Ion Ioanid — Inchisoarea noastra cea de toate zilele V2

ION IOANID 


ION IOANID 


ÎNCHISOAREA NOASTRĂ 
CEA DE TOATE ZILELE 


VOLUMUL 2 (1953 - 1955) 


În fine, a sosit şi ziua mult aşteptată a procesului nostru. 
Nădăjduiam că procesul avea să însemne şi sfârşitul 
chinurilor noastre de la Oradea, de unde, odată judecaţi, 
vom fi transferați la o altă închi-soare sau lagăr de muncă. 
Părerea cea mai răspândită printre noi era că tratamentul 
la care eram supuşi era un regim special de represalii im- 
pus de Securitate, pentru a descuraja orice alte eventuale 
intenţii de eva-dare. 

În privinţa procesului, părerile erau împărţite. 
Majoritatea, printre care şi eu, credeam că vom primi 
condamnări nesemnificative, considerând că acuzaţiile nu 
puteau depăşi valoarea faptelor, care nu justificau pe-depse 
excesive. Unii, însă, impresionați de pedepsele din procesul 
lui Ţucă, nu excludeau posibilitatea câtorva sentinţe 
capitale, în intenţia de a statua un exemplu pentru alţi 
amatori de evadări. Recunosc că ipoteza nu era lipsită de 
sens, dar uşurinţa cu care priveam lucrurile, încrederea în 
viaţă şi optimismul tinereţii ne împiedicau să admitem 
deznodământul grav şi ne făceau să respingem astfel de 
gânduri. Titi Coşereanu era printre cei îngrijoraţi de 
această posibilitate, ceea ce a provocat tot felul de 
tachinării şi glume proaste din partea noastră. Îl tratam de 
fricos, lu-cru care avea darul să-l înfurie şi ne acuza de 
inconştienţă. Până la urmă, când îi spuneam că voi lăsa cu 
limbă de moarte să nu fiu îngropat lângă el, ci să fiu 


îngropat la celălalt capăt al gropii comune, ne împăcăm în- 
tr-un râs general. Singurul care avea interesul să susţină că 
eram ame-ninţaţi de condamnări la moarte şi că nu le 
puteam evita decât făcând declaraţii sincere la proces era 
Ducu Ciocâlteu, care în felul acesta în-cerca să-şi 
pregătească terenul pentru a-şi menţine şi în istanţă 
declara-ţiile din anchetă. 

Într-una din dimineţi, am fost cu toţii scoşi din celule şi, la 
distanţă unul de altul, am fost îndreptaţi spre bolta de la 
intrarea în închisoare, sub ca-re era tras un camion. Din 
cauza lanțurilor care ne împiedicau mişcările, am fost urcați 
în camion de gardieni şi puşi să stăm jos pe podele. 
Camionul nu avea prelată, aşa că am fost instruiți să nu 
privim peste bord. Indicaţie inutilă, fiindcă, odată aşezaţi 
jos, capetele noastre depă-şeau laturile cutiei camionului, 
aşa că am privit în voie străzile oraşului, pustii la acea oră 
matinală. Nu cunoşteam oraşul, aşa că nu pot da nici o 
relaţie în privinţa străzii sau cartierului în care se afla 
clădirea tribuna-lului în faţa căreia ne-am oprit. Ajutaţi de 
gardienii care ne însoţiseră pe platforma camionului, la 
care s-au adăugat alţii, dintr-un al doilea cami-on care îl 
urmase pe al nostru, am fost daţi jos şi introduşi în clădire. 
Am urcat la primul etaj şi am cotit pe un coridor la dreapta. 
Am intrat într-o cameră mai întâi goală, în care au fost apoi 
introduse câteva bănci. Era sala noastră de aşteptare, în 
care ni s-a spus să ne aşezăm şi să nu stăm de vorbă între 
noi. În cadrul uşii deschise, stăteau doi gardieni înarmaţi 
care ne supravegheau. Pe coridor stăteau de vorbă şi fumau 
ceilalţi gardieni din escortă. Fuseserăm aduşi cu noaptea în 
cap, aşa că, până la începerea procesului, am avut mult de 
aşteptat. Cu timpul, rigu-rozitatea supravegherii a slăbit, 
gardienii din uşă s-au angajat în discuţii cu cei de pe 
coridor, ceea ce ne-a permis şi nouă să stăm de vorbă între 
noi. Am stabilit astfel o poziţie comună pe care s-o adoptăm 
în istanţă, cu privire la câteva puncte mai importante, şi 
anume: 


1. Nu vom recunoaşte nici un fel de legături cu muncitorii 
liberi sau cu vreun gardian de la Cavnic. 

2. Nu vom recunoaşte că, odată evadați, aveam intenţia să 
ne procurăm arme şi să luptăm în munţi împotriva 
regimului sau să trecem clandestin frontiera în vest. 

3. Vom declara că motivul evadării nu fusese decât acela 
de a scăpa de regimul barbar de muncă forţată, care 
demonstra intenţia administraţiei de a ne extermina. 

4. Vom încerca să denunţăm în instanţă abuzul ce se 
săvârşea împotriva noastră, în penitenciarul din Oradea. 

Singurul care încerca să ridice obiecţii, susţinând că nu ne 
putem salva de la eventuale condamnări la moarte, decât 
printr-o ati-tudine docilă în faţa instanţei, era Ducu 
Ciocâlteu. Mai mult, spunea el, trebuia să câştigăm în acest 
fel bunăvoința Securităţii, pentru a obţine cât mai repede 
schimbarea regimului ce ni se aplica şi căruia nu-i mai pu- 
team supravieţui multă vreme. Pentru asta, trebuia să-i dăm 
satisfacţie lui Velniciuc, ca procesul să decurgă fără 
incidente. Cu alte cuvinte, să nu ne retractăm declaraţiile 
din anchetă. 

Ducu îşi pleda astfel propria cauză, el fiind singurul care 
dăduse decla-raţii pe placul anchetei şi pe care voia acum 
să le confirmăm şi noi în faţa tribunalului. Încercările lui de 
a ne convinge, nu numai că n-au gă-sit nici un adept, dar au 
stârnit diferite reacţii, care i-au demonstrat deza-probarea 
şi disprețul întregului nostru grup. Câţiva, printre care 
Colea Ungureanu, l-au tratat pe faţă de turnător. Gravitatea 
acestui calificativ în lumea puşcăriilor era aşa de mare, 
încât şi-a produs imediat efectul. Ducu a căutat să se 
explice, spunând că a fost greşit înţeles. Nenorocitul se 
zbătea să găsească o ieşire din menghinea în care se simţea 
prins: pe de-o parte, teama de răzbunarea Securităţii dacă 
nu-şi va respecta anga-jamentele luate în anchetă, pe de 
altă parte, ostilitatea pe care o va în-tâmpina de aici înainte 
din partea deţinuţilor în orice puşcărie va ajunge, dacă de 
la proces va ieşi stigmatizat ca turnător. Ştia cât de repede 


se transmitea din gură în gură, în toate închisorile, numele 
trădătorilor. Profitând de deruta în care îl pusese această 
dilemă, Mache a început să exercite presiuni asupra lui, 
pentru a-l determina să-şi retracteze decla-raţiile pe care le 
dăduse în anchetă şi a-l face să se ralieze la poziţia noastră. 
Ducu începuse tocmai să cedeze, când s-a produs o 
rumoare printre gardienii de pe coridor. 

Apăruseră nişte ofiţeri străini, care angajaseră o discuţie 
cu şeful escor-tei noastre. Se iscase o controversă între ei 
şi, cum vorbeau destul de tare, am înţeles că era vorba de 
lanţurile noastre. Noii-veniţi cereau să ni se scoată 
lanţurile. Şeful escortei se opunea, prevalându-se de 
ordinele primite de la superiorii lui. În cele din urmă, 
ofiţerii şi-au impus punctul lor de vedere. După aroganţa cu 
care se comportau, am dedus că proveneau din Securitate 
şi nu din cadrele Direcţiei Peniten-ciarelor. Un gardian a 
primit ordinul să se ducă la închisoare şi să aducă cheile 
lacătelor. Peste o jumătate de oră ni s-au scos lanţurile şi 
imediat am fost introduşi în sala de judecată, de la celălalt 
capăt al coridorului. 

La un capăt, pe o estradă, era o masă lungă, acoperită cu 
o pânză roşie. În stânga, masa grefierului, în dreapta, a 
procurorului. În rest, se-măna cu o clasă de şcoală, cu bănci 
înşirate până în fund. Între primele două rânduri de bănci 
din faţă şi celelalte era o distanţă mai mare. Erau băncile 
noastre, ale acuzaților, pe care ni s-a spus să ne aşezăm. În 
spa-tele nostru, primul rând de bănci era rezervat 
gardienilor din escortă. La intrarea în sală, am fost 
întâmpinați de vreo patru inşi, îmbrăcaţi civil şi cu câteva 
dosare sub braţ. Erau avocaţii din oficiu, fiecare însărcinat 
cu „apărarea” a câte trei-patru dintre noi. Printre ei, o 
femeie, care privind la grupul nostru care intra pe uşă, se 
informa, plimbându-şi ochii de la unul la altul: 

— Cine este inculpatul Ioanid? 

— Eu! Am răspuns şi m-am oprit în faţa ei. 


Mi-a spus că se numeşte Irma Sebany, că avea mandatul să 
mă apere în proces, dar că primise numai cu puţină vreme 
înainte dosarul, aşa că nu avusese timpul să-l studieze 
temeinic. Aş putea spune că vorbele ei, pe care le-am redat 
mai sus, reprezentau aproape o traducere, aşa de prost 
vorbea româneşte. Era unguroaică. După ce s-a prezentat 
astfel, m-a în-trebat dacă am să-i dau vreo indicație în 
privinţa pledoariei. Aştepta cu creionul într-o mână şi cu o 
foaie de hârtie pusă peste dosarul din mâna cealaltă, ca să- 
şi noteze ce aveam să-i spun: 

— Strada Dr. Leonte Nr. 36, Elena Ioanid - am dictat. 

Şi-a notat şi a ridicat ochii nedumerită spre mine, văzând 
că m-am oprit. 

— Restul nu mai notaţi, i-am spus coborând glasul, ca să 
nu fiu auzit de gardienii care ne împingeau spre bănci şi 
totodată îi îndepărtau şi pe avocaţi de noi, cu tot atât de 
puţine menajamente. 

Am mai reuşit să adaug: 

— Este adresa mamei. Vă rog să-i comunicaţi că m-aţi 
văzut şi că sunt sănătos şi optimist. Nu-i nevoie să-i spuneţi 
cât sunt de slab. E singurul serviciu pe care mi-l puteţi face. 
Pledoaria nu mă interesează! 

Apoi, gardienii ne-au despărţit, dar am putut să remarc că 
avo-cata, după ce s-a uitat în stânga şi-n dreapta, ferindu-se 
să fie văzută, a rupt din foaia de hârtie bucata pe care 
notase adresa mamei şi a băgat-o în buzunarul jachetei. Am 
fost convins că ascundea biletul pentru a nu fi găsit asupra 
ei şi a nu fi acuzată că ia legătura cu familia unui deţinut 
politic, trădând astfel secretul locului unde mă aflam. Şi am 
fost tot aşa de convins că, deîndată ce va pleca de la 
tribunal, va rupe biletul şi-l va arunca. 

Dar m-am înşelat şi am păcătuit gândind astfel. 
Unsprezece ani mai târziu, când am ieşit din închisoare, am 
aflat că avocata Irma Sebany îi transmisese mamei mesajul 
meu. Amintesc în treacăt, că profitând de informaţia 
primită, mama a expediat pe adresa penitenciarului din 


Ora-dea, pe numele meu, un pachet cu alimente şi 
îmbrăcăminte de iarnă, care i-a fost returnat cu menţiunea 
că numele deţinutului loanid nu se află în evidenţa 
închisorii. 

Considerând că, mai devreme cu un an, la procesul de la 
Piteşti, nu schimbasem nici o vorbă cu apărătorul din oficiu 
ce-mi fusese desem-nat, întrevederea de acum cu avocaţii 
noştri, fie şi aşa, în fugă şi sub presiunea gardienilor, 
reprezenta un progres în respectarea procedurii, chiar 
dacă intenţia era nesinceră şi nu urmărea decât crearea 
unei apa-renţe de legalitate. 

Odată aşezaţi în bănci, am început să ne uităm împrejur, 
cu toate că gardienii, care şi ei luaseră loc în spatele nostru, 
ne atrăgeau mereu atenţia să nu întoarcem capul. În chip 
de public, care pasămite venise să asiste la proces, vreo 
douăzeci-treizeci de ofiţeri de Securitate. Şi, totuşi, printre 
uniforme, era şi un civil, unul singur. Mi-amintesc că purta 
un loden verde, produs al fabricilor de confecţii din acea 
vreme. Paul lovănescu, care-l văzuse şi el, ne-a şoptit că era 
vărul lui, inginerul lovănescu. Era singurul membru al 
familiei vreunuia din lotul nostru care a asistat la proces. 
Abia în 1964, după eliberare, am avut explicaţia prezenţei 
lui la proces. Cu totul întâmplător, inginerul lovănescu se 
gă-sea în acea perioadă în deplasare la Oradea, însărcinat 
de serviciul la care era angajat cu o lucrare de construcţii 
în localitate. Interesele de serviciu îl obligaseră să aibă 
relaţii cu autorităţile locale şi din acele cercuri aflase că 
vărul lui se găsea închis în penitenciarul din oraş, în 
aşteptarea judecății. Prin aceleaşi relaţii, pe care le 
cultivase, obținuse şi autorizaţia să asiste la proces. 

În fine, şi-a făcut apariţia şi completul de judecată. 
Preşedintele, un căpitan, flancat de cei doi asesori, 
locotenenţi-majori, s-au instalat la locurile lor. De 
asemenea, grefierul şi procurorul. Nu mai ştiu ce grad avea 
acesta din urmă; m-a frapat însă că era tuns cu maşina. 
Dacă n-ar fi fost în uniformă, l-ai fi putut confunda cu un 


deţinut, dar mai bine hrănit ca noi. Lucrările au început 
imediat şi au durat până aproape de prânz. 

Nu mai rețin decât câteva lucruri demne de remarcat din 
cursul procesului, câteva incidente şi atmosfera generală, 
create de preşedinte în timpul dezbaterilor. 

Preşedintele era aşa de departe de vreo pregătire juridică, 
încât îi lipseau şi cele mai elementare noţiuni din 
vocabularul profesional, ca să nu mai vorbim de dificultăţile 
pe care le avea de a formula fraze corecte şi coerente. 
Limbajul lui era limitat la jargonul de partid. Intervenea mai 
mult ca să ne insulte, cu sloganele bine cunoscute: scursori 
ale societă-ţii, duşmani ai clasei muncitoare, bestii fasciste, 
trădători ai poporului etc. Îmi amintesc foarte bine, că am 
surprins de mai multe ori schimburi de priviri foarte 
grăitoare între cei doi asesori, când preşedintele emitea 
câte o enormitate. Actul de acuzare se baza în multe puncte 
pe declaraţi-ile făcute de Ducu Ciocâlteu în anchetă, ceea 
ce la audierea noastră a dat naştere la nenumărate 
incidente, deoarece noi nu recunoşteam fap-tele. Ceea ce a 
răsturnat complet desfăşurarea procesului, după dorinţa şi 
aşteptările completului, au fost declaraţiile lui Ciocâlteu, 
care şi-a retractat o bună parte din afirmaţiile făcute în 
anchetă. Surpriza a fost aşa de mare, încât a produs un 
moment de derută şi consternare. În clipa următoare, 
furios, preşedintele a trecut la ameninţări, dar Ducu n-a 
mai revenit la primele lui declaraţii făcute la Securitatea 
din Baia Mare. Căpitanul a mai făcut câteva încercări de 
intimidare, dar, nereuşind să restabilească situaţia, a 
renunţat şi a suspendat şedinţa. Sala a fost evacuată iar noi 
ne-am întors în camera de aşteptare. Excitarea produsă de 
proces acţionase ca un stimulent pe toată durata şedinţei şi 
ne făcuse să nu simţim oboseala. Când m-am aşezat însă pe 
banca din sala de aşeptare, toate eforturile acumulate din 
zori şi până atunci şi-au produs brusc efectul: eram istovit. 
După câteva momente de apatie generală, ne-am mai 
revenit şi, pe şoptite, am început să ne împărtăşim diferitele 


impresii şi presupuneri cu privire la cele ce se vor întâmpla 
la reluarea şedinţei. 

În general, toţi eram satisfăcuţi de întorsătura pe care o 
luaseră lucrurile şi faptul că Ducu îşi modificase în parte 
atitudinea ne-a făcut chiar să ne purtăm cu el mai 
prieteneşte. Cu toate că era sensibil la această manifes- 
tare, dându-şi seama că mai toţi eram dispuşi să-i trecem cu 
vederea comportarea din anchetă şi să-l reacceptăm 
printre noi, îl simţeam neli-niştit şi îngrijorat. Pe de-o parte, 
era bucuros de mâna ce i se întindea, pe de alta, însă, ne 
spunea că era convins că vom avea de suportat repre-saliile 
Securităţii şi că ceea ce noi consideram un succes, de fapt, 
nu fusese decât o bravadă inutilă. Simţindu-l din nou 
nehotărât, fiecare încercam să-l încurajăm să se menţină în 
continuare pe noua lui poziţie. Cu toate că Ducu părea să se 
lase convins de argumentele pe care i le aduceam şi ne 
declara că nu se va mai dezice, fiecare din noi, într-o 
măsură mai mică sau mai mare, eram sceptici. Colea 
Ungureanu, care stătea pe bancă lângă mine, nu participa 
în nici un fel la discuţiile noas-tre. Nu-i acorda lui Ducu nici 
o încredere şi rămânea intransigent. Am încercat să-l 
conving că s-ar putea obţine mai mult de la Ducu, arătân- 
du-i încredere şi indulgență, decât respingere totală. Dacă 
nu-i mai dă-deam nici o speranţă să se răscumpre şi să fie 
reintegrat în rândurile noastre, nu făceam decât să-l 
împingem definitiv în braţele Securităţii. Colea n-a mai avut 
răbdare să mă asculte. S-a întors spre mine, mi-a tăiat 
vorba şi, pe un ton cam răstit, şi-a spus, în felul lui, părerea: 

— Ascultă, naşule! Turnătorul rămâne turnător! 

Mi-am dat seama că nu-l pot clinti pe Colea din 
convingerile lui şi n-am mai insistat, ştiindu-l cât era de 
încăpățânat. Un an mai târziu, în celulă la Aiud, discutând 
din nou „cazul Ducu”, care între timp se ilustrase cu alte 
isprăvi, Colea mi-a reamintit vorbele lui de la proces: 

— Naşule! Mai ţii minte ce ţi-am spus la Oradea?! 

Din păcate, a trebuit să recunosc că avusese dreptate. 


Trecuse destul de mult timp de când şedinţa fusese 
suspendată, aşa că vocile şi mişcarea de paşi care s-au 
stârnit pe coridor ne-au făcut să credem că era vorba de 
reluarea procesului. Spre surprinderea noas-tră, alta era 
explicaţia: ni se adusese masa de la penitenciar! Nu mai mi- 
aduc aminte ce conţinea marmita pe care gardienii au 
depus-o la uşă, dar am remarcat cu toţii că ciorba era mai 
consistentă ca de obicei. Ni s-au distribuit gamele şi linguri. 
Nici nu ni se împărţise bine ciorba şi gardienii au început să 
ne grăbească să mâncăm mai repede. Văzându-le 
nervozitatea, ne-am gândit iar că era vorba de reînceperea 
procesului. La un moment dat, venind în pas alergător, şi-a 
făcut apariţia un gardian. S-a uitat pe un bilet pe care-l 
ţinea în mină şi ne-a întrebat: 

— Care e Ciocâlteu Alexandru? 

Ducu s-a ridicat în picioare, vădit tulburat. 

— Hai cu mine! I-a zis gardianul şi amândoi au ieşit pe 
coridor. 

Trecuse mai bine de o jumătate de oră de la plecarea lui 
Ducu, când am auzit iar paşi şi vocea lui Roboiu, ofiţerul 
politic. S-a oprit în pragul uşii şi ne-a spus să tragem 
băncile pe care stăteam spre peretele din stânga al 
camerei, liberând astfel colţul din dreapta, în care un 
gardian, la ordinul „politrucului”, a aşezat un scaun. 

— Întoarce-l! S-a răstit la el Roboiu. 

Odată dispoziţiile executate, a fost introdus şi Ducu în 
cameră şi aşezat pe scaunul din colţ, cu faţa la perete. Apoi, 
înainte de a pleca, pe un ton ameninţător, Roboiu ne-a 
avertizat să nu încercăm să stăm de vorbă cu Ducu şi 
totodată a ordonat şi gardianului din uşă să ne 
supravegheze şi să ne împiedice să luăm contact cu el. 
Bineînţeles că, după plecarea lui Roboiu, primul nostru 
gând a fost să găsim modalitatea de a afla de la Ducu unde 
fusese dus. Ni se părea cu atât mai important să ştim ce se 
întâmplase, cu cât administraţia se arătase aşa de 
interesată să păstreze secretul, interzicându-ne să intrăm 


în contact cu Ducu. De altfel, şi el se frământa pe scaunul 
lui, căutând un pretext să se întoarcă spre noi, dar, la 
fiecare mişcare pe care o făcea, gardianul din uşă îi atrăgea 
atenţia să stea cu faţa la perete. Supravegherea era aşa de 
strictă, încât luarea legă-turii cu Ducu părea imposibilă. 
După câteva minute, însă, gardianul din uşă a fost chemat 
de un tovarăş de-al lui de pe coridor. A părut să ezite un 
moment să-şi părăsească postul, dar apoi s-a decis. Ne-a 
atras atenţia să nu care cumva să îndrăznim să vorbim că 
„ne ia mama dracului” şi a dispărut din faţa uşii. Cum i-am 
auzit paşii îndepărtându-se, l-am şi in-terceptat pe Ducu. 

În câteva fraze, ne-a explicat că fusese dus într-un birou, 
unde îl aştepta Velniciuc, fostul nostru anchetator de la Baia 
Mare. Furios de întorsătura pe care o luaseră lucrurile în 
proces, acesta îi spusese că, dacă nu-şi recunoaşte 
declaraţiile date în anchetă, va fi vai şi amar de noi. Îi 
dăduse în mod clar de înţeles că sentinţele ce se vor da vor 
fi stabilite de Securitate, în funcţie de declaraţiile pe care le 
vom face în instanţă. Paşii apăsaţi ai gardianului care se 
întorcea ne-au întrerupt convorbirea. Dar nu pentru multă 
vreme. Răspunzând din nou chemării unui alt gardian, după 
ce ne-a mai ameninţat o dată să nu vorbim, a plecat iar spre 
fundul coridorului. De data asta, manevra ni s-a părut 
suspectă şi când revenirea şi plecarea gardianului s-a mai 
repetat de câteva ori, niciunul din noi n-a mai avut nici un 
dubiu că era vorba de o înscenare pusă la cale de securişti. 
Intenţia era transparentă: dându-ne impresia că nu voiau 
să ne lase să stăm de vorbă între noi, de fapt urmăreau 
tocmai ca Ducu să ne relateze întrevederea cu Velniciuc. 
Întocmai ca mâţa cu clopoței, gardianul venea şi pleca la 
chemarea tova-răşului lui, călcând apăsat cu cizmele pe 
cimentul coridorului, ca să-i auzim paşii. În intervalele în 
care rămâneam singuri, Ducu îşi continua povestea. 

Am aflat astfel că Velniciuc, nu numai că ne ameninţa cu 
pro-nunţarea câtorva sentinţe capitale în proces, dar şi cu 
menţinerea noastră în penitenciarul din Oradea, sub acelaşi 


regim, până la lichidare, dacă nu ne hotărâm să fim 
„cooperativi” şi „sinceri” în faţa tribunalului. La per- 
spectivele sumbre expuse de Velniciuc, se adăuga o 
adevărată pledoarie a lui Ducu, care îşi punea în joc toată 
puterea de convingere spre a ne determina să luăm în 
serios amenințările anchetatorului. Voia cu orice preţ să ne 
facă să înţelegem că, dacă nu adoptăm o atitudine mai flexi- 
bilă, suntem iremediabil pierduţi. În schimb, ne spunea că 
obținuse pro-misiunea fermă că, dacă în instanţă vom face 
depoziţii satisfăcătoare, după proces vom fi transferați în 
altă închisoare cu regim obişnuit. Discuţiile cu Ducu le 
purta mai mult Mache, care era aşezat mai aproa-pe de el. 
Când Ducu a început să argumenteze pentru revenirea pe 
pozi-ţia avută în anchetă, Mache s-a străduit să-l convingă 
să nu-şi mai schimbe atitudinea pe care o adoptase în 
instanţă, dându-i de înţeles că era unicul prilej de a ne mai 
putea spăla ruşinea de a fi antrenat în puş-cărie pe 
inginerul şi lucrătorii civili de la Cavnic. Îi spunea că, dacă îi 
vom disculpa în declaraţiile din procesul nostru, le mai 
ofeream o şansă la recurs sau eventuala revizuire a 
procesului lor. Cum Ducu se crampo-na pe poziţie, 
avansând mereu justificarea că era vorba de salvarea pro- 
priilor noastre vieţi, toţi ne-am manifestat dezaprobarea. 
Mi-aduc amin-te numai de intervenţia lui Colea, care era 
lângă mine pe bancă şi care, ignorându-l pe Ducu, i s-a 
adresat lui Mache: 

— Lasă-l, măi Mache, să-şi salveze viaţa, că altceva tot nu 
mai are de salvat! 

Cam în acest stadiu al discuţiilor noastre ne-a întrerupt 
pasul gardianu-lui. De data asta, însă, a citit de pe o hârtie 
numele lui Miltiade Ionescu şi i-a spus să-l urmeze. Absența 
lui a fost de scurtă durată. După numai câteva minute, 
gardianul l-a adus înapoi şi l-a pus să se aşeze la capătul 
uneia din bănci. Pe câţiva din camarazii noştri i-a mutat, 
înghesuindu-i pe altă bancă, ca să creeze un spaţiu liber 
între Mache şi noi. Din acel moment, gardianul nu s-a mai 


mişcat din uşă, aşa că nici o comunicare cu Mache n-a mai 
fost posibilă. Scurta absenţă a lui Mache ca şi stricta 
supraveghere de astă dată a gardianului ne erau însă de- 
ajuns pentru a ne putea închipui ce se petrecuse. 

După proces, am avut confirmarea de la Mache, că 
presupunerile noas-tre fuseseră juste. Şi el fusese dus la 
Velviciuc, care încercase să facă presiuni asupra lui, spre a-l 
determina să fie „cooperativ”, dar Mache fusese categoric 
de la început, spunând că va relata în faţa tribunalului că-l 
amenhaţase înainte de proces să facă declaraţii false. 
Velniciuc se lămurise şi renunţase să mai continue discuţia. 
Cum mai toate denunţu-rile făcute de Ducu în declaraţiile 
lui din anchetă se refereau la scene petrecute în cabinetul 
medical al lagărului de la Cavnic, Mache era cel mai indicat 
să-i confirme spusele. La Mache în cabinet venise fiecare 
din noi înainte de evadare să raporteze despre stadiul 
pregătirilor, des-pre legăturile cu muncitorii civili şi 
informaţiile primite, acolo se cen-tralizaseră toate datele, 
acolo se luaseră toate hotărârile şi se discutaseră toate 
planurile noastre de viitor. Deoarece în anchetă, Velviciuc 
nu pu-tuse smulge de la Mache confirmarea celor declarate 
de Ducu, îşi făcuse probabil socoteala că, după regimul ce 
ni-l aplicase la Oradea, avea să-l găsească acum mai docil şi 
sperase să-l folosească, alături de Ducu, drept martor al 
acuzării. Cred că eşecul tentativei lui Velviciuc a deter- 
minat şi reluarea şedinţei tribunalului, pentru că, la scurtă 
vreme după întoarcerea lui Mache, am fost introduşi în sala 
de judecată. Componenţa sălii era aceeaşi, cu un singur 
personaj în plus în raidurile „publicului”: Velniciuc. 

Procesul a durat până seara târziu, presărat cu tot felul de 
incidente pe parcurs. În timpul depoziţiilor, mai ales în 
cazul lui Ducu şi Mache, ceilalţi acuzaţi au fost de mai multe 
ori evacuaţi din sală, făcându-se astfel o ultimă tentativă de 
presiune asupra lor, pentru a obţine declara-ţiile dorite. 
Rezultatul n-a fost satisfăcător nici pentru Securitate, nici 
pentru noi. Mache a fost intransigent, dar Ducu, cum ne 


spunea chiar el ulterior, a ales o cale de mijloc, în acest caz, 
cea mai nefericită formulă, fiindcă vrând să împace şi capra 
şi varza, a reuşit să-l nemulţumească şi pe Velviciuc, şi pe 
noi. A recunoscut pe jumătate, a dat răspunsuri am-bigui şi, 
când i s-au cerut precizări, s-a contrazis. Pe scurt, a scăldat- 
O, provocând dezaprobarea ambelor părţi. Atât Mache cât şi 
ceilalţi, confruntaţi cu declaraţiile lui Ducu, i-am contrazis 
toate declaraţiile pe care le-a făcut, în punctele delicate 
care priveau pe civilii şi gardienii de la Cavnic. Am respins 
de asemenea declaraţiile care incriminau pe ca-marazii 
noştri din boxă, acuzaţi de complicitate la evadare 
(Georgeseu-lopuslău, Mitică Popa şi Bănilă) şi ne-am limitat 
la a ne recunoaşte numai propriile noastre acţiuni din 
cadrul evadării. 

Mi-amintesc că am fost confruntat cu Georgescu-Topuslău, 
care îmi arunca priviri rugătoare ca să-i confirm declaraţia 
pe care o dăduse la anchetă şi pe care şi-a susţinut-o şi în 
instanţă. Nu numai că n-am recu-noscut că el mi-ar fi dat 
„bomfaierele” (fierăstraiele), dar am declarat că probabil 
fusese forţat în anchetă să spună această minciună şi că 
acum nu îndrăznea să revină asupra ei, de teama 
represaliilor. În timp ce vorbeam, sub privirea disperată şi 
încărcată de reproşuri a lui Georges-cu-Topuslău, 
preşedintele, furios, mă ameninţa cu evacuarea din sală şi 
cu agravarea pedepsei pentru insulte aduse „organelor 
securităţii statu-lui”. În timpul depoziţiei mele, când am 
ajuns la episodul confecţionării grenadelor, s-a iscat un nou 
incident. Titi a protestat împotriva termenu-lui „grenadă”, 
pe care îl considera inexact. A cerut tribunalului să nu 
consemneze în acte termenul de „grenadă”, ci expresia de 
„petardă”. Pentru a da mai multă greutate argumentelor pe 
care le aducea în spri-jinul diferenţierii dintre grenadă şi 
petardă, Titi s-a declarat competent în materie, fiindcă 
fusese ofiţer. Preşedintele s-a simţit provocat şi, ca să nu se 
lase mai prejos, s-a grăbit să se răstească la el: 


— Ce crezi, bă, că numai tu te pricepi! Şi eu sunt ofiţer şi 
ştiu ce e aia o grenadă! 

A urmat o lungă controversă, în încercarea de a stabili 
definiţia grenadei şi a petardei, care a fost cea mai hazlie 
fază a procesului, preşedintele prezentându-se în toată 
splendoarea ignoranței lui de agramat, orgolios şi 
complexat. Titi ţinea cu orice preţ să fie consemnat 
termenul de petar-dă, pentru a exclude posibilitatea de a fi 
considerată „armă”, ceea ce, după părerea lui, ne putea 
atrage inculparea pentru tentativă de crimă. În cele din 
urmă, preşedintele m-a întrebat din nou pe mine pentru 
care din cei doi termeni mă decid. 

— Din moment ce explozibilul n-a fost întrebuințat, mie mi- 
e indiferent numele pe care i-l daţi. Din partea mea, puteţi 
să-i spuneţi şi bombă! 

Cu acest răspuns, disputa a luat sfârşit, dar mi-am aprins 
paie în cap cu Titi, care m-a acuzat de imprudenţă şi 
inconştienţă şi nu m-a iertat decât după pronunţarea 
sentinţelor, care nu i-au confirmat temerile. 

Interogarea fiecărui inculpat din boxă a provocat câte o 
nouă discuţie, care mai totdeauna tindea spre o ridiculizare 
a acuzațiilor ce ne erau aduse. Atmosfera serioasă şi gravă 
sub care pornise procesul se degra-dase treptat. Parodia 
unui proces, ca mai toate procesele politice din vremea 
aceea, alunneca încet spre comedie. Pledoariile timide ale 
avo-caţilor, care s-au mulţumit la a cere aplicarea 
pedepselor minime, prevă-zute de articolele de lege în care 
fuseserăm încadraţi, au readus procesul pe vechiul făgaş. În 
schimb, când procedura s-a apropiat de sfârşit şi acuzaţii au 
fost chemaţi să-şi spună ultimul cuvânt, jocul de-a judecata 
a fost din nou tulburat, fiindcă cei din boxă nu i-au 
respectat regulile. Trei sau patru dintre noi au apucat să 
uzeze de această prevedere a procedu-rii. Nu mai mi-aduc 
aminte însă decât declaraţiile lui Mache şi Ion Pan-tazi. 
Primul căruia i s-a dat cuvântul a fost Mache, care a pornit 
prin a se referi la lozinca scrisă cu litere mari roşii, care 


decora peretele din fun-dul sălii, deasupra completului de 
judecată: Omul e cel mai preţios capi-tal! Cu o nuanţă de 
resemnare în ton, într-un limbaj ales şi ponderat, 
întrebuinţând expresii şi noţiuni de specialitate, Mache a 
început prin a analiza şi interpreta cu cea mai mare 
obiectivitate conţinutul lozincii. Era o adevărată dizertaţie 
filosofică, de înaltă ţinută academică. Făcând incursiuni în 
istorie, dând citate din diferiţi gânditori, trecând în revistă 
evoluţia concepţiilor diverselor şcoli filosofice despre „om”, 
Mache a fost de-a dreptul briliant şi cuceritor. 
Preşedintele, la început nedumerit şi bănuitor, pentru că 
nu înţe-legea mai nimic, a sfârşit prin a-l asculta cu vizibilă 
admiraţie. Cred că nu atât pentru ceea ce spunea Mache, 
cât pentru cum se exprima. Când a mai auzit şi numele lui 
Engels şi Marx şi citatele din doctrina lor, care îi sunau 
familiar, suspiciunea i s-a risipit. Era evident mulţumit, 
fiindcă se aştepta ca, în concluzie, Mache să-şi facă 
autocritica, să declare că-şi re-gretă faptele şi să ceară 
înţelegerea şi îndurarea justiţiei populare. Ar fi fost 
încheierea ideală a procesului şi desigur meritul personal al 
preşe-dintelui pentru felul cum condusese dezbaterile. Cu 
toate că înainte de a fi dat cuvântul acuzaților ne avertizase 
să fim scurţi în declaraţiile ce le vom face şi să nu ne 
îndepărtăm de la subiect, Mache, câştigându-i în-crederea, 
fusese lăsat să vorbească în voie. După ce şi-a dezvoltat 
tema, subliniind noblețea conţinutului lozincii, care punea 
fiinţa umană în centrul preocupărilor şi grija de om mai 
presus de orice, Mache a înce-put să demonstreze cât de 
demagogic era fluturată această lozincă. Niciodată în 
istorie, nu s-a făcut atâta caz de respectul pentru fiinţa 
uma-nă, în timp ce, în practică, disprețul pentru om se 
manifesta sub forma celor mai barbare şi bestiale metode 
de opresiune şi exterminare. Înce-pând de la venirea ruşilor 
s-a instaurat un regim de teroare, care urmă-reşte 
reducerea omului la nivelul de sclav, iar cei ce nu acceptă 
supu-nerea oarbă sunt destinaţi lichidării prin tortură, 


muncă forţată şi înfo-metare. Cam atât a mai apucat Mache 
să spună. Se pregătea chiar să mai continue, profitând de 
momentul de surpriză pe care îl produseseră ulti-mele lui 
fraze spuse pe nerăsuflate, dar n-a mai putut. Congestionat 
la faţă, bătând cu pumnul în masă, preşedintele a început să 
răcnească. Printre insultele şi amenințările pe care le 
profera, se mai auzea şi glasul lui Mache. Unul recurgea la 
expresiile bine cunoscute de: bandit contra-revoluţionar, 
duşman al clasei muncitoare, trădător al poporului. Celălalt 
îl acuza de crime contra umanităţii, de care va trebui într-o 
zi să dea socoteală. După câteva momente de vacarm, sub 
ameninţarea de a evacua sala şi a nu mai da cuvântul 
celorlalţi, Mache a tăcut şi s-a aşe-zat. Atmosfera s-a liniştit 
şi Preşedintele, care între timp se mai calma-se, a dat 
cuvântul următorului de pe banca acuzaților, atrăgându-i 
atenţia că, dacă nu va fi disciplinat, va ridica şedinţa şi 
ceilalţi nu vor mai avea dreptul la cuvânt. Următorul era 
Ion Pantazi, după care veneam eu. 

Ion s-a sculat în picioare şi s-a adresat completului pe un 
ton respec-tuos: 

— Domnule Preşedinte, eu n-am decât câteva cuvinte de 
spus. 

Această formulare părea să intre în vederile Preşedintelui, 
care i-a făcut semn să înceapă. 

— Vreau să spun că nu regret ceea ce am făcut şi că, dacă 
aş mai avea ocazia s-o fac, aş mai face-o o dată. Vreau să 
mai spun că sunt gata oricând să lupt împotriva 
comunismului, dacă voi avea posibilitatea, chiar cu arma în 
mână. Asta e tot ce am avut de spus! 

Şi fără să mai aştepte să i se spună, Ion s-a aşezat. În sală 
s-a produs ru-moare. Preşedintele, roşu la faţă, s-a sculat în 
picioare, imitat de cei doi asesori. De data asta, n-a mai 
răcnit. S-a mulţumit să ridice şedinţa. Şi aşa s-a făcut că 
nici eu, nici ceilalţi n-am mai ajuns să vorbim, fiindcă 
procesul s-a terminat cu cele spuse de Ion Pantazi, care a 
avut satisfacția de a fi avut într-adevăr ultimul cuvânt. 


Am fost scoşi din sală, ni s-au pus lanţurile şi în aceleaşi 
condi-ţii în care fuseserăm aduşi dimineaţa ne-am întors la 
puşcărie. Eram frânţi de oboseală, când ne-au dat jos din 
camion, în gangul de la intrare. Era târziu, după ora 
stingerii. Am fost înşiraţi, cu faţa la perete, sub bol-ta de la 
intrare, unde după câteva minute de aşteptare am început 
să tre-murăm de frig. Oboseala şi trecerea de la căldura din 
sala tribunalului la gerul de afară, ne-au readus la realitate. 
Starea de excitație, care ne stăpânise în timpul procesului 
şi care ne stimulase puţinele resurse de energie de care 
mai dispuneam, căzuse brusc. Storşi de puteri, ne lăsam 
când pe un picior, când pe altul şi ne propteam cum puteam 
cu câte un umăr de peretele cu faţa la care fuseserăm puşi 
să stăm. În afară de gla-surile gardienilor, nu se mai auzea 
nici o vorbă. Niciunul dintre noi nu mai încerca să comunice 
cu vecinul. Căzusem într-un fel de stare de prostraţie. Nu 
mai aveam decât o singură dorinţă: să mă pot culca; ori- 
unde, numai să mă pot întinde, chiar pe jos. 

Aşteptarea s-a prelungit destul de mult, până ce a apărut 
Roboiu, care a dat ordin să fim duşi în celule. Gardienii care 
ne escortaseră au plecat. A plecat şi Roboiu şi n-au mai 
rămas decât doi sergenţi. Cel care era de serviciu la poartă 
şi care totodată ne supraveghea pe noi şi un altul care a 
început să facă naveta între poartă şi celular, ducând de fie- 
care dată pe câte unul din noi la celulă. Nu înţelegeam de 
ce nu ne ducea pe toţi odată, în loc să facă atâtea drumuri, 
din moment ce la plecare, dimineaţa, fuseserăm scoşi 
împreună. Dimineaţa, înainte de proces, măsurile de izolare 
pentru a împiedica contactul între noi ar fi fost mai de 
înţeles, decât acum. Dar, căile Securităţii ne erau de multe 
ori ascun-se, nouă, oamenilor de rând! De altfel, obosit cum 
eram, am renunţat să îmi mai frământ mintea, căutând o 
explicaţie. De fiecare dată când se întorcea de pe celular, 
gardianul care făcea naveta consulta o listă şi striga un nou 
nume. Cum îi auzeam pasul, speram să fiu următorul pe 
listă, dar mereu sergentul striga un alt nume. În cele din 


urmă am rămas numai doi în gang şi-mi făceam socoteala 
că, în curând, chinul avea să ia sfârşit, chiar dacă voi fi 
ultimul dus în celulă. Picioarele abia mă mai ţineau şi nu-mi 
mai puteam stăpâni tremuratul. Afară se stârnise un vânt 
rece care pătrundea până sub boltă. Becul slab, care abia 
lumina gangul, nu-mi permitea să-l recunosc pe cel care 
rămăsese, ca şi mine, nestrigat de gardian. Nu-i distingeam 
decât vag silueta. Era la celălalt capăt al zi-dului, aproape 
de ieşirea în curte, unde becul nu mai avea puterea să lu- 
mineze. Aşteptam cu nerăbdare reapariţia gardianului cu 
lista, mobili-zându-mi ultimele forţe să mai rezist. Aveam 
impresia că timpul se opri-se în loc, dar, în acelaşi timp, îmi 
dădeam seama că, din cauza nerăbdă-rii, s-ar fi putut nu 
mai apreciez cu obiectivitate vremea care se scurse-se de la 
plecarea gardianului. Mi se părea că întârzia peste măsură. 
La un moment dat, n-am mai putut rezista şi m-am lăsat pe 
vine. Gardianul din poartă mi-a sfrigat să mă ridic, dar, 
când i-am spus că nu mă mai ţin picioarele, n-a mai insistat. 
Nici aşa, însă, nu puteam sta mult, fiindcă amorţeam, aşa 
că, alternam între cele două poziţii. Trecuse atât de mult 
timp de la plecarea gardianului pe celular, încât nu mai 
putea fi vorba de o apreciere greşită a timpului, din partea 
mea. În fine, s-au auzit paşi de cizme. Nu veneau însă din 
direcţia aşteptată. Cineva cobora scările de la etajul 
închisorii, unde se aflau birourile. Era ofiţerul de serviciu 
care îşi făcea tura de inspecţie. Ajuns în gang, a primit 
raportul gardianului din poartă. Apoi, evident, referindu-se 
ia noi, l-am auzit întrebând: 

— Ce-i cu ăştia aici? Gardianul i-a explicat de ce ne aflam 
aici, insinu-înd că, probabil, tovarăşul lui fusese reţinut pe 
secţie de alte treburi şi ne uitase. 

— Lasă că-i duc eu la celulă! A spus ofiţerul şi, apropiindu- 
se de mine, m-a întrebat: 

— Din ce celulă eşti, bă? 

I-am dat numărul celulei şi mi-a zis s-o iau înainte. 
Împleticindu-mă, am pornit-o spre curte. Ajuns la capătul 


gangului, ofiţerul s-a adresat şi celuilalt camarad al meu, 
care rămăsese cu mine sub bolta de la poartă: 

— Hai, bă, şi tu! Ce mai stai?! 

Abia atunci am văzut cine era al doilea: Ducu Ciocâlteu! A 
pornit-o şi el în urma mea. Îngheţat şi tremurând de frig, 
am ieşit în curte. Cu pi-cioarele amorţite şi târându-mi 
lanţurile, înaintam greu spre clădirea celularului, mai având 
de înfruntat şi rafalele de vânt, care mă dezechili-brau. La 
uşa celularului, ne-a deschis gardianul de serviciu. O figură 
ne-cunoscută. Nu-l mai văzusem pe secţia noastră. Pe 
coridor, ofiţerul a lu-at-o înainte, îndreptându-se spre celula 
mea. Mi-a deschis uşa şi am in-trat. Spre mirarea mea, l-a 
împins şi pe Ducu înăuntru şi a încuiat uşa. 

Imediat ce paşii ofițerului s-au îndepărtat, Ducu s-a repezit 
să-mi strângă mâna, manifestându-şi satisfacția că eram 
împreună. Se bucura de eroa-rea ofițerului, care crezuse 
probabil ca eram din aceeaşi celulă şi ne bă-gase laolaltă. 
Pot spune că în primul moment sentimentele mele au fost 
împărţite între mulţumirea de a nu fi singur în celulă, şi 
repulsia pentru cel cu care mă pricopsise întâmplarea să 
convieţuiesc. Halul de îngheţa-re şi istovire în care mă 
găseam mi-a dat prilejul să nu-mi trădez gându-rile, 
justificând lipsa unui răspuns la fel de entuziast din partea 
mea. Ducu nu se prezenta nici el mai bine ca mine din 
punct de vedere fizic, aşa că propunerea mea de a amâna 
pe mâine orice conversaţie şi de a ne culca a pus capăt 
primului nostru contact în aceeaşi celulă. Ne-am cul-cat. A 
mai trecut o bună bucată de vreme până să pot adormi. 
Stăteam ghemuit sub pătura pe care o trăsesem pe cap şi 
aşteptam să mă mai încălzesc, la temperatura creată de 
propria mea respiraţie. Abia atunci, în aşteptarea somnului, 
perindându-mi-se în minte evenimentele zilei, mi s-a trezit o 
suspiciune: dacă nu era o simplă întâmplare că Ducu fusese 
băgat la mine în celulă? Încet, încet, acest gând a început 
să-şi facă drum. Pe măsură ce îmi rememoram toate 
detaliile, din momentul debarcării noastre din camion şi 


până ce ajunsesem cu Ducu în celulă, descopeream tot felul 
de lucruri suspecte, care atunci nu-mi săriseră în ochi. Felul 
cum procedase administraţia mă făcea să-mi pun o serie de 
întrebări, cărora nu le puteam găsi răspunsuri 
satisfăcătoare. 

De ce nu ne aduseseră pe toţi odată în celular, aşa cum ne 
şi luaseră de dimineaţă, pe toţi odată? De ce trebuiseră să 
aştepte sosirea ofițerului politic, pentru a începe să ne ducă 
din gang în celulele respective? După ce criteriu era 
stabilită lista de pe care ne strigase gardianul, pentru a ne 
duce în celule? Acum îmi dădeam seama că nu fusese 
respectată nici ordinea alfabetică a numelor noastre, nici 
cea numerică a celulelor. Cât priveşte aparenţa că ultimii 
doi fuseseră uitaţi de gardian în gangul de la poartă, era 
greu de acceptat o astfel de neglijenţă. Iar Ducu, de îndată 
ce rămăseserăm singuri în celulă, se grăbise parcă să-i dea 
această explica-ţie neverosimilă. La fel de repede trăsese şi 
concluzia că ofiţerul ne bă-gase pe amândoi împreună, 
fiindcă crezuse că eram din aceeaşi celulă. Ori, tocmai 
astfel de lucruri nu erau niciodată lăsate la voia întâmplării, 
dispoziţiile în privinţa repartizării deţinuţilor în celule fiind 
respectate cu cea mai mare scrupulozitate şi ţinând de 
domeniul exclusiv de com-petenţă al ofițerului politic. Şi, 
totuşi, cu toată atitudinea pe care o avu-sese în anchetă, 
refuzam să cred că Ducu ar fi putut să decadă într-atât 
încât să accepte să fie introdus în celulă cu un camarad, cu 
scopul de a-l trage de limbă. Chiar de „turnătorie” cu 
premeditare, nu-l credeam în stare! Mi-am făcut socoteala 
că nu aveam decât să aştept dimineaţa, când se va lămuri 
dacă intenţionat sau din eroare fuseserăm băgaţi în aceeaşi 
celulă. La număr se va descoperi eroarea şi Ducu va fi 
mutat la el în ce-lulă iar temerile şi bănuielile mele se vor 
dovedi a fi fost neîntemeiate. Dar dacă, totuşi, Ducu nu va fi 
mutat? Frământat de toate aceste între-bări şi negăsind 
răspunsuri care să mă îndrume spre o certitudine, am 
adormit, cu gândul că ziua de mâine va limpezi lucrurile. 


Ca niciodată, dimineaţa, la număr, când au început să se 
audă zăvoarele celulelor, aşteptam cu nerăbdare să se 
deschidă şi uşa noastră. În fine, s-a tras şi zăvorul nostru şi, 
din uşă, gardianul de serviciu a constatat cu voce tare că 
suntem doi şi-a consultat carnetul cu evidenţa deţinuţilor şi, 
apoi, satisfăcut că-i iese socoteala, a trântit uşa la loc şi a 
trecut mai de-parte. Nu şi-a manifestat nici o surprindere 
că era unica celulă cu doi deţinuţi, când toate celelalte n- 
aveau decât câte un singur locatar. Nici cei doi ofiţeri, care 
îl însoţiseră, nu se arătaseră câtuşi de puţin miraţi de 
componenţa celulei noastre. 

Acum, nu mai aveam nici eu motive să mai am vreo 
îndoială. Era lim-pede că Ducu nu ajunsese din greşeală la 
mine în celulă, ci fusese mutat din dispoziţia Securităţii. Dar 
de ce tocmai cu mine? Nu mi-a fost greu să descopăr 
raţiunea. Toţi ceilalţi evadați fuseseră prinşi în munţii şi pă- 
durile Marmureşului. Scurta lor perioadă de libertate, în 
mijlocul natu-rii, nu prezentase interes pentru anchetă. În 
schimb, Titi şi cu mine, care ajunseserăm ia Bucureşti, unde 
ne descurcaserăm şi reuşiserăm să su-pravieţuim o buna 
bucată de vreme, era normal să fim bănuiţi că mai deţineam 
secretele unor legături care nu ieşiseră la iveală în anchetă. 
Securitatea se lămurise ca dintre noi doi, eu fusesem acela 
care aveam nenumărate legături în Bucureşti şi de aceea 
mă alesese pe mine ca să împart celula cu Ducu. Numai eu 
mai puteam tăinui nume de oameni cu care luasem contact 
în timpul cât fusesem liber şi cu care, eventual, pusesem la 
cale acţiuni care scăpaseră cercetărilor. 

Plecând de la premisa că Ducu se afla cu mine având 
misiunea de infor-ma, prima mea pornire a fost să-l anunţ 
că nu căzusem în cursa întinsă a aşa-zisei erori de 
repartizare în aceeaşi celulă şi să-i spun în faţă, fără 
menajamente, părerea mea. Spre această atitudine mă 
împingea şi sila nespusă pe care mi-o inspira, dar şi gândul 
că va comunica ofițerului po-litic că fusese demascat şi, prin 
urmare, nemaiputându-şi îndeplini misi-unea, va fi din nou 


mutat în celula lui. Aş fi scăpat astfel de el. Mă hotă-râsem 
să procedez aşa deîndată ce gardianul, care începuse să ne 
împar-tă terciul, va părăsi celularul. 

În acest răstimp, care mi-a dat răgazul să mai judec o dată 
toată situaţia, mai calm şi nu sub pornirea primului impuls, 
am revenit asupra acestei hotărâri. Mi-au trecut prin minte 
fragmente din nenumăratele convorbiri purtate prin vizetă 
şi mi-am amintit că şi eu şi Titi povestiserăm celor-lalţi o 
bună parte din păţaniile noastre din Bucureşti. Cu toate că 
nu po-menisem nume de oameni, totuşi, din relatarea unor 
situaţii prin care trecuserăm, se subînţelegea că avusesem 
contacte cu anumite persoane. În ce măsură reuşise Ducu 
să urmărească de la vizeta lui aceste conver-saţii şi cât 
înţelesese din ele, nu-mi puteam da seama. În orice caz, era 
de presupus că raportase ofițerului politic tot ce 
surprinsese din indis-creţiile noastre. Ideea că aş putea 
repara în parte greşeala făcută şi, de ce să nu recunosc, 
gândul că poate totuşi mă înşelam în privinţa ticăloşiei lui 
Ducu, m-au determinat să renunţ la prima mea intenţie şi 
să nu merg la un conflict deschis cu el. Cât timp a durat 
împărţirea terciului, mi-am făcut tot felul de socoteli şi 
raționamente, iar când gardianul a plecat de pe secţie, 
hotărârea mea era luată. Voi accepta ca firească explicaţia 
că ajunsesem împreună dintr-o greşeală a ofițerului politic 
şi nu mă voi arăta deloc băânuitor. Voi adopta o atitudine 
naturală şi de sinceră cama-raderie faţă de Ducu, arătându- 
mă încrezător şi eventual chiar naiv. Faptul că relaţiile mele 
cu Ducu fuseseră foarte reduse mă avantajau. Ne 
cunoşteam prea puţin, aşa că speram să-l aduc în situaţia 
de aşi face despre mine o părere în sensul pe care-l 
doream. 

Era pentru prima oară că mă vedeam pus în situaţia de a 
proceda cu un camarad de celulă, întocmai ca faţă de un 
anchetator. Şi trebuie să spun că la început nu mi-a fost 
uşor! Mai ales la început, cât Ducu s-a arătat a fiun bun 
camarad de celulă, plin de solicitudine şi prietenie, am avut 


un permanent sentiment de culpabilitate pentru gândurile 
mele ascunse faţă de el. Bun povestitor, întreținea o 
atmosferă veselă şi agreabilă, iar con-versaţiile cu el mi-l 
făceau tot mai simpatic. De o vervă inepuizabilă, avea zile 
când era de-a dreptul fermecător, ceea ce îmi stârnea şi mai 
mult remuşcările. În primele zile de convieţuire nu i-am 
descoperit decât calităţi. Fără a face cel mai mic efort 
pentru a-l descoase, Ducu mi s-a prezentat singur în lumina 
cea mai favorabilă posibilă, povestindu-şi viaţa, amintindu-şi 
din copilărie, de anii de şcoală de la Sf. Sava şi de studenţie, 
la Facultatea de Drept. Având ca pretext extrema mea slăbi- 
ciune şi exagerându-mi extenuarea, îmi justificam şi 
şederea mea per-manentă în pat şi lipsa de putere de a 
participa la o conversaţie mai susţinută. Refugiat în spatele 
acestei apatii, în bună parte reală, tăcerea mea era 
explicabilă. De altfel, zile în şir, Ducu nu mi-a pus măcar o 
sin-gură întrebare indiscretă. Abia mai târziu, sub motivul 
că nu e bine să mă las pradă inerţiei, mi-a propus să fac un 
efort şi să mă scutur de to-ropeala care mă cuprinsese, 
stimulându-mă la vorbă. La insistenţele lui, m-am lăsat 
convins. Auzise că-mi petrecusem copilăria şi cea mai mare 
parte a adolescenţei la ţară şi că fusesem pasionat de 
vânătoare. Mi-a su-gerat să-i povestesc amintiri din acea 
perioadă, arătându-se interesat de viaţa la ţară, care, 
spunea el, îi era total străină, fiindcă fusese un copil crescut 
la oraş. M-am lăsat antrenat şi am început să-i povestesc 
diferite amintiri de vânătoare. Subiectul era nevinovat, aşa 
că vorbeam fără reti-cenţe şi nu mă întrerupeam decât 
când realmente oboseam. Totul părea să decurgă 
satisfăcător în celula noastră, dacă nu aş fi observat la Ducu 
o anumită nervozitate. Un fel de neastâmpăr, care îl făcea 
să se plimbe neîncetat, ca un leu în cuşcă. Nu se oprea ca 
să se întindă pe pat, decât când îl răpunea oboseala. Mă 
întrebam de unde mai scotea atâta energie, când era tot 
aşa de slab ca şi mine. Când mă credea adormit şi nu se 
sim-ţea observat, se suia pe tinetă şi privea pe geam, cu 


figura crispată şi rozându-şi unghiile, vădit preocupat de 
gândurile lui şi nu de priveliştea din curtea fără viaţă a 
puşcăriei. Cu toate că părea să urmărească cu interes 
poveştile mele, îl surprindeam de multe ori distrat şi cu 
gândul aiurea. Totuşi, nu rata nici o ocazie să-şi arate 
admiraţia pentru diver-sele isprăvi pe care le relatam, 
măgulindu-mă, uneori chiar prea osten-tativ, în comentariile 
pe care le făcea pe marginea celor ce povesteam. Pe zi ce 
trecea se declara tot mai încântat de a mă fi cunoscut mai 
de aproape şi de a fi găsit în mine un adevărat prieten, cum 
nu mai întâlnise în închisoare. Recunosc că m-am străduit 
să-i dau impresia că sunt sen-sibil la flateriile lui, ceea ce l-a 
încurajat să devină tot mai sentimental în declaraţiile lui de 
prietenie. Au fost poate momentele cele mai peni-bile prin 
care am trecut, dar eram hotărât să-mi joc rolul până la 
capăt, chiar dacă, până aici, Ducu nu-mi dăduse nici un 
motiv care să-mi întă-rească bănuielile iniţiale. 

Odată acest nivel de relaţii atins, Ducu mi-a povestit cu lux 
de amănunte activitatea lui subversivă, arestarea, ancheta 
şi procesul în urma căruia fusese condamnat la 25 de ani, 
pentru înaltă trădare. M-a lăsat să înţeleg, fără să precizeze 
în vorbe, că legăturile lui cu serviciile de informaţii engleze 
şi americane erau mult mai vaste şi la un nivel mult mai 
înalt, decât ieşise la iveală în ancheta Securităţii. Era rândul 
meu să nu-mi ascund admiraţia şi să mă arăt impresionat. 
Tot ceea ce îmi povestea se înşiruia într-o logică perfectă, 
până în cele mai mici amănunte. Faptele se legau unele de 
altele cu exactitate, dând naştere unor situaţii complicate, 
care, supuse unei observaţii atente şi unui ra-ţionament 
lucid, se limpezeau sub argumentaţia infailibilă pe care 
Ducu o prezenta magistral. Un adevărat film de spionaj de 
bună calitate. Povestea nu avea nici o fisură. Poate că 
păcătuia tocmai prin perfecţiune şi prin faptul că mergea 
până la limitele extreme ale credibilităţii. În seara aceea, m- 
am culcat mai nedumerit ca niciodată în privinţa lui Ducu. 


De când mă aflam cu Ducu în celulă, nu mai stătusem 
decât de puţine ori de vorbă la vizetă. În general, 
conversațiile se răriseră. Efectele slăbiciunii se 
accentuaseră şi statul în picioare, la vizetă, devenise un 
efort care ne solicita prea mult puterile. 

În prima zi după proces, fusesem chemat de Colea, care 
îmi strigase prin vizetă: 

— Ai grijă, nasule! Vezi ce faci! 

Noroc că Ducu nu-l putuse auzi, fiind în acel moment în 
celălalt capăt al celulei. În rest, nu se mai transmiteau decât 
scurte comunicări, care anunțau apariţia gardianului, a 
vreunui ofiţer sau o concentrare mai ma-re de gardieni, 
prevestind de obicei o percheziţie. În urma unui astfel de 
anunţ, în loc de percheziţia la care ne aşteptam, am fost cu 
toţii scoşi din celule. Încolonaţi şi escortaţi de mai mulţi 
gardieni, am fost scoşi din celular şi îndreptaţi spre clădirea 
administraţiei. Am urcat la etaj, în biroul grefei puşcăriei, 
unde ne aştepta comandantul închisorii, înconju-rat de un 
întreg stat major de ofiţeri. Am fost înşiraţi lângă peretele 
din fund al camerei şi ni s-a spus ca ni se vor comunica 
sentinţele. 

Într-adevăr, un ofiţer străin, probabil de la Tribunalul 
Militar, a început să ne strige pe nume. Apoi, pe rând, ne-a 
citit fiecăruia sentinţa şi ne-a spus să semnăm de luare la 
cunoştinţă. 

Printre cei cinci care am primit condamnările cele mai 
mari eram: Titi Coşereanu, lon Pantazi şi cu mine. 

Sentința mea suna aşa: 

1 an pentru evadare. 

5 ani pentru întrebuințare de explozibil (cu toate că nu 
fusese întrebuin-ţat!). 

8 ani pentru organizaţie politică în închisoare. 

Conform legii, cele două condamnări mai mici (de un an şi 
de cinci ani) se comutau în cea mai mare de opt ani, la care, 
în cazul meu şi al celor-lalţi patru se adăugau trei ani 
circumstanţe agravante, ceea ce însemna, în final, 


unsprezece ani de executat. Ceilalţi din lot au primit diferite 
pe-depse mai mici decât ale noastre. Ultimul căruia i s-a 
citit sentinţa a fost inginerul Georgescu-Topuslău. Când 
ofiţerul i-a strigat numele, ingine-rul, alb ca varul la faţă, 
făcut un pas înainte. Se vedea bine că aştepta, aşa cum ne 
spusese tot timpul, să fie condamnat la moarte. A urmat un 
timp de suspens, până ce ofiţerul a: dat citire formulării 
sentinţei, care în prima parte cuprindea prevederile 
articolului de lege în care fusese înca-drat inginerul 
Georgescu. Când a ajuns la partea finală şi a citit:,...Se 
condamnă la un an închisoare corecţionala.!” spre uimirea 
lui Tilici şi a întregii asistenţe de ofiţeri, am izbucnit cu toţii 
într-un hohot de râs. Nu ne-am potolit decât când Tilici a 
început să răcnească şi să înjure, luând veselia noastră 
drept o manifestare de dispreţ şi o insulta la adresa ca- 
drului solemn pe care îl pregătise pentru aducerea la 
cunoştinţă a sen-tinţelor pronunţate de tribunal. 

Odată sentinţele citite, a urmat o altă formalitate, care a 
dat iar naştere la scandal. Ni s-a dat fiecăruia din noi spre 
semnare câte un formular imprimat, de cerere de recurs. 
Câţiva dintre noi, în frunte cu Mache, am refuzat să 
semnăm. Era un fapt neobişnuit, care depăşea înţelegerea 
lui Tilici. Furios, considerând refuzul un act de indisciplină, 
a început să zbiere la noi şi să ne amenințe, amintindu-ne 
că suntem deţinuţi şi deci obligaţi să executăm ordinele pe 
care le primim. Mi-amintesc că Mache l-a înfuriat peste 
măsura, spunându-i că nu recunoaşte autoritatea tribu- 
nalului care l-a judecat şi a atare nici sentinţa nu are nici o 
valoare pen-tru el. 

Când 'Tilici a trecut la mine şi m-a întrebat de ce nu 
semnez, i-am spus că nu fac cerere de recurs, fiindcă „sunt 
mulţumit cu sentinţa primită”. Pentru înţelegerea 
răspunsului meu, sunt dator o explicaţie: în reperto-riul 
tuturor ofiţerilor sau civililor din Ministerul de Interne, care 
veneau periodic în inspecţie în închisori şi stăteau de vorbă 
cu deţinuţii, figurau următoarele întrebări: „Cum te 


cheamă.?”, „Pentru ce ai fost condam-nat?” şi, invariabil, în 
încheiere: „Eşti mulţumit cu sentinţa?” Cred că era un fel 
de sondaj pe care îl efectuau, pentru a testa starea de spirit 
din închisori sau, mai bine zis, gradul de supunere la care 
ne aduseseră. Cu toată furia, insultele, amenințările şi 
presiunile pe care le-a exercitat, căpitanul Tilici nu ne-a 
putut determina să semnăm cererile de recurs, aşa că a 
renunţat şi ne-a trimis înapoi în celule. Pe drum, Georgescu- 
Topuslău, care îşi revenise din emoţiile prin care trecuse, s- 
a apropiat de mine şi m-a rugat să nu-i iau în nume de rău 
faptul că se supărase pe mine fiindcă refuzasem să 
recunosc că el îmi procurase fierăstraiele pe care le 
folosisem la confecţionarea grenadelor. 

Începând din ziua următoare comunicării sentinţelor, cu 
ocazia fiecărei deschideri de uşă a celulei, Ducu a început 
să protesteze împotriva tra-tamentului la care continuam să 
fim supuşi. Pretindea că din moment ce procesul avusese 
loc şi fuseserăm condamnaţi, nu ne mai aflam în de-tenţie 
preventivă, adică în arestul şi la dispoziţia Securităţii şi că, 
auto-mat, trebuia să intrăm în regimul obişnuit de detenţie 
al închisorilor, depinzând de Direcţia Generală a 
Penitenciarelor. Insista mai ales în privinţa insuficientei 
alimentaţii, care nu mai putea să ne fie determinată de 
regimul special pe care ni-l impusese până aci Securitatea. 

Dimineaţa la „număr”, cu ocazia „programului”, la 
împărţirea meselor şi sfârşind cu „numărul” de seară, de 
fiecare dată când se deschidea uşa, Ducu îşi repeta 
protestul. Îşi susţinea teoria, indiferent dacă cel din uşă era 
un simplu gardian, vreun ofiţer sau căpitanul Tilici. 
Răspunsurile pe care le primea difereau de la personaj la 
personaj, dar niciunul nu ieşea din canoanele obişnuite: fie 
un râs batjocoritor urmat de trântirea uşii, fie un 
„banditule, vrei mâncare de la restaurant!” fie o serie de 
înjurături or-dinare, în care excela mai ales Tilici. Dar, Ducu 
nu se lăsa. După câteva zile, însă, m-a anunţat că s-a gândit 
la un alt procedeu. Va cere să fie scos la raportul 


comandantului, îmi spunea că era convins că între patru 
ochi Tilici nu va mai avea aceeaşi atitudine pe care era 
obligat s-o aibă în prezenţa celorlalţi ofiţeri şi gardieni, faţă 
de care nu ne putea arăta în-ţelegere, pentru a nu risca să 
fie acuzat şi denunţat că favorizează pe duşmanii poporului. 
După ce şi-a dat silinţa să-mi argumenteze în fel şi chip 
ideea, m-a întrebat şi pe mine ce părere am. l-am spus că 
din prin-cipiu sunt împotriva ieşirii la raport, ceea ce l-a 
nemulţumit vizibil, cu toate că s-a străduit să nu mi-o arate. 
Mi-a declarat chiar că înţelege acest punct de vedere şi îşi 
dă seama că, ieşind la raport, se expune bănuielilor 
celorlalţi deţinuţi, dar că, în lupta noastră pentru supravie- 
ţuire, îşi asumă riscul de a fi suspectat de colaborare cu 
administraţia. Mai ales că era convins că va obţine de la 
Tilici o îmbunătăţire a regi-mului, iar atunci cei ce se vor fi 
grăbit să-l acuze de „turnătorie” vor trebui să-i ceară 
iertare şi să-i fie recunoscători. Mi-a ţinut o întreagă teorie 
a adevăratului curaj al omului mai înţelept, care îşi pune în 
joc chiar reputaţia, îndrăznind să ia o iniţiativă, reprobabilă, 
în ochii celor mulţi, care nu sunt în stare să se ridice 
deasupra unei judecăţi simpliste. Succesul oricărui progres 
n-a fost opera mulţimii, ci rezultatul luptei câte unui individ 
excepţional, al cărui sacrificiu n-a fost înţeles şi recu-noscut 
decât mai târziu de oamenii de rând. Citând în sprijin 
cazurile unor personaje istorice sau personalităţi politice 
contemporane, Ducu mi-a perorat o zi întreagă pe această 
temă, într-o pledoarie care friza para-noia. L-am ascultat 
toată vremea, fără să-l întrerup. Către seară, consi-derând 
că mă convinsese şi văzând probabil în tăcerea mea un 
asenti-ment, mi-a declarat pe un ton patetic: 

— Am cel puţin satisfacția că tu, pe care te preţuiesc, mă 
înţelegi. Părerile celorlalţi nu mă interesează! 

— Fă cum crezi că e bine! l-am spus, fără să mă angajez 
mai mult. 

De a doua zi dimineaţa, Ducu a cerut să fie scos la raportul 
comandan-tului. Abia peste alte două zile şi-a atins scopul. 


L-a luat un gardian cu puţin înainte de prânz şi nu l-a adus 
înapoi decât târziu după-amiază. Cum a intrat pe uşă, s-a 
repezit la porţia lui de ciorbă pe care i-o păs-trasem, 
anunţându-na că-mi povesteşte după ce mănâncă. l-am 
spus că până atunci voi profita să mai dorm, simţindu-mă 
tare obosit. Şi fără să mă arăt deloc interesat de ce se 
întâmplase la raport, m-am întors cu faţa la perete şi am 
continuat să somnolez, aşa cum făceam cea mai mare parte 
din timp. Mă hotărâsem nu numai să fiu mai rezervat faţă 
de Ducu, dar să-l fac să şi remarce o răceală şi o schimbare 
în atitudinea mea. Cred că a remarcat-o din primul moment 
iar dacă nu, cu siguranţă după ce m-am trezit şi i-am 
ascultat relatarea întâlnirii pe care o avusese cu 
comandantul. Pretindea că fusese introdus în biroul lui 
Tilici, căruia îi descrisese situaţia disperată în care ne 
găseam şi îl rugase să dea dispo-ziţiile necesare pentru 
trecerea noastră la regimul alimentar normal al 
penitenciarului. Pentru a nu i se părea că cere o favoare i-a 
explicat că nu era vorba decât de o măsură în cadrul 
procedurii legale deoarece, odată cu pronunţarea 
verdictului, nu ne mai aflam sub autoritatea Secu-rităţii, ci 
intrasem automat sub jurisdicţia Direcţiei Generale a 
Peniten-ciarelor. Ducu susţinea că Tilici îl ascultase fără să-l 
întrerupă şi că dis-cutase apoi cu el civilizat, dar că în cele 
din urmă nu obținuse de la el decât promisiunea că va 
raporta organelor superioare în drept, cerându-le 
rezolvarea problemei noastre. Ducu şi-a încheiat povestea, 
menţionând că mi-a reprodus întocmai întrevederea şi 
dialogul cu Tilici şi mi-a cerut părerea. Fără să-i răspund la 
întrebare, am remarcat că întrevederea, aşa cum mi-o 
relatase, nu putuse dura mai mult de zece sau 
cincisprezece minute ceea ce nu explica absenţa lui de 
câteva ore. Uşor stingherit, Ducu s-a lansat într-o lungă 
justificare a întârzierii survenite pe parcurs. Fusese mai 
întâi lăsat să aştepte pe un coridor, până ce venise Tilici. 
Apoi, după întrevedere nefiind nici un gardian disponibil 


pentru a-l conduce înapoi, fusese închis într-o celulă goală, 
pe secţia dreptului comun. După o lungă vreme de 
aşteptare bătuse la uşă şi văzând figura mirată a 
gardianului care venise să-i dea ciudă, îşi dăduse seama că 
fusese uitat acolo de cel care-l închisese. Îmi povestea toate 
acestea cu lux de amănunte, tot ce remarcase, tot felul de 
crâmpeie din conversaţi-ile gardienilor pe care le 
surprinsese, devenind, pe măsură ce intra în detalii, tot mai 
volubil, tot mai degajat. Aş spune chiar, prea volubil şi prea 
degajat! Ca să nu mai vorbesc de faptul că „fusese uitat” 
într-o celulă! Părea să fie o practică frecventă în 
închisoarea din Oradea! Cum a terminat, Ducu mi-a cerut 
din nou părerea despre convorbirea cu Tilici 

— Cred că era mai bine să nu fi ieşit la raport! l-am 
răspuns, fără alte explicaţii. 

Văzând că nu sunt dispus la vorbă, Ducu n-a mai insistat în 
seara aceea. Eu am continuat să somnolez, iar el, după ce s- 
a mai plimbat un timp în lungul şi-n latul celulei, s-a aşezat 
pe marginea patului, unde a mai ră-mas încă multă vreme 
pe gânduri, înainte de a se culca. Reflectând la cele 
petrecute peste zi, cu toate că povestea lui Ducu părea 
verosimilă, instinctul mă împingea să n-o accept. Sau poate 
că inconştient fiind de faptul că, după atâta vreme de 
convieţuire, ajunsesem să-i cunosc aşa de bine mimica, 
inflexiunile din glas, cele mai mici reacţii, care se reflec-tau 
în gesturile, privirile şi atitudinile lui, încât îmi dădusem 
seama că povestea lui era cusută cu aţă albă. Nu aveam nici 
acum dovezi, aşa cum nu avusesem nici până aici şi nu-mi 
pot explica certitudinea pe care o căpătasem că, de data 
asta, Ducu minţise. Pe de-o parte mă simţeam uşurat. Parcă 
mi se luase o piatră de pe inimă. Nu mă mai simţeam cu 
conştiinţa încărcată de a-l fi înşelat, prefăcându-mă a-l trata 
ca pe un prieten, când de fapt îl suspectam şi-l ţineam sub 
observaţie. Puteam de aici înainte să-mi continui jocul, fără 
să-mi fac scrupule. Pe de altă parte însă, dispărând 
stimulentul subiectiv, din perioada în care simpatia mea 


pentru el crescuse în detrimentul neîncrederii care se 
spulberase treptat, gândul că va trebui să împart mai 
departe celula cu el, acum când nu mă mai îndoiam de rolul 
lui, mi-a devenit insuportabil. Abia acum îmi dă-deam seama 
că totuşi căzusem într-o oarecare măsură în cursa întinsă. 
Încetul cu încetul, acordându-i zi de zi mai multă încredere 
şi devenin-du-mi tot mai simpatic, îi trecusem cu vederea o 
serie de defecte. Voisem inconştient să netezesc calea 
afecțiunii pe care începusem s-o resimt pentru el. 

În noua dispoziţie de spirit în care mă găseam, nu mai 
eram înclinat să-i fac astfel de concesii, ba chiar eram 
pornit să le retrag pe cele făcute. Şi aşa, în noaptea aceea, 
după ce mi-am mai stăpânit gândurile pătimaşe, am reuşit 
să refac cu mai multă obiectivitate portretul lui Ducu, 
retuşân-du-i trăsăturile, acolo unde fusesem tentat să le 
îngroş, estompându-le şi întărindu-le acolo unde abia le 
schiţasem. Punându-i din nou în cauză persoana şi 
observându-i retrospectiv atitudinea în anumite momente 
din viaţa noastră comună de celulă, poziţia adoptată în 
discuţiile purtate cu el şi felul de a se prezenta pe sine şi de 
a gândi despre ceilalţi i-am des-coperit o serie de cusururi. 
Ambiţios şi egoist, cu o bună părere despre el, 
nerecunoscându-şi niciodată vreo greşeală, în schimb 
intransigent în a-i judeca pe ceilalţi, recurgând în 
povestirile lui la inexactităţi, exage-rări sau chiar la 
minciună, numai pentru a se prezenta într-o lumină bu-nă, 
ros în permanenţă de invidie, nu suporta să fie privat de 
ceva ce altul avea. Defectul major însă, mai ales asociat cu 
celelalte, înşirate mai îna-inte, era altul: Ducu era obsedat 
de mâncare. Era stăpânit de o foame psi-hică, 
bolnăvicioasă. Oricât încerca să-şi ascundă această pornire, 
nu reu-şea. Mi-o arătase din prima zi de când ajunsese cu 
mine în celulă. Eram în mod special sensibilizat de această 
apucătură, pe care o mai întâlni-sem în câteva cazuri. 
Pusesem atât de impresionat de manifestările de-gradante 
pe care le genera, mergând de la pierderea oricărui control 


al ţinutei, al mimicii şi chiar al privirii în faţa gamelei şi 
până la cele mai umilitoare atitudini faţă de gardieni, încât 
repulsia mi-era mai puternică decât înţelegerea pentru 
această slăbiciune. Din prima zi, Ducu mi-a pus o întrebare, 
pe care la început n-am înţeles-o: 

— Tu când ai obiceiul să-ţi mănânci pâinea? 

Şi tot el mi-a lămurit nedumerirea. Mi-a explicat că lui îi 
este indiferent, că nu vrea decât să adopte procedeul meu, 
fie că am obiceiul să-mi mă-nânc sfertul de pâine ce ni se 
dădea deîndată ce-l primeam, fie că îl îm-part în două 
pentru a avea o bucată de pâine la fiecare masă, fie că îl 
mănânc seara înainte de culcare. 

— Dar, de ce? L-am întrebat, fiindcă tot nu înţelesesem. 

— Pentru ca să ne mâncăm sfertul de pâine împreună. Ştiu 
cât de neplă-cut e pentru cel care şi-a consumat toată 
pâinea, să privească la celălalt, care şi-a mai păstrat o 
bucată şi o mănâncă mai târziu în faţa lui. 

Mi-a fost greu să-i răspund, nu numai fiindcă amuţisem la 
auzul proble-melor pe care şi le făcea dar şi pentru că nu 
aveam nici un „program fix în privinţa pâinii. O mâncam 
când mi se năzărea. De cele mai multe ori, imediat ce o 
primeam. Ducu s-a mirat, dar s-a învoit să se adapteze chiar 
la neregularitatea programului meu. Cred că se putea face 
un întreg studiu, urmării felul în care Ducu îşi mânca 
pâinea. Depunea cu grijă sfertul de pline pe batistă, pe care 
o întindea în prealabil pe pat. Urma ruperea şi împărţirea: 
coaja de o parte, miezul de alta. Pe urmă, separa fiecare 
bucătură cu atenţie ca să facă cât mai puţine firimituri şi, în 
fine, se apuca să mănânce. Dacă până aici fusese numai 
măsurat şi meticulos în mişcări, de-aici înainte, operaţia se 
desfăşura ca într-un film rulat cu încetinitorul. Prelungea, 
cu vizibilă plăcere, durata mas-ticaţiei, dincolo de limita 
justificată de dimensiunile îmbucăturii, ami-nând cât mai 
mult posibil înghiţirea ei. Pe măsură ce se împuţina numă- 
rul bucăţelelor de pe batistă, ritmul devenea tot mai lent şi 
cadenţa mes-tecatului se rărea şi ea. Când, în sfârşit, 


dispărea şi ultima bucăţică, Ducu rămânea un moment cu 
ochii pironiţi în batista goală, absorbit de gân-duri. Apoi, 
deodată tresărea, se dezmeticea, parcă, şi-şi concentra cu 
atenţie privirea pe albul batistei, pe care, cu toată grija cu 
care proceda-se, căzuseră totuşi câteva firimituri. Bucuria 
descoperirii îi lumina faţa şi imediat se punea pe treabă. Cu 
vârful degetului arătător ciocănea încet în mijlocul batistei, 
până ce firimiturile se adunau la un loc. Îşi muia apoi pe 
limbă buricul degetului, ii aplica pe moviliţa abia vizibilă şi îl 
ducea ia gură, repetând operaţia de mai multe ori. 

Priveam fascinat, dar totuşi pe furiş, la acest spectacol pe 
care Ducu mi-l oferea zilnic, nevrând să-şi dea seama că-l 
observ în această postură jenantă. Situaţii similare se mai 
repetau şi în restul zilei, la fiecare masă. 

Dinainte chiar de a începe să se audă pe coridor 
zgomotele hârdaielor şi mişcarea prevestitoare a mesei, 
Ducu se plimba încoace şi-ncolo, oprin-du-se deseori la uşă 
să asculte. De cum intra în posesia gamelei cu cior-bă, pe 
care i-o întindea gardianul, i se plângea acestuia că 
mâncarea era insuficientă, încercând să-l înduplece să-i mai 
dea un supliment. De fiecare dată era refuzat, alegându-se 
doar cu o insultă sau o batjocură. Văzând că nu obţine 
nimic, (ceea ce nu-l împiedica să repete tentativa de fiecare 
dată), se retrăgea cu gamela pe pat şi începea să-şi 
mănânce apa chioară care ni se dădea, fără să mai scoată o 
vorbă şi fără să mai privească în altă parte. Părea să cadă 
într-un fel de transă, concentrat asupra gamelei şi pierzând 
orice contact cu ce se întâmpla în jur. Dacă îi adresam un 
cuvânt, nu mă auzea. Nimic nu-i putea întrerupe mişcarea 
mecanică, ca de automat, cu care ducea lingura din gamelă 
până la gură. La sfârşit, punea lingura de-o parte şi, 
metodic, ştergea pe toate părţile suprafaţa interioară a 
gamelei cu degetul arătător, pe care şi-l băga apoi în gură, 
sugându-şi-l de nişte resturi care nu puteau fi decât 
imaginare. Paturile noastre fiind faţă în faţă, când mânca, 
Ducu se aşeza pe cât putea cu spatele spre mine. Poate şi 


pentru a se izola de priviri în timpul ritua-lului, mesei, dar şi 
fiindcă nu suporta felul meu de a mânca. Îmi spusese odată 
că nu putea înţelege procedeul meu. Mă obişnuisem să duc 
un colţ al gamelei la gură şi să beau lichidul străveziu cât 
mai repede, atâta vre-me cât era încă fierbinte. Cel puţin, 
dacă nu era hrănitor, profitam să mă încălzesc. Ceea ce mai 
rămânea pe fundul gamelei, cele câteva boabe de arpacaş, 
două-trei foi de varză sau sfărâmăturile unui cartof, le 
culegeam într-o singură lingură, după care depuneam 
gamela la uşă şi mă gră-beam să mă bag sub pătură, ca să 
nu pierd din căldura înmagazinată. 

În orice caz, până aci mă abţinusem de a face vreo 
apreciere la toate aceste manifestări ale lui Ducu. Ba chiar 
mă prefăcusem a nu le vedea. În zilele următoare ieşirii lui 
la raport, nu l-am mai menajat însă. La prima împărţire a 
mesei, când din nou şi-a luat expresia şi tonul rugător 
pentru a obţine un supliment de la gardian, şi, ca de obicei, 
acesta i-a trântit uşa în nas, i-am atras atenţia că ar fi cazul 
să înceteze să se mai umilească. S-a născut astfel prima 
discuţie între noi, Ducu încercând să argumenteze că, în 
condiţiile de luptă pentru supravieţuire, astfel de no-ţiuni 
nu-şi au locul. Nu m-am lăsat şi i-am spus că eu înţeleg să 
mă rali-ez la punctul de vedere al marii majorităţi a 
deţinuţilor, care au reuşit să stabilească nişte norme de 
ţinută generală, care să fie demnă de atitudi-nea unor 
deţinuţi politici şi să ne diferenţieze de dreptul comun. De 
ase-menea, i-am declarat că sunt de acord cu procedeul de 
excludere din rândurile noastre şi de izolare a celor ce nu 
respectă aceste norme. Afirmațiile mele atinseseră punctul 
critic, care ar fi trebuit să declanşeze conflictul şi ruptura 
totală, dacă Ducu ar mai fi replicat. Brusc însă, şi-a 
schimbat poziţia. A cedat, mi-a dat dreptate, a recunoscut 
că nu se gân-dise la impresia pe care putea s-o producă 
atitudinea lui, adăugind că nu are rost să ne lăsăm furaţi de 
patima discuţiei şi să ajungem să ne cer-tăm. Capitularea 
lui Ducu, când îl ştiam cât era de ambițios şi orgolios, mi-a 


întărit convingerea că se afla în misiune comandată la mine 
în ca-meră şi de aceea nu-şi putea permite să rupă relaţiile 
cu mine, cum l-ar fi împins în mod normal firea s-o facă, 
după toate cele ce-i spusesem. 

În zilele următoare, la ora mesei, priveam cu o plăcere 
sadică aproape, cum Ducu, vizibil contrariat, îşi lua gamela 
din mâna gardianului, stâpi-nin-du-se ca să nu se mai 
milogească pentru supliment. Începusem să simt o plăcere 
morbidă să-l aţâţ. Aşa bunăoară într-o zi, în timp ce Ducu îşi 
mânca pâinea după tipicul obişnuit, eu muşcam din sfertul 
meu de pâine, plimbându-mă prin celulă. Oricât ar fi fost de 
cufundat în îndelet-nicirea lui, aplecat deasupra batistei pe 
care îşi înşirase bucăţelele de miez şi coajă, era imposibil 
să-i scape din vedere mişcările mele. Pe asta şi contam de 
altfel, prefăcându-mă totodată a nu băga de seamă că mă 
observă. Mă plimbam, părând căzut pe gânduri şi de fiecare 
dată după ce muşcam din pâine, cu mâna liberă făceam 
gestul firesc de a scutura firimiturile care îmi cădeau pe 
piept şi pe reverele hainei. La al treilea sau al patrulea 
astfel de gest şi mai cu seamă când câteva firi-mituri mai 
mari pe care le îndepărtasem, căzuseră pe jos fără ca să mă 
sinchisesc, Ducu şi-a pierdut cumpătul şi a izbucnit 
indignat: 

— Este o adevărată blasfemie, când suntem în halul ăsta 
de flămânzi şi când pentru noi fiecare firimitură este vitală, 
să-ţi baţi joc de pâinea pe care o primeşti! 

Făcându-mă că mă trezesc din gândurile mele şi 
nebăgându-i în seamă iritarea, i-am explicat foarte calm şi 
pe un ton liniştit că obsesia foamei îl face să exagereze şi 
să-şi piardă controlul. Cele câteva firimituri care îmi 
căzuseră pe jos nu reprezentau nici măcar volumul a trei 
boabe de grâu. Cu sau fără ele, nu se schimba nimic. Nu 
eram nici mai sătul, nici mai flămând. Soarta noastră era 
oricum pecetluită, dacă nu avea să se producă o schimbare 
substanţială în regimul nostru alimentar şi nu una la nivel 
de firimituri. 


— Dar ce, ţie nu ţi-e foame? Mi-a zis Ducu încă clocotind. 

— Ba da! La fel ca tuturor! Dar cum nu e nimic de făcut, 
nu mă preo-cupă gândul mâncării şi uit de foame. Mi- 
amintesc numai când se deschi-de uşa şi ni se dă ceea ce ni 
se dă! 

Ducu a tăcut. Cu toate că prin însăşi ieşirea lui se pusese 
în inferioritate iar din scurta noastră altercaţie se putea 
considera umilit, a decis totuşi c e mai bine să tacă şi să nu 
învenineze atmosfera. Mai mult chiar, am putut înregistra 
din partea lui un nou efort de a-mi recâştiga simpatia, pe 
care simţea că o pierduse. Câteva zile mai târziu, mi-a de- 
clarat că n-a renunţat la ideea de a lupta mai departe 
pentru salvarea noastră. Va cere din nou să fie scos la 
raportul lui Tilici, pentru a-i reaminti că-i promisese sa 
raporteze „mai sus” cazul nostru. Spera să afle de la el, 
dacă întreprinsese ceva în acest sens şi dacă eventual pri- 
mise vreun răspuns. A ţinut să adauge că ştie acum că îl 
dezaprob, dar că era sigur că putea conta pe onestitatea 
mea, dar va avea succes şi că atunci îi voi recunoaşte 
meritul. După un timp de insistenţe la uşă, într-o bună zi a 
fost scos din celulă. De data asta, n-a lipsit mai mult de o ju- 
mătate de oră. La întoarcere, nu l-am întrebat nimic, nici el 
nu s-a grăbit să-mi spună. A început să se plimbe de la un 
cap la altul al celulei, sum-bru şi îngândurat. Nu-mi dădeam 
încă seama că Ducu pregătise o lovi-tură de teatru. Deodată 
s-a oprit din mers şi s-a aşezat pe patul meu. A dat să zică 
ceva, s-a răzgândit şi apoi, ca şi cum ar fi vorbit cu sine în- 
suşi l-am auzit spunând: 

— Nu ştiu ce să fac... 

Părea profund tulburat. 

A mai stat un moment nehotărât şi iar s-a sculat şi şi-a 
reluat plimbarea. Mă decisesem să tac, convins că va sfârşi 
prin a vorbi. Gândeam că voia să-mi destăinuie adevărul, în 
privinţa contactelor lui cu administraţia. 

Mai auzisem de la alţii despre astfel de cazuri de turnători 
ce se spovedi seră camarazilor lor. Respectivul fusese iertat 


şi reintegrat, bu-curându-se sprijinul şi solidaritatea de 
care avusese nevoie pentru a su-porta perioada represalii, 
declanşată împotriva lui de administraţie, pen-tru a-l 
recupera. După presiuni de tot felul, când ofiţerul politic 
ajungea la concluzia că nu-l mai putea face să colaboreze, 
renunţa şi-l lăsa în plata Domnului. 

Când, după câteva minute, Ducu s-a aşezat din nou pe 
marginea patului meu şi, privindu-mă ţintă în ochi, m-a 
întrebat cu o voce plină de gravi-tate dacă pot păstra un 
secret, subliniind că e vorba de viaţă şi de moar-te, am fost 
convins că presupunerea mea fusese justă. De aceea, i-am 
răspuns că atâta vreme cât este vorba de păstrarea unui 
secret care ser-veşte cauzei noastră nu a administraţiei, 
poate conta pe mine. Ducu m-a anunţat că va trebui facă 
mai întâi o lungă incursiune în trecut, pentru ca să pot 
înţelege situai în care se găsea acum şi despre care voia să- 
mi vorbească. Va trebui să am răbdare şi să-l ascult. 

Şi Ducu şi-a început povestea. O poveste care nu numai că 
nu avea nici o contingenţă cu ceea ce bănuisem că voia să- 
mi destăinuie, dar depăşea şi ceea ce imaginaţia cea mai 
bogată m-ar fi făcut să-mi închipui. Era vorba de o 
incredibilă biografie a unui agent secret al ser-viciilor de 
informaţii engleze. Un roman de spionaj, cum cred că nu se 
mai scrisese. lar acel era chiar el, Ducu. Ducu a vorbit 
neîntrerupt câteva ore în şir, până seara târziu. Redau cât 
mai pe scurt această poveste halu-cinantă. 

A fost recrutat de serviciile de informaţii engleze încă din 
tim-pul războiului. (Subliniez că, la vremea aceea, Ducu nu 
împlinise 20 de ani!). Culesese şi comunicase tot felul de 
date despre trupele germane, primind la început misiuni 
mai uşoare (să înregistreze numerele auto-mobilelor 
militare germane sau să semnaleze adresele clădirilor din 
Bu-cureşti, ocupate de serviciile Wermacht-ului), iar mai 
târziu, din ce în ce mai grele, fiecare din cele pe care mi le- 
a citat ca exemplu, reprezen-tând, singură, o aventură 


demnă de un roman de spionaj. (Furt de docu-mente 
secrete, sabotaje de linii ferate etc). 

După 23 august 1944, îşi continuase activitatea, de data 
aceasta obiecti-vul fiind trupele sovietice. Pe măsură ce îşi 
dovedise destoinicia, fusese promovat de la simplu agent şi 
„căsuţă poştală” - la început - până la şeful unei reţele mai 
mici, apoi al uneia mai mari şi în cele din urmă „rezident” 
pentru România. (Am reţinut chiar termenul întrebuințat de 
Ducu). În această calitate avea totala libertate de iniţiativă 
să organizeze şi să extindă reţeaua în toată ţara. Primea 
dispoziţiile direct de la centru, prin agenţi speciali, prin 
radio (în emisiuni codificate - bineînţeles) sau personal de 
la Viena ori Istanbul, unde fusese de câteva ori ca să 
participe la reuniuni la nivel înalt ale serviciului. (Călătorise 
cu acte false sub diferite nume sau cu un avion special 
trimis să-l ridice noap-tea, de undeva din Bărăgan, dintr-un 
punct anume, stabilit şi comunicat tot prin mesaje cifrate, 
transmise prin radio). Primise ca sarcini princi-pale să 
coordoneze acţiunile diferitelor grupuri de rezistenţă din 
munţi şi să organizeze o filieră prin care să trimită în vest 
diverse personalităţi sau oameni din reţea, deconspiraţi, 
care trebuiau salvaţi. 

Depusese o activitate neobosită în acest scop, reuşind să 
stabilească le-gături şi să recruteze oameni din toate 
domeniile care îl interesau: arma-tă, marină, aviaţie etc. 
Începând de aici, firul poveştii lui Ducu se împle-tea cu 
faptele, datele şi personajele pe care le cunoşteam din 
procesul în care fusese condamnat, proces despre care 
scrisese şi presa comunistă a vremii, cunoscut şi sub 
numele de „procesul Nunțiaturii de la Bucu-reşti” şi despre 
care aflasem nenumărate episoade de la cei ce fuseseră 
condamnaţi în acel lot şi care se aflau în închisoare cu noi. 
Nici din rela-tările presei şi nici din spusele celor 
condamnaţi nu reeşise însă că rolul principal îl jucase Ducu 
Ciocâlteu, capii lotului fiind Niki Vâlsan (ofiţer din marina 


comercială) şi Vasile Ciobanu (pilot în aviația civilă), amân- 
doi condamnaţi la moarte. 

Ducu mi-a explicat că nu numai că nimeni din lot nu ştia că 
el era ade-văratul şef al reţelei, dar nici măcar Securitatea 
nu descoperise acest lu-cru. Printr-o succesiune de greşeli 
ale unor membri, Securitatea aflase o parte numai din 
activitatea organizaţiei şi el fusese implicat în proces pentru 
nişte fapte cu totul marginale, singurele care ieşiseră la 
iveală în anchetă. Când a ajuns la acest punct al povestirii, 
Ducu s-a întrerupt, anunţându-mă că va continua a doua zi. 
Ne-am culcat. Cu toate că era foarte târziu noaptea, am mai 
rămas treaz o bucată de vreme, reflectând la toate câte le 
auzisem. Eram de-a dreptul uluit! Aveam oare de-a face cu 
un mitoman, cu un paranoic sau, pur şi simplu, Ducu îmi 
socotise credulitatea, pe care mă străduiam s-o simulez, 
drept un grad de prostie atât de mare, încât mă considera 
capabil să înghit asemenea gogoşi? Mai târziu m-am 
convins că era vorba de toate la un loc. Totuşi, nu vedeam 
ce motiv îl determinase deodată să treacă la astfel de aşa- 
zise confidenţe elucubrante când, până aci, tot ce-mi 
povestise de când stăteam împreu-nă, se menţinuse în 
limitele decente ale credibilităţii, chiar dacă, pe ici, pe colo, 
surprinsesem nişte inexactităţi. Abia în seara următoare 
aveam să mă lămuresc. 

A doua zi dimineaţă, Ducu a început prin a mă întreba, ce 
păre-re aveam despre cele ce-mi destăinuise. l-am dat un 
răspuns sincer, spunându-i că povestea lui mă 
impresionase, că mi s-a părut extraordi-nar de interesantă 
şi că niciodată nu l-aş fi bănuit de o astfel de activi-tate. 
După „număr”, împărţirea terciului şi programul de 
dimineaţă, când agitația pe coridor s-a potolit şi Ducu s-a 
asigurat că gardianul a părăsit celularul, am ascultat 
urmarea istorisirii. 

După condamnare, Ducu a fost trimis la Jilava, care era 
poarta de intrare prin care orice deţinut pătrundea în 
lumea penitenciarelor. Era deja de multă vreme în 


închisoare, când, într-o zi, pe neaşteptate, a fost scos din 
celulă, suit într-o dubă şi dus la Ministerul de Interne. Nu 
era vorba de o nouă anchetă, ci de reluarea celei vechi. La 
început nu i-a înţeles rostul, dar, pe măsură ca ancheta 
avansa, şi-a dat seama că Secu-ritatea descoperise noi 
elemente din activitatea lui trecută, care o puse-seră pe 
urmele adevăratului lui rol de spionaj. Totuşi, certitudinea 
lipsea şi, cu toate presiunile la care a fost supus, Ducu n-a 
recunoscut nimic, convins fiind că, dacă ar fi făcut-o, ar fi 
deschis calea spre un nou pro-ces, din care nu ar mai fi 
scăpat fără o sentinţă capitală. Cele câteva luni de 
cercetări, în care metodele au alternat: şedinţe de tortură 
şi convor-biri civilizate pentru a-i smulge mărturisirea, n-au 
dat nici un rezultat. 

Ducu a fost din nou trimis la închisoare. De data asta la 
mina de la Baia Sprie. Credea că afacerea fusese 
înmormântată. Într-o bună zi, însă, când se aştepta cel mai 
puţin, a fost chemat în biroul ofițerului politic, care s-a 
retras, lăsându-l singur cu un personaj necunoscut, 
îmbrăcat civil. De la primele vorbe schimbate, şi-a dat 
seama că nu era un anchetator de rând. Elegant civilizat, 
vorbind curent engleza şi franceza, Ducu a rea-lizat că avea 
de-a face cu un om important al serviciilor de informaţii 
româneşti, care lucra în străinătate. Individul i-a vorbit 
deschis, de la om la om. L-a invitat să ia loc, i-a oferit o 
ţigară şi i-a cerut să-l asculte. L-a anunţat de la început el n- 
a venit să-l ancheteze, că nu se ocupă de aşa ceva, ci de 
lucruri mai importante, care depăşesc acest nivel. În câte- 
va fraze, l-a făcut să înţeleagă că este la curent cu 
activitatea şi poziţia pe care Ducu le avusese în cadrul 
serviciilor de informaţii engleze. A făcut aluzie la câteva 
persoane din ierarhia acestor servicii, pe care Ducu le 
cunoscuse la Viena şi Istanbul şi i-a pomenit de anumite 
întrevederi şi convorbiri secrete, despre care omul părea 
perfect informat. Toate cele ce i le-a spus constituiau nişte 
dovezi zdrobitoare împotriva lui Ducu, suficiente pentru a-l 


trimite în faţa unui tribunal şi apoi în faţa plutonului de 
execuţie. Dar, se pare că nu asta îl interesa. 

Venise să stea de vorbă cu Ducu, pentru a-i arăta că toată 
activitate lui trecută îi era cunoscută şi că, datorită acestui 
fapt, se crease o nouă situ-aţie, pe care voia să i-o expună. 
Şi iată cum: Dacă până aci viaţa lui Du-cu păruse că avea să 
se limiteze, în următorii 20 de ani, cât era condam-nat, la 
raporturile obişnuite dintre un deţinut şi administraţia peni- 
tenciară, de aici înainte, din momentul în care apartenenţa 
lui la servi-ciul de informaţii englez fusese descoperită, i se 
deschideau alte pers-pective de viitor. Scopul era să i se 
aducă la cunoştinţă, Ducu urmând să aleagă între 
următoarele două soluţii: să accepte să colaboreze cu el 
per-sonal, ceea ce i-ar aduce libertatea şi o viaţă lipsită de 
griji, sau să re-fuze formula care i se oferea, rămânând în 
acest caz mai departe un sim-plu deţinut, urmând să fie 
eliberat peste 20 de ani, când va fi deja în vâr-stă. 
Bineînţeles, dacă va supravieţui regimului penitenciar. 
Serviciul special pe care îl conducea nu avea de gând să 
comunice organelor de securitate conţinutul dosarului lui 
Ducu, cu noile dovezi, care i-ar aduce în mod cert 
condamnarea la moarte. Pentru ei era suficient că Ducu fu- 
sese scos din activitate şi condamnarea lui la moarte nu le- 
ar mai aduce nici un avantaj în plus. Dimpotrivă, în viaţă 
fiind, dacă acceptă colaborarea, vor avea de câştigat. 

De aceea ţinuse să vină personal, să ia contact cu Ducu, 
să-i explice cu toată sinceritatea situaţia şi să-i facă această 
ofertă. Nu-i cerea răspuns imediat şi nici nu-i fixa vreun 
termen limită pentru a se hotări. Dacă nu accepta 
propunerea, nu-l va mai vedea niciodată. Dacă va opta 
pentru colaborare, oricând şi oriunde s-ar afla, nu va avea 
decât să ceară să fie scos la raportul ofițerului politic al 
închisorii, căruia va trebui să-i spună numai un singur 
cuvânt. Un nume, pe care nu-l mai ţin minte. Numele era 
fictiv şi de fapt reprezenta o parolă. Ofiţerul politic va şti 
unde să semnaleze faptul şi, în acest caz, se vor întâlni din 


nou, pentru a discuta şi pune la punct toate amănuntele 
colaborării. Cu aceste cuvinte, con-vorbirea lor s-a încheiat 
şi misteriosul personaj şi-a luat rămas bun, mă-nifestându-şi 
speranţa că, după ce va reflecta asupra celor discutate, 
Ducu va accepta propunerea lui şi îl va anunţa. Ducu, la 
rândul lui, i-a promis că se va gândi la oferta făcută, cu 
toate că era dinainte hotărât să nu-i dea curs. Şi într- 
adevăr, de-atunci nici nu s-a mai gândit la vizita acelui 
personaj, resemnându-se la statutul lui de simplu deţinut. 
Abia acum, la Oradea, când îşi dăduse seama că nu avea 
prea mari şanse să scape cu viaţă din regimul de 
exterminare care se impusese, s-a gândit să reia contactul 
cu el. Nu cu gândul să accepte într-adevăr propunerea, ci 
cu speranţa că va fi transferat, pentru convorbiri, într-un alt 
loc de detenţie, scăpând, pentru un timp măcar, de regimul 
de la Oradea. Cu câteva zile înainte de proces şi deci înainte 
de a ajunge la mine în celulă, procedase aşa cum i se 
recomandase. leşise la raportul „politicului” şi îi dăduse 
parola, rămânând înţeles cu el că după proces va cere din 
nou să iasă la raport, urmând să fie scos, numai atunci când 
îşi va face apariţia „eminenţa cenuşie”, ca să ia contact cu 
el. Era o măsură de precauţie, pentru ca ceilalţi deţinuţi să 
aibă impresia că Ducu a ieşit la raport la cererea lui, pentru 
a protesta împotriva regimului din închisoare, şi nu la 
iniţiativa ofițerului politic, ceea ce ar fi stârnit suspiciuni. 
Din acest mo-tiv, şi mai ales că nu mă cunoştea încă destul 
de bine şi deci nu ştia dacă putea avea încredere în mine, 
nu-mi spusese adevărul în privinţa primei lui ieşiri la raport, 
când, de fapt, stătuse de vorbă cu „personajul miste-rios” şi 
nu cu Tilici, cum îmi povestise. La fel se întâmplase şi la a 
doua ieşire la raport. 

În cele două întrevederi, după ce Ducu declarase că e de 
acord să cola-boreze, interlocutorul lui îi explicase cum 
urma să se desfăşoare această colaborare şi ce aştepta din 
partea lui. Ducu urma să plece în străinătate! Acolo, va 
relua legătura cu serviciile engleze şi va continua să lucreze 


ca şi înainte pentru ele, până ce îşi va consolida din nou 
poziţia în cadrul reţelei. Abia atunci, personajul misterios îl 
va contacta. Cu alte cuvinte, va avea misiunea să-şi reia 
locul în serviciul de informaţii englez, dar lucrând de data 
asta pentru Bucureşti. Riscul ca Ducu să nu colaboreze 
sincer, odată ajuns în străinătate, fusese prevăzut. În 
această ipoteză, Bucureştiul putea oricând produce dovezi 
că Ducu era agentul lui, com-promiţându-l sau chiar 
eliminându-l, aşa cum se mai întâmplase în alte cazuri de 
trădare. Pentru avantajele pe care le putea avea însă de pe 
ur-ma unei colaborări sincere, serviciul românesc considera 
că merita să-şi asume riscul unui eşec, care nu-l costa 
nimic. Numai Ducu avea totul de pierdut şi nu era de 
presupus că va alege această cale, când îi stătea în faţă 
alternativa de a avea totul de câştigat. După ce 
interlocutorul lui Du-cu i-a expus în linii mari planul lui de 
activitate în străinătate, a trecut la amănunte (de care nu- 
mi mai amintesc), dar care toate purtau aceeaşi amprentă 
fantastică, de roman de spionaj. Era vorba de felul în care 
Du-cu va ieşi din închisoare şi apoi din ţară. Trebuia 
procedat cu maximum de prudenţă, pentru ca serviciile 
străine de informaţii, care îşi aveau şi ele informatorii lor în 
ţară, să nu aibă nici cea mai mică suspiciune în privinţa lui 
Ducu. O simplă bănuială că Ducu ar fi trecut de partea ser- 
viciului românesc ar fi compromis totul. Aşa că nu putea fi 
vorba de o eliberare a lui printr-o procedură legală. Ducu 
trebuia să părăsească în-chisoarea, evadând. Prin fuga 
noastră de la Cavnic, Ducu îşi dovedise intenţia de a uza de 
această cale, pentru a scăpa din închisoare. Precedentul 
constituia un argument convingător şi urma să dea 
credibilitate recidivării actului. Bineînţeles că această a 
doua evadare va fi facilitată în timpul transferării lui la 
Ministerul de Interne, sub pretextul unei noi anchete, când 
i se va da posibilitatea de a fugi de sub escortă. Până aici 
totul putea fi perfect organizat şi la adăpost de orice fel de 
indiscreţii. De aci înainte însă, „personajul misterios” nu-i 


mai putea oferi decât un buletin de identitate cu nume fals, 
cu care Ducu să circule nestingherit. Fuga din ţară, fie prin 
trecerea clandestină a frontierei, fie utilizând vreo cale 
organizată de serviciile străine, cădea în sarcina lui Ducu. 
Numai printr-o fugă autentică în străinătate putea să se 
acrediteze în Occident ca persoană de încredere şi să nu fie 
suspectat. Trecerea prin pericolele inerente ale unei fugi 
peste frontieră era cea mai bună recomandare cu care se 
putea prezenta în faţa serviciilor de informaţii engleze. Cu 
toate că Ducu i-a reamintit că trecuseră patru ani de la 
arestarea lui şi că în acest răstimp toate legăturile pe care 
le avusese înainte se pierduseră şi nu mai ştia unde şi cui să 
se adreseze pentru a găsi o filieră care să-l ajute să fugă din 
ţară, interlocutorul lui n-a cedat. I-a spus că îi lasă timp de 
gândit, că e sigur că Ducu va şti să găsească persoana 
potrivită din fosta lui reţea (ce fusese dezmembrată) care 
să-l ajute să treacă frontie-ra. Oricum, organizarea evadării 
lui de sub escortă cerea timp şi nu trebuia să aibă loc 
înainte de venirea primăverii, când clima va fi mai prielnică. 
jânainte de a pleca, „misteriosul personaj” i-a spus că mai 
rămâne o săptămână în Oradea, reţinut de anumite treburi 
şi că în acel răstimp Ducu poate apela la el, dacă între timp 
îşi aminteşte de vreo persoană care îi poate fi utilă şi dacă 
are nevoie de vreo lămurire supli-mentară! Apoi îşi luase 
rămas bun şi plecase, iar Ducu mi-a explicat de ce, odată 
revenit în celulă, fusese atât de preocupat şi frământat de 
gân-duri, până ce se hotărâse să-mi vorbească. 

După ce examinase în amănunţime propunerea ce i se 
făcuse, se decise-se s-o accepte, bineînţeles cu intenţia ca 
odată ajuns în străinătate să declare întregul adevăr 
serviciilor engleze, urmând ca în aparenţă să procedeze 
conform instrucţiunilor pe care le va primi de la omul de 
contact al Bucureştiului, dar, de fapt, să lucreze pentru 
cauza şi intere-sele serviciului occidental. Îşi dădea seama 
de primejdiile la care se expunea, dar găsea că era de 
datoria lui să continue lupta împotriva comunismului prin 


orice mijloace ori de câte ori i se oferea prilejul. Faptul că 
ştia (şi de când stătea cu mine se convinsese personal) că 
eram un duşman tot aşa de neînduplecat ai regimului 
comunist, ca şi el, îl de-terminase să-mi facă toate aceste 
destăinuiri pentru că avea nevoie de ajutorul meu. Eram 
singurul om în care avusese vreodată atâta încrede-re, 
încât să se dea pe mâna mea şi totodată ceară să particip la 
ceea ce avea de gând să întreprindă. M-a rugat să-l ascult 
cu atenţie, să reflectez în linişte la propunerea ce-mi va face 
şi apoi să-i dau răspunsul. Dacă o voi refuza, mă ruga să uit 
tot ce-mi povestise. Va înţelege atitudinea mea şi prietenia 
noastră nu va fi afectată de acest refuz. Dacă voi accep-ta, 
vom avea ocazia să realizăm împreună un lucru 
extraordinar. Planul lui Ducu era următorul, în cazul că 
eram de acord: 

Să-i spună „personajului misterios” că odată liber, prin 
pseudoevadarea ce va fi pusă la cale, nu vedea decât o 
singură soluţie de a-şi croi drum mai departe, atât în ţară în 
clandestinitate, cât şi peste frontieră. Soluţia era să i se 
faciliteze evadarea împreună cu un alt deţinut. Acel deţinut, 
dacă bineînţeles îmi voi da asentimentul, voi fi eu. Şi Ducu 
îşi va argu-menta astfel propunerea: Ioanid a trăit recent în 
clandestinitate şi timp de trei luni s-a descurcat datorită 
legăturilor pe care le-a avut. Are deci nu numai legături şi 
cunoştinţe, dar este şi familiarizat cu viaţa de afară, ceea ce 
lui, lui Ducu îi lipseşte, fiindcă de patru ani de când era 
închis pierduse orice contact cu realitatea exterioară. 
Ioanid fusese prins înain-te de a-şi realiza intenţia de a fugi 
în străinătate, ceea ce denotă că are cunoştinţe încă 
proaspete despre o cale de a trece frontiera, ceea ce el 
personal nu avea. Propunea, deci, ca Ioanid să nu fie pus la 
curent cu nimic, ci pur şi simplu să fie transferat împreună 
cu el. Ioanid va evada şi el în timpul transferului, fiind 
convins că profită de o neglijenţă a es-cortei, neputându-şi 
închipui că ocazia prielnică de fugă îi este oferită cu bună 
ştiinţă. În felul acesta, evadând amândoi, se va bucura de 


totala în-credere a lui Ioanid, care îl va face părtaş la 
soluţiile lui de supravieţuire în ilegalitate şi de fugă din 
ţară. 

După ce mi-a expus planul pe care voia să-l supună 
„Misteriosului personaj”, Ducu a insistat să nu-i dau nici un 
răspuns înainte de a mă gândi bine, dacă accept sau nu să 
pornesc cu el pe drumul pe care l-a imaginat. Nu ştiu ce m- 
a făcut să resping timpul de gândire şi să-i declar că accept 
fără ezitare formula propusă. Cred că spontaneitatea 
răspunsu-lui meu fusese provocată de curiozitate. Eram 
nerăbdător să-l aud pe Ducu punându-mi întrebările cheie: 
ce relaţii aveam afară şi cine erau persoanele la care 
intenţionam să apelez pentru a ne adăposti şi a ne ajuta să 
trecem frontiera? Abia mai târziu am realizat că, acceptând 
pro-punerea lui Ducu, făcusem şi o imprudenţă, acordul 
meu reprezentând implicit şi o recunoaştere că aveam 
astfel de relaţii. Nu mai aveam nici o îndoială că Ducu 
inventase toată această poveste fantastică, numai pentru a 
obţine de la mine aceste informaţii. Intenţia lui ticăloasă îmi 
părea evidentă, dar totodată mă convinsesem că Ducu nu 
era un om perfect normal. Numai un om cu o minte 
dezechilibrată putea să des-făşoare o imaginaţie aşa de 
prodigioasă, să se îmbete singur cu propriile lui vorbe şi să 
se identifice în aşa măsură cu rolul pe care şi-l inventase, 
încât sunt convins că sfârşise el însuşi prin a crede că tot ce 
spusese în poveştile lui era adevărat. E drept că, dacă nu aş 
fi avut ocazia să-l as-cult în ultimele două zile, nu aş fi ajuns 
niciodată la această constatare şi aş fi rămas cu impresia pe 
care mi-o făcuse până atunci: un băiat inte-ligent, cu o 
memorie excepţională, o judecată limpede şi o logică per- 
fectă. Ducu s-a declarat foarte satisfăcut de răspunsul meu, 
spunându-mi că abia aşteaptă să iasă din nou la raport, 
pentru a încerca să-şi pună planul în aplicare. Eu, în 
schimb, am rămas decepţionat. Ducu nu mi-a pus nici un fel 
de întrebare cu privire la cunoştinţele mele de afară, pe 
sprijinul cărora puteam conta după ce vom evada. Avea s-o 


facă extrem de discret în zilele următoare. La răspunsurile 
mele ambigui sau evazive nu a insistat, mulţumindu-se să 
revină cu altă ocazie. Începând de a doua zi chiar, Ducu a 
cerut din nou să fie scos la raport. 

Între timp, o altă preocupare a pus stăpânire pe celularul 
nostru. Cam tot în acele zile în care Ducu insista să fie scos 
la raport, convorbirile purta-te prin vizetă, care stagnaseră 
de o bună bucată de vreme, au fost din nou reluate. Nu-mi 
aduc aminte de la cine a pornit iniţiativa care ne-a stimulat 
să ne înfrângem apatia în care căzusem. Subiectul pus în 
discu-ţie nu era nou, dar pe zi ce trecea devenise tot mai 
acut şi toţi ajunsesem la aceeaşi concluzie: rezistenţa 
noastră fizică se apropia de sfârşit. Mai toţi eram de părere 
că trebuie să întreprindem ceva şi să nu aşteptăm ca mieii 
la tăiere, fără să reacţionăm. În ipoteza că regimul la care 
eram supuşi va continua în decurs de câteva săptămâni vom 
atinge limita extremă a slăbiciunii şi, deci, momentul în care 
organismul cedează. Cum semne de îmbunătăţire nu se 
arătau şi sfârşitul fatal spre care ne în-dreptam părea 
inevitabil, nu mai vedeam decât două soluţii. Ori să aş- 
teptăm resemnaţi până ce rând pe rând vom pieri, ori să 
atragem atenţia asupra situaţiei noastre, printr-o acţiune 
disperată, mizând totul pe ipote-za că eram victimele unui 
abuz local şi că, sesizând forurile superioare, acestea vor 
interveni. Aşa am ajuns să ne gândim că, în acest sens, sin- 
gura acţiune posibilă era greva foamei. Culmea paradoxului 
şi ironiei: să faci greva foamei, ca să nu mori de inaniţie. 
Dacă regimul ce ni se aplica nu era de iniţiativă locală, ci 
hotărât de sus, atunci, cel puţin, ne vom scurta chinul, 
grăbindu-ne sfârşitul. Dar şi dacă era vorba de un abuz 
local, o grevă, în halul de slăbiciune în care ne aflam, putea, 
până la intervenţia forurilor superioare, să ne ducă la 
acelaşi deznodământ. 

Majoritatea s-a decis totuşi pentru grevă. Nu-mi mai 
amintesc cine n-a fost de acord. Mi-amintesc doar că doi 
sau trei. Când totul a fost decis, într-o bună dimineaţă, spre 


surprinderea gardianului de serviciu am refuzat să primim 
terciul şi am cerut să vorbim cu ofiţerul de servi-ciu. Cu 
această ocazie, s-a întâmplat şi un lucru la care nu mă 
aşteptam: Ducu s-a solidarizat cu acţiunea noastră, 
refuzând şi el mâncarea. Ştiindu-l cât era de obsedat de 
foame, sperasem că nu va participa la ac-ţiune şi că voi 
scăpa astfel de el din celulă, administraţia având obiceiul în 
astfel de cazuri să recurgă la măsuri de izolare a greviştilor 
de ceilalţi deţinuţi. Ofiţerul de serviciu nu şi-a făcut apariţia 
decât după ce am refu-zat şi masa de prânz. La fiecare 
celulă, aşa cum ne înţelesesem, i s-a ce-rut acelaşi lucru: să 
ne dea câte o foaie de hârtie ca să declarăm în scris greva 
foamei. Răspunsul, cum era de aşteptat, a venit sub formă 
de ploaie de insulte şi ameninţări cu pedepse pentru 
indisciplină, dacă nu renunţăm la grevă. Neobţinând nici un 
rezultat prin tentativa lui de inti-midare, a plecat trântind 
pe rând uşile celulelor şi, în următoarele trei zile, nimeni nu 
s-a mai ocupat de greva noastră. Programul se desfăşura 
după tipicul zilnic, cu singura diferenţă că, la ora prânzului, 
ni se deschi-dea uşa şi ni se punea gamela cu mâncare pe 
jos, iar la ora cinei ne-o înlocuiau cu mâncarea de seară. 
Înainte de închidere, gamela era scoasă din celulă, pentru 
ca a doua zi operaţia să se repete întocmai, începând cu 
terciul de dimineaţă. Şi toate astea, fără nici un comentariu, 
nici din partea gardienilor, nici dintr-a noastră. Chiar faptul 
că stăteam în pat şi nu ne sculam să ne luăm gamela de la 
uşă părea, să treacă neobservat de gardieni. Numai raţia 
zilnică de pâine rămânea în celulă şi, cu fiecare zi ce trecea, 
numărul bucăţilor înşirate pe pervazul ferestrei creştea cu 
câte un sfert de pâine în plus. Un fel de răboj, care arăta de 
câte zile ne aflam în grevă. Se făcuseră opt bucăţi de pâine 
în firida ferestrei noastre (patru ale lui Ducu şi patru ale 
mele), când, în fine, administraţia închisorii s-a hotărât să 
ne bage în seamă. Împărţiţi în trei echipe, toţi ofiţerii 
peniten-ciarului, însoţiţi de o suită de gardieni, au năvălit în 
celular. Una din echipe era condusă de ofiţerul politic 


Roboiu, iar celelalte două de câte unul din ofiţerii de 
serviciu. Fiecare a intrat în câte o celulă şi şi-a înce-put 
„munca de lămurire”, căci despre o astfel de campanie era 
vorba. Tilici, comandantul, supraveghea întreaga operaţie, 
intervenind când într-o parte, când într-alta. Pe un ton 
liniştit, aş putea spune chiar blând, au început să ne 
sfătuiască părinteşte să nu ne punem sănătatea şi viaţa în 
pericol şi să renunţăm la grevă. Recunoşteau că aveam 
dreptate să ne plângem de regimul neomenos la care eram 
supuşi, de care nu era răs-punzătoare administraţia 
închisorii, care nu făcea decât să execute întoc-mai 
dispoziţiile pe care le primise în privinţa noastră, dar că nu 
trebuia să protestăm pe această cale. Greva era un act de 
indisciplină, care nu putea să dea rezultate şi de pe această 
poziţie nimeni nu va sta de vorbă cu noi ca să ne asculte 
doleanţele. Ne-au sfătuit să renunţăm la grevă, promițând 
să treacă sub tăcere actul nostru de indisciplină, să nu-l 
rapor-teze organelor superioare. Totodată, ne promiteau că 
vor raporta „mai sus” situaţia grea în care ne găseam, 
susţinându-ne cererea de îmbunătă-ţire a regimului. Ne-au 
asigurat că numai pe această cale şi prin inter-venţia lor 
vom obţine câştig de cauză. Cam în acelaşi fel au pledat în 
fiecare celulă. La noi, a făcut-o Roboiu, ofiţerul politic. În 
toate celulele s-au izbit de acelaşi refuz. Numai exprimarea 
lui a fost diferită. Şi eu şi Ducu eram întinşi pe pat şi nu 
schiţasem nici o intenţie de a ne scula în picioare. Roboiu s- 
a prefăcut a nu remarca abaterea de la regulament, 
continuând să insiste, cu duhul blândeţii, să-i urmăm sfatul. 
La un moment dat, s-au auzit pe coridor tonuri mai 
ridicate şi glasuri mai răstite, care proveneau din alte 
celule, unde se desfăşura aceeaşi campanie. Reprezentanţii 
administraţiei începuseră să-şi piardă răbdarea iar unii din 
camarazii noştri intraseră cu ei în polemică, spu-nându-le 
că nu se vor lăsa ademeniţi de ipocrizia lor atât de 
transparentă. Încet, încet, tensiunea creştea, spiritele se 
înfierbântau şi atmosfera se învenina. Intervenţiile lui Tilici, 


care se ţinuse până aci în rezervă, au constituit o dezlegare 
pentru ceilalţi ofiţeri pentru a reveni la limbajul şi tonul lor 
de toate zilele, iar pentru noi picătura care a umplut 
paharul. La amenințările şi insultele lui Tilici, la care s-au 
asociat şi ofiţeri şi gardieni, am răspuns toţi, din toate 
celulele, vociferând în fel şi chip, cât ne ţineau puterile. În 
vacarmul care s-a produs, n-am mai ţinut seamă de nimic, 
aşa că am ajuns să ne insultăm reciproc, mergând până la 
înjură-turi. Nici până aici şi nici în toţi anii de detenţie care 
au urmat, n-am mai avut ocazia să asist la un asemenea 
incident şi cred că numai halul nos-tru de degradare fizică 
şi aspectul nostru cadaveric ne-au salvat de la ciomăgeală. 
Oricum, după ce, în încheiere, Tilici ne-a promis că va avea 
grijă să ne rămână oasele în Oradea şi s-a retras cu toată 
suita lui de pe celular, trântind uşile, eram aşa de epuizați 
de efortul depus, încât n-am mai avut nici puterea să ne 
ridicăm din pat pentru a comenta, la vizetă, cele petrecute. 
A doua zi de dimineaţă, a patra de când nu mâncam, Tilici 
a apărut din nou pe celular, cu un grup de gardieni. 
Deschizând pe rând uşile, ne-a întrebat pe fiecare dacă ne- 
am răzgândit şi, la răspunsul nostru negativ, ne-a spus să ne 
luăm pătura şi să ieşim afară pe coridor. Afecta un calm şi o 
răceală care se voiau pline de ameninţări subînţelese, spre 
a ne im-presiona şi înfricoşa. Pot spune, că prea multe 
gânduri nu mi-am făcut cu privire la ceea ce urma să ni se 
întâmple. Eram peste măsură de obo-sit de efortul de a mă 
fi ridicat din pat şi prea preocupat să mă menţin în poziţia 
verticală, fără să-mi pierd cunoştinţa şi să cad. Odată toţi pe 
co-ridor, ni s-a spus s-o pornim spre ieşire. Clătinându-ne pe 
picioare, târân-du-ne lanţurile şi căutând să ne sprijinim de 
pereţi, ne-am îndreptat spre uşa de la capătul celularului. 
Ajunşi în dreptul scării care ducea la etaj, ni s-a spus să 
urcăm. Urcatul scării a fost un calvar. După fiecare două 
sau trei trepte, trebuia să mă opresc şi să mă rezem de zid. 
Inima îmi bă-tea de parcă aş fi alergat şi ameţeala mă 
obliga să închid pentru câteva clipe ochii, ca să-mi revin. 


Cu chiu cu vai, am ajuns sus. Ne aflam pe un coridor cu 
celule pe stânga şi pe dreapta, identic cu celularul de la 
parter, pe care îl părăsisem. Ne-au repartizat câte unul în 
celulă. Am nimerit într-una cu fereastra spre nord. 

Geamurile erau acoperite cu flori de gheaţă. Afară nu 
puteai vedea decât prin ochiurile sparte, pe unde şuiera 
continuu un curent de aer rece, ce se stabilise între 
fereastră şi vizeta de la uşă, care era o simplă gaură 
rotundă, de-o palma. Sub geam, o tinetă de fontă fără 
capac, cu un rest de urină îngheţată pe fund. Pe pat, o 
saltea aproape goală, pe care m-am trântit, sleit de puteri, 
încercând să mă înfăşor în pătură ca să mă încăl-zesc. M-am 
ghemuit pe jumătate de pat, cealaltă jumătate neputând fi 
folosită, lipsindu-i două rânduri din baloturile de tablă 
transversale din care era alcătuită somiera, astfel că 
salteaua cădea printre spaţiile prea mari, rămase libere. La 
toate aceste condiţii mizerabile, se adăuga vre-mea. Ca un 
făcut, în dimineaţa aceea se pornise din nou viscolul. Vântul 
şuiera prin geamurile sparte şi spulbera zăpada până în 
mijlocul camerei, depunând pe ciment, între fereastră şi 
uşă, o dâră albă, ca un troian în miniatură. 

Socoteala zilelor care au urmat am pierdut-o. Vegetam 
într-o stare de somnolenţă permanentă. Mă lăsasem în voia 
soartei şi nu mai gândeam la nimic. Foamea n-o mai 
simţeam deloc. Nici frigul nu-l mai înregis-tram cu toată 
intensitatea simţurilor, care parcă mi se atrofiaseră, deşi 
tremuram aproape tot timpul. O singură durere mai acută o 
percepeam la fluierele picioarelor, lângă glezne, acolo unde 
mă atingea fierul rece al lanțurilor. Mai simţeam o 
mâncărime obsedantă la degetele picioa-relor, pe care nu 
mi-o puteam explica. Abia câteva zile mai târziu, când am 
dat iar de puţină căldură, mi-am dat seama că era vorba de 
degeră-turi. Mâncărimile m-au chinuit câteva săptămâni, 
degetele trecând de la culoarea albă, la roşu cu pete vinete 
şi apoi revenind cu încetul la aspec-tul normal, după ce, mai 
întâi, pielea mi s-a jupuit până aproape de glezne. 


Nu mai aveam noţiunea timpului. Ziua nu se mai deosebea 
de noapte. Pluteam între vis şi realitate, alternând între un 
somn letargic şi o stare de semitrezie, plăcută, aproape 
euforică. Prin minte mi se perindau gân-duri prizărite, fără 
şir sau succesiune logică, imagini de locuri şi figuri de 
oameni cunoscuţi. Nu eram capabil să opresc desfăşurarea 
anarhică a acestui film şi să mă fixez pe o idee sau imagine. 
Nu aveam nici pute-rea, nici voinţa s-o fac. Zgomotele 
celularului şi vocile gardienilor îmi parveneau estompate şi- 
mi păreau că vin de la mare depărtare. Realizam că 
gardianul intra în celulă, că bătea cu ciocanul în gratii la 
„număr”, că îmi vorbea. Sensul cuvintelor îl înţelegeam cu 
întârziere: „Mai trăieşti, bă?” Sau: „Ai murit, bă?” Odată, 
când m-a împins cu ciocanul de bătut în gratii, ca să vadă 
dacă mai mişc, l-am auzit spunând: „Credeam că ai dat în 
primire!” 

Auzeam şi înţelegeam totul, dar aveam impresia că 
participam ca spec-tator de la distanţă la aceste scene, în 
care nu eram implicat direct şi care nu mă priveau. Aşa au 
mai trecut patru zile, cum am aflat mai târ-ziu. Nu mi-am 
putut da seama dacă în acest răstimp am coborât vreodată 
din pat la tinetă sau am avut numai intenţia. Într-o zi m-am 
dat totuşi jos din pat şi m-am dus la vizetă, răspunzând la 
bătăile insistente în perete, pe care le auzeam de o bună 
bucată de vreme, fără să reacţionez. Când mi-am dat seama 
că ciocăniturile sunt reale şi nu produs al imaginaţiei mele, 
m-am smuls din toropeală şi, cu neînchipuite eforturi, m-am 
dus până la uşă. Era Colea Ungureanu, care izbutise să mă 
trezească. Mi-a spus că o parte din grevişti cedaseră şi 
fuseseră din nou mutaţi la parter, iar cei care mai 
rămăseseră hotărâseră şi ei să iasă din grevă. Îi auziseră pe 
gardieni vorbind pe coridor că se făceau pregătiri pentru a 
ne hrăni cu forţa, artificial. Rezistenţa nu mai avea nici un 
rost, spunea el, dove-dindu-se că administraţia nu avea de 
gând să cedeze. lar dacă până la urmă, tot va trebui să 
murim de inaniţie, măcar să fim lăsaţi în pace, să nu ne mai 


chinuie cu furtunul vârât pe gât şi să fim din nou mutaţi la 
parter, unde nu era chiar aşa de frig. 

Am fost de acord, argumentul convingător fiind hrănitul 
artificial, de care mi-era groază, cu toate că nu ştiam exact 
cum se procedează. Era cam pe la ora prânzului, când, în 
urma înţelegerii prin vizetă, am început să batem în uşă. La 
venirea gardianului, i-am cerut să anunţe ofiţerul de 
serviciu că renunţăm la greva foamei. l-am auzit paşii 
îndepărtându-se pe coridor şi apoi pe scări. Până la sosirea 
ofițerului, mi s-a părut o veş-nicie. Picioarele îmi tremurau 
şi nu mă mai ţineau, aşa că m-am lăsat să alunec în jos, de-a 
lungul tocului uşii. Aşa, ciucit pe prag şi rezemat de uşă, m- 
a găsit ofiţerul de serviciu când a tras zăvorul şi mi-a spus 
să ies afară. Sculatul în picioare, mersul pe coridor şi mai 
ales coborâtul scări-lor s-au petrecut ca într-un coşmar, 
când vrei să păşeşti sau să faci anu-mite mişcări şi 
membrele nu te ascultă şi nu răspund la comenzi. Nu-mi 
puteam controla lungimea pasului şi nici direcţia. Şi toate 
mişcările le făceam ca într-un film rulat cu încetinitorul. Cu 
nenumărate opriri, spri-jinindu-ne de pereţi sau unii de 
alţii, încercând să ne susţinem reciproc şi mai mult 
dezechilibrându-ne unul pe altul, am ajuns cu toţii la parter. 
Ofiţerul şi gardienii care ne însoțeau au dat dovadă de o 
răbdare neobiş-nuită. Nu ne-au grăbit şi nu ne-au zis nimic. 
Pe tot drumul parcurs, care mi s-a părut nespus de lung, 
nu-mi aduc aminte decât de Colea, care îşi dădea osteneala 
să mă ajute şi să mă susţină, cu toate că avea aceleaşi 
dificultăţi la mers ca şi mine. Pe scări, mi-a şoptit la ureche 
că ofiţerul politic fusese de mai multe ori în celula lui Ducu, 
cu care stătuse mult de vorbă. Observase personal aceste 
vizite ale lui Roboiu, celula lui fiind vis-a-vis de a lui Ducu. 
Abia când m-am putut întinde pe pat, am realizat că mă 
aflam din nou în vechea mea celulă de la parter şi în aceeaşi 
formaţie în care fusesem cu patru zile în urmă, înainte de a 
o fi părăsit. Pe patul de alături era trântit Ducu, care-şi 
trăgea şi el sufletul, după efortul depus pe drumul de la etaj 


până la parter. Încet, încet, ini-ma, care-mi bătea de parcă 
aş fi alergat într-o cursă, şi-a recăpătat rit-mul normal, 
respiraţia precipitată mi s-a potolit, gândurile mi s-au ordo- 
nat şi am reluat contactul cu mediul înconjurător. Prima 
impresie înre-gistrată a fost de căldură. Cu toate că îmi 
dădeam seama că nu era chiar vorba de o temperatură de 
cameră normală, contrastul cu atmosfera glacială din care 
plecasem, soarele care pătrundea pe fereastra orientată 
spre sud şi ale cărui raze scăldau încăperea în lumină îmi 
dădeau o senzaţie nespus de plăcută. Întinzând mâna, 
puteam atinge pata aurie de soare, care ajungea până la 
marginea patului. Mi-am rotit un timp ochii prin cameră. Aş 
fi vrut să mă ridic din pat şi să mă urc pe tinetă ca să 
privesc pe fereastră, dar totodată nu voiam să tulbur prin 
vreo mişcare liniştea plăcută care mă înconjura. Obosit de 
lumina puternică, am în-chis ochii şi am continuat să 
savurez atmosfera paşnică ce domnea în celulă. 

Pluteam într-o stare de mulţumire, de parcă m-aş fi întors 
acasă şi îmi era aşa de bine, încât nici nu mi-am dat seama 
când am alunecat în vis. Nu ştiu cât am dormit. La un 
moment dat, am auzit prin somn zgomotul cunoscut al 
uşilor şi zăvoarelor, paşi de cizme şi voci de gardieni. N-am 
deschis ochii, decât când s-a tras zăvorul uşii noastre. Era 
un gardian, ca-re ne-a adus în poala mantalei sferturile de 
pâine, rămase în celulele de la etaj. Le-a pus grămadă pe 
pervazul ferestrei şi a plecat. Pe celular, uşile continuau să 
se deschidă şi să se închidă. Ducu, care se sculase şi asculta 
la uşă, m-a anunţat că ni se aduce mâncarea. Vestea nu mi-a 
produs nici o impresie. Nu simţeam foamea şi mâncarea nu- 
mi zicea nimic. Nici când s-a deschis uşa celulei şi mi-a 
parvenit mirosul ciorbei de cartofi cu carne din hârdăul de 
pe coridor. Mi-a adus-o la pat şi s-a repezit din nou la uşă ca 
să şi-o ia şi pe a lui. Apoi, înainte ca gardianul să închidă 
uşa, i-a cerut pe tonul rugător pe care i-l cunoşteam să ne 
mai aducă un supliment, în cazul că îi va mai rămâne 
mâncare în hârdău, du-pă ce distribuie masa pe celular. 


Eram uluit de inepuizabilele resurse de energie ale lui 
Ducu. Aspectul lui fizic, puternic marcat de privaţiunile prin 
care trecuse, cu faţa suptă, cu ochii adânciţi în orbite şi cu 
barba ne-rasă de o săptămână, care îi sublinia şi mai mult 
slăbiciunea, contrasta izbitor cu vivacitatea cu care se 
deplasa. Primele linguri de ciorbă fier-binte pe care le-am 
înghiţit m-au încălzit peste măsură. Transpirasem tot, ceea 
ce nu mi se mai întâmplase de mult. Nu pot spune că am 
mâncat cu poftă. Parcă mă dezobişnuisem! M-am străduit 
să mănânc unul din sferturile de pâine uscată ca un pesmet. 
Gamela n-am putut s-o golesc, iar Ducu, care în acest timp 
mâncase tot şi era la al treilea sfert de pâine, atent fiind 
totodată la zgomotele de pe coridor, mi-a spus să mă 
grăbesc să-mi termin ciorba, pentru că speră să ni se mai 
aducă supliment. l-am spus că mă simt aşa de sătul, încât 
nu-mi pot termina nici porţia. l-am oferit lui restul de ciorbă 
ce-mi rămăsese în gamelă. Ducu s-a grăbit s-o golească şi s- 
a instalat la uşă, cu câte o gamelă în fiecare mână, în aştep- 
tarea suplimentului. De data asta, dorinţa i s-a împlinit. 
Gardianul a des-chis uşa şi i-a umplut amândouă gamelele 
cu restul de ciorbă din ciubăr. Nu mai era decât un lichid 
transparent cu câteva steluțe de grăsime la suprafaţă. Am 
asistat înmărmurit la scena care a urmat. 

Ducu după ce îşi mâncase porţia şi două sferturi de pâine, 
a lichidat şi conţinutul celor două gamele suplimentare, 
împreună cu al treilea sfert de pâine. Ceea ce reprezenta, 
în total, aproape 3 litri şi jumătate de ciorbă şi 750 de 
grame de pâine. După această performanţă, descheiat la 
pantaloni din cauza stomacului dilatat de cantitatea 
îngurgitată, s-a întins pe spate pe pat, gâfâind. Peste câteva 
minute, a început să se plângă de dureri în abdomen şi, 
după ce s-a frământat un timp, s-a năpustit la tinetă. A 
eliminat întreaga cantitate de lichid pe care o înghiţise şi 
care n-a făcut decât să treacă prin stomac şi traiectul 
intestinelor, într-un timp record. Uşurat s-a întins din nou 
pe pat. N-a trecut nici un sfert de oră şi pe coridor s-au 


auzit din nou zăvoarele. Dintr-o săritură, Ducu a fost la uşă, 
cu urechea lipită de vizetă. M-a anunţat că se distribuie 
ceva, dar nu-şi poate da seama despre ce e vorba. 

Distribuirea începuse de la celălalt capăt al celularului, aşa 
că uşa noas-tră a fost ultima care s-a deschis. În cadrul ei, a 
apărut gardianul, pur-tând pe braţ, în chip de tavă, un fund 
de putină cam de un metru diame-tru, pe care se găseau 
câteva bucăţi de carne de vită fiartă. Erau şase sau şapte 
bucăţi tăiate egal, cam cât palma de mari. Gardianul i-a pus 
câte o porţie în fiecare din cele două gamele, pe care Ducu 
s-a grăbit să i le întindă. Când a dat să plece, Ducu l-a rugat 
să ne dea şi restul de patru sau cinci bucăţi, care 
rămăseseră pe fundul de lemn. Gardianul a avut un moment 
de ezitare, după care, făcându-şi probabil socoteala că nu 
avea rost să se mai întoarcă înapoi cu cele câteva bucăţi 
rămase, după ce împărţise porţiile la toate celulele, le-a 
deşertat în gamelele pe care Ducu le ţinea cu insistenţă 
întinse. 

Uşa s-a închis, iar Ducu, radios de fericire, s-a aşezat pe 
patul meu, punând gamelele pe pătură, cu intenţia de a 
împărţi prada sub ochii mei. Bucuria i-a fost şi mai mare, 
când i-am spus că mi-ajunge o porţie de carne, fiindcă mă 
simt sătul. Fără să mai insiste, s-a grăbit să-mi întindă 
gamelele ca să-mi aleg o bucată, după care s-a retras pe 
patul lui cu res-tul şi a început să mănânce. Două bucăţi le-a 
pus de-o parte, spunându-mi că le păstrează pentru mai 
târziu. N-a rezistat însă mai mult de o oră tentaţiei. Le-a 
mâncat şi pe acelea, împreună cu încă un sfert de pâine şi s- 
a culcat apoi, declarându-se pentru prima dată sătul, de 
când era în închisoare. Nici eu nu mai asistasem, de când 
eram în puşcărie, la asemenea scenă dezgustătoare de 
bulimie! În ceea ce priveşte abundența de mâncare din ziua 
aceea şi apariţia pentru prima dată a cărnii, n-a fost vorba 
decât de un fenomen izolat, care nu s-a mai repetat. Cred 
că a fost o hotărâre excepţională a Direcţiei, mulţumită că 
nu-i mai cream proble-me cu greva noastră. De altfel, în 


toate cazurile de greve pe care le-am mai trăit mai târziu în 
închisoare, procedeul a fost acelaşi. În primele zi-le după 
încetarea grevei, foştii grevişti primeau mâncare din 
abundență. La noi, acest regim special n-a durat decât o zi! 
Seara am mai primit o dată gamelele pline cu un arpacaş 
consistent şi cu resturile de carne de la prânz iar, a doua zi, 
am reintrat în normal, adică am revenit la alimen-taţia de 
înfometare dinainte. Contrar lui Ducu, care părea şi mai 
obsedat de foame ca înainte şi nu-şi mai stăpânea mersul de 
leu în cuşcă înainte de ora mesei şi insistenţele umilitoare 
pe lângă gardian ca să-i mai dea un supliment, la mine, 
senzaţia de foame dispăruse aproape complet. Prima 
săptămână după grevă abia mai puteam înghiţi porţia, 
chinuit fi-ind de nişte arsuri aproape dureroase de-a lungul 
esofagului, timp de câteva ore după fiecare masă. Apoi, 
fenomenul a dispărut, fără ca Ma-che sau Paul, pe care i-am 
consultat prin vizetă, să-mi poată da vreo explicaţie. Cei doi 
doctori nu se puteau lămuri cum de supravieţuisem acelei 
săptămâni de grevă fără să fi băut deloc apă. Pretindeau, că 
din punct de vedere medical era o imposibilitate. Dar câte 
teorii medicale, în privinţa rezistenţei fizice şi a 
posibilităţilor organice ale omului, n-au fost contrazise în 
închisoare! În schimb, alte fenomene îşi găseau expli-caţia 
şi confirmarea medicală. Subnutriţia şi avitaminoza îşi 
arătau efectele nu numai prin extrema slăbiciune la care 
ajunsesem. Aveam tulburări de vedere şi pe imaginea 
prinsă de retină mi se pLimbău puncte negre, ca şi cum aş 
fi avut fire de praf în ochi. Îmi sângerau gingiile şi câţiva 
dinţi începuseră să mi se clatine. Pielea, uscată ca hârtia, îşi 
pier-duse elasticitatea şi se excuama. La câteva zile după 
revenirea noastră pe celularul de la parter, am fost scoşi la 
duşuri. Trecuseră cam trei săptămâni de când nu ne mai 
spălasem şi nu ne mai dezbrăcasem. 

De data asta, ne-au scos lanţurile în celule, aşa că ne-am 
putut pregăti din vreme, dezbrăcându-ne pe jumătate, 
pentru a nu mai pierde timpul la baie şi a putea sta cât mai 


mult sub duşuri. Odată debarasaţi de lanţuri, am început să 
ne dezbrăcăm. Când Ducu, care era brun şi extrem de 
păros pe corp, şi-a dat pantalonii jos, în jurul lui, pe ciment, 
au început să cadă smocuri întregi de păr. Părul de pe 
picioare i se desprindea, ca şi cum n-ar fi avut rădăcină. Se 
pare că era tot efectul avitaminozei. 

Vremea trecea încet, fără ca vreun eveniment să mai 
tulbure apatia în care căzusem. Nu era vorba de 
demoralizare sau disperare. Mai mult o resemnare în faţa 
situaţiei căreia, mai ales în urma eşecului grevei, ne 
convinsesem ca nu-i puteam determina schimbarea. 
Aşteptam, nu ştiam nici eu ce, dar cu un fel de dorinţă 
încăpăţânată de a rezista, pornită poa-te dintr-un spirit de 
contrazicere, de a nu sucomba, pentru a nu da aceas-tă 
satisfacţie Securităţii. Din fericire, timpul se îndrepta pe zi 
ce trecea şi nu mai sufeream de frig, singurul factor care 
mi-a pus la grea încerca-re moralul. La Oradea, începuse 
primăvara! Erau momente peste zi, când deschideam şi 
fereastra. 

De mai multe ori pe zimă suiam pe marginile tinetei şi în 
poziţia asta incomodă priveam afară, până ce mă lăsau 
puterile şi trebuia să mă întind iar pe pat, unde, obosit, 
adormeam sau somnolam, până ce mă simţeam din nou în 
stare să mă urc la fereastră. Mă uitam peste zidul închisorii, 
în curtea casei lui Tilici. Urmăream zi de zi apariţia 
bobocilor din coroanele pomilor care depăşeau coama 
zidului şi progresul unei perechi de guguştiuci, care îşi 
clădeau cuibul în streaşina casei. 

De vorbit, vorbeam foarte puţin cu Ducu, care şi el era 
destul de tăcut. Cât despre povestea cu „personajul 
misterios”, care pasămite trebuia să ne faciliteze evadarea, 
n-a mai pomenit niciodată nici un cuvânt. Din când în când 
mai schimbam câteva vorbe prin vizetă cu ceilalţi, mai mult 
pentru a ţine contactul şi a ne întreba de sănătate. Pe 
coridor, nu se mai auzeau conversațiile nesfârşite de 
altădată. Ore întregi domnea tăcerea. Toţi erau obosiţi. 


Un singur eveniment, de care îmi amintesc, a mai trezit 
celularul din amorţeală în acea perioadă. Într-o dimineaţă, 
ciocăniturile în pereţi de la o celulă la alta ne-au adus pe 
toţi la geam. În curtea de sub ferestrele noastre, în mod cu 
totul neobişnuit, sosise pentru a doua oară în acea 
dimineaţă „sicriul”. Aşa botezasem căruţa pe care se afla o 
ladă care semăna a sicriu şi cu care se aducea, o dată pe zi, 
pâinea pentru deţinuţi. De data asta, venise ca de obicei 
dis-de-dimineaţă cu pâinea, dar apoi plecase din nou. Acum 
se întorsese, miliţianul care mâna căruţa deshă-mase caii şi- 
i dusese în grajdul închisorii iar sicriul rămăsese părăsit în 
curtea însorită, de sub ferestrele noastre. Alarma în celule 
se dăduse după vreo jumătate de oră, când miliţianul 
răspunzător cu bucătăria venise să ia în primire conţinutul 
„Sicriului” şi îi ridicase capacul. Apoi plecase lăsându-l 
deschis. A mai durat vreo jumătate de oră, până ce au 
apărut vreo cinci-şase deţinuţi de drept comun, purtând 
fiecare câte un coş de nuiele, cu care urmau să transporte 
la bucătărie ceea ce se găsea în „sicriu”. La început nu 
putusem identifica marfa adusă. Prin capacul deschis se 
vedea numai un fel de masă uniformă, de culoare brună. În 
timpul ce s-a scurs până la sosirea deţinuţilor cu coşurile, 
lada rămăsese deschisă, în plină bătaie a soarelui, iar noi, 
căţăraţi la ferestre, făceam fel de fel de presupuneri. La un 
moment dat, am avut impresia că suprafaţa masei 
nedefinite din „sicriu” se mişcă. După câteva minute, când 
s-a încins şi mai tare sub razele soarelui, ne-am dat seama 
că înă-untru avea loc un proces de fermentație, ceea ce 
făcea ca suprafaţa materiei suspecte din ladă să se umile. 
Încet, încet, s-a format o spumă brun-roşcată, care a 
început să crească şi să se umfle, depăşind margi-nile lăzii. 
Dacă la vedere nu ne puteam da seama de conţinutul 
căruţei, mirosul care se răspândise în curte şi până în 
celulele noastre, nu mai lăsa nici un dubiu asupra stării lui. 
Mai mult ca oricând, lada îşi merita numele de „sicriu” căci 
mirosul pe care îl degaja era neîndoielnic de stârv. În acest 


stadiu al fermentaţiei, au apărut şi deţinuţii cu coşurile, 
care, cu mâinile la nas, au început să dea târcoale căruţei, 
neştiind cum să se apuce de treabă. A apărut şi un gardian, 
care a răcnit nişte ordine şi, în cele din urmă, au găsit 
soluţia. Un deţinut a adus o furcă de la grajd. S-a suit pe 
Joitrele căruţei şi a început descărcarea. Înfigea furca prin 
spumă în ladă şi arunca atât cât apuca în ea din căruţă în 
coşurile înşirate pe jos. În fine, ne-am lămurit asupra 
misteriosului conţinut al „sicriului”, destinat să ia drumul 
bucătăriei: era vorba de bojoci de vită! După descărcarea 
căruţei şi dispariţia coşurilor cu bojoci în clădirea 
bucătăriei, mirosul de hoit s-a mai atenuat, dar nu pentru 
mult timp. După o vreme s-a făcut din nou simţit şi s-a 
răspândit în toată închisoa-rea, devenind tot mai persistent 
şi culminând în momentul când deţinuţii de drept comun au 
început să transporte pe diferitele secţii ciuberele cu 
mâncarea de prânz. În timpul împărţirii mesei pe celularul 
nostru, du-hoarea devenise insuportabilă. 

Ca de obicei, când s-a deschis uşa celulei, Ducu era cu cele 
două gamele pregătite. Împărţitul mesei pornise de la 
capătul opus al celularului, aşa că noi eram ultimii la rând. 
Hârdăul tras în faţa uşii noastre era cu toate astea aproape 
plin, căci majoritatea refuzase mâncarea. Gardianul, care 
se nimerise în ziua aceea să fie unul mai cumsecade, după 
ce a pus în fiecare gamelă câte un polonic (raţia 
reglementară), ştiindu-l pe Ducu veşnic flămând şi cerşind 
suplimente, l-a întrebat, cam cu jumătate de gură, dacă mai 
vrea. Cum mai toţi refuzaseră mâncarea şi el însuşi strâmba 
din nas, scârbit de mirosul ce se ridica din hârdău, nu se 
aştepta ca oferta lui să aibă succes. Ducu s-a grăbit însă să 
accepte şi gardianul i-a umplut gamelele. În primul moment 
când Ducu mi-a adus gamela şi mi-a pus-o pe pat, am crezut 
că mi se face rău. Mirosul bojocilor stri-caţi, amestecați cu 
arpacaş, era de-a dreptul insuportabil şi-mi făcea greață. 
Ducu în schimb, cu toate că era indignat de conţinutul din 
game-lă, s-a apucat să mănânce. La început mai cu 


reticenţă şi încercând să aleagă cu lingura numai 
arpacaşul. În cele din urmă, a reuşit să-şi învin-gă scârba şi 
a golit gamela. La fel a făcut şi cu a mea, pentru că n-am 
putut mânca şi i-am dat-o lui. Am deschis apoi geamul ca să 
aerisesc celula, dar multă vreme încă, după ce duhoarea s-a 
risipit, amintirea mirosului de bojoci stricaţi a continuat să 
mă obsedeze. La vreo jumă-tate de oră după masă, am fost 
chemat la uşă. Titi Spânu, vecinul nostru de celulă, îmi 
bătea în perete şi striga prin vizetă numele meu. 
Nenorocitul, reuşise să mănânce jumătate din porţia de 
arpacaş cu bojoci şi acum avea dureri grozave de stomac. 
Mi-a spus că e transpirat leoar-că, că durerile sunt tot mai 
acute şi nu ştie ce să mai facă. Cuprins: de panică, mă 
întreba ce să facă, ca şi cum aş fi avut vreo posibilitate să-l 
ajut. Tot ce mi-a trecut prin minte a fost să-l sfătuiesc să-şi 
bage două degete pe gât şi să încerce să vomite. Mache, 
care de la celălalt capăt al celularului auzise vorbindu-se la 
vizetă, dar din cauza distanţei nu înţe-lesese conversaţia, 
m-a întrebat ce se întâmplase. Cu riscul de a fi auzit de 
santinela din dreptul geamului, l-am pus la curent, strigând 
ca să mă fac înţeles. Mi-a răspuns că probabil Titi Spânu 
făcuse o puternică indi-gestie şi că îl sfătuisem bine. Într- 
adevăr, după câteva minute, Titi m-a chemat din nou ca să- 
mi spună că, după ce reuşise să vomite, se simţea mai bine. 
A fost singurul accident provocat de bojocii alteraţi. Ducu n- 
a avut de suferit nici o consecinţă! 

Zi de zi, pe măsură ce înaintam în primăvară, vremea se 
făcea tot mai blândă. Afară era deja cald. Deţinuţii de drept 
comun, care erau scoşi la diferite corvezi în curte, umblau 
în cămăşi. În timpul zilei, cât lăsam geamurile deschise şi 
soarele bătea în cameră, se ridica şi în celu-lele noastre 
temperatura. Deîndată ce soarele dispărea însă, se făcea 
iar frig, căci zidurile groase şi pline de igrasie ale temniţei 
nu aveau timp să se încălzească. Abia după câteva 
săptămâni de vreme bună au început să se dezmorţească şi 
numai atunci ne-am dat seama că, de fapt, erau în-gheţaţi, 


în sensul cel mai strict al cuvântului. Particulele de apă din 
ten-cuiala pătrunsă de igrasie îngheţaseră peste iarnă, iar 
acum, pe măsură ce se încălzea, se dezgheţau. Rezultatul: 
zidurile se cojeau şi în fiecare zi cădeau pe jos porţiuni de 
tencuială udă, de parcă ar fi fost mortar proaspăt. Cu toate 
astea, prin faptul că nu mai tremuram de frig, că 
deschideam geamul câteva ore pe zi şi puteam sta şi la 
soare, cât mă ţineau puterile să stau în picioare pe tinetă, 
celula mi se părea că deve-nise de-a dreptul primitoare şi 
plăcută. La această stare de spirit mai bună a contribuit şi 
constatarea, pe care am făcut-o cu toţii, a unei îmbunătăţiri, 
e drept, abia perceptibilă, a hranei. Ciorbele nu mai erau 
chiar aşa de limpezi şi în fundul gamelei găseai şi câteva 
linguri ceva mai consistente, fie că era arpacaş, nişte foi de 
varză sau câteva bucăţi de cartofi (în general cam stricaţi, 
cum se întâmpla mai totdeauna în puşcărie, primăvara, 
când stocul de iarnă era pe sfârşite). Această aşa-zisă 
îmbunătăţire a hranei avea pentru noi mai mult o valoare 
morală, căci, din punct de vedere nutritiv, era departe nu 
numai de a ne ajuta să ne refacem, dar chiar de a ne 
menţine în starea în care ne găseam. 

Aşa s-au mai scurs câteva săptămâni, până la începutul lui 
mai, când, în-tr-o zi, pe neaşteptate, am fost cu toţii scoşi 
din celule şi duşi în curtea închisorii. Ni s-au dat bagajele pe 
care le aveam la magazie (celor care aveam), în locul 
lacătelor de la lanţuri, ni s-au bătut nişte nituri şi ni s-a dat 
hrană rece pentru trei sau patru zile (nu-mi mai amintesc 
exact). Urma deci să părăsim penitenciarul din Oradea 
Mare şi astfel avea să se încheie una din perioadele cele 
mai negre din anii mei de puşcărie. Faptul că nu ştiam unde 
ne vor trimite şi ce urma să ne aştepte, acolo unde vom 
ajunge, nu ne preocupa. Mai rău decât fusese la Oradea, nu 
putea fi. Aşa gândeam toţi, chiar şi cei mai sceptici dintre 
noi. 

Eram toţi veseli. Parcă renăscusem! Toate operaţiile 
premergătoare ple-cării (bătutul niturilor la lanţuri, 


împărţitul bagajelor şi al hranei reci) au durat mai bine de 
două ore, timp în care am stat în curte, la soare. Bucuria de 
a fi din nou împreună ne-a făcut să uităm de toate 
suferinţele îndurate, de foametea şi slăbiciunea care ne 
sleiseră de puteri. Discuţiile nu mai pridideau. Schimbam 
păreri, impresii şi informaţii, trecând în re-vistă diferitele 
episoade ale evadării, din timpul anchetei şi al procesu-lui. 
Când toţi împreună, când separat, câte doi sau trei, grupul 
nostru se aduna sau se destrăma, într-o efervescenţă şi 
agitaţie, greu de înţeles din partea unor oameni de o 
slăbiciune scheletică, cărora nu le puteai atribui atâta 
vitalitate. E drept că după primele minute, ne-am consumat 
aceste rezerve neştiute de energie de care mai dispuneam 
şi a trebuit să ne aşe-zăm pe jos. Singurul care în tot acest 
timp se ţinea mai de-o parte era Ducu. La început încercase 
şi el să se integreze în grupurile care stăteau de vorbă şi să 
participe la discuţii. Intervenţiile lui erau ignorate şi ni- 
meni nu s-a angajat cu el în vorbă, aşa că, simțind că 
prezenţa lui era nedorită, se retrăsese. Stătea pe margine, 
întunecat la faţă şi pe gânduri. După ce fiecare şi-a povestit 
fragmentele din păţaniile personale pe tim-pul cât fusese 
despărţit de ceilalţi şi astfel am putut reconstitui şi avea 
fiecare o vedere de ansamblu a întregii perioade, de la 
evadare şi până în momentul acela, s-a trecut şi la unele 
aspecte mai hazlii. 

Astfel, îmi amintesc de povestea lui George Sarry, care i-a 
lămurit pe cei care îi fuseseră vecini de celulă în arestul 
Securităţii din Baia Mare, de ce, deseori, la ora împărţirii 
mesei, în faţa uşii celulei lui, se iscau certuri între gardieni. 
Ori, George Sarry avusese o idee ingenioasă. Profitând de 
faptul că salteaua lui era nouă şi proaspăt umplută, scosese 
din ea un pai şi, culcat pe burtă lângă uşă, aştepta trecerea 
primului gardian care punea pe jos castroanele şi apoi a 
celui de-al doilea care le umplea cu ciorbă. Când acesta 
trecea la celula următoare, George stre-cura paiul prin 
grătarul de aerisire care se găsea în partea de jos a uşii 


metalice până în castron şi sugea toată coirba din el. Când 
cel de-al trei-lea gardian (care deschidea pe rând celulele, 
pentru ca deţinuţii să-şi ridice mâncarea) ajungea la uşa lui 
George, constata că în castronul lui nu fusese pusă ciorbă. 
Numai pe fundul castronului, unde nu ajungea George cu 
paiul, era puţin lichid şi câteva felii de cartofi sau gulii, care 
constituiau invariabil menu-ul zilei. Gardianul trei îşi chema 
atunci to-varăşul care îl precedase şi îi făcea observaţie. 
Gardianul doi, pe bună dreptate, susţinea morţiş că pusese 
în castron porţia reglementară şi... De aici discuţiile în 
contradictoriu care se stârneau la ora mesei în dreptul uşii 
lui George Sarry, pe care le auziseră şi nu şi le putuseră 
explica vecinii lui de celulă. De câte ori castronul era depus 
suficient de aproape de uşă, pentru ca George să poată 
ajunge cu paiul până la el, scena se repeta, fără ca gardienii 
să aibă cea mai mică bănuială asupra felului în care 
dispărea ciorba din el. 

Tolăniţi pe jos, la soare, glumeam şi râdeam de diferitele 
întâmplări pe care fiecare le povestea. Din nou domnea în 
tot grupul buna dispoziţie de altădată! Aşa ne-a găsit 
grupul de gardieni, în frunte cu căpitanul Tilici şi câţiva 
ofiţeri, care şi-au făcut apariţia în curte. 

Ne-au spus să ne sculăm în picioare şi să ne aliniem. Într-o 
ultimă încer-care, de a-şi manifesta autoritatea, Tilici ne-a 
ordonat: 

— Drepţi! 

Un gardian, cu dosarele noastre în braţe, a făcut apelul 
nominal. Tilici cu atitudinea marţială a unui comandant, 
care îşi ia în primire trupele, asista. Deodată, privirile i s-au 
oprit asupra lui lon Pantazi: 

— Bă! Tu n-ai făcut armata? Nu ştii ce-i aia drepţi! loni-a 
explicat că el stătea drepţi, dar bocancii pe care-i primise 
de la închisoare nu voiau să stea în poziţia de drepţi. Într- 
adevăr, încălţămintea cu care evadase de la Cavnic se 
rupsese de mult şi Ion raportase zile în şir că rămăsese des- 
culţ, până ce i se dăduse o pereche de bocanci de-ai 


închisorii. Erau bocanci „reformă de la armată”, care erau 
preluaţi de penitenciare şi destinaţi a fi daţi deţinuţilor care 
nu mai aveau încălţăminte. Faptul că erau uzaţi şi scorojiţi 
era lucru obişnuit, dar bocancii pe care-i primise Ion erau şi 
desperecheaţi. Şi asta era ceva obişnuit, numai că de data 
asta diferenţa dintre cei doi bocanci era de câteva numere, 
ceea ce făcea ca atunci când se lua poziţia de drepţi, cu 
călcâiele apropiate şi pe aceeaşi linie, vârful unuia depăşea 
pe celălalt ca un lat de palmă. Zi de zi, Ion Pantazi insistase 
o vreme să i se dea alţii, dar fără succes şi în cele din urmă 
renunţase. Tilici n-a mai zis nimic. De altfel, scena a fost 
întreruptă de sosirea unui camion, care intrase pe poarta 
închisorii, tre-cuse pe sub bolta de la intrare şi se oprise în 
curte, în dreptul nostru. 

Am fost îmbarcaţi cu ritualul obişnuit; ni s-a spus să ne 
aşezăm pe jos, să nu privim peste bordul lăzii camionului şi 
am fost avertizaţi că, la cea mai mică tentativă de a ne scula 
în picioare, escorta are ordin să tragă. Cei câţiva gardieni 
care constituiau paza stăteau în picioare, rezemaţi de 
cabina şoferului şi cu pistoalele automate îndreptate spre 
noi. 

Camionul a pornit, a ieşit în stradă şi în urma noastră am 
auzit trântindu-se poarta închisorii. Fără nici un punct de 
sprijin, zgâlţâiţi şi aruncaţi dintr-o parte într-alta la hopuri 
şi la curbe, am parcurs străzile oraşului până la gară. 
Camionul s-a oprit în afara staţiei, unde, pe o linie moartă, 
era garat un vagon-dubă. 

Ne-au dat jos din camion şi abia atunci am văzut că un alt 
grup de gar-dieni înarmaţi ne precedase. Se înşiraseră de 
la locul de debarca-re peste câteva linii de cale ferată şi 
până la vagonul-penitenciar. Lia vreo cincizeci-şaizeci de 
metri, la capătul peronului gării, alţi doi milițieni înarmaţi 
interziceau lumii să se apropie. Forţa desfăşurată era 
impresio-nantă pentru nişte biete fiinţe scheletice, care 
înaintau cu paşi şovăiel-nici şi împiedicându-se în lanţuri 
peste liniile de cale ferată. 


Cu destule dificultăţi, am parcurs distanţa de vreo 
cincisprezece metri până la vagonul-dubă, şinele peste care 
trebuia să păşim, traversele şi balastul dintre liniile ferate 
fiind adevărate obstacole pentru picioarele noastre prinse 
în lanţuri. Unul câte unul am fost ajutaţi să ne urcăm în 
vagonul al cărui planşeu era mult prea înalt pentru a ne 
putea căţăra fără sprijin. Cel care ajungea sus, pe platforma 
de la intrarea în vagon, era luat în primire de unul din 
gardienii dubei, care îl conducea pe coridorul strâmt, 
mărginit pe o parte şi pe alta de uşile metalice ale celulelor. 
După ce îl închidea într-una din ele, gardianul se întorcea 
şi-l lua pe următorul, care între timp fusese ajutat să se 
urce în vagon. Paul Iovă-nescu, Mache Ionescu, Ion Pantazi, 
Colea Ungureanu şi cu mine am rămas mai la urmă, în 
speranţa de a fi repartizaţi împreună în aceeaşi celulă. Am 
fost mai norocoşi decât sperasem. Când ne-a venit rândul la 
urcare, am înţeles din discuţiile gardienilor că celulele erau 
pline la refuz şi nu mai era loc şi pentru noi. După o scurtă 
consfătuire, un plutonier, care părea şeful dubei, i-a spus 
unuia din subalterni: 

— Bagă-i în camera mare! 

Ştiam din cele povestite că în vagoanele-dubă, la capătul 
coridorului cu celule pe stânga şi pe dreapta, se afla o 
cameră mai mare. Cu celulele în care fusesem înghesuiți ca 
sardelele în drumul de la Jilava la Cavnic, făcusem 
cunoştinţă. Invidiasem atunci pe cei care avuseseră şansa 
să nimerească în celula cea mare din capătul vagonului. 
Abia acum aveam să ne dăm seama că şi în această 
încăpere mai mare gardienii puteau realiza aceeaşi 
densitate ca şi în celule. 

După ce a învârtit cheia în broască, gardianul a început să 
împingă uşa care se deschidea spre interior. Opintindu-se 
cu umărul proptit în uşă, după multe eforturi, însoţite de 
înjurături, a reuşit, centimetru cu centi-metru, s-o 
întredeschidă suficient pentru ca primul dintre noi să se 
poată strecura înăuntru, împins şi el de la spate de un alt 


gardian. Operația s-a repetat de cinci ori, pentru fiecare din 
noi întâmpinându-se aceleaşi difi-cultăţi. După fiecare urma 
câte o pauză, în care gardienii, transpiraţi de efort, se 
ştergeau de sudoare şi-şi trăgeau sufletul. Masa de oameni, 
comprimaţi în celulă prin deschiderea uşii pentru a ne face 
şi nouă loc să intrăm, s-a mai rărit după ce aceasta s-a 
închis. Înghesuiala era mare. Totuşi, beneficiam de mai mult 
loc decât atunci când călătorisem într-una din celulele mici, 
spre Baia Mare. 

Băncile erau ticsite iar între ele, ca şi în spaţiul din faţa 
uşii, deţinuţii stăteau în picioare, ocupând întreaga 
suprafaţă a camerei. În loc de vreo douăzeci de oameni 
(cam câţi ar fi fost normal să fie introduşi în celulă), eram 
aproape cincizeci. Era cald şi lipsă de aer. La intrarea 
noastră s-a produs rumoare. 

Locatarii camerei erau consternaţi de halul în care arătam 
şi impresio-naţi de zornăitul lanțurilor pe care le târam. 
Dintre ei, s-a desprins unul cam de treizeci de ani, care şi-a 
făcut loc cu coatele până la noi şi ni s-a adresat pe şoptite: 

— Sunteţi politici? 

Abia atunci am înţeles de ce gardienii nu ne repartizaseră 
în camera cea mare, fără să se mai consulte între ei, aşa 
cum procedaseră cu ceilalţi dinaintea noastră, pe care îi 
băgaseră în celulele mici. În cazul nostru, aşteptaseră să-şi 
ia răspunderea şeful dubei şi să le dea ordin, fiindcă 
deţinuţii din camera mare erau de drept comun şi 
dispoziţiile erau ca politicii să nu ia contact cu ei. Era 
pentru a doua oară, dar şi ultima, de-a lungul anilor mei de 
detenţie, că mă aflam împreună cu deţinuţi de drept comun. 
Prima oară dintr-o greşeală, atunci când petrecusem o 
noapte în fostele pivnițe domneşti de la Văcăreşti. De data 
asta, din lipsă de loc, şeful dubei îşi permisese această 
derogare de la regulament. I-am confirmat celui care ne 
întrebase (şi care părea să se bucure de respectul 
celorlalţi) că într-adevăr suntem condamnaţi politici. În 


clipa următoare, s-a întors spre cei care ocupau una din 
băncile de la peretele vagonului şi le-a spus: 

— la! Liberaţi banca şi faceţi loc! Dumnealor sunt „politici” 
şi au con-damnări mari! 

Am dat să protestăm că nu vrem să fim favorizați, dar, cu 
acelaşi ton hotărât, care nu admitea replică, cu care se 
adresase celor de pe bancă, ne-a vorbit şi nouă: 

— Nu se poate! Dumneavoastră staţi jos! Noi ştim ce 
regim greu aveţi, pe când noi o ducem mai bine. 

Omul părea să dispună de o autoritate necontestată, 
deoarece nici nu-şi terminase bine vorba, şi banca se golise. 
Mergând înaintea noastră, ne-a croit drum prin înghesuiala 
de oameni şi, abia după ce ne-a văzut aşe-zaţi, a dat mâna 
cu noi şi s-a prezentat. 'Toţi erau cu ochii pe noi. Priviri în 
care se amestecau admiraţie, compătimire şi curiozitate. Pe 
măsură ce am intrat în vorbă cu unul şi cu altul, rezervele 
pe care le avusesem ini-ţial şi sentimentul cam neplăcut de 
a ne şti printre „şuţi” (cum le spu-neam între noi celor de 
drept comun) s-au risipit. 

În cele trei sau patru zile cât am călătorit împreună, toţi s- 
au arătat deo-sebit de prevenitori şi chiar respectuoşi faţă 
de noi. Plecaseră de la Vă-căreşti şi erau de aproape o 
săptămână pe drum, având diferite destinaţii, în funcţie de 
vârstă şi cuantumul pedepsei. În turul pe care îl făcea prin 
ţară (ataşată când la un tren, când la altul, cu popasurile 
respective pe liniile moarte din afara staţiilor, în aşteptarea 
legăturii următoare), duba îşi descărca marfa umană după 
programul stabilit, aprovizionând diver-sele penitenciare 
sau lagăre de muncă de pe traseu. Un astfel de itinera-riu 
dura uneori o lună şi chiar mai mult. Neobişnuiţi să trăiască 
numai din hrana penitenciarelor, pentru că aveau dreptul 
să primească pachete cu alimente de acasă, toţi erau 
nerăbdători să ajungă la destinaţie, ca să scrie câte o carte 
poştală şi să-şi anunţe familiile unde se află, pentru a li se 
trimite colete. În săptămâna care se scursese pe drum, 
rezervele ali-mentare li se terminaseră şi trăiau şi ei, ca şi 


noi, din hrana rece pe care o primiseră. Ultimele ţigări pe 
care le mai aveau câţiva dintre ei le-au împărţit cu noi. Prea 
multă pagubă nu le-am făcut în această privinţă. Nu mai 
fumasem de atâta vreme şi, în halul de slăbiciune în care 
eram, cum trăgeam un fum, ameţeam şi ni se făcea rău ca 
la prima ţigară fu-mată pe furiş, când eram copii. 

Încet, încet, am făcut cunoştinţă cu toţi tovarăşii noştri de 
drum, aflând astfel fel de fel de întâmplări din lumea 
„dreptului comun”, a cărei viaţă în închisori era atât de 
deosebită de a noastră. Am ascultat povestea fiecăruia şi m- 
au uimit cât de bine cunoşteau procedura şi codul penal şi 
ce bine stăpâneau limbajul juridic. Erau condamnaţi pentru 
tot felul de infracţiuni, în afară de crimă. Furt, spargere, 
delapidări, sabotaj etc. 

Un caz deosebit, care m-a impresionat, era al unui tânăr 
ţigan, condam-nat pentru automutilare şi sustragere de la 
serviciul militar. La primirea ordinului de încorporare îşi 
pusese mâna dreaptă pe un butuc şi, cu mâna stângă, dintr- 
o lovitură de topor, îşi tăiase de la rădăcină patru degete, 
urmărind astfel să fie declarat inapt pentru serviciul militar. 
Cineva îl denunţase şi fusese arestat. La început, în 
anchetă, declarase că se acci-dentase. Apoi, bătut, 
recunoscuse adevărul, fusese judecat şi condam-nat. Rana 
încă proaspătă la arestare îi fusese tratată superficial şi 
pansa-tă în timpul cercetărilor şi în cele câteva zile cât 
stătuse la Văcăreşti, du-pă proces. Acum, de o săptămână 
de când era pe dubă, cu pansamentul neschimbat, rana se 
infectase şi supura. Faşă era îmbibată de sânge şi puroi. 
Tânărul avea temperatură şi era foarte palid. Mache i-a 
refăcut pansamentul cu nişte fâşii de pânză rupte dintr-o 
cămaşă mai mult sau mai puţin curată, constatând totodată 
că braţul se roşise până mai sus de cot şi că i se prinseseră 
ganglionii la subţioară. Stând de vorbă cu el, tânărul ne-a 
explicat actul lui disperat. Încerc să rezum punctul lui de 
vedere: 


La primirea ordinului de chemare, după părerea lui avea 
de ales între trei posibilităţi: să se automutileze şi să fie 
reformat, autorităţile să afle că se automutilase şi să-l 
condamne (ceea ce se şi întâmplase) sau să se prezinte la 
încorporare. Am pus cele trei posibilităţi în ordinea de pre- 
ferinţă a opțiunii lui. Pe scurt: voia să fie reformat cu orice 
preţ, chiar cu riscul de a intra în puşcărie, numai şi numai 
să nu facă armata. Ideea că rămăsese infirm pe viaţă şi 
tocmai de mâna dreaptă, nu-l afecta deloc şi nu intrase în 
calculele lui. Cu toate că părea întreg la minte şi chiar un 
băiat inteligent, spaima lui de ordinea şi disciplina din 
armată era nemă-surată. Să fi fost o trăsătură specifică a 
neamului lui ţigănesc, care nu concepuse să se supună unor 
reguli? Un atavic simţ al libertăţii absolu-te, în stadiul ei 
primar de animal care nu suferă hamul? Mache ne-a spus 
că, dacă într-o zi sau două, nu primeşte îngrijirile necesare, 
riscul cangrenei şi septicemiei este aşa de mare, că nu-i mai 
dă multe şanse. Peste două zile, când la una din opririle 
dubei i-au strigat numele şi l-au luat, ţiganul arăta foarte 
rău. Era galben la faţă, ochii îi erau tulburi şi-i luceau de 
febră. Peste noapte aiurase, vorbise prin somn şi Mache îi 
pusese comprese cu apă pe frunte. Nu am mai putut afla ce 
s-a ales de el. 

La un popas al dubei, s-au produs modificări în 
componenţa camerei noastre. Mai mulţi deţinuţi au fost 
scoşi şi a fost introdus unul singur. Tot de drept comun. Era 
ungur din Transilvania. Se vedea că era arestat de curând. 
Era bine îmbrăcat, încă curat şi nepetecit. Purta cu elun 
ruc-sac imens, plin până la refuz. Cum a intrat, fără să 
întrebe ceva sau mă-car să dea bună ziua, s-a aşezat pe una 
din bănci, unde întâmplător în acel moment era un loc liber. 
Cu toate că celula se mai golise, rămăse-seră totuşi mai 
mulţi oameni decât locuri pe bănci. Până aci, nu fuseseră 
nici un fel de conflicte în privinţa locurilor. Oamenii le 
ocupau prin ro-taţie, în bună înţelegere. Reuşisem să-i 
convingem să uzeze şi de locuri-le noastre când ne mai 


sculam în picioare să ne dezmorţim, dar cu mare greutate. 
Nu prea voiau să accepte, invocând mereu ca motiv 
slăbiciunea noastră şi susţinând că e firesc să fim menajaţi. 
Procedeul noului venit, de a-şi câştiga prin autoritate locul, 
ca şi firea lui ursuză şi aroganţa cu care le-a răspuns celor 
ce au încercat să intre în vorbă cu el, l-a făcut tu-turor, de la 
început, antipatic. Stând în colţul nostru, observasem 
atmos-fera care se crease şi tensiunea crescândă. La un 
moment dat, ungurul a băgat mâna în rucsac şi a scos un 
săculeţ de pânză, de mărimea unei pungi de un kilogram. 
Tacticos, l-a dezlegat la gură, a scos din el cu do-uă degete 
nişte tutun, l-a presărat pe o foiţă pe care şi-o pregătise 
dina-inte şi şi-a răsucit o ţigară. A scos apoi din buzunarul 
hainei o cutie de chibrituri şi şi-a aprins-o. Cu aceleaşi 
gesturi măsurate, a băgat chibritu-rile la loc, a legat sacul 
de tutun, l-a aşezat cu grijă în raniţă, pe care, la rândul ei, a 
strâns-o cu şnurul la gură, prinzându-i şi cureaua de la 
capac în cataramă. În timp ce ungurul pufăia liniştit din 
ţigară, am observat un grup de câţiva deţinuţi care se 
sfătuiau pe şoptite, într-un colţ al camerei. Dintre ei s-a 
desprins unul, care s-a apropiat de noul-venit şi, pe un ton 
foarte firesc, după ce i-a explicat că, fiind pe drum de o 
săptămână, îşi consumaseră toate rezervele de alimente şi 
țigări, l-a rugat să-i dea şi lui puţin tutun, să-şi facă o ţigară. 
Ungurul l-a refuzat scurt, fără vreo expli-caţie, continuând 
să pufăie din ţigară. Episodul părea să fi trecut neob-servat 
de ceilalţi deţinuţi, cu toate că fusese limpede că solicitantul 
de tutun se adresase ungurului cu asentimentul celorlalţi, 
cu care ţinuse sfat. O oră sau două mai târziu, ungurul a 
umblat din nou în raniţă şi şi-a mai răsucit o ţigară. Tot aşa 
de tacticos, a băgat mâna în buzunar după chibrituri. 
Negăsindu-le la locul lor, a început să-şi pipăie toate buzu- 
narele de la haină şi pantaloni. S-a aplecat să se uite sub 
bancă. Nu erau nici acolo. Şi-a desfăcut din nou raniţa, a 
cotrobăit şi în ea, dar fără succes. A rămas un moment pe 
gânduri şi apoi a început să bombăne furios, pe limba lui, 


punându-şi bine ţigara neaprinsă. Ungurul ajunsese la 
aceeaşi concluzie în privinţa dispariţiei chibriturilor, ca şi 
noi, care urmărisem scena! Dar, când şi cum îi fuseseră 
furate chibriturile, n-am putut să ne dăm seama. E drept că 
în cameră era o forfotă permanentă. Unii se sculau de pe 
bănci ca să dea locul altora. Alţii stăteau de vorbă într-o 
parte a celulei, după care se strecurau prin înghesuială 
spre alt grup, din partea opusă. Alţii făceau cu rândul la 
geam, ca să se mai răco-rească de zăpuşeala din vagonul 
încins. Nici noi nu remarcaserăm când îi fuseseră 
subtilizate chibriturile şi nici ungurul nu simţise când fusese 
buzunărit. Din poziţia de castă privilegiată în care eram 
trataţi, tendinţa noastră era să, rămânem rezervaţi şi neutri 
faţă de orice eventuale disen-siuni sau conflicte s-ar fi ivit. 
Şi, totuşi, în sinea noastră, de data asta, eram de partea 
hoţilor. Fără să ne facem a fi băgat de seamă întâmpla-rea, 
curiozitatea ne fusese stârnită şi devenisem atenţi. Voiam să 
vedem urmarea. Cum era de aşteptat, ungurul a răbdat ce 
a răbdat şi, cu toată ciuda ce i se reflecta în trăsături şi 
priviri, în cele din urmă şi-a călcat pe inimă, a lăsat ambiția 
la o parte şi a apelat la vecinul lui de pe bancă. L-a întrebat 
dacă are să-i dea foc. Vecinul i-a răspuns că n-are, dar s-a 
oferit să caute la alţii şi, amestecându-se prin mulţime, s-a 
îndreptat spre un colţ al camerei. După un timp s-a întors, 
spunând că a găsit pe cineva care are chibrituri, dar care 
voia, în schimb, tutun. Am asistat la un du-te-vino al 
vecinului care se oferise să facă pe intermediarul, între 
ungur şi posesorul de foc, până ce s-au înţeles din preţ şi 
tranzacţia a avut loc. După numărul de drumuri făcute şi 
pumnul de tutun pe care, în cele din urmă, ungurul l-a pus 
în palma vecinului, ne-am dat seama că fusese tocmeală la 
sânge. Câteva clipe mai târziu, aproape toată lumea fuma. 
Tânărul care ne primise la intrarea în cameră, s-a prezentat 
la banca noastră cu foiţă şi tutun pentru două ţigări şi, 
arătând spre ungur, ne-a spus, fără nici un fel de urmă de 
ironie în glas, dar destul de tare ca să fie auzit şi de el: 


— Luaţi şi nu-mi mulţumiţi mie. E de la dumnealui, care, 
auzind că ni s-au terminat ţigările, ne-a dat la toţi nişte 
tutun. L-am împărţit între noi, căci la nevoie trebuie să ne 
ajutăm! 

Ce puteam face altceva, decât să acceptăm şi să-i 
mulţumim ungurului, care, morocănos, a mârâit ceva în 
barbă. De-a lungul întregii zile, de câte ori ungurul şi-a 
făcut câte o ţigară, scena cu focul s-a repetat aidoma. Preţul 
creştea însă, fiindcă de fiecare dată ungurul punea tot mai 
mult tutun în palma vecinului lui. A mai încercat el să facă 
economie, aprin-zândo ţigară, de la alta, dar, către seară, 
sacul de tutun se golise, totuşi, mai mult de jumătate. Pe la 
ora prânzului, s-a produs o altă surpriză. Ungurul şi-a 
dezlegat rucsacul şi cu un briceag, pe care l-a scos din căp- 
tuşeala de la carâmbul cizmei, a început să taie ceva în 
interiorul raniţei. Voia să facă operaţia discret, fără să 
atragă atenţia. Dacă nouă, care eram aşezaţi mai departe, 
ni s-au părut suspecte mişcările lui, cu atât mai puţin le-au 
scăpat celorlalţi, care erau mai aproape de el, fie în pi- 
cioare, fie pe bancă. Nimeni nu s-a arătat a-i fi remarcat 
îndeletnicirea sau ceea ce a scos din traistă. Mai întâi, a 
ieşit la iveală o felie groasă de pâine albă. După lungimea 
feliei, n-a mai fost un secret pentru nimeni de ce era atât de 
umflată raniţa ungurului: conţinea o pâine, aproape 
întreagă! O pâine rotundă uriaşă, aşa cum se mai făcea încă 
prin unele părţi ale Ardealului, din făină de grâu, 
amestecată cu cartofi, pentru a se menţine proaspătă. 

Nu mai puţin impresionantă a fost şi halca de slănină, pe 
care a decupa-t-o tot în traistă şi din care tăia apoi, 
metodic, cubuleţe egale, pe care le mânca împreună cu 
cubuleţele similare ce le croia din felia de pâine. Indiferenţa 
ungurului faţă de cei din imediata lui apropiere şi mai ales 
faţă de un grup de trei copii minori (singurii, de altfel, care 
nu se puteau stăpâni şi priveau cu jind la bucăţile pe care le 
scosese din raniţă), ne-a umplut de indignare. La ora cinei, 
demonstraţia lui de egoism s-a repe-tat. 


Către seară, gardianul a deschis vizeta şi a strigat un 
nume. A răspuns ungurul. Aşa cum făcuse şi în cazul 
deţinuţilor care coborâseră mai înainte la una din opririle 
dubei, gardianul l-a anunţat şi pe el, din timp, să fie pregătit 
înainte de a se lumina de zi, fiindcă atunci va ajun-ge la 
destinaţie. În cele câteva ore până la căderea nopţii, banca 
din faţa noastră (cea pe care stătea ungurul), s-a aglomerat 
tot mai mult. Mereu, câte unul din cei care stăteau în 
picioare cerea să fie lăsat şi el să stea pe bancă. Cei care 
stăteau jos se mai strângeau şi-i făceau loc. La început cu 
bunăvoință, dar, pe măsură ce înghesuiala creştea, se 
năşteau discuţii, proteste şi chiar certuri. 

Când ungurul, împins de nevoie şi-a părăsit locul, ca să 
folosească W. C.-ul amenajat în cealaltă parte a vagonului, la 
întoarcere n-a mai gă-sit loc pe bancă. Devenit prudent, de 
când cu păţania cu chibriturile, când se dusese la W. C., îşi 
luase raniţa cu el. Fostul lui vecin, care îi procurase foc ca 
să-şi aprindă ţigara, îşi păstrase locul pe bancă. L-am văzut 
făcându-i semn ungurului că vrea să-i vorbească. Ungurul, 
care stătea în picioare în dreptul fostului lui loc, acum 
ocupat, s-a aplecat spre el şi, între ei, a urmat un dialog. La 
capătul lui, când aproape tot restul de tutun din punga 
ungurului a trecut în mâna interlocutorului lui, am înţeles 
că se perfectase o nouă tranzacţie. Dar totodată am 
priceput că înghesuiala de pe bancă şi chiar certurile pe 
locuri, la care asistasem, nu erau întâmplătoare. Totul nu 
fusese decât o nouă stratagemă, bine ti-cluită şi execuţia 
planului se desfăşurase sub ochii noştri, fără ca să ne fi 
trecut prin minte că lovitura era premeditată, pentru a-i 
sustrage unguru-lui ultimele fire de tutun. După puţin timp 
am luat şi noi cunoştinţă de termenii contractului care se 
încheiase. Vecinul ungurului, care primise tutunul, a intrat 
în tratative cu deţinuţii care ocupau locurile de la capă-tul 
băncii şi i-a convins să se scoale şi să le cedeze clientului lui. 
Ungurul îşi plătise aproape un metru şi jumătate de bancă, 
nu numai un loc de stat aşezat. Era obosit şi voia să se 


culce, ceea ce a şi făcut, ime-diat ce capătul băncii a fost 
eliberat. În chip de pernă, dar şi cu scopul să şi-o apere, şi-a 
potrivit cu grijă, sup cap, preţioasa lui raniţă. Culcat pe 
spate şi cu genunchii puţin îndoiţi, ca să încapă, pe 
suprafaţa de bancă pe care şi-o închiriase, n-a trecut mult şi 
a adormit. De altfel, mai toată lumea încerca să-şi găsească 
o poziţie cât de cât mai comodă de dormit. 

Colea Ungureanu şi cu mine ne stabilisem culcuşul pe jos, 
renunțând la locurile noastre în favoarea altora, care nu se 
încumetau să se culce pe tabla groasă de fier, cu care, nu 
de mult, fuseseră acoperite duşumelele vagoanelor 
penitenciare. Se spunea că măsura fusese luată în urma 
unei tentative de evadare. Dezavantajul tablei cu care 
fuseseră căptuşite va-goanele era că peste zi se încingea la 
soare, iar peste noapte se răcea şi dimineaţa te trezeai 
tremurând de frig. Simţeam răceala chiar şi prin cojocul lui 
Colea, pe care ne culcasem amândoi. 'Iotuşi, chinul cel mai 
mare era durerea pe care o simţeam în umeri şi în şolduri. 
Din cauza slăbiciunii şi dormitului pe tare făcusem vânătăi 
şi nu puteam sta culcat mult timp pe o parte, trebuind tot 
timpul să schimb poziţia. Ne culcasem unul lingă, altul pe 
culoarul liber dintre bănci, dar cu capetele sub una din 
bănci, pentru a ni le feri din calea celor care peste noapte 
îşi pără-seau cotlonul, pentru a se duce la W.C. Era încă 
întuneric când trenul s-a oprit şi gardianul a deschis uşa 
celulei, ca să-l scoată pe ungur. Am au-zit mişcarea care s-a 
produs, dar nu m-am trezit decât pe jumătate şi am adormit 
imediat la loc. A mai trecut o vreme şi m-a sculat Colea, 
care îmi şoptea ceva la ureche. Când m-am dezmeticit, îmi 
ţinea sub nas o bucată de slănină cam cât o jumătate de 
franzelă! I-o dăduse tânărul care ne primise la intrarea în 
celulă. Îi spusese că era prea puţină pentru a putea fi 
împărţită la toată lumea, aşa că hotărâse să ne-o dea nouă, 
celor patru „politici”, care aveam mai multă nevoie de 
hrană decât ceilalţi. Despre proveniența ei, n-a pomenit 
nimic şi nici Colea nu l-a întrebat. Nici nu era nevoie! Ne- 


am sfătuit între noi şi am împărţit-o în şapte porţii egale: 
patru pentru noi şi trei pentru cei trei copii minori. 
Recunosc că mi-am mâncat partea fără mustrări de 
conştiinţă. 

Cei trei minori care se aflau cu noi în vagon formau un fel 
de număr de atracţie pentru toată lumea. Se bucurau de 
simpatia generală şi toţi le purtau de grijă. Fiecare le dădea 
câte o bucăţică din raţia lui. Peste zi, când căldura devenea 
sufocantă, li se făcea loc la geam, unde aerul era mai 
respirabil, iar noaptea, când se răcorea şi se strângeau unul 
într-altul de frig, totdeauna se găsea cineva să arunce o 
haină peste ei. Cel mai în vârstă avea treisprezece ani. Cel 
mai Mic, căruia îi spuneau „căpitanul”, n-avea decât 
unsprezece ani şi era şeful lor. De o precocitate şi inteli- 
genţă excepţională, îi domina pe ceilalţi doi, care îl priveau 
cu admiraţie şi nu-i ieşeau din vorbă. Ioţi trei erau foarte 
mândri că erau recidivişti. Acum, se aflau pentru a doua 
oară în drum spre şcoala de corecție. Orfani, sau provenind 
din familii destrămate, vagabondaseră de mici pe străzi, 
pripăşindu-se pe unde apucaseră şi obişnuindu-se să 
trăiască din cerşit şi din mici furtişaguri. Astfel, ajunseseră 
pe mâna miliției şi apoi la şcoala de corecție. Acolo se 
întâlniseră, se împrieteniseră şi juraseră să nu se mai 
despartă. Aşa luase fiinţă „organizaţia” lor şi şi-l aleseseră 
pe „căpitanul” şef. Visul lor era să-şi însuşească toate 
cunoştinţele nece-sare ca să poată da lovitura la o bancă şi 
apoi să fugă cu banii în Ame-rica, unde să trăiască la 
adăpost de lipsuri. Prin lipsuri, înțelegeau căldu-ră şi 
mâncare! Cei doi mari duşmani ai lor erau iarna şi foamea. 
După eliberarea din şcoala de corecție, fiecare fugise de la 
ruda, mai mult sau mai puţin apropiată, căreia îi fusese 
încredinţat de autorităţi. La locul de întâlnire pe care îl 
stabiliseră pe când erau încă închişi, şi-au reîntărit le- 
gământul de a nu se mai despărţi şi de a se pregăti pentru 
marea lovitură la bancă. Până una-alta, însă, le era frig şi le 
era foame. Îşi stabiliseră cartierul general în podul unui 


atelier de fierărie, unde se strecurau fără a fi văzuţi şi 
dormeau în jurul coşului încins al forjei. Cu procuratul 
mâncării mergea mai greu. În afară de câte o pâine furată 
de la vreo bru-tărie şi de o performanţă a „căpitanului” (de 
care vorbeau ca de o faptă de arme), care, într-o zi, 
profitând de un moment de absenţă a gospodi-nei, s-a fofilat 
în bucătăria unei case şi a luat de pe plită o cratiţă cu 
mâncare caldă, nu prea reuşeau să-şi astâmpere zilnic 
foamea. 

Într-o seară, rătăcind flămânzi pe străzile din centrul 
Oradei, un miros ademenitor de aluat cald, ciocolată şi 
vanilie, le-a stârnit şi mai rău foamea. Venea dintr-o 
cofetărie şi nu s-au putut stăpâni să nu se opreas-că în faţa 
vitrinei pline de bunătăţi. Era seara destul de târziu şi 
trecătorii se răriseră. Magazinul era închis, dar vitrina era 
luminată şi copiii nu îşi puteau lua ochii de la prăjiturile din 
galantar. „Căpitanului” i-a venit o idee. El era întotdeauna 
cu ideile! A discutat cu ceilalţi planul pe care îl imaginase şi 
au şi trecut la fapte. Deasupra uşii cofetăriei era un lumi- 
nator, o ferestruică lăsată întredeschisă pentru aerisire. Pe 
acolo, odată cu aerul cald dinăuntru, ieşea şi mirosul 
îmbietor care îi atrăsese. Deschiderea era destul de strimtă, 
pentru a nu lăsa să treacă corpul unui om în toată firea, dar 
pentru ei dimensiunea ferestrei nu era un impedi-ment. 
Singura dificultate o reprezenta înălţimea la care se găsea. 
Pândind momentul când strada era pustie şi nu se auzea 
pasul nici unui trecător, au pornit totuşi la acţiune. După 
câteva încercări nereuşite, că-ţărându-se unul pe umerii 
celuilalt, în cele din urmă au reuşit. Odată pri-mul ajuns sus, 
în firida geamului, i-a întins următorului mâna, iar ulti- 
mului, care nu mai avea pe ce să se înalțe, „căpitanul” i-a 
lăsat o funie, pe care o purta totdeauna la el, pentru orice 
eventualitate, înfăşurată în jurul taliei. Cum luminăţia din 
cofetărie îi expunea vederii oricărui eventual trecător 
întârziat, prima lor reacţie când s-au văzut în interior a fost 
să se ascundă. 


După ce au luat la repezeală câteva prăjituri din galantar, 
au fugit către fundul prăvăliei unde văzuseră o uşă. Au 
deschis-o şi au rămas înmăr-muriţi. Încăperea în care 
pătrunseseră era laboratorul cofetăriei, unde se preparau 
prăjiturile. Pe nişte mese de marmură erau înşirate tăvile 
cu fel de fel de prăjituri proaspete, pregătite de cu seara, 
pentru a fi puse în vânzare a doua zi. Din înfriguraţi, 
flămânzi şi rătăcind pe străzi fără prea multe nădejdi, cum 
fuseseră cu câteva minute mai înainte, deodată s-au văzut 
în paradis: în laborator era cald şi în jurul lor, numai 
bunătăţi! Nu au mai stat mult pe gânduri şi s-au pus pe 
treabă. 

Când ne descriau orgia care a urmat în laboratorul 
cofetăriei, ochii le luceau de parcă mai vedeau încă toate 
acele dulciuri minunate. Au mân-cat din fiecare, până n-au 
mai putut. Au mai stat, au gustat din feluritele siropuri şi iar 
au mai mâncat. Când bomboane, când prăjituri, când dulce- 
ţuri! În cele i din urmă, răpuşi, toropiţi de căldură, s-au 
întins chiar pe mesele de marmură, printre tăvile cu 
prăjituri şi au adormit, satisfăcuţi şi sătui, cum nu mai 
fuseseră niciodată. Aşa i-a găsit a doua zi diminea-ţa, la 
deschiderea prăvăliei, responsabilul cofetăriei. A chemat 
miliția şi aşa se face că am aflat şi noi povestea lor în dubă. 
Paul lovănescu, care stătuse mai mult de vorbă cu ei, le 
câştigase încrederea şi îi determinase să ne facă aceste 
confidenţe. 

Pe toată durata călătoriei, ne-am pus de nenumărate ori 
întrebări, în pri-vinţa destinaţiei ce ni se hotărâse. Traseul 
întortocheat pe care îl urma vagonul nostru, ataşat când la 
un tren, când al altul, era derutant. Mai toate pronosticurile 
pe care le făceam erau infirmate câteva ore mai târ-ziu. De 
câte ori Colea, care cunoştea cel mai bine regiunea, ne 
spunea că ne apropiem de Gherla, Arad sau Dej şi ne 
aşteptam să fim anunţaţi să ne pregătim de coborâre, 
vagonul nostru, ori trecea prin gara respectivă fără să 
oprească, ori era detaşat şi rămânea pe o linie moartă, 


pentru a fi legat mai târziu de un alt tren, care ne ducea în 
altă direcţie. De mai multe ori ne-am dus şi ne-am întors pe 
acelaşi drum. În unele staţii unde ne opream ne dădeam 
seama că se petreceau mişcări de deţinuţi. Auzeam paşi de 
cizme pe terasamentul căii ferate, ordine şi îndemnurile 
bine cunoscute ale soldaţilor din escortă: „Dă-i drumu' mai 
repede! Mişcă! [ine aproape!” etc. 

Am trecut şi prin momente de îngrijorare, când trenul 
nostru o lua spre nord şi ne făceam socoteala că ne duc din 
nur la Cavnic, unde nu ne-am fi putut aştepta la nimic bun 
din partea celor din mâinile cărora scăpase-răm. Peste 
noapte însă, duba noastră a fost iar desprinsă şi, a doua zi, 
cuplaţi la o altă garnitură, am schimbat iar direcţia. Cu cât 
drumul se prelungea, oboseala noastră se accentua şi ea. 
Începuse să ne chinuie şi foamea. Raţia zilnică ne-o 
consumam în cursul dimineţii. Restul zilei, răbdam şi de 
foame şi de sete, din cauza slăninei râncede şi sărate. 
Numai după multe insistenţe şi suportând obişnuitele 
insulte din partea gardienilor, obţineam din timp în timp 
câte o cană de apă de vreo trei litri, cantitate absolut 
insuficientă pentru toată lumea. 

În fine, într-o dimineaţă ne-a venit şi nouă rândul. Prin 
vizeta deschisă, gardianul ne-a strigat numele şi ne-a spus 
să ne pregătim de coborâre. De data asta, prevestirea lui 
Colea că vom cobori la Aiud avea să se adeverească. Au mai 
trecut însă vreo două ore până ce am ajuns. Debarcarea din 
vagon, traversatul liniilor sub paza soldaţilor înşiraţi între 
tren şi maşina care ne aştepta şi urcatul nostru în camion s- 
au făcut în condiţiile obişnuite. Au fost aduşi şi ceilalţi 
camarazi ai noştri care călătoriseră în celulele mai mici ale 
vagonului-penitenciar şi astfel gru-pul nostru de evadați era 
din nou aproape complet. Eram treisprezece. Lipsea Ion 
Cojocaru, de a cărui soartă, la vremea aceea, nu ştiam încă 
nimic. Cei care fuseseră condamnaţi pentru complicitate la 
evadarea noastră, rămăseseră la Oradea. 


Camionul în care ne urcasem avea laturile înălțate cu încă 
câteva rânduri de scânduri, aşa că, fiind obligaţi să stăm 
aşezaţi pe jos, n-am văzut, pe drumul până la penitenciar, 
decât vârful câtorva copaci. Ni s-a interzis să vorbim, iar 
securiştii, care se urcaseră cu noi pe platforma camionului, 
ne ţineau sub ameninţarea pistoalelor şi nu ne slăbeau din 
ochi. Pe drum, ştiind acum unde aveam să ajung, mă 
încercau sentimente împăr-ţite. Pe de o parte, unul de 
teamă. Teama pe care o inspira oricui, în acea vreme, 
numele de Aiud. Reputația sinistră a temniţei din Aiud o 
făcuse să fie considerată de toată lumea ca simbol al 
silniciei la care era supusă ţara. Pe de altă parte, 
sentimentul de mândrie de a intra în închi-soarea în care 
fuseseră aruncaţi atâţia oameni celebri, care căpătaseră în 
ochii noştri aureole de martiri, mă încuraja. În atmosfera 
întemniţată şi ea între zidurile grozave care îl izolau de 
lumea exterioară, Aiudul păs-trase ceva din suflul eroic al 
celor care se chinuiseră, muriseră sau mai sufereau încă în 
celulele lui şi părea să transmită mai departe mesajul lor 
tuturor celor care intrau pe poarta lui. 

Camionul a cotit şi a încetinit. A trecut prin două porţi 
înainte de a se opri definitiv. Ajutându-ne reciproc, am 
coborât. Până la uşa în faţa căre-ia oprise camionul, n-am 
avut de făcut decât câţiva paşi. N-am apucat să remarc 
decât o clădire cu câteva etaje, care depăşea în înălţime pe 
toate celelalte din incinta închisorii. Era o construcţie 
modernă din beton, cu zidurile albe, numită de toţi 
„celularul nou”. Celelalte toate datau de pe vremea 
ungurilor şi aveau, ca şi cea din Oradea, aspectul de 
temnițe medievale, cu ziduri ca de cetate, cu druguri de fier 
impresionant de groase la ferestre, cu uşi din lemn masiv 
legate în fier, având, în afară de broască, câte două sau trei 
zăvoare, fiecare. O altă caracteristică comună a acestor 
închisori din Ardeal erau dalele de culoare galbenă, cu care 
erau pardosite coridoarele şi care proveneau din aceleaşi 
cariere, care furnizaseră piatra pentru mai toate clădirile 


administrative din vremea imperiului austro-ungar şi chiar 
pentru pavajul trotuarelor. 

Titi, care fusese închis în Aiud din 1948, când deţinuţii 
aveau încă liber-tate de mişcare în incinta închisorii, ne-a 
făcut planul ei pe o pătură, fo-losind o coajă de săpun, de 
îndată ce am fost introduşi în celulă. 

Ne aflam în celularul vechi, care era împărţit în două 
secţii. După ce am fost daţi în primire unui ofiţer de serviciu 
şi toate formele de rigoare au fost îndeplinite (apel nominal, 
identificare după datele din dosare, per-cheziţie corporală 
şi reținerea bagajelor pentru magazie), am fost con-duşi la 
o celulă de la capătul coridorului. Era o cameră mare, 
absolut goală. Fereastra era acoperită pe dinafară de un 
oblon din scânduri, care nu lăsa să intre lumină decât prin 
partea de sus şi împiedica orice vedere spre curte. Pe jos, 
pardoseală de cărămidă. 

Aveam cu toţii destulă rutină de puşcărie, ca să ne dăm 
seama că era vorba de o cameră de tranzit, unde nu aveam 
să stăm decât până la repar-tizarea noastră definitivă în 
alte celule. Dar, tot această rutină ne învă-ţase că o astfel de 
şedere provizorie putea să nu fie neapărat de scurtă 
durată. Putea să fie vorba de câteva ore, dar tot atât de 
bine şi de mai multe zile. Trebuia deci să ne asigurăm de 
strictul necesar, pentru even-tualitatea unei şederi 
prelungite. Am început aşadar să batem la uşă, pentru a 
cere o tinetă. Gardienii cu care avusesem de-a face până 
aici se arătaseră severi, tăcuţi şi fără iniţiative personale, 
prin care să-şi mani-feste vreun sentiment de omenie sau 
de cruzime faţă de noi. Ni se păru-seră nişte roboţi perfect 
programaţi, care executau întocmai ordinele. După 
experienţa trăită cu gardienii de la Oradea, aveam tendinţa 
să-i preferăm pe cei de la Aiud. Cel puţin eram la adăpost 
de abuzurile indi-viduale ale vreunei brute sadice! Cu 
ocazia insistențelor ce le-am depus pentru obţinerea tinetei, 
ne-am dat seama însă că ne cam grăbisem cu aprecierile 
noastre. Au trecut câteva ore bune până ce ni s-a dat o 


tinetă! E drept că la bătăile noastre repetate în uşă, nu ni s- 
a răspuns cu insulte şi înjurături. Din când în când, ni se 
striga de undeva din capătul cori-dorului: „Aşteaptă!” 
Nevoia ne-a făcut să căutăm o modalitate de a face faţă 
situaţiei. Am descoperit, astfel cum procedaseră alţii, în 
ace-eaşi situaţie, înaintea noastră şi am făcut la fel. Pe 
urmele soluţiei ne-a pus mirosul ce se degaja dintr-unul din 
colţurile camerei. Cercetând mai îndeaproape locul, am 
descoperit că mai multe cărămizi din pardoseală erau 
dislocate din rosturile lor de ciment şi puteau fi scoase. 
Ridicându-le, am dat de sursa mirosului. Patul de nisip 
peste care fuseseră aşezate cărămizile era îmbibat de 
urină. Aşa am putut rezista până ce, într-un târziu, am 
primit tineta. Problema nu s-a rezolvat însă. Tineta era mult 
prea mică pentru a satisface nevoile a treisprezece oameni 
iar bătăilor noastre în uşă, pentru a ni se permite s-o golim 
la closet când se umplea, li se răspundea cu aceeaşi 
întârziere. Am fost deci obligaţi să folosim în continuare 
calitatea absorbantă a nisipului din colţul cu cărămizile 
deta-şabile. 

Aceleaşi greutăţi le-am întâmpinat şi la obţinerea 
hârdăului cu apa de băut. În acest caz, nu puteam 
improviza nimic, aşa că am răbdat de sete până ce au 
catadixit să ne aducă hârdăul. Ne-am astâmpărat setea 
provo-caţi de slănina sărată, dar apa ne-a ţinut şi de foame, 
fiindcă în ziua aceea, nefiind trecuţi în efectivul închisorii, n- 
am primit nimic de mân-care. 

Tot în dimineaţa sosirii noastre, pe când aşteptam în zadar 
să ni se dea tineta şi apa, un gardian a tras zăvoarele şi a 
deschis uşa. În loc de cele două hârdaie mult aşteptate, 
gardianul i-a făcut semn unuia din noi să iasă afară. A închis 
uşa după el şi i-am auzit îndepărtându-se pe coridor. 

Curând după aceea, au început să răsune lovituri de 
ciocan. În fine, după luni de zile, ni se tăiau lanţurile! 
Zăngănitul fierului lovit de daltă se repercuta pe tot 
coridorul, făcând să vibreze zidurile până la celula noas-tră. 


Un zgomot sinistru, care nu ne mai impresiona de mult! 
Dimpotrivă, de data asta chiar ne bucura, fiindcă ne scăpa 
de lanţuri. 

Mi-a venit şi mie rândul. Operația o făcea chiar gardianul 
de pe secţie, în camera lui din celălalt capăt al coridorului. 
Mi-am potrivit singur, pe rând, urechea brăţării de la 
fiecare picior, pe nicovală. Gardianul introducea vârful dălţii 
în dreptul nitului care menținea cele două bare de fier 
alăturate. Urmau câteva lovituri de ciocan, până ce dalta 
tăia ni-tul. La fiecare izbitură de baros, fierul sălta pe 
nicovală şi brăţara zvâc-nea în jurul piciorului. O ţineam cu 
amândouă mâinile, străduindu-mă să-i stăpânesc 
smuciturile, pentru ca fierul să nu mă lovească peste fluie- 
rul piciorului. Tăiatul lanțurilor noastre a durat toată 
dimineaţa. 

Uşuraţi pentru prima dată, după atâtea luni de zile, 
puteam în fine să ne dezmorţim cu adevărat picioarele. Mi- 
amintesc că după ce m-am plim-bat un timp prin cameră, 
bucuros că pot umbla din nou normal, cu pasul întins şi 
ridicând piciorul, au început să mă doară articulațiile de la 
şol-duri. Era efectul anchilozei care se stabilise pe tot 
timpul cât purtasem lanţurile, care mă obligaseră să fac 
paşi scurţi şi să-mi târăsc picioarele. 

Pentru prima dată de la evadare, eram cu toţii împreună şi 
puteam vorbi nestânjeniţi. 

Ne-am împărtăşit unii altora tot felul de amănunte, pe 
care nu avusesem ocazia să ni le povestim, din cauza 
condiţiilor neprielnice în care se pur-tau discuţiile prin 
vizetă, la Oradea. În mod fatal, am ajuns să vorbim şi 
despre ancheta de la Baia Mare. Ducu Ciocâlteu, care se 
simţea evitat şi nebăgat în seamă, a avut nefericita 
inspiraţie să încerce să-şi refacă re-putaţia, pe lângă unii 
din grupul nostru, pe care i-a socotit mai influenţa-bili. 
Retras într-un colţ al camerei, cu Mircea Vueric, fraţii 
Brânzaru şi Titi Spânu, pe care îi considera mai simpli şi 
mai puţin capabili de a-şi fi putut face o imagine de 


ansamblu a anchetei, reconstituită din frag-mentele 
povestite de fiecare, Ducu le-a prezentat o versiune 
proprie, din care el ieşea basma curată. Recurgând la 
falsificarea unor date şi la insi-nuări răuvoitoare, a încercat 
să le abată atenţia de la rolul jucat de el în anchetă şi să 
îndrepte bănuielile asupra lui Ion Pantazi şi a altora care nu 
erau prezenţi, între care Bănilă. Stratagema nu i-a reuşit 
însă. Nu nu-mai că intriga lui a dat greş, dar a reuşit să 
stârnească atâta indignare, în-cât s-a iscat o îmbrânceală, 
care ar fi degenerat în bătaie, dacă n-ar fi in-tervenit Paul 
lovănescu. Interpretând cuvintele, destul de aspre, cu care 
Paul i-a admonestat pe cei ce săriseră să-l bată, ca pe o 
atitudine de soli-darizare necondiționată cu el, Ducu şi-a 
manifestat cu glas tare indig-narea de a fi acuzat pe 
nedrept de turnătorie, cerându-i să confirme ine-xactitatea 
acestei afirmaţii. În liniştea care se făcuse, cuvintele lui 
Paul, rostite flegmatic, cu calmul lui obişnuit, au pus capăt 
definitiv discuţi-ilor asupra acestui subiect: 

— Am intervenit numai în virtutea principiului că trebuie 
să ne prezen-tăm uniţi şi omogeni în faţa celor care ne 
păzesc, chiar dacă între noi exista disensiuni. Dacă ne-am 
bate între noi, ar interveni administraţia şi i-am da 
satisfacția de a constata lipsa noastră de solidaritate. 

Apoi, întorcându-se spre Ducu, a continuat: 

— Cât priveşte acuzaţia care ţi se aduce, ea este 
adevărată. De turnat, ai turnat, dar asta nu poate fi judecat 
acum şi aici, ci numai atunci când vom fi iar liberi! 

Liniştea s-a lăsat parcă şi mai grea, după vorbele lui Paul. 
Ducu n-a mai îndrăznit să zică nimic şi, cât am mai stat 
împreună, a rămas complet izolat. 

Către seară, ni s-a dat fiecăruia câte o pătură, ceea ce 
însemna că noap-tea aveam s-o petrecem în camera de 
tranzit. Ne-am înghesuit cum am putut mai bine, într-unul 
din colţurile camerei ca să ne ţinem cald, dar umezeala şi 
frigul tot ne-au pătruns. Patul nostru de cărămidă rece şi 
tare ne-a făcut sa dormim cu întreruperi. 


M-am trezit de mai multe ori peste noapte şi m-am plimbat 
prin camera să mă dezmorţesc de frig şi să mi se potolească 
durerile din umeri şi şolduri. Vânătăile îmi provocau dureri 
insuportabile, care mă obligau să mă întorc când pe o 
parte, când pe alta. În cele din urmă, când nu mai pu-team 
răbda durerea, mă sculam în capul oaselor sau mă plimbam 
până ce mă răzbea oboseala şi mă culcam din nou. Ciclul se 
repeta de mai multe ori pe noapte. 

Dimineaţa a venit ca o izbăvire, iar când gardianul a 
deschis uşa ca să ne împartă terciul, toate chinurile au fost 
uitate. Raţia, foarte mică, măsura-tă cu un polonic cam de 
dimensiunea unei ceşti de ceai, ne-a lăsat tot flămânzi dar 
terciul, fierbinte şi puţin îndulcit, ne-a încălzit imediat şi ne- 
a redat buna dispoziţie. Conversaţiile şi glumele erau în toi 
când uşa s-a deschis din nou şi au fost introduşi câţiva 
deţinuţi. Proveneau din celulele de pe cele două secţii şi din 
celularul nou şi fuseseră aduşi în camera de tranzit, 
urmând să părăsească Aiudul spre diferite destinaţii. Unii 
se aşteptau să fie duşi la un nouproces, alţii bănuiau că s-ar 
putea să fie vorba de o nouă anchetă, dar cei mai mulţi nu 
ştiau ce cale aveau să ia şi ce soartă le era hărăzită. Nu mai 
rețin numele nici unuia din ei şi nu mi s-a întipărit în minte 
nici o figură, din caua agitaţiei care a domnit toată ziua în 
cameră. Uşa s-a deschis de zeci de ori ba pentru a scoate 
pe unii din noii-veniţi, ba pentru a aduce pe alţii. Alteori, 
pentru a-l aduce înapoi pe unul pe care îl scoseseră cu un 
ceas înainte. N-apucai bine să faci cunoştinţă cu unul şi 
gardianul îi striga numele şi-i spunea să iasă afară. 
Caracteristica îngrijorătoare a acestor oameni, care s-au 
perindat prin camera noastră, era aspectul lor fizic. Nu 
arătau cu mult mai bine ca noi! De altfel, primele lămuriri 
pe care le-am cerut au fost cu privire la regimul şi 
tratamentul din Aiud. Răspunsul primit ne-a confirmat te- 
merile ce ne fuseseră stârnite de slăbiciunea acestor 
oameni. De câteva luni, în şir domnea foametea! Şi noi care 


credeam că odată cu plecarea din Oradea scăpasem de 
spectrul foametei! 

Aceeaşi bucurie cu care noi, numai cu câteva zile în urmă, 
părăseam Oradea, o remarcam acum la aceşti oameni, care 
abia aşteptau să scape de Aiud gândind că oriunde vor fi 
trimişi, mai rău nu pot nimeri. Plecau cu aceeaşi nădejde cu 
care plecaserăm şi noi. Pe la amiază, agitația de pe secţie s- 
a potolit. În acalmia care prevestea împărţirea mesei şi 
când orice altă activitate încetase, nu se mai auzea decât 
zgomotul gamelelor şi târâitul hârdăului pe coridor. La 
celălalt capăt al secţiei, s-au tras pri-mele zăvoare. Camera 
noastră era ultima, aşa că mai aveam de aşteptat. Discuţiile 
încetaseră şi, în liniştea care se lăsase, fiecare era atent la 
zgomotele care străbăteau până la noi. Fiecare urmărea în 
gând etapele hârdăului pe coridor. Cu toate că eram 
preveniţi că nu ne puteam aştepta decât la o zeamă chioară 
cu cel mult câte o foaie de varză acră pe jumă-tate stricată 
sau cu câteva sfărâmături de cartofi, şi ei stricaţi, sucurile 
gastrice începuseră să lucreze şi stomacul îşi manifesta 
nerăbdarea, în mod aproape dureros. Unul din deţinuţii din 
Aiud care asculta la uşă, ne-a anunţat că hârdăul se 
apropie. Mai erau trei celule până la noi. Un miros, mai 
întâi slab şi nedefinit, s-a strecurat pe sub uşă în celula 
noas-tră. Deţinutul de la uşă, ezitând, şi-a dat cu părerea: 

— Parcă ar fi fasole! 

S-au auzit murmure de nemulţumire, vorbele lui fiind 
luate drept o glu-mă proastă. Apariţia fasolii şi a cărnii în 
alimentaţia închisorilor era vi-sul oricărui deţinut şi 
reprezenta sumumul posibil în materie de hrană. De multă 
vreme nu se mai văzuse aşa ceva la Aiud! Şi totuşi, după 
câte-va minute, prima impresie a celui de la uşă s-a 
confirmat. Nu fusese o glumă. Mirosul tot mai puternic de 
mâncare de pe coridor se răspândise în cameră şi nu mai 
era nici un dubiu: era fasole cu carne! Când s-a des-chis şi 
uşa noastră şi fiecare a primit o gamelă cu mâncare 


SV 


„groasă” de fasole cu carne de porc, surpriza şi bucuria se 


puteau citi în egală măsu-ră pe figurile şi în privirile 
noastre. Niciunul din noi nu mai văzuse aşa ceva de când 
era închis. La o mâncare chiar aşa de densă şi cu atâtea bu- 
căţi de carne şi slănină nu se aşteptase nimeni. Depăşea şi 
cele mai în-drăzneţe speranţe! 

În timp ce mâncam, s-au făcut mii de speculaţii, în 
căutarea unei expli-caţii a fenomenului. Toţi ne-am dat cu 
părerea. S-a vorbit de evenimen-te politice externe, care ar 
putea fi la originea schimbării regimului nos-tru. De 
presiuni internaţionale exercitate asupra guvernului român 
pen-tru a respecta „drepturile omului” şi „Carta Naţiunilor 
Unite”, pe vre-mea aceea, aceste noţiuni şi instituţii mai 
bucurându-se încă de respectul şi încrederea noastră. S-a 
presupus chiar un posibil avertisment cu ca-racter ultimativ 
dat de Statele Unite ruşilor, prin care să fi fost somaţi să se 
retragă în frontierele din 1938. Tot pe acea vreme, mai 
credeam, ne-condiţionat în onestitatea Americii şi în 
intenţia ei sinceră de a restabili o ordine echitabilă pe 
continentul european. Le acordam încă credit ne-limitat. Le 
treceam chiar cu vederea încetineala de care dădeau 
dovadă şi nu le puneam la socoteală anii pierduţi. Aveam 
toată încrederea în ei; eram încă tineri şi încă generoşi! Cei 
mai optimişti credeau chiar că răz-boiul era iminent (poate 
chiar izbucnise!) şi regimul din ţară se pregătea de un nou 
„23 August”. Era firesc, deci, să-şi schimbe atitudinea faţă 
de noi şi să încerce să-şi răscumpere în ultimul moment 
greşelile, ştiind că vor fi traşi la răspundere pentru crimele 
comise. Doar ştiau ce se întâm-plase la Nurnberg! Cât 
despre soarta Rusiei, în caz de război, nu se în-doia nimeni! 

Ca reacţie la aceste ipoteze, din cale afară de exagerate, 
alţii, care se vo-iau mai realişti, susțineau că mâncarea 
abundentă care ni se dăduse nu ne fusese distribuită decât 
nouă, celor din camerele de tranzit şi că, în restul închisorii, 
probabil că deţinuţii primiseră aceeaşi ciorbă chioară ca şi 
până aici. Părerea acestora din urmă a stârnit indignare în 
tabăra optimiştilor. S-au iscat discuţii în contradictoriu, s-a 


argumentat în fel şi chip şi dintr-o parte şi dintr-alta, 
spiritele s-au aprins, şi în cele din urmă „realiştii” au fost 
copleşiţi de numărul mai mare al „optimiştilor”, care i-au 
acuzat de defetism. De altfel, în cursul după-amiezii, teoria 
„realiş-tilor” a fost definitiv infirmată. Câţiva deţinuţi, care 
apucaseră să mă-nânce la prânz în celulele lor de pe 
celelalte secţii din Arad, înainte de a fi aduşi în camera 
noastră, ne-au spus că primiseră aceeaşi mâncare ca şi noi. 

Toată discuţia stârnită în jurul mâncării de fasole cu carne, 
pe care n-am făcut decât s-o schiţez, poate servi de model 
pentru toate cazurile simila-re, când un eveniment 
neobişnuit venea să schimbe ceva în viaţa noastră cotidiană. 
Oricăror modificări care interveneau, fie în regimul nostru 
alimentar, în bine sau în rău, fie în comportarea mai blândă 
sau mai dură a gardienilor, fie în frecvenţa mai mare sau 
mai mică a percheziţiilor sau în relaxarea ori înăsprirea 
măsurilor de pază, de izolare şi de pe-deapsă, li se căuta 
motivarea. Aşa se ajungea la tot felul de interpretări ale 
faptelor ieşite din comun, care reflectau tot atâtea feluri de 
caracte-re, de la cel mai sumbru, pesimist, până la 
iremediabilul optimist. Cu toate că părerile difereau aşa de 
mult de la om la om, ele aveau totuşi o trăsătură comună: 
plecau de la aceeaşi premiză. Toţi, fără excepţie, că-utau 
explicaţia într-un eveniment politic extern. Toţi erau 
convinşi că orice schimbare mai de seamă în regimul care 
ni se aplica, în bine sau în rău, nu putea fi decât o 
consecinţă a unui fapt politic extern. Şi totdea-una acest 
raţionament s-a dovedit just, fiind confirmat, e drept, cu în- 
târziere, de informaţiile ce ne parveneau ulterior, prin noii 
arestaţi, care veneau mereu să ne îngroaşe rândurile. 

Aşa am aflat, de fiecare dată, că iniţierea unor conferinţe 
internaţionale la vârf (a Conferinţei de la Geneva, de la San 
Francisco sau de la Paris) determinase, cu câtva timp în 
urmă, îmblânzirea regimului nostru de de-tenţie iar, mai 
târziu, eşecul convorbirilor sau anularea lor (vezi cazul 
Conferinţei de la Paris din 1958) provocaseră represalii 


sălbatice şi ade-vărate regimuri de exterminare în toate 
închisorile din ţară. 

Deţinuţii erau, astfel, când ostatici, în perspectivă de a 
deveni marfă ne-gociabilă, când obiectul răzbunării şi 
cruzimii regimului comunist. Din păcate, nu-mi amintesc 
cărui fapt politic internaţional îi datoram brusca 
îmbunătăţire a condiţiilor de detenţie de care am beneficiat 
în chiar ziua sosirii noastre în Aiud. În orice caz, 
îmbunătăţirea regimului alimentar pentru noi, cei veniţi de 
la Oradea, a fost de-a dreptul salvatoare. 

Către seară, când ne pregăteam să petrecem din nou o 
noapte în camera de tranzit de pe secţie, şi-a făcut apariţia 
ofiţerul de serviciu, cu o listă în mână: 

— Care ţi-auzi numele, îţi iei bagajul şi ieşi afară! 

A urmat citirea numelor de pe listă. Era vorba de noi, 
evadaţii de la Cavnic. Unul după altul, pe măsură ce ne-a 
strigat numele, am ieşit pe coridor. 

— la pe doi! Alinierea! Lasă vorba! 

Înainte de a porni, ne-a mai numărat o dată şi ne-a mai dat 
câteva in-strucţiuni. Să ne ţinem după el în linişte şi cu 
capul în jos, fără să ne ui-tăm în stânga şi în dreapta. 
Convoiul nostru a pornit. În frunte mergea ofiţerul, urmat 
de coloana noastră iar, în încheiere, un plutonier. Am ieşit 
din coridorul întunecat al secţiei, în curtea pavată. Se lăsa 
seara. Am trecut de colţul clădirii. În faţa noastră, curtea se 
lărgea. Pe urmele ofițerului, am traversat-o în diagonală, 
îndreptându-ne spre o clădire lungă, cu etaj, a cărei parte 
de jos se pierdea în umbrele înserării. Numai partea de sus 
se profila pe cerul încă luminos. Dincolo de ea, estompate 
de distanţă, se vedeau vârfurile unui şir de plopi, cărora o 
sumedenie de ciori le dădeau târcoale, cârâind continuu şi 
disputându-şi cu ţipetele lor stridente câte un loc pe o 
creangă, pe care să înnopteze. Erau faimoasele ciori ale 
Aiudului, de care auzisem şi care peste zi îşi duceau viaţa în 
in-cinta închisorii, ciugulind tot ce le pica din resturile de la 


bucătărie şi făcându-şi cuiburile în streşinile şi după 
nenumăratele coşuri ale clădiri-lor penitenciarului. 

În timp ce ne apropiam de clădirea din faţa noastră, Titi 
Coşe-reanu, care cunoştea Aiudul ne-a şoptit: „Ne duc în 
Zarcă!” De alte explicaţii nu mai aveam niciunul nevoie, 
chiar dacă nu mai fusesem în Aiud. Renumele „Zărcii” era 
bine stabilit. Era închisoarea închisorilor. Căpătase valoare 
de simbol. Un fel de Sfânta Sfintelor! 

Am mai făcut câţiva paşi şi ne-am oprit în faţa unui gard de 
vreo doi metri înălţime. Era din şipci înguste, dar bine 
alăturate, astfel că îm-piedicau vederea printre ele. Tot din 
şipci era şi poarta în faţa căreia ofi-ţerul care ne adusese s- 
a oprit şi a sunat. După câteva clipe s-a deschis o vizetă. 
Gardianul de dincolo de poartă a schimbat câteva vorbe cu 
ofiţe-rul de serviciu, înainte de a ne deschide. Tot încolonaţi, 
am parcurs cei câţiva metri până la intrarea în clădirea 
propriu-zisă, trecând printr-un fel de culoar, mărginit pe 
stânga şi pe dreapta de acelaşi fel de gard din şipci. Pe o 
parte şi pe alta, am mai remarcat câte o poartă, 
asemănătoare cu cea prin care trecusem. Cum aveam să 
vedem mai târziu, acele porţi dădeau spre cele două curţi 
de plimbare, amenajate de-a lungul fațadei Zărcii, una în 
stânga şi alta în dreapta intrării şi îngrădite cu acelaşi sis- 
tem de ţarc înalt şi opac. Înainte de a urca cele două-trei 
trepte şi de a pătrunde în Zarcă, mi-am aruncat ochii în sus. 
Am zărit pentru o clipă partea de sus a acoperişului de 
deasupra intrării, de unde se înălța un drapel din fier forjat, 
profilând în filigran pe cerul devenit lăptos înainte de 
lăsarea nopţii patru cifre: 1882. Era anul când fusese 
construită Zarca sub administraţia maghiară. Prima şi cea 
mai veche clădire a complexu-lui penitenciarului Aiud. 
Odată cu uşa masivă care s-a trântit în urma noastră, 
concertul de cârâituri al ciorilor s-a stins brusc. 

În primul moment, liniştea care mă înconjura mi-a dat o 
impresie de er-metism, pe care nu o mai avusesem până 
aici. Cred că pentru câteva cli-pe am realizat ce înseamnă 


claustrofobia. Instinctiv, am respirat adânc de câteva ori. 
Faptul că n-am întâmpinat nici o dificultate să-mi umplu 
plămânii cu aer, cum mă aşteptam, şi mai ales mirosul 
înţepător de mo-torină cu care erau date duşumelele, m-au 
trezit la realitate. Cred că toţi camarazii mei au fost la fel de 
impresionați ca şi mine, la intrarea în faimoasa „Zarcă”. 
Auzisem atâtea poveşti despre ea, în lumea închiso-rilor 
circulau atâtea legende despre cei întemnițați aici, era 
înconjurată de atâta mister, încât nu se putea să nu te 
înfiori când îi treceai pragul. Între zidurile ei, în cea mai 
cumplită izolare, nu numai de lumea exte-rioară, dar chiar 
şi de cea a restului închisorii, pieriseră, rând pe rând, 
nenumărați oameni, pe care regimul îi considerase cei mai 
periculoşi duşmani ai săi. Oameni de toate culorile politice 
(ţărănişti, legionari, liberali), de toate credinţele (preoţi şi 
episcopi, ortodocşi, romano-ca-tolici şi greco-catolici), evrei 
sionişti, înalţi ofiţeri, foşti miniştri, profe-sori universitari, 
poeţi, scriitori, duşmani de totdeauna ai comunismului, 
colaboraţionişti, comunişti ilegalişti, ca şi oameni din 
rezistenţă. Parte din ei muriseră neştiuţi de nimeni, în 
tăcerea de mormânt a Zărcii. Pe alţii, care încă 
supravieţuiau, îi aştepta acelaşi sfârşit. Dacă în lagăr 
lichidarea deţinuţilor se realiza prin extenuare fizică, prin 
muncă forţată, norme supraomeneşti, privaţiuni de tot felul, 
lipsă de igienă, de trata-ment medical, frig sau căldură 
excesivă, bătăi etc, iar în închisori prin aceleaşi mijloace, cu 
singura diferenţă că locul muncii forţate era luat de 
regimuri periodice de înfometare, în Zarcă, factorul 
determinant, în atingerea aceluiaşi scop, părea să fie timpul 
în singurătatea şi liniştea mormântală a Zărcii. Timpul nu 
mai avea unităţi de măsură. Nici un eveniment nu venea să- 
i tulbure mersul şi neîntâmplându-se nimic, neavând 
jaloane, nu puteai spune că trece. Curgea. Curgea fără 
sfârşit, desfăşurându-şi procesul lui lent, dar sigur, de uzură 
psihică şi fizică asupra deţinuţilor a căror viaţă se consuma 
încet, încet în Zarcă. 


Plutonierul care ne luase în primire, ne-a oprit imediat ce 
uşa de intrare s-a închis în urma noastră. A bătut din palme 
şi am auzit paşi de cizme coborând pe scări. Îl chemase pe 
plutonierul de serviciu de pe secţia de la etaj, ca să-l ajute 
la repartizarea noastră. Unul din plutonieri a rămas să ne 
păzească, iar celălalt a început să facă naveta, luând de fi- 
ecare dată cu el câte trei sau patru dintre noi şi ducându-i 
la câte o celulă. 'Toţi am fost repartizaţi la parter. La 
intrarea în Zarcă, mă aflam în coa-da coloanei, aşa că mi-a 
venit rândul la urmă, împreună cu Mache şi Paul (Miltiade 
Ionescu şi Paul lovănescu). Gardianul ne-a spus să-l ur- 
măm. Am luat-o la stânga pe coridorul care mergea de la un 
capăt la ce-lălalt al Zărcii. Era mărginit pe o parte de zidul 
exterior. În partea supe-rioară avea o serie de ferestre 
înguste şi lungi, care se deschideau în „oberlicht”. Pe 
partea opusă, uşile masive de stejar, cu câte trei zăvoare, 
ale celor treizeci de celule de la parter, cincisprezece în 
dreapta şi cinci-sprezece în stânga intrării. Aceeaşi 
împărţire şi tot atâtea celule avea şi etajul. Ne-am oprit în 
faţa uşii cu numărul 29. Era penultima. Mai urma o uşă 
identică pe care scria W. C. Simetric şi cu aceeaşi inscripţie 
mai era încă o uşă la fel, în capătul aripei drepte a 
coridorului. Tot nenume-rotată era şi prima uşă de lângă 
intrare, de pe aripa stângă a coridorului, care dădea spre 
scara care urca la etaj - ceea ce făcea ca, de fapt, la parter, 
să nu fie decât douăzeci şi nouă de celule propriu-zise. 
Gardianul a încuiat şi ferecat în urma noastră. Cu toată uşa 
grea şi zgomotul drugi-lor groşi de fier al zăvoarelor, ce 
dădeau impresia unei perfecte etanşe-ităţi, i-am auzit paşii 
pe duşumelele coridorului. Mi-aduc aminte că, chiar în faţa 
uşii noastre, una din scândurile pardoselii coridorului scâr- 
ţâia când călcai pe ea, prevenindu-ne ori de câte ori 
gardianul se apropia tiptil de vizetă, fie pentru a ne spiona, 
fie pentru a asculta ce vorbim. 

Rămaşi singuri, am pornit la cercetarea noii noastre 
locuinţe. Amenajări nu erau de făcut. În afară de trei 


rogojini, trei saltele şi trei pături întinse pe podelele de 
brad, iar într-un colţ o tinetă şi hârdăul de apă cu o cană de 
băut pusă pe capac, camera era goală. Sus, pe peretele de 
deasupra uşii, un bec lumina celula. Înaltă de mai bine de 
trei metri, lată de doi şi ceva şi lungă de aproximativ patru 
şi jumătate, celula părea imensă. Peretele dinspre coridor, 
unde se deschidea uşa, era impresionant de gros: cam 
optzeci centimetri! Tocul uşii, din lemn de stejar, vopsit în 
maron, îl îmbrăca pe toată grosimea. Pe peretele opus, la fel 
de gros, era fereastra în două canate, plasată sus, în aşa fel, 
ca să nu te poţi uita pe ea afară. Dacă încercai să te sui 
până la ea, nu puteai sta decât agăţat de gra-tii, fiindcă 
pervazul, cu toate că de lăţimea zidului, nu-ţi oferea sprijin, 
nefiind orizontal, ci înclinat în pantă spre interiorul celulei. 
Dar chiar dacă te căţărai până la gratii, vederea ţi-era 
împiedicată de un oblon din scânduri, fără interstiţii între 
ele. Un fel de ladă, fixată din exterior în dreptul ferestrei, 
care nu lăsa să pătrundă aerul şi lumina decât prin par-tea 
ei de sus. O fâşie de vreo treizeci centimetri prin care 
vedeai cerul. Şi gratiile erau deosebite de cele pe care le 
întâlnisem până aci. Erau du-ble. Mai bine zis, două grilaje 
împletite între ele, unul din bare de fier pătrat şi unul din 
şine mai late. 

A doua zi, când s-a luminat, aveam să descoperim că 
oblonul nu era chiar aşa de opac. Alţi deţinuţi dinaintea 
noastră îi aduseseră îmbună-tăţiri substanţiale. Într-o parte 
a oblonului, lărgiseră puţin crăpătura dintre două scânduri 
pentru a privi în curtea pavată pe care o străbătu-sem 
înainte de a intra în Zarcă. Într-altă parte, un nod al 
lemnului dintr-o scândură putea fi scos. Prin acel orificiu, te 
puteai uita în curtea de plimbare a Zărcii din dreptul aripei 
noastre. În acea primă seară, culcaţi pe saltelele noastre, 
am discutat până ce ne-a cuprins somnul. Subiectul care ne 
preocupa se putea rezuma într-o singură întrebare: de ce 
fusese-răm noi aduşi în Zarcă? Ştiam că aici erau 
încarcerate numai personali-tăţi, oameni consideraţi de 


regim drept cei mai mari duşmani. A doua zi aveam să ne 
lămurim. 

Dimineaţa ne-am trezit în strigătele gardianului: 
„Deşteptarea”! Apoi l-am auzit oprindu-se şi bătând cu 
cheile în uşă, la fiecare celulă. A ajuns şi la noi, s-a uitat pe 
vizetă şi ne-a spus să deschidem fereastra. Afară, vremea se 
arăta frumoasă în acel început de primăvară. Totuşi, 
răcoarea nopţii, pereţii reci şi cu urme de igrasie ai celulei 
constituiau încă o încercare grea pentru corpurile noastre 
slăbite şi lipsite de rezis-tenţă. Tremurând de frig, ne-am 
pus păturile în spinare şi, aşezaţi pe saltele, am aşteptat 
desfăşurarea programului primei noastre zile în Zarcă. 

La scurt timp, am auzit soneria de la poartă şi apoi voci şi 
paşi de ciz-me. Venise schimbul de zi pentru „număr” sau 
„deschiderea!” cum ne-a anunţat strigătul gardianului. 
Când au ajuns la noi, gardianul de noapte şi ofiţerul de 
serviciu, care a verificat pe un tabel efectivul celulei, au 
rămas în cadrul uşii, până ce gardianul, care prelua 
schimbul de zi, a bătut cu un ciocan de lemn în gratiile de la 
fereastră. Tot aşa cum veni-seră, fără să scoată o vorbă, au 
trântit uşa, au tras zăvoarele şi au plecat, iar noi am închis 
repede fereastra şi ne-am ghemuit pe saltele, înveliţi până 
peste cap cu păturile. N-aveam decât o singură dorinţă: să 
fim lăsaţi să dormim. Regulamentul penitenciarelor 
prevedea, că de la „deştepta-re” şi până la „stingere”, 
deţinutul nu avea voie să doarmă. Respectarea măsurii era 
însă supusă aceloraşi fluctuații ca şi hrana şi tratamentul în 
general al deţinuţilor. Depindea de acele dispoziţii 
misterioase care veneau de la centru şi care puteau 
modifica radical, de la o zi la alta, viaţa deţinuţilor. 

Un regim de exterminare cu toate procedeele lui 
(înfometare, bătăi, munci istovitoare etc.) şi care făcea din 
fiecare punct al regulamentului un nou mijloc de tortură, 
prin interpretarea pe care i-o dădeau şi felul în care îl 
aplicau, se putea schimba peste noapte, urmându-i o 
perioadă în care orice teroare înceta, hrana se îmbunătăţea 


iar nerespectarea regula-mentului de către deţinuţi nu mai 
era pedepsită, gardienii făcându-se că nu observă abaterile. 
Ori, se pare că ne aflam tocmai într-un astfel de moment de 
tranziţie, de la un regim la altul. Prima şi cea mai 
importantă dovadă că începuse o perioadă de relaxare 
fusese mâncarea pe care o primisem cu o zi înainte. Aceeaşi 
hrană substanţială avea să se menţină timp de câteva luni, 
până ce, treptat, s-a degradat din nou. Al doilea semn 
îmbucurător a fost o oarecare delăsare care a intervenit în 
compor-tarea gardienilor, care veneau foarte rar să ne 
supravegheze prin vizetă, iar atunci când totuşi veneau, nu- 
şi mai dădeau osteneala să umble încet ca să ne surprindă. 
Făceau parcă înadins să calce apăsat cu cizmele ca să ne 
dea de veste, ca nu cumva să fie puşi în situaţia dea ne 
prinde în flagrant delict de privit pe geam, de cusut sau de 
vorbit la perete cu celula vecină. Implicit, din acest pact 
tacit, dintre noi şi gardieni, decur-gea şi posibilitatea de a 
dormi în timpul zilei. 

Norocul pe care l-am avut ca această perioadă de 
îmblânzire să survină tocmai când atinsesem limitele 
extreme ale slăbiciunii şi deci ale rezis-tenţei fizice, a fost 
pentru noi de-a dreptul salvator. Datorită vremii tot mai 
calde, a hranei mai consistente şi a somnului reparator, în 
mai puţin de două luni ne-am refăcut complet. Desigur, 
faptul că eram tineri a ju-cat un rol important. Am văzut în 
decursul închisorii oameni mai în vâr-stă, ajunşi distrofici 
după o perioadă de înfometare, care, lipsindu-le re-sursele 
tinereţii, nu s-au mai refăcut niciodată. De multe ori, 
organismul ceda şi efectele privaţiunilor ieşeau la iveală, 
abia după ce regimul se îndrepta. Cele mai multe afecţiuni 
se manifestau atunci la inimă, ficat sau stomac. Deficienţele 
ireversibile care apăreau la unul din aceste or-gane ce 
fusese supus la prea grele încercări reduceau şi mai mult 
şanse-le de supravieţuire ale deţinutului respectiv, nu 
numai în cazul unei noi înăspriri a regimului, dar chiar şi în 
condiţiile unei perioade de închisoa-re mai blândă. 


Ca noi locatari ai Zărcii şi încă impresionați de faptul că ne 
aflam între zidurile celei mai teribile închisori, cu toate că 
ne-am culcat imediat după „număr”, am dormit iepureşte, 
tresărind din somn la fiecare zgo-mot, de teamă să nu fim 
surprinşi. Abia după o zi sau două, ne-am dat seama că 
vigilenţa gardienilor slăbise şi că nu se mai preocupau de 
res-pectarea dispoziţiei care ne interzicea să dormim peste 
zi. La scurtă vre-me după „număr”, a început „programul”. 
Am reuşit să localizăm zgo-motul zăvoarelor, la celălalt 
capăt al coridorului: fusese scoasă la W. C. Celula 1. 
Totodată am auzit cum se târa pe coridor un hârdău. S-a 
oprit în faţa celulei noastre. Gardianul a descuiat uşa. 
Împreună cu ela mai apă-rut un personaj, care ne-a dat 
câte o gamelă şi o lingură la fiecare, după care ne-a 
împărţit terciul. Omul era îmbrăcat în zeghe vărgată. La 
fieca-re polonic pe care ni l-a turnat în gamele, a făcut câte 
o glumă referitoa-re la „serviciul hotelului de lux” în care ne 
aflam, căutând în acelaşi timp cu privirea la plutonierul 
care asista la împărţire, pentru a vedea dacă îi aprecia 
umorul. Glumele lui, cu nuanţă batjocoritoare la adresa 
deţinuţilor, erau în spiritul celor pe care le făceau şi 
milițienii, aşa că, de cele mai multe ori, individul îşi primea 
răsplata pe care o cerşea din ochi. Gardianul râdea şi omul 
nostru radia de mulţumire că reuşise să-i fie pe plac. 

Cu timpul aveam să ne obişnuim cu prezenţa acestui 
personaj abject, îl chema Cărămidaru şi fusese condamnat 
pentru crime de război săvârşite în timpul campaniei din 
Rusia. Ca deţinut în Aiud, se remarcase ca „tur-nător” şi 
astfel devenise om de încredere al administraţiei. După un 
timp, ofiţerul politic îl mutase din fabrica închisorii unde 
lucra, ca „planton” în Zarcă. Aici, căra hârdaiele, împărțea 
masa, mătura pe jos şi întreținea în general curăţenia. De 
mai multe ori când mătura pe coridor, l-am auzit şoptindu-i 
gardianului ceea ce auzise discutându-se în câte o celulă 
sau sugerându-i să facă o percheziţie în celula X, fiindcă ştia 
că unul din deţinuţi avea ascuns un ac sau că altul scria pe 


săpun. Cărămidaru umbla mai tot timpul desculţ şi se 
deplasa fără zgomot pe coridor, aşa că trebuia să fim foarte 
atenţi să nu ne spioneze la uşă. [in minte că avea un semn 
particular: îi lipsea degetul mare de la piciorul drept. Fiind 
din Basarabia, puternicul lui accent rusesc ni-l făcea şi mai 
antipatic. Gardianul cu care Cărămidaru se înţelegea cel 
mai bine şi, de altfel, singurul de al cărui nume îmi 
amintesc, era plutonierul Olteanu. Gras, cu faţa buhăită şi o 
pată roşie din naştere sub unul din ochi, fusese supranumit 
de noi „bejniţa”. În schimbul lui, trebuia să fim cel mai 
atenţi. „Bejniţa” îşi făcea o plăcere să şicaneze deţinuţii, să-i 
pună să spele pe jos în celule chiar dacă abia se spălase, să 
şteargă cu motorină lemnăria de la uşi şi ferestre, să nu-i 
lase să se culce etc. Cu toată îm-blânzirea regimului, de 
care am pomenit, şi care nu-i mai permitea să treacă la 
măsuri de pedeapsă pentru orice fleac, Olteanu era 
singurul ca-re nu se putea abţine de la mici mizerii, 
satisfăcându-şi astfel pornirea sadică de a sâcâi oamenii. 
Cărămidaru îl seconda, spionând pe la uşi şi raportându-i 
comentariile pe care le înregistra. Cea mai mare plăcere a 
lui Olteanu era să-i chinuie pe cei mai bătrâni şi 
neputincioşi. Profitând de slăbiciunea şi de gradul mai mare 
de timorare pe care îl întâlnea la cei infirmi, răcnea la ei 
prin vizetă când îi surprindea culcaţi, îi obliga să alerge cu 
tineta plină pe coridor, când îi scotea la W. C., şi îi ameninţa 
în fel şi chip, stârnind la bieţii oameni o adevărată panică. 
Marea lui satis-facţie era să-i înfricoşeze şi să-i facă să-şi 
ceară iertare şi să-l roage să treacă cu vederea abaterea de 
la regulament. Nenorociţii se umileau, încercând să-l 
înduplece să nu le pună lanţuri sau să nu-i bage la carceră, 
cum îi ameninţa, argumentând, în speranţa că-l vor 
înduioşa, că sunt bătrâni, slăbiţi şi bolnavi. Plutonierul se 
arăta însă intransigent şi le spu-nea să stea pregătiţi, că va 
veni să-i ia ca să-i ducă la carceră. Apoi trân-tea uşa, se 
îndepărta de celula lor şi-l auzeau râzând şi distrându-se cu 
Cărămidaru, pe socoteala amărâţilor pe care-i păcălise. 


După un timp, îl trimitea pe Cărămidaru, care era desculţ şi 
nu făcea zgomot când umbla, să-i spioneze prin vizetă. 
Când se întorcea şi-i spunea că-i văzuse stând îmbrăcaţi 
lângă uşă, aşteptând să fie duşi la carceră sau că se iscase o 
ceartă între ei, fiindcă îi reproşau celui care fusese surprins 
culcat că din cauza lui urmau să fie toţi pedepsiţi, Olteanu 
nu mai putea de bucurie. 

Am dat numai un exemplu, dar cât am stat în Zarcă, am 
fost martorii mai multor scene penibile, petrecute pe aripa 
coridorului nostru şi în raza accesibilă auzului nostru. 
Unele din victimele preferate ale pluto-nierului Olteanu se 
aflau la câteva celule distanţă de noi. Erau patru în celulă. 
Toţi, foste personalităţi politice, închişi de mai mulţi ani de 
zile, destul de înaintați în vârstă la vremea aceea, dar, mai 
ales, puternic mar-caţi de toate prin câte trecuseră. Din 
punct de vedere fizic, nişte biete epave umane. Nu-mi 
amintesc decât de doi dintre ei. Unul era Dobrescu, 
naţional-ţărănist, fost primar al capitalei. Celălalt era Pop, 
fost ministru. Nu mai pot preciza dacă era vorba de Valer 
Pop, cel care dusese tratati-vele cu ungurii în privinţa 
Ardealului, înainte de Dictatul de la Viena, tratative care 
eşuaseră, sau de Ionel Pop, rudă cu Maniu şi fost ministru. 
De ceilalţi doi nu-mi mai aduc aminte. 

În ceea ce ne priveşte, nu pot spune că am avut de suferit 
de pe urma ră-utăţilor lui Olteanu. Ne înţeleseserăm între 
noi asupra unei atitudini co-mune faţă de el şi mai ales 
conveniserăm să nu-l provocăm. Cu prima ocazie când ne-a 
surprins dormind şi a deschis uşa pentru a ne ameninţa cu 
lanţurile şi cu carcera, la toată tirada lui noi am rămas muţi. 
Ne-am sculat doar în picioare. Cam dezamăgit că nu 
căutam să ne justificăm, ne-a avertizat că la a doua abatere 
ne bagă la carceră. Cum a trântit uşa, ne-am culcat la loc! 
N-a trecut mult şi, cu toate precauţiile pe care le-a luat ca 
să nu-l simţim, l-am auzit totuşi pe Cărămidaru apropiindu- 
se de uşă şi dând clapa vizetei la o parte. Ne-am prefăcut că 
dormim. 'Tot aşa tiptil l-am auzit plecând. Puțin după aceea, 


Olteanu a deschis iar uşa. De data asta, răcnind şi 
amenințând. Ca şi prima dată, ne-am sculat în pi-cioare şi 
am tăcut. Înainte de a închide din nou uşa, ne-a spus să 
stăm pregătiţi că vine să ne ducă la carceră, ca să ne treacă 
pofta de dormit. Cum a închis uşa, noi ne-am culcat iar. 
După câteva minute am auzit vizeta. Era tot Cărămidaru. 
Peste alte câteva minute a venit şi Olteanu, care ne-a 
scrutat îndelung prin vizetă, dar de deschis n-a mai deschis 
uşa. Figura s-a mai repetat o dată sau de două ori în zilele 
următoare, dar, văzând că încercările lui de intimidare nu 
reuşesc, a renunţat. Din când în când, cu ocazia împărţirii 
mesei sau a scoaterii la W. C, se mulţu-mea să ne spună pe 
un ton dojenitor, înţelegător: 

— Sunteţi băieţi tineri şi dormiţi toată ziua ca nişte 
boşorogi! 

Alteori, fără să se oprească sau să se mai uite pe vizetă, 
când trecea prin faţa celulei noastre, dădea un pumn în uşă 
şi ne striga: Deşteptarea! Atâta tot şi trecea mai departe. 

După această digresiune, revin la desfăşurarea 
programului din prima noastră zi în Zarcă. Terciul fierbinte 
ne încălzise de-a binelea. De frig nu mai sufeream, dar ne 
prididea somnul. Încă nu ne încumetam să ne culcăm, fără 
să luăm anumite măsuri de prevedere. Hotărâsem să facem 
câte unul pe rând de pază, ca ceilalţi doi să poată dormi 
între timp. Primul în post la uşă a fost Mache, care, după 
câtva timp, ne-a trezit, anunţându-ne apropierea 
gardianului de uşa noastră. Târa ceva după el pe coridor şi 
se oprea la fiecare celulă. Când a deschis şi la noi, am vă- 
zut că zgomotul produs provenea de la un coş de nuiele 
(cum erau cele de rufe, pe vremuri) pe care îl trăgea de o 
toartă după el. S-a aplecat asupra lui şi, înainte de a ne da 
seama de conţinut, ne-a aruncat pe jos, în cameră, ceea ce 
luase din fundul coşului. Până ce nu s-au oprit din 
rostogolit, scoțând un sunet de pietroaie pe duşumele, n-am 
putut iden-tifica cele trei obiecte. Cei trei bolovani nu erau 
altceva decât turtoaie. Celebrele turtoaie ale Aiudului! 


Râzând de „gluma bună” pe care o fă-cuse, gardianul a 
plecat, iar noi ne-am apucat să examinăm mai de aproape, 
această specialitate culinară a Aiudului. De mărimea unui 
pumn, aveau forma aproximativă a unui trunchi de con, iar 
culoarea, de la brun închis până la negru, după cum erau 
mai puţin coapte sau aproa-pe carbonizate. Coaja, extrem 
de dură şi groasă, cerea un adevărat efort ca s-o poţi rupe 
sau, mai bine zis, sparge, iar de mâncat, prezenta chiar o 
problemă, mai ales când îţi sângerau gingiile, cum era cazul 
nostru. Ce să mai vorbim de majoritatea celor din Zarcă, ei 
nu mai aveau dinţi de-loc! lar miezul propriu-zis, după ce 
reuşeai să rupi coaja, rămânea cam de volumul unui ou, era 
crud şi de cele mai multe ori verzui şi cu gust de mucegai. 
Cât am stat în Zarcă, distribuirea turtoiului a suferit 
variaţii. Au fost perioade în care ni s-a dat de două ori pe 
săptămână în locul ra-ţiei de 250 de grame de pâine, alteori 
zilnic împreună cu o raţie de pâine redusă la 120 de grame, 
iar alteori fără nici un fel de regularitate. N-a trecut mult 
de la împărţirea turtoiului şi ne-a venit rândul la „program”. 
Celula noastră fiind ultima, n-am făcut decât să ieşim pe uşa 
noastră şi să intrăm pe cea de alături. Oricât am încercat să 
întârziem pe cei doi-trei paşi pe care îi aveam de făcut pe 
coridor, prefăcându-ne că avem greu-tăţi la dusul tinetei, 
timpul a fost prea scurt ca să putem privi mai atent de-a 
lungul secţiei. N-am înregistrat decât existenţa carcerei. Un 
fel de gheretă de scândură, plasată în colţul din faţa uşii W. 
C.-ului. La capătul opus al coridorului, mai era una la fel. 
Cum eram ultimii care fuseserăm scoşi şi între timp sosiseră 
hârdaiele cu mâncarea de prânz, gardianul ne-a încuiat în 
W. C. Şi s-a apucat să împartă masa. Am avut astfel tim-pul 
să ne spălăm în voie la robinetul de la spălător, privilegiu 
rar în în-chisoare, unde totul trebuia făcut repede. Apa era 
ca gheaţa, dar am pro-fitat totuşi de ocazia ce ni s-a oferit. 
Trecuseră mai bine de zece zile de când făcusem ultimul 
duş, la Oradea. 


Gardianul ne-a scos din W. C. Abia când a ajuns cu 
împărţitul mesei la celula noastră. Din hârdăul tras în faţa 
uşii de Cărămidaru, ni s-au um-plut gamelele cu o ciorbă tot 
aşa de consistentă ca şi în cele două zile precedente, ceea 
ce ne-a întărit convingerea că ne făcusem intrarea în Aiud, 
într-o zodie favorabilă. Se părea că abia acum mi se 
stârnise foa-mea. O foame de convalescent tânăr şi sănătos, 
supus la un regim de refacere. Progresul se putea observa 
zilnic. Nu numai că ne întremam fizic văzând cu ochii, dar zi 
de zi ne recuperam şi forţele. După primele săptămâni 
petrecute mai mult culcaţi, ne-am recâştigat încet, încet 
toată energia şi totodată ne-a scăzut şi acea necesitate 
permanentă de somn, revenind astfel, treptat, la un ritm de 
viaţă normal. Mâncarea s-a menţi-nut mai tot timpul, dacă 
nu bună, în orice caz suficientă. Îân această primă parte a 
perioadei de îndreptare a regimului din Aiud primeam 
aproape zilnic carne. La început multă, apoi, cu timpul, tot 
mai puţină şi mai târziu numai o dată sau de două ori pe 
săptămână. Dar chiar în zilele fără carne, ciorba conţinea 
cantităţi suficiente de cartofi, arpacaş, varză sau fasole, 
alimentele de bază din toate puşcăriile. Cu aceiaşi cartofi, 
arpacaş sau varză se realizau în alte perioade regimurile de 
înfometare, ca cel prin care trecusem în Oradea sau cel 
aplicat în Aiud, înainte de sosirea noastră. Era numai o 
diferenţă de cantitate! Iar în aceste perioa-de de 
exterminare prin foamete, fasolea, care avea calităţi 
nutritive mai ridicate, dispărea din menu-ul închisorilor. La 
fel şi carnea. Ceea ce se înţelegea acum prin carne, la Aiud, 
depăşea cu mult şi cantitativ şi cali-tativ „normalul” din 
alimentaţia deţinuţilor în epocile aşa-zise mai blân-de. Era 
vorba fie de slănină, fie de capete de porc, de oaie sau de 
vită, fie de burtă sau uneori chiar de carne macră de vită. 
Faptul că deţinuţii care lucrau la bucătăria din Aiud nu erau 
de drept comun, cum era cazul în multe alte puşcării, l-am 
remarcat imediat. Nu se fura din alimente şi, în limita 
posibilităţilor, se respectau anumite norme de curăţenie, cu 


toate că am avut uneori şi surprize neplăcute în această 
privinţă. Le voi menţiona la timpul cuvenit. 

Cu celelalte câteva deschideri de uşă din cursul după- 
amiezii, care s-au succedat conform ritualului din toate 
puşcăriile şi anume: „programul” de după-masa, mâncarea 
de seară şi „închiderea”, am crezut că prima noastră zi de 
Zarea s-a încheiat. Am mai stat un timp de vorbă comen- 
tând evenimentele zilei şi am ajuns la concluzia că bilanţul 
era pozitiv. Ne puteam declara mulţumiţi de viaţa destul de 
paşnică, de temperatura suportabilă şi de regimul 
alimentar satisfăcător, cu care ne inaugurasem detenţia în 
noua noastră reşedinţă. După Oradea, era şi normal să fim 
optimişti în noua situaţie! Ne pregăteam tocmai de culcare, 
când am au-zit trăgându-se zăvoarele şi descuindu-se o uşă 
din capătul opus al celu-larului. Din experienţa de până aici, 
ştiam că după „închidere”, gardia-nul de serviciu pe secţie 
nu mai avea voie să deschidă vreo celulă decât în cazuri 
foarte grave şi, atunci, numai în prezenţa ofițerului de 
serviciu. Bănuind deci ca se petrecea ceva neobişnuit, ne- 
am repezit să ascultăm la uşă, în speranţa să prindem 
despre ce era vorba. După numărul pa-şilor de pe coridor, 
ne-am dat seama că cei din celula respectivă erau scoşi 
spre ieşirea din Zarcă. Apoi, la scurtă vreme, s-a auzit un 
nou rând de zăvoare şi iar paşi de deţinuţi care se 
îndreptau spre ieşire. Neputându-ne explica ce se 
întâmplase, eram pe punctul să renunţăm de a mai pricepe 
şi voiam să ne culcăm, când, un zgomot ciudat ne-a parve- 
nit, de data asta dinspre fereastră. Când am deschis-o, ne- 
am lămurit: deţinuţii din cele două celule fuseseră scoşi la 
plimbare, unii în curtea din dreapta, ceilalţi în cea din 
stânga. Ne-am căţărat la geam. Afară se îngâna ziua cu 
noaptea iar becul de sub fereastra noastră, care lumina 
curtea, nu reuşea să ne dea o imagine prea clară a celor 
trei sau patru deţinuţi... La fiecare tură pe care o făceau în 
jurul rondului din mijlocul curţii, treceau pe o distanţă de 
câţiva paşi, prin raza vizuală pe care ne-o permitea 


crăpătura oblonului, dar, mai mult decât nişte siluete, n-am 
pu-tut distinge. De altfel, din prudenţă, am şi renunţat să 
mai întârziem la oblon, nefiind încă obişnuiţi cu mediul 
înconjurător şi cu obiceiurile gardienilor. Deoarece 
gardianul nostru începuse să se plimbe pe coridor, ne-am 
dat seama că recursese la tovarăşul lui de la etaj, pentru a-i 
su-praveghea pe deţinuţii care erau scoşi la plimbare. Ori, 
pe acesta din urmă, nu-l putusem repera şi, neştiind unde 
stătea, ne temeam să nu se fofileze pe sub ferestre şi să ne 
surprindă agăţaţi de gratii. 

Uimiţi de acest procedeu neobişnuit al plimbărilor 
nocturne, ne-am ho-tărât să ne culcăm, până ce ne va veni 
şi nouă rândul. Se făcuse noapte de-a binelea, când ne-a 
trezit gardianul şi ne-a scos în curte. Cerul plin de stele şi 
aerul proaspăt ne-a produs o plăcere pe care n-o mai avuse- 
sem de mult. Pe marginea exterioară a potecii pe care ne 
plimbam şi în rondul din mijloc, căruia îi dădeam ocol, 
fuseseră semănate nişte plante. Abia răsăriseră şi nu le-am 
putut recunoaşte soiul. Peste vreo două sau trei săptămâni, 
aveau să constituie cea mai plăcută surpriză pe care ne-a 
oferit-o Zarca. Erau petunii multicolore, care aduceau o 
notă veselă nemaiîntâlnită, în monotonia de nuanţe 
întunecate, dominante în lumea penitenciară. Puțin timp 
după petunii, au înflorit şi cele câteva tufe de regina nopţii, 
semănate printre ele. Toată vara, odată cu lăsatul serii, 
când florile de regina nopţii se deschideau, mirosul lor 
puternic pătrun-dea pe fereastră şi schimba atmosfera în 
celulă până la venirea zorilor. Dimineaţa când florile se 
închideau, parfumul lor îmbătător se risipea şi puşcăria îşi 
recucerea terenul pierdut în timpul nopţii, infectând din 
nou aerul celularului cu amestecul ei pestilenţial specific: 
duhoare de tinetă, de corpuri nespălate, de rufe murdare, 
D. D. IL. Şi motorină. 

Multe din cele văzute şi păţite de-a lungul anilor de 
puşcărie, mi s-au şters din minte, dar parfumul de regina 
nopții îmi răsare şi acum în nări, ori de câte ori vine vorba 


de Aiud şi de Zarcă. Timpul de plimbare nu cred că depăşea 
zece minute, dar era zilnic respectat. Peste câteva zile, fiind 
o sâmbătă, aveam să constatăm că, şi la baie, locatarii 
Zărcii tot noaptea erau duşi. Sala de duşuri era lângă 
bucătărie iar boilerul şi robi-netele aflate în camera vecină 
erau manipulate de un deţinut politic, ceea ce făcea ca apa 
să ne fie distribuită în bune condiţii. Chiar dacă şi aici, ca în 
toate puşcăriile, gardianul se grăbea, reuşeam totuşi să ne 
spă-lăm mai ca lumea. Mi-amintesc că de mai multe ori, la 
întoarcerea în celulă, am găsit în buzunare câte două-trei 
ţigări cu câteva chibrituri şi o bucată de catran din cutia de 
chibrituri. Ni le pusese deţinutul de la baie, în hainele pe 
care ni le lăsam într-o anticameră a sălii de duşuri, când ne 
dezbrăcăm. Nu i-am văzut niciodată decât silueta, prin uşa 
întredeschisă a camerei unde se afla cazanul. Nu ne-a fost 
niciodată posibil să luăm contact cu el, gardianul fiind 
mereu prezent şi atent la toate mişcările noastre. 

După vreo două luni de la sosirea noastră în Zarcă, 
scoaterea la plimba-rea zilnică şi la duşul de sâmbătă au 
început să se facă ziua. Renunţarea la aceste activităţii 
nocturne era probabil un efect întârziat al regimului mai 
blând instaurat la Aiud şi care mai atenua şi măsurile de 
extremă vi-gilenţă şi secret sub care se trăia în Zarcă. În 
general, viaţa noastră în Zarcă nu a suferit modificări 
importante pe parcurs, regimul menţinân-du-se destul de 
constant, cu un program zilnic neschimbat, aşa cum am 
arătat că s-a desfăşurat în prima noastră zi. 

Revin la această primă zi de Zarcă, pentru a vorbi despre 
celula vecină. Imediat după ce ni se împărţise terciul, 
locatarul ei a încercat să ia legă-tura cu noi, bătându-ne în 
perete. Nu ne-am grăbit să-i răspundem, fiin-du-ne teamă 
să ne familiarizăm cu mişcările, sunetele şi acustica celula- 
rului, care ne erau încă total străine. Vecinul a insistat de 
mai multe ori în tot cursul dimineţii, până când, în sfârşit, 
ne-am hotărât să-i răspun-dem. Ne-am asigurat că 
gardianul se afla în cealaltă parte a celularului, 


supraveghindu-l pe Cărămidaru, care mătura pe coridor. 
Paul a rămas la pândă la uşă, iar Mache şi cu mine, după ce 
i-am răspuns vecinului prin câteva ciocănituri, ne-am lipit 
urechea de perete. La început, ne-am înţe-les cu greu, dar 
foarte repede, urmând indicaţiile vecinului, am stabilit un 
sistem de comunicaţie, pe care aveam să-l întrebuinţăm de- 
aici îna-inte mereu. Procedeul era simplu. Aplicam fundul 
căniţei de băut apă pe perete şi vorbeam, dozându-ne 
vocea, cu gura cât mai în interiorul cănii. Totodată, astupam 
cu palmele spaţiul dintre obraz şi buzele cânii. Pentru a 
asculta, ne apropiam urechea de deschiderea cănii. 

Pereţii dintre celule erau cu mult mai subţiri decât ne-am 
fi aşteptat, faţă de grosimea zidurilor exterioare, ceea ce 
făcea ca audiţia să fie destul de bună. Pentru o cât mai bună 
înţelegere, tot secretul era ca ambele cănite ale 
interlocutorilor să fie aplicate pe cele două feţe ale 
peretelui, pe cât posibil una în dreptul celeilalte. Acest 
reglaj de poziţie se făcea prin cio-cănituri concomitente din 
ambele celule, până ce cele două puncte de bătaie în perete 
coincideau. Ca noi-veniţi, ne-am prezentat primii şi ne-am 
supus, conform obiceiului, interogatoriului celui mai vechi 
loca-tar. Numele, condamnările, data arestării şi itinerariul 
nostru prin diver-sele închisori după proces au fost repede 
trecute în revistă de vecinul nostru, ca să ajungă la 
întrebarea cheie: 

— Ce mai ştiţi nou? 

I-am spus că de luni de zile nu mai aveam nici o informaţie, 
din cauza izolării totale în care fuseserăm ţinuţi la Oradea 
Mare. După momentul de tăcere care a urmat, ne-am dat 
seama că răspunsul nostru provocase decepţie în celula 
vecină. Dialogul a fost reluat, de data asta noi fiind cei care 
puneam întrebările. Era rândul nostru să fim deziluzionaţi. 
Ne aşteptam să avem de-a face cu una din acele 
personalităţi cu nume so-nor în viaţa politică românească 
sau cu vreun erou al luptei de rezisten-ţă. Ne închipuisem 
că numai astfel de oameni puteau fi închişi în celu-lele din 


vestita Zarcă. Ori, pe vecinul nostru îl chema Brauner! 
Harry Brauner. Bănuiala ne-a confirmat-o tot el, spunându- 
ne că este fratele pictorului Victor Brauner de la Paris. De 
data asta, Mache, cu cunoştin-ţele lui enciclopedice, l-a 
localizat. Victor Brauner, pictor suprarealist, care trăise şi 
murise la Paris, era evreu, originar din România. 

— Pentru ce aţi fost condamnat? 

Răspunsul lui Brauner ne-a luat şi ultimele iluzii pe care le 
mai aveam: 

— Sunt condamnat în procesul Lucrețiu Pătrăşcanu! 

În loc de un adevărat naţionalist român, cu care 
nădăjduiam să avem cinstea de a fi vecini, dădusem peste 
un evreu, care, pe deasupra, mai era şi comunist! Am 
devenit imediat suspicioşi. Ascunzându-ne senti-mentele şi 
mai ales trecând peste repulsia faţă de o astfel de 
vecinătate, ne-am zis totuşi că e mai bine să menţinem 
relaţiile, decât să le întreru-pem, aşa cum ne dicta primul 
impuls. Şi, bine am făcut! Mai întâi, fiin-dcă vecinul nostru 
s-a dovedit a fi o prețioasă sursă de informaţii. Dacă în 
materie de ştiri politice era tot aşa de dezinformat ca şi noi, 
în schimb era la curent cu tot ce se întâmpla în Zarcă. În al 
doilea rând, menţinând legătura cu el, am avut ocazia să ne 
schimbăm prima impresie pe care ne-o făcusem când se 
prezentase. Cu judecata noastră pripită, de la înce-put, îi 
făcusem o nedreptate. Harry Brauner era departe de a fi 
avut vreodată convingeri comuniste şi s-a dovedit a fi un 
bun camarad şi nicidecum un „turnător” sau un colaborator 
al administraţiei, cum ne aşteptasem. De altfel, pe măsură 
ce relaţiile de bună vecinătate se dez-voltau, părerile 
noastre despre el au evoluat mereu, trecând prin mai multe 
faze. De la repulsia şi suspiciunea primelor zile, treptat, i- 
am acordat tot mai multă încredere. De la satisfacția de a 
vedea alături de noi un comunist, suportând binefacerile 
propriului lui regim, am înce-put, cu timpul, să-l considerăm 
un camarad de suferinţă şi mai târziu chiar să ne fie milă de 
el, văzându-l mult mai neajutorat decât noi. Cu moralul 


destul de scăzut, din cauza lungii singurătăţi, se agăța de 
pre-zenţa noastră şi de posibilitatea de a schimba o vorbă 
cu cineva, ca nau-fragiatul de scândura salvatoare. Era atât 
de dornic să vorbească, încât, mai ales în primele 
săptămâni, când noi nu voiam decât să dormim, deve-nise o 
adevărată calamitate cu pisălogeala lui. De zeci de ori pe zi 
ne bătea în perete, ca să stăm de vorbă. Chiar după ce şi-a 
deşertat sacul cu informaţii, a continuat să ne cheme la 
perete cu aceeaşi insistenţă, nu-mai de dragul de a vorbi. 
Venea cu cele mai năstruşnice propuneri: „Vreţi să vă cânt 
un cântec popular din Munţii Vrancei?”, sau: „Vreţi să vă 
spun nişte strigături din Maramureş?” - (Harry Brauner era 
specia-list în folclor, cutreierase toată ţara înregistrând 
cântece populare şi, du-pă „23 August”, fusese numit 
director al Institutului de folclor). Ne-am dat seama cât de 
greu suporta singurătatea, aşa că am tratat cazul ca pe o 
corvoadă, făcând cu rândul la perete. Ca întotdeauna, Paul 
s-a arătat cel mai răbdător şi astfel devenise victima 
preferată a logoreii lui Brauner. Peste câţiva ani, când 
întâmplarea a făcut să împart pentru mai multă vre-me 
celula cu H. Brauner, aveam să-l cunosc mai îndeaproape şi 
să-i descopăr şi alte trăsături. Completările sau retuşările 
aduse portretului le voi pomeni când voi ajunge cu povestea 
la lunile de convieţuire cu el şi când personajul va fi mai 
bine conturat. 

Primele informaţii despre o parte din componenţa 
celulelor le-am primit de la Brauner. Ulterior am reuşit să 
mai obţinem şi alte date, care ne-au ajutat să mai adăugăm 
câteva nume la lista deţinuţilor ce se aflau în acea vreme în 
Zarcă. 

La parterul celularului se găseau unsprezece membri ai 
lotului Pătrăş-canu. (Lucrețiu Pătrăşcanu fusese executat). 
Fiecare ocupa singur câte o celulă: 

1) E. Kalmanovici. 

2) Remus Kofler. 

3) A. Ştefănescu. 


4) Harry Brauner. 

5) Herbert Silber (Belu). 

6) Betea. 

7) Hrant 'Iorosian (Herant). 

8) Pavel Constantin. 

9) Ion Mocsony-Stârcea (Ionel). 
10) Birtaşu. 

11) lavorski. 


În afară de primii trei, pe care nu i-am cunoscut, asupra 
celorlalţi voi reveni cu amănunte, atunci când drumurile 
întortocheate, pe care ne-a purtat Securitatea, au făcut să 
ne întâlnim. Mi-amintesc numai că unul din primii doi, ori 
Kalmanovici, ori Kofler, nu mai ştiu exact (amândoi fuseseră 
membri de partid cu funcţii importante), a intrat în greva 
foa-mei, cerând să i se dea posibilitatea să apară în faţa 
unei comisii de an-chetă a „Partidului”. Cererea nu i-a fost 
luată în seamă de administraţie iar el şi-a continuat greva 
până ce a murit. Ioţi membrii lotului Pătrăş-canu erau 
presăraţi de la un capăt la altul al celularului, în aşa fel ca 
să nu se găsească în celule alăturate. Astfel, între Harry 
Brauner şi urmă-torul membru din lotul lui era intercalată o 
celulă în care se aflau patru deţinuţi, toţi patru foşti miniştri 
sau înalţi demnitari în guvernările dina-inte de război. Nu- 
mi amintesc decât de doi dintre ei. Unul era Dobres-cu, 
ţarănist şi fost primar al Capitalei. Celălalt era Pop, dar nu 
pot pre-ciza dacă era vorba de Ionel Pop sau de Valer Pop. 
Singur, într-o altă celulă, era amiralul Horia Măcelaru. 

În primele câteva celule, de la capătul opus al celularului, 
închişi câte trei-patru împreună, se găseau mai mulţi foşti 
miniştri din guvernul Antonescu. Nu rețin decât numele 
generalului Pantazi, fostul ministru de război (condamnat la 
moarte în procesul mareşalului, grațiat de Regele Mihai şi 
executându-şi pedeapsa de muncă silnică pe viaţă), al 
profeso-rului Tomescu, fostul ministru al Sănătăţii şi al 
generalului Stoenescu. Printre ei se afla şi Nichifor Crainic. 
Tot singuri, fiecare în câte o celulă, erau închişi şi Radu 
Xenopol şi Dido Greceanu. Cu grupul nostru, de 
treisprezece evadați de la Cavnic, închei lista deţinuţilor de 
la parterul Zărcii, pe care i-am putut identifica. Mai târziu 
se va adăuga şi numele doctorului Cornel Petrasievici, 
asupra căruia voi mai reveni cu amănun-te. 

Prezenţa lui Dido Greceanu, de care am pomenit mai sus, 
ne-a dezlegat misterul pentru care şi noi fuseserăm aduşi în 
Zarcă. Cu aproximativ un an în urmă, evadase din Aiud şi 


pentru acest fapt, după un nou proces şi o nouă 
condamnare, fusese închis în Zarcă. Tragicul episod al 
acestei evadări îl voi relata la locul potrivit, atunci când am 
avut ocazia să-l aud povestit, chiar de Dido Greceanu. 

În privinţa componenţei celulelor de la etaj, informaţiile 
noastre au fost mai reduse şi mai confuze. Am avut date 
certe numai cu privire la Radu Demetrescu G3T, C. Gane 
(autorul Trecutelor vieţi de doamne şi dom-niţe), profesorul 
Gh. Mânu şi un sionist, cu numele de Fleischer, care erau 
fiecare izolaţi în câte o celulă. Într-o altă cameră, erau 
câţiva co-mandanţi legionari, între care, Radu Mironovici. 
Deasupra celulei noas-tre au fost închişi, la un moment dat, 
mai mulţi legionari, aduşi de la minele de plumb. Am putut 
lua un scurt contact cu ei, vorbindu-ne pe fereastră. Riscul 
de a fi prinşi fiind mult prea mare, n-am mai repetat 
încercarea. Am aflat că ajunseseră aici, ca represalii, în 
urma unei greve a foamei declanşată în lagăr. Mache şi Paul 
îi cunoscuseră la Baia Sprie. Unul din ei se numea Petrică 
Cojocaru, iar altul Firică sau Firoiu. Tot la etajul Zărcii mai 
era şi fiul fostului ministru liberal Sasu, care avea crize 
periodice de nebunie. Din când în când, ţipetele lui, care nu 
mai aveau nimic dintr-un glas omenesc, sfâşiau liniştea de 
mormânt a Zărcii, făcân-du-se auzite în toată închisoarea 
Aiudului. Urma tropăitul de cizme al gardienilor alarmaţi, 
care urcau în fugă scările. Se auzeau zgomote în-fundate, 
vocea se gâtuia şi se transforma într-un plâns domol, care 
dura încă multă vreme. Am aflat că i se punea cămaşa de 
forţă şi era lăsat astfel până se potolea. 

După cum am mai spus, datorită tinereţii şi noului regim 
din Aiud, ne-am recăpătat destul de repede forţele. După 
cele câteva săptămâni, în care viaţa ni s-a limitat numai la 
mâncat şi dormit, am ieşit la liman. Aveam din nou 
înfăţişare omenească. Odată cu refacerea fizică, foamea şi 
dorinţa permanentă de somn au început să scadă. Celula 
noastră, în care domnise o linişte absolută cât era ziua de 
lungă, a prins încet, încet, viaţă. Animată de discuţiile în 


care ne consumam o bună parte din ener-giile recuperate, 
începuse să atragă mai des paşii gardianului spre uşa 
noastră. De cele mai multe ori îl auzeam venind. Deseori, 
însă, ne pasi-onam de subiect, tonul creştea şi ne trezeam 
cu gardianul bătându-ne cu cheile în uşă şi atrăgându-ne 
atenţia să vorbim mai încet. Plutonierul Olteanu, zis 
„bejniţa”, ne luase la ochi. În schimbul lui, ne şicana tot 
timpul, ameninţându-ne cu fel de fel de pedepse pentru 
încălcarea regu-lamentului Zărcii, care prevedea că 
deţinuţii trebuie să respecte „regi-mul tăcerii”. 
Ameninţările nu erau însă puse în aplicare şi, cu timpul, am 
ajuns şi cu el la un „modus vivendi”. Noi încercam să ne mai 
stăpi-nim vocile, iar când, totuşi, în focul discuţiei tonul se 
mai ridica, el se făcea că nu aude sau striga, fără să se mai 
deplaseze de la jumătatea coridorului unde obişnuia să 
stea: „Lasă gura 29!” 

Un fel de pact tacit între noi şi Bejniţa l-a stabilit însă Paul. 
Într-una din zile, când iar deschisese uşa ca să ne facă 
observaţie, Paul i-a sugerat in-direct o propunere. Dialogul 
s-a desfăşurat cam în felul următor: 

— Domnule plutonier, ştiţi că noi auzim soneria de la 
poarta Zărcii?! 

— Şi ce dacă o auziţi? 

— De câte ori sună, ştim că vine câte un ofiţer în inspecţie 
şi atunci nu mai vorbim tare şi nu stăm culcaţi pe saltele, ca 
să nu avem nici noi şi nici dumneavoastră neplăceri! 

În faţa acestei oferte destul de transparente de 
complicitate cu noi, Bejniţa nu putea decât să protesteze cu 
indignare: 

— Da' ce crezi, bă, că mie mi-e frică de ofiţeri?! Voi trebuie 
să respec-taţi întotdeauna regulamentul, nu numai când 
vine cineva în inspecţie! 

Şi cu aceste vorbe şi umflându-şi maiestuos pieptul, a 
plecat trântind uşa. Din comportarea lui ulterioară, ne-am 
dat seama însă că acceptase com-promisul. E drept că şi noi 
ne-am dat osteneala să-i demonstrăm că ne ţinem de cuvânt 


şi de câte ori a venit cineva în inspecţie n-am fost prinşi în 
defect. Şi aşa, ne-am asigurat liniştea şi din partea lui 
Olteanu, care nu ne-a mai şicanat. 

Odată ieşiţi din letargia primelor două-trei săptămâni, 
viaţa în celulă a început să se organizeze de la sine, în 
funcţie de obiceiurile fiecăruia şi în spiritul celei mai bune 
camaraderii. Toţi trei ne înţelegeam foarte bi-ne, cu toate 
că aveam caractere şi temperamente diferite. Trăsătura co- 
mună, dezvoltată în cel mai înalt grad în special la Mache, şi 
care făcea convieţuirea agreabilă, era toleranța pentru 
apucăturile fiecăruia. Ne u-nea o prietenie sinceră şi, pe 
toată perioada şederii noastre împreună în aceeaşi celulă 
din Zarcă, am trăit într-o perfectă armonie, neintervenind 
nici cel mai mic dezacord care s-o tulbure. Dacă Mache 
avea obiceiul să se plimbe mai toată ziua dintr-un capăt la 
celălalt al celulei, în timp ce vorbea sau chiar când noi 
dormeam, în schimb, Paul şi cu mine stăteam mai mult 
tolăniţi sau aşezaţi turceşte pe saltele. Bineînţeles că în 
discu-ţiile noastre am început prin a relua punct cu punct 
toate fazele evadării şi anchetei prin care trecusem, 
ajungând la o reconstituire aproape com-pletă a rolului 
jucat de fiecare în această afacere. Cu această ultimă tre- 
cere în revistă, subiectul a fost definitiv epuizat şi 
conversațiile noastre s-au îndreptat spre tot felul de alte 
teme. Lâncezeala care părea să carac-terizeze viaţa 
deţinuţilor din Zarcă ne făcuse să credem că într-adevăr 
vom zăcea într-o atmosferă stagnantă, lipsită de orice 
mişcare sau eve-nimente şi că, privaţi de aceste puncte de 
reper, timpul ne va trece greu. Aceste prevederi sumbre s- 
au dovedit false. 

Desigur că majoritatea faptelor considerate de noi 
evenimente erau de-parte de a-şi merita acest calificativ, în 
limbajul comun al oamenilor li-beri. Noţiunile îşi reduseseră 
şi ele sensul, adaptându-se la proporţiile vieţii pe care eram 
constrânşi s-o ducem, scăzută şi ea la un nivel aproa-pe 
vegetativ. Tot ceea ce reuşea să pătrundă până la noi, prin 


barierele menite să ne izoleze de exterior şi să ne limiteze 
existenţa în spaţiul cu-prins între cei patru pereţi ai celulei, 
reprezenta pentru noi un eveni-meni. Toi ce contravenea 
interdicţiilor, avea pentru noi valoarea unui contact cu 
libertatea. Tot ce cădea în acest fel sub simţurile noastre 
era motiv de satisfacţie şi bucurie, de la mirosul florilor de 
regina nopţii sau zăritul unui petec de cer prin crăpătura 
oblonului şi până la croncănitul ciorilor deasupra Aiudului. 
Oblonul cu cele două găuri prin care pu-team vedea în 
curtea de plimbare şi respectiv peste gardul Zărcii, în cur- 
tea cea mare a închisorii, era un fel de post de observaţie, 
la care mă su-iam de zeci de ori pe zi. Intrase într-un fel în 
atribuţiile mele zilnice să mă caţăr pe pervazul înclinat al 
ferestrei şi, atârnat de gratii, să le poves-tesc tot ce se 
petrecea în curte. Bineînţeles că, în acest timp, unul din ei 
îmi purta de grijă ca să nu fiu prins şi pândea la uşă 
eventuala apropiere a gardianului, pentru a mă avertiza din 
vreme. În afară de observaţiile de rutină, la orele când se 
aduceau alimentele la bucătărie şi puteam să-i informez pe 
Paul şi pe Mache asupra menu-ului de la prânz şi seara, mai 
săream la geam pentru orice zgomot neobişnuit sau 
stăteam până ce amorţeam, numai ca să privesc afară. În 
curtea mare era totdeauna miş-care. Mai întâi din cauza 
bucătăriei, unde, ca în toate închisorile, activi-tatea nu se 
întrerupea nici noaptea. Deţinutii-bucătari din schimbul de 
noapte se ocupau de focul de la cazane, de la cuptoarele 
unde se coceau turtoaiele, spălau şi aliniau în faţa uşii 
hârdaiele pentru terciul de dimi-neaţă, pe care tot ei îl 
pregăteau. Hârdaiele se spălau la o cişmea, care se afla 
chiar în faţa ferestrei noastre. Din păcate, distanţa era prea 
mare şi nu puteam distinge clar figurile deţinuţilor, aşa că 
n-am avut posibili-tatea să ne dăm seama dacă printre ei 
era vreun cunoscut. Hârdaiele din Aiud aveau un model 
special. Mai mari decât cele din alte închisori (cam 200 1 
capacitate), nu erau prea înalte, însă mult mai largi la gură. 
Prin găurile celor două urechi era trecută o rangă de fier. 


Pentru a le transporta, la capetele răngii care depăşeau în 
afară, erau adaptate două brancarde, pe care le apucau doi 
deţinuţi. După ce intrau între hulube, unul în faţă, altul în 
spate, fiecare îşi trecea peste umăr o chingă care era prinsă 
de braţele brancardelor, aşa încât toată greutatea o duceau 
mai mult în spinare decât în mâini. Când se lumina de ziuă, 
sosea echipa de „brancardieri” care porneau cu hârdaiele 
de terci pe toate secţiile peni-tenciarului, sub 
supravegherea câtorva gardieni. Înhămarea lor la hâr-daie, 
încolonarea pe grupe şi plecarea coloanei păreau o 
adevărată miş-care de trupe, care executau exerciţii 
militare pe un câmp de instrucţie. După împărţirea 
terciului, hârdaiele erau aduse înapoi şi spălate la ciş- 
meaua din faţa bucătăriei. Aceeaşi operaţie se mai repeta 
de două ori în cursul zilei, la masa de prânz şi la masa de 
seară. Tot de la bucătărie porneau şi echipele de deţinuţi cu 
coşurile de pâine sau de turtoaie. În restul timpului, la 
aceeaşi cişmea se spăla arpacaşul, cartofii şi burţile de vită, 
acestea din urmă fiind supuse unui tratament special. Erau 
spă-late într-un fel de soluţie de apă de var, frecate pe nişte 
scânduri cu periile de rădăcini şi clătite în nenumărate ape, 
înainte de a fi tăiate şi băgate la cazan. 

Măsurile de curăţenie de la bucătăria Aiudului erau numai 
meritul deţi-nuţilor, care nu precupeţeau nici un efort, 
pentru a respecta maximul de igienă posibilă în condiţiile 
date. Era o diferenţă ca de la cer la pământ, faţă de 
murdăria îngrozitoare de la bucătăria din Oradea, unde 
bucătarii erau deţinuţi de drept comun, majoritatea ţigani. 
Munca bucătarilor din Aiud nu era deloc uşoară, ţinând 
seama de cantităţile de alimente ce le treceau zilnic prin 
mână. După aprecierile noastre, bazate pe numărul 
hârdaielor care părăseau bucătăria la ora mesei şi calculul 
porţiilor pe care le conţineau, efectivul deţinuţilor din Aiud 
la acea vreme se cifra la peste 5 000 de oameni. Cu toată 
această grijă pentru curăţenie, am avut şi aici uneori 
surprize dezgustătoare. Mi-amintesc, de exemplu, ca atunci 


când, în chip de carne, primeam în ciorbă capete de oaie, 
am găsit de mai multe ori în gamelă câte o larvă cam de 2 
cm lungime şi de gro-simea unei macaroane. Era vorba de 
acel parazit ale cărui ouă erau aspi-rate de oaie din iarbă, 
când păştea, şi care, dezvoltându-se în fundul nă-rilor 
animalului, aproape de creier, provoacă, ceea ce în termeni 
popu-lari se numeşte: căpierea oii. Înainte de a fi băgate la 
cazan împreună cu arpacaşul, varza sau cartofii din ziua 
respectivă, capetele de oaie erau sparte cu toporul în mai 
multe bucăţi şi atâta tot. Pentru a putea desco-peri 
prezenţa paraziţilor, ar fi fost necesară o cercetare 
amănunţită a interiorului fiecărei căpăţâni, ceea ce practic 
era imposibil. Aşa că, ne mulţumeam şi noi să scoatem 
larvele cu lingura din gamelă şi să le aruncăm în tinetă. Pe 
cele pe care le vedeam... 

Într-una din zile, auzind motorul unui camion, m-am suit la 
postul meu de observaţie. Trăsese în faţa bucătăriei şi un 
grup de deţinuţi se înde-letnicea cu descărcarea lui. Era 
vorba de nişte lădiţe cam de aceeaşi dimensiune cu cele de 
zahăr, de pe vremuri. Cu toate că am reuşit să descifrăm 
inscripţia pirogravată pe lădiţe, nu ne-am putut lămuri 
asupra conţinutului. Ce se ascundea sub denumirea de: 
„Produs alimentar inal-terabil”, n-am aflat decât la prânz, 
prospectând cu lingura în gamelă. Descoperirile noastre 
personale, la care s-au adăugat informaţiile altor deţinuţi 
din Aiud, întâlniți mai târziu, ne-au dezvăluit nu numai 
conţinu-tul lădiţelor, dar şi proveniența lor. Veneau de la o 
întreprindere de con-servat şi congelat păsări, care lucra 
pentru export şi avea un abator pro-priu. Deşeurile de la 
abator, prefăcute în jumări, erau presate şi apoi am-balate 
sub pretenţioasa inscripţie: „Produs alimentar inalterabil”. 
Incontestabil că aceste „jumări” din resturile de la păsările 
tăiate erau hrănitoare. Conţineau grăsime şi rămăşiţe de 
carne. Dar ce fel de rămă-şiţe! La fiecare lingură aveam 
câte o surpriză. Ba o labă de pui cu gheare cu tot, ba un cap 
cu cioc, ba o pipotă necurăţată şi plină de pietricele. Pe ici 


pe colo, mai apărea şi câte o pană. Până aici, mai treacă- 
meargă, mai selectai, mai scoteai de-o parte. Dar ce să faci 
cu măruntaiele? Maţele erau şi ele făcute jumări şi presate, 
dar aveau un gust amar, fiindcă erau pline, necurăţate. 
Antidotul la greață a fost tot gluma: Mache ne demon-stra 
că, în chimie, termenul de „murdărie” nu există. Din punct 
de vede-re chimic, totul e pur, spunea el. Noroc că jumările 
cu pricina n-au apă-rut decât de vreo cinci-şase ori în menu- 
ul nostru. Burta, capetele de oa-ie şi jumările mai sus 
amintite, ca şi tot ce intra la capitolul „carne”, erau aduse 
cu camionul şi intrau la cazan în aceeaşi zi. Restul alimen- 
telor (arpacaşul, cartofii, mazărea, fasolea, varza), cu care 
penitenciarul era aprovizionat pentru mai multe luni, era 
depozitat în fostele capele, ortodoxă şi catolică, 
transformate în magazii. Fostele capele se aflau tot în 
curtea din faţa Zărcii. 

Câţiva ani mai târziu, cu ocazia arestărilor masive din 
1958-59, când toate penitenciarele erau supraaglomerate, 
fostele capele, devenite mai întâi magazii, au fost 
transformate în încăperi de detenţie. Majoritatea 
deţinuţilor care au fost înghesuiți în cele două capele erau 
preoţi, ridi-caţi de la casele şi parohiile lor, din toate 
regiunile ţării, în valul de ares-tări de atunci. Deţinuţii, 
întâlniți mai târziu în închisoare, mi-au povestit că într-una 
din capele erau peste patruzeci de preoţi, care seara, după 
„închidere”, cântau rugăciuni. Corul lor răsuna în toată 
închisoarea. Printre ei se afla şi preotul Titu 'leodorescu din 
Ilovăţ, „Popa Titu”. 

Ţinând zilnic sub observaţie curtea din faţa Zărcii, 
ajunsesem să cunoaş-tem întreaga activitate care se 
desfăşura în această zonă a închisorii. Cu toată distanţa, 
reuşisem că cunoaştem fiecare bucătar, fiecare deţinut din 
echipele care îndeplineau corvezile din curte şi fiecare 
gardian. Îi deo-sebeam după talie, după mers, după voce. 
Le dădusem chiar nume. 


Un personaj, însă, ne-a atras în mod special atenţia. Nu 
făcea parte din niciuna din echipele permanente de deţinuţi 
care lucrau în curte. Îşi fă-cea apariţia sporadic şi 
întotdeauna singur. După felul în care traversa curtea într-o 
parte sau alta, părea să aibă şi el o treabă bine 
determinată, dar nu i-am descoperit rostul decât după 
multă vreme, iar întreaga lui poveste am aflat-o de la Harry 
Brauner şi, mai târziu, de la alţi deţinuţi. 

La trecerea lui prin curte, toţi ceilalţi deţinuţi care lucrau 
în faţa bucă-tăriei îl apostrofau cu fel de fel de vorbe pe 
care nu le înţelegeam din cauza distanţei, dar, după hazul 
pe care îl făceau, ne dădeam seama că glumeau şi se 
distrau pe socoteala lui. Fenomenul curios care coincidea 
cu apariţia omului în curte era, însă, zarva care se stârnea 
printre ciori. Abia după ce l-am văzut de mai multe ori 
trecând prin curte, am înţeles că între sosirea lui şi 
neliniştea care cuprindea ciorile era o legătură directă şi nu 
o simplă coincidenţă. Deîndată ce omul pătrundea în cur-te, 
sosirea lui era semnalată de ţipetele stridente ale ciorilor, 
care îşi luau zborul de pe unde se aflau, întrerupându-şi 
ocupațiile lor zilnice din incinta închisorii. Fie că beau apă 
din băltoaca de lângă cişmea, fie că ciuguleau grăunţele 
căzute la descărcatul sacilor de arpacaş sau că stă-teau 
înşirate la soare pe streaşină acoperişului secţiei, toate se 
ridicau în zbor ca la o comandă, cârâind asurzitor şi 
rotindu-se în cercuri deasupra capului deţinutului solitar. 
Din când în când, câte una mai îndrăzneață se desprindea 
din stol în picaj, până aproape de capul omului, care instin- 
ctiv se ferea sau gesticula ca să le sperie, ceea ce nu făcea 
decât să mă-rească excitaţia păsărilor şi să sporească 
vacarmul ţipetelor lor stridente. Aşa îl petreceau în zbor, 
cârâind, şi nu se potoleau decât după ce omul dispărea din 
vedere. Dar, cine era personajul? Se numea Lachs, era 
evreu şi probabil originar din partea Ardealului ocupată de 
unguri în timpul războiului, pentru că ajunsese într-unul din 
lagărele de concen-trare din Germania. Odată cu 


terminarea războiului, fusese eliberat şi se întorsese acasă. 
Recunoscut şi denunţat de alţi foşti deţinuţi pentru acti- 
vitatea lui din lagăr, unde fusese omul administraţiei, este 
arestat şi con-damnat pentru „crime împotriva umanităţii!” 
Ajuns în Aiud, a devenit imediat „turnător” şi omul de 
încredere al ofițerului politic. Ca răsplată, primeşte postul 
de coşar. Muncă privilegiată, pe care şi-o îndeplineşte cu 
conştiinciozitate, bucurându-se de o totală libertate de 
mişcare în incinta puşcăriei, circulând neînsoţit de vreun 
gardian. Treabă avea tot anul. Zecile de coşuri ale clădirilor 
închisorii necesitau nu numai cură-ţirea de funingine, dar şi 
reparaţii, pe care tot el le efectua. La fel şi înlocuirea 
ţiglelor sparte de pe acoperiş. Începând din primăvară, 
când, în afară de bucătărie, nu se mai făcea focul în sobe, 
ciorile Aiudului începeau să-şi lucreze cuiburile în coşurile 
şi streşinile acoperişurilor. Una din sarcinile lui Lachs era 
tocmai înlăturarea cuiburilor care înfun-dau hornurile. Era 
o treabă care în mod normal trebuia făcută înainte de 
venirea frigului şi de reintrarea în funcţie a sobelor, adică la 
începutul toamnei, când ciorile şi-ar fi scos puii şi şi-ar fi 
părăsit cuiburile. Aşa proceda şi Lachs. Atunci când făcea 
ultima revizie a coşurilor, înainte de venirea iernii, 
distrugea şi cuiburile, abandonate de puii care crescuseră 
şi zburaseră. Dacă activitatea lui s-ar fi limitat la munca de 
coşar şi de informator mărunt al ofițerului politic, n-ar fi 
purtat decât pecetea de „turnător” şi ar fi trăit ca toţi cei de 
teapa lui, disprețuit şi ignorat de cei-lalţi deţinuţi. Lachs a 
reuşit însă să-şi creeze o faimă cu totul neobişnu-ită în Aiud. 
Pe tot timpul verii cât se ocupa de repararea coşurilor şi în- 
treţinerea acoperişului, Lachs dijmuia cuiburile de o parte 
din ouăle proaspete şi le mânca. Aşa crude. Când din ouăle 
lăsate în cuiburi, pe care ciorile le cloceau mai departe, 
ieşeau primii pui, Lachs le urmărea creşterea. Cu puţin 
înainte de a deveni zburători, Lachs lua puii din cuib, le 
sucea gâtul, îi jumulea şi se aranja să-i frigă, fie la focul de 
la cazanele din bucătărie, fie în fabrica închisorii, la forje. 


Recoltarea de ouă şi pui de pe acoperiş era acompaniată de 
corul de ţipete disperate al ciorilor, care zburau în jurul lui, 
încercând să-şi apere cuiburile. Deţinuţii îl priveau 
indignaţi, uneori i-am auzit huiduindu-l când smul-gea capul 
puilor de cioară. Dar Lachs, imperturbabil, îşi vedea mai de- 
parte de treabă. Aşa cum pentru o lingură de mâncare în 
plus sau orice alt avantaj, cât de mic, îşi denunţase 
camarazii, acceptândsă trăiască, fără să-i pese, în mijlocul 
oprobiului general, tot aşa de puţin afectat se arăta şi de 
dezgustul pe care i-l adresau deţinuţii pentru mâncatul 
ouălor şi pu-ilor de cioară. Cât priveşte panica şi duşmănia 
pe care o stârnea în rândul ciorilor când apărea în curte, 
asta oricum nu putea să aibă vreun efect asupra unui om ca 
Lachs, care era hotărât să supravieţuiască oricum, cu orice 
preţ... Mai ales dacă putea să facă pe alţii să plătească 
preţul. Dacă pentru colaborarea cu ofiţerul politic era 
numai disprețuit şi izolat, pen-tru furatul ouălor şi puilor 
din cuiburi, Lachs îşi atrăsese ura deţinuţilor, care îl 
priveau ca pe un adevărat criminal, ca pe un călău. Şi asta, 
fiind-că victimele lui Lachs erau tocmai ciorile, pe care mai 
toţi deţinuţii le îndrăgiseră. 

Aceste păsări, considerate dăunătoare, descrise ca urâte, 
purtătoare de ghinion, cobii, producătoare de pagube etc, 
erau peste tot prigonite şi sortite distrugerii. Numai în 
rândul deţinuţilor din Aiud găsiseră înţele-gere şi simpatie. 
Erau studiate şi urmărite ore în şir printre zăbrele şi 
crăpăturile obloanelor. Erau admirate pentru inteligenţa lor 
şi le pri-veam cu drag. Poate fiindcă vedeam în ele nişte 
mesageri veniţi din lu-mea liberă şi, privindu-le, poate că 
într-adevăr ne-au transmis un mesaj al vieţii şi ne-au ajutat 
să nu pierdem contactul cu lumea de dincolo de gratii şi 
ziduri. Observațiile noastre asupra ciorilor ne-au dus la 
consta-tări uimitoare în privinţa isteţimii acestor păsări. 
Faptul că trăiau în bu-nă înţelegere cu deţinuţii din curtea 
închisorii, de care nu se temeau şi că numai la apariţia lui 
Lachs, care le era duşman, intrau în alarmă, era de înţeles. 


Dar cum de reuşeau să-l identifice de la distanţă şi să-l deo- 
sebească de ceilalţi deţinuţi, când toţi erau îmbrăcaţi la fel, 
rămăsese pentru noi un mister. 

O altă demonstraţie de inteligenţă a acestor păsări am 
urmărit-o într-o zi cu atâta pasiune, încât era cât pe-aci să 
fim surprinşi de gardian. Neglijând paza la uşă, ne 
adunaserăm toţi trei sub fereastră, ca să ne pu-tem căţăra 
cât mai repede unul după altul la observatorul nostru, 
pentru a nu pierde nici o fază din scena de-afară şi spre a 
ne bucura fiecare pe rând de spectacol. Vreo şapte - opt 
ciori îşi disputau o bucată de coajă de turtoi din gunoiul pe 
care un bucătar îl măturase din bucătărie şi-l strânsese 
într-o grămăjoară la uşă. Până să se ducă după făraş, ciorile 
s-au şi repezit în zbor să culeagă coaja de turtoi. Cea mai 
iute dintre ele a luat-o în cioc, dar n-a apucat să bată nici de 
două ori din aripi, căci, atacată din toate părţile de celelalte 
concurente, a scăpat prada pe pava-jul din curte. Imediat, 
într-un picaj magistral, coaja a fost culeasă de altă cioară, 
care bătând puternic din aripi a încercat să câştige 
înălţime, ca să scape de urmărire. De aici, s-a încins o luptă 
aeriană în toată regula, cu figuri spectaculoase, în timpul 
căreia coaja de turtoi şi-a schimbat de mai multe ori 
stăpânul, de fiecare dată victoria uneia fiind subliniată de 
corul de ţipete ale celorlalte participante la bătălie. În cele 
din urmă, una mai destoinică, cu coaja de turtoi în cioc, a 
reuşit să se degajeze din în-volburare şi să se depărteze. A 
zburat cu prada pe straşina secţiei iar celelalte, 
considerând partida pierdută, au abandonat lupta şi au 
plecat să-şi caute norocul în altă parte. După ce s-a asigurat 
că n-o mai pân-deşte nici un pericol, cioara noastră 
învingătoare a lăsat să cadă în strea-şină bucăţica câştigată 
cu atâta trudă şi, fixând-o cu o gheară, s-a apucat s-o 
ciugulească. Dar coaja de turtoi s-a dovedit rezistentă. 
Uscată şi pro-babil şi veche pe deasupra, era aşa de tare că 
nu se lăsa fărâmiţată, nici de cele mai puternice lovituri de 
cioc. Perseverentă, cioara nu s-a lăsat. A întors-o şi pe o 


parte şi pe alta cu ciocul, a privit-o pieziş din toate 
unghiurile căutându-i un punct slab, o fisură, unde s-o 
lovească pentru a o sparge. Dar, n-a avut succes. Coaja 
rămânea intactă! Cioara a schim-bat tactica: imobilizând cu 
amândouă ghearele bucata de turtoi, a început să-i aplice 
puternice şi repetate lovituri de coc în acelaşi punct. Lovea 
cu cadenţa cu care bate ciocănitoarea în trunchiul 
copacului ca să-l per-foreze. Tabla jgheabului răsuna sub 
lovituri, ca rafalele unei arme auto-mate. Dar coaja n-a 
cedat nici de astă-dată. După mai multe încercări, cioară s-a 
oprit, privind cam nedumerită în jur. Credeam că se 
resemna-se şi va renunţa. Deodată, însă, a luat bucata de 
turtoi în cioc şi s-a lă-sat să cadă în zbor planat de pe 
acoperiş, aterizând jos, în curte. Din ci-teva sărituri pe 
pavajul din faţa bucătăriei, s-a apropiat de băltoaca de 
lângă cişmea şi a lăsat să cadă coaja de turtoi în apă. A mai 
împins-o de câteva ori cu ciocul încoace şi-ncolo prin apă. 
Când a socotit că turtoiul se muiase destul, l-a pescuit din 
băltoacă şi s-a apucat să-l mănânce. De data asta, coaja s-a 
lăsat ciugulită fără dificultate, fărâmiţându-se sub fie-care 
lovitură de cioc. 

Cred că dacă n-aş fi văzut în ultima vreme o serie de filme 
documenta-re, ilustrând ingeniozitatea anumitor specii de 
animale, nu m-aş fi încu-metat să menţionez acest episod, 
de teama de a nu fi crezut. 

Printre ocupațiile noastre zilnice continuau să figureze şi 
conversațiile cu Harry Brauner, care nu ştia ce să mai 
invente ca să-l intereseze pe Paul, interlocutorul lui 
obişnuit, spre a-l ademeni şi reţine cât mai mult la perete. 
De la Harry Brauner am aflat o mare parte din versurile lui 
Radu Gyr şi Nichifor Crainic, care circulau din gură în gură 
în Aiud şi pe care şi noi le-am scris pe săpun şi le-am 
învăţat. Culmea însă a fost alta şi Paul lovănescu ne-a făcut 
semn să punem şi noi urechea la pere-te, ca să-l ascultăm 
pe vecinul nostru cântând. Harry Brauner compusese, în 
celulă, muzica pentru mai multe poezii ale lui Nichifor 


Crainic şi Ra-du Gyr. Am făcut haz între noi, imaginându-ne 
cum ar privi lumea un disc, pe care ar sta scris: 
„Rugăciunea”. Text: Nichifor Crainic, Muzica: Harry 
Brauner! Sau: „Întoarcerea din Cruciadă”. Text: Radu Gyr, 
Muzica: Harry Brauner! 

Am discutat mult între noi pe marginea acestei teme, 
întrebându-ne dacă din partea lui Brauner era vorba de 
obrăznicie sau de lipsă de bun simţ. Sau poate era vorba de 
acel tupeu, al unora, de a-şi permite să pătrundă absolut 
oriunde şi care îi face pe alţii să considere această lipsă de 
dis-creţie şi de măsură ca pe o profanare? Câţiva ani mai 
târziu, când s-a ivit ocazia, mi-am permis flagranta lipsă de 
tact, de a aborda acest subiect, chiar cu Harry Brauner. 

Prin Harry Brauner, folosindu-l ca intermediar, menţineam 
legătura cu Titi Coşereanu, care se afla în celula următoare, 
împreună cu Ducu Cio-câlteu, Mircea Vueric şi Ghiţă 
Brânzaru. De altfel, Titi ne dădea câte un semn de viaţă în 
fiecare zi când era scos la „program” şi trecea cu cei-lalţi 
prin faţa celulei noastre. Fie lovea cu piciorul în uşă, fie 
tuşea, fie chiar ne şoptea câte o vorbă când gardianul nu 
era prea aproape. 

Într-una din zile, la ora „programului”, am avut o surpriză. 
Nu ştiu din ce motiv, în timpul desfăşurării „programului” se 
produsese schimbarea gardianului de pe secţie. Noul-venit 
primise de la cel care plecase in-strucţiunile în privinţa 
continuării „programului”, dar probabil că le în-ţelesese 
greşit. Fapt este că, datorită unei încurcături, noul gardian 
ne-a deschis uşa şi ne-a trimis la W. C., fără să-şi dea seama 
că acesta era ocupat de un deţinut scos la closet de 
predecesorul lui, care plecase înainte de a-l fi reintrodus în 
celulă. Cum am intrat în W. C., gardianul cel nou a încuiat 
uşa în urma noastră şi s-a dus spre capătul opus al 
celularului, pentru a scoate o altă celulă la closetul din 
cealaltă parte. Rămaşi singuri cu deţinutul necunoscut, ne- 
am repezit la el, cu gândul să apucăm să stăm de vorbă cu 
el, înainte ca gardianul să-şi dea seama de eroarea comisă. 


Speram să aflăm noutăţi de la el, negândindu-ne că, din 
moment ce era încarcerat în Zarcă, era tot aşa de izolat ca 
şi noi. Mai rămânea posibilitatea să fi fost adus în Zarcă 
după noi şi deci să aibă totuşi veşti mai proaspete. Ne 
înşelasem însă. Nu numai că se afla în Zarcă de mult mai 
multă vreme, dar chiar dacă ar fi ştiut ceva sunt sigur că n- 
am fi aflat nimic de la el. Omul era aşa de înspăimântat de 
această întâlnire care contravenea regulamentului, încât nu 
numai că a refuzat să răspundă la întrebările cu care îl 
asaltam, dar voia să bată la uşă ca să-i semnaleze 
gardianului eroarea făcută. L-am împiedicat s-o facă, 
explicându-i că vina acestei întâlniri n-o purtam noi, ci 
gardianul, care nu avea nici un interes să facă tapaj de 
întâmplare, de teamă să nu fie pedepsit pentru lipsa lui de 
vigilenţă. Omul s-a mai liniştit, dar, când l-am întrebat care 
sunt ultimele informaţii politice pe care le are şi ce ştie 
despre situaţia internaţională, s-a speriat din nou. Cu toate 
că noi ne prezentasem, numele lui nu l-am aflat decât 
insistând şi numai după ce ne-a făcut să-i promitem că, dacă 
vom fi întrebaţi, nu vom recunoaşte că a stat de vorbă cu 
noi. Îl chema Radu Xenopol. Decepţionaţi, l-am lăsat în plata 
Domnului şi când ne-am terminat treburile şi gardianul ne-a 
deschis uşa, am ieşit primii, spunându-i: 

— Domnule-plutonier, ne-aţi închis în W. C. Cu un nebun 
sau cu un mut! 

Gardianul a făcut ochii mari, dar n-a zis nimic şi, după ce 
ne-a închis în camera noastră, l-am auzit întrebându-l pe 
Xenopol din ce celulă e şi îndepărtându-se cu el pe coridor. 

La vreo două luni de la sosirea noastră în Zarcă, s-a 
produs pe neaştep-tate o modificare în regulamentul de 
până atunci. Am început să fim scoşi la plimbare şi la duş, 
ziua. Am interpretat faptul ca pe o atenuare a rigurozităţii 
şi vigilenţei, cu toate că alte măsuri n-au mai urmat, stricte- 
ţea în privinţa secretului şi izolării celulare rămânând 
aceeaşi. Pentru noi schimbarea a fost motiv de bucurie. În 
fine, după atâtea luni, ne puteam plimba la soare! Eram la 


începutul verii. Cele două curţi de plimbare erau pline de 
petunii înflorite. Cele 10 -15 minute, cât dura plimbarea, 
erau o încântare, cu toate că trebuia să ne învârtim în cerc, 
sub suprave-gherea gardianului, cu mâinile la spate, cu 
privirea în pământ, păstrând distanţa între noi şi fără 
dreptul de a vorbi. Faţă de umezeala, semiob-scuritatea şi 
mirosul din celulă, curticica părea un mic paradis. De fie- 
care dată când ieşeam pe uşa Zărcii, ne trebuiau însă 
câteva minute de adaptare. Primul contact cu curtea 
scăldată în soare şi cu aerul curat de afară îl înregistram ca 
pe un şoc. Ochii, neobişnuiţi cu lumina puternică, ne dureau 
şi începeau să ne lăcrimeze. Eram obligaţi să ni-i ferim de 
re-verberaţia razelor şi primele ture în jurul rondului de 
flori ne ţineam palma streaşină la frunte, ceea ce ne 
atrăgea întotdeauna observaţia gardianului: „Ţine mâinile 
la spate!” Nici de aerul curat nu ne bucuram imediat ce 
ieşeam, căci, la primele respiraţii mai adânci, ne apuca 
ame-ţeala. După câteva ture, ne obişnuiam cu mersul în aer 
liber şi gustam din plin razele soarelui, mirosul şi mai ales 
coloritul viu al petuniilor de toate nuanțele. Odată timpul de 
plimbare scurs, întoarcerea în celulă, de-a lungul culoarului 
sumbru al Zărcii, ne readucea la realitate. Efectul 
demoralizant la trecerea pragului Zărcii era însă atenuat de 
starea de ex-tremă oboseală fizică în care ne întorceam. 
Eram istoviţi de parcă făcu-serăm kilometri şi abia ne târam 
picioarele pe nesfârşitul coridor al celu-larului. Abia 
aşteptam să ajungem în celulă şi, cum se închidea uşa în 
urma noastră, invariabil, după fiecare plimbare, ne 
trânteam pe saltele şi adormeam imediat, răpuşi. După 
spusele lui Mache şi Paul era efectul anemiei. Trecerea de 
la plimbările nocturne la cele de zi a mai avut şi un alt 
avantaj, procurându-ne o ocupaţie în plus. Luând aceleaşi 
măsuri de pază la uşă ca şi la observarea mişcărilor din 
curtea din faţa bucă-tăriei, acum, prin cea de-a doua gaură 
din oblon, supravegheam curtea de sub geamul nostru. Cât 
timp plimbările se făcuseră noaptea, renun-ţasem să 


încercăm să-i vedem pe deţinuţii scoşi la aer. Era prea întu- 
neric ca să-i putem distinge. Acum însă, în răstimp de 
câteva săptămâni, mai toate celulele Zărcii s-au perindat 
prin curtea de plimbare din drep-tul ferestrei noastre şi i- 
am putut privi în voie pe deţinuţi. Majoritatea depăşiseră 
jumătatea vieţii, mulţi având chiar o vârstă înaintată. lar 
noi, evadaţii, reprezentam excepţia, chiar şi printre cei 
câţiva mai tineri. Era greu însă de apreciat vârsta unor 
oameni uzaţi, slăbiţi, cu trăsăturile mar-cate de anii lungi 
de regim celular şi de paloarea specifică încarceraţilor din 
Zarcă. La prima vedere, păreau toţi bătrâni. N-am reuşit să 
identifi-căm decât o parte din locatarii Zărcii, pe care i-am 
înşirat pe lista dresată mai înainte, listă şi aşa incompletă. 
Bineînţeles că n-am avut nici o pro-blemă cu cei din lotul 
nostru, cu toate că se mai întremaseră şi ei, faţă de cum 
arătau când ne despărţisem. În schimb, pe generalul 
Pantazi, că-ruia îi reţineam foarte bine figura, pentru că îl 
văzusem de mai multe ori când eram încă licean, familiile 
noastre fiind prietene şi ale cărui foto-grafii, atât din casa 
lor cât şi din ziarele vremii, când era ministru de răz-boi, 
îmi rămăseseră în minte, nu l-am identificat decât cu greu. 
Dacă nu aş fi ştiut că era în Zarcă, probabil că nu l-aş fi 
recunoscut. La fel şi pe profesorul Tomescu, fostul ministru 
al sănătăţii, pe care îl cunoşteam foarte bine, fiindcă venise 
deseori la noi în casă, în timpul războiului. Cum să-i mai 
recunoşti după atâţiaj ani, când imaginea lor se ştersese în- 
cet, încet, nerămânând în amintire decât câte o trăsătură 
mai specifică, o atitudine mai deosebită, un gest 
caracteristic sau un detaliu vestimentar mai aparte de 
odinioară, iar acum se învârteau îi cerc împreună cu alţii, 
de care nu se mai deosebeau. Toţi îmbrăcaţi la fel, cu 
aceeaşi zeghe vărgată, călcau în acelaşi pas, unul în urma 
celuilalt. Încărunţiţi, slabi, supţi la faţă şi palizi, la prima 
vedere păreau toţi identici. Numai după o lungă şi atentă 
observaţie, puteai constata că totuşi regimul de uniformi- 
zare şi depersonalizare siluită, exercitat asupra oamenilor, 


nu reuşise să suprime caracteristicile proprii, individuale. 
Aşa am surprins, de pildă, la generalul Pantazi, mersul şi 
ţinuta ofițerului de cavalerie. Impresia unei atitudini de 
demnitate şi rezervă distantă, pe care ne-a făcut-o, ne-a fost 
confirmată mai târziu de alţii, care avuseseră ocazia să-l 
cunoască în închisoare. Cu ajutorul: informaţiilor culese de 
Harry Brauner, mai vechi ca noi în Zarcă, am aflat numele 
unui personaj care ne-a intrigat chiar din prima zi când |- 
am văzut. Era singur în celulă. Cu toate că, puţin adus de 
spate şi la fel de slab ca şi ceilalţi, când se plimba în curte 
părea un taur scos în arenă, exprimând numai, prin apariţia 
lui, forţă şi hotărâre. Uriaşul, omul fiind într-adevăr foarte 
înalt era amiralul Horia Măcelaru. O parte din cei care 
figurau pe lista deţinuţilor din Zarcă nu i-am văzut 
niciodată la faţă. Erau cei grav bolnavi, care nu se puteau 
deplasa şi nu ieşeau niciodată la aer. Printre ei, Radu Gyr şi 
C. Gane. Tot Harry Brauner a fost cel care ne-a spus, la 
perete, numele fiecărui membru din lotul Pătrăşcanu, pe 
măsură ce erau scoşi la plimbare, nume care la acea vreme 
nu-mi spuneau nimic, în afară de faptul că nu prea aveau 
rezonanţe româneşti. Cu ocazia introducerii noului regim 
de plimbări în timpul zilei, ne-am satisfăcut şi curiozitatea 
de a-l cunoaşte la faţă pe vorbăreţul nostru vecin. 

Harry Brauner, care ştia că aveam posibilitatea de a privi 
prin oblon, ne-a întrebat prin perete ce parte a curţii intra 
în unghiul nostru de vede-re, promiţându-ne să-şi 
încetinească mersul în acel punct, pentru a-l ob-serva cât 
mai bine. A insistat chiar să-l privim cu atenţie ca să-i 
spunem, la întoarcerea în celulă, ce impresie ne-a făcut. 
Voia să ştie cum arăta, dacă îi stătea bine cu mustaţa pe 
care şi-o lăsase ca să-şi ascundă lipsa dinţilor pierduţi în 
închisoare şi mai ales voia să afle părerea prietenilor mei, 
doctorii, dacă credeau că se va reface fizic recăpătându-şi 
înfăţişa-rea de bărbat atrăgător, în cazul că va scăpa din 
puşcărie. Ne-a cerut să-i spunem, după ce îl vom vedea, ce 
vârstă îi dăm. Preocupările de coche-tărie ale lui Brauner 


frizau ridicolul şi totodată stârneau milă. Deîndată ce l-au 
scos la plimbare, ne-am suit pe rând la postul de observaţie, 
curi-oşi să-l vedem. La fiecare tură, când ajungea în dreptul 
crăpăturii din oblon, Brauner îşi încetinea mersul şi, 
profitând probabil de momentele de neatenţie ale 
gardianului care îl supraveghea, lua diferite atitudini, 
prezentându-se din toate unghiurile. O dată din profil, 
altădată din faţă, când zâmbind, când serios, uneori cu 
capul plecat şi aerul gânditor, alte-ori solemn şi grav, 
Brauner defila pe potecă prin faţa ferestrei noastre, 
schimbându-şi de fiecare dată ţinuta şi mimica. Nimic mai 
grotesc de văzut, decât acest om, pirpiriu, sfrijit, cu obrajii 
scobiţi de slăbiciune şi scofâlciţi de lipsa dinţilor şi cu o 
mustață de mandarin care-i cobora pe lângă colţurile gurii 
până la marginea de jos a bărbiei, făcând astfel pe 
maăscăriciul. Părea o fostă actriţă, care după ani de absenţă, 
bătrână şi ui-tată de public, încerca o revenire pe scenă şi 
poza în faţa obiectivelor fotoreporterilor, adoptând 
atitudinile şi ţinuta desuetă de pe vremea când fusese 
vedetă. Scenă penibilă, dar şi înduioşătoare. Cum s-a întors 
în ce-lulă, Brauner ne-a şi bătut în perete. Paul, 
convingător, cu competenţă şi autoritate profesională, l-a 
asigurat că refacerea lui fizică nu reprezintă nici o 
problemă şi că, în primele săptămâni după eliberare, 
urmele puş-căriei vor dispărea. Cea mai mare bucurie i-a 
făcut-o, însă, când i-a a-preciat vârsta. I-a spus că nu-i dă 
mai mult de 40 de ani. Bineînţeles că, la stabilirea acestei 
cifre, căzusem toţi trei de acord, sperând că va fi mai mică 
decât vârsta reală a lui Brauner, greu de determinat, ca de 
altfel a mai tuturor deţinuţilor. Avusesem noroc! O 
nimerisem! Brauner era mai în vârstă. Îl făcusem fericit! De 
bucurie, ne-a anunţat că, a doua zi, când va fi scos la 
plimbare, ne va face o surpriză. Se va îmbrăca cu singurul 
obiect vestimentar, păstrat în bună stare, din pachetul pe 
care îl primise înainte de proces. Nu-l purtase de frică să 
nu-i fie confiscat. A doua zi, Harry Brauner se plimba foarte 


mândru, îmbrăcat cu un halat albastru peste zeghe. La una 
din percheziţiile care se făceau aproape săptămânal în 
celule, halatul i-a fost confiscat. Era de mirare că nu-i 
fusese luat mai devreme, fiindcă îmbrăcămintea exterioară 
era, obligatoriu, zeghea văr-gată. Prevedere contra 
evadărilor. 

Numai lenjeria de corp putea fi particulară. 

Cu toate că regula ca toţi deţinuţii să fie îmbrăcaţi în haine 
vărgate era foarte strict respectată în Aiud, tocmai noi, care 
evadasem şi care pentru acest motiv ne aflam în Zarcă, 
făceam excepţie. Probabil că din cauza acelui du-te-vino de 
deţinuţi din camera de tranzit, în care stătuserăm înainte 
de a fi mutaţi în Zarcă, uitaseră să se ocupe de acest aspect. 
Tot grupul nostru rămăsese îmbrăcat în salopetele cu care 
evadasem de la Cavnic, numai Titi Coşereanu şi cu mine 
eram în hainele civile pe care le purtam în momentul 
arestării la Bucureşti. Fiecare aveam câte o man-ta vărgată, 
primită la Oradea. Cu toate că ofiţerii de serviciu care 
veneau, dimineaţa la deschidere şi seara la închidere, se 
sesizaseră de mai multe ori de îmbrăcămintea noastră 
nereglementară şi spuseseră gardianului să anunţe 
„magazia” ca să ni se dea „haine penale”, ordinul n-a fost 
executat decât luni de zile mai târziu, în pragul iernii. De 
regulă, în Aiud, „magazia” intra în activitate de două ori pe 
an, o dată toamna şi o dată primăvara. loamna se dădeau 
tuturor deţinuţilor haine de iarnă, adică zeghe vărgate şi se 
înlocuiau hainele rupte, în general, cu altele, mai puţin 
rupte. Primăvara, operaţia se limita numai la deţinuţii care 
lu-crau în fabrica închisorii şi la muncile aşa-zise „de 
interior” (bucătării, cărătorii, plantoane etc). Acestora li se 
schimbau zeghele cu haine de vară. Efectivul mare al 
închisorii, birocraţia uriaşă a acestei magazii de zdrenţe şi 
tembelismul „miliţienilor-magazioneri” făceau ca aceste do- 
uă campanii bianuale de echipare a deţinuţilor să înceapă 
târziu şi să du-reze câteva săptămâni. Practic, deţinuţii care 
munceau tremurau de frig în hainele subţiri de doc, până 


aproape de Crăciun, când primeau zeghele şi sufereau de 
căldură până în toiul verii când, în sfârşit, li se dădeau iar 
haine de doc. Aşa s-a întâmplat şi în cursul anului pe care l- 
am petrecut în Zarcă. Intrasem de mult în lunile 
călduroase, când, într-o dimineaţă, suindu-mă la postul meu 
de observaţie, am constatat cu uimire schimba-rea 
survenită. În timpul nopţii, magazia distribuise 
echipamentul de va-ră. Bucătarii şi „brancardierii” care 
tocmai se înhămaseră la hârdaiele de terci erau de 
nerecunoscut. Îţi venea să crezi că în curte se serba Carna- 
valul sau avea loc un bal costumat. Nu mai erau îmbrăcaţi 
în zeghe văr-gate cum eram obişnuiţi să-i văd. Purtau acum 
altfel de haine şi panta-loni scurţi. Cum majoritatea n-aveau 
chiloţi scurţi, vă puteţi imagina ce înfăţişare grotescă 
aveau, cu pantalonii până deasupra genunchilor, de sub 
care ieşeau, prelungindu-se până la glezne, izmenele lungi. 
Până aici mai treacă-meargă. Ceea ce îi făcea să pară nişte 
clowni de circ era cu-loarea, sau, mai bine zis, culorile 
hainelor. Atât pantalonii scurţi, cât şi vestoanele erau făcute 
din petice de doc de felurite forme şi culori (gal-bene, 
albastre, verzi, maron şi roşii). Peticele erau de diferite 
dimensi-uni, dar în general aşa de mici, încât în 
componenţa unei mâneci sau unui piept de haină, spre 
exemplu, intrau cel puţin două - trei bucăţi şi deci tot 
atâtea culori. Am aflat că hainele erau făcute din deşeurile 
de la fabricile de confecţii. Se realizase astfel un dublu ţel: 
pe de-o parte o economie de material şi pe, de alta, un 
„costum penal” ideal, răspunzând cerinţelor de securitate, 
în caz de evadare, deţinutul neputând trece ne-observat 
într-o astfel de ţinută. Nu ştiu dacă prin această 
îmbrăcăminte, care se preta la batjocură, s-a urmărit şi un 
eventual efect demoralizant asupra deţinuţilor. Noi, cei din 
Zarcă, nu am beneficiat de echipamentul de vară şi am 
rămas cu hainele noastre până la căderea zăpezii, când am 
primit zeghe vărgate. 


Nu pot spune că am suferit de căldură, Zarca menţinând, 
între zidurile ei groase şi în celulele ei întunecate şi umede, 
o atmosferă dacă nu plăcută cel puţin răcoroasă. Canicula 
zilelor de vară n-o simţeam decât în cele câteva minute de 
plimbare cotidiană. Era cea mai mare plăcere a zilei să ne 
încălzim mădularele la soare şi să cuprindem cu ochii cât 
mai mult din spaţiul curţii şi din petecul de cer, limitat de 
creasta gardului şi mu-chea acoperişului Zărcii. Urmăream 
zilnic creşterea şi dezvoltarea nu numai a petuniilor şi a 
reginei nopţii, dar şi a diferitelor buruieni, care începuseră 
să năpădească straturile şi pe care le priveam cu aceeaşi 
plă-cere. Prin cine ştie ce întâmplare, în mijlocul unui snop 
de regina nopţii răsărise o sămânță de roşie. Zi de zi i-am 
urmărit progresul, până ce planta a ajuns la maturitate, a 
înflorit şi a legat rod. Crescuse lângă pe-retele Zărcii, 
ascunsă între frunzele de regina nopţii şi invizibilă pentru 
gardianul care supraveghea plimbarea din poarta curţii. 
După ce i-au căzut florile, am putut observa rezultaul 
rodului: două pătlăgele. Au crescut sub ochii noştri, una mai 
repede, alta mai încet. Prima începuse să se înroşească şi 
mai avea câteva zile până să se coacă, când a dispărut. Am 
fost convinşi că numai un gardian sau Cărămidaru 
(plantonul tur-nător) putuseră s-o ia, ei fiind singurii care n- 
aveau a respecta regula-mentul plimbării, permiţându-şi să 
calce în afara potecii. Până aci, nici nu ne trecuse prin 
minte să încercăm să le culegem. Nu numai fiindcă ar fi fost 
greu s-o facem fără să fim văzuţi de gardieni, dar nu eram 
nici flămânzi şi plăcerea noastră era să le privim cum cresc. 
Privind planta de atâtea săptămâni, ne obişnuisem într- 
atâta cu ea, încât aveam senti-mentul că ne aparţine. În 
ziua în care am fost scoşi la plimbare şi am constatat 
dispariţia primei roşii, ne-am simţit de-a dreptul frustraţi. 
După primul moment de ciudă neputincioasă împotriva 
gardianului şi a lui Cărămidaru, pe care îi bănuiam că ne 
furaseră roşia, am hotărât s-o salvăm cu orice preţ pe a 
doua. Era o copilărie, dar simţeam nevoia unei satisfacţii! 


Am mai aşteptat câteva zile până ce şi a doua pătlăgea a dat 
în pârg, pândind şi sperând într-un moment de neatenţie a 
gardianului, ca să mă reped s-o culeg. Am aşteptat în zadar 
ocazia, câteva zile în şir, tră-ind cu emoție că până a doua 
zi, roşia va dispărea. Începusem să pierd nădejdea, când, 
deodată, norocul mi-a surâs. În timp ce ne învârteam ca de 
obicei pe potecă în jurul rondului, gardianul s-a întors spre 
uşa de intrare a Zărcii, ca să-l strige pe Cărămidaru. Dintr- 
un salt, am fost lângă tufa de roşii, am smuls pătlăgeaua şi 
am vârât-o în sân. În clipa următoa-re, când gardianul a 
întors iar capul spre noi, păşeam din nou reglemen-tar cu 
privirea în pământ şi mâinile la spate. Numai poziţia mea în 
şir se schimbase. Fusesem al doilea, după Paul, iar acum 
eram al treilea, în urma lui Mache, fiindcă nu mai avusesem 
timpul să-mi reiau locul. Gardianului i-a scăpat însă acest 
detaliu. Odată înapoiaţi în celulă, Mache şi Paul m-au tratat 
de nebun, pentru riscul pe care mi-l luasem. Toţi trei eram 
însă mulţumiţi de reuşită. Am împărţit roşia şi am mânca-t- 
o. Nu era îndeajuns de coaptă, dar era caldă încă de soare 
şi mirosea a vrej. Odată cu roşia, am savurat şi răzbunarea 
noastră împotriva gardia-nului şi a lui Cărămidaru. Ceea ce 
nu înseamnă că satisfacția înregistra-tă atunci a mai putut fi 
alterată câteva luni mai târziu, când am aflat că, de fapt, 
prima roşie nu fusese luată de ei, ci de Mircea Vueric, 
camara-dul nostru de evadare. 

Într-una din zile, am primit un mesaj de la Titi Coşereanu, 
transmis la perete prin intermediul lui Harry Brauner, a 
cărui celulă se afla între noi. Titi îmi cerea să stau lângă 
uşă, de câte ori el şi cu camarazii lui din cameră vor fi scoşi 
la W. C. La trecerea prin faţa uşii noastre, Ducu Cio-câlteu 
va încerca să-mi strecoare prin vizetă un bilet cu o 
comunicare foarte importantă. Intrigaţi de vestea primită, 
nu găseam nici o explica-ţie la încercarea lui Ducu de a lua 
legătura cu mine, când despărţirea noastră fusese suficient 
de rece pentru a-l descuraja să mai caute o re-luare a 
raporturilor. Cât priveşte acea „comunicare foarte 


importantă”, pe care avea să mi-o facă, n-aveam cea mai 
mică idee despre ce putea fi vorba. Nu ne-a rămas decât să 
aşteptăm „biletul”, ca să ne lămurim. La a doua sau a treia 
ieşire la W. C, operaţia prevăzută le-a reuşit. Când gardi- 
anul le-a deschis uşa, Ducu, cu unul din fraţii Brânzaru au 
pornit cu ti-neta spre closet, iar Titi, pretextând că hârdăul 
de apă curge, l-a invitat pe plutonier să se uite în celulă, ca 
să constate băltoaca făcută pe duşu-mele. Profitând de 
momentul în care gardianul s-a lăsat reţinut de plân-gerea 
lui Titi, Ducu, care ajunsese cu tineta în dreptul uşii 
noastre, a dat căpăcelul vizetei de-o parte. Prin orificiul 
astfel descoperit, a apărut capătul unui bileţel, răsucit sul, 
pe care l-am apucat imediat şi l-am tras înăuntru. Totul a 
mers foarte repede, gardianul neobservând nimic. Abia 
după ce am fost şi noi scoşi la W. C., când gardianul s-a 
îndepărtat şi li-niştea s-a restabilit pe coridor, ne-am ocupat 
de corespondenţa primită. Era un petec de hârtie, jupuit 
dintr-o bucată de carton. Un pătrat cu latu-ra cam de 5 -6 
cm. Această simplă mostră reprezenta o adevărată rari-tate 
în Zarcă, unde hârtia se afla în capul listei de obiecte 
interzise, con-siderată material subversiv. Cine ştie prin ce 
împrejurare ajunseseră ca-marazii noştri în posesia ei! Dar 
ceea ce ne-a mirat şi mai tare a fost scrisul. Părea să fie 
cerneală! Un capăt de mină de creion de câţiva mili-metri, 
uşor de ascuns într-un tiv de haină, mai putea fi uneori găsit 
în în-chisoare, dar ca un deţinut să ajungă la cerneală, asta 
nu era de conce-put. E drept că nu era cerneală neagră sau 
albastră, ci avea o culoare ne-obişnuită, brun-castanie. Se 
vedea însă bine că era cerneală şi nu creion, fiindcă scrisul 
pătrunsese şi se lăţise în hârtia poroasă, ca într-o sugativă. 
Şi mai perplecşi am rămas, citind conţinutul! O singură 
frază, pe care o redau întocmai: „Securitatea ştie că în 
timpul evadării ai luat legătura cu Ambasada Israelului. 
Ducu”. 

Oricât mi-am spart capul să pricep, n-am reuşit să 
depăşesc întrebările fireşti ce se năşteau din citirea 


biletului: de unde şi până unde să fiu bănuit că aş fi avut 
legături cu Ambasada Israelului? Iar dacă într-ade-văr 
Securitatea credea a şti aşa ceva (aşa cum scria în bilet), 
cum de ajunsese Ducu să afle ceea ce ştia Securitatea? La 
absurditatea în sine a ipotezei că Ducu ar fi putut afla acest 
lucru de la Securitate, se adăuga imposibilitatea materială 
a unui contact între el şi aceasta din urmă, din moment ce 
se afla la fel de izolat ca şi noi în Zarcă. Ştiam doar din co- 
municările cu Titi, mijlocite prin Harry Brauner, că nimeni 
din celula lui nu fusese niciodată scos; nici pentru vreo 
anchetă, nici sub alt pre-text. Am ajuns până la urmă la 
concluzia că totul nu putea să fie decât o nouă poveste din 
arsenalul de minciuni al mitomanului de Ciocâlteu. Am 
încercat să aflăm mai mult de la Titi, dar am înţeles că se 
ferea să-i facă alte destăinuiri lui Brauner. La toate 
insistenţele noastre, am primit mereu acelaşi răspuns 
laconic, transmis prin Brauner: „Ceea ce scrie în bilet este 
adevărat! loanid să fie atent!” Pentru noi afacerea a rămas 
de neînțeles, dar în suspensie. Cu toate că Ducu mi-a 
comunicat să distrug imediat biletul, fiindcă, dacă ar cădea 
în mâna administraţiei, viaţa i-ar fi în pericol, consultându- 
mă cu Mache şi cu Paul am hotărât să-l păstrăm. L-am 
răsucit din nou sul şi printr-o crăpătură a scândurilor care 
îmbră-cau intrândul de la uşă, l-am lăsat să cadă în spaţiul 
dintre toc şi zid. 

Dezlegarea enigmei biletului am avut-o abia peste câteva 
luni, când Titi a fost mutat la noi în celulă. O voi povesti, 
deci, când îi va veni rândul. 

Dacă până aici n-am pomenit nimic despre convieţuirea cu 
Paul şi cu Mache, faptul se datoreşte numai perfectei 
noastre înţelegeri. Din acest punct de vedere, a fost una din 
cele mai fericite celule în care am stat de-a lungul întregii 
mele perioade de detenţie. N-am avut nici un fel de 
disensiuni, n-au existat animozităţi, nu ne-am certat 
niciodată. Bazată pe respect reciproc şi pe o prietenie pe 
care timpul n-a făcut decât s-o adânceasă, armonia care 


domnea în celula noastră n-a generat eveni-mente 
deosebite, demne de consemnat. 

Şi totuşi, la un moment dat, intervenţia neaşteptată a 
administraţiei ne-a făcut pentru prima dată să avem puncte 
de vedere diferite, asupra căii de urmat, ceea ce a dat 
naştere la discuţii în contradictoriu, fără însă să altereze 
climatul de bună înţelegere dintre noi sau să afecteze 
prietenia noastră. Iată ce s-a întâmplat: într-o bună zi, 
gardianul a deschis uşa şi i-a spus lui Mache să-şi îmbrace 
haina şi să-l urmeze. Cam după o ju-mătate de oră, l-a adus 
înapoi. Fusese dus în biroul gardianului, unde îl aştepta 
medicul-şef al închisorii Aiud. În uniformă de medic M.A.I. 
Şi cu gradul de maior, doctorul Bogăţeanu (cred că-mi 
amintesc bine nu-mele) fusese coleg de facultate cu Mache, 
care l-a recunoscut imediat. Nu numai că l-a recunoscut 
după figură, dar şi-a adus aminte şi de nu-mele lui şi de 
faptul că era unul din cei mai slabi studenţi ai anului. 
Bogăţeanu, în schimb, s-a făcut că nu-l cunoaşte, cu toate 
că Mache fusese şeful promoţiei în facultate şi era greu de 
presupus să-l fi uitat. Maiorul a început prin a-l întreba în 
ce spitale a lucrat cât a fost liber şi dacă a avut ocazia să-şi 
practice profesiunea şi în detenţie. Deşi era si-gur că 
doctorul îi cunoştea foarte bine datele din dosar, Mache i-a 
răs-puns la întrebări, spunând în încheiere că ultima dată 
îndeplinise funcţia de medic-deţinut, la cabinetul lagărului 
de la Cavnic. Maiorul a făcut câteva aprecieri cu privire la 
uşurinţa cu care Mache se lăsase antrenat în acţiunea fără 
sorţi de izbândă a unei evadări, reuşind nu numai să-şi 
piardă poziţia privilegiată de la cabinetul medical al 
lagărului din Cav-nic, care îl scutea de munca grea din 
mină, dar şi să-şi îngreuneze şi mai mult situaţia. Dăduse 
astfel cu piciorul posibilităţii de a se reabilita prin muncă, 
fiind acum supus unui regim de pedeapsă celulară. Apoi, pe 
un ton din ce în ce mai puţin formal, şi-a arătat totuşi 
înţelegerea pentru slăbiciunea ce o avusese de a se asocia 
la acea acţiune nesăbuită, con-vins fiind că fusese indus în 


eroare de ceilalţi deţinuţi, elemente duşmă-noase şi 
irecuperabile, care nu voiseră decât să-l folosească pentru 
pla-nurile lor criminale. Administraţia, încredinţată că 
Mache îşi regreta acum fapta, se gândise să-l ajute, 
oferindu-i o nouă şansă să-şi îndrepte greşeala. Pe scurt, 
maiorul venise să-i propună să preia postul de doctor la 
cabinetul medical ce se va înfiinţa în Zarcă, unde va avea 
astfel oca-zia să dovedească administraţiei că nu se înşelase 
acordându-i această încredere. După ce şi-a încheiat 
monologul, maiorul Bogăţeanu i-a cerut lui Mache să 
reflecteze bine la ceea ce îi spusese şi, numai dacă va con- 
sidera că merită încrederea ce i se acordă, să-i dea 
răspunsul. Peste cî-teva zile va veni din nou să stea de vorbă 
cu el. Întrevederea se înche-iase, fără ca Mache să poată 
adăuga ceva. 

Relatându-ne în amănunţime scena petrecută în biroul 
gardianului, Ma-che a adus în celulă un bogat material de 
discuţie. Mai întâi s-a vorbit de doctorul Bogăţeanu, pe care 
şi Paul îl ştia din facultate, părerile lui des-pre el 
nedeosebindu-se de ale lui Mache. Am analizat apoi cea mai 
im-portantă informaţie ce rezultase din declaraţiile făcute 
de Bogăţeanu: înfiinţarea unui cabinet medical în Zarcă. 
Ştirea ni s-a părut senzaţio-nală, constituind o nouă dovadă 
că începuse să sufle un vânt mai blând în închisorile de 
deţinuţi politici, din moment ce până şi regimului atât de 
aspru, din Zarcă, i se aducea o atare îmbunătăţire. 

Deţinuţii din Zarcă nu primiseră până aici îngrijire 
medicală decât în ex-tremis, atunci când era prea târziu şi 
nu mai folosea la nimic, iar la spita-lul închisorii nu 
avuseseră acces decât în cazuri foarte rare şi atunci nu-mai 
în stare atât de gravă, încât nu supravieţuiseră. Practic, 
deţinuţii care se îmbolnăveau în Zarcă erau sortiţi să moară 
în celula lor, fără asistenţă medicală. În privinţa propunerii 
de a deveni medicul viitorului cabinet al Zărcii, reacţia lui 
Mache m-a surprins. Ne-a declarat că e hotărât să refuze. 


Pe mine, în schimb, perspectiva de a-l vedea doctor în Zarcă 
mă entuziasmase. 

Pe această temă s-au declanşat discuţiile noastre! 

Timp de două sau trei zile, n-am făcut decât să ne 
susţinem fiecare punctul de vedere, eu încercând să-l 
conving să accepte iar el rezistând, pe poziţia lui. 

I-am pomenit mai întâi de avantajul de a scăpa din izolarea 
celulei şi de eventualitatea de a putea astfel afla ceva veşti. 
Era de presupus că, în calitate de doctor, va avea o 
oarecare libertate de mişcare. Poate chiar contacte cu 
spitalul închisorii şi deci cu deţinuţi din celelalte secţii şi 
chiar din fabrică, care cu siguranţă că sunt mai informaţi 
despre situaţia politică. Cât priveşte Zarca, ea nu va mai 
avea nici un secret pentru el. Va cunoaşte pe toţi deţinuţii 
din toate celulele. La argumentele mele, Mache ridica 
mereu aceeaşi obiecţie. Pretindea că pentru a afla nişte in- 
formaţii politice, şi aşa depăşite, şi pentru a-şi satisface 
curiozitatea de a cunoaşte secretele Zărcii, preţul pe care l- 
ar plăti, acceptând postul de medic, ar fi mult prea mare. Va 
fi mereu între ciocan şi nicovală. Pe de o parte, conştiinţa 
profesională şi spiritul de solidaritate cu deţinuţii îi vor 
dicta atitudinea şi hotărârile de luat, iar pe de altă parte 
medicul M. A. I. Şi ofiţerul politic îi vor cere să contravină 
acestor principii şi să se alinieze la interesele 
administraţiei. Dacă rămâne inflexibil pe poziţie, va fi 
înlocuit după primele zile. Dacă totuşi va voi să se devoteze 
cau-zei, cu scopul de a ajuta la alinarea suferințelor 
camarazilor, rămânând totodată fidel obligaţiilor lui 
profesionale, va trebui să ducă o luptă permanentă cu 
administraţia atotputernică, uzând de abilitate şi de tot felul 
de subterfugii, pentru ca prin înşelătorie să-şi atingă măcar 
în par-te țelul. Va trăi astfel într-o tensiune permanentă, 
supus la presiuni, umilinţe, ameninţări şi pedepse. Făcuse 
această experienţă la Cavnic şi nu voia s-o mai repete. Nu 
se mai simţea în stare de un nou sacrificiu. Mai ales acum, 
când propria lui sănătate lăsa de dorit. Într-adevăr, de 


câtăva vreme, Mache se plângea de tulburări cardiace, 
punându-şi singur cele mai grave diagnostice. Gestul de a-şi 
lua pulsul sau de a-şi ţine mî-na pe piept, în dreptul inimii, 
devenise aproape un tic şi deseori îi cerea lui Paul să-l 
consulte şi el, ca să se convingă de anumite simptome 
anormale. Paul pretindea că nu era vorba decât de nişte 
manifestări de natură nervoasă, absolut explicabile, foarte 
frecvente în închisoare şi fără nici un fel de gravitate. 
Mache susţinea, însă, că nu era vorba de acele simple 
aritmii sau tahicardii la care se referea Paul, ci de o afec- 
ţiune organică reală, care îi provoca o senzaţie de neputinţă 
şi stări de angoasă. Când Paul refuza să ţină seamă de 
aceste senzaţii, pe care le considera subiective şi deci 
neavând valoarea ştiinţifică a constatărilor obiective, ce 
trebuie să stea la baza formulării unui diagnostic, Mache se 
enerva. Dându-ne seama că presupusa boală de inimă 
începuse să devină la Mache aproape o idee fixă, am evitat 
să-l mai contrazicem, ocolind subiectul şi încercând să-i 
distragem atenţia de la preocuparea care îl obseda. A 
trebuit să treacă mai bine de un an (părăsisem de mult 
Zarca şi drumurile noastre în puşcărie se despărţiseră), 
pentru ca Mache să uite de boala lui de inimă şi 
diagnosticul lui Paul să se confirme. Până una-alta însă, 
suferinţa lui de inimă devenise un argument în plus ca să nu 
accepte să devină doctor în Zarcă. În cele din urmă i-am 
smuls totuşi o promisiune. Când va fi din nou dus la maiorul 
Bogăţeanu, îi va spune că nu va accepta să preia cabinetul 
din Zarcă, decât cu o condiţie: să ai-bă mână absolut liberă 
din punct de vedere medical. Ceea ce însemna: să i se pună 
la dispoziţie medicamentele necesare şi să nu fie împiedicat 
de administraţie în exercitarea meseriei lui, respectându-i- 
se aplicarea trata-mentelor pe care le va prescrie, de care 
va răspunde numai în faţa orga-nelor medicale ale 
închisorii. Mache a ţinut să-mi spună că sunt un optimist 
dacă îmi închipui că aceste condiţii vor fi acceptate. 


A doua întrevedere cu Bogăţeanu a avut loc tot în biroul 
gardianului, dar de astă dată doctorul nu mai era singur. 
Era însoţit de un ofiţer care, după aplomb, aroganță şi mai 
ales vocabularul bogat în expresii şi lo-zinci marxiste, nu 
lăsa nici o îndoială că era de la biroul politic al închi-sorii. 

— Ei! Te-ai gândit bine la ce ţi-am spus data trecută? A 
început prin a întreba Bogăţeanu. 

— N-am prea avut la ce mă gândi, domnule maior, fiindcă 
nu mi-aţi explicat în ce condiţii ar urma să lucrez la 
cabinetul medical! 

Răspunsul lui Mache i-a contrariat de la început pe cei doi 
şi mai cu seamă pe ofiţerul necunoscut. Veniseră convinşi că 
vor avea de-a face cu un om docil care, după regimul pe 
care îl îndurase după evadare, se va grăbi să accepte 
propunerea. Nu se aşteptau ca Mache să trateze ter-menii 
contractului. Făcând un vizibil efort de a nu-şi arăta 
surprinderea şi de a nu părea să fi înţeles exact sensul 
cuvintelor lui Mache, maiorul i-a explicat că deocamdată va 
fi mutat într-o altă celulă, amenajată în cabinet medical, 
unde va avea un pat ca lumea, cu pernă şi cearceaf. Prin 
favoarea ce i se făcea, de a avea din nou dreptul să 
muncească, va primi regimul alimentar al celor care lucrau 
în fabrică, iar mai târziu, da-că administraţia se va convinge 
de dorinţa lui sinceră de a se reabilita, i se vor crea şi alte 
avantaje, eventual dreptul de a scrie şi de a primi pa-chete 
de acasă. Bineînţeles că, dacă munca şi atitudinea lui vor fi 
apre-ciate, nu este exclus ca, într-o bună zi, să primească o 
reducere de pe-deapsă. Când maiorul, satisfăcut, şi-a 
încheiat cântecul de sirenă, Mache i-a spus că a fost înţeles 
greşit. Nu voia să ştie ce avantaje personale a-veau să 
decurgă din funcţia de medic în Zarcă, ci condiţiile în care 
îşi va putea exercita profesiunea. De data asta, nemaiavând 
răbdare, a interve-nit celălalt ofiţer, pe un ton mai 
imperativ: 

— Asta nu te priveşte pe tine! Vei executa ordinele pe care 
le vei primi de la noi! 


Cu aceste vorbe, conflictul era deschis. Atâta aştepta 
Mache! Şi-a făcut plăcerea să le spună celor doi tot ce avea 
pe suflet. Referindu-se la de-ontologia medicală, la etica şi 
jurământul hipocratic, cărora orice medic trebuia să le fie 
credincios, a făcut o aluzie transparentă la adresa lui 
Bogăţeanu. Acesta din urmă, prudent, n-a ripostat, 
aşteptând intervenţia celuilalt ofiţer. Politrucul nu pricepuse 
nimic din spusele lui Mache. Înţelesese însă că Bogăţeanu 
fusese pus în stare de inferioritate şi că, din duelul verbal 
care avusese loc, Mache ieşise învingător şi domina situaţia, 
ceea ce nu putea fi tolerat din partea unui deţinut. S-a 
răstit deci cu un ton poruncitor la Mache, amintindu-i că e 
un „bandit” care n-are dreptul să discute ordinele primite. 
Ca doctor în Zarcă, va face ce i se va spune şi nu după capul 
lui. 

— Dumneavoastră puteţi da ordine subalternilor 
dumneavoastră şi deţi-nuţilor. Deci şi mie, cât timp sunt un 
simplu deţinut. Ca medic, în exer-ciţiul profesiunii, sunt însă 
suveran în hotărârile mele şi nu-mi puteţi da ordine! 
Căutaţi-vă deci pe altcineva, fiindcă eu nu accept să fiu 
medic în condiţiile astea! 

Acestea fiind spuse, Mache a cerut să fie dus în celulă. 
Ceea ce spusese era însă prea mult pentru urechile unui 
ofiţer politic, care nu şi-a mai putut păstra cumpătul şi, 
furios, s-a dezlănţuit, amestecând insulte şi ameninţări în 
obişnuitul limbaj al categoriei din care făcea parte. Când, în 
sfârşit, a chemat gardianul de pe secţie ca să-l ducă în 
celulă, ofiţerul politic şi-a luat rămas bun de la Mache, cu 
formula de mult banalizată prin frecvenţa întrebuinţării şi 
devenită aproape clasică: 

— Aici o să-ţi putrezească oasele, banditule! Am redat în 
rezumat ceea ce ne-a povestit Mache în celulă despre 
convorbirea cu ofiţerii, încer-când s-o prezinte cât mai 
aproape de spiritul în care s-a desfăşurat. Nici nu apucase 
bine Mache să ne termine povestea, când uşa s-a deschis 
iar şi gardianul i-a strigat numele lui Paul. I-a spus şi lui să- 


şi ia haina şi l-a scos din cameră. Nu ne-a fost greu să ne 
imaginăm unde îl ducea. Paul n-a lipsit nici cinci minute! 
Fusese şi el dus în biroul gardianului, în fa-ţa aceloraşi doi 
ofiţeri. De data asta, iniţiativa a luat-o ofiţerul politic. L-a 
anunţat pur şi simplu pe Paul că administraţia hotărâse să-i 
încredin-ţeze grija cabinetului medical ce va lua fiinţă în 
Zarcă. Paul însă, cu cal-mul lui proverbial şi nevrând să 
intre în polemici cu ofiţerul, i-a mulţu-mit pentru intenţie, 
dar i-a spus că nu poate accepta. 

— De ce, mă? L-a întrebat ofiierul. 

— Nu mă simt în stare să fac faţă răspunderilor! 

Ofiţerul a înţeles şi n-a mai insistat. Cu un „o să vă învăţ eu 
minte!” Paul a fost trimis în cameră. 

În urma celor petrecute, am ajuns la concluzia că 
administraţia voise să numească medic chiar pe unul din 
locatarii Zărcii, pentru a nu dezvălui nimic din secretele ei 
unui doctor pe care l-ar aduce din altă secţie a închisorii. 

Cu Mache şi Paul, sursa de doctori a Zărcii fusese 
epuizată. Dacă admi-nistraţia era decepţionată de eşec, pot 
spune că de data asta mă aflam alături de ea. E drept, din 
cu totul alte motive. l-am reproşat lui Mache atitudinea 
avută. Consideram refuzul lui ca pe o dezertare de la 
datorie, mai ales că ne dăduse dovada ca doctor, la Cavnic, 
că era capabil să se descurce în aşa fel, încât să aducă 
enorme servicii deţinuţilor, cu toate piedicile ridicate în cale 
de biroul politic. E adevărat, că nu fără neplă-ceri şi riscuri. 
Acum, după refuzul lui, era foarte probabil ca administra- 
ţia, fie să renunţe la ideea unui cabinet medical în Zarcă, fie 
să aducă un doctor selecționat dintre „deţinuţii de 
încredere” cum erau numiţi „tur-nătorii” în terminologia 
oficială a Securităţii. Din fericire, nici Mache nu mi-a luat în 
nume de rău învinuirea pe care i-o aduceam, discuţia 
noastră rămânând pur academică şi nici pronosticurile mele 
pesimiste în privinţa cabinetului medical nu s-au „adeverit. 
Peste câteva zile, cabine-tul a luat fiinţă. Când am fost scoşi 
la plimbare, am observat uşa unei celule (cred că nr. 10) 


deschisă şi în dreptul ei, pe coridor, câteva piese de 
mobilier, pe care Cărămidaru le manipula la indicaţiile unui 
gardian. Un mic, dulăpior vopsit în alb şi purtând pe uşiţă 
semnul crucii roşii ne-a lămurit despre ce era vorba. Peste 
alte câteva zile, într-o dimineaţă, am auzit deschizându-se 
succesiv uşile celulelor. Până la noi a durat des-tul de mult, 
opririle la fiecare celulă fiind neobişnuit de lungi. În fine, s-a 
deschis şi uşa noastră şi, în prag, alături de gardian, a 
apărut docto-rul, primul doctor al Zărcii. Extrem de înalt şi 
slab, cu o expresie sufe-rindă în trăsăturile feţei, părea să 
aibă el însuşi nevoie de un medic. Numai privirea lui vioaie 
contrazicea acest aspect. Pentru o clipă, i-am surprins o 
licărire de uimire în ochi şi chiar un început de zâmbet abia 
schiţat pe buze, care s-a stins însă atât de repede, încât am 
avut impresia că m-am înşelat. Gardianul avansase cu o 
jumătate de pas, în aşa fel, în-cât să-l aibă sub ochi şi pe 
doctor şi pe noi. Era evident că fusese instruit să fie 
deosebit de vigilent, pentru a preveni orice luare de contact 
sau convorbire între doctor şi ceilalţi deţinuţi, în afară de 
schimbul de cu-vinte strict necesar unei aşa-zise consultaţii 
medicale. De altfel, gardi-anul avea tendinţa de a face pe 
intermediarul, el fiind cel care ne-a întrebat: 

— E careva din voi bolnav? 

Mai mult împins de noi, Mache s-a lăsat convins şi a făcut 
un pas îna-inte: 

— Eu, domnule plutonier! 

— Spune doctorului ce te doare! 

Şi Mache a început să-i spună doctorului despre 
tulburările lui cardiace. Încă de la primele cuvinte 
pronunţate, i-a stârnit suspiciunea gardianu-lui. 
Neînţelegând nimic din expresiile medicale folosite de 
Mache, l-a bănuit că nu vorbeşte româneşte şi a intervenit 
imediat: 

— Ce limbă străină vorbeşti, bă? Nu ştii că n-ai voie? 

A trebuit ca Mache să-i explice că este doctor şi noi să 
confirmăm fap-tul, pentru ca, în cele din urmă, să se 


convingă că nu avusese loc o ten-tativă de a comunica 
nereglementar cu medicul Zărcii şi să permită con-tinuarea 
„consultaţiei”. 

După ce medicul cel nou a ascultat expunerea 
simptomelor resimţite de Mache, i-a spus că, deocamdată, 
cabinetul medical nefiind încă înzestrat cu cele necesare îl 
va consulta mai atent, de îndată ce va primi un ste-toscop. 
M-a frapat vocea lui, voalată şi extrem de blândă. Nu ştiu să 
spun de ce, dar omul inspira încredere. Pentru moment, s-a 
mulţumit să îi ia pulsul şi, aplicându-şi urechea pe pieptul 
lui Mache, i-a ascultat inima. Înainte de a pleca, i-a 
împărtăşit părerea ce şi-o făcuse: tulburări neuro- 
vegetative! Deci, nimic de natură organică. Cu aceste 
cuvinte, vi-zita medicală s-a încheiat. Gardianul îl grăbea pe 
doctor să-şi continue turneul şi la etaj. Înainte de a ieşi, 
doctorul a mai întors o dată capul şi iar mi s-a părut că-i văd 
în ochi o lucire de de simpatie complice la adresa noastră. 
Apoi uşa s-a trântit în urma siluetei lui deşirate, care s-a 
aplecat ca să treacă pragul. Când zgomotul paşilor pe 
coridor s-a stins, am aflat semnificaţia privirilor doctorului. 
Se cunoştea foarte bine cu Mache şi Paul. Munciseră 
împreună în mina de la Baia Sprie înainte ca drumurile lor 
să se despartă, Mache şi Paul fiind transferați la Cavnic, iar 
el, la cea de-a treia mină unde lucrau deţinuţi politici, la 
Valea Nis-trului. O vreme fusese medic la cabinetul de la 
Baia Sprie. 

Îl chema Cornel Petrasievici. După nume şi mai ales după 
renume, îl ştiam şi eu. Auzisem de multe ori vorbindu-se de 
el. Se făcuse remarcat prin toate închisorile prin care 
trecuse. Aşa cum, din cauza înălţimii lui, nu putuse trece 
neobservat, tot aşa şi calităţile lui de om şi de doctor i-au 
semnalat prezenţa peste tot pe unde l-au purtat dubele 
penitenciare şi i-au creat reputaţia de care se bucura, una 
din acele reputaţii care se transmite din gură în gură în 
lumea de după gratii şi care m-a făcut şi pe mine să-l 
cunosc, înainte de a-l fi văzut. La fel cum numele odioase 


ale delatorilor erau difuzate şi cunoscute în toate 
închisorile, intrând în pa-trimoniul de informaţii al fiecărui 
deţinut, aşa şi numele acelor oameni de bine şi de caracter, 
erau transmise din om în om şi răspândite în tot gulag-ul 
românesc. Reputația, atât a unora cât şi a celorlalţi, care 
prin atitudiaea lor ieşiseră din anonimatul masei de 
puşcăriaşi, avea să-i însoţească şi să-i preceadă de-a lungul 
drumului şi în cursul anilor prin închisori. Pentru unii, 
această reputaţie avea să devină un fel de titlu de nobleţe, 
pentru alţii, o povară mult mai greu de purtat decât 
lanţurile şi mai greu de suportat decât temniţa în sine. Şi pe 
unii şi pe alţii, faima pe care şi-au făcut-o în închisoare îi 
urmăreşte încă, şi nu se pare că se va stinge, atâta vreme 
cât mai supraviețuiesc amintirile celor care, trăind cu ei 
după gratii, pe unii i-au stimat şi pe alţii i-au disprețuit. Şi 
cred că e şi bine să fie aşa. 

Cornel Petrasievici îşi luase diploma de doctor la 
Facultatea de Medici-nă din Bucureşti. În primii ani de după 
război, când Y. M.C. A. Îşi deschi-sese un sediu în România, 
ocupase postul de medic la secţia de la Timiş a acestei 
asociaţii americane pentru tineret. După o activitate de 
numai câţiva ani, guvernul comunist a închis birourile 
asociaţiei şi la scurt timp i-a arestat pe preşedintele ei şi pe 
cei câţiva angajaţi români. Acuzaţi de spionaj în favoarea 
„imperialiştilor americani”, au fost judecaţi şi con-damnaţi 
pentru „înaltă trădare”. Din câte îmi amintesc, sentinţa lui 
Pe-trasievici la proces fusese 5 de ani muncă silnică. Aşa 
ajunsese în lagă-rul de la Baia Sprie şi apoi în cel de la 
Valea Nistrului, unde, fie în cali-tate de doctor, fie ca simplu 
deţinut muncind în mină, pusese toată ini-ma şi toată 
priceperea lui profesională în îngrijirea medicală a camara- 
zilor săi bolnavi. Un exemplu: într-una din zile, cu ocazia 
prăbuşirii unor roci într-o galerie a minei, un deţinut fusese 
grav accidentat. Roca ascuţită îi provocase o rană adâncă la 
picior şi îi tăiase un tendon. Se im-punea o intervenţie 
chirurgicală urgentă în caz contrar, rănitul riscând, în cea 


mai fericită ipoteză, o infirmitate pe viaţă. Petrasievici a 
cerut administraţiei lagărului să transporte deţinutul la 
spitalul cel mai apro-piat, arătând gravitatea cazului. S-a 
lovit însă de obişnuitul dispreţ pen-tru viaţa deţinuţilor din 
partea comandantului şi a ofițerului politic, care au invocat 
tot felul de impedimente: ba că le trebuie o aprobare 
specială de transsfer, ba că n-au mijloc de transport la 
îndemână. Tergiversau lu-crurile şi timpul trecea. Dându-şi 
seama că vremea astfel pierdută putea fi fatală rânitului, 
Petrasievici şi-a luat singur răspunderea unei inter-venţii. 

Fără mijloace adecvate, în condiţiile primitive pe care le 
oferea aşa-zisul cabinet medical, mai prost înzestrat decât 
cea mai mizerabilă infir-merie, Cornel Petrasievici s-a decis 
să treacă la operaţie. Hotărâre gravă, deoarece, în caz de 
nereuşită, putea fi tras la răspundere (culmea ironi-ei)! 
Chiar de administraţie. Fiind vorba de sănătatea unui om, 
Cornel nu a pregetat. A încropit în grabă cele necesare, 
suplinind lipsurile cu ce avea la îndemână şi improvizând. În 
loc de bisturiu, a folosit un cuţit de la bucătăria lagărului iar 
pentru cusut, un ac obişnuit, împrumutat de la un deţinut. 
Şi, operaţia a reuşit! 

Omul s-a vindecat. 

Această ispravă a doctorului Petrasievici, povestită şi 
purtată de deţinuţi dintr-o închisoare în alta, a îmbogăţit cu 
un episod în plus cronica ne-scrisă a puşcăriilor, alături de 
multe alte fapte şi întâmplări. Aşa o afla-sem şi eu, cu mult 
înainte, pe vremea când nici un bănuiam că mă voi întâlni 
vreodată cu eroul ei în Zarcă şi cu atât mai puţin gândeam 
că mai târziu aveam să-l cunosc îndeaproape şi să ne 
împrietenim în închisoa-rea din Piteşti. 

Bun şi generos din fire, avea o înclinaţie naturală spre 
dăruire. Rar am văzut un medic îngrijindu-se cu atâta 
devotament de bolnavi. Cornel Pe-trasievici era şi foarte 
credincios. Cu toate aceste calităţi, era chemat să fie un fel 
de doctor-misionar. Şi aşa a şi fost în toate închisorile prin 
care a trecut. Dar mai ales pentru cei din Zarcă a fost o 


adevărată bi-nefacere. Niciodată n-am înţeles cum de s-a 
putut înşela în aşa hal biro-ul politic al Aiudului, numindu-l 
pe Cornel Petrasievici medic în Zarcă! Cred că niciunul din 
deţinuţii Zărcii nu l-au putut uita vreodată. De câte ori eram 
scoşi la W. C. Sau la plimbare, îi zăream silueta pe coridor 
in-trând sau ieşind dintr-o celulă. La început însoţit şi 
supravegheat înde-aproape de un gardian, dar cu timpul, 
din ce în ce mai liber în mişcările şi deplasările lui prin 
celular. Pe zi ce trecea, delăsarea firească îşi spu-nea 
cuvântul, concomitent cu efectul pe care încet, încet, 
atitudinea lui Petrasievici o producea asupra gardienilor. Cu 
privirea lui veşnic senină şi caldă, cu vocea lui blândă, 
reuşea să-i dezarmeze pe cei mai răi. Avea darul să-i 
îmblânzească şi chiar să-i umanizeze într-o oarecare 
măsură. În orice caz, în mai puţin de o lună, a izbutit să le 
câştige într-atât încre-derea, încât unii îl lăsau să circule 
singur pe coridor şi chiar să tragă ză-vorul la câte o celulă, 
pentru a da un medicament sau a se informa de starea 
sănătăţii deţinuţilor. Cornel se oferise să-i ajute la curăţenie 
lui Cărămidaru, aşa încât era mai toată ziua pe coridor. 

De îndată ce se auzea însă soneria de la poarta Zărcii, 
intra repede în celula lui şi trăgea uşa după el, pentru a nu 
fi surprins pe coridor de in-specţia „politicului” sau a altui 
ofiţer. Îl punea astfel pe gardianul de pe secţie la adăpost 
de observaţie sau chiar de pedeapsa de care era pasibil, 
pentru nerespectarea cu stricteţe a regulamentului, care 
cerea ca docto-rul să fie încuiat în celula lui, la fel ca toţi 
ceilalţi deţinuţi. Grija lui Pe-trasievici de a evita neplăcerile 
din partea superiorilor era apreciată de gardian, iar 
acceptarea acestei complicităţi îl îndatora şi îl făcea să-i 
acorde şi mai multă independenţă, independenţă de care 
Cornel se folo-sea cu discreţie, fără să-i dea impresia că 
abuzează de ea. Şi aşa, pas cu pas şi cu duhul blândeţii, 
Petrasievici îşi câştiga tot mai mult spaţiu de manevră. 

Îl auzeam deseori stând de vorbă pe coridor în dreptul 
celulei noastre cu gardianul care îl supraveghea, în timp ce 


mătura sau ştergea cu moto-rină uşile. Cu un tact deosebit, 
îi menaja susceptibilităţile vorbindu-i respectuos, dar fără 
să se umilească. Întotdeauna găsea prilejul să aducă vorba 
despre vremurile grele prin care treceam şi cărora toţi le 
eram su-puşi deopotrivă, şi noi deţinuţii, şi ei gardienii care 
erau puşi să ne pă-zească. Şi unii şi alţii trebuia să ne 
înţelegem reciproc poziţia pe care ne-o hărăzise soarta şi 
numai păstrându-ne omenia ne vom putea privi unii pe alţii 
în ochi, atunci când urgia timpurilor se va domoli şi întâm- 
plarea va face să ne întâlnim în libertate, fost deţinut cu fost 
gardian. Oamenii buni şi cu frică de Dumnezeu se vor 
respecta întotdeauna şi se vor revedea cu plăcere. Numai 
oamenii răi şi fără minte nu-şi dau seama că vremurile sunt 
trecătoare şi că fiecare, mai devreme sau mai târziu, îşi 
primeşte răsplata pentru faptele lui. 

Cam pe acest teren de discuţie se aventura cu prudenţă şi 
fără să întindă coarda prea mult Cornel Petrasievici, având 
grijă ca vorbele lui să nu pa-ră a insinua vreo ameninţare. 
Cornel nu predica chiar în pustiu, căci de la individ la 
individ şi în limita posibilităţilor pe care le-o permitea cali- 
tatea lor de gardieni, obținea întotdeauna câte ceva. Unul 
se arăta ceva mai indulgent, atenuând în parte rigorile 
regimului din Zarcă, prelungind timpul de plimbare, 
negrăbind deţinuţii să iasă de la toaletă sau împăr-ţind 
suplimente din mâncarea rămasă în hârdău după 
împărţirea mesei. Altul închidea ochii când surprindea vreo 
activitate nepermisă în celule (cusut sau vorbit la perete). 
Tot efectul eforturilor lui Cornel dispărea însă ca prin 
farmec, după fiecare inspecţie care dădea noi instrucţiuni 
de vigilenţă şefilor de secţie sau după şedinţele destul de 
frecvente, unde gardienilor li se injecta o nouă doză de ură 
împotriva „bandiţilor” din celule. Dar Cornel nu se 
descuraja şi cu aceeaşi răbdare şi perseverenţă de 
predicator, o lua de la capăt. Săpa din nou la temelia 
edificiului de ură, trezind iar în inimile gardienilor o licărire 
de omenie sau măcar strecurându-le în suflet îndoiala. Cu 


toată această relativă relaxare a su-pravegherii în ce-l 
privea, nu am reuşit niciodată să stăm de vorbă cu el în 
tihnă. Cel mult, cu ocazia vizitelor medicale în celula 
noastră, reuşea să ne strecoare câte o vorbă de încurajare, 
uneori în franţuzeşte, strecu-rată printre expresiile 
medicale, cu care îl deruta pe gardianul care asis-ta, destul 
de indiferent, din uşă. Noi nu solicităm vizita medicului, 
nea-vând nici un motiv real de boală. Cu toate astea, Cornel 
ne vizita la fie-care 2-3 zile. 

Când gardianul îi deschidea uşa, intra în celulă şi se 
adresa direct câte unuia din noi, întrebându-l cum se mai 
simte, dacă mai are dureri în abdomen, dacă îl mai jenează 
ficatul, dacă medicamentul pe care i l-a dat i-a făcut bine 
etc. Eram convinşi că recurgea la aceste invenţii, pen-tru a- 
şi justifica vizita în celula noastră, contând pe faptul că 
gardianul de serviciu, în ziua respectivă, n-avea de unde să 
ştie ce se petrecuse în schimbul tovarăşului lui din tura 
precedentă. Credeam că Petrasievici îşi crea astfel pretexte 
de consultaţie, sperând să prindă un moment favora-bil 
pentru a ne vorbi. Bănuiam că reuşise să afle ceva ştiri 
politice şi vo-ia să ni le împărtăşească şi nouă. Ceea ce ni s-a 
părut mai straniu în comportarea lui Cornel era faptul că 
pierdea o mulţime de vreme, prefă-cându-se a ne consulta 
pentru bolile pe care ni le inventa. Te punea să te culci pe o 
parte sau pe alta, punea urechea şi te asculta, te întreba 
dacă în cutare sau cutare punct te doare la apăsare. 
Bineînţeles că fiecare din noi îi confirmam simptomele pe 
care ni le sugera chiar el, prin felul în care ne punea 
întrebările. Consideram însă, că măsurile de prudenţă pe 
care le lua, jucând tot acest teatru, erau mult prea 
exagerate faţă de indi-ferenţa cu care gardianul aştepta, în 
cadrul uşii, sfârşitul consultaţiei. De câteva ori, Cornel ne-a 
putut şopti câteva frânturi de frază, care, reconsti-tuite şi 
puse cap la cap, reprezentau o rugăminte cam cu 
următorul sens: dacă suntem vreodată întrebaţi, să 


susţinem că suferim de bolile pentru care ne consultă şi că 
am primit de la el medicaţia adecvată. 

Au trecut mai mult de doi ani până ce am aflat cu ce 
afaceri misterioase se îndeletnicea doctorul Petrasievici. 
lată cum se petrecuseră lucrurile: 

Când Petrasievici luase în primire cabinetul medical al 
Zărcii, i se spu-seseră condiţiile în care urma să-şi 
desfăşoare activitatea. Va fi condus de gardian la celulele 
unde vor fi semnalate cazuri de boală. Va consulta bolnavii 
şi va întocmi o listă cu numele celor consultaţi, cu 
diagnostice-le stabilite şi medicamentele prescrise, listă ce 
o va preda gardianului, care, la rândul lui, o va înainta 
medicului-şef al spitalului penitenciaru-lui, maiorul 
Bogăţeanu. Acesta din urmă, în măsura posibilităţilor şi a 
stocului existent în farmacia spitalului, va aproba lista de 
medicamente şi i le va trimite. Cabinetul Zărcii nu dispunea 
decât de aspirine, antine-vralgice şi câteva sticle de sirop 
de tuse. 

Tot în îndatoririle lui Cornel intra şi obligaţia de a semnala 
maiorului Bogăţeanu cazurile grave care nu puteau fi 
tratate pe loc şi necesitau internarea în spital. Încă din 
prima zi, Cornel a făcut o vizită în toate celulele, consultând 
pe fiecare deţinut în parte şi a trimis spitalului un raport 
însoţit de două liste. Una cu deţinuţii care necesitau 
spitalizare şi alta cu numele bolnavilor care puteau fi trataţi 
pe loc, indicând medica-mentele de care aveau nevoie. 
Printre cei pentru care recomanda inter-narea, fiind în 
stare foarte gravă, se aflau Radu Demetrescu-Gyr şi C. 
Gane. La cererea lui Cornel de a fi internaţi, i s-a răspuns 
că, pentru mo-ment, nu sunt locuri libere în spital. De 
fiecare dată, în decursul timpu-lui, când a repetat cererea 
de internare, în cazul lor, Petrasievici a primit acelaşi 
răspuns. Cât priveşte lista de medicamente pentru deţinuţii 
ce ur-mau a fi îngrijiţi în Zarcă, procedeul spitalului a fost 
altul. Cornel a pri-mit-o înapoi, împreună cu o parte -din 
medicamentele solicitate. Pe listă fuseseră barate 


medicamentele care lipseau din farmacia spitalului, dar mai 
fuseseră tăiate şi numele câtorva deţinuţi, precum şi toată 
medicaţia prescrisă de Cornel pentru ei. 

Autorii cenzurării îşi puseseră semnătura în josul listei: 
colonelul Coler, comandantul închisorii Aiud şi maiorul 
Bogăţeanu, medicul-şef al spita-lului. Pe toate listele trimise 
ulterior spitalului şi înapoiate lui Cornel împreună cu 
medicamentele, de fiecare dată numele aceloraşi deţinuţi 
erau tăiate. La una din vizitele maiorului Bogăţeanu în 
Zarcă, Cornel i-a vorbit de necesitatea stringentă de 
medicamente pentru aceşti bolnavi. Bogăţeanu i-a spus că 
nu poate face nimic pentru ei, deoarece cererile de 
medicamente şi de internare în spital pentru deţinuţii din 
Zarcă sunt supuse mai întâi aprobării comandantului 
închisorii şi numai după aceea lui, ca medic al 
penitenciarului. El, personal, nu tăia de pe listă decât 
medicamentele care lipseau din farmacie. Cornel a înţeles şi 
n-a mai in-sistat. N-a mai trecut niciodată pe listă numele 
celor care fuseseră siste-matic tăiaţi, până atunci. A găsit o 
altă cale: le-a atribuit deţinuţilor ale căror nume observase 
că nu erau tăiate de pe liste diagnosticele celor cărora li se 
refuza asistenţa medicală. În categoria asta ne aflam şi noi. 
În felul acesta, Cornel obținea pe numele noastre 
medicamentele nece-sare pentru cei pe care administraţia 
voia să-i lase să moară fără îngri-jire medicală. În afară de 
cei doi menţionaţi mai înainte, mai erau supuşi acestei 
interdicții Radu Mironovici „Comandant al Bunei Vestiri” şi 
alţii, ale căror nume nu mi le mai reamintesc. 

Am avut ocazia să văd cum arăta unul din oamenii căruia 
colonelul Co-ler voia să-i grăbească sfârşitul. 

Iată împrejurările: într-o zi, am primit vizita unui plutonier 
de la grefa închisorii. Ne-a citit fiecăruia din noi textul unei 
hotărâri a Tribunalului Militar, prin care ni se aducea la 
cunoştinţă că „cererile noastre de re-curs” la sentinţa 
pronunţată la Oradea în chestiunea evadării fuseseră 
aprobate. Recursul se judecase şi condamnările ne fuseseră 


reduse de la 11 ani, la 5 ani. Plutonierul ne-a cerut să 
semnăm de luare la cunoştinţă şi totodată să iscălim şi o 
cerere gata imprimată, prin care să solicităm comutarea 
pedepsei de 5 ani, rămasă definitivă prin recurs, cu 
condam-narea noastră iniţială. În cazul meu, să mi se 
comute cei 5 ani în cei 20 de ani muncă silnică, pe care îi 
primisem la procesul de la Piteşti. Spre uimirea 
plutonierului, toţi trei am izbucnit în râs. l-am explicat, apoi, 
că nu acceptăm hotărârea Tribunalului de a ne reduce 
pedepsele. Considerăm hotărârea ilegală, deoarece noi nu 
făcuserăm niciodată cere-re de recurs. Ca atare, nu 
semnăm nici de luare la cunoştinţă şi nu ne interesează nici 
comutarea pedepsei. Atât plutonierul de la grefă, cât şi 
şeful de secţie care asistase la scenă ne-au privit 
nedumeriţi. Nu înţe-legeau cum puteam refuza o reducere 
de pedeapsă. Le-am spus că noi nu aşteptăm nimic de la 
justiţia regimului pe care n-o recunoşteam. Noi nu vedem 
decât două posibilităţi: ori nu vom ieşi niciodată din 
puşcărie, ori vom fi eliberaţi, fără hotărâre judecătorească, 
atunci când se vor des-chide porţile închisorilor, cum s-au 
deschis porţile lagărelor de concen-trare din Germania. (Pe 
vremea aceea, o credeam sincer!). N-ar fi tre-buit însă s-o 
spunem! Plutonierul a considerat refuzul nostru ca o mani- 
festare de recalcitranţă. (Ceea ce de fapt şi era!) Crezând 
că ne va inti-mida, a răcnit la noi că n-avem dreptul să 
discutăm ordinele şi că sun-tem obligaţi să semnăm. l-am 
răspuns că refuz şi că n-are decât să mă semneze el în fals, 
aşa cum se procedase şi în cazul cererii noastre de recurs. 
Plutonierul de la grefă, furios, s-a întors spre şeful de 
secţie: 

— Ia să-l bagi pe ăsta la carceră! 

Aşa am ajuns în carcera din colţul coridorului, la numai 
câţiva paşi de uşa celulei noastre. (Câteva luni mai târziu, 
un alt plutonier de la grefă, ne-a anunţat că, cererile 
noastre de comutare a pedepselor fuseseră aprobate! Nu 
ne-a-mai cerut să semnăm de luare la cunoştinţă!) În car- 


ceră n-am stat decât câteva ore. Totuşi, poziţia era 
incomodă. Era obosi-toare. Mă lăsam când pe un picior, 
când pe altul, dar tot amorţeam. Rezemându-mă de pereţii 
de scândură, ba într-o parte, ba într-alta, deo-dată în bezna 
carcerii a pătruns o rază de lumină. Frecându-mă cu umerii 
de pereţi, dădusem jos un dop făcut dintr-un fir de lână 
mototolit, care astupa o gaură nu mai largă de 2 milimetri, 
practicată în scândură. Aplicându-mi ochiul pe orificiu, mi- 
am dat seama că fusese făcut cu bună ştiinţă de un alt 
deţinut, care stătuse înaintea mea în carceră. Scândură 
fusese perforată la înălţimea capului unui om de statură 
mijlocie, în peretele carcerei orientat spre coridor. Privind 
prin gaură, cuprindeam în câmpul meu vizual întreg 
coridorul pe toată lungimea şi lăţimea lui, până la celălalt 
capăt al lui, care se pierdea în semiobscurita-te. Un timp m- 
am distrat să-i urmăresc mişcările lui Cărămidaru. Ştergea 
pe rând cu o cârpă uşile celulelor. De fiecare dată când 
trecea la altă uşă, înainte de a se apuca s-o frece cu cârpa, 
se apropia tiptil şi pri-vea prin vizetă. La unele celule 
întârzia mai mult cu urechea lipită de uşă, ca să asculte 
discuţiile din interior. Abia după aceste preliminarii 
silenţioase îşi trăda prezenţa, apucându-se de treabă. L-am 
văzut şi pe Cornel Petrasievici ieşind din celula lui, care nu 
era zăvorâtă şi îndrep-tându-se către biroul gardianului. 
Nici paşii lui Cornel nu se auzeau, fiindcă umbla în ciorapi. 
Aşa venea şi la noi la vizita medicală. Aflasem de la Mache şi 
Paul motivul. Îşi menaja bocancii ajunşi în ultimul hal de 
uzură, ştiind că nu putea căpăta alţii pe măsura lui. Purta 
un număr aşa de mare la picior, încât încălţăminte de gata 
pe dimensiunea lui nu se găsea. Îşi făcuse totdeauna 
pantofii pe comandă. Mai toată puşcăria a făcut-o desculţ, 
în ciorapi şi, cel mult iarna, în galenţi. Mai târziu, când am 
stat împreună în închisoarea din Piteşti şi ne-am 
împrietenit, râdeam cu el că iarna îşi pune schiurile ca să 
iasă la plimbare, aşa de lungi erau cele două bucăţi de 
scândură din care erau croiţi galenţii lui. Un timp nu s-a 


mai văzut nici o mişcare pe coridor. Numai silueta lui 
Cărămidaru, care se îndepărtase către fundul coridorului şi 
ea estompată de distanţă şi întunecime. Renunţasem să mai 
privesc prin gaură şi îmi schimbasem poziţia, fiindcă 
amorţisem. Deodată, pe sală s-a produs rumoare. Se au- 
zeau paşi şi vocea gardianului. Mi-am reluat observaţia: 
Cornel, ţinând în mână un lighean din care ieşeau aburi, se 
îndrepta spre celula-cabinet medical, urmat de gardian. 
Acesta din urmă l-a strigat pe Cărămidaru. Între cei doi a 
urmat un scurt conciliabul, după care Cărămidaru a dispă- 
rut pe uşa unde se afla scara care ducea la etaj. Între timp, 
gardianul a intrat la Cornel în celulă. A mai ieşit de vreo 
două ori în uşă şi a strigat după Cărămidaru să se 
grăbească. În sfârşit, l-am auzit pe acesta cobo-rând scările. 
Când a reapărut pe coridor, nu mai era singur. Purta în spi- 
nare un alt deţinut, care, la fiecare pas al lui Cărămidaru, 
gemea. În această formaţie au intrat amândoi în cabinetul 
medical şi uşa s-a închis după ei. După o vreme, 
Cărămidaru a ieşit şi s-a dus să-şi continue trea-ba 
întreruptă, urmat peste puţin timp de gardian, care s-a 
îndreptat spre biroul lui. Până la ora prânzului, nu s-a mai 
întâmplat nimic. Când cărău-şii cu hârdaiele de mâncare au 
sunat la poarta Zărcii, gardianul m-a scos din carceră şi m-a 
băgat în celulă. 

Câţiva ani mai târziu, am aflat de la Cornel că deţinutul 
adus în circă de Cărămidaru la cabinetul medical era Radu- 
Gyr. Într-o stare de slăbiciu-ne extremă, pe lângă alte 
suferinţe Radu-Gyr era chinuit de un prolaps. Mi-aduc 
aminte de vorbele lui Cornel: „La fiecare scaun, îi ieşea 
intes-tinul de vreo 40 de centimetri!” De fiecare dată, în 
lungi şedinţe chinui-toare, numai cu răbdare şi cu mâinile 
goale, Cornel reuşea să rezolve criza, reintroducându-i 
intestinul la loc. Singurul ajutor pe care îl primea era un 
lighean cu apă caldă, cerut de la bucătărie. Şi asta, fără 
ştirea ad-ministraţiei şi numai datorită strădaniilor prin 


care Petrasievici câştigase un dram de bunăvoință din 
partea gardianului. 

În cursul aceleiaşi veri, am mai fost băgat o dată în 
carceră. Şi de aceas-tă dată, tot pentru refuz de semnătură. 
lată din ce mi s-a tras: Ceasul pe care îl avusesem la mână 
în momentul arestării şi care la percheziţia din subsolul 
Ministerului de Interne îmi fusese luat la magazie, de aici, 
mă urmase în toate peregrinările prin diferitele aresturi şi 
închisori prin care trecusem, până la Cavnic. Pe lângă 
bagajele care ni se reţineau, tot la magazia penitenciarelor 
erau depuse şi aşa-numitele „obiecte de valoa-re”, adică 
ceasuri, inele, stilouri etc. Cu ocazia fiecărui transfer, atât la 
părăsirea închisorii, cât şi la sosirea la noul loc de detenţie, 
deţinutului i se prezentau obiectele de valoare depuse. De 
fiecare dată era pus să semneze o hârtie. Prima dată, la 
plecare, semna de luare în primire (nu-mai în teorie, fiindcă 
pe drum obiectele erau date în grija escortei şi nu erau 
lăsate asupra deţinutului), iar a doua oară, iscălea de 
predare, la so-sirea în noua închisoare. Aşa semnasem şi eu 
mereu, până ce ajunsesem la Cavnic. De aici, evadând, 
ceasul nu mă mai urmase şi zăcuse în ma-gazie, 
nemaiavând stăpân. Prin ce minune mecanismul haotic al 
birocra-ţiei se pusese din nou în mişcare, când fusesem 
prins şi reintrasem în circuitul puşcăriei, nu ştiu. Fapt este 
că ceasul meu pornise iar la drum, şi-mi dăduse de urmă la 
Aiud. Aşa s-a făcut că m-am trezit într-o zi cu un plutonier- 
magazioner, care mi-a arătat o cutiuţă de lemn în care se 
afla ceasul meu şi mi-a cerut să confirm, printr-o 
semnătură, predarea lui la „obiectele de valoare” ale 
închisorii. Dar plutonierul nu s-a mulţu-mit cu atât. Mi-a 
explicat că, în urma unei dispoziţii a Direcţiei Generale a 
Penitenciarelor, magaziile tuturor închisorilor trebuiau să 
desființeze depozitul de „obiecte de valoare”, trimiţându-le 
familiilor deţinuţilor. Pentru asta, îmi cerea să depun o nouă 
semnătură, prin care să-mi dau acordul ca penitenciarul să 
procedeze la expedierea ceasului prin poştă, la adresa 


mamei în Bucureşti. Hârtia pe care mi-a întins-o era gata 
scrisă şi servea de fapt la descărcarea magaziei. Aducându- 
mi aminte din vre-mea când eram încă liber de câteva 
cazuri în care familiile unor deţinuţi primiseră prin poştă 
obiectele aparţinându-le, am refuzat să semnez. Şi iată de 
ce: într-o anumită perioadă, în caz de deces al unui deţinut, 
peni-tenciarul îi expedia obiectele personale acasă, ceea ce 
pentru familia respectivă era confirmarea morţii lui. M-am 
gândit deci că, la primirea ceasului, şi mama îşi va închipui 
că am murit în închisoare. Plutonierul a insistat, spunându- 
mi Că, în urma dispoziţiei primite, penitenciarul nu mai are 
dreptul să păstreze obiectele de valoare, iar eu la rândul 
meu i-am explicat motivul refuzului meu. A părut a înţelege, 
dar, cum nu pu-tea lua singur o hotărâre, a plecat, ca să 
revină peste un timp cu un ofi-ţer, probabil superiorul lui de 
la magazie. Nici discuţia cu ofiţerul nu a dus la nici un 
rezultat. În cele din urmă, reprezentanţii magaziei au ple- 
cat. Credeam incidentul închis. Eram convins că ceasul 
oricum îl vor trimite acasă, chiar şi fără semnătura mea, 
lipsa acestei forme nefiind un impediment pentru a-l 
expedia prin poştă. Nu ştiam însă ce însemna bi-rocraţia şi 
gestiunea unei magazii de penitenciar. 

În închisorile Ministerului de Interne, oamenii puteau fi 
trataţi după bu-nul plac al celor care dispuneau de viaţa 
deţinuţilor. Puteau fi schingiu-iţi, degradaţi în toate felurile, 
înfometați, lăsaţi să moară fără îngrijire medicală, ajutaţi s- 
o facă sau chiar asasinați. loate aceste fapte puteau fi 
săvârşite fără nici un fel de scrupule, dar... Nu fără forme. 
Formele se întocmeau cu scrupulozitate, dând naştere unui 
sistem aşa de rigid, încât, de multe ori, însăşi administraţia 
se găsea prinsă în propria-i capcană. Într-oastfel de situaţie 
se găsea acum, în faţa refuzului meu de a sem-na. 
Nesemnând, magazia nu era descărcată şi rămânea mai 
departe răs-punzătoare de ceas. Deci, nu-l putea expedia şi, 
obligată fiind să-l păs-treze, nu respecta dispoziţia primită 
de la Direcţia Generală a Peniten-ciarelor. Un adevărat cerc 


vicios, din care nu puteau ieşi decât făcând presiuni asupra 
mea. Şi, le-au făcut! De data aceasta însă, cei doi maga- 
zionieri au recurs la ofiţerul de serviciu, care, cu o falcă în 
cer şi una în pământ, a deschis uşa celulei şi, acuzându-mă 
de „indisciplină”, „neexe-cutare de ordin” şi chiar 
„rebeliune”, mi-a întins şi el hârtia cu pricina şi un creion 
chimic. Prudent, am adoptat atitudinea deţinutului 
disciplinat şi, pe un ton calm, i-am cerut ofițerului să-mi 
permită să-i „raportez”. Cu această formulă, l-am dezarmat. 
S-a mai potolit şi m-a ascultat. I-am explicat şi lui de ce nu 
voiam să semnez şi i-am propus un compromis: 

— Aduceţi-mi un ciocan, cu care în faţa dumneavoastră voi 
distruge ceasul şi astfel dispare obiectul litigiului. 

Ofiţerul de la magazie n-a fost de acord, spunând că 
dispariţia în acest fel a ceasului nu poate fi justificată în 
scriptele magaziei. Ofiţerul de serviciu, grăbit să plece la 
alte treburi şi văzând că discuţia se prelun-geşte, s-a 
enervat iar şi s-a răstit la mine, dându-mi ordin să semnez. 
Am continuat să refuz şi iritaţia a mers crescând, până ce, 
cu o ultimă propu-nere, am provocat explozia. 

— Dăruiesc ceasul Ministerului de Interne. Daţi-mi o 
hârtie să formulez în scris donația şi s-o semnez! Şi discuţia 
s-a încheiat cu ultimul cuvânt al ofițerului de serviciu, 
adresat gardianului de pe secţie: 

— Bagă-l la carceră! 

Şi aşa am ajuns să mai petrec o jumătate de zi în carceră, 
convins că toată opoziţia mea fusese inutilă. Din fericire, 
datorită regimului mai blând din acea epocă, preţul pe care 
îl plăteam era suportabil. Cât am mai stat în Zarcă, n-a mai 
fost vorba de ceasul meu. Abia la plecarea din Aiud, am 
aflat că dispoziţia Direcţiei Penitenciarelor nu fusese 
respecta-tă: înainte de a fi urcat în dubă, mi s-a arătat 
ceasul şi am semnat de lua-re în primire! Reuşisem deci ca 
ceasul să nu ajungă la mama. Dar po-vestea ceasului meu 
nu s-a încheiat aci. A mai avut o urmare sau, mai bine spus, 
mai multe urmări, pe care le voi relata pe măsură ce le va 


ve-ni rândul. Deocamdată eram iar în carceră. Era o zi 
extrem de călduroa-să. Până şi coridorul, aşa de răcoros de 
obicei, se încălzise. În carceră, mai era şi lipsa de aer. Uşa 
se închidea aproape ermetic şi nu exista nici o deschidere 
pentru aerisire. După vreo două ore de stat, eram 
transpirat leoarcă şi simţeam că mă înăbuş. Am început să 
bat în uşă. Gardianul mi-a strigat de câteva ori să nu mai 
bat, dar, văzând că nu încetez, a sfâr-şit, prin a veni. M-a 
întrebat ce vreau şi când i-am spus că mă sufoc, din lipsă de 
aer, a trântit uşa la loc şi a plecat, ameninţându-mă că-mi 
pune şi lanţuri dacă mai bat. Prin deschiderea uşii însă, 
aerul din carceră se pri-menise, aşa că, pentru o vreme, a 
fost iar respirabil. Între timp, gardia-nul începuse să scoată 
celulele la W. C. Am pipăit peretele de scândură până ce am 
dat de dopul de lână descoperit la prima mea şedere în 
carce-ră. L-am scos şi, prin gaură, am putut să văd toţi 
deţinuţii din celulele din jumătatea noastră de coridor. 
Treceau chiar pe lângă carceră, înainte de a intra la closet. 
Toţi cei din grupul nostru de la Cavnic au dat câte un pumn 
în carceră, la trecere, sau mi-au şoptit câte un salut, 
arătându-mi că ştiau de soarta mea. Telefonul prin perete 
funcţionase! M-am bucurat şi eu să-i revăd la faţă şi mai cu 
seamă să constat că toţi se refăcuseră şi nu mai aveau nici 
ei nimic din înfăţişarea scheletică de acum câteva luni. În 
comparaţie cu ei, cu atât mai impresionante erau apariţiile 
din celelalte celule, care au defilat prin faţa observatorului 
meu. În afară de Harry Brauner, nu cunoşteam pe nimeni. 
Totuşi, prin informaţiile obţinute, fie prin perete de la 
Brauner, fie ascultând la uşă discuţiile dintre gardieni sau 
ofiţeri, reuşisem să aflăm numele locatarilor multor celule. 
Dacă cei câţiva, din lotul Pătrăşcanu, printre care şi 
Brauner, arătau destul de prost, aspectul fizic al celorlalţi 
era îngrozitor. Fiind cald, toţi ieşeau la W. C. Numai în 
chiloţi, aşa că le puteam număra coastele în voie. Mi-aduc şi 
acum aminte de drumul parcurs de patru deţinuţi până la 
W. C, drum care luase proporţii de calvar. În cei 15 metri, 


de la celula lor până la closet, s-au oprit de celpuţin 4-5 
ori. Doi din ei duceau de toarte tineta iar ceilalţi doi, 
hârdăul de apă. Cel mai greu din recipiente, chiar plin, nu 
depăşea 30 de kg. Şi, totuşi, nenorociţii se clătinau pe pi- 
cioarele tremurânde, sub greutate, pierzându-şi echilibrul 
la fiecare 4 - 5 paşi. Atunci lăsau hârdaiele jos ca să răsufle 
şi să se rezeme de perete, în timp ce gardianul îi grăbea, 
ameninţându-i şi răcnind tot felul de cu-vinte de batjocură 
la adresa bătrâneţii şi neputinței lor. Înfricoşaţi, bieţii 
oameni apucau tineta şi hârdăul de toarte şi, împleticindu- 
se şi mai rău pe picioare, o porneau mai departe, până când 
îi lăsau din nou puterile şi iar se opreau. La fiecare etapă, 
scena se repeta, gardianul neînduplecân-du-se să-i lase să 
se odihnească sau măcar să meargă mai încet. Intransigent 
a rămas şi când unul din ei s-a văitat că îi este greu, fiindcă 
are hernie. Într-adevăr, îl văzusem cum, în timp ce cu o 
mână ţinea toar-ta hârdăului, cu cea rămasă liberă îşi apăsa 
partea de jos a abdomenului. 

— Dacă eşti bolnav, trebuia să rămâi acasă, banditule, nu 
să complotezi împotriva clasei muncitoare, ca să ajungi la 
puşcărie! 

Drumul de întoarcere, de la W. C. În celulă, s-a desfăşurat 
în aceleaşi condiţii. Doi din cei patru, care erau astfel zilnic 
batjocoriţi, erau Dob-rescu, fostul primar al Capitalei şi Pop 
(nu mai ştiu dacă Valer sau Io-nel), fostul ministru. De 
numele celorlalţi doi, nu-mi mai amintesc. 

Când a venit rândul celulei mele să fie scoasă la W. C, am 
fost şi eu eliberat din carceră. 

Într-o după-amiază, am primit pentru a doua oară, în 
aceeaşi zi, vizita lui Cornel Petrasievici. Cu totul pe 
neaşteptate, zăvoarele celulei noastre au fost trase şi în uşă 
a apărut un gardian necunoscut. Se întâmpla dese-ori ca 
şeful de secţie din Zarcă să fie chemat la administraţie. În 
acest caz, plutonierul sau sergentul, care venea să-i 
transmită ordinul, rămi-nea să-i ţină locul gardianului de 
serviciu până la întoarcerea lui pe sec-ţie. Profitând 


probabil de acest intermezzo, noul gardian, fiind străin de 
felul în care se desfăşurase programul în Zarcă şi neştiind 
că vizita me-dicală avusese loc în cursul dimineţii, Cornel 
Petrasievici îl convinsese că are de distribuit medicamente 
la câţiva bolnavi. Aşa se face că a ajuns din nou la celula 
noastră. Sub ochii gardianului care rămăsese în uşă, Cornel 
a intrat în celulă, întrebându-ne dacă mai tuşim. N-a 
aşteptat răs-punsul şi, cu autoritate, a continuat: 

— Deschideţi gura pe rând, să vă dau ultimul 
„Maraschino” pe care îl mai am în cabinet! 

Şi, dintr-o sticlă cu etichetă de sirop de tuse, a umplut de 
mai multe ori o lingură, pe care ne-a turnat-o pe rând în 
gură. Ne-au revenit fiecăruia câte treipatru linguri, pe care, 
luaţi repede, le-am înghiţit pe negân-dite. Până să ne 
dezmeticim, Cornel ajunsese în prag şi, înainte ca gar- 
dianul să trântească uşa în urma lui, l-am mai auzit 
spunându-ne: 

— Cu asta, cred că o să vă simţiţi mai bine! 

Nu fusese chiar Maraschino ce ne dăduse Cornel, era însă 
O, băutură destul de tare, preparată de el din alcool 
medicinal, diluat cu sirop de tu-se. Cornel îşi botezase 
preparatul Maraschino, fiind sigur că gardianul nu 
cunoştea denumirea. 

Pe măsură ce vremea trecea, lipsa de evenimente mai 
deosebite şi de in-formaţii devenea tot mai apăsătoare. În 
afară de nimicurile zilnice, ni-mic nu venea să tulbure viaţa 
stagnantă din Zarcă. Am fi dat orice să mai aflăm ceva 
despre situaţia politică internaţională şi gândurile noas-tre 
se îndreptau merea spre Cornel Petrasievici, pe care îi 
bănuiam de-ţinător de informaţii externe. Datorită postului 
de doctor, care îi confe-rea o oarecare libertate de mişcară 
în Zarcă, nu ne puteam închipui că el n-a avut posibilităţi de 
contacte cu deţinuţii din celelalte secţii ale închi-sorii sau 
acces la ziarul adus de vreun gardian. Nu ştiam pe vremea 
ace-ea că gardienilor de serviciu în Zarcă le era interzis să- 
şi aducă ziarul. În toate închisorile prin care trecusem până 


aici, îi văzusem pe gardieni citindu-şi ziarul pe secţie. În 
închipuirea noastră, vedeam în Cornel un adevărat tezaur 
de informaţii, care nu ne erau accesibile, fiindcă nu aveam 
ocazia să stăm de vorbă cu el între patru ochi. Toate 
încercările noastre de a crea un astfel de prilej au dat greş, 
gardianul fiind totdea-una în apropiere. Într-o zi când am 
fost duşi la baie, în timp ce ne săpu-neam unul pe altul pe 
spate, lui Mache i-a venit o idee. Odată întorşi în celulă, am 
aflat că eu îl inspirasem. Frecându-mă pe spate cu săpun, 
simţise sub mână o denivelare. Cu câţiva ani înainte de 
arestare, în par-tea stângă a şalelor, ceva mai josj de 
regiunea rinichiului, îmi apăruse o mică escrescenţă, de 
mărimea unei alune. Doctorul îmi spusese că era un lipom, 
un chist sebaceu, cu totul banal. Fusesem sfătuit să-l las să 
se mai dezvolte, înainte de a-l extirpa. Timpul trecuse şi 
lipomul nu mai crescuse. Era aproape invizibil şi nu mă jena 
deloc, aşa că nu m-a mai preocupat. Cu puţin înainte de a 
evada de la mină, a început, treptat, să se dezvolte. De când 
mă aflam în Zarcă, devenise foarte vizibil. Fiind şi slab, 
apărea ca o proeminenţă de dimensiunea unei jumătăţi de 
ou. După ce gardianul ne-a încuiat în celulă, Mache s-a 
întors spre mine şi a ex-clamat: 

— Numai tu ne poţi salva! 

Planul lui era simplu: la prima vizită medicală, să-i spun lui 
Cornel Pe-trasievici că escrescenţă din spate a început să 
mă doară. Examinându-mă, Cornel îşi va da imediat seama 
că e vorba de un lipom banal, care nu poate provoca dureri. 
Va înţelege că durerile invocate sunt un pretext pentru a 
scăpa din Zarcă şi va raporta administraţiei, recomandând 
inter-narea mea în spital, pentru operaţie. Dacă planul va 
reuşi şi internarea mea va fi aprobată, voi fi operat tot de 
un medic deţinut, probabil de profesorul Topa, despre care 
auzisem că lucra ca chirurg la spitalul din Aiud. Şi Mache şi- 
a încheiat pledoaria, asigurându-mă că operaţia în sine e un 
fleac, o simplă incizie, care în mod normal nu necesită nici 
măcar o internare. Deci, operaţia nu conta. Important era 


că aveam să ajung în spitalul închisorii, unde voi lua contact 
cu diferiţi deţinuţi, fie bolnavi, fie doctori şi, după câteva 
zile, mă voi întoarce în celulă doldo-ra de informaţii. N-am 
stat mult pe gânduri. Am fost imediat de acord să fac pe 
cobaiul la experimentul sugerat de Mache. Chiar a doua zi, 
am cerut gardianului să fiu examinat de doctor. La venirea 
lui Cornel, mi-am descoperit regiunea şalelor unde se afla 
lipomul şi i-am semnalat zona dureroasă, aşa cum mă 
învățase Mache. Pentru a facilita interven-ţia lui Mache în 
discuţie, i-am spus lui Cornel că fusesem examinat de 
colegul meu de celula care era doctor şi care îi va putea 
explica mai bine decât mine situaţia. Mache îşi pregătise 
dinainte lecţia. În câteva fraze, utilizând cele mai 
complicate expresii ştiinţifice (de neînțeles pen-tru un 
profan şi cu atât mai ermetice pentru un gardian), i-a dat 
de înţe-les lui Cornel că, de fapt, nu era nimic adevărat din 
tot ce-i spusesem şi că urmăream numai să fiu internat şi 
operat. Cornel a priceput exact ex-plicaţiile lui Mache. 
Dialogul lui Mache şi Cornel nu stârnise nici cea mai mică 
suspiciune plutonierului. Dimpotrivă, îl urmărise cu multă 
atenţie, compunându-şi o expresie interesată de cele ce 
spuneau cei doi doctori. O nimerisem bine cu el. Făcea 
parte din categoria mai rară de gardieni, care se simțeau 
măguliţi de a avea sub paza lor oameni mai deosebiți, 
personalităţi politice, profesori, generali sau intelectuali în 
general. Complexul lor de inferioritate nu se manifesta 
decât prin atitu-dinea pe care o adoptau faţă de aceşti 
oameni, ţinând să le lase impresia că nu sunt străini de 
anumite cunoştinţe şi preocupări intelectuale. Oricât de 
penibile erau încercările lor neîndemânatice de a se da 
drept ce nu erau, acoperindu-se de ridicol, nenorociţii 
dovedeau totuşi prin această comportare că mai 
recunoşteau şi mai respectau anumite valori. Cu această 
categorie de gardieni exista posibilitatea unor contacte şi 
relaţii mai umane. Din păcate cei mai mulţi făceau parte 
dintr-o specie cu totul diferită. Adevărate brute primitive, 


care nu recunoşteau decât supremaţi-a forţei. Era 
categoria cu care trebuia să procedăm cu maximum de pru- 
denţă, mai ales în perioadele în care se strângea şurubul în 
închisori. O vorbă greşită te putea costa şi viaţa. Un singur 
cuvânt pe care nu-l cu-noştea putea stârni la un astfel de 
gardian o criză de furie, care-ţi putea fi fatală. Orgoliul lui 
de proporţii aproape patologice, dezvoltat de atotpu- 
ternicia pe care i-o conferea uniforma M. A. [., în virtutea 
căreia dispu-nea de ani de zile de puteri discreţionare 
asupra unor oameni lipsiţi de orice drepturi, nu suporta să-i 
fie ştirbită superioritatea, tocmai de către un deţinut, care, 
din moment ce îi era total supus, trebuia să-i fie şi infe-rior 
sub toate raporturile. Dacă un astfel de individ mai avea şi 
înclinații sadice din fire, iar natura îl mai înzestrase cumva 
şi cu o constituţie fizi-că excepţională, toate condiţiile erau 
îndeplinite pentru a face din el o brută perfectă. Şi, din 
nefericire pentru noi, M. A. [.-ul găsise şi recrutase destul 
de multe exemplare de acest fel, de care s-a folosit în opera 
de zdrobire, în cel mai propriu sens al cuvântului, celor 
care prezentaseră rezistenţa împotriva regimului, fie că 
fuseseră membrii unor partide po-litice, ai vechii armate, ai 
clerului sau ai ţărănimii. 

Trecuseră mai multe zile de la vizita medicală, la care mă 
plânsesem de durerile din şale. Începusem să credem că 
planul imaginat de Mache nu avea să dea rezultatul scontat, 
când, într-o dimineaţă, gardianul m-a scos din celulă şi m-a 
dus la cabinetul medical al Zărcii. De fapt, celula lui Cornel. 
O celulă ca toate celelalte, cu singura deosebire că era 
mobilată. Un pat de fier cu saltea, pătură, cearceaf, pernă şi 
faţă de pernă, aşezat de-a lungul peretelui din dreapta, 
constituia privilegiul de care se bucura Cornel, ca medic al 
Zărcii. În partea stângă, o masă lungă de lemn, cu 
picioarele scurtate şi acoperită cu un cearceaf, servea de 
pat de consul-taţie. La unul din capetele ei, o măsuţă cu 
câteva cutii şi sticluţe. Pe unul din pereţi era agăţat un 
dulăpior vopsit în alb, cu o cruce roşie pe uşă, pe altul, un 


mic rezervor de tablă, prevăzut cu un robinet, sub care se 
găsea un lighean. În celula-cabinet medical mă aşteptau 
Cornel Petrasievici şi doctorul Bogăţeanu. Cel din urmă îşi 
pusese un halat alb peste uniforma albastră de M. A. I.-ist. 
Mi s-a spus să mă dezbrac şi să mă întorc cu spa-tele. 
Cornel, arătându-i colonelului umflătura, a început să-i 
expună ca-zul. După o serie de explicaţii, descriind aspectul 
şi locul unde era pla-sată, Cornel a trecut la palparea 
lipomului, asigurându-mă că o va face cu menajamente. Va 
trebui numai să-i indic punctele dureroase. Ghidându-mă 
după indicaţiile pe care în acelaşi timp le dădea lui Bogă- 
ţeanu, m-am plâns de dureri la apăsare, acolo unde 
înţelegeam din ex-plicaţiile lui că trebuiau să fie locurile 
sensibile. Colonelul nu s-a atins de mine, dar asculta cu 
atenţie tot ce-i spunea Cornel. Odată consultaţia terminată, 
în timp ce mă îmbrăcam, Cornel s-a apropiat de Bogăţeanu 
şi i-a vorbit cu glas scăzut, ferindu-se în mod vădit să-l pot 
auzi. Conţinutul convorbirii lor confidenţiale nu l-am aflat 
decât mai târziu. Pe scurt, Cornel susţinuse posibilitatea 
unei tumori de natură canceroasă. Pusese chestiunea în aşa 
fel, încât, pentru a-şi arăta competenţa, Bogă-ţeanu îşi 
însuşise imediat diagnosticul. Mai mult, Cornel îi stârnise 
chiar interesul personal sugerându-i, că descoperirea şi 
semnalarea cazului pu-tea face obiectul unei comunicări, 
alcărui merit îi va reveni în întregime, aducându-i 
aprecierea forurilor superioare pentru activitatea lui 
profesi-onală. Cornel i-a propus să dispună operarea mea la 
spitalul închisorii şi trimiterea tumorii extrase la un examen 
de laborator putându-şi apoi în-temeia lucrarea pe 
rezultatul biopsiei. Bogăţeanu a părăsit Zarea, hotărât să 
exploateze în favoarea lui cazul meu, pentru a se remarca, 
dar i-a dat de înţeles lui Cornel că nu poate decide pe loc 
internarea mea în spital. Desigur, întârzierea se referea la 
obţinerea aprobării colonelului Coler, comandantul 
Aiudului. 


După consultaţia de la cabinetul medical, în prezenţa dr. 
Bogăţeanu, au trecut vreo două săptămâni, fără ca 
evenimentul să mai aibă vreo urma-re. Părea că toată 
afacerea căzuse în baltă. În tot acest răstimp, continu-am să 
joc rolul bolnavului, simulând dureri în regiunea dorsală, ori 
de câte ori eram în ochii gardianului, fie cu ocazia scoaterii 
la „program”, fie la împărţirea mesei. În cele câteva vizite 
făcute în celula noastră, Cornel m-a examinat de fiecare 
dată, întrebându-mă dacă durerile s-au accentuat şi 
cerându-mi să am răbdare, până ce medicul-şef va aproba 
internarea mea în spital. Gardianul fiind ca de obicei de faţă 
la aceste vizite, am înţeles că trebuie să-mi joc mai departe 
rolul. 

Începusem să mă obişnuiesc cu ideea că toată înscenarea 
noastră fusese zadarnică şi că planul nostru dăduse greş, 
când într-o bună dimineaţă, gardianul a tras zăvoarele 
celulei şi, din uşă, Cornel mi-a anunţat surpri-za: operaţia 
fusese aprobată. Dar surpriza nu se oprea aci: internarea 
mea în spital nu fusese aprobată, aşa că urma să fiu operat 
de Cornel, în cabinetul medical din Zarcă. Totodată, Cornel 
m-a anunţat că voi fi a-dus la cabinet, după ce va primi de la 
spitalul penitenciarului cele nece-sare pentru intervenţie: o 
casoletă cu pansamente sterile, o alta cu in-strumente, 
catgut şi ac chirurgical. Decepţionaţi la început de vestea 
că nu aveam să ajung la spital, ne-am consolat cu gândul că 
măcar voi avea ocazia să stau de vorbă cu Petrasievici, pe 
care oricum îl presupuneam mai bine informat ca noi. Am 
pus chiar la cale un mijloc prin care Ma-che şi Paul să-mi 
faciliteze condiţiile de a sta de vorbă cu el între patru ochi. 
După ce voi fi dus la cabinetul medical, vor bate la uşă, sub 
un pretext oarecare, pentru a-l atrage pe gardian la celula 
lor, eu rămânând astfel singur cu Cornel. Am aşteptat toată 
dimineaţa să fiu dus la cabi-net. Evenimentul s-a produs 
abia după-amiază. Când, urmat de gardian, am intrat în 
cabinet, l-am găsit pe Cornel făcând ultimele improvizații 
pentru amenajarea mesei de bucătărie cu picioarele tăiate, 


care-i mobila celula, în masă de operaţie. Aşternea pe tăblia 
de lemn pătura de pe patul lui, iar pe deasupra un cearceaf 
curat. La căpătâi, mi-a pus manta-ua lui de zeghe, 
împăturită. M-am dezbrăcat şi m-am întins cu faţa în jos. 
Gardianul, curios să vadă operaţia, se apropiase şi privea 
peste u-mărul lui Cornel. Părea aşa de interesat de tot ce 
făcea Cornel, încât în-cepuse să-mi fie teamă că nu va 
părăsi cabinetul atunci când, conform înţelegerii noastre, 
Mache şi Paul vor bate la uşă. Nu s-a clintit din loc, cât timp 
Cornel mi-a făcut cele câteva injecții cu novocaină în jurul 
lipo-mului aşteptând, ca anestezicul să-şi facă efectul. 
Petrasievici îmi atin-gea din când în când pielea cu vârful 
bisturiului, pentru a-i verifica sensi-bilitatea. Mi-a spus că 
va fi nevoit să treacă la incizie, de îndată ce zona respectivă 
va fi anesteziată şi că va trebui să termine operaţia cât mai 
re-pede, deoarece primise de la spital o cantitate minimă de 
novocaină. Când la înţepătura bisturiului n-am reacţionat şi 
i-am spus că nu mai simt nimic, Cornel a şi făcut incizia, pe 
o lungime de circa 10 cm. În clipele următoare, o senzaţie 
de căldură umedă pe partea laterală a şol-dului m-a făcut să 
întorc capul. Era sângele care se scurgea din rană şi care, 
prelingându-se pe piele, îmbiba cearceaful de sub mine. 
Totodată, am văzut însă şi faţa gardianului, care pălise ca 
varul. Cornel, cu toate că ocupat cu desprinderea lipomului, 
care se arăta foarte aderent de ţe-sutul din jur, îşi dăduse şi 
el seama de starea gardianului, fiindcă l-am auzit 
spunându-i: 

— Domnule plutonier, ieşiţi repede afară la aer şi respiraţi 
adânc de câteva ori! 

N-a fost nevoie de insistenţe. Gardianul i-a ascultat sfatul 
şi, cam ne-sigur pe picioare, s-a îndreptat spre uşă. Scena 
care s-a petrecut atunci, a rămas de pomină în grupul 
nostru, fiind deseori povestită prin puşcăriile prin care am 
mai trecut, cu un haz mereu reînnoit. În momentul în care 
gardianul a ieşit pe uşă, ca la o comandă, Cornel s-a aplecat 


spre mine iar eu am întors capul spre el, amândoi într-un 
glas, pronunţând aceleaşi cuvinte: 

— Ce mai ştii nou? 

În dialogul care a urmat, ne-am decepţionat reciproc: şi 
unul şi altul deţineam informaţii tot atât de vechi, datând de 
câteva luni. Şi Cornel îşi pusese aceeaşi nădejde ca şi mine 
în întâlnirea noastră cu ocazia opera-ţiei. Fusese convins că 
venisem cu ştiri proaspete, la fel cum şi noi cre-zusem 
despre el că trebuia să fie informat. Singurul schimb de 
veşti in-teresante pe care l-am putut face a fost cu privire la 
soarta câtorva cama-razi şi prieteni comuni, întâlniți fie de 
el, fie de mine, prin diferitele în-chisori prin care trecusem 
fiecare. În timp ce stam de vorbă, Cornel continua să se 
îndeletnicească cu desprinderea chistului, străduindu-se să- 
] extragă în întregime. Îmi spunea că, dacă nu procedează 
aşa, sunt riscuri să se refacă. După o vreme s-a întors şi 
gardianul, dar n-a mai intrat în cabinet. Se plimba pe 
coridor în faţa uşii deschise, evitând să se mai apropie sau 
chiar să privească spre noi. Din cauza aderenţelor şi a 
dificultăţilor întâmpinate la desprinderea lor, durata 
operaţiei a depă-şit timpul prevăzut şi efectul anesteziei a 
început să dispară. Faza finală a fost destul de neplăcută, 
dar mai ales când s-a ajuns la cusut, a trebuit să strâng 
zdravăn din dinţi, această ultimă parte a operaţiei 
petrecându-se pe viu. Înainte de a-mi face pansamentul, 
Cornel mi-a dat câteva antine-vralgice, prevenindu-mă că, 
în următoarele ore, durerile s-ar putea in-tensifica. M-a 
trimis apoi în celulă şi mi-a spus să stau culcat spre a evita 
sângerarea. Nici n-a apucat bine gardianul să tragă 
zăvoarele în urma mea, că Mache şi Paul au şi fost lângă 
mine, curioşi să afle veştile pe care le aduceam. Nu se 
aşteptau să viu chiar cu mâna goală. Mai întâi s-au 
resemnat ca şi mine iar apoi am sfârşit prin a râde de 
iluziile pe care ni le făcusem şi de întreg planul pe care îl 
urzisem în zadar. Pentru Ma-che, toată păţania devenise cu 
timpul un fel de anecdotă, pe care o po-vestea mai târziu cu 


mult haz, ori de câte ori venea vorba de timpul pe-trecut în 
Zarcă. Începea mereu cu aceeaşi formulă: 

— Hai să vă povestesc cum s-a operat loanid degeaba. 

Chiar degeaba n-a fost. Mai întâi fiindcă am scăpat de 
chist, pe care oricum ar fi trebuit să-l operez cândva. În al 
doilea rând, am exploatat câţiva ani mai târziu cicatricea 
rămasă de pe urma operaţiei, pretinzând că fusesem operat 
la rinichi. Cicatricea era destul de mare pentru a im- 
presiona şi induce în eroare un gardian, care nu-şi dădea 
seama că nu era plasată în dreptul rinichiului. Aşa am 
obţinut de mai multe ori drep-tul de a rămâne în celulă în 
închisoarea din Piteşti, în timp ce camarazii mei erau scoşi 
la plimbare. Printre noi se afla un „turnător” şi numai în 
acest fel puteam lua contact cu celula vecină, pentru a afla 
noutăţi. 

Până una alta, efectul anesteziei trecuse şi, aşa cum 
prevăzuse Cornel, începuseră durerile. Noaptea n-am prea 
dormit iar dimineaţa, nu numai că eram obosit, dar durerile 
persistând nu-mi găseam nici o poziţie mai comodă în care 
să mă pot odihni. Cam pe la ora prânzului, renunţasem să 
mai încerc să adorm. Reuşisem în schimb să-mi găsesc 
locul. Culcat pe partea dreaptă, proptit într-un cot şi cu 
spatele la uşă, stăteam de vor-bă cu Mache care se aşezase 
turceşte la picioarele saltelei mele. Paul era culcat ca şi 
mine, cu spatele la uşă şi dormea. În aceste poziţii ne-a sur- 
prins brusca deschidere a uşii. Instinctiv, toţi trei am întors 
capul. Chiar şi Paul, trezit de zgomotul zăvorului, a privit 
spre uşă. Un fel de mon-stru obez, îmbrăcat cu un raglan 
închis până la gât şi cu o şapcă în cap, stătea nemişcat în 
cadrul uşii. Din cauza corpolenţei, braţele prea scurte îi 
stăteau depărtate de corp, ca aripioarele unui pinguin 
uriaş. De sub şapca pusă drept în vârful capului, ca pe un 
calapod, ochii mici şi înfun-daţi în faţa lată şi înecată în 
grăsime ne priveau fără nici un fel de expre-sie. La o 
jumătate de pas în spatele lui, Coler, comandantul Aiudului, 
în uniforma lui de colonel. Câteva clipe a fost linişte 


absolută. 'Toate perso-najele scenei rămăseseră într-o 
imobilitate perfectă. Cei din uşă, aşa cum i-am descris, iar 
noi, în poziţiile în care ne surprinsese zgomotul zăvoarelor 
trase, nemişcaţi şi numai cu capetele întoarse spre uşă. 
Prima mişcare a făcut-o Coler. Cu vizibilă deferenţă s-a 
apropiat de civilul obez dar mai scund decât el şi, din spate, 
aplecându-i-se peste umăr, i-a şopti ceva la ureche. Apoi, 
respectuos, s-a retras din nou pe poziţia iniţială, scena 
revenind şi ea la imobilitatea dinainte. În acest timp, 
completând tabloul, gardianul de serviciu pe secţie 
încremenise în pozi-ţie de drepţi pe coridor. Era evident că 
civilul trebuia să fi fost un per-sonaj foarte sus-pus, ca să 
producă o asemenea manifestare de respect. Mai ales 
atitudinea aproape umilă şi de totală supuşenie a lui Coler 
ne-a făcut să înţelegem că vizitatorul era un om foarte 
important. Pe Coler îl văzusem de câteva ori prin gaura 
oblonului venind în inspecţie la bucă-tărie. Mândru, ca un 
stăpân absolut pe domeniile lui, stârnea la apariţia lui o 
adevărată panică printre gardieni, care alergau în toate 
părţile, neş-tiind cum să execute mai repede ordinele pe 
care le dădea, cu tonul au-toritar al unui comandant de oşti 
Acelaşi Coler era acum rezervat şi mo-dest, cu ochii în 
patru şi atent să surprindă cel mai mic gest al civilului, ca 
să-i ghicească şi să-i prevină orice dorinţă. Între timp, scena 
mută ca-re se prelungea peste măsura crease un fel de 
„suspens” penibil, o tensi-une nervoasă inexplicabilă. Cheia 
destinderii părea să stea în mâna per-sonajului central al 
tabloului, care continua să ne privească la fel, cu aceiaşi 
ochi inexpresivi, fără să dea nici un semn de viaţă. Ce fluid 
tele-patic sau pe ce altă cale gândurile noastre au intrat în 
comunicaţie, nu ştiu, fapt este însă că toţi trei, spontan, ne- 
am reluat îndeletnicirile între-rupte cu câteva momente mai 
înainte, la deschiderea uşii. Ca şi cum ni-mic nu s-ar fi 
petrecut şi nimeni nu ne-ar fi observat, rupând vraja ne- 
mişcării şi a tăcerii, Paul a întors capul spre fereastră şi şi-a 
tras pătura peste umăr, ca să-şi continue somnul, iar Mache 


şi cu mine, ignorând ostentativ prezenţa celor din pragul 
celulei, ne-am reluat conversaţia. Mache, din poziţia în care 
se afla, a putut vedea cu coada ochiului reac-ţia civilului. S- 
a întors brusc spre Coler şi arătându-ne cu un gest nervos 
din mână, i-a adresat câteva cuvinte, pe care nu le-am 
înţeles. Ni s-au părut a fi într-o limbă străină. Apoi, ne-au 
întors spatele şi au plecat. Am auzit rând pe rând 
deschizându-se uşile celorlalte celule. Inspecţia a durat o 
bună bucată a dimineţii şi când s-a terminat, prin gaura 
oblonului l-am văzut pe vizitatorul civil traversând curtea, 
însoţit de Coler. Scurt timp după aceea, uşa noastră s-a 
deschis din nou. Era ofiţerul de servi-ciu, care ne-a spus să 
ne scoatem saltelele pe coridor. Ne-am executat, crezând că 
urmau să fie umplute cu paie proaspete. După un timp, ne- 
am dat seama că eram singura celulă din care fuseseră 
scoase saltele-le. La ora prânzului, când l-am întrebat pe 
gardian de ce nu ni se restituie saltelele, ne-am lămurit. Din 
ordinul comandantului, ca pedeapsă pentru atitudinea 
nedisciplinată, ni se luaseră saltelele pentru o lună. Abia a- 
tunci am reuşit să reconstituim cuvintele civilului adresate 
lui Coler. Pronunţase numai două cuvinte, dar cu un accent 
străin atât de puternic, încât nu le putusem desluşi sensul. 
Acum, ştiind despre ce era vorba, ne-am dat seama că, 
pocind îngrozitor cuvintele, civilul ordonase laco-nic: 

— Soite afar!” 

Multă vreme am făcut tot felul de presupuneri cu privire la 
identitatea misteriosului personaj civil. Î n cele din urmă, 
după plecarea noastră din Zarcă, având ocazia să întâlnim 
alţi deţinuţi din Aiud, cărora le-am des-cris personajul, 
împrejurările şi data la care ne vizitase, aceştia ne-au spus 
că era vorba de celebrul colonel Nicolski. Această eminenţă 
cenu-şie a Ministerului de Interne, de numele căruia erau 
legate cele mai si-nistre acţiuni criminale săvârşite 
împotriva deţinuţilor politici, care cul-minaseră cu 
„reeducarea” din Suceava, Piteşti şi Gherla, vizitase în acea 
epocă Aiudul. Alţi deţinuţi, tot din Aiud, pretindeau că 


vizitatorul din acea vreme fusese generalul Pintilie 
Gheorghe. Pe adevăratul lui nume, Pintilie Bodnarenco, 
acest rus din Basarabia era o altă figură, cu nimic mai 
prejos de Nicolski. În ierarhia ocultă a Ministerului de 
Interne, cred că era şi mai sus-pus. Din câte ştiu, într-o 
vreme în care Securitatea de-venise minister independent, 
sub denumirea de Ministerul Securităţii Statului, Pintilie 
fusese şeful acestui departament. Nu m-am putut nicio-dată 
lămuri cu certitudine, cu care din cei doi avusesem de-a 
face în Zarcă. Pentru satisfacția de a-l fi înfruntat pe 
Nicolski sau pe Pintilie, am dormit timp de o lună direct pe 
podele, cu bocancii sub cap, în chip de pernă. Cred că tot 
datorită relaxării care intervenise în acea vreme în regimul 
penitenciar, scăpasem aşa de ieftin. Pentru mine, primele 
zile fără saltea au fost mai chinuitoare din cauza operaţiei 
încă proaspete. După ce Cornel mi-a scos însă firele şi 
durerile au încetat, n-am mai a-vut de răbdat, ca şi Mache şi 
Paul, decât duritatea duşumelelor şi frigul care începuse să 
se lase peste noapte. Vara se apropia de sfârşit. Căldurile 
mari trecuseră. Zilele erau încă frumoase şi însorite, dar 
nop-ţile se răcoriseră de-a binelea. 

Într-o dmineaţă, ofiţerul de serviciu a deschis uşa celulei 
noastre şi mi-a citit numele scris pe un bileţel. 

— Echipează-te şi ieşi afară! 

M-a dus spre ieşirea din Zarcă. Înainte de a ieşi pe poartă, 
mi-a pus o pătură în cap şi m-a luat de braţ. Nu vedeam 
decât unde puneam picio-rul. Condus de mâna ofițerului, 
am traversat curtea din faţa Zărcii, care mi-era bine 
cunoscută de luni de zile, de când o ţineam sub observaţie 
prin gaura oblonului. Apoi, am cotit la stânga şi nu m-am 
mai putut ori-enta. Pierdusem obiceiul să mai merg aşa de 
mult şi picioarele neexer-sate îmi erau nesigure pe pavajul 
neregulat din piatră rotundă de râu. Drumul mi s-a părut 
destul de lung şi mi se făcuse frig. Mi-amintesc că am trecut 
printr-o poartă din zăbrele. Am mai mers puţin, am urcat 
două sau trei trepte şi am intrat într-o clădire. După încă 


alţi câţiva paşi pe un coridor, ofiţerul de serviciu m-a oprit şi 
mi-a spus să nu mă mişc din loc şi să aştept. A deschis o uşă 
şi l-am auzit raportând ceva unui superior. 

— Bine! Adu-l înăuntru! I-a răspuns o voce. 

În clipa următoare, mi s-a tras pătura de pe cap şi am fost 
introdus într-o cameră. Orbit de lumină, am rămas în 
picioare, lângă uşa pe care ofiţerul de serviciu, fără să mai 
intre, o închisese în urma mea. Mă aflam într-o încăpere 
foarte spațioasă. Cele trei birouri, scaunele şi câteva 
dulapuri de acte mai lăsau destul loc împrejurul lor, ca să-ţi 
facă impresia unei încăperi insuficient mobilate. Se făcuse 
focul. Din dreapta mea, de lângă uşă, o sobă de teracotă 
radia căldură. În faţa ei era aşezat unul din biro-uri. De-a 
lungul peretelui din dreapta era instalat al doilea iar drept 
în faţă, între cele două ferestre, ca de-al treilea. Din cauza 
luminii puter-nice care îmi bătea în ochii încă neacomodaţi, 
nu remarcasem că la acesta din urmă era aşezat un ofiţer. I- 
am înregistrat prezenţa aproape în acelaşi moment în care 
mi-a adresat cuvântul: 

— Ce mai faci, domnule Ioanid? Ia te rog loc pe scaun! 

Cu un gest, mi-a indicat un scaun din faţa biroului. Fusese 
aşezat la oarecare distanţă, în aşa fel ca să nu pot vedea 
hârtiile de pe birou. 

— Îţi mai aduci aminte de mine? 

— Sigur că da, domnule locotenent-major. 

Era ofiţerul care mă anchetase în toamna lui 1953, la 
sediul Securităţii din Calea Rahovei, când Titi şi cu mine 
fuseserăm arestaţi. Cele câteva fraze schimbate, în termeni 
cât se poate de civilizaţi, n-au fost singurele. A urmat o 
conversaţie de cel puţin zece minute, purtată în aceleaşi 
con-diţii. Între altele, privindu-mă cu insistenţă, s-a informat 
dacă sunt bol-nav. Mi-am dat seama că pentru el, eram 
aproape de nerecunoscut. Când fusesem arestat, şi mă 
anchetase, aveam cel puţin cu 10 kg mai mult, e-ram 
bronzat de soare şi, din punct de vedere fizic, puteam fi un 
exemplu de tinereţe şi sănătate. Iar acum, îi stătea înainte 


un om uzat, supt la fa-ţă, cu pielea uscată şi gălbejită de 
claustraţie, tuns şi îmbrăcat în haine vechi, murdare şi 
peticite, care-i accentuau înfăţişarea, şi aşa mizerabilă. Nu 
m-am mirat, aşadar, să-l văd neîncrezător când i-am spus că 
n-am fost bolnav şi că nu sufăr de nimic. Am profitat însă să- 
i arunc o vorbă despre ceea ce poate face Ministerul de 
Interne dintr-un om supus regi-mului de exterminare. Cu 
toate că s-ar fi putut simţi direct vizat de această învinuire, 
fiind el însuşi un reprezentant al M. A. I.-ului, ancheta-torul 
s-a mulţumit să ignore aluzia, părând mai degrabă interesat 
şi afle detalii despre regimul de care pomenisem şi căruia îi 
datoram starea mea fizică actuală. Nu mai eram tânărul 
care cu doi ani în urmă ar mai fi putut crede în sinceritatea 
unor manifestări de bunăvoință din partea u-nui anchetator. 
Admiţând că, totuşi, la început, aş fi avut naivitatea de a 
crede în sensibilitatea sufletească a vreunui membru din 
aparatul Secu-rităţii, după experienţa câştigată între timp, 
nu mai putea fi vorba de aşa ceva. Ar fi însemnat nu numai 
prostie, dar şi o slăbiciune nepermisă! Eram, aşadar, 
departe de tentaţia de a umaniza trăsăturile vreunuia din 
aceşti roboţi, specializaţi în zdrobitul oamenilor. 

Şi, totuşi, de-a lungul anilor în care am avut de-a face cu 
ei, am întâlnit câteva exemplare, care încă mai păstrau ceva 
nealterat din făptura lor umană. 

Cu toată şcoala intensivă de pervertire sufletească pentru 
meseria de anchetator, în care calitatea profesională 
creştea, pe măsură ce mânuiau mai bine înşelătoria, 
minciuna, şantajul, spaima şi tortura, totuşi, la unii mai 
persistau urme de sentimente umane. Desigur, nu într-atât 
încât să-i facă să-şi pericliteze situaţia, dar suficient pentru 
a-i pune uneori pe gân-duri, ceea ce, dintr-un anumit punct 
de vedere, le făcea probabil viaţa mai grea decât celor total 
dezumanizaţi. Acesta mi s-a părut a fi şi cazul 
anchetatorului meu. Prea mă asculta cu luare-aminte. Cu 
toate că afecta un aer distrat, nu-şi putea ascunde interesul 
pentru cele ce-i povesteam despre închisoarea din Oradea. 


Când mă opream din povestit, tot el mă stârnea să continui, 
prin câte o remarcă, în care îşi manifesta neîncrede-rea faţă 
de cele ce-i relatam. Reluam atunci episodul cu pricina, 
descri-indu-l până la cele mai mici amănunte. O făceam cu 
plăcere şi cât mai convingător. Mai ales că era un 
rechizitoriu al căpitanului Tilici, co-mandantul închisorii din 
Oradea, şi echipei lui de bătăuşi. I-am înşirat toate acţiunile 
întreprinse de administraţia penitenciarului din Oradea, 
care erau tot atâtea capete de acuzaţie ce se încadrau în 
articolele orică-rui cod penal, din orice ţară din lume. Nu 
ştiu dacă pledoaria mea a ser-vit la ceva sau dacă mi-am 
răcit gura de pomană, denunţând unui secu-rist 
fărădelegile altor securişti. Zicala „corb la corb nu-şi scoate 
ochii” se potrivea de minune cazului. Şi, totuşi, chiar dacă 
n-am făcut decât să îi satisfac curiozitatea personală, 
povestindu-i din lumea penitenciară cu care, practic, un 
anchetator nu avea de-a face, consider că trebuia să-l 
informez. Uneori, chiar pe un teren steril, mai încolţeşte 
câte o sămânță. lar de nu era acesta cazul, cel puţin 
contribuisem la ceea ce mulţi dintre noi consideram, pe 
vremea aceea, ca fiind o datorie a deţinutului: făcu-sem din 
anchetatorul meu un securist în plus, care nu va putea 
spune că „n-a ştiut”. Când mi-am încheiat povestea cu 
întrebarea: „Domnule lo-cotenent-maj or, dumneavoastră 
credeţi că într-o închisoare se pot pe-trece asemenea 
lucruri fără ştirea Securităţii şi a Ministerului de Inter-ne”?”, 
anchetatorul îşi luase un aer preocupat, ca şi cum nu mi-ar 
fi ur-mărit ultimele cuvinte. Începuse să răsfoiască un dosar 
voluminos care-i stătea în faţă şi, prefăcându-se a nu-mi fi 
auzit întrebarea, mi-a spus: 

— Domnule Ioanid, trebuie să lăsăm poveştile şi să trecem 
la treabă! 

Înainte de a continua, m-a întrebat dacă vreau să fumez. I- 
am răspuns afirmativ. Ca să nu mă apropii de birou, s-a 
sculat el şi mi-a adus un pachet de ţigări Carpaţi şi o cutie 


de chibrituri. S-a întors apoi la biroul lui şi mi-a dat 
următoarea explicaţie: 

— Domnule Ioanid, se apropie data procesului dumitale. 
Cum a trecut cam multă vreme de la întocmirea lui, dosarul 
anchetei s-a prăfuit stând prin rafturi şi nu mai e 
prezentabil. Sunt nevoit să-l refac. Voi reduce piesele la 
strictul necesar, comprimând vechile dumitale declaraţii, 
într-un nou proces verbal de anchetă, mai concis. Pentru 
acesta din urmă voi avea nevoie de semnătura dumitale. 

Şi, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile, a continuat: 

— Bineînţeles că îţi voi da mai întâi să citeşti noile procese- 
verbale, ca să-ţi dai seama că nu vor cuprinde decât 
declaraţiile pe care le-ai dat şi le-ai semnat la anchetă. 

Într-adevăr, de îndată ce-mi spusese că venise să rescrie 
procesele-ver-bale de anchetă, mă gândisem că trebuie să 
fie vorba de o înşelătorie. Nici ultimele lui asigurări nu m-au 
liniştit în această privinţă. Mi-am zis că va trebui să fiu cu 
ochii-n patru la ce voi semna, ca să nu se strecoare ceva 
nedorit. Am devenit cu atât mai bănuitor, cu cât 
anchetatorul se ară-ta mai departe binevoitor. Mi-a spus că 
transcrierea pieselor din dosar îi va lua timp şi că de mine 
nu va avea nevoie decât la sfârşit, pentru sem-nături, dar că 
se gândise că mi-i face plăcere să mai ies dintre cei patru 
pereţi şi să pot fuma o ţigară. De acea ceruse să fiu adus în 
faţa lui. Dacă însă preferam să stau în acest timp în celulă, 
nu aveam decât să-i spun şi-mi va îndeplini dorinţa. Atâta 
solicitudine şi bune intenţii mi se păreau suspecte. l-am 
mulţumit, însă, şi i-am spus ca decât în întuneci-mea celulei, 
prefer să rămân în birou cu el, unde ferestrele n-au obloane 
şi pot măcar vedea un petec de cer. Acestea fiind zise, 
conversaţia a în-cetat, fiecare văzându-şi de treabă: ofiţerul 
s-a pus pe scris iar eu m-am apucat să examinez mai cu 
atenţie încăperea, rotindu-mi privirile împre-jur. Din când în 
când, ca şi cum aş fi amorţit, îmi mai schimbam poziţiA. Pe 
scaun şi totodată unghiul de vedere. Aşa am ajuns să observ 
că lângă sobă se afla un cuier-pom, în care era atârnată o 


manta ofiţerească albas-tră, cu epoleţi de colonel. Nu putea 
fi decât a lui Coler, comandantul A-iudului, a totodată şi 
unul din birouri trebuia să fi fost tot al lui. Dar des- 
coperirea senzaţională era alta: din buzunarul mantalei lui 
Coler, ieşea partea de sus a unui ziar împăturit. Obsedat 
cum eram de ştiri, nu mi-am mai putut lua gândul de la 
ziarul care se găsea la numai câţiva paşi, şi era totuşi atât 
de inaccesibil. Atracția irezistibilă pe care ziarul o exercita 
asupra mea nu-mi dădea pace şi în cele din urmă mi-a venit 
o idee. Am rupt tăcerea şi m-am adresat anchetatorului. L- 
am întrebat dacă mă pot aşeza lângă sobă, fiindcă mi s-a 
făcut frig. A fost de acord, cu toate că părea puţin mirat, 
cererea mea nefiind prea justificată de temperatura destul 
de plăcută din cameră. M-a şi întrebat dacă în celulă era 
mai cald. l-am spus că nu, dar că din cauza slăbiciunii eram 
mai friguros şi că eram obişnuit să stau toată ziua cu pătura 
în spinare. În timp îmi muta-sem scaunul, mă aşezasem şi, 
rezemat de sobă, fumam, cu aerul mulţu-mit al omului care 
nu-şi mai dorea nimic altceva. Ce voiam să fac mai departe, 
nici eu nu ştiam. Mă aflam acum la aproape patru metri 
distan-ţă de anchetatorul meu, care îşi reluase scrisul. 
Partea de jos a corpului mi-era acoperită de biroul ce-l 
presupuneam al lui Coler, în spatele căruia îmi trăsesem 
scaunul. Întinzând mâna, puteam atinge ziarul din 
buzunarul mantalei. Era însă o mişcare care intra în 
unghiul de vedere al anchetatorului deoarece înălţimea 
biroului se oprea sub nivelul buzuna-rului şi nu-mi mai 
făcea paravan. Am stat mai bine de trei ore pe scau-nul de 
lângă sobă. Anchetatorul scria de zor. Din când în când mai 
ridica ochii şi privea în direcţia mea, fără să mă vadă, 
preocupat de formularea frazei următoare din procesul 
verbal pe care îl rescria. În restul timpu-lui, nu părea să mai 
ia act de prezena mea, decât când se oprea din scris ca să 
aprindă o ţigară. Atunci punea tocul jos şi mai schimba 
câteva vor-be cu mine, fie pentru a mă întreba dacă îmi mai 
este frig, fie pentru a se informa dacă mai am ţigări. Mie mi- 


era gândul numai la ziar! Totuşi, n-am îndrăznit să mă ating 
de el. Nu atât din grija de a nu fi surprins de anchetator, cât 
de teamă că mi-l vor găsi asupra mea la percheziţia ce cu 
siguranţă mi-o vor face la întoarcerea în Zarcă. Pe la prânz, 
ofiţerul şi-a strâns hârtiile, spunându-mi că n-a terminat 
încă şi că trebui să continue şi după masă. Din nou m-a 
întrebat dacă prefer să mă cheme de îndată ce se va 
întoarce de la masă sau numai la sfârşitul lucrării pentru 
sem-nătură, iar eu i-am repetat că m-aş bucura mai mult să 
stau la lumină şi lângă sobă, decât în celulă. În timp ce-şi 
băga dosarul în servietă şi înain-te de a chema gardianul ca 
să mă ducă în Zarcă, i-am cerut două ţigări pentru 
camarazii mei din celulă. M-a întrebat dacă regulamentul 
închi-sorii permite fumatul. I-am spus că da, dacă ţigările 
sunt date de la an-chetă, cu toate că ştiam că în Zarcă nu 
aveam dreptul să fumăm. 

După un moment de ezitare, s-a decis: 

— la-le pe toate, dar pe riscul dumitale. Dacă ţi le găseşte 
şi ţi le con-fiscă, eu nu pot face nimic. Aici, nu eu hotărăsc! 

N-am mai aşteptat. Am scos cele şapte - opt ţigări care 
mai rămăseseră în pachet şi, de faţă cu el, le-am pus bine: 
câte două le-am strecurat printr-o gaură special prevăzută, 
sub fiecare din petecele cusute în genunchii pantalonilor, 
alte două sub petecul din fund, iar restul în sân. În tivul de 
la piept al zeghei, am vârât câteva bețe de chibrituri şi o 
bucăţică din scăpăriciul pe care l-am rupt din muchia cutiei. 
Ofiţerul mă privea cu un zâmbet reţinut pe buze. Când am 
terminat operaţia, a deschis uşa şi a strigat gardianul: 

— Tovarăşe plutonier! Du deţinutul înapoi în celulă! 

Drumul la întoarcere l-am făcut tot cu pătura în cap. La 
poarta de fier am fost opriţi, gardianul care mă conducea 
de braţ trebuind să dea soco-teală despre destinaţia mea 
celui care păzea trecerea. Acesta din urmă s-a apropiat 
apoi de mine şi, în timp ce glumea cu tovarăşul lui, m-a pi- 
păit o dată, de sus până jos. N-a făcut decât să-şi treacă 
mâinile peste pă-tură, de la umeri şi până prin dreptul 


genunchilor, într-un gest, de parcă şi-ar fi şters palmele pe 
mine. După acest simulacru de percheziţie, am putut trece 
mai departe. Eram însă furios pe mine însumi că nu îndrăz- 
nisem să iau ziarul. Aş fi ajuns cu el în celulă, fără nici o 
problemă! M-am mai consolat, gândindu-mă la bucuria ce 
aveam să le-o fac priete-nilor mei, când vor vedea ţigările. 
Mai ales lui Mache, care era un fumă-tor pătimaş. Am ajuns 
la uşa celulei, fără să mi se mai facă vreun con-trol. Băieţii 
mă aşteptau, nerăbdători, să afle unde fusesem dus atâta 
vre-me. Trecuse de ora mesei şi vesela fusese strânsă din 
celule. Nu rămă-sese decât gamela cu porţia mea de ciorbă. 
În timp ce mâncam, le-am povestit despre întrevederea mea 
cu anchetatorul de la Bucureşti. Imediat ce am golit 
gamela, m-am grăbit să bat la uşă ca s-o dau afară, ştiind că 
de-aici înainte, până la ora „programului”, gardianul nu ne 
va mai deranja. Cum i-am auzit paşii îndepărtându-se pe 
coridor, am luat legătura cu Titi Coşereanu prin vecinul 
nostru Harry Brauner şi i-am comunicat cele întâmplate. 
Presupuneam că şi el va fi chemat la anche-tator, pentru 
acelaşi motiv ca şi mine. Împărtăşindu-i bănuielile mele cu 
privire la acest procedeu neobişnuit, de a rescrie nişte 
declaraţii vechi de un an, sub pretextul că nu mai sunt 
prezentabile la înfăţişare, l-am prevenit să fie şi el atent la 
ce semnează. Titi mi-a răspuns prin Brauner că şi el crede 
că e ceva suspect la mijloc. Abia după ce am terminat con- 
versaţia la perete, am început să scot la iveală ţigările. 
Surpriza a fost din cele mai frumoase, dar bucuria s-a 
transformat repede într-un ade-vărat chin. Trebuia să 
răbdăm şi să nu aprindem încă nici o ţigară. Gardianul 
putea veni în orice moment ca să mă ducă din nou la 
anchetă şi, deschizând uşa, va remarca imediat fumul şi 
mirosul de tutun. Celula se aerisea greu şi descoperirea că 
aveam ţigări, şi mai ales foc, ar putea provoca o adevărată 
alarmă, având drept consecinţă o percheziţie şi con-fiscarea 
obiectelor prohibite. Am hotărât deci să nu se fumeze decât 
du-pă ce va veni gardianul să mă ia la anchetă. Până atunci, 


comoara a fost ascunsă în saltea. N-a trecut mult şi am fost 
din nou dus în biroul unde anchetatorul, deja instalat, scria. 
Cum am intrat pe uşă, din prima privi-re am văzut că 
situaţia cuierului era neschimbată. Mantaua şi ziarul erau 
la locul lor. M-am aşezat direct pe scaunul părăsit cu două 
ore mai înainte şi care nu fusese mutat de lângă sobă. 
Ofiţerul s-a întrerupt din scris pentru a-mi aduce un alt 
pachet de ţigări şi chibrituri. A mai schimbat câteva vorbe 
cu mine, întrebându-mă, între altele, dacă le-am dat şi 
camarazilor mei să fumeze, după care s-a aşezat din nou la 
biroul lui şi s-a cufundat în scris. Nu mi se mai întâmplase 
să fiu aşa de răsfăţat cu ţigări! Abia aşteptam să mi se dea 
procesele verbale spre semnare, ca să văd care era preţul 
acestor amabilităţi. Aveam tot mai mult convin-gerea că era 
vorba de un târg. Ceea ce mă intriga, însă, era procedeul. 
De obicei, la anchetă, ţi se promiteau ţigări sau alte 
avantaje, în schim-bul unor declaraţii pe placul Securităţii, 
ceea ce nu însemna că le şi pri-meai dacă acceptai 
compromisul. Nu înţelegeam de ce mie mi se plătea 
anticipat şi fără să mi se spună măcar ce îmi vor cere în 
schimb. Până la găsirea răspunsului, când voi citi procesele 
verbale, nu mi-am mai bătut capul şi mi-am zis că, 
deocamdată, e mai bine să profit de situaţie. Ce-i în mână, 
nu-i minciună! Mi-am aprins o ţigară şi m-am întors iar cu 
gân-dul la ziarul din mantaua colonelului Coler. Toate 
socotelile pe care mi le-am făcut m-au dus la aceeaşi 
concluzie: oricum aş proceda, luatul ziarului reprezenta o 
acţiune hazardată. Nici o precauţiune nu mă putea pune la 
adăpost de privirea ofițerului, dacă acesta şi-ar ridica capul 
din hârtii, tocmai în momentul în care aş întinde mâna spre 
cuier. Era pur şi simplu o chestiune de noroc. Şi m-am decis 
să mi-l încerc. 

Singurul lucru pe care îl puteam face, pentru a-mi ajuta 
norocul şi a micşora riscurile, era să procedez repede şi 
fără zgomot. Evitarea zgo-motului era o problemă. În birou 
domnea o linişte aproape desăvârşită. Nu se auzea decât 


scârţâitul peniţei ofițerului pe hârtie şi un slab sfârâit al 
focului din sobă. Mi-am luat inima în dinţi. Cu ochii la 
anchetator şi dintr-o mişcare rapidă, am executat gestul pe 
care mi-l exersasem de mai multe ori în gând. Cred că şi un 
hoţ de buzunare profesionist s-ar fi putut declara mulţumit 
de reuşită. Totul nu durase mai mult de o clipă şi nu se 
auzise nici cel mai mic foşnet. Iar ziarul, tot aşa împăturit 
cum stătuse în buzunarul mantalei, se afla acum pe 
genunchii mei, acoperit vederii ofițerului de marginea mai 
înaltă a biroului! 

Abia acum am relizat, însă, cu câtă uşurinţă judecasem 
situaţia, înainte de a trece la acţiune. Mă concentrasem 
numai asupra subtilizării ziarului din buzunar, neglijând 
complet pasul următor. Oricine ar fi deschis uşa în acel 
moment, ar fi văzut ziarul pe genunchii mei. La asta nu mă 
gân-disem. Prevăzusem în schimb unde voi ascunde ziarul: 
în chiloţi, între picioare, unde avusesem grijă să descos pe o 
latură a lui un petec, trans-formându-l într-un fel de 
buzunar. Dar pentru asta, ziarul trebuia împă-turit de mai 
multa ori şi adus la dimensiunea unui pachet de cărţi de joc. 
Ori, toată aceasta operaţie trebuia să fie şi silenţioasă şi 
repede execu-tată, pentru a nu fi surprins nici de la uşă, 
nici de anchetator, înainte de a fi pus ziarul la adăpost. 
Norocul m-a ajutat şi de astă dată. Profitând de fiecare 
zgomot scos de anchetator când răsfoia filele dosarului, 
ajutându-mă cu câte un acces te tuse sau făcând să scârţâie 
scaunul de sub mine, am izbutit să acopăr foşnelile inerente 
manipulării şi împăturirii ziaru-lui. Mi s-a părut o Etemitate 
până când l-am făcut să dispară în ascunză-toarea ce i-o 
pregătisem. Abia atunci mi-a trecut sentimentul de panică 
care mă cuprinsese şi mi s-au potolit bătăile inimii. Eram 
transpirat şi palmele mi-erau ude. Aici, cred că n-aş mai fi 
fost la înălţime în ochii unui hoţ de buzunare! 

Pe de-o parte mă liniştisem, dar pe de alta se trezise în 
mine un fel de tentaţie a riscului, care îmi dădea ghes să-mi 
mai încerc o dată norocul. Voiam, cu orice preţ, să cercetez 


şi celălalt buzunar al mantalei. Nici eu nu ştiam la ce mă 
aşteptam să găsesc în el, dar diavolul, care pusese stă- 
pânire pa mine, mă împingea să cutez pentru a doua oară 
să fac gestul spre buzunar. Şi l-am făcut! Poate chiar mai 
repede decât prima dată! Braţul mi s-a destins, mâna a 
pătruns în buzunar, degetele mi s-au închis pe obiectul 
întâlnit şi în clipa următoare pe genunchi aveam portofelul 
lui Coler. Cel mai surprins am fost tot eu. Numai la portofel 
nu mă gân-disem! Un pachet de ţigări, nişte chibrituri, un 
creion sau măcar un pe-tec de hârtie ar fi fost lucruri 
folositoare, dar un portofel era un obiect absolut inutil. 
Totuşi, primul impuls a fost să-l păstrez şi, automat, l-am 
băgat în sân. Şi bine am făcut! 

Tocmai atunci, anchetatorul s-a sculat de la locul lui şi mi-a 
adus o par-te din foile pe care le scrisese. Mi-a spus să le 
citesc şi să-mi pun sem-nătura în josul fiecărei pagini, pe 
măsură ce le voi parcurge. S-a întors apoi la biroul lui ca să 
continue transcrierea proceselor verbale, treabă care se 
apropia de sfârşit. Mi-am tras şi eu scaunul lângă colţul 
biroului din faţa mea şi totodată mai aproape de cuier. 
Aveam de gând, totuşi, ca la primul moment prielnic să pun 
portofelul înapoi în buzunarul manta-lei. Nu însă înainte de 
a-i cerceta conţinutul. L-am scos din sân, mi l-am pus în 
poală şi, prefăcându-mă că citesc hârtiile date de 
anchetator, l-am deschis. La prima vedere, nu părea să 
conţină nimic interesant. Câteva bancnote şi hârtii cu 
însemnări. 

Într-unul din compartimentele lui, am făcut însă o 
descoperire senzaţi-onală: carnetul de membru de partid al 
lui Coler! Descoperirea crea o situaţie incredibilă şi cred că 
unică în analele închisorilor comuniste: un deţinut, supus la 
cel mai strict regim de izolare şi secret, care să afla în 
posesia carnetului de partid al comandantului închisorii! Cu 
toate că îmi surâdea ideea de a le face prietenilor mei 
surpriza să le aduc carnetul în celulă, mi-am stăpânit 
pornirea. Dacă lipsa ziarului ar fi putut trece neobservată 


sau cel mult ar fi fost bănuit vreun alt ofiţer din adminis- 
traţie că l-ar fi luat să-l citească, dispariţia carnetului de 
partid al co-mandantului nu putea să nu provoace cercetări. 
Şi, în acest caz, era de prevăzut că puteau ajunge şi la 
ipoteza că eu eram făptaşul. După ce an-chetatorul mai mi- 
a adus câteva file din procesul verbal, când mi-a întors 
spatele pentru a se întoarce la locul lui, cu toată părerea de 
rău m-am despărţit de carnetul lui Coler, dându-i din nou 
drumul îm buzunarul mantalei. Din câte am aflat mai târziu, 
preferind să-şi petreacă bătrâne-ţea în Occident, Coler s-a 
descotorosit şi el de carnetul de partid. Nu ştiu, dacă şi ela 
făcut-o tot cu părere de rău! 

Anchetatorul îşi încheiase lucrarea. Îmi adusese ultimele 
pagini, îşi strânsese filele din vechiul dosar şi îşi aprinsese o 
ţigară, aşteptând ca la rândul meu să-mi termin lectura şi 
să semnez. 

După spusele ofițerului, procesele verbale trebuiau să 
conţină, într-o formă mai concisă, vechile mele declaraţii 
din 1953, cu privire la activi-tatea mea şi a lui Titi, din 
momentul sosirii noastre în Bucureşti şi până la arestare. 

Citeam cu grijă şi mă opream asupra fiecărei fraze, pentru 
a mă asigura că nu se pretează la vreo interpretare ce nu 
ar fi corespuns declaraţiilor mele anterioare. Eram atât de 
atent să nu-mi scape o formulare mai am-biguă sau un 
cuvânt nedorit, încât, abia când am ajuns la ultimile pagini, 
am realizat unde era neregula. 

Preocupat fiind numai să găsesc, strecurate printre 
rânduri, un nume, o frază sau un cuvânt în plus, nu mă 
gândisem, nici o clipă, că şiretenia trebuia căutată în altă 
direcţie. 

Faţă de vechile declaraţii, noile procese verbale nu 
păcătuiau prin vreun adaos, cum credeam eu, ci printr-o 
omisiune! 

Într-adevăr, cu o măiestrie demnă de admirat, în noile 
declaraţii dispă-ruseră, de parcă n-ar fi existat niciodată, 
numele Aniţei şi al lui Dinu Hariton. Cu toate că Titi şi cu 


mine fuseserăm găzduiţi de ei o bună bu-cată de vreme în 
timpul evadării, cu toate că fusesem arestat chiar la ie-şirea 
din casa lor şi că această complicitate a lor la ascunderea 
noastră ieşise la iveală în ancheta din 1953, fiind 
consemnată în vechile procese verbale pe care le 
semnasem atunci, acum, întreg acest episod dispăruse din 
noile acte întocmite. 

Securitatea, care în mod obişnuit, urmărea în toate 
anchetele să implice cât mai multă lume, de data asta, în 
cazul soţilor Hariton, în mod vădit urmărea să-i scoată din 
cauză. 

Mai auzisem de la alţi deţinuţi despre asemenea procedee, 
dar numai atunci când era vorba de agenţi sau de delatori 
ai Securităţii, care, după ce îşi îndepliniseră rolul de agenţi 
provocatori, nu mai apăruseră în boxa acuzaților la 
procesul celor cu care simulaseră o complicitate, numai 
pentru a-i putea denunța. În cazul familiei Hariton, această 
ipoteză era exclusă. Vechea legătură de prietenie dintre 
familia mea şi familia Goga (Aniţa era fiica lui Eugen Goga), 
cât şi faptul că oferta de a ne ascunde, cu toate riscurile ce 
li comporta o astfel de acţiune, venise din partea lor, făcea 
absolut imposibil orice bănuială în privinţa onestităţii lor. 

Şi, totuşi, Securitatea părea că vrea să-i scoată basma 
curată! Deci? Explicaţia aveam s-o primesc zece ani mai 
târziu, la eliberare! 

Până atunci, cu toate că nu m-am îndoit nici o clipă de 
integritatea lor de caracter, am trăit cu acest oribil 
sentiment al incertitudinii, care plana asupra lor. 

Când am ajuns cu cititul la ultima pagină, ofiţerul m-a 
întrebat dacă am vreo nemulţumire în privinţa redactării 
proceselor verbale, sau dacă declaraţiile mele, recopiate 
acum, corespund întocmai celor făcute la anchetă cu un an 
în urmă. 

Cu aceeaşi aparentă sinceritate cu care mi-a pus 
întrebarea, i-am răs-puns şi eu că n-am nimic de zis, că nu 


am constatat nici o modificare de sens a celor afirmate la 
ancheta din Bucureşti şi că sunt gata să semnez. 

Ofiţerul mi-a întins tocul şi am iscălit în josul fiecărei 
pagini. Pentru mine, în acel moment, nu era prea limpede 
cine înşelase pe cine. Ştiam doar că treibuia să semnez 
noile hârtii, din moment ce ele scoteau din cauză familia 
Hariton, indiferent de scopul urmărit de Securitate. 

Câteva minute mai târziu, mă aflam iar cu prietenii mei în 
celulă. La ple-care, gardianul, care mă adusese înapoi, l-a 
luat pe Titi, aşa că n-am mai avut timp să-i comunic nimic. 

Trecusem teafăr prin controlul de la poartă şi veneam 
încărcat ca o albi-nă. Nu numai cu un pachet aproape 
întreg de ţigări, dar cu un ziar com-plet din chiar ziua 
respectivă. A fost mare fierbere în celulă. Luând to-tuşi cele 
mai mari măsuri de prudenţă pentru a nu fi surprinşi, ne- 
am repezit ca nişte flămânzi asupra ziarului. 

Nu-mi mai amintesc cu exactitate tot ce am putut citi 
printre rânduri în informaţiile de pe pagina cu ştiri externe. 
Evenimente deosebite în poli-tica internaţională nu erau 
semnalate. Totuşi, din aceste ştiri, care toate prezentau 
imagini negative ale ţărilor din vest, ilustrând 
nemulţumirea şi criza crescândă din lumea capitalistă, am 
ştiut să ne extragem hrana ne-cesară realimentării 
optimismului nostru. 

De fapt, răstălmăcind nişte ştiri deja raăstălmăcite de 
redacţia Scânteii nu făceam decât să ne apropiem de 
adevăr. 

Oricum, ziarul a fost citit şi răscitit, fiecare pagină, fiecare 
rând şi fieca-re cuvânt fiind supuse unei disecţii şi 
interpretări, până la cele mai mici nuanţe de sens. 

O expresie nouă care apărea de mai multe ori în ziar ne-a 
atras atenţia: „Convieţuirea paşnică”. Articolele din ziar 
pledau în favoarea respectă-rii acestui principiu în relaţiile 
dintre state, pentru menţinerea şi asigura-rea păcii. Am fost 
convinşi că formula de „convieţuire paşnică” izvora din 
slăbiciunea ruşilor şi era folosită de propaganda sovietică, 


ca o nouă momeală întinsă occidentului, pentru a câştiga 
timp. Ceea ce nu vedeam încă, atunci, era slăbiciunea 
occidentului de a se lăsa ademenit de ipo-crita propagandă 
pacifistă sovietică. Sau, poate, instinctul de conservare ne 
făcea să nu vrem să vedem slăbiciunile lumii libere. Ar fi 
însemnat să renunţăm la singurul nostru sprijin moral. A 
recunoaşte că puterea Statelor Unite nu era decât o iluzie 
deşartă ar fi însemnat pentru noi pierderea oricărei 
nădejdi. 

Eram abia la începutul puşcăriei, când încă ne căutam 
puncte de sprijin în exterior. 

Cu timpul aveam să ne cunoaştem pe noi înşine mai bine şi 
să ne desco-perim forţe interioare mai solide şi mai trainice, 
care nu aveau să ne mai provoace decepţii. 

Într-unul din articole ne-au intrigat câteva referiri la 
anumite hotărâri luate cu ocazia unor convorbiri politice 
internaţionale. Oricât ne-am străduit, nu le-am putut desluşi 
sensul. Mult mai târziu aveam să aflăm că anul 1954 
începuse cu o conferinţă a miniştrilor de externe ai celor 
patru mari puteri, la Berlin, urmată de cea de la Geneva, în 
privinţa In-dochinei. Climatul politic era mai destins. Sufla 
un vânt de optimism, de înţelegere, de noi speranţe. 

Probabil că tot acestor conferinţe în curs le datoram şi 
îmblânzirea temporară a regimului nostru de detenţie. 

O dată ziarul citit, mai bine spus consumat, am aşteptat cu 
nerăbdare ora „programului“, pentru a-l face să dispară, 
bucată cu bucată, în ca-nalizare. Tot cu ocazia programului, 
am plasat într-o ascunzătoare, între oblonul de la fereastra 
W. C.-ului şi perete, o porţie de ţigări pentru Ha-rry 
Brauner şi una pentru celula lui Titi Coşereanu. 

La întoarcerea lui de la anchetă şi Titi avea să facă aceeaşi 
operaţie. Şi el primise ţigări ca şi mine şi fusese tratat exact 
la fel de anchetator. La urmă i se prezentase spre semnare, 
şi lui, noua variantă a vechilor lui declaraţii, din care de 
asemenea dispăruseră Haritonii. 

Şi Titi le semnase, fără să facă vreo remarcă. 


În schimb, o dată întors în celulă, mi-a comunicat prin 
Brauner, că acum ştie cine a pus Securitatea pe urmele 
noastre, când eram ascunşi în Bu-cureşti. 

Nu aveam nici o dovadă concretă cu care să-l conving că 
Haritonii nu ne-ar fi putut trăda. Faptul că eu aveam o 
încredere de nezdruncinat în caracterul lor loial, în pofida 
ultimelor aparenţe, nu constituia un argu-ment suficient de 
puternic, pentru a-i schimba părerea lui Titi. Pe de altă 
parte, nu voiam să port o discuţie pe această temă prin 
intermediar. l-am cerut aşadar lui Harry Brauner să-i 
transmită lui Titi că nu împărtăşesc suspiciunile lui şi că îl 
rog să păstreze discreţia asupra acestui subiect, până ce ne 
va fi posibil să vorbim între patru ochi. N-am obţinut astfel 
decât o amânare a unei discuţii, destul de aprinse, pe care 
am avut-o cu prilejul primei noastre întâlniri şi pe care am 
reluat-o de mai multe ori de-a lungul detenţiei noastre 
comune, fiecare rămânând pe poziţia lui. Am abordat 
subiectul pentru ultima dată în 1964, imediat după elibera- 
re, când am aflat întregul adevăr în privinţa Haritonilor. 
Chiar pus în faţa evidenţei, dintr-o mândrie, care de multe 
ori îl împiedica să recu-noască că n-a avut dreptate, Titi s-a 
îndărătnicit într-o atitudine pe care i-am reproşat-o în 
termeni poate prea duri. Camaraderia noastră s-a păs-trat 
intactă, dar prietenia noastră a fost umbrită din acel 
moment de schimbul de cuvinte avut şi, din păcate, aşa a 
rămas până la sfârşit. 

Surescitarea provocată de scoaterea mea la anchetă, de 
ziarul şi ţigările pe care le adusesem în celulă, se potolise şi 
credeam că va trece iar mul-tă vreme până ce un nou 
eveniment va veni să ne scoată din inerție. 

N-au trecut însă decât câteva zile până ce administraţia 
ne-a făcut o sur-priză. În urma unor mutări, justificate ca de 
obicei de misterioasele raţi-uni ale biroului politic, dar ca 
totdeauna inexplicabile pentru nişte sim-pli muritori ca noi, 
ne-am trezit cu doi locatari noi în celulă: Ion Pantazi şi 
Colea Ungureanu. Cum s-a închis uşa în urma lor, am dat 


curs liber bucuriei revederii. Celula a prins iar viaţă. 
Discuţiile nu mai conteneau până noaptea târziu. Aveam 
atâtea să ne povestim de când nu ne mai vă-zusem! Atâtea 
lucruri mărunte şi observaţii de tot felul, pe care orice om 
liber le-ar fi considerat fără importanţă, dar care nouă ne 
umpleau zile-le! 

Ne apropiam de 23 august. În preajma acestei zile, în 
toate penitenciare-le se luau măsuri speciale. Gardienii 
intrau în efervescenţă, fiind convo-caţi în şedinţe frecvente, 
din care ieşeau mai nervoşi, mai excitaţi şi mai înrăiţi ca de 
obicei. Cu câteva zile înainte de data fatidică, se luau mă- 
suri de vigilenţă sporită. Posturile de pază erau dublate şi 
se făceau exerciţii de alarmă inopinate, timp în care afară 
sunau sirenele iar gardi-enii de pe secţii alergau pe 
coridoare, fluierând şi bătând în uşile celule-lor, pentru ca 
deţinuţii (conform regulamentului în astfel de situaţii) să se 
culce pe jos, cu faţa la pământ şi cu picioarele spre uşă. Era 
o tevatură de nedescris şi orice abatere, cât de mică, era 
pedepsită cu asprime. Alarmele din timpul nopţii te făceau 
să crezi că a început războiul. Se bătea toaca pe toate 
secţiile iar în curţile interioare şi din turnurile de pază se 
trăgeau rachete luminoase. Cu o săptămână înainte de 23 
august, toţi gardienii din toate schimburile erau consemnați 
în incinta penitenci-arului, pentru a participa la aceste 
demonstraţii de apărare. La cele mai neaşteptate ore din zi 
sau din noapte, se făceau percheziţii. Uşile se des-chideau 
brusc şi în fiecare celulă năvăleau câţiva gardieni, care în 
câteva clipe devastau camera. Era mai degrabă un act de 
vandalism decât o per-cheziţie, fiindcă de căutat, nu căutau 
nimic. Adevăratul scop urmărit pă-rea să fie timorarea 
deţinuţilor care, puşi să se dezbrace, erau ţinuţi în pielea 
goală într-un colţ al celulei, în timp ce unul din gardieni, sub 
pre-textul controlării hainelor, le smulgea cu sălbăticie 
nasturii şi peticele, le descosea câte o mânecă sau gulerul şi 
apoi le arunca pe jos şi le împin-gea cu piciorul la o parte. 


Între timp, ceilalţi gardieni se năpusteau la saltele, le 
descoseau la cape-te şi le deşertau conţinutul în mijlocul 
celulei. Cu cizmele împrăştiau apoi paiele şi pleava în toate 
părţile, ridicând nori de praf. De multe ori, înainte de a 
pleca, i-am văzut răsturnând hârdăul de apă sau chiar 
tineta, pentru a-şi desăvârşi opera. Dacă la aceste 
provocări, vreun deţinut în-drăznea să protesteze sau 
numai să se plângă, represaliile erau neînchi-puit de aspre 
în acele zile de vigilenţă mărită din preajma lui 23 august. 

Pregătirile pentru 23 august începeau însă mai întâi cu o 
campanie de curăţenie, ce se încheia cu o serie de inspecții 
ale ofiţerilor din admi-nistraţie, care se succedau în ordine 
ierarhică crescândă, până la coman-dantul închisorii. 

Abia după această etapă, se intra în faza de măsuri 
excepţionale. Ne găseam tocmai în ultimele zile ale 
campaniei de mare curăţenie. Gardienii nu reuşiseră să 
execute toate ordinele pe care le primeau zil-nic de la 
diverşii ofiţeri care se perindau prin Zarcă, fiecare cu o 
nouă părere despre cele ce trebuiau încă făcute, pentru ca 
la inspecția coman-dantului să nu li se facă vreo observaţie. 
Toate pretenţiile ofiţerilor care cuprindeau reparaţii de 
zidărie, de tencuială, văruit, vopsitul în negru al pereţilor 
până la înălţimea umărului, spălatul geamurilor etc. Cădeau 
în cele din urmă în sarcina lui Cărămidaru, singurul planton 
autorizat în Zarcă. În acele zile, toate micile privilegii de 
turnător, de care se bucu-ra, dispăreau, gardienii frecându- 
| ca pe hoţii de cai, îngrijoraţi să nu iasă prost la inspecţie. 
Regimul de izolare impus în Zarcă nu permitea să fie aduşi 
alţi deţinuţi din celelalte secţii ale închisorii pentru a ajuta 
la curăţenie. Numai Cornel Petrasievici mai dădea câte o 
mână de ajutor. Îşi oferise singur serviciile în cadrul 
aceleiaşi politici de captare a bună-voinţei şi încrederii 
gardienilor, pe care s-o folosească în interesul gene-ral al 
deţinuţilor. De data asta a realizat chiar o performanţă 
unică în felul ei. 


După câteva zile de treabă neîntreruptă, care se 
prelungea şi în timpul nopţii, toată munca de zidărie se 
terminase. Cu toate că tencuiala supra-feţelor reparate era 
încă proaspătă, gardianul dispusese ca pereţii să fie văruiţi. 
Vopseaua neagră pe partea de jos a pereţilor fiind însă udă, 
Cărămidaru fusese trimis la etaj, unde încă nu era văruit, 
iar Cornel cu o perie cu coadă lungă, în capătul căreia 
înfăşurase o cârpă muiată în apă, spăla geamurile înalte de 
pe coridor. 

Cam în acest stadiu al lucrărilor, a sunat cineva la poarta 
Zărcii. Ofiţerul de serviciu venise să-l anunţe pe şeful de 
secţie să fie pregătit să pri-mească, în cursul după-amiezii, 
vizita comandantului. Era înainte de prânz şi uşile celulelor 
şi duşumelele de pe coridor nu fuseseră încă fre-cate cu 
motorină. 

Timpul mult prea scurt până la inspecția lui Coler făcea 
imposibilă reali-zarea operaţiei. Gardianul intrase de-a 
dreptul în panică la gândul că va fi surprins de comandant 
cu treaba neterminată. Mai ales că, în mentali-tatea cazonă 
a administraţiei închisorilor, o curăţenie în care tot ce era 
lemn vopsit să nu fie frecat cu motorină nu era de conceput. 
E drept că motorina făcea să lucească suprafeţele unse, 
producând o impresie bună la prima vedere. Şi aici a urmat 
intervenţia salvatoare a lui Cornel Petra-sievici. I-a sugerat 
gardianului să scoată la ştersul podelelor şi uşilor cu 
motorină pe tinerii din ultima celulă de la parter. (Era vorba 
de celula noastră). În felul acesta se va putea prididi treaba 
până la venirea co-mandantului în inspecţie. Gardianul i-a 
spus însă că n-are voie să scoată deţinuţii din Zarcă pe 
coridor, fără aprobarea Direcţiei... 

Cornel i-a explicat că ne cunoaşte de la minele de plumb şi 
că nu facem parte din categoria celorlalţi deţinuţi din 
Zarcă, pentru care se instituise acest regim de secret strict. 
Nu suntem nici foste personalităţi politice şi nici criminali 
de război. Pe lângă asta, nimeni nu va putea afla că a re- 
curs la serviciile noastre în cazul că între timp va suna 


cineva la poartă, ne va putea băga repede înapoi în celulă, 
înainte de a deschide. 

Gardianul, care era la ananghie, s-a mai codit un timp, dar 
în cele din urmă s-a lăsat corupt de argumentaţia lui 
Cornel. Şi-a luat totuşi o mă-sură de siguranţă: i-a strigat lui 
Cărămidaru să nu coboare până nu ter-mină treaba sus, şi a 
tras zăvorul la uşa de la scara ce urca la etaj. 

Singurul martor la încălcarea dispoziţiilor rămânea 
Cornel. În ceea ce ne privea, Cornel îi garantase că vom fi 
discreţi, fiindcă ne plictiseam în celulă şi aveam tot 
interesul să fim scoşi la puţină mişcare pe coridor. 

Toate preliminariile care au dus la scoaterea noastră la 
curăţenie le-am aflat mult mai târziu de la Cornel. 

Aşa s-a făcut că gardianul a deschis uşa celulei şi, spre 
mirarea noastră, i-a făcut loc lui Cornel ca să ne vorbească. 
Făcându-ne cu ochiul, Petra-sievici ne-a lămurit cam în felul 
următor despre ce era vorba: 

— Fiindcă sunteţi tineri şi dornici de muncă, l-am rugat pe 
domnul plu-tonier să vă dea ocazia să vă dezmorţiţi puţin 
oasele. Veţi avea de şters cu motorină pe coridor şi, dacă 
veţi face treaba bine şi repede, poate veţi mai fi scoşi şi 
altădată. I-am spus domnului plutonier că ştiţi să vă ţineţi 
gura şi dânsul a acceptat să facă această excepţie! 

Era clar. Fără să mai stăm pe gânduri, toţi cinci am ieşit pe 
coridor. Am primit fiecare câte o cârpă şi o cutie veche de 
conservă plină cu motori-nă. Tot Cornel ne-a repartizat şi la 
treabă. Pe Ion Pantazi, pe Mache şi pe mine ne-a trimis să 
începem cu frecatul pe jos de la celălalt capăt al coridorului, 
Colea şi Paul urmând să pornească din dreptul celulei noas- 
tre. 

Nu din întâmplare ne împărţise Cornel treaba aşa. Ştia tot 
aşa de bine ca şi noi că la capătul coridorului, la care ne 
trimisese, se găsea celula unde era închis generalul Pantazi, 
tatăl lui Ion. Dacă mi-amintesc bine, era la celula Nr. 4. 

Ajunşi în fundul coridorului, ne-am înşirat de-a latul lui, 
Ion pe extrema stângă, Mache pe cea dreaptă şi eu la 


mijloc. În patru labe, muindu-ne cârpele în motorină, am 
început să frecăm duşumelele. Fâşia lui Ion era de-a lungul 
uşilor celulelor. La capătul opus al coridorului, cu bună şti- 
inţă. Cornel făcea tot posibilul să-l reţină pe gardian şi să-i 
atragă aten-ţia în altă direcţie. 

Pe şoptite, în dreptul fiecărei uşi la care ajungea cu 
frecatul, Ion încerca să ia contact cu cei din interior. În 
zadar, însă. Nu primea nici un răs-puns. Mai toţi locatarii 
acelor celule erau oameni în vârstă, mai puţin înclinați să-şi 
asume riscul de a fi surprinşi şi pedepsiţi. Pe de altă parte, 
prudenţa lor era justificată, neavând de unde şti de 
excepţia făcută prin scoaterea noastră la curăţenie şi fiind 
obişnuiţi cu Cărămidaru, care nu o dată recursese la astfel 
de provocări, pentru a raporta apoi gardianului pe cel care 
căzuse în cursă. 

Când am ajuns cu curăţenia în dreptul celulei generalului 
Pantazi, lucru-rile s-au schimbat. lon s-a făcut recunoscut 
de tată-su şi cei doi au schimbat câteva cuvinte la colţul de 
jos al uşii. Generalul era sănătos şi îndura regimul din 
Zarcă, cu aceeaşi demnitate şi ţinută cu care trecuse prin 
toate încercările la care fusese supus în cei zece ani ce se 
scurseseră de la arestarea lui şi care îl purtaseră mereu 
alături de mareşalul Anto-nescu prin temniţele ruseşti, apoi 
din nou în ţară pentru proces şi la Jila-va. Abia atunci 
drumurile lor se despărţiseră. Mareşalul încheindu-şi 
martiriul în Valea Piersicilor iar generalul Pantazi, 
continuându-şi cal-varul în închisoarea-închisorilor de la 
Aiud. 

Iar aici, după atâţia ani, tatăl şi fiul schimbau din nou 
câteva cuvinte. Ultimele... Pentru că nu s-au mai întâlnit 
niciodată. La un moment dat, profitând de faptul că 
gardianul era întors cu spatele. Ion s-a ridicat în picioare şi 
a privit pentru o clipă prin vizetă. 

Printre cei trei sau patru inşi care împărțeau celula cu 
generalul erau Nichifor Crainic şi amiralul Măcelaru. 


Trecuse cam prea mult de când frecam pe loc duşumelele, 
pentru a-i lăsa timp lui lon să ia contact cu generalul. Noroc 
că gardianul, de la distan-ţa la care se găsea, nu-şi putea da 
seama de subterfugiul nostru. Totuşi ne-a strigat să ne 
grăbim, aşa că a trebuit să înaintăm din nou cu frecatul pe 
jos. 

Schimbasem locul cu Ion Pantazi şi, la cele două celule 
următoare, am şoptit insistent de câteva ori: 

— Soţia profesorului Tomescu se află bine, sănătoasă în 
Bucureşti. 

Într-adevăr, cu un an în urmă, în timp ce eram evadat, o 
zărisem pe stradă în Bucureşti, pe d-na Tomescu. 

Nu ştiam exact în care din cele două celule se afla dr. 
Tomescu (fostul ministru al Sănătăţii în guvernul 
Antonescu) şi nici nu am primit vreun răspuns din interior, 
dar sunt sigur că mesajul meu a fost recepționat. 

Restul timpului petrecut la curăţenie pe coridor n-a mai 
prezentat nici un aspect interesant. O dată treaba 
terminată, am fost băgaţi în celulă iar inspecția lui Coler şi 
toată zarva zilelor următoare, cu percheziţiile şi alarmele 
lor, a continuat după ritualul obişnuit, pentru a se stinge la 
23 august. 

În seara zilei respective, la încheiere, după ce ne-au 
numărat şi au veri-ficat gratiile de la fereastră cu ciocanul, 
gardienii au părăsit celula, lă-sând în urmă miros de 
băutură. 

O dată cu nopţile mai răcoroase ale începutului de toamnă, 
am avut o surpriză neplăcută. Am fost supuşi unei 
adevărate invazii de muşte! 

În celulă era încă suficient de cald, aşa că dormeam cu 
fereastra deschi-să până aproape de ivirea zorilor, când 
frigul dimineţii ne trezea. 

În cursul nopţii, roiurile de muşte de la bucătărie şi din 
curtea din faţa ei, gonite de frig, se refugiau în primele 
câteva celule din capătul Zărcii. Cred că celula noastră era 
cea mai oropsită, fiind cea mai apropiată de bucătărie. Zile 


şi nopţi în şir am fost chinuiţi de aceste insecte sâcâitoare. 
Cu toate vânătorile organizate împotriva lor, singurul 
rezultat obţinut a fost pur decorativ: pereţii celulei erau 
tapetaţi cu cadavre de muşte stri-vite şi uscate. Abia după 
primele zile de ger adevărat, am scăpat de ele. 

Câteva zile după 23 august, s-au făcut mutări în celular. 
Celula noastră n-a fost afectată. În schimb, a fost mutat 
Harry Brauner şi în locul lui a fost adus Dido Greceanu. 

Pe noul nostru vecin îl cunoşteam, din vedere şi din 
reputaţie, de când eram liber. În primele zile ale războiului, 
păţania lui făcuse senzaţie. Trupele noastre abia 
eliberaseră Basarabia, frontul aflându-se încă în apropierea 
Nistrului. Într-una din acele zile, Dido Greceanu, care era 
pilot, se întorcea cu avionul grav avariat dintr-o misiune în 
spaţiul aerian inamic. Într-un ultim efort, reuşeşte să treacă 
Nistrul în liniile noastre şi, înainte de prăbuşirea aparatului, 
se lansează cu paraşuta. 

Preveniţi de autorităţile militare româneşti că ruşii 
infiltrează agenţi şi chiar paraşutează oameni în spatele 
liniilor noastre, pentru acţiuni de sabotaj, ţăranii care se 
găseau la munca câmpului au alergat la locul unde Dido 
tocmai căzuse. 

Înainte de a apuca să se degajeze din pânza şi sforile 
paraşutei, ţăranii au început să-l lovească cu sapele şi 
uneltele pe care le aveau la îndemână, crezând că aveau 
de-a face cu un paraşutist sovietic. Îndâriiţi, îl loveau cu 
atâta furie, încât, până să se facă recunoscut că este ofiţer 
român, era cât pe-aci să fie omorât. 

Descoperirea erorii, chiar cu întârziere, i-a salvat viaţa, 
dar de pe urma confuziei a zăcut o vreme în spital, cu mai 
multe fracturi şi nenumărate contuzii. 

Acum (aşa cum îl văzusem când fusesem închis în carceră), 
părea mai înalt, mai slab şi cu nasul parcă mai lung şi mai 
ascuţit, faţă de cum mi-l aminteam din Bucureşti. Cum s-a 
liniştit mişcarea pe coridor, am intrat în legătură cu el prin 
perete. Nu mai ţin minte pentru ce fusese condam-nat 


iniţial. Trimis după proces la Aiud, fusese repartizat într-o 
echipă folosită la diferite munci interioare în incinta 
închisorii. Aici îi venise ideea şi pusese la cale, cu încă doi 
camarazi, singura evadare semnalată vreodată din 
închisoarea Aiud. 

Acţiunea lor pornise de la început în mod dramatic şi şi-a 
păstrat acest caracter până la încheierea ei, când, cu vreun 
an mai înainte, Dido fusese din nou condamnat şi apoi 
încarcerat singur într-o celulă din Zarcă. 

Am aflat de la el direct întreaga poveste a acestei evadări, 
despre care aveam să mai aud deseori vorbindu-se în 
închisoare, în termenii cei mai controversaţi. 

lată cum a decurs evadarea din Aiud, aşa cum ne-a 
istorisit-o Dido Greceanu la perete: 

După un timp de viaţă şi muncă comună, între el şi alţi doi 
deţinuţi din echipă, Sirianu şi Spulbatu, se stabiliseră relaţii 
de încredere reciprocă, care i-au făcut să-şi destăinuie unul 
altuia şi anumite gânduri mai intime. Aşa au ajuns să 
descopere că pe toţi trei îi frământa aceeaşi idee: să eva- 
deze! Fiind de acord asupra acestui punct, s-au apucat să 
studieze în amănunţime toate posibilităţile. S-au oprit la cea 
care li s-a părut cu cele mai mari şanse de reuşită şi, după 
ce şi-au împărţit rolurile, într-o seară fără lună, au trecut la 
acţiune. Totul trebuia să pornească de la o pană de curent, 
care să lase în întuneric coama zidului împrejmuitor, 
iluminată din loc în loc de câte un bec şi din fiecare turn de 
control de câte un re-flector. Observaseră că în cazul unor 
astfel de pene, destul de frecvente în reţeaua electrică a 
puşcăriei, erau aduşi doi electricieni deţinuţi care, însoţiţi 
de un gardian, căutau de-a lungul cablurilor locul 
defecţiunii. 

Aşadar, trebuiau să provoace această pană în ziua şi la ora 
care le con-venea. Au aşteptat vremea cea mai potrivită: o 
seară fără lună şi cu ce-rul acoperit. 

Sirianu şi Spulbatu, înarmaţi cu două răngi pregătite din 
timp, au pă-truns în încăperea unde se afla centrala 


electrică a închisorii. Aici, ur-mau să imobilizeze mai întâi 
pe deţinutul (turnător al administraţiei) ca-re era însărcinat 
cu supravegherea şi întreţinerea centralei, iar apoi să 
distrugă tablourile electrice şi astfel să întrerupă curentul. 

În acel moment a intervenit elementul neprevăzut, care 
avea să ducă la sfârşitul atât de dramatic al evadării lor şi 
să compromită imaginea acţi-unii curajoase la care 
porniseră. Ireparabilul s-a produs în câteva secun-de! În 
clipa în care, din întunericul care se lăsase afară, cei doi au 
dat buzna în centrală, s-au trezit faţă în faţă cu doi inşi, în 
loc de unul sin-gur, cum se aşteptau. Sub tensiunea 
nervoasă în care se aflau, orbiţi de lumina din încăpere şi 
surprinşi de neaşteptata apariţie a încă unui per-sonaj, 
care, la rândul lui speriat de năvala celor doi, a început să 
strige, toate aceste elemente la un loc au declanşat 
mişcarea spontană fatală. 

Braţele li s-au destins şi rângile s-au abătut asupra celui 
care se pornise să strige! 'Ţipătul, de care se temeau că va 
da alarma, s-a stins încă de la primul sunet şi omul s-a 
prăbuşit. Cel de-al doilea, turnătorul, n-a opus nici o 
rezistenţă şi a fost imobilizat, iar tabloul electric a fost scos 
din uz, lumina stingându-se în tot penitenciarul. Totul n-a 
durat decât câteva clipe. 

Când, pe întuneric, au părăsit încăperea, Sirianu şi 
Spulbatu nu ştiau că lăsaseră în urmă un mort. Din câte mi- 
amintesc, numele lui era Tăutu, comandorul Tăutu, a cărui 
condamnare expira peste câteva săptămâni. Era un om mai 
în vârstă şi lucra în curtea închisorii la curăţenie şi la di- 
ferite corvezi. Destinul voise ca tocmai atunci să se ducă să- 
şi aprindă o ţigară în camera centralei electrice! 

Ajunşi în curte, Sirianu şi Spulbatu s-au îndreptat spre 
capătul uneia din secţiile închisorii, unde îi aştepta Dido 
Greceanu, care între timp aduse-se scara electricienilor. 
Locul unde voiau să pună scara pe zid şi-l alese-seră cu 
socoteală: la mijlocul distanţei dintre două turnuri de pază. 
De la înălţimea la care se aflau, santinelele nu distingeau 


decât siluetele celor trei, neputându-i identifica după 
îmbrăcăminte, dacă poartă uniformă de gardian sau haine 
vărgate. Profitând de această situaţie, Dido adoptând tonul 
imperativ al gardienilor, a început să dea ordinele cuvenite 
celor-lalţi doi, presupuşi a fi electricienii. Iotodată s-a 
adresat santinelelor din turnuri, avertizându-i că vor ridica 
scara pe zid, pentru a repara scurtcir-cuitul care se 
produsese la cablurile de pe coamă. 

O dată scara rezemată pe marginea zidului împrejmuitor, 
unul din deţi-nuţi s-a şi urcat până sus. Prefăcându-se că 
umblă la cabluri cu cleştele pe care şi-l procurase, a tăiat 
cele câteva rânduri de sârmă ghimpată, în-tinse în partea 
de sus a zidului. Apoi, desfăşurarea operaţiei s-a precipi-tat. 
Ceilalţi doi deţinuţi s-au suit şi ei pe scară şi, unul după 
altul, au să-rit de cealaltă parte a zidului. Abia când Dido, 
care era ultimul, a ajuns pe muchia zidului, santinelele s-au 
dezmeticit şi au început să tragă ra-fale de pistol automat. 
Trăgeau însă în sus, fiindcă dacă ar fi tras în di-recţia lui 
Dido, care se afla pe zid intre cele două turnuri, s-ar fi 
împuş-cat între ele. 

Când Dido şi-a dat şi el drumul de cealaltă parte a zidului, 
înalt de a-proape cinci metri, neprevăzutul a intrat iar în 
joc. În cădere, la poalele zidului, şi-a fracturat piciorul. 
Fractură deschisă de tibie! Sirianu şi Spulbatu dispăruseră 
deja în zăvoiul de la marginea oraşului, unde se afla şi 
închisoarea. Toţi trei se înţeleseseră dinainte ca, de îndată 
ce vor trece zidul, să se despartă şi fiecare să caute să se 
salveze pe cont pro-priu. Trupele din paza exterioară cât şi 
gardienii din interiorul închisorii, care intraseră în alarmă, 
au pornit în urmărirea evadaţilor. Găsindu-l pe Dido 
imobilizat la picioarele zidului, s-au năpustit asupra lui cu 
patul armelor şi cu cizmele, lovindu-l până ce şi-a pierdut 
cunoştinţa. Pe Spul-batu l-au prins o zi sau două mai târziu, 
în zona din jurul Aiudului. Numai Sirianu, după un marş 
obositor de aproape trei săptămâni peste văi şi dealuri, 
păduri şi câmpii, a ajuns în celălalt capăt al Ardealului, de 


unde era originar. Flămând, în zdrenţe şi istovit, a bătut 
într-o noapte la uşa fostei lui logodnice. Locuia într-un sat 
vecin cu al lui şi se despărţi-seră cu vreo doi ani în urmă, 
când fusese arestat. Femeia i-a dat adăpost, l-a primit în 
casă, i-a dat să mănânce şi pat să se odihnească. Răpus de 
oboseală şi simțindu-se în siguranţă, s-a prăbuşit într-un 
somn adânc. Un ceas mai târziu, l-a trezit un ofiţer de 
securitate, în uniformă şi cu pisto-lul în mână. De îndată ce 
Sirianu adormise, femeia se grăbise să-l de-nunţe noului ei 
logodnic! 

În acest timp, în Aiud se instituise un regim de represalii, 
cu tot corte-giul cunoscut de pedepse, carceră, lanţuri şi 
bătăi, cu sau fără motiv. După prinderea evadaţilor, s-au mai 
îmblânzit. Ancheta celor trei s-a în-cheiat neobişnuit de 
repede. Înainte de proces, politrucul închisorii a în-ceput un 
turneu prin celule, aducând la cunoştinţa deţinuţilor că cei 
trei „bandiţi” fuseseră prinşi şi că urmau să fie judecaţi 
pentru „crima săvâr-şită împotriva colegului lor”. 

De astă dată, pe nesfârşita listă de crime, pe care 
Securitatea le avea pe conştiinţă, se înscria şi un asasinat 
care nu-i aparţinea. Ministerul de In-terne a exploatat 
prilejul, încercând să creeze un curent de opinie printre 
deţinuţi, pentru a-i face să se solidarizeze cu „Justiţia”. 
Câţiva „deţinuţi de încredere” au fost însărcinaţi să culeagă 
semnături de la deţinuţii din fabrică, pe un apel, cerând 
pedeapsa cu moartea pentru criminalii care le omorâseră 
colegul. 

Oamenii n-au înţeles însă să facă jocul administraţiei şi 
iniţiativa ofiţe-rului politic n-a avut succesul scontat. În 
schimb, cei câţiva care umbla-seră după semnături n-au fost 
niciodată uitaţi, purtând tot restul anilor de închisoare 
pecetea acţiunii lor infamante. Câţiva ani mai târziu, am 
avut ocazia să stau cu unul din ei într-o celulă din 
penitenciarul Piteşti. Om slab şi lipsit de caracter, 
comandorului Braşoveanu nu i s-a iertat nicio-dată 
atitudinea pe care a avut-o la Aiud. După eşecul strângerii 


de sem-nături, văzând că n-a reuşit să atragă în cursă 
deţinuţii, spre a-i asocia la o campanie comună, de 
condamnare a evadaţilor, biroul politic şi-a ară-tat din nou 
adevărata faţă. 

Ofiţerul politic a început un nou turneu prin celulele 
închisorii, de data asta apostrofându-i şi ameninţându-i pe 
deţinuţi, cu scopul vădit de a în-treţine, prin terorizare, o 
atmosferă de timorare. Voia să convingă deţi-nuţii că 
singura lor şansă de a mai fi vreodată liberi era să accepte 
în-frângerea ideilor lor şi victoria definitivă a regimului. 
Numai abando-nând vechile lor convingeri şi mergând pe 
calea reeducării, vor mai pu-tea spera într-o posibilă 
clemenţă. Altfel, vor fi zdrobiţi de „puterea populară”, ale 
cărei organe de securitate sunt necruțătoare cu duşmanii 
poporului. Punctul culminant al acestei campanii de 
demoralizare l-a re-prezentat o macabră înscenare, 
regizată de biroul politic. Într-o bună zi, au fost aleşi din 
fiecare celulă a închisorii câte unul sau doi deţinuţi. În- 
colonaţi câte doi, s-a format astfel un lung şir de deţinuţi 
care, escortat de gardieni, a fost scos în curte. Îndreptaţi 
spre curtea fabricii, deţinuţii au fost obligaţi să defileze prin 
faţa unui şopron deschis. Aici, aruncate pe ciment, ciuruite 
de gloanţe şi pline de sânge, zăceau expuse cadavrele lui 
Sirianu şi Spulbatu. Politicul asista la scenă. Probabil că 
reacţiile pe care le-a cules nu l-au satisfăcut: pe măsură ce 
rândurile coloanei de de-ţinuţi ajungeau în faţa şopronului, 
oamenii se descopereau şi se închi-nau. Episodul ni l-a 
relatat Dido Greceanu, care îl aflase de la alţi deţi-nuţi. Mai 
târziu, mi-a fost confirmat din mai multe surse şi chiar de 
deţi-nuţi care se aflaseră în coloana ce defilase prin faţa 
şopronului. 

La procesul evadării, Spulbatu şi Sirianu fuseseră 
condamnaţi la moarte şi la scurt timp executaţi. Corpurile le 
fuseseră apoi aduse de la locul execuţiei la închisoare, 
pentru această demonstraţie barbară de forţă a regimului. 


Tudor Greceanu (Dido) primise o sentinţă de muncă silnică 
pe viaţă şi fusese adus în Zarcă. 

Datorită vecinătăţii lui Dido, am mai aflat o sumedenie de 
amănunte noi din viaţa Zărcii. Multe ore şi zile în şir, am 
vorbit cu el prin perete, dar, întâmplarea a făcut să nu mă 
întâlnesc niciodată cu el în închisoare. Nu ne-am cunoscut 
efectiv, decât după eliberare, în Bucureşti. Peste tot pe 
unde a trecut în lungii ani de detenţie, a lăsat aceeaşi 
impresie printre cei care l-au cunoscut: om de caracter, bun 
camarad, fire blândă, săritor la nevoile altora. A fost 
simpatizat de toată lumea şi n-am auzit decât vorbe bune 
despre el. Mai era cunoscut în închisoare pentru îndemi- 
narea cu care sculpta, cu instrumente improvizate, diferite 
obiecte din oasele găsite în ciorbă. L-am văzut pe 
plutonierul Olteanu (zis Bejniţa), fumând dintr-un ţigaret de 
os sculptat de Dido. I-l confiscase la o per-cheziţie şi era 
foarte mândru de achiziţie, lăudându-se cu el la ceilalţi to- 
varăşi ai lui. Avea şi de ce, pentru că era o adevărată operă 
de artă! De câte ori îmi amintesc de evadarea din Aiud, mă 
trece un fior la gândul că numai simpla întâmplare a făcut 
ca evadarea noastră de la Cavnic să nu aibă un 
deznodământ similar. 

Dacă la ieşirea noastră pe puț, am fi avut de-a face cu un 
post de pază, am fi aruncat desigur asupra lui grenadele pe 
care ni le pregătisem iar dacă ne-ar fi ieşit în cale vreun 
securist n-am fi pregetat să-l lovim ca să ne facem drumul 
liber. Şi într-un caz şi într-altul, acţiunea s-ar fi putut solda 
cu moarte de om. Ca să nu mai vorbim de miliţianul de la 
corfă, care în cele din urmă a fost imobilizat, dar care mai 
înainte, în învălmă-şeala produsă, fusese lovit cu lampa în 
cap de Titi Spânu. Aceeaşi lovi-tură, la numai câţiva 
centimetri mai jos, în tâmplă, i-ar fi putut fi fatală. Dar, cine 
se gândeşte, o dată angajat în acţiune, la o astfel de 
ipoteză! Mai ales când ştii că tu eşti cel care încerci să-ţi 
salvezi viaţa şi că pe tine te pândeşte moartea în orice clipă. 
Recunosc că până ce n-am auzit de evadarea din Aiud, nu 


mă gândisem niciodată la acest aspect; nici chiar atunci 
când, ajungând în Bucureşti şi spunându-i mamei că evada- 
sem, prima ei întrebare a fost: „Aţi omorât pe cineva?” Am 
râs şi n-am realizat atunci cât de îndreptăţită era 
îngrijorarea ei. Numai soarta a vrut ca evadarea noastră să- 
şi păstreze caracterul ei curat: un amestec de en-tuziasm 
tineresc, de spirit de aventură, de curaj şi de inconştienţă! 

Vremea începuse să se strice. Perdeaua de plopi, pe care o 
vedeam din curtea de plimbare, îşi pierduse frunzele. Ploua 
mărunt şi umezeala şi frigul pătrundeau în celula tot mai 
întunecoasă, pe măsură ce lumina zilelor de toamnă se 
făcea mai palidă. Stăteam tot mai mult culcaţi şi înghesuiți 
unul într-altul, ca să ne ţinem cald. 

De la o vreme, băltoaca de apă de lângă cişmeaua din faţa 
bucătăriei prindea gheaţă peste noapte, iar dimineaţa, 
acoperişurile secţiilor din faţa Zărcii erau albe de brumă. 
Iarna se apropia cu paşi repezi. Ne re-semnasem tocmai s-o 
petrecem fără foc, când Dido Greceanu ne-a co-municat că 
se fac pregătiri în curte pentru a ni se instala sobe în celule. 
Bucuria legitimă care ne-a cuprins la aflarea veştii, s-a 
dovedit a fi pre-matură, fiindcă am mai tremurat de frig 
încă multe săptămâni, până ce în sobă a pâlpâit pentru 
prima oară focul. Abia în noiembrie, când iarna era în toi, 
am primit combustibil! Deocamdată, însă, ne-am bucurat 
când într-o dimineaţă am fost închişi în W. C. Pentru a nu-i 
vedea şi a nu lua contact cu deţinuţii din echipa care venise 
să ne monteze soba. 

Întorşi în celulă, am examinat cu curiozitate aşa-zisa sobă. 
Era vorba, de fapt, de versiunea modificată a unei sobe 
inventate de un inginer deţinut şi concepută iniţial să ardă 
cu rumeguş, provenind din deşeurile de la secţia de 
tâmplărie a puşcăriei. Sobele fuseseră construite în fabrica 
în-chisorii. Funcţionaseră, se pare, satisfăcător, cu 
rumeguş, timp de câţiva ani, iar acum fuseseră 
transformate (nu se ştie de ce) pentru a arde cu cărbuni. 
Era vorba de un fel de butoi, cu pereţii din tablă de vreo 4 


mm grosime, aşezat pe trei picioare din fier cornier. Peste 
partea de sus a acestui cilindru cu diametrul de 80 cm era 
aşezat un capac din acelaşi fel de tablă, prevăzut cu două 
toarte. În faţă, în partea de jos era uşiţa pentru alimentare, 
iar dedesubt cenuşarul. Din spatele sobei, cam de la 
jumătatea înălţimii ei, pornea un burlan, care, după ce 
făcea două coturi, se termina în partea de sus a peretelui, 
pe unde trecea coşul comun pen-tru celula noastră şi cea 
vecină. Scoţându-i capacul pentru a-i cerceta in-teriorul, am 
devenit mai sceptici în privinţa eficacităţii viitoare a sobei. 
În afară de partea de jos unde se făcea focul şi unde era 
zidit un rând de cărămidă, pereţii butoiului erau 
necăptuşiţi. Deci, nu putea fi vorba de o sobă care să 
înmagazineze căldură, pereţii de tablă urmând să se 
răceas-că tot atât de repede pe cât aveau să se încălzească 
la facerea focului. Mai rămânea de văzut ce cantitate de 
combustibil vom primi. 

N-a trecut multă vreme şi componenţa celulei noastre s-a 
modificat iar. O nouă mutare, tot atât de neaşteptată şi 
inexplicabilă, prin care ofiţerul politic pritocea conţinutul 
celulelor Zărcii, ne-a afectat din nou. A fost luat Ion Pantazi 
şi dus câteva celule mai departe, în camera fraţilor 
Brânzaru, iar la noi au fost aduşi Titi Coşereanu şi Mircea 
Vueric. Dido Greceanu a fost şi el mutat, camera lui 
rămânând goală. Nemaiavând ve-cin, legăturile cu celulele 
următoare ne-au fost astfel tăiate, aşa că am rămas complet 
izolaţi. În schimb, celula noastră a devenit cea mai gălă- 
gioasă şi plină de viaţă din întreaga Zarea. Şi Mircea Vueric 
şi Titi Co-şereanu erau nişte vorbăreţi iremediabili. Mai ales 
Titi. Discuta întot-deauna cu multă patimă şi pe măsură ce 
se ambala ridica tonul şi glasul lui răsuna pe coridor, 
stârnind observaţiile de rigoare ale gardianului. 

Titi avea un dar înnăscut al pledoariei iar în discuţiile în 
contradictoriu nu accepta niciodată înfrângerea. Chiar pus 
în faţa evidenţei, dacă apu-case să facă o afirmaţie pripită şi 
se găsea pe poziţia falsă, improviza la nesfârşit tot felul de 


argumente şi nu ceda nici în ruptul capului. lar dacă 
interlocutorul, obosit şi sătul de discuţie, renunţa să-şi mai 
susţină pun-ctul de vedere ca să încheie dezbaterea, Titi se 
enerva, spunând că nu acceptă să i se facă concesii din 
complezenţă, evitându-se astfel să i se dea dreptate. 
Devenise una din distracţiile noastre zilnice să ne angajăm 
în discuţii contradictorii, pe care apoi le abandonam. Titi 
cădea siste-matic în plasa întinsă şi se înfuria, tratându-ne 
în fel şi chip. Cum însă avea caracter bun, în cele din urmă 
totul se termina în râs şi bună dispo-ziţie. Singura temă 
rămasă în suspensie şi asupra căreia niciunul n-am cedat, 
discuţia întrerupându-se la un nivel foarte încordat, a fost 
cazul familiei Hariton. 

În schimb, Titi ne-a adus mult aşteptata lămurire a 
enigmaticului bilet pe care mi-l scrisese Ducu. E vorba 
despre biletul prin care Ducu mă anunţase că Securitatea 
ştie că, în timpul evadării în perioada petrecută în 
Bucureşti, luasem contact cu Ambasada Israelului. Titi îl 
determinase să-mi scrie biletul, în urma confidenţelor pe 
care i le făcuse Ducu. Niciunul din noi n-a putut înţelege 
cum de a reuşit Titi să-l convingă să i se destăinuie. Probabil 
că atmosfera din camera lor contribuise în mare măsură la 
această spovedanie. 

Atât Simion Cojocaru, Ion Brânzaru, Mircea Vueric, cât şi 
Titi îl tratau pe Ducu cu atâta dispreţ şi ostilitate, încât viaţa 
lui în celulă nu fusese deloc uşoară. Izolat şi respins de toţi, 
şi-a dat seama că nu se putea aş-tepta la înţelegere şi 
iertare, decât de la Titi. La ceilalţi trei se izbea de un zid de 
intransigenţă. Buni, cinstiţi şi cumpăniţi la minte, în 
simplita-tea lor şi judecata le era simplă. „Dacă ne-a vândut 
nu-i frate cu noi!” spunea Simion Cojocaru, unul din 
vrânceni. Bunătatea lui Titi şi mai ales buna lui credinţă 
fuseseră întotdeauna considerate de Ducu slă-biciune şi 
prostie. Ori, acum în naufragiul lui, tocmai de aceste 
calităţi, pe care i le dispreţuia, se agăța ca de un colac de 
salvare. Schimbând tactica şi recunoscându-se în parte 


vinovat de acuzaţiile ce i se aduceau, l-a înduplecat pe Titi 
să-i asculte noile explicaţii. Câteva nopţi în şir, în timp ce 
ceilalţi dormeau, i-a destăinuit noua variantă a celor 
petrecute: După ce fusese prins şi adus la ancheta din Baia 
Mare, acceptase să colaboreze cu Securitatea, pentru a 
evita condamnarea noastră la moar-te. Numai datorită 
destăinuirilor pe care le făcuse în anchetă, scăpaserăm cu 
viaţă! 

Noua poveste a lui Ducu era tot aşa de bogată în 
amănunte bine sin-cronizate, succedându-se logic şi 
susţinute de argumente solide, ca şi toate poveştile lui de 
mai înainte. Urzeala de minciuni se împletea în aşa fel cu 
crâmpeiele de adevăr, încât echilibrul povestirii lui se 
menținea pe firul subţire care desparte credibilul de 
incredibil. Tot acest joc era făcut spre a-l înduioşa pe Titi, 
arătându-i cum ajunsese să fie şantajat cu ame-ninţarea 
morţii de Securitate, care până la proces îi ceruse sa 
îndepli-nească tot felul de misiuni, pentru a scăpa de 
pedeapsa capitală. 

Una din aceste misiuni fusese să afle, din indiscreţiile 
noastre, lucruri pe care nu le declarasem la anchetă şi să le 
raporteze ofițerului politic de la închisoarea din Oradea. De 
cele mai multe ori spusese că nu surprinsese nimic deosebit 
sau numai amănunte fără importanţă, dar, de câteva ori, 
trebuise să raporteze şi lucruri mai consistente, pentru ca 
Securitatea să nu se îndoiască de sinceritatea lui. Ca 
exemplu, a citat cazul cu Amba-sada Israelului, pe care l-a 
raportat ofițerului politic, puţin după sosirea noastră la 
Oradea. Pentru a păstra secretul întâlnirilor lui cu ofiţerul 
po-litic, stabilise, de conivenţă cu el, ca prin cereri periodice 
de a fi scos la raportul comandantului spre a se plânge de 
regimul din închisoare, să-şi creeze un alibi faţă de noi. În 
prima zi, chiar, a sosirii noastre în celula-rul din Oradea, 
Ducu ascultase convorbirile care se purtaseră prin vi-zetă. 
Surprinsese, printre altele, şi răspunsul pe care i-l dădusem 
lui Ion Pantazi, care mă întrebase de ce o dată ajunşi în 


Bucureşti nu încerca-sem să plecăm mai departe în vest. 
Făcusem atunci imprudenţa să po-menesc în acest context 
numele lui Richi Tailer, cu care luasem legătura pentru o 
astfel de tentativă de a pleca din ţară. În explicaţiile asupra 
pro-iectului şi căii de trecere clandestină a frontierei prin 
mijlocirea lui Richi Tailer (pe care Ion Pantazi îl cunoştea), 
nu-i pronunţasem acestuia numele decât o singură dată. În 
tot restul relatării, de câte ori mă referi-sem la el, 
întrebuinţasem expresia de „jidanul”. Din fericire, Ducu nu-i 
auzise numele, ci numai denumirea pe care o folosisem 
ulterior în cur-sul conversaţiei cu Ion. Trăsese deci 
concluzia că „jidanul” nu putea fi decât o relaţie pe care o 
aveam la Ambasada Israelului şi se grăbise să-i raporteze 
descoperirea ofițerului politic! 

Titi îl ascultase până aci fără să-l întrerupă, înclinând când 
să-i creadă spovedania şi căinţa sinceră, când bănuindu-l de 
o nouă născocire, ur-mărind cine ştie ce scop. Auzind însă 
despre denunţul în legătură cu Ambasada Israelului, Titi i-a 
cerut să mă prevină şi pe mine cât mai re-pede posibil, 
despre ceea ce raportase ofițerului politic în această pri- 
vinţă. Ducu nu voia însă să mi se destăinuie şi mie. Titi i-a 
argumentat că numai în acest fel se putea răscumpăra de 
greşeala făcută şi l-a asi-gurat că şi eu voi aprecia 
atitudinea lui ca o dovadă de loialitate şi bună camaraderie. 
Denunţându-mă, mă aruncase într-o primejdie cu conse- 
cinţe de neprevăzut, riscând să fiu anchetat asupra unor 
fapte care îmi erau total necunoscute. Avertizându-mă, însă, 
îmi făcea un real serviciu, având ocazia să îndrepte totodată 
greşeala făcută. Fiind în cunoştinţă de cauză, în caz de 
anchetă nu voi fi surprins, putându-mi lua unele măsuri 
preventive, pregătindu-mi din timp anumite răspunsuri cu 
care să ies din încurcătură. Titi i-a dat de înţeles că numai 
aşa ne va putea recâştiga în-crederea, pentru a găsi, la 
rândul lui, înţelegerea de care avea nevoie. 

Ducu s-a lăsat înduplecat! Şi aşa s-a ajuns la biletul cu 
pricina, căruia Ducu i-a dat şi o valoare dramatică, scriindu- 


Il cu propriul lui sânge. Din amănuntele date de Titi, scena 
scrierii biletului n-a fost chiar atât de zguduitoare. Ducu, în 
permanenta lui nervozitate, îşi rupea pieliţele şi-şi rodea 
unghiile până în carne, vârful degetelor sângerându-i 
totdeauna în mai multe locuri. De aici sursa cernelii în care 
înmuiase capătul unui pai din saltea, pentru a scrie biletul. 
Mărturisirea din bilet n-a avut niciodată nici un fel de 
urmare. N-am fost niciodată anchetat despre Ambasada 
israeliană şi mă întreb şi azi, care a fost adevărul în toată 
această poves-te. N-a găsit oare raportul lui Ducu nici atâta 
credit la Securitate, încât aceasta să-mi pună măcar o 
singură întrebare despre Ambasadă? Sau, toată povestea 
era inventată de Ducu, numai pentru a încerca să obţină de 
la Titi o confirmare şi ceva amănunte despre legăturile mele 
cu Am-basada? Să fi plătit Ducu anticipat pentru nişt 
ipotetice detalii, cu o re-cunoaştere că era informatorul 
Securităţii? Nu era totuşi preţul prea mare? Sunt întrebări 
rămase fără răspuns, dar din care toţi am tras ace-eaşi 
concluzie: turnător sau paranoic, sau amândouă la un loc, 
Ducu era oricum un om periculos! 

Într-una din nopţi, am fost treziţi de Mircea Vucric. Se 
văita de dureri mari în abdomen. Mache şi Paul şi-au dat 
imediat seama că era vorba de o criză acută de apendicită. 
Riscul unei perforaţii, dacă nu se intervenea imediat, îi 
punea viaţa în pericol, aşa că, în toiul nopţii, am început să 
batem în uşă. Ne-am izbit de obişnuitele dificultăţi, până ce 
l-am deter-minat pe gardian să cheme ofiţerul de serviciu. 
Mai întâi, bătăile noastre în uşă au fost întâmpinate de 
răspunsul răstit al gardianului, care ne-a spus să aşteptăm 
„deschiderea” pentru a raporta cazul. Văzând că nu-l 
putem îndupleca, ne-am pornit să batem cu bocancii în uşă. 
Vuia toată Zarca de scandalul şi vociferările noastre. Nici 
amenințările cu carcera şi lanţurile n-au oprit răpăiala de 
pumni şi picioare în uşă. 

Abia atunci l-am auzit pe gardian strigându-şi tovarăşul de 
serviciu de la etaj şi trimiţându-l după ofiţer. Cu acesta din 


urmă, care a deschis uşa celulei, au continuat alte 
pertractări, până ce l-am convins că nu tulbura-sem liniştea 
din simplă indisciplină. Treptat, s-a lăsat impresionat de 
competenţa profesională cu care Mache i-a explicat 
gravitatea cazului şi a sfârşit prin a-l aduce la consultaţie şi 
pe Cornel Patrasievici. Cornel a confirmat diagnosticul şi 
nevoia urgentă de internare pentru operaţie. Ofiţerul a 
plecat, promițând să raporteze „mai sus”. 

Mircea Vueric, făcut covrig de durere pe saltea, gemea 
fără să-i putem fi de vreun ajutor. După o vreme de 
aşteptare, văzând că nu se întâmplă nimic, ne-am apucat 
din nou să batem în uşă şi nu ne-am lăsat până ce n-a venit 
iar ofiţerul de serviciu. Ne-a spus că raportase urgenţa 
cazului şi că de-aci înainte situaţia nu mai depindea de el. 
Să avem răbdare! 

Am încercat să avem, dar vremea trecea şi nu se întâmplă 
nimic. Degeaba am mai repetat la diferite intervale 
loviturile în uşă şi insisten-ţele pe lângă gardian şi ofiţer. 
Până la „deschidere” nu ne-am ales decât cu promisiuni în 
privinţa lui Mircea Vueric, însoţite de ameninţări şi 
înjurături la adresa noastră, pentru scandalul pe care îl 
făceam. La „des-chidere” am raportat cazul noului ofiţer de 
serviciu din schimbul de zi. Speram acum că, o dată cu 
venirea zilei, rezolvarea cazului nu va mai întâmpina 
dificultăţile din timpul nopţii şi bolnavul va fi internat în spi- 
tal. Mircea, ghemuit pe salteaua lui, s-a zvârcolit, însă, de 
durere până la prânz. Abia atunci a venit ofiţerul să-l ia. 
Când Mache a făcut cu voce tare observaţia că nu crede că 
Mircea va putea merge pe jos până la spital, ofiţerul de 
serviciu i-a replicat pe un ton răstit: 

— O să poată, că doar n-o să-l duc eu pe braţe! 

Şi, într-adevăr, a putut! Îndoit de durere, ţinându-se cu 
mâinile de abdo-men şi clătinându-se pe picioare, după o 
noapte de suferinţă care îl isto-vise, Mircea a ieşit pe 
coridor şi uşa s-a trântit în urma lui. 


O săptămână mai târziu l-au adus înapoi. Vesel, ca un copil 
care-şi regă-sise casa şi familia, Mircea ne-a îmbrăţişat şi 
ne-a strâns pe rând în braţe. Ne-am bucurat şi noi că 
scăpase cu zile şi că se afla iar printre noi. Fusese într- 
adevăr operat în ultimul moment, scăpând ca prin minune 
de peritonită. 

Nu văzuse mai nimic din spital şi nu ne-a adus nici o 
noutate, fiindcă nu putuse schimba nici o vorbă cu nimeni. 
Stătuse singur într-o celulă, în cea mai strictă izolare. În 
afară de doctorul care-l operase şi de planto-nul care-i 
aducea mâncarea, nu mai văzuse nici un deţinut, iar cu 
aceştia doi nu putuse vorbi, gardianul fiind întotdeauna de 
faţă. Asistase chiar şi la operaţie. De altfel, pe doctor nu-l 
văzuse decât de două ori, o dată în sala de operaţie şi a 
doua oară, cu o zi înainte de a-l aduce din nou în Zarcă, 
când îi scosese firele. 

Povestindu-ne în amănunt despre cele şapte zile petrecute 
în spital, ne-a vorbit şi despre regimul alimentar, cu mult 
mai bun şi mai consistent decât cel pe care îl primeam în 
Zarcă. Mi-amintesc şi acum stupefacţia lui Mache şi Paul, 
când au aflat că a doua zi după operaţie, la ora prân-zului, 
Mircea primise o gamelă plină cu arpacaş cu carne. Nu 
numai că o primise, dar o şi mâncase toată. Abia după ce 
ne-a povestit cât de foa-me îi fusese şi cum golise gamela, a 
aflat Mircea că scăpase pentru a doua oară de moarte. 
Mache şi Paul nu-şi puteau explica, cum de nu făcuse o 
perforaţie a intestinului. Mircea nu ştiuse că nu trebuia să 
mă-nânce în primele două sau trei zile, iar doctorul nu 
putea fi învinuit că i se dăduse arpacaşul, bolnavul 
neaflându-se sub supraveghere medicală, cum ar fi fost 
normal după operaţie, ci sub paza strictă a gardianului. 

Gerul iernii se aşezase de-a binelea, mai înainte de a se fi 
aşternut ză-pada. Chiar cu geamul închis, peste noapte ne 
pătrundea frigul şi dimi-neaţa ne trezeam rebegiţi. Ne 
resemnasem să mai petrecem încă o iarnă fără foc, 
mângâindu-ne cu gândul că Zarca prezenta totuşi nişte 


avantaje faţă de celularul din Oradea. Faptul că, aici, celula 
avea geamuri, că eram fără lanţuri la picioare şi mai mulţi 
împreună, ne făcea să ne sim-ţim mai puţin oropsiţi ca iarna 
precedentă. Dar de tremurat, tot tremu-ram! Şi, totuşi, într- 
o bună dimineaţă, ni s-a distribuit combustibilul pentru 
sobă. Raţia pe zi: un mănunchi de ţăndări subţiri de brad, 
din lădiţele de marmeladă golite la bucătărie şi între 15 şi 
25 de brichete de cărbune, de mărimea şi forma unui ou. 
Am clădit surcelele pe grătarul sobei, am aşezat ouăle de 
cărbune de jur-împrejur şi am aşteptat, aşa cum ni se 
spusese. Pe coridor auzeam gardianul trăgând zăvor după 
zăvor. A ajuns şi la celula noastră. A deschis uşa şi în prag a 
apărut Cărămidaru, într-o mână cu o cutie de tinichea cu 
motorină, în cealaltă purtând o făclie aprinsă. 

Trebuia să pescuieşti din cutia pe care ţi-o întindea unul 
din petecele de zeghe scufundate în motorină şi să-l vâri 
sub surcelele din sobă. Cu bă-ţul, în vârful căruia ardea un 
şomoiog de cârpă, muiat şi el în motorină, Cărămidaru 
aprindea petecul din sobă. De-aci înainte, ritualul focului 
avea să se repete zilnic, toată iarna, cu aceleaşi consecinţe: 
un foc care nu ardea mai mult de un sfert de oră, de multe 
ori stingându-se mai îna-inte ca toate brichetele să se fi 
consumat. Pereţii de tablă se încingeau până pe la 
jumătatea înălţimii sobei, timp în care toţi ne strângeam în 
jurul ei. O oră mai târziu, soba era iar rece iar noi ne 
refugiam din nou pe saltele şi sub pături, cu ochii roşii de 
fumul care se răspândise în celulă. 

De multe ori, vântul şi viscolul refulau tot fumul în celulă. 
Soba şi burlanul fumegau pe la toate încheieturile. Ochii ne 
înţepau şi ne lăcri-mau, fumul înecăcios ne făcea să tuşim şi 
aerul devenea într-atât de ires-pirabil, încât eram nevoiţi să 
deschidem fereastra. După ce aeriseam, în celulă era mai 
frig decât înainte de a fi făcut focul. Observasem că soba 
scotea fum cât era rece. Înceta să mai afume, abia când 
focul era pe sfâr-şite, când aproape toate brichetele erau 
consumate. Am încercat deci să economisim zilnic câteva 


brichete sau să nu facem deloc focul în câte o zi mai puţin 
geroasă şi să punem de-o parte o cantitate mai mare de 
căr-buni. Experienţa ne-a reuşit. În prima zi mai geroasă, 
am pus toată can-titatea adunată pe foc. La început, cât 
timp soba a scos fum, am ţinut geamul deschis ca să aerisim 
celula. După ce soba s-a încălzit, n-a mai radiat decât 
căldură şi ne-am bucurat de câteva ore plăcute. N-am 
aplicat însă procedeul decât de câteva ori şi apoi am fost 
siliţi să renunţăm la el. La percheziţiile inopinate care se 
făceau săptămânal, ni s-au confiscat rezervele de brichete 
pe care le economisisem, sub pretextul că regula-mentul 
interzice astfel de depozite în celulă. Aşa că restul iernii, ne- 
am chinuit zilnic cu fumul, neavând parte decât de câteva 
minute de căldură, mai mult iluzorie. 

De altfel, în toate celulele problema era aceeaşi. Zilnic 
auzeam la ora focului bătăi în uşile celulelor. Unii se 
plângeau că nu le ajung surcelele sau cărbunii, alţii se 
văitau că se sufocă de fum, sau alţii, că li s-a stins focul. 
Numai acestora din urmă li se satisfăcea cererea şi li se 
aprindea din nou focul. Dar şi ei trebuiau să insiste şi să 
suporte insultele obişnu-ite ale gardianului. Dar cei care 
sufereau cel mai mult de pe urma frigu-lui şi aveau în 
acelaşi timp şi cele mai mari dificultăţi la făcutul focului 
erau bătrânii. După socotelile pe care le făcusem atunci, 
media de vârstă la deţinuţii din Zarcă era mai mare decât în 
oricare altă închisoare. Numai noi, evadaţii de la mină şi 
încă câţiva deţinuţi mai tineri de la etaj, prin venirea 
noastră la Aiud, stricaserăm această medie. Bătrânii din 
Zarcă, trecuţi de-a lungul detenţiei prin toate vicisitudinile 
regimu-lui alimentar, afectaţi de diferite boli cronice şi 
infirmităţi, din lipsă de îngrijire medicală, fără dinţi, cu 
vederea slăbită şi cu sistemul nervos uzat de atâţia ani de 
viaţă de celulă, erau zilnic expuşi batjocurii, insul-telor şi 
brutalităţii gardienilor, când, în neputinţa lor de a-şi face 
focul, sau de a-l întreţine, cereau să le fie din nou aprins. 
Zilnic parveneau, până la celula noastră, ecourile 


scandalurilor ce se iscau pe această temă, contrastul dintre 
vocile care participau la discuţii fiind mai grăitor decât 
vorbele ce se schimbau. Pe de o parte, glasuri stinse şi 
şovăitoare, abia perceptibile, dar a căror intonaţie 
rugătoare nu ne scăpa, pe de alta, gla-sul puternic al 
gardianului, fie răstit şi împroşcând obscenităţi, fie bat- 
jocoritor, cu glume grosolane la adresa vârstei, neputinței 
sau infirmităţii celui care bătuse la uşă. 

De fiecare dată când aveau loc astfel de scene, în celula 
noastră se lăsa o linişte care se prelungea încă mult după 
ce glasurile de pe coridor se stingeau. Pe măsură ce 
ascultam, indignarea care mă cuprindea mergea crescând, 
până ce mă trezeam clocotind de furie. Mi s-a întâmplat de 
multe ori în închisoare să-mi fie mai greu să asist la chinul 
altora decât să-l îndur eu însumi. Una din scenele cele mai 
penibile de acest fel, de care mi-amintesc, s-a petrecut la 
numai câteva celule distanţă de camera noastră. Era o 
celulă cu patru deţinuţi, între care se afla Pop, fostul mi- 
nistru, şi Dobrescu, fostul primar al Bucureştiului, pe care îl 
văzusem când fusesem închis în carceră. Mă impresionase 
atunci halul lor de slă-biciune. Acum, aveam să-mi dau 
seama şi de un alt aspect al degradării lor. În celula celor 
patru izbucnise o ceartă. Gardianul răcnise de mai multe 
ori din capătul celularului, dar formula consacrată din 
jargonul M. A. I. „Lasă gura!” rămăsese fără efect. Cearta a 
continuat tot mai aprinsă, până ce, deodată, unul din 
deţinuţi a bătut la uşă, solicitând venirea gardianului. 

În celula noastră, toţi eram cu urechile ciulite. Nu ne 
aşteptam ca cineva să încalce una din cele mai elementare 
reguli de comportare din închi-sori, care cerea evitarea cu 
orice preţ a intervenţei administraţiei în pro-blemele ce se 
năşteau uneori între noi, inerente vieţii de claustraţie în 
comun. 

Orice discuţie mai aprinsă, ceartă sau chiar scandal, 
indiferent de gravi-tatea lui, se rezolva numai între noi. 
Această regulă se impusese, stabi-lind, o dată mai mult, o 


linie clară de demarcaţie între cele două lumi: cea din 
celule şi cea de pe coridor. Când gardianul a deschis uşa 
celulei celor patru, am putut urmări cuvânt cu cuvânt 
întreaga discuţie care a avut loc. Primele vorbe ale celui 
care bătuse la uşă ne-au indignat peste măsură. Mi le 
reamintesc şi azi: 

— Domnule plutonier, apelez la dumneavoastră, fiindcă 
ştiu că sunteţi un om inteligent şi drept... 

Pe măsură ce a continuat să-i explice gardianului motivul 
pentru care îl chemase, dezgustul ce ni-l provocase la 
început slugărnicia lui s-a spul-berat treptat, 
transformându-se, în cele din urmă, într-un sentiment de 
nesfârşită mila. Bietul om era, evident, în pragul senilităţii! 
I-a relatat gardianului cum intrase în conflict cu unul din 
camarazii lui de celulă, din cauza focului. Avuseseră păreri 
diferite, cu privire la felul cum tre-buiau puse brichetele. 
Unul pretindea că trebuiau puse toate de la înce-put, 
celălalt susţinea că trebuiau puse pe foc treptat, pe măsură 
ce se consumau. De aici, discuţia în contradictoriu, care se 
auzise şi pe cori-dor. Scandalul s-ar fi potolit, probabil, dacă 
n-ar fi căzut o vorbă în plus, care rănise susceptibilitatea lui 
Dobrescu, căci el era reclamantul. Ca un şcolar din clasele 
primare, căruia un coleg îi făcuse o nedreptate şi care i se 
plângea învățătorului, Dobrescu apela la arbitrajul 
plutonierului. Se considera grav insultat de camaradul lui 
de celulă (nu l-am putut identi-fica), care nu numai că nu-l 
lăsase să facă focul, dar îl mai şi acuzase că nu se pricepe la 
gospodărie. 

— Tocmai mie să-mi spună una ca asta! Mie, care în 
calitate de primar m-am ocupat de gospodăria întregii 
capitale! Vă rog, domnule pluto-nier, să spuneţi 
dumneavoastră dacă nu e normal să fac eu focul? 

La noi în celulă, nimeni n-a comentat nimic. Se lăsase un 
fel de tăcere, jenantă, pe care, primul, a rupt-o Mircea 
Vueric, exprimând, în felul lui, ceea ce gândeam cu toţii: 

— Mama lor de criminali! 


În acelaşi timp, de pe coridor s-a auzit şi verdictul 
gardianului: 

— Daţi cărbunii afară! Dacă nu vă înţelegeţi, astăzi nu mai 
faceţi focul! 

Efectul claustraţiei prelungite începea să se facă simţit şi 
la noi în celu-lă. Era mai multă linişte. Multe subiecte de 
discuţie fiind epuizate, se vorbea mai puţin. Conversaţiile 
lâncezeau. Ne petreceam cea mai mare parte din timp 
culcaţi şi înveliţi în pături, frigul contribuind în mare 
măsură la această stare de semi-hibernare în care intrasem 
cu toţii. Singurul care părea să nu fi căzut în apatia 
generală era Mircea Vueric. Suporta greu regimul de 
celulă. Stăpânit de o permanenţă nervozitate, simţea nevoia 
de mişcare şi, ore în şir, cu pătura în spinare, măsura celula 
în lung şi-n lat, până ce obosea şi se culca. 

Lipsa de somn şi plimbările prelungite îl istoveau şi-i 
măreau agitația nervoasă. Slăbise şi mai tare şi ochii i se 
afundaseră în orbite. Pe zi ce trecea, arăta mai rău şi mai 
neliniştit. Într-o zi, ne-a declarat că nu mai poate suporta 
lipsa de activitate, monotonia şi viaţa apăsătoare din Zar-că 
şi că s-a decis să facă tot posibilul, ca să determine 
trimiterea lui în-tr-un lagăr de munca sau măcar în fabrica 
închisorii Aiud. Va face ori-ce, numai să scape de Zarcă. 
Toate strădaniile de a-l abate de la planul pe care şi-l făcuse 
au fost zadarnice. Hotărâse să facă greva foamei până ce va 
fi mutat din Zarcă, chiar dacă va trebui să meargă până la 
limita extremă: 

— Dacă nu mă vor lua în serios de la început, voi continua 
până ce voi fi pe moarte şi atunci vor trebui să mă scoată 
din Zarcă, de n-ar fi decât ca să mă interneze în infirmerie! 

Noi nu eram însă deloc convinşi că lucrurile vor evolua aşa 
cum preve-dea Mircea. Toate argumentele pe care i le-am 
adus s-au dovedit inuti-le. Hotărârea lui era luată şi într-o 
bună dimineaţă, spre uimirea gardia-nului, a refuzat terciul 
şi a cerut să vorbească cu ofiţerul de serviciu. Acesta din 
urmă şi-a făcut apariţia abia după masa de prânz, după ce 


Mircea Vueric refuzase şi turtoiul şi gamela cu ciorbă. l-a 
cerut să ra-porteze administraţiei că va refuza hrana până 
ce va fi mutat din Zarcă. De aci înainte, lucrurile s-au 
desfăşurat ca de obicei în cazuri similare, procedeul 
administraţiei suferind numai variațiile dictate de gradul de 
asprime a regimului din închisoare, din momentul respectiv. 
Mai întâi, cu duhul blândeţii, a fost îndemnat să nu refuze 
hrana. Apoi, s-au făcut aluzii la eventuale reduceri de 
pedepse, de la care cei cu comportare nedisciplinată vor fi 
exceptaţi. Au urmat amenințările. Toată gama: carceră, 
lanţuri la mâini şi la picioare, beci cu apă pe jos, unde va sta 
numai în cămaşă şi izmană! 

De la Mircea n-au reuşit să scoată mai mult, decât vorbele 
pe care le spusese în prima zi, când refuzase mâncarea. 
După trei zile de insistenţe, timp în care pe la celuia noastră 
s-au perindat tot felul de ofiţeri, perioa-da aplicării 
formulelor de convingere s-a încheiat. 

— Dacă vrei să mori de foame, banditule, n-ai decât! 

Cu aceste vorbe, ofiţerul a trântit uşa şi a plecat. Începuse 
etapa a doua a programului: indiferența totală faţă de 
soarta celui în grevă! Timp de două zile nu s-a mai arătat 
nici un ofiţer. Gardienii nu mai făceau nici o remarcă atunci 
când le restituiam gamela plină a lui Mircea, de parcă ar fi 
fost lucrul cel mai firesc din lume, ca unul din noi să refuze 
mâncarea. De îndată însă ce uşa se închidea, această 
ostentativă nepăsare era dezi-să de insistența cu care eram 
supravegheați. Cu toate precauţiile pe care le luau ca să nu 
se facă auziţi pe coridor, în dreptul uşii noastre, unde 
veneau să tragă cu urechea, le simţeam întotdeauna 
prezenţa şi deci conversațiile în celulă erau purtate în 
consecinţă. Nu se mulţumeau să asculte. Priveau insistent şi 
prin vizetă, având aceeaşi grijă să nu se facă remarcaţi. 

Ceea ce părea să-i intereseze cel mai mult era să vadă 
dacă Mircea res-pectă într-adevăr greva foamei sau se lasă 
cumva hrănit de noi. Bănuiala era justificată, deoarece îi 
propusesem lui Mircea să simuleze numai greva, oferindu-i 


să-i dăm din raţia noastră de mâncare şi pâine. Cu toate 
insistenţele noastre, Mircea refuzase însă cu încăpățânare. 
Tot trei zile a durat şi această fază de acalmie, de aparentă 
ignorare a gre-vistului. A şaptea zi de la intrarea lui Mircea 
în grevă, dimineaţa, după distribuirea terciului, la uşa 
noastră şi-a făcut apariţia un întreg stat ma-jor de ofiţeri şi 
gardieni. 

— Te-ai hotărât, bă, să mănânci? I-a zis unul din ei lui 
Mircea. 

— Da! Dacă mă scoateţi din Zarcă, a fost răspunsul. 

Uşa s-a trântit la loc. O parte din paşi s-au îndepărtat pe 
coridor. Alţii au rămas în dreptul celulei. Se auzeau numai 
şoaptele unei discuţii, fără să putem distinge ce se vorbea. 

După câteva minute, uşa s-a deschis iar: 

— Ia-ţi bagajul şi ieşi afară! 

Mircea şi-a adunat zdrenţele, ne-a îmbrăţişat pe toţi pe 
rând şi a ieşit. Gardianul încuiase uşa şi trăsese toate 
zăvoarele şi noi încă nu ne dez-meticisem. Rămăsesem 
uitându-ne unii la alţii. Era cât pe-aci să ne ex-primăm 
uimirea, dar şi satisfacția pentru eficacitatea procedeului 
ima-ginat de Mircea ca să scape de Zarcă, când, deodată, 
pe coridor, la nu-mai câţiva paşi de celula noastră, s-a 
stârnit un tumult inexplicabil. Paşi precipitaţi, îmbulzeală, 
gâfâieli! Parcă s-ar fi încins o luptă! Apoi s-au pornit 
strigătele: 

— Bandiţilor! Criminalilor! Tâlharilor! 

Nu ne venea să credem. Era vocea lui Mircea, care striga 
cât îl ţinea gura, insultându-i pe milițieni. Toată Zarea 
răsuna de răcnetele lui: „Vreţi să mă omorâţi, ticăloşilor! 
Dar o să vă vină şi vouă rândul! O să vă omoare lumea ca pe 
câinii turbaţi!” La început am fost impresionați de 
disperarea din glasul lui. Părea să fie criza de nervi a unui 
condamnat la moarte care, ajuns în faţa călăului, îşi 
pierduse cumpătul. Îl cunoş-team însă mult prea bine pe 
Mircea, ca să nu ne dăm seama, în cele din urmă, că actorul 
înnăscut din el nu făcea decât să improvizeze un nou rol. 


Printre răcnetele şi insultele pe care le profera, presăra 
scurte mesa-je pentru noi, ca să ne pună la curent cu cele 
ce se întâmplau: „M-aţi scos din celulă, ca să nu vadă ceilalţi 
ce aveţi de gând cu mine! Vreţi să îmi băgaţi furtunul pe gât 
cu forţa! De asta vreţi să mă băgaţi în celula goală de 
alături, ca să mă chinuiţi! Ca să nu vadă nimeni că sunteţi 
zece pe mine! Au venit şi doi ofiţeri să asiste la ticăloşia 
voastră!... Crimi-nalilor! Asasinilor!” 

Strigătele lui nu mai conteneau. Ne întrebam, de unde 
atâta forţă după şapte zile de nemâncare şi în halul de 
slăbiciune în care se afla! Din în-vălmăşeala ce se auzea pe 
coridor, ne dădeam seama că echipa de gardi-eni se 
străduia să-l târască în celula de alături şi în acelaşi timp să- 
l facă să tacă cât mai repede. În urechile administraţiei, 
strigătele lui Mircea în acest lăcaş al tăcerii răsunau ca o 
blasfemie. Era o profanare a atmos-ferei conspirative, în 
care era învăluită Zarca. Pe de altă parte, procedau totuşi 
cu oarecare menajamente şi nu recurgeau la brutalitatea 
maximă, de unde am tras concluzia că barometrul care 
măsura presiunea în închi-sori indica încă spre „favorabil”. 
După aprecierile noastre, cu toată imensa disproporţie de 
forţe, lupta cu Mircea a durat cinci minute bune. Din când 
în când, zgomotele de trântă de la uşa vecină se potoleau şi 
chiar strigătele încetau. Nu se mai auzea decât respiraţia 
grea a mili-ţienilor, care-şi trăgeau sufletul şi icnelile 
înăbuşite ale lui Mircea. Reuşiseră să-l stăpânească şi să-i 
astupe gura cu mâna. În clipa urmă-toare, însă Mircea 
izbutea să se degajeze şi tot tărăboiul reîncepea, vo-cea lui 
spărgând iar liniştea cu o forţă reînnoită. 

În cele din urmă, zgomotul ne-a parvenit mai estompat. 
Terenul de luptă se mutase în celula vecină. Cum nu puteam 
pune urechea la perete, fi-indcă eram mai tot timpul 
supravegheați prin vizetă (probabil de unul din ofiţeri), n- 
am mai auzit mare lucru. După vreun sfert de oră s-au auzit 
paşi de cizme părăsind celula vecină şi din nou invectivele 
lui Mircea. Dar, de data asta, vocea lui nu mai avea aceeaşi 


forţă. De altfel, cum i s-a închis uşa la celulă, Mircea a tăcut. 
Când am fost siguri că prin dreptul uşii noastre nu mai 
mişunau gardieni, i-am ciocănit lui Mircea în perete. Ne-a 
răspuns cu o lovitură de pumn în zid, ceea ce însemna 
„pericol”. 

Am mai aşteptat o vreme, am ascultat din nou la uşă, dar 
n-am surprins nici un fel de zgomote suspecte. Toţi 
gardienii se retrăseseră. Era linişte absolută. Coridorul era 
pustiu. Am repetat apelul la perete, dar Mircea ne-a 
răspuns la fel. După vreo două-trei încercări de a intra cu el 
în le-gătură, am renunţat. De fiecare dată ne-a bătut cu 
pumnul în perete, re-fuzând astfel să ia contact cu noi. Nu 
ne puteam explica atitudinea lui! O oră mai târziu, am auzit 
pasul gardianului pe coridor venind în direcţia noastră. S-a 
oprit la uşa vecină, a descuiat-o şi a intrat în celulă. Câteva 
clipe mai târziu, a ieşit iar pe coridor, urmat de paşii 
nesiguri ai lui Mir-cea. S-au oprit la uşa noastră. Gardianul 
a tras zăvoarele şi i-a făcut loc lui Mircea să intre în celulă. 
Încă înainte de a trece pragul celulei, Mir-cea ne-a făcut cu 
ochiul şi ne-a zâmbit. Pentru gardianul rămas în uşă şi care 
nu-l vedea decât din spate, a continuat să păşească 
clătinându-se pe picioare şi sprijinindu-se de pereţi. Nici nu 
s-a închis bine uşa şi Mircea s-a trântit pe saltea şi a 
izbucnit în râs. 

În starea în care se prezenta, era mai mult motiv de plâns 
decât de vese-lie. Cu un crac de pantalon despicat până mai 
sus de genunchi, care la fiecare pas îi dezgolea un picior 
scheletic, cu haina de zeghe mai zdren-ţuită decât la 
plecare şi lipsindu-i o mânecă smulsă din umăr, Mircea pă- 
rea scăpat dintr-o explozie. Impresie întărită şi de aspectul 
feţei supte, mânjite cu sânge. Trăsăturile lui extrem de 
mobile, rapiditatea cu care îşi schimba expresia feţei, ca şi 
trecerile lui neaşteptate de la o stare la alta, în jocul lui de 
mim talentat, pe care se distra să-l exerseze cu orice oca- 
zie, ne făcuseră să-l numim „Nebunică”. De data asta, însă, 
se întrecea cu gluma. Părea într-adevăr să nu mai fie în 


toate minţile, împrejurările nefiind de natură să îndemne la 
râs. Ce se întâmplase? Când i se spusese să-şi ia bagajul şi 
să iasă din celulă, Mircea fusese, ca şi noi, convins că va 
pleca din Zarcă. 

Iluzie de scurtă durată! leşind pe coridor, s-a văzut 
înşfăcat de gardieni şi târât spre celula de alături, a cărei 
uşă fusese deschisă dinainte. Totodată a remarcat şi halatul 
alb al unui infirmier, care ţinea în mână un tub de cauciuc, o 
pâlnie şi o cană de metal. A înţeles ce i se pregătea, şi s-a 
împotrivit. Cât timp a durat rezistenţa lui, o ştiam după 
zgomotele pe care le auzisem, dar amănuntele bătăliei care 
se dăduse pe coridor, pentru a-l imobiliza, aveam să le 
aflăm acum. Văzând în ochii noştri şi compătimire şi 
îngrijorare, Mircea s-a oprit din râs ca să ne liniştească: 

— Nu vă uitaţi la mine cum arăt! Să-i vedeţi pe milițieni! 

Şi iar s-a pus pe râs. Apoi ne-a făcut semn să ne apropiem 
şi să stăm jos lângă el, ca să ne povestească. Chiar de la 
primele lui gesturi de împotri-vire de a intra în celula 
vecină, îşi dăduse seama că gardienii primiseră dispoziţii să 
se abţină de la brutalitate. În aceste condiţii, chiar cu dis- 
proporţia numerică ce-i favoriza, sarcina milițienilor era 
ingrată. Nu era lucru uşor să imobilizeze cu forţa un om 
care opunea rezistenţă, fără să îl brutalizeze sau să-l 
lovească în vreun fel. Mircea a profitat din plin de această 
situaţie! A dat din mâini şi din picioare, lovind în stânga şi în 
dreapta, unde nimerea. În învălmăşeală, în timp ce milițienii 
îl trăgeau spre uşa celulei vecine, Mircea căutându-şi un 
punct de sprijin, se agăța de vestonul câte unuia din 
gardieni şi nu-i mai dădea drumul, până ce nu-i săreau toţi 
nasturii. Văzând că îl privim cam neîncrezători, ca să ne 
dovedească că nu exagerează cu nimic isprăvile lui de pe 
coridor, Mir-cea s-a scotocit în buzunar şi ne-a pus dovada 
pe saltea: un epolet de sergent! Smulsese trofeul de pe 
umărul unuia din gardieni. 

Faptul că le rupsese mai tuturor milițienilor nasturii la 
haine şi că pe unul din ei, care îi astupase gura cu mâna ca 


să nu mai strige, îl muşcase până la sânge, îi dădea atâta 
satisfacţie, încât ceea ce păţise el însuşi nici nu-l mai afecta. 
În timpul luptei corp la corp, pe care o dusese pe cori-dor, 
se alesese cu câteva contuzii şi cu buza crăpată, care încă îi 
sângera. Când în fine fusese răpus şi imobilizat, i se pusese 
o cămaşă de forţă, i se descleştaseră fălcile cu sila şi i se 
vârâse tubul de cauciuc pe gât. După ce sanitarul îi turnase 
în stomac lichidul din cana cu care venise, toată echipa de 
milițieni se retrăsese din celulă, părăsindu-l. 

Era momentul când noi încercasem să luăm contactul cu el 
şi când Mir-cea, neavând mâinile libere, ne bătea cu 
călcâiul în perete. Mircea ne-a povestit toată întâmplarea 
cu volubilitate şi entuziasmat de ocazia ce o avusese să-şi 
verse focul pe gardieni, fiind încă sub efectul excitaţiei celor 
petrecute. Scurt timp după aceea, însă, a adormit răpus, şi 
nu s-a mai trezit până a doua zi. 


Dimineaţa următoare, la „număr”, când ofiţerul de serviciu 
l-a întrebat dacă s-a hotărât să mănânce, Mircea l-a privit 
doar de pe salteaua pe care stătea întins, dar n-a catadicsit 
să-i răspundă. La împărţirea terciului, aşa cum ne rugase, 
am depus gamela cu porţia lui intactă, la uşă. O oră mai 
târziâi, uşa s-a deschis iar. În prag a apărut ofiţerul de 
serviciu, care i-a spus lui Mircea să iasă afară. În spatele lui, 
pe coridor, aşteptau mai mulţi gardieni şi acelaşi sanitar cu 
furtunul şi cana în mână. De data asta, Mircea ştia la ce să 
se aştepte. Făcuse chiar unele pregătiri, hotărât să nu se 
lase hrănit de bună voie. Îşi trăsese salteaua în colţul din 
fundul celulei lângă fereastră. Aşezat pe ea, cu spatele la 
zid şi înconjurat de toate obiectele contondente pe care le 
putuse aduna (bocancii, pe care şi-i scosese, capacul de la 
tinetă şi câteva brichete de cărbune), aştepta. Încercasem 
să-l convingem să renunţe dacă nu la grevă, cel puţin la 
opoziţie, care oricum nu servea la nimic şi nu făcea decât 
să-i consume ultimele forţe. Argumentaţie zadarnică, în faţa 
încăpăţânării lui Mircea, care ne dezarma cu replicile lui: 
„Până nu fac rost şi de un epolet de ofiţer, nu mă las!” 

Izbucnisem în râs şi renunţasem să mai insistăm, cu toate 
că începusem să fim serios îngrijoraţi de starea lui. Nu 
numai că era vizibil marcat de atâtea zile de nemâncare, cu 
ochii încercănaţi şi obrajii scobiţi, dar Ma-che, care îi luase 
de mai multe ori pulsul, constatase o neregularitate şi o 
slăbire a bătăilor inimii. La ordinul ofițerului de a ieşi afară, 
Mircea şi-a băgat mâna într-un bocanc şi i-a răspuns 
zâmbind şi privindu-l batjocori-tor: 

— Nu merg, decât dacă mă luaţi în braţe! 

Cu numai câteva luni în urmă, o astfel de atitudine l-ar fi 
costat viaţa. Ofiţerul, roşu de furie, într-o tentativă de a-şi 
salva prestigiul, s-a întors spre noi şi ne-a ordonat: 

— Puneţi mâna pe el şi scoateţi-l afară! 

Sperase probabil să ne intimideze şi să-şi impună din nou 
autoritatea ştirbită, poate nu atât în ochii noştri, cât într-ai 
gardienilor de pe coridor, care asistau la scenă. În faţa 


zâmbetelor noastre, fără să ne fi clintit din loc, şi mai ales a 
răspunsului pe care i l-a dat Paul Iovănescu, a înţeles, însă, 
că încercarea lui dăduse greş. 

— Domnule locotenent, noi suntem deţinuţi, nu salariaţii 
Securităţii! 

— Marş afară, bandiţilor! A răcnit la noi, ieşindu-şi din fire 
şi, congesti-onat la faţă, s-a întors apoi spre şeful de secţie 
şi i-a ordonat să ne bage în camera de alături. 

— Luaţi-vă şi saltelele şi păturile! A mai strigat la noi. 

Târând saltelele după noi, am ieşit pe coridor. În urma 
noastră, la un semn al ofițerului, gardienii au început să 
pătrundă în celulă. Aşteptam încă, în faţa celulei vecine, ca 
şeful de secţie să ne descuie uşa, când Mircea a deschis 
ostilitățile. O ploaie de brichete de cărbune a răpăit în 
pereţi şi în uşa celulei pe care o părăsisem, ricoşând şi pe 
coridor. Câţiva gardieni, ferindu-şi capul cu mâinile, au ieşit 
îmbrâncindu-se din celulă. Dinăuntru se auzea vocea lui 
Mircea, care îşi însoțea fiecare zvârlitură de brichetă cu 
câte un epitet: „Criminalilor! Bandiţilor!” 

Între timp am fost introduşi în celulă. Prin uşa închisă, am 
mai urmărit o vreme zgomotele înăbuşite, până ce treptat s- 
au potolit şi, în sfârşit, am auzit paşii gardienilor care se 
retrăgeau. Celula în care ne aflam, fiind de mai multă 
vreme nelocuită, fusese folosită ca depozit pentru surplu-sul 
de saltele de pe secţie. Colea Ungureanu, după cea 
examinat cu vădit interes stiva de vrea zece saltele de lângă 
perete, s-a întors spre mine şi m-a întrebat: 

— Ce zici, nasule, mă ajuţi? 

Înţelesesem dinainte la ce fel de ajutor făcea aluzie, 
fiindcă şi mie îmi trecuse prin minte aceeaşi idee. Şi nu 
numai mie! Am trecut imediat la fapte, ca şi cum am fi fost 
înţeleşi. Eu mi-am descusut salteaua cu care venisem la 
unul din capete. Salteaua mea conţinea cele mai puţine paie 
sau, mai bine! Zis, ceea ce rămăsese din paiele cu care 
fusese cândva umplută. Colea, care între timp alesese din 
stivă tot o saltea mai goală, a vârât-o în salteaua mea! Pe 


care i-o ţineam deschisă la gură ca pe un sac. Iotel, 
singurul posesor de ac dintre noi, mi-a cusut imediat 
salteaua la loc. La ultima împunsăturii de ac, le-a făcut 
semn celorlalţi camarazi ai noştri că rolul lor încetase şi 
puteau de-acum părăsi poziţia pe care o luaseră în dreptul 
uşii, pentru a face paravan în faţa vizetei. În numai câteva 
clipe, salteaua mea înghiţise pe cea! Din stivă, fără să se 
mai vadă nici o urmă a delictului comis. 

Reîntorşi în celula noastră, aveam să ne ocupăm de 
salteua astfel capturată. O parte din ea a fost ruptă în fâşii, 
din care apoi am scos firele de bumbac din urzeală, singura 
sursă de aţă de cusut a deţinuţilor. Cu altă parte ne-am 
cârpit hainele, fie cosind petecele pe dinăuntrul lor, fie 
murdărindu-le în prealabil cu funingine din sobă, pentru a 
le camufla originea. Partea rămasă a fost ascunsă, ca 
rezervă, tot în saltele. Zile întregi ne-am ocupat cu cusutul 
şi cârpitul, până ce ne-am considerat mulţumiţi cu 
îmbunătățirile aduse îmbrăcămintei noastre. Dar de disec- 
ţia saltelei şi de toată această activitate nu ne-am putut 
apuca decât peste câteva zile. Deocamdată, din cauza 
grevei lui Mireea, ne bucuram de o mult prea mare atenţie 
din partea pazei de pe coridor a cărei frecventă 
supraveghere, prin vizetă, făcea imposibilă orice activitate 
nepermisă. 

De astădată, şeful de secţie a venit mult mai repede să ne 
mute iar în celula noastră, decât o făcuse cu o zi înainte cu 
Mircea. Cărămidaru, plantonul, depusese în faţa uşii 
noastre o găleată cu apă şi o cârpă, pe care gardianul ne-a 
spus să le luăm cu noi, ca să facem curăţenie în ce-lulă. Abia 
când ne-a deschis uşa am înţeles de ce voia să spălăm pe 
jos, când nu trecuseră decât două zile de când fusese zi de 
curăţenie generală pe tot celularul. Celula părea să fi fost 
devastată de un uragan! Soba era mutată din loc iar 
burlanele, descompuse în bucăţi, zăceau trântite în mijlocul 
camerei. Tineta fusese răsturnată iar conţinutul ei de apă şi 
urină vărsat pe duşumele. Miliţienii călcaseră în băltoaca 


formată, stri-vind sub cizmele lor bucăţile de cărbune 
sfărâmate şi întinzând prin toată celula funinginea din 
burlanele sobei. Până şi pereţii purtau urmele ne-gre ale 
brichetelor, transformate de Mircea în proiectile. 

Din mijlocul acestui dezastru sau, mai exact, din acelaşi 
colţ în care îl lăsasem, Mircea, strâns în cămaşa lui de forţă 
şi zâmbind provocator, l-a apostrofat pe gardianul care ne 
deschisese uşa: 

— Adineaori fugeaţi toţi ca nişte laşi! Acum, că m-aţi legat, 
aveţi cura-jul să intraţi la mine! 

Gardianul ne-a lăsat să intrăm şi a trântit uşa în urma 
noastră, fără să riposteze, ca şi cum n-ar fi auzit vorbele lui 
Mircea. Eram tot mai uimiţi de această comportare! 

Fără să mai aşteptăm vreo încuviinţare, prima noastră 
mişcare a fost să-l eliberăm pe Mircea din cămaşa de forţă. 
Nenorocitul, într-o ultimă ati-tudine de bravadă, îşi adunase 
toate forţele pe care le mai avea, pentru a-l înfrunta pe 
gardian, când acesta deschisese uşa. Acum, zăcea sfârşit, 
cu respiraţia tăiată de efortul făcut, cu glasul stins, 
nereuşind să mai vorbească decât în şoaptă. Mache şi Paul 
i-au înregistrat un puls pre-cipitat, mai slab şi mai 
neregulat. 

După ce am montat burlanele, ne-am apucat de curăţenie. 
În timp ce spălam pe jos, am remarcat că eram observați 
prin vizetă. Ne aşteptam ca gardianul să reacționeze faţă 
de îndrăzneala ce o avusesem de a-i fi scos lui Mircea 
cămaşa de forţă, dar vizeta s-a închis cu aceeaşi discre-ţie 
cu care fusese deschisă, şi paşii gardianului s-au îndepărtat 
la fel de tiptil cum veniseră. Nici când am terminat treaba şi 
am bătut la uşă ca să dăm afară găleata şi totodată şi 
cămaşa de forţă, şeful de secţie n-a ridi-cat nici o obiecţie. 

Mircea a rămas toată ziua întins pe salteaua lui şi cu ochii 
închişi. Plu-tea intre vis şi realitate. Uneori se trezea şi voia 
să ne spună câte ceva. Trebuia atunci să ne apropiem cu 
urechea de el ca să-l putem înţelege şi astfel îi simţeam 
respiraţia. Degaja un miros neplăcut, de acetonă. După 


spusele lui Mache, era produsul descompunerii mucoasei, 
sub efectul sucurilor gastrice asupra pereţilor stomacului 
gol. Se pare că şi noi, la Oradea, miroseam la fel, dar, cum 
toţi eram în grevă, nu percepeam du-hoarea. 

Pe cât era de slăbit şi lipsit de energie, pe atât hotărârea 
lui Mircea de a-şi continua greva era mai nezdruncinată. În 
cursul după-amiezii, am primit vizita lui Cornel Petrasievici. 
L-a examinat şi el pe Mircea, după care, cu voia 
gardianului, s-a repezit până la celula lui şi a revenit cu o 
seringă gata pregătită. În prezenţa gardianului, care nu-l 
slăbea din ochi, i-a fă-cut lui Mircea o injecție şi a plecat 
fără să putem schimba cu el nici cel mai mic semn. A doua 
zi, când au venit iar ca să-l hrănească artificial, nu a mai 
fost nevoie de întreaga desfăşurare de forţe ca până atunci, 
Mircea nemaifiind capabil să opună vreo rezistenţă. În timp 
ce eram evacuaţi din celulă, de data asta fără saltele, l-am 
văzut pe Mircea fă-când efortul să se ridice într-un cot şi 
deschizând gura să protesteze. Glasul lui n-a mai parvenit 
până la noi pe coridor şi nici în celula de alături, unde am 
fost iar închişi, nu l-am mai auzit. În afară de tropăiala de 
cizme a gardienilor, care intraseră la el, n-am mai 
înregistrat alte zgomote. 

După un sfert de oră am fost reintroduşi în celula noastră. 
De data asta era aşa cum o lăsasem, intactă, iar Mircea 
zăcea pe salteaua lui, fără cămaşă de forţă. Părea şi mai 
slăbit de puteri. După un timp, a fost agitat de spasme şia 
început să vomite. Numai lichid! L-am acoperit cu toate 
păturile pe care le aveam, fiindcă tremura de frig. Când s-a 
mai li-niştit, a adormit. Mache însă a bătut la uşă şi i-a cerut 
gardianului să cheme ofiţerul de serviciu, care a venit 
neaşteptat de repede. 

Ne-am dat seama că aparenta indiferenţă faţă de soarta 
lui Mircea era numai simulată şi că gardianul primise 
dispoziţie să anunţe imediat tot ce se întâmplă în celula 
noastră. Mache i-a explicat ofițerului că starea lui Mircea 
Vueric era critică şi că necesita îngrijire medicală urgentă. 


Orice întârziere îi putea fi fatală, inima slăbită putându-i 
ceda în orice moment. 

— N-are decât să mănânce dacă vrea să nu moară! A fost 
primul răspuns al ofițerului. 

Prevalându-se de faptul că e doctor, Mache i-a spus că, din 
stadiul actu-al, Mircea nu-şi mai poate reveni, chiar dacă ar 
încerca să se hrănească normal. Apoi a recurs la 
argumentul care, în perioadele mai blânde de detenţie, 
părea să aibă un efect mai mare asupra cadrelor M.A.I. 
decât apelul la sentimentele lor umane. 

— Domnule locotenent major, eu, ca medic, mi-am făcut 
datoria să vă aduc la cunoştinţă starea gravă a camaradului 
nostru. Vă sfătuiesc să ra-portaţi mai departe situaţia, 
pentru a nu purta responsabilitatea morţii unui om, în cazul 
că nu se ia nici o măsură pentru a-l salva. În caz de 
accident, noi vom fi martori că v-am anunţat şi cineva va 
trebui să răs-pundă pentru această crimă. Să nu ziceţi, 
atunci, că nu v-am spus! 

Ofiţerul l-a ascultat până la capăt şi n-a găsit cu cale să se 
indigneze de avertismentul formulat de Mache. Nu l-a 
acuzat că a îndrăznit să-l ame-ninţe şi nici n-a luat vreo 
măsură disciplinară împotriva lui, cum s-ar fi întâmplat 
altădată. Înainte de a trânti uşa, s-a mulţumit să spună: 

— N-o să mă înveţi tu, banditule, ce trebuie să fac! 

Am rămas cu impresia că intervenţia lui Mache îşi 
produsese efectul şi ne aşteptam să-i vedem cât de curând 
rezultatele. Ziua s-a încheiat, însă, fără să se întâmple 
nimic. Abia a doua zi, puţin înainte de prânz, şi-a fă-cut 
apariţia un ofiţer, care din uşă i-a spus lui Mircea să-şi ia 
bagajul şi să iasă afară. Mircea nu mai era însă capabil nici 
să meargă până la ti-netă fără ajutorul nostru, dar să mai şi 
plece pe propriile-i picioare din celulă. Convingându-se de 
neputinţa lui, ofiţerul a plecat şi s-a întors după o vreme cu 
doi deţinuţi, purtând o targă. Înainte de a fi scos din ce-lulă 
şi întins pe targă, Mircea a mai avut puterea să ne întindă 


mâna şi, mai mult din buze, să-şi ia rămas bun de la noi. Era 
emoţionat şi avea lacrimi în ochi. 

Aşa mi-a rămas în amintire, alături de imaginea primei 
noastre întâlniri, când abia sosiți la Cavnic, Mircea se 
furişase până la baraca în care eram încă izolaţi şi mi-a dat 
pe fereastră o pâine şi un pumn de ţigări. Nu l-am mai 
văzut niciodată. În anii următori, prezenţa lui în diferite 
închisori mi-a mai fost semnalată de câteva ori de alţi 
deţinuţi pe care i-am întâlnit în peregrinările mele prin 
lumea puşcăriilor. Mult mai târziu, când eram liber, în 
Bucureşti, am aflat de la alţi foşti deţinuţi, că, la scurt timp 
du-pă eliberare, Mircea Vueric murise, pe undeva, prin 
Moldova. 

Ne apropiam de Crăciunul 1954. Ninsese mult. În curtea 
din faţa bucă-tăriei nu se mai circula decât pe pârtii 
întreţinute zilnic de echipe de deţi-nuţi. Zile în şir, n-am mai 
fost scoşi la aer din cauza zăpezii necurăţate şi troienită în 
curţile de plimbare ale Zărcii. Ce-i drept, nici nu duceam 
prea mult dorul plimbării. Răbdam destul de frig în celulă, 
ca să ne mai tragă inima să rebegim şi pe afară. O dată cu 
înăsprirea vremii, părea că şi regimul din închisoare 
devenise mai dur. Mâncarea se degradase trep-tat. 
Arpacaşul, oricât de prost ar fi fost, dar care reprezenta o 
hrană mai consistentă, dispăruse aproape complet din 
alimentaţie. Cartofii apăreau sporadic în gamelă iar fasolea, 
deloc. Şi carnea se rărise. Menu-ul părea să se fi stabilizat 
la un fel unic de mâncare: ciorbă de gogonele murate! 
Uneori mai puţin acre, alteori aşa de acide şi de sărate, 
încât, cu toată foamea, am fi renunţat să ne mâncăm porţia, 
dacă ciorba n-ar fi fost fier-binte. Cel puţin ne mai încălzea! 
Câteodată, printre gogonelele din ga-melă descopeream 
urme de fibre de carne de la capete de vită sau câteva 
bucăţi de burtă. În rest, pe suprafaţa ciorbei, nu plutea nici 
o steluţă de grăsime. 

Şi atitudinea gardienilor se mai schimbase. Deveniseră 
mai vigilenţi şi parcă mai agresivi. Ne sâcâiau tot mai des la 


vizetă, acuzându-ne că nu respectam regulamentul. Găseau 
tot felul de pretexte ca să ne bată în uşă: ba vorbeam prea 
tare, ba ne interziceau să stăm culcaţi în timpul zilei sau să 
ne plimbăm cu pătura în spinare, cerându-ne ca, de la „deş- 
teptare” şi până la „stingere”, păturile să fie întinse pe 
saltele. 

Era clar că începuse să bată un nou vânt şi, ca de obicei, 
când regimul din închisoare se înăsprea, cei mai răi dintre 
gardieni se remarcau prin excesul de zel în aplicarea 
măsurilor şi chiar prin inventivitatea de care dădeau 
dovadă, pentru a ne face viaţa cât mai grea. Dacă pe tot 
timpul verii, gardienii se mulţumeau numai să ne amenințe 
când se isca câte un incident, acum, aceste ameninţări se 
puneau în practică. Ne-am putut da seama de mai multe ori 
că deţinuţii din alte celule au fost trimişi la „izo-lare”, 
undeva la etaj. Curând aveam să aflu mai exact în ce consta 
izola-rea, fiind eu însumi pedepsit pentru cinci zile. 
Gardianul îmi atrăsese atenţia prin vizetă că vorbesc prea 
tare, ceea ce nici măcar nu era ade-vărat. Făcusem 
imprudenţa să protestez şi, câteva zile mai târziu, în di- 
mineaţa ajunului de Crăciun, la „număr“, ofiţerul de 
serviciu mi-a citit raportul făcut de gardian, care îmi ceruse 
pedepsirea pentru „nerespec-tarea regulamentului”, raport 
ce fusese aprobat de comandantul închi-sorii. 

Am fost scos pe coridor şi percheziţionat la piele. Mi-au 
lăsat numai in-dispensabilii, cămaşa, pantalonii şi vestonul 
de zeghe şi, însoţit de un gardian, am urcat scările spre 
secţia de la etaj. Celula în care m-a închis se afla cam 
deasupra celei pe care o părăsisem. În afară de sobă (bine- 
înţeles rece) şi o tinetă fără capac, era absolut goală. Cu 
toată pavăza oblonului, geamurile erau acoperite de flori de 
gheaţă iar în celulă era de-a dreptul ger. Ca să nu îngheţ, 
am început să mă plimb, făcând tot-odată mişcări de 
încălzire cu braţele. 

Pe măsură ce oboseam, am renunţat mai întâi la mişcarea 
braţelor iar mai apoi şi la pasul vioi, cu care pornisem. Când 


m-au lăsat puterile şi n-am mai putut să-mi continui nici 
automatismul mersului în care in-trasem, m-am aşezat pe 
pragul uşii, cu genunchii la gură şi cu spatele proptit de 
tocul de lemn al uşii. Cel puţin, nu mă rezemam de peretele 
rece ca gheaţa. Cu capul plecat, cu fruntea pe genunchi şi 
haina ridicată cât mai sus peste cap, încercam să mă 
încălzesc cu propria-mi răsuflare, suflându-mi în sân. Nici 
asta nu era o soluţie, fiindcă aburii respirației condensate 
îmi umezeau pantalonii la genunchi şi zeghea în dreptul 
gurii. După un timp, când frigul devenea insuportabil şi mă 
apuca tre-muratul, reîncepeam să mă plimb, până ce iar 
oboseam. Ciclul acesta l-am repetat timp de cinci zile, 
uneori şi noaptea. Peste zi, singurele variaţii interveneau la 
ora prânzului, când mi se dădeau 250 gr de pâine şi o 
gamelă cu apă caldă. Se pare că, după regulament, apa 
trebuia să fie sărată şi fierbinte. N-am simţit să fi fost 
sărată, în schimb avea gust de rugină de la gamela cu 
smalţul sărit, mirosea a mâncare şi vas nespălat şi nu era 
nici fierbinte. Chiar şi aşa, însă, lichidul călduţ în stomac îmi 
prindea bine şi nu mai tremuram o bucată de vreme. Către 
seară, am primit raţia de surcele şi brichete ca să-mi fac 
focul. A fost o surpriză plăcută, fiindcă nu mă aşteptam. De 
obicei, locurile de pedeapsă nu erau încălzite. M-am 
bucurat însă degeaba, fiindcă după repetate eşecuri de a 
întreţine focul, trebuind să înduplec de mai multe ori 
gardianul să mi-l reaprindă, când, în cele din urmă, a 
început să ardă, n-am reuşit decât să umplu celula de fum şi 
să fiu nevoit să deschid fereastra. E drept că, tot timpul cât 
m-am agitat cu făcutul focului, am uitat de frig iar apoi, 
până la „închidere”, m-am mai dezmorţit, stând aşezat pe 
sobă, al cărei capac de tablă reţinuse puţină căldură. Când 
s-a răcit de tot, mi-am reînceput plimbările. 

La un moment dat, m-am oprit din mers ca să ascult. Mi se 
păruse că aud voci. Nu mă înşelasem! La început 
nedesluşite iar apoi tot mai dis-tincte, au început să-mi 
parvină voci de copii. Cântau colinde de Cră-ciun. Veneau 


cântând pe o stradă ce se apropia de zidurile închisorii şi, 
pe măsură ce înaintau, colindele se auzeau tot mai puternic, 
pentru ca apoi să înceteze aproape brusc, probabil la o 
cotitură a drumului. În toa-te cele cinci zile cât am stat la 
„izolare”, o dată cu lăsatul serii, veneau şi colindătorii. Mă 
obişnuisem să-i aştept. Până târziu răsunau colindele de 
Crăciun, ridicându-se pe deasupra zidurilor înalte şi păzite 
ale închisorii. Purificate parcă de spaţiul străbătut şi 
limpezite în gerul şi liniştea nop-ţii, cântecele îmi 
pătrundeau în celulă atât de clare, încât înţelegeam fie-care 
cuvânt. După Cavnic şi Oradea, înscriam acum pe răbojul 
meu de puşcăriaş al treilea Crăciun pe care îl petreceam în 
temniţă, în Zarcă la Aiud. 

Încă din primele momente de când intrasem în izolare, 
imediat după ce gardianul se îndepărtase, încercasem să 
iau contact cu celulele vecine. Din dreapta, nici un semn de 
viaţă! Din stânga, am primit răspuns. Mi se răspundea la 
fiecare bătaie în perete, dar atâta tot. Vecinul meu nu încer- 
ca să vorbească cu căniţa la perete. Bănuind că nu cunoaşte 
sistemul, am început să-mi deplasez treptat ciocăniturile 
de-a lungul peretelui, ca să-l fac să înţeleagă să vină la 
fereastră. Numai după multe stăruinţe, l-am auzit în sfârşit 
deschizând fereastra. Încredinţându-mă mai întâi că 
gardianul era tot ocupat cu împărţirea mesei la celălalt 
capăt al corido-rului, m-am grăbit şi eu să deschid fereastra 
şi dintr-o săritură m-am apucat de gratii, rămânând agăţat 
de ele. Măsurându-mi cu grijă vocea, ca să nu fie auzită 
până în curte, m-am adresat vecinului meu, începând prin 
a-i spune cine sunt, de unde vin şi în ce împrejurări am 
ajuns la etajul Zărcii. Mi-a răspuns cu o voce tremurândă, 
de om bătrân şi sufe-rind. A început prin a se scuza că n-a 
putut da mai repede curs chemării mele. Era chinuit de 
dureri mari reumatice şi îi venea tare greu să se mişte şi 
mai cu seamă să se suie la fereastră. Când mi-a spus 
numele, am rămas înmărmurit: era scriitorul C. Gane! În 
vremea evadării, cât stătu-sem ascuns în casa Haritonilor, 


recitisem tocmai Trecute vieţi de doam-ne şi domniţe. 
Dialogul pe care l-am avut cu ela durat atâta timp cât l-au 
ţinut puterile să stea agăţat la fereastră. 

S-a bucurat de veştile pe care i le-am dat despre nepoţii 
lui, Ştefan şi Gheorghe Gane, pe care îi văzusem cu un an şi 
jumătate în urmă, la Bucureşti. Identificându-mă al cui fiu 
eram, mi-a spus: 

— Nici nu se putea ca fiul lui Tilică, să nu fie în închisoare! 
În acel moment, s-a auzit o altă voce, de la o altă fereastră: 

— Bădie, mă bucur să-ţi aud glasul! 

Intrusul era Radu Gyr! A urmat un schimb de urări de 
sărbători, după care conversaţia a încetat brusc. Se auzeau 
paşii gardianului pe coridor! Cu puţin înainte, C. Gane ne 
anunţase de altfel că nu-l mai ţin puterile să se menţină la 
gratii. Mă gândeam şi la efortul pe care trebuia să-l fi făcut 
Radu Gyr pentru a se căţăra la geam. Cu câteva luni 
înainte, îl vă-zusem adus în spinare de Cărămidaru, la 
cabinetul medical. 

Cele câteva vorbe schimbate cu C. Gane, limba lui aleasă 
cu accent mol-dovenesc, ca şi farmecul acelui glas firav şi 
puţin trist vor rămâne prin-tre amintirile mele cele mai 
duioase din Zarcă. Altă ocazie n-am mai a-vut să-l aud pe C. 
Gane, dar în fiecare dimineaţă şi seară, cât am stat în 
izolare, l-am salutat cu câte un pumn în perete, primind şi 
eu acelaşi răs-puns. A treia zi (aşa prevedea regulamentul), 
am primit întreaga raţie de mâncare. Ciorba fierbinte de 
gogonele acre, de la prânz, a făcut adevărate minuni. Nu 
numai că m-a încălzit, dar mi-a provocat şi o dulce toropea- 
lă, încât am adormit ghemuit pe pragul de la uşă şi nu m-am 
trezit decât după ce m-a pătruns iar frigul. Ziua mi s-a 
părut mai puţin lungă. La masa de seară am fost şi mai 
norocos: s-a nimerit să fie un arpacaş „mai gros”, ceea ce 
devenise rar în ultima vreme. În seara aceea, m-am culcat 
sătul. Făcut covrig sub pătură am adormit şi până dimineaţa 
n-am simţit nici frigul, nici tăria duşumelelor. 


N-aş putea spune că ultimele două zile de izolare au fost 
mai grele ca primele. E drept că frigul, foamea şi oboseala 
creşteau şi se făceau tot mai mult simţite, pe măsură ce 
timpul trecea, dar totodată îşi făcuse loc şi obişnuinţa cu 
noile condiţii, care nu mi se păreau aşa de înspăimântă- 
toare ca la început. Şi totuşi, a cincea zi, când am fost din 
nou dus în ce-lula mea de la parter, am avut impresia că mă 
întorc acasă. Afecţiunea cu care m-au înconjurat prietenii, 
de cum am intrat pe uşă, mi-a încălzit inima. Mă aşteptau 
cu rezerve de pâine şi turtoi din rațiile lor, îmbiindu-mă să 
mănânc, neştiind ce să-mi mai facă, ca să simt că sunt 
alături de mine. Se pare că gerul şi foamea pe care le 
îndurasem în izolare îşi lăsaseră amprenta şi eram mai supt 
la faţă şi cu ochii mai afundaţi în orbite, decât înainte de a-i 
fi părăsit. 

În schimb, prietenii mei stăteau zgribuliţi şi cu gulerele 
hainelor ridi-cate, în timp ce eu, prin contrast, apreciam din 
plin atmosfera plăcută şi primitoare din celulă. Când s-a mai 
făcut şi focul, m-a cuprins o mole-şeală binefăcătoare şi un 
sentiment inexplicabil de profundă mulţumire. După 
„număr”, am adormit imediat. A doua zi dimineaţa, m-am 
trezit bine dispus şi refăcut. Timpul a continuat să treacă la 
fel ca mai înainte, fără evenimente noi, doar cu o lentă, însă 
sensibilă înăsprire a regimu-lui. 

Aşa s-a încheiat anul 1954 şi am intrat în 1955. larna nu se 
terminase încă, dar gerul se mai domolise, când mi-am 
făcut al doilea stagiu de cinci zile la izolare. Într-o seară, 
după stingere, când toţi camarazii noştri adormiseră, Titi 
Coşereanu şi cu mine mai stăteam încă de vorbă. Ne 
făcusem un fel de program de conversaţie în limba franceză 
în fie-care seară. Discuţiile, care uneori se prelungeau până 
noaptea târziu, ne foloseau amândurora, nu numai ca să ne 
treacă timpul mai uşor, dar şi ca exerciţiu. Titi voia să-şi 
perfecţionze pronunția şi îşi mai îmbogăţea vo-cabularul, 
iar eu nu uitam ce ştiam. Vorbeam pe şoptite, ca să nu 
tulbu-răm somnul celorlalţi. Scârţâitul podelei pe coridor 


ne-a dat de veste că gardianul se apropiase de celula 
noastră. Cu toate că ne-am dat seama că se oprise la uşă ca 
să asculte, curios să surprindă ce vorbim, în loc să tăcem, 
ne-am continuat conversaţia. De serviciu se nimerise să fie 
unul din gardienii cei mai nesuferiţi, care îşi făcea o plăcere 
din a ne sâcâi şi a ne şicana în toate chipurile. Câteva zile 
mai târziu, ofiţerul de serviciu ne-a citit raportul 
gardianului, cerându-ne pedepsirea pentru că „discu-tasem 
politică într-o limbă străină, ca să nu fim înţeleşi”. 

Primisem fiecare câte cinci zile de „regim sever” şi după 
ce am trecut prin ritualul obişnuit al percheziţiei, Titi a fost 
închis într-o celulă goală de la parter iar eu într-una de la 
etaj, alta decât cea în care fusesem pri-ma dată izolat. Deşi 
mai frig decât în celula noastră de la parter, era de-parte de 
a mai fi gerul pe care îl îndurasem de Crăciun. În schimb, 
pozi-ţia era mai dezavantajoasă, fiind foarte aproape de 
biroul gardianului de serviciu. Trebuia să aştept ca treaba 
de pe secţie să-l oblige să se înde-părteze către unul din 
capetele coridorului, fie la distribuirea mesei, fie la ora 
„pProgramului”, pentru a lua contact cu vecinii. La prima 
ocazie am putut stabili că, şi aici, numai celula din stânga 
mea era locuită. De îndată ce gardianul şi-a părăsit biroul, 
mi s-a bătut în perete. Vecinul meu, care luase iniţiativa, 
părea familiarizat cu procedeele de comuni-caţie, aşa că n- 
am întâmpinat greutăţi la vorbitul prin perete, cu ajutorul 
căniţei de băut apă. M-am prezentat şi i-am explicat că 
fusesem pedep-sit cu cinci zile de izolare. Vecinul meu se 
numea Fleischer şi era sio-nist. Era de câteva luni de zile 
complet singur, celulele din stânga şi dreapta lui fiind goale. 
Eram primul locatar al uneia din ele şi totodată primul om 
cu care stătea de vorbă de când ajunsese în Zarcă. 

Vecinul meu era foarte vorbăreţ şi chiar puţin exaltat. Am 
pus aceste apucături pe seama efectului singurătăţii 
prelungite. Cu întreruperile de rigoare, când gardianul era 
în apropiere, ne-am reluat conversaţia de câte ori a fost 
posibil, în toate cele cinci zile cât am fost vecini. Mi-a 


povestit o mulţime despre el şi despre ţelurile mişcării 
sioniste. Timpul mi-a şters din memorie amănuntele, dar 
esenţialul l-am reţinut: Fleischer era unul din şefii 
importanţi ai mişcării sioniste din România, având legături 
directe cu cercurile din Israel. Fusese arestat şi anchetat la 
Ministerul de Interne. După primele zile în care nu lipsiseră 
brutalităţile obişnuite, an-cheta luase brusc o altă 
întorsătură. Din acea zi, fusese tratat cu toate 
menajamentele posibile, în ceea ce privea condiţiile de 
detenţie, iar an-cheta luase aspectul unor conversații 
civilizate cu diverşi civili din Mi-nisterul de Interne, de altă 
calitate şi alt rang decât al anchetatorilor obiş-nuiţi. 
Dedusese, şi chiar i se dăduse de înţeles, că pentru el 
interveniseră autorităţile israeliene, cu care se purtau 
tratative la un alt nivel decât al Ministerului de Interne. 
Apoi brusc, într-o bună zi, fără nici o explicaţie, fusese scos 
din celulă, suit într-o maşină şi transportat la Aiud, în Zarcă. 
Privilegiile şi menajamentele de care se bucurase în 
subsolul de la Inter-ne încetaseră. Era supus regimului 
general al celor din Zarcă. Cu câteva excepţii totuşi: nu 
fusese tuns în cap şi i se dăduse voie să poarte în con- 
tinuare barbă şi mustăţi. De câteva ori fusese vizitat de 
comandantul în-chisorii, care se informase personal de 
sănătatea lui. 

Fleischer era fără îndoială un caz special. Numai faptul că 
se afla în Zarcă, fără să fi fost condamnat, constituia o 
curiozitate cu totul ieşită din comun. Fleischer pretindea că 
fusese adus în Zarcă pentru a i se pierde urma şi pentru a 
se asigura secretul absolut în jurul persoanei lui. Susţinea 
că la Ministerul de Interne, sistemul de izolare nu era 
perfect impermeabil şi că, prin anumite persoane 
„prietene”, din chiar cadrele ministerului, transpiraseră 
veşti despre el în exterior. În acest fel, servi-ciile israeliene 
fuseseră în permanenţă informate despre el. Acum, de când 
fusese mutat în Zarcă, nimeni nu mai ştia nimic de soarta 
lui şi asta îl îngrijora. Era convins că, dacă tratativele 


pentru răscumpărarea lui eşuau, risca să fie lichidat într-un 
fel sau altul de Securitate, fiindcă ştia prea multe. De aceea, 
credea el, se luaseră aceste măsuri de izolare ab-solută, 
pentru ca la nevoie să-l facă să dispară discret, fără a lăsa 
vreo urmă. Singura lui salvare, în această eventualitate, era 
spargerea zidului secretului din jurul lui. În acest scop, mă 
ruga insistent, şi mi-o amintea zilnic, să le vorbesc tuturor 
deţinuţilor cu care voi avea ocazia să iau contact despre 
prezenţa lui în Zarcă. Răspândind vestea existenţei lui în 
Aiud, informaţia va fi transmisă de la om la om, intrând în 
circuitul obişnuit de difuzare a ştirilor printre deţinuţi şi 
astfel se va şti unde se află. În cele din urmă, informaţia va 
ajunge şi la urechea prietenilor, care vor putea interveni 
pentru el. 

Povestea lui Fleischer era plină de mistere şi lacune. Era 
evident ca nu îmi spusese totul şi că trecuse multe lucruri 
sub tăcere. Cu toate astea, am fost convins de buna lui 
credinţă şi i-am promis că nu voi uita să-i satisfac dorinţa, 
dacă voi avea ocazia şi voi scăpa eu însumi din Zarcă. 

Făgăduiala mea era sinceră şi pornea din toată inima, deşi 
la ora aceea nu întrevedeam nici o speranţă s-o pot aduce la 
îndeplinire. Nu puteam împărtăşi decât prietenilor mei din 
celulă cele discutate cu Fleischer, şi cu asta, vestea 
existenţei lui avea să rămână tot între zidurile Zărcii. Şi 
totuşi, n-a mai trecut mult şi mi s-a oferit ocazia să mă pot 
ţine de cu-vânt! Încă de la prima noastră convorbire, când îi 
spusesem că eram pe-depsit cu cinci zile de „arest sever”, 
Fleischer mă anunţase că îmi va da în fiecare zi sfertul lui 
de pâine. Mi-a explicat că atunci când va fi scos cu tineta la 
W. C. Va depune raţia lui de pâine într-o ascunzătoare de la 
fereastra încăperii. Când îmi va veni şi mie rândul să fiu 
scos la „pro-gram” n-aveam decât să scot mâna printre 
gratii, în partea dreaptă a ferestrei, unde pe faţa exterioară 
a zidului se află o adâncitură. Acolo voi găsi pâinea! Cu 
toate protestele mele, Fleischer a insistat să accept, spu- 
nându-mi că este o obligaţie elementară, ca în această 


situaţie să ne aju-tăm reciproc. Trebuie să ne considerăm 
fraţi nu numai de suferinţă, dar şi de luptă, pentru că 
nutrim, fiecare pentru ţara lui, aceleaşi idealuri, fiind şi 
unul şi altul naţionalişti şi deci pe aceeaşi parte a baricadei. 
Mi-a vorbit mult şi cu înflăcărare despre comunitatea 
noastră de vederi şi ali-anţa naturală care trebuie să ne 
unească. Am mai încercat să rezist ofer-tei, declarându-i că 
nu voi ridica pâinea, chiar dacă o va lăsa la W. C. Răspunsul 
lui a venit prompt: 

— Am jurat că îţi voi lăsa zilnic porţiile mele de pâine. 
Dacă nu le vei lua, bucăţile se vor acumula în acel spaţiu nu 
prea încăpător şi vor fi descoperite de gardian. Procedând 
aşa, nu vei ajuta decât la desconspira-rea ascunzătorii, 
privând în viitor pe alţi deţinuţi să se folosească de ea! 

Am fost silit să capitulez. Timp de cinci zile, cu 
regularitate, am găsit porţia lui de pâine la locul pe care mi- 
| indicase. Ajutorul lui Fleischer mi-a prins bine şi cele cinci 
zile de izolare în care n-am mai răbdat de foame au fost mai 
suportabile. Abia după ce m-am întors în celula mea de la 
parter şi le-am povestit camarazilor mei cele petrecute, ne- 
am ex-plicat atitudinea şi sensul vorbelor lui Fleischer: 
Fleischer mă socotise membru al Mişcării legionare! De 
aceea îmi vorbise ca un naţionalist israelian care se 
adresează unui naţionalist român! 

La câtăva vreme după revenirea mea în celula de la parter, 
nu ştiu nici azi datorită cărei întâmplări, Fleischer a fost 
scos la plimbare în curticica de sub fereastra noastră. 
Atunci, prin gaura oblonului, l-am văzut pentru prima şi 
ultima oară. L-am identificat imediat, fiind singurul deţinut 
din Zarcă care purta barbă şi nu era tuns. Gestul lui de a-mi 
fi cedat raţia lui de pâine, când eu nu primeam de mâncare, 
a căpătat în ochii mei o nouă dimensiune, când l-am văzut 
cum arăta. Era mult mai slab ca mine, aproape scheletic! 

Într-una din zilele acelui început de an 1955, când încă nu 
se desprimă-vărase, Titi şi cu mine am fost scoşi din Zarcă. 


Cu păturile în cap, ţinându-ne de mână şi conduşi de un 
gardian, am tra-versat curtea, refăcând în sens invers 
drumul pe care îl parcursesem cu aproape un an în urmă. 
Când ni s-au luat păturile din cap, ne aflam într-o cameră 
mare, pe care la prima vedere n-am recunoscut-o. Era ace- 
eaşi cameră de tranzit în care stătusem câteva zile, înainte 
de a fi fost repartizaţi în Zarcă. De-a lungul peretelui erau 
înşirate vreo şapte-opt saltele proaspăt umplute cu paie, 
fiecare prevăzută cu o pătură. Într-un colţ, o tinetă, iar într- 
altul, un hârdău cu apă de băut. Duşumelele putre-zite şi 
îmbibate de urină, pe care le apucasem la sosirea noastră 
din Ora-dea, fuseseră înlocuite iar acum în încăpere 
domnea un puternic miros de motorină, care în închisoare 
era strâns asociat cu noţiunea de curăţe-nie. Rămaşi 
singuri, ne-am trântit pe saltele, stăpâniţi de mereu aceeaşi 
stare de spirit, specifică tuturor transferurilor dintr-o 
închisoare într-alta. Pe de-o parte regretam despărţirea de 
prietenii pe care îi lăsasem în urmă, pe de altă parte eram 
excitaţi de necunoscutul ce ne stătea în faţă. Un amestec de 
mulţumire că părăsim o închisoare de care ne săturasem, 
de curiozitate pentru cea în care vom fi transferați şi 
totodată de îngrijo-rare faţă de incertitudinea şi surprizele 
ce ni le rezerva viitorul. Totuşi, dorinţa de schimbare şi de 
nou predomina şi ne făcea să înlăturăm din gând pericolele 
necunoscute ce ne pândeau şi să privim cu optimism 
înainte. 

În tot cursul dimineţii, uşa s-a deschis de mai multe ori, 
gardianul introducând de fiecare dată câte un nou deţinut, 
destinat transportului ce se pregătea. Către prânz numărul 
nostru crescuse până la un efectiv de 20-25 de deţinuţi, 
aduşi din toate secţiile Aiudului. Erau reprezentate toate 
categoriile de deţinuţi, de toate culorile politice, de toate 
vârstele şi cu cele mai diferite condamnări. Nici o trăsătură 
care să fie comună tuturor celor aduşi în camera de tranzit, 
care să ne dea vreo indicație asupra criteriilor de selecţie şi 
să putem astfel să ne facem vreo idee asupra destinaţiei 


noastre. Cam pe la ora prânzului, s-a prezentat un ofiţer cu 
o listă de nume. Cei strigaţi au fost scoşi din cameră. Am 
dedus că au plecat cu o primă dubă. Mai rămase serăm în 
cameră vreo şase-şapte inşi. 

După prânz uşa s-a deschis iar unul din deţinuţi, strigat pe 
nume de gar-dian, a fost scos afară. Puțin după aceea au 
răsunat lovituri de ciocan pe nicovală. Apoi deţinutul, căruia 
i se bătuseră lanţuri la picioare, a fost adus înapoi. 
Zornăitul lanțurilor pe cimentul de pe coridor ni s-a părut 
mai impresionant, ca de obicei. Când i s-a deschis uşa şi 
deţinutul a in-trat în celulă, am înţeles de ce. Nu mai 
văzusem niciodată, până aci, ase-menea lanţuri! Brăţările 
care îi cuprindeau gleznele păreau un fel de manşetă de 
mânecă de cămaşă. Aveau vreo 15 cm lăţime şi erau prevă- 
zute cu câte două rânduri de găuri, aşa că i se bătuseră 
câte două nituri la fiecare picior, iar grosimea fierului din 
care fuseseră forjate era de apro-ximativ 2 cm! 

Ceea ce le întrecea, însă, pe toate era lanţul propriu-zis! 
Cu toate că des-tul de lung (între 80 cm şi 1 m), nu avea 
mai mult de cinci verigi pe toa-tă lungimea. Cinci verigi 
uriaşe! Fierul rotund din care erau confecţio-nate avea un 
diametru de 3 cm. Verigile aveau forma şi dimensiunea ce- 
lor pe care le văzusem deseori la mare, la lanţurile de 
ancoră ale şalupe-lor pescăreşti. Arătau cam aşa. 

Vă puteţi închipui cu ce dificultate păşea omul căruia i se 
bătuseră lan-ţurile, la fiecare pas fiind obligat să târască 
după el asemenea greutate. După el a urmat Titi. Şiela 
avut aceeaşi soartă. Apoi mi-a venit şi mi-e rândul. 
Plutonierul m-a condus în biroul de la capătul secţiei. 
Arătând spre mormanul de lanţuri din mijlocul camerei, mi- 
a spus râzând: 

— Alegeţi, bă, încălţămintea care ţi se potriveşte, să nu zici 
pe urmă că te strâng pantofii! 

Trăgând nădejde să găsesc nişte lanţuri mai puţin grele, 
am început să răscolesc în grămada de fiare din faţa mea. 
Erau însă unele mai grozave ca altele şi toate acoperite de 


rugină, de parcă ar fi fost îngropate în pă-mânt. 
Renunţasem să mai caut şi mă pregăteam să iau unul la 
întâmpla-re, când mi-au căzut ochii pe un lanţ aruncat într- 
unul din colţurile camerei. 

Gardianul mi-a surprins privirea şi a început iar să râdă: 

— Degeaba te uiţi la alea. Sunt număr mic, de damă! Le-au 
mai încercat şi alţii şi nu i-au cuprins la gleznă! 

I-am cerut să-mi permită totuşi să le încerc şi eu. Probabil, 
bine dispus de propriile lui glume, mi-a dat voie. Nu numai 
că lanţul cu pricina era foarte uşor şi subţire, dar, spre 
mirarea gardianului, mă şi cuprindea la glezne. De-aci 
înainte cunoşteam procedura: m-am aşezat pe jos şi ridi- 
cându-mi pe rând picioarele la înălţimea nicovalei, mi-am 
potrivit pe ea urechea fiecărei brățări. Gardianului nu-i 
rămânea decât să introducă ni-turile în găurile respective şi 
să le turtească din câteva lovituri de ciocan. Învăţasem 
regula de la alţi deţinuţi mai vechi: cu gardianul să 
colaborezi numai când îţi bate lanţurile! Trebuie să-l ajuţi la 
nituitul lanţului, ca să nu rişti vreo lovitură de ciocan 
greşită, care să-ţi zdrobească fluierul piciorului. 

La întoarcerea spre celula de tranzit, în comparaţie cu 
zăngănitul surd pe care îl făcuseră predecesorii mei, 
lanţurile mele sunau pe cimentul coridorului ca nişte 
zurgălăi de sanie. Titi m-a felicitat pentru norocul ce-l 
avusesem, dorindu-mi totodată să n-am parte de o călătorie 
prea lungă într-o dubă aglomerată, în care să fiu obligat să 
stau în picioare. Îngrijorarea lui era justificată: brăţările 
lanțurilor îmi cuprindeau glez-nele, fără să lase prea mult 
spaţiu între fier şi tibie. Ori, în condiţiile în care se făceau 
de obicei transporturile de deţinuţi, din cauza căldurii şi 
supraaglomerării dubelor, picioarele ţi se umflau în aşa hal, 
încât lanţu-rile prea strimte ajungeau să-ţi pătrundă în 
carne! Din fericire, de astă dată n-a fost cazul! 

Între timp, fiecare în celulă încerca să-şi adapteze câte un 
dispozitiv, ca-re să-i uşureze mersul şi să-l apere de 
rosăturile şi loviturile ce i le pro-vocau greutatea fiarelor pe 


care trebuia să le poarte. Cu cele mai felurite cârpe şi 
bucăţi de pânză, provenind din petecele de pe haine sau din 
sa-crificarea poalelor sau mânecilor cămăşilor, deţinuţii îşi 
bandajau glez-nele sau înfăşurau chiar brăţările de fier, 
pentru a-şi feri picioarele de contactul direct cu metalul. 
Toţi îşi legaseră câte o bucată de sfoară de veriga de la 
mijlocul lanţului. Celălalt capăt al sforii îl ţineau în mână, 
ridicând lanţul de la pământ în timpul mersului, pentru a nu 
fi nevoiţi să târască după ei toată greutatea ce le atârna de 
picioare. 

Nu-mi mai aduc aminte de numele celor cu care am stat în 
ziua aceea în camera de tranzit. 'Toţi erau vechi puşcăriaşi 
şi petrecuseră mai mulţi ani în Aiud. Unii lucraseră în 
fabrică şi la diferite munci interioare, a-vând astfel 
posibilitatea să fie mai informaţi despre cele ce se 
petreceau în închisoare, decât Titi şi cu mine, care 
trăiserăm în izolarea ermetică a Zărcii. De la ei am aflat că, 
de câteva luni de zile, aveau loc mari miş-cări de deţinuţi în 
toate închisorile din ţară. Ministerul de Interne hotări-seră 
o nouă repartizare a deţinuţilor în penitenciare. 

Conform acestui plan, Aiudul era destinat legionarilor. 
Indiferent de motivul pentru care fusese condamnat, de 
încadrarea primită la proces şi de cuantumul pedepsei, 
deţinutul căruia i se stabilise apartenenţa la Mişcarea 
legionară avea să-şi execute sentinţa în penitenciarul Aiud. 
În închisoarea din Piteşti erau expediaţi cei condamnaţi 
pentru „înaltă tră-dare”, indiferent ce politică ar fi făcut. 
Excepţie făceau doar legionarii, la care calitatea de membri 
ai mişcării prima şi erau trimişi, cum am spus, la Aiud. Cei 
condamnaţi pentru „organizaţie politică subversivă” sau 
„organizaţie împotriva ordinei sociale” (cum li se mai 
spunea), cu caracter Naţional Ţărănist, Naţional Liberal sau 
Social Democrat, erau repartizaţi la o închisoare din vestul 
Transilvaniei. (Nu-mi amintesc da-că la Arad, Oradea sau 
Dej). Ulterior, în 1956, la izbucnirea revoluţiei din Ungaria, 
din cauza apropierii de frontieră, au fost mutaţi în cea mai 


mare grabă în închisoarea din Botoşani, la celălalt capăt al 
țarii. 

Deţinuţilor condamnaţi tot pentru „organizaţii 
subversive”, dar fără co-lorit politic de partid, ca şi 
„frontieriştilor” sau celor închişi pentru „dis-cuţii 
duşmănoase” şi tot felul de alte culpe minore li s-a stabilit, 
ca loc de executare a pedepsei, penitenciarul din Gherla. 

Lagărele de muncă forţată pentru deţinuţii politici 
fuseseră desfiinţate sau erau pe cale de a fi desfiinţate. La 
cele trei mine de plumb de la Ba-ia Sprie, Cavnic şi Valea 
Nistrului avuseseră loc manifestări de indisci-plină. La Baia 
Sprie, mai ales, deţinuţii au organizat o grevă a foamei de 
mari proporţii, protestând împotriva tratamentului inuman 
la care erau supuşi şi refuzând să mai intre în mină. 

Din cauza situaţiei politice externe (între care Conferinţa 
la vârf de la Geneva) şi a opiniei publice internaţionale, pe 
care, în acea vreme, regi-mul părea să vrea s-o menajeze, 
Ministerul de Interne n-a ripostat cu represaliile obişnuite. 
A preferat să renunţe la munca forţată. La Baia Sprie, s-a 
petrecut un fenomen deosebit, pe care mulţi deţinuţi îl 
consi-derau ca fiind motivul principal care a determinat 
Ministerul de Interne să ia măsura noilor repartizări în 
penitenciare. lată ce s-a întâmplat: cu ocazia pregătirilor de 
desființare a lagărului de la Baia Sprie, deţinuţii au fost 
adunaţi în curtea lagărilui, unde o comisie alcătuită din 
ofiţeri de Securitate urma să stabilească componenţa 
loturilor destinate transfe-rului. Li s-a ordonat mai întâi 
legionarilor să se grupeze într-o parte a curţii. O dată 
această separație făcută, unul din ofiţerii din comisie, că- 
ruia i se pusese în faţă o masă cu toate dosarele deţinuţilor 
din lagăr, a trecut la verificarea identităţii fiecărui 
condamnat. A început cu teancul de dosare, purtând 
menţiunea: „legionar”. Luând pe rând fiecare dosar, striga 
numele respectivului deţinut, care trebuia să strige 
„prezent”, să iasă din rând şi să se apropie de masă. Urmau 


apoi obişnuitele întrebări: Prenumele? Data şi locul 
naşterii? Tata? Mama? Condamnarea? 

După ce ofiţerul constata că răspunsurile corespund cu 
datele din dosar, deţinutul interogat era trimis într-una din 
barăci şi era strigat un altul. Când şi ultimul dosar de 
legionar a fost verificat, pe locul din curte, un-de fuseseră 
adunaţi cei din această categorie, mai rămăsese încă un 
grup destul de important de deţinuţi. 

Uimit, ofiţerul i-a întrebat: 

— Voi sunteţi tot legionari, bă? 

— Da! 1 s-a răspuns. 

Întorcându-se către plutonierul de la grefă, ofiţerul i-a 
reproşat că nu i-a adus toate dosarele legionarilor. 
Plutonierul i-a replicat că absolut toate dosarele deţinuţilor 
se află pe masă. Bănuind că dosarele legionarilor nestrigaţi 
se rătăciseră în celălalt teanc, ofiţerul a inversat procedeul 
fo-losit până aci. Făcând semn unuia din deţinuţii din grup 
să iasă din rând, l-a întrebat cum îl cheamă şi a început să-i 
caute numele în teancul de dosare ale „nelegionarilor”. 
Găsindu-i dosarul, a urmat interogatoriul obişnuit. Toate 
datele declarate de deţinut corespundeau celor consem- 
nate în hârtii. Nedumerit, ofiţerul a răsfoit de mai multe ori 
dosarul şi, în cele din urmă, i s-a adresat deţinutului care 
aştepta: 

— Aici nu scrie că eşti legionar! 

— Eu nu ştiu ce scrie la dumneavoastră, d-le ofiţer, dar eu 
ştiu că sunt legionar! 

— Dacă ai declarat la anchetă că eşti legionar, ar trebui să 
fie scris şi în dosar! 

— La anchetă n-am declarat! 

— Cum n-ai declarat? De ce ai ascuns, bă, „organelor 
noastre” adevă-rul! S-a răstit la el ofiţerul. 

— Pentru că atunci nu eram legionar! 

Spre consternarea întregii comisii, deţinutul a declarat că 
de când i-a ob-servat şi cunoscut mai îndeaproape pe 
legionari în închisoare, şi-a însu-şit credinţa lor şi se 


consideră şi el legionar. Prin atitudinea lui, de-aci înainte, 
va încerca să se dovedească demn de a face parte din 
Mişcarea legionară şi speră să fie acceptat în rândurile ei. 
Ar fi o cinste pentru el să fie recunoscut ca legionar. 
Revenindu-şi din surprinză şi pentru a curma scena penibilă 
creată de aceste declaraţii făcute în faţa întregului lagăr, 
ofiţerul l-a trimis pe deţinutul care vorbise în baracă şi i-a 
făcut semn următorului din grup să se apropie. Dar, fiecare 
pe rând, cum a fost chemat la identificare, a spus acelaşi 
lucru: 

— Am devenit legionar în închisoare! 

Se spunea că îngrijorarea provocată de acest eveniment 
de la Baia Sprie a determinat regimul să treacă la 
separarea pe categorii a deţinuţilor în închisori, izolându-i 
cu aceasta ocazie pe legionari la Aiud, spre a pre-veni astfel 
pe viitor influenţa lor asupra celorlalţi şi a împiedica 
prozeli-tismul. Punerea în aplicare a acestei măsuri dăduse 
mult de furcă Minis-terului de Interne. Verificarea miilor şi 
miilor de dosare şi trierea a tot atâţia deţinuţi din zecile de 
puşcării din ţară, operaţie executată de o ar-mată întreagă 
de funcţionari, gardieni şi ofiţeri din administraţia peni- 
tenciarelor, a îmbrăcat aspectul specific al tuturor 
campaniilor pe scară mare pe care le întreprindea regimul 
comunist în toate domeniile. Executarea ordinului s-a întins 
pe o perioadă de mai multe luni de zile, provocând un haos 
de nedescris în toate închisorile. Zi şi noapte se sor-tau 
dosare şi se întocmeau liste, după care erau triaţi deţinuţii, 
mutaţi dintr-o celulă în alta, de la un etaj la altul şi izolaţi pe 
categorii, în aştep-tarea transferului spre închisorile de 
destinaţie. Zilnic se constatau gre-şeli la selecţionarea sau 
repartizarea deţinuţilor şi, pentru a le corecta, se făceau 
alte liste şi alte mutări, care generau şi ele alte erori. Toată 
aceas-tă pritoceală de oameni făcea ca numărătoarea de 
dimineaţă şi de seară să se repete de câteva ori, până când, 
în fine, efectivul deţinuţilor din ce-lule să coincidă cu cel din 
inventarul de la grefă. 


În ziua în care se anunţa sosirea vagonului-dubă, deţinuţii 
selecționați pentru transfer erau scoşi din porţie la 
bucătăria închisorii, urmând, la plecare, să primească 
hrană rece pentru drum. Deseori, însă, vagonul era aşa de 
încărcat cu deţinuţi de la alte închisori pe unde trecuse, 
încât, cu tot binecunoscutul lor zel de a înfrânge legile 
spaţiului şi volumelor corpurilor, gardienii nu reuşeau să 
comprime mai mult conţinutul uman al dubei. În acest caz, 
nemai-încăpând în vagon, lotul de deţinuţi era adus înapoi 
în închisoare unde trebuia să aştepte trecerea dubei urmă- 
toare. În ziua aceea, nefigurând, în efectivul închisorii 
pentru care fuse-seră scoase rațiile de alimente din 
magazie, deţinuţii nu primeau de mâncare. De asemenea, 
cei cărora li se bătuseră lanţuri pentru transfer rămâneau 
cu ele la picioare, până ce venea viitoarea dubă, ceea ce 
putea dura câteva săptămâni. 

La fel păţeau şi când ajungeau la puşcăria de destinaţie: 
ne fiind cuprinşi în numărul deţinuţilor din noua închisoare, 
în ziua sosirii nu primeau de mâncare. 

Incapacitatea şi ignoranţa gardienilor, începând de la 
dificultăţile pe care le aveau cu operaţiile de numărătoare, 
calculele simple de adunare şi scădere, şi până la greutatea 
de a descifra şi transcrie numele deţinuţilor din dosare pe 
diferite liste, producea un fel de reacţie în lanţ de greşeli, 
care păreau să se succeadă la nesfârşit. Spiritul de 
organizare al cadrelor superioare ale închisorilor, începând 
de la comandant şi până la ultimul ofiţer de serviciu, nu era 
nici el la înălţime. Dispoziţiile contradictorii, pe care le 
dădeau, ordinele şi contraordinele care se încrucişau, nu fă- 
ceau decât să stârnească şi mai multă confuzie în mintea 
simplă a gardie-nilor. Am încercat să schiţez dificultăţile şi 
problemele cu care au fost confruntate cadrele din 
administraţia închisorilor cu ocazia punerii în aplicare a 
dispoziţiilor primite. Nimeni n-ar putea însă contabiliza chi- 
nurile prin care au trecut miile şi miile de deţinuţi în toată 
această peri-oadă, începând cu faza de pregătire a loturilor, 


urmată de cea a transfe-rului propriu-zis şi încheiată cu 
încarcerarea lor în închisoarea de desti-naţie. Părea că 
niciodată această uriaşă mişcare de migraţie a puşcăria- 
şilor, de la o închisoare la alta, nu-şi va găsi sfârşitul. Şi, 
totuşi, după câteva luni de activitate haotică, dar urmărită 
cu perseverenţă, scopul a fost atins. Deţinuţii, în cele din” 
urmă, despărțiți după criteriile cerute, se aflau fiecare la 
închisoarea categoriei lui. Totuşi, unele erori de selec-ţie 
aveau să persiste ani de zile, astfel încât, mai în fiecare 
închisoare se găseau rătăcite câteva exemplare dintr-o altă 
categorie decât cea speci-fică penitenciarului respectiv. 

Pot spune că şi de data asta, Titi şi cu mine am avut un 
dram de noroc. Punctul de criză al marilor transferuri în 
masă trecuse. Nu numai atât, dar a doua zi, când am fost 
duşi la gara din Aiud, unde pe o linie moartă ne aştepta 
vagonul penitenciarului, am fost băgaţi în camera mare a 
du-bei. Celulele mici erau ocupate cu deţinuţi de drept 
comun. Mai mult: în încăperea în care am fost introduşi nu 
se aflau decât trei deţinuţi şi tot drumul până la Bucureşti l- 
am făcut în această formaţie de cinci. Era un adevărat lux 
să călătoreşti în asemenea condiţii, cu mijloace de transport 
ale Ministerului de Interne. Aşa ceva nu ni se mai 
întâmplase şi, de-aici înainte, de câte ori ne aminteam de 
acest episod, vorbeam de voiajul nostru cu „vagonul 
ministerial.” E drept că până la Bucureşti am făcut două 
zile şi două nopţi. Ataşaţi la diferite trenuri sau zăcând ore 
în şir pe câte o linie moartă, am parcurs un circuit prin mai 
tot Ardealul. La fieca-re oprire pe traseu, erau urcați sau 
coborâţi deţinuţi de drept comun din penitenciarele locale. 

Celula noastră n-a fost afectată de aceste mişcări. Ne-am 
putut bucura în voie şi de spaţiu şi de aer şi mai ales de 
compania celor trei tovarăşi de drum. De cum intrasem pe 
uşa camerei din dubă, mă îmbrăţişasem cu unul din ei. Era 
Costache 'Teofănescu, pe care îl lăsasem la Cavnic când 
avadasem. Pe ceilalţi doi, Costache Magearu şi Ludoşan, nu- 
i cu-noscusem până atunci. 


După cele două zile de călătorie împreună, nu i-am mai 
întâlnit nicioda-tă. După aproape doi ani, aveam ocazia să 
aflăm de la un martor ocular tot ce se întâmplase la Cavnic 
în urma evadării noastre. Teofănescu ne-a povestit în 
amănunt ce se petrecuse în noaptea evadării şi ne-a relatat 
despre regimul de represalii la care fuseseră supuşi 
ulterior, din cauza fugii noastre. Cu toate acestea, în afară 
de câţiva turnători notorii, putând fi numărați pe degetele 
unei singure mâini, care s-au desolidarizat public de 
acţiunea noastră, absolut toţi deţinuţii din lagăr au fost de 
partea noastră. Unii îşi ascundeau sentimentele, 
nearătându-şi satisfacția pentru a nu risca să cadă victime 
furiei administraţiei, care se dezlănţuia la cel mai mic 
pretext. Alţii, însă, au luat atitudine făţişă, mergând până la 
a-i sfida pe ofiţerii lagărului, manifestându-şi deschis 
solidaritatea cu noi şi mulţumirea că evadarea noastră 
reuşise. Aceştia din urmă au dat loc la câteva incidente, 
care s-au soldat cu consecinţe grave, administraţia ri- 
postând cu bestialitate la provocările lor, pentru a stârpi 
spiritul de răz-vrătire care mocnea în lagăr. 

Cazul lui Gioga Parizianu a stârnit o indignare generală, 
tensiunea în lagăr crescând şi mai mult. Când într-o zi, 
ofiţerul politic le-a spus deţi-nuţilor, cu intenţia de a-i 
timora, că toţi evadaţii fuseseră prinşi şi îm-puşcaţi, Gioga i- 
a spus că nu crede, ţinând să adauge că se bucură de re- 
uşita evadării noastre şi că se roagă pentru noi, să ajungem 
acolo unde trebuie, ca să povestim tot ce se întâmplă cu 
oamenii în închisorile co-muniste. 

Gioga a fost întrerupt cu o lovitură de vergea de fier în cap 
de pe urma căreia multă vreme s-a crezut că îşi va pierde 
definitiv vederea la unul din ochi. Plin de sânge, Gioga 
Parizianu a fost dus la infirmerie iar ofiţe-rul politic s-a 
îndreptat spre poarta lagărului, însoţit de murmurul surd şi 
ameninţător al deţinuţilor care asistaseră la scenă. Tot în 
acele zile, Eu-gen Bişoc l-a bătut crunt în mină pe Silvestru, 
unul din binecunoscuţii turnători, devenit după evadare 


„maestru” pe una din galerii. Bişoc, la rându-i, a fost bătut 
de gardieni, pus în lanţuri şi băgat la carceră. Mai multe 
incidente de acest fel s-au succedat într-un climat de 
încordare crescândă, mergând până la marginea răzvrătirii, 
ţinută în frâu numai de reacţiile tot mai brutale ale 
administraţiei, pe măsură ce şi în rândurile ei creştea 
nervozitatea. Neobişnuită să aibă de-a face cu o rezistenţă 
din partea deţinuţilor, necum cu un spirit mai agresiv şi de 
revoltă, metodele de terorizare utilizate până aci 
pierzându-şi din eficacitate, administraţia se simţea 
dezarmată în faţa noului curent care se născuse printre 
deţi-nuţi. Pe măsură ce înăsprea represaliile, opoziţia 
deţinuţilor creştea şi ea. 

Sufla un nou vânt prin lumea care popula lagărele, un vânt 
care dăduse naştere şi evadărilor de la cele două mine de 
plumb şi care avea să se propage şi la a treia (la Baia Sprie 
stârnind progresiv proteste, greve şi refuzul de a mai 
munci). Aceste acţiuni, coroborate cu o situaţie interna- 
ţională care silea regimul la concesii, au dus în cele din 
urmă la desfiin-ţarea lagărelor şi a muncii forţate pentru 
deţinuţii politici. 

S-a renunţat la un procedeu, pentru a se recurge la altul, 
scopul rămi-nând acelaşi: lichidarea deţinuţilor politici! De 
la distrugerea fizică di-rectă, brutală şi mai rapidă din 
lagărele de muncă forţată, s-a trecut la u-na şi fizică şi 
psihică, mai subtilă şi mai lentă, în celule. S-au dezvoltat noi 
metode, mai perverse, pentru că erau mai puţin vizibile. 
Timpul, ca-re lucra în dezavantajul nostru şi în favoarea 
regimului, i-a permis aces-tuia să facă un pas înapoi, pentru 
ca, câţiva ani mai târziu, când conjunc-tura politică i-a fost 
din nou prielnică, să recupereze terenul pierdut şi să 
înfiinţeze iar lagăre de muncă forţată. De data asta nu mai 
erau Canalul şi minele de plumb, ci Delta Dunării şi Balta 
Brăilei. Dar toate astea, leofănescu le-a aflat ca şi noi, mai 
târziu, pentru că părăsise Cavnicul înainte de desfiinţarea 
definitivă a lagărului. Fusese transferat la altă în-chisoare 


ca inapt de muncă. 1 se pusese diagnosticul de pelagră, 
care du-pă câte ştiu este o boală datorată subnutriţiei şi 
lipsei de vitamine. La penitenciarul unde ajunsese, i se 
dăduse un oarecare tratament medical, însă sporadic şi 
insuficient, ceea ce nu-i ameliorase starea. Avea faţa şi 
mâinile tumefiate, cu pielea uscată, care se excuama ca 
nişte solzi. Aspectul nu era plăcut la vedere. În schimb, 
odihna din închisoare îi prinsese bine. Cu toată alimentaţia 
mai frugală, se mai refăcuse fizic du-pă munca istovitoare 
din mină, care-i depăşea puterile. La evadare, îl lăsasem 
foarte slăbit şi peste măsură de extenuat. 

Dacă până aci, făcând bilanţul, socotisem evadarea un 
eşec, toţi cei ce participaserăm la ea fiind prinşi şi având 
numai slaba mângâiere de a fi încercat şi a fi reuşit în prima 
parte a acţiunii, acum, după ce leofânes-cu ne-a povestit 
cele petrecute în lagăr, mi-am dat seama că fuga noas-tră 
fusese altfel estimată de camarazii noştri rămaşi la Cavnic. 
E drept că, neştiind că până la urmă vom fi cu toţii prinşi, 
reuşita acţiunii noastre îi bucurase, iar pe noi ne admirau 
pentru curajul avut. Ceeea ce provo-case însă o ridicare a 
moralului, tocmai în momentul în care asupra la-gărului se 
abătuseră rigorile represaliilor, era faptul că deţinuţii 
văzuse-ră în evadarea, petrecută aproape sub ochii lor, mai 
mult o înfrângere a Securităţii şi a „sistemului”, decât o 
simplă tentativă a noastră de a ne salva. „Sistemul” atât de 
perfect şi Securitatea, cu reputaţia ei de infaili-bilitate, îşi 
pierduseră dintr-o dată aceste faime. Se dovediseră 
vulnera-bile. Şi încă în punctul unde le stătea toată tăria şi 
toată mândria: efica-citatea pazei ridicate în jurul 
„bandiţilor” şi absoluta lor izolare de restul lumii! Ori, nu 
numai că măsurile de pază se arătaseră defectuoase şi re- 
ţeaua fusese străpunsă, dar, în urma noastră, mai lăsasem 
şi un gardian legat fedeleş şi cu căluş în gură. O adevărată 
crimă de Les majestate! 

Se prăbuşise astfel şi mitul uniformei M. A. I. Intangibile. 
Tot orgoliul şi respectabilitatea uniformei M. A. I., impuse 


prin teroare şi clădite pe ba-zele unei false invulnerabilităţi, 
se dărâmaseră dintr-odată, arătându-i slăbiciunea. 

Pe scurt, administraţia lagărului, atât de arogantă şi 
sigură pe ea, se aco-perise de ridicol iar evadarea noastră 
căpătase valoare de simbol. Securitatea suferise o 
înfrângere şi-şi pierduse prestigiul. Evadarea era privită ca 
un succes al tuturor deţinuţilor de la Cavnic. Dacă cu 
timpul, prin represalii continue şi teroare, administraţia a 
sfârşit prin a înăbuşi atmosfera entuziastă care se crease, 
iar deţinuţii au renunţat la actele de bravadă inutilă, 
supunându-se în aparenţă disciplinei tot mai severe, to-tuşi 
flacăra de optimism a continuat să ardă mocnit iar 
prestigiul atotpu-terniciei şi invulnerabilităţii Securităţii a 
rămas definitiv ştirbit. Povestea evadărilor de la Cavnic şi 
Valea Nistrului s-a răspândit în toate închisorile, 
amplificându-se şi deformându-se, intrând cu vremea în pa- 
trimoniul de legende al lumii deţinuţilor. În toate variantele 
care s-au dezvoltat, evadaţii apăreau ca nişte adevăraţi 
eroi, dar ceea ce se subli-mă în primul rând, când se vorbea 
de acţiunea lor, era mereu exprimat la fel: „Şi-au bătut joc 
de Securitate!” 

De multe ori în decursul anilor, în timpul transferurilor cu 
duba de la o închisoare la alta, mi s-a întâmplat să fiu 
întrebat de câte un deţinut ne-cunoscut, dacă e adevărat că 
sunt unul din cei care a evadat de la mină. Confirmându-i 
faptul, eram pus mai întâi în situaţia penibilă de a face fa-ţă 
unor priviri pline de admiraţie iar, mai apoi, de a-mi 
dezamăgi inter-locutorul, atunci când îi corectam varianta 
evadării pe care o cunoştea el. De obicei, aceste variante 
erau atât de înfrumuseţate şi se îndepărta-seră într-atât de 
adevăr, încât, de multe ori, nu mai aveau decât prea pu-ţine 
asemănări cu acţiunea la care participasem. 

Oricât de liniştitoare ar fi fost pentru conştiinţă relatările 
lui 'Teofănescu, din care reieşea că cei rămaşi la Cavnic 
după evadare nu ne reproşaseră nici un moment suferinţele 
îndurate din cauza noastră, un anumit senti-ment de 


culpabilitate m-a urmărit întotdeauna. Mai cu seamă că, de 
fie-care dată când acest subiect revenea în discuţie, gândul 
mă ducea la bu-nii mei prieteni, Alecu Caranica şi Gheorghe 
Gache, care în primul mo-ment acceptaseră cu atâta 
entuziasm propunerea mea de a participa la evadare, 
pentru ca a doua zi să se dezică. Fiind legionari, se consulta 
-seră cu ai lor şi ajunseseră la concluzia că nu aveau dreptul 
să se anga-jeze într-o acţiune personală, care să atragă 
asupra camarazilor lor re-presaliile de prevăzut din partea 
administraţiei. Renunţaseră, deci, să încerce să-şi recapete 
libertatea, pentru a nu se face vinovaţi de suferin-ţele ce s- 
ar abate asupra camarazilor lor. Cu toate astea, când după 
eva-dare, ei înşişi au avut de îndurat consecinţele actului 
nostru, nu ne-au făcut niciodată nici un reproş. Dimpotrivă, 
au fost cu tot sufletul alături de noi şi s-au rugat pentru 
reuşita până la capăt a acţiunii pe care o între-prinsesem, 
considerând ca un act de elementară solidaritate cu noi să 
nu se plângă de asprimea regimului ce li se aplica. 
Cerându-i mai multe a-mănunte despre Alecu Caranica, de 
care eram foarte legat, am simţit o reticenţă din partea lui 
Teofănescu. Insistând, acesta şi-a manifestat ui-mirea 
pentru interesul pe care i-l purtam, insinuând că nu l-ar 
merita şi că probabil nu-i cunoşteam antecedentele de 
student trecut prin „ree-ducare”. 

Indignat, i-am spus că îl cunosc foarte bine, că suntem 
prieteni, că mi-a povestit grozăviile prin care a trecut şi că 
nu i se poate reproşa nimic. Scăpase din „reeducare” 
nealterat sufleteşte şi era un om integru. leofănescu mi-a 
răspuns printr-un rechizitoriu implacabil la adresa tu-turor 
celor ce trecuseră prin „reeducare”, considerându-i pe toţi 
lipsiţi de caracter. După el, toţi dăduseră dovadă de o 
slăbiciune inadmisibilă, dar mai ales cei care fuseseră în 
frăţiile de cruce (cazul lui Alecu Caranica), prin 
comportarea lor îşi pierduseră definitiv nu numai 
demnitatea, dar decăzuseră şi din calitatea de membri ai 
tineretului legionar. Pentru el, niciunul nu mai prezenta nici 


un fel de încredere, deoarece deveniseră colaboratori ai 
administraţiei şi acum nu erau nimic altceva, decât nişte 
agenţi ai ofițerului politic, infiltraţi printre noi. Erau 
pervertiţi şi irecu-perabili. Am sărit ca ars în apărarea lui 
Alecu Caranica, de a cărui ones-titate nu mă îndoiam. Aş fi 
vrut să-i dovedesc acest lucru, mărturisin-du-i că Alecu 
ştiuse dinainte de planul nostru de evadare şi chiar voise să 
meargă cu noi şi că nu suflase nimănui nici o vorbă, dar m- 
am stăpi-nit, fiindcă şi eu jurasem, să nu divulg niciodată 
acest secret. 

Să-l acuze de a fi „turnător” era nu numai o nedreptate 
flagrantă, dar mi se părea de-a dreptul o afirmaţie odioasă 
şi iresponsabilă, mai ales din partea unui om ca Teofănescu, 
pe care îl apreciasem altfel. Nu mă aş-teptam din partea lui 
la o intransigenţă dusă până la absurd şi mai ales la o 
judecată atât de sumară. Vehemenţa cu care îşi susţinea 
verdictul ne-cruţător era de-a dreptul înfricoşătoare. Când 
îl cunoscusem în Jilava, cu doi ani în urmă, leofănescu îmi 
câştigase simpatia şi apoi admiraţia şi respectul, pentru 
felul în care îmi vorbise despre ataşamentul la crezul lui 
legionar, căruia îşi dedicase întreaga viaţă. Mi se arătase 
atunci pro-fund credincios, neclintit în convingerile lui, 
drept şi nepripit în jude-carea altora şi mai ales blând şi 
îngăduitor când era vorba să condamne. Nu mai 
recunoşteam acel spirit de omenie, de resemnare în 
suferinţă şi de înţelegere pentru slăbiciunile celorlalţi, în 
asprul, crudul şi neiertăto-rul judecător de acum. 

Înainte ca discuţia noastră să se învenineze mai mult, 
Costache Magea-ru, care asistase la ea, vădit interesat, a 
intervenit cu mult tact la mo-mentul potrivit, potolind 
spiritele. Pe un ton ponderat, cu o voce plăcută şi cu un 
pronunţat accent moldovenesc, i s-a adresat lui Teofănescu: 

— Dragă Costache, cred că n-ai dreptate! 

Spre uimirea mea, în loc să aibă efectul gazului turnat 
peste foc, vorbele lui Magearu au adus acalmie. Abia mai 
târziu, în cursul anilor de puşcă-rie, am aflat cit de 


respectat era Costache Magearu printre legionari şi ce 
ascendent avea asupra camarazilor lui. Datorită ţinutei lui 
exemplare de-a lungul lungilor ani de închisoare, cu 
blândeţea, modestia şi lipsa lui de ostentaţie îşi câştigase 
stima tuturor. 

Contrar lui Ieofănescu, fără să se erijeze în mentor 
sentenţios, Costache Magearu şi-a dezvoltat punctul de 
vedere, pornind de la câteva principii simple, pe care şi-a 
sprijinit întreaga argumentaţie: înţelegere pentru su-ferinţa 
altuia, ajutorarea aproapelui, spiritul de camaraderie, 
datoria ce-lor mai în vârstă de a întinde o mână părintească 
atât de necesară celor mai tineri atunci când îi încearcă 
deznădejdea. Considera că cine nu tre-cuse prin încercările 
cumplite ale „reeducării” nu avea dreptul să judece şi să 
arunce primul piatra. Dimpotrivă, avea datoria să ajute 
victimele scăpate din acel diabolic experiment. Să-i ajute pe 
acei tineri să-şi regă-sească echilibrul sufletesc zdruncinat, 
să se redreseze fizic şi moral. Era convins că puteau fi 
recuperaţi, că nu-şi pierduseră definitiv însuşirile omeneşti, 
că trăiau numai o profundă tulburare psihică. Numai 
arătându-li-se dragoste, prietenie, ajutor şi încredere, li se 
putea dovedi că acele valori, în respectul cărora fuseseră 
crescuţi, nu sunt numai vorbe goale şi înşelătoare. Numai 
aşa puteau fi ajutaţi să-şi recapete echilibrul şi în-crederea. 
Îndoielile strecurate în minte prin spălarea creierului se vor 
ri-sipi şi apele tulburate ale sufletelor lor schingiuite se vor 
limpezi. 

Am încercat să rezum cele spuse. Regret că nu pot 
reproduce, întocmai, splendida lecţie de bun simţ şi 
înţelegere omenească, ce se desprindea din vorbele spuse 
domol şi fără patimă de Costache Magearu. Cu toate că nu 
avusese loc nici o discuţie în contradictoriu şi nu-i făcuse 
nici un reproş direct, prin simpla expunere a punctului său 
de vedere, Magearu îşi arătase totala dezaprobare pentru 
poziţia adoptată de Teofănescu. Efectul asupra acestuia a 
fost de-a dreptul surprinzător, Teofănescu dân-du-i dreptate 


lui Magearu şi recunoscând că fusese o greşeală din partea 
lui să-i judece aşa de aspru, şi în bloc, pe toţi cei ce 
trecuseră prin „ree-ducare”. De fapt, spunea el, nu voise 
decât să mă prevină pe mine, care eram mai tânăr şi mai 
neexperimentat, să fiu prudent cu studenţii ce fu-seseră la 
Piteşti şi la Gherla şi, înainte de a le acorda încredere, să 
mă asigur mai întâi că nu sunt dintre cei rămaşi în 
continuare sub influenţa şi în serviciul ofițerului politic. Mi- 
am dat seama cât de greu îi venea lui Teofănescu să 
retracteze tot ceea ce spusese şi nu înţelegeam de ce o fă- 
cea. Fără să trădeze vreo satisfacţie în faţa capitulării lui 
Teofănescu, tot Magearu l-a ajutat să depăşească momentul 
penibil prin care trecea, adresându-ni-se amândurora: 

— Iertaţi-mă că v-am întrerupt discuţia, dar am intervenit 
numai ca să evit o neînțelegere. N-aş fi vrut ca dl. Ioanid să 
rămână cu o impresie greşită despre Alecu Caranica, cu 
care am înţeles că e prieten. Îl cunosc eu însumi pe Alecu, şi 
pot spune că e un băiat bun şi cinstit, care a su-ferit mult şi 
căruia nu i se poate reproşa nimic! Cu aceste cuvinte, subi- 
ectul s-a încheiat şi Costache Magearu a schimbat vorba. 

Am reţinut acest episod, din cauza decepţiei nemărturisite 
pe care mi-a provocat-o Teofănescu, atât prin cele susţinute 
cât şi prin felul în care reacţionase la intervenţia lui 
Costache Magearu. Îmi dezvăluise nişte trăsături, pe care 
nu i le bănuisem la Jilava când îl cunoscusem. Ţineam la 
imaginea pe care mi-o făcusem cu acea ocazie despre el şi 
n-am vrut să-i aduc nici o modificare, străduindu-mă să-mi 
păstrez nealterate, admiraţia şi respectul ce mi le inspirase 
atunci. 

Au trecut apoi anii şi uitarea, ajutată de dorinţa de a nu-mi 
strica impre-sia ce mi-o făcusem despre Teofănescu, s-a 
aşternut peste discuţia noas-tră din dubă. Reuşisem să 
resping deziluzia care mă încercase, dar tim-pul n-a 
spulberat niciodată complet o urmă de îndoială ce mi se 
strecu-rase în suflet. Cu toate astea, chiar aşa, puţin 
umbrită de discuţia noastră din dubă, probabil că, până la 


urmă, figura lui Teofănescu mi-ar fi rămas totuşi întipărită 
în minte, aşa cum mi se înfăţişase prima oară la Jilava, dacă 
mulţi ani mai târziu nu ne-am fi întâlnit din nou. Cu acea 
ocazie, aveam să adaug nişte trăsături mai precise 
portretului lui Costache Teo-fănescu. 

Deocamdată, datorită lui Magearu, unicul incident fusese 
înlăturat iar restul călătoriei noastre a decurs într-o 
atmosferă destinsă şi amicală. Tovarăşii mei de drum fiind 
vechi puşcăriaşi aveau multe de povestit, aşa că timpul ne-a 
trecut uşor, uitând aproape că aveam lanţuri la picioa-re şi 
că hrana rece era departe de a ne astâmpăra foamea. 
Renunţasem să ne mai întrebăm, unde suntem duşi şi nu ne 
mai gândeam la ce ne va aduce ziua de mâine. Contactul cu 
realitatea l-am reluat în staţia Basa-rab, înainte de Gara de 
Nord, când vagonul nostru a fost decuplat şi gar-dianul ne-a 
strigat, prin vizetă, să ne pregătim de coborâre. 
Transbordarea din vagonul-dubă în duba-automobil s-a 
făcut după tipi-cul obişnuit, printre două rânduri de 
securişti, cu pistoalele automate spre noi, strigându-ne să 
ne grăbim, să ţinem capul în pământ şi să nu vorbim. 

Ne-am urcat în duba-automobil, trasă lângă linii. Uşile s-au 
închis şi du-ba a pornit. Cu aproape trei ani în urmă, venind 
de la Piteşti, făcusem acelaşi drum, striviţi ca sardelele şi 
sufocându-ne de căldură, lipsă de aer şi înghesuială. Acum, 
nu eram decât cinci inşi. Prin ventilatorul din pla-fon, care 
funcţiona când duba era în mişcare, pătrundea aerul rece 
de a-fară. Tot drumul am tremurat de frig. Când duba a 
părăsit străzile pavate ale oraşului, rulând cu viteză mai 
mare pe o şosea desfundată şi plină de gropi, mi-am amintit 
cu regret de prima călătorie făcută pe acelaşi drum. La 
fiecare hârtoapă, eram aruncaţi dintr-o parte într-alta a 
încăpe-rii. Neavând nici un punct de sprijin şi nici de ce ne 
agăța, ne pierdeam echilibrul iar mişcările de redresare, pe 
care le făceam pentru a nu că-dea, ne erau împiedicate de 
lanţurile care ne răneau picioarele. Nici aşe-zaţi pe jos nu 
reuşeam să ne menţinem pe loc. La fiecare hop sau curbă a 


şoselei, ca şi la fiecare frână sau înclinare a vehicolului, 
alunecam pe planşeul de tablă lucioasă, izbindu-ne de 
pereţii metalici ai dubei. 

La prima călătorie, în 1952, nu păţisem aşa ceva. Cei 
câţiva zeci de deţi-nuţi înghesuiți atunci în dubă, făcând o 
masă compactă, fenomenul nu putuse avea loc din lipsă de 
spaţiu liber. Cu toate că ni s-a părut intermi-nabil, cred că 
drumul n-a durat nici o oră. Chinurile noastre echilibristi-ce 
s-au sfârşit după o ultimă cotitură, cu o alunecare, din care 
ne-am o-prit claie peste grămadă, în peretele dinspre 
partea din faţă a dubei. 

Duba cotise brusc la dreapta, coborâse o pantă scurtă, dar 
destul de în-clinată şi se oprise în faţa porţii „Fortului Nr. 13 
- Jilava”. Încă de când plecasem din staţia Basarab, pentru 
noi această destinaţie nu mai era o surpriză. Ştiam deja că 
vom fi duşi ia Jilava. Iovarăşii noştri de călăto-rie, care de-a 
lungul anilor de închisoare, făcuseră de mai multe ori acest 
drum, îl recunoscuseră încă de la primele sute de metri 
parcurşi. 'leofănescu şi Magearu ne enumeraseră chiar 
străzile pe nume, în timp ce duba avansa pe traseu. 

După o destul de lungă aşteptare, uşa dubei s-a deschis şi 
ni s-a spus să coborâm. În loc să fim, însă, duşi spre poarta 
de intrare în fort, făcându-ni-se semn cu ţevile armelor 
întreptate spre noi, am fost conduşi pe par-tea stângă a 
drumului, spre o clădire mică şi foarte joasă, care, în 1952, 
când trecusem prima dată prin Jilava, nu fusese încă 
construită. Am fost introduşi pe unica uşă a căsuţei. O 
singură mică deschizătură, prevăzută cu gratii, dar fără 
geamuri, care ţinea loc de fereastră, lăsa să intre prea 
puţină lumină ca să putem vedea din primul moment 
interiorul. Înainte ca ochii să ni se adapteze la întuneric, am 
simţit frigul şi mirosul de fe-cale din încăpere. Treptat, ochii 
ni s-au obişnuit: ne aflam pe un fel de coridor foarte îngust 
şi numai de câţiva metri lungime, din care, pe una din 
laturile lui, se făceau mai multe celule extrem de mici. Uşi 
nu a-veau. La capătul coridorului, două tinete fără capace, 


care nu mai fu-seseră de multă vreme golite. Erau pline 
ochi, iar cei care trecuseră înaintea noastră pe aici, 
nemaiputându-le utiliza îşi făcuseră mai întâi nevoile în 
imediata lor apropiere, iar apoi, treptat, tot mai departe. De 
aci, sursa mirosului pestilenţial, care ne izbise la intrare. 
Am bătut de mai multe ori în uşă, cerând fie să ni se dea 
deşertăm tinetele, fie să ni se dea una goală. Ne-am ales 
numai cu răspunsurile binecunoscute de „Lasă gura!” sau 
„Nu mai bate!” 

Am renunţat deci, ajungând la concluzia la care 
ajunseseră şi cei ce tre-cuseră înaintea noastră prin această 
încăpere şi am făcut şi noi ca ei. Am mai stat o bună bucată 
de vreme în mizeria din acea „cameră de tranzit”, până ce 
am fost introduşi pe poarta fortului. Dincolo de poartă, am 
fost dezbrăcaţi şi perchezionaţi iar, apoi, conduşi de ofiţerul 
de serviciu, am pătruns până în miezul fortului, în secţia 
cunoscută sub denumirea de „Reduit”. „Reduitul” avea 
douăsprezece camere. Primele patru aveau o singură uşă 
de acces dinspre coridor şi comunicau între ele, motiv pen- 
tru care li se spunea: „camera unu-patru”. La fel şi ultimele 
patru, care se chemau: „camera nouă-doisprezece”. 
Celelalte erau camere separate şi erau numerotate cu 5, 6, 
7 şi 8. Am fost băgaţi în camera 8. 

În afară de coteţele de la poarta fortului, din care tocmai 
fuseserăm scoşi, Jilava mai suferise şi alte amenajări şi 
operaţii de înfrumusețare. Se făcuseră reparaţii pe 
coridoare, acolo unde tencuiala căzuse de igra-sie. Până şi 
modelul decorativ tradiţional al Jilavei (celebrele lalele 
roşii) fusese din nou pictat, formând brâul de separație 
între partea de sus a pe-retelui, proaspăt văruită, şi partea 
de jos, vopsită în negru, cu vopsea de ulei. Cea mai 
importantă măsură de modernizare consta însă în desfiin- 
ţarea priciurilor. Fuseseră înlocuite cu paturi de fier de tip 
cazon. Jilava era acum mobilată ca toate închisorile din ţară 
şi îşi pierduse o parte din aspectul ei de puşcărie primitivă, 
fără să reuşească însă să devină, prin asta, un penitenciar 


modern. Fără vechile ei priciuri, cu lemnul lor scri-jelat de 
tot felul de răbojuri, nume şi inscripţii, descifrate şi 
completate de fiecare nou-venit cu propriile-i date, Jilava mi 
se părea mutilată. La prima mea trecere prin Jilava, 
fusesem impresionat de zidurile ei groase şi umede, de 
bolțile şi galeriile subterane cu miros de pivniţă, de un fel 
de farmec de temniţă de castel medieval. Acum, din cauza 
zidurilor re-parate, a pereţilor cârpiţi şi proaspăt văruiţi şi 
mai ales a dispariţiei pri-ciurilor, nu-i mai regăseam 
atmosfera de altătată şi parcă o regretam. 

Nu era nimic morbid în acest simţământ de părere de rău! 
Jilava fusese singura închisoare în care, o dată împins într- 
una din celulele ei şi uşa ferecată în urma mea, avusesem 
senzaţia de a fi scăpat de orice suprave-ghere. Ochiul şi 
urechea temnicerului nu te mai puteau urmări în adânci- 
mea hrubelor, în semiobscuritatea cotloanelor ascunse 
vederii de schelă-ria priciurilor, în spatele cărora unghiurile 
moarte îţi ofereau un adăpost şi o siguranţă, pe care în alte 
închisori nu le găseai. Senzaţia de a fi per-manent 
supravegheat, a acelui ochi care nu-ţi lăsa o clipă de răgaz, 
vio-lându-ţi intimitatea cea mai strictă, tot timpul şi în orice 
ungher te-ai fi aflat, te făcea să trăieşti sub obsesia vizetei. 
Nimic anormal, deci, că tân-jeam după vechea Jilavă, cu 
toate neajunsurile ei, dar cu marele avantaj de a nu fi trăit 
sub această tensiune. Totuşi, dracul nu s-a arătat a fi chiar 
aşa de negru cum mi l-am închipuit la început. Camerele 
erau mult prea mari, lumina prea slabă şi înghesuiala prea 
mare, pentru ca supraveghe-rea prin vizetă să fie eficace. 

De cum am intrat în celulă, am devenit centrul interesului 
general. În jurul fiecăruia din noi s-a făcut cerc. Unii din noi 
şi-au găsit prieteni şi cunoştinţe. Din cei aproximativ şaizeci 
de inşi din cameră, n-am întâlnit nici un cunoscut. A urmat 
obişnuitul schimb de informaţii cu cei care ne 
înconjuraseră, pentru care eram purtătorii ultimelor veşti 
din Aiud. 


Fiind punctul obligatoriu de trecere al oricărui deţinut 
aflat în transfer, fie că era în drum de la o puşcărie la alta, 
fie că era dus la o nouă anche-tă la Securitate sau trimis 
înapoi la penitenciarul de la care plecase, Jila-va era cea 
mai bine informată închisoare din ţară. Obişnuiam să 
spunem că toate drumurile duc la Jilava. Aici se centralizau 
toate veştile din lu-mea închisorilor, un adevărat furnicar 
aflat în perpetuă mişcare. Cei trei tovarăşi ai noştri de drum 
n-au tăcut decât să completeze cu veşti proas-pete, din 
reduit şi fabrică, ultimele informaţii primite din Aiud de la 
cei sosiți în Jilava cu duba precedentă. Relatările lui Titi şi 
ale mele au stâr-nit un interes deosebit. Veneam din Zarcă, 
de unde rareori transpirau veşti. Zidurile ei erau mute. 
Zarca nu era afectată de acest du-te-vino permanent, 
caracteristic celorlalte închisori. Prin noi, în acel moment, s- 
a deschis o supapă şi o parte din secretele ei, păzite cu 
atâta grijă, au ieşit la iveală şi s-au răspândit, purtate din 
gură în gură, în toate închiso-rile. Cei din Jilava, au aflat 
astfel de la noi numărul aproximativ al deţi-nuţilor din 
Zarcă, şi o bună parte din numele lor. Le-am vorbit de lotul 
Pătrăşcanu, de supraviețuitorii din guvernul Antonescu, de 
C. Gane, de Radu Gyr, de amiralul Măcelaru, de Greceanu 
etc. Am pomenit cu această ocazie şi de Fleischer, care-mi 
dăduse zilnic bucata lui de pâine cât timp fusesem pedepsit 
fără mâncare în celula de la etajul Zărcii. 

Pentru prima oară după aproape doi ani, de când trăiam 
sub regimuri speciale de izolare, în ancheta la Securitate, la 
Oradea şi în Zarcă, aflam acum de la cei din Jilava o 
mulţime de lucruri noi, care se petrecuseră în acest răstimp 
cât lipsisem din circuitul obişnuit al închisorilor. Eram mai 
lacomi de informaţii ca niciodată şi nu pridideam cu 
întrebările despre nenumăraţii prieteni lăsaţi la mină, 
despre regimul din Jilava şi din alte închisori, despre 
situaţia politică externă etc. Aşa am aflat, printre alte-le, că 
vestitul comandant al Jilavei, Maromet, după ce ani de zile 
depu-sese în această slujbă un zel şi o cruzime neînchipuită 


în chinuirea deţi-nuţilor, îşi primise răsplata de la stăpânii 
lui. Nu-şi pierduse numai sluj-ba, dar se pare că executa 
acum o condamnare de drept comun, pentru furt şi afaceri 
cu obiectele de valoare ale deţinuţilor (ceasuri, inele etc.) 
depuse la grefa închisorii. Noul comandant al închisorii era 
maiorul Gheorghiu. Din ziua apariţiei lui, regimul se 
schimbase brusc în bine. Mâncarea se îmbunătăţise 
substanţial, se luaseră anumite măsuri de igi-enă, deţinuţii 
erau scoşi săptămânal la duşuri şi zilnic la plimbare. Şi în- 
grijirea medicală se făcea simțită. Noul comandant inspecta 
zilnic toate cotloanele fortului şi îşi făcea apariţia prin 
celule, informându-se de ne-cesităţile deţinuţilor. Obişnuia 
să le asculte cu răbdare doleanţele, ară-tându-se binevoitor 
faţă de plângerile lor şi satisfăcându-le cererile (în limitele 
permise de regulament, spunea el). 

Încă din primul moment, a făcut deţinuţilor o bună 
impresie şi şi-a creat reputaţia de a fi omenos, fiindcă se 
arătase binevoitor şi le vorbea cu blândeţe şi politicos. Toţi 
se mirau, cum de un asemenea om putuse ajunge în cadrele 
M. A. I. Şi, mai cu seamă, comandant de închisoare. Nu a 
durat însă mai mult de câteva zile şi misterul a fost elucidat 
şi, o dată cu aceasta, a căzut şi masca de cumsecădenie a 
comandantului. Câţiva din deţinuţii mai vechi, care 
trecuseră prin Gherla anilor reeducării, aflându-se în 
trecere prin Jilava, îl recunoscuseră. Noul comandant al 
Jilavei nu era altul decât fostul comandant de la Gherla din 
acele tim-puri. Toţi cei care fuseseră închişi la Gherla îl 
cunoşteau, fiindcă una din plăcerile lui Gheorghiu era să 
primească personal loturile de deţinuţi care soseau în 
închisoarea lui. Era bine cunoscut pentru discursul de pri- 
mire pe care ţinea să-l rostească în faţa noilor-veniţi. Asista 
la descărca-rea din dubă, la încolonarea lor în curtea 
închisorii şi la apelul nominal, înconjurat de gardieni 
înarmaţi cu ciomege şi îşi începea tirada invaria-bil, cu 
aceleaşi cuvinte: 

— Ştiţi, bă, bandiţilor, unde sunteţi aici? 


Desigur, nu era decât o întrebare retorică, la care nu 
aştepta vreun răs-puns, pentru că continua: 

— Aici sunteţi la Universitatea Gherla! 

La ce se referea comandantul aflau nenorociţii în zilele 
următoare, când intrau în procesul de „reeducare”, iar ce 
fel de bestie sadică putea fi Gheorghiu, aflau mai târziu, în 
cursul detenţiei, când aveau ocazia să în-capă pe mâinile 
lui. 

Acelaşi om se prezenta acum sub o nouă înfăţişare la 
Jilava. A mai tre-cut un timp şi, datorită deţinuţilor în tranzit 
prin Jilava, provenind din diferitele închisori din ţară, s-a 
aflat că, departe de a fi o excepţie, cazul maiorului 
Gheorghiu constituia, de fapt, numai aspectul din Jilava al 
unui întreg plan de bătaie, aplicat de Ministerul de Interne 
la toate peni-tenciarele din ţară. O dată cu hotărârea de a 
îmblânzi tratamentul, din în-chisori şi de a da o aparenţă de 
legalitate regimului impus deţinuţilor politici, se procedase 
la o rotaţie a comandanților de penitenciare. Toţi 
comandanții de închisori primiseră dispoziţii să-şi schimbe 
comportarea în conformitate cu această nouă linie. Aşa se 
făcea că bruta de Gheor-ghiu de la Gherla se prezentase la 
Jilava cu privirea blândă şi zâmbetul pe buze. Şi la fel ca el, 
şi ceilalţi, în închisorile unde fuseseră mutaţi. 

Bineînţeles că după o vreme, dispoziţiile s-au schimbat iar 
zâmbetele au dispărut şi s-a revenit la „normal”. 
Deocamdată, însă, sub această primă parte a domniei lui 
Gheorghiu, aveam să profităm şi noi de pe urma îm- 
bunătăţirilor aduse în viaţa de toate zilele a deţinuţilor din 
Jilava. Era vorba mai ales de o hrană mai consistentă, de 
respectarea zilnică a tim-pului de plimbare şi de o vizibilă 
reţinere a gardienilor de a mai abuza de puterile 
discreţionare ce le avuseseră până atunci. Făceau eforturi 
vă-dite să respecte noile dispoziţii: să nu bată, să nu înjure, 
să ni se adrese-ze în mod civilizat. 

Continuându-mi turneul de informare printre paturile 
celulei, am cunos-cut o serie de inşi, pe care ulterior nu i- 


am mai întâlnit niciodată. Mi-a-duc astfel aminte de Ovid 
Vlădescu. Un bărbat încă tânăr şi arătând foar-te bine. 
Reţin doar că ocupase o funcţie în guvernul Antonescu şi că 
fu-sese arestat de relativ scurtă vreme, cu toate că era 
condamnat în lipsă şi căutat. Stătuse ascuns, ani de zile, 
într-un spaţiu amenajat în spatele u-nui perete dublu, dacă 
nu mă înşel, în propria-i casă. Am mai descoperit în celulă 
pe Aristide Blank. Era în vârstă, dar se ţinea foarte bine. 
Mi-am amintit de pozele văzute în ziarele din vremea 
copilăriei mele. Era nes-chimbat ca figură şi purta aceiaşi 
ochelari cu ramă groasă, neagră. Era îmbrăcat cu un 
costum gri, milles-points la două rânduri, din stofă en- 
glezească de pe vremuri, în stare încă destul de bună. Nici 
el nu era de multă vreme închis. Mi-a povestit de tata, pe 
care îl cunoscuse. Ştia că şi eu îl cunoscusem pe fiul său, 
când eram elev în primele clase de liceu. Îl chema Milenco 
iar noi copiii îi spuneam, în derâdere, Şmilenco. Bătrânul 
Blank s-a înduioşat vorbindu-mi de fiul lui, pe care nu mai 
tră-gea nădejde să-l revadă. Era mândru de el, dar şi 
decepţionat, în acelaşi timp, de calea pe care o apucase în 
viaţă. Mi-a povestit că îl trimisese la studii în străinătate, 
unde îl surprinsese războiul. Milenco devenise cetă-ţean 
american, se înscrisese voluntar în armată, participase ca 
ofiţer în trupele generalului Patton la campania din Europa, 
fiind decorat pentru fapte de arme. 

Din ultimele veşti pe care le avea de la el, înainte de 
arestare, aflase că Milenco îşi descoperise o înclinaţie spre 
literatură şi publicase chiar o primă carte, care avusese 
succes. Bătrânul Blank îmi spunea că era amă-rât că fiul lui 
nu rămăsese în „tradiţia familiei”, că nu voise să-şi facă o 
„carieră ca om de bancă”. Mai ales, nu-şi putea explica 
„spiritul mili-tarist” care-l anima pe Milenco. 

— Mă simt ca o găină care a clocit un ou de rață! Îmi 
spunea el. 

Tot aici, l-am mai cunoscut pe dr. Topa, renumitul chirurg, 
care conti-nuase să-şi practice meseria ca medic deţinut, la 


spitalul penitenciarului din Aiud, operând în condiţiile cele 
mai precare şi salvând zeci de vieţi. Îşi făcuse un bun 
renume în lumea închisorilor, pentru abnegaţia cu care îşi 
îngrijea camarazii, câştigându-şi stima tuturor. Pe lângă 
vârsta lui des-tul de înaintată, era marcat şi de uzura anilor 
de închisoare. Mi-a spus că suferea teribil de foame. M-a 
impresionat felul lui firesc de a vorbi şi atitudinea lui 
modestă, dar demnă. Vecin cu el de pat, era un personaj 
foarte straniu ca înfăţişare, care-mi atrăsese atenţia încă de 
când intra-sem în celulă. Mi-aducea aminte de tablourile 
care-i reprezentau pe sol-daţii lui Napoleon în timpul 
retragerii din Rusia. Purta pe cap un passe-montagne, prin 
a cărui deschizătură nu i se vedea decât ovalul feţei. Pielea 
zbârcită, gălbejită şi pergamentoasă a obrajilor părea de 
mumie. Îmbrăcămintea lui bătea toate recordurile pe care 
le întâlnisem până aci în puşcărie. Originea pieselor 
vestimentare era greu de identificat: un mozaic de petice 
de diferite dimensiuni şi culori, provenind din efecte penale 
şi civile, cusute între ele sau legate cu sfori, acolo unde se 
pe-treceau. Ar fifost un costum de clown, dacă n-ar fi 
intervenit un factor omogenizant al acestui neînchipuit 
amalgam de petice felurite: murdă-ria! Hainele erau aşa de 
soioase, încât toate acele petice cândva multico-lore erau 
uniformizate într-o culoare greu de definit. Ca o completare 
la prezentarea personajului, o ultimă originalitate: purta 
mănuşi! Dar, ce fel de mănuşi! Împletite din lână, porneau 
de la cot, fiind trase peste mâneca hainei şi se opreau pe la 
jumătatea degetelor, lăsând ultimele două falange libere. 
Chiar şi pentru ochii unui puşcăriaş, a cărui noţiune 
despre igienă su-ferise ajustările cerute de condiţiile de 
viaţă ce i se ofereau, personajul reuşea să fie respingător 
de murdar. Am aflat mai târziu de la alţi deţi-nuţi, că, în 
zilele de baie, omul recurgea la tot felul de subterfugii, pre- 
textând fie o criză de sciatică, fie simulând o răceală cu 
febră, numai ca să nu se spele. Nimeni din celulă nu-şi 
aducea aminte să-l fi văzut vreo-dată făcând duş. Nu se 


putea spune că în celulă era cald, totuşi tempera-tura nu 
justifica aspectul de membru al vreunei expediţii polare, 
sub care se prezenta omul, încotoşmănat cum era în 
zdrenţele lui, nelăsând să i se vadă decât faţa şi vârful 
degetelor. 

Cât priveşte rostul mănuşilor speciale pe care le purta, l- 
am descoperit la ora prânzului. Cu vârful degetelor care-i 
ieşeau din mănuşi, s-a apucat să-şi sfărămiţeze sfertul de 
pâine pe o cârpă întinsă cu grijă pe pat. Cred că operaţia a 
durat mai bine de o oră iar la capătul ei, pâinea redevenise 
aproape făină. Dr. Topa ne-a prezentat unul, altuia. Era 
generalul Costi-că Niculescu, fost şef al Casei militare la 
Palatul regal. 

Am încercat să stau de vorbă cu el, dar n-am reuşit să 
înjghebez vreo conversaţie. Omul părea obsedat numai de 
problema supravieţuirii, pre-ocupările lui limitându-se la 
cele mai simple expresii ale existenţei: îm-brăcămintea care 
să-l apere de frig, mâncarea ca să nu flămânzească, şi 
inevitabilele ei urmări fiziologice! Nu mi-am putut da 
seama, dacă sta-rea lui de abrutizare era rezultatul 
senilităţii sau efectul detenţiei. Poate amândouă! 

O altă figură îţi mai atrăgea privirile, distingându-se de cei 
din jur, prin mersul marţial cu care se plimba prin cameră. 
Numele acestui bătrân impozant era Flondor. Ultimul nume 
de care îmi mai amintesc, din scur-ta mea şedere în acea 
celulă, este al lui Tăzlăuanu. Un tânăr blond, slab şi înalt, cu 
care, schimbând câteva cuvinte, am descoperit că aveam 
cu-noştinţe comune. Fusese condamnat pentru tentativă de 
trecere fraudu-loasă a frontierei, cu un avion care făcea 
cursa Bucureşti-laşi. Se pare că însuşi pilotul şi iniţiatorul 
complotului de fugă, fusese agentul pro-vocator al 
Securităţii. 

Ştiusem de această tentativă de fugă. Eram încă liber când 
avusese loc şi cazul fusese discutat în cercul nostru de 
cunoştinţe, deoarece printre cei arestaţi se afla şi Toto 
Mitache, vărul unui foarte bun prieten al meu. După câteva 


săptămâni de anchetă, 'Ioto fusese eliberat. Ne-a povestit că 
scăpase nemaltratat din anchetă şi că nu i se putuse dovedi 
intenţia de participare la fugă, fiindcă avusese un alibi 
pentru a-şi justifica acea că-lătorie la Iaşi. Tânărul 
Tăzlăuanu mi-a povestit că toţi ceilalţi arestaţi fu-seseră 
bătuţi la ancheta de atunci şi pretindea că Toto Mitache 
acceptase să colaboreze cu anchetatorul, plătindu-şi, cu 
această atitudine, preţul libertăţii. 

Cât eram încă liber, auzisem spunându-se despre Toto că 
ar fi „turnător”. În acele vremuri de teroare, însă, când 
Securitatea reuşise să strecoare suspiciunea în mintea 
oamenilor, astfel de reputaţii se stabileau cu mul-tă 
uşurinţă. Necunoscându-l bine pe 'Tăzlăuanu, n-am luat de 
bună afir-maţia lui. Totuşi, umbra bănuielii stârnite de 
spusele lui n-am mai putu-t-o îndepărta niciodată. Ani de 
zile mai târziu, când am ieşit din închi-soare şi l-am revăzut 
pe 'Ioto Mitache, fără să evit acest contact, în dis-cuţiile cu 
el, am fost totdeauna prudent. 

Când oboseala drumului cu duba m-a prididit şi mă 
retrăsesem la patul meu, am fost acostat de trei deţinuţi. Îi 
observasem de mai multă vreme că nu mă slăbeau din ochi 
şi mi-am dat seama că pândiseră momentul când voi fi 
singur. S-au apropiat de mine cu sfială şi m-au întrebat dacă 
sunt dispus să le dau nişte relaţii referitoare la perioada pe 
care o petre-cusem în Zarcă. Întrigat de aerul lor 
conspirativ, i-am poftit să stea pe pat. Fiind ultimul venit, 
după regula puşcăriaşilor, ocupasem patul de lângă tinetă, 
singurul rămas liber. Unul din cei trei, a început prin a-mi 
spune că auziseră o parte din cele ce le povestisem în celulă 
şi că eram în măsură să le dau o informaţie extrem de 
prețioasă. Vorbind despre deţinuţii din Zarcă, pomenisem 
numele de Fleischer. Voiau să ştie dacă acel Fleischer era 
una şi aceeaşi persoană cu cea care îi interesa pe ei, în cel 
mai înalt grad. Mi-au explicat că erau arestaţi ca sionişti şi 
că Flei-scher era un şef important al organizaţiei lor, 
dispărut fără urmă de luni de zile. Le-am povestit în 


amănunt episodul de la etajul Zărcii, unde fu-sesem 
pedepsit, cum intrasem în legătură cu vecinul meu de celulă 
care se prezentase pe numele de Fleischer şi cum acesta 
mă ajutase să nu flă-mânzesc, dându-mi zilnic bucata lui de 
pâine. Le-am spus de rugămintea lui de a răspândi, dacă voi 
avea ocazia, ştirea că se află în Zarcă. 

Din toate aceste detalii şi din descrierea lui Fleischer, aşa 
cum îl văzu-sem prin gaura oblonului plimbându-se în 
curtea Zărcii, cei trei s-au convins că era vorba de 
camaradul lor. 

— Vă suntem foarte recunoscători. Nu ştiţi ce mare 
serviciu ne-aţi fă-cut! Au fost cuvintele cu care s-au 
despărţit de mine, strângându-mi mâna cu efuziune. 

În ce măsură le-au servit lor sau lui Fleischer informaţiile 
mele, n-am aflat niciodată, după cum nici de soarta celui ce- 
mi dăduse raţia lui de pâine în Zarcă n-am mai auzit nimic. 

În dimineaţa următoare, m-a trezit toaca deşteptării. Jilava 
nu renunţase la vechiul ei sistem de a semnala deşteptarea 
şi stingerea. Gardianul bă-tea cu un drug de fier într-o 
bucată de şină de cale ferată, atârnată de un stâlp în curte. 
Încă de la primele lovituri, vecinul meu de pat mi-a spus să 
fiu atent la toacă. Mi-a spus că merită. Mi-am dat seama 
numai că cel care bătea în şină întrebuința două bucăţi de 
fier în loc de una. În rest, nu am remarcat nici o deosebire 
faţă de toaca pe care o auzisem seara la stingere. Aceleaşi 
20-30 de lovituri au făcut să răsune fierul la interva-le 
regulate, apoi, ca de obicei, înainte de a înceta, s-au rărit. 
La ultimul sunet, m-am întors mirat spre vecinul meu de 
pat, neînţelegând de ce îmi recomandase să iau seama la 
toacă. Dar, tocmai în acea clipă a mai că-zut o lovitură iar 
după o nouă pauză alta, şi apoi încă una, şi încă una, şi tot 
mai des, până ce în toată Jilava a început iar să răsune 
toaca. De data asta, însă, nu mai erau bătăile obişnuite, 
reglementare. Era o adevărată dezlănţuire de bătăi, când 
mai puternice, când mai slabe, cu schimbări de tonalitate 
după cum era lovită şina, mai la mijloc sau mai spre capete, 


cadenţa modificându-se şi ea, devenind tot mai vioaie, până 
ce îşi atin-gea apogeul într-un ritm de-a dreptul turbat. Apoi 
se domolea treptat şi, când credeai că avea să înceteze, se 
aprindea din nou. Fără să-mi dau seama, fermecat, 
ascultam cu sufletul la gură şi, când sunetul de toacă s-a 
stins brusc, mi-a părut râu. loţi deţinuţii din Jilava din acea 
vreme îl cunoşteau pe gardianul care bătea toaca cu atâta 
măiestrie. Era ţigan. Il se spunea „ţambalagiul”, ceea ce 
probabil şi era. De câte ori era de ser-viciu, îşi făcea 
damblaua, adăugind acest supliment artistic la bătăile re- 
glementare ale stingerii sau deşteptării. Se simţea că îi 
făcea plăcere să îşi satisfacă patima lui de ţigan lăutar. De 
altfel, în tot timpul schim-bului lui, se plimba fluierând prin 
galeriile sumbre ale fortului. 

În afară de deşteptarea neobişnuită, în sunetele toacei 
bătute de ţigani, dimineaţa nu părea să ne mai ofere alte 
evenimente deosebite. Primele etape ale programului s-au 
desfăşurat după tipicul tuturor puşcăriilor. Mai întâi, 
„deschiderea” şi „numărul” cu veşnica dificultate din partea 
gardienilor de a stabili, de la prima numărătoare, efectivul 
exact al deţi-nuţilor din cameră. Apoi s-a împărţit terciul, 
timp în care, Titi şi cu mi-ne am profitat de ocazie ca să-i 
raportăm gardianului că sosisem cu o zi înainte cu duba şi 
că nu ni se tăiaseră încă lanţurile de la picioare. Răspunsul 
a fost: „Aşteptaţi!” Ştiind dinainte răspunsul eram pregătiţi 
să mai aşteptăm vreun ceas şi să batem la uşă pentru a ne 
repeta cererea, o dată sau de mai multe ori, până la 
rezolvare. Până aici, dimineaţa se arătase cât se poate de 
banală, aşa câne-am reluat conversațiile cu cei din celulă. 
Deodată, însă, uşa s-a deschis din nou şi plutonierul care 
purta pe braţ banderola de ofiţer de serviciu din ziua aceea 
a intrat în cameră. Era o bine cunoscută figură a Jilavei: 
plutonierul lamandi! 

Datorită răutăţii şi brutalităţii lui, îşi făcuse de-a lungul 
anilor o tristă reputaţie printre deţinuţi. Se remarcase mai 
ales în epoca de glorie de sub comanda lui Maromet. Se 


spunea că era unul din cei care era însăr-cinat cu 
împuşcarea deţinuţilor condamnaţi la moarte, care erau 
execu-taţi în incinta fortului. Iamandi era ţigan, înfăţişarea 
lui nelăsând nici un dubiu asupra acestei origini. După ce a 
făcut câţiva paşi în celulă, s-a oprit într-o poziţie marţială 
rotindu-şi o privire arogantă peste lumea din cameră. 
Aştepta să se ia act da prezenţa lui şi să i se facă primirea 
cu ca-re era obişnuit de pe vremea când toată lumea îi ştia 
de frică şi se grăbea să sară din paturi la intrarea lui. 
Conversaţiile şi orice alte activităţi în-cetau, fiecare sperând 
să treacă cât mai neobservat, să nu-i ofere vreun pretext să 
se lege de el şi astfel să-i cadă victimă, lamandi fiind cunos- 
cut pentru sălbăticia cu care bătea deţinuţii, fără nici un 
motiv. 

Cu toate că trecuse o bună bucată de vreme de când 
regimul din închi-sori se mai îmblânzise, administraţia 
făcând mult caz de faptul că supri-mase abuzurile, lamandi 
tot mai spera să inspire aceeaşi teamă, la sim-pla lui 
apariţie. Lumea închisorilor reacţiona însă cu sensibilitatea 
unui seismograf la cele ma mici adieri, care veneau să 
modifice atitudinea administraţiei faţă de deţinuţi, 
adaptându-se imediat noilor condiţii şi căutându-şi un nou 
echilibru pentru a supravieţui. Ori, ultimele măsuri luate de 
M. A. Î., în privinţa tratamentului din închisori, erau de 
propor-ţiile unui adevărat cutremur. Administraţia, 
acceptând să se supună şi ea unui regulament, interzicând 
abuzurile personale ale gardienilor şi re-nunţând la 
prerogativele de a aplica legea bunului plac, abandonase 
nişte poziţii care fuseseră ocupate acum de deţinuţi. 
Teroarea” încetase (sau mai bine zis fusese suspendată 
temporar) şi un regim de aparentă legali-tate îi luase locul. 
Deţinuţii prinseseră curaj. Orice tentativă de abuz din 
partea unui gardian, orice insultă sau lovitură erau 
raportate la prima o-cazie superiorilor lui, ceea ce, chiar 
dacă nu ducea la pedepsirea respec-tivului gardian, cel 
puţin nu mai declanşa represalii asupra celui care 


îndrăznise să se plângă şi ajuta la menţinerea acestui 
straniu şi neaşteptat spirit de legalitate autoconsimţită din 
partea administraţiei. În această atmosferă, intrarea lui 
Iamandi în celulă n-a mai produs nici un efect. 

Nimeni nu l-a băgat în seamă, fiecare văzându-şi de 
treabă, fie stând mai departe pe pat, fie plimbându-se şi 
stând de vorbă. Ceea ce nu însemna că nu era observat şi 
că ne-a scăpat efortul pe care-l făcea ca să-şi stăpil-nească 
furia. Dregându-şi glasul, a reuşit să strige cu o voce 
neutră: 

— Faceţi linişte! 

Iamandi ţinea în mână două dosare. Când s-a făcut linişte, 
a citit numele scrise pe ele: Coşereanu Constantin şi loanid 
loan! Am răspuns fiecare din locul în care ne aflam. lamandi 
ne-a măsurat din cap până în picioa-re cu o privire 
duşmănoasă, în care se concentrase toată ura pentru 
umilinţa suferită de a nu i se fi acordat atenţia cuvenită la 
intrarea în cameră. Ne aşteptam să ne scoată pe coridor ca 
să ni se taie lanţurile şi ne pregăteam să ne îndreptăm spre 
uşă, când lamandi a strigat din nou: 

— Luaţi-vă bagajul şi ieşiţi afară! 

Ipoteza noastră cădea. Era vorba de mutare din cameră. 

În timp ce ne adunam în traiste cele câteva zdrenţe ce 
constituiau toată zestrea noastră vestimentară, un deţinut, 
făcându-se că ne ajută, s-a apropiat de noi. Ne-a şoptit că, 
atunci când lamandi ne citise numele, se afla tocmai într- 
unul din paturile suprapuse din spatele lui şi putuse ob- 
serva peste umărul lui o însemnare cu creionul roşu pe 
coperta dosarelor noastre. Descifrase numai cuvântul: 
„Atenţiune”, subliniat. Celelalte două rânduri scrise sub 
linie nu le putuse citi. 

Ne-am gândit imediat că trebuie să fie vorba de o 
menţiune în legătură cu evadarea noastră. Ceea ce a urmat 
ni s-a părut a fi o confirmare a acestei presupuneri. După ce 
ne-am luat rămas bun de la cei din cameră, întârziind 
intenţionat cu strângerea mâinilor şi efuziunile pentru a-l 


con-traria pe lamandi, care ne aştepta nerăbdător în uşă, 
am ieşit pe coridor. Furios, dar stăpânindu-se, ne-a spus să-l 
urmăm. Am ieşit din „reduit”, am traversat curtea 
semicirculară şi am pătruns pe poarta de sub bolta prin 
care se intra în al doilea corp de galerii subterane al 
fortului. De aici, se despărţeau la stânga şi la dreapta 
coridoarele spre secţia I şi respectiv secţia a II-a. 

Iamandi ne-a oprit însă de îndată ce am trecut de intrare. 
Chiar sub bol-tă, pe mâna dreaptă, se aflau două uşi destul 
de apropiate una de alta, ceea ce indica îngustimea celor 
două încăperi. Deasupra fiecărei uşi, câte o inscripţie: 
„Izolator 1” şi „Izolator 2”. Erau două camere de pe- 
deapsă, de existenţa cărora auzisem. Când, la un semn al 
lui lamandi, gardianul de pe secţie a deschis prima uşă şi 
ne-a spus să intrăm, celula care ni s-a înfăţişat nu avea 
aspect de cameră de pedeapsă. În loc să fie absolut goală, 
pentru ca deţinutul să nu poată sta decât pe cimentul rece, 
eventual chiar udat cu apă cum ştiam că era obiceiul, în 
fundul celulei înguste, dar destul de adânci, erau montate 
de-a lungul pereţilor, în stân-ga şi în dreapta, câte trei 
paturi suprapuse. Pe fiecare pat era câte o saltea şi o 
pătură. Lângă uşă era o tinetă şi un hârdău cu apă. 

Am încercat să protestăm, cerând să ni se spună de ce 
suntem pedepsiţi să stăm la izolare. 

— Nu sunteţi pedepsiţi! E o celulă ca toate celelalte. Aici 
aţi fost repar-tizaţi! 

Şi lamandi a închis uşa în urma noastră. 

— Dacă nu vă place, raportați mai sus! A mai zis ţiganul 
ele după uşă şi s-a îndepărtat. 

Asta am şi făcut în primele săptămâni ale şederii noastre 
în noua celulă. Zi de zi am raportat, am reclamat şi am 
protestat, sub toate formele po-sibile, împotriva regimului 
discriminatoriu la care eram supuşi, cerând explicaţii şi 
acuzând administraţia că ne persecută. Cu toate că nu ne 
pu-team plânge de condiţiile de cazare, care erau absolut 
identice cu cele din restul închisorii, continuam să 


pretindem că suntem izolaţi şi pedep-siţi fără motiv. Ne 
găsisem astfel o distracţie, să supunem zilnic gardie-nii, 
ofiţerii de serviciu, pe ofiţerul politic şi chiar pe comandant 
la o ploaie de reclamaţii, care în alte vremuri ar fi fost 
curmate în modul cel mai brutal, încă de la primele vorbe. 
Le-am pus la încercare răbdarea, întinzând coarda la 
maximum şi astfel am avut dovada clară a scrupulo-zităţii 
cu care respectau noua linie de comportare faţă de deţinuţi. 
Au suportat permanentele noastre bătăi în uşă, fără să 
scape măcar o înju-rătură. Gardienii ne ascultau plângerile 
cu răbdare, ne vorbeau cât puteau ei mai frumos şi ne 
explicau că ei nu erau decât nişte simpli executanţi, care nu 
puteau lua nici o hotărâre contrarie dispoziţiilor primite. 

Ceream atunci să vorbim cu ofiţerul de serviciu. Scena se 
repeta, ofiţe-rul la rândul lui sfârşind prin a-şi declina 
competenţa. Şi aşa, datorită acestor insistenţe, s-au 
perindat pe la celula noastră, treptat şi în ordine ierarhică 
crescândă, mai toţi ofiţerii închisorii, până la comandant. 
Absolut toţi, chiar şi comandantul, maiorul Gheorghiu, au 
încercat să ne convingă, cu vorba bună, că nu suntem 
pedepsiţi, că ne bucurăm de toa-te drepturile prevăzute de 
regulament şi că nu suntem sub nici o formă persecutați. 
Niciunul n-a pomenit niciodată vreo vorbă despre măsuri 
speciale de supraveghere din cauza pecetei de foşti evadați, 
cu toate că era limpede că acesta era motivul real al mutării 
noastre. Pentru a ne potoli şi a ne dovedi că nu eram la 
regim de pedeapsă, ne-au făcut tot felul de concesii. Mai 
întâi, ne-au tăiat lanţurile. Când ne-am plâns că celula e 
rece şi umedă, ne-au dat voie să utilizăm şi păturile de pe 
pa-turile neocupate. 

Pretextând că sănătatea ne-a fost afectată de munca 
forţată din minele de plumb, am fost duşi la vizita medicală 
şi ni s-a dat dreptul să stăm şi peste zi în pat. De câte ori 
ceream ac şi aţă pentru a ne mai cârpi hainele, ni se 
satisfăcea dorinţa, lucru puţin obişnuit în închisoare. La 
plimbarea zilnică, în ţarcurile construite în acest scop, în 


prima curte a Jilavei, eram scoşi ultimii, după ce se 
perindau toate celulele de pe Secţia I şi II, şi eram ţinuţi 
întotdeauna mai mult. Şi la baie eram lăsaţi ultimii şi ne 
puteam spăla în voie consumând tot restul de apă rămas în 
cazan. La fel şi la ora mesei, eram serviţi tot la urmă. Nu 
numai că ni se umpleau ga-melele, dar ni se dădeau şi 
suplimente. Titi era susținătorul teoriei că suplimentul nu 
trebuie niciodată refuzat, aşa că, de multe ori, după ce 
gardianul închidea uşa, ne goleam gamela în tinetă, fiindcă 
nu mai pu-team mânca. În afară de senzaţia neplăcută a 
supravegherii insistente prin vizetă la care eram supuşi, 
gardienii celor două secţii obişnuind să stea mai tot timpul 
chiar sub bolta unde era celula noastră, aş putea spu-ne că 
ajunsesem să ne bucurăm de un regim privilegiat. La 
început n-am avut vecini, camera de izolare de alături fiind 
nelocuită. Într-o zi, însă, am auzit o sumedenie de paşi 
oprindu-se în dreptul ei. Gardianul a des-cuiat uşa şi cei 
aduşi au fost introduşi în celulă. Uşa noastră, din scân-duri 
groase, dar plină de crăpături, ca şi grătarul de deasupra ei 
(singura cale de aerisire, celula neavând nici o fereastră) 
aveau avantajul că lăsau să pătrundă, destul de distinct, 
toate zgomotele culoarului. Pe această cale, ca şi prin 
contactul stabilit, prin peretele despărțitor comun, am aflat 
povestea vecinilor noştri. 

Erau şapte tineri. 'Toţi, în momentul arestării, cu 4-5 ani în 
urmă, erau studenţi în Bucureşti. Făcuseră parte din 
„Frăţiile de cruce” şi fuseseră condamnaţi pentru 
„organizaţie subversivă” şi „ajutor legionar”. Acest din 
urmă „delict” era urmărit cu deosebită înverşunare, fiind 
practicat cu eficacitate de mişcarea legionară în ilegalitate 
dar servind în acelaşi timp de pretext Securităţii, pentru a 
aresta şi condamna pe oricine avu-sese cândva vreo 
contingenţă cu legionarii şi nu-i oferise până aici un alt 
prilej de a-l închide. Prin sumele strânse din cotizaţii şi 
donaţii, ca şi prin alte servicii, legionarii îşi sprijineau 
camarazii ajunşi în situaţii difi-cile sau veneau în ajutorul 


familiilor celor arestaţi. Desigur că funcţio-narea acestui 
sistem de ajutor denota existenţa unei reţele organizate, 
ceea ce pentru autorităţi era intolerabil. Am întâlnit însă în 
închisoare oameni condamnaţi pentru „ajutor legionar”, 
numai pentru că oferiseră cuiva o ţigară sau un pahar cu 
apă, fără să fi ştiut că respectivul fusese legionar sau 
simpatizant, sau nici măcar atât, dar pe care Securitatea îl 
supraveghea, căutându-i un cât de mic motiv pentru a-l 
condamna. Vinovat în faţa Tribunalelor militare se făcea 
atât donatorul, cât şi primi-torul. Tinerii noştri vecini 
declaraseră greva foamei într-una din celulele de pe Secţia 
I, unde printre alţii se aflau închişi mai mulţi membri ai 
„lotului Salcia”. Nu mai auzisem până aci de „lotul Salcia”. 
Primele in-formaţii le-am primit de la aceşti tineri. Era 
vorba de conducerea „Colo-niei de muncă Salcia” din Balta 
Brăilei, un lagăr de muncă pentru con-damnaţii de drept 
comun, întreaga administraţie, de la comandant şi pi-nă la 
ultimul gardian fuseseră arestaţi, fiind acuzaţi de „crime 
contra umanităţii” săvârşite împotriva deţinuţilor. Toţi 
acuzaţii se aflau încarce-raţi în câteva celule din Jilava, în 
aşteptarea procesului care avea să se judece în Bucureşti. 
Era un fapt senzaţional ca regimul să-şi tragă la 
răspundere propriile-i unelte, recunoscând astfel că în 
închisoare se săvârşiseră crime împotriva deţinuţilor. E 
drept, că era vorba de deţinuţi de drept comun, dar eram 
îndreptăţiţi să credem că vor urma să fie cercetate şi 
judecate şi abuzu-rile din închisorile cu deţinuţi politici. Şi 
metamorfoza intervenită în comportarea administraţiei din 
Jilava faţă de noi am pus-o tot în legătu-ră cu declanşarea 
„afacerii Salcia”. Dacă acest din urmă raţionament era 
poate just, speranţele că şi crimele făcute împotriva 
deţinuţilor politici vor fi pedepsite s-au dovedit false. Trăiam 
numai o fază de acalmie, un moment de respiro, care ne-a 
prins bine. Cu trecerea timpului şi cu ex-perienţa căpătată 
de-a lungul anilor de puşcărie, aveam să ne dăm sea-ma că 
intenţia de bază a regimului era exterminarea noastră, ţintă 


de la care nu s-a abătut niciodată. Orice umanizare a 
condiţiilor de viaţă pe parcursul detenţiei era o excepţie de 
scurtă durată, o simplă măsură tactică menită să servească 
fie un interes politic de moment fie să indu-că în eroare 
opinia publică de peste hotare. 

Întâmplarea a făcut să aflu o mulţime de amănunte despre 
cele ce s-au petrecut la Salcia de la un martor, citat la 
procesul lotului, care a înce-put vara aceea, când mă aflam 
încă în Jilava. Deocamdată, tinerii noştri vecini ne-au vorbit 
despre convieţuirea lor cu membrii lotului în aceeaşi celulă 
şi despre comportarea acestor oameni care, de pe ozipe 
alta, din poziţia de stăpâni absoluţi cu drept de viaţă şi de 
moarte asupra supuşi-lor, se treziseră aruncaţi în 
închisoare, bucurându-se acum de statutul fostelor lor 
victime. Pentru nişte oameni crescuţi şi instruiți în disprețul 
demnităţii şi chiar vieţii semenilor lor, înzestrați de 
stăpânire cu puteri depline şi convinşi de invulinerabilitatea 
pe care le-o conferea uniforma M. A. I., transformarea 
bruscă din temniceri în întemnițați i-a lovit ca un trăsnet. 
Azvârliţi în celulele Jilavei, după ce s-au dezmeticit şi li s-a 
tre-zit instinctul de conservare, au reacţionat cu aceeaşi 
lipsă de scrupule pe care o dovediseră şi atunci când 
fuseseră atot puternici. S-au comportat ca nişte adevărate 
fiare dezlănţuite, hotărâte sa scape din cuşcă cu orice preţ. 
Fără cel mai mic respect faţă de ceilalţi deţinuţi, neţinând 
seamă de vârstă sau infirmitate, cu obrăznicie şi brutalitate, 
au încercat să introdu-că în celule legea junglei, însuşindu- 
şi tot ce le putea uşura lor viaţa, de la paturile cele mai 
bune, până la mâncare. Refuzând să se identifice cu noua 
lume în mijlocul căreia se găseau, continuau să se considere 
oame-nii regimului, victime temporare ale unei erori, ceea 
ce i-a făcut pe toţi să fie delatori. Se simțeau mai aproape 
de gardienii de pe coridor, foştii lor tovarăşi, decât de 
camarazii lor de celulă pe care îi considerau în continuare 
duşmani, aşa cum învăţaseră. Gardienii erau receptivi la 
tur-nătorul lor, dar îi ţineau la respect când încercau să 


devină prea intimi. Şi ei fusesea învăţaţi că cei de după 
gratii trebuie trataţi ca duşmani! 

Se pare că una din primele dificultăţi pe care le-au avuta 
fost aceea de a se obişnui să li se adreseze gardienilor cu 
formula: „domnule” şi nu „to-varăşe!” Când în virtutea 
obişnuinţei întrebuinţau expresia de „tovară-şe”, replica 
gardianului îi deruta complet: 

— Ce, bă, tu eşti tovarăş cu mine?! Mie să-mi spui, 
domnule! Treptat, au realizat că se aflau între două 
fronturi. Respinşi de cei din coridor, nu erau acceptaţi nici 
de cei din celulă. Izolaţi de toată lumea, nu mai a-veau 
decât contacte între ei. Pe măsură însă ce se convingeau că 
aresta-rea lor nu era o eroare şi că urmau să fie judecaţi şi 
condamnaţi, com-portarea lori asemăna tot mai mult cu cea 
a unor fiare închise laolaltă. Au început să se sfâşie între ei, 
acuzându-se reciproc şi aruncându-şi unul altuia vina 
pentru faptele lor de la Salcia, de care erau chemaţi acum 
să răspundă. Se disculpau, învinovăţindu-şi superiorii, 
considerân-du-se astfel acoperiţi de obligaţia ce o 
avuseseră de a executa ordinele celor mai mari în grad. 
Aceştia din urmă, la rândul lor, îi acuzau pe infe-riorii lor în 
grad că îşi depăşiseră atribuţiile din iniţiativă proprie şi ne- 
gau că le-ar fi dat vreodată ordine ca să săvârşească 
crimele pentru care erau acum chemaţi în faţa tribunalului. 
Să pare că regimul comunist nu mai făcea greşeala pe care 
o făcuse regimul lui Hitler, de a formula în scris ordinele 
privitoare la măsurile de exterminare la care erau supuşi 
cei din lagăre şi care uşurase stabilirea responsabilităţilor 
la tribunalul de la Nurnberg. 

Toate aceste confruntări, cu reproşuri şi acuzaţii 
reciproce, degenerau în scandaluri cu insulte şi înjurături şi 
deseori cu bătăi, care necesitau in-tervenţia gardienilor. În 
cele din urmă, ceilalţi deţinuţi s-au decis să cal-ce regula 
pretutindeni respectată în puşcării, de a nu recurge sub 
nici un motiv la administraţie, pentru a aplana eventualele 
conflicte ce s-ar fi is-cat în celulă. În fruntea celor care au 


bătut la uşă, cerând scoaterea din celulă a membrilor 
„lotului Salcia”, au fost actualii noştri vecini. Timp de câteva 
zile, au raportat cazul tuturor ofiţerilor de serviciu şi în cele 
din urmă şi comandantului, protestând împotriva faptului că 
erau obli-gaţi să convieţuiască cu criminali de drept comun. 
Trecând vremea şi neluându-se nici o măsură, declaraseră 
greva foamei, motiv pentru care, conform regulamentului, 
fuseseră izolaţi. În prima săptămână a izolării lor, au fost 
vizitaţi zilnic, uneori chiar de două - trei ori în aceeaşi zi, de 
diverşi ofiţeri din administraţia închisorii. Fiecare încerca în 
felul lui să-i convingă să iasă din grevă. Toate aceste 
discuţii, care se purtau la numai doi metri de celula noastră, 
le-am putut urmări, ascultând la uşă. 

Poziţiile de pe care se trata erau cam următoarele: ofiţerii, 
cu duhul blândeţii, apelau la înţelegerea greviştilor, 
cerându-le să revină asupra hotărârii lor. Tinerii noştri 
vecini, în schimb, îşi revendicau dreptul de a fi trataţi ca 
deţinuţi politici şi, deci, de a nu fi amestecați cu indivizi din 
„lumea interlopă”, ca „delicvenţi de drept comun” şi cu 
„criminali”. 

Fără să fie obraznici, se exprimau cu demnitate, dar 
intenţionat într-o limbă elevată, căutat mai aleasă şi evitând 
orice expresii de jargon, pen-tru a sublinia contrastul cu 
limbajul interlocutorilor. Cea mai distractivă convorbire pe 
care am interceptat-o a fost cea purtată cu ofiţerul politic 
Bunea. Nu-mi mai amintesc exact ce grad avea. Cred că era 
căpitan. În drum spre celula vecină, Bunea s-a oprit şi a 
deschis mai întâi uşa noas-tră, aşa că l-am putut vedea. Era 
un om înalt şi voinic, cu faţa rotundă şi părul negru. N-a 
aruncat decât o privire în celula noastră şi a trecut la vecini. 
Prima parte a conversaţiei purtate cu ei nu s-a deosebit de 
cele pe care le mai auzisem. După ce înşirarea mai multor 
argumente, care, după părerea lui, trebuia să-i convingă să 
renunţe la grevă, n-a avut nici un efect, căpitanul Bunea şi- 
a schimbat tactica. Cu o voce blândă şi mai prietenoasă ca 
până aici, li s-a adresat pe un ton părintesc: 


— Bine, măi băieţi, de ce nu vă gândiţi la sănătatea 
voastră? 

N-a apucat să spună mai mult. L-a întrerupt unul din 
tineri: 

— Domnule căpitan Gutman, vă rugăm să ne vorbiţi 
reglementar şi fără intimităţi, aşa cum vă vorbim şi noi. 
Între dumneavoastră şi noi trebuie păstrată distanţa. Nu e 
posibilă nici o apropiere între cei de o parte şi de cealaltă a 
zăbrelelor! 

Tânărul vorbise calm, dar răspicat. A urmat o tăcere. Apoi 
l-am mai au-zit pe căpitan spunând: 

— Treaba voastră dacă nu vreţi să mâncaţi! Uşa vecinilor 
s-a trântit şi căpitanul a plecat. În celula de alături, se 
auzea mare veselie. La prima ocazie propice de a intra cu ei 
în contact, tinerii ne-au povestit cum s-au distrat pe 
socoteala mimicei ofițerului, când s-a auzit interpelat pe 
ade-văratul lui nume. Tânărul, care vorbise şi-i rostise 
numele de Gutman, era din acelaşi oraş moldovenesc cu 
căpitanul şi îl recunoscuse. 

După câteva zile de la această întâmplare, administraţia a 
obţinut ieşirea tinerilor din grevă. Le-a promis că vor 
rămâne pe loc în camera de izo-lare, dar cu un regim 
similar tuturor celorlalţi deţinuţi din Jilava. În felul acesta, 
cererea lor de a nu sta împreună cu cei din „lotul Salcia” 
era re-zolvată şi acţiunea lor de protest nu-şi mai avea 
rostul. După o altă bu-cată de vreme, tinerii au fost scoşi din 
celulă şi am rămas iar fără vecini. Mai târziu am aflat că în 
acea perioadă, din cauza revoltei pe care au provocat-o 
împotriva lor, toţi cei „din lotul Salcia” au fost mutaţi împre- 
ună într-o singură cameră. Soluţia nu s-a dovedit decât 
parţial eficace. Dacă în celulele din care fuseseră scoşi cei 
din „lotul Salcia” s-a resta-bilit liniştea, în schimb, în camera 
în care se aflau acum toţi concentrați, s-a dezlănţuit 
infernul. 

Răfuielile între foştii gardieni şi ofiţeri ai lagărului Salcia 
au luat aseme-nea proporţii, încât administraţia nu mai 


putea face faţă pentru a împie-dica bătăile care se stârneau 
zilnic în celulă. În cele din urmă, pentru a-i despărţi, 
camera a fost desfiinţată, locatarii ei fiind împrăştiaţi în 
întrea-ga închisoare, câte unul în fiecare celulă. S-a realizat 
astfel evitarea în-căierările! În schimb, fiecare celulă s-a 
ales cu câte un turnător. Totuşi, individual, aceşti oameni 
erau mai puţin periculoşi, arătându-se mai ti-moraţi şi 
vrând nevrând au fost nevoiţi, fiecare în celula lui, să se 
supună regulei majorităţii. 

Alte fapte deosebite, care să marcheze trecerea timpului, 
nu s-au mai petrecut, câtă vreme am stat în celula de 
izolare. Doar din când în când, mai primeam vizita câte unui 
ofiţer al penitenciarului, care-şi făcea in-specţia de rutină, 
punându-ne întrebările stereotipe: „Aţi fost scoşi la aer?”, 
„Aţi fost duşi la baie?” sau „Aveţi câniţe pentru băut apă?” 
între-bări la care nu se putea răspunde decât afirmativ. 
Dacă se întâmpla să nu fim scoşi la plimbări în ziua 
respectivă, sau dacă din cine ştie ce motiv nu funcţionase 
baia în acea săptămână, întrebările cu privire la plimbare şi 
baie lipseau din ritul ofiţerul în inspecţie găsind altele care 
să pri-mească răspuns afirmativ. 

Uneori mai apărea şi câte un civil. Nu puteam şti exact ce 
hram purta dar, după componenţa suitei care-l întovărăşea 
şi după respectul ce i se arăta ne puteam face o idee despre 
poziţia pe care o ocupa în Ministerul de Interne. Una era, 
dacă îl conducea numai ofiţerul de serviciu, şi alta, dacă 
venea cu mai mult alai, însoţit de ofiţerul politic sau chiar 
de co-mandant. La uşa noastră se opreau, în general, puţin. 
De când obţinusem cam tot ce ne dădusem seama că se 
putea obţine de la administraţie în acea perioadă de 
deschidere, nu mai ridicam nici un fel de pretenţii şi nu mai 
protestam când primeam vizite. Treptat, ne câştigasem şi o 
rela-tivă linişte din partea gardienilor, care nu ne mai 
supravegheau cu ace-eaşi insistenţă prin vizetă, ca la 
început. Sa obişnuiseră cu noi, şi noi cu ei. 


„Ţ[ambalagiul”, care bătea toaca cu atâta talent, prinsese 
chiar o vădită simpatie pentru noi. De câte ori era de 
serviciu, mai ales în tura de noap-te când ştia că nu risca să 
fie surprins de vreun superior, deschidea uşa celulei şi din 
prag stătea de vorbă cu noi. Era o flagrantă încălcare a dis- 
ciplinei, pentru că după „închidere”, nici o uşă nu mai putea 
fi descuiată decât în prezenţa ofițerului de serviciu. 
Ţiganului îi plăcea însă să-l as-culte pe Titi Coşereanu, care 
avea un dar înnăscut de propagandist pen-tru cauza 
democraţiei. Aveam obiceiul să glumim şi să-l tachinăm pe 
socoteala pasiunii lui neobosite cu care îşi „preda cursurile 
de democra-ţie” oricărui gardian, ori de câte ori sa ivea 
ocazia. Îl tratam de demagog, dar nu reuşeam să-l 
descurajăm cu ironiile noastre. 

Deşi de cele mai multe ori predica în pustiu, uneori mai 
avea şi succes. Un succes limitat, fără efecte vizibile, 
spectaculoase. Reuşea însă să zdruncine câteodată 
încrederea celor prea zeloşi sau alteori să-i pună pe 
gânduri pe cei ce considerau serviciul lor de gardian o 
slujbă ca oricare alta. O dată lansat în expunerea lui despre 
drepturile şi libertăţile omului din ţările apusene şi mai ales 
din marea democraţie americană, Titi a-jungea invariabil la 
capitolul responsabilităţii celor care nu le respectau. Şi de 
aci, la concluzia că, mai devreme sau mai târziu, cei ce se 
fac vi-novaţi de încălcarea acestor drepturi vor trebui să 
răspundă pentru fap-tele lor. „[ambalagiul” căuta să-şi 
ascundă interesul cu care-l urmărea pe Titi, 
nemanifestându-şi în nici un fel părerea. Voia să se pună 
astfel la adăpost, lăsând impresia unei totale lipse de 
participare. Securitatea ar fi taxat poziţia neutră a ţiganului 
drept complicitate, ceea ce nu era chiar aşa departe de 
realitate. Ce-i drept, o complicitate pe care ţiganul o ma- 
nifesta discret dar statornic, ori de câte ori avea ocazia să 
ne favorizeze în vreun fel: la împărţirea mesei, la durata 
plimbării în curte sau la tim-pul disponibil pentru baie. În 
existenţa noastră, redusă la ultima expre-sie a necesităţilor 


celor mai simple elemente trebuincioase vieţii: aer, apă şi 
mâncare, valoarea avantajelor pe care ni le făcea ţiganul, în 
tura lui, căpăta proporţia de ajutor de supravieţuire. 

Într-o seară, după „închidere”, am auzit paşi de cizme în 
dreptul celulei. Uşiţa de sub vizetă s-a deschis şi în cadrul ei 
am recunoscut figura unui plutonier de la grefa închisorii. 
După întrebările obişnuite de identifica-re, ne-a anunţat că 
în ziua următoare avem proces. Câteva minute mai târziu, a 
apărut frizerul închisorii, un deţinut de drept comun. Ne-a 
băr-bierit sub supravegherea gardianului. La plecare, 
acesta din urmă ne-a spus că vom fi treziţi înainte de ora 
„deşteptării” şi ne-a anunţat că va trebui să ieşim din celulă 
„în cămaşă şi izmene, fiindcă vom primi haine pentru 
proces”. Câteva ceasuri mai târziu, ne-a bătut cu pumnul în 
uşă. Abia am avut timpul să sărim din pat şi să ne dam cu 
puţină apă pe faţă, că ne-a şi deschis uşa şi ne-a spus să 
ieşim. Afară era întuneric beznă. Mai erau câteva ceasuri 
bune până la ziuă. Am fost opriţi înainte de a ieşi în curte. 
Ni s-a spus să aşteptăm în mijlocul spaţiului mai larg, sub 
bolta dintre cele două secţii. 

Cu toate că eram către sfârşitul lunii iunie, noaptea era 
răcoroasă. | se mai adăuga şi curentul rece, cu miros de 
pivniţă care venea din galeriile secţiilor. Rămăsesem sub 
paza unui singur gardian. Ceilalţi tovarăşi cu care venise se 
împărţiseră în trei echipe. Două o porniseră către secţii, iar 
a treia, spre „reduit”. Am înţeles că plecaseră să adune alţi 
deţinuţi de prin celulele Jilavei, programaţi şi ei pentru 
proces, în aceeaşi zi. 

Numai în cămaşă şi chiloţi, tremurând de frig sub lumina 
gălbuie a unui bec chior şi în decorul zidurilor boltite ale 
fortului, ce se pierdeau în în-tuneric, păream mai degrabă, 
nişte condamnaţi la moarte, în aşteptarea execuţiei. Era o 
linişte deplină. Dacă n-ar fi licărit din când în când jarul 
ţigării gardianului care fuma, rezemat de perete, într-un 
ungher mai în-tunecat, ne-am fi putut crede singuri şi 
nepăziţi. Poate că am fi gustat mai mult iluzia acelei false 


singurătăţi, dacă n-am fi fost aşa de rebegiţi de frig din 
cauza nopţii răcoroase şi a umezelii din fort. Ne-am 
bucurat, aşadar, când am auzit paşii gardienilor înapoindu- 
se, sperând că ni se vor da în sfârşit hainele şi nu vom mai 
tremura. Cele trei echipe de gardieni au mai adus vreo 
cincisprezece deţinuţi, în aceeaşi ţinută ca şi noi şi tot aşa 
de înfriguraţi. 

Am fost încolonaţi şi conduşi prin curte spre ieşirea din 
fort. Sub bolta din faţa porţii, am fost opriţi din nou. Dintr- 
un morman de haine penale, puse pe jos în mijlocul 
drumului, un gardian ne-a aruncat la fiecare câte un 
pantalon, un veston şi o manta de zeghe, cu recomandarea 
să le schimbăm între noi dacă nu ni se potrivesc. După 
câteva încercări, ne-am convins de inutilitatea efortului şi 
ne-am mulţumit fiecare cu ce s-a nimerit. Hainele erau aşa 
de vechi şi de rupte, încât nu mai avea nici o importanţă 
dacă un pantalon era mai scurt sau o mânecă prea lungă. 
Singura problemă era să găsim o soluţie ca să nu ne cadă 
pantalonii, care n-aveau nasturi si, în general, ne erau prea 
largi. 

Pe drum, în duba în care am fost aruncaţi, fiecare şi-a 
improvizat câte un sistem de legături, rupând fâşii din 
hainele şi aşa zdrenţuite, înădindu-le şi înnodându-le în aşa 
fel, încât la coborâre în Bucureşti, nimeni nu mai era nevoit 
să-şi ţină pantalonii cu mâna. Cât timp durase parcursul de 
la Jilava la Bucureşti, răsărise soarele, astfel că la 
coborârea din dubă, am putut vedea, la lumina zilei, cum 
arătau hainele noastre pentru proces. După ce că nu ni se 
potriveau ca măsură, că n-aveau nasturi şi erau nu-mai 
zdrenţe, mai erau şi într-un hal fără de hal de murdare. 
Fuseseră probabil cândva folosite de deţinuţii de drept 
comun afectaţi la muncile interioare din fort. Mi-amintesc 
acum de mantaua mea, neagră de cărbu-ne şi năclăită de 
ulei, sfâşiată de sus până jos în mijlocul spatelui. Reuşisem 
s-o prind într-un singur loc cu o bucăţică de sârmă găsită pe 


jos. Păream un grup de vagabonzi sau cerşetori din alte 
timpuri, aşa eram de jerpeliţi şi de murdari. 

De unde se oprise duba şi până la uşa clădirii în care am 
fost introduşi nu am avut decât câţiva paşi de făcut şi oricât 
am încercat să recunosc împrejurimile, mi-a fost imposibil 
să-mi dau seama unde ne aflăm. Câţiva din deţinuţii cal care 
plecasem din Jilava ştiau. Eram pe cheiul Dâmboviţei, lângă 
Palatul tribunalului. Mai bine-zis, în spatele unei clă-diri 
vecine. Era o anexă a tribunalului, unde se găsea arhiva. 

Duba noastră oprise în curtea din spate iar uşa prin care 
intrasem era calea de acces spre subsolul clădirii. Duşi pe 
nişte coridoare întortocheate, cu deschideri din loc în loc 
spre camere folosite la depozitarea de mobi-lier de birou, 
vechi şi dezafectat, am ajuns într-o încăpere mai mare, a- 
menajată în sală de aşteptare pentru noi. Într-unul din 
capete, vreo trei rânduri de bănci dispuse paralel, ne erau 
destinate nouă, deţinuţilor. În celălalt capăt, un birou cu 
câteva scaune pe lângă el. Acolo s-a instalat şeful escortei 
cu cei câţiva gardieni care ne păzeau. Mai aproape de ei 
decât de băncile noastre, aşezată de-a lungul peretelui, mai 
era o bancă, pe care nu stătea nimeni. Era evident că 
mobilarea camerei fusese o im-provizaţie, realizată cu 
materialul de la faţa locului. Atât biroul cu scau-nele cât şi 
băncile erau vechi şi stricate. Ori le lipsea o spetează, ori a- 
veau un picior rupt, toate stând hâite, într-o rână şi pline de 
praf, ca într-o prăvălie de anticar. Pereţii netencuiţi ai 
subsolului şi cimentul de pe jos, care nu văzuse de ani de 
zile mătura, nu distonau cu mobilierul dărăpă-nat. Nici noi, 
cu aspectul nostru de „clochari”, nu făceam notă discor- 
dantă cu mediul înconjurător. 

Singura nepotrivire, în tablou, o constituiau uniformele 
paznicilor noştri, stridente prin culoarea lor vie şi 
strălucirea firetelor epoleţilor şi ca-taramelor centiroanelor. 
Scurtă vreme după ce ne-am instalat pe bănci, pe coridorul 
subsolului au răsunat paşi de cizme. Şi-au făcut apariţia doi 


gardieni care însoțeau două deţinute, îmbrăcate şi ele în 
haine penale, veston şi fustă vărgată. 

Am recunoscut-o pe prietena mea M.C. 

Cealaltă femeie era în lot cu câţiva din deţinuţii care se 
aflau şi ei aşezaţi pe bănci, alături de noi. Amândouă au fost 
duse la banca separată, pusă de-a lungul peretelui. Şeful 
escortei ne-a pus în vedere că, dacă vom în-cerca şi vorbim 
cu deţinutele, la întoarcerea în Jilava vom fi pedepsiţi. La fel 
le-a vorbit şi femeilor. Un timp a fost linişte, dar când 
gardienii au început să vorbească între ei, am profitat şi noi 
pe băncile noastre să discutăm pe şoptite. Am pus cu toţii la 
cale un plan, pentru ca cei inte-resaţi, în cauză, să putea 
totuşi schimba câteva informaţii cu femeile. Treptat, fără să 
atragem atenţia gărzii, ne-am schimbat locurile. Titi, cu 
mine şi cu alţi trei deţinuţi din acelaşi lot cu cea de-a doua 
femeie ne-am aşezat pe banca din rândul doi. Deţinuţii care 
ocupau prima bancă stăteau cu faţa la noi şi cu spatele la 
masa gardienilor şi la banca feme-ilor. În felul acesta, 
lăsând impresia că stăm de vorbă între noi, deţinuţii de pe 
prima bancă ne serveau de paravan. 

Făcându-mă că vorbesc cu deţinutul din faţa mea, m-am 
adresat priete-nei mele, ridicând treptat glasul şi 
potrivindu-l în aşa fel, încât să ajungă până la ea, dar să nu 
se audă până la gardienii din jurul biroului. După cî-teva 
exerciţii, am reuşit să mă fac înţeles, fără să atrag atenţia 
gardie-nilor. De pe banca femeilor nu se putea vorbi, fiind 
mult prea aproape de gardieni. La întrebările mele, trebuia 
să mă mulţumesc numai cu un semn afirmativ sau negativ, 
pe care M. C. Îl făcea discret cu arătătorul de la mâna care 
şi-o ţinea în poală, chiar în văzul gardienilor. Aceştia nu 
bănuiau nimic suspect, mai ales că M.C nu stătea cu faţa la 
noi, ci în profil. Dialogul era anevoios, dar tot am putut afla 
o serie de lucruri. De pildă, că mama fusese arestată dar că 
acum era liberă. La fel şi prietenul meu Baby Ivanovici. În 
ceea ce o privea pe M. C, ancheta ei fusese dusă fără 
brutalităţi. Vrând să aflu părerea ei despre familia Hariton, 


mi-am formulat întrebarea în felul următor: „Crezi că ei ne- 
au denunţat?” Răs-punsul ne-a lăsat mai nelămuriţi ca 
înainte: a făcut şi semnul de „da” şi de „nu”! 

Cum sistemul nostru de comunicare începuse să 
funcţioneze destul de bine, deţinuţii din lot cu cealaltă 
femeie au recurs tot ca mine pentru a discuta cu ea. Îmi 
spuneau întrebările lor, pe care le transmiteam lui M. C, 
care la rândul ei o întreba pe vecina ei de bancă şi apoi ne 
făcea semnul de răspuns. La un moment dat, pe coridor s- 
au auzit iar paşi şi voci. Cu toate că între camera noastră şi 
coridor nu era uşă, din cauza ecoului din subsol nu puteam 
distinge cuvintele. Vocile erau însă iritate. Părea să fie o 
ceartă. Una din voci era a gardianului de pază pe coridor, 
care părea că vrea să împiedice trecerea unui personaj cu 
glas de sten-tor. Alarmat de tărăboiul de pe sală, şeful 
escortei s-a sculat pe de scaun cu intenţia de a interveni, 
dar tocmai atunci a făcut irupţie în camera noastră, urmărit 
îndeaproape de paznicul de pe sală, omul cu vocea teri-bilă. 

L-am recunoscut imediat! Era avocatul Benea, bun prieten 
al unui foarte bun prieten al familiei mele. Cu o falcă în cer 
şi cu una în pământ, a în-ceput să-l amenințe pe şeful 
escortei că îl va reclama preşedintelui şi procurorului, 
acuzându-l că-i pune piedici în muncă. Era atâta siguranţă 
în vocea lui, încât le-a impus gardienilor, reuşind să 
provoace un mo-ment de derută. Se pare că asta şi 
urmărise Benea, procedând cu atâta tu-peu şi blufând. 
Profitând de clipa de nehotărâre a şefului de escortă şi 
până ca acesta să-şi revină din nedumerire, a mai spus: 

— Am obligaţia să iau contact cu clienta mea M.C. 

Şi în câteva cuvinte spuse repede, dar privind insistent la 
mine şi la Titi, a explicat că apărarea clientei lui nu prezintă 
nici o dificultate, deoarece în momentul când se făcuse 
vinovată de delictul de „favorizare de in-fractor”, ajutându- 
ne în timpul evadării, nu avusese cunoştinţă de crima cu 
caracter politic pe care o săvârşisem şi pentru care fusesem 
condam-nat la douăzeci ani muncă silnică. Atât a apucat să 


spună. Între timp, şe-ful escortei se dezmeticise şi îl luase 
din scurt pe Benea, cerându-i auto-rizaţia de vizitare a 
deţinuţilor, pe care bineînţeles că acesta nu o avea. A fost 
nevoit deci să bată în retragere. A ieşit din încăpere cu 
aceeaşi prestanţă puţin, teatrală, cu care îşi făcuse şi 
apariţia, promițând să recla-me superiorilor dificultăţile 
întâmpinate cu garda. Ceea ce voise, însă, să spună, fusese 
spus, iar noi înţelesesem. Cazul lui M. C. Trebuia să rămână 
în limitele stricte ale articolului de lege care se ocupa de 
„delictul de fa-vorizare de infractor” şi deci de „omisiune de 
denunţ”. Mesajul lui Be-nea fusese clar: nu trebuia să iasă 
la iveală că M. C. Ar fi ştiut că Titi şi cu mine eram 
condamnaţi pentru „crimă de înaltă trădare”, ceea ce ar fi 
implicat-o într-o cauză politică, cu încadrarea într-un alt 
articol de lege, cu consecinţe mult mai grave. Ca atare, am 
pus la punct împreună cu Titi Coşereanu poziţia noastră 
viitoare în instanţă. Pentru a nu risca să facem gafă cu o 
declaraţie ce n-ar intra în vederile apărării imaginate de 
Benea, am ajuns la concluzia că cea mai bună atitudine de 
adoptat era să negăm cu totul că, atunci când am întâlnit-o 
pe M. C, în Bucureşti, i-am fi spus că suntem evadați. 
Contraziceam astfel, în mod flagrant, nu numai propriile 
noastre declaraţii din cursul anchetei, dar şi pe cele făcute 
de M. C. În faţa Securităţii. Îi lăsam însă mână liberă lui 
Benea să îşi desfăşoare pledoaria, fără a-i provoca vreo 
încurcătură, prin cine ştie ce afirmaţie nepotrivită. lar dacă 
ni se va ii reproşa că facem alte decla-raţii decât în anchetă, 
eram hotărâți să spunem că atunci, la Securitate, ne 
fuseseră smulse sub presiune. Mai mult decât să atragem o 
perioadă de regim de represalii, o dată întorşi în puşcărie, 
nu riscam, în schimb, era o şansă de a-i uşura situaţia 
prietenei noastre, care nici nu pregetase să ne sară în 
ajutor, cu toate că ştiuse ce riscă. 

În cursul acelei dimineţi, o parte din deţinuţii veniţi cu noi 
de la Jilava au fost duşi în faţa instanţei. Unii pentru a fi 


judecaţi din nou pentru alte culpe, alţii pentru a depune ca 
martori. 

După proces, readuşi în subsol unde noi continuam să ne 
aşteptăm: ne-au povestit de atmosfera din sala de judecată. 
Toţi erau condamnaţi de cel puţin trei - patru ani şi se 
întorceau acum uimiţi de deosebirea faţă de procesele din 
vremea când fuseseră prima oară judecaţi. Mai în-tâi, la 
procesul de acum, fusese admis accesul publicului şi nu se 
mai ju-decase cu uşile închise. Apoi, toate aparențele unei 
judecăţi imparţiale fuseseră respectate. Judecătorul se 
adresase în mod civilizat inculpaţilor şi nu-şi mai asumase 
rol acuzator, ca în trecut. Procurorul rămăsese în limitele 
atribuţiilor lui, referindu-se strict la piesele din dosar şi la 
arti-colele din codul penal, fără să mai recurgă la 
demagogia agitatorului de partid, care, cu nu mai mult de 
un an în urmă, asmuţea la linşaj împotri-va duşmanului 
clasei muncitoare. Iar avocaţii, în loc să înşire slogane 
marxiste, să facă rechizitoriul propriilor lor clienţi şi să 
sfârşească prin a le cere condamnarea (ca la procesul meu 
din 1952), acum pledaseră cu destul curaj cauza 
inculpaţilor. 

Dimineaţa s-a scurs fără ca nouă să ne vină rândul. La 
prânz ni s-a dis-tribuit hrana rece. Clasicul sfert de pâine, 
un cocoloş de brânză cât o nu-că, un cubuleţ de marmeladă 
şi unul de slănină, fiecare cam cât o cutiuţă de chibrituri. 
Lungile ore de aşteptare ne obosiseră. Ne anchilozasem 
stând pe bănci tari. 

Dacă ne sculam în picioare ca să ne mai dezmorţim, ni se 
striga să stăm jos. Când câte unul din noi cerea să fie dus la 
W. C.-ul care se afla la o oarecare distanţă pe coridorul pe 
care venisem, se vedea mai întâi refu-zat. | se spune să aibă 
răbdare, să mai aştepte. Gardienii deveniseră şi ei mai 
nervoşi de atâta aşteptare şi ne vorbeau cu brutalitate. 
Numai după insistenţe repetate, unul din ei se îndupleca să 
te ducă la closet. Când şi femeile au cerut ca să fie duse la 
toaletă, operaţia a fost dirijată de chiar şeful escortei. Se 


naşte o problemă de vigilenţă specială, deoarece, pen-tru a 
ieşi pe coridor, femeile trebuiau neapărat să se strecoare 
prin spa-ţiul destul de îngust dintre perete şi capătul 
băncilor noastre. 

Pentru a evita această trecere prin imediata noastră 
apropiere, ori de cât ori una din deţinute era condusă la W. 
C., şeful escortei ne ordona să ne înghesuim spre celălalt 
capăt al băncilor, pentru a pune o cât mai mare distanţă 
între noi şi ea. După colega ei, M.C. A cerut şi ea să fie dusă 
la toaletă. Atent la buna desfăşurare a trecerii ei prin 
strâmtoare, şeful es-cortei ne-a spus să ne strângem spre 
capătul opus al băncilor. Gardianul desemnat s-o însoţească 
a trecut primul, urmat de M. C. Aceasta se ridi-case de la 
locul ei cu mantaua de zeghe pe braţ. Ajunsă în punctul cel 
mai îngust al pasajului, a părut deodată să-şi dea seama că 
din distracţie plecase cu mantaua pe braţ. A avutun 
moment de ezitare, vrând să facă cale întoarsă ca s-o 
depună pe banca ei. Apoi s-a răzgândit şi, fără să mai 
aştepte aprobarea şefului gărzii, care o urmărea cu 
privirea, a pus mantaua pe capătul băncii noastre şi şi-a 
continuat drumul. Toată atitu-dinea, ca şi mimica ei 
fuseseră atât de fireşti, încât nici plutonierului, nici nouă nu 
ni s-a părut nimic suspect în comportarea ei, fiind de la sine 
în-ţeles că deţinuta intenţiona să-şi recupereze mantaua la 
întoarcere. Aşa a şi fost. Peste câteva minute s-a înapoiat în 
aceeaşi formaţie: gardianul care o condusese la W.C., 
înainte, iar ea, la câţiva paşi în urma lui. În treacăt, fără să 
se oprească şi cu un gest forte natural şi-a ridicat manta-ua 
de pe bancă. Dar, totodată, ne-a aruncat o scurtă privire, 
plină de în-ţeles. Şi abia atunci am remarcat că, luându-şi 
mantaua, făcuse să alune-ce de sub ea un pulover, făcut 
ghem. Puloverul căzuse pe jos, lângă ban-că, fără să fie 
observat de gardieni. 

O dată aşezată pe banca ei alături de cealaltă deţinută, ni 
s-a permis şi nouă să ne reocupăm locurile pe întreaga 
lungime a băncilor şi astfel am intrat şi în posesia 


puloverului. Darul era însă mult mai valoros. Pe lân-gă 
puloverul în sine, care pentru orice puşcăriaş era piesa 
vestimentră cea mai preţuită, în mânecile lui, înnodate la 
capete, am mai găsit şi alte comori. Într-una se afla un 
săculeţ, lung de vreo 60 cm şi de grosimea unui salam mai 
subţire, confecţionat din mai multe foi de tifon suprapu-se. 
„Salamul” era plin cu zahăr tos! 

Cealaltă mânecă conţinea vreo 40-50 de ţigări, legate snop 
cu un fir de aţă. loată această inventariere am făcut-o la 
adăpostul celorlalţi deţi-nuţi, care ne făceau paravan. Cum 
reuşise M. C. Să-şi procure aceste pro-duse, am aflat mult 
mai târziu. Sub pretextul unei deficienţe cardiace re-ale 
(stenoză mitrală), constatabilă la orice consultaţie medicală, 
dar ca-re, compensată în timp, nu-i mai provoca practic nici 
o suferinţă, reuşise să obţină transferarea din Jilava la 
spitalul penitenciarului Văcăreşti. În perioada internării ei 
în spital, primise câteva pachete cu îmbrăcăminte şi 
alimente de acasă. Această excepţie se datorase intervenţiei 
unuia din cei doi fraţi Magheru, fiii celui de-al doilea soţ al 
mamei ei. Fraţii Ma-gheru, în virtutea numelui pe care-l 
purtau şi fiind amândoi membri de partid, se bucurau în 
acea vreme de o situaţie privilegiată. Dacă nu mă înşel, unul 
din ei era în diplomaţie. 

Din lucrurile primite de la M. C, singurul care ne-a dat o 
oarecare bătaie de cap a fost „salamul”, cum numisem 
săculeţul cu zahăr. Pentru a-l pu-tea introduce în Jilava, 
unde la poartă urma să ne lăsăm hainele primite pentru 
proces, n-am văzut decât o singură posibilitate. Titi şi-a 
asumat riscul acestei contrabande, legându-şi sacul de 
betelia izmenelor şi lăsân-du-l să-i atârne de-a lungul 
piciorului. Îi atârna astfel pe sub izmene, pî-nă mai jos puţin 
de îndoitura genunchiului. 

Cu un pic de noroc, putea trece neobservat pe drumul de 
la poarta fortu-lui până în celulă. Rămânea oricând posibil 
riscul unei percheziţii corpo-rale mai amănunțite, dar până 
la urmă totul a decurs fără incidente, za-hărul fiind salvat şi 


Titi scăpând numai cu emoția de a fi prins şi pedep-sit. 
Purtând chiloţi scurţi, eu n-aş fi putut aplica procedeul. 
Puloverul l-a luat Titi, care era mai friguros ca mine. Cam 
scurt, dar din lână foarte groasă, puloverul şi-a făcut cu 
prisosinţă datoria. Cârpit, peticit, deve-nind cu timpul de 
nerecunoscut, 10 ani mai târziu, Titi s-a eliberat cu el. Cit 
priveşte ţigările, ele au fost imediat împărţite între toţi cei 
care ne aflam atunci în subsolul tribunalului. N-a stârnit 
suspiciunea gardienilor asupra provenienţei lor, când am 
cerut foc deoarece unul din deţinuţi, adus de curând de la 
Aiud, unde lucrase în fabrică venise cu câteva ţigări asupra 
lui. Fumând, atmosfera s-a mai înveselit şi am uitat de 
oboseala lungii aşteptări. 

Târziu, după-amiază, ne-a venit, în fine, rândul. Cu şeful 
escortei şi doi gardieni în frunte, am pornit pe coridoarele 
întortocheate ale subsolu-lui. În urma noastră veneau alţi 
doi paznici. Ajunşi în faţa unei uşi, plu-tonierul s-a oprit şi 
sub ameninţarea represaliilor ne-a dat ultimele in- 
strucţiuni, pe care trebuia să le respectăm de aci înainte, 
până în sala de şedinţă; să-l urmăm îndeaproape în pas vioi, 
cu capul în jos, fără să pri-vim în dreapta sau în stânga, să 
nu vorbim, să nu ne uităm la lume şi să nu încercăm să 
facem cuiva semne. Apoi, a deschis uşa şi am pornit mai 
departe. Uluiţi de spaţiul şi de lumina zilei, am pătruns într- 
un hol mare. Am început să urcăm o scară cu trepte late, 
din faţa noastră. Eram ame-ţiţi şi de lumina puternică şi de 
efortul urcatului. Din cauza lipsei de e-xerciţiu, chiar de la 
primele trepte ne-am pierdut suflul şi am fost nevo-iţi să ne 
sprijinim de balustradă. Gardienii ne presau să grăbim 
pasul. Nu ne-a scăpat tonul lor, ce se voia blând, şi nici 
vocea scăzută cu care ni se adresau. Ne-am dat seama că se 
fereau să-şi arate brutalitatea obiş-nuită, căutând să 
adopte, pentru aparenţe, o comportare corectă şi civi-lizată. 
Abia atunci am realizat că scara pe care o urcam nu era 
rezervată strict trecerii deţinuţilor, ci era accesibilă 
publicului. 


În urma noastră urcau două persoane. Mergeau mai 
repede ca noi şi ur-mau să ne depăşească. Când au ajuns în 
dreptul nostru, în ciuda suprave-gherii atente a gardienilor, 
care ne încadraseră şi mai strâns, am întors capul. Una din 
cele două persoane era prietenul meu Baby Ivanovici. 
Privirile ni s-au încrucişat, ne-am recunoscut şi, pentru o 
clipă, în ochii noştri a licărit vechea noastră afecţiune. Alte 
semne nu ne-am făcut. Baby şi persoana care îl însoțea îşi 
încetiniseră pasul, astfel că au urcat scara aproape paralel 
cu noi, părând a nu ne băga în seamă şi stând de vorbă 
între ei. Se arătau foarte preocupaţi de ceea ce discutau. 
De fapt, toată conversaţia lor îmi era adresată mie, Baby 
comunicându-mi astfel, o serie de informaţii. Ascultându-le 
dialogul, am aflat că avocatul Benea se zbătuse din 
răsputeri să obţină cât mai repede un termen de judecată, 
pentru a profita de atmosfera prielnică a momentului. Se 
părea că şi în Justiţie adia un vânt de legalitate! Mamei, 
care fusese arestată, i se dădu-se drumul şi urma să fie 
judecată acum în stare de libertate. Toate pro-cesele din 
ultima vreme erau judecate într-un spirit de mai mare 
obiecti-vitate iar sentinţele care se pronunţau erau mai 
blânde. Se semnalaseră chiar cazuri de achitare, când 
acuzarea nu produsese suficiente probe, fapt aproape 
nemaiintâlnit până atunci în procesele politice. 

Baby era foarte optimist şi în privinţa soartei noastre, a 
celor condam-naţi. Credea sincer într-un viitor act de 
clemenţă din partea regimului, care să îndrepte abuzurile 
săvârşite la procesele noastre. O spunea cu tărie 
interlocutorului lui, cu intenţia de a ne transmite şi nouă 
această convingere şi a ne încuraja. Baby îmi cunoştea 
optimismul şi spera ast-fel să mi-l alimenteze. La rândul 
meu, îi cunoşteam şi eu onestitatea şi tendinţa ce o avea de 
a crede şi în cinstea şi sinceritatea altora. Optimist 
rămăsesem, dar, în ultimii doi ani, îmi pierdusem o bună 
parte din naivi-tatea noastră tinerească de altădată. 


„Legalitatea” în „Justiţie” şi „clemenţa” din partea 
„regimului”, de care îmi vorbea Baby, erau pentru mine 
cuvinte pe care nu le mai puteam a-socia. Erau noţiuni care 
se respingeau, incompatibile între ele. Baby a mai reuşit să 
mă informeze şi despre soarta mai multor prieteni comuni, 
fără să dea de bănuit paznicilor noştri, care erau convinşi 
că cei doi inşi care urcau scara pe lângă noi mergeau 
discutând de ale lor. Şi aşa am a-juns la ultimele trepte. Prin 
uşile de sticlă din capul scării, se vedea un hol plin de lume. 
Paza noastră a devenit brusc mai nervoasă. Pe drept 
cuvânt, din punctul ei de vedere, pentru că trebuia să 
traverseze cu noi sala în curmeziş. Gardienii se străduiau să 
ne croiască drum liber, înde-părtând lumea din calea 
noastră. Mulțimea nu se dădea însă la o parte într-atât, cât 
să păstreze distanţa pe care ar fi dorit-o şeful escortei. 
Profitând de înghesuială şi de zăpăceala gardienilor, care se 
aţineau când într-o parte, când într-alta, ca să ne ferească 
de contactul cu lumea din jur, Baby Ivanovici s-a abătut 
brusc din drumul lui, s-a strecurat printre doi gardieni şi, 
până ce aceştia să-l poată împiedica, s-a apropiat de mi-ne, 
mi-a strâns mâna şi tot aşa de repede a trecut mai departe, 
pierzându-se în mulţime. Pe tot traseul, cercetasem cu ochii 
lumea pestriță din sala paşilor pierduţi, dar, spre decepţia 
mea, nu zărisem nici o figură cunoscută. Ajunşi la celălalt 
capăt al holului, ni s-a deschis o uşă şi am fost introduşi în 
sala de judecată. 

Era o sală destul de mică. Am mers de-a lungul peretelui 
din stânga, gar-dienii însoţindu-ne pe partea dreaptă până 
la boxa acuzaților. Îngrădită cu un grilaj de lemn, era 
prevăzută cu patru scaune. Ni s-a spus să ne aşezăm pe 
primele două din faţă. În dreapta boxei, la nici un metru dis- 
tanţă, erau scaunele avocaţilor. Imediat în spatele lor, 
băncile rezervate publicului gemeau de lume. Cu toate 
permanentele observaţii ale gardi-enilor, postați de-a lungul 
grilajului boxei, până la apariţia completului de judecată, 
am stat tot timpul cu capul întors spre sală. Eram decis să 


suport orice consecinţe, o dată întors în Jilava! La toate 
amenințările cu lanţuri, izolare şi carceră, strecurate mai 
mult printre dinţi de şeful găr-zii, nu răspundeam nimic şi 
continuam să privesc în sală imperturbabil. Era o ocazie 
unică, ce nu mi s-a mai oferit niciodată mulţi ani de-aci î- 
nainte, să-mi revăd toate rudele, prietenii şi nenumăraţii 
cunoscuţi care umpluseră sala la refuz. 

Erau chiar prea mulţi adunaţi la un loc, pentru ochii mei, 
dezobişnuiţi să mai vadă atâta lume deodată. Nu eram 
capabil să înregistrez prezenţa tu-turor. Îmi plimbam ochii 
de la unul la altul şi, pe măsură ce recunoş-team o figură, 
cele văzute înainte mi se ştergeau din minte. Pe unii i-am 
văzut atunci pentru ultima oară. Zece ani mai târziu, când 
am ieşit din închisoare, nu mai erau în viaţă. 

Rumoarea care se stârnise în sală, la apariţia noastră, s-a 
potolit destul de repede, când un ofiţer de securitate a 
cerut să se facă linişte, amenin-ţând, în caz contrar, cu 
evacuarea publicului. Majoritatea celor prezenţi erau 
emoţionaţi şi se mulţumeau să ne privească cu vizibilă 
compătimi-re, pentru halul în care arătam. Unii mai riscau, 
din când în când, câte un semn de încurajare sau de 
afecţiune. Gigi şi Dudu Gheorghiu, la care lo-cuia mama în 
Bucureşti şi de care am mai pomenit când am relatat peri- 
peţiile din timpul evadării, s-au arătat mi eficace. Aşezaţi pe 
una din băncile din apropierea boxei, stăteau de vorbă între 
ei, ştiind că le pu-team urmări conversaţia. În felul acesta, 
mi-au comunicat nenumărate veşti şi amănunte, despre tot 
ce credeau că mă putea interesa. Întrebuinţând un limbaj 
împestriţat cu cuvinte franţuzeşti şi mai eliptic, ne-au 
transmis până şi un buletin al ultimelor informaţii politice. 
În acest timp, s-a stârnit un nou val de murmure în sală. 
Fusese introdusă pe uşă M. C. Escortată până la boxă, a fost 
aşezată pe scaunul din spatele meu. Din momentul acela am 
fost şi mai strict supravegheați, pentru a împiedica orice 
comunicare între noi. 


De altfel, n-a mai durat mult şi s-a anunţat sosirea 
completului de jude-cată, publicul fiind solicitat să se ridice 
în picioare. Au intrat: preşedin-tele cu cei doi asesori şi 
procurorul, toţi militari. Grefierul, civil, îşi a-vea locul chiar 
în faţa boxei noastre. 

Când reprezentanţii „justiţiei populare” s-au aşezat, ni s-a 
spus şi nouă, celor din boxă, şi publicului, să stăm jos. Cum 
Titi nu-şi scosese de pe cap basca şi nici eu „cipilica” (un fel 
de bonetă, croşetată de Ducu Cio-câlteu în Zarcă), şeful 
escortei ne-a făcut semn să ne descoperim. M-am făcut că 
nu-i văd semnul. 

— Scoateţi, bă, băştile din cap! S-a răstit atunci la noi. 

Cred că răspunsul meu spontan s-a datorat mai mult unei 
cochetării ui-tate până aci şi trezită deodată de prezenţa 
tuturor cunoscuţilor din sală, decât de revolta faţă de felul 
brutal în care ni se adresase. Limbajul ordi-nar şi insultele 
gardienilor nu mai constituiau de multă vreme motiv de 
revoltă şi jignire pentru noi. În schimb, gândul de a apărea 
tuns în faţa tuturor prietenilor şi cunoscuţilor îmi era 
intolerabil. N-aş şti să explic de ce nu mă jenam de 
îmbrăcămintea ruptă şi murdară pe care o purtam şi de ce 
tunsoarea mi se părea o mutilare atât de umilitoare. Fapt e 
că, privindu-l drept în ochi pe şeful gărzii, i-m spus pe un 
ton hotărât: 

— Eu nu mă descopăr orice ar fi! 

Surprins de reacţia mea neaşteptată şi neştiind probabil 
cum să proce-deze în public, într-un astfel de caz de 
nesupunere, a privit spre comple-tul de judecată, sperând 
să-i vină de acolo vreo dezlegare. Micul nostru incident nu-i 
scăpase preşedintelui, care în acel moment tocmai îşi ocu- 
pa locul. De altfel, distanţa care îl despărţea de boxă era 
mult prea mică iar eu vorbisem destul de tare. 

La privirea plutonierului care-i solicita sprijinul, 
preşedintele a răspuns cu un gest al mâinii, aproape 
imperceptibil, dar foarte explicit. Tradus în vorbe, ar fi fost 
un fel de: lasă-l în pace! Era rândul nostru să fim sur-prinşi 


şi, probabil, al şefului gărzii, de a fi decepţionat. Faţă de 
situaţia creată, Titi, care iniţial nu avusese aceeaşi reacţie 
ca mine şi se descope-rise la ordinul plutonierului, şi-a pus 
din nou basca pe cap. Şi aşa am stat amândoi, tot timpul 
procesului. Şedinţa a fost declarată deschisă iar, 
desfăşurarea lucrărilor părea să respecte normele unei 
proceduri norma-le. Când s-a dat citire numelor acuzaților, 
au intervenit două întreruperi. Prima oară, pentru a o 
introduce pe mama, cea de-a patra acuzată, care nu fusese 
adusă până atunci în boxă, probabil pentru a evita contactul 
cu mine. Condusă până la boxă, i s-a indicat scaunul liber 
din spatele lui Titi. În clipa în care urma să se aşeze, m-am 
sculat brusc în picioare, m-am aplecat spre ea şi am 
îmbrăţişat-o, reluându-mi apoi imediat locul. Totul s-a 
petrecut aşa de repede şi în mod atât de neaşteptat, încât 
în mo-mentul în care şeful gărzii a întins mâna peste 
balustrada boxei şi m-a a-pucat de braţ ca să mă tragă 
înapoi, faptul era consumat şi eu eram deja aşezat pe 
scaunul meu. A urmat un oarecare tumult. Şeful gărzii a 
înce-put să vocifereze, provocând murmure în sală. 

Vocea preşedintelui a restabilit liniştea, amenințând 
publicul cu evacu-area sălii. Incidentul din boxă l-a trecut 
însă cu vederea, fără să facă vreo remarcă. I-a făcut doar 
un gest discret cu mâna plutonierului, care continua să mă 
amenințe că va raporta comandantului penitenciarului actul 
meu de indisciplină. Cred, însă, că îi era mai degrabă lui 
teamă să nu fie pedepsit pentru lipsă de vigilenţă. În acel 
moment, s-a produs a doua întrerupere, care a atras atenţia 
în altă direcţie, punând capăt toto-dată incidentului din 
boxă. Avocatul Benea se ridicase în picioare şi, cu vocea lui 
puternică, ceruse preşedintelui permisiunea să-i prezinte o 
hâr-tie primită cu puţin înainte de proces, motiv pentru 
care n-o putuse de-pune la dosar. Şi, cu această ocazie, am 
avut explicaţia apariţiei noastre pentru a doua oară în faţa 
tribunalului, acuzaţi fiind de acelaşi delict de evadare, 
pentru care mai fuseserăm o dată judecaţi şi condamnaţi la 


O-radea. Benea i-a înmânat preşedintelui o copie după 
sentinţa noastră de condamnare, pronunţată de Tribunalul 
regiunii a doua militare - Cluj, care ne judecase la Oradea. 
Având în vedere acest nou element, a cerut disjungerea 
noastră din proces, urmând să rămânem mai departe în 
boxă în calitate de martori la judecarea celorlalţi doi 
inculpaţi: M. C. Şi mama. Ani de zile mai târziu, o dată liber, 
când l-am revăzut pe Benea, am aflat că numai datorită 
abilității lui şi relaţiilor pe care le avea, procesul nos-tru 
avusese loc la acea dată. 

Recursese la toată influenţa ce o avea în lumea 
procuraturii, spre a pune pe rol procesul lui Titi şi al meu, 
cu toate că ştia că fusesem deja jude-caţi la Oradea. 
Totodată, ştia, însă, că din inerție birocratică, sentinţa din 
Oradea nu fusese comunicată la Bucureşti. Ni s-a cerut prin 
urmare transferul de la închisoarea în care ne aflam, la 
Jilava, pentru a compă-rea în faţa tribunalului ca inculpaţi. 
Dosarului, întocmit de Securitatea din Bucureşti cu ocazia 
arestării şi anchetării noastre, nu i se dăduse curs, 
deoarece fusesem ceruţi de Securitatea de la Baia Mare, 
pentru o anchetă suplimentară. La Baia Mare ni se 
întocmise un alt dosar, cu ca-re fusesem trimişi în faţa 
Tribunalului din Oradea. Ori, Benea a reuşit să provoace 
chemarea noastră în judecată pe baza dosarului ce fusese 
în-cheiat la Bucureşti. Se pare că era singura manieră de a 
ne avea prezenţi ca martori, la procesul clientei lui, M. C. 
Securitatea nu autoriza transfe-rul unui deţinut, mai ales 
supus unui „regim special”, cum era al nostru după 
evadare, numai pentru a depune mărturie într-un proces 
atât de ne-important. Cazul se judeca de obicei după 
piesele din dosar, din cauza „neprezentării martorului”. 

Citaţi însă ca acuzaţi şi nu ca martori, transferul nostru a 
fost admis. Stratagema lui Benea reuşise şi aşa s-a făcut că 
procesul lui M. C. Şi al mamei se judecase în condiţii 
optime, profitându-se de atmosfera priel-nică a momentului. 


Pentru mine, cea mai puternică impresie din ziua procesului 
a constituit-o prezenţa mamei şi sala plină de prieteni. 

Din şedinţa propriu-zisă, n-am reţinut decât câteva 
momente mai impor-tante. 'Ţin minte, astfel, că, după 
identificarea acuzaților şi intervenţia lui Benea, stabilind 
noua noastră calitate de martori, M. C. A fost scoasă din 
sală pentru a nu asista la depoziţia noastră. La întrebările 
preşedin-telui, am răspuns aşa cum ne înţelesesem. Titi, sub 
pretextul de a nu fi cunoscut-o pe M.C. Dinainte, ci numai 
prin intermediul meu cu ocazia evadării, a spus că n-a 
văzut-o decât în treacăt de câteva ori şi că n-a pur-tat cu ea 
nici un fel de conversaţie pe tema situaţiei noastre din acel 
moment. Iar la discuţiile mele cu M.C, el nu asistase. Când 
mi-a venit rândul, am declarat că, apelând la serviciile lui 
M. C, la sosirea noastră în Bucureşti, de asemenea, nu-i 
spusesem nimic despre noi şi nici despre evadare. 
Preşedintele, care în acest timp răsfoia dosarul din faţa lui 
şi desigur constata dezacordul dintre cele consemnate în 
procesele-verbale de anchetă şi afirmaţiile mele de acum, a 
insistat, punându-mi întrebări suplimentare, dar n-a 
menţionat, nici o singură dată că declaraţiile mele actuale s- 
ar contrazice cu cele făcute la Securitate. De fapt, 
declaraţiile mele se rezumau la trei afirmaţii: 

1) M. C. Nu ştia pentru ce fusesem condamnat. 

2) Nu-i spusesem că evadasem. 

3) La întrebările pe care mi le-a pus atunci când i-am 
solicitat sprijin, cerându-i totodată să păstreze discreţia, i- 
am spus că e mai bine să nu ştie nimic despre situaţia 
noastră. 

Pe cât de neadevărate, pe atât de neverosimile! Şi, totuşi, 
preşedintele s-a mulţumit numai cu remarca: 

— Eu n-aş fi ajutat doi inşi care mi s-ar fi prezentat în mod 
aşa de sus-pect! 

Audierea noastră a luat sfârşit destul de repede şi, după ce 
ne-am semnat depoziţiile consemnate de grefier, ni s-a spus 
să stăm jos. M. C. A fost reintridusă în boxă, fără ca noi să 


fim scoşi din sală, aşa cum ar fi fost de aşteptat. M.C. Şi-a 
reluat locul pe scaunul din spatele meu. Eram însă în aşa 
de-aproape supravegheați încât orice comunicare între noi 
era im-posibilă. Interogatoriul ei s-a concentrat asupra 
aceloraşi puncte care fă-cuseră şi obiectul depoziţii noastre. 
În speranţa că îi voi putea totuşi transmite unele indicaţii, 
m-am gândit să recurg la procedeul pe care îl folosisem cu 
puţină vreme mai înainte în subsol. Privind cu interes, când 
spre judecător, când în sală, într-un gest cât mai natural, 
mi-am rezemat braţele pe balustrada boxei din faţa mea. 
Am început apoi să-mi mişc arătătorul de la mâna proptită 
pe balustradă, făcând succesiv semnul de afirmaţie şi de 
negaţie, aşa cum făcuse şi M.C. La convorbirea noastră din 
subsol. Cum la interpelarea preşedintelui, se sculase în 
picioare, speram că privind peste capul meu, mişcarea 
degetului îi va atrage atenţia şi îi va înţelege semnificaţia. 

Când preşedintele i-a pus prima întrebare, am semnalizat 
cu degetul, corespunzător declaraţiei făcute de mine la 
aceeaşi întrebare. Emoţionat, aşteptam rezultatul. Mi sa 
părut o Etemitate, până ce M. C. A răspuns. Îmi văzuse 
gestul şi înţelesese mesajul, ezitase însă, câteva cli-pe, să 
dea răspunsul semnalizat. Contradicţia între ceea ce 
declarase la anchetă şi răspunsul pe cart il indicam eu i se 
păruse prea flagrantă. Realizând însă că şi declaraţia mea 
fusese făcută în acest sens, s-a decis să urmeze aceeaşi 
cale. Auzindu-i răspunsul, am răsuflat uşurat. 

De-aci înainte, interogatoriul ei a mers strună până la 
sfârşit. M. C. A con-firmat toate declaraţiile mele, spre 
marea satisfacţie a lui Benea, care, în pledoaria lui, a 
minimalizat şi mai mult vina clientei lui, de a fi răspuns cu 
prea mare uşurinţă, dar de bună credinţă şi din motive 
umanitare şi sentimentale, la ajutorul solicitat de doi inşi, 
cărora nu le cunoştea ante-cedentele. 

Preşedintele a strigat numele acuzatului următor: „Elena 
Ioanid!” O dată formalitatea identificării şi verificării 
datelor personale din acte încheiată, s-a trecut la 


interogatoriu. La toate întrebările privind contac-tele pe 
care le avusese cu mine în timpul evadării, mama a răspuns 
afir-mativ. De asemenea a confirmat toate faptele de care se 
făcuse vinova-tă, procurindu-mi bani, îmbrăcăminte şi 
adăpost, cuprinse în actul de acuzare. La fiecare întrebare, 
răspundea scurt şi fără ezitare: 

— Da! 

— Procedând în aşa fel, inculpata era conştientă că se 
făcea vinovată faţă de lege, dând ajutor unui infractor? 

— Da! 

— Inculpata ştia că legea obligă pe orice cetăţean să 
informeze organele de stat despre orice infracţiune are 
cunoştinţă, în caz contrar făcându-se ea însuşi vinovată de 
tăinuire şi complicitate? 

— Da! 

— De ce inculpata n-a denunţat autorităţilor prezenţa la 
Bucureşti a deţinutului evadat? 

Nu ştiu dacă faptul că mama n-a mai răspuns, ci numai a 
zâmbit la întrebarea lui, l-a făcut pe preşedinte să nu mai 
insiste şi să treacă imediat la întrebarea următoare. 

— Ştie inculpata că s-a făcut astfel vinovată de „omisiune 
de denunţ”? 

— Da! 

— Dând sprijin deţinutului evadat, ştia inculpata că astfel 
contravenea articolului din Codul penal, care prevedea 
pedepsirea celui care se face vinovat de „favorizare a 
infractorului”? 

— Da! 

— Atunci de ce l-a ajutat pe infractor? 

— Foarte simplu de înţeles pentru orice om normal: 
Fiindcă era fiul meu! 

Am reconstituit cu aproximaţie termenii acestui dialog, 
numai pentru a sugera spiritul în care s-a desfăşurat 
audierea şi a reda ultimul răspuns al mamei, de care mi- 
aduc foarte bine aminte. Şi tot aşa de bine mi-a rămas 
întipărită în minte pledoaria avocatului mamei, care în 


apărarea clientei lui, a invocat un articol de lege din „Codul 
penal... Sovietic!” Articolul citat de avocat privea delictul de 
„omisiune de denunţ”, care prevedea, între altele, 
exceptarea de la sancţionare a părinţilor ce tăinu-iesc 
infracțiunile copiilor. Aceeaşi formulare exista şi în Codul 
penal român, însă avocatul a preferat să se refere la Codul 
„sovietic”, cunos-când efectul magic pe care îl producea 
acest cuvânt în faţa oricărei auto-rităţi româneşti. Avocatul, 
pe nume Vasile Cameniţă, era cel de care mă ciocnisem 
întâmplător pe stradă în Bucureşti, în timpul evadării şi, 
recu-noscându-l, am trecut mai departe fără să mă opresc. 
Ajuns la colţul străzii mă uitasem înapoi şi-l văzusem cum 
rămăsese locului şi mă ur-mărise cu privirea. 

Revin asupra amănuntului, pentru că îl cunoşteam de când 
eram copil pe Vasile Cameniţă, ca şi pe fratele lui, tot 
avocat. Fiind din Turnu Seve-rin, venea foarte des la noi în 
casă, mai ales la ţară. Ştiam de asemenea cât îi era de 
îndatorat tatălui meu, care l-a sprijinit şi ajutat în nenumă- 
rate ocazii. Mai târziu am auzit cum, pe lângă o oarecare 
reputaţie profe-sională, îşi mai făcuse şi una de oportunist şi 
om lipsit de scrupule. Imediat după 23 august 1944, când 
viaţa politică în ţară părea să intre pe un făgaş normal, 
Vasile Cameniţă s-a lansat în avocatură la Bucureşti, 
deschizându-şi un birou pe Intrarea Armaşului. 'Tot pe 
atunci s-a înscris în Partidul Naţional Ţărănesc, partid de 
care nimeni nu se îndoia în acel moment că va câştiga 
alegerile. Cei care îl cunoşteau puneau tot pe sea-ma 
oportunismului alăturarea lui la politica lui luliu Maniu, 
idolul ale-gătorilor din acea vreme. După falsificarea 
rezultatului alegerilor şi pri-goana dezlănţuită împotriva 
partidelor democrate, Vasile Cameniţă a dispărut o vreme 
din ochii cunoscuţilor, pentru a reapărea după câtva timp în 
Colegiul avocaţilor, unde şi-a stabilit treptat faima unuia din 
cei câţiva avocaţi cu renume din Bucureşti. În această 
perioadă, prieteni de-ai noştri, care ştiau cât de îndatorat 
era Cameniţă tatălui meu, l-au rugat să preia apărarea 


mamei în proces. Aşa am ajuns să-l revăd din boxa 
tribunalului şi să-i apreciez pledoaria. 

Zece ani mai târziu, când am fost pus în libertate, am aflat 
urmarea: Va-sile Cameninţă i-a cerut mamei să plătească 
onorariul, neadmiţând nici o păsuire şi mergând până la a-i 
trimite o somaţie judecătorească. Mama locuia în acea 
vreme într-o fostă cameră-debara, fără nici un fel de venit şi 
reuşind să se întreţină la limita inferioară a existenţei, 
numai datorită lecţiilor clandestine de limba franceză pe 
care le dădea. Nu ştiu dacă traiectoria parcursă de Vasile 
Cameniţă în cariera lui se datorase oportu-nismului, cum 
spunea lumea. Ştiu, însă, că purtarea lui faţă de mama nu 
am putut să i-o trec cu vederea şi nu i-am iertat-o nici azi. 

Chiar în primele zile după eliberarea mea, în 1964, i-am 
trimis vorbă printr-un prieten, tot avocat, că pentru felul 
cum înţelesese să-şi arate recunoştinţa faţă de mama, îl 
sfătuiesc să se ferească din calea mea, fi-indcă oriunde îl voi 
întâlni, îl voi bate. Voi face acest lucru chiar şi în public, 
ştiind că pot conta pe prudenţa lui de a nu mă denunța, aşa 
cum nu m-a denunţat nici când m-a văzut pe stradă în 
timpul evadării. Când prietenul meu i-a comunicat mesajul, 
Cameniţă a exclamat: Cred că e nebun! Nu s-a săturat de 
puşcărie?! Câtăva vreme mai târziu, mergând într-o zi pe B- 
dul Brătianu prin dreptul cinematografului ARO, am zărit 
silueta masivă a lui Vasile Cameniţă venind din sens opus. În 
cei zece ani care trecuseră, îmbătrânise şi se îngrăşase. De 
la vreo douăzeci de metri m-a văzut şi m-a recunoscut şi el. 
Şi am avut satisfacția şi plăce-rea josnică, de a-l vedea 
schimbând brusc direcţia şi traversând bulevar-dul. Din 
cauza proporţiilor pe care le luase cu vârsta, era ceva 
grotesc în felul în care grăbea pasul şi privea din când în 
când înapoi. Cu această demonstraţie de laşitate, n-a reuşit 
să-mi provoace nici milă, nici dez-gust! Sentinţele date în 
proces, nu le-am aflat decât mulţi ani mai târziu. Mama a 
fost condamnată la două luni închisoare, cât stătuse în 
detenţie preventivă şi, totodată, printr-o procedură cu totul 


bizară, a fost graţiată. M. C. A fost eliberată câteva luni mai 
târziu, în toamna aceluiaşi an. 

Din sala de şedinţă am fost iar conduşi în subsol, unde a 
urmat o altă, nesfârşită aşteptare, până ce, pe acelaşi drum 
pe care venisem, am fost scoşi din clădire. În cei câţiva paşi 
de la uşa de ieşire până la dubă, am apucat să respirăm de 
câteva ori aerul proaspăt al serii şi să vedem un cer plin de 
stele. A urmat apoi bezna din dubă şi lupta fiecăruia de a-şi 
menţine echilibrul sau cel puţin de a se feri să nu fie trântit 
pe jos şi lovit cu capul de pereţii metalici, în goana maşinii, 
pe drumul desfundat către Jilava. La coborâre, în poarta 
fortului, picioarele ne tremurau de efortul depus şi primii 
paşi i-am făcut împleticindu-ne. Sub bolta de la intrare, ni s- 
a spus să ne dezbrăcăm. Semiobscuritatea gangurilor şi 
graba gardi-enilor de a ne repartiza în celule fără să ne mai 
facă percheziţie, ne-au favorizat, ajungând amândoi cu 
bine, Titi cu punga de zahăr iar eu cu ce-le câteva ţigări 
care ne mai rămăseseră. Marfa de contrabandă am pus-o 
imediat la adăpost în paiele din saltele. Ne aşteptam nu 
numai la perche-ziţiile de rutină, ci şi la măsuri mai speciale 
de represalii, cum ne ame-ninţase şeful escortei la tribunal. 
Atitudinea noastră de la proces n-a avut însă nici un fel de 
urmări disciplinare. Viaţa de zi cu zi şi-a reluat cursul ca şi 
mai înainte cu singura deosebire că, timp de o săptămână 
ne-am îndulcit terciul de dimineaţă cu câte o lingură de 
zahăr din saltea, aş-teptând apoi tura de serviciu a 
„țambalagiului”, singurul gardian căruia îndrăzneam să-i 
cerem foc pentru ţigară. 

Apoi, s-au terminat şi zahărul şi ţigările şi săptămânile au 
început să se lungească, într-o monotonie absolută, care 
părea să nu mai aibă sfârşit. Abia la apropierea toamnei a 
apărut un element nou: frigul! Nici până acum nu ne fusese 
cald, celula fiind umedă şi friguroasă, dar cu păturile 
primite în plus, în urma protestelor noastre, reuşisem să nu 
tremurăm, mai ales noaptea. O dată cu ploile de toamnă, 
umezeala crescuse şi fri-gul se făcuse tot mai pătrunzător. 


O bună parte din zi, stăteam în pat, a-coperiţi până peste 
cap. În restul timpului ne plimbam prin celulă cu pă-turile 
în spate. La primul ger, băltoacele din curtea de plimbare 
prinse-seră pojghiţă de gheaţă. Pe sub bolta dintre cele 
două secţii, şuiera zi şi noapte un vânt tăios, care se infiltra 
în celulă prin crăpăturile scândurilor de la uşă şi prin 
grătarul de aerisire de deasupra ei. De când cu schimba- 
rea vremii, dormeam amândoi într-un singur pat ca să ne 
ţinem unul al-tuia cald. Protestele noastre zilnice în privinţa 
frigului din celulă nu dădeau nici un rezultat. Nici faptul de 
a nu ne mai fi dat jos din pat la „numărul” de dimineaţă şi 
de seară şi nici refuzul de a mai ieşi la plim-bare n-au avut 
vreun efect asupra ofiţerilor care supravegheau desfăşu- 
rarea programului. Într-una din acele zile, la zgomotele 
obişnuite ale coridorului, cărora le cunoşteam 
semnificaţiile, s-a adăugat unul nou, care ne-a atras atenţia. 
În scurtă vreme i-am descifrat înţelesul. Se distri-buiau 
lemn şi cărbuni pentru foc la celulele de pe secţie! 

Înarmaţi cu acest nou argument, care demonstra că ne 
aflam într-o ce-lulă de pedeapsă, fără sobă, în timp ce în 
restul încăperilor din Jilava se făcea focul, am cerut 
ofițerului de servicu să fim scoşi la raportul co-mandantului. 
Timp de două zile nu s-a întâmplat nimic. A treia zi, am 
refuzat mâncarea! Două ore mai târziu a apărut ofiţerul de 
servicu. Ne-a spus să ne luăm bagajul şi să-l urmăm, fără să 
facă vreo aluzie la refuzul nostru de a mânca. Am pornit 
după el pe coridorul secţiei a doua. În dreptul celei de a 
doua sau a treia uşi s-a oprit. A descuiat-o şi i-a făcut semn 
lui Titi Coşereanu să intre. Pe mine m-a băgat în celula 
următoare. 

Încă înainte de a-mi roti ochii împrejur, pentru a lua 
contact cu noua ce-lulă, m-am bucurat de căldura din 
încăpere. Chiar în faţa mea, pe linia dintre uşă şi fereastră, 
ceva mai aproape de aceasta din urmă, era o sobă de fontă 
în care ardea focul. Această primă impresie plăcută avea să- 
şi mai piardă din intensitate, chiar în cursul acelei zile. E 


drept că, în con-trast cu frigul din celula pe care abia o 
părăsisem şi cu coridorul prin care vâjia vântul 
Bărăganului, aici era mai plăcut. Dar cele câteva ţăndări de 
lemn şi raţia de cărbuni care se distribuiau nu ajungeau 
decât să dez-morţească puţin atmosfera şi asta numai pe o 
rază restrânsă în jurul so-bei. În restul camerei, 
temperatura rămânea neprietenoasă iar peste noapte, când 
se lăsa gerul afară, devenea de-a dreptul glacială. 

La intrarea mea pe uşă, locatarii camerei făceau cerc în 
jurul sobei, cu braţele întinse şi palmele îndreptate spre 
pereţii ei de fontă, de parcă ar fi participat la cine ştie ce 
ritual păgân. Erau patru. Doi de vârstă mijloci-e, unul mai 
bătrân şi unul foarte tânăr. Acesta din urmă, a fost singurul 
care mi-a venit în întâmpinare, jovial şi glumind, într-un 
jargon golă-nesc, care, nu ştiu de ce, mi-a displăcut de la 
început. Ceilalţi trei mă priveau de la locul lor, fără să 
manifeste vreun interes deosebit pentru persoana mea. Mi 
s-au părut chiar nemulţumiţi de apariţia mea. Au ur-mat 
prezentările. Tânărul care mă primise cu atâta entuziasm şi 
nu înceta să mă bată amical pe spinare, punându-mi o 
avalanşă de întrebări, fără să aştepte răspuns (de unde 
veneam, pentru ce eram condamnat, cu cine am mai stat în 
alte celule, etc.), mi-a întins mâna şi mi-a spus că îl chea-mă 
Victor Limbău. În cei câţiva paşi de la uşă până la sobă, 
remarcasem că Limbău purta, pe sub pantalonii, vărgaţi, 
cizme, încălţăminte rar în-tâlnită la puşcăriaşi. Spre 
deosebire de Limbău, mai înalt cu un cap ca mine, zvelt, dar 
bine legat, roşu în obraz şi radiind de sănătate, ceilalţi trei 
aveau întipărite pe figurile lor amprentele obişnuite ale 
puşcăriei: traşi la faţă, cu pielea îngălbenită şi privirile 
stinse. Limbău mi i-a pre-zentat pe rând, făcând la adresa 
fiecăruia câte o apreciere ce se voia glu-meaţă, dar care nu 
reuşea să fie decât ordinară şi lipsită de haz. Mă sim-ţeam 
stânjenit de lipsa lui de bun simţ. Mă jena necuviinţa lui faţă 
de a-ceşti oameni mai în vârstă ca el, dar nu mi-am arătat în 
nici un fel indig-narea, mai ales că, nici din partea celor 


vizaţi de grosolăniile lui, n-am văzut nici o reacţie. Nu 
înţelegeam ce-i făcea să-i suporte obrăzniciile. Experienţa 
vieţii de celulă mă învățase să nu mă grăbesc să-mi arăt 
ade-văratele sentimente şi să mă feresc de tentaţia 
afirmațiilor şi atitudinilor spontane. 

Cu puţină răbdare, cu o comportare egală faţă de toţi şi cu 
o oarecare rezervă dotată astfel, încât, fără să pară 
ostentativ distantă, să mă apere de indiscreţii şi intimităţi, 
aveam să desluşesc în scurtă vreme relaţiile stranii care 
domneau între cei patru deţinuţi. Am început prin a face cu- 
noştinţă. Următorul în ordinea vârstei, după Limbău, s-a 
prezentat: „Olteanu (cred că Ion) - fost colonel.” Peste 
hainele penale, purta pe umeri o mantie militară cachi, fără 
epoleţi. Nasturii metalici originali fuseseră înlocuiţi cu alţii 
de diferite dimensiuni şi culori. De talie mijlo-cie, cu 
tendinţă spre îngrăşare, Olteanu era singurul care, după 
Limbău, se menținea încă într-o stare fizică destul de bună. 
În schimb, expresia de îngrijorare din ochi m-a făcut, încă 
de la prima vedere, să bănui că nu stătea tot aşa de bine şi 
cu moralul. Convieţuirea cu el mi-a dovedit că nu mă 
înşelasem. Stările lui de nervozitate şi irascibilitate, când se 
plimba de colo până colo prin celulă, devenind iritabil în 
discuţii şi ajun-gând până la ceartă pentru cel mai mic fleac, 
alternau cu lungi momente de apatie, când stătea ore 
întregi aşezat pe pat cu coatele proptite în ge-nunchi şi 
capul între palme, fără să scoată o vorbă. Cel mai în vârstă 
şi mai slăbit din noii mei colegi era colonelul Teohari. Cel 
de-al patrulea, care părea să fie şi cel mai puţin comunicativ 
din toţi, se numea Doro-banţu şi fusese comisar în vechea 
Siguranţă a statului. 

În timp ce făceam cunoştinţă, Limbău bătuse la uşă ca să 
ceară un pat în plus pentru mine. Cele patru paturi din 
cameră nu erau suprapuse. Erau toate aliniate şi dispuse 
perpendicular pe peretele din stânga cum priveai de la 
intrare. Tratativele dintre Limbău şi gardian, pentru 
obţinerea pa-tului, se purtau pe un ton neobişnuit, care mi- 


a atras atenţia. Cu toate că Limbău îi vorbea aşa cum 
prevedea regulamentul, atunci când pronunţa formula 
uzuală de „domnule sergent” sau cuvântul 
„dumneavoastră”, o făcea cu o nuanţă aşa de clară de ironie 
în glas, încât nu-i putea scăpa gardianului neobservată. Şi, 
totuşi, acesta din urmă nu se formaliza în faţa obrăzniciei 
lui. Dimpotrivă, îi răspundea cu o severitate simulată, 
ameninţându-l pe un ton răstit, dar cu zâmbetul pe buze că 
îl va pedepsi dacă mai bate la uşă. Se juca între ei un fel de 
parodie a raporturilor „gardian-deţinut” şi „deţinut- 
gardian”. 

Câteva minute mai târziu, plantonul de pe secţie adusese, 
la ordinul gar-dianului, piesele unui pat demontat şi le 
depusese pe coridor, în dreptul uşii noastre. leşind afară cu 
Limbău ca să le transportăm în celulă, am mai surprins 
câteva schimburi de priviri complice, între el şi gardian. Le- 
am înţeles sensul când am văzut gardianul aprinzându-şi o 
ţigară şi aruncând-o imediat după aceea pe jos, în calea lui 
Limbău, care căra în cameră ultima piesă a patului. Acesta 
a cules-o din mers, lansând, în timp ce uşa se închidea în 
urma lui, un „să trăiţi!” - care semăna mai mult a salut 
intim, decât a formulă de respect. După ce a tras două fu- 
muri din ţigară, Limbău mi-a întins-o mie. Spontan, am 
mulţumit, spu-nându-i că nu sunt fumător. Spre uimirea 
mea, l-am văzut pe colonelul Teohari apropiindu-se de patul 
pe care se aşezase şi-şi fuma ţigara Lim-bău. Se oprise la 
capul patului, în aşteptare, privindu-l cu jind. Ţigara se 
scurta văzând cu ochii, la fiecare fum tras cu patimă de 
Limbău, până în fundul plămânilor. Când a ajuns aşa de 
scurtă, încât îl frigea la degete, i-a întins chiştocul lui 
Teohari. Fericit, acesta din urmă s-a retras lângă so-bă, 
străduindu-se să mai aspire ultimele rămăşiţe de fum. 

Încă din prima zi, am asistat la câteva scene de aceeaşi 
natură şi tot atât de penibile, din care am înţeles ce fel de 
relaţii se stabiliseră între Lim-bău şi colonelul 'Teohari. 
Exploatându-i slăbiciunile şi laşitatea acestuia din urmă, 


Limbău îşi făcea o dublă plăcere: de a-l umili şi, în acelaşi 
timp, de a-l folosi împotriva celorlalţi doi, ori de câte ori se 
lua o hotă-râre de interes comun în celulă. 'Teohari se asocia 
din principiu părerii lui Limbău, fie că era vorba de stabilit 
când să se facă focul, mai devre-me sau mai târziu, de 
deschis geamul sau de închis, de hotărât cine să doarmă în 
patul de lângă sobă sau în cel de lângă fereastră etc. 

Cum Dorobanţu evita sistematic să se angajeze în discuţii, 
spunând că lui îi este indiferent şi că îi lasă pe ceilalţi să 
decidă, singurul opozant posibil rămânea colonelul Olteanu, 
care pierdea regulat partida în favoa-rea majorităţii 
Limbău-leohari. Şi astfel, Limbău era totdeauna avanta- 
jatul, iar Teohari se mulțumea cu firimiturile pe care acesta 
binevoia să i le arunce. La început mi s-a părut că Olteanu 
era cel mai oropsit: el dor-mea în patul de lângă fereastră, 
fiindcă Limbău stabilise că mantaua lui ofiţerească era mai 
groasă decât zeghele lor, el ducea în fiecare zi tineta, 
fiindcă era cel mai solid şi tot lui îi venea cel mai des rândul 
să facă cu-răţenie în celulă. Când Olteanu îndrăznea să-şi 
manifeste o cât de timidă opoziţie, Limbău nu pregeta să 
facă aluzie la întrebuinţarea forţei sau să-l amenințe cu 
intervenţia gardianului, amintindu-i anumite afirmaţii 
duşmănoase la adresa regimului, pe care le făcuse cândva 
în discuţiile dinaintea sosirii mele în celulă. Mai ales în faţa 
acestei din urmă per-spective, Olteanu, care spera într-o 
revizuire a procesului lui, tăcea şi se supunea voinţei lui 
Limbău. Singur Dorobanţu reuşise să-şi câştige o poziţie de 
invulnerabilitate, stând într-o totală rezervă, pe care 
Limbău părea să i-o respecte. Nu mai întâlnisem niciodată 
până aci şi n-aveam să mai întâlnesc nici de-aci înainte, în 
toţi anii petrecuţi în închisoare, o a-semenea atmosferă. 
Auzisem că în puşcăriile de drept comun se stabi-leau 
uneori astfel de relaţii între: deţinuţi, bazate pe legea celui 
mai pu-ternic. 

După ce mi-am montat patul şi mi s-a adus şi o saltea, 
Limbău a vrut să îi facă loc între celelalte patru, micşorând 


distanţa dintre ele. Nu numai atât, dar într-un elan de 
simpatie crescândă pentru mine, fiindcă aflase că eram ca 
şi el oltean, i-a spus lui 'Teohari să se mute în patul cel nou şi 
să mi-l cedeze mie pe al lui. Nu numai figura plângăreaţă a 
colonelului, dar şi faptul că urma să fiu vecin de pat cu 
Limbău m-au făcut să refuz a-ranjamentul propus. Mi-am 
tras patul în cealaltă parte a camerei, aşezân-du-l de-a 
lungul peretelui opus. Limbău s-a arătat cam contrariat. I- 
am explicat că preferam să fiu mai departe de sobă, unde, 
chiar dacă era mai frig, cel puţin temperatura era 
constantă, decât să-mi fie mai întâi cald când arde focul, şi, 
apoi, când se termină cărbunii şi se stinge, să tremur. 

Teohari m-a privit în schimb cu recunoştinţă, fiindcă 
rămânea astfel în patul lui, cel mai apropiat de sobă, după 
al lui Limbău. Toată după-a-miaza, până seara târziu, am 
fost acaparat de Limbău. În elanul lui de simpatie pentru 
mine, mi-a făcut cele mai neaşteptate confidenţe, de parcă 
şi-ar fi găsit cel mai bun prieten. S-a aşezat pe patul meu şi 
mi-a istorisit povestea vieţii lui, fără vreo încurajare din 
partea mea. O voi reda şi eu pe scurt. 

Era fiu de ţăran din sudul Olteniei (Dolj sau Romanați). 
Plecase încă de copilandru la oraş să-şi caute serviciu, viaţa 
la sat în acele vremuri fiind tot mai grea, ţăranii abia mai 
putând face faţă dărilor la care erau supuşi. Era epoca 
„cotelor” obligatorii de tot felul de produse ce trebuiau 
preda-te statului. Ajuns la vârsta stagiului militar, este 
încorporat. Isteţ fiind, se remarcă încă de la început. Îşi 
însuşise foarte repede câteva noţiuni ele-mentare de 
marxism, jonglând cu uşurinţă cu termenii şi lozincile limba- 
jului demagogic al vremii, înţelesese puterea acestei arme 
deschizătoare de drumuri în timpurile tulburi pe care le 
trăia. Era foarte bine văzut la orele de educaţie politică. La 
sfârşitul serviciului militar, i se propune să fie reangajat cu 
gradul de caporal în miliţie. De teama mizeriei din viaţa 
civilă, unde nu-şi găsise rostul, acceptă condiţiile 
avantajoase ale pro-punerii şi aşa ajunge la „Direcţia 


generală a penitenciarelor” din cadrul Ministerului de 
Interne. Verificarea mai amănunţită a serviciului de ca-dre 
din această instituţie îl aduce însă într-o situaţie precară. 
Riscă să fie exclus din cauza originii lui nesănătoase: fiu de 
ţăran mijlocaş! Scapă, însă, dând o dovadă de maximă 
încredere pentru noul lui serviciu: îl de-nunţă pe tatăl lui, 
care nu declarase o anumită cantitate de porumb, sus- 
trăgându-se de la obligaţiile de predare a cotei! La 
descinderea ce i se face, este găsit porumbul dosit. 

Bătrânul Limbău e arestat, judecat, condamnat pentru 
sabotaj şi trimis să-şi execute pedeapsa la Canalul Dunărea- 
Marea Neagră, iar tânărul Limbău, care se dovedise a fiun 
fiu credincios al clasei muncitoare, îşi spală păcatul 
părintesc din dosarul lui de la cadre. Este repartizat în ser- 
viciu la lagărul de muncă pentru deţinuţi de drept comun 
de la Salcia, în Balta Brăilei. Dacă la început, cuprins de 
indignare şi dezgust, am fost tentat să-l întrerup, 
curiozitatea ce mi-o trezea pe măsură ce-şi depăna 
povestea a fost mai puternică şi m-a reţinut. Eram fascinat 
de seninăta-tea cu care Limbău îmi povestea amintirile, 
justificându-şi în modul cel mai firesc toate ticăloşiile, prin 
enunţarea principiilor după care se călă-uzea în viaţă şi pe 
care le formula în zicale. De exemplu, cu privire la 
denunţarea lui tată-său, mi-a explicat: „El şi-a trăit traiul şi 
şi-a mâncat mălaiul! Acum e rândul meu!” Când îmi 
povestea câte o întâmplare din armată, în care ştiuse să 
scape de răspundere, aruncând vina pe altul, în-cheia cu 
expresia lui favorită: „Decât să plângă mama, mai bine să 
plân-gă mă-sa!” Iar când îşi amintea de beţiile pe care le 
trăgea şi de femei, invariabil conchidea cu părerea lui 
despre viaţă: „în viaţă, nu te alegi decăt cu ce bagi în gură 
şi cu ce tragi pe p...!” Cât priveşte cele câteva cântece pe 
care le fredona, toate de o obscenitate şi o vulgaritate cum 
nu mai auzisem. 

— Din fericire nu le-am reţinut cuvintele - altminteri aş fi 
fost în stare să le reproduc, numai din dorinţa de a lăsa 


astfel persona-jul să se prezinte singur, compensând lipsa 
mea de talent de a-l caracte-riza şi a-i face portretul. După 
felul admirativ în care îmi vorbea despre câţiva din 
camarazii lui de la Salcia, despre care spunea că erau 
„băieţi deştepţi”, fiindcă ştiau „să se orienteze”, mi-am dat 
seama că Limbău nu era un exemplar unic în genul lui. 
Oricum, pentru mine, Victor Limbău a rămas un fel de 
prototip al „omului nou” ce se plămădea în laboratoa-rele 
M. A. I., primul pe care îl întâlneam şi-l puteam studia de 
aproape. Cunoscându-l, mi-a ajutat să recunosc la mulţi 
gardieni cu care am avut de a face în următorii ani de 
închisoare trăsături similare cu ale lui. Le-am putut înţelege 
mai bine mentalitatea şi prevedea reacţiile, evitând riscurile 
unor gafe. Uneori un simplu gest sau numai o vorbă într-un 
moment nepotrivit, te puteau costa viaţa. În orice caz, 
dezlănţuirea bes-tiei din aceşti gardieni nu mi se va mai 
părea aşa de imprevizibilă şi inexplicabilă de aci înainte. 
Cred că îi datorez şi lui Limbău un dram din norocul de a fi 
supravieţuit. Sau poate nu-i datorez nimic, nefiind nici el 
decât un instrument al destinului care întâmplător mi l-a 
scos în cale. 

În privinţa motivului arestării, Limbău mi-a dat versiunea 
lui, pe care de altfel se sprijinea întregul lui optimism şi 
convingerea că procesul va fi numai o formalitate, în care el 
va depune numai ca martor şi apoi va fi eliberat. 

Povestindu-mi cum decursese ancheta, mi-am dat seama 
cât de uşor că-zuse în plasa ce-i fusese întinsă. I se 
explicase că atrocitățile şi asasina-tele ce avuseseră loc la 
Salcia nu erau numai „crime contra umanităţii”, dar făptaşii 
se dovedeau a fi şi duşmani ai poporului, deoarece urmări- 
seră, prin acţiunea lor, discreditarea regimului. Autorii şi 
adevărații cri-minali erau cei ce ordonaseră aceste grozăvii 
şi nu simplii executanţi ai ordinelor, supuşi disciplinei 
militare şi obligaţi să asculte de superiori. Majoritatea celor 
cu grade inferioare, în buna lor credinţă, fuseseră in-duşi în 
eroare şi nu-şi dăduseră seama că printre superiorii lor se 


strecu-raseră duşmani de clasă. Ancheta urmărea să-i 
demaşte pe cei ce dădu-seră ordinele, dar şi pe acei dintre 
executanţi, care, conştienţi că prin crimele lor compromit 
regimul legalităţii populare, se făcuseră compli-cii 
superiorilor lor. De aceea, organele de anchetă, care-i 
cunoşteau do-sarul şi devotamentul pentru partidul clasei 
muncitoare, îi cereau lui Limbău să ajute ancheta să 
descopere complotul de la Salcia, dovedin-du-şi astfel încă o 
dată ataşamentul pentru popor şi totodată nevinovăția. Cam 
în acest fel îi vorbise anchetatorul iar Limbău. Înţelegând 
calea ce i se sugera pentru a ieşi basma curată din această 
afacere, a „colaborat” din toată inima cu ancheta. După 
principiul că „decât să plângă mama, mai bine să plângă 
mă-sa”, a aruncat toată vina pentru faptele ce i se im-putau 
fie asupra camarazilor lui, de preferinţă asupra celor pe 
care voia să se răzbune, fie, atunci când nu le putea nega, 
asupra superiorilor de la care primise ordinele. 

Nu-mi mai trebuiau de mult noi dovezi pentru amă 
convinge de abso-luta amoralitate a lui Limbău, şi totuşi nu 
încetam să mă minunez de toate câte le auzeam. Mă uimea 
în special seninătatea cu care îmi cita episoadele din viaţa 
lagărului, asupra cărora insistase ancheta şi care fu-seseră 
reţinute ca puncte principale în actul de acuzare, deoarece 
se sol-daseră cu pierderi de vieţi omeneşti. Când era vorba 
de mortalitatea pro-vocată de munca forţată până la 
extenuare, de înfometare, de lipsa de în-călţăminte, 
îmbrăcăminte şi căldură în toiul iernii, Limbău pomenea, în 
treacăt numai, în cifre aproximative, considerând că 
numărul celor ce pieriseră nu avea nimic de a face cu 
aceste crime. Condiţiile în care mu-riseră acei oameni 
fuseseră create de ordinele date de cei din conduce-rea 
lagărului, aşa încât numai ei purtau vina. Faptul că el, 
împreună cu ceilalţi gardieni duseseră la îndeplinire aceste 
ordine nu constituia o vi-nă, deoarece ei nu fuseseră decât 
nişte simpli executanţi, fără nici o res-ponsabilitate. Se 
bucura sincer de soarta care îl aştepta pe comandant şi pe 


câţiva din ofiţerii lagărului, care vor înfunda puşcăria, 
recunoscând, însă, că de fapt avuseseră ghinion că 
„deţinuţii nu ţinuseră la glumă”. Era vorba de deţinuţii care 
nu rezistaseră regimului de exterminare şi sucombaseră. 
Când îmi povestea de asasinatele directe, de care erau 
acuzaţi o serie dintre tovarăşii lui, Limbău dădea mai multe 
amănunte. 

În anchetă, i se ceruse să declare tot ce ştia despre 
cazurile deţinuţilor morţi de pe urma bătăilor sau împuşcaţi 
sub pretextul de a fi încercat să evadeze. Limbău fusese cât 
se poate de cooperativ în această parte a an-chetei, 
declarând tot ce ştia despre atrocitățile comise de tovarăşii 
lui împotriva deţinuţilor. Povestindu-mi câteva din aceste 
fapte, Limbău îmi explica că lui nu i se pot aduce astfel de 
învinuiri, fiindcă nu are la acti-vul lui nici o „mortăciune”. În 
ceea ce îi privea pe tovarăşii lui, le preve-dea condamnarea 
şi le calcula cuantumul pedepsei, în funcţie de numă-rul de 
„mortăciuni” pe care le aveau. 

— Mie nu mi s-a dovedit nici o mortăciune! Avea obiceiul 
să tot repete, amuzându-l grozav să întrebuinţeze această 
expresie. La început, am crezut că îi aparţinea, dar tot de la 
el am aflat că vorba făcea parte din vocabularul curent de 
la Salcia. Când se întorceau seara cu brigăzile de deţinuţi 
de la muncă, aveau obiceiul să se întrebe unii pe alţii: „Câte 
mortăciuni ai?” sau „Câţi ai basculat azi?” Ultima întrebare 
era tot o re-ferire la numărul morţilor, deoarece cadavrele 
deţinuţilor erau încărcate la întoarcerea de la locurile de 
muncă în camioane basculante şi deşerta-te la poarta 
lagărului. 

Pofta de vorbă a lui Limbău era în seara aceea tot aşa de 
nesecată ca şi curiozitatea mea. Numai când i s-a făcut 
somn, a plecat de la patul meu. Abia atunci, reflectând la 
atenţia cu care îl ascultasem, fără să-mi fi ma-nifestat vreo 
opinie, m-am gândit la impresia ce trebuie să şi-o fi făcut 
despre mine ceilalţi locatari ai camerei. Fusesem însă aşa 
de captivat de ceea ce auzeam şi atât de fascinat de tipul de 


om pe care îl descoperisem în Limbău, încât pierdusem 
complet contactul cu cei din jur. Am ador-mit cu gândul la 
toate câte auzisem. Nu mai ştiu dacă am visat ceva. Oricum, 
visele nu puteau fi decât mult mai palide decât tot ce-mi 
poves-tise Limbău, aşa că era normal să nu mi le fi amintit. 
Frigul crescând de peste noapte, m-a făcut să mă tot strâng 
şi ghemuiesc în timpul somnu-lui, astfel că la deşteptare m- 
am trezit făcut covrig, numai pe un capăt de saltea. Prima 
parte a dimineţii m-am plimbat zgribulit de colo până colo, 
prin camera glacială. Fiecare încerca să se încălzească cum 
putea, fie plimbându-se şi schiţând câteva mişcări de 
gimnastică, fie stând cu pătura în spinare şi atent la 
zgomotul de pe coridor, ca să nu fie sur-prins. După 
deşteptare, patul trebuia să rămână neatins până la 
stingere. Din fericire, gardienii veneau destul de rar să ne 
supravegheze prin vi-zetă şi chiar dacă uneori o mai făceau, 
nu-şi dădeau osteneala să se apropie de uşă discret şi pe 
nesimţite. În închisoare, când vigilenţa scă-dea şi o dată cu 
ea şi tensiunea produsă de veşnicul pericol care venea de la 
vizetă, şi când gardienii evitau să ne surprindă în vreo 
activitate nepermisă minoră (cosând, dormind peste zi sau 
cu pătura pe umeri), fiindcă aveau ordin să nu mai aplice 
pedepse pentru orice fleac, se spu-nea sunt „vremuri bune”. 

Cu toate că, de o bună bucată de vreme, treceam printr-o 
astfel de peri-oadă, continuam să ne aruncăm tot atât de 
des ochii spre vizetă. Indiferent de preocupările noastre din 
timpul zilei, fie că făceam ceva nepermis, fie că discutam, 
ne plimbam sau pur şi simplu stăteam căzuţi pe gânduri, 
cred că nu treceau mai mult de treizeci de secunde, fără să 
privim spre vizetă. Gestul reflex de a întoarce mereu capul 
spre uşă, l-am păstrat multă vreme, chiar şi după eliberare, 
şi cred că nu l-am pierdut complet nici azi, chiar dacă trece 
neobservat. Abia când ni s-a dat terciul fierbinte şi ne-am 
mai încălzit, s-au înfiripat iar primele conversații. 

Numai Limbău se culcase din nou şi dormea. Ceilalţi, 
instinctiv, ne strânsesem în jurul sobei, ca şi cum fonta, rece 


încă de cu seara, ar mai fi radiat căldură. Cărbuni şi foc nu 
primeam decât după-amiază, dar toa-tă viaţa celulei, în 
cursul zilei, se concentra totuşi în jurul sobei. Încă de la 
primele vorbe schimbate, mi-am dat seama că, în absenţa 
lui Limbău, care dormea, atmosfera era mai destinsă şi că 
ceilalţi trei deţinuţi erau mai comunicativi. Până şi 
Dorobanţu, fostul comisar, aşa de reţinut în seara 
precedentă, era acum mai puţin rezervat. În dimineaţa 
aceea, am aflat mai mult unul despre celălalt. M-am lăsat 
descusut mai mult ca de obicei, pentru a spulbera eventuala 
proastă impresie ce o făcusem în seara precedentă, când, 
acaparat de Limbău, acceptasem să-i ascult po-veştile, 
retrăgându-mă cu el pe patul meu. N-aş fi fi vrut să planeze 
asu-pra mea bănuiala vreunei afinități cu Limbău, din cauza 
aspectului con-fidenţial ce-l avusese convorbirea noastră. 
Când în primele crâmpeie ale conversaţiei ce se legase am 
pomenit câteva date personale de familie, colonelul 'Teohari 
a exclamat: 

— Înseamnă că eşti nepotul lui Gheorghe Ghica, cel mai 
bun prieten al meu din tinereţe! 

Au urmat amintirile lui Teohari. Începeau dinainte de 
primul război mondial, continuau pe perioada campaniei 
1916-1918 şi se prelungeau până prin anii 1930, când 
nenea Gică se stabilise în Basarabia şi contac-tele între ei se 
răriseră. Emoţionat, cu lacrimile în ochi, Teohari evoca tot 
felul de întâmplări din tinereţea lor comună, din timpul 
războiului, când nenea Gică, fratele mamei, făcuse parte 
din primii câţiva piloţi ai aviaţiei româneşti. Şi-a amintit de 
despărţirea lor la semnarea armisti-ţiului, când unchiul meu 
plecase în Franţa şi luptase mai departe în avia-ţia 
franceză, pe frontul de vest. Apoi, 'Teohari aflase că fusese 
doborât. După o lungă tăcere, timp în care nenta Gică 
zăcuse într-un spital mili-tar francez, primise din nou veşti 
de la el. Îi scrisese că fusese rănit, că riscase să rămână orb 
şi că, după luni de zile de îngrijire, i se salvase ve-derea. 
Când şi-a amintit de moartea lui nenea Gică şi 


înmormântarea la care nu putuse veni, fiindcă nu era în 
Bucureşti, 'Teohari nu şi-a mai pu-tut stăpâni lacrimile. A 
plecat de lângă noi, a făcut câţiva paşi prin came-ră, şi-a 
şters ochii şi, când s-a întors, m-a strâns în braţe. 

Simţindu-l gata să se înduioşeze din nou, mi-am dat 
osteneala să schimb vorba, angajându-i şi pe ceilalţi doi în 
discuţie. La un moment dat, când colonelul Olteanu s-a 
pornit să facă câţiva paşi prin cameră ca să-şi dez- 
morţească picioarele, Teohari, făcându-mi semn spre el, mi- 
a şoptit: 

— Să te fereşti de ci. Nu e om sincer! Asigurând-se încă o 
dată că nu e auzit, a continuat: 

— Cu Limbău să te pui bine, fiindcă e foarte periculos! 

Speriat apoi el însuşi de curajul pe care îl avusese, Teohari 
s-a îndepăr-tat de noi şi a început şi el să se plimbe. 
Dorobanţu, care tăcuse mai tot timpul, l-a urmărit o vreme 
cu privirea, înainte de a se hotări să vor-bească: 

— Să ştii că bătrânul e, în fond, un om cumsecade. Ce ţi-a 
spus despre ceilalţi e adevărat. Ţi-a vrut binele. Din păcate, 
e aşa de laş şi lipsit de demnitate, încât nu te poţi bizui pe 
el. E terorizat de bestia de Limbău! 

Din discuţia avută cu Limbău, din propriile mele observaţii 
făcute cu o zi mai înainte, şi din cele câteva cuvinte spuse 
acum de 'Teohari şi de Dorobanţu, mă lămurisem şi asupra 
oamenilor, şi asupra relaţiilor dintre ei, care determinaseră 
atmosfera apăsătoare din cameră. Un lucru nu în-ţelegeam 
însă şi i l-am spus lui Dorobanţu: 

— Dar dumneavoastră cum de suportaţi situaţia asta? De 
ce n-aţi încer-cat să puneţi lucrurile la punct? 

— Mai întâi, fiindcă e foarte greu. Între gardieni şi Limbău 
există o complicitate tacită. Cei de pe coridor îl susţin. Fac 
parte din aceeaşi hai-tă. În al doilea rând, sunt singur. Pe 
ceilalţi doi nu se poate conta, cu toa-te că ar fi mai fericiţi ca 
mine să scape de teroarea lui Limbău. Cu toate astea, în caz 
de conflict şi intervenţie a administraţiei, de frică, sunt si- 
gur că ar sprijini prin mărturia lor pe Limbău. Eu, prin 


atitudinea mea foarte retrasă, mi-am obţinut liniştea şi un 
oarecare respect din partea lui. Ei, în schimb, şi-au arătat 
slăbiciunea în faţa foamei, a frigului şi a forţei, iar Limbău 
profită, exersându-şi, mai departe, pentru propria-i plăcere 
sadică, meseria de dresor de oameni, pe care a învăţat-o şi 
a practicat-o la şcoala M. A. I.-ului. Ştie să mânuiască, să 
alterneze şi să dozeze la perfecţie cele două instrumente 
ale profesiunii: teroarea şi re-compensa. Sunt arme care nu 
dau greş cu oamenii slabi! Luciditatea cu care Dorobanţu 
analizase situaţia şi felul în care mi-o prezentase, în ter- 
meni mult mai clari şi mai obiectivi decât am încercat eu să- 
i redau spu-sele, mi-a produs o puternică impresie. 

Faptul că nu făcuse, însă, nici o tentativă de a pune o 
stavilă abuzurilor lui Limbău, mulţumindu-se ca numai 
persoana lui să fie la adăpost, fără să-i pese de ceilalţi, mi se 
părea totuşi o dovadă de prea mare egoism. Ca şi cum mi-ar 
fi citit gândurile, Dorobanţu a mai adăugat: 

— Domnule Ioanid, d-ta eşti încă tânăr şi n-ai experienţa 
pe care o am eu cu oamenii. Sunt oameni pentru care 
merită să sari şi în foc, dar sunt şi alţii, care nu merită nici 
un sacrificiu. Nu vreau să-ţi iau iluziile, dar, crede-mă că cei 
doi colegi ai noştri fac parte din ultima categorie. 

Convorbirea noastră s-a întrerupt. Se deschisese uşa. 
Venise gardianul să ne scoată, la aer. 

În sfertul de oră cât ne-am învârtit în cerc în ţarcul de 
plimbare, m-am tot gândit la atitudinea pe care s-o adopt 
de-aci înainte în celulă. În cele din urmă, m-am hotărât să 
fac abstracţie de tot ce auzisem şi să mă port ca şi cum m- 
aş fi aflat într-o celulă obişnuită, cu atmosferă normală şi 
relaţii de bună camaraderie între deţinuţi. Eram convins că 
o convieţuire de mai lungă durată cu Limbău va duce, în 
mod inevitabil, la un conflict deschis, pe care nu-l voi putea 
evita. Nu voiam însă să fiu provocatorul. Nu mă îndoiam că, 
în cazul unei confruntări. Limbău va solicita inter-venţia 
administraţiei. Ori, în această situaţie, voiam ca dreptatea 
să se dovedească a fi de partea mea, şi eventual să 


contrabalansez astfel sim-patia de care se bucura Limbău în 
rândul foştilor lui tovarăşi de pe cori-dor. Socoteala ce mi- 
am făcut-o nu s-a dovedit însă deloc realistă. Mai întăi, 
fiindcă premisa de la care plecasem era falsă. Lucrul avea 
să se dovedească în următoarele zile. Gardienii erau 
departe de a avea o afec-ţiune sinceră pentru Limbău. Le 
era pur şi simplu teamă de el, ştiindu-l cât era de ticălos şi 
capabil să-i „toarne” şi pe ei la superiori. Favorurile pe care 
i le făceau, de a-i arunca câte o ţigară aprinsă, sau de a-i 
trece cu vederea unele încălcări minore ale regulamentului, 
nu erau decât mici gesturi de atenţie pentru a-şi demonstra 
bunăvoința faţă de el şi a se pu-ne la adăpost. Îl ştiau 
răzbunător şi capabil să-i denunțe la superiori, in-ventând 
cine ştie ce minciuni. 

A doua eroare în calculele mele era că nici eu nu puteam 
conta pe soli-daritatea camarazilor mei, cu toate că fusesem 
prevenit de Dorobanţu să nu-mi fac iluzii în această 
privinţă. În afara de slăbiciunea lor de carac-ter, mai juca 
un rol în atitudinea lor şi un factor obiectiv, care le justi-fica 
prudenţa: toţi aveau motive să spere într-o uşurare a 
situaţiei perso-nale şi chiar să creadă într-o posibilă 
eliberare din închisoare. 'leohari şi Dorobanţu erau închişi 
de câţiva ani, fără să li se fi făcut proces şi să fi suferit vreo 
condamnare. Colonelul Olteanu obținuse o revizuire a pro- 
cesului pentru lipsă de probe concludente în prima 
instanţă, când fusese condamnat. Faptul era aşa de 
neobişnuit, încât un oarecare optimism în privinţa 
rezultatului era justificat. Din păcate, nu-mi mai amintesc 
exact situaţia lor juridică. Oricum, făceau parte dintr-un 
număr foarte redus de deţinuţi cu situaţii speciale, care 
fuseseră încarceraţi în celulele de pe secţia a doua. Printre 
ei se găsea şi un grup cunoscut sub numele de „lo-tul 
Griviţa”, cu toate că nu fuseseră niciodată judecaţi. Era 
vorba de vreo zece inşi, arestaţi încă de la instaurarea 
guvernului comunist, an-chetaţi şi apoi aruncaţi în Jilava. 


Consideraţi principalii vinovaţi în re-primarea grevei 
muncitorilor de la atelierele C.E. R. 

— Griviţa, ancheta nu le putuse întocmi dosare cât de cât 
prezentabile, chiar pentru un tri-bunal din vremea aceea, 
care nu-şi făcea prea multe scrupule juridice, pentru a 
pronunţa sentinţe spectaculoase. 

Regimul intenţionase să facă din „afacerea Griviţa” un 
proces de răsu-net şi cu efect propagandistic, care să dea 
evenimentelor de la atelierele C. E. R. Dimensiunea unui 
moment istoric, ilustrând lupta eroică a parti-dului 
comunist împotriva regimului burghezo-moşieresc şi 
totodată cruzimea acestuia din urmă, care dăduse ordin să 
se tragă în muncitori. Actorii destinaţi să joace în piesa- 
proces, ce urma să fie montată şi regi-zată după metoda 
bine cunoscută a Securităţii, nu fuseseră însă la înălţi-mea 
rolului. Personajele alese să interpreteze rolurile erau 
diverşi func-ţionari publici, de serviciu în noaptea când se 
petrecuseră tulburările de la Griviţa: membri ai 
magistraturii civile şi militare, ai procuraturii etc. Nici 
unuia din cei arestaţi, începând chiar cu cel ce urma să fie 
şeful lo-tului, colonelul din Justiţia militară, Hotineanu, nu i 
se putuse dovedi vreo contingenţă cu cele întâmplate, unii 
din ei lipsind din Bucureşti în acea noapte. În speranţa, 
poate, că, totuşi, cu timpul, le va putea com-pleta dosarul cu 
piese mai convingătoare, Securitatea îi aruncase pe toţi în 
închisoare. De atunci, zăceau în Jilava, uitaţi şi de 
Securitate şi de Dumnezeu, fără nici o speranţă. 

Acum, însă, o dată cu suspecta întorsătură din ultima 
vreme, în compor-tarea lui faţă de deţinuţi, regimul părea 
să-şi fi adus aminte de ei, ca şi de toate cazurile nerezolvate 
sau fără acoperire juridică, ale celor con-centraţi în celulele 
de pe secţia a doua din Jilava. 

Era şi situaţia colegilor mei de cameră. În ultimele luni, 
toţi fuseseră vizitaţi periodic de un procuror militar, care le 
vorbise cu neobişnuită bunăvoință, le cercetase dosarele, 
cerându-le anumite lămuriri în privin-ţa arestării şi anchetei 


şi trezindu-le nădejdea într-o rezolvare echitabilă a 
situaţiei. Perspectiva unei reparaţii a nedreptăţii ce li se 
făcuse explica atitudinea lor prudentă şi efortul pe care îl 
făceau de a avea o comporta-re care să nu contravină cu 
nimic disciplinei impuse de regulamentul în-chisorii şi de 
ordinele gardienilor. De fapt, singurul din cameră, care nu 
spera într-o îmbunătăţire a situaţiei lui şi nici nu risca să şi- 
o agraveze, eram eu. O poziţie, într-un fel privilegiată, dar 
care nu-mi dădea dreptul să abuzez de ea, în detrimentul 
celorlalţi. 

Purtarea mea egală faţă de toţi cei din celulă, fără a-mi 
arăta vreo prefe-rinţă sau simpatie specială pentru vreunul 
din ei, n-a fost pe placul lui Limbău. S-a creat astfel o primă 
barieră între mine şi el, care i-a tăiat e-lanul şi tendinţa 
spre relaţii mai apropiate. Faptul că mă arătam preveni-tor 
şi gata să-i ajut pe ceilalţi la căratul tinetei sau al hârdăului 
cu apă şi mai ales pe colonelul Teohari, cel mai în vârstă şi 
mai neputincios din toţi, îl enerva pe Limbău în mod special. 
Se mulțumea, însă, numai cu câteva aprecieri 
batjocoritoare la adresa mentalităţii lor burgheze, care îi 
făcea să se lase serviţi până şi în puşcărie, evitând să mă 
implice direct în ironiile lui. Încă mă mai menaja, dar îi 
simţeam adversitatea crescând. E drept, că nu-i ofeream 
nici un pretext să se lege de mine, fiind şi cu el la fel de 
amabil ca şi cu ceilalţi. Primele glume ironice pe care şi le-a 
per-mis pe socoteala mea se refereau la felul meu de a 
vorbi. Zicea că vor-besc ca o domnişoară şi uneori, râzând 
provocator, mi se adresa cu acest epitet, în loc să-mi spună 
pe nume. Încă din primul moment Limbău îmi spusese pe 
nume, Ioanid, iar până seara, ajunsesem Ion. Cu toate că 
îmi ceruse să-i spun Victor, eu rămăsesem în continuare la 
formula de „domnul Limbău”. Simţindu-mi rezistenţa la 
intimitatea pe care mi-o oferea, Limbău a trecut mai întâi 
printr-o fază de câteva zile, în care a evitat să-mi pronunţe 
numele, pentru ca, în cele din urmă, să mi se adre-seze cu 
„domnule Ioanid”. Pentru a-i contracara jargonul ordinar, 


îmi supravegheam propriul limbaj, alegându-mi cu grijă 
cuvintele, dându-mi osteneala să întrebuinţez un vocabular 
cât mai ales. Recunosc că am fă-cut-o cu oarecare 
ostentaţie, ceea ce nu i-a scăpat lui Limbău, adăugând 
astfel un lemn în plus pe focul care mocnea între noi. În 
zilele următoa-re, Limbău a stat tot mai puţin în cercul 
nostru de lângă sobă, preferând să se plimbe fluierând sau 
cântând prin cameră. 

Când se nimerea gardianul prin apropiere şi-i bătea în 
uşă, cerându-i să facă linişte, izbucnea în crize de furie, 
care se îndreptau împotriva a tot ce-i stătea în cale, dând cu 
piciorul fie într-un pat, fie în tinetă, fie chiar în uşă. Scene 
de acest fel se repetau zilnic şi când uneori câte un gardian 
deschidea uşa pentru a-l admonesta, Limbău nu-şi mai 
stăpânea nervii şi intra în conflict cu el, cerându-i să fie scos 
la raportul comandantului, pentru că nu mai suportă să stea 
închis pentru crimele altora. De multe ori apărea şi ofiţerul 
de serviciu, atras de scandalul de la uşa noastră. Mai cu 
promisiunea că în curând va avea loc procesul şi i se va 
lămuri situaţia, mai cu ameninţarea că îi va adăuga la dosar 
un raport de indis-ciplină, ceea ce îi va agrava situaţia, 
reuşea să-l calmeze. După fiecare conflict de acest fel, 
prima lui reacţie, când se închidea uşa, era să se culce şi să 
doarmă. Diversiunea produsă în rutina vieţii de toate zilele, 
prin aducerea mea în celulă, diluase într-o oarecare măsură 
teama inspi-rată celorlalţi deţinuţi de Limbău, fără s-o 
risipească însă complet. Continuau să se ferească să scape 
vreo vorbă neconformă sau să se an-gajeze în discuţii 
politice de faţă cu el. De când Limbău nu mai stătea tot 
timpul în mijlocul nostru, prudenţa lor excesivă mai 
scăzuse. Curiozitatea stârnită de apariţia mea, venit din 
afara micului univers al celulei lor, în care trăiau de luni şi 
luni de zile, îi făcea să-mi pună tot felul de întrebări despre 
viaţa din închisorile prin care trecusem. Mă priveau ca pe 
un privilegiat al soartei, fiindcă avusesem ocazia să fiu 


transferat prin atât de multe închisori şi să fi întâlnit 
nenumărați alţi deţinuţi. 

Visul lor era să fi fost şi ei condamnaţi de la început şi să fi 
intrat şi ei în circuitul închisorilor, în loc să mucezească cu 
anii în subteranele Ji-lavei. Zilnic le satisfăceam dorinţa, 
povestindu-le ore întregi despre pe-ripeţiile mele. Le-am 
vorbit de arestare, de anchetă, de Piteşti, de Cav-nic, de 
evadare şi tot ce a urmat şi mai ales de atmosfera care 
domnea printre deţinuţi. Ştiind că şi Limbău asculta 
poveştile mele, spuse în cer-cul de lângă sobă, chiar dacă se 
plimba de colo până colo prin cameră, insistam mereu 
asupra spiritului de camaraderie, de solidaritate şi într-a- 
jutorare, pe care îl întâlnisem până aci în toate închisorile. 
Totodată aveam grijă să pomenesc şi de soarta tristă a 
„turnătorilor”, care o dată pecetluiţi cu acest epitet 
infamant, erau dispreţuiţi şi izolaţi printr-un fel de 
conjurație a tăcerii, care îi excludea de la toate 
preocupările, discuţi-ile sau activităţile comune. Supuşi 
dublei penitenţe de a fi respinşi şi izolaţi şi de semenii lor, 
după ce fuseseră aruncaţi între cei patru pereţi ai temniţei 
de regimul comunist, viaţa lor nu era de invidiat. Pasionaţi 
de povestirile despre mină şi despre evadare, ascultătorii 
mei se obişnui-seră să-mi audă şi aprecierile la adresa 
„turnătorilor” şi a tuturor mem-brilor aparatului represiv, 
cu care avusesem de-a face. La început, mai ales colonelul 
Teohari îmi arunca priviri îngrozite, făcându-mi semne 
disperate spre Limbău. 

Văzând însă că nu mă poate opri şi că nu mă feream să fiu 
auzit a renun-ţat să-mi mai facă semne să fiu prudent. S-a 
mulţumit să asculte şi să ta-că, pentru a nu fi vreodată 
acuzat că luase parte la o „discuţie duşmă-noasă”. S-a mai 
liniştit când a văzut că Limbău nu intervenea şi nu pro-testa 
în nici un fel la spusele mele. Chiar dacă afirmaţiile, şi mai 
ales părerile mele despre regim, Securitate şi M.A.1,, 
exprimate fără menaja-mente, nu-i erau pe plac şi nu 
făceau decât să-i sporească ura faţă de mi-ne, Limbău tăcea 


şi îşi ascundea sentimentele. Cred că era mai surprins chiar 
decât Teohari, de toate cele ce le auzea. Din rândurile 
oamenilor M. A. I.-ului, din care făcuse parte, nu putuse 
auzi cuvinte de critică la adresa regimului şi cu atât mai 
puţin de la cealaltă lume, terorizată nu-mai la vederea 
uniformei lui. Acum, de când fusese arestat, de câteva luni, 
stătea în aceeaşi celulă din Jilava, cu aceeaşi trei oameni 
care, ca şi el, nu erau definitiv condamnaţi. Toţi trei trăgeau 
încă nădejde într-o re-zolvare favorabilă a situaţiei lor, aşa 
că nici ei nu îndrăzneau să spună vreo vorbă la adresa 
regimului, care să le pericliteze şansele de a scăpa din 
închisoare. Pentru Limbău, reprezentam deci primul 
contact cu ade-vărata puşcărie, cu spiritul care domnea 
acolo. Veneam de acolo, de un-de mirajul unei libertăţi 
obţinute pe căile „justiţiei” nu mai exista. Nu mai credeam 
nici în „dreptatea”, nici în „clemenţa” regimului, de la care 
nu ne mai aşteptam la nimic bun. Eram convinşi că 
urmăreşte numai să ne lichideze, nu mai credeam decât în 
dreptatea cauzei noastre şi nu mai speram să ne eliberăm 
decât prin prăbuşirea regimului sau prin moarte. Eliberaţi 
de speranţa deşartă, pe care cei nejudecaţi şi-o mai puneau 
în-că într-o judecată dreaptă, mai ales când se ştiau 
nevinovaţi, noi nu mai aveam nimic de câştigat şi nici de 
pierdut. Eram scutiţi de prudenţe inuc-tile şi de tentaţia de a 
cădea în capcana compromisurilor. Amenințarea de a ne 
agrava situaţia printr-un raport în plus adăugat la dosar şi 
promi-siunea de a ni se face un nou proces pentru a fi 
criticat regimul în închi-soare nu-şi mai produceau efectul 
de timorare, dorit de autorităţi. Pentru noi, viaţa devenise 
mai uşoară; eram într-un fel mai liberi decât ei, cel puţin de 
a spune fără oprelişte ce gândim. 

Muncă silnică îşi găsise expresia realităţii, cuprinsă în 
aceste condam-nări. Parodia monstruoasă în aceste procese 
regizate de un sistem crimi-nal, care spulbera definitiv 
valori, noţiuni şi instituţii, în care continua-sem să mai 


credem. Era o „prejudecată burgheză”, de care ne-am lepă- 
dat datorită partidului, dar probabil că nu în totalitate. 

Majoritatea celor din închisori depăşiseră cu bine şocul 
pronunțării sen-tinţelor disproporţionate, exprimate de 
Tribunalele militare în zeci de ani de muncă silnică, şi îşi 
găsiseră echilibrul şi tăria, tocmai în puterea revelatoare în 
sensul dorit de el. 

Noul mers al vieţii din celulă părea să se fi stabilizat. În 
grupul de la sobă, atmosfera era tot mai destinsă. Limbile 
se mai dezlegaseră. Până şi Teohari devenise mai vorbăreţ 
şi nu-l mai urmărea cu aceeaşi privire temătoare pe 
Limbău. Acesta din urmă continua să se ţină retras de cer- 
cul nostru, nealăturându-ni-se decât rareori, pentru a 
asculta câte un crâmpei de poveste şi a-şi relua apoi 
plimbările. Uneori intervenea şi el în discuţii, cu o notă de 
bună-cuviinţă (cam forţată, ce-i drept), pe care nu i-o 
cunoscusem până aci. Părea să fi renunţat să-şi mai exercite 
do-minaţia în celulă şi să fi acceptat să se supună unor 
relaţii mai echitabi-le, cu toate că continua să-şi menţină 
privilegiul de a nu participa la prestarea nici unui serviciu 
în cameră. Îmi dădea astfel prilejul să exem-plific prin fapte, 
ceea ce povestisem noilor mei colegi de cameră, despre 
spiritul de camaraderie din celelalte închisori prin care 
trecusem. Fără a face vreo remarcă la atitudinea lui 
Limbău, în modul cel mai firesc, că-ram în locul lui tinetele, 
spălam pe jos în zilele de curăţenie şi eram gata oricând să 
pun mâna, când era vorba de o treabă de interes comun. 
Speram ca puterea exemplului să-şi producă efectul în 
timp. Începusem chiar să cred că, procedând cu tact şi 
răbdare, fiara din Lim-bău avea să se îmblânzească treptat 
şi să se umanizeze. 

Cam în aceste condiţii se desfăşura, de mai bine de o 
săptămână, viaţa în mica noastră societate, când, într-o zi, 
uşa celulei s-a deschis şi am pri-mit vizita unui locotenent. 

O vizită, plină de surprize. Mai întăi, fiindcă ne-a spus 
bună ziua. Apoi, i-a spus gardianului care-i deschisese că 


poate să încuie uşa la loc şi să îşi vadă de treabă pe secţie, 
pentru că va sta mai mult timp în camera noastră. Era un 
fapt cu totul neobişnuit, ca un ofiţer să rămână singur în 
mijlocul deţinuţilor şi încă încuiat cu ei în celulă. Dorobanţu 
mi-a şoptit că era ofiţerul de la procuratură, care îi mai 
vizitase în două rânduri. Locotenentul era foarte tânăr şi 
avea o înfăţişare plăcută. În modul cel mai firesc, s-a 
apropiat de grupul nostru de lângă sobă, depunându-şi în 
trecere, pe unul din paturi, teancul de dosare de sub braţ. 
Într-un gest automat, şi-a întins apoi mâinile spre sobă, 
căutând să-i simtă dogoarea. Le-a apropiat tot mai mult, 
până ce a atins-o şi la contactul palmelor cu fonta rece a 
tresărit. 

— Văd că nu e foc! De ce v-aţi strâns lângă sobă? 

Întrebarea i-a fost spontană, pusă pe tonul cel mai firesc, 
fără aroganţa, sarcasmul sau disprețul obişnuit din glasul 
celor ce purtau epoleţi, atunci când se adresau deţinuţilor. 

— În amintirea focului de ieri, domnule locotenent! Am 
ripostat tot atât de spontan, neputând rezista pornirii de a 
pune o nuanţă de ironie puţin agresivă în răspunsul meu. 

Trebuie să recunosc că, în cele aproximativ douăzeci de 
minute cât a stat cu noi, ofiţerul a reuşit să mă dezarmeze 
şi să mă facă să-mi regret ie-şirea. 

Oricât de neverosimil părea, dar locotenentul nu avea 
nimic comun cu felul de a vorbi sau de a se purta al 
ofiţerilor din Securitate sau Procura-tură, cu care avusesem 
de-a face până atunci. După primele vorbe schimbate cu 
noi, n-am mai avut nici un dubiu asupra sincerităţii lui. Pe 
colegii mei de cameră îi cunoştea din cele două vizite 
anterioare, ştiin-du-le numele pe de rost. Figura mea i-a 
atras atenţia, nu numai din ca-uza răspunsului pe care i-l 
dădusem, ci fiindcă îi era necunoscută. 

— Dumneavoastră sunteţi nou în această cameră. 
Dumnealor mă cu-nosc. 

Eu nu fac parte din cadrele M. A. I. Sunt de la Procuratură 
şi mă ocup de cazurile în care procedura legală nu a fost 


respectată. Vreţi să-mi spu-neţi numele şi motivul pentru 
care aţi fost adus aici? 

Politeţea excesivă a ofițerului m-a lăsat perplex. Eram aşa 
de surprins, încât n-am fost în stare să-i răspund imediat. 
Înţelegându-mi probabil greşit tăcerea, locotenentul mi s-a 
adresat din nou, pe un ton şi mai blând: 

— Puteţi să-mi vorbiţi cu toată încrederea şi să-mi 
semnalaţi orice eventuală ilegalitate vi s-a făcut. Vă asigur 
că nu veţi avea de suferit nici un fel de consecinţe din 
partea nimănui! 

Între timp mă reculesesem şi mă hotărâsem să-i răspund 
cu toată sinceri-tatea: 

— Mă numesc Ion loanid! Şi să ştiţi că nu de teamă mi-a 
pierit glasul, ci de uimire! Nu mai sunt obişnuit ca cineva 
îmbrăcat în uniformă să-mi vorbească aşa de frumos! 

Nu voi încerca să reconstitui sub formă de dialog toată 
discuţia avută cu ofiţerul. Mă voi limita la a-i reda 
conţinutul. Când mi-a auzit numele, mi-a spus imediat, fără 
nici un respect pentru legea secretului izolării, aplicată cu 
atâta stricteţe de administraţie, că îmi cunoaşte cazul, 
fiindcă vine tocmai din celula de alături, unde a stat de 
vorbă cu „domnul Co-şereanu”. Mi-a spus apoi că, neştiind 
de existenţa noastră în Jilava, nu ne-a cerut dosarele de la 
grefă, aşa că va sta mai întâi de vorbă cu cei-lalţi deţinuţi 
din cameră. S-a ocupat astfel, pe rând, de fiecare din colegii 
mei, ale căror dosare le depusese pe pat. Le-a mai cerut 
unele lămuriri suplimentare, promiţându-le că se va strădui 
să-şi încheie cât mai repede posibil lucrările, pentru a-şi 
înainta raportul referitor la fiecare dosar. Se plângea că, 
fiind singur, era depăşit de munca ce i se încredinţase, 
studi-erea atâtor dosare cerând foarte mult timp. Vorbea 
fără nici o reticenţă despre felul în care fuseseră întocmite 
dosarele: „o adevărată sfidare la adresa procedurilor 
legale!” Erau dosare din care lipseau piese esenţiale, de 
pildă „mandatul de arestare, cu toate că omul era închis de 
ani de zi-le” - ne spunea el cu indignare. Cerând socoteală 


organelor compe-tente, constatase că „mandatul de 
arestare nici nu fusese emis la vre-mea arestării, ceea ce 
contravenea legii”. Era şocat de o serie de astfel de 
„abuzuri săvârşite de organele de Securitate!” 

Ne-a mai spus că munca lui era îngreunată şi de „lipsa de 
cooperare” a unor elemente din cadrul Securităţii, care nu 
înțelegeau că faza revolu-ţionară a preluării puterii trecuse 
şi că acum se intra într-o epocă de „legalitate”. Întâmpina 
chiar „rezistenţă” din partea lor. Cu „mentalitatea lor 
învechită”, nu puteau admite „o îndreptare a greşelilor şi 
abuzurilor făcute”. Fiind singurul condamnat definitiv, deci 
din categoria celor ca-re nu mai aveau nimic de pierdut, am 
fost şi singurul care am mai intrat în discuţie cu ofiţerul, 
fără a fi provocator sau agresiv, dar spunând lu-crurilor pe 
nume. De câte ori închidea dosarul unuia din colegii mei şi-l 
punea deoparte, până să treacă la următorul, profitam să-i 
mai pun câte o întrebare în legătură cu cele ce le afirmase. 
Mă arăâtam sceptic cu privire la realizarea reformei 
aparatului represiv, din moment ce răspunzătorii pentru 
abuzurile săvârşite până atunci rămâneau mai departe în 
funcţiile lor, în loc să fie pedepsiţi. Şi mă arătam 
neîncrezător şi în bunele inten-ţii ale conducerii regimului, 
căruia nu-i mai acordam nici un fel de cre-dit, tocmai fiindcă 
iniţiase şi patronase toate crimele abominabile petre-cute în 
închisorile şi lagărele din ţară. Cum va putea vreodată 
îndrepta răul făcut? Poate fi îndreptată moartea miilor de 
oameni nevinovaţi din toată această perioadă? 

Nu mi se mai întâmplase, de când eram închis, să pot vorbi 
în acest fel unui ofiţer al regimului. lar dacă vreodată un 
deţinut îndrăznise să abor-deze acest subiect, nu apucase 
să-şi termine nici prima frază. Era ime-diat întrerupt şi 
represaliile care urmau se măsurau după asprimea regi- 
mului de detenţie din acel moment: omul sfârşea fie sub 
cizmele gardi-enilor, fie, în cel mai bun caz, pentru o bucată 
de vreme la izolare şi în lanţuri. De data asta, ofiţerul nu 
numai că mă lăsa să vorbesc, dar mă asculta chiar cu luare- 


aminte. Mai mult, nu contesta că se făcuseră abuzuri 
inadmisibile, dar continua să susţină că de-aci înainte 
lucrurile se vor schimba. Recunoştea că unele greşeli erau 
ireparabile şi că res-taurarea legalităţii necesita timp şi 
întâmpina dificultăţi. Se urmărea, în acest scop, înlocuirea 
treptată a vechilor cadre, cu elemente tinere, cu pregătire 
profesională corespunzătoare şi educate în spiritul 
respectului faţă de om şi legile ţării. Îmi spunea că acest 
proces de înnoire se afla abia la început, că se ducea încă 
lipsă de cadre şi de aceea mai subzistau în paralel cu 
aspectele abuzive din trecut. 

— Veţi vedea, d-le Ioanid, că în câteva luni de-aci înainte 
situaţia va fi complet schimbată. Deocamdată, nu încercăm 
decât să intrăm într-o oarecare legalitate. 

Ofiţerul îşi dădea osteneala să fie tot atât de convingător 
pe cât părea a fi el însuşi de convins de cele pe care le 
spunea. După ce şi-a încheiat con-sultările cu Olteanu, 
Teohari şi Dorobanţu, cărora le-a dat noi speranţe, 
promiţându-le că în câteva zile îşi va înainta raportul 
forurilor superioa-re, sesizându-le toate ilegalităţile comise 
în cazurile lor, ofiţerul şi-a adunat dosarele şi s-a îndreptat 
spre uşă. 

Limbău, care în tot acest timp tăcuse şi ascultase, l-a 
interpelat cu obiş-nuita lui nuanţă de obrăznicie în glas: 

— Văd că staţi de vorbă cu toată lumea, numai cu mine nu! 
N-am şi cu dreptul să ştiu cât mă mai ţineţi în puşcărie! 

Ofiţerul i-a amintit că îi mai spusese şi data trecută, când 
mai venise în celula lor, că nu se ocupă de cazurile celor 
care urmează să compară în faţa tribunalului; în primul 
rând, fiindcă până după proces nimeni nu poate avea acces 
la dosarul inculpatului. De când a bătut la uşă şi până la 
venirea gardianului, ofiţerul n-a mai scos o vorbă, părând să 
nici nu-l mai audă pe Limbău. Acesta se dezlănţuise într-un 
torent de acuzaţii la adresa foştilor lui superiori, ca şi la 
întreaga tagmă a ofiţerilor, care se spălau pe mâini de toate 
crimele, lăsând să cadă vina pe cei mici. 


— Vă ştiu eu! Corb la corb nu-şi scoate ochii! A încheiat 
Limbău, când s-au auzit cheile gardianului în uşă. 

Ofiţerul s-a oprit în prag şi, fulgerându-l cu privirea, i-a 
atras atenţia că depăşeşte măsura. Făcuse un efort vădit să 
rămână calm şi să nu ridice tonul, însă se înroşise la faţă. 
După plecarea locotenentului, am asistat iar la o criză de 
furie a lui Limbău. S-a revărsat într-un potop de insulte şi 
înjurături ordinare, promițând să se răzbune pe ofiţerul 
care nu voise să se ocupe şi de el. - „îl aranjez eu când mi-o 
veni bine!” repeta el mereu, plimbându-se ca un leu în 
cuşcă. 

În zilele următoare, tema principală a discuţiilor din jurul 
sobei a fost vizita ofițerului. Teohari şi Olteanu erau cei mai 
entuziasmați, fiind convinşi că ceasul eliberării era aproape. 
Dorobanţu şi cu mine eram mai rezervaţi, cu toate că 
trebuia să admitem că anumite fapte concrete veneau în 
sprijinul spuselor ofițerului şi păreau să confirme intenţia 
res-taurării „unei oarecare legalităţi”, cum se exprimase 
chiar el. Întreaga schimbare intervenită în ultimele luni în 
comportarea gardienilor, în condiţiile de detenţie, în 
alimentaţie, în respectarea unor norme de higi-ena, 
scoaterea noastră zilnică la plimbare, vizitele medicale 
periodice etc, toate puteau fi argumente în favoarea noului 
„curs” pe care ni-l anunţase ofiţerul. Ceea ce ni se părea 
însă cel mai semnificativ, în acest sens, era „procesul 
Salcia!” Venea ca o confirmare la afirmaţiile locote-nentului 
cu privire la intenţiile regimului de a pune capăt abuzurilor, 
trăgând la răspundere chiar membri ai aparatului represiv, 
fapt absolut de neconceput până atunci. 

Aşa interpretam atunci instruirea procesului Salcia, 
necunoscând încă, la acea vreme, toate dedesubturile 
afacerii. În contrast cu discuţiile pe te-ma vizitei ofițerului, 
care învioraseră sfatul nostru din jurul sobei, Lim-bău 
devenise tot mai taciturn. Părea tot mai pasiv faţă de ce se 
petrecea sau se vorbea în celulă. Stătea cu ceasurile culcat 
şi cu mantaua trasă peste cap. 


Într-o bună dimineaţă, a ieşit pe neaşteptate din 
indiferența care îl stăpi-nise câteva zile. S-a sculat vesel şi 
bine dispus şi, ca niciodată, s-a apu-cat să măture prin 
cameră, cu şomoiogul de cârpe pe care îl aveam în a-cest 
scop. Mai mult chiar, mi-a luat-o înainte şi l-a ajutat pe 
Teohari să îşi facă patul. Nu mi-am manifestat mirarea, cu 
toate că faptul era de-a dreptul surprinzător. Un schimb de 
priviri cu Dorobanţu mi-a arătat că şi el era tot aşa de 
nedumerit de această bruscă schimbare. Privindu-l cu câtă 
voioşie făcea tot ce până atunci socotise că e slugărnicie şi 
nedemn de el, mi-am zis că, în sfârşit, Limbău se îmblânzise 
şi se dăduse pe braz-dă. Mă încerca chiar un sentiment de 
mândrie, considerându-mă, în par-te, autorul readucerii lui 
la sentimente mai bune. Mă gândeam tocmai să nu fac nici 
o remarcă la schimbarea lui de atitudine, pentru a-i uşura 
ca-lea şi a nu-i leza orgoliul. 

Deodată, însă, în momentul când pe coridor se auzeau 
paşii echipei de gardieni care veneau să facă „deschiderea” 
şi „numărul” de dimineaţă, Limbau s-a repezit la uşă şi a 
început să bată cu pumnii în ea. De data asta, surpriza 
noastră a fost completă. Ne uitam unii la alţii înmărmuriţi, 
convinşi în sinea noastră, că omul înnebunise. 

De pe coridor, ne-a parvenit formula obişnuită: 

— Nu mai bate, bă! 

Vocea gardianului a fost imediat acoperită de ropotul de 
lovituri de pumn şi picioare în uşă şi de strigătele lui 
Limbău: 

— Ajutor! Săriţi că mă omoară! 

Loviturile în uşă erau aşa de insistente iar strigătele de 
ajutor atât de dis-perate că, într-adevăr, se putea crede că 
era vorba de cineva în pericol de moarte. Alarmaţi, 
gardienii şi-au întrerupt cursul programului, au să-rit peste 
celula vecină şi au venit direct la uşa noastră, pe care au 
dat-o de perete, pregătiţi să intervină. S-au oprit însă din 
elanul lor în prag, cam nedumiriţi de scena ce li se înfăţişa. 
Se aşteptau probabil la o în-căierare, ori, în afară de 


Limbău care vocifera în continuare lângă uşă, ne-au văzu 
pe noi patru stând în jurul sobei şi privindu-i, într-o 
atitudine cum nu se poate mai paşnică, aşa cum ne 
surprinseseră evenimentele. Într-o clipă, ofiţerul de serviciu 
şi-a rotit ochii prin cameră, însă nimic nu trăda urmele unei 
bătălii. Toate erau la locul lor. Întorcându-se spre Limbău, 
plutonierul i-a cerut explicaţii pentru scandalul ce-l făcuse. 
Între timp, pe coridor apăruse locotenentul de la 
procuratură, care ne vi-zitase cu câteva zile în urmă. Se 
oprise în spatele plutonierului şi celor trei - patru gardieni 
îngrămădiţi în pragul uşii, care nu-i remarcaseră prezenţa. 

Discuţia ofițerului de serviciu cu Limbău nu părea să ducă 
la lămurirea incidentului. Nestăpânindu-şi furia, acesta din 
urmă continua să răcneas-că, învinovăţind administraţia, că 
după ce că îl ţine închis pe nedrept, acum vrea să-l şi 
omoare. 

— Cine vrea să te omoare, omule? A intervenit 
locotenentul de la procu-ratură, înaintând câţiva paşi 
printre gardienii care, luând poziţia regle-mentară şi 
salutându-1, i-au făcut loc să treacă. 

La lovitura de teatru care a urmat, nu se aştepta nimeni. 
Limbău a întins braţul, m-a indicat pe mine şi i-a răspuns 
ofițerului pe un ton ceva mai calm, dar în cel mai autentic 
limbaj M. A. I., împodobit ca în cele mai negre perioade ale 
închisorii, cu expresiile favorite ale gardienilor când se 
adresau deţinuţilor: 

— Banditul ăsta pe care mi l-aţi băgat în cameră vrea să 
mă omoare! 

Vrea să se răzbune pe mine fiindcă fac parte din M.A.1.! 


Şi, pe nerăsuflate, Limbău a început să înşire tot ceea ce 
făcusem de când fusesem adus în celulă: „Purtasem discuţii 
duşmănoase, instigasem la revoltă, plănuiam să evadez, dar 
mai ales îmi manifestasem ura de moarte împotriva 
partidului şi clasei muncitoare, declarând că, atunci când 
vor veni americanii, toţi comuniştii vor fi împuşcaţi”. Pe 
scurt, era o concentraţie de acuzaţii care constituiau cele 
mai grave delicte şi cri-me ce se puteau săvârşi împotriva 
regimului. lar eu, eram un „bandit“, un „duşman al clasei 
muncitoare”, un „fascist”, un „legionar”, un „agent al 
imperialiştilor americani” etc. Limbău părea să mai aibă 
mul-te de spus, dar ofiţerul l-a întrerupt. Trecând peste 
toată tirada lui Lim-bău, a revenit la întrebarea lui inițiala: 

— Ai bătut la uşă fiindcă spui că voia să te omoare! Cum şi 
când a vrut să te omoare? 

Deconcertat de lipsa de efect a pledoariei iui, Limbău a 
părut să se recu-leagă un moment, înainte de a răspunde. 
Ofiţeiul a insistat: 

— Cum a vrut să te omoare? 

De când intrase în celulă, locotenentul nu-şi aruncase 
decât de câteva ori ochii în direcţia grupului nostru de 
lângă sobă. Totuşi, nu-i putuse scăpa stupoarea întipărită pe 
feţele noastre, la auzul afirmațiilor lui Limbău. Mimica 
noastră a devenit şi mai expresivă, când Limbău s-a decis să 
răspundă întrebării puse de ofiţer: 

— Vrea să mă strângă de gât în timpul somnului. Noaptea 
stau mai mult treaz. Uitaţi-vă ce măsuri a trebuit să iau ca 
să mă pot apăra. 

Limbău se repezise la patul lui, ridicase pătura în dreptul 
căpătâiului şi scosese la iveală două bucăţi de lemn de foc. 
Cu toate că raţia de com-bustibil, şi aşa foarte redusă, mai 
era la rândul ei împărţită în alte porţii şi mai mici, spre a 
alimenta cât mai economic soba şi a întreţine cât mai mult 
timp focul, nimeni dintre noi nu observase dispariţia celor 
două bucăţi de lemn. Triumfător, arătând cu o mână 


lemnele din pat şi cu ce-lălalt braţ întins acuzator spre 
mine, Limbău îi striga locotenentului: 

— Mutaţi-l pe banditul ăsta din cameră! Luaţi-l pe 
instigatorul ăsta din-tre noi! 

Faţă de atâtea minciuni şi reacredinţă, mă simţeam 
dezarmat, mai ales că fuseseră prezentate în formele 
demagogice marxiste, iar arbitrul purta u-niforma 
regimului. Considerând partida pierdută, mă resemnasem 
deja şi căutam să văd partea bună a lucrurilor. Mutându-mă 
din celulă, scă-pam de Limbău! Mă aşteptam deci ca ofiţerul 
să curme discuţia şi să-mi spună să-mi iau bagajul şi să ies 
afară. Locotenentul, i s-a adresat, însă, tot lui Limbău: 

— Faptul că dumneata ţi-ai ascuns lemnele în pat nu 
dovedeşte nimic? 

Răspunde-mi la întrebare: Cum şi când a vrut să te 
omoare? 

Vizibil contrariat de insistența ofițerului, Limbău a încercat 
să obţină efectul ce şi-l dorea pe altă cale. Scontând pe 
intimidarea şi teama a-proape organică pe care o inspira 
celorlalţi deţinuţi din celulă, Limbău a ocolit din nou 
întrebarea directă a ofițerului, spunându-i foarte sigur pe 
sine: 

— Întrebaţi-i şi pe ceilalţi despre atitudinea lui. O să vă 
spună şi ei de „instigaţia” pe care a făcut-o în celulă şi cum 
„a criticat partidul şi gu-vernul” şi „a insultat cadrele M. A. 
I.-ului!”, De data asta, ofiţerul s-a întors spre mine: 

— Dumneata ce ai de spus? 

— Absolut nimic, d-le locotenent! 

Cred că răspunsul meu i-a făcut ofițerului o mai bună 
impresie, decât dacă m-aş fi apucat să mă apăr. De altfel, 
tonul şi zâmbetul cu care îmi însoţisem răspunsul 
exprimaseră mai mult decât vobele, şi ofiţerul înţe-lesese 
că, faţă de erormităţile debitate de Limbău, nu consideram 
necesar să mă disculp. 

M-a mai privit o clipă, dar n-a mai insistat şi s-a întors spre 
ceilalţi deţi-nuţi. Colonelul Teohari s-a grăbit să spună că el 


nu ştie nimic, că nu se amestecă şi nu-l interesează 
discuţiile colegilor din celulă, încurcându-se în nişte 
explicaţii confuze, în dorinţa de a împăca şi capra şi varza. 
N-ar fi vrut nici să confirme spusei lui Limbău, pentru a nu 
mărturisi împotri-va mea, dar nici nu îndrăznea să-l 
contrazică. Când ofiţerul şi-a mutat privirea asupra lui 
Olteanu, Teohari uşurat, a tăcut brusc, bucuros să scape de 
propriile lui explicaţii, în care se împotmolise atât de 
penibil. Colonelul Olteanu a declarat şi el că nu ştie nimic 
despre vreo intenţie de agresiune din partea mea, lăsând 
însă să se înţeleagă că nici el nu se preocupa de raporturile 
dintre ceilalţi locatari ai camerei. Apoi, a înce-put să spună 
că, în lipsă de altă ocupaţie, i se întâmplase şi lui să asculte, 
în câteva rânduri, crâmpeie din istorisirile mele, ceea ce nu 
însemna, în-să, că împărtăşea punctele de vedere pe care le 
exprimasem. Limbău, care nu fusese prea satisfăcut de 
declaraţiile lui Teohari, jubila acum, auzindu-l pe Oteanu. 
Lucrurile păreau să ia o întorsătură nefavorabilă pentru 
mine. Olteanu n-a apucat însă să-şi dezvolte ideea. L-a 
întrerupt Dorobanţu, care, făcând un pas înainte, i s-a 
adresat ofițerului: 

— Domnule locotenent, daţi-mi voie să vă spun adevărul şi 
tot ce se pe-trece în această celulă! Oamenilor le e frică să 
vorbească. Se tem de Limbău, care ne terorizează de luni 
de zile! 

Şi, în câteva fraze, Dorobanţu a povestit tot. 

Nu-l mai recunoşteam pe omul rezervat şi prudent de 
până atunci. Calm şi cu vocea sigură, a relatat pe scurt, dar 
cum nu se putea mai clar, des-pre atmosfera de teroare 
stabilită în celulă, şi cum toţi o suportaseră, de teamă ca 
Limbău să nu raporteze administraţiei minciuni pe 
socoteala lor şi astfel să li se agraveze situaţia. În încheiere, 
Dorobanţu a revenit la întrebarea iniţială a locotenentului: 

— Acuzaţia că Ioanid ar fi pus la cale asasinarea lui este o 
poveste în întregime scornită de Limbău, care nu face decât 
să arate la ce mijloace ticăloase e în stare să recurgă! 


Limbău încercase în zadar să-l oprească, strigându-i că 
minte. Ofiţerul îi ordonase să tacă şi îl ascultase pe 
Dorobanţu până la urmă. Apoi, fără nici o vorbă, ieşise pe 
coridor, trăgând uşa după el, dar fără s-o închidă. La un 
semn al lui, unul din gardieni se postase în prag, în dreptul 
uşii întredeschise. Noi rămăsesem nemişcaţi, în aşteptarea 
evenimentelor, toţi, la fel de îngrijoraţi. 

N-am putut desluşi sensul şoaptelor ce ne parveneau de 
pe coridor, dar ne-am dat seama că avea loc un conciliabul 
între locotenentul care ieşi-se din celulă şi ofiţerul de 
serviciu. 

În sfârşit, uşa s-a deschis şi locotenentul a reapărut. Nu 
ne-a venit să cre-dem, când l-am auzit spunând pe un ton 
liniştit, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat: 

— Limbău! la-ţi bagajul şi ieşi afară! 

În clipa următoare, Limbău a izbucnit: 

— În loc să-l luaţi pe banditul ăsta, vreţi să mă luaţi pe 
mine?! Credeţi că nu ştiu că îl favorizați? Doar v-am auzit 
data trecută când aţi venit în celulă şi aţi criticat împreună 
regimul nostru de democraţie populară. Aţi spus că, în 
statul nostru socialist, nu e respectată legalitatea şi că 
organele de Securitate calcă legea! Eu nu ies din cameră 
până ce nu vine comandantul ca să-i spun ce complot s-a 
făcut aici! 

Cu toate că se îmbujorase la faţă, locotenentul n-a mai 
spus nici o vor-bă. A făcut numai un gest cu mâna spre uşă 
şi a ieşit din celulă. În locul lui a intrat în celulă plutonierul 
care purta la braţ banderola de ofiţer de serviciu: 

— Hai Limbău! la-ţi bagajul şi ieşi afară! 

La toate insistenţele, Limbău s-a împotrivit, protestând, 
insultând şi ame-ninţând să-i denunțe comandantului pe toţi 
cei care participau la com-plotul urzit împotriva lui. Văzând 
că nu-l poate determina să părăsească camera, ofiţerul de 
serviciu şi-a pierdut răbdarea şi i-a spus pe un ton 
ameninţător: 


— Te întreb pentru ultima oară: ieşi din celulă sau refuzi 
să execuţi or-dinul? 

— Refuz! Nu ies nici dacă încercaţi să mă scoateţi cu forţa. 
Vreau să-i raportez comandantului! 

— Bine! A zis ofiţerul de serviciu şi, după ce i-a dat ordin 
gardianului să rămână de gardă în pragul uşii, a părăsit 
camera. 

Grupul nostru de lângă sobă, n-a făcut nici o mişcare, 
aşteptând urmarea. Numai Limbău s-a dus şi s-a trântit 
ostentativ pe patul lui, pentru a-şi demonstra hotărârea 
fermă de a nu părăsi camera. Gardianul stătea ne-mişcat în 
uşă şi îşi plimba ochii, mecanic, de la unul la altul, cu o privi- 
re stinsă şi lipsită de orice expresie. Cu toate că nu mă mai 
simţeam di-rect ameninţat, trăiam momentul împreună cu 
ceilalţi, sub aceeaşi stare de tensiune. Paşii care s-au auzit 
pe coridor au venit ca o dezlegare. Uşa s-a dat de o parte. 
Era ofiţerul de serviciu. Nu s-a arătat decât pentru o clipă, 
cât i-a trebuit să cerceteze dintr-o privire situaţia din 
celulă. S-a dat apoi la o parte şi, în locul lui, aproape tot 
cadrul uşii l-a ocupat un plutonier uriaş, flancat în stânga şi 
în dreapta de alţi doi gardieni. Era o figură bine cunoscută 
de toţi deţinuţii, nu numai pentru talia neobişnuită, ci şi 
pentru brutalitatea lui. Plutonierul Roşu era călăul Jilavei; 
exe-cuta deţinuţii condamnaţi la moarte. 

Nu ştiu dacă din cauza acestei sinistre reputaţii sau dacă 
într-adevăr vo-cea lui era chiar aşa de impresionantă cum 
mi s-a părut, dar, când i-am auzit-o, nu mi-am putut stăpâni 
un fior: 

— leşi de bună voie sau te scot eu?! 

Nici nu se stinsese bine ecoul ultimului cuvânt şi a şi 
adăugat, pe un ton mai imperativ: 

— Acum! Imediat! 

Ciudăţenia reacției lui Limbău nu ne-am putut-o explica 
niciodată. La ordinul plutonierului, se sculase ca hipnotizat 
de pe pat, îşi strânsese lu-crurile personale în pătură, şi, 
după ce îi înnodase cele patru colţuri, o luase în braţe şi se 


îndreptase spre uşă, fără să spună o vorbă şi fără să 
privească înapoi. Ajuns în prag, plutonierul Roşu şi-a pus o 
mână pe u-mărul lui şi amândoi au pornit pe coridor. Aşa |- 
am văzut pentru ultima oară pe Limbău. Gardianul 
închisese uşa. Noi am mai rămas o vreme tăcuţi şi nemişcaţi 
lângă sobă, până ce am realizat că într-adevăr scăpa-sem 
pentru totdeauna de Limbău. 

După plecarea lui Limbău, viaţa în celulă se schimbase ca 
prin farmec. Nimeni nu mai avea reticenţele de pe vremea 
când riscam să fim turnaţi, din chiar interiorul celulei. 
Acum, teritoriile erau din nou bine delimita-te, cu uşa ca 
piatră de hotar: de-o parte eram noi, iar dincolo, de cealaltă 
parte a uşii, era lumea administraţiei închisorii. O atmosferă 
destinsă, de bună înţelegere, respect şi toleranţă reciprocă, 
înlocuise teama şi suspi-ciunea care stăpâniseră până 
atunci relaţiile din celulă. 

Scăpat de spaima ce i-o inspirase Limbău, colonelul 
Teohari şi-a arătat adevărata fire. Era de nerecunoscut. 
Vesel şi totdeauna bine dispus, era un izvor nesecat de 
întâmplări hazlii, gata oricând să ni le povestească. 
Delicateţea sufletească pe care i-am descoperit-o, în 
perioada în care am mai stat împreună, mi-a mai şters din 
amintire figura penibilă pe care o făcuse pe vremea lui 
Limbău. Sunt convins că, în condiţii normale de viaţă, omul 
acesta nu şi-ar fi dezvăluit niciodată slăbiciunea, pe care 
cred că nici el nu şi-o bănuise până nu-l întâlnise pe 
Limbău. Nu acelaşi lucru se putea spune despre slăbiciunea 
de caracter şi laşitatea colonelu-lui Olteanu. Lipsit de 
bunătatea din fire pe care o avea Teohari, Olteanu nu se 
iubea decât pe sine, trăsătura dominantă care îl caracteriza 
fiind de un egoism atât de pronunţat, încât nu şi-l putea 
ascunde şi nu se sfia să-l declare cu cinism. Mi-aduc aminte 
cât de indignaţi am fost când ne-a po-vestit un episod din 
timpul războiului. Fusese la un moment dat repar-tizat ca 
ofiţer la statul major al acelei unităţi speciale, cunoscute 
sub nu-mele de „grupul Corne”. Generalul Corne care 


comanda unitatea deve-nise un fel de figură legendară a 
campaniei noastre din Rusia. Se făcuse celebru pentru 
temeritatea acţiunilor lui pe front şi pentru curajul lui 
personal, fiind mereu alături de soldaţii lui în linia întâi. 
Chiar Olteanu în povestirea lui, ne relata despre o astfel de 
acţiune, când, prinşi sub fo-cul unui inamic mult superior, se 
aflau adăpostiţi în spatele rambleului unei şosele, de unde 
nu mai puteau înainta. Pus la grea încercare, mora-lul 
ostaşilor scădea, panica riscând să producă o retragere în 
derută, cu abandonarea poziţiei şi cu pierderi mari în 
rândurile unităţii. Singura sal-vare ar fi fost intervenţia 
artileriei, cu care însă nu se putea lua legătura. Din cauza 
înaintării rapide, nu erau stabilite comunicațiile. Focul 
intens al inamicului împiedica luarea legăturii cu bateriile 
de tunuri. 

Generalul Corne şi-a chemat doi din ofiţerii din statul lui 
major, s-a suit cu ei în maşina de comandament pe care o 
avea la dispoziţie, i-a dat or-din şoferului să iasă în şosea, şi 
cu maximum de viteză să parcurgă dis-tanţa de numai 
câţiva kilometri, până la poziţiile de artilerie. Unul din cei 
doi ofiţeri aşezaţi pe bancheta din spate a maşinii era 
Olteanu. Când automobilul a urcat taluzul şi a început să 
gonească pe şoseaua ce mer-gea o bună bucată de drum 
paralel cu linia frontului, expusă în plin fo-cului inamic, 
Corne, care stătea în dreapta şoferului, s-a sculat în picioa- 
re. A stat aşa tot drumul, sub ploaia de gloanţe, ca şi cum ar 
fi fost la o inspecţie a trupelor în spatele frontului. Din 
dreapta lor venea răpăitul proiectilelor, iar din stânga 
uralele spontane ale soldaţilor noştri, îmbăr-bătaţi de 
atitudinea curajoasă a comandantului lor. Maşina a rezistat 
pi-nă la capăt iar Corne şi-a îndeplinit misiunea ce şi-o 
propusese, cerând sprijinul artileriei şi salvându-şi unitatea 
din poziţia critică în care se afla. 

Pe parcurs, şoferul fusese rănit la un picior, dar putuse 
conduce până la destinaţie. Olteanu şi-a desfăcut cămaşa şi 


ne-a arătat cicatricea lăsată de un glonţ care îl atinsese 
numai superficial la umăr. 

— Cu o palmă mai la stânga şi mă lovea în cap! Eram mort, 
din cauza unui nebun care voia să facă pe eroul! În loc să 
trimită un curier la pozi-ţiile artileriei, a vrut să se ducă 
personal! N-avea decât, dar atunci să se fi dus singur! De 
ce să mă expună şi pe mine, care aveam acasă familie, 
nevastă şi copii! 

Olteanu nu mai contenea cu insultele la adresa iui Corne. 
Şi, necazul lui cel mare: 

— Eu m-am făcut ghem pe jos, în spatele scaunului 
şoferului şi am fost rănit, iar nebunul stătea în picioare şi 
treceau gloanţele pe lângă el fără să-l atingă! 

Apoi, ne-a povestit cum s-a aranjat la ambulanţă ca să fie 
evacuat la un spital în spatele frontului, scăpând astfel de 
Corne, căci: 

— Nebunul s-a întors imediat la unitatea lui, pe linia întâi! 

Ne-a mărturisit, apoi, că o dată ia spital, a făcut uz de 
toate relaţiile pe care le avea, ca să fie mutat şi să plece de 
pe front în ţară, unde a rămas până la sfârşitul războiului. 
Cei mai stânjeniţi de toate cele ce ne poves-tea Olteanu 
eram noi, cei care îl ascultam. El nu se simţea câtuşi de pu- 
ţin jenat de lumina în care se pusese singur. 

Cu intransigenţa caracteristică vârstei, nu m-am putut 
abţine să nu fac anumite aprecieri, privitoare la atitudinea 
lui din timpul războiului, dar Olteanu s-a mulţumit să-mi 
răspundă: 

— Cine n-a fost pe front, nu ştie ce înseamnă să vezi 
moartea cu ochii! 

Felul în care vorbise de Corne îmi sunase în urechi ca o 
blasfemie. Mai ales că ştiam că generalul avusese şi în 
închisoare o ţinută demnă până la sfârşit. A murit ca un 
erou. Nu pe front, ci la Jilava! Cu aceeaşi lipsă de reticenţă, 
cu care ne dezvăluise laşitatea lui de pe front, Olteanu ne-a 
vorbit şi despre oportunismul lui de după 23 august 1944. 
Imediat trecu-se de partea noii conduceri comuniste a 


armatei şi intrase în tagma atât de urâtă a ofiţerilor 
însărcinaţi cu educaţia, cultura şi propaganda, cu-noscuţi 
sub denumirea prescurtată de „ecepişti” (E. C. P). Înarmat 
cu această informaţie primită chiar de la el, de câte ori îl 
vedeam pe Oltea-nu deprimat de soarta lui, nu rezistam 
plăcerii răutăcioase de a-l încu-raja cu formula devenită 
clasică în gura puşcăriaşilor la adresa colabora-ţioniştilor 
regimului, ajunşi şi ei în închisoare: 

— Lasă, d-le colonel, nu fi disperat. Dumneata nu eşti că 
noi un duşman al regimului, care trebuie distrus. Pe 
dumneata numai „te încearcă par-tidul” vreo 10 - 15 ani şi 
apoi îţi dă drumul! 

O discuţie care a avut loc în acea perioadă în camera 
noastră mi-a rămas până azi în amintire. Se discuta despre 
anchete şi despre procedeele Se-curităţii de a smulge 
declaraţii de la cei arestaţi. Fiecare cita cazurile ca-re îi 
erau cunoscute. Se vorbea de torturile de la interogatorii, 
de rezis-tenţa unora din anchetați, dar şi de slăbiciunea 
altora. Venise astfel în discuţie veşnic dezbătută temă: până 
la ce grad de tortură era inadmisibil ca anchetatul să 
semneze declaraţii care să prejudicieze altora şi de la ce 
nivel de chinuri în sus nu i se mai putea reproşa că 
declaraţia făcută era o delaţiune. Diferitele exemple de 
cazuri aduse în discuţie, ca de obicei, nu aveau să aducă un 
răspuns la această întrebare. În acest context, co-lonelul 
Teohari, mare admirator al englezilor, un adevărat prototip 
al „anglofilului” din acele vremuri, a făcut următoarea 
afirmaţie: 

— Sunt sigur că dacă în Anglia s-ar fi instalat un regim de 
teroare ca cel din România, nu am fi asistat la atâtea cazuri 
de capitulări în faţa anche-telor, cum s-a întâmplat la noi. 
Educaţia de caracter a cetăţeanului brita-nic îl face mult 
superior nouă, românilor. 

Aici, a intervenit Dorobanţu. Ne-a cerut voie să ne 
povestească o întâm-plare trăită de el. În timpul războiului, 
primise o însărcinare specială. Avea misiunea să înainteze 


zilnic la preşedinţie un raport confidenţial, privitor la starea 
de spirit a populaţiei, pe care mareşalul să-l găsească 
dimineaţa, pe masa lui de lucru. 

La întocmirea acestui raport, folosea informaţiile de la 
propriul lui ser-viciu din Siguranţa statului, dar şi datele 
furnizate de Serviciul de infor-maţii al armatei. Pentru 
acestea din urmă, se deplasa zilnic la Statul ma-jor. Cu 
ofiţerul de la biroul respectiv din Statul major, Dorobanţu 
era prieten. Aşa se tare că, într-una din zile, când s-a dus la 
el, colegul lui l-a rugat să mai aştepte, fiindcă era ocupat şi 
nu-i putea sorta şi pune la dis-poziţie materialul din ziua 
respectivă, decât mai târziu. Ca să nu se plic-tisească, i-a 
propus să asiste la convorbirea pe care avea s-o aibă peste 
câteva minute. Şi i-a explicat despre ce era vorba: Serviciile 
de informa-ţii germane, cu care colaboram ca aliaţi, ne-au 
cerut să le predăm doi ofiţeri de aviaţie britanici, care se 
găsesc în prizonierat la Timiş. Avioanele lor fuseseră 
doborâte în timpul unui raid asupra Ploieştilor iar ei 
reuşiseră să se salveze cu paraşutele. Cererea germană 
ajunsese până la biroul mareşalului, care o respinsese 
categoric. Era o chestiune de su-veranitate. Inamicul căzut 
în mâna trupelor noastre, şi mai ales pe terito-riul ţării, era 
prizonierul nostru. Nemţii insistau, însă, argumentând că 
cei doi englezi erau specialişti în construcţii aeronautice, că 
în această calitate lucraseră într-o fabrică de avioane şi 
cunoşteau, în acest dome-niu, anumite secrete de extremă 
importanţă pentru războiul pe care îl purtam împreună ca 
aliaţi. 

Mareşalul rămăsese însă ferm pe poziţie, aşa că, neavând 
încotro, nemţii cedaseră, acceptând calea sugerată de 
autorităţile româneşti. Serviciile germane predaseră deci 
dosarul privitor la cazul ofiţerilor englezi Statu-lui major de 
la Bucureşti, urmând ca acesta să încerce să obţină de la 
prizonieri informaţiile dorite, pe care să le comunice apoi 
nemților. Cu cercetările fusese însărcinat ofiţerul, prietenul 
lui Dorobanţu. Primise dispoziţia să obţină informaţiile cu 


orice preţ! La acest prim interogato-riu al aviatorilor 
englezi a asistat Dorobanţu, aşezat ca spectator într-un colţ 
mai retras al biroului. Mai erau de faţă, un un alt ofiţer 
român şi un translator. Englezii, aduşi chiar atunci de la 
Timiş, unde se aflau inter-naţi, au fost introduşi în birou. Cei 
doi ofiţeri români s-au sculat în pi-cioare. S-au schimbat 
saluturi militare, şi-au strâns mâinile şi s-au făcut 
prezentările. Englezii au fost invitaţi să ia loc, au fost 
întrebaţi dacă vor cafea şi s-au oferit reciproc ţigări. S-a 
instalat o atmosferă destinsă, s-au schimbat amabilităţi, s- 
au făcut chiar glume, ambele părţi întrecându-se într-o 
curtoazie tipică unui cavalerism al ofiţerilor de altădată. Şi, 
în fi-ne, s-a venit şi la subiect. Ofiţerul român le-a explicat 
situaţia, fără as-cunzişuri. Le-a spus cum fuseseră ceruţi de 
nemți şi motivele pentru ca-re autorităţile române 
respinseseră cererea. Le-a vorbit de insistenţele germane şi 
de refuzul categoric al mareşalului de a-i preda. Când le-a 
spus de ce îi invitase la el în birou şi ca aştepta de la ei, cei 
doi englezi s-au schimbat la faţă. Ca la o comandă, amândoi 
s-au ridicat indignaţi în picioare. În cuvinte pline de dispreţ, 
au dat de înţeles că nu se aşteptau ca tocmai un ofiţer să le 
ceară altor ofiţeri să-şi trădeze ţara. lar dacă noţiunea de 
onoare nu era cunoscută în armata română, ei, ca ofiţeri ai 
armatei regale britanice, nu înțelegeau să mai continue 
dialogul şi ce-reau să fie trimişi înapoi în lagăr. Ofiţerul 
român nu şi-a pierdut cum-pătul şi, cu acelaşi calm, le-a 
explicat gravitatea situaţiei: ne aflam în conflict armat iar 
cazul lor nu mai putea fi tratat după regulile obişnuite ale 
războiului, deoarece era de competenţa serviciilor de 
informaţii. Din păcate, aceste servicii sunt obligate să nu 
ţină seamă decât de o singură lege, cea a intereselor 
superioare ale ţării. Principiu care stă la temelia tuturor 
serviciilor de informaţii ale tuturor ţărilor, inclusiv al 
Angliei. Metodele lor de lucru sunt identice, iar procedeele 
la care recurg pentru a obţine ceea ce doresc, sunt la fel de 
lipsite de scrupule. Faptul că ei se aflau în prizonierat la 


români şi nu la nemți era totuşi un avantaj pe care nu 
trebuiau să-l subestimeze. Dacă românii i-ar fi predat, 
soarta lor n-ar fi fost de invidiat, cunoscute fiind condiţiile 
prizonieratului din Germa-nia. Toată pledoaria ofițerului 
părea să nu producă nici un efect asupra englezilor, care îşi 
plimbau ostentativ privirea prin încăpere, ca şi cum nu lori 
s-ar fi adresat. Neobosit, ofiţerul îşi relua monologul cu alte 
ar-gumente, încercând să-i determine să vorbească, dar tot 
ce a obţinut de la ei suna la fel: 

— Nu avem nimic de spus! 

În cele din urmă, ofiţerul s-a sculat în picioare şi, pe un ton 
grav, i-a anunţat: 

— Domnilor, mi-am dat osteneala să vă fac să înţelegeţi 
seriozitatea situaţiei în care vă găsiţi. N-am reuşit, şi îmi 
pare rău. Dispoziţiile pe care le-am primit sunt de a obţine 
de la dumneavoastră informaţiile care ne interesează, cu 
orice preţ. Mă obligaţi să recurg la metode pe care aş fi 
vrut să le evit. Vă întreb pentru ultima oară: vreţi să 
răspundeţi la în-trebările mele? 

Englezii au continuat să tacă, ca şi cum nu ar fi auzit ce li 
se spusese, cu toate că în timp ce li se traduceau vorbele 
ofițerului român, Dorobanţu, care-i observa din colţul lui, i-a 
văzut pălind. Ofiţerul a deschis uşa bi-roului şi a dat un 
ordin plantonului de pe coridor. La scurtă vreme, uşa s-a 
deschis din nou şi în cadrul ei au apărut trei plutonieri 
deosebit de impozanţi, prin felul în care se prezentau. Nu 
atât datorită uniformelor lor îngrijite, cât a aspectului fizic. 
Erau neobişnuit de înalţi şi voinici. Nişte adevăraţi atleți. 
Dorobanţu avea să afle de la prietenul lui că faptul nu era 
întâmplător. El dăduse în mod special ordin să-i fie trimişi 
trei din cei mai voinici şi arătoşi plutonieri din corpul de 
pază al Statului major, care să impresioneze prin apariţia 
lor. Încadraţi de cei trei sub-ofiţeri şi urmaţi de translator şi 
de al doilea ofiţer care asistase la între-vedere, aviatorii 
englezi au părăsit biroul. 


Rămas singur cu Dorobanţu, prietenul lui şi-a manifestat 
nemulţumirea şi dezamăgirea că nu realizase nimic. Mai 
avea o slabă speranţă care, dacă nu se va împlini în 
următoarele minute, însemna eşecul definitiv, deoarece 
ordinul adevărat pe care îl primise era ca cercetările să se 
o-prească la acest punct şi cei doi englezi să fie trimişi 
înapoi în lagăr. Cum avea să se rezolve în acel caz problema 
cu nemţii nu mai ştia, fiindcă nu era de competenţa lui. N- 
au apucat să schimbe mai multe impresii, că a sunat 
telefonul. Ofiţerul a ridicat receptorul şi faţa i s-a luminat: 

— Veniţi cu ei în birou! 

După câteva clipe, uşa s-a deschis în faţa aceluiaşi grup, 
care cu puţin înainte părăsise biroul. La un semn al 
ofițerului, plutonierii au rămas pe coridor, lăsându-i numai 
pe ceilalţi să intre. Englezii, roşii la faţă, cam ciufuliţi şi cu 
hainele în dezordine, încercau să-şi regăsească calmul, re- 
fugiindu-se într-o atitudine de rigiditate militară. Cel mai 
mare în grad din ei a luat cuvântul, cerând să fie pus în 
contact cu un reprezentant al Crucii Roşii, pentru a 
protesta împotriva tratamentului la care a fost su-pus, 
contravenindu-se legilor internaţionale care reglementează 
statutul prizonierilor de război. În aceste circumstanţe, 
lipsit de apărare în faţa brutalităţii, se vede silit să accepte 
să se supună interogatoriului, spre a evita alte umilinţe şi 
jigniri ce s-ar putea aduce uniformei pe care o poartă şi 
onoarei lui de ofiţer. Ţinea însă să sublinieze că, ceea ce se 
săvârşea împotriva lor, era un abuz, de care cei vinovaţi vor 
trebui să răspundă. 

Ofiţerul nostru l-a asigurat că ia act de protestul lor, că îl 
va comunica ierarhic mai sus, el însuşi nefiind decât un 
executant al ordinelor superi-orilor săi. S-a mai scuzat o 
dată pentru neîndemânarea lui de a nu-i fi putut face să 
înţeleagă gravitatea situaţiei şi a le fi evitat astfel neplăce- 
rile avute, şi i-a poftit să-l însoţească într-un alt birou, unde 
vor sta de vorbă cu un specialist în probleme de construcţie 
de avioane. Când s-a întors ca să-i predea lui Dorobanţu 


hârtiile pe care acesta le aştepta, ofiţerul îşi freca mâinile 
mulţumit. 

— Când te gândeşti că mi-am pierdut toată dimineaţa cu ei 
fără nici un rezultat şi plutonierii noştri, cu numai câteva 
palme, au rezolvat imediat problema! 

Cel mai afectat, nu atât de cele păţite de piloţii englezi, cât 
de capitularea lor în anchetă, a fost colonelul Teohari. 
Dorobanţu trăgea, însă, din această întâmplare, 
următoarea concluzie: 

— Cred că în fiecare popor se găsesc reprezentaţi, în 
aceeaşi proporţie, indivizi din fiecare categorie, de la laşi la 
curajoşi, de la oneşti la necin-stiţi etc. Dar, înclin să cred că 
oamenii obişnuiţi să trăiască sub un regim al legalităţii şi 
care nu cunosc abuzul, atunci când se întâmplă să fie con- 
fruntaţi cu el, sunt mult mai vulnerabili. În acest sens, cred 
că şocul pe care l-ar suferi un englez, la prima lovitură, într- 
o anchetă a Securităţii, ar fi cu mul mai mare decât ceea ce 
ar resimţi un biet român după o în-treagă săptămână de 
torturi în beciurile de la Interne. Cu aceste ultime 
consideraţii, Dorobanţu s-a mai reabilitat puţin în ochii 
colonelului 'Teo-hari. 

Perioada petrecută în acea vreme în Jilava aveam s-o 
ţinem minte ca una din cele mai blânde din toată detenţia. 
De multe ori în anii următori regimul în închisorile în care 
ne aflam ne-a dat ocazia să ne întoarcem cu gândul înapoi şi 
să exclamăm în glumă: Unde sunt vremurile de altă-dată 
din Jilava! În afară de frigul umed şi pătrunzător, alte 
suferinţe nu am avut de îndurat. Mâncarea, cu mici variaţii 
de la o zi la alta, era în general acceptabilă şi aproape 
suficientă. Sfertul de oră de plimbare zilnică era, de reguliă 
respectat. În afară de momentele de la ora deschi-derii, 
distribuirii mesei şi a închiderii, cu gardienii nu prea aveam 
de-a face în restul zilei. După plecarea lui Limbău, au mai 
venit un timp să ne observe prin vizetă. Apoi, vizitele s-au 
rărit, din ce în ce, pe măsură ce s-au convins că în camera 
noastră era linişte şi nu se petreceau lu-cruri suspecte, care 


să necesite intervenţia lor. Cu toate că de pe coridor ne mai 
parvenea ecoul câte unui conflict cu locatarii altor celule, 
noi nu am dat ocazia nici unei neînţelegeri cu gardienii care 
nu ne-au mai şica-nat în nici un fel. Am reuşit astfel să ne 
câştigăm, numai liniştea, dar, aş putea spune, chiar un 
oarecare respect din partea gardienilor. Asta ne-a ajutat, cu 
atât mai mult, să ne putem practica micile noastre activităţi 
nepermise, cu mai puţine riscuri de a fi prinşi. 

Ore întregi pe zi mă îndeletniceam cu scosul de aţă din 
saltelele de paie şi cusutul şi cârpitul hainelor mele şi ale 
celorlalţi. L.a sosirea mea în ce-lulă eram singurul posesor 
de ac. Acum, fiecare avea ascuns câte un ac, fie în tivul 
hainelor, fie în talpa bocancului. Găsisem pe jos, în curtea 
de plimbare o bucăţică de sârmă de cupru, ce-i drept cam 
moale, dar din ca-re confecţionasem totuşi câteva ace 
întrebuinţabile. Îmbogăţisem inven-tarul camerei şi cu un 
joc de table. Pulurile şi zarurile din miez de pâine le ţineam 
ascunse în saltea, iar câmpul de joc, trasat cu săpun pe 
pătură, era scuturat şi făcut) să dispară, de îndată ce 
partidele se încheiau sau se anunţa vreun pericol. Dintr-o 
bucăţică de fier, găsită printre brichetele de cărbuni, îmi 
făcusem un „costică”, demn de invidiat. Mic şi uşor de 
ascuns, tăia ca briciul. Ore îl şir, îl şlefuisem pe marginea de 
ciment a firidei ferestrei, până ce îi dădusem forma dorită, 
iar tăişul i-l ascuţisem pe o piatră culeasă din curtea de 
plimbare. Cu aceeaşi piatră, care îşi a-vea ascunzătoarea în 
sobă, băteam în perete şi ţineam legătura cu Titi 
Coşereanu, din camera vecină. Ne limitam, şi eu şi el, numai 
la câteva semnale zilnice de recunoaştere, pentru a 
constata că ne aflam încă, fie-care, în celula noastră. 
Zidurile fortului, groase cam de un metru, făceau 
comunicaţia dificilă, mai ales că pe vremea aceea nu ştiam 
niciunul „morse” şi ne chinuiam să ne înţelegem, bătând 
alfabetul zis „A. F. L. R.” de care am mai vorbit. 

Cu măsurile de precauţie la care participam toţi, fie 
scrutând cu urechea la uşă zgomotele de pe coridor, fie 


stând de vorbă în dreptul vizetei, pentru a acoperi 
activitatea nepermisă a celorlalţi, nu am fost niciodată 
surprinşi asupra faptului. De asemenea, la percheziţiile 
aproape săptă-mânale, am ieşit întotdeauna cu faţa curată, 
gardienii nedescoperind ni-ciodată nimic. Cu preţul acestei 
prudenţe, reuşisem să le adormim vigi-lenţa şi suspiciunea, 
convingându-i că nu ieşim din litera regulamentului şi ne 
câştigasem liniştea din partea lor. Astfel, în celula noastră 
se insta-lase o viaţă de rutină, zilele scurgându-se tihnit şi 
netulburate de cei de pe coridor. Intrasem într-o 
monotonie, căreia nu i se mai putea întreve-dea sfârşitul. 
Cu toate că ştiam că, în închisoare, orice schimbare aducea 
cu sine nelinişte, nesiguranţă şi teamă de necunoscut, 
începusem să do-resc o intervenţie a administraţiei, care să 
provoace puţină mişcare în celula noastră, unde lâncezeam 
ca într-o apă stătută. Dorită dar şi temu-tă, schimbarea 
după care tânjeam s-a mai lăsat aşteptată o bucată de vre- 
me. 

Un fapt nou a venit totuşi să ne mai scoată din amorţirea şi 
plictisul zilnic. Într-o noapte, târziu după stingere, am fost 
treziţi din somn de zgomotul zăvoarelor. Primeam un nou 
chiriaş! Omul care a intrat pe uşă era înalt şi voinic. Mergea 
puţin legănat şi păşea apăsat. Era gros îmbrăcat. Pe scurta 
de dimie şi căciula de oaie sclipeau stropi de apă de la 
lapoviţa de afară, iar pe bocanci avea noroi proaspăt. 
Gardianul a în-chis uşa în urma lui iar omul a mai înaintat 
câţiva paşi în celulă, şi-a spus numele şi ne-a salutat. Când 
şi-a scos căciula din cap, am rămas uimit: avea părul mare, 
nu era tuns cu maşina, ca noi! Părea să vină di-rect din 
libertate, ceea ce ştiam că nu e posibil. In Jilava nu puteai a- 
junge, decât după cel puţin câteva luni de la arestare. 
Lunile acelea pe-trecute în anchetă lăsau urme vizibile, 
punându-ţi prima pecete, care fă-cea să nu mai poţi fi 
confundat cu un om liber. Ori, omul care intrase nu purta 
stigmatele puşcăriaşului. Nu era nici tras la faţă, nu avea 
nici pa-loarea caracteristică, nici ochii încercănaţi ai celui 


venit din beciurile Securităţii. Dimpotrivă, era roşu la faţă şi 
dădea impresia omului sănă-tos şi viguros, trăit în aer liber. 
Pe de altă parte, nu se purta ca unul care lua pentru prima 
oară contact cu o celulă de puşcărie. Nici o urmă de 
spaimă, uimire sau curiozitate pe figura lui. Intrase în 
celulă, de parcă i-ar fi fost cunoscută, ca la el acasă. 

— Văd că nu-i nici un pat liber! Au fost primele lui vorbe, 
după ce se prezentase şi ne salutase. 

Fiind cel mai tânăr şi mai slab din cameră, l-am invitat să 
împartă patul cu mine până dimineaţa, când vom încerca să 
obţinem de la gardian un pat în plus. Omul mi-a mulţumit şi 
mi-a spus că e frânt de oboseală, fi-indcă nu dormise deloc 
nici o noapte înainte. Ne-am culcat cu toţii, lă-sând pe a 
doua zi obişnuitele întrebări cu care era, de obicei, asaltat 
ori-ce nou venit într-o celulă. 

Ne-am culcat „cap la picioare” ca să avem mai mult loc în 
pat şi, după felul în care s-a acoperit cu jumătatea mea de 
pătură, mi-am putut iar da seama că noul venit era 
acomodat la viaţa de puşcărie. Fără să mă mai consulte, şi-a 
întins scurta de dimie îmblănită peste amândoi, şi-a făcut 
semnul crucii, zicând un „Doamne-ajută”, care mi-era 
adresat şi mie în chip de noapte bună şi în câteva clipe a 
adormit. În sforăiturile tovară-şului meu de pat şi sub 
căldura scurtei cu miros de blană de oaie umedă am 
adormit şi eu. Dimineaţa, la deschidere, am cerut un pat 
pentru noul venit. L-am obţinut. După terminarea 
programului obişnuit (împărţitul terciului, deşertatul tinetei 
şi plimbarea în ţarcul din curte), când nimic nu mai venea 
să tulbure liniştea celulei până la masa de prânz, am ascul- 
tat povestea noului nostru colocatar. 

De felul lui, era ţăran dintr-un sat de lângă Craiova. 
Năpasta colectivi-zării îl scosese însă din rosturile lui. 
Neacceptând să intre în „colectiv”, autorităţile locale îi 
inventaseră o culpă falsă, pentru care fusese judecat şi 
condamnat ca delincvent de drept comun la câţiva ani de 
închisoare. Îşi executase pedeapsa prin diverse 


penitenciare şi colonii de muncă, în-tre care lagărul de la 
Salcia. Fiind voinic şi sănătos, muncise tot conşti-incios şi 
fusese apreciat pentru hărnicia şi disciplina lui. Ajunsese, 
ast-fel, unul din brigadierii de la Salcia şi din această poziţie 
fusese eliberat cu câteva luni înainte, când îi expirase 
condamnarea. Reîntors acasă, şi-a găsit gospodăria în 
paragină şi pământul colectivizat. Ca să-şi poată hră-ni 
familia, plecase din sat în căutare de lucru. Muncise astfel 
câteva luni pe diverse şantiere de construcţii din judeţ, 
mutându-se de la un loc la altul, după cum se iveau ocaziile 
de lucru. Ca muncitor flotant, omisese să-şi mai anunţe 
domiciliul la Miliție, de fiecare dată când se muta. Aşa se 
face că, la deschiderea procesului administraţiei lagărului 
Salcia, când acuzarea a avut nevoie de depoziţia lui, citaţia 
nu l-a găsit la adresa lui din satul natal. Fiind unul dintre 
foştii brigadieri de la Salcia, care nu se făcuse unealta 
administraţiei la crimele şi actele de bestialitate săvârşite în 
lagăr, fusese menţionat de către fostele victime scăpate cu 
viaţă ca u-nul care putea depune mărturie despre 
atrocitățile comise. Cum data procesului se apropia, cazul 
lui fusese dat pe mâna Securităţii, care, cu două zile în 
urmă, îl descoperise pe şantierul unde lucra şi îl înaintase 
de urgenţă, sub stare de arest, la Jilava, pentru a-l ţine la 
dispoziţia tri-bunalului. Aşa ajunsese bietul om la noi în 
celulă şi urma să rămână sub stare de arest, până ce avea 
să compară ca, martor al acuzării în faţa tri-bunalului. Până 
şi tânărul locotenent de la Procuratură, care tocmai ne-a 
vizitat în acele zile, l-a sfătuit să aibă răbdare şi să accepte 
situaţia. I-a explicat că formalităţile pe care le-ar 
întreprinde, pentru a-i obţine elibe-rarea de sub starea de 
arest, ar dura aşa de mult, încât ar depăşi data la care se va 
înfăţişa la proces, când, imediat după ce va depune 
mărturie, va fi automat pus în libertate. 

De altfel, nea Gheorghe, cum îi spuneam, nu manifesta nici 
un fel de nerăbdare sau îngrijorare. Se obişnuise să 
primească, cu calm şi seni-nătate, loviturile soartei. Cu 


înţelepciunea lui ţărănească, nu se revolta şi nu se frământa 
zadarnic în faţa nedreptăţii. 

— Când omul se ştie curat, nu trebuie să-i fie frică de 
nimic. Are El, Dumnezeu grijă! 

Şi cu asta, considerând problema lui încredinţată în mâini 
bune, nea Gheorghe se trezea în fiecare dimineaţă în 
aceeaşi stare de spirit, deter-minată de un echilibru 
sufletesc, demn de invidiat. Regret că toate efor-turile pe 
care le-am făcut, ca să-mi reamintesc numele întreg al lui 
nea Gheorghe, au rămas fără succes. Cu toate că nea 
Gheorghe era din fire un om tăcut, mi s-a părut totuşi în 
mod special reticent când venea vorba de lagărul de la 
Salcia. La întrebările noastre nu răspundea decât super- 
ficial. Nu intra în amănunte, nu povestea întâmplări cu 
nume şi fapte concrete, se limita la generalităţi. Câteva zile 
mai târziu, într-o diminea-ţă, l-au scos din celulă. Afară nu 
se luminase încă. Când l-au adus îna-poi, se lăsase noaptea. 
Stătuse cea mai mare parte a zilei prin diverse ce-lule şi 
camere de aşteptare din clădirea tribunalului, într-o izolare 
abso-lută. În sala de judecată fusese introdus de două sau 
trei ori, numai pen-tru a răspunde la nişte întrebări după 
care fusese ţinut cu tot atâta grijă, departe de orice 
contacte. 

Ceea ce văzuse şi auzise în acele scurte înfăţişări 
produsese asupra lui o puternică impresie. Reîntors în 
celulă, se aşezase pe marginea patului, cu coatele pe 
genunchi şi capul proptit în palme. A rămas aşa nemişcat, 
îngândurat şi tăcut. Văzându-l tulburat şi fără chef de 
vorbă, l-am lăsat în pace. Abia după „număr” s-a apropiat 
de grupul nostru din jurul sobei, care mai emana ceva 
căldură şi a început să vorbească. Îi văzuse pe toţi acuzaţii 
din boxă, recunoscând cu greu în fiecare din ei pe foştii 
satrapi care tăiau şi spânzurau la Salcia, pe vremea când îi 
avusese şi el de stă-pâni. 

— Erau ca lupii încolţiţi! Spunea el. Înfricoşaţi, dar 
totodată gata să fo-losească orice prilej şi mai ales orice 


mijloc, numai să-şi scape pielea. 

Se pare că, la prima şedinţă a procesului, „lotul Salcia” 
intrase în boxă cu zâmbetul pe buze şi aerul triumfător al 
vedetelor care se prezintă pu-blicului, convinse că totul nu 
era decât o farsă ce se juca pentru ochii pu-blicului. Nu 
puteau concepe ca reclamaţiile unor „deţinuţi” împotriva 
unor „cadre M. A. |.” să fie luate în serios şi, cu atât mai 
puţin, într-un astfel de caz, „justiţia” să le dea dreptate şi 
să-i condamne pe cei care purtau uniforma Ministerului de 
Interne. Până la ziua înfăţişării lui nea Gheorghe în instanţă 
avuseseră deja loc mai multe şedinţe ale procesu-lui şi cei 
din boxă îşi mai pierduseră încrederea în imunitatea lor de 
M. A. I.-şti. Lucrurile nu mergeau deloc aşa cum se 
aşteptaseră. 

Procuratura îşi întemeia acuzaţiile pe fapte reale, pentru 
care tribunalul cerea acte doveditoare şi depoziţii de 
martori, reţinându-le, pe măsură ce se dovedeau exacte. 
Văzând că toate crimele săvârşite la Salcia erau date în 
vileag până în cele mai mici amănunte şi că de fapt 
tribunalul căuta a-cum să stabilească gradul de 
responsabilitate al fiecărui acuzat, între cei din boxă se 
dezlănţuise o adevărată luptă pentru supravieţuire, fiecare 
căutând să se disculpe, aruncând vina asupra celuilalt. Timp 
de mai bine de o săptămână, nea Gheorghe a fost zilnic dus 
la proces. Luat cu noap-tea-n cap din celulă, se întorcea 
abia seara, aducându-ne de fiecare dată noi informaţii. 
Erau numai fragmente din dezbaterile procesului, la care 
asistase pe durata prezenţei lui în sală, când era introdus 
pentru a fi inte-rogat. Astfel, într-una din zile, fostului 
comandant de la Salcia i s-au ce-rut explicaţii în privinţa 
unui ordin pe care îl dăduse şi care costase viaţa mai multor 
deţinuţi. Fostul comandant de la Salcia a respins acuzaţia, 
aruncând toată vina asupra colonelului Coler (cel pe care îl 
întâlnisem ca director la Aiud şi care avea în sarcina lui şi 
toate lagărele de muncă forţată din ţară) şi asupra 
directorului general al penitenciarelor. (Cred că pe acesta îl 


chema Baciu.) În timpul unei inspecții la Salcia, cei doi îi 
reproşaseră (spunea el) neexecutarea unor lucrări şi 
neîndeplinirea pla-nului. Comandantul justificase 
rămânerea în urmă a lucrărilor, prin iarna grea şi timpurie 
care se abătuse asupra regiunii. 

I se replicase că munca cu deţinuţi se face pe orice vreme. 
EI le explica-se că lagărul nu primise echipamentul de iarnă 
prevăzut pentru deţinuţi şi că aceştia refuză să iasă la 
muncă dezbrăcaţi şi desculți. Aici, coman-dantul de la 
Salcia a citat în instanţă cuvintele lui Coler (pe care le re- 
produc şi eu, întocmai cum le-am aflat de la nea Gheorghe): 

— Aici nu-i muncă voluntară, tovarăşe! Pune parul pe ei şi 
scoate-i la muncă imediat! 

Fostul comandant se considera absolvit de orice culpă, 
cerând aducerea lui Coler în instanţă, spre a mărturisi în 
faţa tribunalului că îi dăduse a-cest ordin, pe care el, ca 
subaltern, nu făcuse decât să-l execute. Cu toate că spusele 
lui Coler au fost confirmate din boxă de încă unul din ofiţerii 
lagărului, care fusese de faţă când le rostise, judecătorul n- 
a ţinut seamă de aceste declaraţii. A dat limpede de înţeles 
că responsabilităţile pentru crimele de la Salcia se opresc la 
nivelul membrilor administraţiei lagă-rului, cu atât mai 
mult, cu cât fostul comandant nu putea prezenta tri- 
bunalului un ordin scris din partea lui Coler. În altă seară, la 
întoarcerea lui în celulă, nea Gheorghe ne-a povestit un alt 
episod de la proces, pe care, cu toată trecerea anilor, nu l- 
am uitat: La citirea actului de acuzare al unuia din milițienii 
de la Salcia, în faţa lungului şir de abuzuri menţi-onate, 
brutalităţi, bătăi şi torturi de o inimaginabilă cruzime 
săvârşite de inculpat împotriva deţinuţilor, de pe urma 
cărora unii rămăseseră in-firmi iar alţii îşi pierduseră chiar 
viaţa, preşedintele completului de ju-decată, impresionat de 
bestialitatea faptelor, nu şi-a mai stăpânit indig-narea şi l-a 
apostrofat pe acuzatul din boxă. Şi aici, redau textual cuvin- 
tele lui, aşa cum ni le-a citat nea Gheorghe: 

— Ce credeai, mă banditule, că ai de-a face cu politicii! 


Nu mai e cazul să explic de ce am reţinut, chiar după atâta 
amar de vre-me, această poveste. Cu tot atâta fidelitate, am 
mai înregistrat încă o sce-nă din timpul convieţuirii mele cu 
nea Gheorghe. Probabil că memoria a clasat-o în 
compartimentul rezervat umorului negru. Întors de la una 
din şedinţele tribunalului, nea Gheorghe, ca de obicei, ne-a 
pus la curent cu dezbaterile la care asistase în timpul zilei. 
În urma controverselor ivite în privinţa unor deţinuţi 
decedați, despre care acuzarea pretindea că fu-seseră pur 
şi simplu împuşcaţi fără justificare legală, iar apărarea 
susţi-nea că se trăsese asupra lor, numai după somaţiile 
reglementare, pe când încercau să fugă de sub escortă, 
tribunalul s-a găsit în dilemă. Mărturiile neconcludente, şi 
de o parte şi de alta, au determinat instanţa să ia hotă- 
rârea de a trimite o comisie care să investigheze la faţa 
locului, proce-dând la exhumări şi la expertize medico- 
legale. Raportul comisiei avea să reconstituie adevărul, şi 
anume: fie deţinuţii fuseseră împuşcaţi în spate şi de la 
distanţă, şi atunci fusese evadare, fie fuseseră împuşcaţi din 
faţă şi din imediata apropiere, şi atunci se confirma teoria 
acuzării şi era vorba de crimă. 

Atunci am aflat că astfel de expertize medico-legale se 
puteau face, chiar după trecerea a câţiva ani de la deces. 
Ori, în cazul Salcia, dacă nu mă înşel, trecuseră doi ani. 
Până la primirea raportului comisiei, tribuna-lul îşi amânase 
dezbaterile asupra acestei probleme. Nea Gheorghe îşi 
încheiase relatarea şi se apucase să-şi facă patul. Ne 
pregăteam cu toţii de culcare, când şi-a adus aminte de un 
eveniment care putea să facă de-plasarea comisiei la faţa 
locului inutilă. În ultima primăvară petrecută de el în 
lagărul de ia Salcia, apele Dunării, umflate de ploi, 
rupseseră digurile şi inundaseră o porţiune destul de 
importantă de teren. Ori, toc-mai în acea parte a insulei 
erau îngropaţi deţinuţii morţi în lagăr. Nu era un cimitir în 
adevăratul înţeles al cuvântului. Era un colţ de teren necul- 
tivabil, din imediata apropiere a digului, unde se săpase un 


şanţ, servind de groapă comună, care se prelungea pe 
măsura necesităţilor, adică a mortalităţii. La retragerea 
apelor, o parte din cadavre şi oseminte au a-părut la 
suprafaţă şi o dată cu repararea digurilor au fost 
reîngropate de deţinuţii din lagăr. O parte, însă, fuseseră 
luate de apele Dunării, care surpaseră şi mâncaseră din 
malul insulei, spălând, o dată cu pământul, şi mormintele 
nefericiţilor îngropaţi acolo. 

Rămânea acum de văzut, dacă cei căutaţi de comisie se 
găseau printre cei rămaşi în pământ, sau printre cei luaţi de 
ape. După aceste precizări macabre, parcă nu ne-a venit să 
ne culcăm imediat. Rămăsesem fiecare aşzaţi pe paturile 
noastre, reflectând la cele auzite. 

Deodată, nea Crheorghe a izbucnit în râs, dar tot atât de 
repede s-a reţi-nut şi, făcându-şi semnul crucii, a mormăit 
un „Doamne iartă-mă!” În faţa nedumeririi noastre, nea 
Gheorghe ne-a explicat: 

— Mă gândeam ce o să zică comisia, când o dezgropa 
morţii şi o fi să gă sească numai invalizi... Unul fără mână... 
Altul fără picior... Poate şi fără cap! 

Dându-şi seama că nu ne lămurise prea mult cu vorbele 
lui, s-a hotărât să continue. A început cu formula lui 
obişnuită când se apuca de povestit, de care făceam mereu 
haz: „Păi să vă spun...” 

Şi ne-a spus: cadavrele deţinuţilor, care mureau la Salcia, 
erau aruncate sub un şopron în paragină, din afara incintei 
lagărului, până ce venea, cu bacul de la Brăila, medicul 
oficial M. A. I, ca să dreseze certificatul de deces şi să 
autorizeze înhumarea. Vară, iarnă, cadavrele zăceau o zi, 
două, uneori şi o săptămână, sub acoperişul spart al 
şopronului aproape năruit. Vara, administraţia îşi mai dădea 
osteneala să urgenteze venirea doctorului, din cauza 
mirosului care se răspândea până în lagăr, iarna, în-să, nu 
mai era nici o grabă. Cadavrele îngheţau bocnă, în poziţia 
în care căzuseră la aruncarea lor din căruţa cu care 
fuseseră transportate. Într-o primă perioadă, când încă li se 


mai confecţionau un fel de sicrie din lă-zile goale de 
alimente, deţinuţii însărcinaţi să-i îngroape erau obligaţi să 
le spargă cu toporul braţele sau picioarele îngheţate, ca să-i 
poată intro-duce în coşciug. Membrele tăiate erau apoi 
puse alături de corpul astfel ajustat la dimensiunile lăzii. 

Dar nu la dezhumarea acestor cadavre se referise nea 
Gheorghe. În aceste cazuri, chiar dacă va constata 
mutilarea cadavrelor, comisia va găsi totuşi toate părţile 
componente ale corpurilor. Nea Gheorghe îşi amintise de 
dimineţile geroase de iarnă, când ieşea pe poarta lagărului 
la cine ştie ce muncă de Sisif, neproductivă şi zadarnică, 
imaginată de mintea mărginită a administraţiei, care voia să 
îndeplinească „planul”, această veşnic neatinsă himeră a 
sistemului. Se îngâna ziua cu noaptea, când coloana de 
deţinuţi epuizați şi flămânzi, înfruntând gerul şi viscolul, 
şerpuind pe pârtia alunecoasă, se îndrepta spre locul de 
muncă, fie la re-pararea digului, fie la descărcatul vreunui 
bac. Drumul trecea pe lângă şopronul-morgă al lagărului. 
Răcnetele şi înjurăturile escortei stricau li-niştea stepei încă 
adormite şi totodată speriau haita de câini vagabonzi şi 
aproape sălbăticiţi, care bântuiau prin jurul lagărului în 
căutare de hrană şi care peste noapte se înfruptau din 
prada de sub şopron. La trecerea coloanei, fugeau în toate 
părţile, fiecare ducând cu el cite o ciozvârtă smulsă din 
trupurile îngheţate, spre a o roade în linişte, într-un loc mai 
ferit. Nea Gheorghe nu se dumirise niciodată, cum de 
puteau câinii să desprindă, din trupurile îngheţate, membre 
întregi, când deţinuţii abia reuşeau să le desprindă cu 
toporul. Nu o dată avusese ocazia să vadă fugind, din faţa 
coloanei de deţinuţi, câte un câine cu un braţ sau un picior 
întreg, în dinţi. Imaginea membrilor comisiei, stupefiaţi în 
faţa misterului de nedezlegat al acestor cadavre 
incomplete, îl făcuse să pufnească în râs. 

Nea Gheorghe a fost singura sursă demnă de încredere pe 
care am întâl-nit-o, capabilă să-mi descrie grozăviile de la 
Salcia, fără patimă sau ură. De asemenea, fragmentele din 


dezbaterile de la procesul lotului Salcia, la care asistase, au 
fost, cred, singurele mărturii obiective care au ajuns atunci 
la urechile deţinuţilor politici. Toate celelalte informaţii 
despre acest proces, care au pătruns în Jilava prin chiar 
membrii lotului Salcia, arestaţi şi întemnițați în acea 
perioadă împreună cu noi, nu prezentau nici o garanţie de 
autenticitate. Nu numai din cauza calităţii acestor oa-meni, 
mai toţi de aceeaşi teapă cu Limbău, dar şi prin faptul că, 
fiind in-culpaţi şi condamnaţi pentru crimele din Balta 
Brăilei, nu puteau fi decât subiectivi şi interesaţi să 
denatureze adevărul. 

Într-o bună zi, ofiţerul de serviciu a venit şi l-a luat pe nea 
Gheorghe cu tot bagajul din celulă. Când un deţinut îşi 
auzea strigat numele şi apoi formula: „la-ţi bagajul şi ieşi 
afară!” nu ştia niciodată pe ce drum avea să apuce sau ce îl 
aşteaptă. Nea Gheorghe făcea excepţie de la regulă. El ştia 
că pleacă acasă. De aceea, după ce şi-a luat rămas bun de la 
fiecare din noi, înainte de a trece pragul „a tras cu piciorul 
după el, ca să ne fa-că pârtie, să-l urmăm şi noi cât mai 
curând”, cum a ţinut să ne explice, nesinchisindu-se 
nicidecum de gardianul care bătea nerăbdător cu cheile în 


tocul uşii, grăbindu-l. 
X* X* 


* 


Câteva zile mai târziu, am fost şi eu scos din cameră cu tot 
bagajul, dar nu pe pârtia trasată de el. Pe cei cu care 
împărţisem celula în iarna aceea nu aveam să-i mai revăd 
niciodată. Ca de atâtea ori în decursul puşcă-riei, am păşit 
pe coridor cu aceleaşi sentimente împărţite: păreri de rău 
pentru ce lăsam în urmă, temeri pentru ceea ce mă aştepta 
de-aci înain-te, curiozitate pentru necunoscutul care-mi 
stătea în faţă. Cu aceste gân-duri şi preocupări, n-am 
apucat să fac decât câţiva paşi. Chiar în dreptul celulei 
următoare, am fost oprit şi unul din cei doi gardieni care 
mă în-soţeau a descuiat uşa şi l-a scos şi pe Titi Coşereanu 
pe coridor. Bucuroşi de revedere, ne-am îmbrăţişat, fără ca 


paznicii noştri să reacţi-oneze la efuziunile noastre. Numai 
cu câteva luni înainte, ne-am fi ales cu înjurături şi eventual 
cu câţiva pumni. Atmosfera de „destindere” cu care ne 
primise Jilava la sosire părea să mai dăinuie încă. Titi îşi 
părăsi-se celula cu mai puţine regrete ca mine. Printre cei 
câţiva colocatari avu-sese şi el parte de un membru al 
lotului Salcia. Cu toate că fusese unul din ofiţerii lagărului, 
se dovedise a fi la fel de ticălos ca şi Limbău. După mai 
multe conflicte, Titi reuşise să-l pună la punct, dar trebuise 
să renunţe la orice activitate nepermisă în celulă, de teamă 
de a nu fi „tur-nat”. Componenţa camerei lui Titi fusese cam 
aceeaşi cu cea în care stă-tusem eu: în afară de fostul ofiţer 
de la Salcia, încă doi sau trei oameni, toţi în vârstă şi 
necondamnaţi, care zăceau de ani de zile în Jilava. Dacă nu 
mă înşel, printre ei era colonelul magistrat Hotineanu, din 
lotul celor învinuiți de a fi participat la reprimarea grevei de 
la Atelierele Griviţa. 

Între timp, împreună cu gardienii care ne însoțeau, 
ajunsesem la capătul coridorului secţiei, unde galeria se 
lărgea. Am lăsat pe mâna stângă celu-la de izolare în care 
stătusem în prima parte a sejurului nostru în Jilava şi ne-am 
angajat în continuare, pe coridorul celeilalte secţii. Am mai 
mers o bucată şi am fost opriţi în dreptul unei uşi. 
Gardianul a descuia-t-o şi, în timp ce trăgea zăvoarele, 
ajunsesem la convingerea că, de fapt, nu eram decât 
obiectul unei mutări obişnuite, care se practica periodic 
prin închisori. Când uşa s-a dat de perete, dintr-o privire 
am cuprins in-teriorul celulei şi mi-am dat seama că totuşi 
era vorba de o cameră de tranzit pentru deţinuţii: care 
urmau să fie transferați. Vreo zece-cinci-sprezece deţinuţi 
erau deja adunaţi în camera absolut goală. Nu exista nici un 
pat, singura piesă de mobilier fiind o tinetă. Cum am păşit 
pra-gul, am căzut în braţele lui Ion Vorvoreanu. Surpriza 
revederii era reci-procă, cu diferenţa că el ştia că mă aflam 
în închisoare, pe când eu îl lă-sasem cu trei ani în urmă 
liber în Bucureşti şi nu mă aşteptam deloc să-l întâlnesc în 


Jilava. Îl văzusem pentru ultima oară chiar la el acasă, în 
timpul evadării. 

Ion Vorvoreanu reuşise să scape de valul de arestări, în 
cadrul căruia fuseseră ridicaţi toţi cei care lucraseră la 
„Biblioteca engleză” şi toto-dată şi colegii lui de la 
„Misiunea militară britanică” pe lângă care fuse-se ofiţer de 
legătură. Plecase pentru un timp în provincie şi după un 
timp, revenise în Bucureşti, unde nimeni nu părea să 
sinchisească de el. Cu câteva luni în urmă, într-o noapte, 
când se aştepta mai puţin, Securi-tatea îl ridicase. 

După o scurtă anchetă, urmase procesul, cu sentinţa: zece 
ani muncă silnică, pentru crimă de înaltă trădare. Ultimele 
luni le petrecuse în Jila-va, în aşteptarea transferului la 
închisoarea din Piteşti, care, după ulti-mele remanieri, era 
destinată condamnaților pentru înaltă trădare. Era cazul 
tuturor celor adunaţi în cameră, aşa că nu mai încăpea 
îndoială că vom pleca la Piteşti. De la Ion am primit veşti 
proaspete, de mai puţin de un an vechime. Mi-a povestit de 
mama, cu care menţinuse legăturile după arestarea mea. 
M-a pus la curent cu ce se mai întâmplase cu diverşi 
prieteni comuni. O parte fuseseră şi ei arestaţi. Alţii se 
zbăteau cu mize-riile de tot felul ale vieţii cotidiene. Din 
ceilalţi deţinuţi care se aflau în celulă nu mai cunoşteam pe 
nimeni. După obiceiul încetățenit în închi-soare, am trecut 
de la unul la altul şi m-am prezentat. 

Nu mai rețin decât două nume, respectivii neputând trece 
uşor neobser-vaţi. 

De altfel îmi atrăseseră atenţia, de cum intrasem pe uşă. 
Unul din ei, în picioare, depăşindu-i pe toţi din jur în 
înălţime, vorbea cu însufleţire grupului de deţinuţi care îl 
înconjura. Celălalt, dimpotrivă, tăcut şi re-tras, stătea 
aşezat lângă perete, folosindu-şi paltonul împăturit drept 
scaun. Înfăţişarea lui mă intrigase de cum intrasem în 
celulă. Şi nu nu-mai fiindcă contrasta cu toţi zdrenţăroşii 
din celulă, fiind foarte corect şi curat îmbrăcat. Cu 
pantalonii lui gri cu dunga călcată şi haina neagră la două 


rânduri, părea că vine din altă lume. 'Toate aceste detalii 
vestimen-tare, deşi neobişnuite, le-am remarcat abia mai 
târziu. Ceea ce mă izbise mai întâi la el era cu mult mai 
surprinzător: purta barbă! O barbă mare, căruntă, tunsă şi 
potrivită cu îngrijire. Rareori văzusem, chiar afară, o barbă 
aşa de frumoasă. 

Pentru puşcărie, unde portul bărbii era interzis, apariţia 
era mai mult decât stranie. Dar, insolitul personajului nu se 
oprea aici. Pe piept îi atâr-na o cruce de lemn, de 
dimensiune apreciabilă (vreo 10-15 cm înălţi-me), iar în cap 
purta un fel de potcap, dintr-un material negru, lucios. Într- 
o situaţie normală n-ar fi fost nimic mai firesc decât să 
constat că era vorba de un preot, dar în închisoare, unde 
toţi preoţii închişi nu se deosebeau cu nimic la înfăţişare de 
ceilalţi deţinuţi laici, această conclu-zie nu-şi mai avea o 
justificare logica. Şi, totuşi, omul era preot! S-a prezentat: 
episcopul Leu. Vasile Leu. Omul nu era prea vorbăreţ, dar, 
tocmai, prin tăcerea, atitudinea lui rezervată şi ţinuta plină 
de demnitate, impunea respect. Desigur că, la această 
impresie contribuia în mare mă-sură şi îmbrăcămintea care 
îl diferenţia atât de mult de noi ceilalţi, dar mai ales 
potcapul şi crucea. În cele câteva ore pe care le-am 
petrecut în celula de tranzit, pe măsură ce aflam câte ceva 
despre episcopul Leu, fie de la el personal, fie de la ceilalţi 
deţinuţi, eram tot mai intrigat. 

Mergeam din surpriză în surpriză! În loc ca fiecare nouă 
informaţie, ce mi-era destăinuită, să-mi precizeze 
trăsăturile personajului, dimpotrivă, mi-l făcea şi mai 
confuz, învăluindu-l tot mai mult în mister. Am aflat astfel de 
la el şi de la alţii, care stătuseră mai înainte cu el de vorbă, 
ur-mătoarele date: în timpul războiului, fusese preot - 
confesor militar. Se refugiase apoi în Occident, unde fusese 
uns episcop al românilor din exil. În această situaţie, 
aflându-se la Viena în sectorul american al ora-şului, fusese 
răpit de pe stradă de agenţi sovietici, care îl drogaseră şi 
apoi îl transportaseră în zona lor de ocupaţie din Austria. 


De acolo fu-sese expediat cu avionul la Moscova, închis la 
Lubianca şi anchetat de K. G. B. Fusese interogat despre 
relaţiile ce le avea cu diferite personali-tăţi importante ale 
exilului şi cu oameni politici străini. Pretindea că, fi-ind 
preot, i se acordase favoarea de a purta barbă, cruce şi 
potcap. 

Ruşii îl predaseră apoi Securităţii româneşti, care, după ce 
îl anchetase şi ea, îl trimisese în faţa tribunalului. Fusese 
condamnat pentru crimă de înaltă trădare, la muncă silnică 
pe viaţă. Era o poveste într-adevăr ieşită din comun, chiar şi 
pentru lumea închisorilor. Toţi avusesem partea noastră de 
peripeții de când încăpusem pe mâna Securităţii. Aventurile 
episcopului Leu le depăşeau, însă, pe toate cele pe care le 
auzisem până aci. Şi dacă uneori, pe alocuri, istorisirea lui 
părea neverosimilă, suspi-ciunea nu mă încerca decât o 
clipă. Era suficient să privesc figura vene-rabilă a preotului, 
pentru ca de îndată să alung gândul neîncrederii din mintea 
mea deformată de puşcăriaş, veşnic în alertă şi bănuitor. De 
altfel, n-a trecut mult şi aveam să asistăm la o scenă pe cât 
de impresi-onantă, pe atât de spectaculoasă, prin care 
Episcopul şi-a cucerit admi-raţia întregii camere, făcându- 
ne să nu mai fim încercaţi de dubii în pri-vinţa lui. După 
paşii de cizme şi diferite zgomote nedesluşite care ne-au 
parvenit de pe coridor, ne-am dat seama că ceva se 
pregătea în dreptul celulei noastre. Se făcuse linişte şi 
ascultam, căutând să dăm o interpre-tare mişcărilor de 
dincolo de uşă. În fine, s-au tras zăvoarele şi uşa s-a dat de 
perete. Pe coridor fusese instalată o masă şi un scaun iar 
lângă pe-rete erau îngrămădite bagajele noastre. Fiecare şi 
l-a recunoscut pe al lui. Erau, de la saci de diferite marimi 
care mai de care mai peticit sau chiar confecţionat din 
petice, până la simple baloturi legate cu sfoară. De fapt, 
acestea din urmă nu erau nimic altceva decât paltoane sau 
haine civile, în care fuseseră înfăşurate celelalte câteva 
zdrenţe ale deţinuţilor respectivi. Numai eu eram 
proprietarul unei valize de carton, cu care fu-sesem prins 


atunci când am evadat. Valiza mă însoţise în toate călători- 
ile mele cu dubele, fusese la fel de maltratată la îmbarcări şi 
la debarcări şi mucezise prin tot atâtea magazii, prin câte 
închisori poposisem şi eu. 

Era deformată şi jupuită şi cum închizătorile nu-i mai 
funcționau, o le-gasem cu cureaua de la pantaloni, pe care 
şi aşa nu aveam voie s-o port. Unul din gardieni ne-a 
ordonat din uşă să ne adunăm cu toţii în partea din dreapta 
a camerei. Apoi, pe rând, câte unul am fost chemaţi afară şi 
percheziţionaţi, după cunoscutul tipic al Jilavei. Trebuie să 
te dezbraci în pielea goală şi să-ţi arunci hainele la 
picioarele unui gardian, care, după ce te punea să-i arăţi 
palmele deschise, să deschizi gura, să te în-torci cu spatele 
şi să te apleci, pentru a nu-i scăpa nici un loc necercetat, se 
a apuca pe îndelete să-ţi pipăie fiecare piesă vestimentară 
pe la toate cusăturile. Aşteptai, aşa gol puşcă, în curentul 
de gheaţă al coridorului şi în faţa gardianului îmbrăcat cu 
şubă şi încălţat, cu pâslari, până ce ţi se aruncau iar 
hainele. 'Tot gol, şi cu ele în braţe, înainte de a intra în ca- 
meră ca să te îmbraci, mai trebuia să-ţi alegi bagajul din 
grămada de pe coridor şi să-l pui mai la o parte. Gardianul 
din uşă te dirija apoi înspre peretele din stânga al celulei, 
supraveghind din prag încăperea, ca nu cumva cei 
neperchizionaţi să dea vreun eventual obiect nepermis 
celor deja controlaţi. 

Operația începuse de câteva minute şi părea să se 
desfăşoare fără inci-dente. Vreo cinci-şase deţinuţi 
trecuseră prin control şi se întorseseră în cameră, când i-a 
venit rândul şi episcopului Leu să iasă afară. Se pregă-tea 
tocmai să-şi scoată haina în faţa gardianului, când acesta, 
remarcân-du-i crucea şi nevăzând în ea decât un obiect 
interzis care trebuia con-fiscat, a răcnit la el: 

— Ce-i aia la gâtul tău, bă? Nu ştii că n-ai voie să ai obiecte 
neper-mise?! 

Şi, fără să mai aştepte vreo explicaţie, gardianul a întins 
mâna şi a apu-cat crucea, vrând să i-o smulgă de la gât. 


Sfoara cu care era legată n-a cedat însă. În schimb, crucea 
s-a rupt şi bucăţile au căzut pe jos. Totul se petrecuse aşa 
de repede, încât preotul nu apucase să aibă nici o reacţie. | 
s-a auzit glasul, abia când faptul se consumase, dar în 
primul mo-ment nu mi-am dat seama că el vorbea. Nu mai 
semăna cu glasul pe ca-re i-l cunoscusem în puţinul timp cât 
stătusem cu el de vorbă, blând, pu-ţin voalat, aproape 
şoptit. Acum, răsunase o voce cumplită, aproape ne- 
omenească, voce care ne-a înfiorat. Amplificată de 
rezonanţa hăului subteran, repercutată de zidurile de 
piatră, rostogolindu-se şi crescând în putere cu fiecare nou 
ecou pe care îl stârnea în labirintul galeriilor, părea un glas 
din altă lume. A tunat, ca la Judecata de apoi: 

— Blestem asupra voastră şi copiilor voştri, păgânilor...! 

Am fost aşa de surprins şi impresionat, că n-am mai înţeles 
restul. Mi s-a spus, mai târziu, că rostise cuvintele unui 
blestem cunoscut. La fel de neaşteptat cum izbucnise, 
glasul s-a stins brusc, lăsând în urmă o linişte mormântală. 
Toată lumea încremenise. Şi noi, şi gardienii. Prima mişca- 
re a făcut-o gardianul care ne păzea din prag. A apropiat 
uşa, lăsând-o abia întredeschisă, aşa că n-am văzut ce se 
petrecea pe coridor. Am au-zit însă zarva care s-a stârnit şi 
alergătura de paşi. 

Am înţeles că venise ofiţerul de serviciu. Din frânturile de 
frază care ne parveneau şi puţinul cât se zărea prin uşa 
crăpată, ne-am dat seama că se informa despre incidentul 
ce avusese loc. Episcopul Leu cerea să fie dus în faţa 
comandantului pentru a se plânge de abuzul săvârşit 
împotriva lui. L-am auzit spunând ofițerului că în dosarul lui 
se găsea autorizaţia Ministerului de Interne, prin care i se 
permitea să poarte barbă şi cruce. 

— Să vedem! I-a zis ofiţerul incredul şi, în liniştea care se 
restabilise, l-am auzit răsfoind filele dosarului. Apoi, după 
un răstimp, vocea i s-a auzit iar. S-a răstit la gardianul 
însărcinat cu percheziţia. Îl acuza de căl-carea ordinului 
Ministerului, care atrăgea atenţia administraţiei peniten- 


ciarului că deţinutul Vasile Leu era autorizat să poarte 
crucea. Gardianul, care se ştia nevinovat, deoarece nu avea 
acces la dosarele de-ţinuţilor, s-a apărat, părând însă mult 
mai afectat de vorbele episcopului, decât de reproşurile 
superiorului: 

— 'Tovarăşe locotenent, mie mi s-a dat ordin să controlez 
deţinuţii şi nu mi s-a spus nimic de autorizaţia de la dosar. 
N-aveam de unde să ştiu că deţinutul are voie să poarte 
cruce, aşa că am vrut să i-o confisc. Dacă s-a întâmplat de s- 
a rupt, nu e vina mea. Şi chiar dacă am greşit, de ce să zică 
de copii? Să fi zis numai de mine! Ce vină au copiii?! 

Scena luase o întorsătură penibilă pentru ofiţerul de 
serviciu. Era evi-dent că ar fi fost de datoria lui să cerceteze 
dosarele şi să le atragă aten-ţia gardienilor în privinţa 
privilegiului ce-i fusese acordat episcopului. Încercând să 
pună capăt incidentului, locotenentul i-a spus lui Leu să in- 
tre în cameră, ceea ce l-a făcut pe gardianul din prag să 
deschidă din nou, larg, uşa. Am avut astfel iarăşi 
posibilitatea să observăm ce se pe-trece pe coridor. Leu 
pregeta să intre în cameră, insistând să fie chemat 
comandantul, iar ofiţerul căuta să-l convingă că va raporta 
el însuşi co-mandantului cele întâmplate. Între timp, 
gardianul însărcinat cu perche-ziţia culesese de pe jos 
fragmentele rupte ale crucii şi încerca s-o recon-stituie. 
Nereuşind să le asambleze, le-a întins lui Leu, care tocmai 
se lă-sase convins să aştepte în cameră venirea 
comandantului, şi se îndreptă spre uşă. 

— N-o mai primesc! Aţi călcat-o în picioare, 
necredincioşilor, şi aţi pân-gărit-o! 

Şi episcopul calm, cu pasul măsurat, a trecut pe lângă el, 
fără să-i acorde măcar o privire, şi a intrat în cameră. Aici, 
şi-a împăturit liniştit paltonul şi s-a aşezat pe el ca mai 
înainte, fără să scoată o vorbă, făcând abstrac-ţie chiar şi de 
prezenţa noastră. Gardianul rămăsese cu mâna întinsă şi cu 
ochii la frânturile de cruce pe care le ţinea în palmă. Înainte 
ca uşa să se trântească, l-am mai auzit o dată plângându-se 


celorlalţi: De ce să zică şi de copii, tovarăşi? Ce vină au ei? 
Dacă n-aş fi fost de faţă la cele în-tâmplate, n-aş fi crezut 
niciodată că o astfel de scenă s-a petrecut la Jila-va. 

Uşa celulei noastre nu s-a mai deschis în dimineaţa aceea. 
Nu numai episcopul Leu n-a mai fost percheziţionat, dar 
nici noi, ceilalţi, care nu apucasem să fim scoşi pe coridor, 
înaintea lui. Ce-i drept, nici coman-dantul nu s-a arătat, cu 
toate asigurările pe care ofiţerul le dăduse epis-copului. Cu 
episcopul Leu am mai stat până a doua zi, când drumurile 
noastre s-au despărţit pentru totdeauna. Nu l-am mai 
întâlnit niciodată, dar ani de zile am tot auzit vorbindu-se 
de el. Puternica impresie pe care mi-o făcuse la Jilava m-a 
îndemnat multă vreme să resping ca neînteme-iate şi 
răuvoitoare zvonurile care circulau pe seama lui. Cu timpul, 
însă, dovezile şi mărturiile s-au acumulat, confirmând tot 
ceea ce considera-sem că nu sunt decât bârfe. Cu durerea 
în suflet a trebuit să renunţ la pri-ma imagine ce mi-o 
făcusem despre el. Voi anticipa, menţionând pe scurt tot 
ceea ce a dus la noua şi trista reputaţie, pe care şi-a creat-o 
Vasile Leu în închisoare. Ajungând în penitenciarul din 
Piteşti, în pri-mele săptămâni s-a bucurat de o apreciere 
unanimă. Vestea despre in-cidentul din Jilava, la care 
fusesem şi eu martor, se răspândise printre deţinuţi şi 
jucase rolul celei mai bune cărţi de vizită, pentru a fi primit 
cu braţele deschise şi deplină încredere. Cu slujbele 
clandestine pe care le ţinea în celulă şi sprijinul moral pe 
care îl acorda celor din jur, ca pre-ot, aureola cu care venise 
din Jilava s-a păstrat intactă. Până în ziua când, în urma 
unor mutări ordonate de ofiţerul politic, a nimerit în celulă 
cu colonelul Ion Popescu-Pera. Prezentându-se noilor 
camarazi de cameră, ca episcopul Leu, fiu al fostului 
episcop de Huşi, preotul s-a văzut îm-brăţişat de colonelul 
Popescu-Pera: 

— Ce mai faci, Vasile?! Iţi mai aduci aminte de mine? Cu 
toate că nu ne-am mai văzut din liceu, te-am recunoscut 
imediat! 


Răspunsul lui Leu l-a lăsat cam perplex pe colonel: 

— Înseamnă că aţi fost coleg de liceu cu fratele meu, cu 
care semăn foarte tare! 

Şi Leu l-a lămurit că şi-a făcut liceul în alt oraş. La fel de 
spontan, i-a dat şi explicaţia coincidenţei de nume: primul 
născut dintre fraţi fusese un copil aşa de firav şi bolnăvicios, 
încât părinţii nu crezuseră că va su-pravieţui. Urmând o 
veche datină ţărănească, în astfel de cazuri, la naş-terea 
celui de-al doilea copil îi dăduseră acelaşi nume. Aşa se 
făcuse că pe amândoi fraţii îi chema Vasile. Totul părea 
verosimil, numai că Po-pescu-Pera îşi aducea bine aminte că 
fostul lui coleg de clasă era singur la părinţi. Mai mult, îşi 
amintea şi de o poveste, care, mulţi ani mai târ-ziu, făcuse 
vâlvă în orăşelul de provincie. Bătrânul episcop Leu, figură 
venerabilă şi bucurându-se de respectul unanim, îl luase pe 
lângă el în administraţia Episcopiei pe fiul său Vasile. 
Devenise casier şi, la o veri-ficare a gestiunii, se dovedise că 
Vasile îşi însuşise o sumă importantă de bani. Numai 
datorită prestigiului de care se bucura bătrânul episcop, 
chestiunea nu ajunsese în faţa tribunalului. Episcopul a 
restituit din pro-priile-i resurse suma delapidată de fiul său, 
iar pe Vasile l-a trimis să se căiască pentru fapta lui la 
mânăstire. De atunci, Popescu-Pera nu mai auzise nimic de 
Vasile Leu. Deşi nu avea nici un dubiu că cel cu care 
împărțea acum celula era una şi aceeaşi persoană cu fostul 
lui coleg, cu toate că respectivul nega faptul, invocând 
existenţa unui al doilea fiu al episcopului, colonelul Popescu- 
Pera n-a mai insistat. S-a prefăcut că acceptă versiunea, 
punând refuzul lui Leu de a-şi recunoaşte adevărata 
identitate tocmai pe seama ruşinii de a fi identificat cu cel 
care delapi-dase banii Episcopiei. Toată lumea era la fel de 
dispusă, ca şi colonelul Popescu-Pera, să-i accepte 
subterfugiul la care recursese, chiar dacă procedeul nu-l 
onora. Încercarea de a-şi ascunde o greşeală din tinereţe, 
de mult ispăşită, găsise înţelegere din partea tuturor şi 
nimeni n-ar mai fi pomenit despre ea, dacă ulterior Vasile 


Leu nu s-ar fi dovedit nedemn de încrederea ce i s-a 
acordat în continuare. Timp de aproximativ doi ani cât a 
stat în Piteşti, prin mutările succesive din celulă în celulă, 
de predilecție în cele în care se aflau şi alţi prelați, a ajuns 
să stea cu mai toţi preoţii şi episcopii romano şi greco- 
catolici din închisoare. Prea de-sele lui ieşiri din celulă, fie la 
iniţiativa administraţiei, sub pretextul u-nui supliment de 
anchetă sau pentru executarea unei pedepse la carceră, fie 
la cererea sa spre a se plânge directorului despre regimul 
alimentar sau pentru a fi dus la cabinetul medical, au 
început să dea de bănuit co-legilor lui de cameră. În cele 
din urmă, s-au arătat şi roadele acestor atât de frecvente 
ieşiri din celulă. 

Mai mulţi preoţi au fost scoşi la anchetă şi întrebaţi despre 
activitatea lor în celulă, despre atitudinea şi punctul lor de 
vedere asupra probleme-lor bisericeşti, create de politica şi 
relaţiile regimului de la Bucureşti cu Vaticanul. Ofiţerul 
politic era în mod special interesat de starea de spirit a 
preoţilor greco-catolici, a căror biserică fusese interzisă. 
Din aceste in-terogatorii, a ieşit la iveala că biroul politic 
fusese ţinut la curent cu dis-cuţiile ce se purtaseră în 
cameră, activitatea de informator al administra-ţiei a 
episcopului Leu fiind deconspirată de înseşi întrebările şi 
afirma-ţiile anchetatorului. Turnătoriile lui Vasile Leu au dat 
naştere la măsuri disciplinare de pedepsire a mai multor 
preoţi şi la separarea preoţilor şi episcopilor de ceilalţi 
deţinuţi, în celule cu regim special de supraveghe-re. 
Nefasta lui activitate a încetat cam după doi ani, când a fost 
luat din Piteşti, dispărând fără urmă. Apariţia lui prin alte 
penitenciare nu mi-a mai semnalat-o nici un deţinut întâlnit 
ulterior, de-a lungul anilor de în-chisoare. 

Abia după ce am ajuns în Occident, am auzit iar de numele 
episcopului Leu, din perioada când fusese în străinătate. Şi 
aici, la început, după ce fusese uns episcop, trezise 
speranţe în rândurile emigrației. Treptat, îşi pierduse 
creditul, preferind să ducă mai degrabă o activitate 


obscură, în colaborare cu serviciile engleze de informaţii, 
decât să se preocupe de treburile bisericii şi interesele 
naţionale ale exilului. Mai toţi cei care îl cunoscuseră în 
refugiu, mi l-au descris ca pe un aventurier. Într-o bună zi, 
Vasile Leu dispăruse de la Viena, într-un mod tot atât de 
misterios pentru ei, pe cât fusese şi pentru noi apariţia lui 
în închisoare la Jilava. 

În camera de tranzit în care ne aşteptam plecarea spre 
Piteşti, trăiam încă sub impresia produsă de cele ce se 
petrecuseră pe coridor. Episcopul se retrăsese din nou în 
colţul lui, urmărit de privirile noastre admirative. Nimeni n- 
a îndrăznit să-i vorbească, ca să nu-i tulbure liniş-tea şi 
singurătatea, în care părea ca voia să se izoleze. În cameră, 
treptat, conversațiile şi-au reluat cursul obişnuit. 

Continuând să mă prezint celor cu care nu făcusem 
cunoştinţă încă, am ajuns şi la cel de-al doilea deţinut, care, 
împreună cu episcopul Leu, îmi atrăsese atenţia de cum 
fusesem introdus în cameră. Spre deosebire de primul, care 
numai în câteva săptămâni a reuşit să-şi stabilească o repu- 
taţie clară, cel de-al doilea a rămas, până la sfârşitul 
închisorii, una din persoanele cele mai controversate, pe 
care le-am întâlnit în cursul deten-ţiei. E vorba de pastorul 
Richard Wurmbrand. Un om neobişnuit şi prin înfăţişare, 
dar şi prin comportare, care nu putea trece neobservat. 
Înalt şi mai voinic decât cei din jurul lui, la prima vedere 
părea că temniţa nu re-uşise să-i degradeze fizicul. 
Aparenţele, însă, erau înşelătoare. Întâmplarea făcea ca 
înainte de a-l fi întâlnit la Jilava, Wurmbrand să treacă 
tocmai printr-o perioadă mai blândă de refacere, primind şi 
o oa-recare îngrijire medicală, ceea ce explica starea lui 
fizică mai bună. Supus capriciilor regimului penitenciar, 
care alterna periodic între unul de supravieţuire la limita 
inferioară a existenţei şi unul de exterminare, închisoarea îi 
subminase şi lui sănătatea, ca atâtor altora. Cu toate că se 
întremase, Wurmbrand era bolnav de tuberculoză 
pulmonară şi osoasă. Şi-a scos cămaşa şi mi-a arătat 


fistulele pe care le avea de-a lungul co-loanei vertebrale, 
din care unele erau cicatrizate, dar altele încă supurau. Din 
momentul în care l-am cunoscut şi până a doua zi, când 
fiecăruia din noi Securitatea ne-a hărăzit o altă destinaţie, 
am stat mai tot timpul îm-preună. Curiozitatea ce mi-a 
trezit-o la început s-a transformat repede într-un interes 
crescând, la care în mare măsură a contribuit şi atracţia 
deosebită pe care o exercita asupra celor ce-l ascultau. 
Înzestrat cu darul vorbirii, părea născut să fie predicator. 
Simplu, dar cu eficacitatea argu-mentului logic, era oricând 
gata să atace cele mai aride probleme teolo-gice, 
fermecându-şi auditoriul. Vorbea cu însufleţirea celui care 
crede şi era convingător. 

Voi încerca să dau câteva date biografice mai semnificative 
din viaţa lui Wurmbrand, aşa cum le-am aflat, parte de la el, 
parte de ia alţii care l-au cunoscut, fie în închisoare, fie 
înainte. Datorită vremurilor tulburi, a pa-timilor şi 
suspiciunilor cu care eram confruntaţi, toate aceste date 
sunt inerent afectate de unele posibile inexactităţi, 
provenind chiar de la sur-sele de unde le-am colectat. Alte 
erori sau lacune sunt rezultatul efectu-lui coroziv al 
timpului asupra memoriei. Voi înşira totuşi aceste amin-tiri, 
în nădejdea că se vor găsi alţii care să le completeze şi 
corecteze, a-jutând astfel la reconstituirea întregului 
adevăr. Richard Wurmbrand s-a născut într-o familie de 
evrei din Moldova. Înainte de ultimul război mondial, 
tânărul Wurmbrand, înflăcărat de ideile comuniste, îşi 
părăseş-te familia şi trece clandestin frontiera în Uniunea 
Sovietică, ţara visată. Urmează acolo cursurile unei şcoli de 
agenţi a Kominternului. 1 se con-fecţionează apoi o nouă 
identitate şi, sub numele de Georgescu, face ca-le întoarsă, 
tot clandestin, în România. Se stabileşte la Timişoara, unde 
îşi desfăşoară activitatea conform misiunii ce o primise şi 
înjghebează un nucleu de organizaţie comunistă. Siguranţa 
statului depistează exis-tenţa organizaţiei şi procedează la 
o serie de arestări în rândurile mem-brilor. Sunt cu toţii 


trimişi în faţa tribunalului. Principalul acuzat: Ri-chard 
Wurmbrand, alias Georgescu, primeşte cea mai mare 
condam-nare, doi sau trei ani. (Nu mai ţin exact minte.) Se 
pare că acest prim contact cu închisoarea are o influenţă 
hotărâtoare asupra lui Wurm-brand. E un punct de cotitură 
care îi schimbă întreg cursul vieţii: îl des-coperă pe 
Dumnezeu şi renunţă la convingerile lui materialist-atee! 
Eliberat înainte de expirarea termenului pedepsei, se 
botează, convertin-du-se la religia lutherană. Mai mult, 
chiar, îşi urmează chemarea şi de-vine pastor. Herbert 
Silber (Belu), vechi comunist din ilegalitate, con-damnat în 
lotul Lucrețiu Pătrăşcanu, dar rămas mai departe fidel con- 
vingerilor lui marxiste, mi-a dat o altă explicaţie a acestui 
episod din viaţa lui Wurmbrand. Pretindea că, odată arestat 
de Siguranţă, Wurm-brand îşi denunţase tovarăşii şi 
devenise agent informator al poliţiei „burgheze”. Cât 
despre convertirea lui la creştinism, Belu Silber susţi-nea că 
nu era decât o farsă şi nu-l scotea din „şarlatan şi cabotin”, 
recunoscându-i şi unele calităţi: inteligenţa, şi talentul de 
vorbitor. 

— A fost tot atât de bun agitator comunist, pe cât este 
acum de bun pre-dicator creştin. Un perfect demagog! Îmi 
spunea Silber, în celula din Piteşti, în care am stat 
împreună. Prima parohie, în Bucureşti, a pastorului 
Wurmbrand a dat şi ea loc la multe discuţii, provocând 
rumoare şi, une-ori, chiar agitaţie în jurul ei. Pastorul îşi 
propusese să propovăduiască Evanghelia printre 
necredincioşi, dedicându-se cu pasiune misiunii de 
creştinare a evreilor. Ca atare, şi-a început activitatea chiar 
în ghetoul oraşului, în cartierul Dudeşti-Văcăreşti, unde şi-a 
deschis biserica. În ciuda opoziţiei evreilor habotnici, 
neliniştiţi de apariţia acestui intrus în mijlocul lor, 
Wurmbrand nu s-a lăsat abătut din drum de zarva pe care a 
stârnit-o, ducându-şi munca de răspândire a cuvântului lui 
Cristos, cu ne-obosită râvnă şi perseverenţă mai departe. 
Biserica lui era tot mai plină şi predicile lui tot mai 


ascultate, ceea ce făcea să crească şi animozităţile în sânul 
comunităţii evreieşti, de multe ori în faţa parohiei iscându- 
se chiar certuri şi manifestații gălăgioase în rândurile 
asistenţei, între primii lui prozeliţi şi foştii lor coreligionari. 
Se pare că roadele operei lui misi-onare au fost câteva sute 
de evrei creştinaţi. Şi acum, citez din nou cu-vintele lui Belu 
Silber, cu privire la activitatea lui Wurmbrand, în acea 
perioadă: 

— N-a fost decât sămânță de gâlceavă în mijlocul evreilor 
din Dudeşti. 

La izbucnirea războiului, legile de discriminare a evreilor 
îi excludeau, ca nedemni, de la serviciul militar, şi deci de la 
mobilizare şi trimitere pe front, în schimb erau recrutaţi 
pentru munci obşteşti, obligatorii, iar în unele cazuri erau 
internaţi în lagăr. Mai mulţi evrei mi-au vorbit des-pre 
nenumărate astfel de cazuri, pentru care Wurmbrand s-a 
zbătut şi a reuşit să obţină de la autorităţi să fie lăsaţi 
acasă. Faptul mi-a fost con-firmat şi de preoţi romano- 
catolici, printre care episcopul Schubert. De multe ori, în 
astfel de situaţii, când prin relaţiile lui nu-şi atingea scopul, 
Wurmbrand apela la intervenţia organizaţiilor catolice pe 
lângă autori-tăţi sau chiar la prelaţii catolici, pentru a uza 
de influenţa lor personală pe lângă diverse personalităţi ale 
regimului, pe care le cunoşteau. Mi s-a povestit că 
întreținea legături similare şi cu Patriarhia, pentru a obţine 
şi sprijinul ei, în munca lui neobosită de ajutorare a celor 
năpăstuiţi. Versiunea lui Belu Silber era alta: „Un escroc! 
Fiind omul de încredere al poliţiei, nu avea nici o dificultate 
să obţină scutirea de muncă sau de lagăr a câte unui evreu, 
căruia, în schimbul acestui serviciu, îi cerea să se 
creştineze. Nu era operă dezinteresată de caritate creştină, 
ci afacere ordinară şi şantaj!” La sfârşitul războiului, 
ocupaţia sovietică a schimbat radical situaţia în ţară. Toţi 
cei care mai înainte fuseseră certaţi cu legea, indiferent 
dacă din motive politice sau penale, căpătau acum roluri de 
conducere în toate sectoarele de activitate şi erau asmuţiţi 


asupra a tot ce putea să reprezinte un punct de sprijin 
pentru un popor supus lipsu-rilor, jafului trupelor sovietice 
şi deznădejdii. Figurile mai reprezentati-ve ale vieţii 
publice, personalităţile politice şi de cultură, ca şi institu- 
ţiile de tradiţie naţională au devenit ţinta acestor oameni 
fără căpătâi, dispuşi să facă jocul ocupantului, de 
destrămare a societăţii româneşti. Pe lista campaniei de 
distrugere care s-a dezlănţuit, biserica era un obiectiv de 
frunte. Toate cultele erau supuse presiunilor şi îngrădirilor 
de tot felul, dar mai ales cele ce-şi aveau rădăcinile în 
străinătate, în lu-mea liberă, dădeau cel mai mult de furcă 
noilor stăpâni. Pastorul Ri-chard Wurmbrand continua să se 
ocupe de parohia lui şi de ajutorarea celor prigoniţi, la fel 
cum făcuse şi înainte de venirea ruşilor. Cataclismul care 
răsturnase lumea în jurul lui nu-i schimbase cursul vie-ţii. 
Se consacra cu aceeaşi pasiune şi energie activităţii lui. 
Numai victi-mele persecuțiilor şi prigoanelor de acum, 
cărora încerca să le uşureze suferinţele erau altele. 
Episcopul Schubert mi-a povestit despre relaţiile pe care 
biserica catolică le-a avut în acea perioadă cu Wurmbrand 
şi cât de fructuoasă a fost colaborarea cu el, în slujba 
oamenilor aflaţi în sufe-rinţă sau în pericol. Venise rândul 
bisericii catolice să recurgă la servici-ile lui Wurmbrand, 
care nu a pregetat să-şi dea concursul la salvarea a 
nenumărați saşi şi şvabi de la deportare în U. R. S. S. Cu 
toate că trimite-rea membrilor celor două grupuri etnice 
germane din România la aşa-zi-sa muncă de reconstrucţie 
pentru repararea distrugerilor provocate de război în 
Uniunea Sovietica, urma să se facă după prevederi care 
stabi-leau criteriile exacte de selecţionare a lor, aceste 
dispoziţii nu erau res-pectate. Abuzurile şi samavolniciile se 
ţineau lanţ, fiind ridicaţi de la casele lor oameni bolnavi, 
bătrâni sau tineri sub vârsta prevăzută, pre-cum şi femei cu 
copii încă sugari, categorii exceptate de la deportare. Cum 
majoritatea preoţilor romano-catolici erau ei înşişi de 
origine ger-mană, în nişte vremuri când se practica o 


adevărată vânătoare împotriva a tot ce era german, 
posibilităţile lor de intervenţie în favoarea nedreptă-ţilor 
erau limitate şi prea puţin eficiente. În schimb, lui 
Wurmbrand i se deschideau mai uşor uşile. Nu numai 
datorită perseverenţei care îl ca-racteriza. Wurmbrand mai 
uza şi de relaţiile lui evreieşti, deosebit de preţioase în acea 
vreme, când multe poziţii cheie se aflau în mâinile evreilor. 
Un alt atu care îl avantaja era faptul că vorbea limba rusă, 
cu care pătrundea până în birourile administraţiei şi 
comandamentului sovi-etic, intervenind cu neobosită 
stăruinţă pentru a obţine satisfacţie. Episcopul Schubert nu 
avea decât cuvinte de laudă pentru sprijinul dat de 
Wurmbrand acţiunii bisericii de salvare de la deportare a 
multor fa-milii germane din România. Cea mai 
spectaculoasă acţiune a lui Wurm-brand, de care mi-au 
vorbit nenumărați preoţi, cu care am stat în închi-soare, a 
avut loc în 1945. În acel an, regimul a convocat un 
„Congres al cultelor”, care s-a ţinut în incinta 
parlamentului. Au participat câteva mii de reprezentanţi ai 
clerului tuturor cultelor, veniţi din toate colţurile ţă-rii. Au 
fost prezenţi: preoţi, episcopi şi mitropoliți, ortodocşi şi 
catolici, pastori protestanți şi predicatori sectanţi, rabini şi 
muftii şi hagii maho-medani. Patriarhul a binecuvântat 
adunarea, iar primul ministru, Petru Groza, a ţinut 
cuvântarea de deschidere. Lângă el se afla şi Burducea, 
ministrul cultelor, despre care se spunea că era un fost 
preot răspopit. A urmat parodia unui congres, cum numai 
comuniştii au specialitatea să monteze. Groza a vorbit 
despre rolul bisericilor în noua organizare a statului, după 
care s-au succedat vorbitorii din partea clerului. Toţi şi-au 
ţinut cuvântările după acelaşi şablon, fiecare exprimând în 
esenţă dorinţa de a coopera cu guvernul; unii din motive de 
oportunitate politică, spe-rând să salveze astfel ce se putea 
salva, până la venirea unor vremuri mai bune, alţii din 
oportunism pur şi simplu, urmărind să intre în grațiile no- 
ilor stăpâni. Teroarea dezlănţuită dăduse roadele scontate 


de regim: de-claraţii publice de supunere şi colaborare. Cât 
de sincere erau declara-ţiile, nu conta! Scopul 
propagandistic era atins, spre satisfacția guvernu-lui şi sub 
privirea părintească a lui Stalin, din portretul care domina 
a-sistenţa. Din cauza lui Wurmbrand, însă, o altă condiţie 
dorită de gu-vern n-a fost îndeplinită de congres: a lipsit 
unanimitatea! O bună parte din vorbitori se perindase prin 
faţa auditoriului din sală, când s-a înscris şi pastorul 
Wurmbrand la cuvânt, ca reprezentant al „bisericii 
misionare suedeze” şi al „Consiliului ecumenic al 
bisericilor”. Primele fraze de in-troducere nu prevesteau o 
cuvântare deosebită de cele ţinute până la el. Pe măsură ce 
intra însă în subiect, lumea a început să fie mai atentă. 
Wurmbrand insista tot mai mult asupra menirii bisericii de 
a activa pe tărâm spiritual, scoțând în evidenţă contradicţia 
în care se găsea, cu ten-dinţa de a îndruma oamenii spre 
viaţa sărăcită şi stearpă a materialismu-lui. În sala 
congresului s-au stârnit murmure. 

Când, în concluzie, Wurmbrand a arătat incompatibilitatea 
bisericii lui Cristos de a colabora cu regimul marxist-ateu, 
în sală s-a produs va-carm. Aplauzele celor care gândeau ca 
el, dar nu avuseseră curajul s-o spună, se amestecau cu 
apostrofările celor ce-l dezaprobau sau poate voiau numai 
să fie văzuţi protestând. A fost singurul incident care a tul- 
burat lucrările congresului şi i-a făcut pe unii delegaţi să-şi 
piardă con-trolul şi să-şi părăsească pentru un scurt 
moment atitudinea docilă ce şi-o impuseseră. lar pastorul 
Wurmbrand a fost singurul participant la congres, care a 
avut curajul să arunce în plină adunare această sfidare 
regimului, respingând, în gura mare, orice colaborare. 
După câteva luni, a venit şi replica. Wurmbrand a fost 
arestat. Pretextul a fost altul: înaltă trădare! O mare parte 
din foştii participanţi la Congres aveau şi ei să-l urmeze în 
închisoare, indiferent de atitudinea pe care o avuseseră în 
acel for. 


Un alt episod din viaţa lui Wurmbrand, de data asta din 
timpul detenţiei, l-am aflat câţiva ani mai târziu, tot în 
închisoare. Din lipsă de îngrijire, tuberculoza pe care o 
contractase evoluase şi se agravase. În cele din urmă, când 
starea lui devenise critică, Wurmbrand fusese trimis la Târ- 
gu-Ocna, închisoarea unde erau izolaţi T. B. C.-iştii, de 
obicei atunci când boala era foarte avansată. Pentru 
majoritatea, Târgu-Ocna devenea ultima etapă a detenţiei. 
Aici pierise o bună parte din floarea tineretului studenţesc, 
arestat după 23 august, schingiuit în anchetă, trecut prin 
gro-zăviile „reeducării”, prin muncile extenuante de la 
„canal” şi înfometat în închisori, în primii şi cei mai cumpliţi 
ani ai regimului comunist. Tineretul căzuse în cea mai mare 
proporţie pradă tuberculozei. Cei care nu apucaseră să 
piară prin diversele închisori îşi sfârşeau acum zilele la 
Târgu-Ocna. 

Penitenciarul purta, numai de ochii lumii, denumirea 
pretențioasă de „Spital T. B. C.”, când de fapt nu era decât o 
închisoare obişnuită, cu un cabinet medical, la fel de lipsit 
de medicamente ca toate celelalte. Tratamentul medical 
era, practic, inexistent. Din rândurile acestor deţi-nuţi, a 
căror viaţă se stingea aici încet, cei care intrau în faza finală 
a bo-lii erau mutaţi, pentru a-şi sfârşi cele câteva zile ce le 
mai aveau de trăit într-o celulă alăturată. Circulaţia între 
camere fiind liberă, muribunzii erau îngrijiţi şi vegheaţi de 
cei ce erau încă valizi şi le mai puteau fi de un ultim folos: 
să-i ajute să se întoarcă în pat, să le dea de băut sau să le 
spună o vorbă de mângâiere. Mi s-a povestit că 
Wurmbrand, cu toate că foarte bolnav şi slăbit el însuşi, a 
stat zile şi nopţi în şir la căpătâiul celor din „anticamera 
morţii”, cum i se spunea încăperii. Am stat de vorbă cu 
câţiva legionari, contemporani cu Wurmbrand la Târgu- 
Ocna, care au scăpat cu viaţă. „Dacă toţi preoţii noştri s-ar 
fi purtat în închisoare cum s-a purtat Wurmbrand, biserica 
noastră ar fi fost aşa cum o doream noi!” - mi-a spus unul 
din ei. 


Mi-a povestit apoi, la ce se referea. Datorită intervenţiei şi 
presiunilor e-xercitate din Occident, biserica lui 
Wurmbrand, din Norvegia, reuşise să obţină autorizaţia 
Ministerului de Interne de a-i trimite acestuia un pa-chet cu 
îmbrăcăminte şi medicamente. Era un fapt nemaiauzit în 
acele vremuri, ca un deţinut politic să primească pachet din 
străinătate. Pentru prima oară pătrundeau în închisoarea 
din Târgu-Ocna medicamente stră-ine pentru tratamentul 
tuberculozei. În pachetul lui Wurmbrand se gă-seau câteva 
flacoane de streptomicină. Pentru el, în stadiul în care se 
afla, streptomicina era salvatoare. Când medicul 
penitenciarului a venit să-i administreze injecţiile, 
Wurmbrand a cerut ca tratamentul să-i fie aplicat unui 
tânăr, care se afla în „anticamera morţii” într-o stare mult 
mai gravă ca el. Numai după ce şi ofiţerul politic şi-a dat 
încuviințarea, doctorul i-a inoculat tânărului streptomicina 
cedată de Wurmbrand. Gestul lui a lăsat o profundă 
impresie printre deţinuţii din Târgu-Ocna. Pentru ei, 
Wurmbrand făcuse sacrificiul suprem: îşi oferise propria lui 
viaţă unui frate aflat în suferinţă. Recunoştinţa lor era cu 
atât mai mare, cu cât cel căruia Wurmbrand îi cedase 
streptomicina, era considerat de toţi ca unul din cei mai 
valoroşi tineri din organizaţia Frăţiilor de cruce. Prin 
însuşirile lui morale şi viaţa lui exemplară (mai toată 
petrecută în închisoare) era un model de caracter pentru 
camarazii lui şi se bucura de admiraţia şi respectul tuturor. 
Nu mai pot stabili cu certitudine identita-tea acelui tânăr, 
dar cred că numele lui era Gafencu. Sacrificiul lui 
Wurmbrand a venit însă prea târziu, pentru a-i mai salva 
viaţa tânărului. Destinul hotărâse altfel. Câteva zile mai 
târziu, tânărul a intrat în comă şi şi-a dat sufletul, iar 
Wurmbrand, căruia nu i se prevedea alt sfârşit, a su- 
pravieţuit ca prin minune. 

Am relatat câteva episoade din viaţa lui Wurmbrand, care 
mi-au fost povestite în închisoare. M-am limitat la cele ce mi 
s-au părut mai sem-nificative şi care prezentau o mai mare 


garanţie de autenticitate. Consider că aprecierile celor 
câtorva preoţi catolici, ale unor legionari, ca şi ale lui 
Herbert Silber reflectă cele mai serioase şi argumentate 
opi-nii pe care le-am auzit despre Wurmbrand, 
exemplificând totodată cele două poziţii, pro şi contra, pe 
care se situau deţinuţii când se vorbea des-pre el. Am lăsat 
deoparte, ca nefondate, părerile izvorâte din prejudecăţi, 
ale celor care nu-i acordau pastorului Wurmbrand nici un 
credit, numai fiindcă era evreu sau de religie protestantă, 
sau fiindcă fusese comunist şi ateu în tinereţe. 

În celula în care fusesem izolaţi în aşteptarea plecării, 
timpul ni s-a scurs destul de uşor. Ca de obicei în astfel de 
situaţii eram excitaţi de schimbarea ce intervenea în viaţa 
noastră de până aici. Cunoştinţele noi pe care le-am făcut, 
schimbul reciproc de informaţii şi părerile despre ce avea 
să ne aştepte ne-au făcut să uităm şi de frigul din celulă şi 
de foame şi de trecerea vremii. Ne-a lipsit şi reperul zilnic: 
ora mesei. Fiind destinaţi transferului, nu mai figuram în 
raţia de alimente a bucă-tăriei din Jilava. După expresia 
consacrată „eram scoşi din porţie”, ur-mând să primim 
hrană rece pentru drum. Cam pe la jumătatea după-amiezii, 
gardienii şi-au făcut iar apariţia. Cei cu condamnări de la 
cincisprezece ani în sus am fost scoşi pe coridor, pentru a ni 
se pune lanţuri la picioare. Aşezat pe cimentul rece, mi-am 
pus pe rând picioa-rele pe nicovală, având grijă să-mi ţin 
strâns, cu mâinile, brăţările lan-ţurilor, în timp ce un 
gardian le bătea niturile. Mă feream astfel de vreo lovitură 
de ciocan peste fluierul piciorului. După mine a urmat Titi 
Co-şereanu, Wurmbrand şi alţii. Lui lon Vorvoreanu, care 
avea o condam-nare de zece ani, nu i s-au pus lanţuri. 

Acum, eram gata de drum. Am fost încolonaţi câte doi. Cei 
cu lanţuri, fiindcă mergeam mai încet, în faţă. În zăngănitul 
lanțurilor, convoiul s-a pus în mişcare, ecoul stârnit în 
coridorul subteran dând de veste celor ră-maşi în celule, că 
din Jilava pleca un lot de deţinuţi cu duba. La ieşirea în 
prima curte interioară a fortului, am fost aproape umflaţi pe 


sus de crivățul care se înfunda, şuierând, prin şanţurile 
Jilavei. Se lăsase seara şi becurile presărate de-a lungul 
gardurilor de sârmă ghimpată şi în cur-ţile circulare dintre 
secţii se zbăteau în bătaia vântului, schimbând tot timpul 
aspectul peisajului, într-un joc nebunesc de umbre şi lumini. 
Scena pentru turnarea filmului clasic de groază, alb-negru 
din anii'30, nu ar fi fost completă, fără apariţia convoiului 
nostru, înaintând în pas şovăielnic, în zgomotul fiarelor pe 
care le târam de picioare. 

În afară de grozăvia gerului de afară, nimic deosebit de 
semnalat în desfăşurarea programului: alinierea şi 
numărătoarea în poarta Jilavei, încărcarea în două dube- 
automobil şi drumul plin de hârtoape spre Bu-cureşti. Apoi, 
o oprire şi o aşteptare ce mi s-a părut fără sfârşit. 

Ion Vorvoreanu şi cu mine, fiind cei mai subţire îmbrăcaţi, 
am fost luaţi în braţe de ceilalţi ca să ne mai încălzească. 
Tremuram însă în continua-re, neputându-mi stăpâni 
clănţănitul dinţilor. Picioarele îmi îngheţaseră iar senzaţia 
pe care mi-o dădea fierul lanțurilor în contact cu gleznele 
era de arsură. Toţi simţeam nevoia permanentă să urinăm. 
Constrâns să mă abţin, aveam dureri acute în vezică. Erau 
manifestări clasice de cisti-tă, care însă, câteva zile mai 
târziu, aveau să dispară fără vreun trata-ment. În sfârşit, 
într-un târziu, ni s-a deschis uşa dubei şi, înţepeniţi de frig 
cum eram, am fost grăbiţi de santinelele înarmate spre 
vagonul-pe-nitenciar, tras la vreo douăzeci de metri pe o 
linie moartă. Ne aflam în afara Gării de Nord, în dreptul 
podului Basarab. Era locul de încărcare şi descărcare al 
deţinuţilor în transfer, unde publicul nu avea acces. 
Anchilozaţi de frig şi cu lanţuri la picioare, căţăratul pe 
platforma prea înaltă şi fără trepte a vagonului a fost, chiar 
ajutându-ne reciproc, un mic tur de forţă. Deţinuţii urcați 
înaintea noastră fuseseră închişi în celulele mici de pe cele 
două părţi ale culoarului central. Când ne-a venit şi nouă 
rândul, erau deja toate ocupate, aşa că am fost îndreptaţi 
spre capătul coridorului şi introduşi în încăperea din fundul 


vagonului. Visul oricărui deţinut în transfer era să 
nimerească în acest compartiment. Era mai spaţios şi chiar 
dacă se întâmpla să fie supraalgomerat nu aveai senti- 
mentul de claustrofobie pe care îl încercai în celule. Dacă în 
privinţa repartizării, grupul nostru avusese norocul să fie 
favorizat în detrimen-tul altora, n-aş putea spune totuşi că 
ne-a fost mai bine ca în duba-auto-mobil. În vagonul- 
penitenciar era la fel de frig ca afară. Eram numai la 
adăpost de viscol. În această atmosferă glacială, am mai 
stat câteva ore. Abia când am fost ataşaţi la trenul cu care 
ne-am pornit la drum a înce-put să funcţioneze sistemul de 
încălzire şi vagonul s-a mai dezmorţit. Până una-alta, fiecare 
am făcut faţă gerului cum am putut. Cei fără lan-ţuri, 
plimbându-se de colo până colo, cei încătuşaţi, făcând 
mişcări de în-călzire, în limita permisă de legăturile de la 
picioare sau ghemuindu-se unul într-altul. Printre cei zece- 
cincisprezece câţi nimerisem împreună, erau şi lon 
Vorvoreanu, Titi Coşereanu şi pastorul Wurmbrand. Văzând 
că staționarea vagonului nostru pe linia moartă se 
prelungeşte şi odată cu ea şi şederea noastră în frig, 
Wurmbrand ne-a anunţat că va încerca să-şi obţină un 
pulover mai gros, din rucsacul lui depozitat pe coridor 
împreună cu toate bagajele noastre. Noi eram convinşi că 
nu va reuşi să îi facă pe paznici să-i dea raniţa. Gardienii din 
escorta vagoanelor peni-tenciare erau cunoscuţi pentru 
intransigenţa şi răutatea lor. Nu făceau niciodată nici cel 
mai mic gest de omenie. Vara, pe caniculă, în vagoa-nele 
supraaglomerate şi expuse ziua întreagă în bătaia soarelui, 
când de-ţinuţii, sufocându-se din lipsă de aer şi leşinând de 
căldură cereau apă, erau lăsaţi să rabde de sete ore întregi, 
până ce unul din paznici se îndu-pleca să le aducă de băut. 
Scepticismul nostru nu l-a descurajat însă pe Wurmbrand 
să încerce să-şi obţină raniţa. Am asistat la această încerca- 
re, timp de mai bine de o oră. Prima parte a tentativei s-a 
desfăşurat cum o prevăzusem noi, părând să confirme 
teoria nereuşitei: Wurm-brand a bătut la uşă. N-a primit 


nici un răspuns, cu toate că se auzeau vocile gardienilor 
care stăteau la taifas. Wurmbrand a bătut din nou. 
Coridorul a rămas mut. Abia după ce a ciocănit a treia sau a 
patra oară în uşă, s-a auzit răspunsul obişnuit: 

— Nu mai bate! 

La fel de liniştit, fără să bată mai tare sau să precipite 
cadenţa lovitu-rilor, Wurmbrand a continuat să ciocănească 
în uşă. De aici înainte, bă-tăile în uşă au alternat cu replicile 
de pe coridor, stabilindu-se astfel un fel de dialog. Numai 
că, în timp ce de-o parte a uşii unul din interlocu-tori îşi 
păstra tonul cumpătat în limbajul lui exprimat în ciocăneli, 
celălalt îşi pierdea vădit calmul şi se enerva treptat, 
recurgând la vo-cabularul binecunoscut al tagmei pe care o 
reprezenta. Replicile gardi-anului se succedau într-un 
crescendo tot mai ameninţător: 

— Nu mai bate! 

— Nu mai bate, bă banditule! 

— N-auzi, banditule! Dacă mai baţi în uşă îţi fac raport! 
Wurmbrand, imperturbabil, după fiecare apostrofă a 
gardianului ciocănea din nou în uşă. 

În cele din urmă, odată cu înjurăturile de rigoare, de pe 
coridor ne-a par-venit şi sunetul paşilor de cizmă 
îndreptându-se spre noi. Portiţa vizetei s-a dat deoparte şi 
în deschiderea de circa 20/20 cm, decupată în uşa ce-lulei, 
s-a încadrat figura congestionată de furie a gardianului. 
Răstindu-se la Wurmbrand, i-a cerut socoteală pentru 
bătăile repetate în uşă. Cu voce blândă, Wurmbrand s-a 
scuzat pentru insistența cu care ciocânise şi i-a explicat 
motivul. 

— Nu se poate! A fost răspunsul, şi uşiţa s-a trântit la loc. 

Gardianul n-apucase să se îndepărteze nici câţiva paşi, 
când Wurmbrand a bătut din nou în uşă. De data asta, 
răcnind ca scos din minţi, gardianul a redeschis uşiţa 
revărsând asupra lui un potop de insulte şi ameninţări. La 
fel de calm şi cu aceeaşi seninătate, Wurmbrand i-a cerut 
din nou ra-niţa cu îmbrăcăminte, apelând la sentimentele 


lui de omenie, care nu-l pot lăsa insensibil la suferinţele 
semenilor. Faptul că Wurmbrand nu re-acţionase nici la 
ameninţări, nici la insulte, continuând să-i vorbească cu 
acelaşi glas blajin, şi-a produs efectul. 

Descumpănit şi de felul în care Wurmbrand îşi formulase 
rugămintea, gardianul, după mintea lui simplă, a tras 
imediat singura concluzie posi-bilă, cu privire la cel care îi 
vorbise: 

— Ce ai fost tu, bă, în viaţa civilă? Avocat? 

— Nu, domnule sergent! 

— Parcă ai fi un avocat care se roagă de judecător, să-l 
scape de puşcărie pe banditul pe care îl apără! 

— Eu mă rog numai unui singur judecător domnule, 
sergent. Şi mă rog pentru toţi oamenii, chiar şi pentru 
dumneavoastră. 

Intrigat, gardianul s-a lăsat prins în vorbă de Wurmbrand. 
Timp de mai bine de un sfert de oră, am putut admira 
măiestria cu care Wurmbrand l-a ademenit pe propriul lui 
teren de discuţie, cum i-a menţinut atenţia şi interesul, cu o 
îndemânare de negustor oriental, care nu-şi mai lasă din 
mână clientul, până nu-i cumpără marfa. Nu ştiu în ce 
măsură această predică deghizată a avut un efect mai 
profund asupra gardianului. Ceea ce am putut cu toţii 
constata însă, a fost că Wurmbrand îi câştigase sim-patia. 
La un moment dat, gardianul a întrerupt brusc convorbirea, 
a trân-tit uşiţa de la vizetă şi s-a îndepărtat pe coridor, 
bombănind ceva la a-dresa popilor „care toţi sunt nişte 
hoţi”. Câteva minute mai târziu, când s-au tras zăvoarele de 
la uşa celulei noastre, ne-am dat seama că vorbele ce le 
aruncase fuseseră spuse pentru urechile tovarăşului lui din 
escorta dubei. 

Gardianul se dusese de fapt să-i aducă raniţa lui 
Wurmbrand. A împin s-o cu piciorul prin uşa crăpată, pe 
care a închis-o imediat la loc şi, prin vizetă, i-a spus lui 
Wurmbrand să-şi ia puloverul. L-a avertizat, însă, să îşi ia 
numai un singur pulover, aşa cum prevedea regulamentul şi 


a ră-mas la vizetă ca să-l supravegheze. Măsură de vigilenţă 
inutilă, deoare-ce Wurmbrand a deschis raniţa chiar lângă 
uşă, pe jos, sub unghiul de vedere al gardianului. 

Cu o dexteritate neaşteptată, a început să scoată una după 
alta, patru sau cinci piese de îmbrăcăminte mai groase, pe 
care, rând pe rând le-a az-vârlit sub una din banchetele din 
celulă. Apoi, ţinând-o pe ultima în mi-nă, un pulover, s-a 
ridicat în picioare şi i-a arătat-o gardianului, mulţu-mindu-i 
în acelaşi timp pentru compasiunea pe care o arătase 
pentru su-ferinţele lui. Gardianul a întredeschis din nou uşa 
şi Wurmbrand i-a res-tituit raniţa. Omul a luat-o, fără să 
facă vreo observaţie cu privire la fap-tul că, faţă de cum o 
introdusese în celulă, acum era aproape goală. 

Pătruns de frig, Wurmbrand s-a grăbit să-şi îmbrace 
puloverul. (Am uitat să amintesc că, înainte de a bate la uşă, 
şi-l scosese, arătându-se în faţa vizetei numai în cămaşă şi 
haină, pentru a-şi putea revendica raniţa cu mai multe 
şanse de succes). Apoi, neţinând seamă de protestele noas- 
tre, ne-a împărţit celor mai dezbrăcaţi toate hainele groase 
pe care le ob-ţinuse cu atâta trudă, câteva minute mai 
înainte. S-ar putea ca Wurm-brand să-mi fi salvat atunci 
chiar viaţa, dându-mi o flanelă groasă de bumbac, cu 
mânecă lungă, din cele care apăruseră pe vremea aceea pe 
piaţă în Bucureşti, importate din China. Când am auzit mai 
târziu că Wurmbrand îşi cedase streptomicina unui alt 
bolnav, nu m-am îndoit că povestea era adevărată. Cred că 
valoarea medicamentului la Târgu-Ocna nu era departe de 
cea a unui pulover în condiţiile pe care le trăiam în a-cel 
moment în dubă. Fiecare la vremea lui, şi medicamentul şi 
pulove-rul, reprezenta o necesitate vitală pentru cel ce-i 
ducea lipsa. Iar gestul aceluia care în astfel de situaţii 
renunţă în favoarea altuia la lucruri atât de preţioase mi-e 
greu să-i găsesc calificativul potrivit. 

Se apropiaseră zorile, când, în fine, vagonul nostru s-a 
urnit din loc. Ataşaţi la coada trenului de Timişoara, ne-am 
pornit la drum şi, curând după aceea, atmosfera s-a mai 


încălzit; şi la propriu, şi la figurat. Odată cu intrarea în 
funcţie a caloriferului, am mai prins şi noi viaţă. Fiecare 
încercase până atunci să aţipească, dar nu reuşiserăm 
decât să furăm ci-teva frânturi de somn chinuit, întrerupt 
permanent, ba de frigul care ne obliga să ne mai mişcăm, 
ba de nevoia prea frecventă de a urina. Încetul cu încetul, 
ne-am dezmorţit, cu toate că nu se putea vorbi decât de o 
căl-dură relativă. Mai exact spus, nu mai sufeream de ger, ci 
numai de frig. Foamea începuse şi ea să ne încerce, dar am 
mai răbdat un timp, până ce ni s-a împărţit prin vizetă 
hrana rece pentru ziua în curs. Sfertul de pâi-ne, cocoloşul 
de brânză iute şi veşnica bucăţică de slănină râncedă, cu- 
prinse în raţia de transfer, le-am mâncat pe loc şi, pentru o 
vreme, nu ni s-a mai părut chiar aşa de rău să călătoreşti cu 
vagonul-dubă. Frunţile se mai descreţiseră şi conversațiile 
se reanimaseră, când vizeta s-a deschis din nou şi ni s-a 
cerut să facem linişte. Gardienii deciseseră să facă o 
verificare a mărfii ce le fusese încredinţată. Unul din ei a 
început să ne strige pe rând numele. Le citea de pe coperta 
dosarelor noastre, pe care le ţinea în braţe. Un apel 
nominal, destul de frecvent practicat, care în afară de 
dificultăţile de pronunțare, întâmpinate de gardieni la 
citirea nu-melor mai neobişnuite, sau a celor ce erau invitaţi 
să ghicească numele, pocit şi de nerecunoscut, nu mai 
prezenta pentru noi nici un interes. 

De data asta însă, în timpul apelului a survenit şi un 
element neobişnuit atunci când gardianul s-a pornit să 
silabisească: „Wurmbrand-Georgescu Richard!” 

Ciudat procedeul Securităţii, de a-i fi adăugat la numele 
lui adevărat şi pe cel ce-l purtase pe actele de identitate 
false, cu care se întorsese clan-destin din Rusia! Mai tot 
timpul călătoriei, mi l-am petrecut în compa-nia pastorului 
Wurmbrand. Credinţa lui în Dumnezeu, seninătatea cu care 
se resemnase la condiţia lui de puşcăriaş, ca şi optimismul 
robust cu care privea în viitor exercitau asupra mea o 
adevărată fascinaţie. 


Dar, care din noi nu am căutat să descoperim în toţi acei 
ani de puşcă-rie, fiecare în felul lui, unii din instinct, alţii 
conştient, unii cu mai mult succes, alţii cu mai puţin, aceste 
jaloane de sprijin, cu care ne-am putut făuri uneori chiar o 
armură de invulnerabilitate? 

Cufundat în discuţiile cu Wurmbrand, vremea s-a scurs pe 
nesimţite. Mi-am dat seama că ne apropiasem de Piteşti, 
numai când gardianul a deschis iar vizeta şi ne-a cerut celor 
ce ne vom auzi strigate numele să ne pregătim de coborâre. 
Mi-am luat rămas bun de la Wurmbrand, care îşi continua 
călătoria cu vagonul-dubă până la Timişoara unde îl aştepta 
o nouă anchetă. Mi-au rămas în minte ultimele lui cuvinte, 
înainte de oprirea trenului în gara Piteşti: 

— Domnule Ioanid, când vom ieşi din închisoare, mi-ar 
face plăcere să îmi faceţi o vizită acasă la mine, în 
Bucureşti, ca să ne continuăm con-versaţia întreruptă. Vă 
anunţ însă că vom sta de vorbă la o ceaşcă de ceai, fiindcă 
la mine în casă nu se găseşte altă băutură. 

A mai trecut aproape un deceniu, până ce am fost în 
măsură să răspund invitaţiei. În 1964, în primele luni după 
eliberarea mea din închisoare, m-am pornit în căutarea lui 
Wurmbrand. Nu l-am mai găsit însă la adre-sa pe care mi-o 
dăduse. Am întrebat în stânga şi în dreapta, dar nimeni nu 
mai ştia de urma lui. În cele din urmă, am aflat unde se 
mutase: pe undeva pe lângă Piaţa Traian. Cum nu 
excludeam posibilitatea ca, după eliberare, Securitatea să 
ne mai ţină sub observaţie, am preferat să mă duc să-l caut 
după ce se înserase. Ajuns pe strada indicată, la numărul 
respectiv, m-am găsit în faţa unei case dărăpănate şi 
cufundată în întu-neric. Avea mai multe intrări direct din 
stradă, probabil uşi de foste mici prăvălii, acum desfiinţate. 
Nicăieri n-am găsit nici un nume de locatar. Clădirea părea 
nelocuită şi mă pregăteam tocmai să plec, când din inte-rior 
am auzit nişte zgomote. Încercând pe rând uşile, am dat 
peste una care s-a deschis. Bâjbâind prin beznă, am înaintat 
pe un coridor, atras de dunga de lumină care se vedea sub 


o uşă. Am bătut. Omul care mi-a ie-şit înainte părea 
înspăimântat. Era un tâmplar, care îşi avea aici atelierul 
clandestin şi lucra în timpul nopţii. Când l-am întrebat dacă 
cunoaşte un locatar cu numele de Wurmbrand, şi-a dat 
seama că nu sunt un organ de control şi s-a liniştit. Numele 
de Wurmbrand nu-i spunea nimic, dar, din descrierea mea, 
l-a recunoscut şi mi-a spus că nu l-a văzut decât de câte-va 
ori, dar mai de mult. În ultima vreme nu-l mai întâlnise. Mai 
mult nu ştia despre el. Am plecat decepţionat. 

Am povestit toate aceste amănunte, pentru a ajunge la o 
coincidenţă ca-re a survenit şi a pus capăt tentativelor mele 
de a-l descoperi pe Wurm-brand. 

În seara următoare convorbirii mele cu tâmplarul, 
ascultând buletinul de ştiri al postului de radio Europa 
Liberă am auzit următoarea informaţie: „Pastorul Richard 
Wurmbrand, ajuns de curând în Statele Unite, după cea 
petrecut mai mulţi ani în închisorile comuniste din România, 
s-a pre-zentat înaintea Comisiei pentru politică externă a 
Congresului american şi a făcut declaraţii despre 
tratamentul aplicat deţinuţilor politici. În faţa membrilor 
Comisiei, pastorul Wurmbrand şi-a dezbrăcat cămaşa, 
arătân-du-şi cicatricile de pe spate, rezultat al torturilor la 
care fusese supus în timpul anchetelor”. 

Din acea seară şi până la plecarea mea din România, n-am 
mai auzit ni-mic despre Wurmbrand. 

Au mai trecut alţi cinci ani. Eram proaspăt refugiat în 
Germania Fede-rală. Abia părăsisem lagărul de la Zirndorf 
şi mă stabilisem în Mun-chen, unde îmi aşteptam 
recunoaşterea statutului de refugiat politic. Eram găzduit 
în casa unei familii prietene, n-aveam încă acte, n-aveam de 
lucru, nici un venit, eram uluit de lumea nouă şi străină în 
care mă a-flam şi încă sub şocul plecării mele din ţară, care 
îmi schimbase radical cursul vieţii. În această stare de spirit 
mă găseam încă, atunci, când într-o dimineaţă, poşta mi-a 
adus o scrisoare neobişnuită. Venea din Aus-tralia! 
Corespondenţa mea pe acea vreme se limita la scrisorile pe 


care le primeam de la mama din ţară şi de la câţiva foşti 
camarazi de închi-soare cu care luasem legătura, din Anglia 
şi Franţa. Alţii nu-mi cunoş-teau adresa, iar în Australia, nici 
vorbă să fi avut vreun cunoscut. M-am mai asigurat încă o 
dată că plicul mi-era într-adevăr adresat mie şi apoi l-am 
deschis. lată-i conţinutul: 

PASTOR RICHARD WURMBRAND. 

Sidney, 2 August 1969 

Dlui. Ion Ioanid, bei Hermann Desliu. 

Munchen 5 Epnardtstr. 6/1 

Stimate domnule Ioanid, Mă iertaţi că vă adresez 
întrebarea dacă sunteţi fiul fostului ministru Tilică Ioanid şi 
dacă aţi fost cu mine la închisoare. Dacă nu, lăsaţi 
scrisoarea aceasta fără răspuns. Dacă da aş fi bucuros să 
aud de la un fost camarad de suferinţă, despre care am 
păstrat cea mai frumoasă amintire ce amintea de fiul meu. 

Dacă sunteţi acest fost camarad al meu, nu vă veţi supăra 
de rugămin-tea mea să-mi spuneţi dacă vă pot fi de folos cu 
vreun lucru. Eu conduc acum un grup de 16 misiuni 
creştine în diferite ţări libere, care toate au acelaşi scop: de 
a ajuta bisericile asuprite din blocul comunist. Suntem 
bucuroşi să ajutăm pe oricine a suferit. Celor care ne 
împărţeam ultima bucată de pâine, nu ne supără când din 
dragoste ni se oferă ceva. 

Voi fi în Germania după 17 Noiembrie. Programul meu 
puteţi afla la Hilfsaktien [...] 

Cu distinse sentimente. 

I-am răspuns, confirmându-i că într-adevăr eu eram cel de 
care întreba în scrisoare, că reuşisem să mă refugiez în 
Germania şi că aşteptam să mi se acorde azil politic. 
Deocamdată, până la rezolvarea formalităţilor, nu puteam 
însă părăsi ţara gazdă, aşa că nu mi-era posibil să dau curs 
sugestiei lui de a pleca în Statele Unite. I-am mulţumit 
pentru rândurile ce-mi scrisese şi pentru bunele lui intenţii 
de a mă ajuta, exprimându-mi speranţa de a-l reîntâlni într- 


o bună zi. După o bucată de vreme, am primit o a doua 
scrisoare de la Wurmbrand. 

PASTOR RICHARD WURMBRAND. 

Ph (tm) (213) 243-5558 

Adelaide, 22 August 1969 

Dragă prietene Ioanid, M-am bucurat să capăt o veste de 
la Dta. 

Scrieţi vă rog la Hilfsalction fuer Maertyrerkirche 5803 
Volmarstein Postfach 25(c) Herr Hans Braun. Dânsul vă va 
spune exact data când voi fi la Munchen şi va stabili o oră şi 
un loc când ne putem vedea. Spune-ţi-i că sunteţi un vechi 
camarad de închisoare. 

Din Australia e greu să-mi pot da seama cum vă pot fi de 
folos, dar în Germania voi putea face poate ceva. Cel mai 
bun lucru după ce aveţi un paşaport va fi, poate, să veniţi în 
USA. 

Este bine să primeşti cu umilinţă stări umilite. Socotiţi ca 
privilegiu că sunteţi liber. Nici Isus nu a fost mai mult decât 
dulgher care lucra cu rin-deaua, până ce Dumnezeu l-a 
Înălţat la ceva mai presus. La vârsta Dom-niei tale, 
speranţele nu sunt ratate. Eu am ieşit din ţară la vârsta de 
aproape 60 de ani şi D-zeu mi-a găsit un loc. Vă va găsi şi 
Dvs. 

Am cerut biroului meu să vă trimită un mic ajutor, pe care 
va rog să-l primiţi cu drag, cum împărţeam turtoiul 
altădată. 

În speranţa revederii, Al Dvs. 

Câteva zile mai târziu, am primit de la „biroul” lui din 
Germania un cec de 100 de dolari şi un plic (pe care îl 
primesc de atunci cu regularitate), cu publicaţia 
trimestrială a asociaţiei religioase, conduse de Richard 
Wurmbrand. Nu mai ţin minte ce treburi m-au reţinut şi m- 
au împie-dicat să-l întâlnesc pe Wurmbrand când a venit la 
Munchen, în cadrul unui turneu de conferinţe prin 
Germania Federală. Un an mai târziu, mă găseam pentru 
câteva zile la Berna, în vizită la nepoata mea de curând 


fugită din România şi stabilită în Elveţia. Sosind la ea 
neanunţat, nu şi-a mai putut schimba programul pe care şi-l 
stabilise în ziua respectivă. Fusese invitată de o colegă de 
birou şi de fratele acesteia, care era preot, la conferinţa 
unui pastor american în Catedrala din Berna. Mi-au propus 
să merg cu ei. Am acceptat, şi pe drum am aflat că 
vorbitorul avea să fie pastorul Wurmbrand, despre care nu 
avea decât cuvinte de respect şi ad-miraţie. Nu ştiu care din 
noi a fost mai surprins, eu, care nu mă aştep-tam deloc la o 
asemenea coincidenţă, sau tânărul preot elveţian, când a 
auzit că îl cunosc. 

Catedrala era plină de lume până la refuz. Ne-am plasat la 
picioarele amvonului, pentru a-i ţine calea lui Wurmbrand, 
care nu venise încă. Când a apărut, după o scurtă ezitare, 
ne-am recunoscut şi ne-am îmbră-ţişat, aşa cum o făcusem 
cu mai bine de 15 ani în urmă, la despărţirea noastră în 
dubă, în gara Piteşti. N-am putut schimba decât câteva 
vorbe. Wurmbrand era suprasolicitat, avea un program 
foarte încărcat şi era în lipsă de timp. După această 
conferinţă, era programat să mai vorbească într-o altă 
biserică din Berna, celor care nu mai găsiseră loc în 
Catedrală şi aşteptau afară. Înainte de a ne despărţi, 
Wurmbrand mi-a dăruit un exemplar din cartea lui „Mes 
prisons avec Dieu”, în care povesteşte epi-soade 
impresionante din viaţa deţinuţilor politici în închisorile 
comunis-te din România. Ajuns la Minchen, am citit-o cu 
pasiune. Am regăsit şi am respirat din nou, la fiecare 
pagină, atmosfera din închisoare, dar am găsit şi erori şi 
inexactităţi care m-au dezamăgit. 

După această lungă digresiune, menită să epuizeze 
capitolul referitor la pastorul Wurmbrand, revin la punctul 
unde mi-am părăsit povestirea în vagonul-penitenciar, oprit 
în gara Piteşti. 

Vagonul-penitenciar, fiind ataşat la coada garniturii, se afla 
oprit la oa-recare distanţă de peronul gării din Piteşti. 
Transbordarea în duba-auto-mobil s-a făcut în condiţii mai 


dure şi mai brutale decât la urcarea în va-gon, la Bucureşti. 
Gardienii penitenciarului, veniţi să ne ia în primire, s-au 
întrecut în răcnete şi înjurături, împingându-ne cu 
sălbătăcie spre camionul „Praga”, carosat în dubă de 
transportat deţinuţi. Erau întotdea-una nervoşi când aveau 
spectatori. Cu toate că la o distanţă de aproape 50 de metri 
de gară, spectacolul se desfăşura sub ochii lumii de pe pe- 
ron, furnicarul de oameni din staţie ştia ce se petrece şi ca 
sub efectul unei baghete magice îşi încetase forfota. Toate 
feţele erau întoarse spre noi. 

Sub privirile acestei mulţimi mute, zgomotul lanțurilor 
noastre şi răcne-tele gardienilor sunau aproape indecent. 
Sensibili la toate nuanțele ce se manifestau în comportarea 
gardienilor faţă de noi, primirea din gara Pi-teşti ne-a pus 
pe gânduri. Aici nu părea să mai domnească atmosfera din 
Jilava, unde ne bucurasem de o intenţie vizibilă a 
administraţiei de a eli-mina brutalităţile şi abuzurile şi de a 
crea impresia unui regim de „oare-care legalitate”, cum se 
exprimase chiar tânărul procuror care ne vizitase în celulă. 

Cu trei ani în urmă, când intrasem prima dată pe poarta 
închisorii din Pi-teşti, fiind izolat într-una din celulele 
servind de „prea-plin” Securităţii din oraş, al cărei local 
devenise neîncăpător, n-am aflat nimic despre ce-le ce se 
petrecuseră în acest penitenciar. Între timp, îmi 
completasem a-ceastă lacună din cultura mea generală de 
puşcăriaş, şi acum, la gândul că aveam să intru din nou în 
temniţa între zidurile căreia se petrecuseră grozăviile 
„reeducării”, nu-mi puteam stăpâni un fior de spaimă. Toţi 
e-ram persecutați de acest gând, ca de un vis urât, pe care 
nu-l puteam în-depărta din minte. 

Nuanţa mai dură pe care o sesizasem în comportarea 
gardienilor la co-borârea din tren a făcut să crească 
îngrijorarea pentru ce ne va aduce vii-torul şi să fim şi mai 
obsedaţi de amintirea „reeducării”. 

Pe tot parcursul, până la penitenciar, în dubă se lăsase o 
tăcere apăsătoa-re. Coborârea din dubă, intrarea pe poarta 


închisorii, formalităţile de în-carcerare, percheziţia, 
predarea bagajelor şi repartizarea în celulă s-au realizat tot 
sub acompaniamentul corului de răcnete şi înjurături al 
gar-dienilor. Temerile noastre se dovediseră justificate: Era 
limpede că a-veam să regretăm regimul din Jilava! Mai 
rămânea de văzut în ce măsu-ră. 

Ne aflam într-o celulă de tranzit, fără paturi şi fără saltele, 
numai cu o tinetă într-un colţ. Era neîncălzită dar, din 
fericire, pe jos nu era ciment, ci duşumele de scândură. În 
afară de noi, cei veniţi de la Jilava, în celulă se mai aflau 
câteva persoane, venite cu o zi sau două înaintea noastră, 
cu alt transport de deţinuţi. 

L-am cunoscut astfel pe un tânăr cu care am stat mai mult 
de vorbă. Era de relativ scurtă vreme arestat şi condamnat. 
În cele câteva luni de de-tenţie, nu-şi pierduse încă aspectul 
de om liber. Mic de talie, dar bine legat, nu părea să fi 
scăzut mult în greutate, iar culoarea feţei era încă 
sănătoasă şi nemarcată de paloarea caracteristică a 
vechilor deţinuţi. Nici hainele de pe el nu avuseseră timp să 
se ponosească prea tare, ceea ce îl făcea să se deosebească 
de noi ceilalţi, încă de la prima vedere. 

Tânărul se numea Pavel Pavel, era pastor protestant şi 
cetăţean ameri-can. Provenea dintr-o familie de vechi 
emigranţi ardeleni şi era născut şi crescut în Statele Unite, 
pe care până atunci nu le părăsise niciodată. Cu câteva luni 
mai înainte, se hotărâse să facă o călătorie în Europa şi 
toto-dată în România, ca să viziteze locurile de baştină de 
unde i se trăgea neamul. Coborâse din avion la Bucureşti şi 
de aci pornise mai departe cu trenul în Transilvania. Ajuns 
în satul părintesc, a început să stea de vor-bă cu unul şi cu 
altul, încercând să culeagă cât mai multe informaţii des-pre 
familia lui. A vorbit cu preotul, cu sătenii, s-a interesat la 
primărie de registrul de stare civilă, a vrut să afle tot ce se 
mai putea afla, din ac-tele oficiale sau din amintirile 
bătrânilor din sat, despre moşii şi strămo-şii lui. A cutreierat 
satul în lung şi în lat, a fost la biserică, la cimitir, şi a 


descoperit chiar unele rude îndepărtate şi peste tot a făcut 
zeci de poze, bucuros să-şi poată reconstitui, astfel, trecutul 
familiei şi locurile ei de origine. 

După câteva zile când tocmai se pregătea să plece, a fost 
invitat la Secu-ritate. De-aici înainte, itinerariul i-a fost 
stabilit de organele M. A. I. Neavând nimic de ascuns, 
răspunsese cu sinceritate la întrebările ce i se puseseră cu 
privire la activitatea ce o depusese în sat. Ştiindu-se cu con- 
ştiinţa curată, semnase fără ezitare procesele-verbale de 
anchetă şi nu pricepea nici acum cum de putuse fi 
condamnat pentru spionaj (zece sau cincisprezece ani, nu 
mai ţin minte exact). Până a doua zi, cât am stat împreună, 
ne-am dat osteneala să-i deschidem ochii şi să-l prevenim 
de pericolele care îl pândeau, dacă nu se lepăda de 
inocenţa cu care se încă-păţâna să privească realitatea. 
Pastorul Pavel nu mai contenea să se mire de tot ce-i 
povesteam. Un adevărat cetăţean american! Şi el a reuşit 
să ne uimească, istorisindu-ne despre viaţa şi moravurile 
din Statele Unite. Noi însă ne-am obişnuit mai repede să 
admitem că un pastor poate fi a-colo, în acelaşi timp, şi 
campion de box al districtului lui, decât putea el să 
înţeleagă ce se întâmplă pe meleagurile noastre. Pavel 
mersese cu bu-na lui credinţă atât de departe, încât îi 
povestise până şi anchetatorului despre meciurile la care 
participase, boxând la categoria „muscă”. Sinceritatea asta 
îl costase câteva ore de anchetă cu privire la activitatea lui 
de boxeur, Securitatea insistând să afle ce alt instructaj mai 
primise, înainte de a fi trimis în misiune, în România. 

Câtă vreme am stat în camera de tranzit, ne-am petrecut 
vremea cu tână-rul pastor Pavel. Ne plăcea cum vorbea. 
Învăţase româneşte de la părin-ţii lui, care fuseseră ţărani. 
Vorbea o limbă simplă, plină de regionalis-me şi cu puternic 
accent ardelenesc, presărată cu americanisme, acolo unde-i 
lipseau cuvintele româneşti. 

A doua zi dimineaţa, la ora „numărului”, Titi Coşereanu i-a 
amintit ofițerului de serviciu că nu ni se scoseseră lanţurile 


de la picioare. Răspunsul a fost un râs batjocoritor şi uşa 
trântită în nas. 

Atitudinea ofițerului nu ni s-a părut a fi un semn bun. De 
obicei, după sosirea la destinaţie, scoaterea lanțurilor care 
ţi se puseseră pentru tran-sfer făcea parte din formalităţile 
de încarcerare în noul penitenciar. 

Chiar în ziua aceea, când am fost mutaţi din camera de 
tranzit, m-am lă-murit de ce nu s-au grăbit să ne taie 
lanţurile. Cam pe la ora prânzului, am fost scoşi pe coridor. 
Un ofiţer ne-a verificat datele personale din dosare şi ne-a 
împărţit în două grupuri. Primul, în care se afla Ion Vor- 
voreanu, a fost îndrumat de gardieni spre scările ce duceau 
la etaj. Cei patru sau cinci rămaşi, între care Titi Coşereanu 
şi cu mine, am fost conduşi chiar de ofiţer, spre subsol. 
Criteriul de selecţie l-am aflat mai târziu: cei cu condamnări 
sub 20 de ani erau încarceraţi în celulele de la parter şi 
etaje iar cei cu condamnări peste această limită, în secţia de 
la subsol. 

Când am relatat despre prima mea şedere în închisoarea 
din Piteşti, în 1952, am arătat că penitenciarul avea forma 
literei T. Ofiţerul ne-a con-dus pe scări până la grilajul de 
fier, care închidea accesul spre coada T-ului. Aici începea 
secţia celor cu condamnări mari. Gardianul de servi-ciu ne- 
a deschis grila. Am pătruns într-o sală, cu ciment pe jos, lată 
de vreo şase metri şi care se întindea pe toată lungimea 
acestei aripi a clă-dirii. În peretele din dreapta, sus, la 
înălţimea capului, o singură feres-truică dădea spre o curte 
interioară, chiar la nivelul solului. Iluminatul sălii era 
asigurat de două becuri destul de slabe, aprinse zi şi 
noapte. Pe fiecare parte a sălii se vedeau câte două uşi. În 
total, deci, patru camere, toate mari, dar de dimensiuni 
diferite. 

După ce ne-a mai cercetat o dată dosarele, ofiţerul mi-a 
strigat numele şi mi-a spus să-l urmez. M-a dus la prima uşă 
din stânga şi înainte de a mai fi avut timp să-mi iau rămas 
bun de la Titi, am fost împins în came-ră. Încăperea în care 


intrasem era atât de sumbră, încât mi-a trebuit un timp de 
adaptare, ca să pot distinge ceva în jurul meu. Primele 
simţuri cu care am luat contact cu mediul înconjurător au 
fost mirosul şi auzul. Cu toate că amalgamul de mirosuri de 
tinetă de corpuri nespălate şi de D. D. [., nu mai mi-era 
străin, o duhoare neobişnuit de grea şi fetidă mă izbise de 
cum intrasem. În timp ce căutam să-mi obişnuiesc ochii cu 
în-tunecimea încăperii, am simţit cum în jurul meu se 
stârnise o mişcare, care părea că declanşase totodată 
clinchetul unui mecanism, ca de an-grenaje metalice. Ca 
prin ceaţă, am început să disting o adevărată sche-lărie de 
paturi de fier suprapuse, care ocupau toată camera, 
nelăsând între ele decât minimul de spaţiu necesar pentru 
trecere. Mişcarea pe care o detectasem provenea de la 
locatarii camerei, care coborau din paturi spre a-mi veni în 
întâmpinare. Tot ei erau şi sursa zgomotelor metalice, 
pentru că toţi aveau lanţuri la picioare! Atunci am înţeles de 
ce râsese ofiţerul când Titi îi ceruse să ne scoată lanţurile. 
Câteva minute mai târziu, aveam să aflu de la noii mei 
camarazi că toţi deţinuţii din secţia de la subsol erau ţinuţi 
în lanţuri. În situaţia asta se găseau încă din toamnă, de 
când toţi cei condamnaţi pentru „înaltă trădare” fuseseră 
transferați din diferitele închisori prin care se aflau 
împrăştiaţi, la peni-tenciarul Piteşti. 

Cei selecționați pentru secţia de la subsol fuseseră şi ei 
împărţiţi în trei categorii, după cuantumul pedepsei. Astfel, 
camera în care mă aflam a-cum era destinată celor cu 
douzeci de ani condamnare. Următoarea, pe aceeaşi parte 
a coridorului, era ocupată de cei cu douăzeci şi cinci de ani, 
iar în cele două camere de vis-a-vis erau vieţaşii. 

Între timp, înconjurat de un grup de deţinuţi, am fost 
îndrumat spre fun-dul celulei, în afara unghiului de vedere 
al vizetei. După ce am făcut cunoştinţă cu toată lumea, a 
început obişnuitul schimb de informaţii re-ciproce. 'Toţi erau 
dornici de ştiri. Eu mi-am deşertat sacul cu ultimele noutăţi 


din Jilava, iar ei m-au pus la curent cu detaliile vieţii de 
toate zi-lele din Piteşti, care nu se arăta a fi deloc uşoară. 

Primele impresii erau chiar deprimante: lipsă de lumină, 
de aer, de spa-ţiu şi de căldură. O jumătate de oră mai 
târziu, cu ocazia împărţirii me-sei, am mai adăugat pe listă 
şi lipsa de hrană. Primisem în gamelă un polonic de apă 
caldă şi limpede, în care pluteau câteva foi de varză acră! 
Nu eram departe de regimul de exterminare, ce mi se 
aplicase timp de aproape cinci luni la Oradea! Erau doar 
două deosebiri: nu eram singur în celulă ca la Oradea (ceea 
ce ar fi fost îmbucurător dacă avantajul n-ar fi fost anulat de 
înghesuiala care domnea în cameră) şi nu era la fel de rece. 
Era frig, dar nu sub zero grade ca la Oradea! Cu această 
concluzie mai optimistă, mi-am încheiat bilanţul primelor 
constatări, urmând ca timpul şi ceilalţi deţinuţi să-mi 
dezvăluie şi alte aspecte ale vieţii din noua mea reşedinţă. 

Până una-alta, însă, fusesem adoptat de un grup de 
deţinuţi mai tineri, care mă luaseră cu ei înspre fundul 
camerei. Urma să împart cu trei din ei locurile din două 
paturi alăturate de la parter. Deasupra noastră dor-meau 
alţi prieteni de-ai lor. Se adunaseră în acest colţ din fundul 
came-rei, fiind toţi foarte legaţi între ei de o prietenie ce se 
cimentase în anii petrecuţi împreună în puşcărie. Cei mai 
mulţi fuseseră la minele de plumb de la Baia Sprie. În 
condiţiile mizerabile din această celulă, sub nivelul de 
demnitate chiar al unor animale, am regăsit în mijlocul lor 
ca-maraderia călduroasă omenească şi atmosfera plină de 
optimism, care-ţi dădeau din nou încrederea în oameni şi îţi 
stimula dorinţa de a supravie-ţui. 

Printre cei aproape patruzeci de locatari ai camerei, nu 
găsisem nici un cunoscut. Cu toate astea, nu ne eram chiar 
complet străini. Despre cei mai mulţi din cei ce fuseseră la 
Baia Sprie, auzisem vorbindu-se de la camarazii lor, aduşi 
mai târziu în lagărul de la Cavnic. Numele unora îl ştiam de 
la oamenii din acelaşi lot cu ei, al altora, de la prieteni de-ai 
lor sau chiar rude, cu care stătusem prin alte puşcării. lar 


în ceea ce mă pri-vea, de îndată ce mi-am spus numele, am 
şi fost localizat şi identificat: eram unul din cei care 
evadaseră de la Cavnic! Începusem să mă obiş-nuiesc cu 
această reputaţie de cal breaz, care m-a urmărit până la 
sfârşi-tul detenţiei. 

Tânărul care avea să împartă patul cu mine se numea 
Victor Ghiţău. Era din Galaţi. În timpul războiului, ca elev la 
şcoala de ofiţeri, urmase un curs de specializare în 
Germania. Plecase apoi pe front în Rusia, unde luptase în 
unitatea căpitanului Tobă, specializată în combaterea 
partiza-nilor şi în acţiuni de „comando”, în spatele liniilor 
sovietice. Ghiţău mi-a povestit nenumărate isprăvi ale 
unităţii comandate de acest „con-dotier” modern, care-şi 
luase numele de „hatmanul Iobă” şi ducea un fel de război 
personal prin stepele Rusiei. Îmi vorbea cu nespusă admi- 
raţie despre Tobă, descriindu-mi-l ca pe o personalitate 
complexă, în care eroul se confunda cu aventurierul şi care 
reuşise să obţină o liber-tate de iniţiativă şi de acţiune pe 
linia frontului, potrivită firii şi tempe-ramentului lui. Îşi 
câştigase această independenţă atât de la comanda-mentul 
trupelor române cât şi al celor germane, datorită faimei pe 
care şi-o crease prin acţiunile şi incursiunile lui temerare în 
liniile inamice. După capitularea României, Tobă, cu 
unitatea lui, se retrăsese cu trupele germane. Continuaseră 
mai departe lupta, încadraţi în trupele speciale SS, de sub 
comanda celebrului Otto Skorzeni, până la prăbuşirea Ger- 
maniei. Profitând de haosul care domnea în Europa în 
ultimele zile ale războiului, Iobă şi o parte din oamenii lui, 
printre care şi Ghiţău, s-au întors în ţară, scăpând 
neinterceptaţi. Abia câţiva ani mai târziu, Iobă a fost 
arestat de Securitatea română şi predat ruşilor. 

Victor Ghiţău, care între timp ajunsese contabil la o fermă 
de stat de lân-gă Bucureşti, a fost şi el arestat, prin, 1953, şi 
condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică, pentru 
înaltă trădare. Cu toată structura lui fizică delicată, se 


vedea că acum era sub normal de slab. Victor Ghiţău era un 
băiat înalt, subţire şi cu trăsături fine. 

Traian Ghiţeanu şi Marin (nu-mi mai amintesc numele 
întreg) ocupau patul alipit de al nostru. În momentul 
arestării, primul era căpitan în ar-mată; cel de-al doilea, 
arestat mai de curând, era soldat în termen. 

Despre Traian Ghiţeanu îmi vorbise deseori George Sarry, 
fiind nu nu-mai constănţean de-al lui, dar şi din acelaşi lot 
cu el, condamnat în legă-tură cu Consulatul Britanic din 
Constanţa. Era un băiat cu suflet de aur şi unul din oamenii 
cei mai veseli pe care i-am întâlnit în închisoare. În situaţiile 
cele mai grele, când atmosfera era încărcată şi lumea 
deprima-tă, Traian Ghiţeanu funcţiona ca un factor 
miraculos de destindere. Optimismul lui natural şi simplu, 
aş spune chiar primitiv, era mai con-vingător decât orice 
altă tentativă de a ridica moralul celor deznădăjdui-ţi, 
printr-o argumentaţie logică, ce ar fi făcut apel la rațiune 
sau la cine ştie ce explicaţii filosofice. Cu numai câteva 
vorbe, cu o glumă şi cu rî-sul lui sănătos şi molipsitor reuşea 
să măture cel mai negru pasimism şi să readucă buna 
dispoziţie în celulă. 

Marin sau Marinică, cum îi spuneam toţi, era unul din cei 
mai tineri pensionari ai închisorii. Copil al mahalalei 
bucureştene, mândru de carti-erul din care se trăgea, 
Marinică, întrebat de unde era, nu pomenea Bu-cureştiul. 
Răspundea totdeauna: 

— Din Ferentari! 

Minte vioaie şi ochi sfredelitori, lui Marinică nu-i scăpa nici 
o mişcare din jur. Mai critic şi mai bănuitor decât colegul lui 
de pat, îţi acorda mai greu încrederea. Fără să bagi de 
seamă, te ţinea un timp sub observaţie şi abia după aceea 
te accepta, sau, dacă nu-i plăceai, nici nu te mai băga în 
seamă. Caracter integru, îşi manifesta făţiş disprețul pentru 
oamenii lipsiţi de caracter. Cu toate că motivul pentru care 
ajunsese în închisoa-re era o banală trecere ilegală de 
frontieră, Marinică fusese totuşi con-damnat la douăzeci de 


ani muncă silnică, pentru crimă de înaltă trădare. Aventura 
lui începuse la scurt timp după încorporare. Datorită 
„originii sănătoase”, fusese recrutat la trupele de grăniceri 
şi trimis la o unitate care asigura paza la frontiera cu 
Iugoslavia, în sudul Banatului. De aici, în timpul unui 
schimb de noapte, profitând de întuneric, îşi părăsise pos- 
tul de pază, trecând graniţa în Iugoslavia. Scăpase 
neobservat de grăni-cerii sârbi şi, la adăpostul pădurii, 
mersese fără întrerupere, cu intenţia să se îndepărteze cât 
mai mult şi cât mai repede de zona de frontieră. În urma 
lui, de cealaltă parte a graniţei, dispariţia lui din postul de 
obser-vaţie fusese semnalată şi tot sectorul pus în stare de 
alarmă. Marinică, în drumul lui, nu avea nici un punct de 
reper. Regiunea păduroasă pe care o cutreiera îi era 
complet necunoscută iar întunerecul nopţii şi ceața care se 
lăsase îi limitau orizontul la numai câţiva paşi înaintea lui. 
Singurul punct de orientare îi fusese frontiera, pe care 
căuta acum s-o aibă mereu în spate. După câteva ore de 
mers, când a ieşit într-o răritură, din ceața care-l înconjura, 
Marinică s-a auzit somat să stea. Ordinul fusese stri-gat, pe 
româneşte! Era şi firesc, pentru că Marinică se afla pe 
teritoriul românesc, iar cel care îl somase era grănicer 
român. Abia mai târziu a-flase ceea ce atunci nu ştiuse: în 
marşul lui forţat de câteva ceasuri, nu făcuse decât să 
traverseze o porţiune de teritoriu sârbesc, cuprins într-o 
enclavă creată de sinuozităţile liniei de frontieră. Ajunsese 
astfel să trea-că pentru a doua oară graniţa, de data asta în 
sens invers şi să se afle din nou în România, în aceeaşi 
ţinută în care o părăsise cu câteva ore mai înainte: în 
uniformă şi cu arma asupra lui! Prins şi dezarmat, Marinică 
suferise prima parte a calvarului, rezervat celor arestaţi pe 
linia de fron-tieră. Fusese purtat în lovituri de pumni, de 
cizmă şi paturi de armă, pi-nă la unitatea de grăniceri. Aici, 
urmase ancheta şi alte bătăi. La capătul a numai câteva zile, 
cercetările se încheiaseră şi Marinică a fost anunţat că va fi 
judecat de o curte marţială în chiar incinta regimentului. 


Judecată de urgenţă şi publică în faţa ostaşilor din trupele 
de grăniceri din regiune. Marinică şi-a revăzut cu această 
ocazie toţi camarazii din unitate, aduşi să asiste la procesul 
lui. Completul de judecată, format din ofiţeri necunoscuţi, a 
aplicat o procedură rapidă, menită să impresi-oneze 
publicul din sală, prin rechizitoriul extrem de sever al 
procuroru-lui şi verdictul drastic pronunţat chiar la sfârşitul 
dezbaterilor: condam-nat la moarte pentru înaltă trădare şi 
spionaj în favoarea lui Tito! Înainte de a fi scos din instanţă, 
i s-a comunicat condamnatului că va fi trans-portat la o 
închisoare militară, unde sentinţa va fi imediat executată. 
Apoi, cu cătuşele la mâini şi cu ochelari negri la ochi, a fost 
urcat într-un camion, care a părăsit curtea unităţii. Convins 
că nu mai are decât puţin de trăit, Marinică se ruga în gând 
ca drumul să fie cât mai scurt şi totul să se termine cât mai 
repede. Călătoria i s-a părut însă, nesfârşit de lungă. Pe 
drept cuvânt, fiindcă duba nu s-a oprit până la Bucureşti. 
Aici, ancheta lui Marinică a fost reluată de la început. l-au 
trebuit câteva zile ca să înţeleagă că, de fapt, asta era 
adevărata anchetă şi că tot ce se pe-trecuse la unitatea de 
grăniceri nu fusese decât o înscenare, pentru a în- 
spăimânta asistenţa şi a servi de exemplu ostaşilor de pe 
frontieră. Marinică a intrat astfel pe filiera obişnuită din 
acea vreme: anchetat la Securitate, depus la Jilava în 
aşteptarea procesului şi apoi judecat şi condamnat pentru 
spionaj în favoarea lui Tito la douăzeci de ani muncă silnică. 
Dacă n-ar fi fost ostaş în armată şi n-ar fi trecut frontiera în 
uni-formă şi cu arma asupra lui, s-ar fi ales cu o sentinţă 
mai mică pentru simplă trecere ilegală a frontierei. Dar, aşa 
cum se va vedea mai târziu, această încadrare mai gravă 
avea să-l avantajeze. 

Tot printre cei mai tineri din cameră, mai era şi Paul 
Bandu, macedo-nean din Constanţa. Fusese implicat în 
afacerea de spionaj, special montată de Securitate, pentru 
a compromite Consulatul britanic din lo-calitate şi a-l putea 
închide. Făcea parte din acelaşi lot cu George Sarry şi 


Trăiau Ghiţeanu. Foarte mic de talie, părea încă un copil. 
Faţa însă, cu trăsături grave şi exprimând o seriozitate 
aproape bătrânicioasă, te de-ruta. N-ai fi putut să-i ghiceşti 
vârsta! La vremea aceea, Paulică avea vreo douăzeci şi trei 
de ani şi cinci ani de puşcărie executaţi. Aproape doi din 
aceşti cinci ani, însă, aveau o altă valoare decât ceea ce se 
înţele-ge prin noţiunea de „an”, ca unitate de măsură a 
timpului. Paulică trecu-se prin, reeducarea” de la Piteşti şi 
prin mâinile lui Ţurcanu. La capătul acestei încercări 
cumplite, ieşise la liman cu sănătatea cam şubrezită, dar cu 
mintea teafără şi sufetul curat. Părea să nu fi pierdut decât 
bucu-ria de viaţă şi veselia tinereţii, care nu i se mai 
aprindeau în ochi decât rareori şi pentru scurtă vreme. Din 
când în când suferea de dureri la sto-mac şi câteva zile nu 
mânca nimic, retras discret în patul lui. În toţi anii cât am 
stat cu el în Piteşti, când împreună, când în celule diferite, 
după cum ne aduna sau ne despărţea ofiţerul politic prin 
pritocelile periodice pe care le ordona, Paulică Bandu a fost 
unul din personajele centrale ale puşcăriei. Paulică se 
specializase în culegerea de informaţii şi menţine-rea 
legăturilor între celule. A creat astfel o adevărată reţea de 
informaţii în tot penitenciarul, care a dat mult de furcă 
ofițerului politic, neputin-cios să oprească această activitate 
şi să realizeze izolarea absolută de exterior. Expert în 
comunicaţii Morse şi prin alfabetul surdo-muţilor, Paulică îşi 
petrecea cea mai mare parte a timpului, încercând să intre 
în contact cu deţinuţii noi veniţi, care se găseau izolaţi în 
celula de caran-tină sau cu deţinuţii de drept comun. 
Aceştia din urmă erau cei mai pre-ţioşi interlocutori, din 
cauza privilegiilor de care se bucurau în detenţie: aveau 
vorbitor cu familia, primeau pachete şi scrisori de acasă, 
aveau contact cu avocaţii lor şi erau duşi la procese publice, 
fie ca acuzaţi, fie ca martori, fără să fie aşa de strict 
supravegheați ca noi. Pe de altă parte însă, intrând în 
legătură cu noi, dacă era prins, deţinutul de drept comun 
risca să fie condamnat pentru complicitate politică şi să 


împărtăşească soarta noastră. Cu toate astea, Paulică a 
reuşit să-şi creeze printre ei mai mulţi astfel de informatori, 
care îl ţineau la curent cu tot ce aflau din lu-mea de dincolo 
de zidurile închisorii. În următorii câţiva ani, Paulică a 
devenit un fel de instituţie: o adevărată agenţie de ştiri şi 
totodată de în-treţinere a moralului tuturor. Deocamdată, în 
cameră nu se dezvoltase încă nici un fel de activitate 
nepermisă. Componenţa camerei era prea proaspăt 
constituită, oamenii nu se cunoşteau încă bine între ei iar 
con-diţiile de viaţă, extrem de grele, încetineau procesul de 
închegare a unei comunităţi omogene şi solidare. Totuşi, 
treptat, cu fiecare zi care trecea, se creau relaţii noi între 
cei care nu se cunoscuseră până aici. Cei mai proaspăt 
veniţi erau încet, încet, absorbiți, după simpatii şi afinități, 
de grupurile deja constituite ale celor legaţi de prietenii 
mai vechi, din alte puşcării în care stătuseră împreună. 

Grupul cel mai important şi ca număr şi ca factor de 
coeziune era for-mat din cei aduşi de la minele de plumb de 
la Baia Sprie, Valea Nistru-lui şi Cavnic. 

Îi voi trece în revistă, deoarece îmi amintesc de aproape 
toţi locatarii acestei camere, unde mi-am început prima 
etapă a perioadei de aproxi-mativ cinci ani de detenţie în 
Piteşti. 

Dintre foştii mineri de la Baia Sprie, cel mai simpatizat de 
camarazii lui era lon Despan. Tip de gospodar ardelean, 
Despan era din Satu Lung (unul din cele şapte sate de 
lângă Braşov). Partizan credincios a lui Iuliu Maniu, fusese 
fruntaş local al Partidului Naţional Ţărănesc. Contabil de 
profesiune, iniţiase în regiunea lui înfiinţarea unei 
cooperative a micilor proprietari de vite. Având simţul 
umorului şi ştiind de glumă, din cauza fostei lui ocupaţii era 
porecliţi „ciobanul”. În mod obişnuit, i se spunea însă „nea 
Ionică”. Cu toate că nu avea mai mult de 40 - 45 de ani, 
până şi cei mult mai în vârstă ca eli se adresau tot aşa. Nea 
Ionică fusese con-damnat în procesul de spionaj în care 
fusese implicată Nunţiatura Papa-lă de la Bucureşti. Era 


deci din acelaşi lot cu Ducu Ciocâlteu, care eva-dase cu noi 
şi ne provocase atâtea neajunsuri în anchetă. Nea Ionică, şi 
el un înverşunat duşman al „turnătorilor”, îl dispreţuia pe 
Ducu pentru atitudinea ce o avusese în timpul anchetei şi 
procesului lor. 

Un alt om de încredere şi de nădejde, tot ardelean, era 
Vasile Boaru. Era din acelaşi lot cu Titi Coşereanu, cu care 
era prieten şi pe care îl admira. Vasile se făcuse celebru la 
mină pentru puterea lui fizică excepţională, de care era 
foarte mândru. Chiar după anii de regim aspru petrecuţi în 
Piteşti, Vasile şi-a menţinut aspectul atletic. 

Printre cei provenind de la Baia Sprie, se afla un grup 
destul de nume-ros de sârbi din Banat, condamnaţi pentru 
spionai în favoarea lui Tito. Cu toate că erau cetăţeni 
români, unii din ei se înrolaseră în trupele de partizani ale 
lui Tito şi luptaseră în Iugoslavia împotriva armatei ger- 
mane. Imediat după război, s-au întors în România. Cu 
aureola de lup-tători antihitlerişti, au devenit minoritatea 
privilegiată a Banatului, ocu-pând mai toate funcţiile 
importante din Partidul comunist şi adminis-traţia regiunii, 
terorizând populaţia şi bucurându-se de încrederea şi pro- 
tecţia ocupantului sovietic. Când s-a produs ruptura dintre 
Belgrad şi Moscova, şi-au pierdut toate avantajele şi 
poziţiile, regimul de la Bucu-reşti rămas fidel lui Stalin, 
dezlănţuind prigoana împotriva lor. O bună parte din ei au 
luat atunci drumul închisorilor ca „spioni şi agenţi tito-işti” 
iar populaţia de origine etnică sârbească din zona de 
frontieră a fost deportată în Bărăgan. 

În afară de unele excepţii, sârbii cu care am stat în 
închisoare nu erau simpatizaţi. Nu numai pentru abuzurile 
pe care le săvârşiseră împotriva populaţiei din Banat, dar şi 
din cauza comportării lor în închisoare. Cei mai mulţi 
continuau să se declare credincioşi lui Tito şi adepţi ai 
comu-nismului, ceea ce dintr-un început îi plasa în afara 
mentalităţii dominan-te din închisorile noastre, clar 
anticomuniste. Extrem de şovini, cultivau un orgoliu 


naţional disproporționat, astfel încât, în simplitatea lor 
(majo-ritatea fiind ţărani cu numai câteva clase primare), 
idealizau geniul lui Tito şi supraestimau rolul Iugoslaviei în 
politica mondială. Am putut remarca la ei aceeaşi apucătură 
ca şi la ruşi: tot ce era sârbesc era cel mai bun, cel mai 
mare şi cel mai frumos! Erau convinşi că cei mai mari 
cărturari ai omenirii fuseseră sârbi, iar Belgradul îl 
descriau ca pe una din cele mai moderne şi civilizate 
capitale ale lumii occidentale, cu toa-te că cei mai mulţi abia 
ştiau carte şi nu fuseseră niciodată în Iugoslavia. Aşa 
primitivi şi brutali cum erau, aveau totuşi marea calitate de 
a fi solidari şi foarte curajoşi în conflictele cu gardienii şi 
administraţia în-chisorii. Colerici şi răzvrătiți din fire, nu se 
puteau stăpâni, provocând veşnice scandaluri de pe urma 
ieşirilor lor violente şi necontrolate, ne-obţinând niciodată 
nimic şi alegându-se numai cu represaliile brutale ale 
administraţiei, care îi înrăiau şi mai mult. Erau gata 
întotdeauna să se asocieze la orice protest sau acţiune 
revendicativă a deţinuţilor, împinşi mai mult de dragul 
răzvrătirii în sine, decât de dorinţa realizării scopului 
propus, compromiţând astfel reuşita unor întreprinderi 
pornite cu înţe-lepciune şi coordonat. 

În celulele din Piteşti se ajunsese la un oarecare modus 
vivendi între sârbi şi ceilalţi deţinuţi, bazat pe relaţiile strict 
necesare la care ne obli-gau convieţuirea forţată şi 
interesele comune. În rest, în afară de puţine excepţii, nu 
prea existau alte raporturi, sârbii stând numai între ei şi 
vorbind între ei numai sârbeşte. În camera noastră, cel care 
îi reprezenta îşi făcuse la Baia Sprie o reputaţie de bun 
camarad şi, cu toate că împăr-tăşea aceleaşi vederi cu 
conaţionalii lui, era totuşi mai ponderat în vorbă şi 
manifestări. Un bun simţ şi o înţelepciune ţărănească îl 
făcuseră să fie acceptat de ambele părţi, ca intermediar. 
Printre ai lui, cred că se impu-sese şi datorită staturii şi 
forţei lui fizice deosebite. Îl chema Ghedoş Ravosie. Ravosie 
cu sârbii lui erau toţi instalaţi în paturile suprapuse din 


fundul camerei, deasupra celor ocupate de grupul de tineri, 
printre care mă aflam şi eu. Singurii mai răsăriţi dintre ei 
erau Bora Petrovici, fost învăţător, şi Angelco Peiovici, care 
îşi terminase liceul şi fusese arestat din armată, în timp ce- 
şi făcea stagiul militar. Ava Muntean, Milici, la-şin Milutin,... 
Mladen şi încă vreo doi, de numele cărora nu-mi mai 
amintesc, erau ţărani simpli, cu numai câteva clase 
primare. Singurul mai în vârstă şi mai puţin zurbagiu dintre 
ei era Mladen. I se spunea cică Mladen, ceea ce însemna, 
pe limba lor, un fel de nene Mladen. laşin Milutin, cu care ei 
înşişi aveau dificultăţi să se înţeleagă, era un fel de „idiot al 
satului”. Redus mintal, cu o înfăţişare de om al cavernelor, 
cu capul teşit şi fruntea îngustă, cu braţele lungi care-i 
atârnau până la genunchi şi cu mersul legănat de maimuţă, 
nu ştia să articuleze decât cî-teva cuvinte. Unul din ele îl 
înţelegeam şi noi: „mangiare!” Prin nu mai ţin minte ce 
împrejurări, în timpul războiului, laşin Milutin fusese luat 
prizonier de italieni şi muncise la o şosea, pe care aceştia o 
construiau pe Coasta Dalmată. Acolo învățase cuvântul, 
care exprima, de fapt, şi unica lui preocupare. laşin era 
veşnic flămând. De câte ori îţi întâlnea privirea, pronunţa 
cuvântul magic „mangiare” şi faţa i se lumina într-un 
zâmbet hidos. Era felul lui de a face conversaţie. În cameră 
fusese chiar poreclit „Mangiare” şi laşin răspundea încântat 
la noul lui nume. Un singur sârb stătea despărţit de ceilalţi 
în colţul opus al camerei, făcând opinie separată: 
Djurcovici. Fusese şi el partizan, dar luptase în rându-rile 
„cetnicilor” lui Mihailovici. Era anticomunist şi regalist. Cu 
toate că era un om ursuz, căuta să fie numai în compania 
noastră, a românilor. Îl cunoscusem la Cavnic, unde trăia tot 
izolat de ai lui. 

Cât am stat împreună în camera din Piteşti, nu l-am auzit o 
dată pronun-ţând vreun cuvânt sârbesc! 

Grupul de „titoişti” şi Djurcovici se ignorau reciproc. 

Trecând mai departe în revistă locatarii camerei, voi 
menţiona pe toţi cei care nu mi s-au şters din amintire. 


Astfel, vis-â-vis de locurile grupului nostru, la peretele opus, 
Paul Bandu îşi împărțea patul cu Dan Hurmu-zescu. Dintr-o 
familie de boieri moldoveni, era fiul profesorului univer- 
sitar Hurmuzescu. Trimis la studii în Anglia, urmase 
cursurile Univer-sităţii Cambridge. Întors în ţară, se lansase 
cu succes în afaceri, după spusele unora, nu prea onorabile; 
mai ales după 23 august, când nu-şi făcuse scrupule să 
livreze ruşilor diferite produse de carne, prelucrate la o 
fabrică de salam pe care o avea în Ardeal. Carnea provenea 
din cotele obligatorii de vite care erau colectate pentru a fi 
predate în baza preve-derilor Convenţiei de armistițiu. Dan 
studiase în Anglia economia poli-tică şi i se spunea 
„profesorul Hurmuzescu”, cu toate că nu deținuse ni- 
ciodată vreo catedră. Inteligent şi cultivat, vorbind perfect 
engleza, franceza şi germana, era un plăcut tovarăş de 
celulă pentru cei pe care îi simpatiza. Cât am stat împreună 
în Piteşti a fost totdeauna de partea cea bună a baricadei, 
gata să susţină orice activitate comună îndreptată îm- 
potriva administraţiei şi spre avantajul deţinuţilor. 
Sugestiile lui înţelep-te şi prudente au schimbat de multe 
ori porniri pătimaşe şi nejudecate, în acţiuni ponderate 
conduse cu abilitate. În Bucureşti, înainte de închi-soare, nu 
se bucurase de o reputaţie prea bună. Dan Hurmuzescu se 
în-fruptase din plăcerile vieţii ca un adevărat epicurean. 
Era un mare „gourmet” iar mesele lui, din vila pe care o 
avea la Mangalia, se trans-formau în orgii despre care 
vorbea tot Bucureştiul. Se pare că una din plăcerile lui era 
tocmai aceea de a şoca lumea cu extravaganţe. Mic de talie 
şi îndesat, cu gâtul scurt, cu capul mare şi chel şi cu mersul 
legănat de răţoi, Dan Hurmuzescu suferea de complexul 
fizicului lui ingrat şi îşi căuta astfel de compensaţii. Îi plăcea 
să fie luat drept un Don Juan, arătându-se în public 
înconjurat de femei frumoase, chiar dacă acestea îi căutau 
compania pentru farmecul lui de om de spirit sau erau pur 
şi simplu numai ademenite de generozitatea lui. I se mai 
spunea în Bucu-reşti şi „Barbarosa”, fiindcă îşi lăsase o 


barbă enormă, roşcată, parcă înadins pentru a atrage şi 
mai mult atenţia asupra lui. 

O scenă petrecută la ora prânzului, când pe Calea Victoriei 
era cea mai mare animaţie, a făcut vâlvă: ieşind de la 
Athenee Palace, cu un gest larg, ostentativ, Dan 
Hurmuzescu a rupt în două o bancnotă de 1.000 de lei, 
dând câte o jumătate fiecăruia din cei doi portari în livrea, 
care, de-a stânga şi de-a dreapta uşii, se înclinau la 
trecerea clienţilor. Cu toată această largheţă 
demonstrativă, Dan Hurmuzescu era un mare egoist şi un 
cinic. Una din victimele ironiilor lui, din camera noastră de 
la subsol, era vecinul lui de pat, profesorul Motaş. Tip de 
savant, naiv şi de bună credinţă, acesta lua în serios toate 
afirmaţiile intenţionat false şi mali-ţioase ale lui 
Hurmuzescu, punându-se astfel într-o lumină penibilă faţă 
de cei din jur. Puţini au scăpat în Piteşti de sarcasmele lui 
Hurmuzescu. Nici el n-a scăpat însă fără să-şi arate, în 
anumite împrejurări, slăbiciu-nile de om sensibil şi chiar 
sentimental. 

Vecinul lui Hurmuzescu, profesorul Motaş, era un om 
paşnic şi modest. Purta o mustață mare, albă, care îi 
completa de minune portretul de bă-trân moldovean sfătos. 
N-ai fi zis că era un savant de renume mondial, cunoscut 
pentru cercetările şi lucrările lui în domeniul biologiei. 
Profesorul Motaş era un vechi social-democrat de-ai lui Titel 
Petrescu şi nu acceptase compromisul cu comuniştii. 

Cel mai în vârstă deţinut din cameră era preotul romano- 
catolic Mish-bach. Bătrânul umbla greu, având picioarele 
foarte umflate, ceea ce bine-înţeles că nu-l scutise de a 
purta lanţuri, ca toată lumea. 

De asemenea, fostul ministru Lugojanu, şi el în vârstă şi 
bolnav, nu se mai putea deplasa decât până la tinetă şi 
atunci doar cu sprijinul câte unui camarad. Avea faţa şi 
încheieturile umflate şi-şi pierduse aproape com-plet 
vederea. Lângă el, dormea Cenuşe, un bucovinean voinic, 
care îl în-grijea şi îi ajuta cum putea mai bine. În schimb se 


alegea cu o parte din mâncarea lui Lugojanu, care mânca 
tot mai puţin şi mai greu. Se crease un fel de simbioză între 
cei doi. Lugojanu, în senilitatea şi neputinţa lui, se ataşase 
ca un copil de Cenugşe, iar acesta îl îngrijea cu un 
devotament şi mai ales cu o atenţie şi o delicateţe în 
mişcări, uimitoare, pentru un om ca el. Înalt, lat în umeri, 
cu mâini mari şi degete noduroase, Cenuşe părea încă 
foarte puternic, cu toate că slăbise şi el ca şi ceilalţi. Făcea 
impresia unui om aspru şi brutal. Numai ochii mari şi 
albaştri îi mai îm-blânzeau înfăţişarea. Cenuşe fusese 
pădurar. Nu mai ţin minte din ce motiv intrase în conflict cu 
noua orânduire şi fusese silit să ia drumul pădurii. Dacă îi 
întrebai ce a făcut în cei cinci ani cât a trăit fugar prin 
munţii Bucovinei, îţi răspundea domol, în graiul lui 
moldovenesc: „Păi şe să fac! Am haiduşit! 

Un altul care avea nevoie de ajutor şi îngrijire era 
gazetarul Popescu Li-viu-Nasta. Se ocupa de el lon Despan 
(nea Ionică, zis „ciobanul”), de care am mai vorbit. La 
degradarea rapidă a stării sănătăţii lui Popescu-Nasta am 
asistat în chiar prima lună a şederii noastre împreună. Am 
făcut cunoştinţă cu el, încă din primele minute de la sosirea 
în cameră. Îmi luam tocmai în primire jumătatea din patul 
ce urma să-l împart cu Victor Ghiţău, când s-a apropiat de 
mine un om mărunţel şi firav, care m-a întrebat dacă sunt 
fiul lui Tilică Ioanid. Uzând de formule de polite-ţe excesive, 
şi-a cerut scuze că mă deranjează şi m-a întrebat dacă sunt 
dispus să-i dau câteva lămuriri. 

— Bănuiesc că sunteţi cam de o vârstă cu fiul meu, despre 
care nu mai ştiu nimic de ani de zile. Mi s-a spus că acum 
doi ani aţi evadat şi aţi a-juns în Bucureşti. Poate aţi auzit 
ceva despre el? 

Când mi-a spus că era vorba de Bobiţă Nasta, pe care într- 
adevăr îl cu-noşteam, m-am bucurat să-i povestesc tot ce 
ştiam despre el. Nasta mă asculta fericit ca şi cum veştile pe 
care i le dădeam ar fi fost proaspete şi nu vechi de doi ani. 
După această primă conversaţie, Nasta îşi făcuse obiceiul să 


vină în fiecare după-amiază la patul meu. Îmi cerea voie să 
se aşeze şi ne aminteam împreună diferite întâmplări din 
viaţa lui Bobi-ţă. El îmi povestea din copilăria fiului lui, iar 
eu evocam momente din perioada de studenţie, când mă 
întâlnisem cu Bobită la diversele mani-festaţii anticomuniste 
din acea vreme, mai toate sfârşind cu încăierări. La una din 
ele, Bobiţă fusese târât într-unul din sediile Partidului 
comu-nist şi bătut crunt. Scăpase din mâiniie bătăuşilor, cu 
faţa tumefiată şi ochii învineţiţi de lovituri, dar mai 
înverşunat ca înainte. În altă zi, i-am amintit bătrânului 
Nasta de vâlva stârnită în generaţia noastră de pasiu-nea ce 
o făcuse fiica lui Hariman pentru Bobiţă. Cei doi se 
cunoscuseră la un „ceai”, cum se obişnuia să li se spună 
seratelor din vremea aceea. În primii trei-patru ani după 
război, ani încă plini de speranţe în viito-rul politic şi de 
libertate al ţării, în casele înaltei burghezii bucureştene 
„ceaiurile” se ţineau lanţ, societatea capitalei întrecându-se 
să aibă prin-tre invitaţi cât mai mulţi membri ai misiunilor 
aliate occidentale în Ro-mânia. După prima întâlnire, cei doi 
tineri îndrăgostiţi fuseseră văzuţi mereu împreună la toate 
„ceaiurile”! Care se succedau aproape seară de seară, când 
într-o casă, când într-alta. Dansau mereu împreună şi 
întrea-ga seară erau nedespărţiţi, aşa că reciprocitatea 
sentimentelor lor nu mai era un secret pentru nimeni. Cu 
toată mentalitatea ei de tânără americană emancipată şi 
independentă, se pare însă că nu s-a putut opune hotărârii 
tatălui. Se spune că la întoarcerea lui în Bucureşti, dintr-o 
misiune di-plomatică la Moscova, când aflase de idila, celor 
doi, Hariman îşi expediase fiica în 24 de ore în Statele 
Unite. Bătrânul Nasta asculta în-duioşat toate câte i le 
povesteam şi pleca mulţumit la patul lui, pentru a reveni a 
doua zi să-şi ia o nouă porţie din ceea ce părea că devenise 
pen-tru el, de când mă descoperise, un fel de hrană 
sufletească. Mă obişnui-sem şi eu cu regularitatea vizitelor 
lui, şi-l aşteptam în fiecare după-amiază ca pe un punct 
definitiv stabilit al programului cotidian. 


Într-o zi, însă, l-am aşteptat în zadar. Se îmbolnăvise. Avea 
febră mare. 'Toate încercările de a obţine ajutorul 
cabinetului medical au rămas fără efect. Gardienii 
respingeau cu brutalitate orice tentativă menită să-i 
convingă să cheme medicul. Nasta a zăcut mai mult de o 
săptămână în-tre viaţă şi moarte. Mai mult decât să avem 
grijă să fie acoperit, să-i pu-nem câte o compresă pe frunte 
şi să-i dăm de băut, nu puteam face. Nea Ionică Despan îi 
purta cel mai mult de grijă. 

Cu toate că nu ne mai aşteptam, într-o bună zi bolnavul a 
depăşit punctul critic: temperatura i-a scăzut şi a părut că 
reia cunoştinţă de lumea din jur. Faptul că nu prea vorbea 
sau că atunci când spunea, to-tuşi, ceva era confuz l-am pus 
la început pe seama slăbiciunii extreme la care îl redusese 
boala. Abia după câteva zile, când s-a mai întremat, s-a dat 
jos din pat şi, sprijinit de alţii, a făcut primii paşi şovăitori 
prin ca-meră, ne-am dat seama că Nasta nu mai era cel 
dinainte de boală şi că nu se va mai restabili niciodată. Din 
punct de vedere fizic, treptat, a mai câştigat ceva puteri. În 
schimb, părea că-l lovise un fel de senilitate bruscă. Nu mai 
recepționa şi nu mai participa la nimic din ce se petre-cea 
în jurul lui. Dacă n-ar fi fost Ionică Despan să-i pună, la ora 
prânzului, gamela şi lingura în mână şi la ora stingerii să-l 
culce şi să-l învelească, Nasta ar fi continuat să rămână 
aşezat pe marginea patului lui, liniştit, cu un zâmbet blând 
pe buze şi cu privirea îndreptată în gol. În privinţa altor 
nevoi, nici măcar nu-şi mai dădea seama că nu şi le mai 
controla, iar cum Ionică Despan, de cele mai multe ori nu le 
putea pre-vedea, nu-i rămânea decât să-l schimbe şi să-l 
spele ca pe un copil. Cu toate astea, datorită cine ştie cărui 
fenomen, un impuls inexplicabil de luciditate îi îndrepta 
uneori paşii nesiguri spre patul meu. Venea şi se aşeza la 
vechiul său loc şi, fie că mă privea fără să mă vadă, fie că se 
uita în gol, din ochi începeau să-i curgă şiroaie de lacrimi pe 
obraz. După o vreme se scula şi pleca la patul lui, la fel de 
încet şi tăcut cum venise. Odată, înainte de a pleca, a întins 


mâna şi m-a mângâiat pe cap. Ionică Despan, care îşi 
petrecea mai toată vremea cu el şi reuşise să-l cunoască şi 
să-l înţeleagă mai bine, pretindea că bătrânul mă confunda 
cu Bobiţă. A mai trecut mai bine de o lună, până ce, la 
nenumăratele noastre insistenţe, administraţia a acceptat 
să-l interneze la infirmerie. După o altă bucată de vreme, 
prin legăturile stabilite de Paulică Bandu, un deţinut de 
drept comun scos la curăţenie în curtea din faţa ferestrei 
noastre i-a comunicat că Popescu Liviu-Nasta murise. Odată 
cu Nasta a fost luat din cameră şi bătrânul Lugojanu. Nu 
mai ţin minte dacă a rămas internat până la sfârşit în 
infirmeria penitenciarului Piteşti sau dacă ulterior a fost 
transferat la spitalul închisorii Văcăreşti. După un răstimp, 
tot prin reţeaua de informaţii a lui Paulică, ne-a parvenit şi 
ştirea morţii lui. 

Alţi doi din noii mei colegi de cameră care ocupau două 
paturi supra-puse, lângă colţul nostru, al celor tineri, cum 
ni se spunea, erau Ion Po-povici şi Mihai Kiriacescu. l-am 
pomenit împreună, pentru că formau un cuplu inseparabil 
şi totodată veşnic în conflict. 

Primul, Popovici, zis Jeannot Popovici, fusese o viaţă 
întreagă în corpul consular. Un om de o slăbiciune şi 
labilitate de caracter, cum nu mi s-a mai întâmplat să 
întâlnesc. De o imoralitate absolută, îşi povestea fără nici o 
jenă viaţa depravată pe care o dusese, pe toate planurile, 
de la ra-porturile sexuale, până la tot felul de patimi la care 
se dedase, băutură, droguri, joc de cărţi, cu consecinţele lor 
inerente: cuvânt nerespectat, datorii neplătite, cheltuire de 
bani ce nu-i aparţineau. Părinţii, oameni bogaţi cu 
proprietăţi în judeţul Prahova, cu foarte multe relaţii 
influente în lumea politică a vremii, interveniseră de fiecare 
dată pentru a-l salva din încurcătură, plătindu-i datoriile şi 
muşamalizând scandalurile fiului. Jeannot se spăşea, 
promitea să nu mai recidiveze şi, la prima nouă tentaţie, 
cădea iar în păcat, neputându-şi stăpâni slăbiciunile. Acum, 
în închisoare, mai uzat decât ar fi trebuit, la cei şaizeci de 


ani pe care îi avea şi marcat de viaţa pe care o dusese, nu 
îşi dorea altceva decât să mai apuce să-şi mai vadă o dată 
visul cu ochii: să ajungă din nou la Paris! 

Cu Kiriacescu se cunoştea din tinereţe. Fuseseră chiar un 
timp cumnaţi. Rămăseseră apoi în continuare în bune 
relaţii, văzându-se însă mai rar, din cauza drumurilor 
deosebite pe care le apucaseră în viaţă. Mihai Kiriacescu 
fusese ofiţer. Se remarcase în cadrul promoţiei lui, la 
studiile de la Şcoala militară. Numai datorită notelor bune 
din şcoală şi inter-venţiilor lui insistente reuşeşte să obţină 
prin derogare de la regulă să fie admis în arma cavaleriei. 
Fiind foarte mic de talie (în jur de 1,60 m), se găsea cu 
câţiva centimetri sub limita de înălţime minimă prevăzută 
de regulament pentru un ofiţer de cavalerie. Odată obţinută 
această dispen-să specială, îşi continuă cariera militară, 
ajungând până la gradul de „co-lonel cu stea”, performanţă 
de care era foarte mândru, ca şi de o perioa-dă de timp, 
când fusese ajutor de ataşat militar la Ankara. Îngrijit şi or- 
donat până la pedanterie, de dimineaţă până seara, 
Kiriacescu nu făcea decât să-şi spele şi să-şi cârpească cele 
câteva piese de rufărie uzate, să-şi petecească pantalonii şi 
haina de zeghe şi să-şi lustruiască bocancii. În mizeria 
înconjurătoare, reuşea nu numai să pară mai curat şi mai 
îngrijit ca toţi ceilalţi, dar îşi găsise în această activitate 
permanentă mijlocul de a-şi stăpâni nervozitatea. 
Kiriacescu era în permanentă căutare de clienţi care să-i 
dea ceva de cusut. Această preocupare devenise manie. 
Când stăteai cu el de vorbă, te cerceta cu ochii lui 
sfredelitori din cap până în picioare, şi-ţi dădeai seama că 
nu te priveşte ca pe un interlocutor, ci ca pe un purtător de 
haine, care era cu atât mai interesant pentru el, cu cât avea 
mai multe găuri sau rupturi în îmbrăcăminte. Manie mai 
paşnică şi mai nevinovată, nici că se putea. Şi, totuşi, de-a 
lungul puşcăriei, bietul Kiriacescu a plătit-o scump, 
acumuhnd zeci de zile de carceră şi de izolare în beciurile 
din Piteşti. Neatent şi cufundat în croitoria lui, era mereu 


surprins de gardieni, fie cosând, fie trăgând fire de aţă din 
saltea, fie tăind câte un petec, toate, operaţii nepermise, la 
care întrebuința obi-ecte interzise: ac şi „costică” (câte un 
placheu sau o bucăţică de tablă, ascuţite cu trudă, ore în şir, 
pe cimentul de pe jos). Jeannot Popovici nu se dezlipea de la 
patul lui Kiriacescu, cu toate că acesta din urmă nu făcea 
decât să-l judece, cât era ziua de lungă. Indignat de toate 
câte i le povestea, Kiriacescu îl declara, de fiecare dată, un 
om de nimic, fără cu-vânt, lipsit de caracter şi de demnitate. 
Jeannot încerca pe un ton plângă-reţ să-i obţină 
înţelegerea, „pledând nevinovat”, arătându-se victima pro- 
priilor sale slăbiciuni. N-avea nici o vină dacă se născuse 
aşa! Kiri-acescu nu-i accepta justificarea şi îşi continua 
rechizitoriul cu vorbe tot mai dure, până ce Jeannot se 
simţea jignit, şi-l acuza el la rândul lui, de lipsă de 
înţelegere şi de prietenie. Urma ruptura, declarată de 
ambele părţi definitivă, într-o formulare solemnă, în care îşi 
cereau şi-şi promi-teau reciproc să se ignore, să nu-şi mai 
adreseze niciodată vreun cuvânt şi să procedeze de aici 
înainte ca şi când niciunul n-ar mai exista pentru celălalt. 
Kiriacescu îşi relua cusutul, iar Popovici se retrăgea la patul 
lui, şi aşa se despărţeau pentru... 'lotdeauna. Câte va ore 
mai târziu însă îi ve-deai din nou stând de vorbă, ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat, pentru ca să mai treacă o zi sau 
două şi scena despărțirii definitive să se repete. Cât am stat 
cu ei, în camera din subsol, am asistat o singură dată la o 
ru-pere de relaţii pe termen lung. Kiriacescu l-a ignorat 
aproape două săp-tămâni, respingându-i lui Jeannot toate 
tentativele de apropiere. 

Nenorocit, ca un câine bătut, Popovici îi dădea târcoale, 
cerşindu-i un gest sau o privire măcar, dar Kiriacescu, 
intransigent şi inflexibil în atitudinea lui, nici nu părea să 
mai ia act de prezenţa lui. Kiriacescu avea toate motivele să 
fie indignat. La o percheziţie inopinată, gardienii 
observaseră pe mâneca hainei lui Popovici un petec, pe care 
Kiriacescu n-apucase să i-l coasă complet; rămăsese 


desprins pe două laturi. Când se deschisese uşa şi gardienii 
năvăliseră în cameră, Kiriacescu îşi întrerupsese cusutul şi 
abia avusese timpul să-şi ascundă acul şi pe „cos-tică”, fără 
să fie văzut. Îşi ţinea instrumentele de croitorie într-un loc 
special amenajat în căptuşeala pantofilor. Luat din scurt de 
gardian, Popovici negase că şi-ar fi cusut peticul, pretinzând 
că nu are ac. 

Gardianul îl împinsese pe uşă afară, ameninţânclu-l că îl 
bagă în beci pentru o săptămână. Nu trecuseră însă nici 
câteva minute şi uşa se deschisese din nou. Gardianul îl 
adusese pe Popovici înapoi şi se dusese direct la Kiriacescu, 
cerându-i să-i dea pantofii. Fără nici o ezitare, des-făcuse 
apoi căptuşeala, scosese la iveală şi acul şi pe „Costică” şi îl 
du-sese pe Kiriacescu la beci, iar Popovici rămăsese în 
cameră, ca răsplată pentru turnătoria iui. După o vreme, 
Kiriacescu îi iertase totuşi şi relua-se relaţiile cu el. Ceea ce 
nu a însemnat că Popovici şi-a schimbat carac-terul şi că nu 
a reprezentat un pericol permanent pentru noi toţi. 

Un alt personaj din cameră, la fel de labil ca Popovici, de 
care trebuia să ne ferim, era Costică Rozin. Fusese un fel de 
om de încredere al lui Auşnit, în chestiuni private. El se 
prezenta ca fost secretar particular al lui Auşnit, dar Dan 
Hurmuzescu, care fusese prieten cu Max Auşhnit, pretindea 
că acesta din urmă îl folosea pe Rozin ca pe un fel de 
comisi-onar în relaţiile lui galante cu femeile. Dan îl cita pe 
Auşnit, spunând că are încredere în discreţia lui Rozin, 
fiindcă e prost şi nu înţelege nimic. Cunoscându-l, 
aprecierea părea justă, iar felul în care ajunsese în închi- 
soare era aproape o confirmare a părerii lui Auşnit despre 
el. 

Prin 1947-1948, Rozin cu soţia şi fiul lor au obţinut un 
paşaport pen-tru a pleca în Franţa. Îmbarcaţi pe motonava 
„Transilvania”, au părăsit România cu destinaţia Marsilia. În 
ziua când au ancorat în portul Marsi-lia, Rozin n-a vrut să 
părăsească vasul decât după masa de prânz, deoare-ce era 
inclusă în preţul biletelor. Soţia şi fiul lui au coborât de pe 


vas şi s-au plimbat prin oraş, urmând să se întoarcă la ora 
prânzului. Între timp, comandantul „Transilvaniei” a primit 
o cablogramă din România, în care i se cerea să-l reţină la 
bord pe Rozin cu familia şi să-i aducă înapoi în ţară. Făcut 
răspunzător de executarea ordinului, comandantul i-a co- 
municat lui Rozin că nu are voie să părăsească vasul cu 
ceilalţi pasageri, dându-i însă de înţeles că nu-l va ţine 
arestat sub pază. Totodată, a anun-ţat-o şi pe soţia lui 
despre cele ce se întâmplase, prevenind-o să nu se mai urce 
la bord. Aceasta a apelat la autorităţile franceze, cerându-le 
s-o ajute să-şi salveze soţul. Poliţia franceză, care nu putea 
interveni la bordul unui vas sub pavilion străin, şi-a arătat 
totuşi bunăvoința. Au urcat-o pe doamna Rozin într-o şalupă 
a portului şi s-au apropiat cu ea de „Iransilvania”, astfel 
încât să-l poată interpela pe Rozin, care se afla pe punte. 
Urmând indicaţiile ofițerului de poliţie francez, doamna 
Rozin i-a strigat bărbatului ei să sară peste bord, în apă. 
Rozin ar fi fost astfel pescuit de francezi, care îi aruncaseră 
şi un colac de salvare, iar coman-dantul „Iransilvaniei” ar fi 
fost acoperit faţă de autorităţile din ţară, deoarece nu 
putuse interveni în apele teritoriale franceze. 'Toate insis- 
tenţele doamnei Rozin au fost zadarnice: Costică Rozin s-a 
temut să sa-ră în apă. Şi aşa a ajuns să facă cale întoarsă la 
Constanţa. Dacă până la acest punct al aventurilor lui, 
cauzele nenorocirii lui pot fi atribuite zgâr-ceniei şi fricii, 
ceea ce s-a întâmplat mai departe nu mai poate fi pus decât 
pe seama „calităţii” apreciate de fostul lui stăpân. Ajuns în 
Con-stanţa, Rozin fusese luat în primire de Securitate, care, 
cercetându-i bagajele, descoperise un caiet cu notițe. Erau 
memoriile pe care Rozin începuse să şi le aştearnă pe hârtie 
în timpul călătoriei cu Transilvania şi care aveau să stea la 
baza acuzațiilor în procesul de înaltă trădare ce i s-a 
intentat şi care s-a încheiat cu sentinţa de 20 de ani muncă 
silnică. Preocupat numai de persoana lui şi de dorinţa de a 
supravieţui cu orice preţ, Rozin avea o atitudine ruşinos de 
umilă faţă de membrii adminis-traţiei, fiind oricând gata să 


denunțe orice şi pe oricine, pentru a-şi câşti-ga o iluzorie 
bunăvoință din partea gardienilor. Înconjurat de disprețul 
general al deţinuţilor, Costică Rozin rătăcea toată ziua de 
colo până colo prin cameră, fără să poată lega vreo 
conversaţie cu cineva, fiindcă toată lumea îi întorcea 
spatele. La sosirea mea în celulă, când îl cunoscusem şi îi 
auzisem numele, îl întrebasem dacă e rudă cu generalul 
Rozin, des-pre care ştiam că se afla şi el în închisoarea din 
Piteşti. Răspunsul lui fusese: 

— Eu nu ştiu să fim înrudiţi, dar am auzit că el pretinde că 
am fi rude. 

Câţiva ani mai târziu, când în urma unor mutări am 
nimerit în celulă cu generalul, acesta aflase de răspunsul 
dat de Costică Rozin şi spera ca într-o bună zi să-l 
întâlnească. De câte ori voiam să-l tachinăm pe bătri-nul 
general, ne distram să-i amintim de „vărul lui, Costică 
Rozin”. Metoda nu dădea niciodată greş. Generalul se 
indigna de fiecare dată: 

— Auzi, domnule, obrăznicie! Să spună că eu m-aş lăuda 
că sunt rudă cu un jidan păduchios de Dudeşti! 

Doi oameni duceau o viaţă deosebit de chinuită în celula 
noastră: Anton Iştvanec şi avocatul Fisch. 

Anton Iştvanec, din Bucureşti, meseriaş calificat, fusese 
condamnat pentru că găzduise o vreme pe un prieten 
reîntors clandestin în ţară, din străinătate. Acel prieten (de 
numele căruia nu-mi mai amintesc) era în slujba unui 
serviciu de informaţii occidental. Fusese strecurat în ţară 
cu un aparat de radio emisie-recepţie pe care îl folosea, 
schimbându-şi de fiecare dată ora şi locul de transmie 
pentru a nu fi interceptat şi prins de serviciile româneşti. 
Casa lui Iştvanec fusese unul din locurile unde îşi punea în 
funcţie aparatul, pentru a-şi transmite informaţiile şi 
totodată pentru a primi mesajele ce-i erau adresate din 
străinătate. O altă persoa-nă din casa căreia a comunicat cu 
străinătatea s-a dovedit mai puţin si-gură ca Iştvanec. O voi 
numi pe scurt „B”, pentru că nici de numele ei nu-mi mai 


amintesc. Într-o bună zi, „B” a încercat să-l şantajeze pe 
prie-tenul lui Iştvanec, cerându-i bani. Neobţinând ceea ce 
dorea, l-a denunţat Securităţii, sperând astfel să obţină în 
schimb iertarea pentru perioada cât îşi pusese casa la 
dispoziţie pentru emisiunile clandestine. Au început prin a fi 
toţi arestaţi, dar celui care îi denunţase i s-a promis, în 
timpul anchetei, că dacă va fi tot aşa de „cooperativ” şi la 
proces, va primi o pedeapsă minimă şi după aceea va fi 
chiar grațiat. „B” a fost „coope-rativ!” A spus absolut tot ce 
ştia în anchetă, iar la proces, cu toate că se găsea cu ceilalţi 
în boxă, a jucat rolul martorului principal al acuzării. Şi 
Securitatea s-a ţinut de cuvânt: „B” a fost condamnat la 1 
an închisoare pentru omisiune de denunţ, în timp ce 
Iştvanec a primit 20 de ani muncă silnică şi avocatul Puiu 
Matei, şi el complice la găzduirea postului clan-destin de 
radio, a fost condamnat pe viaţă. Prietenul lor venit din 
străi-nătate a primit pedeapsa capitală, fiind împuşcat. La 
câteva luni după proces recursul procuraturii l-a adus pe 
„B” în faţa unei noi instanţe, ca-re i-a corectat prima 
sentinţă, transformând-o într-una de 20 de ani mun-că 
silnică. Nu ştiu dacă zvonul care s-a răspândit după o 
vreme, în închi-soare, a fost adevărat sau nu. Se spunea că 
„B” înnebunise, că în crizele lui de furie striga cât îl ţinea 
gura că fusese înşelat de Securitate şi cerea să fie pus în 
libertate. Se zvonise că în cele din urmă fusese transferat la 
Văcăreşti, unde murise. Cert este că nimeni n-a mai dat cu 
ochii de el în vreo puşcărie. 

Iştvanec, căruia cu câtăva vreme înainte de a fi arestat i se 
extirpase un rinichi, avea acum dureri la rinichiul care îi 
mai rămăsese. Uneori, urina sânge. Mai târziu, am aflat că 
era vorba de o tuberculoză renală. Cu toate insistenţele 
depuse, era sistematic respins de la orice vizită medicală, 
neacordându-i-se nici un tratament. Obosit şi slăbit, 
Iştvanec se resem-nase şi zăcea mai tot timpul în pat. 
Uneori îl auzeam gemând noaptea, prin somn. 


Vecin cu el de pat, suferind de reumatism, cu articulațiile 
picioarelor umflate şi dureroase, se chinuia avocatul Fisch. 
Şvab din Banat, Fisch fusese avocatul episcopiei romano- 
catolice din Timişoara. Nici lui nu i se acorda nici un fel de 
îngrijire medicală. 

Un alt locatar al camerei, al cărui loc mai potrivit ar fi fost 
într-un sana-toriu de boli nervoase decât într-o închisoare, 
era Anton Focht, zis Toni. Ca mulţi şvabi din Banat, în 
timpul războiului se înrolase şi el în armata germană şi 
făcuse campania din Rusia. Se întorsese şocat de pe front, 
după ce fusese prins într-un baraj de artilerie, care îi 
zdruncinase siste-mul nervos. Cea mai mare parte a 
timpului se purta ca un om normal, fiind chiar un bun 
camarad de celulă, serviabil şi săritor la nevoile ce-lorlalţi. 
Intra în criză, fără motiv aparent, alteori când se stârnea 
vreo dis-cuţie mai aprinsă în cameră, chiar dacă nu era 
personal implicat în ea. Era sensibil la orice ridicare de ton 
şi mai ales la vocile gardienilor când răcneau sau vociferau 
pe coridor sau la uşa noastră. Atunci, faţa îi devenea palidă, 
trăsăturile i se crispau şi îl apuca un tremurat, de parcă era 
cuprins de friguri. Totodată, începea să monologheze cu 
voce tot mai tare, plimbându-se furios prin cameră. Spunea 
lucruri fără şir şi greu de desluşit, ba pomenind nume de 
oameni din celulă, pe care îi con-funda cu personaje din 
amintirile lui de pe front, ba apostrofând pe câte unul din 
noi şi acuzându-l de tot felul de nelegiuri imaginare. Uneori 
se lansa în câte o tiradă antirusă sau anticomunisită, de la 
care încercam să îl abatem, ca să nu-l audă gardianul, care, 
cu siguranţă, nu ar fi arătat nici o înţelegere pentru starea 
lui şi l-ar fi trimis la beci. Toni nu era însă agresiv şi, dacă 
era lăsat în pace, încet-încet se potolea singur, după care, 
istovit, se trântea pe pat şi adormea. Când se trezea, nu-şi 
mai amintea nimic din tot ce se petrecuse. 

În celula noastră se afla şi un turc: Etem Hagi Akmet. 
Nenea Etem fusese într-adevăr „cineva la viaţa lui”, cum 


spunea el cu nostalgie, când se gândea la trecutul lui. Şi ne 
explica: 

— Eu am fost singurul turc din aviația civilă română şi 
printre primii piloţi de linie la L.A. R. E. S. Mi-am luat 
brevetul de zbor imediat după Max Manolescu. Brevetul lui 
purta numărul de ordine 1, iar al meu, numărul 2! Ceea ce 
nu-i prea plăcea să explice era cum ajunsese, în ulti-mul 
timp, un fel de şef al aeroportului Băneasa şi nu mai zbura 
pe liniile internaţionale. Pe vremea când Etem îşi luase 
brevetul, elevilor nu li se cerea prea multă carte, accentul 
la cursuri punându-se mai mult pe orele de practică de zbor 
decât pe teorie. Pe măsură ce aeronautica se dezvol-tase 
Etem nu mai putuse ţine pasul cu progresul. Incapabil să-şi 
mai însuşească noile cunoştinţe pentru a folosi aparatura 
modernă de la bordul ultimelor tipuri de avioane, Etem mai 
pilotase o vreme aparatele vechi, rămase încă temporar în 
circulaţie pe rutele interne. În cele din urmă, societatea L. 
A. R. E. S. Găsise o formulă satisfăcătoare pentru ambele 
părţi, avansându-l pe Etem în grad şi numindu-l şeful 
aeropor-tului Băneasa, post mai mult onorific. În felul 
acesta, nici L. A. R. E. S.-ul nu-şi pierdea o figură 
reprezentativă şi pitorească din rândul piloților săi. În lunga 
lui carieră, Etem devenise un personaj cunoscut. Etem nu 
trecea neobservat. Mai întâi atrăgea atenţia prin statura lui 
uriaşă, la care venea să-şi adauge farmecul, uniforma gris- 
bleu a aviaţiei civile făcân-du-l şi mai chipeş. Dacă în 
general eleganța uniformei aviatorilor avea darul să atragă 
priviri admirative, uniforma lui Etem provoca în mod special 
curiozitatea şi interesul, datorită unui detaliu unic şi fără 
prece-dent în istoria aviaţiei civile româneşti: în locul 
chipiului reglementar Etem purta fes! Într-adevăr, 
societatea noastră de aviaţie făcuse această excepţie şi îl 
autorizase să poarte fes. Etem se arăta rar pe Calea Victo- 
riei sau prin localurile mai cu renume, pe unde îşi făceau 
veacul frumu-seţile feminine şi camarazii lui din aviaţie. Cu 
atât mai multă senzaţie stârneau apariţiile lui sporadice 


prin centrul Bucureştiului, cu fesul lui roşu, depăşind cu un 
cap de om lumea din jur. Etem rămăsese fidel cartierului 
lui, unde locuise încă de la început, de când se mutase în 
Bu-cureşti şi intrase în aviaţie. Stătea pe Calea Griviței. 
Cartier muncito-resc, dar şi cartierul rău famat al lumii 
interlope din jurul Gării de Nord. Aici se simţea Etem la 
largul lui. Aici era cunoscut de toţi, salutat pe stradă şi 
respectat. Îl cunoşteau negustorii şi cârciumarii, fiindcă 
turcul era cheltuitor şi generos la bacşiş. Copiii se ţineau 
landră după el pe stradă, fiindcă le dădea bomboane. Toată 
acea lume, a micilor pungaşi de tot felul, hoţi de buzunare, 
escroci, vânzători de mărfuri de prove-nienţă dubioasă etc, 
nu încerca să-l înşele, ştiindu-i de frică, dar totodată 
apreciindu-i înţelegerea pe care o avea pentru 
îndeletnicirile şi modul ei de viaţă. Cu toate că el însuşi era 
un om fundamental cinstit, Etem era extrem de tolerant 
faţă de slăbiciunile altora. Concepţiile lui despre oameni, 
viaţă şi morală purtau amprenta acelei mentalități primitive 
orientale, care acceptă cu înţelepciune toate lucrurile şi 
făpturile, aşa cum le-a lăsat dumnezeu pe pământ. Şi buni şi 
răi, erau sortiţi să convie-ţuiască, pe cât posibil, în armonie. 
Etem era şi răsfăţatul prostituatelor din cartier, pe care nu 
numai că nu le dispreţuia pentru profesiunea lor, dar chiar 
se întâmplase să intervină de câteva ori, ca să le apere de 
brutalitatea sau de abuzurile celor care le exploatau. Când 
îmi povestea de bordelurile de pe Calea Griviței pe care nu 
se sfia să le frecventeze, Etem se înduioşa de soarta 
pensionarelor acelor localuri. Blând şi neagresiv din fire, 
Etem nu recursese la forţă decât în cazuri extreme sau 
când i se căutase pricină. Cele numai câteva conflicte la 
care fusese îm-pins să participe, fie de un proxenet, fie de 
unul sau doi din cei ce-şi împărțeau zonele de influenţă în 
lumea dubioasă a mahalalei din jurul Gării de Nord, se 
soldaseră cu victorii nete pentru el, dar şi cu inter-venţia 
poliţiei şi a Salvării. De fiecare dată, turcul rămăsese stăpân 
pe situaţie, în mijlocul cârciumii devastate şi a adversarului 


cu acoliţii lui, cărora trebuia să li se acorde ajutor medical. 
După câteva demonstraţii de forţă de acest fel, Etem fusese 
definitiv acceptat de toate categoriile de locuitori, 
cucerindu-şi un loc bine definit şi chiar favorizat în peisajul 
cartierului. Admirat şi iubit de cei slabi, fiindcă ştiau că pot 
găsi la el protecţie dezinteresată, temut şi respectat de cei 
care monopolizau dife-ritele ramuri de activităţi ilegale ale 
lumii interlope, Etem se bucura de un statut privilegiat, de 
care era foarte mândru. Toate astea nu le-am aflat numai de 
la el. Mi-au fost confirmate şi de alţi aviatori care îl cu- 
noscuseră în epoca lui de glorie. Unii chefuiseră cu el prin 
cârciumile din Calea Griviței, unde nu oricine se încumeta 
să intre şi mai ales să întârzie noaptea pe străzi. În afară de 
faptul că, prin simpla lui prezenţă, Etem le asigurase 
imunitatea, fuseseră serviţi cu tot ce le poftise inima şi chiar 
cu lucruri care în timpul războiulu sau în primii ani ai 
ocupaţiei ruseşti dispăruseră de pe piaţa Bucureştiuiui. A 
venit însă şi ziua în care cursul vieţii lui Etem s-a schimbat 
brusc, aşa cum li s-a întâmplat multo-ra. Etem Hagi Akmet a 
fost ridicat de Securitate şi închis singur în celu-lă, într-o 
casă conspirativă de la şosea, în apropierea lacului 
Herăstrău. 'Tot atunci şi în acelaşi subsol, la câteva celule 
distanţă, se afla arestat şi vărul meu George Boian, care mi- 
a putut confirma în parte cele ce s-au întâmplat în 
următoarele câteva zile, după aducerea lui Etem. Convins 
că fusese obiectul unei erori sau confuzii de persoană, Etem 
cerea cu insis-tenţă paznicilor să vorbească cu superiorul 
lor. În fine, a fost scos la an-chetă. Văzându-se în faţa unui 
ofiţer şi crezând că acesta venise să repare greşeala făcută, 
să-i ceară scuze şi să-l elibereze, Etem a acceptat să stea pe 
scaunul din faţa biroului, hotărându-se să fie docil şi să 
răspundă cu răbdare la întrebările de stabilire a identităţii. 
Ştia că de formalităţile birocratice nu poţi scăpa, nici atunci 
când rezultatul urma să-ţi fie favo-rabil. În naivitatea lui, 
Etem nu avea nici o îndoială că în următoarele minute va fi 
liber şi în drum spre casă. După ce i-a luat toate datele per- 


sonale, ofiţerul, spre marea surprindere a lui Etem, i-a pus 
întrebarea stereotipă de introducere în ancheta propriu- 
zisă: 

— Ce activitate duşmănoasă ai dus împotriva regimului 
nostru de de-mocraţie populară? 

Prima reacţie a lui Etem, la o asemenea absurditate, a fost 
să izbucneas-că în râs. Era reacţia naturală a omului ce se 
ştia nevinovat. Râsul i-a fost întrerupt de înjurătura de 
mamă a ofițerului, care, răstindu-se la el şi tra-tându-l ca pe 
un bandit, i-a repetat întrebarea. Aşa ceva nu i se mai în- 
tâmplase lui Etem! Nimeni nu îndrăznise vreodată să-l 
înjure! Sufocat de indignare, s-a sculat în picioare şi l-a 
apostrofat pe un ton amenin-ţător pe ofiţer, atrăgându-i 
atenţia să nu-şi mai permită a doua oară o astfel de ieşire. 
Etem n-a apucat însă să-şi termine bine vorba. Ofiţerul, 
rutinat în meseria lui, era obişnuit să reprime din faşă 
eventualele re-volte ale unor arestaţi mai recalcitranţi, 
ştiind să-i aducă la starea de ti-morare şi docilitate ce se 
cerea din partea lor, în faţa anchetatorului. Prevăzând 
reacţia lui Etem, i-a tras prompt o pereche de palme, 
contând pe efectul şocului ce i-l va produce această metodă 
de condiţionare pen-tru anchetă a noilor arestaţi, care încă 
nu realizau pe ce mâini încăpuse-ră. Se poate spune, că 
procedeul nu dădea greş! N-a fost însă cazul lui Etem! 
Efectul palmelor n-a corespuns aşteptărilor anchetatorului. 
O constatare pe care acesta din urmă n-a mai fost în 
măsură s-o facă, pen-tru că, în clipa următoare, s-a prăbuşit 
ameţit, în spatele biroului. Şi Etem, mi-a povestit, cam în 
felul următor, cele ce s-au întâmplat: 

— Pe mine, în viaţa mea nu m-a pălmuit nimeni! Am văzut 
roşu îna-intea ochilor şi n-am mai ştiut ce fac! Ştiu doar că 
am pus mâna pe scaun şi l-am izbit pe ofiţer în cap. Când 
am ridicat din nou scaunul, uşa s-a deschis de perete şi am 
auzit strigăte, dar nu le-am înţeles. Am con-tinuat să-l 
lovesc cu scaunul, până ce m-au asurzit nişte împuşcături. 
Apoi, nu mai ştiu nimic, fiindcă mi-am pierdut cunoştinţa! 


Etem s-a trezit într-un pat de spital, bandajat la o mână şi 
la gât şi foarte slăbit, fiindcă pierduse mult sânge. Etem 
reconstituise evenimentele, pe care atunci când se 
desfăşuraseră nu fusese în stare să le urmărească: 

Gardienii de pe coridor, auzind zgomotele neobişnuite din 
camera de anchetă, deschiseseră uşa şi, văzând cele ce se 
întâmplă, săriseră în aju-torul ofițerului. În faţa furiei oarbe 
şi, mai ales, a forţei lui Etem dezlăn-ţuite, nu putuseră însă 
restabili situaţia, decât făcând uz de arme. 

Trăseseră câteva focuri de pistol şi Etem se prăbuşise într- 
un lac de sânge, lovit de un glonţ la încheietura mâinii şi de 
altul la gât. Cel din urmă proiectil îi perforase un vas de 
sânge mai important, provocându-i o hemoragie care i-ar fi 
putut fi fatală, dacă nu ar fi fost transportat de urgenţă la 
spital. Tot vacarmul provocat de bătălia din camera de 
anche-tă, detunăturile pistoalelor ca şi tevatura ce a urmat, 
s-au auzit până în pivniţa vilei, unde se găsea celula lui 
George Boian. Surprinzând frânturi din conversațiile 
gardienilor de pe coridor, G. Boian înţelesese că întreg 
tărăboiul se datorase unui proaspăt arestat, care 
înnebunise şi voise să-şi omoare anchetatorul. 

După isprava lui Etem, au fost luate măsuri speciale de 
vigilenţă, pentru a preveni repetarea unor incidente 
similare. Scaunul arestatului nu mai era aşezat de cealaltă 
parte a biroului anchetatorului, ci în colţul opus al camerei, 
iar pe coridor, pe toată durata anchetei, stătea de pază un 
secu-rist înarmat. De asemenea, uşile dintre camerele de 
anchetă erau lăsate întredeschise, pentru ca, în caz de 
nevoie, anchetatorul din încăperea vecină să poată sări în 
ajutorul colegului lui. 

Între timp, sub îngrijirile medicale din spital, Etem se 
refăcea treptat. Când s-a însănătoşit, a luat însă din nou 
calea Securităţii şi a anchetelor. Ceva, însă, se schimbase. 
Etem nu mai era acelaşi om. Odată cu înfrân-gerea suferită 
în camera de anchetă, când fusese doborât de gloanţele se- 
curiştilor, Etem îşi pierduse încrederea în puterea lui fizică. 


Ori, toată structura lui morală, curajul şi siguranţa de sine 
se sprijiniseră o viaţă întreagă pe certitudinea 
invulnerabilităţii lui. Acum, pentru prima oară învins, 
nemaiputându-se bizui pe forţa lui fizică, moralul lui, lipsit 
de suport, se prăbuşise. În locul curajului pierdut, se 
strecurase teama şi devenise şovăitor, prudent şi docil. 
Astfel condiţionat pentru anchetă, interogatoriile s-au 
încheiat repede şi fără brutalităţi. Etem a recunoscut tot ce 
i s-a sugerat de anchetator, a semnat declaraţiile fără să 
mai pro-testeze şi le-a menţinut şi la proces şi a primit 
douăzeci de ani muncă silnică pentru crimă de înaltă 
trădare, spre mulţumirea tuturor: a anche-tatorului, fiindcă 
rezolvase cazul fără multă bătaie de cap, şi a lui Etem, 
fiindcă scăpase de bătaie şi tortură. Când l-au trimis la 
Jilava, a fost de-a dreptul fericit, numai fiindcă părăsea 
celularele Securităţii. 

De fiecare dată când îmi povestea păţaniile lui. Etem 
sfârşea prin a-mi arăta cicatricea de la încheietura mâinii şi 
de la gât. Ştiam că atunci urma să-mi facă, ca de atâtea ori 
cât am stat împreună, aceeaşi mărturisire dureroasă; cu 
ochii aburiţi, după ce îşi lipea mai întâi palma pe partea 
stângă a pieptului şi apoi mi-o punea mie pe inimă, scăzând 
vocea ca să nu fie auzit de cei din jur, îmi spunea pe un ton 
confidenţial: 

— Ioanid! Spun la tine ca la un frate! Asta comunişti sunt 
nebuni şi cri-minali! Nu am avut niciodată frică de nimic, 
dar acum mi-e frică. Spun la tine asta, fiindcă tu mă înţelegi 
şi de tine nu mi-e ruşine, mi-e frică numai când îi văd! 

Şi, într-adevăr, îl puteai vedea pe Etem cum se retrăgea 
spre fundul ce-lulei ori de câte ori se deschidea uşa, chiar şi 
atunci când era vorba de desfăşurarea obişnuitului 
program zilnic: împărţirea mesei sau scoaterea tinetelor la 
W. C. Etem se ferea pe cât era posibil să dea cu ochii de 
gar-dieni! După ce arestul Securităţii şi ancheta îi 
zdrobiseră puterea de re-zistenţă, timorându-1, Jilava şi 
mai ales Aiudul l-au supus şi ele proce-sului lor lent de 


degradare fizică şi psihică. Teama care-i pătrunsese în 
suflet şi pusese stăpânire pe el fusese numai începutul 
operei de distru-gere. Timpul avea să facă restul; timpul ca 
factor comun la toate condi-ţiile vieţii mizerabile din 
închisoare. Regimul de înfometare prelungită, sub care a 
trăit în Aiud, l-a transformat din falnicul atlet de altădată, 
într-o epavă dezgustătoare. Pentru Etem, care pusese 
totdeauna preţ pe aspectul fizic, înfăţişarea lamentabilă a 
corpului lui descărnat i-a accen-tuat demoralizarea. De aici, 
nu mai era decât un pas până la căderea în obsesia 
mâncării, în acea stare de foame psihică, la fel de iraţională 
şi de nestăpânit ca şi teama permanentă de care nu se mai 
putea dezbăra. Şi, Etem, a făcut şi acest pas, coborând încă 
o treaptă pe scara degradării. Cât de înfricoşat era, mi-o 
spusese chiar el într-un moment când simţise nevoia să-şi 
destăinuiască suferinţa. Cât era de flămând şi cu gândul nu- 
mai la mâncare, observasem singur. Îl vedeam ce eforturi 
făcea să-şi ascundă această slăbiciune, sub masca unei 
indiferenţe şi a unei atitu-dini demne în faţa gamelei cu 
lături, ce ni se dădea în chip de masă. Mai toţi oamenii care 
în închisoare şi-au pierdut cugetul şi au ajuns să fie 
stăpâniţi de frică şi de foame, nu s-au oprit la acest stadiu. 
Au continuat să se prăbuşească până la ultima treaptă a 
decăderii, mergând până la a se preta la cele mai abjecte 
atitudini şi odioase delaţiuni. N-a fost însă şi cazul lui Etem 
care, cu tot handicapul creat de frică şi foame n-a făcut nici 
un alt compromis care să dăuneze altora. Sufletul lui bun şi 
iubirea lui de oameni păreau să fie însuşiri prea profunde 
pentru a putea fi alte-rate. 

Cu atât mai mult m-a durut, când Paulică (Bandu), căruia 
nu-i scăpa nici o mişcare din celulă, mi l-a arătat într-o zi pe 
Etem, mâncând ceva pe as-cuns în patul lui. La una din 
rarele vizite medicale, Etem fusese şi el scos împreună cu 
alţii la cabinetul medical. Se plânsese că suferă de he- 
mMoroizi şi obținuse de la sanitar câte va supozitoare 
calmante (Hemor-sal). Revenit în cameră, se retrăsese la 


patul lui, unde, ferindu-se de pri-viri indiscrete, se apucase 
să le mănânce. Una din substanţele din componenţa 
supozitoarelor era untul de cacao, care-şi trăda de altfel 
prezenţa şi prin miros! 

Şi acum, după atâţia ani de zile, când mă gândesc la Etem, 
nu-i pot diso-cia imaginea de scena umilitoare a 
supozitoarelor. Ca şi atunci, mi se pune în gât acelaşi nod 
de indignare neputincioasă, împotriva celor vinovaţi de 
degradarea şi înjosirea lui. Acea neputinţă care întreţine 
duşmăniile trainice! 

Un alt deţinut din camera noastră era colonelul lon 
Popescu-Pera. Lu-crase la „Institutul Cartografic al 
Armatei”. Era unul din acei oameni cu caracter nefericit, 
care nu-şi pot găsi locul în nici o colectivitate, reuşind să 
enerveze pe toată lumea. Incapabil să se integreze 
atmosferei, era veşnic în contratimp cu activitatea din 
cameră. Exact la ora mesei, el se apuca să-şi spele câte ceva 
deasupra tinetei; când lumea dormea, profi-tând de 
schimbul unui gardian mai puţin vigilent, colonelul Pera se 
plimba printre paturi, târându-şi lanţurile pe ciment etc. 

Condiţiile mizerabile de viaţă din subsolul de la Piteşti 
mențineau o tensiune nervoasă destul de ridicată şi un grad 
de sensibilitate care îi fă-cea pe oameni uşor iritabili şi chiar 
irascibili. În general, printr-un con-sens tacit lumea se 
menaja reciproc. 

Colonelul Pera nu reuşea însă să se adapteze vieţii şi 
moravurilor din cameră, stârnind veşnic mici conflicte, fie 
cu unul, fie cu altul din loca-tari. Cu toate că, în fond, era un 
om cumsecade, datorită gafelor lui per-manente, reuşise să 
se facă antipatic tuturor. Pera mai avea un defect. Era un 
vorbăreţ neobosit. Simţea nevoia să discute, numai de 
dragul discuţiei, stabilindu-şi în decursul anilor reputaţia de 
„cel mai temut pisălog din închisoarea Piteşti.” Limbuţia de 
care suferea i-a adus nenu-mărate neajunsuri din partea 
administraţiei. Aproape zilnic la ora deschiderii cerea să 
raporteze câte ceva ofițerului de serviciu şi întotdea-una 


când venea câte un ofiţer superior în inspecţie, colonelul 
Pera lua cuvântul, ca să reclame că nu ni se respectă 
drepturile de „deţinuţi poli-tici”. De cele mai multe ori, 
intervenţiile se încheiau cu trimiterea lui la beci iar după 
ispăşirea pedepsei, când era readus în cameră, nu găsea 
înţelegere nici la noi, fiindcă nu aprobam procedeul. Din 
principiu, nimeni nu era de acord să se discute cu 
administraţia, iar atunci când totuşi ne hotărâm la acest 
pas, o făceam consultându-ne cu toţii în prea-labil, spre a 
pune cât mai bine la punct formularea protestului nostru. 
După ce era pedepsit de administraţie şi se mai vedea şi 
dezaprobat de noi, Pera se simţea oropsit şi persecutat de 
toată lumea. Cu toate astea, nu trecea mult până când i se 
oferea o nouă ocazie ca să recidiveze. Singurul lui 
interlocutor de nădejde, care îl mai ajuta să uite de 
ingratitudinea noastră şi cu care îşi putea satisface 
logoreea era Grigore Paraschivoiu, la fel de pisălog ca şi el 
şi tot aşa de ocolit de lume. 

Cu faţa prelungă şi ascuţită, cu obrajii supţi şi ochii negri 
migdalaţi, părea o figură de sfânt din icoane. Fire ciudată şi 
minte cu judecată în-tortocheată, plină de prejudecăţi, 
superstiții şi contradicții, nu-i puteai urmări meandrele 
raţionamentului şi cu atât mai puţin înţelege logica 
concluziilor. Originar din Basarabia, Paraschivoiu fusese, 
până în mo-mentul arestării, agent veterinar, pe undeva, 
prin Maramureş. 

În perioada de câteva luni care s-a scurs între data sosirii 
mele la Piteşti şi desfiinţarea camerei din subsol, când am 
fost împrăştiaţi în celelalte celule ale închisorii, numărul 
nostru n-a mai crescut decât cu patru noi deţinuţi. 

Primul care ne-a fost introdus în cameră a fost un „şlepar” 
de pe Du-năre. Arestat de curând, Scandera trecuse repede 
prin anchetă şi judeca-tă, aşa că, o dată cu el, ni s-a părut 
că a intrat în celulă şi ceva din aerul liber de afară, pe care 
îl respirase până nu de mult. Mic şi îndesat, roşu la faţă şi 
plesnind de sănătate, Scandera, cu toate că trecut de 


cincizeci de ani, era jovial şi plin de vitalitate. Scandera era 
un mucalit, veşnic bine dispus şi întreținea în jurul patului 
lui un întreg auditoriu, ademenit de anecdotele şi poveştile 
lui hazlii. 

Acelaşi lucru îl făcuse pentru un timp, într-alt colţ al 
camerei, lonci Le-nard, dar nu reuşise să-şi menţină 
ascultătorii. Fiind un mitoman fără pereche, incult şi fără 
haz, treptat îl părăsiseră toţi în favoarea lui Scan-dera. 
Ionci Lenard, care se supranumise singur „lonci africanul”, 
era (din chiar povestirile lui) un personaj cu un trecut 
destul de dubios. 

Originar din partea Ardealului ocupată de unguri, după 23 
august, când România a schimbat alianțele şi şi-a trimis 
armata pe frontul de vest, Lenard s-a retras cu trupele 
germane. Sfârşitul conflictului l-a surprins în Germania. A 
hoinărit un timp prin Europa devastată de război şi, pro- 
fitând de haosul care domnea în jurul lui, s-a ocupat cu tot 
felul de afa-ceri necurate şi chiar de furturi de geamantane 
prin gări. În cele din urmă, pe măsură ce ordinea se 
reinstaura, stânjenindu-i activitatea, ajun-sese în Franţa şi 
de aici în Algeria franceză, unde se angajase în Legiu-nea 
Străină, ultimul refugiu al celor certaţi cu legea. Când 
unitatea lui se pregătea de îmbarcare cu destinaţia Saigon, 
pentru a participa la războ-iul din Indochina, Lenard 
dezertase, trecuse din nou clandestin în Eu-ropa, refăcând 
din nou, dar de data asta în sens invers, drumul spre 
România. Lenard era convins că numai faptul că se 
întorsese de bună-voie în ţară avea să constituie pentru 
autorităţile comuniste dovada cea mai clară a loialității lui. 
Prevederile lui nu se realizaseră, căci fusese imediat arestat 
şi se trezise cu o condamnare de douăzeci de ani muncă 
silnică pentru crimă de înaltă trădare. Se mira chiar el că 
ajunsese „deţi-nut politic”, după ce, în anchetă, povestise cu 
sinceritate tot ce făcuse în străinătate, faptele lui 
încadrându-se toate între delictele de drept comun, 
prevăzute în Codul penal. Cu toate că Securitatea a găsit de 


cuviinţă să-l trateze ca pe un „duşman al poporului”, 
trimiţându-l printre deţinuţii po-litici, lonci Lenard nu şi-a 
dezis niciodată calitatea, rămânând, de-a lun-gul anilor de 
puşcărie, credincios adevăratei lui condiţii de delincvent de 
drept comun: mincinos, necinstit şi capabil de orice 
potlogărie, mer-gând până la a deveni informatorul 
ofițerului politic. 

Dacă unii oameni se făceau imediat remarcaţi, fie printr-o 
personalitate mai puternică, fie printr-o comportare ieşită 
din comun, figurile şi nu-mele lor întipărindu-ţi-se definitiv 
în memorie, alţii, prin firea lor retra-să şi discretă, treceau 
aproape neobservaţi, nelăsând aproape nici o urmă în 
amintire. De câte ori mă duce gândul la aceşti mari anonimi 
ai suferinţei din închisori, de prezenţa cărora printre noi 
abia am luat act la vremea respectivă, mă simt parcă 
vinovat de această tardivă aducere aminte. Păcatul este 
însă al memoriei, care selectează şi înregistrează mai 
degrabă senzaţionalul decât banalul, pentru depozitul ei de 
amintiri. 

Unul din aceşti nenumărați oameni ce-şi duceau crucea în 
tăcere, fără să atragă atenţia asupra lor, era colonelul 
Vârlănescu. Redesfăşurând acum filmul încăperii din 
subsolul închisorii de la Piteşti, mi-a apărut pentru o clipă 
înaintea ochilor şi figura lui. O singură imagine fugitivă, 
fixată pe peliculă de memoria mea vizuală. Doar atât cât să 
ateste simpla lui exis-tenţă în acel loc şi nimic altceva! 

Darius Teodosiu a fost introdus în celula noastră într-o 
noapte. Tânăr, brunet, cu nas acvilin şi trăsături rasate, ne- 
a câştigat imediat simpatia prin firea lui deschisă şi 
atitudinea demnă în toate împrejurările. Era ne-potul 
generalului Rădescu. Crescut după modelul de educaţie 
britanică, nu numai că vorbea perfect limba, dar admiraţia 
lui pentru tot ce era en-glezesc nu avea margini. Cu toată 
inteligenţa şi maturitatea lui de gândire, când era vorba de 
Anglia, îşi pierdea până şi simţul ridicolului, lăudând şi 
susţinând până la absurd perfecțiunea a tot ce purta marca 


„made în England”. Mi-amintesc că, în discuţiile noastre, 
reuşeam siste-matic să-l irit, spunându-i că nu va reuşi 
niciodată să se ridice la nivelul idolilor lui, lipsindu-i una din 
trăsăturile lor specifice: simţul humoru-lui! Darius era un 
pasionat jucător de tenis şi de bridge, numai fiindcă jocurile 
veneau de peste Canalul Mânecii. Dacă cunoştinţele lui de 
isto-rie şi literatură română mai aveau şi lacune, nu acelaşi 
lucru se putea spune despre istoria Imperiului britanic şi 
clasicii englezi. lar de politica internă britanică dintre cele 
două războaie, era tobă! Când îi spuneam că nu văd nici o 
diferenţă între xenofilia lui şi convingerile xenofobe ale 
altora, amândouă extremele generând intoleranţă şi 
fanatism, Darius pro-testa indignat, declarându-se 
duşmanul oricăror excese. 

Singurul produs autohton pe care îl preţuia era Iuliu 
Maniu, căruia îi fă-cea concesia să-l asemuie oamenilor 
politici englezi. Cu toate că, dato-rită cultului lui exagerat 
pentru moravurile anglo-saxone se expunea de-seori 
tachineriilor noastre, Darius Teodosiu se bucura de o 
simpatie unanimă în celulă şi era iubit de toată lumea. Unul 
dintre ultimii sosiți în cameră, era profesorul Emil 
Drăgănescu. L-am cunoscut prea puţin, aşa că sper ca din 
cele câteva date pe care le mai rețin şi le dau mai jos, să fie 
identificat de alţii, care să-i completeze portretul. Ştiu că 
era un personaj controversat şi, în general, antipatizat. 
Fusese profesor, dacă nu mă înşel, la Politehnică. Se pare că 
în specialitatea lui avea numele unui om de ştiinţă de 
valoare. În schimb, îşi făcuse o proastă reputaţie, când, din 
oportunism, păşise pe calea compromisurilor şi colaborării 
cu regimul. Ceea ce, totuşi, nu-l scutise de închisoare! 
Profesorul Motaş şi Dan Hurmuzescu, care îl cunoşteau de- 
afară, nu l-au menajat, repro-şându-i în faţa noastră, a 
tuturor, lipsa lui de caracter. Tot ce-mi mai aduc aminte de 
profesorul Emil Drăgănescu, este că era un om extra- 
ordinar de distrat şi că în celulă făcea o figură destul de 


penibilă, fiind extrem de fricos şi având o atitudine ruşinos 
de umilă în faţa gardienilor. 

Unul din deţinuţii aduşi după sosirea mea în celulă a fost şi 
Daniel Can-temir. Felul în care administraţia închisorii l-a 
introdus în celulă ne-a stârnit suspiciuni legitime. Daniel a 
fost repartizat să doarmă în patul de lângă uşă. Ofiţerul de 
serviciu spunându-i deţinutului care îl ocupa să se mute în 
alt pat. Apoi a anunţat că noul sosit, peste scurt timp, va fi 
scos pe coridor să facă curăţenie şi să împartă mâncarea la 
ora mesei. Daniel Cantemir ne-a explicat că, de îndată ce 
venise cu duba la penitenciarul din Piteşti, fusese luat în 
primire de ofiţerul politic, care îi propusese să fie „planton” 
pe secţia de la subsol. (Până aici serviciile de „planton” erau 
îndeplinite de deţinuţii de drept comun). Daniel Cantemir 
accep-tase, iar ofiţerul politic îl instruise în privinţa 
îndatoririlor şi comportării ce va trebui să le aibă. Va 
asculta de ordinele şefului de secţie, în pri-vinţa muncii ce 
urma s-o execute: maturatul şi spălatul coridorului, 
împărţirea gamelelor şi lingurilor înainte de cele trei mese 
şi distribuirea mâncării, scoaterea gamelelor şi lingurilor 
după masă, scoaterea şi golirea tinetelor de două ori pe zi, 
frecatul uşilor cu motorină etc. Etc. Apoi, i-a pus în vedere, 
sub ameninţarea celor mai grave măsuri de pedeapsă, să 
nu încerce să intre în contact cu deţinuţii din alte celule şi 
să nu comunice celor din celula lui nimic din ceea ce vedea 
sau auzea pe coridor. De asemenea, i se cerea să raporteze 
orice fel de abatere de la regulament pe care o va remarca 
din partea deţinuţilor. Cu toată sin-ceritatea acestor prime 
confidenţe, Daniel a continuat să ne pară suspect o bună 
bucată de vreme. 

Prea multe măsuri de precauţie nu eram însă nevoiţi să 
luăm faţă de el, fiindcă mai toată ziua lipsea din cameră. 
Munca pe coridor era grea şi istovitoare, chiar pentru un 
om cu o constituţie fizică robustă, cum era Daniel. Hrana 
suplimentară pe care o primea era de aceeaşi mizerabilă 
calitate nutritivă ca şi a noastră şi era departe de a 


compensa consumul de energie solicitat de efortul pe care îl 
depunea pe coridor. Şi nu trebu-ie uitat că toată această 
muncă Daniel o făcea cu lanţuri la picioare! 

Seara, la stingere, când era introdus în cameră, era frânt 
de oboseală. Se trântea pe pat şi adormea imediat. Încet, 
încet, rezerva noastră faţă de Daniel s-a mai atenuat. La 
dezgheţul primelor relaţii dintre noi şi Dani-el, un rol 
important a jucat Darius Teodosiu, care îl cunoscuse la mina 
de la Valea Nistrului şi garanta pentru onestitatea lui. Cu 
trecerea vre-mii şi Daniel ieşise din prudenţa lui de la 
început. Se lămurise că, în general, în cameră domnea o 
atmosferă destul de omogenă şi că printre noi nu se găsea 
nici un turnător notoriu şi într-adevăr periculos. Chiar unul 
ca lonci Lenard, care numai om de caracter nu era, sau un 
labil ca Jeannot Popovici nu mergeau atât de departe încât 
să se preteze la delaţi-uni gratuite. Mizeria comună în care 
trăiam şi brutalitatea comportării administraţiei nu le 
lăsaseră nici o speranţă în posibilitatea obţinerii unui 
avantaj, în schimbul vreunui serviciu ce l-ar face ofițerului 
politic. Descoperirea unei destul de îndepărtate rubedenii 
comune a fost punctul de plecare al primelor mele 
conversații cu Daniel. Apoi, pas cu pas, ne-am apropiat tot 
mai mult, câştigându-ne pe zi ce trecea încrederea. În cele 
din urmă, am ajuns să-l cunosc şi să-l apreciez la justa lui 
valoare. Dacă spiritul lui pragmatic îl făcea să adopte o altă 
atitudine decât noi, Daniel era departe însă de a fi dispus să 
facă vreun compromis care să dăuneze cuiva sau să aducă 
prejudicii colectivităţii noastre. Ba chiar dimpotrivă! Profita 
de orice ocazie pentru a aduce servicii cauzei gene-rale şi a 
veni în ajutorul oricăruia dintre noi. Şi o făcea cu o abilitate 
demnă de toată admiraţia şi cu plăcerea deosebită de a 
înşela vigilenţa administraţiei. 

Daniel şi cu Paulică Bandu au fost primii doi deţinuţi care 
au pus bazele unor procedee de înfrângere a sistemului de 
izolare absolută, ţesut în jurul nostru ca o pânză de 
păianjen, de Biroul politic al penitenciarului Piteşti. Fiind 


aproape toată ziua pe coridor, lui Daniel nu-i scăpa nimic 
din ce se petrecea pe secţie. Ne prevenea astfel din timp, 
când simţea că se pregăteşte o percheziţie sau când venea 
cineva în inspecţie. Dacă se afla în dreptul celulei noastre, 
ne anunţa ciocănindu-ne discret în uşă. Dacă se găsea la 
celălalt capăt al coridorului, i se adresa şefului de sec-ţie, 
fie cerându-i voie să se ducă la W. C., fie întrebându-l dacă 
să se apu-ce mai întâi de spălat pe jos sau de frecatul uşilor 
cu motorină, fiecare din aceste formule având pentru noi o 
anumită semnificaţie în limbajul codificat pus la punct de 
Daniel, pentru a ne comunica evenimentele de pe sală. Tot 
prin el, am aflat componenţa celorlalte celule de la subsol şi 
am putut lua legătura cu vărul meu George Boian, care se 
afla în camera „vieţaşilor”. De când ne despărţisem cu trei 
ani în urmă la Jilava, niciunul din noi nu mai avusesem veşti 
exacte despre celălalt. Nu ne parve-niseră decât zvonuri 
neconfirmate şi contradictorii, transmise din gură în gură 
de diferiţi oameni intraţi în acel uriaş carusel al zecilor de 
mii de deţinuţi, transportaţi dintr-o parte într-alta a ţării. 
Astfel, eu aflasem că George Boian fusese scos muribund 
dintr-o celulă din Aiud şi că de atunci nu se mai auzise nimic 
de el. Acum, prin Daniel, George Boian mi-a comunicat că 
informaţia mea fusese exactă, că, într-adevăr, în ur-ma 
„unei ocluzii intestinale fusese transportat în stare de comă 
la spita-lul penitenciarului Aiud, unde fusese operat de 
profesorul Topa. 

Bătrânul chirurg, bun cunoscut al lui George Boian, lucra 
ca deţinut la spitalul închisorii. Compensând cu îngrijirile şi 
devotamentul lui pentru bolnavi condiţiile precare de 
spitalizare ale închisorii, doctorul Topa i-a salvat viaţa. La 
rândul lui, George Boian auzise mai multe variante despre o 
evadare de la minele de plumb, printre participanţi fiindu-i 
po-menit şi numele meu. După una din versiuni, toţi 
deţinuţii fuseseră îm-puşcaţi în timpul acţiunii, după alta, 
fuseseră prinşi, judecaţi şi câţiva dintre ei condamnaţi la 
moarte şi executaţi. Cine anume fusese executat, nu aflase. 


Acum, datorită lui Daniel, ne-am putut bucura amândoi de a 
ne fi regăsit în viaţă şi tot prin el ne-am transmis unul altuia 
cele ce ni se întâmplaseră în răstimpul scurs de la 
despărţire. Aşa a aflat George Boian ultimele veşti despre 
familia lui, pe care o văzusem la Bucureşti în timpul 
evadării, veşti vechi de doi ani şi jumătate! 

Pe diferite căi, Daniel întreținea zilnic un flux continuu de 
informaţii între celulele din subsol. Uneori utiliza plăcuţe de 
săpun scrise, pe care le strecura în celule odată cu 
gamelele, sub chiar ochii gardianului ce supraveghea 
împărţirea mesei. Alteori, folosea în chip de căsuțe poştale 
tinetele. Iar în schimbul câte unui gardian mai puţin 
conştiincios, care nu-l urmărea pas cu pas, mulţumindu-se 
să-l privească de la distanţă când spăla pe jos sau ştergea 
uşile. Daniel comunica prin viu grai, dar pe şoptite, cu 
deţinuţii din celula în dreptul căreia făcea curăţenie. 

S-a ajuns, astfel, la o legătură de comunicaţie zilnică între 
celule, deţi-nuţii transmiţându-şi unii altora, prin 
intermediul lui Daniel cele mai fe-lurite informaţii de interes 
personal: familiale, profesionale sau chiar texte scrise pe 
săpun, cu lecţii de limbi străine, cursuri de matematică, 
istorie, filosofie etc. Operația, cu toate că plină de riscuri, 
intrase în rân-dul activităţilor de rutină ca şi celelalte 
îndeletniciri nepermise, care se practicau în interiorul 
celulelor: confecţionatul de ace, de cuţitaşe, ex-trasul de aţă 
din saltele, cusutul, scrisul pe săpun, jocul de şah sau table 
cu piesele din miez de pâine etc. 

Daniel era însă preocupat până la obsesie (ca şi noi toţi de 
altfel) să afle noutăţi politice. Cu răbdare, prudenţă şi o 
perseverenţă diabolică a reu-şit să-şi creeze legături 
printre deţinuţii de drept comun care aduceau hârdaiele cu 
mâncare pe secţie. Era o adevărată performanţă să le 
câştigi în asemenea măsură încrederea, încât să-şi asume 
riscul de a fi surprinşi în flagrant delict de relaţii cu 
deţinuţii politici. Prin câteva vorbe şoptite în treacăt, într-un 
moment de neatenţie al gardianului. Daniel afla de la ei 


câte o ştire politică, internă sau externă, pe care o 
transmitea apoi mai departe, din celulă în celulă, prin 
releurile deja stabilite. 

Paralel cu cultivarea relaţiilor cu deţinuţii de drept comun, 
Daniel se străduia să inspire încredere şi gardienilor de pe 
secţie, printr-o atitudine aparent docilă, disciplinată şi 
conformă regulamentului. În timp, această politică şi-a dat 
roadele. Vigilenţa gardienilor s-a atenuat treptat, ducând la 
o relaxare în stricteţea supravegherii lui, când trebăluia pe 
coridor. 

Câţiva gardieni îl simpatizau chiar şi, de câte ori erau 
singuri cu el pe co-ridor, se întindeau la vorbă, mai mult 
decât la permitea regulamentul s-o facă cu deţinuţii. Dar, în 
special, raporturile de apropiere dintre Daniel şi unul din 
gardienii penitenciarului Piteşti aveau să constituie cel mai 
mare succes al lui în această direcţie. 

Pentru a păstra însă linia cronologică a povestirii mele, voi 
reveni la timpul potrivit cu toate amănuntele legate de 
relaţiile lui Daniel cu acel gardian, relaţii care ne-au adus 
enorme servicii, fiindu-ne chiar salutare, într-un moment 
extrem de critic al detenţiei noastre. 

Într-una din zile, zgomotul metalic al grilajului care 
închidea intrarea în secţie ne-a pus în stare de alarmă. În 
câteva clipe, toate activităţile ne-permise au încetat, iar 
obiectele interzise au dispărut în ascunzătorile lor. De 
obicei, deschiderea grilajului, în alte momente ale zilei 
decât la ora mesei când erau aduse hârdaiele cu mâncare 
pe secţie, însemna fie percheziţie, fie inspecția unor cadre 
superioare din conducerea închi-sorii sau de la Bucureşti. 
Totdeauna în astfel de cazuri, plantonul era imediat băgat 
în celulă, ceea ce s-a întâmplat şi de data asta. După ce uşa 
s-a închis în urma lui. Daniel ne-a liniştit, spunându-nc că nu 
e pericol de percheziţie. Înainte de a fi introdus în celulă, 
apucase să vadă la grilajul de acces în secţie un grup de 
câţiva deţinuţi, escortaţi de ofiţerul de serviciu. Era vorba 
de un lot de noi deţinuţi, sosiți cu duba de la Jilava. Trăgând 


cu urechea la uşă, am înţeles că deţinuţii erau triaţi, 
urrnând să fie repartizaţi în camerele din subsol, în funcţie 
de cuantumul sentinţei. Scurt timp după aceea, uşa s-a 
deschis şi am primit un nou locatar, singurul cu douăzeci de 
ani condamnare din proaspeţii sosiți. De cum a intrat şi 
înainte de a şti cine este, noul venit mi-a făcut o impresie 
neplăcută. Şi nu numai mie! De înălţime mijlocie şi destul 
de împlinit la trup, omul purta un costum civil de calitate 
mai bună şi nu prea ponosit de detenţie. Până aici, nimic 
deosebit. 

Ceea ce îmi inspirase sentimentul spontan de antipatie 
fusese figura, dar mai ales expresia. O faţă rotundă cu 
obraji plini şi cu trăsăturile gro-solane, care exprima 
brutalitatea. Ochii puţin bulbucaţi nu reuşeau să-i lumineze 
aspectul. Arunca în jur priviri curioase, dar cu nuanţe 
schim-bătoare. O uitătură de om aspru şi sigur pe sine, care 
apoi devenea şovă-itoare, chiar îngrijorată. Părea să 
oscileze între aroganță şi teamă. Cău-tând să-mi înlătur din 
minte aceste constatări, şi mai ales impresia pur subiectivă 
şi complet nejustificată ce mi-o făcusem despre noul venit, 
m-am apropiat de el cu intenţia de a-l cunoaşte. În jurul lui 
începuseră să se adune şi alţii. S-a trecut la prezentări. În 
primul moment, nimeni n-a reacţionat în mod deosebit, 
când omul s-a recomandat. Numele de Bugarski nu ne-a 
spus nimic altceva decât doar că noul venit era de ori-gine 
sârb. Dând mâna pe rând cu fiecare din noi, Bugarski şi-a 
mai repe-tat o dată numele, dar, de data asta, complet: 
Sava Bugarski. Abia atunci am realizat cu cine aveam de-a 
face! Lumea a tăcut brusc sub şocul revelaţiei, în cameră 
lăsându-se o tăcere grea. Acum îmi explicam şi licărirea de 
teamă pe care i-o surprinsesem în privire, când fusese 
introdus în cameră. De altfel, în faţa tăcerii celor ce-l 
înconjurau, ochii lui exprimau, fără echivoc, frică. O frică de 
fiară încolţită! Sava Bu-garski închis printre noi avea toate 
motivele să se simtă la fel ca lupul ajuns la cheremul oilor! 
Cineva a rupt tăcerea apăsătoare, cerând o precizare, de 


care, însă, nimeni nu mai avea nevoie. De altfel chiar 
întrebarea a sunat mai mult a afirmaţie: 

— Dumneata ai fost la Securitatea din Timişoara pe 
vremea lui Vida?! 

Înainte chiar ca noul venit să confirme cu un „da”, spus cu 
jumătate de glas, cercul ce se formase în jurul lui a început 
să se destrame. Rând pe rând, toţi cei ce ne adunaserăm pe 
lângă el ne-am retras la paturile noas-tre, omul rămânând 
singur în spaţiul liber din faţa uşii. Teama din ochi îi pierise, 
lăsând loc nedumeririi. Încremenise, cu bocceaua cu care 
intrase pe uşă în braţe, neştiind ce să facă. În cameră, 
nimeni nu se mai ocupa de el, de parcă nici n-ar fi existat. 
Fiecare îşi reluase activitatea dinainte de introducerea lui 
în celulă. 

Dar dacă conversațiile ce se înfiripaseră din nou păreau să 
fie o simplă reluare a unor discuţii întrerupte cu puţin timp 
înainte, aparențele erau înşelătoare. În toate grupurile care 
stăteau de vorbă prin diferite părţi ale camerei, subiectul 
era acelaşi: Sava Bugarski! Nu era om în vreo puşcă-rie din 
ţară, să nu fi auzit de el! Numele lui era strâns legat de al 
lui Vi-dosa Nedici (Vida), amândoi făcându-şi aceeaşi 
sinistră reputaţie în perioada când fuseseră anchetatori la 
Securitatea din Timişoara. 

Depăşind în cruzime până şi bestialitatea renumitului 
Brânzaru (fost boxeur) din subsolurile Ministerului de 
Interne, ca şi a altor astfel de celebrităţi ale serviciilor de 
anchetă din diferitele oraşe ale ţării, contri-buiseră la faima 
deosebită a Securităţii din Timişoara, în acest domeniu. 
Ferocitatea şi sadismul cu care îşi maltratau victimele 
încăpute pe mâna lor în anchete le aduseseră o promovare 
binemeritată din partea organe-lor superioare. Pentru 
statele lor de serviciu, Sava Bugarski, fost frizer de 
meserie, ajunsese ofiţer, iar Vida fusese transferată la 
Bucureşti, cu serviciul chiar în clădirea Ministerului de 
Interne. Cu câteva luni în urmă, prin diferiţi noi arestaţi de 
origine sârbă, se răspândise zvonul că Vida Nedici ar fi fost 


şi ea arestată. La început am considerat ştirea fantezistă şi 
nu i-am dat crezare. Totuşi, mereu alţi sârbi care veneau să 
îngroaşe rândurile „titoişti-lor” din închisori susțineau 
acelaşi lucru, dând tot mai multă consistenţă acestei 
informaţii, ce ni se părea nevero-similă. 

Acum, odată cu apariţia lui Sava Bugarski, în celulă, 
primisem dovada autenticităţii ei. Totodată însă, prezenţa 
printre noi a fostului călău de la Timişoara şi ideea că va 
trebui să convieţuim cu el produsese o oarecare derută în 
cameră. Dezgustul, disprețul şi chiar ura se împleteau şi cu 
satisfacția ele a-l vedea, acum, chemat să-şi ispăşească 
păcatele. O satis-facţie umbrită, însă, de faptul că nu fusese 
condamnat pentru adevărate-le lui crime şi că justiţia 
imanentă îşi alesese ca instrument de execuţie acelaşi 
aparat criminal pe care Sava Bugarski îl servise cu atâta 
zel. Cei care păreau să dezbată cel mai aprig cazul 
Bugarski erau membrii mino-rităţii sârbe. Cu toate că nu le 
înţelegeam limba, ne-am dat seama că nu erau de acord 
între ei şi discuţia lor tindea chiar să degenereze în ceartă. 
Câţiva, între care Milici şi Angelco Peiovici, erau foarte 
înverşunaţi şi, după cum se aprinseseră la faţă, gesticulau şi 
ridicaseră tonul, era foarte uşor să deduci ce sentimente 
nutreau pentru Bugarski. Ghedoş Ravosie, care reprezenta 
elementul de pondere din grupul sârbilor, izbutind tot- 
deauna să-şi impună punctul de vedere şi să-i aducă pe toţi 
la o atitudine comună, ori de câte ori se ivea vreo 
controversă, întâmpina acum dificultăţi serioase. Cu chiu cu 
vai, a reuşit în cele din urmă să-i cal-meze pe cei mai porniţi 
şi să obţină ralierea tuturor, la părerea lui. Cu acest 
rezultat, Ravosie a coborât din paturile de sus unde era 
„cartierul sârbesc” al camerei şi unde avuseseră loc 
dezbaterile, şi i s-a adresat lui Dan Hurmuzescu, la ajutorul 
căruia se obişnuise să recurgă de fiecare dată când voia să 
ne împărtăşească poziţia grupului de sârbi faţă de 
problemele mai deosebite ce se iveau în viaţa de toate zilele 
a camerei. 


— Domnule profesor, am discutat cu tovarăşii mei şi am 
venit să vă spun cum ne-am gândit să procedăm cu Sava 
Bugarski. Bugarski e de-al nostru şi vrem să-l lăsaţi pe 
mâna noastră. Vă promit că nu i se va întâm-pla nimic, 
pentru că nu vrem să provocăm intervenţia administraţiei, 
dar vrem să-l luăm în mijlocul nostru şi să-l facem să se 
poarte cum trebuie în cameră. Cred că vom reuşi să-l 
convingem. Din moment ce nu avem încotro şi trebuie să-l 
suportăm printre noi, cel puţin să fie la locul lui şi să nu fie 
„turnător”. Propunerea lui Ravosie ni s-a părut neaşteptat 
de înţeleaptă, ţinând seamă de temperamentul în general 
coleric al sârbilor şi mai ales de reacţia special de violentă a 
unora dintre ei, atunci când se sfătuiseră cu privire la 
atitudinea de adoptat faţă de Bugarski. Soluţia era cu atât 
mai surprinzătoare, cu cât venea chiar de la cei printre 
care se aflau câteva victime directe ale lui Bugarski. 
Niciunul din camera noas-tră nu trecuse prin Securitatea 
de la Timişoara, în afară de sârbi, iar unii dintre ei, arestaţi 
pe vremea când Vida Nedici şi Sava Bugarski erau an- 
chetatori, fuseseră torturați chiar de ei. După o scurtă 
consultaţie, ne-am declarat cu toţii de acord cu planul 
sugerat de Ravosie. 

În tot acest timp, Bugarski nu îndrăznise să ia nici o 
iniţiativă şi rămă-sese nemişcat lângă uşă. Cu siguranţă că 
simţise că toate discuţiile ce se purtau în cameră se 
refereau la el şi nu cred că îi venea uşor să aştepte 
verdictul. Când Ravosie, adresându-i-se pe sârbeşte, i-a 
spus să-şi ia ba-gajul şi sa se instaleze lângă el, într-unui din 
paturile de la etaj, Bugarski a avut pentru prima oară un 
zâmbet de uşurare. În ziua aceea, în cartierul sârbesc al 
paturilor de la etaj, discuţiile s-au prelungit până noaptea 
târ-ziu. Milici şi Peiovici, cu care aveam relaţii mai 
apropiate, mi-au poves-tit că timp de câteva ore i se 
amintiseră lui Sava Bugarski toate fărădele-gile pe care le 
săvârşise la Timişoara, fiecare reproşându-i chinurile la 
care îl supusese în cursul anchetei sau torturile aplicate 


rudelor sau cunoscuţilor. Fusese un fel de judecată, cu un 
rechizitoriu, în care, pe lângă acuzaţii, nu lipsiseră nici 
amenințările, dar la capătul căreia, pronunţarea sentinţei 
rămăsese în suspensie. 1 s-a dat de înţeles, apoi, că îşi va 
putea amâna verdictul, atâta vreme cât comportarea lui în 
celulă va fi corectă şi nu va întreţine relaţii cu administraţia. 
Se pare că Bugarski a înţeles situaţia, pentru că atâta 
vreme cât a stat printre noi nu i-am pu-tut găsi nici un 
cusur. Nu numai că n-a colaborat cu administraţia, dar 
chiar, în viaţa de toate zilele din celulă, s-a arătat extrem de 
prevenitor cu toată lumea, gata ori când să-şi ofere ajutorul 
la curăţenie sau la căra-tul tinetelor, cu un veşnic surâs 
servil pe buze şi cerşind din ochi o cât de mică atenţie sau 
privire binevoitoare. N-a reuşit însă să înmoaie inima 
nimănui, fiind de la început şi până la sfârşit înconjurat de 
aceeaşi indi-ferenţă rece, ce-i amintea statutul lui de 
tolerat, singurul de care se pu-tea bucura în mijlocul 
nostru. Cel mai apropiat contact pe care l-a avut cu noia 
fost cu prilejul bărbieritului. O dată pe săptămână primeam 
în celulă un brici, ca să ne radem. Era o zi de adevărată 
tortură. Numai câţiva dintre noi erau obişnuiţi să se radă cu 
briciul, ceea ce nu însemna că ştiau să bărbierească şi pe 
alţii. Se străduiau însă s-o facă! La neîn-demânarea 
încercărilor lor, se mai adăugau: starea mizerabilă a 
briciului, săpunul de rufe (pentru că altul nu ni se dădea) şi 
apa rece cu care trebuia să ne săpunim. Şi, pe deasupra, 
operaţia se mai petrecea şi sub presiunea gardianului, care 
ne grăbea să terminăm mai repede, ca să poată da briciul 
mai departe, altor camere. În aceste condiţii, rasul era un 
calvar iar rezultatul: o faţă iritată, zgârieturi pe obraji, 
pielea jupuită pe alocuri şi barba mai mult smulsă. 

În dorinţa lui de a-şi atrage simpatia, Bugarski a profitat 
de ocazie sa se facă util şi s-a oferit să ne bărbierească el. 
Din ziua aceea, chiar dacă nu a fost o plăcere, bărbieritul a 
devenit mai suportabil. Nu numai datorită dexterităţii lui, 
dar şi datorită faptului că, în lipsă de piatră şi curea, ştia să 


ascută briciul cu mijloace improvizate, frecându-l pe 
pervazul de ciment al ferestrei sau trăgându-l pe limba de 
piele a unui bocanc. Şi aşa a ajuns Bugarski să-şi practice 
din nou fosta lui meserie iar noi să fim bărbieriţi de un fost 
anchetator de Securitate. Plata, cu bacşiş cu tot, nu era 
decât un mulţumesc! 

Dacă între noi şi Bugarski gheaţa nu s-a spart niciodată, 
nu acelaşi lucru se putea spune despre relaţiile dintre el şi 
grupul de sârbi din cameră. Încetul cu încetul, Bugarski a 
fost complet reintegrat în comunitatea lor. Cred că nu 
numai fiindcă erau de acelaşi sânge, dar şi de acelaşi crez; 
toţi erau „titoişti”. Prin indiscreţiile lui Milici şi Peiovici, mai 
puţin convinşi de idealurile „titoiste”, am aflat că Bugarski 
le-a destăinuit că atât el, cât şi Vida Nedici, cu toate că erau 
membri ai Securităţii române, colaboraseră în permanenţă 
cu serviciile de spionaj ale „Udbei”. 

Datorită rangului şi poziţiei lor, în Securitatea din 
Timişoara, favori-zaseră infiltraţiile de agenţi titoişti pe 
teritoriul românesc, acoperindu-i şi disculpându-i în 
anchetă, atunci când erau arestaţi, uşurându-le chiar în 
câteva cazuri evadarea. Bugarski pretindea, că pentru a nu- 
şi periclita poziţia în cadrul Securităţii, care-i permitea să 
servească interesele „Udbei”, făcuse tot posibilul să se 
remarce în ochii şefilor, prin înverşu-narea cu care îşi 
îndeplinea misiunile. 

Banatul era una din regiunile ţării care dădea cel mai mult 
de furcă or-ganelor de Securitate, din cauza rezistenţei pe 
care o opunea regimului. Organizațiile politice 
anticomuniste şi mai ales Mişcarea legionară erau foarte 
active, mereu apăreau noi grupuri de partizani în munţii 
Cernei, Caransebeşului şi în jurul Reşiţei, iar zona de 
frontieră cu Iugoslavia, mai ales de când intervenise 
ruptura dintre Moscova şi Belgrad, deveni-se un punct 
special de nevralgic. Vida Nedici şi Sava Bugarski îşi dove- 
diseră fidelitatea faţă de regimul de la Bucureşti, 
maltratându-i cu ace-eaşi cruzime în anchetă, atât pe 


români cât şi pe conaţionalii lor de origine sârbă, atunci 
când era vorba de cazuri de treceri frauduloase de 
frontieră. La adăpostul acestei reputaţii, de lipsă de orice 
fel de simţă-mânt de solidaritate etnică, activase cu succes 
în reţeaua de spionaj a „Ubdei”, fără să stârnească bănuieli. 
După spusele lui Bugarski, descoperirea şi arestarea lor se 
datorase lui Vida Nedici, care fusese surprinsă părăsind 
clădirea Ministerului de Interne, în posesia copiilor unor 
documente secrete. Justificarea adusă de Bugarski 
torturilor apli-cate celor anchetați fusese acceptată de 
majoritatea sârbilor din cameră, care înclinau să-l absolve 
de vina atrocităților, din moment ce fuseseră comise în 
interesul cauzei titoiste. Această atitudine n-a contribuit la 
creşterea simpatiei noastre pentru minoritatea sârbă. 

Deşi componenţa camerei noastre nu era ideală, totuşi 
domnea între noi o relativă armonie şi, în orice caz, 
principala condiţie era realizată: nu aveam nici un 
„turnător” activ! Ştiind că ochiul ofițerului politic nu ne 
putea privi decât prin deschizătura vizetei şi că din interior 
nu ne pândea nici un pericol în acest sens, aveam un 
sentiment de siguranţă, de o va-loare inestimabilă pentru 
liniştea şi moralul nostru. 


Măcar atât, pentru că în rest, existenţa ne era zi de zi şi 
ceas de ceas ameninţată de lipsa celor mai elementare 
condiţii de supravieţuire în timp. Pe lângă chinurile 
provocate de hrana insuficientă, de înghesuiala, lipsa de 
igienă şi asistenţă medicală şi greutatea lanțurilor care ne 
atâr-nau de picioare, cred că duşmanul cel mai mare al 
sănătăţii noastre din acea perioadă petrecută în subsolul de 
la Piteşti a fost aerul viciat pe care îl respiram. Din cauza 
gerului de afară şi a camerei neîncălzite, nu puteam conta 
decât pe temperatura realizată de căldura animală, dega- 
jată de corpurile noastre. Ne străduiam, deci, s-o 
menţinem, ţinând gea-murile închise cât mai mult timp, 
până ce atmosfera devenea irespirabilă, din lipsă de oxigen. 
Pereţii celulei erau în permanenţă uzi. Aburii respi-raţiei 
noastre, în contact cu zidurile îngheţate, se condensau în 
broboane de apă, care, contopindu-se, sfârşeau prin a şiroi 
până jos, pe cimentul camerei. Când se atingea limita 
insurpotabilităţii de respiraţie şi des-chideam geamurile, 
aerul îngheţat de afară care năvălea înăuntru se transforma 
într-un fel de aburi, care înceţoşau toată camera. După 
câteva minute, gerul ne obliga să închidem iar fereastra, 
pentru ca după alt răstimp, ciclul să fie preluat de la capăt. 
Cu cât trecea timpul, cu atât asprimea iernii se atenua 
făcând treptat loc zilelor mai blânde de primă-vară, urmate 
foarte repede de primele călduri. Cu toate că la noi în sub- 
sol soarele nu pătrundea, aerul primăvăratic se făcea simţit 
şi odată cu el şi o temperatură mai omenoasă. La început 
ne-am bucurat că puteam, în sfârşit, ţine geamurile 
deschise şi respira un aer mai curat. În curând, însă, pe 
măsură ce vremea se încălzea, aerul în cameră era tot mai 
prost. Ferestrele, mult prea mici, nu permiteau o aerisire 
suficientă, care să în-lăture mirosul degajat de tinete. Sub 
efectul căldurii, procesul de des-compunere şi fermentație a 
conţinutului era accelerat, astfel încât în ca-meră domnea 
un miros obsedant de urină şi fecale. În raport direct cu 
ridicarea temperaturii, creştea şi numărul de muşte care ne 


invadau camera, făcându-ne viaţa şi mai imposibilă, 
sâcâindu-ne peste zi şi nelă-sându-ne să dormim noaptea. 
Sursa era bucătăria închisorii, din aripa perpendiculară pe 
corpul principal al clădirii (coada T-ului unde ne aflam noi, 
ale cărei ferestre se deschideau spre aceeaşi curte 
interioară ca şi ale noastre. Cât timp fusese frig nu se 
încumetaseră să parcurgă distanţa de numai câţiva metri ce 
ne despărţea de bucătărie, semnalân-du-şi prezenţa uneori 
doar printr-un număr redus de exemplare, în hârdaiele cu 
mâncare. Acum însă, pătrundeau în roiuri pe fereastră iar 
la ora mesei, pescuitul muştelor din gamele, înainte de a ne 
apuca să mâncăm, căpătase aspectul unui ritual. După ce îşi 
primea porţia, fiecare se apropia de fereastră, unde era mai 
multă lumină şi amesteca în ciorba transparentă din gamelă 
cu lingura, în căutarea muştelor înecate. Ca în toate 
situaţiile similare, când eram confruntaţi cu realitatea 
dezgustătoa-re dar inevitabilă a regimului din închisoare, 
singurul nostru refugiu era umorul. Astfel, în acest caz, 
pescuitul muştelor devenise o competiţie, iar cel care găsea 
în gamela lui cele mai multe muşte era declarat cam-pionul 
zilei. Scos din contextul penitenciar, un gen de humor greu 
de gustat! 

Desigur că, în zilele când, în loc de ciorba subţire şi 
limpede, primeam un arpacaş „gros”, amestecat cu foi de 
varză, nu toate muştele din ga-melă puteau fi depistate. Dar 
asta se întâmpla mai rar, mâncarea de arpacaş constituind 
o excepţie şi o adevărată delicatesă gastronomică în menu- 
ul obişnuit. Dacă nu oferea tot atâtea satisfacţii la pescuitul 
de muşte ca şi ciorbele limpezi, în schimb, conţinutul în 
corpuri străine al unei gamele de arpacaş era surprinzător 
de bogat şi variat. Nu era zi să nu găsim câte un cui, bucăţi 
de sârmă, de sfoară, pietricele etc. Culmea însă, în materie 
de igienă alimentară, a fost atinsă în ziua în care s-a 
constatat că unul din hârdaieie în care ni s-a adus 
mâncarea servise de fapt de tinetă. Închisoarea din Piteşti 
era dotată cu un model unic de hârdaie, ele nedeosebindu- 


se decât prin destinaţia ce o primeau, unele fiind afectate 
bucătăriei iar altele folosite ca tinete. Substituirea se pro- 
dusese din eroare şi din cauza asemănării trecuse 
neobservată până în ultimul moment. Abia după ce ni s-au 
împărţit porţiile în gamele şi am înghiţit prima lingură, am 
înţeles de ce mirosul degajat de aburii mâncă-rii ni se 
păruse în ziua aceea mai infect ca de obicei. Protestele 
noastre au dus la chemarea ofițerului de serviciu, care a 
constatat la faţa locului greşeala. Arbitrajul lui s-a soldat cu 
un dublu rezultat. Mai întâi am rămas nemâncaţi la prânz, 
fiindcă la bucătărie nu s-a mai găsit mâncare suplimentară. 
Am primit în schimb la masa de seară o porţie dublă. 
Totodată, însă, cei doi sau trei camarazi ai. Noştri, care 
insistaseră pe lângă gardian ca să fie chemat ofiţerul de 
serviciu, spre a-i aduce la cu-noştinţă cazul, au fost 
pedepsiţi cu trei zile de beci, pentru „instigaţie la 
indisciplină”. 

O diversiune comică, creată de Marinică (tânărul din 
Ferentari, condam-nat pentru trecerea frontierei în 
Iugoslavia în timp ce îşi făcea serviciul militar), a avut darul 
să ne mai descreţească frunţile în acel început de 
primăvară, care nu adusese nici o primenire în viaţa 
noastră sumbră din subsolul închisorii. Totul a pornit de la o 
glumă copilărească! Marinică s-a distrat să-i lege unei 
muşte de picioarele dinapoi un fir de aţă şi apoi a lăsat-o să 
zboare, urmărindu-i evoluţia prin cameră. A repetat de mai 
multe ori operaţia, căutând să potrivească lungimea aţei pe 
măsura pu-terilor muştei, astfel ca greutatea fiiului să nu-i 
împiedice zborul. Grupul nostru de tineri s-a asociat la 
experienţă şi, în curând, joaca noastră i-a atras şi pe alţii. 
Dan Hurmuzescu, molipsit şi el, a fost des-coperitorul 
formulei optime, musca lansată de el zburând prin cameră 
fără efort, cu toate că era purtătoarea unui fir lung de circa 
10 cm. Secretul performanţei era materialul! Dan 
Hurmuzescu întrebuinţase un fir extrem de subţire şi de 
uşor, scos dintr-un fular de mătase, rămăşiţă vestimentară 


de om liber, pe care o transforma la fiecare percheziţie în 
brâu, pentru a nu-i fi confiscată. 

Distracţia noastră cu muştele s-ar fi terminat aici, dacă 
Daniel Cantemir nu ne-ar fi povestit urmarea. La 
deschiderea uşii, cu prilejul împărţirii mesei, una din 
muştele noastre cu coadă de zmeu zburase afară pe cori- 
dor, în cursul după-amiezii, în timp ce Daniel spăla mozaicul 
de pe sală, gardianul care părea să privească pe fereastră 1- 
a strigat. 

— Ce-o fi, bă, cu musca asta? L-a întrebat gardianul, 
arătându-i insecta care umbla pe geam, târând după ea 
firul de mătase roşie din fularul lui Hurmuzescu. 

— Nu ştiu, domnule plutonier, i-a răspuns Daniel, de bună- 
credinţă, examinând şi el, la fel de mirat, musca cu coadă 
roşie. Experienţa lui Marinică avusese loc în absenţa lui 
Daniel din celulă, aşa că el nu ştia încă, în acel moment, că 
musca cu coadă era opera noastră. Gardianul nu a mai 
insistat, a strivit musca pe geam, renunțând să găsească 
explicaţia fenomenului, iar Daniel s-a întors la treaba lui. 

Faptul n-ar mai fi avut, probabil, altă urmare, dacă, ceva 
mai târziu, prin faţa gardianului n-ar fi zburat o a doua 
muscă din producţia lui Mari-nică, de data asta, cu coada de 
culoare verde. Intrigat, plutonierul a ur-mărit-o, a prins-o şi 
a examinat-o mai îndeaproape. Vizita ofițerului de serviciu, 
căruia gardianul i-a arătat musca respectivă, a dat 
amploare întâmplării. Daniel i-a auzit consultându-se şi 
dându-şi cu părerea despre insolitul apariţiei acestor 
muşte. Dar, în cele din urmă s-au despărţit, glumind pe 
socoteala ofițerului politic, întrebându-se în batjocură dacă, 
şi în cazul de faţă, confotmându-se dispoziţiilor de a-i 
semnala orice eveniment de pe secţie, ar trebui să-i 
raporteze existenţa muştelor cu coadă. Dialogul dintre 
gardian şi ofiţerul de serviciu, reprodus de Dani-el, ne-a dat 
o idee năstruşnică, pe care am şi pus-o imediat în practică. 
Timp de mai bine de o săptămână, ne-am ocupat cu 
febrilitate, cu pro-ducţia în serie de muşte cu coadă. S-a 


trecut la organizarea muncii şi a procesului de fabricaţie. 
Dan Hurmuzescu şi Paulică Bandu trăgeau firele colorate 
din fular, le rupeau la lungimea dorită, le făceau câte un laţ 
la unul din capete şi le înşirau pe marginea patului. Când 
realizau un stoc de câteva zeci de „cozi de muscă”, era 
rândul nostru să intrăm în acţiune şi să prindem muştele. 
Numai bătrânii şi bolnavii nu participau la vânătoare. 
Fiecare din noi, de îndată ce prindea o muscă, o apuca 
delicat de aripioare şi se prezenta cu ea, fie la Dan, fie la 
Paulică, care aşteptau cu firele gata pregătite să le lege de 
picioruşe. Camera era aşa de bogată în vânat, încât cei doi 
abia pridideau să facă faţă la legat. 

Pentru a nu deconspira locul de fabricaţie, muştelor dotate 
cu coadă li se dădea drumul afară, prin gratiile de la 
fereastră. Într-o cadență de câteva sute pe zi, au fost astfel 
lansate din camera noastră mii de muşte, care au năpădit 
toate ungherele puşcăriei. N-a fost celulă, până la ultimul 
etaj al închisorii, în care să nu fi ajuns muştele cu cozi 
multicolore, după cum nici coridoare, birouri ale 
administraţiei şi chiar camera ofițerului politic, în care să 
nu fi pătruns. La încheierea campaniei, fularul lui Dan 
Hurmuzescu rămăsese cât o batistă! 

Dacă deţinuţii din celulele de la etaj au fost surprinşi de 
apariţia muşte-lor, neputându-şi explica proveniența lor, 
efectul scontat asupra admi-nistraţiei a depăşit aşteptările. 
Subiectul principal în discuţiile gardie-nilor, surprinse de 
Daniel pe coridor erau muştele: nu era ofiţer care să intre 
pe secţie, să nu întrebe pe gardian dacă mai sunt muşte cu 
aţă. Devenise o adevărată obsesie. Ofiţerul politic era cel 
mai agitat, deter-minând o stare de nervozitate generală 
printre membrii administraţiei. Măsurile de vigilenţă au 
crescut, eram tot mai des vizitaţi în cameră de diferiţi 
ofiţeri cu priviri bănuitoare şi aproape în permanenţă 
spionaţi prin vizetă. Pornită mai mult din lipsă de activitate 
şi având mai degra-bă caracterul unei năzdrăvănii puerile, 
incompatibilă cu vârsta şi cu şi-tuaţia gravă în care ne 


găseam, gluma noastră cu muştele căpătase, da-torită 
comportării administraţiei, o cu totul altă dimensiune. Prin 
serio-zitatea cu care a înţeles să se angajeze în cercetarea 
misterului muştelor cu coadă, considerându-l un fenomen 
ce-i scăpase de sub control şi în-registrându-l ca pe un blam 
şi un eşec al măsurilor de vigilenţă, nu numai că 
administraţia s-a acoperit de ridicol în ochii noştri, dar ne-a 
dezvăluit şi punctul ei slab. Reacţia disproporţionată faţă de 
un fapt atât de neînsemnat, dar neprevăzut, neliniştea şi 
nervozitatea care i-a cuprins pe toţi, de la comandant până 
la ultimul gardian, ne-a arătat pe ce bază nesigură şi 
şubredă se sprijinea acest aparat represiv, în aparenţă atât 
de solid. Tensiunea în care reuşisem să menţinem 
administraţia, timp de mai bine de o săptămână, ne-a făcut 
să înţelegem că nu eram chiar aşa de dezarmaţi în fata 
fiorosului nostru adversar. Am realizat, cu această ocazie, 
eficacitatea unor arme a căror valoare o subestimasem. 

Ingeniozitatea, răbdarea, calmul, stăpânirea de sine şi 
simţul indispensa-bil al umorului au fost de-aici înainte 
mereu utilizate în acest lung răz-boi al nervilor, dus cu 
temnicerii noştri. Un război de uzură neînchipuit, dus până 
dincolo de limitele imaginabile ale rezistenţei, în care, în 
multe confruntări, succesul a fost de partea noastră. 
Succese de ordin moral, spre deosebire de victoriile 
adversarului, care erau de ordin fizic şi au continuat să ne 
provoace pierderi. 

Tot acel sfârşit de iarnă şi început de primăvară a fost 
marcat de regimul de privaţiuni de tot felul ce ni s-a aplicat. 
Lipsă de căldură, de igienă, de aer şi de hrană. Eram toţi 
extrem de slăbiţi, cu ochii adânciţi în orbite, cu feţele trase 
şi de o paloare cadaverică. Problema hranei, care alterna 
în-tre ciorba de varză sau de cartofi (cele două legume fiind 
rareori prezen-tate în apa chioară din gamelă), a fost de 
mai multe ori ridicată în faţa ofițerului de serviciu sau a 
comandantului. Rezultatul acestor interven-ţii, indiferent de 
termenii în care au fost formulate, n-au avut nici un efect 


asupra alimentaţiei noastre. Singura consecinţă fusese, de 
fiecare dată, pedepsirea celor care ceruseră îmbunătăţirea 
hranei. Fie că făcuse-ră apel la înţelegerea administraţiei, 
fie că protestaseră mai energic, acu-zaţia fusese aceeaşi: 
instigaţie la rebeliune. 

Într-una din zile, am încercat o acţiune comună, dar 
totodată ponderată, pentru a evita represaliile. La ora 
mesei, am depus toţi gamelele pline pe jos, în spaţiul liber 
din faţa uşii, declarând gradianului că nu vom mânca până 
ce nu va veni comandantul închisorii. Pentru ca discuţia să 
nu degenereze prin vreo intervenţie deplasată a cuiva, 
căzuserăm de acord să nu trateze cu comandantul decât 
Ionică Despan şi Ghedoş Ra-vosie. Amândoi aveau însuşirea 
de a şti cel mai bine să parlamenteze cu membrii 
administraţiei. Îşi păstrau cumpătul, nu se lăsau provocaţi 
de ei şi, poate lucrul cel mai important, le menajau 
susceptibilitatea, utilizând până şi vocabularul potrivit spre 
a nu le trezi complexele de inferioritate de care sufereau. 
După un timp de aşteptare, uşa s-a deschis de perete şi în 
prag a apărut căpitanul Mândreş, comandantul închisorii. 
Cu picioa-rele depărtate şi cu mâinile înfipte în şold, a 
răcnit cu vocea lui de sten-tor: 

— Ce, bă! Nu vreţi să mâncaţi?! 

Tonul şi atitudinea erau vădit menite să ne intimideze încă 
de la primul contact, iar întrebarea era şi ea o primă 
provocare, ştiut fiind că refuzul mesei sau greva foamei 
erau considerate acte de rebeliune. 

— Ba vrem, domnule comandant (a răspuns Despan, 
evitând cursa în-tinsă), dar am păstrat gamelele ca să vă 
arătăm ce ni se dă de mâncare şi să vă rugăm să luaţi 
măsurile pe care le credeţi de cuviinţă. 

— De ce vorbeşti, bă, în numele celorlalţi? Înseamnă că tu 
ai organizat greva! Te învăţ eu minte să mai faci instigaţie! 
leşi afară! 

Şi, întorcându-se spre unul din gardienii care îl însoțea, i-a 
ordonat: 


— Sergent! Bagă-l pe banditul ăsta la beci! 

În timp ce Despan ieşea din cameră, resemnat, a 
intervenit Ravosie: 

— Domnule comandant, nu vrem să facem grevă. Vrem 
numai să vă rugăm să vă uitaţi în gamele, ca să vă 
convingeţi şi dumneavostră că nu se poate trăi cu mâncarea 
asta. 

— la bagă-l şi pe ăsta la beci, că şi ăsta e cap de rebeliune! 
Apoi, con-vins de efectul măsurilor ce le luase, ne-a 
întrebat: 

— Mai e cineva care zice că nu e bună mâncarea? 

Cu toate că ne dădusem seama că pierdusem partida, am 
răspuns în cor: „Da!” 

— Bine! Lasă că vă învăţ eu să vă placă mâncarea, 
bandiţilor! 

Şi Mândreş a început să-şi aleagă victimele, indicând cu 
degetul vreo şapte-opt deţinuţi. Însoţindu-şi gestul cu 
înjurături şi ameninţări, le-a spus să iasă pe coridor, 
anunţându-ne că aceştia constituiau prima serie de 
pedepsiţi cu şapte zile de beci. După ce îşi vor executa 
pedeapsa, le va urma altă serie şi apoi alta şi aşa mai 
departe, până ce toţi ne vom face stagiul la beci, ca să ne 
treacă pofta să ne mai răzvrătim. Şi aşa, în numai câteva 
minute, speranţa ce ne-o pusesem în convorbirea, cu co- 
mandantul s-a spulberat. Ne alesesem numai cu 
promisiunea de a fi cu toţii pedepsiţi, dar, în cele din urmă, 
singurii care au plătit cu şapte zile de beci încercarea de a 
apela la înţelegerea căpitanului Mândreş au fost cei opt sau 
zece camarazi ai noştri, trimişi în ziua aceea la izolare. 

Întrevederea cu comandantul s-a încheiat cu un episod 
grotesc, care n-a făcut decât să ilustreze o dată mai mult 
cruda realitate a vieţii din subso-lul închisorii. Priveam cu 
toţii deprimaţi şi cu inima strânsă la grupul de pedepsiţi 
care părăseau camera în zgomotul lanțurilor târâte pe 
ciment. În tot acest timp, un singur om din cameră nu 
participase în nici un fel la cele ce se petrecuseră. Străin de 


tot ce se întâmpla în jur, rătăcind pe meandrele gândurilor 
lui într-o lume desprinsă de realitate, Popescu Li-viu Nasta, 
aşezat cuminte pe marginea patului, cu gamela pe 
genunchi, mânca. Cu privirea în gol, ducea lingura la gură 
cu o mişcare lentă şi puţin sacadată, de mecanism dereglat 
şi încetinit, ce te aşteptai să se oprească în orice moment. 

Savurându-şi victoria, Mândreş asistase cu zâmbetul pe 
buze la defilarea şirului de pedepsiţi ce ieşeau din cameră, 
îndreptându-se spre beci. După ce ultimul îşi târâse 
lanţurile peste prag, comandantul îşi mai rotise odată 
privirea mulţumită peste noi, pregătindu-se să ne 
părăsească şi el. Abia atunci i-au căzut ochii pe bătrânul 
Nasta, care continua să mănânce, con-centrat asupra 
gamelei şi lingurei lui, neauzind şi nevăzând nimic din tot ce 
se petrecea împrejur. Mândreş îl cunoştea, deoarece de 
nenumărate ori i se raportase despre starea lui, cerându-i- 
se să dispună internarea lui în infirmerie pentru îngrijire şi 
tratament medical. Cu o licărire răută-cioasă în privire şi 
simulând o politeţe excesivă, căpitanul s-a apropiat de patul 
lui Nasta şi l-a întrebat în bătaie de joc: 

— Poftă bună, domnule Popescu Nasta! Vă place menu-ul 
de azi? 

Vorbele lui Mândreş n-au străbătut până la înţelegerea 
bătrânului, care nu şi-a ridicat ochii din blid. Mândreş nu s- 
a lăsat. A mai făcut un pas spre el şi l-a bătut pe umăr. Ca 
trezit din somn, Nasta a tresărit şi a ridicat ca-pul. Părea să 
facă un efort de adaptare la contactul cu realitatea. Treptat, 
privirea stinsă şi fără viaţă i s-a limpezit. 

— Cum vi s-a părut masa, domnule Popescu Nasta? S-a 
mai informat o dată căpitanul pe acelaşi ton mieros, abia 
stăpânindu-şi râsul. 

Deodată, faţa bătrânului Nasta s-a luminat. Pe buze i-a 
apărut un zâmbet amabil şi, spre surprinderea noastră, ca 
şi a lui Mândreş, răspunsul a ve-nit prompt: 

— Excelentă, domnule ofiţer! 


Pentru o clipă numai, se trezise în el omul de lume de 
altădată, făcându-l să pronunţe, în mod reflex, formula de 
politeţe pe care invitatul o adresa amfitrionului. Grosolănia 
râsului şi comentariile ordinare ale lui Mân-dreş, încântat 
de gluma bună pe care o făcuse, Nasta nu le-a mai putut 
aprecia. Rupsese contactul cu lumea noastră! 

Despre dialogul Mândreş - Nasta s-a aflat în toată 
închisoarea. Ani de zile mai thziu, când Nasta ne părăsise 
deja pentru totdeauna, mai puteai încă auzi câte un deţinut 
(care poate nici nu-l cunoscuse), comentând la ora mesei, 
pe marginea conţinutului dezamăgitor al gamelei: 
„Excelentă mâncare!” 

Eşuarea tentativei noastre de a îndupleca administraţia să 
ne îmbună-tăţească regimul alimentar ne-a făcut să 
înţelegem mai exact situaţia în care ne găseam. Brutalitatea 
ripostei direcţiei ne-a spulberat iluziile pe care ni le 
făcusem de a obţine un regim mai uman. Era limpede că 
înfo-metarea, ca şi toate celelalte privaţiuni la care eram 
supuşi nu le dato-ram unor simple abuzuri ale conducerii 
locale, ci fuseseră prescrise de organele superioare ale M. 
A... 

Încă de la sfârşitul anului 1954, odată cu reorganizarea 
penitenciarelor şi noua repartizare a deţinuţilor, când 
închisoarea din Piteşti fusese desti-nată condamnaților 
pentru „crimă de înaltă trădare”, căpitanul Mândreş luase 
în primire postul de comandant. Chiar din primele luni îşi 
dovedi-se calităţile, executând fără şovăire instrucţiunile în 
privinţa regimului de detenţie pe care trebuia să ni-l aplice, 
impunându-şi autoritatea prin teroare. Teroare ce o inspira 
deopotrivă deţinuţilor, cât şi cadrelor subal-terne ale 
închisorii. Toate apariţiile lui pe coridoare sau vizitele lui 
ino-pinante pe secţii se soldau pentru deţinuţi cu pedepse şi 
noi restricţii menite să ne facă viaţa tot mai mizerabilă, dar 
şi cu măsuri disciplinare împotriva gardienilor, pentru cea 
mai mică neglijenţă în serviciu. 


Gardienii îi ştiau de frică şi cred că îl urau chiar mai mult 
decât deţinuţii. Mândreş reuşise să creeze până şi în 
rândurile lor o solidaritate greu de conceput la o categorie 
atât de lipsită de sentimente omeneşti. Ne-a tre-buit o 
vreme până să facem o asociere între vocea gardianului de 
pe sec-ţia noastră, care îi striga uneori tovarăşului lui de pe 
secţia vecină să-i împrumute mătura, şi venirea lui Mândreş 
în inspecţie. Când ne-am dat seama că cerutul măturii, care 
preceda totdeauna apariţia coman-dantului, nu era o simplă 
coincidenţă, ci reprezenta „parola” prin care gardienii îşi 
semnalau unul altuia pericolul vizitei lui Mândreş, am înce- 
put şi noi să profităm de pe urma acestui avertisment. Mai 
mult chiar, gardienii ne băteau cu pumnul în uşă, de fiecare 
dată când se anunţa o inspecţie, atrăgându-ne astfel 
atenţia, în mod tacit, asupra primejdiei. 

Era şi interesul lor să nu fim surprinşi în vreo activitate 
nepermisă (cu-sut, scris pe săpun, jucat de şah sau table), 
deoarece, pe lângă pedepsirea deţinuţilor respectivi, furia 
lui Mândreş se dezlănţuia şi asupra şefului de secţie, pe 
care îl învinovăţea de lipsă de vigilenţă. Ferindu-ne pe noi 
de represaliile lui Mândreş, se fereau în acelaşi timp şi pe 
ei! Ajunsesem astfel să trăim într-un fel de simbioză cu 
proprii noştri temniceri. 

Cei sosiți înaintea mea în toamnă, la Piteşti, îmi 
povestiseră tot ce îndu-raseră din partea lui Mândreş, în 
prima perioadă a detenţiei lor în subsolul închisorii. Între 
altele, una din plăcerile lui sadice era să facă periodic 
exerciţii de stingere a incendiilor. Când se suna alarma (de 
obi-cei în toiul nopţii), un număr suplimentar de gardieni 
năvăleau pe secţii, mărind efectivul obişnuit de pază, iar cei 
afectaţi echipelor de pompieri simulau măsurile de stingere 
a focului. Primii băteau în uşile celulelor, răcnind cât îi ţinea 
gura: „Alarmă! Culcarea pe jos, pe burtă şi cu capul spre 
fereastră!” Ceilalţi, pompierii, alergau în toate părţile, unii 
desfă-şurând pe coridoare furtunele de apă, alţii, înarmaţi 
cu lopeţi şi târnă-coape, ocupând poziţii lângă lăzile de 


nisip, care se găseau pe fiecare secţie. Toată această 
tevatură era acoperită de glasul de taur al lui Mân-dreş, 
care răcnea ordine, ameninţându-şi şi înjurându-şi 
subalternii, pen-tru încetineala executării comenzilor. După 
ce, sub diferite pretexte, îşi alegea dintre ei câteva victime, 
care la încheierea exerciţiilor urmau să rămână consemnați 
la serviciu în penitenciar sau chiar să intre la carce-ră, 
venea rândul deţinuţilor. La ordinul lui, era descuiată uşa 
unei ca-mere şi, cu o plăcere perversă, uneori punând mâna 
personal, îndrepta furtunul extinctor spre interior şi se 
distra să plimbe jetul puternic de apă peste saltelele din 
paturi şi peste deţinuţii culcaţi pe jos. În camera odată 
inundată, gardienii, simulând înăbuşirea ultimilor flăcări ale 
presupusului incendiu, trebuiau să arunce lopeţi cu nisip. În 
tot acest timp, deţinuţii erau obligaţi să stea cu faţa la 
pământ, neavând voie să-şi părăsească poziţia. La cea mai 
mică mişcare sau semn de protest, res-pectivul îndrăzneţ 
lua calea beciului, aşa ud cum era. Când, în fine, Mân-dreş 
punea să se sune încetarea alarmei şi ne părăsea, celularul 
arăta în urma lui, ca şi cum, în-tr-adevăr, ar fi fost devastat 
de incendiu. Nu lipseau decât fumul şi cenuşa! Acum 
începea însă partea a doua a calvarului: curăţenia, care 
trebuia să fie gata până la ora „deschiderii”. Cu câteva 
cârpe din saci vechi şi o mătură, aruncate pe uşă de 
gardieni, deţinuţii uzi, rebegiţi de frig şi sleiţi de puteri 
munceau să repare dezastrul, pentru ca la deschidere, 
camera, măcar aparent, să arate cu-rată. Consecințele 
exerciţiului de stingere a incendiului dăinuiau însă mai 
multe zile. Saltelele îmbibate de apă se uscau încet, mărind 
şi mai mult gradul de umezeală din camera rece, 
neîncălzită şi neaerisită. 

Cu toate că, de când sosisem în Piteşti, camera noastră 
fusese cruţată în timpul unei alarme de incendiu, trăisem 
totuşi câteva ore sub teroarea că ne va veni şi nouă rândul. 

Sorţii căzuseră, însă, pe una din cele două camere ale 
„vieţaşilor”, pe cară Mândreş şi-o alesese ca să-şi satisfacă 


cruzimea. Culcaţi cu burta pe cimentul îngheţat al camerei, 
aşteptându-ne în orice moment să se tragă şi zăvoarele uşii 
noastre, am putut urmări zarva de pe coridor, as-cultând 
tropăitul cizmelor, vocile răstite şi zgomotul apei care 
ţâşnea din furtun, udându-i pe nenorociţii din celula de vis- 
â-vis. Prin sălbătăcia măsurilor ce le lua şi regimul da 
teroare pe care îl instaurase, Mândreş îi pusese în umbră 
până şi pe cei mai răi dintre membrii administraţiei. 
Personalitate puternică, cu un simţ neobişnuit de dezvoltat 
al autorităţii şi o înclinaţie naturală spre tiranie, Mândreş îi 
domina pe toţi ofiţerii pe-nitenciarului, impunându-se ca un 
adevărat zbir care nu înţelegea să-şi împartă puterea cu 
nimeni. Orice apariţie a lui Mândreş pe secţie ne ex-punea 
riscului de a cădea victime cine ştie cărui pretext de 
nerespectare a regulamentului şi a fi trimişi la beci pentru o 
săptărnână. Mai ales pen-tru cei mai în vârstă, bolnavi sau 
cu sănătatea mai precară, pedeapsa era echivalentă cu o 
condamnare la moarte. 

Aşa avea să se întâmple în iarna următoare cu comandorul 
Condeescu, care, după primele două zile petrecute între 
zidurile îngheţate ale be-ciului, a fost găsit de gardian 
zăcând pe cimentul rece, scuturat de friguri şi arzând da 
febră. Alarmat, gardinul a raportat imediat cazul. Ordinul 
lui Mândreş A. Fost ca deţinutul să-şi execute mai întâi cele 
şapte zile de pedeapsă şi numail după aceea să fie dus la 
cabinetul medical. A şaptea zi, comandorul Condeescu a 
fost dus pe braţe la cabinetul medical iar, de acolo, expediat 
imediat cu duba-automobil a penitenciarului la spita-lul 
închisorii Văcăreşti. După câteva zile a murit. Se pare că 
făcuse o congestie pulmonară şi totodată un blocaj renal. 

La mulţi alţii, trecuţi prin aceleaşi probe, efectele beciului 
s-au arătat mai târziu. 

Versiunea care circula în închisoare despre locul de 
baştină al căpitanului Mândreş n-am putut-o verifica. Se 
spunea că era din Comu-na Leu din judeţul Dolj. În privinţa 
originii lui, nu ne-am pus niciodată întrebări. Era mult prea 


buzat şi întunecat la piele, ca să dea loc la vreo îndoială. Pe 
cât de periculos era personajul în realitate, pe atât apărea 
de minimalizat, sub porecla pe care i-o dăduseră deţinuţii. | 
se spunea: „Bau-Bau”. 

În toată această primă perioadă de câteva luni petrecute 
în Piteşti, câteva din măsurile luate de administraţie au avut 
darul să arunce o rază de speranţă de mai bine, în viaţa 
întunecată şi lipsită de perspective, pe care o duceam în 
subsolul închisorii. Cu toate că la prima vedere aceste 
hotărâri, neaşteptate, păreau să indice o tendinţă de 
îmblânzire a regimu-lui nostru, ele s-au dovedit a fi, în cele 
din urmă, fie numai o parodie a unor măsuri mai umane, fie 
numai semnul abia schiţat al unor intenţii ceva mai bune 
din partea M. A. I.-ului, în privinţa noastră. Şi, totuşi, aceste 
palide manifestări de îmbunătăţire a regimului de 
exterminare lentă la care eram supuşi făceau parte dintr-un 
plan deliberat, hotărât de la centru, ce trebuia să creeze, 
treptat, un climat de aparentă destindere, în preajma unor 
evenimente politice în curs de pregătire. Abia mai târziu am 
aflat că între Bucureşti şi Belgrad se desfăşurau, în acel 
moment, tratative ce aveau să se încheie, în iunie 1955, 
prin împăcarea cu Tito şi reluarea relaţiilor dintre România 
şi Iugoslavia. Consecința înţelegerii urma să fie eliberarea 
sârbilor din închisoiile româneşti. 

Al doilea eveniment internaţional la ordinea zilei (despre 
cere nu aveam cunoştinţă), care îşi exercita influenţa 
asupra condiţiilor noastre de de-tenţie, era pregătirea 
întâlnirii la vârf din iulie 1955 de la Geneva, dintre 
reprezentanţii celor patru mari puteri. (Dacă nu mă înşel: 
Eisenhower, Bulganin, Eden şi Edgar Faure.) 

Şi în decursul anilor, de fiecare dată când se pregătea o 
astfel de întâlnire internaţională, regimul în închisoare se 
îmbunătăţea treptat, până ce res-pectiva conferinţă se 
încheia sau eşua. Din acel moment, totul reintra în normal, 
condiţiile de detenţie înăsprindu-se din nou. Cum ne aflam 
încă la începutul acestui proces, disproporţia dintre cauză 


şi efect era aşa de mare, încât nu puteau bănui că măsurile 
luate de administraţie erau deja primele ecouri ale unor 
evenimente politice externe atât de impor-tante. 

Prima din aceste măsuri a fost de-a dreptul ridicolă, cu 
toate că, în mo-mentul anunţării ei, am înregistrat-o ca pe o 
surpriză plăcută. 

Într-o dimineaţă, gardianul ne-a bătut în uşă şi ne-a 
strigat: 

— Pregătirea pentru plimbare! 

Cu toate că eram înfriguraţi şi afară era încă răcoare, iar 
umblatul cu lanţuri la picioare era departe de a fi o plăcere, 
bucuria de a ieşi pentru câteva minute la aer curat a fost 
mai mare decât neajunsurile plimbării în aceste condiţii. 
Adevărata surpriză am avut-o, însă, când ni s-a deschis uşa 
şi am ieşit pe coridor! În capătul lui, în dreptul grilajului, 
stăteau înşiraţi ca la paradă, îmbrăcaţi în mantalele lor de 
iarnă şi cu căciulile în cap, toţi ofiţerii închisorii, în frunte cu 
„Bau-Bau”. În mijlocul cori-dorului stătea ofiţerul de 
serviciu, care ne-a dat instrucţiunile: să ne înşi-răm unul în 
spatele altuia, să ţinem mâinile la spate şi ochii în pământ şi 
să ne plimbăm de jur împrejurul coridorului, mergând pe 
lângă pereţi. Bucuria cu care ne aşteptasem să ieşim în aer 
liber s-a transformat astfel în decepţie iar ideea de a ne 
scoate la plimbare într-o încăpere la fel de ermetic închisă 
ca şi celula din care ieşisem şi tot atât de slab luminată, de 
un singur bec care atârna din mijlocul tavanului, i-am 
atribuit-o lui Mândreş, gândind că numai din mintea unui 
sadic ca el putuse izvori această nouă batjocură. Ultimul 
ordin al ofițerului de serviciu, însoţit de promisiunea de a-l 
trimite la beci pentru o săptămână pe cel ce nu-l va 
respecta, a fost să nu vorbim şi să păstrăm în timpul 
plimbării o linişte absolută. Imediat după aceste vorbe, ne-a 
făcut semn să pornim, declan-şând, astfel, odată cu gestul 
lui, zgomotul asurzitor al celor patruzeci de perechi de 
lanţuri ce s-au pus în mişcare. Zidurile de beton ca şi plan- 
şeul sub care se afla golul beciului făceau din coridor o 


imensă cutie de rezonanţă. Fiecare pas, însoţit de 
zăngănitul lanţului, urmat de rosto-golitul verigilor târâte 
pe ciment şi apoi de zăngănitul lanţului la pasul următor, 
înmulţit cu numărul celor patruzeci de perechi de picioare 
şi amplificat şi repetat de ecoul sălii, producea un zgomot 
asemănător şenilelor unei coloane de tancuri în mers. 
Comicul situaţiei create de ordinul de a respecta o linişte 
absolută în timpul plimbării şi huruiala de fierotenii, de care 
vuia acum coridorul, n-a fost deloc apreciate de ofi-ţerul de 
serviciu. Pe noi, în schimb, ne-a mai înseninat. lar mica 
noastră răzbunare, pusă la cale tacit numai prin scurte 
schimburi de priviri, a fost să păşim în aşa fel, încât 
zăngănitul sinistru al lanțurilor să răsune cât mai tare. Cam 
după un sfert de oră, am fost reintroduşi în cameră, de 
unde am continuat să auzim zgomotul de fiare de la 
picioarele deţi-nuţilor din celelalte celule din subsol, scoşi şi 
ei la plimbare pe coridor. 

În zilele următoare, numărul deţinuţilor care ieşeau la 
plimbare a scăzut; treptat, tot mai mulţi preferind să 
rămână în cameră, decât să-şi irosească forţele, târându-şi 
inutil lanţurile pe coridor şi rănindu-şi gleznele. 

Încercările de a ne obliga să ieşim la plimbare au dat 
naştere la opoziţie şi s-au soldat cu trimiterea câtorva 
camarazi la beci, sub pretextul nesu-punerii la ordinul 
gardianului. Hărţuielile pe această temă au durat vreo zece 
zile, terminându-se de fiecare dată în detrimentul nostru, 
prin pe-depsirea celor ce refuzau să iasă pe coridor la ora 
plimbării. 

Cea de-a doua măsură luată de administraţie a pus capăt 
acestei faze, producând totodată o destindere şi o liniştire a 
spiritelor: într-o bună zi, am fost scoşi unul câte unul din 
celulă şi ni s-au tăiat lanţurile de la picioare. Pe coridor, 
chiar în faţa uşii, fusese adusă o nicovală, o daltă şi un 
ciocan cu care şeful de secţie ne-a tăiat pe rând niturile de 
la brăţările de fier, care ne încătuşau gleznele. Treaba 
mergea anevoie şi încet, aşa că, până ce ultimul deţinut din 


subsol a scăpat de lanţuri, celularul a ră-sunat aproape 
toată ziua de loviturile ciocanului pe nicovală. Când, după 
atâta vreme, m-am văzut eliberat de lanţuri, am avut o 
senzaţie de uşura-re în sensul propriu al cuvântului. În 
primele minute, fără greutatea fiarelor ce-mi atârnaseră de 
picioare, nu-mi puteam controla mişcările. Umblam ca un 
cosmonaut la primii paşi în imponderabilitate. Când mer- 
geam, ridicam fără voia mea piciorul mai sus decât era 
necesar şi la fiecare pas izbeam cu talpa mult prea tare de 
pământ. E de netăgăduit că dispariţia lanțurilor a însemnat 
pentru noi un chin mai puţin. lotuşi, nu-mărul adepților 
plimbării pe coridor n-a crescut, fricţiunile cu adminis-traţia 
continuând o vreme, până ce, într-o bună zi, am fost 
anunţaţi că vom fi scoşi la aer în curte. 

Îmi voi aminti mereu de gestul lui Dan Hurmuzescu cu 
această ocazie. Văzându-mă cât eram de subţire îmbrăcat, 
mi-a dăruit o vestă de piele îmblănită, care mi-a fost de 
nespus folos în toţi anii de închisoare, până la eliberare. Cu 
vesta de la Dan pe mine, am ieşit cu ceilalţi din celulă. Cu 
tot cerul înnourat şi burniţa rece de afară, ne-am bucurat 
de sfertul de oră în care ne-am plimbat în cerc, cu mâinile 
la spate şi ochii în pământ, între cel patru ziduri înalte de 
beton ale curţii. Singura privelişte pentru ochi: silueta unui 
piersic sfrijit şi încă desfrunzit, din cei câţiva metri pătraţi 
ai petecului de pământ nebetonat din mijlocul curţii, în jurul 
căruia ne învârteam. Când gardianul ne-a strigat din capul 
scării, de unde ne supraveghea, să ne încolonăm pentru a 
ne întoarce în cameră, eram sfârşiţi de oboseală, pătrunşi 
de umezeală, rebegiţi de frig şi mai ales ameţiţi de aerul 
curat inhalat. În ciudi slăbiciunii însă, cu fiecare zi care 
trecea, şi cu puţinul exerciţiu fizic al acestor plimbări în aer 
liber, puterea noastră de rezistenţă părea să renască. Dar, 
dacă atâta vreme cât purtasem lanţuri şi trebuia să ne 
învârtim numai m coridor, administraţia respectase cu 
stricteţe efectuarea zilnică a programul de plimbare, a- 
cum, scrupulozitatea în aplicarea măsurii începuse să lase 


de dorit. Treptat, plimbările s-au făcut tot mai rare, uneori 
trecând mai bine de o săptămână fără să fim scoşi la aer. 
Poate că administraţia înţelegea să mai recupereze astfel o 
parte din pierderea de prestigiu suferită prin privilegiul ce 
ni se acordase de a umbla fără lanţuri la picioare! 

Cea de a treia iniţiativă a administraţiei a fost totodată şi 
cea care a trezit cele mai multe speranţe într-o 
îmbunătăţire a regimului nostru din Piteşti. Ni s-a adus 
astfel la cunoştinţă, că toţi posesorii de carnete de C.E.C,, 
depuse în păstrare la grefa puşcăriei, vor avea dreptul să 
facă, lunar, cumpărături de alimente şi ţigări, în valoare de 
maximum 50 de lei, din sumele depuse. Proveniența acestor 
bani era diferită. Fie erau banii pe care deţinutul îi avusese 
asupra sa la arestare, fie reprezentau banii câştigaţi de 
deţinut în diferite lagăre de muncă forţată. (La minele de 
plumb, la canal sau în fabrică la Aiud). Mai bine zis, era 
vorba de acel procent infim care-i rămânea din salariul ce i 
se cuvenea, după ce i se calculau reţinerile pentru 
cheltuielile de hrană, îmbrăcăminte, încălzi-re şi chiar 
pentru propria-i pază. Un subofițer de la grefa închisorii ne- 
a citit apoi lista posesorilor de C. E. C.-uri, cu sumele 
respective. Mai mult de jumătate din cameră şi-au auzit 
strigat numele; restul nu aveau bani depuşi. Mi-amintesc că 
cei mai „bogaţi” aveau între 100 şi 200 de lei. Am avut 
plăcuta surpriză să mă văd şi eu trecut pe listă cu vreo 70 
de lei. Erau banii câştigaţi în ultima lună de muncă la 
Cavnic, înainte de evadare, care fuseseră transferați la 
noua mea reşedinţă, la închisoarea din Piteşti. După 
plecarea subofiţerului discuţiile n-au mai contenit. În 
cameră domnea o stare de euforie, greu de descris. Toţi 
eram excitaţi, nu numai la perspectiva de a ne potoli 
foamea, fie chiar numai timp de câteva zile pe lună sau de a 
avea ţigări, dar mai ales la gândul că noua dispoziţie a 
administraţiei ar fi putut însemna şi începutul unui regim 
mai uman pentru deţinuţii politici sau, poate, după părerea 
celor mai op-timişti, de ce nu, chiar preliminariile unei 


eliberări! Supoziţiile se ţineau lanţ, fiecare dându-şi cu 
părerea şi interpretând în felul lui evenimentul, după 
natura mai optimistă sau mai sceptică cu care fusese 
înzestrat. 

A doua zi a venit să facă lista de cumpărături plutonierul 
Drăghici. Pro-babil că fusese ales pentru această 
însăixinare, fiindcă părea mai destoi-nic, cu toate că avea 
mari dificultăţi să ne citească şi să ne pronunţe nu-mele, ori 
de câte ori era de serviciu pe secţie şi trebuia să facă apelul 
no-minal al deţinuţilor. Pe fişele din cartotecă, numele 
noastre erau scrise clar, cu litere mari de tipar. Asta nu-l 
împiedica însă pe Drăghici să ni le pocească în fel şi chip. O 
făcea însă cu stil! După ce privea îndelung şi încruntat fişa, 
îşi dregea vocea şi, cu glas tare şi sigur, pronunţa răstit 
numele deţinutului, de cele mai multe ori greşit, dar, ce-i 
drept, de fie-care dată la fel. În cazul meu, spre exemplu, 
devenisem, pentru Drăghici, loandip! Lui Amira Caranfil (cu 
care aveam să stau mai târziu într-o aceeaşi celulă de la 
etaj şi asupra căruia voi mai reveni) toată lu-mea i se adresa 
cu: „Domnule Cramfu”! După pronunția lui Drăghici. 

Înainte de a se apuca să întocmească lista de cumpărături, 
Drăghici ne-a enumerat cele câteva articole alimentare pe 
care aveam dreptul să le comandăm, spunându-ne totodată 
şi preţurile. Erau binecunoscutele pro-duse din acea vreme, 
pentru obţinerea cărora populaţia necondamnată a ţării 
stătea la coadă în faţa „Alimentarelor”: pâine neagră, 
slănină sărată, salam popular sau celebra marmeladă „de 5 
lei”. Binevoitor, Drăghici ne-a anunţat că s-ar putea ca 
unele din aceste sortimente să lipsească în acel moment de 
pe piaţă, cerându-ne să-i indicăm deci şi un al doilea produs 
alternativ, pe care să ni-l cumpere, în cazul că nu-l va găsi 
pe primul. 

Două zile mai târziu, plutonierul Drăghici şi-a făcut din 
nou apariţia şi ne-a distribuit alimentele. Optimismul şi 
veselia de care am fost toţi cuprinşi odată cu introducerea 
primelor alimente în cameră a creat o adevărată atmosferă 


de sărbătoare, care contrasta puternic cu mizeria 
înconjurătoare. Fiecare am început să împărţim în stânga şi 
în dreapta din proviziile noastre, celor ce nu avuseseră bani 
de cumpărături. În cî-teva minute, toată lumea era 
aprovizionată. Se vorbea, se discuta, se comenta, se glumea 
şi râdea, unii cu gura plină, alţii fumând, într-o stare de 
excitație şi euforie generală. 

Prevederile plutonierului Drăghici, în privinţa lipsei 
posibile a unor alimente, se dovediseră juste. Ne-a explicat 
că nu găsise slănină şi, după ce raportase cazul superiorilor, 
fusese autorizat să ne cumpere, în loc, margarină. Pot 
spune că a fost pentru prima oară în viaţă când am mân-cat 
margarină. Până la arestarea mea, în magazinele 
alimentare din Bu-cureşti nu existase acest produs. Este 
poate şi motivul pentru care îmi aduc aşa de bine aminte 
cum arăta pachetul. Era de forma unui cub, iar pe hârtia 
originală a ambalajului scria: „Schicht Margarine” - „Made 
în Austria”. La gust mi s-a părut mai bună decât cel mai bun 
unt. lot aşa de gustos am găsit şi salamul, cu toate că ştiam 
cât de prost era în reali-tate, de pe vremea când eram liber. 
Ca tot gustul nostru, pervertit de mâncarea searbădă şi 
stereotipă din puşcărie şi, mai ales, denaturat de foame, 
care ne făcea să apreciem margarina, salamul şi până şi 
marme-lada de dovleac, toţi eram de acord că tot pâinea 
rămânea singura adevă-rată delicatesă. În seara aceea, 
pentru prima oară de când mă aflam în Piteşti, m-am culcat 
sătul. Câteva zile, nimeni n-a fost flămând. La sfâr-şitul 
săptămânii, însă, nici măcar celor mai socotiți dintre noi, 
care îşi impuseseră o raţionalizare judicioasă a proviziilor 
ca să le ajungă cât mai mult timp, nu le mai rămăsese nici o 
firimitură. Singura urmă mai persistentă a acestei 
abundenţe, de scurtă durată, au fost ţigările, care au 
continuat să fumege, încă multă vreme după ce toate 
alimentele se terminaseră. Toţi posesorii de cecuri, chiar şi 
nefumători, ceruseră să li se cumpere ţigări, aceştia din 
urmă punându-le la dispoziţia fumătorilor. Nu se poate 


spune că ţigările ar fi contribuit la purificarea aerului din 
cameră, dar, pentru nervii şi moralul multora, fumători 
înrăiţi, au fost un adevărat balsam. Cum nu aveam însă 
dreptul să avem chibrituri asupra noastră, trebuind să 
apelăm la şeful de secţie pentru a ne aprinde ţigara, eram 
la cheremul capriciilor acestuia, care de multe ori refuza să 
ne dea foc. Cei care insistaseră sau îndrăzniseră să-i aducă 
aminte că primise dispoziţii să ne dea foc, la cerere, 
ajunseseră la beci pentru „atitudine lipsită de respect faţă 
de cadre”. 

Datorită lui Daniel Cantemir, care mi-a procurat câteva 
bețe de chibri-turi, subtilizate de la gardian şi un nasture 
de porțelan, mi-am confecţi-onat o „neagră”, de care nu 
aveam să mă mai despart ani de zile, reuşind s-o strecor 
prin toate percheziţiile, fără să-mi fie confiscată. N-am mai 
fost astfel de aici înainte dependenţi de voinţa gardianului 
de a ne da sau nu foc, eliminând în acelaşi timp şi acest nou 
pretext de pedeapsă, ce se născuse odată cu apariţia 
ţigărilor. În ceea ce mă privea, devenisem un expert în 
făcutul focului şi mă alesesem cu porecla de „Prometeu”. 

Achiziţia de alimente de pe piaţă s-a mai repetat în 
următoarele trei luni, de fiecare dată numărul 
cumpărătorilor scăzând, pe măsură ce banii de pe carnetele 
de cecuri se epuizau. După aceste trei luni, nu aveau să ne 
mai rămână decât în amintire gustul de margarină şi de 
salam sau zilele în care ne potolisem foamea. Cei ce îşi 
făcuseră iluzii că, odată cu acor-darea dreptului la 
cumpărături din banii proprii, începea o nouă epocă în care 
vom fi trataţi în conformitate cu „Declaraţia drepturilor 
omului” şi cu legile internaţionale, prevăzând regimul de 
detenţie al condamnaților politici, şi-au văzut speranţele 
înşelate. Au aşteptat în zadar etapele ur-mătoare de intrare 
în legalitate a guvernului de la Bucureşti, ce trebuiau să 
ducă la instaurarea unui regim de detenţie civilizat, în 
concordanţă cu normele internaţionale. 


După „cumpărături” n-a mai urmat nimic; nici dreptul la 
legătură cu familia, la cărţi poştale sau vorbitor, nici dreptul 
de a primi pachete de acasă. Toate astea au rămas mai 
departe privilegii rezervate exclusiv deţinuţilor de drept 
comun. 

O altă măsură sau, mai bine zis, jumătate de măsură, luată 
în aceeaşi perioadă, ne-a indus şi ea în eroare, făcându-ne 
să credem că admi-nistraţia era totuşi preocupată de starea 
sănătăţii deţinuţilor. Acţiunea a pornit pe neaşteptate într-o 
dimineaţă, printr-o neobişnuit de mare des-făşurare de 
forţe. Zeci de gardieni au invadat secţia. Nu lipsea niciunul 
din ofiţerii închisorii, în frunte cu Bau-Bau, care dirija 
operaţiile. Daniel Cantemir, plantonul şi iscoada noastră de 
pe coridor, nu ne-a putut lămuri despre cele ce se 
întâmplau, pentru că fusese imediat introdus în celulă. Nu 
apucase să vadă decât numărul mare de gardieni pus în 
alertă; mult mai mare decât pentru o percheziţie obişnuită. 
Din cameră auzeam tropăit de cizme, ordine nedesluşite, 
uşi care se trânteau. Nimic însă nu ne aducea vreo indicație 
asupra scopului acestei inopinate descinderi. Din când în 
când, forfoteala de pe coridor era dominată de mugetele lui 
Bau-Bau, strunindu-şi şi ameninţându-şi oamenii. Nici când 
uşa s-a dat de perete şi şase camarazi de-ai noştri, strigaţi 
nominal de un ofiţer, au fost scoşi afară, fără bagaj, nu ne- 
am putut dumiri despre ce era vorba. Însoţiţi de răcnetele 
obişnuite: „la pe doi!”, „[ine aproape!”, „Lasă gu-ra, 
banditule”, „Mişcă mai repede!”, i-am auzit îndepărtându- 
se. După ce au trecut de grilajul de la capătul secţiei şi 
sunetul paşilor lor s-a stins, uşa celulei s-a deschis iar şi 
ofiţerul a citit alte şase nume, printre care şi pe al meu. 
Scoşi pe coridor, încadraţi de gardieni şi însoţiţi de acelaşi 
alai ca şi primul grup, am fost şi noi îndreptaţi pe acelaşi 
drum. Am ieşit din secţie, am urcat scările la parter şi am 
fost opriţi şi aliniaţi cu faţa la perete, în apropierea uşii 
principale de acces în penitenciar. Un gardian privea prin 
uşa întredeschisă, afară. După câteva minute de aşteptare, 


a deschis-o larg şi a mai strigat o dată să nu întoarcem 
capul. Cu coada ochiului, i-am văzut însă pe cei şase din 
grupul care ne pre-cedase, intrând înapoi în închisoare. 
Abia când ni s-a ordonat să ieşim afară şi am păşit pragul în 
curte, am priceput pentru ce fuseserăm aduşi până aici. 
Chiar în faţa intrării, la numai câţiva metri de uşă, era sta- 
ţionată o dubă; de data asta, nu una a Ministerului de 
Interne, ci a Mi-nisterului Sănătăţii. Era una din acele 
maşini echipată cu aparatură Rontgen, pentru făcut 
„microradiografii”. Cât priveşte procedeul stan-dard aplicat 
de M. A. [., în toate acţiunile pe care le întreprindea în 
închisoare, n-aveam să-l înţelegem niciodată. De ce 
trebuiseră să mo-bilizeze atâtea zeci de gardieni, de ce 
toată această demonstraţie inutilă de forţă şi atâta mister, 
în jurul câtorva nenorociţi, flămânzi şi epuizați, cărora le 
tremurau picioarele de slăbiciune după primii paşi, nu era 
de înţeles pentru o minte normală. Părea să ţină de ritualul 
unei societăţi secrete, în misterele căreia nu eram iniţiaţi. 
Faptul însă că şi noi, deţinu-ţii politici, fuseserăm cuprinşi în 
campania de depistare a tuberculozei, întreprinsă la scară 
naţională, ni s-a părut de bun augur. Încă înainte de a fi 
arestat, dubele Ministerului Sănătăţii cutreierau ţara, 
fiecare cetă-ţean fiind obligat să se supună periodic unui 
control radiologic. Pe rând, am trecut fiecare prin faţa 
aparatului, primind indicaţii laconice din partea 
personalului sanitar al dubei: două femei în halate albe, 
care nu îndrăzneau nici măcar să ne privească. Era evident 
că li se pusese în ve-dere să nu schimbe nici o vorbă cu noi 
şi că erau timorate de prezenţa unui ofiţer al 
penitenciarului, care le supraveghea îndeaproape. 

Câteva minute mai târziu, eram duşi înapoi în celulă, 
încrucişându-ne pe drumul de întoarcere cu grupul 
următor de şase deţinuţi ce se îndrepta la rândul lui spre 
duba-sanitară. Rezultatul microradiografiilor ne-a fost 
comunicat vreo două - trei săptămâni mai târziu de către 
felcerul închi-sorii, acelaşi plutonier Cioltar (zis Ciortan), 


care funcţiona şi în 1952 la cabinetul medical, când fusesem 
prima oară încarcerat în penitenciarul din Piteşti. Din 
camera noastră cu aproximativ patruzeci de deţinuţi, şapte 
oameni fuseseră găsiţi cu leziuni pulmonare suspecte. 
Cioltar le-a luat câte o probă de spută, pentru un test 
suplimentar de laborator. Rezultatul acestui examen nu le-a 
mai fost comunicat, dar după câteva zile au fost anunţaţi că 
de-aici înainte vor beneficia de „regim T. B. C”. În ce consta 
acest „regim” am văzut chiar de-a doua zi. Fiecare din cei 
şapte bolnavi a primit pe lângă mâncarea obişnuită un 
polonic de lapte! Atâta tot! Nu li s-a dat nici un fel de 
tratament medical şi nu s-a luat nici o măsură de izolare a 
lor, pentru a le oferi un mediu mai igienic şi mai sănătos şi 
pentru a evita totodată riscul de contaminare al celorlalţi. 
Astfel, iluziile ce ni le făcusem cu privire la grija medicală 
ce ni s-a pă-rut că ne-o poartă administraţia s-au spulberat 
şi ele. lar dacă unii au mai păstrat în fundul sufletului o 
urmă de speranţă, n-au făcut decât să amâne data la care 
aveau să ajungă şi ei la convingerea că nu ne puteam 
aştepta la vreo bună intenţie sinceră din partea 
temnicerilor noştri. Sca-denţa pentru cei care mai 
nădăjduiau într-o umanizare a condiţiilor noastre de viaţă a 
venit la mai puţin de două luni după acordarea „regi-mului 
T. B. C.” Într-o bună zi, fără nici o explicaţie, distribuirea 
laptelui a încetat! Din cei şapte beneficiari ai efemerului 
„regim T. B. C.” nu-mi amintesc decât de tânărul sârb 
Angelco Peiovici. Probabil pentru că era singurul care 
prezenta simptomele specifice ale bolii, evidente chiar 
pentru ochii unui profan. Cu obrajii lui îmbujoraţi de febră, 
în compara-ţie cu paloarea celor din jur, părea singurul om 
sănătos din cameră. Tot febra era şi explicaţia palmelor lui 


mereu umede. 
x xXx 


* 


Două motive m-au determinat să relatez atât de amănunţit 
despre perioada de câteva luni petrecute în camera din 


subsolul închisorii din Piteşti. Mai întâi, pentru că mi-au 
rămas întipărite în memorie mult mai multe detalii, decât 
din alte celule prin care aveam să mai trec în anii următori. 
În al doilea rând, pentru că această perioadă a ilustrat, 
poate, cel mai bine o fază care avea să se repete mereu în 
cursul timpului în acea permanentă alternanță de regimuri, 
când mai dure, când mai supor-tabile, caracteristice vieţii 
din închisorile cu deţinuţi politici. 

Mutarea mea din subsol la primul etaj s-a produs în cadrul 
unei remani-eri generale a componenţei celulelor. Întreaga 
închisoare a fost cuprinsă de efervescenţa mutărilor. Din 
nou s-a recurs la întreg efectivul gardie-nilor disponibili, 
pentru a pune în aplicare dispoziţiile ofițerului politic. 
Locotenentul major Lupu urmărea personal executarea 
planului, prevă-zând noua repartizare a deţinuţilor în 
celule. Acţiunea a durat aproape toată ziua, din cauza 
veşnicelor greutăţi întâmpinate în astfel de ocazii: erori la 
cititul numelor, confuzii de persoane cu nume similare, 
dificul-tăţi de a descoperi prin celule pe deţinuţii ce figurau 
pe listele de mutări. Şi tot ca de obicei, când la încheierea 
operaţiunii s-a făcut apelul deţi-nuţilor, n-a mai corespuns 
efectivul şi numărătoarea a trebuit repetată. Celula în care 
nimerisem era ca toate cele de la etajul unu şi doi de pe 
„coada T-ului”. Lungă de circa trei metri şi jumătate şi lată 
de doi metri, avea ca mobilier două rânduri de câte trei 
paturi suprapuse, o tinetă şi un hârdău cu apă de băut, 
dispuse în felul următor: 

TIN) ETA. 

CU APĂ, Sub fereastră era un calorifer cu trei sau patru 
clemenţi, iar în peretele de deasupra uşii un bec. Fereastra 
nu avea oblon, ca aceea din subsol, şi dădea spre periferia 
de nord a oraşului, către bariera Găvana. Aşezată prea sus, 
trebuia să te sui pe calorifer ca să priveşti afară. Dacă erai 
prins, erai pedepsit. În afară de faptul că erau mai 
luminoase decât sub-solul din care plecasem, celulele de la 


etaje mai prezentau un mare avantaj: erau pardosite cu 
scândură. 

Eram şase locatari. Trei proveneau din aceeaşi cameră de 
la subsol: Ghedoş Ravosie, sârbul, Marinică... Tânărul din 
Bucureşti, care pe când îşi făcea stagiul militar trecuse 
frontiera în Iugoslavia şi cu mine. Ceilalţi trei stătuseră în 
diferite celule de la etaj, înaintea marii pritoceli a mutării. 
Criteriul după care se făcuse noua repartizare în celule nu 
l-am putut desluşi. În orice caz, nu se mai ţinuse seamă de 
cuantumul pedep-sei. În toate celulele (cu care am luat 
imediat legătura prin Morse sau chiar vorbind de la o 
fereastră la alta când nu eram supravegheați), se aflau 
acum amestecați deţinuţi cu tot felul de condamnări, de la 
zece ani, la muncă silnică pe viaţă. 

În toţi anii petrecuţi în Piteşti, au avut loc nenumărate 
mutări, de fiecare dată componenţa locatarilor din celule 
schimbându-se. În perioada din-tre două mutări, am 
convieţuit astfel mereu cu alţi oameni, ajungând, în cele din 
urmă, să-i cunosc personal pe aproape toţi deţinuţii din 
închi-soare. Cu puţini, pe care întâmplarea a făcut să nu-i 
întâlnesc, am între-ţinut totuşi legături prin mijloacele 
noastre clandestine de comunicaţie. Şi chiar dacă nu am 
putut să ne strângem niciodată mâna sau să ne pri-vim în 
ochi, ne-am cunoscut reciproc prin intermediul altora, care 
ne erau prieteni sau cunoştinţe comune. În anii următori, 
legăturile dintre noi aveau să devină tot mai strânse, fiecare 
ştiind despre fiecare cu ce fel de om avea de a face. S-au 
stabilit relaţii de încredere şi s-au legat prie-tenii. Unii s-au 
bucurat de stima tuturor. Alţii, dimpotrivă. Fiecare şi-a 
căpătat locul lui în mijlocul celor aproximativ trei sute 
cincizeci de deţi-nuţi condamnaţi pentru înaltă trădare, 
concentrați în închisoarea din Piteşti. 

Convieţuirea forţată ne-a obligat să ne cunoaştem, să ne 
suportăm unul altuia ciudăţeniile şi maniile, făcându-ne 
concesii reciproce, să ne apre-ciem sau să ne dispreţuim. 
Ne-am închegat într-un fel de mare familie, în care fiecare 


membru îi trecea celuilalt cu vederea defectele minore, 
judecându-l şi preţuindu-l numai după trăsăturile de 
caracter majore. Cele câteva oi negre, ca în orice familie, au 
fost repudiate şi ţinute la distanţă de preocupările 
comunităţii. 

În noua mea celulă de la etaj, n-am stat decât puţină 
vreme şi probabil că n-aş fi avut nimic de povestit despre 
cele câteva săptămâni, dacă, în luna iulie (1955), nu s-ar fi 
produs un eveniment care să tulbure cursul mo-noton al 
acelor zile atât de asemănătoare între ele, încât le pierdeai 
şirul. 

Ne săturasem până şi de priveliştea de pe fereastră, 
mereu aceeaşi. Fusese, la început, prima noastră distracţie, 
dar sfârşise prin a intra şi ea în rutina cotidiană. Continuam 
însă să ne căţărăm cu rândul pe calorifer, în timp ce unul 
din noi făcea de pază la uşă, pentru a nu fi surprinşi de 
gardian. Marinică era primul care sărea la geam, ori de 
câte ori se auzea în curte motorul camionului închisorii. 
Supraveghea descărcarea şi ne anunţa menuul din ziua 
respectivă. Aprovizionarea cu arpacaş, varză murată sau 
cartofi se făcea pe mai multe zile. În timpul verii se aduceau 
zilnic cantităţi nu prea mari de varză crudă, morcovi, 
dovleci sau roşii care se amestecau în fiertura obişnuită de 
arpacaş sau în zeama de cartofi. Uneori, Marinică striga 
entuziasmat de la postul lui de obser-vaţie: 

— Carne! 

Dar asta se întâmpla rar în acea perioadă şi, în orice caz, 
cuvântul ex-prima cu totul altceva decât ceea ce se 
înţelegea în mod obişnuit prin carne. Însemna: copite de 
vită, burtă, cozi de porc sau, în cel mai fericit caz, capete de 
vite, bineînţeles, fără creier şi fără limbă. 

Într-o dimineaţă, Marinică ne-a solicitat ajutorul. Nu putea 
distinge ce soi de marfă adusese camionul şi mai ales nu-şi 
putea explica motivul pentru care, la descărcare, veniseră 
să asiste Bau-Bau şi ofiţerul politic. Ne-am suit pe rând pe 


calorifer, curioşi să ştim de ce i se acorda atâta importanţă 
transportului. 

Un gardian, urcat pe platforma camionului, manipula nişte 
baloturi. Părea să le numere, răspunzând în acelaşi timp 
unor întrebări puse de Mândreş. Apoi, a început să le dea 
jos din camion, unde câţiva deţinuţi de drept comun 
aşteptau să le care în închisoare. Cu ocazia transbor-dării, 
sfoara unuia din baloturi s-a rupt, conţinutul, până aici 
strâns legat şi neidentificabil de la distanţa la care ne aflam, 
răspândindu-se pe jos. În timp ce echipa de drept comun 
aduna lucrurile împrăştiate în cădere şi se străduia să 
refacă pachetul, am văzut că era vorba de îmbrăcă-minte. 
Costume de haine civile, cu pantaloni şi veston de culoare 
ma-ron. După socoteala ce ne-am făcut-o, am apreciat 
numărul costumelor aduse, la peste cincizeci. Intrigaţi de 
rostul acestor baloturi, am făcut tot felul de supoziţii, dar, 
neajungând la nici o explicaţie satisfăcătoare, am renunţat 
să ne mai gândim la ele şi, în cele din urmă, episodul a fost 
dat uitării. 

O săptămână mai târziu, însă, costumele aveau să reapară 
şi, odată cu ele, ni s-a revelat şi motivul pentru care 
fuseseră aduse. Totul a început într-o dimineaţă printr-o vie 
activitate morse, perceptibilă numai de urechile noastre 
versate. Un ţăcănit uşor, dar continuu, ca un ţârâit de 
greier vara, a animat caloriferele şi ţevăria instalaţiei de 
încălzire, al cărei traseu lega toate celulele între ele. 
Marinică, cel mai bun „morsist” din camera noastră, a 
trecut pe recepţie, cu urechea la calorifer. Mesajul pornea 
de la Paulică Bandu, care se afla pe secţia de la parter. Ne 
anunţa că fusese evacuată camera cea mai mare de la 
parter, vecină cu celula lui, deţinuţii care o ocupaseră fiind 
înghesuiți prin celelalte încă-peri ale secţiei. La scurt timp 
după comunicatul lui Paulică, s-au auzit paşi de cizme şi 
zgomote de zăvoare pe secţia noastră. Conform înţele-gerii, 
devenită uzanţă în astfel de împrejurări, Marinică a bătut 
imediat în ţeava semnalul de alarmă (S. O. S.în Morse) şi 


caloriferele au amuţit. Pe coridor, se auzeau uşile 
deschizându-se pe rând. La unele celule, paşii de cizme se 
opreau şi zăboveau mai mult, la altele, uşile erau deschise şi 
aproape imediat trântite la loc. In fine, ne-a venit şi nouă 
rândul. Din ca-drul uşii, un plutonier de la grefa închisorii 
ne-a întrebat pe rând cum ne cheamă. La fiecare nume ce-l 
spuneam, consulta o listă. Nu s-a oprit de-cât la numele lui 
Ghedoş Ravosie, căruia i-a cerut date suplimentare de 
identificare; tata, mama, data, locul naşterii şi 
condamnarea. Satisfăcut de răspunsuri, care păreau să 
coincidă cu însemnările lui, i-a spus: 

— Strânge-ţi bagajul şi aşteaptă la uşă! 

Apoi a trecut la celula următoare. Cum s-a închis uşa, 
Marinică şi-a reluat postul la calorifer, transmițând pe de-o 
parte ce se petrecuse la noi în celulă şi recepţionând pe de 
altă parte tot ce comunicau celelalte celu-le, vizitate de 
plutonierul de la grefă. Pe măsură ce primea informaţiile, ni 
le împărtăşea în fraze scurte, pentru a nu pierde şirul 
transmisiunii. Am aflat, astfel, numărul şi numele celor care, 
ca şi Ravosie, primiseră ordinul să-şi facă bagajul. Ne aflam 
şi noi acum în posesia listei pluto-nierului, reconstituită la 
numai câteva minute după trecerea lui. Ceea ce sărea în 
ochi de la prima vedere era că lista cuprindea numai nume 
de sârbi. Supunând-o la un examen şi mai atent, am 
constatat chiar că nu lipsea de pe ea niciunul din deţinuţii 
sârbi din Piteşti. Ce urma să se întâmple cu ei aveam să 
aflăm în cursul aceleiaşi dimineţi. Mai întâi au fost scoşi din 
celulele în care se găseau. Ne-am luat rămas bun de la Ra- 
vosie, care a ieşit pe uşă la fel de nedumerit ca şi noi, în 
privinţa desti-naţiei lui. Când Paulică şi-a reluat 
transmisiunile prin calorifer, am aflat că toţi sârbii fuseseră 
introduşi în camera cea mare de la parter, evacuată mai 
devreme. Paulică luase chiar legătura cu ei prin perete, aşa 
că infor-maţiile lui proveneau direct de la sursă. În tot 
cursul dimineţii, ne-a ţi-nut astfel la curent cu cea mai mică 
mişcare de pe secţia de la parter. Cu toate că ştirile se 


succedau la intervale neregulate, uneori caloriferul 
amuţind mai multă vreme, Marinică nu se mai dezlipea de 
el. Cum se pornea ţârâitul greierului, doi, trei dintre noi 
săream în picioare în spaţiul liber dintre paturi, acoperind 
vederea de la vizetă spre calorifer, iar Ma-rinică, cu 
urechea lipită de ţeava, ne repeta cu glas scăzut conţinutul 
mesajelor. 

După ce toţi sârbii au fost închişi în camera mare, s-a lăsat 
o lungă aş-teptare. Cam după o oră, Paulică ne-a semnalat 
primul eveniment: 

— Sârbii au fost din nou identificaţi de plutonierul de la 
grefă. De data asta, mult mai amănunţit, prin verificarea 
datelor din dosarul fiecăruia. 

După plecarea plutonierului, a urmat iar un timp de 
linişte. Apoi ştirile au căpătat un ritrn mai viu, pe măsură ce 
evenimentele de la parter se precipitau: 

— Sârbii au fost scoşi pe coridor, percheziţionaţi şi 
reintroduşi în cameră! 

După altă pauză; 

— A venit plutonierul de la magazie şi le-a ridicat efectele 
penale, pan-talonii, vestoanele şi mantalele vărgate. Au fost 
lăsaţi numai în cămăşi şi izmene! 

Până aici, procedura ne era cunoscută, aşa că ne-am 
considerat lămuriţi cu privire la soarta sârbilor. Vor fi 
transferați! Această concluzie ne-a făcut să aşteptăm, de 
aici înainte, cu mai puţin interes comunicatele de la parter. 
Ştiam ce va urma. Paulică ne va anunţa că celor izolaţi 
pentru transfer li s-au predat bagajele personale de la 
magazie. Apoi, cândva în timpul zilei vom auzi zgomot de 
motor şi vom vedea pe fereastră duba închisorii, trasă în 
curte, iar Paulică ne va mai chema o dată, ca să ne spună că 
sârbii au părăsit camera. De asemenea, eram convinşi, că, 
după o vreme, cu ocazia primului transport de deţinuţi ce 
vor fi aduşi de la Jilava, vom afla şi numele penitenciarului 
unde fuseseră duşi sârbii noş-tri. Aşa cum prevăzusem, 
Paulică a început să transmită din nou, pentru a ne anunţa 


că pe coridorul de la parter se aude un du-te-vino de paşi şi 
vocea plutonierului de la magazie, dând dispoziţii. 
Presupunea că e o echipă de deţinuţi de drept comun, care 
căra bagajele sârbilor de la ma-gazie şi le depunea la 
capătul coridorului. Apoi, Paulică ne-a anunţat că întrerupe 
emisiunea pentru că pe coridorul lor se auzea vocea lui 
Mân-dreş. După o pauză destul de lungă, caloriferul a prins 
iar viaţă. Semna-lul convenţional, prin care Paulică ne 
atrăgea atenţia să trecem pe recep-ţie, a răsunat însă 
neobişnuit de tare iar graba cu care se repetau ciocă- 
niturile în ţeava trăda o nervozitate pe care nu i-o 
cunoşteam. Marinică, în schimb, parcă şi mai flegmatic ca 
de obicei, ne-a tradus, cu voce cal-mă, mesajul laconic 
transmis pe ţeavă: 

— Zice că îi îmbracă în haine civile. Paulică crede că îi 
eliberează. 

Apoi, la încetarea transmisiei, îndepărtându-se de 
calorifer, a ţinut să adauge pe un ton mucalit şi comentariul 
lui: 

— Eu cred că, dacă le dă drumul, trebuie să le dea înapoi 
şi carnetele de membru de partid! 

Dacă în primul moment, surpriza provocată de ştirea 
eventualităţii eli-berării sârbilor ne-a făcut să nu luăm în 
seamă remarca lui Marinică, în ceasurile următoare aveam 
să ne amintim de ea şi să-i apreciem perspi-cacitatea. 
Fiecare nouă informaţie pe care am primit-o de aici înainte 
de la parter a venit să completeze şi să întărească tot mai 
mult presupu-nerea lui Paulică. Rând pe rând, sârbii au fost 
scoşi pe coridor, unde fie-căruia i s-a dat câte un costum de 
haine, cât de cât potrivit ca măsură. Descrierea şi culoarea 
costumelor nu lăsau nici un dubiu: erau costu-mele 
descărcate din camion cu o săptămână înainte în curtea 
puşcăriei. Cei câţiva gardieni ca şi plutonierul de la 
magazie, care le distribuiseră hainele, le vorbiseră ca 
niciodată de amical şi se arătaseră binevoitori şi chiar 
glumeţi. La aluziile cu privire la o eventuală eliberare, 


făcute de câţiva dintre sârbi, nu răspunseseră însă decât 
printr-un zâmbet enigmatic. Abia când toţi sârbii au fost 
îmbrăcaţi în haine civile, a intrat la ei în ca-meră căpitanul 
Mândreş şi le-a adus la cunoştinţă, în mod oficial, că vor fi 
puşi în libertate. După plecarea lui Mândreş, pe când 
Paulică ne relata tocmai despre vizita lui în camera vecină, 
atenţia ne-a fost atrasă de niş-te strigăte ce ne parveneau 
prin fereastra deschisă. Apropiindu-ne de gratii, le-am 
putut înţelege. Erau câţiva sârbi din camera de la parter 
(de sub noi), care, încurajați de noua situaţie în care se 
aflau, renunţaseră la prudenţa obişnuită şi-şi strigau în 
gura mare pe fereastră foştii camarazi din alte celule, 
pentru a-i anunţa că fuseseră graţiaţi. În afară de emoţio- 
nantele cuvinte de despărţire, schimbate între cei ce plecau 
şi cei ce ră-mâneau, reprezentând cele câteva cazuri de 
prietenii sincere pe care le-au legat în închisoare, sârbii n- 
au lăsat în urma lor nici un fel de amintiri plăcute. 
Dimpotrivă! Datorită orgoliului lor nemăsurat, a 
şovinismului abia disimulat care-i anima, a brutalităţii şi 
primitivismului care le ca-racteriza reacţiile şi întreaga 
comportare, s-au făcut, în general, nesufe-riţi. N-au lăsat în 
urmă decât puţine regrete iar la plecarea lor nu ne-am 
bucurat ca la eliberarea unor camarazi. Mai degrabă, aş 
spune că am răsuflat uşuraţi că am scăpat de ei. Cam astea 
erau reflecţiile pe care le schimbam între noi după ce 
Paulică ne comunicase că Mândreş confir-mase oficial 
eliberarea sârbilor. Şi parcă înadins pentru a ne spulbera şi 
ultimele remuşcări ce le-am mai fi avut de a-i judeca cu 
atâta asprime şi lipsă de simpatie, în acel moment a început 
să răsune „Marşul partiza-nilor sovietici”, cântat în cor de 
foştii noştri tovarăşi de detenţie. Toate intervenţiile 
gardienilor de a-i face să tacă au fost zadarnice. Până ce nu 
şi-au epuizat repertoriul de cântece şi marşuri, din care 
puţinele cuvinte pe care le înţelegeam, ca „Lito” sau 
„comunist” şi alte câteva din voca-bularul „marxist” erau 
suficiente pentru a ne lămuri asupra naturii lor, n-au încetat 


să cânte. Pe această notă dezgustătoare, a luat sfârşit 
convie-ţuirea noastră cu sârbii. În cursul după-amiezii, 
sârbii au fost scoşi pe coridor, unde grefa închisorii a mai 
procedat o dată la verificarea dosa-relor şi la un ultim apel 
nominal. Nemaiavând contact direct cu ei, Pauli-că asculta 
acum la uşă, încercând să urmărească mai departe 
evenimen-tele. Nu reuşea însă să surprindă decât frânturi 
din discuţiile ce se purtau între diverşii membri ai 
administraţiei, care se perindau pe secţia de la parter, sau 
între unii ofiţeri şi cei ce urmau să fie eliberaţi. 

La un moment dat ne-a comunicat că pe coridor s-a iscat o 
controversă între câţiva ofiţeri. Părea să fie vorba despre o 
eroare în privinţa dosa-relor celor ce urmau să fie puşi în 
libertate. În orice caz, îndeplinirea ultimei formalităţi, 
constând în completarea şi înmânarea „foilor de eli-berare”, 
fusese întreruptă din cauza unei nepotriviri constatate între 
numărul dosarelor aduse de la grefă şi numărul deţinuţilor 
graţiaţi, de pe tabelul aflat în posesia ofițerului politic. După 
un răstimp de tăcere, Paulică a reluat transmisia: 

— Au descoperit încurcătura! Lipsea un dosar, pe care 
plutonierul de la grefă nu-l adusese. Lupu (ofiţerul politic) l- 
a trimis să-l caute şi să-l aducă împreună cu deţinutul 
respectiv. N-am putut auzi numele deţi-nutului. 

Marinică nu terminase încă să ne relateze conţinutul 
mesajului lui Paulică, când pe secţia noastră s-au auzit 
deodată glasuri şi paşi de cizme. Se apropiau de celula 
noastră şi chiar s-au oprit în dreptul uşii. Am auzit un 
schimb de cuvinte pe şoptite şi apoi s-au tras zăvoarele. Era 
plutonierul de la grefă cu un dosar în mână, în spatele lui 
stătea ofiţerul de serviciu. Plutonierul a citit cu glas tare 
numele scris pe coperta dosarului. Era numele lui Marinică! 
Ne-am dezmeticit din consternare, numai când l-am auzit 
spunându-i: 

— Ia-ţi bagajul şi ieşi afară! 

Zorit de ofiţerul de serviciu, Marinică şi-a adunat în pripă 
cele câteva zdrenţe personale. Văzându-l cu bocceaua sub 


braţ şi gata de plecare, ofiţerul s-a dat la o parte din cadrul 
uşii ca să-i facă loc să iasă. În acel moment, însă, Marinică a 
făcut brusc stânga împrejur, s-a îndreptat spre noil şi ne-a 
îmbrăţişat pe fiecare în parte, fără să se lase tulburat de ac- 
cesul de furie al ofițerului, care răcnea la el să iasă imediat 
afară. Din prag, s-a mai întors o dată spre noi, ca să ne 
spună: 

— Fraţilor, vă aştept cât de curând în Ferentari! 

Zâmbea, ca de obicei, golăneşte, dar avea ochii în lacrimi. 
O jumătate de oră mai târziu, l-am mai zărit pentru ultima 
oară pe Marinică. Din mijlo-cul grupului de sârbi, îmbrăcat 
şi el în haine civile, ne făcea semn cu mi-na din camionul 
care părăsea incinta închisorii. 

Explicaţia miraculoasei eliberări a lui Marinică am aflat-o 
mai târziu. Decretul de grațiere dat de guvernul comunist 
de la Bucureşti, după reluarea legăturilor cu Tito, privea pe 
toţi deţinuţii condamnaţi pentru acte de înaltă trădare sau 
spionaj săvârşite în favoarea regimului de la Belgrad. 
Norocul lui Marinică fusese tocmai condamnarea lui 
abuzivă pentru spionaj în favoarea lui Tito şi nu pentru 
infracţiunea lui reală de „trecere ilegală a frontierei”. 

La vremea aceea, am ştiut exact numărul celor care au 
beneficiat de acest decret. Cu trecerea timpului, cifra mi s-a 
şters din amintire. Cred însă că din Piteşti au fost eliberaţi, 
cu acea ocazie, în jur de cincizeci - şaizeci de deţinuţi. 

După eliberarea „titoiştilor”, s-au făcut iar mutări. De data 
asta, ni s-au părut motivate, deoarece, în urma plecării 
sârbilor, într-unele celule rămăseseră paturi libere, iar 
altele continuau să fie aglomerate. Am ajuns acum pe 
partea opusă a coridorului, aproape vis-a-vis de celula din 
care plecasem. Aveam deci fereastra orientată spre nord- 
est. 

Vedeam regiunea de dealuri domoale spre răsărit iar spre 
nord, când era senin, lanţul munţilor. Am redescoperit, pe 
versantul înverzit al unui deal, acoperişul conacului 
Brătienilor de la Florica, care îmi fusese arătat la prima 


mea şedere în Piteşti în 1952, şi am revăzut trenul care 
circula pe linia de cale ferată de pe valea râului Doamnei. 
N-am apucat însă să mă familiarizez cu toate cotloanele 
peisajului, fiindcă am fost din nou mutat, după o săptămână. 
De data asta, n-am mai înţeles ce l-a determinat pe 
locotenentul-major Lupu să procedeze, la un interval aşa de 
scurt, la o nouă mutare. În următoarele două luni, aveam să 
mă obiş-nuiesc cu frecvenţa acestor schimbări de domiciliu, 
care păreau să fie îndeletnicirea de predilecție a ofițerului 
politic. Nu trecea bine săptă-mână şi mă trezeam într-o altă 
celulă, fie la parter, fie la etaj, când cu ve-derea spre oraş, 
când spre râul Doamnei. Era de neînțeles ce se urmărea cu 
aceste pritoceli. În orice caz, sunt sigur că scopul atins nu 
coincidea cu cel ce şi-l propusese ofiţerul politic, căci 
pentru noi mutările au echivalat cu un fel de vizitare a 
închisorii, descoperindu-ne toate colţu-rile celor trei secţii 
ocupate de „politici”: de la subsol, parter şi primul etaj. 
Eram acum perfect orientaţi în privinţa poziţiei tuturor 
celulelor, care, cu toate că identice (în afară de cele câteva 
camere mari de la subsol şi parter), prezentau posibilităţi 
diferite de comunicare, atât între ele, cât şi cu „dreptul 
comun”, cu care, în decursul anilor, am reuşit să stabilim 
deseori contacte de mai lungă sau mai scurtă durată, după 
împrejurări. Celulele, cu vederea fie spre oraş, fie spre râul 
Doamnei, dar plasate nu prea departe de unghiul ce-l forma 
„coada T-ului” cu aripa transversală a clădirii (bara T-ului), 
aveau avantajul de a putea intra în legătură chiar verbală 
cu locatarii de „drept comun” ai acelei aripi. Desigur că 
impedimentul major la angajarea convorbirilor era teama 
deţinuţilor de drept comun de a sta de vorbă cu noi. Uneori, 
ten-tativele noastre de a lua contact cu ei n-au avut nici un 
succes. Alteori, am reuşit să le înfrângem spaima ce le-o 
insuflate administraţia, ameninţându-i cu trimiterea în 
judecată pentru complicitate cu noi, ceea ce ar fi însemnat 
un delict politic, cu o nouă condamnare şi cu o trecere a lor 
din categoria de drept comun, cu toate privilegiile ei, în cea 


de „contrarevoluţionari”, cum erau denumiți oficial deţinuţii 
politici. N-au lipsit însă nici cazurile când iniţiativa luării 
legăturii cu noi a pornit chiar de la unii deţinuţi de drept 
comun. 

Încă din primele luni ale concentrării „înaltei trădări” la 
Piteşti, preocu-parea noastră de a străpunge zidul de 
izolare pe care administraţia îl ridicase în jurul nostru a 
avut aspectul unei necesităţi stringente, aproape la fel de 
importantă ca şi hrana, aerul şi căldura, în lupta de 
supravieţuire. Nu e de mirare, deci, că dorinţa generală de 
a ne informa ne-a stimulat să căutăm cele mai ingenioase 
căi pentru a obţine veşti de afară. Aproape toţi participam 
la această campanie de culegere de infor-maţii, punându-ne 
în joc toată iscusinţa şi aptitudinile cu care eram dotați, 
pentru a găsi defectele din sistemul de izolare şi a le folosi 
în acest scop. Spiritul inventiv al unora, combinat cu 
extraordinara aplica-ţie a altora de a pune în practică 
metodele descoperite au creat în Piteşti o reţea de legături 
extrem de eficace, supusă unei permanente perfecţio-nări. 
Febra informaţiilor, de care toţi eram contaminaţi, a devenit 
pentru unii o adevărată obsesie. Nu mă pot împiedica să nu 
văd asemănarea dintre această obsesie a informaţiilor şi 
obsesia foamei, amândouă mani-festându-se la oamenii mai 
slabi de înger, provocate de două lipsuri la fel de grave: 
hrana şi ştirile. 

Cel de-al doilea efect al frecventelor mutări, cu siguranţă 
tot atât de puc-ţin dorit de biroul politic, a fost realizarea 
unei mai grabnice omoge-nizări a deţinuţilor din 
penitenciar. Cu ocazia fiecărei mutări, compo-nenţa 
celulelor se schimba. Întâlneam astfel, de fiecare dată, noi 
cama-razi de celulă. Am început prin a face cunoştinţă unii 
cu alţii. Convieţu-irea apropiată şi timpul au făcut restul: au 
dus la acea adevărată şi profundă cunoaştere reciprocă, la 
care numai în condiţiile de închisoare se poate ajunge. 
Supus acuităţii privirilor şi spiritului de observaţie 
supradezvoltat al deţinuţilor, nimeni nu-şi putea ascunde 


caracterul sau sinceritatea sentimentelor, mai ales când 
intervenea şi factorul timp. Timpul, acest principal duşman 
al deţinutului, care în acţiunea lui coro-zivă ne măcina cu o 
implacabilă perseverenţă sănătatea şi ne tocea zi de zi 
nervii, ne devenea în acest caz un aliat preţios, lucrând o 
dată şi în favoarea noastră. Nici o ipocrizie nu-i putea 
rezista! Cele mai perfecte măşti, menite să ne inducă în 
eroare, sfârşeau prin a se fisura şi a cădea, lăsând să apară 
adevăratele trăsături de caracter pe care le ascundeau. Din 
păcate, tot acţiunii de uzură a timpului îi datorez şi lacunele 
care îmi afectează acum memoria, obligându-mă să renunţ 
pentru o vreme, în povestirea mea, la urmărirea unei stricte 
cronologii. 

Îmi este imposibil să mai restabilesc din memorie ordinea 
de succesiune a nenumăratelor celule prin care m-am 
perindat în cei cinci ani de de-tenţie în Piteşti sau să 
reconstitui lista nominală a deţinuţilor întâlniți în fiecare din 
aceste celule în parte. Voi relata aşadar despre această pe- 
rioadă, prezentând mai întâi un tabel nominal şi în ordine 
alfabetică al tuturor deţinuţilor de care îmi amintesc. În 
limita celor ce mi-au rămas întipărite în minte, le voi schiţa 
portretul în lumina aspectului fizic şi moral sub care ni s-au 
înfăţişat atunci. Voi încerca să fiu cât mai obiec-tiv, neavând 
pretenţia de a mă erija în moralist sau judecător. Iar dacă în 
unele aprecieri voi părea a da dovadă de intransigenţă, în 
timp ce în altele, dimpotrivă, de înţelegere şi conciliere, nu 
voi face decât să reflect atitudinea şi părerile mele de 
atunci, care, în general, coincideau cu opi-nia majorităţii 
camarazilor mei din Piteşti din acea vreme. Odată cu 
această trecere în revistă a deţinuţilor din Piteşti, mă voi 
opri la fiecare nume, legat de vreun fapt mai deosebit sau 
care îmi va sugera vreun episod din viaţa noastră de toate 
zilele din închisoare, pentru a-l povesti. Alte evenimente 
mai importante sau întâmplări ieşite din comun le voi relata 
separat şi mai pe larg, după prezentarea listei deţinuţilor, 
aceasta putând fi astfel consultată, ori de câte ori va fi 


nevoie, pentru a identifica şi recunoaşte personajele 
implicate în acţiunile descrise. 

Din efectivul de 350-400 de deţinuţi, condamnaţi pentru 
„crime de înaltă trădare”, care au populat închisoarea din 
Piteşti, începând din iarna 1954- 1955 şi până în luna 
aprilie 1960, dată la care am părăsit-o, am reuşit să 
reconstitui numai o listă parţială cuprinzând aproximativ 
270 de nume. 

lată-le: 

1) Colonelul Cristea Atanasiu. Fratele actorului Nicki 
Atanasiu. Fost comandant al pompierilor în timpul 
războiului. Era membru al lojei masonice din Bucureşti. 

2) Anghel Constantin. Radiotelegrafist cu brevet 
internaţional din marina comercială. În timpul unei escale 
la Londra, fusese debarcat şi internat pentru o operaţie 
urgentă. (Nu-mi amintesc exact dacă din cau-za unei crize 
de ficat sau de rinichi). În spital, cere să stea de vorbă cu 
cineva din serviciile de informaţii britanice. Odată contactul 
stabilit, îşi oferă serviciile. Câţiva ani mai târziu, este 
descoperit şi arestat. Avea să fie condamnat într-un proces 
de spionaj, în care, spre uimirea lui, şeful lotului era chiar 
fostul lui comandant de vas, căpitanul Drăguşin, de care se 
ferise totdeauna, neavând încredere în el. Drăguşin lucra 
de mul-tă vreme pentru serviciile engleze. Înverşunat 
duşman al comuniştilor şi fire independentă, Anghel a avut 
mult de suferit în prima parte a detenţiei, refuzând să se 
supună măsurilor înjositoare şi de timorare, aplicate 
arestaţilor în subsolul Ministerului de Interne, spre a le 
frânge rezistenţa şi a-i condiţiona pentru anchetă. Am 
întâlnit mai mulţi deţi-nuţi, foşti contemporani cu Anghel în 
celularul Ministerului de Interne, care îşi aminteau de 
scandalurile ce le provocase, nerespectând normele stricte 
ale regulamentului casei, fie smulgându-şi ochelarii negri 
de la ochi când era dus la anchetă, fie refuzând să 
vorbească pe şoptite, fie culcându-se în timpul zilei în pat. 
Apostrofat de gardian, Anghel se încă-păţâna pe poziţie. La 


insulte răspundea cu insulte, iar la forţă se opunea cu forţa, 
de care, de altfel, nu ducea lipsă, mai ales în primele luni de 
închisoare, când încă nu slăbise. Nu era înalt, dar era bine 
legat şi mus-culos. 'Totuşi, era de la sine înţeles că toate 
conflictele trebuiau să se termine cu înfrângerea 
deţinutului. Gardianul dădea alarma şi primea ajutoare. Cu 
toţii năvăleau apoi la Anghel în celulă, de unde se auzeau pe 
tot celularul zgomote înăbuşite de luptă şi lovituri 
înfundate. În cele din urmă, gâfâind, cu uniformele ponosite 
şi nasturii smulşi, gardienii îl transportau pe Anghel, bătut, 
plin de sânge, cu cătuşe la mâini şi la picioare, într-o celulă, 
zisă „neagră”, fiind, total întunecoasă. Aici, îl aruncau pe 
jos, pe cimentul în prealabil udat şi nu se mai ocupau de el 
câteva zile. La expirarea pedepsei, era readus în celula lui, 
dar numai pentru scurtă vreme, căci Anghel, mereu 
recalcitrant şi refractar la inter-dicţiile absurde prevăzute 
de „regulament”, se revolta din nou şi scena se repeta. Prin 
demonstraţia de forţă, făcută cu ocazia unuia din aceste 
conflicte, Anghel şi-a făcut un nume în folclorul penitenciar, 
povestea răspândindu-se în toate închisorile. Şicanat de 
gardian care, după bunul obicei al casei, nu voia să-l ducă la 
toaletă, Anghel l-a ameninţat că, dacă nu-i deschide uşa, o 
va sparge. La râsul batjocoritor al gardianului, care ştia cât 
de solide erau uşile de fier ale celulelor, Anghel s-a enervat. 
Vârându-şi degetele în spaţiul dintre planşeul de beton al 
celulei şi marginea de jos a uşii şi opintindu-se, s-a apucat 
să tragă din răsputeri de rama uşii. Trosnind la fiecare 
smucitură, tăblia din metal şi fierul cornier de care era 
sudată au început încet-încet să cedeze sub presiunea 
exercitată. Speriat, gardianul a dat alarma. Până să-i vină 
ajutoarele, forţa şi încăpăţânarea lui Anghel îi veniseră uşii 
de hac. Pe o linie, por-nind dintr-o parte, de la jumătatea 
uşii, din dreptul zăvorului, şi mergând în diagonală până în 
partea opusă, în colţul de jos, lângă ultima balama, Anghel 
îndoise uşa ca pe o foaie de hârtie, lăsând uşor loc pentru 
un om să iasă pe coridor. De data asta, represaliile au fost 


mai crunte ca de obicei. Zdrobit în bătăi, călcat în picioare, 
plin de sânge şi în nesimţire a fost aruncat pe cimentul ud 
din „neagra” pentru mai multe zile decât altădată. A răzbit 
cu tinereţea şi cu sănătatea lui robustă şi în câteva zile a 
fost iar pe picioare. 

— Mi-au muiat ei oasele atunci - avea obiceiul să spună 
când îşi amin-tea de bătaia primită - dar nu-mi pare rău, că 
şi eu mi-am făcut dam-blaua cu usa lor de fier! 

În celulă la Piteşti, Anghel s-a dovedit a fi un camarad 
excepţional. Bun şi generos, nu ţi-l puteai închipui violent şi 
agresiv. Dacă îi vorbeai însă de comunişti sau te uitai la 
mâinile lui enorme ca nişte lopeţi, aveai toate motivele să 
cazi pe gânduri. 

Un singur lucru i s-a reproşat lui Anghel la Piteşti. Şi asta 
numai la început, când a fost adus din Jilava. De câte ori se 
comunicau mesaje prin ţevile de calorifer sau prin perete, 
nu numai că refuza să participe la transmisiuni dar îşi băga 
şi degetele în urechi. Fiind un profesionist autentic, nu 
suporta să audă semnalele alfabetului Morse, aşa cum era 
practicat în închisoare. În radiotelegrafie, punctul era redat 
printr-un sunet scurt şi mai ascuţit (ti!) iar linia, printr-unul 
lung şi mai grav ftaaa!). Această diferenţiere de sunet lung 
şi scurt şi de ton, neputând fi realizată pe ţevile 
caloriferului, alfabetul Morse fusese adaptat la condi-ţiile de 
închisoare. Modificarea consta în exprimarea punctului 
printr-o lovitură, iar a liniei, prin două lovituri succesive, 
bătute rapid, cu un interval cât mai scurt între ele. Anghel 
nu asculta Morsele bătut în acest fel, fiindcă îl enerva şi nu 
voia să-şi strice urechea. Aşa cum un om cu ureche 
muzicală nu suportă notele false, Anghel a refuzat categoric 
să se încadreze în reţeaua noastră de comunicaţii, până în 
ziua în care, după o mutare, a nimerit într-o celulă cu 
oameni foarte în vârstă, care nu pu-teau sau nu ştiau să 
bată Morse. Atunci s-a decis să intervină, pentru a nu lăsa 
linia de comunicaţie întreruptă. S-a obişnuit foarte repede 
cu sistemul nostru de Morse şi, bineînţeles, a devenit, 


alături de Paulică Bandu şi alţi câţiva, unul din cei mai buni 
telegrafişti ai închisorii. Pen-tru o mai bună înţelegere a 
mentalităţii care domnea printre deţinuţii din Piteşti, 
trebuie să amintesc aici că menţinerea legăturii între celule 
devenise un fel de lege. Recepţionarea şi transmiterea mai 
departe a ori-cărei informaţii primite era mai mult decât o 
obligaţie, era privită ca o datorie de onoare. Sustrăgându-te 
de la ea, ai fi fost considerat laş şi lip-sit de spirit de 
solidaritate. Faptă mai dispreţuită nu era decât „turnă- 
toria”. 

Mi-amintesc de ruşinea păţită de deţinuţii dintr-o celulă, 
care de teamă de a fi surprinşi şi pedepsiţi, nu ţinuseră 
legătura cu camerele vecine, re-fuzând orice contact. Luni 
de zile, după aceea, când, în urma mutărilor, componenţa 
celulelor se schimbase, lor tot li se mai amintea că fuseseră 
în „celula mută”. De atunci, n-a mai existat altă „celulă 
mută”. Din 1960, când am părăsit Piteştiul, nu l-am mai 
întâlnit pe Anghel, nici în închisoare, nici după eliberare şi 
nici n-am mai auzit de el. Cu toate că mi-am amintit deseori 
de el, nu mă mai aşteptam să-mi mai pomenească cineva de 
Anghel, mai ales după ce am ajuns în Germania. 

Într-o zi, am primit însă o scrisoare de la un tânăr 
radiotelegrafist de pe un vas de pescuit românesc. La o 
escală într-un port din Gran Canaria, părăsise vasul, ceruse 
protecţia autorităţilor spaniole şi emigrase apoi în Canada. 
Îmi scria că mă cunoştea din povestirile lui tată-su, care 
trăia în Constanţa şi din partea căruia îmi transmitea 
salutări. Semna, fiul lui Anghel. 

3) Andriţa. (Cred că Ion.) Originar de prin sudul Olteniei. 
Fusese şle-par pe Dunăre. În timpul unei escale la Viena, s-a 
îmbătat împreună cu un camarad într-o cârciumă şi li s-au 
furat portofelele cu banii şi actele. La întoarcere în ţară, au 
fost arestaţi şi bătuţi în timpul cercetărilor, fiindcă nu voiau 
să recunoască ceea ce nu făcuseră - că îşi vânduseră 
paşapoartele „agenţilor serviciilor de informaţii 
imperialiste”, cum erau bănuiţi de anchetator. Au fost totuşi 


condamnaţi la câte zece ani muncă silnică, pentru „înaltă 
trădare”. 

4) Amira Caranfil. Era neam de găgăuţ din Cadrilater. El 
spunea că e de origine „oguzo-cumană”, ca să evite 
cuvântul „găgăuţ”, de alcărui sens peiorativ se simţea jignit. 
Născut la Cavarna, unde tatăl lui avea o cher-hana, 
copilărise şi crescuse în mijlocul diferitelor naţionalităţi 
care populau localitatea, învățase turceşte, greceşte şi se 
descurca şi în bul-găreşte. Urmase liceul la Bazargic şi apoi, 
ajutat de o bursă oferită de statul turc, urmase cursurile şi- 
şi luase licenţa la Facultatea de Drept din Bucureşti. 

Amira mi-a explicat că în acea vreme Turcia acorda anual 
câteva burse de studii celor mai promițătoare elemente din 
rândul populațiilor minori-tare, stabilite de-a lungul coastei 
Mării Negre. Iniţiativa pornise de la Kemal Ataturk, care 
nutrea visul refacerii unui mare imperiu otoman în jurul 
bazinului Mării Negre. Cum nu se putea prevala de o 
continuitate a elementului etnic turcesc de-a lungul 
litoralului, îşi sprijinea teoria şi pe criteriul religios al 
comunităţii mahomedane, care cuprindea pe tăta-rii din 
Crimeea şi Dobrogea. Pentru a umple golul din spaţiul unde 
nu putea fi susţinut nici aspectul etnic, nici cel religios, 
încerca să-şi apropie populaţia găgăuţă, presărată în 
regiunile din nordul Dobrogei şi sudul Basarabiei, invocând 
îndepărtata lor origine comună din ţinuturile turanice, fără 
a ţine seama, în acest caz, de faptul că marea lor majori- 
tate erau creştini. Urmărind să-şi creeze adepţi, care să 
militeze în rân-durile găgăuţilor pentru cauza panturanică, 
câteva burse ale statului turc erau distribuite unor tineri 
mai studioşi, aparţinând acestei minorităţi. Amira fusese 
unul din beneficiari. La vârsta entuziasmelor tinereşti, 
fusese atras de ideea panturanismului. Maturitatea avea să- 
i domolească avântul, dezvăluindu-i utopia idealului pe care 
îl îmbrăţişase. Conti-nuase însă să nutrească sentimente 
filoturceşti. După război, fusese angajat funcţionar la 
Ambasada Turciei din Bucureşti. La sfârşitul anilor 50, 


regimul de la Bucureşti a dezlănţuit o campanie de 
compromitere a ambasadelor ţărilor „capitaliste”, cu scopul 
de a le tăia contactele cu populaţia locală. 

Securitatea a montat în acele vremuri o serie de procese 
de spionaj, in-tentate persoanelor ce frecventau 
reprezentanţele diplomatice străine sau întreţineau relaţii 
personale cu membrii ambasadelor occidentale. Procesele 
s-au soldat cu condamnarea inculpaţilor de cetăţenie 
română, pentru „crime de înaltă trădare”, cu rechemarea 
diplomaților implicaţi în afacerile respective, zise de 
spionaj, şi mai ales cu izolarea diplomaților străini acreditaţi 
la Bucureşti, pe care lumea înspăimântată se ferea să-i mai 
frecventeze. Rând pe rând, s-au succedat procesele 
răsunătoare ale Nunțiaturii Vaticanului, Bibliotecii engleze, 
Bibliotecii americane, legaţiei franceze, italiene şi turceşti. 
Acestuia din urmă i-a căzut victimă Amira Caranfil, 
condamnat la 20 de ani muncă silnică. În închisoare, 
compania lui era plăcută. În ciuda înfăţişării lui aprige şi a 
ochilor cu privire cruntă, era un om paşnic şi binevoitor în 
relaţiile cu camarazii de celulă. Figura lui cu pronunţate 
trăsături orientale, cu ochii negri, mig-dalaţi, cu nasul 
puternic şi acvilin şi tenul măsliniu, căpătase un aspect şi 
mai fioros din cauza mustăţii mari şi negre ce şi-o lăsase că 
crească în închisoare. Poate că porecla ce i se dăduse îl 
descria mai bine decât am încercat eu s-o fac: i se spunea 
Baiazid! În decursul anilor, Amira a fost de mai multe ori 
rebotezat. O vreme a fost supranumit „Cramfu”, aşa cum îi 
pocea plutonierul Drăghici numele când încerca să i-l 
pronunţe. Altădată, ne-am lăsat inspirați tot de un gardian. 

Era pe vremea când, printr-o dispoziţie a Ministerului de 
Interne, gardi-enii au fost obligaţi să-şi completeze studiile, 
la nivelul corespunzător gradului pe care îl aveau. Pentru 
noi, această măsură ne-a adus o perioa-dă de relaxare a 
vigilenţei, pentru că toţi gardienii încercau să înveţe în 
timpul orelor de serviciu, neglijându-şi rolul de cerberi. În 
plus, ne mai procurau şi motiv de distracţie, auzindu-i prin 


uşă cum se chinuiau să-şi citească, cu glas tare, lecţiile din 
manualele de şcoală elementară, al că-ror vocabular le 
provoca greutăţi neînchipuite de pronunție. Ajunsese-răm 
să aşteptăm cu nerăbdare, mai ales, ziua în care era de 
serviciu un plutonier ţigan. Era înalt şi slab, umbla ţanţoş, 
păşind apăsat pe călcâie şi, când vorbea, lăsa să i se vadă 
doi incisivi, unul îmbrăcat în aur şi al-tul în „viplă”. Cum nu 
i-am putut niciodată afla numele, îl botezasem Parpanghel. 
Parpanghel îşi învăţa şi el „lecţiile” pe coridor, dar, spre 
deosebire de tovarăşii lui, voia să şi folosească ceea ce 
învăţa şi să se fă-lească, în legea lui, cu cunoştinţele 
însuşite. Publicul lui preferat şi-l găsise în celula noastră. 
Nu numai fiindcă era cea mai apropiată de biroul lui de pe 
coridor, unde îşi „ridica nivelul cultural”, dar mai ales 
fiindcă îl lăsasem să ne surprindă privirile admirative ori de 
câte ori, la împărţirea mesei sau când ne scotea la W. C., ne 
vorbea „pe radical”. Încurajat de efectul pe care i se păruse 
că îl produce, îşi luase obiceiul să ne deschidă uşa celulei şi, 
din prag, să stea de vorbă cu noi, făcând uz de noile lui 
cunoştinţe. lar noi, de fiecare dată, ne jucam rolul, inocent, 
de neştiutori, în admiraţie faţă de omul cu carte mai multă. 
Parpanghel pleca întotdeauna satisfăcut şi tot mai fudul şi 
plin de el. Într-o zi, deschizând uşa celulei, ne-a întrebat pe 
un ton sfidător: 

— Bă! Voi ştiţi ce-i aia un antripoid?! (îl auzisem cu puţin 
înainte cum silabisea, citind tocmai despre teoria mult 
iubită de regim, a originii omului). 

— Nu ştim, domnule plutonier, s-a găsit să răspundă, cu un 
aer umilit, Titi Coşereanu, care se afla şi el în celulă cu noi. 

— Păi să vă spun eu... Şi Parpanghel ne-a explicat ce 
înţelesese el. 

Dar noi, l-am ascultat plini de uimire, faţă de asemenea 
lucruri nemai-auzite! Am omis să menţionez că acest episod 
se petrecea într-o zi de vară, când, din cauza căldurii 
sufocante din celulă, toţi ne dezbrăcase-răm şi eram numai 
în chiloţi. Tocmai această ţinută vestimentară suma-ră, 


asociată cu proaspăta noastră informare despre teoria lui 
Darwin, în expunerea cu totul inedită a lui Parpanghel, a 
dus în mod inevitabil la noua poreclă a lui Amira. Când, 
după plecarea lui Parpanghel, ne-am întors cu spatele la 
uşă ca să putem râde în voie, fără a fi surprinşi prin vizetă, 
şi am dat cu ochii de Amira, am exclamat aproape toţi, într- 
un glas: „Antripoidul!” Cum să nu ne fi venit aceeaşi idee, 
când Amira era, într-adevăr, păros ca o maimuţă! 

Una din ocupațiile lui Amira în Piteşti erau lecţiile de limba 
turcă şi greacă, pe care le preda celor interesaţi, fie direct 
celor din celulă cu el, fie prin corespondenţă celor din alte 
celule. În acest din urmă caz, îşi scria lecţiile pe plăcuţe de 
săpun, care circulau apoi prin toată puşcăria, urmând un 
traseu bine stabilit dinainte şi presărat cu căsuțe poştale 
ascunse în locurile prin care se perindau toate celulele. (La 
toaletă, pe drumul ce-l urmam pe rând spre plimbare, în 
casa scării şi chiar în cur-te). Erau folosite cele mai mici 
fisuri sau găuri în ziduri, spaţiile dintre perete şi tocul uşilor 
sau ferestrelor etc. 

Şi acest sistem, ca şi al comunicaţiilor Morse s-a dezvoltat 
şi perfecţio-nat permanent de-a lungul anilor, ajungând să 
fie utilizat pe scară largă, pentru tot felul de cursuri de 
limbi străine, matematică, istorie, filosofie. Tot pe această 
cale erau transmise şi poeziile clasicilor români şi străini, ca 
şi operele în versuri sau proză ale unor camarazi de-ai 
noştri din Pi-teşti. Era uimitor ce cantitate de versuri aveam 
la dispoziţie, datorită memoriei prodigioase a câtorva 
camarazi, pe care îi puteam oricând con-sulta, ca pe o 
adevărată arhivă. La un moment dat, pe lângă corespon- 
denţa curentă, cu lecţiile zilnice de limbi străine sau alte 
cursuri, circu-lau pe reţeaua poştală câte două-trei romane 
foileton concomitent. O primă facilitate de distribuire a 
poştei ne-o oferea chiar clădirea închiso-rii, permiţând 
înmânarea direct pe fereastră a plăcuţelor de săpun. 
Operația nu se putea face însă decât între două celule care 
aveau feres-trele aşezate alături. Ferestrele celularului din 


Piteşti erau două câte două alăturate, în aşa fel încât 
locatarii respectivelor celule, scoţându-şi braţele printre 
gratii, îşi puteau da mâna. Între o pereche de astfel de 
celule cu ferestrele apropiate şi următoarea pereche era o 
distanţă mult prea mare, pentru a mai putea face schimbul 
de corespondenţă de-a lungul întregului şir de celule de pe 
secţie. Se recurgea aşadar la căsuţa poştală din W. C., pe 
unde se perindau toate celulele în timpul progra-mului. Cât 
pliveşte circulaţia poştei între etaje, aceasta se făcea cu 
ajuto-rul „ancorei”: o sfoară la capătul căreia era legat un 
săculeţ, conţinând plăcuţele de săpun. Depănând sfoara pe 
fereastră spre etajele inferioare, săculeţul transporta 
corespondenţa de sus în jos şi invers, asigurând distribuirea 
poştei pe toate secţiile, din subsol şi până la al doilea etaj al 
închisorii. Ancora era întrebuințată mai mult noaptea. Cu 
toate că faţada puşcăriei era luminată de reflectoare, 
lansam ancora, dar numai după ce ne asiguram că santinela 
din prepeleac se uita în altă direcţie. Uneori, făceam 
operaţia şi în timpul zilei. Riscul de a fi surprinşi era însă 
mai mare, din cauza numeroşilor gardieni care circulau tot 
timpul prin curtea închisorii şi ne puteau oricând vedea. 

Revenind, după această digresiune, la Amira, aş mai avea 
de adăugat că în anii petrecuţi la Piteşti am stat în mai 
multe rânduri împreună, în aceeaşi celulă. De fiecare dată a 
început să-mi predea lecţii de limba greacă, dar n-am reuşit 
niciodată să-mi însuşesc mai mult decât primele noţiuni de 
gramatică, din cauza mutărilor care ne despărţeau înainte 
de a face un progres mai substanţial. După eliberarea 
noastră în 1964, am auzit că ar fi izbutit să plece din ţară. 
Zece ani mai târziu, pe când mă a-flam în Germania, ne-am 
dat din nou de urmă, ne-am scris şi ne-am şi revăzut, cu 
ocazia unei scurte vizite, de câteva ore, pe care a făcut-o la 
Munchen. Era stabilit împreună cu soţia lui, în Grecia, la 
Tricala. Primise cetăţenia greacă şi ducea o viaţă tihnită, în 
atmosfera paşnică şi cu iz oriental a unui oraş de provincie 
din Tesalia. 


5) Aramis Vanghele. Făcea parte dintr-un lot de greci din 
Constanţa, arestaţi prin 1957 sau 1958. Veniţi mai târziu 
printre noi, nu i-am cunos-cut prea bine. Îmi amintesc 
numai că Aramis era cam pirpiriu de statu-ră, cu fizicul şi 
trăsăturile delicate şi veşnic bine dispus. 

6) Arţăreanu... Nu l-am cunoscut personal. Am fost numai 
vecini de celulă, de câteva ori. Era unul din masonii din 
Piteşti, cu grad mare. La un moment dat s-a îmbolnăvit grav 
şi a fost transferat la spitalul închi-sorii din Văcăreşti, de 
unde nu s-a mai întors. Am aflat mai târziu că ar fi murit 
acolo. 

7) Agarici Gheorghe (Georgel). A fost directorul serviciului 
comercial la Uzinele Titan-Călan-Nădrag, fiind apreciat 
pentru calităţile lui, de Auşnit. Era foarte muncitor şi 
capabil în postul lui. În închisoare, plăcut în raporturile cu 
cei din jur, politicos şi amabil, a început prin a fi sim-patizat. 
Foarte repede însă, şi-a dat arama pe faţă. Linguşitor, 
egoist şi laş, şi-a pierdut încrederea căpătată, câştigându-şi 
în schimb reputaţia de lichea. O licheluţă simpatică, de care 
ne feream să-i împărtăşim vreo taină. Era o vorbă care 
circula în închisoare despre oameni ca el: „Dacă îi spui un 
secret, îl obligi să te toarne şi îl ai pe conştiinţă. Dacă nu-i 
spui nimic, rămâne om de caracter!” 

8) Agarici Constantin (Costăchel). Frate cu George 
Agarici. În afară de părinţi şi nume, nu aveau altceva 
comun. Ca om liber, fusese considerat un ratat şi un pierde- 
vară. Avusese o singură pasiune, care devenise şi singura 
lui ocupaţie serioasă: Bridge-ul. Se pare că era unul din cei 
mai buni jucători din Bucureşti. Moldovean blajin şi domol, 
în ciuda tempe-ramentului lui apatic, participa la toate 
activităţile interzise în închi-soare, mereu solidar şi bun 
camarad. La Piteşti, era unul din cei mai apreciaţi profesori 
de engleză. Pentru lecţiile scrise pe plăcuţe de săpun, 
găsite asupra lui la percheziţii şi pentru rapoartele făcute 
de gardieni când îl surprinseseră bătând „Morse” în 
calorifer, Costăchel fusese de nenumărate ori pedepsit. De 


câte ori se întorcea însă din beci, rebegit de frig şi flămând, 
îşi relua cu acelaşi calm şi conştiinciozitate activitatea 
întreruptă. 

Mi-amintesc de o poveste de a lui din timpul războiului. 
Era cunoscută şi de alţii, care fuseseră pe front în aceeaşi 
zonă a operaţiilor, în care se petrecuse faptul. Costăchel era 
ofiţer de aviaţie, pilot la o escadrilă de bombardiere, care îşi 
avea baza la un aeroport, nu departe de linia fron-tului. 
Într-o bună zi li s-a anunţat vizita neaşteptată a 
Mareşalului. La scurt timp după sosirea lui Antonescu, 
Costăchel a fost chemat la comandant, care, foarte agitat, i- 
a comunicat că îl va însărcina cu o mi-siune de mare 
încredere. Îl va lua pe Mareşal la bordul avionului lui şi va 
face cu el un zbor de recunoaştere, de-a lungul liniilor 
româneşti. Cu toate că în sectorul respectiv domnea calmul, 
frontul fiind de mai multă vreme stabilizat, comandantul 
socotise totuşi că şeful statului se expu-nea unor riscuri 
imprevizibile. Antonescu rămăsese însă neînduplecat în 
hotărârea lui, aşa că se luaseră măsurile pentru executarea 
planului. Agarici a primit instrucţiunile de zbor. Să zboare 
de-a lungul liniei fron-tului, survolând poziţiile trupelor 
româneşti, aşa cum proceda zilnic, pentru a da impresia 
inamicului că era vorba de o misiune de rutină. Două 
aparate de vânătoare vor urmări, totuşi, pentru orice 
eventualitate, avionul Mareşalului, zburând însă la o 
altitudine mult mai mare, pentru a nu părea că îl escortează 
şi a nu atrage astfel atenţia ruşilor asupra lui. Agarici ne-a 
povestit că decolase cu inima strânsă, intimidat pe de-o 
parte de ilustrul său pasager şi, pe de altă parte, copleşit de 
responsabili-tatea misiunii cu care fusese însărcinat, 
încredinţându-i-se viaţa şefului statului. În timpul zborului 
se mai liniştise. Se obişnuise încet-încet cu figura severă a 
lui Antonescu şi emoția îl părăsise. Mareşalul, cu o hartă 
desfăşurată pe genunchi, urmărea obiectivele pe care le 
survolau, cerân-du-i din când în când explicaţii şi dându-i 
uneori indicaţii de schimbare a direcţiei de zbor, către 


unele puncte care îl interesau în mod deosebit. Absorbit în 
dialogul cu Maregşalul, concentrându-se să răspundă corect 
la întrebări şi atent să schimbe cursul de zbor, când acesta 
îi semnala cu mâna câte un punct spre care voia să se 
îndrepte, Costăchel nu şi-a dat seama de eroarea de 
navigaţie pe care a făcut-o la un moment dat. Cum la 
plecare vizibilitatea nu fusese din cele mai bune, cele două 
aparate de vânătoare din escortă profitaseră de 
împrejurare şi se menţinuseră deasupra plafonului de nori, 
nearătându-se decât scurt de câteva ori. Când, după un 
timp, cerul a început să se limpezească şi Costăchel a 
căutat să le repereze şi nu le-a putut zări, dispariţia lor i s-a 
părut suspectă. N-a trecut mult însă şi, spre groaza lui, 
misterul s-a lămurit. Sub avionul lui, au început să apară 
acei mici norişori albi pe care aviatorii îi cunoşteau atât de 
bine: exploziile proiectilelor antiaeriene. Abia atunci a 
realizat că se abătuse prea mult de la curs şi că pătrunsese 
de o bucată de vreme în spaţiul aerian din spatele liniilor 
inamice. 

Ruşii deschiseseră focul, dar din fericire nu dispuneau în 
acel sector de baterii cu tragere lungă, aşa că avionul se 
afla în afara bătăii tunurilor lor. Fără să-i dea vreo explicaţie 
Mareşalului, care nu remarcase nimic, Agarici a luat 
înălţime mai mare şi şi-a corectat cursul, revenind deasu- 
pra liniilor româneşti. La întoarcere din misiune, imediat 
după ce Mare-şalul se suise în maşina care îl aşteptase şi 
părăsise aeroportul, Agarici primise ordinul să se prezinte 
la raportul comandantului. Agarici pre-tindea că scăpase de 
Curtea Marţială numai datorită cumsecădeniei 
comandantului şi binecunoscutului spirit de solidaritate din 
rândurile aviatorilor. Comandantul îi spusese că trecuse 
prin cele mai grele momente din viaţa lui, când piloţii celor 
două aparate de vânătoare din escortă se întorseseră şi-i 
raportaseră că Agarici trecuse cu avionul la inamic. Se 
pregătise sufleteşte să-şi tragă un glonţ în cap. 


9) Angelescu... Om tăcut, cu trecut misterios. Făcuse parte 
din cadrele vechii Siguranţe a statului şi se spunea că 
fusese omul lui Moruzov. 

10) Ion Bogdan. (| se spunea Johnny.) Era fiu de muncitor 
comunist din ilegalitate. Arătându-se băiat isteţ şi bun la 
carte, tată-su îl îndrumase spre cariera militară. Înarmat cu 
aceste calităţi şi cu „originea lui sănătoasă”, a fost primit la 
şcoala de ofiţeri a noii „armate a poporului”, pe carea 
absolvit-o cu brio. Arestarea îl surprinsese cu gradul de 
locotenent, la regimentul de tancuri din Piteşti. „Am fost 
doar mutat de la o unitate M.F. Ala una M.A. 1.” - spunea 
el. În acea perioadă şi unităţile militare ale Ministerului 
Forţelor Armate, în garnizoană la Piteşti şi în împrejurimi, 
participau la acţiunile trupelor M. A. I., împotriva 
„partizanilor” din munţi. 

În toată zona păduroasă la nord de Câmpulung şi Curtea 
de Argeş şi până în masivul Făgăraşului, partizanii îşi 
semnalau mereu prezenţa cu atacurile lor îndrăzneţe 
împotriva posturilor de miliţie şi autorităţilor comuniste ale 
comunelor din regiune. Numele colonelului Arsenescu şi al 
fraţilor Arnăuţoiu, care operau în acele ţinuturi, erau în 
gura tuturor, creându-se în jurul lor o întreagă legendă. 
După loviturile pe care le dădeau, partizanii reuşeau de 
fiecare dată să dispară la sosirea forţelor de intervenţie ale 
M. A. [., fiind sprijiniți de populaţia din satele de munte, 
care le oferea hrană şi găzduire. 

Văzând că, cu toată superioritatea numerică şi 
echipamentul de care dispunea, nu reuşea decât rareori să- 
i depisteze, şi atunci niciodată în grupuri mai mari, spre a 
putea anihila rezistenţa din munţi, Securitatea şi-a 
schimbat tactica. S-a dezlănţuit asupra populaţiei din satele 
de munte, procedând la percheziţii domiciliare, la anchete 
barbare la faţa locului şi la arestări masive, recurgând la 
informatori, încurajând prin şantaj şi tortură trădarea şi 
semănând suspiciunea şi teroarea în toată regiunea. 
Autorităţile urmăreau astfel să desolidarizeze populaţia de 


partizani şi să le taie acestora din urma legăturile cu satele 
şi bazele de aprovizionare. Cu timpul, procedeul şi-a 
dovedit eficacitatea, grupurile de partizani pierzând 
contactul cu satele şi retrăgându-se tot mai departe în 
munţi. Expuşi iernilor grele, lipsurilor de tot felul şi hăituiţi 
în per-manenţă de trupele de Securitate, grupurile s-au 
destrămat, şi-au pierdut treptat spiritul combativ, oamenii 
răzleţindu-se şi nemaiavând în cele din urmă alt ţel decât să 
lupte pentru supravieţuire cu condiţiile vitrege din munţi, 
să se ascundă de iscoadele care împânzeau regiunea până 
la cele mai izolate stâne şi să scape de poterele Securităţii, 
care cutreierau în lung şi lat pădurile în căutarea lor. În 
câţiva ani, au căzut unul câte unul şi mişcarea de rezistenţă 
din munţi s-a stins. 

Pe vremea aceea, însă, când Johnny Bogdan se găsea la 
unitatea lui din Piteşti, activitatea partizanilor era încă în 
toi. Veştile despre succesul loviturilor, pe care le dădeau 
prin surprindere şi în cele mai neaşteptate locuri, circulau 
din gură în gură, stârnind pe de o parte simpatia şi 
admiraţia pentru aceşti haiduci moderni, înarmaţi cu arme 
automate, iar pe de altă parte, o adevărată psihoză în 
rândurile oamenilor din aparatul de conducere al regiunii, 
de la securişti şi până la ultimul membru de partid, care nu 
se mai simțeau invulnerabili. Această atmosferă avea să 
exercite o puternică influenţă asupra tânărului locotenent 
Bogdan, deschizându-i ochii spre o direcţie în care nu 
fusese învăţat să privească şi sfârşind prin a-i schimba 
radical cursul vieţii. Deşi toate atuurile cu care pornise în 
viaţă erau tot atâtea premise care pledau pentru plasarea 
lui alături de punctul de vedere oficial, îl vom vedea 
orientându-se în direcţia opusă. În ciuda antecedentelor lui 
sociale şi politice, de copil sărac, din tată muncitor şi 
membru al partidului comunist din ilegalitate, ca şi a 
educaţiei primite acasă, în şcoală şi armată, Bogdan s-a 
simţit atras de cauza celor care nu acceptaseră noua 
orânduire şi luaseră dru-mul pădurii. Nu-mi mai amintesc 


cum şi în ce împrejurări a intrat în contact cu partizanii şi 
nici cărui fapt i s-a datorat arestarea lui. Ţin însă foarte 
bine minte una din isprăvile lui, care avea să constituie şi 
princi-palul cap de acuzaţie la proces. Era în timpul verii la 
nişte exerciţii mili-tare, pe care le executa în regiunea 
deluroasă şi împădurită de la nord de Piteşti. La vremea 
prânzului, Bogdan a poposit cu trupa pe care o comanda 
într-un luminiş. Armele au fost dispuse în piramide şi ostaşii 
îşi scoseseră hrana rece din raniţe şi se apucaseră să 
mănânce. După masă, Johnny Bogdan a comandat adunarea 
într-o poiană alăturată, unde, sub coroana umbroasă a unui 
fag bătrân, i s-a părut locul cel mai potrivit pentru a ţine 
cursul de educaţie politică cu ostaşii. Copacul sub care i-a 
strâns pe soldaţi era la numai 20-30 de metri de locul unde 
luaseră masa şi unde îşi depuseseră armele, cele două 
poiene nefiind despărțite decât de o rarişte de copaci şi 
câteva tufe de rugi. La sfârşitul orei de educaţie politică, 
când a dat ordinul de echipare şi încolonare şi ostaşii au 
alergat să-l execute, s-a produs un adevărat moment de 
derută şi panică. Armele şi raniţele ostaşilor dispăruseră! S- 
a dat imediat alarma, au sosit trupe în ajutor, regiunea a 
fost înconjurată, pădurile au fost bătute în lung şi în lat de 
soldaţi şi Securitate, dar toate încercările de a da de făptaşi 
şi de armele furate au fost zadarnice. A fost cea mai 
spectaculoasă lovitură pusă la cale de Johnny Bogdan în 
colaborare cu partizanii din regiune. Dacă până la arestare, 
Bogdan s-a străduit să-şi joace cât mai bine rolul dublu ce 
şi-l asumase, fără a da de bănuit, odată încăput pe mâna 
Securităţii nu şi-a mai ascuns adevăratele sentimente. A 
plătit-o cu câteva luni de torturi în anchetă. A scăpat totuşi 
teafăr, neschilodit. Nu-i mai rămăseseră însă decât câţiva 
dinţi în gură! Depus în Jilava până la data procesului şi 
ştiind că nu se putea aştepta decât la pedeapsa capitală, 
Bogdan şi-a întrebuințat timpul în vederea acestei ultime 
confruntări, pregătindu-şi nu apărarea lui, ci rechizitoriul 
pe care voia să-l facă celor ce-l vor judeca şi regimului în 


numele căruia îl vor condamna. Şi într-adevăr, în ziua 
procesului, a reuşit dacă nu să spună chiar tot ce ar fi vrut, 
cel puţin să provoace haos în şedinţă şi să scoată 
dezbaterile din rutina obişnuită a proceselor politice din 
acea vreme. Nu a încercat nici un moment să nege sau să 
atenueze gravitatea faptelor ce i se imputau în actul de 
acuzare. A recunoscut tot! Dar nu s-a limitat la simpla 
recunoaştere, ci a ţinut de fiecare dată să-şi justifice actele, 
declarând că avea convingerea că acţiunile lui serviseră 
unei cauze drep-te. Regreta numai că nu putuse face mai 
mult împotriva regimului. Prima şedinţă a fost furtunoasă, 
preşedintele completului de judecată nereuşind decât cu 
greu să menţină liniştea şi să-l aducă la ordine pe acuzat, 
care nu respecta procedura şi vorbea fără să aştepte să i se 
dea cuvântul. 

Cea de a doua şedinţă a procesului a fost marcată de o altă 
surpriză. Un fapt care nu se mai pomenise în vreun proces 
politic. Apărarea a cerut tribunalului să aprobe supunerea 
acuzatului la un consult medical şi deci o amânare a 
procesului până ce medicii îşi vor fi dat avizul cu privi-re la 
facultăţile mintale ale inculpatului. Tribunalul s-a arătat 
dispus să admită cererea apărării iar procurorul n-a ridicat 
nici o obiecţie. Singu-rul care a protestat a fost Johnny 
Bogdan. A refuzat să se supună unui examen medical, 
declarând totodată că ştie cărui fapt se datorează atât 
formularea cererii de către avocat, cât şi aprobarea ei de 
către curtea de judecată. Era rezultatul intervenţiei tatălui 
lui pe lângă unii membri sus-puşi în conducerea partidului 
şi statului, cu care era în bune relaţii din vremea ilegalităţi. 
După ce a dat această explicaţie tribunalului, s-a întors spre 
sală, unde, printre cei câţiva figuranţi trimişi de Securitate 
spre a, juca rolul de „public”, se afla şi tatăl lui (prezenţa lui 
în sală, da-torându-se tot relaţiilor pe care le avea în 
partid). Adresându-se tatălui său, Johnny Bogdan i-a 
mulţumit pentru bunele intenţii şi dragostea ce i-o arătase 
făcând tot posibilul ca să-l salveze, dar i-a cerut să-l 


înţeleagă şi să-l ierte că nu acceptă ajutorul. L-a rugat apoi 
să nu fie trist şi să-l uite! După o asemenea pledoarie, 
tribunalul nu a mai luat act de cererea avocatului. La 
încheierea procesului, Johnny Bogdan s-a întors în celula lui 
din Jilava, unde după câteva zile i s-a adus la cunoştinţă 
sentinţa: condamnat la moarte! 

Imediat după aceea, i s-au pus lanţuri la picioare şi a fost 
mutat în celebra celulă a condamnaților la moarte, unde 
oamenii aşteptau săptă-mâni, luni sau ani de zile, fie 
execuţia, fie graţierea. Aşteptau tresărind la fiecare pas de 
gardian sau deschidere de uşă, fiindcă oricare din cele două 
alternative putea surveni oricând, începând din momentul 
în care intraseră în celulă. Termenul limită de aşteptare nu 
era cunoscut decât de Securitate şi varia de la caz la caz, 
stabilit după criterii numai de ea ştiute. Au fost condamnaţi 
care au stat în această expectativă câte doi şi trei ani, până 
ce li s-a hătărât soarta, într-un fel sau altul. Cât timp a stat 
în această situaţie, Johnny Bogdan a asistat la plecarea mai 
multor camarazi din celulă, unii fiind duşi la execuţie iar 
alţii trimişi din nou în circuitul închisorilor, după ce li se 
anunţase graţierea. După mai bine de un ana fost şiel 
grațiat, comutându-i-se pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. 
La Piteşti era simpatizat de toată lumea. Inteligent şi plin de 
râvnă, învăţa tot ce îi cădea la îndemână, de la matematică, 
filosofie, istorie şi geografie, când se nimerea să fie în celulă 
cu profesorii respectivi şi până la noţiuni de navigaţie, când 
împărțea celula cu vreun ofiţer de marină. Limba franceză, 
dar mai ales engleză le-a studiat zilnic în toţi anii cât a stat 
în Piteşti, ajungând să vorbească curent. Caracter integru şi 
curajos, a fost totdeauna părtaş la toate activităţile interzise 
şi acţiunile mai riscante ce s-au întreprins în închisoare. A 
acumulat şi el nenumărate săptămâni de izolare la carceră 
şi la beci în toţi acei ani. 

Prin 1957 sau 1958, o serie de celule de la ultimul etaj al 
penitenciarului au fost folosite de administraţie drept 
camere de tranzit pentru deţinuţii cu alte condamnări decât 


„înaltă trădare”. Proveneau din regiunea Piteşti, 
reprezentau recolta tribunalelor militare, care îi judecaseră 
în deplasare, pentru a descongestiona securităţile locale, 
supraaglomerate de un nou val de arestări şi erau depuşi în 
aceste celule până la trecerea primei „dube” (vagon- 
penitenciar), care urma să-i transporte la Jilava. Johnny 
Bogdan a reuşit să intre în legătură cu ei şi a avut surpriza 
să descopere într-una din celule de tranzit pe aproape toţi 
ofiţerii, foştii lui camarazi de la regimentul de tancuri din 
Piteşti. Nu lipsea nici colonelul, fostul lui comandant. 
Fuseseră condamnaţi pentru „discuţii duşmănoase!” 

11) Comandorul Braşoveanu. Târa după el o reputaţie mai 
grea decât cele mai grele lanţuri pe care i le-ar fi putut 
atârna de picioare administraţia închisorii. După faimoasa 
evadare nereuşită de la Aiud (de care am mai vorbit şi din 
care nu scăpase cu viaţă decât Dido Greceanu), Braşoveanu 
acceptase să facă jocul ofițerului politic. Umblase printre 
deţinuţii care lucrau în fabrica închisorii, încercând să le 
obţină semnă-turile pe un apel adresat administraţiei şi 
redactat în numele deţinuţilor din Aiud. Apelul cerea 
condamnarea la moarte a evadaţilor, care între timp 
fuseseră prinşi. De atunci, Braşoveanu trăia în închisoare ca 
un paria: nu i se vorbea, nu era primit în nici un cerc, nu 
era acceptat să participe la niciuna din activităţile cu care 
ne treceam timpul în celulă. Încercase de câteva ori să se 
facă util, oferindu-se să dea o mină de ajutor câte unuia mai 
slab sau mai bătrân la căratul tinetei sau hârdăului cu apă, 
dar fusese refuzat de fiecare dată. Se resemnase, şi de 
atunci stătea retras în colţul lui ca un câine bătut. N-a 
reuşit însă să inspire milă nimănui, fiind ostentativ ignorat 
de toată lumea. 

Singurii lui parteneri de discuţie, când se întâmpla să 
nimerească în celuă cu ei, erau cei doi sau trei turnători 
notorii din închisoare, care se bucurau şi ei de acelaşi 
statut. 


Înalt şi slab, cu ochii albaştri spălăciţi, cu bărbia teşită şi 
trăsăturile mo-latice, Braşoveanu avea o figură neplăcută şi 
antipatică. 

12) Bari Suliman. Turc din Dobrogea. Condamnat în 
procesul Nunţia-turii. 

13) Betea... Condamnat în lotul Lucrețiu Pătrăşcanu. Voi 
vorbi într-un capitol aparte despre cei judecaţi în procesul 
Pătrăşcanu, descriindu-i mai amănunţit, deoarece am stat 
mai multe luni cu ei în aceeaşi celulă. 

14) Hari Brauner. Şi el, tot din lotul Pătrăşcanu. 

15) Ion Birtaşu. De asemenea, condamnat în procesul 
Pătrăşcanu. 

16) Boroş... Episcop romano-catolic. Am fost o vreme vecin 
de cameră cu el, pe secţia de la parter, unde nu erau celule 
Mici, ci camere mai mari. Între camerele noastre se 
comunica zilnic fie prin alfabetul Morse, fie direct, vorbind 
în cana de apă, aplicată pe peretele despărțitor. Într-o 
dimineaţă când am bătut ca de obicei semnalul de apel în 
perete, inter-locutorul meu din camera vecină, căpitanul 
Gh. Ştefănescu, mi-a răspuns cu o lovitură de pumn în zid, 
ceea ce însemna „pericol” şi că nu se putea vorbi în acel 
moment. Am mai aşteptat o vreme, dar şi la al doilea apel 
am primit acelaşi răspuns. În tot cursul dimineţii, repetatele 
mele tentative de a intra în legătură cu Gogu Ştefănescu s- 
au lovit de acelaşi refuz. 

Pentru situaţiile când, dintr-un motiv oarecare, nu se 
putea vorbi direct la perete, prevăzusem o posibilitate de 
comunicare printr-o căsuţă poştală din W. C. Câteva ore mai 
târziu, când am fost scoşi la „program”, am găsit în 
ascunzătoarea de la toaletă o scurtă misivă, scrisă de Gogu 
Ştefănescu pe o coajă de săpun: 

— Boroş turnător! 

Cu toate că pe lista locatarilor din camera vecină nu figura 
decât un singur Boroş, nu ne-am putut închipui că cel 
indicat de Gogu Ştefă-nescu ca turnător putea fi episcopul 
Boroş. Pe de altă parte, era posibil ca în camera lor să fi fost 


adus un nou deţinut cu acelaşi nume, fără ca noi să fi prins 
de veste. După fiecare mutare, aveam obiceiul să zgâriem 
pe perete cu un ac, în câte un colţ mai întunecos al celulei, 
tabelul cu noua repartiție pe celule a deţinuţilor din 
întreaga închisoare. Ţineam astfel la zi o evidenţă 
permanentă a efectivului din închisoare şi ştiam în orice 
moment unde se găsea încarcerat fiecare deţinut. Ori, pe 
acest tabel de circa 350 de oameni, nu mai exista nici un alt 
deţinut cu numele de Boroş. Curând însă, enigma produsă 
de mesajul lui Gogu Ştefănescu a fost lămurită. Câteva zile 
mai târziu, administraţia a procedat la o nouă mutare şi 
câţiva deţinuţi din camera vecină, care au ajuns în camera 
noastră, ne-au povestit cele întâmplate: 

Într-o zi, pe când purtau o convorbire în Morse prin 
calorifer, cu etajul superior, gardianul se apropiase pe furiş 
de uşă şi se convinsese că cio-căniturile pe care le auzise pe 
coridor proveneau din camera lor. Odată localizată sursa, 
gardianul s-a uitat prin vizetă ca să-l identifice pe tele- 
grafist. Vizibilitatea fiindu-i însă împiedicată de deţinuţii 
care stăteau înadins de vorbă în dreptul vizetei, pentru a-l 
acoperi pe cel ce vorbea la calorifer, gardianul a deschis 
brusc uşa, sperând să-l surprindă asupra faptului pe 
vorbitor. Morsistul însă, mai iute decât el, îşi încetase 
emisiunea când auzise zgomotul zăvorului de la uşă. 
Enervat de eşec, gardianul s-a adresat celor din cameră, 
cerându-le să spună numele celui care a bătut în calorifer. 
Răspunsul a fost un murmur general, prin care deţinuţii au 
respins acuzaţia că vreunul dintre ei ar fi vorbit la calorifer. 
Furios, plutonierul s-a încăpățânat să-l descopere pe făptaş. 

Ameninţările cu represalii colective, de suspendare a 
plimbării în curte pe termen de o lună, de reducere a raţiei 
alimentare etc, n-au dat nici ele rezultate. Punându-şi 
ultima nădejde într-o posibilă delaţiune, a recurs atunci la 
interogatoriul individual al câtorva deţinuţi, aleşi la 
întâmplare, pe care i-a scos pe rând pe coridor, exersând 
presiuni asupra lor spre a-i intimida sau promiţându-le 


suplimente alimentare spre a-i ademeni şi convinge să-l 
denunțe pe telegrafist. Toate strădaniile i-au rămas însă 
zadarnice. Nimeni n-a recunoscut că cineva din cameră ar fi 
bătut în calorifer. În cele din urmă, renunțând la anchetă, 
plutonierul s-a retras aruncând un ultim potop de înjurături 
şi ameninţări la adresa „bandiţilor” pe care îi va învăţa el 
minte. Imediat după ce uşa s-a închis şi paşii gardianului s- 
au îndepărtat pe coridor iar în celulă deţinuţii au răsuflat 
uşuraţi că incidentul se soldase fără victime care să fie 
trimise la beci, episcopul Boroş (cred că fusese episcop de 
Timişoara) s-a ridicat de la locul lui şi s-a adresat 
camarazilor lui de cameră. 

Referindu-se la cele ce tocmai se întâmplaseră şi la 
procedeul de anchetă al gardianului, le-a cerut să renunţe 
la orice fel de activităţi interzise de administraţie. Spre 
mirarea tuturor, le-a explicat că dacă va fi pus în situaţia să 
fie întrebat de gardian despre vreo eventuală încălcare a 
regulamentului, asemănătoare celei petrecute mai înainte, 
calitatea lui de preot îi interzicea să mintă. O astfel de 
stranie concepţie despre modul cum înţelegea să respecte 
adevărul faţă de temnicierii noştri şi în condiţiile inumane 
de viaţă ale regimului pe care ni-l creau, nu ne mai fusese 
dat să auzim. Faptul că Boroş îşi prevenise totuşi camarazii 
din cameră, în privinţa atitudinii ce o va avea în cazul 
repetării unui incident similar, nu a avut darul nici să le 
atenueze indignarea şi nici să îi facă să-l privească cu ceva 
mai multă indulgență. Pentru ei, Boroş a rămas un turnător! 
Un turnător fără activitate, un turnător potenţial numai, 
dar turnător! Deţinuţii erau obligaţi de aici înainte să se 
ferească de el şi să-i ascundă activităţile nepermise, la fel 
cum procedau atunci când se întâmpla să împartă celula cu 
unul din cei câţiva delatori notorii din închisoarea din 
Piteşti. Incidentul din camera vecină s-a încheiat cu 
concluzia trasă cu voce tare de Gogu Ştefănescu, în 
cuvintele ce i le-a adresat lui Boroş: 


— Prea Sfinţite, nu vă doresc să fiţi pus în situaţia de a 
spune adevărul, pentru a vă salva sufletul cu preţul 
suferințelor unui camarad pus în lanţuri şi aruncat în beci! 
Noi o să vă ajutăm să nu păcătuiţi! 

Prin anii 1980, pe când mă aflam la Munchen, am citit în 
ziar despre vizita unei delegaţii a clerului romano-catolic 
din România la Vatican. Printre prelaţii făcând parte din 
delegaţie, am citit şi numele episcopului Boroş. 

17) Bittenbinder. Preot romano-catolic. Nu l-am cunoscut 
personal. Am auzit numai că se bucura de respectul şi 
prețuirea tuturor, nedezicându-şi nici menirea de preot şi 
nici calitatea de deţinut politic. 

18) Butnaru. Tot preot romano-catolic. N-am stat niciodată 
cu el în celulă. 

19) Braga. De asemenea, preot romano-catolic. Nici cu el 
nu m-am întâlnit niciodată atâta vreme cât am stat în 
Piteşti. 

20) Bugarski Sava. Fostul anchetator de la Securitatea din 
Timişoara, cu care am stat în aceeaşi cameră la subsol. Am 
vorbit de el, când am relatat despre acea perioadă. 

21) Barta... lehnician dentar. De origine maghiară din 
Transilvania. Unii bănuiau că ar fi fost evreu. Am mai 
pomenit de el în relatările primului meu an de închisoare, 
când l-am întâlnit în Jilava şi am făcut parte din acelaşi 
transport de deţinuţi, trimişi la mina de plumb de la Cavnic. 
Mic de talie, cu figură de degenerat şi minte subdezvoltată, 
Barta a căzut repede în plasa ofițerului politic, devenind 
unul din infor-matorii închisorii. La începutul recrutării lui, 
locotenentul-major Lupu îl scotea destul de des din cameră, 
sub diverse pretexte, pentru a-i cere informaţii despre cei 
cu care stătea în celulă. Cu timpul însă, dându-şi probabil 
seama de lipsa de valoare a achiziţiei făcute, a apelat tot 
mai rar la serviciile lui. Handicapat nu numai de inteligenţa 
lui redusă, dar şi de faptul că nu ştia bine româneşte, Barta 
era incapabil să urmărească discuţiile din cameră şi cu atât 
mai puţin fă înţeleagă ce îl interesa exact pe ofiţerul politic. 


În schimb, de îndată ce se întorcea de la întrevederea cu 
ofiţerul, camarazii lui de celulă îl trăgeau de limbă şi aflau 
de la el tot ce îl întrebase locotenentul-major Lupu. Pe lângă 
prostie, Barta mai suferea şi de o frică aproape 
bolnăvicioasă, ceea ce îl făcea să aibă în permanenţă o 
atitudine supusă, chiar slugarnică, şi o expresie umilă şi 
temătoare în priviri. Fondul nu era de om ticălos. 
Dimpotrivă, avea inimă bună, era serviabil şi totdeauna 
gata să ajute pe oricine. Este şi motivul pentru care nu era 
tratat cu dispreţ şi ostilitate ca ceilalţi turnă-tori. Ne feream 
numai să nu afle nimic din îndeletnicirile noastre prohi-bite. 
Pot spune că Barta era o excepţie printre cei câţiva 
turnători din Piteşti, din cauza statutului special de care se 
bucura. Un turnător care reuşise să ne câştige mila. 

22) Bebi Toma. A fost adus în Piteşti câţiva ani după ce 
închisoarea fusese destinată „înaltei trădări”. După o 
şedere de numai câteva luni, singur într-o celulă de la 
ultimul etaj, a fost din nou transferat. De origine aromân 
(macedonean), Bebi Toma făcuse parte dintr-unul din 
grupurile de români din străinătate ce fuseseră paraşutate 
în ţară, în cadrul unui plan iniţiat, după câte ştiu, de 
serviciile secrete britanice, menit să sprijine acţiunea de 
rezistenţă împotriva regimului comunist. Se spunea că 
imediat după paraşutare, Bebi 'loma se predase autori- 
tăţilor şi îşi denunţase camarazii, care fuseseră toţi 
împuşcaţi. Fusese apoi martorul acuzării în procesul 
intentat familiilor şi cunoscuţilor care îi ajutaseră şi îi 
găzduiseră pe paraşutaţi. Condamnaţi pentru compli-citate 
la crimă de înaltă trădare, aveau să ajungă şi ei tot în 
închisoarea din Piteşti. Printre ei: rudele lui Golea, unul din 
cei paraşutaţi în aceeaşi noapte cu Bebi Toma, care fusese 
împuşcat. Bebi Toma fusese şi el condamnat la moarte, dar, 
probabil, ca recompensă pentru cooperarea lui cu 
Securitatea, i se comutase sentinţa în muncă silnică pe 
viaţă. Se mai spunea că Bebi Toma ar fi fost accidentat în 
momentul paraşutării. 


Am redat toate aceste versiuni care circulau pe seama lui, 
care însă n-au putut fi verificate, fiindcă niciunul din 
deţinuţii din Piteşti n-au putut sta direct de vorbă cu Bebi 
Toma. Fapt cert este că omul era infirm, fiindcă umbla în 
cârje. Şi tot aşa de sigur este că nu mai era în toate minţile. 
De mai multe ori pe zi şi uneori chiar în toiul nopţii ne 
înfioram de urletele lui de fiară, care răsunau în toată 
puşcăria când intra în criză. 

N-am mai aflat unde l-au dus după ce l-au luat din Piteşti şi 
nu mai ştiu ce s-a ales de el. 

23) lon Baltheiser. Preot romano-catolic. Originar dintr-o 
familie ger-mană din Bucovina, colonizată mai târziu în 
Dobrogea, părintele Bal-theiser era, în momentul arestării, 
capelan la Catedrala Sf. Iosif din Bu-cureşti. Înalt şi 
cântărind peste 100 de kilograme, înainte de închisoare, 
ajunsese într-o vreme, în Piteşti, o umbră de om, care abia 
se ţinea pe picioare. Suferind de ficat, nu se mai putea 
alimenta şi se prăpădea văzând cu ochii. După un timp, 
însă, în mod inexplicabil şi fără vreun tratament, a început 
să se simtă mai bine, a putut din nou să se hrăneas-că şi şi-a 
recăpătat puterile. Pentru firea lui bună şi înţelegătoare, 
părin-tele Baltheiser era iubit de toată lumea. În ceea ce mă 
priveşte, am împărţit în decursul anilor de mai multe ori 
celula şi chiar patul cu el, având astfel ocazia să-l cunosc 
mai bine decât alţii şi să-i preţuiesc excepţionala lui calitate 
umană. Reuşea, prin simpla lui atitudine faţă de toate 
privaţiunile şi agresiunile fizice şi psihice la care eram 
supuşi, să ne transmită ceva din seninătatea cu care ştia să 
le primească, fără să-i clintească credinţa şi fără să-i 
ştirbească moralul. Simplitatea şi natura-leţea comportării 
lui păreau să fie ale unui om care nu se sinchisea de ce 
parte a gratiilor trăia. Baltheiser îşi împărțea timpul între 
meditaţiile zilnice, când stătea retras în patul lui şi prezenţa 
la toate activităţile noastre obişnuite în celulă, fie că erau 
permise, fie că nu. Participa la tot ce se punea la cale, 
oferindu-se, mai ales din cauza înălţimii şi a umeri-lor lui 


laţi, să ne servească de paravan în dreptul vizetei, atunci 
când se bătea Morse la calorifer, când scriam pe săpun, 
aruncam „ancora” pe fereastră, coseam sau tăiam vreo 
saltea ca să ne aprovizionăm cu aţă. Devenise un specialist 
în a „tine tira” la uşă şi a ne da de veste când se apropia 
gardianul. Numai când era vorba de o acţiune mai gravă, 
părin-tele Baltheiser nu ni se alătura decât după ce intra în 
contact prin diferitele noastre mijloace de comunicaţie cu 
„vlădica!” Pentru părintele Baltheiser, numai unul singur 
era „vlădica” din toţi episcopii care se aflau în închisoarea 
din Piteşti: episcopul greco-catolic Todea! Primul lui 
„vlădică” fusese episcopul Schubert, şi el condamnat. De 
când îi despărţise puşcăria, Schubert neaflându-se în 
Piteşti, Baltheiser îşi plasase toată încrederea în episcopul 
Todea. Cu ocazia organizării „grevei din Piteşti” (de care 
mă voi ocupa într-un capitol aparte), acţiu-ne ce risca să 
aibă consecinţe grave şi să declanşeze o reacţie dură din 
partea administraţiei, fiind întrebat dacă se va alătura 
protestului nostru, Baltheiser ne-a răspuns fără nici o 
ezitare: 

— Eu fac ce face vlădica! 

Şi când vlădica a intrat în grevă, Baltheiser a refuzat şi el 
mâncarea. Părintele Baltheiser era cunoscut în toată 
închisoarea sub numele con-spirativ de „popa Ilie”. Fiind 
autorul acestei porecle, pe care apoi şi-o însuşise ca nume 
conspirativ în închisoare, părintele Baltheiser îmi spusese: 

— Am ajuns s-o văd şi pe asta: un popă botezat de un 
păgân ca tine! 

În 1960, am fost mutat din închisoarea de la Piteşti şi ani 
de zile n-am mai auzit unul de altul. Soarta a făcut să ne 
întâlnim din nou în Germania. De fiecare dată când timpul 
îmi permite, mă reped până în apropierea frontierei 
austriece, la Ruhpolding, unde îşi are parohia, pentru a 
petrece câteva ore cu el. A mai îmbătrânit, sănătatea i s-a 
mai şubrezit, dar a rămas acelaşi „popa Ilie”, neschimbat, 
aşa cum l-am cunoscut în închisoarea din Piteşti. 


24) Emil Braun. Nu-mi amintesc decât de numele lui şi că 
a sosit mai târziu în închisoarea din Piteşti, cu un lot de 
constănţeni. 

25) lancu Bazuca. Negustor de origine greacă, din 
Constanţa. 

26) Paul Bandu. Am mai vorbit de el când am relatat 
despre perioada petrecută împreună în camera din subsolul 
închisorii. Şi cu el m-am mai întâlnit de mai multe ori în 
decursul anilor prin diferitele celule prin care am fost 
mutat. Voi reveni cu mai multe amănunte asupra lui, mai 
târziu, cu ocazia descrierii altor evenimente. 

27) Alexandru Balş. Inginer. Fratele doctorului Matei Balş. 
Suferea de astm. În cursul anilor, boala i s-a agravat. N-a 
primit nici un fel de tratament medical. Abia când a intrat în 
faza finală a bolii, i s-au dat primele îngrijiri medicale, care 
n-au mai servit însă la nimic. A murit după o lungă agonie, 
la care am asistat neputincioşi. 

28) Mustic Berindei. După eliberarea din închisoare, a 
reuşit să plece în străinătate, stabilindu-se la Paris. 

29) Paul Brătăşanu. Inginer. Membru în masonerie. Cu 
ocazia unei mutări, am ajuns în aceeaşi celulă, dar n-am 
stat decât câteva ore împreună, fiindcă ofiţerul politic a mai 
procedat la câteva corecturi în repartizarea deţinuţilor, şi 
am fost din nou despărțiți în chiar aceeaşi zi. Mi-aduc 
aminte cât a fost de emoţionat să mă întâlnească în 
închisoare şi cu câtă căldură mi-a vorbit de tatăl meu, pe 
care îl cunoscuse în vremuri mai bune şi în împrejurări mai 
fericite. N-a trecut nici un an de la scurta noastră întâlnire 
şi Paul Brătăşanu s-a îmbolnăvit tocmai într-o perioadă în 
care regimul nostru se înăsprinse în mod deosebit. I s-a 
refuzat orice fel de tratament medical şi în câteva zile a 
murit. Dacă nu mă înşeală memoria, cred că făcuse o 
congestie pulmonară. Mai târziu, la prima mutare, cei care 
fuseseră cu el în cameră ne-au povestit cum se sfârşise 
Brătăşanu, cu regretul de a nu fi avut un preot la căpătâi. 
Într-adevăr, în camera mare de la parter, în care se afla, 


întâmplarea făcuse să nu fie nici un preot. Văzându-i 
dorinţa de a muri creştineşte, camarazii din celulă, 
înfruntând toate riscurile, au reuşit să-i aprindă o lumânare 
înainte să-şi fi dat sufletul. Andrei Chrisoghelos, Niki Vâlsan 
şi câţiva prieteni mai destoinici au confecţionat lumânarea. 
Din fire de aţă scoase din saltea au răsucit un fitil, pe care l- 
au uns apoi cu, Saliform. Cineva avea un astfel de tub cu 
unguent antireumatic, obţinut cândva de la cabinetul 
medical şi ascuns cu grijă în paiele din saltea, spre a-l feri 
de confiscare la percheziţii. Mai complicat şi mai periculos 
fusese însă aprinsul acestei luminări improvizate. Am mai 
vorbit de procedeul de făcut foc în închisoare, patentat sub 
denumirea de „neagra”. Aparatul consta dintr-o sfoară 
trecută prin găurile unui nasture de porțelan. Trăgând de 
capetele sforii, întinzând-o şi apoi slăbind tensiunea, sfoara 
se răsucea şi se desrăsucea succesiv, imprimând treptat 
nasturelui, pe măsură ce repetai mişcarea, o turație tot mai 
mare. Dacă de nasturele în rotaţie apropiai o bucăţică de 
fier, la fiecare atingere cu metalul ţâşneau scârtei ca de la 
un polizor în miniatură. Scânteile erau lăsate să cadă pe 
nişte bucățele de pânză, pe jumătate arse, care se păstrau 
la loc uscat, putând fi oricând reîntrebuinţate. Pe locul unde 
o scânteie atingea pânza semicarbonizată, se aprindea un 
punct de jăratec, care ardea mocnit ca un tăciune. De la 
acest punct incandescent, îţi puteai aprinde ţigarea, după 
care „neagra” era stinsă, înăbuşită prin apăsare cu un colţ 
de pătură sau cu pulpana mantalei de zeghe. Pentru 
aprinsul luminării lui Brătăşanu, camarazii lui aveau nevoie 
de flacără. Au vârât deci „neagra”, care ardea mocnit, într- 
un mănunchi de paie scos din saltea şi au suflat în 
şomoiogul de paie până ce a ţâşnit prima flacără. În ciuda 
pazei puse la uşă, puteau oricând fi surprinşi de gardian, 
mai ales din cauza miro-sului de fum care se răspândise în 
cameră. Avuseseră însă noroc şi scăpaseră nedescoperiţi. 
Iar Paul Brătăşanu a închis ochii la lumina pâlpâietoare a 
luminării ce şi-o dorise. După câteva momente de recule- 


gere lângă patul lui Brătăşanu, deţinuţii au stins 
lumânarea, au şters toate urmele lăsate de confecţionarea 
şi aprinderea ei, au aerisit camera făcând vânt cu păturile 
ca să piară mirosul de fum şi au bătut la uşă să-i anunţe 
gardianului decesul. Acesta, la rândul lui, urma să 
raporteze cazul mai departe, ierarhic, punând în funcţiune 
întreg mecanismul birocratic al penitenciarului. Cabinetul 
medical avea să-şi trimită reprezentantul, ca să constate 
moartea. Apoi, de la grefă venea un plutonier să-i ia 
amprentele digitale mortului, iar de la magazie venea un 
altul să recupereze pătura şi efectele penale ce-i fuseseră 
date în folosinţă. Din momentul în care era anunţat 
gardianul şi până la sosirea tuturor acestor ciocli ai 
administraţiei, fiecare preocupat de formalităţile lui, se 
scurgeau uneori şi câteva ore. Abia după ce ultimul din ei îşi 
încheia vizita la faţa locului, cadavrul era scos din celulă. 
Aşa s-a întâm-plat şi cu corpul lui Paul Brătăşanu, care a 
mai rămas o bună bucată de vreme în patul lui, înconjurat 
de cei câţiva prieteni ce îi fuseseră mai apropiaţi. Acestui 
cerc de prieteni i s-a adresat atunci baş-muftiul Sadâc, din 
Mangalia. Baş-muftiul era cel mai înalt rang în ierarhia cle- 
rului mahomedan din ţară şi totodată şeful cultului islamic 
din România. Condamnat cu un întreg grup de tătari din 
Dobrogea, fusese trimis să-şi execute pedeapsa în 
închisoarea din Piteşti. 

— Domnilor, le-a spus Sadâăc, întrucât nu avem nici un 
preot ortodox printre noi, care să se roage pentru 
camaradul nostru, aţi avea ceva împotrivă dacă aş face-o 
eu, după legea noastră? Mă voi ruga aceluiaşi singur 
Dumnezeu care există şi în care credem cu toţii şi 
dumneavoastră creştinii şi noi musulmanii. Propunerea baş- 
muftiului a fost acceptată, aşa că Brătăşanu a avut, până la 
urmă, parte şi de preot. Aşezat turceşte pe pat, la picioarele 
lui Paul Brătăşanu şi legănându-se înainte şi înapoi, în 
ritmul versetelor din Coran pe care le recita cu glas scăzut, 


Sadâc nu s-a mişcat de lângă el, până ce nu l-a întrerupt 
vocea gardianului care deschisese uşa: 

— Ia! Scoateţi, bă, salteaua cu mortu' afară! 

30) Bocceli... Era armean şi îşi schimbase numele din 
Boccelian în Bocceli. Fusese şi el înscris în masonerie. După 
venirea regimului comunist, când lojile fuseseră închise şi 
asociaţia declarată organizaţie ilegală, franc-masoneria din 
ţară „intrase în adormire”. Expresia le aparţine şi 
echivalează cu o încetare temporară a activităţii, în timpuri 
de restrişte. Totodată, au decis să-şi pună la adăpost arhiva, 
pentru a nu cădea în mâna Securităţii. Bocceli, fiind un 
membru mai obscur şi necu-noscut al lojei, s-a oferit s-o 
ascundă la el acasă. După câţiva ani însă, nu mai ţin minte 
datorită cărei întâmplări, Bocceli a fost arestat, iar la 
descinderea ce i s-a făcut acasă a fost descoperită şi 
ridicată şi arhiva lojei. Au urmat o serie de arestări printre 
masoni iar după primele an-chete au ieşit la iveală elemente 
suplimentare, care au dus la alte ares-tări. Abia la proces s- 
au lămurit cei din boxă de ce cazul lor luase o atât de mare 
amploare şi cărui fapt se datora gravitatea acuzațiilor ce li 
se aduceau. Bocceli povestise vrute şi nevrute în anchetă, 
implicând în declaraţiile lui, fără să-şi facă scrupule, numele 
a nenumărați „fraţi masoni”. Mărturisise, în speranţa, 
probabil, de a obţine îngăduinţa anchetatorului, tot felul de 
activităţi şi legături subversive ale membrilor masoneriei 
din ţară cu filialele lor din Occident, informaţii pe cât de 
imaginare, pe atât de grave. Dezbaterile din timpul 
procesului au mai dat însă în vileag şi un alt fapt, pt care 
masonii din lotul lui nu i l-au iertat niciodată: în perioada în 
care arhiva lor fusese dată în păstrare lui Bocceli, acesta 
falsificase datele ce menţionau poziţia lui în masonerie, 
autoavansându-se de la rangul minor pe care-l ocupa în 
ierarhie, la gradul 33. Dacă în raporturile lui cu masonii se 
dovedise, după spusele lor, un excroc şi un şarlatan de 
proastă calitate, ceea ce justifica pe deplin disprețul pe care 
i-l arătau, în relaţiile cu ceilalţi deţinuţi, Bocceli nu făcuse o 


impresie la fel de proastă. Dimpotrivă, se arătase amabil şi 
binevoitor cu toată lumea, încadrându-se în spiritul de bună 
camaraderie care domnea în general în închisoarea din 
Piteşti. Plin comportarea lui ireproşabilă şi-a câştigat şi el 
un loc onorabil în mijlocul celorlalţi. Pentru cei mai mulţi, 
episodul de la proces povestit de ceilalţi masoni din lotul lui 
a fost dat uitării. Unii găseau chiar că ar fi fost o infamie să 
se dea crezare unei asemenea poveşti, puse pe seama unui 
om care numai prin ţinuta lui în celulă contrazicea aceste 
minciuni răuvoitoare, scornite din cine ştie ce motive de cei 
din lot cu el. 

Într-una din celulele mari de la parter, în care şi-a făcut 
debutul în puşcăria din Piteşti, Bocceli a fost aşadar adoptat 
de toţi deţinuţii. De unii acceptat fără rezerve, altora 
câştigându-le chiar simpatia. Nici n-ar fi fost motive 
obiective să fie altfel. Cu toate astea, un singur om din 
celulă se îndoia de sinceritatea luiBocceli: George Sarry. 
(Tânărul cu care fusesem la Cavnic, cu care stătusem apoi 
în închisoarea din Oradea în aşteptarea procesului în care 
fusese şi el condamnat pentru complici-tate la evadarea 
noastră.) Fostul copil, crescut pe maidanele Constanţei, 
care îşi făcuse între timp o solidă educaţie în închisoare, 
unde intrase de tânăr, nu-şi pierduse o bună parte din 
simţurile lui primitive şi se bizuia pe ele, cu toată 
încrederea că nu-l înşeală. Agerimea privirii, auzul ascuţit şi 
sprinteneala mişcărilor lui făceau uimirea tuturor. De data 
asta, suspiciunea lui în privinţa lui Bocceli era o simplă 
intuiţie, fără nici un temei. O bănuială pornită din instinct, 
nesusţinută de nici un argument şi încă venind din partea 
celui mai tânăr din cameră n-a găsit nici un răsunet printre 
ceilalţi colocatari. Dimpotrivă, toţi prietenii lui ne străduiam 
să-l convingem să nu-şi exprime părerea cu voce tare şi să 
nu-şi manifeste antipatia faţă de Bocceli, fiindcă ar face o 
nedreptate. Sarry ne făcea hatârul şi ne urma sfatul, dar 
părerea nu şi-o schimba. 


Treceam atunci printr-o perioadă când administraţia 
părea să arate o oarecare înţelegere pentru cazurile de 
boală, dând curs cererilor deţinu-ţilor de a fi duşi la 
cabinetul medical. De consultaţie medicală nu putea fi 
vorba, cabinetul fiind deservit de plutonierul sanitar Cioltar, 
care nu se pricepea decât la scosul măselelor; bineînţeles, 
fără anestezie! În schimb, distribuia cu destulă largheţe 
cele câteva sorturi de medicamen-te din farmacia 
cabinetului, din care deţinuţii îşi făceau mici rezerve pentru 
vremuri mai grele, pitindu-le prin diferite ascunzători. De 
regulă, era vorba de aspirine, antinevralgice, supozitoare 
sau alifie contra he-moroizilor, unguent antireumatic. 
Rareori mai apăreau şi alte medica-mente. Odată cu 
epuizarea cotei trimestriale de medicamente primite de 
farmacia penitenciarului, înceta şi scoaterea deţinuţilor la 
aşa-zisa vizită medicală, pe bunul motiv că „lipsesc 
medicamentele”. Probabil că prin mărinimia cu care 
împărțea medicamentele, Cioltar urmărea tocmai să scape 
cât mai repede de ele, pentru a închide cabinetul şi a-şi 
putea vedea de alte treburi. Ori, de fiecare dată când 
Bocceli obținea să fie dus la cabinetul medical, George 
Sarry - obsedat de ideea lui fixă, ne atrăgea atenţia că 
absenţa lui din cameră se prelungea mai mult decât a 
altora. Întârzierea lui afară din cameră i se părea suspectă. 
Chiar când Bocceli se întorcea cu câteva pilule din care 
împărțea şi altora care aveau nevoie, Sarry pretindea că 
putea foarte bine să vină şi cu aspirine şi să fi stat de vorbă 
şi cu ofiţerul politic. Ajunsese chiar să ne enerveze cu mania 
lui de a-l ţine mereu sub observaţie pe Bocceli şi de a-l 
bănui că e turnător. 

Într-una din zile, apropiindu-se pe nesimţite de uşa 
noastră şi privind prin vizetă, gardianul l-a surprins pe 
Bocceli în flagrant delict de cusut. Deschizând brusc uşa, 
Bocceli n-a mai avut timp să-şi ascundă acul. Prins asupra 
faptului şi cu corpul delict asupra lui, n-a mai putut nega 
infracţiunea comisă. Acul i-a fost confiscat, iar el a fost 


pedepsit cu şapte zile de „arest sever”, ceea ce însemna o 
săptămână de beci cu mâncare o dată la trei zile. În după- 
amiaza celei de a şaptea zi, când urma să-i expire 
pedeapsa, toată camera aştepta reîntoarcerea lui Bocceli, 
pentru a-i face primirea cuvenită. Devenise o regulă în 
Piteşti, respectată în toate celulele, de a rezerva din hrana 
noastră cât mai multă mâncare pentru cei ce se întorceau 
flămânzi şi rebegiţi din beci. 

Într-una din perioadele cu alimentaţie proastă şi 
insuficientă, când sufeream permanent de foame, un 
deţinut exclamase: „Aş da orice, numai să mă simt măcar o 
dată sătul.” „Foarte simplu” - i-a spus altul - „n-ai decât să 
te aranjezi cu gardianul să te bage la beci şi să aştepţi ziua 
când te va aduce din nou în celulă. E singura metodă de a 
putea fi timp de o zi întreagă sătul!” Gluma făcuse ocolul 
puşcăriei şi de atunci era mereu repetată sub diferitele 
variante de încurajare celor care erau trimişi la beci: „Ie 
invidiez pentru ziua când te vei întoarce!” sau - „Nu te 
gândi la ce te aşteaptă la ducere. Gândeşte-te la ce te 
aşteaptă la întoarcere!” Gluma pornea de la o, realitate: 
oricât de flămând te-ai fi întors din beci şi oricât de 
mizerabilă ar fi fost mâncarea ce ţi-o păstrau camarazii de 
celulă, cantitatea era aşa de mare, încât nu prindeai s-o 
mănânci, decât de-a lungul unei zile întregi. Era un fel de 
ambiţie a celor din celulă de a-l copleşi peste măsură pe cel 
ce suferise de frig şi foame în beci. În cazul lui Bocceli, 
soarta îi fusese deosebit de favorabilă. La prânz ni se 
dăduse o mâncare, apreciată ca o adevărată delicatesă, 
care numai rareori îşi făcea apariţia în menu-ul nostru din 
acea epocă: arpa-caş cu marmeladă. Chiar dacă arpacaşul 
era cam lichid şi gustul marme-ladei abia se simţea, pentru 
noi era o masă de zi de sărbătoare. De cum a fost introdus 
în cameră şi gardianul a închis uşa în urma lui, pe patul lui 
Bocceli au apărut trei gamele pline, la care fiecare 
contribuise din porţia lui. În plus, îl măi aşteptau şi două 
raţii de pâine. Emoţia şi mulţumirile cu care ne-a răspuns la 


urările de bun sosit au fost răsplata şi satisfacția noastră. L.- 
am lăsat apoi să mănânce în tihnă şi ne-am retras pe 
paturile noastre. Mă aşezasem cu un grup de prieteni, 
printre care şi George Sarry, pe un pat din capătul opus al 
camerei, pentru a asculta urmarea povestirii, începută de 
unul dintre noi, şi întreruptă de sosirea lui Bocceli. Toţi 
eram atenţi la povestitor, când, tam-nesam, George Sarry 
ne spune, făcându-ne semn spre Bocceli: 

— Ia uitaţi-vă la el cum mănâncă! Aţi mai văzut pe cineva 
care să nu aibă poftă de mâncare după şapte zile de beci? 

Fără să piardă firul naraţiei prietenului nostru, George 
Sarry nu-l slăbise totuşi nici un moment din ochi pe Bocceli. 
Pretindea că nu mânca tocmai ca un înfometat şi că se 
străduia să înghită fiecare lingură pe care o ducea la gură. 
De aci trăgea concluzia că Bocceli minţise şi că nu fusese la 
beci. Mai întâi, suspiciunea lui Sarry, mergând atât de 
departe încât să nu menajeze nici măcar pe un om care 
pătimise o săptămână întreagă în beci, ne-a indignat. La 
insistenţele lui, ne-am lăsat totuşi înduplecaţi să privim un 
timp printre paturi, în direcţia lui Bocceli şi să îl observăm 
cum mănâncă. Am sfârşit şi noi prin a constata că Bocceli 
manifesta o vădită lipsă de poftă de mâncare şi că părea să 
se silească să înghită fiecare lingură de arpacaş pe care o 
băga în gură. A trebuit să-i dăm dreptate lui Sarry şi să 
recunoaştem că spiritul lui de observaţie nu îl înşelase, dar 
din simplul fapt că Bocceli nu mânca hulpav, nu se putea 
trage concluzia pe care o trăgea el. Parcă pentru a 
demonstra inutilitatea discuţiei noastre, Bocceli însuşi ne-a 
servit, în acel moment, argumentul care i-a pus capăt. Şi-a 
pus gamela de-o parte şi, spunându-le celor din imediata lui 
apropiere că se simte rău, s-a întins pe pat. Avea figura 
crispată de suferinţă şi îi ieşiseră broboane de sudoare pe 
frunte. Cu respiraţia grea şi sacadată şi ţinându-se cu 
mâinile de abdomen, le explica celor ce încercau să-i vină în 
ajutor că avusese încă pe când se afla în beci o criză de ficat 
şi că, probabil, imprudenţa ce o făcuse de a mânca prea 


mult arpacaş, îi stârnise din nou durerile. Stând întins în 
pat, spera să se calmeze. Vecinii de pat i-au pus o batistă 
udă pe frunte şi l-au lăsat să se liniştească. Dar n-au trecut 
nici câteva minute şi Bocceli s-a ridicat din pat, 
congestionat la faţă şi s-a repezit spre colţul unde era 
tineta, simțind nevoia să vomite. După ce s-a uşurat, epuizat 
de efort, s-a reîntors la patul lui. În aceeaşi clipă, G. Sarrya 
ţâşnit ca o panteră de lângă noi şi din câteva salturi a fost 
lângă tinetă. Bocceli nici un apucase să se întindă din nou 
pe pat, când George Sarry a ridicat capacul tinetei şi-a 
exclamat triumfător: 

— Fraţilor! Aţi mai văzut macaroane să facă rău la ficat? 

După un moment de stupoare, ne-am apropiat cu toţii de 
tinetă. Nu mai era nici un dubiu. Nici de data asta, pe 
George Sarry nu-l înşelaseră simţurile! De când ne aflam în 
penitenciarul din Piteşti, în alimentaţia noastră nu 
apăruseră niciodată macaroane sau orice fel de alte paste 
făinoase. Bocceli n-a schiţat nici o încercare de justificare. 
De altfel, nici n-ar fi găsit pe nimeni să-l asculte, după cum 
nu s-a mai găsit nimeni de aici înainte să-i mai vorbească. 

31) Vasile Boaru. Ardelean. Fost aviator civil. Condamnat 
în acelaşi lot cu Titi Coşereanu. Cu fizicul lui atletic se 
remarcase prin forţa lui excepţională la mina de la Baia 
Sprie. Tot acolo şi-a câştigat reputaţia de bun camarad, 
dând dovadă de curaj şi solidaritate în toate împrejurările 
grele. 

32) George Boian. Vărul meu de care mă despărţisem în 
iarna 1952, în Jilava, când eu fusesem trimis cu duba la 
mina de la Cavnic iar el la Aiud. Luasem legătura cu el, prin 
mijloacele noastre clandestine de comunicaţie, de cum 
ajunsesem în Piteşti, dar au mai trecut aproape trei ani, 
până ce hazardul unei mutări ne-a adus în aceeaşi celulă. 
Aflasem că era grav bolnav şi că fusese operat în ultimul 
moment de o ocluzie intestinală, la spitalul închisorii Aiud. 
Continua şi în Piteşti să facă periodic ocluzii, fiind de fiecare 
dată pe punctul de a nu supravieţui din cauza unei extreme 


slăbiciuni, dar dând de fiecare dată dovadă de o vitalitate şi 
o rezistenţă neaşteptată. 

33) Puiu Berariu. Bucovinean de origine. Stabilit în 
Bucureşti, unde în momentul arestării era avocatul (nu mai 
ţin minte exact) legaţiei ameri-cane sau austriece. 

34) Bunea de Witt. Condamnat într-unul din primele mari 
procese de aşa-zis spionaj, după instaurarea regimului 
comunist. Dacă nu mă înşel, în acelaşi lot fuseseră 
condamnate şi surorile Samueli. Soţia lui, Eleonora de Witt, 
condamnată şi ea, a murit în închisoare. Pe Bunea nu l-am 
întâlnit niciodată în timpul detenţiei, în schimb l-am 
cunoscut prin 1973 sau 1974 în Munchen. 

35) Balint..., Ţăran ungur din Ardeal. Suporta închisoarea 
cu un calm desăvârşit şi era de o discreţie şi bună-cuviinţă 
rară. Chiar şi în celulele mici, unde spaţiul de mişcare era 
extrem de redus, aproape că nu-i simţeai prezenţa. Cu 
toate că ştia foarte prost româneşte, stăteam deseori de 
vorbă cu el. Se bucura să-mi povestească, amintindu-şi de 
acasă. 

36) Bota... Nu l-am cunoscut personal, dar ţin minte că era 
notar într-o localitate din Ardeal. 

37) Dan Brătianu. Nici cu el nu m-am întâlnit niciodată cât 
am stat în Piteşti. Ajungând în Germania, am aflat că şi ela 
reuşit să plece din ţară, după eliberarea din închisoare. S-a 
stabilit în Elveţia. 

38) Belu... Era foarte înalt şi extrem de slab. Fusese 
condamnat ca mason. Se spunea că avea gradul 33. 

39) Benţe Aurel. Inginer petrolist. Era un om blând şi 
onest, iubit de toţi cei cu care a stat în celulă. 

40) Gică Benţe. Nepotul celui de mai înainte, şi el inginer. 
Spre deose-bire de unchiul lui, nu se bucura de simpatie. 
Nu numai din cauza caracterului dificil pe care îl avea, dar 
mai ales din pricina reputației proaste pe care şi-o făcuse la 
Baia Sprie. Cei care fuseseră cu el la mină pretindeau că 
întreţinuse relaţii cu ofiţerul politic. Alţii ziceau că fusese 
sub influenţa nefastă a vărului lui, Ducu Ciocâlteu, care, 


având o perso-nalitate mai puternică, îl domina cu geniul lui 
rău. Chiar dacă în Piteşti s-a comportat corect, era în 
general antipatizat pentru firea lui nesuferită şi certăreaţă. 

41) Chiselicescu... Fusese colonel în vechea armată 
română. Modest şi liniştit. Gata oricând să vină în ajutorul 
neputincioşilor, cu toate că el însuşi era slab şi departe de a 
fi voinic. Se oferea totdeauna să cârpească şi să coasă 
cămăşile şi hainele celor mai bătrâni, cu vederea slăbită, 
chinuindu-se la rândul lui, fiindcă nici pe el nu-l mai ajutau 
ochii. 

42) Ciobanu. Fost colonel. După 23 august 1944, în timpul 
luptelor din Ardeal, când armata română întorsese armele 
împotriva fostului aliat de până atunci, trece, împreună cu 
generalul Chirnoagă şi o parte din trupele de sub comanda 
sa, de partea nemților. În Germania, generalul Chirnoagă 
iniţiază recrutarea de voluntari printre prizonierii români 
din lagăre, pentru constituirea unei armate naţionale, care 
să lupte mai departe alături de nemți, împotriva armatei 
roşii. În timpul acestei operaţii, colonelul Ciobanu intră în 
conflict cu generalul Chirnoagă şi după scurtă vreme se 
reîntoarce în ţară, unde este arestat, judecat şi condamnat 
la muncă silnică pe viaţă. N-am făcut până aici decât să 
redau pe scurt cam tot ceea ce îmi amintesc din versiunea 
povestită chiar de colonelul Ciobanu. Fac această menţiune, 
fiindcă atât persoana cât şi acţiunile colonelului Ciobanu au 
fost mereu controversate. De talie mijlocie şi uscăţiv de felul 
lui, subalimentaţia din închisoare nu părea să-i fi afectat 
prea mult fizicul. Figura rasată, cu trăsături regulate şi de o 
fineţe aproape feminină, l-ar fi făcut atrăgător la înfăţişare. 
Toată armonia feţei era însă stricată de expresia rea a gurii 
tivite, cu buze sub-ţiri şi de privirea rece şi tăioasă a ochilor. 
Element strălucit în şcoală cu studii militare excepţionale, 
se dovedise un ofiţer de stat major eminent, iar războiul nu 
făcuse decât să-i confirme temeinicia pregătirii militare şi 
să-i scoată şi mai mult în evidenţă calităţile cu care era 
dotat. Cu o judecată rece, ajutat de o memorie 


impresionantă, la care se adăugau perseverenţa şi puterea 
de muncă împinse până la fanatism, îşi făcuse reputaţia de 
a găsi în cele mai dificile situaţii soluţia cea mai eficace. 

Am auzit aceste aprecieri de la toţi ofiţerii superiori, 
colonei şi generali, care se găseau în Piteşti şi care îl 
cunoscuseră în activitatea lui din cadrul Statului major. Le- 
am auzit chiar de la cei care nu-l puteau suferi şi pot spune 
că erau majoritatea. Cred că modelul lui Ciobanu era însuşi 
mareşalul Antonescu, singurul ofiţer din armata română pe 
care îl lăuda fără rezerve. Conştient de valoarea lui, le 
găsise tuturor celorlalţi cusu-ruri şi de cele mai multe ori nu 
pe nedrept. lar dacă nu le putea reproşa defecte 
profesionale, îi sfida de pe un teren pe care era într-adevăr 
inata-cabil: cel al inerentelor mici slăbiciuni omeneşti, 
pentru care nu avea nici cea mai mică înţelegere. De o 
sobrietate aproape ascetică, colonelul Ciobanu nu fuma, nu 
bea, nu juca cărţi, iar despre femei nu l-am auzit vorbind 
niciodată. În închisoare se limita strict la raţia lui de 
alimente, refuzând orice fel de supliment, fie că i-l oferea un 
camarad bolnav care nu-şi putea mânca porţia, fie că venea 
de la gardian, care uneori distri-buia la rând restul de 
mâncare rămas în hârdău după împărţirea mesei. Colonelul 
Ciobanu era imun la orice tentaţie şi de o insensibilitate 
senti-mentală care te înfiora, chiar dacă o justifica raţional, 
cu argumente de o logică irefutabilă. Convins de 
superioritatea lui, stătea în general retras şi tăcut la patul 
lui, într-o atitudine de rezervă dispreţuitoare. Rece şi 
distant cu cei din jurul lui. Când totuşi se lăsa angajat în 
vreo discuţie, afecta o politeţe atât de ostentativă, încât 
semăna mai mult a aroganță. 

Toţi cei care l-am cunoscut am rămas, însă cu neta 
impresie că, sub această mască a omului rece, lipsit de 
sentimente şi care nu se voia con-dus decât de rațiune, 
colonelul Ciobanu îşi ascundea singura patimă care îl 
rodea: o ambiţie nemăsurată! Unii îi găseau chiar o nuanţă 
paranoică. Deşi profund antipatic ca om, colonelul Ciobanu 


rămâne unul din perso-najele interesante din închisoarea 
Piteşti. Atitudinea lui faţă de adminis-traţie se baza pe 
principiul: nici un fel de relaţii. Şi asta în cel mai strict sens 
al expresiei. Nu cerea nimic, nu reclama nimic, nu se 
plângea de nimic. Pe scurt, nu stătea de vorbă. Numai când 
se întâmpla să ni se veri-fice dosarele şi să ni se ceară 
datele personale, răspundea laconic, înşi-rând: nume, 
prenume, data şi locul naşterii şi condamnarea. Când 
deţinu-ţii din Piteşti au decis să intre în grevă, pentru a 
protesta împotriva regi-mului la care erau supuşi şi a cere 
drepturile elementare de supravieţu-ire, colonelul Ciobanu 
a refuzat să participe, din două motive. Mai întâi, deoarece 
considera acţiunea inutilă şi, în al doilea rând, fiindcă nu 
voia să ceară administraţiei nimic şi nu voia să stea de 
vorbă cu ea. Despre colonelul Ciobanu va mai veni vorba în 
cursul povestirii mele. 

43) Colonelul Coslovski. Moldovean din Bacău. Un om tare 
blând, dar extrem de timorat. 

44) Avocatul Coslovski. Fratele celui de mai înainte. Pe cât 
era primul de calm şi împăciuitor din fire, pe atât era 
avocatul de vioi şi combativ. De pe urma bătăilor din 
anchetă, rămăsese cu gâtul anchilozat. Era nevoit să se 
întoarcă cu tot corpul, ca să se uite în stânga sau în dreapta 
şi să se aplece pe spate, ca să privească în sus. Făcuse 
parte, ca şi fratele lui, dintr-un lot numeros, judecat în 
cadrul unui proces, căruia i se făcuse multă publicitate 
propagandistică, pentru a arăta cum puterile occidentale 
încearcă să submineze regimul, sprijinind acţiuni de spionaj 
pe teritoriul ţării. Ancheta întregului grup fusese extrem de 
dură. Ajuns la proces, Coslovski s-a adresat din boxă 
completului de judecată, denunţând barbaria metodelor 
folosite de Securitate pentru a smulge de la anchetați 
declaraţii inexacte. Pe neaşteptate şi înainte de a putea fi 
împiedicat, Coslovski şi-a scos cămaşa şi pantalonii, 
arătându-şi spatele plin de răni şi contuzii, urmare a 
torturilor suferite. Pentru incidentul provocat în instanţă, 


avea să fie răsplătit la sfârşitul procesului, când s-au 
pronunţat sentinţele. Cu toate că acuzaţiile reţinute 
împotriva lui îi stabiliseră un rol minor în cadrul activităţii 
subversive şi de spionaj, de care erau învinuiți ceilalţi 
membri ai grupului, Coslovski a fost condam-nat la moarte, 
ca şi cei trei acuzaţi principali. Aceştia din urmă şi anu-me: 
Liciu (care, după cât îmi amintesc, cred că era avocat), 
colonelul Tetorian şi actorul Marcel Emilian au fost 
executaţi. Coslovski, în schimb, a fost grațiat, comutându-i- 
se sentinţa în muncă silnică pe viaţă... Dar, după ce, mai 
întâi, a fost ţinut mai bine de doi ani, în celula 
condamnaților la moarte din Jilava. 

45) Comandorul Copaciu. Ofiţer de marină. Nu l-am 
cunoscut personal. După eliberarea din închisoare, a reuşit 
să plece în străinătate, stabilin-du-se în Franţa, unde a fost 
angajat la un institut de cercetări ocea-nografice. 

46) Comandorul Condeescu. N-am stat niciodată cu el în 
celulă, dar îmi amintesc şi acum de figura lui ca şi dea 
altora, pe care îi vedeam pe fereastră când erau scoşi la 
plimbare, în curtea închisorii. Într-o iarnă, Condeescu a fost 
pedepsit cu zece zile de izolare în beci. Gardianul îi făcuse 
raport pentru nerespectarea regulamentului, adică pentru 
unul din obişnuitele motive pentru care se luau asemenea 
măsuri: cusut, privit pe fereastră, scris pe săpun etc. După 
câteva zile de stat în frigul din beci şi de dormit direct pe 
betonul îngheţat, Condeescu s-a îmbolnăvit. Simţindu-se 
rău şi având febră mare, i-a cerut gardianului să-l ducă la 
doctor. I s-a răspuns că în timpul executării pedepsei de 
„izolare”, deţinuţii n-au dreptul la îngrijire medicală. A doua 
zi, văzându-l că nu se mai scula de jos, gardianul a raportat 
totuşi cazul ofițerului de serviciu, acesta anunţându-l la 
rândul lui pe ofiţerul politic. 

Locotenentul-major Lupu s-a deplasat în beci şi, după ce a 
constatat starea în care se afla Condeescu, a dat ordin 
gardianului ca deţinutul să fie dus la cabinetul medicat 
imediat după expirarea celor zece zile de pedeapsă. Două 


zile mai târziu, comandorul Condeescu a murit. Toate 
aceste amănunte le-am aflat de la plantonul, deţinut de 
drept comun, însărcinat cu golitul tinetei şi adusul mâncării, 
o dată la trei zile, celor pedepsiţi în beci. 

47) Vasile Ciobanu. Fost în aviația civilă. Unul din piloţii cu 
renume ai societăţii „Lares”. Fusese condamnat la moarte, 
împreună cu prietenul lui Niki Vâlsan, în procesul de 
spionaj, zis al „Nunţiaturii” de la Bucu-reşti. Ulterior li se 
comutaseră pedepsele la muncă silnică pe viaţă. 

48) Kiazim. Cetăţean turc. Fusese şi el condamnat în 
procesul „Nunţia-turii” şi apoi trimis la Baia Sprie. A fost 
eliberat prin 1955 sau 1956, în urma decretului de 
grațiere, prin care au fost puşi în libertate şi repatriați 
deţinuţii politici cu cetăţenie străină. 

49) Vasile Cojocaru. Fusese în timpul războiului şoferul 
fostului minis-tru Tătăranu, iar după 1944, şoferul lui Titel 
Petrescu, preşedintele Par-tidului social-democrat. După 
arestarea lui Titel Petrescu, având un cunoscut printre 
paznicii arestului din subsolul Ministerului de Interne, a 
reuşit, prin intermediul acestuia, să stabilească o legătură 
între fostul lui stăpân, care se afla în anchetă la Ministerul 
de Interne, şi doamna Titel Petrescu. După un număr de 
scrisori schimbate în ambele sensuri între soţii Petrescu, 
gardianul a fost prins cu corespondenţa asupra sa şi 
arestat. În urma anchetei, a ieşit la iveală filiera prin care 
erau transmise scrisorile şi Vasile Cojocaru a fost şi el 
arestat. Judecat şi condamnat, ajunsese la minele de plumb 
de la Baia Sprie, unde se dovedise un excelent camarad. 
Era iubit de toţi, pentru caracterul lui şi probitatea lui 
exemplară. Lipsit de orice fel de complex de inferioritate 
faţă de numele sonore, titlurile, gradele sau nivelul de 
cultură al camarazilor lui din închisoare, Vasile Cojocaru 
era instinctiv atras numai de valoarea mora-lă a celor cu 
care împărțea celula. Un bun simţ natural îl făcea să 
recunoască şi să respecte numai ierarhia acelora care 
răspundeau acestui criteriu de selecţie. Niciunul dintre noi 


nu era scutit de ironia lui muş-cătoare, ori de câte ori 
decela cea mai mică manifestare de egoism, laşi-tate sau 
necinste. Minte vioaie şi limbă ascuţită, era întotdeauna 
gata la o glumă prietenească, dar tot aşa de prompt, când 
se ivea ocazia, tre-cea la persiflaj sau devenea caustic şi 
batjocoritor, fără să menajeze pe nimeni. Cu administraţia 
ducea o luptă de hărţuială permanentă, care l-a costat 
multe zile de beci şi carceră. Pitorescul jargonului golănesc 
de şofer de Bucureşti, fără a fi câtuşi de puţin ordinar, 
dădea o deosebită savoare intervențiilor lui Vasile Cojocaru. 
În 1956, cândTitel Petrescu şi-a răscumpărat libertatea, 
dând acea declaraţie prin care regimul căuta să obţină o 
legimitate în ochii lumii social-democrate din Occident, 
Vasile Cojocaru a fost şi el eliberat. 

50) Cioloboc. Avocat din Făgăraş. Condamnat pentru 
complicitate cu unul din grupurile de români din exil, 
paraşutat în regiunea lui. 

51) Constantinidi. Grec din Constanţa. 

52) Dan Chirovici. Inginer, specializat în construcţii navale. 

53) Cristodulo. Inginer petrolist. Avea glaucom la amândoi 
ochii şi îşi pierdea treptat vederea. În decursul anilor 
petrecuţi în Piteşti, de câte ori primeam inspecția unui 
personaj mai important din Ministerul de Interne, fie civil, 
fie militar, Cristodulo cerea să i se aprobe un „vorbi-tor” cu 
familia, pentru a-şi mai putea vedea o dată cei doi copii, 
înainte de a orbi complet. Dorinţa nu i-a fost împlinită şi, în 
1964, Cristodulo a ieşit din închisoare susţinut şi condus pe 
drumul de întoarcere acasă de foştii lui camarazi, eliberaţi 
odată cu el. 

54) Tolo Cruceanu. Fost membru al corpului consular. 

55) Ciupercescu. Inginer. Fusese şeful unui serviciu din 
Direcţia Căilor Ferate. Se spunea că îşi datora cariera 
influenţei francmasoneriei, al cărui membru era. Era 
obsedat de ideea că s-ar putea îmbolnăvi şi se purta ca un 
adevărat „bolnav imaginar”, ipohondria lui luând proporţii 
patologice. De câte ori avea ocazia, strângea tot felul de 


medicamente pe care le ascundea în saltea, păstrându-le cu 
avariţie şi refuzând să le dea chiar celor realmente bolnavi, 
care ar fi avut nevoie de ele. El însuşi era perfect sănătos. 
Dacă egoismul lui s-ar fi limitat numai la atât, probabil că l- 
am fi acceptat printre noi ca pe un caz aparte, de bolnav 
psihic. Cum însă dorinţa lui de a câştiga o iluzorie 
bunăvoință a administraţiei fusese interceptată de ofiţerul 
politic, acesta îl scotea din când în când la o aşa-zisă 
anchetă, unde Ciupercescu îl informa despre cele ce se 
petre-ceau în celule! Consecința convorbirilor cu „politicul” 
era, de fiecare dată, pedepsirea deţinuţilor denunţaţi de 
Ciupercescu. Din momentul în care a fost „demascat” ca 
turnător, Ciupercescu nu s-a mai bucurat de înţelegerea şi 
compasiunea nimănui. 

56) Fred Cerchez. Unul din membrii de frunte ai grupului 
de francma-soni din închisoarea Piteşti. Avea gradul 33. 

57) Radu Cioculescu. Am stat în două rânduri cu el în 
aceeaşi celulă. Cu toate că apreciat pentru inteligenţa şi 
memoria lui excepţională, unii mai susceptibili nu-l 
simpatizau din cauza glumelor lui muşcătoare şi a tonului 
sarcastic cu care îşi irita adversarii de idei, în discuţiile 
politice pe care le purta. Sub aparențele cinismului şi 
virulenţei spiritului lui critic, Cioculescu ascundea însă o 
sensibilitate sufletească pe care nu i-o puteai bănui. Cred că 
acestei înclinații sentimentale disimulate îi dato-ram şi 
simpatia specială ce mi-a arătat-o. Mai întâi fiindcă îl 
cunoscuse pe tatăl meu, dar mai ales în amintirea lui Mihai 
Miloteanu, unchiul lui, care îl crescuse când rămăsese orfan 
şi care fusese unul din cei mai buni prieteni ai tatălui meu. 
Radu şi Şerban, cei doi fraţi Cioculescu, copilă-riseră în 
Turnu Severin, împărţindu-şi timpul de joacă între casa 
unchiu-lui lor şi casa şi curtea bunicului meu. Radu 
Cioculescu fusese membru al Partidului Naţional Ţărănesc, 
vederile lui politice plasându-l mai degrabă în aripa stângă 
a partidului. Totodată era şi membru al masone-riei. Cred 
că era prin 1956, când, în urma unei mutări, am ajuns 


pentru prima oară cu el în aceeaşi celulă. Am fost atunci 
martorul unui eveni-ment cu totul excepţional. Cazul a fost 
unic în închisoarea din Piteşti. 

Întruna din zile, ofiţerul de serviciu, deschizând uşa 
celulei, i-a spus lui Radu Cioculescu să-şi pună haina şi să-l 
urmeze. Până aici, nimic deose-bit. Se mai întâmpla ca, din 
când în când, câte un ofiţer din Ministerul de Interne să se 
deplaseze la Piteşti, pentru un supliment de anchetă, fără 
să se mai procedeze la transferarea deţinutului în cauză, la 
Bucureşti. Ne-a intrigat însă faptul că, prin uşa 
întredeschisă, l-am zărit pe coridor pe Lupu, ofiţerul politic, 
şi pe deţinutul de drept comun care în acea vreme 
îndeplinea oficiul de frizer. După ieşirea lui Cioculescu din 
cameră, ascultând la uşă, am auzit cum Lupu i-a spus 
frizerului să-l bărbierească. În mod obişnuit, eram 
bărbieriţi o dată pe săptămână şi, atunci, toţi în aceeaşi zi. 
Trecuseră trei sau patru zile de la ultima vizită a frizerului 
şi bărbile ne crescuseră suficient de mari, pentru a scoate 
mai mult în evidenţă înfăţişarea noastră şi aşa destul de 
mizerabilă. Cum pentru a fi duşi în faţa anchetatorului, 
deţinuţilor nu li se rădea barba, aplicarea acestui tratament 
special în cazul lui Cioculescu ne-a dat de bănuit că se 
întâmpla ceva neobişnuit. Chiar la întoarcerea lui, după 
vreo jumătate de oră, tot n-am aflat imediat explicaţia. Când 
gardianul l-a introdus în celulă, primele vorbe rostite de 
Cioculescu, cu vocea strangulată de emoție, au fost: 

— Nu mă întrebaţi nimic. Lăsaţi-mă, vă rog, un moment 
singur. După aceea vă voi spune tot! Văzându-i expresia 
profund tulburată, i-am respectat dorinţa şi l-am lăsat să se 
liniştească. În timp ce se plimba de colo până colo, în micul 
spaţiu din faţa uşii pe care-l lăsasem liber, retrăgându-ne pe 
la paturile noastre, îl priveam cu o nedumerire crescân-dă. 
Cioculescu plecase din celulă cu boneta lui de zeghe în cap, 
iar acum, observasem că purta o bască bleumarin! Părea 
chiar nouă. Oricum, era imaculată şi distona strident, ca un 
corp străin, cu toate celelalte obiecte vestimentare din jur, 


uzate, petecite, cu culorile spălă-cite şi de o curăţenie 
dubioasă. 

În fine, Cioculescu şi-a întrerupt plimbarea şi s-a aşezat pe 
pat. A mai stat un timp pe gânduri, cu capul în mâini şi 
deodată, fără altă intro-ducere, cu vocea încă alterată, ne-a 
spus: 

— Am vorbit cu fratele meu Şerban, a venit să mă vadă! 

Şi, după o pauză, ne-a povestit: 

Lupu asistase la bărbieritul lui pe coridor şi apoi îl dusese 
într-un birou, unde, după ce-l poftise să stea jos (ceea ce 
Cioculescu refuzase), îl anunţase despre ce era vorba. 
Fratele lui, Şerban Cioculescu, primise autorizaţia 
Ministerului de Interne să-l viziteze. Lupu l-a avertizat, 
apoi, că întrevederea va fi scurtă şi că îi este interzis să 
pună întrebări cu caracter politic sau să divulge ceva 
despre condiţiile de detenţie. La prima abatere de la aceste 
indicaţii, convorbirea va fi întreruptă, urmând ca ambii fraţi 
să suporte consecinţele prevăzute de legea „secretului de 
stat”. Singurele subiecte pe care are dreptul să le abordeze 
vor fi: fami-lia şi sănătatea. După ce i-a mai atras o dată 
atenţia că la cea mai mică încercare de a se abate de la 
instrucţiunile primite îşi va agrava nu numai propria 
situaţie, dar va provoca neajunsuri întregii familii, ofiţerul 
politic s-a sculat şi, îndreptându-se spre uşă, i-a spus să-l 
urme-ze. Au pătruns într-o cameră, având ca singur 
mobilier, două scaune, aşezate în cele două extremităţi ale 
încăperii, la o distanţă de trei-patru metri unul de altul. Pe 
unul din ele era deja aşezat Şerban. În spatele lui, stătea în 
picioare un sergent. Pe celălalt, lângă care de asemenea 
stătea un sergent, i s-a făcut semn lui Radu să se aşeze. 
Lupu a făcut apoi câţiva paşi spre mijlocul camerei, 
alăturându-se altor doi ofiţeri prezenţi, postându-se toţi trei 
în aşa fel în spaţiul liber dintre cele două scaune care 
stăteau faţă în faţă, încât ocupanţii lor să se poată vedea. O 
poziţie asemănătoare cu cea a arbitrilor de la meciurile de 
tenis, care, fără să împiedice jocul, pot totuşi supraveghea 


mişcările celor doi jucători. Prima decizie a acestor arbitri 
în varianta M. A. |. A fost să le interzică celor doi fraţi să se 
apropie unul de altul, pentru a se îmbrăţişa sau a-şi da 
măcar mâna. Cu toate că nu se văzuseră de ani de zile, 
dialogul s-a înfiripat greu. Emoţionaţi de neaşteptata 
revedere şi totodată stingheriţi de prezenţa cerberilor care 
violau intimitatea momentului, niciunul, nici altul nu-şi 
puteau găsi cuvintele de început. Primul a rupt tăcerea 
Radu, informându-se de soarta diverşilor membri ai familiei. 
Şerban răspundea cântărindu-şi vizibil vorbele, pentru a se 
păstra în limitele instructajului care cu siguranţă i se făcuse 
şi lui, înainte de întrevederea cu frate-su. 

În anii de când se afla în închisoare, Radu aflase prin 
diferiţi alţi deţinuţi arestaţi după el că Şerban îşi asigura cu 
greu traiul de zi cu zi, fiind supus unei constante persecuții 
şi neputând obţine nici un serviciu. Întrebându-1, deci, 
despre situaţia lui personală, Radu a fost la început plăcut 
surprins să afle că Şerban fusese între timp reprimit în 
învăţământ şi că deţinea o catedră la Universitatea din Iaşi. 
Imediat, însă, a urmat a doua întrebare, foarte directă, în 
stilul specific al lui Radu: 

— Şi ce a trebuit să faci pentru asta? 

Nefericitul răspuns dat de Şerban a răcit brusc atmosfera 
întrevederii, care abia începuse să se dezgheţe. Pus în 
situaţia delicată de a răspunde întrebării brutale a 
intransigentului lui frate, Şerban nu s-a mulţumit să-i dea 
lămurirea cerută pe scurt sau într-o formulare mai abilă, 
pentru a trece apoi la alt subiect şi a-i devia astfel atenţia 
lui Lupu, care păruse să fi simţit că dialogul celor doi fraţi 
tindea să iasă din cadrul prescris. Şerban a început prin a-i 
demonstra că nu trebuie să mai judece lucru-rile prin 
prisma atmosferei în care trăise până la arestarea lui. 
Situaţia de acum, din ţară, era cu totul alta. Era complet 
schimbată în bine. Regi-mul imprimase un nou curs, mai 
liberal, în toate domeniile de activitate. Valorile culturale 
erau acum recunoscute iar intelectualii se bucurau de o 


justă preţuire, munca şi opera lor nemaifiind afectate de 
criteriul politic. Reţin exact din relatarea lui Radu cuvintele 
cu care Şerban şi-a încheiat tirada şi le reproduc întocmai: 

— Acum, de la catedră se poate preda ştiinţă pură! 

Mai mi-amintesc din relatarea lui Radu că Şerban i-a spus 
că fusese ajutat să obţină autorizaţia de a-l vizita de câţiva 
vechi prieteni, al căror trecut de luptă pentru „libertate şi 
progres” le era acum recunoscut şi apreciat. Printre ei l-a 
numit pe Vladimir Streinu. Ajuns la acest punct, ofiţerul 
politic l-a întrerupt, anunţându-l că timpul prevăzut 
întrevederii se scursese. Sculându-se de pe scaun, Şerban i- 
a cerut permisiunea să-i dea fratelui său basca pe care o 
purta. După o scurtă ezitare, Lupu şi-a dat consimţământul. 
S-a apropiat de Şerban, i-a luat basca din mână şi, după ce 
a examinat-o pe toate părţile, s-a îndreptat spre Radu şi i-a 
înmânat-o. Nici la despărţire, fraţii n-au avut voie să se 
apropie unul de altul. Şerban şi-a luat rămas bun tot de la 
distanţă, încheind cu cuvin-tele: 

— Voi încerca să obţin cât mai curând o nouă autorizaţie 
ca să te pot vedea! 

Radu Cioculescu, care se îndrepta deja spre uşă, însoţit de 
unul din gardieni, a răspuns scurt: 

— Mai bine nu! 

De la vărul meu George Boian, care se cunoştea din 
tinereţe, cu Ciocu-leştii ştiam cât de strânse erau legăturile 
de afecţiune care îi uneau pe cei doi fraţi. Tot de la elam 
aflat câtă durere i-a pricinuit lui Radu între-vederea cu 
fratele lui. Trecuse o bună bucată de vreme de la vizita lui 
Şerban, când Radu, întâlnindu-se cu George Boian, în 
aceeaşi celulă, i s-a destăinuit. Pe de o parte, îşi reproşa 
cruzimea cu care îi dăduse de înţeles lui Şerban că nu 
doreşte să-l mai revadă, iar pe de altă parte, nu-l putea 
ierta pentru dureroasa decepţie ce i-o pricinuise când, 
vorbindu-i despre situaţia de afară, se înjosise într-atât, 
încât să-i facă tocmai lui şi tocmai în împrejurările acelea 
apologia regimului. Trei sau patru ani mai târziu, Radu 


Cioculescu avea să moară în închisoare, fără să-şi mai fi 
revăzut fratele. Peste alţi zece ani, în vara lui 1964, la 
câteva zile după eliberarea mea din închisoare, m-am 
întâlnit pe stradă, în Bucureşti, cu Şerban Cioculescu. Am 
stat de vorbă plimbându-ne mai bine de o jumătate de oră 
în sus şi în jos pe bulevard, între fostele cinematografe ARO 
şi Scala. Şerban era atunci directorul Bibliotecii Academiei. 
I-am povestit despre cele două perioade în care împărţisem 
celula cu Radu şi despre viaţa de zi cu zi din închisoare. 
Şerban mi-a cerut să-i dau toate amănuntele de care îmi 
puteam aminti. Voia să ştie cum suportase rigorile detenţiei, 
cum rezistase din punct de vedere fizic la toate priva-ţiunile 
şi dacă îşi păstrase intacte moralul şi robustul lui optimism. 
I-am istorisit tot felul de episoade, scene şi discuţii ce 
avuseseră loc în celu-lele noastre, din care să-şi poată face 
o imagine cât mai exactă despre mediul în care Radu 
Cioculescu îşi trăise ultimii ani ai vieţii şi despre starea lui 
de spirit în acea epocă. 

La un moment dat, Şerban m-a întrebat: 

— Erai cu el în celulă când am obţinut autorizaţia să-l 
vizitez? 

— Da! l-am răspuns. 

— V-a povestit în ce condiţii s-a desfăşurat întrevederea 
noastră? 

— Da. Ne-a spus că n-aţi putut vorbi decât foarte puţin şi 
numai sub atenta supraveghere a politrucului închisorii. 

Şi, fără să arăt vreo ezitare, am continuat: 

— Radu s-a întors în celulă foarte emoţionat şi, câtă vreme 
a mai stat în închisoarea din Piteşti, nu s-a mai despărţit de 
basca primită de la dumneata cu acea ocazie. 

Mai mult, nu m-a lăsat inima să-i spun. 

58) Andrei Chrisoghelos (Dodo). Inginer chimist. Cu toate 
că la Politehnică studiase chimia, n-a lucrat niciodată în 
domeniul în care se specializase. Îşi începuse cariera la 
Societatea de telefoane; demon-strând, încă de tânăr, pe 
lângă priceperea tehnică, şi un excepţional spirit de 


organizare. Totodată, devenind mai târziu de sine stătător, 
s-a dovedit un om de afaceri cu însuşiri deosebite. Un 
dezvoltat spirit de iniţiativă, perseverenţa cu care îşi 
urmărea țelul propus şi ideile lui îndrăzneţe, i-au asigurat 
succesul în mai toate întreprinderile şi totodată câştiguri 
foarte mari. Optimismul lui nemăsurat îl făcea imun la 
efectele eşecu-rilor. Dodo nu cunoştea decepţia sau 
deprimarea. În schimb, suferea de un veşnic neastâmpăr, 
mintea lui efervescentă fiind mereu în căutarea a tot felul 
de soluţii practice la problemele cu care era confundat în 
viaţă, fie afară, fie în închisoare. Dodo era dotat prin 
excelenţă cu calităţile specifice oamenilor născuţi să fie 
inventatori. Până şi în condiţiile de detenţie, nu şi-a dezis 
aptitudinile, imaginând şi punând în aplicare o sumedenie 
de procedee, care de care mai năstruşnice, menite să ne 
suplinească lipsurile şi să ne satisfacă nevoile cele mai 
stringente, pri-vind alimentaţia, îmbrăcămintea, îngrijirea 
medicală şi, mai ales, reţea-ua de transmitere a 
informaţiilor. Despre toate acestea voi aduce aminte, atunci 
când voi ajunge la perioada în care am stat împreună în 
aceeaşi celulă. 

După 23 august 1944, Dodo Chrisoghelos obținuse 
reprezentanța firmei de automobile Ford, pentru România. 
În această calitate, s-a făcut repe-de suspect în ochii 
regimului, fiind îndeaproape supravegheat pentru 
contactele lui cu oamenii de afaceri străini, cu firmele şi 
băncile din Occident. Încă din 1947-48, a început să fie 
şicanat. Pe acea vreme însă, samavolnicia nu făcea încă 
legea în ţară. Ilegaliattea încă mai avea caracterul de 
„simplu abuz”. Pe de altă parte, în cadrul Securităţii mai 
funcționau încă oameni ai fostei Siguranţe a statului, care, 
chiar dacă se pretau acum la executarea unor ordine 
abuzive, o făceau cu o oarecare moderație, mai păstrând 
încă rămăşiţele unui respect pentru legalitate. Datorită 
acestei situaţii, Dodo era deseori invitat să se prezinte la 
Pre-fectura poliţiei, numai pentru câteva ore, spre a 


răspunde unor întrebări sau cel mult reţinut câte o zi-două, 
pentru o anchetă mai lungă. 

Anchetatorul îşi îndeplinea atribuţiile, nedepăşind limitele 
unui inte-rogatoriu civilizat, uzând, pentru a obţine 
destăinuirile celui anchetat, numai de insistenţă şi abilitate. 
La unul din aceste interogatorii, într-un birou din fosta 
clădire a „Prefecturii poliţiei”, anchetatorul îl încunoş- 
tiinţase că autorităţile erau informate că avea bani depuşi 
în străinătate, spunându-i şi numele băncii din Elveţia, unde 
avea contul. 1 se cerea să recunoască şi să divulge numărul 
contului. După un timp de insistenţe fără succes, 
anchetatorul a încercat să-l intimideze, spunându-i că, dacă 
refuză să recunoască, va fi nevoit să-l reţină în stare de 
arest. Apoi, sperând să producă un mai mare efect asupra 
anchetatorului, a adăugat: 

— Depinde de dumneata, dacă vrei să pleci mai devreme 
sau mai târziu acasă. Noi nu ne grăbim. Avem timp. Te las 
să te gândeşti şi să alegi. Mă voi întoarce peste un timp, ca 
să-mi spui ce ai hotărât! 

Şi ofiţerul a părăsit biroul, lăsându-l pe Dodo singur, să se 
gândească. După ce uşa s-a închis, Dodo n-a stat mult pe 
gânduri. S-a repezit la telefonul de pe biroul anchetatorului 
şi a chemat Societatea de tele-foane, unde lucrase ani de 
zile şi cunoştea pe mai toţi funcţionarii. A ce-rut pe 
telefonista de la serviciul de convorbiri internaţionale şi a 
rugat-o să-i dea legătura cu banca din Elveţia. A obținut-o şi 
a vorbit cu directo-rul băncii, căruia i-a spus că doreşte să-i 
fie blocat contul şi ca banii depuşi să nu poată fi ridicaţi de 
nimeni şi sub nici o formă, nici de persoane împuternicite 
cu semnătura lui şi nici chiar în urma vreunei noi dispoziţii 
telefonice din partea lui. Pe scurt, a dat dispoziţie ca banca 
să nu-i verse suma din cont decât lui, când se va prezenta 
personal la ghişeu. De asemenea, orice altă dispoziţie 
telefonică, dată de aici înainte tot de el, să fie considerată 
nulă, deoarece va fi făcută sub constrângere. La scurtă 
vreme după încheierea convorbirii, şi-a făcut apariţia şi 


anche-tatorul. Dodo s-a arătat de data asta mai 
„cooperativ” în convorbire şi, spre satisfacția 
anchetatorului, s-a lăsat înduplecat, recunoscând şi 
existenţa şi numărul contului din Elveţia. Era rândul 
anchetatorului să-şi onoreze promisiunea, lăsându-l să 
plece acasă, ceea ce, spre a-i câştiga încrederea, s-a şi 
grăbit să facă, spunându-i în timp ce-l conducea spre uşă, 
că, în privinţa contului, vor mai sta de vorbă cu altă ocazie. 
Era epoca în care regimul căuta să-i convingă pe cei care 
aveau depozite în bănci, din străinătate să-şi transfere banii 
în ţară. Mijloacele de persua-siune de care uzau organele 
însărcinate cu această misiune pentru a obţine 
asentimentul deponenţilor se opreau şi ele, în acea vreme, 
cel mult la exercitarea unor presiuni şi ameninţări voalate. 

Câteva zile mai târziu, Dodo Chrisoghelos a fost din nou 
invitat la un interogatoriu. De data asta, subiectul a fost 
altul. Despre banii din Elveţia nu s-a mai vorbit. Abia la 
sfârşitul întrevederii, când îl conducea spre uşă, 
anchetatorul i-a spus: 

— Mi-ai făcut-o, domnule Chrisoghelos, cu telefonul pe 
care l-ai dat zilele trecute din biroul meu! A fost însă vina 
mea că te-am lăsat singur! 

Era limpede că telefonul dat de Dodo în Elveţia îi fusese 
semnalat ori de către serviciile care se ocupau cu 
ascultarea convorbirilor internaţionale, ori ieşise pur şi 
simplu la iveală din nota de plată a abonamentului, în care 
erau consemnate convorbirile externe. De câte ori îşi 
amintea de această păţanie, Dodo îşi luase obiceiul să 
exclame cu o prefăcută nos-talgie: 

— Ce vremuri minunate erau atunci! Anchetatorul se 
purta ca, un gentleman, avea fair-play-ul să-şi recunoască 
înfrângerea şi chiar să-l admire pe anchetat, atunci când 
acesta se dovedea mai abil decât el. Cred că această ispravă 
a lui Dodo a rămas celebră, nu numai în rândurile noastre, 
dar şi în analele serviciilor de anchetă. Pe măsură însă ce 
timpul trecea şi regimul se consolida, anchetele îşi 


schimbau şi ele aspectul, devenind tot mai aspre, până ce 
într-o bună zi, prin 1947-48, Dodo Chrisoghelos a fost 
definitiv arestat. 

Şi cu această ocazie, Dodo a încercat un act de răzvrătire, 
vrând să dea de veste că se află în mâinile Securităţii. La 
ridicarea lui de către agenţii Securităţii, nu asistase nici un 
martor, aşa că, pentru familia şi cercul lui de prieteni şi 
cunoscuţi, dispăruse pur şi simplu, fără să lase nici o urmă. 
Până la arestarea lui, dispariţiile de acest fel erau încă 
destul de rare. Abia de aici înainte avea să înceapă epoca 
valurilor succesive de arestări, când lumea avea să se 
obişnuiască să nu-şi mai caute, la Salvare sau la Morgă, 
ruda sau prietenul care nu se mai întorsese acasă sau nu 
mai apăruse a doua zi la serviciu. 

Această incertitudine dispăruse! După ridicarea lui, Dodo 
făcuse un popas de câteva zile într-o casă conspirativă, 
unde fusese supus unui prim interogatoriu. Apoi, se 
hotărâse transferarea lui în arestul subteran al Ministerului 
de Interne. Mutarea lui s-a făcut în plină zi. | s-au pus 
ochelari negri la ochi şi cătuşe la mâini, a fost urcat într-o 
maşină şi aşezat pe canapeaua din spate între doi agenţi, 
care, ca şi şoferul, erau îmbrăcaţi în haine civile. A fost mai 
întâi culcat cu capul în poala unuia din cei doi însoțitori. 
După o bucată de drum prin periferia oraşului, unde se afla 
casa conspirativă, automobilul s-a apropiat de centru. Fiind 
ora prânzului, străzile erau aglomerate şi automobilul era 
nevoit să meargă încet şi uneori chiar să oprească. Pentru a 
evita riscul ca vreun pieton, aruncându-şi ochii în maşină, 
să-şi dea seama ce fel de pasager transporta, agenţii 
Securităţii au schimbat tactica. 

I-au spus lui Dodo să se aşeze ca şi ei, i-au scos ochelarii şi 
i-au aşternut un ziar peste mâinile prinse în cătuşe, pe care 
şi le ţinea pe genunchi. Docilitatea cu care s-a supus 
instrucţiunilor primite, nu le-a dat de bănuit că Dodo îşi 
făurise deja un plan şi nu aştepta decât momentul prielnic 
pentru a trece la acţiune. Prilejul i s-a părut nimerit pe 


fostul Bulevard Brătianu, când, urmând să cotească la 
stânga pentru, a se angaja pe fosta Stradă Regală, şoferul a 
trebuit să oprească ca să cedeze trecerea unui tramvai. 
Într-o clipită, ţâşnind din locul lui prin faţa unuia din 
însoțitori, Dodo a izbit cu cătuşele ce le avea la mâini în 
geamul de la portiera maşinii, spărgându-l. Agenţii au 
reacţionat şi ei prompt, dar nu înainte ca Dodo să fi apucat 
să strige cât l-a ţinut gura,: 

— Sunt inginerul Andrei Chrisoghelos, arestat de 
Securitate! 

În secunda următoare, sub privirile trecătorilor alarmaţi 
de strigătele lui, agenţii l-au smuls de la geam şi l-au trântit 
pe podeaua maşinii, care a demarat în grabă, depărtându- 
se de locul incidentului. Ajunsă la capătul Străzii Regale, a 
cotit la dreapta şi a intrat pe poarta Ministerului de Interne. 
Când l-au scos din maşină, Dodo era pe jumătate sufocat, cu 
faţa plină de sânge de la arcada care-i fusese spartă şi cu 
tot corpul plin de contuzii de pe urma loviturilor de pumni 
şi picioare pe care le primi-se. Scopul însă şi-l atinsese. 
Întâmplarea de la intersecţia bulevardului cu Strada 
Regală, s-a răspândit din gură în gură în tot Bucureştiul, 
ajungând şi la urechile familiei şi prietenilor lui! Restul vieţii 
lui Dodo a intrat în rutină: a fost anchetat/judecat, 
condamnat la moarte, apoi grațiat şi trimis să-şi execute 
pedeapsa de muncă silnică pe viaţă, la Piteşti. 

59) Marin Cluceru. Originar din Câmpulung-Muscel. 
Fusese ani de zile şoferul şi totodată intendentul ambasadei 
noastre de la Paris. Prin anul 1948 este trimis cu curierul 
diplomatic la Bucureşti, unde, în urma declaraţiilor făcute 
în anchetă de consulul Ion (Jeannot) Popovici, este şi el 
implicat într-un proces de spionaj şi condamnat la zece sau 
cinci-sprezece ani muncă silnică, fără să aibă cea mai mică 
vină. La Piteşti, se împrieteneşte la toartă cu Vasile 
Cojocaru. De câte ori se întâmpla să fie mutaţi împreună, 
glumele şi tachineriile lor pe limba golănească a şofe-rilor 
constituiau o veşnică distracţie pentru cei cu care 


împărțeau celula. Cu toate că trăise atâţia ani la Paris şi 
soţia lui era franţuzoaică, Marin se exprima pe româneşte 
la fel de viu şi colorat ca şi Vasile Cojocaru. Marin vorbea, 
însă, tot aşa de fluent şi franţuzeşte. O franceză asemănă- 
toare prin farmecul şi suculenta expresiilor, cu jargonul lui 
românesc. Marin vorbea cel mai pur argou parizian, fără 
urmă de accent străin. În 1964, la câteva luni după 
eliberare, l-am întâlnit cu totul întâmplător, pe stradă, în 
Bucureşti. leşea tocmai de la Consulatul francez, unde 
fusese anunţat că în curând va putea pleca la Paris. Toate 
intervenţiile soţiei lui pe lângă autorităţile franceze şi, la 
rândul lor, ale acestora din urmă pe lângă cele române, îşi 
dăduseră, în sfârşit, după luni de zile, roadele. 

60) Coşereanu Constantin (Titi). lovarăşul meu de evadare 
de la Cav-nic, cu care de atunci am parcurs împreună o 
parte din etapele închiso-rii, ajungând în cele din urmă la 
Piteşti. În cei cinci ani petrecuţi aici, ne-am întâlnit de mai 
multe ori, împărțind în diferite perioade de timp aceleaşi 
celule. 

61) Alexandru Ciocâlteu (Ducu). A fost adus mai târziu în 
închisoarea din Piteşti. Nu se bucura de simpatia nimănui. 
Proasta lui reputaţie îl precedase, creându-i o atmosferă 
imposibilă. Spre ghinionul lui, aici nu îşi putea ascunde sau 
nega trecutul, în Piteşti, aflându-se prea mulţi martori ai 
delaţiunilor lui, atât din lotul „Nunţiaturii”, în care fusese 
iniţial condamnat, cât şi din procesul evadării de la Cavnic. 
Silit să ducă viaţa nenorocită a „turnătorilor”, trăia izolat în 
colţul lui, ocolit de toată lumea. 

62) John Colman. Englez de origine. Trăise o viaţă 
întreagă în Româ-nia, ca angajat al unei societăţi engleze 
de petrol. Perfect integrat în societatea autohtonă, 
îndrăgise atât de mult România, încât, chiar după instalarea 
regimului comunist, refuzase să-şi părăsească ţara 
adoptivă. Sir John, cum i se spunea, se bucura de o simpatie 
unanimă. Din păcate, n-am avut prilejul să-l cunosc 
personal, fiind numai pentru scurtă vreme vecin de celulă 


cu el. Cred că a fost eliberat prin efectul decretului de 
grațiere, aplicat cetăţenilor străini. 

63) Cenuşe. Pădurarul din Bucovina de care am mai 
vorbit, când am istorisit despre şederea mea în celula din 
subsolul închisorii. 

64) Caciuc. Nu-i rețin decât numele. Nu l-am cunoscut şi 
nu-mi amin-tesc nimic altceva despre el. 

65) Capsa. Fost director al serviciului personalului al 
Societăţii petroli-fere „Astra”. În închisoare devenise foarte 
bigot. 

66) Crăciun Gheorghe. Călugăr romano-catolic sub 
numele monahal de „fratele Leon”. 

67) Constantin Cezianu (Dinu). A ocupat pentru o foarte 
lungă perioadă de timp postul de ministru plenipotenţiar la 
legația noastră de la Paris. Se spunea că nu datorită 
calităţilor lui de diplomat, ci faptului că era omul de 
încredere al lui Carol II. Afirmaţie pe care o face şi Pamfil 
Şeicaru în lucrarea lui „Istoria partidelor Naţional, Ţărănist 
şi Naţional Ţărănist”, când se referă într-un scurt pasaj la 
Dinu Cezianu, pe care nu îl menajează în aprecierea lui. 
Citez din volumul II, pagină 188, din cartea lui Şeicaru: 
„într-o sală de cinematograf am zărit-o (pe Elena Lupescu), 
însoţită de ministrul României la Paris, Dinu Cezianu, care 
avea rolul de cavaler servant al ţiitoarei regelui. Aflase că 
N. Titulescu avea intenţia să-l mătrăşească, şi pe bună 
dreptate, fiind cel mai perfect imbecil din colecţia de 
imbecili pe care a avut-o Ministerul nostru de externe. Ori, 
cine voia să obţină o situaţie sau să se menţină într-o 
situaţie, cea mai bună protecţie era a Elenei Lupescu, o 
doamnă du Barry în devenire.” 

Voi mai reveni asupra lui Dinu Cezianu când voi ajunge să 
stau cu el în aceeaşi celulă şi când cele scrise de Şeicaru îmi 
vor fi confirmate chiar de el. Când l-am întâlnit în Piteşti, 
Dinu Cezianu era în vârstă şi dădea semne atât de vădite de 
ramolisment, încât fusese supranumit „şerbet”. 


68) Costache Dinu. Inginer. După eliberarea din 
închisoare, reuşeşte să plece din ţară, stabilindu-se în 
Elveţia. 

69) Djurcovici, sârb din Banat. L-am cunoscut la Cavnic şi 
ne-am reîn-tâlnit în camera de la subsol, când am fost adus 
la Piteşti. Cazul lui Djurcovici se deosebea de al tuturor 
celorlalţi conaţionali ai lui. 

lată-i pe scurt momentele mai importante dintr-o viaţă 
presărată de contradicții şi paradoxuri. Cu toate că 
cetăţean român, în timpul războiului a trecut în Iugoslavia 
şi s-a înrolat în trupele de partizani ale lui Draja Mihailovici, 
luptând împotriva nemților. După război s-a întors acasă, în 
Banat, unde, în primii ani, membrii minorităţii sârbe, foşti 
partizani şi adepţi ai lui Tito, ocupau posturile cele mai 
importante în organizaţia locală de partid şi în 
administraţia regiunii. Deşi făcea parte din aceeaşi 
minoritate, îşi ura de moarte fraţii de sânge, fiind un 
înverşunat anticomunist. Djurcovici era naţionalist şi 
regalist. Obiectul sentimentelor lui monarhiste era Petru al 
Serbiei şi nu Mihai al Româ-niei. Când s-a produs ruptura 
între Tito şi ţările lagărului comunist dependente de 
Moscova, sârbii din România nu numai că şi-au pierdut 
poziţiile şi privilegiile de până atunci, dar au fost supuşi şi 
persecuțiilor, mulţi fiind deportaţi în Bărăgan iar alţii 
înfundând puşcăriile. Pentru a nu dezice nici vremurile 
aberante, nici situaţiile absurde pe care le gene-rau în viaţa 
oamenilor, Djurcovici a fost arestat şi condamnat la 
douăzeci de ani de închisoare sub acuzaţia de a fi titoist! În 
închisoare, adversitatea dintre el şi ceilalţi sârbi cu 
adevărat „titoişti” n-a făcut decât să crească, Djurcovici 
neîntreţinând cu ei nici un fel de relaţii. Consec-ventă cu 
lipsa ei de logică, soarta şi-a mai spus o dată cuvântul în 
1955, când Djurcovici a beneficiat de decretul de grațiere 
aplicat „titoiştilor”, fiind şi el eliberat odată cu ei. 

70) Drăgan Constantin. Nu-mi amintesc nimic altceva 
despre el, decât că fusese telegrafist pe motonava 


Transilvania. 

71) Dumitru Constantin. Din Constanţa. 

72) Adrian Dimitriu. Unul din fruntaşii Partidului Social- 
Democrat al lui Titel Petrescu. 

73) Emil Drăgănescu. Profesor la Institutul Politehnic din 
Bucureşti. După compromisurile pe care le făcuse cu 
regimul pe când era încă liber, nimeni nu-i acorda 
încredere. De altfel, se arăta de o laşitate aproape bolnavă. 

74) Romeo Drăguşin. Ofiţer în marina comercială. Era 
unul din cei mai vechi şi experimentați comandanţi de cursă 
lungă din marina noastră. Înainte de război cutreierase ani 
de zile toate mările globului, coman-dând diferite cargouri, 
navigând sub pavilion străin. La izbucnirea războ-iului, 
părăsise societatea de navigaţie străină pentru care lucra şi 
se întorsese în ţară, angajându-se în marina noastră 
comercială. 

După 23 august 1944 a rezistat tuturor epurărilor iniţiate 
de noua condu-cere comunistă în rândurile personalului 
navigant, fiind apreciat nu numai din punct de vedere 
profesional, ci şi politic, domeniu în care n-a manifestat nici 
un fel de opoziţie, devenind în cele din urmă şi membru de 
partid. Prudenţa şi abilitatea, dar şi norocul, l-au ajutat să 
se bucure de încrederea autorităţilor, Securitatea 
nereuşind să-i pătrundă secretul decât foarte târziu, abia 
prin 1954, când l-au arestat. Încă de la începutul regimului 
comunist, Romică Drăguşin se angajase în acţiunea de 
rezis-tenţă, devenind membru al uneia din cele mai mari 
organizaţii subver-sive din acea vreme, cuprinzând în 
reţeaua ei activităţi multiple, de la culegerea şi 
transmiterea de informaţii în vest, până la legături cu 
grupu-rile înarmate din munţi şi înlesnirea trecerii 
clandestine în străinătate a anumitor persoane amenințate 
să fie arestate. Prin anii 1947 sau 1948, activitatea 
organizaţiei a fost descoperită de Securitate. După 
arestările şi anchetele respective, a avut loc unul din 
puţinele procese căruia regimul i-a dat o largă publicitate. 


Era procesul de spionaj care prin implicarea Nunțiaturii, a 
altor câtorva reprezentanţe diplomatice şi a serviciilor de 
informaţii ale unor ţări occidentale, servea astfel scopuri-lor 
propagandistice ale comuniştilor, de a denunța opiniei 
publice amestecul ţărilor capitaliste în treburile noastre 
interne, cu intenţia subminării şi răsturnării guvernului şi a 
noii orânduiri sociale. Acuzaţii principali în proces, Niki 
Vâlsan şi Vasile Ciobanu, primul, ofiţer în marina 
comercială, al doilea, pilot în aviația civilă, fuseseră 
condamnaţi la moarte iar mai apoi graţiaţi, urmând sa 
execute o pedeapsă de muncă silnică pe viaţă. Amândoi, 
prin natura serviciului lor, făceau curse în străinătate şi ori 
de câte ori se aflau în escală la Istanbul, în Turcia, luau 
contact cu Mircea Vasilache (fost şef al „brigăzii 
anticomuniste” din vechea Siguranţă a statului, fugit în 
1944, în străinătate), care lucra pentru serviciile de 
informaţii occidentale. Alte căi de contact cu Istambulul 
erau asigurate prin intermediul câtorva ambarcaţiuni 
turceşti, care pe vremea aceea îşi mai continuau încă 
tradiționalul mic negoţ, transportând lemne de foc din 
România în Turcia. Câţiva din proprietarii acestor mici vase 
costiere, cunoscuţi sub pomposul nume de, „căpitani de 
barcaz”, fuseseră capacitaţi de Mircea Vasilache. Era 
asigurată astfel o legătură regulată între Istanbul şi 
organizaţia din ţară, prin mesajele încredințate „căpitanilor 
de barcaze”. Tot pe unul din aceste barcaze, a fost îmbarcat 
clandestin, ascuns între stivele de lemne şi transportat în 
Turcia, aviatorul Costică Abeies, în pericol de a fi arestat. 
Cu toate că în urma descoperirii şi arestărilor efectuate, 
organizaţia a fost practic dezmembrată, existenţa unor 
ramificații ale reţelei au rămas mai departe necunoscute 
Securităţii. Printre ele, cea din care făcea parte Romeo 
Drăguşin, care a navigat în continuare nestingherit cu vasul 
lui în străinătate, menţinând legăturile cu cei de la Istanbul. 
În iarna 1954-55, când din cauza unor neobişnuit de grave 
perturbări meteorologice s-au produs nenumărate 


catastrofe navale, Romică se afla tocmai în cursă. Era 
comandantul cargoului „Plehanov”, navigând (dacă-mi aduc 
bine aminte din povestirea lui) spre portul Murmansk. 
Surprins în Marea Nordului de o furtună extrem de 
puternică, vasul suferă avarii grave, i se defectează cârma 
şi e pe punctul de a naufragia. Mai poate lansa câteva 
semnale S. O. S. Înainte ca aparatele de transmisie să cadă 
şi ele în pană. Semnalele au fost captate de un vas navigând 
în zonă, care însă nu a putut întreprinde nimic în acel 
moment, împiedicat fiind de vremea nefavorabilă. Operaţiile 
de căutare şi salvare pornite cu întârziere, din cauza 
furtunilor, au fost întrerupte după câteva zile de strădanii 
fără rezultate, vasul fiind considerat pierdut. Între timp, 
cargoul „Plehanov”, deviat de la ruta lui, rătăcea la voia 
întâmplării, mânat de valuri în afara zonei în care era 
căutat. După mai mult de o săptămână de luptă cu natura 
dezlănţuită, uzând de mijloacele reduse de manevră de 
care mai dispunea pentru a menţine vasul pe linia de 
plutire şi a-l îndrepta spre ţărmuri mai ospitaliere, Drăguşin 
a reuşit să pătrundă, în cele din urmă, în apele mai calme 
ale unui fiord de pe coasta norvegiană. Încărcătura de pe 
puntea pustiită de furtună şi gheţuri fusese sacrificată şi 
aruncată peste bord, din rândurile echipajului extenuat 
câţiva oameni erau răniţi şi aproape toţi suferiseră 
degerături. Vasul, după spusele lui, arăta ca după o luptă 
navală. Remorcat şi reparat în şantierele navale din cel mai 
apropiat port norvegian, după câteva luni de la dispariţia 
lui, „Plehanov” îşi făcea din nou intrarea în portul 
Constanţa. 1 s-a făcut o primire triumfală! Oraşul era 
pavoazat ca de sărbătoare. Pe chei aşteptau nu numai 
autorităţile locale, dar şi înalţi reprezentanţi ai guvernului 
şi par-tidului, de la Bucureşti. Într-un cadru festiv şi în 
sunetul fanfarelor, s-au rostit discursuri de laudă la adresa 
echipajului şi a căpitanului vasului, care prin eroismul lor îşi 
„dovediseră ataşamentul faţă de clasa munci-toare şi faţă 
de regimul de democraţie populară” etc. A urmat apoi 


solemnitatea decorării căpitanului Drăguşin, cu nu mai ştiu 
ce ordin al muncii! A doua zi, ziarele oficiale relatau pe larg 
despre festivitățile de la Constanţa iar numele lui Drăguşin 
apărea cu litere mari în titlurile de pe prima pagină. La nici 
câteva luni după ce fusese decorat şi numit „erou al clasei 
muncitoare”, Drăguşin a fost arestat şi condamnat, 
devenind „duşman al poporului”. Dar despre asta, ziarele n- 
au mai scris nimic! 

Ani de zile mai târziu, după eliberare, în fiecare vară când 
îmi petreceam concediul pe litoral, îmi făcusem obiceiul să 
fac câte un popas în Con-stanţa, pentru a-l întâlni pe 
Romică Drăguşin şi pe prietenul şi camaradul lui de marină 
şi închisoare, Niki Vâlsan. După ce ieşiseră din închisoare, 
soarta lor fusese identică: amândoi se prezentaseră la 
birou-rile marinei comerciale, pentru a fi angajaţi. Amândoi 
fuseseră purtaţi cu vorba şi amânaţi mai bine de un an de 
zile, sub pretextul că nu sunt locuri libere, timp în care, 
lipsiţi de mijloace de existenţă, trăiseră din ajutorul familiei 
şi al prietenilor. Ajunşi la capătul răbdării şi dându-şi seama 
din ordinele cui li se făcea obstrucţie la găsirea unui loc de 
mun-că, amândoi s-au prezentat la sediul Securităţii, 
solicitând o audienţă la comandant. Au fost imediat primiţi 
şi amândoi au cerut acelaşi lucru: să fie din nou trimişi în 
închisoare, înmânând în acelaşi timp şi o cerere scrisă în 
acest sens. Comandantul s-a arătat de o extremă 
amabilitate, explicându-le că va interveni pentru rezolvarea 
cazului lor, şi promiţân-du-le că în cel mult o săptămână vor 
fi înştiinţaţi unde să se prezinte la lucru. Şi, spre uimirea 
lor, le-a mai spus că vor fi reintegraţi în marină şi poate 
chiar în posturi de comandanţi de vas. Cu toate că nu le 
venea să creadă, speranţa că ar putea fi din nou îmbarcaţi 
le încolţise totuşi în suflete. Şi, într-adevăr, câteva zile mai 
târziu, Drăguşin era numit comandant pe „Luceafărul”, iar 
Niki Vâlsan pe „Steluţa”. Erau cele două mici ambarcaţiuni 
de pasageri, care plimbau turiştii pe apele lacu-lui Siut- 
Ghiol, de la Mamaia. Echipajul fiecărui vas se compunea din 


câte un om: comandantul! Comandantul Securităţii nu-i 
minţise! 

Se dovedise a fi nu numai om de cuvânt dar şi cu simţul 
umorului! 

Cât am mai stat în ţară, până în 1969, în fiecare vară 
făceam câte două plimbări pe Siut-Ghiol, o dată pe 
„Steluţa” şi o dată pe „Luceafărul”. Nu stăteam cu ceilalţi 
turişti. Eram un pasager privilegiat. Mă urcam în cabina de 
comandă şi stăteam în compania căpitanului. 

75) Gheorghe Dumitraş. Tânăr preot greco-catolic, 
originar din Moldova. Îndrăgit de cei ce-i păstorise, s-a 
făcut şi la Piteşti la fel de iubit. Înzestrat cu o voce de tenor, 
de o puritate şi căldură rar întâlnite, numele lui Ghiţă 
Dumitraş s-a asociat definitiv în memoria deţinuţiler din 
Piteşti cu sărbătorile de Paşti şi de Crăciun. An de an, în 
noaptea de Înviere şi în noaptea de Crăciun, se repeta cu 
regularitate aceeaşi scenă. În liniştea ce se lăsa peste 
puşcărie, după ora închiderii, deodată răsuna glasul lui 
Dumitraş. Din celula lui, aşezat pe calorifer şi cu faţa la 
geamul deschis, Dumitraş cânta pentru toată închisoarea. 
Cânta fără să-şi stăpânească glasul, în aşa fel, încât fiecare 
deţinut din cea mai îndepăr-tată celulă să-l poată auzi. Nu 
era Paşti în care să nu ascultăm Prohodul şi nici Crăciun, în 
care vocea lui minunată să nu rupă tăcerea nopţii şi să 
învăluie puşcăria cu cântec de colinde. Urmarea era ştiută! 
Dumitraş era pedepsit pentru încălcarea regulamentului. 
Când gardienii veneau să-l scoată din celulă, îl găseau la 
uşă, aşteptându-i, gata pregătit de beci. Gardienii păreau 
însă înţeleşi să nu-i deschidă uşa la celulă, decât după ce 
Dumitraş îşi termina de cântat repertoriul. Fermecaţi şi ei 
de vocea lui extraordinară, nu-l întrerupeau niciodată, 
preferind să întârzie în dosul uşii, pe coridor, şi să-l asculte 
până la sfârşit. Cu câţiva ani înainte de arestarea mea, se 
zvonise în Bucureşti despre un preot tânăr, cu o voce 
excepţională, care cânta la slujbele de duminică din capela 
de la Pitar Moş. Informându-mă la o vară de-a mea, care 


era catolică, zvonul mi-a fost confirmat şi am fost invitat s-o 
însoțesc într-o duminică la biserică. Atunci l-am auzit pentru 
prima oară cântând pe Dumitraş. Am fost atât de 
impresionat de acel „Ave Maria”, încât am mai venit şi în 
duminicile următoare să ascult glasul de înger al tânărului 
preot necunoscut. Într-una din duminici, preotul n-a mai 
apărut. Am aflat că fusese arestat. Când, după ani de zile, în 
închisoarea din Piteşti, am auzit de existenţa unui preot pe 
care îl chema Dumitraş, numele nu mi-a zis nimic. Numai 
când l-am auzit cântând în noaptea de Înviere, mi-am 
amintit şi de glasul şi de numele preotului de la Pitar Moş. 
Eliberat în 1964, părintele Ghiţă Dumitraş moare la scurt 
timp de tuberculoză, contractată în închisoarea din Piteşti. 

76) Demec Constantin. Inginer. Fost coleg cu Dodo 
Chrisoghelos la Societatea de telefoane. Implicat în aceeaşi 
afacere de „spionaj” cu Dodo, dar arestat mai târziu, prin 
1953. Apreciat pentru calităţile lui profesionale, până 
înainte de arestare, predase cursuri de telecomunicaţii la 
Academia Militară. Cu privire la „cazul” Demec, voi reveni 
cu amănunte într-un alt capitol. 

77) Daniel Cantemir. Am stat cu el în camera din subsol şi 
ne-am mai întâlnit de nenumărate ori în toţi anii cât am fost 
închis în penitenciarul din Piteşti. 

78) lon Despan. Am mai vorbit despre el, tot cu ocazia 
trecerii mele prin camera de la subsolul închisorii. 

79) Ion Drăguş. Avusese de gând să fugă în vest, dar, la 
trecerea clandestină a frontierei în Iugoslavia, este prins de 
grănicerii sârbi. În anchetă, nu-şi dezvăluie adevăratele 
intenţii. Declară că a fugit din România din cauza orientării 
prosovietice a regimului de la Bucureşti şi solicită azilul 
politic din partea autorităţilor iugoslave. Ţinut o vreme în 
cercetări, este în cele din urmă eliberat. I se fixează 
domiciliul într-o mică localitate din centrul tării, unde i se 
acordă dreptul de lucru, dar cu obligaţia de a se prezenta 
săptămânal la miliţie. Drăguş învaţă suficient de bine 
sârbeşte pentru a-şi putea practica profesiunea pe care o 


avea în România şi este angajat contabil într-o 
întreprindere. Între timp, cunoaş-te o tânără de origine 
română clin Valea Timocului, cu care se căsătoreş-te. 
Treptat, şi mai ales datorită căsătoriei lui cu o cetăţeană 
iugoslavă, statutul lui se îmbunătăţeşte. Obligaţia de a se 
prezenta periodic la miliţie este suspendată şi în cele din 
urmă i se ridică şi interdicţia de circulaţie, putând de aici 
înainte părăsi localitatea, fără a mai fi nevoit să ceară de la 
autorităţi permisiunea de deplasare. În tot acest timp, 
Drăguş nu renunţase la ideea de a fugi într-o ţară liberă, 
dar abia acum când nu mai era atât de supravegheat şi îşi 
recăpătase libertatea de mişcare, se putea gândi la punerea 
în practică a planului pe care şi-l făurise de a trece 
frontiera în Italia. Soţia îi împărtăşea ideea. După ce i s-au 
ridicat restricţiile de circulaţie, au plecat chiar împreună 
într-un concediu pe coasta Adriaticei, pentru a cerceta la 
faţa locului posibilităţile de trecere a frontierei la Trieste. 
Drăguş era un om prudent şi înarmat cu răbdare. Totuşi, în 
calculele lui nu prevăzuse atâtea piedici în calea planului de 
fugă, decât pe cele ce ile putea pune „U.B. D.A.” 
(Securitatea iugosla-vă). Programul de acţiune ce şi-l 
stabilise cu minuţiozitate, urmând ca peste câteva luni să 
facă pasul cel mare peste frontiera, i-a fost însă răsturnat 
de o veste neaşteptată: nevasta îi rămăsese însărcinată! 
Nevoit să-şi amine sine die punerea în aplicare a planului 
de fugă, Drăguş şi-a văzut mai departe de serviciu şi de 
viaţa de familie, cu grijile inerente create de noua situaţie. 
Lunile au trecut şi soţia i-a născut un băiat. S-au mai scurs 
alţi doi-trei ani. Copilul creştea şi Drăguş începuse iar să se 
gândească la planul lui de fugă, de data asta într-o formaţie 
mărită la care se adăuga şi cel de-al treilea membru al 
familiei. Soarta însă hotărâse din nou să-i fie potrivnică, dar, 
de data asta, fără să-i mai lase speranţa într-o amânare, ci 
spulberându-i definitiv visul de a mai ajunge în Italia. Într-o 
noapte, Drăguş a fost ridicat de acasă de agenţii Securi-tăţii 
iugoslave. Dus cu un jeep la sediul U. D. B. A. - a fost închis 


într-o celulă. Toate protestele şi încercările lui Drăguş de a 
obţine o explicaţie, s-au izbit de un zid de tăcere. Înainte de 
a se lumina de ziuă, a fost din nou urcat în jeep. De data 
asta automobilul a părăsit oraşul şi călătoria a fost mai 
lungă. S-a oprit abia în zori. Când i s-au scos ochelarii, 
Drăguş a văzut că se afla la un punct de frontieră, în faţa 
clădirii unui pichet de grăniceri. Operația căreia avea să-i 
cadă victimă a fost executată în câteva minute. Cei doi 
agenţi ai U. D. B. A. Care îl însoțeau l-au predat al-tor doi 
agenţi ai Securităţii române (veniţi şi ei cu un jeep), 
preluând de la ei un om tot aşa de speriat şi nedumerit ca şi 
el. Drăguş nu-şi putea explica de ce tocmai el fusese ales să 
facă obiectul acestui schimb. Din clipa în care a păşit pe 
teritoriul românesc, partea senzaţională a aven-turii lui 
Drăguş a luat sfârşit. De aici înainte, viaţa lui Drăguş avea 
să urmeze etapele determinate de mecanismul pe care îl 
declanşa oricine încăpea pe mâinile Securităţii: ancheta cu 
bătăile de rigoare, procesul de înaltă trădare şi sentinţa ele 
douăzeci şi cinci de ani muncă silnică. Din 1960, când am 
părăsit închisoarea din Piteşti, n-am mai auzit nimic despre 
Ion Drăguş. 

80) Daneş, ţăran tânăr de origine română din Banatul 
sârbesc. 

Nu-mi mai aduc aminte în ce împrejurări ajunsese în 
România şi pentru ce fusese arestat. Ţin minte doar că m-a 
impresionat ce frumoasă limbă română vorbea, presărată 
cu cuvinte arhaice. 

81) Ivan Deneş. Evreu din Cluj. Ridicat de Securitate cu 
ocazia ares-tărilor masive operate în Ardeal, după revoluţia 
clin 1956, din Ungaria. A ajuns în Piteşti, relativ târziu, prin 
1957 sau 1958. Fiind recunoscut de câţiva deţinuţi originari 
din Cluj, informaţiile pe care le deţineau despre activitatea 
lui, dinainte de arestare, s-au transmis din celulă în celulă, 
în întreaga închisoare. Fără să mă fi întâlnit vreodată cu 
Deneş în vreo celulă din Piteşti, am aflat astfel despre el că 
fusese membru de partid şi că jucase un rol nefast în lumea 


literelor şi a publicaţiilor româneşti din Cluj, fiind el însuşi 
scriitor. Mai târziu, după ce am părăsit închisoarea din 
Piteşti şi, mai ales după ce am ieşit din închisoare în 1964, 
când m-am reîntâlnit cu foşti camarazi din Piteşti, am aflat 
că în timpul celei de-a doua acţiuni de „reeducare”, iniţiată 
de regim în preajma decretului de eliberare, Deneş şi-a dat 
din nou arama pe faţă, devenind unealta voluntară a 
ofițerului politic. A luat parte activă la şedinţele din „clubu- 
rile de reeducare”, denunţându-i pe deţinuţii care, prin 
influenţa ce o exercitau asupra camarazilor lor, întreţineau 
un spirit de rezistenţă la procesul de siluire a conştiinţelor, 
dus de administraţie prin diferite mijloace de presiune 
morală şi fizică, asupra celor ce urmau să fie puşi în 
libertate. Se urmărea, cred, astfel, mai mult compromiterea 
fiecărui deţinut în parte în ochii celorlalţi camarazi de 
detenţie, spre a semăna neîncrederea şi a destrăma acea 
unitate şi solidaritate cimentată în decursul anilor de 
închisoare, decât o reală „reeducare” printr-o spălare de 
creier, în a cărei reuşită nu-mi închipui că regimul îşi mai 
făcea ilu-zii. Colaborarea lui Deneş cu administraţia s-a 
soldat cu un surplus de suferinţe pentru cei „turnaţi”, 
împotriva cărora se dezlănţuiau represalii-le ofițerului 
politic. Pe Ivan Deneş l-am cunoscut personal, numai după 
ieşirea din închisoare, prin intermediul altor foşti deţinuţi. 
După eliberare, se stabilise în Bucureşti şi frecventa unele 
cercuri de foşti deţinuţi, care îşi executaseră pedepsele prin 
alte închisori decât el, şi nu erau la curent cu atitudinea pe 
care o avusese înainte de eliberare, în cadrul „cluburilor de 
reeducare” din penitenciarul de la Dej. Calitatea de „fost 
deţinut” funcţiona ca o parolă, care deschidea uşile şi 
inimile nu numai ale celor din aceeaşi categorie, dar şi ale 
celor care nu trecuseră prin închisori. Dacă mai erai şi 
inteligent şi simpatic, iar în discuţii te declarai adversar 
hotărât al regimului, câştigai destul de uşor încrederea 
oamenilor. Ceea ce era tocmai cazul lui Deneş. După o 
vreme, când informaţiile despre cele petrecute la Dej, 


înainte de eliberare, au început să se răspândească, 
părerile în privinţa lui Deneş s-au împărţit. Unii au devenit 
mai circumspecţi iar alţii au continuat să-i acorde creditul, 
considerând vorbele care circulau pe seama lui simple 
zvonuri răuvoitoare. Când, însă, numai după câteva luni de 
la eliberare, i s-a autorizat editarea unei cărţi, suspiciunile 
şi-au făcut drum chiar şi în mintea celor mai creduli. Câţiva 
ani mai târziu, căile noastre aveau să se încrucişeze din 
nou. De data asta, l-am reîntâlnit la Munchen. Fusese 
angajat redactor la Radio Europa Liberă. Sesizat de 
scrisorile unor foşti deţinuţi, trăind în exil în diferite ţări 
occidentale, care îi cunoşteau trecutul din închisoare, 
serviciul de securitate al postului de radio a întreprins o 
scrie de investigaţii cu privire la persoana lui Deneş. În 
cadrul acestor cercetări, mi s-au cerut şi mie informaţii 
despre acuzaţiile formulate împotriva lui Deneş, pentru 
activitatea lui în serviciul administraţiei închisorii de la Dej, 
îndreptată împotriva celorlalţi deţinuţi. Cum nu fusesem de 
faţă la cele petrecute în penitenciarul din Dej, nu puteam 
confirma acuzaţiile, deşi eram convins de autenticitatea lor. 
Am întocmit însă o listă cu adresa tuturor foştilor deţinuţi 
din Dej, pe care îi ştiam refugiaţi în străinătate, în Europa, 
Statele Unite şi Canada. O bună parte din ei au fost 
contactaţi de serviciul de securitate al postului de Radio 
Europa Liberă. Declaraţiile lor au fost unanime. Niciuna nu- 
] disculpa. În Statele Unite, pastorul Richard Wurmbrand, 
fost şi el deţinut politic, a dezlănţuit o campanie în presa 
americană, protestând împotriva angajării lui Ivan Deneş, la 
postul de Radio Europa Liberă. Cea mai mare greutate a 
avut-o însă mărturia depusă de bătrânul monsenior 
Menges, una din figurile venerabile ale închisorilor din 
România, care la Dej căzuse personal victimă delaţiunilor 
lui Deneş şi suferise rigorile represaliilor fizice ordonate de 
ofiţerul politic. În urma rezultatului anchetei şi a 
scandalului stârnit pe marginea cazului, lui Ivan Deneş i s-a 
desfăcut contractul de muncă. 


82) Denegş... Tatăl lui Ivan Deneş. Arestat şi condamnat 
odată cu el. Şi el fusese membru de partid şi, dacă nu mă 
înşel, în momentul arestării era directorul teatrului din Cluj. 
Nu l-am cunoscut. 

83) Demetrescu Camil. Cred că a fost condamnat în 
procesul Maniu. Ca funcţionar al Ministerului de Externe, 
fusese, în timpul războiului, unul din oamenii de încredere 
ai lui Niculescu-Buzeşti, cu care colaborase la stabilirea de 
contacte cu puterile aliate la Stokholm şi Ankara, pentru a 
negocia condiţiile unui armistițiu în cazul ieşirii României 
din război. La prima vedere, Camiluş părea sortit pieirii în 
condiţile vitrege ale vieţii din închisoare. Pe lângă un fizic 
debil, mai era handicapat şi de o miopie pronunţată, care îl 
obliga să poarte ochelari cu lentile foarte groase. Şi, ca şi 
cum n-ar fi fost îndeajuns de dezmoştenit de soartă, pentru 
a face faţă regimului de detenţie, Camiluş mai era şi de o 
neîndemânare ce atingea aproape limita infirmităţii şi de o 
distracţie deconcertantă. 

Cu toate că se prezenta atât de dezarmat în bătălia pentru 
supravieţuire, Camil Demetrescu a rezistat şi fizic şi moral 
anilor grei de închisoare, fiind întotdeauna alături de cei 
care n-au înţeles să facă concesii degradante. 

84) Colonelul Evolceanu. Nu l-am întâlnit niciodată, dar îl 
cunoşteam din reputaţie. Se bucura de o mare stimă 
printre deţinuţii din Piteşti, care îl cunoscuseră. 

85) Colonelul Eftimie. Fusese şeful serviciului cifrului în 
Marele Stat Major. 

86) Etem Hagi Ahmed. Fost pilot din aviația civilă. Am 
vorbit pe larg despre el, când am descris camera din 
subsolul închisorii, unde ne-am întâlnit prima oară. 

87) Edift Mehmet AU. Hogea de la geamia din Parcul Carol 
de la Bucureşti. Voi mai reveni cu amănunte despre el, mai 
târziu. 

88) Saşa Eliad. Originar din Basarabia. Făcuse parte dintr- 
un lot condamnat pentru spionaj, în favoarea Franţei. 
Membrii grupului întreţinuseră legături cu profesorul 


Fontaine, care se afla la Paris. Profesorul Fontaine fusese 
expulzat din România, după instalarea guvernului comunist 
în ţară. Schimbul de corespondenţă clandestină se făcuse 
prin intermediul legaţiei Franţei din Bucureşti. Saşa Eliad 
fusese luptător de greco-romane. Când l-am întâlnit pentru 
prima oară în închisoarea din Piteşti, nu mi-a venit să cred 
că e şi el deţinut. Confor-maţia lui fizică, aproape 
monstruoasă din cauza masei musculare caracteristică 
luptătorilor, contrasta violent cu înfăţişarea descărnată, 
chiar scheletică, a majorităţii deţinuţilor. Mutările operate 
de ofiţerul politic ne-au despărţit. Am aflat după o vreme că 
s-a îmbolnăvit grav de ficat şi că avusese norocul să fie 
trimis la spitalul din Văcăreşti. Trei sau patru ani mai târziu, 
când ne-am reîntâlnit, nu l-am mai recunoscut. Era în 
ultimul hal de distrofic. Din atletul de altădată, rămăsese o 
umbră de om, demoralizat şi speriat de boala care îl 
chinuia. 

89) Inginer Enderl. Suferea de o maladie (de al cărei 
nume nu-mi mai amintesc), care se manifesta prin dispariţia 
treptată a țesutului muscular. Ultima dată când l-am văzut 
în curtea de plimbare, era un schelet acoperit de piele. La 
un moment dat a fost luat din Piteşti. Nu ştiu ce a devenit. 

90) Erganian... Fugit din Turcia în România pe vremea 
persecuțiilor împotriva armenilor. Întreaga familie îi fusese 
masacrată în Turcia. Erganian era octogenar. 

91) Florian... Mi-aduc numai foarte vag aminte de el. Ştiu 
numai că stătea retras, era tare neputincios şi timorat. 

92) Focht Anton. Neamţ din România. Fusese în trupele S. 
S. Era bolnav de nervi. L-am întâlnit prima oară în camera 
din subsol. 

94) Colonelul Gheorghe Florescu. Cunoscut sub numele de 
„Ghiţă Fio”. Una din figurile Bucureştiului dinainte de 
război, cunoscut de tot oraşul pentru viaţa lui de petrecăreţ 
şi chefliu. La reputaţia cavaleristului uşuratic în viaţă, în 
timp de pace, Ghiţă Fio şi-a adăugat laurii câştigaţi în 
campania din Rusia, completând astfel portretul călăreţului, 


care şi în timp de război a înfruntat cu aceeaşi uşurinţă şi 
moartea, păstrându-şi totdeauna buna dispoziţie, umorul şi 
panaşul. Într-o noapte, prin 1953, când agenţii Securităţii 
au venit să-l aresteze, nu l-au găsit acasă. 

Prevenit şi ştiind ce îl aşteaptă, Ghiţă Fio a dispărut. În 
acea vreme, dispariţia de persoane, de la o zi la alta, era un 
lucru frecvent, care îşi pierduse caracterul senzaţional. 
Faptul se banalizase, nimeni nemaiîn-trebându-se ce 
devenise persoana. Era suficient ca cineva să nu mai apară 
în locurile pe care le frecventa în mod obişnuit sau să nu 
mai dea semn de viaţă prietenilor şi vestea se şi transmitea 
din gură în gură: l-au ridicat pe X! Acelaşi zvon se 
răspândise şi despre Ghiţă Fio, lumea fiind convinsă că 
fusese arestat. Ori, Ghiţă Fio trăia ascuns într-o casă (nu 
mai ştiu a cui), într-un spaţiu amenajat sub o scară şi cu 
accesul atât de bine camuflat, încât nimeni nu putea bănui 
în acel loc existenţa unei ascunzători. Nu-şi părăsea 
adăpostul decât rareori noaptea, ca să se plimbe pe străzile 
din împrejurimi, să respire puţin aer curat şi să-şi 
dezmorţească picioarele. În vara lui 1953, pe când mă 
aflam evadat în Bucureşti, trecând într-o noapte pe strada 
Polonă, eu însumi preferând să circul la adăpostul 
întunericului, mi s-a părut a-l recunoaşte după silue-tă, 
după ţinută şi mers, pe Ghiţă Fio, care traversa strada. 
Ştiindu-l însă arestat, aşa cum se se zvonise prin lume, mi- 
am zis că nu putea fi vorba de el, ci de o simplă coincidenţă 
de asemănare. Când ne-am întâlnit la Piteşti, în închisoare, 
am aflat că totuşi nu mă înşelasem şi că el fusese 
plimbăieţul nocturn, pe care îl zărisem chiar în apropierea 
casei unde îşi avea ascunzătoarea. 

În Piteşti, Ghiţă Fio a ajuns cam la doi ani după mine. Mă 
găseam într-o celulă de la etajul al doilea, când ni s-a 
comunicat prin Morse numele celor câţiva deţinuţi proaspăt 
sosiți cu duba şi izolaţi pentru câteva zile de carantină în 
camera de tranzit de la parter, înainte de a fi repartizaţi în 
celulele noastre de pe secţii. Printre ei se afla şi Ghiţă Fio. 


La auzul numelui lui, Cleante Gheorghiu, care se afla cu 
mine în celulă, a sărit ca ars. Erau vechi prieteni şi îi legau 
amintiri comune. Duseseră pe vremuri cam acelaşi fel de 
viaţă. Amândoi cunoscuseră toate bodegile Bucureştiului, 
amândoi pierduseră multe nopţi prin cramele cu cele mai 
bune vinuri şi de nenumărate ori se întâlniseră în zori, pe la 
localurile parlagiilor unde mergeau să se dreagă cu ciorbă 
de burtă. Ne-a fost imposibil să-l convingem pe Cleante să 
se mulţumească cu un schimb de mesaje prin Morse, între 
el şi prietenul lui. Ţinea morţiş să-i vorbească direct, pe 
fereastră, pretinzând că are să-l întrebe ceva foarte 
important. Cu toate riscurile pe care le comporta o astfel de 
convorbire, în plină zi, ce urma să fie auzită şi de ostaşul din 
prepeleac care supraveghea faţada închisorii, dorinţa lui 
Cleante i-a fost comunicată prin Morse lui Ghiţă Fio. Pe 
aceeaşi cale s-au pus la punct toate detaliile, spre a elimina 
măcar o parte din riscurile întreprinderii. 

Fiecare din cei doi interlocutori, atât cel de la parter cât şi 
cel de la etajul doi, aveau să se plaseze în unghiul mort al 
ferestrei, clar cât mai aproape de gratii, urmând să se 
exprime concis şi în limba franceză, pentru ca dialogul să 
fie şi scurt şi de neînțeles pentru soldatul din post. Prima a 
răsunat vocea lui Ghiţă Fio, amplificată de ecoul stârnit 
între zidurile de beton ale curților interioare: 

— Salut vieux soulard! Que veux-tu savoir?! 

— Oh, roi des buveurs! Je voulais seulemeht te demander, 
şi dehors un honnete homme peut encore boire un verre de 
bon vin? 

— Non! Ce que l'on boit maintenant ne merite plus le nom 
de vin! 

— Alors, tu as bien fait de venir. Il vaut mieux rester ici! 

Conversaţia fusese atât de scurtă, încât, abia după 
ultimele vorbe ale lui Cleante, s-a auzit răcnetul: 

— Lasă gura, banditule! 

Santinela nu putuse localiza ferestrele de la care se 
vorbise, iar până la sosirea pe secţie a ofițerului de serviciu 


pe care îl alarmase, totul intrase în ordine, cercetările 
întreprinse neducând la descoperirea făptaşilor. 

95) Robert Furnarache. Fusese preşedintele Yacht-Club- 
ului de la Bucureşti. Pasionat de sporturi nautice, îşi 
cumpărase înainte de război o mică ambarcaţiune cu pânze 
şi îşi petrecuse câţiva ani din viaţă, navigând între o insulă 
şi alta, prin arhipelagul grecesc din Marea Egee. Cu toate 
că trecuse de jumătatea vieţii, datorită vioiciunii şi spiritului 
lui tineresc, „papa Robert”, cum i se spunea, întreținea în 
jurul lui o atmos-feră mereu veselă şi de bună dispoziţie. 
Papa Robert se născuse la Paris şi vorbea limba franceză ca 
un francez autentic. Cum era un nesecat izvor de tot felul 
de istorioare, întâmplări personale şi anecdote, era rugat să 
ni le povestească în franţuzeşte. Umorul şi darul lui de 
poves-titor atrăgeau în jurul lui nu numai pe doritorii de a 
învăţa franţuzeşte, dar şi pe cei ce ştiau limba. În legătură 
cu Robert Furnarache, mi-a rămas în minte o întâmplare 
petrecută într-una din camerele mari din subsolul închisorii, 
rezervată celor condamnaţi pe viaţă. Concentrarea tuturor 
deţinuţilor condamnaţi pentru înaltă trădare la închisoarea 
din Piteşti abia începuse. Era perioada în care comandantul 
penitenciarului, căpitanul Mândreş, îşi manifesta ca un 
adevărat satrap puterile discreţionare faţă de deţinuţi, 
exercitându-şi fără nici o reţinere pornirile lui bestiale 
asupra lor şi instaurând regimul de teroare şi înfometare pe 
care îl apucasem şi eu la sosirea mea în Piteşti. La apariţia 
lui sau numai la auzul vocii lui pe secţie, ne cuprindea pe 
toţi teama, ştiindu-ne fiecare din noi expuşi să cădem 
oricând şi fără motiv victimă măsurilor lui arbitrare. Într- 
una din zile, administraţia a procedat la o verificare a 
identităţii deţinuţilor. Miliţienii de la grefa închisorii, 
deplasându-se din celulă în celulă, îi cereau fiecărui deţinut 
datele personale, pentru a le confrunta cu cele menţionate 
în dosarul respectivului. Echipa de inventariere, purtând în 
braţe teancurile de dosare, a ajuns şi la camera vieţaşilor, 
de la subsol, unde se afla Furnarache. La operaţie venise să 


asiste şi Mândreş. Nu atât pentru a supraveghea treaba, 
cât pentru a-şi alege, sub un pretext oarecare, o victimă, cu 
care să-şi satisfacă plăcerea sadică de a o chinui, trimiţând- 
o dezbrăcată la beci sau la carceră. În ziua aceea, însă, 
Mândreş părea mai bine dispus, ceea ce însemna că se 
mulțumea să stea în cadrul uşii deschise şi să privească, cu 
evidentă satisfacţie, tabloul mizerabil pe care i-l oferea 
camera supraaglomerată, îngheţată, cu geamurile aburite, 
înecată în duhoarea de tinetă şi de corpuri nespălate, în 
semiobscuritatea căreia deţinuţii zdrenţăroşi, slabi şi cu 
feţele gălbejite, îşi aşteptau rândul la verificare. Unul după 
altul, avansau în micul spaţiu liber din faţa uşii, unde după 
ce îşi spuneau numele şi plutonierul de la grefă le găsea 
dosarul, răspundeau între-bărilor lapidare ce li se puneau 
în ordinea binecunoscută a formularului: Prenumele? Tata? 
Mama? Data naşterii? Locul naşterii? Condamnarea? 
Plutonierul urmărea cu degetul rubricile respective pe foile 
dosarului iar, după ultimul răspuns, striga: 

— Altul! 


În mod normal, această inventariere a deţinuţilor, care se 
făcea periodic, decurgea de obicei fără incidente şi se 
termina relativ repede. De data asta, operaţia s-a prelungit 
în timp, suferind nenumărate întreruperi. Mândreş 
interpela pe aproape fiecare deţinut care se perinda prin 
faţa plutonierului cu dosarele, aruncându-i câte o vorbă de 
batjocură, dând curs unui limbaj atât de ordinar, încât chiar 
înjurăturile ca la uşa cortului, cu care îşi încheia frazele, 
păreau să mai dilueze din vulgaritatea expresiilor pe care le 
întrebuința. De preferinţă, se lega de aspectul fizic al 
deţinutului, pretinzând, fie că s-a îngrăşat atunci când omul 
abia se mai ţinea pe picioare de slăbiciune, fie sfătuindu-l să 
nu mai mănânce dulciuri când îl vedea că îşi pierduse dinţii 
din cauza avitaminozei, fie îndemnându-l să se ducă la 
munte sau la mare şi să stea mai mult la soare, fiindcă e 
prea palid. Ironiile lui se îndreptau cu deosebită răutate 
asupra bătrânilor şi infirmilor. Nu lipseau nici referirile 
batjocoritoare la adresa nevestelor şi copiilor, împinse până 
la limita extremă a obscenită-ţilor, spre hazul gardienilor, 
care râdeau în hohote la fiecare „glumă” a comandantului. 
De la o vreme, Mândreş trebuia să se mulţumească numai 
cu succesul de public. Nimeni nu-i mai dădea satisfacția 
deplină de a reacţiona în vreun fel la provocările lui, 
neoferindu-i prilejul să treacă la represalii corporale. În 
primele săptămâni de Piteşti, mulţi deţinuţi plătiseră prea 
scump cel mai mic semn de protest faţă de insultele lui 
provocatoare. Bătăile şi beciul îngheţat erau probe prea 
dure pentru puterea lor de rezistenţă atât de precară. 
Exemplul celor care îşi manifestaseră indignarea faţă de 
comportarea lui Mândreş şi care se aleseseră cu sănătatea 
definitiv zdruncinată de pe urma represaliilor suferite, îi 
obligase la resemnare şi la prudenţă. Chiar în faţa celor mai 
odioase insulte şi murdare insinuări, deţinuţii rărnâneau 
total apatici, păstrând o tăcere absolută. Uneori însă, chiar 
această atitudine pasivă nu-i apăra de crizele de furie ale 
lui Mândreş, care sfârşeau în detrimen-tul câte unui 


nenorocit sau al tuturor celor din celulă, prin cine ştie ce 
măsură abuzivă, menită să le facă viaţa şi mai insuportabilă. 
Cu ocazia verificării dosarelor, la care venise să asiste, 
Mândreş se limitase numai la plăcerea batjocorii şi 
înjurăturilor, proferate într-un limbaj de o vulgaritate 
imposibil de reprodus. Voi reda numai intervenţia lui 
Mândreş când i-a venit rândul lui Robert Furnarache la 
interogatoriul plutonierului de la grefă. 

La întrebarea formulată pe scurt de plutonier: „Născut?” 
Papa Robert i-a spus data şi anul naşterii. 

— Unde? A continuat plutonierul. 

— La Paris! A răspuns Furnarache. 

În acel moment, cu o prezenţă de spirit ce nu i se putea 
nega, Mândreş i-a ordonat plutonierului: 

— Scrie, bă! Mort la Piteşti! 

După plecarea lui Mândreş, primul care a făcut haz de 
vorbele lui, apreciindu-i umorul negru, a fost papa Robert. 
Macabra prezicere a lui Mândreş nu s-a realizat însă. 

După eliberare, Robert Furnarache a plecat în Franţa şi, 
la o vârstă destul de înaintată, a murit... Tot la Paris. 

96) Traian Ghiţeanu. Căpitan. Condamnat pentru legături 
cu Consulatul britanic din Constanţa. Am stat cu el în 
camera din subsol. 

97) Ghedoş Ravosie. Sârb din Banat. Şi despre el am 
pomenit când am vorbit de perioada petrecută în camera 
din subsol. 

98) Gligor... Sârb. Nu l-am cunoscut personal. 

99) Gheorghe Guțiu. Tânăr preot greco-catolic din 
Transilvania. 

100) Alexandru Ghica (Sandu). Fiul generalului Ghica 
(Bubi). Mama lui, Rodica, născută Hurmuzescu, era soră cu 
Dan Hurmuzescu, şi el deţinut în Piteşti. 

Sandu fusese arestat şi condamnat la 13 ani închisoare în 
1948 sau 1949, pe vremea când era student la Facultatea 
de medicină. Prima perioadă de detenţie şi-o petrece în 
penitenciarul din Piteşti, apucând din plin grozăviile 


„reeducării”, conduse de '[urcanu şi echipa lui, la iniţiativa 
şi sub patronajul din umbră al Ministerului de Interne. 
Scapă teafăr din punct de vedere fizic, dar rănile sufleteşti 
provocate de monstruoasele experimente ale „reeducării” 
nu i s-au cicatrizat nicio-dată complet. De la Piteşti este dus 
la Gherla, unde după o scurtă şedere e trimis la muncă în 
minele de plumb din Maramureş, îşi recapătă în bună parte 
echilibrul şi încrederea în sine, datorită înţelegerii şi 
sprijinului moral pe care îl găseşte în atmosfera de bună 
camaraderie din lagărul de muncă forţată de la Baia Sprie. 
În iarna 1954 revine la Piteşti, unde l-am întâlnit în mai 
multe rânduri, petrecând în decursul anilor perioade destul 
de lungi împreună, în aceleaşi celule. Ne-am cunoscut 
foarte bine şi ne-am împrietenit. Voi mai reveni asupra lui 
cu alte amănunte, cu ocazia descrierii unor evenimente 
întâmplate în celulele în care am stat împreună. 

101) Amedeu Ghitescu. Inginer miner. Studiase în Belgia. 
Înainte de război lucrase mai mulţi ani la exploatările de 
uraniu din Congo belgian. 

În penitenciarul din Piteşti a fost adus mai târziu şi numai 
pentru scurtă vreme. Într-o bună zi a fost pe neaşteptate 
transferat, pierzându-i-se urma. Într-un târziu, ni s-a 
semnalat prezenţa lui în Jilava. Un deţinut, dus pentru un 
supliment de anchetă la Bucureşti şi readus apoi la Piteşti, 
ne-a povestit cum în închisoarea de tranzit din Jilava, fusese 
vecin de celulă cu Amedeu Ghitescu. Acesta intrase cu el în 
legătură prin Morse, comunicându-i că se afla de luni de 
zile într-o strictă izolare şi că se făceau presiuni asupra lui 
ca să accepte să lucreze ca expert la biroul tehnic al unei 
exploatări de uraniu din Ardeal. (Cred că era vorba de 
„Oraşul Dr. Petru Groza”, localitate înconjurată de mister, 
ce luase fiinţă odată cu descoperirea zăcămintelor de 
uraniu din regiune.) 

Refuzând propunerea, fusese ameninţat cu dispariţia, 
numai pentru faptul că i se dezvăluise existenţa acelei 
exploatări, care constituia un secret de stat de maximă 


importanţă. În ultima convorbire purtată prin peretele 
despărțitor, Amedeu Ghitescu l-a anunţat că nu se mai 
simte în stare să reziste tensiunii nervoase şi că va ceda. Au 
fost ultimele veşti pe care le-am primit despre el. 

102) Gardoni... Gazetar evreu. Până în momentul arestării 
fusese corespondentul unei agenţii de presă străine la 
Bucureşti. 

Adus în Piteşti relativ târziu, este introdus în celula vecină 
cu cea în care mă aflam. Ferestrele celor două celule fiind 
apropiate, am intrat imediat în legătură cu el, suindu-ne 
fiecare pe caloriferul din celula noastră şi vorbind prin 
geamul deschis. S-a prezentat şi mi-a spus că fusese 
transferat din închisoarea din Râmnicu-Sărat cu destinaţia 
Piteşti, făcând, în drum, obişnuitul popas de câteva 
săptămâni în Jilava, punct de tranzit obligatoriu pentru 
orice deţinut care era transportat dintr-un loc de detenţie 
într-altul. Apoi s-a supus interogatoriului curent, 
răspunzând întrebărilor ce se puneau oricărui nou venit: ce 
deţinuţi a întâlnit pe drum? Ce noutăţi politice a aflat? La 
cât estima efectivul deţinuţilor şi cum i se păruse regimul 
din Jilava? 

Când la rândul meu l-am informat cu cine mă aflam în 
cameră, auzind numele lui Capsa, m-a rugat să-i transmit, 
în mod special, salutări din partea lui. Lui Capsa, însă, 
numele de Gardoni nu-i spunea nimic. Cerând pe fereastră 
lămuriri suplimentare, Gardoni mi-a comunicat că se 
cunoscuseră cu ani de zile în urmă la Malmaison, unde 
stătuseră împreună în aceeaşi celulă. Capsa continua însă 
să nu-şi amintească de el, pretinzând că, pe toată durata 
lungii lui anchete la Malmaison, fusese tot timpul singur în 
celulă, în afară de o scurtă perioadă de câteva zile când 
împărţise celula cu un alt arestat, dar pe care nu-l chema 
Gardoni. 

Considerând deci că trebuie să fie vorba de o confuzie sau 
de o coincidenţă de nume, elucidarea cazului a fost 
amânată până la ora plimbării. 


Pe vremea aceea, administraţia luase tocmai măsura să 
scoată câte două celule deodată la aer, pentru a face 
posibilă până la lăsatul serii perin-darea tuturor deţinuţilor 
prin curţile de plimbare ale închisorii. 

În virtutea acestei noi dispoziţii, celula noastră era scoasă 
la aer şi la duş împreună cu celula vecină, unde sosise 
Gardoni. În aşteptarea orei de plimbare, Capsa ne-a 
explicat de ce noul venit nu putea fi una şi aceeaşi persoană 
cu unicul tovarăş de celulă pe care îl avusese în timpul 
anchetei de la Malmaison. Pe acesta din urmă Capsa nu-l 
putea uita. Îşi amintea foarte bine şi de numele pe care îl 
purta, cât şi de faptul că fusese prima lui experienţă cu un 
deţinut introdus de anchetator la el în celulă, pentru a-l 
trage de limbă. Încă după primele zile de convieţuire, şi-a 
dat seama că anchetatorul fusese informat de anumite 
indiscreţii pe care le făcuse faţă de tovarăşul lui de celulă. 
Capsa nu s-a sfiit să-i spună anchetatorului că bănuise din 
primul moment ce însărcinare primise colegul lui de celulă. 
De aceea, pentru a-l demasca, îşi propu-sese să-l pună la 
încercare, prefăcându-se că-i destăinuie anumite secrete. 
Cum presupusele secrete pe care i le împărtăşise 
confidenţial erau acum cunoscute anchetatorului, rolul de 
informator al celui cu care împărțea celula era fără nici un 
dubiu. 

Bineînţeles că ancheta şi-a continuat cursul, spusele lui 
Capsa nepărând a fi luate în seamă. 

După câteva ore de interogatoriu, când ancheta s-a 
întrerupt şi Capsa a fost dus înapoi în celulă, tovarăşul lui 
de arest dispăruse. 

Povestea lui Capsa nu reprezenta un caz excepţional. Ori 
de câte ori un astfel de „turnător” introdus în celula celui 
anchetat era deconspirat, ancheta renunţa la serviciile lui, 
mutându-l în altă cameră. 

În fine, ne-a venit rândul la plimbare şi cum pe drum nu 
aveam voie să vorbim între noi, am mers cât mai încet pe 
coridor, pentru a-l reţine pe gardian, care venea în urma 


noastră şi a-i da timp lui Capsa să stea de vorbă cu Gardoni, 
la coborârea pe scări. Pe acea porţiune de parcurs din casa 
scării gardianul nu ne putea supraveghea. Spre uimirea 
noastră, l-am văzut pe noul venit strângându-i cu efuziune 
mâna lui Capsa, manifestându-şi bucuria de a-l revedea. 

Întrevederea lor pe trepte a durat numai câteva secunde, 
căci odată ieşiţi în curte sub supravegherea gardianului, 
contactul nu mai era posibil, fiecare trebuind să-şi ia locul 
în cercul ele plimbare, aşa cum spunea regulamentul: în 
tăcere, cu mâinile la spate, cu ochii în pământ şi la distanţă 
unul de altul. Abia cincisprezece-douăzeci de minute mai 
târziu, când ne-am întors în celulă, am primit explicaţia 
întrevederii de pe scară. 

Gardoni era una şi aceeaşi persoană cu care Capsa 
împărţise celula la Malmaison şi despre care ne povestise 
înainte de a ieşi la plimbare! Omul nu păruse deloc 
stingherit de reîntâlnire, ba, dimpotrivă, se bucu-rase 
sincer şi-i strânsese mâna cu căldură. Apoi îi explicase cu 
senină-tate, de ce la Malmaison i se prezentase sub nume 
fals. Fusese obligat de anchetator să nu-şi divulge 
identitatea faţă de alţi deţinuţi. De teama represaliilor cu 
care fusese ameninţat, se conformase ordinului şi nu-şi 
spusese adevăratul nume, fiind totodată convins că şi 
Capsa, supus la presiuni similare, i se prezentase tot sub un 
nume de împrumut. 

Naturaleţea comportării lui Gardoni faţă de el, îl pusese pe 
Capsa pe gânduri. Nu-şi închipuia că un om cu conştiinţa 
încărcată putea să aibă o atitudine atât de firească şi 
începuse să creadă că îl bănuise pe nedrept, grăbindu-se să 
tragă o concluzie de pe urma faptelor petrecute la Mal- 
maison. 

Câtă vreme am fost vecini de celulă, având ocazia să 
vorbim prin fereastră, mai puţin în drumul spre plimbare, 
dar mai în voie în timpul duşului săptămânal, Gardoni ne-a 
devenit tot mai simpatic. Inteligent şi informat în multe 
domenii, discuţiile cu el erau interesante şi plăcute. Amabil 


şi binevoitor, era un camarad agreabil pentru cei cu care 
împărțea celula. Ne obişnuisem şi cu aspectul lui fizic, care 
la început ni se păruse cam grotesc. Era o stârpitură de om, 
nu, mai înalt de 1,60 m, cu trupul şi membrele foarte 
subţiri, cu figura mică, cu trăsăturile mobile şi ochii 
cercetători, care din cauza vioiciunii mişcărilor cu care se 
deplasa, semăna cu un şoricel din filmele de desene 
animate. Urechile prea mari şi dezlipite şi o mustăcioară 
ridicolă, gen Hitler, îi completau înfăţişarea. 

Prima părere pe care ne-o făcusem despre el, după ce 
ascultasem poves-tea lui Capsa de la Malmaison, se 
schimbase aproape radical. 

Până şi Capsa se îndoia acum de obiectivitatea cu care 
cântărise faptele de atunci şi admitea că sub influenţa 
psihozei create de anchetă şi a obsesiei de a fi permanent 
supravegheat, s-ar fi putut să fi avut o ten-dinţă exagerată, 
de a vedea în orice om i s-ar fi adus în celulă un spion al 
anchetatorului. 

Vremea trecuse şi nimeni nu mai nutrea vreo suspiciune în 
privinţa lui Gardoni. 

Într-o bună zi, însă, tot acest edificiu de încredere ridicat 
în mai multe luni s-a prăbuşit ca prin farmec la sunetele 
alfabetului Morse, care timp de câteva minute a dat viaţă 
caloriferelor din întreaga închisoare. Cel care transmitea 
era Leonard Kirschen, proaspăt sosit cu duba din Jilava. Cu 
câteva luni în urmă, fusese luat din Piteşti şi dus la o nouă 
anchetă la Bucureşti. lar acum, la întoarcere, aflase că în 
absenţa lui fusese adus în Piteşti coreligionarul şi colegul lui 
de breaslă, Gardoni, pe care îl cunoş-tea foarte bine. Tocmai 
de aceea şi ţinuse, ca mai înainte chiar de a ne împărtăşi 
obişnuitele veşti culese în drum din Jilava, să ne avertizeze 
în privinţa lui. 

„Înainte de arestare, Gardoni fusese agentul Securităţii 
printre cores-pondenţii agenţiilor străine de presă din 
Bucureşti. Colaborarea lui cu regimul era notorie, iar 
Kirschen avea personal motive să-i ceară soco-teală pentru 


unele denunţuri şi aştepta cu nerăbdare ziua când îl va 
putea trage la răspundere în faţa tribunalului pentru 
delaţiune şi colaboraţi-onism. Până atunci, însă, Kirschen îl 
sfătuia pe Gardoni să se roage la Dumnezeu să nu 
nimerească cu el în celulă.” 

Kirschen ne-a comunicat atunci o serie de amănunte şi 
date precise în legătură cu activitatea dusă de Gardoni ca 
agent informator al Securi-tăţii, de care nu-mi mai aduc 
acum aminte. 

Seriozitatea probelor, ca şi a persoanei care le furnizase 
nu mai lăsau nici o îndoială asupra trecutului dubios al lui 
Gardoni, onorabilitatea şi caracterul lui Kirschen fiind 
unanim recunoscute. 

Confruntat cu acuzaţiile ce i se aduceau, Gardoni s-a 
apărat cu argu-mente puţin convingătoare. Neputând nega 
contactele ce le avusese cu Securitatea, pretindea că 
utilizase aceste legături numai în scopuri pozitive, 
încercând să prevină loviturile îndreptate împotriva presei 
şi a corespondenţilor de presă, străduindu-se să întârzie 
măsurile regimului şi să salveze ce se mai putea salva. 

Pierzându-şi creditul câştigat în primele luni de şedere în 
Piteşti, Gardoni a decăzut în rândul celor care nu mai erau 
băgaţi în scamă de ceilalţi deţinuţi, el însuşi adoptând o 
atitudine mai retrasă şi încercând să treacă cât mai 
neobservat. 

Retrăgându-i încrederea în urma celor destăinuite de 
Kirschen, ne-am adus aminte de toate cele povestite de 
Gardoni la sosirea lui în Piteşti. Între altele, despre 
perioada pe care o petrecuse în închisoarea de la Râmnicu- 
Sărat. 

Acolo fuseseră transferați din Zarca de la Aiud, ca şi din 
alte închisori şi supuşi unui regim excesiv de riguros şi de 
izolare absolută, deţinuţii consideraţi a fi vârfurile unor 
categorii, care în calificarea stabilită de Ministerul de 
Interne, reprezentau gradul maxim de periculozitate. 


Câţiva episcopi romano şi greco-catolici, supraviețuitorii 
din fostul guvern al mareşalului Antonescu, câţiva 
comandanţi legionari şi mem-brii conducerii partidelor 
Naţional Liberal şi Naţional Ţărănesc, rămaşi încă în viaţă, 
au îndurat aici condiţii de detenţie extrem de dure, fiecare 
din ei ocupând singur câte o celulă. În închisoarea din 
Râmnicu-Sărat a murit generalul Pantazi, fostul ministru de 
război în guvernul Antones-cu şi, dacă nu mă înşel, şi lon 
Mihalache. 

Ori, întrebarea firească pe care ne-o puneam acum la 
Piteşti era: ce căutase la Râmnicu Sărat un obscur 
gazetăraş ca Gardoni, când acolo se aflau închise numai 
personalităţi de prim rang? 

De asemenea, Gardoni ne povestise că stătuse în aceeaşi 
celulă cu Piki Pogoneanu, singura celulă din toată 
închisoarea locuită de doi deţinuţi. E drept că lui Piki 
Pogoneanu, fiind semiparalizat şi țintuit la pat, Gar-doni i-a 
fost de folos făcând pe infirmierul, aducându-i gamela cu 
mân-care de la uşă şi ajutându-l să folosească tineta. Era 
însă greu de presu-pus că administraţia făcuse o derogare 
de la regula izolării, numai pentru a-i uşura viaţa chinuită 
lui Pogoneanu, când în alte perioade nu-şi făcuse griji 
pentru neputinţa lui şi îl ţinuse singur în celulă. 

Admiţând, totuşi, prin absurd, că de data asta 
administraţia ar fi făcut această excepţie din motive 
umanitare, n-ar fi fost oare normal să-i bage în celulă un 
deţinut care se afla în aceeaşi închisoare? De ce a trebuit să 
aducă unul din altă închisoare? Şi dacă totuşi, pentru 
motive numai de ea ştiute, a cerut transferarea unui deţinut 
din altă închisoare, special pentru a-l îngriji pe Piki 
Pogoneanu, de ce n-a găsit unul mai zdravâăn? De ce l-a ales 
tocmai pe pirpiriul de Gardoni? 

Iar când ne aminteam că Piki Pogoneanu fusese un 
personaj cheie în toată activitatea secretă ce se ţesuse în 
culisele diplomaţiei româneşti pentru ieşirea noastră din 
război în 1944 şi care tocmai datorită acestui fapt şi, în 


pofida stării lui fizice lamentabile, continua chiar după ani 
de zile de detenţie să se mai afle în atenţia Ministerului de 
Interne, fiind încă periodic anchetat, ne puneam din nou 
aceeaşi întebare: De ce tocmai Gardoni îi fusese introdus în 
celulă? 

Explicaţia lui Gardoni o cunoşteam. Versiunea lui Piki 
Pogoneanu, care a murit în închisoare, nu o vom şti 
niciodată. 

Pentru a ne lămuri, nu ne rămânea decât să recurgem la 
analogie şi să căutăm răspunsul la prima întrebare pe care 
ne-o pusesem cu câteva luni în urmă: De ce fusese adus 
Gardoni în celula lui Capsa la Malmaison? 

În 1964, la scurtă vreme după eliberare, m-am reîntâlnit 
cu Gardoni pe stradă în Bucureşti. 

Bucuros că mă revede, mi-a strâns mâna cu entuziasm. Mi- 
am amintit de întâlnirea lui cu Capsa pe scara închisorii din 
Piteşti! 

După ce am schimbat câteva cuvinte, m-a invitat să intru la 
el să cioc-nim un pahar şi să mai stăm de vorbă. 

Am refuzat, motivând diferite alergături pe la autorităţi, 
pretext de altfel foarte plauzibil, deoarece toţi foştii deţinuţi 
ne mai zbăteam încă în acele zile să ne obţinem Buletinul 
de identitate de la miliţie. Livretul militar de la Comisariat, 
un serviciu de la „Braţele de muncă” şi, problema cea mai 
dificilă, o locuinţă. 

Gardoni mi-a spus că avusese noroc şi că găsise locuinţă. 

Înainte de a ne despărţi mi-a dat adresa, rugându-mă să-l 
vizitez. 

Locuia pe strada Dionisie Lupu (actualmente Tudor 
Arghezi), în blocul din faţa Ambasadei Americane! 

Nu l-am mai văzut de atunci. 

103) Gheorghiu Cleante. Unul din cei mai „căutaţi” 
profesori de en-gleză din închisoarea din Piteşti. 

Aş spune despre el, că era un intelectual autentic. 

Dotat cu o remarcabilă inteligenţă şi de o rară fineţe de 
spirit, extrem de cultivat, înzestrat cu o memorie deosebită 


şi cu un dar neîntrecut de povestitor, om al preciziei şi al 
nuanţelor exacte, modest şi lipsit de ambiţii, Cleante 
Gheorghiu era totodată un mare original, care ştia să se 
bucure de plăcerile simple ale vieţii şi care n-a întreprins 
niciodată nimic productiv. Era mic de statură şi subţire la 
corp, cu membrele fine şi încheieturile delicate. Fragilitatea 
lui aparentă ascundea însă o forţă, un echilibru şi o 
sănătate fizică şi morală, demne de invidiat. 

104) Gheorghiu... Dacă nu mă înşel, fusese magistrat. Era 
condamnat în procesul masonilor. Nu l-am cunoscut. 

105) Grigorcu Modest. Rămăsese infirm de la Canal, unde 
îşi fracturase un picior. 

Într-o zi la Piteşti, în timp ce celula lui era scoasă la 
plimbare în obişnuitele răcnete cu care deţinuţii erau 
îndemnați să se grăbească, gardianul s-a răstit la el 
enervat, fiindcă nu reuşea să ţină pasul cu ceilalţi. 

— Ce ai, bă, la picior? De ce şchioapeţi?! 

Grigorcu a ripostat prompt: 

— Tot din cauza unuia grăbit ca dumneata, care mi-a dat 
brânci de pe platforma unui camion ca să cobor mai repede, 
şi mi-a rupt piciorul! 

Grigorcu spusese adevărul. L-a plătit însă cu câteva zile de 
beci. 

106) Gheorghiu Eugen. Originar din Constanţa. Fusese 
secretarul sau şeful de cabinet al lui Mircea Cancicov. 

107) Victor Ghiţău. Din Galaţi. Am stat cu el în camera din 
subsol. 

108) Godeanu... Evreu. Fost gazetar. Nu l-am cunoscut, 
dar văzându-l deseori, pe fereastră în timpul plimbării, mi-a 
rămas în amintire, fiindcă şchiopăta foarte tare. 

109) Ghertler... Evreu din Moldova. 

După 23 august 1944, a făcut parte din conducerea locală 
de partid a unui oraş din Moldova. (Cred că din Bacău.) 
Numele lui rămăsese celebru în tot judeţul, pentru teroarea 
pe care o deslănţuise împotriva populaţiei, în campaniile de 


colectare a „cotelor” şi în prigonirea „duş-manului de 
clasă”. 

110) Ion Gociu (Puiu). Din Bucureşti. Era foarte tânăr. 
Trecuseră câţiva ani de când mă aflam în Piteşti numai 
printre vechi deţinuţi. Gociu a fost unul din puţinii proaspeţi 
arestaţi şi condamnaţi pentru înaltă trădare, adus printre 
noi după o lungă perioadă de timp, în care nu întâlnisem 
decât oameni care zăceau de ani de zile în închisoare. 

Băiat simpatic şi dezgheţat, şi mai ales bucureştean get- 
beget, Puiu Gociu ne-a prezentat oraşul, cu viaţa şi 
moravurile lui, aşa cum îl lăsase cu numai câteva luni 
înainte, când fusese arestat. Zile întregi l-am descusut, 
parcurgând cu el oraşul în lung şi în lat, trecând în revistă 
cartier cu cartier şi stradă cu stradă, înregistrând toate 
schimbările produse în ultimii ani şi simţindu-i din nou 
pulsul, de parcă l-am fi vizitat aievea. Informaţiile culese de 
la Gociu le-am absorbit cu atâta aviditate, încât la eliberare 
în 1964, multe clădiri şi zone ale Bucureşc-tiului, care nu 
existaseră în 1952 la arestarea mea, mi s-au părut 
cunoscute de când lumea. 

Pe Puiu Gociu nu l-am mai întâlnit niciodată, dar, în 1982, 
aflându-mă la Munchen, am primit de la el o scrisoare. M- 
am bucurat pentru el. Îmi scria din America! 

111) Alexandru Ghelner. 

Făcea parte dintr-un grup de cinci sau şase deţinuţi, a 
căror apariţie în Piteşti a stârnit senzaţie. Au fost aduşi cu 
duba într-o iarnă. Până la repartizarea lor pe secţiile 
noastre, au stat o vreme în carantină, fiind izolaţi într-o 
celulă de pe bara „I”-ului, unde nu ne era posibil să-i 
contactăm. În schimb, la aer erau scoşi în curţile noastre de 
plimbare, unde îi puteam vedea de la ferestrele celulelor 
noastre. Zilnic îi obser-vam, încercând să ne explicăm de 
unde veneau şi ce fel de oameni erau. Curiozitatea ne era 
excitată mai ales de strania lor ţinută vestimentară. Toţi 
erau îmbrăcaţi la fel. Purtau un model de pufoaice pe care 
nu-l mai văzusem niciodată. Erau mult mai lungi decât 


obişnuit, coborând până sub genunchi, iar de la talie în jos 
se lărgeau devenind „cloche”. Şi mânecile, în loc să fie 
strânse la manşetă, se terminau tot larg. Cea mai 
surprinzătoare era însă culoarea. Pufoaicele noilor-veniţi, 
de un albastru de culoarea cerului senin, contrastau violent 
cu nuanțele întunecate de gris, kaki sau pământiu ale celor 
ce puteau fi văzute pe vremea aceea la noi în ţară. Enigma 
apariţiei acestor pete de culoare vie şi luminoasă în mijlocul 
uniformităţii sumbre care ne înconjura a rămas nedezlegată 
până la sfârşitul perioadei de carantină, când purtătorii 
bizarelor pufoaice au ieşit din anonimat. Toţi erau nemți de 
origine. Unii, saşi din Ardeal, alţii, şvabi din Banat. Odată 
ajunşi printre noi, le-am aflat şi odiseea. Toţi fuseseră 
angajaţi în armata germană şi avuseseră aceeaşi soartă. 
Sfârşitul războiului îi surprinsese în Germania, în zona de 
înaintare a trupelor aliate anglo-americane. Unii au stat un 
timp în prizonierat, alţii scăpaseră de captivitate. Până la 
urmă, din cauza mizeriei care domnea în Germania ruinată 
de război, au trecut clandestin în Franţa, sperând să îşi 
găsească acolo o formulă de existenţă. Nici în Franţa, însă, 
viaţa nu era mai uşoară pe vremea aceea, iar pentru nişte 
oameni fără acte valabile, era chiar imposibilă. Când au 
aflat că „Legiunea străină” fran-ceză recrutează chiar 
oameni fără hârtii de identitate, mulţumindu-se cu o simplă 
declaraţie din partea lor pentru a-i înscrie, n-au mai stat pe 
gânduri. Şi aşa au ajuns să fie încadraţi în aceeaşi unitate, 
staționată în Algeria. După o scurtă perioadă de instrucţie, 
au fost îmbarcaţi cu destinaţia Saigon, războiul purtat pe 
atunci de francezi în Indochina, necesitând tot mereu noi 
efective. După câteva luni de front, în cursul unei ofensive 
inamice, au fost luaţi prozonieri de trupele Vietcong. 
Condiţiile de captivitate din lagărele Vietcong-ului erau 
catastrofale. Subnutriţi şi lipsiţi de îngrijire, molimele 
făceau ravagii printre prizo-nieri, ridicând cifra mortalităţii 
la proporţii potrivite dimensiunilor asiatice. Într-o bună zi, 
în lagăr şi-a făcut apariţia o comisie de ofiţeri Vietcong. 


Aveau misiunea de a duce printre prizonieri o campanie de 
propagandă „antiimperialistă” şi „anticolonialistă”, 
încercând să obţină desolidarizarea lor faţă de războiul 
purtat de francezi în Indochina, explicându-li-se că nu 
fuseseră decât victimele regimului capitalist, care îi folosise 
drept carne de tun în lupta de cotropire a altor popoare. 
Ară-tându-şi înţelegerea, mai ales pentru cei provenind din 
ţările „eliberate de armata sovietică”, care, înşelaţi în buna 
lor credinţă de propaganda capitalistă, fuseseră trimişi ia 
moarte pentru interesele imperialiste ale Franţei, regimul 
comunist din Vietnam le oferea eliberarea din prizo-nierat 
şi repatrierea în ţările lor de origine din lagărul socialist. O 
parte din prizonierii originari din ţările Europei răsăritene 
(germani din R. D. G., români, unguri etc), încrezători în 
promisiunea făcută şi mai ales bucuroşi de a scăpa din iadul 
lagărului, s-au înscris pe listele ce le întocmeau ofiţerii 
vietcong, declarându-şi naționalitatea. Alţii, mai puţin 
convinşi de sinceritatea promisiunilor, nu şi-au dezvăluit 
adevărata naţionalitate, preferind să-şi păstreze statutul de 
soldaţi ai armatei fran-ceze pentru momentul când se va 
proceda la un schimb de prizonieri între părţile beligerante. 
Ghelner şi camarazii lui din România, împreună cu alţii de 
alte naţionalităţi din Europa de răsărit au format primul lot 
de câteva sute de prizonieri, destinat repatrierii. 

Încărcaţi în vagoane de vite, după multe zile de călătorie, 
suferind de foame şi sete, au ajuns în China, unde au stat un 
timp într-un lagăr de refacere, în condiţii de viaţă ceva mai 
omeneşti. 'Tot acolo au primit şi îmbrăcăminte, între care 
pufoaicele „made în China”, care aveau să stârnească 
mirarea din Piteşti. Îmbarcaţi din nou în vagoane, au pornit 
spre Nord, spre frontiera U. R. S. S. Ajunşi pe teritoriul 
sovietic, şi-au continuat drumul pe linia Transsiberianului, 
traversând Rusia de la un capăt la altul, într-o călătorie 
care li s-a părut fără sfârşit. 

De data asta, însă, vagoanele le fuseseră pavoazate cu 
lozinci şi drapele sovietice şi româneşti. Pe parcursul de la 


Chişinău până la punctul de frontieră românesc de la 
Ungheni, pentru a marca şi mai clar caracterul festiv al 
evenimentului repatrierii, ferestrele şi uşile vagoanelor au 
fost împodobite cu flori şi ramuri verzi. În gară la Ungheni, 
au mai fost ţinuţi în tren până la terminarea formalităţilor 
de predare-preluare. Apoi, de pe o listă, s-au strigat numele 
celor originari din România, cărora li s-a spus să coboare pe 
peronul gării. Cei de alte naţionalităţi urmând să îşi 
continue călătoria spre ţările respective au rămas în 
vagoane iar tre-nul s-a pus din nou în mişcare, părăsind 
gara. Din acel moment, pentru Ghelner şi camarazii lui 
mascarada sărbătoririi repatrierii a încetat. Luaţi în, 
primire de o gardă militară, escortaţi până la o dubă- 
automobil, care aştepta în faţa gării, au luat drumul 
Securităţii. Ancheta, ca şi procesul au fost simple formalităţi 
care s-au încheiat repede. Toţi au fost condamnaţi la 15 ani 
de închisoare pentru „crimă de trădare a lagă-rului 
socialist” şi trimişi la închisoarea din Piteşti. De la 
„repatrierea” lor, nu trecuseră nici trei luni! 

Printre noi au rămas cunoscuţi sub denumirea de: 
„vietnamezii”. 

112) Hogea. Şlepar pe Dunăre. 

În timpul unei escale la Viena se îmbată împreună cu 
tovarăşul lui, Andriţa, şi li se fură actele şi banii. La 
întoarcerea în ţară, este acuzat că şi-a vândut paşaportul 
serviciului de spionaj american şi este condamnat pentru 
înaltă trădare. 

113) Dan Hurmuzescu. 

Am vorbit despre el, când i-am enumerat pe locatarii 
camerei din subsol, unde l-am întâlnit pentru prima dată la 
sosirea mea în Piteşti. 

114) Haag. 

Preot romano-catolic. Călugăr în ordinul iezuiţilor. Voi mai 
reveni asupra lui. 

115) Niki Hauser. Baron. 


Austriac de origine, a fost eliberat în virtutea decretului de 
grațiere, aplicat cetăţenilor străini. 

116) Iscu... Originar din regiunea Vrancei. 

Fost căpitan în vechea armată. Apreciat şi simpatizat de 
deţinuţii care îl cunoscuseră în lagărul de muncă de la Baia 
Sprie. 

117) Ilea... Căpitan în vechea armată. 

Îl cunoşteam de la Cavnic, unde muncisem împreună în 
mină. Ilea se îmbolnăvise de silicoză şi după o vreme de 
internare în infirmerie, fusese declarat inapt de muncă şi 
părăsise lagărul cu un lot de deţinuţi bolnavi şi infirmi. 

De atunci nu-l mai văzusem. Trecuse prin mai multe 
închisori, înainte de a ajunge la Piteşti. Pe parcurs, boala i 
se agravase. În cele din ur-mă, a fost transferat la spitalul 
închisorii Văcăreşti, unde i-am pierdut urma. 

118) lavorski. Bucovinean. 

Absolvise o şcoală de horticultura şi fusese angajat la 
moşia pe care tatăl lui Ionel Stârcea, o avea în Bucovina. 
Când, după adoptarea lui de către Mocsoni, Ionel Stârcea 
moşteneşte moşia acestuia din urmă de la Bulgi din 
Transilvania, îl aduce acolo ca om priceput şi de încredere 
pe lavorski. Iavorski fusese judecat împreună cu stăpânul 
lui în procesul Lucrețiu Pătrăşcanu şi condamnat la zece ani 
închisoare. Despre Iavorski va mai veni vorba în cursul 
povestirii mele. 

119) Iaşin Milutin. Sârb. 

Am stat cu el în camera din subsol. 

120) Işlvanec Anton. 

Şi despre el am mai vorbit, când am descris camera din 
subsol. 

121) lota Barou. 

Fost inginer la căile ferate. Era fiul unui profesor de la 
liceul din Turnu Severin. Era extrem de timorat. 

122) Nicu lunian. 

Fiul fostului ministru lunian. 

123) Luca Nicolae. 


124) lonescu-Bălăceanu. 

Fuesse funcţionar la cancelaria Palatului Regal. 1 se 
spunea Bălăceanu-Dumnezeu, pentru că pe timpul cât 
stătuse în arestul Securităţii simulase nebunia, monologând 
cu voce tare în celulă şi pretinzând că stă de vorbă cu 
Dumnezeu. Se pare cu reuşise să-i convingă pe anchetatori 
că nu e în toate minţile, ceea ce nu numai că-i uşurase 
situaţia în anchetă, dar îi dăduse şi posibiliatea să evite să 
facă declaraţii compromiţătoare pentru anumite persoane 
despre care era întrebat. Unii spuneau că era un simulant 
extraordinar, fiind înzestrat de natură cu talente de 
comediant. Alţii, fără să-i conteste talentul de actor, 
pretindeau totuşi că Bălăceanu era şi puţin ţicnit. Nu l-am 
cunoscut personal, dar îl ştiu din vedere, mai ales dintr-o 
perioadă de relaxare a regimului de detenţie (prin 1956), 
când, în timpul plimbării, îl urmăream de la fereastra 
celulei. Profitând de micile libertăţi ce ni le oferea perioada 
de destindere, mulţi ne lăsasem să ne crească mustață şi 
chiar cioc, pentru a mai scăpa de chinul săptămânal al 
bărbieritului cu bricele ştirbite şi prost ascuţite ale 
închisorii. Bălăceanu bătuse toate recordurile în această 
privinţă: îşi lăsase o barbă enormă, neagră şi cârlionţată, 
care îi acoperea tot obrazul! De la fereastra celulei, asistam 
ca la un spectacol la apariţia lui în curtea de plimbare. Erau 
zile călduroase de vară şi, tot datorită îmblânzirii regimului, 
nu mai eram siliţi să ieşim fie iarnă, fie vară, îmbrăcaţi cu 
haine de zeghe, cum ni se pretindea mai înainte. Bălăceanu, 
scheletic de slab, numai în chiloţi şi cu barba lui imensă, 
părea un fachir de pe malul Gangelui. leşea în curte cu faţa 
luminată de un zâmbet senin şi cu braţele întinse într-un 
gest larg, împărțind bezele spre ferestrele întregului 
celular. Chiar în acele timpuri de vigilenţă atenuată, astfel 
de manifestări nu erau îngăduite şi erau repede reprimate. 
Bălăceanu nu provoca însă nici o reacţie din partea 
gardienilor care supravegheau plimbarea. Cel mult un râs 
prostesc şi de batjocură, din care se vedea că îl ţineau de 


nebun. Am avut ocazia să vorbesc cu oameni care au stat 
mai multă vreme cu el în celulă. Pretindeau că Ionescu- 
Bălăceanu era extrem de prudent din fire şi că, prevăzând 
ipoteza unei noi anchete, nu făcea decât să-şi joace în 
continuare rolul început la Securitate, pentru a fi 
consecvent şi a nu-şi dezice reputaţia de nebun. 

125) Ion loanid. 

126) Jipa Radu. Funcţionar la Căile Ferate. Fusese 
condamnat pentru spionaj în favoarea Franţei. 

127) Justin... Călugăr greco-catolic. 

Suferea de o maladie puţin cunoscută, a sistemului nervos, 
care se manifesta sporadic şi pe neaşteptate, printr-o 
pierdere a cunoştinţei timp de câteva minute. Reţin de la 
doctorii deţinuţi care se aflau printre noi denumirea de 
sindromul Meniere. 

128) Jubleanu Titu. 

Era deţinutul cu cel mai lung stagiu petrecut în 
penitenciarul din Piteşti, prezenţa lui printre noi 
reprezentând în acelaşi timp un caz excepţional, deoarece 
nu era condamnat pentru „înaltă trădare”. Ţăran din 
comuna Nucşoara, Jud. Argeş, Titu Jubleanu făcuse parte 
din mişcarea de rezistenţă organizată în munţii din regiune 
de colonelul Arsenescu şi fraţii Arnăuţoiu. Prin 1948-49 
căzuse cu grupul lui de partizani într-o ambuscadă a 
Securităţii. În schimbul de focuri cu trupele de intervenţie 
M. A. I., nevasta lui care lupta cot la cot cu ei fusese 
împuşcată, iar Titu Jubleanu, rănit, fusese capturat. Dus la 
Securitatea din Piteşti, a fost anchetat cu o sălbăticie de 
nedescris, pentru a-i smulge destăinuiri despre 
ascunzătorile partizanilor din păduri, despre gazdele lor, 
despre cei care îi aprovizionau şi oamenii din satele de 
munte cu care aveau legături. Jubleanu a fost schingiuit în 
fel şi chip. Între altele, i s-au smuls, rând pe rând, toţi dinţii 
din gură cu un cleşte de scos cuie. După luni de zile de 
anchetă şi torturi, a fost depus în penitenciarul din Piteşti, 
pentru a fi oricând la îndemâna organelor de securitate 


locale. În decursul anilor pe care i-am petrecut în 
închisoarea din Piteşti, Titu Jubleanu a fost de nenumărate 
ori transferat la sediul Securităţii pentru noi cercetări sau 
pentru a fi confruntat cu diferiţi oameni arestaţi pentru 
complicitate cu partizanii. Ani de zile după ce părăsisem 
Piteştiul şi mă găseam în lagărul de muncă „Salcia” din 
Balta Brăilei, am aflat cu multă întârziere de arestarea 
colonelului Arsenescu. Tot cam pe atunci, ne-a parvenit şi 
zvonul că Titu Jubleanu fusese judecat, condamnat la 
moarte şi executat. 

129) Kuiacescu Mihai. Colonel de cavalerie. L-am cunoscut 
în camera din subsol. 

130) Kilian. Preot romano-catolic într-o comună din Banat. 
Şvab de origine. 

131) Pincu Klein. Doctor evreu din Constanţa. 

Cu tot chinul unei colite rebele de care suferea, Pincu era 
veşnic bine dispus şi gata de glume. Fusese angajatul mai 
multor companii de navigaţie străine, asigurând îngrijirea 
medicală a echipajelcr pe timpul cât vasele lor făceau 
escală în Constanţa. Chefliu şi petrecăreţ din fire, Pincu 
Klein cunoştea foarte bine viaţa portului cu lumea lui 
specifică, fiind un nelipsit client al tuturor localurilor, chiar 
şi al celor mai rău famate, despre farmecul cărora ne 
povestea cu mult haz, dar şi cu nostalgie. Toţi constănţenii 
care se aflau în închisoare, îl ştiau şi îl simpatizau. Îl 
tachinau, amintindu-i că în oraş era cunoscut sub numele 
de „Pincu Klein, medicul curvelor din Constanţa!” 

132) Leonard Kirschen. Evreu de origine. De meserie 
gazetar. În timpul războiului fusese corespondent de presă 
pentru englezi, în Orientul Apropiat. 

După război se întorsese în ţară, exercitându-şi mai 
departe profesiunea de corespondent la Bucureşti. 
Cunoscându-l din acea perioadă pe Gardoni, la sosirea lui în 
Piteşti ne-a prevenit că fusese agentul Secu-rităţii. 

133) Kurko Ghiarfaş. Muncitor, de origine maghiară. 
Autodidact. Co-munist din ilegalitate, după 23 august 1944 


devine preşedintele „Madosz”-ului, organizaţia ungurilor 
din Ardeal, şi deputat în Marea Adunare Naţională. După 
lichidarea lui Racoszi în Ungaria, Kurko cade şi el în 
dizgrație. Mai întâi epurat din partid iar apoi arestat, 
sfârşeşte prin a fi condamnat la douăzeci de ani muncă 
silnică pentru înaltă trădare. În închisoare înnebunise. Din 
fericire pentru noi, nu era o formă de nebunie furioasă. 

134) Konig... Şvab din Banat. 

Era din grupul celor cinci sau şase „vietnamezi”, cum îi 
numisem. Ca şi Ghelner (despre care am vorbit mai 
înainte), Konig făcuse parte din armata germană. Se 
angajase apoi după război în „Legiunea străină” franceză, şi 
fusese trimis în Indochina, unde căzuse prizonier la 
vietcongi. Eliberat din captivitate spre a fi repatriat, după 
ce traversase China, Siberia şi Rusia, e predat românilor 
care îl arestează şi îl condamnă pentru „trădarea lagărului 
socialist”. Cu Konig am stat la un moment dat în aceeaşi 
celulă. Era un bărbat chipeş şi plin de vitalitate, şi cel mai 
ager la minte din grupul „vietnamezilor”. Poveştile lui erau 
pasionante, reuşind prin felul simplu, dar sugestiv în care 
îşi relata aventurile din Indocliina, să ne introducă în 
atmosfera exotică în care îşi petrecuse aproape doi ani din 
viaţă. Mi-amintesc de uimirea noastră în ziua când am fost 
scoşi la duş şi l-am văzut dezbrăcat. Konig era neobişnuit de 
păros pe corp. Pe piept avea o blană ca de urs! L-am între- 
bat în glumă, dacă în jungla din Indocliina n-a suferit mai 
mult de căldură decât camarazii lui, care nu aveau atâta 
păr pe corp. - „Ba da!” mi-a răspuns. „Dar în schimb, când 
plecam în permisie la Saigon, eu aveam mai mare succes la 
femei decât ei!” Şi mi-a explicat, că din cauza contrastului 
cu aspectul spânatec ai bărbaţilor de acolo, podoaba lui 
piloasă stârnea senzaţie şi era foarte apreciată 

55) Vasile Leu. 

— Episcop ortodox. 

Am vorbit pe larg despre el, cu ocazia trecerii prin Jilava şi 
apoi prin camera din subsol, unde am stat împreună. Era 


considerat un şarlatan şi „turnător”. Era deseori scos din 

celulă iar la întoarcere pretindea că persoane importante 
din Ministerul de Interne veniseră special ca să trateze cu 
el probleme ale bisericii. 

13) Leucuţia... 

— Preot. 

Nu mai rețin exact dacă era romano sau greco-catolic. 

137) Leon... 

— Călugăr greco-catolic. 

138) Lăcătuş Ştefan. 

— De origine maghiară. 

Fusese tipograf. Autodidact. Militase de tânăr în mişcarea 
sindicală şi socialistă. Era un democrat convins şi un 
înverşunat duşman al comunismului. Membru al Partidului 
Social-Democrat, după 23 august respinge orice colaborare 
cu comuniştii, rămânând fidel vechii linii a partidului 
reprezentată de Titel Petrescu. Caracter integru, şi de o 
absolută onestitate, Pişta-baci (cum îi spuneam) a fost în 
închisoare un bun camarad, totdeauna solidar şi 
participând fără ezitare la toate acţiunile întreprinse de 
deţinuţi în încercările de a smulge de la administraţie 
condiţii de viaţă mai omeneşti. 

139) lonci Lenard. 

Am vorbit despre el, când am relatat despre răstimpul 
petrecut în camera din subsol. 

140) Leibnich... 

Gazetar evreu din Timişoara. 

141) Lugojanu... 

— Fostul ministru. 

Când am stat cu el în camera din subsol, era în ultimul hal 
de degradare fizică. La puţin timp după aceea, a murit. 

142) Lăzărescu Constantin (Costache). Avocat din 
Bucureşti. Inte-lectual de bună calitate şi de înaltă ţinută 
morală. Era foarte credincios. De o extremă slăbiciune 
fizică şi cu sănătatea şubrezită de lungi ani de închisoare. 

143) Laurian... 


Nu l-am cunoscut, dar i-am reţinut numele cu ocazia 
bilanţului pierderilor, întocmit după epidemia de gripă 
infecțioasă care a bântuit în închisoare în iarna 1956-57. 
Administraţia nu a acordat nici un fel de tratament 
bolnavilor. Într-o singură lună au pierit nouă oameni. Pe 
lista morţilor se afla şi numele lui Laurian. 

144) Gic Ligner. 

Provenea dintr-o familie suedeză, stabilită în ţară cu două 
sau trei gene-raţii în urmă. 

Din trăsăturile fizice ale rasei lui nordice, Lingner 
moştenise talia şi părul blond. Înalt şi atletic construit, cu 
toate vicisitudinile vieţii din închisoare, Gic nu slăbise peste 
măsură. Îşi conservase o musculatura de sportiv antrenat şi 
arăta cu mult mai tânăr la vârsta de peste cincizeci de ani 
cât avea la vremea aceea. Profund cinstit, ponderat în 
gesturi şi în judecată, Gic a fost întotdeauna un camarad 
ireproşabil şi de absolută nădejde. Ca vechi funcţionar al 
societăţii „Astra”, fusese condamnat în aşa-numitul „proces 
al petroliştilor”. 

145) Lucănescu - Venit mai târziu la Piteşti. 

Cunoscut pentru afacerile dubioase făcute ca asociat cu 
armatorul Moriati (între timp plecat în America), Lucănescu 
şi-a confirmat lipsa de caracter şi după arestare. La Piteşti a 
fost informatorul ofițerului politic. După eliberare, şi-a 
continuat activitatea de informator al Secu-rităţii, printre 
foştii deţinuţi. În primele luni după eliberare uzând de 
aureola pe care i-o conferea calitatea de fost deţinut politic, 
Lucănescu reuşise să pătrundă în cercurile unor persoane 
care necunoscându-l din închisoare îi acordaseră simpatie 
şi încredere. Treptat însă uşile caselor au început sa i se 
închidă (şi lui şi altora ca el), din pricina foştilor deţinuţi, 
care îşi făceau o datorie din a-şi preveni prietenii şi 
cunoştin-ţele în privinţa celor care fuseseră „turnători” în 
închisoare, şi care continuau şi în libertate să fie spionii 
Securităţii. Dacă pe unii foşti delatori nu-i puteau decât 
bănui că şi afară se vor comporta la fel ca în puşcărie, cazul 


lui Lucănescu era mai clar. Fusese văzut de mai multe ori 
ieşind sau intrând în clădirea Securităţii de pe Strada 
Uranus, de către unul din foştii noştri camarazi de la Piteşti, 
care locuia în apro-piere. Această întâmplare, care aducea 
dovada certă a contactelor lui cu Securitatea, ne-a 
spulberat şi ultimele scrupule ce ni le mai făceam la gândul 
de a-l acuza pe nedrept. Ne-am prevenit aşadar fiecare 
cunoscuţii şi în scurtă vreme vestea s-a transmis de la om la 
om, lumea rupând relaţiile cu el, unii în mod brutal, alţii mai 
prudenţi, găsindu-şi pretexte pentru a-l evita. Dându-şi 
probabil seama că cei care îl deconspiraseră nu puteau fi 
decât foştii deţinuţi din Piteşti care îl trataseră de turnător 
nu numai în închisoare, dar îi întorseseră ostentativ spatele 
şi după eliberare, ori de câte ori îl întâlniseră, Lucănescu nu 
s-a dat bătut. A trecut la contramăsuri, căutând să stea de 
vorbă cu mai mulţi din cei cu care fusese contemporan în 
penitenciarul din Piteşti. Pe unii i-a acostat pe stradă, pe 
alţii i-a chemat la telefon sau i-a căutat chiar acasă, pentru 
a-i determina să înceteze de a-l mai ponegri în ochii lumii, 
încercând să îi convingă că este victima nevinovată a unor 
calomnii. În majoritatea cazurilor nu i s-a dat prilejul să-şi 
dezvolte pledoaria, trântindu-i-se telefonul sau întorcându-i- 
se spatele. Faţă de cei care au acceptat să stea cu el de 
vorbă, aducându-i probele incontestabile ale colaborării lui 
cu Securitatea, Lucănescu văzându-se încolţit, fie se 
retrăgea, fie îşi pierdea cumpătul şi recurgea la ameninţări 
mai mult sau mai puţin transparente, aşa cum s-a întâmplat 
în cazul meu. Fusesem deja informat de câţiva foşti 
camarazi de campania întreprinsă de Lucănescu, când a 
sunat şi la uşa mea. La afirmaţia că vine să discute cu mine 
o problemă foarte gravă mi-am manifestat mirarea faţă de 
îndrăzneala ce o avusese de a suna la uşă, când ştia foarte 
bine ce părere aveam despre el. Insistând totuşi să-i fac 
concesia de a-l primi, numai pentru a asculta ceea ce avea 
să-mi spună, după care va pleca, l-am introdus în casă. 
Păstrându-mi atitudinea ostentativ ostilă, fără să-l invit să 


se aşeze, i-am cerut să-mi spună cât mai scurt ce are de 
spus şi să plece cât mai repede. 

Părând dispus să suporte orice ofense şi făcând abstracţie 
de felul meu jignitor de a-l trata, Lucănescu a continuat să 
mi se adreseze în modul cel mai firesc şi civilizat, ca şi cum 
conversaţia ar fi avut loc între doi oameni care s-ar fi 
respectat reciproc. A început prin a-mi spune că ştie ce 
gândesc despre el şi că tocmai de aceea a venit să-mi 
vorbească, ca să-mi explice că mă înşel şi că m-am lăsat 
indus în eroare de câţiva răuvoitori, care au născocit o 
seamă de poveşti false pe socoteala lui. Interpretându-mi 
pozitiv primul moment de tăcere, Lucănescu şi-a dezvoltat 
pledoaria nevinovăţiei referindu-se numai la generalităţi şi 
recurgând la argumente de ordin sentimental. Şi-a încheiat 
tirada, făcând apel la spiritul meu de dreptate şi de 
solidaritate, cerându-mi să-l ajut să combată campania de 
calomnii dezlănţuită împotriva lui, care îi dăuna nu numai 
lui, dar arunca o lumină proastă asupra tuturor foştilor 
puşcă-riaşi din Piteşti, discreditându-ne în ochii lumii şi 
stricând reputaţia deţinuţilor politici. 

Convins că strădania nu-i fusese zadarnică, mi-a mulţumit 
că i-am dat posibilitatea să-mi demonstreze că fusesem 
indus în eroare de minciu-nile ţesute în jurul lui. Era 
încredinţat acum că va putea de-aci înainte conta pe 
sprijinul meu, pentru a-i lămuri şi pe alţii ce se lăsaseră 
influ-enţaţi de calomniile răspândite pe seama lui. Nu 
încăpea îndoială că Lucănescu era sigur în acel moment că 
reuşise în demersul lui de a mă convinge că acuzaţiile cei 
se aduceau erau false. Nu se aştepta câtuşi de puţin la un 
răspuns nefavorabil din partea mea. Am început prin a-i 
spune că eram departe de a-mi fi însuşit punctul altora de 
vedere sau de a fi dat crezare tuturor bănuielilor care 
planau asupra lui. Îmi făcusem o părere numai din datele 
concrete şi verificate de a căror exactitate nu mă mai 
îndoiam, şi pe care chiar el, cu toată reaua lui credinţă, nu 
le putea contesta. 


Urmărindu-i stupefacţia întipărită pe faţă, i-am înşirat cele 
două sau trei cazuri certe, în care la Piteşti îşi denunţase 
camarazii, relatându-i împre-jurările şi faptele, aşa cum se 
petrecuseră, pe vremea aceea fiindu-mi încă proaspete în 
minte toate amănuntele. l-am amintit apoi, cum sub 
pretextul unei anchete, fusese scos din celulă, şi cum 
imediat după întoarcerea lui, ofiţerul politic luase măsura 
de a-i evacua pe deţinuţii de drept comun dintr-o cameră 
vecină cu a lor, cu care camarazii lui reuşi-seră să intre în 
legătură. Deţinuţii de drept comun ne-au comunicat mai 
târziu că fuseseră cercetaţi în privinţa contactelor avute cu 
celula deţi-nuţilor politici. Fuseseră pedepsiţi, deşi nu 
recunoscuseră nimic, nici atunci când ofiţerul politic le 
spusese că deţinea informaţiile chiar de la unul din deţinuţii 
politici din camera celor cu care intraseră în legătură. Spre 
a le dovedi cât de bine informat era şi a-i determina să 
vorbească, le repetase chiar ştirile politice pe care le 
transmiseseră celor din camera deţinuţilor politici. Ori, în 
ziua în care fuseseră comunicate ştirile respective, nimeni 
altul în afară de Lucănescu nu părăsise acea cameră. 

Pe măsură ce înşiram dovezile incontestabile ale 
colaborării lui cu administraţia, Lucănescu devenea tot mai 
palid şi nu-şi putea stăpâni un tremur nervos al bărbiei. 

Lovitura de graţie mi-o rezervasem pentru încheiere. 
Retuşând puţin datele informaţiei cu privire la vizitele pe 
care le făcea pe strada Ura-nus, i-am spus că îl văzusem 
personal de mai multe ori intrând şi apoi ieşind din clădirea 
Securităţii, precizându-i şi ziua şi ora ultimei daţi când îl 
urmărisem. L-am avertizat totodată că dacă ceea ce îi 
destăinu-isem ar ajunge vreodată la urechea Securităţii şi 
mi se vor cere lămuriri, voi declara că el însuşi îmi făcuse 
aceste confidenţe. Când în sfârşit am adăugat că şi de-aci 
înainte mă simt îndreptăţit şi chiar dator să previn lumea că 
este informatorul Securităţii, Lucănescu nu s-a mai putut 
stăpâni. Cu privirea încărcată de venin, s-a dezlănţuit într-o 
avalanşă de invective, acuzaţii şi ameninţări la adresa mea 


şi a tuturor celor care îndrăzniseră să se lege de el. 
Respectându-le sensul, nuanţa ameninţă-toare şi unele 
expresii, i-aş putea rezuma cam în felul următor cuvintele 
pline de ură, declanşate de rezultatul dezamăgitor al 
demersului lui: „Dacă-i aşa, lasă că te aranjez eu! Pe tine şi 
tot grupul vostru de reacţionari, care complotaţi împotriva 
organelor de stat! A doua oară n-o să mai scăpaţi din 
puşcărie!” 

Recunoaşterea implicită a legăturilor lui cu Securitatea 
cuprinse în aceste cuvinte n-am desluşit-o decât mai târziu. 
În primul moment n-am înregistrat decât atitudinea 
agresivă şi tonul ridicat şi ameninţător, la care am 
reacţionat spontan. Lucănescu n-a avut răgazul să facă nici 
cel mai mic gest de apărare. O clipă mai târziu se găsea 
imobilizat pe patul din spatele lui, iar eu, cu un genunchi pe 
pieptul lui, îl strângeam cu mâna stângă de gât şi cu 
dreapta ridicată deasupra lui mă pregăteam să-l lovesc. M- 
am dezmeticit din furia care mă orbise în ultimul moment, 
când i-am văzut spaima din ochi şi mi-am dat seama că se 
sufocă. 

Mi-am descleştat mâna cu care îl sugrumam şi l-am lăsat 
să se ridice. În timp ce îşi recăpăta respiraţia şi îşi aranja 
gulerul şi cravata, i-am deschis uşa: 

— leşi afară, jigodie, şi du-te de mă toarnă! 

Lucănescu n-a mai scos nici o vorbă. Frecându-şi gâtul a 
coborât treptele casei şi fără să privească înapoi a ieşit în 
stradă. De atunci nu l-am mai văzut, iar incidentul petrecut 
la mine în cameră n-a avut nici o urmare, cu toate că o 
vreme m-am aşteptat la neplăceri. Mă întreb şi azi dacă 
Lucănescu e cel căruia nu i-a convenit să raporteze 
întâmplarea sau dacă Securitatea e cea care n-a avut 
interesul să ia vreo atitudine. 

Prin 1966 sau 1967, Lucănescu şi-a încheiat viaţa în 
împrejurări misteri-oase. Locatarii blocului în care locuia, 
alarmaţi de mirosul care prove-nea din apartamentul lui, au 
anunţat Miliția. Forţând uşa, autorităţile au pătruns în 


locuinţă şi l-au găsit spânzurat. Lucănescu murise de mai 
bine de o săptămână şi cadavrul intrase în putrefacție. 
Nimeni din cei care îl cunoscuserăm, n-am crezut în 
sinuciderea lui. lar faptul că autorităţile n-au procedat la 
nici un fel de cercetări, grăbindu-se să ridice cadavrul şi să 
avertizeze locatarii blocului să se abţină de la comentarii, ni 
s-a părut cel puţin straniu. Cu această dorinţă evidentă de a 
nu stârni vâlvă în jurul cazului autorităţile au reuşit să-i facă 
până şi moartea suspectă. 

146) Leca Sergiu. 

Nu mai rețin exact dacă era fratele sau vărul lui Radu 
Leca, fostul ministru din guvernul mareşalului Antonescu. 

147) Generalul Gh. Marinescu. 

Avea reputaţia de ofiţer cu o pregătire militară 
expceţională. În şedinţe-le Statului Major, când îi venea 
rândul să-şi spună cuvântul în privinţa unei probleme, nu 
era aproape niciodată de acord cu soluţiile propuse şi 
obişnuia să-şi înceapă expunerea cu cuvintele: „Eu sunt 
contra!” De aici i se trăgea şi numele sub care era cunoscut 
în armată de „Gică Contra”. 

148) Colonelul Mavrichi. 

În 1917, fiind împreună cu fratele lui la Petersburg, a fost 
surprins de izbucnirea revoluţiei bolşevice. Când am stat cu 
el în aceeaşi celulă, eram unul din ascultătorii lui fideli, de 
câte ori îşi depăna amintirile din Rusia. Era foarte mic de 
talie, şi un om extrem de blând şi delicat, ceea ce făcuse ca 
la Piteşti să i se spună în glumă: „tigrul”. Fratele lui era în 
străinătate, dacă nu mă înşel în Suedia. 

149) Mehmet Memdu. 

Tătar din Dobrogea. 

150) Mustegip... 

— De asemenea tătar din Dobrogea. 

Era Hogea. Pe cât era de mare şi de voinic, pe atât era de 
blajin din fire. Era cunoscut în toată Dobrogea ca unul din 
cei mai buni „pehlivani” (luptător în campionatele locale de 
lupte turceşti). După eliberarea din închisoare l-am 


reîntâlnit. Datorită cunoştinţelor de limbă engleză şi 
franceză pe care şi le însuşise la Piteşti reuşise să se 
angajeze ca ghid turistic la muzeul din Constanţa. 

151) Profesorul Margineanu. 

152) Mladen. Sârb din Banat. 

Am stat cu el în camera din subsol. 

153) Milici. Sârb. 

Şi cu el am stat în camera din subsol. 

154) Muntean Ava. Tot sârb. 

Şi pe el l-am pomenit pe lista celor din camera de la 
subsol. 

155) Menges Heronimus. Preot romano-catolic. 

În decursul anilor petrecuţi în Piteşti, am auzit despre el 
numai cuvinte de laudă de la toţi cei care avuseseră ocazia 
să stea cu el în celulă şi îl cunoscuseră. Se bucura de o 
admiraţie şi un respect unanim şi pentru vasta lui cultură, 
dar mai ales pentru calităţile lui sufleteşti. Uman în 
raporturile cu cei din jur, înțelegând slăbiciunile şi 
suferinţele altora, Menges era profund credincios, dar 
totodată de vederi largi, neconfor-mist şi lipsit de ostentaţie 
în atitudine, fapte şi vorbe. Întâmplarea a făcut ca în toţi 
anii cât am stat în închisoarea clin Piteşti, să nu fiu 
niciodată mutat în aceeaşi celulă cu Menges. L-am văzut 
numai de la fereastra celulei, când era scos la plimbare în 
curte şi în diferite perioade am comunicat cu el prin pereţi 
sau calorifer. Nu l-am cunoscut decât din relatările altora, 
care stătuseră cu el. 

M-au uimit în special aprecierile acelor intelectuali, puţin 
înclinați spre o viaţă spirituală, pozitivişti, materiaiişti sau 
chiar atei declaraţi, asupra cărora Menges produsese o 
puternică impresie. Cu tot raționalismul, spiritul critic şi 
cinismul lui binecunoscut, Radu Cioculescu devenise unul 
din marii admiratori ai lui Menges, după ce stătuseră o 
vreme împreună. Pentru a-şi justifica sentimentele 
anticlericale pe care i le cunoşteam, pretindea că Menges 
reprezenta o excepţie în cadrul „speci-ei”. Reţin şi redau 


întocmai, o afirmaţie mai mult decât stranie din partea unui 
om ca Radu Cioculescu, şi care a dat naştere la multe 
comentarii printre deţinuţii din Piteşti: 

— Dacă l-aş fi întâlnit când eram tânăr pe popa Menges, 
nu aş mai fi devenit mason, aş fi trecut la catolicism!” 
Părăsind un moment închisoarea şi făcând un salt de vreo 
paisprezece ani în timp, voi face aici o digresiune, pentru a 
povesti împrejurările în care m-am întâlnit pentru prima 
oară cu părintele Menges. Mă aflam în Bucureşti. Trecu- 
seră patru ani de la decretul prin care fuseseră eliberaţi 
deţinuţii politici. Speram ca în scurtă vreme să pot pleca în 
Elveţia. 'Iot în acele zile, episcopul romano-catolic Schubert 
primise autorizaţia să părăsească ţara. Fusese şi el ani de 
zile închis. După eliberare îl cunoscusem în casa unor 
mătuşi ale mele care erau catolice, şi la care locuia ori de 
câte ori i se permitea să părăsească Timişul, unde i se fixase 
domiciliu obliga-toriu. De data asta, venind cu câteva zile 
înainte de plecarea avionului care trebuia să-l ducă în 
Elveţia, se îmbolnăvise şi fusese nevoit să-şi amâne 
călătoria. Ducându-mă să-l vizitez la mătuşile mele, unde se 
afla sub îngrijire medicală şi destăinuindu-i că speram şi eu 
să ajung în curând în Elveţia la Zurich, episcopul mi-a dat 
numărul de telefon la care îl voi putea găsi. Cu asentimentul 
medicului care îl îngrijea, îşi reţinuse deja biletul de avion şi 
urma să plece peste o săptămână. Numă-rul de telefon pe 
care mi-l dăduse era al unui aşezământ al misiunii catolice 
din Zurich, unde avea să locuiască. În dimineaţa următoare, 
norocul mi-a surâs, evenimentele precipitându-se şi 
determinându-mi plecarea mai repede decât mă aşteptam. 
Două zile mai târziu, aterizam la Zurich şi sunam la uşa 
unor prieteni elveţieni care m-au găzduit în primele trei 
săptămâni ale vieţii mele în Occident. La sfârşitul primei 
săptămâni, vorbeam la telefon cu episcopul Schubert. Mi-a 
dat adresa la care se afla, spunându-mi că mă aşteaptă 
chiar în seara aceea. Încă uluit de circulaţie şi de primii mei 
paşi în oraşul necunoscut m-am rătăcit de câteva ori, luând 


tramvaiul în direcţii greşite, până ce am ajuns la poarta 
aşezământului. Se înnoptase de-a binelea. Mi-a deschis uşa 
un bărbat îmbrăcat în negru şi cu haina închisă până la gât, 
căruia i-am spus în franţuzeşte, singura limbă străină pe 
care o ştiam, că sunt invitat ele episcopul Schubert. Omul 
mi-a spus să-l urmez pe scara care ducea la etaj. Aici, m-a 
introdus într-un salon, unde, din mijlocul camerei, bătrânul 
episcop mi-a întins braţele. Strângându-mă la piept, am 
simţit pentru prima dată un punct de sprijin în golul 
înconjurător în care pluteam de o săptămână într-o lume 
străină, unde totul mi-era necunos-cut şi nimic nu-mi 
încălzea sufletul. Eram amândoi emoţionaţi. 

— Trebuie să sărbătorim evenimentul!” Şi episcopul s-a 
întors spre o măsuţă, pe care stătea o sticlă de vin şi trei 
pahare. 

— Ţi-ai fi închipuit atunci când ne-am văzut ultima oară în 
Bucureşti, că peste o săptămână vom ciocni un pahar de vin 
la Zurich?” 

După ce mi-a întins unul din pahare şi l-a invitat şi pe 
însoţitorul meu să ia unul, ni s-a adresat amândorura: 

— Ei! la să-mi spuneţi acum, dacă v-aţi bucurat că v-aţi 
revăzut?” 

Cu o licărire poznaşă în ochi, episcopul ne observa cum ne 
uitam nedu-meriţi unul la altul. 

— Văd că trebuie să vă prezint, cu toate că aţi locuit mai 
mulţi ani îm-preună sub acelaşi acoperiş!” 

Arătând pe rând spre fiecare din noi, ne-a spus numele: 

— Ioanid şi Menges!” 

Episcopul aflase încă din Bucureşti, de la fiecare din noi 
separat, că stătusem amândoi în închisoarea din Piteşti, că 
vorbisem unul cu altul prin ţevile caloriferului şi prin pereţi, 
dar că nu ne cunoscusem nicio-dată, şi voise să ne facă 
surpriza acestei întâlniri, fără să ne prevină. 

În seara aceea, am stat de poveşti până târziu, poveşti 
cum nu cred că îşi vor istorisi vreodată seara, în faţa 
căminului, bravii cetăţeni ai Elveţiei. 


Un an şi ceva mai târziu, în 1971, l-am întâlnit pentru a 
doua oară pe părintele Menges, la Munchen. N-a mai fost 
prilej de bucurie. Eram la înmormântarea episcopului 
Schubert, care se stinsese din viaţă la foarte scurtă vreme 
după ce fusese numit episcop de Munchen. 

Puțin timp după întâlnirea noastră de la Zurich, Schubert 
plecase la Roma, unde fusese primit de Papa. Având în 
vedere vârsta, starea sănătăţii şi suferinţele pe care le 
îndurase, Papa îi oferise posibilitatea să-şi aleagă, după 
dorinţă, ţara şi locul unde să se retragă ca pensionar al 
bisericii, pentru a se îngriji şi a-şi petrece restul vieţii în 
tihnă. 

Episcopul optase pentru o localitate elveţiană (de numele 
căreia nu-mi amintesc), unde l-am mai vizitat odată. Era 
localitatea în care în tinereţe avusese prima lui parohie, 
după ce fusese uns preot. După un an, Schu-bert s-a dus din 
nou în audienţă la Vatican, solicitând reluarea activităţii lui 
în slujba bisericii. Întrebat de Papa dacă are vreo 
preferinţă, episco-pul şi-a manifestat dorinţa de a fi trimis 
într-o localitate în care să poată fi de folos şi exilaţilor din 
România. Papa i-a îndeplinit dorinţa, încre-dinţându-i 
dioceza de Munchen, unde se afla un mare număr de 
refugiaţi din România. 

Dar, Dumnezeu a vrut altfel! 

În ceea ce îl priveşte pe Menges, el a rămas în Minchen, 
unde le-a stat totdeauna alături celor ce au apelat la 
sprijinul lui. 

156) Moraru... Tânăr. Brunet. 

Era ofiţer activ în armată. Avea gradul de locotenent sau 
căpitan la data arestării. Fusese arestat în 1953, în timpul 
„Festivalului mondial al tineretului”, la Bucureşti. Ne-a 
povestit cu mult humor împrejurările care duseseră la 
condamnarea lui pentru crimă de înaltă trădare, făcând el 
însuşi haz de naivitatea de care dăduse dovadă. Totul 
pornise de la un schimb de priviri cu o tânără lângă care 
nimerise întâmplător, pe când se oprise să asiste la unul din 


spectacolele de stradă ale unei formaţii artistice străine. 
Fata era frumoasă, ceea ce l-a îndemnat să îndrăznească să 
intre cu ea în vorbă. Făcând o apreciere la adresa 
dansurilor folclorice la care priveau, fata i-a vorbit în 
franţuzeşte. Moraru i-a răspuns cum s-a priceput, folosindu- 
şi vagile cunoştinţe de limbă franceză de care îşi mai 
amintea din şcoală. Cu toate dificultăţile de înţelegere, 
dialogul s-a înfiripat, fata arătându-se comunicativă. 
Moraru a aflat că fata făcea parte din delegaţia franceză şi 
că se despărţise înadins de grupul ei, pentru a se putea 
plimba în voie pe străzile capitalei. Era dornică să cu- 
noască mai bine oraşul şi nu ştia de unde să înceapă. 
Încântat de ocazie, Moraru s-a oferit s-o călăuzească, iar 
fata a acceptat. S-au plimbat toată ziua, iar seara când s-au 
despărţit şi-au dat întâlnire pe a doua zi. Fata era 
fermecătoare, iar Moraru plutea de fericire. 

— Mi se aprinseseră rău de tot călcâile!” ne povestea el, 
înduioşându-se şi acum la gândul acelor zile. 

Pe scurt, s-au revăzut zi de zi, flirtul avansând şi relaţiile 
devenind tot mai strânse. Odată cu intimitatea, crescând şi 
încrederea, Moraru nu s-a mai ferit să-i explice fetei 
anumite realităţi ale vieţii din România, pe care ca străină 
nu le cunoştea. Receptivă la tot ce afla ele la el şi indig-nată 
de falsa propagandă cu care fusese intoxicată era decisă ca 
la în-toarcerea în Franţa să dea în vileag adevărata stare de 
lucruri din Româ-nia, adresându-se unchiului ei, care era 
gazetar. Entuziasmat de idee, Moraru s-a oferit să-i 
redacteze în scris toate datele pe care i le putea furniza cu 
privire la abuzurile dictaturii comuniste. Fata s-a declarat 
de acord să ia cu ea hârtiile la plecare, ca străină neriscând 
să fie controlată. În câteva nopţi, Moraru a aşternut pe 
hârtie, în limba română, toate informaţiile care i s-au părut 
mai importante, pentru lămurirea opiniei publice 
occidentale cu privire la situaţia din România, urmând ca 
fata să le dea la tradus în Franţa. În ziua stabilită să-i 
predea notele fata n-a apărut la punctul de întâlnire 


prevăzut. În schimb, Moraru a fost acostat de doi indivizi 
care, încadrându-l strâns de o parte şi ele alta, l-au suit într- 
o maşină oprită în apropiere. Încă înainte de a demara, 
Moraru avea deja ochelarii la ochi şi cătuşele la mâini. 
Chiar în seara aceea, avea să afle că anchetatorul lui ştia 
până la cele mai mici amănunte tot ce discu-tase cu fata la 
toate întâlnirile ce le avusese cu ea. 

Ancheta s-a încheiat repede. Câteva săptămâni mai târziu 
se găsea Ia Jilava aşteptându-şi rândul la proces. Cu toate 
că se lămurise cu ce fel de franţuzoaică avusese de-a face, 
Moraru tot mai spera s-o vadă odată în ziua procesului, 
chiar şi în postura de martoră a acuzării. 

Tribunalul n-a mai avut însă nevoie de depoziţia ei. Hârtiile 
găsite asupra lui la arestare constituiau corpul delict, care 
dovedea cu priso-sinţă actul lui de „înaltă trădare”. Idila lui 
cu agenta Securităţii s-a încheiat cu o sentinţă de 20 de ani 
muncă silnică. Moraru mai plătea însă şi un alt preţ, numai 
de el ştiut, pe care îl ascundea sub masca ironiilor pe seama 
propriei lui persoane. 

157) Matei Puiu. 

— Originar din Ardeal. 

Stabilit în Bucureşti. De profesie avocat. Condamnat în 
acelaşi proces cu Iştvanec, cu care am stat în camera din 
subsol. Pe Puiu Matei l-am reîntâlnit în 1964 în Bucureşti, în 
primele zile după eliberare. Era la fel de optimist şi 
entuziast, cum îl lăsasem cu ani în urmă, când părăsisem 
Piteştiul. Tuberculoza contractată în închisoare i-a fost însă 
fatală. A fost mai întâi internat într-un spital, apoi într-un 
sanatoriu în provincie. Primeam periodic veşti de la el prin 
câţiva prieteni comuni. A urmat apoi o perioadă de tăcere, 
pentru ca mai târziu să aflu că se prăpădise. 

158) Malac Radu. Inginer. 

Văr cu lonel Matac, cunoscutul proprietar de cai de curse 
din Bucureşti. 

159) Mavrocordat Nicolae. 


Foarte înalt şi extrem de slab. Purta în închisoare un 
pulover ajuns în ultimul hal de uzură, peticit şi cârpit, pe 
care îl păstra cu sfinţenie. Era puloverul cu culorile 
colegiului din Anglia, unde studiase în tinereţe. Era inginer 
şi proprietar de moşie în Bucovina. Capabil şi întreprin- 
zător, pusese bazele unei întreprinderi de export de carne 
pe pieţele occidentale, organizând o reţea în întreaga ţară, 
pornind de la înfiinţarea de crescătorii de porci de rasă şi 
până la construirea de abatoare şi insta-laţii frigorifice 
moderne. Iniţiase un sistem de credite şi ajutoare, pentru a 
încuraja creşterea de porci în gospodăriile ţărăneşti, cu 
intenţia de a-i cointeresa pe micii proprietari la întreaga 
afacere. Planul începuse să-şi dea roadele, când a izbucnit 
războiul. Cu toate acestea, exportul de carne în Germania, 
singurul client în acele vremuri, s-a dovedit în continuare 
avantajos. Sfârşitul războiului cu invazia rusească şi 
instalarea regimului comunist a însemnat şi sfârşitul 
întreprinderii. În 1970, l-am reîntâlnit pe Nicolae 
Mavrocordat în Germania. Era stabilit cu soţia lui la 
Wolfrats-hausen, lângă Munchen. Câţiva ani mai târziu, a 
murit la o vârstă destul de înaintată. 

160) Mihăilescu Constantin (Ticu). Inginer. 

Condamnat în acelaşi lot cu Andrei Chrisoghelos şi 
Constantin Demec. Fire sensibilă şi cu un sistem nervos mai 
şubred, trecea deseori prin stări depresive, când se izola 
într-o tăcere absolută, din care cu greu putea fi scos. Îşi 
găsise refugiul într-o îndeletnicire migăloasă, în care se 
cufun-da ore întregi şi care îl destindea: broda! Din mâna 
lui ieşeau adevărate opere de artă. 

Aproape toţi aveam pe cămăşi, pulovere sau haine, 
monograme cusute de el. Cu fire de aţă sau de mătase de 
diferite culori, trase din rămăşiţele de îmbrăcăminte 
particulară pe care le mai aveam asupra noastră, Ticu 
Mihăilescu confecţiona nişte minuni de ecusoane în 
miniatură, cu inițialele fiecăruia. Cel mai preţios obiect pe 
care şi-l păzea ca ochii din cap să nu cadă în mâna 


gardienilor la percheziţii era acul extrem de fin cu care 
lucra. 

161) Gică Mihăilescu. 

Gazetar şi proprietar al ziarului independent din Galaţi 
„Acţiunea”, unul din ziarele de provincie cu cel mai mare 
tiraj. Şi cumnatul lui, colonelul Vladovici, fusese condamnat 
în acelaşi lot şi se afla tot în Piteşti. Om tare blând şi 
cumsecade, Gică Mihăilescu era cunoscut în toată închisoa- 
rea sub porecla de „Acţiunea din Galaţi”, după numele 
fostului lui ziar. 

162) Costică Mugur. Evreu. 

Înainte de război avusese un magazin de discuri în 
Bucureşti. După 1944 a fost directorul Bibliotecii engleze. 
Voi mai reveni asupra lui mai târziu, în cursul povestirii. 

163) Victor Moldovan. 

L-am cunoscut prea puţin. Ştiu numai că era foarte nervos 
şi agresiv faţă de administraţie, motiv pentru care era 
deseori izolat la carceră sau în beci. 

164) Mott Emt. 

Proprietarul pivniţelor şi producătorul binecunoscutei 
şampanii, care ii purta numele. Moitt avea o infirmitate 
pronunţată la un picior, din care cauză şchiopăta foarte 
tare. Cei care au stat mai mult cu el în celulă, spuneau că 
avea un caracter foarte dificil şi irascibil, convieţuirea cu el 
fiind dezagreabilă. Am auzit mai târziu că ar fi murit în 
închisoare, dar nu ştiu dacă ştirea era exactă. 

165) Marinică... 

Tânărul despre care am povestit cum, în timpul stagiului 
militar la o unitate de grăniceri din Banat, încercase să fugă 
în Iugoslavia. Am stat cu el în camera din subsol. 

166) Mustafa... 

— Cetăţean turc. 

A fost eliberat, beneficiind de decretul de grațiere acordat 
cetăţenilor străini. 

167) Profesorul Motaş. 


Am vorbit despre el când i-am pomenit pe cei cu care am 
stat în camera din subsol. A fost eliberat odată cu Titel 
Petrescu, prin decretul de grațiere aplicat socialiştilor. 
Mulţi ani mai târziu, fiind la Munchen, i-am citit ferparul 
apărut în „România Liberă” din 14 aprilie 1981. 

168) Neniţescu Ştefan. 

Profesor de estetică. Văr cu chimistul Neniţescu. Fusese 
unul din secretarii lui Nicolae Titulescu şi petrecuse mulţi 
ani în străinătate. Era membru al Partidului Naţional 
Ţărănesc. La începutul războiului, i se facilitase plecarea în 
Occident, pentru a uza de relaţiile pe care le avea în lumea 
politică engleză şi a obţine, în cazul că va fi necesar, 
sprijinul aliaţilor pentru interesele naţionale româneşti. 
Împuternicit cu această misiune de Iuliu Maniu, Neniţescu 
ajunsese la Istanbul şi apoi la Cairo. Bazinul Mediteranei 
fiind dominat în acea vreme de expansiunea ger-mană în 
sudul Europei şi nordul Africei, călătoria lui spre Londra n-a 
fost lipsită de peripeții. La bordul unui avion militar englez 
a survolat de-a curmezişul continentul african până în golful 
Guineii, de unde, îmbarcat pe un vas de război al flotei 
britanice din Atlantic, şi-a conti-nuat drumul spre Anglia. Cu 
toate că venea ca emisar al opoziţiei demo-crate din 
România, la Londra a fost primit cu reticenţe, lovindu-se de 
un zid de neînțelegere şi intransigenţă faţă de toate ţările 
care intraseră în război alături de puterile Axei. În afară de 
manifestările de simpatie personală, şi ele destul de 
rezervate ale cunoscuţilor, misiunea politică cu care fusese 
însărcinat a fost un eşec. Neniţescu a trăit toţi anii războ- 
iului la Londra, în limitele celor mai modeste mijloace de 
existenţă şi sub devastatoarele bombardamente germane. 
Reîntors în ţară după război, n-a trecut mult şi a fost 
arestat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, pentru 
crimă de înaltă trădare. În închisoare, ţinuta lui demnă şi 
disprețul suveran ce-l manifesta pentru membrii 
administraţiei, ignorân-du-i şi refuzând orice contact cu ci, 
l-au costat multe zile de beci şi izo-lare. Faptul că Neniţescu 


supravieţuia în închisoare, era o adevărată mi-nune. După 
aspectul fizic, nu i-ai fi dat nici o şansă iar după starea sănă- 
tăţii, cu atât mai puţin. Foarte înalt de statură, îngust în 
umeri şi cu vădi-te tare de rahitism, Neniţescu era unul din 
cei mai slabi deţinuţi din Piteşti. Adus de spate din cauza 
unei devieri a coloanei vertebrale, sufe-rind de o colită 
rebelă care îl împiedica uneori se alimenteze zile întregi, 
astmatic, cu emfizem pulmonar şi o pronunţată insuficienţă 
cardiacă, rezistenţa lui Neniţescu la toate carenţele 
regimului de detenţie constitu-ia un fenomen inexplicabil 
chiar pentru medicii care se aflau printre noi. Singurul 
lucru intact şi absolut de nezdruncinat la Neniţescu era 
moralul! 

169) Mischbach... 

— Preot catolic. 

Am stat cu el în camera din subsol. Era foarte în vârstă. A 
fost eliberat din închisoare la insistentele intervenţii ale 
Vaticanului, şi i s-a permis să părăsească ţara. S-a stabilit la 
Aachen, în Germania Federală. 

170) Orleanu Mihai. Avocat. 

Cu studiile făcute la Paris. Era fiul fostului ministru liberal 
Orleanu şi cumnat cu Alexandru Ghica, fostul ministru în 
guvernarea legionară. După 23 august, Mişu Orleanu a 
luptat mai departe împotriva ruşilor, alături de trupele 
germane. În ultima fază a războiului, când întregul front 
german se prăbuşise, se afla în Austria. Pentru a nu cădea 
prizo-nier la ruşi a pornit cu unitatea lui spre vest. După un 
dramatic marş forţat de mai multe zile, epuizați şi flămânzi 
au întâlnit primele coloane americane şi s-au predat. Nu nu- 
mai că scăpaseră de ruşi, dar tratamen-tul în prizonieratul 
american s-a arătat chiar mai bun decât se aşteptau. Într- 
un lagăr improvizat ad-hoc, aproape fără pază, au fost 
hrăniţi, au primit ţigări iar răniților li s-a dat îngrijire 
medicală. Câteva zile mai târ-ziu, când au fost urcați în 
camioane spre a fi evacuaţi, faptul nu a produs nici o 
surpriză. Se aşteptau încă de la început să fie mutaţi din 


provizo-ratul în care erau ţinuţi într-un lagăr organizat. 
Drumul a fost scurt şi numai când camioanele s-au oprit la o 
răscruce şi-au dat seama de situaţie. Nu le venea să creadă, 
când s-au văzut înconjurați de soldaţi so-vietici! În câteva 
minute, formalităţile de predare s-au încheiat, camioa-nele 
americane au plecat, iar pentru Mişu Orleanu şi camarazii 
lui a început calvarul prizonieratului la ruşi. Americanii nu 
făcuseră decât să respecte termenii înţelegerii semnate cu 
aliaţii sovietici prin care fiecare parte se obligase să predea 
toţi prizonierii făcuţi pe teritoriul zonei de ocupaţie a 
celeilalte părţi. Ori, conform planului de împărţire a Austriei 
în zone de administraţie: americană, britanică, franceză şi 
sovietică, Orleanu căzuse prizonier pe teritoriul viitoarei 
zone ele ocupaţie ruseşti, din care, la sfârşitul ostilităţilor, 
trupele americane aveau să se retragă. 

Toţi anii cumpliţi petrecuţi în captivitate în Rusia, între 
altele în lagărul de trist renume de la Oranchi n-au reuşit 
să-i zdruncine nici sănătatea, nici moralul. Nici 
condamnarea lui la întoarcere în ţară nu avea să-i altereze 
caracterul sau să-i frângă rezistenţa psihică. Susţinut de o 
profundă credinţă, rămăsese un om de o rară sensibilitate 
sufletească, mereu optimist şi un idealist incorigibil. Mare 
meloman şi mai ales pasionat de Wagner îi cunoştea toate 
operele pe dinafară. Cât am stat cu el în celulă la Piteşti, îmi 
vorbea ore întregi pe zi de muzica wagneriană şi îmi 
exemplifica pasajele mai importante din operele lui, imitând 
uimitor de sugestiv sunetele instrumentelor suflătoare. 
Pasiunea pe care o punea în expunerile lui era atât de 
captivantă, încât reuşise să mă facă până şi pe mine să 
vibrez, într-un domeniu pentru care nu aveam nici o 
înclinaţie, lipsindu-mi şi urechea şi cultura muzicală. Mişu 
Orleanu a plătit cu multe zile de beci pasiunea lui pentru 
Wagner, neputând pune o surdină la trompeta pe care o 
imita suflându-şi în pumni. Din beci se întorcea şi el flămând 
şi îngheţat, ca oricare din noi, dar cu o bucurie în ochi, care 


nouă ne lipsea după câte o săptămână sau zece zile 
petrecute în izolare. 

— N-o fi plăcut să stai în beci, dar cel puţin poţi cânta în 
voie, că nu te aude nimeni!” - avea obiceiul să spună când 
se înapoia. Şi-apoi, realizând că se afla din nou în celulă, 
unde trebuia să aibă grijă să nu i se audă trompeta pe 
coridor, adăuga indignat: 

— Cine a mai pomenit: Wagner cântat în surdină!” 

După eliberarea noastră în 1964, l-am întâlnit întâmplător 
pe Mişu Orleanu pe stradă în Bucureşti. Era acelaşi. Tot 
optimist şi plin de încredere într-un viitor cu adevărat liber! 

171) Oprişiu... 

N-am stat cu el în celulă. Ţin însă minte că, de câte ori 
venea vorba despre el, lumea se referea la soţia lui, care se 
pare că era o cunoscută patinatoare. 

172) Generalul Potopeanu. Nu l-am cunoscut personal. 

173) Colonelul Popescu lon-Pera. 

L-am pomenit pe lista deţinuţilor din camera de la subsol. 
Nu se bucura de simpatie şi nici de încredere printre 
deţinuţi. Era de o indiscreţie aproape bolnăvicioasă şi mult 
prea vorbăreţ, făcând mereu gafe faţă de administraţie, 
care ne provocau neajunsuri. 

174) Păun... 

Fusese ofiţer cu gradul de căpitan în „noua armată” de 
sub regimul comunist. Lucra în cadrul serviciului de 
informaţii al Ministerului Forţelor Armate şi fusese 
descoperit făcând spionaj pentru Iugoslavia, în perioada 
când Tito rupsese legăturile cu Moscova. Păun era veşnic 
răz-vrătit şi în conflict cu administraţia închisorii, motiv 
pentru care era mereu pedepsit. 

175) Căpitanul Petrescu. 

Fost ofiţer în marina comercială. 

176) Pavel Constantin. 

Condamnat în procesul Lucrețiu Pătrășcanu. Mai târziu, în 
cursul poves-tirii mele voi reveni mai pe larg şi asupra lui şi 


asupra celorlalţi membri ai lotului Pătrăşcanu, deoarece am 
avut ocazia să stau o vreme cu ei în aceeaşi celulă. 

177) Bloscaru... 

— Preot catolic. 

178) Pojar... 

— Preot catolic. 

După eliberare a plecat din ţară şi s-a stabilit în Austria. L- 
am revăzut la Munchen, la înmormântarea episcopului 
Schubert. 

179) Pavel Pavel. Pastor protestant. 

Născut în U. S. A. Din părinţi ardeleni emigraţi. A fost 
eliberat ca cetăţean străin. 

180) Dr. Cornel Petrasievici. 

Condamnat în lotul I. M.C. A. Am vorbit despre el, când 
am relatat de perioada petrecută în închisoarea din Aiud, 
deţinuţilor din Zarcă. Cam la doi ani după plecarea mea din 
Aiud a fost şi el transferat la Piteşti. După eliberare, a reuşit 
să plece în U.S.A. 

181) Peiovici Angelco. 

Unul din sârbii cu care am stat în camera din subsolul 
închisorii din Piteşti. 

182) Petrovici Bora. 

— Idem. 

183) Popovici (tatăl) şi 

184) Popovici (fiul). 

Amândoi condamnaţi pentru complicitate cu grupul de 
refugiaţi din Germania, care în 1953 au fost paraşutaţi în 
munţii Făgăraşului. Dacă nu mă înşel, erau chiar înrudiţi cu 
Golea, unul din cei paraşutaţi, care a fost împuşcat de 
Securitate. În urma bătăilor şi torturilor suferite în anchetă, 
Popovici-fiul îşi pierduse minţile. Apatic, cu privirea 
pierdută în gol şi mut, Popovici nu mai avea nici un contact 
cu realitatea încon-jurătoare. Cât era ziua de lungă se 
plimba în micul spaţiu liber din celulă, făcând aceeaşi doi- 
trei paşi dus-întors. Din când în când, îşi întrerupea 


umbletul de urs în cuşcă şi se aşeza pe pat. Se odihnea 
câteva minute şi apoi iar îşi relua plimbarea fără de sfârşit. 
Câţiva ani mai târziu, trecând din nou prin închisoarea din 
Aiud l-am revăzut pe Popovici-fiul. Mă aflam într-una din 
curţile de plimbare ale secţiilor, spre care dădeau ferestrele 
celor două camere în care se aflau „nebunii”. 

După ce ani de zile nu luase nici o măsură, administraţia 
se hotărâse să-i despartă pe nebuni de ceilalţi deţinuţi. Aşa 
luaseră fiinţă cele două camere, din care zi şi noapte 
răsunau pe secţii cele mai diferite strigăte, râsete sau 
urlete, unele nemaiavând nici o asemănare cu sunetele 
vreunui glas omenesc. Părea mai degrabă larma specifică 
care se stârnea în gră-dinile zoologice sau în menajerii la 
ora când sunt hrănite animalele. 

Nenorociţii închişi în cele două camere nu primeau nici o 
îngrijire medicală specifică, administraţia nedându-şi nici 
măcar osteneala de a-i separa pe cei furioşi de cei 
inofensivi, ceea ce ducea deseori la încăie-rări. 

În schimb, ofiţerul politic a privit înfiinţarea celor două 
camere cu ochii profesionistului, văzându-le imediat şi o 
întrebuințare practică din do-meniul lui: deţinuţii cei mai 
recalcitranţi sau care se bucurau de influenţă în rândurile 
camarazilor lor, întreţinând un spirit de rezistenţă faţă de 
campania de „reeducare politică” dusă începând de la 
sfârşitul anilor '50 în aşa-zisele cluburi înfiinţate în Aiud, 
erau închişi pe diferite perioade de timp în camerele cu 
nebuni! 

La fereastra uneia din aceste camere cu dublă utilizare de 
ospiciu, dar şi de pedeapsă în acelaşi timp, l-am zărit într- 
una din zile pe Popovici. Cu aceeaşi ochi lipsiţi de expresie, 
privea printre gratiile ferestrei în curtea în care fusesem 
scos la plimbare. 

185) Papagheorghiu... 

Arestat mai târziu şi adus în Piteşti prin 1958 sau 1959. 

186) Pleşoianu Romeo. Inginer petrolist. 


Ca mulţi alţii în puşcărie, se apucase să înveţe englezeşte. 
Pe măsură însă ce trecea vremea, îşi dedica tot mai mult 
timpul studiului englezei, pentru ca, în cele din urmă, 
această îndeletnicire să devină singura lui preocupare. 
Slăbit peste măsură şi tot mai străin şi dezinteresat de ceea 
ce se petrecea în jurul lui, Romică Pleşoianu se plimba de 
colo până colo în celulă, repetând mereu în şoaptă cuvintele 
englezeşti şi echiva-lentul lor în limba română, pe care le 
avea însemnate pe o plăcuţă de săpun. 

Cu privirea absentă şi obsedat numai de cuvintele pe care 
se străduia să le memoreze, pentru Pleşoianu învățatul 
englezei devenise o idee fixă. Când am părăsit închisoarea 
din Piteşti, l-am lăsat într-o stare îngrijoră-toare, nimeni 
nemaifăcându-şi vreo iluzie în privinţa echilibrului lui 
mintal. După eliberare, în 1964, l-am întâlnit pe stradă în 
Bucureşti. 

M-am bucurat să-l revăd refăcut şi perfect normal. 

187) Palade Gheorghe. 

Nu-mi mai amintesc decât de numele lui. 

1868) Popescu Liviu Nasia. Fost gazetar. 

L-am pomenit printre cei cu care am stat în camera din 
subsol. 

A decedat în închisoare. 

189) Pandele... 

N-am stat cu el în celulă. Am aflat de la alţii care au stat cu 
el, că era nebun. 

190) Pintea... 

Băiat simplu, de undeva dintr-un sat din Ardeal. 

191) Pădureanu Ion. 

Fost legionar, devenit naţional-ţărănist. Cu veleităţi de om 
politic al viitorului. 

192) Paliuc Gheorghe. Inginer geolog. 

Originar din Bucovina. Provenea dintr-o familie modestă şi 
luptase încă din copilărie cu greutăţile vieţii. Fiind bun la 
carte, îşi făcuse studiile ca bursier, iar la absolvire fusese 
şeful promoţiei din facultate. Cu toate că era pasionat de 


geologie n-a rezistat tentaţiei de a lucra la prospecţii în 
petrol, unde i se oferise un post sigur şi bine plătit la o 
societate cu capital olandez. 

Capabil şi apreciat în serviciu, după o vreme este trimis în 
Olanda pen-tru specializare, unde „Royal Dutsch” îi 
propune să semneze un angajament pe cinci ani, urmând să 
lucreze în condiţii foarte avantajoase la exploatările 
petrolifere din Indiile olandeze. Era în 1939, războiul bătea 
la uşă, iar Paliuc primise ordin de concentrare pe „zonă”. 
Paliuc refuză oferta societăţii şi se întoarce în ţară, 
răspunzând chemării sub arme. Abia după război a aflat ce 
soartă l-ar fi aşteptat, dacă ar fi dat curs propunerii ce i se 
făcuse în Olandaj şi ar fi semnat contractul. Toţi angajaţii 
albi ai societăţii, care fuseseră surprinşi de invazia japoneză 
în fostele colonii olandeze (din actuala Indonezie), unde şi el 
ar fi urmat să lucreze, fuseseră masacrați de trupele 
japoneze! Paliuc era un om sobru şi nu prea comunicativ. 
Numai cunoscându-l mai îndeaproape, îi desco-pereai 
puternicele sentimente naţionaliste de care era animat, iar 
în momentele critice sau de confruntare gravă cu 
administraţia, Paliuc ieşea din rezerva lui obişnuită 
dezvăluind un caracter integru şi un spirit de camaraderie 
şi solidaritate ireproşabil. 

193) Popovici Ion (Jeannot). Fost consul la Paris. 

Am stat cu el în camera din subsol. Total lipsit de cea mai 
mică demni-tate şi de caracter, gata oricând de orice 
trădare, cred că era singurul om din închisoare, care nu 
avea absolut nici un prieten. Aşa a şi murit, singur ca un 
câine de pripas, în timpul unei epidemii de dezinterie care a 
bântuit în Piteşti prin anii 1957 - 58. 

194) Paraschivoiu Grigore. 

Şi pe el l-am pomenit printre locatarii camerei din subsol. 

195) Popa Sorin. Fiul lui Victor Ion Popa. 

A început prin a se face nesuferit încă din primele zile 
după sosirea lui în Piteşti, fiind îngrozitor de pisălog. Mi- 
aduc aminte că în cursul unei mutări, Cleante Gheorghiu a 


fost scos din camera în care stătuse câteva luni cu Sorin 
Popa, fiind introdus în celula în care, printre alţii, mă aflam 
şi eu. Cum a intrat pe uşă, Cleante a căzut în genunchi şi 
făcân-du-şi cu un gest larg semnul crucii, a exclamat: 
„Mulţumescu-ţi, Doamne, că m-ai scăpat de Sorin Popa 
Lăsând gluma deoparte, ne-a povestit apoi cât de 
obositoare şi insuportabilă fusese convieţuirea cu Sorin 
Popa, care, după părerea lui, dădea semne vădite de 
dezechilibru mintal. Rând pe rând, diagnosticul lui Cleante 
a fost confirmat de toţi cei prin celulele cărora s-a perindat. 
Sorin Popa şi-a alienat însă orice fel de înţelegere sau 
compasiune din partea deţinuţilor, din cauza atitudinii lui 
faţă de administraţie. De unde la început era mereu 
pedepsit şi trimis la carceră sau în beci, pentru conflictele 
lui cu gardienii, în cele din urmă Sorin Popa ajunsese să 
frecventeze biroul ofițerului politic. Sub pretextul 
revendicării unor condiţii mai umane de detenţie, bătea la 
uşă şi cerea să fie scos la raportul comandantului, procedeu 
cu care nimeni nu era de acord, fiind respins din principiu 
de toţi deţinuţii. Consecințele acestor ieşiri periodice la 
raport nu aveau să mai lase nici un dubiu cu privire la 
scopul întrevederilor lui Sorin cu ofiţerul politic. Măsurile 
luate de administraţie după fiecare ieşire la raport denotau 
clar că era la curent cu tot ce se petrecea în celulă. Odată 
omologat ca „turnător”, n-a mai fost făcut părtaş la nici o 
îndeletnicire nepermisă de regulament, ascunzându-i-se pe 
cât posibil orice activitate prohibită. 

Cu toate astea, în decursul anilor, au mai fost înregistrate 
câteva victime ale denunţurilor lui, ca şi deconspirarea unor 
căi de comunicaţie prin care primeam informaţii de la 
deţinuţii de drept comun. Prin anii 1980, aflându-mă la 
Munchen, am primit un telefon de la Sorin Popa, care 
spunându-mi că se găsea şi el în Germania şi-a manifestat 
dorinţa să mă întâlnească, evocând suferinţele noastre 
comune în închisorile comu-niste. 


LIA 


M-am declarat uimit de îndrăzneala lui de a mă fi chemat 
la telefon, amintindu-i că nu avusesem relaţii cu el în 
închisoare, fiindcă era „tur-nător” şi nu înţelegeam să 
procedez altfel nici aici. Am auzit mai târziu că a ajuns în U. 
S.A. 

196) Generalul Roziu. Voi reveni cu amănunte asupra lui, 
când voi vorbi despre celula în care am stat timp de câteva 
săptămâni împreună. 

197) Repezeanu Bebe. 

— Căpitan în marina comercială. 

Nu l-am cunoscut. Mi s-a spus că era un om extrem de 
vesel şi de simpatic. În Constanţa avea reputaţia de mare 
chefliu. 

198) Regep... Fostul hogea de la moscheea din insula Ada- 
Kaleh. În Piteşti nu ne-am întâlnit niciodată. Am vorbit 
numai prin ţevile de calorifer. Regeb mă ştia de când eram 
copil şi veneam în fiecare an cu părinţii mei în vizită pe 
insulă. 

199) Roşea Radu. Fiul dintr-o altă căsătorie al soţiei lui 1. 
G. Duca. 

Profesor universitar, cu studii strălucite făcute la Paris, 
Radu Roşea era considerat încă din tinereţe o somitate în 
domeniul matematicii. Cu lucrările originale şi comunicările 
pe care le publicase promitea să devi-nă un matematician 
de talie mondială. Închisoarea i-a întrerupt cerce-tările, 
Radu considerându-se definitiv ratat şi pretinzând că nu va 
mai putea niciodată recupera timpul pierdut, într-o epocă în 
care progresul în ştiinţă evoluează într-un ritm tot mai 
accelerat. Cu toate că în viaţa de toate zilele din închisoare 
era prin firea lui un inadaptabil şi un neputin-cios, mai 
având de luptat şi cu handicapul unei destul de grave 
afecţiuni hepatice, Radu Roşea a fost totuşi mereu printre 
cei mai activi deţinuţi, ori de câte ori era vorba de luat o 
atitudine comună sau de o confruntare cu administraţia. 
Eliberat în 1963, după treisprezece ani de detenţie, contrar 
prevederilor lui pesimiste din închisoare. Radu reuşeşte în 


câţiva ani de muncă asiduă o spectaculoasă redresare pe 
plan profesional, făcându-se din nou cunoscut în lumea 
matematicii internaţionale şi primind invitaţii de participare 
la diferite congrese de specialitate din străinătate. 

În 1977, pe când mă aflam în Germania, am primit vizita 
profesorului Buchner de la Universitatea din Munchen. 
Venea din partea lui Radu Roşea, pe care îl vizitase la 
Bucureşti. Buchner îl cunoscuse cu ocazia unei reuniuni de 
matematicieni la Bucureşti şi vorbea cu multă admiraţie şi 
respect despre el. Radu îl rugase să ia legătura cu mine şi, 
împreună, conjugându-ne eforturile, noi din Germania şi el 
din Bucu-reşti, să încercăm să-i obţinem plecarea din ţară, 
deoarece autorităţile refuzau să-i elibereze paşaportul. 
După un schimb de corespondenţă între Radu şi mine, 
transmisă de prof. Buchner prin intermediul binevoitor al 
ambasadei germane din Bucureşti, am pus la punct şi 
sincronizat etapele planului de intervenţii şi presiuni, 
menite să determine autorităţile din Bucureşti să-i acorde 
viza de plecare. Prin presa din străinătate, prin Radio 
Europa Liberă, prin intervenţia unor foruri universitare din 
Franţa, Italia, Germania etc. Şi a profesorului Buchner, în 
calitate de membru al Societăţii „Amnesty International”, 
care şi-au manifestat interesul pentru soarta lui Radu 
Roşea, Radu a obţinut în cele din urmă paşaportul şi a 
plecat la Paris. Admirabilul devotament cu care profesorul 
Buchner s-a dedicat cazului lui Radu mi-a făcut o profundă 
impresie, cu atât mai mult, cu cât nu mă aşteptam din 
partea unui occidental să pună atâta suflet pentru un om a 
cărui viaţă sub regimul comunist oricum nu o înţelegea 
prea bine. 

200) Rarincescu Mihai. 

Profesor de drept civil la Facultatea de drept din 
Bucureşti. Când în 1948, fusesem exmatriculat din anul trei 
al Facultăţii de drept mai aveam un examen restant la 
dreptul civil din anul doi. Aflând că profe-sorul Rarincescu 


se găsea la câteva celule distanţă de mine, l-am întrebat în 
glumă prin Moise, dacă nu ar fi dispus să mă examineze. 

Bătrânul profesor mi-a transmis că din cauza condiţiilor 
nefavorabile nu acceptă, dar că mă pot considera de pe 
acum trecut la examen, promi-ţându-mi că dacă vom scăpa 
cu viaţă şi vom fi din nou liberi, ca fost coleg de puşcărie mă 
va favoriza, dându-mi „bilă albă”, fără să mă mai 
examineze. Câţiva ani mai târziu, profesorul Rarincescu a 
murit în închisoare. 

201) Racă... 

— Preot catolic. 

Fiind şi călugăr, ca monah purta numele de Tarcisius. 
Înainte de a fi adus în Piteşti, fusese închis în penitenciarul 
din Sighet, unde stătuse în aceeaşi celulă cu Iuliu Maniu, 
până la moartea acestuia. Se pare că era ultimul care-l 
văzuse. 

202) Rotaru... 

— Unul din cei câţiva tineri preoţi greco-catolici din Piteşti, 
care prin ţinuta şi comportarea lor în închisoare îşi 
câştigase stima, respectul şi admiraţia tuturor, făcând 
cinste bisericii lor. Mi-amin-tesc că la fel ca mulţi dintre noi 
care ne luasem nume conspirative în închisoare, lui Rotaru i 
se spunea „Rodica”. 

203) Riti Emil (Milucu). 

Făcea şi el parte din acelaşi grup de tineri preoţi greco- 
catolici, bogat înzestrați sufleteşte şi cu chemare pentru 
misiunea lor. Pe cât de pirpiriu, de slab şi de fragil ca 
sănătate, pe atât era de inimos şi combativ. Până la arestare 
dusese o prodigioasă activitate clandestină, menţinând 
relaţiile între preoţii greco-catolici prigoniţi, ţinând 
legătura cu episcopul Todea, care era ascuns, cu 
Nunţiatura, cu ambasada Italiei şi asigurând distri-buirea 
ajutoarelor băneşti trimise din străinătate pentru familiile 
celor arestaţi. Veşnic pe drumuri, cutreierând ţara în lung şi 
în lat, discret, curajos şi neobosit, strecurându-se cu 
abilitate prin reţeaua de supra-veghere tot mai deasă, 


ţesută de Securitate în jurul preoţilor şi credincioşilor 
„uniţi”, a căror biserică fusese interzisă prin lege, Riti a fost 
timp de câţiva ani cel mai destoinic şi de încredere curier al 
episco-pului Todea, cunoscându-i ascunzătoarea şi 
asigurându-i legăturile şi contactele cu exteriorul. Prins în 
cele din urmă şi condamnat, îşi începe periplul prin lumea 
închisorilor şi lagărelor de muncă forţată. Petrece o 
perioadă de timp la mina de la Baia Sprie. Peste tot îşi 
câştigă simpatia şi admiraţia camarazilor de detenţie. La 
Piteşti, de asemenea se face iubit de toţi, fiind mereu gata 
să vină în sprijinul celor suferinzi şi neputincioşi, cu toate că 
el însuşi, astmatic şi grav bolnav de inimă, se afla în orice 
moment în pericol de moarte. 

Nu şi-a oprit activitatea nici atunci când starea lui era într- 
atât de gravă, încât chiar medicul închisorii nu-i mai dădea 
nici o şansă de a scăpa. De fiecare dată însă reuşea să 
depăşească punctul critic şi îndată era din nou în picioare, 
se dedica cauzei deservirii apropiaților participând la toate 
acţiunile noastre prin care încercam să îmbunătăţim puţin 
condiţiile oferite de administrraţie, printre care erau 
higiena, asistenţa medicală. Orice revendicări de acest fel, 
formulate chiar în termenii celor mai umile şi prudente 
rugăminţi, se soldau mai totdeauna cu pedepse aspre, fiind 
considerate acte de instigare la revoltă. Cu toate astea Riti 
nu pregeta niciodată să-şi asume riscurile represaliilor din 
partea administraţiei. Angajat şi în campania de culegere 
de informaţii, Riti era mereu în căutarea de posibilităţi de 
legătură cu „dreptul comun”, şi extrem de activ pe reţeaua 
de comunicaţii în „Morse”, rivalizând în viteză şi 
îndemânare cu Paulică Bandu şi fiind şi el socotit printre cei 
mai buni telegrafişti ai închisorii. 

După eliberarea din închisoare, Riti se stabileşte la Cluj. 
Urmează cursurile unei şcoli tehnice, se califică în meseria 
de tehnician radiolog şi este angajat la o policlinică, 
întreţinând dintr-un salariu întreaga familie. În paralel, 
continuă să-şi practice clandestin misiunea de preot „unit”, 


botezând, cununând pe cei ce nu se lepădaseră de biserica 
greco-catolică desfiinţată de autorităţi. Dupăcâţiva ani, pe 
vremea când legile vamale din România mai permiteau 
asemenea tranzacţii, Riti primeşte în dar de la părintele 
Baltheiser din Germania (fostul nostru camarad de detenţie 
din Piteşti) un automobil uzat Volkswagen. Spre sfârşitul 
anilor '70, Riti obţine o viză turistică şi vine cu maşina la 
Munchen. Locuieşte la mine. La fel de entuziast şi plin de 
elan îmi împărtăşeşte planurile ce şi le făurise de a continua 
să militeze pentru biserica lui asuprită, din străinătate, 
unde considera că putea duce o activitate mult mai utilă 
decât în ţară. Prin părintele Zăpârţan i se aranjează 
plecarea la Roma şi primirea la Vatican, unde urma să 
raporteze situaţia bisericii unite şi a preoţilor ei intraţi în 
clandestinitate şi să transmită totodată mesajul ce-i fusese 
încredinţat de episcopul 'Iodea. Cam după o săptămână s-a 
întors la Munchen, unde i se recomandase să aştepte până 
ce i se va comunica hotărârea Vaticanului în privinţa 
situaţiei lui viitoare. La Roma, i se spulberaseră o parte din 
iluziile, cu care venise. Fusese ascultat cu multă atenţie şi 
înţelegere şi i se arătase chiar un interes deosebit când 
vorbise despre intenţia lui de a scrie despre viaţa din 
ultimele două decenii a bisericii greco-catolice, aflată în 
ilegalitate, despre activitatea clandesti-nă a preoţilor ei şi 
despre martiriul suferit de slujitorii ei, care, împreună cu 
episcopii lor, fuseseră întemnițați, pentru că nu voiseră să-şi 
renege credinţa. I s-a propus să rămână la Roma unde va 
avea acces la toată documentaţia necesara pentru a-şi 
completa cunoştinţele pentru a putea pune pe hârtie istoria 
prigoanei la care fusese supusă biserica-unită sub regimul 
comunist. | se pusese însă o condiţie: 'Iot ce va scrie, va fi 
păstrat în arhivele Vaticanului şi nu va fi dat publicităţii! 
Ori, intenţia lui Riti era tocmai aceea de a iniţia o campanie 
de informare a publicului din Occident despre soarta 
bisericii unite din România. Riti voia lupta deschisă şi 
denunţarea publică a crimelor şi atrocităților regimului 


comunist, ceea ce nu intra în vederile politicii de destindere 
faţă de ţările Europei răsăritene, la care în acea vreme 
părea să se fi aliniat şi Vaticanul. Pe de o parte, biserica de 
la Roma nu mai avea nevoie de cruciați, iar pe de alta Riti 
nu se putea resemna la pasivitate şi nici nu era dispus să se 
dedice unei opere, destinată dinainte numai colbului din 
rafturile arhivei Vaticanului. Dându-şi seama cât de 
nedorite erau concepţiile lui, Riti sfârşise prin a se replia pe 
o altă poziţie, urmând sugestia părintelui Zăpârţan, idee de 
care eu însumi încercasem să-l conving s-o adopte înainte 
de plecarea lui la Roma. Părintele Zăpârţan îi propusese să 
ceară azil politic în Germania şi să obţină apoi de la 
autorităţile bisericeşti numirea sa ca preot la „Misiunea 
Bisericei Române Unite din Munchen”. Voia astfel să-l aibă 
ca asociat la treburi-le Misiunii în mijlocul comunităţii 
exilaţilor români din Bavaria, gândindu-se totodată să-l 
pregătească ca urmaş al său la conducerea parohiei din 
Munchen. Aşadar, Riti şi-a exprimat în cele din urmă 
preferința de a se stabili în Germania. Autorităţile de la 
Vatican şi-au dat asen timentul, promiţându-i să-i comunice 
ulterior hotărârea ce va fi luată privitor la dorinţa lui de a fi 
numit preot la Minchen. Întors în Germania, după o vreme 
de aşteptare (timp în care nu numai că se obişnuise cu 
ideea renunţării la planurile lui iniţiale, dar începuse chiar 
să întrevadă posibilitatea unui teren de activitate pe 
măsura energiei lui în slujba refugiaților români din 
Munchen), Riti a primit prin Ordinaria-tul catolic prima 
înştiinţare de la Vatican. 1 se aduceau la cunoştinţă 
dispoziţiile luate în privinţa lui: Ordinariatul îi va asigura 
locuinţa şi întreţinerea la una din mânăstirile catolice din 
Munchen, unde va avea posibilitatea să urmeze cursuri de 
limba germană, lucru esenţial pentru îndeplinirea misiunii 
lui de preot în Germania. După aceea, Ordinariatul îl va 
repartiza la o parohie vacantă. Deci, nici vorbă să fie numit 
la Misiunea Unită din Munchen! Toate demersurile făcute 
de Riti, cu sprijinul lui Zăpârţan, n-au avut nici un succes. 


Au ajuns până la episcop, dar totul a fost în zadar. I se 
oferea o singură alternativă. Să aleagă între două parohii, 
amândouă la ţară, aflate departe de Munchen, în localităţi 
izolate, unde nu exista picior de român. Pentru Riti a fost 
limpede că prin poziţia pe care se situase în convorbirile 
purtate la Roma se dove-dise a fi un element incomod 
pentru politica împăciuitoare a Vaticanului. Răspunsul lui 
Riti a fost dureros, dar simplu: „Atunci, mai bine mă întorc 
la ai mei!” 

În ziua aceea am stat de vorbă până noaptea târziu. A fost 
prima dată când l-am văzut cu ochii plini de lacrimi. Milucu 
a plecat înapoi în ţară cu o mare decepţie în suflet, dar cu 
aceeaşi neclintită hotărâre de a milita mai departe pentru 
cauza bisericii lui. Din străinătate, de unde nădăj-duise să-i 
fie de mai mare folos, n-a reuşit să-i aducă decât un singur 
serviciu, amintind lumii că biserica unită şi spiritul de Blaj 
nu pieriseră. Înainte de a pleca din România, Riti ascunsese 
în caroseria automobilului cu care venise o casetă de 
magnetofon. Era un document unic! Cuprindea vocea lui 
Iuliu Hosu înregistrată în taină de Riti la mânăstirea 
Căldăruşani, unde acestui episcop martir al bisericii greco- 
catolice, după anii petrecuţi în temniţă, i se fixase domiciliu 
forţat şi unde la scurtă vreme după aceea s-a stins din viaţă. 
Ca martor şi participant la actul unirii, episcopul evoca 
momentul istoric, pomenind faptele mai importante şi 
vorbind despre rolul bisericii greco-catolice şi despre 
factorii care contribuiseră la înfăptuirea idealului naţional. 
Amintind faptele trecutului, glasul slab şi tremurător al 
bătrânului episcop al bătrânului episcop transmitea 
totodată şi o indicație şi un mesaj generaţiilor viitoare. 
Banda cu acest emoţionant testament politic, pe care luliu 
Hosu în pragul morţii îl adresa urmaşilor, Emil Riti a 
încredinţat-o părintelui Zăpârţan. O copie a fost predată 
postului de Radio Europa Liberă care a transmis-o pe unde 
în programele sale. 

204) Raftopol Spiru. 


Provenea dintr-o familie de origine greacă. Era doctor 
dentist şi avusese cabinet în Bucureşti. În închisoare s-a 
arătat un camarad excepţional. Prin toate celulele prin care 
a trecut, n-a lăsat decât cele mai bune amintiri. Nu numai 
ca om de caracter, dar şi ca dentist. Cu tot felul de 
„instrumente” improvizate Spiru Raftopol se străduia să-i 
„trateze” pe cei cu probleme dentare. Şi cine nu avea! Cu 
bucățele de sârmă sau cu cuie găsite în curtea de plimbare, 
fasonate şi ascuţite prin frecare pe pardoseaua de ciment 
sau pe câte o pietricică, Spiru încerca să-şi practice meseria 
adaptându-se condiţiilor înconjurătoare. Averea lui cea mai 
de preţ era o mică cantitate de „creuzot”, obţinută cândva 
prin nu mai ştiu ce întâmplare norocoasă de la cabinetul 
medical al închisorii. Era singurul medicament cu care 
putea uşura suferinţele provocate de cariile dentare 
neîngrijite. 

Cu vârful ascuţit al sculelor lui improvizate şi cu răbdarea 
şi migala unui sculptor de miniaturi în fildeş, Spiru mărea 
orificiul din măseaua bolnavă, până ce pătrundea în canalul 
nervului, pe care reuşea să-l devitalizeze, aplicându-i timp 
de câteva zile tampoane cu „creuzot”. Apoi, cu ajutorul unui 
fir de „liţă” de oţel, introdus în canal, reuşea să-l extirpe. 
Urma plombarea măselei cu bucățele de metal moale, 
preluate din capetele resturilor de tuburi de pastă de dinţi, 
care se mai găseau (cu trecerea timpului tot mai puţine!) în 
posesia deţinuţilor arestaţi mai de curând. Materialele, dar 
mai ales „creuzo-tul” şi „trusa de instrumente” erau 
păstrate cu sfinţenie în diverse ascunzători pentru a le feri 
de ochii gardienilor în timpul percheziţiilor. Toate aceste 
amănunte despre Spiru Raftopol mi-au fost povestite de cei 
care au stat cu el prin diferitele celule ale închisorii din 
Piteşti. Personal, nu l-am cunoscut niciodată, dar în câteva 
rânduri am fost în contact prin Morse sau am vorbit prin 
ţevile de calorifer. Cu toate că nu ne-am văzut niciodată la 
faţă, între noi s-au stabilit legături foarte strânse, care 


dăinuie şi azi, deşi n-am reuşit să ne întâlnim nici acum, de 
când ne aflăm amândoi în Occident. 

Spiru Raftopol a beneficiat cu oarecare întârziere de 
decretul de grațiere aplicat străinilor. La stăruinţele 
ambasadei Greciei de la Bucureşti, autorităţile române au 
sfârşit prin a-i recunoaşte şi ele cetăţenia greacă şi l-au 
eliberat. Ajuns în Bucureşti, trece pe la mama şi-i dă veşti 
despre mine. Înainte de a pleca din ţară, din iniţiativa lui, 
pune la cale împre-ună cu mama o tentativă de a mă scoate 
din închisoare, încercând să mă declare grec. La scurtă 
vreme după ce ajunge la Atena obţine de la primăria din 
Seres un extras din registrul local de stare civilă, atestând 
că tatăl meu se născuse în acel oraş, ceea ce după legislaţia 
greacă înseamnă, că atât el cât şi eu (chiar dacă mă 
născusem în România) beneficiam de cetăţenia greacă. 
Bineînţeles că actul era fals. Pentru a-şi atinge scopul, Spiru 
Raftopol uzase de anumite influenţe personale, cât şi de 
unele relaţii din străinătate ale mamei, cu care intrase în 
legătură. Pe baza acestui act, expediat legaţiei Greciei din 
Bucureşti, consulul i-a eliberat mamei un certficat de 
naţionalitate greacă, pe numele meu. Autorităţile greceşti 
care ştiau că actul de naştere al tatei nu era autentic 
acceptaseră să închidă ochii şi să-mi confirme astfel, din 
complezenţă, naționalitatea greacă. În convorbirea avută cu 
mama când i-a înmânat certificatul, consulul a prevenit-o că 
actul nu era valabil decât pe o perioadă de un an şi că în 
faţa autorităţilor din Grecia nu are nici o valoare, 
prezentarea lui nedându-mi dreptul la dobândirea 
cetăţeniei. Era de fapt un act fals cu aparenţe legale, 
acordat de complezenţă de Consu-lat numai pentru a-i da 
mamei posibilitatea de a încerca să obţină eliberarea mea 
din închisoare, invocând cetăţenia mea greacă. 

Devotamentul cu care Spiru Raftopol s-a zbătut pentru 
cazul meu, ca şi bunăvoința arătată de autorităţile greceşti 
n-au servit însă la nimic. Toate demersurile făcute de mama 
pentru a obţine şi de la autorităţile româneşti 


recunoaşterea cetăţeniei mele greceşti s-au împotmolit în 
faţa refuzului Ministerului de Interne. Toate amănuntele, 
din care n-am relatat decât o parte, şi pe scurt, le-am aflat 
de la mama abia mulţi ani mai târziu, după eliberarea din 
închisoare. 'Tot de la ea am primit şi actele ce-i fuseseră 
înmânate de Consulatul Greciei, pe care le-am păstrat şi le 
reproduc în copie, mai jos: 

AMBASADA HEOSM A SffiOXEX (SERVICIUL 
CONSULAR). CERTIFICA DE NAŢIONALITATE GREACA. 
Na, de (c) rdine 458. DI, IOANIS IOANIDIS fiul lui 
EleftEries este supus grec, în baza cărui drept i s-a eliberat 
prezentul certificat. Prezentul certificat esta valabil pentru 
anul una mie nouă sute cinci zeci şi opt. Data naşterii 1926 
Martie 28, Ceauna Ilovat Mehedinji, Cetona Saras-Grecia, 
Profesiunea - Domiciliu: Bucureşti. Bucureşti 1 Mai 1953.P 
SECRETARUL AMBASADEI L. S. (sa) indescifrabil. -,.”- 

AMSASADÂ REGALĂ A GRECIEI. 

B-dul M. Tolbuhin No. 

Bucureşti tekfoss: „3657 

No- 942 G/3 

7 Aprilie-1959 

Dnei Ioanid Elena. 

Intrarea Româna lip. 12 

Raion 1 Mai- - Bucureşti. 

Stimata Doamna, Am onoarea a comunica ca vi s-a aprobat 
intrarea şi şederea Dvoastra în Grecia. 

Deci sunteţi rugată ca îndată ce veţi fi în posesia actelor 
de călătorie româneşti să veniţi la birourile acestei 
Ambasade pentru formalităţile necesare. 

Cu stima. Secretarul. 

În toţi anii care s-au scurs de la plecarea lui din ţară şi 
până la eliberarea mea în 1964, Spiru a întreţinut o 
corespondenţă regulată cu mama, în-curajând-o şi 
încercând să-i insufle ceva din optimismul lui nesecat. Până 
în 1969, când la rândul meu am reuşit să plec în Occident, 


ne-a scris în continuare. Odată ajuns în Germania, tot el mi- 
a dat de urmă şi am reluat schimbul de scrisori. 

Şi într -una din ele mi-a trimis o fotografie cu cabinetul lui 
dentar de la Atena. Pe biroul lui se putea vedea o poză a 
mea, pe care o primise cu ani în urmă de la mama. În 
acelaşi plic, mândrindu-se că, la vârsta lui şi după toate cele 
prin care trecuse, mai era capabil de asemenea perfor- 
manţe, îmi trimitea ca amintire o fotografie recentă dintr-o 
excursie pe care o făcuse cu un grup de prieteni, pe 
muntele Olimp. În scrisoarea mea de răspuns a trebuit însă 
să-i cer o lămurire suplimentară: să-mi indice, care din cei 
trei sau patru bărbaţi din grupul de excursionişti era el! 
Spiru Raftopol uitase că nu-l văzusem niciodată la faţă. Ne 
cunoş-team atât de bine şi eram atât de legaţi unul de altul 
încât scăpase din vedere acest detaliu! 

205) Rudescu Cornel. Condamnat în procesul intentat 
conducerii asociaţiei I. M.C. A. 

206) Răşcanu Dinu. Inginer chimist. 

Am locuit în mai multe rânduri împreună cu el, în aceeaşi 
celulă. Cu toată firea lui cam ursuză şi nu prea sociabilă, 
Dinu Răşcanu era un om onest şi un bun camarad. În 
diferite împrejurări mai grele prin care am trecut în 
închisoarea din Piteşti, Dinu s-a solidarizat de fiecare dată 
cu grupul deţinuţilor celor mai dârzi şi mai rezistenți faţă 
de măsurile samavolnice ale administraţiei. M-am bucurat, 
când prin 1980, am aflat că a izbutit să ajungă în Elveţia, 
unde i s-a acordat azilul politic. Ne-am scris şi am vorbit la 
telefon dar n-am avut ocazia să ne revedem. 

207) Răşcanu. 

Tatăl lui Dinu Răşcanu. A murit în închisoare. 

208) Costică Rozin. 

— Evreu. 

Fost în serviciul lui Max Auşnit. L-am pomenit printre cei 
cu care am stat în camera din subsol. 

209) Roxiu - Avocat. 

Originar din Ardeal. Nu l-am cunoscut. 


210) Rusu Vladimir. 

— 'Ţăran din Bucovina. 

Condamnat împreună cu consăteanul lui, Cenuşe, cel 
despre care am povestit că îl îngrijea în camera din subsol 
pe bătrânul Lugojanu. 

211) Ruja Augustin. 

Fost comisar în vechea Siguranţă a statului. Am stat o 
vreme cu el în aceeaşi celulă. Când ne-am cunoscut, m-a 
întrebat dacă sunt fiul lui Tilică loanid. Răspunzându-i 
afirmativ, mi-a spus: „Dacă nu mă înşel, în 1937, locuiaţi pe 
B-dul Brătianu, în blocul „Mala-xa,, la etajul şapte!” 

Confirmându-i exactitatea adresei, Ruja a continuat să-şi 
amintească şi alte amănunte vechi de douăzeci de ani: 

— "Ţin minte că eraţi încă în primele clase de liceu. Purtaţi 
uniforma Colegiului Naţional Sf. Sava!” 

Văzându-mi uimirea a adăugat: „Nu vă miraţi; la mine eo 
deformaţie profesională. Reţin, fără să vreau tot felul de 
amănunte în legătură cu cazurile de care m-am ocupat.” 

Apoi, Ruja mi-a povestit cum în 1937, pe vremea domniei 
lui Carol II, o serie de oameni politici fuseseră puşi sub 
supravegherea discretă a Siguranţei. O parte din aceste 
cazuri îi fuseseră repartizate lui. Printre ele şi cel al tatălui 
meu. Aşa se face că i-au rămas în amintire anumite date din 
rapoartele ce-i fuseseră prezentate de agenţii informatori, 
însăr-cinaţi să ne spioneze locuinţa, convorbirile telefonice 
şi persoanele care ne frecventau casa. 

Ruja mai rămăsese în serviciu şi după 23 august 1944. 
Timp de câţiva ani după instalarea guvernului comunist, 
regimul a mai folosit o parte din vechii specialişti din 
Siguranţă şi Poliţie, până ce şi-a instruit şi format noi cadre, 
din oameni de încredere. În acel moment, toţi angajaţii 
fostei Poliţii şi Siguranţe, rămaşi încă în funcţie, au fost 
concediaţi şi imediat arestaţi. Era şi cazul lui Ruja. 

Cu toate că în închisoare a avut o comportare corectă, 
fiind un bun tovarăş de celulă, săritor la nevoile altuia şi 
gata să-şi ajute camarazii mai neputincioşi, Ruja se ţinea 


departe de orice activitate interzisă de regulament, 
neparticipând niciodată la acţiunile noastre de protest, care 
ne puneau în conflict cu administraţia. Prin atitudinea lui 
rezervată, chiar indiferentă, Ruja nu se încadra în spiritul 
mai combativ şi de rezistenţă împotriva regimului inuman 
de detenţie, care domnea printre deţinuţii din Piteşti. Trăia 
în mijlocul nostru, dar departe de preocupă-rile care ne 
frământau. Nu-l interesau nici măcar informaţiile politice pe 
care ne străduiam în fel şi chip să le obţinem, profitând de 
cea mai mică fisură în zidul de tăcere care se ridica tot mai 
ermetic în jurul nostru, izolându-ne de lumea exterioară. 
Ruja nu ieşea din indiferența şi aparen-ta lui apatie, decât 
la apariţia vreunui nou deţinut în închisoare. În timp ce 
noul-venit era asaltat cu tot felul de întrebări de către 
deţinuţii din celulă, Ruja stătea deoparte aşteptându-şi cu 
răbdare rândul. După ce deţinutul îşi deşerta sacul de 
noutăţi, spunându-ne în ordinea importan-ţei, mai întâi 
veştile politice pe care le aflase şi apoi celelalte informaţii 
colectate pe drum din Securitate, din alte penitenciare prin 
care trecuse şi din dubă, despre regimul din anchetă, 
despre tratamentul din diferite închisori şi oameni întâlniți 
pe parcurs, Ruja se apropia şi el de proaspă-tul sosit. Nu-i 
punea decât o singură întrebare: dacă auzise ceva despre 
un anumit ofiţer de securitate din serviciul de anchete al 
Ministerului de Interne. Numele celui de care întreba nu 
mi-l mai amintesc. Ori de câte ori ne sosea un nou deţinut în 
închisoare, Ruja îi punea ivariabil această singură 
întrebare. Niciodată însă, cât am fost împreună în aceeaşi 
celulă, Ruja n-a găsit pe cineva care să fi auzit de numele 
ofițerului din Minis-terul de Interne, pentru care arăta 
atâta interes. Destăinuirea pe care mi-a făcut-o când la 
rândul meu l-am întrebat de ce acordă atâta importanţă 
acestei informaţii a fost cât se poate de laconică: „Pentru 
că, în ziua în care individul de care mă interesez nu va mai 
fi în postul lui din Minister, eu voi fi un om liber!” 


Simţind că atinsesem limita indiscreţiei, n-am mai insistat 
şi, recunosc, n-am luat chiar de bună afirmaţia lui Ruja. 
Luni de zile mai târziu, pe când mă găseam într-o altă 
celulă, am aflat că Ruja îşi găsise în sfârşit omul care să-i 
răspundă la întrebare, printre câţiva deţinuţi veniţi cu duba 
de la Jilava. Intrând în contact Morse cu celula noilor-sosiţi, 
le-a pus întrebarea care îl obseda. Unul din ei ştia de 
existenţa ofițerului cu pricina. Mai mult, ştia chiar că 
intrase în dizgrație şi că fusese „epurat” din cadrele 
Ministerului. La auzul multdoritei informaţii, Ruja a ieşit din 
inerția care îl caracterizase până atunci. A bătut la uşă, 
cerând să fie scos la raportul ofițerului politic. Când 
locotenentul-major Lupu (poli-trucul închisorii), avertizat de 
gardian, a deschis uşa celulei şi l-a între-bat ce are de 
raportat. Ruja i-a cerut o foaie de hârtie, pentru a da o 
declaraţie suplimentară în completarea destăinuirilor lui 
din anchetă. Cum astfel de cereri nu erau niciodată 
refuzate de administraţie, Ruja a fost scos pe coridorul 
secţiei, unde şi-a scris declaraţia, înmânând-o apoi ofițerului 
politic. 

Câteva săptămâni mai târziu, Ruja părăsea cu duba 
închisoarea din Piteşti. Au trecut mai multe luni, până ce 
ne-a parvenit ştirea, că după o scurtă şedere la Ministerul 
de Interne, Ruja fusese adus în Jilava, de unde, după câteva 
zile fusese eliberat. Ce scrisese Ruja în declaraţia lui la 
Piteşti şi ce legătură era între cazul lui şi ofiţerul de la 
Interne de care tot întreba a rămas pentru noi o enigmă. N- 
am putut deduce din această misterioasă afacere decât un 
singur lucru: memoria de poliţist a lui Ruja jucase 
incontestabil un rol important. În 1964, când am fost 
eliberat, am aflat că la ieşirea lui din închisoare, Ruja îi 
transmisese mamei veşti despre mine. De întâlnit nu l-am 
mai întâlnit niciodată! 

212) Racotă Vasile (Lică) 

Cel mai mare ca vârstă, dar cel mai mic de talie din cei trei 
fraţi Racotă. Era singurul din ei care avea sub doi metri 


înălţime. 

213 Colonelul Săvescu 

214) Colonelul Săveanu. 

Cu unul din cei doi colonei, am stat o scurtă perioadă de 
timp în aceeaşi celulă. 

Din cauza asemănării de nume, în mintea mea s-a produs o 
confuzie şi nu mai pot spune cu certitudine cum îl chema pe 
acel cu care am împărţit celula. Ţin minte, însă, că cel care 
mi-a fost tovarăş de cameră era unul din acele câteva cazuri 
excepţionale, deseori citate, de oameni bolnavi o viaţă 
întreagă de ulcer, care după câţiva ani de închisoare s-au 
însănătoşit. Colonelul despre care vorbesc era un perfect 
cunoscător al alfabetului surdo-muţilor. Copil, crescuse într- 
o casă în care toată familia ştia alfabetul pentru a se 
înţelege cu fratele lui care era surdo-mut. De la el l-am 
învăţat şi eu şi după ce i-am adus anumite modificări, 
adaptându-l la condiţiile de detenţie, alfabetul s-a răspândit 
în întreaga închisoare, devenind unul din modurile de 
comunicare în anumite situaţii. Spre exemplu, între 
deţinuţii scoşi în curte la plimbare şi cei de la ferestrele 
celulelor. Alteori, îl întrebuinţam chiar în interiorul aceleiaşi 
celule pentru a ne transmite diferite informaţii, când ştiam 
că gardianul asculta la uşă. Comunicarea prin semnele 
alfabetului surdo-muţilor era de asemenea foarte practică, 
atunci când în celulă se întâm-pla să fie unul din cei câţiva 
„turnători”, din închisoare, care n-au reuşit niciodată să-l 
înţeleagă. 

215) Colonelul Slăvescu. 

Fusese comandantul Regimentului 9 Roşiori-Constanţa. 
Nu l-am cunoscut, dar îl ştiam după figură ca pe mai toţi 
deţinuţii din Piteşti pe care în primii doi ani de la sosirea 
mea în închisoare îi putusem vedea de la fereastra celulei, 
când erau scoşi în curţile de plimbare. După aceea, ni s-au 
bătut obloane la ferestre şi priveliştea spre exterior ne-a 
fost închisă. Cam tot pe atunci într-o vară fusesem pedepsit 
şi izolat pentru o săptămână la „Madam Grigorescu”. Nu 


ştiu de ce i se spunea aşa acelei celule, care se afla pe „bara 
T-ului” şi prin peretele căreia trecea coşul de la bucătăria 
închisorii. Dacă în timpul iernii, pedepsele se executau în 
atmosfera glacială a beciului, în timpul verii, adminis-traţia 
găsise de cuviinţă că locul cel mai potrivit pentru cei ce 
încălcau regulamentul era la „Madam Grigorescu”, unde 
domnea o căldură sufocantă de etuvă. Mă găseam deja de 
câteva zile în izolare şi îmi petreceam mai tot timpul culcat 
pe burtă pe duşumele, cu nasul în dreptul colţului de jos al 
uşii, unde printr-o crăpătură pătrundea un fir de aer 
respirabil. Totodată crăpătura de la uşă îmi permitea să 
supraveghez coridorul pe o rază de câţiva metri, dar numai 
până la o înălţime de câţiva centimetri deasupra nivelului 
solului. Puteam astfel vedea din vreme apariţia cizmelor 
gardianului şi aveam timpul să mă îmbrac, pentru a nu fi 
surprins numai în chiloţi, în cazul că ar fi deschis uşa 
celulei. La „Madam Grigorescu” eram obligaţi să stăm 
îmbrăcaţi. Nerespectarea acestei dispoziţii, atrăgea după 
sine o prelungire a pedepsei, cu alte câteva zile. Cu toate 
că, ori de câte ori deschisese uşa, mă găsise îmbră-cat, lipsa 
de perspicacitate a gardianului îl făcuse să nu observe 
semnele care m-ar fi trădat, totuşi, că numai cu câteva clipe 
mai înainte fusesem dezbrăcat: duşumeaua, pe locul unde 
stătusem întins, era udă de sudoare, pata umedă şi mai 
închisă la culoare de pe scândurile de brad având chiar 
forma de corp omenesc. 

Într-una din zile, în timp ce culcat pe jos căutam să-mi ţin 
nasul în dreptul crăpăturii prin care se strecura o adiere 
abia perceptibilă de aer mai respirabil, cineva din celula de 
vis-â-vis a început să bată insistent în uşă. Era celula 
afectată infirmeriei, în care se găseau aşa-zis „inter-naţi” 
câţiva deţinuţi. Nu primeau nici un tratament medical. 
Singura diferenţă de regim faţă de noi era că cei „internaţi” 
aveau dreptul să stea culcaţi în pat şi peste zi şi că din 
alimentaţia lor fusese exclusă ciorba de varză acră şi de 
gogonele murate fiind înlocuită cu cartofi şi arpacaş. De la 


postul meu de observaţie, am văzut apropiindu-se cizmele 
gardianu-lui şi l-am auzit strigând prin vizetă: „De ce baţi, 
bă”? 

În schimb, glasul celui care i-a răspuns din celulă nu se 
auzea clar până la mine. Nu i-am putut desluşi vorba. 

L-am auzit însă din nou pe gardian adresându-i-se, în timp 
ce trăgea zăvoarele şi deschidea uşa: 

— Scoateţi-l afară pe pătură!” 

Când învălmăşeala picioarelor deţinuţilor ieşiţi din celulă 
şi împleticindu-se sub povara pe care o cărau a dispărut din 
unghiul meu vizual, în urma lor, pe cimentul coridorului, a 
rămas cadavrul colonelului Slăvescu, întins pe pătură. A 
rămas acolo mai bine de o oră. Apoi au început să se 
perinde prin dreptul lui mai multe perechi de cizme de 
gardieni şi de ofiţeri. Printre ele şi ale ofițerului politic, 
Lupu. La urmă au venit patru deţinuţi de drept comun, au 
apucat fiecare pătura de un colţ şi l-au luat. 

216) Florin Strahdat. 

Fost căpitan în vechea armată. Făcuse parte dintr-o 
organizaţie subver-sivă (cred că din „Sumanele negre”) şi 
împreună cu inseparabilul lui prieten, căpitanul Vasile 
Viasto, se ocupau de trecerea clandestină în străinătate a 
membrilor organizaţiei, deconspiraţi şi în pericol de a fi 
arestaţi. Dispuneau de posibilitatea de a confecţiona acte 
de identitate false şi de o filieră de călăuze, presărate de-a 
lungul unui traseu, care pornea de la frontiera româno- 
maghiară, trecea peste teritoriul Ungariei şi dincolo de 
graniţa austro-ungară, terminându-se la Viena, în zona de 
ocupaţie americană a oraşului. 

217) Ştefănescu. 

Fost comandor de aviaţie. Era un om foarte retras şi tăcut, 
greu de cunoscut mai îndeaproape. Cu toate astea nu 
trecea neobservat. Aspec-tul lui fizic îţi atrăgea imediat 
privirea. Nu te izbea atât extrema lui slăbiciune, care 
printre noi nu mai constituia un semn distinctiv, cât faţa lui 
de culoare tuciurie, subliniată de o mustață pana corbului şi 


de nişte sprâncene stufoase, aşezate ca o streaşină 
deasupra ochilor pierduţi în adâncul orbitelor. Fire ciudată 
şi necomunicativă, comandorul Ştefă-nescu trăia în lumea 
gândurilor lui căutând singurătatea, nedorind să-şi facă 
relaţii printre cei cu care locuia în celulă şi respingând cu 
vizibil dispreţ orice fel de contact cu vreun membru al 
administraţiei, cărora nu le adresa niciodată cuvântul. În 
raporturile obligatorii cu cei din jur, era corect şi binevoitor, 
căutând să nu deranjeze pe nimeni şi să nu fie deranjat. 
Faţă de puţinii care au încercat să-i forţeze intimitatea s-a 
declarat un adept convins al curentului teozofic. 

218) Scandera. 

Şlepar pe Dunăre. Am stat cu el în camera din subsol. 

219) Sagit. 

Tătar din Dobrogea. 

220) Şefchei. 

De asemenea tătar din Dobrogea. Fusese funcţionar ia 
consulatul Tur-ciei din Constanţa. 

221) Episcopul Schubert. 

Nu l-am întâlnit niciodată în închisoarea din Piteşti. Am dat 
detalii despre relaţiile pe care le-am avut cu el când am 
vorbit despre monseniorul Menges. 

222) Silber Herbert (Belu). 

Condamnat în lotul Lucrețiu Pătrăşcanu. Voi vorbi despre 
el pe larg, atunci când voi descrie convieţuirea mea în 
aceeaşi celulă cu cei condamnaţi în procesul Pătrăşcanu. 

223) lonel Mocsoni-Stârcea. 

Şi despre el voi vorbi cu aceeaşi ocazie, fiind şi el unul din 
condamnaţii din procesul lui Pătrăşcanu. 

224) PP Stănescu. Profesor universitar. 

Membru al Partidului Social-Democrat, rămas credincios 
lui Titel Pe-trescu. 

225) Amiral Sablin. 

În 1955 sau 1956, când mi-a fost vecin de celulă, avea 
peste 80 de ani. Îl vedeam de la fereastra mea când era 
scos la plimbare în curte. Îi depăşea cu cel puţin un cap de 


om pe toţi camarazii lui de celulă. Din cauza înălţimii părea 
şi mai slab decât era în realitate. Sablin era de origine rusă 
şi fusese ofiţer în marina ţaristă. În timpul revoluţiei din 
1917 era îmbarcat pe un vas militar din Marea Neagră. La 
căderea Odesei în mâna „roşilor”, s-a refugiat cu 
distrugătorul pe care se afla în portul Constanţa, unde 
împreună cu întreg echipajul a cerut azil autorităţilor 
româneşti. Sablin a dobândit cetăţenie română, a fost 
încadrat în armata noastră şi mai târziu a fost pensionat cu 
gradul de amiral, pentru a i se asigura o existenţă demnă. 
După 23 august 1944, când trupele sovietice invadează 
România, Sablin este arestat şi dus în Rusia. Judecat sub 
acuzaţie de înaltă trădare, pentru faptul că s-a predat cu 
vasul în 1917 românilor este condamnat la zece ani muncă 
silnică şi ia drumul lagărelor din Gulagul sovietic. Cu vreo 
doi ani înainte de a-i expira pedeapsa, beneficiază de un 
decret de amnistie, este eliberat şi recunoscându-i-se 
cetăţenia română este repatriat. De îndată ce pune piciorul 
pe teritoriul românesc este luat în primire de Securitate. 
Scenariul din Rusia se repetă întocmai în România. 

Anchetat şi judecat sub aceeaşi acuzaţie este din nou 
condamnat tot pentru înaltă trădare şi tot la zece ani. E 
trimis să-şi ispăşească pedeapsa la Piteşti. Sablin începe să- 
şi execute cea de-a doua sentinţă de zece ani la vârsta de 
80 de ani. N-o mai duce însă până la capăt. Cam după trei 
ani de detenţie se îmbolnăvegşte şi e trimis la spitalul 
închisorii Văcăreşti, de unde nu mai avea să se întoarcă. În 
legătură cu cazul lui Sablin, am aflat de la ofiţerii de marină 
care se aflau în penitenciarul din Piteşti următorul 
amănunt: 

Prin tratatul de armistițiu impus de Uniunea Sovietică 
României în 1944, în cadrul despăgubirilor de război, figura 
printre celelalte obligaţii şi plata distrugătorului la bordul 
căruia Sablin se refugiase la Constanţa în 1917. Vecinătatea 
de celulă cu Sablin mi-a produs o puternică impre-sie. Mi s- 
a părut de-a dreptul senzaţional, ca martorul unor 


evenimente despre care învăţasem la şcoală şi despre care 
rămăsesem cu impresia că se petrecuseră în vremuri foarte 
îndepărtate, din moment ce erau consemnate în cărţile de 
istorie să mai fie încă în viaţă. Ori, Sablin fusese 
contemporan cu un astfel de eveniment, care, în lecturile 
mele din copilărie, mă fascinase în mod deosebit. 

Amintirile lui din tinereţe, pe care Sablin le istorisea 
camarazilor lui de celulă, îmi parveneau şi mie scrise pe 
plăcuţe de săpun. 

Sablin luase parte la luptele navale din timpul războiului 
ruso-japonez din 1904. Crucişătorul pe care servise ca 
tânăr aspirant de marină fusese angajat în celebra bătălie 
de la Tsushima, unde flota rusească, coman-dată de 
amiralul Rojestvensky, suferise o răsunătoare înfrângere 
din partea forţelor navale japoneze ale amiralului 'Togo. 
Victoria japoneză de la Tsushima a marcat, totodată, data 
de la care Rusia a încetat de a mai fi considerată o mare 
putere maritimă. 

226) Sabah Sami. 

Originar din Constanţa, Sami era produsul unui amestec 
de sânge a cel puţin patru din neamurile care intrau în 
componenţa atât de pestriță a populaţiei oraşului. Printre 
ascendenţii cunoscuţi ai părinţilor lui se numărau turci, 
greci, evrei şi români. În Constanţa, ocupase un post de 
funcţionar modest în administraţia portului. Fusese 
condamnat în cadrul procesului - zis al Consulatului englez 
din Constanţa. În închisoare - şi mai ales la mina de la Baia 
Sprie - îşi arătase calităţile de bun camarad, cinstit şi 
integru. Era simpatizat de toată lumea, detes-tat numai de 
turnători, pe care îi urmărea cu ironiile şi sarcasmele lui şi 
rău văzut de administraţie şi de ofiţerul politic, cu care 
intra veşnic în conflict. Unul din motivele pentru care Sami 
era în mod frecvent pedep-sit şi trimis la beci era plăcerea 
lui nevionvată de a ne cânta. Ştia o sumedenie de melodii, 
de predilecție sentimentale, unele româneşti, altele 
greceşti. Din repertoriul lui grecesc mi-aduc şi acum aminte 


de o bucată, pe care o cânta cu deosebită patimă 
sentimentală: „Samiotisa”, „Fata din Samos”, în traducere 
românească. Eram în străinătate la Munchen, când am aflat 
de la prietenul şi colegul lui de lot, George Sarry, plecat şi el 
din ţară în Canada, că Sami a murit de cancer, la Constanţa. 
În amintirea vocii lui catifelate şi melancolice, într-o seară, 
într-o tavernă din Rodos unde mă aflam în concediu i-am 
cerut lăutarului grec să-mi cânte „Samiotisa”. 

227) Sadăc. 

Baş-muftiu al cultului mahomedan din România. Tătar din 
Dobrogea. Avea la Mangalia o proprietate şi o crescătorie 
de cai arabi. L-am pomenit când am vorbit de Paul 
Brătăşeanu, la a cărui moarte, nefiind nici un preot creştin 
în celulă, Sadâc s-a rugat lui Alah pentru sufletul lui. Doi 
sau trei ani mai târziu, baş-muftiul Sadâc murea şi el de 
ciroză la spitalul închisorii din Văcăreşti. 

228) Siner. 

Neamţ de origine. Era de meserie frizer. Întâmplarea a 
făcut, ca în decursul anilor petrecuţi în Piteşti, să fim de mai 
multe ori mutaţi în aceeaşi celulă. Eram la a treia noastră 
întâlnire, când în timpul unei conversații, Siner a pomenit 
de numele fratelui lui. Ştiam tot din poves-tirile lui că avea 
un frate, dar nu-mi spusese niciodată cum îl cheamă. Abia 
când a pronunţat numele, mi-am dat seama că îl cunoşteam, 
şi că ani de zile fusesem împreună cu câţiva din prietenii 
mei, clienţii lui Paul, croitorul. Îi spuneam „domnul Paul”, 
inscripţia de pe firma atelie-rului lui din strada Mendeleev, 
în apropierea Pieţii Romane, nemenţio-nându-i decât 
prenumele: „PaulCroitor”. Era un atelier modest, dar 
domnul Paul avea reputaţia de a fi unul din cei mai buni 
pantalonari din Bucureşti. După eliberarea noastră în 1964, 
l-am revăzut deseori pe Siner. Fusese angajat frizer la o 
unitate a „Cooperativei Igiena”, de pe lângă Piaţa Sf. 
Gheorghe. Toată fosta „înaltă trădare” se tundea la Siner, 
care se bucura de fiecare dată când unul din foştii lui 
camarazi intra pe uşa prăvăliei. Frizeria la care lucra 


devenise un punct de întâlnire şi un fel de birou de 
informaţii al foştilor „piteşteni”. Prin Siner aflam tot ce ne 
interesa la vremea aceea: noile adrese ale camarazilor 
cărora le pierdusem urma, camere libere pentru cei care 
eram în căutare de locu-inţă sau locuri de muncă, unde nu 
se întâmpinau dificultăţi la angajare pentru foşti deţinuţi 
politici. Siner făcea oficiul de căsuţă poştală, pri-mind şi 
comunicând mai departe diferitele mesaje pe care ni le 
transmi-team unul altuia. 

229) Schmerz - Evreu. Fost gazetar. Era miop (9 dioptrii). 
La arestare, conform regulamentului din arestul 
Ministerului de Interne i se luaseră ochelarii. Era un obiect 
interzis în celulă, dar la care avea acces când era dus în 
camera de anchetă. La încheirea cercetărilor, când fusese 
trimis la Jilava, ochelarii nu-i mai fuseseră restituiţi. Fără 
ochelari, bătrânul Schmerz era aproape orb. Pentru orice 
deplasare de la patul lui din celulă, trebuia condus de braţ. 

230) Samson - Ţăran din Bucovina. Condamnat în acelaşi 
proces cu consăteanul lui, Rusu Vladimir, pentru a fi avut 
legături cu partizanii din munţi. 

231) Schmit Bubi. 

Fostul proprietar al binecunoscutei spălătorii chimice din 
Bucureşti, care îi purta numele. După eliberarea din 
închisoare, a emigrat cu întreaga familie în Germania 
Federală, unde l-am reîntâlnit. 

232) Secara Dumitru. Cred că era inginer. Nu l-am 
cunoscut personal. 

233) Surucianu... Nu-mi amintesc decât numele lui. Nu L- 
am întâlnit niciodată. 

234) Ştefănescu -Fost consul. 

235) Silişteanu. 

În afară de nume, nu mai ţin minte nimic despre el. Nu l- 
am cunoscut. 

236) Sarry George - Valentin. 

Am vorbit pe larg despre el cu ocazia descrierii 
pregătirilor pentru evadarea noastră de la mina din Cavnic. 


M-am mai ocupat de el, când am descris detenţia noastră în 
penitenciarul din Oradea şi procesul ce ni s-a făcut pentru 
evadare, în care a fost şi el implicat pentru complicitate. Voi 
mai reveni asupra lui, în momentul în care voi pomeni 
despre celula în care am stat împreună în închisoarea din 
Piteşti. 

237) Stoianov - De origine bulgar. De meserie şofer. La 
Piteşti a fost unul din informatorii ofițerului politic, motiv 
pentru care nimeni nu-i adresa nici un cuvânt. 

238) Ing. Adrian Soroceanu. Absolvise Politehnica în 
Bucureşti şi se specializase apoi în Germania în 
„organizarea industrială”, studiu încă necunoscut la noi pe 
vremea aceea. Ca student în Germania, fusese luat de 
colegii lui de facultate la o întrunire politică la care vorbise 
Hitler, pe atunci încă un necunoscut. Ne povestea că fusese 
impresionat de farmecul pe care îl exercita asupra 
auditoriului. Cu toate că distrofic şi foarte bolnav, fiind de 
mai multe ori în pragul morţii, Soroceanu nu şi-a pierdut 
niciodată vioiciunea de spirit şi buna dispoziţie. 

239) Ing. Ştefănescu... Provenea dintr-o familie modestă, 
din periferia Bucureştilor. Ager la minte şi glumeţ din fire, 
Ştefănescu avea ceva din aspectul golanului şmecher dar 
simpatic, totodată, al mahalalei bucureş-tene. Ca tânăr 
inginer fusese angajat la Societatea Căilor Ferate. Aflând că 
şeful lui, inginerul Ciupercescu, era francmason, Ştefănescu 
ne-a povestit cu toată sinceritatea, cum din pur oportunism 
se înscrisese şi el în Masonerie, numai pentru a beneficia de 
protecţie şi a fi promovat. Acum, în închisoare, ne-a 
dezvăluit tot traficul de influenţă practicat de masonii din 
direcţia C. F. R. Din cauză că era foarte mic de talie, 
deţinuţii din Piteşti îl porecliseră „Masonel”. 

240) Salam Nicolae. Originar din Mehedinţi. Fusese 
contabil la C. FE. R. Era încă foarte tânăr. Curajos şi 
totdeauna gata pentru orice acţiune de protest împotriva 
administraţiei. Era foarte simpatizat. 


241) Sorescu. Fost perceptor în satul lui natal din Banat. 
Timp de câţiva ani de zile, Sorescu scrisese zeci şi zeci de 
scrisori anonime, adresate atât autorităţilor româneşti cât 
şi guvernelor occidentale şi Organizaţiei Naţiunilor Unite, 
în care protesta împotriva regimului de dictatură 
comunistă, acuzându-l că sugrumase libertatea cetăţenilor 
şi că ruinase economia, vânzând ţara intereselor ruseşti. 
Fiind pensionar şi dispunând de timp, Sorescu îşi cumpăra 
periodic câte un bilet de călătorie-circuit pe calea ferată şi 
îşi presăra corespondenţa în cutiile poştale ale staţiilor de 
pe parcurs. Ca măsură de precauţie, la fiecare nou drum îşi 
schimba traseul călătoriei. Totuşi, într-o noapte, după mai 
bine de patru ani de astfel de activitate a fost ridicat de 
Securitate. Pe biroul anchetatorului din Caransebeş, în faţa 
căruia a ajuns, se aflau scrisorile lui, aşezate ordonat pe 
categorii şi după data expedierii, în teancuri separate, după 
numele destinatarului: Secretarului General O. N.U., 
Preşedintelui Statelor Unite, Tovarăşului Hruşciov etc. 

Pus în faţa evidenţei, Sorescu şi-a recunoscut 
corespondenţa, ceea ce nu l-a scutit însă de cele mai 
bestiale bătăi. În închisoare, îşi punea mereu aceeaşi 
întrebare care îl obseda: cum de ajunsese să-l descopere 
Securitatea, când fusese atât de prudent şi nu împărtăşise 
nimănui secretul activităţii lui? 

242) Samitca. Evreu din Craiova. Îşi făcuse studiile şi 
trăise mai mulţi ani la Paris. Om de caracter, cultivat, 
civilizat şi foarte corect în relaţiile cu cei din jur. Din punct 
de vedere fizic, cred că ar fi putut servi ca obiect de studiu 
pentru toate tarele de degenerescentă cunoscute. Dan 
Hurmuzescu, cu limba lui ascuţită, spunea despre Samitca 
că este o „malformaţie” sau o „eroare a naturii”. Slab şi 
înalt, cu pieptul scobit, în schimb cocoşat de spate, din 
cauza unei pronunţate devieri a coloanei vertebrale, cu 
braţele prea lungi care îi atârnau până aproape de 
genunchi, cu laba piciorului incredibil de lungă şi îngustă, 
deformată de Plattfuss, bietul Samitca era respingător la 


vedere. Stând o vreme cu el în aceeaşi celulă, am reuşit să 
depăşesc momentul de repulsie pe care mi-l inspirase la 
prima vedere, învățând să-l apreciez pentru toate celelalte 
însuşiri şi mai ales pentru caracterul lui integru şi deosebita 
lui delicateţe sufletească. 

243) Solomon Semilian. Se recomanda de profesiune 
ziarist, dar cei care îl cunoşteau din libertate ne-au spus că 
înainte de 23 august 1944, Semilian nu era decât un obscur 
trepăduş în redacţia uneia din nenumă-ratele mici gazete 
evreeşti, care apăreau înainte de război în Bucureşti. 
Semilian ieşise din anonimatul mediocrităţii lui de pseudo- 
intelectual, abia după instalarea regimului comunist, când, 
simțind de unde bătea vântul, îşi oferise imediat serviciile 
noilor stăpâni, ocupând diferite posturi în presa plină de 
venin a propagandei de partid. Prin 1948 sau 1949 este 
însărcinat cu o misiune de încredere: să trieze biblioteca 
din casa lui Istrate Micescu din Aleea Zalomit, confiscată 
odată cu arestarea şi condamnarea maestrului. Ajuns şi el 
printre noi, în rândul „duşmani-lor poporului”, Semilian ne 
povestea, cum datorită lui fuseseră salvate nenumărate 
volume de valoare din prestigioasa colecţie, care aflându-se 
pe lista cărţilor interzise ar fi urmat să fie arse. Spre 
ghinionul lui, tot printre noi se mai aflau şi alţi martori ai 
soartei bibliotecii din Aleea Zalomit. Cele mai multe cărţi 
fuseseră distruse. Nu scăpaseră decât prea puţine volume, 
pe care Semilian reuşise să le sustragă şi să le vândă pe sub 
mână câtorva avocaţi, interesaţi de tratatele de specialitate 
din bibli-oteca lui Micescu. Acţiunea de salvare a 
patrimoniului cultural, la care Semilian pretindea că 
participase, nu fusese de fapt decât o simplă mică 
excrocherie. 

244) Silvestru... L-am întâlnit prima dată în lagărul de 
muncă de la Cav-nic, unde fusese unul din oamenii de 
încredere ai ofițerului politic. Şi la Piteşti a continuat să fie 
informatorul Biroului Politic, din fericire însă pentru noi era 
un „turnător” de proastă calitate. Mult prea ignorant şi 


lipsit de inteligenţă şi dând semne tot mai vădite de 
dezechilibru nervos, pe măsură ce trecea vremea Silvestru 
a sfârşit prin a se discredita chiar şi în ochii lui Lupu, 
politrucul închisorii, care nu-i mai dădea crezare. 

245) Sereanu... Gazetar evreu, născut în Polonia, ţară în 
care mai trăia încă o parte din familia lui. Se pare că 
datorită intervențiilor acestor rude din Polonia, autorităţile 
româneşti au sfârşit prin a-i recunoaşte cetăţenia poloneză 
şi astfel, pe la începutul anului 1956, i s-au aplicat 
prevederile decretului de grațiere pentru cetăţenii străini, 
Sereanu fiind eliberat şi expulzat în Polonia. Câtă vreme a 
stat în închisoarea din Piteşti, în celula din subsol rezervată 
condamnaților la douăzeci şi cinci de ani muncă silnică, 
Sereanu a fost în permanenţă un element de discordie. 
Caracter insuportabil, egoist, obraznic şi arogant, Sereanu 
era în veşnic conflict cu camarazii lui de celulă. 'Ioleranţa 
faţă de firea mai dificilă a unora din camarazii noştri 
devenise cu timpul în închisoare o normă de conduită, 
aproape unanim respectată. Sereanu reuşea însă să supună 
la atât de grea încercare nervii şi răbdarea celor din jurul 
lui, încât îi scotea din fire până şi pe cei mai blânzi şi 
îngăduitori. Era atât de nesuferit, încât nimeni n-a încercat 
vreodată să lege o conversaţie mai intimă cu el pentru a-l 
cunoaşte mai de aproape. De altfel, orice apropiere de el 
era exclusă şi dintr-un alt motiv mult mai prozaic: Sereanu 
era atât de murdar, încât depăşea orice limită până şi în 
mediul în care eram obligaţi să trăim şi în care noţiunea de 
higiena căpătase un cu totul alt sens decât cel explicat de 
dicţionare. În camera vieţaşilor din subsolul închisorii, cel 
mai îndeaproape afectat de prezenţa lui Sereanu era Mişu 
Orleanu. Sereanu ocupa patul de deasupra lui şi cu toate 
rugăminţile şi protestele lui Orleanu, nu renunţa la obiceiul 
de a sta aşezat, lăsându-şi picioarele să atârne în dreptul 
capului vecinului lui de dedesubt. 

246) Gheorghe Ştefănescu. Fost căpitan în armată. Un om 
care a lăsat numai amintiri plăcute, prin toate închisorile 


prin care a trecut. Apreciat de toată lumea pentru 
caracterul lui integru, Gogu Ştefănescu şi-a câştigat 
simpatia camarazilor de detenţie, datorită talentului cu 
care îl înzestrase natura. Adevărata lui chemare în viaţă ar 
fi fost fără îndoială scena şi nicidecum cariera militară. 
Actor înnăscut, cu un simţ deosebit al humorului, 
improvizând cu spontaneitate cuplete şi „scheciuri” demne 
de teatrul de revistă al lui Constantin Tănase, Gogu 
Ştefănescu a susţi-nut cu verva şi optimismul lui moralul 
celor cu care a împărţit celula de-a lungul închisorii. Din 
perioada de detenţie petrecută la minele de plumb, se 
alesese cu porecla de „Gogu minierul”, personaj pe care îl 
întruchipase într-unui din „scheciurile” imaginate de el în 
vremurile cele mai sumbre ale muncii forţate din galeriile 
subterane de la Baia Sprie. La Piteşti s-a identificat cu un 
alt personaj creat de el în camera vieţaşilor din subsolul 
închisorii. Din „culise”, din spatele unor pături întinse 
paravan între două paturi, Gogu şi-a făcut apariţia pe 
„scenă”, în mijlocul camerei, anunţându-se: „Sunt Gogu, 
soldatul O. N. U!” în zdrenţe, cu o traistă peticită în spinare 
în chip de raniţă, în cap cu un castron ruginit cu smalţul 
sărit, în loc de cască, bătrân şi gârbovit de ani, şchiopătând 
şi sprijinindu-se în armă (reprezentată de o coadă de 
mătură), multaşteptatul soldat eliberator sosise, în fine, 
după ani de zile, la Piteşti! Cu vocea tremurătoare şi 
pierzându-şi din când în când şirul ideilor din cauza 
sclerozei, „soldatul O. N. U.” le-a povestit deţinuţilor cum îşi 
părăsise ferma din 'lexas şi se înrolase în forţele Naţiunilor 
Unite, pentru a veni să ne aducă libertatea şi democraţia. 
Cupletele, adevărate perle de humor negru, se succedau 
într-o cascadă de ironii puţin măgulitoare, atât la adresa 
naivităţii occidentale, cât şi a speranţei românilor care îi 
aşteptau pe americani, ilustrând întreaga tragedie a 
situaţiei noastre, în stilul celei mai muşcătoare satire. În 
cele din urmă, „soldatul O. N. U.” le-a cerut deţinuţilor un 
răgaz, înainte de a trece la îndeplinirea misiunii pentru 


care venise. Era obosit de drum şi flămând şi voia mai întâi 
să se refacă. lar deţinuţii, credincioşi tradiţionalei 
ospitalităţi româneşti, i-au dat un pat în celula lor şi au 
împărţit cu el porţia zilnică de arpacaş. 

Multe din cupletele lui Gogu Ştefănescu erau memorate 
de camarazii lui de celulă şi circulau apoi din gură în gură 
prin toată închisoarea. Din păcate însă au sfârşit prin a se 
pierde, timpul ştergându-le pe toate din amintirea 
oameniior. Unul din cele mai des citate în acea perioadă era 
cupletul referitor la conflictul Sereanu-Orleanu, compus de 
Gogu în camera vieţaşilor din subsol. Cu acea ocazie, Gogu 
îşi făcuse apariţia în faţa publicului costumat în dansatoare 
spaniolă. Rochia, lungă, largă şi creaţă o improvizase din tot 
felul de zdrenţe de cămăşi şi izmene, colec-ţionate de la 
camarazii din celulă. În fiecare mină avea câte două linguri, 
care ţineau loc de castaniete. Schiţând un „passo doble” şi 
învolburân-du-şi faldurile fustei în ritmul sacadat al 
castanietelor, Gogu a înaintat până în mijlocul camerei, 
unde, cambrat din talie, s-a oprit brusc şi, imitându-i vocea 
celebrei cântărețe Rosita Serano, a început să cânte. Nu-mi 
mai aduc aminte decât de primele două versuri din textul 
plin de haz al lui Gogu: 

— Eu sunt Rosita Sereanu, Prietena lui Mişu Orleanu”... 

Răsplătit cu aplauze de camarazii din celulă, Gogu a 
executat şi nenu-mărate zile de pedeapsă, fiind băgat în 
beci sau la carceră, ori de câte ori era surprins de gardieni 
în timpul „spectacolului”. N-au reuşit însă niciodată să-l 
descurajeze. Gogu Ştefănescu era bucureştean, din Obor. 
Bunicul lui pornise de jos. Fusese băiat de prăvălie. 
Muncise, economi-sise şi devenise negustor de sine stătător, 
cu prăvălie proprie. Tatăl lui Gogu continuase negoţul 
bătrânului cu succes, mărindu-şi localul şi, prevăzând că fiul 
îi va urma, comandase o firmă nouă. Pe ea era repre-zentat 
un bătrân cu barbă albă, ţinând un copil pe genunchi. 
Deasupra era scrisă explicaţia, care era totodată şi numele 
bodegii: „La bunicul cu nepotul în braţe”. 


Dar dorinţa tatălui rămăsese numai în inscripţia de pe 
firmă. Spre decepţia lui, Gogu se făcuse ofiţer. După 
instalarea regimului comunist, magazinul fusese 
naționalizat şi intrase sub anonimatul unei firme stereotipe 
a „comerţului de stat”, pierzându-şi odată cu vechiul nume 
şi farmecul şi personalitatea. Acum, la Piteşti, Gogu ne 
vorbea cu nostal-gie de prăvălia din Obor ridicată din truda 
a două generaţii. Spunea că după eliberarea ţării va 
renunţa la cariera militară şi se va ocupa de comerţ, 
continuând tradiţia de negustor a familiei. Voia să 
redeschidă prăvălia părintească din Obor, dar sub o firmă 
puţin modificată. Pe noua firmă va fi reprezentat, de data 
asta, un copil ţinând un bătrân pe genunchi, iar deasupra 
va sta scris: „La nepotul cu bunicul în braţe”. 

În 1960, am părăsit penitenciarul din Piteşti şi nu am mai 
avut prilejul să-l întâlnesc pe Gogu prin celelalte închisori 
prin care am mai poposit. La câte va luni după eliberare, în 
iarna lui 1964, l-am reîntâlnit cu totul întâmpâător, în 
Bucureşti. Era seară, frig şi viscolea. Treceam pe fostul 
bulevard Elisabeta, pe lângă locul unde fusese „Cartea 
Românească”. Sub coloanele blocului de alături, un om cu 
pantofii ponosiţi şi purtând un pardesiu cu gulerul ridicat se 
adăpostea de viscolul de afară, ţinând totodată calea 
trecătorilor şi oferindu-le spre cumpărare „lozuri în plic”. 
Era Gogu Ştefănescu! Singurul loc de muncă care i se 
oferise după eliberarea din închisoare fusese la „Loteria de 
stat” ca vânzător ambu-lant. 

247) Colonelul Trundajirescu. Nu l-am cunoscut personal. 

248) Comandor 'Toma Matei. Ofiţer în marina militară. 

249) Generalul Traian Teodorescu. 

Era cunoscut în armată sub numele de 'Teodorescu- 
Ankara, deoarece fu-sese ataşat militar pe lângă legația 
noastră din Turcia. Suferea de o gravă hipertensiune 
arterială, de natură nervoasă. Într-o perioadă mai puţin 
aspră a regimului de detenţie din Piteşti, când pentru o 
vreme ni s-a acordat şi o oarecare îngrijire medicală, 


măsurându-i tensiunea, doctoru-lui penitenciarului nu i-a 
venit să creadă: Traian Teodorescu avea ten-siunea mai 
ridicată decât punctul maxim indicat pe cadranul 
aparatului. Norocul lui T. leodorescu era că, de câte ori 
avea un puseu de tensiune, i se declanşa o hemoragie 
spontană la nivelul gingiilor, această pierdere de sânge în 
timpul crizei salvându-i viaţa. Câţiva din gardienii de servi- 
ciu pe secţie avuseseră ocazia să-l vadă scuipând în tinetă 
sângele care îi năvălea în gură în momentul crizei. Se 
răspândise astfel printre ei credinţa că T. Teodorescu era 
tuberculos, ceea ce în teama lor primitivă de contaminare îi 
făcea să evite pe cât posibil contactul cu celula în care se 
afla generalul. La precheziţiile ce se făceau periodic în 
închisoare, celula lui era superficial controlată iar, dacă nu 
era nici un ofiţer de faţă, nici măcar nu-i mai deschideau 
uşa şi treceau la următoarea. 

Reputația de tuberculos a generalului a mai produs şi alte 
avantaje. În cadrul campaniei dusă de ofiţerul politic 
împotriva „scrisului”, pe lângă aplicarea celor mai aspre 
pedepse menite să ne facă să renunţăm la această 
îndeletnicire, administraţia mai urmărea să ne deposedeze 
şi de toate obiectele ce le foloseam în acest scop. Astfel, 
raţia de săpun (cel mai obişnuit material întrebuințat de 
deţinuţi pentru scris) ne-a fost redusă sub minimumul 
necesar spălatului. Bucăţica pe care o primeam era atât de 
mică încât nu o mai puteam folosi ca până atunci, zgâriind 
pe feţele ei cu acul sau cu un beţişor ascuţit diversele 
noastre însemnări. Am recurs atunci la fundul gamelelor, pe 
care le ungeam doar cu puţin săpun, presărând apoi peste 
el praf de D. D. 1. Obţineam astfel o suprafaţă prăfuită albă. 
Scriind pe ea cu un beţişor ascuţit, vârful de lemn îndepărta 
praful pe traseul lui, lăsând să apară în urmă scrisul pe 
fondul de culoare închisă a gamelei. Aflând de acest nou 
procedeu, locotenentul-major Lupu a ordonat să ni se ia 
gamelele din celulă, urmând să ne fie date numai odată cu 
mâncarea şi, apoi, imediat după masă să fie iar strânse şi 


depozitate pe coridor până la masa următoare. În scurtele 
epoci de oarecare relaxare a regimului, pe lângă o relativă 
atenuare a brutalităţii gardienilor şi a măsurilor represive 
intervenea şi o îmbunătăţire a hranei şi a tratamentului 
medical. Tratamentul medical se limita la un simulacru de 
consultaţie, după care, indiferent de diag-nostic, ţi se dădea 
invariabil unul din cele nu mai mult de cinci sau şase sorturi 
de medicamente ce se găseau în dulapul de farmacie al 
cabine-tului: aspirină, antinevralgice, unguent 
antireumatic, supozitoare împotriva hemoroizilor, sau sirop 
de tuse. Acesta din urmă era apreciat de noi în mod 
deosebit, nu atât pentru calităţile lui terapeutice, cât pentru 
sticlă, care după acelaşi procedeu ca şi cel aplicat gamelei 
putea fi folosită la scris. Odată ajuns în posesia unei sticle, 
aveai voie s-o ţii în celulă până la epuizarea conţinutului, 
după care trebuia s-o predai gardianului. Sticlele goale 
găsite în celulă la percheziţie erau confiscate, iar posesorii 
lor pedepsiţi. În consecinţă, pentru a păstra cât mai mult 
timp preţiosul material de scris, deţinuţii nu goleau 
niciodată complet sticlele. Când Lupu a descoperit că şi 
flacoanele de sirop de tuse serveau la scris a ordonat o 
percheziţie în întreaga închisoare şi confiscarea tuturor 
sticlelor, fie ele goale sau pline. A fost o recoltă bogată. 
Deţi-nuţii de drept comun, însărcinaţi cu curăţenia pe 
coridoare, au încărcat după percheziţie un coş de nuiele cu 
vârf cu sticlele găsite în celulele noastre. O singură sticlă 
din toată închisoarea a scăpat neconfiscată: sticla 
generalului Traianleodorescu! Şi, a mai scăpat şi la alte 
perche-ziţii ulterioare, pentru că generalul a avut ideea să 
spună gardianului că o foloseşte pentru spută. La prima 
ocazie, când s-a obţinut din nou sirop de tuse de la 
cabinetul medical, metoda generalului a fost aplicată şi de 
alţii. În momentul percheziţiei, cel care intrase în posesia 
unei sticle proceda în felul următor: când se deschidea uşa 
celulei pentru control, deţinutul se lăsa intenţionat surprins 
tuşind şi scuipând în sticlă. Gar-dianul nu mai cerea nici un 


fel de lămurire şi după o percheziţie sumară părăsea cât 
mai repede celula. Bineînţeles, de sticlă nici vorbă să se 
atingă. Sistemul a făcut şcoală. Abuzându-se însă de 
metodă, numărul suspect de mare de presupuşi tuberculoşi 
a dat în cele din urmă de bănu-it. Afacerea s-a încheiat cu o 
nouă recoltă de sticle pentru administraţie şi cu o 
gratificaţie calculată în zile de beci pentru o serie de 
pseudo-tuberculoşi, printre beneficiari aflându-mă şi eu. Cu 
toată perseverenţa şi înverşunarea cu care l-a purtat de-a 
lungul anilor de închisoare, admi-nistraţia n-a reuşit 
niciodată să câştige definitiv războiul împotriva scrisului. 

250) Teodosiu Darius. 

L-am pomenit printre locatarii camerei din subsol. 

251) Tătaru... 

— Preot. 

Nu mai ţin minte dacă era romano-catolic sau greco- 
catolic. 

252) Iomescu. 

Figura lui mi-e încă limpede în minte. În rest, nu rețin 
decât că tânărul era din Bucureşti. 

253) Gheorghe 'Tomaziu. Fire deosebit de sensibilă. Cu 
înclinaţie spre artă şi poezie. De multe ori, în serile de vară, 
profitând de prezenţa pe secţie a unui gardian mai leneş şi 
mai puţin vigilent, care prefera să doarmă pe scaunul lui de 
pe coridor, decât să ne supravegheze prin vizete sau să 
asculte pe la uşi, Gigi Tomaziu se aşeza pe caloriferul din 
celulă şi prin fereastra deschisă începea să fluiere câte o 
melodie. Fluiera minunat, şi în toate celulele conversațiile 
încetau ca prin farmec, pentru a-l asculta. La un moment 
dat a ajuns şi în celula mea o batistă brodată de Gigi 
Tomaziu, care a circulat din mână în mână prin toată 
închisoarea. Era o mică operă de artă, o cusătură de o 
fineţe rară, lucrată de o mână de artist. Reprezenta, în 
miniatură, un stejar bătrân cu trunchiul gros şi scorburos, 
şi cu o coroană mare şi stufoasă. Cusătura era atât de 
minuţios lucrată, încât puteai distinge cel mai mic detaliu al 


fiecărei frunze în parte. Întorcând batista în diferite poziţii 
şi privind-o cu atenţie, puteai discerne în frunzişul bogat al 
copacului figurile a doi buni prieteni ai lui Gigi Tomaziu. 
Când ulterior, la o percheziţie, un gardian i-a confiscat 
batista, smulgându-i-o cu sălbătăcie din mână, aruncând-o 
pe jos şi călcând-o în picioare, Gigi Tomaziu a fost atât de 
afectat, încât în zilele pe care le-a petrecut la beci cu acea 
ocazie a com-pus o poezie. A intitulat-o „Batista”. 
Sensibilitatea lui, rănită de brutali-tatea gestului 
gardianului, a dat conţinutului versurilor o nespusă notă de 
tristeţe, exprimând nu atât durerea pentru pierderea 
batistei, cât pentru faptul că până şi prietenii lui, care erau 
liberi şi nu deţinuţi ca el, ajun-seseră şi ei sub cizma 
gardianului. În închisoarea din Piteşti nu l-am întâlnit 
niciodată pe Gigi Tomaziu, cu toate că ani de zile am ţinut 
con-tactul cu el, prin mijloacele noastre de comunicaţie. L- 
am cunoscut personal, numai după eliberarea noastră, pe 
plaja de la 2 Mai. Şi el a reuşit să plece apoi în străinătate, 
stabilindu-se împreună cu soţia şi copilul mai întâi la 
Londra, iar mai târziu la Paris. 

254) Torosian Herant. 

Condamnat în procesul Pătrăşcanu. De el, ca şi de ceilalţi 
din acest lot mă voi ocupa atunci când voi vorbi de camera 
în care am stat împreună. 

255) Episcopul Todea din Ardeal. Una din personalităţile 
de frunte ale clerului greco-catolic din închisoare. Tip de 
preot-luptător. Profund credincios, devotat bisericii 
prigonite şi totodată cauzei româneşti, Todea se bucura de 
un respect unanim, impunându-se în ochii tuturor ca un 
adevărat vlădică. După interzicerea bisericii unite de către 
regimul comunist, îşi continuase activitatea de preot în 
secret şi devenise epis-cop în clandestinitate. Urmărit şi 
depistat de organele poliţiei comuniste este arestat şi dus la 
sediul Securităţii dintr-un oraş de provincie din Ardeal (nu- 
mi mai amintesc care). Chiar după primele zile de anchetă 
reuşeşte să evadeze. Ajunge într-un sat din Maramureş şi 


este găzduit de un credincios greco-catolic. Țăranul îi 
amenajează o ascunzătoare în casă într-o groapă săpată 
sub duşumele, unde Todea se retrage, ori de câte ori apare 
vreo persoană străină sau se semnalează vreun pericol. De 
aici, Iodea ţine contactul mai departe cu membrii clerului 
greco-catolic din ţară, prigoniţi şi intraţi în ilegalitate, 
comunicând totodată cu Vati-canul, prin canalele încă 
accesibile la acea vreme ale bisericii romano-catolice, 
recunoscută de regim, dar strict supravegheată de 
Securitate, şi prin intermediul unor legaţii străine din 
Bucureşti (mai ales italiană şi franceză şi ele supuse unei 
permanente observaţii a agenţilor Ministe-rului de Interne). 
Omul de absolută încredere, care asigură legăturile lui 
Todea cu lumea exterioară şi singurul care îi cunoştea 
ascunzătoarea, nu era altul decât micul şi destoinicul preot 
Emil Riti, despre care am vorbit la litera respectivă a 
acestei liste alfabetice a deţinuţilor din Piteşti. Dar şi acest 
episod, s-a încheiat ca toate celelalte acţiuni de rezistenţă 
care au fost treptat înăbuşite de puterea copleşitoare a 
aparatului represiv al regimului poliţist, pe măsură ce 
acesta se organiza şi îşi întindea tenta-culele până în cele 
mai pierdute colţuri ale ţării. Episcopul 'Todea a fost şi el în 
cele din urmă descoperit, arestat şi condamnat la muncă 
silnică pe viaţă, pentru crimă de înaltă trădare. 

256) Urdea Ion. 

Cu toate că era foarte tânăr, Urdea avea o constituţie 
fizică masivă şi greoaie. Se mai adăuga şi culoarea tuciurie 
a pielei şi expresia brutală a feţei, care nu-i dădeau o 
înfăţişare prea atrăgătoare. Din păcate însă, urâţenia lui nu 
se oprea la aspectul fizic. Urdea era produsul tipic al 
periferiilor rău famate ale capitalei, în mediul cărora 
domnea legea lumii interlope, a infractorilor de tot soiul. 
Era singurul exemplar din această categorie, reprezentat în 
închisoarea din Piteşti. La toate încercările noastre de a-l 
face să înţeleagă valoarea altor principii de conduită şi 
ţinută în viaţă, şi mai ales faţă de semenii lui, Urdea a 


rămas opac, dovedind o totală lipsă de receptivitate. 
Dominat de instinctele lui primare şi fără cea mai mică 
urmă de simţ moral, Urdea era un fel de animal sălbatic, 
care înţelegea să trăiască şi mai ales să supravieţuiască cu 
orice preţ, neţinând seamă de nimeni şi de nimic. Legea lui 
era legea junglei, legea celui mai tare, care nu ştie să 
respecte decât forţa. În cele din urmă, pentru a-l aduce la 
ordine, a trebuit să recurgem şi noi la această cale, singura 
care şi-a produs efectul. Din fericire, n-a fost ne-voie să 
trecem chiar la fapte. A fost suficient să-i facem o 
demonstraţie de solidaritate şi forţă, pentru ca Urdea să se 
simtă în inferioritate şi să se supună regulilor noastre de 
convieţuire. 

257) Ursu... 

Făcea parte din grupul numit „al vietnamezilor”, care 
luptaseră în Indo-china, în rândurile Legiunii străine 
franceze şi căzând prizonieri la „vietcongi” fuseseră 
repatriați. 

258) Colonelul Nicolae Vişoiu (Niki). 

Apreciat şi simpatizat de toţi cei care l-au cunoscut. 
Comunicând cu el vreme îndelungată, prin pereţi şi ţevile 
de calorifer, între noi s-au stabilit legături de apropiere şi 
afecţiune reciprocă, cu toate că nu ne-am întâlnit niciodată. 
De la camarazii lui de arme, şi apoi şi de la el, am aflat 
povestea lui de dragoste şi tragicul sfârşit al căsătoriei lui. 
În timpul campaniei din Rusia, într-unul din oraşele ocupate 
de trupele române, Niki cunoaşte o profesoară rusoaică, o 
femeie deosebit de frumoasă. Se îndrăgosteşte şi nu 
concepe să mai trăiască unul fără altul. Niki Vişoiu luptă din 
răsputeri, apelând la cele mai înalte foruri şi obţine 
autorizaţia de a o aduce în ţară, reuşind să înlăture toate 
obstacolele care se ridicau în calea căsătoriei unui ofiţer 
român cu o cetăţeană a ţării inamice în timp de război. 
Potriviţi din toate punctele de vedere, căsătoria s-a dovedit 
fericită, până ce sfârşitul războiului şi ocupaţia rusească 
avea să îi despartă în mod brutal. Imediat după armistițiu, 


cunoscând limba engleză, Niki Vişoiu a fost numit ofiţer de 
legătură pe lângă Misiunea Militară Americană din 
Bucureşti. Într-una din zile, întorcându-se de la serviciu, 
află de la vecini, că în lipsa lui, nevastă-sa fusese ridicată de 
câţiva militari sovietici, care purtau uniformele N. K. V. D- 
ului. Toate demersurile întreprinse de Misiunea Americană 
pe lângă Comandamen-tul Sovietic rămân fără răspuns. 
Niki Vişoiu porneşte singur în căutarea ei. Datorită faptului 
că învățase ruseşte, izbuteşte să-i dea de urmă. Se găsea în 
arestul uneia din clădirile N. K. V. D.-ului din Bucureşti. 
Mitu-ind o santinelă, reuşeşte să-i transmită soţiei lui o 
scrisoare şi să pri-mească răspuns. La a doua încercare de 
a comunica cu ea află că ares-tata fusese transferată la Cluj. 
Pleacă şi el la Cluj. Şi aici, corupând pe unul din paznicii 
arestului parvine să stabilească contactul cu soţia lui. 
Urmează un schimb de câteva bileţele, din care află că în 
anchetă e învinuită de colaborare cu inamicul, în timp de 
război. Într-o seară, în cârciuma din celălalt capăt al 
oraşului, unde se întâlnea cu paznicul rus, primeşte un 
ultim mesaj. Şi acum, după ani de zile, Niki Vişoiu îl ştia pe 
dinafară. Un text scurt, de numai câteva cuvinte, prin care 
îl anunţa că va fi dusă în Rusia. Îl ruga să se supună 
hotărârii destinului şi să se împace cu gândul, că nu se vor 
mai întâlni niciodată. Ea se resemnase deja să trăiască, 
păstrând în amintire anii fericiţi petrecuţi împreună, pe 
care îi considera ca pe un dar al soartei. În cei câţiva ani, 
care au mai urmat până la arestarea lui, Niki Vişoiu n-a 
încetat să se zbată, făcând fel de fel de demersuri şi 
intervenţii, adresând cereri şi memorii tuturor autorităţilor, 
atât româneşti, cât şi de ocupaţie, dar în zadar. N-a mai 
aflat niciodată nimic de soarta nevestei lui. Toţi cei care îi 
cunoşteam povestea, nu ne făceam nici o iluzie. Executată 
ca trădătoare sau înghi-ţită de Gulagul sovietic, cele mai 
plauzibile alternative pentru cazul ei în Uniunea Sovietică, 
erau păreri pe care nimeni n-ar fi îndrăznit să le emită în 
prezenţa lui Niki. Convingerea lui era de nezdruncinat: 


ruşii vor sfârşi prin a-i recunoaşte soţiei lui cetăţenia 
română obţinută prin căsătorie şi îi vor permite să se 
întoarcă în România. Mai era, însă, tot aşa de ferm convins, 
că ziua eliberării noastre nu era departe şi că Uniunea 
Sovietică va fi constrânsă de naţiunile libere, fie pe cale 
paşnică, fie prin război, să respecte şi ea ordinea 
democratică a ţărilor Europei apusene. lar atunci, va porni 
să-şi caute nevasta, chiar dacă va fi nevoie să cutreiere 
toată Rusia în lung şi-n lat. Cruzimea de neînțeles a unei 
soarte potrivnice prevăzuse însă un alt epilog. Niki Vişoiu şi- 
a executat întreaga condamnare de zece ani, în închisoarea 
din Piteşti. Cu o săptămână înainte de expirarea 
termenului, când grefierul închisorii întocmise ultimele 
formalităţi de eliberare şi magazionerul îi predase deja 
hainele civile şi obiectele personale, Niki Vişoiu se- 
mbolnăveşte. Medicul închisorii constată un edem 
pulmonar. Câteva zile mai târziu, îmbrăcat în haine civile şi 
având statutul de om liber, Niki Vişoiu murea... Tot în 
închisoare. 

259) Colonelul Vârlănescu. 

L-am pomenit printre locatarii camerei din subsol, în care 
am stat la sosirea mea în Piteşti. 

260) Colonelul Vladovici. 

Era condamnat pentru spionaj în favoarea Franţei. Fusese 
judecat cu un grup mai numeros, din care făcuse parte şi 
cumnatul lui, Gică Mihă-ilescu, proprietarul ziarului 
„Acţiunea” din Galaţi, despre care am vorbit la litera 
respectivă. Având o uşoară tendinţă să se bâlbâie la fiecare 
început de frază, când făcea cunoştinţă cu un nou camarad 
de celulă, se prezenta, spunând: „Colonel Vla... Vla... 
Vladovici!” Aşa se face că ajunsese să fie cunoscut în toată 
închisoarea sub numele de: „Colonelul Vla-Vla”. Vla-Vla era 
un om jovial, şi un inepuizabil povestitor de întâmplări şi 
aventuri hazlii, petrecute în diferitele garnizoane din ţară, 
prin care se perindase ca tânăr ofiţer. 

261) Căpitan Vasile Vlasto (Sică). 


Condamnat în acelaşi lot cu căpitanul Florin Stratulat, de 
care era nedespărţit. Ofiţer de cavalerie şi pasionat călăreț. 
Sică Vlasto participase deseori la concursurile hipice. Când 
am stat cu el în celulă, Sică Vlasto mi-a povestit cum ca 
tânăr ofiţer reuşise să-şi cumpere un cal, pe care intenţiona 
să-l antreneze pentru sărituri la obstacole. Pentru solda lui 
de sublocotenent însă, cheltuiala fusese mult prea 
îndrăzneață, dezechilibrându-i într-atât bugetul, încât abia 
îi mai ajungeau banii de ţigări. Într-una din zile, în timp ce- 
şi antrena calul la sărituri, şi-a făcut apariţia în curtea 
regimentului colonelul Zahei, venit în inspecţie. După ce l-a 
observat un timp cum evolua în manej, colonelul l-a chemat 
să-i vorbească. Spre surprinderea lui, colonelul i-a propus 
să-i cumpere calul, oferindu-i un preţ prea ademenitor, 
pentru ca, în situaţia financiară în care se afla, Sică să-i 
poată rezista. Câţiva ani mai târziu, fostul lui cal a devenit 
celebrul „Floricel”, cu care colonelul Zahei, unul din aşii 
echipei hipice a armatei, a câştigat nenumărate concursuri. 
Sică nu-şi putea ierta nici acum greşeala ce o făcuse de a se 
fi despărţit de calul lui, recunoscând că Zahei, cu ochiul lui 
de expert, estimase la justa lor valoare calităţile deosebite 
ale animalului. 

262) Dr. Ion Vasilache. 

Nu m-am întâlnit niciodată cu el în închisoare. L-am 
cunoscut abia în Germania, când şi el a reuşit să fugă din 
ţară. 

263) lon Vintilă. 

Nu sunt absolut sigur în privinţa exactităţii numelui. 
Oricum, cel la care mă refer şi de a cărui figură îmi aduc 
foarte bine aminte făcea parte din grupul numit de noi, al 
„vietnamezilor”. 

264) Inginer Gheorgke Vidrighin (Ghigki). 

Nu l-am întâlnit în închisoare. Ne-am cunoscut însă după 
eliberare, în Bucureşti. 

265) Inginer Vulpe Petru. 


Nici cu el nu m-am întâlnit în închisoare. În penitenciarul 
din Piteşti, se afla printre cei câţiva deţinuţi, cu reputaţia 
bine stabilită de „turnători”. 

266) Vinţan Anton (Ioni). 

Cu nervii zdruncinaţi de pe urma torturilor suferite în 
timpul anchetei, Toni Vinţan era ursuz şi puţin comunicativ 
cu camarazii lui de celulă. În schimb, faţă de gardienii şi 
ofiţerii penitenciarului avea deseori ieşiri violente, pe care 
le-a plătit cu nenumărate zile de beci şi de carceră. Tot ce 
am aflat despre el este că fusese de mai multe ori la Viena 
în sectorul de ocupaţie american, pe vremea când Austria 
nu-şi căpătase încă inde-pendenţa. Servise de călăuză 
pentru treceri ilegale de frontieră între România, Ungaria 
şi Austria şi se pare că făcuse şi oficiul de curier pentru 
serviciul de informaţii american, ducând în ţară diferite 
mesaje, adresate unor agenţi şi organizaţii clandestine. 
Fiind implicat într-un proces, având legătură cu o 
organizaţie „titoistă”, Toni Vinţan benefici-ază de decretul 
de amnistie acordat sârbilor. Se pare că la scurtă vreme 
după punerea lui în libertate ar fi reuşit să fugă în vest. 
Toate aceste informaţii despre Toni Vinţan au rămas însă 
confuze şi neverificate. 

267) lon Vasilescu-Valjan. 

Despre bătrânul şi celebrul maestru de altădată al 
Baroului din Bucu-reşti, voi vorbi într-un alt capitol, 
rezervat perioadei petrecute cu el în aceeaşi celulă. 

268) Nicolae Vâlsan (Niki). 

Ofiţer în marina comercială. În momentul arestării era 
secund pe motonava „Ilransilvania”. Condamnat la moarte 
împreună cu aviatorul Vasile Ciobanu în procesul zis al 
„Nunţiaturii”. Ulterior li s-a comutat sentinţa în muncă 
silnică pe viaţă. De o absolută cinste morală, cu un simţ al 
onoarei şi al demnităţii dezvoltat până la intransigenţă, Niki 
Vâlsan s-a impus de-a lungul anilor de închisoare ca un 
model de caracter integru. 

268) lon Vorvoreanu. 


Am mai vorbit de câteva ori despre el în cursul povestirii 
mele. Am relatat despre întâlnirea noastră din 1953, pe 
vremea când, după ce evadasem de la Cavnic, mă 
ascundeam în Bucureşti. Ne-am revăzut apoi în închisoare 
la Jilava, în primăvara 1955, de unde am călătorit 
împreună, în aceeaşi dubă, până la Piteşti. Aici, am fost o 
lungă perioadă de timp despărțiți, pentru ca mai târziu, 
datorită mutărilor periodice ordonate de ofiţerul politic, 
aveam să ne întâlnim din nou şi să împărţim în câteva 
rânduri aceeaşi celulă. Legaţi de o veche prietenie, de 
fiecare dată când se proceda la mutări pe celular, trăiam 
aceleaşi emoţii. Când ne aflam în celule diferite, speram ca 
întâmplarea să ne favorizeze şi să fim repartizaţi împreună, 
iar când eram amândoi în aceeaşi celulă, speram să nu fim 
despărțiți. Ion fusese condamnat la zece ani închi-soare, 
pentru aşa-zis „spionaj” în favoarea englezilor. După 23 
august 1944, fiind încă mobilizat şi deoarece cunoştea 
perfect limba engleză, făcuse parte din grupul de ofiţeri de 
legătură, ataşaţi pe lângă Misiunea militară britanică din 
Bucureşti. După retragerea Misiunii britanice din ţară, 
absolut toţi camarazii lui din acest grup avuseseră, rând pe 
rând, aceeaşi soartă. În cele din urmă, sfârşiseră prin a se 
regăsi cu toţii în închisoarea din Piteşti. 

270) Colonelul Văsescu (Puiu). Ofiţer de cavalerie. 

Fusese şeful grupului de ofiţeri de legătură de pe lângă 
Misiunea militară britanică din Bucureşti, şi deci superiorul 
ierarhic al lui Ion Vorvoreanu în acea vreme. Era un om 
extrem de bine educat şi chiar exagerat de politicos. În 
relaţiile lui de serviciu cu subalternii, deşi se purtase foarte 
civilizat şi corect, respectase totuşi o atitudine mai rece, 
mai distantă şi mai rigidă, prevăzută de disciplina militară. 
În afara serviciului însă, şi mai ales cu Ion Vorvoreanu, care 
era ofiţer de rezervă şi nu activ, Văsescu întreținea cele mai 
amicale relaţii. La Piteşti am locuit o vreme în aceeaşi celulă 
cu Puiu Văsescu şi cu Ion Vorvoreanu. Într-una din zile, 
stând toţi trei de vorbă, şi amintindu-ne că trecuseră zece 


ani de când aceiaşi trei ne întâlneam destul de des în 
clădirea Misiuni britanice, unde veneam să-l vizitez pe lon 
Vorvoreanu, Puiu Văsescu ne-a povestit despre momentul 
penibil prin care trecuse, cu ocazia plecării englezilor şi 
închiderea biroului. Ofiţerul englez, şeful misiunii, îl invitase 
în biroul lui şi îşi luase rămas bun de la el mulţu-mindu-i 
pentru colaborare şi pentru buna înţelegere şi 
corectitudinea cu care condusese treburile serviciului. 
Băuseră apoi un pahar de whisky împreună şi schimbaseră 
câteva impresii despre situaţia politică destul de confuză 
care domnea în ţară şi despre perspectivele îngrijorătoare 
ale viitorului. Cu toate îngrădirile ce i le impunea uniforma 
pe care o purta şi poziţia pe care o reprezenta, englezul şi-a 
manifestat fără prea multe reticenţe indignarea faţă de 
abuzurile aliatului sovietic şi totodată simpatia pentru 
aspiraţiile la libertate ale românilor. Personal, găsea petfect 
legitimat spiritul de rezistenţă al românilor împotriva 
ocupantu-lui sovietic şi a regimului pe care acesta voia să-l 
impună în ţară. În acest context al conversaţiei lor, 
englezul, cu un zâmbet de complicitate pe buze, făcuse 
aluzie la singura neregulă pe care o constatase în cadrul 
serviciului de pe lângă Misiunea britanică, condus de 
Văsescu. Când Văsescu îi ceruse lămuriii, englezul îi dăduse 
de înţeles că se referea la acele obiecte compromiţătoare, 
depuse în dulapurile personale ale ofiţe-rilor de legătură 
români, care i-ar fi putut provoca neajunsuri cu superiorii 
lui. Din fericire, faptul nu avusese urmări, chestiunea fiind 
rezolvată în mod discret şi cu toată înţelegerea din partea 
lui. Asigurându-i că nu-i făcea nici un reproş, englezul i-a 
dat de înţeles că subiectul era închis. Ridicându-se din 
fotoliu, i-a strâns mâna iui Puiu Văsescu, despărţindu-se de 
ei în modul cel mai cordial. Puiu Văsescu şi-a încheiat 
relatarea, spunându-ne că aluzia englezului la conţinutul 
dulapurilor ofiţerilor români rămăsese şi va rămâne, 
probabil, pentru totdeauna pentru el, o enigmă. La această 
afirmaţie, spre nedumerirea lui Văsescu, lon Vorvoreanu şi 


cu mine am izbucnit într-un hohot de râs. Când ne-am mai 
potolit, Ion i-a spus că ştia la ce se referise engle-zul. Apoi, 
completându-ne unul pe altul, i-am lămurit misterul pe care 
nu şi-l putea explica. Ca mulţi tineri de vârsta noastră, în 
acei primi ani ai ocupaţiei sovietice, când lumea încă mai 
spera într-o schimbare a situaţiei prin forţă. Ion şi cu mine, 
împreună cu alţi câţiva prieteni, ne pregăteam pentru o 
astfel de eventualitate. Eram hotărâți să participăm la lupta 
de eliberare şi imaginam tot felul de planuri de sabotaj şi de 
acţiuni armate împotriva trupelor sovietice. În acest scop, 
depuneam o activitate susţinută pentru a ne procura arme. 
Fiecare, prin relaţiile lui personale şi pe cont propriu, 
reuşise să colecteze tot felul de explozibile, de arme 
militare şi muniții, pe care le depozitase, fie la el acasă, fie 
în câte o ascunzătoare comună. Pe măsură, însă, ce 
aparatul polițienesc al regimului îşi intensifica acţiunile de 
combatere şi prevenire a actelor de rezistenţă, prin 
controale, percheziţii şi arestări din ce în ce mai frecven-te, 
ascunzătorile noastre erau tot mai periclitate. Eram mereu 
obligaţi să le schimbăm şi veşnic eram în căutarea unui loc 
mai puţin expus. În cele din urmă, într-o noapte, am 
transportat tot micul nostru arsenal într-o casă bombardată 
şi părăsită, din apropierea pieţei „Confederaţiei balcanice”. 
După o muncă de câteva nopţi, reuşisem să degajăm de 
cărămizi şi moloz accesul spre pivniţa casei dărâmate, care 
a devenit astfel un loc ideal de depozitare a armelor. Cu 
toate astea, fiecare din noi mai păstrasem acasă câteva 
piese de armament mai mici şi mai uşor de ascuns. 
Devenind însă cu timpul tot mai suspectaţi şi simţindu-ne în 
pericol, din cauza activităţii noastre în cadrul U. N. S.R.- 
ului (Uniunea Naţională a Studenţilor Români), a 
Organizaţiei Tineretului Liberal şi a participării la 
manifestaţiile de stradă împotriva guvernului, am decis să 
eliminăm riscul ca la o eventuală descindere să ni se 
găsească armele. Nu ne înduram însă să ne despărţim de 
ele şi să le depunem alături de celelalte din pivniţa casei 


bombardate, unde accesul era mai dificil şi nu le-am fi putut 
avea imediat la îndemână în caz de nevoie. Soluţia dată de 
Ion Vorvoreanu ni s-a părut cea mai acceptabilă şi a fost 
imediat adop-tată: să le introducem în clădirea Misiunii 
militare britanice, unde le va ascunde în dulapul în care îşi 
ţinea mantaua, chipiul şi câteva obiecte personale. Cei trei 
sau patru ofiţeri de legătură români primiseră ca şi militarii 
englezi ai Misiunii câte un dulap în acest scop, fiecare 
având cheia lui. În ziua următoare, la ora fixată de Ion 
(când şeful lui, colone-lul Văsescu, era plecat la masă), 
prietenul meu Dinu Mitache şi cu mine deschideam uşa 
Misiunii militaie britanice din Str. Nicolae Iorga şi ceream 
să fim primiţi de locotenentul Vorvoreanu. Cum amândoi 
veneam deseori să-l vizitam, personalul de la intrare ne 
cunoştea. Totuşi, de fiecare dată, treceam prin aceleaşi 
formalităţi. După ce eram legitimaţi şi lon Vorvoreanu era 
anunţat telefonic de vizită, unul din sergenţii din paza de la 
poartă ne însoțea până la uşa biroului lui Ion, de la etajul 
întâi al clădirii. De data asta însă, aşteptam cu emoție şi 
nerăbdare să ne vedem mai repede introduşi în biroul iui 
Ion. Cu drept cuvânt, deoarece armele ascunse sub 
pardesiurile pe care le purtam erau destul de voluminoase 
şi incomode. Cele trei sau patru revolvere băgate la brâu, 
cu toate că ne îngroşau talia, nu prezentau prea mari 
dificultăţi de camuflare, preeminenţa lor pieizându-se în 
lărgimea hainelor... În schimb, pistolul automat german 
„Schimeiser”, pe care mi-l agăţasem cu cureaua de gât, şi 
care îmi atârna pe piept, mă obliga să-mi cântăresc fiecare 
mişcare, pentru a nu-l face să se balanseze şi să mă dea, 
astfel de gol. Ca să nu mai vorbesc de bietul Dinu Mitache, 
care se însărcinase să ducă o puşcă de vânătoare calibrul 
12. O demontase, iar cele două piese componente, prinse în 
cureaua ce şi-o petrecuse după gât, îi atârnau, una în 
stânga şi alta în dreapta, de-a lungul corpului. Cu toate că 
era mult mai înalt decât mine, lungimea ţevilor îl împiedeca 
la mers, silindu-l să facă paşi anormal de mărunți pentru 


talia lui. Mi-amintesc şi acum de spaima pe care am tras-o, 
când am fost luaţi în primire de ser-gentul care trebuia să 
ne însoţească până la etaj. Era un uriaş, cu două capete mai 
înalt ca mine şi extraordinar de voinic. Uniforma poliţiei 
militare engleze cu chipiul ei roşu îl făcea şi mai 
impresionant. Dar nu înfăţişarea lui mă speriase, ci 
apucăturile lui. Sergentul mă cunoştea şi îmi arăta de 
fiecare dată când veneam în vizită la Ion o deosebită simpa- 
tie, pe care şi-o manifesta într-un mod ce nu mi-ar fi priit 
deloc, în situaţia în care mă aflam. Odată se aplecase spre 
mine, mă apucase foarte delicat de subţiori şi mă ridicase, 
fără pic de efort, până la înălţimea lui. Altă dată, punând un 
genunchi în pământ, se lăsase el până la înălţimea mea, ca 
să-mi strângă mâna ca într-o menghină, cu numai două 
degete ale lui. Toate aceste demonstraţii de forţă erau 
însoţite de tot felul de glume, al căror sens, neştiind 
englezeşte, îl deduceam mai mult din privirea lui veselă şi 
binevoitoare şi din râsul sănătos care îi lumina figura 
jovială. Şi de data asta s-a bucurat când m-a văzut, dar din 
fericire s-a mulţumit să mă bată amical pe umăr şi nu i-a 
mai venit ideea să mă ridice în braţe. Am răsuflat uşurat, 
abia când am ajuns la etaj şi ne-a deschis uşa la biroul lui 
Ion, care ne aştepta nerăbdător. Ne-am debarasat de arme, 
pentru ca lon să le poată încuia în dulap, înainte de 
întoarcerea colonelului Văsescu. Când, la scurtă vreme 
după aceea Misiunea britanică s-a retras din Bucureşti iar 
ofiţerii de legătură români au fost rechemaţi la unităţile lor, 
Ion n-a mai avut posibilitatea să recupereze armele din 
dulap. 

Puiu Văsescu ascultase povestea noastră, fără să spună o 
vorbă. Era nehotărât, neştiind ce atitudine să ia. 1 se citea 
pe faţă, când indignarea superiorului în grad, pe care 
subalternul îndrăznise să-l înşele, nesoco-tindu-i ordinele şi 
abătându-se de la disciplină, când deziluzia priete-nului, de 
a nu se fi bucurat de încrederea camaradului, care nu se 
aştep-tase să găsească la el înţelegere şi nu-i destăinuise şi 


lui secretul. A optat mai întâi pentru un aer ofensat, pentru 
ca până la urmă să facă şi el haz de întreaga poveste, care, 
după trecerea atâtor ani, nu-l mai îndrep-tăţea s-o 
privească cu aceeaşi gravitate. 

După mai bine de cincisprezece ani de la evocarea acestui 
episod în celula noastră din Piteşti, povestea armelor 
noastre a mai fost odată adusă în actualitate, de data asta, 
însă, dincolo de „cortina de fier”, la celălalt capăt al 
Europei. Prin 1971, pe când eram încă un proaspăt refugiat 
în Germania, am fost invitat de Ion Vorvoreanu la Londra. 
Am petrecut o săptămână împreună, timp în care ne-am 
povestit tot ce ni se mai întâmplase după despărţirea 
noastră la Piteşti, în 1960, dată de la care nu ne mai 
întâlnisem. Trecând în revistă etapele şi evenimentele mai 
importante pe care le trăise în cei zece ani scurşi de atunci, 
Ion mi-a vorbit de ultimii lui ani în închisoare, apoi de 
eliberare şi cum, la câteva luni după aceea plecase din ţară, 
mulţumită intervențiilor şi presiunilor exercitate de 
guvernul britanic, în favoarea celor ce fuseseră condam- 
naţi pentru că lucraseră pe lângă Misiunea britanică din 
Bucureşti. Odată ajuns la Londra, ca şi celorlalţi foşti 
funcţionari ai oficiilor engleze din România, i s-a acordat 
cetăţenia britanică. Pentru îndeplinirea formalită-ţilor 
legale ale noului lui statut lon se prezentase pe la diferitele 
auto-rităţi însărcinate cu rezolvarea cazului lui. Într-unul 
din aceste birouri, funcţionarul respectiv scosese o hârtie 
dintr-un dosar şi i-o înrnânase, ce-rându-i să-i verifice 
conţinutul, şi în caz afirmativ să-i confirme exac-titatea. 
Hârtia cuprindea lista armelor găsite în dulapul lui Ion 
Vorvo-reanu, cu ocazia evacuării Misiunii militare britanice 
din Bucureşti! Inventariate şi ambalate, armele fuseseră 
expediate în Anglia, spre a fi păstrate la dispoziţia 
proprietarului. Admirabilul respect al englezului pentru 
proprietatea privată, împins în acest caz până la limita 
absurdului, n-a fost apreciat de Ion decât mai târziu. 
Declaraţia de renunțare de a mai intra în posesia avutului 


lui l-a mai costat în zilele următoare o serie de formalităţi 
birocratice suplimentare. 

271) Zaharia Anton. De profesiune contabil. Nu l-am 
cunoscut personal. 

272) Comandor Zaharia (Ilache). 

Ofiţer în marina militară. 

În timpul războiului participase la operaţiunile navale din 
Marea Neagră, fiind comandantul unei vedete rapide. Într- 
una din aceste acţiuni, vedeta pe care se afla se lovise de o 
mină şi explodase, Tache Zaharia fiind singurul 
supravieţuitor. Ştiam de existenţa lui încă înainte de a-l fi 
cunoscut personal. Pe vremea când eram încă liber, lucram 
împreună cu soţia lui la acelaşi institut de proiectări din 
Bucureşti. Când mai târziu, arestat la rândul meu, l-am 
întâlnit în închisoarea din Piteşti, i-am dat primele veşti 
despre soţia şi copilul lui, de care nu mai ştia nimic de 
câţiva ani. Element eminent în Şcoala Militară, la Piteşti, 
Tache a fost autorul unui serial pasionant, scris pe plăcuţe 
de săpun, transmise zilnic din celulă în celulă, cuprinzând o 
istorie a mijloacelor de navigaţie, de la începuturile ei şi 
până în zilele noastre. L-am revăzut din nou şi cu aceeaşi 
plăcere, ani de zile mai târziu, după eliberarea noastră. 
Locuia, nu departe de mine, pe strada dr. Felix. 

273) Zarifopol (Cochi). 

Era nepotul lui Dobrogeanu-Gherea. Se făcea remarcat 
prin figura lui distinsă. Era un om discret şi tăcut, cu 
atitudine demnă în toate împrejurările. 

274) Zahimic Constantin. 

Profesor de pedagogie şi psihologie. După 23 august, a 
fost preşedintele asociaţiei I. M. C. A., motiv pentru care a 
primit o condamnare de muncă silnică pe viaţă, ca spion 
american. L-am cunoscut într-una din celulele din Piteşti, în 
care am stat o bucată de vreme împreună. Ne-am revăzut şi 
după eliberare, şi câţiva ani mai târziu, când a reuşit să 
plece din ţară şi s-a stabilit în Germania, am reluat 
legăturile şi bunele noastre relaţii. 


275) Winkler. Neamţ din România. 

Era unul din cei mai tineri deţinuţi din Piteşti; dacă nu mă 
înşel, chiar cel mai tânăr. Extrem de activ pe reţeaua 
noastră de transmisiuni Morse, Winkler îşi luase foarte în 
serios rolul de telegrafist. Nu mai rețin împrejurările exacte 
care au dus prin 1956 la eliberarea lui din închi-soare şi la 
expulzarea lui în Germania, împărtăşind aceeaşi soartă cu 
bătrânul preot romano-catolic Mischbach, cu care stătusem 
în camera din subsol, la sosirea mea în Piteşti. 

276) Waldner. 

Preot romano-catolic, fost consilier episcopal al 
episcopului Paha, la Timişoara. Nu l-am întâlnit niciodată în 
perioada detenţiei mele în Piteşti. Aveam să-l cunosc abia 
peste câţiva ani, în 1960, în arestul Securităţii din 
Timişoara, unde timp de câteva luni am stat în aceeaşi 
celulă. 

277) Winter. 

Fusese farmacist la „Institutul de geriatrie, dr. Aslan” din 
Bucureşti. Arestat prin anii 1954-1955, după anchetă şi 
proces a fost trimis să-şi execute condamnarea de înaltă 
trădare în penitenciarul din Piteşti. S-a întâmplat să mă aflu 
atunci chiar în celula în care a fost repartizat, celulă despre 
care mi-am propus să vorbesc într-un capitol separat. Voi 
reveni, cu acea ocazie, cu mai multe amănunte asupra lui 
Winter. 

Cu acest ultim nume, se încheie şi lista deţinuţilor 
contemporani cu mine, în penitenciarul din Piteşti. O listă 
incompletă, deoarece nu cuprinde decât numele celor care 
nu mi s-au şters din memorie. O bună parte din cei pe care 
nu i-am menţionat sunt oameni de ale căror figuri îmi aduc 
şi acum perfect aminte, dar pe care nu mai ştiu cum îi 
cheamă. După calculele noastre, categoria „înaltă trădare” 
cuprindea aproximativ 400 de deţinuţi. N-am inclus în 
această cifră pe legionari, care, aşa cum am mai spus, chiar 
dacă erau condamnaţi pentru „înaltă trădare”, nu erau 
trimişi să-şi execute sentinţa la Piteşti, ci la Aiud. Între anii 


1955 şi 1960, numărul deţinuţilor din Piteşti a fluctuat 
mereu, între un efectiv de minimum 300 şi maximum 350 
de oameni. Variația se datora, fie unor anchete 
suplimentare, fie unor internări în spital, care făceau ca o 
parte din deţinuţi să se afle într-un dute-vino permanent, pe 
traseul Piteşti - Ministerul de Interne, sau Piteşti - 
penitenciarul Văcăreşti şi înapoi, cu tranzitul obligatoriu 
prin Jilava. 

În cei cinci ani cât am stat în Piteşti, am fost în permanent 
contact cu aproape toţi deţinuţii din închisoare, cu unii 
direct, atunci când cu ocazia mutărilor eram repartizaţi în 
aceeaşi celulă, cu alţii numai prin inter-mediul mijloacelor 
noastre de comunicaţie clandestine. Cu trecerea timpului, şi 
în mare măsură datorită frecventelor schimbări operate de 
ofiţerul politic în componenţa celulelor, am ajuns să ne 
cunoaştem între noi mai bine decât se cunosc între ei 
membrii unei familii. Convieţuirea, izolarea de restul lumii 
şi condiţiile de viaţă în care eram obligaţi să trăim, au dus 
în mod firesc la închegarea unei comunităţi tot mai 
omogene şi mai rezistente, faţă de intenţia vădită a 
administraţiei de a ne destrăma unitatea. Cred că acest 
spirit de solidaritate crescândă, în rândurile noastre, a fost 
una din gogoriţele locotenentului Lupu (ofiţerul politic), 
care se străduia pe toate căile să-l stăvilească. Toate 
presiunile fizice şi psihice exercitate asupra noastră n-au 
avut însă efectul scontat. Măsurile deosebit de dure, menite 
să ne intimideze şi să ne aducă la sta-diul instinctelor 
primare de conservare şi supravieţuire nu şi-au atins țelul. 
Speranţa ofițerului politic de a ne reduce la o masă de 
indivizi docili şi egoişti, care să-şi caute fiecare salvarea 
proprie, chiar şi în detrimentul altora, numai în dorinţa 
iluzorie de a câştiga bunăvoința administraţiei, nu s-a 
realizat. La originea acestei nereuşite a stat, fără îndoială, 
veşnica pritocire a deţinuţilor dintr-o celulă într-alta, care 
ne-a ajutat să ne cunoaştem. 


În concepţia biroului politic, obsedat de ideea 
comploturilor, mutările erau considerate ca principala 
măsură preventivă, menită să nu ne lase timpul să ne 
împrietenim şi să nu ne permită să organizăm vreo revoltă 
sau să plănuim vreo evadare. Măsura s-a dovedit însă 
contraproductivă. Dacă această greşeală a administraţiei a 
creat primele condiţii favorabile dezvoltării şi consolidării 
relaţiilor în rândurile noastre, meritul realizării şi 
menţinerii de-a lungul anilor a legăturilor de solidaritate 
revine în general tuturor deţinuţilor din Piteşti, şi în mod 
special câtorva oameni, care prin personalitatea, 
caracterul, integritatea şi ţinuta lor ireproşabilă s-au 
bucurat de un prestigiu deosebit şi de respectul unanim. 
Poate că lor li se datorează în cea mai mare măsură 
fuziunea ce s-a produs între oameni cu mentalități atât de 
diferite. În celularul închisorii, împărţin-du-şi spaţiul redus, 
aerul şi lumina insuficiente, hrana şi apa neîndes-tulătoare, 
trăiau alături, în aceeaşi promiscuitate: civili şi militari, laici 
şi preoţi, oameni simpli şi oameni cu carte, tineri şi bătrâni, 
bolnavi şi sănătoşi. lemperamente şi caractere opuse erau 
silite să convieţuiască pe acelaşi metru pătrat. Snobul 
salonard dormea sub aceeaşi pătură cu ţăranul din 
Bucovina; spiritul critic al intelectualului rece şi realist 
confruntat cu prejudecățile şi superstiţiile mic-burgheze; 
credinciosul mânca dintr-un blid cu ateul; sentimentalul era 
nevoit să asculte poveştile cinicului şi aşa mai departe. 
Acest amestec, în condiţiile date, era mai mult decât 
exploziv. Şi, totuşi, a învins omenia şi înţelepciunea. 

Rezultatul experienţei ieşite din retortă a fost consensul şi 
armonia. Atât în privinţa convieţuirii între noi, cei din dosul 
gratiilor, cât şi în privinţa atitudinii adoptată faţă de 
administraţie şi uneltele ei, care reprezentau duşmanul 
comun. Colaborarea sub orice formă cu inamicul, în scopul 
obţinerii unui avantaj personal în detrimentul colectivităţii, 
era privită ca cea mai gravă abatare. Calificativul de 
„turnător” căpătase o accepţi-une atât de infamantă, încât 


devenise un factor descurajator pentru orice potenţial 
delator de a mai încerca să intre în contact cu ofiţerul 
politic. 

Cei câţiva deţinuţi din Piteşti, veniţi cu reputaţia de 
„turnători” din alte închisori, au fost aproape toţi 
neutralizaţi, de teama represaliilor din partea camarazilor 
de celulă. Cu toate că absolut toţi eram adepţii principiului 
de a evita orice fel de scandal de proporţii sau de agresiune 
fizică între noi, pentru a nu da ocazia administraţiei să 
intervină în intimitatea vieţii noastre din celulă, turnătorilor 
le era mereu amintită perspectiva condamnării lor pentru 
colaboraţionism, după prăbuşirea regimului comunist sau 
chiar ameninţarea cu linşajul, cu toate riscurile, în cazul că 
se va dovedi că sunt informatorii ofițerului politic. 
Procedeul de a-i izola în interiorul celulei, neadresându-le 
cuvântul şi excluzându-i de la orice activitate sau discuţie 
ajunsese să fie mai de temut chiar, decât pedepsele cu 
carcera şi beciul, aplicate de administraţie. În general, în 
afară de câteva explicaţii, nu se poate spune că, în închi- 
soarea din Piteşti, am avut prea mult de suferit de pe urma 
informa-torilor. Dimpotrivă, m-aş încumeta să afirm, că 
turnătorii au avut chiar o viaţă mai chinuită ca a noastră, 
având de suportat, pe lângă regimul impus tuturor de 
administraţie şi disprețul şi lipsa de prietenie a celor-lalţi 
deţinuţi. Menţiunea de „turnător”, pe care am făcut-o în 
dreptul câtorva nume de pe lista deţinuţilor din Piteşti, nu 
înseamnă neapărat că acei oameni au fost colaboratori 
permanenţi ai biroului politic. Unii din ei s-au făcut într- 
adevăr vinovaţi de acte de delaţiune chiar în Piteşti, alţii, 
însă, aşa cum am mai spus, veniseră cu reputaţia de 
„turnători” din alte puşcării prin care trecuseră, iar asupra 
altora, din cauza josniciei lor de caracter, plana numai 
suspiciunea că ar fi oricând capabili să-şi denunțe 
camarazii. În privinţa acestora din urmă, în majoritatea 
cazu-rilor, neîncrederea cu care erau priviţi s-a dovedit 
justificată prin com-portarea lor în timp. Calificându-i în 


lista mea de nume drept „turnă-tori”, n-am făcut decât să 
reflect părerea unanim împărtăşită de deţinuţii din Piteşti 
despre aceşti oameni. Dealtfel, în toate portretele şi carac- 
terizările deţinuţilor pe care am încercat să le schiţez, m- 
am străduit să reînviu şi să exprim impresiile şi părerile 
generale despre ei, aşa cum erau, atunci şi în acele condiţii, 
văzuţi şi apreciaţi de majoritatea dintre noi. M-am ferit pe 
cât posibil să critic, să judec, să condamn, sau să dau note 
de purtare, iar atunci când n-am reuşit să rămân pe această 
poziţie, înseamnă că furat de propriile-mi amintiri şi 
retrăind momentul evocat, n-am făcut decât să dau curs 
aceloraşi sentimente şi patimi de care fusesem animat 
atunci. 

În acelaşi spirit în care am vorbit despre camarazii mei de 
detenţie, voi încerca să vorbesc şi despre o cu totul altă 
categorie de oameni, a căror viaţă s-a împletit zi de zi cu a 
noastră, în toţi cei cinci ani pe care i-am petrecut la Piteşti. 
E vorba de cei care ne păzeau. 

Cu toate că mai toate figurile lor îmi sunt şi acum prezente 
în memorie, din păcate pe cei mai mulţi n-am aflat niciodată 
cum îi cheamă. În pofida secretului pe care erau obligaţi să- 
| păstreze în privinţa identităţii lor, câteva nume ne-au ajuns 
totuşi la ureche. Pe majoritatea însă, pentru a-i putea 
deosebi, îi botezasem noi, dându-le diverse porecle, care 
sfârşi-seră prin a fi adoptate de toată lumea din celular. 
Lista membrilor admi-nistraţiei închisorii din Piteşti va 
cuprinde, din acest motiv, numai o mică parte din numele 
cerberilor noştri: 

1) Căpitanul Mândreş. 

A fost comandantul închisorii de-a lungul celei mai mari 
perioade de timp, cât am stat în Piteşti. Faptul că fusese 
supranumit „Bau-Bau”, era poate una din cele mai bune 
dovezi, că nu ne pierdusem simţul umo-rului. Al umorului 
negru. Abuziv, brutal şi sadic, Mândreş a instaurat în Piteşti 
un regim despotic de teroare, purtând amprentă lui 
personală de cruzime. 


2) Locotenent-major Lupu. 

Ofiţerul politic al închisorii. Timp de cinci ani, între Lupu şi 
noi a fost o permanentă competiţie, el încercând pe toate 
căile să realizeze o totală etanşeitate în sistemul de izolare 
din jurul nostru, iar noi, pe de altă parte, străduindu-ne 
mereu să străpungem dispozitivul tot mai ermetic ce 
trebuia să ne taie orice contact cu lumea exterioară. Efortul 
nostru era legitim, deoarece fiecare zvon venit de afară era 
o necesitate vitală pen-tru a ne menţine moralul, care fără 
aceste baloane de oxigen risca să moară sufocat. Orice 
măsură luată de biroul politic, cu scopul de a ne tăia 
posibilităţile de informare, dădea un nou imbold 
inventitivăţii noas-tre, făcându-ne să găsim de fiecare dată 
alte metode, mai ingenioase, menite să ne asigure 
continuitatea aprovizionării cu ştiri din exterior. De îndată 
ce Lupu prindea de veste că reuşisem să organizăm şi să 
punem în funcţie o nouă filieră de informaţii, era rândul lui 
să imagineze contra-măsurile cu care să ne-o întrerupă. 

Se născuse, astfel, un fel de spirit de întrecere sportivă, 
din care lipsea doar fair-play-ul, una din părţi dispunând de 
toate posibilităţile şi uzând de cele mai brutale mijloace, în 
timp ce cealaltă, nu putea conta decât pe ingeniozitate, 
răbdare şi absoluta discreţie în privinţa punerii în practică 
a planului şi tacticii de joc. Chiar dacă, în partidele care s- 
au succedat fără întrerupere de-a lungul anilor, succesul a 
revenit alternativ, când unei echipe, când celeilalte, în cele 
din urmă, singurul perdant a fost tot biroul politic, care n-a 
reuşit niciodată să ne izoleze complet de lumea exterioară. 

3) Locotenentul Ivaşcu. 

Unul din cei trei sau patru ofiţeri ai închisorii, care, prin 
rotaţie, îndepli-neau funcţia de.„ofiţer de serviciu”, în 
succesiunea schimburilor de zi şi de noapte. De ceilalţi nu- 
mi mai aduc aminte. Rolul lor era cu totul neînsemnat, 
întreaga putere de decizie fiind concentrată în mâna 
comandantului penitenciarului şi a ofițerului politic. 

4) Plutonierul Drăghici. 


Un perfect executant al ordinelor pe care le primea, 
respectându-le cu aceeaşi stricteţe, atât în perioadele de 
maximă asprime, cât şi în cele de oarecare destindere. Într- 
un fel, îl apreciam pentru atitudinea lui lipsită de orice 
iniţiativă personală. 

5) Plutonierul Pătraşcu. 

Era ţigan, şi exact opusul tovarăşului lui de care am vorbit 
mai înainte. În timp ce Drăghici funcţiona ca un robot 
perfect programat, fără nici o participare sentimentală, 
Pătraşcu, în comportarea lui faţă de deţinuţi, îşi manifesta 
toate apucăturile firii lui pătimaşe. Abuziv şi brutal, la fel de 
negru la suflet ca şi la piele, orgolios şi mândru de puterea 
de care dispunea, se străduia în fel şi chip să ne facă viaţa 
cât mai amară. 

6) Sergentul Petcan. 

Până ce i-am aflat numele, fusese poreclit „Gâscanul”, din 
cauza culorii ochilor de un albastru de smalţ. Răutăcios şi 
mereu în căutarea de motive de indisciplină pentru a 
distribui pedepse de izolare în carceră sau beci. 

7) Sergentul Spirea. 

Fusese condamnat în procesul intentat administraţiei 
lagărului de deţi-nuţi de drept comun de la Salcia, pentru 
„crime contra umanităţii”. Încarcerat în Jilava, stătuse în 
aceeaşi celulă cu mai mulţi camarazi de ai noştri, printre 
care şi cu comandorul Zaharia, de care se ataşase în mod 
deosebit. Nu trecuse nici un an de la condamnarea lui, când 
Spirea a apărut în uniformă şi cu gradul de sergent, ca şef 
de secţie în peniten-ciarul din Piteşti. Extrem de retras şi 
rezervat în timpul serviciului, n-a întreprins niciodată nimic 
împotriva vreunui deţinut. Nu ne suprave-ghea niciodată 
prin vizetă, iar dacă întâmplător surprindea o încălcare a 
regulamentului se făcea că n-o vede. Spirea, era şi el ţigan. 

8) Guliman... 

Era cel mai vechi gardian din Piteşti. Fusese gardian la 
deţinuţii dedrept comun înainte de 23 august 1944 şi fusese 
menţinut în serviciu şi după instalarea regimului comunist. 


Cu toate că după nume s-ar fi zis că era ţigan, Guliman era 
român de origine şi provenea dintr-un sat de lângă Piteşti. 
A trebuit să treacă o bună bucată de vreme, până ce să ne 
dăm seama că Guliman nu era un om aşa de rău pe cât se 
arăta la prima ve-dere. Obiceiul lui de a zbiera cât îl ţinea 
gura, ori de câte ori ni se adresa, ameninţându-ne în fel şi 
chip, insultându-ne, înjurând, blestemând şi trântind uşile 
celulelor, era mai mult destinat să-şi producă efectul asu- 
pra tovarăşilor şi superiorilor lui, decât asupra noastră. Cu 
şiretenia lui de om primitiv, reuşise prin această stratagemă 
să-şi facă o bună repu-taţie, fiind apreciat pentru zelul şi 
asprimea cu care îşi îndeplinea servi-ciul. La început ne-am 
lăsat şi noi înşelaţi de aceste aparenţe, conside-rându-l cel 
mai periculos şi fioros dintre toţi şefii de secţie. Cu timpul 
am observat, însă, că Guliman era unul din puţinii gardieni 
ai închisorii care nu ne persecuta, încercând pe cât posibil 
să nu ne surprindă în fla-grant delict de încălcare a 
regulamentului, pentru a nu fi nevoit să ne aplice pedepse 
de izolare la beci sau la carceră. Mai mult chiar, am 
constatat că atunci când era de serviciu, nu ne supraveghea 
prin vizetă şi nu-şi făcea auzit glasul, decât în momentul 
când apărea pe secţie vreun ofiţer. Abia într-un târziu ne- 
am dat seama că, fără să-şi asume riscul de a se da pe mâna 
noastră, Guliman ne avertiza în felul acesta de pericolul 
comun care ne pândea: noi de a fi surprinşi cu vreo 
activitate nepermisă, iar el de a fi admonestat pentru lipsă 
de vigilenţă. Această convenţie ta-cită, stabilită între 
Guliman şi noi s-a dovedit avantajoasă ambelor părţi: 
inspecția ofițerului ne găsea totdeauna în regulă, şi pe noi, 
şi pe el. Recunosc, că preţul acestui pact îl plăteam destul 
de scump: trebuia să suportăm cele mai ordinare înjurături 
şi insulte din repertoriul lui Guliman. 

9) Guliman cel mic. 

Fratele mai tânăr al celui dinainte. Era de serviciu numai 
pe secţiile dreptului comun. Apărea ocazional pe celularul 


nostru, atunci când întreg efectivul de gardieni al închisorii 
era mobilizat pentru percheziţii. 

10) Sergentul-major Puică. 

Prost şi rău. O împerechere nefericită de calităţi, care îşi 
arăta nocivitatea mai ales atunci când avea ochii injectaţi şi 
duhnea a băutură. 

11) Sergentul „Parpanghel”. 

Una din cele mai inspirate porecle date vreunui gardian 
din Piteşti. 1 se potrivea de minune! Înalt şi deşirat, tuciuriu 
la faţă, cu ochii bulbucaţi, umblând ţanţoş şi îngâmfat, 
Parpanghel era cel mai autentic reprezentant al neamului 
lui, din toţi gardienii penitenciarului. Mândru de uniformă şi 
mai ales de cizmele pe care şi le lustruia tot timpul, se 
plimba fudul pe coridorul celularului, admirându-se din 
când în când într-o oglindă pe care o purta la îndemână în 
buzunarul de la piept al tunicei. Cu aceste ocazii, îşi 
examina şi dantura, care şi ea avea darul de a-i satisface 
plăcerile narcisistice. Parpanghel nu-şi admira însă, cum te- 
ai fi aştep-tat, dinţii regulaţi şi de un alb strălucitor, cu care 
îl împodobise natura. Zâmbindu-şi în oglindă, nu privea 
decât la sclipirile metalice ale celor doi incisivi ai 
maxilarului superior, unul îmbrăcat în „viplă” şi celălalt în 
aur. 

12) Sergentul Claudia. 

Nu i-am aflat decât numele mic. Era şefă de secţie la 
deţinutele de drept comun. O vedeam uneori de la fereastra 
celulei, când supraveghea femeile de drept comun în curtea 
de plimbare. Din cauza părului roşu, care îi ieşea ca o 
coamă de sub bonetă, o botezasem „Roaiba”. Când era de 
serviciu, vocea ei vulgară şi puţin răguşită răsuna în toată 
puşcăria. 

13) Plutonierul Candid. 

L-am reţinut numai din cauza numelui neobişnuit pe care 
îl purta. Era responsabil cu aprovizionarea şi bucătăria 
închisorii. 

14) Plutonierul Florică Popescu. 


După terminarea stagiului militar la o unitate de grăniceri, 
făcuse cerere de reangajare în armată. Primise aprobarea, 
dar i se oferise serviciu în cadrul trupelor Ministerului de 
Interne. Semnase totuşi angajamentul, convins că va activa 
ca subofițer la un regiment obişnuit. Prezentându-se la 
unitatea la care fusese repartizat, şi-a dat seama că era 
vorba de o „Unitate penitenciară”, cum erau numite 
închisorile Ministerului de Interne. Încercase în zadar să 
protesteze, cerând să fie mutat la o unitate de instrucţie 
militară. Nu numai că fusese refuzat, dar stârnise şi 
suspiciuni în privinţa concepţiilor lui politice. Prudenţa îl 
făcuse să se resemneze. Îşi îndeplinea serviciul fără tragere 
de inimă, favorizându-ne ori de câte ori putea s-o facă, fără 
să-şi pericliteze situaţia. 

15) Plutonierul lon Dobre. 

Prezenţa lui în rândurile gardienilor, categorie însărcinată 
cu ducerea la bun sfârşit a ultimei faze în procesul de 
zdrobire a deţinuţilor, imaginat de M. A. [., părea să 
reprezinte una din acele excepţii, menită să confirme 
regula. Dobre era un om simplu dar inteligent, de treabă, 
cinstit, cu frica lui Dumnezeu şi profund anticomunist. 
Toate, calităţi incompatibile cu uniforma pe care o purta şi 
cu slujba pe care o înde-plinea. La sfârşitul serviciului 
militar, ademenit de un salariu mai bun decât al 
muncitorului din fabrică, renunţase la calificarea lui de 
meseriaş şi se reangajase în armată. Aprobându-i-se 
cererea, se trezise repartizat cu gradul de sergent, în 
cadrul forţelor M. A. [., la Direcţia Generală a 
Penitenciarelor. Odată prins în angrenaj, n-a mai avut 
scăpare. S-a resemnat deci, şi cu toate că nu-i era pe plac, 
s-a acomodat serviciului. În prima perioadă, avusese de-a 
face numai cu deţinuţi de drept comun. În iarna 1954-55, 
când toţi deţinuţii condamnaţi pentru înaltă trădare, 
împrăştiaţi până atunci prin diferitele închisori din ţară, au 
fost concen-traţi la Piteşti, plutonierul Dobre a fost 
repartizat şef de secţie pe celu-larul „politicilor”. Încă din 


primele zile, s-a lămurit cu cine avea de-a face, şi ce fel de 
oameni erau „bandiţii”, cărora li se aplica un regim atât de 
aspru şi de deosebit de cel al deţinuţilor de drept comun. 
Era peri-oada camerelor supraaglomerate din subsolul 
închisorii, cu deţinuţii ţinuţi în lanţuri şi supuşi înfometării 
şi frigului. Camaradul nostru de detenţie Daniel Cantemir 
era pe vremea aceea „planton”, şi îşi petrecea mai toată 
ziua pe coridor, ocupân-du-se - sub supravegherea gardia- 
nului - cu întreţinerea curăţeniei, împărţirea mesei, 
spălatul gamelelor şi golitul tinetelor. Avusese astfel ocazia 
să-l observe pe Dobre chiar din prima lui zi de serviciu pe 
secţia „politicilor”, şi remarcase cât de impresionat fusese 
de condiţiile inumane de viaţă în care erau obligaţi să 
trăiască. Continuând să-l ţină sub observaţie, în timp ce 
făcea curăţenie pe coridor, Daniel s-a convins că prima lui 
impresie fusese justă. Într-adevăr, cu fiecare schimb care 
trecea, Dobre îşi arăta tot mai mult bunele lui intenţii faţă 
de deţinuţi, căutând pe cât posibil să nu-i oropsească. 

A fost primul din gardienii de pe secţia de la subsol, care 
în schimbul lui, a îndrăznit să ia iniţiativa de a împărţi 
suplimente din mâncarea care mai rămânea în hârdaie 
după distribuirea mesei. Toţi ceilalţi, trimiteau mâncarea 
excedentară înapoi la bucătărie. 

De asemenea, în orele lui de serviciu, Dobre nu se uita 
niciodată prin vizete, deţinuţii putând sta culcaţi pe paturi, 
fără riscul de a fi pedepsiţi. Interdicţia de a sta culcaţi în 
timpul zilei era una din măsurile cele mai chinuitoare, în 
special în acea perioadă de înfometare, în care majorita-tea 
atinsesem un grad atât de avansat de distrofie, încât ne 
clătinam pe picioare de slăbiciune. Dobre îşi manifesta 
prezenţa pe coridor, numai la apropierea vreunui ofiţer. Îşi 
luase obiceiul să lovească atunci cu cheile în uşile celulelor, 
avertizându-ne astfel, pentru a nu fi surprinşi în defect şi 
pedepsiţi. 

Încurajat de aceste semne de vădită bunăvoință faţă de 
noi, Daniel Can-temir s-a hotărât să-şi încerce norocul şi să 


rişte să intre cu el în vorbă. Mai întâi cu prudenţă, dar apoi 
cu tot mai multă îndrăzneală, Daniel şi-a început manevrele 
de apropiere, în speranţa de a-l atrage cât mai mult de 
partea noastră. Prevăzând că acest proces va fi penibil şi de 
lungă dura-tă, Daniel se înarmase cu răbdare şi se 
pregătise să-şi pună la încercare toată subtilitatea şi 
îndemânarea diplomatică de care era capabil, pentru a-l 
cuceri pe Dobre. Toate aşteptările i-au fost însă depăşite! 
Chiar de la primele vorbe aruncate Dobre s-a lăsat angajat 
- fără ezitare - într-o discuţie cu temă politică, nemai lăsând 
nici o îndoială în privinţa adevăratelor lui sentimente. În 
cursul aceleiaşi zile, amândoi au ajuns la o atât de perfectă 
înţelegere, încât seara, la sfârşitul schimbului lui Dobre, 
când a fost din nou închis în celulă, Daniel era informat la zi 
cu ultimele ştiri apărute în Scânteia. Ca vechi şi rutinat 
puşcăriaş, n-a suflat însă nimănui nici o vorbă despre cele 
întâmplate în ziua aceea pe cori-dor, şi nici despre tot ce 
aflase. Ştirile ni le-a împărtăşit treptat în zilele următoare, 
pretinzând că îi fuseseră şoptite, într-un moment de 
neatenţie al gardianului, de deţinuţii de drept comun, care 
aduceau hârdaiele de mâncare pe secţia noastră. În cazul 
unei indiscreţii sau chiar denunţ din partea vreunui posibil 
„turnător”, despre informaţiile puse în circulaţie printre 
deţinuţi, ofiţerul politic ar fi fost astfel îndrumat pe o pistă 
greşi-tă. Eventualele lui cercetări, îndreptate spre dreptul 
comun, s-ar fi împotmolit fără să dea rezultate concrete. În 
prima perioadă a detenţiei noastre în Piteşti, Daniel a 
păstrat numai pentru el secretul legăturii stabilite cu 
Dobre. După un timp, când toţi deţinuţii din închisoare am 
ajuns să ne cunoaştem mai bine, când relaţiile bazate pe 
încredere reci-procă s-au consolidat şi cei câţiva delatori au 
fost depistaţi, Daniel s-a încumetat să ne mai încredinţeze 
câtorva prieteni secretul legăturilor lui cu Dobre. Cei şapte 
sau opt, pe care ne-a făcut părtaşi la această taină, ne-am 
legat nu numai să păstrăm tăcerea, dar să şi ajutăm la 
acoperirea lui Dobre şi la deturnarea eventualelor bănuieli 


ce s-ar fi îndreptat asupra lui. Între altele, una din 
atribuţiile noastre era să preluăm pe rând sarcina difuzării 
ştirilor primite de Daniel de la Dobre, indicând de fiecare 
dată o altă sursă de informaţii. Cu timpul, relaţiile dintre 
Daniel şi Dobre s-au dezvoltat, transformându-se într-o 
legătura de strânsă prietenie. Daniel îl prevenise în privinţa 
pericolului pe care îl reprezen-tau „turnătorii”. Dobre, la 
rândul lui, ne-a ajutat să-i detectăm pe câţiva dintre 
delatori, informându-ne când aceştia, fiind scoşi din celula 
sub pretextul de a fi duşi la cabinetul medical, la grefă sau 
la carceră, fuseseră de fapt la ofiţerul politic. Procedând cu 
excesivă prudenţă şi discreţie absolută, colaborarea cu 
Dobre s-a desfăşurat în toţi anii cât am stat la Piteşti fără să 
stârnească nici cea mai mică bănuială. În ochii celorlalţi 
deţinuţi trecea drept un gardian mai cumsecade, care nu 
căuta să ne persecute cu tot dinadinsul, ca alţii. Pentru 
administraţie, era un subaltern conştiincios, care ştia să-i 
strunească pe deţinuţi, deoarece controalele efectuate în 
timpul serviciului lui nu-l găseau în defect: deţinuţii erau 
aşezaţi la marginea patului, aşa cum prevedea regulamen- 
tul şi nimeni nu era surprins cu activităţi nepermise, 
cosând, scriind pe săpun sau comunicând cu celulele 
vecine. De asemenea, la percheziţiile inopinate făcute în 
schimbul lui Dobre, prada era foarte săracă. Rareori era 
descoperit câte un obiect interzis. Nimeni nu ştia însă, nici 
adminis-traţia, nici deţinuţii, că orice inspecţie sau 
percheziţie ne era semnalată din vreme chiar de Dobre. 
Procedeul era simplu. De câte ori îşi făcea apariţia pe secţie 
vreun ofiţer, Dobre îl închidea pe Daniel în W. C., dându-i 
astfel posibilitatea să ne anunţe pericolul prin Morse. Prin 
semnalul S. O. S., bătut de el în perete sau în ţeava 
caloriferului, vestea se răspândea într-o clipă de la un capăt 
la celălalt al celularului, făcând ca în toate celulele să 
înceteze orice activităţi nepermise şi să dispară toate 
obiectele prohibite. În privinţa percheziţiilor, care trebuiau 
făcute prin surprindere, eram preveniţi şi mai devreme. În 


ziua în care ofiţerul politic decidea un control general în 
întreaga puşcărie, toţi gardienii erau adunaţi într-o şedinţă, 
unde li se aducea la cunoştinţă hotărârea, li se comunica 
ora la care va avea loc operaţiunea şi li se dădeau instruc- 
țiuni amănunțite pentru felul cum vor trebui să procedeze. 
De multe ori li se distribuiau pâslari. Puteau astfel pătrunde 
pe secţie şi păşi fără zgomot pe pardoseala de ciment a 
celularului. În cea mai deplină linişte, se înşirau de-a lungul 
coridorului, câte unul în dreptul fiecărei celule. Apoi, la un 
semn al ofițerului care conducea acţiunea, uşile erau 
deschise simultan, în strigătele: „Ioată lumea stă pe loc! 
Nimeni nu mai face nici o mişcare!” Când data percheziţiei 
coincidea cu ziua de servi-ciu a lui Dobre, imediat după 
şedinţa gardienilor, în care li se comunica hotărârea 
administraţiei de a proceda la un astfel de control, acesta îl 
prevenea pe Daniel. Daniel, la rândul lui, ne anunţa pe unul 
din noi, pentru a difuza ştirea în tot celularul. Ca de obicei, 
pentru a nu-l divulga pe Dobre, pretindeam că informaţia 
ne fusese transmisă prin Morse de un camarad de la alt etaj 
al închisorii, care interceptase o convorbire între gardian şi 
ofiţerul de serviciu. 

Totodată, dacă mai rămânea timp până la ora percheziţiei, 
Daniel se apuca să şteargă cu motorină uşile celulelor. Tot 
celularul îl auzea pe Dobre ordonându-i lui Daniel să 
întredeschidă uşile pentru a le freca şi pe cant, avertizându- 
| în acelaşi timp cu ton ameninţător să nu încerce să stea de 
vorbă cu deţinuţii din celule. Amândoi erau de conivenţă şi 
în privinţa acestei puneri în scenă, care îi permitea lui 
Daniel să colecteze obiectele interzise din fiecare celulă, 
pentru a nu fi găsite la percheziţie. Întregul inventar de ace 
de cusut, de „costici” (cuţitaşe), zaruri, jocuri de table şi de 
şah din miez de pâine, şi mai ales preţioasele plăcuţe de 
săpun, cuprinzând materialul didactic pentru studiul 
limbilor străine, diferitele foiletoane sau opere literare şi 
poetice, care circulau în acel moment în închisoare, erau 
predate - prin uşa întredeschisă - lui Daniel. Toţi deţinuţii îl 


admirau pentru îndemânarea de prestidigitator, cu care, 
fără să fie văzut de gardian, primea şi făcea să dispară în 
buzu-narele fără fund ale salopetei obiectele ce i se 
înmânau la fiecare uşă. Se minunau şi de ideea ingenioasă 
pe care o avusese, de a ascunde lucrurile pe coridor, 
printre măturile, găleţile şi cârpele cu care făcea curăţenie, 
în timp ce gardienii răscoleau fără succes prin celule. După 
percheziţie, obiectele erau restituite proprietarilor, printr- 
un procedeu similar celui prin care fuseseră colectate. 

Nimeni, în afară de Daniel şi cei câţiva care îi deveniserăm 
complici nu ştia că adevărul era cu totul altul şi că întreaga 
operaţie se petrecea cu asentimentul şi sub supravegherea 
lui Dobre. Şi în privinţa ascunzătorii unde erau depuse 
obiectele pe timpul percheziţiei realitatea contrazicea 
declaraţiile lui Daniel. Întreaga noastră avere era păstrată 
în cel mai sigur loc: în buzunarele mantalei lui Dobre şi în 
servieta în care îşi aducea de mâncare, când venea la 
serviciu. Aceeaşi servietă în care, de fiecare dată, aducea şi 
ziarul din ziua respectivă, pe care Daniel îl citea din scoarță 
în scoarță, comunicându-ne apoi ştirile spre a le transmite 
mai departe pe celular. Uneori, prin aceeaşi filieră, 
primeam şi difuzam şi informaţii interceptate de Dobre la 
posturile de radio străine, Europa Liberă sau Radio Londra. 
Cu ocazia unei plecări în concediu, Dobre s-a oferit să 
treacă prin Bucureşti, pe la familia lui Daniel, pentru a-i da 
veşti despre el. Iotodată, la sugestia lui Daniel, Dobre a 
acceptat să-i predea familiei lui şi o listă cu numele mai 
multor deţinuţi, originari din Bucureşti. Rudele lui Daniel 
urmau, la rândul lor, să comunice familiei fiecăruia, că 
respectivul se afla în viaţă, în penitenciarul din Piteşti. 
Pentru a evita riscul vreunei indiscreţii, cea mai mare parte 
a celor de pe lista dusă de Dobre la Bucureşti n-au fost puşi 
la curent cu iniţiativa luată de Daniel, familiile fiindu-le 
anunţate, fără ştirea lor. După ani de zile, la eliberarea 
mea, mama mi-a confirmat primirea mesajului, prin care 
aflase că mă găseam în închisoarea din Piteşti. 


Nu voi putea niciodată uita ajutorul primit de la Dobre, 
într-un moment deosebit de greu. Era iarnă. Executam cea 
de-a treia pedeapsă de şapte zile de beci, în decursul 
aceleiaşi luni. Cele câteva zile petrecute în celulă, între 
perioadele de pedeapsă, nu-mi dăduseră un răgaz suficient 
să mă întremez cât de cât, de pe urma regimului din beci, 
unde nu pri-meam de mâncare decât odată la trei zile şi 
tremuram tot timpul de frig. Încă de la începutul celei de-a 
treia serii de şapte zile de beci, eram complet sleit de 
puteri. Nemaiavând forţa de a sta toată ziua în picioare şi 
de a mă plimba ca să mă încălzesc, eram obligat să mă 
opresc tot mai des şi să mă aşez pe jos, pe cimentul 
îngheţat, ceea ce multora le fusese fatal. Aşa murise 
comandorul Condeescu, care, ajungând la capătul 
rezistenţei, se culcase pe jos, contractase o congestie 
pulmonară şi făcuse un blocaj renal. Singura şansă de a 
scăpa teafăr pe vreme de iarnă din beci, era să te ţină 
puterile să te poţi plimba cât era ziua de lungă. Noaptea, 
riscurile ţi se păreau mai reduse, fiindcă ţi se dădea o 
pătură, dar de culcat, tot pe cimentul gol te culcai! În 
dimineaţa zilei în care am fost pentru a treia oară dus la 
locul de pedeapsă, gardian pe secţia de la subsol, de care 
ţinea şi beciul, era Dobre. Întâmplarea a făcut ca toată 
săptămâna aceea, Dobre să fie zilnic de serviciu pe secţie, 
într-unul din schimburi. Cred că prezenţa lui în acele zile pe 
celularul subsolului a fost pentru mine salutară. Datorită lui 
am putut rezista efortului pe care mi-l solicita cea de-a treia 
săptămâna de beci. Luându-şi toate măsurile de precauţie 
pentru a nu fi surprins după ce distribuia masa la celulele 
de la subsol, Dobre îmi aducea personal câte o gamelă de 
mâncare în beci. Şi asta zilnic, nu odată la trei zile cum 
prevedea regulamentul de pedeapsă. Contravenind 
aceluiaşi regulament, mi-a dat şi o pătură, cu care să mă 
învelesc şi în timpul zilei. Când auzeam deschizându-se uşa 
de acces la scările care coborau la beci, aveam grijă s-o 
ascund în spatele unuia din stâlpii de beton din încăperea 


pivniţei. Pe lângă ajutorul material de nepreţuit, pe care l-a 
reprezentat pentru menţi-nerea rezistenţei mele fizice 
mâncarea şi pătura, Dobre mi-a alimentat şi întreţinut zilnic 
şi moralul, spunându-mi ultimele informaţii auzite la radio 
sau dându-mi să citesc „Scânteia”. Pot spune că în 
săptămâna aceea de izolare la beci, ştiindu-l pe Dobre de 
serviciu, nu m-am mai simţit chiar aşa de singur şi lipsit de 
sprijin. Aveam şi eu un înger protector... Un înger care 
purta uniforma Securităţii. Mai târziu, într-o situaţie extrem 
de gravă ivită în timpul detenţiei noastre în Piteşti, Dobre s- 
a dovedit a fi într-adevăr îngerul nostru păzitor. Fără 
intervenţia lui, cursul evenimentelor de atunci s-ar fi 
îndreptat spre un deznodământ dramatic, în care mulţi ne- 
am fi pierdut viaţa. Singurul gardian despre care Dobre ne- 
a asigurat că nu este rău şi ticălos din fire era Florică 
Popescu. Cei doi se împrieteniseră şi, datorită lui Dobre, 
atitudinea bi-nevoitoare pe care Florică o arătase încă din 
primele zile faţă de noi s-a precizat. Când era de serviciu, 
nu i se auzea glasul şi nu se mişca de pe scaunul lui din 
capul secţiei. Nu asculta pe la uşile celulelor şi nu ne spiona 
prin vizete, în căutarea de victime de trimis la beci. Numai 
când apărea vreun superior, ne dădea de veste (aşa cum îl 
învățase Dobre), răcnind obişnuita formulă: „Lasă gura, 
banditule!” Dacă se întâmpla să surprindă pe cineva 
contravenind regulamentului, Florică ştia să închidă ochii, 
părând a nu fi observat nimic. În schimbul lui Florică, ca şi 
al lui Dobre, eram scutiţi de starea de tensiune şi teamă 
permanentă care ne măcina nervii în timpul serviciului 
celorlalţi gardieni. Totuşi, bunăvoin-ţa ce ne-o arăta Florică 
n-a depăşit niciodată stadiul acestei atitudini pasive. Cu 
toate că era din toată inima de partea noastră, era prea 
fricos pentru a îndrăzni să facă ceea ce făcea Dobre. 
Dealtfel, cu toate bunele lor relaţii, nici Dobre nu-i acorda 
chiar atâta încredere, încât să-i destăi-nuie ceva despre 
ziarele şi informaţiile pe care ni le dădea sau despre vizita 
făcută la familia lui Daniel. În schimb, între Dobre şi Daniel 


nu mai subsista nici cea mai mică urmă de neîncredere, 
legătura lor de prietenie întemeindu-se pe o sinceră 
afecţiune şi respect reciproc. Cazuri sporadice de legături 
mai mult sau mai puţin apropiate între deţinuţi şi gardieni 
s-au mai semnalat în decursul anilor în închisorile 
comuniste. O prietenie atât de strânsă ca cea dintre Dobre 
şi Daniel, dar mai ales actul prin care a fost pecetluită, cred 
că vor rămâne înscrise ca fapte unice în analele închisorilor 
de deţinuţi politici. Mă refer la cele petrecute într-un 
moment când locuiam în aceeaşi celulă cu Daniel, la etajul 
întâi al închisorii. Peste zi, fusese de serviciu pe secţie 
Dobre. Abia aşteptam venirea serii, când, după ce îşi 
termina treaba de planton pe coridor, Daniel urma să fie 
reintrodus în celulă. Speram, ca de obi-cei, să vină cu 
noutăţi. De cum a intrat pe uşă, i-am remarcat pe faţă 
tulburarea, ceea ce a făcut să-mi crească nerăbdarea, 
gândindu-mă la cine ştie ce evenimente importante. Abia 
după efectuarea schimbului de gardieni pe secţie şi a 
ritualului numărătorii, controlul gratiilor şi „închiderii”, am 
putut sta de vorbă pe şoptite, ferindu-ne de data asta, 
numai de camarazii din cameră, care nu ştiau nimic despre 
legăturile noastre cu Dobre. Cu toate că nu era de natură 
politică, ştirea mult aşteptată era totuşi senzaţională Dobre, 
a cărui nevastă născuse de curând, îl rugase pe Daniel să-i 
boteze copilul! Emoţionat, Daniel acceptase, iar Dobre, 
bucuros, îi mulţumise şi îi explicase că la ceremo-nie va fi 
reprezentat de o rudă de-a lui, care îi va ţine locul în 
calitate de naş. Cu câteva zile înainte de a pleca la botezul 
copilului, Daniel i-a înmânat iui Dobre darul din partea 
naşului şi a prietenilor lui: o cru-ciuliţă de os, pe care o 
sculptasem dintr-un ciolan de vită, care-mi căzu-se în 
gamelă la împărţirea mesei. Aşa a ajuns Daniel să devină un 
caz, încă necunoscut până atunci în Drept: naş în 
contumancie! Prin atitudinea lui în închisoarea din Piteşti, 
prin dăruirea cu care şi-a ajutat şi servit camarazii, dar mai 
cu seamă prin întreţinerea şi canalizarea fluxului de 


informaţii primite de la Dobre, cu care ne-a alimentat 
speranţele şi susţinut moralul, Daniel şi-a răscumpărat 
toate păcatele de care auzisem că s-ar fi făcut vinovat. I se 
reproşa inconsecvenţa politică din perioada tinereţei lui 
aventuroase. Copilărise în Brăila şi încă de pe băncile şcolii 
fusese atras de luptele politice ale vremii. Era înainte de 
război. Asistând la o demonstraţie, organizată de Ion 
Emilian, şeful unei mişcări politice locale de extremă 
dreaptă, fusese fascinat de înflăcăra-tul discurs naţionalist 
al acestuia şi se înrolase imediat în rândurile tineretului 
grupării lui. Din acel moment şi până la adolescenţă, 
nestatornicia lui avea să-l perinde prin organizaţiile de 
tineret ale mai multor partide. Dela Emilian, a trecut la 
Cuzişti, apoi la Naţional-Ţărănişti, şi în cele din urmă la 
gruparea dizidentă a lui Anton Alexan-drescu, din care a 
sfârşit prin a se retrage definitiv, renunțând totodată la 
activitatea politică. Acest ultim popas în fracțiunea lui Anton 
Alexan-drescu, care din oportunism îl trădase pe Maniu, 
făcând jocul comuniş-tilor după 23 august 1944, îl 
descalificase pe Daniel în ochii prietenilor. Ani de zile a 
rămas stigmatizat. Pata de ruşine a reuşit să şi-o şteargă 
abia la Piteşti, unde chiar cei mai intransigenţi l-au absolvit 
de greşeala din trecut, recunoscându-i în cele din urmă 
meritele şi apreciindu-i camaraderia şi neobosita activitate 
depusă în slujba cauzei generale. O recunoaştere cu atât 
mai valoroasă, cu cât majoritatea nici nu ştiau toate 
dedesubturile acestei activităţi, în special în cazul lui Dobre. 

În ceea ce îl priveşte pe Dobre, părerea pe care o aveam 
despre el a fost exprimată cel mai bine, tot într-o vorbă de 
duh a unui camarad de-al nostru: „Bietul Dobre! Merita o 
soartă mai bună decât cea de securist! Merita să fie deţinut 
politic!” 

Gluma îi fusese transmisă şi lui şi o apreciase. 

Toate aceste amintiri, aşternute acum pe hârtie, am mai 
avut odată ocazia să le trec în revistă, la Bucureşti în 1964, 
la câteva luni după eliberarea mea din închisoare. 


Primisem un telefon de la Daniel, care îmi propusese o 
întâlnire în casa unui prieten comun, unde mai convocase 
pe încă doi foşti camarazi de-ai noştri din Piteşti: Titi 
Coşereanu şi Dodo Chrisoghelos. Ne-am găsit astfel adunaţi 
la un loc, patru inşi din grupul restrâns de foşti complici la 
întreaga conspirație organizată în jurul secretului legăturii 
cu Dobre şi a difuzării informaţiilor pe care ni le comunica. 
Daniel ne mai pregătise însă o surpriză însă: la întâlnirea 
noastră, venise şi eroul principal: Dobre în persoană! Aflase 
de decretul de grațiere a deţinuţilor politici şi venise la 
Bucureşti să ne vadă. Nu l-am recunoscut din primul 
moment. Era îmbrăcat civil şi trecuseră totuşi nişte ani de 
când nu-l mai văzusem. Bucuria şi emoția revederii a fost 
generală. Ne-am îmbrăţişat cu toţii ca nişte vechi şi buni 
foşti camarazi de suferinţă. În noaptea aceea, s-a stat până 
târziu. S-a vorbit mult şi s-au ciocnit multe pahare. 

De atunci, nu mi s-a mai întâmplat niciodată să mă bucur 
de revederea cu un fost securist! Cu câţiva ani în urmă, soţii 
Dobre ieşiseră din cadrele Ministerului de Interne şi se 
stabiliseră într-un oraş din sudul Moldovei. Dobre se 
angajase la o fabrică din localitate, unde muncea ca 
lucrător calificat, în meseria lui. 

16) Plutonierul sanitar Cioltar. 

Numele exact nu i s-a aflat decât mai târziu, aşa că 
deţinuţii continuau să-i spună Ciortan, cum în mod greşit 
crezuseră la început că îl cheamă. Împreună cu Guliman, 
Ciortan era unul din cei mai vechi membri ai administraţiei 
închisorii din Piteşti. Era singurul reprezentant al servi- 
ciului medical al penitenciarului, de ani de zile, şi deci şeful 
„cabinetu-lui medical”, deşi competenţa lui se oprea la 
cunoştinţele de sanitar. Ciortan părea inamovibil în postul 
pe care îi ocupa încă de pe vremea când îşi făcuseră 
apariţia primii deţinuţi politici din Piteşti. Fusese astfel 
martorul sinistrei perioade a „reeducării”, în care nu 
avusese numai rolul de simplu spectator. În aşa-zisa 


infirmerie, de care răspundea pe acea vreme, era instalat şi 
„biroul de lucru” al lui Ţurcan. 

În cei cinci ani pe care i-am petrecut în Piteşti, 
comportarea lui Ciortan s-a arătat a fi mereu în perfectă 
concordanţă cu fluctuațiile imprimate regimului nostru de 
detenţie, în funcţie de situaţia politică externă. Când 
regimul se înăsprea şi eram supuşi înfometării, pedepselor 
arbitrare, teroarei şi brutalităţii gardienilor, orice activitate 
a cabinetului medical înceta, Ciortan nemairăspunzând la 
nici un apel de ajutor medical, indi-ferent de gravitatea 
cazului, chiar în caz de moarte. 

Când, dimpotrivă, ne bucuram de un regim relativ mai bun 
şi condiţiile de detenţie se mai îndreptau, Ciortan îşi făcea 
şi el apariţia la cabinet. Gradul de îndulcire al regimului se 
reflecta şi el, clar nuanţat, în com-portarea lui faţă de 
bolnavii care se înscriau la vizita medicală, cărora, fie le 
vorbea frumos, le asculta plângerile şi le dădea chiar ceva 
medi-camente, fie îi repezea, refuzându-le până şi o 
aspirină, sub pretextul că le-a terminat, consultaţia 
limitându-se a fi numai un simulacru. 

17) Dr. Sebastian Rădescu. 

A fost numit prin 1957 sau 1958 în postul de medic al 
penitenciarului. Factotum la cabinetul medical a rămas, cu 
toate acestea, tot Ciortan, Rădescu nearătând nici un 
interes pentru serviciul lui. Prefera să-şi petreacă timpul 
jucând ping-pong cu câte un gardian, în curtea închisorii. 
Asupra doctorului Rădescu voi mai reveni. Şi nu va fi spre 
cinstea lui! 

Modul de funcţionare a „cabinetului medical” din Piteşti 
nu se deosebea cu nimic de cel din alte închisori. „Asistenţa 
medicală” acordată deţinuţilor nu era câtuşi de puţin 
influenţată de calitatea profesională a titularului 
„cabinetului”, indiferent că era doctor cu diplomă sau 
simplu sanitar. Noţiunile de etică profesională, de probitate 
sau de omenie erau necunoscute şi nu jucau nici ele nici un 
Tol, în raporturile dintre medic şi deţinutul bolnav. Doctorii 


M. A. I. Aparţineau şi ei aparatului represiv, fiind, la fel ca 
toţi membrii administraţiei penitenciarului, nişte execu- 
tanţi ai ordinelor forurilor superioare, care dispuneau de 
soarta deţinu-ţilor politici. Măsura în care aceste foruri 
erau preocupate de sănătatea deţinuţilor era oglindită în 
primul rând de aprovizionarea cu medica-mente a 
„farmaciei”. Cea mai mare parte din timp, medicamentele 
lipseau cu desăvârşire. Când, o dată pe trimestru, cabinetul 
îşi primea cota de medicamente repartizată, cantitatea era 
atât de redusă, încât se epuiza în prima săptămână. 
Sortimentele erau şi ele limitate la câteva categorii de 
medicamente, care în mod normal ar fi dotat numai 
farmacia unui simplu post de prim ajutor. Pe lângă vată, 
pansamente, alcool, antinevralgice, aspirine, câteva alifii 
antireumatice sau împotriva hemoroizilor, rareori mai 
apăreau şi alte câteva medicamente specifice pentru unele 
maladii gastrice, de inimă sau de ficat. Pentru suferinzii de 
vreo boală cronică, nu exista nici un fel de tratament 
posibil. 

Când prin 1955 sau 1956, a izbucnit o epidemie de gripă, 
tocmai într-o perioadă în care chiar stocul de aspirine se 
consumase, rezultatul a fost catastrofal. Gripa a făcut 
ravagii în rândurile deţinuţilor, slăbiţi de subnutriţie şi 
lipsiţi de orice fel de îngrijire. 

După trei sau patru săptămâni, când epidemia s-a stins de 
la sine, bilanţul a fost de nouă morţi. Dintre cele nouă 
victime, nu mi-aduc aminte decât de numele lui Laurian. O 
maladie, devenită endemică în închisoarea din Piteşti, era 
furunculoza. Tratament adecvat, cu sulfa-mide sau 
antibiotice, nu exista. În cel mai fericit caz, dacă aveai 
norocul să-l nimereşti în toane bune pe Ciortan, erai dus la 
cabinetul medical şi „operat”. M-am bucurat şi eu de 
această favoare, când Ciortan mi-a deschis cu vârful 
bisturiului un furuncul antra-coid, pe care îl făcusem la 
şold. Evident, fără nici o anestezie. 


În 1956, anul aşa-zisei „destalinizări”, când teroarea şi 
brutalitatea regimului care ni se aplica s-a mai temperat 
pentru o scurtă perioadă de timp, s-a petrecut un 
eveniment medical neobişnuit, interpretat de optimişti ca 
un prim semn al viitoarei destinderi, menite să elimine 
abuzurile şi să ducă la umanizarea tratamentului din 
închisori. Într-o încăpere a penitenciarului, amenajată ad- 
hoc în cameră obscură, a fost instalat un aparat ROntgen. În 
următoarele două zile, tuturor deţinuţilor li s-a făcut un 
examen pulmonar. 

Un gardian, făcând naveta între celular şi aripa închisorii 
unde fusese instalat aparatul, lua în primire pe locatarii 
fiecărei celule şi îi conducea de-a lungul coridoarelor, până 
la uşa camerei obscure. De aici, erau introduşi pe rând, în 
cameră, pentru a li se face radioscopia, fiecare deţinut 
aflându-se astfel singur cu doctorul în timpul examenului, în 
vreme ce gardianul rămânea pe coridor, pentru a-i 
supraveghea pe ceilalţi. Când mi-a venit şi mie rândul, 
intrând în încăperea întunecoasă, unde numai într-un colţ 
un bec discret de culoare roşie arunca o vagă lumină, n-am 
putut distinge aproape nimic, în afară de halatul alb al 
doctorului, care m-a îndrumat spre aparatul Rontgen. După 
ce m-a examinat, s-a îndreptat spre măsuţa din colţ, unde 
era aprinsă luminiţa roşie, pentru a consemna cele 
constatate. Apoi, în timp ce-mi îmbrăcam cămaşa, s-a 
apropiat de mine, mi-a apucat mâna şi mi-a pus în palmă 
zece ţigări, spunându-mi: „la te rog din partea mea ţigările 
astea şi ascunde-le, să nu ţi le găsească gardianul!” 

Cu toate că fusesem luat prin surprindere, primul gând, 
chiar înainte de a-i mulţumi, mi-a fost la riscul pe care şi-l 
asumase, procedând în acest fel. Făcând acelaşi lucru cu un 
„turnător”, se expunea să fie denunţat şi condamnat, 
pentru complicitate. Înainte de a ieşi pe coridor, i-am şoptit 
că dacă mai are ele gând să repete gestul, ar fi mai prudent 
să lase ţigă-rile pe măsuţă, pentru ca deţinutul să şi le ia 
singur. Ajuns din nou în celulă, am comunicat imediat prin 


Morse cele întâmplate. Pe aceeaşi cale, aveam să aflu că 
doctorul mi-a urmat reconiandaţia, lăsând pentru locatarii 
fiecărei celule câte zece ţigări pe masă. Mai târziu, am aflat 
de la plutonierul Dobre numele doctorului, îl chema 
Sinescu, şi era medic la spitalul penitenciarului Văcăreşti. 
În anii următori, numele doctorului Sinescu a mai fost 
deseori pomenit în închisoarea din Piteşti. 

Câţiva din deţinuţii grav bolnavi, care cu ocazia unor 
scurte perioade de destindere au beneficiat de rarul 
privilegiu de a fi internaţi în spitalul din Văcăreşti, ne-au 
vorbit la întoarcerea lor în Piteşti despre atitudinea mai 
mult decât binevoitoare a doctorului Sinescu. Şi nu numai 
informaţii despre situaţia politică internă şi internaţională, 
şi se pretase chiar să ia legătura cu familiile unor deţinuţi 
din Bucureşti, comunicându-le veşti despre cei din 
închisoare. Se dusese vestea despre el, şi în toate 
închisorile se vor-bea cu admiraţie de curajosul doctor din 
Văcăreşti. S-a vorbit poate chiar prea mult! Într-o zi ne-a 
parvenit vestea că Sinescu nu mai era la Văcăreşti, ci la 
Jilava, şi nu în calitate de medic al penitenciarului, ci ca 
deţinut. Nu mai ţin minte dacă denunţul care a dus la 
arestarea docto-rului s-a datorat indiscreţiei deţinuţilor sati 
imprudenţei lui. Pe doctorul Sinescu, a cărui figură nu 
reuşisem s-o disting în camera obscură, unde îmi făcuse 
radioscopia şi-mi dăduse ţigările, nu l-am mai întâlnit în 
închisoare şi n-am avut deci ocazia să-l văd cum arăta la 
faţă. 

L-am cunoscut abia după 1970 la Munchen, când, 
ajungând în Germania şi cerând azil politic, mi-a solicitat o 
declaraţie, sub semnătură autenti-ficată de notar, despre 
atitudinea pe care o avusese faţă de deţinuţii poli-tici, pe 
timpul cât fusese medic de penitenciar. A fost singurul 
serviciu pe care i l-am putut face. 

Revenind la examenul pulmonar ce ni s-a făcut atunci şi la 
speranţele de mai bine pe care le-a stârnit în Piteşti, voi 


aminti că timpul a spulberat nădejdile optimiştilor, deoarece 
mult aşteptatele urmări de îndreptare a situaţiei nu s-au 
arătat niciodată. 

Cam în aceeaşi perioadă s-a succedat prin Piteşti, cu o mai 
mare frec-venţă ca de obicei, o serie de vizitatori, străini de 
cadrele penitencia-rului, contribuind şi ei la întreţinerea 
speranţelor într-o îmblânzire a regimului nostru de 
detenţie. În mod obişnuit, aceste vizite sau inspecții nu 
intrau în contact cu membrii administraţiei iar dacă 
pătrundeau totuşi pe coridoartele celularului, era numai ca 
să facă câte un popas la fiecare vizetă, pentru a privi în 
celule. Oricât de discrete se voiau, aceste vizite nu treceau 
niciodată neobservate, fiind întotdeauna semnalate, încă de 
la primii paşi făcuţi pe coridorul secţiei. 

Identitatea vizitatorilor ne rămânea însă de cele mai multe 
ori ascunsă. 

Când venea în uniformă, gradul era singura indicație 
privitoare la rangul personajului. Dacă vizitatorul era 
însoţit, îi mai puteam judeca impor-tanţa, după numărul şi 
gradele celor din suită. Deseori, însă, primeam vizita unor 
civili, faţă de care atitudinea respectuoasă până la servilism 
a membrilor administraţiei, în frunte chiar cu directorul 
închisorii, ne făcea să bănuim că era vorba de oameni 
foarte sus-puşi în ierarhia regi-mului. Rareori, şi numai cu 
totul întâmplător, aflam numele câte unuia din ei. La una 
din aceste inspecții, auzind zgomotul zăvoarelor, ne-am dat 
seama că vizitatorul nu se mulțumea numai cu privitul pe 
vizetă, ci intra în fiecare celulă. Când s-a tras şi zăvorul de 
la celula noastră, în cadrul uşii a apărut un colonel în 
uniforma albastră a Ministerului de Interne. Încă de la 
prima vedere, ne-a izbit faptul că, spre deosebire de 
majoritatea ofiţerilor M. A. I., colonelul nu purta cizme, 
ceea ce îi dădea un aspect mai puţin cazon. Dealtfel, prin 
toată ţinuta lui, prin felul de a merge şi gesturile iui 
degajate, omul părea mai degrabă un civil, îmbrăcat 
ocazional în uniformă, decât un militar de carieră. 


Hainele bine croite, pantalonii cu dungă impecabilă şi 
pantofii negri lustruiţi îi dădeau un aer neobişnuit de 
îngrijit, pe lângă ceilalţi doi sau trei ofiţeri, care stăteau în 
spatele lui, într-o poziţie de profund respect. Un respect 
exagerat şi nejustificat, de mult prea mica deosebire de 
grade dintre ei. Unul din însoțitori era locotenent-colonel. 
Căpitanul Mândreş, care făcea şi el parte din cortegiu, era 
de nerecunoscut, în atitudinea umilă pe care o adoptase. 

Dacă faţă de cei care îl însoțeau, elegantul colonel s-a 
arătat distant şi superior, privindu-i cu un dispreţ 
nedisimulat, pe noi deţinuţii părea să nici nu ne fi văzut. Din 
pragul uşii îşi rotise ochii prin celulă, cercetân-du-i cu o 
minuțioasă atenţie pereţii, fiecare colţ, paturile suprapuse, 
hârdăul cu apă şi tineta. Peste noi, cei opt deţinuţi, care 
stăteam în picioare, în micul spaţiu liber dintre paturi, a 
trecut o privire inexpre-sivă, care nu ne-a înregistrat 
prezenţa. 

Scena, dominată de colonelul care stătea în prag, cu cei 
ce-i însoțeau, încremeniţi în spatele lui şi cu noi în chip de 
figuranţi tăcuţi şi nemişcaţi în mijlocul decorului mizerabil 
al celulei, s-a prelungit peste măsură, într-o expectativă 
plină de tensiune. 

Dezlegarea nu putea veni decât de la importantul vizitator, 
tăcut şi imobilizat în cadrul uşii, de care părea să depindă 
totul în acel moment. Figura ermetică a colonelului nu lăsa 
să i se întrevadă intenţiile. Dădea impresia unui om, care 
reflectează profund înainte de a lua o hotărâre extrem de 
gravă. 

În fine, colonelul s-a decis să se manifeste. Brusc, ieşind 
din nemişcarea în care stătuse până atunci, a pătruns cu 
paşi hotărâți în celulă, a trecut printre noi fără să ne 
privească, s-a strecurat printre cele două rânduri de paturi 
suprapuse şi s-a oprit sub fereastră, măsurându-i din ochi 
înălţi-mea. S-a aplecat apoi spre dreapta, a apucat tineta 
ele o toartă şi a târât-o sub geam. În clipa următoare, suit 
pe capacul tinetei, s-a apucat cu amândouă mâinile de 


gratiile de la fereastră şi a început să le zgâlţâie. Sub 
privirile noastre nedumerite, colonelul a coborât de pe 
tinetă, şi-a lovit palmele una de alta scuturându-se de un 
praf imaginar şi la, fel de repede cum intrase, a făcut cale 
întoarsă, ieşind pe uşă, fără să scoată o vorbă. 

Uşa noastră s-a trântit şi aproape imediat am auzit cum se 
trăgeau zăvoarele de la celula vecină. Rămaşi iar singuri, 
am dat curs liber supoziţiilor pe marginea celor petrecute. 
Cum n-am ajuns la nici o concluzie satisfăcătoare, am 
aşteptat ca vizita de pe coridor să se îndepărteze de uşa 
noastră, pentru a ne consulta prin Morse cu vecinii. Am fost 
astfel informaţi, că în absolut toate celulele colonelul 
procedase la fel. 

Nimeni nu era în stare să desluşească rostul vizitei unui 
personaj atât de important, cu o comportare atât de 
ciudată. Am rămas aşadar în expec-tativă, în aşteptarea 
eventualelor urmări ale vizitei, care să ne dea expli-caţia pe 
care o căutăm. 

Zilele şi săptămânile au trecut, însă, şi nu s-a întâmplat 
nimic. Aşa că, motivul care i-a determinat pe un înalt 
funcţionar al Ministerului de Interne să vină personal să 
verifice rezistenţa gratiilor de la ferestrele celulelor din 
Piteşti a rămas pentru totdeauna o enigmă. 

Singura informaţie, pe care am mai primit-o cu privire la 
acest caz, a fost în legătură cu identitatea colonelului. 

Îl chema Bruckner şi era de origine evreu. 

O altă vizită în închisoarea din Piteşti, de care îmi 
amintesc, este aceea a unui grup de trei sau patru ofiţeri M. 
A. I., avându-l în frunte pe căpitanul Iordache, supranumit 
de deţinuţi „Lulu”. Majoritatea celor care trecu-seră prin 
Aiud îl cunoşteau. Era unul din ofiţerii politici ai închisorii, 
care se remarcase în mod special prin cruzimea 
tratamentului aplicat deţinuţilor. Căpitanul Iordache venise 
la Piteşti într-o misiune specială. Fusese însărcinat cu 
cercetările în legătură cu cazul „obiectelor de valoare”, 


aparţinând deţinuţilor, dispărute la Jilava, pe vremea când 
comandantul fortului era Maromet. 

Ancheta stabilise, deja, că în decursul anilor, Maromet îşi 
însuşise nenumărate ceasuri, inele, tabachere, brichete şi 
tot felul de alte obiecte, mai ales de aur, aflate asupra 
deţinuţilor în momentul arestării şi depuse în păstrare la 
administraţia închisorii când fuseseră încarceraţi. Maromet 
fusese condamnat pentru furt iar ca urmare, luase fiinţă 
comisia condusă de căpitanul Iordache, care verifica la faţa 
locului situaţia „obiectelor de valoare” din toate închisorile 
din ţară. La Piteşti, timp de câteva zile, Iordache a intrat 
clin celulă în celulă, interesându-se la fiecare deţinut în 
parte despre obiectele ce-i fuseseră reţinute la încarcerare, 
pentru a compara apoi datele culese, cu lista obiectelor 
aflate în inventarul magaziei penitenciarului. 

Cu ocazia acestei operaţii, s-au înregistrat două întâmplări 
hazlii. Iordache intrase într-o celulă pentru a-i interoga pe 
deţinuţi. Seful de secţie care îi deschisese uşa stătea în 
prag. La un moment dat, e strigat de tovarăşul lui de la 
etajul inferior, care îi comunică să se prezinte la ofiţerul de 
serviciu, lordache îl îndeamnă să se ducă, spunându-i că, 
după ce îşi va termina treaba în celulă, va încuia el uşa. 
Gardianul pleacă, lăsând uşa întredeschisă. În timp ce 
Iordache continua să-şi noteze declaraţiile deţinuţilor, se 
produce un curent de aer, şi uşa celulei se trânteşte, 
declanşând totodată zăvorul de închidere. În clipa aceea, 
Iordache a pălit la faţă. Neputându-şi ascunde spaima şi 
cuprins de panică s-a repezit la uşă şi a început să bată cu 
pumnii în ea. Prima reacţie a venit de la gardianul de la 
etajul inferior. La răcnetul lui: „Nu mai bate, bă!”, deţinuţii 
au izbucnit în râs. Ca şi cum ar fi avut de făcut faţă unui 
atac, Iordache s-a întors brusc spre cei din cameră, 
plimbân-du-şi privirile îngrozite de la unul la altul. Cu 
spatele lipit de uşă, conti-nua să lovească cu tocul cizmei în 
tabla de fier cu care era căptuşită. În acel moment, 
acoperind zgomotul loviturilor de cizmă în uşă, s-a auzit 


vocea lui Sami Sabah, unul din deţinuţii din celulă, care, pe 
un ton calm şi plin de blândeţe, nu lipsit însă de o nuanţă de 
ironie, i s-a adresat lui Iordache: „N-aveţi de ce să vă 
temeţi, domnule căpitan. Puteţi fi liniştit, că bandiții nu vă 
fac nimic!” 

Şi, într-adevăr, vorbele lui Sami au părut să-l uşureze. În 
ce priveşte ironia, era prea tulburat, ca s-o sesizeze. 
Trăsăturile feţei i s-au mai des-tins şi a încetat să mai bată 
cu piciorul în uşă. În liniştea care se lăsase, s-au auzit paşii 
gardianului de pe secţia vecină, care venea înjurându-l şi 
ameninţându-l pe banditul care bătuse în uşă. Când s-a 
uitat pe vizetă şi a înţeles ce se întâmplase, a tăcut brusc şi 
s-a grăbit să descuie uşa. 

Iordache a ieşit, fără să mai privească în urmă, şi fără să 
scoată o vorbă. 

Într-o altă celulă, în timp ce proceda la interogarea 
deţinuţilor, unul din ei, Dan Hurmuzescu, răspunzând 
întrebărilor puse, i s-a adesat cu formula: „Domnule căpitan 
Iordache”. Surprins să-şi audă numele pronunţat de un 
deţinut, şi evident nemulţumit să-şi vadă deconspirat 
anonimatul, cultivat cu atâta grijă de toate cadrele 
Ministerului de Interne, Iordache s-a întunecat la faţă şi l-a 
întrebat pe un ton răstit: „De unde ştii bă, cum mă 
cheamă?” 

Cu suspiciunea bolnăvicioasă, caracteristică tuturor 
ofiţerilor politici-lordache intenţiona în mod vădit să afle de 
la Dan Hurmuzescu numele persoanei care îi divulgase 
identitatea. Răspunsul prompt a lui Dan l-a dezarmat însă 
pe loc: „Vă ştiu de mult, din Bucureşti, de la Trocadero!” 

Pentru o clipă, Iordache a rămas încremenit. Apoi, brusc, a 
făcut stânga împrejur şi a părăsit celula fără să mai scoată o 
vorbă. Păţania lui Iordache a făcut hazul întregii puşcării. 
Toţi ştiam la ce se referise Hurmuzescu: înainte de a ajunge 
ofiţer de securitate, Iordache fusese „picolo” la restaurantul 
„Trocadero”. Cu câţiva ani în urmă, un deţinut din Aiud, 
care fusese un client frecvent al restaurantului, îl 


recunoscuse şi informaţia se răspândise de la om la om în 
lumea închisorilor. Vrând să verifice exactitatea informaţiei, 
Dan Hurmuzescu se substituise deţi-nutului din Aiud, 
pretinzând că el însuşi îl recunoscuse pe fostul chelner de la 
Trocadero. Prin reacţia lui, Iordache îi confirmase personal 
auten-ticitatea ei. 

Dintre nenumăratele inspecții care s-au perindat de-a 
lungul anilor prin închisoarea din Piteşti, cele două despre 
care am vorbit au fost cele mai semnificative, constituind o 
excepţie faţă de caracterul obişnuit al acestor vizite. Nu le- 
am ales deci ca exemplu, ci tocmai fiindcă se deo-sebeau de 
celelalte; mai întâi pentru faptul că le-am aflat numele 
vizitatorilor, ceea ce nu s-a întâmplat în alte cazuri. În al 
doilea rând, pentru că trecerea colonelului Bruckner prin 
celularul din Piteşti n-a avut nici un fel de influenţă asupra 
regimului nostru de detenţie, ca şi ancheta căpitanului 
Iordache, care nu ne-a privit în mod direct, fiind legată de 
fapt de afacerea Maromet. 

Toate celelalte vizite puteau fi împărţite în două categorii: 
unele având scopul de a aduce modificări regimului de 
detenţie, fie prin înăsprirea vigilenţei şi a tratamentului ce 
ni se aplica, fie printr-o relaxare a lui, în funcţie de vremuri, 
iar altele având caracterul unor inspecții de rutină, menite 
să controleze riguroasa respectare a dispoziţiilor în 
vigoare. 


SFÂRŞIT