese şi uşa de la coridor. Eram singuri şi, în liniştea 
absolută care domnea în jur, cel mai mic zgomot ne-ar fi 
atras atenţia. Celula era destul de întunecoasă. N-avea 
lumină electrică. Singura sursă de lumină o constituia 
fereastra cu geamuri mate de pe coridor. Până la noi, în 
celule, nu ajungeau, însă, decât razele care se strecurau 
prin crăpăturile din jurul uşii şi prin vizeta fără capac. Locul 


îşi merita pe deplin numele de „izolare”. Nici cel mai mic 
zgomot din afară nu parvenea până la noi. Zadarnice ne-au 
fost şi încercările de a stabili vreun contact prin perete. La 
semnalele noastre Morse, zidurile rămâneau mute. La 
căderea nopţii, puţina lumină care ne pătrundea în celule s- 
a stins şi ea, lăsându-ne într-o beznă completă. Nimeni n-a 
mai venit să ne tulbure liniştea şi singurătatea şi, curând, 
am adormit. 

Aşa s-a încheiat a doua zi de grevă. 

În dimineaţa următoare, ne-am trezit destul de târziu. Nu 
auzisem nici talanga deşteptării şi nici strigătul gardienilor 
şi zgomotul zăvoarelor, care însoțeau în mod obişnuit 
ritualul „deschiderii”. Deşi lipsiţi de aces-te puncte de 
reper, care ne serveau la aprecierea timpului, ne dădeam 
seama că trecuse de mult ora schimbului gardienilor şi a 
„numărului”. La noi nu venise nimeni, de parcă ar fi uitat de 
existenţa noastră. După o vreme, ne-am făcut socoteala că 
trecuse şi ora la care se distribuia terciul, şi nici un gardian 
nu venise să ne mai îmbie cu gamelele pline, ca în ziua 
precedentă, pentru, a ne convinge să renunţăm la grevă. 

În nici o altă perioadă de izolare nu mi-a lipsit atât de mult 
contactul cu celelalte celule. Şi pe „Bănăţeanu” şi pe mine 
nu ne frământa decât un singur gând: care era în acel 
moment situaţia camarazilor noştri, scoşi o dată cu noi din 
celule? Am fi dat orice, numai să ştim ce se întâmplase cu ei 
de când ne despărţisem, unde se găseau şi dacă greva 
continua. Au mai trecut câteva ore bune, până ce-am primit 
răspunsul la întrebările ce ne obsedau. 

Uşa de la coridorul nostru s-a deschis abia pe la amiază. 
Apoi am auzit zăvorul de la celula alăturată, şi mi-am dat 
seama că primii un vecin. De îndată ce gardienii care îl 
aduseseră s-au retras, închizând uşa corido-rului în urma 
lor, am luat legătura cu vecinul. Era profesorul Ştefan 
Neniţescu. Nu ne-a putut spune nimic despre ceilalţi 
grevişti de care şi el fusese despărţit. 


Când în seara precedentă se procedase la mutarea 
greviştilor, Neniţescu fusese şi el scos din celulă o dată cu 
ei, dar, din ordinul ofițerului poli-tic, primise o altă 
destinaţie. Fusese izolat într-o celulă de pe bara, T,-ului, 
situată deasupra bucătăriei închisorii. Spre deosebire de 
camerele de pedeapsă în care ne aflam acum, celula în care 
îşi petrecuse noaptea era o celulă obişnuită, cu pat, saltea şi 
pătură. Gardianul aplicase regi-mul obişnuit de detenţie. La 
ora „programului”, îl scosese la W. C., iar dimineaţa îi 
servise terciul. Deşi Neniţescu îl refuzase spunându-i că se 
afla în greva foamei, gardianul încercase cu duhul blândeţei 
să-l convin-gă să mănânce. Cu toate că nu-şi atinsese 
scopul, nu ridicase nici tonul şi nu trecuse nici la insulte, 
nici la ameninţări conform procedeului obişnuit. Continuase 
să-i vorbească cu aceeaşi bunăvoință şi blândeţe, ceea cei 
se păruse lui Neniţescu, pe drept cuvânt, suspect. 

Neniţescu simţise că atitudinea gardianului faţă de el se 
datora unor instrucţiuni primite de la superiori. Dispoziţia 
de a fi blând îi trezise suspiciunea. Ca oricărei măsuri, 
aparent bineintenţionată din partea administraţiei, 
Neniţescu nu-i acorda creditul sincerităţii. Despre adevă- 
ratele intenţii ale administraţiei, nu se lămurise însă decât 
jumătate de oră mai înainte de a fi adus alături de noi, în 
celula de izolare. Neniţescu ne-a povestit păţania: 

Gardianul îi adusese o pereche de pantaloni şi o haină de 
zeghe, amân-două noi-nouţe, şi îl invitase să le îmbrace în 
locul hainelor sale, zdren-ţuite, petecite şi murdare, pe care 
le purta. Gardianul asistase la schimbarea costumelor şi, 
după ce îl văzuse îmbrăcat, se uită să vadă cum îi vin 
hainele. Îl îndemnase să-şi răsfrângă, la talie, pantalonii, 
care erau cam lungi şi nu i se prea potriveau, şi să-şi 
încheie nasturii la veston, pentru a acoperi astfel 
subterfugiul la care recursese. Apoi, după o ultimă privire 
critică, părând satisfăcut de rezultatul ţinutei, îi spusese lui 
Neniţescu să-l urmeze. Îl condusese în aripa clădirii 
destinată birourilor administraţiei şi îl introdusese într-o 


cameră, unde se aflau mai multe persoane. Pe căpitanul 
Mândreş şi pe ofiţerul politic Lupu îi recunoscuse. Pe ceilalţi 
doi, nu-i mai văzuse. Erau îmbrăcaţi civil, în costume 
elegante, din stofă de bună calitate. 

După atitudinea respectuoasă a lui Mândreş şi Lupu, care 
stăteau în picioare şi mai retraşi, reieşea că străinii 
deţineau funcţii importante în ierarhia M.A.I. 

Din conversaţia care a urmat, Neniţescu a dedus că 
veniseră de la Bucu-reşti şi că unul din ei, în special, trebuia 
să fi avut cel puţin rangul de ministru adjunct. (Nu le-am 
aflat niciodată identitatea şi nici poziţia pe care o ocupau în 
aparatul represiv al regimului.) De altfel, unul singur din cei 
doi civili a jucat un rol activ în cursul întrevederii. Celălalt, 
împreună cu Mândreş şi Lupu, au stat deoparte tăcuţi, ca 
simpli figu-ranţi. La intrarea lui Neniţescu în cameră, 
civilul, care părea însărcinat cu puteri depline, l-a 
întâmpinat cu un „Bună ziua, domnule profesor 
Neniţescu!”, spus pe un ton cât se poate de amabil. 

— Bună-ziua, i-a răspuns şi Neniţescu, cu vocea lui şi mai 
stinsă ca de obicei, după cele două zile de post, care îi 
accentuaseră în mod îngrijo-rător slăbiciunea. 

Arătându-i scaunul din faţa biroului la care stătea cu 
tovarăşul lui, civilul l-a invitat să ia loc. 

— E regretabil, domnule profesor, că avem ocazia să ne 
cunoaştem în asemenea împrejurări... 

— Împrejurările le-aţi creat dumneavoastră! 

Cu tot tonul scăzut al vocii, remarca lui Neniţescu a sunat 
ferm. 

Orice alt membru al administraţiei ar fi considerat 
percizarea făcută de Neniţescu drept procovare şi 
obrăznicie şi l-ar fi făcut imediat să supor-te consecinţele. 
Civilul nu s-a formalizat însă şi n-a luat în seamă între- 
ruperea. A continuat să-i vorbească la fel de politicos, 
ţinând să marche-ze chiar o atitudine respectuoasă faţă de 
vârsta şi superioritatea intelec-tuală a interlocutorului lui. A 
început astfel prin a face o lungă şi elogi-oasă digresiune 


privitoare la trecutul şi experienţa politică a lui Neni-ţescu, 
scoțând în evidenţă atitudinea lui morală şi integritatea de 
caracter dovedite în toate împrejurările. Referirile pe care 
le făcea cu această ocazie la unele situaţii sau evenimente 
mai semnificative din viaţa lui Neniţescu arătau o perfectă 
cunoaştere a datelor lui biografice. Nu încăpea îndoială că-i 
studiase dosarul. Din când în când, în cursul expu-nerii, 
strecura câte o frază în care deplângea orientarea lui 
politică greşi-tă, care îl pusese în conflict cu „puterea 
populară”, „ grăbindu-se însă să încheie cu o aluzie la 
eventualitatea unui gest de clemenţă din partea regimului, 
faţă de cei ce vor fi dovedit că au înţeles să renunţe la 
atitudinea lor duşmănoasă. 

Neniţescu asculta în tăcere monologul civilului, aştepta să 
vadă unde voia să ajungă. Înţelesese că acesta urmărea să 
creeze o atmosferă des-tinsă şi împăciuitoare, încereând să- 
Il măgulească cu aprecierile lui lau-dative şi să-i câştige 
încrederea, tratându-l de la egal la egal, dar nu-şi putea da 
seama în ce scop. 

— Domnule profesor, un lucru nu înţeleg din partea 
dumneavoastră?! Cum se poate ca un om în vârstă, înţelept 
şi cu pregătirea dumneavoas-tră, să se alăture unor tineri 
fără minte, care s-au răzvrătit împotriva regulamentului 
penitenciarului? Poate că v-aţi lăsat antrenat pe această 
cale, numai din spirit de solidaritate, fără să realizaţi cât de 
gravă este o astfel de acţiune şi ce consecinţe va avea 
pentru cei care participă la ea. M-aş fi aşteptat din partea 
dumneavoastră să judecaţi situaţia cu mai multă seriozitate 
şi să-i sfătuiţi să nu recurgă la acte de provocare şi la 
rebeliune. Eu cred, însă, că şi acum, în ceasul al 
doisprezecelea, îi mai puteţi salva de la nenorocire. Cu 
ascendentul vârstei şi al respectului de care vă bucuraţi 
printre deţinuţi, îi puteţi determina să renunţe la acţiune şi, 
în acest caz, vă promit că vom face o excepţie şi nu le vom 
aplica sancţiunile legale prevăzute pentru astfel de abateri. 


Civilul l-a lăsat totodată să înţeleagă că „organele 
superioare” vor apre-cia pozitiv aportul lui la restabilirea 
ordinei în penitenciar. Faptul va fi consemnat oficial şi în 
dosar şi va putea determina o revizuire favora-bilă a cazului 
lui. 

Neniţescu era acum în temă, iar civilul tăcuse, aşteptând 
răspuns, la propunerea ce i-o făcuse. Fără să se grăbească, 
cântărindu-şi cuvintele cum îi era obiceiul, Neniţescu s-a 
referit numai la prima parte a expune-rii, rectificând 
anumite afirmaţii ale civilului, dar ignorând total târgul pe 
care acesta i-l propusese în încheiere. A ţinut mai întâi 
precizeze că nu este vorba de nici un fel de revoltă a 
deţinuţilor şi că în închisoare nu s-a produs nici un act de 
indisciplină. Refuzând mâncarea deţinuţii n-au făcut decât 
să recurgă la singurul mijloc paşnic care le era la 
îndemână, pentru a se putea adresa autorităţilor 
superioare. Ceea ce, între altele, îl făcuse şi pe el să adere 
la grevă, fusese tocmai calea nonviolentă, aleasă de 
deţinuţi. Motivul principal care îl determinase să se 
solidarizeze cu acţiunea consta însă în justeţea cauzei 
susţinute de deţinuţi pe care o aproba întru totul. Faptul că 
vor să aducă la cunoştinţa procuraturii abuzurile la care 
sunt supuşi de către organele penitenciare este reacţia 
firească a unor oameni, cărora nu li se recunosc nici cele 
mai elementa-re drepturi umane. Recurgând la greva 
foamei, deţinuţii nu fac decât să uzeze de un drept legiferat 
în toată ţările democrate din lume. Mai mult, n-a apucat să 
spună! 

Răbdarea civilului ajunsese la capăt. Omul binevoitor, 
tolerant şi amabil de până atunci, şi-a schimbat brusc şi 
înfăţişarea, şi atitudinea. Nici o urmă de seninătate pe 
figură şi de blândeţe în privire nu mai amintea de 
personajul, care, până acum, se arătase atât de înţelegător 
şi vorbise atât de politicos cu Neniţescu. Renunţând la 
masca sub care îşi ascunsese la început adevărata faţă şi 
adoptând tonul şi vocabul obişnuit al oricărui ofiţer sau 


gardian, trimisul Bucureştiului s-a răstit furios şi plin de ură 
la Neniţescu: 

— Ce tot vorbeşti, mă, de drepturi! Nişte bandiți şi 
trădători ca voi nu au nici un fel de drepturi în Republica 
Populară Română! 

Cu această clară enunţare a statutului deţinuţilor politici, 
probabil că întrevederea ar fi luat sfârşit şi Neniţescu ar fi 
ajuns din nou printre camarazii lui aflaţi în grevă. O 
împrejurare neaşteptată i-a oferit prilejul să-şi mai spună o 
dată cuvântul. Chiar în momentul în care îl apostrofa-se pe 
Neniţescu, calificându-ne de „bandiți şi trădători” prin 
fereastra deschisă a încăperii au pătruns acordurile unui 
marş, cântat de ostaşii unei unităţi militare care se 
întorceau de la instrucţie. Ajunseseră tocmai în punctul 
unde şoseaua trecea prin dreptul penitenciarului. Cuvintele 
cântecului nu se înțelegeau prea bine, dar începutul 
refrenului, scandat cu voce mai puternică, se distingea clar: 
„O, Moscova!” 


(Era evident, un marş sovietic tradus în româneşte, şi 
introdus în reper-toriul noii „armate a poporului”.) 
Neniţescu n-a scăpat ocazia unei riposte atât de oportune: 

— Nu ştiu cine sunt adevărații trădători: noi, sau 
dumneavoastră, care vă cântaţi pe străzi admiraţia şi 
dragostea pentru Moscova! 

Pe vremea aceea, cea mai nevinovată glumă pe seama 
„prieteniei cu marele vecin de la răsărit” suna în urechile 
regimului ca o blasfemie şi se plătea cu ani grei de 
închisoare. Nu mai era cazul lui Neniţescu! Pentru el, nu 
mai rămăsese decât formula de a fi trimis la izolare! 

Neniţescu ne-a povestit cu greu întâmplarea până la 
capăt, fiind nevoit să se întrerupă de mai multe ori din 
cauza unei crize de astm, care l-a chinuit câteva ore în şir. 

Am bătut zadarnic în uşă, în încercarea de a obţine de la 
cabinetul medical o tabletă de Efedrina, care i-ar fi oprit 
criza. Nu ne-a auzit ni-meni! Sau, n-a vrut să ne audă 


nimeni! Am fost din nou daţi uitării o bună bucată de vreme. 
Apoi, deodată, s-a stârnit o zarvă de glasuri con-fuze pe 
coridorul principal. Când s-au mai apropiat de înfundătura 
în care se aflau izolările noastre, ne-am dat seama de tonul 
iritat al vocilor, dintre ele distingându-se tot mai limpede 
răcnetele lui Mândreş. Apoi, s-a deschis şi uşa coridorului 
nostru şi ne-am lămurit în privinţa prove-nienţei 
vacarmului. Larma era provocată de un grup de gardieni 
care înjurau şi vociferau în fel şi chip, ţinându-i isonul lui 
Mândreş, care zbiera ca scos din minţi. 

Cu urechea lipită de uşă, încercam să descopăr motivul 
excitaţiei şi tărăboiul de pe sală şi nu reuşeam să-i dau de 
rost. Gălăgia, multiplicată de ecoul coridorului, mă 
împiedica să înţeleg sensul exact al vorbelor. Nu prindeam 
decât frânturi de fraze şi mai cu seamă de înjurături. Apoi, 
treptat, am început să disting şi alte sunete, pe care 
zgomotul asurzitor al glasurilor răstite le acoperea. 
Gardienii care pătrunseseră pe coridor păreau să depună 
un efort fizic neobişnuit! Se îmbrânceau, suflând din greu, 
gemând şi icnind, de parcă s-ar fi opintit din răsputeri să 
împingă sau să ridice o greutate. 

— Rupe-l! Rupe-l în două! S-a auzit deodată vocea lui 
Mândreş, răcnind cât îl ţinea gura, de cealaltă parte a uşii, 
la numai câţiva centimetri de urechea mea. 

Concentrat cum eram să descopăr cu ce se îndeletniceau 
gardienii care se îmbulzeau pe coridor, nu-l auzisem 
apropiindu-se. Speriat, dintr-un salt, am fost în fundul 
celulei, pentru a nu fi surprins ascultând la uşă. Din colţul 
întunecat în care mă refugiasem, am mai urmărit un timp 
zgomotele înfundate care îmi parveneau de pe coridor, 
până ce am auzit zăvorul de la uşa primei izolări, singura 
care mai era goală. Din acel moment, forfoteala s-a mai 
potolit. Paşii de cizme s-au îndepărtat şi uşa coridorului s-a 
trântit. 

În liniştea brusc restabilită, primul semn de viaţă ne-a 
venit tocmai din celula pe care până aci o ştiam neocupată: 


— Fraţilor, mai e cineva pe aici? 

Era vocea lui George Sarry, care voia să ştie dacă e singur 
sau dacă mai are vecini. 

Povara pe care sa trudiseră gardienii s-o transporte pe 
coridor şi pe care în cele din urmă o depuseseră în prima 
izolare, rămasă încă neocupată, fusese Sarry. Deîndată ce 
şi-a identificat vecinii, Sarry ne-a istorisit aventura lui. A 
început prin a ne relata despre soarta greviştilor, după 
trimiterea noastră la izolare. Toţi fuseseră mutaţi în corpul 
clădirii, care forma bara, T,„-ului, şi din care în prealabil 
fusese evacuat „dreptul comun,. Celulele de pe această 
aripă erau ceva mai spaţioase decât cele de pe coada, T”- 
ului şi erau mobilate cu câte şase paturi suprapuse (aşezate 
în două grupuri de câte trei, de-a lungul unuia dintre 
pereţi). 

La scurtă vreme după repartizarea lor în celule, George 
Sarry fost pri-mul scos pe coridor, spre a fi hrănit artificial. 
Refuzând să se pună, ofi-ţerul de serviciu l-a anunţat pe 
comandant. Mândreş veni faţa locului şi, deşi încercase să-l 
intimideze cu obişnuitele lui înjurături şi ameninţări, nu 
reuşise să-şi atingă scopul. Enervat, Mândreş s-a hotărât să 
recurgă la forţă. A chemat vreo patru gardieni şi a dat ordin 
să-l imobilizeze. Lucru greu de realizat cu Sarry, când nu 
numai că se împotrivea, dar mai dispunea şi de o constituţie 
de atlet. Mândreş a fost nevoit să mai apeleze la alţi trei sau 
patru gardieni. Astfel, cu chiu cu vai, au reuşit să îl 
prididească şi să-i prindă mâna în cătuşe. Sarry continua 
însă să se zbată, neacceptând să se lase hrănit până ce nu 
va sta mai întâi de vorbă cu procurorul şi nu va primi şi 
hârtie, pentru a-şi formula în scris decla-raţia de grevă. 
Chiar cu cătuşe la mâini, Sarry erau greu de stăpânit. 
Smucindu-se din strânsoare gardienilor, zvâcnind când într- 
o parte, când într-alta şi apărându-se cum putea cu 
picioarele, le scăpa mereu din mâini. 

Cu această ocazie, s-a văzut din nou, că gardienii 
primiseră dispoziţii să nu recurgă la lovituri şi la brutalităţi 


făţişe. Deşi handicapaţi de acest ordin, în cele din urmă l-au 
copleşit cu numărul şi au reuşit să-l pună jos. Sarry le-a mai 
dat însă mult de furcă. Când, în fine, au izbutit să-l reducă 
la nemişcare şi au vrut să facă uz de furtunul de care îl 
aveau pentru a-l hrăni, Sarry n-a vrut să deschidă gura. 
Tentativele de a-i des-cleşta fălcile, fie ţinându-l de nas 
pentru a-l obliga să respire pe gură, fie încercând să-i 
introducă între dinţii strânşi o pană de lemn pe care s-o 
folosească ca pârghie pentru a-i depărta mazxilarele, au dat 
greş. Mândreş a întrerupt acţiunea, ordonând trimiterea lui 
George la izolare. Deşi, în învălmăşeala care avusese loc, 
gardienii nu-şi manifestaseră sălbăticia, abţinându-se de la 
brutalităţi, Sarry se alesese totuşi cu mai multe vânătăi şi 
cu buza însângerată. Nici gardienii nu scăpaseră chiar 
intacţi. Mai toţi îşi pierduseră fie chipiul, fie nasturii de la 
tunică, fie vreun epolet. Unul din ei, cu degetul strivit, 
încerca să-şi oprească sângele, bandajându-se cu batista. 

Dacă Mândreş capitulase, în cele din urmă, şi renunţase 
de a-l mai hrăni cu sila, George, în schimb, se înverşunase 
pe poziţie şi refuzase să-l urmeze pe gardianul desemnat 
să-l ducă la izolare, cerând să fie dus înapoi în celulă, până 
la venirea procurorului. Pentru autoritatea lui Mândreş, ar 
fi fost prea mult să mai cedeze încă o dată. La ordinul lui, 
gardienii se năpustiseră din nou asupra lui Sarry. În ciuda 
opoziţiei lui îndârjite, fusese înconjurat, luat pe sus şi 
transportat cu tot alaiul de insulte şi înjurături, spre 
celulele de izolare. Când a fost vorba însă să-l introducă pe 
uşa îngustă a coridorului nostru, lucrurile s-au complicat. 
Doi dintre gardieni, care îl ţineau de un picior, reuşiseră să 
intre pe uşă, dar ceilalţi, rămaşi încă dincolo de prag, nu 
izbuteau să-i treacă prin deschizătură al doilea picior, pe 
care Sarry şi-l proptise în tocul uşii. Gardienii se opinteau 
din răsputeri, gâfâind şi alunecând pe cimentul lustruit al 
coridorului, unii trăgând şi alţii împingând, în timp ce Sarry, 
cu piciorul bine proptit în tocul uşii, rezista presiunilor şi nu 
se lăsa dislocat. Enervat de lupta care se prelungea fără 


succes şi de îndărăt-nicia lui Sarry, Mândreş îşi stimula 
oamenii întărâtându-i cu vorba şi sfătuindu-i cum să 
procedeze, pentru a-l introduce prin deschizătura uşii. 
Răcnetele pe care le auzisem atunci, fără să le înţelegem 
sensul („Rupe-l în două!”), Mândreş îşi exprimase, tocmai, 
unul din aceste sfaturi! 

Datorită lui Sarry, ştiam acum unde se găseau camarazii 
noştri de grevă. Tot de la el am aflat că aveau moralul la fel 
de ridicat, cum îl avuseseră şi când ne despărţisem de ei, şi 
că erau însufleţiţi de aceeaşi hotărâre nezdruncinată, de a 
nu ceda până la obţinerea satisfacţiilor pe care ni le 
propusesem ca ţel. Aveam deci toate motivele ca veştile 
primite despre grevişti, ca şi despre starea lor de spirit, să 
mă bucure. Entuziasmul ce mă animase până acum, pentru 
tot ce avusese legătură cu organizarea şi declanşarea 
grevei, suferise, însă, cu ocazia povestirii lui Sarry, o lovi- 
tură neaşteptată! Nici o clipă nu-mi trecuse prin minte că 
administraţia ar putea recurge la hrănirea noastră 
artificială. În materie de grevă a foamei, nu aveam decât 
experienţa celei de la Oradea Mare, unde nu se luase o 
astfel de măsură. Prevăzusem, deci, şi aici, la Piteşti, numai 
posibilitatea luării unor măsuri de intimidare şi chiar a unor 
represalii brutale, pentru a ne scoate din grevă dar pe care 
eram pregătit şi hotărât să le înfrunt. Nu mă aşteptasem, 
aşadar, la alimentarea forţată! Numai simpla idee de a fi 
supus acestui tratament, mă îngrozea. Nu mi se apli-case 
niciodată procedeul şi îmi imaginam că introducerea cu 
forţa a unui tub de cauciuc până în stomac trebuia să fie 
absolut insuportabilă. Oricât mă străduiam să-mi alung din 
minte scena în care avea să mi se vâre furtunul pe gât, nu 
reuşeam să scap de această imagine obsedantă, care îmi 
alimenta o teamă iraţională, vecină cu panica. Mă 
surprindeam gândind la fel de fel de soluţii, pentru a mă 
sustrage încercării. Uneori mă ispitea chiar ideea 
abandonării grevei, numai pentru a nu fi confrun-tat cu 
tortura furtunului, şi mă simţeam umilit de laşitatea pe care 


mi-o descopeream. Orgoliul m-a împiedicat să mărturisesc 
vreodată cuiva momentele de slăbiciune prin care am 
trecut atunci şi cât de aproape fusesem de capitulare. Cu 
ultimele resurse de rezistenţă ce-mi rămăse-seră, mi-am 
găsit refugiul într-un compromis, amânând luarea oricărei 
hotărâri, până când voi fi pus în faţa mult temutului furtun. 
Din conver-saţiile pe care le-am mai avut între timp cu 
vecinii mei, mi-am dat sea-ma că şi ei erau îngrijoraţi de 
perspectiva alimentării forţate. 

Apoi, evenimentele s-au precipitat şi pentru o vreme, 
gogoriţa furtunu-lui n-a mai fost unica mea preocupare. Mai 
întâi, am primit vizita ofiţe-rului politic Lupu. Calm, civilizat, 
aproape amical, a deschis rând pe rând uşile celulelor şi s-a 
întreţinut câteva minute cu fiecare din noi. S-a arătat 
înţelegător, compătimindu-ne chiar pentru condiţiile de 
detenţie, uneori neadecvate, pe care trebuia să le 
suportăm. Deşi nu era de acord cu metoda noastră de 
protest, ne recunoştea dreptul de a ne expune în scris 
doleanţele şi de a solicita prezenţa unui reprezentant al 
procuratu-rii. Ne-a anunţat, aşadar, că va da ordin să ni se 
pună la dispoziţie toc şi hârtie, pentru a ne scrie declaraţiile 
de grevă. 

Contrastul între sălbăticia manifestată câteva minute mai 
devreme de Mândreş şi atitudinea omenoasă a lui Lupu nu 
mai constituia pentru noi nici o surpriză. Eram învăţaţi cu 
această tehnică a alternaţiei, practicată de Securitate. 
Procedeul se banalizase. Ştiam dinainte că după vizita unui 
Mândreş, care ne arăta că suntem la discreţia lui, că 
domnea cu drept de viaţă şi de moarte asupra noastră fără 
să dea socoteală cuiva, trebuia să urmeze un Lupu, 
însărcinat să risipească spaima şi deznădej-dea, semănate 
de primul, şi să ne trezească din nou speranţa într-o pro- 
tecţie legală şi un respect pentru fiinţa umană. 

Imediat după plecarea lui Lupu, gardienii au adus pe 
coridorul nostru o măsuţă şi un scaun. Apoi, unul după altul, 
am fost scoşi din celule, am primit fiecare câte o jumătate 


de coală de hârtie, ni s-a dat toc şi cernea-lă şi, sub 
supravegherea ofițerului de serviciu, ne-am scris 
declaraţiile de grevă. Am respectat cu toţii înţelegerea, 
fiecare înşiră pe hârtia lui aceleaşi revendicări, în ordinea 
pe care o stabilisem în discuţiile anteri-oare. Textul destul 
de lung abia mi-a încăput pe una din feţele colii de hârtie. 
Îmi rezervasem spaţiul de pe verso, pentru a aduce la 
cunoştinţa Procuraturii câteva din abuzurile flagrante, 
săvârşite de Mândreş, împo-triva deţinuţilor. Printre ele, 
asasinarea comandorului Condeescu, pe care, deşi grav 
bolnav, îl ţinuse în continuare în celula de pedeapsă din 
beci, refuzându-i dreptul la asistenţă medicală. Ceream, ca 
atare, deschi-derea unei anchete, pentru a stabili cauzele 
morţii comandorului şi pu-nerea sub acuzare a căpitanului 
Mândreş, pentru crimă împotriva umanităţii. Am mai 
pomenit şi alte nume de deţinuţi, care cu diferite ocazii 
fuseseră maltrataţi sau bătuţi de Mândreş. În încheiere, îl 
denunţam pentru brutalitatea cu care fără nici un motiv ne 
smulsese din rândurile celorlalţi deţinuţi, trimiţându-ne pe 
„Bănăţeanu” şi pe mine la izolare, deşi, fiind în greva 
foamei, pedepsirea noastră contravenea prevederilor 
legale. Când am terminat, am semnat şi i-am predat ofiţe- 
rului de serviciu hârtia. 

După ce toţi patru ne-am scris declaraţiile de grevă, 
ofiţerul a plecat şi am rămas iar singuri. Părea, însă, că 
mecanismul menit să facă faţă gre-vei fusese pus la punct şi 
intrase în funcţie. Câteva minute mai târziu uşa s-a deschis 
din nou şi ofiţerul de servicu l-a luat pe Neniţescu. Nu l-a 
mai adus înapoi. După un timp a reapărut, ca să-lia pe 
Sarry. Apoi mi-a venit şi mie rândul. Ofiţerul mi-a spus să-l 
urmez şi a luat-o înainte. După primii paşi, s-a oprit însă ca 
să mă aştepte. Orbit de lumi-na de pe coridor, ameţisem şi 
fusesem nevoit să mă rezem de zid. Drumul până la capătul 
coridorului l-am făcut mergând pe lângă perete. Eram 
nesigur pe picioare şi simţeam nevoia unui punct de sprijin 
la îndemână. Cele trei zile de nemâncare începuseră să-şi 


arate efectul! M-a mirat faptul că ofiţerul s-a arătat 
răbdător şi, în loc să mă grăbeas-că, şi-a încetinit şi el 
mersul, potrivindu-şi pasul după al meu. Aproape de 
capătul coridorului s-a oprit şi a bătut la o uşă. La răspunsul 
primit dinlăuntru s-a deschis uşa şi mi-a făcut semn să 
intru. Deşi, numai cu puţin mai mică decât o celulă, camera 
părea mult mai spațioasă. Era efectul produs de fereastra 
mare larg deschisă, prin care pătrundea lumina soarelui, de 
pereţii albi văruiţi, şi de mobilierul redus pe care îl 
conţinea: o masă simplă şi două scaune. 

La masă era aşezat un căpitan. Nu-i vedeam decât epoleţii, 
şi nu aveau culoarea albastră a uniformei M.A.I. Era 
aplecat asupra unui teanc de hârtii, în care, după 
dimensiunea foilor, am recunoscut declaraţiile noastre de 
grevă. Abia când a ridicat capul din hârtii, ca să spună să 
mă aşez pe celălalt scaun din faţa mesei, i-am văzut faţa. L.- 
am recunoscut aproape imediat. 

Trecuseră patru ani de la prima şi singura noastră 
întâlnire, ce nu durase mai mult de o jumătate de oră. Omul 
se mai împlinise la corp şi purta acum ochelari. Era 
locotenentul-major Vasilescu, fostul anchetator penal de 
Securitate, în faţa căruia fusesem adus pentru a da o 
declaraţie în primăvara anului 1952, cu puţin întainte de 
arestarea definitivă. Pe atunci, purta uniforma M.A.I! 

Dialogul care s-a angajat, s-a purtat cam în următorii 
termeni: 

— Domnule Ioanid, noi ne-am mai cunoscut. Îţi mai aduci 
aminte de mine? 

— Da, domnule căpitan Vasilescu, dar pe vremea aceea 
eraţi numai locotenent-maj or. 

— Cred că ştii pentru ce mă aflu acum aici? 

— Bănuiesc că pentru a mă ancheta, ca şi acum patru ani. 

— Nu. Acum nu mai sunt anchetator. Între timp am studiat 
Dreptul şi nu mai fac parte din cadrele M. A. I. Am intrat în 
Procuratură. 


(Am rezistat) Rezistând tentaţiei de a remarca cu glas tare 
că de fapt nu făcuse decât să se mute dintr-un serviciu într- 
altul la aceleiaşi atotputernice instituţii, căpătând o tresă în 
plus, şi că aparențele democratice ale separaţiei puterilor 
în stat erau salvate numai de culoarea diferită a epoleţilor. 
Nu era momentul să înveninez atmosfera înainte de a spune 
ce aveam de spus, pentru a mă conforma atitudinii comune, 
pe care hotărâsem s-o adoptăm în faţa reprezentantului 
Procu-raturii. De altfel, starea de epuizare pe care o 
simţeam mă îndemna mai degrabă la pasivitate decât la 
cheltuială inutilă de energie într-o discuţie şi ea la fel de 
nefolositoare. Ambianţa paşnică din camera însorită, aerul 
curat care intra pe fereastra deschisă şi senzaţia de 
sfârşeală plăcută care mă cuprinsese m-au determinat să 
profit de ocazie, să încerc să amân pe cât posibil momentul 
când voi fi din nou trimis în celulă. Evitând orice provocare, 
care să-l indispună pe Vasilescu, m-am resemnat să-l ascult, 
cu aerul omului care îşi pusese toată nădejdea în vorbele 
lui. Am supor-tat mai întâi morala părintească pe care mi-a 
făcut-o cu privire la meto-da nereglementară de protest, la 
care recursesem, pentru a-mi face cu-noscute plângerile. 
M-a asigurat, apoi, că va examina cu atenţie toate 
nemulţumirile semnalate în declaraţia mea de grevă, 
promiţându-mi o rezolvare favorabilă a celor ce se vor 
dovedi exacte şi justificate, aver-tizându-mă, totodată, că în 
cazul unor afirmaţii false puteam fi tras la răspundere 
pentru încercarea de inducere în eroare a autorităţilor. 

Pentru a-mi demonstra că voia să-mi evite o eventuală 
„agravare a situaţiei”, îmi oferea posibilitatea de a-mi 
corecta sau chiar de a-mi retrage declaraţia, dacă ar 
cuprinde neadevaăruri. După ce i-am mulţumit pentru buna 
intenţie, dar i-am spus că îmi menţin întocmai cele scrise, 
deoarece exprimă realitatea, Vasilescu s-a apucat să-mi 
citească decla-raţia, deşi eram convins că îi cunoştea deja 
conţinutul. A parcurs destul de repede cu privirea prima 
faţă a foii, a întors-o pe dos şi s-a oprit la punctul unde îmi 


formulasem acuzaţiile împotriva căpitanului Mândreş, pe 
care mi le-a citit cu voce tare: 

— Îţi dai seama de gravitatea afirmațiilor pe care le faci? 

— Da! Răspund de autenticitatea lor! 

Faţă de răspunsul meu categoric, Vasilescu şi-a schimbat 
tactica. Abandonând tentativa de a mă convinge să-mi 
retrag acuzaţiile aduse lui Mândreş, a încercat să mă 
determine să-mi modific numai termenii în care îmi 
formulasem declaraţia, insistând, mai cu seamă, să renunţ 
la pasajul în care ceream judecarea şi condamnarea lui 
pentru crime împo-triva umanităţii. Am refuzat însă în 
continuare să fac vreo schimbare în textul declaraţiei. 

— Faci cum crezi! În definitiv, nu pentru asta mă aflu aici şi 
e treaba dumitale dacă nu vrei să-mi asculţi sfatul în 
această privinţă. Am venit la Piteşti, pentru a discuta 
revedincările pe care le-aţi formulat în decla-raţiile de 
grevă. Nu e de competenţa mea să iau vreo hotărâre, aşa 
că le voi înainta spre rezolvare celor în drept. După cum 
vezi, noi v-am satis-făcut cererea prin care solicitaţi o 
întrevedere cu un reprezentat al Pro-curaturii. Este acum 
rândul dumneavoastră ca, până la primirea răspun-sului din 
partea forurilor competente, să vă supuneţi dispoziţiilor 
regu-lamentului din penitenciar şi să încetaţi greva şi orice 
alte acte de indis-ciplină asemănătoare. 

Era limpede că scopul principal urmărit de Vasilescu era 
să ne facă să renunţăm la grevă. l-am explicat, însă, că 
acţiunea noastră nu avea nimic de-a face cu Procuratura. 
Solicitasem prezenţa unui procur numai pentru ca acesta 
să ia act oficial de declaraţia noastră de grevă, de data la 
care o începusem şi de motivele care ne determinaseră să 
recurgem la această cale. Nu condiţionasem nicidecum 
încetarea grevei de sosirea procurorului, ci de rezultatele 
concrete pe care le vom obţinei după ce vom sta de vorbă 
cu ministrul de interne sau cu un împuternicit al acestuia. 

Căpitanul Vasilescu era vădit nemulţumit. Încă după 
primele vorbe, când înţelesese că nu aveam de gând să 


renunţ la grevă, îşi pierduse interesul şi răbdarea dea mă 
mai asculta. 

— V-aţi făcut o socoteală greşită, încăpăţânându-vă să 
rămâneţi grevă şi vă înşelaţi dacă vă închipuiţi că veţi 
obţine ceva pe această cale! 

Din aceste cuvinte, care însemnau că întrevederea noastră 
s-a sfârşit, am înţeles, totodată, că, înaintea mea, Vasilescu 
mai stătuse de vorbă şi cu alţi grevişti, la fel de puţin 
dispuşi să „coopereze”. 

Când mi-am reîntâlnit camarazii, am aflat că, în cursul 
acelei dimineţi, toţi se perindaseră prin faţa lui Vasilescu. 
Nouă, celor din „izolare”, ne venise rândul la urmă. Eu 
fusesem penultimul, ultimul convocat în biroul procurorului 
fiind „Bănăţeanu”. 

La chemarea lui Vasilescu, gardianul care aşteptase la uşă 
m-a luat în primire. Am părăsit cu regret camera însorită cu 
aerul ei proaspăt, pentru a intra din nou în atmosfera 
îmbâcsită a coridorului, cu urmele lui specifice de puşcărie. 
Avansam încet, târându-mă cu paşi de pitic pentru a-mi 
menaja puterile şi oprinndu-mă de câte ori simţeam că mă 
încearcă ameţeala. Ajuns în dreptul primei celule de pe 
bara „I-ului” (vis-rf-vis de camera infirmeriei), gardianul 
care mă preceda, s-a oprit să mă aştepte. Văzând că se 
pregăteşte să descuie uşa, am grăbit pasul şi am ajuns 
lângă el cu faţa îmbrobonată de sudoare şi sleit de puteri. 
Când am intrat în celulă şi m-am văzut din nou înconjurat 
de ai mei, m-am bucurat de primirea ce mi-au făcut-o, de 
parcă m-aş fi întors în mijlocul familiei. 

De când fusesem dus la izolare, îmi pierduseră urma şi, 
deşi utilizaseră de toate mijloacele de comunicaţie pentru a 
mă descoperi, nimeni nu le putuse semnala reapariţia mea 
în vreo altă celulă şi nici în vreo altă cameră de pedeapsă, 
existenţa „izolărilor” de pe secţia dreptului comun fiindu-le 
necunoscută până atunci. 

Din rândurile deţinuţilor politici, Bănăţeanu, Neniţescu şi 
eu am fost primii exploratori ai acelui cotlon atât de 


stingher al închisorii până la care nu răzbăteau nici măcar 
apelurile Morse ale lui Paul Bandu. Aflaseră de aceste 
izolări, cu numai câteva minute mai înainte de intrarea mea 
în celulă, de la Ştefan Neniţescu, care mă precedase. 

Eram acum în total şase şi se nimerise să-i cunosc pe toţi 
foarte bine, de unii legându-mă o strânsă şi trainică 
prietenie: Paul Bandu, Nelu Bogdan (Johny), Niki Vâlsan, 
Ştefan Neniţescu, Vasile Ciobanu. În cele două rânduri de 
câte trei paturi suprapuse, dispuse de-a lungul unuia din 
pereţi, Neniţescu şi Vasile Ciobanu le ocupau pe cele de la 
parter iar Johny Bogdan şi Niki Vâlsan pe cele de deasupra 
lor. La ultimul etaj, într-unui din paturi stătea Paulică Bandu 
iar în celălalt m-am instalat eu. Repartizarea satisfăcea 
regula care se împământenise în închisoare: cei mai bătrâni 
şi mai neputincioşi în paturile de la parter, iar cei mai tineri 
şi mai zdraveni, în paturile de la etajele superioare. Pe toţi 
ne cam lăsa-seră puterile, aşa încât, chiar pentru cei mai 
tineri, urcarea la patul trei reprezenta aproape o probă de 
alpinism. Dacă pentru Paulică sau pentru mine căţăratul la 
ultimul etaj era o adevărată performanţă fizică, pentru unul 
ca Neniţescu, efortul unei astfel de ascensiuni era de 
neconceput. 

Oboseala şi, totodată, gândul că mă voi putea întinde pe o 
saltea, şi nu direct pe scândura goală a pardoselii ca la 
izolare, m-au determinat să îmi iau imediat patul în primire. 
Paulică Bandu, care stabilise deja legă-turile Morse cu 
celelalte celule, s-a suit şi el în patul lui vecin cu al meu şi 
m-a pus în curent cu situaţia: eram în total cincizeci şi şase 
de inşi în grevă, împărţiţi în două grupuri. Primul grup de 
treizeci şi şase de deţi-nuţi, din care făceam şi noi parte, 
ocupa şase celule pe aripa de nord a barei „I”-ului. Al 
doilea grup fusese repartizat în alte câteva celule de pe 
braţul de Sud al „I”-ului. Cu aceştia din urmă, din cauza 
depărtării, legăturile Morse, prin pereţi sau ţevile de 
calorifer, nu erau posibile. Paulică stabilise totuşi contactul 
şi cu ei, printr-un procedeu mai riscant, care nu permitea 


decât convorbiri foarte scurte. Cu amândouă mâinile scoase 
afară printre gratiile de la fereastră, într-una ţinând o 
căniţă de bătut apă şi cu cealaltă bătând cu o pietricică 
semnalele Morse, reuşise să se facă recepționat de 
camarazii noştri aflaţi pe aripa de sud a „I”-ului. La fel îi 
răspundeau şi ei. Cum loviturile în căniţa de metal 
repercutate de zidurile exterioare ale clădirii răsunau în 
toată curtea închisorii, putând fi auzite de vreun gardian, 
convorbirea trebuia între-ruptă înainte ca acesta să poată 
localiza celula de la care se transmitea. Pasionat cum era de 
culegerea de informaţii, Paulică îşi propunea acum să-şi 
întindă antenele şi spre etajul superior, stabilind contactul 
cu celula de deasupra noastră, unde presupunea că trebuie 
să se afle deţinuţi de drept comun. A fost însă nevoit să-şi 
amâne intenţia, deoarece pe cori-dorul până acum cufundat 
în linişte se stârnise rumoare. Mai multe perechi de cizme 
treceau prin faţa uşii noastre, îndreptându-se spre fundul 
coridorului. Paşii s-au oprit în dreptul ultimei celule cu 
grevişti. Am auzit trăgându-se zăvoarele. La scurt timp 
după aceea, ne-au parve-nit sunetele abia perceptibile ale 
unor semnale Morse, bătute în calorifer cu excesivă 
prudenţă. Paulică a şi trecut pe recepţie. Erau camarazii 
noştri din celula a cărei uşă fusese deschisă cu câteva clipe 
înainte. Ne comunicau că unul din ei fusese tocmai scos pe 
coridor, pentru a fi alimentat artificial. 

Acţiunea se desfăşura sub supravegherea ofițerului de 
serviciu, asistat de cei câţiva gardieni care aduseseră pe 
coridor cele necesare: un scaun, două hârdaie cu hrană 
lichidă şi o găleată cu lapte. Sanitarul Cioltar (zis Ciortan), 
care urma să execute ordinul de a ne hrăni artifi-cial, venise 
îmbrăcat cu un halat alb peste uniformă şi înarmat cu un 
tub de cauciuc şi cu o pâlnie. Operația avea loc pe coridor, 
chiar în faţa ce-lulei lor, ceea ce explica precauţiile ce le 
luaseră de a ne transmite mesajul, prin lovituri cât mai 
slabe în calorifer, spre a nu fi auzite dinco-lo de uşă. O dată 
cu aceste veşti, temerile mele s-au trezit din nou. Furtunul, 


de care uitasem, intrase deja în funcţie, la numai câteva 
celule distanţă de mine, şi întâlnirea cu el, devenise acum 
inevitabilă. Era limpede că hrănirea artificială a greviştilor 
începuse de la ultima celulă din fundul coridorului şi nu mai 
era decât o chestiune de timp, până ce ne va veni şi nouă 
rândul. Deşi simţeam cum mă cuprinde panica, am reuşit să 
mă stăpânesc, ca să salvez măcar aparențele şi să nu mă fac 
de râs. Încet, încet, mi-am făcut singur curaj, aşteptând ca 
şi ceilalţi confruntarea cu furtunul. Atenţi la orice mişcare 
de pe coridor, căutam să prindem cea mai mică indicație cu 
privire la felul în care se desfăşura operaţia de hrănire 
artificială. În afară de zgomotul zăvoarelor, care se repeta 
la intervale destul de regulate, nu am auzit însă nimic 
inteligibil. Înţelesesem, doar, că fiecare zăngănit de zăvor 
însemna scoaterea unui nou deţinut pe coridor pentru a fi 
hrănit şi, concomitent, reintroducerea în celulă a celui care 
îl precedase. 

Deşi operaţia condusă de Ciortan părea să funcţioneze 
fără incidente, au trecut mai bine de două ore până ce ne-a 
venit şi nouă rândul. 

Din celula noastră, primul „pacient” al lui Ciortan a fost 
Niki Vâlsan. 

Zece minute mai târziu, când s-a întors de la „tratament”, 
de cum a in-trat pe uşă, ne-a împărtăşit în numai câteva 
cuvinte impresiile: 

— Neplăcut, dar merge.” 

Cu tot aspectul lui fizic cam firav, cu trăsăturile lui 
delicate, aproape feminine şi sensibil până la sentimental, 
Niki era totuşi un rezistent, care nu accepta compromisul şi 
care nu înţelegea, în ruptul capului, să cedeze în faţa 
adiministraţiei, atunci când se decisese să adopte o anu- 
mită atitudine. 

Intenţia lui de a ne îmbărbăta, deşi cam discretă şi nu prea 
convingă-toare, ne-a prins totuşi bine. Ne-a explicat, apoi, 
că numai prima etapă a operaţiei era mai greu de suportat, 
şi anume: vârâtul furtunului în gât. Trebuia să rezişti 


senzaţiei de greață care te chinuia până ce capul tubului 
pătrundea în stomac. Partea a doua, constând în turna două 
sau trei căni de supă şi una de lapte prin pâlnia adaptată la 
celălalt capăt al tubului, era mai uşor de îndurat. 

Dacă explicaţiile lui Niki Vâlsan nu au reuşit să ne spulbere 
com plet temerile, au avut cel puţin darul să ne obişnuiască 
cu ideea totuşi, că băgatul furtunului pe gât nu era un chin, 
chiar atât de insuportabil. 

Când ofiţerul de serviciu a deschis din nou uşa pentru a-l 
introduce în celulă pe Vasile Ciobanu şi a-l scoate pe 
următorul, cel ce a ieşit pe coridor a fost Johny Bogdan. N-a 
mai apucat astfel să audă impresiile lui Vasile Ciobanu, care 
aveau să ne submineze bruma de optimism pe care ni-l 
insuflase, mai înainte, Niki Vâlsan. Congestionat la faţă, cu 
ochii în lacrimi şi cu vocea sugrumată de sughiţuri, Vasile 
Ciobanu s-a aşezat pe pat şi ne-a povestit, printre icniturile 
pe care nu şi le putea stăpâni, chinurile prin care trecuse. 
Introducerea furtunului fusese o adevărată tortură. În cazul 
lui, operaţia fusese repetată de multe ori, deoarece 
contracţiile violente şi spontane ale stomacului, provocate 
de senzaţia de vomă, expulzau de fiecare dată tubul de 
cauciuc când pătrundea pe traiectul esofagului. Niki Vâlsan 
l-a ajutat să îşi revină, învăţându-l să respire adânc, cu 
capul cât mai mult dat pe spate. Deşi spasmele s-au potolit 
destul de repede, Vasile Ciobanu a continuat să se vaite de 
cele îndurate, sugerând chiar inutilitatea de a mai continua 
greva, care oricum era sortită eşecului, deoarece, până la 
urmă, tot vom fi nevoiţi s-o abandonăm, fiindcă nimeni nu 
va putea rezista la trata-mentul cu furtunul. 

Niki Vâlsan, care până aci se arătase înţelegător faţă de 
suferinţa cama-radului lui (amândoi erau buni prieteni şi 
fuseseră condamnaţi la moarte în procesul zis al 
Nunțiaturii), s-a indignat de criza de defetism a lui Ciobanu, 
reproşându-i că face astfel jocul administraţiei şi tratându-l 
de spărgător de grevă. Cunoscându-i intransigenţa, 
Ciobanu şi-a retractat în parte spusele. Renunţând la ideea 


inutilităţii grevei, s-a mulţumit să declare, numai, că el 
personal nu crede că va mai putea suporta să i se bage şi 
pentru a doua oară furtunul pe gât. 

Afirmația nu l-a satisfăcut pe Niki, care i-a răspuns aspru 
şi răspicat: 

— Trebuia să ştii dinainte că nu eşti în stare să rezişti şi, ca 
atare, să nu te angajezi în acţiune. Scopul nostru este să 
demonstrăm că cei cincizeci şi şase care am rămas în grevă 
suntem neclintiţi în hotărârea luată, ară-tând că, de aci 
înainte, nu mai e posibilă nici o ruptură în rândurile 
noastre. Renunţând acum la grevă, nu numai că te 
desolidarizezi de noi; dar dovedeşti totodată administraţiei 
că grupul nostru mai este încă vul-nerabil şi mai poate fi 
destrămat. 

Niciunul dintre noi n-a intervenit în disputa celor doi 
prieteni. Asistam la ea cu sentimente împărtăşite. 

Suferinţa lui Vasile Ciobanu ne impresionase. Pentru 
sinceritatea cu care ne destăinuise că nu se simte în stare 
să mai suporte tratamentul cu furtunul, consideram că Niki 
Vâlsan n-ar fi trebuit să-l judece, cu atâta intransigenţă. 
Deşi, înclinați, pe de o parte, să-i acordăm mai multă înţe- 
legere lui Ciobanu, nu puteam, pe de alta, să nu 
recunoaştem şi justeţea argumentelor lui Vâlsan. Când 
ofiţerul de serviciu a deschis iar uşa ce-lulei, am uitat şi de 
mila ce mi-o inspirase Ciobanu, şi de asprimea cu care îl 
tratase Vâlsan. Mă hotărâsem brusc să nu mă mai las 
influenţat, nici de pesimismul primului, nici de versiunea 
mai puţin sumbră a celui de-al doilea, despre alimentarea 
artificială. Mi-am luat inima în dinţi şi am ieşit pe coridor. 
Plecam cu aceleaşi nelămuriri şi îndoieli în privinţa 
furtunului, dar înarmat cu ambiția de a-i rezista cu orice 
preţ. Ultima încurajare mi-a venit de la Johny Bogdan, cu 
care m-am încrucişat pe drum şi care nu părea deloc 
nenorocit. Dimpotrivă, era vesel şi bine dispus. Şi-a făcut 
intrarea în celulă strigând pe un ton triumfal: 


— O nouă lovitură de moarte dată capitalismului 
burghezo-moşieresc! Duşmanul de clasă a fost dezarmat: i 
s-a luat gamela şi lingura! 

Făcându-se că nu aude, ofiţerul de serviciu a închis uşa în 
urma lui şi, fără să spună o vorbă, m-a însoţit până la 
capătul coridorului, unde m-a luat în primire Ciortan cu 
echipa lui. Mi s-a spus să mă aşez pe scaun şi să-mi duc 
mâinile la spate. 

— Stai de bună voie sau trebuie să te legăm? 

— Stau! 

— l-am răspuns. 

Atmosfera încordată cu care fusesem primit s-a destins ca 
prin farmec. Cei câţiva gardieni care mă înconjuraseră, 
pregătiţi să intervină în caz de opoziţie, s-au îndepărtat de 
scaunul meu. S-au adunat într-un colţ al coridorului, la 
câţiva paşi distanţă, şi-au aprins ţigările şi au ceput să 
discute între ei, lăsându-mă faţă în faţă numai cu Ciortan şi 
un sergent care urma să-l ajute. Ofiţerul de serviciu, 
considerând şi că prezenţa lui nu mai e necesară, şi-a 
încetat supravegherea, pornindu-se să măsoare coridorul 
de la un cap la altul, într-o plimbare fără sfârşit. 

Ciortan şi-a îmblânzit glasul şi mi-a vorbit pe un ton 
aproape a calm: 

— Dacă mă asculţi şi îmi urmezi indicaţiile, n-ai să te 
chinui şi n-ai să îmi faci nici mie greutăţi. Vreau să te 
sfătuiesc prieteneşte, ca să scăpăm amândoi mai repede! 

Nu puneam nici un preţ pe sinceritatea intenţiilor lui de a 
mă menaja. Eram convins că, de fapt, nu urmărea decât să- 
şi isprăvească mai repede treaba. Ori, aici, interesele 
noastre păreau să coincidă. Şi voiam să mă văd odată trecut 
de acest hop! 

M-am hotărât, deci, să-i ascult sfaturile. Docil, m-am 
aşezat drept pe scaun, mi-am dus mâinile la spate şi, cu 
capul nu prea ridicat am aştep-tat „aşa-zisele” îndrumări. 

Ciortan s-a aplecat asupra unei găleți cu apă, aşezată pe 
jos la perete, şi a scos din ea la iveală faimosul furtun. 


Aveam să aflu cu această ocazie, că după fiecare 
întrebuințare furtunul era aruncat în găleată. În aceeaşi 
găleată şi în aceeaşi apă, care, cu timpul, devenea mai 
tulbure. Măsura de „igienă”, se datora iniţiativei lui 
Ciortan! Tubul, din cauciuc roşu, de grosimea unui deget şi 
lung cam de 60-70 centimetri, era deschis numai la unul din 
capete. La celălalt capăt, prevăzut să pătrundă în stomac, 
tubul era înfundat şi cu extremitatea tunjită. Orificiul se 
deschidea la vreo trei centimetri de vârf, lateral pe peretele 
tubului. 

Ciortan mi-a explicat că în timpul operaţiei va trebui să-l 
ajut la introdu-cerea tubului, efectuând o serie de 
înghiţituri succesive. La fiecare în-ghiţitură de a mea, el va 
împinge tubul prin faringele deschis făcându-l să mai 
înainteze câţiva centimetri de-a lungul esofagului. Mi-a mai 
recomandat să nu-mi ţin respiraţia, ci, dimpotrivă, după 
fiecare înghiţi-tură să respir adânc. 

— Şi acum, deschide gura! 

Încă de la prima înghiţitură, când tubul împins de Ciortan 
trecuse de faringe, contracția reflexă a esofagului la 
contactul cu cauciucul a fost atât de violentă, încât în clipa 
următoare, simțind că mă înec, mi-am smuls, într-un gest 
spontan, tubul din gât. 

Din cauza panicii provocate de senzaţia că mă sufoc, 
uitasem recoman-darea de a respira adânc imediat după 
prima înghiţitură şi a continua apoi să înghit. În timp ce mă 
străduiam să-mi recapăt suflul, stăpânin-du-mi, tusea şi 
greaţa care mă sugrumau, Ciortan mă amenninţa cu legatul 
de scaun, dacă nu-mi voi ţine mâinile la spate. 

Când m-am liniştit, m-am declarat gata să mă supun uneia 
încercări. Nici de data asta, însă, rezultatul nu a fost mai 
fericit. Mă străduisem să aplic întocmai reţeta lui Ciortan şi 
reuşisem. După câteva înghiţituri şi respiraţii alternative, 
capătul tubului ajunsese în stomac Ciortan se pregătea 
tocmai să toarne în pâlnia adaptată la celălalt capăt 
conţinutul căniţei, pe care i-o întindea gardianul care îl 


asista în acel moment, însă, o contracție involuntară a 
gâtlejului a zădărnicit efortul de voinţă pe care îl făcusem 
până atunci, declanşând aceeaşi reacţie în lanţ, ca şi primă 
oară. Mai întâi un spasm pornit din stomac, urmat de o 
nevoie de nestăpânit de a vomita şi de senzaţie că mă sufoc. 
Panica m-a făcut să-mi pierd capul şi, lipsindu-mi aerul, 
instinctul de conservare mi-a dictat din nou gestul salvator: 
mi-am smuls iar furtunul, pentru a-mi degaja respiraţia. 

Ciortan mi-a mai acordat un răgaz ca să-mi recapăt suflul 
şi să mă calmez, înainte de a repeta pentru a treia oară 
tentativa de a mă hrăni cu furtunul. Deşi enervat, cedase 
totuşi la protestele mele şi renunţase şi de data asta să-mi 
lege mâinile, făcându-le semn celor doi gardieni, care se 
apropiaseră cu cătuşele, să se îndepărteze. 

Mobilizându-mi întreaga voinţă şi ultimele forţe ce-mi 
rămăseseră după eforturile istovitoare ale celor două 
încercări anterioare, am reuşit, în fine, să rezist până la 
capăt la cea de-a treia probă. Cele trei căniţe de supă şi una 
de lapte le-am simţit ca pe o greutate crescândă în stomac, 
pe măsură ce Ciortan le-a deşertat în pâlnie. Am plecat spre 
celulă cu senzaţia de a avea stomacul prea încărcat. 
Expresia era de altfel cum nu se poate mai potrivită! 

Ciortan, care fusese avertizat despre criza de astm a lui 
Neniţescu, m-a însoţit până la celulă. Văzându-l în ce stare 
era, i-a spus ofițerului de serviciu că nu-şi poate lua 
răspunderea să-l hrănească. Ofiţerul a insis-tat, încercând 
să-şi impună autoritatea pe care i-o conferea superiorita- 
tea în grad. Ciortan a refuzat, prevalându-se de 
responsabilitatea lui profesională, cazul fiind de competenţa 
Cabinetului medical. 

Altercaţia tindea să ia proporţii, fiecare ambiţionându-se 
să-şi demon-streze superioritatea ierarhică. Pentru a nu-şi 
submina autoritatea faţă de noi, au închis uşa celulei şi şi-au 
continuat cearta pe coridor. 

Câştig de cauză a sfârşit prin a avea Ciortan şi în cele din 
urmă Neniţes-cu. După spusele doctorilor noştri, o 


încercare de a-l hrăni cu furtunul în starea în care se afla i- 
ar fi fost fatală. Pe de altă parte, era de prevăzut, că o 
continuare a grevei, nu însemna pentru el decât o amânare 
a acelu-iaşi deznodământ. Insistenţele noastre de a-l 
convinge să renunţe la gre-vă nu erau însă pe măsura 
încăpăţânării lui Neniţescu. După plecarea lui Ciortan şi a 
ofițerului de serviciu, s-au retras şi gardienii. Pe coridor se 
aşternuse liniştea. Nici în celulă nu era mai mare animaţie. 
Mai toţi stăteam întinşi în paturi, cruţându-ne forţele. Ne 
resimţeam de pe urma încercărilor prin care trecusem. 
Proba furtunului ne solicitase un efort suplimentar, şi fizic şi 
nervos, care ne vlăguise. Până şi conversațiile lâncezeau. 
Am zăcut aşa o vreme, savurând din plin plăcerea odihnei 
ca pe un drog. Primul care a ieşit din letargie a fost Paulică. 
Reluându-şi activitatea de telegrafist, a început să ne 
alimenteze cu veşti de la camarazii noştri din celelalte 
celule. 

Şi la ei situaţia era aceeaşi. Efortul depus pe coridor îi 
istovise şi pe ei. Se simțeau la fel de obosiţi şi lipsiţi de 
putere. Pentru marea majoritate, înghiţitul furtunului 
fusese un chin. Numai foarte puţini îl suportaseră mai uşor, 
iar unul avea să constituie excepţia invidiată de toţi: Johny 
Bogdan! 

Din prima şi până în ultima zi de grevă, alimentarea 
artificială n-a reprezentat pentru el nici o dificultate de 
parcă toată viaţa nu s-ar fi hrănit decât cu furtunul. 

— De când mi-au rupt dinţii în anchetă la Securitate, m-am 
chinuit la fiecare masă. Acu, cu furtunul nu trebuie să mai 
mestec şi am scăpat de dureri. Sistemul nu are decât un 
singur defect: nu simţi gustul mâncării! 

Veştile culese de Paulică la calorifer şi glumele lui Johny 
Bogdan ne-au mai scos din amorţeala în care căzusem. 
Treptat, conversațiile s-au legat din nou. Chiar dacă vocile 
sunau mai stins şi vorbele ceva mai rar, lip-sindu-le 
vioiciunea obişnuită, umorul şi buna dispoziţie persistau. 


Singur, Vasile Ciobanu nu-şi descreţea fruntea şi stătea 
îngândurat în colţul lui, fără să vorbească cu nimeni. Abia 
într-un târziu şi-a luat ini-ma în dinţi şi ne-a cerut să-l 
ascultăm. Ne-a declarat că, deşi îşi dă sea-ma de prejudiciul 
pe care îl va aduce cauzei, s-a hotărât să iasă din grevă. Cu 
ochii în lacrimi ne-a implorat să-i înţelegem slăbiciunea, 
chinurile prilejuite de introducerea furtunului prin esofag 
depăşeau limi-tele puterii lui de îndurare. 

Pentru toţi cei din celulă, scena devenise extrem de 
penibilă. Pe de o parte, era jenant să vezi un om în toată 
firea văitându-se ca un copil de neputinţa lui şi umilindu-se 
în public, fără să mai încerce să salveze nici măcar 
aparențele unei demnități. Pe de altă parte, însă, te 
cuprindea mi-la, văzându-l cum se frământa. Cum fiecare 
dintre noi suporta în mod diferit metoda de alimentare 
artificială. Pentru unii, introducerea tubului fiind mai 
chinuitoare, iar pentru alţii mai suportabilă, eram convins 
că Vasile Ciobanu avea ghinionul să se afle printre cazurile 
extreme de maximă intoleranţă faţă de acest procedeu. 
Cazul lui Vasile Ciobanu, deşi opus celui reprezentat de 
Johny Bogdan, care suporta cu o neobiş-nuită uşurinţă 
alimentarea cu furtunul, constituia şi el tot a excepţie. 
Reacţia lor în timpul alimentării artificiale, fusese, şi la unul 
şi la altul, independentă de voinţa lor şi, ca atare, nu le 
putea fi reproşat. 

La fel ca toţi cei care declarasem greva foamei, nici ei nu 
puteau preve-dea, înainte de prima confruntare cu furtunul, 
cât de greu sau uşor vor suporta încercarea. Cei care ne 
aflam în acea zi cu Vasile Ciobanu în celulă nu l-am mai 
acuzat niciodată de defecţiune. Numai Niki Vâslan, 
dezamăgit că prietenul lui nu dovedise aceeaşi putere de 
cal ca el, s-a arătat o vreme aspru şi distant faţă de el. 

Ceilalţi grevişti din celelalte celule, n-au văzut însă în 
renunţarea lui Vasile decât atitudinea condamnabilă a 
camaradului care şi la nevoie te abandonează. Era punctul 
de vedere natural al colectivităţii, ameninţată cu lichidarea 


fizică şi obligată să lupte pentru a existenţă, care nu-şi 
putea permite să fie îngăduitoare. 

În ceea ce ne privea, fiind martorii direcţi ai suferinţei şi 
frământărilor lui Vasile Ciobanu, n-am mai avut inima să-l 
mai judecăm şi noi. Declarându-ne de acord cu hotărârea 
lui de a se retrage din grevă, am discutat cu el formula unui 
compromis, care să diminueze efectul nega-tiv al 
defecţiunii. Bietul Ciobanu s-a luminat la faţă, văzând că i se 
oferă ocazia să se răscumpere. Ne-am înţeles cu el să 
simuleze o criză acută de ficat, pentru a ne da pretextul să 
batem la uşă şi să cerem intervenţia cabinetului medical. 

Zis şi făcut! 

Câteva minute mai târziu, Vasile Ciobanu era luat pe braţe 
da gardieni şi transportat la infirmerie! Acolo, s-a lăsat aşa- 
zis convins că nu se va putea însănătoşi decât dacă, pe 
lângă tratamentul medical constând din câteva tablete şi o 
injecție, acceptă şi mâncarea de regim pentru hepa-tici, 
care i s-a servit la ora mesei. 

Peste două zile, Ciobanu, s-a însănătoşit,, şi a fost 
transferat într-o cameră de pe celularul unde se aflau 
camarazii noştri care nu erau în grevă. Aici s-a achitat de a 
doua parte a înţelegerii stabilite cu noi, înainte de a „se 
îmbolnăvi „. Le-a comunicat să fie atenţi la semnalul pe care 
îl vom fluiera pe fereastră, când vom fi scoşi cu tineta la 
toaletă. 

Observasem că W. C.-ul de pe secţia unde eram izolaţi se 
găsea de cea-laltă parte a coridorului, vizavi de celulele 
noastre. Fereastra lui se des-chidea spre curtea interioară, 
chiar în colţul, unde corpul clădirii, care forma coada „I”- 
ului, făcea unghi cu aripa reprezentând bara „I”- ului. 
Deţinuţii ne-grevişti, care se aflau în celule orientate spre 
nord, puteau, privind pieziş prin zăbrele, vedea fereastra W. 
C.-ului nostru şi, astfel, intra cu noi în legătură. 

Dacă, iniţial, plecarea lui Vasile Ciobanu dintre noi a 
constituit oarecum o dezertare, ulterior, prin rolul de 
emisar pe care şi l-a asumat, ne-a adus un serviciu de 


nepreţuit. Datorită lui, am putut anula efectul izolării, 
reluând prin fereastra W. C.-ului contactul cu ceilalţi 
deţinuţi şi menţi-nându-l pe toată durata grevei. Mai ales în 
ultimele zile, informaţiile primite pe această cale au fost 
determinante pentru buna desfăşurare a acţiunii. 

Despre prima noastră alimentare artificială, s-ar putea 
spune că a con-stituit faza experimentală a operaţiunii. Atât 
pentru noi, cât şi pentru Ciortan! Din pricina dificultăţilor 
întâmpinate în prima zi, alimentarea deţinuţilor aflaţi în 
grevă a durat mult mai mult decât se aştepta Admi- 
nistraţia. În ziua următoare, Ciortan şi-a început 
„tratamentul” mai de-vreme, reuşind astfel să-l mai poată 
repeta odată până la căderea serii. De aci înainte, planul 
alimentării noastre de două ori pe zi a fost aplicat cu 
regularitate, până la sfârşitul grevei. Pe zi ce trecea, 
Ciortan îşi or-ganiza mai bine treaba şi totodată devenea tot 
mai îndemânatic în manipularea furtunului. Şi noi, la rândul 
nostru, după şocul primului contact cu tubul de cauciuc, am 
început să ne obişnuim cu el. Unii, mai uşor şi mai repede, 
alţii, mai greu şi mai încet! Johny Bogdan a rămas mai 
departe în fruntea celor care n-aveau dificultăţi la înghiţitul 
tubului, iar alţi câţiva, printre care şi eu, am continuat să ne 
chinuim (deşi în mai mică măsură ca în prima zi). Marea 
majoritate a greviştilor, însă, ajun-seseră să suporte relativ 
uşor tratamentul cu furtunul. În ceea ce mă priveşte, n-am 
reuşit niciodată să scap de acel spasm reflex al stoma-cului 
şi laringelui, când Ciortan îmi introducea furtunul pe gât. 
La fiecare masă, trebuia să mă supun de două ori operaţiei, 
pentru ca să mi se poată administra întreaga cantitate de 
hrană lichidă cuprinsă în cele patru sau cinci căniţe. 
Invariabil, după primele două căniţe de supă turnate în 
pâlnie, simţeam apropierea primelor contracţii ale 
stomacului şi mă grăbeam să-mi smulg tubul din gură. 
Odată, n-am reuşit s-o fac destul de repede şi conţinutul 
celor două cănite de supă pe care Ciortan mi-l turnase în 
stomac a făcut cale întoarsă. Revolta spontană a stoma- 


cului a expulzat cu atâta violenţă jetul de supă prin tub şi 
pâlnie înapoi, încât nu i-am mai dat timp lui Ciortan să se 
ferească, inundându-l din cap până în picioare. Nu ştiu dacă 
a fost întâmplare sau răzbunare, dar la masa următoare, 
supa ce mi s-a turnat prin pâlnie era aşa de fierbinte, încât 
mi-am smuls tubul chiar de la prima căniţă, spre marele haz 
al gardienilor. Arsura suferită mi-a provocat dureri în 
stomac timp de mai multe zile. Din când în când, se mai 
întâmpla ca soarta să mă şi favo-rizeze, atunci când aveam 
norocul să fiu hrănit cu un alt tub de cauciuc, care intrase 
de curând în dotarea Cabinetului medical al închisorii. Spre 
deosebire de primul tub, confecţionat dintr-un cauciuc dur 
şi rigid de culoare roşie, cel de-al doilea, de culoare albă, 
era mult mai moale şi mai flexibil. Preferinţa noastră pentru 
al doilea nu se datora atât calităţii materialului, cât 
dimensiunii tubului, care era apreciabil mai subţire decât 
cel roşu şi deci mai puţin neplăcut la înghiţit. 

În urma experienţei căpătate în primele două zile în 
domeniul alimentă-rii artificiale, Ciortan îşi organizase 
munca în aşa fel, încât să elimine pe cât posibil timpii morţi, 
pentru a scurta durata operaţiei. 

Începând cu a treia zi, a introdus un alt sistem: scotea pe 
coridor câte doi deţinuţi deodată. Îi aşeza pe două scaune 
alăturate şi le introducea la fiecare câte un furtun pe gât. 
Apoi, el se ocupa de unul, iar gardianul, care îl asista, de 
celălalt, turnând în pâlniile de la capetele celor două tuburi 
conţinutul căniţelor cu supă. 

Mi-amintesc şi acum de cele câteva daţi, când s-a nimerit 
să fiu hrănit cu furtunul alb. Plăcut tot nu era, dar senzaţia 
de vomă şi sufocare, fiind mult atenuate, nu mă mai 
cuprindea panica şi suportam mai uşor trata-mentul. Ţin 
minte cum în timp ce mi se turna supa în pâlnie aveam în 
faţa ochilor porţiunea de furtun pe care scria, în relief: 
„Made În Czechoslovakia”. După primele patru şedinţe de 
alimentare artificială, obişnuinţa şi-a spus din nou cuvântul. 


Spiritele s-au calmat, fiecare găsindu-şi echilibrul în faţa 
tratamentului ce ni se aplica. 

În atmosfera astfel stabilizată, alimentarea de două ori pe 
zi cu furtunul a intrat în rutina programului cotidian, până 
la sfârşitul acţiunii noastre nemaisemnalându-se incidente 
deosebite. 

Deşi preocuparea administraţiei de a nu ne lăsa să murim 
de inaniţie părea sinceră, efectele alimentării artificiale nu 
erau prea consistente. În afară de căniţa de lapte care ni se 
turna pe gât, nu cunoşteam exact valoarea nutritivă a 
celorlalte trei sau patru căniţe de lichid cu care eram 
hrăniţi. După culoare, ne-am dat seama că supa, care ni se 
dădea, era uneori de legume, alteori de carne. După miros, 
era mai greu să-i descifrezi componenţa, din cauza izului 
dominant de vitamine. Despre gustul ei nu ne puteam 
pronunţa, fiindcă nu i l-am simţit niciodată. Un lucru părea 
însă cert: conducerea penitenciarului îşi da osteneala să 
facă faţă situaţiei şi să ne întreţină în viaţă, cu preţul unor 
sacrificii de necon-ceput din partea aceleiaşi administrații, 
care, până mai cu o săptămână înainte, nu-şi făcuse nici un 
scrupul să ne impună un regim metodic de exterminare 
fizică. 

Într-una din zile, Paulică care supraveghea din patul lui 
mişcările din curtea interioară, ne-a chemat la geam. Nu 
ne-a venit să ne credem ochilor. Condamnaţii de drept 
comun, care zilnic la acea oră cărau din căruţa închisorii 
pâinea pentru deţinuţi, cărau de data asta spre bucătărie şi 
câteva lădiţe cu ouă. Ouăle ne erau destinate nouă, 
greviştilor! După pronunţata culoare galbenă a supei, cu 
care am fost hrăniţi în ziua aceea, trebuia să cuprindă o 
cantitate apreciabilă de ouă, ceea ce nu se mai pomenise în 
închisoare, ouăle fiind extrase din alimentaţia deţinuţilor. 
Această excepţie venea şi ea să confirme impresia că admi- 
nistraţia primise dispoziţii speciale în privinţa noastră. 

Dacă ouăle oferite de închisoare nu le-am putut vedea 
decât de la distanţă, am avut, în schimb, ocazia, tot în acele 


zile, să vedem altele mai de-aproape. Ne-au parvenit pe 
cale clandestină, datorită lui Paulică Bandu, care izbutise să 
intre în legătură cu deţinuţii de drept comun din celula de 
sub noi. Cu riscul de a fi „turnat“, confecţionase o plăcuţă 
de săpun, scrisese pe ea un apel la adresa vecinilor noştri 
de la etajul inferior, şi o coborâse cu o sfoară până în 
dreptul ferestrei lor. Le scrise-se, pe scurt, că eram deţinuţi 
politici, că ne aflam în greva foamei şi că îi rugam să ne 
comunice informaţii despre situaţia politică internă şi 
internaţională. 

Cu emoția pescarului când îi zvâcneşte undiţa în mână, 
simţise cum cineva apucase de capătul sforii şi aşteptase 
urmarea. Câteva clipe mai târziu, cel care interceptase 
mesajul a tras de câteva ori de sfoară. Era semnalul lui 
Paulică să ridice „ancora”, după expresia folosită de noi în 
astfel de cazuri. Vecinii de jos ne-au răspuns pe aceeaşi 
plăcuţă de săpun. Ne-au scris, ca în loc de sfoară, să 
scoatem pe fereastră un cear-ceaf şi să-l lăsăm să atârne 
până în dreptul ferestrei lor, ca şi cum l-am fi agăţat la 
uscat. Ne-am conformat indicaţiei primite, deşi nu i-am 
înţeles rostul. Abia după câteva minute, când Paulică a 
primit iar sem-nalul să ridice ancora, am înţeles care le 
fusese planul. Deţinuţii de drept comun îndoiseră capătul 
cearceafului pe toată lăţimea lui, confec-ţionându-i un fel de 
tiv cam de o palmă, cusut numai la cele două margini. La 
mijloc îl lăsaseră deschis iar conţinutul acestui buzunar 
improvizat avea să ne lămurească de ce la ridicatul 
„ancorei”, cear-ceaful i se păruse lui Paulică aşa de greu. 
Inventarul deşertat pe patul de la etajul trei, unde privirea 
gardianului de la vizetă nu avea acces, cuprindea: câţiva 
săculeţi de pânză cu zahăr tos (cam două Kilograme), două 
ouă răscoapte, o jumătate de franzelă albă şi vreo treizeci 
de ţigări. 'Ţigările fuseseră învelite într-o foaie de caiet de 
şcoală scrisă pe ambele feţe cu creionul. Expeditorul 
biletului ni se adresa în numele tuturor to-varăşilor lui din 
celulă. Erau vreo cincisprăzece inşi, toţi condamnaţi de 


drept comun, transferați de numai câteva zile la Piteşti, 
dintr-un alt penitenciar. Era motivul pentru care nu 
apucaseră încă să primească de acasă pachetul lunar la 
care aveau dreptul. Ceea ce depuseseră în buzu-narul 
cearceafului era tot ce le mai rămăsese din pachetul din 
luna pre-cedentă. Fiecare din ei contribuise cu câte ceva 
din restul de merinde pe care îl mai găsise în traistă pentru 
a ne ajuta, ştiind că deţinuţii politici nu aveau dreptul să 
primească pachete de acasă. 

Corespondentul nostru ne promitea, însă, că de îndată ce 
le vor sosi pachetele pe luna în curs, ne vor aproviziona mai 
substanţial. Scrisoarea mai conţinea câteva informaţii 
politice interne, neinteresante, şi diferite zvonuri, puţin 
credibile, care circulau prin lumea dreptului comun. Biletul 
se încheia cu cuvinte de încurajare. 

Spontaneitatea cu care au înţeles să ne sară în ajutor, deşi 
nu le cerusem nimic de mâncare, ci numai informaţii ca şi 
cuvintele de compasiune şi îmbărbătare din scrisoare ne-au 
spulberat orice suspiciuni în privinţa vecinilor noştri de la 
parter. Am continuat, aşadar, să corespondăm cu ei pe toată 
durata grevei. 

Datorită administraţiei şi simpatiei de care ne bucuram în 
rândurile lor, am avut chiar dificultăţi să le domolim 
entuziasmul: voiau neapărat să se asocieze la greva 
noastră, asigurându-ne că atmosfera în secţiile de drept 
comun era propice pentru a declanşa o grevă generală în 
peniten-ciar. Nemulţumirile şi revendicările lor fiind de altă 
natură, adeziunea deţinuţilor de drept comun la acţiunea 
pe care o iniţiasem nu intra în vederile noastre. Ne-a venit 
destul de greu să găsim argumentele potrivite pentru a-i 
determina să renunţe la această intenţie, fără face să simtă 
că, datorită categoriei din care făceau parte, consideram 
participarea lor la grevă compromiţătoare. N-am fost prea 
mândri de demersurile pe care le-am întreprins, în acest 
sens, faţă de nişte oameni care fără nici un gând ascuns nu 
pregetaseră să ne sară în ajutor referin-du-ne mai ales, la 


alimentele dăruite, care au fost, probabil, salvatoare pentru 
unul din camarazii noştri. 

Într-adevăr, când ne-am văzut în faţa proviziilor pe care 
Paulică le ridicase cu ancora şi apoi le înşirase pe patul lui, 
ne consultasem şi hotărâsem, de comun acord să le folosim 
pentru a-l hrăni pe profesorul Neniţescu, care din cauza 
astmului nu era alimentat artificial. Dificultatea a fost să-l 
convingem pe Neniţescu să accepte, dar în cele din am 
reuşit. Cred că a cedat mai mult din cauza slăbiciunii şi 
extenuării, nemaiavând putere să opună rezistenţă 
insistențelor noastre. Sunt convins că cele două ouă, 
franzela şi mai ales zahărul dizolvat în apă pe care i l-am 
administrat în proporţii zilnice, chiar dacă nu i-au înlocuit în 
întregime necesarul de hrană, l-au ajutat să 
supravieţuiască, compensând măcar în parte efectele 
distructive ale inaniţiei asupra organismului lui, slăbit peste 
măsură. Din mica comoară primită de la dreptul comun, n- 
am oprit pentru noi decât ţigările. Deşi ameţeam la fiecare 
fum pe care îl trăgeam mai adânc în piept, nu ne-am lăsat, 
şi în câteva zile, le-am prididit. 

După senzaţia stârnită de „pachetul” primit de la dreptul 
comun nici un alt eveniment n-a mai venit să tulbure 
monotonia zilelor următoare. 

În celulă, viaţa stagna. Ore întregi, nu se înregistra nici o 
mişcare. Slăbiciunea şi lipsa de putere ne obligau să stăm 
tot timpul culcaţi. Renunţasem la toate ocupațiile, fie 
permise, fie interzise, care animau până atunci celula. 

Nici uşa celulei nu se mai deschidea, decât pentru strictul 
necesar de două ori pe zi pentru alimentarea cu furtunul, şi 
odată pentru ducerea tinetei şi a hârdăului cu apă la W.C. 

La „deschidere” şi la „închidere”, gardienii nu se mai 
osteneau să descuie uşa, ca să ne numere şi să verifice 
gratiile de la fereastră. Ofiţerul de serviciu se mulțumea să 
ne numere prin vizetă. Evita astfel mai ia contact cu aerul 
viciat din celulă. 


După primele trei patru zile de grevă, mirosul de 
descompus şi de ace-tonă, exalat de respiraţia noastră, era 
de-a dreptul insuportabil pentru oricine trecea pragul 
celulei. Şi totuşi, într-una din zilele, am primit vi-zita 
neaşteptată a căpitanului Mândreş, care s-a încumetat să 
intre şi chiar să zăbovească câteva momente în celulă, fără 
să ţină seama de atmosfera pestilenţială a încăperii. 

Omul era de nerecunoscut. Nimic din atitudinea lui nu mai 
amintea de acel personagiu autoritar, care, cu vocea lui 
tunătoare, împroşca insulte şi înjurături, se năpustea în 
celule în căutarea de victime pentru a-şi dezlănţui asupra 
lor pornirile sadice. Mândreş intrase pe uşă fără să se uite 
în stânga sau în dreapta, traversase celula şi se opri faţa 
ferestrei deschise. Primul nostru gând ne-a dus la deţinuţii 
de drept comun de la etajul inferior, bănuind că Mândreş 
prinsese de veste că întreţineam legături cu ei, şi că venise 
să cerceteze, la faţa locului, fereastra de la care lansasem 
„ancora” şi cearceaful cu buzunar. 

Temerile noastre s-au dovedit, însă, nejustificate. Văzându- 
| cum stă nemişcat, fără să scoată vreo vorbă şi cu privirea 
aţintită în gol, ne-am dat seama că Mândreş era departe de 
a avea o asemenea preocupare. Era evident că nu venise cu 
intenţia să facă investigaţii. 

Ne intriga, totuşi, faptul că nu-şi manifesta în nici un fel 
violenţa care îl caracteriza. În loc să caute, ca de obicei, un 
pretext oarecare de abatere de la disciplină, pentru a se 
dezlănţui, de data asta, nici nu ne băgase în seamă. Nu 
remarcase că toţi stăteam întinşi în paturi şi că niciunul 
dintre noi nu schiţasem nici cel mai mic gest la intrarea lui 
în celulă. Această abatere de la regulament şi lipsă de 
respect s-ar fi soldat, în mod normal, cu o criză de furie, de 
ar fi răsunat puşcăria, şi cu trimi-terea vinovaţilor la beci. 
Pe Mândreş nu-l interesa, însă ce se petrece în jurul lui. 
Căzut pe gânduri, privea în continuare pe fereastră, cu 
acelaşi aer absent, la fel de tăcut şi de nemişcat. Abia când 
după o bună bucată de vreme a încetat să mai contemple 


petecul de cer, întretăiat de zăbre-lele de la fereastră şi şi-a 
întors faţa spre noi, i-am putut examina mai bine expresia. 
Ni s-a părut obosit şi deprimat! 

Cu pas domol, s-a îndreptat spre uşă. La jumătatea 
drumului a şovăit şi s-a oprit. Şi-a plimbat mai întâi o privire 
inertă prin cameră şi peste paturile în care stăteam întinşi. 
Avea pungi sub ochi şi privirea tristă. Când s-a decis să 
vorbească, surpriza a fost totală! Cu vocea stinsă, aproape 
pe şoptite, ne-a întrebat: 

— Măi băieţi! Mai aveţi de gând s-o ţineţi mult aşa? 

Rostise vorbele cu atâta resemnare în ton, încât era 
evident că întrebarea era mai mult retorică şi nu aştepta 
răspuns. Apoi, Mândreş a părăsit celula, fără ca cineva 
dintre noi să fi pronunţat vreun cuvânt. L-am urmărit doar 
cu privirea şi după mers şi ţinută, ne-a făcut tuturor aceeaşi 
impresie, de om mâhnit şi abătut. 

Deşi în acel moment nu-i cunoşteam cauzele exacte, 
deprimarea lui Mândreş a constituit pentru noi un imbold şi 
o încurajare, de care înce-pusem să avem nevoie. Moralul 
nostru era în cumpănă. De câteva zile nu se mai întâmplase 
nimic, care să ne îndreptăţească să credem, că greva 
noastră va da rezultate. Părea că administraţia se împăcase 
cu gândul să ne hrănească artificial la nesfârşit, fără să 
treacă la alte repre-salii, dar totodată, să nu facă concesii 
cu nici un preţ. Alimentarea artifi-cială devenise o activitate 
de rutină a programului zilnic de pe secţie. De asemenea, 
nimeni nu se mai interesa de revendicările formulate în faţa 
procurorului iar presiunile asupra noastră pentru a renunţa 
la grevă încetaseră cu desăvârşire. 

Aveam impresia că în războiul de uzură pe care îl 
pornisem, adminis-traţia câştiga teren cu fiecare zi care 
trecea. Necedând, timpul începea să lucreze în favoarea ei. 
Ori, atitudinea şi vorbele lui Mândreş era un semn că 
lucrurile nu stăteau chiar aşa cum ni le închipuiam noi. 
Judecând după aerul descurajat al lui Mândreş, greva 
noastră părea să constituie în continuare preocuparea 


principală a administraţiei şi să-i dea bătaie de cap. Chiar 
dacă la temelia raţionamentului nostru stăteau nişte 
elemente atât de şubrede, ca interpretarea atitudinei şi 
tonul cu care ne vorbise Mândreş, concluzia pe care am 
tras-o ne-a redat un im-puls de optimism. A fost un balon de 
oxigen bine venit, care ne-a mai trezit din lâncezeală şi ne-a 
dat noi speranţe. 

S-au mai scurs astfel câteva zile, şi am ajuns într-a opta zi 
de grevă. De dimineaţă şi până după ora prânzului, totul a 
decurs tipic. Părea că ziua se va încheia ca toate celelalte, 
la fel de searbădă fără cea mai mică modificare în 
monotonia programului cotidian. La jumătatea după- 
amiezii, însă, când am fost scoşi cu hârdăul de apă şi tineta, 
la W. C, am primit o veste care ne-a făcut seara mai puţin 
monotonă. Camarazii noştri de pe coada „I”-ului, care nu se 
aflau în grevă ne-au comunicat, prin fereastra W. C.-ului, că, 
în cursul zilei, pe secţia lor se petrecuseră două evenimente 
senzaţionale. 

Toţi deţinuţii fuseseră echipați, din cap până-n picioare, cu 
echipamen-tele penale din magazia închisorii. Primiseră tot 
ce le lipsea, de la rufe de schimb, haine, pantaloni şi 
mantale de zeghe, până la bocanci în locul zdrenţelor pe 
care la purtau şi în care tremurau de frig de ani de zile. 
Nici nu apucaseră să se dezmeticească din uimire, când, în 
aceeaşi dimineaţă, auziseră vocea şefului de secţie 
anunțând: 

— Pregătirea pentru aer! 

Era un strigăt care nu mai răsunase de mult pe celularul 
deţinuţilor politici din Piteşti. Celulă cu celulă fuseseră apoi 
scoşi, în celebrele curţi de plimbare ale penitenciarului şi 
ţinuţi cam o jumătate de oră la aer curat. 

În seara aceea, în celulele greviştilor s-a discutat mult pe 
tema informa-ţiilor primite la W. C. Paulică împrăştiase 
vestea tuturor, prin Morse. Convingerea generală era că 
măsurile luate se datorau grevei. Faptul, că două din 
revendicările consemnate în declaraţiile noastre grevă 


fuseseră satisfăcute, l-am considerat un semn îmbucurător, 
însă lipsa de încre-dere în bunele intenţii şi buna-credinţă a 
administraţiei îndemnau la reţinere. Rămânea mai întâi de 
văzut, dacă celor două măsuri menite să ne amelioreze 
regimul, le vor mai urma şi altele, sau aveau să fie singu- 
rele concesii ce ni se făcuseră. În consecinţă, ne-am hotărât 
să nu ne pripim şi să mai aşteptăm, înainte de a lua în 
considerare eventualitatea încetării grevei. Atâta vreme, cât 
nu intervenea o substanţială îndreptare a regimului nostru 
alimentar, care de fapt prezenta revendicarea princi-pală a 
grevei, nu putea fi vorba de o renunțare la acţiune. 

Toată atenţia noastră, de aci înainte, era îndreptată asupra 
situaţiei de pe celularul negreviştilor, spre a surprinde 
semnele unei evoluţii în sensul sperat. Singura cale de 
acces la informaţii din acea aripă a chisorii era prin W. C, 
care a devenit astfel, țelul primordial al aspirațiilor noastre 
din zilele următoare. 

Nerăbdători, a doua zi dimineaţa, am răsturnat conţinutul 
hârdăului cu apă de băut în tinetă şi am bătut la uşă. 
Pretextând că ni s-a terminat apa, am cerut voie 
gardianului să ne umplem hârdăul la robinetul din W. C. Aşa 
am procedat de mai multe ori în următoarele două zile spre 
a putea lua mai des contact cu negreviştii. lar pentru a nu 
stârni suspi-ciuni, ne înţelesesem ca de fiecare dată, să fie o 
altă celulă care rămânea în pană de apă. Chiar de la prima 
ieşire la W. C, am fost răsplătiți cu noutăţi. Încă din seara 
precedentă, imediat după ce Paulică stătuse cu ei de vorbă, 
deţinuţii care nu participau la grevă fuseseră vizitaţi de 
Ciortan. Însoţit de Lupu, „politrucul” închisorii, şi de un alt 
ofiţer necunoscut, Ciortan făcuse turul întregului celular, 
oprindu-se la fiecare celulă în parte, pentru a întocmi o listă 
cu deţinuţii îndreptăţiţi la un regim alimentar medical. 
Faptul era cu atât mai senzaţional, cu cât Ciortan nu se 
arătase câtuşi de puţin zgârcit la acordarea regimului, care, 
după spusele lui, avea să satisfacă nu numai cerinţele 


suferinzilor de stomac şi de ficat, dar va ajuta şi la 
refacerea deţinuţilor aflaţi în stare de distrofie avansată. 

Cu tot scepticismul nostru, a trebuit să recunoaştem că 
veştile primite justificau un oarecare optimism. A urmat una 
din cele mai lungi dimineţe din timpul grevei. Aşteptam 
acum ora prânzului, pentru a relua contactul cu cei de pe 
coada „I”-ului, spre a afla dacă într-adevăr măsu-rile 
anunţate de Ciortan vor fi puse în aplicare. 

Vremea trecea greu şi nerăbdarea noastră sporea! De 
data asta, când au venit să ne hrănească cu furtunul, ne-am 
bucurat ca niciodată. Ştiam că tot atunci se împărțea masa 
şi pe celelalte secţii ale puşcăriei. Când alimentarea noastră 
a luat sfârşit şi agitația pe coridor s-a potolit, cei din celula 
desemnată să ceară reaprovizionarea cu apă, au şi bătut la 
uşă. Zece minute mai târziu, la întoarcere de la W.C., ne 
comunicau prin Morse ultimele informaţii de la camarazii 
noştri din cealaltă aripă a închisorii. Se petrecuseră 
evenimente importante şi mult mai multe decât ne 
aşteptam. Toţi deţinuţii înscrişi cu o zi mai înainte pe lista 
întocmită de Ciortan primiseră la prânz câte o gamelă plină 
de paste făinoase cu carne. Pastele făinoase îşi făceau 
pentru prima oară apariţia în închisoarea din Piteşti, 
înlocuind varza acră şi ciorba de gogonele murate în 
alimentaţia deţinuţilor, trecuţi de Ciortan la regim medical. 
Carnea din gamelă îşi merita şi ea pentru prima dată 
numele. Nu mai era vorba de copite de vacă, capete de oaie 
sau de oase şi zgârciuri, ci de bucăţi de carne macră de 
vită. 

Dar nu numai „regimul medical” fusese surpriza de la ora 
mesei! 

Chiar mâncarea „obişnuită”, distribuită pe secţie, depăşise 
cu mult şi cele mai bogate închipuiri din visurile deţinutului 
flămând. lahnie de fasole cu carne de porc! Mâncarea era 
atât de consistentă, încât, la împărţire, gardianul scutura 
polonicul, lovindu-l cu coada de marginea hârdăului, pentru 
a-i deşerta conţinutul în gamelă. 


De data asta, veştile primite erau demne de luat în seamă. 
Intenţiile administraţiei de a ne îmbunătăţii regimul păreau 
serioase, iar noi aveam toate motivele să fim din nou 
optimişti. 

Ţelul principal al grevei fusese atins. Obţinusem cele două 
elemente esenţiale supravieţuirii: îmbrăcămintea şi hrana. 

Faţă de situaţia nou creată, venise momentul să luăm în 
considerare încetarea acţiunii noastre. După o serie de 
discuţii şi schimbări de păreri între noi şi prin Morse cu 
celelalte celule, am căzut cu toţii de acord să nu ne lăsăm 
îmbătaţi de succes, şi să mai aşteptăm o zi, înainte de a 
pune capăt grevei. Între timp, vom căuta să urmărim, în 
continuare, evenimentele de pe celularul negreviştilor, spre 
a vedea dacă mai intervine vreo modificare de curs în 
evoluţia situaţiei. Ultima ştire primită, în ziua aceea, ne 
anunţa că şi la masa de seară mâncarea fusese la fel de 
consistentă şi abundentă, ca la prânz. Vestea ne-a făcut să 
nădăjduim într-o definitivare a noului regim alimentar, aşa 
că în noaptea aceea am dormit cu o încredere sporită în 
ziua de mâine. Ne-am trezit în dimineaţa următoare, 
obsedaţi de o singură idee, care ne-a preocupat până 
aproape de ora prânzului: să aflăm ce se mai întâmplă pe 
secţia negreviştilor. 

Prin incursiunile succesive făcute de-a lungul zilei la W. C. 
Am obţinut informaţiile mult dorite. Toate erau 
îmbucurătoare şi confirmau speranţele. Punându-le cap la 
cap, ne-am putut face idee despre noile condiţii de detenţie, 
instaurate pe celularul deţinuţilor politici. Puteam fi 
satisfăcuţi de rezultatele grevei, deoarece acum nu mai 
încăpea nici o îndoială: administraţia cedase! La dispoziţiile 
deja petrecute, privind distribuirea de îmbrăcăminte, de 
hrană mulţumitoare din punct de vedere calitativ şi 
cantitativ, şi plimbarea zilnică în curtea penitencia-rului, se 
mai adăugaseră între timp şi alte măsuri de îmbunătăţire a 
regimului. De pildă, dimineaţa la „deschidere”, când se 
făcea „numărul”, ofiţerul de serviciu care intra în funcţie în 


schimbul următor, se informa la fiecare celulă dacă deţinuţii 
aveau ceva de „raportat”. Nu mai era astfel nici o problemă 
să primeşti, la cerere, ac şi aţă de cusut sau să ţi se 
înlocuiască tineta dacă curgea, sau să ţi se schimbe pătura 
pantalonul sau cămaşa ruptă, cu altele, în stare bună, de la 
magazia de efecte. 

Cea mai importantă noutate introdusă în program era însă 
alta: în fiecare dimineaţă, ofiţerul de serviciu venea cu 
Ciortan, care nota numele deţinuţilor ce se înscriau pentru 
vizita medicală. În cursul zilei, deţinuţii de pe listă erau duşi 
la cabinetul unde Ciortan, în limitele lui profesionale, îi 
consulta şi le prescria medicamente. Apoi, pe lângă 
medicamentele specifice afecțiunii respective, bolnavul mai 
primea şi diferite tablete fortifiante, calciu şi polivitamine. 
Ca prin farmec, dulapurile de farmacie ale cabinetului 
medical, până atunci mult goale, erau acum aprovizionate 
din plin, iar Ciortan nu făcea nici un fel de economie la 
împărţitul medicamentelor. 

Ca ultimă noutate, ni s-a adus la cunoştinţă spectaculoasa 
schimbare intervenită în comportarea gardienilor. De la o zi 
la alta, deveniseră de nerecunoscut! Chiar din dimineaţa 
aceea, începuseră prin a se adresa ţinuţilor cu „domnule” şi 
cu „dumneata”. „Lu” şi „bă” dispăruseră din vocabularul lor, 
iar în tot cursul zilei, nu se auziseră pe secţie nici o 
ameninţare şi nici o înjurătură. 

De data asta, nu mai încăpea îndoială: greva noastră 
reuşise. Din lunga listă de revendicări înmânată 
procurorului, toate punctele ce le considerasem cu 
adevărat realizabile, ne fuseseră satisfăcute. După zece zile 
de grevă a foamei, obţinusem tot ce ne propusesem. 

În urma discuţiilor purtate între celule, am ajuns la 
concluzia unanimă, că venise momentul să încetăm 
acţiunea. De comun acord am stabilit să ieşim din grevă a 
doua zi dimineaţă, imediat după deschidere. Ne luam astfel 
timpul necesar ca după căderea serii să le comunicăm 
hotătărârea noastră şi celor câţiva grevişti care se aflau pe 


cealaltă barei „I”-ului. În liniştea nopţii şi la adăpostul 
întunericului, transmiterea pe fereastră a semnalelor 
Morse, bătute în căniţa scoasă afară printre gratii, era mai 
uşoară şi mai puţin riscantă. 

Ţineam cu orice preţ ca încetarea grevei să fie anunţată în 
acelaşi timp de toate celulele. Era un fel de demonstraţie de 
forţă prin care îi demonstra administraţiei neputinţa ei de a 
realiza izolarea noastră ermetică. Pentru ofiţerul politic 
Lupu, izolarea noastră de lumea exterioară şi chiar de 
celelalte celule devenise o adevărată obsesie, cu atât mai 
mult cu cât, după măsură luată în acest sens, trebuia să 
constate că sistemul de izolare rămăsese la fel de permeabil 
comunicaţiilor şi incapabil de a stăvili contactele între 
deţinuţi. 

Ştiam că vom reuşi din nou să-l exasperăm pe Lupu, dacă, 
printr-o perfectă coordonare şi sincronizare a acţiunilor 
noastre, toate celulele de la un capăt la celălalt al secţiei îşi 
vor anunţa concomitent ieşirea din grevă. Bucuriei produse 
de reuşita grevei, voiam să-i adăugăm neapărat şi 
satisfacția de a-l înfrânge pe Lupu, pe propriul lui teren. 

În rest, am decis să nu exploatăm în nici un fel succesul 
obţinut prin grevă, reţinându-ne de la orice manifestare de 
entuziasm, atitudine sfidătoare sau provocatoare, care ar 
putea stârni teama administraţiei că riscă să piardă 
controlul asupra situaţiei. Consideram că era mai cuminte 
din partea noastră să-i menajăm sensibilitatea şi să nu-i 
lăsăm impresia că ne socoteam învingători, ci că renunţam 
la grevă decepţionaţi că nu ni se satisfăcuseră doleanţele 
(pasămite, cele mai importante), consemnate pe primele 
locuri ale listei de revendicări, predate procurorului. 
Sentimentul de uşurare la gândul încetării grevei, în 
dimineaţa următoare, ne-a fost totuşi alterat de o nouă 
suspiciune. Nu excludeam posibilitatea ca, în ciuda 
succesului obţinut, cei care participaserăm la grevă să nu 
beneficiem de rezultatele ei. Ne aşteptam la eventualitatea 
unor măsuri de represalii împotriva noastră, spre a statua 


un exemplu şi descuraja întreprinderea unor acţiuni 
similare în viitor. Luam astfel în considerare ipoteza 
aplicării unui regim special mai dur sau chiar a unui 
transfer în alt penitenciar. S-a discutat mult pe această 
temă în seara aceea. Până la urmă, însă, slăbiciunea noastră 
fizică a biruit, ne-au lăsat puterile, n-am mai avut forţă să 
dezbatem problema şi, istoviţi, rând pe rând am adormit. 

În dimineaţa următoare, ultimele pregătiri pentru ieşirea 
din grevă conform planului stabilit, nu ne-au mai lăsat 
timpul să ne mai gândim la grijile din ajun. 

Imediat după „deşteptare”, semnalele Morse au intrat în 
funcţiune de la un capăt la altul al secţiei. Au fost puse la 
punct toate detaliile, înainte de sosirea schimbului de zi. 
Apoi lucrurile s-au desfăşurat ca în fiecare dimineaţă. 
Ofiţerul de serviciu a procedat la numărătoare, trecând 
rând pe rând prin faţa fiecărei uşi de celulă. A noastră era 
prima. A deschis vizeta şi a întrebat: 

— Câţi sunteţi? 

— Şase, i s-a răspuns. 

Întrebările şi răspunsurile s-au repetat până la ultima uşă 
din fundul coridorului. 

Johny Bogdan, cu urechea lipită de uşă, urmărea paşii 
ofițerului şi gardienilor, care, pe drumul de întoarcere, 
trebuiau să treacă din nou prin dreptul celulei noastre. l-a 
lăsat să depăşească uşa noastră şi a aşteptat să audă 
zgomotul metalic al grilei de fier de la ieşirea din secţie. 
Abia atunci a bătut la uşă. 

— Cine bate? S-a auzit vocea ofițerului de serviciu. 

Johny Bogdan a strigat numărul celulei. Ofiţerul a făcut 
cale întoarsă şi deschizând vizeta a întrebat: 

— Ce vrei? 

— Am ceva de raportat. 

Bombănind că fusese întors din drum şi nu i se raportase 
când făcuse numărul, ofiţerul a deschis uşa: 

— Ce vrei să raportezi? 


— Vă rugăm să ne daţi la fiecare câte o foaie de hârtie. 
Vrem să dăm în scris declaraţii de încetare a grevei. 

Ofiţerul nu se aştepta la aşa ceva. Perplex, îl privea uimit 
pe Johny Bogdan, fără să reacționeze. Câteva clipe mai 
târziu, revenindu-şi din surpriză, şi-a îndreptat ochii şi spre 
paturile noastre, ca să întrebe: 

— Cum? Toţi? 

Nu-i venea să creadă! 

Abia când i-am confirmat şi noi spusele lui Bogdan, s-a 
convins că înţelesese bine şi s-a luminat la faţă. Se bucura 
probabil de ocazia ce i se oferea să anunţe personal 
conducerea închisorii că, în timpul serviciului lui, o întreagă 
celulă de deţinuţi aflaţi în grevă capitula. 

— Bine! Aşteptaţi! Mă duc să raportez tovarăşului 
comandant! 

După ce a închis uşa, l-am auzit îndreptându-se cu paşi 
grăbiţi spre ieşire. Dar nici de data asta, n-a apucat să 
treacă de grilajul cu zăbrele. O nouă bătaie în uşă l-a oprit. 
Erau vecinii noştri de celulă. Interpelaţi de la distanţă de 
ofiţer, i-au spus şi ei că au ceva de raportat, obligându-l să 
se întoarcă din drum. Dialogul de la uşa lor nu s-a deosebit 
cu nimic de cel care avusese loc mai înainte la uşa noastră. 

Pentru noi, adunaţi cu toţii lângă uşă, spre a nu pierde 
nimic din piesa pe care o regizasem, spectacolul care a 
urmat a fost o adevărată desfătare. Scena, care s-a jucat la 
uşa noastră şi apoi la a vecinilor s-a repetat la toate uşile, 
până la capătul secţiei, fără nici o variaţie. Numai rolul 
personajului principal, suferea de fiecare dată o modificare 
când rămânea singur pe coridor: cu fiecare nouă bătaie în 
uşă ce îl silea să se întoarcă din drum, parcursul navetei pe 
care ofiţerul de servici o făcea între grilajul de la ieşirea din 
secţie şi celula respectivă se lungea. Abia după ce a părăsit 
şi ultima celulă din fundul coridorului la care fusese 
chemat, l-am auzit trecând în pas alergător, prin faţa uşii 
noastre. De data asta nu mai avea cine să bată la uşă ca să-l 


recheme aşa că a reuşit să iasă din celular şi grilajul de fier 
s-a trântit în sfârşit. 

Pe coridorul nostru s-a restabilit liniştea. 

În celule s-a mai glumit o vreme pe seama celor petrecute, 
dar oboseala a sfârşit prin a pune capăt conversaţiilor. 

Reacţia administraţiei la vestea transmisă de ofiţerul de 
servici nu s-a lăsat mult aşteptată. Un sfert de oră mai 
târziu, am fost scoşi din letargie de plutonierul de la grefă. 
Venise cu declaraţiile noastre grevă, cu toc şi cerneală. Un 
gardian a instalat în faţa uşii celulei o măsuţă şi un scaun. 
Apoi, am fost scoşi pe rând pe coridor, unde ni s-au restituit 
declaraţiile de grevă. Sub semnătura depusă cu zece zile în 
urmă, fiecare am adăugat aceeaşi formulă: „Subsemnatul... 
Declar că încetez greva foamei”. Urma data şi o nouă 
iscălitură. 

Din cadrele de conducere ale penitenciarului, nu venise 
nimeni să asiste la „capitularea, noastră”. Cunoşteam 
procedeul! Direcţia se arăta întodeauna cu atât mai 
indiferentă, cu cât faptul o interesa mai mult. Însăşi graba 
cu care se prezentase plutonierul de la grefă pentru a ne 
lua în scris declaraţiile, dovedea câtă importanţă acorda 
administraţia încetării grevei. Poate mai era la mijloc şi 
teama să nu ne răzgândim. 

Fără nici un comentariu de nici o parte, ne-am perindat pe 
scaunul din faţa uşii, ne-am completat declaraţiile şi le-am 
predat plutonierului. Scaunul şi măsuţa au fost mutate apoi 
în dreptul celulei următoare, unde totul a decurs la fel de 
repede şi fără ca cineva să schimbe vreo vorbă. Operația s-a 
respectat în aceleaşi condiţii la toate celulele, până în 
fundul coridorului. 

O dată cu ultima declaraţie semnată şi înmânată 
plutonierului, greva noastră a luat oficial sfârşit, încheindu- 
se, totodată, şi prima confruntare a administraţiei cu un 
protest organizat şi de proporţii al deţinunţilor politici din 
penitenciar. Greva avea să reprezinte şi un punct de 
cotitură în viaţa noastră de până atunci, din închisoarea din 


Piteşti. Se poate spune că greva a pus capăt unei perioade 
din cele mai negre a detenţiei noastre din Piteşti. Efectele 
acţiunii noastre aveau să schimbe substanţial condiţiile de 
detenţie, de la alimentaţie, cazare, higiena etc. Până la 
natura raporturilor dintre noi şi administraţie. 

În viaţa condamnaților pentru „înaltă trădare” din Piteşti, 
se deschisese un nou capitol. A fost de fapt un răgaz de 
câteva luni, oferit de soartă, spre a ne întrema fizic şi moral 
şi a putea face faţă etapei următoare, în lupta pentru 
supravieţuire. 

După graba manifestată de administraţie, de a ne lua în 
scris şi sub semnătură declaraţiile de încetare a grevei, 
timp de mai bine de două ore nu s-a mai ocupat nimeni de 
noi. Începusem să ne îngrijorăm de această lipsă de interes 
şi temerile din seara precedentă ni s-au retrezit. Ne 
aşteptam la represalii. Eram deja pregătiţi sufleteşte să le 
suportăm, când am auzit scârţăitul grilei de la intrare şi 
coridorul s-a animat de glasurile şi pasul cizmelor care l-au 
invadat. Un gardian s-a desprins din grup, a trecut prin faţa 
celulelor, a descuiat uşile pe rând şi le-a lăsat deschise în 
urma lui. Pe coridor mai erau câţiva gardieni, conduşi de 
ofiţerul de serviciu. Lângă el, Ciortan, în halat alb. Ofiţerul 
ni s-a adresat tuturor, pe un ton aproape binevoitor, 
cerându-ne să ne luăm bagajul, să ieşim pe coridor şi să ne 
încolonăm, fiindcă vom fi mutaţi pe altă secţie. Ciortan l-a 
supralicitat în amabilitate. Ne-a atras atenţia să mergem 
încet şi să urcăm cu grijă pe scări, pentru că nu ne va grăbi 
nimeni. 

Apoi, împreună cu un gardian, l-a ajutat pe Ştefan 
Neniţescu să se ridice din pat şi susţinându-l fiecare de un 
braţ s-au îndreptat şi ei spre ieşirea din secţie, în urma 
coloanei noastre, care se pusese în mişcare. O coloană a 
cărei formaţie s-a destrămat, chiar după primii paşi, luând 
aspectul unei gloate dezordonate care avansa încet spre 
grilajul de fier din capătul secţiei, unde ofiţerul de serviciu 
se oprise să ne aştepte. Nici el şi nici vreunul din gardienii 


care îl însoțeau nu şi-au manifestat nerăbdarea faţă de 
încetineala cu care ne deplasam. Iar pentru faptul că nu 
mergeam reglementar, încolonaţi, pe doi”, nu ni s-a făcut 
nici cea mai mică observaţie. Orice încercare de a ne 
regrupa, ar fi fost de altfel inutilă. 

După primii zece metri parcurşi, eram atât de sleiţi de 
puteri, încât abia ne mai ţineam pe picioare. La fiecare pas, 
aveam tendinţa să ne pierdem echilibrul, ceea ce ne făcea 
să umblăm în zig-zag, de parcă am fi fost beţi. Pe măsură ce 
înaintam, eram tot mai des opriţi să facem popasuri şi să ne 
rezemăm de pereţi, pentru a ne odihni. Partea cea mai grea 
a drumului a început abia după ce am trecut de grilajul de 
fier şi am fost îndrumați spre scara care ducea la etaj. 
Niciunul din noi nu reuşea să urce mai mult de patru-cinci 
trepte, fără să fie nevoit să se oprească, chiar să se aşeze. 
Efortul pe care m-am încumetat să-l fac pe ultima porţiune 
a scării de a urca mai multe trepte fără oprire mi-a depăşit 
puterile. Ajuns în capul scării, un văl negru mi-a întunecat 
vederea şi pentru câteva clipe, am pierdut contactul cu 
realitatea. În momentul următor m-am dezmeticit. Mă aflam 
aşezat pe ultima treaptă, înconjurat de câţiva camarazi, 
care, urcând scara în urma mea, mă sprijiniseră la timp 
când eram tocmai pe punctul de a mă prăbuşi. Îmi simţeam 
inima bătându-mi în gât şi îmi zvâcneau tâmplele. Mi-am 
revenit, însă, destul de repede şi am putut să-mi continui 
drumul. De altfel, ajunsesem la destinaţie: ne aflam pe 
secţia de la ultimul etaj al celularului de pe cotul, T”-ului. 
Toate uşile celulelor de pe latura de nord a secţiei erau 
deschise în aşteptarea noastră! 

Cu ultimele puteri ne-am târât spre noile noastre locuinţe, 
ofiţerul de serviciu repartizându-ne câte şase în fiecare 
celulă. Componenţa celulelor n-a mai fost stabilită de Biroul 
politic, aşa cum se proceda în mod obişnuit la orice mutare 
de deţinuţi... Am fost pur şi simplu introduşi celule la 
întâmplare, fără vreo selecţie din partea administraţiei. Cei 


cu care eram m-am nimerit în celulă, nu-mi amintesc decât 
de Paulică Bandu, Niki Vâlsan şi Victor Ghiţău. 

Eram atât de epuizați, încât de îndată ce am pătruns în 
celulă ne-am trântit cu toţii de-a curmezişul, pe cele două 
paturi de la parter. Nimeni nu mai avea puterea să se 
caţere la paturile suprapuse. Zgomotul uşilor trântite şi al 
zăvoarelor de la celulele care continuau s primească 
locatarii l-am auzit ca prin vis. Nici paşii gardienilor care se 
retrăgeau de pe secţie după îndeplinirea operaţiei nu ne-au 
scos din starea de prostraţie în care căzusem. Nimeni n-a 
profitat de lipsa gardianului de pe coridor pentru a intra în 
vreun fel în contact cu cei de la etajul inferior. Nici măcar 
neobositul nostru telegrafist, Paulică Bandu! Zăcea şi el pe 
pat lângă mine, la fel de inert ca toţi ceilalţi. 

Pereţii şi caloriferul erau şi ei muţi ca şi noi. Niciun 
semnal nu le dădea viaţă. Pe toată secţia domnea o linişte 
de cavou. 

Nu ştiu câtă vreme am dormit. Ne-a trezit zgomotul 
zăvorului de la uşă. Apăruse ofiţerul de serviciu, însoţit de 
plutonierul de la magazie, iar în spatele lor, pe coridor, doi 
deţinunţi de drept comun desfăşuraseră pe jos două pături, 
încărcate cu haine penale: într-una cămăşi şi lenjerie, iar în 
cealaltă, pantaloni, vestoane şi mantale de zeghe. Toate, 
noi! 

Am fost echipați din cap până-n picioare! Pe alese! Am fost 
lăsaţi să scotocim în mormanele de efecte, până ce fiecare 
ne-am găsit hainele de dimensiunea potrivită. Ofiţerul ne 
privea îngăduitor, fără ne grăbească şi fără să scoată o 
vorbă! Odată îmbrăcaţi, ne-am întors din nou în celulă iar 
păturile cu haine au fost târâte mai departe, în faţa uşii 
vecine. 

Împărţitul hainelor a continuat în aceleaşi condiţii, până la 
capătul secţiei. 

La noi în celulă, nu s-au făcut multe comentarii pe seama 
tratamentului, deşi largheţea cu care ni se distribuiseră 
haine noi şi mai ales felul în care se procedase constituiau 


fapte cu totul ieşite din comun. N-am avut puterea să ne 
bucurăm mai mult de câteva minute de perspectiva de a nu 
mai tremura de frig în zdrenţele pe care le purtaserăm 
până atunci. Copleşiţi de oboseală, am adormit din nou. 

Ne-a trezit tot zăvorul de la uşă. Era acelaşi ofiţer, în 
aceeaşi formaţie. De data asta, pe păturile întinse pe 
coridor, în faţa uşii, se afla un morman de bocanci. Bocanci 
„reformă”, de la armată; uzaţi, dar reparaţi şi în stare 
destul de bună. Celor care aveau încălţămintea ruptă (cazul 
majorităţii) sau care nu mai aveau deloc şi umblau de luni 
de zile în „galenţi” li s-a spus să-şi aleagă câte o pereche de 
bocanci. Apoi uşa s-a închis, ofiţerul a trecut la celula 
următoare iar noi ne-am culcat din nou. 

Aşa ne-am petrecut întreaga dimineaţă, dormind cât 
apucam între vizitele care s-au succedat până la prânz. 
După îmbrăcăminte şi încălţăminte, ni s-au înlocuit păturile 
rupte. 

Altă dată, ofiţerul de serviciu a venit să ne împartă căniţe 
de aluminiu. Până atunci, fiecare celulă era dotată cu o 
singură căniţă de băut apă, pe care o foloseam toţi. Acum, 
aveam fiecare câte una. 

După un alt răstimp, ni s-au înlocuit tinetele care curgeau 
şi ni s-au schimbat hârdaiele de apă, care aveau doagele 
putrezite. 

La urmă, a venit şi rândul saltelelor rupte şi care, în loc de 
paie, nu mai conţineau decât praf şi pleavă. Ne-au adus 
unele proaspăt umplute. 

Şirul de vizite s-a încheiat cu turneul lui Ciortan, care a 
întocmit o listă cu deţinuţii îndreptăţiţi la mâncare de 
regim. Criteriul de selecţie n-a fost diagnos-ticul medical, ci 
simpla declaraţie a deţinuţilor care afirmau că suferă de 
stomac sau ficat. Din proprie iniţiativă, Ciortan a mai înscris 
pe listă câţiva deţinuţi care acuzau un grad de distrofie 
deosebit de avansat. 

Între timp se făcuse ora prânzului. Zgomotul hârdaielor 
târâte pe coridor ne-a trezit din toropeală. Deşi, chiar după 


primele două zile de grevă, senzaţia de foame ne dispăruse 
complet, la mirosul care invadase coridorul şi se strecurase 
pe sub uşă până în celulă, simţurile noastre atrofiate au 
reacţionat totuşi normal. Mirosul plăcut, aproape iritant, 
care mi-a gâdilat nările, mi-a stârnit brusc sucurile gastrice, 
şi m-a făcut să simt, din nou, golul din stomac. 

Uşa ne-a deschis-o Ciortan. Venise special înainte de 
distribuirea mesei, pentru a ne sfătui cum să mâncăm după 
atâtea zile de post. Împărţirea mesei n-a început decât 
după ce a trecut pe rând pe la toate celulele, spre a ne 
îndemna să fim cumpătaţi, să nu mâncăm mult şi cu 
lăcomie, pentru a nu ne pune sănătatea în pericol. 

Din punct de vedere medical, sfaturile lui Ciortan erau pe 
deplin justificate, însă mâncarea pe care am primit-o nu ne- 
a făcut să îi apreciem nici conştiinţa profesională, nici grija 
pe care ne-o purta. Gamelele ne-au fost umplute până la 
refuz, cu o mâncare cum nu se mai pomenise până atunci în 
închisoarea din Piteşti: o iahnie de fasole densă şi plină de 
bucăţi de carne de porc şi de slănină! Cum să crezi în buna 
intenţie a unor sfaturi, când erau urmate de o invitaţie la 
sinucidere! Cu o asemnea mâncare, chiar un stomac normal 
ar fi fost supus la o grea încercare. Pentru organismul 
nostru slăbit, conţinutul gamelei, atât prin componenţă, cât 
şi prin cantitate, reprezenta de-a dreptul o doză mortală. 

Mâncarea „de regim” n-a fost nici ea mai prejos. În loc de 
fasole, erau paste făinoase. În rest, era la fel de grasă şi cu 
tot atât de multă carne şi slănină, ca şi a noastră! 

„Meniul” ce ni s-a dat în prima zi după încetarea grevei, şi 
încă o bună bucată de vreme după aceea, a mai făcut mult 
timp obiectul discuţiilor noastre. N-am reuşit însă niciodată 
să cădem de acord asupra intenţiei celor care stabiliseră 
„reţeta” şi cantitatea. Urmăriseră, într-adevăr, să ne 
salveze de la moartea prin inaniţie sau dimpotrivă? 
Serviseră dintr-o dată toate caloriile şi substanţele nutritive 
de care ne privaseră luni de zile din ignoranță sau cu bună 


ştiinţă? Era prostie sau act premeditat? Sau amândouă la 
un loc? 

Îndemnându-ne la cumpătare, se aşteptase oare Ciortan 
să-i urmăm indicaţia, sau îşi crease astfel numai pretextul 
de a ne fi prevenit, lăsând să cadă asupra noastră întreaga 
responsabilitate a consecinţelor, crezând că nu vom rezista 
tentaţiei mâncării şi nu ne vom putea stăpâni foamea. Decât 
să ne dea sfaturi de sobrietate şi totodată să ne expună 
riscului ispitei, n-ar fi fost mai simplu şi mai sigur să ne 
administreze o alimentaţie mai raţională? 

Din fericire, prudenţa noastră a compensat incompetenţa 
sau intenţiile ticăloase ale administraţiei. Deşi, la apariţia 
hârdaielor, pofta de mâncare ni se trezise din nou, ne-am 
străduit să ne stăpânim foamea. Majoritatea ne-am 
mulţumit să alegem bucăţile de carne mai puţin grase, iar 
din fasole n-am mâncat decât câteva linguri. Restul, ca o 
culme a absurdului pentru viaţa de privaţiuni în care 
trăiam, l-am aruncat la tinetă! Lunga experienţă a închisorii 
ne făcuse să adoptăm acest principiu: niciodată să nu 
arătăm administraţiei că ne prisoseşte mâncarea. 

De-a lungul anilor, numai rareori se întâmplase ca hrana 
deţinuţilor să depăşească necesarul, fie din cauza unui 
moment de „destindere”, fie pentru a ne reface o oarecare 
condiţie fizică, înainte de a ne trimite într-un lagăr de 
muncă. Totuşi, de fiecare dată când administraţia 
constatase că deţinuţii nu-şi goliseră gamelele, raţia fusese 
imediat redusă. Totodată, perioada de îmbunătăţire a 
hranei fusese şi ea scurtată. Amintindu-ne de perioadele de 
înfometare prin care trecusem şi care oricând se mai 
puteau repeta, gestul nostru de a arunca hrana, deşi 
justificat părea o adevărată blasfemie! 

Mâncarea, menţinându-şi calitatea şi cantitatea şi în zilele 
următoare, o parte din conţinutul gamelelor am continuat 
să-l deşertăm în tinetă. Pe zi ce trecea, aruncam însă tot 
mai puţin din porţia pe care o primeam. Abia după două- 
trei zile am început să putem mâncam toată porţia. 


Datorită prudenţei cu care ne-am alimentat în primele zile 
după ieşirea din grevă, organismele noastre au trecut fără 
accidente grave prin această fază de readaptare. În afară 
de unele tulburări de digestie, inerente, am suportat destul 
de bine şocul brutal provocat de o hrană atât de nepotrivită 
după zece zile de pauză. Singurele consecinţe au fost 
arsurile de-a lungul esofagului, care ne-au chinuit după 
masă, timp de vreo săptămână. În rest, sănătatea nu părea 
să ne fi fost afectată nici de grevă, nici de regimul ce i-a 
urmat. Dimpotrivă, din punct de vedere fizic, ne-am refăcut 
uimitor de repede. 

După primele două-trei zile, în care am dormit aproape tot 
timpul ne-am recuperat forţele şi ne-am putut reintegra 
vieţii de pe celular. Profitând de noua atitudine a 
gardienilor, care căutau să nu ne supere sub nici o formă şi 
nici nu ne mai supravegheau cu aceeaşi stricteţe am 
restabilit legăturile cu camarazii noştri din celelalte celule. 
Am aflat astfel, că toate măsurile de îmbunătăţire a 
regimului de detenţie fuseră luate cu aproape o săptămână 
înainte, în timp ce noi ne găseam în grevă, izolaţi pe 
cealaltă aripă a penitenciarului. Schimbarea nu se 
produsese brusc. De la o zi la alta, hrana se ameliorase, 
deţinuţii căpătaseră îmbrăcăminte şi fuseseră zilnic scoşi la 
plimbare. În două încăperi de pe bara „T”-ului, amenajate 
de urgenţă în camera de infirmerie, Ciortan internase vreo 
douăzeci de bolnavi şi distrofici. În trei sau patru cazuri mai 
grave, deţinuţii fuseseră transportaţi cu duba-automobil a 
închisorii, la spitalul penitenciarului Văcăreşti. Dimineaţa, la 
„număr”, Ciortan era nelipsit, notându-şi numele celor care 
se înscriau pentru vizita medicală. Solicitanţii erau scoşi în 
cursul zilei la Cabinetul medical, a cărui farmacie, 
înzestrată ca niciodată până atunci, dispunea de un bogat 
sortiment de medicamente. Ciortan îşi compensa lipsa de 
competenţă medicală, printr-o neobişnuită largheţe în 
prescrierea medicamentelor, acceptând, în această privinţă, 
sugestiile bolnavilor, care, fie îşi cunoşteau boala, fie 


primiseră indicaţii asupra tratamentului de care aveau 
nevoie de la camarazii lor doctori, deţinuţi ca şi ei, care îi 
consultaseră în celulă. 

O dată cu stabilirea acestor condiţii mai umane de viaţă, 
privind alimentaţia, îmbrăcămintea, higiena şi îngrijirea 
medicală, se schimbase şi atitudinea administraţiei faţă de 
deţinuţi. Începând de la ofiţer şi până la ultimul gardian, 
niciunul nu mai înjura, insulta sau brusca vreun deţinut. 
Nici căpitanul Mândreş nu se abătea de la noile maniere de 
comportare. De altfel, nu se mai arăta decât rareori pe 
secţie, evitând în general contactul cu deţinuţii şi limitându- 
se la relaţiile de serviciu cu subalternii. Nimeni nu mai era 
pedepsit pentru orice fleac ca înainte, sub pretextul 
încălcării regulamentului. Gardienii se fereau să ne prindă 
în flagrant delict de privit pe fereastră, de cusut, de scris pe 
săpun sau de vorbit prin pereţi cu vecinii şi ca atare, nu ne 
mai spionau atât de des prin vizetă. Iar atunci când, totuşi, 
o făceau, nu se mai apropiau de uşă pe furiş, ci dimpotrivă, 
aveau grijă să vină călcând apăsat sau tuşind, pentru a ne 
preveni şi a ne da timpul să ascundem obiectele interzise şi 
să ne întrerupem activităţile nepermise. Dacă, cu toate 
aceste precauţii, se întâmpla, totuşi, ca un deţinut să fie 
surprins, singura consecinţă era confiscarea obiectului. În 
cel mai rău caz, gardianul îi făcea un raport de 
nerespectarea regulamentului, dar zilele treceau şi 
deţinutul nu era dus să-şi execute pedeapsa. 

Carcerile, izolările, beciul şi lanţurile nu mai erau folosite. 
Încetarea abuzurilor şi samavolniciilor crease o atmosferă 
mai destinsă în raporturile dintre deţinuţi şi gardieni. 
Intenţia administraţiei de a nu ne provoca şi de a accepta 
chiar să ne facă anumite concesii era vădită. Am încercat să 
exploatăm la maximum, în beneficiul nostru, această 
tendinţă, străduindu-ne să nu depăşim, cu pretenţiile pe 
care le ridicam, limitele acceptabile pentru administraţie. 
Pas cu pas, fără a exagera, am obţinut o serie de mici 
avantaje, menite să ne uşureze viaţa de toate zilele. Printr-o 


atitudine disciplinată şi lipsită de aroganță, dar totodată 
demnă, am încercat să dovedim că atâta vreme cât suntem 
trataţi omeneşte şi în măsura în care găsim înţelegere, 
satisfăcându-ni-se unele necesităţi elementare de existenţă, 
adminstraţia poate conta din partea noastră pe o 
comportare docilă, care să nu pună în pericol ordinea şi 
disciplina în penitenciar. 

Încetul cu încetul, gardienii s-au convins că îşi pot asigura 
liniştea în timpul serviciului, mai degrabă prin bunăvoință 
decât printr-o severitate excesivă. În bună parte, chiar 
ofiţerii începuseră să înţeleagă că nu aveam de gând să 
abuzăm de spiritul mai tolerant al ultimelor măsuri, pentru 
a ne răzvrăti sau a întreprinde cine ştie ce acţiuni 
nesăbuite. 

Voiam să-i convingem că printr-un tratament omenos 
puteau mai uşor menţine ordinea şi calmul, pe care şi le 
doreau în închisoare, decât printr-un regim de teroare care 
să ne ducă în pragul deznădejdii şi să împingă la acţiuni 
disperate. N-a fost prea uşor să ajungem la un consens şi 
să-i facem pe toţi camarazii noştri să adopte aceeaşi 
comportare fa administraţie, care cerea multă răbdare şi 
stăpânire de sine. 

După primele zile de euforie faţă de succesul grevei, 
spiritele s-au mai potolit şi, în urma discuţiilor purtate în 
celule, rând pe rând, cei mai înfierbântaţi şi înclinați spre o 
atitudine mai agresivă şi de continuă confruntare cu 
administraţia au fost temperaţi şi s-au declarat de acord cu 
tactica preconizată şi acceptată de marea majoritate. 

În general, sistemul a funcţionat destul de bine şi, astfel, 
am reuşit să convingem conducerea închisorii că micile 
concesii pe care ni le făceau, le consideram acte de 
bunăvoință şi nicidecum manifestări de slăbiciune sau drept 
o capitulare de care voiam să profităm pentru a nu-i mai 
recunoaşte autoritatea şi a o face să piardă controlul. 
Câteva incidente minore, ce în mod inevitabil s-au ivit pe 
parcurs datorate câte unui gardian mai rău, căruia îi venea 


greu să se conformeze noilor dispoziţii de comportament şi 
mai scăpa câte o înjurătură, provocată de ieşirea 
nestăpânită a vreunui deţinut, au fost repede eliminate prin 
intervenţia înţeleaptă a camarazilor de celulă mai ponderaţi 
şi cu mai mult sânge rece. Toţi vegheam şi colaboram la 
menţinera acestui echilibru fragil care se stabilise între noi 
şi administraţie, şi care atât de uşor se putea strica, dacă 
suspiciunea şi teama conducerii de ne putea stăpâni se 
trezea din nou. Strădania şi răbdarea ne-au fost răsplătite. 

Climatul în penitenciar devenea din zi în zi mai respirabil, 
mai ales că, pe lângă îmbunătăţirea substanţială a 
întreţinerii noastre, se putea observa şi o lentă dar sigură 
degradare a vigilenţei excesive care ne sufoca. Eram din ce 
în ce mai rar supravegheați prin vizetă. Gardienii nu mai 
erau obsedaţi de ideea fixă a interdicţiei oricărui contact 
între celule. De când obţinusem permisiunea ofițerului 
politic ca la plimbare în curte să fie scoase câte două celule 
concomitent - doar ţinând seama de numărul total al 
celulelor, numai aşa puteau ieşi la aer, timp de o jumătate 
de oră, toţi deţinuţii - noţiunea de „izolare” îşi lărgise 
conţinutul. Gardienii nu mai vedeau nici ei o încălcare a 
regulamentului, dacă deţinuţii din două celule vecine 
stăteau de vorbă între ei la fereastră, din moment ce erau 
scoşi împreună la aer. Şi regulile după care se execută 
plimbarea se relaxaseră. De la mersul în monom, cu mâinile 
la spate, cu ochii în pământ şi în tăcere, am trecut mai întâi 
prin a merge în rând câte doi. Apoi am renunţat să mai 
ţinem mâinile la spate, gardienii abţinându-se şi ei de a ne 
mai face vreo observaţie. Şi aşa, treptat, ne-am ridicat şi 
privirile mai sus, s-au pornit şi conversațiile, mai întâi pe 
şoptite şi apoi cu glas normal, ca să sfârşim a nu mai 
respecta nici formaţia de mers câte doi. 

În cele din urmă, am ajuns să ne plimbăm liberi, fără nici 
un fel de constrângere sau, mai bine zis, eram scoşi în curte 
şi lăsaţi în vioa noastră, putându-ne plimba sau sta pe loc, 
vorbind şi discutând cu cine ne plăcea. Când era senin şi 


vreme bună, nimeni nu ne mai spunea nimic dacă ne 
scoteam cămăşile sau ne întindeam pe jos pe plăcile de 
beton curţii încălzite de dogoarea soarelui de vară. 
Gardianul nu-şi mai făcea decât din când în când apariţia în 
capul scării, şi nu atât pentru a ne supraveghea, cât pentru 
a-şi omori timpul, privind spre munţii care se vedeau în 
zare peste zidul curţii sau ascultând şi el pe câte unul din 
vorbitorii noştri în jurul căruia făcusem cerc. 

Cu cât creştea delăsarea gardienilor, cu atât se 
intensificau şi se diversificau activităţile deţinuţilor. Pe 
lângă cusutul, cârpitul hainelor şi discuţiile cu glas normal 
şi nu pe şoptite, care nu mai constituiau abateri de la 
regulament, în toate celulele se dezvoltaseră o sumedenie 
de alte ocupaţii, în continuare interzise, care se practicau 
pe ascuns. Se născuse o adevărată industrie artizanală de 
fabricat ace de cusut şi „costici” din bucăţi de sârmă şi de 
tablă, găsite prin curte. Orice obiect metalic, recoltat pe 
coridoarele închisorii, în drumurile noastre spre cabinetul 
medical sau spre sala de duşuri, îşi găsea întrebuinţarea. 
Cuiele deveneau croşete de împletit sau dăltiţe de sculptat 
în os. Fiecare aveam fie o cruciuliţă, fie chiar o iconiţă, 
minuţios cizelate în câte un fragment de os de vită găsit în 
gamelă. Din miez de pâine frământat, se confecţionau 
nasturi, piese de şah, puluri de table şi zaruri. Din raţia de 
săpun de rufe pe care o primeam, de asemenea frământat 
şi amestecat cu praf de D. D. [., se modelau plăcuţe de scris, 
extrem de subţiri şi de rezistente. Numărul de plăcuţe 
scrise, care circulau din mână în mână, din celulă în celulă 
şi de la un etaj la altul pe toate secţiile penitenciarului, 
creştea zi de zi. În orice moment al zilei, se aflau în tranzit, 
prin fiecare celulă, zeci de plăcuţe cu cel mai variat 
conţinut, de la lecţii de limbi străine, cursuri de 
matematică, fizică, chimie, filosofie, istorie etc, şi până la 
romane clasice, care apăreau în foileton, diferite texte 
literare şi poezii. Preoţii difuzau şi plăcuţe cu rugăciuni şi 


cu subiecte religioase despre vieţile sfinţilor şi din istoria 
bisericii. 

Aproape că nu-ţi ajungea ziua ca să parcurgi toate aceste 
„publicaţii”, care se perindau de dimineaţă şi până seara 
prin celulă. Zi de zi, reţeaua noastră de comunicaţii şi de 
expediţie a plăcuţelor se extindea, acoperind cele mai 
îndepărtate unghere ale închisorii, devenind tot mai 
stufoasă şi mai complicată, dar, totodată, perfecţionându-se 
continuu. Nici o celulă de pe secţiile ocupate de deţinuţii 
politici nu mai era în afara acestui circuit. 

Toate strădaniile noastre se îndreptau, însă, în special, 
spre a stabili acelaşi fel de legături şi cu deţinuţii de drept 
comun, singurii de la care trăgeam nădejde să aflăm ştiri 
mai proaspete, fie din ţară, fie din străinătate. De când 
măsurile de vigilenţă se atenuaseră, deţinuţii de drept 
comun prinseseră şi ei mai mult curaj. lot mai dese erau 
cazurile în care răspundeau favorabil la apelurile noastre, 
acceptând să intre în contact cu noi, fie prin dialog direct 
de la fereastră la fereastră, atunci când nu era nici un 
gardian prin curte, fie prin intermediul „ancorei”, care, de 
îndată ce se lăsa seara transporta corespondenţa scrisă pe 
plăcuţe de săpun, asigurând naveta poştală între etajele 
superioare, ocupate de „politici”, şi parterul şi subsolul 
clădirii, locuite de dreptul comun. 

Din păcate, de cele mai multe ori, „nivelul politic” al 
interlocutorilor noştri era departe de a ne satisface 
exigenţele, majoritatea nefiind în stare să ne alimenteze 
decât cu zvonuri, care mai de care mai neverosimile. Din 
când în când, reuşeam însă să recrutăm şi câte un 
corespondent informat, la zi, cu toate evenimentele 
importante din lume. Din lumea pestriță care popula 
celulele dreptului comun ale penitenciarului din Piteşti, 
categoria contabililor constituia cel mai preţios izvor de 
informaţii. La vremea aceea, condamnările pentru 
delapidare şi gestiune frauduloasă erau în floare, contabilii 
fiind găsiţi, pe drept sau pe nedrept, ţapii ispăşitorii pentru 


ineficienţa întreprinderilor de stat care nu-şi îndeplineau 
planul. Prin studiile şi pregătirea lor profesională, care îi 
situa pe o treaptă intelectuală superioară celorlalţi, erau 
mai bine informaţi şi capabili să relateze ştirile cu mai 
multă exactitate. Majoritatea erau la curent cu viaţa 
politică, nu numai din lectura presei româneşti, dar şi din 
emisiunile posturilor de radio străine, pe care le ascultaseră 
înainte de a fi fost arestaţi. 

Din păcate, toate aceste contacte, stabilite cu atâta trudă, 
cu deţinuţii de drept comun, erau efemere. Pentru deţinuţii 
de drept comun închisoarea din Piteşti nu era un 
penitenciar de executare a pedepsei. Numai un mic număr, 
cu condamnări uşoare, îşi ispăşeau sentinţele fiind folosiţi la 
muncile interioare de întreţinere (de la bucătărie, 
spălătorie etc), până la data eliberării. Ceilalţi erau 
încarceraţi doar pe durata prevenţiei, fiind transferați în 
alte închisori sau „colonii de muncă” imediat după ce li se 
judeca procesul. 

Această situaţie ne obliga să fim mereu în căutarea de noi 
eoni pentru a preveni întreruperile şi pentru a întreţine, 
activă, singura cale prin care, de bine de rău, reuşeam să 
nu fim complet izolaţi de lumea exterioară. 

Efectele fizice şi psihice ale regimului de foamete şi 
teroare, sub care trăisem de mai bine de un an, de când 
păşisem pentru a doua oară pe poarta închisorii din Piteşti, 
dispăruseră aproape cu desăvârşire. Numai cei bătrâni şi 
bolnavi ne mai aminteau de aspectul jalnic sub care ne 
prezentasem cu toţii, cu numai câteva săptămâni în urmă. 
Ceilalţi ne refăcusem ca prin minune. Ne întremasem şi ne 
recăpătasem înfăţişarea omenească. Revenisem la viaţă şi 
ne bucuram din plin de ameliorarea condiţiilor de detenţie. 

De această atmosferă propice am beneficiat întreaga vară, 
în care toate avantajele obţinute s-au menţinut intacte, 
dându-ne impresia unor drepturi definitiv câştigate. Rarele 
controverse ce s-au mai iscat între deţinuţi şi membrii 
administraţiei n-au degenerat în conflicte cu consecinţe mai 


grave. Dimpotrivă, ele se soluţionau prin tratative, din care, 
de cele mai multe ori, ne mai alegeam cu câte încă o mică 
concesie în plus. 

Cam la o lună după grevă, ofiţerul politic a procedat la o 
schimbare în componenţa celulelor. Cu această ocazie, am 
fost şi noi, foştii grei împrăştiaţi prin diferite celule şi 
amestecați cu restul deţinuţilor. 

Încetase regimul de izolare la care fuseserăm supuşi, ca 
elemente răzvrătite, o aşa-zisă carantină, în care, de fapt, 
nu ne simţiserăm pedepsiţi ci, mai degrabă, privilegiați şi 
menajaţi, în comparaţie cu ceilalţi deţinuţi care nu ne 
urmaseră în grevă. Am nimerit cu un etaj mai jos, într-o 
celulă cu fereastra orientată spre oraş. De cum am intrat pe 
uşă, am fost primiţi cu manifestări entuziaste de prietenie 
din partea locatarilor. Pe cei mulţi nu-i mai întâlnisem de 
luni de zile, deşi întreţinusem legături cu ei prin mijloacele 
noastre de comunicaţie., Regăsirile erau însă întotdeauna 
prilej de bucurie în închisoare; mai emoţionante decât în 
libertate, la fel ca şi despărţirile. De data asta pe lângă 
efuziunea sentimentală, apărea şi o nuanţă de admiraţie. 
Toţi cei care participaserăm la grevă ne bucuram de o 
preţuire deosebită în rândurile camarazilor noştri: eram 
eroii zilei! 

O aureolă măgulitoare care n-a pălit de-a lungul anilor pe 
care i-am mai petrecut în închisoarea din Piteşti. 
Dimpotrivă! Ori de câte ori i se vorbea unui nou deţinut 
sosit printre noi despre vreunul din cei cincizeci şi cinci de 
participanţi la acţiunea din acea primăvară, pe lângă datele 
personale, vârstă, profesiune şi alte trăsături fizice şi 
morale caracteristice, nu lipsea niciodată menţiunea: „A 
luat parte la greva din 1956!” Semnalarea faptului făcea 
parte din prezentarea noastră, constituind totodată o 
indicație şi o garanţie în privinţa atitudinii şi caracterului. 
În cursul anilor, ce au urmat, avea să mi se aducă la 
cunoştinţă, în mai multe rânduri, că aceeaşi menţiune 
fusese consemnată şi în dosarul meu alături de o alta mai 


veche, aceea de „evadat”. Desigur că, pentru cei care îmi 
ţineau dosarul la zi, pentru a fi consultat în anumite 
împrejurări, interpretarea celor două semnalmente era cu 
totul alta decât aceea a lumii de după gratii. 

În noua celulă în care fusesem repartizat, l-am reîntâlnit 
pe Fred Cerchez. Împărţisem cu el celula din care 
începusem greva. Primul impuls, dat de bucuria revederii, 
ne-a făcut să ne îmbrăţişăm. În clipa următoare, însă, mi-am 
adus aminte de asprimea cu mare mă judecase, atunci când 
îi anunţasem hotărârea noastră de a intra în grevă. N-am 
rezista tentaţiei de a-mi lua revanşa acum, când acţiunea 
noastră fusese încununată de succes. 

— Nene Fred, îţi mai aminteşti cum ne-ai acuzat de 
inconştienţă şi chiar de atentat la viaţa şi sănătatea 
camarazilor noştri, când te-am anunţat că vom declara 
greva foamei? Te-aş întreba acum: ce părere ai despre cei 
care stau de-o parte şi nu-şi asumă nici un risc, dar, în 
schimb, profită de pe urma sacrificiilor făcute de cei pe care 
i-ai considerat inconştienţi? 

Onestitatea răspunsului lui Fred Cerchez m-a dezarmat: 

— Dragul meu, recunosc că aţi avut dreptate şi vă felicit! 
Trebuie însă să priveşti cu indulgență slăbiciunile 
bătrâneţii. 'leama şi timorarea sunt, ca şi răbdarea şi 
înţelepciunea, atributele vârstei! 

Cu obişnuita lui blândeţe şi delicateţe, Fred Cerchez mi-a 
servit astfel o binemeritată lecţie de modestie, pentru 
satisfacția pe care căutasem să mi-o iau, profitând de faptul 
că evenimentele ne dăduseră dreptate. După acest schimb 
de cuvinte niciunul din noi n-a mai alimentat controversa. 
Relaţiile noastre s-au restabilit la vechiul nivel, pe fundalul 
afecțiunii reciproce care ne legase înainte de grevă. 
Raporturile noastre au rămas neschimbate, de-a lungul 
anilor pe care i-am mai petrecut în Piteşti. 

Capriciile mutărilor, ordonate periodic de ofiţerul politic, 
ne-au mai dat de câteva ori prilejul să stăm în aceeaşi 
celulă. De fiecare dată ne-am regăsit cu aceeaşi bucurie. 


Apoi, drumurile noastre în închisoare s-au despărţit 
definitiv şi, câţiva ani, n-am mai auzit unul de altul. Ne-am 
reîntâlnit abia în 1964, în Bucureşti, după eliberare. Timpul 
nu alterase cu nimic sentimentele ce ni le purtam. 

După alţi cinci ani, când am reuşit să plec în străinătate, 
am pierdut din nou contactul pentru o vreme. Eram la 
Munchen, când am primit vestea că Fred Cerchez izbutise 
în cele din urmă să iasă din ţară. Mi-a scris de la Paris, unde 
se stabilise. Am reluat legăturile prin telefon şi 
corespondenţă. După voce şi din scrisori, mi se părea 
neschimbat, ceea ce mă făcea să uit de diferenţa de vârstă 
dintre noi. 

N-am mai apucat să ne revedem... Fred Cerchez s-a 
prăpădit la Paris, la o vârstă destul de înaintată. 

Timp de cinci luni, regimul de detenţie instaurat după 
grevă n-a suferit modificări însemnate. Pe toată această 
durată, administraţia n-a mai încercat în nici un fel să ne 
înăsprească condiţiile de trai. Situaţia alimentară nu s-a 
deteriorat, nu s-a luat nici o măsură care să ne îngrădească 
drepturile câştigate şi, în general, abuzurile din trecut nu s- 
au mai reeditat nici în privinţa represiunii, nici a excesului 
de vigilenţă, menite să ne zdruncine sănătatea fizică şi să 
ne uzeze sistemul nervos. 

Administraţia renunţase la sistemul de supraveghere 
permanent, la imixtiunea, până în cele mai intime 
manifestări de viaţă, din interiorul celulelor. Din toate 
procedeele la care recursese până atunci comandantul 
Mândreş, mână în mână cu ofiţerul politic Lupu, pentru a 
ne face viaţa cât mai insuportabilă, unul singur (din fericire 
cel mai inofensiv) a continuat să fie aplicat cu şi mai mare 
frecvenţă ca până atunci: mutarea deţinuţilor dintr-o celulă 
într-alta. 

Memoria nu mă mai ajută să reconstitui componenţa 
tuturor celulelor prin care am trecut în acest răstimp, sau 
succesiunea exactă a episoadelor mai deosebite cărora le- 
am fost martor. Primul eveniment important de care îmi 


amintesc s-a petrecut în primele săptămâni după grevă. A 
început printr-un fapt banal: vizita unei comisii compusă din 
mai mulţi ofiţeri M. A. [., în frunte cu un maior. Eram 
obişnuiţi cu astfel de inspecții, care de obicei se încheiau cu 
o înrăutăţire a regimului detenţie. Vizita s-a desfăşurat 
după tipicul cunoscut. Grupul de ofiţeri însoţiţi de 
comandantul închisorii, au făcut turul închisorii, s-au oprit 
în fiecare celulă în parte, au cerut să li se deschidă uşa, au 
aruncat o privire inexpresivă în interior şi, fără să scoată o 
vorbă, au trecut mai departe. De data asta, au lipsit din 
ritual întrebările provocatoare, adresate deţinuţilor, 
insultele sau amenințările. Au lipsit şi urmările inspecției. 
Nu s-a soldat, ca în alte ocazii similare din trecut, cu noi 
măsuri care să ne înăsprească viaţa. Abia peste câteva zile 
am aflat că obiectivul comisiei care se deplasase la Piteşti, 
nu eram noi, deţinuţii, ci membrii administraţiei. Vestea ne- 
a parvenit prin Morse de la Daniel Cantemir, a cărui celulă 
se găsea la capătul coridorului. 

Fiind „planton” pe secţia noastră, Daniel avusese 
posibilitatea să întreţină şi să cultive în continuare, 
legăturile pe care le stabilise cu plutonierul Dobre. Acesta îl 
informase că misiunea comisiei venite de la Bucureşti era 
de a proceda la o verificare a dosarelor membrilor 
administraţiei şi de a aplica apoi, dispoziţia recentă a 
Ministerului de Interne, care prevedea o reducere a 
cadrelor. 

Lucrările comisiei au durat mai bine de o săptămână. 
Şedinţele de lucru se ţineau într-unul din birourile 
închisorii, cu uşile închise. Operaţiunea se desfăşura într-un 
secret absolut, chiar faţă de ofiţerii penitenciarului! 
Căpitanul Mândreş era singurul membru al administraţiei 
care participa la munca comisiei. Ce s-a petrecut la acele 
întruniri, în spatele uşilor închise, a fost dat în vileag la 
încheierea lucrărilor, în cadrul unei şedinţe care a fost 
convocată cu întregul efectiv al personalului administraţiei. 
Prin plutonierul Dobre am aflat şi noi. 


În prezenţa maiorului, preşedintele comisiei venite de la 
Ministerul de Interne, căpitanul Mândreş a citit numele 
gardienilor şi ofiţerilor din acel moment care erau puşi în 
disponibilitate. Cuvântul de încheiere l-a ţinut maiorul, care 
a explicat necesitatea epurării cadrelor de elementele 
necorespunzătoare din punct de vedere social, politic sau 
profesional în scopul întăririi vigilenţei revoluţionare a 
organelor Securităţii, care apără cuceririle socialiste 
împotriva reacţiunii imperialiste şi a duşmanilor partidului 
şi poporului etc, etc. Maiorul a subliniat, apoi, rolul pozitiv 
al căpitanului Mândreş, care, prin recomandările lui, a 
ajutat la depistarea şi eliminarea elementelor nedorite din 
rândurile administraţiei penitenciarului. Cu acest elogiu 
adus lui Mândreş, şedinţa a luat sfârşit. 

În după-amiaza aceleiaşi zile, însă acelaşi maior i-a 
înmânat lui Mândreş un plic cu sigiliul Ministerului de 
Interne, prin care i se aducea la cunoştinţă că este demis 
din postul de comandant al închisorii Piteşti. Urmaşul lui 
era chiar maiorul! 

Eleganţa procedeului, corespundea nu numai stilului M. A. 
[., dar era şi pe măsura victimei! 

La vestea dispariţiei lui Mândreş, întreaga închisoare a 
răsuflat uşurată, de la deţinuţi şi până la ultimul gardian. 
Tot datorită plutonierului Dobre, i-am mai putut urmări o 
vreme cariera lui Mândreş. 

Imediat după ce i-a predat maiorului succesiunea direcţiei 
penitenciarului, Mândreş a fost eliminat din cadrele M.A.I. 
Recunoştinţa Securităţii pentru devotamentul cu care o 
servise, l-a urmărit însă şi în viaţa civilă. La scurtă vreme 
după ce şi-a pierdut gradul şi uniforma M. A. IÎ., Mândreş a 
fost arestat şi trimis în judecata unui tribunal civil, pentru o 
serie de abuzuri săvârşite în timpul serviciului. Era învinuit 
de favorizarea unor deţinuţi contra mită, de persecutarea, 
lovirea şi torturarea altora, care nu-i plătiseră mită şi de 
violarea unei deţinute în celulă. Toate aceste delicte se 
refereau la deţinuţii de drept comun. Despre comportarea 


lui Mândreş faţă de deţinuţii politici, nu s-a pomenit nici un 
cuvânt în timpul procesului. Era evident că, pentru publicul 
din sală, trebuia să reiasă că, în penitenciarul Piteşti, nu se 
aflau decât deţinuţi de drept comun. Dintre aceştia câţiva 
au fost citați de procuror şi au depus mărturie în instanţă. 
Tot ca martor al acuzării a fost citat şi gardianul care fusese 
de serviciu pe secţia femeilor în seara în care Mândreş, 
beat, intrase în celula deţinutei şi o violase. Gardianul 
confirmase faptul, declarând, totodată, că Mândreş îi 
dăduse ordin să nu vorbească nimănui despre cele 
petrecute. 

Nu mai ţin minte ce sentinţă s-a pronunţat la sfârşitul 
procesului, dar Mândreş a fost trimis, pentru câţiva ani, să 
îngroaşe rândurile dreptului comun. 

Nici cel mai naiv dintre noi nu credea că înlăturarea lui 
Mândreş se datorase comportării lui la conducerea 
închisorii sau că faptele, ce i se imputaseră la proces, nu 
erau cunoscute de ani de zile autorităţilor cărora le fusese 
subordonat. Nimeni nu-şi făcea iluzii că, epurându-l din 
cadrele MA. I. Şi condamnându-1, regimul ar fi acţionat în 
virtutea spiritului de echitate. Toţi erau convinşi că greva 
noastră contribuise în mare măsură la căderea lui Mândreş. 
Totuşi, ea nu avusese decât rolul ultimei picături care 
provoacă revărsarea paharului. Adevăratele motive, care au 
determinat căderea lui Mândreş în dizgrație, păreau să-şi 
aibă explicaţie în ceea ce s-a numit pe vremea aceea: 
spiritul de la Geneva. 

În urma Conferinţei de la Geneva, din 1955, în relaţiile 
încordate dintre est şi vest, intervenise o perioadă de 
dezgheţ, care se făcuse simțită şi în închisori. În regimul de 
detenţie, se înregistrase o îmbunătăţire relativă a hranei şi 
o atenuare a brutalităţii tratamentuliu. Majoritatea 
directorilor de penitenciare fuseseră fie înlocuiţi, fie mutaţi 
de la conducerea unei închisori la alta, urmând să afişeze în 
noile lor posturi o atitudine mai corectă şi o comportare mai 
umană faţă de deţinuţi. Lupii primiseră ordin să se îmbrace 


în blană de oaie! Mândreş fusese printre puţinii comandanţi 
de închisoare, care rămăsese mai departe pe funcţia lui de 
director la Piteşti. 

Deşi, la început, aplicarea noilor dispoziţii privind 
ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru deţinuţii politici s-a 
deosebit de la o puşcărie la alta, suferind tărăgănări sau 
interpretări diferite, în funcţie de comandantul respectiv, în 
cele din urmă s-a instaurat, totuşi, un regim mai mult mai 
puţin similar în toate penitenciarele. Am putut urmări 
evoluţia situaţiei, datorită deţinuţilor care continuau să fie 
aduşi cu duba la Piteşti. În circuitul lor permanent prin 
ţară, vagoanele penitenciare opreau de două ori pe lună în 
gara Piteşti (o dată în drumul lor spre Jilava, altă dată 
dinspre Jilava către Timişoara). Aşteptam cu nerăbdare 
sosirea fiecărei curse, care, prin deţinuţii care îi lăsa la 
Piteşti, ne făcea legătura cu celelelte închisori. Din spusele 
celor care veneau, din Jilava mai cu seamă ne puteam face o 
vedere de ansamblu asupra situaţiei generale din ţară. 
Jilava era placa turnantă a transferului de deţinuţi, punctul 
de trecere prin care trecea, în mod obligatoriu, orice 
transport de deţinuţi de la o închisoare la alta. Avusesem 
astfel posibilitatea să urmărim, în cursul ultimelor luni, 
evoluţia situaţiei din celelalte închisori şi să constatăm că în 
Piteşti regimul de detenţie nu suferea nici o modificare. 

În ce măsură perpetuarea abuzurilor şi teroarei instaurate 
de Mândreş la Piteşti era tolerată cu bună-ştiinţă de 
autorităţile superioare sau era numai o abatere din 
iniţiativă locală, de la noile directive, nu ne-am putut da 
seama. 

Faptul însă că, imediat după grevă, situaţia s-a schimbat, 
aducând o ameliorare a condiţiilor de detenţie şi a atitudinii 
administraţiei faţă de noi, culminând cu înlăturarea lui 
Mândreş şi chiar cu arestarea lui, ne-a făcut să tragem 
concluzia că M. A. I.-ul ţinea neapărat să se desolidarizeze 
de abuzurile săvârşite sub domnia lui în Piteşti. Greva 
noastră provocase intervenţia directă a Ministerului de 


Interne în momentul în care regimul căuta să simuleze o 
intrare în legalitate pentru a-şi crea o imagine mai 
prezentabilă în ochii opiniei publice internaţionale. În atari 
împrejurări, figura despotică a lui Mândreş nu se mai 
înscria în noul climat politic şi devenise compromiţătoare 
pentru stăpânire. Pentru noi era limpede că Mândreş a fost 
sacrificat pe altarul „destinderii”. Un altar pe care regimul 
nu va întârzia să-l profaneze din nou! 

Până una-alta, însă, dispoziţiile, venite să ne îmblânzească 
condiţiile de detenţie, şi atitudinea mai umană a noului 
comandant faţă de noi ne-au prins bine. După permanenta 
tensiune nervoasă sub care trăiam pe vremea lui Mândreş, 
relaxarea adusă de maiorul care îi luase locul a fost mai 
mult decât binevenită. În privinţa sincerităţii bunelor lui 
intenţii nu ne-am făcut însă nici un fel de iluzii, ştiindu-l un 
simplu executant al ordinelor pe care le primea şi care, de 
pe o zipe alta, îl puteau transforma într-o brută, cu nimic 
mai prejos decât fusese Mândreş. 

Noul comandant se arăta foarte rar pe celular. Toate 
problemele ce se iveau între deţinuţi şi administraţie, care 
până aci necesitau intervenţia comandantului, erau acum 
soluționate de ofiţerul de serviciu. În cazuri mai rare, când 
acesta din urmă nu îndrăznea să-şi ia răspunderea unei 
hotărâri, recurgea la unul din cei trei sau patru ofiţeri ai 
penitenciarului, care îi erau imediat superiori ierarhic. 

În general, însă, nici ofiţerii nu-şi mai făceau apariţia pe 
secţie, decât extrem de rar. Treceau, uneori, zile întregi 
fără ca vreunul să se arate pe coridoarele celularului. 
Gardienii răsuflau şi ei uşuraţi. Nu mai trăiau sub teama 
inspecțiilor inopinante din epoca lui Mândreş, care le căuta 
şi lor nod în papură, consemnându-i sau chiar pedepsindu-i 
cu zile de arest, pentru orice fleac. Acum profitau, şi ei de 
această „destindere”, făcându-şi viaţa cât mai uşoară în 
timpul serviciului. Ne mai fiind controlaţi de superiori, nu-şi 
mai îndeplineau nici ei îndatoririle cu conştiinciozitatea de 
altă dată. Se mulţumeau cu executarea strictului necesar 


din programul zilnic: ne împărțeau masa, ne scoteau cu 
tinetele la W. C. Şi ne scoteau la plimbare. Restul timpului 
şi-l petreceau aşezaţi pe scaunul lor din capătul coridorului, 
dormind cu capul pe masă sau stând de vorbă cu gardianul 
de pe secţia vecină. Cu supravegherea noastră în celule nu 
se mai osteneau. Nu ne mai spionau prin vizetă şi nu mai 
ascultau pe la uşi. Delăsarea „vigilenţei” ajunsese atât de 
departe, încât renunţasem aproape complet la mijloacele 
noastre clandestine de comunicaţie. Morsele căzuse în 
desuetudine. Acum se discuta în gura mare de la o 
fereastră la alta, din conversațiile care se suprapuneau, 
rezultând uneori o asemenea confuzie de voci, încât abia ne 
mai puteam înţelege. Numai când vacarmul lua proporţii 
prea mari, ostaşul din turnul de pază se simţea obligat să 
strige: „Mai lăsaţi gura!” O făcea, însă, fără convingere şi 
fără să se aştepte la vreun rezultat. Cum intervenţia lui nu 
producea nici uni efect, renunţa să-şi mai repete îndemnul, 
se întorcea cu spatele la închisoare şi, rezemat de 
balustrada platformei pe care stătea, se cufunda în 
contemplarea peisajului, în timp ce noi ne continuam 
nestingheriţi discuţiile la fereastră. 

Din când în când, încercam să luăm contact pe aceeaşi 
cale şi cu deţinuţii de drept comun, care ocupau acum 
camerele de la subsol, în care stătuserăm noi în prima 
perioadă de detenţie în Piteşti. Multă vreme au rămas muţi 
la chemările noastre. De câteva ori, ne-a parvenit câte un 
răspuns timid, dar, de îndată ce întrebările alunecau spre 
subiecte cu caracter politic, interlocutorul nostru tăcea. 

Cum componenţa camerelor de la subsol se schimba 
destul de des, tentativele noastre de a stabili contacte cu 
dreptul comun au continuat, în speranţa că, într-o bună zi, 
se va găsi unul mai curajos, care să îndrăznească să intre 
cu noi în legătură. 

Rezultatele perseverenţei noastre s-au lăsat destul de mult 
aşteptate. Primul succes l-a înregistrat George Sarry. 
Încăpăţânarea cu care zilnic căuta să ia legătura cu dreptul 


comun i-a fost, în cele din urmă, răsplătită, când, într-o 
dimineaţă, lansându-şi obişnuitul apel către camera de la 
subsol, a primit imediat răspuns. Omul care se prezentase 
atât de prompt la fereastră fusese chiar atunci introdus în 
cameră. Fără nici o ezitare, a angajat dialogul cu Sarry. A 
început prin a se prezenta, un act de curaj neobişnuit la 
deţinuţii de drept comun, conştienţi de riscul de a fi 
identificaţi şi acuzaţi de complicitate cu „politicii”. Îl chema 
Gârbei. În curând, avea să devină pentru toată lumea, „nea 
Gârbei”, aşa cum i se adresa George Sarry, când vorbea cu 
el pe fereastră. Deşi era departe de a avea „nivelul politic” 
corespunzător speranţelor noastre, nefiind capabil să ne 
satisfacă setea de informaţii, nea Gârbei a fost pentru noi 
omul trimis de providenţă, care ne-a deschis calea de 
comunicaţie cu lumea dreptului comun. Datorită autorităţii 
de care se bucura printre deţinuţii „ne-po-litici”, a reuşit să 
spargă gheaţa care îi despărţea de noi, spulberându-le 
teama aproape superstiţioasă, pe care le-o insuflase 
administraţia, cu privire la consecinţele ce le-ar avea de 
suferit, în caz de colaborare cu politicii. 

Dacă personal nu era în stare să ne spună nimic din ceea 
ce ne interesa, în schimb Gârbei ne transmitea tot ce afla 
de la alţii mai bine informaţi sau îi punea chiar în legătură 
directă cu noi, convingându-i să ne vorbească şi ei de la 
fereastră. Deşi nu prea înţelegea pasiunea noastră pentru 
ştiri, şi-a dat totuşi mereu silinţa să ne facă pe plac şi să 
descopere printre delicvenţii încarceraţi pe secţia lui 
oameni mai la curent cu ultimele noutăţi politice. 

Cred că Gârbei nu şi-a dat niciodată seama de imensul 
serviciu pe care ni l-a făcut. Îndrăzneala lui de a rupe 
tăcerea şi de a intra în legătură cu noi le-a dat curaj şi 
celorlalţi deţinuţi de drept comun, generând o schimbare 
generală în atitudinea lor de până atunci, faţă de politici. 
Primul pas făcut de Gârbei le-a înfrânt frica şi i-a îndemnat 
pe tot mai mulţi să facă la fel. Tăcerea fusese ruptă şi, din 
acel moment deschiderea spre sursele de informaţii ale 


dreptului comun deschisă de Gârbei nu a mai putut fi 
întreruptă niciodată definitiv, de administraţie, nici după 
plecarea lui din Piteşti. Gârbei era departe de a fi conştient 
că fusese iniţiatorul noului spirit, care, o dată cu apariţia 
lui, avea să se dezvolte în rândurile dreptului comun. El 
luase legătura cu noi spontan fiind animat de un singur 
gând: să ne ajute! Ştiind cât de persecutați eram şi ce 
regim discriminatoriu ni se aplica faţă de cel de care se 
bucura la dreptul comun, Gârbei considera că nu era 
„creştineşte” să stai nepăsător la suferinţa altuia. Voia cu 
orice preţ să ne facă părtaşi la alimentele din pachetul pe 
care îl primise recent de acasă şi ne cerea ca la căderea 
nopţii să lăsăm „ancora” până la fereastra lui de la subsol. 

— M-ar bate Dumnezeu, dacă aş mânca singur din traista 
pe care am primit-o, când dumneavoastră n-aveţi dreptul la 
pachet de acasă! 

Degeaba i-am explicat, că în ultima vreme nu mai suferim 
foame, că primeam mâncare suficientă şi că, oricum, eram 
prea mulţi ca număr, pentru a ne alege cu ceva din cele ce 
voia să ne ofere, continua să insiste, vrând neapărat să ne 
fie de ajutor: 

— Măcar ceva de fumat să vă trimit! 

Spre mulţumirea lui, la propunerea ţigărilor, am capitulat. 
Când s-a întunecat, George Sarry a coborât „ancora” iar 
Gârbei a legat de capătul sforii un săculeţ cu câteva zeci de 
ţigări. După o serie întreagă de alte operaţii, ţigările au fost 
distribuite, ancora funcţionând de-a lungul şi de-a latul 
fațadei închisorii, fie vertical, ca ascensor de la un etaj la 
altul, fie orizontal, prin balansare, de la o fereastră la alta a 
aceluiaşi etaj. 

În seara aceea s-a fumat în toate celulele aflate pe faţada 
de nord puşcăriei. Cele de pe faţada de sud şi-au primit 
tainul a doua zi dimineaţa, când ţigările le-au fost depuse în 
ascunzătoarea din W. C., ce o foloseam drept căsuţă poştală. 

La buna dispoziţie creată de cele câteva fumuri trase din 
aceeaşi ţigare, care circula din mână în mână, nea Gârbei a 


mai adus şi altă contribuţie. A cântat! A cântat la fereastră, 
ţinând în dreptul gurii o căniţă de băut apă, pentru a-şi 
amplifica vocea şi a se face auzit de toată aripa clădirii. Nu 
l-a întrerupt nici un gardian iar santinela din foişor l-a 
ascultat până la sfârşit, fără să-i facă vreo observaţie. 

Nea Gârbei avea o voce cladă, plăcută, iar cântecele lui, de 
mahala țigănească, erau mai toate cântece de jale. Parte 
din repertoriu ne era cunoscut. După cuvinte şi temă, ne- 
am dat seama că făceau parte din folclorul puşcăriaşilor de 
drept comun. Într-unul din ele, criminalul se tânguia după 
libertatea pierdută şi îl blestema pe procurorul lipsit de 
inimă, care nu înţelesese că-şi ucisese rivalul din dragoste 
pentru iubita lui. Părea să fie cântecul lui favorit, Gârbei 
fiind şi el condamnat pentru crimă pasională. Din 
conversațiile purtate la fereastră cu Sarry, am înţeles că îşi 
găsea fapta justificată. Spunea că fusese nevoit să-şi apere 
onoarea şi nu regreta nimic. Era şi motivul pentru care nu 
se considera ca făcând parte din categoria celorlalţi 
deţinuţi de drept comun. O spunea tare, fără să se sfiască 
de cei cu care era în cameră: 

— Eu nu sunt găinar, hoţ sau borfaş ca ăştia. Eu sunt om 
cinstit, n-am băgat mâna în buzunarul nimănui! 

Se pare că tovarăşii lui de celulă erau de acord cu 
distincţia pe care o făcea Gârbei. Nu numai că acceptau să 
fie dispreţuiţi fiindcă erau hoţi, dar aveau pentru Gârbei o 
admiraţie şi un respect deosebit. Am remarcat-o de fiecare 
dată când acesta se adresa pe fereastră câte unui deţinut 
de drept comun din altă celulă. Era destul de greu de 
înţeles ce-i spunea, fiindcă, spre deosebire de conversațiile 
pe care le purta cu noi şi în care ne vorbea „pe radical”, cu 
interlocutorul lui de drept comun întrebuința un argou, 
oare în mare parte ne era necunoscut. Aşa, de pildă, într-o 
zi, întrebându-ne dacă mai avem ţigări şi aflând că le-am 
terminat, ne-a spus că, deşi nici el nu mai avea, va aranja în 
aşa fel, încât să fim aprovizionaţi pe altă cale, până ce-i va 
sosi următorul pachet de acasă. Imediat după aceea, l-am 


auzit interpelând de la fereastra lui pe un deţinut de la 
geamul unei celule de pe aripa perpendiculară pe clădirea 
în care ne aflam (de pe bara, T,-ului). Distanţa era destul de 
mare. Ca să se facă auzit, a vorbit tare, dar totodată de 
neînțeles pentru un gardian care ar fi ascultat conversaţia. 
Am urmărit şi noi dialogul. Era de-a dreptul cifrat! În afară 
de câteva cuvinte, pe care le învăţasem şi noi (cum ar fi: 
caraliu = gardian, sau sarsana = traistă, săculeţ), n-am 
înţeles nimic. Cineva dintre noi i-a cerut lămuriri în privinţa 
cuvântului „spuma, care revenise de mai multe ori în 
cursul convorbirii şi a cărui semnificaţie nu părea saţ fie cea 
pe care i-o cunoşteam. Gârbei ne-a explicat că prin „spuma, 
eram desemnaţi noi, fiindcă, spre deosebire de dreptul 
comun care constituia „drojdia societăţii, deţinuţii politici 
erau „spuma societăţii”! Apoi, ne-a anunţat că la vremea 
prânzului, deţinutul de drept comun care va împărţi masa 
pe secţia noastră va profita de prima neatenţie a 
gardianului, pentru a ne strecura o dată cu gamela cu 
mâncare şi o legătură cu ţigări. 

Aşa s-a şi întâmplat! 

Începusem să ne obişnuim cu grija pe care ne-o purta 
Gârbei, de a ne aproviziona cu ţigări, ori de câte ori avea 
posibilitatea, aşa că, într-o seară, când ne-a cerut să „lăsăm 
ancora”, ne aşteptam ca de obicei, la un transport similar. 
George Sarry a „coborât ancora” şi a aşteptat până ce 
Gârbei a tras de două ori scurt de sfoară, semn că a legat 
de capătul ei săculeţul de transport. La ridicarea ancorei, 
George a fost intrigat de greutatea ei neobişnuită. Nici nu 
era de mirare, pentru că ceea ce atârnase Gârbei de 
capătul sforii nu erau ţigări, ci o surpriză gastronomică 
specială. O limbă întreagă de bou, fiartă! Era încă fierbinte, 
ceea ce însemna că fusese subtilizată chiar atunci din 
cazanul de la bucătărie. 

Aşa-zisa „carne” din alimentaţia noastră provenea deseori 
de la capetele de vită aduse de la abatorul din localitate, 
dar aceste capete nu mai aveau nici creier, nici limbă. Cui 


fusese destinată limba şi cum dispăruse din cazan, pentru a 
ajunge în cele din urmă la noi, n-am aflat niciodată. A rămas 
secretul lui Gârbei. 

După primele zile de la sosirea lui Gârbei, în Piteşti, toţi 
deţinuţii politici închişi în celulele orientate spre nord 
ajunsesem să-l recunoaştem după voce, dar, de văzut, nu l- 
am văzut decât după vreo săptămână, când a fost pentru 
prima oară scos la plimbare. Ne-a anunţat că va fi scos la 
aer în curtea interioară de sub ferestrele noastre şi că va 
purta ca semn de recunoaştere pălărie. 

Curiozitatea de a vedea cum arăta omul, care, în mod atât 
de spontan şi fără nici o teamă de consecinţe, îşi 
manifestase simpatia şi generozitatea pentru noi, ne-a făcut 
pe toţi să ne înghesuim la gratiile ferestrelor. Nu voi putea 
niciodată uita spectaculoasa lui apariţie în curte! Identificat 
imediat printre ceilalţi cinci sau şase tovarăşi ai lui de 
celulă, care nu prezentau nici un fel de particularitate, 
având toţi o atitudine supusă şi respectând întocmai 
regulamentul de plimbare, cu mâinile la spate şi capul 
plecat. Singur Gârbei, în fruntea şirului mergea rar, degajat 
şi cu demnitate, de parcă ar fi fost în libertate şi nu între 
zidurile de beton ale curţii penitenciarului şi sub 
supravegherea gardianului. 

Gârbei nu se deosebea însă de tovarăşii lui numai prin 
aroganţa sa. 

Izbitor, de la prima vedere, în curtea inundată de soare, 
era contrastul dintre cenuşiul-murdar al hainelor de 
„Zeghe” purtate de tovarăşii lui de plimbare şi culorile vii şi 
stridente ale îmbrăcămintei lui Gârbei. Cât despre 
ciudăţenia acestei îmbrăcăminţi, aveam toate motivele să 
ne minunăm: Gârbei ieşise la plimbare în pijama! Şi ce 
pijama! Cu dungi late, verticale, de mai multe culori, în care 
rozul trandafiriu se învecina cu verdele de nuanţa prazului, 
cu albastrul şi cu galbenul şofranului. Bogăția, selecţia şi 
mai ales împerecherea culorilor, se armonizau însă perfect 
cu tenul tuciuriu al purtătorul jamalei. Gustul lui Gârbei 


pentru culorile stridente, era astfel şi explicat. În picioare, 
Gârbei purta o pereche de pantofi negri, bine lustruiţi, iar 
pe cap, o pălărie neagră, cu boruri mari. 


Spectaculoasa lui apariţie în curte avea ceva din 
înfăţişarea toreadorului care îşi face intrarea triumfală în 
arenă. Mergea drept; braţ din talie, cu pieptul bombat şi 
pasul rar, de parcă se aştepta primit cu ovaţii. De astfel de 
manifestații din partea noastră, care urmăream spectacolul 
de după zăbrelele ferestrelor, nu putea fi vorba. Salutul pe 
care ni l-a adresat Gârbei, după primii paşi făcuţi în curte a 
venit să încununeze tabloul: fără să privească în sus spre 
ferestrele noastre şi fără să-şi întrerupă mersul, cu un gest 
larg, plin de el s-a descoperit şi, aşa, cu pălăria ridicată, a 
parcurs o întreagă latură a curţii de plimbare, înainte de a- 
şi pune din nou pălăria pe cap. 

Scena salutului avea să se repete de fiecare dată când 
celula lui Gârbei era scoasă la plimbare. Până într-o bună zi, 
când, spre necazul nostru, Gârbei n-a mai apărut în curte. 
Fusese transferat la o altă închisoare! Ne-a lăsat însă 
moştenire o serie de legături cu dreptul comun, pe care am 
continuat să le întreţinem şi care s-au perpetuat de-a lungul 
întregii perioade de câteva luni de acalmie din vară. În acea 
toamnă, situaţia avea să se schimbe radical! 

Vara era în toi, când la una din mutările iniţiate de ofiţerul 
politic am ajuns într-o celulă de pe cealaltă parte a 
celularului. Aici nu mai aveam priveliştea spre valea râului 
Doamnei şi spre regiunea de dealuri împădurite care se 
întindea până la culmile munţilor. De la fereastra noii 
celule, vedeam o parte a cartierului mărginaş al oraşului, 
dinspre bariera Găvanei. În linie dreaptă, peste 
acoperişurile caselor, la câteva sute de metri distanţă, se 
ridica clădirea modernă, de câteva etaje, a securităţii 
regiunii Piteşti. În celula pe care o părăsisem, nu simţisem 
canicula verii. Fiind orientată spre nord, era veşnic 
răcoroasă. larna, în schimb, era friguroasă şi umedă. 
Mutarea pe partea de sud a celularului echivala cu o 
trecere bruscă de la un anotimp la altul. În noua celulă, 
atmosfera era sufocantă. Căldura umedă şi lipsa de aer m- 
au făcut să adopt imediat ţinuta celorlalţi locatari. M-am 


dezbrăcat şi am rămas doar în chiloţi. Totuşi, respiram greu 
şi transpiram continuu. Mirosului de sudoare i se adăugau 
şi emanaţiile tinetei, făcând şi mai irespirabil aerul, şi aşa 
insuficient pentru şase oameni într-o încăpere atât de 
redusă şi cu o fereastră mult prea mică. Dar, şi de data asta 
(ca şi în alte împrejurări în închisoare), capacitatea de 
acomodare a omului la astfel de condiţii avea să contrazică 
încă o dată orice fel de calcule ştiinţifice cu privire la 
volumul de aer şi cantitatea de oxigen, necesare plămânilor, 
pentru a întreţine organismul în viaţă. 

Adaptarea la condiţiile climaterice ale noii locuinţe mi-a 
fost mult uşurată de bucuria reîntâlnirii cu câţiva prieteni şi 
de prezenţa în celulă a altor deţinuţi, pe care îi ştiam doar 
din renume şi doream de mult să-i cunosc. M-am regăsit, 
astfel, cu Daniel Cantemir şi cu George Sarry, aduşi ca şi 
mine de pe aripa de nord şi suferind şi ei acelaşi şoc, 
provocat de contrastul trecerii bruşte de la o temperatură 
la alta. Ceilalţi deţinuţi, care nu fuseseră afectaţi de mutare 
şi locuiau de mai multă vreme în celulă, erau deja 
aclimatizaţi. Printre ei se găseau Vasile Cojocaru şi Marin 
Cluceru, amândoi foşti şoferi şi prieteni la cataramă. Primul 
fusese în serviciul fostului ministru Tătăranu şi apoi al lui 
Titel Petrescu, cel de-al doilea, şofer şi un fel de intendent la 
Ambasada română de la Paris. Erau amândoi simpatizaţi de 
toată lumea, pentru integritatea caracterului şi spiritul de 
solidaritate şi camaraderie dovedit în toate împrejurările, 
dar şi pentru veşnica lor bună dispoziţie cu care înveseleau 
atmosfera din jur şi descreţeau frunţile celor cu care 
stăteau în celulă. 

Argoul în care îşi vorbeau stârnea cu atât mai mult 
interesul şi hazul ascultătorilor. În componenţa noii celule, 
Vasile Cojocaru şi Marin Cluceru îşi găsiseră calul de bătaie 
preferat, în persoana inginerului Vulpe. Personaj egoist, 
sumbru şi nesuferit, Vulpe fusese cândva informatorul 
ofițerului politic şi, de atunci, trăia în mijlocul nostru, izolat 
ca un lepros. Una din marile plăceri ale lui Vasile Cojocaru 


era să-şi exercite ironia muşcătoare asupra turnătorilor, pe 
care îi urmărea şi-i persecuta cu o neobosită înverşunare. 

Luându-şi-l ca interlocutor pe Marin Cluceru, care îi ţinea 
hangul, aborda tot felul de teme principale, dar în vădită 
tangenţă cu problemele care îl frământau pe Vulpe. Una din 
temele lor favorite de discuţie era soarta nevestelor tinere, 
ale căror soţi erau în puşcărie. Vasile Cojocaru găsea firesc 
ca ele să-şi refacă viaţa şi să nu rnai aştepte eliberarea 
bărbaţilor, mai ales în cazul în care soţul fusese membru al 
partidului comunist. Era ştiut, pretindea cu competenţă 
Cojocaru, că viitorul membrilor de partid condamnaţi era 
cu mult mai sumbru decât al celorlalţi deţinuţi. Deţinuţii 
care fuseseră dintotdeauna duşmani de ai comunismului 
puteau conta în orice moment pe o eliberare sub presiunea 
exercitată de puterile occidentale, chiar înainte de 
răsturnarea regimului şi eliberarea ţării, pe când 
comuniştii, care îşi trădaseră partidul, nu se puteau aştepta 
la nici o intervenţie externă în favoarea lor şi nici la 
clemenţă din partea regimului. 

E inutil să mai menţionez, că era tocmai cazul lui Vulpe, 
care fusese membru de partid şi care avea o soţie, cu mult 
mai tânără decât el. 

Am dat numai un exemplu din nenumăratele subiecte de 
conversaţie ale lui Cojocaru şi Cluceru, toate constituind tot 
atâtea subiecte la adresa lui Vulpe. Bietul Vulpe avea parte 
zilnic de acest tratament care era departe de a-i face viaţa 
uşoară. Ura împotriva turnătorilor era atât de mare, încât 
pe vremea aceea, nu-l compătimeam. 

Mi-amintesc de o scenă petrecută chiar în ziua mutării 
mele în celula lui Vasile Cojocaru. 

Ne ştiam din auzite, dar nu ne cunoscusem personal. 

Pentru Vasile Cojocaru, care avea propriile lui criterii de 
selecţie înainte de a decide dacă te va accepta sau dacă te 
va trece în tabăra indiferenţilor sau a turnătorilor, mă aflam 
în perioada de probă. 

Celula noastră fusese scoasă la plimbare. 


De cum am ieşit pe coridor şi pe tot drumul până în curte, 
s-a ocupat cu vânătoarea de chiştoace, fără să se 
sinchisească dacă este văzut sau nu de gardian. Patima 
fumatului ne făcea pe mai toţi să culegem mucurile de ţigări 
de pe jos, când se ivea ocazia. Cum însă voiam să păstrăm o 
atitudine demnă în faţa gardienilor, ne feream să fim văzuţi 
în această postură înjositoare. Cojocaru nu părea să-şi facă 
nici un fel de scrupule în acest sens. Atât pe coridor cât şi 
pe scări, a continuat să adune toate chiştoacele de ţigări 
care îi ieşeau în cale. Fiind primele celule scoase în ziua 
aceea la plimbare, recolta era bogată, ceea ce nu l-a făcut 
însă pe Vasile să renunţe nici la ultimul chiştoc, cel aruncat 
pe jos de gardian, înainte de a ne întoarce pe celular. De 
îndată ce uşa celulei s-a închis, Vasile şi-a deşertat 
buzunarul pe pătură şi s-aapucat să desfacă chiştoacele şi 
să recupereze tutunul din ele. De sub un petec de pe 
mâneca vestonului (petec fals, care de fapt era un buzunar 
camuflat), a scos o bucăţică de hârtie de sac de ciment, a 
frecat-o în mână pentru a o face mai maleabilă şi a răsucit 
trei ţigări. Vasile era ca şi mine, posesor de „neagră”, aşa că 
şi-a pus în funcţie dispozitivul de scăpărat şi şi-a aprins una 
din ţigări. Alta, a pus-o bine pentru mai târziu iar pe cea de- 
a treia mi-a oferit-o mie. Am refuzat-o, pretextând că nu 
fumez. Nu m-a crezut şi mi-a spus că ştie de ce nu primesc: 
„Am văzut cum te uitai la mine când adunam chiştoacele de 
ţigări şi am înţeles că nu mă aprobai! Să ştii, că mie nu mi-e 
ruşine că adun mucurile de ţigări aruncate de gardieni. 
Ruşinea este a lor, fiindcă nu ne dau voie să primim pachete 
de acasă!” Apoi, a stăruit iar să iau ţigara şi am sfârşit prin 
a o accepta. 

A doua zi, însă, când am fost din nou scoşi la plimbare, am 
adunat şi eu câteva chiştoace, ferindu-mă să fiu văzut de 
gardian. La înapoierea în celulă, le-am adăugat la recolta 
strânsă de Cojocaru. 

În timp ce se îndeletnicea cu confecţionatul ţigărilor, Vasile 
Cojocaru se uita din când în când la mine, cu o licărire 


jucăuşă în ochi şi cu un zâmbet ironic în colţul gurii. După 
ce a lipit prima ţigară, mi-a întins-o şi mi-a spus râzând: 

— Cine-i domn, domn rămâne şi în puşcărie! 

Văzându-mi nedumerirea, s-a explicat: 

— Crezi că nu te-am „citit”? Ai adunat astăzi chiştoace, 
fiindcă te-ai gândit că nu-i cinstit să-l laşi pe altul să facă 
treaba ruşinoasă iar dumneata să iei parte numai la fumat! 

Am încercat să neg, deşi trebuia să recunosc că Vasile „mă 
citise”. Neţinând seama de protestele mele, Cojocaru a 
continuat: 

— Să faci bine de aci înainte să mă laşi numai pe mine să 
vânez chiştoace. Eu sunt şofer, sunt „proletar” ca şi ei, şi nu 
mă cobor în ochii gardienilor, dacă mă văd culegând mucuri 
de ţigări de pe jos. Pe dumneata dacă te vede „caraliul” 
aplecându-te după chiştoace, te judecă altfel decât pe mine 
şi nu e bine să-i dai ocazia sa te batjocorească. Ar fi ruşine 
pentru toată lumea din puşcărie! 

Am redat numai sensul spuselor lui Cojocaru, fără să-i pot 
repeta exact cuvintele şi expresiile. 

Din ziua aceea, Vasile m-a trecut în rândul prietenilor lui, 
deşi nu l-am ascultat. Am continuat să contribui la recolta 
comună de tutun, dar având grijă să nu mă vadă gardianul. 

Scurtă vreme după mutarea în noua formaţie, celula 
noastră a devenit unul din nodurile cele mai importante de 
comunicaţie ale secţiei. Ca de fiecare dată, când o mutare 
venea să tulbure şi să întrerupă legăturile stabilite, 
principalii autori ai reorganizării reţelei de comunicaţii 
erau mereu aceeaşi: Paulică Bandu, Johny Bogdan, Dodo 
Chrisoghelos, George Sarry, Daniel Cantemir şi alţi câţiva. 

Întâmplarea făcuse ca, în noua mea celulă, să se 
întâlnească doi din aceşti specialişti, pasionaţi de informaţii: 
Daniel Cantemir şi George Sarry. Primului (fiind „planton” 
şi petrecându-şi deci mai toată ziua pe coridor) nu-i scăpa 
nici o mişcare de pe secţie şi nici o vorbă din conversațiile 
gardienilor. Cel de al doilea îşi ducea neobosita lui activitate 
de telegrafist în celulă, întreţinând legătura în alfabetul 


Morse prin pereţi sau ţevile caloriferului cu toate celelalte 
celule din închisoare. 

Datorită perseverenţei lor şi a altora din alte celule, s-au 
putut stabili şi pe această parte a celularului contacte cu 
deţinuţii de drept comun. Nu s-a mai găsit însă niciunul atât 
de curajos şi de-bine intenţionat cum fusese Gârbei pe 
partea de nord a închisorii. Cea mai sigură şi, de departe, 
cea mai prețioasă sursă de informaţii rămânea numai 
plutonierul Dobre. Din păcate, nu puteam conta decât pe un 
contact sporadic cu el, în funcţie de fluctuațiile pe care le 
suferea programul de repartizare a gardienilor, în 
schimburi şi pe diferite secţii. 

Secretul relaţiilor lui Dobre cu Daniel fusese păstrat cu 
stricteţe. Cei trei sau patru prieteni, care eram în 
cunoştinţă de cauză, ajutam la îndepărtarea bănuielilor ce 
s-ar fi îndreptat asupra lui Dobre, întârziind, până după 
ieşirea lui din tură, difuzarea informaţiilor pe care ni le 
dădea şi punându-le pe seama contactelor cu dreptul 
comun. Seara, la sfârşitul schimbului lui Dobre, când 
„plantonul” îşi terminase munca pe coridor şi era 
reintrodus în celulă, aflam de la Daniel ultimele noutăţi. 

Pentru a nu trezi suspiciunea celorlalţi camarazi din 
celulă, Daniel începea prin a ne pune pe toţi la curent cu tot 
ce văzuse şi auzise în ziua aceea pe coridor: ce ofiţeri se 
perindaseră pe secţie, ce îi şoptise vreunul din deţinuţii de 
drept comun care aduseseră la oră hârdaiele cu mâncare, 
sau diferite amănunte despre viaţa din afara închisorii; 
greutăţile de aprovizionare ale populaţiei sau preţurile 
produselor pe piaţă, pe care le aflase trăgând cu urechea la 
conversațiile gardienilor. După ce îşi deşerta sacul, 
satisfăcându-ne veşnica sete de informaţii cu tot ce se 
petrecea dincolo de uşa celulei, furnizând astfel material 
pentru nesfârşite comentarii, Daniel se retrăgea din 
discuţie, pentru a face cu mine lecţia de franceză. Nu era 
numai un pretext. Toată lumea din celulă ştia de acest punct 
din programul lui Daniel, care, zilnic, după ce se întorcea 


de la lucru de pe coridor, încerca să-şi perfecţioneze 
noştinţele de limba franceză. 

În timp ce conversațiile îşi urmau cursul, noi ne aşezam în 
colţ, pe patul lui Daniel, pentru ora de franceză. Daniel îşi 
făcea lecţiile pe sticluţa de sirop de tuse, obţinută cândva 
de la cabinetul medical şi unsă cu săpun şi pudrată cu praf 
de D. D. I. Sau pe câte o plăcuţă de săpun, special 
confecţionată pentru scris. Cu această ocazie, pe lângă 
cuvintele şi expresiile franceze pe care şi le nota şi mi le 
dădea să i le verific, profita să-mi scrie şi toate ştirile aflate 
de la Dobre. Dar această plăcuţă cu ştiri o coborâm cu 
ajutorul „ancorei” la etajul inferior, menţionând că 
respectivele informaţii ne fuseseră comunicate prin perete 
şi că proveneau de la dreptul comun. 

De aci înainte, ştirile îşi continuau drumul, erau difuzate 
din celulă în celulă şi după o vreme sfârşeau prin a se 
întoarce la noi, cu ajutorul alfabetului Morse. Abia atunci le 
aflau şi ceilalţi deţinuţi din celula noastră. În schimb, nimeni 
nu mai putea şti de unde fuseseră iniţial informaţiile. 

În acea perioadă de timp de câteva săptămâni, petrecută 
în compania lui Daniei, Dobre a fost de mai multe ori de 
serviciu pe secţia noastră. Am fost, aşadar, ţinuţi la curent 
cu ce scria presa comunistă, ba câteodată, chiar cu ce 
spuneau posturile de radio Europa liberă şi BBC pe care 
Dobre, le asculta ori de câte ori avea posibilitatea. 

Totodată, Dobre ne informa şi despre starea de spirit care 
în rândurile administraţiei şi despre dispoziţiile pe care le 
primeau gardienii în şedinţele cu conducerea 
penitenciarului. În ceea ce ne priveşte, intenţia de a 
umaniza regimul de detenţie se menținea, cu tendinţa de a-l 
ameliora în continuare. Îndicaţiile date gardienilor de a ne 
preveni susceptibilitatea, de a nu ne provoca în mod inutil şi 
de a evita pe cât posibil să recurgă la vechea metodă a 
pedepselor cu izolarea deţinuţilor pentru orice fleac, 
duseseră la rezultatul pe care îl constatasem toţii: o 


delăsare din partea gardienilor şi o degradare treptată a 
vigilenţei exagerate de până atunci. 

Tot în acele zile, într-unul din schimburile lui Dobre, a avut 
loc episodul (de care am mai pomenit în altă parte), în care 
acesta să pecetluiască printr-o legătură în plus, strânsa lui 
relaţie cu Daniel, propunându-i să fie naşul copilului lui. În 
absenţă, bineînţeles! Fapt acceptat, iar câteva zile mai 
târziu, când s-au întâlnit din nou, Daniel i-a dăruit pentru 
botezul copilului o cruciuliţă, pe care o sculptasem, dintr-o 
bucată de os găsită în gamelă. 

Una din revendicările noastre, care în urma grevei ne-a 
fost satisfăcută, fusese cea a îmbrăcăminţii. Cum marea 
majoritate eram în ultimul hal de zdrenţăroşi, am fost 
îmbrăcaţi din cap până-n picioare cu echipament penal. 
Rufele de corp pe care le primisem erau aceleaşi care 
intrau şi în dotarea armatei. Pentru noi, obişnuiţi de atâta 
vreme să ne cârpim şi să ne menajăm rupturile, rufele noi 
din pânză groasă şi solidă (cunoscută în comerţul „socialist” 
sub numele de „pânză muncitorul” şi nu de „americă”, cum 
i se spunea odinioară) erau mai mult decât binevenite. 

Un singur lucru s-a dovedit neplăcut: cămăşile de tip 
cazon, nu aveau guler şi erau larg răscroite la gât, pentru a 
se adapta la modelul vestonului „armatei populare”, copiat 
după uniforma sovietică. Nenorocirea era, că în felul acesta 
nimic nu ne mai proteja pielea gâtului de contactul direct 
cu gulerul vestonului de „zeghe”, care, datorită asprimii lui, 
ne provoca, rosături şi iritaţii insuportabile. Pentru a ne 
apăra de acest neajuns, cei mai mulţi ne căptuşisem 
gulerele de la zeghe cu câte o bucată de pânză mai subţire, 
recuperată din ultimele zdrenţe pe care le mai aveam. 
Soluţia nu era ideală; deoarece, murdărindu-se prin 
purtare, căptuşeala de pânză trebuia de fiecare dată 
descusută, pentru a fi spălată. Aşa se face că mi-a venit 
ideea să-mi confecţionez gulere la cele două cămăşi cazone 
pe care le primisem. Trebuia, însă, găsit materialul. Singura 
sursă la îndemână era cearceaful, şi el tot din „pânză 


muncitorul”, ca şi cămăşile. N-am pregetat mult. L-am 
scurtat de-o palmă şi, cu multă, migală, am reuşit să-i refac 
tivul de parcă ar fi fost cusut la maşină. Luând apoi modelul 
de la o cămaşă veche, l-am copiat întocmai, croind şi cosând 
la fel de minuţios alte două gulere, în aşa fel, încât să nu 
pară lucrate la mână. Odată terminate şi ataşate la noile 
cămăşi, le-am prezentat spre examinare camarazilor de 
celulă. Am fost felicitat şi admirat pentru perfecțiunea 
operei. Nimeni n-ar fi putut remarca că gulerele fuseseră 
lucrate de mână! 

Imediat am primit comenzi. Lucrurile nu s-au oprit însă 
numai la celula mea. Mica mea industrie a luat tot mai mare 
amploare. Nu mai pridideam să fac faţă cererilor, aşa că m- 
am hotărât să confecţionez gulere în serie pentru tot 
celularul. 

Se impunea, deci, şi o nouă organizare a muncii. 

În colaborare cu George Sarry, am recurs la o altă metodă 
de a ne procura materia primă. Aşteptam ziua în care 
dreptul comun spăla rufele închisorii şi le întindea la uscat 
pe plasele de sârmă care acopereau spaţiile deschise din 
mijlocul planşeelor coridoarelor de la etajul doi şi trei ale 
închisorii. În ziua aceea, în timpul „programului”, mai bine- 
zis la întoarcerea de la W. C., trebuia să profităm de cele 
câteva clipe cât gardianul stătea cu spatele la noi, pentru a 
ne deschide uşa celulei. În acel moment, George Sarry, cu o 
iuţeală uimitoare, apuca de un colţ unul din cearceafurile 
de pe plasă şi dintr-o zvâcnitură îl trăgea peste balustrada 
de fier a coridorului, făcându-l să cadă direct în tineta pe 
care i-o ţineam deschisă şi căreia imediat îi şi puneam 
capacul la loc. Riscul era mare, dar n-am fost niciodată 
prinşi iar din câteva cearceafuri am satisfăcut necesarul de 
gulere pentru întreaga secţie. 

De îndată ce intram cu tineta în celulă, lucram în cea mai 
mare grabă, pentru a face mai întâi să dispară corpul delict. 
Cât ai bate din palme, cearceaful era rupt în fâşii de o 
anumită lăţime iar acestea, la rândul lor, odată tăiate în 


bucăţi de lungimi egale, dispăreau în fundul saltelelor de 
paie. Din această ascunzătoare provizorie, le scoteam 
numai după ce ne asiguram că de pe coridor nu ne 
ameninţa nici un pericol. 

Abia atunci începea prima fază a confecţiei propriu-zise. 
Pe jos, pe duşumelele de brad ale celulei, întindeam una 
peste alta fâşiile de pânză. Cu un „costică” bine ascuţit, în 
prealabil, şi urmând conturul urmei mai vechi aşezat 
deasupra ca tipar, croiam în serie cele câteva gulere noi, 
câte ieşeau dintr-un cearceaf. Materialul gata croit era a 
ascuns în saltele. Fiecare din cei trei sau patru care 
participam la operaţiune ne opream materialul necesar 
numai pentru câte un singur guler, pe care, de îndată ce îl 
treminam, îl şi expediam pe căile obişnuite („ancoră”, 
„căsuţa poştală” din W. C. Sau prin Daniel, „plantonul”) 
clienţilor din celelalte celule. 

Am descris până în cele mai mici amănunte o atât de 
neinteresantă operaţie, numai pentru a arăta ce proporţie 
lua, în preocupările noastre orice activitate nepermisă, cât 
timp, câte măsuri de precauţie şi ce consum nervos erau 
necesare, pentru a o duce la bun sfârşit. 

Când am terminat de cusut ultimul guler şi ne-am văzut 
scăpaţi de toate grijile pe care ni le făcusem atâtea zile în 
şir, cât durase întreprinderea noastră de croitorie 
clandestină, am răsuflat uşuraţi, promiţându-ne să nu ne 
mai angajăm a doua oară în afaceri atât de riscante de 
fiecare dată, însă, la prima nouă ocazie care se ivea, uitam 
de promisiune şi recidivam. 

Faţă de interdicţia oricărei activităţi, pe care încerca să ne 
pună administraţia, părea să fie o reacţie firească de 
apărare din partea noastră, să refuzăm viaţa programată 
de animal de menajerie, care nu are decât un singur drept: 
de a umbla cât e ziua de lungă de la păt la altul al cuştii, în 
acel dute-vino fără sfârşit, numit „ticul. Supunerea docilă la 
dispoziţiile regulamentului de detenţie ar fi însemnat nici 
mai mult, nici mai puţin, decât o cooperare conştientă cu 


administraţia, menită să ducă la propria noastră abrutizare. 
Împotrivirea la această perspectivă ne-o manifestam printr- 
o atitudine refractară la toate interdicțiile care ne limitau 
dreptul de a avea vreo activităte în interiorul celulei. 
Trăiam astfel în permanenţă sub ameninţarea pedepselor 
sau, după cum spunea Dan Hurmuzescu (parafrazându-l, 
dacă nu mă înşel pe Mussolini), începuse chiar să ne placă, 
ca unor adevăraţi masochişti că ne conducem după 
principiul „vivere pericolosamente!” 

Pot spune că nu trecea o săptămână, fără ca cineva din 
închisoare să nu se expună represaliilor din partea 
administraţiei pentru câte o idee pe care încerca s-o pună 
în aplicare. Mereu se găsea cine să experimenteze câte o 
nouă metodă, menită fie să ne procure lucruri de care eram 
lipsiţi (aţă, ace, croşete de împletit, „costici”), fie să 
amelioreze sistemul de comunicaţie, fie să ne perfecţioneze 
sistemul de scris. Orice invenţie a unuia din noi era imediat 
preluată, discutată, îmbunătăţită de cei din jur, stârnind o 
activitate care angrena pe toţi deţinuţii din închisoare. 

O întâmplare petrecută în celula în care mă găseam. La un 
moment dat, a generat o astfel de activitate, care a cuprins 
rând pe rând toate celulele. Am fost eroul fără voie al 
acestei întâmplări. În urma mutării, mă aflam, de câteva 
zile, într-o altă celulă, de pe aceeşi secţie a închisorii, dar 
mai spre mijlocul celularului. Componenţa nu era foarte 
fericită, pentru a putea reconstitui o ambianţă similară celei 
pe care o părăsisem. 'Toţi locatarii erau oameni în vârstă iar 
unii dintre ei suferinzi, ceea ce îi făcea inapţi de a participa 
la vreo activitate interzisă de regulament. Fiind singurul 
tânăr şi valid, trebuia să mă integrez în circuitul reţelei de 
comunicaţie şi să fac faţă recepţionării şi transmiterii mai 
departe a mesajelor de tot felul pe care le primeam. 
Sarcină nu prea uşoară, fiindcă nu puteam conta pe nici un 
sprijin eficace din partea camarazilor mei din celulă. 
Bătrânul general Rozin era singurul care îmi dădea o mână 
de ajutor, oferindu-se să facă oficiul de paravan între vizetă 


şi mine, atunci când lansam „ancora” pe fereastră, când 
vorbeam la perete cu căniţa sau băteam semnalele Morse în 
țeava caloriferului. Cele mai mari dificultăţi le întâmpinam 
la această din urmă operaţie. Nefiind un telegrafist rutinat 
ca alţii, orice comunicare în Morse îmi lua un timp mult mai 
lung decât i-ar fi fost necesar unuia ca Paulică Bandu, 
George Sarry, Sandu Ghica sau Dodo Chrisoghelos, ca să nu 
citez decât pe câţiva din specialiştii din Piteşti. Ori, cu cât 
durata unei convorbiri Morse se lungea, cu atât creştea şi 
riscul de a fi surprins de gardian. Ca să nu mai spun că, deşi 
stătea în dreptul uşii, generalul Rozin nu mă apăra decât de 
supravegherea prin vizetă. De zgomotele de pe coridor sau 
paşii gardianului, care s-ar fi apropiat de uşă, nu mă putea 
preveni, fiindcă nu mai auzea prea bine. 

Cu toate aceste dificultăţi, mi-am dat osteneala să menţin 
neîntreruptă reţeaua de comunicaţie. Am reuşit să asigur 
legătura, pe verticală, cu celula de deasupra mea şi cu cea 
de la etajul inferior. În schimb, pe etajul meu nu puteam 
comunica decât cu vecinii din stânga. Celula din dreapta 
rămânea mută la apelurile mele prin perete. Toate mesajele 
pe care le primeam trebuiau să ocolească, din această 
pricină, fie pe la etajul inferior, fie pe la etajul superior, 
celula respectivă, pentru a-şi continua drumul şi a parveni 
până la capătul secţiei. Numai cu greu şi după multe 
insistenţe, am reuşit să iau contact prin perete cu celula din 
dreapta mea. Şi asta, numai în două rânduri şi foarte scurt. 
Cel care mi-a răspuns a fost Camil Demelrescu. 

La vremea aceea, nu-l ştiam decât din relatările altor 
prieteni, care îl simpatizau şi îl apreciau. Mai târziu, când |- 
am cunoscut personal, l-am prețuit şi eu la fel, pentru 
caracterul şi calităţile lui sufleteşti. Ne-am apropiat şi am 
păstrat relaţiile şi după eliberare. 

În cele câteva cuvinte schimbate prin perete, Camiluş 
(cum i se spunea în închisoare) mi-a explicat situaţia 
dezastruoasă din celula lui. Toţi camarazii lui erau bătrâni, 
bolnavi şi neputincioşi, iar el, neştiind alfabetul Morse, 


considera că vorbitul la perete era prea periculos şi 
comunicarea pe această cale prea anevoioasă. Din punctul 
lui de vedere, părerea era justificată: pe lângă faptul că era 
miop şi purta ochelari, Camiluş era cunoscut pentru 
distracţia lui şi pentru stângăcia pe care o dovedea la orice 
îndeletnicire manuală. Pentru un om liber, aceste defecte 
erau minore şi puteau face hazul său şi chiar farmecul 
personajului. Pentru un puşcăriaş, însă, deveneau 
infirmităţi, care îi reduceau capacitatea de adaptare la 
mediu. În această situaţie, era mai expus şi mai vulnerabil 
decât alţii, rămânându-i ca singur mijloc de apărare 
refugierea într-o prudenţă excesivă. 

Neatent şi neîndemânatec cum era, Camiluş reuşise numai 
cu greu să intre în contact cu mine, dialogul cu el prin 
perete fiind un adevărat calvar. Nefiind în stare nici să 
determine locul exact pe perete unde să-şi aplice câniţa de 
aluminiu, pentru a corespunde de cealaltă parte a zidului 
cu căniţa mea, şi nici să-şi apropie, alternativ şi în poziţia 
optimă, când urechea, când gura, de deschiderea ei, ne-am 
chinuit şi unul şi altul să ne facem înţeleşi. În asemenea 
condiţii, am căzut de acord că nu putem comunica şi am 
întrerupt legătura. 

Zilele trecuseră şi ne obişnuisem cu devierea intervenită 
pe de comunicaţie, din cauza defecţiunii celulei lui Camiluş. 

Într-o sâmbătă, ne venise rândul să fim duşi la baie. În şir, 
urmaţi de gardian, am coborât până în subsolul clădirii, 
unde, pe partea de nord a barei „I”-ului, se afla sala de 
duşuri. Din cauza unor lucrări de reparaţii interioare, 
întreprinse de câtva timp în incinta închisorii, am întâlnit pe 
parcurs, la tot pasul, cioburi de cărămidă, grămezi de moloz 
şi lăzi cu mortar. Mirosul de tencuială proaspătă ne-a însoţit 
până la subsol, unde, pe coridorul slab luminat, a trebuit să 
ne strecurăm printre sculele şi materialele de zidărie, 
părăsite de muncitorii de la dreptu comun pe care gardienii 
îi alungau din calea noastră. Profitând de întunecimea 
locului şi de o neatenţie a gardianului, m-am aplecat din 


mers şi ridicat de jos primul obiect care mi-a venit la 
îndemână. Era o bucată de fier-beton, lungă cam de un 
metru şi groasă cam cât degetul. Am ascuns-o imediat sub 
mantaua de zeghe şi am intrat îmbrăcat cu cămaşa în sala 
de duşuri. Fusese, pur şi simplu, gestul reflex al 
puşcăriaşului a-şi însuşi orice obiect îi iese în cale, urmând 
ca abia după aceea gândească dacă îi va putea fi de folos 
sau nu. 

Cât ne-am spălat, tija de fier a stat rezemată chiar lângă 
uşa de intrare în sala de duşuri, în unghiul mort al vizetei, 
iar, la plecare am îndoit-o, înjumătăţindu-i lungimea, pentru 
a o ascunde mai uşor în manta. Mai rămânea riscul unei 
percheziţii în momentul introducerii noastre în celulă. Din 
fericire pentru mine, dorinţa gardianului de a termina cu 
baia deţinuţilor de pe secţie înainte de ora mesei s-a 
dovedit mai puternică decât simţul datoriei, făcându-l să 
renunţe să ne mai caute. 

Ca pentru orice pradă adusă în celulă şi pentru bucata 
mea de fier-beton, prima ascunzătoare a constituit-o 
salteaua. Abia după ce am făcut-o să dispară în paiele 
saltelei, am putut reflecta în linişte la utilitatea achiziţiei 
mele. Din păcate, însă, cu tot spiritul inventiv, pe care 
dezvoltase închisoarea, şi toată imaginaţia de care eram 
capabil, nu am reuşit să născocesc vreo întrebuințare 
folositoare obiectului pentru riscasem, cu atâta 
inconştienţă, beciul sau carcera. 

Ajuns la această concluzie, nu-mi rămânea decât să mă 
gândesc la soluţia de a mă descotorosi cât mai repede cu 
putinţă de obiectul compromiţător, pentru a nu fi descoperit 
la o eventuală percheziţie. Singura posibilitate de a scăpa 
de el nu mi se oferea decât a doua parte din timpul 
„pProgramului”. Aveam de gând să-l arunc în putina cu 
soluţie de clor din W. C., din care fiecare celulă îşi turna 
câte o gamelă în tinetă. Soluţia dezinfectantă, tulbure, 
lăptoasă, ar fi ascuns vederii fierul de pe fundul putinei. 
Ideea de a repara în acest fel imprudenţa pe care o 


făcusem mi s-a părut satisfăcătoare, aşa că m-am liniştit şi 
în seara aceea am adormit, mulţumit de mine şi de 
hotărârea pe care o luasem. Se spune că noaptea este un 
bun sfetnic, în cazul meu, zicala nu s-a dovedit exactă. 
Somnul nu mi-a dăruit cuminţenia înţeleptului. Dimpotrivă, 
dimineaţa m-am trezit cu gândul la fierul din saltea. Nu mă 
puteam împăca cu ideea de a-l arunca. Un diavol mă 
împingea să revin asupra deciziei luate în ajun şi să nu 
renunţ cu atâta uşurinţă la el. Obsesia de a-i găsi cu orice 
preţ o întrebuințare şi-a dat în cele din roadele. 

Ideea năstruşnică care mi-a venit în minte, cu numai 
câteva minute înainte de „program”, m-a determinat să nu 
mai iau fierul cu mine când am fost scoşi la W. C. 
Descoperisem că totuşi fierul îmi putea fi de folos şi ardeam 
acum de nerăbdare să-mi pun invenţia în aplicare, deşi îmi 
dădeam seama că mă aventuram din nou pe o cale 
primejdioasă. 

La reîntoarcerea în celulă, sub protecţia generalului 
Rozin, postat în dreptul vizetei, m-am apucat de treabă. Am 
scos mai întâi fierul din ascunzătoare. Apoi, fixându-i un 
capăt între elementele caloriferului şi exercitând o 
puternică apăsare asupra celuilalt capăt, am reuşit să-l 
îndoi în unghi drept, în punctul dorit. Am mai repetat de 
trei ori operaţia şi am obţinut rezultatul urmărit. Fierul 
meu luase forma unei coarbe, unealta dulgherilor şi 
dogarilor de dat găuri. 

Deşi cam primitiv, instrumentul şi-a arătat totuşi 
eficacitatea. Cu ajutorul lui, după vreo două ore de muncă, 
mi-am atins țelul: am sfredelit în peretele despărțitor dintre 
celula mea şi a lui Camil Demetrescu o gaură cu diametrul 
aproximativ de patru centimetri. Locul în care perforam 
peretele mi-l alesesem cu grijă. Deplasasem tineta din colţul 
ei şi practicasem orificiul cam la şaizeci centimetri înălţime 
de la podea. Trăgând tineta la locul ei obişnuit, gaura era 
astfel camuflată. 


Deşi favorizat de schimbul unui gardian mai leneş, care 
prefera să stea pe scaunul lui din capătul secţiei, decât să 
se perinde pe la vizetele celulelor, permiţându-rni astfel să 
lucrez fără întreruperi, operaţia a fost totuşi destul de 
anevoioasă. „Sfredelul” meu nu era ascuţit şi înainta încet 
prin zidul de cărămidă. De fiecare dată, după câteva zeci de 
învârtituri, ceea ce însemna un progres de numai câţiva 
centimetri, trebuia să mă opresc, să retrag instrumentul din 
perete şi să curâţ orificiul de rumeguşul de moloz şi 
sfărâmăturile de cărămidă. Când am sfârşit prin a 
străpunge peretele şi am măsurat lungimea găurii, am 
constatat că grosimea zidului despărțitor era de o cărămidă 
şi jumătate. Tot atunci, prin ciocănituri repetate de-a lungul 
peretelui, l-am făcut să înţeleagă pe Camiluş, că trebuie să 
se apropie de tineta din celula lui, în spatele căreia 
răspunsese gaura pe care o forasem. Până atunci, nimeni 
din celula lui, nu auzise sau simţise ceva din toată munca ce 
o depusesem la găuritul peretelui. 

Prima lui reacţie la vederea orificiului a fost de surpriză, 
urmată imediat de panică. Camiluş era pe de o parte 
revoltat, că nu-l prevenisem în prealabil şi că îl pusesem în 
faţa faptului împlinit, iar pe de alta, speriat de perspectiva 
represaliilor, în cazul în care gardianul ar descoperi 
existenţa găurii. 

Cum de data asta, o convorbire purtată prin canalul din 
perete mai prezenta nici o dificultate, m-am străduit să-l 
calmez, îndemnându-l să înceapă prin a lua primele măsuri 
de precauţie ce se impuneau. Să strângă mai întâi molozul 
căzut pe jos în dreptul găurii şi să-l arunce în tinetă, iar 
apoi să experimenteze procedeul pe care şi eu aveam de 
gând să-l aplic la mine în celulă. I-am sugerat, în acest scop, 
să dea la căpătâiul primului pat suprapus o manta de 
zeghe, pe care, să o lase să atârne, s-o potrivească în aşa 
fel, încât să acopere gaura din atunci când vor fi scoşi la W. 
C. Şi tineta nu se va afla la locul ei. Pnl l-a făcut să-mi 
urmeze sfatul, dar, de iertat, nu m-a iertat cu una cu două. 


Multă vreme înainte de a ne întâlni şi a ne cunoaşte 
personal, supărarea lui Camiluş a făcut hazul celularului. 
Cu prilejul fiecărei schimbări organizate de ofiţerul politic, 
Camiluş le povestea noilor lui camarazi de celulă păţania cu 
gaura din perete, împărtăşindu-le, totodată, şi părerea pe 
care şi-o făcuse despre mine: „loanid ăsta o fi băiat bun, dar 
cred că e şi puţin cam nebun!” 

Între timp, lucrurile nu s-au oprit aici. Isprava mea cu 
gaura din perete a luat o întorsătură cu totul neaşteptată. 
Informându-i pecolegi i mei din stânga de cele petrecute, în 
scurtă vreme vestea s-a răspândit pe întreg celularul. 

Prima reacţie a venit de la câteva celule distanţă, de la 
Dodo Crisoghelos. Cu spiritul lui inventiv şi în veşnică 
efervescenţă, Dodo se gândise imediat la găsirea unei mai 
bune formule de camuflare a găurii din perete, decât cea 
atât de precară la care recursesem eu. l-am urmat întocmai 
instrucţiunile pe care mi le-a transmis prin releul nostru 
telegrafic. Ideea lui Dodo era nu numai ingenioasă, dar s-a 
dovedit şi extrem de eficientă. Pentru a trece la punerea ei 
în practică, a trebuit, să aştept mai întâi să fim scoşi la 
„program”. Şi iată de ce: 

Pe toată durata reparațiilor de zidărie şi a zugrăvitului în 
interiorul închisorii, varul necesar lucrărilor de pe secţia 
noastră fusese depozitat la W. C. Ori, pe reţeta lui Dodo, 
printre materiile prime de care aveam nevoie, figura şi 
varul. Aşadar, cu prima ocazie, am adus în celulă o mână de 
pastă de var din putina care se afla la W. C. Odată zăvoarele 
trase şi asigurat de linişte din partea gardianului, care 
continua să se ocupe de desfăşurarea „programului“, m-am 
apucat de treabă. Am rupt din poalele cămăşii un petec 
pătrat, cu latura cam de zece centimetri, pe care l-am udat 
şi săpunit bine. L-am aplicat apoi peste gaură şi, cu palma 
săpunită, l-am întins cât se poate de bine nu facă nici o cută. 
Când am luat mâna de pe el, a rămas lipit de perete. Atât 
petecul cât şi peretele din jur, care se îmbibaseră cu săpun, 
luaseră însă o culoare gălbuie, formând o pată îngrijorător 


de sus pentru orice ochi indiscret, care ar fi privit-o. Destul 
de neliniştit cu aspectul peretelui, am tras tineta la loc şi m- 
am înarmat cu răbdare. 

Instrucţiunile lui Dodo fuseseră clare: ajuns la această fază 
a acţiunii, trebuie să mă opresc şi să aştept până ce petecul 
de pânză şi peretele din jur se vor usca. Căldura din celulă 
mi-a scurtat chinul aşteptării iar privirile, pe care le mai 
aruncam din când în când în dreptul tinetei, păreau să-mi 
confirme, de fiecare dată mai mult, prezicearea lui Dodo. 
Într-adevăr, după vreo douăzeci de minute, când am dat 
tineta la o parte, nimic nu mai trăda existenţa petecului cu 
care acoperisem gaura. Pânza şi peretele se uscaseră şi îşi 
recăpătaseră culoarea iniţială. 

Numai privind foarte de aproape locul, mai puteai distinge 
o vagă deosebire de nuanţă între cele două materiale. La 
sfârşit, pentru o mai bună audiție, cu ajutorul unui ac, am 
făcut câteva împunsături în petecul de pânză, care, 
impregnat cu săpun şi acoperit cu un strat subţire de var, 
căpătase rigiditatea unei membrane bine întinse. După ce s- 
a uscat şi varul, eu însumi aveam dificultăţi să mai descopăr 
locul exact al găurii din perete. 

Încântat de reuşită, m-am grăbit să-i fac parte şi lui 
Camiluş de rezultat şi să-i dau şi lui explicaţiile necesare 
pentru a proceda la fel de partea lui a peretelui. Cu chiu-cu 
vai, a reuşit şi el să cârpească gaura din perete. 

Din câte am aflat mai târziu, cei care, cu ocazia 
următoarei mutări au ajuns în celula lui, au fost nevoiţi să 
refacă lucrarea lui Camiluş, care numai prin minune 
scăpase neobservată de gardieni. După spusele lor, Camiluş 
bătuse toate recordurile neîndemânării: mânjise în aşa hal 
peretele, încât gaura pe care se muncise s-o camufleze 
devenise cu mult mai vizibilă decât fusese înainte de 
intervenţia lui. 

Ideea mea de a găuri peretele spre celula vecină a 
continuat însă prin a avea urmări şi implicaţii de mult mai 
mare amploare, decât coşmarele pe care i le-a provocat lui 


Camil Demetrescu. Totul a pornit de la Dodo Chrisoghelos, 
care, după ce m-a învăţat cum să acopăr gaura din perete, 
mi-a cerut să-i împrumut şi lui instrumentul pe care îl 
întrebuinţasem. Cu prima ocazie i l-am lăsat în putina cu 
soluţie dezinfectantă de la W. C. 

Mereu preocupat de extinderea şi perfecţionarea reţelei 
de comunicaţie, Dodo avea însă vederi mai largi decâti mine 
în această privinţă: până seara, mi-a comunicat că 
perforase amândoi pereţii celulei, care îl despărţeau de 
vecinii lui din dreapta şi din stânga. De aci înainte, timp de 
câteva zile, tija mea de fier avea să circule pe întreaga 
secţie, de la o celulă la alta, făcând de fiecare dată câte un 
popas intermediar în putina cu apă de clor din W. C. 

Când, două săptămâni mai târziu, şi-a găsit definitiv 
odihna în fundul putinei, absolut toţi pereţii despărțitori, de 
la un capăt al celularului la celălalt, erau prevăzuţi cu câte 
un orificiu dotat cu dispozitivul de camuflaj, patentat de 
Dodo. Trebuie să mai adaug că patentul iniţial, imaginat de 
Dodo, preluat şi aplicat în toate celulele, nu l-a satisfăcut pe 
inventator, care a continuat să-i aducă ameliorări. 

Cu pasiunea care îl caracteriza pentru astfel de 
îndeletniciri, Dodo s-a angajat într-o muncă migăloasă, 
menită să ducă la îmbunătăţirea calităţii acustice a 
convorbirilor ce le purta cu vecinii lui prin orificiul din 
perete. Voi încerca să relatez, cât mai pe scurt, despre 
mijloacele la care a recurs pentru a-şi dota cele două găuri 
din perete cu noul dispozitiv pe care îl inventase. 

A început prin a colecta toate sticlele goale de pe celular. A 
apelat mai întâi la deţinuţii care primiseră de la cabinetul 
medical „Sirocol” (un sirop de tuse, pe care sanitarul 
Ciortan îl prescria ca pe un panaceu pentru aproape-orice 
fel de boală), iar apoi şi la Daniel Cantemir, care, ca 
„planton”, avea posibilitatea să mai dosească, din când în 
când, câte o sticlă de apă sau altă băutură, adusă de 
gardienii de serviciu, şi pe care o, abandonau după ce îi 
consumau conţinutul. Pe măsură ce intra în posesia unei 


sticle. Dodo îi reteza gâtul şi îl ascundea în saltea. 
(Procedeul l-am mai descris cândva în cursul povestirii 
mele: trebuia să trag repeziciune şi alternativ, când de un 
capăt, când de la celălalt al sfori înfăşurate în jurul gâtului 
sticlei, până ce, datorită frecării, respectiv se încingea. În 
acel moment, picurând un strop de apă pe linia de frecare a 
sforii, sticla înfierbântată plesnea pe toată circumferința, 
gâtul fiind instantaneu secţionat de corpul flaconului.) 

Odată întrunit numărul necesar de gâături de sticlă, Dodo 
le-a introdus, unul într-altul, în orificiul din perete. Împinse 
astfel, cap în cap, constituiau un tub continuu de-a lungul 
traseului găurii prin toată grosimea zidului. A luat apoi apoi 
o bucată de sârmă pe care a îndoit-o în două, astfel ca 
ambele braţe să fie egale între ele şi de aceeaşi lungime cu 
gaura din perete. Sârma căpătase forma unui, U” sau a 
unui ac de păr uriaş. În prealabil, Dodo pregătise o serie de 
petece de pânză rotunde, de aceeaşi dimensiune cu 
diametrul tubului de sticlă din perete, pe care le udase, le 
săpunise şi le lăsase la zvântat. Când rondelele de pânză se 
uscaseră, devenind rigide, ca şi cum ar fi fost ser le făcuse 
la fiecare câte o gaură, plasată excentric, foarte aproape de 
margine, şi le înşirase pe unul din braţele sârmei la câţiva 
milimetri distanţă una de alta. Apoi, introduse sârma în 
formă de ac de păr în tubul de sticlă din perete, având grijă 
ca braţul de care atârnau rondele să stea de-a lungul părţii 
de sus a găurii. Instalaţia era menţinută în această poziţie 
prin arcuirea celor două braţe ale sârmei, ale căror braţe 
se sprijineau unul sus şi altul jos, în pereţii tubului de sticlă. 
Odată dispozitivul din interiorul zidului montat, nu mai 
rămânea decât de făcut camuflajul exterior al găurii, cu 
ajutorul petecului săpunit, lipit pe perete şi apoi văruit. 

Totuşi, noul patent al lui Dodo n-a mai găsit adepţi, fiind nu 
mai complicat de realizat, dar prezentând şi un 
inconvenient major: imposibilitatea de a ne procura 
numărul mare de sticle necesare. Personal n-am avut ocazia 
să folosesc acest dispozitiv, dar am aflat de la cei ce au 


locuit ulterior în celula lui Dodo, că datorită lui, calitatea 
acustică a convorbirilor prin perete era cu mult superioară 
celor purtate între celulele care nu adoptaseră sistemul. Se 
pare că rondelele de pânză întărită funcționau ca nişte 
membrane, sensibile la undele sonore, care datorită 
vibraţiilor propagau şi chiar amplificau sunetele, de-a 
lungul tubului de sticlă din perete. 

Concepţia şi punerea în practică a unei asemenea invenţii, 
în mediul şi în condiţiile în care trăiam, poate fi consemnată 
în rândul performanţelor realizate în închisoare, în pofida 
vigilenţei administraţiei. Trebuie să mai menţionez că 
găurile practicate în pereţii despărțitori ai celulelor n-au 
fost niciodată descoperite. 

Dacă întreaga activitate depusă în operaţia de găurire a 
pereţilor mi-a rămas întipărită în memorie până în cele mai 
mici amănunte, în schimb nu mi-a fost posibil să reconstitui 
componenţa locatarilor camerei în momentul în care s-au 
petrecut faptele. Am pomenit, la începutul episodului, de 
doi din cei cinci camarazi ai mei de celulă de atunci: de 
preotul romano-catolic Kilian şi de generalul Rozin, singurii 
de care mi-am amintit. 

Preotul Kilian era şvab, originar din Banat. Cu sănătatea 
şubrezită de anii lungi de închisoare, stătea mai toată ziua 
retras la patul său cufundat în rugăciunile şi meditaţiile lui, 
ascunzându-şi cu discreţie seferinţele, numai de el ştiute. 
Deşi îşi făcea aşa de puţin remarcată prezenţa în celulă, 
numele şi figura preotului mi-au rămas definitiv întipărite în 
memorie. În prima zi, când celula noastră a fost dusă la baie 
şi l-am văzut dezbrăcat în sala de duşuri, am realizat cât de 
exact era sensul unei expresii, deseori auzită în închisoare, 
dar pe care o crezusem exagerată: preotul Kilian avea 
„şorţ”! Înainte de arestare fusese foarte gras. În închisoare, 
după câteva luni de regim de înfometare, pierduse câteva 
zeci de kilograme, atingând un grad foarte avansat de 
distrofie. Fenomenul, care se petrece în astfel de cazuri 


(aşa cum mi-a fost explicat de medicii deţinuţi întâlniți în 
închisoare), este următorul: 

Lipsa cronică de hrană determină, în prima fază, o 
dispariţie rapidă a ţesuturilor grase. La persoanele mai în 
vârstă, pielea corpului îşi pierde elasticitatea şi nu mai are 
capacitatea de a se retracta. În felul acesta, oamenilor 
graşi, care slăbesc, pielea de pe abdomen, devenind un fel 
de sac golit de conţinut, le atârnă în faţă ca un şorţ. În cazul 
lui Kilian, comparaţia cu şorţul exprima, cum nu se poate 
mai plastic, cruda realitate. Şorţul, care îi atârna în faţă lui 
Kilian, îi acoperea sexul, cobora până dincolo de jumătatea 
coapselor şi se oprea la un lat de palmă deasupra 
genunchilor. O pereche de picioare, descărnate şi subţiri ca 
nişte bețe, veneau să completeze aspectul acestui corp 
diform, în care monstruozitatea cu grotescul se îmbinau 
într-o închipuire de vis urât. 

Nici capacitatea de uitare şi nici efortul timpului asupra 
memoriei, n-au avut puterea să mi-l şteargă din amintire pe 
preotul Kilian, aşa cum l-am văzut în ziua aceea în sala de 
duşuri din subsolul închisorii. Figura lui stă şi acum alături 
de alte câteva imagini, peste măsură de impresionante, pe 
care, de-a lungul anilor de puşcărie, memoria le-a reţinut şi 
clasat într-un compartiment special. O arhivă din care 
fiecare document în parte constituie un act de acuzare 
zdrobitor şi care îmi împrospătează înverşunarea, ori de 
câte ori o consult. 

Spre deosebire de preotul Kilian, cu care n-am convieţuit 
decât scurtă vreme, cu generalul Rozin am locuit în mai 
multe rânduri în aceeaşi celulă, de-a lungul anilor petrecuţi 
în închisoarea din Piteşti. Am ajuns astfel să-l cunosc mai 
îndeaproape. 

M-am bucurat de la început de simpatia bătrânului 
general. Fiind arestat mai târziu decât el, am fost primul de 
la care a aflat veşti despre fiul lui adoptiv, doctorul 
Munteanu, de soarta căruia generalul Rozin nu mai ştia de 
ani de zile nimic. De fiecare dată, când întâmplarea a făcut 


să ne reîntâlnim într-o nouă celulă, generalul îmi cerea să-i 
repet tot ce îmi aminteam despre fiul lui, cu care, făcând 
amândoi parte din aceeaşi generaţie şi frecventând aceleaşi 
cercuri de prieteni comuni, mă întâlneam destul de des, pe 
vremea când eram încă liber. 

Pentru mine, coabitarea cu generalul Rozin a fost 
întotdeauna motiv de bucurie. Eram un pasionat ascultător 
al relatărilor lui despre campania din Rusia şi a tuturor 
evenimentelor importante din timpul războiului, perioadă în 
care, prin poziţia pe care o ocupase ca înalt ofiţer de Stat 
Major, avusese ocazia să le observe dintr-o cu totul altă 
perspectivă, decât mulţi alţi camarazi de-ai lui de arme. 
Generalul îl însoţise pe mareşalul Antonescu în vizitele 
făcute în Germania la Berchtesgaden şi la aşa-numita 
„Wolfschanze” cartierul general al fuhrerului din Prusia 
Orientală. 

Rozin, care îşi făcuse studiile militare în Germania şi 
fusese coleg cu o bună parte din generalii şi feldmaregşalii 
din „Wehrmacht”, ne-a vorbit de relaţiile prieteneşti pe care 
le avea cu Guderian şi Jodl. Mai rețin din povestirile lui, un 
episod de la una din întâlnirile celor doi şefi de stat. 

Pentru partea confidențială a convorbirilor, Antonescu şi 
Hitler se retrăseseră în biroul acestuia din urmă, lăsându-i 
pe ofiţerii care îi însoțeau în încăperea alăturată. Printre ei 
se afla şi Rozin. Rămaşi singuri, atmosfera rigidă, dictată de 
protocolul vizitei oficiale, s-a risipit, făcând loc unor discuţii 
mai puţin formale. Generalul Rozin şi generalul Jodl se 
angajaseră într-o conversaţie amicală, depănându-şi 
amintirile comune din şcoala militară şi evocând diferite 
întâmplări hazlii de pe când erau tineri elevi ofiţeri. Câţiva 
din ofiţerii prezenţi li se alăturară pentru a-i asculta, iar 
restul stăteau şi ei de vorbă, adunaţi în alte două-trei 
grupuri. Deşi conversațiile se purtau cu voce scăzută, 
datorită vecinătăţii biroului f uhrerului, în salonul de 
aşteptare se crease o oarecare animaţie. 


La un moment dat, însă, dominând rumoarea, din salonul 
oficial au răsunat două glasuri răstite. Schimbul de cuvinte 
pe un ton ridicat provenea din biroul lui Hitler! Cu toate că 
sensul cuvintelor nu se distinge, violenţa altercaţiei era 
evidentă. 

În salonul ofiţerilor, conversațiile au încetat. 

Rozin îşi amintea cu emoție de acele momente, când, deşi 
tonul din biroul de alături se calmase la fel de brusc cum 
izbucnise, ecoul glasurilor ridicate ale lui Hitler şi 
Antonescu părea să mai răsune în urechile celor prezenţi. 

În tăcerea penibilă care se lăsase, ofiţerii germani şi 
români se priveau stânjeniţi. 

Apoi, treptat, discuţiile s-au înfiripat din nou. Jodl şi Rozin 
şi-au, reluat şi ei conversaţia întreruptă. La un moment dat, 
fără a face vreo aluzie la incidentul petrecut cu câteva 
minute mai înainte, Jodl a adus vorba despre mareşalul 
Antonescu. După câteva aprecieri elogioase la capacităţilor 
lui militare, Jodl şi-a exprimat admiraţia faţă de atitudinea 
lui hotărâtă şi ţinuta demnă, care face onoare armatei 
române, de care ofiţerii ei pot fi mândri. 

Când, după o vreme, Hitler şi Antonescu şi-au făcut din 
nou apariţia, nimic nu părea să le fi afectat întrevederea 
avută. Totuşi, spunea Rozin, sentimentul apăsător de 
nelinişte şi nesiguranţă, care pusese stăpânire atât pe el, 
cât şi pe ceilalţi însoțitori ai mareşalului, după ce asistaseră 
din anticameră la controversa violentă din biroul lui Hitler, 
nu îi părăsea. Faptul de a fi îndrăznit să-l înfrunte pe 
stăpânul necontestat al lumii din acea vreme le îndreptăţea 
îngrijorarea şi gândul că, atâta timp cât se aflau chiar în 
bârlogul ursului, se puteau aştepta la orice. Rozin povestea 
că abia la întoarcere, când au ajuns, în sfârşit, pe teritoriul 
României, a răsuflat uşurat. 

Dacă aş fi realizat atunci ce valoros document istoric 
reprezenta relatarea generalului Rozin, probabil că mi-aş fi 
întipărit cu mai multă grijă în minte toate amănuntele. Pe 
vremea aceea, însă, trăiai nădejdea într-o răsturnare a 


situaţiei şi într-o eliberare mai timpurie. Ascultam, aşadar, 
cu tot interesul şi curiozitatea, amintirile evocate în 
închisoare, de diferiţi oameni care fuseseră implicaţi direct 
în anumite acte politice sau militare, necunoscute până 
atunci marelui public. Nu m-am gândit niciodată însă să le 
memorez, fiind convins că, odată eliberaţi, vor ajuta, prin 
memoriile lor, la elucidarea acelor momente istorice cărora 
le fuseseră martori. 

Libertatea s-a lăsat însă aşteptată. Pentru unii a venit prea 
târziu. Au murit în închisoare şi n-au mai apucat ziua 
eliberării. Însă cei care au supravieţuit, până ce în sfârşit 
porţile puşcăriilor s-au deschis, n-au făcut decât să 
părăsească pereţii strâmţi ai celulei, pentru a intra în 
închisoarea mai largă de afară, la fel de neprielnică 
împărtăşirii prin viu grai sau consemnării în scris a unor 
mărturii, care puteau atrage noi represalii. 

Astfel, majoritatea au tăcut, ducându-şi restul zilelor 
retraşi, văzându-şi de sănătatea măcinată de-a lungul anilor 
în temniţă şi bucurân-du-se de puţinul ce-l mai putea oferi 
viaţa unor asemenea oameni, în asemenea vremuri. 
Amintirile lor au avut soarta comorilor îngropate în taină, în 
vremuri de restrişte. Numai puţine au mai fost descoperite. 
Cele mai multe s-au pierdut pentru totdeauna, o dată cu 
moartea posesorilor, care le-au luat secretul cu ei în 
mormânt. În această privinţă, cazul lui Rozin face excepţie. 
Memoriile lui nu au dispărut o dată cu el şi, deşi au încăput 
pe mâini ticăloase, mai există o şansă să fie recuperate într- 
o bună zi. lată cum s-au petrecut lucrurile la care mă refer: 
Ca mai toţi oamenii mai în vârstă din Piteşti, generalul 
Rozin a sfârşit şi el prin a fi afectat de privaţiunile şi 
mizeriile vieţii din închisoare. Treptat, sănătatea a început 
să-l lase. 

Când l-am cunoscut în prima celulă în care am stat 
împreună, era încă un om robust, care, în afară de un 
oarecare grad de surzenie, nu se plângea de nimic. În anii 
următori, datorită mutărilor prin diferite alte celule, am 


avut ocazia să-l mai întâlnesc de cel puţin trei sau patru ori, 
la intervale de timp deosebite. De fiecare dată, am observat 
la el câte un nou semn al degradării fizice. Într-o perioadă, 
slăbise peste măsură. Avea dureri de stomac şi nu-şi mai 
putea mânca întreaga porţie, iar unele alimente, cum erau 
varza acră, fasolea sau mămăliga, nu le mai suporta 
aproape deloc, fiindcă îi provocau crize de ficat. Pe zi ce 
trecea, situaţia lui devenea tot mai critică. Intrase şi el în 
acel cerc vicios-periculos, din care mulţi nu mai reuşiseră să 
iasă: slâăbea din lipsă de hrană suficientă şi nu se mai putea 
reface, pentru că nu suporta mâncarea. Ultima oară când |- 
am întâlnit, deşi îl chinuiau stomacul şi ficatul, mi-a spus că 
cea mai mare suferinţă i-o producea dantura. Îşi pierduse 
mai toţi dinţii, iar cei care îi mai rămăseseră îi provocau 
dureri acute la fiecare lingură de mâncare pe care o băga 
în gură. 

Câteva săptămâni mai târziu, pe când mă găseam într-o 
altă celulă, am aflat că un lot de trei sau patru deţinuţi 
fuseseră trimişi la spitalul închisorii Văcăreşti. Printre 
bolnavii plecaţi cu duba se afla şi generalul Rozin. Două-trei 
luni mai târziu, când l-au adus înapoi, a fost introdus într-o 
celulă, în care printre alţii, se afla şi ofiţerul de marină Niki 
Vâlsan. Ştirea reîntoacerii lui Rozin, comunicată prin Morse 
şi retransmisă, din celulă în celulă, mi-a parvenit şi mie, în 
celălalt capăt al secţiei, unde fusesem mutat între timp. 
Totodată, Niki Vâlsan ne-a informat că, în urma îngrijirilor 
primite la Văcăreşti, generalul se întorsese cu sănătatea 
complet restabilită şi că alimentaţia din închisoare nu-i mai 
producea nici un fel de tulburări, nici la stomac, nici la ficat. 

Bucuria de a fi aflat că Rozin reuşise să se redreseze, 
dintr-o situaţie pe care o crezusem ireversibilă, avea să-mi 
fie însă umbrită de un fapt, pe cât de neînțeles, pe atât de 
penibil. La două sau trei zile după întoarcerea generalului 
la Piteşti, fiind scoşi dimineaţa la W. C., pe peretele de 
deasupra uşii am văzut scrisă cu un ciob de cărămidă 
următoarea inscripţie: „Atenţie! Rozin turnător!” 


Toţi cei cu care mă găseam în acel moment în celulă am 
fost indignaţi de infamia unei asemenea calomnii. Fără să 
stăm mult pe gânduri, am şters cuvintele însemnate pe 
perete. Totuşi, celulele care se perindaseră înaintea noastră 
prin W. C. Apucaseră să le citească, aşa că, în dimineaţa 
aceea, convorbirile Morse s-au concentrat pe acest subiect. 

În cele din urmă, lucrurile s-au lămurit. Autorul inscripţiei 
a fost descoperit. Am aflat şi motivele care îl determinaseră 
să ne avertizeze că Rozin ar fi „informator”. Camaradul 
nostru procedase în acel fel, cu plină bună credinţă şi 
animat de cele mai bune intenţii. Generalul Rozin căzuse 
victimă legii aspre a închisorilor, aplicată cu intransigenţă 
oarb oricărui deţinut care dădea naştere bănuielii de a 
colabora cu administraţia. Prezumţiile, pe care camaradul 
nostru îşi întemeiase judecata, pledau potriva lui Rozin şi 
justificau suspiciunea şi avertismentul scris pe perete. Prin 
Morse, ne-a pus două întrebări, asigurându-ne că, dacă vom 
răspunde la ele, vom fi siliţi, ca şi el, să ajungem la aceeaşi 
concluzie: 

1) „Mai cunoaşteţi cazul vreunui deţinut, care să fi fost 
internat în spitalul de la Văcăreşti o perioadă atât de lungă 
ca Rozin?” 

2) „Aţi mai pomenit vreodată, de-a lungul anilor de 
închisoare, ca unui deţinut, care şi-a pierdut dinţii, să i se 
facă o proteză dentară?” 

La prima întrebare, răspunsul nu putea fi decât nu! Într- 
adevăr, toţi bolnavii trimişi la Văcăreşti nu stătuseră mai 
mult de două, până la maximum patru săptămâni în spital. 
Erau date uşor de reţinut. De când Piteştiul devenise 
închisoare pentru „înalta trădare”, numărul celor ce 
primiseră aprobarea de a fi transferați la Văcăreşti fiind 
extrem de redus. În majoritatea cazurilor, aprobarea de 
internare era dată prea târziu, astfel că o parte din bolnavi 
au murit în primele zile de spitalizare sau chiar înainte de a 
ajunge la Văcăreşti. Ceilalţi, care au apucat să se bucure 
deo îngrijire medicală, s-au întors invariabil, după două sau 


patru săptămâni la Piteşti. Această durată n-avea nimic de-a 
face cu perioada necesară tratamentului, ci cu programul 
circulaţie a vagoanelor penitenciare. S-a întâmplat, astfel, 
ca un deţinut operat de numai trei zile de ulcer, să fie 
expediat la Piteşti, transferul din duba-automobil în vagonul 
penitenciar şi apoi din vagon din nou în până la închisoare 
efectuându-se în condiţiile obişnuite, adică pe propriile-i 
picioare şi în lanţuri. Firele cusăturii le-a scos aşa cum s-a 
priceput, sanitarul Cioltar, iar omul a avut zile şi a scăpat. 

Faţă de asemenea precedente, a trebuit să recunoaştem 
că şederea neobişnuit de îndelungată în spital a lui Rozin, 
era cel puţin stranie. 

Cea de a doua întrebare a stârnit stupoare şi, deşi 
camaradul ne-a asigurat că într-adevăr generalul Rozin se 
întorsese de la Văcăreşti cu proteză, nu i-am dat crezare 
decât după ce am primit confirmare la Niki Vâlsan, care, 
totodată, ne-a lămurit în privinţa acestui caz extraordinar, 
după ştiinţa tuturor, unic până atunci în analele închisorilor. 

Chiar a doua zi după internarea lui în spital, Rozin primise 
unui personaj îmbrăcat civil, dar care, după propriile lui 
afirmaţii, după impresia ce i-o făcuse generalului, era 
militar de carieră. Extrem de amabil şi respectuos, i se 
adresase cu formula „domnule general” şi după ce îl 
întrebase plin de solicitudine despre starea sănătăţii, 
angajase conversaţia pe teme militare, evocând anumite 
lupte şi acţiuni ale armatei române, atât în campania din 
răsărit, cât şi din apus, la care pârticipase şi el. La reticenţa 
lui Rozin de a se lăsa antrenat în discuţie, vizitatorul l-a 
asigurat că nu face parte din cadrele M. A. I. Sau ale 
Procuraturii, rugându-l, totodată, să facă abstracţie de 
statutul lor atât de diferit şi să a să stea cu el de vorbă, de 
la egal la egal, ca de la soldat la soldat. Rozin s-a arătat în 
continuare neîncrezător, explicându-i străinului, că făcuse 
experienţa anchetei, care şi ea începuse cu vorbe la fel de 
frumoase, dar sfârşise prin a reţine împotriva lui şi chiar 
răstălmăci fiecare cuvânt, părere personală sau apreciere, 


pe care avusese imprudenţa să le exprime. Acum era prea 
bătrân şi suferind, pentru a mai risca să se expună altor 
consecinţe, care să-i îngreuneze şi mai mult viaţa. Civilul a 
recunoscut că sarcina pe care o avea era ingrată. Ştiuse 
dinainte că nu-i va fi uşor să inspire încredere şi să 
stimuleze sinceritatea, acolo unde alte „organe” ale statului 
nu semănaseră decât suspiciune şi antipatie. 

Cu toate astea nu se dădea bătut, fiind decis să mai insiste. 
Mai avea o speranţă: să-i dezvăluie generalului scopul exact 
al misiunii pe care o avea şi să facă apel la sentimentele lui 
de bun român. Serviciul pentru care lucra ţinea de Statul 
Major al armatei şi se ocupa cu strângerea de date şi 
informaţii privitoare la participarea armatei române la 
ultimul război. Se căuta astfel completarea lacunelor 
provocate de distrugerile războiului în arhivele militare, 
pentru a putea reconstitui istoria acelei perioade. În cadrul 
acestor eforturi, se recurgea şi la culegerea de mărturii de 
la oameni, care, prin poziţia şi rangul lor, se aflaseră în 
centrul evenimentelor şi adeseori în nemijlocita apropiere a 
factorilor de răspundere din acea vreme. 

Era tocmai cazul lui Rozin şi de aceea şi venise să-i solicite 
colaborarea în interesul, strict ştiinţific, de a mărturisi, 
pentru istoria de mai târziu, despre anumite fapte şi 
personalităţi pe care le cunoscuse îndeaproape. Civilul 
considera că, pentru orice bun român, era o datoriei de 
onoare să contribuie la adevărul istoric despre campania 
purtată de armata română, despre motivele care au 
determinat intrarea noastră în război alături de puterile 
Axei şi despre figura şi personalitatea mareşalului 
Antonescu. Era o datorie, de la care, mai cu seamă Rozin, 
ca fost general în armata română, nu se putea sustrage. 

Independent de punctul de vedere oficial în această 
privinţă, dictat de necesităţile actuale sau de judecăţile 
subiective ale momentului, timpul, care se va aşterne peste 
toate, va modifica şi stinge interesele politice, ca şi patimile 
prezentului, şi va pune mâine, cu obiectivitate, faptele şi 


oamenii, din această perioadă, la locul pe cale îl merită în 
istoria românilor. 

— Pentru această istorie obiectivă de mâine fac apel la 
cunoştinţele dumneavoas-tră, domnule general! Cam aşa i-a 
vorbit străinul lui Rozin. 

La vremea respectivă, când am reuşit să strâng toate 
informaţiile despre această convorbire (primele mai 
laconice prin Morse, completate ulterior datorită unor 
mutări de deţinuţi care stătuseră cu generalul şi, în cele din 
urmă, de la Rozin personal, cu care, curând după aceea, am 
fost din nou repartizat în aceeşi celulă), ştiam, până în cele 
mai mici detalii, tot ce se petrecuse la Văcăreşti. 

În decursul anilor, amănuntele mi s-au şters din minte. N- 
am reţinut decât esenţialul, şi anume: punctele mai 
importante din pledoaria civilului şi, mai cu seamă, spiritul 
în care şi-a prezentat argumentele, în aparenţă, detaşat de 
linia politică a regimului. 

Când şi-a încheiat tirada, vizitatorul l-a mai rugat o dată 
pe Rozin să reflecteze la propunerea ce i-o făcuse, 
spunându-i că îi va lăsa timp de gândire şi va veni să-l vadă 
din nou peste câteva zile. Înainte de a pleca, i-a mai explicat 
generalului, că, deşi nu are puterea să se amestece în 
treburile penitenciarului sau să ia vreo hotărâre în privinţa 
deţinuţilor, peste capul administraţiei, ar putea totuşi 
obţine de la comandantul închisorii acordarea unor 
favoruri, care intrau în competenţa lui. Ca atare, s-a 
interesat dacă Rozin ar avea vreo dorinţă de îmbunătăţire a 
programului de toate zilele sau a regimului alimentar, dar 
care să nu depăşească limitele unei doleanţe, pe care 
administraţia ar fi dispusă să le satisfacă. Rozin i-a mulţumit 
pentru bunăvoința arătată, dar a respins oferta, spunând că 
se simţea prea bolnav pentru a-şi dori altceva decât o 
îngrijii medicală, care să-l pună pe picioare. Cum, din 
păcate însă, tratament dentar pentru deţinuţi nu intra în 
vederile administraţiei, ştia că se întoarce la Piteşti cu 
aceleaşi chinuitoare dureri de dinţi cu care plecase. 


Luându-şi rămas bun de la Rozin, civilul i-a promis că va 
încerca discute cu cei în drept problema tratamentului 
dentar. 

Spre surprinderea lui Rozin, chiar de-a doua zi a fost 
condus la cabinetul dentar, unde i s-au şi făcut câteva 
extracţii în condiţii civilizate, adică sub anestezie. Pe lângă 
injecţiile şi medicamentele ce i se administrau pentru 
stomac şi ficat, era zilnic tratat şi de medicul dentist. Când, 
după săptămână, vizitatorul şi-a făcut iar apariţia, Rozin, 
care îşi recăpătase optimismul şi buna dispoziţie, i-a 
mulţumit, mărturisindu-i, totodată, că nu crezuse atunci 
când îi promisese că va încerca să-i obţină aprobarea că va 
fi dus la dentist. Deşi complet ştirb, Rozin era fericit că 
scăpase de chinurile durerilor permanente de dinţi. Civilul 
avea să-i aducă însă o veste şi mai îmbucurătoare, la care 
Rozin nici nu visase. Obţinuse (după intervenţii insistente, 
spunea el) aprobarea pentru o proteză dentară. Venise 
special la Văcăreşti, numai ca să-i comunice rezultatul şi a-i 
demonstra că se ţinuse de cuvânt. Va reveni să-l vadă când 
lucrarea va fi gata, nădăjduind atunci că Rozin îi va acorda 
mai multă încredere şi va discuta cu el deschis, fără să-i mai 
fie teamă că vrea să-i întindă o cursă. 

Câteva zile ma târziu, Rozin era în posesia protezei! 
Contrar procedeului binecunoscut al Securităţii, care uza 
şi ea de promisiuni pentru a obţine destăinuirile dorite de la 

anchetați, dar pe care după aceea nu şi le mai onora, de 
data aceasta, vizitatorul lui Rozin începuse prin a se ţine de 
făgăduială, lăsându-i generalului opţiunea finală de a-i 
accepta sau de a-i respinge dorinţa. 

Acest fapt, ne-a spus Rozin, l-a convins că individul nu 
urmărea să-l atragă într-o capcană şi l-a determinat să 
accepte propunerea ce i-o făcuse. Şi, astfel, începând din 
ziua aceea şi pe toată durata şederii lui în Văcăreşti Rozin 
şi-a depănat amintirile din perioada războiului, fie prin viu 
grai, fie în scris. La fiecare două-trei zile, străinul petrecea 
câteva ore în celula lui Rozin, abordând, rând pe rând, în 


discuţiile cu el, subiectele care îl interesau. Uneori, îi 
întrerupea relatarea, pentru a-i cere precizări sau 
amănunte despre acţiunea sau persoana în discuţie pentru 
a-şi nota anumite puncte. Deseori, din întrebările 
competente pe care le punea, rezulta că multe fapte îi erau 
bine cunoscute şi nu căuta decât să obţină o confirmare sau 
un detaliu în plus. Urmărea cu mult interes reconstituirea 
portretului personalităţilor militare sau politice, pe care 
Rozin le cunoscuse şi le inventariase, cerându-i tot felul de 
detalii, de la obiceiurile şi preferinţele la mâncare sau 
îmbrăcăminte, până la atitudinea şi comportarea lor în 
anumite situaţii, din care se putea desprinde vreo trăsătură 
de caracter relevantă. Î1 interesau, deopotrivă, nu numai 
datele exacte şi faptele concrete, ci aprecierile şi părerile 
personale ale lui Rozin despre evenimente şi oameni. 

Rozin ne povestea, că, pe zi ce trecea, personajul îi 
devenea tot mai simpatic, dovedindu-se nu numai un om 
civilizat şi instruit, dar şi un interlocutor agreabil şi lipsit de 
prejudecăţi, cu care ajunsese să aibă schimburi de păreri, 
fără a mai ţine seamă de nici un fel de măsuri de prudenţă. 
De fiecare dată, după câteva ore de discuţie, înainte de a 
pleca, vizitatorul îi lăsa un teanc de foi de hârtie şi creion, 
pentru care ceruse, în prealabil autorizaţia penitenciarului. 
Până la vizita următoare, două sau trei zile mai târziu, 
Rozin îşi aşternea pe hârtie amintirile despre câte un 
episod sau eveniment pe care se înţeleseseră dinainte să-l 
examineze împreună. 

Alternanţa între zilele în care îşi scria memoriile şi orele în 
care stătea de vorbă cu vizitatorul lui a continuat, în acest 
fel, pe toată durata şederii lui în spital. 

După aprecierea lui Rozin, bilanţul celor trei luni, 
petrecute la Văcăreşti, fusese pozitiv: nu numai că se 
alesese cu o proteză dentară şi că primise o îngrijire 
medicală mai atentă, dar avusese prilejul să trăiască câteva 
luni într-o atmosferă care îl făcuse să uite de puşcărie. 
Faptul de a fi putut sta de vorbă în condiţii civilizate cu un 


om bine pregătit şi informat în domeniul militar, de a fi 
discutat, comentat şi schimbat cu el opinii sincere despre 
perioada războiului, fără să ocolească adevărul şi fără să 
găsească în interlocutorul lui un adept şi un susţinător al 
versiunii oficiale a unor evenimente falsificate şi denaturate 
de regimul comunist, îl făcuse pe Rozin în acele zile să se 
simtă din nou un om liber. 

— Simplul fapt de a avea la dispoziţie creion şi hârtie şi de 
a putea scrie, fără nici o restricţie, mă făcea să mă simt 
liber, spunea el. 

Şi era de înţeles, din moment ce, în lumea în care trăiam 
de ani de zile, scrisul era cea mai gravă abatere de la 
regulamentul închisorii iar hârtia şi creionul erau obiecte 
prohibite, care, când erau descoperite asupra noastră, 
deveneau corpuri delicte, pentru a justifica cele mai aspre 
măsuri de represalii. 

Împărtăşindu-ne impresiile lui de la Văcăreşti, Rozin ne 
vorbea cu deosebită satisfacţie de ocazia ce i se oferise, de 
a-şi scrie amintirile din perioada războiului, dezvăluind 
anumite fapte, evenimente şi situaţii, numai de el 
cunoscute, care, astfel, nu vor rămâne pierdute pentru 
posteritate. 

Aşa spera Rozin; noi, majoritatea, eram mai sceptici. 

În ce măsură, cele scrise de Rozin vor vedea vreodată, 
integral şi nedenaturate lumina tiparului, numai viitorul ne- 
o va arăta. 

Ani de zile mai târziu, când regimul de la Bucureşti a fost 
interesat, din motive politice şi de propagandă, şi nu din 
onestitate ştiinţifică, să prezinte faptele istorice într-o altă 
lumină decât până atunci, nu şi-a făcut nici un scrupul să le 
modifice aşa cum îi conveneau. Au fost tipărite, astfel, o 
serie de lucrări de istorie, în paginile cărora, de data ăsta, 
îşi făceau apariţia evenimente sau personalităţi politice, 
care în lucrările anterioare fuseseră omise cu totul, sau 
altfel prezentate. Pentru această „reconsiderare” a istoriei, 


au recurs la noi falsuri, dar şi la unele adevăruri sau 
jumătăţi de adevăr, care le serveau scopul. 

Prin 1970, aflându-mă la Munchen, mi-au căzut în mână 
câteva din aceste cărţi, care, între altele, se ocupau cu o 
parţială „reabilitare” a mareşalului Antonescu. Citindu-le, 
gândul m-a dus înapoi la Piteşti, întrebându-mă dacă nu 
cumva istoricii partidului nu folosiseră pentru operaţia 
cosmetică la care supuseseră figura lui Antonescu şi 
elemente din amintirile scrise de Rozin la Văcăreşti. 

Indiferent de părerea noastră sau a lui Rozin despre 
soarta pe care o vor avea memoriile scrise de el, atitudinea 
lui de la Văcăreşti nu putea fi calificată drept „turnătorie”. 
Rozin, care aflase de inscripţia de pe perete, era indignat 
de nedreptatea acuzaţiei, ca şi noi de altfel. După ce, însă, 
toate celulele au fost exact informate despre cele petrecute 
la Văcăreşti, nimeni nu a mai ţinut seamă de inscripţia citită 
la W. C., chiar autorul ei recunoscând că se lăsase înşelat de 
primele aparenţe şi că se grăbise să-l învinovăţească pe 
Rozin, pe nedrept. Astfel, incidentul s-a închis, orice 
bănuieli, care ar mai fi putut plana asupra generalului, fiind 
îndepărtate. 

Pe vremea aceea, fiind partizanul celor care militau pentru 
adoptarea unei poziţii radicale în raporturile noastre cu 
reprezentanţii puterii, trebuie să recunosc că simplul fapt 
că Rozin acceptase „dialogul” cu unul din ei mi-a produs 
totuşi o decepţie. Pentru admiraţia care i-o purtam l-aş fi 
vrut de o intransigenţă absolută! 

Printre ofiţerii superiori, generalii şi coloneii de Stat Major 
care se aflau în celulele din Piteşti, circula o poveste hazlie, 
dar autentică, pe seama lui Rozin. O voi relata întocmai: 

Era la scurtă vreme după ce Antonescu preluase puterea. 
Se trece tocmai la o reorganizare a armatei şi a cadrelor 
ofiţereşti, după criterii obiective ale pregătirii lor militare. 
O serie de ofiţeri consideraţi incapabili, au fost trecuţi în 
rezervă. Unul dintre ei, dacă nu mă înşel, era generalul 
Potopeanu, care se afla şi el în Piteşti. 


Totodată, s-a avut în vedere şi eliminarea din cadrele 
active a celor câţiva ofiţeri de origine evreiască, care în 
mod excepţional se aflau în armata română. Ori, unul dintre 
aceştia, era tocmai Rozin. Deşi originea semită era foarte 
îndepărtată, faptul era cunoscut. Când a fost invitat se 
prezinte la cabinetul lui Antonescu, Rozin nu avea nici cea 
mai mică bănuială în privinţa motivului acestei convocări. 
Pe când se îndrepta spre biroul unde era aşteptat, câţiva 
din camarazii lui din Marele Stat Major i-au spus la ce 
trebuia să se aştepte. 

La introducerea lui în birou, l-a găsit pe Antonescu aşezat 
la biroul lui de lucru, răsfoind un dosar. Era memoriul de 
ofiţer al lui Rozin. Nici atmosfera rece şi austeră a încăperii, 
nici figura severă şi autoritară a lui Antonescu nu l-au 
împiedicat pe Rozin să rupă tăcerea grea şi apăsătoare care 
domnea în birou. În poziţia de drepţi, cu o voce tare şi 
limpede, s-a prezentat la raport, conform uzanțelor 
militare. Nu s-a limitat însă la formula reglementară în care 
trebuia să-şi decline numai gradul şi numele („sunt 
generalul Rozin...”), ci, continuând pe acelaşi ton, a 
adăugat...: „. Fostul sublocotenent Rozin, citat pe ordin de 
zi şi decorat în luptă la cota nr... pe frontul de pe Carpaţi, 
pentru fapte de arme în spatele liniilor inamice!”. 

Dacă, până în acel moment, Antonescu luase deja greaua 
decizie a se despărţi de un general pe care îl aprecia, sau 
dacă încă mai stă în cumpănă, nimeni din anturajul lui n-ar 
fi putut-o spune. De un lucru însă au fost toţi convinşi: rolul 
hotărâtor, în acele clipe, l-au jucat cuvintele lui Rozin! 

Prima reacţie a lui Antonescu a fost să-şi ridice ochii de pe 
hârtiile pe care le examina. După ce i-a aruncat o scurtă 
privire lui Rozin, a închis dosarul şi l-a pus de-o parte. Apoi, 
pretextând că l-a chemat pentru chestiuni de serviciu, a 
angajat cu el o discuţie pe tema necesităţilor de armament 
şi care blindate ale armatei. 

Vara lui 1956 se apropia de sfârşit. O vară de care toţi 
aveam să ne amintim multă vreme ca de una din cele mai 


blânde perioade ale detenţiei din Piteşti. 

Efectele grevei dăinuiau şi rezultatele obţinute păreau 
definitiv consolidate. Administraţia nu mai făcea nici o 
tentativă de recucerire a terenului pierdut în favoarea 
noastră, iar noi eram mereu atenţi să nu stricăm fragilul 
echilibru al noilor relaţii create între paznici şi păziţi. 

Prima fază, şi cea mai periculoasă, în care fiecare din cele 
două părţi căuta să ocupe cât mai mult din teritoriul 
celeilalte, trecuse. Odată găsită linia de compromis reciproc 
între pretenţiile şi limitele acceptabile ale ambelor părţi, 
lupta s-a calmat şi frontul s-a stabilizat. Atmosfera a mai 
rămas încă o bună bucată de vreme încordată, din cauza 
lipsei de încredere, fiecare din părţi aşteptându-se ca 
cealaltă să nu respecte statu-quo-ul la care se ajunsese. Se 
pare însă că dorinţa de a nu reîncepe ostilitățile era 
comună, deoarece nimeni n-a încercat în mod vădit să 
răstoarne situaţia. Lunile trecând şi obişnuindu-ne cu noile 
poziţii pe care ne găseam, spiritele s-au liniştit şi de o parte 
şi de alta. 

Trecuse vara şi venise toamna. O toamnă lungă, cu vreme 
blândă şi zilele însorite. În închisoare ne bucuram de 
aceeaşi neschimbată atitudine de „destindere”. O 
atmosferă, ale cărei principale efecte în timp fuseseră, cred, 
cel mai bine sesizate într-o observaţie a profesorului 
Neniţescu, care remarcase următorul fenomen: dispariţia 
unor apucături care până atunci fuseseră caracteristice 
celor două categorii de fiinţe sortite să vieţuiască sub 
acelaşi acoperiş al puşcăriei: osândiţii şi temnicerii. Primii 
nemaitrăind sub teama obsedantă a permanentei 
supravegheri prin vizetă, pierduseră reflexul, devenit un fel 
de tipic, de a-şi arunca mereu ochii spre uşă. Gardienii, la 
rândul lor, uitaseră de obiceiul de a umbla pe vârfuri sau cu 
paşi catifelaţi, spre a nu-şi trăda prezenţa pe secţie şi a ne 
putea astfel spiona mai uşor din spatele uşilor. Acum, călcau 
şi ei ca oamenii normali, fără să-i mai preocupe faptul că, 


auzindu-le paşii, le-am putea localiza poziţia pe coridor şi 
zădărnici activitatea. 

O dată cu înlăturarea cauzei, reprezentată de raportul 
„iscoadă-iscodit” (spunea Ştefan Neniţescu), dispăruseră şi 
efectele ei, adică complexele pe care le crease celor două 
categorii! 

Completându-i observaţiile pe aceeaşi linie de idei, aş 
putea spune că uşa celulei, către care până mai ieri se 
îndreptau mereu toate privirile, fiind izvorul tuturor relelor, 
pierduse acum orice interes din partea noastră. În centrul 
atenţiei deţinuţilor se aflau acum fereastra, caloriferul şi 
pereţii, căile de acces prin care fluxul de informaţii care ne 
parvenea era în continuă creştere, tocmai datorită încetării 
supravegherii prin vizetă. 

Daniel Cantemir, „plantonul”, care trebăluia mai toată ziua 
pe coridor, ne povestea că nici un gardian nu se mai 
sinchisea de discuţiile din celule, nici chiar atunci când erau 
purtate pe ton mai ridicat şi tulburau liniştea 
„reglementară” a secţiei. În ultimele două-trei luni, nu se 
mai auzise răcnetul atât de binecunoscut în toate puşcăriile 
din ţară: 

— Bă lasă gura că te...! 

Formula părea standardizată, numai încheierea varia, în 
funcţie de imaginaţia şi sensibilitatea sufletească a 
gardianului, care ne amintea că trebuie să respectăm 
„regimul tăcerii”. 

Daniel Cantemir pretindea că, în timp ce făcea curăţenie, 
coridorul răsuna de ecoul discuţiilor noastre, dându-i 
impresia că se afla în foaierul unui teatru sau în sala de 
aşteptare a unei gări. 

Uneori conversațiile se opreau brusc, ca la o comandă. 
Zarva de voci încetând, în primul moment liniştea părea 
absolută. Numai după ce ecoul glasurilor se stingea şi 
urechea se adapta la noua acustică a coridorului, îţi dădeai 
seama că, de fapt, rumoarea de mai înainte fusese înlocuită 
de un alt zgomot. Era ţăcănitul metalic al alfabetului Morse 


în ţevile caloriferului! Ori de câte ori cineva bătea în ţeavă 
semnalul prin care anunţa că are ceva de transmis, 
conversațiile se întrerupeau, pentru a recepționa 
comunicarea. 

Gardienii nu mai reacţionau nici la Morse şi nu mai căutau 
ca, altă dată, să-i descopere pe telegrafişti. 

Daniel Cantemir ne-a povestit că până şi Pătraşcu, unul 
din cei mai răi gardieni ai închisorii, la auzul ciocăniturilor 
în calorifer, s-a mulţumit să remarce, fără să-şi părăsească 
scaunul pe care stătea aşezat: 

— Iar au început să cânte greierii! 

În toamna aceea, greierii, nestingheriţi, au cântat mai 
mult ca niciodată! Ştiri de tot felul, din izvoarele dreptului 
comun, de la informaţii mai mult sau mai puţin exacte, până 
la cele mai incredibile zvonuri, sa scurgeau zilnic prin ţevile 
caloriferului, inundând secţiile „politicilor”. La fiecare 
celulă, veştile primite erau luate în discuţie, disecate, 
examinate pe toate feţele şi triate. Cele considerate 
neserioase erau eliminate iar cele ce ni se păreau a conţine 
un cât de mic grăunte de adevăr erau reţinute pentru a fi 
verificate cu primul prilej, când plutonierul Dobre urma să 
fii de serviciu pe secţia noastră. În ultima vreme, datorită 
unei modificări a programului de rotaţie a gardienilor, 
Dobre nu mai apărea atât de des pe secţia noastră; îi venea 
rândul să facă de serviciu pe celularul politicilor cam o dată 
pe săptămână şi uneori chiar la două săptămâni. 

Într-o bună zi, cam pe la mijlocul lunii octombrie, printre 
informaţiile culese de la dreptul comun fusese una, care nu 
ne trezise nici un interes. Intra în categoria atât de tipică a 
zvonurilor pornite din cine ştie ce vorbe prost înţelese şi 
amplificate apoi de imaginaţia unor oameni simpli, lipsiţi de 
orice cunoştinţă şi discernământ politic, încât nu-i 
acordasem nici măcar şansa de a fi luată în discuţie, 
respingând-o ca absurdă şi lipsită de sens. Provenea, de 
altfel, de la un tânăr cam tuciuriu la piele, reprezentant 
specific al lumii periferiei bucureştene, care pentru a nu 


ştiu câta oară poposea în închisoare, pentru diferite 
furtişaguri. Un găinar cum erau mulţi, chiar în rândurile 
dreptului comun, aceşti mici delicvenţi care petreceau 
periodic câteva luni în puşcărie pentru hoţii mărunte. Deşi 
băiatul era proaspăt arestat, nu ştia mai nimic şi era 
incapabil să se exprime desluşit. Paulică Bandu îl 
interpelase de la fereastra lui, care era cea mai apropiată 
de aripa clădrii în care se afla celula noului venit. Nu 
reuşise să afle de la el decât o singură ştire, pe care 
tânărul, la rândul lui îi spunea că o auzise cu câteva zile în 
urmă de la alţi deţinuţi în Văcăreşti, care pretindeau că la 
Budapesta comuniştii căzuseră de la putere şi Ungaria 
trecuse de partea americanilor. Cam atât putuse alege şi 
reţine Paulică din poveştile confuze pe care i le înşirase 
tânărul la fereastră. 

Două zile mai târziu, venindu-i rândul plutonierului Dobre 
să fie de serviciu pe secţia noastră, ne-am dat seama că 
ştirea, primită de Paulică şi considerată neverosimilă, avea 
totuşi o bază reală. Dobre îi relatase lui Daniel Cantemir 
despre primele semne ale unei schimbări în orientarea de 
până atunci a liniei politice de la Budapesta. Era vorba de 
idei inovatoare mai liberale, care îşi făcuseră drum chiar în 
rândurile conducerii partidului, sub primul ministru Imre 
Nagy, şi care tindeau să-l îndepărteze de la cursul rigid 
impus de radicalul stalinist şi devotatul om al Moscovei, 
Mathias Rakotzi, secretarul general al partidului. 

Dobre ascultase aceste informaţii la posturile de radio 
străine (Radio Londra şi Europa liberă). Ştirea ni s-a părut 
interesantă, dar eram departe de a realiza, în acel moment, 
importanţa ei de mai târziu. 

Eram la începutul frământărilor din octombrie 1956, care 
aveau să precipite evenimentele la Budapesta şi să atingă 
punctul culminant chiar la sfârşitul aceleiaşi luni. Nu ne mai 
despărţeau decât două sau trei săptămâni de ceea ce avea 
să intre în istorie sub numele de „revoluţia maghiară” (în 
versiunea din ţările comuniste „contrarevoluţia” din 


Ungaria), care a zguduit atât apusul, cât şi răsăritul 
Europei. Consecințele ei aveam să le simţim şi noi! 

În zilele următoare, ne-au mai parvenit şi alte ştiri pe 
aceeaşi temă de-a dreptul ieşite din comun. Deşi relatările 
lor păcătuiau prin lipsă de precizie şi de amănunte, am tras 
totuşi concluzia că evenimentele din Ungaria păreau să fi 
luat amploare, din moment ce ajunseseră să fie subiect de 
discuţie chiar şi în rândul deţinuţilor de drept comun, care, 
în mod obişnuit, nu se arătau interesaţi de problemele 
politice. 

Câteva semne de exagerată bunăvoință din partea 
administraţiei, ca şi atitudinea inexplicabil de amicală a 
gardienilor, ne-au pus pe gânduri. Erau semne evidente de 
slăbiciune şi nicidecum inspirate de sentimente umanitare. 
Am primit, astfel, vizita comandantului, care a întârziat 
neobişnuit de mult la fiecare celulă, pentru a se informa 
dacă avem vreo nemulţumire în privinţa tratamentului. Ori, 
tocmai în ultima săptămână, condiţiile de detenţie obţinute 
prin greva noastră din primăvară, care ne asiguraseră 
necesarul pentru supravieţuire, suferiseră o substanţială 
îmbunătăţire în plus. Mâncarea, cel mai sigur barometru 
pentru măsurat presiunea atmosferei în închisorile 
comuniste, înregistrase de câteva zile un salt spectaculos. 
Din suficientă cantitativ şi relativ satisfăcătoare calitativ, 
cum fusese în ultimele câteva luni, ajunsese să depăşească, 
în ultima săptămână, toate aşteptările. Polonicul cu care ni 
se măsura porţia la fiecare masă nu mai servea acum ca 
unitate de măsură, ci ca simplu instrument de bucătărie, 
menit să ne umple gamelele până la refuz. 

După primele două-trei mese de acest fel, aproape nimeni 
nu-şi mai putea goli gamela, cu atât mai mult, cu cât şi 
consistenţa mâncării crescuse într-atâta, încât întrecuse 
până şi imaginea obsedantă a meselor îmbelşubate, la care 
visasem în perioadele de înfometare. Nu îndrăznisem 
niciodată să ne imaginăm că vom primi vreodată, în 
puşcărie, o mâncare în care elementul predominant să fie 


carnea, şi asta zi de zi, de aproape o săptămână încoace. 
Pentru noi era lucru ştiut că variațiile regimului alimentar 
din închisori urmau întocmai curba fluctuaţiilor pe care le 
sufereau hotărârile autorităţilor, privitoare la viaţa 
deţinuţilor, în funcţie de conjunctura politică a momentului. 
Al doilea element simptomatic, care reflecta o modificare a 
situaţiei politice, fie în favoarea, fie în defavoarea noastră, 
era atitudinea gardienilor, schimbătoare şi ea după 
dispoziţiile pe care le primeau. 

Acelaşi gardian, care azi îţi vorbea omenegşte, se putea 
transforma a doua zi într-o brută de nerecunoscut. Şi, 
totuşi, acest model de robot perfect M. A. I.-ul, n-a reuşit 
niciodată să-l producă în serie. Printre gardienii fiecărui 
penitenciar, se găseau întotdeauna exemplare care făceau 
excepţie. Unii, în care licărea o urmă de omenie, erau mai 
reţinuţi şi mai puţin înclinați să aplice cu rigurozitate 
măsurile de represalii, îndreptate împotriva noastră în 
perioadele de maximă duritate, fiind, totodată, primii 
dispuşi să ne uşureze viaţa şi să ne favorizeze, deîndată ce 
regimul de detenţie se mai îmblânzea. Alţii, dimpotrivă, se 
remarcau prin exces de zel şi sadism în executarea 
ordinelor, reuşind să depăşească în cruzime chiar şi limita 
celor mai sălbatice măsuri represive, iniţiate uneori de 
Ministerul de Interne, în închisorile cu deţinuţi politici. 
Când, după o vreme, urma o perioadă de destindere, nu 
reuşeau decât cu greu să-şi stăpânească instinctele 
primare, în pofida dispoziţiilor care le cereau să-şi schimbe 
comportarea. 

Unul din aceştia din urmă, care îşi întrecea de departe 
tovarăşii îa mârşăvie, era plutonierul Pătraşcu. După 
înfăţişare, originea lui țigănească nu lăsa nici o îndoială. 
Stăpânit de plăcerea bolnăvicioasă de ne chinui, era mereu 
în căutare de victime pentru a-şi satisface cruzimea. 
Folosea cel mai mic pretext de abatere de la regulament, 
distribuind, cu nemiluita, zile de izolare la carceră şi în beci, 
iar dacă nu-i ofeream nici o ocazie de a ne prinde în 


neregulă, venea cu abateri imaginare şi rezultatul era 
acelaşi. Pe scurt spus, abuza în fel şi chip de puterea 
absolută pe care i-o conferea titlul de şef de secţie. 

Când, după greva noastră din primăvară, tratamentul în 
închisoare s-a mai umanizat, pentru Pătraşcu părea că se 
prăbuşise o lume. Prima lui reacţie a fost să nu dea curs 
instrucţiunilor care îi cereau să-şi tempereze pornirile şi să- 
şi schimbe comportamentul faţă de deţinuţi. Plângerile 
noastre repetate au obligat, însă, în cele din urmă, 
administraţia să-l cheme la ordine şi să-l facă să adopte 
aceeaşi atitudine moderată care fusese impusă tuturor 
gardienilor. Nemaiavând încotro, s-a resemnat, dar se 
vedea că îi venea greu să se stăpânească. 

Totuşi, Pătraşcu rămăsese singurul gardian care se 
încăpăţâna să întocmească şi să înainteze în continuare 
rapoarte ofițerului politic, cerând pedepsirea deţinuţilor 
care nu respectau regulamentul. Toţi tovarăşii lui, care se 
perindau pe secţiile noastre, renunţaseră la acest 
procedeu, de când administraţia nu mai dădea curs 
reclamaţiilor împotriva deţinuţilor, care erau surprinşi 
vorbind la perete, cosând, sau scriind pe plăcuţe de săpun. 

Nemaiputând practica abuzul făţiş, Pătraşcu se 
specializase în tot felul de şicane şi mizerii mărunte, pe care 
ni le făcea cu orice ocazie când era de serviciu. Plăcerea de 
a ne chinui îl făcuse inventiv! Când ne scotea la aer, ne 
scurta timpul de plimbare, pretinzând că, după ceasul lui, 
jumătatea de oră reglementară se scursese. Dacă se 
nimerea să plouă cu găleata, dimpotrivă, ne ţinea mai mult! 
Cum n-aveam posibilitatea de a verifica ora exactă, nu 
puteam protesta. Când eram duşi la baie, sub pretextul 
unui defect al cazanului, apa era fie rece ca ghiaţa, fie 
opărită. Alteori, dând vina, pe conducta de aprovizionare a 
oraşului, oprea apa după ce ne săpuneam şi ne obliga să ne 
întoarcem în celulă cu săpunul pe noi. De fiecare dată când 
era de serviciu, invoca măsuri preventive împotriva 
apariţiei paraziţilor şi pulveriza în celule asemenea cantităţi 


de D. D. T., încât atmosfera devenea irespirabilă, aducându- 
ne până în pragul sufocării. Înainte de a închide uşa celulei, 
înceţoşată de norul de D. D. T, îi puteam citi pe faţă 
satisfacția de a ne vedea cu ochii lăcrimând şi tuşind de 
iritaţia provocată de praful inhalat. 

Răutatea şi perfidia cu care Pătraşcu ne urmărea, 
persecutându-ne fără încetare, ne-au făcut să renunţăm la 
speranţa de a-l vedea vreodată convertit la sentimente mai 
umane. Am trecut, aşadar, la ripostă, în limitele permise de 
situaţie. A început, astfel, un adevărat război al nervilor, 
care, cu timpul, a devenit pentru noi chiar o distracţie. În 
loc să ne mai arătăm vulnerabili la mizeriile pe care ni le 
făcea, îi întâmpinam răutăţile fie cu totală indiferenţă, fie 
râzând şi glumind pe socoteala lor. Arătându-ne insensibili 
faţă de şicanele, pe care în duşmănia lui maladivă le 
născocea, pentru a ne sâcâi şi, nemaiprotestând împotriva 
lor, ştiam că îi răpeam o bună parte din plăcerea sadică de 
a vedea că şi-a atins scopul. 

În scurtă vreme, tactica noastră şi-a arătat roadele. Ca un 
copil, căruia i se luase jucăria, Pătraşcu era tot mai 
nemulţumit, mai întunecat la privire şi mai irascibil. Nu-i 
mai puteam citi în ochi bucuria de altă dată, când, prin 
recriminările şi protestele noastre, îi dovedeam că 
stratagemele lui de a ne chinui aveau succes. Deşi Pătraşcu 
se înverşunase în continuare să găsească mereu şi mereu 
alte procedee cu care să ne facă viaţa mai amară, 
frustrarea lui ne ajuta să suportăm mai uşor mizeriile. 
Sâcâindu-l şi enervându-l în felul nostru, începusem şi noi 
să prindem gustul aceleiaşi plăceri perverse, ca şi el, de a-l 
vedea ieşindu-şi din fire. 

Unul din cei, care îi punea cel mai greu la încercare nervii, 
era Dodo Chrisoghelos. Ori de câte ori eram scoşi la aer, pe 
tot drumul de la celulă şi până în capul scării, unde 
Pătraşcu se oprea pentru a supraveghea curtea de 
plimbare, Dodo îl întreba politicos şi în modul cel mai 
natural posibil despre ultimele noutăţi politice la ordinea 


zilei. Dacă, sufocat de indignare, Pătraşcu îi atrăgea atenţia 
că deţinuţii politici sunt ţinuţi la regim de izolare şi n-au 
voie să primească informaţii, Dodo scădea glasul în semn de 
complicitate şi îl asigura de totala lui discreţie. Dacă, cu a 
doua ocazie, Pătraşcu nu-i mai răspundea, Dodo, cu aceeaşi 
candoare, îi spunea că-i înţelege teama de a vorbi şi în 
propunea o formulă de compromis: 

— Domnule plutonier, eu vă voi întreba, dacă ştirea pe 
care am auzit-o e adevărată iar, dacă dumneavoastră veţi 
tăcea, eu voi înţelege că îmi confirmaţi autenticitatea ei. În 
felul acesta, nimeni nu va putea spune că v-a auzit dându- 
ne vreo informaţie! 

Provocările lui Dodo deveniseră pentru Pătraşcu un 
adevărat supliciu. Îl iritau peste măsură, mai ales că 
nemaifiindu-i îngăduită riposta brutală, nu ştia cum să le 
răspundă, ca să iasă din încurcătură. Ajunsese să-i prindă 
frica lui Dodo şi să-l evite, dar camaradul nostru se ţinea 
scai de el pe coridor, ori de câte ori Pătraşcu îi conducea 
celula la baie sau la plimbare. 

În perioada în care tocmai se desfăşurau evenimentele din 
Ungaria, eram vecin de celulă cu Dodo, camerele noastre 
fiind scoase împreună la baie şi la aer. Am avut astfel 
prilejul să-i observ atât talentul lui Dodo de a adopta aerul 
ingenuu cu care îl acosta pe Pătraşcu pentru a-i solicita 
informaţii, cât şi tulburarea acestuia din urmă, numai 
pentru simplul fapt de a fi nevoit să-l audă vorbind despre o 
temă tabu. Chiar refuzând dialogul, lui Pătraşcu părea să-i 
fie frică că se face vinovat. Doar avea atâtea exemple, în 
celulele pe care le păzea, de oameni condamnaţi pentru 
complicitate prin tăcere. 

Cu ocazia ultimelor două întâlniri, pe drumul către curtea 
de plimbare, Dpdo îl întâmpinase pe Pătraşcu cu o 
întrebare şi mai îndrăzneață, dar formulată cu aceeaşi 
inocentă seninătate: 

— Ce se mai aude din Ungaria, domnule plutonier? 
Pătraşcu se prefăcuse că nu-l aude şi, grăbind pasul, se 


îndepărtase de el mai mult ca niciodată. 

În acel moment, nu ştiam, încă, dacă ştirile primite în 
ultimele zile de la dreptul comun despre frământările 
politice din Ungaria, deşi exacte, erau totuşi depăşite de 
viteza cu care se succedaseră evenimentele de la 
Budapesta. 

Au mai trecut câteva zile, timp în care n-am mai aflat alte 
noutăţi. Apoi, l-am avut din nou şef de secţie în tura de zi pe 
Pătraşcu. Aşteptam cu nerăbdare ora plimbării. Când ni se 
deschidea uşa şi eram în drum spre ieşirea din celular, 
luasem obiceiul să merg pe coridor alături de Dodo, pentru 
a nu scăpa spectacolul întâlnirii cu Pătraşcu. Şi de data 
asta, scena s-a repetat întocmai, până la un anumit punct. 
De cum a ieşit pe uşa celulei şi până la casa scării, Dodo nu 
l-a slăbit cu un pas pe traseu, hărţuindu-l tot drumul cu 
întrebări: „Ce s-a mai întâmplat la Budapesta, domnule 
plutonier?” sau, E adevărat, domnule plutonier, Racotzi a 
fost înlocuit?” etc. 

Ca de obicei, Dodo întreba iar Pătraşcu tăcea! 

În timp ce şirul deţinuţilor începuse să coboare treptele, 
Dodo, rămas înadins ultimul, s-a mai apropiat o dată de 
Pătraşcu, care se apropia de capul scării. Se pregătea să-şi 
mai repete odată întrebările, înainte de cobori şi el în curte, 
când, deodată, Pătraşcu şi-a schimbat atitudinea. S-a uitat 
mai întâi temător, în stânga şi în dreapta, s-a retras, apoi, 
păşind spre interiorul casei scării, la adăpostul privirilor de 
afară, i-a făcut semn lui Dodo să se apropie. 

Mă aflam două trepte mai jos pe scară, când Pătraşcu a 
început vorbească. Nu i-am auzit decât primele cuvinte: 

— Să ştiţi că eu nu am avut nimic cu dumneavoastră, dar 
ce era să fac dacă aşa au fost ordinele. Acum o să fie mai 
bine şi poate o să plecaţi şi dumneavoastră acasă la familiile 
dumneavoastră...” 

Înmărmurit de surpriză, mă oprisem. Nu-mi venea să cred 
că-l zeam vorbind pe Pătraşcu! Apoi, dezmeticindu-mă, m- 


am decis cobor în curtea de plimbare, pentru a nu-l nelinişti 
pe Pătraşcu prin indiscreţia prezenţei mele. 

Câteva minute mai târziu, a coborât şi Dodo. Ne-a făcut un 
semn că ne va pune la curent cu cele petrecute, când vom 
ajunge din nou în celulă. Se vedea însă că era extrem de 
excitat. 

O jumătate de oră mai târziu, ne aflam din nou în celulă şi 
aşteptam cu nerăbdare ca Dodo să ia legătura cu noi. După 
ce şi-a informat mai întâi camarazii din celulă, ne-a bătut şi 
nouă semnalul convenit în peretele despărțitor. M-am suit 
(ca şi el în celula lui) pe calorifer sub fereastră şi prin 
geamul deschis i-am ascultat relatarea despre vorbirea 
avută cu Pătraşcu în capul scării. Din punct de vedere 
informativ, nu se putea spune că întrevederea fusese 
satisfăcătoare. Dodo nu aflase de la el nici un nume, nici un 
fapt concret, nici o ştire precisă. 

În general, însă, şi fără să intre în detalii, la insistenţele lui 
Dodo, Pătraşcu confirmase iniţierea unei schimbări de curs 
a politici partidului comunist maghiar, preconizând o lărgire 
a democraţiei şi acordării mai mari de drepturi şi libertăţi 
cetăţeneşti. Cu toate că Dodo nu se alesese cu alte 
amănunte, din care să ne putem da seama mai exact de 
evoluţia evenimentelor politice din Ungaria, discuţia lui cu 
Pătraşcu a stârnit efervescenţă pe celular. Faptul că 
iniţiativa de a sta de vorbă cu Dodo pornise chiar de la 
Pătraşcu şi că acesta căutase să se disculpe de abuzurile şi 
brutalităţile lui din trecut, invocând ordinele primite sus, 
justifica din plin importanţa ce i-am acordat-o. În ziua aceea 
în toate celulele nu s-a vorbit decât de spectaculoasa 
schimbare de comportament a lui Pătraşcu. Nimeni nu se 
îndoia că tentativa lui, de a se justifica faţă de Dodo şi de a-i 
câştiga bunăvoința, fusese dictată de oportunism. Era 
evident că se petrecuse ceva, care îl determinase pe 
Pătraşcu să socotească că era cazul să încerce o apropiere 
şi să-l încredinţeze în acest scop pe Dodo, că de fapt era 
bine intenţionat şi că fusese silit să adopte, în raporturile cu 


noi, o atitudine contrară adevăratelor lui sentimente şi 
convingeri. 

Faptul că Pătraşcu părea îngrijorat de perspectiva de a fi 
tras la răspundere, pentru samavolniciile comise împotriva 
deţinuţilor, ne-a făcut să tragem concluzia că teama lui nu 
putea fi inspirată decât de ivirea unor evenimente extrem 
de grave, care îl îndreptăţeau să se aştepte la o eventuală 
răsturnare a situaţiei. Deşi presupunerea noastră s-a 
dovedit justă, totuşi nu ne putusem nici pe departe imagina 
proporţia luată, în ultimele zile, de evenimentele în curs în 
Ungaria, care îl speriaseră într-atât pe Pătraşcu. 

Informaţiile pe care le-am primit a doua zi şi, mai ales, 
felul în care ne-au fost comunicate au dezlănţuit în toate 
celule o stare de euforie de nedescris. 

În dimineaţa aceea, preluase serviciul de la gardianul din 
schimbul de noapte plutonierul Florică Popescu. 
Reamintesc pe scurt portretul lui Florică Popescu, pe care l- 
am schiţat la locul cuvenit, pe pagina cu lista gardienilor 
penitenciarului din Piteşti. Fusese sergent într-un regiment 
de grăniceri. La expirarea stagiului militar, semnase un 
contract de reangajare în armată, în cadrul trupelor 
Ministerului de Interne. Se aştepta să primească serviciu la 
o unitate de infanterie M. A. I., dar primise ordin să se 
prezinte la închisoarea din Piteşti, unde urma să fucţioneze 
în calitate de gardian, cu gradul de plutonier. Nutrind faţă 
de regim aceleaşi sentimente ca şi plutonierul Dobre, se 
împrietenise cu el, iar acesta ni-l recomandase ca om de 
bună credinţă, dispus să ne favorizeze. 

Şi într-adevăr, Florică Popescu se dovedise un sincer 
simpatizant al deţinuţilor, manifestându-şi, ori de câte ori 
putea, buna lui voinţă, dar în limitele unei extreme 
prudenţe. Ca atare, nu ne aşteptam ca în timpul serviciului 
lui să obţinem de la el informaţii politice, temă pe care îi era 
în mod deosebit frică s-o abordeze. 

Cu Florică Popescu pe coridor, ştiam însă că vom avea o zi 
liniştită, fără surprize neplăcute, că ne vom putea vedea în 


voie de toate micile noastre ocupaţii clandestine, fără riscul 
de a fi surprinşi în defect. Nu numai că nu ne supraveghea 
prin vizetă şi nu asculta la uşă, dar Florică Popescu avea 
chiar grijă să ne prevină din timp, ori de câte ori se apropia 
de secţia noastră vreun vizitator nedorit. 

Prima parte a programului de dimineaţă din ziua aceea se 
terminase. Ofiţerul de serviciu, făcuse „numărul”, ni se 
împărţise terciul şi câteva celule fuseseră scoase la W. C. 
Când ne-a venit şi nouă şi vecinilor noştri rândul să ieşim, |- 
am auzit pe plutonierul Dobre, care tocmai intrase pe 
secţie, strigându-l pe Florică Popescu. 

După ce ne-a închis în W. C, Florică Popescu s-a întors la 
masa lui din capătul secţiei, unde îl aştepta Dobre. Câteva 
minute mai târziu, uşa W. C.-ului s-a deschis din nou. Era 
Dobre, care, pe tonul imperativ al profesiunii, ne-a ordonat: 

— Chrisoghelos şi Ioanid! Ia să ieşiţi pe coridor şi să-l 
ajutaţi pe planton la curăţenie, că vine tovarăşul comandant 
în inspecţie. Hai! Da-ţi-i drumul mai repede! 

Ne-am grăbit să ieşim, convinşi fiind că nu era vorba de 
curăţenie deşi, în spatele lui Dobre, stătea Daniel Cantemir, 
plantonul, care ţinea ostentativ în mână câte o mătură 
pentru fiecare din noi. 

Odată ieşiţi afară şi uşa închisă în urma noastră, tabloul 
înscenat de Daniel, numai pentru a nu-l deconspira pe 
Dobre, s-a schimbat. Dobre ne-a făcut semn să-l urmăm 
către uşa de acces la scara care cobora în curte. Pe palier s- 
a oprit şi, la adăpostul pe care ni-l oferea platforma scării, 
am făcut cerc în jurul lui. De cum a început să ne vorbească 
expresia feţei i s-a schimbat. Radia de bucurie. Cu un 
entuziasm abia stăpânit, ne-a anunţat că în Ungaria a 
început revoluţia şi că în curând, vom fi şi noi liberi. 

Nu mai rețin ordinea cronologică exactă în care s-au 
succedat în acele zile evenimentele din Ungaria, dar, pe 
măsură ce afla noi amănunte Dobre îşi făcea drum pe secţia 
noastră, pentru a ni le împărtăşi. În seara acelei zile, a mai 
stat de cel puţin două sau trei ori de vorbă cu Daniel 


Cantemir, iar a doua zi de asemenea. Daniel, la rândul lui, 
ne comunica prin Morse sau plăcuţe de săpun informaţiile 
primite. Aşa am aflat despre diferitele acţiuni mai 
importante care au marcat etapele semnificative ale 
revoluţiei maghiare: luarea cu asalt a postului de tleviziune 
din Budapesta, distrugerea statuii lui Stalin şi eliberarea 
deţinuţilor politici. 

Cu fiecare veste nouă, optimismul nostru creştea, mai ales 
când am aflat că armata fraterniza cu populaţia şi că 
membrii Securităţii, care încercau să se facă nevăzuţi, erau 
prinşi şi măcelăriți pe stradă de mulţime. Ştirile şi 
comentariile recepționate de Dobre, de la posturile de radio 
străine, nu mai dădeau - după spusele lui - nici o şansă 
dominaţiei sovietice în Ungaria. Una din informaţiile 
comunicate lui Daniel părea să confirme această ipoteză: 
guvernul Imre Nagy îşi anunţase intenţia de a retrage 
Ungaria din Pactul de la Varşovia şi de a declara ţara 
neutră. 

Au urmat câteva zile în care Dobre nu şi-a mai făcut 
apariţia pe secţia noastră. Îi venise rândul să facă de 
serviciu în curtea închisorii unde avea sarcina să-i 
supravegheze pe deţinuţii de drept comun, utilizaţi la 
diferitele corvezi din interiorul incintei penitenciarului. În 
lipsa lui Dobre, a trebuit să ne mulţumim cu ceea ce ne 
puteau oferi deţinuţii de drept comun. 

Delăsarea supravegherii şi indiferența cu care gardienii 
priveau acum la unele activităţii ale deţinuţilor, până mai 
deunăzi prohibite duseră frâu liber convorbirilor pe 
ferestre. Uşurarea contactelor pe această cale, cu deţinuţii 
de drept comun, făcuse ca mai toată ziua, în curţile 
interioare ale închisorii, să răsune ecoul conversaţiilor 
purtate în lungiş şi în curmeziş de-a lungul fațadei clădirii, 
între celulele diferitelor etaje, de la o secţie la alta şi chiar 
de la o aripă la alta a penitenciarului. 

Deşi informaţiile de la dreptul comun nu erau nici exacte şi 
nici de ultimă oră, cum fuseseră cele transmise de Dobre, 


totuşi, reflectau tocmai prin lipsa lor de obiectivitate şi prin 
deformarea exagerată afirmațiilor, dorinţa şi nădejdile, 
trezite de răscoala din Ungaria şi de perspectiva alungării 
ruşilor şi regimurilor comuniste din toate ţările satelite din 
răsăritul Europei. 

În rândurile dreptului comun, spiritele erau mai exaltate 
decât în secţiile „politicilor”. După primele momente de 
euforie, provocate de ştirile aduse de Dobre, în celulele 
noastre entuziasmul se mai temperat. Cu toate că toţi 
speram în reuşita revoluţiei din Ungaria, unii din camarazii 
noştri erau mai sceptici în privinţa succesului ei final. Le 
venea greu să creadă că ruşii se vor resemna să părăsească 
teritoriul maghiar, fără să intervină pentru a restabili 
situaţia în favoarea lor. Alţii, dimpotrivă, susțineau că ruşii 
se vor retrage fără nici o opoziţie, fiind convinşi că aliaţii 
occidentali le adresaseră o notă ultimativă, prevenindu-i că 
nu vor permite o intervenţie militară în Ungaria. Cele două 
opţiuni au dat loc la discuţii îndelungate, până ce toate 
argumentele pro şi contra, invocate de adepţii uneia sau 
alteia din ipoteze, au fost epuizate, fără ca vreuna din părţi 
să-şi poată impune punctul de vedere. Până la urmă, toţi am 
fost de acord, că singurul arbitru al acestei controverse, în 
măsură să stabilească cine a avut dreptate, nu putea fi 
decât viitorul. Nu ne rămânea deci altă opţiune, decât să 
aşteptăm scurgerea timpului şi să încercăm, mai mult ca 
oricând, să obţinem informaţii cât mai proaspete, pentru a 
nu ne lăsa depăşiţi de evenimentele în curs de desfăşurare, 
fără a le cunoaşte. 

În acest scop, toate contactele posibile cu deţinuţii de 
drept comun au fost exploatate la maximum. Din noianul de 
veşti de tot felul culese de la ei, ne străduiam să discernem 
şi să înlăturăm zvonurile nefondate şi să reținem pe cele ce 
ni se păreau cât de cât mai verosimile, pentru a le verifica 
apoi din alte surse. În tot acest timp, discuţiile în celule îşi 
urmau cursul. Porneau de la orice nouă ştire, mai mult sau 
mai puţin omologată ca justă, şi luau amploare, pe măsură 


ce interpretarea ei dădea naştere la cele mai variate 
comentarii asupra consecinţelor pe care le-ar putea genera. 

Tendinţa generală a previziunilor era optimistă. Dintre 
puţinele idei pesimiste, emise în acele zile, una îşi făcuse, 
totuşi, loc în mintea fiecăruia. Era vorba de atitudinea pe 
care o var lua autorităţile comuniste autohtone faţă de 
deţinuţii politici, în cazul în care mişcarea de eliberare din 
Ungaria va declanşa o reacţie în lanţ şi flacăra revoluţiei va 
cuprinde şi România. Se punea întrebarea: cum va 
reacţiona regimul comunist de la Bucureşti? 

Vor abandona comuniştii frânele conducerii, căutându-şi 
salvarea în Uniunea Sovietică, sau vor încerca să înăbuşe 
revolta în sânge? 

Şi într-un caz şi într-altul, viaţa deţinuţilor politici avea să 
atârne de un fir de păr. O ultimă acţiune a Securităţii, 
înainte de a părăsi puterea, putea fi aceea de a ne suprima. 
La o măsură similară ne puteam aştepta şi în momentul 
izbucnirii revoluţiei. 

E drept că nu era exclusă nici posibilitatea să ne trezim 
într-o bună dimineaţă fără picior de gardian în închisoare, 
care să ne mai anunţe „deşteptarea”, după cum, tot atât de 
bine, chiar unul din ei putea să ne descuie uşile la celule şi 
să ne spună că suntem liberi! 

Incertitudinea în privinţa soartei noastre, în cazul unei 
revoluţii, era „absolută” şi nu stătea în puterea noastră s-o 
influenţăm în vreun fel. Nu puteam nici măcar întrevedea 
spre care din alternative avea să se încline balanţa: 
eliberarea sau glonţul în ceafă! Fiecare ne-am împăcat cum 
am putut cu gândul acestei perspective a viitorului, fără a 
dramatiza, cel puţin aparent, alternativa sfârşitului într-o 
groapă comună. 

Atitudinea îngăduitoare a administraţiei, dar mai ales 
comportarea gardienilor după primele succese înregistrate 
de noul curent, ce se stârnise la Budapesta, ne încurajau să 
credem mai degrabă într-o defecţiune a aparatului de pază, 
decât în fidelitatea lui faţă de regim. Schimbarea de 


atitudine a plutonierului Pătraşcu, era un exemplu grăitor 
în această privinţă. 

Speculaţii asupra viitorului s-au făcut multe în acele zile. 
Veştile, mai mult sau mai puţin adevărate, care ne 
parveneau de la deţinuţii de drept comun, întreţineau 
discuţiile, cu o crescândă tendinţă spre concluzii optimiste. 

Când plutonierul Dobre şi-a făcut din nou drum pe secţia 
noastră şi i-a comunicat lui Daniel Cantemir ultimele 
informaţii ascultate la posturile străine de radio, un val de 
entuziasm a cuprins întreg celularul. Ştiri senzaţionale, 
însoţite de comentarii înflăcărate, păreau să indice că nici o 
stavilă nu mai stătea în calea reformelor revoluţionare din 
Ungaria. Rând pe rând, chiar şi cei mai sceptici dintre noi s- 
au lăsat contaminaţi de entuziasmul, care o dată cu 
difuzarea ştirilor de la o celulă la alta, însufleţise, de la un 
capăt la celălalt, tot celularul. Nimeni nu se mai îndoia că 
Ungaria era pe punctul de a-şi recâştiga libertatea politică 
internă şi totodată independenţa faţă de ruşi. Ori, odată 
acest precedent creat în „lagărul statelor socialiste”, era 
firesc să ne aşteptăm ca exemplul Ungariei să fie urmat şi 
de celelalte ţări satelite care se vor elibera şi ele de sub 
dictaturile comuniste ce le fuseseră impuse la conducere şi 
de sub tutela sovietică. 

Argumentul principal, care venea în sprijinul speranţelor 
noastre, faţă de evenimentele de la Budapesta. 

Trăiam, pentru a doua oară de când eram în închisoare, 
momente de mare emoție. 

În 1953, pe când mă aflam la minele de plumb de la 
Cavnic, vestea morţii lui Stalin trezise pentru prima oară 
nădejdea într-un sfârşit a caznelor noastre. Nădejdile de 
atunci se dovediseră însă foc de paie. Nu se împliniseră şi 
se stinseseră la fel de repede cum se aprinseseră. 
Dezamăgirea ne-a afectat pentru un timp moralul, viaţa în 
puşcărie părânduni-se şi mai grea şi mai apăsătoare ca 
înainte. 


Experienţa de atunci ne-a vaccinat împotriva riscului unor 
decepţii similare viitoare, imunizându-ne faţă de agenţii 
stimulatori de entuziasme spontane şi efemere. Învăţasem 
să nu mai cădem atât de uşor pradă tuturor zvonurilor 
fanteziste, născute din năzuinţa spre libertate a deţinuţilor, 
sau lansate de ofiţerul politic, pentru a ne testa starea de 
spirit şi reacţiile. Priveam cu rezervă până şi informaţiile 
din surse mai serioase şi nu le acceptam decât după ce ni se 
oferea ocazia să le verificăm de mai multe ori exactitatea. 

Pe scurt, ne feream pe cât posibil să mai investim, 
prematur, încredere şi capital afectiv, chiar şi în cele mai 
îmbucurătoare ştiri. Numai puţini dintre noi mai simțeau 
nevoia să-şi întreţină moralul, hrănindu-se în continuare cu 
iluzii, ori de câte ori se ivea prilejul. Înzestraţi din fire cu un 
optimism viguros, aceştia trăgeau cele mai favorabile 
concluzii din cel mai neînsemnat crâmpei de informaţie, iar 
când realitatea le infirma previziunile, departe de a se 
descuraja, se agăţau imediat de un alt zvon, pentru a-i găsi 
o interpretare la fel de pozitivă. În discuţiile noastre, îi 
numeam în glumă „iremediabilii optimişti” sau „fabricanţii 
de vise”, iar ei ne tratau de „pesimişti înrăiţi” şi chiar de 
„defetişti” sau „duşmănia viitorului”. 

Pe măsură ce evenimentele din Ungaria luaseră amploare, 
tot mai mulţi din aşa-zişii „pesimişti” dezertaseră la 
„optimişti”, care, venindu-le şi lor în sfârşit apa la moară, îşi 
luau acum revanşa, pentru toate ironiile şi glumele făcute 
pe seama „naivităţii” şi „lipsei de realism”, cu care 
interpretau ştirile. 

După ultimele veşti primite de la Dobre, nu s-a mai găsit 
nimeni să-i contrazică în privinţa perspectivelor de viitor, 
deschise de spectaculoasa răsturnare a situaţiei din 
Ungaria. Trecusem cu toţii în tabăra „optimiştilor” şi, prinşi 
de curentul general, ne-am lăsat din nou furaţi de 
imaginaţie şi legănaţi de iluziile pe care ni le făcusem cu 
ocazia morţii lui Stalin. De data asta, ne simţeam însă mult 
mai aproape de libertate decât atunci. 


O efervescenţă fără seamăn domnea în toate celulele. De 
dimineaţă şi până noaptea târziu, conversațiile nu mai 
conteneau. În privinţa certitudinii eliberării noastre, în 
scurtă vreme, nu mai erau controverse. Se discuta, acum, 
despre momentul eliberării: Cât de curând şi în ce condiţii 
se va produce? 

Unii se aşteptau din clipă în clipă să cadă zăvoarele şi să ni 
se deschidă uşile celulelor. Alţii se gândeau la o tărăgănare 
a lucrurilor, până ce, fie autorităţile centrale, intrate în 
derută şi descompunere, se vor decide să facă acest pas, fie 
administraţia locală, scăpată de sub control, va îndrăzni să 
ia independent hotărârea de a ne pune în libertate. Dar, 
chiar şi cei care credeau în posibilitatea unei tergiversări îi 
socoteau durata în zile sau cel mult în săptămâni. 

Ca o consecinţă firească, această stare de spirit a dat 
naştere unui sentiment, care nu ne mai tulburase de mult 
liniştea şi acel echilibru nervos, atât de necesar deţinutului 
de cursă lungă: nerăbdarea! O adevărată febră a plecării 
ne cuprinsese pe toţi. Cei mai grăbiţi nu mai pridideau să-şi 
cârpească bruma de rămăşiţe vestimentare personale, 
pentru ca, în ziua cea mare a ieşirii pe poarta închisorii, să 
poarte măcar una din relicvele păstrate cu atâta grijă ani 
de zile în fundul traistei de puşcăriaş. Unii mai „înstăriţi”, 
care contau pe câte un obiect de îmbrăcăminte din bagajul 
depus la magazia penitenciarului, erau îngrijoraţi de starea 
în care îl vor recupera, după ce zăcuse cu anii prin 
depozitele igrasioase ale diferitelor puşcării. Majoritatea 
dintre noi nu eram însă preocupaţi de problema 
îmbrăcăminţii. Preferam să ne petrecem timpul în 
aşteptarea eliberării, amintindu-ne de oamenii şi locurile de 
care ne despărţisem în momentul arestării. Încercam să 
înnodăm firul întrerupt atunci şi să ne imaginăm cum ar 
putea arăta acum lumea din care fusesem smulşi cu ani în 
urmă. 

Niciodată nu s-a vorbit atât de mult în celulele din Piteşti 
despre casă, familie şi prieteni. Cei mai mulţi nu mai ştiau 


nimic de ai lor de ani de zile, iar unii, chiar din noaptea în 
care fuseseră ridicaţi de agenţii Securităţii. 

Câţiva din veteranii închisorii din Piteşti, arestaţi în 1946 
şi 1947, împliniseră aproape zece ani de când nu mai 
primiseră nici o veste de acasă. 

Memoria noastră păstrase cu fidelitate imaginile 
înregistrate în momentul arestării şi, ori de câte ori, de-a 
lungul anilor de închisoare, ne gândeam la cei pe care îi 
părăsisem, chipurile lor ne apăreau în minte, aşa cum le 
văzusem ultima oară, în clipa despărțirii. Abia acum, la 
perspectiva eliberării şi a revenirii lor, ne-am dat pentru 
prima oară seama că imaginile din bagajul nostru de 
amintiri nu fuseseră afectate de trecerea timpului şi că nu 
mai puteau, deci, corespunde realităţii. Se impuea o 
retuşare a vechilor poze, o actualizare a lor şi fiecare ne 
străduiam să le adăugăm, în închipuire, modificările 
survenite între timp. Copiii lăsaţi acasă crescuseră, erau 
acum la şcoală sau în facultate. Alţii ajunseseră la 
maturitate şi poate se căsătoriseră. 

Erau şi oameni, ca Traian Ghiţeanu, de pildă, care nu 
apucase să-şi cunoască copilul. Se născuse la câteva luni 
după arestarea lui şi nici măcar nu ştia dacă era fată sau 
băiat. Alţii, făcând poate pentru prima oară socoteala anilor 
care trecuseră şi se adăugaseră la vârsta soțiilor sau 
părinţilor, căutau să şi-i imagineze cu trăsăturile de acum, 
marcați de bătrâneţe şi încărunţiţi. 

Gândul că pe unii nu i-ar mai putea găsi în viaţă, îşi făcuse 
în ultimele zile tot mai mult loc în mintea multora. După ce 
ani de zile ne găsisem refugiul în amintiri şi trăisem în 
trecut, reluarea bruscă a contactului cu prezentul, chiar 
sub impulsul optimismului stârnit de perspectiva eliberării, 
n-a constituit numai motiv de bucurie. 

Aveau să mai treacă însă mulţi ani, până să cunoaştem 
adevărata brutalitate a confruntării cu realitatea de dincolo 
de zidurile închisorii, pe care, acum, doar ne-o închipuiam. 


Grijile pe care fiecare din noi şi le făcea, la gândul 
revederii celor de acasă, n-au reuşit să tulbure veselia 
generală care domnea în închisoare. Preferam să ne 
împărtăşim unul-altuia, mai degrabă, bucuriile la care ne 
aşteptam, decât să vorbim de temerile care ni se 
strecuraseră în suflet. 

În acele câteva zile, întreaga atmosferă din închisoare 
suferise o metamorfoză spectaculoasă. Noua stare de spirit, 
atât din rândurile gardienilor, cât şi din cele ale deţinuţilor, 
răsturnase aproape raportul, de până atunci, dintre cele 
două categorii. 

Primii, până mai ieri conştienţi de atotputernicia lor 
necontestată, nemaisimţindu-se acum stăpâni absoluţi peste 
masa de sclavi de care dispuseseră după bunul lor plac, îşi 
pierduseră siguranţa de sine şi trufia dispreţuitoare cu care 
ne sfidau. De când puterile discreţionare le fuseseră 
ridicate chiar de superiorii lor ierarhici, încrederea în 
infailibilitea instituţiei M. A. I.-ului şi a regimului pentru 
care lucrau le fusese zdruncinată. 

Între timp, surveniseră şi evenimentele din Ungaria, care 
arătaseră slăbiciunea regimului comunist de la Budapesta. 
Incapacitatea lui de a face faţă situaţiei începuse prin a le 
da de gândit; iar când mişcarea revoluţionară a luat 
proporţii şi au aflat că primele victime ale furiei populare 
dezlănţuite pe străzile Budapestei au fost tocmai membrii 
aparatului represiv al Ministerului de Interne şi Securităţii, 
au realizat (poate pentru prima oară) că, într-o situaţie 
similară, riscau şi ei să aibă aceeaşi soartă ca şi tovarăşii lor 
din Ungaria, pe care nimeni nu-i apărase de răzbunarea 
mulţimii. 

Despre evoluţia acestei stări de spirit, în rândul 
gardienilor, ne informase plutonierul Dobre. Relatările lui 
ne-au fost confirmate, cum nu se poate mai limpede, prin 
modificarea progresivă a atitudinii gardienilor. Zbirii de 
altădată, asmuţiţi asupra noastră întocmai unor câini de 
pază dresați să latre întruna, să-şi arate colții şi să sfâşie tot 


ce purta haină vărgată, se îmblânziseră treptat, sfârşind 
prin a deveni nişte modeşti oameni de serviciu, care nu se 
mai îndeletniceau decât cu deschisul şi închisul uşilor 
celulelor în timpul desfăşurării programului zilnic. Nu li se 
mai auzea nici glasul. Nu ne mai făceau observaţii şi nu ne 
mai porunceau să mergem mai repede sau mai încet, să 
umblăm cu capul în pământ şi să tăcem din gură. Până şi 
expresia feţei li se schimbase. Dispăruseră privirile veşnic 
încruntate şi duşmănoase. Acum căutau să se facă cât mai 
puţin remarcaţi sau încercau chiar să ne câştige simpatia. 
Unii din ei făceau chiar tentative timide de a intra cu noi în 
vorbă. Renunţaseră la aroganţa dinainte vreme. Doreau 
acum să ne trateze de la egal la egal şi sperau să ne dăm 
consimţământul, răspunzând favorabil la avansurile pe care 
ni le făceau. Aproape că cerşeau din ochi o vorbă bună sau 
o privire, care să le dovedească că nu le purtam pică. 

În ceea ce ne privea, atitudinea noastră evoluase în sens 
opus. Încetul cu încetul, pierdusem mai toate trăsăturile 
caracteristice deţinutului. Apucăturile pe care ni le 
însuşisem cu atâta greutate de-a lungul anilor de 
experienţă penitenciară, pentru a ne construi acel scut de 
apărare absolut necesar supravieţuirii, dispăruseră ca prin 
farmec, într-un răstimp de numai câteva zile. Întreaga 
atitudine, mersul, privirea şi vocea pe care învăţasem să ni 
le controlăm, spre a nu ne expune în mod inutil 
represaliilor, îşi recăpătaseră independenţa lor naturală. 
Spinarea încovoiată, pentru a preveni loviturile 
neaşteptate, se îndreptase, pasul eliberat de automatismul 
cadenţat, impus, redevenise firesc, fiecare reluându-şi felul 
său propriu de a umbla. Căutătura piezişă a ochilor pe sub 
sprâncene dispăruse şi ea, de când nu mai eram obligaţi să 
umblăm cu capul plecat şi cu privirea în pământ. 

Nu mai era respectată nici liniştea apăsătoare impusă de 
„regimul tăcerii”, neîntreruptă decât de stereotipul „lasă 
gura”, răcnit de gardian, când surprindea cea mai mică 


şoaptă. Nimeni nu se mai ferea să vorbească chiar faţă de 
gardian. 

Odată dezbăraţi de obiceiul de a comunica între noi pe 
şoptite, cu glas reţinut, vocile îşi recăpătaseră siguranţa şi 
tonul normal. Când eram scoşi la W. C., la baie sau la 
plimbare, coridorul prindea viaţă. 

Acum vorbeam noi şi amuţiseră gardienii! 

leşisem din refugiul acelei uniformităţi simulate, care ne 
asigurase anonimatul în masa cenuşie a deţinuţilor, aparent 
docilă şi resemnată, aşa cum şi-o doriseră şi crezuseră că o 
realizaseră temnicerii noştri. 

O dată cu încetarea teroarei, prudenţa, care ne dictase să 
ne ascundem personalitatea, dispăruse. 

De-a lungul anilor, în faţa prigoanei dezlănţuite de un 
inamic brutal şi lipsit de scrupule, prefăcătoria ne servise 
drept camuflaj. Compromisul fusese umilitor şi, deşi ne 
salvase în perioadele critice, nu ne împăcasem niciodată cu 
gândul că-l acceptasem. Acum, însă, în numai câteva zile, 
eliberaţi de teamă, ne răscumpărasem slăbiciunea. Ne 
luasem dreptul de a uza în mod liber de cele mai 
elementare însuşiri cu care ne dotase natura: ne purtam 
din nou normal, umblând, privind şi vorbind aşa cum ne era 
firea. 

Am insistat asupra stării de spirit înregistrată atât la 
gardieni, cât şi la deţinuţi, încercând să redau astfel 
atmosfera generală care se instaurase în acele zile în 
închisoare, în speranţa de a putea aduce, măcar în parte, la 
înţelegerea cititorului, efectul produs de evenimentele care 
au urmat. Greu de descris momentul dramatic pe care l-am 
trăit, când am luat cunoştinţă de el. Voi relata, însă, faptele 
aşa cum s-au petrecut, în acea zi de început de noiembrie 
1956: 

Formalitatea „numărului” fusese îndeplinită, gardienii din 
schimbul de noapte îşi luaseră serviciul în primire şi se 
făcuse „inchiderea”. Ca de obicei, după încheierea 
„pProgramului” zilei, peste închisoare se aşternea liniştea. 


Nu se mai auzea decât murmurul conversaţiilor din celule, 
care, chiar dacă străbătea până în coridor, nu mai era 
întrerupt de niciun: „lasă gura, banditule, că te bag la 
beci!” Acum, dezbărat de obsesia vigilenţei permanente, 
stimulată de inspecţiile inopinate din trecut ale ofițerului 
politic, gardianul îşi găsise o poziţie comodă pe scaunul lui 
din capătul secţiei, pregătindu-se să moţăie tot restul nopţii, 
ştiind că nu va fi deranjat până dimineaţa. 

În celule, comentariile şi-au mai urmat o vreme cursul, în 
jurul singurului subiect care ne preocupa: revoluţia din 
Ungaria şi consecinţele ei viitoare asupra situaţiei politice 
din ţările Europei răsăritene, ocupate de ruşi. Apoi, 
discuţiile şi-au mai pierdut din vioiciune, pe măsură ce unul 
câte unul, interlocutorii, s-au retras spre paturile lor. Mă 
pregăteam şi eu de culcare. Mă aştepta somnul lipsit de 
griji, al omului care are convingerea că fiecare noapte ce se 
scurge îl apropie, cu încă un pas, de deznodământul pe care 
îl aştepta. Ca toţi ceilalţi, nici eu nu mă mai îndoiam, în 
seara aceea, că zilele noastre de detenţie erau numărate şi 
că momentul eliberării era iminent. Mă întinsesem în pat şi 
eram tocmai pe punctul de a adormi, când am auzit 
scârţâitul uşii din capătul secţiei şi paşi de cizme pe coridor. 
Sesizasem zgomotul şi continuam să-i ascult direcţia în care 
se îndrepta numai datorită obişnuinţei, căpătate de-a lugul 
anilor, de a nu mă lăsa surprins de ceea ce se petrecea pe 
coridor şi constituia mai întotdeauna un pericol potenţial. 

Deşi zgomotele sălii nu mai prevesteau acum posibile 
primejdii ca în trecut, simţurile noastre dresate îşi 
mențineau încă obiceiul de a le înregistra. De când le ştiam 
inofensive, nu le mai ascultam, însă, cu interesul dinainte 
vreme. Nu urmăream, aşadar, decât cu o ureche distrată 
ecoul paşilor şi şoaptele ce-mi parveneau de pe coridor. 
(Gardienii din schimbul de noapte obişnuiau uneori să-şi 
facă vizite de la o secţie la alta şi să se plimbe, în timp ce 
stăteau de vorbă.) Nici faptul că sunetul metalic al 
potcoavelor celor două perechi de cizme, ce se deplasau pe 


coridor, şi se apropiase de uşa noastră, nu mi-a atras în mod 
deosebit atenţia. Abia când paşii s-au oprit în dreptul 
celulei, mi-am scuturat indiferența şi am ciulit urechile. 

Era însă prea târziu! 

În aceeaşi clipă, s-au tras zăvoarele şi uşa a fost datăde 
perete! În prag stătea plutonierul Dobre iar, în spatele lui, 
gardianul de serviciu pe secţia noastră. 

Surprinşi de această irupţie, pe cât de brutală, pe atât de 
neobişnuită, la o oră aşa de târzie, nu apucasem să facem 
nici o mişcare. La răcnetul de „drepţi!”, urmat de o serie de 
insulte ieşite din uz în ultima vreme şi pronunţate pe ton 
răstit şi duşmănos, tocmai de Dobre, am sărit buimăciţi din 
paturi. 

Furios, Dobre continua să se stropşească la noi: 

— Vă învăţ eu, bandiţilor, să respectaţi regulamentul! 
Sunteţi cea mai nedisciplinată celulă şi ştiu cine e 
instigatorul şi capul răutăţilor! 

După ce a revărsat asupra noastră un potop de invective şi 
învinuiri colective, fără să precizeze vreo faptă anume de 
care să ne acuze, şi-a întors brusc privirea spre mine: 

— Cum te cheamă, bă?! 

— Ioanid, i-am răspuns. 

— leşi afară şi intră la W. C! 

Uluit, am ieşit pe coridor şi, în timp ce mă îndreptam spre 
încăperea din capătul secţiei, unde se afla W. C.-ul, l-am 
auzit pe Dobre ameninţându-i pe camarazii mei rămaşi în 
celuluă: 

— Mâine stau eu şi cu voi de vorbă! Vă bag eu minţile în 
cap, bandiţilor! 

Intrasem în W. C. Şi trăsesem uşa după mine. Cele câteva 
minute cât am stat singur, n-am reuşit să-mi adun gândurile 
şi să găsesc o explicaţie satisfăcătoare pentru brusca 
schimbare intervenită în atitudinea lui Dobre. 

Refuzam să acept ideea că Dobre ne trădase şi că 
încrederea, pe care ne-o câştigase, nu fusese decât 
rezultatul unei manevre perverse, pusă premeditat la cale 


de conivenţă cu ofiţerul politic. Pe de altă parte, nu puteam 
face abstracţie de cele întâmplate, care pledau tocmai 
pentru această ipoteză, pe care aveam tendinţa s-o resping. 
Îmi venea greu să admit atâta mârşăvie şi ipocrizie din 
partea unui om care ni se arătase, până azi, total devotat şi 
de nădejde. Gândul că ne înşelasem asupra adevăratelor lui 
sentimente şi că nu era, de fapt, cu nimic mai prejos 
„tovarăşilor” lui de pe coridor, îmi era insuportabil. 
Dezamăgirea pe care mi-o provoca era prea amară! Deşi 
dezgustat şi resemnat, aşteptam totuşi ca urmările scenei 
ce avusese loc în celulă, să precizeze situaţia şi să-mi dea 
răspunsul la întrebările care mă frământau. Răspunsul n-a 
întârziat mult şi l-am primit tot de la Dobre, care, lăsându-şi 
„tovarăşul” în capătul secţiei, s-a îndreptat singur şi cu pas 
hotărât spre încăperea W. C.-ului, unde mă aflam. S-a 
năpustit înăuntru şi a trântit cu violenţă uşa în urma lui. În 
momentul următor, expresia feţei i s-a modificat brusc. 
Trăsăturile crispate de furie i s-au destins iar privirea 
severă cu care intrase în W. C. Şi-a recăpătat blândeţea 
dinainte. Primele lui vorbe mi-au luat o piatră de pe inimă: 
Dobre nu ne trădase! 

— Trebuie neapărat să vă anunţ încă din seara asta ce s-a 
întâmplat! M-am prefăcut aşa cum am făcut-o, fiindcă nu 
mă puteam da pe mâna sergentului de pe secţie, care e nou 
şi n-am încredere în el! 

Dobre nu mi-a mai lăsat însă răgazul să mă bucur din plin 
de faptul că reuşise să-mi spulbere toate îndoielile pe care 
tot el mi le sădise în suflet, prin atitudinea lui anterioară. S- 
a apropiat de mine, mi-a pus amândouă manile pe umeri şi, 
uitându-mi-se drept în ochi, mi-a înşirat pe nerăsuflate tot 
ce se întâmplase în ultimele patruzeci şi opt de ore: 

Trupele ruseşti invadaseră Ungaria. În Budapesta 
întâmpinaseră opoziţia revoluţionarilor. Avuseseră loc lupte 
de stradă, dar tancurile sovietice pătrunseseră în capitală şi 
deschiseseră fără menajamente focul asupra clădirilor 
oraşului, provocând distrugeri ca în timp de război. 


Mai toate punctele de rezistenţă ale patrioţilor fuseseră 
lichidate. Revoluţia nu mai avea nici o şansă de reuşită, fiind 
pe cale de a fi zdrobită de masiva intervenţie militară 
sovietică. În fraze scurte şi puţine cuvinte, Dobre mi-a 
prezentat o imagine clară a dramaticei situaţii din Ungaria. 

Eram consternat. Dintr-odată ni se prăbuşeau toate 
iluziile. Cu o ultimă nădejde de a le mai salva, l-am întrebat: 

— Dar Occidentul ce face? Ce fac americanii? 

— Nimic! Nu se amestecă! 

Făcusem încercarea disperată a înecatului de a nu se 
scufunda, dar scândura de care se agăţase fusese un pai! 

Lucrurile nu s-au oprit însă aici. Informaţiile despre 
situaţia din Ungaria nu fuseseră decât introducerea la ceea 
ce avea Dobre să-mi comunice. După apăsarea mai 
puternică a mâinilor cu care mă ţinea de umeri şi 
îngrijorarea ce i-o citeam în ochi, mi-am dat seama că urma 
să-mi spună lucruri cu mult mai grave. Şi Dobre m-a pus în 
temă: 

În cursul după-amiezii, sosiseră în penitenciar mai mulţi 
civili şi ofiţeri superiori din Ministerul de Interne de la 
Bucureşti. După o convorbire cu uşile închise, la care nu 
participase decât comandantul închisorii şi ofiţerul politic, 
fusese convocată o şedinţă generală cu toate cadrele 
penitenciarului. Şedinţa s-a deschis cu discursuri 
propagandistice, cu lozinci aţâţătoare împotriva duşmanului 
de clasă intern, a contrarevoluţionarilor, care, instigaţi de 
imperialiştii americani, au ridicat iar capul, pentru a 
răsturna noua orânduire socială din ţările de democraţie 
populară. Forţele populare şi clasa muncitoare, conştiente, 
au zădărnicit însă aceste încercări. Se cerea, deci, în 
continuare, o vigilenţă sporită, mai ales din partea 
organelor de ordine, apărătoare ale cuceririlor populare, 
etc, etc. Vorbitorii n-au pomenit nici un cuvânt despre 
Ungaria, deşi referirea la revoluţia de la Budapesta era 
limpede. S-au referit în schimb, pe larg, la rolul important 
al organelor de Securitate, însărcinate să demaşte din timp 


elementele duşmănoase care se mai află încă în libertate şi 
totodată să păzească cu străşnicie pe contrarevoluţionarii 
din închisori. Şi unii şi alţii erau la fel de periculoşi, 
deoarece aşteptau orice moment prielnic pentru a pune la 
cale noi comploturi împotriva ordinei de stat. Şi unii şi alţii 
trebuiau trataţi cu maximum de asprime. 

Punctul culminant al şedinţei l-a constituit filipica 
împotriva deţinuţilor, care nu trebuiau să se bucure de nici 
o milă din partea regimului. O dată cu aceste îndemnuri la 
ură şi răzbunare, trimişii Bucureştiului au atras atenţia 
asupra consecinţelor ce le-ar avea de suportat acei gardieni 
care nu vor aplica cu toată severitatea dispoziţiile 
regulamentului, făcându-se vinovaţi de favorizarea 
deţinuţilor. 

Graba vădită, cu care Dobre căuta să mă pună în temă cu 
cele petrecute la şedinţă, nu l-a împiedicat totuşi să-şi 
întrerupă de câteva ori expunerea, pentru a se asigura că 
pe coridor domneşte liniştea. Înainte de a-mi vorbi despre 
hotărârile luate în partea finală a şedinţei, Dobre a 
întredeschis chiar uşor uşa W. C.-ului, pentru a se convinge 
că gardianul de serviciu nu-şi părăsise scaunul din capătul 
secţiei şi că tăcerea de pe coridor nu ascundea nici un 
pericol. Apoi, cu aceeaşi precauţie, a închis uşa la loc şi s-a 
întors din nou spre mine. 

Şocul celor aflate mă paralizase. 

Nemişcat, urmărisem în mod automat, cu ochii, deplasarea 
lui Dobre spre uşă şi înapoi, fără să-i realizez rostul. Mintea 
îmi era atât de concentrată asupra efortului de a accepta şi 
a mă adapta la noile perspective deschise de neaşteptata 
răsturnare cu o sută optzeci de grade a situaţiei, încât nu 
m-am dezmeticit până ce nu i-am auzit iar vocea lui Dobre. 
Mă resemnasem şi eram pe cale să mă împac cu gândul că 
ceea ce avea să-mi mai spună, de-aci înainte, nu mai putea 
fi, îmbucurător. Eram convins că ne aşteptau vremuri grele. 
Perspectivele mi se păreau sumbre, aşa încât nu excludeam 
chiar posibilitatea unei reveniri la regimul dinaintea 


perioadei de destindere de care ne bucurasem în ultima 
vreme. 

Când Dobre mi-a comunicat dispoziţiile ce le primiseră la 
încheierea şedinţei, mi-am dat, însă, seama că situaţia era 
cu mult mai gravă decât mi-o imaginasem. Primul semn 
îngrijorător îl constituiau chiar instrucţiunile date de 
trimişii Ministerului de Interne în privinţa modului de 
aplicare a regulamentului penitenciar şi a pedepselor 
disciplinare, care, nefiind enunțate în termeni precişi, erau 
lăsate la apecierea conducerii locale, ceea ce însemna 
acordarea de puteri depline comandantului şi ofițerului 
politic! Totuşi, exercitarea acestor puteri nu avea să mai fie 
lăsată pe seama bunului lor plac, aşa cum fusese înainte de 
grevă. Acum intervenise un fapt neobişnuit de grav, care 
avea să determine spiritul în care urma să ni se aplice 
regulamentul şi sancţiunile respective. Era vorba de 
ordinele date de reprezentanţii Ministerului de Interne la 
ridicarea şedinţei, cu dispoziţia de a fi imediat executat, 
care prevedeau: 

1) Mobilizarea întregului efectiv de gardieni din toate 
schimburile de pază şi consemnarea lor în incinta închisorii. 

2) Depozitarea în încăperea corpului de gardă, a 
armamentului şi muniției necesare pentru echiparea 
fiecărui gardian, în caz de nevoie, cu câte un pistol automat. 

3) De aci înainte, pe fiecare secţie, paza va fi asigurată de 
doi gardieni, care pe toată durata serviciului vor 
supraveghea în permanenţă celulele prin vizetă şi vor 
raporta imediat ofițerului de serviciu orice act de 
indisciplină pe care îl vor observa. 

4) Posturile de pază exterioare (din prepeleacurile care 
supravegheau curţile de plimbare şi din cele plasate de-a 
lungul zidului de incintă) vor fi şi ele dublate şi pregătite în 
orice moment să sune alarma, în cazul observării vreunei 
mişcări suspecte. 

5) Sancţiunile pentru nerespectarea regulamentului şi 
atitudine nedisciplinată vor fi înăsprite, mergând de la cinci 


până la zece zile de izolare, cu regim sever de carceră sau 
la beci. Pentru abateri mai grave, era introdusă pedeapsa 
corporală. Numărul de lovituri la spate, ce vor fi aplicate 
deţinutului, va fi hotărât de comandantul închisorii, de la 
caz la caz. 

6) Instrucţiunile finale puneau accentul pe modul de 
comportare al gardienilor în timpul serviciului. Li se cerea 
să adopte o atitudine severă şi necruțătoare faţă de 
deţinuţi, pe care să-i supravegheze îndeaproape şi şi cu 
maximum de vigilenţă, pentru a preveni orice fel de 
tentativă de răzvrătire din partea lor. În eventualitatea 
declanşării unor acţiuni organizate de protest sau a unei 
grave, acestea vor fi considerate acte de rebeliune şi vor fi 
reprimate ca atare. Într-o asemenea situaţie, gardienii vor 
primi ordinul să facă uz de arme, pentru a înăbuşi revolta. 

Dobre îşi deşertase sacul de informaţii şi tăcuse. Ultimele 
cuvinte le rostise cu glasul gâtuit de emoție. Era mai 
tulburat decât mine, care nu realizasem încă întreaga 
dimensiune a dezastrului şi primejdiile care ne pândeau. 

După ce a mai ascultat o dată la uşă, Dobre s-a întors din 
nou spre mine. Tonul aproape imperativ, cu care mi-a dat 
ultimele indicaţii înainte de a pleca, contrasta cu 
rugămintea stăruitoare de a-i urma sfaturile, pe care i-o 
citeam în privire. Dobre m-a îndemnat să iau legătura cât 
mai repede posibil cu toate celulele cu care puteam 
comunica, pentru, a le avertiza de pericolul prin care 
treceam. Mi-a cerut în mod insistent să depun toate 
eforturile, pe lângă toţi cei pe care îi voi contacta pentru a-i 
convinge ca, începând chiar din acest moment, să respecte 
cu stricteţe regulamentul. Ne recomanda să adoptăm o 
atitudine disciplinată şi să ne supunem, fără să crâcnim, 
tuturor măsurilor ce vor fi luate de administraţie, oricât de 
absurde sau abuzive ar fi. Ne implora să nu ripostăm în nici 
un fel la eventualele provocări venite din partea gardienilor 
şi să ne înarmăm cu răbdare până ce lucrurile se vor mai 
calma. 


Sfaturile şi îngrijorarea, manifestată de Dobre, reuşiseră 
să mă trezească la realitate şi mă făcuseră să-mi dau seama 
că treceam printr-un moment extrem de critic. Faptul că 
întregul efectiv de gardieni, cât şi unitatea de pază 
exterioară a puşcăriei se aflau în stare de alarmă, că 
instrucţiunile prevedeau represalii mergând până la 
deschiderea focului asupra deţinuţilor recalcitranţi şi că în 
acest scop fuseseră aduse arme chiar în incinta închisorii, 
contravenind astfel unui principiu elementar al „ştiinţei 
penitenciare”, erau măsuri cu totul excepţionale, care 
justificau temerile lui Dobre. 

Se putea spune că în penitenciar fusese declarată starea 
de asediu şi că ne aflam sub imperiul legii marţiale. 

În pripă, Dobre mi-a mai explicat că, înainte de a fi venit să 
mă anunţe pe mine, stătuse de vorbă în aceleaşi condiţii şi 
cu Niki Vâlsan, care se găsea într-o celulă de la etajul 
inferior. Spera, astfel, ca prin noi doi toate celulele de pe 
cele două secţii ale deţinuţilor politici să fie informate în cel 
mai scurt timp despre cele întâmplate. 

— Să aveţi mare grijă, că nu e de glumă! I-au fost ultimele 
cuvinte înainte de a deschide uşa spre coridor şi a-mi striga 
pe un ton răstit: „Marş în celulă, banditule!” 

Abia după câteva zile, reflectând la cele petrecute în seara 
aceea, aveam să pot aprecia, la justa ei valoare, iniţiativa lui 
Dobre de a fi venit să ne prevină de pericol. Fusese o 
acţiune plină de riscuri pentru el, dar la care pornise fără 
să ezite, ştiind că pentru noi putea fi salutară. Deşi prin 
venirea lui pe secţie şi scoaterea mea din celulă în toiul 
nopţii se expusese bănuielilor gardianului de serviciu şi 
denunţului posibil din partea vreunui „turnător” din 
rândurile noastre, acţiunea lui a trecut ca prin minune 
neobservată şi n-a avut, din fericire, nici, un fel de urmări 
negative. Soarta l-a răsplătit astfel pentru devotamentul cu 
care ne-a venit în ajutor. Noi nu i-am putut arăta 
recunoştinţa decât ani de zile mai târziu, la Bucureşti, când 


cu cei câţiva prieteni, foşti deţinuţi din Piteşti, l-am primit şi 
l-am îmbrăţişat ca pe unul de-ai noştri. 

Dar, aşa cum am mai spus, la toate astea nu am avut 
răgazul să mă gândesc decât mai târziu. 

În noaptea aceea, imediat după plecarea lui Dobre, 
preocupările noastre n-au fost de natură să ne predispună 
la meditaţie. Veştile aduse de Dobre, difuzate din celula 
noastră şi a lui Niki Vâlsan, au ajuns în câteva minute la 
cunoştinţa tuturor deţinuţilor, dezlânţuind nu numai discuţii 
în interiorul fiecărei camere în parte, dar şi consultări şi 
schimburi de păreri de la o celulă la alta. Toate căile de 
comunicaţie, prin pereţi şi prin ţevile de calorifer, erau atât 
de solicitate şi activitatea „Morse” atât de intensă şi febrilă, 
încât abia se mai putea înţelege om cu om. Cu greu mai 
reuşeai să prinzi un fir liber din cauza interferenţelor. 

Numai după o vreme, când spiritele s-au mai calmat şi 
haosul din sistemul nostru de transmisiuni s-a potolit, am 
putut trece la discutarea atitudinii pe care urma s-o 
adoptăm pentru a face faţă încercărilor care ne aşteptau de 
aci înainte. Am ajuns destul de repede la un consens în 
privinţa măsurilor de prudenţă ce trebuiau luate, pentru a 
nu ne expune unor represalii, care în împrejurări atât de 
grave puteau lua proporţii imprevizibile. Urma, deci, să 
facem să dispară din nou, în ascunzători, toate obiectele 
nepermise: acele, „costicii”, sforile, jocurile de şah, de table, 
barurile, plăcuţele de săpun pentru scris etc, care, în ultima 
vreme, nu mai constituiseră motive de pedeapsă. S-a 
hotărât, de asemenea, ca toate activităţile interzise 
(cusutul, scrisul şi mai ales comunicatul prin Morse cu 
celelalte celule sau cu dreptul comun) să fie duse cu mari 
precauţii, pentru a nu fi surprinşi de gardieni. 

Propunerea, conformă îndemnurilor lui Dobre de a ne 
însuşi o ţinută comună, de totală docilitate şi supunere 
absolută la prevederile regulamentului şi de a nu reacţiona 
în nici un fel, nici chiar la abuzurile luate din iniţiativă 
personală de vreun gardian, a întâmpinat la început 


opoziţie. Câţiva din camarazii noştri, mai înflăcăraţi din fire 
şi cu temperamente mai combative înclinau mai de grabă să 
accepte riscurile unei confruntări, decât să renunţe, fără 
luptă, la toate revendicările ce ne fuseseră satisfăcute în 
ultimele săptămâni. Am sfârşit însă prin a cădea cu toţii de 
acord, ca într-o primă fază să ascultăm întocmai de sfatul 
lui Dobre, pentru a testa mai întâi intenţiile administraţiei, 
urmând ca abia după aceea să luăm o hotărâre definitivă în 
privinţa atitudinii noastre. În cazul în care vom remarca că 
modificarea regimului de detenţie nu va fi chiar atât de 
radicală, pe cât o prevăzuse Dobre sau va fi vorba numai de 
nişte măsuri de securitate temporare, la care se va renunţa 
de îndată ce „ordinea sovietică” va fi restabilită în Ungaria, 
vom reveni pe poziţiile câştigate în perioada premergătoare 
evenimentelor de la Budapesta. Cuvântul de ordine a fost, 
deci, ca începând de a doua zi dimineaţă, să respectăm cea 
mai perfectă disciplină şi să nu răspundem la nici o 
provocare. 

Noaptea era destul de înaintată, când discuţiile pe această 
temă s-au încheiat şi ne-am culcat. Eram încă cu gândul la 
ce ne va aduce ziua de mâine şi nu adormisem, când ecoul 
coridorului ne-a dat de veste că administraţia pornise la 
executarea ordinelor primite de la Bucureşti. Cu toate 
precauţiile de a nu-şi semnala prezenţa, am auzit totuşi 
paşii şi şoaptele gardienilor veniţi să-şi ia în primire 
serviciul alături de şefii de secţii, pentru a dubla astfel 
efectivul de pază. Din acest moment şi până la deschidere, 
am avut parte de o supraveghere care ne-a amintit de 
vigilenţa din aresturile Securităţii în perioada anchetei. De- 
a lungul întregii nopţi, cei doi gardieni de pe secţie, s-au 
perindat fără întrerupere prin faţa celulelor, oprindu-se, din 
două în două minute la fiecare uşă, pentru a privi prin 
vizetă. O activitate şi un zel de o asemenea intensitate şi 
insistenţă, la observarea noastră prin vizetă, nu depuseseră 
gardienii din Piteşti nici în epoca de teroare, instaurată de 
căpitanul Mândreş la sosirea noastră în penitenciar. 


Revenirea la neplăcuta senzaţie de a fi în permanenţă 
observați ne-a urmărit şi în timpul somnului. Totodată, 
vechile reflexe, căpătate pe vremea când supravegherea 
prin vizetă era o practică curentă şi pe care se părea că le 
pierdusem în ultimele săptămâni, şi-au făcut şi ele automat 
reapariţia. În noaptea aceea, de fiecare dată, când prin 
somn m-am întors de pe o parte pe alta, mi-am aruncat 
instinctiv ochii spre vizetă! În afara unui nedefinit şi vag 
sentiment de nelinişte, ce ni se strecurase în suflet măsurile 
de vigilenţă mărită din incinta închisorii nu ne-au afectat în 
mod deosebit şi nu ne-au tulburat somnul. Atâta vreme cât 
uşile celulelor erau ferecate, eram implicit fericiţi de 
contactul direct cu relitatea crudă a regimului ce ni se 
pregătea. 

Abia a doua zi dimineaţa, când celularul a răsunat de 
zgomotul ză-voarelor trase, aveam să realizăm că o dată cu 
deschiderea uşilor se deschisese şi un nou capitol al vieţii 
noastre în închisoarea din Piteşti. Un capitol cu atât mai 
sumbru, cu cât punea capăt unei perioade în care 
înfloriseră cele mai îndrăzneţe speranţe. 

Clopotul „deşteptării”, care ne-a trezit în acea dimineaţă, 
ne-a curmat odată cu somnul şi ultimele iluzii pe care ni le 
mai făceam, că dracul nu va fi, poate, chiar aşa de negru 
cum ni-l descrisese Dobre. Talanga, care a sfâşiat liniştea 
celularului, a constituit şi semnalul de intrare în acţiune a 
gardienilor, pentru aplicarea programului zilnic, în spiritul 
noilor instrucţiuni primite. Simultan cu primele bătăi ale 
clopotului, pe coridor s-a dezlănţuit un vacarm asurzitor, 
provocat de răcnetele repetate ale gardienilor, care, 
perindându-se prin faţa celulelor, strigau cât îi ţinea gura: 
„deşteptarea!” şi loveau cu pumnul sau cu cizma în fiecare 
uşă. Timp de o jumătate de oră, până la sosirea schimbului 
de dimineaţă, când urma să se facă „deschiderea”, cei doi 
gardieni au continuat să defileze fără întrerupere de la un 
capăt la altul al secţiei, oprindu-se la toate uşile, privind 


prin vizete şi poruncindu-ne, pe ton răstit, să ne grăbim, să 
ne facem paturile şi să ne pregătim de „număr”. 

Recurgând din nou la vechiul vocabular, cei doi gardieni se 
întreceau în insulte şi înjurături cât mai ordinare, pentru a 
da mai mare greutate amenințărilor pe care ni le adresau 
prin vizetă. În numai câteva clipe totul se schimbase. Nimic 
nu mai amintea de atmosfera care dominase pe coridor 
până în ajun. Delăsarea cu care gardienii îşi îndepliniseră 
serviciul în ultima vreme, bunăvoința pe care ne-o 
arătaseră, dorinţa de a ne câştiga simpatia printr-o 
comportare omenoasă, mergând până la favorizare şi chiar 
complicitate, dispăruseră ca prin farmec. Într-o singură 
noapte, aceeaşi oameni suferiseră o metamorfoză 
spectaculoasă. Reveniseră la cea ce fuseseră cu câteva 
săptămâni mai înainte: haita de câini pe care Mândreş o 
asmuţise asupra noastră când păşisem pragul închisorii din 
Piteşti, de la care nu mai puteam aştepta nici o milă. 

Încă înainte de „deschidere”, toate semnele păreau să 
confirme spusele lui Dobre. În contrast cu răcnetele 
sălbatice de care vuia coridorul, în celule se lăsase o tăcere 
apăsătoare. Nu se auzea decât foiala deţinuţilor care se 
îmbrăcau în pripă şi îşi făceau paturile. Împreună cu 
camarazii mei, ne-am străduit, ca niciodată, să facem, o 
„ordine exemplară în celulă”, în sensul cel mai cazon al 
expresiei şi să ne prezentăm, la „deschidere”, în mod 
absolut ireproşabil. Din moment ce tot hotărâsem să fim 
prudenţi, ne vorbisem să adoptăm o atitudine exagerat de 
disciplinată şi o ţinută peste măsură de respectuoasă, 
gândindu-ne să ne oferim măcar hazul de a vedea 
stupefacţia gardienilor când vor fi puşi în faţa unei atât de 
neaşteptate docilităţi din partea noastră. 

În sfârşit, s-a auzit şi strigătul care urma să pună capăt, 
într-un fel sau altul, incertitudinilor şi aprehensiunilor care 
ne frământau. Pe rând, începând din capul secţiei, am auzit 
cum se trăgeau zăvoarele, Durata formalităţii de predare şi 
preluare a serviciului, de la schimbul de noapte la cel de zi, 


s-a prelungit mult peste timpul ce fusese afectat operaţiunii 
în ultima vreme. Grupul de cizme care se deplasa pe 
coridor în direcţia noastră se oprea îndelung la fiecare 
celulă. Loviturile de ciocan în gratiile de la ferestre ne-au 
dat de veste că procedeul de verificare a zăbrelelor, căzut 
în desuetudine de mai bine de două luni, fusese reintrodus 
în ritualul matinal al „deschiderii”. Când grupul de gardieni 
a ajuns, în sfârşit, la celula vecină, am surprins cuvinte 
răzlețe şi frânturi de fraze, al căror sens nu l-am desluşit, 
dar i-am recunoscut vocea locotenentului-major Lupu, 
ofiţerul politic. Când a ieşit de la vecini şi s-a îndreptat spre 
celula noastră, l-am auzit adresându-se unuia dintre 
gardieni: 

— Să-i faci raport pentru zece zile de izolare, cu regim 
sever, pentru indisciplină! 

Schimbul de priviri, pe care l-am mai avut cu camarazii 
mei, în timp ce ni se descuia uşa, a ţinut loc de comentariu 
la cuvintele lui Lupu. Limita maximă a pedepselor, care 
chiar pe vremea lui Mândreş nu era mai mare de şapte zile 
de izolare, fusese depăşită! O constatare care venea şi ea să 
întărească spusele lui Dobre şi care avea să fie şi ultima 
indicație prețioasă prevestitoare a valului de teroare ce 
urma să se abată asupra noastră, marcând încheierea 
„destinderii” şi începutul unei noi perioade în viaţa 
deţinuţilor din penitenciarul Piteşti. 

Zăvoarele au fost trase cu zgomot. 

În cadrul uşii, dată de perete, a apărut mai întâi ofiţerul de 
serviciu, care, mai înainte chiar de a-şi arunca privirea în 
celulă, s-a şi grăbit să ne ordone: „Drepţi!” În clipa 
următoare, ne-a oferit satisfacția pe care o aşteptam: 
constatând că toţi cei şase locatari ai celulei eram perfect 
aliniaţi pe două rânduri şi stăteam neclinitiţi în cea mai 
exemplară poziţie de drepţi, nu şi-a putut ascunde 
stupefacţia. 1 se citea uimirea pe figură, faţă de atitudinea 
disciplinară a unor deţinuţi, până mai ieri atât de 
recalcitranţi. Consternarea i-a fost şi mai mare, când, aşa 


cum ne înţelesesem dinainte, unul din camarazii noştri i-a 
raportat cu glas tare, milităreşte şi în termeni reglementari: 
— Să trăiţi, domnule locotenent, celula nr. X, cu un efectiv 

de şase deţinuţi, gata pentru „număr”! 

Cu toate presiunile exercitate de administraţie, nimeni nu 
acceptase vreodată să rostească această formulă. Nici 
Mândreş, care încercase să ne convingă cu metoda carcerei 
şi a beciului, nu reuşise să obţină decât o concesie minoră. 
La deschiderea uşii, i se spunea numai un singur cuvânt, 
fără nici un fel de introducere sau încheiere, unul din 
deţinuţi enunţa cifra, care reprezenta numărul locatarilor 
celulei. 

Efectul surprizei, ce i-o făcusem gardianului nostru şi care 
îl derutase în primul moment, începuse să se risipească. 
Privirea uluită şi nehotărâtă îşi recăpăta treptat siguranţa. 
Căutătura îi devenise iscoditoare iar în ochi i se trezise 
suspiciunea. Era, evident, pe cale să-şi dea seama că fusese 
obiect de batjocură şi că prezentarea noastră, exagerat de 
disciplinată, nu fusese decât o înscenare parodică. 

Momentul devenise critic. Ne jucasem cu focul, fără să ne 
gândim la consecinţe, deşi experienţa închisorii ne învățase 
că un gardian rănit în susceptibilitatea lui era mai periculos 
decât o fiară întărâtată. Din fericire, ofiţerul politic şi 
însoțitorii lui, care rămăseseră cu câţiva paşi în urmă pe 
coridor, nu fuseseră martori la scena petrecută în celulă şi 
nu remarcaseră nimic. Salvarea ne-a venit de la sergentul 
însărcinat cu verificarea gratiilor, care, făcându-şi loc de 
trecere spre fereastră, l-a dat la o parte pe gardianul 
nostru care îi stătea în drum, obligându-ne şi pe noi să ne 
deplasăm, pentru a-i deschide calea printre paturi. 

Diversiunea creată prin rumoarea declanşată de ieşirea 
noastră din imobilitate, urmată de loviturile de ciocan în 
zăbrele, a destins brusc atmosfera încărcată şi 
prevestitoare de furtună, abătând totodată atenţia 
gardianului nostru de la gândurile pe care începuse să şi le 
facă. Intrarea în scenă a ofițerului politic l-a silit să-i cedeze 


locul, pe care-l ocupa în pragul uşii, şi să se retragă pe 
coridor şi, astfel, primejdia care ne ameninţase s-a 
îndepărtat definitiv. 

Păţania din acea dimineaţă, cu tot deznodământul ei 
fericit, ar fi trebuit să ne fie învăţătură de minte pentru 
viitor. În vremurile grele ce ne stăteau în faţă, aveam să ne 
convingem că preţul glumelor şi ironiilor va depăşi puterile 
noastre „fizice” de plată. Între timp, plutonierul, înarmat cu 
ciocanul de lemn, constatase că barele de fier de la 
fereastră erau intacte şi părăsise celula. 

S-a făcut din nou linişte. 

Lupu, care urmărise operaţiunea din prag, a intrat la 
rândul lui în celulă şi s-a oprit în mijlocul spaţiului liber din 
faţa uşii. Fără să ne bage în seamă şi fără să scoată o vorbă, 
şi-a plimbat îndelung ochii prin întreaga încăpere, oprindu- 
şi-i insistent asupra fiecărui pat, asupra hârdăului cu apă, şi 
chiar a tinetei. A cercetat cu privirea până şi pereţii şi 
tavanul. În cele din urmă, s-a aplecat şi s-a uitat pe sub 
paturi şi s-a suit apoi pe capacul de la tinetă, ca să 
examineze şi cele două paturi suprapuse de la ultimul nivel, 
unde nu ajungea cu privirea. Părea că urmărea să găsească 
neapărat ceva în neregulă. Cu toată minuţiozitatea 
investigaţiei, n-a descoperit nimic. În sfârşit, s-a întors şi 
spre noi, care, aliniaţi şi nemişcaţi, aşteptam să ne treacă în 
revistă. Fără grabă, ne-a măsurat pe rând, pe fiecare în 
parte, din cap până în picioare, cu acea privire atât de 
caracteristică securiştilor şi anchetatorilor, care se uitau la 
oamenii ce le-au căzut în mână ca la nişte obiecte 
neînsufleţite. 

Desigur că răceala privirii şi calmul detaşat, pe care le 
afişa, intrau în calculul efectului pe care sconta să-l producă 
pentru a ne impresiona. Tăcerea prelungită, juca şi ea un 
rol în acelaşi sens, urmând să pregătească atmosfera de 
suspans, în care cuvintele încărcate de ameninţări, pe care 
ni le-a adresat pe un ton scăzut şi lipsit de patimă, să cadă 
cu mai multă greutate şi să inspire teamă şi nesiguranţă: 


— Vă avertizez că, de aci înainte, nu vom mai tolera nici un 
act de indisciplină. Cea mai mică abatere de la regulament 
va fi aspru sancţionată, începând de azi, pentru orice 
acţiune de protest sau împotrivire la ordinele primite este 
prevăzută aplicarea pedepsei corporale! 

Aici, Lupu a făcut o pauză şi ne-a privit iar pe rând, pe 
fiecare. Părea intrigat de impasibilitatea cu care îl 
ascultasem şi de lipsa oricărei reacţii din partea noastră. 
Într-adevăr, niciunul din noi nu dăduse nici un semn vizibil 
că ar fi fost impresionat de amenințările lui, deşi cu toţii 
suferisem acelaşi şoc: era pentru prima oară că ni se 
aducea la cunoştinţă că vom fi bătuţi cu aprobarea oficială a 
conducerii închisorii! Chiar în cele mai rele perioade, când 
asupra deţinuţilor plouau fără milă loviturile de bâtă, pumni 
şi cizme, niciodată cadrele superioare ale administraţiei nu 
recunoscuseră că ar fi autorizat asemenea practici. 
Plângerile victimelor erau mai totdeauna respinse ca 
neadevărate şi numai rareori acceptate, ca abuzul personal 
al unui gardian, de care nu ştiuseră şi de care se 
desolidarizau. 

Faptul că acum îşi însuşeau în mod deschis şi anticipat 
răspunderea pentru aplicarea bătăii, că măsură 
disciplinară, ne făcuse să intuim gravitatea momentului pe 
care îl trăiam. Administraţia renunţase să-şi mai ia măsuri 
de acoperire şi era dispusă să recurgă la mijloacele de 
represiune extreme. Criminalul ipocrit, care până aci se 
lepăda de faptele sale, făcuse loc criminalului cinic, care nu 
mai ţinea să-şi ascundă faţa! 

Nemişcaţi şi tăcuţi, am suportat, fără să clipim, privirea 
insistentă a lui Lupu, care, în cele din urmă, a sfârşit prin a 
ne întoarce spatele şi s-a îndreptat spre uşă. S-a mai oprit 
încă o dată în prag pentru a ne spune: 

— Să nu ziceţi că n-aţi ştiut! 

Numai cu greu şi cu măsuri de extremă prudenţă am 
putut stabili, în dimineaţa aceea, scurte contacte cu 
celelalte celule de pe secţie. 


Cei doi gardieni de serviciu pe coridor constituiau un 
factor de risc greu de evitat, din cauza felului în care îşi 
împărțeau treaba. Câtă vreme nu fusese decât unul singur 
de serviciu, îi putusem aproape totdeauna determina 
poziţia pe coridor iar în timpul desfăşurării „programului”, 
când deschidea uşa unei celule pentru a scoate deţinuţii la 
W. C, la plimbare sau pentru a le distribui mâncarea, aveam 
certitudinea că în partea opusă celularului puteam vorbi 
nestingheriţi la perete sau prin alfabetul Morse cu vecinii. 
Acum, însă, când unul se ocupa de „program”, cel de-al 
doilea avea misiunea să ne spioneze prin vizete şi să tragă 
cu urechea pe la celelalte uşi ale celularului. Din contactele 
pe care totuşi am reuşit să le stabilim, am aflat că celula 
noastră fusese una din puţinele celule norocoase din acea 
dimineaţă. Nu ne alesesem cu nici o pedeapsă de pe urma 
vizitei lui Lupu! Cu ocazia trecerii lui prin celule, ofiţerul 
politic semănase cu duiumul zeci de zile de „arest sever”, 
pentru tot felul de presupuse nereguli sau pretexte de 
abateri de la disciplină. Bilanţul vizitei lui se soldase cu un 
număr de zile de pedeapsă, care depăşea cu mult 
capacitatea carcerelor şi izolărilor de care dispunea 
penitenciarul. 

Imediat după încheierea „numărului”, un prim lot de 
deţinuţi, notaţi pentru „nerespectarea regulamentului”, au 
fost scoşi din celule şi conduşi la locul de execuţie a 
pedepsei. Cele patru izolări din beci şi cele patru carcere 
de pe aripa clădirii, afectate dreptului comun, au fost astfel 
ocupate încă de la prima oră a dimineţii. Până la ora 
prânzului, din alte câteva celule goale de pe diferite secţii, 
au fost scoase paturile şi saltelele, fiind şi ele amenajate în 
camere de izolare. 

Zece zile mai târziu, un al doilea lot de pedepsiţi i-a 
înlocuit pe primii, care, slăbiţi şi supţi la faţă de frig şi de 
foamea pe care o înduraseră, s-au întors în celulele lor de 
origine. Carcerele şi izolările au funcţionat de aci înainte 
fără încetare, cu randamentul maxim, fiind ocupate în 


permanenţă timp de luni de zile. În afară de puţine excepţii, 
mai toţi deţinuţii politici s-au perindat, în această perioadă, 
prin camerele de pedeapsă, unii numai pentru un singur 
stagiu de zece zile, iar alţii în repetate rânduri. 

Abia pe la începutul verii următoare, izolările şi-au mai 
redus activitatea. 

Valul de pedepse cu izolarea, care s-a abătut asupra 
celularului, nu şi-a produs efectul decât mai târziu. 
Deocamdată, dimineaţa aceea a fost dominată de impresia 
ce ne-a făcut-o aplicarea „pedepsei corporale” unuia din 
camarazii noştri, măsură prin care Lupu hotărâse să 
marcheze inaugurarea celei de-a doua campanii de teroare 
şi represiune, după cea lansată de căpitanul Mândreş la 
sosirea noastră în Piteşti. 

La deschiderea celulei cu ocazia „numărului”, colonelul 
Coslovski, invocând frigul iernii care se apropia, i-a cerut lui 
Lupu permisiunea să-i fie acordat dreptul de a-şi lua un 
cojocel din bagajul personal depus la magazia de efecte a 
penitenciarului. Lupu a refuzat, argumentând, în mod 
ironic, că dacă el, care este obligat să umble iarna pe afară, 
nu poartă cojoc, nu vede de ce un deţinut, care stă la 
căldură pe spezele statului, ar avea nevoie de îmbrăcăminte 
groasă. 

Ignorându-i zâmbetul batjocoritor, Coslovski a încercat 
totuşi să mai insiste, solicitând înţelegere pentru vârsta şi 
starea sănătăţii lui, şubrezită de-a lungul anilor de detenţie. 
Deşi i se adresase în termeni la fel de respectuoşi, făcuse 
imprudenţa să invoce şi argumentul temperaturii scăzute 
din celulă, datorită caloriferului, care nu funcţiona decât 
sporadic şi, atunci, insuficient. 

Lupu, care oricum venise pe secţie cu intenţia premeditată 
de a ne căuta cu orice preţ nod în papură, s-a folosit de 
prilej pentru a-i răstălmăci vorbele, pretinzând, cu vădită 
rea credinţă, că prin criticarea condiţiilor de detenţie, 
Coslovki urmărise să agite spiritele şi să instige deţinuţii la 
revoltă. 


Consternat de gravitatea învinuirii gratuite ce i se aducea 
şi mai cu seamă de violenţa rechizitoriului lui Lupu, 
Coslovski a tăcut şi n-a mai încercat să respingă o acuzaţie 
atât de absurdă. Ar fi fost, de altfel, inutil, hotărârea lui 
Lupu fiind luată dinainte chiar de a-i ordona şefului de 
secţie să-i facă raport pentru „instigaţie” şi „tentativă de a 
răzvrăti deţinuţii” împotriva administraţiei penitenciarului, 
recomandându-i, totodată, gardianului să-i ceară 
pedepsirea exemplară. La scurtă vreme după plecarea lui 
Lupu, Coslovski fusese scos din celulă şi luat în primire de 
patru gardieni. Contrar obiceiului, şeful de secţie nu s-a 
grăbit să închidă uşa în urma lui, dând astfel posibilitatea 
celorlalţi deţinuţi din celulă să asiste la scena de pe coridor. 

La ordinul ofițerului de serviciu, şi el prezent, cei patru 
gardieni îl încadraseră pe Coslovski iar la comanda „înainte 
marş” porniseră în pas-cadenţat spre uşa de ieşire din 
secţie, de parcă ar fi escortat un condamnat la moarte la 
locul de execuţie. Cum s-a desfăşurat mai departe operaţia, 
am aflat tot prin Morse, de la camarazii lui Coslovski, după 
întoarcerea lui în celulă. 

Colonelul fusese dus la parter, unde, pe palierul din faţa 
grilajului de acces în celular, gardienii instalaseră o bancă 
de lemn. Şi aici se vedea opera ofițerului politic, care se 
îngrijise de regia şi punerea în scenă a ultimului act, care 
urma să se joace. Într-o atmosferă ce se voia solemnă 
pentru figuraţie, dispuşi în semicerc şi tăcuţi, participau 
ofiţerul de serviciu şi vreo şapte opt gardieni. Rolul 
principal îl avea tot ofiţerul politic Lupu. Nemişcat, cu 
căciula în cap, cu mâinile în buzunarele mantalei, a aşteptat 
până ce formaţia în careu a celor patru gardieni, avându-l 
în mijloc pe colonelul Coslovski, s-a oprit în dreptul băncii. 

Privirile gardienilor erau îndreptate spre Lupu. La un 
semn al lui din cap, cei patru din escortă l-au înşfăcat pe 
Coslovski, l-au întins p bancă cu faţa în jos şi l-au menţinut 
în această poziţie, doi din ei ţinâdu-l de mâini şi doi de 
picioare. O desfăşurare de forţe, pe cât de disproporţionată 


faţă de vârsta şi starea fizică a victimei, pe atât de inutil, 
deoarece Coslovski nu schiţa nici un gest de opoziţie! 

La un al doilea semn al lui Lupu, din rândul gardienilor, 
dispuşi în semicerc, s-a desprins plutonierul Pătraşcu, 
ţiganul. Purta în mână o vână de bou împletită. S-a oprit în 
dreptul băncii şi a întors capul spre ofiţerul politic. 

— Executarea! 

— l-a ordonat Lupu. 

Cu toată puterea şi fără menajamente, Pătraşcu a dus la 
îndeplinire rezoluţia pusă de Lupu pe raportul de pedepsire 
întocmit de şeful de secţie. 

Deţinuţii din celulele de la parter au putut auzi şi număra 
cele douăzeci de lovituri de vână de bou, însoţite fiecare de 
un geamăt înăbuşit. Locatarii unei celule au putut chiar 
vedea întreaga scenă printr-o gaură ascunsă, practicată în 
tocul uşii. De la ei am şi aflat, mai târziu, toate aceste 
amănunte. 

Coslovski nu a povestit nimic la întoarcerea sa în celulă iar 
camarazii lui de detenţie i-au respectat tăcerea. Intrase pe 
uşă cu ochii înlăcrimaţi; nu de durere, ci de umilinţa 
suferită. Se dusese drept la patul lui, se aşezase şi îşi 
acoperise faţa cu palmele, fără să scoată un cuvânt. Câteva 
minute mai târziu, şi-a ridicat capul din mâini pentru a rosti 
singurele vorbe pe care le-a pronunţat vreodată despre 
cele petrecute: 

— Ce am ajuns! Un ofiţer al armatei române să fie bătut de 
un ţigan! 

Niciodată, nimeni nu s-a încumetat să atingă acest subiect 
faţă de el sau să-i pună vreo întrebare. 

Coslovski a fost primul şi ultimul deţinut, căruia, din 
dispoziţia oficială a administraţiei închisorii, i s-a aplicat 
pedeapsa corporală. Cazul nu s-a mai repetat. Părea că 
direcţia penitenciarului considerase suficient acest exemplu 
pe care îl dăduse, ca să ne facă să înţelegem că nu se dă în 
lături de la nimic, pentru a stăpâni situaţia. Şi poate că nu 
întâmplător, ci tocmai pentru a sublinia că, în realizarea 


scopului propus, nu va ţine seama de nici un scrupul, 
victima aleasă nefiind un deţinut oarecare. 

Colonelul Coslovski întrunea trei calităţi, pentru care toţi îi 
acordam consideraţia cuvenită: gradul, vârsta şi slăbiciunea 
fizică. Ori, administraţia ne dovedise cu prisosinţă că nu 
recunoaşte valoarea acestor însuşiri şi nu manifestă, 
„sentimente decadente burgheze” faţă de ele. 

Cu tot excesul de vigilenţă al paznicilor de pe coridor, 
ştirea că, din ordinul lui Lupu şi sub supravegherea lui 
personală, ţiganul Pătraşcu îl bătuse pe colonelul Coslovski 
s-a răspândit în întreaga închisoare, producând o profundă 
impresie printre deţinuţi. Cei mai afectaţi au fost oamenii 
mai în vârstă, pentru care „legalizarea bătăii” a constituit 
un adevărat şoc. 

Câtă vreme brutalităţile şi loviturile fuseseră considerate 
actele abuzive ale unor gardieni, de care chiar 
administraţia se desolidariza, speraseră mereu să găsească 
înţelegere la ea, pentru instaurarea unui regim mai drept şi 
mai omenos. Instituţiorializarea, bătăii le-a spulberat 
multora şi această ultimă nădejde de a căuta să obţină 
dreptate de la cadrele superioare ale ierarhiei 
penitenciarului. 

În rândurile celor mai în vârstă, deprimarea era vizibilă. 
Toate discuţiile ce le purtau pe tema noii campanii de 
represiuni pornită de administraţie se încheiau pe o notă 
pesimistă. O bună parte din deţinuţii mai bătrâni, 
descurajaţi, au căzut atunci într-o stare de resemnare 
apatică, din care nu şi-au mai revenit decât după o bună 
bucată de vreme. Moralul deţinuţilor mai tineri a fost în mai 
mică măsură afectat de schimbarea bruscă a regimului de 
închisoare. Mai puţin tributari „educaţiei putrede 
burgheze”, (cum obişnuiam să spunem în glumă), noi n-am 
suferit deziluziile celor mai bătrâni, care, trăind o viaţă 
întreagă în respectul legii şi instituţiilor ţării, nu-şi puteau 
schimba cu uşurinţă felul de a gândi. Nu puteau concepe că 
„legea nouă” şi „instituţiile” statului comunist nu erau 


altceva decât instrumente ale represiunii şi samavolniciilor 
atotputernicului „partid”, care le folosea după bunul lui 
plac. Le venea greu să accepte ideea, că legea, deşi o 
emanaţie a partidului, putea fi de la caz la caz şi în funcţie 
de interesul de moment, fie aplicată întocmai, fie 
modificată, fie pur şi simplu călcată. O asemenea pervertire 
a noţiunilor era pentru ei de neînchipuit. 

Noi, deţinuţii din generaţiile mai tinere, aveam o cu totul 
altă mentalitate, care nu ne crea astfel de probleme de 
conştiinţă. O mentalitate pe cât de simplistă, pe atât de 
radicală, de respingere totală al regimului comunist cu 
toate produsele lui: instituţii, legi şi întreaga lui ierarhie, de 
la şeful statului până la ultimul gardian de închisoare. Îi 
socoteam pe toţi cei din aparatul de stat şi de partid de 
aceeaşi teapă. Nu le acordam nici un fel de încredere, 
considerându-i, pe toţi nişte criminali de cea mai josnică 
speţă, capabili de orice. În lupta inegală pe care o duceam 
cu aceşti duşmani declaraţi ai omeniei şi ai celor mai 
elementare principii morale, ne simţeam, la rândul nostru, 
dezlegaţi de orice scrupule faţă de ei şi faţă de tot ce emana 
de, la ei. Contestam totul şi nu recunoşteam nimic, din 
principiu. 

Cu timpul, deţinuţii mai în vârstă au adoptat şi ei aceeaşi 
concepţie, privind totuşi cu rezerve şi chiar reprobând 
anumite manifestări ale nihilismului nostru. Aveam eu 
însumi să fiu admonestat de vărul meu George Boian 
pentru atitudinea pe care am avut-o câteva zile mai târziu 
faţă de ţiganul Pătraşcu. Un episod pe care îl voi povesti, 
deoarece exemplifică tocmai această deosebire dintre felul 
de a gândi al tinerilor şi ai bătrânilor. 

Trecuse cam o săptămână de când colonelul Coslovski 
fusese bătut. O săptămână de probă pentru nervii noştri 
obligaţi să facă faţă, de la o zi la alta, unei atât de brutale 
modificări a regimului de detenţie. Eram încă la începutul 
eforturilor de adaptare la noua situaţie. Ne exersam să fim 
răbdători şi să ne înfrângem tendinţa de a protesta sau a 


reacţiona în vreun fel, la provocările şi şicanele gardienilor, 
cu care eram confruntaţi aproape fără întrerupere, de 
dimineaţă de la „deschidere” şi până seara la „închidere”. 
Deşi ştiam că la orice împotrivire ne aştepta carcera şi 
izolarea, nu reuşeam întotdeauna să ne păstrăm calmul şi 
să acceptăm cu indiferenţă presiunea permanentă la care 
eram supuşi. Gardienii, stimulaţi de ofiţerii închisorii şi mai 
ales de locotenentul-major Lupu, care îşi făcea de câteva ori 
pe zi apariţia pe celular, se întreceau în a ne face viaţa cât 
mai insuportabilă. Frecvența cu care se perindau pe la 
vizetă, observând toate mişcările şi ascultând tot ce se 
vorbea în celule, insultele şi amenințările răcnite prin uşă, 
sub pretextul nerespectării regulamentului, sau irupţia 
inopinată în câte o celulă, pentru control şi percheziţii 
corporale, ca şi reaua credinţă de care dădeau dovadă, 
persecutându-ne pe nedrept pentru culpe imaginare, 
mențineau o stare de tensiune şi iritare continuă, greu de 
îndurat. Unul din cei mai înverşunaţi împotriva noastră era 
tocmai plutonierul Pătraşcu, care râdea batjocoritor şi nu-şi 
ascundea câtuşi de puţin bucuria sadică, ori de câte ori 
reuşea să născocească vreo nouă metodă de a ne asupri. 
Când aflasem că Pătraşcu fusese cel care îl bătuse pe 
colonelul Coslovski, nu-i atribuisem decât rolul de simplu 
instrument în mâna conducerii, obligat să dea ascultare 
ordinului primit, de la superior, aşa încât întreaga noastră 
indignare se îndreptase numai împotriva celor răspunzători 
de a fi luat această iniţiativă, nu şi împotriva executantului. 
Două sau trei zile mai târziu însă, când serviciul pe secţie a 
fost preluat de plutonierul Dobre, am primit informaţii mai 
complete despre felul în care ofiţerul politic Lupu 
organizase şi pusese la cale spectacolul aplicării pedepsei 
corporale. De îndată ce i se făcuse raportul, de pedepsire 
lui Coslovski, Lupu convocase o şedinţă a gardienilor, 
pentru a-i instrui cu privire la modul în care urma să fie 
dusă la îndeplinire sancţionarea colonelului. Stabilise, apoi, 
până în cele mai mici amănunte cum avea să se desfăşoare 


acţiunea şi hotărâse misiunea fiecărui gardian în parte, cu 
excepţia celui care urma să aibă rolul călăului. Pentru 
această însărcinare, Lupu făcuse apel la un voluntar iar cel 
care îşi oferise prompt serviciile, parcă de teamă să nu i-o ia 
altul înainte, fusese ţiganul Pătraşcu. Până aici, Pătraşcu se 
bucurase, în rândurile noastre, de disprețul obişnuit pe 
care îl aveam pentru toţi cei din tagma lui. Deşi ne scârbise 
poate mai mult decât alţi tovarăşi de-ai lui, văzându-i 
slugărnicia dezgustătoare cu care se grăbea să iasă în 
întâmpinarea şefilor lui ierarhici, ori de câte ori aceştia 
apăreau pe secţie şi eforturile pe care le făcea ca să le fie 
pe plac, totuşi, nu-l privisem decât ca pe un linguşitor 
oportunist, mărunt şi de proastă calitate. Acum însă, de 
când ştiam că Pătraşcu nu fusese nominal desemnat de 
Lupu, să-i aplice loviturile de pedeapsă colonelului 
Coslovski, ci se oferise singur să-şi asume rolul 
executorului, pe care îl dusese la îndeplinire fără nici o milă 
pentru victimă, am început să-l privim cu alţi ochi. De altfel, 
în zilele ce au urmat, de fiecare dată când era de serviciu 
pe celular, Pătraşcu avea să se năpustească cu o 
neînchipuită răutate asupra noastră, prigonindu-ne fără 
încetare, fie pe coridor când ne scotea la W. C. Sau la 
plimbare, fie în celule, când venea să ne spioneze prin 
vizete. Orice drum în afara celulei trebuia făcut în goană şi 
sub ploaie de insulte şi ameninţări. Dintr-o celulă de şase 
până la opt inşi, cel mult doi apucau să folosească W. C.-ul 
înainte ca Pătraşcu să deschidă uşa răcnind: „Marş în 
celulă!” La fel şi timpul acordat plimbării era veşnic scurtat 
sub diverse pretexte: fie că s-a vorbit, fie că un deţinut a 
privit în sus în loc să meargă cu ochii în pământ, fie că n-a 
ţinut mâinile la spate, după cum prevedea regulamentul. 
Nici în celulă nu aveam nici un moment de linişte. Pătraşcu 
se perinda în permanenţă pe la vizetele celulelor, găsindu- 
ne mereu nod în papură: ba vorbisem prea tare, ba 
stătusem în dreptul uşii pentru a-i împiedica vederea în 
celulă, ba ne uitasem pe fereastră sau bătusem în perete. 


Cum devenisem extrem de prudenţi, majoritatea acestor 
acuzaţii erau pur şi simplu inventate de Pătraşcu, numai 
pentru a ne face rapoarte de pedepsire. Ţiganul îşi făcuse 
distracţia preferată, din a trimite cât mai mulţi oameni la 
carceră şi la izolare. Atunci când, în ciuda provocărilor de 
tot felul, nu reacţionam şi nu-i ofeream ocazia să ne ceară 
pedepsirea pentru indisciplină sau lipsă de respect, 
Pătraşcu nu se sfia să recurgă la minciunile cele mai 
sfruntate şi să-şi întocmească raportul, acuzându-ne de 
abateri, imaginare, de la prevederile regulamentului. 

În ticăloşia lui, îşi alegea de preferinţă victimele din rândul 
deţinuţilor mai în vârstă şi mai neputincioşi, plăcându-i să 
facă haz de infirmităţile lor şi să-i batjocorească, înainte de 
a-i trimite pentru zece zile în celulele îngheţate din beci. Pe 
zi ce trecea, Pătraşcu devenea tot mai odios, alimentându- 
ne ura crescândă, dar totodată şi neputincioasă, pe care ne- 
o inspira. 

Cam în această dispoziţie de spirit mă aflam faţă de 
Pătraşcu, când, într-o după-amiază în care era de serviciu 
pe secţia noastră, ne-a deschis uşa celulei pentru a ne 
scoate la plimbare. De cum am ieşit pe coridor, a început să 
strige la noi şi să ne amenințe cu suprimarea plimbării, 
dacă nu respectam liniştea şi ordinea. Pe tot parcursul 
coridorului şi în timp ce coboram scările, n-a încetat să ne 
împroaşte cu insulte şi expresii ordinare şi să răcnească: 
„Lasă gura! "Ţine aproape!”, deşi atât eu, cât şi camarazii 
mei de celulă nu scoteam nici o vorbă şi mergeam 
disciplinaţi, pentru a nu-i da prilejul să ne priveze de cele 
câteva minute de plimbare în aer liber. Şi când am ajuns în 
curte, am continuat să ne conformăm cu stricteţe 
dispoziţiilor. Ne-am înşirat la distanţă egală unul de altul şi 
ne-am început plimbarea în cerc, cu mâinile la spate şi cu 
ochii în pământ. Pătrascu, care ne supraveghea din capătul 
de sus al scării exterioare, nu şi-a întrerupt însă potopul de 
invective, răţoindu-se în permanenţă la noi, pentru a ne 
cere, fie să păstrăm distanţa, fie să tăcem din gură, fie să ne 


ţinem capul plecat, deşi ţinuta noastră era ireproşabilă. 
Ţiganul era mai dezlănţuit ca niciodată şi nu mai contenea 
cu insultele şi amenințările. Poate că nu atât sensul vorbelor 
pe care ne obişnuisem să nu-l mai luăm în seamă, cât 
agresivitatea tonului şi timbrul neplăcut şi iritant al vocii, 
amplificate de ecoul zidurilor de beton ale curţii de 
plimbare, ne puneau timpanele şi nervii la grea încercare. 
De obicei, rezistam şi la această probă. Se mai întâmpla 
însă uneori câte unui deţinut să nu mai suporte la nesfârşit 
insultele grosolane şi acuzaţiile nedrepte, vociferate de 
Pătrascu, şi să protesteze, spre marea satisfacţie a acestuia 
din urmă, care îl trimitea la beci pentru nesupunere, şi 
pedepsea întreaga celulă cu suprimarea plimbării timp de 
mai multe zile. 

De data asta, aveam să fiu eu acela care să-mi pierd 
calmul şi să nu mai ţin seama de consecinţe. Încă de la 
primii paşi făcuţi în curte, începusem să clocotesc de furie 
sub insultele şi amenințările lui Pătrascu. Reuşisem însă să 
mă domin. Abia când l-am auzit strigându-ne că „partidul va 
avea grijă ca nişte bandiți contra revoluționari ca noi, să nu 
mai iasă niciodată din, puşcărie!”, mi-am pierdut cumpătul. 
Exasperat, nu m-am mai putut stăpâni şi am izbucnit, 
apostrofându-l la rândul meu pe Pătraşcu, cu glas ridicat şi 
ton ameninţător, cam în felul următor: 

— Ce tot aveţi cu noi, domnule plutonier? De ce ne 
prigoniţi cu atâta ură şi nedreptate? Nu credeţi că vă bate 
Dumnezeu? Sau vreţi să dovediţi că sunteţi credincios 
„partidului”? Aţi uitat că, acum câteva săptămâni, când 
ungurii îi măcelăreau pe securişti pe străzile Budapestei, v- 
aţi grăbit să trădaţi „partidul” şi v-aţi făcut complice cu noi, 
informându-ne despre succesele revoluţionarilor maghiari! 
Ce credeţi că ar zice „partidul” dacă ar afla că ne-aţi dat 
informaţii despre situaţia politică din Ungaria? Noi am 
tăcut până acum, dar nu ştiu cât vom mai putea răbda 
mizeriile pe care ni le faceţi! 


Pe măsură ce vorbeam, tonul îmi devenea tot mai violent şi 
probabil că aş mai fi vociferat multă vreme, dacă n-aş fi fost 
întrerupt de reacţia lui Pătrascu, care până aci nu se 
manifestase în nici un fel. Nemişcat, stătuse în capul scării 
şi mă ascultase tot timpul, fără să scoată o vorbă. Acum, se 
hotărâse să iasă din tăcere, strigându-ne: 

— Lăsaţi gura şi vedeţi-vă de plimbare. 

Rostise cuvintele cu glas şovăielnic, nereuşind să le dea 
intonaţia imperativă a unui ordin. Apoi, făcuse brusc 
stânga-împrejur şi dispăruse pe uşa de intrare în 
penitenciar, lăsându-ne singuri în curte. 

Am continuat să ne învârtim în cerc, dar profitând de lipsa 
gardianului, camarazii mei au început să se întreţină pe 
şoptite, comentând incidentul pe care îl provocasem. Unii 
credeau că ieşirea mea, deşi necugetată, nu avea să aibă 
nici o urmare. Considerau că prin atitudinea adoptată ca şi 
prin brusca lui dispariţie din capul scării, Pătraşcu voise cu 
orice preţ să-mi întrerupă tirada, de teamă ca afirmaţiile 
mele, prin care destăinuiam că ne comunicase informaţii 
despre revoluţia din Ungaria, să nu ajungă şi la urechile 
altor gardieni. Alţii, dimpotrivă, erau convinşi că ţiganul 
plecase cu gândul să-l cheme în ajutor pe ofiţerul politic sau 
chiar pe comandant, pentru a sublinia gravitatea abaterii şi 
a justifica asprimea represaliilor ce vor fi luate. În ceea ce 
mă privea, pe măsură ce îmi recăpătăm calmul şi mi se 
limpezea judecata, nu-mi puteam ierta ieşirea avută. Fram 
convins că aveam să plătesc scump lipsa mea de stăpânire 
şi că ţiganul va căuta să se răzbune personal pentru 
afrontul suferit. Nu-mi rămânea decât să mă pregătesc 
sufleteşte, pentru a putea suporta consecinţele, care nu vor 
întârzia să se arate, de îndată ce Pătraşcu îşi va face din 
nou apariţia. Absența lui s-a prelungit, însă, aşa încât am 
avut prilejul să stăm la aer mult mai mult ca de obicei. 
Pentru mine n-a fost însă nici un fel de bucurie. Plimbarea 
nu mi-a priit. Dimpotrivă, cu cât se prelungea, cu atât mai 
greu suportam aşteptarea iar îngrijorarea şi teama mea de 


deznodământul necunoscut, care mă pândea, creşteau. Aş fi 
vrut să-mi văd cât mai repede soarta hotărâtă, indiferent 
cum, numai să mă văd scăpat de frica amenințării 
necunoscute sub care trăiam de când plecase Pătraşcu. 
Timpul obişnuit de plimbare se scursese de mult, când, în 
fine, Pătraşcu s-a arătat iar în capătul scării, pentru a ne 
striga: 

— Daţi-i drumu la celulă! 

În jargonul gardienilor, expresia era consacrată şi ne 
obişnuisem şi noi cu ea; ceea ce ne-a atras însă atenţia şi 
ne-a surprins a fost glasul cu care fusese rostită. Pătraşcu 
pronunţase invitaţia la celulă cu o notă de blândeţe în voce, 
pe care nu i-o cunoşteam. Nedumeriţi, am început să urcăm 
treptele, cu ochii aţintiţi asupra lui Pătraşcu, căutând să 
desluşim enigma. Când ne-am apropiat de el şi i-am văzut 
expresia feţei, uimirea noastră s-a prefăcut în stupoare. Cu 
trăsăturile destinse într-un zâmbet plin de bonomie, cu o 
licărire de duioşie în ochi, Pătraşcu ne-a privit pe fiecare în 
parte, pe măsură, ce i-am trecut prin faţă. Înainte de a intra 
în clădire, şi-a făcut din nou auzit glasul mieros: 

— Cred că azi sunteţi mulţumiţi că v-am lăsat mai mult la 
aer! 

Dacă ar fi după mine, eu v-aş ţine şi mai mult... Dar, avem 
şi noi ordine...! 

Apoi, pe tot drumul de întoarcere până la celulă, n-a mai 
spus o vorbă; nu ne-a grăbit, n-a răcnit, n-a ameninţat şi n-a 
înjurat! Purtatarea lui ni s-a părut într-adevăr de 
nemaipomenită, încât de îndată ce am ajuns în celulă şi am 
rămas între noi, ne-am şi pus la sfat. Cei mai mulţi, 
cunoscându-i perfidia, nu puneau nici un preţ pe brusca 
schimbare la faţă a ţiganului. Erau mai de grabă înclinați să 
creadă că atitudinea binevoitoare şi cumsecădenia arătate 
fuseseră, pur şi simplu, simulate, numai de dragul de a ne 
deruta şi a ne face să suportăm şi mai greu, cine ştie ce 
lovitură josnică, pe care se pregătea să ne-o dea. Nici eu nu 
mă îndoiam de capacitatea minţii lui perverse, de a născoci 


mereu noi metode prin care să ne chinuie. Unul singur 
dintre noi a emis ipoteza că Pătraştu ar fi fost speriat de 
cele ce-i strigasem în curte şi că încerca acum, printr-o 
atitudine binevoitoare, să ne cumpere tăcerea cu privire la 
informaţiile pe care ni le dăduse despre revoluţia din 
Ungaria. Ideea ni s-a părut atât de absurdă, încât am 
respins-o imediat, nedându-ne nici măcar osteneala de a o 
mai comenta. 

Între timp, deşi participam la discuţia generală, îmi 
terminasem pregătirile de rutină ale deţinutului care se 
aştepta la represalii: îmi ascunsesem averea cea mai de 
preţ (ac, „costică”, plăcuţe de scris) şi îmi îmbrăcasem 
puloverul, în speranţa, mai totdeauna deşartă, că nu-mi va 
fi luat înainte de a fi dus la „izolare”. Pe coridor se făcuse 
iar linişte. Pătraşcu ieşise în curte cu celula următoare. Cu 
toate astea, în celula noastră domnea starea de alarmă. 
Făceam cu rândul de pază la uşă, pentru a surprinde din 
timp orice zgomot sau mişcare suspectă, dar în afară da 
rumoarea obişnuită a deţinuţilor care se duceau sau se 
întorceau de la plimbare, n-a fost nimic deosebit de 
semnalat. Faptul că, pe lângă acest du-te-vino, nu-l mai 
auzeam vociferând pe Pătraşcu, nu ni s-a părut lucru curat. 
Am tras concluzia că probabil plecase de pe secţie şi îşi 
lăsase un locţiitor. Bănuiam că se dusese la ofiţerul politic 
pentru a discuta şi hotări măsurile disciplinare ce vor fi 
luate. 

A mai trecut o vreme şi programul de plimbări s-a 
încheiat. Deţinuţii de drept comun au adus hârdaiele cu 
mâncarea pe secţie şi gardianul a început să distribuie 
masa. Abia când ne-a venit şi nouă rândul şi uşa celulei s-a 
deschis, ne-am dat seama că ne înşelasem: cel care 
împărțea masa era Pătraşcu! 

Următoarea surpriză avea s-o aibă primul dintre noi care 
şi-a întins gamela, rezemând-o pe marginea hârdăului 
pentru a-şi primi porţia. După ce şi-a primit raţia, 
reprezentată de conţinutul polonicului pe care Pătraşcu i l-a 


deşertat în gamelă, camaradul nostru a vrut să se retragă 
din uşă, pentru a-i face loc următorului care aştepta la 
rând. A fost oprit însă de vocea lui Pătraşcu: 

— Mai stai, să-ţi umplu gamela. Azi am primit de la 
bucătărie mâncare mai multă şi pot să dau suplimente! 

Pentru noi era un lucru necunoscut că mâncarea, care se 
aducea pe secţie, prisosea întotdeauna, iar cele câteva zeci 
de porţii, care rămâneaul în hârdaie după împărţirea mesei, 
erau de fiecare dată trimise înapoi la bucătărie. Pătraşcu, 
mai cu seamă, ar fi fost ultimul dintre gardieni care să ne 
facă favoarea de a ne da mai mult decât porţia 
regulamentară. Nu, numai primului, ci tuturor pe rând, 
Pătraşcu ne-a umplut gamelele, continuând apoi să 
distribuie suplimente şi la celelalte câteva celule care mai 
urmau după a noastră. Dacă de suplimente au beneficiat 
numai câteva celule, în schimb, întreaga secţie s-a bucurat 
în seara aceea de un regim privilegiat. Până la ora 
închiderii, nici un răcnet şi nici o înjurătură n-au tulburat 
liniştea celularului şi nimeni nu ne-a mai spionat prin vizetă. 
Şi aşa avea să fie mereu de-aci înainte, ori de câte ori îi 
venea rândul lui Pătraşcu să fie de serviciu pe secţia 
noastră. Din ziua aceea, ţiganul a devenit pentru noi 
gardianul ideal, care nu numai că ne favoriza la împărţitul 
mesei şi la durata timpului de plimbare, dar nu ne mai 
urmărea toate mişcările prin vizetă ca înainte, iar, dacă 
totuşi întâmplător ne surprindea într-o activitate 
nepermisă, întorcea capul şi se făcea că nu vede. 

Efectul ieşirii mele nervoase din curte fusese cu totul altul 
decât cei la care ne aşteptasem. Cel mai mulţumit am fost 
tot eu. Am răsuflat uşurat că scăpasem de pedeapsă. M-am 
bucurat din toată inima să pot recunoaşte că avusese 
dreptate şi să-l felicit pentru perspicacitatea lui pe singurul 
din celula noastră, care prevăzuse just reacţia lui Pătraşcu 
la scandalul pe care îl făcusem în ziua aceea la plimbare. Pe 
de altă parte, aveam şi eu, la rândul meu, să fiu felicitat 
pentru succesul obţinut. Pentru meritul de a-i fi găsit ac de 


cojocul lui Pătraşcu, făcându-l inofensiv, am fost eroul zilei. 
Nu toţi camarazii mei m-au judecat însă numai după 
rezultatul atins. Mulţi din cei mai în vârstă au considerat 
procedeul pe care îl folosisem nedemn şi incompatibil cu 
ţinuta generală pe care pretindeau că trebuia s-o avem faţă 
de oamenii administraţiei. Reproşul direct şi explicit mi l-a 
făcut vărul meu George Boian, care m-a dezaprobat şi el. 
Prin faptul că îi dădusem lui Pătraşcu de înţeles că, dacă va 
continua să ne persecute, superiorii lui ar putea fi informaţi 
despre cele ce ni le spusese în timpul revoluţiei maghiare, 
nu făcusem decât să mă plasez la nivelul celor de o teapă cu 
el. Recurgând la şantaj şi la ameninţarea cu denunţul, mă 
degradasem, coborându-mă până la a folosi aceleaşi 
instrumente pe care le foloseau şi opresorii noştri, 
pretindea vărul meu; critică pe care eu o respingeam. 

George Boian şi o bună parte din cei mai vârstnici erau nu 
numai adepţii unei atitudini demne şi lipsite de orice 
compromisuri faţă de oamenii administraţiei, dar nu 
acceptau să se abată nici măcar, aparent, de la codul celor 
mai stricte principii morale, asumându-şi toate riscurile 
unei atari comportării. 

Noi, cei mai tineri, nu eram de acord să ne expunem de 
bună voie tuturor samavolniciilor torţionarilor noştri, numai 
de dragul de a nu renunţa la o atitudine principială, rigidă. 
Faţă de purtătorii unformei M. A. I., care călcau în picioare 
toate normele omeniei şi respingeau valorile morale în care 
noi credeam, ne consideram dezlegaţi de orice obligaţie. 
Nu înţelegeam să fim handicapaţi de propria noastră 
educaţie, ducând o luptă cavalerească, cu un adversar 
viclean, crud şi care nu respecta codul onoare. Nu era nici 
un păcat dacă îl combăteam cu propriile-i arme, spuneam 
noi. 

Am întârziat mai mult asupra acestui episod, deoarece, 
fiind direct implicat în el, mi-a rămas mai viu în amintire. N- 
a fost însă singurul în decursul anilor petrecuţi la Piteşti, 
care să stârnească aceeaşi controversă. Şi, de fiecare dată, 


apăreau cele două poziţii, cu punctele lor de vedere 
diferite. Pe una se situau intransigenţii, care nu voiau să 
facă nici o concesie, iar pe cealaltă cei care nu erau 
refractari ideii compromisului făcut în interesul deţinuţilor, 
pe care nu-l considerau dezonorant. De cedat, n-a cedat 
niciodată niciuna din părţi. Chiar şi după eliberarea din 
închisoare, ani de zile mai târziu, ori de câte orimă 
întâlneam cu foşti camarazi şi evocam perioada de detenţie 
din Piteşti, disputa pe această temă era reluată. 

Cu toată vâlva pe care a produs-o în rândurile deţinuţilor, 
scoaterea din luptă şi domesticirea lui Pătraşcu n-a avut 
decât valoarea unei picături de apă, faţă de oceanul de ură 
şi sălbăticie, dezlănţuit împotriva noastră de ceilalţi tovarăşi 
ai lui. De altfel, treptat, Pătraşcu avea să apară tot mai rar 
pe celularul nostru, pentru a sfârşi în cele din urmă să facă 
de serviciu numai pe secţiile deţinuţilor de drept comun. 
Era neîndoielnic, că, din motive de prudenţă, făcuse tot 
posibilul să rupă contactul cu noi şi să se facă uitat. 

Iarna începu să-şi arate colții. 

Frigul din celulele practic neîncălzite, venea să adauge un 
chin în plus la silinţele administraţiei de a ne face viaţa cât 
mai grea. Caloriferul nu funcţiona decât maximum o oră pe 
zi, aşa că, până la oprirea din nou a focului, cele trei 
elemente îngheţate, din fiecare celulă, abia apucau să se 
dezmorţească. Şi asta, numai la parter şi primul etaj. La 
celulele de la etajul doi, căldura nu mai reuşea să urce. 
Caloriferul nu mai transmitea la ultimul etaj decât 
clănţănitul caracteristic al metalului care se dilata, 
provenind de la ţevile din subsol, ce se aflau în imediata 
apropiere a sursei de căldură. 

Cum în timpul zilei nu aveam voie să ne culcăm în paturi şi 
nici să ne luăm pătura în spinare, fiind mereu spionaţi prin 
vizetă, singura metodă de încălzire rămânea mişcarea. Dar 
cum să te plimbi pe un spaţiu de doi metri pătraţi, când 
eram şase, şapte sau chiar opt inşi într-o celulă? Şi câţi am 
fi rezistat, slăbiţi cum eram, să ne plimbăm ore în şir, 


pentru a nu amorţi de frig. Ca să nu mai vorbim de bătrâni, 
de infirmi şi de bolnavi, pentru care chiar statul aşezat „la 
marginea patului”; (cum prevedea regulamentul), din zori, 
de la „deşteptare” şi până seara la „stingere”, era un efort 
supraomenesc. Şi, totuşi, datorită acelei rezerve nebănuite 
de energie cu care eram înzestrați şi care ne-a venit de 
atâtea ori în ajutor în momentele critice, când ne aflam la 
limita puterilor, bieţii oameni au dat dovadă de o rezistenţă 
uimitoare. Organismele lor, sleite de ultimele rezerve de 
putere, se aflau însă la acel punct critic, la care orice nouă 
solicitare le putea fi fatală. 

Aşa se explică, probabil, ravagiile pe care le-a făcut 
epidemia de gripă, care a bântuit în iarna aceea în 
închisoarea din Piteşti. Primii afectaţi au fost gardienii, pe 
care îi auzeam vorbind pe coridor şi văitându-se de 
simptomele obişnuite ale bolii: febră, guturai, tuse, dureri 
de cap etc. Manifestări benigne, care n-au durat decât 
câteva zile şi nu i-au împiedicat să vină la serviciu. Astfel, 
prin ei, gripa s-a răspândit şi printre deţinuţi, luând însă o 
formă extrem de virulentă. Aproape toţi am contractat 
boala. Am zăcut câteva zile cu dureri musculare şi în 
articulaţii, dar mai mult inconştienţi din cauza febrei foarte 
mari. Singurul ajutor medical a constat din câteva aspirine, 
distribuite primilor îmbolnăviţi. Apoi, stocul de 
medicamente al cabinetului medical s-a epuizat şi sanitarul 
Ciortan nu s-a mai ostenit să vină pe celular, când s-au ivit 
cazuri noi. Ni s-a făcut însă o favoare: am avut voie să stăm 
culcaţi! 

Deşi tânăr şi încă destul de robust, am fost şi eu doborât 
de febră! Două zile n-am ştiut de mine. Realizam doar că 
prin vis că, din când în când, mi se dădea de băut, mi se 
ştergea faţa de sudoare şi mi se răcorea fruntea cu o cârpă 
udă. Era singurul ajutor pe care mi-l puteau da camarazii 
de celulă, rămaşi încă teferi. De mâncat, nici vorbă! Când 
mi-am revenit în simţiri eram atât de istovit, încât abia mă 
mai ţineam pe picioare. Apoi, treptat, m-am întremat şi mi-a 


venit şi mie rândul să stau la căpătâiul altora şi să le pun 
comprese ude pe frunte. 

De bine de rău, celula noastră a scăpat destul de ieftin din 
această încercare. Numai jumătate din noi ne-am 
îmbolnăvit. În alte celule, au fost bolnavi şi încă 
concomitent, încât nemaifiind niciunul capabil să se ridice 
din pat, administraţia a recurs la deţinuţii de drept comun, 
pentru a le goli tineta şi a le umple hârdaiele cu apă de 
băut. 

În cele cinci şase săptămâni cât a durat epidemia, au pierit 
nouă deţinuţi. Majoritatea victimelor au fost oameni mai în 
vârstă, foarte slăbiţi, cărora le-a cedat inima din cauza 
temperaturii prea ridicate. Doctorii deţinuţi, care se aflau 
printre noi, pretindeau că, dacă li s-ar fi administrat cea 
mai banală medicaţie pentru a le scădea febra, ar fi putut fi 
salvaţi. Dintre cei nouă care au murit în aceste împrejurări, 
nu-mi amintesc decât de numele lui Laurian. 

Un alt flagel, care ne-a chinuit în acea perioadă, a fost 
furunculoza. 

Lipsa de rezistenţă a organismelor noastre slăbite şi 
absenţa celor mai elementare măsuri de igienă au creat 
mediul propice instalării unei infecţii stafilococice, de care 
n-am scăpat decât după luni de zile. În tot acest timp, 
intervenţia cabinetului medical s-a manifestat sporadic, în 
funcţie de stocul de medicamente din farmacie şi de 
capriciile sanitarului Ciortan. Prin medicamente se 
înţelegea: vată, pansamente şi alcool, cu care cabinetul era 
aprovizionat în cantităţii insuficiente. De sulfamide, 
antibiotice sau vaccin antistafilococic, nici vorbă! 

Am avut ocazia să fac personal experienţa tratamentului 
aplicat de Ciortan. 

Ca mulţi camarazi de ai mei, am făcut, în acea vreme, o 
serie succesivă de câteva zeci de furuncule. La cabinetul 
medical, la aşa-zisa „consultaţie”, n-am reuşit să fiu scos 
decât o singură dată. Aveam un furuncul antracoid în 
mijlocul spatelui, cam în dreptul taliei, care luase proporţii 


neobişnuit de mari şi îmi provoca dureri atât de 
insuportabile, încât, fără să mai ţin seama de arneniţările 
gardianului, am bătut cu pumnii şi picioarele în uşa celulei, 
până ce am fost dus la cabinetul medical. Mi-am scos 
cămaşa şi m-am supus examenului lui Ciortan. Cu un aer de 
competenţă şi autoritate profesională, mi-a recomandat să 
mă întorc cu faţa la zid, să-mi ridic braţele deasupra 
capului, să mă proptesc cu palmele de perete şi să-mi 
depărtez picioarele unul de altul. Poziţia era identică cu a 
criminalului din filmele polițiste, surprins de şerif şi obligat, 
sub ameninţarea pistolului, să se supună percheziţiei 
corporale. Apoi, Ciortan, a luat în fiecare mână câte un 
tampon mare de vată, le-a aplicat în stânga şi în dreapta 
furunculului şi, fără să se sinchisească de răcnetul pe care l- 
am scos, a apăsat cu toată puterea asupra ţesuturilor roşii, 
inflamate şi extrem de sensibile la cea mai uşoară atingere. 
Puroiul a ţâşnit până în mijlocul încăperii iar mie mi s-au 
tăiat picioarele de durere. M-am lăsat să alunec de-a lungul 
peretelui şi m-am aşezat pe jos. Pentru o clipă, fusesem în 
pragul leşinului, dar senzaţia de uşurare, care a urmat, m-a 
făcut să-mi revin aproape tot atât de repede. Ciortan s-a 
mai apropiat odată de mine, pentru a-mi pune un alt 
tampon de vată peste locul sângerând, pe care trebuia să-l 
ţin cu mâna şi i-a spus gardianului care mă adusese: 

— Du-l la celulă! 

Ciortan reuşise să rezolve cazul, consumând numai trei 
tampoane de vată, făcând totodată şi economie de alcool 
sau de alt dezinfectant. Economie care s-a dovedit 
justificată, deoarece nu a intervenit nici o complicaţie şi în 
câteva zile m-am vindecat. Pentru următoarele furuncule 
care mi-au mai apărut, n-am mai beneficiat de tehnica 
operatorie a lui Ciortan. 

Colonelul Vladovici a fost mai puţin norocos ca mine. 
Ciortan i-a tratat cu aceeaşi metodă furunculul pe care îl 
făcuse la ceafă. Prin apăsare, a eliminat o parte din puroi, 
dar a reuşit totodată să răspândească infecția în țesuturile 


învecinate. Câteva ceasuri mai târziu, colonelul Vladovici 
era pe moarte. Cu tot capul umflat, complet desfigurat, cu 
febră mare şi inconştient, părea să nu mai aibă nici o şansă 
să supravieţuiască septicemiei. L-au salvat camarazii de 
celulă, care n-au pregetat să înfrunte furia gardianului, 
bătând fără încetare cu pumnii în uşă şi strigând pe tot 
celularul. Alarmată, întreaga conducere a închisorii a 
alergat la faţa locului. După o scurtă consfătuire cu ofiţerul 
politic, comandantul a luat o hotărâre care ne-a lăsat 
surprinşi: a dat ordin, ca Vladovici să fie imediat transportat 
la spitalul civil din oraş! Niciodată până aci, chiar în 
cazurile de urgenţă medicală, nici un deţinut nu fusese dus 
la spitalul din Piteşti. În cel mai bun caz, dacă i se aproba 
internarea era trimis la spitalul închisorii Văcăreşti. Dar şi 
atunci, trebuia să aştepte vagonul-penitenciar, ataşat la 
trenul de Bucureşti, care trecea prin Piteşti numai o dată 
pe lună. 

O săptămână mai târziu, Vladovici se întorcea printre noi. 
Fusea operat şi deşi singur în cameră şi păzit de un securist 
în uniformă, înarmat cu pistol automat, doctorii îl îngrijiseră 
cu o atenţie deosebită. Reuşiseră de câteva ori, să-i 
strecoare câte o ţigară şi chiar să-i şoptească, în timpii 
consultaţiei, câteva informaţii politice internaţionale. Când 
peste câteva luni, în urma unei mutări, ne-am întâlnit în 
aceeaşi celulă, colonelul Vladovici mi-a povestit cât de 
impresionat a fost de comportarea doctorilor. Vladovici 
fusese salvat în ultimul moment. Primise antibiotice în doze 
masive şi fusese imediat operat. Avea acum ceafa brăzdată 
de câteva cicatrici profunde! 

Altădată, pe când mă aflam în aceeaşi celulă cu doctorul 
Cornel Petrasievici, am făcut un furuncul în obraz. Am 
încercat zadarnic să fiu scos la cabinetul medical. Între 
timp, mi se inflamaseră ganglionii, de-a lungul maxilarului şi 
gâtului, şi mă umflasem atât de tare la faţă, încât temându- 
se de pericolul difuzării infecţiei în regiunea capului, 
Petrasievici s-a decis să intervină, cu toate riscurile, cu 


mijloacele pe care le aveam la îndemână. Dezinfectant a 
fost săpunul de rufe, iar instrumentul chirurgical, un 
„costică”, confecţionat dintr-o bucăţică de tablă zincată, 
găsit în curte, care, după ce a mai fost ascuţită o dată pe 
cimentul de la W. C. Special pentru operaţie, tăia ca briciul. 
Cornel mi-a făcut o mică incizie În obraz, prin care mi-a 
eliminat puroiul colectat, alinându-mi totodată durerile. O 
săptămână mai târziu, uitasem de furunculul din obraz, 
preocupat fiind de următorul, care îmi apăruse în altă 
parte. 

De multe ori, neavând nici un medic printre noi, am fost să 
fac eu însumi pe micul chirurg şi să recurg la „costică”, atât 
pentru a mă trata pe mine, cât şi pe alţi camarazi de celulă. 

La un moment dat, fiind în aceeaşi celulă cu Sandu Ghica, 
ne-am îngrijit reciproc. El folosea un „costică” pentru a 
interveni când furunculele îmi apăreau în locuri care îmi 
erau inaccesibile, iar eu, cu un ac gros de cusut, pentru 
hidrosadeniţele, pe care săptămâni de-a rândul le-a făcut, 
când sub un braţ, când sub altul. Cu tot chinul de zi şi noapt 
care i-l provocau, înclinația lui spre sarcasme şi umor negru 
s-a menţinut intactă. Când punga de puroi de sub braţ 
ajungea la maximum de dezvoltare (uneori, de dimensiunea 
unui ou) şi durerile deveneau insuportabile, Sandu, 
recurgând la o expresie din limbajul perforatorilor, învățată 
la mina de la Baia Sprie, mă ruga „să-i bat o gaură”. Sub 
îndrumarea lui, pătrundeam atunci cu acul până în punga 
de puroi făcându-i de la caz la caz, una sau mai multe găuri. 
Prin apăsări repetate, Sandu reuşea să elimine, treptat 
puroiul colectat. Tratamentul dura uneori două sau trei zile. 
În aceste cazuri, seara, Sandu îşi confecţiona singur, din 
câte o cămaşă ruptă, nişte fitile din fâşii de pânză răsucite 
pe care, fie tot singur, fie cu ajutorul meu, le introducea cu 
acul în găurile ce i le făcusem la subţioară. Realiza astfel un 
fel de drenuri, pe care le ţinea până dimineaţa. Sandu 
Ghica, care la arestare era student în ultimul an la 
Facultatea de medicină, îşi punea astfel în practică 


cunoştinţele însuşite, aplicându-şi tratamentul 
corespunzător, chiar dacă instrumentele, materialul sanitar 
şi condiţiile igienice nu corespundeau normelor medicale. 
Numai norocul l-a ajutat, atât pe el, cât şi pe toţi cei ce am 
fost obligaţi să recurgem la improvizații de acest fel, să 
scăpăm de apariţia unor complicaţii, care ne-ar fi pus viaţa 
în pericol, aşa cum i se întâmplase colonelului Vladovici. 

Până la urmă, tot trecerea timpului i-a venit de hac şi 
furunculozei. Încetul cu încetul, virulenţa infecţiei s-a 
atenuat, furunculele n-au mai luat proporţiile pe care le 
căpătau la început, apariţia lor s-a rărit tot mai mult, până 
ce au dispărut cu desăvârşire. Camarazii noştri, doctori, 
spuneau că printr-un proces lent, de autovaccinare, 
devenisem imuni la stafilococul care se cuibărise în 
închisoare şi ne chinuise săptămâni de-a rândul. 

Dacă tuberculoza, prima şi cea mai gravă din maladiile cu 
care am fost confruntaţi în închisoarea din Piteşti, a 
supravieţuit, subminând în continuare sănătatea celor care 
o contractaseră şi contaminând şi pe alţii, celelalte epidemii 
au fost trecătoare, chiar dacă şi ele au făcut victime în 
rândurile noastre. Şi epidemii de gripă s-au mai semnalat în 
decursul anilor pe care i-am petrecut în Piteşti, dar niciuna 
nu s-a mai soldat cu cazuri mortale, cum a fost cea pe care 
am pomenit-o mai înainte şi care a costat nouă vieţi. 
Furunculoza, în schimb, s-a stins de la sine şi n-a mai 
recidivat. 

Pentru a încheia capitolul epidemiilor, nu-mi mai rămâne 
decât să vorbesc despre dezinteria care a izbucnit în 
închisoarea din Piteşti! O voi face, începând cu câteva 
amintiri din celula în care mă găseam, atunci când s-au 
semnalat primele cazuri. 

Din cei opt deţinuţi care ocupam cele şase paturi (cele 
două de la parter fiind ocupate de câte doi inşi, care, pentru 
„comoditate”, dormeau „cap la picioare”), nu-mi amintesc 
decât de inginerul Andrei Chrisoghelos (Dodo), Titi 
Coşereanu (fostul meu partener de evadare de la Cavnic), 


George Sarry şi Sandu Ghica. Eram cu toţii prieteni, iar 
ceilalţi doi, de care nu-mi mai amintesc, erau şi ei caractere 
verificate şi oameni de toată încrederea. În aceste condiţii, 
componenţa celulei era dintre cele mai fericite şi atmosfera 
cum nu se putea mai plăcută, pretându-se la tot felul de 
discuţii şi ocupaţii, care se desfăşurau în spiritul unei 
depline armonii şi colaborări. A fost celula în care ne-am 
exersat şi perfecţionat „vorbirea” în alfabetul surdo-muţilor, 
realizând o performanţă de viteză, care putea rivaliza cu 
cea a înţelegerii prin viu grai. Începând de atunci, am fost, 
unanim recunoscuţi, campionii necontestaţi ai acestui fel de 
comunicare din întreaga puşcărie. Desigur că, datorită 
omogenităţii echipei pe care o constituiam, cea mai mare 
parte a îndeletnicirilor noastre contravenea 
regulamentului. La loc de frunte se afla o intensă activitate 
în domeniul informaţiilor şi comunicaţiilor clandestine. 
Participam cu toţii la ea, dar, de departe, cei mai inventivi şi 
eficaci s-au dovedit a fi Dodo şi George Sarry. Primul, prin 
ingeniozitatea procedeelor şi organizarea diferitelor reţele 
de comunicaţie, atât de orizontală, între celulele de la 
acelaşi etaj, cât şi pe verticală, între diferitele etaje. Pentru 
a elimina suprapunerea convorbirilor şi interferenţele, la 
utilizarea alfabetului Morse (la perete sau calorifer), Dodo a 
determinat adoptarea unor semnale convenţionale. Fiecare 
celulă, care avea de comunicat, începea prin a se prezenta, 
bătând de câteva ori semnalul de identificare ce-i fusese 
repartizat. Tot Dodo a stabilit ca toată lumea să folosească 
aceleaşi semnale scurte, pentru câteva comunicări tip, cum 
ar fi: un anume semnal pentru a anunţa transmiterea unei 
informaţii urgente, la care convorbirile trebuiau să înceteze 
pentru a lăsa linia liberă, sau altele pentru a anunţa fie 
percheziţia, fie apariţia pe celular a comandantului sau a 
ofițerului politic, fie inspecția unor ofiţeri ori civili, care nu 
aparţineau administraţiei închisorii. Introducerea unor 
reguli de funcţionare şi a unei anumite discipline în 
purtarea convorbirilor, pentru a descongestiona reţeaua şi 


a pune capăt haosului provocat de conversațiile simultane, 
s-a datorat tot lui Dodo. 

George Sarry, cel de-al doilea specialist în comunicaţii din 
celulă excela mai ales în stabilirea de contacte cu deţinuţii 
de drept comun cărora avea darul să le inspire încredere şi 
să le dezlege limbile. Pasiunea lui pentru această 
îndeletnicire era atât de mare, încât îl stimula să 
întreprindă acţiuni extrem de îndrăzneţe, profitând de orice 
ocazie ce se ivea de a lua legătura cu dreptul comun. (Cu 
„Şuţii”, cum spunea el.) Uneori temeritatea lui depăşea 
toate limitele, mergând până la a-l interpela de la fereastra 
celulei pe câte un deţinut de drept comun, scos la munci de 
corvoadă în curtea penitenciarului. Deşi în astfel de cazuri 
îşi alegea cu multă grijă momentul cel mai favorabil, când 
nu se vedea nici un gardian prin apropiere, probabilitatea 
de a fi auzit, surprins la fereastră sau „turnat” chiar de cel 
pe care încerca să-l „acosteze” în acest fel rămânea destul 
de mare. Sarry îşi asuma însă riscul, chiar dacă ştia, din 
proprie experienţă, că de cele mai multe ori aceste acţiuni 
eşuau. De obicei, deţinutul de drept comun, îngrozit la 
gândul că ar putea fi acuzat de colaborare cu noi şi la 
perspectiva de a ajunge să împărtăşească aceeaşi soartă ca 
„politicii”, nu răspundea la chemarea lui George, făcându- 
se că nu-l aude şi grăbindu-se să-şi caute de lucru în altă 
parite a curţii. 

Alteori, surprins asupra faptului de un gardian pe care nu- 
l observase, George Sarry plătea cu zece zile de beci 
acţiunea lui prea hazardată. Deşi numai rareori se 
întâmplase să obţină un răspuns, sau, mai bine-zis, un semn 
de confirmare sau de infirmare la întrebarea strigată 
deţinutului din curte, George nu se lăsa descurajat iar, când 
perseverenţa îi era răsplătită, satisfacția reuşitei îl făcea să 
uite zilele de izolare, frig şi înfometare suferite în beci. 

O altă categorie, din rândul cărora George Sarry îşi 
recruta interlocutorii, erau cei reţinuţi pentru diferite 
infracţiuni de drept comun, dar care se aflau încă în 


detenţie preventivă. Nefiind încă condamnaţi, erau separați 
de ceilalţi şi încarceraţi în două celule de pe bara „I”-ului, 
ale căror ferestre erau dispuse în unghi drept faţă de 
ferestrele celulelor noastre, care se aflau pe aripa clădirii 
care forma coada „I”-ului. Aşadar se putea vorbi cu ei, 
peste colţul în care se întâlneau cele două aripi ale clădirii, 
cu mai puţine riscuri decât cu cei din curte. Distanţa între 
ferestre fiind mai mică, nu era nevoie să vorbeşti prea tare 
pentru a te face înţeles. Din punctul nostru de vedere, 
locatarii celor două celule prezentau un interes deosebit. 
Aveau două calităţi foarte preţioase: erau arestaţi de scurtă 
vreme, uneori numai de câteva zile şi, având procesele în 
curs de judecare, erau duşi o dată sau de mai multe ori la 
tribunal, unde aveau posibilitatea de a sta de vorbă cu 
avocatul şi cu familia. În argoul nostru, erau oameni 
„proaspeţi” şi, datorită contactului pe care îl puteau lua cu 
lumea când erau duşi în faţa instanţei, se mențineau 
„proaspeţi” până la încheierea procesului. Problema era, 
să-i facem să-şi înfrângă teama şi să îndrăznească să stea 
cu noi de vorbă. Ori, tocmai aici era specialitatea lui Sarry, 
care se pricepea să-i ademenească cu vorba. 

O mare parte din aceşti infractori erau ţigani, sau, în orice 
caz, din lumea celor care avuseseră deseori de-a face cu 
puşcăria. În prima fază, imediat după ce unul din ei 
răspundea la apelul lui şi se prezenta la fereastră, George 
începea prin a-l întreba pentru ce fusese arestat, 
informându-se numai de soarta interlocutorului lui şi 
ferindu-se să-şi arate interesul pentru informaţii politice. 
Treptat, acesta i se destăinuia, încântat să poată împărtăşi 
cuiva necazurile pe care le avea cu justiţia. George, la 
rândul lui, îşi lua în serios rolul de avocat consultant, 
ascultând cu răbdare expunerea cazului „clientului” lui, 
cântându-i în strună când îşi minimaliza vina şi sfătuindu-l, 
cum se pricepea mai bine, în privinţa atitudinii pe care s-o 
adopte la proces. Abia când socotea că relaţia cu omul lui 
era coaptă, George începea să strecoare în conversaţie câte 


o aluzie la situaţia politică şi, în funcţie de reacţia pe care o 
stârnea, fie renunţa, fie trecea la întrebări directe, cerându- 
i informaţiile care îl interesau. Dar şi aici, toată munca de 
apropiere depusă de George era numai rareori 
recompensată. Majoritatea celor cu care reuşea să intre în 
contact erau oameni fără nici un căpătâi, din lumea 
interlopă a micilor infractori, preocupaţi numai de 
furtişagurile şi găinăriile lor, neavând nici un alt interes şi 
nici cea mai mică idee despre actualitatea politică. 
Câteodată, se întâmpla, totuşi, să nimerească şi peste un 
interlocutor mai de soi şi bine informat (un contabil sau un 
gestionar), ale cărui cunoştinţe erau metodic exploatate şi 
transmise mai departe, prin pereţi şi calorifer, tuturor 
celulelor. 

Povestea unui ţigan, cu care George Sarry a luat legătura, 
în condiţiile arătate mai sus, şi pe care l-a cultivat pe toată 
durata procesului în speranţa obţinerii unor informaţii, deşi 
a reprezentat un eşec, a făcut hazul întregului celular. 

Ţiganul fusese arestat şi trimis în judecatăă pentru crimă. 
Îşi omorâse soacra cu o lovitură de topor în cap. În 
destăinuirile făcute lui George, îi povestise, cu lux de 
amănunte, despre nevastă-sa şi cât de fericită i-ar fi fost 
căsnicia, dacă n-ar fi existat soacră-sa. Era atât de rea şi 
nesuferită, încât într-o zi, într-un moment de exasperare, îi 
dăduse cu toporul în cap. Fidel tacticii lui de a-i capta 
încrederea şi bunăvoința, George i-a dat dreptate, 
înţelegându-l că, la enervare, nu mai gândise la urmări şi 
pusese mâna pe topor. Pe acest argument trebuie să se 
bazeze şi apărarea lui la proces. George îl sfătuise să 
invoce, în faţa judecătorului, accesul de furie care îl orbise, 
dându-i astfel posibilitatea avocatului să susţină că era 
vorba de crimă prin imprudenţă. Din păcate, nu sunt în 
stare să redau şi toată savoarea acelui dialog atât de 
colorat şi bogat în expresii specifice argoului folosit de 
majoritatea deţinuţilor de drept comun, la care am fost 
martor şi pe care l-am gustat din plin. În fine, a venit şi mult 


aşteptata zi a procesului, când ţiganul a fost dus la tribunal. 
La întoarcere, George Sarry i-a cerut să-i istorisească ce se 
petrecuse în instanţă. Ţiganul s-a arătat mulţumit de 
judecător, care îi vorbise frumos şi îl ascultase cu răbdare şi 
bunăvoință. În schimb, părea contrariat de atitudinea 
„arvocatului” (cum îi spunea el), care, în loc să-i ţină parte, 
se supărase pe el şi îi spusese la încheierea şedinţei, că nu-l 
mai poa ajuta. Abia după ce, la insistența lui George, ţiganul 
a repetat întocmai tot ce spusese fiecare în instanţă, ne-am 
lămurit, de ce se supărase avocatul. La întrebarea 
judecătorului: De ce ţi-ai omorât soacra?” ţigan răspunse 
spontan, cu toată sinceritatea: 

— Ca să am trai bun în casă, domnule judecător! 

Cum procesul urma să se judece, în continuare, şi a doua 
zi, Geor i-a mai spus ţiganului câteva cuvinte de 
îmbărbătare, sfătuindu-l să m stea o dată de vorbă cu 
avocatul, înainte de şedinţă. Apoi, treptat şi cu prudenţă, a 
îndreptat discuţia spre tema care îl interesa. Cum aflase de 
la ţigan că la proces i se dăduse voie să stea de vorbă cu 
nevastă-sa, care îi adusese un pachet de alimente, a început 
prin a-l întreba: 

— Ce ţi-a mai povestit nevasta de acasă? Cum mai e viaţa 
pe afară! 

Au ajuns astfel să vorbească despre lipsa unor alimente de 
pe piaţă, despre preţuri, scumpetea vieţii etc. Neobservând 
la interlocutorul lui nici o reticenţă, George Sarry a 
considerat că venise momentul să rişte chiar câteva 
întrebări mai îndrăzneţe: 

— Ce se mai întâmplă în lume? În Indochina mai e război? 
Dar americanii cu ruşii s-au împăcat? 

S-a arătat însă că pe cât de simpliste erau întrebările, tot 
pe atât de departe erau şi de înţelegerea ţiganului, care nu 
aveau nici cele mai elementare cunoştinţe despre situaţia 
politică. Întrebările nu l-au speriat însă. Ba chiar s-a simţit 
obligat să se scuze pentru neştiinţa lui şi, ca să-a 
dovedească simptia ce i-o purta lui George, i-a promis că îl 


va întreba pe cumnatul lui, care va veni a doua zi la proces 
şi care e „om mai umblat şi mai cu minte decât el”. 

În acea vreme, circula tocmai un zvon în închisoare despre 
convocarea unei conferinţe internaţionale a marilor puteri 
sau o întâlnire la vârf. Era o ştire confuză, transmisă prin 
reţeaua Morse, provenind de la dreptul comun, care nu ne 
fusese încă confirmată dintr-o altă sursă. Ca atare, era 
firesc ca George Sarry să încerce să lămurească lucrurile 
prin intermediul ţiganului, pe care l-a instruit în acest sens. 

A doua zi, începând de pe la ora prânzului, George pândea 
nerăbdător, de la ferastră, întoarcerea ţiganului de la 
proces. Avea să fie dezamăgit. Ţiganul nu-i aducea nici o 
noutate iar, în privinţa conferinţei internaţionale, cumnatul 
(„umblat şi cu minte!”) îi dăduse un răspuns destul de vag. 
Hazul pe care l-a provocat, a mai atenuat însă decepţia de a 
nu fi aflat mai mult. În formularea ţiganului: cumnatul îi 
spusese nu ştia amănunte, dar auzise despre o conferinţă 
de la „Stan Francisco!” 

Pentru noi, aşa avea să se cheme de-aci înainte oraşul 
american. 

Cu un alt prilej, George l-a avut ca interlocutor pe cel mai 
tânăr locatar al închisorii de la care n-a obţinut, ce-i drept, 
informaţii politice, dar a aflat, în schimb, tot felul de 
amănunte din viaţa de toate zilele a cetăţeanului aşa-zis 
liber. 'Tânărul era de fapt un copil de unsprezece ani, 
maturizat de timpuriu. Se născuse şi crescuse în mijlocul 
lipsurilor de tot felul ale unei familii nevoiaşe, dintr-un sat 
de lângă Piteşti. Avea precocitatea caracteristică copiilor 
confruntaţi de mici cu sărăcia şi mizeria. Fusese arestat 
împreună cu alţi doi copii de aceeaşi vârstă de miliţianul 
satului. Toţi trei, veşnic flămânzi, furaseră o rață din curtea 
unui vecin şi se apucaseră tocmai s-o frigă în zăvoiul de la 
marginea satului, când fuseseră surprinşi de miliţian. Duşi 
la postul de miliţie, unde, după ce i-a interogat şi bătut, 
miliţianul a sfârşit prin a-i elibera pe cei doi, reţinându-l, ca 
făptaş principal, numai pe el. Ca delicvent minor, fusese 


depus la penitenciarul din Piteşti, în aşteptarea procesului. 
Condamnarea avea să şi-o execute la o închisoare de 
minori. 

Luând în derâdere performanţa profesională a miliţianului 
care reuşise să depisteze o infracţiune de o asemenea 
amploare şi să-l trimită în faţa justiţiei pe periculosul 
criminal, povestea tânărului contactat de George devenise 
pentru noi „afacerea rață” sau „cazul rață”. 

În timp ce Sarry întreținea legătura cu celula celor ce se 
aflau încă în detenţie preventivă, pândind momentul când 
printre ei va apărea interlocutorul ideal, mult aşteptatul 
„contabil”, doldora de ştiri, Dodo Chrisoghelos cu 
neastâmpărul lui, ajuns proverbial, nu mai ştia cum să se 
împartă între multiplele lui îndeletniciri. Acum îl vedeai 
comunicând prin Morse cu celula din stânga, pentru ca, 
imediat după aceea, să facă acelaşi lucru la peretele din 
dreapta, iar apoi să se repeadă la ţeava caloriferului, 
pentru a transmite ceea ce aflase la etajele inferioare. 
Câteva minute mai târziu, suit pe calorifer, arunca „ancora” 
pe fereastră, pentru a cobori sau ridica săculeţul cu 
corespondenţa, scrisă pe plăcuţe de săpun. Aproape 
obsedat de ideea de a afla imediat orice fel de informaţie, 
din orice fel de sursă, care ar pătrunde în închisoare, şi de a 
o transmite cât mai repede mai departe, Dodo neglija de 
multe ori să-şi ia măsurile de prudenţă necesară, lăsându-se 
deseori surprins în flagrant delict. Era şi el unul din cei care 
frecventau foarte des celulele de izolare din beci. Se poate 
spune, chiar, că între Dodo şi ofiţerul politic Lupu, care îl 
luase la ochi, se angajase un fel de competiţie, fiecare 
făcându-şi o ambiţie din a-l depăşi pe celălalt: unul, prin 
ingeniozitatea invențiilor, menite să dejoace măsurile de 
vigilenţă şi izolare cu care eram înconjurați, celălalt, prin 
flerul de a le depista şi a le contracara. 

Una din păţaniile lui Dodo a rămas celebră. 

Era într-o seară. Sub paza noastră, care stăteam de vorbă 
în dreptul uşii, pentru a acoperi vizeta, Dodo aruncase 


„ancora” pe fereastră... Urma să primească de la Daniel 
Cantemir, care pe atunci se afla într-o celulă de la parter, o 
plăcuţă de săpun, cu ultimele informaţii transmise de 
plutonierul Dobre. Ca măsură de precauţie, ştirile din sursa 
Dobre erau întodeauna difuzate o zi mai târziu, în timpul 
serviciului altui gardian şi dintr-o celulă de pe o altă secţie, 
pentru ca nimeni să nu-l bănuiască pe prietenul nostru. 
Odată aflat în posesia plăcuței, Dodo a plecat de la fereastră 
iar noi ne-am părăsit rolul de paravan, pentru a-i ceda locul 
lângă uşă, unde era mai multă lumină. Numai plasându-se 
sub becul care ardea deasupra uşii, putea descifra textul 
mesajului. Plăcuța de săpun nu era mai mare decât o carte 
de joc iar Daniel zgâriase pe ambele ei feţe, cu vârful unui 
ac şi în caractere foarte mici, toate informaţiile primite de 
la Dobre. 

Cum de a reuşit în acest timp Lupu, ofiţerul politic, să se 
apropie de uşa noastră fără să se facă auzit, să deschidă 
vizeta şi să privească în celulă, fără să-şi trădeze prezenţa, 
a constituit o surpriză şi totodată un vot de blam pentru 
lipsa noastră de vigilenţă. Pentru Lupu, în schimb, a fost 
una din puţinele lui acţiuni, de acest fel, reuşite. Fapt este 
că, printr-o lovitură măiastră, a izbutit să tragă zăvoarele şi, 
aproape concomitent să deschidă şi uşa, înainte ca vreunul 
din noi să fi apucat să facă vreo mişcare. Dodo şi Lupu s-au 
găsit, astfel, deodată faţă în faţă, la un metru distanţă. Dodo 
mai ţinea încă în mână plăcuţa de săpun, pe care nu 
avusese timpul s-o dosească. Abia când l-a auzit, pe Lupu 
spunându-i: Dă ce ai în mână!” s-a dezmeticit. 

Cu un zâmbet de satisfacţie pe buze, convins că prada nu-i 
mai putea scăpa, ofiţerul politic aştepta cu mâna întinsă, să- 
i fie predată plăcuţa. Fără să arate grabă, dar nici ezitare în 
gest, Dodo a ridicat mâna cu obiectul solocitat, până 
deasupra palmei deschise pe care i-o întindea Lupu. Numai 
câţiva centimentri mai despărţeau plăcuţa de săpun de 
degetele lui Lupu, care se pregăteau s-o apuce. Zâmbetul 
triumfător al ofițerului politic a fost însă de scurtă durată, 


deoarce, în clipa următoaa Dodo şi-a tras mâna înapoi şi şi-a 
dus-o la gură. Făcuse mişcarea cu o iuţeală, încât nici noi n- 
am realizat ce se întâmplase, decât când i s-a văzut figura 
îngreţoşată, în timp ce mesteca de zor plăcuţa de săpun. 
Dodo salvase astfel situaţia, recurgând la singurul mijloc ce- 
i mai rămăsese, pentru ca plăcuţa să nu cadă în mâinile lui 
Lupu. Cu toate că fusese obligat să vomite în tinetă, 
deoarece mestecând plăcuţa de săpun vrând-nevrând, 
înghiţise o parte din spuma rezultată, iar apoi mai stătuse şi 
zece zile în beci, Dedo a considerat totuşi pozitiv bilanţul 
confruntării cu Lupu, din moment ce acesta nu ajuneses să 
ia cunoştinţă de informaţiile însemnate pe plăcuţă. 

Imaginea lui Dodo, mestecând săpunul şi strâmbându-se la 
faţă de scârbă, avea să fie deseori amintită de deţinuţii din 
Piteşti, figurând şi ea printre întâmplările consemnate în 
antologia nescrisă a umorului penitenciar. Întâmplări hazlii, 
neprevăzute, presărate printre mizeriile vieţii cotidiene şi 
care ne făceau să mai glumim şi să uităm frigul şi foamea ce 
le înduram tot mai des în ultima vreme în izolarea de 
pedeapsă din beci. 

Tot cam pe atunci, s-au ivit pe secţiile deţinuţilor politici 
primele cazuri de dezinterie. Au trecut însă zile, până ce 
cabinetul medical şi administraţia să ia în seamă cazurile de 
boală semnalate de deţinuţi. S-au alarmat, abia când 
numărul bolnavilor s-a înmulţit şi mai cu seamă, când 
epidemia s-a întins şi în rândurile gardienilor. 

La deţinuţi, combaterea maladiei s-a concretizat printr-o 
serie de măsuri din cele mai simple. 

Două celule vecine de la primul etaj al puşcăriei, care au 
fost evacuate, primind pretenţioasa denumire de „camera 
de carantină”, aveau să-i adăpostească pe bolnavi, până la 
însănătoşire. Regimul alimentar, a care îl primeau, consta 
din câte o ceaşcă de zeamă de arpacaş foarte sărată la 
fiecare masă, şi o felie de pâine, aşa-zis prăjitură, dar de 
fapt arsă pe plită până la carbonizare. Din moment ce 
arpacaşul înlocuise orezul în bucătăria comunistă, aşa şi 


zeama lui trebuie să suplinească rolul astrigent al zemei de 
orez! Cel puţin aşa am bănuit noi că fusese raţionamentul 
pe care şi-l făcuse administraţia, când stabilise regimul. 
Bolnavilor nu li s-au administrat nici un fel de medicament, 
fiindcă, după spusele sanitarului Ciortan, cota trimestrială, 
de care dispunea farmacia penitenciarului, fusese epuizată. 
În schimb, cei internaţi în „camerele de carantină” se 
bucurau de o seamă de privilegii. Aveau dreptul să stea 
întinşi în paturi şi chiar să doarmă cât pofteau şi, de 
asemenea, erau lăsaţi să se ducă să deşerte tineta la W.C,, 
ori de câte ori băteau la uşă. 

O dată cu epidemia, crescuse şi importanţa lui Ciortan. 
Dimineaţa, la „număr”, îl însoțea pe ofiţerul de serviciu şi se 
informa la fiecare celulă de apariţia vreunui nou caz de 
boală, cu întrebarea devenită stereotipă: 

— E cineva care a avut mai multe scaune azi-noapte? 

Dacă primea răspuns afirmativ, îşi însemna numele 
deţinutului şi numărul celulei într-un carneţel iar după ce 
făcea turul celularului, îi ducea pe cei notaţi la „carantină”. 

Să te fi ferit Dumnezeu, în acea perioadă, să te 
îmbolnăveşti de orice altă boală oricât de gravă ar fi fost, 
pentru că Ciortan, nu numai că nu-ţi dădea nici o atenţie, 
dar te şi repezea, indignat de îndrăzneala de a-i solicita 
ajutorul: 

— Nu vezi, bă, că sunt ocupat cu epidemia! 

Întâmplarea a vrut ca toţi din celula noastră să scăpăm 
teferi, în timp ce, din alte celule, mulţi deţinuţi şi-au făcut 
stagiul în camerele de carantină. 

În afară de câteva cazuri mai rebele, simptomele maladiei 
dispăreau, la majoritatea bolnavilor, după patru-cinci zile de 
stat în carantină, desigur nu datorită „tratamentului 
medical” şi nici „regimului alimentar”, ci mai degrabă 
„postului negru”, recomandat internaţilor de către medicii- 
deţinuţi care se aflau printre noi. 

Cum arătau cei care se însănătoşeau părăsind „carantina” 
nu e greu de imaginat! 


Pentru lon Vorvoreanu şi pentru mine, epidemia de 
dezinterie a căpătat o cu totul altă însemnătate decât 
pentru cei direct afectaţi de boală. 

Eram amândoi prieteni vechi, încă înainte de închisoare, 
şi, deşi legasem şi unul şi altul, noi amiciţii în Piteşti, ne era 
dor să ne revedem. La fiecare din mutările ordonate de 
ofiţerul politic al închisorii, sperasem să nimerim în aceeaşi 
celulă, dar soarta nu ne împlinise niciodată dorinţa. Din 
1953, de la Jilava, când fuseserăm selecționați pentru 
transfer şi stătuserăm câteva ore împreună în aceeaşi 
celulă şi apoi încă câteva ore în vagonul-penitenciar în 
drum spre Piteşti, nu ne mai întâlniserăm. Comunicasem 
mereu prin ţevile de calorifer şi prin pereţi, dar convorbirile 
pe aceste căi erau publice, ori dorinţa noastră era să ne 
regăsim ca altădată în intimitate şi să ne putem împărtăşi în 
voie, unul-altuia, impresiile şi gândurile. Nu-mi mai aduc 
aminte căruia din noi i-a venit în minte năstruşnica idee de 
a profita de epidemia care bântuia în închisoare, pentru a 
ne declara bolnavi şi a provoca astfel izolarea noastră în 
aceeaşi celulă de „carantină”. Înclin să cred că ideea ne-a 
venit concomitent, fiindcă prea eram amândoi obsedaţi de 
aceeaşi dorinţă. 

În orice caz, strânsa prietenie care ne lega, dar şi o 
oarecare doză de inconştienţă de a înfrunta riscurile sporite 
de contaminarea din „carantină”, unde aveam să fim în 
contact direct cu bolnavii, ne-a făcut să nu pregetăm să ne 
punem planul în aplicare. Celulele noastre erau la etaje 
diferite, aşa că am stabilit prin Morse cum să procedem. 
Chiar a doua zi dimineaţa, la trecerea lui Ciortan, urma să-l 
anunţăm că ne-am îmbolnăvit. 

Zis şi făcut! 

A doua zi, la „număr”, când Ciortan s-a informat dacă e 
cineva bolnav, am ieşit în faţa lui cu o figură suferindă, 
ţinându-mă de obdomen. 

— Ai diaree, bă? A ţinut el să se asigure că e, într-adevăr, 
vorba de dezinterie şi nu de altă boală. 


— Da! l-am răspuns. 

— Câte scaune ai avut ieri? 

Fără ezitare, am răspuns aşa cum mă învățase Sandu 
Ghica: 

— Paisprezece sau cincisprezece! 

— Bine, fă-ţi bagajul şi aşteaptă! 

Ciortan m-a notat în carneţel şi a trecut la celula 
următoare. Câteva-minute mai târziu, cu „bagajul” în 
pătură, eram condus de un gardian la etajul inferior, unde 
era „carantina”. M-a introdus într-una din celule, care era 
goală. Cealaltă se zugrăvea şi se dezinfecta, detaliu pe care 
îl aflasem şi care ne determinase să ne grăbim a ne anunţa 
bolnavi, pentru a fi băgaţi în aceeaşi celulă. M-am trântit pe 
unul din paturi, dar cu urechea atentă la mişcările de pe 
coridor, aşteptându-mă, din moment în moment, să aud 
paşii lui Ion şi ai gardianului însoțitor, oprindu-se în faţa uşii 
celulei de carantină. După câteva alarme false de paşi care 
nu aveau ca ţintă celula mea şi care au trecut mai departe 
spre W. C., sau celălalt capăt al secţiei, obişnuita agitaţie 
matinală de pe coridor s-a potolit, fără, ca Ion Vorvoreanu 
să-şi fi făcut apariţia. N-a trecut însă mult şi am fost, 
informat, prin ţăcăniturile Morse în ţeava caloriferului, că 
declaraţia lui Ion nu-l convinsese pe Ciortan să-l considere 
bolnav. Neavând consilier de specialitate, cum îl avusesem 
eu pe Sandu Ghica, la întrebarea: „Câte scaune ai avut 
ieri?”, lon minţise cu economie, declarând numai trei sau 
patru, ceea ce lui Ciortan i se păruse insuficient pentru un 
diagnostic de dezinterie. 

Am petrecut, aşadar singur, prima mea zi în celula de 
„carantină”. lon a venit cu douăzeci şi patru de ore 
întârziere la întâlnirea ce ne-o dădusem. A doua zi 
dimineaţa, Ion şi-a corectat minciuna din ajun, oferindu-i lui 
Ciortan o cifră mai plauzibilă! 

Am stat cinci zile împreună. Timpul a trecut pe nesimţite. 
N-am simţit nici foamea, nici oboseala, deşi am flămânzit şi 
am dormit foarte puţin. Am stat de vorbă cât era ziua de 


lungă şi până noaptea târziu. Ara vorbit de toate câte ne-au 
trecut prin minte, sărind de la un subiect la la altul, în 
dorinţa de a nu scăpa nimic din tot ce aveam a ne spune. 
Ne-am amintit de trecut, am examinat împreună situaţia 
noastră în lumina regimului ce ni se aplica, după înăbuşirea 
revoluţiei maghiare, şi am comentat, totodată, ultimele 
informaţii politice internaţionale, care circulau în 
închisoare, căutând să întrezărim cursul evenimentelor 
viitoare. Ne-am regăsit neschimbaţi în felul nostru de a 
vedea şi judeca lucrurile şi oamenii: eu, ca totdeauna, mai 
optimist şi mai entuziast, iar Ion, aşa cum îl ştiam, mai 
reţinut, mai sceptic şi mai puţin încrezător în oameni şi 
viitor, ceea ce nu-i afecta însă întru-nimic moralul şi 
echilibrul sufletesc. După trei zile, bucuria revederii şi 
convieţuirii noastre în camera de „carantină” ne-a fost 
umbrită de apariţia unui personaj, pe care nimeni nu-l 
simpatiza în mod deosebit în închisoarea din Piteşti. Era 
vorba de consulul Jeannot Popovici, care, îmbolnăvindu-se 
de dezinterie, fusese şi el trimis în „camera de carantină”. 
Ştiindu-l cât era de indiscret şi totodată de labil, capabil să 
te vândă şi de frică, dar şi pentru un chiştoc da ţigaretă sau 
o lingură de mâncare în plus, am fost nevoiţi să ne 
autocenzurăm conversațiile. Cel mai greu ne venea însă, să 
scăpăm de insistenţele lui Popovici, care voia cu orice preţ 
să ne smulgă afirmaţii optimiste cu privire la soarta noastră 
şi la situaţia politică internaţională. Cum pesimismul lui lon 
Vorvoreanu nu-l satisfăcea, îşi îndrepta mereu nădejdea 
spre mine, aşteptându-se la concluzii mai puţin defetiste. M- 
a enervat însă într-atât cu perseverenţa lui indiscretă de a 
interveni în discuţiile noastre, încât l-am supralicitat pe Ion, 
arătându-mă convins că perspectivele sumbre ale viitorului 
nu ne mai lăsau nici o şansă de a scăpa cu viaţă din 
puşcăriile comuniste. Prezenţa lui Popovici ne-a fost atât de 
nesuferită, încât, chiar a doua zi după sosirea lui, ne-am 
hotărât să începem demersurile pentru a părăsi „carantina” 
Şi aici, primeam în fiecare dimineaţă vizita lui Ciortan, care 


ne întâmpina cu aceeaşi întrebare stereotipă: „Câte scune 
ai avut bă, azi-noapte?” Până la venirea lui Popovici, 
răspunsul nostru fluctuase între zece şi douăsprezece. 
Acum, după prima zi petrecută în trei, hotărâsem să fim 
sinceri: 

— Niciunul! I-am răspuns şi eu şi Ion întrebării pe care ne- 
a pus-o în acea dimineaţă Ciortan. 

Ştiam, din experienţa altora, ce avea să urmeze. 

Ciortan nu a dat curs în acea zi declaraţiei noastre. Pentru 
mai multă siguranţă, ne-a mai lăsat o zi în „carantină”, şi 
abia în dimineaţa următoare, când a primit acelaşi răspuns 
la întrebare, ne-a considerat vindecaţi şi a dispus trimiterea 
noastră înapoi, în celulele noastre de baştină. 

Cele cinci zile de post îndurat în „carantină”, au fost din 
plin compensate de satisfacția regăsirii unei prietenii 
reciproce, rămasă intactă, aceste sentimente dovedindu-şi 
statornicia, de fiecare dată când au fost puse la-încercare, 
chiar după ani de despărţire. 

Mă găseam din nou în mijlocul camarazilor din celula pe 
care o părăsisem pentru a mă întâlni cu lon Vorvoreanu. Nu 
trecuseră decât două sau trei zile de la înapoierea mea şi a 
lui Ion pe secţie, când am primit o veste, ultima veste 
despre Jeannot Popovici. Nenorocitul murise de inimă în 
celula de „carantină”. Cred că a fost singurul moment când 
bietul Popovici a reuşit să stârnească un gând unanim de 
compasiune. Cel mai afectat de moartea lui a fost tot 
colonelul Mihai Kiriacescu, care, deşi îi fusese prieten din 
tinereţe şi chiar rudă prin alianţă, ajunsese şi el, ca şi alţii, 
să fie pedepsit cu zile de carceră şi beci, datorită 
delaţiunilor lui Popovici. 


La întoarcerea mea din camera de carantină, l-am găsit pe 
Dodo Chrisoghelos într-o mare efervescenţă, pe care 
reuşise s-o transmită tuturor celor din celulă şi de care m- 
am molipsit şi eu. Era vorba de rezultatul senzaţional la 
care ajunsese Dodo în urma unor calcule, care îl preocupau 
de mai multă vreme. Încă dinaintea plecării mele din celulă, 
Dodo studia şi întorcea pe toate feţele, desenând şi punând 
în ecuaţii matematice, pe plăcuţe de săpun, datele unui nou 
model de motor rotativ pe care îl imaginase. Grupul nostru 
de prieteni din celulă, profani în materie, ne grăbisem să-l 
luăm în derâdere, tratându-l de inventator de „perpetuum 
mobile”. Dodo însă nu se lăsa descurajat de ironiile noastre 
şi îşi vedea de treabă înainte, cu aceeaşi încăpățânare şi 
frenezie, cu care îşi urmărea întotdeauna toate ideile până 
şi le ducea la bun sfâtşit. Deşi glumeam şi îl tachinam pe 
această temă, vrând-nevrând, am fost şi noi angrenaţi în 
activitatea lui, care, pe zi ce trecea, devenea tot mai febrilă. 
Dodo ne solicita ajutorul, cerându-ne, fie să-i depozităm în 
ascunzători plăcuţele de săpun pline de desene şi formule 
matematice, fie să facem de pază la uşă, în timp ce purta 
discuţii interminabile cu cei câţiva ingineri şi matematicieni, 
competenţi din închisoare, cu care se consulta, sau când se 
urca la fereastră şi recurgea la „ancora” lui George Sarry, 
pentru a-i trimite spre verificare lui Radu Roşea, la etajul 
inferior, plăcuţele cu ultimele calcule făcute. 

Dodo era tot mai entuziasmat de motorul lui, care, spunea 
el, va fi cu mult mai reuşit decât motorul rotativ, inventat de 
germanul Wankel, calculele arătând că va da un randament 
şi performanţe superioare şi chiar de-a dreptul 
revoluţionare în domeniul motoarelor cu explozie. 

După zile întregi de calcule, de discuţii în contradictoriu 
prin pereţi şi calorifer, de explicaţii şi argumente cu care şi- 
a susţinut proiectul, Dodo a primit răspunsul profesorului 
Radu Roşea, care i-a verificat, pe cale matematică, întregul 
concept. Radu Roşea ajunsese la concluzia că motorul 
imaginat de Dodo va putea fi realizat şi va funcţiona cu un 


randament avantajos. Nu se putea pronunţa în privinţa 
randamentului exagerat dej bun, pe care îl prevedea Dodo, 
fiindcă nu dispunea, în condiţiile de detenţie din Piteşti, de 
documentaţia şi instrumentele necesare pentru asemenea 
calcule. Pentru Dodo, autoritatea verdictului dat de Radu 
Roşea, chiar cu rezerva arătată în privinţa randamentului, 
constituia o confirmare a valabilităţii motorului inventat de 
el. Nu-i mai rămânea acum decât să aştepte prăbuşirea 
regimului comunist şi implicit eliberarea noastră şi a ţării, 
pentru a-şi patenta invenţia şi a realiza motorul, care îi va 
aduce nu numai satisfacţiea succesului şi a celebrităţii, dar 
şi mulţumirea materială. Dodo era ferm convins că lucrurile 
vor evolua în acest sens, declarându-ne că vom fi, de drept, 
asociaţii lui la beneficiile afacerii pe care o va pune pe 
picioare pentru exploatarea motorului. Şi, aşa, a ajuns la 
ideea că „naşterea” motorului şi totodată a asociaţiei 
noastre trebuia pecetluită printr-un document, care să 
cuprindă formula matematică, concentrată, a principiului 
pe care se baza noul motor, cât şi numele lui Dodo, ca 
inventator şi proprietar, şi ale noastre ca martori şi 
colaboratori. Acest „certificat de naştere” urma să fie depus 
într-un loc secret, numai de noi ştiut, până în ziua libertăţii. 
Cu mijloacele pe care le aveam la dispoziţie în celulă, 
confecţionarea unui astfel de document părea imposibilă, 
dar Dodo a găsit şi aici soluţia. În traista mea de puşcăriaş, 
printre cele câteva piese de lenjerie uzată şi peticită, 
primite în decursul anilor de la camarazi de detenţie mai 
avuţi, mai supravieţuise un singur obiect din pachetul pe 
care îl primisem de acasă, în 1952, imediat după proces: o 
pungă dintr-un fel de pânză cerată, impermeabilă, în care 
mama îmi pusese un săpun de toaletă, un tub de pastă de 
dinţi şi o periuţă. Conţinutul se epuizase de mult dar punga 
rezistase timpului şi scăpase neconfiscată şi din 
nenumărate percheziţii, deşi trezise de mai multe ori 
suspiciunea unor gardieni, din cauza materialului 
neobişnuit din care era confecţionată. De data asta, n-a mai 


scăpat de spiritul inventiv al lui Dodo, care şi-a adus aminte 
de ea şi mi-a cerut-o. A descusut-o, i-a tăiat părţile uzate şi a 
reuşit să recupereze o suprafaţă curată de material, cam de 
mărimea une jumătăţi de coli de hârtie, pe care urma să fie 
scris documentul. Pentru cerneală a folosit o pastilă de 
violet de genţiană pe care o avea, de mai multă vreme 
ascunsă în paiele din saltea. Obţinuse de la Ciortan mai 
multe pastile, după ce le văzuse mai întâi în dulapul 
farmaceutic când fusese scos într-o zi la cabinetul medical 
pentru o consultaţie. Informat de medicii noştri deţinuţi 
despre tratamentul cu violet de genţiană, Dodo se grăbise 
să pretexteze că are paraziți intestinali (oxiuri) şi astfel 
primise de la Ciortan câteva pastile. De formaţie inginer 
chimist, ştia că violetul de genţiană era un colorant puternic 
şi se gândise la întrebuinţarea pe care i-ar putea-o da. Voia 
să-şi vopsească o pereche de indispensabili primiţi de la 
magazia penitenciarului, pe care, în cazul transferării lui 
într-o altă închisoare, ar fi trebuit să-i restituie. Cum nu mai 
avea altă pereche, ar fi urmat să plece cu pantalonii 
îmbrăcaţi direct pe piele. Rufăria dată de penitenciar fiind 
toată „albă”, chiloţii, odată vopsiți, puteau trece drept 
proprietate personală. Dodo pretindea că, dacă acţiunea 
comuniştilor de a trece bunurile particulare în proprietatea 
statului se numea etatizare, operaţia inversă, adică de 
trecere a bunurilor statului în proprietate particulară (cazul 
indispensabililor lui), era firesc să se numească 
„particularizare!” Aşa a ajuns Dodo să aibă chiloţi de 
culoare violet, şi, o bună parte dintre noi, printre care şi eu, 
gulere tot violet la cămăşile „albe”, cazone, pe care le 
primisem de la magazia de efecte a închisorii. Cămăşilor 
cazone care erau răscroite la gât, le confecţionasem gulere 
din fâşii de pânză tăiate din cearceafuri. Vopsindu-le, 
reduceam serios riscul ca vreun gardian să descopere 
proveniența materialului. Deşi Dodo a distribuit cu dărnicie 
pastife de violet de genţiană tuturor adepților campaniei de 
„particularizare”, tot îi mai rămăseseră câteva, pe care le 


pusese bine. O pastilă din această rezervă i-a servit acum la 
fabricarea cernelei. A dizolvat-o în apă, obţinând o soluţie 
concentrată, asemănătoare cernelei violet. Tocul l-a făcut 
dintr-un beţişor ascuţit la capăt, cu care, muindu-l în soluţia 
colorată, a reuşit să scrie pe pânza cerată formula dorită. În 
ultimul moment ne-am răzgândit şi, din precauţie, am 
renunţat să ne mai punem semnăturile. Muindu-ne degetul 
mare în cerneală, în loc de nume, în josul documentului, ne- 
am aplicat amprentele. Apoi, împăturit cu grijă şi, pentru o 
mai bună protecţie, învelit şi într-o bucată de pânză, 
documentul a fost introdus într-un săculeţ de stofă, pe care 
l-am cusut la gură. Astfel pregătit, l-am depus într-o 
ascunzătoare specială, la care urma să nu mai umblăm. La 
amenajarea ei, am muncit cu toţii din greu. Am scos de sub 
unul din paturi o bucată din şipca de lemn (plinta), bătută în 
cuie de-a lungul pereţilor, în partea de jos, la îmbinarea cu 
pardoseala. Apoi, cu multă trudă, folosind toate obiectele 
tari şi ascuţite pe care le aveam în celulă, am început să 
scobim un şanţ în perete, până ce am reuşit să creăm un 
spaţiu destul de larg între zid şi capătul uneia din 
scândurile pardoselei, prin care să putem strecura, sub 
duşumea, punguliţa cu documentul lui Dodo. Am muncit cu 
rândul sub pat, schimbându-ne când oboseam sau ne 
dureau prea tare mâinile şi ne sângereau degetele. N-am 
răsuflat uşuraţi, decât după ce am bătut şipca la loc şi am 
şters toate urmele operaţiei, aruncând molozul şi praful de 
cărămidă rezultat, în tinetă. E greu de imaginat pentru 
cineva, care n-a trăit viaţa de celulă, ce efort fizic şi ce 
solicitare nervoasă necesita o astfel de lucrare. Să nu ai nici 
un fel de scule adecvate, nici cleşte, nici ciocan, nici daltă şi 
să desfaci o şipcă prinsă în cuie ruginite, pe care apoi s-o 
baţi la loc, după ce ai făcut o gaură în perete, folosind 
numai nişte bucăţi mici de tablă, un placheu de bocanc sau 
câteva cioburi de sticlă, este în sine o performanţă. Când, 
însă, trebuie să mai faci toate astea şi repede şi fără 
zgomot, sub teama permanentă de a fi surprins de 


gardianul care se perinda pe la vizete, să fii mereu gata să- 
ţi întrerupi lucrul şi să ieşi de sub pat, când se apropia de 
celula noastră şi să te apuci din nou de treabă de îndată ce 
trecea la uşa următoare, nu era o muncă lipsită de emoţii. 
Nici pentru cel care era înlocuit la munca de sub pat şi îşi 
asuma răspunderea de a pândi la uşă şi a-i garanta 
securitatea celui care îi luase locul, nu era lucru uşor. De 
atenţia şi acuitatea simţurilor lui depindea detectarea din 
vreme a pericolului, ce putea surveni de pe coridor, şi 
prevenirea în timp util a celui de sub pat, pentru a se pune 
la adăpost. 

La capătul atâtor dificultăţi şi riscuri întâmpinate în cursul 
operaţiei, satisfacția reuşitei ne-a fost cu atât mai mare. lar 
dacă închisoarea din Piteşti mai stă şi azi în picioare şi n-a 
fost încă dărâmată, înseamnă că nici actul de naştere al 
motorului lui Dodo nu s-a clintit din locul în care l-am pus la 
păstrare. 

Pentru a încheia povestea motorului lui Dodo, va trebui să 
fac un salt peste anii de închisoare, pe care i-am mai 
executat până la eliberarea noastră, în 1964. 

Opt ani mai târziu, deci, mă aflam liber în Bucureşti şi mă 
zbăteam, ca şi foştii mei camarazi de detenţie, să-mi rezolv 
problemele cu care eram confruntat. 

Toţi cei care ne regăsisem, în Bucureşti, ţineam legătura 
între noi şi ne comunicam unul altuia toate informaţiile care 
ne puteau fi utile la obţinerea unei locuinţe, unui serviciu, 
unui pat în spital etc. Mă vedeam deseori şi cu Dodo 
Chrisoghelos. Mai norocos decât alţii, problema locuinţei îi 
fusese rezolvată de o prietenă, care îl primise în 
apartamentul ei. Aici, şi-a reamintit şi a reconstituit formula 
pe care o ascunsesem sub podelele celulei din Piteşti. În 
noile condiţii, a putut să-şi verifice toate calculele şi să 
ajungă la concluzia că motorul lui va funcţiona, dând un 
randament mai bun decât cele similare, existente la vremea 
aceea. Apelând la diferiţi prieteni, şi-a procurat tot felul de 
materiale necesare, pentru construirea unei machete a 


motorului. Micul apartament al prieteniei lui a căpătat 
repede aspectul unui atelier, în care Dodo tăia, pilea şi 
găurea toată ziua bucăţi de tablă, lemn, carton şi plexiglas, 
confecţionând astfel piesele componente ale machetei sau 
modelându-le în ghips. Când, în sfârşit macheta a fost gata, 
Dodo a pornit lupta cu autorităţile. Înarmat cu macheta şi 
cu dosarul, cuprinzând planul şi întreaga lucrare privind 
motorul, a început demersurile la ministerele de resort, 
intervenind şi direct, dar mai ales uzând de relaţiile pe care 
le avea în lumea inginerilor, pentru a convinge forurile 
respective de valoarea invenţiei lui. Şi, cu perseverenţa lui, 
şi-a atins țelul! I s-a pus la dispoziţie de câtre Ministerul 
industriei o hală de atelier dezafectată de lângă Otopeni, 
care a fost utilată cu maşinile-unelte pe care le-a solicitat. 
Angajat ca inginer, Dodo urma; să lucreze acolo, împreună 
cu o echipă de doi sau trei muncitori, la realizarea 
prototipului motorului lui. Hotărârea lui Dodo de a realiza 
motorul în ţară, cedând invenţia şi toate beneficiile ei 
regimului comunist, în schimbul unui serviciu şi al unui 
premiu modest în bani, ne-a mirat pe toţi. E dreptcă o 
vreme ezitase, înainte de a face acest pas. Se gândise, aşa 
cum de altfel ne aşteptam din partea lui, să trimită 
clandestin unui prieten, din străinătate, planurile motorului 
inventat de el, care să-l patenteze şi să negocieze vânzarea 
lui cu firmele interesate. Apoi, suma obţinută ar fi depus-o 
pe un cont în bancă pe numele lui Dodo, urmând ca acesta 
să dispună de ea, când va reuşi să iasă din ţară. 

În acea vreme, însă, Dodo începuse să-şi facă griji în 
privinţa sănătăţii. Se plângea de dificultăţi la mers, 
pretinzând că nu mai are deplină stăpânire asupra 
picioarelor, că nu-şi mai poate controla exact toate 
mişcările. Cum îl ştiam înclinat spre ipohondrie, credeam că 
exagerează, mai ales că nu se observa nimic anormal când 
umbla. Doctorii l-au examinat, nu i-au dat un diagnostic 
precis, punând simptomele, pe care le manifesta, pe seama 
detenţiei, cu tot cortegiul ei de urmări, create de lipsa 


îndelungată de vitamine, de proteine şi de subnutriţie, în 
general, ca şi de un sistem nervos greu încercat de viaţa în 
claustraţie. Toţi credeau că, treptat, în câteva luni de viaţă 
normală, în libertate, efectele nocive ale anilor de 
închisoare asupra organismului vor dispărea. Previziunile 
optimiste ale doctorilor erau departe de a-l linişti pe Dodo, 
care se plângea că, dimpotrivă, pe zi ce trecea, se simţea 
tot mai nesigur pe picioare. N-am putut pune decât pe 
seama îngrijorării, care îl stăpânea, explicaţia pe care mi-a 
dat-o, privind hotărârea lui de a-şi construi motorul în ţară: 

— Nu-mi mai pot permite riscul de a lua legătura cu cineva 
din străinătate şi de a-i transmite documente pe cale 
clandestină. Simt că dacă aş cădea iar în mâinile Securităţii 
şi aş fi din nou condamnat, la vârsta mea, bolnav cum sunt, 
n-aş mai suporta regimul de puşcărie şi n-aş supravieţui 
detenţiei! 

Nu mai erau vorbele lui Dodo, de altădată, mereu optimist, 
entuziast, gata să se angajeze, plin de încredere, în cele mai 
temerare acţiuni! Poate că presimţea, ceea ce medicii n-au 
descoperit decât mai târziu, când i-au stabilit diagnosticul: 
scleroză în plăci! Boală fără leac, care avea să progreseze 
încet, dar sigur. 

De moartea lui Dodo, am aflat câţiva ani după ce plecasem 
din ţară. 

Într-o bună zi, bagheta magică a ofițerului politic Lupu, 
care, periodic făcea şi desfăcea componenţa celulelor, şi-a 
manifestat din nou puterea. 

Ni se împlinise sorocul. 

După aceleaşi, de neînțeles, criterii, care cu câteva 
săptămâni în urmă determinaseră selecţionarea şi 
adunarea noastră în aceeaşi cameră, am fost despărțiți şi 
împrăştiaţi pe celular, spre a ne integra fiecare, din nou, în 
componenţa unei alte celule. Pentru a nu ştiu câta oară, 
plecam cu „bagajul” în pătură, pe drumul de la o celulă la 
alta, cu acelaşi regret al despărțirii, dar şi cu aceeaşi 


curiozitate şi speranţă că în noua încăpere voi regăsi alţi 
prieteni cu care doream să mă întâlnesc. 

Tabelul cu noua repartizare a deţinuţilor pe celule, 
întocmit de biroul politic, era dat ofițerului de serviciu, 
care, împreună cu câţiva gardieni, îl punea în aplicare, 
respectându-l cu scrupulozitate, câteva ore paralizând orice 
altă activitate de pe secţie. Împărţirea mesei, scosul la 
plimbare sau la W. C. Erau întrerupte până ce ultimul nume 
de pe listă era introdus în noua lui celulă. Din cauza 
veşnicelor dificultăţi întâmpinate de gardieni la cititul şi 
pronunţatul numelor, ca şi la numărarea noastră, mutările 
progresau încet şi uneori se produceau şi greşeli. La una 
din aceste pritoceli, am fost eu însumi obiectul unei erori. 

Lotul Pătrăşcanu. 

Era în timpul „programului” de dimineaţă. Ne venise 
tocmai rândul să fim scoşi la toaletă. 

Gardianul ne deschisese celula şi ne însoţise până la 
capătul secţiei, unde aşteptase ca ultimul dintre noi să 
pătrundă în camera W. C.-u-lui, pentru a închide uşa în 
urma lui. Chiar în acel moment, la celălalt capăt al 
celularului, şi-a făcut apariţia ofiţerul de serviciu cu un grup 
de gardieni. Deşi încuiaţi în W. C, zgomotul uşilor şi al 
paşilor de pe coridor ne-a dat de veste că se făceau mutări 
de deţinuţi pe secţie. N-a trecut mult şi faptul s-a confirmat. 
S-a deschis uşa la W. C. Şi în prag ni s-a arătat un gardian 
cu o listă în mână. L-a strigat pe nume pe unul din noi şi, 
înainte de a-l scoate pe coridor, i-a spus să se ducă să-şi ia 
pătura şi „bagajul” din celulă. Scena s-a repetat de mai 
multe ori, până ce, toţi camarazii mei fiind scoşi din W. C., 
am rămas ultimul, singur. 

Pe coridor se auzeau în continuare zăvoarele uşilor şi 
toate zgomotele făcute de mişcarea oamenilor de la o celulă 
la alta. 

Aşteptând să-mi vină şi mie rândul, am profitat de ocazia 
fericită de a nu fi grăbit de gardian să părăsesc W. C.-ul, m- 
am dezbrăcat până la brâu şi m-am spălat la robinetul, la 


care, în mod obişnuit, abia ni se lăsa timpul să ne spălăm pe 
mâini. M-am dus apoi din nou să ascult la uşă. Coridorul 
continua să fie animat, aşa că m-am apucat să-mi spăl şi 
cămaşa, cu gândul că nu voi mai avea mult de aşteptat, 
până ce voi fi şi eu repartizat într-o nouă celulă, unde s-o 
întind la uscat. Când am terminat spălatul, pe coridor se 
lăsase liniştea. O linişte suspectă, care, prelungindu-se, nu 
mi-o puteam explica. Nu-mi puteam imagina ce motiv 
determinase administraţia să întrerupă, pe o atât de lungă 
durată, mutarea care era în curs. Cred că am mai aşteptat 
mai bine de o jumătate de oră reluarea mutărilor. Dar, în 
zadar. Coridorul a rămas mut. Eram fără cămaşă şi 
începuse să mă pătrundă frigul. În cele din urmă, răzbit, m- 
am decis să bat la uşă. 

— Nu mai bate, bă! Mi s-a răspuns tocmai din celălalt 
capăt al secţiei. 

Am mai bătut odată. 

— Care baţi, bă? S-a răstit aceeaşi voce, dar de data asta 
mai din apropiere. 

— La W. C.! Am strigat şi eu din spatele uşii. 

Paşii gardianului au înaintat până în dreptul uşii W. C.-ului. 
Zăvorul s-a tras şi în prag a apărut unul din cei câţiva 
gardieni ai închisorii, care nu făceau în mod obişnuit de 
serviciu pe secţiile deţinuţilor politici. Nu se arătau pe 
celularul nostru decât sporadic şi pentru scurt timp, fie 
pentru a da o mână de ajutor la o percheziţie, fie pentru a 
ţine locul şefilor noştri de secţie, când aceştia erau 
convocați de superiorii lor la vreo şedinţă. Acesta din urmă 
părea să fie şi cazul gardianului ce-mi deschisese uşa. 
Figura lui mi-era cunoscută, pentru că îl vedeam aproape 
zilnic de la fereastra celulei, supraveghindu-i pe deţinuţii de 
drept comun, scoşi la diferite corvezi în curtea închisorii. 

— Ce-i cu tine aici, bă? M-a întrebat gardianul, în mod 
vizibil surprins de prezenţa mea la W.C. 

Era evident că şeful de secţie, pe care îl înlocuia, nu-i 
pomenise nimic - înainte de a pleca - despre vreun deţinut 


rămas la toaletă. 

— Am fost scos la W. C. Şi cred că domnul plutonier m-a 
uitat aici, i-am răspuns. 

— Din ce celulă eşti? I-am spus numărul celulei. 

— Hai! Dă-i drumu la cameră! 

Gardianul a luat-o apoi înainte pe coridor, spre celula ce i- 
o indicasem. Am pornit şi eu pe urmele lui, târând pe jos; 
după mine, tineta şi hârdăul cu apă de băut. Ajuns în faţa 
celulei, gardianul deschisese uşa şi mă aştepta. Era departe 
de a-şi închipui surpriza pe care mi-a provocat-o, când am 
ajuns şi eu în pragul uşii: în fosta mea celulă se afla un grup 
de deţinuţi necunoscuţi! 

Instinctul puşcăriaşului, curios din fire şi mereu dornic de 
noutăţi, mă făcuse să nu am nici o reacţie şi să păşesc în 
celulă în modul cel mai natural cu putinţă. Încă de la prima 
privire aruncată în cameră, îmi dădusem seama că străinii, 
care se uitau şi ei la mine cu aceeaşi curiozitate, proveneau 
din Aiud. Numai la Aiud mai văzusesem asemenea 
îmbrăcăminte grotescă, făcute din petece multicolore de 
doc, resturi de la fabricile de confecţii, cu care 
penitenciarul îşi echipa deţinuţii în timpul verii. Lucrurile s- 
au lămurit, de îndată ce gardianul a închis uşa şi am rămas 
singuri. Am vrut să mă prezint, dar nici n-am apucaţi bine 
să-mi spun numele, că unul din cei opt oameni, înghesuiți în 
spaţiul liber dintre paturi, şi-a făcut loc printre ei, mi-a sărit 
de gât şi m-a îmbrăţişat cu efuziune. De cum a ieşit din 
mijlocul celorlalţi, l-am recunoscut şi eu. Era Hari Brauner, 
cu care vreme de aproape un an fusesem vecin de celulă în 
Zarcă, la Aiud. Hari Brauner fusese implicat şi condamnat 
în procesul intentat grupului Pătrăşcanu, care se judecase 
între 6 şi 13 aprilie 1954. La câteva zile după pronunţarea 
sentinţelor, Lucrețiu Pătrăşcanu, singurul condamnat la 
moarte, fusese executat, iar toţi ceilalţi coinculpaţi, care 
primiseră zeci de ani de condamnare, luaseră drumul 
închisorilor. Când în 1955, în urma evadării de la Cavnic, ni 
s-a aplicat, ca represalii, regimul sever de izolare în Zarca 


Aiudului şi membrii lotului Pătrăşcanu se aflau acolo, 
ocupând fiecare, singur, câte o celulă. Cu acea ocazie, 
făcusem cunoştinţă şi vorbisem luni de zile prin perete cu 
Hari Brauner, fără să ne fi întâlnit vreodată de aproape. Ne 
văzusem numai prin găurile practicate în obloanele de la 
fereastră, prin care puteam observa deţinuţii din celelalte 
celule, când erau scoşi în curtea de plimbare. 

Pentru Hari Brauner, care stătuse luni de zile izolat, singur 
în celulă, apariţia grupului nostru de evadați în celula 
vecină şi posibilitatea de a mai schimba câte o vorbă cu noi, 
chiar şi prin perete, fusese atunci motiv de mare bucurie. 
Acum, la Piteşti, ne-am bucurat amândoi de întâmplarea 
care ne-a pus în contact direct, dându-ne prilejul să ne 
cunoaştem personal. 

Henri Brauner m-a prezentat noilor locatari ai celulei 
mele, sosiți împreună cu el, chiar atunci, de la Aiud. Făceau 
toţi parte din acelaşi grup, cunoscut sub numele de „lotul 
Pătrăşcanu”! Îi voi prezenta şi eu, dându-le numele şi cele 
câteva date de care îmi mai amintesc despre fiecare din ei: 

1) Pavel Constantin. Fiu de ţăran sărac dintr-un sat de 
lângă Ploieşti. Bun la carte şi ambițios, urmează liceul la 
Ploieşti şi apoi Academia Comercială la Bucureşti, plătindu- 
şi singur studiile, din meditaţiile pe care le dădea în timpul 
liber. Încă înainte de război, ocupă un post la Institutul de 
Conjunctură şi devine membru al partidului comunist în 
ilegalitate. 

2) Ionel Mocsoni-Stârcea. Din familia boierilor moldoveni 
Stârcea. Adoptat de Mocsoni, fost maestru de vânătoare al 
Palatului, care nu avea moştenitori. lonel devine mareşalul 
Palatului. Fusese condamnat la şapte ani închisoare, în 
procesul Maniu. Cu puţin timp înainte de a-i expira 
pedeapsa, este implicat în procesul Pătrăşcanu şi 
condamnat din nou. 

3) Ion Birtaşu. Român, originar din Ungaria, dintr-un sat 
de pe malurile Tisei. Bătrânul Mocsoni îl ajută să urmeze o 
şcoală silvică şi la absolvire îl angajează administrator al 


terenurilor de vânătoare, la moşia lui din Bulgi, în 
Transilvania. După moartea lui Mocsoni, Ionel Stârcea 
moşteneşte moşia tatălui adoptiv şi o dată cu ea şi pe omul 
lui de credinţă, Birtaşu. 

Birtaşu îşi urmează noul stăpân în închisoare, fiind 
implicat şi el în afacerea Pătrăşcanu, cu care nu avea nici în 
clin, nici în mânecă. 

4) lavorski. Un caz similar cu al lui Birtaşu. 

Absolventul unei şcoli medii de agronomie şi horticultura, 
fusese ad-ministratorul şi omul de nădejde al bătrânului 
Stârcea (tatăl lui Ionel), la moşia lui din Bucovina. La 
moartea lui Stârcea, Ionel îl aduce pe Iavorski, cu întreaga 
familie, la moşia de la Bulgi. Securitatea îl implică şi pe el în 
„complotul Pătrăşcanu”, de care, ca şi Birtaşu, nici lavorski 
habar nu avea. 

5) Betea. Fost comunist din ilegalitate. 

Atât Pavel Constantin cât şi Belu Silber, mi-au povestit 
despre el că fusese un bărbat frumos şi foarte inteligent. 
Amândoi vorbeau la timpul trecut, fiindcă acum, la Piteşti, 
descrierea lor nu mai corespundea personajului, nimic 
nemaiamintind de aceste trăsături. Din punct de vedere 
fizic, Betea era o epavă. Slab, fără dinţi în gură, cu o pareză 
aproape totală a ambelor picioare şi cu mişcările nesigure 
şi sacadate, ale braţelor, Betea zăcea tot timpul în pat. Din 
când în când, câţiva dintre noi îl ridicam în picioare şi, 
susţinându-l, încercam să facem cu el câţiva paşi prin 
celulă. Era mai mult o iluzie de plimbare, pentru că de fapt 
noi îl duceam pe sus, vârful picioarelor lui atârnând inerte, 
abia atingând podelele. În privinţa intelectului lui Betea, 
era mai greu să te pronunţi. Vorbea cu mare dificultate şi 
era greu de înţeles. Privirea şi expresia figurii, însă, pledau 
mai degrabă pentru idioţie, decât pentru inteligenţă. Am 
aflat că aceste simptome erau consecinţele unui sifilis 
neîngrijit, abia în ziua în care, în urma unui ordin al 
Direcţiei Penitenciarelor, prevăzând acordadarea de 
tratament -medical lueticilor, Ciortan s-a prezentat la celula 


noastră cu o seringă şi i-a făcut o injecție lui Betea. 
Tratamentul s-a mai repetat de câteva ori, timp de 
aproximativ un an, după care ordinul a căzut în 
desuetudine. 

Câtă vreme a stat în închisoarea din Piteşti, starea 
sănătăţii lui Betea nu s-a ameliorat. 

Pavel Constantin, care îl cunoştea din tinereţe şi vorbea cu 
multă simpatie şi admiraţie „despre inteligenţa şi şarmul lui 
Betea din vremea studenţiei, menţiona totuşi şi anumite 
apucături şi manifestări ieşite din comun, care îl 
caracterizau. Din diferite întâmplări şi episoade pe care mi 
le-a povestit, nu încăpea îndoială că Betea fusese un om 
original. O originalitate uneori stranie, când mă gândesc, la 
portretul lui, zugrăvit de Pavel şi pe care încerc să-l citez 
din memorie: „Betea era un bărbat înalt, atletic, cu 
înfăţişare plăcută. Avea succes la femei şi când i se oferea 
ocazia unei aventuri galante, nu o refuza niciodată. Betea 
punea mare preţ pe îmbrăcăminte şi, deşi cu resurse 
modeste, ca mai toţi studenţii, era de o eleganţă 
excepţională. Era întotdeauna îmbrăcat din cap până în 
picioare, cu lucruri de cea mai bună calitate, de la cele mai 
scumpe magazine din Bucureşti. De la cămaşă, cravată, 
costum de haine şi până la pantofi, totul era după ultimul 
jurnal de modă bărbătească a vremii. Numai un singur 
lucru lipsea: Ciorapii! Betea umbla desculţ în pantofi. Nu 
purtase în viaţa lui ciorapi!” 

6) Hari Brauner. Fratele pictorului surrealist Victor 
Brauner. 

Hari Brauner fusese studentul favorit al profesorului 
Constantin Brăiloiu. A cutreierat întreaga ţară, pentru a 
culege şi înregistra muzică populară din diferite regiuni. 
După instalarea regimului comunist, ajunge directorul 
Institutului de folclor. Cu merite necontestate în domeniul 
lui de activitate şi dezinteresat de politică, se pare că nu 
putea fi bănuit de oportunism politic, deoarece numirea lui 
în acest post se datora exclusiv strânsei prietenii care îl 


lega de familia Pătrăşcanu. Câţiva ani mai târziu tot 
datorită acestei prietenii, ajunsese şi în boxa acuzaților, 
alături de Lucrețiu Pătrăşcanu la căderea lui în dizgrație. 

Întâlnindu-l acum, la Piteşti, i-am amintit de vecinătatea 
noastră în Zarcă, la Aiud, când ne fredona, prin căniţa de 
băut apă, aplicată pe perete, cântecele compuse de el în 
celulă. Brauner compusese atunci muzica pentru versurile 
lui Nichifor Crainic şi Radu Gyr, pe care le învățase în 
puşcărie. Cu o voce scăzută, Brauner ni le-a cântat din nou 
în celula din Piteşti. 

7) Herant Torosian. Fusese şi el condamnat în acelaşi 
proces, numai datorită relaţiilor de amiciţie cu Lucrețiu 
Pătrăşcanu. Dacă nu mă înşeală memoria, cred că 'Torosian 
fusese avocat. Om cu stare materială bună şi fără 
preocupări politice, nu dăduse niciodată de bănuit că ar fi 
putut avea contingenţe cu comuniştii, când aceştia se aflau 
în ilegalitate. Ori, casa lui Torosian fusese într-o vreme 
ascunzătoarea lui Pătrăşcanu, care era căutat de Siguranţă 
şi locul mai multor întâlniri conspirative ale comuniştilor, în 
timpul războiului. 

Torosian îi pusese casa la dispoziţie lui Pătrăşcanu, numai 
datorită relaţiilor personale pe care le avea cu el, şi 
nicidecum pentru că i-ar fi împărtăşit convingerile politice. 

Torosian era departe de a fi un om de stânga, după cum 
nici de dreapta. Era extrem de inteligent şi un perfect 
oportunist, care nici măcar nu-şi ascundea această 
apucătură, ci, dimpotrivă, şi-o susţinea şi pleda pentru ea 
cu cinism. 

După luarea puterii de către comunişti şi desigur datorită 
prieteniei cu Pătrăşcanu, Iorosian a primit un post de 
sinecură, în cadrul Ambasadei române de la Paris. 

8) Herbert (Belu) Silber. Foarte mic de talie. Cu trăsături 
pronunţate evreieşti. Nu mai avea nici un dinte în gură. 

Membru al partidului comunist din ilegalitate. 

Inteligent şi cultivat. Studiase în România şi în străinătate, 
cumulând mai multe diplome: de inginerie, matematician şi 


economist. 

Între cele două războaie, duce o activitate publicistică în 
presa de stânga, semnându-şi articolele sub pseudonimul 
de Andrei Şerbulescu. Prin anii 1930 este arestat şi 
condamnat la trei sau patru ani de închisoare, pentru 
spionaj în favoarea Uniunii Sovietice. Nu execută decât o 
parte din pedeapsă şi este eliberat mai devreme. 

Apreciat de Virgil Madgearu, este angajat la Institutul de 
Conjunctură, unde activează până la 23 august 1944. După 
1944, este numit director la C. E. C. 

Este şi el arestat şi condamnat în procesul Pătrăşcanu, 
după ce mai întâi joacă rolul personajului principal în timpul 
anchetei. 

Cu aceşti opt membri ai lotului Pătrăşcanu, aveam să 
împart celula aproape trei luni de zile. De eroarea prin care 
ajunsesem în aceeaşi celulă cu ei, nu şi-a dat nimeni seama 
în prima zi. Greşeala a fost remarcată abia a doua zi la 
„deschidere”, dar, după un scurt conciliabul pe şoptite, 
ofiţerul de serviciu şi politrucul Lupu au trecut la celula 
următoare, renunțând să mai procedeze la o nouă mutare. 

De fapt, cei opt sosiți din Aiud, ca orice noi-veniţi, urmau 
să stea o perioadă de timp izolaţi de ceilalţi deţinuţi din 
închisoare. Durata acestei perioade de carantină era 
stabilită de biroul politic şi numai după împlinirea ei noii- 
sosiți erau mutaţi în alte celule, împreună cu deţinuţii vechi. 
Măsura era menită să prevină difuzarea unor eventuale 
ştiri, încă proaspete, aduse de către cei veniţi cu duba din 
alte închisori. Era şi motivul pentru care Lupu nu m-a mai 
mutat în altă celulă, din moment ce luasem contact cu noii- 
veniţi, lăsându-mă mai departe împreună cu ei şi punându- 
mă şi pe mine la acelaşi regim de carantină... 

Primele ore, petrecute în compania celor opt, au fost de-a 
dreptul obositoare. După ce trăiseră atâta vreme în cea mai 
strictă izolare, faptul că s-au găsit deodată împreună a 
constituit pentru ei un adevărat şoc. Cuprinşi de o 
excitabilitate pe care nu şi-o mai puteau stăpâni, fiecare 


încerca să vorbească cu fiecare şi cu toţi în acelaşi timp, 
punându-şi unui altuia întrebări la care nu aşteptau 
răspunsul, sau povestindu-şi reciproc câte ceva, neputându- 
se concentra nici pentru a face o relatare coerentă, nici 
pentru a-şi asculta interlocutorul. În ceea ce mă priveşte, 
am fost de-a dreptul asaltat cu întrebări de tot felul. Mă 
priveau ca pe o apariţie miraculoasă în mijlocul lor. Eram 
primul om din afara grupului lor, pe care îl întâlneau, după 
luni şi luni de zile. Pentru ei, eram unul din acei oameni 
privilegiați de soartă, pe care îl invidiaseră, zi de zi, în 
singurătatea celulei lor. Eram un deţinut politic obişnuit, 
care trăiam împreună cu alţi semeni de ai mei, într-o 
închisoare obişnuită. Trecuţi prin barbaria anchetei 
Securităţii, prin fărădelegea „justiţiei poporului”, 
traumatizaţi de execuţia lui Pătrăşcanu şi timoraţi de 
regimul special de izolare la care fuseseră supuşi, râvniseră 
tot timpul la viaţa din închisorile deţinuţilor politici de rând, 
închipuindu-şi-o cu totul altfel decât era în realitate. 

Când, de bine de rău, noii mei colocatari s-au mai calmat, 
şi mă refer în special la Hari Brauner, Belu Silber şi Ionel 
Mocsoni-Stârcea, care păreau să fi suportat cel mai greu 
singurătatea şi nu-şi mai găseau astâmpărul, am luat mai 
întâi iniţiativa de a-i indica fiecăruia patul în care va dormi 
şi de a-i informa apoi asupra obiceiurilor şi felului în care ne 
duceam viaţa în închisoarea din Piteşti, pentru a ne 
strecura printre interdicțiile regulamentului şi a cădea cât 
mai rar victime măsurilor de represalii şi sadismului 
ofițerului politic şi ciracilor lui. Problema repartizării 
paturilor n-a fost uşoară. Eram nouă inşi pe şase paturi. Am 
procedat după criteriile unanim acceptate, în toate 
închisorile: Betea, bolnav fiind, urma să ocupe singur unul 
din paturile de jos. Deasupra lui, s-a instalat Torosian, iar 
eu, ca cel mai tânăr, mi-am păstrat patul de sus de tot, 
oferindu-mă să-l împart cu încă cineva. Ionel Mocsoni, care 
era mai agil şi nu-i venea greu să se caţere la patul de la 
ultimul etaj, mi-a devenit, astfel, partener. Pe cealaltă 


coloană de trei paturi, la acelaşi nivel cu noi doi, s-a instalat 
Pavel Constantin cu Hari Brauner, sub ei, Belu Silber iar, jos 
de tot, Birtaşu împreună cu lavorski. 

Nu pot spune că am avut o convieţuire uşoară cu Mocsoni. 
O agitaţie nervoasă permanentă, îl făcea să nu stea un 
singur moment locului. Era în continuă mişcare: cobora şi 
se urca la patul lui de zeci de ori pe zi, fără vreun motiv 
anume, iar între aceste exerciţii de ascensiune, prin care 
zgâlţâia întreaga coloană de paturi, inclusiv pe cel al 
nenorocitului de Betea, Ionel se plimba de colo-colo în micul 
spaţiu liber din celulă, fluierând sau fredonând, atrăgându-l 
mereu pe gardian la uşa noastră. La observaţiile şi 
amenințările acestuia, tăcea. Ionel era însă atât de distrat, 
încât îşi relua cântatul înainte ca gardianul să apuce să se 
îndepărteze de uşă. Nici după câteva stagii de pedeapsă în 
beci, nu s-a lecuit. Ionel era incapabil de un efort susţinut 
de atenţie. În cele din urmă, l-a ajutat norocul. În 
simplitatea lor, mai toţi gardienii ajunseseră la concluzia că 
nu era în toate minţile şi îi tolerau fluieratul şi cântatul, câtă 
vreme nu apărea nici un ofiţer pe secţie. Mai puţin toleranţi 
se arătau câteodată camarazii lui de lot, care, exasperaţi, îi 
cereau să nu mai calce aşa de apăsat cu bocancii pe 
duşumele, să nu mai zgâlţâie paturile şi să-şi înceteze 
fredonatul. Înţelegător, Mocsoni se scuza, se oprea din 
plimbat şi se aşeza resemnat pe unul din paturile de jos. 
Pentru un minut sau două, liniştea era asigurată. Nu mai 
mult! Culmea era că şi noaptea Ionel reuşea să stârnească 
proteste. Chiar şi în timpul somnului, îşi freca, inconştient, 
labele picioarelor între ele, zvâcniturile mişcării 
transmiţându-se la toate cele trei paturi suprapuse. 
Torosian, care locuia sub noi, era primul afectat. Fie nu 
putea adormi, fie se trezea din somn şi îl înghiontea prin 
saltea pe Ionel, care, fără să se trezească, înceta să-şi mai 
frece picioarele, iar paturile se opreau din clătinat. Efectul 
era imediat, dar de scurtă durată, obligându-l pe Torosian 
să repete procedeul de mai multe ori în cursul nopţii până 


ce, în cele din urmă, obosit, adormea, lăsându-se „legănat” 
de Ionel, fără să mai protesteze. Dimineaţa, Torosian îi 
reproşa noaptea chinuită de nesomn, indignându-se 
totodată de indiferența mea, care nu mă plângeam 
niciodată că mi-ar fi tulburat somnul, deşi împărţeam patul 
cu Ionel. De fapt, toţi noii-veniţi îmi invidiau somnul sănătos 
şi îmi admirau echilibrul nervos de care dădeam dovadă în 
diferite împrejurări, în care ei îşi pierdeau răbdarea şi se 
iritau, ajungând repede la certuri aprinse şi chiar mai 
departe. Mai ales în primele zile, atmosfera în celulă a fost 
de-a dreptul explozivă. 

Pentru întâia oară de la arestarea lor, membrii lotului 
Pătrăşcanu aveau ocazia să stea de vorbă între ei. Şi, 
bineînţeles, că a urmat ceea ce era firesc, şi se întâmpla 
întotdeauna în astfel de situaţii: s-a discutat despre 
arestare, anchetă şi proces, fiecare povestindu-şi partea lui 
de amintiri, din aceste trei importante etape obligatorii, 
care jalonau drumul de tranzit, dintre libertate şi temniţă. 

În cazul noilor mei camarazi de celulă, discuţia pe 
marginea acestor teme s-a transformat, deseori, în ceartă 
înveninată şi, uneori, chiar cu tendinţe de a degenera în 
bătaie. Am asistat, aşadar, zile în şir la reconstituirea 
faptelor şi declaraţiilor, prin confruntarea celor ce fuseseră 
împreună în boxa inculpaţilor la procesul lui Pătrăşcanu şi 
care, acum, cu mărturiile lor, scoteau la lumină 
dedesubturile anchetelor, dar şi atitudinea fiecăruia, în 
timpul cercetărilor şi în faţa tribunalului. De aici, învinuiri şi 
contra-învinuiri, generate de conflict şi de scindări în 
rândurile colocatarilor mei, unii devenind din nou acuzaţi 
iar alţii acuzatori, în acest nou proces, care se judeca, ce-i 
drept, tot cu uşile închise, dar de data asta în celulă, şi după 
alt cod şi altă procedură decât primul. A avut loc un fel de 
„spălare a rufelor murdare”, iar, dacă, din cauza prezenţei 
mele, operaţia nu s-a petrecut cum se cuvenea „în familie”, 
zicala şi-a păstrat sensul nealterat cu privire la rufe, care 
erau, într-adevăr, foarte murdare! Urmărind expunerea 


fiecăruia, cu privire la ancheta prin care trecuse şi felul în 
care se desfâăşurase procesul, mi-am făcut o idee mai clară, 
nu numai despre întreaga „afacere Pătrăşcanu”, dar şi 
despre fiecare din noii mei camarazi de celulă în parte. Încă 
de la primele controverse ce s-au iscat, când au abordat 
subiectul anchetelor, mi-am dat seama de părerea eronată, 
pe care o avusesem până atunci, despre componenţa aşa- 
zisului „grup Pătrăşcanu”. Pentru mine, nu fuseseră, 
altceva, decât nişte comunişti ca toţi ceilalţi, care, deşi 
căzuseră victime luptei pentru putere din sânul partidului, 
nu meritau nici o compătimire. Cunoscându-i acum 
personal şi asistând la discuţiile lor, am fost nevoit să-i 
revizuiesc în privinţa omogenităţii grupului. Comunişti, nu 
fuseseră decât Pătrăşcanu, Silber şi Kofler. (Cu ultimul nu 
mai ştiu ce se întâmplase. Cred că murise la Aiud, făcând 
greva foamei). Ori, nici măcar aceştia trei nu avuseseră 
vreo activitate conspirativă comună care să îndreptăţească 
judecarea şi condamnarea lor ca grup organizat. Cu atât 
mai puţin justificată era acuzaţia de complicitate cu primii 
trei, adusă celorlalţi din lot pe care nu-i lega nici măcar 
acelaşi crez politic. Unii din ei, cum era cazul lui Birtaşu şi 
lavorski, au făcut cunoştinţă cu cei cu care aşa-zis 
complotaseră împotriva regimului abia acum, o dată cu 
mine, în celula din Piteşti. 

Explicaţia, prin care o lume atât de pestriță, şi care nu 
pusese niciodată la cale un complot, ajunsese să se 
întâlnească în boxa acuzaților în cadrul aceluiaşi proces, 
trebuia căutată în interesul urmărit în acea vreme de 
partidul comunist de a-l face să dispară pe Lucrețiu 
Pătrăşcanu şi, totodată, în totala lipsă de scrupule cu care 
operase, pentru a-şi atinge acest scop. 

Dacă, acum, nu mai e un secret pentru nimeni, că 
„procesul Pătrăşcanu” a fost o variantă românească a 
marilor procese de tip stalinist înscenate de conducerile 
partidelor comuniste din Uniunea Sovietică şi din toate 
statele satelite, pentru a-şi epura cadrele şi a se descotorosi 


de „tovarăşii” incomozi, pe vremea când mi-a fost dat să-i 
ascult pe cei ce fuseseră direct implicaţi în anchetă şi 
proces, mărturiile lor erau încă inedite. 

Nu mă voi încumeta să încerc să redau desfăşurarea, 
punct cu punct, a tuturor fazelor procesului, la a cărui 
reconstituire amănunţită am fost martor în celula din 
Piteşti, pentru că, după atâta vreme, n-aş mai putea 
reproduce cu fidelitate cele auzite, chiar dacă atunci am 
urmărit cu cel mai mare interes pasionantele destăinuiri ale 
celor ce fuseseră „eroii” piesei ce se jucase în 1954. 

„Procesul Pătrăşcanu”, ca şi majoritatea celorlalte procese 
din vremea aceea, aveau o caracteristică comună: 
sentinţele inculpaţilor care compăreau în faţa tribunalului 
erau stabilite dinainte, încă de la arestare, procesul în sine 
nefiind decât un simulacru de judecată, dezbaterile 
trebuind să dovedească că acuzaţii se făcuseră vinovaţi de 
acele culpe, care justificau încadrarea lor în articolul din 
codul penal, prevăzând pedeapsa corespunzătoare celor 
deja hotărâte. Pentru o cât mai reuşită aparentă de 
respectare a procedurii şi legii, toate mijloacele erau 
permise. Se recurgea la minciună, acte falsificate, dovezi şi 
mărturii mincinoase, smulse sub ameninţare, teroare sau 
şantaj, de la oameni liberi sau de la alţii, deja condamnaţi. 

Cele mai importante elemente în proces rămâneau, însă, 
tot destăinuirile şi declaraţiile de recunoaştere a faptelor 
din partea inculpaţilor. Meritul obţinerii lor revenea în 
întregime organelor de anchetă, care aveau mână liberă să 
folosească toate mijloacele pentru a-şi atinge scopul. 

Numai privind lucrurile prin prisma acestui principiu al 
cronologiei: răsturnate, care stabilea mai întâi verdictul, 
întreaga desfăşurare a anchetei şi a procesului Pătrăşcanu 
devenea clară. Toţi membrii lotului erau de acord în această 
privinţă: Pătrăşcanu fusese condamnat la moarte, încă 
înainte de a fi fost arestat! De aici înainte, fusese treaba 
anchetatorilor şi a judecătorilor de a se adapta la situaţie şi 
de a face plauzibilă din punct de vedere juridic această 


sentinţă, ce avea să fie pronunţată public, abia la sfârşitul 
procesului. 

Trei au fost acuzaţiile care i-au fost aduse lui Pătrăşcanu, 
toate trei acte de trădare pentru care codul penal prevedea 
pedeapsa capitală. Pătrăşcanu complotase cu aşa-zisele 
„partide istorice”, cu „palatul” şi cu „serviciile de spionaj 
străine”! Urma, deci, ca Pătrăşcanu să se recunoască 
vinovat de o serie de fapte, pe care nu le comisese, pentru a 
confirma, în instanţă, exactitatea unor concluzii prestabilite 
şi prin nimic dovedite. Cum, însă, un complot de asemenea 
anvengură şi cu atâtea implicaţii nu putea fi opera unei 
singure persoane, Securitatea a trebuit să se îngrijească să- 
| înconjoare pe acuzatul principal cu un număr de complici 
bine selecționați, pentru a se potrivi cadrului creat. 

Şi aşa a luat naştere „lotul Pătrăşcanu”, a cărui 
componenţă mi se păruse atât de bizară la prima vedere, 
dar care în realitate răspundea perfect necesităţilor de 
regie. Prin aceşti aşa-zişi complici, ca şi prin declaraţiile 
altor persoane (unele libere, altele aflate în închisoare), 
aduse să depună mărturie, aveau să fie demonstrate, la 
proces, legăturile secrete pe care Pătrăşcanu le avusese cu 
Maniu şi Brătianu, cu regele Mihai şi cu serviciile de 
informaţii engleze şi americane. Odată stabilite premizele 
acestei vaste conspirații, imaginate de sferele înalte ale 
Comitetului Central şi ale Ministerului de Interne, organele 
de anchetă - sub directa îndrumare a lui Nicolski şi Pintilie 
- au fost însărcinate cu completarea scenariului, până în 
cele mai mici amănunte. 

Prin perversitatea procedeului întrebuințat, aceşti reputați 
specialişti ai torturilor şi-au depăşit performanţele de până 
atunci, atingând apogeul cinismului şi inventivităţii în 
domeniu: nu le-au pus arestaţilor în faţă declaraţii gata 
scrise, obligându-i, prin obişnuitele mijloace de 
persuasiune, să recunoască comiterea unor crime inventate 
de Securitate şi cuprinse în procesul-verbal de 
interogatoriu, pe care trebuiau să-l semneze. Nu! De data 


asta, au vrut ca înşişi anchetaţii să fie autorii piesei, 
inventându-şi chiar ei complotul împotriva statului, pe care, 
pasămite, l-ar fi pus la cale şi distribuindu-şi singuri rolurile 
în aşa fel, încât la proces să rezulte condamnările dorite de 
Securitate şi mai ales sentinţa capitală pentru Lucrețiu 
Pătrăşcanu. 

Pentru orice minte normală, un asemenea plan monstruos 
nu părea realizabil, nefiind de conceput că s-ar putea găsi 
omul, care să se preteze la un astfel de joc. Şi, totuşi, s-a 
găsit! Şi, astfel, s-ar putea spune că Securitatea n-a avut 
nici un amestec în falsificarea adevărului în cazul lui 
Pătrăşcanu, deoarece adevăratul realizator al scenariului, 
după care s-a jucat piesa în faţa tribunalului, a fost Herbert 
(Belu) Silber. 

Rezumând, în câteva pagini, ceea ce s-a întâmplat în câţiva 
ani de anchetă (începând de la arestare, în 1948, şi până la 
proces, în 1954), lucrurile s-au petrecut în felul următor: 

Ca vechi comunist de încredere, Belu Silber a fost 
informat că interesele superioare ale partidului cer 
suprimarea lui Lucrețiu Pătrăşcanu, a cărui prezenţă în 
guvern pune în pericol cauza „socialismului” în România. S- 
a făcut apel la loaialitatea lui faţă de partid, cerându-i-se să 
colaboreze cu ancheta şi să contribuie la realizarea acestui 
Scop, sugerându-i-se să găsească soluţia potrivită. Prin 
sacrificiul pe care îl va face, expunându-se el însuşi unei 
condamnări (implicarea lui fiind absolut necesară pentru a 
demonstra vinovăția lui Pătrăşcanu), Silber îşi va dovedi 
încă o dată fidelitatea cu care înţelege să servească 
interesele partidului. Dacă la început, Silber a respins 
propunerea, de îndată ce s-a văzut confruntat, alternativ, 
când cu brutalitatea primelor lovituri ale bătăuşilor 
Securităţii, când cu amabilitatea anchetatorilor, care i-au 
dat de înţeles că, refuzând să colaboreze, nu numai că nu-i 
va salva viaţa lui Pătrăşcanu, dar va risca să şi-o piardă 
chiar şi pe a lui, Belu a capitulat şi a acceptat. El însuşi 
povestea, că, deşi nu se simţea în stare să suporte durerea 


fizică, nu acesta fusese primul motiv care îl determinase să 
cedeze. O făcuse din motive cât se poate de raţionale: 
înţelesese că hotărârea partidului era de nezdruncinat şi că 
nimic nu mai putea schimba soarta lui Lucrețiu Pătrăşcanu. 
Ca bun cunoscător al istoriei partidului, înţelesese, de 
asemenea, că „procesul Pătrăşcanu” avea să se desfăşoare 
după tipicul proceselor similare din celelalte ţări comuniste, 
în care căzuseră capetele lui L.aszlca Rajk, Traicio Kostov şi 
Rudolf Slanski. Ca atare, nu-i mai rămăsese altceva de făcut 
decât să încerce să-şi salveze propria-i viaţă, făcând ceea ce 
îi cereau anchetatorii. Belu Silber declara sus şi tare că nu 
avea nimic să-şi reproşeze în privinţa mărturisirilor false pe 
care le făcuse în anchetă şi la proces, datorită cărora 
Pătrăşcanu fusese trimis în faţa plutonului de execuţie, 
deoarece soarta lui fusese oricum pecetluită, cu sau fără 
aceste declaraţii. Era o chestiune de calcul obiectiv, o 
chestiune de economie, cum spunea el. Salvase singurul 
lucru ce mai putea fi salvat: propria lui viaţă! Acelaşi „calcul 
lucid” îl făcea să nu se simtă răspunzător nici pentru 
torturile, dezlănţuite de aceleaşi declaraţii ale lui, asupra 
celorlalţi membri ai lotului, pentru a-i face să le confirme. 
Dacă n-ar fi fost el, ar fi fost un altul, care ar fi făcut 
aceleaşi declaraţii, iar, dacă nu s-ar fi găsit niciunul dintre 
ei să le facă, Securitatea ar fi uzat de martori mincinoşi din 
propriile ei rânduri şi tot şi-ar fi atins scopul. Pătrăşcanu ar 
fi fost executat iar torturarea celorlalţi tot n-ar fi fost 
evitată! Aşa, cel puţin, scăpase el! 

Cam aşa îşi argumenta Belu Silber atitudinea pe care o 
avusese la anchetă. 

Cinismul unor astfel de afirmaţii, făcute chiar în mijlocul 
celor care suferiseră direct de pe urma lui, a provocat un 
val de revoltă în celulă, fiecare exprimându-şi, în felul lui, 
indignarea. Toţi l-au judecat cu aceeaşi asprime, 
condamnându-l pentru lipsa de scrupule şi rolul abject care 
îl jucase în anchetă şi la proces, unii pe ton mai calm, alţii 
mai vehement. 'Totuşi, în prima săptămână de la 


constituirea celulei noastră de câte ori discuţia pe această 
temă era reluată, spiritele se înfierbântau treptat, 
atmosfera se învenina, se ajungea la ceartă, la epitete puţin 
măgulitoare, insulte şi chiar ameninţări. De fiecare dată, 
creşterea iritaţiei se datora tot lui Silber, care se 
încăpăţâna să susţină că, supus judecății unei minţi limpezi 
şi obiective, nu i se putea imputa nimic, deoarece nu 
declaraţiile lui determinaseră condiţiile în care se 
desfăşurase ancheta procesul, ci, dimpotrivă, atitudinea lui 
fusese determinată de acele condiţii, de care el era 
conştient că erau deja stabilite şi de neschimbat. Ca 
spectator, neimplicat în certurile care se dezlănţuiau, eram 
singurul care îmi păstram calmul şi căutam să veghez, pe 
cât posibil, ca scandalul să nu ia proporţii şi să atragă 
intervenţia gardianului de pe coridor. Nu era lucru uşor să-i 
potoleşti pe participanţii la dezbateri, când aceştia tindeau 
spre conflict deschis, cu acuzaţii şi ameninţări reciproce. Pe 
de altă parte, urmăream cu mare interes discuţiile care 
scoteau la lumină toate amănuntele acelui tenebros 
complot, urzit de minţile perfide şi lipsite de orice 
considerente morale ale mai marilor anchetelor, şi care 
aveau culmineze cu procesul şi execuţia lui Pătrăşcanu. 

Cei mai angajaţi, mai pătimaşi şi gata de fiecare dată să 
reia aceleaşi discuţii şi certuri cu Belu Silber era Hari 
Brauner şi Ionel Stârcea. Observasem, în schimb, atitudinea 
lui Pavel Constantin, care nu intervenise decât o singură 
dată, în prima discuţie care se născuse în celulă, în care 
Belu Silber îşi justificase, cu cinism, comportarea ce o 
avusese în anchetă şi la proces. Calm şi fără cuvinte de 
insultă, rechizitoriul lui Pavel scosese în evidenţă, în numai 
câteva fraze, morbiditatea şi amoralitatea judecății lui 
Silber, încheind cu verdictul pe care îl pronunţase împotriva 
lui chiar Pătrăşcanu în sala tribunalului, manifestându-şi cu 
voce tare dezgustul de a fi obligat să stea alături de el, pe 
aceeaşi bancă a acuzaților. Pavel declarase şi el că simţea 
aceeaşi repulsie faţă de Silber, considerându-l o creatură 


abjectă, nedemnă de a trăi printre oameni. Odată această 
concluzie trasă, Pavel încetase odată pentru totdeauna de a 
mai lua act de prezenţa lui Silber în celulă, ignorându-l de- 
aci înainte cu desăvârşire. Am fost surprins, atunci, de 
faptul că Silber a tăcut şi n-a ripostat. Treptat, mi-am dat 
însă seama, că Pavel era singurul membru al lotului din 
celulă care îi impunea respect. Cât timp am stat împreună 
în aceeaşi celulă, Belu n-a mai cutezat niciodată să-i 
adreseze vreun cuvânt, ferindu-se chiar să-i pomenească 
numele, în discuţiile pe care le purta cu ceilalţi, pentru a 
nu-l provoca în nici un fel. Nu cu aceeaşi resemnare, aş 
spune chiar laşitate, cu care suportase să fie condamnat de 
Pavel, avea să răspundă la criticile şi acuzaţiile celorlalţi. 
Mai ales la reproşurile lui Ionel Stârcea, Silber răspundea 
prin contraatacuri bine ţintite, amintindu-i de propria lui 
atitudine, puţin onorabilă, când, în timpul cercetărilor, 
pentru a fi pe placul anchetei, învinuise, în declaraţiile lui, 
pe Pătrăşcanu şi pe alţi camarazi din lot, de fapte 
imaginare, în speranţa că la proces va apărea numai în 
calitate de martor şi nu va fi din nou condamnat. Când Belu 
îi striga că nu avea deci calitatea morală să-i judece pe alţii, 
Ionel Stârcea se congestiona de furie şi încerca să se 
dezvinovăţească, afirmând că nu aruncase vina pe altul, 
decât atunci când risca să fie compromisă persoana regelui. 
Datoria lui, ca om al Curţii, spunea Ionel, era să vegheze ca 
regele să nu fie implicat în „afacerea Pătrăşcanu”, pentru a 
nu putea fi acuzat că şi-a depăşit prerogativele, care îi 
interziceau orice fel de activitate politică şi cu atât mai 
mult, participarea la un complot. 

În duelul de argumente şi contraargumente care se 
încingeau, susţinut cu citate din declaraţiile făcute de cei 
doi în faţa instanţei, Belu ieşea mereu învingător, versiunea 
lui fiind întotdeauna mai credibilă. Ionel Stârcea îşi pierdea 
atunci cumpătul şi, în comparaţie cu Silber care îşi păstra 
calmul, pledoaria lui devenea tot mai confuză, mai lipsită de 
logică şi mai puţin convingătoare. În două rânduri, şi-a 


pierdut într-atât controlul de sine, încât a sărit la bătaie. 
Prima oară ne-a luat prin surprindere şi a reuşit chiar să-l 
lovească pe Silber, înainte de a apuca să-i despărţim. A 
doua oară, Silber l-a acuzat de delaţiune în anchetă, în timp 
ce se plimba în spaţiul liber dintre paturi, iar Ionel se afla în 
patul lui de la etajul trei. 

Profitând de prezenţa unui gardian mai puţin vigilent, pe 
secţie, mai toţi ne întinsesem în paturi, pentru a ne odihni. 
Eram culcat lângă Ionel, cu care împărţeam patul de la 
etajul trei şi urmăream, fără prea mare interes, cearta care 
se iscase între ei. Mă obişnuisem de mult cu subiectul 
discuţiei, de atâtea ori repetată, şi îmi formasem părerea şi 
despre Ionel şi despre Silber, pe care de altfel o 
împărtăşeau şi ceilalţi: şi unul şi altul aveau dreptate, când 
se acuzau reciproc în privinţa comportării ce o avuseseră în 
anchetă şi la proces! 

N-am realizat gradul de violenţă pe care l-a atins discuţia, 
decât în momentul în care Ionel Stârcea, printr-o mişcare 
bruscă, zgâlţâind întreaga coloană de trei paturi, s-a 
azvârlit de sus asupra lui Belu Silber. Într-un gest reflex, am 
întins braţele şi l-am apucat de picioare, oprindu-i elanul. 
Din fericire mi-a sărit în ajutor şi Pavel Constantin. De unul 
singur, n-aş fi avut puterea să-l ţin. Cu siguranţă că l-aş fi 
scăpat din mâini şi s-ar fi putut întâmpla o nenorocire, dacă 
ar fi căzut în cap de la aşa de mare înălţime. Chiar aşa, 
atârnat cu capul în jos şi ţinut de picioare, abia am reuşit 
amândoi să-l ţinem şi să-l ridicăm apoi din nou în pat. L-am 
scăpat cu acea ocazie pe Silber, nu numai de agresiunea lui 
Mocsoni, dar şi de cei doi oameni devotați ai acestuia, 
Birtaşu şi lavorski, care săriseră şi ei din paturile lor, 
considerând că venise momentul mult aşteptat, să-l linşeze. 
În timp ce mă străduiam să-i liniştesc, explicându-le că 
trebuia evitată, cu orice preţ, intervenţia gardianului, că 
astfel de răfuieli nu-şi aveau rostul în închisoare şi că ne 
vom putea căuta dreptatea în faţa unei justiţii adevărate, 
atunci când vom fi din nou liberi, într-o ţară li beră, Belu 


Silber, palid la faţă, se retrăsese speriat într-un colţ, 
aşteptând îndepărtarea pericolului. 

Birtaşu şi lavorski, care avuseseră cel mai mult de suferit 
în anchetă de pe urma declaraţiilor lui Silber, se împăcau 
destul de greu cu gândul de a renunţa la răzbunare, până 
ce vom fi iar liberi. De altfel, nu puteau înţelege, cum de 
mai stăteau de vorbă cu Silber ceilalţi deţinuţi din lotul lor 
şi chiar „domnul baron” (cum îi spuneau lui Ionel), din 
moment ce ticăloşia atitudinii lui Silber, în anchetă, fusese 
dovedită şi recunoscută chiar de el. Pentru ei, Silber era 
definitiv descalificat şi exclus din rândul oamenilor, şi nu 
mai merita altceva decât să-şi primească pedeapsa pentru 
faptele lui. 

Datorită intervenţiei mele, care l-a salvat de două ori de la 
bătaia şi poate şi pentru că, din toată celula, eram singurul 
lui interlocutor constant şi fidel ascultător care nu-i arătam 
nici un fel de resentimente, Belu Silber avea să mă 
privească cu o simpatie crescândă şi chiar cu afecţiune! 
Între noi s-a stabilit o relaţie de încredere reciprocă destul 
de stranie, neafectată nici de diferenţa de vârstă destul de 
apreciabilă dintre noi, nici de vederile politice diametral 
opuse, exprimate, şi de unul şi de altul, cu toată 
sinceritatea. Încurajat de faptul că eram în stare să-i ascult 
teoriile (inacceptabile din punctul de vedere al „mentalităţii 
burgheze”, cum spunea el), fără să mă revolt şi să devin 
agresiv ca ceilalţi, Belu Silber, care nu suporta tăcerea şi 
simţea nevoia să vorbească cu cineva, mi-a destăinuit, fără 
reticenţe, multe din părerile şi convingerile lui. Le voi reda 
pe scurt şi cu toată fidelitatea, pe cele câteva de care îmi 
mai amintesc. 

În cursul nesfârşitelor ore petrecute în discuţii cu Silber, 
curiozitatea împingându-mă să-i pun mereu şi mereu noi 
întrebări, în încercarea de a-i înţelege felul de a gândi, nu 
pot să spun că am ajuns să-mi lămuresc nedumeririle. Nu- 
mi puteam explica contradicţia flagrantă dintre Silber, omul 
civilizat, inteligent, cultivat, sensibil şi chiar sentimental şi 


celălalt Silber, comunistul şi adeptul convins al celor mai 
radicale metode de luptă ale partidului, pentru cucerirea 
puterii şi impunerea sistemului, metode cărora, el însuşi, le 
căzuse victimă. Pe de-o parte dispreţuia forţa brută, 
nesuportând el însuşi durerea fizică, nu suporta nici ideea 
de a i-o pricinui altuia. Pe de altă parte, era total de acord 
cu necesitatea aplicării procedeelor de represiune staliniste 
pentru triumful cauzei comuniste. Astfel, aproba întru totul 
lichidările în masă ale culacilor ordonate de Stalin, 
deoarece țărănimea era unul din principalele obstacole în 
calea înfăptuirii comunismului, obstacol care trebuia 
înlăturat cu orice preţ. Comunismul este o nouă metodă de 
gândire, care, spunea el, nu se poate impune atâta vreme 
cât dăinuie mentalitatea burgheză. Cineva care s-a născut 
şi a crescut în mentalitatea burgheză nu-şi poate însuşi 
modul de gândire comunist şi, deci, va fi un inadaptabil sub 
un astfel de regim. Ori, pentru a rupe continuitatea acestei 
mentalități şi a face loc noilor generaţii cu educaţie 
comunistă, trebuie mai întâi să dispară generaţiile crescute 
în spirit burghez. Acei care nu-şi vor manifesta în nici un fel 
opoziţia faţă de regim şi vor accepta cu pasivitate condiţiile 
de existenţă ce le vor fi oferite, vor putea să supravieţuiască 
până la dispariţia lor naturală pe calea procesului biologic 
firesc. Cei care se vor împotrivi, cu vorba sau cu fapta, 
dovedindu-se duşmani activi şi deci, periculoşi, vor fi făcuţi 
să dispară din mijlocul societăţii şi vor fi ori suprimaţi, ori îşi 
vor sfârşi zilele în închisori şi lagăre de muncă. Întrebându- 
1, dacă, pentru a-şi vedea realizat idealul fericirii 
comuniste, ideal cel puţin ipotetic, dacă nu utopic, 
considera normal să fie plătit un preţ atât de ridicat în 
suferinţe şi vieţi omeneşti, Silber îmi răspundea că 
întrebarea mea nu-şi avea rostul. Era o întrebare pur 
retorică, spunea el, deoarece, indiferent de părerea 
noastră, răspunsul nu putea influenţa cu nimic cursul 
inexorabil al istoriei, care îndreaptă evoluţia omenirii către 
societatea viitorului, care va fi societatea comunistă. Când 


şi ultimul din vechile generaţii, care între timp au înţeles că 
preţul supravieţuirii era tăcerea, fi pierit fără să mai fi 
transmis descendenților nimic din educaţia şi amintirile 
vremurilor trecute, tinerii, astfel, dezmoşteniţi, care îi vor 
înlocui, nu vor mai suferi nici o influenţă nocivă şi vor 
cunoaşte numai societatea comunistă. 

Într-una din zile, venind vorba despre minciunile 
deşănţate ale propagandei comuniste şi despre campania 
de denaturare a adevărului dusă, în toate domeniile, i-am 
povestit lui Silber despre întâmplarea pe care mi-o relatase, 
cu puţin timp înainte de arestarea mea, bunul meu prieten 
Dinu Mitache. 

Dinu era grafician şi membru al Uniunii Artiştilor Plastici. 
În această calitate, a fost solicitat să se prezinte la Muzeul 
de istorie a partidului, pentru executarea unor lucrări, ce-i 
vor fi încredințate. În prealabil, a fost însă avertizat că va fi 
obligat să păstreze cu stricteţe secretul în privinţa 
lucrărilor şi a fost chiar pus să semneze o declaraţie în 
acest sens. Apoi, timp de câteva săptămâni, a lucrat în 
atelierul ce i s-a pus la dispoziţie, chiar în clădirea 
muzeului. Împreună cu alţi câţiva graficieni, pictori şi 
fotografi a lucrat la falsificarea, conform îndrumărilor ce le- 
au primit, a unei serii de documente şi fotografii. Uzând de 
plastografie şi fotomontaje, au produs, astfel, piesele ce 
urmau să fie expuse în sălile muzeului, spre a demonstra 
vizitatorului autenticitatea afirmațiilor făcute de istoricii 
regimului, cu privire, mai ales, la lupta partidului în 
ilegalitate. Între altele, au montat panouri cu fotografii 
vechi, autentice, mărite, reprezentând grupuri de comunişti 
în diferite momente: la procesele ce li s-au intentat, 
participând la mişcări greviste sau la diferite întâlniri 
conspirative. Toate aceste fotografii au fost manipulate, fie 
înlocuindu-se o figură indezirabilă cu alta care corespundea 
intereselor partidului, fie adăugând figura unui personaj, 
care nici măcar nu era contemporan cu grupul din poză, 


dar confirma prin prezenţa lui alături de ceilalţi una din 
minciunile vehiculate de propaganda regimului. 

Sfârşind de povestit aventura lui Dinu Mitache de la 
Muzeul partidului, mi-am exprimat părerea că nici un 
adevărat comunist nu putea fi de acord cu expunerea unor 
asemenea falsuri grosolane, care nu vor scăpa ochiului 
critic şi ironiilor publicului, ducând la discreditarea 
partidului. 

— Te înşeli! Mi-a replicat Silber. N-am nimic împotriva 
procedeului! Şi mi-a explicat de ce: Aşa după cum Partidul 
Comunist Român nu se poate spune că a fost un partid, cu 
cei numai 800 sau 1000 de membri ai lui, tot aşa nu se 
poate spune că a avut o istorie. De aceea, această istorie a 
partidului din ilegalitate trebuie inventată. Ori, numai 
contemporanii acestei perioade dintre cele două războaie 
mondiale, care sunt oameni bătrâni şi o mică parte a celor 
de vârsta dumitale îşi vor da seama de falsurile la care a 
recurs partidul pentru a-şi confecţiona un trecut glorios, pe 
care nu l-a avut. Cu trecerea timpului şi a generaţiilor, 
martori ale acelor vremuri, falsul va sfârşi prin a se impune 
ca adevăr istoric. 

Devotamentul lui Silber pentru cauza partidului nu-l 
împiedica totuşi, să prevadă viitorul comunismului în lume, 
într-un fel cu totul conform liniei de gândire permise unui 
membru disciplinat al organizaţiei. Redată pe scurt, teoria 
lui, în această privinţă, era următoarea: După ce o dată cu 
revoluţia bolşevică, a fost implantat în Rusia, germenul 
comunist a beneficiat de izolarea internaţională în care a 
fost ţinută Uniunea Sovietică şi s-a putut dezvolta 
nestingherit, eliminându-şi duşmanii din interior şi creând 
cel mai perfect şi puternic regim de dictatură din lume. 
Apoi, datorită jocului de alianţe internaţionale, determinat 
de ameninţarea expansiunii germane, Uniunea Sovietică s-a 
găsit la sfârşitul războiului, în 1945, în tabăra învingătorilor, 
armata roşie pătrunzând până în inima Europei şi 
impunând, în toată zona ocupată regimuri comuniste. Aici, 


pretindea Silber, avea să se încheie prima etapă din drumul 
comunismului spre cucerirea lumii şi totodată şi rolul 
Uniunii Sovietice. Ruşii, spunea el, erau nişte barbari, care 
nu cunoşteau deca forţa brută ca mijloc de convingere. Pe 
durata războiului, misiunea lor fusese de a purta 
comunismul în vârful baionetelor până în mijlocul Europei. 
O dată cu terminarea ostilităţilor şi instaurarea păcii, 
începea o nouă fază în dezvoltarea şi propagarea 
comunismului, la care ruşii nu-şi mai puteau aduce 
contribuţia: Primitivismul şi mentalitatea lor asiatică nu le 
permitea să se adreseze, printr-o propagandă adecvată şi 
convingătoare lumii civilizate din occident. De aceea 
prevedea Silber, centrul de greutate al mişcării comuniste 
se va muta de la Moscova la Paris, de unde „inteligenţa” 
franceză de stânga va şti să difuzeze mai departe ideea, 
într-un mod civilizat şi credibil, pentru nivelul mai evoluat al 
spiritului european. 

Numai pentru această teorie, Belu Silber ar fi putut fi 
condamnat zeci de ani de închisoare. E indiscutabil că Belu 
Silber nu putea fi privit ca un personaj docil şi comod, nici 
pentru Partid şi nici în relaţiile cu unii din tovarăşii lui sus- 
puşi, în ierarhia regimului. Cu felul lui de a gândi şi cu 
disprețul pe care îl nutrea pentru o seamă de fruntaşi ai 
partidul începând cu Gheorghiu-Dej, pe care îl considera un 
„sfertodoct”, dotat cu şiretenie de om simplu, Belu îşi 
atrăsese destul de multe antipatii şi chiar duşmănii. 

Îmi povestea, astfel, că într-o bună zi, cu puţin timp înainte 
de a fi arestat, prinsese întâmplător de veste că la bursa 
neagră se traficau sume importante de dolari. Intrigat şi 
bănuind că putea fi vorba de o aface îndreptată împotriva 
intereselor partidului, Belu recursese la câţiva evrei pe care 
îi cunoştea şi despre care ştia că se ocupau cu astfel de 
tranzacţii ilegale. Sfârşise prin a afla că întreaga valută 
străină, care era negociată pe piaţa neagră, era 
achiziționată prin diferiţi interpuşi, de una şi aceeaşi 
persoană, membră în Comitetul Central al partidului şi 


binecunoscută de Silber. Fără să pregete o clipă, Belu s-a 
grăbit să semnaleze cele aflate serviciului de resort din 
Comitetul Central, convins fiind că descoperise un caz 
flagrant de corupţie. Reclamaţia lui nu avea să aibă însă nici 
un efect! Dimpotrivă! 1 se ceruse lui Belu să nu mai 
pomenească nimănui despre cele aflate, deoarece întreaga 
afacere fusese pusă la cale chiar în iniţiativa „Comitetului 
Central, în interesul partidului”. 

Când era vorba de „interesele superioare” ale partidului, 
se putea conta pe Silber! Dar, dacă Belu a păstrat secretul 
afacerii de la bursa neagră, denunţul lui nu a fost tratat cu 
aceeaşi discreţie şi a ajuns la urechea celui pe care îl 
bănuise de corupţie şi pe care îl reclamase pentru achiziţie 
ilegală de valută străină. Neînţelegând că, pentru Silber, 
partidul trecea înaintea prieteniei, omul nu-l iertase 
niciodată, pentru faptul că nu stătuse mai întâi cu el de 
vorbă, înainte de a se duce să-l denunțe. 

Belu pretindea că implicarea lui în procesul Pătrăşcanu, o 
datora în mare măsură intrigilor şi urii acestui om. 

Belu Silber mi-a mai povestit o sumedenie de amănunte şi 
întâmplări din perioada Conferinţei de pace de la Paris, la 
care România fusese reprezentată de una din cele mai 
numerose delegaţii, în frunte cu Gh. Tătărăscu, ministrul de 
externe. 

Pe lista celor aproape 500 de membri ai delegaţiei, 
întocmită din timp la Bucureşti, numele lui Silber nu 
figurase iniţial. El avea să fie impus în ultimul moment, 
înainte de plecarea delegaţiei la Paris, la intervenţia directă 
a Moscovei. Din păcate, nu-mi mai amintesc decât prea 
puţine din istorisirile lui Belu Silber, în legătură cu şederea 
lui la Paris. Una din principalele lui sarcini, în cadrul 
delegaţiei române, îi fusese încredinţată tot la Moscova. 
Urma să uzeze de toate relaţiile pe care le avea, sau putea 
să şi le facă printre nenumăraţii experţi din componenţa 
delegaţiilor puterilor apusene învingătoare (Statele Unite, 
Anglia, Franţa), cu scopul de a contracara pretenţiile 


evreilor din străinătate, care ceruseră ca în tratatul de pace 
cu România să fie inserată o clauză, care să prevadă plata 
de despăgubiri pentru evreii, ale căror proprietăţi fuseseră 
naţionalizate (românizate) sub guvernul mareşalului 
Antonescu. Activitatea lui Silber în această direcţie nu avea 
să fie publică, ea desfăşurându-se discret, în culise, în 
cadrul unor întrevederi particulare cu diferiţi delegaţi, cu 
reprezentanţi politici ai lumii financiare sau ai presei, în 
încercarea de a-i influenţa în sens contrariu. Unul din 
argumentele cu care Silber încerca să-şi convingă 
interlocutorii (în majoritate evrei, din delegaţia americană, 
mai ales), pentru a-i face să renunţe la clauza 
despăgubirilor, era următorul: impunând asemenea 
obligaţii ţării învinse şi cu o economie secătuită de război, 
măsura va accentua şi mai mult mizeria populaţiei şi va 
provoca o creştere a sentimentelor antisemite, punând în 
pericol viaţa evreilor din România. 

Adevăratul motiv, spunea Silber, era, bineînţeles, cu totul 
altul: Moscova avea tot interesul să împiedice orice fel de 
scurgere de valori (în natură sau valută), din zona ce 
căzuse sub influenţa ei, către ţările din vest. De unde se 
vedea că la Silber interesele „partidului” treceau nu numai 
înaintea prieteniei, ci şi înaintea solidarităţii cu cei de un 
sânge cu el. Ceea ce nu era de mirare, el însuşi declarându- 
se un internaţionalist convins şi de asemenea un ateu 
convins. 

Belu Silber îmi povestea, că în cursul misiunii ce-i fusese 
încredinţată, de a-i influenţa pe diverşi delegaţi occidentali, 
în sensul dorit de Moscova, atât în privinţa despăgubirilor, 
cât şi al altor probleme legate de tratatul de pace, cel care 
îi pusese cele mai multe bețe în roate fusese prinţul Anton 
Bibescu. 

— Nu ştiu cum făcea, spunea Silber, dar de fiecare dată, 
când reuşeam să fiu introdus la unul din delegaţii cu care 
voiam să stau de vorbă, constatam că Bibescu trecuse deja 
pe la el şi că îl pusese în gardă faţă de campania de 


influențare, dusă de diferiţi agenţi ai Moscovei, printre 
membrii reprezentanţelor occidentale. 

Silber părea să-i mai poarte şi acum pică, pentru accesul 
pe care Anton Bibescu îl avea la personalităţile din lumea 
diplomatică apuseană, la care, pentru el, uşile rămâneau 
închise. Povestea cu ciudă, mai cu seamă despre eşecurile 
pe care le suferise la Paris, din cauza lui Bibescu, care, 
datorită trecerii de care se bucura, îi blocase multe 
intervenţii. 

Belu Silber avea o limbă ascuţită şi nu-i menaja în criticile 
lui nici pe cei mai apropiaţi dintre tovarăşii lui de partid. 
Cum în spaţiul redus al celulei, conversațiile noastre puteau 
fi urmărite şi de ceilalţi locatori, aprecierile lui Belu 
provocau deseori reacţii de indignare din partea lor. Într- 
una din zile, a reuşit să stârnească un asemenea scandal, 
încât numai cu greu şi cu ajutorul lui Torosian am potolit 
spiritele. Avusesem nefericita inspiraţie să-i cer lui Silber 
să-mi vorbească despre Lucrețiu Pătrăşcanu, pe care, ca 
student, avusesem ocazia să-l văd, venind cu maşina 
ministerului la Facultatea de drept, unde fusese proaspăt 
numit profesor. 

Portretul pe care mi l-a zugrăvit Belu nu se voia răuvoitor, 
dar era departe de a-l prezenta pe Pătrășcanu într-o lumină 
avantajoasă. În opinia lui Silber, Pătrăşcanu nu avusese 
statura potrivită, pe măsura rolului ce-i fusese hărăzit de 
împrejurări. Dacă, pe de-o parte, îi recunoştea anumite 
calităţi de cinste şi bună credinţă, pe de altă parte, 
considera că ambiția lui nemăsurată nu era justificată nici 
de personalitatea lui de dimensiune modestă şi nici de 
inteligenţa lui mediocră. 

Cuvântul „mediocru” căzuse de mai multe ori în timpul 
descrierii făcute de Silber şi avusese darul să-l scoată din 
sărite pe Hari Brauner, care, în cele din urmă, explodase şi 
dezlănţuise împotriva lui Belu un potop de acuzaţii, 
învinuindu-l de a nu-i respecta nici măcar memoria lui 
Pătrăşcanu, după ce contribuise la asasinarea lui, prin 


declaraţiile false, făcute în anchetă şi la proces. Ca de 
obicei, când se porneau astfel de certuri, nu se găsea, nici 
de data asta, nimeni să-i ia partea lui Silber, toată lumea 
aprobându-l pe Brauner, unii fiind chiar gata să intervină şi 
ei în dispută. 

Prevăzând riscurile unui nou scandal, care putea lua 
proporţii, m-am străduit să-l conving pe Silber să nu mai 
toarne gaz pe foc replicându-i lui Brauner, în timp ce 
Torosian, de partea lui, încerca să-l calmeze pe acesta din 
urmă, deşi şi el îi împărtăşea punctul de vedere. Acţiunea 
noastră de mediere a avut succes, liniştea fiind restabilită, 
înainte ca scandalul să atragă atenţia gardianului. Era 
vorba de un succes vremelnic, de un armistițiu. Atâta vreme 
cât exista Silber, exista şi sămânţa conflictului şi nu putea fi 
vorba de o pace definitivă. Cu toate astea, chiar şi după 
potolirea spiritelor, Silber a ţinut totuşi să-şi mai spună 
ultimul cuvânt, şoptindu-mi la ureche, că nu înţelegea de ce 
Brauner sărea de fiecare dată cu atâta patimă în apărarea 
lui Pătrășcanu, când de fapt nu cu el fusese prieten, ci cu 
nevastă-sa. O aluzie mai mult decât transparentă la 
intimitatea unor relaţii, ce ar fi existat între Brauner şi soţia 
lui Pătrășcanu. Apoi, a mai făcut câţiva paşi prin celulă şi s-a 
oprit din nou lângă mine, pentru a întări, în termeni fără 
echivoc, afirmaţia care provocase reacţia lui Brauner. Parcă 
îl aud şi-acum, şoptindu-mi: 

— Iar în ceea ce îl priveşte pe Pătrăşcanu, ascultă-mă pe 
mine, care l-am cunoscut bine: era un prost! 

Din viaţa şi activitatea, mai puţin diplomatică, dusă de 
membrii delegaţiei române la Conferinţa de pace de la 
Paris, Silber mi-a povestit o mulţime de întâmplări şi 
cancanuri. Reţin un episod, care l-a avut ca erou pe lon Gh. 
Maurer. Într-una din zile, dimineaţa, în dreptul hotelului în 
care era găzduită delegaţia română, s-a iscat un scandal, 
care, nu numai că i-a alarmat pe locatarii din vecinătate şi 
pe trecători, dar le-a oferit reporterilor şi fotografilor 
presei, care mişunau în jurul clădirii, la vânătoare de vreun 


fapt senzaţional, un spectacol pe gustul ziarelor de 
bulevard. În faţa hotelului se oprise un taxi, din care 
coborâse cu greu, abia ţinându-se pe picioare, Ion Gh. 
Maurer. Petrecuse toată noaptea şi se întorcea la hotel să se 
culce. Poate că faptul că umbla clătinându-se şi că nu-şi 
prea putea ţine echilibrul ar fi trecut neobservat. A atras, 
însă, atenţia cearta care s-a încins între şoferul taxiului şi 
Maurer, care nu voia sau nu avea bani să-i plătească cursa. 
La pretenţia şoferului de a-şi primi banii, Maurer îi 
răspundea cu agresivitate şi ton ridicat, mai întâi într-o 
franceză aproximativă, iar mai apoi în cea mai pură şi 
expresivă limbă română, al cărei farmec, lumea care se 
adunase în stradă, nu-l putea aprecia. În schimb, gusta din 
plin bogăţia de imagini a argoului parizian, pe care şoferul 
de taxi îl vorbea la perfecţie. Epuizând argumentele 
verbale, Maurer a vrut să-l şi lovească pe şofer. N-a reuşit, 
însă, decât să-şi piardă echilibrul şi să-i cadă în braţe. Între 
timp, strada se umpluse de gură-cască iar, de peste tot, 
fulgerau luminile aparatelor de fotografiat ale reporterilor, 
care imortalizau scena, din diferite poziţii. În cele din urmă, 
au apărut şi doi poliţişti, atraşi de zarva din cartier. În timp 
ce încercau să-i împrăştie pe curioşi şi să lămurească 
cauzele incidentului, au ieşit, în fine, în stradă şi câţiva din 
membrii delegaţiei române, care s-au grăbit să înăbuşe 
scandalul, explicând poliţiştilor situaţia, plătind cursa 
şoferului şi ducându-1, cât mai repede, şi mai mult pe sus, 
în hotel pe Maurer, care cotinua să vocifereze. 

Silber mi-a povestit că, în ciuda intervențiilor directe 
făcute pe lângă autorităţile franceze pentru a exercita 
indirect presiuni asupra lor, reprezentanța română n-a avut 
nici un succes. În ediţiile din aceeaşi zi ale ziarelor, 
întâmplarea ce avusese loc în faţa hotelului, în care locuiau 
românii, era relatată cu lux de amănunte şi însoţită de 
comentariile de rigoare, alături de pozele, reprezentându-l 
pe Maurer, răfuindu-se cu şoferul de taxi. 


Într-una din zile, când îmi făcuse iar apologia metodelor 
lui Stalin de guvernare, justificând necesitatea masacrelor 
şi a deportărilor în masă, ca singur mijloc de înlocuire a 
societăţii anacronice burgheze cu una nouă, receptivă 
numai la ideile marxism-leninismului, în care se va dezvolta 
omul viitorului, cu altă mentalitate şi alt fel de a gândi, iar 
eu îmi exprimasem convingerea că astfel de crime nu vor 
rămâne nepedepsite şi că visul realizării unei asemenea 
societăţi nu se va împlini, Silber m-ai întrebat: 

— Spune-mi sincer: admițând prin absurd că situaţia 
politică s-ar răsturna cu 180* şi ai avea puteri depline în 
ţară, ce ai face cu un om ca mine? Ai ajuns să mă cunoşti 
destul de bine, de când stăm împreună; am văzut că îţi face 
plăcere să mă asculţi şi că mă priveşti chiar cu o vădită 
simpatie. Deşi nu eşti de acord cu ele, părerile mele te 
intereseaz şi ştii acum cum gândesc. Ce ai face, deci, cu 
mine, dacă ai avea puterea în mână? 

Mai în glumă, mai în serios, i-am răspuns spontan: 

— Cu toată simpatia pe care ţi-o port, te consider un 
pericol public şi te-aş suprima! 

Silber a fost încântat de răspuns şi m-a bătut entuziasmat 
pe uman spunându-mi că din punctul meu de vedere aş 
avea perfectă dreptate să-l suprim, pentru că numai 
intransigenţa şi procedeele radicale garantează reuşita în 
lupta pentru impunerea unei cauze. Cu adversarul politic, 
chiar dacă îl respecţi şi îl admiri ca om, trebuie să fii 
necruţător până la capăt, dacă vrei să-ţi asiguri succesul, 
afirma Silber. 

De când mă aflam împreună cu cei din lotul Pătrăşcanu, 
activitatea mea, legată de culegerea şi transmiterea de 
informaţii, încetase aproape complet. Celelalte celule evitau 
să mă contacteze prin Morse, la calorifer sau la perete, 
presupunând că cei cu care împărţeam camera nu puteau fi 
decât comunişti şi, deci, „turnători”, oameni de încredere şi 
colaboratori ai administraţiei. Nici eu n-am îndrăznit, o 
bucată de vreme, se reiau legăturile cu celelalte celule. Am 


ajuns însă destul de repede să-mi dau seama că puteam 
avea încredere în noii mei camarazi de celulă. Singurul faţă 
de care mă aflam în dilemă era Belu Silber. Pe de-o parte, 
colaborase cu Securitatea în timpul anchetei şi se declara în 
continuare fidel „partidului”, aprobând metodele criminale 
de guvernare stalinistă, iar pe de altă parte, de îndată ce 
părăsea tărâmul politic de discuţie, în părerile şi judecăţile 
lui despre oameni, se referea la unităţile de măsură ala 
aceluiaşi cod moral, la care subscriam şi noi ceilalţi. Într-o 
bună zi, l-am întrebat direct, dacă, în fidelitatea lui pentru 
partid, se consideră obligat să semnaleze administraţiei 
eventualele abateri de la regulamentul penitenciar pe care 
le-ar observa. Belu Silber m-a asigurat că este absolut de 
acord cu orice fel de activitate, menită să ne satisfacă 
necesităţile esenţiale, de care eram privaţi prin prevederile 
stupide şi abuzive ale regulamentului. Printre aceste lucruri 
absolut fireşti, care nu ni se acordau (cum ar fi: ac, aţă, 
cuţit, material de scris şi citit), erau şi informaţiile! Silber 
găsea că era normal să facem tot posibilul să suplinim lipsa 
obiectelor nepermise prin improvizaţiile care ne stăteau la 
îndemână şi să încercăm prin toate mijloacele să ne 
procurăm informaţii, în pofida interdicţiilor. 

— Sunt un deţinut ca toţi ceilalţi, spunea el, cu aceleaşi 
nevoi şi dorinţi, aşa că poţi să contezi pe complicitatea mea, 
atâta vreme cât nu este vorba de un act de agresiune 
îndreptat împotriva autorităţii. Dacă de exemplu, aş prinde 
de veste că plănuieşti o evadare şi că pui la cale un atac 
împotriva gardianului de pe coridor, atunci, m-aş simţi 
dator să previn administraţia penitenciarului. 

Cu această clarificare a poziţiei lui Silber, m-am simţit 
dezlegat să-mi reiau activitatea şi să reintru în circuitul 
reţelei de comunicaţii a celularului. Nu numai că s-a ţinut 
de cuvânt şi, chiar, m-a ajutat, deseori, „ţinând tira” la uşă, 
în timp ce vorbeam la perete sau la calorifer, dar Silber s-a 
dovedit a fi mai ahtiat după informaţii decât toţi ceilalţi 
locatari ai celulei. 


Întâmplarea face, ca tocmai azi, când transcriam pe curat 
aceste însemnări despre perioada de coabitare cu Silber, să 
aud anunţându-se la Radio Bucureşti, că printre membrii 
Frontului Salvării Naţionale, constituit în urma revoluţiei 
din zilele de Crăciun 1989, se află şi Corneliu Mănescu. 
Aflând ştirea, mi-am amintit de caracterizarea pe care i-a 
făcut-o Silber, când, venind vorba în celulă despre Corneliu 
Mănescu, i-am cerut să mi-l descrie. Îi reproduc aproape 
întocmai cuvintele: 

— Un golan! Un bate mingea pe maidan! 

De atunci au trecut anii şi drumurile întortocheate ale 
puşcăriei m-au purtat prin alte celule şi locuri de detenţie, 
despărţindu-mă de Belu Silber, despre care n-am mai auzit 
nimic, până în 1964, când am fost eliberaţi. L-am revăzut, 
atunci, în Bucureşti. Primise un apartament şi trăia dintr-o 
pensie modestă, pe care şi-o completa, dând meditații 
particulare studenţilor de la Politehnică. 

A mai trecut şi de atunci un număr de ani. 

Mă aflam la Munchen, în Germania, când am citit în 
paginile României libere următorul anunţ: 

PRIETENII reamintesc că la 1 martie se împlineşte un an 
de la încetarea din viaţă a prof. BELU ZILBER-ANDREI 
SERBULESCU. (9886) 

Din păcate, nu mi-am notat data de apariţie a ziarului. 

Trebuie să recunosc, că, dacă printre noi nu s-ar fi aflat şi 
Pavel Constantin, n-aş fi ajuns niciodată să-l cunosc mai 
îndeaproape pe Belu Silber. Pentru intransigenţa vârstei 
mele de atunci, Belu Silber îmi oferea destule argumente 
pentru a respinge orice fel de contact cu el: fusese 
comunist din ilegalitate şi chiar condamnat pentru spionaj 
în favoarea Uniunii Sovietice; colaborase cu ancheta 
împotriva propriilor săi tovarăşi (ceea ce pentru noi se 
exprima într-un singur cuvânt care nu admitea nuanţe: 
„turnător”); continua să fie un comunist şi un admirator al 
sistemului stalinist. Adăugând la aceste trăsături morale şi 
aspectul fizic de gnom respingător, cu gura ştirbă şi 


strâmbă şi cu figura schimonosită de ticuri nervoase, Silber 
întrunea toate calităţile pentru a fi considerat un corp 
străin în mijlocul deţinuţilor, urmând să fie tratat cu tot 
disprețul şi izolat. Pavel Constantin, câtre care m-am simţit 
de la început atras datorită atitudinei lui demne, rezervate 
şi chiar puţin distante faţă de manifestările nervoase, 
nestăpânite ale colegilor lui de lot, a fost cel care m-a 
îndemnat să-l provoc la discuţii pe Silber, sfătuindu-mă să 
am răbdare să-i ascult teoriile, fără să mă indignez. 

— Vei afla lucruri interesante şi instructive despre felul de 
a gândi al unui comunist! Mi-a spus Pavel. 

Şi a avut dreptate! 

Iar dacă la început mi-am călcat pe inimă, trebuind să-mi 
înfrâng şi repulsia de a sta de vorbă cu Silber, şi revolta faţă 
de ideile şi părerile pe care mi le împărtăşea, mărturisesc 
că, în cele din urmă, am sfârşit prin a fi de-a dreptul 
fascinat de felul de a gândi al interlocutorului meu. 
Ajunsesem, în acea primă perioadă de convieţuire cu lotul 
Pătrăşcanu, să-mi împart timpul în două, petrecându-mi o 
parte din zi cu Silber şi alta cu Pavel. Spre primul, îmi 
dădea ghes dorinţa de a afla mereu câte ceva nou din viaţa 
şi metodele de luptă clandestină ale comuniştilor, dar şi o 
curiozitate, aproape morbidă, de a-l asculta dezvăluindu-şi, 
fără reticenţe, moralitatea care îi afecta judecata. Spre cel 
de-al doilea, pe măsură ce îl observam mai atent, mă 
împingea o admiraţie şi o simpatie crescândă. Sobru, 
distant şi puţin comunicativ, Pavel nu se grăbea să lege 
prietenii şi detesta să aibă relaţii cu oameni indiscreţi care-i 
forţau intimitatea. A trecut o bună bucată de vreme, până a- 
şi ieşi din rezervă faţă de mine, de a-mi arăta un început de 
simpatie şi de a sfârşi prin a-mi acorda prietenia, dar din 
acel moment s-a stabilit între noi o strânsă legătură şi o 
deplină încredere reciprocă. 

Pavel fusese şi el membru al partidului comunist în 
ilegalitate. La câteva luni după intrarea trupelor noastre în 
Rusia, în 1940, când cel mai bun prieten al lui moare pe 


front, îşi dă demisia din partid. În legătură cu acest episod, 
Pavel mi-a povestit, cum într-o noapte avusese un coşmar şi 
se trezise din somn, îngrozit. Visase că prietenul lui murise 
pe front. Câteva zile mai târziu, când familia fusese, într- 
adevăr, înştiinţată că prietenul lui căzuse în luptă, Pavel se 
informase mai îndeaproape de locul şi împrejurările în care 
murise. Descoperise, astfel, că proiectilul care-i curmase 
viaţa îl lovise exact la data şi la ora la care el îl visase 
murind. Profund impresionat, şi în urma unui proces de 
conştiinţă, Pavel părăsise a doua zi rândurile Partidului 
Comunist Român, simplă filială a celui de la Moscova şi 
aservit intereselor Uniunii Sovietice, cu care ne aflam în 
război. Curând după aceea, pleacă şi Pavel în Rusia dar nu 
în rândurile combatanţilor, ci însărcinat de Marele Stat 
Major al armatei române cu o misiune specială de studiu, în 
spatele frontului. În fruntea unui mic grup de doi sau trei 
experţi în agricultură, organizare industrială şi legislaţie a 
muncii, la bordul a trei camioane militare şi însoţiţi de o 
escortă de apărare, formată din câţiva ostaşi bine echipați 
şi înarmaţi, Pavel a luat drumul Rusiei, cutreierând, timp de 
câteva luni, imensele teritorii din Ucraina şi Crimeea, 
cucerite de trupele române şi germane. Într-unul din 
camioane, în afară de bagajul lor persoanal şi spaţiul 
amenajat pentru dormit, se afla tot materialul necesar 
pentru misiunea ce le fusese încredinţată: hârtie, maşină de 
scris şi de calculat, aparate fotografice şi filme, 
documentaţie de specialitate, broşuri de propagandă 
anticomunistă şi până şi Biblia şi Coranul în zeci de 
exemplare, scrise în limbile populațiilor din sudul Uniunii 
Sovietice. Celelalte două camioane erau încărcate cu tutun, 
cafea, ceai, zahăr şi diferite conserve cu alimente şi 
produse, de care populaţia ducea lipsă chiar şi înainte de 
război, şi care în teritoriile ocupate, unde banii nu aveau 
nici o valoare, reprezentau un fel de valută forte. Conţinutul 
acestor camioane urma să fie folosit de echipa lui Pavel la 
câştigarea încrederii şi bunăvoinţei oamenilor cu care 


aveau să intre în legătură, solicitându-le informaţiile şi 
ajutorul de care aveau nevoie pentru cercetările cu care 
fuseseră însărcinaţi. Şi, într-adevăr, spunea Pavel, cu câteva 
pungi de zahăr, de cafea sau puţin tutun, ni s-au deschis 
multe uşi şi s-au dezlegat multe limbi. 

Principalele obiective ale misiunii lor erau: colhozurile, 
sovhozurile, staţiunile de maşini agricole şi câteva 
întreprinderi industriale, care toate continuau să lucreze 
sub regimul de ocupaţie, în aceleaşi condiţii şi după aceleaşi 
norme de funcţionare ale fostei administrații sovietice. 
Pavel şi oamenii lui au petrecut câteva săptămâni în mai 
multe astfel de întreprinderi colective sau de stat, trecând 
rând pe rând, prin toate secţiile şi serviciile lor 
administrative pentru a le studia funcţionarea şi 
eficacitatea. Rezultatele observaţiilor lor făceau obiectivul 
unor rapoarte extrem de amănunțite şi bine documentate, 
privind randamentul acestor unităţi de producţie, în care 
semnalau atât calităţile şi defectele de funcţionare 
constatate, cât şi cauzele care le generaseră. Pavel a putut 
astfel să-şi facă el însuşi, încă de pe atunci, o imagine la faţa 
locului, despre felul în care se muncea şi se producea sub 
regimul comunist, care avea să fie introdus treptat şi la noi, 
după război. A avut ocazia să vadă toate racilele sistemului, 
ale centralizării şi planificării din cadrul statului sovietic, în 
care singurul factor de conducere şi decizie era partidul 
comunist, prin reprezentanţii lui, declaraţi infailibili, pentru 
simplul motiv că erau în posesia carnetului de membru. A 
văzut cu ochii lui sărăcia lucie a ţăranilor proletarizaţi din 
colhozuri şi mi-a povestit de fenomene ce nu mi se păreau 
verosimile, dar, care, în cele din urmă, s-au ivit şi la noi în 
ţară, când pauperizarea populaţiei a atins punctul 
culminant. Ţăranii, sărăciţi până la înfometare şi lipsiţi de 
orice interes pentru muncile agricole, din moment ce nu 
beneficiau de produsele ce le recoltau, lucrau numai cu sila, 
trăgeau chiulul cât puteau şi încercau să-şi asigure un 
minimum de existenţă, prin mijloacele ilegale, furând de la 


„stat”. Am aflat, astfel, de la Pavel, despre o practică 
curentă a colhoznicilor: furtul cu buzunarul! Toţi ţăranii 
aveau la îmbrăcămintea pe care o purtau buzunare 
supradimensionate, pe care le umpleau cu ce se nimerea la 
îndemână la locul de munca unde erau repartizaţi. În 
funcţie de sezon, de culturile agricole la care lucrau sau de 
produsele pe care le recoltau, îşi umpleau zilnic 
buzunarele, înainte de a pleca acasă, cu cartofi, cu grăunţe 
de grâu sau de porumb, cu seminţe de floarea soarelui, cu 
boabe de fasole sau mazăre etc. 

Ani de zile mai târziu, după ce am ieşit din închisoare, am 
aflat că procedeul fusese adoptat şi de ţăranul român, ajuns 
şi el în aceeaşi situaţie. De altfel, multe din cele observate şi 
consemnate de Pavel, în rapoartele lui către Marele Stat 
Major, aveau să-şi facă apariţia şi la noi. În timp ce-l 
ascultam pe, Pavel, povestind în celula din Piteşti, eram însă 
departe de a-mi închipui că vom avea parte de birocraţia 
uriaşă şi paralizantă, emițând dispoziţii absurde şi deseori 
contradictorii, hrănită cu date false şi dată pe mâna unei 
armate de funcţionari de stat, incompetenţi şi corupți, aşa 
cum o văzuse el în Rusia. 

Pavel era încă fascinat de experienţa pe care o trăise, care 
îl ajutase să se lămurească în privinţa situaţiei din Uniunea 
Sovietică şi să devină un duşman, bine documentat, al 
sistemului comunist. 

Un alt ţel al expediției lui în U. R. S. S. Fusese şi întocmirea 
unui studiu privind starea de spirit, nu numai a populaţiei 
ruse şi ucrainene, dar şi a celorlalte naţionalităţi care 
locuiau în sudul ţării, de-a lungul coastelor Mării Negre. 
Era totodată şi un studiu legat de apartenenţa acelor 
populaţii la diferitele religii din regiune. Pavel a rămas 
încântat de contactele pe care le-a avut cu localnicii. 
Bunăvoinţa şi simpatia pe care i-au arătat-o, se datora în 
bună măsură faptului, că era român şi venea dintr-o ţară cu 
o viaţă liberă, la care râvneau şi ei. A rămas profund 
impresionat de lumea musulmană a tătarilor din Crimeea, 


care nutreau sentimente de ură profundă, deopotrivă 
pentru comunism şi pentru ruşi. Desigur că darurile din 
camioanele cu provizii au avut şi ele rolul să creeze un 
climat de încredere şi bună înţelegere. 

Pavel îmi vorbea încă de pe atunci despre problema 
naționalităților din U. R. S. S., prevăzând confruntările cu 
diferitele popoare înglobate în imperiul sovietic, cărora 
puterea centrală va trebui cândva, în viitor, să le facă faţă. 
Problema tătarilor şi a altor neamuri din regiunile pe care 
le-a cutreierat au fost subiectele unor rapoarte amănunțite, 
însoţite de o sumedenie de fotografii, făcute mai ales în 
Crimeea, pe care le-a înaintat Marelui Stat Major. 

Poveştile lui din Rusia mă pasionau şi stăteam ore în şir cu 
el, ca să le ascult. Aşa ne-am apropiat, treptat, unul de altul, 
ne-am cunoscut mai bine, şi după ce Pavel şi-a pierdut 
neîncrederea şi ne-am împrietenit, întâlnirile şi discuţiile 
noastre începeau de obicei cu puţin timp înainte de ora 
prânzului. De la „deşteptare” şi până la acea oră, nu era de 
vorbit cu Pavel. Era timpul în care îşi îndeplinea cu 
regularitate programul lui zilnic de plimbare, făcând cei 
trei paşi dus-ntors, pe care îi permitea spaţiul liber din faţa 
uşii. Câtă vreme se plimba, Pavel repeta în gând poeziile lui 
Eminescu, Gyr şi Crainic, pe care le ştia pe de rost. 
Pasiunea lui pentru opera lui Eminescu data din vremea 
liceului, şi îl făcuse să înveţe pe dinafară sute şi sute de 
versuri, pe care mi le recita şi mie cu mare plăcere, ori de 
câte ori îl rugam. Pretindea că repetarea zilnică a poeziilor 
era singurul exerciţiu de memorie, pe care avea ocazia să-l 
facă în închisoare. Nu ştiu dacă aceste exerciţii l-au ajutat la 
întreţinerea ei, dar era incontestabil că Pavel fusese 
înzestrat de natură cu o memorie prodigioasă. Şi amintirile 
lui din Rusia erau extrem de bogate în amănunte de tot 
felul, de la date statistice, până la nume de localităţi şi chiar 
de oameni, cu care avusese de-a face. De-a lungul lunilor de 
zile petrecute în Rusia şi-a completat de mai multe ori 
încărcătura camioanelor cu care plecase din ţară, făcând uz 


de ordinul scris ce-l primise de la Marele Stat Major, 
adresat tuturor unităţilor române şi germane din zona de 
ocupaţie, la care va apela, de a-i furniza, din depozitele 
armatei, tot ceea ce solicita. Odată misiunea încheiată, 
Pavel s-a întors în ţară, reluându-şi serviciul la Institutul de 
Conjunctură, unde a continuat să lucreze până la arestare. 

Între timp, războiul se terminase, intervenise armistiţul de 
la 23 august şi partidul comunist, sprijinit de ocupantul 
sovietic, pornise lupta pentru cucerirea puterii şi 
instaturarea dictaturii. Pavel este solicitat sa reintre în 
partid, dar, consecvent cu atitudinea lui principială, care 
respingea orice compromis şi orice oportunism, refuză. 
Pavel era un om profund cinstit şi nu admitea din partea 
nimănui nici o abatere de la această linie. Pe cât era de 
intransigent cu alţii, pe atât era de exigent şi cu el însuşi. 

Deşi extraordinar de slăbit, nu accepta nici în ruptul 
capului vreun ajutor alimentar de la altul, nici chiar atunci 
când unul din noi, îmbolnăvindu-se şi neputându-şi mânca 
porţia, i-o oferea lui. Cu toate insistenţele noastre, Pavel era 
ferm decis să se limiteze strict la raţia prevăzută de 
regulamentul penitenciarului. 

Sobrietatea lui era aproape ascetică. De multe ori, 
ascultându-l vorbind, îmi venea greu să cred că fusese 
comunist. 

— Păcatele tinereţii, care crede că tot ce zboară se 
mănâncă! Spunea el, amintindu-şi de dezamăgirea suferită, 
când a început să realizeze adevărata amploare a minciunii 
cuprinsă în doctrină, intenţia criminală în modul ei de 
aplicare şi, mai ales, când şi-a dat seama că Partidul 
Comunist din România nu era, de fapt, decât un mic grup 
de străini, în serviciul unei puteri străine. 

Animat de cele mai curate şi autentice sentimente 
naţionale româneşti, Pavel era departe de a fi un şovin. 
Când era însă vorba de membrii mişcării comuniste 
internaţionale sau ai Partidului Comunist Român, lucrurile 
se schimbau. Pavel pretindea că nu poţi să fii împotriva 


comunismului, fără să nu fii implicit şi xenofob şi chiar 
antisemit, susţinându-şi punctul de vedere cu argumente 
din chiar istoria mişcării comuniste, pe care o cunoţtea, F 
fond”. Mi-am dat seama cât de bine informat era în acest 
domeniu, cu ocazia unor controverse ce se născuseră între 
el şi Belu Silber, la începutul convieţuirii noastre în celulă, 
când cei doi mai aveau încă relaţii. De fiecare dată, Pavel îl 
copleşise pe Belu cu cunoştinţele lui, cu exactitatea datelor, 
numelor şi evenimentelor din trecutul partidului, pe care le 
enumera fără nici o ezitare, citând din memorie lucrările şi 
autorii care trataseră această temă, cu o precizie 
deconcertantă, de parcă ar fi avut sub ochi însemnările 
bibliografice de la sfârşitul unui volum de istorie. Belu 
Silber fusese întotdeauna, în cursul acestor discuţii, pus în 
inferioritate de prodigioasa memorie a lui Pavel. 

Unul din locatarii celulei noastre, care nu lua niciodată 
parte la discuţii despre ancheta şi procesul lui Pătrăşcanu, 
despre politică sau despre orice alt subiect care putea da 
naştere la puncte de vedere contradictorii, era Herant 
Torosian. 

Abilitatea cu care evita să facă afirmaţii, care n-ar fi fost 
împărtăşite de vreunul din noi, şi darul de a se eschiva, 
când totuşi era direct solicitat să se pronunţe, păreau să fie 
la Torosian calităţi înnăscute. În schimb, era unul din cei 
mai fermecători povestitori, pe care i-am întâlnit în 
închisoare. Povestitor de întâmplări din propria-i viaţă, în 
care, deşi momentele, personajele sau locurile erau abia 
schiţate, reuşeau să fie adevărate perle literare, pline de 
discreţie, poezie şi sensibilitate. 

Torosian mi-a rămas în amintire ca unul din cei câţiva 
oameni de mare rafinament intelectual, pe care i-am 
cunoscut în cursul anilor de detenţie. Aprecierea şi 
respectul pe care îl inspira, datorită inteligenţei lui 
sclipitoare, erau însă umbrite de surprinzătoarea 
schimbare pe care o suferea, de îndată ce se deschidea uşa 
celulei şi ne aflam în prezenţa vreunui ofiţer al 


administraţiei închisorii sau chiar numai a gardianului de 
serviciu pe coridor. În faţa lor, Torosian devenea brusc alt 
om, dezgustător de umil şi slugarnic. Era singurul deţinut 
din Piteşti pe care l-am văzut plecându-se, plin de respect, 
în faţa uniformelor administraţiei, care apăreau în pragul 
celulei, şi grăbindu-se să strige un „să trăiţi!”, de răsunau 
pereţii. 'Torosian se înjosea din toată fiinţa, de la privirea 
supusă, care cerşea parcă cinstea de a fi băgat în seamă de 
gardian, până la faţa care i se lumina de admiraţie, când 
unul din membrii administraţiei făcea vreo glumă grosolană 
sau o apreciere batjocoritoare la adresa deţinuţilor. Cu cât 
expresia folosită de gardian era mai ordinară, cu atât 
Torosian râdea mai cu poftă, căutând să dovedească că ştia 
să-i guste hazul. Îşi permitea, chiar, simulând o îndrăzneală 
reţinută şi respectuoasă, să facă şi el câte o apreciere 
măgulitoare cu privire la umorul brutei de pe coridor, 
creând momente penibile pentru noi, dar de satisfacţie 
pentru cel pe care îl linguşea. Imediat, însă, ce rămâneam 
iar singuri şi uşa celulei se închid Torosian redevenea omul 
fermecător dinainte, reluându-şi imperturbabil vorba de 
unde şi-o întrerupsese, pentru a-l linguşi pe gardian. 
Culmea că atunci când, până şi Silber, indignat de 
atitudinea lui, l-a acuzat lipsă de demnitate şi de 
slugărnicie, Torosian nici nu s-a supărat, nici s-a ruşinat 
măcar. Ba, dimpotrivă, a făcut chiar apologia procedeului, 
susţinând că era singura armă a omului inteligent, în luptă 
cu prostia, primitivismul şi răutatea. 

— Brutele de pe coridor, care suferă de un complex de 
inferioritate intelectuală faţă de noi, spunea Torosian, pot 
oricând să-ţi facă rău, chiar să te omoare, fără să dea 
socoteală nimănui. Suntem la cheremul şi reacţiile lor sunt 
imprevizibile, pentru că se simt în permanenţă dispreţuiţi. 
Superioritatea noastră constă tocmai în posibilitatea pe 
care ne-o dă inteligenţa şi cultura pe care o avem, de a 
descoperi şi cunoaşte slăbiciunea acestor oameni şi, de a le 
da impresia că suntem conştienţi că ei ne sunt nouă 


superiori şi nu invers. Pe mine nu mă costă nimic să simulez 
o atitudine supusă, respectuoasă, să râd la o glumă proastă, 
să rostesc câte o vorbă admirativă, dar îmi asigur, prin 
acest procedeu o şansă în plus de supravieţuire. Nu aş avea 
nici o satisfacţie să-mi arăt disprețul faţă de o fiinţă 
inferioară, mai ales când ştiu că o astfel de atitudine o poate 
face să devină periculoasă. Demnitatea de care vorbiţi - ne 
spunea Torosian - vă poate costa viaţa! 

Torosian îşi punea, cu perseverenţă, metoda în aplicare, în 
toate împrejurările care îl aduceau în contact cu şeful de 
secţie, întrecându-se de fiecare dată în demonstraţii de 
servilism, pentru a se face remarcat şi fi recompensat 
măcar cu o privire mai binevoitoare, din partea zbirului de 
pe coridor. 

Într-o zi, Torosian m-a luat confidenţial deoparte, pentru a- 
mi încredința gândul care îl frământa, apelând totodată la 
experienţa mea din închisoarea Piteşti şi solicitându-mi 
părerea. Visul lui era să ajungă la spitalul închisorii 
Văcăreşti, de unde, credea el, că prin intermediul medicilor 
de acolo, va putea lua legătura cu fratele lui din Bucureşti, 
care era şi el doctor. De aceea, se gândise să se consulte cu 
mine, care, ca „vechi piteştean”, eram în măsură să-l 
informez despre cazurile de boală, care determinaseră 
autorităţile Ministerului de Interne să aprobe transferarea 
deţinuţilor respectivi la spitalul din Văcăreşti. 

Cei din „lotul Pătrăşcanu”, cu care împărţeam celula, fiind 
locatari relativ proaspeţi, încă nefamiiiarizaţi cu 
penitenciarul, mă considerau în mod exagerat, un 
cunoscător al tuturor secretelor vieţii din Piteşti, un expert 
în interpretarea intenţiilor administraţiei, calităţi pe care 
toţi deţinuţii şi le însuşeau după mai mult timp de şedere în 
acelaşi loc de detenţie. Motivul pentru care Torosian 
apelase la mine, era deci de înţeles. Ceea ce m-a uimit însă 
din partea lui, ştiindu-l cât era de retras şi bănuitor cu 
lumea din jur, a fost încrederea pe care mi-a arătat-o, 


impărtăşindu-mi intenţiile şi, mai ales, solicitându-mi 
complicitatea. 

Aşa cum am mai spus, îngrijirea medicală în închisori 
suferea, aceleaşi fluctuații periodice, ca şi cantitatea şi 
calitatea hranei, brutalitea mai pronunţată sau mai 
atenuată a tratamentului, sau gradul de reprimare a 
regimului de detenţie în general, în funcţie de situaţia 
politică internaţională mai încordată sau mai destinsă. Ori, 
în acel moment, situaţia nu era deloc favorabilă transferării 
unui deţinut bolnav la spitalul închisorii Văcăreşti. Nu era 
de aşteptat nici măcar o recomandare de internare în spital 
din partea cabinetului medical al penitenciarului către 
forurile superioare, necum obţinerea aprobării Ministerului 
de Interne în acest sens. Totuşi, Torosian voia cu orice preţ 
să-şi încerce norocul şi voia să ştie cu ce boală anume avea 
cele mai mari şanse să fie trimis la spital. Era hotărât să 
simuleze orice suferinţă, numai să-şi atingă țelul! 
Neputându-l convinge de zădărnicia unei astfel de 
tentative, pe care, în acea perioadă o consideram sortită 
eşecului, a trebuit să-i fac pe plac şi să examinez cu el 
problema bolii celei mai indicate, pe care s-o simuleze faţă 
de administraţie. Am ajuns la concluzia că cea mai potrivită 
ar fi o criză prelungită de lombosciatică, cu dureri acute în 
coloana vertebrală, care ar necesita un examen radiologie, 
posibil numai la spitalul de la Văcăreşti. 

Începând chiar de a doua zi, Torosian şi-a luat rolul în 
primire. Mai întâi s-a văitat de dureri de spate şi a cerut să 
fie scos la vizita medicală. Refuzat câteva zile în şir, unul din 
gardieni a sfârşit, totuşi, prin a-l duce la cabinetul medical, 
unde sanitarul Ciortan i-a dat câteva antinevralgice şi l-a 
trimis înapoi în celulă. În ziua următoare, înfruntând toate 
insultele şi amenințările cu carcera ale şefului de secţie, 
Torosian nu s-a mai dat jos din pat, pasămite, din cauza 
durerilor ce le simţea la cea mai mică mişcare. Cu o 
perseverenţă impresionantă, urmărind să-i convingă pe 
rând pe toţi gardienii din toate schimburile de suferinţa lui, 


ce se agrava de la o zi la alta, Iorosian nu rata nici o ocazie 
de a se văita, ori de câte ori se deschidea uşa celulei sau 
chiar la simpla trecere a şefului de secţie pe coridor, prin 
faţa uşii noastre. Treptat, gardienii s-au obişnuit cu 
bolnavul din celula noastră, căruia şi cabinetul medical a 
sfârşit prin a-i acorda dreptul de a sta în pat şi în timpul 
zilei. Totuşi, 'Torosian nu s-a oprit aici. Aşa-zisa lui boală a 
continuat să evolueze într-un crescendo bine calculat, care 
îl făcea să se vaite pe zi ce trecea mai tare şi să ceară să fie 
dus tot mai des la cabinetul medical. Ciortan nu-i putea da 
altceva decât aspirine şi antinevralgice, care, îi spunea 
Torosian, nu-şi mai făceau aproape nici un efect. Cu prilejul 
fiecărei vizite la cabinet, Torosian îşi punea în joc tot 
talentul de actor, pentru a-l înduioşa cu suferinţa lui pe 
Ciortan şi a-i câştiga bunăvoința. În acest scop, ne-a cerut şi 
nouă concursul: lui Pavel, Constantin şi mie. Aşa că, de la o 
vreme, nemaiputând umbla de durere, îl duceam amândoi 
la cabinet, mai mult pe sus, ridicându-l de subţiori. Pe 
măsură ce boala se agrava, 'Torosian se încovoia tot mai 
mult de spinare, sfârşind prin a sta îndoit din şale, aproape 
în unghi drept. Ajuns în acest stadiu, a cerut să fie scos la 
raportul comandantului. Cererea nu i-a fost satisfăcută, dar 
într-o zi la o inspecţie, când comandantul închisorii s-a oprit 
şi la celula noastră, Torosian, cu ochii în lacrimi, l-a implorat 
să-i fie milă de el şi să-l ajute, să-i facă chinul mai 
suportabil. Frânt în două şi ţinându-se cu amândouă mâinile 
de piciorul patului, cu faţa schimonosită de suferinţă, i-a 
explicat plângând ofițerului că, în starea în care se afla, nu 
se putea duce nici măcar până la tinetă, fără ajutorul 
nostru. Dorinţa lui era să obţină un baston cu care să se 
ajute la mers. Un baston în formă de, 1”, nu mai înalt de 50 
cm, în care să se proptească şi care la ordinul 
comandantului ar putea fi foarte uşor confecţionat la 
atelierul de tâmplărie al închisorii. 

— Vă sărut mâinile şi picioarele, domnule comandant, 
ajutaţi-mă... au fost cuvintele cu care şi-a încheiat 


dramatica lui pledoarie. 

Sfârşitul frazei nu s-a mai înţeles, fiindcă Torosian l-a 
bolborosit într-un hohot de plâns, pe care nu l-a mai putut 
stăpâni. 

Torosian îşi jucase magistral rolul, dar comandantul 
plecase fără să spună nimic, ceea ce m-a făcut să rămân 
sceptic în privinţa efectului produs asupra lui. În dimineaţa 
următoare însă, spre surprinderea noastră ofiţerul de 
serviciu i-a adus lui Iorosian o scurtătură dintr-o coadă a 
mătură, spunându-i că tovarăşul comandant i-a aprobat 
dreptul de a se folosi de ea în loc de baston. Faptul ilustra, 
cum nu se putea mai limpede domnia arbitrarului sub care 
trăiam, cu toate paradoxurile ei. 

Era cunoscut, în întreaga puşcărie din Piteşti, cazul lui 
Grigore care, cu toate insistenţele lui, nu obținuse niciodată 
un baston, deşi avea un picior cu mult mai scurt şi se 
deplasa foarte anevoie. Am cunoscut de-a lungul anilor de 
închisoare oameni infirmi, cu unul sau amândouă picioarele 
amputate, cărora, la un penitenciar, li s-au luat cârjele, spre 
a fi depuse la magazie, sub pretextul că regulamentul 
interzice deţinuţilor să poarte asupra lor obiecte care ar 
putea fi folosite ca arme, iar la alt penitenciar le-au fost 
lăsate. 

Încurajat de succesul avut pe lângă comandant, Torosian a 
continuat cu şi mai multă aplicaţie să-şi desfăşoare talentele 
de simulant, manifestându-şi cu orice ocazie disperarea din 
cauza chinurilor insuportabile pe care le îndura. Pentru a 
nu da de bănuit că tocmai acesta este scopul pe care îl 
urmărea, lorosian evita să ceară transferarea la spital, 
sperând că, în cele din urmă, administraţia va lua totuşi 
această hotărâre. Scena cea mai impresionantă la care am 
asistat, în care 'Iorosian a atins perfecțiunea actorului 
dramatic, s-a petrecut în cabinetul medical. Împreună cu 
Pavel, îl însoţisem la vizita medicală, pentru a-l ajuta drum 
la urcatul şi coborâtul scărilor. Deşi ştiam că se prefăcea, nu 
te puteai împiedica să nu te cuprindă mila, văzându-l cum 


se târa pe coridor gemând, frânt în două şi sprijinindu-se în 
reteveiul de coadă de mătură şi cât de neputincios se oprea 
când ajungea la trepte. Ajuns în cabinet, de cealaltă parte a 
biroului, la care Ciortan se pregătea să-i prescrie ca obicei, 
cele câteva antinevralgice, Torosian, curbat de spinare, 
ciucit, ajungând cu capul la nivelul mesei, cu cea mai 
convingătoare expresie a disperării în ochi şi cu şiroaie de 
lacrimi pe obraz, i-a declarat sanitarului că ajunsese la 
capătul răbdării, că nu mai putea suporta durerile. Îl 
implora să-i curme într-un fel viaţa, pentru că, în situaţia în 
care se afla, nu era în stare să facă nimic de unul singur 
fără ajutor, nici măcar să-şi pună capăt zilelor. Am asistat la 
o criză de deznădejde, de sinceritatea căreia nimeni nu s-ar 
fi putut îndoi. Până şi Ciortan s-a arătat impresionat. În 
orice caz, pe lângă cele câteva antinevralgice, pe care i le-a 
pus în palmă, de data asta, pentru prima oară i-a spus şi 
câteva vorbe de îmbărbătare, care păreau să conţină şi o 
vagă promisiune: 

— Mai ai răbdare, că poate vom putea face ceva să te 
scăpăm de dureri. 

Torosian s-a întors în celulă plin de speranţe. Vorbele lui 
Ciortan confirmaseră că perseverenţa lui începea să dea 
roade, ceea ce l-a îndemnat să continue, să-şi joace rolul cu 
şi mai multă conştiinciozitate, zi şi noapte s-ar putea spune, 
fără nici o clipă de răgaz. Torosian se identificase într-atât 
cu personajul pe care îl interpreta, încât până şi noaptea 
pat, când se întorcea de pe o parte pe alta, gemea şi se 
văita prin somn. Dacă era nevoit să folosească tineta în toiul 
nopţii, când şefului de secţie nici prin gând nu-i trecea să-şi 
părăsească scaunul de la capătul coridorului pentru a ne 
supraveghea prin vizetă, Torosian se târa până la el înapoi, 
simulând aceleaşi chinuri ca şi în timpul zilei, când se ştia 
păzit de gardian. Au mai trecut câteva săptămâni, în care 
timp 'Torostan n-a încetat să se plângă şi să se milogească în 
fel şi chip pe lângă fiecare gardian sau ofiţer care se oprea 
la celula noastră. Apoi, într-o bună zi, uşa s-a deschis şi 


ofiţerul de serviciu a rostit formula care, deseori, avea darul 
să schimbe cursul vieţii deţinutului: 

— Torosian Herant! Ia-ţi bagajul şi ieşi afară! 

După socotelile noastre, era zi de dubă. Ştiam, din 
observaţiile făcute în timp, că la jumătatea lunii, vagonul- 
penitenciar trecea spre Bucureşti iar în primele zile ale 
lunii pleca în sens invers. O ştia şi Torosian, dar n-a lăsat-o 
să se vadă, decât printr-o licărire şireată a privirii, când s-a 
întors ultima oară spre noi din prag, pentru ca, oftând şi 
gemând de durere, să-şi ia rămas bun şi să ne mulţumească 
de ajutorul ce i-l dădusem. Gârbovit, proptindu-se în 
scurtătura primită de la comandant şi târşâindu-şi anevoie 
picioarele pe ciment, Torosian a ieşit din celulă. 

Nu l-am mai întâlnit niciodată, dar după o vreme, printr-un 
deţinut transferat de la spital la închisoarea din Piteşti, ne-a 
parvenit vestea că Torosian se afla internat la Văcăreşti. 

Câteva luni mai târziu, pe aceeaşi cale, ne-a venit ştirea că 
fusese eliberat. Detalii despre această eliberare, în condiţii 
atât de neobişnuite, n-am putut afla. 

Ionel Mocsoni-Stârcea era incontestabil cel mai „mobil” 
personaj din tot lotul Pătrăşcanu, cu care mi-a fost dat să 
împart celula şi o bucată de vreme chiar patul. 
Neastâmpărul fizic, firea capricioasă şi labilitatea 
caracterului păreau să-i fie principalele trăsături. Despre 
Ionel Mocsoni am auzit părerile multora, începând cu ale 
colegilor lui de lot şi sfârşind cu ale altora care au stat cu el 
în închisoare înaintea mea sau l-au cunoscut mai dinainte. 
Părerile lor se deosebeau, după gradul de simpatie sau 
antipatie, de care se bucurase Ionel printre ei. Unii îi 
apreciau inteligenţa, vioiciunea şi efervescenţa, alţii, 
dimpotrivă, îl găseau insuportabil de obositor, din cauză că 
era în permanenţă agitat şi prea gălăgios. Unii, cum era 
Hari Brauner, îi admirau talentul muzical, susţinând chiar 
că avea o ureche absolută. Alţii îl dispreţuiau pentru 
comportarea avută în ancheta şi la procesul Maniu, ca şi în 
cea de-a doua anchetă, în cazul Pătrăşcanu, acuzându-l de 


lipsă de caracter. lar alţii, pur şi simplu, pretindeau că era 
nebun. Cred că fiecare din aceste păreri cuprindea câte un 
sâmbure de adevăr şi că toate puse laolaltă reuşeau să 
schiţeze un portret destul de sugestiv al lui Ionel. 

Pavel Constantin, deşi îi cunoştea toate slăbiciunile, îi 
sărea de fiecare dată în ajutor, pentru a-l feri de ironiile şi 
întrebările maliţioase ale lui Belu Silber, la care Ionel, în 
zăpăceala, indiscreţia şi lipsa lui de pudoare, răspundea 
fără să-şi dea seama că era luat peste picior şi, odată cu el, 
o întreagă „clasă socială, cu instituţiile ei reacționare 
burgheze”. Pavel mi-a explicat că nu-i lua, propriu-zis, 
apărarea lui Ionel, ci numelui pe care îl purta şi categoriei 
din care făcea parte, pe care, chiar dacă o reprezenta 
prost, nu suporta să le vadă luate în derâdere de un venetic 
ca Silber, care nu avea nimic sfânt şi nici un respect pentru 
tot ce însemna istorie, tradiţie şi aşezare românească. 

Era un spectacol destul de trist să asişti la scene în care 
Ionel Stârcea nu era la înălţimea aşteptărilor şi în care alţii 
înțelegeau, mai bine decât el, că avea obligaţia să-şi ţină 
rangul cu mai multă demnitate. Cu atât mai penibile erau 
momentele, când Ionel reuşea să-l pună pe Birtaşu în 
situaţia jenantă de a-i fi ruşine de comportarea lui şi de a nu 
şti cum să devieze atenţia celorlalţi de la gafele „domnului 
baron”, cum continua să-i spună. De devotamentul lui 
Birtaşu pentru fostul lui stăpân, bătrânul baron Mocsoni, 
beneficiase, în continuare, după moartea acestuia, Ionel. 
Birtaşu era mult mai mândru de originea boierească şi de 
titlul de nobleţe al familiei Mocsoni, decât Ionel. Credincios 
nu numai stăpânului lui, dar şi ataşat trup şi suflet clasei 
sociale a acestuia, Birtaşu era un duşman neîmpăcat al 
comunismului şi al tuturor celor care susțineau lupta de 
clasă. Era unul din motivele pentru care nu-şi ascundea 
disprețul faţă de Belu Silber, pe care îl ura cu atât mai mult, 
cu cât îşi permitea să-i vorbească pe un ton familiar 
„domnului baron” şi chiar să-l ia în derâdere. Lipsa de 
reacţie la asemenea intimităţi din partea lui Ionel îl irita 


peste măsură pe Birtaşu, care, nedepăşind limitele 
respectului pe care i-l purta, mi se plângea deseori de 
această toleranţă exagerată. Motivul principal, însă, pentru 
care Birtaşu nu-i acorda nici un fel de consideraţie lui 
Silber, ignorându-l în cel mai bun caz, sau tratându-l cu 
priviri încărcate cu atâta scârbă, încât ai fi crezut că se uită 
la cel mai dezgustător vierme, îl constituia declaraţia lui 
Belu din anchetă. O declaraţie a cărei principală victimă 
fusese Birtaşu. 

Punându-şi imaginaţia în slujba intereselor anchetei, care 
îi sugerase că printre capetele de acuzare, de care avea 
nevoie împotriva lui Pătrăşcanu, era şi acela de a fi fost 
„şeful unei organizaţii subversive înarmate, urmărind 
răsturnarea regimului cu ajutor din străinătate”, Belu 
Silber născocise o întreagă poveste în acest sens. Începuse 
prin a inventa „corpul delict”, şi anume: un vagon cu arme 
şi muniții, puse la dispoziţie de regimul „călăului Tito”, 
introduse clandestin în ţară, depozitate mai întâi în 
apropierea frontierei la o fabrică de salam ce-i aparţinea lui 
Mocsoni şi transportate, apoi, la moşia lui de la Bulgi. 

Odată în posesia acestor declaraţii ale lui Silber, ancheta s- 
a străduit să obţină de la ceilalţi „complici” arestaţi 
mărturisiri în acelaşi sens, care să confirme existenţa 
armelor. Cu mijloacele de convingere binecunoscute au 
reuşit să smulgă declaraţii de la o serie de anchetați, care 
atestau trecerea prin contrabandă a armelor din Iugoslavia 
în România, cât şi toate etapele transportului până la Bulgi. 
Dacă strângerea semnăturilor dovedind existenţa armelor 
şi drumul parcurs nu a întâmpinat prea mare rezistenţă şi 
n-a necesitat insistenţe prea brutale din partea anchetatori 
lor, obţinerea confirmării sosirii transportului la Bulgi a pus 
la grea încercare competenţa specialiştilor Securităţii în 
aplicarea metodelor convingere. 

Securitatea hotărâse că Birtaşu, omul de încredere al lui 
Mocsoni era cel mai indicat să fi luat în primire armele şi să 
le fi pus la loc sigur până la data când complotiştii 


plănuiseră să dea lovitura. Zis şi făcut. Cei care fuseseră 
făcuţi să recunoască că transportaseră armele cu camionul 
de la frontiera sârbească până la Bulgi, au fost siliţi să 
declare, de asemenea, că odată ajunşi la destinaţie le 
predaseră lui Birtaşu. Ajunşi la acest punct, însă, ancheta s- 
a împotmolit o lungă perioadă de timp, din cauza 
îndărătniciei lui Birtaşu, care nu înţelegea în ruptul capului 
să colaboreze cu ea şi să recunoască o poveste mincinoasă, 
atât de gogonată. Interogatoriile non stop, cu anchetatori 
care se schimbau la câteva ore, în vreme ce Birtaşu nu era 
lăsat să se odihnească, interogatorii întrerupte numai de 
şedinţele de bătaie şi tortură şi de confruntările cu cei care 
declaraseră că îi predaseră armele, au durat câteva 
săptămâni. Încăpăţânarea şi rezistenţa lui Birtaşu păreau 
de neînfrânt! Şi, totuşi, într-o bună zi, a ajuns la capătul 
puterilor. Istovit fizic şi nervos, nemaiputând răbda 
chinurile şi bătăile la care era supus, Birtaşu a cedat, 
declarând că într-adevăr luase în primire şi ascunsese 
armele conspiratorilor. Recunoscând ceea ce doreau 
anchetatorii, era convins că va scăpa de tortură şi va fi, în 
sfârşit, lăsat să doarmă. Bietul Birtaşu se înşelase însă 
amarnic, subestimând sadismul călăilor lui şi dorinţa lor de 
a se răzbuna pe el, pentru a le fi făcut afrontul de a le fi 
rezistat atâta vreme. 

Cum spunea el, făcând acum haz de necaz: 

— Bătaia pe care am mâncat-o până ce am recunoscut că 
am primit armele a fost floare la ureche faţă de cât m-au 
bătut şi m-au chinuit după aceea, ca să spun ce am făcut cu 
ele, unde le-am ascuns! 

În scenariul imaginat de Silber şi aprobat de Securitate, 
armele nu trebuiau să apară decât pentru a demonstra 
intenţia conjuraţilor şi apoi de a justifica culpa de „complot 
armat” împotriva regimului. Capii complotişti (după acelaşi 
scenariu) fiind însă depistaţi şi arestaţi, înainte de a fi putut 
trece la acţiune, armele n-au mai fost folosite şi deci 
încetau, din acel moment, să mai joace vreun rol. Trebuiau 


deci să dispară. Şi, aşa cum Birtaşu fusese obligat să 
declare că armele existaseră şi ajunseseră în posesia lui, tot 
Birtaşu trebuia să le facă să şi dispară. Dar, dacă în prima 
parte a anchetei Birtaşu ştiuse ce voiau anchetatorii de la 
el, şi anume: să recunoască că primise nişte arme; în partea 
doua, la întrebarea: „unde sunt armele?”, nu mai ştia ce 
răspuns aşteptau de la el. 

Terorizat la gândul torturilor pe care le-ar avea de 
îndurat, dacă ar indica, la întâmplare, o ascunzătoare, 
unde, evident, armele nu ar fi găsite, Birtaşu tăcea şi răbda 
alte bătăi. În cele din urmă şi-a luat inima în dinţi şi a 
declarat că le-a aruncat în Mureş. Anchetatorii au acceptat 
explicaţia, iar Birtaşu a scăpat de chinuri. Şi aşa s-a încheiat 
povestea unor arme care nu au existat niciodată. 

Celălalt om de încredere de la moşia din Bulgia lui 
Mocsoni a fost şi el implicat în aşa-zisul „complot armat”, a 
fost şi el bătut şi schingiuit, dar scăpase mai ieftin ca 
Birtaşu şi cu o condamnare mai uşoară. Nu-mi mai amintesc 
exact, dar cred că primise opt ani muncă silnică, pedeapsă 
care se apropia de expirare, chiar în perioada în care 
împărţeam celula cu el. 

Printre deţinuţii din categoria „înaltă trădare”, cazurile de 
condamnări sub cincisprezece ani se numărau pe degete, 
aşa că eliberările din Piteşti au fost adevărate rarităţi. 
Desigur că cele câteva astfel de cazuri erau urmărite 
îndeaproape de noi toţi, considerate fiind un test al 
atitudinii regimului faţă de deţinuţii politici. De-a lungul 
anilor de închisoare, am avut ocazia să cunosc o serie de 
oameni, care la ispăşirea pedepsei, au fost trataţi în mod 
foarte diferit, după criterii pe care nu am reuşit însă 
niciodată să le desluşesc. Unii au zăcut mai departe în 
închisoare, fiind anunţaţi după o vreme că le fusese intentat 
un nou proces, în urma căruia primiseră o nouă 
condamnare. Altora, li s-a dat mai multă atenţie, fiind chiar 
duşi în faţa instanţei pentru a fi judecaţi şi pricopsiţi cu o 
nouă sentinţă. Unii, la expirarea pedepsei, erau înştiinţaţi 


că mai aveau de executat câţiva ani de detenţie, ca urmare 
a unei condamnări „administrative”. Sentinţele de acest fel, 
pronunţate de Ministerul de Interne, erau exprimate în 
luni, şi nu în ani, ca la celelalte tribunale civile sau militare. 
Într-o astfel de situaţie, pe un deţinut condamnat 
„adminstrativ” la doi ani şi jumătate, grefa închisorii îl 
anunţa că sentinţa pronunţată prevedea o pedeapsă de 
treizeci de luni. De la o vreme, în cele mai multe cazuri, 
deţinuţii cărora le expira pedeapsa şi erau „puşi în 
libertate” erau trimişi cu „domiciliu obligatoriu” în Bărăgan, 
durata acestui surghiun nefiind precizată. 

Cu o lună de zile înaintea datei de expirare a pedepsei, 
deţinuţii în cauză erau scoşi din celulele în care se găseau şi 
„izolaţi” într-o aşa-zisă „celulă de eliberare”. Aşa s-a 
întâmplat şi cu Ilavorski, care într-o bună zi, a fost luat 
dintre noi de ofiţerul de serviciu. Câteva minute mai târziu, 
eram informaţi prin releurile reţelei Morse, că ajunsese în 
„celula de eliberare”, împreună cu colonelul Niki Vişoiu, 
care fusese şi el „izolat” în aceeaşi dimineaţă, întrucât 
executase cei zece ani de închisoare, la care fusese 
condamnat. 

Cu Niki Vişoiu nu avusesem niciodată ocazia să stau în 
aceeaşi celulă, dar era ca şi cum ne-am fi cunoscut de când 
lumea. Mă întâlnisem cu el o singură dată, când, dintr-o 
eroare de vigilenţă a gardianului, drumul celulelor noastre 
spre şi, respectiv, dinspre baie, se încrucişase pe coridorul 
din subsolul închisorii. Făceam amândoi parte din nucleul 
mai tânăr, mai activ şi mai recalcitrant al deţinuţilor din 
Piteşti, rău văzuţi de ofiţerul politic Lupu şi frecvenți 
locatari ai carcerelor şi izolărilor. Niki Vişoiu se bucura de o 
deosebită simpatie şi de reputaţia unui om de caracter, 
ireproşabil, unanim recunoscută de camarazii lui din Piteşti. 
Deşi neîncrezător în privinţa respectării legalităţii de către 
autorităţi şi deci sceptic în privinţa eliberării lui la termen, 
cu câteva săptămâni înainte de data expirării pedepsei, 
Vişoiu luase, pentru orice eventualitate, legătura cu un 


număr destul de mare de prieteni, cerându-ne adresele 
familiilor, pentru a le transmite veşti despre noi, în cazul că 
va fi, totuşi, pus în libertate. Îi scrisesem şi eu pe o plăcuţă 
de săpun strada şi numărul casei unde locuia mama în 
Bucureşti, pe care Niki Vişoiu urma să le memoreze, 
împreună cu alte vreo douăzeci de adrese, la care 
intenţiona să meargă. 

Odată mutat în „izolarea pentru eliberare”, orice legături 
au fost întrerupte, celula respectivă aflându-se pe aripa 
care forma bara „I”-ului şi având ferestrele orientate spre 
partea opusă corpului clădirii în care ne aflam noi. 
Trecuseră două sau trei săptămâni de la izolarea celor doi 
camarazi ai noştri care urmau să fie eliberaţi, când, într-o 
după amiază, spre surprinderea noastră, uşa celulei s-a 
deschis şi în prag a apărut lavorski însoţit de ofiţerul de 
serviciu. Dintr-o eroare de calcul a grefei penitenciarului, 
Iavorski fusese prea devreme izolat; urma să mai stea încă 
o lună de zile cu noi în celulă, înainte de a intra în carantina 
premergătoare eliberării. 

Tristeţea care i se citea pe faţă, la intrarea în celulă, am 
pus-o pe seama deziluziei suferite de amânarea survenită, 
aşa că ne-am grăbit să-i spunem câteva vorbe de 
încurajare. lavorski s-a aşezat însă pe pat, abătut şi cu 
lacrimi în ochi, îndepărtând, dintr-un gest al mâinii, 
încercările noastre de a-l consola şi dându-ne de înţeles că 
nu era vorba despre el. Apoi, a început să depene povestea 
celor petrecute în celula de izolare. Încă din prima zi, 
amândoi, şi el şi Niki Vişoiu, îşi primiseră bagajele şi 
obiectele personale, care se aflau depuse la magazia 
penitenciarului. Îşi recuperaseră astfel hainele şi pantofii, 
pe care le purtaseră ultima oară, cu ani de zile în urmă, în 
perioada de anchetă, în celularul Securităţii. Fiind sortiţi să 
părăsească închisoarea, gardienii nu le-au mai făcut nici un 
fel de mizerii. Au obţinut fără dificultate ac şi aţă şi, cât era 
ziua de lungă, se ocupau cu cârpitul şi cusutul nasturilor, 
discutând despre felul în care sperau să-şi câştige existenţa, 


odată liberi, şi cu oarecare îngrijorare, despre ceea ce se 
aşteptau să găsească acasă, de unde, în toţi anii de 
detenţie, nu avuseseră nici o veste. De mai multe ori pe zi 
Niki Vişoiu îşi întrerupea orice activitate şi conversaţie, se 
plimba dintr-o parte în alta a celulei şi repeta cu 
conştiinciozitate adresele familiilor pe care voia să le 
viziteze şi pe care le învățase pe dinafară. Cu o săptămână 
în urmă, ne-a povestit în continuare lavorski, apăruse 
plutonierul de la grefa închisorii cu dosarul lui Niki Vişoiu. 
Verificase exactitatea datelor din dosar, punând întrebările 
de rutină (tata?... Mama?... Data şi locul naşterii? Etc.) şi, 
după ce se convinsese că nu era nici-o eroare de identitate, 
cele consemnate în acte necontrazicându-se cu 
răspunsurile date de Niki, îi întocmise „biletul de 
eliberare”, pe care urma să i-l înmâneze cinci sau şase zile 
mai târziu, la data expirării condamnării. Apoi, înainte de a 
părăsi celula, plutonierul îl anunţase pe lavorski că, în zilele 
următoare, se va ocupa de cazul lui. În ceea ce îl privea pe 
Niki Vişoiu, soarta lui părea să fi fost definitiv hotărâtă. 

Pentru el începuse numărătoarea inversă! 

Pentru un om care aşteptase zece ani ziua eliberării, cele 
cinci sau şase zile care îi mai stăteau în faţă nu mai 
constituiau o probă de răbdare, aşa că după plecarea 
plutonierului cu dosarul, viaţa în celula lor şi-a urmat cursul 
de mai înainte, fără ca Niki Vişoiu să manifeste vreo 
nervozitate deosebită. 

A doua zi însă, Niki căzuse pe neaşteptate bolnav. Acuza 
dificultăţi de respiraţie şi o stare generală proastă. 
Simptomele s-au accentuat atât de repede, încât Iavorski, 
îngrijorat, a bătut la uşă şi a cerut să fie anunţat cabinetul 
medical. Cu o promptitudine necunoscută nouă (rezervată 
pare-se numai privilegiaţilor destinaţi să părăsească 
închisoarea), Ciortan şi-a făcut imediat apariţia. Mai mult 
chiar, după consultaţia de rutină, constatând din luarea 
temperaturii şi ascultarea cu stetoscopul, şi-a declinat 
competenţa şi i-a spus ofițerului de serviciu care îl însoțea 


că trebuie făcut apel la un medic. N-au trecut nici două ore, 
şi Ciortan s-a întors cu un doctor civil (luat probabil pe sus 
de la vreun spital din Piteşti). A urmat o consultaţie 
amănunţită, din care a rezultat diagnosticul: edem 
pulmonar! Din cuvintele schimbate de pacient cu doctorul, 
lavorski a aflat, nu numai că boala era fără remediu, că 
avea o evoluţie rapidă şi că deznodământul fatal era 
inevitabil, dar şi-a dat, totodată, seama că Niki Vişoiu ştia 
despre ce era vorba. 

În timp ce ne povestea de câtă stăpânire de sine dăduse 
dovadă camaradul nostru, când aflase că era definitiv 
condamnat, lavorski nu şi-a mai putut stăpâni plânsul. Îşi 
amintea cum, în următoarele zile, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat, Niki Vişoiu îi istorisise, în continuare, diferite 
întâmplări de pe front şi îi vorbise în modul cel mai firesc 
despre propria lui moarte, pe care era pregătit s-o 
întâmpine cu seninătate. Apoi a început să-şi piardă suflul şi 
să-i vină tot mai greu să vorbească. Două zile mai târziu, 
lavorski fusese anunţat de grefă, că, la verificarea actelor 
din dosar, se, constatase că data legală a eliberării lui 
fusese greşit calculată. Mai avea de ispăşit trei luni de 
închisoare. Ofiţerul de serviciu îi spusese că, în dimineaţa 
următoare, când se va deschide magazia de efecte, va 
trebui iar să-şi predea bagajul, după care va fi mutat din 
nou în vechea lui celulă. Între timp, de la oră la oră, starea 
sănătăţii lui Niki Vişoiu se înrăutăţea tot mai mult. A doua zi 
dimineaţa, lavorski a fost dus la magazie. Când s-a întors, |- 
a găsit istovit şi respirând sacadat. Niki Vişoiu i-a făcut 
semn să se apropie şi să se aşeze pe pat lângă el. I-a spus 
că vrea să-şi ia rămas bun de la el. Totodată, l-a rugat, ca la 
mutarea lui în vechea celulă să-mi comunice, că din motive 
independente de voinţa lui nu se mai poate duce la mama 
să-i dea veşti despre mine. 

— Spune-i lui Bebe, că îmi pare rău că nu m-am putut ţine 
de cuvânt! 


Iavorski a rămas lângă el, ţinându-l de mână. L-a auzit 
cum printre gâfâielile respirației, murmura pe şoptite o 
rugăciune. Apoi, treptat, şoaptele s-au făcut tot mai slabe, 
până ee nu s-au mai auzit deloc. Respirația s-a potolit şi ea. 

Niki Vişoiu se stinsese. 

Moartea lui Niki Vişoiu, în condiţii atât de tragice, când 
numai câteva zile îl mai despărţeau de libertate, a produs o 
profundă impresia printre noi. Afecţiunea pe care i-o 
purtam, ne-a făcut să simţim, cu deopotrivă intensitate, şi 
regretul de a-l fi pierdut şi revolta neputinței noastre 
împotriva cruzimii destinului. 

Cinci-şase săptămâni mai târziu, lavorski şi-a luat pentru a 
doua oară rămas bun de la noi. De data asta, definitiv. A fost 
eliberat... Dar cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. 

Spre surprinderea mea, înainte de plecare mi-a cerut 
adresa mameii spunându-mi că, în amintirea lui Niki Vişoiu, 
se hotărâse să ducă veşti din puşcărie măcar uneia din 
familiile pe care şi le propusese să le viziteze Niki. Cu 
câteva luni mai înainte, lavorski ne dăduse de înţeles, că 
dacă va fi eliberat, de teamă că va fi urmărit de Securitate, 
nu-şi va lua] riscul de a transmite cuiva veşti acasă. În 
consecinţă, nimeni nu apelase la el. 

Ani de zile mai târziu, aveam să aflu că Javorski s-a dus să 
stea de vorbă cu mama. L-am identificat după descrierea 
mamei şi cele ce i-a povestit despre mine, fiindcă numele nu 
a îndrăznit să şi-l dea. 

Eliberarea lui Javorski şi oferta lui de a fi purtătorul unui 
mesaj pentru mama au fost îndelung comentate în celulă, 
discuţiile sfârşind prin a se opri asupra veşnicului subiect, 
devenit obsesia lumii închisorilor: cum s-ar putea stabili o 
cale de comunicare permanentă cu exteriorul? Era o 
întrebare la care fiecare încerca să dea un răspuns, 
niciunul nereuşind însă să-şi imagineze un plan cât de cât 
realist. Discutam mai mult de dragul de a ne exersa 
fantezia, decât cu gândul că am putea găsi o formula 
realizabilă şi eficace de străpungere a zidului de izolare 


ermetică ridicat în jurul nostru. În seara aceleiaşi zile, când 
a sunat stingerea şi mă pregăteam de culcare, uitasem de 
mult de ideile care mai de care mai utopice pe care le 
schimbasem pe această temă. Mă căţărasem în patul de la 
etajul trei, pe care îl ocupam acum singur (de când Ionel 
Mocsoni se mutasej în patul lui Torosian, după plecarea 
acestuia la Văcăreşti), mă culcasem şi eram chiar pe 
punctul să aţipesc, când l-am auzit pe Pavel Constanţi 
şoptindu-mi: 

— Ai adormit? Aş vrea să-ţi spun ceva! 

Cum şi el locuia la acelaşi nivel cu mine, în cealaltă coloană 
de trei paturi suprapuse, această vecinătate apropiată ne 
permitea să stăm da vorbă pe şoptite, fără să fim auziţi de 
ceilalţi din celulă şi nici văzuţi da la vizetă de gardian. 

— M-am gândit că s-ar putea totuşi stabili un sistem de 
comunicaţie cu lumea de afară şi aş vrea să ţi-l expun, aşa 
cum mi l-am imaginat, ca să-mi spui şi părerea ta, şi-a 
început Pavel povestea, văzând că nu adormisem, şi eram 
gata să-l ascult. 

Ideea lui Pavel era următoarea: dacă cineva ar veni în 
Piteşti, ar trece pe străduţa paralelă cu zidul închisorii şi s- 
ar opri lângă cişmeaua care putea fi observată de la 
fereastra celulei noastre, ne-ar putea comunica, din acel 
loc, informaţii prin semnale Morse. Se gândise şi la felul 
semnalizării, care să poată fi recepţionată. Vizual, de la 
distanţa ele peste două sute de metri, cât era până la 
cişmea. Pentru a semnaliza „punctul”, persoana, care va 
veni să comunice cu noi, îşi va pune o mână în şold iar 
pentru „linie”, pe amândouă. În felul acesta, ar putea 
formula câteva cuvinte în Morse, rezumând în puţine vorbe 
ştirile esenţiale, pentru a părăsi apoi cât mai repede strada 
şi oraşul, înainte de a atrage atenţia asupra ei. 

Deşi la prima vedere planul imaginat de Pavel era nu 
numai ingenios, dar părea chiar realizabil, problemele pe 
care le ridica nu erau chiar aşa de uşor de rezolvat. Trebuia 
mai întâi găsit deţinutul, care să se facă emisarul nostru pe 


lângă persoana ce urma să vină la cişmea, pe care s-o 
contacteze şi s-o instruiască în practicarea alfabetului 
Morse, aşa cum o cerea planul lui Pavel. Ne trebuia deci un 
deţinut, căruia să-i expire pedeapsa, pe care să ne putem 
bizui şi căruia în acelaşi timp şi noi să-i inspirăm încredere 
şi care, mai ales, să vrea să-şi asume riscul unei noi 
condamnări, în cazul vreunei indiscreţii. Erau mult prea 
multe condiţii, pe care să le poată îndeplini un singur, om. 
Cea de-a doua dificultate o constituia însăşi desemnarea 
persoanei care să intre cu noi în comunicaţie Morse. Nu 
putea fi vorba decât de cineva foarte apropiat şi totodată 
curajos, dacă nu chiar temerar, pentru a se expune la 
primejdiile pe care le comporta o asemenea aventură. 

În discuţia noastră pe această temă, prelungită până 
târziu în noapte, am examinat împreună planul lui Pavel pe 
toate feţele, ridicând, când unul, când altul, obiecțiile ce se 
impuneau, şi propunând soluţii şi corecturi la defectele pe 
care i le găsea. A fost o discuţie ca multe altele purtate în 
puşcărie, dusă cu toată seriozitatea, intrând în cele mai mici 
amănunte, până la epuizarea subiectului, reluată încă de 
câteva ori în zilele următoare, pentru a mai preciza unele 
detalii ce ni se păruseră neglijate, şi apoi, ca de obicei, 
abandonată, cu conştiinţa împăcată că ne făcusem datoria 
până la capăt, chiar dacă planul elaborat cu atâta migală 
era inutil şi nu avea să dea roade. 

Am amintit totuşi în mod special de această discuţie, 
deoarece nu a avut soarta celorlalte. Avea să aibă o urmare, 
pe care atunci nu p bănuiam! 

Convieţuirea mea cu lotul Pătrăşcanu, descompletat prin 
plecarea lui 'Iorosian la Văcăreşti şi prin eliberarea lui 
lavorski, a mai durat o vreme. 

Apoi, într-o bună zi, s-au făcut mutări şi formaţia din celula 
noastră a fost împrăştiată. Pesemne că perioada de 
carantină, impusă lotului Pătrăşcanu de biroul politic, luase 
sfârşit! 


Am rămas şi după mutare în legătură cu Pavel Constantin. 
Ne aflam amândoi la acelaşi etaj, la două sau trei celule 
distanţă şi, pe lângă căile obişnuite de comunicaţie (Morse 
sau tubul caloriferului), pentru mesajele scrise pe plăcuţe 
de săpun, foloseam o căsuţă poştală din W. C. Descoperisem 
ascunzătoarea (o crăpătură între zid şi tocul uşii), pe 
vremea când stătusem împreună şi prevăzusem încă de pe 
atunci întrebuinţarea ei în acest scop, în cazul că vom fi 
despărțiți. 

În următoarele două-trei luni, s-au mai produs câteva 
mutări succesive, în care, fie că eu am rămas pe loc şi 
componenţa celulei în care mă aflam s-a primenit, fie că am 
fost eu cel afectat, deplasându-mă cu câteva celule mai la 
dreapta sau mai la stânga. Am rămas însă mereu la ultimul 
etaj, unde se pare că ofiţerul politic Lupu hotărâse să ne 
concentreze pe cei mai „nedisciplinaţi” şi „recalcitranţi” 
dintre noi. Pavel Constantin coborâse între timp cu un etaj 
mai jos. Dar şi aşa, ţineam în continuare legătura cu 
ajutorul „ancorei”, la capătul căreia agăţam săculeţul cu 
mesajele scrise pe săpun. Dădeam drumul săculeţului pe 
fereastră, îl lăsam să coboare până la nivelul etajului 
inferior şi imprimam sforii o mişcare de pendulare, până ce 
punguliţa ajungea în dreptul ferestrei celulei lui Pavel, care 
o pândea şi o intercepta la trecerea ei prin faţa gratiilor. 

Prin celulele prin care m-am perindat în acest răstimp, m- 
am reîntâlnit cu prieteni pe care nu-i mai văzusem de mult, 
dar am convieţuit şi cu oameni pe care nu apucasem încă 
să-i cunosc personal sau mai îndeaproape. Într-una din 
celule, m-am regăsit cu Titi Coşereanu, George Sarry şi 
Paulică Bandu, de care eram foarte legat. Totodată, însă, 
am avut parte şi de tovarăşi de celulă mai puţin 
frecventabili, cum erau Silvestru şi Braşoveanu. Cu 
Silvestru n-am stat decât puţină vreme în aceeaşi celulă, 
timp în care mai toate activităţile noastre clandestine, de 
rutină, au fost paralizate. „lurnător” notoriu, dar, pe 
măsura fiinţei lui primitive, de calitate inferioară, Silvestru 


ne punea în pericol până şi bunuriler noastre, pe cât de 
inofensive, pe atât de valoroase, cum erau: acele de cusut, 
croşeta de împletit, „costicii” şi utilajul de scris. Pe lângă 
pagubele provocate de denunţurile lui, care duceau la 
descoperirea şi confiscarea preţioaselor obiecte, eram 
expuşi şi la pedepsirea cu câte zece zile de izolare în beci, 
pentru încălcarea regulamentului. Am suspendat, aşadar, 
orice activitate nepermisă, în prezenţa lui Silvestru. Când 
totuşi voiam să comunicăm cu celelalte celule, pentru a ne 
ţine la curent cu ultimele informaţii, culese de la dreptul 
comun sau aduse de vreun deţinut proaspăt venit de la 
Jilava, unul din noi, sub pretext de boală, nu ieşea cu restul 
celulei la „plimbare” sau la W. C. Şi, odată rămas singur, lua 
legătura cu vecinii prin calorifer sau Morse. 

Pe de altă parte, componenţa celulei noastre fiind foarte 
omogenă, am luat în unanimitate hotărârea, să-l supunem 
pe Silvestru la un regim cât se poate de dur, fără să 
recurgem însă la nici un fel de violenţă fizică. Era vorba de 
o izolare a lui, chiar în interiorul celulei. Prima măsură a 
fost să nu-i mai adresăm vreun cuvânt! Ceea ce i-am şi adus 
la cunoştinţă, explicându-i, fără nici un fel de agresivitate în 
ton, că, dat fiind că era informatorul ofițerului politic şi al 
gardienilor, nu-l considerăm ca pe unul de ai noştri şi, ca 
atare, îl excludem de la orice activitate dusă în comun. Nu-i 
va fi admis să participe la nici o discuţie, nu va fi acceptat să 
asiste la relatarea nici unui film sau roman, pe care vreunul 
din noi l-ar povesti în celulă. Va fi scutit chiar şi de corvezile 
camerei: curăţenie, dusul şi adusul tinetei şi hârdăului cu 
apă de la W. C. Vom proceda cu el ca şi cum nu ar fi printre 
noi. 

Silvestru a început prin a protesta, negând prosteşte că ar 
fi informatorul administraţiei, deşi ştia foarte bine, că, de 
fiecare dată când fusese singur la cabinetul medical sau 
fusese scos din celulă sub pretextul unor verificări a 
dosarului de la grefă sau a bagajului depus la magazie, 
fusese imediat deconspirat de vizita gardianului de pe 


secţie, care, în urma denunţului lui, intra în celulă şi se 
ducea direct la ascunzătoarea în care se afla câte un obiect 
interzis. S-a zbătut o vreme să ne explice şi a sfârşit prin a 
se înfuria şi a ne ameninţa că ne reclamă la comandant, 
pentru acuzaţiile ce i le aduceam. Din acel moment, însă, 
noi nu i-am mai vorbit, ignorându-i prezenţa. 

Prima reacţie a lui Silvestru, în zilele următoare, a fost să 
adopte o atitudine ostentativ indiferentă faţă de noi şi faţă 
de tot ce se întâmpla în cameră, vrând să ne dovedească că 
boicotul nostru nu-l afecta câtuşi de puţin. Atunci când se 
întâmpla să ne prindă privirea, schiţa chiar un zâmbet de 
dispreţ, înainte de a întoarce capul sau de a-şi continua 
plimbarea prin celulă. De, asemenea, ţinea să se arate total 
dezinteresat de discuţiile noastre, de glumele ce le făceam 
între noi sau de amintirile, filmele ori romanele ce se 
povesteau în celulă, fie prefăcându-se adâncit în gânduri, 
fie luând un aer distrat şi fredonând o melodie, ca şi cum n- 
ar fi auzit nimic. 

Aproape toţi cei din cameră îl cunoşteam pe Silvestru încă 
de la minele de plumb de la Baia Sprie sau de la Cavnic. 
Ştiam cât era de ticălos, dar mai ştiam şi că era extrem de 
nervos, că nu suporta singurătatea şi că suferea deseori de 
stări depresive. Cu un asemenea moral, nu-l vedeam ieşind 
învingător din confruntarea ce se angajase între noi şi el. Şi, 
într-adevăr, câteva zile mai târziu, primele semne de 
slăbiciune au şi început să se arate. Renunţând la atitudinea 
sfidătoare pe care o adoptase, Silvestru a făcut o timidă 
tentativă de apropiere, încercând din nou să se 
dezvinovăţească, recunoscând însă că ar fi comis unele 
greşeli, dar nu cu rea intenţie. Apelul lui la solidaritatea 
creată de suferinţa comună n-a avut nici un ecou. Nimeni 
nu l-a auzit. Silvestru mai fusese pus în situaţii 
asemănătoare, în care făcuse declaraţii similare, pentru ca, 
la prima ocazie, să colaboreze din nou cu administraţia şi 
să-şi denunțe camarazii cu aceeaşi lipsă de scrupule. De 
aceea, nimeni nu-i mai acorda nici un fel de credit şi nici de 


milă. Vorbele lui s-au lovit de acelaşi zid de tăcere. Din acel 
moment, nervozitatea lui Silvestru a început să se manifeste 
tot mai necontrolat. Se plimba agitat, ore întregi, în micul 
spaţiu liber din faţa uşii. Câteodată, era atât de surescitat, 
încât nu se mai putea stăpâni şi se trezea gesticulând şi 
chiar vorbind singur. Acest război al nervilor a intrat în 
ultima lui fază când am căzut cu toţii de acord ca Titi 
Coşereanu să-şi suspende povestirea, nu mai ştiu a cărui 
roman, din care ne relata câte un episod, în fiecare seară 
înainte de stingere. Observasem că în acest timp, Silvestru 
îşi înceta plimbarea, pentru a putea trage cu urechea la 
povestea lui Titi, şi hotărâsem să-l privăm şi de această 
distracţie. 

În zilele ce au urmat, starea, de neastâmpăr a lui Silvestru 
s-a accentuat. Se plimba, de colo-colo, călcând apăsat cu 
bocancii pe duşumele, monologând, fredonând sau 
fluierând câte o melodie, pentru a ne bruia conversațiile şi 
totodată cu vădita intenţie de a ne provoca. Ştia că, dacă îl 
vom ataca în vreun fel, putea conta pe intervenţia 
gardianului şi eventual pe mutarea noastră în alte celule. 
Primul pe care a reuşit însă să-l irite cu noua lui tactică a 
fost tocmai gardianul, care i-a atras atenţia să nu mai 
fluiere şi să respecte liniştea. Silvestru devenise atât de 
irascibil, încât s-a luat la harţă chiar şi cu gardianul, care a 
sfârşit prin a-l ameninţa cu izolarea. La provocările 
gălăgioase cu care Silvestru voia să ne tulbure discuţiile, 
am ripostat cu o şi mai mare tăcere. Şi, anume, ne-am decis 
să ne perfecţionăm în practicarea alfabetului surdo-mut, 
ceea ce reprezenta, totodată, şi o nouă formă de represalii 
împotriva lui. Se putea afirma că celula noastră devenise 
cea mai silenţioasă din întreaga închisoare. N-am mai 
schimbat, aproape, nici o vorbă între noi. Am conversat 
numai prin alfabetul sudo-mut: la început cu multă răbdare, 
deoarece atât exprimarea prin semne, cât şi recepţionarea 
acestora era anevoioasă şi lentă. Exersarea intensă şi 
perseverentă şi-au arătat însă repede roadele. După câteva 


zile, am ajuns să ne înţelegem la fel de bine şi aproape tot 
atât de repede, ca şi prin viu grai. 

Silvestru ajunsese în pragul exasperării. Într-una din 
dimineţi, la „deschidere”, i-a cerut ofițerului de serviciu să 
fie mutat din celulă. Ofiţerul i-a închis uşa în nas! A doua zi 
a insistat, cerând să fie scos la raportul comandantului. 
Bănuitor, ofiţerul s-a interesat de motivul pentru care vrea 
să fie mutat, dacă, cumva, are neînţelegeri cu ceilalaţi 
deţinuţi din celulă. Silvestru a negat, spunând că suferă de 
nervi şi nu suportă să stea mereu în acelaşi loc. Ofiţerul i-a 
replicat cu una din frazele frecvent întrebuințate de 
membrii administraţiei: 

— Trebuia atunci să stai acasă, nu să vii la puşcărie! Şi i-a 
trântit iar uşa. 

Peste alte câteva zile, s-a întâmplat să vină în inspecţie un 
grup de ofiţeri şi civili, probabil de la Ministerul de Interne. 
Au trecut pe rând pe la fiecare celulă, cu veşnicele lor 
priviri iscoditoare şi aceleaşi întrebări de rutină: Ce 
condamnare ai? Aţi fost scoşi la plimbare? Aţi fost duşi la 
baie? Etc. (Ultimele două întrebări nu le puneau decât dacă 
fuseserăm, într-adevăr, scoşi la plimbare sau duşi la baie.) 
Blazaţi de repetarea la infinit a acestui ritual, aşteptam să 
ne vină şi nouă rândul. Când, în sfârşit, s-a deschis şi uşa 
noastră, monotonia procedurii de trecere în revistă a 
celulelor a suferit o schimbare spectaculoasă, care ne-a 
surprins, deopotrivă, şi pe noi, şi pe cei de pe coridor. 
Strigând, cât îl ţinea gura: 

— Nu mai pot! Mutaţi-mă într-o cameră mai mare! Mai 
bine omorâţi-mă! Silvestru a ţâşnit pe uşă afară, a sărit 
peste balustrada care mărginea coridorul şi a început să 
alerge pe plasa de sârmă întinsă peste golul dintre etaje, 
ţipând în continuare, ca un disperat. 

Cred că ofiţerii şi civilii veniţi de la Bucureşti nu au avut 
nici un dubiu că accesul de nebunie la care asistau, era 
real. Nici noi nu puneam la îndoială, până la un punct, 
autenticitatea crizei de nervi a lui Silvestru! Dar eram, 


totodată, convinşi că era în bună parte şi simulată şi mai 
ales, în mare măsură exagerată. Faţă de neaşteptata fugă 
din celulă a lui Silvestru, toţi M. A. I.-ştii de pe coridor, atât 
cei autohtoni, cât şi cei veniţi în vizită au rămas pentru 
câteva clipe înmărmuriţi de surpriză. Când s-au dezmeticit, 
prima lor reacţie ă fost să ne închidă uşa. Chiar dacă nu am 
mai putut vedea ce se petrece, din acel moment am urmărit 
cu urechea evenimentele de pe coridor, care s-au 
desfăşurat suficient de zgomotos pentru a fi auzite. 
Coridorul răsuna de ţipetele lui Silvestru, de tropăitul 
cizmelor gardienilor chemaţi în ajutor de pe alte secţii şi de 
ordinele şi indicaţiile strigate de ofiţerii prezenţi. Se 
pornise o adevărată vânătoare de capturare a lui Silvestru, 
care fugea, de colo-colo, pe plasa dintre etaje şi nu se lăsa 
prins. Gardienii care îl urmăreau se îmbulzeau gâfâind şi 
înjurând mai mult pe coridor, neîncumentându-se să sară 
peste balustradă şi să se aventureze pe plasă, de teamă că 
ar putea ceda sub greutatea unui număr prea mare de 
oameni. În cele din urmă, cei doi-trei gardieni, care totuşi îl 
fugăreau pe Silvestru pe plasă, au reuşit să pună mâna pe 
el. În acel moment, vacarmul a ajuns la apogeu. Înjurăturile 
gardienilor erau acoperite de strigătele lui Silvestru, care 
se zbătea să scape din mâinile lor. Când au început să-l 
lovească, s-a pornit şi el să-i înjure, până ce i-au înfundat 
gura şi nu i s-au mai auzit decât gemetele. Apoi, vocea lui 
înăbuşită s-a tot îndepărtat, împreună cu paşii gardienilor, 
care, mai pe sus, mai pe târâş, l-au scos de pe secţie. 

Eram convinşi că l-au dus la izolare, în beci. 

N-a trecut însă mult şi un mesaj prin Morse ne-a anunţat 
că Silvestru fusese introdus într-una din camerele mari de 
la parter. 

Aşa am scăpat şi noi de el, şi el de noi. 

Cruzimea cu care ne-am dus până la capăt boicotul 
împotriva lui Silvestru n-a fost cu nimic mai eficace decât 
tentativele de a-l recupera cu duhul blândeţii, făcute de alţii 
înaintea noastră. Silvestru a continuat să fie, până la 


sfârşitul închisorii, acelaşi „turnător” de cea mai primitivă şi 
josnică factură! 

După mai multe mutări, cu şederi de scurtă durată în 
aceeaşi formaţie, am ajuns într-o celulă, în care m-am 
bucurat de o stabilitate mai îndelungată. Spun că m-am 
bucurat, fiindcă componenţa ei a fost, în general, una dintre 
cele mai fericite. În astfel de condiţii, ne-a fost tuturor 
locatarilor mai uşor să suportăm asprimea regimului de 
supraveghere strictă şi de pedepse frecvente, la care eram 
supuşi, ca şi supraaglomeraţia din celulă. Eram nouă inşi, 
care trebuia să ne împărţim cele şase paturi. În trei paturi 
dormeam câte doi. Sandu Ghica şi cu mine ne instalasem în 
patul cel mai de sus, din coloana de trei paturi de lângă 
fereastră. Din cauza unei mici diferenţe de dimensiune faţă 
de celelalte, celula noastră era cu câţiva centimetri mai 
lungă, aşa încât amândouă coloanele de câte trei paturi 
erau aşezate cap la cap, de-a lungul peretelui din dreapta, 
lăsând liber, pe partea stângă, întreg spaţiul cuprins între 
uşă şi fereastră. Beneficiam astfel, de o suprafaţă de circa 
80 cm lăţime şi aproape 4 m lungime, ceea ce ne mărea 
substanţial parcursul de plimbare în celulă. În schimb, eram 
dezavantajaţi de faptul că privind prin vizetă, câmpul de 
vedere al gardianului, nemaifiind stânjenit de paturi, 
cuprindea aproape întreg interiorul celulei. Lipsa 
unghiurilor moarte mărea pentru noi riscul de a fi surprinşi 
îndeletnicindu-ne cu activităţi interzise de regulament. 

Ceilalţi locatari ai celulei erau: George Sarry, Paul Bandu, 
Alexandru Balş, Caranfil Amira, Titi Coşereanu, Braşoveanu 
şi Kurko Gyarfaş. Ultimii doi erau singurii nedoriți printre 
noi, deşi din motive diferite. Braşoveanu, fost comandor de 
aviaţie, era antipatizat de toată lumea. Purta cu sine 
mizerabila lui reputaţie pe care şi-o făcuse la Aiud, când, la 
instigaţia ofițerului politic, acceptase să umble cu o listă 
printre deţinuţii din fabrică, spre a le obţine semnăturile 
pentru cererea de condamnare la moarte a celor patru 
deţinuţi care evadaseră din închisoare, dar fuseseră prinşi 


şi urmau să fie judecaţi. Cu toate că de atunci nu mai 
dăduse ocazia să i se mai reproşeze ceva, Braşoveanu era 
privit cu rezerve. De altfel, era dezavantajat chiar de figura 
lui, care, de la prima vedere, reuşea să inspire antipatie. 
Totuşi, după oprobiul general pe care şi-l atrăsese în urma 
atitudinii avute la Aiud, îl consideram vindecat de tentaţia 
de a mai avea relaţii cu biroul ofițerului politic. 

În ceea ce îl privea pe Kurko Gyarfaş, situaţia era cu totul 
alta: se bucura de toată încrederea şi nimeni nu se ferea de 
el! Această convingere, la care ajunsesem, era de-a dreptul 
paradoxală, deoarece, pentru cel puţin două motive, 
încrederea pe care i-o acordam nu ar fi fost justificată. 

În primul rând, fiindcă Kurko Gyarfaş fusese, după 23 
august 1944, preşedintele M. A. D. O. S. Z.-ului (Organizaţia 
comunistă a minorităţii maghiare din Transilvania) şi 
continua să fie un comunist convins, iar, în al doilea rând, 
fiindcă nu mai era întreg la minte. Kurko înnebunise în 
închisoare. Nu era vorba de o formă agresivă, ci de o 
manifestare paşnică a alienării lui mintale. Era obsedat de 
câteva idei fixe, pe care, cu intermitențe, ni le împărtăşea 
prin viu grai, în restul timpului fiind extrem de tăcut, fie 
stând retras în colţul lui, fie plimbându-se la nesfârşit de la 
fereastră până la uşă, atunci când spaţiul era liber şi nu 
deranja pe nimeni. Pe cât era de calm, de politicos şi de 
prevenitor cu noi, atunci când nu era retras în bârlogul lui, 
pe atât era de nervos şi de agitat când îşi făcea apariţia 
vreun gardian sau vreun membru al administraţiei. Privirea 
i se aprindea de ură şi se uita la ei cu un dispreţ 
nedisimulat. Refuza orice dialog cu ei, rămânând mut la 
orice întrebare i se punea. Nici când i se cerea să-şi spună 
numele, nu-şi descleşta fălcile; răspundeam noi pentru el. 
După fiecare percheziţie sau inspecţie, care ne punea în 
contact direct cu uniformele M. A. I[., Kurko intra în criză şi 
nu se mai potolea decât după câteva ore. Reacţia lui era de 
fiecare dată aceeaşi: se suia în patul lui, se aşeza cu 
genunchii adunaţi la gură şi începea să vocifereze, cu 


jumătate de glas, pe ungureşte, privind spre tavan şi 
părând să se adreseze unui interlocutor, pe care numai el îl 
vedea şi numai el îl auzea. Din intonaţia vocii, din 
gesticulaţia şi mimica lui Kurko, se putea deduce clar, că, în 
dialogul pe care îl angaja, îi reclama pe gardienii şi ofiţerii 
M. A. I. Personajului invizibil, cerându-i acestuia să 
intervină. 

Cum Kurko Gyarfaş stătuse în alte celule şi cu deţinuţi 
care ştiau ungureşte, aflasem de la aceştia, că 
interlocutorul nevăzut la care se plângea şi cu care se 
consulta, ori de câte ori avea un necaz, nu era altul decât 
Matiaş Rakosi, fostul secretar general al Partidului 
Comunist Maghiar, pe vremea aceea, căzut în dizgrație sau 
chiar decedat. De cele mai multe ori, crizele de indignare 
ale lui Kurko nu depăşeau această formă destul de benignă 
de manifestare, constând din convorbirile lui cu Rakosi, 
purtate cu voce moderată. Numai rareori, când era peste 
măsură de enervat, începea să se plimbe agitat prin celulă, 
ridica tonul, iritat, şi ajungea la o ceartă atât de aprinsă cu 
Rakosi, încât se auzea până afară pe coridor, determinând 
intervenţia gardianului care îl ameninţa cu carcera. Kurko 
se speria, se suia în patul lui şi îşi continua discuţia cu 
Rakosi, pe şoptite. 

Dacă cu aceste crize neviolente, care se manifestau 
sporadic şi, în general, în surdină, ne obişnuisem şi nu le 
mai acordam nici o atenţie, nu acelaşi lucru se putea spune 
cu privire la felul cum Kurko înţelegea să rezolve problema 
pe care i-o crea ideea fixă care îl persecuta. Kurko era 
întotdeauna bucuros să-ţi destăinuie despre ce era vorba. 
Povestea lui era următoarea: 

Cu câteva luni înaintea izbucnirii războiului, fusese 
concentrat „pe zonă” (după expresia vremii) şi făcuse parte 
dintr-un detaşament de câţiva oameni, repartizaţi de 
unitatea lor pe lângă un mic aeroport militar din Ardeal, 
spre a servi ca personal auxiliar. Una din sarcinile acestor 
ostaşi, printre care se afla şi Kurko, fusese de a vopsi 


avioanele şi hangarele aeroportului, în culorile de camuflaj 
de război. Ori, ne explica el cu o con-vingere de 
nezdruncinat, „gazele”, pe care le emana vopseaua, i-au 
pătruns atunci în corp şi n-a mai putut scăpa de ele, 
provocându-i o stare de intoxicație permanentă. Până aici 
nimic grav în povestea lui Kurko, a cărui obsesie nevinovată 
friza doar absurdul, fără să lezeze pe nimeni. Din 
nenorocire, însă, mintea lui rătăcită născocea mereu tot 
felul de procedee, prin care urmărea „să se dezintoxice, să 
scape de gazele are îi pătrunseseră în corp şi care nu aveau 
pe unde ieşi. Kurko ne explica, că simţea cum gazele îi 
circulă prin vine şi cum din când în când se acumulau în 
câte o parte a corpului. În momentul acela trebuia 
intervenit, spunea el. Şi intervenea! Una din aceste 
intervenţii a avut loc într-o noapte. Deşi Sandu Ghica şi cu 
mine eram vecini de pat cu Kurko, n-am realizat ce se 
întâmplase peste noapte, decât a doua zi dimineaţa, când l- 
am văzut coborând din culcuşul lui de la etajul trei, cu o 
lingură în mână. Fără să fi spus cuiva şi fără să fi fost 
remarcat, după masa din seara precedentă, când gardianul 
deschisese uşa spre a i se preda „vesela” (gamela şi 
lingura), păstrarea ei în celulă fiind interzisă, Kurko îşi 
reţinuse lingura. Nici noi, nici gardianul nu băgaserăm de 
seamă că din teancul de gamele, şi linguri, depuse pe 
coridor pe jos în faţa uşii, lipsea o lingură. Prima noastră 
reacţie la vederea lingurii a fost să-i spunem s-o ascundă, ca 
să nu-l surprindă gardianul şi să-l pedepsească. Abia atunci 
am văzut că Kurko mai ţinea ceva în mână: o întreagă 
lucrare dentară din viplă, compusă din două coroane şi 
puntea care se sprijinea pe ele! Privindu-l mai atent pe 
Kurko, am aflat şi proveniența lucrării: avea obrazul mai 
supt într-o parte! 

De altfel, Kurko însuşi nu s-a lăsat rugat şi ne-a explicat 
cum, cu o seară înainte simțind presiunea „gazelor” în 
maxilar, se străduise în timpul nopţii să le facă loc de ieşire, 
folosind ca pârghie coada de lingură, pentru a înlătura 


lucrarea dentară care le stătea în cale. Ascultându-i 
povestea, ne-am adus aminte că, în timpul nopţii, mai mult 
prin vis, ni se păruse că, auzim nişte sunete metalice, un fel 
de ţăcănituri, cărora nu le-am dat însă importanţă. Ceea ce 
era uimitor, însă, era faptul că Kurko Gyarfaş nu părea să 
simtă nici o durere la dinţii şi falca maltratate. Sandu Ghica, 
ca şi alţi doctori deţinuţi din Piteşti ne-au spus că, printre 
altele, o caracteristică a unor alienaţi psihici era tocmai 
această lipsă de sensibiltate la durerile fizice. Kurko avea să 
ne demonstreze, în repetate rânduri, că rănile, pe care şi le 
făcea singur şi care, oricărui om normal, i-ar fi provocat 
dureri acute şi insuportabile, pe el nu-l afectau decât în 
prea mică măsură. 

Într-o dimineaţă, în timp ce măturam prin celulă (termen 
impropriu, deoarece operaţia o efectuam cu un petec de 
zeghe şi nu cu mătura), am găsit pe jos un obiect 
însângerat, pe care la început nu l-am putut identifica. 
Intrigat, l-am chemat pe Sandu Ghica în ajutor. Spălându-l 
deasupra tinetei şi examinându-l, mai îndeaproape, am 
constatat că era o unghie. Am presupus că nu putuse 
ajunge, în celula noastră, decât adusă de cizmele pline de 
noroi ale gardianului, care, seara la închidere, venise să 
verifice cu ciocanul integritatea gratiilor de la fereastră. 
Numai când Kurko a coborât din pat, cu degetul mare de la 
picior înfăşurat într-o fâşie de pânză ruptă din poalele 
cămăşii, ne-am dat seama ce se întâmplase. De data asta, se 
folosise de un placheu de bocanc, pentru a dizloca unghia 
din calea „gazelor”, care se concentraseră în degetul mare 
de la picior. Kurko îşi smulsese, literalmente, unghia din 
rădăcină, şi nu părea să sufere câtuşi de puţin. La 
insistența, lui Sandu, cedase şi se lăsase spălat şi bandajat 
din nou, dar nu acceptase, în ruptul capului, să ceară să fie 
dus la cabinetul medical. Nu numai că nu s-a produs 
infecția, de care se temea Sandu, dar degetul i s-a vindecat 
mai repede decât ne aşteptam. 


Cu O. Altă ocazie, Kurko a fost mai puţin norocos: cu 
unghia, şi cu multă insistenţă, reuşise să-şi facă o rană la 
subţioară. Continuând câteva zile în şir s-o zgârie cu 
unghia, pentru a menţine deschisă noua cale, creată în 
scopul „evacuării gazelor”, rana a sfârşit prin a se infecta. 
Şi de astă dată, nu ne-am sesizat de isprava lui Kurko, decât 
când am fost duşi la baie. Remarcasem că, de câteva zile, se 
tot scărpina la subţioară, pe sub cămaşă, dar, abia când |- 
am văzut dezbrăcat sub duş, ne-am dat seama ce reuşise 
să-şi provoace: sub braţul drept, avea o umflătură mai mare 
decât un ou de găină! Examinându-l, Sandu Ghica a 
constatat că era o pungă de puroi, care trebuia cât mai 
repede eliminat. Neaşteptat de uşor, a reuşit să-l determine 
pe Kurko, să meargă la cabinetul medical. Argumentase pe 
placul lui şi avusese imediat succes, îi explicase că sanitarul 
îi va face o deschizătură pentru a elibera „gazele” strânse 
în pungă. 

La ieşirea din sala de duşuri, i-am cerut gardianului să-l 
ducă la cabinetul medical. Ridicându-i braţul lui Kurko şi 
arătându-i despre ce era vorba, am izbutit să-l impresionăm 
şi în scurtă vreme ne-a satisfăcut cererea. Ca măsură de 
prudenţă, ştiindu-l pe Kurko nebun, dar neştiind exact cum 
se manifestă, gardianul ne-a cerut, lui Sandu şi mie, să-l 
însoţim. Cu siguranţa pe care i-o dădea spoiala de 
cunoştinţe medicale, sanitarul Ciortan n-a ezitat nici o clipă 
în faţa cazului ce i se prezenta. I-a spus lui Sandu să-i 
menţină pacientului braţul ridicat deasupra capului, iar mie 
mi-a dat o tăviţă renală, pe care să i-o ţin la subţioară. Apoi, 
cu gesturi degajate şi competente, a luat un tampon de 
vată, l-a îmbibat cu alcool şi a şters lama unui bisturiu, pe 
care l-a scos din sertarul biroului. Acelaşi tampon l-a trecut 
de câteva ori şi peste umflătura de la subţioara lui Kurko. 
Cu aceasta, măsurile de sterilizare s-au încheiat. 

— 'Ţineţi-l bine să nu mişte! Ne-a spus Ciortan. 

Am înţeles că Ciortan nu era un adept al anesteziei. 
Culmea era, că nici Kurko nu părea să se sinchisească de un 


asemenea procedeu. În momentul următor, Ciortan, a înfipt 
bisturiul în protuberanta de la subţioara lui Kurko, făcând 
dintr-o singură mişcare o incizie de vreo 4-5 cm lungime, 
prin care s-a revărsat brusc un val de puroi amestecat cu 
sânge, care a umplut tăviţa renală. Pe lângă aspectul 
respingător al întregii operaţii la care asistasem, fusesem 
tot timpul cu gândul, atât eu, cât şi Sandu, la suferinţa lui 
Kurko, temându-ne, totodată, că, din cauza durerii cumplite 
a inciziei „pe viu”, va leşina sau se va mişca, riscând să 
devieze bisturiul din mâna lui Ciortan, într-o direcţie 
nedorită. Spre stupoarea noastră, însă, cel mai puţin 
interesat de ceea ce se petrecea cu el era chiar Kurko, care 
n-a avut nici cea mai mică tresărire, nici în timpul operaţiei 
propriu-zise, nici după aceea, când, fără prea multe 
menajamente, Ciortan i-a introdus, pe rând, în pungă golită 
de puroi, câteva tampoane de vată îmbibate cu alcool, 
încercând să înlăture ultimele resturi ale infecţiei. Cu aerul 
omului distrat, care se trezeşte brusc la realitate, Kurko 
privise toată vremea cu curiozitate încăperea în care se 
afla, plimbându-şi cu vădit interes ochii, de la biroul lui 
Ciortan, la cele două dulapuri de medicamente din cabinet, 
dar arătându-se total indiferent la operaţia la care era 
supus. 

Timp de câteva zile după operaţie, ne-am luat obligaţia să-l 
ţinem sub observaţie, pentru a-l împiedica să-şi smulgă 
bandajul, ceea ce n-a fost lucru tocmai uşor, Kurko fiind de 
părere că orificiile de ieşire a gazelor nu trebuiau lăsate să 
se astupe. Cu chiu-cu vai, rana a sfârşit prin a i se vindeca, 
ceea ce nu l-a împiedicat să continue să-şi provoace tot felul 
de zgârieturi şi zgaibe, fără urmări deosebit de grave. 

Pentru aparentul stoicism cu care suportase operaţia, 
Kurko Gyarfaş s-a ales cu porecla de Mucius Scaveola. 

În acel sfârşit de vară, din cauza aglomerației din celulă şi 
a ferestrei mici, am suferit şi de căldură şi de lipsă de aer. 

Aveam dese conflicte cu gardienii, care nu voiau să ne 
permită să ne reaprovizionăm cu apă în timpul zilei, în afara 


celor două daţi (o dată dimineaţa şi o dată către seară), 
când eram scoşi la W. C. Şi când ne umpleam şi hârdăul de 
la robinetul conductei, al cărei debit scăzuse în mod 
îngrijorător, din cauza caniculei. Pentru a face economie, în 
încăperea W. C.-ului, fusese adusa o putină de vreo 200 de 
litri, pe care deţinuţii de drept comun o umpleau zilnic, 
cărând apă cu găleţile şi cu hârdaiele de undeva din afara 
clădirii. Apa din putină era destinată clătitului tinetelor şi 
spălatului nostru sumar, atât cât ne permitea timpul scurt 
de şedere în W. C, fiind mereu grăbiţi de la spate de 
răcnetele gardianului. De unde provenea apa din putină n- 
am aflat niciodată exact, dar am ajuns prin a trage 
concluzia că era adusă fie dintr-o baltă, fie dintr-un pârâu 
din apropiere. Concluzie justificată de descoperirea pe care 
am făcut-o într-o zi, când am fost scoşi la W. C.: în putina cu 
apă înota o broască! Un exemplar mare şi frumos al speciei, 
de culoare verde! 

Privaţi de orice contact cu vreo vietate din afara zidurilor 
puşcăriei, broasca din putină a fost considerată un fel de 
mesager al lumii libere, pătruns clandestin până la noi. Fără 
să ne gândim prea mult, prima noastră reacţie a fost s-o 
apărăm de ochiul gardianului, iar a doua, s-o luăm cu noi în 
celulă. Am încercat, apoi, să-i creăm condiţii prielnice de 
supravieţuire. Cum broasca nu-şi dădea seama de pericolul 
pe, care îl reprezenta gardianul, avea tendinţă naturală să 
circule nestingherită, sărind, de colo-colo, prin celulă, 
riscând să fie văzută prin vizetă sau la deschiderea uşii. Ca 
primă măsură, ne-am gândit, deci, să-i limităm mişcările la 
o zonă ascunsă vederii gardianului, adică sub pat. Cu fire 
de aţă scoase din saltea, am confecţionat în grabă o pungă 
din plasă, cu ochiuri destul de mari, pe care am, legat-o cu 
o sfoară lungă de vreo treizeci de centimetri, de unul din 
picioarele patului de la perete. Peste noapte şi cât timp ne 
aflam la W. C. Sau la plimbare în curte, introduceam 
broasca în punga de sub pat, punând-o astfel la adăpost de 
ochii gardianului şi dându-i totodată, posibilitatea să se 


mişte şi să sară, cu pungă cu tot, la distanţa pe care i-o 
permitea lungimea sforii. Broasca noastră primise şi un 
nume: Cocuţa! Aşa o botezase Sandu Ghica. Toţi din celulă, 
ne ocupam pe rând de ea, vorbindu-i şi mângâind-o uşor cu 
degetul pe cap, până ce am obişnuit-o să stea şi să nu se 
mai sperie de noi. Nu ştiu dacă mângâierile noastre îi 
făceau plăcere, dar Cocuţa se îmblânzise şi le suporta fără 
să se mai teamă şi să sară în lături. Poate că începuse să 
asocieze degetul care o alinta pe cap, cu hrana ce o primea 
ca recompensă. Era vorba de muştele cu care o alimentam 
şi de care nu duceam lipsă în celulă. E drept, că la primele 
„Mese” n-a mers prea uşor. A trebuit să-i căscăm gura şi să- 
i punem, musca în fundul gâtului, obligând-o astfel s-o 
înghită. Era o treabă destul de anevoioasă şi migăloasă, 
care n-a durat însă mult. Începând chiar de a doua zi, n-a 
mai fost nevoie s-o hrănim cu forţa. Cocuţa înţelesese şi ori 
de câte ori, ţinând musca de o aripă, i-o plimbam prin faţa 
botului, o apuca singură şi o înghiţea. Întreţinerea Cocuţei 
mai ridicase o problemă: ştiind că pielea unei broaşte 
trebuie să fie în permanenţă umedă şi neputându-i oferi 
luxul unui bazin, aveam grijă s-o udăm de câteva ori pe zi 
cu apă din hârdăul de băut. Seara, de asemenea, înainte de 
culcare, când o introduceam în punga de plasă şi o 
priponeam de piciorul patului, turnam peste ea o cană de 
apă. Suprema dovadă a adaptării ei, la noile condiţii de 
viaţă, ne-a dat-o Cocuţa într-o noapte, când, din plasa ei de 
sub pat, s-a pornit să orăcăie! 

Cu fiecare zi care trecea, Cocuţa se arăta tot mai la largul 
ei printre noi. De când nu se mai temea şi nu se mai 
ascundea sub pat, la fiecare zgomot sau mişcare mai bruscă 
din celulă, devenise o problemă s-o împiedicăm să-şi facă 
apariţia într-un moment inoportun, când ar fi putut s-o vadă 
gardianul. Ceea ce ne îngrijora însă cel mai tare, pentru că 
nu întrevedeam în acea situaţie nici o soluţie salvatoare 
pentru Cocuţa, era ziua, în care, ca de obicei, gardienii vor 
năvăli pe neaşteptate în celulă pentru a face percheziţie. 


Nu mai veniseră de mai bine de zece zile şi ne puteam 
aştepta oricând la o astfel de descindere. Iminenţa acestei 
percheziţii a fost factorul determinant al hotărârii pe care 
am luat-o, de a ne despărţi de Cocuţa. Cu toată părerea de 
rău, fiindcă şi noi ne obişnuisem cu ea, nu numai ea cu noi, 
am băgat-o în buzunar, când am fost scoşi la plimbare, şi, 
într-un moment de neatenţie a gardianului care ne 
supraveghea, i-am dat drumul în curte. Am lăsat-o jos, chiar 
în dreptul unui orificiu de scurgere a apei de ploaie, deschis 
în partea de jos a zidului despărțitor dintre curticica 
noastră de plimbare şi curtea mare a închisorii. 

Dintr-o săritură, Cocuţa a şi dispărut în gaura de scurgere, 
atrasă probabil de umezeala ierbii şi buruienilor pe care le 
văzuse de cealaltă parte a zidului. Iar noi, în zilele 
următoare, i-am simţit lipsa. Celula ni s-a părut mai goală. 

În primele zile mai friguroase din toamna aceea, celula 
noastră a mai găzduit, câtăva vreme, încă un oaspete venit 
din lumea liberă. 

Într-o seară, târziu, când soarele scăpătase şi începuse să 
se lase întunericul, ne-am trezit cu o vrabie pe pervazul 
ferestrei. Mânată de vântul rece care se stârnise afară, 
trecuse în zbor printre gratii şi se oprise pe pervaz, 
sperând să fi găsit un loc mai adăpostit pentru a petrece 
noaptea. Într-un consens tacit, încremenisem cu toţii, 
abţinându-ne de la orice gest sau zgomot, care ar fi putut s- 
o sperie. Întorcându-şi cu vioiciune capul în toate direcţiile, 
vrabia a examinat împrejurimile, a văzut fereastra, pe care, 
din cauza lipsei de aer, o ţineam deschisă, şi, brusc, s-a 
decis. Într-un zbor scurt, din câteva bătăi de aripi, a zvâcnit 
de jos de pe pervaz, pe partea de sus a cercevelei geamului. 
Părea că locul ales i-a convenit, pentru că s-a şi apucat 
imediat să-şi curețe aripile cu ciocul, să se scuture şi să se 
umfle în pene, neţinând deloc seamă de prezenţa noastră 
atât de apropiată. Încrederea pe care ne-o acorda, ne-a 
făcut să prindem curaj. Fără s-o pierdem din ochi, am 
reînceput să vorbim. Mai întâi pe şoptite iar mai apoi, 


văzând că nu dă semne de teamă şi că nu se simte 
ameninţată, ne-am reluat conversațiile cu glas normal. 
Vrabia nu se sinchisea câtuşi de puţin de noi. A continuat 
să-şi facă toaleta de seară şi, când a terminat, şi-a băgat 
capul sub aripă şi nu s-a mai mişcat. La strigătul de 
„stingerea!” al gardianului din schimbul de noapte, ne-am 
strecurat cu grijă în culcuşurile noastre, pentru a nu ne 
deranja vizitatoarea. Din patul în care dormeam cu Sandu 
Ghica, aş fi putut s-o apuc cu mâna, atât de aproape eram 
de ea. La ivirea zorilor, vrabia noastră s-a trezit, s-a 
scuturat, şi-a zbârlit penele, a ciripit vesela de două ori şi, 
într-un sfârâit de aripi, a zburat afară la lumina zilei. 

Vizita de peste noapte, ne-a făcut să fim mai veseli şi parcă 
mai optimişti în ziua aceea. Nu ne aşteptam, însă, câtuşi de 
puţin ca surpriza să se repete. Ori, exact ca în seara 
precedentă, cam pe la aceeaşi oră, vrabia a reapărut. A 
făcut mai întâi un scurt popas pe pervaz şi, fără să mai 
cerceteze împrejurimile, a zburat direct pe rama geamului, 
unde, cu aceeaşi grabă şi sprinteneală, a început să-şi 
curețe penajul, pentru ca, câteva minute mai târziu, să-şi 
vâre capul sub aripă şi să adoarmă. Dimineaţa când s-a 
luminat, iar a zburat la treburile ei, iar noi, de data asta, am 
rămas s-o aşteptăm să vină din nou, seara, la culcare, la 
locul ei de pe rama geamului. Şi vrabia noastră nu ne-a 
dezamăgit, nici atunci, nici în serile următoare. Nu ne-am 
putut niciodată dumiri, de ce îşi alesese sălaşul de noapte 
tocmai în celula noastră, şi nici cum, din zecile de ferestre 
ce se deschideau în faţada închisorii, toate identice şi la 
distanţă egală una de alta, nu greşea niciodată şi o nimerea 
de fiecare dată pe a noastră. Cu o regularitate şi o precizie 
de cronometru, vrabia ateriza în fiecare zi pe pervazul 
ferestrei, imediat după apusul soarelui, când se lăsau 
primele neguri ale înserării. Cum, însă, cu cât înaintam spre 
iarnă, zilele se scurtau şi noaptea se lăsa tot mai devreme, 
vrabia, care se orienta după soare, nu după ceas, venea şi 
ea în fiecare seară mai devreme. În felul acesta, timpul, 


care se scurgea între venirea gardienilor pentru 
numărătoarea, de seară şi verificarea gratiilor de la 
fereastră (operaţie ce se efectua cu punctualitate, mereu la 
aceeaşi oră) şi momentul când îşi făcea apariţia vrabia, se 
tot scurta de la o zi la alta, Aşa se face că într-o seară, 
vrabia a sosit înaintea orei la care veneau gardienii să ne 
numere. A zburat ca de obicei la locul ei, pe rama geamului, 
şi-a trecut de câteva ori ciocul prin pene, şi-a afânat fulgii 
de pe piept şi se pregătea tocmai să-şi bage capul sub 
aripă, când uşa s-a deschis şi gardianul, înarmat cu ciocanul 
de lemn cu care verifica starea gratiilor, a intrat în celulă şi 
s-a îndreptat spre fereastră. Era plutonierul, poreclit de noi 
„Parpanghel”. 'Ţiganul, înalt şi slab, mergând şi chiar puţin 
lăsat pe spate, de ţanţoş ce călca pe tocuri, ca să-i răsune 
potcoavele de la cizme pe duşumele, s-a oprit în faţa 
ferestrei, plin de demnitate şi pătruns de importanţa 
misiunii pe care avea s-o execute. Văzându-ne cum stăteam 
de încremeniţi şi îi urmăream din ochi toate mişcările, şi-o fi 
închipuit că privirile noastre exprimau o nesfârşită 
admiraţie pentru aşa mândreţe de flăcău în uniformă. 
Nouă, însă, ni se făcuse inima cât un purice, de teamă 
pentru vrabia noastră, pe care Parpanghel n-o văzuse încă. 
Nici când a ridicat ciocanul şi a izbit cu el în prima gratie, 
nu i-au căzut ochii pe vrabia, care la zgomotul produs a 
tresărit doar prin somn, fără să se trezească. Începusem să 
sperăm că va scăpa neobservată, nici la următoarea 
lovitură în zăbrele, nu s-a întâmplat nimic. La ultima 
lovitură am răsuflat chiar uşuraţi, văzându-l pe Parpanghel 
că se întoarce pe călcâie şi se pregăteşte să părăsească 
celula. Ne bucurasem însă prea devreme! 

Făcând pirueta şi prea preocupat să-şi ajusteze centironul 
şi să-şi compună o atitudine şi un mers marţial, Parpanghel 
a lovit din greşeală cu coada ciocanului geamul pe care 
stătea vrabia. De data asta, speriată din somn şi ciripind de 
spaimă, pasărea şi-a părăsit locul de odihnă şi a început să 
zboare prin cameră, urmărită de Parpanghel, care voia 


neapărat s-o omoare. Fugărind-o, lovea cu ciocanul în 
paturile de fier şi înjura, fiindcă nu-şi atingea ţinta, mărind 
panica bietei vrăbii, care căuta să se salveze, zburând dintr- 
un perete într-altul, nenimerind fereastra sau 
neîncumetându-se să zboare afară în întunericul nopţii. Am 
încercat şi noi să intervenim cu câte o rugăminte timidă, 
sperând să-i muiem inima ţiganului, dar parcă mai rău se 
înverşuna când ne auzea spunând: 

— Lăsaţi-o, domnule plutonier, că nu face nici un rău! 

Deşi n-am izbutit să-l înduplecăm pe Parpanghel, se pare, 
totuşi, că cineva ne-a ascultat rugămintea, fiindcă, după ce 
a mai evitat câteva lovituri de ciocan, vrabia s-a hotărât în 
sfârşit să înfrunte bezna de dincolo de gratii şi, spre marea 
ciudă a ţiganului, a zburat afară. La exclamaţiile spontane 
de bucurie care au izbucnit în celulă, manifestându-ne 
astfel satisfacția pentru rezultatul confruntării dintre 
Parpanghel şi vrabie, soldate cu succesul celei din urmă, s- 
au mai adăugat şi vorbele lui Titi Coşereanu, care au turnat 
gaz peste foc: 

— S-a dus să povestească celor de afară cum trăim noi în 
închisoare! 

Era mai mult decât putea suporta orgoliul rănit al 
ţiganului! Furios, arătându-şi într-un rânjet răutăcios cei 
doi dinţi din faţă, unul de aur şi altul de viplă, de care era 
aşa de mândru, şi-a îndreptat de trei ori arătătorul spre noi, 
indicându-ne pe rând, mai întâi pe Titi Coşereanu, care 
vorbise, şi apoi pe Paulică Bandu şi pe mine, care încă mai 
râdeam: 

— Tu, tu şi tu! leşiţi afară! 

După zece zile, când ne-am întors din beci, flămânzi şi 
înfriguraţi, printre primele vorbe, pe care le-am rostit, a 
fost întrebarea: 

— Ce-i cu vrabia? 

— N-a mai venit! Ne-au răspuns camarazii, care în acest 
răstimp rămăseseră în celulă. 


O dată cu apropierea iernii, viaţa în celulă devenea, pe zi 
ce trecea, tot mai grea. Pe de o parte, lipsa de aer, din 
cauza aglomerației într-un spaţiu mult prea mic pentru 
nouă persoane laolaltă, ne obliga să deschidem fereastra, 
iar lipsa de căldură, caloriferul nefuncţionând decât 
sporadic şi numai câte un sfert de oră sau maximum o 
jumătate de oră pe zi, ne obliga s-o închidem cât mai 
repede, pentru a nu îngheţa de frig. Pe de altă parte, 
alimentaţia şi ea lăsa tot mai mult de dorit, slăbindu-ne la 
rândul ei puterea de rezistenţă în faţa rigorilor iernii. Aşa- 
zisa mâncare, atât la prânz cât şi seara, era de cele mai 
multe ori o apă chioară, în care pluteau câteva foi de varză 
murată. Din ce în ce mai rar, primeam o ciorbă cu alt 
conţinut iar atunci, de străvezie ce era, puteam număra pe 
fundul gamelei bucăţile de cartofi sau boabele de arpacaş. 

Şi, ca şi cum lipsa de aer, frigul şi foamea n-ar fi fost de- 
ajuns pentru a ne pune rezistenţa la încercare, 
administraţia închisorii şi-a intensificat, totodată, şi 
represaliile, pedepsele cu izolarea în carcerile din beci, 
curgând cu nemiluita. Pentru orice fleac, şi câteodată chiar 
fără nici un motiv, gardianul îţi făcea raport „pentru 
nerespectarea regulamentului şi erai trimis pentru zece zile 
în beci, unde, pe lângă frigul suplimentar pe care erai 
nevoit să-l înduri, mai ales noaptea, când trebuia să dormi 
pe cimentul gol şi umed şi nu ţi se dădea decât o pătură să 
te înveleşti, nu primeai de mâncare decât o dată la trei zile. 
Părând să vrea să ne ia şi ultima şansă de supravieţuire, cu 
ocazia unei percheziţii generale, pe la începutul lunei 
octombrie, administraţia a dispus confiscarea tuturor 
obiectelor vestimentare de lână, pe care le aveam asupra 
noastră, şi depunerea lor la magazie. Ni s-a spus că era un 
ordin al Ministerului de Interne, ca deţinuţii să nu mai 
poarte decât hainele primite de la închisoare şi că în 
componenţa echipamentului penal nu intră puloverele iar, 
în locul ciorapilor, sunt prevăzute obielele. Măsura a dat 
naştere la proteste vehemente de disperare, mai ales din 


partea celor mai în vârstă, care nu se vedeau trecând iarna, 
deposedaţi de cele câteva lucruri mai călduroase de lână, 
cârpite, răscârpite, şi păstrate cu grijă de-a lungul anilor de 
puşcărie. 

Îndrăzneala de a fi încercat să înduplece administraţia, să 
nu le ia puloverele şi ciorapii de lână în pragul iernii, a fost 
şi ea plătită tot cu zile de beci. Cu toate riscurile, în zilele ce 
au urmat percheziţiei, şi confiscării lucrurilor de lână, în 
mai toate celulele s-a dezvoltat o nouă industrie artizanală 
de confecţii, menită să înlocuiască, măcar parţial, pierderile 
suferite. Majoritatea păturilor au suferit în acele zile 
amputări de câţiva centimetri şi din lungime şi din lăţime. 
Fâşiile, astfel obţinute, au fost destrămate iar lâna extrasă, 
de proastă calitate, provenind din deşeuri, a fost întărită cu 
un fir de bumbac, scos din saltea. 

Odată materia primă pregătită în acest fel, s-a trecut la 
împletitul de ciorapi de către cei care se pricepeau la 
tricotat şi aveau dosite, prin ascunzători, andrele 
confecţionate din capete de sârmă, găsite cândva, 
întâmplător, pe jos prin curtea de plimbare. După câteva 
zile de activitate febrilă, o parte din deţinuţi erau din nou 
posesori de ciorapi. 

Bucuria le-a fost însă de scurtă durată! La sfârşitul 
săptămânii, o nouă percheziţie i-a lăsat iar fără ciorapi. Cei 
care nu apucaseră să-şi acopere cu petece partea 
exterioară a ciorapilor, pentru a camufla materialul din care 
erau confecţionaţi, au fost trimişi la beci, făcânduli-se 
raport de distrugerea „cazarmamentului”. 

Puţinii deţinuţi, care cu acea ocazie şi-au putut salva 
ciorapii de privirile gardienilor, sau cei care au perseverat 
să-şi împletească alţii noi, au fost definitiv descurajaţi să 
mai continue lupta, când, la percheziţiile următoare, care s- 
au succedat la intervale de numai câteva zile, vânătoarea 
după ciorapi a continuat. Neavând încotro, au fost nevoiţi să 
accepte formula impusă de administraţie, adică: să poarte 
obielele pe care magazia închisorii le va distribui, atunci 


când le va primi! Reacţia mea, la confiscarea singurei 
perechi de ciorapi pe care o aveam, a fost mai radicală. 
Începând din acel moment, vară, iarnă, eu n-am mai purtat 
nici ciorapi, nici obiele, chiar dacă mi s-a mai oferit ocazia 
să port. În următorii şapte ani, am umblat desculţ în 
bocancii cazoni de reformă, primiţi de la magazia închisorii, 
care îmi erau cu cel puţin trei numere mai mari. Nu m-am 
mai simţit, astfel, la cheremul abuzurilor administraţiei şi 
am suferit mai puţin de pe urma frigului, decât dacă aş fi 
suferit de fiecare dată de pe urma confiscării repetate a 
ciorapilor şi a ideii preconcepute, că iarna trebuie neapărat 
să porţi ciorapi! 

Din păcate un remediu similar, bazat tot pe principiul „cui 
pe cui se scoate”, nu era aplicabil şi în cazul zilelor de 
pedeapsă în beci. Cu câte zece zile de izolare în beci, nu te 
puteai obişnui, mai ales când astfel de stagii se repetau 
prea des. 

Combinaţiei celor trei elemente de tortură, la care erai 
supus în regimul de izolare din beci, nu-i puteai face faţă 
numai printr-un efort de voinţă! Slăbiciunea provocată de 
înfometare (mâncare o dată la trei zile), de frig 
(temperaturi aproape de 0*) şi de oboseală (din cauza 
frigului şi cimentului rece, nu te puteai odihni) îţi epuiza 
toate forţele de rezistenţă. Dacă pentru cei mai tineri din 
închisoare, zece zile de pedeapsă în asemenea condiţii erau 
istovitoare, pentru bolnavi sau cei mai în vârstă, puteau 
echivala cu o sentinţă de condamnare la moarte. 

Tinereţea şi sănătatea m-au ajutat să scap de fiecare dată 
teafăr din beci. 

Dar dacă până aci, de bine de rău putusem suporta din 
când în când chinul celor zece zile, recuperându-mi după 
aceea foarte repede forţele, în numai o zi sau două fiind 
complet refăcut, lucrurile s-au schimbat, când pedepsele au 
început să se înteţească. Asprimea represaliilor şi-a atins 
apogeul în plină iarnă, când, datorită viscolului şi gerului de 
afară, şi temperatura din beci a mai scăzut cu câteva grade. 


Ofiţerul politic reuşise să bage frica în noi. Devenisem de o 
prudenţă excesivă şi de o docilitate extremă. Nu mai 
îndrăzneam să întreprindem nimic, care să ofere 
gardienilor prilejul de a ne face raport de indisciplină. 
Eram, pur şi simplu, terorizaţi de ideea de a ajunge în beci. 
Într-o asemenea atmosferă de teamă şi de abstinenţă de la 
toate activităţile, care până atunci ne umpleau timpul, viaţa 
în celulă se făcuse tot mai apăsătoare, iar noi, cu moralul 
afectat, deveneam pe zi ce trecea mai pesimişti şi mai 
irascibili. Până şi grupul nostru de mai tineri şi veşnic 
recalcitranţi, fuseserâm reduşi la tăcere şi inactivitate. Nici 
nu era de mirare, fiindcă ajunsesem la capătul puterilor şi 
ne fusese frântă şi ultima fărâmă de rezistenţă. Eu însumi, 
numai în cursul lunii noiembrie şi decembrie, fusesem de 
patru ori pedepsit şi executasem în total în şaizeci de zile, 
patruzeci de zile de beci. Răgazurile de câte o zi sau două, 
pe care le-am avut între decadele petrecute în beci, nu s-au 
mai dovedit suficiente pentru a-mi putea recupera forţele. 
După fiecare stagiu de zece zile, mă întorceam în celulă mai 
slab şi mai istovit, iar, la capătul ultimei pedepse, eram atât 
de vlăguit şi anemiat, încât abia mă mai ţineam pe picioare. 
Gardianul, care venise să mă scoată din izolare şi să mă 
aducă înapoi în celula mea de baştină, m-a susţinut de braţ 
pe tot drumul de întoarcere. Nu din milostenie, ci fiindcă 
era grăbit! Nu avea răbdare să mă aştepte, când, după 
fiecare două-trei trepte pe care le urcam, eram nevoit să 
mă opresc şi să mă rezem de perete, fiindcă ameţeam şi mi 
se întuneca vederea. 

Brutalitatea responsabililor ne-a determinat să ne 
retragem pe o poziţie de maximă prudenţă, în aşteptarea 
unor vremuri mai puţin vitrege. Cu toate măsurile de 
precauţie luate, nu am reuşit să eliminăm complet riscurile 
de a cădea victime înverşunării cu care gardienii ne căutau 
nod în papură, pentru a ne face rapoarte de nerespectare a 
regulamentului. Mulţi dintre noi am mai ajuns de câteva ori 
în beci în iarna aceea, dar mai rar, dispunând astfel de 


intervale mai lungi de timp între două pedepse, pentru a ne 
putea reface fizic. 

Ne-a fost uşor să remarcăm, în această periodă, că 
primele patru celule, din capătul secţiei noastre, se bucurau 
de o atenţie specială din partea ofițerului politic, în privinţa 
persecuțiilor la care erau supuse. Frecvența cu care 
locatarii celor patru celule erau trimişi la beci era vădit mai 
mare decât a celorlalţi deţinuţi de pe secţie. Nu încăpea nici 
un dubiu că locotenentul-major Lupu concentrase în aceste 
celule pe deţinuţii cu dosarele cele mai încărcate şi 
consideraţi cei mai recalcitranţi. Faptul că era vorba de o 
selecţie, făcută de biroul politic, ne-a fost confirmat de mai 
multe ori, cu ocazia mutărilor efectuate în cursul toamnei 
respective. Am putut constata de fiecare dată că celulele 
noastre din capătul secţiei nu a fost niciodată afectate de 
aceste operaţii, sau dacă, totuşi, vreunul din noi a fost scos 
din celula lui, a fost mutat tot întruna din cele patru celule, 
destinate unei supravegheri mai atente şi unor represalii 
mai drastice. 

Celula în care mă aflam era a doua din capătul secţiei. De 
la uşa noastră până la scaunul şi masa la care stătea şeful 
de secţie, nu erau mai mult de patru-cinci metri. Cu timpul 
ne învăţasem cu această vecinătate atât de apropiată, 
măsurându-ne vocile şi dozându-ne orice zgomot produs de 
vreo activitate interzisă, în aşa fel încât să nu ajungă la 
urechile gardianului, în schimb, nouă nu ne scăpa nici o 
mişcare sau deplasare a gardianului de la locul lui. Cu o 
adevărată răbdare de puşcăriaş, după mai multe zile de 
muncă asiduă, cu un capăt de sârmă de oţel, nu mai lung 
decât un chibrit, Paulică Bandu reuşise să străpungă tabla 
de fier care căptuşea uşa pe dinăuntru. Apoi, sfredelind şi 
lemnul din partea exterioară, obținuse un orificiu cât o 
gaură de car, dar care ţintea direct spre masa gardianului, 
pe care îl puteam, astfel, ţine sub observaţie, câtă vreme 
nu-şi părăsea scaunul. Când pleca de la locul lui, îi puteam 
urmări parcursul prin crăpătura de sub uşă, umbra carei 


se reflecta pe mozaicul de pe coridor trădându-i trecerea 
prin faţa celulei noastre. Când se îndepărta de uşa noastră, 
dispărea şi umbra. Câtă vreme stătea pe scaunul lui sau 
când circula pe coridor, fără să-i vedem umbra pe sub uşă, 
erau singurele două momente în care ne încumentam să 
mai întreţinem scurte convorbiri Morse cu alte celule. 

Vecinătatea celulei noastre de masa gardienilor, avusese şi 
efectul de a produce o oarecare apropiere, un fel de relaţii 
intime cu unii din paznicii noştri. Câţiva din ei, când se 
plictiseau prea tare de atâta singurătate şi stat degeaba pe 
coridor, luaseră obiceiul să vină să mai schimbe câte o 
vorbă cu noi. Fiindu-le însă interzis să intre în discuţie cu 
„bandiţii”, cărora nu aveau voie a le adresa vreun cuvânt, 
decât pentru a le porunci, se asigurau mai întâi să nu fie 
surprinşi de vreun superior sau mai ales de ofiţerul politic, 
înainte de a ne descuia celula sub un pretext oarecare şi a 
sta cu noi de vorbă. Chiar numai stând în cadrul uşii 
deschise şi angajându-se în cea mai banală conversaţie cu 
deţinuţii, gardianul se făcea vinovat de încălcarea 
dispoziţiilor şi se expunea unor grave sancţiuni. De cele mai 
multe ori, intra în vorbă, întrebându-l pe câte unul din noi 
despre profesiunea pe care o avea, dacă era însurat, dacă 
avea copii, unde locuise înainte de arestare etc. Când, după 
câteva întrebări şi răspunsuri, atmosfera se destindea şi 
gardianul se simţea mai la largul lui, îi puneam şi noi câte o 
întrebare despre familie, despre casă, sau despre preţul 
vreunui produs alimentar, ori articol de îmbrăcăminte. 
Aproape, întotdeauna, gardianul, dornic de vorbă, cădea în 
cursa pe care i-o întindeam şi răspundea spontan la 
întrebare. Imediat venea şi replica noastră, spusă pe un ton 
confidenţial-complice: 

— Să nu aveţi nici o grijă, domnule plutonier! Ştim că nu 
aveţi voie să ne spuneţi cât costă perechea de pantofi sau 
kilogramul de salam, dar de la noi nu va afla nimeni că ştim 
preţurile, de la dumneavoastră! 


Acest fel de a-i sublinia culpabilitatea, chiar dacă îl speria, 
făcându-l uneori să plece de la uşa noastră, desigur fără să- 
şi arate îngrijorarea, îşi producea în timp efectul pe care ni- 
| doream: gardianul, astfel compromis, se simţea obligat să 
ne menajeze sau cel puţin să nu ne mai persecute cu tot 
dinadinsul, făcându-şi socoteala că era mai prudent din 
partea lui să se poarte în aşa fel, încât să nu ajungem să-l 
duşmănim. Spera să poată conta, astfel, în continuare, pe 
discreţia noastră. Teroarea de a fi acuzat de favorizarea 
unui deţinut politic, sau de complicitate cu el, era atât de 
mare, încât datorită acestui şantaj, aproape pueril, reuşeam 
de multe ori să ne asigurăm un minimum de „omenie” din 
partea unor gardieni. Cred că unii gardieni foloseau 
conversațiile cu noi în scop terapeutic, pentru a-şi trata 
complexul de inferioritate de care sufereau. Un exemplu: 
într-o seară, plutonierul Puică deschise uşa celulei. Avea 
chef de vorbă şi căuta un pretext de serviciu, cu care să-şi 
justifice prezenţa în cadrul uşii. Şi-a rotit ochii prin cameră, 
ca şi cum ar fi venit să verifici dacă totul e în ordine, şi, 
negăsind nimic de reproşat, a sfârşit prin a-şj opri privirea 
asupra lui Ştefan Neniţescu: 

— Cum te cheamă pe tine, bă? 

— Ştefan Neniţescu, domnule plutonier, i-a răspuns cel 
întrebat, cu vocea lui stinsă, aproape şoptind. 

Era extrem de slăbit, dar cu tot aspectul inestetic al 
degradării fizice sub care se înfăţişa, Neniţescu nu-şi 
pierduse nimic clin distincţia lui naturală, atrăgând mai 
degrabă atenţia prin atitudinea lui generală, prin felul lui 
de a vorbi (vocabularul ales şi eleganța exprimării), prin 
politeţea lui deosebită, care îi permitea totuşi să rămână 
demn şi distant. 

— Ce meserie ai avut bă, afară? 

— Am fost profesor, profesor universitar. 

— Şi ce-i învăţai pe studenţi? 

— Filosofia, i-a răspuns Neniţescu, ca să simplifice 
lucrurile. (Daca nu mă înşel, avusese o catedră de estetică.) 


— Ce, bă? Tu ai fost filosof? Şi-a exprimat Puică 
neîncrederea, mai mult ca să câştige timp. De fapt căuta o 
replică, pentru a nu rămâne mai prejos. A găsit una care a 
părut să-l satisfacă: 

— "Toate meseriile e la fel! Dacă vroiam, puteam şi eu să 
mă fac filosof, dar nu mi-a plăcut! 

Cele mai multe perle, de acest fel, le-am cules însă în 
perioada examenelor gardienilor, care, conform unei 
dispoziţii din acea vreme, fuseseră obligaţi să-şi completeze 
studiile elementare până la nivelul cererii de gradul pe care 
îl aveau. Pentru noi a fost o perioadă mai liniştită, o 
delăsare a vigilenţei. Gardienii îşi neglijau îndatoririle şi nu 
ne mai supravegheau cu aceeaşi insistenţă şi frecvenţă, 
prin vizetă. Stăteau mai tot timpul serviciului la masa şi 
scaunul lor din capătul secţiei şi învățau. Când era linişte în 
celulă, îi puteam chiar auzi buchisind cu glas tare şi 
repetându-şi lecţiile. Deseori, când oboseau, îşi ofereau, în 
loc de recreaţie, câte o vizită la una din celulele din 
apropiere. Cele mai distractive vizite erau ale lui 
„Parpanghel”, care voia să ne pună în inferioritate cu 
cunoştinţele lui proaspăt învăţate. Simţinându-i slăbiciunea, 
ne minunam la tot ce ne spunea, iar, când ne punea câte o 
întrebare din unul din manualele şcolare pe care tocmai îl 
răsfoise şi îi făceam nespusa plăcere de a nu şti să-i 
răspundem, ţiganul nu-şi mai încăpea în piele de mândrie. 
Uneori, faţă de atâta ignoranță, îşi manifesta chiar 
disprețul, spunând: 

— Vezi bă, că nu sunteţi chiar aşa de deştepţi cum credeţi 
voi! 

O apreciere, de care, într-o zi, a beneficiat şi profesorul 
Neniţescu. 

Parpanghel deschisese uşa celulei şi, cu aerul radios al 
omului care se ştia sigur de victorie, ne pusese o întrebare 
cheie: 

— Bă! Voi ştiţi ce e ăla un antripoid? La care Neniţescu, 
intrând şi el în jocul nostru, declarase cu umilinţă, că nu 


auzise niciodată de aşa ceva. 

Provocatorul acestor situaţii era, de obicei, George Sarry, 
care se pricepea cel mai bine să-i gâdile orgoliul ţiganului. 

Tot în cadrul măsurilor de maximă prudenţă, luate în acea 
vreme, pentru a reduce cât mai mult riscurile de a ajunge la 
beci, ne-am decis să ne ascundem tot avutul nostru de 
obiecte ilicite într-un loc mai sigur. Cele câteva ace de 
cusut, ca şi cei câţiva „costici” din celulă, fiind obiecte mai 
des întrebuințate, erau îndeobşte păstrate mai la îndemână 
şi deci, dosite mai superficial. 

De când, însă, pentru un singur ac găsit la percheziţie, 
erai pedepsit cu zece zile de beci, am luat hotărârea să ne 
depunem averea într-o ascunzătoare, pe care gardienii să 
nu o poată descoperi, chiar dacă va fi şi pentru noi mai greu 
accesibilă. Prospectând toate ungherele celulei, am căzut 
de acord asupra celui mai potrivit loc pentru depozitarea 
instrumentelor noastre, şi am trecut la amenajarea lui. Doi 
din camarazii noştri ne-au asigurat paza la uşă, pentru ca 
George Sarry, Paul Bandu şi cu mine să putem lucra în 
linişte. Operația se petrecea sub pat, fiind vorba de 
scoaterea unui fragment din stinghia care era bătută în 
cuie de jur împrejurul camerei, în partea de jos a pereţilor, 
unde se termina duşumeaua. Cum nu aveam nici un fel de 
instrumente adecvate, o asemenea muncă era destul de 
penibilă. Totuşi, cu răbdare şi numai prin forţa mâinilor, am 
reuşit să dizlocăm o bucată de stinghie, lungă cam de un 
metru şi jumătate, şi s-o scoatem de la locul ei, degajând 
astfel capetele scândurilor cu care era podită celula. 
Ajutându-ne, apoi, cu un costică, am râcâit tencuiala din 
partea de jos a zidului, până ce am obţinut, între capătul 
scândurilor şi perete, un spaţiu suficient de larg, prin care 
să ne putem strecura mâna sub duşumele. Acolo aveam să 
ne ascundem preţioasele noastre obiecte, urmând ca apoi 
să reaşezăm stinghia la locul ei, în aşa fel, încât cuiele, cu 
care fusese fixată să intre în aceleaşi găuri din care 
fuseseră smulse. 


Pe când mă chinuiam să-mi vâr cât mai adânc mâna prin 
spaţiul strâmt de acces de la capătul scândurilor, spre locul 
de depozitare de sub duşumele, pentru a-l curăța de 
sfărâmăturile de cărămidă şi resturile de moloz, am făcut o 
descoperire senzaţională. Explorând tot mai adânc locul, 
am dat cu vârful degetelor de un material cu o consistenţă 
stranie, pe care la început nu l-am putut identifica. 
Pătrunzând mai în profunzime, am simţit, la pipăit, că era 
vorba de hârtie. Cu chiu cu vai, înaintând milimetru cu 
milimetru, mi-am vârât mâna şi mai adânc, până ce am 
putut prinde între vârful degetelor şi scoate la lumină 
obiectul care îmi stârnise curiozitatea. Era o foaie de ziar 
din 1939 sau 1940 şi un „caiet dictando”, de felul celor pe 
care le foloseam la teze, pe vremea când eram în liceu. 
Spre stupoarea noastră, caietul cuprindea numele 
membrilor unui cuib de fraţi de cruce, care consemnaseră, 
pe câteva pagini, felul în care se desfăşuraseră şedinţele pe 
care le ţinuseră în celulă. Soarta caietului, găsit sub 
duşumele, a fost îndelung dezbătută în celula noastră, unii 
susţinând că trebuia să-l punem la loc unde fusese ascuns, 
alţii fiind de părere că trebuia distrus, pentru ca nu cumva 
să cadă în mâna administraţiei. Ne gândeam la acei tineri, 
cărora le aparținuse cândva caietul, care acum, după ani de 
zile, ar fi fost imediat arestaţi şi condamnaţi, dacă 
Securitatea le-ar fi aflat numele. Cea de a doua părere s-a 
impus. Caietul a fost rupt în bucățele mărunte, aruncate 
mai întâi în tinetă. După-amiază, tineta a fost deşertată la 
W. C., ştergându-se astfel orice urmă a descoperirii noastre. 

Iarna a venit devreme în anul acela şi ni s-a părut nesfârşit 
de lungă. Gerul de afară şi frigul din celula neîncălzită ne- 
au redus la un fel de stare de hibernare. Lipsa de aer, din 
cauza aglomerației, ne obliga să deschidem deseori 
fereastra. O dată cu aerul curat, însă, intra şi frigul iar 
aburii respirației noastre se condensau pe pereţii îngheţaţi, 
sub formă de broboane de apă, care şiroiau apoi până jos 
pe podea, întreţinând permanent o atmosferă umedă. Toţi 


ne resimţeam de pe urma aerului viciat şi încărcat de 
vapori de apă pe care îl inhalam, dar cel căruia aceste 
condiţii aveau să-i dăuneze cel mai mult a fost Alexandru 
Balş. 

Balş suferea de astm. 

În iarna aceea, boala i s-a agravat. Numai rareori primea 
câteva tablete de Efedrina, care îl ajutau să iasă din criză. 
Fie că medicamentul lipsea, într-adevăr, din farmacia 
cabinetului medical, fie că felcerul Ciortan, capricios din 
fire, refuza să-i dea mai mult de două-trei tablete, 
pretextând că erau ultimele. Balş era oricum nevoit să le 
utilizeze cu economie şi numai în cazul crizelor acute. De 
multe ori, însă, rămânea fără, şi n-am să pot uita cum atunci 
asistam neputincioşi la acel spectacol oribil, al omului care 
respira spasmodic, cu gura căscată, ca peştele pe uscat, şi 
care ne privea cu ochii măriţi de panică, cerându-ne parcă 
ajutor. Balş slăbea văzând cu ochii. Rarele mese mai 
hrănitoare pe care le primeam, constând dintr-un arpacaş 
mai gros sau ciorbă cu mai mulţi cartofi, le refuza. Se 
mulțumea să bea numai partea lichidă din gamelă, 
pretinzând că observase că de câte ori mânca ceva mai 
consistent, i se stârnea criza de astm. Orice insistenţă din 
partea noastră, de a-l convinge să încerce totuşi să 
mănânce şi puţinele alimente de o oarecare valoare 
nutritivă ce ni se dădeau, a fost zadarnică. Nici Sandu 
Ghica, cu autoritatea ce i-o confereau studiile de medicină 
şi care îi era şi nepot, nu a reuşit să-i înfrângă voinţa. Dacă 
în prima parte a iernii, Balş mai participa încă la discuţiile 
din celulă şi mai ieşea încă cu noi în curte la plimbare, în 
cea de a doua parte, slăbiciunea fizică şi frecvenţa tot mai 
mare a crizelor de astm, l-au făcut să nu mai părăsească 
celula şi în cele din urmă, chiar patul. Stătea mai toată ziua 
aşezat la marginea patului, cu coatele pe genunchi şi capul 
proptit în mâini, suflând greu şi abţinându-se chiar de la 
vorbă, pentru a-şi menaja respiraţia. Era singura poziţie în 
care se chinuia mai puţin. Ajunsese să şi doarmă aşezat, 


punându-şi capul pe mantaua de zeghe făcută ghem pe 
genunchi. Crizele de astm continuau, însă, să se repete tot 
mai des, şi deşi băteam de fiecare dată la uşă, solicitând 
ajutorul cabinetului medical, sanitarul Ciortan nici nu se 
sinchisea de starea bolnavului, care se înrăutăţea pe zi ce 
trecea. Până nici gardienii nu mai reacţionau la apelurile 
noastre, plictisiţi de cazul lui Balş, care pentru ei se 
banalizase. Cel mult, ne amenințau pe noi cu bine 
cunoscuta lor formulă, răcnită de pe coridor: 

— Nu mai bate, bă, în uşă, că te bag la beci! 

Această situaţie s-a prelungit până la începutul primăverii, 
timp în care Balş nu a primit nici un fel de îngrijire 
medicală. Cele câteva vizite, pe care ni le-a făcut Ciortan, s- 
au încheiat de fiecare dată cu aceleaşi vorbe: 

— N-am ce-i face! Nu avem medicamente! 

Când unul din noi îndrăznea să-i sugereze să trimită 
bolnavul la spital, la Văcăreşti, răspunsul era: 

— N-am aprobarea! 

După părerea lui Sandu Ghica, boala lui Balş evoluase 
până aproape de limita de la care restabilirea nu mai era 
posibilă. 

Afară, timpul începuse să se îndrepte. 

Zăpada se topise şi vremea mohorâtă făcuse loc primelor 
zile mai luminoase. 

Întotdeauna, în închisoare, o dată cu primăvara renăştea 
şi speranţa, chiar dacă nu era justificată decât de 
schimbarea atmosferică. De data asta a intervenit un 
element în plus, pe care l-am socotit pozitiv, îndreptăţindu- 
ne să nădăjduim într-o îmbunătăţire a situaţiei noastre. 
Într-o dimineaţă, comandantul închisorii a făcut turul 
celularului, însoţit de un personaj îmbrăcat în halat alb, pe 
care l-a prezentat drept medicul penitenciarului. Pentru 
mine, evenimentul a constituit o dublă surpriză: odată, 
fiindcă pentru prima oară, de când ne aflam la Piteşti, 
închisoarea primea un medic titular iar, în al doilea rând, 
fiindcă, de îndată ce l-am văzut pe noul doctor, l-am 


recunoscut. Era fostul meu coleg de clasă, Sebastian 
Rădescu! Am fost colegi în tot cursul inferior al liceului, la 
Colegiul Naţional Sf. Sava. 

Rădescu era fiul unei modeste funcţionare din Bucureşti, 
rămasă văduvă. 

Din grupul de câţiva colegi de clasă cu care legasem 
prietenie, cele mai strânse relaţii le avusesem cu Rădescu. 
Încurajarea venise şi din partea mamei, care, dându-şi 
seama că, dintre toţi camarazii mei de şcoala şi de joacă, 
Sebastian Rădescu era cel mai lipsit de mijloace materiale, 
îl reţinea deseori duminica la noi la masă, sau ne dădea la 
amândoi banii să mergem la cinema, la patinaj, iarna, sau 
cu barca pe Herăstrău, când era vreme bună. În clasa a 
cincea, ameninţat să rămână corijent, Rădescu se mutase la 
alt liceu. Am mai continuat, totuşi, să ne vedem o vreme, 
dar, încetul cu încetul, întâlnirile noastre s-au rărit, fiecare 
găsindu-şi noi prieteni, printre colegii pe care îi frecventa 
zilnic. Apoi, ne-am pierdut urma definitiv. 

Mulţi ani mai târziu, într-o seară ploioasă, trecând prin 
piaţa Romană, m-am auzit strigat. Era Rădescu! 

Ne-am îmbrăţişat, bucuroşi de revedere. Ne-am adăpostit 
de ploaie sub o streaşină şi, în câteva cuvinte, ne-am 
informat reciproc cu privire la situaţia fiecăruia din noi. Eu 
fusesem exmatriculat de la Drept şi intrasem în „câmpul 
muncii”, unde, din cauza „autobiografiei”, nu reuşeam să 
mă menţin mai mult de câteva luni în aceeaşi întreprindere. 

El era pe cale să absolve cu o oarecare întârziere cursurile 
Facultăţii de Medicină. De altfel, de sub pulpana paltonului, 
pe care îl purta, apăreau poalele halatului alb al spitalului, 
către care, tocmai, se îndrepta. Chiar se grăbea, fiindcă era 
de gardă. După ce ne-am notat adresele, ne-am despărţit cu 
promisiunea să ne căutăm şi să ne reîntâlnim, cât de 
curând. N-am mai apucat s-o facem, fiindcă, la scurt timp 
după aceea, am fost arestat. 

Acum, la Piteşti, când uşa celulei noastre s-a deschis şi, în 
cadrul ei, alături de comandantul închisorii a apărut şi 


Rădescu, în ciuda anilor care trecuseră, l-am recunoscut 
imediat. Desigur, nu mi-am trădat în nici un fel 
surprinderea. Cum, însă, nici Rădescu n-a avut nici o 
tresărire şi nu şi-a modificat deloc expresia, n-am fost sigur 
că şi el m-a recunoscut. După plecarea comandantului, i-am 
informat, pe rând, pe camarazii mei de celulă despre 
identitatea noului doctor, având grijă să nu fiu auzit de 
Braşoveanu, în care niciunul din noi nu avea încredere. 
Fiind convins că puteam conta pe bunăvoința şi poate chiar 
pe complicitatea lui Rădescu, prima noastră hotărâre a fost 
să-l punem la adăpost de orice indiscreţie, care ar fi putut 
să-i pericliteze situaţia. Ne-am angajat, deci să nu mai 
spunem nimănui că îl cunoaştem, şi să păstrăm secretul 
absolut în privinţa eventualelor contacte, pe care le-aş 
putea stabili cu el în viitor. Mai întâi am vrut, însă, să mă 
lămuresc dacă şi Rădescu mă recunoscuse, când împreună 
cu comandantul, trecuse prin faţa uşii noastre şi aruncase 
numai o scurtă privire în celulă. Dacă mă remarcase, eram 
sigur că va căuta să-mi vorbească. 

Am aşteptat, însă, în zadar, două sau trei zile, să ia vreo 
iniţiativă în acest sens, ceea ce m-a determinat să cred că 
Rădescu nu mă recunoscuse. Faptul nu m-a mirat, deoarece 
o asemănare între deţinutul de acum fostul lui coleg din 
vremea liceului, era destul de greu de descoperit. Pentru a 
nu buscula lucrurile, m-am înţeles cu Sandu Ghica, să ceară 
el să fie scos la doctor pentru consultaţie, iar eu să aştept în 
celulă rezultatul vizitei lui la cabinetul medical. Plănuisem 
ca Sandu să solicite, ca de obicei, în locul lui Balş, care nu 
se putea deplasa, medicamente, un tratament adecvat sau 
transferarea lui la spital. Totodată, urma să-i ceară 
doctorului un unguent antireumatic, sub pretextul că unul 
din camarazii lui din celulă ar avea o criză de sciatică, care 
îl împiedică să umble. 

După două-trei zile de insistenţe pe lângă şeful de secţie şi 
ofiţerul de serviciu, trei deţinuţi din celula noastră, printre 
care şi Sandu Ghica, au fost în sfârşit duşi la cabinetul 


medical. O jumătate de oră mai târziu, Sandu se întorcea 
încântat, înapoi. Aducea veşti îmbucurătoare: doctorul 
Rădescu promisese să-l consulte personal pe Alexandru 
Balş şi să ia măsurile cuvenite. Până una-alta, i-a dat pentru 
bolnav, câteva tablete de efedrina, pe care le-a consemnat 
în registrul de consultaţii, în dreptul numelui pacientului. 
Când Sandu i-a pomenit şi de cazul deţinutului care suferea 
de sciatică, Rădescu se mai afla încă aşezat la biroul lui, aşa 
că, vrând să-i treacă şi lui numele în registru, l-a întrebat: 

— Cum îl cheamă? 

— Ioanid Ioan, i-a răspuns Sandu. 

Doctorul a scos din dulapul de medicamente un tub de 
Saliform şi i l-a dat, cu următoarea recomandare: 

— E ultimul tub pe care îl mai am în farmacie, şi nu ar 
trebui să-l dau tot unui singur pacient. Spune-i lui loanid, că 
pentru el fac o excepţie. Ştie el de ce! 

Nici că se puteau vorbe mai promițătoare de bună voinţă 
şi care să ne îndreptăţească să gândim că vom putea conta 
pe sprijinul lui Rădescu. Sigur că prima noastră dorinţă era 
să obţinem de la el informaţii politice. Am socotit, însă, că 
era mai potrivit să începem prin a-i pune la încercare 
bunele intenţii, făcând mai întâi apel la sentimentele lui 
umane şi de prietenie de odinioară. Ideea ne-a venit abia 
peste, câteva zile, în timp ce Rădescu îl consulta pe 
Alexandru Balş. Deşi intrase în celulă şi se aşezase pe pat 
alături de bolnav, pentru a-i lua pulsul şi tensiunea 
arterială, mi-am dat seama că nu era posibil să intru cu el în 
vorbă, deoarece atât gardianul, care asista din pragul uşii 
la consulaţie, cât şi Braşoveanu, care se afla printre noi în 
celulă, ar fi prins de veste. Am pus atunci la cale un alt plan, 
legat de spusele doctorului Rădescu cu privire la 
tratamentul pe care urma să i-l aplice lui Balş. Hotărâse să-i 
facă de două ori pe săptămână câte o injecție intravenoasă. 
(Nu mai mi-aduc acum aminte, ce medicament era, dar ştiu 
că, întrebându-i atunci pe doctorii noştri deţinuţi, ne-au 
spus că, pentru cât era de gravă starea sănătăţii lui Balş, 


fiolele prescrise erau un fel de apă de ploaie.) Având, deci în 
vedere că Rădescu urma să vină din nou peste o zi sau 
două, să-i facă injecţia promisă lui Balş, am început 
deîndată pregătirile pentru a-mi pune planul în aplicare. 
Treaba era migăloasă şi mi-a luat destul de mult timp. 
Amira Caranfil a contribuit cu materialul necesar: un petec 
de pânză pe care l-a rupt din poalele cămăşii. Aveam nevoie 
de pânză colorată, şi Amira era singurul din noi care mai 
avea o cămaşă, proprietate personală, cu care fusese 
arestat, şi care îndeplinea condiţia cerută: era kaki. Petecul 
de cămaşă trebuia să-mi ţină loc de hârtie iar pentru scris 
aveam să folosesc acul şi aţa. Textul pe care l-am compus şi 
cusut cu aţă albă, ieşea clar în evidenţă pe fondul kaki şi 
avea următorul cuprins: „în amintirea vechii noastre 
prietenii de la Sf. Sava, te rog să-i dai de veste mamei, care 
nu mai ştie nimic despre mine de patru ani, că sunt în viaţă 
şi sănătos. Îţi garantez discreţia absolută şi îţi rămân 
recunoscător. Adresa mamei: Intrarea Mihail Eminescu, Nr. 
3, Bucureşti”. 

Odată cusătura terminată, a urmat emoția aşteptării. Două 
zile mai târziu, când Rădescu a venit să-i facă injecţia lui 
Balş, am intrat în acţiune. Aşa cum ne înţelesesem, Sandu 
Ghica şi cu mine ne-am aşezat amândoi pe pat, în stânga şi 
în dreapta bolnavului, oferindu-ne, unul să ţină braţul 
nemişcat iar celălalt să-i strângă şi apoi să-i slăbească 
„garoul”, deasupra cotului. În acest timp, George Sarry, cu 
statura lui masivă, avea rolul să se posteze în aşa fel, încât 
să le blocheze vederea spre patul lui Balş, atât gardianului, 
cât şi lui Braşoveanu. Totul s-a desfăşurat conform planului, 
şi atât de repede, încât nimeni nu şi-ar fi putut da seama de 
nimic, chiar dacă ar fi fost în imediata noastră apropiere. 

În vreme ce doctorul Rădescu stătea aplecat asupra 
bolnavului şi îi făcea injecţia, cu un gest rapid, i-am vârât în 
buzunarul de la piept al halatului mesajul, pe care îl 
ţinusem tot timpul în mână, în aşteptarea momentului 
prielnic. Rădescu nu avusese nici cea mai mică tresărire de 


surpriză. Continuase să împingă la fel de calm pistonul 
seringei până la capăt, retrăsese apoi acul din venă, 
tamponase locul înţepăturii cu vată şi părăsea celula fără să 
spună o vorbă. Pentru noi, nu mai era nici-un dubiu: prin 
atitudinea lui, Rădescu ne dovedise că acceptase acest prim 
act de complicitate cu noi. l-am apreciat chiar stăpânirea de 
sine, prin faptul că nu clipise când îi strecurasem mesajul în 
buzunar, ceea ce promitea din partea lui o comportare 
adecvată condiţiilor de prudenţă şi conspirativitate, în care 
trebuiau să aibă loc contactele noastre viitoare. 
Impasibilitatea cu care reacţionase la o situaţie atât de 
neaşteptată, ne-a făcut o impresie excepţional de bună, 
îndreptăţindu-ne să-i acordăm toată încrederea şi să-i 
lăsăm lui latitudinea de a decide momentul şi felul în care 
va înţelege să intre cu mine în contact. 

Peste alte două zile, Rădescu a venit din nou să-i facă 
injecţia lui Balş. Am procedat la fel ca şi prima dată, 
oferindu-ne să-i ţinem braţul bolnavuiui. Deşi, cum am mai 
spus, condiţiile într-o asemenea situaţie nu puteau asigura 
discreţia unui schimb de cuvinte, ne aşteptam, totuşi, ca 
doctorul să se manifeste într-un fel oarecare, confirmându- 
ne, printr-un semn cât de mic sau măcar o privire cu 
înţeles, că acceptase să dea curs mesajului pe care i-l 
strecurasem în buzunar. Aşteptarea ne-a fost zadarnică; 
Rădescu prezenta o figură impenetrabilă. Adoptase o 
atitudine şi o preocupare strict profesională. Ni s-a părut 
chiar că evită să ne întâlnească privirile. Deşi am considerat 
că exagerează, am fost din nou dispuşi să-i admirăm calmul 
şi ţinuta distantă şi indiferentă pe care o afişa faţă de noi, 
atribuind-o aceluiaşi exces de prudenţă pe care îl arătase şi 
la primirea mesajului cu două zile în urmă. Cum i-a făcut 
injecţia lui Balş, Rădescu ne-a întors spatele şi s-a îndreptat 
spre uşă. Ni s-a părut grăbit, aşa că am fost de-a dreptul 
luaţi prin surprindere, când l-am văzut că se opreşte în 
prag, se întoarce spre noi şi ne apostrofează cu voce tare, 
pe un ton sever şi ameninţător: 


— "Ţin să avertizez camera Nr. 16 (era numărul celulei 
noastre), că, dacă se va mai repeta actul de indisciplină, 
săvârşit acum două zile faţă de mine, va avea de suportat 
consecinţele! 

Cum în timp ce vorbea, privise numai spre patul lui Balş, 
unde ne aflam Sandu Ghica, George Sarry şi cu mine, era 
limpede că avertismentul ne era adresat nouă; limpede 
pentru toţi camaraziii noştri care erau la curent cu acţiunea 
noastră, dar şi pentru comandorul Braşoveanu, care nu ştia 
nimic despre messjul introdus în buzunarul lui Rădescu. La 
auzul amenințării rostite în mod atât de neaşteptat, am 
rămas înmărmuriţi. Surpriza ne-a paralizat şi amuţit, aşa că 
n-am mai apucat să mai facem vreo mişcare sau să scoatem 
vreo vorbă, înainte ca Rădescu să trântească uşa în urma 
lui. Prima reacţie a venit din partea lui Braşoveanu, care s-a 
repezit să bată în uşă care tocmai se închisese, cerând cu 
glas ridicat doctorului să-şi precizeze acuzaţiile şi să-i 
desemneze pe vinovaţi, deoarece el nu înţelegea să se 
solidarizeze cu ei şi să să sufere pentru faptele altora. Prea 
mult timp nu i s-a lăsat să-şi strige protestul, fiind tras 
înapoi de Titi Coşereanu şi cei care se aflau mai aproape de 
uşă. Au încercat să-l calmeze, explicându-i că trebuie să fie 
vorba de o neînțelegere sau de o posibilă confuzie de 
persoană sau chiar de celulă, făcută de doctorul care era 
nou în serviciu şi încă nefamiliarizat nici cu celularul şi nici 
cu deţinuţii. Explicaţia era cam trasă de păr şi cu atât mai 
puţin convingătoare, cu cât Braşoveanu simţise că în 
ultimele zile, în grupul nostru se petrecea ceva neobişnuit, 
ceva misterios, legat de vizita doctorului în celulă, un secret 
pe care ne feream ca el să-l afle. Totuşi, la intervenţia lui 
Titi, Braşoveanu s-a potolit. Nu pentru lungă vreme însă. 
Când ne-a văzut discutând pe şoptite despre posibilele 
urmări ale atitudinii lui Rădescu şi a observat apoi măsurile 
de precauţie pe care le-am luat pentru eventualitatea unei 
percheziţii, ascunzând mai bine obiectele nepermise şi 
îmbrăcându-ne cu tot ce aveam mai gros, în aşteptarea 


izolării în beci, comandorul a izbucnit din nou. Plimbându- 
se nervos, prin cameră, a început să monologheze cu glas 
tare, manifestându-şi indignarea faţă de cei care, prin 
atitudinea lor egoistă şi lipsită de scrupule, nu ţin seama şi 
de ceilalţi camarazi de suferinţă, expunându-i la represalii 
din partea administraţiei. Pe măsură ce vorbea se înflăcăra, 
îşi susţinea şi argumenta cu tot mai multă vehemenţă 
punctul de vedere, cu vădita intenţie de a-i atrage de 
partea sa şi a-i mobiliza împotriva noastră (a lui George 
Sarry, Sandu Ghica şi a mea) pe ceilalţi locatari ai celulei, 
nebănuind că eram cu toţii complici în tentativa de a ni-l 
apropia pe Rădescu şi că numai el fusese ţinut în afara 
complotului. Ajuns la capătul peroraţiei, şi-a încheiat filipica 
îndreptată împotriva noastră, pretinzând o desolidarizare 
de noi, care să fie adusă şi la cunoştinţa administraţiei, 
pentru ca întreaga responsabilitate a faptelor să cadă 
numai asupra celor vinovaţi. 

Interpretând tăcerea celor care îl ascultau drept 
aprobativă, Braşoveanu s-a îndreptat spre uşă, anunţându- 
şi intenţia de a-l chema pe ofiţerul de serviciu pentru a-i 
aduce la cunoştinţă că el şi camarazii lui nu se simțeau cu 
nimic vinovaţi faţă de doctorul penitenciarului, că nici nu 
ştiau ce li se reproşase şi că în orice caz, se disociau de 
toate acţiunile contravenind regulamentului, pe care unii 
deţinuţi din celulă le-ar fi comis. În acel moment, Titi 
Coşereanu s-a interpus, tăindu-i calea şi încercând pentru a 
doua oară să-l oprească, spunându-i că a bate la uşă şi a 
face apel la administraţie ar echivala, în ochii deţinuţilor, cu 
un act de delaţiune, de „turnătorie”. 

— Lasă-l, Titi, să bată, că doar ştim cu toţii că e, încă de la 
Aiud, omul de încredere al ofițerului politic! I-a strigat 
Sandu Ghica camaradului nostru Coşereanu, turnând astfel 
gaz peste foc. 

Ori de câte ori i se amintea atitudinea lui de la Aiud, când, 
însărcinat de biroul politic, acceptase să umble printre 
deţinuţii din fabrică cu o listă de subscripţii, cerând 


condamnarea la moarte a celor care evadaseră din 
penitenciar, Braşoveanu se înroşea ca racul la faţă şi îşi 
pierdea cumpătul. Vorbele aruncate de Sandu au provocat 
aceeaşi reacţie: împingându-l pe Titi, Braşoveanu s-a 
repezit spre uşă. N-a apucat însă să ajungă la ea. Ceea cea 
urmat, s-a petrecut foarte repede: Titi l-a tras de guler 
înapoi, George Sarry l-a trântit cu un pumn la podea, iar 
Sandu Ghica, care se suise la patul al treilea, pentru a 
ascunde un „costică” în saltea, i-a sărit de sus, cu amândouă 
picioarele, pe piept! Deşi, la auzul busculadei m-am grăbit 
să ies de sub pat, unde tocmai îmi puneam la adăpost, în 
ascunzătoare, mica mea trusă de scule (ac, croşetă şi 
„costică”), n-am mai avut timpul să particip la judecata 
rapidă la care fusese supus Braşoveanu. Am mai apucat 
doar să asist la scena finală, în care Braşoveanu, palid la 
faţă, cu bărbia tremurând, se ridica de jos, ţinându-se cu 
amândouă mâinile de coaste. Cu ochii speriaţi, se uita la toţi 
cei din jur, care stăteau solidari în spatele lui Sandu Ghica 
şi Titi Coşereanu, aprobându-le din cap spusele: 

— Acum poţi să chemi gardianul şi să reclami că te-am 
bătut! Dar, după aceea, tot cu noi rămâi şi în nici o altă 
celulă din închisoare nu vei mai avea viaţă bună! 

Avertismentul a fost pronunţat la timp şi şi-a făcut, 
probabil, efectul. 

Iritaţi de cele întâmplate, nu l-am auzit pe gardian 
apropiindu-se, atras desigur de zgomotele insolite ce-i 
parveniseră din celula noastră. Ne-am trezit cu uşa 
deschisă brusc, şi cu el în prag: 

— Ce scandal e aici?! Sau v-aţi bătut? 

Toţi am rămas tăcuţi. Liniştea prelungindu-se, gardianul a 
devenit şi mai bănuitor. Ne cerceta pe rând cu privirea, 
sperând că figurile noastre îi vor destăinui ceva din cele 
petrecute. Ochii i s-au oprit asupra lui Braşoveanu, care 
mai păstra, în trăsături şi expresie, urmele emoţiilor prin 
care trecuse: 

— Ia spune tu, bă! Ce s-a întâmplat aici? 


— Nimic deosebit, domnule plutonier. S-a discutat mai 
aprins, fiindcă se apropia vremea „programului” şi nu ne 
înţelegeam în privinţa celui care era azi de rând să ducă 
tineta la W. C. 

Deşi părea că Braşoveanu nu reuşise cu explicaţia lui să-i 
spulbere suspiciunile, gardianul n-a mai insistat. A plecat, 
ameninţându-ne că, dacă ne mai certăm, ne face raport şi 
ne bagă la beci. 

Pe Braşoveanu am continuat, ca şi până aci, să-l ignorăm, 
iar el părea să se fi resemnat, împăcându-se cu soarta de a 
fi tratat mai departe ca un „paria”, în toate celulele 
închisorii din Piteşti, prin care s-a mai perindat în anii 
următori. Atunci, în condiţiile date, nu ne puteam permite, 
luxul de a fi mai îngăduitori cu oameni ca Braşoveanu şi 
nimeni nu i-a plâns de milă pentru tratamentul dur la care 
era supus. 

În ceea ce priveşte păţania noastră cu doctorul Rădescu, 
deşi am trăiţi vreo zece zile sub tensiune, aşteptându-ne să 
fim anchetați de ofiţerul politic şi pedepsiţi, spre marea 
noastră nedumerire, nu ni s-a întâmplat nimic, episodul 
neavând nici un fel de urmări. Singura explicaţie pe cară 
am găsit-o fenomenului se baza pe o argumentaţie destul 
de şubredă. Ne oprisem la următoarea părere: frica lui 
Rădescu fusese, mai puternică decât amintirea 
sentimentelor de prietenie care ne legaseră cu ani în urmă, 
în timpul şcolii. Ca atare, refuzase să-i transmită mamei 
mesajul meu, considerând operaţia prea primejdioasă, şi, 
totodată, vrând să prevină orice încercare similară din 
partea noastră în viitor, ne ameninţase cu aplicarea de 
sancţiuni administrative, în caz de recidivă. Faptul că nu s- 
au luat nici un fel de măsuri de represalii împotriva noastră, 
ne-a făcut să credem că Rădescu nu l-a sesizat pe ofiţerul 
politic de cele întâmplate. Pe de altă parte, însă, era greu 
de presupus, că informaţia nu ajunsese la urechile 
politrucului, din moment ce gardianul de pe secţie fusese 


da faţă la scena în care doctorul ne acuzase de abateri de la 
disciplină. 

Adevărul nu l-am aflat niciodată. 

Din toată povestea ne-am ales numai cu mulţumirea de a fi 
scăpat nepedepsiţi şi cu gustul amar lăsat de experienţa pe 
care am avut-o cu Sebastian Rădescu, colegul meu de liceu. 

Pe doctorul Rădescu, aveam să-l mai vedem venind la patul 
lui Balş nu atât de des, însă, pe cât îi solicitam noi prezenţa, 
bătând la uşă ori de câte ori bolnavul făcea o criză de astm. 
Pe măsură ce trecea vremea, crizele de astm cu fenomenele 
sufocare se succedau tot mai des, iar doctorul Rădescu nu 
răspundea decât rareori la apelurile noastre iar, atunci 
numai pentru a veni în celulă şi a ne spune că nu are 
medicamente. De cele mai multe ori, când băteam la uşă, 
gardianul ne spunea că doctorul nu poate veni, fiind plecat 
din localitate, deşi ştiam că nu era adevărat. Plantonul 
nostru, Daniel Cantemir, cât şi camarazii noştri, care, din 
cauza supraaglomerării din beci, erau izolaţi în celulele de 
pedeapsă din aripa clădirii cară forma bara, T”-ului, îl 
puteau vedea pe fereastră jucând ping-pong în sala clubului 
gardienilor. 

Starea bolnavului era pe zi ce trecea, mai critică. 
Insistenţele noastre, de a cere internarea lui în spital şi 
între timp o îngrijire medicală adecvată, nu aveau aproape 
nici un efect. Nu stârneau nici măcar vreo vorbă de 
compasiune din partea doctorului, care se arăta chiar 
plictisit şi excedat de atâtea stăruinţe. Într-o zi, profitând de 
turneul de inspecţie al unor ofiţeri şi civili, probabil de la 
Ministerul de Interne, reclamaţiile noastre s-au soldat totuşi 
cu un rezultat: chiar de a doua zi, doctorul a început să-i 
facă bolnavului o serie de şase sau opt injecții. Nici nu s-a 
terminat bine seria de injecții, făcute la două-trei zile 
interval, că Alexandru Balş a început să facă febră şi să se 
plângă de dureri la locul uneia din injecții. Făcuse un 
flegmon în profunzime la o fesă, probabil, din cauza acului 
şi seringei nesterilizate. Degeaba am bătut câteva zile în şir 


la uşă. Ni se răspundea că nu e nimeni la cabinetul medical. 
Cam după o săptămână de insistenţe, şi-a făcut în sfârşit 
apariţia sanitarul Cioltar (denumit de noi Ciortan). Dându-şi 
seama de proporţia pe care o luase infecția şi de gravitatea 
ei pentru starea sănătăţii şi aşa precară a bolnavului, ajuns 
la un grad de slăbiciune extremă, Ciortan s-a decis să 
intervină chirurgical. Cum Balş nu mai putea umbla, Sandu 
Ghica, George Sarry şi cu mine l-am dus pe braţe până la 
cabinetul medical, care se afla cu un etaj mai jos pe bara, 
T”-ului. Odată ajunşi, l-am întins cu faţa în jos, pe un fel de 
masă joasă, acoperită cu o muşama. După o anestezie 
superficială cu kelen, Ciortan a ales, dintr-o cutie de metal 
cu mai multe instrumente, un bisturiu, pe care l-a şters cu 
un tampon de vată îmbibat în alcool, şi a procedat la incizie. 
Un jet de puroi a ţâşnit până în mijlocul camerei, o dată cu 
geamătul lui Balş, care s-a sfârşit într-o tuse înecăcioasă, 
prevestitoare a crizei de astm. Cu o pensetă, din aceeaşi 
cutie cu instrumente, pe care însă nu a mai dezinfectat-o, 
Ciortan a introdus prin incizia de circa 6 cm lungime un 
dren dintr-o bucată de tifon răsucită. În timp ce-i punea 
pansamentul, Balş era deja în plină criză de astm. Poate că 
Ciortan a fost şi el impresionat, văzându-l cum se chinuia să 
respire precipitat, în încercarea de a compensa lipsa de aer 
şi senzaţia de sufocare. Altfel, nu ne-am putut explica 
neaşteptata dărnicie cu care ne-a dat dintr-o cutie vreo 
zece tablete de efedrina pentru Balş. În zilele următoare, 
nu a mai venit nimeni să-i schimbe pansamentul bolnavului, 
care zăcea inert în celulă, cu faţa în jos şi cu o pernă sub 
bărbie, singura poziţie pe care o mai suporta. Culcat pe 
spate se sufoca iar aşezat la marginea patului nu mai sta 
din cauza slăbiciunii. Pansamentul făcut de Ciortan, îmbibat 
de sânge şi de puroi încă din prima zi, îi alunecase pe 
şoldurile scheletice, lăsând rana descoperită. Drenul ieşise 
şi el şi secreția purulentă se scursese în pat, năclăind 
cearceaful. 


Cele aproximativ trei săptămâni de aci înainte, cât a durat 
lunga agonie a lui Alexandru Balş, au constituit şi pentru 
noi o probă grea. Cât de mari erau suferinţele lui Balş, nu 
ne puteam da seama. Bolnavul nu mai vorbea deloc. Numai 
rareori, câte un geamăt slab, ca o şoaptă, abia perceptibil, i 
se strecura printre buzele uscate. În faţa suptă, cu 
trăsăturile împietrite ca de mască mortuară, numai ochii 
mai dădeau semne de viaţă. Sandu Ghica stabilise cu elun 
cod: la întrebările pe care i le punea, Balş clipea o dată cu 
ochii pentru a răspunde da, şi de două ori pentru nu. lot 
Sandu se străduia, de mai multe ori pe zi, să-l facă să 
înghită câteva linguri de zeamă, din ciorba care ni se dădea 
la masă, ceea ce îi reuşea din ce în ce mai rar. Se putea 
spune că bolnavul nu se mai hrănea deloc. Mi-aduc aminte 
cum odată, după ce izbutise să-l facă să înghită puţin lichid, 
când îi retrăsese lingura dintre buze, găsise în ea un dinte. 
În acelaşi fel, fără durere şi fără să sângereze, Balş a mai 
pierdut şi în zilele următoare câţiva dinţi. 

La toate rugăminţile şi protestele făcute pe lângă fiecare 
membru al administraţiei care se arăta la uşa noastră, 
primeam mereu acelaşi răspuns: 

— Cabinetul medical nu are medicamente şi nu este dotat 
cu mijloacele necesare pentru tratarea unor maladii mai 
grave. Tovarăşul comandant al penitenciarului a raportat 
cazul forurilor superioare, solicitând transferarea 
bolnavului la spital. Până nu primeşte răspunsul de la 
organele în drept, nu poate lua nici o hotărâre, aşa că nu 
mai bateţi la uşă degeaba! 

Ultima noastră intervenţie, prilejuită de prezenţa 
ofițerului politic, venit să asiste la deschidere, a beneficiat şi 
ea de acelaşi răspuns stereotip, la care s-a mai adăugat 
ameninţarea de a pedepsi întreaga celulă, pentru instigare 
la dezordine, dacă mai batem la uşă şi mai vociferăm 
împotriva regimului de detenţie şi a lipsei de îngrijire 
medicală. 


Starea fizică a lui Balş a continuat să se degradeze într-un 
ritm accelerat, până ce situaţia s-a stabilizat la un stadiu, la 
care nu era de conceput că va mai supravieţui până a doua 
zi. Şi, totuşi, deşi bolnavul nu mai prezenta decât aspectul 
unui cadavru, viaţa nu l-a părăsit încă multe zile de aci 
înainte. Respirația nu-i mai putea fi detectată iar pulsul era 
atât de slab, încât numai cu greu i-l mai puteai prinde. Ni s- 
a întâmplat, chiar de mai multe ori, bănuind că bolnavul 
încetase din viaţă, să-i apropiem de nări un ciob de geam, 
pentru a observa dacă se abureşte. Singurele manifestări 
de viaţă, deşi bolnavul nu se mai alimenta deloc de zile 
întregi, erau momentele când sfincterele i se relaxau şi 
patul era inundat de urină şi fecale. 

Atmosfera pestilenţială din celulă era de nedescris. 

La „închidere” şi „deschidere”, gardienii din dreptul uşii 
noastre se ţineau cu mâna de nas şi renunţaseră să mai 
verifice gratiile de la fereastră, grăbindu-se să treacă mai 
departe la celula următoare. De mai multe ori, unora dintre 
camarazii noştri li s-a întâmplat să vomite în tinetă, mai ales 
la vremea, mesei. Sandu Ghica şi cu mine ne-am dovedit cei 
mai rezistenți la duhoarea care se instaurase în celulă, fiind 
singurii care ne-am putut ocupa până în ultimul moment de 
Alexandru Balş. Ne împărţisem munca. În timp ce Sandu, 
cu o răbdare şi un devotament de care nu mă simţeam 
capabil, se străduia să-i mai strecoare, din când în când, cu 
lingura, câteva picături de apă în gură (în ciuda faptului că 
bolnavului îi dispăruse până şi reflexul deglutiţiei), sau se 
ostenea să-i refacă zilnic bandajul năclăit de puroiul ce se 
scurgea peste noapte din rana care nu i se mai închidea, eu 
îmi luasem sarcina cotidiană de a întreţine, cât de cât, acea, 
mai mult decât relativă, curăţenie posibilă în condiţiile date. 
Spălam cearceaful, rufele şi pansamentul bolnavului de câte 
ori era nevoie, şi era nevoie cam de două-trei ori pe zi, ceea 
ce însemna un consum de apă şi de săpun, care depăşea 
cantităţile ce ne stăteau la dispoziţie. Eram deci nevoiţi să-i 
cerem gardianului să ne permită să mai mergem la W.C.,, 


cel puţin odată sau de două ori în plus, faţă de „programul” 
obişnuit, pentru a ne umple din nou hârdăul cu apă şia ne 
deşerta tineta. Ori, asemenea pretenţii în închisoare erau 
întotdeauna întâmpinate cu refuzuri, amânări şi 
tergiversări din partea gardianului, urmate de insistenţele 
noastre, consecinţele acestor confrunătri între reaua lui 
voinţă şi perseverenţa noastră, ajungând deseori să ne 
coste câteva zile de beci. În privinţa raţiei de săpun, mult 
prea mică chiar pentru consumul necesar obişnuit, am 
reuşit să-i compensăm lipsa făcând economii din porţia lui şi 
recurgând şi la ajutorul celulelor vecine. 

Nu voi uita niciodată efortul de a-mi înfrânge scârba, pe 
care îl făceam de fiecare dată când spălam cearceaful şi nu 
reuşeam să îndepărtez de pe pânză stratul aderent de 
puroi cleios şi rău mirositor, decât râcâindu-l cu unghiile. 
Ştiam că toată osteneala noastră desfăşurată în jurul 
bolnavului inert şi inconştient, în încercarea de a-l menţine 
într-o stare igienică decentă, şi a-i purta de grijă omeneşte, 
nu mai servea la nimic. Ştiam că Balş era iremediabil 
pierdut şi, totuşi, ne-am impus să continuăm să-l îngrijim în 
acelaşi fel. Ne făcusem din acest program penibil o datorie. 
Poate chiar o penitenţă. Era poate şi ultimul fel, în care îi 
mai puteam arăta toată prețuirea de care se bucurase 
printre camarazii lui de închisoare. 

Pe măsură ce timpul trecuse, fără ca administraţia să ia 
vreo măsură pentru a-i salva viaţa, pentru noi devenise tot 
mai limpede că, de fapt, Balş fusese în mod deliberat 
condamnat la moarte, sentinţa urmând să fie executată prin 
refuzul asistenţei medicale. 


Tot atât de limpede avea să ne fie, în acele zile, strădania 
autorităţilor de a face din acest evident asasinat o crimă 
perfectă. Pregătirea scenariului, pus la cale de 
administraţie, pentru a-şi atinge țelul, a început i dimineaţă 
la „deschidere”, la care, spre surpinderea noastră, venise 
să asiste şi directorul penitenciarului. Nu-l mai văzusem de 
multă vreme, deşi, de când se îmbolnăvise Balş, cerusem de 
nenumărate ori să fim scoşi la raportul lui. Ni se 
răspunsese, însă, de fiecare dată, că, tov. Comandant, e 
plecat din localitate. Văzându-l acum în faţa uşii noastre, m- 
am grăbit să-i atragem atenţia asupra cazului lui Balş, fără 
să ne dăm seama, în acel moment, că deveneam astfel 
părtaşi involuntari la piesa care începuse să se joace şi în 
care era prevăzut şi rolul nostru. Surpriza pe care şi-a 
manifestat-o faţă de starea în care se afla Balş, ca şi 
indignarea şi furia cu care s-a răstit la ofiţerul de serviciu, 
reproşându-i faptul că situaţia bolnavului nu-i fusese 
raportată la timp, au reuşit aproape să ne convingă de 
sinceritatea lui. Cu toată neîncrederea cronică de care 
sufeream faţă de orice făgăduială a administraţiei, o oră 
mai târziu, ultimele suspiciuni ni s-au spulberat. 
Comandantul se ţinuse de cuvânt: Doctorul Rădescu şi 
sanitarul Ciortan au venit la căpătâiul lui Balş, pentru a 
face, după spusele comandantului, „tot ce era omeneşte 
posibil pentru bolnav”, până ce va sosi autorizaţia de 
internare în spital, cerută de urgenţă. 

Din acel moment comportarea administraţiei s-a schimbat 
ca prin farmec. Între cabinetul medical şi celula noastră, s-a 
stabilit un dute-vino, absolut de neînchipuit, după toată 
perioada de săptămâni de zile, caracterizată printr-o totală 
indiferenţă faţă de soarta lui Balş. Primeam de câte cinci- 
şase ori pe zi, fie vizita doctorului, fie pe cea a sanitarului. 
Cu o conştiinciozitate pe care nu le-o cunoşteam, îi curăţau 
chiar ei rana bolnavului şi îi refăceau pansamentul ori de 
câte ori era nevoie, cu bandaje proaspete, nemailăsându-ne 
pe noi să le spălăm şi să le reutilizăm pe cele vechi. 


Pretextul lipsei de medicamente nu a mai fost invocat. 
Dimpotrivă, chiar a doua zi, în timp ce doctorul îi făcea 
bolnavului o injecție, a apărut din nou comandantul, care, 
după ce s-a informat despre diagnostic şi tratamentul 
prescris, i-a recomandat, în mod insistent, lui Rădescu să nu 
facă nici un fel de economie la medicamente. Dezlegarea 
dată de comandant şi-a produs imediat efectul printr-o 
adevărată avalanşă de tot felul de medicamente, sub formă 
de tablete, picături sau fiole, urmând să fie administrate 
bolnavului, atât pentru tratarea astmului şi a rănii care se 
infectase, cât şi pentru a-l fortifica şi a-i compensa lipsa de 
vitamine, calciu etc. De cele câteva feluri de injecții, între 
care nu lipsea Penicilina, se ocupau, pe rând, când doctorul 
Rădescu, când felcerul Ciortan. În privinţa celorlalte 
medicamente, a tabletelor şi a picăturilor, doctorul ni le 
încredința nouă, spre a i le administra bolnavului, la 
intervalele prescrise. Dacă la începutul tratamentul, din 
cauza dozelor masive de antibiotice ce i-au fost inoculate, 
ne-am lăsat amăgiţi de speranţa unei posibile restabiliri a 
sănătăţii lui Balş, în zilele următoare, toate iluziile: ni s-au 
spulberat. 

Organismul lui Balş nu mai reacţiona în nici un fel la nici 
un medicament! Mă refer la cele inoculate cu seringa, 
pentru că tabletele şi picăturile, oricum, nu reuşeam în nici 
un chip să-l facem să le înghită. Şi, cu toate că îi spuneam 
doctorului că nu ne era posibil să i le administrăm, de 
fiecare dată Rădescu ne lăsa altele, îndemnându-ne să mai 
încercăm. La căpătâiul bolnavului şi pe pervazul ferestrei, 
se acumulaseră astfel o mulţime de cutiuţe şi sticluţe cu 
medicamente, o adevărată mică farmacie, cum nu se mai 
văzuse în vreo celulă de puşcărie. Zădărnicia acestei 
îngrijiri, venite prea târziu, era zilnic însoţită şi de nelipsitul 
ritual birocratic al consemnării în registrul de consultaţii al 
cabinetului medical, a medicamentelor prescrise în acea 
dimineaţă. Cum, însă, cel ce beneficia, de medicamente 
trebuia să semneze de primire, iar Balş nu mai era capabil 


s-o facă, Ciortan ne cerea nouă să semnăm în locul 
bolnavului. În mod obişnuit, pentru cele câteva aspirine sau 
antinevralgice, pe care când şi când le primeam de la 
cabinetul medical, nu ni se cerea să îndeplinim această 
formalitate. Acum, Ciortan ţinea să ne spună, de fiecare 
dată când ne prezenta registrul la semnat, că în calitatea lui 
de gestionar al farmaciei, în cazul de faţă, avea nevoie de 
confirmarea noastră de primire, pentru a justifica consumul 
unor medicamente aşa de scumpe. Deşi nu ridicam nici o 
obiecţie la depunerea semnăturii, Ciortan ne plictisea zilnic 
cu această explicaţie, prin care, credeam noi, nu voia decât 
să se laude şi să-şi dea importanţă, arătându-ne câte 
responsabilităţi îl copleşeau. Viitorul avea să ne infirme 
această părere. 

Pe zi ce trecea, tratamentul, la care Balş continua să fie 
supus, căpăta un aspect tot mai macabru. Fiecare din 
nenumăratele injecții, ce i se făceau zilnic, lăsau mai 
degrabă impresia unor acte de profanare, decât de 
asistenţă medicală. Nici un sunet nu ieşea din gura 
încleştată, cu bu zele încremenite strâmb pe partea în care 
îşi pierduse dinţii, şi nici o tresărire nu anima trupul inert, 
când acul siringii străpungea pielea uscată şi îngălbenită ca 
pergamentul. 

Toată agitația inutilă, desfăşurată în jurul patului 
bolnavului, ca şi manipularea cu gesturi competent 
profesionale a trupului părăsit de orice reflexe şi 
examinarea pe rând a braţelor şi picioarelor scheletice, în 
căutarea unei vene mai aparente sau a unui loc încă intact 
pentru o nouă injecție, păreau tot atâtea acte lipsite de 
decenţa minimă, datorată omului care trăgea să moară. 
Deşi i-am vorbit în acest sens şi doctorului şi sanitarului, 
amândoi ne-au dat acelaşi răspuns: 

— Noi avem obligaţia să facem tot ce putem pentru a salva 
viaţa, unui bolnav! 

Dacă am fi fost în prima noastră zi de închisoare, afirmaţia 
lor ni s-ar fi părut, poate, normală. Având însă experienţa 


anilor petrecuţi în detenţie, ştiam că viaţa unui deţinut 
politic avea, în ochii corpului medical al M. A. I.-ului, exact 
aceeaşi valoare pe care o avea şi în ochii tuturor celorlalţi 
membri ai organelor de represiune comuniste, de la 
anchetatori, procurori şi judecători, până la gardienii şi 
ofiţerii care ne păzeau. În cazul de faţă, se mai adăuga şi 
reputaţia personală a lui Ciortan, care răspunsese de 
îngrijirea medicală a deţinuţilor, pe durata experimentului 
„reeducării” din Piteşti. Paulică Bandu, care se găsea în 
celula noastră, era cel mai în măsură dintre noi să constate 
discordanţa dintre atitudinea lui de atunci şi cea de acum, 
pe care pretindea că i-o dicta conştiinţa lui profesională. În 
timpul „reeducării”, Paulică fusese crunt bătut la tălpi de 
echipa renumitului Ţurcanu. Plăgile provocate s-au infectat, 
dar Paulică n-a fost dus la cabinetul medical decât într-un 
târziu, când rana de la picior începuse să se cangreneze. 
Ţesuturile din talpă, zdrobite sub loviturile de coadă de 
mătură, se înnegriseră şi intraseră în putrefacție iar infecția 
pătrunsese în adâncime, până la os. Faţă de gravitatea 
cazului şi de durerile insuportabile acuzate de rănit, 
Ciortan nu găsise altceva mai bun de făcut, decât să-i dea 
un antinevralgic, să-i spună râzând batjocoritor: 

— Ce-ai păţit, bă? Te-a muşcat o albină? Şi să-l trimită 
înapoi în celulă. 

Numai Dumnezeu şi vigoarea tinereţii l-au salvat pe 
Paulică de septicemie. S-a chinuit multă vreme, fără nici un 
ajutor de la cabinetul medical, dar până la urmă s-a 
vindecat. Mai păstra, ca singure amintiri, o cicatrice şi 
protuberanta unui os la laba piciorului. Şi, bineînţeles că 
nu-l putea uita nici pe Ciortan, mai ales când îl auzea 
vorbind acum de conştiinţă profesională. 

Aşadar, în virtutea acestor surprinzătoare declaraţii de 
ataşament la principiile stipulate de jurământul hipocratic, 
doctorul Rădescu şi sanitarul Ciortan, lipsiţi de orice urmă 
de bun simţ şi de discreţie, n-au contenit să-l asalteze pe 


Balş cu medicamente şi injecții, tulburând, fără nici un 
respect, intimitatea ultimelor momente ale muribundului. 

Balş s-a stins din viaţă, într-o zi, pe la ora prânzului. Nici o 
mişcare şi nici un sunet nu i-au semnalat sfârşitul. Sandu 
Ghica, care tocmai voia să-i aşeze mai bine perna de paie 
sub cap, şi-a dat seama că firul de aer abia simţit al 
respirației se întrerupsese. Pulsul, de asemenea. Tăcuţi, ne- 
am strâns cu toţii în jurul patului. Titi Coşereanu a spus o 
scurtă rugăciune. Trecerea de la câteva clipe de 
reculegere, la reluarea contactului cu cruda realitate a 
vieţii penitenciare a fost brutală şi, cu toată adaptarea 
noastră la mediul înconjurător, ne-a şocat. 

Am bătut la uşă, pentru a anunţa decesul lui Balş. 

— Nu mai bate, bă! Ne-a strigat din capătul coridorului 
sergentul-major Puică, care era de serviciu pe secţia 
noastră. Am insistat. L-am auzit înjurând! 

Am continuat, însă, să batem, până ce l-am făcut să vină la 
uşa noastră. Furios, Puică ne-a apostrofat prin vizetă, 
ameninţându-ne cu izolarea. Când i-am spus despre ce era 
vorba, s-a potolit. 

— Bine! Aşteptaţi mai întâi să termin cu împărţitul mesei! 
Şi Puică s-a întors la capătul secţiei, de unde începuse să 
împartă masa. Auzeam cum trăgea pe rând zăvoarele, cum 
deschidea uşile şi cum bătea cu polonicul în fiecare gamelă 
pe care o umplea. A ajuns şi la celula noastră. În timp ce ne 
distribuia rațiile, ne-a spus să ne grăbim cu mâncatul, ca să 
poată scoate mai repede gamelele goale din celulă, pentru 
că numai după aceea va avea timp să-i raporteze ofițerului 
de serviciu, ca „are un mort pe secţie”. Ne-am gândit deci 
să mâncăm, stând aşezaţi, ca de obicei, pe cele două paturi 
de jos. Unul din ele era al lui Balş. 

În fine, a venit şi vremea să scoată gamelele goale din 
celule, după care am primit vizita ofițerului de serviciu. I-a 
urmat Ciortan, care, în calitate de reprezentant al 
cabinetului medical, a constatat moartea deţinutului Balş 
Alexandru.” Apoi, s-a scurs o bună bucată de timp, fără să 


mai apară cineva. Am bătut la uşă, crezând că am fost 
uitaţi. Sergentul-major Puică ne-a explicat prin vizetă, că 
mai sunt de îndeplinit anumite formalităţi de către 
plutonierul de la grefa închisorii, care era însă plecat în 
oraş. A trecut mai bine de o oră, până ce s-a întors, şia 
venit la noi în celulă cu un dosar sub braţ şi înarmat cu 
utilajul de luat amprente digitale: o placă neagră şi o rolă 
de pâslă îmbibată cu tuş. S-a apropiat de patul pe care 
zăcea Balş, cu faţa în jos, în aceeaşi poziţie în care stătuse 
în ultima vreme şi în care îl surprinsese şi moartea. I-a luat 
mai întâi, degetele de la mâna stângă, le-a apăsat pe rând 
pe placa întinată cu tuş şi le-a aplicat pe locul prevăzut 
pentru fiecare în parte pe fişa dactiloscopică. Când a vrut 
să facă aceeaşi operaţie cu degeteje de la cealaltă mâna 
lucrurile s-au complicat. Mai întâi, fiindcă braţul drept al lui 
Balş nu mai era aşa de uşor accesibil, fiind de cealaltă parte 
a patului, spre perete unde alunecase chiar de pe saltea şi 
atârna în spaţiul dintre pat şi perete. În al doilea rând, 
repulsia evidentă a plutonierului de a se atinge de mort îl 
împiedica să întoarcă cadavrul pe cealaltă parte sau să se 
aplece peste el, ca să-i degajeze braţul. În faţa acestei 
situaţii, plutonierul şi-a manifestat nemulţumirea, răstindu- 
se la noi: 

— Păi bine, bă! Doar ştiaţi că moare! De ce n-aţi raportat 
cu câteva zile mai devreme, ca să fi venit să-i iau 
amprentele „cât mai mişca”. 

Deşi cuvintele plutonierului ne-au indignat, ne-am dat 
seama că nu le spusese nici în batjocură, nici din cinism. 
Vorbise serios. Vorbise cu toată sinceritatea şi inocenţa 
amoralităţii lui, a omului practic, a funcţionarului eficient, 
desensibilizat şi opac la considerentele sentimentale 
folositoare. Vorbise adevăratul birocrat! 

Oferindu-mă să-i iau eu amprentele de la mâna dreaptă, 
plutonic mi-a întins placa cu tuş şi foaia dactiloscopică, fără 
să-şi facă scrupule în privinţa abaterii de la regulament, pe 
care o săvârşea. Era încântat că scăpase de neplăcuta 


corvoadă şi s-a mulţumit să-mi dea indicaţii, în timp ce, suit 
în patul lui Balş, mă străduiam să-i mânuiesc degetele 
înţepenite, de la mâna care-i atârna pe lângă perete. 

Când şi această formalitate s-a încheiat şi uşa s-a închis în 
urma plutonierului de la grefă, ni s-a părut din nou că am 
fost uitaţi. A mai trecut vreo jumătate de oră de linişte 
absolută, până ce coridorul s-a nimat iar de glasurile şi paşii 
mai multor persoane, care s-au apropiat de celula noastră. 
Plutonierul Puică a tras grăbit zăvoarele, a dat uşa de 
perete şi s-a ferit respectuos la o parte, dezvăluindu-ne un 
întreg Stat Major de uniforme înşirate în faţa, celulei. În 
frunte stătea comandantul închisorii, flancat de o parte şi 
de alta de doctorul Rădescu şi sanitarul Ciortan. În spatele 
lor, în afară de ofiţerul de serviciu se înghesuiau încă vreo 
câţiva din ofiţerii şi gardienii penitenciarului. Căutând să-şi 
compună mimica adecvată şi să adopte tonul şi cuvintele 
potrivite, ale omului impresionat şi pătruns de solemnitatea 
momentului, comandantul ne-a ţinut un lung monolog, 
străduindu-se să-şi arate compătimirea pentru suferinţele 
lui Balş şi regretul pentru pierderea unui om de valoarea 
lui. Voia să fie convingător, dar se vedea că-i venea greu şi 
că nu-i era la îndemână să joace un asemenea rol. Şi-a dat, 
totuşi, silinţa până la capăt, mimând cum s-a priceput, mai 
bine părerea lui de rău, că un om atât de „bine pregătit” 
cum fusese Balş, care „ar mai fi putut fi de folos societăţii”, 
nu putuse fi salvat. Cu aceste cuvinte, comandantul şi-a 
încheiat simulacrul de necrolog, rostit cu vădită trudă în 
faţa asistenţei în uniforme de pe coridor şi a celei în zeghe 
vărgate din celulă. De altfel, tot acest fals ceremonial, 
desfăşurat cu mimica şi cuvintele de circumstanţă, ne era 
destinat nouă şi nu urmărise nicidecum cinstirea memoriei 
mortului din celulă. Faptul că auditoriul în uniforme M.A.I. 
Stătuse nemişcat şi îl ascultase cu evlavie, nu avea de ce să- 
| mire pe comandant, pentru el nefiind un secret că 
subalternii lui fuseseră convocați ca simpli figuranţi. Ar fi 
putut să-l intrige, în schimb, atitudinea noastră, a celor în 


costume vărgate, care îi ascultasem discursul la fel de 
nemişcaţi ca şi ciracii lui, dar din cu totul alte motive. 
Rămăsesem, de fapt, înmărmuriţi la auzul spuselor 
comandantului, deşi lipsa de sinceritate a sentimentelor lui 
pioase, de care voise să ne convingă, era străvezie. Ceea ce 
ne uimise şi nu puteam înţelege, nu fuseseră însă minciunile 
pe care le debitase şi nici ipocrizia comportării lui, 
prefăcătoria şi înşelătoria nu numai însuşiri profesionale de 
bază, ci şi calităţi esenţiale, fără de care portretul moral al 
oricărui ofiţer de securitate n-ar fi fost complet. Nu ne 
putem explica motivul care îl determinase pe comandant să- 
şi pună în joc toată făţărnicia şi talentul de simulant, 
pentru, a se arăta îndurerat de moartea lui Balş. 
Nedumerirea noastră avea însă să crească şi mai mult, 
când, după o scurtă pauză, comandantul şi-a, reluat 
discursul. Şi-a mai exprimat o dată regretul pentru decesul 
lui Balş, făcând remarca (probabil, cu dispensă specială de 
la partid, de a recurge la „superstiţii”), că „aşa i-a fost scris' 
şi că orice ai face „nu te poţi împotrivi soartei”. Apoi, 
pornind de la această concluzie, a început să vorbească de 
inutilitatea tuturor strădaniilor ce fuseseră depuse pentru 
a-l salva pe Balş. 

— Aţi fost şi voi martori că n-am precupeţit nici un efort 
pentru a-l îngriji cum trebuie şi n-am făcut nici o economie 
la medicamente! Ştiţi şi voi foarte bine ce multe 
medicamente a primit, că doar aţi semnat pentru ele! 

În acel moment, a intervenit doctorul Rădescu: 

— Tovarăşe comandant, am adus tocmai registrul de 
medicamente, ca să vă arăt că ne-am conformat ordinului 


y 


Şi, fără să mai aştepte vreo invitaţie, Rădescu a venit cu 
registrul în faţa comandantului, l-a deschis la data la care 
începuse tratamentul intensiv, aplicat mult prea târziu 
bolnavului, (când era deja condamnat), şi, întorcând pagină 
după pagină, i-a prezentat lista nenumăratelor 


medicamente prescrise lui Balş, pentru care semnasem de 
primire, fie Sandu Ghica, fie eu. 

— Să ştiţi că nici la cel mai bun spital din Bucureşti, nu i s- 
ar Fi dat altă medicaţie, dar boala îi afectase atât de grav 
organele vitale, cum erau inima şi plămânii, încât o 
însănătoşire n-a mai fost cu putinţă. 

Comandantul i-a mai pus câteva întrebări doctorului, 
cerându-i diferite lămuriri în privinţa evoluţiei stării 
bolnavului de-a lungul tratamentului ce-i fusese aplicat, la 
care Rădescu i-a răspuns cu afectată competenţă, 
traducându-i, totodată, în limbaj profan, terminologia 
medicală pe care o folosea. Strădania comandantului de a-şi 
arăta interesul pentru cazul lui Balş, ca şi răspunsurile 
doctorului erau atât de vizibil cusute cu aţă albă, încât nu 
încăpea nici o îndoială că făceau parte dintr-un dialog 
pregătit dinainte pentru a fi purtat în faţa noastră. Dar, 
dacă graţie ostentaţiei şi grosolăniei cu care şi-au jucat 
rolul în faţa uşii noastre, cei doi actori s-au dat de gol, 
făcându-ne să vedem falsul şi ipocrizia preocupării pe care 
o mimau, motivul pentru care recurseseră la această 
mascaradă ne-a rămas ascuns. Nu găseam răspuns la o 
serie de întrebări: de ce atâtea eforturi pentru a ne 
convinge că nu ei erau vinovaţi de moartea lui Balş? De ce 
ne solicitau mărturia pentru a atesta că făcuseră totul 
pentru a-i salva viaţa? De ce încercau să se acopere cu lista 
medicamentelor consemnate în registru şi cu semnăturile 
noastre? Cui trebuiau, deodată, să dovedească, că 
procedaseră corect şi faţă de cine erau nevoiţi acum să se 
justifice, când ani de zile ne arătaseră, prin fapte concrete, 
că, atunci când era vorba de viaţa deţinuţilor politici, nu 
aveau de dat socoteală nimănui? Singura explicaţie 
plauzibilă, pe care am găsit-o acestei stranii atitudini din 
partea administraţiei, dar care nu ne-a fost niciodată 
confirmată, era următoarea: cineva, o instituţie occidentală 
sau o personalitate străină ceruse, pe cale oficială, 


informaţii despre soarta lui Alexandru Balş, sau intervenise 
în favoarea lui. 

La capătul dialogului dintre cei doi, am avut neta impresie 
că se aşteptau, sau, chiar, îşi doreau o vorbă de aprobare 
din partea noastră. Au urmat însă câteva momente de 
tăcere penibilă. Parcă am fi fost vorbiţi: într-un fel de 
dezaprobare mută, niciunul dintre noi n-am spus nici un 
cuvânt, n-am schiţat nici un gest şi nici privirile nu ni le-am 
încrucişat cu cei de la uşă. Penibilul situaţiei se prelungise 
peste măsura suportabilului, când s-au decis în sfârşit să ne 
părăsească, vizibil decepţionaţi şi petrecuţi parcă de 
tăcerea noastră, până la ieşirea din celular. 

A mai trecut iarăşi mai bine de o jumătate de oră, până ce 
uşa celulei noastre s-a deschis din nou. De data asta era 
plutonierul de la magazie, care ne-a aruncat în cameră un 
rând de lenjerie, un costum de haine şi o pereche de 
pantofi. Proveneau din bagajul lui Balş, bagaj care avusese 
şi el acelaşi itinerar ca şi proprietarul lui, urmându-l în 
transferurile de la o închisoare la alta şi zăcând cu anii prin 
magaziile penitenciarelor respective. Deşi boţite şi mirosind 
a mucegai, hainele erau încă în stare bună. 

— Dezbrăcaţi-l de efectele penale şi îmbrăcaţi-l cu hainele 
lui! Hainele penale şi „cazarmamentul” (adică pătura şi 
cearceaful) le predaţi tovarăşului plutonier! Ne-a zis 
magazionerul, arătând spre plutonierul Puică. 

Puică, la rândul lui, ne-a spus să batem la uşă, când vom fi 
gata, şi, după ce a încuiat şi a tras zăvoarele, s-a dus să-şi 
vadă de treabă. Rămaşi singuri, ne-am apucat să facem 
ceea ce niciunul din noi nu mai făcuse: toaleta mortului. Am 
procedat aşa cum auzisem şi reţinusem de la alţii şi cum ne- 
o permiteau împrejurările. Odată dezbrăcat de hainele de 
puşcăriaş, am şters tot corpul cu o cârpă muiată în apă. O 
făcusem la sfatul colegului nostru Amira Caranfil, care ne 
explicase că obiceiul cerea ca mortul să fie spălat, înainte 
de a fi primenit. 


Nu pot uita senzaţia neplăcută pe care am avut-o în tot 
timpul operaţiei, fiind obligat să întrebuinţez într-o 
oarecare măsură forţa, pentru a înfrânge rezistenţa 
braţelor şi picioarelor, care nu se mai lăsau mânuite cu 
uşurinţă. După cele câteva ore care se scurseseră de la 
deces, începuseră să apară primele semne ale rigidităţii 
cadaverice. Aveam impresia că mortul îşi manifesta astfel 
împotrivirea faţă de acest ultim atentat la liniştea ce se 
cuvenea să-i fie respectată. 

Venind momentul să-l îmbrăcăm, nu ne-am putut împiedica 
să nu admirăm, ceea ce fusese cândva un costum gri, 
„Milles-points”, din stofă englezească, croit în străinătate. 
Deşi mototolit şi mirosind a mucegai, pentru noi, costumul 
adusese în celulă un iz din bunăstarea vieţii libere şi 
civilizate, a lumii de altădată. În timp ce pipăiam între 
degete calitatea stofei şi examinam haina pe toate feţele, 
am descoperit în buzunarul interior de la piept două 
obiecte, care scăpaseră vigilenţei cerberilor: cartea de 
membru al Yacht-Club-ului din Bucureşti, emisă pe numele 
de Ing. Alexandru Balş, şi o fotografie (tip legitimaţie) a 
soţiei lui, Dina. Faţă de o asemenea surpriză, evocatoare şi 
ea de amintiri dintr-un Bucureşti din vremuri paşnice, se 
impunea totuşi luarea unei hotărâri imediate. După un 
scurt conciliabul, am luat decizia să lăsăm legitimaţia de la 
Yacht-Club în buzunarul hainei, în speranţa că, datorită ei, 
într-o bună zi, vor putea fi identificate rămăşiţele lui Balş, 
ştiut fiind că morţii din închisori erau azvârliţi, fie în gropi 
comune, fie individuale, dar, în orice caz, anonime. În 
schimb, fotografia Dinei Balş a urmat o cale mult mai 
aventuroasă. Ideea a fost a lui Sandu Ghica, care şi-a luat 
obligaţia s-o ascundă, asumându-şi toate riscurile, 
decurgând din eventuala ei descoperire, la vreo 
percheziţie. Pe scurt, poza s-a perindat timp de câteva luni 
prin diferite ascunzători, până ce în sfârşit şi-a găsit sălaşul 
definitiv, sub petecele puloverului lui Sandu, atunci când, în 
primăvară, după ce ne-au lăsat toată iarna să răbdăm de 


frig, administraţia ne-a restituit obiectele vestimentare de 
lână, pe care ni le confiscase în toamnă. 

Câţiva ani mai târziu (patru sau cinci), la expirarea celor 
treisprezece ani de detenţie la care fusese condamnat, 
Sandu Ghica ieşea pe poarta închisorii cu acelaşi pulovăr şi 
îşi ducea la îndeplinire obligaţia pe care şi-o luase, de ai 
restitui Dinei Balş fotografia şi a-i relata despre viaţa şi 
moartea soţului ei în temniţa din Piteşti. 

Între timp, reuşisem să-l îmbrăcăm pe Balş cu hainele lui 
şi ne chinuiam să-l încălţăm. Nu reuşeam în nici un chip, nu 
atât din cauza pantofilor care se uscaseră şi îşi pierduseră 
orice elasticitate, cât din cauza picioarelor, care în ciuda 
extremei slăbiciuni a corpului, i se umflaseră peste măsură 
în ultimele săptămâni, înainte de moarte. În cele din urmă, 
am fost nevoiţi să recurgem la „costică”. Numai despicând, 
de la limbă şi până aproape de vârf, pielea scorojită a 
căputelor, am putut să introducem în pantofi picioarele 
umflate butuc. Nu ne mai rămăsese, acum, decât să batem 
la uşă şi să chemăm gardianul. 

— Aşteaptă! Ni s-a strigat, ca de obicei, de pe coridor. 

Şi, tot ca de obicei, am aşteptat. După o vreme, plutonierul 
Puică a deschis larg uşa celulei şi ne-a ordonat: 

— Bă! Trei dintre voi ridicaţi mortul cu saltea cu tot şi 
veniţi după mine! 

Ca atare, George Sarry şi Sandu Ghica au apucat fiecare 
de colţurile saltelei de la căpătâiul lui Balş, iar eu de cele 
două colţuri de la picioare, şi l-am urmat pe plutonier de-a 
lungul coridorului. Corpul lui Balş, numai piele şi os, părea 
să fie mai uşor, chiar, decât salteaua de doc gros, cu 
puţinele paie (mai mult pleavă!), pe care le conţinea. Când 
ne-am angajat însă pe scările în melc, unde spaţiul între 
pereţi era mai strâmt, mizerabila noastră procesiune, care 
şi aşa era departe de a avea o înfăţişare cât de cât 
cuviincioasă, necum pioasă, avea să, capete, la coborâre, un 
aspect de-a dreptul grotesc. Din cauza îngustimii casei 
scării, a treptelor ce coborau prea abrupt şi într-o curbă 


pronunţată, prin care nu puteam decât cu greu să ne 
strecurăm doi inşi alăturaţi, transportul saltelei, 
întrebuințată ca targă, devenise o problemă. Înghesuindu- 
ne între pereţii apropiaţi şi încercând să ţinem salteaua în 
poziţie orizontală, ne-am împiedicat şi ne-am pierdut de mai 
multe ori echilibrul, cadavrul lui Balş alunecând de pe 
saltea şi fiind de fiecare dată prins la timp, şi oprit să se 
rostogolească pe scări. Între timp, plutonierul Puică, care 
ne preceda, râdea şi nu mai contenea să facă glume pe 
socoteala mortului, lipsite şi de haz şi de orice urmă de 
decenţă. Ajunşi la parter, Puică ne-a îndreptat spre secţiile 
dreptului comun de pe bara „I”-ului şi ne-a deschis uşa la 
una din cele patru celule de izolare, pe care le frecventam 
şi noi, politicii”, în perioadele de mare dever, când beciul 
devenea neîncăpător. 

— Băgaţi-l aici! Ne-a zis, cu aceeaşi lipsă de respect 
pentru mort, pe care o manifestase pe tot drumul de la etaj 
până la parter. 

Nici n-am apucat bine să punem salteaua pe podea, că 
Puică s-a repezit la noi răcnind: 

— Nu-i lăsaţi capul jos, bă! 

Ne-am uitat la el nedumeriţi. Avea aerul speriat, cuprins 
de un fel de teamă superstiţioasă, şi nu înceta să repete: 

— N-auzi, bă! Ridică-i capul! 

Apoi, uitându-se în toate părţile, a sfârşit prin a se repezi 
într-un colţ al coridorului, unde văzuse câteva cărămizi 
uitate, rămăşiţe ale unor reparaţii de zidărie. Cu o grabă, 
de neînțeles pentru noi, a început să le împingă când cu un 
picior, când cu altul, spre celula de izolare: 

— Bagă-i, bă, două cărămizi, sub saltea, în dreptul capului! 

Abia după ce şi-a văzut ordinul executat, s-a liniştit şi a 
exclamat, plin de dispreţ la adresa noastră: 

— Bă, nenorociţilor! Nici atâta lucru nu ştiţi, că mortului 
trebuie să-i pui ceva sub cap, ca să stea cu el mai ridicat! Şi 
ziceţi că sunteţi intelectuali! 


Avea el ce avea cu intelectualii! Şi uneori, cum era şi în 
cazul de faţă, avea chiar dreptate. Informându-ne, la 
întorcerea noastră în celulă, am aflat că, într-adevăr, 
obiceiul cerea ca mortului să i se pună o pernă sub cap. 

Cine ar fi zis că oamenii M. A. I.-ului sunt şi păstrătorii 
unor vechi tradiţii! 

A doua zi, urmărind pe fereastră mişcările din curtea 
închisorii, l-am văzut în dreptul grajdului pe bătrânul 
gardian, care se ocupa cu supravegherea corvezilor 
executate de deţinuţii de drept comun. Îl cunoşteam din 
vedere de la fereastră şi ne devenise simpatic, fiindcă se 
purta blând şi omenos cu „hoţii” sau „şuţii” (cum le 
spuneam noi, pe nedrept, deţinuţilor de drept comun, 
deoarece printre ei se aflau mulţi oameni cinstiţi, arestaţi 
tot din motive politice, dar cărora li se inventaseră culpe 
penale). Ajutat de doi „şuţi”, bătrânul gardian a înhămat 
calul la căruţa închisorii, cu care efectua tot felul de 
transporturi de aprovizionare. Cu ea aducea zilnic pâinea 
pentru deţinuţii din penitenciar, iar în zilele de carne, 
capetele de vită, copitele şi burţile de la abator, care intrau 
în alimentaţia noastră la acest capitol. De data asta, la 
ordinul lui, cei doi „şuţi” au pus în căruţă câteva furci de 
paie, după care gardianul s-a suit pe capră şi s-a îndreptat 
spre uşa de intrare în clădirea închisorii, pierind din 
unghiul noastru de vedere. După o vreme, căruţa a apărut 
din nou în raza noastră vizuală, luând de data aceasta 
direcţia porţii de ieşire din curtea închisorii. Era tot 
încărcată cu paie, pe capră stătea tot bătrânul gardian, dar 
mai apăruseră încă patru deţinuţi de drept comun, aşezaţi 
pe loitrele căruţei. Erau îmbrăcaţi în zeghe, ca pentru orice 
ieşire din incinta închisorii şi ţineau fiecare în mână câte o 
unealtă, fie târnăcop, fie lopată. 

Nu ne-a fost greu să ghicim, nici ce se afla sub paiele din 
căruţă, nici unde mergeau groparii în haine vărgate. 

Câteva zile mai târziu, am aflat un detaliu în plus, venit 
parcă înadins să încheie, pe o ultimă notă macabră, oribilul 


sfârşit de care avusese parte Alexandru Balş. Faptele ne-au 
fost relatate de câţiva camarazi de ai noştri, transferați cu 
câtva timp în urmă la Securitatea din Bucureşti pentru 
anchete suplimentare, şi, care, întorcându-se la „bază”, 
fuseseră, conform obiceiului, ţinuţi vreo zece zile în 
carantină, înainte de a fi din nou repartizaţi în celulele de 
pe secţii. Perioada de, carantină şi-o petrecuseră într-o 
celulă de pe secţia dreptului comun, a cărei fereastră se 
deschidea deasupra unei mici curţi interioare din faţa 
birourilor administraţiei. Era curticica în care trăsese 
căruţa închisorii, după ce dispăruse din raza noastră 
vizuală. Aici, sub ochii colegilor noştri, care, de la etaj, din 
camera de carantină, priveau pe fereastră, s-a petrecut 
următoarea scenă: mai întâi, bătrânul gardian-vizitiu 
coborâse de pe capră şi intrase într-unul din birourile 
administraţiei, lăsând calul şi căruţa în grija celor doi 
deţinuţi de drept comun de la grajd. Apoi, din clădirea 
închisorii, şi-a făcut apariţia un alt gardian, în fruntea unui 
grup de patru deţinuţi, care transportau, într-o pătură, 
corpul neînsufleţit al lui Balş. Gardianul le-a dat dispoziţia 
să urce mortul în căruţă, să-l acopere bine cu paie şi să nu 
uite să aducă pătura înapoi şi, fără să mai aştepte să-şi vadă 
ordinul executat, a intrat din nou în clădirea închisorii. Nici 
n-a apucat să tragă bine uşa după el, că cei patru deţinuţi, 
ca la o singură comandă, s-au aplecat asupra cadavrului 
depus pe jos în curte şi, cu rapiditatea şi dexteritatea unor 
profesionişti, l-au dezbrăcat de haine, lăsându-i numai 
cămaşa şi chiloţii. Într-o clipă, vestonul şi pantalonii au 
dispărut sub propriile lor haine. Au luat apoi cadavrul de 
braţe şi de picioare, l-au balansat de câteva ori înainte şi 
înapoi, l-au aruncat peste hoitre pe fundul căruţei şi, după 
ce au tras paiele peste el, au recuperat pătura cum le 
spusese gardianul şi au intrat şi ei în penitenciar. Peste 
câteva minute a reapărut şi gardianul cel cărunt însoţit de 
încă doi deţinuţi purtători de unelte pentru săpături. După 
ce a verificat şi constatat că încărcătura căruţei se găsea la 


locul ei, s-a suit cu cei patru „şuţi” în căruţă, a luat hăţurile 
în mână şi a dat bici calului. 

Aşa l-am văzut noi de la fereastra noastră, reapărând în 
curtea mare a închisorii şi îndreptându-se spre poarta 
principală de ieşire. 

După moartea lui Balş, viaţa în celula noastră şi-a reluat 
foarte repede cursul „normal” dinainte. Chiar de a doua zi, 
administraţia a luat toate măsurile pentru a restaura 
regimul şi atmosfera, de la care se abătuse în ultimele 
două-trei săptămâni, făcând din celula noastră o oază 
privilegiată. Prima acţiune a fost o percheziţie de o rară 
minuţiozitate, condusă personal de ofiţerul politic Lupu. În 
afară de obiectele din ascunzătoare, nu le-a scăpat nimic. 
Pe lângă toate medicamentele de pe pervazul ferestrei, 
rămase de la Balş, ne-au fost luate până şi cele mai mici 
petece pe care fiecare din noi le păstra cu grijă, pentru a-şi 
cârpi la nevoie îmbrăcămintea şi care de obicei ne erau 
lăsate. 

De data asta nu s-a făcut nici o concesie! 

Şi pentru a ne ajuta să înţelegem şi mai bine, că după 
perioada de delăsare care se scursese, trebuia să ne 
readaptăm imediat la regimul de viaţă de la care fuseserăm 
exceptaţi, percheziţia s-a dezlănţuit cu maximum de 
brutalitate distructivă, atât împotriva sărăcăciosului 
conţinut al traistelor noastre, cât şi asupra saltelelor. 
Petecele de pe cămăşi ne-au fost smulse şi hainele sfâşiate 
pe la cusături, sub pretextul căutării de obiecte interzise. 
Saltelele au fost golite în mijlocul celulei şi paiele călcate în 
picioare, ridicând nori de praf înecăcios, nu atât pentru a 
descoperi vreun obiect nepermis, cât cu intenţia de a ne 
provoca. O ştiam cu toţii foarte bine şi, totuşi, aproape de 
fiecare dată se găsea cineva care nu putea rezista să nu-şi 
manifeste indignarea şi să protesteze împotriva acestei 
barbarii gratuite, căzând astfel victimă procedeului. 

De astă dată a fost Titi Coşereanu care nu s-a putut abţine 
să tacă. Tuşind din cauza prafului ridicat, i-a cerut unuia din 


cei trei gardieni, care răscoleau paiele cu cizmele, să-i dea 
voie să deschidă fereastra. Atât a fost de ajuns! 

— Ce comentezi, bă! S-a răstit la el gardianul, 
întrebuinţând o expresie concisă şi totodată plină de 
nuanţe, deseori folosită de membrii administraţiei, şi care, 
în decursul anilor, a dat naştere la nenumărate controverse 
în celule, fiecare deţinut crezând că i-a prins şi descifrat 
sensul exact. 

E drept că discuţiile pe această temă aveau loc numai 
după întoarcerea de la beci a celui ce fusese astfel 
apostrofat. În cazul de mai sus, Titi Coşereanu s-a întors 
după zece zile. Cu două sau trei zile înainte de a-i expira 
decada de pedeapsă, l-am urmat şi eu, tot pentru zece zile. 
Fusesem surprins uitându-mă pe fereastră. 

Profitând de vecinătatea celulelor noastre din beci, şi de 
faptul că uşa metalică din capul scării de acces spre beci 
scârţâia şi ne dădea de veste când o deschidea cineva, am 
putut sta de vorbă în voie. Ne-a trecut astfel timpul mai 
uşor şi am mai uitat de foame şi de frigul pătrunzător din 
cutiile de beton în care eram închişi. 

Vremurile fiind foarte aspre, cele mai exagerate măsuri de 
prudenţă deveniseră recomandabile, obligându-ne să 
renunţăm la multe din îndeletnicirile cu care ne umpleam în 
mod obişnuit timpul. Singura ocupaţie, care în mod normal 
n-ar fi trebuit să comporte nici un risc, era statul de vorbă. 
Dar, chiar şi cea mai nevinovată conversaţie, purtată cu glas 
scăzut, ne atrăgea uneori câte o pedeapsă de zece zile de 
beci, atunci când, cu flagrantă rea-credinţă, gardianul 
raporta ofițerului de serviciu că ne surprinsese vorbind 
prea tare sau comunicând cu celula vecină. 

Încercarea de a ne apăra de învinuirea nedreaptă nu făcea 
decât să agraveze lucrurile. Eram imediat acuzaţi de insultă 
adusă unui „cadru”, deoarece, nerecunoscându-ne vina, 
voiam, implicit, să insinuăm că gardianul era mincinos. Faţă 
de asemenea abuzuri de putere, prin care gardienii erau 
autorizaţi să recurgă la minciună, perfidie şi rea-credinţă 


pentru a ne pedepsi sub orice pretext, nu aveam nici un 
mijloc de apărare. Deşi la cheremul sadismului şi capriciilor 
gardienilor, riscând de a le cădea oricând victime pentru 
culpe imaginare, am căutat totuşi să ne ocupăm cea mai 
mare parte a timpului, stând de vorbă, istorisindu-ne şi 
împărtăşindu-ne tot felul de romane, păreri sau amintiri. A 
fost perioada în care am stat cel mai mult de vorbă cu 
Sandu Ghica şi Paulică Bandu despre dureroasa lor 
experienţă din vremea „reeducării” din Piteşti. 

Nu mă încumet să pornesc la o sortare şi sistematizare a 
informaţiilor culese, cu pretenţia de a încerca apoi să 
prezint „experimentul reeducării” aplicat la Piteşti, spre a-l 
face înţeles şi altora, aşa cum l-am înţeles eu de la ei. Sper 
că se vor găsi, totuşi, oameni direct implicaţi în cele 
petrecute în Piteşti în acei ani de groază, care vor depune 
mărturie despre ororile ce s-au pus atunci la cale pentru 
dezumanizarea lor, făcându-l pe fiecare, deopotrivă, şi 
victimă şi călău. 

Pentru cei care au scăpat cu viaţă, care au rămas cu 
mintea întreagă şi nu şi-au pierdut definitiv echilibrul 
moral, putându-şi vindeca rănile, şi fizice, dar mai cu seamă 
pe cele sufleteşti, regăsindu-se pe sine, rămâne totuşi o 
grea încercare depunerea unei astfel de mărturii. O 
mărturie, care, de fapt, ar fi totodată o spovedanie. Şi nu o 
spovedanie sub patrafir, ci una publică! Şi, totuşi, prietenii 
mei au simţit amândoi nevoia să mi se destăinuie, fiecare în 
felul lui, Sandu povestindu-mi, cu intermitențe, frânturi din 
viaţa de coşmar trăită sub teroarea lui Ţurcanu, pe când 
Paulică, fire mai puţin complexă ca primul şi înclinat mai 
degrabă spre o relatare cât mai exactă şi extrem de 
minuțioasă a faptelor, mi-a istorisit mult mai multe detalii. 

Primul era încă tulburat de imaginile pe care le retrezea la 
viaţă, ori de câte ori răscolea amintirile din acea perioadă. 
Când evoca câte un „episod din timpul „reeducării”, 
privirea i se întuneca, pierdea de mai multe ori firul 
povestirii, se întrerupea făcând pauze lungi, şi sfârşea prin 


a cădea pe gânduri, încheindu-şi abrupt descrierea. Mai 
târziu, după ce îşi depăna, în continuare, în minte 
amintirile, mai spunea câteva cuvinte, din care înţelegeai 
mai mult dacă povestea lui ar fi fost completă. Era un fel de 
concluzie pe care o trăgea şi pe care mi-o împărtăşea, cu o 
nuanţă de agresivitate în glas, vrând parcă să-mi provoace 
o reacţie de dispreţ sau de dezaprobare. Mă privea lung, 
aşteptând şi părând chiar să-şi dorească să fie criticat. Nu 
se destindea decât când constata că nu aveam de gând să-l 
judec sau să-l condamn. 

Într-o zi, de pildă, îmi povestea, cum, în timpul unei 
şedinţe de „demascare”, declaraţiile lui fuseseră 
considerate nesincere şi cum '[urcanu se ocupase personal 
de el. Ajuns la acest punct, ca de obicei, s-a întrerupt, 
rămânând o vreme încruntat, şi cu privirea aţintită în gol. 
Apoi şi-a reluat povestea şi, în câteva fraze lapidare, mai 
degrabă, mi-a sugerat, decât mi-a descris, cum a fost bătut 
ore întregi de Ţurcanu. Până la urmă, trântit la pământ, plin 
de sânge, tăvălit şi târât pe jos prin propriile-i fecale şi 
urină, pe care nu şi le mai putea controla, şi-a pierdut 
cunoştinţa în momentul în care călăul lui, dezlănţuit, i-a 
sărit cu amândouă picioarele pe piept şi abdomen. Când şi- 
a revenit, zăcea tot pe jos, năclăit de sânge şi în aceeaşi 
murdărie. Ţurcanu, obosit, îşi trăgea încă sufletul după 
efortul fizic făcut, deşi, spre deosebire de aspectul scheletic 
al celorlalţi deţinuţi, condiţia lui fizică era înfloritoare. Din 
ordinul lui, Sandu a fost lăsat acolo unde căzuse. N-a primit 
nici o îngrijire, deşi, pe lângă nenumăratele contuzii pe tot 
corpul, avea nasul şi arcadele sparte şi câteva coaste 
fracturate. A doua zi, Ciortan i-a făcut un bandaj strâns în 
jurul toracelui, sfătuindu-1, în bătaie de joc, să fie mai atent 
altădată când coboară scările, pentru că s-ar putea lovi şi 
mai rău. La întoarcere în celulă, a intrat din nou pe mâna 
lui Ţurcanu. Ziua aceea s-a încheiat pentru el, ca şi 
precedenta, cu singura diferenţă că a fost readus la viaţă cu 


conţinutul unei găleți de apă, fiind apoi obligat să curețe 
locul. 

Tratamentul s-a repetat câteva zile în şir. 

Aici, Sandu a făcut din nou o pauză, de data asta mai lungă 
decât cele dinainte. Credeam chiar că îşi încheiase 
povestea. Mă obişnuisem, ca ori de câte ori se oprea din 
povestit, urmărindu-şi parcă în minte un film numai de el 
văzut, să-i respect tăcerea. Observasem, în alte ocazii 
similare, că, dacă profitam de o astfel de pauză pentru a-i 
pune o întrebare, sau a-i cere o lămurire în plus, se tulbura, 
schimba vorba şi nu-şi mai termina povestea începută. 

Tăceam, aşadar, şi aşteptam. 

Când s-a decis din nou să vorbească, nu şi-a mai reluat 
firul povestirii de unde îl întrerupsese. Brusc şi fără vreo 
introducere, a început să mi-l descrie pe Ţurcanu, insistând, 
nu atât asupra inteligenţei lui malefice, despre care îmi 
vorbiseră alţii, cât asupra expresiei figurii şi aspectului lui 
fizic. Pe măsură ce-i zugrăvea portretul, pornind de la 
trăsăturile feţei, cu fălcile proeminente, cu bărbia voluntară 
şi privirea pătrunzătoare a ochilor, exprimând hotărâre şi 
brutalitate, şi până la fizicul lui atletic, lat în umeri, cu braţe 
puternice şi muşchi de oţel, o adevărată forţă a naturii, 
Sandu Ghica întrebuința termeni tot mai admirativi când îi 
enumera însuşirile, fie ele şi negative. În mod paradoxal, 
personalitatea monstrului, care îl schingiuise, părea să 
exercite asupra lui Sandu o fascinaţie aproape morbidă. 

Descrierea lui Ţurcanu mi s-a părut încheiată, fiindcă 
Sandu tăcuse. 

Celula noastră a fost scoasă la plimbare. 

La întoarcere, Sandu s-a întors brusc spre mine: 

— Tu n-ai să să înţelegi niciodată, ce teamă putea să 
inspire, numai la simpla lui apariţie. 

Nici nu-i pomenisem numele lui Ţurcanu. 

Era evident, că de când tăcuse, Sandu îşi depănase în 
continuare în gând amintirile despre Ţurcanu şi nu 
realizase că trecuse mai bine de o oră de când îmi vorbise 


de el. După ce a mai făcut câţiva paşi prin celulă, s-a oprit 
iar în faţa mea şi, de data asta, cu tonul provocator şi puţin 
răutăcios, pe care i-l cunoşteam, a izbucnit: 

— Sau poate ţi se pare normal, că, de câte ori intra în 
celula în care mă aflam, începeam să tremur şi, fără să mă 
pot stăpâni, urinam pe mine? 

Nu era prima destăinuire dureroasă, pe care mi-o făcea cu 
privire la starea de degradare şi înjosire la care fusese adus 
în timpul „reeducării”; şi îmi dădeam seama cât îi venea de 
greu. Putea fi înţeleasă şi agresivitatea lui, asemănătoare 
cu reacţia animalului rănit, care, de durere, muşcă mâna 
care îl îngrijeşte. 

Văzând cât de mult îl afectau pe Sandu Ghica amintirile pe 
care şi le stârnea, ori de câte ori aborda subiectul 
„reeducării”, lăsându-se antrenat de istorisirea unui episod 
din vremea aceea, am căutat să-mi stăpânesc curiozitatea, 
evitând să mai deschid vorba despre această temă. 

Spre deosebire de Sandu, Paulică Bandu, cu echilibrul lui 
sufletesc mai robust, nu cerea să fie menajat. Ba, 
dimpotrivă, prin atitudinea pe care o adopta când îl întrebai 
despre „reeducare”, te îndemna chiar să insişti. La prima 
întrebare, îţi răspundea laconic, dându-ţi de înţeles că nu 
merita să-şi răcească gura de pomană, pentru că, cine „nu a 
trecut prin reeducare” spunea el, nu poate pricepe şi nu e 
capabil să-şi facă o idee exactă, despre cele petrecute în 
acea perioadă, în Piteşti. Stăruind, obţineam, însă, de 
fiecare dată, relatări despre fel de fel de episoade trăite de 
el, şi despre diferitele stadii ale procesului de „reeducare”, 
prin care trebuia să treacă cel implicat, reprezentând tot 
atâtea etape de progresivă creştere a chinurilor, pe acest 
nou „drum al crucii”, ce ducea la perfectarea distrugerii lui 
psihice. Sunt sigur că, nu numai nenumăratele nume de 
deţinuţi pe care le pomenea, dar şi bogăţia de informaţii din 
povestirile lui Paulică, relatate cu o rară exactitate şi 
obiectivitate, ar fi fost azi extrem de preţioase pentru cei 
interesaţi să scoată la lumină adevărul despre crimele 


„reeducării” din Piteşti. Ar fi completat multe lacune şi s-ar 
fi adăugat la cele, din păcate, numai câteva lucrări (ale lui 
D. Bacu, Grigore Dumitrescu şi Virgil lerunca), care s-au 
ocupat de această problemă. 

Când ani de zile mai târziu, la ieşirea din închisoare, am 
aflat că Paulică Bandu fusese eliberat cu puţin înaintea mea 
şi ajunsese la Londra, mi-am spus că, în sfârşit, datorită 
prodigioasei lui memorii, destăinuirile, pe care le va face, 
vor fi date publicităţii şi vor zgudui opinia publică 
occidentală. 

Cinci-şase ani mai târziu, am ajuns şi eu în „vest” şi ne-am 
revăzut. Eram proaspăt sosit în Germania. Abia ieşisem din 
lagărul de la Zirndorf, eram în posesia unui paşaport de 
refugiat politic şi mă stabilisem la Munchen. Neştiind limba 
ţării, mă întreţineam la limita decenţei, lucrând ocazional ca 
muncitor la diferite firme din oraş. În această situaţie, m-a 
surprins invitaţia lui lon Vorvoreanu şi Paulică Bandu, şi 
unul şi altul foşti camarazi de detenţie în Piteşti, de a veni 
să-i vizitez la Londra, trimiţându-mi totodată şi biletul de 
avion dus-întors. Am stat la fiecare din ei câte o săptămână, 
timp în care ne-am reamintit de trecutul nostru comun 
petrecut în închisoare şi ne-am informat reciproc despre 
soarta altor foşti camarazi, cei mai mulţi rămaşi în ţară, unii 
morţi între timp, şi numai puţini plecaţi în străinătate. 

Deşi la vremea aceea, nu mă gândeam încă să scriu aceste 
memorii, eram totuşi obsedat de ideea, că fiecare din noi 
avea datoria să contribuie cu ceva la alcătuirea unui dosar 
de mărturii, la elaborarea unei lucrări atotcuprinzătoare 
despre „gulagul” din România. Aportul meu îl vedeam, pe 
atunci, limitat la reconstituirea din memorie a unei liste 
nominale, a tuturor deţinuţilor cu care mă întâlnisem prin 
diferitele penitenciare şi lagăre de muncă forţată, de-a 
lungul celor doisprezece ani de închisoare. Cu ocazia 
discuţiilor pe această temă, Paulică mi-a povestit că, în chiar 
primele luni de la sosirea lui în Anglia, scrisese un 
voluminos şi amănunţit raport despre toate cele petrecute 


în timpul „reeducării” la închisoarea din Piteşti. Fiind însă la 
începutul exilului, lipsit de mijloace financiare şi de 
experienţă într-o lume care îi era încă străină, nu a avut 
posibilitatea să dea publicităţii amintirile lui din închisoarea 
Piteşti. S-a adresat atunci organizaţiei pentru drepturile 
omului „Amnesty International”, solicitându-i sprijinul în 
acest sens. Organizaţia s-a arătat interesată de materialul 
documentar oferit de Paul Bandu. Ca urmare, Paulică s-a 
grăbit să i-l predea, sperând să-l vadă cât mai curând adus 
la cunoştinţa publicului. Trecuseră însă de atunci aproape 
şase ani şi, nicăieri, nici chiar în rapoartele date periodic 
publicităţii de organizaţia „Amnesty International”, nu 
apăruse măcar un singur rând despre „reeducare” sau 
despre victimele sinistrului experiment de la Piteşti, necum 
vreo aluzie la informaţiile şi detaliile din materialul predat 
de Paulică. Între timp, perseverent şi harnic cum era, 
Paulică reuşise să-şi croiască treptat un drum în noua lui 
viaţă, câştigând suficient pentru a-şi asigura o existenţă 
decentă. Apoi se căsătorise, făcându-şi un rost definitiv, într- 
o viaţă de familie armonioasă. 

Găsindu-şi în sfârşit liniştea, după lupta cu dificultăţile din 
prima perioadă a exilului, s-a adresat din nou organizaţiei 
„Amnesty International”, solicitându-i restituirea 
manuscrisului, pe care i-l încredinţase cu câţiva ani în 
urmă. 1 s-a răspuns că documentele, odată predate, nu se 
restituie. Din păcate, la înmânarea manuscrisului, Paulică 
nu-şi oprise nici o copie, nu atât din lipsă de prevedere, cât 
din lipsă de bani pentru fotocopiat. 

Între timp, problema unei astfel de cheltuieli fiind 
înlăturată, Paulică scrisese din nou organizaţiei, cerând să-i 
fie trimisă o fotocopie a documentelor, obligându-se, 
bineînţeles, să achite costul operaţiei. Trecuseră de atunci 
mai bine de trei săptămâni şi nu primise încă nici un 
răspuns. Aşa se prezenta situaţia în momentul vizitei mele 
în Anglia. Eram încă la el, când Paulică a expediat o nouă 


scrisoare pe adresa asociaţiei „Amnesty International”, 
repetându-şi cererea. 

Din corespondenţa purtată cu Paulică, după întoarcerea 
mea la Munchen, am aflat că toate demersurile făcute pe 
lângă asociaţie, pentru a intra în posesia unei copii a 
manuscrisului, s-au lovit fie de invocarea unor impedimente 
birocratice, fie, pur şi simplu, de lungi şi de neînțeles (dacă 
nu chiar suspecte) tăceri fără nici un fel de răspuns. 

Câţiva ani mai târziu, Paul Bandu murea de un cancer, fără 
să mai fi apucat să-şi mai recupereze „memoriile” din 
timpul „reeducării” de la Piteşti. 

Trecuse iarna şi intrasem în primăvară, fără ca în acest 
timp să fi intervenit schimbări de proporţii în componenţa 
celulei noastre. Avusesem totuşi norocul, ca la una din 
mutările de mai mare amploare, cu care ocazie ofiţerul 
politic Lupu pritocise conţinutul celulelor de pe toate 
secţiile cu deţinuţi politici, să scăpăm de neplăcuta 
prezenţă, printre noi, a comandorului Braşoveanu. 

Lupu reuşise să concentreze în primele trei celule din 
capătul secţiei, între care se afla şi a noastră, elementele 
cele mai „recalcitrante” şi mai „nedisciplinate”. Dându-şi 
probabil seama, că, atât după antecedentele din dosar, cât 
şi după comportare, Braşoveanu nu merita aceste 
calificative, îl mutase într-o altă celulă, spre mulţumirea 
atât a lui, cât şi a noastră. Dacă cei selecționați de Lupu, în 
primele trei celule, aveam dezavantajul de a ne afla în 
imediata apropiere a mesei de pe coridor, la care stătea 
gardianul, de a fi mai strict supravegheați şi de a fi de 
preferinţă pedepsiţi cu izolarea în beci, ne bucuram în 
schimb de marele privilegiu al unei companii ideale: numai 
camarazi de încredere şi nici un „turnător”. 

Deşi regimul de detenţie nu suferise nici o modificare în 
bine, din exterior, de pe coridor, continuând să ne 
pândească aceleaşi pericole, cel puţin acum, după plecarea 
lui Braşoveanu, măcar nu mai era nevoie să ne ferim de 
nimeni din interiorul celulei. E drept, că, cu trecerea 


timpului, intervenise o oarecare delăsare personală din 
partea câtorva gardieni, mai leneşi din fire, care, atunci 
când erau de serviciu, nu ne mai supravegheau cu acelaşi 
zel, preferând să moţăie pe scaunul lor din capătul secţiei. 
Erau gardienii noştri preferaţi, pe care îi aşteptam cu 
nerăbdare să-şi ia în primire serviciul pe celular, pentru a 
putea intra în legătură cu alte celule, cu mai puţine riscuri 
decât în turele altora mai vigilenţi. Într-unul din aceste 
schimburi, mai prielnice comunicărilor, am primit un anunţ 
din partea lui Pavel Constantin. Nu ne mai întâlnisem, de 
când, cu câteva luni în urmă, locatarii celulei în care 
stătusem cu condamnaţii din lotul Pătrăşcanu (din care 
făcuse şi el parte), fuseserăm mutaţi prin diferite alte 
celule. 

Pavel Constantin mă prevenea că îmi lăsase un mesaj în 
căsuţa poştală din W. C., prin care ne înţelesesem, înainte 
de a ne despărţi, că vom comunica ori de câte ori va fi 
necesar. Mesajul lui mi-a parvenit în rate. Din motive 
justificate de prudenţă, Pavel Constantin mi-a depus în 
fiecare zi, în ascunzătoarea din W. C. (pe care convenisem s- 
o folosim drept căsuţă poştală), o plăcuţă de săpun, 
conţinând numai câte un fragment din textul întregului 
mesaj pe care voia să mi-l transmită. În acest fel, inscripţia 
de pe o singură plăcuţă de săpun, căzută în mâini nedorite, 
nu ar fi dezvăluit planul pe care mi-l propunea Pavel, mai 
ales că, fiind vorba de o temă mult discutată între noi pe 
vremea când locuisem în aceeaşi celulă, la unele amănunte 
se referea cu aluzii de neînțeles pentru cineva neinformat 
asupra subiectului. Pe scurt, conţinutul celor trei sau patru 
plăcuţe a fost următorul: Pavel începea prin a mă anunţa că 
se aştepta să fie izolat (conform obiceiului), în celula 
rezervată deţinuţilor, cărora le expira pedeapsa şi urmau să 
fie eliberaţi. După socotelile lui, nu-l mai despărţeau decât 
câteva săptămâni de data fatidică. În consecinţă, îmi 
propunea punerea în funcţie a unui sistem, prin care să 
primim, periodic, informaţii directe şi sigure din exterior. 


Pavel imaginase următorul procedeu: o persoană liberă va 
veni pe strada paralelă cu zidul de incintă al penitenciarului 
şi se va opri la cişmeaua care putea fi văzută de la fereastra 
celulei noastre. Se va preface că bea apă şi, după ce va 
cerceta împrejurimile şi se va asigura că nu e observată de 
nimeni, va transmite informaţiile în alfabetul Morse, 
semnalizând cu amândouă mâinile în şold, linia, şi cu, una 
singură „punctul”, în concluzie, Pavel se oferea ca, după 
eliberare, să ia contact cu persoana potrivită pentru o 
asemenea acţiune, pe care i-o voi indica-o, obligându-se să-i 
dea toate îndrumările necesare şi s-o instruiască în privinţa 
folosirii alfabetului Morse. 

Prietenia şi, mai cu seamă, încrederea pe care mi-o acorda 
Pavel Constantin, oferindu-se să-şi rişte din nou libertatea 
de îndată ce o va recăpăta, acceptând, la simpla mea 
recomandare, să se dea pe mâna unei persoane 
necunoscute pentru a fi complice cu ea la o acţiune atât de 
periculoasă, era pentru mine dovada unei aprecieri, de care 
puteam fi mândru. 

Cred că cele mai plăcute emoţii, pe care le-am încercat în 
anii de închisoare, au fost cele legate de manifestările de 
camaraderie şi de încredere totală, venite mai ales din 
partea unor oameni de caracter pe care îi stimam. 

Recurgând la aceleaşi precauţii ca şi el, i-am confirmat lui 
Pavel recepţionarea mesajului, comunicându-i, totodată, că 
singura persoană de încredere pe care i-o pot indica este 
mama, urmând ca ea să hotărască dacă va putea veni sau 
nu, să semnalizeze de la cişmea. 

A mai urmat, apoi, un destul de numeros schimb de mesaje 
între noi, până ce am pus la punct toate detaliile. Astfel, a 
rămas stabilit că, după ce voi afla că a fost eliberat, nu voi 
întreprinde nimic până la încheierea lunii în curs şi nici în 
luna următoare. Abia în data de 5 a celei de a treia luni, 
începând cu puţin înainte de prânz, va trebui să ţin 
cişmeaua sub observaţie. Dacă nu va veni nimeni, voi 
supraveghea din nou locul la data de 5 a lunii următoare. Pe 


lângă ceea ce urma să ni se comunice prin alfabetul Morse, 
am mai stabilit două semnale simple, prin care să fim 
informaţi despre atmosfera care domneşte în relaţiile 
internaţionale, în caz de tensiune extremă, prevestitoare de 
posibil conflict armat între Statele Unite şi Uniunea 
Sovietică, persoana, care va veni la cişmea, va purta în mod 
vizibil un fular sau o batistă roşie. Dacă, dimpotrivă, relaţiile 
între marile puteri evoluează spre o înţelegere şi o 
rezolvare a problemelor pe cale paşnică, persoana va ţine 
în mână o batistă albă. Ca ultim punct al planului nostru, 
ne-am înţeles în felul următor asupra frecvenţei şi a 
modului în care se vor succeda vizitele la cişmea: 

Vizitele vor fi lunare, având loc de fiecare dată cu o zi mai 
târziu decât în luna precedentă. Deci, după prima vizită din 
data de 5 a lunei respective, mama ar urma să vină din nou 
în ziua de 6 a lunei următoare ş.a.m.d. Vizitele vor trebui să 
fie cât mai scurte, cu comunicări lapidare, timpul fiind 
calculat în funcţie de ora de plecare a trenului spre 
Bucureşti, pe care persoana venită la cişmea îl va lua 
imediat după ce îşi va fi încheiat transmisiunea. 

În ceea ce ne privea pe noi, nu aveam decât o singură 
obligaţie: la apariţia mamei la cişmea, vom scoate printre 
gratiile de la fereastră o cămaşă sau orice altă rufă, 
prefăcându-ne că o scuturăm. În eventualitatea unei mutări 
ce ar putea interveni între timp, vom indica astfel celula în 
care ne aflăm. Considerând că toate amănuntele fuseseră 
puse la punct, Pavel şi-a luat rămas bun de la mine, printr-o 
ultimă plăcuţă de săpun, lăsată în căsuţa noastră poştală. 

N-a mai trecut multă vreme şi ni s-a comunicat că Pavel 
Constantin a fost scos din celulă şi mutat în camera zisă „de 
eliberare”. Apoi, într-o bună zi, am fost informaţi că a fost 
urcat în dubă şi că a părăsit închisoarea din Piteşti. 

Abia după eliberarea mea, am aflat că Pavel fusese mai 
întâi dus la Bucureşti, iar de acolo trimis cu domiciliu 
obligatoriu în Bărăgan, într-una din acele câteva aşezări 
improvizate, cu bordeie şi cocioabe de chirpici, hărăzite să 


fie loc de surghiun pentru foştii deţinuţi politici puşi în 
„libertate”. Din noul lui „domiciliu”, printr-o rudă care a 
venit să-l viziteze, a intrat în legătură cu mama, care, la 
rândul ei, s-a dus să-l vadă în Bărăgan. Pavel i-a povestit 
despre mine (fiind cele mai amănunțite veşti pe care mama 
le primise vreodată despre mine din închisoare) şi i-a vorbit 
despre planul pe care îl imaginasem împreună la Piteşti. 
Mamă s-a declarat imediat de acord cu el şi şi-a notat pe 
hârtie semnele alfabetului Morse, pe care i le-a dictat Pavel. 
S-a întors apoi acasă, în Bucureşti, unde a învăţat pe 
dinafară alfabetul şi, timp de o săptămână, închisă în 
camera ei, a făcut exerciţii de transmitere, după metoda 
mâinilor în şold, cum îi explicase Pavel. Odată familiarizată 
cu semnalizarea prin Morse, a plecat din nou în Bărăgan. L- 
a găsit pe Pavel bolnav, cu febră. 

A primit totuşi de la el ultimele indicaţii necesare 
expediției, pe care avea s-o întreprindă, în curând, până la 
cişmeaua de lângă închisoarea din Piteşti. Urma să-l mai 
viziteze după aceea. Între timp i-a procurat şi trimis prin 
ruda, lui, din Bucureşti, medicamentele antigripale de care 
avea nevoie. 

O lună de zile mai târziu, când s-a dus din nou să-l vadă şi 
totodată să-l aprovizioneze cu alimente şi îmbrăcăminte, 
deoarece ducea lipsă până şi de strictul necesar, l-a găsit şi 
mai slăbit şi tot suferind. Singurul ajutor şi îngrijire, de zi 
cu zi, le primea de la câţiva din vecinii lui, deportaţi ca şi el 
în Bărăgan. 

A fost ultimul drum al mamei la Pavel Constantin. 

La câteva săptămâni după întoarcerea ei în Bucureşti, a 
primit un telefon de la ruda lui, care a anunţat-o că Pavel 
murise. 

Despre tot ceea ce s-a petrecut cu Pavel Constantin, din 
momentul sosirii lui în Bărăgan şi până la moartea lui în 
condiţiile mizerabile ale domiciliului forţat, n-am aflat decât 
după eliberarea mea din închisoare, în 1964. 


Între timp, în celula noastră din Piteşti, viaţa se 
desfăşurase după acelaşi tipic zilnic, fără să fi intervenit 
evenimente deosebite. Numai la noi se schimbase ceva! 

Eram mai agitaţi ca de obicei, iar excitaţia noastră creştea, 
pe măsură ce ne apropiam de primele zile ale lunii. Pe 
calendarul nostru fără sărbători, în care, toate zilele, la fel 
de cenuşii, nu se deosebeau unele de altele, apăruse o zi 
marcată cu roşu: data de 5. Era ziua în care, începând de 
dimineaţă, ne plimbam ca leii în cuşcă, împiedecându-ne 
unul de altul, de fiecare dată, când ajungeam la fereastră, 
să ne săltăm pe vârfuri, pentru a privi afară. Căpătasem cu 
toţii reflexul de a ne uita spre cişmeaua din stradă, 
începând cu mult înainte de ora prevăzută în înţelegerea cu 
Pavel şi mult mai des decât ar fi fost necesar, pentru a 
observa la timp apariţia mamei la locul de rendez-vous. De 
altfel, am început prin a ne manifesta în acest fel 
nerăbdarea, încă în a doua lună, după plecarea lui Pavel din 
Piteşti, deşi fusese clar stabilit de noi, că vom aştepta 
sosirea cuiva la cişmea, abia din data de 5 a celei de a treia 
luni după eliberarea lui. De venit, n-a venit însă nimeni, nici 
în a doua şi nici în a treia lună. Începusem deja să ne 
resemnăm, presupunând fie că Pavel nu fusese eliberat, fie 
că nu o găsise pe mama, care între timp se mutase poate de 
la adresa pe care i-o dădusem. 

Deşi nerăbdarea ni se astâmpărase şi devenisem mai 
degrabă sceptici în privinţa probabilității unei vizite a 
mamei la cişmea, am ţinut totuşi sub observaţie strada din 
vecinătatea închisorii şi în ziua de 5 a celei de a patra luni 
după plecarea lui Pavel. Era puţin înainte de ora prânzului, 
când Paul Bandu a făcut şi el, ceea ce făcusem deja fiecare 
pe rând, perindându-ne prin dreptul ferestrei. A pus un 
picior pe ţeava caloriferului şi s-a ridicat până la înălţimea 
geamului, pentru a privi afară. În loc să coboare, însă, 
imediat şi să-şi continue plimbarea, aşa cum făcuserăm 
fiecare din noi după ce constatasem că, în afară de cei doi 


sau trei copii care se jucau cu o minge de cârpe, strada era 
pustie, Paulică a întârziat ceva mai mult la fereastră. 

— Cred că a venit cineva! L-am auzit deodată spunând. 

Ca la o comandă ne-am năpustit toţi la fereastră, deşi mai 
mult de doi inşi nu aveau loc să privească concomitent 
printre cele două scânduri orizontale ale oblonului, singurul 
spaţiu care permitea vizibilitatea către cişmeaua cu pricina. 
Fiind cel mai nimerit s-o recunosc, dacă persoana 
semnalată de Paulică era într-adevăr mama, mi s-a dat 
întâietate la locul de observaţie. Deşi distanţa era destul de 
mare (între o sută cincizeci şi două sute de metri) şi nu-i 
puteam distinge trăsăturile, am recunoscut-o de la prima 
privire; nu atât după taiorul gri, acelaşi pe care îl purtase 
cu câţiva ani în urmă la procesul din Bucureşti al evadării, 
cât după ţinuta şi felul de a umbla. 

Odată primul moment de emoție trecut, ne-am adus 
aminte de planul cu atâta minuţiozitate discutat şi pus la 
punct, cu privire la felul cum vom proceda la recepţionarea 
mesajelor şi la misiunea fiecăruia din noi. Am făcut mai întâi 
semnalul convenit de localizare a celulei în care ne aflam, 
scoțând o cămaşă albă printre gratiile şi jaluzelele de la 
fereastră. Apoi ne-am luat posturile în primire: cei mai buni 
„morsişti” din celulă, Paul Bandu şi George Sarry, au ocupat 
unul lângă altul cele două locuri de observaţie, fiecare cu 
câte o plăcuţă de săpun şi un beţişor de scris în mână. 
Sandu Ghica, aşezat pe primul pat suprapus de lângă 
fereastră, putea şi el vedea cişmeaua, printre capetele celor 
doi. Sandu urma să-mi dicteze literele pe măsură ce le va 
recepționa, iar eu, stând pe patul de dedesubt, aveam să le 
notez pe o plăcuţă de săpun. Titi Coşereanu şi, Amira 
Caranfil îşi luaseră sarcina să stea paravan în dreptul 
vizetei şi să asculte la uşă, pentru a ne preveni dacă se 
apropie gardianul. Numai Kurco Giarfaş, neputându-ne fi 
de folos, nu primise nici un rol. Totuşi, deşi cu mintea 
rătăcită, puteam conta pe discreţia lui. Prevăzând 
posibilitatea unor erori, atât la transmiterea, cât şi la 


primirea mesajului, luasem hotărârea înfiinţării celor trei 
posturi de recepţie simultane, pentru a avea certitudinea 
unei cât mai exacte înregistrări a semnalizărilor. Din 
nenorocire, în minutele următoare, aveam să constatăm, că 
ne înşelasem amarnic în calculele noastre. 

Între timp, văzând cămaşa albă scoasă la fereastră, mama 
se oprise lângă cişmea şi începuse să semnalizeze. Chiar de 
la primele ei gesturi, Sandu Ghica, care, din cele trei 
posturi de recepţie îl ocupa pe cel mai îndepărtat de 
fereastră, mi-a spus că nu poate distinge clar mişcarea 
braţelor. S-a străduit totuşi în continuare să observe 
semnalele, dar nu a reuşit să prindă şi să-mi dicteze decât 
cu intermitențe litere disparate sau cel mult două sau trei, 
succedându-se, din care nu am putut compune nici măcar 
un singur cuvânt întreg. Totodată, George Sarry şi Paulică 
Bandu, deşi plasați în locuri mult mai bune de observaţie, 
făceau şi ei o experienţă aproape la fel de tristă. La capătul 
celor nu mai mult de trei sau patru minute, cât a durat 
transmisiunea, fiecare din ei avea totuşi însemnate pe 
plăcuţa lui de săpun, o serie de litere cu întreruperi între 
ele, dar şi câteva cuvinte complete. 

Înainte de a ne părăsi, mama ne-a mai făcut un ultim gest 
de rămas-bun cu mâna. George şi Paulică s-au grăbit să 
coboare de pe calorifer pentru a-mi ceda locul. Am putut-o 
astfel urmări cu privirea până la capătul străzii, unde s-a 
mai oprit şi s-a mai întors o dată spre noi. Apoi a grăbit 
pasul şi a dispărut după casa din colţ. 

Singurul rezultat pozitiv al acestei prime vizite la cişmea a 
fost bucuria mea de a fi aflat că mama era în viaţă şi 
sănătoasă şi de a o fi putut-o vedea, chiar şi aşa, de la mare 
distanţă. În rest, întregul nostru plan, elaborat cu atâta 
trudă şi răbdare, gândit până în cele mai mici detalii şi de 
perfecțiunea cu care urma să funcţioneze, nu ne îndoisem 
nici o clipă, suferise un eşec total. Ne-am străduit în fel şi 
chip să încropim din literele, silabele şi frânturile de vorbe, 
captate şi însemnate separat pe cele trei plăcuţe de săpun, 


un text cât de cât coerent. A fost imposibil! Abia am putut 
reconstitui câteva cuvinte banale şi nesemnificative, care nu 
se legau între ele, şi nici măcar nu ne permiteau să facem 
vreo speculație, cu privire la ceea ce voise mama să ne 
comunice. Totuşi, două cuvinte, care apăreau clar şi pe 
plăcuţa lui Paulică şi pe a lui George, ne-au reţinut mai mult 
atenţia. Era vorba de cuvintele: „Grecia” şi „grec”. Ahtiaţi 
cum eram după informaţii, le-am pus imediat în legătură cu 
vreun eveniment politic mai important petrecut în acea 
ţară, dar ştirile ce ne-au mai parvenit în următoarele 
săptămâni, fie de la dreptul comun, fie de la deţinuţii veniţi 
cu duba de la Jilava, nu ne-au confirmat presupunerea, Abia 
după eliberarea mea, în 1964, am lămurit rostul celor două 
cuvinte din textul transmis de mama, şi de care ea fusese 
convinsă că îl recepţionasem. Mama voise să-mi comunice, 
atunci, despre demersurile pe care le făcea pe lângă 
autorităţile române, dovedindu-le că eram de origine 
greacă şi că urma deci să beneficiez de termenii, decretului 
prevăzând graţierea şi repatrierea cetăţenilor străini, 
condamnaţi pentru culpe politice. Se prevala de un act care 
atesta naționalitatea mea greacă, obţinut prin complezenţă 
de la Ambasada Greciei din Bucureşti. 

Iniţiativa acestei acţiuni îi aparținuse doctorului Spiru 
Raftopol. De altfel, în paginile care cuprind lista alfabetică a 
deţinuţilor politici din Piteşti, când l-am pomenit pe Spiru 
Raftopol, am relatat pe larg despre acest episod. 

După toate speranţele pe care ni le pusesem în reuşita 
vizitei de la cişmea, neaşteptatul insucces al operaţiei 
provocase în celulă o profundă deprimare. Prima noastră 
reacţie în faţa evidenţei, care ne dovedise imposibilitatea 
recepţionării mesajelor, a fost de resemnare. De aici şi 
prima hotărâre pe care am luat-o: în data de 6 a lunii 
următoare, când mama va veni din nou, nu vom mai scoate 
cămaşa albă printre gratiile ferestrei, făcând-o astfel să 
creadă că nu mă mai aflu în penitenciar. Era singura 
metodă de a face să înceteze repetarea unor vizite, care, 


fără să-şi mai atingă scopul, ar continua s-o expună pe 
mama riscului de a fi surprinsă lansând semnale Morse în 
direcţia închisorii. 

Şi, totuşi, ideea neputinței noastre de a recepționa 
semnalele, deşi puteam vedea persoana care le transmitea, 
nu ne dădea pace. Până la urmă ne-am decis să 
reexaminăm cu mai multă atenţie întreaga problemă, 
pentru a descoperi cauzele pentru care sistemul nostru de 
recepţie nu funcţionase. Prima cauză era chiar vizibilitatea, 
care era proastă şi obositoare pentru ochi, nepermiţând o 
observare îndelungată şi susţinută a unor detalii, care, la 
depărtarea la care se aflau, apăreau extrem de mici. 

La efortul de a scruta la distanţă mişcarea şi de a distinge 
fiecare schimbare de poziţie a braţelor în timpul 
transmiterii mesajului, atât lui Paulică, cât şi lui George le 
lăcrimaseră ochii şi li se tulburase vederea. De fapt, 
fenomenul avea o explicaţie optică foarte simplă. Se putea 
spune că observaţia noastră se baza pe „principiul vizetei” 
sau al „dioptrului” de la armele de tir: cu cât orificiul prin 
care priveşti e mai mic, cu atât trebuie să-ţi apropii mai 
mult ochiul de el, pentru a vedea mai bine. În cazul nostru, 
orificiul prin care priveam era o fantă lungă cât lăţimea 
ferestrei şi nu mai înaltă de 3 cm cât era spaţiul dintre cele 
două scânduri orizontale ale jaluzelelor. Crăpătura era 
suficient de mare, pentru ca, în mod normal, să nu prezinte 
un impediment la o observaţie optimă a semnalizărilor din 
stradă, dacă, pentru a privi prin ea, ne-am fi putut apropia 
la distanţa potrivită. Din păcate, însă, de la gratiile din 
fereastră (de care ne puteam sprijini fruntea pentru a privi 
afară) şi până la crăpătura cu pricina (din oblonul fixat în 
exterior), era o distanţă de aproximativ 15 cm, care se 
dovedise a fi mult prea mare pentru a ne asigura condiţiile 
unei bune vizibilităţi. Ori, pentru noi, aceşti 15 cm erau un 
obstacol de netrecut. 

Şi, totuşi, în seara aceleiaşi zile, lui Sandu Ghica i-a venit o 
idee, pe care a enunţat-o astfel: „Dacă nu putem micşora 


distanţa dintre ochi şi orificiul din oblon, ce ar fi să 
încercăm să mărim orificiul? Am obţine acelaşi rezultat 
Chiar după ce ne-a explicat cum se gândise să procedeze, 
am rămas sceptici în privinţa posibilităţii realizării unei 
operaţiuni atât de complicate, fără scule potrivite şi sub 
permanenta ameninţare de a fi surprinşi de gardian asupra 
faptului. Sandu ne propunea să încercăm să dislocăm, din 
locul ei, una din scândurile oblonului şi s-o facem să 
culiseze de-a lungul celor două şanţuri din rama de lemn, în 
care îi erau încastrate capetele. În felul acesta, în momentul 
recepţionării mesajelor, vom puţea face să alunece în jos 
scândura jaluzelei, ceea ce ne-ar descoperi un câmp vizual 
mult lărgit, asigurându-ne condiţiile unei bune observaţii la 
distanţă. La sfârşitul recepţionării, nu ne rămânea decât să 
împingem la loc, în vechiul lor lăcaş, capetele scândurii 
deplasate şi s-o fixăm cu o pană dintr-o aşchie de lemn. 
Sandu susţinea că, dacă, aşa cum era de bănuit, capetele 
jaluzelei erau fixate cu clei în şanţurile din ramă, exercitând 
asupra scândurii presiuni alternative, când dintr-o direcţie, 
când dintr-alta, ajutându-ne, totodată, şi cu un „costică”, 
vom reuşi să siguranţă să le descleiem. 

Uşor de zis, dar mai greu de făcut! 

Şi, totuşi, până la urmă, ne-am pus pe treabă; la început 
Sandu singur cu numai câte unul din noi şi fără prea multă 
convingere. Treptat, însă, ne-am ambiţionat şi am sfârşit 
prin a participa cu toţii la tentativa de dislocare a scândurei 
din rama ei. Câteva zile în şir ne-am chinuit degeaba, 
zdrelindu-ne degetele şi rupându-ne unghiile în spaţiul 
restrâns dintre oblon şi zăbrelele în care nu ne încăpea 
mâna întreagă. Scândura nu se clintea! 

La o presiune mai puternică asupra unui fier demontat de 
la unul din paturi şi folosit ca pârghie introdusă între 
jaluzele, scândura noastră a cedat brusc, trosnind în mod 
periculos faţă de liniştea care domnea pe celular. Din 
fericire, gardianul n-a auzit nimic. În privinţa scândurii, 
însă, nu ne atinsesem ţinta propusă. În loc să se desprindă 


LIA 


cu totul din ramă, scândura crăpase în două, de la un capăt 
al altul. Jumătatea superioară rămăsese fixată în ramă, iar 
jumătatea de jos alunecase din şanţurile în care îi stăteau 
capetele, căzând pe pervazul ferestrei. Deşi deschiderea, 
astfel, produsă, era suficientă pentru scopul ce-l urmăream, 
nu ne-am putut bucura de reuşită decât mai târziu. 
Deocamdată, se apropia numărătoarea de seară şi 
momentul când gardianul avea să bată cu ciocanul în gratii, 
şi ne cuprinsese panica, că nu vom putea pune la loc, în 
timp util, jumătatea de scândură căzută, alăturând-o 
celeilalte jumătăţi în aşa fel, încât să nu se remarce 
crăpătura. 

Când, la scurtă vreme după aceea, uşa celulei s-a deschis 
pentru numărătoare, jumătatea de scândură desprinsă 
fusese readusă în poziţia iniţială, însă numai provizoriu 
fixată. Încercarea gratiilor ni s-a părut că durează o 
eternitate, fiecare lovitură de ciocan făcându-ne să tresărim 
de emoție. Dacă gardianul ar fi nimerit din greşeală cu 
ciocanul în oblonul de lemn, aşa cum deseori se întâmpla, 
cu siguranţă că şubrezenia reparaţiei făcută în pripă ar fi 
ieşit la iveală şi scândura ar fi căzut de la locul ei. Am avut 
însă noroc, şi atunci şi în următoarele câteva luni, deoarece 
scândura din oblon ne-a mai dat multe emoţii şi bătăi de 
cap. Nu voi mai intra în detalii, descriind toate metodele pe 
care le-am imaginat şi pus în practică, pentru a realiza o 
solidă fixare a scândurii în lăcaşul ei, dar, totodată, 
asigurându-i şi posibilitatea amovibilităţii ei la momentul 
dorit. Toate ne-au costat ore de muncă sub tensiune 
nervoasă extremă, întreaga celulă fiind în stare de alarmă şi 
participând la operaţie, unii lucrând cu schimbul la oblon, 
iar alţii făcând cu rândul de pază la uşă, pentru a urmări 
deplasarea gardianului pe coridor sau a sta paravan în 
dreptul vizetei. Soluţia cea mai potrivită n-am găsit-o însă 
decât după mai multe alte formule care nu ne-au satisfăcut 
şi la care a trebuit să renunţăm. După o muncă chinuitoare, 
am reuşit să practicăm cu un „costică” câte un şanţ la 


fiecare din capetele celor două jumătăţi ale scândurii, cât 
mai aproape de linia de întâlnire cu rama în care se 
îmbucau. În aceste şanţuri, urma să fie îngropată sfoara cu 
care aveam să legăm cât mai strâns cu putinţă cele două 
jumătăţi de scândură, realăturate exact de-a lungul 
crăpăturii care le separase. Odată legăturile făcute, am 
acoperit sfoara, umplând şanţurile până la nivelul 
suprafeţei scândurii cu săpun. Săpunul de rufe, din raţia pe 
care o primeam lunar, se preta de minune la o astfel de 
întrebuințare, fiind moale şi maleabil ca plastilina. La 
sfârşit, pentru a-i uniformiza culoarea, am udat şi uns, tot 
cu săpun, întreaga scândură de la un cap alaltul, pentru a o 
face lipicioasă şi am presărat pe ea praf, recoltat din saltea. 
Saltelele erau un izvor nesecat de praf, provenind din 
paiele cu care erau umplute şi care, cu timpul, se fărâmiţau 
în fragmente tot mai mici şi într-o pulbere fină care se 
insinua peste tot. Efortul şi migala depuse ne-au fost de 
data asta răsplătite. Nu numai că lucrarea era solidă, 
scândura nemairiscând să se desprindă nici chiar la o 
lovitură de ciocan, dar realizasem o mică operă de artă în 
materie de restauraţie. Scândura părea intactă, nefiind 
vizibilă nici o urmă a manipulărilor la care fusese supusă. 
Nimeni nu-şi putea închipui că scândura era crăpată în 
două sau bănui, sub suprafaţa uniformă a lemnului, 
existenţa şanţurilor, a sforii şi a umpluturii de săpun. lar 
faptul că scândura era prăfuită, era dovada cea mai 
convingătoare că nimeni nu se atinsese de ea. 

Pe drept cuvânt eram foarte mândri de isprava noastră. 
Ne gândeam, aproape cu părere de rău, că luna următoare 
la data rendez-vous-ului cu mama, vom fi nevoiţi să stricâăm 
tot ce făcusem şi ne reuşise aşa de bine. Nu ştiam, încă, că 
oblonul ne va crea alte dificultăţi mult mai devreme. Într- 
adevăr, au mai trecut doar câteva zile şi am observat 
apariţia unei fisuri la mijlocul scândurii; la început mică şi 
de, neluat în seamă, dar care, o zi sau două mai târziu, 
luase proporţii îngrijorătoare. Cauza era: întinderea sforii 


de la legăturile care ţineau alipite cele două jumătăţi ale 
scândurii. În consecinţă, se lărgiseră legăturile şi jumătăţile 
de scândură se distanţaseră una de alta. Am intervenit de 
urgenţă, refăcând întreaga lucrare. De data asta, legăturile 
le-am făcut la fel de strâns ca şi prima oară, dar udând, în 
prealabil, sfoara... Uscându-se, ştiam că sfoara se va 
contracta, strângând şi mai tare legăturile care apropiau 
cele două scânduri. Din ziua aceea, oblonul nu ne-a mai 
provocat neajunsuri, legăturile cu sfoară udă dovedindu-se 
şi solide şi durabile. Nu ne mai rămânea, acum, decât să 
aşteptăm a doua vizită a mamei, pentru a ne da seama dacă 
îmbunătăţirea vizibilităţii, obţinută cu atâta trudă prin 
amenajarea noului dispozitiv din oblon, va face posibilă 
recepţionarea semnalelor Morse. 

Cea mai importantă modificare a fost adusă, însă, chiar 
metodei de recepţionare. Ideea a fost a lui Paul Bandu, 
care, referindu-se la rutina căpătată în transmiterea şi 
captarea semnalelor Morse numai pe cale auditivă, susţinea 
că, fără un antrenament similar, nu putea recepționa cu 
aceeaşi rapiditate semnalele transmise pe cale vizuală. 
Propunea, deci, transformarea semnalului optic într-unul 
acustic. În consecinţă, cel care va urmări prin deschiderea 
din oblon semnalizările de la cişmea nu se va preocupa 
deloc de alcătuirea literelor, a cuvintelor sau de conţinutul 
mesajului, ci se va concentra doar asupra captării fiecărei 
linii sau punct transmis, pe care le va traduce simultan în 
semnale Morse acustice, comunicându-le mai departe, prin 
ciocănituri uşoare în pervazul ferestrei. Aceste semnale vor 
fi recepționate fără dificultate de un altul din specialiştii în 
Morse din celulă, care le va însemna cu acul pe o plăcuţă de 
săpun. 

Deşi îmi dau seama cât de puţin atractivă poate fi o 
descriere atât de amănunţită a unei îndeletniciri 
neinteresante, desfăşurate în jurul unui banal oblon de 
lemn, am ţinut totuşi s-o expun pe larg, pentru ca cititorul 
să-şi poată face o idee mai exactă despre importanţa pe 


care o căpătau detaliile în preocupările din viaţa noastră de 
celulă. 

Eram acum din nou în aşteptarea vizitei mamei. Număram 
zilele, care ni se păreau tot mai lungi pe măsură ce ne 
apropiam de data prevăzută. 

În ziua respectivă, dis-de-dimineaţă, imediat după 
„număr” şi trecerea gardianului cu ciocanul, ne-am ocupat 
iar de oblon. Am desfăcut legăturile, pentru o degajare mai 
uşoară, la momentul oportun, a scândurii care ne dăduse 
atât de mult de furcă, dar am lăsat-o deocamdată la locul ei, 
împănând-o provizoriu cu o aşchie de lemn. Între timp, am 
ţinut cu rândul strada sub observaţie, mulţumindu-ne să 
privim prin interstiţiile normale ale jaluzelelor, care, deşi 
înguste, permiteau totuşi desluşirea oricărei apariţii în zona 
cişmelei. 

Strada liniştită a mahalalei nu era circulată şi nu se anima 
decât sporadic, în scurtele momente prilejuite de întâlnirea 
la cişmea a două sau trei gospodine din vecinătate, care mai 
schimbau câte o vorbă până ce li se umpleau găleţile cu 
apă. După ce plecau pe la casele lor, strada rămânea iar 
pustie. Câteodată puneau stăpânire pe ea, pentru o vreme, 
un grup de patru-cinci copii ai cartierului, care se jucau cu 
o minge de cârpă. Se plictiseau însă repede şi mai fugeau şi 
de căldura amiezii, mutându-şi joaca la răcoare, sub umbra 
pomilor din curţile caselor vecine cu închisoarea. La ora 
prânzului, când soarele dogorea mai tare, pe strada noastră 
înceta orice mişcare. Localnicii nu se mai arătau decât către 
seară, iar trecători străini nu se vedeau decât rareori. 

Se apropia acum ora, la care mama venise pentru prima 
oară la cişmea, şi, cum bănuiam că va sosi cu acelaşi tren de 
la Bucureşti ca şi data trecută, mă aşteptam din moment în 
moment să apară. Am văzut-o de îndată ce a trecut colţul şi 
s-a angajat pe strada noastră. Nu era însă singură. Era 
însoţită de încă o persoană cu care, în pas de plimbare şi 
stând de vorbă, s-a îndreptat spre celălalt capăt al străzii, 
depăşind cişmeaua. După ce au străbătut întreaga porţiune 


de stradă, vizibilă de la fereastra noastră, s-au întors, şi în 
acelaşi pas de voie au refăcut drumul în sens invers, 
revenind lângă cişmea, dar oprindu-se de data asta pentru 
a bea apă. 

Urmărindu-le pe acest parcurs cu privirea, o 
recunoscusem pe însoţitoarea mamei. Era aceeaşi prietenă 
care fusese implicată şi în procesul evadării noastre, pentru 
ajutorul pe care ni-l dăduse în perioada în care, împreună 
cu Titi Coşereanu, stătusem ascuns în Bucureşti. Probabil 
că, după experienţa primei vizite din luna precedentă, 
mama ajunsese la concluzia că două persoane puteau face 
faţă mai uşor, şi cu mai puţine riscuri, transmiterii 
mesajelor către puşcărie. Acest gând ne-a fost de altfel 
confirmat pe loc: mama începuse să semnalizeze iar 
prietena care o însoțea ţinea în acest timp strada sub 
observaţie, uitându-se în toate părţile pentru a surprinde 
din vreme apariţia vreunui trecător sau privirile curioase 
ale vreunei femei, din curţile caselor învecinate. În clipa în 
care anunţasem sosirea mamei, toată celula intrase în 
dispozitivul stabilit, fiecare ocupându-şi locul, pentru a 
participa, fie la paza de la uşă, fie la recepţionarea directă a 
semnalelor de la cişmea şi retransmiterea lor tălmăcite în 
sunete, fie la înregistrarea acustică a acestora din urmă şi 
însemnarea lor pe plăcuţa de săpun. 

De data asta, datorită lărgirii deschiderii din oblon şi a 
noului sistem de recepţionare adaptat, întreaga operaţie a 
fost o reuşită. În afară de câteva litere scăpate la recepţie, 
dar uşor de dedus din context, mesajul a fost în întregime 
înregistrat pe săpun. Cuprindea o serie de informaţii de 
actualitate, atât externe, cât şi interne, transmise foarte 
concis şi în stil telegrafic. Ne-am dat seama că mesajul 
fusese compus de acasă, pentru a consulta un ziar, în care 
(aşa cum am bănuit şi mi-a confirmat ani mai târziu, după 
eliberare) ţinea o foaie de hârtie pe care îşi notase textul. 
Deşi ştirile comunicate atunci nu cuprindeau nimic 
senzaţional, pentru noi au fost adevărată mană cerească. 


Cele mai banale informaţii, de îndată ce pătrundeau între 
zidurile închisorii, căpătau o cu totul altă valoare decât 
afară. 

Acum, după atâţia ani, nu-mi mai amintesc de conţinutul 
acestui prim mesaj recepționat şi nici de al celorlalte trei, 
care ne-au mai fost transmise lunar şi în aceleaşi condiţii. 

Mama n-a lipsit niciodată, dar de fiecare dată a venit 
însoţită de altcineva. 

La următoarea vizită, spre marea bucurie a lui Sandu 
Ghica, pe care nu l-am mai văzut niciodată atât de 
emoţionat, a venit cu Rodica Ghica. Sandu nu mai ştia de 
multă vreme nimic despre mama lui. În timp ce mama 
semnaliza de la cişmea, Rodica Ghica s-a plimbat de câteva 
ori în susul şi în josul străzii, riscând chiar un semn discret 
cu mâna în direcţia puşcăriei. Apoi, s-au grăbit amândouă 
să plece. 

Deşi fericit că-şi văzuse mama, Sandu mi-a mărturisit că 
avea serioase motive de îngrijorare cu privire la soarta 
tatălui lui, care era destul de în vârstă şi care, dacă ar mai fi 
fost în viaţă, cu siguranţă că ar fi venit el în locul Rodicăi. 

O lună mai târziu, însă, bucuria lui Sandu avea să fie 
deplină: mama a venit din nou cu Rodica, dar şi cu 
generalul Alexandru Ghica (Bubi Ghica, cum îi spunea toată 
lumea în Bucureşti). Probabil că prevăzuseră grijile pe care 
şi le-ar putea face Sandu în privinţa lui, văzând-o numai pe 
Rodica. 'Toţi trei s-au plimbat mai întâi în lungul străzii. Cu 
toată canicula zilei, generalul era, ca întotdeauna, corect 
îmbrăcat, într-un costum de haine de culoare închisa, cu 
cravată la gât şi pălărie pe cap. Era mai mic de talie şi 
mergea cu pas măsurat, uitându-se liniştit la casele şi pomii 
din jur, ca şi cum ar fi admirat cartierul. A întârziat ceva 
mai mult cu privirea asupra clădirii cu obloane la ferestre. 
Cam pe la jumătatea drumului, bătrânul general s-a 
desprins de braţul Rodicăi, rămânând puţin mai în urmă. S- 
a oprit, apoi, ca prididit de zăpuşeală, şi-a luat cu o mână 
pălăria din cap, iar cu cealaltă, cu un gest larg, a scos din 


buzunar o enormă batistă roşie, cu care a început să se 
şteargă îndelung pe faţă, pe cap şi pe ceafă. 

Contrastul, între sobrietatea puţin rigidă şi demodată a 
personajului şi roşul strident şi de prost gust al batistei, a 
constituit partea hazlie a revederii lui Sandu cu părinţii lui, 
de care urma să râdem ori de câte ori aveam să ne aducem 
aminte de acest episod. Atunci, însă, fluturatul batistei roşii 
a produs mare efervescenţă în celulă. 

Coroborând semnalul dat de general cu batista roşie, care 
în codul stabilit de noi însemna „atmosferă prevestitoare de 
război”, cu mesajul transmis imediat după aceea de mama 
de la cişmea, cuprinzând ultimele evenimente ce denotau o 
încordare a relaţiilor internaţionale, comentariile noastre 
nu puteau fi decât foarte aprinse iar concluziile extrem de 
optimiste. Nu mai ţin minte ce evenimente anume ne-au 
fost semnalate atunci de mama şi de generalul Ghica, dar 
pe vremea aceea, în anii aşa-numitului „război rece”, lumea 
trecea periodic prin momente de criză acute, când 
declanşarea conflictului armat între Statele Unite şi 
Uniunea Sovietică părea iminentă. 

O primă confirmare a tensiunii intervenite în relaţiile 
dintre ţările „lagărului socialist” şi cele din „lumea 
capitalistă” am primit-o ca de obicei, în astfel de situaţii, 
chiar de la administraţia închisorii, care, cum spuneam noi 
a mai „strâns şurubul”. Ceea ce însemna intrarea în vigoare 
a programului binecunoscut: vigilenţă mărită, percheziţii 
mai frecvente, nervozitate sporită în rândul gardienilor 
îndoctrinaţi în şedinţe nocturne şi asmuţiţi împotriva 
noastră de ofiţerul politic, care toate se traduceau pentru 
noi într-o înmulţire şi înăsprire a pedepselor. Concomitent 
am înregistrat şi o înrăutăţire a regimului alimentar. Cu 
toate aceste metode, eram mai mult sau mai puţin obişnuiţi. 
Ceea ce ne-a pus însă pe gânduri au fost riscurile ce puteau 
decurge, pentru vizitatorii noştri, de pe urma sporirii 
măsurilor de supraveghere, care zi de zi deveneau tot mai 
stricte. Dacă până aci, prin perseverenţă şi răbdare şi 


printr-o mai mare ingeniozitate decât a paznicilor noştri, 
reuşisem să contracarăm efectele vigilenţei, reducând la 
minimum riscul de a fi surprinşi în timpul recepţionării 
mesajelor de la cişmea, de aci înainte, probabilitatea de a fi 
prinşi asupra faptului creştea peste limita acceptabilă. 

Deşi trăiam, încă, atât noi, cei din închisori, cât şi cei de 
afară în epoca rezistenţei romantice şi a acţiunilor eroice 
(care mai târziu vor fi considerate dovezi de inconştienţă 
sau chiar de prostie), nu înţelegeam totuşi să-i expunem pe 
cei care ne vizitau la cişmea unor primejdii care să 
depăşească gradul iniţial de periculozitate, prevăzut în 
planul de comunicaţii Morse cu exteriorul, conceput de 
Pavel Constantin. Curajul celor care veniseră să ne viziteze 
ţinea de spiritul vremii. De la, tineri la bătrâni, toţi făceau 
parte dintr-o lume încă netimorată, capabilă de acţiuni 
hazardate, asumându-şi uneori riscuri care depăşeau cu 
mult valoarea rezultatului. Era probabil şi cazul acţiunii de 
la cişmea, care s-ar fi putut solda cu ani grei de 
condamnare pentru făptaşi, dacă Dumnezeu n-ar fi ţinut cu 
noi. 

Cu atât mai mare mi-a rămas admiraţia pentru bătrânul 
general Ghica, care, la vârsta lui, n-a ascultat nici de 
prudenţă şi nici de înţelepciune (atât de des invocate de 
alţii, în situaţii mult mai puţin periculoase), preferând să 
aleagă temeritatea. 

Faţă de furia cu care s-a dezlănţuit noul val de represalii şi 
insistența cu care, ne erau urmărite toate mişcările prin 
vizetă, ne-am hotărât să recurgem la singurul mijloc pe 
care îl aveam la îndemână, pentru a pune capăt vizitelor de 
la cişmea: luna viitoare, la sosirea mamei, nu vom mai 
strecura afară, printre jaluzele, cămaşa, prin care, conform 
înţelegerii, îi atrăgeam atenţia asupra celulei în care mă 
găseam. Nemai-văzând acest semnal la nici o fereastră a 
închisorii, îşi va închipui că nu mă mai aflu în Penitenciarul 
din Piteşti şi va pleca renunțând să mai transmită mesajul. 
Numai aşa puteam întrerupe legătura devenită mult prea 


periculoasă pentru mama. Mi se rupea însă inima gândindu- 
mă la decepţia ei de a nu mă şti la fereastră şi la grijile ce şi 
le va face, înțelegând că dispărusem din nou fără urmă prin 
cine ştie ce altă temniţă din ţară, când în realitate eu o voi 
privi din spatele aceluiaşi oblon ca şi data trecută, dar fără 
să-i dau vreun semn de viaţă. 

O lună mai târziu, la data vizitei, lucrurile nu s-au petrecut 
chiar aşa cum le prevăzusem. Luând toate măsurile de 
precauţie pentru a nu fi surprins de gardian, am început să 
supraveghez strada, în dorinţa de a mai vedea-o o dată pe 
mama cu ocazia acestei ultime vizite. A apărut, ca de obicei, 
la ora obişnuită şi s-a îndreptat direct, cu paşi hotărâți spre 
cişmea, fără să mai vrea să dea impresia că se plimbă. 
Lângă cişmea s-a oprit şi a aruncat o scurtă privire 
împrejur. Strada era pustie şi nici în curţile oamenilor nu se 
vedea nici o mişcare. Apoi, deodată, a început să 
semnalizeze. 

Luaţi prin surprindere, ne-am zăpăcit la început, dar am 
sfârşit totuşi destul de repede, prin a reacţiona în virtutea 
reflexelor căpătate la vizitele precedente. După o scurtă 
învălmăşeală, fiecare ne-am ocupat locul stabilit pentru a 
face faţă recepţionării mesajului. De data asta, însă, 
operaţia nefiind prevăzută, nu pregătisem din timp 
înlăturarea scândurii din oblon, aşa că, pentru a nu pierde 
vremea, am smuls-o de la locul ei fără menajamente. Cu 
toată forfoteala şi zgomotele inerente precipitaţiei cu care 
ne-am organizat, am avut norocul să nu fim auziţi de 
gardian şi chiar să nu fim deranjaţi de el nici în timpul 
recepţionării mesajului. De altfel mesajul a fost extrem de 
scurt, iar cele câteva cuvinte de la început, pe care n-am 
apucat să le recepţionăm, nu i-au afectat sensul. Mama ne-a 
făcut să înţelegem, în numai câteva cuvinte esenţiale, 
exprimate într-o formulare concisă, atât situaţia de afară, 
cât şi hotărârea pe care o luase. 

Mesajul suna cam aşa: „S. O. S Teroare mare... Întrerupem 
legăturile. E prea periculos!” 


Apoi, a mai repetat o dată anunţul, l-a încheiat cu un gest 
de rămas-bun din mână şi a plecat. 

Au mai trecut mai bine de şase ani, până ce am revăzut-o 
din nou, în 1964, la Bucureşti, după eliberare. 

Acest ultim mesaj al mamei ne-a luat o piatră de pe inimă. 
Anunâându-ne că nu mai vine la cişmea, mama ieşise în 
întâmpinarea dorinţei noastre celei mai arzătoare din acel 
moment, pe care n-am fi avut cum să i-o comunicăm. La fel 
de arzătoare, pe cât ne fusese, cu câteva luni în urmă, 
dorinţa de a o vedea sosind la cişmea. 

O bună bucată de vreme după încetarea vizitelor mamei, 
izolarea de lume ni s-a părut mai apăsătoare ca niciodată, 
dar timpul şi voinţa de a nu ne lăsa doborâţi au învins în 
cele din urmă. Treptat ne-am recăpătat tonusul moral şi 
optimismul dinainte. În ciuda faptului că de la o vreme nu 
mai puneam prea mult temei pe speranţa unei grabnice 
eliberări, începeam să accept ideea, că se putea supravieţui 
în închisoare şi fără baloanele de oxigen pe care ni le 
ofeream singuri, punând de fiecare dată câte un nou 
termen-limită detenţiei noastre, ori de câte ori precedentul 
nu se adeverea. Renunţasem să-mi mai fac iluzii, legate de 
puţinele şi şubredele motive pe care le descopeream în 
orice frântură de informaţie din exterior sau în schimbările 
care interveneau periodic în regimul de detenţie. În schimb, 
oricât de absurd ar părea, păstram aceeaşi fermă 
convingere ca mai înainte (şi la fel de nejustificată), că voi 
ajunge într-o zi la liman. 

Cred că se poate spune, că instinctul mă îndemna să-mi 
caut un nou sprijin moral, pentru a rezista anilor de 
închisoare pe care îi mai aveam în faţă. În mod inconştient, 
mă pregăteam de cursă lungă. 

În vara aceea, s-a produs iarăşi o modificare în concepţia 
biroului politic, privitor la repartizarea deţinuţilor în celule. 

Într-o vreme, la sosirea mea în Piteşti, se urmărise o 
separare a noastră pe celule, în funcţie de anii de 
condamnare. 


În ultimele luni, selecţionarea deţinuţilor în celule se 
făcuse după criterii mai puţin clare pentru noi. În câteva 
celule fuseseră concentrați toţi preoţii greco-catolici şi 
romano-catolici, în altele foştii ofiţeri, colonei şi generali, 
dar erau şi celule cu deţinuţi care nu aveau nimic în comun 
unii cu alţii. În toată această perioadă, am beneficiat de 
privilegiul de a locui într-una din primele trei celule din 
capătul secţiei, destinate deţinuţilor consideraţi de biroul 
politic ca elemente nedisciplinate şi recalcitrante, 
necesitând o supraveghere specială. În acea formaţie am 
stat o vreme neobişnuit de lungă, fără ca între timp în 
închisoare să se mai producă mutări pe scară mare. 

Scadenţa pentru ieşirea din stagnare şi o nouă repartizare 
a locatarilor penitenciarului a survenit la scurt timp după 
ultima vizită a mamei la cişmea. Într-o bună zi, de la un 
capăt la altul al celularului, toţi deţinuţii au fost anunţaţi să- 
şi strângă bagajul în pătură şi să aştepte pregătiţi, la uşa 
celulei. Apoi, sub supravegherea ofițerului politic Lupu, a 
urmat o pritoceală generală a deţinuţilor dintr-o celulă într- 
alta şi de la un etaj la altul, care a durat aproape jumătate 
de zi. Şi, întocmai ca după un puternic cutremur, căruia îi 
mai urmează o vreme o serie de zguduituri mai mici, înainte 
ca pământul să-şi regăsească liniştea, şi după această mare 
perturbare în viaţa deţinuţilor, produsă de schimbarea 
componenţei tuturor celulelor, timp de câteva luni au mai 
continuat să se producă, sporadic, mutări individuale. 
Păreau să fie corecturi aduse mai târziu de ofiţerul politic 
acelei operaţii de mare anvergură, care răvăşise conţinutul 
tuturor celulelor. Criteriilor, conform cărora politrucul 
proceda la aceste mutări, nu le-am putut da de rost. 

Oricum, pentru mine au urmat câteva luni în care am 
schimbat de nenumărate ori celula, până când, în cele din 
urmă, am poposit pentru mai multă vreme într-una din 
camerele mari de la parter, în care îmi doream de mult să 
ajung. Nu numai fiindcă mă săturasem de înghesuiala şi de 
starea de alarmă permanentă la care ne obliga viaţa în 


celulele mici, unde erai mult mai expus ochiului vigilent de 
la vizetă, dar şi din cauza prezenţei în camera mare a 
vărului meu George Boian, cu care nu mă mai întâlnisem de 
mult. 

Prima mea impresie, când, cu „bagajul” strâns în pătură, 
gardianul m-a împins pe uşă în noua locuinţă, a fost de 
încântare. Mai întâi, m-au orbit razele soarelui care 
pătrundeau prin cele două ferestre mari, larg deschise spre 
curţile de plimbare, şi care scăldau întreaga cameră în 
lumină. Trecerea, de la semiobscuritatea celulelor cu 
obloane, la lumina puternică a zilei, am resimţit-o ca pe un 
şoc, care mi-a umplut sufletul de bucurie. Camerelor de la 
parter, de la ferestrele cărora nu se putea vedea dincolo de 
zidurile înalte de beton ale curților de plimbare, nu li se 
puseseră obloane. Cel puţin aşa ne-am explicat noi lipsa 
jaluzelelor în acel moment. 

În toamna aceluiaşi an, însă, aveam să ne dăm seama 
(pentru a nu ştiu câta oară în decursul anilor de detenţie), 
că logica explicaţiilor noastre nu era şi aceea care 
determinase măsurile luate de administraţie: într-una din 
zile, când tocmai ne bucurasem că stătusem în curtea de 
plimbare peste timpul reglementar, la întoarcerea în 
cameră, am constatat că întârzierea nu se datorase 
cumsecădeniei gardianului. Plimbarea folosise împiedicării 
contactului dintre noi şi echipa de deţinuţi de drept comun, 
care între timp montase obloane şi la ferestrele de la 
parterul închisorii. 

Deocamdată, însă, aşa cum am spus, camera mare mi-a 
făcut minunata surpriză a ferestrelor încă neblocate de 
jaluzele, ocazie cu care aveam să descopăr că nici nu mai 
luam în seamă existenţa gratiilor, pe care o consideram 
normală, de la sine înţeleasă! A doua senzaţie, încercată la 
intrarea în noua cameră, a fost contactul cu aerul, care 
pentru plămânii mei obişnuiţi cu atmosfera pestilenţială a 
celulelor mi s-a părut a fi asemănător cu cel dintr-o staţiune 
climaterică. Primele guri de aer trase adânc în piept au fost 


aproape dureros resimţite de plămânii surprinşi de 
contactul brusc cu cantitatea de oxigen inhalată. În privinţa 
mobilierului, noua mea locuinţă conţinea treizeci şi şase de 
paturi, suprapuse câte două, din care trei sau patru erau 
încă neocupate. Paturile erau dispuse perpendicular de-a 
lungul pereţilor, lăsând între ele, pe toată lungimea 
camerei, un culoar de circulaţie, cam de un metru lăţime. În 
dreptul ferestrei, din peretele de vizavi de uşă, era un 
spaţiu liber ceva mai mare, care, deschizându-ţi-se în faţă 
de cum intrai, îţi făcea camera nespus de plăcută şi 
primitoare, la prima vedere. În dreptul celeilalte ferestre, 
care se deschidea în acelaşi perete, dar la unul din capetele 
încăperii, era de asemenea amenajat un spaţiu liber, în care 
se aflau două tinete şi hârdăul cu apă de băut. 

Majoritatea locatarilor camerei erau oameni în vârstă. 
Mulţi dintre ei, cu sănătatea şubrezită de regimul şi anii de 
detenţie, sufereau de diferite afecţiuni organice (inimă, 
ficat, stomac). 

Mutarea mea şi a lui Sandu Ghica în aceeaşi zi a 
reprezentat numai începutul unei infuzii de deţinuţi mai 
tineri, care avea să ducă la scăderea mediei de vârstă din 
cameră în următoarele săptămâni, făcând în schimb să 
crească densitatea locatarilor. Într-adevăr, în urma unei 
serii de mutări ulterioare, în scurtă vreme numărul 
deţinuţilor avea să sporească de la treizeci şi doi sau 
treizeci şi trei, câţi am găsit la sosirea noastră în cameră, la 
peste cincizeci. Aglomeraţia ne-a obligat să dormim câte doi 
într-un pat, în paturile de jos, iar în cele suprapuse şi 
alăturate, câte trei în două paturi. Pe cei mai mulţi din 
deţinuţii întâlniți în camera mare de la parter îi cunoşteam, 
fie dintr-o coabitare anterioară în altă celulă, fie numai din 
contactele avute prin pereţi şi ţevile de calorifer. De unii, 
eram foarte legat. 

Convieţuirea în detenţie, care mijlocea o bună cunoaştere 
reciprocă, avea să mă apropie de alţii sau, dimpotrivă, să 
mă îndepărteze de câţiva. Absorbirea noastră, a noilor 


veniţi, deşi mai puţini la număr, de către vechii locatari ai 
camerei, nu s-a produs chiar fără fricţiuni: în primele zile, 
viaţa şi relaţiile dintre locatari, stabilite înainte de venirea 
noastră în cameră, au fost tulburate şi s-ar putea spune 
chiar că au fost reaşezate după alte criterii decât până 
atunci. În foarte scurtă vreme s-a instaurat o nouă 
atmosferă, care a liniştit spiritele şi a ajutat la stingerea 
adversităţilor care mocneau. 

Voi reveni asupra acestei teme, dar mai întâi voi prezenta 
o listă cu numele deţinuţilor din cameră, cu unele lacune, 
inerente unei reconstituiri din memorie: colonel Cristea 
Atanasiu, locotenent Ion Bogdan, George Boian, colonel 
Ciobanu, avocat Coslovski, inginer Andrei Chrisoghelos, 
inginer Cristodulo, inginer Ciupercescu, Radu Cioculescu, 
Titi Coşereanu, Alexandru (Ducu) Ciocâlteu, Constantin 
(Dinu) Cezianu, inginer Constantin (Costică) Demec, Hogea 
Edip Mehmet Ali, Gertler, Sandu Ghica, Dan Hurmuzescu, 
preotul Haag, Nicu lunian, colonel Mihai Kiriacescu, avocat 
Costache Lăzărescu, Gică Linger, colonel Mavrichi, inginer 
Radu Matac, inginer Constantin (Ticu) Mihăilescu, Costică 
Mugur, profesor Ştefan Neniţescu, general Potopeanu, 
doctor Cornel Petrasievici, inginer Romeo Pleşoianu, 
Grigore Paraschivoiu, preot Rotaru, inginer Dinu Răşcanu, 
Vladimir Rusu, comandor de aviaţie Ştefănescu, inginer 
Adrian Soroceanu, inginer Ştefănescu, Herbert (Belu) 
Silber, episcop Todea, Urdea, Ion Vorvoreanu, avocat Ion 
Vasilescu-Valjan, Winter. 

Bucuria de a-l fi putut îmbrăţişa pe vărul meu George 
Boian şi de a sta cu el de vorbă ore în şir, pentru a ne 
povesti reciproc toate câte ni se întâmplaseră de când nu 
ne mai văzuserăm, a fost atât de mare, încât n-am mai dat 
nici o atenţie nici forfotei din jurul nostru, nici timpului ce 
se scurgea şi ne apropia de ora programului de seară. 

Sandu Ghica era şi el într-o conversaţie fără sfârşit cu 
unchiul lui, Dan Hurmuzescu. 


Între timp, mutările de deţinuţi pe celular continuau. Şi 
uşa camerei noastre s-a mai deschis de câteva ori, pentru 
ca de fiecare dată să mai apară un deţinut cu bagajul în 
braţe. Printre ultimii din seara aceea au fost George Sarry 
şi Titi Coşereanu. Fiecare nou-venit era imediat înconjurat 
şi luat în primire de prieteni sau cunoscuţi. Unii nu se mai 
întâlniseră de la Baia Sprie, alţii de la Aiud. Unii făcuseră 
parte din acelaşi lot şi nu se mai văzuseră de la proces. 
Uneori trecuseră luni, alteori ani de când fuseseră 
despărțiți. Toţi aveau să-şi povestească sumedenii de lucruri 
şi să-şi amintească de alţi camarazi şi de tot felul de 
întâmplări trecute. Până la „stingere” s-a vorbit într-una. 

Deşi efervescenţa din ajun nu s-a stins complet nici a doua 
zi, totuşi a mai scăzut în intensitate, dându-ne răgazul să ne 
mai aruncăm şi câte o privire împrejur şi să observăm o 
comportare cel puţin stranie din partea unor persoane. 
Prima revelaţie, că în cameră se petreceau lucruri 
necurate, am avut-o la ora „programului”, când urma ca cei 
şase deţinuţi de serviciu, în ziua aceea, să ducă la W.C. 
Hârdăul cu apă şi cele două tinete. Tinetele erau foarte 
grele, fiind pline până la refuz, iar hârdăul cu apă de băut 
avea să fie la fel de greu pe drumul de întoarcere de la W. 
C, unde urma să fie umplut. Am remarcat, cu această 
ocazie, că printre deţinuţii cărora le venise rândul să ducă 
ciuberele la W. C. Se aflau cel puţin doi, absolut incapabili 
să facă asemenea treabă. În mod obişnuit, deţinuţii mai în 
vârstă, slăbiţi peste măsură sau bolnavi, erau excluşi de la 
prestarea unor astfel de munci, care erau făcute prin 
rotaţie numai de oamenii valizi din celulă. E drept că pentru 
cei doi neputincioşi, desemnaţi a fi de serviciu, s-au oferit 
imediat alţi doi deţinuţi să-i înlocuiască. Chiar dacă ni s-a 
părut curios procedeul de a nu-i fi scutit din oficiu de un 
efort care le depăşea puterile, faptul că alţi doi camarazi, 
tineri şi voinici, le-au luat locul, l-am considerat firesc şi 
chestiunea nu ne-a mai preocupat. La părăsirea W. C.-ului, 
în intenţia de a ne face şi noi utili, Titi Coşereanu şi cu mine 


am apucat de toartele hârdăului cu apă pentru a-l 
transporta înapoi în cameră. Am fost însă pe neaşteptate 
împinşi la o parte de voluntarii care îi înlocuiseră pe cei doi 
neputincioşi la căratul tinetelor şi apostrofaţi pe un ton 
agresiv, să ne vedem de treaba noastră. Am cedat şi n-am 
dat curs incidentului în faţa gardianului care ne deschisese 
uşa şi supraveghea ieşirea noastră din W. C. Odată ajunşi în 
cameră, am fost avertizaţi în şoaptă şi cu vădită teamă de 
câţiva din deţinuţii mai în vârstă, să ne ferim de cei doi, 
pentru că sunt periculoşi şi capabili de orice, de la 
agresiune fizică, până la „turnătorie”. Am aflat astfel că 
voluntariatul lor era departe de a fi un gest nobil şi 
dezinteresat. Cei pe care îi înlocuiau, erau mai degrabă 
victimele acestui aparent ajutor, deoarece le era impus prin 
intimidare sau ameninţarea voalată a unor denunţuri false, 
care i-ar putea costa o izolare în beci. Mai mult chiar, cei 
doi îşi impuneau şi preţul pentru acest serviciu: fie raţia de 
pâine de 125 gr şi mămăliga din ziua respectivă, fie porţia 
de mâncare de la masa de prânz! 

Cine erau aceşti doi nemernici, care introduseseră în 
celulă asemenea obiceiuri, care, după ştiinţa noastră, nici la 
dreptul comun nu se întâlneau decât rareori? 

Unul din ei, pe nume Stoianov, fusese de mult înscris pe 
lista turnătorilor, de câtre cei care stătuseră cu el prin 
diferite alte celule din Piteşti. Deşi făcea parte din această 
odioasă categorie, Stoianov prezenta o particularitate faţă 
de alţi delatori, care putea trece aproape drept calitate, în 
amoralitatea lui primitivă, Stoianov nu se ferea să apară în 
lumina defavorabilă a deţinutului care se pune la dispoziţia 
administraţiei. O făcea pe faţă, spunând, chiar, că era firesc 
să-şi ofere serviciile şi să se pună bine cu cei de care îi 
depindea existenţa. Culmea era, că nu se putea spune 
despre el că era rău la suflet. De multe ori sărea să ajute 
câte un bolnav să coboare din pat sau se oferea să-i coase 
sau să-i spele câte o rufă, fără să pretindă vreo 
compensație. De fapt, aveam să ne dăm seama că Stoianov 


fusese el însuşi o victimă a lui Urdea, care, având nevoie de 
un aliat, reuşise să-l convingă să împartă cu el beneficiile pe 
care le culegea datorită exploatării bătrânilor şi bolnavilor 
din celulă. La ameninţarea şi terorizarea lor nu participase, 
însă, mulţumindu-se să-i fie secundând tăcut şi umil lui 
Urdea, pe care îl admira. De altfel, singura legătură care îi 
apropiase se datora lumii interlope din cate proveneau 
amândoi. 

Dacă Stoianov nu era decât un mic găinar lipsit de 
caracter şi neinteresant, Urdea, în schimb, era tipul 
reprezentativ al brutei din periferiile rău famate, care, prin 
forţă şi lipsă de scrupule, impune dreptul celui mai tare în 
cartief. 

Motivul exact, pentru care ajunseseră să fie condamnaţi 
pentru înaltă trădare, nu l-am aflat niciodată. Din câte îmi 
amintesc, Stoianov fusese şofer la o ambasadă străină din 
Bucureşti. Cred că la cea bulgară. Motivul condamnării, ca 
şi ocupaţia lui Urdea, înainte de a intra în închisoare, au 
rămas pentru noi până la urmă un mister. 

Faţă de provocarea şi tentativa de a ne intimida, de la W. 
C., dar mai cu seamă faţă de procedeul, absolut inadmisibil, 
de a-şi impune serviciile sub ameninţare, pentru a percepe 
tributul de pâine şi mâncare de la bătrâni şi bolnavi, ne-au 
decis să reacţionăm. Tot grupul nostru de tineri ne-am pus 
la sfat pentru a stabili cea mai înţeleaptă cale de urmat. 
Voiam să evităm pe cât posibil violenţa, spre a nu da prilej 
de intervenţie administraţiei. Nu acceptam din principiu să 
apelăm la gardian pentru a ne face dreptate, dar nici nu 
vroiam ca administraţia să afle despre acea lege a junglei 
introdusă de Urdea în cameră, care ar fi fost imediat 
exploatată propagandistic de ofiţerul politic, pentru a 
denigra întreaga categorie a deţinuţilor politici. Eram 
hotărâți să restabilim în cameră relaţiile umane şi de, 
respect reciproc, care domneau între deţinuţii din toate 
celulele din Piteşti. Ne-am înţeles să încercăm să evităm 
scandalul... Dar nu cu orice preţ. 


Prima tentativă de a ne atinge țelul am făcut-o chiar în 
ziua aceea, la scurt timp după întoarcerea de la W. C. Titi 
Coşereanu a propus o nouă organizare a serviciilor 
(curăţenie şi căratul tinetelor), prin care deţinuţii inapţi din 
punct de vedere fizic să fie exceptaţi de la prestarea 
acestor munci. Era o încercare de a-i lua astfel indirect apa 
de la moară lui Urdea. Scutind de munci bătrânii şi bolnavii, 
dispărea automat şi clientela pe care o exploata Urdea. 
Tentativa a eşuat. Şi nu fiindcă s-ar fi împotrivit deţinuţii 
valizi din cameră! Ei au fost de acord. S-au împotrivit chiar 
inapţii, pretinzând că nu acceptă să fie consideraţi 
incapabili şi că, atunci când nu vor să-şi îndeplinească 
personal obligaţiile de serviciu, este dreptul lor să recurgă 
la înlocuitori. 

Urdea jubila, asistând din colţul lui la atitudinea bieţilor 
bătrâni timoraţi, care, mânaţi de un instinct de conservare 
imediată, preferau să-i plătească mai departe tribut, 
rupându-şi pâinea de la gură, decât să se expună 
amenințărilor şi insultelor lui ordinare, sau temându-se 
chiar şi de represalii fizice. 

Eşecul nostru a fost total, ba chiar s-au găsit unii să ne şi 
critice, pentru că o dată cu venirea noastră se stricase 
armonia din cameră. Unii au mers atât de departe cu 
laşitatea, încât au spus-o cu glas tare, pentru a-i fi pe plac 
lui Urdea. Alţii ne-au recunoscut, între patru ochi, bunele 
noastre intenţii, dar ne-au rugat să renunţăm la asemenea 
iniţiative, care nu pot duce decât la dezlănţuirea brutei de 
Urdea. 

Deşi decepţionaţi de înfrângerea suferită, din chiar partea 
victimelor cărora voisem să le venim în ajutor, nu ne-am 
resemnat. Ne-am pus din nou la sfat şi am ajuns la 
concluzia că nu putem tolera cu nici un preţ, ca sub ochii 
noştri, Urdea să continue să-i jefuiască de mâncare pe 
camarazii noştri mai neputincioşi. Nu ne mai rămânea însă 
deschisă decât calea forţei, cu riscurile inerente, decurgând 
din eventuala intervenţie a administraţiei, în cazul în care 


scandalul va răsuna până dincolo de uşă şi va atrage atenţia 
gardianului. De altfel, într-o astfel de situaţie, Urdea nu ar 
pregeta să cheme administraţia în ajutor. Ne-am decis, 
totuşi, să acţionăm, chiar în ziua aceea, la „programul” de 
după-masă. Singurele elemente pe care speram să putem 
conta, în planul ce l-am conceput, erau surpriza şi 
intimidarea. Urma ca Sandu Ghica şi cu mine să ne aflăm în 
preajma tinetelor, cu câteva minute înainte de a ne veni 
rândul, să fim scoşi la W. C. Apoi, fără nici un fel de 
avertisment, vom apuca de toarte tineta cea mai grea şi o 
vom duce lângă uşă, unde vom aştepta să ne fie deschisă de 
gardian. Totul era, ca până la ora „programului” să-i 
adormim suspiciunea lui Urdea, făcându-l să creadă că 
renunţasem la orice pretenţie de a mai modifica regula 
prestării serviciilor în cameră. Pentru asta, ne-am angajat 
chiar şi în discuţii cu unele din victimele lui, lăsându-le să 
înţeleagă că nu avem de gând să ne împotrivim voinţei lor 
de a nu schimba regula. Pe de altă parte, i-am contactat, pe 
rând şi în mod discret, pe toţi deţinuţii, pe care ştiam că ne 
vom putea bizui pentru a sincroniza şi pune la punct 
intervenţia finală, care, nădăjduiam să nu degenereze în 
bătaie. 

Când am auzit paşii deţinuţilor din celula vecină 
întorcându-se de la W. C, Sandu şi cu mine am înşfăcat 
tineta de urechi şi ne-am îndreptat cu ea spre uşă. Ciubărul 
era plin ochi, aşa că mergeam încet şi fără să-l clătinam, 
pentru a nu-i vărsa conţinutul pe jos. Între timp, prinzând 
de veste, Urdea s-a năpustit spre noi. Ajunsesem la 
jumătatea drumului către uşă, când s-a proţăpit 
ameninţător în faţa noastră, barându-ne calea. N-a apucat 
însă să profere nici o insultă şi nici să schiţeze vreun gest 
de agresiune, aşa cum ne aşteptam, văzându-i figura 
convulsionată de furie, căci, în aceeaşi clipă, fusese 
îndeaproape împresurat de cel puţin şapte sau opt din 
camarazii noştri, care stătuseră pregătiţi ervină la 
momentul potrivit. Mai mult, Titi Coşereanu l-a apucat de 


piepţii cămăşii şi pe un ton excesiv de calm, dar vădit 
contrar intenţiilor lui, i-a spus, cu vorba rară şi printre dinţi, 
că, dacă îndrăzneşte sa se împotrivească, până la 
intervenţia gardianului se va alege praful de el. Sub efectul 
surprizei şi intimidării, Urdea n-a avut nici un moment de 
şovăială. A estimat pe loc că situaţia era prea periculoasă, 
şi, cu o promptitudine neaşteptată, şi-a îmblânzit brusc 
privirea şi, cu un zâmbet supus, s-a dat la o, parte, lăsându- 
ne să continuăm drumul cu tineta spre uşa pe care 
gardianul tocmai o deschidea. 

Pe tot drumul de la celulă la W. C. Şi înapoi, ne-am aşteptat 
ca Urdea să-l implice în vreun fel pe gardian în conflictul 
nostru, inventând cine ştie ce minciuni, pentru a se 
răzbuna. Ne-am înşelat însă. Urdea n-a încercat să ne 
toarne. La întoarcere în celulă, profitând de atmosfera 
creată; de înfrângerea lui Urdea şi, mai ales, de faptul că 
acesta o acceptase fără să crâcnească (ceea ce îl 
discreditase până şi în ochii complicelui lui, Stoianov), Titi 
Coşereanu a luat cuvântul pentru a propune o nouă 
organizare a serviciilor în cameră. Cam jumătate din 
deţinuţi urmau să fie scutiţi de transportul hârdaielor. De 
data asta, cei vizaţi n-au mai ridicat nici o obiecţie, Urdea 
ne mai inspirându-le nici o teamă. 

O vreme, după această confruntare în care îşi pierduse 
faţa, Urdea a stat retras şi posomorit în colţul lui, ocolit de 
toţi. Apoi, treptat, s-a acomodat cu noua situaţie şi în cele 
din urmă s-a integrat în viaţa de toate zilele a comunităţii 
care nu l-a mai respins. 

Primul, care, bolnav fiind şi neputându-şi mânca raţia de 
mămăligă, i-a oferit-o lui Urdea, a fost George Boian. Au 
mai făcut-o apoi şi alţii, pe care mai înainte Urdea îi 
obligase prin teroare să-i cedeze mâncarea. l-am citit în 
ochi recunoştinţa şi l-am simţit emoţionat. Cred că puterea 
exemplului a avut un mare rol în domesticirea lui Urdea. 

Neutralizarea lui Urdea a fost la scurt timp urmată de încă 
un eveniment, la fel de benefic pentru asanarea atmosferei 


din camera noastră: mutarea lui Stoianov! 

Punctul de plecare a fost o tipică ceartă de celulă, iscată 
între el şi Nicu lunian, pornită de la o contrazicere pe o 
temă cât se putea de banală. Nicu lunian, care era un 
coleric, şi-a pierdut controlul la prima mitocănie a 
bulgarului şi, fără să mai stea pe gânduri, a pus mâna pe 
capacul de lemn al hârdăului de apă şi l-a azvârlit cu toată 
forţa în direcţia lui Stoianov. Capacul s-a izbit cu mare 
zgomot de un pat şi a căzut la picioarele bulgarului. În timp 
ce câţiva dintre noi am sărit să-l stăpânim pe Nicu lunian, 
care voia să se repeadă cu pumnii la adversarul lui, acesta 
din urmă a ridicat capacul de jos şi, însoţindu-şi gestul cu 
un potop de înjurături, l-a aruncat spre lunian. În acel 
moment, atras de zgomotul din cameră, gardianul se 
apropiase de uşa noastră şi, prin vizetă, observase 
contraatacul lui Stoianov şi urmărise traiectoria capacului, 
care, după ce se lovise de câteva paturi, sfârşise prin a se 
opri în capul lui Winter. Din fericire, din cauza piedicilor 
întâlnite în cale, capacul îşi pierduse din viteza iniţială cu 
care fusese propulsat, lovitura primită de Winter fiind astfel 
mult atenuată. Nu s-a ales nici măcar cu un cucui. 

Incidentul a luat, totuşi, o întorsătură dramatică în ochii 
gardianului, pentru că, speriat de lovitura neaşteptată a 
capacului, Winter, care era bolnav de inimă, a făcut pe loco 
criză cardiacă. Crizele de inimă ale lui Winter, cu care noi 
eram obişnuiţi, erau de natură nervoasă, şi nu-i puneau 
viaţa în pericol. Totuşi, pe gardianul, care între timp intrase 
în cameră, avea să-l impresioneze paloarea subită a lui 
Winter, care, cu spaima în ochi şi cu gura mare căscată, 
făcea eforturi disperate să inhaleze aer. 

Sub îndrumarea doctorului Petrasievici, care i-a descheiat 
bolnavului cămaşa la gât şi pantalonii la talie, Winter a fost 
transportat pe un pat de lângă fereastră, unde, în câteva 
minute şi-a revenit. În ceea ce îl priveşte pe Stoianov, toate 
insistenţele depuse pentru a se dezvinovăţi şi a-l convinge 
pe gardian că nu el începuse agresiunea, ci Nicu lunian, au 


fost inutile. Gardianul nu-l văzuse decât pe el aruncând cu 
capacul şi nu-l auzise decât pe el înjurând. Deşi Stoianov 
ne-a solicitat şi nouă, celor care asistasem la întregul 
conflict, mărturia, nimeni nu s-a oferit să-i confirme 
declaraţiile. Refuzul camerei de a-l susţine l-a înfuriat în aşa 
hal, încât a început să ne insulte, fără să dea ascultare 
gardianului, care îi ordonase să iasă afară din celulă şi să-l 
urmeze la „beci”. Ba mai mult, l-a ameninţat pe gardian, că 
îl va reclama la superiorii lui, pentru că ţine parte 
„duşmanilor de clasă, boierilor şi intelectualilor”, 
persecutându-l pe el, fiindcă e de „origine muncitorească”. 
Această ultimă afirmaţie a lui Stoianov s-a dovedit a fi o 
gafă, care avea să-i fie fatală. Totuşi, în primul moment, 
reacţia gardianului i-a lăsat impresia că ameninţarea pe 
care o formulase îşi atinsese ţinta şi că rămăsese învingător. 
Cum auzise amenintaţrea lui Stoianov, plutonierul se 
îmbujorase la faţă şi, fără să zică o vorbă, făcuse stânga- 
mprejur şi ieşise din cameră, trântind uşa după el. Câteva 
minute mai târziu a reapărut în urma ofițerului de serviciu, 
care, pe un ton ce nu mai admitea replică, i-a ordonat scurt 
lui Stoianov: „la-ţi bagajul şi ieşi afară!” 

Şi aşa, datorită nedreptăţii ce i-a făcut-o gardianul, de a-l 
fi socotit agresorul în conflictul cu Nicu lunian şi a tăcerii 
noastre complice, am scăpat de Stoianov din cameră. 

Am aflat că, după ce a stat zece zile în beci, a fost mutat 
într-una din celulele mici de la ultimul etaj. 

Şi fiindcă l-am pomenit pe Winter, nu pot să nu povestesc 
felul în care şi-a făcut apariţia printre noi, când, proaspăt 
sosit cu duba de la Jilava, a fost introdus de gardian în 
camera noastră. 

La deschiderea uşii, când gardianul s-a dat de o parte 
pentru a-l lăsa să intre, am văzut aşteptând în prag un 
omuleţ mic şi pricăjit, ţinându-şi în braţe „bagajul” făcut 
balot în pătură. Vârsta nu i-am putut-o aprecia la prima 
vedere, dar, când s-a pornit la mers, ne-am zis că trebuie să 
fie tare bătrân şi foarte suferind. Avansa extrem de lent, ca 


într-un film rulat cu încetinitorul. Nesigur pe picioarele lui 
tremurânde, cu paşi mărunți şi târşindu-şi tălpile pe ciment, 
Winter avansa cu greu şi cu vădită îngrijorare că nu va 
putea să parcurgă distanţa care îl despărţea de primul 
punct de sprijin spre care tindea, reprezentat de patul cel 
mai apropiat de uşă. Când, în fine, şi-a atins ţinta, epuizat 
de efort, s-a aşezat pe pat oftând. A fost imediat înconjurat 
de solicitudinea noastră, dar şi de curiozitatea cu care era 
primit orice nou venit în lumea „înaltei trădări” de la Piteşti, 
unde numai rareori mai sosea câte cineva condamnat sub 
această acuzaţie. Cu respiraţia grea şi voce stinsă, 
întrerupându-se după fiecare câteva cuvinte pentru a-şi 
recăpăta suflul, Winter s-a prezentat şi ne-a relatat 
povestea lui. 

Fusese, până la data arestării, farmacistul Institutului de 
geriatrie al doctoriţei Aslan. Cu câteva luni în urmă, 
institutul primise vizita unei delegaţii străine din Germania 
federală sau Austria (nu mai ţin minte exact). Principalul 
membru al delegaţiei, căruia regimul de la Bucureşti voia 
să-i producă o bună impresie, era un doctor interesat în 
probleme de geriatrie şi în tratamentele aplicate în clinica 
doctoriţei Aslan. Informarea de specialitate a primit-o de la 
dr. Aslan şi colaboratorii ei din institut, la care, pentru o mai 
bună comunicare între părţi, participa şi Winter, singurul 
bun cunoscător al limbii germane. 

Când doctorul străin şi-a manifestat dorinţa de a cunoaşte 
şi oraşul şi împrejurimile în cele câteva zile pe care urma să 
le petreacă în ţară, institutul i l-a oferit ca însoțitor şi ghid 
pe Winter, spre satisfacția amândorura. Medicul german îl 
simpatizase pe Winter iar, pe de altă parte, pentru acesta 
din urmă zilele, petrecute cu neamţul în oraş, au 
reprezentat un concediu plăcut şi binevenit. leşiţi din 
cadrul rigid al vizitei oficiale şi scăpaţi de obligaţiile 
protocolare, relaţiile celor doi s-au dezvoltat într-o 
atmosferă destinsă, ce avea să înlăture şi ultimele reticenţe, 
mai ales din partea lui Winter. 


„La gradul de intimitate la care ajunseserăm, era absolut 
normal, ne spunea acum Winter, să nu mă mai feresc de 
interlocutorul meu!” Şi astfel a aflat doctorul german o 
mulţime de lucruri despre viaţa oamenilor în România 
„socialistă”, pe care până atunci nici nu le bănuise. Winter 
şi-a descărcat sufletul cătrăânit de toate „binefacerile” cu 
care îl copleşise regimul de-a lungul anilor. Pe doctorul 
neamţ a reuşit să-l impresioneze şi să-l indigneze în aşa 
măsură, destăinuindu-i ticăloşiile regimului comunist, încât 
n-a uitat nimic din cele aflate de la ghidul lui. Dar, se pare 
că, pentru cineva care nu trăieşte în interiorul sistemului, 
nu este de ajuns să afle aceste lucruri; mai trebuie să le şi 
înţeleagă. Ori, doctorul lui Winter, deşi ascultase cu luare- 
aminte informaţiile farmacistului şi fusese profund 
impresionat, nu înţelesese de fapt nimic. Dovada: când s-a 
întors în Germania, a publicat un articol într-o revistă, în 
care, pe lângă vizita la Institutul de geriatrie, a relatat şi 
despre faţa ascunsă a vieţii din România comunistă, pe care 
a avut şansa s-o descopere, datorită unei persoane bine 
intenţionate, care l-a ajutat să poată vedea realitatea. 

Altfel, discret, doctorul german... Nu i-a pomenit numele 
lui Winter! Securitatea, însă, cu flerul şi perspicacitatea ei 
proverbiale, l-a descoperit pe spionul şi trădătorul de 
Winter! 

Bietul Winter, care era chinuit de tot felul de boli, de la 
hemoroizi şi colită, până la o insuficienţă hepatică şi 
tulburări cardiace de natură nervoasă, niciuna gravă sau 
care să-i amenințe viaţa, dar toate cronice şi cu manifestări, 
dacă nu direct dureroase, cel puţin neplăcute şi sâcâitoare, 
era departe de a fi atât de bătrân pe cât arăta la înfăţişare. 

Dovedindu-se om de treabă, dar cu moralul destul de 
scăzut, toată lumea îl menaja şi încerca să-l încurajeze. Şi, 
totuşi, ne-a venit destul de greu să nu izbucnim în râs în 
faţa lui, când, vorbindu-ne cu multă convingere de 
eficacitatea leacurilor pentru întinerire oferite de „madam 
Aslan” şi fiind întrebat de cineva, mai sceptic dintre noi, 


dacă a avut ocazia să constate personal efectele celebrului 
medicament H3 asupra vreunui pacient, Winter i-a răspuns 
cu toată inocenţa: 

— Păi uitaţi-vă la mine! Eu arăt aşa cum mă vedeţi, numai 
datorită tratamentului cu H3, pe care l-am urmat cu puţin 
înainte de a fi arestat! 

Dacă n-am făcut haz decât între noi de replica lui Winter, 
nu l-am scutit în schimb de porecla, sub care avea să fie 
cunoscut în toată închisoarea: „Haştrei”. 

După dezarmarea şi asimilarea lui Urdea şi în urma 
mutării lui Stoianov, în raporturile dintre locatarii camerei 
se instaurase pacea. Teama dispăruse, abuzurile încetaseră, 
iar atmosfera încărcată şi apăsătoare, pe care o găsisem la 
sosirea noastră în cameră, se limpezise, făcând posibile 
relaţii mai destinse într-un climat de tot mai bună 
înţelegere şi chiar de mai mult optimism şi bună dispoziţie. 
Această modificare radicală a situaţiei din camera mare de 
la parter, locuită în marea ei majoritate de oameni bătrâni, 
se datora, fără îndoială, infuziei cu deţinuţi mai tineri, ce 
avusese loc cu ocazia marii mutări, care răscolise 
componenţa tuturor celulelor din închisoare. Sosirea 
grupului nostru de tineri în cameră avusese efectul ştiucii 
introduse în eleşteul de crapi. Chiar dacă la început am 
întâmpinat rezistenţa inerţiei şi resemnării, treptat, până şi 
cei mai bătrâni şi suferinzi s-au lăsat influenţaţi de suflul de 
optimism şi vitalitate adus de noi în cameră. Încet, încet, 
încăperea a prins viaţă, luând naştere tot felul de activităţi, 
unele, cât de cât tolerate de administraţie, conferinţe, 
povestiri de romane, altele, interzise, cum erau lecţiile de 
limbi străine, scrisul pe plăcuţe de săpun, comunicarea prin 
Morse cu alte celule, recepţionarea şi transmiterea de 
informaţii, confecţionarea de ace, „costici”, jocuri de şah şi 
de table, din săpun sau miez de pâine, etc. Bătrânii au 
devenit din ce în ce mai activi, inițiind diferite cursuri sau 
tratând anumite teme de specialitate, fie literare, filosofice, 
de artă, tehnice, militare, istorice, politice etc, sau chiar 


colaborând cu noi la acţiuni nepermise, asumându-şi, cu tot 
mai multă îndrăzneală, riscul de a fi trimişi la beci. 

În scurtă vreme, fuziunea între cele două grupuri de 
vârstă s-a realizat deplin, ajungându-se la acea omogenitate 
atât de mult dorită în închisoare şi nu întotdeauna obţinută, 
mai ales într-o cameră atât de suprapopulată, cum era a 
noastră. Cred că experienţa unei îndelungate convieţuiri 
între patru pereţi, cu tot felul de oameni, ducea în mod 
normal la o atenuare a egoismelor şi la un mai mare respect 
şi înţelegere a aproapelui, făcându-te mai generos şi mai 
tolerant faţă de slăbiciunile şi chiar ciudăţeniile celor din 
jurul tău. Cei câţiva, care nu ajungeau singuri la această 
concluzie, se aliniau totuşi la poziţia majorităţii, adoptând, 
chiar neconvinşi fiind, atitudinea şi comportarea celor 
mulţi, pentru a nu se exclude singuri din societatea în care 
trebuiau să trăiască. 

În cele câteva luni petrecute în camera mare de la parter, 
am avut zi de zi un program atât de încărcat, încât nu 
pridideam să-i fac faţă în măsura în care aş fi dorit-o. În 
afara treburilor obişnuite, de care m-am ocupat cu 
predilecție în toate închisorile prin care am trecut, 
reprezentate mai ales de explorarea tuturor căilor posibile 
de a obţine informaţii din afară şi de a întreţine legăturile 
cu celelalte celule, mi se oferea acum ocazia să particip la o 
mulţime de alte activităţi, care se desfăşurau zilnic în 
camera noastră. Lecţiile şi cursurile de tot felul, expunerile 
şi conferințele care se ţineau lanţ, în cercuri mai mari sau 
mai mici, în diferite colţuri ale camerei, îţi îngreunau 
alegerea, mai ales atunci când aveau loc concomitent. 

Îmi amintesc, printre altele, de una din aceste conferinţe, 
propusă şi ţinută de generalul Potopeanu, având ca temă 
„războiul din răsărit”. Cu tot interesul manifestat de toată 
lumea pentru subiect, Potopeanu nu a reuşit să reţină în 
mod deosebit atenţia, fiind departe de a satisface chiar şi 
un auditoriu compus în cea mai mare parte din profani 
civili. La diferitele întrebări şi lămuriri suplimentare ce i s- 


au cerut, în privinţa anumitor momente şi bătălii mai 
importante ale campaniei din Rusia, generalul a dat 
explicaţii puţin convingătoare, fiind chiar contrazis şi 
corectat de câţiva ascultători mai bine informaţi în 
domeniul respectiv. Unul din cei mai competenţi critici ai lui 
Potopeanu ni s-a părut a fi Radu Cioculescu, care, cu tonul 
lui sarcastic, îl apostrofa, punându-l deseori în situaţia 
penibilă de a-şi retracta afirmaţiile făcute. De câteva ori, 
fiind vorba de luptele purtate de unităţile noastre de 
cavalerie, generalul s-a văzut pus în inferioritate şi de 
intervenţiile şi rectificările colonelului Kiriacescu, el însuşi 
cavalerist. 

Conferinţa generalului Potopeanu a sfârşit prin a intra 
într-un impas, din cauza nenumăratelor întreruperi, dar şi a 
vizibilei lipse de cunoştinţe temeinice, pe care încerca să şi- 
o ascundă sub tonul emfatic şi superior cu care ne vorbea. 
Abia când relatarea lui Potopeanu s-a dovedit a fi un fiasco 
total, şi-a manifestat prezenţa colonelul Ciobanu, care 
urmărise cu răutăcioasă satisfacţie întreaga conferinţă, fără 
să intervină, păstrând o tăcere ostentativă, lăsând doar să-i 
fluture pe buzele-i tivite un uşor zâmbet ironic. Ignorându-l 
pe Potopeanu, care tocmai se străduia să găsească o 
formulă de retragere onorabilă, rostind câteva cuvinte de 
încheiere, colonelul Ciobanu l-a acoperit cu vocea lui 
metalică şi ni s-a adresat cam în termenii următori: 

— Am înţeles că vreţi să ştiţi cum a decurs într-adevăr 
războiul din răsărit. Sunt gata să vă fac o expunere 
completă şi exactă a campaniei noastre din Rusia, aşa cum 
va fi consemnată mai târziu şi de istoria militară. Ca fost 
ofiţer de stat major, cu studii militare superioare, şi din 
respect pentru uniforma pe care am purtat-o, nu-mi pot 
permite să vă povestesc lucruri inexacte şi versiuni 
fanateziste, ca alţii. 

Trecând, apoi, fără să se sinchisească, peste mojicia cu 
care îl tratase pe generarul Potopeanu şi momentul jenant 
pe care îl crease, colonelul Ciobanu ne-a rugat să-i 


pregătim o pătură pe care să poată desena, cu o coajă de 
săpun, harta Rusiei. 

Cunoşteam, încă dinaintea acestui episod, părerea lui 
Ciobanu despre Potopeanu. Ştiam că îl dispreţuia, 
considerându-l un ofiţer incapabil, care nu îmbrăţişase 
cariera militară din convingere sau pasiune, ci numai ca 
mijloc de parvenire, şi că ajunsese la gradul de general 
numai datorită relaţiilor şi influențelor, bucurându-se de 
favorurile regelui Carol al doilea. Deşi, se pare că Ciobanu 
nu greşea, ci îl aprecia pe Potopeanu la justa lui valoare, 
lipsa de menajamente şi felul dur şi înjositor, în care l-a 
tratat, nu ni l-a făcut pe colonel mai atrăgător. De altfel, 
ultimul lucru de care putea fi făcut răspunzător colonelul 
Ciobanu, era acela de a stârni simpatie. Inteligent, cu studii 
strălucite, demn, incoruptibil, lipsit de slăbiciuni şi conştient 
de valoarea lui, fiind însă extrem de orgolios, ambițios peste 
măsură şi arogant cu cei din jur, considerându-li-se 
superior, colonelul Ciobanu putea provoca admiraţie şi 
respect, atrăgându-şi, totodată, antipatii şi chiar duşmănii, 
dar nu reuşea în nici un caz să inspire simpatie sau 
afecţiune. 

În următoarele patru-cinci zile, în care ne-a vorbit de 
războiul din Rusia, colonelul Ciobanu avea să ni se arate, 
însă, în cea mai favorabilă lumină. Ciobanu a început mai 
întâi prin a desena harta Europei. Nu pe pătură, cum se 
propusese iniţial. Cineva venise cu o idee mai bună: să 
scoatem din balamale unul din canatele ferestrei, să-i 
ungem geamul cu săpun şi să-l pudrăm cu prafde D.D.1, 
pregătindu-l astfel ca tablă de desen pentru hărţile şi 
schiţele ce vor însoţi şi ilustra explicaţiile verbale. 
Fereastra, scoasă de la locul ei, a fost rezemată de unul din 
paturile din fundul camerei, care se află într-un unghi mort 
şi nu putea fi văzut de la vizetă. Ca măsură de prevedere, 
unul din noi urma să stea mereu în apropierea geamului, cu 
o cârpă udă în mână, pentru ca, în cazul unei vizite 


inopinate a gardianului, să poată şterge imediat desenele, 
pretextând că se ocupă cu spălatul ferestrelor. 

Când colonelul Ciobanu şi-a început conferinţa, nu erau în 
jurul lui mai mult de şapte-opt inşi dispuşi să mai audă 
vorbindu-se, pentru a nu ştiu câta oară, despre ultimul 
război, temă atât de des abordată în toate închisorile, de tot 
felul de oameni, civili sau militari, mai mult ori mai puţin 
calificaţi s-o facă. Ceilalţi deţinuţi din cameră, adunaţi pe 
diferite grupuri de preocupări, ascultau alţi vorbitori sau 
participau la cursuri de limbi străine. În următoarele câteva 
minute, auditoriul lui Ciobanu avea să devină însă tot mai 
numeros, în detrimentul numărului ascultătorilor altor 
„conferenţiari” sau „profesori” din cameră, până ce 
grupurile s-au dizolvat, toată lumea fiind irezistibil atrasă 
de excepţionala expunere a colonelului. Prezentarea sobră, 
precizia termenilor, exactitatea datelor, analiza pertinentă a 
diferitelor faze ale războiului au scos în evidenţă nu numai 
memoria lui prodigioasă, dar şi enorma cantitate de 
informaţii de care dispunea. Dacă pe noi, profanii, mai puţin 
familiarizați cu problemele militare, colonelul Ciobanu ne-a 
captivat cu pasionanta lui expunere a campaniei din 
Răsărit, pe cei câţiva din camarazii lui de arme, din 
asistenţă, i-a cucerit mai ales cu vastele lui cunoştinţe 
profesionale, atrăgându-şi o admiraţie, care, în următoarele 
zile, cât ne-a vorbit, avea să se dovedească mai puternică 
decât antipatia pe care o inspira în mod obişnuit. 

Oricum, ciclul de conferinţe, pe care le-a ţinut până la 
epuizarea subiectului, s-a bucurat zilnic de acelaşi unanim 
interes. O dată cu sfârşitul ultimei conferinţe, care s-a 
încheiat cu înfrângerea şi capitularea Germaniei, în cameră 
s-au stârnit tot felul de discuţii cu privire la urmările 
războiului. Chiar dacă unii prevedeau un nou război între 
cei doi mari aliaţi învingători, deveniți acum adversari iar 
alţii vedeau rezolvarea pe cale paşnică a confruntării, 
printr-o cedare şi retragere în ultimul moment a unuia 
dintre ei, în faţa zdrobitoarei superiorităţi a celuilalt, toţi 


erau de acord că, şi într-un caz şi într-altul, numai ruşii 
puteau fi perdanţii, iar americanii câştigători. Când i s-a 
cerut şi lui Ciobanu părerea, tot capitalul de simpatie, pe 
care îl acumulase în ultimile zile, şi l-a spulberat din câteva 
fraze. Prin răspunsul lui, colonelul şi-a permis să lovească în 
cea mai înrădăcinată convingere a deţinutului din acea 
vreme, pe care cei mai mulţi îşi clădeau speranţele de 
libertate, fiindu-le, în consecinţă, şi principalul suport moral 
în închisoare. Colonelul Ciobanu era ferm convins că 
victoria finală va fi a ruşilor, şi nu a americanilor! 

Pe scurt spus, raţionamentul lui pornea de la următoarea 
premisă: „Armata germană (pentru care avusese o 
admiraţie fără margini), fusese cea mai perfectă maşină de 
război pe care o cunoscuse lumea până în zilele noastre. 
Această armată extraordinară fusese înfrântă de armata 
sovietică. Deci: armata sovietică este acum cea mai 
puternică armată din lume!” 

Cu aroganţa lui obişnuită, colonelul Ciobanu a ţinut să 
încheie cam în felul următor: „Orice om cu puţină minte va 
ajunge la concluzia logică, că armata sovietică este 
invincibilă!” 

Îmi amintesc şi de o altă teorie, cu care colonelul Ciobanu 
îşi indignase colocatarii din Piteşti: 

— În general, oamenii politici sunt nişte incapabili, din 
cauza gravelor lacune din educaţia civililor. Pentru a-şi lărgi 
orizontul, ar trebui obligaţi să facă studii militare. În orice 
caz, cei care nu au studii militare, nu ar trebui să aibă 
dreptul de a ocupa posturi guvernamentale. 

Cu timpul, efectivul deţinuţilor din camera noastră 
crescuse. Tot introducându-ne sporadic în cameră, câte 
unul sau doi deţinuţi, toate paturile de la parter ajunseseră 
să găzduiască câte doi inşi, iar în multe din cele suprapuse 
dormeam deja câte trei în două paturi alăturate. Din 
paturile de la parter, numai unul mai avea un singur 
ocupant. Privilegiatul, Dinu Cesianu, era nu numai în vârstă, 
dar şi de talie mare şi cu o accentuată infirmitate la un 


picior. Şi-l fracturase în tinereţe, la schi, fusese prost pus în 
ghips şi rămăsese deformat. Acum şchiopăta şi avea dureri. 
Era normal, deci, ca Cesianu să fie menajat şi ca fiecare 
nou-sosit în celulă să fie repartizat cu altcineva în pat, atâta 
timp cât mai erau oameni care dormeau singuri. Deşi 
merita cu prisosinţă mila şi ajutorul nostru, Cesianu era 
privit cu dispreţ de cei care îl cunoscuseră înainte de 
închisoare. După spusele celor mai în vârstă, Cesianu fusese 
mulţi ani ministrul nostru plenipotenţiar la Paris, numai 
datorită caracterului lui slugarnic. Era acuzat de a fi fost 
omul lui Carol al doilea, pretându-se la a-l servi în anumite 
afaceri veroase. 

Noi, cei mai tineri din cameră, considerându-l pe Cesianu 
un martor interesant al unor timpuri, despre care ştiam 
prea puţine, am încercat să-l facem să ne vorbească despre 
lumea în care trăise şi personalităţile pe care le frecventase 
în calitatea lui de ministru al României la Paris. Nu s-a lăsat 
rugat. Ba, dimpotrivă, s-a şi bucurat văzându-se înconjurat 
şi solicitat să-şi povestească amintirile din „cariera lui 
diplomatică”, cum avea obiceiul să repete mult prea des. 
Nu ne-a trebuit însă multă vreme pentru a constata că, 
datorită unei senilităţi destul de avansate, bătrânul Cesianu 
nu mai putea fi izvorul mult dorit de informaţii la care ne 
aşteptasem. Incapabil să povestească un episod până la 
capăt, se întrerupea mereu pentru a încerca să-şi 
amintească câte un nume de persoană sau localitate, în 
general fără să reuşească, şi pierdea şirul, uitând chiar şi 
despre ce vorbea. În schimb, ori de câte ori era întrebat 
despre Carol al doilea, Cesianu devenea mai coerent, dar 
nu pentru a ne vorbi despre personalitatea regelui sau de 
vreun fapt deosebit, inedit, ci numai pentru a ne face să 
înţelegem de câtă simpatie se bucura din partea 
monarhului şi cât de apropiate erau relaţiile lor. 

Ca supremă dovadă a acestei intimităţi şi cu inocenţa 
senilităţii care îi anihilase orice simţ autocritic, ne-a relatat 
foarte mândru, cum l-a primit, într-o zi, regele la Palat. 


Cesianu se întorsese pentru câteva zile la Bucureşti şi se 
anunţase la Palat. 

— Pentru mine nu se uza de formele protocolare obişnuite. 
Nu eram primit în audienţă, ca toată lumea! Spunea el. 

Carol l-a primit în camera de baie. Regele, care era în 
cadă, i-a spus lui Cesianu să se aşeze pe marginea ei şi să-i 
povestească ultimele can-can-uri ale vieţii diplomatice din 
Paris. În timp ce se spăla, râdea şi glumea cu Cesianu de 
diferitele istorioare, mai ales picante, cu care acesta căuta 
să-l distreze. La un moment dat, Carol i-a întins buretele, cu 
care se săpunea, şi l-a rugat să-l frece pe spate. 

Povestea asta am auzit-o de nenumărate ori. Era povestea 
lui preferată. Cesianu o relua ori de câte ori i se oferea 
prilejul, subliniind de fiecare dată, cu vădită satisfacţie, 
penibilul episod cu buretele, convins fiind că nu putea 
provoca decât admiraţie şi chiar invidia celor care îl 
ascultau. 

Între timp, ne mai fuseseră aduşi câţiva noi locatari. 
Dormeam tot mai înghesuiți şi cu cât aglomeraţia în cameră 
creştea, cu atât se apropia şi momentul în care şi Cesianu 
urma să împartă patul cu cineva. 

Când într-o zi s-a împlinit sorocul şi gardianul ne-a mai 
împins în cameră un deţinut, toată lumea a fost de acord, că 
Cesianu avea totuşi noroc. Noul-venit, care urma să-i fie 
partener de pat, îndeplinea condiţiile optime, pentru a nu-i 
face viaţa prea grea lui „Şerbet.” (Aşa îl poreclise Dan 
Hurmuzescu pe Cesianu, fiindcă era „zaharisit!”) Era foarte 
mic de talie, extrem de slab şi nu avea să ocupe mult loc în 
pat! Nu spaţiul avea să constituie însă problema care să le 
tulbure convieţuirea celor doi, cum crezuserăm noi, ci 
nepotrivirea de caracter, de program şi... Mai ales... De 
igienă! 

Proaspătul nostru camarad de cameră şi viitor coleg de 
pat al lui Cesianu, se numea Ghertler şi era unul din cei 
câţiva oameni întâlniți în puşcărie, care, cu mirosul pe care 
îl degajau, mai agresiv decât toate duhorile pestilenţiale ale 


celulei, reuşeau să-ţi retrezească simţul olfactic, pe care îl 
credeai de mult atrofiat. Ghertler refuza cu îndărătnicie să 
se spele. În cele două sau trei luni, cât a stat cu noi în 
cameră, s-a sustras sistematic de la duşul săptămânal, 
pretextând diferite suferinţe, ba reumatice, ba de sciatică 
etc. Cum patul pe care Ghertler îl împărțea cu Cesianu era 
chiar lângă uşă, noi nu-i „simţeam” prezenţa decât la 
ieşirea sau revenirea în cameră, când, fiind scoşi la 
plimbare sau la W. C. Eram obligaţi să trecem pe lângă el. 
În schimb, pentru Cesianu, care, cu toată infirmitatea şi 
scleroza vârstei, se străduia să folosească la maximum apa 
şi săpunul în scurtul timp ce ni-l acorda gardianul la W. C. Şi 
la duşul săptămânal, dormitul în acelaşi pat cu Ghertler era 
un calvar. După ce a încercat, în zadar, să-l convingă să se 
spele, a ajuns la ceartă, sau mai bine spus la insulte, pentru 
că Ghertler nu riposta. În cele din urmă, Cesianu şi-a găsit 
satisfacția în răzbunare. 

Cu o plăcere răutăcioasă, îl înghesuia cât putea pe colegul 
lui de pat în timpul nopţii, lovindu-l chiar cu picioarele şi 
nelăsându-l să doarmă până târziu. Abia când i se făcea şi 
lui somn, îşi înceta represaliile, pe care Ghertler le răbda 
noapte de noapte, în tăcere şi cu aceeaşi pasivitate. Spre 
dimineaţă, însă, rolurile se inversau. Era rândul lui Ghertler 
să-l trezească pe Cesianu cu rugăciunile lui rituale. 

Ghertler, care fusese comunist şi terorizase un judeţ 
întreg din sudul Moldovei, în primii ani ai ocupaţiei ruseşti, 
era acum un evreu religios, habotnic, care, încă înainte de a 
se lumina de ziuă, se trezea pentru a-şi face rugăciunea. Se 
făcea ghem în pat la picioarele lui Cesianu, îşi punea pătura 
în cap şi îşi murmura rugăciunile, aplecându-se ritmic, când 
înainte, când înapoi. Bineînţeles că Cesianu nu mai putea 
dormi, părăsea patul şi se plimba prin cameră în căutarea 
unui binevoitor, căruia să i se plângă de Ghertler. 

Scena se repeta zi de zi, fără excepţie, şi dura până 
aproape de „deschidere”, timp în care Cesianu măsura 


camera de la un cap la altul, aruncând priviri furioase spre 
momâia din patul lui, care bătea mătănii sub pătură. 

După nenumărate insistenţe, unul din ofiţerii de serviciu s- 
a îndurat şi ne-a împlinit dorinţa. A dat dispoziţie să ni se 
mai aducă câteva paturi, care, nemaiavând loc pe jos, le-am 
montat peste cele din colţurile camerei, formând astfel 
câteva coloane de câte trei paturi suprapuse. Deşi căţăratul 
la etajul trei nu era lucru uşor pentru oamenii mai în vârstă 
şi bolnavi, George Boian şi Radu Cioculescu au ţinut morţiş 
să se mute în două din aceste paturi alăturate, dintr-un colţ 
al camerei. E drept că de câtva timp, spre surprinderea 
noastră, vreo opt din cei mai bolnavi şi neajutoraţi deţinuţi 
din cameră, printre care şi ei, căpătaseră „dreptul la pat”, 
ceea ce însemna că li se permitea să stea culcaţi şi peste zi, 
fără să mai fie pedepsiţi. Hotărârea nu fusese luată pentru 
a veni în ajutorul bolnavilor, din care cei mai mulţi stăteau şi 
aşa în pat toată ziua, unii nefiind în stare nici să se ridice 
singuri în picioare. Pe câţiva îi duceam noi până la tinetă, 
ridicându-i de subţiori. Măsura era menită să-i apere pe 
gardieni de ridicolul de a-şi vedea autoritatea ştirbită, 
atunci când, intrând în cameră pentru a-l lua şi duce la beci 
pe un deţinut surprins ziua în pat, erau obligaţi să renunţe, 
fiindcă cel care călcase regulamentul era incapabil să se 
ridice de jos. 

Radu Cioculescu se afla pe lista tuberculoşilor evolutivi, 
depistaţi cu ocazia controlului radiologie făcut de vreun an 
în urmă tuturor deţinuţilor din Piteşti. Drept tratament, 
primise un timp câte o cănită de lapte pe zi, iar, în ultima 
vreme, „dreptul la pat”. 

În ceea ce îl privea pe George Boian, starea sănătăţii lui 
alterna între perioade relativ bune şi momente când viaţa îi 
atârna de un fir de păr. După operaţia pe care o suferise la 
spitalul închisorii din Aiud, George Boian rămăsese cu 
predispoziția de a face ocluzii intestinale. În astfel de 
situaţii, orice întârziere în repunerea în funcţie a traiectului 
intestinal îi putea fi fatală. De o intervenţie chirurgicală de 


urgenţă nu putea fi vorba în închisoarea din Piteşti. Nu 
rămânea, deci, posibilă decât recurgerea la clismă, cea mai 
primitivă metodă de intervenţie, cea mai chinuitoare şi fără 
certitudine absolută de reuşită. Dar chiar şi pentru a obţine 
cele necesare pentru clismă aveam de întâmpinat 
nenumărate greutăţi. În primul rând, trebuia înfrânată 
reaua voinţă sau inerția şefului de secţie, după cum se 
nimerea să fie de serviciu un gardian mai câinos la suflet 
sau unul numai leneş. Odată convins să anunţe cât mai 
degrabă cabinetul medical, intra în joc factorul noroc. Dacă 
nu era nimeni acolo, aşteptarea se prelungea fără termen 
previzibil. Dacă doctorul Rădescu sau sanitarul Ciortan 
erau prezenţi, cazul lui George Boian fiindu-le cunoscut din 
cauza frecventelor crize pe care le avusese, bolnavul nu era 
dus la cabinet pentru a fi tratat, sau măcar consultat, ci 
primea în cameră „cele necesare”, pentru clismă, urmând 
să se descurce singur, sau cu ajutorul celorlalţi deţinuţi. 
Prin „cele necesare” se înţelegea: un irigator din tablă, mai 
păstrând pe alocuri urme de email, la care era adaptat un 
tub de cauciuc, mult prea subţire pentru a-şi îndeplini rolul 
cu maximă eficienţă, în cazul reducerii unei ocluzii 
intestinale şi o găleată cu apă de la bucătăria închisorii. 

Asta era tot! Irigatorului îi lipsea însă canula ce trebuia 
fixată la celălalt capăt al tubului de cauciuc. Sub 
îndrumarea dr. Cornel Petrasievici şi a lui Sandu Ghica, am 
confecţionat una din lemn, în atelierul nostru clandestin, 
dotat cu cele câteva scule preţioase, ascunse cu grijă prin 
saltele sau sub duşumele. Drept material am folosit o 
bucată din coada măturii, dată de gardian pentru curăţenie, 
pe care am scurtat-o înainte de a i-o restitui. 

Am dat toate aceste amănute, pentru a arăta cu ce 
probleme eram confruntaţi, atunci când era vorba de salvat 
viaţa unui om, şi a da în vileag, totodată, măsura în care se 
manifesta îngrijirea medicală a închisorii, şi măsura în care 
trebuia să ne ajutăm singuri. 


Nu mă voi încumeta să mai vorbesc şi de chinurile suferite 
de George Boian în toţi anii de detenţie, în care, uneori la 
câteva luni, alteori la numai câteva săptămâni, intrând în 
criză, trebuia să se supună acestui tratament barbar, 
efectuat cu mijloace primitive de către camarazii lui de 
celulă, dornici să-i vină în ajutor, dar necalificaţi s-o facă. În 
răstimpul mai lung sau mai scurt dintre două crize, George 
Boian, deşi de o slăbiciune extremă, era plin de energie, 
desfăşurând tot felul de activităţi, pe măsura puterilor lui. 
Una din îndeletnicirile lui preferate era cusutul, pe care îl 
practica cu mare migală, cârpind şi peticind nu numai 
rufele şi hainele lui, ci şi pe ale tuturor celor din jur. Acum, 
de când se mutaseră în paturi alăturate, intrase în 
reparaţie îmbrăcămintea lui Radu Cioculescu. 

Câteva zile mai târziu, în glumă, Dan Hurmuzescu s-a 
prefăcut că nu-l cunoaşte pe Radu Cioculescu, din cauză că 
îşi schimbase „stilul” de îmbrăcăminte! Dan Hurmuzescu 
făcea aluzie la faptul că Cioculescu era bine cunoscut în 
Piteşti pentru halul de neîngrijit şi de zdrenţăros în care 
umbla. Se complăcea într-o neglijenţă, devenită proverbială 
chiar şi pentru condiţiile de puşcărie. Şi, totuşi, simbioza 
dintre George Boian, cu simţul ordinei şi curăţeniei dus 
până la pedanterie, şi Radu Cioculescu, atât de neîngrijit şi 
delăsător, avea să funcţioneze în deplină armonie. Amândoi 
se cunoşteau de foarte tineri şi nu mai conteneau să evoce 
trecutul, reamintindu-şi de farmecul vieţii de atunci şi de 
oamenii interesanţi pe care îi frecventaseră. Colţul, în care 
îşi aveau paturile şi care scăpa de sub supravegherea de la 
vizetă, devenise un punct de atracţie pentru mulţi amatori 
de astfel de amintiri, în care erau trecute în revistă toate 
aspectele unei epoci, cu frământările ei, dar şi cu 
perioadele fericite pe care le trăiseră cei doi. 

Datorită limbii lui ascuţite şi a lipsei de menajamente cu 
care îşi spunea părerea despre oricine şi orice, Radu 
Cioculescu nu avea, în general, darul să-şi atragă simpatii, 
şi cu atât mai puţin în închisoare, unde claustraţia îi făcea 


deseori pe oameni mai susceptibili şi mai irascibili decât 
erau în libertate. Unul din puţinii oameni din Piteşti, căruia 
Cioculescu nu-i găsea nici un cusur şi despre care nu avea 
decât cuvinte de laudă, era preotul romano-catolic 
Jeronimus Menges. Stătuse cu el o lungă perioadă de timp 
într-o celulă mică. Admiraţia lui pentru monseniorul 
Menges mergea atât de departe, încât, ori de câte ori venea 
vorba de el, Radu Cioculescu nu se sfia să declare că, dacă 
l-ar fi cunoscut mai demult, nu ar mai fi devenit 
francmason, ci ar fi îmbrăţişat religia catolică, devenind un 
mebru militant al acestei extraordinare oragnizaţii, cum 
numea el biserica catolică. 

Ştiam de la alţii că Radu Cioculescu avea un grad mare în 
masonerie. Cum era foarte discret asupra acestui subiect, 
nu îndrăzneam să-i punem prea multe întrebări. În schimb, 
grupul nostru de mai tineri îl trăgeam de limbă pe colonelul 
Cristea Atanasiu, care, în buna lui credinţă şi mai vorbăreţ 
din fire, nu se sfia să ne povestească mai multe desrpe 
masonerie, organizaţie din care făcea şi el parte. Nu ne 
ascunsese că beneficiase de ajutorul „frăţesc” chiar în 
cariera lui de ofiţer, obţinând, prin influenţa masoneriei, 
poziţii mai privilegiate. Astfel, în timpul războiului, fusese 
comandantul pompierilor. Era evident că nea Cristache, 
cum îi spuneam, nu fusese decât un membru de rând în 
masonerie, despre care nici nu ştia şi nici nu înţelesese 
mare lucru. Nu-i văzuse decât partea utilitar umanitară, 
care decurgea din obligaţia de într-ajutorare a membrilor 
ei. 

Cristea Atanasiu era un om de o mare bunătate 
sufletească, oricând dispus să-i vină cuiva în ajutor, nefiind 
câtuşi de puţin interesat. În camera noastră se dedicase, cu 
Valjan, a cărui sănătate era grav afectată şi avea să se tot 
deterioreze, până ce, aproape muribund, i s-a aprobat 
transferul la Spitalul penitenciarului Văcăreşti, unde nu a 
mai trăit decât câteva zile. Dar nea Cristache îi era mai ales 


total devotat şi supus lui Radu Cioculescu, purtându-i de 
grijă şi oferindu-se să-i facă tot felul de servicii, de la 
spălatul rufelor până la frecţii şi masaje când era răcit şi îl 
durea spatele, suportându-i, fără să crâcnească, toate 
capriciile, sarcasmele şi reproşurile. 

Profitând de simpatia pe care ne-o purta, una din 
distracţiile grupului nostru era să-l ademenim pe nea 
Cristache la vorbă, cerându-i să ne povestească din 
aventurile lui de tinereţe. Era un subiect la care ştiam că nu 
putea rezista, făcându-i o deosebită plăcere să găsească un 
public ascultător, mai ales când acesta se arăta extrem de 
interesant. Ipocrizia noastră nu dădea niciodată greş, 
credulitatea lui nea Cristache, fiind dezarmant de 
constantă, nedezminţindu-se niciodată. Odată pornit pe 
panta alunecoasă a confidenţelor, devenea victima sigură a 
întrebărilor noastre perfide, cu care, pe nesimţite, îl 
îndreptam spre subiectul dorit: francmasoneria! Nu ne 
aşteptam să aflăm de la el cine ştie ce secrete ale lojei. Ne 
mulţumeam cu generalităţile pe care era în stare să ni le 
povestească, scopul nostru fiind cu totul altul, decât acela 
de a ne informa. Urmăream, de fapt, să facem în aşa fel ca 
Radu Cioculescu să prindă de veste că nea Cristache ne-a 
vorbit despre francmasonerie. Procedam de obicei în felul 
următor: ne adunam, pentru a sta de vorbă, nu departe de 
patul lui Radu Cioculescu, dând impresia că ne ferim să fim 
auziţi, dar având grijă ca totuşi să-i ajungă la urechi câteva 
frânturi din discuţia noastră despre masonerie, din care să 
deducă că nea Cristache fusese din nou indiscret. Spre 
hazul nostru, în momentul următor, din patul de la etajul 
trei, venea prompt reacţia pe care o aşteptam. Cu vocea lui 
metalică de balama ruginită, Radu Cioculescu striga: 

— Cristache! Ia vino până la mine! 

Bănuind după ton că era supărat pe el, nea Cristache se 
suia la etajul trei, se aşeza pe pat faţă în faţă cu Radu 
Cioculescu şi, resemnat, aştepta să fie certat. Ceea ce se 
petrecea de aci înainte sus, în patul de la etajul trei, 


devenea pentru noi cei de jos o scenă mută, pe care o 
observam pe furiş. Deşi formulate pe şoptite, atât 
reproşurile şi acuzaţiile lui Cioculescu, cât şi tentativele de 
dezvinovăţire ale lui nea Cristache erau, totuşi uşor de 
înţeles din mişcările şi mimica celor doi: primul, vehement 
în gesturi şi ridicând deseori un deget ameninţător, al 
doilea, spăşit, plecându-şi cu umilinţă capul şi făcându-se 
tot mai mic sub povara acuzațiilor. Când, în sfârşit, Radu 
Cioculescu considera că îl admonestase destul şi îşi lăsa 
victima să plece, de la patul al treilea cobora, cu un aer de 
câine bătut, un nea Cristache trist şi copleşit de sentimentul 
culpabilităţii lui. Primul lucru pe care îl făcea, când ne 
vedea, era să ne declare solemn că s-a supărat definitiv pe 
noi, că ne retrage prietenia pe care ne-o acordase până aci 
şi că nu ne va mai povesti niciodată, nimic. O jumătate de 
oră mai târziu, Nea Cristache uitase totul şi eram iertaţi! 
Cea mai gravă abatere pentru care Radu Cioculescu l-a 
chemat imediat la ordin, l-a certat mai mult ca de obicei şi 
chiar l-a pedepsit ne-maivorbindu-i câteva zile, n-a fost, de 
fapt, decât o poveste nevinovată pe care ne-a istorisit-o, dar 
care, exploatată de Sandu Ghica, avea să provoace un 
enorm hohot de râs în întreaga cameră. 

Faţă de scepticismul şi neîncrederea în onestitatea şi 
solidaritatea membrilor Organizaţiei masoneriei, pe care 
voit o manifestasem spre a stârni o ripostă şi eventual noi 
indiscreţii din partea lui nea Cristache, acesta, pentru a ne 
convinge de contrariu, a recurs de astă dată la o poveste 
care se voia pilduitoare. Imediat după primul război 
mondial, ne spunea nea Cristache, un înalt funcţionar, al nu 
ştiu cărui ministru din Bucureşti, fusese trimis la Paris într- 
o misiune specială, pentru a remite unei anumite persoane, 
în cadrul unei tranzacţii secrete, dinainte stabilite, o sumă 
considerabilă de bani în monedă lichidă. Funcţionarul 
ajunsese cu bine la Paris, dar cu o zi înainte de termenul la 
care trebuia să predea banii căzuse victimă unei spargeri la 
hotelul la care trăsese şi geanta cu bani îi fusese furată. 


Aflându-se în călătorie neoficială şi totodată însărcinat cu o 
misiune secretă, nu depusese plângere la poliţie, 
neputându-şi permite să divulge motivul pentru care se afla 
în posesia unei atât de uriaşe sume de bani. Fiind un om de 
onoare şi dându-şi seama că niciodată nu va fi în stare să 
înlocuiască şi nici să justifice pierderea sumei ce-i fusese 
încredinţată, nu mai întrevedea decât o singură cale de a 
ieşi din impas cu obrazul curat: sinuciderea! Odată 
hotărârea luată, s-a îndreptat spre una din cele mai 
frecventate cafenele de pe Champs-Elisee, pentru a bea un 
ultim coniac, înainte de a-şi pune capăt zilelor. Pe drum şi-a 
adus întâmplător aminte de legea într-ajutorării frăţeşti a 
francmasoneriei, al cărui membru era şi el de scurtă vreme. 
Şi-a amintit şi de felul în care un membru al masoneriei 
putea face apel la acest ajutor, dacă se afla într-un mediu 
străin. Fără cea mai mică nădejde de a obţine vreun 
rezultat pozitiv, s-a decis să pună la încercare organizaţia, 
pentru a vedea cum reacţionează la un astfel de apel. Tot 
nu mai avea nimic de pierdut! Aşadar, la intrarea în 
cafenea, după ce şi-a agăţat paltonul în cui, a făcut, semnul 
de mare deznădejde, pe care orice membru masoneriei îl 
învaţă, împreună cu alte semne secrete, cum ar fi câteva 
„semne de recunoaştere, folosite la identificarea altui 
„frate,,. „Semnul mare deznădejde, este, de fapt, o 
traducere, care îmi aparţine, a expresiei franceze „le signe 
de grande detresse,, pe care o folosea nea Cristache. 
Semnul făcut de funcţionarul român consta din 
împreunarea celor două mâini deasupra capului şi 
îndreptarea privirii spre clienţii aşezaţi la mesele din sală. 
Apoi, convins că gestul lui nu va avea nici un efect, s-a 
aşezat la o masă şi a comandat un coniac. N-a trecut însă 
nici un minut şi s-a trezit cu doi domni de la două mese 
diferite, care şi-au părăsit locurile şi au venit să se aşeze la 
masa lui. După ce au schimbat „semnele de recunoaştere” 
cuvenite, l-au întrebat despre ce e vorba şi cu ce îl pot 
ajuta. Fără să intre în detalii, trimisul guvernului român le-a 


explicat că se află incognito la Paris, într-o misiune secretă 
pe care nu o poate dezvălui, dar pe care nu o va putea 
îndeplini, fiindcă fusese victima unui furt. Cei doi insistaseră 
să afle ce i se furase iar la promisiunea lor, că vor păstra 
discreţia, românul sfârşise prin a le destăinui suma pe care 
o pierduse şi intenţia lui de a-şi spăla onoarea, luându-şi 
viaţa. Cei doi masoni i-au cerut să-şi amâne gestul cu 
douăzeci şi patru de ore, timp în care să aştepte în camera 
lui de hotel un răspuns din partea lor. 

Şi pentru a scurta povestea lui nea Cristache (atât de 
frumoasă, dar nu ştiu cât de adevărată!), a doua zi, trimisul 
român a primit de la cei doi o sumă de bani egală cu cea 
care îi fusese furată, fără nici o obligaţie de a o restitui 
vreodată. Cei doi i-au spus, doar, că se încredinţaseră că 
furtul banilor avusese, într-adevăr, loc şi că, ajutându-l, 
ştiau că îi salvaseră viaţa şi totodată şi cariera strălucită ce i 
se prezisese încă de tânăr în ţară. 

Contestabilă ori nu, autenticitatea acestei poveşti nu ne-a 
preocupat în mod special. În schimb, lui Sandu Ghica atât i- 
a trebuit: să afle semnele aşa-zise „secrete” ale masonilor! 
Chiar în ziua aceea, după masa de seară, când grupul 
nostru făcea „muncă voluntară”, spălând gamelele 
deasupra tinetelor, Sandu şi-a pregătit lovitura de teatru. 
Când mai rămăseseră doar câteva gamele la cei câţiva care 
mâncau mai încet, Sandu s-a postat în spaţiul liber din 
mijlocul camerei şi, pentru a atrage atenţia lui, a anunţat cu 
voce tare, că nu mai are gamele de spălat. După aceea, 
schimonosindu-se şi gesticulând în mod exagerat, şi-a 
împreunat mâinile deasupra capului şi a început să 
privească disperat în toate părţile, dând impresia că 
aşteaptă ceva. Apoi, la scurte intervale, a mai repetat de 
câteva ori aceeaşi gesticulaţie, până ce s-a găsit cineva din 
cameră să-l întrebe ce a păţit şi ce înseamnă „scălămbăiala 
asta”. 

— Nu e „scălămbăiala”! Este „le signe de grande detresse” 
şi văd că nici un frate nu-mi sare în ajutor, să-mi aducă 


ultimele gamele la spălat! 

Efectul comic provocat de vorbele şi grotescul gesticulaţiei 
lui Sandu asupra unui public deja prevenit, prin faptul că 
mai toţi locatarii camerei erau la curent cu jocul nostru şi se 
distrau de fiecare dată, urmărind micile intrigi şi cursele pe 
care i le întindeam colonelului Cristea Atanasiu, menite să-l 
aducă în faţa judecății lui Radu Cioculescu, şi-a atins 
punctul culminant o dată cu glasul bine cunoscut, care s-a 
făcut imediat auzit: 

— Cristache! Ia vino până la mine! 

Toată lumea a izbucnit în râs, ceea ce nu i-a uşurat situaţia 
lui nea Cristache. 

Iritat de lipsa de respect cu care fusese ridiculizat unul din 
presupusele (sau poate chiar adevăratele) semne din 
vocabularul secret al masoneriei, Radu Cioculescu l-a tratat 
pe nea Cristache drept ţaţă de mahala, care poartă vorbele 
numai de dragul trăncănelii şi l-a sancţionat cu nebăgatul în 
seamă câteva zile, timp în care bietul vinovat arunca priviri 
atât de nenorocite spre patul de la etajul trei, încât îţi venea 
să-i plângi de milă. 

Dar, a trecut şi acest episod. 

În cele din urmă, când Radu Cioculescu şi-a dat seama că 
totul pornea de la intenţia noastră de a ne distra pe 
socoteala lui şi a lui nea Cristache, a râs şi el, ameninţându- 
ne cu degetul din bârlogul lui de la al treilea etaj. 
Considerându-ne iertaţi pentru obrăzniciile puse de atâtea 
ori la cale, ne-am încetat şi noi jocul şi nu l-am mai necăjit 
pe nea Cristache. 

Camera noastră putea fi asemuită cu o localitate în 
miniatură, în care cartierele erau reprezentate de 
cvartaluri de câte două până la patru paturi alăturate, cu 
cele două sau trei etaje ale lor, despărțite unele de altele de 
uliţe, trecători înguste prin care abia te puteai strecura, 
până ce ajungeai în strada principală, care, la rândul ei, se 
lărgea în două locuri formând un fel de piaţete, putând 
cuprinde până la şapte, opt oameni deodată. 


În afara unor preocupări comune tuturor deţinuţilor din 
cameră, fiecare din cartierele ei componente începuse să se 
diferenţieze unul de altul, căpătând un caracter propriu, 
specific, determinat fie de personalitatea mai pronunţată a 
unuia din locatarii cuartalului respectiv, fie de numărul 
dominant al unei anumite categorii, care ocupase paturi 
alăturate în acelaşi cartier. Aşa, spre exemplu, din prima 
categorie, era grupul de paturi unde îşi pusese amprenta 
Radu Cioculescu, sau altele, marcate de prezenţa 
avocatului Vasilescu-Valjan sau a profesorului Ştefan 
Neniţescu. 

Dintr-a doua categorie făcea parte cuartalul în care se 
aciuaseră preoţii sau cel în care se strânsese tagma 
inginerilor, care veşnic găseau ceva de calculat, de la 
caloriile din alimentaţie, până la cubajul de aer pe cap de 
deţinut. Calcule inutile din moment ce nu aveau şi remedii. 
Mai erau însă şi paturi ocupate de persoane care nu ieşeau 
în evidenţă prin nici un fel de manifestări deosebite, 
persoane care stăteau liniştite în colţul lor şi puteau trece 
zile întregi neobservate, dacă nu te nimereai întâmplător 
alături de ele, când eram scoşi la plimbare sau la 
„program”. Unul din aceşti oameni, retras şi modest, care 
nu supăra şi nu inoportuna pe nimeni nici cu prezenţa şi 
nici cu vorba, era Edip Mehmed Ali, hogea de la geamia din 
Parcul Carol de la Bucureşti. Îmi făcusem o obişnuinţă din 
a-l vizita zilnic, în colţul lui. La început, intrasem cu el în 
vorbă din simplă curiozitate. Îmi aminteam încă de când 
eram în şcoală de moscheia din Parcul Carol, dar nu 
ştiusem niciodată că era deschisă cultului, că serviciile 
religioase erau oficiate de un hoge şi că era frecventată de 
credincioşii musulmani din Bucureşti, care nu erau chiar 
atât de puţini la număr pe cât treceau de neobservaţi. Cei 
mai mulţi erau tătari de origine şi proveneau din Dobrogea, 
ca şi Edip de altfel, care era din Medgidia, localitate în care 
se afla şi singurul seminar islamic din ţară, şcoală pe care o 
urmase pentru a deveni hoge. De la el am aflat că 


minoritatea tătară şi turcă din România nu urmase cursul 
laicizant al politicii kema-liste din Turcia, rămânând 
credincioasă vechii ei tradiţii religioase. 

Edip îmi povestea, cum chiar membrii Ambasadei Turciei 
din Bucureşti, împreună cu familiile lor, veneau pe furiş să 
se roage la geamia lui, ferindu-se unii de alţii să nu fie 
văzuţi. Fiind funcţionari de stat, riscau să-şi piardă postul 
dacă s-ar fi aflat la Ministerul de externe de la Ankara. 

În fiecare zi când mă vedea venind spre patul lui din colţul 
camerei, îmi făcea loc să mă aşez lângă el şi stăteam de 
vorbă. În tot ce discutam, fie despre închisoare, despre 
regimul inuman ce ni se aplica, despre ticăloşia 
temnicerilor sau chiar despre atitudinea nedemnă a unora 
dintre ai noştri în faţa administraţiei, Edip nu judeca pe 
nimeni cu asprime. Privea toate slăbiciunile omeneşti cu 
îngăduinţă şi nu purta nimănui ură. Te cucerea cu marea lui 
înţelegere şi iubire de oameni. Nu era întâlnire în care să 
nu ajungem să vorbim şi despre incertitudinea soartei 
noastre. Edip nu se arăta câtuşi de puţin îngrijorat de viitor. 
Era imun la efectul zvonurilor când optimiste, când 
pesimiste, care îşi făceau uneori drum printre deţinuţi şi 
nu-şi pierdea niciodată liniştea şi seninătatea cu care 
aştepta să ne întoarcem cândva acasă. Hogea Edip îmi 
devenise foarte drag şi cred că şi eu lui. 

De câte ori ne rătăcea gândul spre libertate şi venea vorba 
de casă, Edip îmi vorbea de Medgidia lui natală ca de o 
oază a fericirii, în care îmi promitea că mă va conduce când 
vom ieşi din închisoare. (Din păcate, am văzut-o numai eu 
singur, din fuga maşinii, când, după eliberare, am călătorit 
cu nişte prieteni prin Dobrogea. Mi s-a părut un târg 
oriental, înecat în praf sub soarele dogoritor al verii. Am 
văzut din mers minaretul moscheii din Medgidia şi mi-am 
adus aminte de Edip. Dacă aş fi fost cu el, sunt sigur că aş fi 
cunoscut altfel orăşelul şi l-aş fi văzut cu alţi ochi!) În 
închisoare, numele de Medgidia era pentru Edip sinonim cu 
libertate, ceea ce îl şi făcea să-mi spună de fiecare dată în 


chip de salut de despărţire, când mă ridicam să plec de la 
patul lui: 

— Domnule Ioanid, să ştiţi că într-o zi mergem la Megidi! 
(Aşa pronunţa cuvântul, cu accentul pe i-ul final.) 

Cu timpul, scurtase formula şi nu mai spunea decât: 
„Mergem la Megidi!” Semăna cu dorinţa, devenită salutul 
evreilor în diaspora: „La anul la Ierusalim!” 

Într-o zi l-am găsit pe Edip întins în pat. Mi-a spus că nu se 
simţea bine de mai multă vreme, dar că nu-şi făcuse griji. 
Acum, însă, avea dureri mai mari ca de obicei, sub coaste, 
în partea dreaptă. L-a consultat Cornel Petrasievici, care la 
palpare a constatat că avea ficatul mărit. Mai mult nu i-a 
putut spune. Am încercat să obţinem de la şeful de secţie să 
fie dus la cabinetul medical, dar n-am reuşit în ziua aceea. 
În zilele următoare, Edip s-a simţit tot mai rău. Nu se văita. 
Răbda durerile în tăcere iar, când mă aşezam la el pe pat, 
mă privea cu aceiaşi ochi blânzi şi se străduia să-mi 
vorbească la fel ca în alte daţi. Nu reuşea însă să-şi ascundă 
întodeauna mâna, care din când în când i se crispa pe 
pătură de suferinţă. A trecut poate o săptămână până ce, în 
sfârşit, a fost scos la cabinetul medical. S-a întors cu câteva 
tablete date de sanitarul Ciortan. I-a spus că sunt pentru 
ficat. Pe dr. Rădescu nu l-a văzut. În zilele următoare, 
sănătatea lui Edip s-a deteriorat cu rapiditate. Avea 
abdomenul balonat şi dureri acute în partea dreaptă. Nu 
mai putea mânca aproape nimic, încât în scurtă vreme a 
ajuns numai piele şi os. Dr. Petrasievici şi-a precizat 
diagnosticul. Ne-a spus că era vorba de o ciroză a ficatului 
şi că, în condiţiile date, nu credea că mai poate să fie salvat. 
Apoi, Edip nu s-a mai putut scula deloc din pat. Când s-a 
pornit să facă escare la şolduri şi umeri, care au început să 
se necrozeze, sanitarul Ciortan a venit să-l vadă. I-a făcut 
un tratament local cu un dezinfectant oarecare şi iar nu l- 
am mai văzut zile întregi, timp în care nu conteneam să 
semnalăm fiecărui gardian sau ofiţer, pe care-l vedeam, 
starea gravă a bolnavului. 


Acum veneam să-l văd de mai multe ori pe zi, dar stăteam 
mai puţin la patul lui ca să nu-l obosesc. Vorbeam mai mult 
eu. Îi comunicam câte o veste aflată prin Morse sau îi 
povesteam despre conferințele ţinute în celălalt capăt al 
celulei, pe care nu le mai putea urmări, de când era țintuit 
la pat. Momentele în care se contracta de durere alternau 
tot mai des cu stări de apatie sau somnolenţă prelungită. 
Când era treaz, nu-mi puteam da seama dacă mă vede sau 
mă aude, decât după expresia ochilor. Uneori, deşi părea că 
se uită la mine, privea de fapt dincolo de mine, fără vreo 
licărire de înţelegere în ochi. Numai când mă străduiam, cu 
câte un alt camarad să-l întorc de pe o parte pe alta, se 
trezea din letargie şi ne arunca o privire recunoscătoare, 
însoţită de o şoaptă de mulţumire. Nici schimbarea de 
poziţie nu mai servea la mare lucru, fiindcă pe orice parte l- 
ai fi întors, era tot numai răni care nu se mai vindecau. 

Într-o după-amiază, când abia plecasem de lângă el, 
vecinul lui de pat m-a chemat înapoi. Edip îmi pronunţase 
numele, făcându-l să înţeleagă ca vrea să-mi vorbească. M- 
am aşezat din nou lângă el şi m-am bucurat să-l găsesc 
neaşteptat de vioi şi la privire şi la vorbă, deşi glasul îi era 
slab şi lipsit de forţă. Mi-a spus că durerile l-au mai lăsat, 
dar că se simte din ce în ce mai obosit şi de aceea voia să 
mai stea o dată de vorbă cu mine. Voia să-mi mulţumeasecă 
pentru prietenia pe care i-o arătasem şi pentru grija ce i-o 
purtasem. Am încercat să-l întrerup, dar şi-a pus mâna 
peste mâna mea, pe care mi-o ţineam pe marginea patului 
şi m-a privit blând, dar stăruitor, rugându-mă din ochi să-l 
las să vorbească. Când şi-a încheiat fraza, era iar istovit şi a 
închis din nou ochii. Aş fi plecat, să-l las să se odihnească, 
dar mă ţinea în continuare de mână. Am stat o vreme 
nemişcat, crezând că adormise. Deodată, însă, m-a strâns 
uşor de mână, m-a privit iar cu ochii lui buni şi, adunându-şi 
parcă ultimele puteri, mi-a spus: 

— Domnule Ioanid... Nu mai mergem la Megidi! 

Apoi, a căzut de-a binelea în somnolenţă. 


Mai târziu, venind să-i umezesc buzele cu o batistă muiată 
în apă şi văzând că nu are nici o reacţie, l-am chemat pe 
Cornel Petrasievici, care a constatat că intrase în comă. 

Cândva peste noapte, Edip a încetat din viaţă. A murit la 
fel de discret cum a şi trăit printre noi, fără să tulbure pe 
nimeni. Dimineaţa, ne-am strâns mai mulţi la căpătâiul lui şi 
împreună cu preoţii din cameră ne-am rugat pentru el după 
credinţa noastră, aşa după cum, cu câtva timp în urmă, şi 
mai marele lui, Başmuftiul Sadâc, se rugase, după legea lui, 
la moartea lui Paul Brătăşanu. Apoi am bătut la uşă pentru 
a-i anunţa gardianului decesul lui Edip. Ne-a strigat prin 
vizetă să aşteptăm până la „deschidere”. Când a venit 
ofiţerul de serviciu să facă „numărul”, ne-a spus „să 
scoatem mortul afară pe pătură”. După ce şi-a notat 
efectivul camerei (cu un deţinut mai puţin faţă de seara 
precedentă) şi a închis uşa, am auzit cum gardianul de 
serviciu a târât pe coridor, până la capătul secţiei, pătura cu 
corpul lui Edip. Mai târziu, au venit câţiva deţinuţi de drept 
comun şi l-au luat de pe celular. 

Şi acum, după atâţia amar de ani, când mi se întâmplă să 
văd căzând pe jos o bucată de pâine, mi-aduc aminte de 
gestul hogei Edip. Scăpându-i odată din mână o bucăţică de 
pâine, s-a aplecat s-o ridice, a sărutat-o şi apoi a mâncat-o! 

Nu cred să-mi fi dat vreodată mai mare osteneală să-mi 
aleg cuvintele şi să-mi supraveghez exprimarea, cum am 
făcut-o în închisoare, în general, şi la Piteşti, în mod special. 
Era un fel de reacţie instinctivă la insultele grosolane, 
înjurăturile ordinare şi limbajul de maidan, cu care membrii 
administraţiei ne agresau, de dimineaţă până seara, auzul. 
Ajunsesem chiar să ne facem o plăcere din a întrebuința 
faţă de cei mai răi dintre gardieni un vocabular elevat, 
alegându-ne cuvintele cele mai rare şi neobişnuite, de care 
eram siguri că nu le cunosc, ştiind dinainte că vom trezi 
astfel complexele brutelor, care, simțind batjocura, se vor 
dezlănţui împotriva noastră. Era un mijloc inutil şi periculos 
pe care îl practicam ca pe un fel de „ruletă rusească”, 


adaptată la mediul penitenciar. Îmi amintesc de două 
abateri flagrante de la limbajul academic, pe care ni-l 
impusesem în raporturile cu membrii administraţiei, care 
au făcut hazul întregii închisori. Una din abateri a fost 
săvârşită chiar în scris şi cred că este unică în analele 
închisorilor. Autorul: Grigore Paraschivoiu. Deşi era de 
neconceput ca vreun deţinut să poată obţine dreptul de a se 
adresa în scris autorităţilor, Paraschivoiu a cerut să i se dea 
toc şi hârtie pentru un memoriu. Primul refuz nu l-a 
descurajat. Nici următoarele de altfel, pentru că, cu 
blândeţe şi perseverenţă, timp de mai multe săptămâni, la 
fiecare deschidere de uşă, indiferent dacă era şeful de 
secţie sau un ofiţer, Paraschivoiu îşi repeta cererea. Într-o 
bună zi, însă, l-a anunţat pe ofiţerul de serviciu că, începând 
din dimineaţa următoare, va intra în greva foamei, pentru a 
obţine foaia de hârtie care i se refuza. A doua zi dimineaţa, 
Paraschivoiu s-a ţinut de cuvânt: a depus la uşă gamela cu 
terci, neatinsă. Consecventă a fost şi administraţia, care nu 
i-a luat în seamă protestul. Totuşi, după o săptămână de 
grevă, Paraschivoiu a primit vizita lui Lupu, ofiţerul politic, 
care căutând mai întâi să-l convingă să mănânce şi, 
nereuşind, a încercat să-l iscodească în privinţa obiectului 
memoriului pe care voia să-l scrie. Paraschivoiu nu s-a lăsat 
tras de limbă, spunându-i doar că vrea să adreseze 
memoriul organelor superioare ale statului. Până la urmă, 
târgul s-a încheiat: ofiţerul politic a fost de acord să-i dea 
hârtia, iar Paraschivoiu a a promis că, după ce îşi va scrie 
memoriul, va înceta greva foamei. În consecinţă, şeful de 
secţie a primit dispoziţie să-l scoată pe Paraschivoiu la masa 
lui de pe coridor şi să-i dea cele trebuincioase pentru scris. 
Un sfert de oră mai târziu, colegul nostru de cameră se 
întorcea radios şi se apuca de mâncat. 

Paraschivoiu era o fire ciudată, dar mai cu seamă un 
vorbăreţ şi un mare pisălog, de care se ferea toată lumea. 
Odată intrat în vorbă cu el, nu mai scăpai cu una cu două. 


Era şi motivul pentruj care nimeni nu s-a aventurat să-l 
întrebe despre conţinutul memoriului pe care îl scrisese. 

În schimb, atitudinea lui Paraschivoiu era inexplicabilă. Pe 
toată durata grevei, nu a dat nimănui nici o explicaţie, iar 
acum, reîntors în cameră după ce îşi scrisese memoriul, se 
retrăsese la fel de mut, la patul lui. Totuşi, în timp ce-şi 
mânca pâinea, nu ne-a scăpat zâmbetul lui şugubăţ şi 
sclipirea veselă ce i se aprindea în ochi, ori de câte ori 
privea spre uşă. Mereu întorcea capul într-acolo, de parcă 
ar fi aşteptat ceva. Şi într-adevăr, după o vreme, uşa s-a 
deschis. 

— Paraschivoiu! A strigat din prag ofiţerul de serviciu. 

Ni s-a părut că se străduise să răcnească numele şi nu 
reuşise să imprime vocii nici tonul, nici nota de severitate 
pe care le dorise. În spatele ofițerului, şeful de secţie 
mustăcea. Dialogul dintre ofiţer şi Paraschivoiu a fost scurt 
şi s-a desfăşurat cam în felul următor: 

— Ce, bă! Eşti nebun! Ăsta-i memoriu?! Aşa ceva nu poate 
fi înaintat organelor superioare! 

— Eu asta am avut de spus şi vă rog să-l înaintați! 

— Nu se poate, bă! Nu ţi-e ruşine! Îţi dau altă hârtie să 
scrii un memoriu cum trebuie şi să-l retragi pe ăsta! 

— Eu nu vreau să scriu altceva, iar dumneavoastră sunteţi 
obligat să înaintați memoriul meu celor în drept! 

Ofiţerul nu a mai insistat. L-a ameninţat, că va fi pedepsit 
pentru cele scrise, şi a plecat. Odată uşa închisă, l-am auzit 
râzând pe coridor. Şeful de secţie îi ţinea isonul. Noi, în 
schimb, care asistasem la discuţie, nu înţelesesem nimic. 
Curiozitatea noastră, mai mare decât teama de pisălogeala 
lui Paraschivoiu, n-a avut timpul să se manifeste. 
Paraschivoiu ne-a luat-o înainte. Nu a mai aşteptat să fie 
întrebat, înecându-se de râs, a început să ne povestească ce 
scrisese în memoriu. La rândul meu, citez din memorie: 
„Luturor celor: care m-au turnat, m-au urmărit, m-au 
arestat, m-au anchetat şi m-au bătut, care m-au judecat şi 
condamnat, ca şi tuturor M. A. I.-ştilor şi securiştilor care 


mă păzesc, eu, subsemnatul Paraschivoiu Grigore, le f... 
muma-n c...!” 

Autenticitatea conţinutului memoriului ne-a fost 
confirmată şi de prietenul nostru plutonierul Dobre, de 
serviciu în aceeaşi zi pe secţia de la etajul întâi. 

N-am apucat să ne revenim din stupoarea produsă în 
cameră de incredibila poveste a lui Paraschivoiu. Gardianul 
a venit să-l ducă pentru zece zile la beci. Paraschivoiu a ieşit 
pe uşă râzând. Cum avea să ne spună la întoarcere în 
cameră: „era mulţumit că îşi făcuse damblaua”. 

Extraordinara ispravă a lui Paraschivoiu avea să ne 
dezvăluie însă şi stupiditatea dusă până la absurd a 
mentalităţii birocratice comuniste. Nu ştiu dacă 
administraţia a înaintat sau nu „memoriul” cu pricina 
„forurilor superioare”. Ştiu, însă că, pentru faptul că era 
adresat acestor foruri superioare, nu şi-au permis să-l rupă 
şi să-l arunce la coş. Şi mai ştiu că, fie originalul, fie o copie 
a lui, a fost depusă la dosarul lui Paraschivoiu, făcând de aci 
înainte hazul nostru, ori de câte ori venea câte o inspecţie 
de la Ministerul de Interne, pentru a verifica (pentru a nu 
ştiu câta oară!) dacă datele din dosare corespundeau cu 
declaraţiile respectivilor deţinuţi. Abia aşteptam să le 
vedem figura, când ajungeau la dosarul lui Paraschivoiu şi îi 
citeau „memoriul”. 

Cea de a doua derogare de la hotărârea pe care o luasem 
de a ne exprima, în mod ostentativ, într-o limbă cât mai 
cultivată, pentru a sublinia şi mai vârtos contrastul dintre 
noi şi cei care ne păzeau, s-a petrecut cu ocazia unei 
percheziţii de mari proporţii, condusă personal de ofiţerul 
politic, locotenentul-major Lupu. Urmat de forţe neobişnuit 
de numeroase, Lupu a irupt în camera noastră, ordonându- 
ne să ne luăm „bagajul” în pătură şi să ieşim afară. O parte 
din gardieni au rămas în cameră, urmând să-şi 
îndeplinească obişnuita operă devastatoare, deşertând 
conţinutul câtorva saltele pe jos, ridicând nori de praf din 
paiele călcate în picioare şi răsturnând chiar o tinetă, 


pentru a completa tabloul pe care aveau să-l lase în urma 
lor. Cealaltă parte a gardienilor ne-a îndemnat, într-un alai 
de răcnete şi insulte, să ieşim pe coridor, unde alţi tovarăşi 
de ai lor, intraseră în dispozitivul de luptă, conceput de 
Lupu. Stăteau înşiraţi de-a lungul unuia din pereţii 
coridorului, la intervale cam de câte un metru unul de altul, 
în timp ce noi am fost îngrămădiţi de-a lungul peretelui 
opus. 

Dezbrăcaţi în pielea goală, aşteptam fiecare semnul 
gardianului din faţa noastră pentru a ne apropia şi depune 
la picioarele lui pătura cu avutul nostru de zdrenţe. După 
ce gardianul cerceta fiecare piesă vestimentară în parte, ne 
strângeam din nou toate boarfele în pătură şi cu ea în 
braţe, tot goi, ne întorceam în camera, în care primul grup 
de gardieni îşi desăvârşise între timp acţiunea distructivă. 
În privinţa percheziţiei propriu-zise, atât a hainelor cât şi 
corporală, se puteau clar observa deosebirile, de la un 
gardian la altul. Unii din ei, când se simțeau neobservaţi, îşi 
făceau treaba de mântuială. Alţii o făceau cu 
conştiinciozitate, dar în limitele stricte ale dispoziţiilor. Erau 
însă unii, care făceau nu numai exces de zel pentru a se 
afirma în ochii politrucului, ci veneau chiar cu un aport 
personal de sadism şi cruzime la executarea percheziţiei. 
Aşa a fost, în ziua aceea, cazul gardianului care l-a 
percheziţionat pe bătrânul avocat Coslovski. Gardianul a 
început prin a-i controla hainele, pipăindu-le pe rând, 
bucată cu bucată, pe la toate cusăturile, cu prefăcută 
conştiinciozitate, pentru a le arunca apoi pe jos şi a le 
împinge la o parte, cu cizmele lui pline de noroi. Întârzia, în 
mod vădit, operaţia de cercetare a hainelor, pentru a-l ţine 
cât mai mult pe Coslovski dezbrăcat, în frigul de pe coridor. 
Din când în când, îi arunca câte o privire compătimitoare şi 
îl întreba, plin de solicitudine: „Nu ţi-e frig la picioare, să 
stai aşa, desculţ, pe cimentul rece?” sau: „Vezi! Ai grijă să 
nu răceşti!” Coslovski tăcea şi nu răspundea la niciuna din 
provocări, ştiind că sadicul din faţa lui abia aştepta să-l 


trimită la beci, pentru prima vorbă de protest pe care ar fi 
spus-o. 

Când, în sfârşit, s-a decis să treacă la percheziţia 
corporală, gardianul şi-a schimbat atitudinea. Iritat că nu-şi 
atinsese țelul cu cruzimea ironiei lui, prezentată în bătaie 
de joc sub simulacrul grijei faţă de sănătatea victimei, 
gardianul şi-a reluat tonul brutal şi jargonul ordinar cu care 
era mai obişnuit şi care de altfel se şi potrivea mai bine la 
culoarea lui tuciurie: 

— Ia vino, bă, mai aproape şi deschide gura! 

Fără să crâcnească, Coslovski a executat ordinul iar 
gardianul, după ce i s-a uitat în gură, cerându-i să ridice şi 
limba, i-a spus să întoarcă capul la stânga şi apoi la dreapta, 
pentru a i se uita în urechi. Intenţia, de a-l şicana şi de a-l 
ţine mai departe gol şi descurlţ pe ciment, era evidentă. Şi 
ordinele au început să se succeadă pe acelaşi ton răstit: 

— Întoarce-te, bă, cu spatele! Apleacă-te şi tuşeşte! Trage 
de buci! 

Bătrânul Coslovski, a cărui nervozitate şi irascibilitate ne 
erau bine cunoscute, era pus la grea încercare. Se roşise la 
faţă, dar izbutea însă să se mai stăpânească. 

— Întoarce-te cu faţa la mine! Ridică-ţi c... le! 

Coslovski a tresărit. Se făcuse stacojiu la faţă, ceea ce nu 
era de bun augur. Cei câţiva care eram percheziţionaţi în 
preajma lui şi urmărisem scena ne uitam la el îngrijoraţi, 
încercând să-i facem semn pe furiş, să-şi păstreze calmul. 

Când l-am văzut ridicându-şi testicolele, aşa cum i se 
poruncise, ne-am liniştit. 

Un ultim ordin al ţiganului a fost însă picătura care a 
umplut paharul răbdării lui Coslovski. Ţiganul i-a răcnit, cu 
vădită plăcere, gustând din plin savoarea cuvintelor care îi 
ieşeau pe gură: 


— Bel... le p...a! 
N-a urmat nici o pauză. Răspunsul lui Coslovski a venit 
prompt: 


— Ba să mi-o bel... Titu! 


În clipa aceea am crezut că ţiganul cade, lovit de 
apoplexie. Sufocat de indignare, dar şi de surpriză, a făcut 
ochii mari şi a deschis gura, fără să poată scoate vreun 
sunet. Abia după ce a mai respirat o dată adânc i-a revenit 
vocea şi s-a dezlănţuit într-un potop de insulte şi 
ameninţări, cam confuze şi fără şir, dar ţipate cu un glas 
piţigăiat care nu era al lui. 

Vociferările ţiganului l-au atras atenţia lui Lupu, care, 
înconjurat de câţiva ofiţeri, supraveghea desfăşurarea 
percheziţiei, de la capătul coridorului. Venind să se 
informeze de cele întâmplate, n-a înţeles nimic din spusele 
gardianului, care nu făcea decât să-l acuze pe Coslovski de 
lipsă de respect şi încălcarea regulamentului, evitând 
intenţionat să povestească cum se petrecuseră lucrurile în 
realitate. 

Coslovski, care se resemnase deja să petreacă cel puţin 
zece zile în beci şi chiar să poarte lanţuri, s-a decis să 
lămurească el cazul, explicându-i ofițerului politic ce se 
întâmplase. I-a istorisit cum în tot timpul percheziţiei fusese 
şicanat şi provocat de gardian, reproducându-i întocmai 
toate ordinele acestuia, dar şi propria lui replică, dată când 
ajunsese la capătul răbdării şi nu mai suportase ca la vârsta 
lui să fie batjocorit de un tânăr, care ar fi putut să-i fie fiu. 

Coslovski nu se sfiise să repete cu glas tare, cuvintele cu 
care se încheiase „dialogul” lui cu ţiganul, ceea ce 
provocase ilaritate printre gardienii care se aflau în 
apropiere. Spre uimirea lor, dar mai ales a noastră, Lupu a 
zâmbit şi el, şi fără să ia vreo hotărâre sau să spună vreo 
vorbă, s-a îndreptat din nou spre capătul coridorului, de 
unde a continuat să supravegheze mersul percheziţiei. Nu 
ne-am fi aşteptat ca Lupu să dea dovadă de simţul umorului 
şi să renunţe la pedepsirea lui Coslovski. Apreciase, poate, 
hazul schimbului de cuvinte dintre ţigan şi Coslovski, din 
cauza vorbelor de duh, rostite tot în limba pe care şi elo 
înţelegea cel mai bine. 


Dacă percheziţiile şi mutările din celule erau operaţii 
ordonate de biroul politic, de care, prin obiectul şi natura 
lor, luam cu toţii cunoştinţă, la Piteşti, împrejurările au făcut 
să ni se dezvăluie şi una din acţiunile misterioase şi strict 
secrete, iniţiate în rândurile deţinuţilor. Lucrurile s-au 
desfăşurat în felul următor: 

Într-o zi am primit vizita ofițerului politic Lupu. Un Lupu 
îmbrăcat în blană de oaie, preocupat de gospodărie şi de 
măsuri de higiena care să ne fie pe plac. Întrucât 
reclamasem, de nenumărate ori, că rufele ne erau luate la 
spălat, la intervale destul de neregulate, ne erau restituite 
câteva zile mai târziu, ude, dar tot murdare şi deseori cu 
lipsuri, Lupu venise cu ideea unui remediu. Şi anume: 
pentru a nu mai da rufele pe mâna deţinuţilor de drept 
comun, care le spălau de mântuială şi mai şi furau din când 
în când câte o cămaşă, Lupu ne-a spus că se gândise la o 
maşină de spălat electrică. Eram în culmea stupefacţiei! 

Înainte de intrarea noastră în puşcărie, nu apucasem să 
vedem în „comerţul de stat” maşini de spălat şi nu credeam 
să fi apărut nici în momentul când ne vorbea Lupu. Nu 
văzusem decât reclame pentru asemenea maşini, prin câte 
o revistă străină. 

Satisfăcut de efectul produs asupra noastră, politrucul a 
făcut o pauză. Apoi a continuat să-şi expună planul. Ne-a 
explicat mai întâi, că astfel de maşini nu pot fi achiziţionate 
decât din import, ceea ce ar presupune o cheltuială pe care 
statul nu era dispus s-o facă în beneficiul penitenciarului. 
Totuşi, datorită intervențiilor lui la Minister, obținuse 
promisiunea că i se va construi în ţară o maşină de spălat, 
dacă se va obliga prezinte planurile unui prototip. În aceste 
condiţii se gândise să propună inginerilor şi specialiştilor 
care se aflau printre noi să-şi dea concursul la realizarea 
proiectului, de pe urma căruia vom fi primii beneficiari. 
Neîncrederea noastră absolută şi aproape bolnăvicioasă în 
tot ce venea de la administraţie sau de la ofiţerul politic şi în 
mod special când se manifesta sub formă de bună intenţie 


faţă de noi, nu părea de data asta să-şi găsească 
justificarea. Nu aveam impresia că propunerea lui Lupu 
putea ascunde vreo cursă. Primii care i-au dat crezare au 
fost tocmai cei câţiva ingineri din cameră, tentaţi de ideea 
de a exercita o activitate în domeniul tehnic, chiar dacă 
construirea de maşini de spălat nu avea contingenţe directe 
cu specialitatea lor. 

Între inginerii noştri şi Lupu s-a angajat o discuţie, în care 
primii solicitau tot felul de lămuriri suplimentare şi 
explicaţii amănunțite privitoare la locul de muncă şi 
mijloacele ce le vor fi puse la dispoziţie, de la creion, tuş şi 
hârtie, până la riglă de calcul şi documentaţie de 
specialitate, ofiţerul arătându-se receptiv la toate sugestiile 
lor, notânduşi-le într-un carneţel şi promiţându-le că va 
căuta să le satisfacă cererile, în limita posibilităţilor şi în 
cadrul permis de regulamentul penitenciarului. Lupu şi-a 
notat şi numele celor care s-au oferit să lucreze la proiect şi 
a plecat, promițând să revină în câteva zile, după ce va 
organiza şi pune totul la punct pentru a putea începe lucrul. 
În urma lui, în cameră s-au aprins discuţii nesfârşite şi s-au 
făcut tot soiul de interpretări şi speculaţii, privitoare la 
propunerea lui Lupu. Până la urmă, părerea dominantă a 
fost că administraţia hotărâse într-adevăr să-şi doteze 
închisoarea cu o maşină de spălat şi că, pur şi simplu, 
alesese calea cea mai puţin costisitoare pentru a-şi atinge 
scopul, recurgând la munca intelectuală calificată şi mâna 
de lucru gratuite, recrutate din rândul deţinuţilor, care 
urmau să conceapă şi să proiecteze maşina. Apoi, gândeam 
noi, o vor construi tot gratuit, într-o altă închisoare unde 
existau ateliere, cum era Gherla sau Aiudul. Dacă discuţiile 
noastre, ale neprofesioniştilor, pe această temă au sfârşit 
prin a se stinge, satisfăcându-ne concluzia la care 
ajunsesem, nu acelaşi lucru se putea spune despre 
efervescenţa care domnea în tabăra inginerilor. Timp de 
două sau trei zile, până la reapariţia lui Lupu, au trăit într-o 
excitație continuă, întreţinută mai cu seamă de Dodo 


Crisoghelos, care, cu spiritul lui inventiv, nerăbdarea şi 
vioiciunea temperamentului care îl caracterizau, se simţea 
în elementul lui. Din câte îmi amintesc, grupul celor care se 
oferiseră să lucreze la proiectul maşinii, se compunea din 
Dodo Crisoghelos, Costică Demec, Radu Matac, Dinu 
Răşcanu şi 'Ticu Mihăilescu. Până la reapariţia lui Lupu, 
două sau trei zile mai târziu, grupul lor n-a făcut decât să 
dezbată problema proiectului în lumina celor câteva 
concepţii diferite, privind principiul de funcţionare al 
viitoarei maşini de spălat. Îmi aduc şi acum aminte de 
pasiunea cu care Dodo Crisoghelos îşi susţinea punctul lui 
de vedere, pledând pentru o maşină care să acţioneze 
asupra rufelor prin vibrații obţinute prin ultrasunete, 
eliminând astfel trepidaţiile maşinilor, care spălau prin 
centrifugare. Până la urmă au hotărât să-i propună lui Lupu 
să lucreze în paralel la cele două sau trei proiecte diferite, 
urmând ca biroul tehnic, al fabricii care va construi maşina, 
să-l aleagă pe cel mai convenabil. 

În fine, a sosit şi ziua mult aşteptată, când Lupu a venit să-i 
anunţe, că începând de a doua zi vor fi scoşi la lucru, dar că 
proiectele trebuiau terminate cât mai repede, deoarece 
Ministerul nu aprobase întrebuinţarea deţinuţilor decât 
timp de o săptămână, condamnaţii pentru înaltă trădare 
nebucurându-se de dreptul la muncă. Urmau deci să 
lucreze în două schimburi, doi sau trei, de dimineaţă până 
la prânz, şi ceilalţi, de la prânz până seara. Vor fi duşi pe o 
altă secţie a închisorii, unde, din motive de securitate, vor 
lucra fiecare separat într-o celulă. Vor găsi acolo tot ce le 
trebuie. Prima echipă de trei ingineri, dusă a doua zi la 
lucru, a fost aşteptată ia întoarcere în cameră, cu mare 
nerăbdare şi curiozitate. Până ce nu ne-au povestit în 
amănunt tot ce se petrecuse în celulele de pe bara T-ului, 
transformate în săli de desen şi proiectare, nu i-am lăsat să 
treacă la discutarea chestiunilor: tehnice pe care le ridica 
pentru ei maşina de spălat. Am aflat astfel, că fiecare din ei 
găsise în celula lui, o masă şi un scaun, iar ca rechizite câte 


5 coli de hârtie de scris, un creion şi o riglă obişnuită, de 
şcoală, de 30 de centimetri. Li s-a atras atenţia că la 
părăsirea celulei vor trebui să dea socoteală de cele 
primite, restituind şi colile de hârtie folosite pentru ciorne şi 
calcule. Când vor isprăvi hârtia, li se va da alta. Lupu le-a 
adus personal o riglă de calcul, care, după nevoie, urma să 
circule de la unul la altul, prin intermediul gardianului de 
pe coridor, instruit să facă acest oficiu, ori de câte ori unul 
din ei o solicita. Tot gardianul făcea să circule în aceleaşi 
condiţii un compas, o gumă şi o ascuţitoare. O mai sumară 
şi mai sărăcăcioasă dotare, nici că se putea! Lupu îi vizitase 
pe fiecare pe rând, de câteva ori interesându-se de mersul 
trebii şi oferindu-le fumătorilor câte o ţigară. Toţi s-au plâns 
de fiecare dată de lipsa unor materiale şi instrumente 
absolut necesare, cum ar fi hârtia de calc, tuş de desen, o 
maşină de calculat şi o anumită documentaţie de 
specialitate. Lupu le-a spus să se descurce cum vor putea 
cu ceea ce le dăduse, pentru că nu va avea posibilitatea să 
le procure cele cerute, într-un timp aşa de scurt. Singur 
Dodo Crisoghelos a reuşit să-l convingă să-i aducă câteva 
creioane colorate. 

Lupu i-a anunţat că pe durata lucrării, vor primi raţie 
dublă de mâncare şi de pâine, aşa cum primeau şi deţinuţii 
de drept comun, care prestau diferite munci şi corvezi în 
incinta închisorii. Faţă de hrana insuficientă ce ni se dădea 
pe celular, regimul alimentar ce li s-a acordat, reprezenta o 
substanţială îmbunătăţire. 

Totuşi, pentru camarazii noştri, accesul la creion şi hârtie, 
şi posibilitatea de a-şi exercita meseria, fie chiar şi în 
condiţiile date şi numai pentru o săptămână, părea să 
reprezinte o satisfacţie cu mult mai mare, decât cea 
produsă de obţinerea acestui privilegiu alimentar. Animaţi 
de un entuziasm şi o bucurie aproape copilărească, când se 
întorceau în cameră, discutau la nesfârşit şi cu atâta 
vehemenţă şi pasiune despre proiectul maşinii de spălat, 
încât pentru noi profanii, atitudinea şi manifestările lor, 


deveniseră obiect de studiu şi subiecte umoristice. Aşa se 
face că pentru a-i tachina, le botezasem în derâdere maşina 
pe care o proiectau: maşina de tras-îimpins! Grupul celor 
mai tineri din cameră, din care făceam şi eu parte, 
pierdusem repede interesul pentru toată rumoarea care se 
stârnise în jurul maşinii de spălat. Lipsiţi de stimulentul 
satisfacţiei profesionale al camarazilor noştri ingineri, puşi 
să rezolve o problemă tehnică, şi neputându-ne ridica la 
înălţimea idealului lor, reprezentat de maşina de tras- 
împins (le spuneam noi în bătaie de joc), noi, cu spiritul 
nostru practic primar, aveam preocupări mult mai mărunte 
şi aspirații modeste. În meschinăria noastră, nu vedeam 
decât un singur profit de pe urma muncii lor de concepţie şi 
proiectare: să ne aducă o ciosvârtă de creion sau măcar o 
bucată de mină! În jurul „maşinii de tras-împins”, se 
dezvoltase o bună dispoziţie generală, întreţinută de tot 
felul de glume şi ironii pe seama inginerilor şi mai ales a lui 
Dodo, care ne răspundea cu aceeaşi voie bună. Din păcate 
nu mai ţin minte vorbele de duh şi epigramele avocatului 
Valjan, care, deşi foarte bolnav, contribuia şi el cu orice 
ocazie la animarea atmosferei din cameră. 

Creion n-am primit de la inginerii noştri, nefiindu-le posibil 
să-l înşele pe ofiţerul politic Lupu, a cărui vigilenţă, când 
era vorba de obiectele care serveau la scris, era deosebit de 
trează. La sfârşitul zilei de lucru, le aduna personal de la 
fiecare din inginerii noştri. 

Ne-au adus însă mai multe bucăţi de mină, recuperate de 
fiecare dată când cereau de la gardian ascuţitoarea, şi 
profitau să rupă şi să subtilizeze vârful creionului. 

Paulică Bandu a reconstituit creionul din frânturile de 
mină, nu mai lungi de un centimetru fiecare. A pus 
fragmentele cap la cap în şanţul săpat într-o bucată de 
lemn, peste care a suprapus o altă aşchie de lemn, având un 
şanţ similar. Odată cele două bucăţi de lemn aşezate una 
peste alta, le-a matisat strâns cu aţă scoasă din pânza 
saltelei. Ascuţit la unul din capete, obiectul arăta ca un 


creion adevărat. Pe măsură ce vârful se tocea, minele din 
interiorul lui urmau să fie împinse înainte, cu o bucată de 
sârmă introdusă în orificiul din partea opusă. Creionul lui 
Paulică a îmbogăţit colecţia noastră din ascunzătoarea cu 
obiecte interzise. 

Cel care s-a dedicat cu cea mai mare conştiinciozitate 
procurării de mine de creion, a fost Costică Demec. De 
altfel, dintre toţi inginerii noştri, Costică Demec se arăta cel 
mai puţin obsedat de realizarea proiectului maşinii de 
spălat. Ne şi spusese că, din punct de vedere tehnic, nu-l 
interesa o astfel de maşină, că nici nu credea că va ajunge 
vreodată să fie construită şi pusă în funcţiune în închisoare 
şi că singurul avantaj al acestui proiect, din punctul lui de 
vedere, era că fusese desemnat să lucreze la el. Se putea 
astfel bucura de o schimbare de decor, timp de câteva ore 
pe zi, de suplimentul de mâncare, şi, din când în când, de 
câte o ţigară. 

Probabil că dacă nu ar fi fost personajul principal al 
episodului ce urmează să-l povestesc, Costică Demec nu ar 
fi ocupat, în amintirile mele de la Piteşti, decât un spaţiu de 
câteva rânduri. Dacă s-ar putea spune că există pe lume 
persoane neinteresante, Demec s-ar găsi pe lista lor. Cu 
toate că, din spusele colegilor lui ingineri, era recunoscut 
ca o capacitate în domeniul lui (al telecomunicaţiilor), 
Demec era departe de a fi un om inteligent, în accepțiunea 
curentă a noţiunii. De asemenea, în afară de cunoştinţele lui 
tehnice, era total lipsit de cultură. Nu citise în viaţa lui 
nimic altceva decât lucrări de specialitate. În ce spunea, în 
întrebările inocente pe care le punea, în glumele pe care le 
făcea şi în tot ce povestea, dădea dovadă de o minte 
infantilă, de o simplitate aproape înduioşătoare. Deşi 
suporta greu închisoarea cu privaţiunile ei, Demec nu se 
înrăise şi nu se acrise. Rămăsese un om cu fire veselă şi 
suflet bun. Cred că acestor două trăsături se datora 
apropierea dintre Demec şi grupul nostru, el căutându-ne 
compania din cauza bunei noastre dispoziţii tinereşti, iar 


noi acceptându-l pentru cumsecădenia lui. Trebuie să 
recunosc insă să Demec ne oferea şi motiv de distracţie. Ne 
făcusem chiar un obicei să râdem pe socoteala lui, 
stimulându-l să ne povestească din viaţa lui amoroasă. îi 
prinsesem slăbiciunea, şi i-o exploatam. Nu întâmpinam nici 
o dificultate să-i trezim obsesia sexuală de care era evident 
stăpânit. Ne întreceam să-i stârnim logoreea pe această 
temă, sugerându-i, în cât mai puţine cuvinte, câte o imagine 
care să-i excite închipuirea. De fiecare dată când îl vedeam 
că se apropie de grupul nostru, indiferent despre ce am fi 
discutat, era suficient ca unul din noi, dând impresia că 
participă în continuare la conversaţia în curs, să lase să 
cadă numai câteva cuvinte de genul.,era goală în baie”, 
sau, avea o bluză transparentă”, pentru ca el să cadă în 
plasă. Intra imediat în vorbă şi începea să ne povestească 
câte o aventură de a lui, poticnindu-se şi mai rău ca de 
obicei, la pronunţarea primei silabe a fiecărui cuvânt, ceea 
ce adăuga o notă în plus la grotescul personajului. Costică 
Demec avea un fizic ingrat. Era înalt, cam mătăhălos şi 
lipsit de orice îndemânare şi graţie în mişcări, când 
gesticula cu braţele lui prea lungi şi parcă dezarticulate. 
Când ne descria performanţele lui amorase, obrajii i se 
înroşeau de plăcere, ceea ce îi scotea şi mai tare în evidenţă 
asimetria feţei, plasată între cele două urechi şi ele inegale 
şi aşezate una mai sus ca cealaltă. Prezentându-ni-se în 
postură de Casanova, bietul Costică Demec devenea o 
figură atât de penibilă, încât până la urmă ni se făcea şi 
ruşine şi milă, până şi Sandu Ghica iertându-l cu întrebările 
lui, împinse până dincolo de limitele celei mai indecente 
indiscreţii. 

Costică Demec, în buna lui credinţă, nu se dumerise 
niciodată de jocul răutăcios pe care îl practicam pe seama 
lui. Uneori, aveam chiar remuşcări, văzându-l cum pe zi ce 
trecea, se ataşa tot mai mult de noi. În special, pentru 
Sandu Ghica şi pentru mine manifesta sentimentele unei 
sincere şi deosebit de calde afecţiuni. Cam în acest stadiu 


se aflau relaţiile noastre cu Costică Demec, când a survenit 
proiectul maşinii de spălat şi inginerii noştri, printre care şi 
el, au început să fie scoşi la lucru. 

Trecuseră deja două sau trei zile de când cele două 
schimburi se succedau la lucru. Demec lucra la proiect în 
schimbul doi şi se întorcea în cameră către seară, puţin 
înainte de „număr”. De la „număr” şi până la „stingere”, 
când în fine aveam voie să ne întindem în paturi, ni se părea 
o eternitate. Era cea mai lungă parte a zilei, aveam obiceiul 
să spunem. Într-atât ne bucuram când auzeam seara 
strigându-se pe coridor „Stingerea!”, încât până şi glasul 
gardianului care răcnise cuvântul magic de deslegare avea 
în urechile noastre rezonanţă plăcută, chiar dacă acelaşi 
om ne prigonise în cursul zilei. 

Nu ştiu cât să fi trecut de la „stingere” în seara aceea. 
Adormisem imediat. M-a trezit din somn un foşnet şi când 
am deschis ochii, l-am văzut pe Demec, care, cu arăâtătorul 
în dreptul gurii îmi făcea semn să tac, în timp ce cu cealaltă 
mână îmi vâra ceva sub pernă. S-a îndepărtat apoi tot fără 
zgomot, pentru a se opri la câteva paturi mai departe, unde 
dormea Titi Coşereanu. N-a zăbovit nici la el mai mult ca la 
mine şi, după ce a trecut mai întâi pe la tinetă, s-a dus la 
patul lui şi s-a culcat. 

M-am săltat într-un cot pentru a privi împrejur. Din toată 
camera numai doi inşi în afară de mine mai ridicaseră capul 
de pe pernă: Titi Coşereanu şi Sandu Ghica. Nimeni altul nu 
observase misterioasa plimbare nocturnă a lui Demec şi 
popasurile pe care le făcuse pe la paturile noastre. În 
cameră nu se auzea decât respiraţia regulată a oamenilor 
care dormeau şi ici-colo câte un sforăit. În momentul 
următor, toţi trei aveam să facem acelaşi gest şi aceeaşi 
uluitoare descoperire. Toţi trei am băgat mâna sub pernă la 
locul unde umblase şi Demec, fiecare din noi găsind câte un 
pacheţel, nu mai mare decât o cutie de chibrituri, învelit 
într-o bucată de pânză. Conţinutul era acelaşi: câteva 
pătrăţele dintr-o bucată de ciocolată! Aceeaşi a fost şi 


reacţia noastră faţă de o atât de extraordinară descoperire: 
am coborât din paturi şi ne-am întâlnit toţi trei la tinetă, 
unde, în şoaptă, ne-am schimbat primele impresii. În 
privinţa provenienţei ciocolatei s-au emis două păreri: fie că 
îi fusese dată lui Demec de către ofiţerul politic, fie că 
Demec avusese ocazia s-o fure de undeva. Niciuna din cele 
două ipoteze nu ne satisfăcea însă, fiecare din ele ridicând o 
serie de întrebări la care nu aveam răspuns. Dacă Demec 
primise ciocolată de la Lupu, de ce nu primiseră şi ceilalţi, 
aşa cum se întâmpla de câteva ori pe zi, cu ţigările pe care 
ofiţerul politic le oferea tuturor inginerilor noştri care 
lucrau la proiectul maşinii? Nu eram îndreptăţiţi în acest 
caz să-l suspectăm pe Demec de a avea nişte relaţii speciale 
cu politrucul? Nu confirmase chiar Demec cu câteva minute 
mai devreme această bănuială, procedând în mod atât de 
conspirativ pentru ca nimeni să nu-l vadă când ne-a adus 
ciocolata? Pe de altă parte, dacă ciocolata ar fi reprezentat 
recompensa pentru o trădare, de ce să se fi desconspirat 
dându-ne-o nouă? Cea de-a doua presupunere, cum că 
Demec ar fi furat ciocolata, era mult prea fantezistă pentru 
a ne pierde timpul s-o discutăm la şedinţa noastră nocturnă 
din jurul tinetei. Cred că fusese imaginată mai mult din 
dorinţa noastră de a găsi cu tot dinadinsul o alternativă, 
care să ne contrazică bănuielile ce ne îndemnau să vedem 
în Demec un delator. Faţă de imposibilitatea de a lămuri 
dilema şi cum discuţia noastră, chiar purtată în şoaptă, 
începuse să tulbure somnul celor din apropiere, ne-am 
retras şi noi la paturile noastre. Nu însă înainte de a fi luat 
o hotărâre provizorie: niciunul din noi nu se atinge de 
bucăţile de ciocolată, iar după „deşteptare” îi vom cere lui 
Demec toate explicaţiile care se impuneau. Inutil să spun că 
niciunul din noi nu a mai închis ochii până la ziuă. Şi nu din 
cauza mirosului îmbietor care ne venea de la ciocolata de 
sub pernă, ci din cauza celui care ne-o dăduse. Pentru 
sănătatea propriului nostru moral, nu voiam să acceptăm 
deziluzia şi respingeam din răsputeri ideea că Demec ar fi 


putut colabora cu ofiţerul politic. Cu toată împotrivirea 
noastră însă, suspiciunea persista şi chiar îşi făcea mai 
departe drum în gândurile care ne frământau. Nici 
„deşteptarea”, cu toată agitația pe care o declanşa în 
cameră, nu a reuşit să ne schimbe dispoziţia sufletească sau 
să ne îndepărteze din minte ideea care ne obseda. Mai 
aveam acum şi de făcut faţă nerăbdării de a sta de vorbă cu 
Demec, ceea ce nu era posibil înainte ca prima parte a 
programului matinal să se încheie. Abia după „deschidere”, 
după „număr”, după împărţirea surogatului de cafea şi 
întoarcerea noastră de la W. C., urma până la ora prânzului 
o perioadă de acalmie, când uşa celulei nu se mai 
deschidea, decât în caz excepţional şi de neprevăzut, la 
intervenţia vreunui gardian sau ofiţer. 

Când în fine a sosit momentul, prevenit de noi încă de la 
„deşteptare” că vrem să stăm cu el de vorbă, Demec s-a 
îndreptat spre unul din colţurile mai ferite ale camerei, 
unde îi aşteptam toţi trei. S-a apropiat de noi, vesel şi cu 
figura radioasă a omului care nu avea nimic să-şi reproşeze. 
Ba chiar dimpotrivă, se aştepta la mulţumiri şi gratitudine 
din partea noastră, pentru surpriza pe care ne-o făcuse, 
deşi, bucuria lui de a-şi fi putut manifesta în acest fel 
prietenia faţă de noi era cu mult mai mare. Ioate acestea 
reieşeau mai mult din gesturile şi expresia feţei, decât din 
vorbe, deoarece ferindu-se să fie înţeles de cei din jur, 
Demec reuşea să fie şi mai confuz ca de obicei. Abia când a 
ajuns foarte aproape de noi, a renunţat la aluzii şi a 
îndrăznit să ne întrebe pe şoptite, evitând totuşi în 
continuare să pronunţe cuvântul ciocolată: „Ei?! Cum v-a 
plăcut? Trebuie să recunoaşteţi că la aşa ceva nu vă 
aşteptaţi?” Apoi, imediat a adăugat: - „Să nu cumva să-i mai 
spuneţi cuiva, că mă nenorociţi!” 

Fără să-i luăm în seamă vorbele, toţi trei i-am pus în mod 
spontan aceeaşi întrebare: 

— De unde ai ciocolata?, Abia în acel moment a remarcat 
Demec lipsa de entuziasm cu care îl primisem în mijlocul 


nostru, iar în faţa întrebării noastre directe, a rămas 
descumpănit. În clipa următoare, când şi-a revenit, prima 
lui reacţie a fost să arunce o privire speriată împrejur şi să 
ne implore să vorbim mai încet. În mod evident se temea că 
cineva să fi auzit cuvântul „ciocolată”. Nu ne-am sinchisit de 
îngrijorarea lui şi, simţindu-i slăbiciunea, am repetat 
întrebarea cu glas chiar mai ridicat decât prima oară, dar 
având totuşi grijă să nu fim auziţi de alţii. Am ţinut chiar să 
adăugăm că nu înţelegeam să fim atât de discreţi în privinţa 
ciocolatei pe care ne-o adusese, fără ca măcar să ne spună 
cum şi-o procurase şi de ce trebuie păstrat secretul. 
Şantajul nostru şi-a dat pe loc roadele şi încă într-un mod 
care ne-a depăşit toate aşteptările. Intrat de-a dreptul în 
panică, alb la faţă şi cu bărbia tremurândă, Demec ne-a 
cuprins pe toţi trei cu braţele pe după umeri, îndemnându- 
ne să ne mai retragem câţiva paşi spre colţul camerei unde 
era un pat liber. Ne-am aşezat pe el, cu Demec între noi, 
care era atât de tulburat încât se bâlbâia şi nu-şi mai 
nimerea cuvintele pentru a ne da de înţeles că ne va explica 
toată tărăşenia cu ciocolata, cu condiţia să nu mai vorbim 
aşa de tare. Şi Demec a început prin a ne spune că ciocolata 
îi fusese dată de ofiţerul politic Lupu, care îl vizitase în 
celula în care lucra la proiectul maşinei. Au urmat 
întrebările noastre fireşti: 

— De ce ţi-a dat numai ţie şi celorlalţi nu! Şi de ce tu nu 
vrei să se ştie că ai primit ciocolata de la ofiţerul politic, în 
timp ce niciunul din inginerii noştri nu s-a ferit niciodată să 
spună la întorcerea de la lucru că primise o ţigară sau două 
de la Lupu, de multe ori reuşind chiar să aducă una în 
cameră, în ciuda interdicţiei?” 

Vizibil derutat de ploaia de întrebări incomode, Demec s-a 
grăbit să improvizeze o explicaţie, atât de puţin credibilă 
însă, încât, departe de a ne satisface, n-a făcut decât să ne 
alimenteze în continuare suspiciunile. 

— Lupu n-a avut la el decât o jumătate de tabletă de 
ciocolată. 


Pentru că nu i-ar fi ajuns s-o împartă la toţi inginerii care 
lucrau, mi-a dat-o mie pe toată şi mi-a cerut să nu le spun 
celorlalţi, pentru a nu le stârni invidia!” 

Ca Lupu să fie preaocupat de a întreţine armonia între 
deţinuţi, ultimul lucru de care l-am fi putut crede capabil, 
când de-a lungul anilor de puşcărie am avut tot timpul 
dovada contrarie. Întreţinerea zâzaniei între, deţinuţi, prin 
provocări de tot felul, pentru a putea apoi culege fructele 
acestei discordii, era arma de predilecție întrebuințată 
împotriva noastră de birourile politice ale tuturor 
închisorilor şi lagărelor de muncă forţată. Stârnind invidie, 
ură şi adversităţi de tot soiul, politice, religioase, de clasă, 
de naţionalitate etc, reuşeau uneori să trezească cele mai 
josnice instincte, la cei predestinaţi prin slăbiciunea lor de 
caracter să devină delatori sau să producă fisuri în 
solidaritatea noastră, singurul mod de apărare, pe care 
mereu ne străduiam să-l întărim. Manifestându-ne aşadar 
neîncrederea în bunele intenţii din partea lui Lupu, de a 
produce neînţelegeri între noi, i-am spus, totodată, lui 
Demec, că nu vedeam nici un motiv pentru care să ascundă 
existenţa ciocolatei primite. 

Chiar îi propuneam, având în vedere că păstrasem 
bucăţelele de ciocolată, să le dea celor doi sau trei din 
camarazii noştri mai în vârstă şi mai slabi din cameră. Când 
i-am pus în palmă pacheţelele de ciocolată, intacte, Demec 
a părut îngrozit. Le-a ascuns repede şi cu noduri în gât ne-a 
spus că vrea să ne destăinuie întregul adevăr, făcând însă în 
acelaşi timp apel la prietenia noastră, pentru a-i înţelege 
situaţia şi a nu-i pune viaţa în pericol. 

— Poate că voi o să mă condamnaţi, dar eu am totuşi toată 
încrederea că, ascultându-mi povestea de la început, veţi fi 
îngăduitori şi mă veţi ajuta, fiindcă n-am făcut rău la 
nimeni”. 

Deşi din această introducere nu puteam înţelege exact 
prin ce trecuse sau ce făcuse, un lucru devenise limpede 
pentru noi: Demec semnase un pact cu diavolul! 


Întreaga lui atitudine şi înfăţişare veneau să ne întărească 
această convingere. Nehotărârea lui, între dorinţa de a 
păstra taina care îl apăsa şi nevoia de a ni se destăinui 
totuşi, îl adusese într-o stare de tulburare extremă. Fruntea 
i se umpluse de broboane de sudoare iar în ochi i se citea 
groaza, numai la gândul celor ce avea să ni le 
împărtăşească. 

— Acum doi ani, când eram în Jilava, am fost scos din 
celula în care mă aflam şi mutat, împreună cu alţi câţiva 
ingineri, într-o baracă de scânduri de tip militar, ridicată 
într-una din curţile interioare ale fortului...” au fost vorbele 
cu care şi-a început Demec istorisirea, vorbe din care m-am 
străduit însă să alcătuiesc o frază curgătoare şi coerentă. 

Greutăţi de a-l înţelege am întâmpinat de-a lungul întregii 
expuneri, din cauza exprimării lui confuze şi a poticnelilor. 

În acea baracă cu mai multe încăperi, izolaţi de restul 
puşcăriaşilor din Jilava şi beneficiind de un regim alimentar 
mai bun, au trăit o vreme un număr de deţinuţi, selecționați 
de administraţie, pentru a presta anumite munci speciale. 
Aşa cum am aflat de la Demec, dar şi de la alţii, câţiva din 
aceşti deţinuţi fuseseră însărcinaţi cu traducerea în limbile 
străine de mare circulaţie, a unor broşuri de propagandă, 
menite să prezinte în Occident, varianta convenabilă 
regimului de la Bucureşti, asupra unor teme. Era în special 
vorba de unele acţiuni ale guvernului comunist din 
România, care umpluseră pe larg paginile presei din Vest, 
cum fusese cazul marilor procese politice înscenate în 
ultimii ani în Ţară: procesul lui Iuliu Maniu şi al grupului lui, 
care fusese atras în cursa întinsă de Securitate la Tămădău, 
procesele intentate celor din mişcările de rezistenţă din 
munţi, procesele de spionaj în care fuseseră implicate 
Nunţiatura, Biblioteca engleză şi americană, ca şi o serie de 
ambasade din Bucureşti, pentru a le compromite şi a 
justifica măsurile fie de închidere a lor, fie de expulzare a 
unor diplomaţi incomozi. Demec cu alţi câţiva ingineri, au 
fost puşi să proiecteze o poartă metalică cu comandă 


electrică, care să înlocuiască vechea poartă de intrare în 
fort. 

În acea perioadă de lucru, petrecută în baraca din curtea 
Jilavei, Demec fusese încetul cu încetul ademenit de ofiţerul 
politic dar şi de doi civili, care pretindeau a fi trimişi de 
Ministerul Forţelor Armate, pentru a se interesa de soarta 
lui şi a-i aduce la cunoştinţă că se făceau intervenţii pentru 
a obţine o revizuire a procesului lui şi, eventual, casarea 
sentinţei. Datorită bunei lui pregătiri profesionale, îi 
spuneau ei, Ministerul Forţelor Armate voia să-l 
recupereze, dându-i posibilitatea să-şi ţină în continuare 
cursurile la Academia Militară, unde, funcţionase până în 
momentul arestării. Momit pe de o parte de cei doi civili, cu 
promisiunea unei eventuale eliberări, condiţionată însă pe 
de altă parte de biroul politic al închisorii, de o bună 
purtare în detenţie, dar mai ales de dovezi concrete că nu e 
un „duşman al poporului lui”, Demec n-a rezistat tentaţiei 
de a fi iar liber. S-a decis să accepte propunerea ofițerului 
politic, de a semna un angajament de colaborare cu 
organele de securitate ale penitenciarului, convins fiind de 
acesta că un asemenea act va cântări greu în demersurile 
ce se făceau pentru eliberarea lui. 1 s-a dat însă de înţeles 
că din acel moment va fi obligat să păstreze secretul 
absolut asupra acestui angajament şi asupra tuturor 
contactelor pe care le va avea cu organele securităţii, 
riscând, în caz de indiscreţie sau trădare, să fie condamnat 
la moarte. Având în vedere că nu i s-a cerut „mare lucru” 
(spunea el) nu a luat în serios nici ameninţarea, sperând că 
în curând, o dată cu eliberarea lui, întreaga poveste a 
acestui angajament va fi uitată, la fel ca şi coşmarul acestor 
luni de zile petrecute în anchetă şi în hrubele Jilavei. 

La acest punct al relatării, pe care Demec încercase să-l 
minimalizeze, menţionându-l numai în treacăt, am 
intervenit cerându-i amănunte şi devenind tot mai insistenţi 
până ce l-am făcut să recunoască că pe toată perioada 
petrecută în Jilava, raportase sistematic ofițerului politic tot 


ceea ce acesta îi ceruse. Strâns cu uşa, ameninţat că îl vom 
denunța în faţa camerei dacă nu ne spune întregul adevăr, 
Demec, înspăimântat, ne-a mărturisit că îl informase pe 
politruc, atât în general despre activităţile şi discuţiile 
deţinuţilor din celulă, cât şi în mod special despre ce 
spuneau şi gândeau unii oameni din anumite categorii, pe 
care primise indicaţia să-i tragă de limbă! Era vorba în 
primul rând de legionari, de preoţi şi de câteva 
personalităţi mai deosebite, care se aflau în camera lui. 
Demec ţinea însă să adauge, după fiecare caz în parte pe 
care ni-l desvăluia, că nu-i raportase ofițerului politic decât 
fapte şi afirmaţii fără mare importanţă, cum erau de pildă: 
scrisul pe săpun, confecţionatul de ace de cusut sau de 
„costici” şi discuţiile cu caracter politic. Demec se jura însă 
că de câte ori aflase lucruri mai grave de la cei pe care 
trebuia să-i spioneze, le trecuse sub tăcere. Aşa procedase 
ori de câte ori cineva făcuse imprudenţa să-i spună ceva, ce 
nu declarase în anchetă sau când îi încredinţase vreun alt 
secret. Demec pretindea că nu îl informase pe politrucul din 
Jilava decât despre acele abateri minore de la regulamentul 
penitenciar, care nu ar fi avut consecinţe grave pentru cei 
care le săvârşiseră. Fără a fi avut ocazia de a ne înţelege în 
prealabil asupra atitudinii ce trebuia s-o adoptăm în 
discuţia cu Demec, am acţionat totuşi toţi trei, într-un 
perfect consens. Pe rând, când unul, când altul, îl încolţeam 
şi îl înghesuiam cu întrebările, ţinându-l sub o tensiune 
perma nentă, fără a-i da timp să se reculeagă, silindu-l 
astfel să ni se destăinuie. 

Devenisem toţi trei nişte anchetatori-amatori, animați de 
singura dorinţă de a afla totul de la cel anchetat, profitând 
fără menajamente de toate slăbiciunile lui, uzând fără 
scrupule de minciună, şantaj sentimental şi ameninţare, 
pentru a ne atinge scopul. Ne dădeam seama de cruzimea 
cu care îl tratam, dar mila pe care ne-o inspirase Demec la 
începutul discuţiei, când încă nu-i cunoşteam întreaga 
ticăloşie, se spulberase. Ne străduiam acum să nu-l scăpăm 


din mână, să-l menţinem în starea de derută în care îl 
adusesem, pentru a-l face să ne spună totul. Aşadar l-am 
supus în continuare la aceeaşi presiune, pentru a-l face să 
vorbească despre contactele pe care le avusese cu biroul 
politic al penitenciarului Piteşti. Metoda noastră de 
interogatoriu a dat rezultate. Plângându-şi soarta, că se 
încrezuse în făgăduiala eliberării şi acceptase să colaboreze 
cu Securitatea, Demec sperase că prin transferarea lui la 
Piteşti, scăpase de obligaţiile pe care şi le asumase faţă de 
politrucul din Jilava. Dar nu a trecut mult şi, în timp ce 
executa o pedeapsă în beci pentru un ac de cusut găsit 
asupra lui la o percheziţie, a primit vizita lui Lupu. Ofiţerul 
politic venise să-i amintească de angajamentul luat la Jilava. 
I-a şi arătat hârtia cu semnătura lui, ce se afla în dosarul 
care îl urmase în transferul de la Jilava la Piteşti. 
Nenorocitul a încercat să refuze continuarea colaborării, 
dar a sfârşit prin a capitula din nou, în faţa amenințărilor, 
mergând până la condamnarea lui la moarte, într-un proces 
ce i-ar putea fi oricând înscenat. Din acel moment, Demec a 
avut două sau trei întâlniri conspirative cu Lupu. Pentru a 
nu stârni bănuieli în rândul deţinuţilor, Demec era, fie 
pedepsit sub un pretext oarecare, fie scos la magazia de 
efecte, după ce raportase ofițerului de serviciu că i se 
rupsese cămaşa şi voia să-şi ia alta din bagajul personal. În 
loc să fie dus la beci, Dernec îşi petrecea zilele de pedeapsă 
într-o celulă de pe bara T-ului, cu fereastra spre poarta 
închisorii, unde nu putea fi văzut sau detectat de deţinuţii 
politici. Primea acolo din mâncarea mai consistentă a 
deţinuţilor de drept comun, care erau scoşi la muncă şi din 
când în când o ţigară de la Lupu, care venea să stea cu el 
de vorbă. Când a fost dus la magazie, Lupu i-a ieşit înainte 
pe coridor, numai pentru a-i reaminti de obligaţia pe care 
şi-o asumase la Jilava şi de consecinţele pe care le-ar avea 
de suferit, în cazul în care s-ar răsgândi şi nu ar mai vrea să 
mai colaboreze. După spusele lui Demec, preocuparea de 
căpetenie a lui Lupu în acea perioadă fusese aceea dea 


descoperi toate metodele de transmisiune între celule şi de 
a întrerupe căile de comunicaţie folosite de deţinuţi, mai 
ales acelea pentru a lua legătura cu „dreptul comun”. 
Demec ne-a mărturisit că îi explicase lui Lupu cum 
funcţiona alfabetul Morse adaptat la condiţiile de puşcărie, 
şi că îl informase despre ultimele ştiri externe, care 
pătrunseseră în închisoare şi fuseseră, comunicate de la 
celulă la celulă, în toate secţiile deţinuţilor politici. 

— Trebuia să-i spun câte ceva, ca să-i dovedesc că nu refuz 
să colaborez...”, ni se tânguia din când în când Demec, 
făcând mereu apel la prietenia şi înţelegerea noastră 
pentru situaţia lui disperată, fără altă ieşire. 

Exasperat că nu putea stârpi reţeaua de comunicaţii a 
deţinuţilor şi în special legăturile cu „dreptul comun”, Lupu 
nu s-a jenat să-i ceară chiar sfatul lui Demec: „Dumneata ce 
ai face în locul meu, pentru a tăia legăturile dintre „politici, 
şi „dreptul comun,?” 

Nici Demec nu s-a sfiit să-i sugereze soluţia pe care o 
considera cea mai eficace şi pe care Lupu a şi tradus-o în 
fapt. Şi aşa am aflat că „turnătoria” lui Demec fusese la 
originea măsurii luate cu câtva timp în urmă, de a muta toţi 
deţinuţii politici în celulele de pe o singură parte a clădirii, 
care forma piciorul, T,„-ului, iar „dreptul comun, pe cealaltă 
parte. În acest fel, pe una din faţade, din subsol şi până la 
ultimul etaj, se aflau numai ferestrele condamnaților pentru 
înaltă trădare, iar pe cealaltă faţadă, numai cele ale 
deţinuţilor de drept comun. Câtă vreme noi ocupaserăm 
etajele superioare ale închisorii iar dreptul comun se aflase 
în celulele din subsol şi de la parter, legăturile dintre cele 
două categorii funcţionaseră prin ferestre, prin intermediul 
„ancorei” sau chiar prin coloanele verticale ale ţevilor de 
calorifer (care străbăteau de sus până jos închisoarea), 
atunci când reuşeam să-l învăţăm alfabetul Morse, pe 
vreunul din deţinuţii de drept comun. Marea mutare de 
deţinuţi, făcută atunci de Lupu după recomandarea lui 
Demec, fusese o grea lovitură pentru reţeaua noastră de 


comunicaţii, privându-ne de una din principalele căi prin 
care obţineam informaţii. 

Cu timpul am reuşit însă să stabilim alte filiere de 
comunicaţii cu dreptul comun, prin căsuțe poştale la 
locurile pe care le frecventam succesiv şi unii şi alţii (closet, 
sala de duşuri, curtea de plimbare). 

— N-am avut încotro. A trebuit să-i dau lui Lupu o soluţie 
credibilă ca să-i dovedesc că vreau să servesc administraţia. 
Ştiam însă că până la urmă se va găsi o altă metodă de a 
intra în legătură cu dreptul comun, că doar şi pe mine mă 
interesează informaţiile!” 

Cam aşa încerca Demec să-şi minimalizeze fapta şi să-şi 
împace conştiinţa că nu făcuse un lucru prea grav, din 
moment ce de pe urma spuselor lui, nu avusese nimeni de 
suferit personal. E drept că mai pomenise şi de anumite 
teme politice discutate în celulă şi despre punctele de 
vedere susţinute de unii vorbitori, dar, spunea el, pe Lupu îl 
interesau numai subiectele şi felul cum erau tratate, şi nu 
urmărea nicidecum să ia măsuri împotriva celor care ar fi 
criticat regimul comunist. 

— Probă că nimeni nu a fost pedepsit!” adăuga el, convins 
fiind de nevinovăția conversaţiilor lui cu Lupu. 

Cam la acest punct al mărturisirilor lui Demec, am fost 
întrerupţi de sosirea hârdăului cu mâncare. Înainte de a ne 
despărţi pentru a ne lua gamelele de la uşă, Demec a vrut 
să se asigure că i-am înţeles situaţia şi că vom păstra deci 
secretul asupra celor vorbite. l-am promis că vom reflecta şi 
îi vom da răspunsul după masă, dar că aşa cum stăteau 
lucrurile, nu credeam că putea fi absolvit de greşeala de a fi 
colaborat cu ofiţerul politic, decât dacă rupe relaţiile cu el şi 
dacă îşi recunoaşte public vina. L-am lăsat îngrozit şi ne-am 
dus să mâncăm toţi trei pe unul din paturile suprapuse, 
unde eram la adăpost de urechi indiscrete. Acolo am pus la 
punct viitoarea noastră strategie în relaţiile cu Demec. 
Eram hotărâți să nu ne dăm în lături de la nici un procedeu 
prin care să-l putem teroriza, până ce vom obţine de la el şi 


LLA 


alte destăinuiri despre ceea ce îi spusese până atunci lui 
Lupu şi mai ales ce voia acesta să afle acum de la el. Eram 
atât de indignaţi de ticăloşia denunţurilor lui Demec, chiar 
dacă recunoşteam că trădarea lui se datora în parte fricii şi 
unei naivităţi ve cine cu prostia, încât nu ne gândeam să-l 
tratăm nici cu milă şi nici măcar cu un minimum de 
eleganţă. Pentru a-l freca în continuare, dându-i când 
speranţa de a nu-l denunța celorlalţi camarazi din cameră, 
când luându-i-o şi spunându-i că trebuie să-şi facă 
spovedania publică, ne-am împărţit rolurile: Sandu Ghica şi 
cu mine aveam să fim intransigenţii, în timp ce Titi 
Coşereanu se va arăta înduioşat de rugăminţile lui Demec şi 
va încerca să facă pe mediatorul, căutând să ne înduplece 
să găsim o cale de compromis. Un joc murdar, pe care l-am 
experimentat în cursul după-amiezei şi pe care l-am dus 
până la capăt, fără remuşcări! 

Aşa am reuşit să mai aflăm că Demec îl denunţase pe Paul 
Bandu fiind cel mai priceput „morsist” din închisoare. Ne- 
am explicat astfel motivul pentru care celula în care se 
găsea Paulică era cea mai intens supravegheată iar el 
bătuse toate recordurile de durată în ceea ce privea zilele 
de pedeapsă petrecute în beci. 

— Despre voi, care sunteţi prietenii mei, n-am spus însă 
niciodată nimic...!”. S-a grăbit să ne asigure Demec, 
crezând că prin această afirmaţie avea să-şi recâştige 
simpatia şi bunăvoința noastră. Dar, aşa cum ne vorbisem, 
numai Titi i-a luat în seamă vorbele, ceea ce l-a făcut pe 
Demec să se mai însenineze la faţă. Speranţele i-au fost însă 
repede spulberate de Sandu şi de mine, care nu ne-am lăsat 
înduplecaţi de intervenţia lui Titi, înclinând spre mai multă 
indulgență. Am rămas ireductibili: consideram că Demec 
trebuia să-şi recunoască vina în faţa camerei, refuzând 
totodată colaborarea în continuare cu biroul politic, numai 
în acest fel putând conta pe sprijinul nostru pentru a putea 
fi iertat şi reabilitat în ochii deţinunţilor. Dacă nu va 
proceda aşa, eram hotărâți să aducem cazul lui la 


cunoştinţa tuturor camarazilor noştri. După această nouă 
infuzie de spaimă, Demec ne-a răspuns fără să mai pregete, 
la întrebarea cea mai arzătoare: ce voia să afle Lupu acum? 
Dorind să ne recâştige cu orice preţ încrederea şi totodată 
şi compasiunea, Demec ne-a mărturisit că Lupu îi dăduse de 
astă dată o însărcinare mai complicată, privind două 
chestiuni: 

1) Să se informeze printre colegii lui de cameră, dacă, 
între deţinuţii din Piteşti, condamnaţi pentru înaltă trădare, 
se află vreun fost membru în Mişcarea legionară, 
necunoscut ca atare de către organele de anchetă. 

2) Să stea de vorbă cu preoţii greco-catolici şi în special cu 
episcopul Todea, pentru a afla dacă se menţin pe aceeaşi 
poziţie rigidă, care îi adusese în puşcărie sau dacă ar fi 
dispuşi să cadă la un compromis cu regimul. 

În privinţa primului punct, ştiam de la deţinuţii veniţi din 
Jilava, că în ultima vreme, Securitatea reactivase vechea 
acţiune de depistare a legionarilor din rândurile 
condamnaților politici, pentru a-i trimite la Aiud. Calitatea 
de legionar avea întâietate la repartizarea deţinutului. 
Indiferent dacă prin încadrarea lui la proces ar fi urmat să- 
şi execute pedeapsa la penitenciarul prevăzut pentru 
categoria lui, dacă condamnatul fusese legionar, era 
automat transferat la Aiud. Şi printre deţinuţii din Piteşti, 
condamnaţi pentru înaltă trădare, se aflau câţiva foşti 
membri ai Mişcării legionare, cărora Securitatea nu le 
descoperise apartenenţa politică. Cei mai mulţi dintre noi le 
cunoşteam secretul. Din fericire nu şi Demec! Cel de al 
doilea punct, problema Bisericii Greco-Catolice, se bucura, 
ca şi problema legionară, de o deosebită atenţie din partea 
ofiţerilor politici ai închisorilor, care se aflau în directă 
legătură cu Ministrul de Interne sau cu Ministerul 
Securităţii (atunci când a fost creat) de la care primeau 
instrucţiuni amănunțite şi cărora le raportau la fel de 
detaliat, tot ce avea vreo legătură cu deţinuţii din cele două 
categorii. Când la un moment dat, toţi preoţii romano şi 


greco-catolici au fost mutaţi împreună în trei celule 
alăturate, de la ultimul etaj al închisorii din Piteşti, ordinul 
de a-i separa de restul deţinuţilor şi de a-i concentra în 
aceleaşi celule venise direct de la Bucureşti. Am aflat-o din 
indiscreţia unei convorbiri de pe coridor, purtate cu glas 
prea ridicat de comandantul închisorii cu Lupu, şi 
interceptată de urechea unui deţinut care asculta la uşă. 
Greu de ghicit ce urmărise Securitatea punându-i deodată 
împreună pe preoţii celor două confesiuni, când până atunci 
putusem observa că la toate mutările efectuate în 
închisoare, niciodată nu se întâlniseră doi preoţi în 
componenţa vreunei celule. Poate scontase ca din 
convieţuirea lor, să rezulte vreo înţelegere. Sau dimpotrivă, 
o zâzanie. Poate că sperase în slăbirea rezistenţei unora 
dintre ei, care influenţându-i şi pe alţii, ar fi dat naştere la 
disensiuni, bune oricând de exploatat în interesul regimului. 
O indicație în acest sens, venea acum chiar din spusele lui 
Demec, căruia Lupu îi ceruse să afle dacă între preoţii 
greco-catolici existau neînţelegeri, de ce natură şi care 
dintre ei manifestau tendinţe centrifuge. 

Oricum, stratagema de a-i pune pe preoţi împreună, nu 
dăduse, pesemne, rezultatele dorite de securitate, pentru 
că, după o vreme, au, fost din nou împrăştiaţi prin diferite 
celule. S-ar părea chiar, că dimpotrivă, reîntâlnirea şi 
convieţuirea cu vlădicii lor le-au întărit unitatea şi 
hotărârea de a nu accepta nici un compromis. Destăinuirile 
lui Demec, în legătură cu misiunea ce i-o încredinţase Lupu, 
de a descoperi printre noi eventuala existenţă a unui 
legionar şi de a-i spiona pe preoţii greco-catolici, 
constituiau prima confirmare din sursă directă, a faptului că 
cele două probleme preocupau în mod prioritar organele de 
securitate. 

— Acum, că v-am spus totul, nu se poate să nu vă daţi 
seama în ce situaţie mă aflu. Nu pot scăpa de Lupu fără să-i 
spun ceva din ceea ce-mi cere. Mereu îmi reaminteşte că 


dacă refuz sau dacă povestesc cuiva cele discutate cu el voi 
fi condamnat la moarte pentru trădare!” 

Demec era în mod sincer convins de desnodământul pe 
care i-l prezicea Lupu, în cazul în care ar refuza să-l mai 
servească. 

— Ajutaţi-mă voi şi spuneţi-mi ce să-i povestesc despre 
Episcopul Todea, pe care eu îl respect şi nu aş vrea să-i fac 
nici un rău!” 

Cu aceste cuvinte, Demec ne-a dat o idee. După ce ne-am 
făcut din nou jocul, încăpăţânându-ne să-i spunem că vrem 
totuşi să-l denunţăm în faţa camerei, am sfârşit prin a ceda 
la insistenţele lui Titi, de a nu ne pripi şi am acceptat să-i 
facem concesia de a desbate chestiunea între noi. 


L-am lăsat iarăşi pe Demec frământându-se de îngrijorare 
în aşteptarea unui răspuns şi ne-am retras să discutăm pe 
paturile de la etaj. Toţi trei aveam convingerea că Demec ne 
spusese într-adevăr totul, dar eram la fel de siguri că nu 
vom putea în nici un chip să-l facem să rupă relaţiile cu 
ofiţerul politic. Era un om mult prea slab de caracter, prea 
labil şi timorat, pentru a îndrăzni să ia vreodată o atitudine 
hotărâtă din care să nu se clintească sau să-şi spună 
răspicat părerea, fără să şovăie. Nu ne mai rămânea deci, 
decât să-l denunţăm în faţa camerei, desvăluind legăturile 
lui cu ofiţerul politic în aşa fel, încât să fim auziţi de 
gardianul de pe coridor şi astfel să ajungă şi la urechile lui 
Lupu că Demec era considerat „turnător”. Din acel 
moment, aflând că fusese desconspirat, Lupu va şti că 
Demec nu-i mai poate fi de folos. Însă, odată despărţit de 
Lupu, ne-am gândit noi, nu ne va fi nici nouă de folos. Pe 
când aşa, ca „deţinut de încredere”, cum era numit 
„turnătorul” în limbajul administraţiei, Demec ne va putea 
informa în continuare asupra ţelurilor urmărite de Lupu. 
Dar chiar mai mult: îi vom putea noi formula informaţiile ce 
ar urma să i le dea ofițerului politic, despre atitudinea, 
activitatea, intenţiile sau punctele de vedere ale deţinuţilor 
de care i se va cere să se ocupe, să-i urmărească şi să-i 
denunțe. Ideea de a-l face pe Demec „spion dublu” ni s-a 
părut extraordinar de atrăgătoare. Vom putea astfel afla, nu 
numai unele din preocupările secrete ale biroului politic, 
dar vom avea chiar ocazia de a-l îndruma pe Lupu pe piste 
greşite, intoxicându-l noi de data aceasta cu informaţii false, 
dar favorabile nouă. Când am coborât din nou la Demec, 
eram atât de excitaţi de planul nostru, încât am făcut un 
adevărat efort de a ne stăpâni, de a ne ascunde entuziasmul 
de care eram animați şi a ne compune înfăţişarea solemnă, 
adecvată gravei şi definitivei noastre hotărâri pe care 
aveam să i-o aducem la cunoştinţă. Era de fapt un fel de 
ultimatum pe care i-l dădeam. Dacă nu-l va accepta, vom 
trece imediat la denunţarea lui publică. I l-am prezentat 


însă ca pe rezultatul insistențelor lui Titi în favoarea lui, 
care ne convinsese să-i dăm posibilitatea să-şi răscumpere 
greşeala făcută, fără a-i pune viaţa în pericol. 

La auzul soluţiei asupra căreia ne oprisem, Demec nici nu 
a mai ascultat până la capăt ameninţarea ce o reprezenta 
alternativa cu care va fi confrunat în caz de refuz. Peste 
măsură de bucuros şi emoţionat până la lacrimi, 
nemaiputându-şi controla gângăveala pentru a-şi exprima 
gratitudinea, s-a repezit la noi şi ne-a îmbrăţişat cu 
efuziune. Probabil că şi propunerea de a colabora cu 
securitatea, făcută cu un an în urmă de politrucul de la 
Jilava, o acceptase cu tot atâta uşurinţă ca şi pe a noastră 
acum, de a lucra în sens opus. Era de presupus că, 
ajungând din nou, cândva la ananghie, ne va trăda şi pe noi 
cu aceeaşi candoare cu care acum se lepădase de 
legământul de supunere făcut securităţii. Fericit că scăpase 
de coşmarul de a fi denunţat în public şi de a încăpea astfel 
pe mâinile lui Lupu, Demec ne-a asigurat că nu va ieşi din 
vorba noastră în privinţa informaţiilor pe care le va 
comunica ofițerului politic. Certitudine absolută că se va 
ţine de cuvânt nu puteam avea, dar atâta vreme cât era cu 
noi în cameră, puteam conta pe efectul influenţei noastre 
directe asupra lui. Prima indicație, i-am dat-o în legătură cu 
întrebarea despre eventualii legionari ce, s-ar afla printre 
noi. Răspunsul avea să fie negativ, ceea ce coincidea de 
altfel cu opinia lui Demec. Privitor la greco-catolici, i-am 
spus lui Demec că vom sta mai întâi de vorbă cu Episcopul 
Todea, pentru a ne da seama care ar fi răspunsul cel mai 
potrivit care să nu-i lezeze pe preoţi, dar în acelaşi timp să-i 
satisfacă curiozitatea lui Lupu. Pentru a nu-l speria din nou 
şi a-i dovedi că se poate bizui pe discreţia noastră, l-am 
asigurat pe Demec că nu-i vom spune nimic lui Todea 
despre legăturile lui cu ofiţerul politic. Vom încerca indirect 
să-l iscodim, pentru a afla ce i-ar conveni să ştie regimul 
despre Biserica Unită şi despre atitudinea lui şi ce nu. De 
fapt l-am minţit pe Demec cu aplomb şi fără nici un regret, 


pentru că Episcopului Todea i-am povestit în amănunt 
întreaga tărăşenie. 

Episcopul ne-a spus, la rândul lui, ce să-l învăţăm pe 
Demec să-i raporteze lui Lupu. În linii mari, Todea. N-a 
făcut decât să reafirme hotărârea nestrămutată a greco- 
catolicilor care voiau să-şi păstreze credinţa şi considerau 
ilegală interzicerea prin decret a Bisericii lor. Todea ne-a 
mai comunicat o serie de amănunte mai nuanţate (de care 
nu-mi mai amintesc acum), care, prin Demec să-i fie 
„turnate” lui Lupu, spre a-l convinge că preoţii nu duceau în 
închisoare nici un fel de activitate duşmănoasă regimului, 
nici politică, nici religioasă, sperând astfel să-l determine să 
renunţe la prigoana înverşunată îndreptată împotriva lor. 

A doua zi, când a fost dus să „lucreze” la proiectul maşinii 
de spălat, Demec i-a raportat lui Lupu cele stabilite de noi, 
ceea ce nu l-a prea satisfăcut pe acesta din urmă. Demec i-a 
explicat însă, că nu întreţinuse până atunci legături prea 
apropiate cu preoţii, pretinzând că va avea nevoie de câteva 
timp pentru a se introduce în cercul lor şi a le capta 
încrederea. După spusele lui Demec, Lupu păruse să-i fi 
acceptat justificarea, promiţându-i că după o vreme îl va 
contacta din nou, pentru a obţine de la el informaţii mai 
complete. 

Convorbirea lui Lupu cu Demec a avut loc în ultima zi de 
lucru a grupului de ingineri chemaţi să proiecteze mult 
trâmbiţata maşină de spălat rufe, în jurul căreia ofiţerul 
politic făcuse atâta vâlvă. Din câte mi-aduc aminte, fuseseră 
predate două proiecte diferite, unul dintre ele, cel mai 
apreciat şi mai lăudat de tagma inginerilor din cameră, fiind 
al lui Dodo Chrisoghelos. Din acel moment însă, nimeni nu a 
mai auzit vreo-dată vorbindu-se ceva despre realizarea 
prototipului. Cu ocazia unui tur de inspecţie prin celular, 
când unul din ingineri l-a întrebat pe Lupu de soarta maşinii 
de spălat, acesta s-a spălat pe mâini, declarând că el nu mai 
avea nimic de-a face cu acel proiect. Totul depindea de-aci 
înainte de hotărârea Ministerului de Interne, căruia el îi 


înaintase dosarul spre rezolvare. Toţi deţinuţii au pus 
nerealizarea proiectului, pe seama lipsei de simţ 
gospodăresc, a incapacității şi dezorganizării specifice 
sistemului comunist, proiect care ar fi rezolvat în mod 
economic problema spălatului rufelor deţinuţilor. Numai 
câţiva dintre noi ştiam că întreaga afacere a proiectării 
maşinii de spălat, nu fusese decât o mascaradă montată de 
biroul politic al închisorii, având ca unic scop acoperirea 
contactelor lui Lupu cu Demec. 

După o vreme, când am fost mutat din camera mare într-o 
celulă mică, Demec a rămas mai departe sub influenţa lui 
Titi Coşereanu şi a lui Sandu Ghica. Nu a mai fost însă 
contactat de Lupu decât o dată sau de două ori. Sub 
pretextul de a fi scos la vizita medicală sau de a i se verifica 
bagajul de la magazia de efecte, întâlnirile lor au fost de 
scurtă durată, Lupu arătându-se nemulţumit de puţinele şi 
neinteresantele informaţii culese de Demec. Apoi, câtă 
vreme au mai stat în Piteşti, Demec nu a mai fost solicitat de 
biroul politic, prietenii mei ajungând la concluzia că Lupu 
renunţase să-l mai folosească, considerându-l lipsit de 
calităţile necesare pentru a-l însărcina cu misiuni mai 
delicate, cum fusese aceea de a sonda starea de spirit a 
preoţilor şi episcopilor greco şi romano-catolici. Părea că 
informaţiile servite de Demec lui Lupu, dar gândite şi 
dictate de Sandu şi Titi, îşi produseseră efectul. Decepţionat 
de „informatorul” lui, Lupu l-a abandonat. Odată scăpat din 
ghearele politrucului, spaimele lui Demec s-au risipit şi ele 
treptat. Demec s-a obişnuit repede cu ideea că viaţa nu-i 
mai era în pericol (aşa cum crezuse până atunci), uitând cu 
aceeaşi uşurinţă pe care i-o cunoşteam, şi colaborarea lui 
cu Lupu şi felul în care fusese terorizat şi şantajat de noi. 
Nedesminţindu-şi slăbiciunea sentimentală, le-a rămas în 
continuare ataşat lui Sandu şi Titi. Cu mine nu s-a mai 
întâlnit, drumurile noastre în puşcărie nemaiincrucişându- 
se. 

Nu mai ştiu ce s-a ales deel. 


Cel mai afectat că administraţia nu se ţinuse de cuvânt să 
realizeze maşina de spălat, a fost Dodo Chrisoghelos, care 
era convins că prototipul ce s-ar fi construit după proiectul 
lui ar fi făcut senzaţie. Ajunsesem să cunoaştem cu toţii 
foarte bine, entuziasmele lui Dodo, ori de câte ori era vorba 
de un proiect, din indiferent ce domeniu, de care se 
pasiona, dedicându-i-se trup şi suflet. Nu mai dormea, uita 
de mâncare şi se concentra în aşa măsură asupra problemei 
care îl preocupa, încât distracţia lui în acele momente 
devenise proverbială. Nu mai vedea şi nu mai auzea nimic 
din ce se petrecea în jurul lui, încât nu o dată a fost surprins 
de gardian însemându-şi calculele sau desenând vreun plan 
pe o plăcuţă de săpun, fără să-l fi observat nici când a 
deschis uşa, nici când a pătruns în cameră şi nici măcar 
când a întins mâna să-i ia instrumentele de scris. Din 
fericire, de cele mai multe ori se găsea câte cineva să-l 
trezească la timp din gândurile în care era cufundat şi să-l 
scape astfel de beci. Erau scene care se repetau, ori de câte 
ori Dodo „lucra” la una din „invenţiile” lui. Aşa a fost când i- 
a făcut un dinte Căpitanului Vasile (Sică) Vlasto, şlefuind 
ore întregi un os de vită găsit în ciorbă, până ce l-a adus la 
forma şi dimensiunea dorită, pentru a-l încastra perfect în 
spaţiul rămas gol în urma dintelui pe care îl pierduse. 

La fel a fost şi când şi-a confecţionat chiar pentru el o 
proteză parţială, care avea să-i înlocuiască cei doi incisivi 
din maxilarul inferior, care îi căzuseră de slăbiciune şi din 
lipsă de vitamine. O lucrare care a stârnit admiraţia întregii 
camere. 

Cei doi dinţi erau înfipţi într-un postament de cauciuc, 
decupat dintr-un dop de flacon de Penicilină, găsit în curtea 
de plimbare. Postamentul de cauciuc era aşezat pe gingie, 
iar această proteză parţială era ancorată de dinţii din 
dreapta şi din stânga ei cu ajutorul unor croşeţi, 
confecţionaţi dintr-o bucată de sârmă oţelită, din comoara 
noastră de obiecte nepermise, ascunsă prin saltele. Printre 
ultimele idei şi îndeletniciri ale lui Dodo, pe vremea când ne 


găseam amândoi în camera mare de la parter şi dormeam 
cap la picioare în acelaşi pat suprapus, a fost fabricarea de 
„borş”. Aşa numea el produsul pe care s-a apucat să-l 
prepare în două foste sticle de medicamente, obţinute 
cândva de la cabinetul medical, de unul din bolnavii mai 
grav din cameră. După ce a umplut cu bucățele de 
mămăligă, cam o treime din fiecare sticlă, şi altă treime cu 
apă, Dodo le-a astupat, le-a legat de gâături o sfoară şi şi le-a 
agăţat pe amândouă la capul patului, în aşa fel încât 
atârnau deasupra capului lui Valjan, care îşi avea patul sub 
al nostru. Vreme de câteva zile a lăsat mămăliga să se 
macereze, urmărind din timp în timp, procesul de 
fermentație în curs, scuturând şi pritocind conţinutul şi 
lăsând apoi din nou să se sedimenteze pe fundul sticlelor 
mămăliga, care se transformase într-un fel de pastă. Din 
când în când, după ce gusta din licoarea tulbure şi nu prea 
bine mirositoare, Dodo dădea din cap satisfăcut, astupa 
sticla la loc şi ne spunea că în scurtă vreme „borşul” va fi 
gata. Şi, într-o bună zi, ne-a declarat că a sosit momentul să 
fie consumat. Căutând să ne convingă să ne punem câte o 
lingură de „borş” în ciorba din gamelă, Dodo ne lăuda 
calităţile produsului, pretinzând că e bogat în vitamine şi că 
ajută la digestie. Mulţi adepţi nu a găsit, deşi insista să-şi 
ofere marfa ca un negustor. Cel mai mare consumator a 
rămas însă tot el. Îşi punea la fiecare masă câteva linguri de 
„borş” în mâncare, şi, pe măsură ce nivelul din sticlă 
scădea, complecta conţinutul cu alte bucățele de mămăligă 
şi cu apă, îl scutura, îl pritocea, îl mai gusta din când în 
când, urmărindu-i cu atenţie stadiul de fermentație. Îşi 
privea sticlele cu ochii expertului, dar şi cu bucuria 
alchimistului căruia îi reuşise experimentul din retortă. 
Toate bune şi frumoase, până într-o bună zi, sau mai bine 
zis într-o noapte, când procesul de fermentație al borşului, 
scăpând de sub controlul lui Dodo a făcut să crească 
presiunea din sticlă peste limita admisibilă. Ne-am trezit cu 
toţii din somn, de tunetul ca de puşcă al dopului, care, sub 


presiunea crescândă a gazelor din interior, a sărit din gâtul 
sticlei, iar „borşul” astfel eliberat, a ţâşnit afară, 
împroşcând totul împrejur. Prima victimă a exploziei a fost 
bătrânul Valjan, căruia i s-a revărsat în cap cea mai mare 
parte a „borşului”, stropindu-i totodată hainele şi pătura, 
impregnându-le cu un miros persistent, care timp de câteva 
zile, l-a concurat cu succes pe cel al tinetelor. Tot Valjan a 
fost însă primul care să facă haz de necaz, mai cu seamă că 
bubuitura din camera noastră nu a avut alte urmări, nefiind 
auzită de gardian, care îşi părăsise postul pentru a sta de 
vorbă cu tovarăşul lui de pe secţie de la primul etaj. 
Singurul rezultat pozitiv al exploziei, a fost că l-am putut 
determina pe Dodo să renunţe de-aici înainte la fabricarea 
„borşului”. Resursele inventivităţii lui Dodo erau însă 
departe de a fi fost epuizate. 

Către sfârşitul anului 1959, a început să câştige tot mai 
mulţi adepţi o idee năstruşnică, pe care, nu mai ţin minte 
cine a lansat-o în camera noastră. După lungi discuţii pro şi 
contra proiectului sugerat, s-a căzut în cele din urmă de 
acord să fie realizat, deşi era ultimul lucru recomandabil 
(sau poate tocmai de aceea!), de a ne asuma în mod gratuit 
un surplus de riscuri, expunându-ne rigorilor regimului, 
care se însăsprise tot mai mult pe măsură ce înaintasem în 
iarnă. 

Era vorba să sărbătorim încheierea anului printr-un 
spectacol. 1 s-a dat şi un nume: „Revista Piteşti... /59!” Cu 
vreo două săptămâni înainte de seara de Anul Nou, dată 
când avea să aibă loc „Premiera”, au început pregătirile. 

Iniţiatorii şi susţinătorii ideii acestui spectacol au pornit 
mai întâi în căutarea „talentelor” de care aveau nevoie 
pentru realizarea lui. După campania de recrutare a 
elementelor înzestrate cu calităţile necesare, a urmat o 
selecţie şi o împărţire a lor în câteva grupuri, care urmau 
să-şi primească rolurile şi să participe la repetiţii. Cel care 
patrona toată această operaţie, era avocatul Vasilescu- 
Valjan. Deşi bătrân şi bolnav, pasiunea lui bine cunoscută 


pentru teatru, i-a dat un imbold de vitalitate, care ne-a 
uimit pe toţi. De săptămâni întregi, Valjan nu-şi mai părăsise 
patul, decât pentru a se deplasa până la tinetă şi înapoi, şi 
atunci numai sprijinit şi ajutat de Col. Cristea Atanasiu, 
vecinul lui de pat, care îl îngrijea cu un devotament demn 
de toată lauda. Valjan era un bolnav dificil, care nu-şi 
menaja vecinul, chinuindu-l zi şi noapte cu capriciile lui de 
om redus la neputinţa de a mai putea face singur faţă, chiar 
celor mai simple nevoi. „Cristache, acoperă-mă te rog, că 
m-am desvelit!”; „Cristache, ajută-mă să mă întorc pe 
partea cealaltă!”; „Cristache, du-mă te rog la tinetă!”; 
„Cristache, dă-mi apă că mi-e sete...!”. Se auzea, la orice 
oră din zi şi din noapte, vocea lui Valjan. Valjan suferea de 
hidropizie sau în denumire populară, de dropică, care se 
manifesta printr-o reţinere anormală de apă în ţesuturi. 
Avea tot corpul tumefiat, dar mai ales picioarele îi erau 
umflate butuc. De mai bine de două-trei luni, de când îi 
apăruseră primele simptome ale bolii, nu primise nici un fel 
de îngrijire medicală, atât doctorul, cât şi sanitarul 
întrebuinţând aceeaşi expresie, ori de câte ori le solicitase 
ajutorul: „N-am ce-ţi face!” Nici acum, de când nu se mai 
putea deplasa până la Cabinetul medical, nu primea alt 
răspuns, când se întâmpla ca doctorul să vină prin celular în 
tovărăşia vreunui ofiţer în inspecţie. 

Cum spuneam însă mai sus, cu ocazia pregătirii 
spectacolului de Anul Nou, nu numai că Valjan a acceptat să 
contribuie cu priceperea şi sfaturile lui, dar a fost chiar 
sufletul „Revistei”, participând din plin şi cu tot elanul la 
succesul ei. În fiecare zi, ajutat de Cristea Atanasiu şi de 
câţiva dintre noi, îl ridicam de braţe şi îl aşezam în pat, 
rezemându-l cu spatele de perete. Din această poziţie, 
Valjan se consulta cu viitorii actori, îndrumându-i, 
corectându-i şi supraveghindu-i la repetiţii ca un adevărat 
regizor. Toate aceste conciliabule aveau un aer conspirativ, 
pentru că se petreceau în şoaptă, iar noi ceilalţi, care 
aveam să constituim publicul spectator, eram rugaţi să ne 


ţinem la distanţă, să nu ne apropiem, pentru a nu le 
pătrunde secretul şi a păstra intactă surpriza „premierei”. 
Cea mai mare surpriză, la care chiar nu ne aşteptam, ne-a 
făcut-o tot Valjan, care s-a dovedit a nu fi fost numai regizor, 
ci şi autor şi actor. Până una alta însă, de la grupul ce se 
strângea zilnic de câteva ori în jurul patului lui Valjan, nu ne 
parveneau decât fragmente de melodii fredonate în surdină 
şi frânturi de versuri recitate în şoaptă, din care nu se 
înţelegea mai nimic. În fine, a sosit şi mult aşteptata zi de 

31 Decembrie. Spectacolul nostru urma să înceapă imediat 
după numărătoarea de seară şi după „închidere”. După 
vigilenţa mărită instaurată în închisoare în zilele de 
Crăciun, speram acum, în orele ce ne mai despărţeau de 
petrecerea de Revelion, să putem profita de o relaxare. 
Fiind sărbătoare profană, era foarte apreciată de cadrele 
M. A. [., în fiecare an, în dimineaţa de după Revelion, ofiţerii 
şi gardienii făcându-şi apariţia pe secţie, mahmuri, pe 
jumătate adormiţi şi duhnind a băutură. Mai observasem în 
decursul anilor de detenţie, că, în general, acei gardieni 
care aveau ghinionul să cadă de serviciu în schimbul din 
noaptea de anul nou, obişnuiau să se adune la capătul uneia 
din secţii, unde sărbătoreau şi ei, mai discret şi mai puţin 
reglementar, dar tot cu băutură, un Revelion mai modest. 
De obicei, în noaptea aceea, neglijau complect 
supravegherea celulelor şi spionarea noastră prin vizete. 

Şi în această seară, părea că lucrurile se vor desfăşura la 
fel. Cei doi ofiţeri de serviciu, cel care îşi părăsise schimbul 
şi cel care îi lua locul, însoţiţi de cei doi gardieni care urmau 
să-şi predea unul altuia serviciul, au trecut în mare grabă 
prin faţa celulelor, mulţumindu-se să lovească cu cizma în 
fiecare uşă şi să întrebe: „Câţi sunteţi, bă!” Fără să mai 
deschidă uşa pentru a verifica exactitatea răspunsului pe 
care îl primeau din celulă, treceau mai departe, repetând 
procedeul la camera următoare. Şi aşa, în numai câteva 
minute, se poate spune că stabilirea efectivului deţinuţilor 
de pe secţie s-a terminat concomitent cu „închiderea”, din 


moment ce uşile nu mai fuseseră deschise pentru „număr”! 
Apoi, aşa cum ne aşteptam, ofiţerii şi gardienii au părăsit 
aproape imediat secţia. I-am urmărit cu urechea lipită de 
uşă, până ce i-am auzit pe cei care îşi terminaseră serviciul 
şi plecau acasă, deschizând grila de ieşire din celular. N-a 
trecut mult şi l-am recunoscut după glas şi pe gardianul 
nostru, care urcase scările la primul etaj şi stătea de vorbă 
cu tovarăşii lui de pe celelalte secţii. 

Condiţiile pentru deschiderea spectacolului erau optime. 
Participanţii îşi ocupaseră din timp locurile, după un plan şi 
un calcul dinainte făcut şi numai de ei ştiut. 

Bătrânul Valjan, susţinut de noi, fusese ajutat să se 
deplaseze până la un pat din fundul camerei, în faţa căruia 
era un spaţiu liber mai mare, care urma să fie scena, şi de 
unde se deschidea aleea dintre paturi, ce ducea până în 
celălalt capăt al încăperii, traversând-o pe toată lungimea. 
L-am aşezat pe Valjan cât mai comod la mijlocul patului, 
sprijinindu-l de mai multe pături, strânse şi puse la spate, 
pentru a-l feri de răceala peretului. Pe paturile din stânga şi 
din dreapta aleii centrale, s-au aşezat faţă în faţă două 
grupuri de câte 4-5 deţinuţi, care formau corul. Erau cei 
care aveau să deschidă spectacolul, cântând „Uvertura la 
Revista Piteşti... 59”. Atât textul, cât şi muzica erau 
rezultatul colaborării mai multor autori, şi fuseseră 
compuse în perioada de pregătire a spectacolului. 

Din păcate nu mai rețin cuvintele din textul „uverturii”, 
prin care ni s-a anunţat care va fi tema Revistei”: 
Prezentarea unui bilanţ al anului 1959, care se încheia, şi a 
perspectivelor pe care ni le oferea noul an. 

Atât muzica, cât şi textul s-au remarcat printr-un ritm vioi, 
susţinut de la începutul şi până la sfârşitul spectacolului, 
însoţite de o notă permanetă de umor fin şi de bună 
calitate, lipsit de orice trivialitate. Şi chiar dacă toţi „actorii' 
au contribuit cu sugestii, idei sau chiar versuri şi melodii 
proprii, întregul merit al unităţii şi spiritului în care fusese 
concepută „Revista Piteşti. 59”, îi revenea numai lui Valjan. 


y 


Imediat după „Uvertură” a apărut pe „scenă” primul din 
cei câţiva crainici care aveau să se succeadă şi să anunţe 
de-a lungul reprezentaţiei, punctul următor al programului. 
Primul punct: citirea răvaşelor pe care locatarii camerei le- 
au găsit în plăcinta imaginară ce ne fusese servită de 
administraţie de anul nou. Cuvântul l-a avut Valjan. Rând pe 
rând am fost cu toţii strigaţi de crainic pe nume. Pentru 
fiecare, fără excepţie, Valjan pregătise câte un răvaş, câte 
un catren sau o epigramă, toate cu haz şi cu aluzii la 
apucăturile sau trăsăturile de caracter, specifice 
respectivului. Bătrânul Valjan, căruia numai mintea şi vocea 
îi rămăseseră intacte, compusese în gând şi memorizase 
toate versurile destinate celor aproximativ 40 de deţinuţi 
din cameră. Braţele, mâinile şi degetele îi erau într-atât de 
umflate, încât nu mai era capabil să folosească mijloacele 
noastre de a scrie pe săpun. Nici vederea nu-l mai ajuta 
pentru treburi atât de migăloase. Compensase toate aceste 
infirmităţi cu memoria lui fenomenală. 

Din păcate, după atâţia ani, uitarea neiertătoare s-a 
aşternut peste versurile recitate atunci de bătrânul Valjan. 
Nu-mi mai amintesc decât vag de conţinutul răvaşului meu 
şi de felul în care a fost prezentat de Valjan, cu participarea 
corului. Corul a început prin a intona primele două versuri 
ale unui cântec bine cunoscut în Bucureştiul dinaintea 
războiului: „Nu mai plânge Bebi Totu-i trecător” 

Prin Bebi, Valjan voise să se refere la mine, care eram 
cunoscut în Piteşti sub numele conspirativ de „Bebe”. 
Îndată după cuvintele din cântec, ideea a fost continuată în 
versurile compuse şi recitate de Valjan, făcând aluzie la 
veşnicele controverse pe care le aveam cu Dodo în fiecare 
seară după stingere şi înainte de a adormi. 

Seară de seară înainte de culcare (Dodo şi cu mine 
dormeam în acelaşi pat) Dodo obişnuia să comenteze ştirile 
recepționate în cursul zilei, sau în lipsă, orice alt eveniment 
petrecut pe secţie, oricât de neînsemnat ar fi fost. Ajungând 
invariabil la concluzia că ziua eliberării noastre era mai 


aproane ca niciodată. Simţea probabil nevoia să adoarmă 
legănat de un gând optimist, însă voia neapărat să-i confirm 
justeţea cu care interpretase ştirile, declarându-mă şi eu de 
acord cu concluzia la care ajunsese, oricât ar fi fost de trasă 
de păr. Or, la perseverenţa cu care revenea în fiecare seară 
asupra acestui subiect, îmi făcusem şi eu obiceiul să-l 
contrazic contestând autenticitatea ştirilor şi valoarea 
raţionamentului şi considerând că şansele noastre de a ne 
mai vedea liberi erau tot mai reduse. Era un fel de joc dus 
mai în glumă, mai în serios, cu care ne încheiam ziua spre 
distracţia întregei camere, pe care Valjan l-a prezentat în 
versurile lui. 

Încheierea a făcut-o corul, reluând refrenul cântecului: 
„Nu mai plânge Bebi, totu-i trecător”, şi continuându-l cu 
alte două versuri, compuse tot de Valjan, în care Dodo 
venea să mă consoleze, aducându-mi decretul de eliberare, 
chiar în seara aceea în pat.” 'Iot corul mai avea şi rolul de a 
interveni după fiecare răvaş, separându-l de următorul, 
prin două fraze muzicale, inspirate de viaţa din celulă şi de 
fluctuațiile ce le suferea starea de spirit a deţinuţilor, în 
funcţie de ştirile bune sau rele, care pătrundeau în 
închisoare. Astfel, cântăreții, aşezaţi pe paturile din stânga 
aleei centrale din cameră, îi reprezentau pe deţinuţii 
pesimişti, iar cei din dreapta, pe optimişti. La finele fiecărui 
răvaş recitat de Valjan, corul optimiştilor intona o scurtă 
melodie, veselă şi înaripată, exprimând într-un text de 
numai câteva cuvinte, convingerea că în curând lanţurile 
vor cădea şi vom fi liberi. Cum se încheia cântecul de 
bucurie al optimiştilor, venea, la fel de scurtă dar cu 
tonalități lugubre de Casandră, replica corului pesimiştilor, 
prezicând un viitor sumbru şi o puşcărie fără de sfârşit. 
Lait-motivele celor două coruri au devenit adevărate 
şlagăre şi s-au mai fredonat multă vreme prin celulele 
închisorii din Piteşti, înainte ca timpul să ni le şteargă 
treptat din memorie. Pe scena noastră improvizată, s-au 
mai perindat diferiţi alţi actori, cu fel de fel de piese, şi în 


proză şi în versuri, recitate sau cântate, dar niciunul nu a 
reuşit să-i egaleze talentul şi verva bătrânului Valjan. 
Capodopera lui Valjan din acea seară de anul nou, cea mai 
apreciată şi aplaudată, a fost o piesă în proză, pe care ne-a 
povestit-o sub forma unui basm. Era vorba de fapt de o 
scurtă istorioară umoristică, în care făcea portretul unuia 
din camarazii noştri din cameră, pe care nu-l numea de la 
început, dar pe care toţi l-am identificat. Era Dodo 


Chrisoghelos. 
Basmul începea cu formula consacrată: „A fost odată ca 
niciodată...”, şi Valjan continua povestea uimitoare a acelui 


personaj, „pripăşit printre noi, despre care era greu de 
spus dacă era un om în toată firea, sau un copil!” „La prima 
vedere părea să fie un om matur, serios şi cu judecată 
înţeleaptă”, spunea Valjan, „dar ochii lui mari, albaştri şi 
senini, cu privirea nevinovată, îi dădeau înfăţişarea de copil. 
Avea şi nume de copil!” 

Pe acelaşi ton narativ, Valjan ne-a descris mai departe 
personajul, semnalându-i toate calităţile şi apucăturile, cu 
aceeaşi ironie cu care îşi începuse povestea: Era bun la 
suflet şi gata să-şi ajute prietenii, dar totodată distrat şi 
înclinat să uite de ei, când găsea câte o jucărie. Când nu 
găsea, îşi construia singur una şi nu se mai despărţea de ea, 
până ce nu i-o lua gardianul şi îl ducea la beci pentru zece 
zile. Dar el avea caracter bun şi nu se supăra niciodată. Era 
mereu bine dispus şi nu-şi pierdea veselia. Toată lumea îl 
iubea şi îl alinta cu o onomatopee de copil, numindu-l Do-do. 

— Un singur lucru te punea pe gânduri”, ne-a anunţat 
Valjan, pe un ton ce voia să sugereze profunda lui 
nedumerire faţă de un fenomen, ce părea să ţină de 
supranatural şi pe care ni l-a relatat cam aşa: 

— Omul astă cu ochi albaştri şi nume de copil, cumsecade 
şi prevenitor de felul lui cu lumea, are uneori o purtare 
curioasă cu cei din jurul lui. Se răsteşte la ei şi le cere să 
facă linişte. Apoi, se duce la zidul din fundul celulei şi (nu o 
să vă vină să credeţi!) face un lucru nemaipomenit: începe 


să vorbească la pereţi! Asta nu ar fi nimic, pentru că s-au 
mai văzut oameni vorbind la pereţi! Omul nostru cu nume 
de copil reuşeşte însă un lucru extraordinar. Nu numai că 
vorbeşte el cu pereţii, dar şi pereţii vorbesc cu el! El le 
pune întrebări şi pereţii îi răspund şi îi spun tot felul de 
lucruri, pe care el ni le povesteşte apoi nouă în cameră”. 

După ultimele cuvinte ale lui Valjan, corul optimiştilor şi-a 
intonat refrenul vesel şi plin de avânt, urmat imediat de 
melodia deprimantă a corului pesimiştilor, anunţându-ne 
astfel trecerea la alt punct al pro-gramului. 

Atenţia ne-a fost atrasă de Johnny Bogdan, interpretul 
scenei următoare, care şi-a făcut apariţia într-un mod pe 
cât de neaşteptat, pe atât de sugestiv. Jucând rolul unui 
deţinut mai în vârstă, proaspăt sosit cu duba la Piteşti, care 
este introdus în camera noastră, Johnny Bogdan s-a 
prăbuşit în faţa uşii, prefăcându-se a fi fost îmbrâncit de 
gardian la intrare, după un bun şi vechi obicei al casei, 
practicat mai ales când aveai lanţuri la picioare. În timp ce 
se ridica anevoie în picioare şi îşi strângea din nou în pătura 
primită de la magazie, cele câteva zdrenţe risipite pe jos în 
cădere, care îi constituiau bagajul, noul venit, conform 
obiceiului, mai întâi s-a prezentat. Apoi, s-a pornit să ne 
istorisească despre călătoriile lui cu duba de la un 
penitenciar la altul şi despre viaţa lui prin diferitele puşcării 
prin care trecuse de-a lungul anilor, fiind mereu insultat, 
înjurat, lovit şi îmbrâncit de gardienii care îl mânau de la 
spate şi îl grăbeau. Povestea era în versuri şi nu era altceva 
decât o parodie a baladei lui Topârceanu, care, în versiunea 
recitată de Johnny, purta titlul: „Balada puşcăriaşului 
grăbit”. 

De fiecare dată când ajungea într-o nouă puşcărie, Johnny 
îşi lăsa bagajul jos şi îşi amintea de anumite păţanii şi de 
gardienii cu care avusese de-a face, numindu-i pe cei mai 
celebri pentru brutalitatea lor, pe care îi cunoşteau toţi. 
Când era din nou transferat, cu lucrurile strânse în pătură 
şi cu pătura în spinare, Johnny făcea câţiva paşi, simulând 


plecarea spre altă închisoare. Johnny, puşcăriaşul grăbit, 
spre diferenţă de chiriaşul lui Topârceanu care avea 
geamantan, spunea de fiecare dată la plecare: „îmi iau 
bagajul şi plec!” 

Rând pe rând, puşcăriile prin care pretindea că se 
perindase îi ofereau ocazia să vorbească de tratamentul la 
care fusese supus şi să-i pomenească pe nume pe toţi 
membrii administraţiei, care se remarcaseră prin sadismul 
lor. Ironia cu care îi prezenta pe gardieni şi umorul negru 
cu care îşi descria persecuțiile, pedepsele şi bătăile pe care 
le suportase din partea lor, i-au adus lui Johnny Bogdan 
aplauze entuziaste, obligându-l să se întrerupă de mai 
multe ori din recitat. În sfârşit, cursul baladei înaintând, 
deţinutul grăbit a ajuns să ne povestească cum auzise încă 
de la Jilava de faima puşcăriei din Piteşti şi de numele unor 
ofiţeri şi gardieni, despre a căror răutate se dusese vestea. 
Urmăream de data asta cu interes sporit portretele, pe care 
Johnny ni le prezenta succesiv în versurile baladei, 
recunoscând în trăsăturile caricaturizate ale personajelor, 
figurile cele mai reprezentative ale represiunii şi lipsei de 
omenie din închisoarea Piteşti. Figuri, care, datorită 
convieţuirii ani de zile sub acelaşi acoperiş, ne deveniseră 
familiare. Johnny Bogdan s-a ocupat de fiecare în parte pe 
larg, trecându-i în revistă pe mai toţi membrii 
administraţiei. Fiecare a avut parte de doza cuvenită de 
ironie, fiecăruia dedicându-i câte un pamflet, în care, cu cât 
individul era mai ticălos, cu atât era mai ridiculizat. Desigur 
că la loc de cinste în versurile baladei, figura locotenentul 
major Lupu, care îndeplinea toate condiţiile pentru a fi ţinta 
principală a săgeţilor „puşcăriaşului grăbit”. Nu numai 
pentru funcţia de ofiţer politic pe care o ocupa, dar şi 
pentru excesul de zel pe care îl depunea, pentru a ne chinui 
şi a ne face viaţa cât mai grea, Lupu merita cu prisosinţă 
batjocura usturătoare din versurile recitate de Johnny 
Bogdan. 


Iar noi îl ascultam şi îi gustam din plin vorbele, satisfăcuţi 
de această răzbunare nevinovată şi nesângeroasă, pentru 
tot ce îndurasem. În clipele următoare, aveam însă să aflăm 
chiar de la Lupu, că o adevărată răzbunare arată altfel! 

Johnny Bogdan încheiase tocmai ultimul vers referitor la 
ofiţerul politic, când, într-un zgomot de zăvoare trase cu 
violenţă şi de uşă trântită de perete, Lupu şi-a făcut apariţia 
în pragul camerei. În spatele lui, în cadrul uşii, se 
îmbulzeau vreo 3-4 gardieni şi ofiţerul de serviciu. 

Toţi aveau căciulile pe cap şi mantalele udate de zăpada 
care li se topise pe umeri. O dată cu aerul rece care 
pătrundea în cameră la deschiderea uşii, ne-a lovit şi o 
duhoare acră de băutură. 

Lupu clocotea de furie. 

— Băi, tu ăla deşteptu, ia ieşi afară!” 

Şi Johnny Bogdan, fără să mai aştepte să fie mai precis 
desemnat, a trecut printre noi şi a ieşit pe uşă, urmărit de 
privirile noastre pe cât de îngrijorate, pe atât de 
neputincioase. Reproşurile pe care ni le făceam de a fi 
neglijat măsurile de securitate preventivă, pe care 
obişnuiam să le luăm în cazuri similare, pentru a nu putea fi 
auziţi, observați sau surprinşi de cei de pe coridor, erau 
inutile. Johnny Bogdan urma să fie pedepsit cu cel puţin 10 
zile de beci, gândeam noi, plângându-i de milă, pentru 
frigul şi foamea pe care avea să le îndure. 

După plecarea lui Johnny, în cameră se lăsase o tăcere 
grea. După momentele de bună dispoziţie şi veselie, ce ne 
făcuseră să uităm o vreme de închisoare, brutalitatea cu 
care am fost din nou treziţi la realitate a avut asupra 
noastră efectele unui şoc nervos. Evadasem într-un vis 
frumos şi ne trezisem iar în coşmarul cotidian al temniţei. 
Uşa celulei se închisese şi tropotul cizmelor gardienilor, 
care îl luaseră pe Johnny, se stinsese spre capătul 
coridorului, şi noi, încă, nu avusesem nici o reacţie. 
Rămăsesem fiecare locului, aşa cum ne surprinsese irupţia 
lui Lupu. Pe măsură ce am început să ne readaptăm la 


situaţia reală, efectul paralizant al acestei bruşte tranziţii a 
dispărut şi ne-am recăpătat şi glasul. După câteva 
comentarii pe marginea celor întâmplate, o propunere 
neaşteptată a fost acceptată în unanimitate. Nu ştiu de la 
cine a venit, dar cred că a fost o idee spontană a tuturor: 
spectacolul întrerupt de intervenţia lui Lupu trebuie 
neapărat să continue! Cred că hotărârea luată, în acel 
moment, a fost o reacţie firească împotriva descurajării 
care risca să ne submineze moralul. Voiam să ne dovedim 
nouă înşine că nu ne lăsăm şi nu ne dăm bătuţi. Camera a 
intrat din nou în efervescenţă. S-au mai pierdut câteva 
minute bune, pentru a scruta cu urechea lipită de uşă, 
zgomotele care ar putea trăda prezenţa unui gardian pe 
coridor. Am ajuns însă la concluzia că nu mai era nimeni pe 
secţie. Împreună cu încă doi sau trei camarazi din celulă, 
ne-am luat obligaţia să stăm de pază la uşă, pentru a da 
imediat alarma în caz de primejdie. Actorii noştri s-au 
regrupat În jurul lui Valjan pentru a se consulta în privinţa 
secvenţei următoare a spectacolului, pe care avea s-o 
anunţe crainicul. 

Când în fine, totul a fost pus la punct, şi corul se pregătea 
tocmai să intoneze iar „uvertura” la „Revista Piteşti”, am 
dat alarma. Auzisem zgomote la capătul secţiei! În cameră 
s-a făcut linişte pentru a nu împiedica ascultarea şi, treptat, 
s-au auzit tot mai desluşit paşi de cizme care veneau în 
direcţia noastră. Apoi, zăvoarele au fost trase, uşa s-a 
deschis, şi Johnny Bogdan şi-a făcut pentru, a doua oară 
apariţia în seara aceea, de data asta scutit însă de a mai 
simula îmbrânceala gardianului, care l-a împins cu 
brutalitate în cameră. Şi mai era o deosebire faţă de prima 
lui intrare în scenă: Johnny avea faţa tumefiata şi din buza 
inferioară, crăpată, i se prelingea un fir de sânge pe bărbie. 
Iar una din mânecile zeghii îi atârna din umăr sfâşiată în 
două, pe toată lungimea. Până ce gardianul nu a închis uşa 
în urma lui şi nu l-am auzit părăsind secţia răspunzând la 
chemarea tovarăşilor lui de la etaj, am respectat cu toţii 


liniştea, pentru a putea înregistra zgomotele de pe coridor. 
După ce ne-am asigurat că pe secţie se făcuse linişte 
deplină şi nu mai riscam nici o surpriză, primul care a rupt 
tăcerea a fost Johnny Bogdan. Recuperându-şi bagajul 
strâns în pătură şi aruncându-şi-l din nou pe umăr, Johnny a 
reluat recitarea baladei puşcăriaşului grăbit, de la versul la 
care fusese întrerupt de Lupu. A recitat parcă cu şi mai 
multă plăcere versurile care îi descriau pe unii din gardienii 
puşcăriei, batjocorindu-i şi arătându-i aşa cum erau: negri 
la suflet şi răi până la cruzime, şi atât de primitivi şi de 
proşti, încât nu erau câtuşi de puţin conştienţi de crasa lor 
ignoranță, fiind în schimb convinşi că le sunt superiori 
deţinuţilor, numai fiindcă aceştia se aflau la discreţia lor şi îi 
puteau înjura şi lovi ori de câte ori simțeau nevoia să-şi 
demonstreze puterea. Fără menajamente, Johnny i-a trecut 
pe toţi în revistă şi şi-a terminat balada într-un ropot de 
aplauze. Puțin după aceea, cu prezentarea ultimelor 
cuplete, s-a încheiat şi „Revista Piteşti”. 

Abia atunci ne-a povestit Johnny Bogdan, cum fusese dus 
într-una din camerele de izolare din secţia dreptului comun, 
şi cum cei 3-4 gardieni, în frunte cu Lupu, se năpustiseră 
asupra lui cu pumnii şi cu picioarele, lovindu-l unde se 
nimerea, rupându-i buza, umflându-i un ochi şi învineţindu-i 
spatele. În special Lupu îl bătuse până ce obosise şi 
începuse să gâfâie. La un moment dat, a văzut o mătură 
rezemată de perete. A luat-o, i-a rupt coada şi a folosit-o ca 
pe un ciomag. În timp ce îl bătea şi îl înjura, amemnţându-l 
că îl va învăţa minte să-şi mai bată joc de „cadre”, Johnny se 
făcuse ghem într-un colţ al camerei şi îşi acoperise capul cu 
braţele, căutând astfel să şi-l ferească de ploaia de lovituri 
care cădeau asupra lui. A doua zi, Johnny avea un ochi 
vânăt iar peste alte câteva zile, când am fost duşi la baie şi 
s-a dezbrăcat, avea tot spatele negru de contuzii. 

O faţă şi mai urâtă a puşcăriei, avea să ni se arate în 
următoarele săptămâni, când boala lui Valjan a început să 
se agraveze progresiv. În scurtă vreme trupul lui Valjan 


ajunsese ca un burduf imens plin cu apă. La prima vedere ai 
fi zis că e obez, dar doctorii noştri ne-au explicat că 
hidropizia, ajunsă într-o fază înaintată, se manifestă prin 
reținerea de apă în toate țesuturile şi mai ales în cavitatea 
abdominală. Abdomenul lui Valjan era umflat ca un balon 
iar cantitatea de lichid pe care o conţinea creştea întruna şi 
producea o presiune tot mai mare asupra organelor vitale 
(inimă şi plămâni), punându-i viaţa în pericol. 

Zile întregi, de la deschiderea de dimineaţă şi până seara 
la închidere, am semnalat cazul lui Valjan fiecărui gardian 
sau ofiţer, cerându-le asistenţă medicală pentru bolnav. Ni 
se răspundea cu promisiuni care nu erau respectate sau ni 
se spunea că nu e nimeni la cabinetul medical, deşi noi îl 
vedeam pe fereastră pe felcerul Ciortan trecând prin curtea 
închisorii sau îi recunoşteam glasul pe coridor. Iar doctorul 
Rădescu era mai interesat să joace ping-pong la clubul 
gardienilor, decât să se ocupe de bolnavi. Valjan avea tot 
mai mari dificultăţi de respiraţie şi nu mai putea dormi 
culcat, fiindcă se sufoca. Vecinii lui de pat, îl ajutam să se 
ridice în şezut şi îl propteam de peretele rece dela capul 
patului, protejându-l cu câteva pături împotriva frigului. 
Operația trebuia repetată de câteva ori pe noapte, fiindcă 
în timpul somnului aluneca treptat în poziţia orizontală şi se 
sufoca. 

După câteva astfel de nopţi chinuite, în care nu se mai 
odihnise aproape deloc, ne-am decis să batem dimineaţa cu 
pumnii în uşă, să anunţăm că bolnavul e pe moarte şi că 
vom intra în greva foamei, dacă nu i se dă îngrijire 
medicală. Abia pe la amiază a venit ofiţerul de serviciu să ne 
spună să ducem bolnavul la vizita medicală. Valjan nu mai 
putea umbla, aşa că ofiţerul ne-a permis la trei inşi să-l 
purtăm pe braţe până la cabinetul medical. Sandu Ghica şi 
cu mine am făcut parte din echipa celor trei. În cabinet ne 
aştepta felcerul Ciortan. Cu siguranţa caracteristică a 
semidoctului, Ciortan a decis că trebuie să-i facă bolnavului 
o puncţie, pentru a-i extrage lichidul. Zis şi făcut! I-a înfipt 


bătrânului în abdomen un ac foarte gros, prin care imediat 
a şi început să ţâşnească lichidul, într-un jet puternic şi 
continuu. Ciortan era foarte mândru de intervenţia lui şi de 
rezultatul care se putea observa cu uşurinţă: pe măsură ce 
lichidul se scurgea, abdomenul balonat se desumfla, 
presiunea asupra viscerelor şi plămânilor scădea şi Valjan 
respira mai uşor. Ciortan ne ordonase să colectăm lichidul 
într-o găleată, recomandându-ne să avem grije să nu-i 
murdărim pardoseala. Numai cu multe menajamente şi 
abilitate diplomatică a reuşit Sandu să-i tempereze lui 
Ciortan entuziasmul profesional şi, fără să-i conteste 
competenţa, să-l convingă să nu-i extragă bolnavului 
întreaga cantitate de lichid, aşa cum avea intenţia. 

Sandu i-a explicat, cu toată modestia, că în astfel de 
cazuri, extragerea bruscă a unei mari cantităţi de lichid i-ar 
putea fi fatală pacientului. Se recomandau puncţii repetate 
la interval de câteva zile, concomitent cu un tratament 
adecvat pentru înlăturarea cauzei care provoacă 
producerea şi reținerea lichidului în organism. Până când 
Ciortan a catadicsit să-şi însuşească punctul lui Sandu de 
vedere, pentru a întrerupe puncţia, se scurseseră în găleată 
doi litri şi jumătate de lichid. În privinţa tratamentului, 
Ciortan ne-a spus că nu dispune de medicamente, ne-a 
promis însă că va cere aprobarea transferării lui Valjan la 
spitalul penitenciarului Văcăreşti. Asemenea promisiuni nu 
făcea decât când era în toane bune! Mai rămânea însă, să 
se mai şi ţină de cuvânt! Puncţia făcută i-a mai uşurat în 
noaptea aceea suferinţele lui Valjan, care s-a putut odihni. A 
doua zi însă o continuat să se baloneze, atingând din nou 
seara, proporţiile dinainte de puncţie. Chinurile de peste 
noapte au reînceput. Au trecut trei sau patru zile, până cei 
s-a făcut a doua puncţie, cu acelaşi rezultat satisfăcător ca 
şi prima oară, dar din nefericire şi cu aceeaşi urmare, o zi 
mai târziu. Ciclul: puncţie, urmată de o relativă uşurare, 
apoi din nou balonare şi după 3, 4 sau 5 zile iarăşi puncţie, 
s-a repetat timp de câteva săptămâni. 


Într-o dimineaţă, ofiţerul de serviciu şi doi deţinuţi de 
drept comun, purtând o targa, au venit să-l ia din cameră. 
Era mai balonat ca niciodată! Faţa buhăită îşi modificase 
complet trăsăturile. Era de nerecunoscut. Pleoapele erau 
atât de umflate, încât nu i se mai vedeau ochii. Păstrez în 
amintire, privirea lui poznaşă, când, la „Revista Piteşti 59”, 
ne adresase răvaşele de Anul Nou! 

O lună mai târziu, s-a întors la Piteşti un alt camarad de-al 
nostru care fusese şi el internat la Văcăreşti. 

Ne-a spus că avocatul Vasilescu-Valjan murise la numai 
câteva zile după ce fusese internat în spital. 

Printre primele câteva personaje, care prin înfăţişare şi 
comportare îţi atrăgeau atenţia când intrai în camera 
noastră, era preotul romano-catolic Hag (sau Haag). Figura 
lui, cu trăsăturile dure şi lipsite de mobilitate, de parcă ar fi 
fost cioplită în piatră şi uitătura severă a ochilor prin 
ochelari nu te îndemnau să-l priveşti cu simpatie sau să 
doreşti să-l cunoşti mai îndeaproape. De altfel era destul de 
greu să intri cu el în contact, Hag neparticipând în nici un 
fel la viaţa şi diferitele activităţi comune din cameră. Nici 
când s-a „jucat” „Revista Piteşti 59”, preotul nu a coborât 
din patul lui de la nivelul al treilea şi nici nu a urmărit 
spectacolul de acolo, de sus. 

Aşezat în pat, turceşte, cu ochii închişi şi mâinile 
împreunate, a continuat să facă ceea ce făcea cea mai mare 
parte din timp: s-a rugat. Singurele derogări de la 
rigurozitatea acestui regim, erau cele la care îl obliga 
programul zilnic. Deîndată ce se întorcea însă de la 
plimbare în curte, ori de la W. C., sau după ce îşi primea 
gamela cu mâncare, se suia din nou la el în pat, izolându-se 
de lume. 

Şi totuşi îşi mai întrerupea uneori rugăciunile şi 
meditaţiile, pentru încă două îndeletniciri. Una ţinea mult 
mai puţin de domeniul spiritual deşi produsul final era un 
obiect ce servea tot la rugăciune: la cererea deţinuţilor 
catolici din camera noastră, dar şi din alte celule, popa Hag 


le confecţiona rozarii. Mărgelele le modela din miez de 
pâine, îndelung frământat, amestecat cu „Carbocif” (unul 
din puţinele medicamente pe care Ciortan le distribuia cu 
dărnicie) şi cu salivă. Odată uscate şi întărite, le înşira pe 
aţă, iar rezultatul era un colan de mătănii, care prin 
aspectul lui şi perfecțiunea cu care era lucrat, putea sta 
alături de orice alt obiect similar, fabricat în condiţii 
normale din abanos sau onix. Pe lângă rozarii, şi mai mult 
de nevoie, Hag a făcut din acelaşi material şi cu aceeaşi 
metodă, un număr destul de mare de nasturi, o parte 
pentru el, iar surplusul pentru cine a vrut să ia. Pe lângă 
toate celelalte lipsuri, de alimente, de căldură sau de 
îngrijire medicală, care ne amenințau în mod direct viaţa, 
mai erau şi acele multe şi mărunte privaţiuni cu care eram 
confruntaţi în închisoare şi cărora ne străduiam să le găsim 
remedii. 

Absența nasturilor făcea parte din această categorie de 
lipsuri. Era vorba mai ales de nasturii D. E la cămăşile 
cazone pe care ni le dăduse penitenciarul, după ce de-a 
lungul anilor de puşcărie rufăria noastră personală, uzată, 
petecită, cârpită şi răscârpită, îşi dăduse definitiv obştescul 
sfârşit. Chiar dacă iniţial cămăşile primite aveau nasturi, 
după ce le dădeam la spălat, ne erau aduse înapoicu ei 
sparţi sau lipsă. Or, mai ales iarna, în celulele prea puţin 
sau chiar deloc încălzite, dacă nu puteai să-ţi închei cămaşa 
până la gât, erai şi mai expus frigului. Înlocuirea nasturilor, 
cu tot felul de alte dispozitive, era lucru obişnuit în 
închisoare. De la şireturi din sfoară până la bucăţi de 
sârmă, toate fuseseră încercate, dar nimic nu substituise 
calităţile nasturelui clasic. Sfoara şi sârma fiind prohibite, 
mai riscai să fii şi pedepsit dacă erau descoperite de 
gardian. Majoritatea ne făceam nasturii din miez de pâine. 
Din păcate însă, nici aceştia nu rezistau la spălat, aşa că 
trebuia mereu să facem alţii. Am relatat această poveste a 
nasturilor, fiindcă şi ea contribuia la „farmecul vieţii de 
puşcărie”. Şi, ca la toate aceste poveşti care nu 


predispuneau la veselie, totuşi nu lipsea umorul. Mă refer la 
faima pe care o căpătaseră în camera noastră nasturii lui 
Hag. 

În mod cu totul inexplicabil, erau singurii care se 
întorceau intacţi de la spălat, ceea ce a dat naştere la tot 
felul de glume pe socoteala preotului. Dan Hurmuzescu 
pretindea că rezistenţa lor excepţională se datora liantului 
special pe care îl conţinea numai saliva lui Hag! 

În programul zilnic pe care şi-l impusese, mai figura un 
punct pe care Hag îl respecta cu stricteţe. Cu o 
punctualitate de ceasornic, în fiecare zi, la aceeaşi oră după 
prânz, Hag cobora de la locuinţa lui de la etaj şi venea să se 
aşeze pe patul de la parter ocupat de Costică Mugur. Unul 
lângă altul, stăteau amândoi de vorbă pe şoptite şi se rugau 
împreună timp de vreo jumătate de oră, după care, preotul 
se întorcea din nou la meditaţiile lui în patul de la etaj. 
Începutul relaţiilor lor şi al acestor întâlniri zilnice data încă 
de când se cunoscuseră, cu câţiva ani în urmă la Jilava, 
unde Costică Mugur fusese convertit de Hag la catolicism. 
Mugur era evreu. Era destul de în vârstă, foarte slăbit, 
suferind şi demoralizat, dar tare blând şi cumsecade. Nu 
trăia decât cu gândul la fiul lui, pe care îl adora. Îl lăsase în 
şcoală şi nu mai avea nici o veste de la el. Costică Mugur se 
interesa la fiecare nou sosit în închisoare, dacă îl cunoaşte 
pe fiul său şi, dacă ştie ceva de el. Se pare că băiatul era 
foarte reuşit şi bun la carte. 

Bătrânul Mugur ar fi vrut să-l vadă la studii în Anglia. 
După fiecare întâlnire cu Hag, în care acesta se ocupa în 
continuare de educaţia lui religioasă, Mugur se simţea 
încurajat şi mai optimist, motiv pentru care îi purta 
preotului nu numai sentimente de respect, ci şi de afecţiune 
şi recunoştinţă. Ceea ce Mugur nu ştia, pentru că nimeni nu 
se încumetase să-i spună, era că după arestarea lui, fiul lui 
murise, dacă nu mă înşel, în urma unei meningite. Vestea ne 
parvenise de la Jilava, printr-un deţinut mai proaspăt 
arestat, care îi cunoscuse familia lui Mugur. 


Trecuse mai bine de un an, de când toată închisoarea din 
Piteşti ştia de moartea băiatului, iar Mugur care de atunci 
se perindase prin mai multe celule, nu aflase nimic. Mai 
mult chiar, toţi deţinuţii fuseseră de acord să-l mintă. 1 s-a 
spus că cineva venit de la Jilava aflase că fiul lui reuşise să 
plece în Anglia. Din acel moment, Mugur se liniştise, 
mulţumit că i se împlinise cea mai arzătoare dorinţă. În 
afara de Mugur, numai un singur om din toată închisoarea 
nu ştia adevărul, şi acesta era Hag. Şi nu fiindcă nu i s-ar fi 
spus, ci din cauza vieţii izolate pe care o ducea, 
dezinteresat fiind de ceea ce se petrecea sau discuta în 
jurul lui. Abia acum, în camera mare în care mă găseam şi 
eu, Hag a aflat în mod cu totul întâmplător de moartea fiului 
lui Mugur. 

Cei câţiva deţinuţi pe care într-o zi i-a auzit discutând 
despre acest caz, erau de părere că hotărârea de a-i 
ascunde lui Mugur adevărul fusese salutară. Considerau că 
la vârsta lui şi în halul de slăbiciune şi demoralizare în care 
se prezenta, vestea morţii băiatului l-ar fi ucis. Spre uimirea 
celor care duceau această conversaţie, Hag s-a apropiat de 
cercul lor şi a intrat cu ei în vorbă. Voia să ştie toate 
amănuntele privitoare la moartea fiului lui Mugur şi la 
exactitatea acestei informaţii. Cei întrebaţi i-au răspuns 
fără nici o rezervă, punând curiozitatea lui Hag pe seama 
interesului pe care ştiau că acesta i-l purta lui Mugur. Şi nu 
greşeau, pentru că Hag într-adevăr îi purta de grijă lui 
Mugur, numai că o făcea aşa cum o înţelegea el, ceea ce de 
data aceasta avea să provoace o dramă şi totodată 
indignarea întregei camere. Vreme de două sau trei zile, 
Hag şi-a petrecut mai tot timpul la patul lui Mugur. Această 
schimbare intervenită în programul lui obişnuit n-a trecut 
neobservată, dar nu i-am dat mare importanţă, fiind 
departe de a bănui motivul pentru care Hag se întreținea în 
şoaptă, ore în şir, cu bătrânul Mugur. Aveam să aflăm ce 
pusese Hag la cale, numai în ultima zi a intenselor 


convorbiri pe care le purtasem cu Mugur, când acesta din 
urmă ne-a atras atenţia asupra lui. 

Hag se retrăsese la locul lui de meditaţie, iar Mugur 
rămăsese aşezat pe marginea patului lui, cu capul proptit în 
mâini şi cu privirea aţintită în gol. Plângea. Din ochii lipsiţi 
de orice expresie, şiroaie de lacrimi i se scurgeau continuu 
pe faţa răvăşită de o durere mută, pe care ne-a mărturisit- 
O, celor care ne strânsesem în jurul lui, abia după ce am 
reuşit să-l scoatem din starea de prostraţie în care căzuse. 
Bătrânul plângea, fiindcă aflase de la Hag că îi murise 
băiatul. În cameră s-a ridicat un val de indignare împotriva 
preotului. În timp ce unii au încercat să-l consoleze pe 
Mugur, alţii s-au dus la Hag să-i ceară explicaţii pentru 
fapta lui, amândouă tentativele dovedindu-se la fel de 
zadarnice. 

În câteva zile, Mugur a slăbit în mod îngrijorător. Nu mai 
mânca aproape nimic şi stătea, cât era ziua de lungă, întins 
pe spate în pat, cu ochii pironiţi pe tavan, fără să vadă sau 
să audă ce se petrecea în jurul lui. Dacă îi vorbeai, te privea 
cu un aer absent şi tăcea. Nu-ţi răspundea decât dacă 
insistai de mai multe ori, iar atunci începea din nou să 
plângă. Ajunsesem la concluzia că era mai bine să-l lăsăm în 
pace, pentru că de câte ori îl trezeam din apatia în care 
zăcea, părea să-şi aducă aminte de moartea băiatului. În 
câteva săptămâni, Mugur a îmbătrânit cu câţiva ani, dând 
chiar anumite semne de senilitate, care până atunci nu le 
manifestase. A fost apoi o bună bucată de vreme bolnav, cu 
dureri de stomac şi intestine. Abia după o lungă perioadă 
de timp a început să-şi revină, dar nu a mai fost niciodată ca 
înainte. Nici cei care au stat de vorbă cu Hag nu au avut 
succes, neputând s-o scoată cu ei la capăt. De altfel, era şi o 
întreprindere inutilă, din moment ce pe de o parte răul 
fusese săvârşit, iar pe de alta, călugărul iezuit Hag, nu 
numai că nu-şi regreta fapta, dar chiar o găsea perfect 
justificată, din punctul lui de vedere. În mentalitatea lui 
dogmatică rigidă, sentimentele nu păreau să-şi mai 


găsească loc. Pentru Hag, moartea băiatului era o încercare 
de la Dumnezeu, pe care Mugur trebuia s-o cunoască şi, cu 
tăria pe care i-o vor da-o credinţa şi rugăciunea, o va 
înţelege şi o va accepta. Pentru noi, faptul de a-i fi spus lui 
Mugur, în atari împrejurări, că îşi pierduse băiatul, era mai 
degrabă un act de cruzime inutilă, pornit dintr-un spirit 
bigot îngust! Mai puţin fanatici decât el, l-am lăsat în plata 
Domnului. Hag şi-a câştigat atunci binemeritata noastră 
indiferenţă. 

Tendinţa crescândă a administraţiei de a intensifica 
represiunile pentru „nerespectarea regulamentului”, prin 
izolarea în beci a „vinovaţilor” pe o durată de 10 zile pentru 
orice presupus act de nesupunere, ne făcuse extrem de 
prudenţi. 

Era încă iarnă. Frigul din beci, cu mâncare numai o dată la 
trei zile, erau încercări mult prea grele pentru organismele 
noastre slăbite, care riscau în orice moment să cedeze. 
Unul din cei care s-a îmbolnăvit grav de ficat din cauza 
alimentaţiei mizerabile din iarna aceea, compusă aproape 
exclusiv din cartofi stricaţi şi varză acră, a fost bunul meu 
prieten Ion Vorvoreanu. Nu mai putea mânca nimic din 
lăturile pe care le primeam în gamelă. Vomita totul şi avea 
dureri acute în regiunea ficatului. 

De altfel, cartofii alteraţi, varza acră sau gogonelele 
murate din ciorbă, ca şi mămăliga, care constituia hrana 
noastră de bază, erau departe de a fi alimentele 
recomandabile pentru un bolnav de ficat. Singura lui hrană, 
era felia de pâine pe care fiecare din noi o primeam 
dimineaţa. Raţia era de 120 de grame pe zi. După o 
săptămână de astfel de regim, Ion ajunsese scheletic. Avea 
amețeli şi nu se mai putea ţine pe picioare de inaniţie. 
Numai cu mare greutate am reuşit să-l conving să accepte 
ajutorul unui grup de 7-8 prieteni, care hotărâsem să-i 
completăm raţia zilnică de pâine, oferindu-i şi feliile 
noastre. Cantitatea de aproape 1 kilogram de pâine pe zi l-a 
ajutat să supravieţuiască, până ce, după vreo două 


săptămâni, crizele de ficat s-au potolit de la sine şi Ion 
Vorvoreanu a început iar să suporte mâncarea de la cazan. 
Pe toată durata bolii, nu a primit nici un medicament şi nici 
nu fel de îngrijire medicală. 

Un bolnav cronic, din camera noastră, era profesorul 
Ştefan Neniţescu. Era astmatic şi pentru a-şi calma crizele 
care surveneau pe ne-aşteptate, ar fi trebuit să aibă 
permanent asupra lui medicamente cu efedrină. Or, 
cabinetul medical al penitenciarului nu-i asigura 
aprovizionarea cu efedrină. Obţinea sporadic câteva 
tablete, atunci când se găseau în stocul de medicamente al 
cabinetului dar, şi atunci, totul depindea de bunul plac al lui 
Ciortan, felcerul. 

Era deci de înţeles, tendinţa firească a bolnavului de a 
economisi tabletele de efedrină pe care le primea, păstrând 
întotdeauna câteva în rezervă, pentru a le folosi la 
declanşarea crizelor, din moment ce nu putea conta pe 
ajutorul imediat al cabinetului medical. Nu la fel de 
justificată era însă înclinația inginerului Ciupercescu de a 
tezauriza orice fel de medicamente pe care reuşea să pună 
mâna. Nu suferea de vreo boală anume, dar strângea toate 
medicamentele pe care le obținea de la cabinetul medical, 
plângându-se de fiecare dată de câte; o nouă durere într-o 
altă parte a corpului. Deşi simula în permanenţă câte o 
suferinţă, Ciupercescu nu avea nici măcar scuza 
ipohondriei pentru mania lui de colecţionar de 
medicamente, pe care le ţinea ascunse în paiele din saltea. 
După ce deschidea pe rând fiecare pungliţă în care ţinea 
tabletele de medicamente, sortate pe categorii şi le număra 
cu vizibilă satisfacţie, punea din nou totul la loc în saltea, 
convins că datorită măsurilor de precauţie luate, nu-l 
văzuse nimeni. loată lumea din cameră ştia de 
ascunzătoarea lui. Prefăcându-ne a nu-l observa, ne distram 
pe socoteala lui, urmărindu-l de fiecare dată cum îşi 
număra averea pe furiş şi cum se bucura când o vedea la 
locul ei. Această apucătură a lui Ciupercescu ar fi fost şi ea 


acceptată şi socotită drept o originalitate ca atâtea altele, 
care aduceau o binevenită variaţie în uniformitatea vieţii de 
celulă, dacă n-ar fi fost afectată de un egoism, care nu 
contravenea numai moralei, dar şi camaraderiei noastre în 
lupta comună pe care o duceam pentru supravieţuire. 

Asupra lui Ciupercescu plana de mai multă vreme 
bănuiala, că nu era dispus să se despartă de medicamentele 
lui, nici măcar pentru a-i veni în ajutor unui camarad 
suferind. Într-adevăr, ori de câte ori se întâmplase ca unul 
din noi să aibă nevoie de o aspirină sau de un antinevralgic 
pentru o durere de măsea sau migrenă, fie fusese nevoit să 
rabde durerea, fiindcă nimeni nu-i putuse veni în ajutor, fie 
se găsise cineva să aibă un calmant, păstrat pentru 
asemenea ocazii şi să i-l ofere; niciodată însă acel cineva nu 
fusese Ciupercescu. Chiar şi atunci când fusese întrebat 
direct dacă nu cumva are un antinevralgic, răspundea că 
nu. Unii l-au crezut, dar alţii mai suspicioşi, l-au bănuit de 
minciuna. Îndoiala s-a risipit, cu ocazia unei acute crize de 
astm a lui Neniţescu. Degeaba am bătut la uşă şi degeaba 
ne-am, rugat în fel şi chip de gardian să anunţe cabinetul 
medical. Nu ne-am ales decât cu obişnuitele ameninţări şi 
înjurături, în timp ce asistam, neputincioşi şi îngroziţi noi 
înşine de spaima din privirile lui Neniţescu care se sufoca. 

Apelul făcut de Sandu Ghica în speranţa că s-ar, găsi la 
cineva o tabletă de efedrină, a fost inutil. Era un 
medicament mult prea specific şi prea rar întrebuințat, pe 
care cabinetul medical îl distribuia cu parcimonie, chiar şi 
celor care aveau absolută nevoie de el. Cum în camera 
noastră, singurul astmatic era Neniţescu, nimeni altul, în 
afară de el nu avea motiv să aibă vreo tabletă de efedrină. 
Cu toate acestea, unul din cei care nu-i acorda încredere lui 
Ciupercescu, l-a întrebat totuşi cu insistenţă, dacă nu are 
măcar o tabletă pentru a-l salva din criză pe bolnav. 
Plimbându-şi mai întâi de câteva ori privirea de la patul în 
care horcăia Neniţescu, la cel care i se adresase, 


Ciupercescu a sfârşit prin a declara că regretă, dar nu are 
medicamentul. 

O foarte uşoară ezitare în glas sau poate chiar suspiciunea 
care îşi făcuse cu timpul loc în mintea noastră, ne-a pus pe 
gânduri. Cum şeful de secţie îşi vedea netulburat de 
programul lui şi se pregătea tocmai să descuie uşa pentru a 
ne scoate la plimbare în curte, câţiva dintre noi am luat 
hotărârea să rămânem în cameră sub pretextul de a ne 
îngriji de bolnav. Deîndată ce s-a închis uşa în urma 
ultimului deţinut care părăsea camera, ne-am şi repezit la 
patul lui Ciupercescu. Aşa cum ne înţelesesem, am procedat 
la o percheziţie mult mai minuțioasă şi mai completă decât 
cea pe care ne-o făceau gardienii. Descoperirea a fost 
senzaţională, depăşindu-ne cu mult aşteptările. Din paiele 
saltelei au ieşit la iveală patru-cinci punguliţe de pânză, 
fiecare conţinând zeci de antinevralgice, de aspirine, de 
pilule de codeină, expectorante, încă câteva alte 
medicamente, între care chiar un număr de polivitamine, 
dar mai ales peste 20 de tablete de efedrină! Câtă vreme îi 
trebuise lui Ciupercescu pentru a aduna un stoc atât de 
important de medicamente, şi cum reuşise să-l salveze la 
percheziţiile periodice ce ni se făceau, ţinea de domeniul 
minunilor! Pentru noi, scotocirea saltelei lui Ciupercescu se 
soldase cu un dublu succes. Mai întâi, pentru, că datorită 
efedrinei găsite am pus capăt crizei de astm a profesorului 
Neniţescu, chiar înainte de întoarcerea camarazilor noştri 
de la plimbare. 

Al doilea succes, deloc neglijabil pentru liniştirea 
conştiinţei noastre, l-a reprezentat descoperirea însăşi din 
saltea, care deşi făcută după săvârşirea faptei, venea totuşi 
să ne justifice furtul, dând totodată în vileag şi lipsa de 
camaraderie a lui Ciupercescu. La întoarcerea camarazilor 
noştri de la plimbare, le-am adus la cunoştinţă cele 
petrecute în lipsă, declarând totodată în faţa camerei că 
descoperisem în salteaua unuia din colocatarii noştri, un 
stoc de diferite medicamente şi că din toate cele găsite nu 


reţinusem decât efedrina pentru Neniţescu, iar restul îl 
pusesem la loc în saltea. Deşi nu i-am dat în vileag numele 
lui Ciupercescu, toţi şi-au dat seama că de el era vorba şi şi- 
au manifestat indignarea faţă de comportarea celui care 
nu-i venise în ajutor lui Neniţescu, cu toate că fusese în 
măsură s-o facă. Între timp, Ciupercescu se retrăsese la 
patul lui, de unde ascultase, consternat, atât declaraţia 
noastră, cât şi condamnarea publică pentru lipsă de 
camaraderie, de care era perfect conştient că îi era 
adresată, chiar dacă nu i se pronunţase numele. Nu cred că 
l-au tulburat prea mult privirile semnificative pe care i le 
aruncau cei din jur, în vreme ce comentau întâmplarea cu 
medicamentele găsite în saltea... Aşa cum avea să ne-o 
dovedească câteva minute mai târziu, era mai de grabă 
interesat să înceteze de a mai fi punctul de atracţie al 
camerei, pentru a-şi putea inventaria, fără să fie observat, 
averea care îi mai rămăsese în ascunzătoare. Pentru 
isprava noastră, am fost felicitaţi de toată lumea. Singur, 
vărul meu George Boian mi-a reproşat, între patru ochi, 
participarea la furtul medicamentelor din salteaua lui 
Ciupercescu, recunoscând însă în cele din urmă, că fapta 
noastră era într-o oarecare măsură scuzabilă, ţinând seamă 
de scopul pentru care fusese săvârşită. 

Ciupercescu, în schimb, nu s-a ales cu nici o învăţătură din 
cele întâmplate. A rămas în continuare aşa cum era: un biet 
egoist, lipsit de bucuria de a ajuta şi de a fi ajutat. 

În campania permanentă de represalii şi de pedepse tot 
mai grele prin care se urmărea, pe de o parte, zădărnicirea 
tuturor încercărilor noastre de a străpunge zidul de măsuri 
menite să ne izoleze de orice contact cu lumea exterioară, 
iar pe de altă parte, timorarea şi reducerea noastră la o 
docilitate absolută, din care să lipsească chiar şi reacţiile 
dictate de instinctul de conservare, ofiţerul politic Lupu 
dovedise o deosebită perseverenţă şi tendinţă de a-şi 
perfecționa metodele. 


S-ar părea însă că ridicarea în decursul timpului a 
cuantumului pedepselor de la trei zile de izolare în beci, la 
cinci, apoi la şapte şi în cele din urmă la zece zile, indiferent 
de gravitatea aşa-zisei abateri de la prevederile 
regulamentului, nu putea fi pusă în sarcina lui Lupu. Se 
spunea că aceste norme erau prescrise şi comunicate 
penitenciarului direct de Ministerul de Interne, întocmai ca 
şi cele privind variațiile ce interveneau în calitatea şi 
cantitatea raţiilor de alimente sau în durata timpului de 
plimbare, de la o jumătate de oră la numai câteva minute, 
sau chiar suprimarea plimbării pe lungi perioade de timp. 
Meritul de a urmări cu scrupuloasă pedanterie respectarea 
aplicării dispoziţiilor ce îi veneau de la centru, îi revenea 
însă în întregime lui Lupu, care vegea la menţinerea unei 
stări de vigilenţă permanentă în rândul gardienilor pentru 
ca nu cumva să intervină o delăsare sau neglijenţă care să 
le atenueze asprimea. Ofiţerul politic nu se mulțumea însă 
numai cu rolul de a supraveghea cu conştiinciozitate stricta 
aplicare a ordinelor care veneau de la Bucureşti. Iniţiativele 
lui se manifestau cu precădere în direcţia depistării 
procedeelor noastre de comunicaţie, a căilor prin care 
intram în contact cu dreptul comun, şi în general în 
încercarea de a se informa asupra atmosferei şi stării de 
spirit din rândurile deţinuţilor, pentru a-şi perfecționa 
metodele de contracarare a acţiunilor noastre în acest sens, 
sau pentru a găsi noi mijloace, mai eficiente, de a le pune 
piedici. 

Lupu se străduise în toate felurile să întrerupă legăturile 
dintre celule, participând el însuşi, ore întregi, alături de 
gardieni, la o atentă supraveghere prin vizete, pentru a-i 
pedepsi pe cei pe care îi prindea vorbind la calorifer sau la 
perete. Cu toate că izolările în beci se ţineau lanţ, Lupu şi-a 
dat seama că reţeaua noastră de comunicaţie continua să 
funcţioneze. De la Daniel Cantemir, plantonul de pe coridor, 
şi de la plutonierul Dobre, am aflat de exasperarea şi 
crizele de furie ale lui Lupu când venea pe celular şi auzea 


ţăcănitul ca de maşină de cusut, al celor ce se întreţineau în 
Morse prin ţevile de calorifer. Costică Demec, turnătorul, 
ne-a recunoscut că la cererea lui Lupu, i-a scris acestuia pe 
o coală de hârtie semnele alfabetului Morse. Tot plantonul 
nostru ne-a informat că Lupu îrcercase de mai multe ori să 
intercepteze convorbirile noastre, stând cu urechea lipită 
de caloriferul de pe coridor. Sfârşise însă prin a renunţa, 
fiind incapabil să urmărească conversaţia, din cauza vitezei 
cu care era purtată, iar când încercase să bată în calorifer, 
întrebarea „cine vorbeşte?” se desconspirase singur şi 
comunicațiile încetaseră brusc. Bătăile rare şi 
neîndemânatice lipsite de rutina la care ajunseseră 
morsiştii noştri, dăduseră imediat de bănuit că pe fir se afla 
un intrus. De altfel, nimeni nu punea o asemenea întrebare, 
fiecare morsist având un indicativ de cod, prin care se: 
prezenta şi pe care îl repeta de mai multe ori, înainte de a 
începe să transmită. Toate tentativele făcute de Lupu de-a 
lungul timpului, de a pune capăt comunicaţiilor între celule, 
au dat greş. Neavând încotro, a trebuit să se mulţumească 
cu plăcerea răzbunării împotriva celor pe care îi prindea 
vorbind la calorifer, înteţind şi înăsprind pedepsele. În iarna 
aceea însă, Lupu şi-a mai încercat o dată norocul. A venit să 
ne anunţe într-o zi, că de-aci înainte, pentru orice abatere 
de la regulament, dacă nu va fi denunţat făptaşul, va fi 
pedepsit şeful de cameră. La început, noua dispoziţie dată 
de Lupu a părut să dea rezultate. Ori de câte ori gardianul 
descoperea un obiect nepermis (ac, costică, plăcuţă de 
săpun scrisă) sau ascultând la uşă, îşi dădea seama că de la 
noi din cameră se bătuse Morse în calorifer, proprietarul 
obiectului interzis sau telegrafistul îşi asumau răspunderea, 
recunoscându-şi vina, pentru ca şeful de cameră să nu fie 
pedepsit în locul lor. 

Obsedat de ideea de a ne sparge solidaritatea, asemenea 
manifestări ale simțului de camaraderie, chiar dacă duceau 
la, descoperirea şi pedepsirea vinovatului, nu erau însă pe 
placul lui Lupu. S-a hotărât deci să aducă o completare 


dispoziţiei, iniţiale, şi anume: la orice abatere, chiar dacă 
vinovatul se va prezenta singur, şeful de cameră va fi şi el 
pedepsit, pentru a nu fi bătut la uşă înainte de descoperirea 
faptei de către gardian. Din acel moment, pentru şeful de 
cameră, au urmat adevărate zile negre, fiind de 
nenumărate ori trimis în beci, pentru „omisiune de denunţ”. 
Cum nu puteam concepe să acceptăm supunerea noastră 
absolută la o disciplină care urmărea totala noastră 
abrutizare şi deformarea morală şi nici şeful de cameră nu 
eră dispus să accepte soluţia denunţului oferită de 
dispoziţia lui Lupu, pentru a scăpa de pedeapsa, situaţia 
părea disperată şi fără ieşire. La măsurile noastre de 
excesivă prudenţă, administraţia a răspuns cu acţiuni 
abuzive, inventând tot felul de pretexte de nerespectare a 
regulamentului, pentru a-l pedepsi pe şeful de cameră, 
convinsă fiind probabil, că nu vom putea rezista presiunii, şi 
că în curând, în rândurile noastre vor începe delaţiunile. Şi 
totuşi, Lupu nu şi-a văzut dorinţa împlinită deşi în cameră s- 
au stârnit multe discuţii, şi chiar disensiuni. Colonelului 
Cristea Atanasiu, primul şef de cameră afectat de măsura 
lui Lupu, care a petrecut două stagii de câte zece zile în 
beciul îngheţat şi s-a îmbolnăvit, i-a urmat un alt camarad al 
nostru, care a avut şi el aceeaşi soartă. S-a pus atunci în 
discuţie, reglementarea succesiunii la şefia camerei. Cineva 
a propus ca în fiecare zi dimineaţa la „deschidere”, un altul 
dintre noi să raporteze ofițerului de serviciu, efectivul 
deţinuţilor din cameră. De fapt, aceasta era singura 
îndatorire a şefului de cameră, cerută de administraţie. 
Altul, a fost de părere, ca şeful de cameră să nu fie 
înlocuit, decât după ce primeşte prima pedeapsă. Se realiza 
astfel o justă împărţire a zilelor de pedeapsă, fiecăruia 
venindu-i rândul să treacă o dată prin beci, să cedeze apoi 
locul următorului la şefie şi să aştepte din nou repetarea 
ciclului. Totuşi, stabilirea ordinei în care aveam să ne 
perindăm la şefia camerei, ca şi a listei de bolnavi şi 
neputincioşi care trebuiau excluşi de la această rotaţie, a 


dat naştere la nesfârşite controverse. A venit să le curme, 
prin intervenţia lui, Episcopul Todea, avându-l alături pe 
părintele Rotaru. 

Episcopul ne-a explicat că este de datoria oamenilor 
Bisericii să caute să preia o parte din suferinţele semenilor, 
atunci când acestea îi copleşesc. Dând exemplul acelor 
călugări din Evul Mediu, care se ofereau voluntar ostatici, 
în locul cavalerilor creştini căzuţi în mâinile 
necredincioşilor, Episcopul ne-a spus că, în acelaşi spirit, 
Preotul Rotaru îşi manifestase dorinţa de a fi şef de cameră 
până ce regimul se va mai îmblânzi şi represaliile vor fi mai 
puţin sălbatice. Acest aspect al represiunii, din acea iarnă, a 
scos încă o dată în evidenţă atitudinea tinerilor preoţi 
greco-catolici, deţinuţi alături de noi în închisoarea din 
Piteşti. 

Unul din paturile la care atât eu, cât şi Sandu Ghica ne 
făcusem un obicei de a ne opri în fiecare zi, pentru a 
schimba câteva vorbe, era patul inginerului Cristodulo. 
Cristodulo era un om înalt şi încă destul de voinic pentru 
vârsta lui şi pentru gradul de deteriorare fizică în care 
ajunsesem mai toţi în acel sfârşit de iarnă. Trăia foarte 
retras şi în afară de deplasările strict necesare, nu se 
îndepărta decât rareori de la patul lui. La plimbare şi la 
duşul săptămânal, mergea numai la braţ cu cineva care să-l 
călăuzească pe coridor şi să-i îndrume paşii, mai ales pe 
scări. Cristodulo îşi pierdea pe zi ce trecea vederea la 
amândoi ochii, din cauza unui glaucom. Ceruse tuturor 
înalţilor vizitatori anonimi, civili sau militari, care se 
perindaseră de-a lungul anilor în inspecții prin Piteşti, să i 
se permită să-şi mai vadă o dată copiii, înainte de a orbi 
complet. Nu primise aprobarea cerută, şi între timp, boala 
progresase inexorabil spre o cecitate foarte avansată. De 
mai multe ori pe zi, putea fi văzut cum îşi ţinea mâna întinsă 
spre fereastră, cu palma deschisă şi degetele răsfirate, 
când apropiindu-şi-o, când îndepărtând-o de ochi, pentru a- 
şi verifica vederea. În ultima vreme însă, infirmitatea lui 


devenise tot mai pronunţată. Obişnuia, când ne duceam să 
stăm cu el de vorbă, să-i mai ţinem de urât, să ne apuce de 
bărbie şi să ne întoarcă faţa spre lumină, pentru a ne 
recunoaşte. 

Deseori însă, chiar procedând aşa, nu ne distingea 
trăsăturile şi îl confunda pe Sandu Ghica cu mine şi 
viceversa, iar noi, pentru a nu-l amări şi mai tare, nu-l 
contraziceam. 

Într-o zi, într-un cerc de 5-6 deţinuţi, căruia mă 
alăturasem şi eu, se purta o discuţie în jurul unor teme cu 
implicaţii militare. Niciunul din cei ce stăteau de vorbă sau 
ascultau numai ce se spunea, nu aveam decât cunoştinţe 
superficiale în domeniul respectiv. Aşa se face că în cursul 
conversaţiei, cineva contestând exactitatea unei afirmaţii, 
iar cel care o făcuse neavând argumente şi date 
convingătoare pentru a-şi susţine spusele, discuţia a intrat 
în impas. 

Interesat fiind să ascult mai departe expunerea, care se 
împotmolise într-o contrazicere fără ieşire, le-am propus 
vorbitorilor să recurgă la arbitrajul unui om cu autoritate în 
materie. Cum era vorba de o problemă referitoare la arma 
cavaleriei, m-am oferit să mă duc să-i cer informaţia dorită, 
colonelului Kiriacescu. Aşezat pe patul lui, la capătul care 
ieşea din raza de supraveghere a vizetei, colonelul, cu 
ochelarii pe nas, îşi cârpea cu conştiinciozitate unica lui 
pereche de ciorapi, la care era greu să mai descoperi 
printre petice şi cusături, vreo porţiune din țesătura 
iniţială. 

Când i-am spus despre ce era vorba, colonelul, cu 
binecunoscuta lui amabilitate, reflectată în formulele de 
politeţă puţin exagerate şi desuete, cu care obişnuia să ţi se 
adreseze, s-a declarat încântat să ne poată fi de folos, şi m-a 
invitat să iau loc lângă el pe pat. Apoi, ca o gazdă 
primitoare, înainte de a începe să-mi dea explicaţiile cerute, 
m-a întrebat dacă nu mă deranjează curentul de aer rece 


care venea de la fereastra deschisă, şi, fără să mai aştepte 
răspunsul, s-a ridicat s-o închidă. 

A făcut în grabă cei doi paşi care îl despărţeau de geamul 
cu pricina, dar când a întins mâna spre ela alunecat şi a 
căzut pe spate. Deşi luat prin surprindere de neaşteptata 
cădere a colonelului, am reacţionat prompt. Într-un gest 
mai mult reflex decât gândit, am ţâşnit de pe pat cu braţele 
întinse, reuşind să-i prind capul în palme, înainte de a se 
izbi de cimentul pardoselei, ferindu-l astfel de o lovitură 
periculoasă în regiunea bazei craniului. În rest, căzătura 
neprezentând nici o gravitate, mă aşteptam ca în clipa 
următoare, Kiriacescu să se ridice din nou în picioare. Spre 
nedumerirea mea însă, acest lucru nu s-a întâmplat, 
colonelul rămânând nemişcat, iar eu, nerealizând ce se 
întâmplase continuând să stau aşezat pe vine şi să-i ţin 
palmele sub cap. 

Sandu Ghica, care eră în apropiere şi asistase la căderea 
lui Kiriacescu, şi-a dat imediat seama de accident. S-a 
repezit la el, i-a ridicat pleoapele, i-a pipăit pulsul la 
carotidă şi a exclamat: „Stop cardiac!” Apoi, a luat imediat 
iniţiativa măsurilor necesare, pentru a încerca să-l readucă 
la viaţă. 

— Cine ştie să facă respiraţie artificială, să vină să mă 
ajute”. 

A răspuns la apel Gic Lingner. 

— Cineva să bată la uşă şi să-i spună gardianului să cheme 
de urgenţă doctorul!” 

Între timp, Sandu distribuise rolurile. El îl apucase pe 
Kiriacescu de braţe, iar Lingner de picioare, şi, amândoi, 
într-un ritm susţinut şi sincronizat, îi făceau mişcările de 
destindere şi comprimare, acţionând astfel asupra 
toracelui, sperând să-i trezească reflexul respirației. Pe 
mine mă învăţaseră cum să-i ţin limba afară, pentru ca să 
nu şi-o înghită şi să se sufoce. Din când în când, Sandu 
înceta pentru câteva clipe manipularea braţelor, pentru a 
exercita, cu podul palmelor aplicate pe stern, câteva 


apăsaturi sacadate şi puternice, asupra toracelui şi în 
dreptul inimii. Apoi, revenea la mişcările de respiraţie 
artificială. 'Trecuseră câteva minute bune, până ce 
gardianul catadicsise să răspundă la bătăile în uşă şi să vină 
la vizetă pentru a se informa pe un ton agresiv: - „De ce 
baţi, bă?” 

A sfârşit prin a da dovadă de înţelegere. Totuşi, au mai 
trecut vreo 10 minute până la apariţia lui Ciortan. Felcerul 
a intrat în cameră, s-a apropiat de grupul nostru, s-a 
aplecat asupra lui Kiriacescu, l-a pipăit la gât şi apoi cu un 
aer competent, ne-a spus: 

— Nu vedeţi, mă, că e mort? Ce vă mai pierdeţi vremea?” 

Nu pot să-mi explic până azi, cum de s-a conformat 
Ciortan indicaţiei, pe care Sandu, fără să-i ia în seamă 
vorbele, i-a dat-o cu glas de-a dreptul autoritar: 

— Dacă îi faceţi repede o injecție cu adrenalină, mai e o 
şansă să-l readucem la viaţă!” 

— Ştiu!” - a zis felcerul, ca să nu se lase mai prejos într-ale 
medicinei, şi a părăsit în grabă camera. 

Au mai trecut însă vreo 10 minute, până ce s-a întors de la 
cabinetul medical, înarmat cu o seringă. 

Între timp, se scursese aproape o jumătate de oră de când 
inima lui Kiriacescu încetase să mai bată şi nici Sandu 
Ghica, nici Gic Lingner, care mai fuseseră confruntaţi în 
viaţă cu asemeni cazuri, nu mai nutreau nici o speranţă în 
reanimarea lui. De altfel, în urma efortului depus, amândoi 
erau la capătul puterilor. Erau atât de epuziaţi, încât la 
întoarcerea lui Ciortan, gâfâind şi asudaţi, s-au întins 
amândoi pe spate pe ciment lângă Kiriacescu, lăsându-i loc 
sanitarului să-i facă injecţia. Înainte însă ca Sandu să-şi dea 
seama, pentru a mai putea interveni, Ciortan, care părea să 
se fi convins acum de urgenţa intervenţiei, apucase deja să-i 
facă injecţia. Într-o mişcare rapidă şi dintr-o singură 
apăsare pe piston, îi inoculase intramuscular tot conţinutul 
seringii în coapsă. Sandu avea să ne explice mai târziu, că 
injecţia trebuia făcută direct în muşchiul cardiac. În cazul 


lui Kiriacescu, odată cu încetarea pulsaţiei inimii, 
intervenise şi stagnarea circulaţiei, aşa că injecţia 
adrenalinei în picior fusese inutilă, ea nemaiputând intra în 
circuitul sanguin. Din intervenţia incompetentă a lui 
Ciortan, nu ne-am ales decât cu uimitoarea constatare că 
ne fusese dat să asistăm la un moment rar de slăbiciune din 
partea lui, dând dovadă de o neaşteptată bunăvoință. 

Între timp însă, Ciortan redevenise el însuşi. Îndreptându- 
se cu mersul lui ţanţoş spre ieşire, s-a mai întors odată spre 
noi din uşă, şi căutându-l din ochi pe Sandu, şi-a luat, 
satisfăcut, revanşa: 

— Vezi Doctore că am avut dreptate!, (A pronunţat cu 
ostentaţie, mai apăsat cuvântul „Doctore”). 

Apoi, în timp ce se îndrepta pe coridor, l-am auzit 
spunându-i gardianului: 

— Anunţă, mă, grefa că are un mort la camera X!” 

În cameră, lumea se strânsese în jurul corpului lui 
Kiriacescu. Până şi Popa Haag coborâse de la patul lui de la 
etaj şi se alăturase preotului Rotaru, pentru a se ruga la 
căpătâiul colonelului. Împreună cu câţiva camarazi, îl 
ridicaserăm de pe podea şi îl întinseserăm pe patul lui, 
unde ne-am străduit să-i dăm un aspect cât mai decent, 
ştergându-i faţa şi aranjându-i îmbrăcămintea răvăşită. 
Chiar dacă în minte mi se întipăriseră imaginile din timpul 
încercărilor de reanimare a lui Kiriacescu, grozăvia celor 
petrecute în acea jumătate de oră nu am realizat-o decât în 
momentul în care toate speranţele de a-l readuce la viaţă 
au fost abandonate. Abia atunci am simţit şocul provocat de 
trosnetul sec, ca de vreasc uscat ce se frânge, pe care îl 
auzisem cu câteva minute înainte, şi care mi-a rămas până 
azi în urechi. Prinzându-mi privirea nedumerită, Sandu 
Ghica răspunse la întrebarea mea mută, fără să-şi întrerupă 
mişcările ritmice şi rapide prin care, mai întâi, îi întindea 
picioarele lui Kiriacescu, pentru ca apoi să-i aducă imediat 
genunchii în flexiune până în dreptul pieptului şi să le 


imprime cu toată puterea o apăsare asupra abdomenului şi 
toracelui. 

— I-am fracturat o coastă! Dar asta nu contează. 
Important este să continuăm să-i facem respiraţie 
artificială, fără întrerupere şi cu aceeaşi forţă!” 

De asemenea, tot ca o reacţie întârziată s-a manifestat şi 
dezgustul care m-a cuprins, când, la sfârşitul operaţiilor de 
reanimare, mi-am privit mâinile năclăite de arpacaş. Era tot 
rezultatul gimnasticei de reanimare, care făcuse ca la un 
moment dat, la o apăsare mai puternică a genunchilor 
asupra abdomenului, stomacul să-şi evacueze conţinutul şi 
să-l reverse pe mâna cu care îi ţineam limba lui Kiriacescu. 

De altfel, nici senzaţia acelei limbi lunecoase, pe care 
încercam s-o ţin cât mai bine ca să nu-mi scape şi pe care 
totuşi nu îndrăsneam s-o strâng mai tare, nu aveam s-o uit 
curând. Ceea ce-avea însă să mă persecute multă vreme, 
era ideea profanării, ideea că sperând să-l readucem la 
viaţă, nu făcusem decât să manipulăm, timp de o jumătate 
de oră şi cu o totală lipsă de respect, un cadavru. Desigur, 
nu aveam dreptate. Sărmanul Colonel Kiriacescu a fost şi el 
scos cu pătura pe coridor (după obiceiul locului), târât până 
la capătul secţiei de doi deţinuţi de drept comun, pentru a 
sfârşi apoi în căruţa de corvoadă a puşcăriei, care a ieşit cu 
el pe poarta penitenciarului. 

În monotonia zilelor ce se scurgeau, sosirea unui nou 
deţinut în mijlocul nostru reprezenta un eveniment care 
înviora pentru o vreme viaţa celulei. Calitatea de „nou 
deţinut” nu se acorda neapărat celui proaspăt arestat, aşa 
după cum nici „proaspăt” nu era în lumea închisorilor 
termenul echivalent celui din vocabularul oamenilor liberi. 
Un „proaspăt” arestat nu ajungea la noi decât după câteva 
luni; numai după ce mai întâi îşi făcea stagiul prin 
subsolurile Securităţii, în anchete de mai scurtă sau mai 
lungă durată şi numai după ce mai zăcea apoi un timp izolat 
în vreo celulă de prevenţie în aşteptarea procesului. Ultima 
etapă era Jilava, unde mai aştepta câteva săptămâni bune, 


să-i vină rândul să fie transferat cu duba la închisoarea de 
execuţie a pedepsei. Abia acolo, când era introdus în celulă, 
intra cu noi în contact şi abia atunci devenea pentru noi 
„proaspăt” arestat. 

La noi însă la „înaltă trădare”, în închisoarea din Piteşti, nu 
ne mai prea veneau de multă vreme „proaspeţi arestaţi”. 
Pentru noi, când se întâmpla să ne fie adus în celulă „noul 
deţinut”, era de cele mai multe ori un vechi puşcăriaş, pe 
care de obicei îl cunoşteam şi cu care mai împărţisem şi 
altădată celula. Acesta avea să fie şi cazul celui pe care într- 
o bună zi gardianul l-a introdus în camera noastră şi căruia 
i-am făcut cu toţii o primire călduroasă şi entuziastă. Era 
Doctorul Cornel Petrasievici, cunoscut şi simpatizat de 
marea majoritate dintre noi. Lipsise o vreme destul de 
lungă din Piteşti. Cred că fusese dus la Ministerul de 
Interne pentru noi cercetări. 

Acum se întorcea de, la Jilava, doldora de informaţiii. A 
început deîndată să-şi deşerte sacul, cu tot ce ştia, de-a 
valma, de la ultimele ştiri politice interne şi externe, care 
pătrunseseră în Jilava, considerate şi ele „proaspete”, ca şi 
cei care le aduseseră, şi până la cele mai fantastice zvonuri, 
în general optimiste, care circulau în hrubele subterane ale 
Fortului Nr. 13. Nu mai ţin minte decât că, după ce la 
rândul nostru i-am împărtăşit lui Cornel ştirile culese de noi 
în Piteşti, am ajuns împreună la concluzia că informaţiile 
noastre erau mai proaspete şi mai exacte decât cele aduse 
de el din Jilava. Ca punct obligatoriu de trecere pentru 
orice deţinut în transfer de la o închisoare la alta, Jilava 
excela în schimb prin bogăţia informaţiilor din lumea 
penitenciarelor. Timp de câteva zile, Cornel Petrasievici ne- 
a povestit despre viaţa de detenţie din fiecare puşcărie în 
parte. Apoi s-a lăsat supus bombardamentului de întrebări 
din partea noastră. Fiecare voiam să aflăm, dacă întâlnise 
sau auzise ceva despre soarta unor cunoscuţi, prieteni sau 
chiar rude, deţinuţi prin diferitele închisori şi lagăre de 
muncă din Ţară. În cursul acestui interogatoriu apăreau 


deseori şi anunţurile ce se înserau în necrologul nescris al 
puşcăriilor. 

Până ce n-a fost stors ca un burete de toate informaţiile pe 
care le colectase în deplasarea lui la Ministerul de Interne 
pentru anchetă şi înapoi la Piteşti, cu câte un popas de 
câteva săptămâni în Jilava, atât la dus cât şi la întors, Dr. 
Petrasievici a rămas în centrul atenţiei tuturor. Apoi, când 
nu a mai avut nimic de povestit, şi-a pierdut calitatea de 
proaspăt sosit. Şi-a păstrat-o în schimb pe cea de doctor- 
duhovnic, prin care s-a remarcat de-a lungul anilor de 
puşcărie, alinând suferinţele celor din jurul lui. Nu avea nici 
medicamente, nici aparate sau instrumente medicale, 
pentru a le veni în ajutor nenumăraţilor bătrâni şi bolnavi, 
care îşi răbdau durerile, pierzând zi de zi din speranţa, care 
singură le mai întreținea rezistenţa fizică şi dorinţa de a 
supravieţui. Avea în schimb răbdarea şi blândeţea necesare 
să-i examineze, să le asculte cu atenţie plângerile şi chiar 
confidenţele, şi să-i îmbărbăteze în aşa fel, încât după 
consultaţia lui, se alegeau nu numai cu moralul, ci şi cu 
puterile refăcute. 

Cornel şi-a făcut chiar un program de consultaţii, urmând 
să ne examineze pe rând, pe toţi locatarii camerei, cu 
mijloacele pe care le avea la dispoziţie, adică mâinile pentru 
palpare şi urechea pentru ascultare. Una din metodele 
folosite în politica lui de încurajare a pacienţilor era de a-i 
găsi şi semnala fiecăruia, oricât de bolnav ar fi fost, câte o 
parte a corpului sau un organ în perfectă stare de 
funcţionare, chiar dacă respectivul era în ultimulhal de 
degradare fizică. De exemplu, în cazul unui grav bolnav de 
ficat sau al unui distrofic de grad avansat, îl puteai auzi pe 
Cornel exclamând admirativ: „Cu inima pe care o ai, trăieşti 
până la o sută de ani!” - sau - „plămâni ca ai dumitale aş 
vrea să am şi eu!” 

Când între patru ochi îl acuzam în glumă de cabotinaj sau 
de ipocrizie iezuită (Cornel fiind catolic), Petrasievici simula 
indignarea, tolerându-ne totuşi obrăsniciile vastei. Terapia 


lui Cornel a fost însă salutară pentru mulţi camarazi de-ai 
noştri, mai ales cei mai în vârstă. 

O altă iniţiativă luată de Cornel a fost deschiderea unui 
ciclu de conferinţe pe teme medicale, precedate de un curs 
foarte amănunţit de anatomie, pentru care m-a ales pe 
mine să-i servesc drept piesă de studiu. Mai multe zile în şir 
i-am pozat, numai în chiloţi, iar Cornel îmi mânuia braţele, 
picioarele, mă culca, mă scula în picioare, mă apleca, mă 
îndrepta, mă întorcea cu faţa şi cu spatele, pentru a indica 
publicului diversele oase ale scheletului sau muşchi ai 
corpului, spunându-le denumirile. Demonstrația, spunea el, 
trebuia să ţină loc de oră de disecţie. 

Sandu Ghica pretindea că, alegându-mă pe mine, 
Petrasievici procedase ca în anul întâi la medicină, când 
trebuia să dai un bacşiş omului de serviciu de la morga 
facultăţii, ca să-ţi pună pe masa de disecţie un cadavru slab 
şi nu unul gras, pe care era mai greu de lucrat. 

Senzaţia produsă de sosirea lui Cornel Petrasievici (din 
străinătate, cum spuneam noi) se stinsese treptat, viaţa în 
camera noastră reluându-şi cursul obişnuit. 

Conferinţele lui Cornel se înscriseseră şi ele, alături de 
celelalte ocupaţii cu care ne umpleam timpul, în rutina de 
toate zilele, pe care, din nou, părea că nimic nu va mai veni 
s-o tulbure. Mă resemnasem deja, să-mi reiau viaţa de 
semihibernare ce-mi stătea în faţă, până ce primele raze de 
soare mai calde ale primăverii ne vor scăpa de frig şi de 
permanenta teroare a izolărilor în beciul îngheţat, când o 
nouă surpriză m-a trezit din apatie. 

Într-o dimineaţă, uşa camerei s-a deschis şi gardianul mi-a 
strigat numele, spunându-mi să ies afară. Nu m-am îndoit 
nici o clipă că venise să mă ducă în beci deşi nu mai 
fusesem de multă vreme prins în defect. Acuzaţiile, pur şi 
simplu inventate, de a fi vorbit prin perete cu camera 
vecină sau de a fi vorbit în Morse prin calorifer, deveniseră 
însă lucru obişnuit în ultimele luni. Se făceau chiar rapoarte 
tip, cu menţiunea „10 zile arest sever, pentru 


nerespectarea regulamentului”, fără nici o altă explicaţie. 
Imediat ce gardianul mi-a strigat numele, câţiva camarazi 
din celulă s-au înghesuit în faţa uşii, fiecare solicitându-i 
câte ceva: unul, să fie scos la vizita medicală, altul, 
arătându-şi cămaşa în zdrenţe, să i se dea una nouă de la 
magazie. Intrase astfel în funcţie unul din procedeele 
noastre de a-l reţine şi a-i distrage atenţia gardianului, 
pentru a-i da timpul celui care urma să fie dus la camera 
din beci, să se îmbrace cu lucruri mai groase. Am profitat şi 
eu de această mică şiretenie, pentru a-mi trage în grabă pe 
mine un pulover, înainte de a ieşi pe uşă. 

Urmându-l pe gardian, am părăsit secţia şi, spre uimirea 
mea, în loc să ne îndreptăm spre scara care ducea la beci, 
ne-am continuat drumul către partea clădirii unde se 
găseau birourile administraţiei. Gardianul m-a introdus 
într-una din încăperi, mi-a spus să aştept şi, trăgând uşa 
după el, m-a lăsat singur. Mă aflam într-o cameră al cărei 
mobilier se compunea doar dintr-un birou şi două scaune. O 
fereastră, tot cu gratii, se deschidea spre o parte a curţii 
închisorii ce îmi era necunoscută. Uşa biroului s-a deschis 
însă înainte de a-mi fi putut arunca o privire afară. 

A intrat un civil, tânăr, cu trăsături plăcute, dar cu acea 
expresie-tip, greu de definit, caracteristică „lucrătorilor din 
Securitate”, cum obişnuiau să-şi spună singuri. Mai târziu 
aveam să aflu că până şi hainele de pe el constituiau, în 
acea vreme, un fel de uniformă civilă a anchetatorilor 
securităţii. Purta o pereche de pantaloni gris şi o haină din 
catifea maron dungată. Tânărul securist s-a arătat de la 
început amabil, ceea ce era mai degrabă îngrijorător şi m-a 
pus imediat în gardă. Mi-a spus bună ziua şi a schiţat chiar 
un zâmbet. I-am răspuns la fel. M-a poftit apoi să iau loc pe 
unul din scaune, iar el s-a aşezat la birou în faţa mea. Avea 
în mână o servietă, pe care a pus-o pe masă. N-a deschis-o 
decât după ce s-a informat în mod cât se poate de amabil, 
cum mă cheamă şi chiar cum îmi merge deşi cred că ştia 
răspunsurile mai bine decât mine. Abia după ce mi-a 


explicat că venise numai pentru a-mi pune nişte întrebări 
de rutină, a scos din geantă un plic, în care se găseau vreo 
douăzeci de fotografii, format legitimaţie, pe care le-a 
înşirat în faţa mea pe birou. Majoritatea erau poze de 
bărbaţi, dar erau şi două sau trei de femei. Mi-a cerut să mă 
uit atent la fiecare şi să-i spun dacă recunosc pe cineva. De 
recunoscut, recunoscusem pe unul din bărbaţi încă din 
prima clipă, când nici nu înşirase bine toate pozele pe 
birou, dar nu m-am trădat în nici un fel. Ba dimpotrivă, într- 
un elan cât se poate de nevinovat şi natural, am pus mâna 
pe poza uneia din femei, pretinzând în primul moment că 
am recunoscut-o pe o fostă colegă de facultate, pentru ca 
apoi examinând-o mai atent să retractez afirmaţia, 
desamăgit că m-am înşelat. Nemulțumit de superficialitatea 
mea, securistul nu şi-a putut ascunde nuanţa de iritare din 
ton, când mi-a spus din nou să nu mă grăbesc şi să cercetez 
cu mai multă atenţie şi seriozitate fotografiile, înainte de a 
face o afirmaţie. Spre mai mare siguranţă, a început să 
împingă chiar el una câte una pozele în faţa mea pe masă, 
aşteptând să mă pronunţ. La fiecare negaţie din partea 
mea, se grăbea să-mi avanseze fotografia următoare. Făcea 
această mişcare destul de repede, păstrând un ritm 
constant. Totuşi, când şi la poza persoanei pe care o 
cunoşteam, am spus că nu mi-e cunoscută, am avut 
impresia că mi-a lăsat-o mai mult timp în faţă, înainte de a- 
mi prezenta alta. După ce rezultatul trecerii pozelor în 
revistă s-a dovedit negativ, anchetatorul, sub pretextul de a- 
mi da posibilitatea să mai studiez odată în linişte netulburat 
pozele, a scos un dosar din servietă, pe care a început să-l 
răsfoiască. De fapt, l-am surprins supraveghindu-mă cu 
coada ochiului. Ceea ce m-a făcut să-mi controlez expresia, 
în timp ce am mai privit odată toate pozele, cu acelaşi 
rezultat: 

— Nu cunosc pe nimeni!” 

Securistul a devenit mai insistent şi mai ales mai insinuant, 
spunându-mi să privesc cu toată seriozitatea fotografiile, 


fiind vorba de o problemă care interesează securitatea 
statului. Totodată, a ţinut să-mi atragă atenţia, că dacă se va 
dovedi că totuşi am cunoscut una din persoanele din 
fotografii şi nu am declarat-o, mă fac vinovat de inducere în 
eroare a „organelor de stat”. Am încercat să-i explic, că e 
foarte normal ca după aproape 8 ani de închisoare, să nu- 
mi amintesc de figura cuiva, mai ales din nişte fotografii 
destul de proaste. S-ar putea, mai degrabă, să identific 
persoana care îl interesează, după nume, decât după 
figură. Cum era şi de aşteptat, securistul nu a dat curs 
sugestiei mele. După o ultimă insistenţă, însoţită de un nou 
avertisment privind neplăcerile la care m-aş expune prin 
inducerea în eroare a „organelor”, securistul şi-a strâns 
dosarul în servietă şi a părăsit camera, de data asta fără să 
mai spună bună ziua. lar eu, care cu câteva minute mai 
devreme plecasem din celulă îngrijorat de zilele de frig pe 
care credeam că le voi avea de îndurat în beci, mă 
întorceam acum îngândurat şi destul de tulburat de 
întâlnirea avută. Mai întâi, fiindcă orice întâlnire cu 
Securitatea, mai ales atunci când se profila perspectiva 
unei noi anchete, cum mi se părea că va fi cazul de astă 
dată, nu putea decât să-mi retrezească teama pe care o 
trăisem de fiecare dată când intrasem pe mâna 
anchetatorilor. Apoi, fotografia lui Ion (Nelu) Baicu, pe care 
mi-o arătase securistul, mă obligase să mă întorc cu gândul 
înapoi, la anii premergători arestării, la o epocă legată de o 
sumedenie de fapte şi oameni, pe care, într-atât mă 
străduiam să le trec sub tăcere, încât reuşisem aproape să 
mi le şterg din memorie. 

În vremurile acelea, când domnea încă convingerea că 
Occidentul nu va tolera multă vreme prezenţa trupelor 
sovietice în mijlocul Europei şi nici regimurile comuniste din 
țarile răsăritene, instaurate la conducere cu forţa şi 
împotriva voinţei popoarelor respective, toată lumea 
aştepta cu nerăbdare desnodământul salvator. Mulţi n-au 
stat pasivi, în expectativă, ci s-au angajat activ, fie în acţiuni 


directe, făţişe cu arma în mână, în mişcările de rezistenţă 
din munţi, fie în organizaţii clandestine, având ca scop 
procurarea de armament şi recrutarea de membri, 
pregătiţi să intre în acţiune la momentul potrivit. Era epoca 
în care organizaţiile subversive răsăreau ca ciupercile în 
toată ţara, cuprinzând elemente din toate straturile sociale, 
de toate orientările politice şi de toate vârstele. Cele mai 
multe au luat naştere în rândurile tineretului studenţesc şi 
chiar şcolar. Am întâlnit în închisoare nenumărați studenţi, 
dar şi foşti elevi de liceu, care făcuseră parte din zeci de 
organizaţii clandestine diferite, toate anticomuniste. 
Primele informaţii însă, despre planurile unei mişcări de 
rezistenţă, a cărei reţea urma să cuprindă suprafaţa 
întregei țari, le-am căpătat chiar la mine la ţară, când vărul 
meu George Boian mi-a încredinţat secretul. 

Era imediat după ce generalul Aurel Aldea fusese silit să 
părăsească guvernul în care fusese ministru de interne. Îmi 
aduc şi acum aminte de sloganele strigate la manifestaţiile 
comuniste şi de inscripţiile de pe pereţii caselor din 
Bucureşti: „Jos Aldea! Vrem capul lui Aldea! Moarte lui 
Aldea!” George Boian m-a anunţat că generalul urma să 
vină să stea o vreme la noi, la Ilovăţ, unde va fi la adăpost şi 
va putea să-şi desfăşoare mai departe activitatea de 
organizare a mişcării de rezistenţă. Mult mai târziu aveam 
să aflu că era vorba de organizaţia ce s-a numit „Sumanele 
negre”. Generalul avea să fie prezentat sub numele de 
Mircea Ionescu, un văr mai îndepărtat al mamei, de 
profesie inginer silvic, care îşi va petrece concediul la noi. 
Câteva zile mai târziu, într-o după-amiază, un claxon la 
poarta curţii ne anunţa sosirea generalului. Poarta i-a fost 
deschisă şi în curte a pătruns un automobil cum nu mai 
văzusem decât la cinema în jurnalele de actualități din 
timpul războiului. Era o maşină germană, un Horch („de 
comandament” - cum i se spunea atunci), vopsit în culoarea 
kaki-militară şi cu numărul de înmatriculare precedat de 
inițialele „S. R.” - adică „Serviciul Regal”. La volan era un 


ofiţer în uniformă. Singura măsură de precauţie din partea 
lui Aldea, pentru a nu bate la ochi, fusese aceea de a se 
îmbrăca civil. Nu pot uita nici acum, furia şi indignarea cu 
care l-a întâmpinat vărul meu şi cum i-a reproşat, fără 
menajamente, imprudenţa unei astfel de apariţii. Generalul 
i-a explicat că fusese nevoit să părăsească în grabă 
Bucureştiul şi considerase că soluţia cea mai sigură era să 
facă drumul cu maşina pusă la dispoziţie de Palat şi condusă 
de un ofiţer de absolută încredere, care nu va divulga 
nimănui destinaţia. 

Deşi condusese aproape 400 de km pe un drum greu şi 
obositor, George Boian i-a cerut ofițerului, ca de îndată ce 
se va lăsa întunericul, să se întoarcă cu maşina la Bucureşti. 
Generalul Aldea (Nenea Mircea cum îi spuneam) a stat cam 
două luni la Ilovăţ. A primit de mai multe ori vizita unui 
căpitan, cu care se închidea de fiecare dată la el în cameră 
timp de câteva ore. Uneori participa la consfătuirea lor şi 
George Boian. Masa din camera lui Aldea era plină de hărţi 
de Stat Major. Odată a venit să-i vadă de la Severin şi Puiu 
Caleia, pe care l-am întâlnit câţiva ani mai târziu la mina de 
la Cavnic, condamnat în lotul „Sumanelor negre”. Cu toată 
imprudenţa apariţiei într-o maşină atât de neobişnuită şi cu 
însemnele casei regale vizibile, sosirea generalului Aldea a 
trecut neobservată în regiune, iar secretul sejurului lui la 
Ilovăţ nu a fost niciodată desconspirat. Şederea generalului 
la noi în casă, ca şi întrevederile lui conspirative nu au fost 
pentru mine decât o încurajare în plus, pentru a continua 
să-mi procur, prin mijloacele ce-mi stăteau la îndemână, tot 
felul de arme şi muniții. Pe de-o parte, mai toţi băieţii din 
sat, care se întorceau în permisie din armată, ştiindu-mă 
pasionat de arme, îmi aduceau fie cartuşe, fie calupuri de 
trotil, subtilizate de la regiment. Sursele mele principale de 
aprovizionare erau însă un sergent major de la regimentul 
de infanterie din Severin, fin al părinţilor mei, şi bravii 
ostaşi ai armatei roşii eliberatoare, care, pentru o sticlă- 


două de ţuică, îşi vindeau în plin oraş, la Severin, pistoalele 
automate, cu încărcătoarele şi muniţia respectivă. 

Ajunsesem astfel să am un mic depozit de arme şi muniții, 
între care piesele principale erau: 2 carabine Z. B., 4 
pistoale automate ruseşti cal. 7,62 mm, fiecare cu câte două 
încărcătoare a 72 de focuri, 2 pistoale Mauser (tip 
jandarmeresc), 2 pistoale germane Parabelum cal. 9 mm. 
Toate armele, ca şi o importantă cantitate de cartuşe şi 
câteva kilograme de trotil au stat o vreme ascunse la doi 
oameni din sat. Unul din ei era chiar plutonierul Ion Belitu 
de la postul de miliţie din comună, fost prizonier în U. R. S. 
S. Şi repatriat cu atât de hulita „Divizie de panduri Tudor 
Vladimirescu”. Mai târziu când riscurile de a fi descoperite 
au crescut, armele au fost îngropate într-o grădină, unde cu 
siguranţă se mai află şi astăzi. După atâţia ani însă, cu toate 
măsurile de protecţie contra ruginei luate atunci, azi nu mai 
pot fi decât un morman de fiare vechi. Obsesia procurării 
de arme m-a urmărit şi în Bucureşti, în timpul facultăţii. 

Referinţe şi indicaţii cu privire la diferitele posibilităţi de a 
achiziţiona arme puteai afla chiar printre studenţi, mulţi 
având aceeaşi preocupare. 

Pe vremea aceea locuiam în blocul Malaxa de pe bd. 
Brătianu (devenit ulterior Bălcescu). Diversele arme pe 
care le achiziţionasem, le ţineam ascunse, cu complicitatea 
„domnului Ion”, portarul, (originar din Baia de Aramă), în 
subsolul blocului unde se aflau cazanele caloriferului. 

O altă parte a micului arsenal pe care împreună cu câţiva 
prieteni reuşisem să-l înjghebăm, l-am depozitat la bunul 
meu prieten Dinu Mitache. Locuia într-un bloc mic şi mai 
vechi din strada Spătarului, în care ascensorul, deşi 
prevăzut de constructor, nu mai fusese instalat, motiv 
pentru care, la toate etajele, uşile de acces la casa liftului 
erau încuiate şi fără clanţe, spre a evita posibile accidente. 

Dinu Mitache avusese ideea să descuie cu un „şperaclu” 
uşa condamnată de la etajul lui. Apoi, pândind momentul 
când locatarii apartamentului vecin de pe acelaşi palier nu 


erau acasă, s-a apucat să construiască în casa liftului, la 
etajul lui, un planşeu de scânduri. Câteva zile mai târziu, 
lucrarea era gata. Acum, deschizând uşa liftului de la etajul 
lui, aveai în faţă o cameră-debara, podită cu scânduri care 
suportau greutatea a cel puţin doi oameni. Camera a 
devenit depozitul nostru de arme. 

O altă parte mai importantă a armamentului pe care ni-l 
procuraserăm în vremea aceea, se afla la fraţii Poenaru, 
originari din Craiova. Toţi trei erau studenţi (la medicină, 
politehnică şi istorie), în Bucureşti. 

Locuiau într-un bloculeţ nou, rămas încă de roşu pe 
dinafară, pe una din străduţele ce se deschideau din Calea 
Dorobanţilor, cam din faţa Liceului Titu Maiorescu şi se 
îndreptau spre stadionul, cunoscut atunci sub numele de 
„Velodrom” şi spre groapa Floreasca. După un timp, când 
arestările în rândurile studenţilor s-au întețit şi riscurile 
descinderilor nocturne ale Securităţii crescuseră simţitor, 
am găsit o altă ascunzătoare. Pe aceeaşi stradă, la câteva 
case distanţă de locuinţa Poenarilor, un gard de scânduri 
împrejmuia un teren viran, pe care se afla un morman de 
cărămizi şi moloz. Erau ruinele unei case distruse de 
bombardamentele americane în timpul războiului. Sărind 
gardul şi prospectând terenul, prietenii mei au descoperit 
că pivnițele fostei clădiri rămăseseră intacte. Dând 
cărămizile şi molozul la o parte, au degajat o gaură în 
planşeul de beton, prin care au pătruns în subsolul casei, 
unde au amenajat un loc uscat pentru lăzile noastre cu 
arme. Transferul armelor s-a făcut noaptea, cu minimum de 
zgomot posibil, pentru a nu trezi vecinii. Apoi, calea de 
acces în pivniţă a fost din nou astupată, cu scândurile şi 
cărămizile din mormanul de dărâmături. 

Am înşirat pe scurt aceste câteva secvenţe din 
îndeletnicirile mele clandestine, numai pentru că, 
înscriindu-se în nota şi spiritul vremii, ilustrează cum nu se 
poate mai bine, curentul ce se născuse în rândul tinerilor, 
de a se opune prin toate mijloacele ocupaţiei sovietice şi 


regimului comunist. Întâlnirea şi relaţiile mele cu Ion Baicu 
(omul din poza pe care mi-o arătase acum securistul la 
Piteşti) datau tot din acele vremuri şi făcuseră parte din 
aceeaşi categorie de preocupări subversive, de a ne 
organiza şi înarma. 

Combinația entuziasmului tineresc, cu inconştienţa 
vârstei, cu amatorismul şi nepriceperea în lupta subversivă, 
presărată cu doze mai mari sau mai mici de romantism şi 
spirit eroic, într-o atmosferă în care nu se stinsese încă 
euforia iluziilor că „vin americanii”, au fost cauza principală 
pentru care nenumărați tineri, angajaţi în astfel de 
organizaţii, au căzut victime „securităţii şi justiţiei 
poporului”. 

Dacă, în schimb, alţii am scăpat şi n-am înfundat încă de 
pe atunci puşcăriile, o datorăm cred, în parte, şi norocului, 
dar şi faptului că regimul nu-şi organizase şi nu-şi formase 
încă reţeaua de copoi profesionişti, iar delaţiunea nu luase 
încă proporţiile pe care avea să le ia mai târziu. Mai cred de 
asemenea că în acei ani, ţinta principală a represiunii erau 
partizanii din munţi, în cea mai mare parte legionari şi foşti 
militari, a căror împotrivire punea direct în pericol „noua 
orânduire”, printr-o mai bună organizare şi instrucţie de 
luptă în clandestinitate şi prin spiritul de sacrificiu de care 
erau animați. 

Reîntors în cameră după întrevederea cu securistul, am 
încercat să-mi explic rostul acestei vizite şi am ajuns, în mod 
firesc, la întrebarea obsedantă care îl persecută pe orice 
om ce se aşteaptă să fie cercetat de Securitate; ce anume şi 
cât ştie anchetatorul, atât despre cazul pe care urmează să- 
| ancheteze, cât şi despre implicarea mea în respectiva 
afacere? O întrebare care de obicei nu-şi poate găsi 
răspunsul decât în cursul interogatoriilor, şi numai dacă cel 
anchetat reuşeşte să-şi păstreze sângele rece, judecata 
limpede şi atenţia trează, pentru a desluşi cele mai fine 
nuanţe şi a surprinde cele mai mici indicaţii sau scăpări 
involuntare ce s-ar ivi în dialogul purtat cu anchetatorul. 


M-am frământat şi eu un timp degeaba. Cu singurul 
element pe care îl aveam, reprezentat de poza lui Baicu 
arătată de anchetator, mi-a fost imposibil să-mi dau seama 
cât de informată era Securitatea cu privire la legăturile pe 
care le avusesem cu el. În schimb, am ajuns la convingerea 
că vizita anchetatorului nu fusese decât o primă şi fugară 
luare de contact, căreia îi va urma o anchetă în toată 
regula. Mă aşteptam aşadar, de aci înainte, să fiu în orice 
moment transferat la Bucureşti, fie la Ministerul de Interne, 
fie la unul din sediile Securităţii. 

Odată ajuns ia această concluzie, am început să mă 
pregătesc sufleteşte pentru ceea ce mă putea aştepta la 
anchetă. Mi-am făcut o socoteală simplă: fiind deja 
condamnat şi nemaiavând nimic de pierdut din acest punct 
de vedere, îmi revenea obligaţia să încerc să-mi asum, dacă 
va fi posibil, şi faptele ce li se vor imputa altora, pentru a-i 
salva de la închisoare, iar altele să le trec sub tăcere sau să 
le neg cu orice preţ. Rămânea însă de văzut, dacă îmi, voi 
putea da seama în timpul anchetei, dacă Baicu este arestat 
sau nu, dacă mai sunt şi alţii implicaţi şi, în general, cât de 
informată este Securitatea şi ce declaraţii deţine, de la 
eventualii arestaţi. 

Desigur că propunându-mi să adopt o asemenea atitudine 
în cursul interogatoriilor, mă expuneam unor insistenţe din 
partea anchetatorului, care nu se va sfii să recurgă la toate 
mijloacele de convingere obişnuite. 

Deşi mă încerca teama numai la gândul acestei 
perspective, eram totuşi pregătit s-o înfrunt, fiind într-o cu 
totul altă stare de spirit decât la anchetele anterioare prin 
care trecusem. Mă simţeam acum mult mai sigur pe mine şi 
mai ales, animat de o înverşunare, care îşi avea rădăcinile 
în ura acumulată de-a lungul anilor împotriva regimului şi 
care părea să fie dătătoare de curaj. Cred că sentimentele, 
de care eram însufleţit, ar fi justificat întru totul calificativul 
de „duşman înrăit”, folosit de Securitate în caracterizările 
din dosarele noastre. 


Informaţiile primite de curând de la Cornel Petrasievici, 
despre modul în care se desfăşurau anchetele în ultima 
vreme, fără să fie încurajator, prezenta totuşi un aspect 
nou, care limita puterile discreţionare ale anchetatorului. 
Era vorba de o dispoziţie a Ministerului de Interne, care, ca 
şi până acum, autoriza bătaia şi tortura în anchetă, dar de 
aci înainte, numai cu avizul şi sub controlul doctorului, ceea 
ce în formularea noastră, mai cinică, însemna: „în puşcărie 
poţi să mori cât pofteşti, dar în arestul Securităţii n-ai voie!” 

Cum nu aveam încă de gând, nici să mor în închisoare, dar 
nici nu ţineam să mă las schingiuit la Securitate, fără să 
schiţez măcar un gest de apărare, mi-a venit ideea să încerc 
să profit de această ultimă dispoziţie. Am apelat tot la Dr. 
Petrasievici, cerându-i să-mi recomande o maladie care mi- 
ar pune viaţa în pericol dacă aş fi bătut şi pe care s-o pot 
simula, fără a da de bănuit că mă prefac. Cornel mi-a 
sugerat imediat „anghina pectorală” ca fiind cea mai 
potrivită boală pentru scopul pe care îl urmăream. Putea în 
orice moment şi la cea mai mică emoție provoca moartea 
bolnavului, iar simulaţia nu putea fi detectată, decât printr- 
o electrocardiogramă făcută în timpul crizei, ceea ce, 
practic, în închisoare nu era posibil. E. K. G.-ul efectuat 
după criză nu era edificator. În zilele următoare mi-am 
însuşit toate cunoştinţele necesare în legătură cu 
manifestările şi simptomele anghinei pectorale. Cornel 
Petrasievici ţinându-mi un adevărat curs de iniţiere în 
materie. Mi-am învăţat atât de bine lecţia, încât şi astăzi mi- 
au rămas în minte indicaţiile amănunțite şi sfaturile primite 
atunci de la Cornel. 

Apoi, a început aşteptarea. O aşteptare sub tensiune, care 
mă făcea să tresar la orice zgomot neobişnuit al coridorului, 
crezând că mi s-a împlinit sorocul şi îl voi auzi pe gardian 
strigându-mi din uşă: 

— Ioanid! Ia-ţi bagajul şi ieşi afară!” 

Şi totuşi, pe lângă teama de anchetă, mă încerca şi un fel 
de curiozitate morbidă de a afla mai repede ce mi se va 


întâmpla şi o nerăbdare de a pleca cât mai curând din 
Piteşti. Pe de altă parte, părăsind după 5 ani închisoarea 
înaltei trădări, ştiam că voi lăsa în urmă o mulţime de 
oameni de care mă legasem ca de o a doua familie, şi de 
care mă voi despărţi cu regret. 

La începutul aşteptării, timpul trecea mai greu, zilele 
părându-mi-se mai lungi. Cu vremea însă, încordarea sub 
care trăiam s-a atenuat şi chiar a dispărut. Trecând 
săptămânile fără să se întâmple nimic, gândul obsedant al 
anchetei nu m-a mai persecutat ca în primele zile. Încet, 
încet, mi-am regăsit liniştea, amintindu-mi tot mai rar de 
vizita anchetatorului care îmi arătase fotografiile şi de 
perspectivele sumbre, cărora mă pregătisem să le fac faţă. 

Vremea bună de afară contribuia şi ea acum la restabilirea 
optimismului şi bunei mele dispoziţii obişnuite. Un soare 
blând de primăvară ne lumina de câteva zile celula. Îl 
simţeam ca o mângâiere pe feţele noastre supte, cu pielea 
îngălbenită şi tăbăcită de frigul ce-l îndurasem peste iarnă. 
leşeam în primăvară vlăguiţi de puteri şi, ca şi camarazii 
mei din celulă, lâncezeam ca un convalescent, într-o stare 
de plăcută sfârşeală fizică şi de mulţumire sufletească 
totodată. După spusele doctorilor noştri, era astenia de 
primăvară a deţinuţilor. O lună de zile mai târziu, nici nu am 
mai tresărit, când gardianul mi-a strigat numele şi mi-a 
spus să ies cu bagajul afară. Îmi recăpătasem reflexul de 
rutină, care îmi spunea că era vorba de o banală mutare 
dintr-o celulă într-alta. 

La anchetă nu-mi mai era deloc gândul. Trecuse prea mult 
timp de la vizita anchetatorului şi mă convinsesem că 
îngrijorarea mea fusese nejustificată, că Securitatea aflase 
numai că mă cunoşteam cu Baicu, dar nu ştia în schimb 
nimic despre organizaţia noastră subversivă. Altminteri, 
urmările nu s-ar fi lăsat aşteptate atâta vreme. 

Am fost mutat din camera mare de la parter, într-o celulă 
cu şase paturi de la etajul al doilea. 


M-am acomodat repede cu atmosfera din noua celulă, toţi 
locatarii fiindu-mi cunoscuţi. 

Trecuse de jumătatea lui aprilie şi vremea se încălzise 
simţitor. 

De la mutarea mea în noua celulă, urmărisem zilnic 
printre jaluzelele oblonului de la fereastră, cum înverziseră 
grădinile şi pomii din curţile localnicilor, din vecinătatea 
puşcăriei. 

O dată cu îndreptarea vremii, parcă se mai îmblânziseră şi 
gardienii. Sau poate că renunţaseră să ne mai pedepsească 
la fel de des ca în timpul iernii, tocmai fiindcă se încălzise şi 
beciul nu mai era atât de greu de suportat. 

În ultimele două-trei săptămâni nu mai fuseserăm scoşi la 
baie, cazanul de apă caldă al închisorii fiind în reparaţie. Cu 
atât mai mare ne-a fost bucuria în acea sâmbătă în care l- 
am auzit pe gardian strigând pe coridor: „pregătirea 
pentru baie!” Un sfert de oră mai târziu, mă aflam 
împreună cu camarazii mei de celulă, în sala de duşuri din 
subsolul închisorii. Mă săpuneam de zor pentru a fi gata 
când gardianul va ordona „băieşului” de drept comun să 
mai dea o dată drumul la apă pentru clătit. Jetul de apă a 
fost însă atât de scurt, încât n-am avut timp să ne clătim 
decât parţial. Cu săpunul în ochi am început să protestăm. 

În acelaşi moment însă uşa sălii s-a deschis şi un alt 
gardian decât cel care ne însoţise în subsol a întrebat: 

— Care eşti bă, loanid?!” 

— Eu!” 

— Pune mantaua pe tine, ia-ţi hainele în braţe şi ieşi afară! 
Te îmbraci sus, în celulă! Hai mai repede!” 

N-a fost chip să-l înduplec să mai dea drumul la apă, ca să 
mă pot clăti de săpun. N-am avut încotro şi am ieşit din sala 
de duşuri, aşa cum îmi spusese. 

Pe drum, până la celulă, am mers mai mult în fugă, gonit şi 
împins de la spate de gardian. Odată ajuns în celulă, abia 
mi-a lăsat timpul necesar să mă îmbrac şi să-mi adun în 
pripă „bagajul” în pătură. Aveam încă urme de săpun pe 


mine. Apoi, tot în pas alergător am fost dus la magazie, 
unde, după ce mi-am predat „cazarmamentul” şi hainele 
penale, mi s-a dat bagajul personal. 

Câteva minute mai târziu, arătam din nou ca la sosirea 
mea în Piteşti. Ca şi atunci aveam lanţuri la picioare, eram 
îmbrăcat cu aceleaşi haine civile, peticite şi mirosind a 
mucegai, şi ţineam în mână aceeaşi valiză de carton cu 
balamalele stricate. 

În schimb, eram cu cinci ani mai în vârstă! 

În răcnetele gardianului, care continua să mă grăbească şi 
în zornăitul lanţului târât pe coridor, am ieşit în curte. 

Duba închisorii mă aştepta la scară. 


SFÂRŞIT