Pamantul Stramosesc nr. 5, 1979 — Virgil Ionescu — Memorii

PĂMÂNTUL STRĂMOŞESC 

t 

Director: D. Gazdaru , •* Serie nouă 5 1979 


VIRGIL IONESCU 


MEMORII 


1. PE DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 
2. CALVARUL 
— Cu note marginale de D. Gazdaru — 



BUENOS AIRES - 1979 


J 












PĂMÂNTUL STRĂMOŞESC 

« 

Director: D. Gazdaru Serie nouă 5 1979 


VIRGIL IONESCU 

MEMORII 

1. PE DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 
2. CALVARUL 
— Cu note marginale de D. Gazdaru — 



BUENOS AIRES - 1979 














CUPRINSUL 


VIRGIL IONESCU: MEMORII 

I. Pe drumul crucilor căzute . 5 

Legionar. 5 

Casa verde . 8 

Prima arestare . 11 

Dizolvarea. 14 

Cazul Duca. 19 

După achitare . 31 

Constatare. 32 

Eliminarea lui Stelescu. 35 

Focul . 39 

Partidul “Totul pentru Ţară”. 40 

Tabăra Carmen Sylva. 42 

Anul nou. 45 

Apropierea de Rusia. 46 

Chemat de Rege . 48 

Predealul. 57 

Pedepsirea unui trădător. 58 

Revoluţia din Spania . 59 

Anul 1937 . 68 

Ultimele alegeri constituţionale. 70 

Sic transit gloria mundi. 73 

Alegerile din 1937 . 74 

Pregătirea dictaturii regale . 79 

începuturile dictaturii regale . 85 

Germania Naţional-Socialistă şi Mişcarea Legionară . 90 

II. Calvarul . 98 

Mănăstirea Tismana . 98 

Lagărul de la Miercurea Ciucului. 102 

Arhivele secrete din Wilhelmstrasse despre procesul Căpitanului 110 

Jilava, procesul . 113 

Râmnicul-Sărat. 122 

Cruci dărâmate . 152 

Părerile germane asupra masacrării Căpitanului şi a celorlalţi 158 

In continuare la Râmnicul-Sărat. 162 

La Spital. 170 

Din nou la Râmnicul-Sărat. 181 

La sanatoriul din Bucureşti. 187 

D. GAZDARU: NOTE MARGINALE 

1. Memoriile lui Virgil Ionescu. 195 

2. O recentă publicaţie a lui Horia Sima. 196 

3. Alibiul lui H. S. 198 

4. Succesiunea Căpitanului . 200 











































Cdt. leg. Ing. Virgil Ionescu 
1892 -1966 


I 


PE DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 

Seriei mele Marii, nesecat isvor de în- 
rebgere $i înglduimă de care nu tot¬ 
deauna am fost vrednic, închin aceste 
r.nduri, de altfel, împreună trăite. 


Legionar 

In 1932 îmi lipseau câteva luni pentru a împlini patruzeci de ani. 
Făcându-mi un bilanţ lăsam îm urmă o bucată din viaţă, dacă nu chiar 
neplăcută, în ori ce caz deslul de searbădă, lipsită de întâmplări care să 
fi depăşit comunul, cu anii adunaţi pe nesimţite, în trăire obişnuită de 
om fără multe gi'iji şi nici cu preocupări deosebite. De aci înainte nu 
mai întrevedeam posibilitatea unor schimbări radicale; mă aşteptam ca 
şi restul vieţii să mi-se desfăşoare în acelaş chip normal, fără alte pro¬ 
bleme de cât acelea de la începutul ei. Dar Dumnezeu a vrut să hot㬠
rască altfel şi, în serv plecat, ascultându-L, mam supus. 

Urmarea m’a lămurit că, în viaţă, nu te duci, ci eşti dus. Nu stai, 
căci a sta înseamnă îngheţul morţii, veşnic prezent pentru cine trăieşte 
şi creşte, fiziceşte, cât şi întelectualiceşte. Numai mişcarea rămâne viaţă, 
în ea cuprinzându-se şi creşterea. 

Ştiu, ca mai toţi, că trăim într’o lume limitată în timp şi spaţiu şi 
că cele ce s’au înfăptuit cu nenumărate milioane de ani în urmă încă 
nu le cunoaştem. Putem doar afirma că atunci s’a creat lumea şi cu ea 
spaţiul, materia şi timpul. De atunci, acest întreg se desvoltă în tota¬ 
litatea lui ca şi în părţile care-1 compun. Totul creşte şi merge spre un 
anumit rost, sistemele astrale şi planetare, la fel ca viaţa organică şi 
spirituală a fiecăruia. Această mişcare generală nu se execută la întâm¬ 
plare ci conform unor legi, interesante de sigur, nu toate cunoscute, dar 
de care nu e locul să ne ocupăm aici. Oamenii acestui pământ ca şi acei 
ai altor planete, căci în infinita existenţă, imposibil să nu se mai afle 
şi alte vieţi, suntem părticele infinitezimale ale aceluiaş univers, conduşi 
de legi generale, din care nu se află ieşire pentru individ, iar dacă moar¬ 
tea, ca una dintre ele, poate exista pentru materie, pentru spirit cred 
că nu. 

De aceea, mai ales spiritualiceşte, avem datoria să creştem şi să nu 
stăm pe loc. Lucrul trebuie înţeles, căci altfel nimic n’ar mai fi de înţeles, 
niciodată. Şi a nu înţelege nimic este a nu fi om, ci a rămâne mai sărac în 









6 


VIRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


spirit de cât toţi săracii pământului, la fel ca atomul răsleţit de ceilalţi, 
zvârlit spre pieire în neantul fără întoarcere. 

Din tot ce vedem si şimţim în viaţă, nimic nu ne rămâne. în afară 
de consţiinţa că ţi-ai îndeplinit datoria către ai tăi şi către ceilalţi. Po¬ 
ţi avea această conştiinţă? Viaţa ţi-a fost plină şi de folos. Nu o ai, 
sau nu o poţi avea, e că ţi-ai pierdut timpul, adică viaţa şi n ai valorat 
nimic. 

Analiza faptelor tale nu e chiar uşoară. Iţi trebuie un spirit des¬ 
făcut de eul tău şi de egoismul din el. Dar cu bunăvoinţă şi cu împie¬ 
decarea eului de a te pătrunde, poţi ajunge la un rezultat. Rezultat care, 
dacă e bun, îţi umple spiritul de linişte, pentru cele înfăptuite şi te 
desprinde de prisosuri. 

Politica până atunci nu mă interesase de loc, sau prea puţin, din 
curiozitatea de privitor al ei. Obişnuitele alternări din România, între 
guvernările liberale şi ţărăniste, nu mă atrăgeau. Faţă de partidul 
liberal, fără cauză definită, aveam instinctiv o repulsiune, aş zice fizică, 
iar pe cel ţărănist, doar cu numele ca atare, îl găseam prea îmbibat de 
conservatorismul lui Maniu, de mult perimat, în care doctrina iniţială, 
ce păruse mai dinamică şi promiţătoare, a lui Michalache, fusese svârlită 
la coş. 

In acel timp Mişcarea Legionară, pe atunci “Garda de Fier”, îşi 
dospea începuturile, departe de mediul meu social. Nu o cunoscusem 
nici măcar din auzite până la succesele publice, înregistrate de ea, în 
cele două alegeri parţiale (judeţul Neamţ în 1931 şi Tutova în 1932), 
câştigate una după alta. 

Printre prieteniile mele, scriitorul Nichifor Crainic a fost singurul 
care mi-a dat oare care detalii despre scopurile şi idealurile acesteia. 
Curând, tot prin el, am cunoscut la Cameră pe deputatul Corneliu Zelea 
Codreanu, “Căpitanul”, întemeietorul şi şeful Gărzei de Fier. Am intuit 
în acea clipă că acest om va fi pentru mine mai mult de cât o cunoştinţă 
oarecare, că va juca un rol în viaţa-mi, că poate o va răscoli în întregime 
şi am fost aprioric înţeles să-l urmez, chiar dacă continuarea ei nu va 
însemna de cât sacrificii şi renunţări. 

Nu după multă vreme am citit, cred în “Calendarul”, ziarul lui 
Crainic, că Garda de Fier îşi mutase sediul în strada Aurel Vlaicu, din 
Bucureşti. După oarecare ezitări, datorită timidităţii, m am dus singur, 
acolo. Destinul se cerea împlinit! M a primit Căpitanul, îmbrăcat în 
straie ţărăneşti. înalt şi arătos, cu acea figură deschisă şi prietenoasă, 
care de când o văzusem îmi apăruse mereu în minte ca o obsesie. In 
singura încăpere care constituia sediul, un birou amărît al părintelui 
Dumitrescu-Borşa, secretarul Gărzii de Fier, câteva scaune despere¬ 
cheate, din care unele cam betege, o măsuţă într’un colţ, pe care odih¬ 
neau, răvăşite, câteva reviste cu scoarţele verzi, pe un perete icoana 
Arhaghelului cu o candelă aprinsă, pe altul câteva fotografii de întru¬ 
niri. Iată mobilierul şi cam toată averea materială a Gărzii de Fier. 

După o convorbire prietenească, Căpitanul ma reţinut la masă. 
Mancarea? Mămăligă cu brânză şi ceapă, iar ca băutură apă. Ca mare 
psiholog şi educator, desigur a vrut să mă facă atent, de la început şi 
pe această cale, de ceea ce va însemna Mişcarea Legionară. Simplici¬ 


Legionar 


7 


tate şi renunţare la trai bun! In schimb, pe feţele tinere adunate la 
sediu, voie bună şi ochi iluminaţi de frământări interioare. 

Din primul moment m am simţit acasă şi am început să mă duc zil¬ 
nic. De fiecare dată alte figuri se împleteau cu cele de ieri. Vasile 
Marin, profesorul Vasile Cristescu, Mişu Polihroniade, Ion Vojen, Alecu 
Constant şi alţii. Garda de Fier creştea! A luat fiinţă cuibul “Axa”, care 
avea drept obiectiv să redacteze şi să tipărească revista cu acelaş nume. 
De la şedinţa de înfiinţare am plecat întovărăşit de Vasile Marin. Ne¬ 
am despărţit în poarta casei mele. O bărbătească strângere de mână a 
pecetluit viitoarea noastră prietenie. 

In autentic spirit naţionalist-revoluţionar, în sensul întreg al cu¬ 
vântului, Marin era un neastâmpărat, neînfricat şi obsedat duşman al 
utopiei comuniste, al cărei pericol îl vedea pentru Ţara noastră, nu în 
forţa de pătrundere a ideologiei, ci în sprijinul ce-i vor aduce hoardele 
înarmate ale lui Stalin, ca cea dintâi şi mai mare primejdie pentru fiinţa 
naţiei şi existenţei noastre ca ţară. Viitorul a dovedit că prin ajutorul 
acestei armate, comunismul a devenit hidra care înghite popoarele, cu 
instituţiile şi cultura lor, desnaţionalizându-le printr’o teroare, rare ori 
întâlnită, în aceeaş intensitate, în istorie. 

Dialectica lui Vasile Marin, totdeauna convingătoare prin argumen¬ 
te mereu valabile, bine alese, înflorite cu imagini amplu colorate, culese 
din realităţile trăite şi adesea subliniată cu o fină ironie, care-i era pro¬ 
prie şi nu se ierta nici pe el, te subjuga. Mereu frământat, se autoiden- 
tificase din ce în ce mai definitiv în gândire, ca şi în trăire cu Mişcarea 
Legionară, fenomen pe care el însuşi l-a explicat admirabil şi concludent 
în articolul care s'a publicat “post mortem” sub titlul “Note”, în volumul 
“Crez de Generaţie”. 

Marin avea sufletul cu ferestrele larg deschise spre cele bune şi 
frumoase. 

După un timp, şedinţele cuibului “Axa”, sub conducerea lui Ionel 
Moţa, se ţineau la mine. Revista era bună, judecând şi după creşterea 
tirajului, constatată după fiecare număr. Cercul Axei s’a mărit curând, 
prin intrarea lui Alecu Cantacuzino, a vechiului legionar Ion Belgea, cel 
mai acerb critic al revistei în sens constructiv, apoi a lui Virgil Rădu- 
lescu, şi el un legionar ceva mai vechi. Pentru precizare, primul cuib 
Axa l-au format: Ionel Moţa, Vasile Cristescu, Vasile Marin, Constant, 
Mişu Polihroniade, Ion Vojen, Alecu Cantacuzino, Ion Belgea, Virgil Ră- 
dulescu şi cu mine, singurul dintre toţi refugiat astăzi în străinătate. 

Din presa de mare tiraj a Capitalei, unica gazetă, care se ocupa 
pe atunci de existenţa, rosturile şi năzuinţele Gărzii de Fier ca şi a 
Căpitanului, fără să ne fi defăimat, era Calendarul lui Crainic. Dar nici 
el nu satisfăcea în totul şi nici întocmai cerinţele Căpitanului. Crainic 
fiind mult prea personal, crezându-se indispensabil. 

La puţine luni de la intrarea mea în Garda de Fier, Căpitanul ma 
întrebat, dacă nu cumva cunoşteam, mai de aproape, şi vre-un alt gazetar, 
in afară de Crainic. Cunoşteam foarte bine, eram chiar prieten, cu Pam- 
fil Şeicaru, directorul Curentului şi cu Nae Ionescu directorul Cuvântu¬ 
lui. I-am numit pe amândoi. Căpitanul s’a gândit o clipă şi apoi m’a 
întrebat: 









8 


Vircil Ionescu : Pe drumul crucilor căzute 


— N ai putea să stai de vorbă cu Nae Ionescu, ca să afli cam ce 
crede despre noi şi să-l întrebi şi dacă n’ar vrea să ne ajute? 

— Cum de nu, i-am răspuns. 

Pe profesorul Nae Ionescu îl cunoscusem mai de mult, încă înainte 
de marea campanie a Cuvântului pentru readucerea lui Carol pe tron. 
In ultima vreme însă ne vedeam mai rar, aproape de loc. El devenise 
“persona grata’ la palat, iar eu din potrivă. I-am telefonat şi mi-a dat 
întâlnire la el acasă. I-am spus ce mă aducea, fără să fi menţionat că 
venisem din iniţiativa Căpitanului. Dar Nae a început să râdă, price¬ 
puse scopul vizitei şi înainte de a-mi fi terminat expunerea, îmi răspunde: 
Aşa dar nu merge cu Crainic? Dealtfel nu mă miră. Lasă-mă să mă 
mai gândesc şi-ţi voi telefona, când şi cum să ne vedem! 

Au trecut zilele! îmi păreau multe. Eram pe ghimpi. Căpitanul nu 
mă mai întreba nimic, iar eu naş fi dorit să fi dat greş, de la prima 
misiune mai importantă încredinţată mie, iar telefonul lui Nae nu mai 
suna. Dar el nu uitase şi când mă aşteptam mai puţin a telefonat. 

— Vino mâine, pe la orele cinci la mine, cu persoana despre care am 
vorbit. 

Zis şi făcut. A doua zi, la ora convenită, eram cu Căpitanul la el. 
Am făcut prezentările, căci ei nu se cunoscuseră încă şi conversaţia 
sa desfăşurat, de la început, vioaie şi prietenoasă. Sau înţeles repede 
şi în concluzie a rămas ca Nae Ionescu, în momentul care-1 va crede de 
cuviinţă, să intervină. Au mai trecut săptămâni. Răsfoiam zilnic, Căpi¬ 
tanul ca şi mine. Cuvântul ca să găsim vre-un articol sau măcar o infor¬ 
maţie despre noi, dar nimic! Căpitanul se uita întrebător la mine şi eu 
la el. Atât. 

In fine, într’un articol, Nae pomenea tangenţial şi despre Garda de 
Fier. Era puţin, dar totuş ceva. Un început. început care a fost imediat 
comentat în presa care nu scria despre Garda de Fier de cât ca să o 
minimalizeze sau s o înjure, în articole otrăvite cu veninul spiţeriilor 
democraţiei. 

Articolele lui Nae se făceau mai dese şi din ce în ce mai tari. Gheor- 
ghe Racoveanu, pe atunci tânăr, dar talentat colaborator al Cuvântului, 
scria şi el entusiast şi documentat, despre Garda de Fier şi Căpitan. 
Eram mulţumit şi aveam de ce. Viaţa cânta în mine, cum nu făcuse de 
mult. Mă vedeam zilnic cu Nae Ionescu, căruia îi transmiteam impre¬ 
siile, gândurile şi dorinţele Căpitanului. Intre timp Crainic, simţind 
că nu mai era atât de indispensabil, începuse să se înmoaie, devenind 
maleabil. Oamenii ca şi lucrurile au numai valoarea pe care le-o dau 
împrejurările şi actualitatea timpului. 


Casa Verde 

In vara lui 1933, din ordinul Căpitanului, s’a început, la Bucureştii 
Noi, construcţia “Casei Verzi*. Clădirea se ridica, etaj peste etaj, in cân¬ 
tece şi voie bună, prin munca braţelor legionare, din fonduri şi materiale 
dăruite. Căpitanul se mutase acolo şi locuia într un bordei săpat in curtea 
şantierului, unde primea sutele de curioşi veniţi să privească minunea: 
studenţi, muncitori şi intelectuali, infrăţiţi în munca manuală. 


Casa Verde 


9 

Şedinţele de îndoctrinare, sub forma unor discuţii prieteneşti, în. 
care oricine îşi spunea părerea, se ţineau la sfârşitul fiecărei zile de mun¬ 
că. Toţi îl ascultau cu evlavie, pentru că era un om nou şi mai ales tânăr. 
Vorbea fără pretenţii, de la suflet la suflet şi numai din suflet, cu încre¬ 
derea de inspirat că cele visate le va infăptui! Cu acea încredere totală 
pe care ţi-o dăruie numai tinereţea neîntinată de materialismul acelor 
care, odată scăldaţi în el, nu-1 mai pot şterge şi nici usca de mâzga lui. 
Noii convinşi puneau imediat mâna la lucru, în rând cu cei vechi. Por¬ 
niţi la acelaş drum, nu-1 mai părăseau până la moarte şi dincolo de eal 
Deaceea Mişcarea se desvolta repede. Căpitanul era peste tot şi noi în 
jurul lui. Legiunea creştea! Şi curios că se intâmpla astfel! Mişcarea Le¬ 
gionară, fiind şi nefiind un partid politic, nu avea programe ca să atragă 
aderenţi pentru realizări politice sau sociale şi nici nu promitea nimănui 
nimic. 

Această realitate ne era foarte des reproşată de adversarii care nu 
înţelegeau nimic din acţiunea noastră. Mişcarea Legionară nu obişnuia 
să ţină întruniri spectaculare cu oratori care să se urmeze la tribună 
ca panglicarii la Intrarea unui circ de bâlci. Oratoria legionară era ora¬ 
toria înfăptuirilor, aceea de a face puţintel bine, acolo unde era nevoie 
şi se putea: să se ridice o biserică, să se dreagă un pod, să se construiască 
o căsuţă vre-unei bătrâne sărace, vre-un puţ sau vre-o troiţă, lucrări care, 
dealtfel, curând nu ne-au mai fost îngăduite de autorităţi. 

Şi totuş Legiunea creştea repede, pe această cale nebătătorită îneă, 
necunoscută şi neînţeleasă de partidele politice. Dar creştea, mai ales 
prin şcoala de modelare a caracterelor condusă de magnetismul perso¬ 
nalităţii Căpitanului, care poseda cheia pentru deschiderea cutiei de 
comori, ascunsă sub movile de gunoaie, dar mereu prezentă în fiece 
om, aşa cum a scris odinioară psihologul F. W. Myers. Astăzi, în con¬ 
trast cu psihologia care îşi centralizase cercetările în subconştientul 
Freudian, al naturaleţei omeneşti, noua psihologie a “superconştientu- 
lui” cercetează, mai ales, această cutie de comori, singura regiune care 
poate explica faptele altruiste şi eroice, de care e capabil omul! 

Căpitanul ştia, intuitiv poate, dar ştia să facă în aşa fel încât fiecare 
dintre noi să dăm tot ce aveam mai bun, fără precupeţire şi multă gân¬ 
dire, gata de a sacrifica libertatea, ca şi ori ce altă bucurie a vieţei, pentru 
puşcării, suferinţe şi deseori moartea. 

Căpitanul nu numai era el însuş un nesecat izvor de dragoste, dar 
o şi răspândea în jurul său. Şi cum nu este destul să ştii să iubeşti, el ne 
făcea pe fiecare să fim în stare să deşteptăm, la rându-ne, aceeaşi dra¬ 
goste, transplantând-o din noi în alte suflete. 

In Mişcarea Legionară, în timpul vieţuirii Căpitanului, a pătruns 
greu cine a vroit, ci mai mult cine a fost primit! De rămas, rămâneau 
numai aceia care se puteau identifica cu ea. Ceilalţi, mai curând sau 
mai târziu, erau nevoiţi s’o părăsească, de voie sau siliţi. Oportuniştii 
o făceau primii, de îndată ce se convingeau că în Mişcarea Legionară 
erau puţine perspectivele de huzurit pe spinarea altora, sau de înfrup- 
tare din onoruri nemeritate, într’o problematică venire la guvern. Se 
cereau prea multe renunţări, suferinţe şi jertfe pentru acei oameni prea 
grăbiţi. 



IO 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


In acel vârtej de emoţii omeneşti şi suferinţi, care a însemnat Miş¬ 
carea Legionară, când uneori părea că nu vom fi în stare de a ne ajuta 
nici pe noi înşine, am fost totuş mereu capabili să ajutăm şi pe alţii. 
Au fost în Legiune nenumărate trăiri ce sau apropiat de miraculos. De 
acestea, de mă vor lăsa anii, voi încerea să scriu ceva. 

Dragostea înmugurită în fiecare din noi, de obârşie dumnezeească, 
se împlinise, floare, la învăţătura Căpitanului, isbăvindu-ne din frigul 
egoismului, spre a ne purta pe căile înţelegerii şi ajutorului reciproc. 
Nimie mai înălţător decât să ştii a te dărui din tot sufletul, acelora pe 
care le consideri ale tale: credinţa, ţară, familie, prieteni şi semeni, 
amintindu-ţi şi de tine, câteodată, ceace nu totdeauna este necesar. 
Crescuţi în dragoste o împărtăşeam în jur, împlinind bucurii, fără să 
ne fi preocupat cine le merită şi cine nu, la fel cum nu te duci să cauţi 
alte flori, în lanul de maci. Odată pornită la drum, dragostea îţi lasă 
sufletul uşor, deslegat de răutăţile din tine. înfrăţirea în dragoste a 
făcut din Legiune o organizaţie pe care no mai ardea focul, no mai 
încovoia barosul, cremene din care săreau scântei, ca să aprindă nădejdi, 
—feştila vieţii—, menţinându-i flacăra aprinsă în vânturile duşmane, abia 
mai pâlpâind adesea, dar nestingându-se niciodată. 

îndrumările Căpitanului erau pentru noi legi. O disciplină necondi¬ 
ţionată, necodificată, dar unanim primită şi respectată, împingea Mişcarea 
înainte. Intre timp, presa vrăşmaşă ne acuza de legături cu Germania, 
în care Hitler preluase puterea, sau era pe cale de a o prelua. Eram 
subvenţionaţii lui! Altfel, de unde banii, ca să se construiască Casa 
Verde? Afirmarea, urîcioasă prin perfidie, era tot atât de neîntemeiată 
în fond. Niciodată, cât a trăit Căpitanul, Mişcarea Legionară nu a fost 
subvenţionată de Germani şi de nimeni. Căpitanul era prea mândru şi 
mult prea politic, ca s o fi acceptat. 

Mai ţin să subliniez că tot prin acel timp, trebuind să plec în Ger¬ 
mania pentru chestiuni personale, Căpitanul m’a făcut atent şi chiar 
mi-a interzis să iau contact cu careva din partidul Naţional Socialist. 
Dacă aş fi fost, cumva, căutat, aveam consemnul să fiu “Mândru, politicos 
şi rece”! Ajuns in Germania nam căutat pe nimeni şi, să fiu drept, nici 
eu nam fost căutat! 

Toamna lui 1933 se apropia. Casa Verde crescuse până la acoperiş. 
Căpitanul mă intreabă dacă n aş fi vrut să iau comanda unui judeţ şi 
care anume. Am ales fără ezitare judeţul Constanţa, de care mă legau 
amintirele copilăriei şi unde mai aveam unele legături. Căpitanul mi-a 
încredinţat în plus şi Tulcea. 

Comanda judeţul Constanţa o avusese până atunci Ion Caratănase, 
iar la Tulcea, advocatul Arnăutu. Caratănase, legionar tânăr dar înţelept 
ca un bătrân, de un curaj neîntrecut, reuşise să strângă pe lângă el un 
grup cam din acelaş aluat din care s’au evidenţiat de la început: Nicu 
Şeitan, Fane Georgescu, Radu Constantin, Petre Ioan, Ovid Popescu, 
Puiu Traian, preotul Chivu şi atâţia alţii. Ei cutreeraseră sate, răbdasera 
bătăi şi închisori, dar reuşiseră să organizeze cuiburi şi să nască simpatii. 
Prin acest mănunchiu de tineri inimoşi, misiunea mi-a fost mult uşurată 
şi cunoscându-i din ce în cc mai bine, m am ataşat lor. Caratănase, reali¬ 


Prima arestare 


11 


zator şi propagandist de elită, demn şi neînfricoşat, a fost ucis impreună 
cu Fane Georgescu, din ordinul regelui, în aceeaş noapte, împreună cu 
Căpitanul. Dar despre aceasta mai târziu. 


Prima arestare 

Lumea românească, despărţită în convingeri, simpatii şi mai ales 
interese politice, se înţelegea unanim într’un singur punct: “Lupeasca”! 
Nedorita şi odioasa metresă regală se cerea de către toţi îndepărtată. 
Nimeni însă, până atunci, nu se încumetase s’o atace direct, de la o 
tribună publică. Profesorul Forţu a făcut-o primul şi prin aceasta a 
deslănţuit asupră-şi urgia autorităţilor. In schimb şi-a câştigat mari 
simpatii în populaţie. Succesul oratoric îi era asigurat de cum pomenea 
cuvântul Lupeasca. Cu toată apreciabila lui inteligenţă şi un real talent 
de vorbitor, Forţu nu înţelesese că numai curajul arătat prin aducerea 
în discuţie publică a acestei probleme de scandal şi numai ea îl făcea 
atât de simpatic. Aşa că aplauzele ce-1 primeau de cum se suia la tri¬ 
bună marcau adeziuni fără consistenţi In ori ce caz, erau departe de a 
fi fost îndestulătoare pentru polarizarea forţelor necesare constituirii 
unui nou partid politic. Totuş el a încercat s’o facă şi de la început a 
avut ca principali colaboratori pe arhitectul Enescu, profesorul Nisipeanu 
şi Nichifor Crainic, directorul şi propietarul ziarului Calendarul. 

Crainic, marele nostru poet şi scriitor, era din păcate schimbător 
în simpatii, ambiţios şi nedisciplinabil. In vederea alegerilor care se 
apropiau, începuse din proprie iniţiativă tratative de colaborare electo¬ 
rală intre Garda de Fier şi gruparea Forţu, în care de curând fusese 
ales Vice Preşedinte. 

Căpitanul, fără convingere, mai mult ca să nu-1 supere, a urmat aces¬ 
te tratative. Casa mea devenise locul de întâlnire a delegaţilor celor 
două organizaţii. Forţu, Enescu şi Nisipeanu din partea grupărei for- 
ţiste, Căpitanul, Crainie şi cu mine din partea Gărzii de Fier. După 
câteva convorbiri, tratativele sau rupt. Forţu, în supraestimarea ade¬ 
renţilor ce şi le credea în mase, era prea pretenţios. Cerea egalitate în 
numărul candidaturilor şi renunţarea, din partea noastră, la semnul elec¬ 
toral “Gardul de Fier”, extrem de popularizat, pentru a adopta semnul 
lui aproape necunoscut. Crainic rămăsese cel mai nemulţumit de neiz- 
butirea tratativelor. Căpitanul dinpotrivă. Ne-a explicat efemeritatea 
succeselor lui Forţu, care nu va putea transforma aplauzele de la tribună 
în voturi. 

Rezultatul alegerilor a confirmat, odată mai mult, prevederile C㬠
pitanului. Gruparea Forţu a căzut şi, curând banalizându-se, a dispărut 
de pe firmamentul politicii româneşti. Am amintit acest fapt ce pare 
acum divers, de oare ce la timpul lui a făcut oare care vâlvă şi lumea 
s’a întrebat de ce nu s’a încheiat colaborarea? In alegerile fixate, Garda 
de Fier a rămas să se prezinte singură, convinsă că: Cel într’adevar tare 
e mai puternic singur! 

Curând ne-am aflat în plină campanie electorală a anului 1933. 
Candidam în patru judeţe, maximul admis de către legea electorală. 


12 


Virgil Ionescu: Pe drumul crucilor căzute 


Partidul liberal, care preluase de vre-o luna puterea, deslănţuia 
“democratica teroare” în contra noastră, a acelor din Garda de Fier. Pe 
străzile Constanţei a fost ucis un tânăr şi inimos legionar, Virgil Teodo- 
rescu, pentru marea vină de a fi lipit afişele noastre de propagandă. 
Un agent al “ordinei publice” îl doborîse de la doi metri, printr’un foc 
de revolver. Resturile lui pământeşti, depuse în capela spitalului co¬ 
munal, au fost văzute de Moţa, primul sosit de la Bucureşti la auzul 
tristei veşti. Impresionat, a scris articolul “Cranii de lemn”, titlu ce sa 
dat şi cărţii apărută după moartea lui. 

In dimineaţa înmormântării care a avut loc la Hârşova, orăşelul 
dunărean în care se născuse Virgil Teodorescu şi locuia familia lui, au 
sosit din Capitală şi din alte părţi ale ţării Căpitanul, Generalul Canta- 
cuzino, tatăl Căpitanului, profesorul Ion Zelea Codreanu, Stelescu şi 
mulţi alţii. In biserică, in faţa raclei deschise, a vorbit Moţa, Generalul 
şi Căpitanul. Acesta şi-a încheiat cuvântarea prin profeticele cuvinte: 
“Ţară, care-ţi ucizi cei mai buni fii, ia aminte! Ori te schimbi, ori vei 
pieri!” 

Ţara, adică politicienii cu regele lor, nu sa schimbat! Omorîrea ce 
lor mai buni, abia începută, sa continuat în miile de legionari ucişi, până 
ce s a ajuns sub knutul comunist care, dacă va dura, ne va face să pierim 
şi ca naţie. Şi totuş, cu toată tragedia şi îndoiala în care ne găsim 
astăzi, încrederea în umanitate, în capacitatea ei de a se reface din 
cioburi şi ruini, regăsindu-şi acele idealuri logice şi morale, care i-au 
stat totdeauna la bază, să ne fie o siguranţă în ziua de mâine şi pentru 
naţia noastră, siguranţă pe care să n’o părăsim! 

Considerând terminată prima parte a propagandei electorale din 
judeţul Constanţa, am intrat cu o echipă de legionari în judeţul Tulcea, 
în care deasemeni candidam. In satul Eski-Baba, în timp ce, cu obişnui¬ 
tul ritual, ne dezvoltam propaganda, (marş în formaţie, cu cântece, 
dealungul satului), noul primar cu o ceată de bătăuşi se năpustesc 
asupra noastră. Unul dintre aceştia, pe la spate, ridicase o bâtă să-mi 
crape ţeasta. Noroc că legionarul Petre Ion l-a văzut şi i-a parat lovitura. 
Pe urmă nu ne-a fost greu să punem bătăuşii la punct, mai ales că 
o parte dintre băştinaşi, indignaţi de provocarea primarului, trecuseră 
de partea noastră. Incidentul terminat, am plecat mai departe. Noaptea 
ne-a ajuns în satul Topolog, unde am rămas, impărţiţi pe la casele 
locuitorilor. Spre dimineaţă am fost trezit de puternice lovituri în uşă. 
Casa fusese înconjurată de jandarmi şi eu arestat. Intre baionete, am 
traversat satul până la primărie. Grupuri, grupuri, sunt aduşi şi ceilalţi 
legionari din echipă, tot între baionete. Maiorul, comandant al jandar¬ 
milor judeţului Tulcea, la repetatele mele proteste în contra încălcării 
legei electorale nu-mi răspundea. 

După câteva ore de aşteptare, în care s au schimbat telefonic ordine 
şi contra-ordine, suntem împinşi în autobuze, de data aceasta cu jan¬ 
darmi presăraţi printre noi. Maiorul ne anunţă că vom fi duşi la 
Tulcea pentru cercetări în cazul atacului şi crimei săvârşite în comuna 
Eski-Baba, acolo unde avusese loc neînsemnatul incident povestit. 

M am liniştit. Ştiam că nu fusese nimic grav şi deci, la Tulcea vor 
trebui să ne dea drumul. Totul nu putea fi de cât o înscenare politi¬ 
cianistă, spre a ne stânjeni din propagandă. Prin hârtoapele pline dc 


Prima arestare 


13 


praf ale drumului neîngrijit, autobuzul nostru călca urmele maşinii 
de turism în care călătoreau maiorul şi aghiotantul lui. Treceam prin 
măreţele păduri de stejar, învechite în ani şi înroşite în frunza de 
toamnă, cu crăcile îmbinate deasupra noastră în conviltir, prin care 
lumina dimineţii se filtra scăzută în mii de tonalităţi, ca prin vitrourile 
unei catedrale gotice. Deodată frâna autobuzului nostru se rupe şi 
acesta, iuţit la vale, izbeşte în turismul maiorului. 

- Dă drumul, măi, îl auzim pe acesta strigând şofeurului. Ne 
omoară bandiţii! “Bandiţii”, bine înţeles, eram noi. Şi duşi au fost. 

Cu chiu şi vai, la terminarea scoborîşului, în urcuşul următor, auto¬ 
buzul a putut fi oprit. Hăt departe, tocmai în vârf, oprise şi maiorul, 
care privea acum în vale, spre noi. I-am făcut semne sa se apropie, dai 
nu sa mişcat. Atunci, m’am îndreptat spre el ca să-i explic cele intâm- 
plate. Nu a vrut să mă creadă. Susţinea că încercasem să-l omorîm! 
Unul dintre jandarmii gradaţi care fusese cu noi în autobuz îi confirmă 
cele întâmplate şi sa mai potolit. 

După ce sa dres frâna, am putut pleca. De data aceasta, cu mine 
ca ostatec, în maşina maiorului. Pe la prânz am ajuns la Tulcea. De 
îndată ce s’a oprit autobuzul, băeţii în frunte cu legionarii Arnăutu, 
Radu Constantin şi Petre Ion din Hârşova, au dat buzna in primul res^ 
taurant unde, după ce am întrat şi eu, ne-am baricadat, refuzând să 
ieşim până ce nu va veni judecătorul de instrucţie să ne ridice. 

Prin această vădită provocare a autorităţii, urmăream să putem 
ieşi din mâinile jandarmilor care, pentru a ne împiedeca propaganda, 
ne-ar fi putut reţine săptămâni, şi să intrăm sub autoritatea puterii 
judecătoreşti, care după lege, în douăzeci şi patru de ore trebuia să 
confirme sau să ne infirme mandatele de arestare. 

In faţa atitudinii noastre dârze, autoritatea a trebuit să intre in 
legalitate şi judecătorul de instrucţie s’a prezentat. După^ un scurt 
interogatoriu luat fiecăruia dintre noi, în care am spus cele întâmplate 
în satul cu pricina, în contrazicere cu raportul telefonic al primarului 
din Eski-Baba, care susţinuse că am tras în locuitori, rănind nu ştiu 
câţi, ni s’au lansat mandate de arestare, care urmau să fie confirmate 
sau infirmate de Tribunal, de îndată ce judecătorul de instrucţie se va 
fi întors din ancheta pe care se ducea s’o facă la faţa locului. Intre 
timp am fost duşi la închisoare. 

La Tulcea, pentru prima dată, s’au închis după mine porţile unei 
temniţe. Şi vorba veche românească: “Tot începutul e greu ! Au urmat 
altele, destule, din ce în ce mai amarnice, mai lungi, deşi la fel de 
nedrepte. 

După treizeci şi şase de ore am fost eliberaţi. Ancheta stabilise 
adevărul spuselor noastre. Aceasta nu a împiedecat, ca din ordinul 
Prefectului, procurorul să ne deschidă acţiune publică pentru rebe¬ 
liune”, precum fusese calificată baricadarea noastră în restaurant. 

Abia după câţiva ani am fost definitiv achitaţi de către Curtea de 
Apel din Constanţa, în lipsa mea, de oare ce pe atunci eram un con¬ 
damnat închis la Râmnicul-Sărat. 

Prefectul judeţului, Ţigău, neputând împiedeca eliberarea şi deci 
nici urmarea propagandei noastre, m’a poftit cu avocatul Arnăutu la el. 
Ne-a spus că nu va tolera să-i turburăm judeţul. Dar ceea ce vroia 


14 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


el mă interesa puţin. In politică am crezut totdeauna că este bine să 
mă călăuzesc după principiul: “Să nu faci niciodată ceea ce-i convine 
adversarului, ci totdeauna ceea ce nu-i convine”! Adversarul nu-ţi va 
cere niciodată ceva care să-ţi fie de folos ţie, ci mereu lui! Ce bine 
ar fi şi cum s ar schimba lucrurile dacă din acest principiu s ar înfrupta 
cât mai mult şi duşmanii comunismului, practicându-1, nu numai pe o 
scară întinsă, dar exclusivă! Aşa precum comuniştii o fac întruna! 

Un alt adevăr, de care un om politic trebuie să fie convins, ar mai 
fi şi acela că atunci când te laudă adversarul, însemnează că ai făcut 
o prostie. 

Ziarele sosite din Capitală, în frunte cu “Dimineaţa”, relatau cu 
litere mari incidentul. Eu devenisem: “Inginerul terorist şi asasin”! 

Intre timp, un alt legionar, Niţă Constantin, fusese ucis la Iaşi, 
împuşcat pe când arunca o pâine legionarilor asediaţi în căminul 
studenţese de la Râpa Galbenă. 

Datorită persistenţei zvonurilor în circulaţie, că nu vom ajunge să 
ne terminăm propaganda, căci nu vom intra în alegeri, de oare ce Garda 
de Fier va fi dizolvată, m’am întors în Capitală după informaţii. La 
sediul de la gara Obor am fost primit ca un erou. Căpitanul mi-a 
cerut să-i raportez cele întâmplate şi mi-a comunicat că eram decorat 
cu ‘ Crucea albă”. 


Dizolvarea 

La 9 Decembrie 1933, svonul despre dizolvarea Gărzii de Fier, se 
întărea, cu dată certă: “chiar în noaptea aceea!” Mai mult, se afirma 
că legionarii vor fi arestaţi ca măsură preventivă. De altfel se ştia încă 
din vară că, conform dorinţei exprimate de Quay d’Orsay, faţă de Titu- 
lescu, Regele va impune lui Duca, şeful partidului liberal, ca o condiţie 
esenţială spre a-i da guvernul, să dizolve Garda de Fier. 

Intr’o convorbire avută cu Duca, câteva zile înainte de dizolvare, 
un mare industriaş îi spusese convingerea că se proceda greşit. Dacă 
Garda de Fier era lipsită de valoare şi nu era necesară în politica 
românească, aşa cum susţineau unii, va pieri prin ea însăşi, iar dacă, 
din potrivă, avea valoare şi era necesară, ori câte dizolvări şi asupriri 
se vor încerca, vor rămâne zadarnice, căci Garda tot va creşte. Duca 
fusese de aceeaş părere şi replicase că el nu putea schimba nimic, i se 
ceruse şi trebuia să se execute. (Dacă aceasta i-a fost părerea, cu atât 
mai urît, că şi-o călca, numai ca să fie prim-ministru.) 

Ne mai încăpând vre-o îndoială asupra celor ce aveau să urmeze. 
Căpitanul convocase la mine, pe Generalul Cantacuzino, Ionel Moţa 
şi Stelescu, pentru a discuta evenimentele şi a decide măsurile, care 
ar mai fi fost de luat. Ca o ultimă încercare pentru a preîntâmpina 
săvârşirea acestui abuz de putere, cu grave consecinţe, Căpitanul m’a 
însărcinat să iau contact cu prefectul poliţiei, Generalul Marinescu, ca 
să medieze pentru Căpitan o imediată audienţă la Rege. Prefectul 
fiind înţeles, l-am întovărăşit la palat. După mai bine de o oră de 
aşteptare în maşină. Prefectul a ieşit, comunicându-mi că audienţa fusese 
refuzată! Motivul regal? “Sar fi supărat Duca”! Căile legale şi de 


Dizolvarea 


15 


înţelegere, mereu căutate de noi, ni se închideau şi de astă dată, pentru 
lungă vreme. 

Ajuns acasă, am comunicat Căpitanului nereuşita de mai sus şi el 
a decis, pentru a doua zi, “10 Decembrie, ziua studenţimii”, o manifes¬ 
taţie în faţa palatului, prin care să se protesteze împotriva ilegalităţii 
dizolvării. Stelescu, preşedintele studenţimii, care urma să conducă 
manifestaţia, na făcut mai nimic! Puţini şi conduşi slab, manifesta- 
tanţii n’au ajuns la palat, opriţi de primele cordoane de trupe. Stelescu 
începuse navigaţia în apele trădărei. 

După plecarea lui Stelescu, din casa mea, sa hotărît: “Căpitanul 
să nu se lase arestat, să se ascundă.” Dar cum era îmbrăcat în înfloratul 
costum naţional, vizibil de la distanţă şi ne având alte haine la înde¬ 
mână, sa îmbrăcat cu dintrale mele, lăsând pe ale lui jos, lângă patul 
meu. Pe deasupra şi-a pus un pardesiu, tot al meu, toate largi şi nepo¬ 
trivite, pentru el. Apoi, împreună cu Moţa şi Generalul Cantacuzino, 
l-am dus la locuinţa Generalului, unde ne-am despărţit. 

In toiul nopţii, casa mi-a fost invadată de jandarmi, cărora le 
înlesnise intrarea un inginer Marino care locuia la etajul de jos. La 
percheziţia făcută în toată casa, tocmai hainele Căpitanului, trântite 
lângă pat, n’au fost observate! Arestat, am fost dus la cazarma gardie¬ 
nilor publici şi, de acolo, cu alţii legionari, la Jilava. 

Jilava nu fusese construită pentru a fi închisoare. Fusese impro¬ 
vizată ca atare, din fortul N 9 13 a fortificaţiilor părăsite ale Bucureştiu- 
lui. Până de curând servise numai pentru deţinerea dezertorilor şi altor 
infractori militari. Acum, mulţumită guvernărilor “sub stare de asediu” 
care se succedau în România, spre a uşura domnia arbitrariului regal, 
le fuseseră adăogaţi legionarii şi comuniştii. 

Din drumul militar, care slujise pe vremuri forturilor, scoborai sub 
pământ, până la poarta principală, care deschidea trecerea spre curtea 
exterioară a fostelor cazărmi. Din această curte, printr’o altă poartă 
mult mai mică, ajungeai la cazematele interioare, învelite sub un strat 
de pământ de câţiva metri grosime. Cele câteva săli dreptunghiulare, 
cu latura mare de vre-o doisprezece metri, aveau dealungul pereţilor 
scânduri întinse pe căpriori de lemn, care formau un pat comun, ce nu 
te îmbia chiar la odihnă. O singură fereastră prea îngustă, cu gratii, nu 
permitea aerului şi mai puţin soarelui să intre. O umezeală pătrun¬ 
zătoare de mormânt cu miros de mucegai te năpădea de la întrare, 
străbătându-ţi îmbrăcămintea care, după un timp, nu mai era de cât 
cârpa lăsată din stors. 

Un bec sărac în lumânări se străduia, neputincios, să lumineze zi 
şi noapte aceste hrube preistorice. Coridoarele pe care se deschideau 
sălile de dormit, veşnic neluminate şi pline de băltoace formate de apa 
prelinsă din pereţi, erau mai îngrozitoare. Pe acoperişul tot de pământ 
al cazărmilor din faţă, care ne întorceau spatele, străjuiau soldaţii de 
gardă. 

In acea noapte, autobuz după autobuz au cărat legionarii care 
erau acum grămădiţi în sălile Jilavei. Ne-am aciuiat cum am putut, pe 
paturile de scânduri. Scaune, mese, sau alte născociri de asemenea 
natură nu existau, în schimb ploşniţe câte vrei şi hârdăul împuţit, groaza 
sălilor colective de închisoare. 


16 


VlRGfL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


A doua zi suntem vizitaţi de un colonel, Pomponiu, prim procuror 
militar. Băeţii, politicoşi, se scoală în picioare. Moţa şi cu mine nu 
ne-am deranjat. Colonelul ne întreabă răstit de ce nu ne sculam, li 
răspund că nu merită, fiind arestaţi ilegal şi deţinuţi cu forţa chiar de 
el. Ca atare nu era demn de a mai fi respectat! A ieşit iunos, după 
ce ne-a ameninţat că ne va invăţa el minte! S’a ţinut de cuvânt şi ne-a 
urmărit mereu, cât şi cum a putut. Mai târziu, mtalnindu-1 intro 
familie, unde fusese şi el invitat, când s’a îndreptat spre mine sa-mi dea 

mâna, i-am întors spatele. . . . „ , 

Ne fiindu-nc îngăduit să ieşim de cat in curtea interioara, toarte 
strâmtă, ce mergea într’un cerc în jurul cazematei, am fost ţinuţi 
douăzeci de zile în acest iad, fără nici o explicaţie, cercetare sau mandat 
de deţinere. Nici unul dintre partidele zise de “ordine nu au protestat 
în potriva ilegalităţii dizolvării şi mai puţin în contra arbitrarului aresta- 
riloVşi deţinerii noastre. Procesele, pe care în urmare le-am intentat 
ndividual, în contra acelor care ne arestaseră şi sechestraseră, au tost 
anulate printr’o decizie guvernamentală. Aşa erau apărate drepturile 
cetăţeneşti prevăzute de Constituţia Ţării, în Romania democrată a lui 

Vodă Carol al II-lea. . A y . 

Am amintit aceasta, şi o subliniez, pentru a evidenţia mea odata 
cum toate încercările Mişcării Legionare de a se mişca numai in cadrul 
legal erau exasperant nesocotite de guvernanţi, astfel că nimeni nu are 
dreptul de a se mira, necum de a condamna, dacă au avut loc şi reac- 
ţiuni legionare individuale, sau în grupuri, unele fatale pentru cei loviţi. 

Intr’o bună zi, tot fără nici o explicaţie, am fost eliberaţi. Trecu- 
‘Seră âlc^crilc. 

In noaptea reîntoarcerii acasă, am fost trezit din somn de telefon. 
Mă chema Nichi Constantinescu din Făgăraş, ca să-mi comunice că 
fusese eliberat cu întreaga echipă de propagandă. Căutase telefonic 
pe Căpitan şi negăsindu-1, mă întreba pe mine ce să facă. Să mai 
rămână în judeţ sau să vină la Bucureşti? I-am spus să se reîntoarcă 
în Capitală. Obosit şi mai ales dezamăgit de cele petrecute şi în căuta¬ 
rea, credeam, a unei plăcute recreaţii, am telefonat la Sinaia, la Palace 
Hotel, să mi se rezerve cameră, ca şi în alţi ani, pentru ajunul anului nou. 

Revenind la noaptea arestărilor, Căpitanul, căutat peste tot de 
autorităţi, n’a fost găsit. Locuinţa Generalului, unde-1 lăsasem şi. und( 
deasemeni fusese căutat, o părăsise în cursul nopţii şi i s^a pierdut 
urma. înainte de plecare, lăsase generalului Cantacuzino, in scris, o 
împuternicire de conducere a Gărzii de Fer, în timpul absenţei lui. 
Căutat şi la sediul de lângă gara Obor, e găsit Ciumeti, casierul Miş¬ 
cării, care a fost ridicat şi dus la prefectura poliţiei Capitalei. Bătut 
şi barbar schingiuit de comisarul Panova, a fost împuşcat pentru vina 
de a nu fi spus unde era ascuns Căpitanul. Apoi Panova, m automo¬ 
bilul lui, a cărat cadavrul la lacul Tei, unde l-a aruncat! 

Cercetări legionare ulterioare au dovedit pe criminal. In loc de a 
fi pedepsit, Panova a fost avansat şi trimes pentru un an in străinătate 
ca să urmeze o şcoală de specializare în ştiinţele poliţieneşti. 

La 14 Decembrie, în timp ce noi eram închişi la Jilava, apare 
următoarea circulară a Căpitanului, în legătură cu dizolvarea şi arest㬠
rile. O redau în întregime, fiind de o covârşitoare importanţa, din ea 
desprinzându-se clar cele ce fatal trebuiau să se întâmple. 


Dizolvarea 


17 


Dragi camarazi. 

Toate popoarele din lume, până şi triburile sălbatecilor, precum şi toate 
vieţuitoarele, de la animalele domestice şi până la fiarele din Pădure, îşi 
apără copiii, pentrucă ei reprezintă viitorul. Viaţa de mâine. Ce ar n daca 
legile firii ar permite şi dacă ele n’ar considera ca o crimă şi ca a monstruo¬ 
zitate morală, ca viaţa de astăzi să ucidă viaţa de mâine ? 

In câtă decădere şi condamnare trebue să zacă prezentul, care sar 
ridica impotriva propriului său viitor? 

Şi totuş acesta este aspectul pe^ care ni-1 dă, in Ţăra romanească, înce¬ 
putul celei mai triste guvernări româneşti. . , , 

Din ordinul bancherilor iudeo-masoni, de la Paris, aceia ce domnul 
Tătărăscu numeşte: “voinţa internaţională”, Garda de Fier a fost dizolvata, 
de o forţă materială, incomparabil superioară, iar acum zace umilita in toate 
închisorile României-Mari. 

Unu în mormânt, iar alţii în spitale, pe calea mormântului cu toţii 
pentru absolut nici o vină, ci numai pentru credinţa lor intr un vutor roma¬ 
nesc, mai bun; mai mare! 

Nici o vină. 

Insist^ Pentru ca să nu se creadă, la un moment dat, că păcatele noastre 
ar fi impus măsurile de mai sus. Dealtfel lucrurile sunt controlabile. 

încă din luna Iulie, “Garda de Fer” na dat loc nici unei întruniri pu¬ 
blice, na făcut nici o agitaţie, na tipărit nici un manifest, na dat naştere 
nici unui conflict cu autoritatea publică. Mai mult, a ajutat autorităţile. 

La serbările organizate în Parcul Carol de către Prefectura de 
la cererea acesteia, am autorizat în trei rânduri ca un număr de câte 20U 
de legionari în uniforme să le dea concursul neprecupeţit. 

Concurs pe care l-au dat şi pentru care au primit mulţumiri, (mulţu¬ 
miri ce au fost manifestate în ultima lor formă, prin lovituri aphaite in rap, 
de comisarii aceleaşi prefecturi de poliţie, in noaptea de 9-10 Decembrie, 
când au umplut de sânge pereţii tuturor caselor legionare). ^ 

Singura activitate a Gărzii o operă de educaţie constructiva, ridicarea 
unui cămin la Bucureştii-Noi. 

Unii lucrau, iar altora le creştea inima, văzând cum în fiecare zi din 
sforţarea braţelor comune, se înălţa tot mai sus rodul muncu lor, sub bine¬ 
cuvântarea lui Dumnezeu. . . *. . . 

Opera de educaţie, care, pentru efectul educativ, cerea atenţie şi liniştea 

tuturor. # 

Nu sau făcut vinovaţi cu nimic, nau atacat pe nimeni, nau spus nici 
măcar unui singur om: “du-te mai încolo”! 

In această situaţie a sosit d. Duca la guvern, cu necontenitele sale 
ameninţări care constituiau, în acelaş timp, asigurări pentru bancherii străini, 
stăpânii României, că va dizolva “Garda de Fier ’! 

1) Atitudinea noastră? Agitaţii? Turburări grave sau măcar mai puţin 
grave? Acţiune subversiva? Terorism? Exclus! Pentrucă nau existat! Nici 
măcar in conştiinţa acuzatorilor şi călăilor noştri. 

2) Cel puţin vre-o justificată teamă de concurenţă la guvernare? 

Exclus! Pentrucă noi nu lucrăm pe plan prezent, lucrăm pe plan vutor. 

N’am cerut şi nu cerem guvernul. Mai mult: nici nu ne interesează cine 
vine la guvern! Ne este absolut indiferent. Pe noi ne interesează Romania 
de mâine, luând, se înţelege, parte întro anumită proporţie - pentru şcoala 
noastră —la activitatea prezentului: parlament, ştiinţă, artă, etc.^ 

Acest adevăr înlătură şi minciuna ce ni-se pune obişnuit în sarcină in 
asemenea ocazii, că am urmărit o lovitură de stat. Lovitura de stat pre¬ 
supune voinţa de a guverna acum. 

De altfel noi n’am fost împiedecaţi de la exercitarea vreunei încercări 
de violenţă sau ilegalitate, ci din contra, am fost impiedecaţi prin violenţa 

de-a întrebuinţa căile legale. . 

Cum justifică omul cu suflet de fiară, d. I. Duca, tot sângele pe care l-a 
vărsat, sângele românesc, al camarazilor noştri nevinovaţi? 


18 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


Cu “voinţa internaţională”, cu poruncile bancherilor iudeo-masoni de la 
Paris, a căror slugă este şi cărora le-a vândut interesele României şi vieţile 
noastre româneşti? 

Este cea mai ruşinoasă capitulare, cunoscută în istoria politică a Ro¬ 
mâniei! Ucide-ţi copiii cu propriile tale mâini, ne trebuie uciderea viitorului 
tău. Românie! Aceasta este porunca infamă a cărui executor sa făcut un 
prim ministru român! 

In faţa acestor fapte de o greutate istorică, mă întreb alături de o lume 
întreagă: 

Unde sunt vaşnicii apărători ai “demnităţii naţionale”, — al căror nume 
îmi e ruşine să-l pronunţ, care astăzi acoperă cu tăcerea lor cea mai tristă capi¬ 
tulare? Nu vedeţi că obiectul vânzării nu-1 mai formează nici chibriturile, 
nici pădurile, ci însuşi sângele şi vieţile noastre? 

Din aceste porunci străine au fost arestaţi şi chinuiţi nenumăraţi 
preoţi, în frunte cu bătrânul preot bolnav Ion Moţa de la Orăştie, care timp 
de 32 de ani a încălzit prin “Libertatea” inimile româneşti şi cu bătrânul 
tată al lui Tudose Popescu, preotul de la Măceşti în vârstă de 80 de ani. 

Din aceste porunci străine, alături de mii de ţărani chinuiţi, zace 
floarea tinerimii româneşti în toate închisorile în frunte cu Ion I. Moţa, 
Mihail Polihroniade, Radu Gyr, Mile Lefter, Ilie Gâmeaţă, dr. Trifan, Come- 
liu Georgescu, inginer Virgil Ionescu, Vasile Marin, Vasile Cristescu, Sergiu 
Leca, Alexandru Cantacuzino, profesor Horia Sima, Totu, Crânganu, Bozân- 
tan. Popa, dr. Colhon, Lupu, etc. 

Ei ştiu cu toţii că atunci când va suna marele ceas al biruinţii legionare 
nu vor rămâne nerăsbunaţi. 

Nimeni su fi-a pus pieptul pentru noi! 

In aceste ceasuri grele, când tinerimea monarhică a fost lăsată să fie 
sfârtecată de cei care au terfelit mai mult monarhia, am făcut o constatare: 
Nimeni nu şi-a pus pieptul pentru noi! Nici in faţa poftei de sânge a dlui 
Duca şi nici în faţa cererilor infame ale bancherilor străini!^ Chiar şi uşile 
iustiţiei, latura parchetului, ni-au fost inchise ca unor “câini turbaţi”. 
La numeroasele cereri legale de intervenţii nu s'a răspuns. 

în sufletul a zeci de mii de tineri, care cunosc şi admiră atitudinea 
justiţiei din alte ţări, în cazuri similare, se clatină mândria născută din 
credinţa în virtutea justiţiei româneşti. 

Este posibil ca într’o ţară cu justiţie, oameni, care nu au nici o vină 
să fie torturaţi de săptămâni întregi şi să nu-şi poată găsi dreptatea sub 
nici o formă? Totuşi, adevărata justiţie, nu parchetul, nu se poate să nu 
ne facă dreptate. Ei ne vom adresa. 

Dragi camarazi, care veţi sărbători în închisori Crăciunul, cu trupurile 
însângerate şi cu inima plină de doliu, să nu vă descurajeze această izolare, 
pentru că Dumnezeu nu este în contra noastră şi deaceea nu vom putea fi 
învinşi niciodată. 

In numele vostru, mulţumesc tuturor celor care au găsit un cuvânt 
de bine pentru noi şi în special ziarelor “Cuvântul” şi “Calendarul” oe care 
nu le vom uita pentru atitudinea lor şi ajutorul dat. 

Cine răspunde? 

Cine răspunde pentru tot sângele vărsat şi pentru toate aceste ofense, 
pentru toate chinurile? 

Bancherii străini? Nu! Răspunde d.Duca, alături de celălalt vânzător 
al sufletelor noastre, N. Titulescu. Răspund dnii Victor Iamandi, Inculeţ, 
Victor Antonescu, Vaier Roman. Mai răspund d.General Dumitrescu, coman¬ 
dantul jandarmilor, care s’a purtat cu o infamie neînchipuită şi d.Cristescu, 
directorul general al Siguranţei! Aceştia sunt ucigaşii noştri şi schingiuitorii 
a peste 10.000 de copii români. 

Numele lor stă necurmat pe pereţii plini de sânge ale caselor noastire. 

Aceştia se laudă pretutindeni că au dizolvat Garda de Fier. Le răs¬ 
pund doar atat: încă nu se ştie! 

Comeliu Zelea Codreanu. 

Acestea au fost antecedentele mai cunoscute, care trebuiau să ducă 
unde au dus: La cazul Duca! 


Cazul Duca 


19 


Mişcarea Legionară, crescută în spirit de onoare şi mândrie, trebuia 
să reacţioneze într’un fel, dacă nu vroia să se lase mereu călcată în 
picioare, umilită şi în viitor! 

Ori ce acţiune naşte reacţiune, spune o lege aplicabilă nu numai în 
procesele mecanicei, ci şi în cele sociale, precum şi în toate ale firei! 


Cazul Duca 

Eliberat de la Jilava, am reînceput vizitele la noul sediu, stabilit 
pe malul Dâmboviţei, în strada Gutemberg, în casa Generalului Zizi 
Cantacuzino-Grănicierul, care cedase Mişcărei Legionare partea din 
faţă, el restrângăndu-se în câteva încăperi mai mici, din fund. 

Căpitanul nu reapăruse şi cei mai mulţi, inclusiv Poliţia, nu mai 
ştiam nimic despre el. Totuşi, curieri feminini, sub conducerea cura¬ 
joasei legionare Nicoleta Niculescu, ţineau o legătură perfect camuflată 
între General şi Căpitanul. 

Numele de “Cantacuzino” fusese, prin secole, mereu împletit cu 
viaţa de stat şi istoria românească. Unul dintre străbunii Generalului 
domnise cândva în Ţară. Deaceea ar fi avut dreptul la titulatura de 
“prinţ” care, oficial, nu era recunoscută de legile României şi de care 
Generalul Zizi Cantacuzino nu făcea niciun caz. 

Generalul nostru, erou naţional din primul răsboi mondial, a fost 
una din figurile proeminente ale vieţei bucureştene. Se căsătorise cu 
Dudu Calinderu, cea mai frumoasă fată din ţară, la timpul său. Ea 
a murit la Paris, chinuită de o boală nemiloasă căreea somităţile me¬ 
dicale ale timpului nu-i găsiseră leac. De această pierdere Generalul 
nu sa consolat niciodată şi, în urmare, mergea săptămânal cu flori la 
cavoul în care, la rândul lui, a fost îngropat. 

Scăpărătoarea inteligenţă a Generalului, unită cu o deosebită origi¬ 
nalitate, era deseori îndreptată spre farsă. Deaceea a fost întruna 
Tenfant terrible” al armatei, apoi al parlamentului şi politicei rom⬠
neşti. Despre unele din posnele lui se dusese buhul, făcând hazul 
conversaţiilor bucureştene. Voi povesti una din acele multe care i se 
atribuiau, căci subliniază, în parte, felul lui de a fi. 

Pe când era locotenent, ieşit de la o petrecere, ca omul cu chef 
spre dimineaţă, i-a ieşit în cale un dric. Dricul era gol. L-a oprit şi, cu 
un bacşiş dricarului, sau înţeles să-l ducă acasă. S’a întins în dric, şi-a pus 
mâinele cruce pe piept, chipiul deasupra şi a adormit. La poarta casei 
dricarul a trebuit să sune ca să vină servitorii să-şi ducă stăpânul în 
interiorul clădirii. Colonelul Regimentului, auzind de noua posnă a 
subalternului, după ce făcuse ocolul Bucureştiului, i-a plătit-o cu câteva 
zile de arest. 

Generalul Cantacuzino fusese deputat în ultimul parlament, ales 
pe listele partidului “Ţepist”, o rămăşiţă a celui Conservator, pe atunci 
sub conducerea lui Grigoraş Filipescu, fiul marelui patriot decdeat 
Nicolae Filipescu. 

La venirea lui Duca la guvern, partidul ţepist se dizolvase singur 
şi Generalul sa trezit, precum spunea: “în vânt”! M’a căutat să-l duc 
la Căpitanul dar, negăsindu-mă acasă, eram în Dobrogea, nu a mai 


20 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


aşteptat să mă întorc şi sa dus cu tatăl meu, un vechi prieten al lui, ca 
să-l prezinte Căpitanului. Căpitanul i-a pus candidatura în judeţul Bihor, 
unde i-am cedat locul meu de cap de listă. Iosef Bozântan a trecut 
de la mine ca şef al echipei Generalului, pentru propagandă în Bihor. 
Astfel a intrat Generalul Cantancuzino în Garda de Fier, unde a rămas 
până la moarte, ca unul dintre stâlpii de temelie ai ei. 

Starea de spirit a legionarilor după eliberarea din închisori era mai 
mult de cât agitată. Nu numai nedreptatea “Dizolvării”, dar brutalitatea 
arestărilor cu omoruri fără pricină, exasperase până şi pe cei mai paşnici. 
Cu toţii consideram cele întâmplate, ca o pată care manjea luciul şi 
onoarea legionară. Sar fi putut ca prezenţa efectivă^ a Căpitanului, cu 
marea lui autoritate, să fi putut frâna spiritele îndârjite şi grăbite să 
se spele ruşinea îndurată. Generalul însă, cu felul lui de a fi, era departe 
de a potoli spiritele, susţinând, mai în glumă, mai în serios, o acţiune 
tare. Deaceea nu-1 cred străin de cele ce se dospeau într’un cerc 

restrâns de legionari mai îndârjiţi. 

In dimineaţa zilei în care urma să plec, pentru câteva zile, la Sinaia, 
ducându-mă la sediu, ca să-mi iau rămas bun, Generalul îmi spune: 

- Tocmai astăzi ţi-ai găsit să pleci? Şi după un timp de gândire, 
în care părea că ar fi dorit să-mi încredinţeze ceva, a adăugat: 

— Dar dacă crezi, n’ai de cât să te duci! 

Ca în atâtea rânduri, şi de această dată adevărul se găsea ascuns, 
departe de unde m’aş fi gândit să-l caut. Mai târziu, când era prea 
târziu, mi-am dat seama de ce găsise Generalul ne la locul ei plecarea 
mea în acea zi. In nenorocita împrejurare care a urmat, am avut totuş 
un dram de noroc! O rochie a soţiei mele, nefiind terminată la timp, in 
loc să luăm primul tren, în care plecaseră legionarii care l-au ucis pe 
Duca, am călătorit cu cel următor. 

In tren, ca tovarăş de compartiment, am întâlnit un vechi prieten, 
un cunoscut sculptor, pe atunci deputat liberal, care după câţiva ani 
a devenit, ca şi soţia lui, buni şi înflăcăraţi legionari. Pe atunci însă 
nu ne înţelegea şi nici nu vroia să audă despre noi. Nu-i amintesc nu¬ 
mele, căci a rămas în ţara obidită şi se pare că ar fi liber, în măsura 
în care se mai poate vorbi de libertate în România. 

In poveşti şi bună dispoziţie, ca între buni prieteni, fără griji ime¬ 
diate, trenul s’a oprit la Posada, ultima staţie înainte de Sinaia, de unde 
îşi întârzia, în mod neobişnuit, plecarea. Deodată freamăt pe coridoarele 
arhipline şi cineva a strigat: Duca a fost împuşcat de legionari în staţia 
Sinaia! 

Am încremenit! Ştirea mă lovise ca un trăsnet! Tocmai mtrun 
astfel de moment îmi găsisem să sosesc şi eu acolo! Ce să fac? Să 
cobor, sau să trec de Sinaia, ca să mă opresc mai departe, la Braşov:' 
Iată întrebarea care mă chinuia. Prietenul m a sfătuit să mă dau jos la 
Sinaia, să nu-mi schimb nimic din programul iniţial, altfel sar putea 
ca urmările să devină mai grave pentru mine. După cum se va vedea, 
din cele ce-au urmat, n’a avut multă dreptate, căci mai rău de cat mi 
s’a întâmplat, nu văd cum ar fi putut să-mi fie! 

Cu această ocazie îmi amintesc de o anecdotă, perfect potrivita 
cazului meu. Se zice că, odată, doi iepuri s’au întâlnit pe graniţa. Unul 


Cazul Duca 


21 


trecea din Ungaria spre România, celălalt alerga în sensul opus. Cel 
care venea îl întrebă pe fugar: 

— încotro, fârtate, atât de grăbit? 

— Păi să vezi, îi răspunse acesta, fug în Ungaria, căci la noi sa 
făcut o lege prin care să fie omorîţi toţi ţapii! 

— Bine, bine! Că sa făcut legea se poate, dar că tu fugi, de ea, 
când nu eşti ţap, asta nu prea înţeleg, îi spuse iepurile din Ungaria. 

— Ştiu şi eu, că nu sunt ţap, îi răspunse celălalt, dar până să 
dovedesc că nu sunt, de mult îmi vor fi tăiat capul! 

Cam la fel mi sa întâmplat şi mie. Până să se facă dovada că nu 
eram amestecat în atentatul săvârşit, a trebuit să trec prin necazul de 
a fi încercat toată gama de suferinţi, persecuţii si batjocoriri ale unui 
inculpat! 

La Sinaia am coborît. Gara, încă în fierbere, era în întuneric. 
Poliţişti şi agenţi, de toate categoriile, forfoteau sgomotoşi de colo până 
colo, cu rost şi fără. Am luat o trăsură care ne-a lăsat la hotel. Por¬ 
tarului, care mă cunoştea de mult, i s’a lungit obrazul când m’a văzut. 

In noaptea aceea nu s’a întâmplat nimic. De dormit, bine înţeles, 
na fost chip, atât eu cât şi soţia mea, cu urechile ciulite ca la nişte 
animale fugărite, tresăream la cel mai neînsemnat sgomot. 

In dimineaţa următoare, Marioara s’a dus la vila lui Nae Ionescu, 
situată în afară de oraş, pentru a-i spune cele ce ni se întâmplaseră. 
Na nimerit bine. El nu ne mai putea ajuta prin nimic; de câteva zile se 
găsea în disgraţia Regelui, la fel cu toţi acei care încercaseră să-l con¬ 
vingă că ar fi trebuit să se despartă de Lupeasca. Dealtfel, după câteva 
zile, şi Nae a fost arestat. 

Pe la două după amiază, doi agenţi sau prezentat în camera mea, 
au făcut o amănunţită percheziţie, negăsind nimic, şi au plecat fără 
să-mi fi spus o vorbă. Curând au venit alţi doi, care m’au ridicat şi 
m’au dus la gară. Pe peron am fost despărţit de soţie, silită să rămână, 
iar eu am fost urcat în tren. întrun alt compartiment, în lanţuri, căl㬠
toreau Nichi Constantinescu şi Doru Belimace, doi dintre cei trei legio¬ 
nari care uciseseră pe Duca. Cel de al treilea, Caranica, dispăruse. 
S’a predat el însuşi, câteva zile mai târziu, când prima furie a cercet㬠
rilor trecuse. Ajunşi la Ploeşti, am fost duşi la Tribunal. Aici, în timp 
ce aşteptam sub pază pe o sală, pe uşa din faţă, au fost introduşi la 
cercetări cei doi. Gemete scurte, înăbuşite, răsbeau până la mine, 
astfel că este uşor de închipuit ce se petrecea în sufletul meu, în timp 
ce îmi aşteptam rândul. 

După o aşteptare care mi s’a părut fără sfârşit, cei doi legionari 
însângeraţi au fost scoşi de la procuror şi au trecut pe lângă mine. 
Belimace mi-a aruncat o privire scurtă, pătrunzătoare, în care am citit 
mulţumirea omului conştient că-şi îndeplinise datoria. Au fost coborîţi la 
subsol, în aşa numitul “Beci”, închisoarea provizorie a tribunalului 
pentru cei ce se aflau sub cercetări. A ieşit şi procurorul. Când a dat 
de mine, a întrebat pe paznici: Dar cu ăsta ce e? L-am adus de la 
Sinaia, i s’a răspuns. La beci cu el, a sbierat procurorul şi am fost dus 
şi eu acolo. Un pirpiriu ofiţer de jandarmi a început să mă înjure, 
ameninţându-mă cu moartea. 





22 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


Pentru un început, m’a aşezat între patru jandarmi, cruce în jurul 
meu, fiecare cu vârful baionetei sprijinită în mine. La cea mai mică 
mişcare, simţeam ascuţişul vârfurilor pătrunzându-mi prin palton. In 
acest timp, cei doi erau torturaţi . Suportau eroic, rar se auzea câte un 
gemăt, repede înăbuşit. Nu ştiu cât am fost ţinut astfel; ori ce noţiune 
de timp dispăruse pentru mine. La un moment dat procurorul, obosit 
de a fi chinuit pe cei doi, iese şi ordonă ofiţerului de jandarmi să mă 
ducă la poliţie, iar el a plecat. 

Noaptea căzuse din plin, când am ieşit în stradă. Localul poliţiei 
era aproape şi acolo am fost luat la cercetări. Am spus adevărul. \ eni- 
sem la Sinaia ca în anii anteriori, pentru a petrece noaptea anului nou. 
Nu ştiam şi nu ştiusem nimic de atentat. Cele întâmplate le aflasem, 
ca toată lumea, din tren. Poliţiştii însă vroiau altfel. Ştiam tot! Venisem 
la Sinaia pentru a mă încredinţa că atentatul fusese săvârşit! Parcă pentru 
aşa ceva nu mi-ar fi fost de ajuns ziarele. 

Văzând că altceva nu scoteau de la mine, şeful Siguranţei a nceput 
să mă lovească cu o vână de bou, peste faţă şi unde nimerea. A obosit 
şi eu am căzut. La un moment dat, n’am mai răbdat şi i-am spus: “Nu 
ştiu nimic în afară de cele declarate, dar sunt gata să iscălesc ce vreţi!”. 
Altă scăpare nu vedeam! Intre timp fusesem desbrăcat, pentru schin¬ 
giuirile cele mai inchizitoriale pentru un bărbat, care îmi fuseseră 
anunţate. Dealtfel, cum ştiam din practică, căci fusesem în câteva 
rânduri jurat, aproape toţi împricinaţii pe care îi judecasem, făcuseră 
la poliţie declaraţii silite, sub teroare, ca să revină asupra lor în faţa 
judecătorului de instrucţie. Acestea fiind arhicunoscute de juraţi, ara¬ 
reori se luau drept bune declaraţiile făcute la poliţii. 

Cuvintele mele au avut un efect magic! Feţele călăilor s’au înse¬ 
ninat şi din camera alăturată a apărut surâzător procurorul Ghiţescu, 
care aşteptase acolo resultatul schingiurilor mele, ordonate de el. Mi 
sa dat cafea şi ţigări, în timp ce procurorul începuse să scrie caligrafiind 
pe îndelete, ceea ce credea mai potrivit, pentru a învinovăţi câţi mai 
mulţi legionari. Neştiind însă mare lucru, a combinat el din exces de 
zel, un complot ad-hoc, inventând întâlniri între persoane, care nici nu 
se cunoşteau. (Intre generalul Cantacuzino şi Crainic, spre exmplu.) 

Aceste invenţii mi-au fost de real folos, mie şi acelor din procesul 
care a urmat, dovedind cu uşurinţă neadevărurile din pretinsa mea 
declaraţie şi scoţând în evidenţă intenţia autorităţilor de a înfunda 
mai toate căpeteniile legionare. 

După ce a terminat, procurorul mi-a citit cele scrise, le-a mai 
recitit încă odată pentru el şi apoi, mulţumit şi de caligrafierea impe¬ 
cabilă a declaraţiei, mi-a dat-o s’o iscălesc. După aceea am fost dus 
într’o încăpere goală, de o murdărie de nedescris, în care câţiva agenţi 
jucau barbut. Au fost evacuaţi şi uşa a fost inchisă după mine, cu o 
cheie comună. Pentru dormit aveam o bancă de grădină publică. 

Cred că a doua zi, exact nu pot preciza, căci trăiam o zăpăceală 
de morfinoman cu efectul în continuare, a sosit de la Bucureşti un in¬ 
spector de siguranţă, Şteflea, pe care-1 cunoşteam bine, însoţit de soţia 
mea. Când m’a văzut Marioara cu faţa vânătă şi umflată de lovituri, 
abia vorbind, căci nu mai puteam deschide gura, a isbucnit în lacrimi. 
Inspectorul, nu ştiu dacă din suflet, sau numai spre a drege gafa ce se 


Cazul Duca 


23 


făcuse, de a fi fost adus, în faţa soţiei mele, în halul în care mă găseam, 
sa burzuluit la cei de acolo, numindu-i sălbateci, iar pe mine ma 
asigurat că nu mi se va mai întâmpla nimic. 

A doua zi am fost dus la tribunal, la judecătorul de instrucţie, 
Ionescu-Lungu. Ştiam că atunci când va veni vremea să lupt cu arme, 
aproximativ egale, voi lupta şi acum venise timpul. Prima întrebare a 
judecătorului de instrucţie a fost: 

— Menţineţi cele declarate la poliţie? 

— Nu, i-am răspuns, povestindu-i toată silnicia. 

Mi-a răspuns prietenos şi înţelegător: prin ce aţi trecut vă este 
întipărit pe faţă, dar ca să nu fiu învinovăţit de vreo părtinire, nu vă 
pot lua o nouă declaraţie fără martori, şi a ieşit. Sa întors curând cu 
martorii: procurorul Ghiţescu care scrisese declaraţia de la poliţie şi 
un membru de la Curtea de Apel. 

De data aceasta, cu toate accesele de furie ale procurorului Ghi- 
tescu, am declarat şi susţinut ceea ce într’adevar se întâmplase cu mine. 
Procurorul încerca mereu să mă încurce, dar mai mult a trebuit să se 
contrazică el, precum era natural, faţă cu neadevărurile inventate şi 
scrise de el. 

Când am terminat, procurorul, neputincios, a cerut să fiu retrimes 
la poliţie. Judecătorul însă, sub a cărei dependenţă eram, s’a opus şi a 
dispus încarcerarea mea la “beci”, acolo unde mai fusesem, după cum 
am povestit, în prima seară a aducerei mele la Ploeşti. Mai mult încă, 
a ordonat ca nimeni să nu poată intra peste noapte în celula mea. To- 
tuş, cam pe la unu, au intrat doi dintre chinuitorii mei de la poliţie. 
Sau mulţumit să mă înjure şi să mă ameninţe cu moartea, dacă a doua 
zi nu voi reveni asupra ultimei declaraţii. In două celule vecine se 
aflau cei doi legionari, Constantinescu şi Belimace. Auzind de aducerea 
mea, mi-au trimes, prin gardian, salutări, încurajări şi câteva ţigări. 
Reuşiseră, între timp, să se pună bine cu paznicii. 

A doua zi, din nou la judecătorul de instrucţie. M’a întrebat dacă 
a venit peste noapte cineva la mine. I-am povestit cele întâmplate. A 
chemat paznicul care a confirmat spusele mele. Judecătorul i-a făcut 
observaţie că nu-i ascultase ordinul. Eu mi-am menţinut declaraţia şi 
am fost dus înapoi la beci. 

Judecătorul îmi spusese că ar fi probabil, faţă cu noua mea decla¬ 
raţie şi atitudinea procurorului, guvernul ne mai având încredere în 
eficacitatea cercetărilor de la Ploeşti, să strămute continuarea instruc¬ 
ţiei la Bucureşti. De îndată ce s’a întunecat am fost transportat la 
închisoarea oficială din Ploeşti. Acolo, după o amănunţită percheziţie, 
presărată cu înjurăturile de rigoare, am fost încarcerat la secret, adică 
într’o încăpere rece ca o gheţărie, din nou cu o bancă de grădină 
publică drept pat. 

Din convorbirile între gardieni am înţeles, că prim ministrul în 
locul lui Duca fusese numit Tătărescu. Pe acesta îl ştiam o fire slabă, 
slugarnică şi pretenţioasă; dealtfel inteligent, abil şi foarte ambiţios, 
în rezumat: complect lipsit de caracter, tocmai ce-i trebuia Regelui ca 
să poată face ce dorea. 

De dimineaţă, odată cu crăpatul zorilor, am fost suit într’o maşină 
şi dus în afara oraşului, la o haltă de cale ferată. Constantinescu şi 




24 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


Belimace sc aflau deja acolo. Am fost urcaţi în acelaş vagon special, 
dar fiecare în compartimente diferite, şi, sub o pază extraordinară, de 
teama unui atac legonar, vagonul a fost ataşat trenului de Bucureşti. 
De la gară ne-au dus direct la tribunalul Ilfov. Judecătorul Ionescu- 
Lungul avusese dreptate; procesul fusese strămutat la Bucureşti. 

Până să se înceapă noul interogator, am fost introdus într’un birou 
golit pentru circumstanţă. Magistraţi de toate categoriile intrau şi 
ieşeau, făcându-şi de lucru, ca să mă vadă. Devenisem un obiect de 
curiozitate. Printre cei care mau văzut atunci a fost şi judecătorul 
Cristian Alexandru Tel, pe care nu-1 cunoşteam şi de care, deseori, va 
mai veni vorba în continuare. 

Un frate al meu, judecător şi el la tribunalul Ilfov, na venit, dar 
mi-a trimes un iaurt şi o cutie de compot de caise. Nu-mi aduceam 
aminte dacă în timpul cât am stat la Ploeşti mâncasem ceva sau nu, mai 
curând cred că nu, dar nu-mi era foame. Cum nu puteam deschide 
gura, iaurtul l-am băut, iar caisele le-am vârît, una câte una, împin- 
gându-le cu degetul şi înghiţindu-le nemestecate. 

Am fost introdus la primul procuror, Procopie Dumitrescu, unde, 
după ce mi-am menţinut declaraţia de la judecătorul de instrucţie 
Ploeşti, am discutat politică. Procurorul căuta să-mi demonstreze 
inoportunitatea Mişcării Legionare în viaţa publică românească. Eram 
nevoit să-l ascult, deşi mintea nu-mi putea fi de acord cu el. Părea 
mai preocupat, însă, de faptul că profesorul Nae Ionescu, chemat şi el 
la cercetări, (se găsise că unele din articolele semnate de el in Cu¬ 
vântul” erau un îndemn la asasinat), venise la tribunal întro maşină 
proprie, de mare lux, în timp ce el, gogea-mi-te procurorul general, 
trebuia să vină cu tramvaiul sau pe jos! 

In timpul interogatoriului a intrat şi aici procurorul Ghiţescu de 
la Ploeşti, care şi de data aceasta a încercat să aţâţe în contra mea. De 
sigur acum nu se mai gândea la avansare, îi era teamă de gafa făcută 
şi de repercusiunile ce putea avea, care de altfel s’au arătat curând, 
întru cât a fost mutat la Craiova. 

In continuarea şi complectarea cercetărilor, am trecut la judecătorul 
de instrucţie Stănescu, una din figurile îndoelnice ale cabinetului de 
instrucţie Ilfov, care apărea în toate chestiunile legionare şi ne detesta. 

După interogatoriile lui Nichi Constantinescu, Belimace şi Caranica, 
căci între timp se predase şi acesta, cei trei au fost transportaţi la 
penitenciarul Văcăreşti, iar eu, tot fără mandat de deţinere, la Siguranţa 
Generală a Statului. Aici, după ce am fost lăsat să aştept pe o sală, mai 
bine de opt ore, în care timp obosit am adormit pe un scaun. In toiul 
nopţii am fost trezit brusc şi introdus în cabinetul directorului general. 
Eugen Cristescu, unde se afla şi subdirectorul Vintilă Ionescu. 

Primul o brută cinică, neîncrezător, desminţea zicala: “tot grasul 
om de treabă”. In schimb Vintilă Ionescu, antipodul lui, de mare 
bunătate şi înţelegere, s’a purtat omeneşte, atât cu mine, cât şi cu soţia 
mea, atunci ca şi mai târziu, când a depins de el. (Din păcate, când 
la rândul lui, în timpul guvernărei Sima (Comandantul), Vintilă Ionescu 
a apelat la ajutorul meu, din motive străine de dorinţa mea, nu î-am 
putut servi, şi-mi parte rău, căci a murit foarte curând, sărac şi necăjit, 
ca toţi oamenii cinstiţi şi cumsecade.) 


Cazul Duca 


25 


In timpul cât am fost ţinut la Siguranţă, vre-o trei săptămâni, am 
fost oarecum privilegiat, ţinut într’un birou, dormind pe o masă goală, 
în timp ce beciurile erau pline de legionari, rău şi aspru trataţi. Acestea 
le-am aflat chiar acolo, de la unul dintre ei, Fănică Anastasescu, care 
nu ştiu prin ce mijloace s’a strecurat până la mine. Tot el mi-a spus că 
într’un alt birou era ţinută soţia lui Corneliu Zelea Codreanu, de la 
care se căuta să se afle unde era ascuns soţul ei. 

Conform technologiei poliţiste moderne, în fiecare noapte eram 
trezit brusc din somn şi luat la cercetări. întrebările nu se mai rezumau 
la cazul Duca, se extinseseră asupra vieţii mele şi a cunoscuţilor mei* 
cu veşnica întrebare, venită când mă aşteptam mai puţin, unde s’ar fi 
putut ascunde Căpitanul? Aceasta îmi arătase că nu fusese prins. 

întruna din nopţi a venit să mă vadă Iamandi, pe atunci sub¬ 
secretar de stat la interne. Eu nu-1 cunoscusem. Mi-a pus câteva între¬ 
bări şi părea surprins de mulţimea relaţiilor personale ce aveam cu 
oameni de diferite nuanţe politice. Iamandi sa mulţumit să-mi eviden¬ 
ţieze prin expresii tari, neîmpăcata lui ură în contra Căpitanului. (Se 
pare că la Iaşi, cândva, în tinereţe, avuseseră un incident personal, din 
care Iamandi ieşise pălmuit!) Deaceea ne-a rămas mereu duşman şi a 
contribuit în largă măsură la uciderea Căpitanului. Iamandi, la rândul 
lui, a plătit crima cu viaţa, căci a fost lichidat de legionari pe când se 
afla închis la Jilava. 

Afară, viaţa îşi urma nestânjenită cursul. Numai pentru mine nu 
mai era aceeaşi. Zilele îmi treceau încet, lungi şi mohorîte, apăsătoare 
în nesiguranţa lor, de o exasperantă uniformitate. In biroul interior, 
complect lateral, eram ţinut zi şi noapte singur, nevăzând de cât rare 
ori, pentru câteva minute, pe soţia mea, întotdeauna faţă de martori. 
Marioara venea încărcată de pachete, întovărăşită de Lizeta Gheorghiu, 
advocată, care era în bune relaţii cu cei de la Siguranţă. Curând, ca 
simpatizantă legionară, ne-a adus mari servicii, atât în timpul proce¬ 
sului Duca (prin legăturile ei cu generalul Moruzi), cât şi mai târziu, 
în toate ocaziile în care a putut interveni pentru noi. La venirea lui 
Sima la guvern, a fost, nu uitată, ci pe nedrept duşmănită, chiar urm㬠
rită, ca atâţia alţii care ne făcuseră cândva un bine! 

Conform legilor în vigoare, atentatul împotriva lui Duca, ar fi 
trebuit să fie judecat de către Curtea cu Juraţi. Dar guvernul nu avea 
încredere în judecata acestora, convins că vom ieşi achitaţi. Aşa dar 
trebuia găsită o altă formulă ca legionarii şi căpeteniile lor să fie con¬ 
damnaţi şi astfel înlăturaţi din viaţa publică românească. 

Profitându-se de regimul stării de asediu, sub care se guverna Ro¬ 
mânia sub Regele Carol-Ucigaşul, Justiţia civilă s’a desesizat de cazul 
Duca, transferându-1 justiţiei militare. Se socotise că militarii, deprinşi 
să se supună ordinelor, îşi vor călca mai uşor conştiinţa şi ne vor con¬ 
damna. 

De îndată ce au fost îndeplinite formalităţile de rigoare pentru 
transferarea la justiţia militară, am fost transportat la Jilava. La sosirea 
acolo, cazematele interioare şi parte din cele exterioare, bâhâiau de 
mulţimea legionarilor strânşi de pe toate meleagurile ţării. Am fost 
primit cu mare dragoste şi înconjurat de atenţii. Camarazii, care de care 
mai binevoitori, nu ştiau unde să mă aşeze, să-mi fie mai bine. Intru 
câtva eram mulţumit. Scăpasem de singurătate. Totuşi un timp am 



26 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


simţit un fel de panică, aflându-mă din nou între oameni. Zgomotul 
mă obosea, mă desobişnuisem de el. Curând mi-am revenit şi am intrat 
în normal. Adesea, în toi de noapte, mă deşteptam speriat de respon¬ 
sabilitatea căzută pe umerii mei, la gândul că declaraţia falsa de la 
Ploeşti ar fi putut să fie considerată bună de către militari. In străfundul 
meu în locul în care îţi spovedeşti numai ţie greşalele, recunosc că mă 
ruşinam, de a nu fi putut rezista până la sfârşit torturilor. Deaceea mă 
simţeam răspunzător şi ca bolnav. Mă linişteam greu, rugand^de Atot¬ 
puternicul să nu fie nedrept cu noi. Speram că totuşi aşa se va întâmpla! 
Speranţa rămâne piatra pe care se şlefuieşte încrederea omului in ziua 
de mâine. Fără ea, lumea ar fi un haos, un iad, mai rău ca cel descris 
de Dante. Am vedea numai corpuri destrămate în zădărnicia luptei 

pentru trai. „ _ . . , „ . 

Speranţa e un dar, poate cel mai mare dat omului după îsgonirea 

din paradis. El deschide porţile raiului imaginaţiei şi fanteziilor. Poţi 
spera o viaţă întreagă că vei avea ceea ce nu vei obţine niciodată şi 
nimeni nu te poate opri să-ţi satisfaci toate dorinţile în gând! 

Din punctul de vedere legionar, aceste trăiri în comun, din temniţe, 
uşurau cunoaşterile dintre noi şi ne înfrăţeau în suferinţi, sudându-ne 
în aşa fel încât nici o prigoană viitoare nu ne-a putut desface. Nefe¬ 
ricirea noastră de închişi, pentru camarazii liberi, era un nimb de mărire. 
Pentru mine, preţul purtării chiar vremelnice a unui asemenea nimb 
«ra prea ridicat. 

închisoarea militară Jilava se afla sub comanda colonelului Izet, 
turc, originar din Dobrogea. Suflet ales, înţelegător şi hun, era convins 
de nevinovăţia noastră şi găsea mereu cuvinte de îmbărbătare pentru 
noi. De câte ori ne jeluiam de nedreptăţile la care eram supuşi ne 
opunea acelaş slogan, de adâncă filozofie orientală: Buda ghecet , 
adică “şi asta trece”. Idealul şi-l concentrase în dragostea pentru un 
nepoţel frumos şi inteligent, care doi sau trei ani mai târziu s a prăpădit. 
Izet n’a suportat dorul de băieţaş şi numărul zilelor lui sa încheiat. 

Neputându-se ajunge la condamnarea în bloc a sutelor de legionari 
întemniţaţi, s’au început trierile. Până la urmă am rămas şi intrat in 
proces cincizeci şi doi, dintre care trei fete în frunte cu Nicoleta 
Niculescu. 

închişi cu noi la Jilava erau Crainic împreună cu prof. Dragoş Pro- 
topopescu, prim colaborator la ziarul Calendarul, scriitor de mare talent 
poet şi legionar. Amândoi erau inchisi din ordinul şi ura regală pentru 
unele articole publicate în care se bârfise Lupeasca. 

Nae Ionescu era deţinut în oraş, la Consiliul de Răsboi. Generalul 
Cantacuzino era tot la Jilava, dar despărţit de noi, închis in afara for¬ 
tului, într’o căsuţă mică, situată lângă administraţia temniţei. Căpitanul, 
Vasile Marin şi mulţi alţii nu fuseseră găsiţi. 

Din adăpostul pe care şi-l rostuise în casa unui prieten comun, 
inginerul Costandache, Vasile Marin îşi continuase activitatea legionară, 
pe singura cale ce-i mai rămăsese la îndemână, aceea a serisorilor, căci 
presa legionară şi aceea simpatizantă, ca ziarele Cuvântul şi Calendarul, 
fuseseră suspendată de cenzură. .. 

Dintre scrisorile lui Marin, din acea vreme, adevărate pledoarii 
lămuritoare asupra cazului “Gărzii de Fier”, denaturat cu atâta rea 


Cazul Duca 


27 


credinţă de presa guvernamentală, cât şi de opoziţie, unite în diabolică 
frăţietate pentru distrugerea noastră, adresate la câteva personalităţi 
ale vieţii publice româneşti şi franceze, s’au păstrat şi publicat, după 
moartea lui, în “Crez de Generaţie”, scrisorile către Nicolae Iorga, Gri- 
gore Iunian şi Charles Maurras. 

In noaptea atentatului, în casa Generalului, mai fusese arestată şi 
legionara Tiana Filion. Cu toate schingiuirile şi bătăile îndurate, na 
spus nimic, deşi ştia mai mult de cât ori care despre asasinat. închisă 
la Văcăreşti, a fost eliberată mai târziu, fără să fi intrat în proces. Do¬ 
vadă că inteligenţa poate servi ori când. 

La Jilava am cunoscut cu toţii, şi unii ne-am împrietenit cu el, pe 
Selesky, reprezentantul uzinelor Skoda în România, condamnat pentru 
spionaj la cinci ani închisoare, din ordinul Regelui. Selesky primise sub 
guvernarea Maniu o importantă comandă de tunuri auto-purtate. E 
drept că preţurile fuseseră mult mai urcate de cât acele cu care s’au 
vândut mai târziu şi Jugo-Slaviei. Dar acesta a fost unul din armamen¬ 
tele noastre cele mai eficace şi, în timpul ultimului răsboi, s’a regretat 
că din neînţelegerea Regelui nu fuseseră mai numeroase. 

Carol, în dorinţa de a discredita pe Maniu, căci desigur unele co¬ 
misioane fuseseră primite de oameni din anturajul lui, dar nu de el, 
înscenase acest proces “Selesky”. înainte de condamnare se făcuse 
asupra acestuia toate presiunile posibile, prin feluriţi interpuşi civili şi 
militari, pentru a-1 face să declare că, pentru a primi comanda, trebuise 
să mituiască pe Maniu. încercarea nu a reuşit, Selesky nu s’a pretat la 
infamia Regelui şi, de cât să spună ceva, a preferat condamnarea. Până 
la urmă Regele a ieşit terfelit şi din această înscenare. După vre-o doi 
ani, la insistenţele Ceho-Slovaciei şi sub pretext de boală, Selesky a 
fost transferat la băile Herculane, de unde a fost făcut scăpat peste 
graniţă. 

Stelescu era şi el la Jilava şerpuind pe linia trădării. La speranţa 
că până la urmă Căpitanul va fi prins şi ucis, căuta să-şi formeze 
adepţi care să-l recunoască şef al Mişcării de îndată ce Codreanu n’ar 
mai fi fost. 

Identitatea de vederi, ca şi de caracter, între Stelescu şi ‘Comandan¬ 
tul” Horia Sima, e evidentă, cu o singură deosebire: ultimul a reuşit, 
încurcând un timp lumea. 

Câteva zile înainte de începerea procesului, în care cei cincizeci 
şi doi de împricinaţi urmam să fim condamnaţi, am fost transportaţi la 
Consiliul de Răsboi, pentru accelerarea ultimelor formalităţi jurispru- 
denţiale şi studierea dosarelor. 

Colonelul Izet, întrebat telefonic de către primul procuror militar, 
Colonelul Pomponiu, de câţi oameni de pază va avea nevoe pentru 
transferarea la Consiliu, i-a răspuns: 

— De nici unul! Ii aduc singur! 

— Răspunzi?, l-a întrebat ironic Pomponiu. 

— Răspund!, îi replică dârz Izet. 

Intr’adevăr, întovărăşiţi de câţiva soldaţi, ne-am dus cu Izet. Când 
am ajuns, Nae Ionescu, pe care mă bucurasem să-l revăd, nu mai era 
acolo. Declarase că în proces va deschide chestiunea “Lupeasca” şi cum 
aceasta nu convenea, fusese eliberat cu o seară înainte. 









28 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


Generalul Cantacuzino, Crainic şi cu mine, am fost urcaţi la etajul 
al doilea şi plasaţi în două birouri, amenajate cu paturi militare: Gene¬ 
ralul singur într’unul, eu şi Crainic în altul. 

Nichi Constantinescu, Doru Belimace şi Caranica, aduşi noaptea de 
la Jilava, în lanţuri, au fost vârîţi la subsol, în trei celule mizerabile. 
Ceilalţi legionari, într’o sală mare de şedinţe de la etajul întâi. Impro¬ 
vizată dormitor, iar fetele într’un birou mai mic. 

Suplimentul de instrucţie a început imediat. In timpul acesteia, 
ne-a vizitat, în inspecţie de serviciu, ministrul de răsboi, generalul Uică. 
Deşi fost intim cunoscut cu mine, de data aceasta m a privit cu dispreţ 
şi nu mi-a adresat cuvântul. 

Deoarece printre acuzaţi se găsea un general, după codul justiţiei 
militare tot consiliul de judecată obligator trebuia să fie compus tot 
din generali, iar preşedintele, general, dar de un grad superior. Acuzato¬ 
rul public urma să fie şi el un general. Această năpastă, spre nenoroci¬ 
rea lui, a căzut asupra Generalului Petrovicescu care, şi din această 
cauză, sub guvernarea mareşalului Antonescu, în care fusese ministru a 
fost închis şi condamnat, murind de curând sub comunişti, la închi¬ 
soarea Aiud. 

Generalul Petrovicescu, mic şi negricios, cu figura luminată de ochi 
strălucitori de inteligenţă, de îndată ce am fost introdus în cabinetul 
lui, m’a poftit să iau loc şi a început să-mi spună: 

— Ştiu că aţi fost schingiuit la Ploeşti şi că vi s’a luat o declaraţie 
forţată. M’am convins din studierea dosarelor că toţi sunteţi nevinovaţi, 
în afară de cei trei făptaşi care, dealtfel, şi-au mărturisit vina. Mai ştiu 
că se cere condamnarea voastră a tuturor, dar aceasta nu va merge 
chiar aşa! 

Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Mă gândeam la vre-un nou truc 
profesional. Fusesem deprins cu alt tratament şi deaceea mă aşteptasem 
de la militari la mult mai rău. Dar Dumnezeu rândueştc treburile aşa 
cum crede El, nu cum doresc oamenii. 

Când termenul procesului fusese fixat şi devenise public, a urmat 
lovitura Căpitanului. A venit la Consiliul de Răsboi şi s’a predat! 
L-a întovărăşit la Consiliu preotul Cristescu şi colonelul Zăvoianu, care-1 
ţinuse, până atunci, ascuns în casa lui; de aceea a fost arestat. Prezen¬ 
tarea neaşteptată a Căpitanului a făcut senzaţie la Consiliu şi în 
întreaga ţară. Zăvoianu, judecat, după procesul nostru, singur, a fost 
achitat. 

Căpitanul nu putea să se lase condamnat în lipsă. Ascunderea ca 
şi reapariţia, se datorau unei cunoaşteri a psihologiei maselor. Aşa cum 
ne-a spus el însuşi mai apoi: după atentat trebuia lăsat să treacă un 
timp cu primul moment de indignare generală, ca apoi opinia publică să 
se desmeticească, să se lămurească şi să se formeze, transformându-se, 
ca să ne dea dreptate! Prins în primul moment după atentat, sar fi 
profitat de zăpăceală şi Căpitanul ar fi fost ucis. Acum atmosfera se 
găsea complect schimbată: noi eram victimele, iar cei care căutau con¬ 
damnarea noastră, călăii! 

Sosirea lui, printre noi, ne-a dat curaj şi o nouă viaţă. El a pus 
imediat ordine în linia de conducere a procesului, care până atunci nu 
avusese; creindu-i o unitate perfectă de prezentare, căreea sa datorat 


Cazul Duca 


29 


în bună parte achitarea. După un prim şi ultim interogatoriu, Căpitanul 
a fost închis în aceeaş încăpere cu Crainic şi cu mine. 

Viaţa în comun nu era uşoară, din cauza lui Crainic. El credea că 
era mai bine să urmeze o altă linie de apărare, în vădită desprindere 
de noi. Nimic mai trist de cât neînţelegerea acelora pe care-i crezi 
aproape şi nu-ţi sunt. Această atitudine a lui Crainic a făcut o rea 
impresie consiliului de judecată, care a ţinut s’o sublinieze şi să-i dea 
şi o lecţie, achitându-1 cu trei voturi din cinci, în timp ce toţi ceilalţi 
am fost achitaţi cu unanimitate de voturi. Din această cauză, Crainic, 
îndârjit şi supărat, după proces sa desprins de Mişcarea Legionară, 
mergându-şi drumul cu Forţu, ca unul dintre cei doi vice-preşidenţi 
ai grupării acestuia. 

Ordinea în proces a fost stabilită după clasificarea în gravitate 
a vinovăţiilor: întâi cei trei, apoi Căpitanul, Generalul, eu, urmaţi de 
părintele Borşa, Clime, Crainic, Moţa, Ilie Gârneaţă şi aşa mai departe. 

Atitudinea de mare demnitate şi complectă abnegaţie a celor trei, 
care de la început şi-au asumat toată răspunderea, a impresionat Consi¬ 
liul, dar condamnarea le era de neînlăturat şi nici circumstanţe ate¬ 
nuante nu li se puteau acorda. Pentru ei, tinereţea şi viaţa li sau 
încheiat acolo, martiri ai unei credinţe. De aceea sunt mereu de 
reamintit ca un exemplu de sacrificare de sine pentru idea legionară. 

Căpitanul, acuzat de îndemn la asasinat, rebeliune şi încercare de 
a răsturna prin violenţă ordinea în stat, a făcut istoricul Mişcării Le¬ 
gionare de la începuturile ei, enumerându-i ţelurile şi idealurile, cer- 
nând faptele şi acuzaţiile prin sita logicei, făcându-le să cadă una după 
alta. A evidenţiat, deasemeni, mulţimea nedreptelor lovituri îndurate 
mereu de legionari, fiind simplu, demn, convingător şi mare. 

Deoarece ca piese de acuzare în proces fuseseră expuse pe o măsuţă 
în faţa Consiliului vre-o trei revolvere, două puşti vechi, bune de 
muzeu, precum şi câteva cuţite găsite la percheziţii prin casele legio¬ 
nare, din care se încerca să se facă probă că Mişcarea Legionară era 
teroristă şi urmărise dărâmarea guvernului prin violenţă, Căpitanul a 
citit câteva statistici asupra armamentelor aflate în cazurile similare, 
la organizaţiile politice străine, în încercări de lovitură de stat. Di¬ 
ferenţa, între cantitatea şi calitatea armamentului nostru şi acele în- 
tr’adevăr întrebuinţtte în asemenea întreprinderi, era atât de evidentă 
încât comparaţia a făcut să râdă până şi Consiliul. 

Procesul a fost judecat, din ordin, cu uşile închise. In afară de 
câteva rude apropiate, alt public nu a fost admis în sală. Cum se mergea 
la condamnare sigur, pentru a se creea atmosfera adecuată în opinia 
publică, dările de seamă asupra desbaterilor apăreau în ziare trunchiate 
de cenzură şi complect inversate. De exemplu, inculpatul Virgil Ionescu, 
întrebat: “Ai ştiut de asasinat?” Răpunsul din şedinţă: “N’am ştiut! 
a apărut în ziare: “Am ştiut”! sau: “Ai fost bătut la Ploeşti?” răpunsul: 
“Da. Am fost bătut!” In presă a apărut: “N’am fost bătut!” In felul 
acesta s’a redactat tot procesul, în căutată denaturare a adevărului! 

Generalul Cantacuzino s’a solidarizat de 1a început cu Căpitanul, 
pe care l-a numit, mereu, în cursul procesului: “fiul meu adoptiv Cor- 
neliu”. In apărare, evocând grănicierii pe care-i comandase în răsboi, 


30 


Vircil Ionescu: Pe drumul crucilor căzute 


amestecaţi cu valurile de cămăşi verzi din răsboiul viitor, a fost impre¬ 
sionant şi dese ori patetic. 

Dintre martorii cărora li sa permis să vină au depus pentru noi 
Maniu, Vaida Voevod, Nae Ionescu şi alţi câţiva. Bătrânul profesor 
Găvănescul, întrebat dacă consideră Mişcarea Legionară de dreapta, a 
răspuns: 

- Nici de dreapta, nici de stânga, de centru! Este axa în jurul 
căreia se învârtesc năzuinţele de viaţă naţională şi de progres ale româ- 

Ca martor al acuzărei, care a cerut el însuşi să fie chemat şi între¬ 
bat a apărut Armând Călinescu. Pentru a demonstra că suntem o 
mişcare teroristă, venise cu “Cărticica Şefului de Cuib , catechismul 
legionar. A început să citească o frântură dintr o frază, pană a ajuns 
la virguiă şi s’a oprit, cu un gest teatral. Partea ce citise, îndreptăţea 
cele ce dorea să demonstreze. Atunci s’a ridicat Căpitanul şi i-a spusj 
“Continuaţi domnule Armând Călinescu, citiţi, vă rog, şi cele ce urmează 
după virgulă!” Ne având încotro, Călinescu s’a conformat. Dar urmarea 
frazei, încheind sensul gândirei, da cu totul alt înţeles întregei idei! 
Sala a isbucnit în râs şi Armând Călinescu a trebuit s’o părăsească, în 
murmurele batjocoritoare a celor de faţă şi zâmbetele greu reţinute ale 
celor din Consiliul de judecată. 

Printre martorii în apărarea mea, a depus şi judecătorul Tel, care 
a spus că mă văzuse la tribunal, după aducerea mea de la Plieşti, 
purtând vizibil, pe faţa, urme de lovituri. La fel a declarat şi medicul 
legist al tribunalului, dr. Sava, care mă cercetase în urma cererei făcute 
de fratele meu, judecătorul. Au mai depus scupltorul, deputat liberal,, 
întâlnit în trenul de Sinaia, precum şi portarul hotelului. 

Ca martor al acuzărei a venit directorul Siguranţei din Ploeşti, 
care mă schingiuise. încurcat în întrebări s’a contrazis şi a început 
să se bâlbâe. Până la urmă a recunoscut că mă bătuse: "puţin”! Adeve- 
rindu-se spusele mele, declaraţia forţată de la Ploeşti a căzut, contribuind 
la demascarea şi dărâmarea întregei acuzaţii. întorşi m camera noastră, 
după şedinţă, Căpitanul sa pronunţat asupra cazului meu, cu cuvintele: 
"Dacă chestiunea ar fi fost dinainte pregătită, tot nar fi putut ieşi mai 
bine!” 

Printre martorii citaţi a fost şi profesorul Vasile Cristescu, unul 
dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei. El efectua, chiar atunci, la 
Văcăreşti, o condamnare de o lună, pentru nu mai ştiu ce infracţiune 
săvârşită în timpul campaniei electorale din judeţul Vlaşca, unde can¬ 
didase, primul pe listă. Adus de la închisoare, după ce terminase măr¬ 
turia, urma să se întoarcă la Văcăreşti. Cum nu-1 răbda inima să ne 
părăsească şi să nu asiste şi la urmarea desbaterilor, m’a rugat să fac 
ceva, ca să mai fie adus. Am rugat pe maiorul Dan Pascu, un prieten 
din copilărie, acum în justiţia militară, să facă o întâmpinare către 
direcţia închisoarei Văcăreşti, prin care să ceară ca Vasile Cristescu să 
rămână tot timpul procesului la dispoziţia Consiliului. El a făcut-o şi 
deaceea Vasile era adus în fiecare dimineaţă şi recondus seara la 
Văcăreşti. 

Procurorul militar, generalul Petrovicescu, de curând decedat, după 
ani de suferinţă, în închisoarea Aiud, a fost marele erou al procesului.. 


După Achitare 


31 


In loc să ne acuze, cum îi era rostul, ne-a apărat, mai aprig de cât toţi 
advocaţii, cerând achitarea noastră şi condamnarea celor trei. încheierea 
pledoariei lui mi s’a încrustat pentru totdeauna în minte. 

— "Chiar dacă viaţa şi cariera mi-ar sta pe o muche de cuţit, pe 
onoare şi conştinţă afirm că legionarii sunt nevinovaţi!” 

Mai categoric şi Impresionant, nici că se putea! Acuzatorul care 
cerea achitarea acuzaţilor şi cu ce cuvinte! 

In ultimele zile ale procesului, cei cinci generali, şi cred ca este 
nimerit să- numesc, ca exemplu de oameni de caracter şi de conştiinţă: 
Ignat, Costandache, Dona, Comănescu şi Filip, au fost ţinuţi sub 
presiune de către generalul Uică, ministrul de răsboi, care le insinua 
prin procurorul militar, Colonelul Pomponiu, că trebuiau să ne con¬ 
damne, acesta fiind ordinul regal. Generalii, spre a se convinge, au 
însărcinat pe generalul Moruzi să vadă imediat pe Rege. Carol al 
II-lea, laş ca întotdeauna, când s’a văzut încolţit şi nevoit să-şi ia răs¬ 
punderea, a răspuns că el nu dăduse nici un ordin şi că dorea să fim 
judecaţi "conform conştinţei şi intereselor Ţării”. Acest adaos, "intere¬ 
sele ţării”, credea el, că va aduce totuşi condamnarea. 

Când generalul Moruzi s’a întors de la palat, Consiliul era în de¬ 
liberare. Cum au aflat generalii declaraţia Regelui, au şi dat verdictul: 
condamnarea la muncă silnică pe viaţă a celor trei şi achitarea pentru 
ceilalţi. 

Eliberaţi pe loc, din ordinul preşedintelui, generalul Ignat, în po¬ 
triva dorinţei Colonelului Pomponiu, care ar fi vrut să fim duşi înapoi 
la Jilava, unde să ni se citească sentinţa şi să fim eliberaţi, Căpitanul, 
împreună cu unii dintre noi, ne-am dus la biserica Pitar-Moş ca să 
mulţumim lui Dumnezeu pentru înţelegerea şi îndurarea ce ne arătase. 

în ziua însorită a lui 5 Aprilie 1934 m’am văzut liber şi din nou 
acasă. 

A doua zi, alţi nori negri se grămădiseră deasupra noastră. Nemul¬ 
ţumit cu verdictul dat, Regele dorea să fim cumva implicaţi în tentativa 
de complot, proaspăt descoperit, în potriva lui, pus la cale de Maiorul 
Precup şi ca atare să fim rearestaţi. 

Dar cum Precup nu avusese nici când legături cu noi, a trebuit să 
se renunţe la această combinaţie. In urmare Precup a fost condamnat 
la zece ani temniţă, pe care i-a executat. Eliberat în timpul guvernării 
Generalului Antonescu, a fost rechemat în activitate cu gradul de gene¬ 
ral, la preluarea guvernului de către comunişti, în care îşi făcuse câteva 
prietenii în închisoare. Curând a căzut şi în disgraţia acestora şi nu 
mai ştiu ce a devenit. 


După achitare 

Lucrurile mari sunt mereu rezultatul celor mici, de care eşti nevoit 
să te îngrijeşti zilnic, să nu le laşi să-ţi scape, să se risipească, căci din 
ele se vor împlini cele mari, întregi şi proaspete ca lumina care te 
cuprinde dimineaţa, de cum deschizi obloanele. 

A doua zi după eliberare, mi-am reluat vizitele la sediu. îmi urmam 
din nou cărarea cunoscută, căci sufleteşte un alt drum nu mi-aş fi putut 


32 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


găsi. Bucuria achitărilor şi a libertăţii ne era întunecată de neputinţa 
de a mai activa. Căpitanul, ca întotdeauna, nu vroia să încalce dispo¬ 
ziţiile legale şi, deci, nici actul de guvernământ prin care se dizolvase 
Garda de Fier. 

Cu toate că oficial sediul era închis, veneau legionari din toată 
ţara să vadă pe Căpitan, să mai afle câte ceva şi să ceară ordine. Dar 
ordinul era mereu acelaş: linişte, voie bună şi aşteptare. Tinerescul 
dinamism al Mişcării se potrivea greu pe calapodul noilor dispoziţii 
şi deaceea sau înregistrat unele neînţelegeri, urmate de eliminarea 
grăbiţilor nesuficient de disciplinaţi. 

Crainic cu gazeta suspendată şi-a reluat conferinţile literare prin 
ţară. Legionarii, ştiind că nu ne mai era un prieten, nu-1 mai întâmpinau 
cu flori. Tineretul lipsea de la conferinţele lui, sau când apărea îi era 
ostil. Aceasta exasperase întratât pe Crainic încât, amărît şi umilit, a 
venit la Căpitan. Primit politicos dar rece, Căpitanul, printr o circulară, 
a interzis orice manifestaţie duşmănoasă faţă de el, lămurind cazul, 
mărturisindu-şi greşala săvârşită când dăduse prietenia şi-i arătase încre¬ 
dere lui Crainic. In viaţă totul e să ştii să te porţi, spre a te menţine 
mare, nu numai să crezi că eşti, cum o crezuse Crainic. Dar publicul 
ne mai venind, ca în alte dăţi. Crainic si-a încetat conferinţile. 

In schimb, Nae Ionescu, şi el cu gazeta suspendată, se lega din ce 
în ce mai strâns de Mişcare. Se vedea zilnic cu Căpitanul, aducându-i 
ultimele informaţii despre cele ce se plămădeau în culisele politice. 
Era de un preţios ajutor. 


Constatare 

In continuarea vieţii legionare, profitând de vacanţa politică ce 
ne fusese impusă prin dizolvare, a trebuit să mă ocup mai de aproape 
şi de unele interese ale mele, mult delăsate în lunile de închisoare. 
Situaţia îmi crease unele probleme noi, pe lângă cele de totdeauna, ce 
se cereau rezolvate. 

Unii dintre crezuţii prieteni, întâlniţi pe stradă, nu-mi mai dădeau 
bună ziua. Fusesem implicat în cazul Duca şi parte dintre ei, prea 
politicianizaţi, sau numai naivi, acum mă desconsiderau. Mărturisesc 
că aceasta mă sâcâise o vreme, dar cu timpul mam obişnuit şi i-am 
lăsat în plata lui Dumnezeu. 

Dealtfel şi eu mă schimbasem fără să-mi dau seama. Nu mă mai 
simţeam bine decât între legionari. Când făceam câte o cunoştinţă 
nouă, îi acordam puţin interes. Indiferenţa iniţială se transforma în 
bucurie, când mă încredinţam că noul cunoscut era tot un legionar. 
Aparţinerea oricui la aceaşi credinţă cu mine da noului cunoscut un 
deosebit farmec şi îi deschidea larg porţile sufletului meu. Ne vorheam, 
de la început, o limbă cunoscută, fără necesitatea de a face eforturi de 
complezenţă, iar subiectele de vorbă, mereu aceleaşi, repetate la 
nesfârşit, nu ne oboseau şi nici nu ne plictiseau vreodată. 

Găsindu-mi deseori timp liber, urcam dealul Cotrocenilor, către 
umila locuinţă a lui Vasile Marin şi a părinţilor acestuia. Tatăl lui, 
atunci bătrân, fusese un foarte modest funcţionar de stat, rămas la 


Constatare 


33 


mentalitatea lor. In schimb mama lui, deşi foarte simplă, se remarca 
prin isteţime neobişnuită, putere de muncă şi voinţă. Voinţă care a 
făcut-o să-şi sacrifice propriile necesităţi, ca şi ale restului familiei, pen¬ 
tru a uşura lui Marin autoeducaţia, împlinită printr’o aleasă cultură 
universitară. De aceea el o adora. 

în odăiţa îngustă în care locuia, cu duşumelele de scânduri nevop¬ 
site, dar albe de frecătură, se pătrundea direct din tinda joasă, la fel 
de curată, parcă mereu văruită atunci, mirosind a levănţică şi alte 
flori de câmp. încăperea se deosibea de o chilie monahală prin mul¬ 
ţimea cărţilor, revistelor şi ziarelor răvăşite cam peste tot. Primit cu 
drag de toţi ai casei, pe vreme frumoasă ne aşezam sub bolta de viţă 
din curte, la tradiţionala dulceaţă şi cafea, discutând în şopotul liniştitor 
al unei cişmele, nici odată bine închisă, problemele zilei şi de viitor. 
Impresia de ţară şi patriarhat te făcea să-ţi uiţi şi să treci mai uşor, 
peste frământările înfriguratei vieţi de Capitală. 

Bine înţeles, în acele discuţii nu putea lipsi veşnica problemă de 
actualitate pentru noi, asupra “spiritului de jertfă legionar”. Legionarii 
nu păşeau în moarte veseli şi mulţumiţi, ca vechii locuitori ai Mexicului, 
Aztecii, care prin generaţii fuseseră preparaţi spiritualiceşte şi sufleteşte 
pentru acel moment, al sacrificării unor zeităţi barbare, setoase de sânge 
omenesc; sacrificarea legionară devenise dorinţă şi fericire. Legionarii 
renunţau la viaţă, pentru credinţa lor, conştienţi că această renunţare 
va servi la creşterea şi progresul Mişcării Legionare întru măreţia 
Neamului. 

Vasile Marin era convins că la legionari subsista această tendinţă, 
ca directă moştenire din atitudinea tracică a eroismului în faţa morţii. 
Străbunii Daci, oameni întregi, cărora minciuna nu le făcuse parte din 
vorbire şi nici invidia din caracter, au fost drepţi, simpli şi complecţi 
ca lumina zilei care, dibuind umbrele nopţii, le fugăreşte până la 
distrugere. 

In pădurile nesfârşite, viaţa le-a fost aspră, trebuind să lupte corp 
la corp cu fiarele, spre a-şi rostui un locşor de durat o colibă sau un 
bordei. La chemarea buciumului, al cărui sunet îşi rostogolea ecoul din 
munte în munte, porneau cu toţii, bătrâni şi tineri, spre locul adunării, 
cunoscut numai de ei, căci erau puţintei la vorbă cu străinii, pe care 
nu-i îndrăgeau şi nici nu-i răbdau, prea mult, prin preajma lor. Oameni 
de cremene, se temeau numai de Dumnezeul lor. Sufletele li se linişteau 
la ascultarea poveştilor de vitejie, scârbindu-i laşitatea şi frica de moar¬ 
te. Copiii şi-i creşteau în acelaş spirit răsboinic, netemător de nimic, 
întărit în luptele cu fiarele. Vânătoarea le era petrecere şi isvor de trai. 
Banul, nebătut de ei, nu-1 valorau. Era o raritate. Pădurile, apele şi 
munţii le erau prieteni şi aliaţi. Cunoşteau potecile, la fel ca şi caprele 
negre. Săgeata nu le da greş, în întinderea arcului fiind meşteri de 
copii. Morţii îi îngropau adânc, învăluindu-i în frunze, ca spiritele să 
nu pornească înapoi, printre vii, să-i tulbure. Neînvinşi până la Traian, 
numai numărul, armele superioare şi ştiinţa mai desvoltată a răsboiului 
i-a copleşit. Dacă urmele pământeşti le sunt puţine pe meleagurile care 
i-au purtat, sufletul le trăeşte, dăltuit, în unii din urmaşii români, 
legionarii . 

Vasile Marin găsea că acest cult pentru moartea în luptă, preconi- 


34 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


zat de legea lui Zamolxis, subsista în noi, ca directă moştenire a sufle¬ 
tului Dac. Mai susţinea că a te jertfi nu e chiar greu şi nici nu înseamnă 
mare lucru să-ţi dăruieşti viaţa. S’o faci însă întrun anumit fel m 
scopul de a folosi colectivităţii din care faci parte, pentru intanrea iden 
pe care o serveşti. Acesta trebuieşte să rămână sensul jertfei, căci numai 
atunci va fi purtătoarea Dumnezeescului dm tine. In rezumat Vasile 
Marin considera moartea ca o trecere dm ceva imperfect, viaţ , 1 
ceva perfect şi deaceea definitiv, eternitatea . 

Intru cât mă privea, recapitulându-mi cele prin care trecusem, 
egoist dar omeneşte, eram nevoit să recunosc că ar fi fost mai bine sa 
nu fi găsit drumul adevărului legionar, atât de plin de pericole, dure 1 
şi moarte, dar, odată intrat pe acest drum, trebuia deasemenea sa 
constat că nu mai eram în stare să mă abat dm el şi ca, de atunci 1 
colo a-mi trăi viaţa nu-mi va fi o vulgară plăcere, ci dimpotrivă. Dar 
oricum va găsi ea cu cale să-mi devină, eram decis so port înainte, 
aşa cum îmi va fi impusă, chiar dacă în totală deosebire de cum aş 

fi dorit să-mi fie! , , . , . „ 

Coincidenţa sosirii mele la Sinaia, imediat după asasinarea lui Duca, 
şi toat câte i-au urmat, făcând din mine un factor principal acolo unde 
nu contribuisem cu nimic, prin ştiinţa şi vrerea mea devenit o simpla 
figură, mutată de ici colo, ca într’un joc de şah, neînţeles mie, plecandu- 
mă unor porunci din afara mea, dar în scopul precis de a îndeplini o 
utilitate finală, necesară în prevederile destinului, deşi necunoscute mie, 
în început şi succesiune, aşa cum a dovedit-o sfârşitul, mau tăcut sa 
devin fatalist, cu toate că acest nou fel de a fi se încadra greu m edu¬ 
caţia mea realistă, inginerească. 

Destinul, care prin manifestarea exterioară a faptelor pare creaţia 
individului, în realitate nu este de loc al lui, ca în cazul meu, ci rezul¬ 
tanta unor impulsuri îndrumate de forţe nevăzute şi totuşi prezente, 
care te silesc să săvârşeşti ceva, pe care cei din afară pot să ţi-1 atribuie, 
deşi nu este de cât aparent al tău. 

In sens doveditor al celor de mai sus gândite şi simţite de mine, 
citez cele scrise cândva de medicul Charles Richet, un încununat cu 
premiul Nobel, pentru fiziologie: “Afirm că cele cinci simţuri ale 
noastre nu sunt unicele mijloace de percepţie ale omului. O parte a 
realităţilor vin câteodată, inteligenţei noastre, pe alte căi. Dacă aceasta 
nu se întâmplă mereu, nu înseamnă că n’ar exista! ’ 

Cineva întrebând odată, pe renumitul doctor Carol Stcinmetz, unul 
dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai lumii, care va fi câmpul de 
cercetări ştinţifice, care se va dezvolta mai mult în viitor, acesta i-a 
răspuns: 


—Cele mai mari descoperiri se vor face pe terenul spiritual . Intr o 
zi omul va învăţa că lucrurile materiale nu aduc fericirea şi că servesc puţin 
spre a-1 înzestra cu facultăţile de creaţie şi progres. Atunci oamenii de 
ştiinţă ai lumei îşi vor îndrepta laboratoarele de cercetări spre Dumnezeu 
şi rugăciune. Când va veni această zi lumea va vedea nurimd e p ogrese 
în timpul unei generaţii, de cât cele la care a asistat in decursul ultimelor 
patru! 

Precum va reieşi şi din cele ce urmează, în trăirea mea legionara 
vor mai fi să se întâmple cazuri în care gândirea nu mi-a îndrumat 


Eliminarea lui Stelescu 


35 


direct acţiunea sau, când a făcut-o, rezultatele au fost adesea altele de 
cât cele scontate! 


Eliminarea lui Stelescu 

In vara aceluiaş an, 1934, s’a înfiinţat tabăra de muncă Giuleşti, 
situată pe moşia unui simpatizant legionar, Didi Micescu, frate mai 
tânăr, la fel de bine înzestrat prin cultură şi inteligenţă, cu celebrul 
Istrate Micescu, marele nostru duşman. în tabără se frământau şi se 
ardeau cărămizi pentru terminarea Casei Verzi. Căpitanul locuia in 
mijlocul taberei, într’un cort cu un pat sistem Jilava, în care unul dintre 
locuri era rezervat pentru legionarul şef de gardă din ziua aceea. 

Când a venit rândul lui Stelescu, acesta a fost reţinut câteva zile. 
Căpitanul, ştiind cele ce pusese la cale la Jilava, căuta să-l readucă pe 
linia onoarei şi a credinţei. In acele convorbiri, cel mai atacat de 
Stelescu am fost eu. Cauza? Aveam prea mulţi bani şi de provenienţă 
dubioasă. Stelescu ne muncind şi ne câştigând, trăia din expediente 
şi nu înţelegea că alţii pot munci şi câştiga, câte odată mai mult, alte 
ori mai puţin, după împrejurări. 

întrebat de Căpitan de unde ştia că aveam atâţia bani, Stelescu 
răspunse că, deschizând eu odată casa de bani în faţa lui, a văzut-o 
plină de bancnote. Era un sfruntat neadevăr. în vremea aceea nu 
aveam nicio casă de bani şi cu atât mai puţin una plină de bancnote! 
Adevărul era altul: cerându-mi un împrumut, suma fiind importantă şi 
ne având-o, i-am dat-o în rate. Să-l fi supărat aceasta? N’aş putea crede. 
De altfel împrumutul nu mi l-a mai restituit. Mai curând aş crede că 
mă invidia pentru trecerea ce i se părea că aveam la Căpitan şi care 
umbrea pe a lui. Exact cum şi ce a fost nu ştiu, dar mă ura. Stelescu 
făcea parte din acea categorie de oameni care, la fel cu ‘‘Comandan¬ 
tul” cred că se înalţă pe ei, tăind capul altora. Probabil pentru a-i da o 
satisfacţie şi ca să-l mai îmbuneze. Căpitanul a început să se îndepărteze 
de mine. 

După convorbirile de la Giuleşti, s’a părut că Stelescu revine la 
vechile sentimente. A fost o prefăcătorie de scurtă durată, ca să înşele 
buna credinţă a Căpitanului şi a celorlalţi, căci şi-a urmărit mai departe 
manevrele pentru ajungerea ţelului: Şefia Mişcării cu ori ce preţ! 

Autorizat de Căpitan să facă o tabară de odihnă pe malul mării 
la Budachi în Basarabia, s’a demascat definitiv, fără posibilitate de 
întoarcere. Şi-a strâns 19 legionari, pe care-i crezuse mai de încredere 
şi, în faţa frontului, a început să le vorbescă, atacând şi criticând pe 
Căpitan. Şapte din cei prezenţi au ieşit din formaţie, cerându-i socoteală 
de cele ce spusese şi au părăsit imediat staţiunea. întorşi la Bucureşti 
au raportat Căpitanului cele întâmplate. 

în faţa repetatelor acte de duşmănie şi evidentă trădare. Căpitanul 
a convocat un juriu de onoare sub preşedenţia Generalului Cantacuzino 
ca să-l judece şi să decidă. Şi de data aceasta Stelescu m’a atacat, 
schimbând motivul acuzaţiei şi anume că, în timpul procesului Duca, 
soţia mea scrisese Lupeascăi, rugând-o să intervină pentru achitarea 
mea. Era o nouă calomnie! Căpitanul l-a desminţit, adăogând că, dacă 


36 


Virgil Ioxescu: Pe drumul crucilor căzute 


asa ar fi fost, nimeni nu poate opri sau condamna o soţie care are dreptul 
de a face orice ca să-şi salveze soţul în pericol După o minuţioasa 
cercetare şi dreaptă judecată, Stelescu a fost eliminat din Mişcarea 

Legl< Legionaruf Cotea, care a mărturisit în faţa juriului de onoare că 
fusese însărcinat de Stelescu să ucidă pe Căpitan, a fost eliminat pe 
termen de cinci ani. La o percheziţie făcută în casa lui Stelescu de 
legionari, se găsise un flacon de cianură de potasiu care ar fi putut 
ucide o sută, nu un singur om. Chimistul Cristian Leu a confirma ta 
el dăduse lui Stelescu otrava, cerută pentru alte scopuri de cat cele 

Urma iată circulara Căpitanului prin care consfinţea hotărîrea juriului: 

CaD '^Consiliul de Onoare, compus din comandanţi legionari cu gradele câşti¬ 
ge în lupte si din legionari cu legământ, sub preşidenţia domnului General 
Cantâcuzino Grănicierul, pentru a cerceta cazul Stelescu, astăzi la orele trei 
şi jumătate sa pronunţat în modul următor, după o deliberare de patru ore. 

1. Mihail Stelescu e vinovat ca legionar. 

2. Este vinovat de înaltă trădare. 

3. Mihail Stelescu, faţă de codul onoarei, este şi rămâne desonorat, 
deci descalificat. 

Hotărîrea este dată în unanimitatea ConsiUului compus d.n 23 
I In urma acestei sentinţe, subsemnatul, şef al Gărzu de *ier, hotărăsc 
eliminarea din Garda de Fier a lui Mihail Stelescu pe term «""^ 1 lta > anta . 

II. Felicit Consiliul de Onoare şi pe preşedintele sau. Generalul Canta 
cuzino Grănicerul, pentru sănătatea şi înălţimea morală a sentinţe date. 

III. Acord lui Stelescu dreptul ca mtrun viitor cât de mdepartat care 

rămâne la aprecierea mea, să-şi poată răscumpăra in faţa ^lu'aş Corw bu 
de Onoare, convocat de mine în acest scop, numai prin )ertfă, onoarea pier- 
dută şi păcatul făptuit. C Z C 

Spre deosebire de majoritatea conducătorilor de mase şi a ultimilor 
dictatori. Căpitanul nu era un orator. “Nu era , poate nar fi chiar 
calificativul cel mai apropiat. Mai exactă mi-ar parea afirmaţia ca 
nu-i plăcea să vorbească în public. Ştia că nu va reuşi sa antreneze 
printr’un verb înflăcărat, meşteşugit şi animator, de aceea evita so taca. 
Preparat, însă, vorbea bine şi convingător. De aceea in locul oratoriu 
goale, a preferat pe aceea a înfăptuirilor pe teren, cu efecte mai dura¬ 
bile. Marea lui forţă, însă, a rămas mereu conversaţiile de la om la 
om, sau în cerc restrâns, în care a excelat ca şi in circulanle date in 

cele mai diverse imprejurări. . 

Circulările căpităneşti au fost şi rămân piese de neîntrecuta valoare 
politică şi de educaţie legionară. Păcat că unele sau pierdut. Mereu 
strânse în chingile bunului simţ şi ale logicei, rămân modele de peda¬ 
gogie. Au fost sfat şi ordin, constituind doctrina legionară. Laci, aşa 
precum a scris Nae Ionescu, într’un articol despre Vasile Marin: 


Nimeni din teoreticienii naţionalismului totalitar nu creeaza docteina. 
Doctrina se crează prin fapta de la zi la zi a leriuni^ aşa cum se d^prmde 
ea din hotărîrile celui aţezat de Dumnezeu la locul in carese porunceşte. 
Dar* £d«atea şi preciziunea făcuseră din el o autoritate a doctrme, leg =; 
dacă în Legiune poate exista, într un fel oarecare, şi o aiuei oe autoritau 
decât ceacaref delegaţie, porneşte de la acel care comanda... nu 


Eliminarea lui Stelescu 


37 


poezie sistematizată prin morişca unei dialectice care tot umblă să-şi mănânce 
propria ei coadă, ci formularea cât mai precisă a unor realităţi trăite direct, 
până la contopirea, în ele; contopire în aşa măsură, încât orice gest pe care 
îl faci nu mai e o formulare sau expresiune, ci pur si simplu mărturie. 

Mai jos dau circulara împărţită după eliminarea lui Stelescu. 

Camarazi, 

Citez cu ordin de zi, pe întreaga Gardă de Fer, pe cei şapte legionari 
din tabăra Budachi: Dumitrescu, Cuza, Marinescu, Vişan Ion, Bârsan Eugen, 
Crăciunescu Petre şi Burcea Ion care, la prima încercare de destrămare 
afişată de Stelescu, în tabăra Budachi, au ieşit în faţa frontului, cerând 
socoteală, înfierând faptul şi părăsind până la urmă tabăra. 

In urma acestor întâmplări nenorocite, care au atins onoarea, nici 
odata până, acum pătată, a Gărzii noastre, care a atins mândria noastră, 
“Disciplina*', de care se înfricoşau toţi adversarii, stăm răniţi în mândria 
noastră de armată. 

De aceea, cu această pată vom rămâne şi vom intra cu ea în mormântul 
istoriei. 

FIŢI ATENŢI! 

1. Nu vă lăsaţi ademeniţi de vorbe, de laude sau de banii duşmanilor, 
sau a altor oameni suspecţi puşi în slujba lor. 

2. Nu lucraţi niciodată sub sugestia acestor oameni. Lucrează numai 
din ordin, sau din iniţiativă proprie. 

3. Fereşte-te de cei ce îţi trimit daruri. 

4. Fii atent. 

5. Nu permite constituirea de grupuri separate în cadrul Gărzii, sau 
imprăştierea de ideologii, în scopul acesta: “Noi suntem extrema 
dreaptă sau stângă a Gărzii, Grupul cutare... etc. 

Grupurile duc la fărâmiţirea Mişcării, la distrugerea unităţi ei. 
Repet: vina aceasta este aproape de vina trădării. 

Garda este o unitate perfectă şi este o crimă orice tendinţă de a 
sparge această unitate. 

6. Nu te gândi la tine, la persoana ta, la locul în care eşti pus. Nu-ţi 
creia drepturi pentru ce faci. Lasă să ţi se recunoască. 

Gloria noastră stă într'un singur drept pe care singuri ni l-am luat de 
la început. De a da pentru Gardă totul, fără a pretinde nimic în schimb. 

c. z. c. 

Cazul Stelescu a sdruncinat şi răvăşit peste măsură pe Căpitan, 
rănindu-1 în mândria lui pentru Legiune. Atunci, şi de multe ori în 
urmare, l-am auzit punându-şi chinuitoarea întrebare: “Unde am greşit 
în educaţia pe care o fac legionarilor, ca în Legiune să se fi putut 
creşte un monstru sufletesc ca Stelescu?” 

Acum, după douăzeci de ani de la evenimentul petrecut, sunt nevoit 
să constat că Mişcarea Legionară a crescut şi alţi “Steleşti”, unii mai 
mari, alţii mai mărunţei. Cuvântul “crescut” nu ar fi termenul cel mai 
nimerit, mai exact ar fi, de sigur, “i-a avut”, fără să-i fi crescut, căci 
au venit formaţi ca atare din afara Legiunei. 

Căpitanul avea darul de a cunoaşte oamenii de la prima vedere. 
Obiceiul lui era să se uite drept în ochii acelui care îi era prezentat. 
Nu odată l-am auzit spunând, după ce cunoscuse pe careva: “Nu-mi 
plac ochii acestui tânăr. Are ceva în privire care-mi displace”. Şi mai 
târziu, la ocazii, se adeverea că avusese dreptate, că acel tânăr nu era 
un caracter! 


38 


Vircil Ionescu: Pe drumul crucilor căzute 


Căpitanul sa prăpădit prea de timpuriu, lipsind^ timpul necesar 
pentru a fi schimbat la toţi şi complect educaţia, eliminând din timp 

ne aceia ce nu mai erau de transformat. A . i 

P Astfel prezentându-se situaţia, aş^ fi dispus să cred ca nu in sistemul 
de educaţie ar fi existat o racilă, ci în materialul om , care î-a stat 
îndemână' Stelescu, un produs al “Frăţiilor de Cruce care, in regu a 
aproape generală, au dat cei mai străluciţi legionari, precum am mai 
spus nu muncise nici odată ca să-şi câştige existenţa. A trăit cum a 
putut, mai mult în lipsuri de cât în belşug totuşi le Ş 10 ^ re 5 te ’ pa ^ 
a fost ales deputat, prea de vreme şi înainte de a fi fost copt La 
douăzeci şi cind de ani, sa trezit în vâltoarea şi tentaţiile Bucureştmlm, 
parlamentar cu treizeci de mii de lei salariu lunar. îmbătat de orgohu 
si de glorie (de care nu şi-a dat seama că nu erau ale lui ci ale Garzn 
de Fier) şi-a pierdut echilibrul sufletesc şi na mai ascultat nici de ace 
ordin al Căpitanului, dat parlamentarilor legionari, dc a depune salariile 
la Centru, de unde să primească cât era necesar pentru un trai modest 
dar decent, şi sa aşezat pe petreceri şi lux. Fire neevoluata complect, 
linguşit de prieteni ca şi de unii oameni politici, a uitat că era o simp a 
creaţie a Legiunii şi, în afară de ea, “un nimic”! Când se obişnuise mai 
vârtos cu viaţa uşoară de petreceri şi-i intrase in fire, sa pomenit ca 
nu mai era deputat şi nici bani nu mai avea. A început cu împrumuturi, 
întâi de la prieteni şi când n’a mai găsit la aceştia, de la duşmani u 
timpul, aceştia i-au devenit stăpâni şi l-au dus unde aveau interesu sa- 
duca: la trădare! 

Dacă totuşi Căpitanul a greşit cândva cu el, a fost într un singur 
punct şi anume când n’a luat măsuri rapide, la primul refuz al lui 
Stelescu de a depune salariul la sediu. 

De altfel, ori care şi ori câte au fost sistemele de educaţie, de când 
există lumea, toate au produs elemente bune şi rele! însăşi şcoala 
platoniană, poate cea mai extraordinară din câte au existat a dat pe 
lângă genii şi trădători, care au mers până a-şi ucide profesorul, pe 
însuşi Platon. Iar în creştinism Juda a putut să se păstreze chiar langa 
Mântuitorul. Eficacitatea unei educaţii, rămâne de căutat, in raportul 
numeric dintre cei buni şi cei răi, ca rezultat final, precum şi m puterea 
ei de pătrundere în mase şi de a se menţine în timp. Excepţiile, nici de 
data aceasta, nu pot crea regulă. Intru cât ar privi Mişcarea Legionara, 
ea a produs multe, enorm de multe, elemente bune chiar sţra ucite. 
Deci trebueşte considerată ca o mare reuşită, avându-se mai ales m 
vedere scurtul timp pe care l-a avut Căpitanul la dispoziţie pentru 
formarea caracterelor. Şi tocmai prin aceea că aceste elemente au tost 
atât de bune şi disciplinate, s’au lăsat irosite, in acea largă şi cunoscu a 
măsură! Adevărul ar fi acesta, cel puţin pentru mine. 

Si pentru a reveni la cazul concret al lui Stelescu, Căpitanul găsin- 
du-se vinovat, s’a autopedepsit! Şase luni n’a mai dormit m pat, ci pe 
duşumeaua goală, acoperindu-se în frigul iernei numai cu o pătură 

SUb '&.însă an, tos. eu! In„. pa.ru ochi, Cipi.anul 
cerut să nu i£ai vin la Sediu un an. Faptul că putusem fi învinuit de 
Stelescu, cu sau fără dreptate, nu-1 interesa, constituia o greşala a mea, 
în ochii lui. La auzul acestei sentinţe, mintea mi sa oprit in loc, am 


Focul 


39 


simţit o golire în suflet, care repede s’a umplut de durere. Suferinţa 
devenise mult mai mare de cât toate cele încercate până atunci. Eram 
lovit în marea mea dragoste şi nestrămutata credinţă în El! 

Cele îndurate de pe urma acuzaţiilor fără temei, în cazul Duca, 
cu schingiurile de la Ploeşti, rămăseseră fără importanţă şi nu se puteau 
asemui chinurilor sufleteşti de acum. Am plecat ameţit de la Sediu 
şi nu ştiu cum am ajuns acasă. Soţiei mele nu i-am spus nimic, atunci 
şi nici mai târziu, nu pentru mine, ci pentru Căpitan! Şi ea credea 
nemărginit în el şi nu vroiam ca cineva să se fi îndoit de dreptatea 
ce împărţea el. Destăinuirea acestui caz o fac pentru prima oară acum, 
căci rămăsese mereu un secret între mine şi Căpitan. 

Ne mai fiind văzut pe la sediu, unde mergeam de altfel cel puţin 
odată pe zi, camarazii au început să mă caute acasă. Vasile Marin şi 
Totu zilnic, ceilalţi ca Moţa, Vasile Cristescu, Polihroniade, Gyr, Cons¬ 
tant şi alţii, destul de des. Era greu să găsesc o explicaţie care să fi 
motivat plauzibil lipsa mea de la sediu, durerea era prezentă în mine, 
puternică, constantă şi gata de răsvrătire de cum încercam s’o înăbuş, 
dar nu m’am trădat şi nici de rana ce se adâncea în suflet nu le-am 
vorbit lor şi nimănui. 

N’a trecut însă o lună şi am fost chemat la Centru. Căpitanul m’a 
întâmpinat, oare cum stânjenit, spunându-mi: “Vă ridic pedeapsa! A 
fost o încercare de verificare a credinţei! Aţi trecut bine examenul, 
puteţi lua locul în front!” Locul l-am reluat, dar între mine şi Căpitan 
se schimbase ceva! A trecut vreme până ce vechea armonie s’a restabilit 
cu aceeaşi încredere şi prietenie de mai înainte. 

Intriga este otrava care lucrează, deseori lent, dar întotdeauna 
sigur! Nu există caracter atât de tare ca să-i poată rezista la infinit. 
Vindecarea e întotdeauna anevoioasă pentru cel lovit şi nu întotdeauna 
definitivă! Cei cu pretenţii de a conduce oameni să ia mereu aminte 
la aceasta! 


Focul 

Intr’una din nopţile lui Noembrie 1934, un foc începuse să muşte 
nesăţios din lemnul prea uscat al podului etajului, de desupra aparta¬ 
mentului ce locuiam. înainta repede, pentru a cuprinde întreaga clădire. 

Trezit de fumul ce pătrundea din toate părţile, am anunţat pompie¬ 
rii şi pe nimeni altcineva. 

Era întuneric, dar jurul casei iluminat ca ziua. Mă căsneam cu 
soţia şi personalul de serviciu să scoatem ce puteam din lucruşoarele 
noastre. Le depuneam în curte şi reveneam pe fugă pentru a căra 
altele. In zăpăceala grabei şi a panicei din noi, scoteam fără rost mai 
mult inutilul de cât utilul. Dar n’a trecut mult de când ne sbăteam în 
frigurile neputinţei, când apare Căpitanul cu un grup de legionari. 
Cineva îi telefonase că-mi ardea casa. Imediat a organizat evacuarea 
şi, înainte ca focul să fi cuprins şi apartamentul meu şi să fi sosit 
pompierii, legionarii scoseseră totul şi-l puseseră la adăpost. Terminată 
operaţia, Căpitanul a plecat, modest şi liniştit, fără să aştepte mulţu¬ 
mirile cuiva! Aşa a fost el. Căpitanul! 


40 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


Partidul ‘Totul pentru Ţară” 

jJSMSsSfflSSESSîSS 

â a T S U em n nS.uri cerând înscrierea unui nou partid politic care urma 
50 de semnat , T ar ă”. Denumirea fusese găsită de Necu- 

lîi Totale plăcuse la 1 toti. In glumă, fată de Totu, îl numeam partidul 
' T ” CcmrTafef aprobat* ,i ea semn electoral ni sa repartot un 

puţin trei ani de activitate în partid. 

P Cu râvnă, voie bună şi noi speranţe, s’a trecut la structurarea nou¬ 
lui partid şi reorganizarea Mişcărei Legionare. 

Avocatul Şeitan a primit comanda regionalei Dobrogea m locul 
meu Eu am fost trecut ca suplinitor al Generalului an ° t 

comanda corpului “Răsleţi” din Capitala, atunci înfiinţat. Am pgtra 
numai câteva săptămâni această comandă căci, ne mţelegandu- 
generalul, am cerut să fiu înlocuit. . 

Tot atunci a luat fiinţa asociaţia “Prietenii legiunii care, sub 

conducerea inginerului Ionică, a luat o mare dezvoltare. 

Ţara a fost împărţită în regionale compuse filare din cel puţin 
patru judeţe cu câte un şef, sub comanda ? efului J e finala, ^f 
de judeţe ca şi de regionale erau numiţi pe termen de un an putana 
H mendnurimai departe, timp de un alt an dacă aşa hotăra Capitanu ; 
Această dispoziţie era foarte bună, căci înlătura posibilitatea fo a 

aderenţi personali ea în partid* P° M a. mnif, 

creea numeroase cadre de comandă pentru 

obişnuiţi cu conducerea. S’a ordonat şi formarea de noi cuiburi. Nu 
se înai admitea nici un membru în partid şi nici legio™* era 
fie încadraţi în vreun cuib. Trecerea dintr un cuib >n altul nu era 
permisă de cât în cazul unei schimbări de rt şe ir î^ a . , . e a 

organizare, sub energica şi priceputa comanda a inginerului Clime, a 

dus la rezultate extraordinare. „ 

Mişu Polihroniade a înfiinţat un cuib pe care l-a numit Axa , care 
a fost deseori confundat cu vechiul cuib Axa ce redactase revista cu 

acelaş nume (desfiinţată de cenzură) şi ^**7 « ?Ze«une 

Ionel Moţa. Eu am înfiinţat cuibul: Las ca-i bine (după° expresi 
curentă a Căpitanului, întrebuinţată tocmai canţ 0 ^ 0 ^^ ^ 
bine!). Primii componenţi ai cuibului au fo _' . , d - constituire 

Cristescu, Constant şi Vkdimir Dumi^sc^ Curând Jcns. ^ 
şi de acord cu sugestia lui Vasile Marin, ne m Dupâ oare . 

scriere legionară, am luat iniţiativa pu 1 j a denumirea pre¬ 

care discuţii asupra numelui, hotărăsc sa se rama 
pusă de Marin: Vestitorii . 


Partidul “Totul pentru Ţara 


41 


Pentru a ne conforma legii, care prevedea că ori ce publicaţie tre¬ 
buia să apară sub direcţia unei persoane responsabile de cele scrise, 
am decis că aceasta urma să fie Vasile Marin. Căpitanul a. aprobat in 
totul cele propuse de mine şi astfel a luat fiinţă “Vestitorii sub direcţia 
aparentă a lui Marin. De la primul număr revista sa bucurat de un 
deosebit succes şi Marin i se dedicase pe de-a întregul. Eu am colaborat 
sub pseudonimul Ion Viroagă. 

Din păcate, după câteva numere, revista ne-a fost interzisă de 
Cenzura Presei, introdusă în România bunului plac, guvernată mereu 
sub stare de asediu, ceea ce convenea şi uşura dictatura, pe atunci 
camuflată, a Regelui Carol al II-lea, Ucigaşul. 

Cuibul, această primă şcoală legionară, era cca mai mică unitate 
de trăire, educaţie şi acţiune legionară. Un cuib se compunea din 
minimum trei şi maximul treisprezece membri. Ajuns la această cifră, 
obligator cuibul se desfăcea în patru, fiecare cu şeful lui. Şeful cuibului 
matcă devenea şeful familiei de cuiburi, născute din primul. Toate 
aceste cuiburi ca şi cele viitoare, rezultate din roirile următoare, răm⬠
neau şi mai departe sub comanda şefului cuibului iniţial, păstrând totuş 
fie care o viaţă proprie, cu oarecare independenţă in iniţiativele minore. 
Procesul de roire al cuiburilor putea continua, în acelaş fel, la infinit. 
Prin acest sistem sa stimulat intens dezvoltarea Legiunii. Cuiburile se 
conduceau după regule scrise, stabilite prin Cărticica Şefului de Cuib. 
Şedinţele erau săptămânale, obligatorii şi în ele nu se făcea politică ci 
educaţie legionară Iată cum ţineam noi o şedinţă de cuib: 

De fiecare dată deschideam şedinţa cu un jurământ de credinţă 
şi un apel al morţilor legionari. în poziţie de drepţi se cantau cântece 
legionare; apoi se putea lua loc. Unul dintre membrii cuibului ® 

conferinţă de maximum 10 minute, cu subiectul fixat cu o săptămână 
înainte. Timp de cinci minute se făcea critica celor tratate de confe¬ 
renţiar. Rezumam discuţia, ne dam părerea şi treceam la citirea ultime¬ 
lor ordine sau circulări primite de la sediu. în lipsa acestora, se citea 
un mic pasagiu din vreo publicaţie legionară. în urmare, fiecare da 
un raport verbal asupra celor ce înfăptuise pentru legiune în acea 
săptămână. Toate înfăptuirile individuale sau colective se treceau m 
raportul scris, care a doua zi se înainta la Centru, împreună cu micile 
cotizaţii ce se strângeau de la componenţii cuibului. Cel ce avea noutăţi 
despre fapte petrecute în legiune în timpul săptămânii le povestea. 
După ce dam dispoziţii pentru săptămâna următoare, ridicam şedinţa 
tot cu jurământ. 

După şedinţă se putea discuta orice, ca între prieteni. S’a întâmplat 
adesea ca unul dintre camarazi să-şi spuie vre-un păs personal, căruia 
cu toţii îi căutam rezolvarea şi, dacă era cazul, îl ajutam. La fiecare 
roire a cuibului meu era invitat prof. Nae Ionescu, care ne vorbea aşa 
cum numai el ştia să vorbească. 

Conform unei formule matematice stabilită de ing. Clime, cuiburile 
erau clasificate pe baza rapoartelor înaintate. Clasificaţia se făcera lunar 
şi era afişată la sediu. Am avut deseori bucuria de a ne vedea cuibul 
clasificat primul pe Capitală. Sistemul a fost un mare stimulent la 
muncă şi rezultatele lui, din toate pnctele de vedere, apreciabile. 


42 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


întruna din seri, poate să fi fost orele zece, ziua şi luna nu rm le 
mai amintesc, dealtfel nici nu au importanţă în cele ce povestesc, îmi 
telefonează îngrijorat Generalul Cantacuzino, comunicându-mi că doi 
agenţi ai Prefecturii Poliţiei ridicaseră pe Căpitan şi-l duseseră acolo. 
Generalul îmi da întâlnire la Prefectură. M’am dus imediat. Curând 
au mai sosit: Vasile Cristescu, Alecu Cantacuzino şi Mişu Polihroniade. 

Cum la această oră nu se mai găsea nimeni de importanţă la Pre¬ 
fectură, am fost întâmpinaţi de comisarul Panova, ucigaşul lui Ciumeti, 
care încă nu fusese identificat ca atare. Mieros şi totuş cam ironic, după 
ce un timp a făcut pe misteriosul, ne comunică primirea unui Mandat 
de Aducere” emis de către Curtea de Apel Galaţi, prin care Căpitanul 
era citat ca martor într’un proces legionar. Pentru executarea Manda¬ 
tului, el urma să fie transportat cu o maşină a Prefecturii de Poliţie. 
Generalul îi răspunde că noi nu ne vom mişca, de acolo, până nu-1 
vom vedea plecat. 

După oare care aşteptare, maşina fiind trasă la scară. Căpitanul, 
pe care nu-1 văzusem până atunci, este adus şi aşezat în fund cu un 
agent lângă el. In ultimul moment este adus şi Stelescu, împins repede 
în faţă şi maşina a pornit, înainte ca noi să fi putut interveni. Protestele 
ulterioare nu mai serveau la nimic. Panova ne-a spus că şi Stelescu, 
fiind citat în acelaş proces, nu era să se întrebuinţeze două maşini, 
numai pentru motivul că cei doi erau supăraţi! Am plecat de la Prej 
fectură destul de îngrijoraţi. Procedeul era cu totul anormal, nici odată 
un Mandat de Aducere nu fusese executat în acest fel. Dimineaţa ni 
s’a comunicat de la Galaţi că maşina sosise cu bine. Am respirat uşuraţi. 
După proces, Căpitanul eliberat sa întors cu trenul la Bucureşti. Ne-a 
spus că tot drumul nu scosese o vorbă, lăsând fără răspuns întrebările 
agentului. Totul se rezumase la o farsă de prost gust, făcută de cei 
de la poliţie. 

Prin Mai 1935, a murit la spitalul Colţea din Bucureşti bătrânul 
Hristache Solomon, şeful judeţului Putna, om de mare credinţă şi înţe¬ 
lepciune, un stâlp de începuturi al Mişcării Legionare. Căpitanul, 
căruia îi fusese foarte aproape, l-a străjuit oră cu oră în ultimele lui 
zile. A fost înhumat la Focşani. La mormânt, din ordinul Căpitanului, 
am vorbit şi eu. 

Nou şef al judeţului, după cererea lui Hristache Solomon, a fost 
numit părintele Boldeanu. 


Tabăra Carmen Sylva 

Pentru vara care era în prag, Căpitanul a hotărît înfiinţarea unei 
tabere de muncă şi odihnă pe malul Mării Negre, la Carmen Sylva. 
Organizarea acesteia începuse încă din luna Mai. Atribuţiile se îm¬ 
părţiseră şi se aranjase serviciul de aprovizionare. Şi de data aceasta, 
Nicu Şeitan a fost la înălţime. 

In istoria Mişcării Legionare, care rămâne de scris, Carmen-Sylva 
va fi desigur amintită ca cea mai reuşită şi importantă dintre taberile 
legionare. Timp de două luni, mii de legionari din toată ţara sau 
perindat prin ea. S’a executat: consolidarea malurilor, drumul de sus 


Tabara Carmen Sylva 


43 


până jos la plajă, sau sădit pomi fructiferi, care au prins, în ciuda 
prevederilor localnicilor care susţineau că din cauza vânturilor nu se 
va reuşi. Dar nu aceste îmbunătăţiri au fost principalul şi nici scopul 
taberei. Acolo sa făcut adevarata şcoală de comandament legionar, sub 
directa conducere şi învăţătură a Căpitanului. 

Prin viaţa aspră de tabară sa întărit spiritul de camaraderie, dis¬ 
ciplină, cunoaştere şi dragoste între legionari. Şi cum ar fi putut să 
fie altfel, când mâneam cu toţii de la acelaş ceaun, dormeam în corturi 
pe pământ, iar după ziua de muncă şi exerciţii, seara urmau poveşti şi 
glume la focul de bivuac. în Legiune a rămas mereu o mândrie să fi 
putut spune că ai fost în tabăra de la Carmen-Sylva. 

In vara aceea, aproape nu a rămas vizitator în staţiune care să nu 
fi vizitat tabăra. Adversarii politici nu scoborau; treceau doar pe malul 
de sus, aruncând priviri de surprindere sau dispreţ. Propagandistic, de 
asemenea, tabăra ne-a servit mult. Pentru găsirea unui motiv de pro¬ 
vocare, ca apoi să ni se închidă tabăra, Comandamentul de Jandarmi a 
înfiinţat şi el una în imediata noastră vecinătate. Socoteala a dat greş, 
căci la provocări nu am răspuns. 

La terminarea stagiului şi părăsirea taberei, fiecare legionar urma 
să se iscălească într’un registru, putând să-şi scrie pe scurt impresiile. 
Registrul era ţinut deschis, la vedere, pe o masă în cortul legionarului 
de gardă. Pe prima foaie sta scris cu litera mare a Căpitanului: “Le¬ 
gionar, fii drept, cinstit şi erou!” Avocatul Ibrăileanu, vechi legionar, 
apoi comandant, a scris şi iscălit: “Drept sunt! Cinstit voi încerca să 
fiu! Erou nu voi fi niciodată”! 

Căpitanul, amator de glume decente, a făcut multă vreme haz de 
aceasta, povestind-o adesea. 

Tot la Carmen-Sylva, la vre-o doi kilometri departe de tabăra 
noastră, se terminase clădirea unei somptuase vile “Lupeasca”, care 
avea până şi un canal, ce ducea de la terasă la mare, pentru ca iahtul 
s o poată lua, chiar din faţa casei. Dar stagiunea la mare, din acel 
an nu i-a priit Lupeascăi. De frica unui atac legionar, la care nimeni 
nu se gândea, a părăsit localitatea curând după sosirea noastră. 

înainte de deschiderea taberei, Căpitanul a dat cunoscuta circulară 
zisă “de la Carmen-Sylva”, cu cele zece porunci legionare. Amintesc 
pe a şaptea, cea mai uitată şi mai des călcată în picioare. 

“Unde sunteţi numai trei legionari, trăiţi ca fraţii între voi. Unire, 
unire şi iar unire.” 

“Sacrificaţi tot, calcă-te pe tine în picioare, cu toate poftele şi cu 
tot egoismul din tine, pentru această unire. Ea, unitatea, ne va da 
biruinţa.” 

“Cine este contra unităţii, este contra biruinţei legionare.” 

După închiderea taberei, la Bucureşti, Căpitanul a făcut cele mai 
largi avansări de până atunci. Toţi componenţii iniţiali ai cuibului meu 
au fost înaintaţi Comandanţi Legionari, în afară de Vladimir Dumitres- 
cu, făcut ajutor de comandant, ca ceva mai târziu, după cererea mea, 
să fie şi el confirmat comandant. 

In jumătatea a doua a lui Septembrie am plecat pentru câteva zile 
cu soţiile noastre la Slănicul din Moldova, unde tatăl Căpitanului ter¬ 
mina o cură de ape şi băi. Drumul cu maşina l-am făcut la dus prin 


44 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


Ardeal. înainte de trecerea pasului Ghimeş, o ploaie torenţială, repede 
«i deasă, cum nu mai apucasem, ne-a silit să oprim şi să-i aşteptăm 
trecerea căci nu mai vedeam nimic înaintea noastra. 

Căpitanul şi Marioara erau în continuarea unei conversaţii asupra 
modei feminine şi obiceiului de a se pudra, vopsi buzele şi^ unghiile. 
Mentalitatea corpului de legionare, comandate de Nicoleta, împrumu¬ 
tase unele atitudini de dârzenie bărbătească, în prezentare şi gândire, 
ceea ce îndepărta adeziunele în loc să le atragă. Căpitanul, iniluienţat 
de acest spirit rigid al lor, îl aprobase în parte şi de aceea sc arăta la 
fel de intransigent în ceea ce se chiamă moda şi dorinţa de înfrumuseţa¬ 
re caracteristică femeilor. Soţia mea îi spunea că nu înţelegea transfor¬ 
marea femeii legionare în soldat, crezând că acestea ar trebui să rămână 
numai la rostul lor natural de femei şi soţii, cât mai morale posibil, dar 
femei. Altfel se îndepărtează simpatizantele care ar dori să se apropie 
de Legiune şi nu o fac, înfricoşate de îngrădirele puse felului natural 
de a fi al femeei. Până la urmă Căpitanul i-a dat dreptate şi peste puţin 
comanda corpului femenin a fost încredinţată pictorului Basarab, mult 
mai liberal în vederi şi sub a cărui conducere adesiunile fememne au 
sporit apreciabil. 

Spre seară am ajuns la Slănic. Staţiunea de munte era pustie de 
vizitatori, sezonul de vară era sfârşit. Am găsit pe profesorul Codreanu 
împreună cu Ghiţă Racoveanu. In cele câteva zile cât am rămas acolo 
am bătut împreună potecile nesfârşitelor păduri de brazi, ce înconjurau 
strâns localitatea. Racoveanu, talentatul colaborator al lui Nae Ionescu 
la “Cuvântul”, ne-a demonstrat o calitate pc care nu i-o cunoşteam, 
aceea de neîntrecut ţintaş cu revolverul. De la douăzeci de metri 
nimerea fără greş, o monedă de metal. Ceilalţi, încercând, am dat mereu 
alături. După câteva zile ne-am întors prin Moldova la Bucureşti. 

Mai în toamnă, s’a început transpunerea în practică a unui plan 
mai vechi căpitănesc, înfiinţarea comerţului legionar. Multă vreme 
absorbit complect în realizarea acestei idei, a antrenat^ in executare mai 
toate forţele legionare. Prima cooperativă s’a deschis în curtea sediului 
din strada Gutemberg, în Noembrie 1935. 

Cam în acelaş timp se iviseră oarecare neînţelegeri mai serioase 
în căsnicia Căpitanului. Povestite de el lui Clime şi mie, ne-am sfătuit 
asupra celor ce ar fi fost de făcut. Soluţia dată de Clime şi de mine, 
mai radicală, nu a fost aceea la care s’a oprit Căpitanul. El a hotănt 
să se retragă pentru un timp la Carmen-Sylva, pe marginea lacului, 
unde închinase o casă, spre a se gândi şi scrie. Acolo a început şi 
terminat cartea “Pentru Lagionari”. 

Autorităţile, auzind de viitoarea publicaţie, i-au interzis tipărirea. 
Aşa că aceasta s’a executat în secret, la Sibiu, sub îngrijirea lui I ă- 
traşcu, un cumnat al doctorului Banea, şeful Ardealului în acea vreme. 

După apariţie, Pătraşcu a fost avansat Comandant şi cred că această 
tipărire a rămas prima şi ultima lui înfăptuire de folos în Legiune. 
Celelalte încercări, fie din iniţiativa lui sau din ordinul şefului de mai 
târziu, au fost dezastroasel 

Apariţia volumului “Pentru Legionari” a însemnat un eveniment 
care a depăşit graniţele ţării, traducându-se în mai multe limbi. In 


Anul nou 


45 


ţară, ediţiile s’au urmat la scurte intervale; cartea a rămas cu cel mai 
mare tiraj în România, după Biblie. 

Nu voi adăuga mai mult despre această operă; au făcut-o alţii şi 
o vor mai face mulţi, mai pregătiţi de cât mine. In urmare, nici de 
citate din ea nu voi abuza, aşa cum se obişnueşte în literatura legionară. 
Voi aminti totuşi că, până la apariţia ei. Căpitanul a trecut prin toată 
gama de nervi şi emoţii cunoscute fiecărui autor. 

în timpul şederei Căpitanului la Carmen Sylva, primind de la un 
prieten o sumă de bani pentru el, şi cum donatorul nu vroia să fie 
cunoscut, prin expedierea unui mandat poştal, m’a rugat s’o fac eu 
pentru el. Peste puţină vreme, când l-am vizitat pe Căpitan, mi-a 
confirmat primirea mandatului, cu adausul că, până la sosire lui, de 
câteva zile, cei ai casei, ca şi el, nu mâncaseră de cât mămăligă cu 
lapte, ne având cu ce cumpăra altceva! Am scris acest amănunt, fără 
importanţă mai ales pentru cei sătui, spre a evidenţia odată mai mult, 
cât de sărac era Căpitanul, cel învinovăţit de a fi luat bani de la germani 
şi nu mai ştiu de unde! De altfel, el era complect dezinteresat în faţa 
micilor nevoi ale vieţei. Pare că există un destin al oamenilor mari, 
‘‘pentru ca opera lor să devină întreagă” ca ei să fie nevoiţi să trăiască 
în sărăcie, sau din mila altora şi să moară săraci precum au trăit. 

La Carmen-Sylva mă impresionase singurătatea în care trăia C㬠
pitanul. La kilometri depărtare de ori ce altă aşezare omenească, numai 
cu soţia lui şi un frate, care era mai mult de găsit prin sat de cât acasă. 
De aceea cum am sosit la Bucureşti am luat măsuri pentru trimeterea a 
doi legionari de credinţă, care să locuiască cu el şi să-l vegheze în 
permanenţă. 

în timpul în care mă aflasem acolo, Căpitanul fusese mereu în 
convorbiri cu Beza, la care nu luasem parte. Beza, sosit cu o zi înaintea 
mea, a plecat cu mine, două zile mai târziu, la Bucureşti. Pe drum, 
nu mi-a dat prin nimic să înţeleg despre cele vorbite cu Căpitanul. 
Faptul nu mă mira, aceasta se putea întâmpla dese ori în Legiune, 
unde fiecare putea să aibă misiuni speciale. 

După vre-o două săptămâni, la eliminarea lui Beza din Legiune, 
m’am lămurit despre ce fusese vorba. Faţă cu neputinţa structural 
sufletească a acestuia, de a se încadra în spiritualitatea legionară, 
(fusese comunist şi rămăsese ateu), Căpitanul se înţelesese cu el să 
părăsească de bună voie Mişcarea. Dar Beza a rupt înţelegerea şi a 
dat publicaţiei o scrisoare, care jignea pe Generalul Cantacuzino, cea 
ce nu se putea tolera. 


Anul nou 

Noaptea înspre anul nou 1936, am petrecut-o la mine cu câţiva 
legionari, dintre care Căpitanul, Moţa, Marin, Vasile Cristescu, Polihro- 
niade, Vladimir Dumitrescu, toţi cu soţiile şi încă câţiva holtei. In 
timpul mesei a venit corul studenţilor macedoneni cu colinzi. După 
ce ne-au cântat colinzile şi apoi cu toţii câteva coruri legionare, felici¬ 
tând u-ne reciproc, au plecat. Masa a continuat întro bună dispoziţie 


46 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


puţin comună. Toţi ar fi vroit şi să danseze, dar erau intimidaţi de 
prezenţa Căpitanului. I-am spus discret ce se întâmpla şi el însuşi ne-a 
poftit să dansăm. Căpitanul a mai privit un timp bine dispus şi cu 
drae la toţi apoi a plecat, lăsându-ne în continuare. Scriu aceasta 
deoarece, puţini ani mai târziu, în afară de Vladimir Dumiţrescu şi 
de mine, nici unul dintre legionarii de atunci nu mai erau m viaţa. 

* * O 

La reîntoarcerea la Bucureşti, Căpitanul a găsit un dezastru la 
Cooperativa Legionară. Marin Ioachim, însărcinat cu conducerea o 
neglijase şi-i folosise încasările. Bine înţeles, a fost eliminat din Miş¬ 
care. Căpitanul a preluat personal reorganizarea şi, numai după cateva 
săptămâni, Cooperativa a ajuns la acea înflorire bine cunoscută. 

între timp Stelescu, eliminat din Legiune, înfiinţase o grupare poli¬ 
tică pe care o numise “Cruciaţii”, publicând şi o revistă cu acelaş nume. 
Găsise banii necesari ca să apară cu o tipăritură luxoasă in timp ce 
noi nu eram în stare de cât să şapirografiem, pe cea mai ieftină hârtie, 
ordinile şi circulările Căpitanului. 

Fiţuica lui Stelescu, de la primul la ultimul număr, a fost un atac 
la Legiune şi Căpitan. N’a existat număr în care şi eu să nu ti lost 
împroşcat cu noroi. Toţi eliminaţii din Legiune, scursorile universit㬠
ţilor şi a periferiei Bucureştului, se aciuiaseră în jurul lui Stelescu ca 
demni şi vajnici “Cruciaţi”. El îi manevra în slujba Siguranţei şi a altor 
interese bine retribuite. 

Cum se svonise de o probabilă revenire la guvern a Mareşalului 
Averescu, Stelescu se aranjase ca, în schimbul unui subsecretariat de 
Stat la Interne, să distrugă Mişcarea Legionară! 


Apropierea de Rusia 

întruna din zile, pe când mă aflam cu Generalul Cantacuzino in 
locuinţa acestuia, se anunţă dl.Sturza, fost ministru plenipotenţiar, 
scos de curând din diplomaţie, deoarece căzuse în disgraţia atotputin- 
telui Titulescu, pe atunci ministru de externe. I-am lăsat împreună şi 
am intrat în biroul Căpitanului. După puţin timp, intră agitat Gene¬ 
ralul cu domnul Sturza. Sau făcut prezentările şi cei care eram acolo 
am ieşit, bănuind că dl.Sturza avea de comunicat ceva mai deosebit 
Căpitanului. Curând Căpitanul ne-a spus că dl.Sturza îi adusese Ia 
cunoştinţă detalii asupra tratativelor duse de Titulescu cu Litvinot, 
Ministrul de externe Sovietic, prin care se stabilea că, m cazul unui 
război viitor, în schimbul recunoaşterei oficiale din partea URSS-ului 
a cedărei Basarabiei către noi. România să permită intrarea şi trecerea 
prin ţară a trupelor comuniste. Pentru a preîntâmpina această mare 
nenorocire, şi cred că atunci sa reuşit, de oare ce tratativele au încetat. 
Căpitanul a dat circulara din 30 Mai 1936, complectată mai târziu 
printr’o alta, în care declara că “24 de ore după preluarea guvernărei 
de către Mişcarea Legionară, România se va alătura axei Roma-Berlin. 
Aceste circulări au constituit punctul de vedere oficial al Mişcarei 
Legionare în politica externă a Ţărei. 


Apropierea de Rusia 


47 


Dau în urmare profeticile vederi ale Căpitanului în această gravă 
chestiune, atunci în discuţie, despre eventuala apropiere a României 
de Uniunea Sovietică. 

Lumea sănătoasă românească este îngrijorată de soarta Ţării pe care o 
joacă în palmele sale, foarte debile, dl. Titulescu. 

Noi Românii înţelegem că dl.Titulescu este un talent, este mai puţin 
o inteligenţă şi aproape de loc o înţelepciune. 

Mai bine să se încredinţeze soarta unei ţări, unui înţelept fără talent 
de cât unui talent lipsit de înţelepciune. 

Apropierea de Rusia. 

1. — Este un gest de trădare, pe care poporul român îl face faţă de 
Dumnezeu şi faţă de credinţa morală a acestei lumi şi faţă de popoarele 
care stau în slujba acestei ordini, în războiul cu puterile nimicitoare ale 
răului. 

Onoare acestor popoare. 

Gestul nostru murdăreşte în faţa istoriei obrazul poporului român, îl 
dezonorează. 

Numai cu sânge, cu sânge mult, vom putea în viitor să ne răscumpărăm 
onoarea pierdută în faţa acelor pe care îi trădăm şi care ne vor desconsidera. 

2* — De vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare în 
numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină 
că ele vor pleca de la noi, înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza! 

Comeliu Zelea Codreanu. 

în aceeaşi chestiune redau din “Les Archives secretes de la Wilhelm- 
strasse”, publicate în 1954 în editura Plon-Paris, câteva rânduri din 
raportul oficial al Ministrului plenipotenţiar german, Fabricius, din Bu¬ 
cureşti, îndreptat către Weizsăcker, secretar de stat în Ministerul de 
afaceri străine al Reichului, în care se scrie despre această acţiune 
legionară. Documentul poartă N? 187, şi data 20 Mai 1938. 

Pe timpul lui Titulescu, Garda de Fier, făcând propagandă prin popor 
sa pus de-a curmezişul bolşevismului şi uniunei cu Rusia sovietică. Dacă 
acest element ar dispărea, sau ar deveni inamicul mortal al regelui şi al 
guvernului, s ar putea cu uşurinţă să rezulte o situaţie care să devină foarte 
complicată şi care n’ar servi, nici civilizaţiei europene şi nici propriilor inte¬ 
rese (ale României)... 

La cele de mai sus, aş avea, deocamdată, de adăogat că toată pro¬ 
paganda noastră din acea vreme s’a rezumat la circulara Căpitanului, 
redată mai sus, care a fost suficientă ca să frâneze dorinţile şi tratativele 
lui Titulescu. 

Revenind la această circulară şi conţinutului ei, aş dori să ştiu 
dacă mai există un om conştient care să nu se cutremure la recitirea 
acestor rânduri, constatând împlinirea lor aidoma, aşa cum le prevăzuse 
Căpitanul şi prin urmare, cât a fost de dezastroasă lipsa lui, cel puţin 
pentru Ţara Românească, în împlinirea istoriei ultimului timp! 

Cei ce nu sau priceput să poarte răsboiul în complectă frăţietate, 
unire şi înţelegere cu Germania, întorcând armele în contra ei, apro- 
piindu-ne de Rusia, au dus ţara unde se găseşte astăzi: cotropită, umi¬ 
lită, subjugată şi jefuită economic şi moral, sub ameninţarea unei durate 
care să ne facă să pierim şi ca Naţie! Inconştienţii trădători de la 23 


48 


ViRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


August 1944 se mai laudă încă, cu actul săvârşit, pată veşnic dezonorantă 

în istoria românească! , 

Iată ce a putut scrie cândva şi Rabindranath Tagore, desigur intrun 
moment de indignare, gândind la ţara lui, despre acei care nau vroit 
să ne considere şi pe noi cobeligeranţi, dar au ştiut să ceară şi să pri¬ 
mească, în ultimul act al trecutului răsboi, să nc vărsăm sângele pentru 
ei, ca la terminare să ne lase prada nesaţiului comunist: 

Aceste popoare occidentale sau priceput să acumuleze bogăţii dar 
să omoare poezia vieţii. A crede că mărirea umanităţii constă numai in 
bucurii materiale e o insultă pentru omenire. 

Occidentul a făcut, până acum, marea greşală de a se considera cen- 

trul 1 ( ^™ 1 ceilalţ . efau sau ce i mu lt periferie a centrului, fără im¬ 

portanţă. 

Dacă la fel am fost consideraţi şi noi, drept barbari, sau numai 
periferie, atunci când Churchill, reprezentantul oficial al egoismului 
britanic/ne-a cedat lui Stalin, în cinci minute, la Moscova, printro 
mâzgălitură pe un petec de hârtie, nu ştiu şi-mi este egal. Nu-mi sunt 
egale însă urmările care au făcut din ţara noastră, ca şi din Polonia, 
aliata aceleeaş Anglii încă de la începutul răsboiului, sateliţii obligatori 
ai Uniunei Sovietelor, robi, vite de muncă şi poate carne de tun pentru 
apărarea ei, în contra aliaţilor de ieri ai Rusiei! 

Aceste ţări vechi care, prin obişnuinţa de a dăinui în istorie, sau 
lipsit de credinţa unei misiuni creatoare în lume, care să le stimuleze 
la împliniri altruiste, uşor pot pieri în faţa purtătorilor unui crez, bun 
sau rău! Numai să faci bani şi să posezi bunuri poate însemna orice, 
în afară de a trăi. Căci nu vor mai găsi în ele stimulentul de a progresa 
în lumina interioară, singura de valoare. 


Chemat de Rege 

Conflictul dintre Rege şi Mişcarea Legionară se adâncea. Nu din 
vina noastră, de sigur, şi totuşi oarecum din ea, adică din năzuinţa de a 
ne croi un loc la soare, care nu ni se permitea. Sărmani oameni ai 
pământului, trebuia să facem lucrurile aşa cum le puteam face, nici 
mai bine nici mai rău, şi să ne mulţumim a ne adapta situaţiilor. 

Camarila palatului în serviciul intereselor străine, care cereau dis¬ 
trugerea Legiunii, nu înceta să împingă pe Rege într acolo. 

Regele, cu spiritul întortochiat de vechi politician, deprins cu ma¬ 
nevrarea oamenilor săraci în caractere, dar bogaţi în ambiţii şi păcate, 
auzise despre Moţa că era, după Căpitan, cea mai proeminentă şi popu¬ 
lară figură din Mişcarea Legionară. Diabolismul înăscut al lui Carol l-a 
dus la ideea că prin Moţa ar putea să repete figura ce-i reuşise odinioară, 
când, atrăgând pe Gh. Brătianu, l-a despărţit de vechiul partid liberal. 
Gheorghe Brătianu, cu mari calităţi intelectuale, profesor universitar, dar 
fire slabă şi influenţabilâ, încrezându-se în promisiunile Regelui, a ieşit 
din partidul liberal cu o parte din tineret, formând un nou partid. După 
ce făcuse pe voia Regelui, acesta, nemulţumit de rezultatul obţinut,l-a 
lăsat în vânt. Mai târziu, l-a întrebuinţat, din când în când, ca om de 


Chemat de Rege 


49 


legătură cu Berlinul, unde căuta o apropiere, pentru unele tratative sau 
sugestii, pe care nu le dorea făcute pe căile oficiale. De aceea Carol 
profita de legăturile lui Gh. Brătianu cu mareşalul Goering. 

Procedând aşişderea, Regele şi-a închipuit că, prin Ionel Moţa, va 
reuşi să spargă şi unitatea legionară. 

Prin urmare, într o zi din vara lui 1936, an atât de bogat în eve¬ 
nimente legionare, am fost chemat de către prefectul poliţiei, generalul 
Gabriel Marinescu, care m’a înştiinţat că Regele dorea să mă vadă, “în 
secret”, chiar a doua zi la orele două. 

Clădirea noului palat ne fiind terminată pe atunci, urma să intru 
pe şantierul ei, cu un metru în mână, să mă fac că măsor ceva, şi să 
mă strecor, spre aripa veche, în care locuia Regele, unde cineva mă 
va aştepta, să mă conducă la el. 

De ce alegerea căzuse pe mine se va vedea din digresiunea ce 
urmează, nevoit s o fac, fiind necesară unei mai bune înţelegeri a rela¬ 
ţiilor mele anterioare cu Regele, întrerupte, mai apoi, pentru lungă 
vreme. Relaţii, încă din vremurile când el nu mai era prinţ moştenitor, 
ci doar un domn Caraiman, refugiat prin străinătate. 

In 1910 terminasem liceul şi, după moda de atunci, în familiile 
înstărite, urma să-mi termin studiile în străinătate. 

In grija de a nu mă “strica”, alegerea tatălui meu sa oprit la Ziirich, 
liniştitul oraş elveţian, cu o şcoală de inginerie renumită şi în care toate 
localurile se închideau la orele unsprezece din noapte, iar Sâmbăta, 
excepţional, la douăsprezece. 

Bacalaureatul românesc, nefiind recunoscut, urma să dau un exa¬ 
men de admitere în politechnică. Am plecat din ţară, plin de iluzii, 
bune intenţii şi mai ales mulţumit de a fi de capul meu, pentru întâia 
dată în viaţă. 

Libertatea nu mi-a priit, căci mam îndrăgostit şi capul nu mi-a mai 
fost la învăţătură, astfel că la examen am căzut. Dezastrul nu era chiar 
prea mare, căci după regulamentul şcoalei, şase luni mai târziu îl puteam 
repeta, cu un adaus şi pentru cursurile predate până la zi, reluându-mi 
locul în aceeaşi serie, fără să fi pierdut nimic. Aşa am decis să fac. 

In consecinţă, mam înscris la o şcoală particulară, de pregătire, 
pentru astfel de examene. Printre cei care predau lecţii acolo se afla 
şi un român, de origină evidenţiată prin nume: Marcel Leiba Leibovici, 
student prin anul al treilea şi apreciat ca un bun matematician. Curând 
el a ştiut să câştige un ascendent asupra mea şi profitând de acesta, 
să se insinueze prin scrisori la tatăl meu care, pentru deosebitul interes 
ce Leibovici arăta rosturilor mele, nu putea să fie de cât încântat. 

La noul examen am reuşit. Prin aceasta Leibovici îşi câştigase un 
punct de glorie şi o carte de vizită pentru o introducere în familia mea. 
Murindu-i intre timp tatăl, fără nici un ajutor de nicăcri, iar câştigul 
de la şcoala pregătitoare neîndestulător, plin de datorii, a fost nevoit 
să-şi întrerupă studiile şi să se întoarcă în ţară. Sunt furtuni in viaţă 
care o distrug, altele care o reînoesc. Caracterele tari rezistă sub lovituri, 
se refac, se inobilează. Cele moi se fărămiţesc şi se pierd. 

Ajuns în ţară, Leibovici a făcut cum a făcut şi a fost angajat ca 
şef de lucrări în întreprinderile tatălui meu, la construcţia gării şi liniilor 
de triaj din staţia Ploeşti, prezentat sub numele de Barbu Ionescu. 


50 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


Lucrând sârguitor, a devenit “om de încredere” şi a început să facă 
intrigi în potriva mea, convingând pe tata să mă readucă în ţară. Reve¬ 
nit, n’am mai vorbit cu Leibovici. 

Cum primea săptămânal sumele de bani necesare plaţii lucrato¬ 
rilor şi furnizorilor, într o Sâmbătă, când suma era mai mare, Leibovici 
a băgat-o în buzunar şi a trecut graniţa. 

Lovitura fusese preparată din vreme. împrietenit la chefuri cu un 
comisar din poliţia Ploeşti, reuşise să obţină un paşaport pe numele 
Barbu Ionescu, aşa cum era cunoscut în localitate, dandu-se ca tiu al 
lui Virgil (tatăl meu), de religie creştin ortodox. In continuare, urm㬠
rirea poliţienească na dus la rezultat, căci a dispărut, pierzandu-i-se 
urma. 

Au trecut anii. Nu mai auzisem nimic de el, îl şi uitasem. Intre 
timp, reîntors la Ziirich, eu am terminat şcoala, şi eram acum în ţară, 
însurat şi la casa mea. 

Intr’o zi, pe când mă aflam cu câţiva prieteni la Capşa, unul dintre 
cei dela masă a scos o revistă ilustrată engleză şi ne-a arătat fotografia 
lui Carol şi Lupeasca, aflători atunci în Anglia. 

Am privit fotografia şi... stupoare! Cei doi erau fotografiaţi cu 
Leibovici! In fundul ilustraţiei se proiecta un castel. După indicaţia 
de sub ilustraţie, castelul era proprietatea dlui Barbu Ionescu, la care 

Carol şi Lupeasca erau oaspeţi! . 

Trecut primul moment de nedumerire, am isbucnit m ras şi a tre¬ 
buit să povestesc n celor de la masă motivul exageratei mele ilarităţi. 

A fost o greşală, căci a doua zi am fost poftit la Siguranţa Statului. 
Probabil cel cu revista fusese un agent secret, care o arăta din ordin, 
doar se va găsi cineva, care ştiind ceva, să vorbească şi astfel să se 
poată culege informaţii. Trucul a reuşit cu mine. 

Director al Siguranţei, în acea vreme, era Romulus Voinescu. Ma 
primit cu exagerată amabilitate, ca unul care avea de gând să-mi ceară 
ceva. După ce a făcut apel la sentimentele mele de bun roman, ma 
rugat să-i povestesc cele ce ştiam despre Barbu Ionescu, alias Leibovici. 
Pe masa şefului Siguranţei odihnea revista engleză, de care am povestit. 
I-am confirmat parte din cele ce ştiam şi am plecat. 

Am telegrafiat lui Barbu Ionescu în Anglia şi am primit curând 
răspuns din Belgia. Mă invita să vin imediat să ne întâlnim la Bruxelles, 
indicându-mi hotelul unde să ne găsim. Am plecat împreună cu so¬ 
ţia mea. 

Barbu Ionescu ne aştepta la gară. Primiţi bine şi prieteneşte, după 
ce ne-am reamintit din întâmplările tinereţei, mi-a povestit din peripe¬ 
ţiile prin care trecuse, după fuga din ţară, când a nimerit tocmai in 
Africa de Sud, unde avea ni*te prieteni. Un timp o dusese greu, chiar 
foarte greu, mai târziu se îmbogăţise, mai ales după terminarea răsboiu- 
lui din 1918, prin cumpărări şi vânzări de materiale militare, lăsate de 
Americani, la părăsirea Europei. 

In acel timp, Carol şi Lupeasca se aflau ca oaspeţi ai lui, la Cha- 
teau d’Ardennes, în Munţii Belgieni, la vreo sută de kilometri depărtare 

de Bruxelles. . 

Barbu îi cunoscuse la Monte Carlo şi se împrietenise cu ei. De acolo 
îi invitase la castelul lui din Anglia. Specula o eventuală revenire a lui 


Chemat de Rege 


51 


Carol pe tron, în vederea afacerilor ce ar fi fost de făcut prin el. In 
contul acestui viitor, deocamdată îi finanţa. 

Spre seară am plecat în automobil la Chateau d’Ardennes, unde 
fusesem anunţaţi şi eram aşteptaţi. Pe drum Leibovici m’a rugat să 
nu divulg nimic din antecedentele lui, mai ales că între timp se însurase 
cu fiica unui baron belgian, familie de catolici practicanţi, cărora se 
dase drept creştin, conform datelor din paşaportul obţinut, aşa cum am 
spus, la Ploeşti. 

Am intrat, nu fără emoţii, în apartamentul lui Carol. Pe atunci nu 
bănuiam că legenda construită în ţară despre el era falsă şi că în el nu 
exista nimic de laudă, afară de constanţa în a face rău. Tineretul român 
din acea vreme, respectuos monarhiei, îi era şi lui Carol foarte ataşat. 
Revenirea pe tron era aşteaptată şi dorită. Diversele escapade amoroase 
erau privite ca nebunii trecătoare ale tinereţei. Renunţarea la moşteni¬ 
rea tronului era considerată ca o silnicie ce-i fusese impusă de Ionel 
Brătianu şi guvernul liberal, pe care-1 prezidase. 

Astăzi trebuie să racunosc (cum am făcut-o de mult ca aţâţi alţii) 
că Ionel Brătianu a fost singurul care îl cunoscuse perfect şi deaceea îl 
considerase ca o mare pacoste pentru ţară, dacă ar fi ajuns să dom¬ 
nească. Viitorul a confirmat prevederile lui Ionel Brătianu. 

Carol m’a primit cu ademenitorul surîs ce arbora atunci când ur¬ 
mărea să se facă simpatic cuiva. Cu mine lucrul era uşor, fiindu-i 
câştigat dinainte. In apartament se mai aflau: Elena Lupescu, Gatoski 
şi Puiu Dumitrescu , ultimul prezentat ca secretar al Prinţului. 

In timp ce vorbeam lui Carol, Lupeasca începuse o conversaţie 
cu soţia mea, căutandu-şi reciproc cunoştinţe comune prin ţară. Astfel 
că atmosfera de intimitate a continuat, amplificându-se la cina care 
a urmat. 

Carol nu termina cu întrebările. Vroia să ştie cât mai multe din cele 
ce se întâmplase în România: politic, social, economic şi mai ales despre 
cancanurile familiilor bucureştene, de care era mult mai bine informat 
ca mine. 

Am rămas împreună la Chateau d’Ardennes câteva săptămâni. 
Hotelul era admirabil: o transformare ca atare dintr’un castel nobiliar, 
aşezat mtr o poziţie încântătoare. Camerele erau neobişnuit de spaţioase, 
cu vedere asupra verdelui bătut de soare al renumitului câmp de golf, 
pe care, ca să-l ajungi, aveai de scoborît câteva trepte şi de făcut câţiva 
paşi. Aci ne întâlneam în fiecare dimineaţă pentru a ne face partida. 
Viaţa era agreabilă, fără griji imediate, dar viespar de intrigi. Totuşi, 
de necesitatea unei despărţiri între Carol şi Lupeasca eram toţi de acord, 
pentru grăbirea revenirii lui pe tron. Carol ne-o promitea adesea, pentru 
ca a doua zi să uite. Nopţile lucrau în favoarea ei şi noi trebuia s’o 
luăm mereu de la capăt. 

întorşi la Bruxelles, cu locuinţa în acelaş hotel, Carol primea dese 
vizite din ţară, de politicieni sau de simpli particulari simpatizanţi. La 
convorbiri asista mai întotdeauna Lupeasca, adesea ascunsă după o 
perdea. 

Odată ce l-am cunoscut mai de aproape, am început să mă conving 
că era o fire curioasă, greu de înţeles. Un amalgam de multe rele. 


52 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


unele chiar foarte rele şi puţine bune. Printre cele bune: inteligenţa 
superioară, neconstructivă însă, ajutată de o memorie extraordinară şi 
un fel de a fi care se făcea simpatic, câştigându-şi aderenţi când vroia, 
sau avea interes s’o facă. încolo: violent, calic, apucător, neiertător, laş 
şi răsbunător. Nu intra odată în odaia mea, fără să nu-şi umple pumnul 
din ţigările mele. Ca să-i fac plăcere mă făceam că nu-1 văzusem şi 
pleca mulţumit. Dacă invita pe Marioara la plimbare cu maşina, prin 
Bruxelles sau împrejurimi, la întoarcere scobora grăbit cu Lupeasca, 
intrau în hotel, lăsând-o pe ea să plătească. Astfel de meschinării, care 
conturează un caracter, aş mai avea de povestit, dar la ce folos? 

In lunile petrecute cu el, nu l-am văzut citind un jurnal, revistă 
sau carte. Totuşi îi mergea faima de cult şi părea a fi. Se putea discuta 
cu el despre ori ce. In toate domeniile avea păreri proprii şi răspunsuri 
potrivite. De sigur îl ajuta memoria şi faptul că pe vremuri avusese 
străluciţi profesori, de la care acumulase variate cunoştinţe, pe care nu 
le uitase, folosindu-le la ocazii. Prin conversaţii cu alţii era ţinut la 
curent cu problemele zilei, complectându-şi cele neştiute. 

îmi amintesc că odată i-am dat să citească o broşură a lui Andrei 
Corteanu, atrăgător şi bine scrisă, despre evoluţia partidelor politice din 
ţără, temă care ar fi trebuit să-l intereseze. Nici nu sa obosit so 
deschidă şi s’o răsfoiască. 

Carol trăia ca şi cum n’ar fi existat în lume probleme, greutăţi şi 
suferinţi, ci numai îmbuibare cu satisfacerea pasiunilor trupeşti. 

Credincios nu era, religia nu-1 interesa. In biserică nu intra nicio¬ 
dată dintr’o cerinţă a sufletului, ci numai când nu putea proceda altfel, 
nevoit a face faţă obligaţiei de a fi prezent. Totuş aş înclina să cred 
că ar fi fost cu totul altul fără Lupeasca, sub o influenţă mai morală. 

Politica lui Carol ca rege, nu este de înţeles, dacă se pierde din 
vedere principalul obiectiv: grija constantă de a-şi menţine tronul şi 
a guverna, păstrând-o însă şi pe ea. 

Printre alte idei avea unele anacronice ce nu mergeau in pas cu 
timpul şi mai puţin cu tradiţiile româneşti. Ne spunea de exemplu că, 
odată rege, va înfiinţa titlurile nobiliare, aşa cum se practicaseră pe 
vremuri în alte ţări. Planul nu l-a pus în practică, cu toate că înfiinţarea 
uniformelor cu stele şi grade obligatorii pentru toţi funcţionarii statului, 
pe vremea “Frontului Renaşterei Naţionale”, o consider ca primul pas 
întru înfiinţarea titlurilor. La un alt pas, care ar fi urmat cu siguranţă, 
na mai ajuns, silit să abdice. 

încă înainte de sosirea mea în Belgia, Carol înfiinţase un Ordin , 
numit al “Coroanei cu spini”, destinat celor ce suferiseră alături cu el 
prigoana. Insigna ordinului era o coroană cu spini, de aur, care urma 
să fie purtată pc o panglică violetă, culoarea lui favorită, a doliului 
papal. Panglica cu insigna se agăţa deocamdată la ceas, până la venirea 
momentului să împodobească eroicele piepturi ale lui Carol, Elena Lu- 
pescu, bătrânul şi caraghiosul ei tată, un frate degenerat, bâlbâit şi 
aproape idiot, Puiu Dumitrescu, Gatoski şi Barbu Ionescu, primii cava¬ 
leri ai ordinului. Oficializarea fusese promisă la venirea în ţară şi suirea 
pe tron. Nu sa mai făcut, ridicolul ar fi fost prea mare. 


Chemat de Rege 


53 


A De la Bruxelles am plecat la Coque sur Mer, unde Barbu Ionescu 
inchiriase o vilă spaţioasă, situată pe malul mării. 

Ziarele sosite din ţară relatau cu amănunte, din ce în ce mai com¬ 
plete, antecedentele lui Leibovici. 

A 1° răstimp, intimitatea mea cu prinţul Carol devenise de aşa natură 
încât mă chema pe numele meu mic de familie “Gică”, iar pe soţia mea 
“Marioara”. Adesea, noaptea, venea în odaia noastră cu Elena Lupescu, 
se întindeau pe paturile noastre şi rămâneau ore întregi la poveşti şi 
glume, când nu ne aşezam să jucăm cărţi. 

a Du Pă cum am spus, Carol era o fire voluntară şi violentă. Când 
se înfuria îşi pierdea cumpătul pană în a deveni în stare să lovească. 

întruna din seri, pe când se sărbătorea nu mai ştiu ce eveniment 
comemorativ, fiind invitaţi la masă şi unii străini la care Barbu Ionescu 
avea interes să li se arăte in compania lui Carol, se ajunsese la discur¬ 
suri. Sa ridicat Gatoski cu vădita intenţie de a ataca pe Lupeasca. 
De cum i-a pomenit numele, Carol, alb ca varul, i-a interzis să mai 
continue. Gatoski nu sa lăsat, din contră a ridicat tonul. Atunci Carol 
sa repezit şi l-a apucat de gât. Gatoski, munte de om, a ridicat mâna 
să lovească, dar sărind cu toţii i-am despărţit. Gatoski a trebuit să păr㬠
sească imediat casa, plecând la Paris. Mai târziu sau împăcat. La 
venirea lui Carol, a fost numit prefect într’un judeţ din Moldova (mi se 
pare Roman) şi^ făcut membru in câteva consilii de administraţie. 
Curând a murit, intr un accident de vânătoare, dacă nu mă înşel. 

Numai de la Lupeasca, “Duduia”, cum îi zicea Carol, suporta ori 
ce chiar cea mai mare umilinţă pentru un bărbat, aceea de a fi 
pălmuit. 

Odată, nu-mi reamintesc bine motivul, cred că în urma unei invitaţii 
primite de Carol de la Curtea Regală Belgiană, la a cărei împlinire se 
opusese Lupeasca, au început să se certe şi ea l-a pălmuit. Imediat tot 
ea sa prefăcut că-i vine rău şi sa lăsat să cadă teatral pe canapeaua ce-i 
eraja îndemână. Carol a îngenunchiat lângă ea, a început so mângâie 
şi să-i ceară iertare. Lupeasca a binevoit să-şi revină din leşin, să-l ierte 
şi să se împace. 

î 1 9°^ ue sur M er > afară de zilnice băi de mare, rare plimbări 
Ia Ostanda şi partide de golf, stăm mult în casă, jucând table. Carol 
nu se plictisea niciodată de acest joc; pe mine mă obosea însă şi nu 
ştiam cum să scap fără să-l supăr. De obicei pierdea, dar uita să pl㬠
tească. Când pierdeam eu, mă executa imediat. Noroc că jucam foarte 
ieftin! J 

, Rămaşi singuri în cameră, in timpul unei partide de table, Carol 
ma întrebat pe neaşteptate: 

T .. Oică, te rog să-mi spui adevărul: Barbu Ionescu e cu adevărat 
Leibovici? 

N am putut să-l mint, să fac pe voia lui Barbu, şi i-am spus adevărul. 

In continuare, discutând asupra unei acţiuni pentru revenirea lui 
pe tron, credea că aceasta i-ar fi uşurată, dacă una din gazetele cunos¬ 
cute dm Bucureşti sar fi însărcinat să-i ia apărarea, militând pentru el, 
ca sa se pregătească opinia publică necesară. Se gândise la “Cuvântul” 
şi, cum ii spusesem că eram prieten cu Nae Ionescu, m’a însărcinat să-i 
scriu şi să-l poftesc să vină în Belgia pentru convorbiri. 


54 


Virgil Ionescu: Pe drumul crucilor căzute 


Intre timp, cum banii cu care venisem erau pe sfârşite, căci, deşi 
câştigam bine in ţară, nu aveam totuşi o avere care să-mi permită şederi 
de luni de zile în străinătate şi să cheltuesc fără a pune nimic la loc, 
nam găsit altă soluţie de cât reîntoarcerea. Aşa că am comunicat decizia 
mea lui Carol, fără însă să-i fi dat şi motivul real. Nici na vrut să 
audă de aşa ceva! Atunci am fost nevoit să-i explic de ce trebuia să 
plec. Mi-a răspuns că în acest caz pot pleca, dar singur. Marioara să 
rămână acolo! Nam consimţit să mă despart de ea, şi Carol, supărat, 
mi-a întors spatele după ce mi-a spus: 

Gică, dacă pleci şi nu laşi pe Mariora, îţi va părea rău odată de 
ceea ce ai făcut, dar atunci va fi prea târziu! 

In urmare na mai vorbit cu noi şi, când am plecat a doua zi, a 
refuzat să ne dea rămas bun. 

In Bucureşti am comunicat lui Nae Ionescu gândurile lui Carol şi 
dorinţa de a-1 vedea. Nae a plecat curând în străinătate, sau întâlnit 
şi sau înţeles. La reîntoarcere a început cunoscuta campanie pentru 
revenirea lui Carol pe tron. Nae Ionescu şi “Cuvântul" au contribuit 
în largă măsură la această reuşită. # A , , 

Poporul l-a primit pe Carol îngenunchiat in stradă, plângând de 
bucurie pentru reîntoarcerea fiului rătăcit. El nu ştia, nici nu bănuia 
nenorocirile al căror purtător va fi să-i fie Carol! 

Carol revenise în ţară singur, aşa precum se ştie. Pe Elena Lupescu 
o lăsase la Paris şi despărţirea părea definitivă. Scrisorile sosite de la 
ea, el nu le mai citea, le rupea şi le arunca la coş. Resturile erau strânse 
de colonelul Tătăranu, relipite şi date în păstrarea unei persoane pe 
care nu o voi numi acum şi care încă le păstrează. In aceste scrisori 
Carol era terfelit şi batjocorit ca cel mai vulgar dintre indivizi. 

Intre timp, trecerea pe care colonelul Tătăranu o câştiga, zi de zi, 
la Rege exasperase pe Mihail Manoilescu, Puiu Dumitrescu şi Vider, 
rămaşi pe linia a doua. Pentru a frânge această influenţă, cei trei au 
decis să readucă pe Lupeasca. 

Elena Lupescu a trecut graniţa cu un paşaport al altei persoane 
şi, odată la Bucureşti, a fost vârîtă în palat şi pusă în faţa Regelui. 
Carol, slab, revăzând-o n’a mai rezistat şi sau împăcat. 

Mai rămânea să fie îndepărtat Tătăranu. Pentru aceasta, mtro 
bună zi, Lupeasca a arătat lui Carol nişte vânătăi pe care singură şi 
le provocase pe braţe, spunându-i indignată, că i le făcuse colonelul 
Tătăranu, care încercase să profite de ea. Carol a crezut-o şi, ca un 
mare cavaler, a însărcinat pe Gatoski să-i spele onoarea, provocându-1 
la duel. 

Curând Col. Tătăranu a fost mutat la o garnizoană din Basarabia 
şi cu aceasta gloria îi era apusa. In schimb, ţara şi Carol, datorită 
lui Mihai Manoilescu, au rămas cu Lupeasca. 

Câtăva vreme Nae Ionescu a fost una din cele mai influente per¬ 
soane la palat. Ca atâţia, sa crezut şi el indispensabil. Dar cum lui 
Carol un sfat nu-i servea la prea mult, nu-1 mai primea dela nimeni. 
La cererea Lupeascăi, l-a îndepărtat şi pe Nae, cum îndepărtase şi pe 
alţii, adică pe toţi care mai îndrăsniseră, la fel, să se lege de ea. înde¬ 
părtarea favoriţilor a fost mereu urmată şi de răsbunarea iudaică a 
acesteia. Nae Ionescu, General Dumitrescu, Precup şi alţii, la prima 
ocazie şi pe diverse motive, au fost condamnaţi sau închişi în lagăre. 


Chemat de Rege 


55 


Revenind la problema iniţiala, care a făcut necesară această lungă 
digresiune, fiind singurul legionar cunoscut cândva de Rege, eram cel 
mai indicat să fiu căutat şi chemat, atunci când a crezut că aş putea 
fi folosit. 

Din nenorocire, tocmai în acel moment, Căpitanul lipsea din Bu¬ 
cureşti aşa ca nam putut să-l consult înainte de întrevedere, asupra 
acelor care i-ar fi convenit să le discut, cât şi asupra atitudinii personale 
ce urma să iau în faţa lui. 

Eu am crezut drept bine să mă arăt intransigent ca un legionar, 
să arborez pe piept insigna “Crucei albe” şi să-l salut cu salutul nostru. 
A fost desigur o lipsă de tact, deci o greşală. 

Caracterul lui Carol suporta greu contratimpuri şi contraziceri. 
Ştiind ce vroia, nu da înapoi de la nimic care l-ar fi împiedecat să 
reuşească. De urmăreai într’adevăr să obţii ceva dela el, trebuia să-i 
prezinţi dezideratul ca rezultat al unei idei, sugerată cu anterioritate, 
tot de el. 

Regele m’a primit ca şi cum ne-am fi despărţit ieri şi nimic nu 
s ar fi întâmplat între noi, cu acelaş zâmbet prietenos şi înşelător pentru 
cine nu-1 cunoştea. Mi-a reamintit de timpurile “surghiunului”, mi-a 
istorisit unele din proaspetele scandaluri petrecute în societate, a făcut 
câteva glume pipărate, care-i plăceau în deosebi şi m’a poftit să fumez, 
de astă dată din ţigările lui! încet, pe nesimţite, abil diriguitor al 
conversaţiei, a ajuns la chestiunea legionară. 

I-am reamintit că în preziua dizolvărei de la 10 Decembrie 1933, 
Căpitanul îi solicitase prin Prefectul Poliţiei o audienţă şi nu fusese 
primit. Cam încurcat mi-a răspuns că “Nu vroise să-l supere pe Duca!” 

— In schimb l-am supărat noi, i-am răspus, şi a râs cu poftă. 
A început să mă întrebe despre Mişcare şi despre unele personalităţi 
din ea, de care auzise şi ştia câte ceva, până ce a ajuns la ţintă: Moţa! 

I-am confirmat că, după Căpitan, el era cu mult cea mai proemi¬ 
nentă şi populară figură legionară. Mi-a răspus că avea aceeaşi impresie 
şi de aceea ar fi dorit să-l cunoască. Am priceput manevra. Ar fi vroit 
ca eu să fiu intermediarul şi purtătorul lui de cuvânt pe lângă Moţa. 
I-am explicat de ce nu credeam că Moţa ar primi să ceară o audienţă 
fără învoirea Căpitanului şi înainte de a fi fost acesta primul primit. 
Ataşamentul lui Moţa pentru Căpitan, disciplina şi erarhia din Mişcare, 
pentru care Moţa era primul să militeze, l-ar fi oprit s’o calce! Dealtfel, 
cum Moţa era complect lipsit de alte ambiţii, afară de bunul mers al 
ţării pe drumul legionar, era o chezăşie care mă îndreptăţea, deşi neau¬ 
torizat, să afirm cele spuse. 

Regele nu mi-a părut prea încântat. A rămas pe gânduri ca unul 
care, găsindu-se în mers, află la o cotitură o barieră lăsată. 

Am profitat de această pauză, ca să încep să-i vorbesc despre 
Căpitan, despre marea lui înţelegere în toate cele omeneşti şi ale vieţii, 
despre înţelepciunea ţi bunătatea care, deşi nu reeşeau totdeauna din 
acţiunile, ordinele şi circulările lui, erau totuşi marea realitate! 

Mi-a răspuns că şi el ar fi fost curios să-l cunoască, dar că încă 
nu venise momentul! O primire oficială a Căpitanului în acel timp, 
ar turbura prea mult ţara şi politica ei! 


56 


Vircil Ionescu: Pe drumul crucilor căzute 


Ca să nu pierd terenul i-am replicat, că nu ar fi nevoie de o 
primire oficială, ci de combinarea unei întâlniri, ca din întâmplare, 
unde şi când ar dispune, fie prin pădurea Snagovului, sau a Castelului 
Peleş. Căpitanul se va găsi oriunde, iar secretul bine păstrat. 

Regele a trecut fără răspuns peste propunerile mele, începând să-mi 
enumere cam ce ar dori el, pentru moment, de la Căpitan: 

a) Să nu mai fie atacată Lupeasca. 

I-am răspuns că pot promite că personal Căpitanul nu o va ataca, 
dar că niciodată nu va putea da un asemenea ordin direct legionarilor. 
Dacă ar face-o, toată lumea ar spune că a devenit omul ei, şi e înţeles 
cu ea. Ar fi o mare scădere în prestigiul lui în Mişcare şi în afară, la 
care nu putea consimţi. 

b) Cerea îndepărtarea din Mişcare a lui Alecu Cantacuzino. 

Vorbindu-mi de el, era furios. Pretindea că numai la rugăciunea 

mamei lui, Didiana Cantacuzino, îl scăpase de o gravă învinuire judiciară, 
într un moment de furie, Alecu îşi împuşcase vătaful de pe moşie. Acum, 
în loc să-i fie reunoscător, îl înjura când şi unde putea. 

Cazul îmi era complect necunoscut. El ştia multe despre Alecu, 
iar eu mai nimic. De aceea, prudent i-am răspuns că voi raporta 
Căpitanului această dorinţă, dar că în Mişcarea Legionară, până 
atunci, nimeni nu avea ceva de reproşat atitudinii legionare a lui Alecu 
Cantacuzino. 

c) Ar fi fost de dorit ca Mişcarea Legionară să nu mai apară atât 
de ataşată lui Hitler, ceea ce indispunea pe aliaţii ţării. 

I-am răspuns că, afară de oarecare simpatii datorite asemănării 
ideologice, nu eram prin nimic legaţi de Hitler, că nu am avut şi nu 
avem nici un contact direct cu el sau cu oamenii lui. Mişcarea Legionară, 
de fiece dată, avea în vedere numai interesele României, conform cerin¬ 
ţelor momentului şi nimic mai mult. 

In continuare, Regele a început să-mi vorbească de politica lui 
personală, care deşi pare să fie un “zig-zag”, acest zig-zag, condus de 
el, îl va duce la ţelul urmărit. Am înţeles că făcea aluzie la dictatura 
pe care se ştia că o pregăteşte şi de care se vorbea insistent în anumite 
cercuri. 

Nu ştiu ce mi-a venit, în acel moment, dar i-am spus tăios şi textual: 

— Majestate, nu ştiu ce urmăriţi! Dar de una vă pot asigura! Cu 
Codreanu veţi putea fi un Rege mare, fără el pierdeţi tronul! 

Sa ridicat furios, sângele i-a fugit din obraji, şi mi-a arătat uşa. 

L-am salutat legionăreşte şi am ieşit. Audienţa durase peste 
două ore. 

Pe drumul spre casă, a trebuit să-mi împărtăşesc în fundul sufle¬ 
tului, acolo unde insul stă de vorbă cu sine însuşi, că greşisem şi că 
nu ar fi trebuit să-mi ies nici un moment din fire. Dar diplomaţia nu a 
fost niciodată un dar dat mie. Mai târziu am învăţat că răbdarea adesea 
te trece peste obstacole şi te poartă la lumină, uneori destul devreme 
ca s’o mai zăreşti, alte dăţi aşa de târziu, că nu te mai poţi bucura de 
ea. Ajuns, mi-am notat, aproape cuvânt cu cuvânt cele petrecute. 

După acele note, am raportat Căpitanului totul, mai precis şi mai 
amănunţit decât am făcut-o acum. Anii au şters multe nuanţe, au diluat 


57 


Predealul 

detaliile, doar miezul a mai rămas. Căpitanul mi-a spus că am procedat 
bine. Dar am avut impresia că nici el nu era atât de mulţumit, precum 
căutase să pară când nu mai era nimic de îndreptat. 

Poate să fi avut dreptate şi aşa să fi crezut, dar eu no pot afirma. 

Mai târziu, mult mai târziu, când moartea secerase cam tot ce a 
avut mai bun şi mai de ispravă Legiunea, în frunte cu Căpitanul, mam 
întrebat adesea dacă nu am pierdut, atunci, oportunitatea cea mai de 
folos pentru Legiune. 

Prin oarecare tact, abilitate şi diplomaţie, aş fi putut reintra în 
graţiile lui Carol şi prin eventuale întrevederi următoare, să fi putut 
încerca, încet şi cu răbdare, să-l schimb, să-l fi făcut să ne suporte, 
dacă nu chiar să ne accepte. 

Numai Dumnezeu ştie cum ar fi fost mai bine. Eu nu. îndoiala 
ma frământat şi mă frământă încă, ca un spin. Căci mai rău de cât 
a fost, e greu de conceput că s ar mai fi putut întâmpla. 

Predealul 

După cum am spus, Căpitanului îi plăceau munţii, acele mâini 
ale pământului împreunate în rugăciune spre cer. La început îndrăgise 
pe cei ai Bucovinei şi mai ales Rarăul, apoi, după ce i-a cunoscut, a 
iubit şi pe ai Munteniei. Predealul îi devenise refugiul căutat, de cum 
îi da puţintel răgaz treburile legionare, căci şi pentru el viaţa nu era 
numai necaz, avea şi zile luminoase, cu satisfacţii fizice sau morale,, 
după cum le doreşti sau te pricepi să le cauţi. 

Căpitanul închiriase într o căsuţă mai mult de cât umilă, lângă 
grădina publică, o cameră şi o bucătărie. In cameră instalase un pat 
comun, sistem Jilava, pe care se puteau odihni, ca vai de lume, opt 
până la nouă persoane. Când el se afla la Predeal, locurile erau într’una 
ocupate. 

Iarna, dacă zăpada căzută era suficientă, practica skiurile, singurul 
sport pe care-1 cunoştea, îl aprecia şi-l pasiona. Ar fi dorit ca toţi să 
simţim şi să facem la fel. Deaceea, cum sosea un nou legionar, îl punea 
să încalţe skiurile, amuzându-se de dibuirile timide ale începutului şi 
de grotescul căderilor de rigoare. Sus, pe terenul sportiv de pe muntele 
Susai, se întâlnea adesea cu Generalul Antonescu, alt îndrăgit de acest 
sport. Skiau împreună şi conversau politică. 

îmi amintese de una din convorbirile din vila Generalului de la 
Predeal. Generalul făcuse unele aluzii străvezii, arătându-şi gândul că 
ar fi fost bine ca şi el să intre în Mişcare, dar s’o conducă! Aştepta 
răspunsul Căpitanului. Acesta îi spune: Domnule General, Mişcarea 
Legionară e o teacă, d-voastră o sabie, eu alta, credeţi că putem încăpea 
în aceeaşi teacă? Generalul a înţeles şi tăcut, deşi nu i-a convenit 
răspunsul. Erau deseori de alte păreri, dar cum se stimau reciproc, se 
apreciau şi îşi recunoşteau meritele. 

într’una din zile, ieşisem împreună, dis de dimineaţă şi ne plimbam 
pe şosea, în aşteptarea rezultatului unui proces legionar, care se judeca 
la Braşov, în care erau implicaţi câţiva conducători ai studenţimiL 


58 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


pentru incidente petrecute la congresul lor din acel an. La vestea adusa 
de Nae Ionescu, în trecere cu automilul spre Bucureşti, că toţi fuseseră 
achitaţi, faţa Căpitanului, închisă până atunsi, s’a luminat. Cu puţin 
înainte, un maior din justiţia militară, dintre acei care se purtaseră 
duţmănos cu noi, în cursul instruirei procesului Duca sa apropiat, 
a dat mâna cu Căpitanul, mi-a întins-o şi mie. En l-am refuzat. Maiorul, 
stânjenit de ostilitatea mea, a fngăimat ceva şi, încurcat, şi-a văzut de 
drum. Mă aşteptan să primesc o meritată observaţie pentru nepoliteţea 
aratată. 

Căpitanul, însă, m a felicitat pentru lecţia dată maiorului, regretând 
că, în situaţia lui, nu-şi putea permite, întodeauna, atitudinele şi gestu¬ 
rile, pe care i le indicau simţămintele. 

Un an mai târziu, din dorinţa Căpitanului, sa deschis la Predeal, 
pe drumul care urca spre Susai, o casă dc oaspeţi cu restaurant. Inova¬ 
ţia în această întreprindere legionară a fost lipsa unui tarif fix. Oricine 
putea mânca şi bea, ce şi cât dorea, plătind cât credea de cuviinţă. 
Cine nu avea, sau nu vroia, fără supărare, nu plătea nimic. Restaurantul 
a fost mereu plin şi a adus apreciabile venituri. 

Căpitanul era de părere că o guvernare legionară, care cu el ar fi 
însemnat o eră nouă pentru ţară, va face necesară construirea unei noi 
capitale. In secolul aviaţiei, Bucureştiul, la numai 65’ de kilometri de 
graniţa de Sud, era rău aşezat. Dealtfel şi mediul lui, aproape interna¬ 
ţionalizat, părea să nu fie în conformitate cu necesitatea desăvârşirii 
“‘omului nou”, către care trebuia să tot legionarul. 

întrebarea unde ar fi de aşezat noua Capitală, in principiu a rezol¬ 
vat-o tot el, în drumul cu maşina de la Făgăraş la Sibiu, când ne opri¬ 
sem în admiraţia inmensei câmpii, apărată la stânga de Carpaţi. Poziţia 
este şi va rămâne de o frumuseţe şi majestate demnă de o capitală. 
Dar Dumnezeu a dispus altfel şi noi cei umili nu aveam de făcut de 
cât să oftăm pentru cele ce n’au fost să fie şi ne plecăm poruncilor 
Lui! 


Pedepsirea unui trădător 

Vasile Marin, pe atunci şef al judeţului Ilfov, înfiinţase în vara lui 
1936 o tabără de muncă în apropierea moşiei Stolojan, rudă apropiată a 
Brătienilor. Munca şi disciplina legionarilor, ca şi verbul plăcut al lui 
Marin, le-a adus prietenia moşierului, care-i vizita des ajutandu-i cu 
unelte şi alimente. 

Când am vizitat tabăra, am găsit pe Marin ars de soare, m fruntea 
legionarilor cărora le făcea educaţie, înconjuraţi de ^ zeci de mii dc 
cărămizi frumos rânduite, mărturisind îndreptăţită mândrie a lucrului 
săvârşit. In tabără se mai aflau Caratănase şi Fane Georgescu, ambii 
din Constanţa. La Bucureşti locuiau la mine, în garajul pe care-1 oran- 
duisem pentru ei. 

Două săptămâni mai târziu, plecând la Karlsbad, au venit să mă 
petreacă la gară. Prezenţa lor m’a mirat. Asemenea demonstraţii de 
simpatie nu erau în obiceiul legionar; ceea ce lc-am spus. Caratănase 


Pedepsirea unui trădător 


59 


mi-a răspuns că ţinuse să-şi ia rămus bun, căci: “între legionari nu se 
ştie când va fi pentru ultima dată!” Am bănuit că-mi ascundea ceva, 
am insistat să aflu, dar amândoi au început să râdă. spunând că fusese 
o vorbă aruncată la întâmplare. Nu i-am crezut, dar nici nu am mai 
insistat. 

La Karlsbad, cu vre-o săptămână înainte de întoarcerea spre ţară, 
gazetele româneşti au adus vestea executărei lui Stelescu de către o 
echipă de zece legionari, condusă de Caratănase. Fane Georgescu 
făcea parte din ea. Am înţeles atunci de ce ţinuseră să mă petreacă 
la gară şi rostul acelor vorbe “aruncate la întâmplare”. 

Cum ziarul mai scria că cei doi locuiseră la mine, mă aşteptam 
ca de la graniţă să fiu arestat. Am trecut graniţa şi mi-am amânat 
arestarea pentru Bucureşti! Dar nici acolo nu mi sa întâmplat nimic, 
în cursul instrucţiei celor zece, nam fost nici măcar interogat. Justiţia 
îşi urma calea normală, anchetând pe făptuitori, fără să amestece, după 
vechiul obicei, cu sau fără pricină cât mai mulţi legionari. 

în urma procesului judecat în Aprilie 1937, de către instanţele 
militare, “Decemvirii” şi anume: Ion Caratănase, Iosef Bozântan, Ştefan 
Curcă, Ion Pelea, Ion Atanasiu, Ştefan Georgescu, Bogdan Gavrilă, 
Grigore State, Vlad Radu şi Ion Trandafir au fost condamnaţi pe viaţă, 
în timpul procesului, advocaţii fuseseră scoşi din instanţă, iar martorii 
apărării recuzaţi. Protestele advocaţilor care cereau să se intre în lega¬ 
litate nu au avut efect, iar Casaţia a confirmat verdictul. 

Ca unul dintre martorii acuzării a depus şi Franasovici, fost mi¬ 
nistru liberal. Căpitanul a dat o circulară şi i-a trimis o telegramă, prin 
care recunoştea şi-i mulţumea pentru atitudinea de imparţialitate, pe 
care o arătase în depoziţie. Căpitanul ştia să recunoască meritele adver¬ 
sarilor, când le aveau. Din păcate asemenea ocazii au fost extrem 
de rare! 


Revoluţia din Spania 

Anul 1936 a adus şi revoluţia din Spania. Scenele de teroare la care 
era supusă populaţia peninsulei, ajunsă sub jugul comunist, descrise 
zilnic prin presă, îngrozeau şi îndârjeau spiritele. Se numărau cu înfri¬ 
gurare paşii armatei lui Franco, care se apropia de Toledo, să-l 
despresoare. După ce sa reuşit, un sentiment de uşurare a înseninat 
feţele tuturor legionarilor, ca după o victorie a lor. Moţa, transfigurat, 
suferea chinurile morale de începuturi ale Apostolilor lui Crist, la auzul 
persecuţiilor credincioşilor. Nobleţea simţămintelor ce-i sbuciumau su¬ 
fletul l-a decis să plece, să lupte în Spania în contra acelor care insultau 
crucea şi batjocoreau credinţa. 

Căpitanul lipsea din Bucureşti. Era la Carmen-Sylva. Până la 
întoarcerea lui, sute de legionari aderaseră la planul lui Moţa şi cereau 
să-l însoţească. Vasile Marin a fost printre primii care sau înscris. La 
sosirea Căpitanului, Moţa a întâmpinat o nebănuită opunere din partea 
acestuia. Cu greutate şi numai după lungi discuţii. Căpitanul a cedat, 
îngăduind plecarea unei echipe restrânse de şapte comandanţi legionari, 
având drept obiectiv predarea unei săbii de onoare generalului Moscar- 


60 


Vircil Ionescu: Pe drumul crucilor căzute 


do, eroicul apărător al Alcazarului din Toledo. Sabia fuesese aleasă 
dintre cele aparţinând Generalului Cantacuzino şi anume una cu care 
făcuse răsboiul întregirii Tării. O eventuală participare a echipei şi 
pe frontul de luptă a fost îngrădită de Căpitan, fixându-i-se un termen 
de o lună. 

Cei aleşi au fost: Ion Moţa, Vasile Marin, ing. Gh. Clime, Bănica 
Dobre, Niculae Totu, Alecu Cantacuzino şi preotul Dumitrescu-Borşa. 
Toţi erau comandanţi, afară de Moţa şi de Clime, Comandanţi ai Bunei- 
Vestiri. Generalul Cantacuzino-Grănicerul, marele erou al primului 
război mondial şi şeful partidului Totul pentru Ţară, urma să-i înso¬ 
ţească. Prin personalitatea celor aleşi, se urmărea să se simbolizeze 
prezenţa Mişcării Legionare în lupta de eliberare şi regenerare a Spaniei, 
întreprinsă de armatele Generalului Franco, ajutate şi de mişcarea na¬ 
ţionalistă a Falangei Spaniole, înrudită în spiritualitate şi obiective cu 
legionarismul românesc. 

In ziua de 25 Noembrie 1936, am condus la gară pe cei care plecau. 
Cu o zi înainte, Vasile Marin îmi lăsase ultimele dorinţi în caz de moarte. 

Abia la reîntoarcerea Generalului Cantacuzino în Ţară şi după 
primirea scrisorilor lui Moţa şi Clime, Căpitanul a aflat dezastroasele 
condiţii în care cei şapte fuseseră înscrişi ca voluntari în “Tercio\ adică 
Legiunea Străină Spaniolă şi trupa de şoc a generalului Franco, deci în 
contrazicere cu dispoziţiile precise date de el, la plecarea echipei. 

Generalul Cantacuzino greşise permiţând înscrierea în "Tercio”, şi 
pe toată durata războiului civil, în loc de înscrierea în cadrele de luptă 
ale Falangei Spaniole şi numai pe termen de o lună. Organele de reeru- 
tare ale armatei lui Franco nu puteau cunoaşte importanţa calitativă a 
celor din echipă, iar Generalul nu insistase suficient in demonstrarea 
acestui lucru. 

îngrijorat. Căpitanul a decis plecarea mea în Spania, ca să îndrept 
cele greşite şi să readuc echipa la Bucureşti aşa precum mă ceruseră 
Moţa şi Clime în scrisorile lor către Căpitan. A fost prea târziu! In 
noaptea de 14 sau 15 Januarie, pe la orele trei, am fost trezit de sunetul 
clopoţelului de la intrarea casei. Intrigat, era ora în care de regulă se 
făceau percheziţii şi arestări, am deschis. A intrat Căpitanul, întovărăşit 
de Generalul Cantacuzino, prof. Zelea Codreanu şi Col. Zăvoianu. Mi-au 
citit telegrama lui Clime prin care se anunţa laconic moartea pe front 
a lui Moţa şi Marin. Urma să trezesc pe Nae Ionescu şi să ne întâlnim 
cu toţii la sediu. 

Mi-am revenit greu după lovitura cauzată de această veste. Nu o 
puteam încadra, în nici un chip, în realitate. Doar cu trei zile înainte 
primisem următoarea scrisoare de pe front de la Vasile Marin şi acum 
să nu mai fie? 

Scumpe nene Virgil, 

Astăzi, 26 Decembrie, a doua zi de Crăciun, ne aflăm de o săptăm⬠
nă pe front. Aceasta vrea să spună că am sărbătorit Crăciunul în sunetul 
gloanţelor. Cu atât mai bine! Am profitat de un splendid clar de lună şi 
toţi, în cor, am cântat dragile noastre colinzi. în prima zi de Crăciun, 
escuadra noastră, fiind de gardă, am dejunat în picioare, cu gamela în mână! 
Fără “curcan", fără “cozonaci", dar cu coniac. 

Hrana e bună şi abundentă, iar ofiţerii politicoşi şi atenţi. 


Revoluţia din Spania 


61 




Eri de dimineaţă am intrat într’o şcoală devastată de roşii şi preotul 
soldat Dumitrescu ne-a oficiat serviciul divin. A fost ceva cam tristă sărăcia 
decorului. Dar sufletele noastre, pline de credinţă şi încredere în idealul 
nostru, au transformat tristeţea momentului şi am redevenit iegionarii pe 
care-i cunoşti. 

Devastările pe care le-au făcut roşii sunt de speriat! Peste tot ruini, 
peste tot foc şi după ei mizerie. Ar trebui aduşi aici ideologii antifascişti 
şi iluminaţii frontului popular român să vadă efectele războiului “civilizator" 
pe care-1 duc javrele roşii în contra fascismului “barbar”. Dacă vom muri 
pe aici, vă lăsăm cu jurământ să luptaţi în România contra lor, 
până la exterminarea totală a acestei otrăvi, care se chiamă acţiune roşie, 
Hoborîndu-i pe toţi. Nu veţi face un act de răsbunare, ci de înaltă misiune, 
apărând adevărata şi singura civilizaţie, aceea care e naţionalistă ţi creştină. 

Băeţii sunt bine, toţi sau obişnuit cu viaţa aspră de soldat. Nici mi¬ 
grene, nici dureri de cap, nimic! Şi totuşi, dacă zilele sunt mai calde de 
cât la noi, nopţile sunt destul de friguroase şi apa îngheaţă. 

Poate că murdăria fizică ne apără. Nu am schimbat cămaşa şi ciorapii de 
trei săptămâni. Aşa dar, îţi imaginezi situaţia. Ni-e tare dor de veşti din 
ţară. Nu ne-au venit nici scrisori, nici jurnale, nici pachete. Ţigări şi cioco¬ 
lată e ceea ce lipseşte escuadrei noastre. 

Trăim într o casă care a aparţinut unui catolic omorît de roşii. Casa 
e la câteva sute de metri de front; e întreagă, dar complect devastată. 
Dormim pe podele. Am găsit şi o somieră. Să vezi intelectualii noştri: 
găsind biblioteca vechiului proprietar, ce întrebuinţare au dat cărţilor, pu- 
nându-le ca picioare la cele patru colţuri ale somierei, pentru a o ridica 
deasupra podelei! 

Ce mai faci d-ta? Toţi sunt bine? Şi soţia mea? E tristă, rău dispusă? 
E indignată că nu i-am spus nimic înainte de plecare? Dacă va fi înţeleaptă, 
totul va merge bine. Mi-e teamă deasemeni şi pentru mama, dacă aceasta 
nu te deranjează şi e posibil, dacă cumva ştie ceva despre misiunea noastră, 
du-te la ea pentru a o linişti. 

Ca răspuns, scrie franţuzeşte. Cu multă prietenie pentru d-ta. Coana 
Marioara şi toată familia, rămân mereu prietenul d-tale, care te îmbrăţişează. 

Vasile. 

Jumătate de oră mai târziu am ajuns cu Nae Ionescu la sediu. 
Căpitanul, Generalul, Profesorul Codreanu şi Col. Zăvoianu ne aşteptau. 
Cele câteva ore de intensă durere sufletească au fost deajuns ca să 
adâncească două brazde, până atunci aproape invizibile, în figura C㬠
pitanului. Prin ele faţa-i căpătase o oare care asprime, desminţită însă 
de seninătatea unei priviri ce depăşea omenescul. Pierderea lui Moţa, 
cumnat şi prieten din studenţie, singurul din Mişcare în măsură de a-1 
înlocui, egalându-1 în capacitate şi prestigiu, îl copleşise. 

Din acest moment crucial pentru Legiune, întreaga viitoare atitu¬ 
dine a Căpitanului în faţa vieţii şi a problemelor ei, se va schimba. 
Deciziunile şi atitudinele ulterioare, care deseori au părut de neînţeles 
politicienilor de duzină şi oamenilor cafenelelor, devin clare şi conforme, 
privite sub noul unghiu de vedere al necesităţii unei eventuale auto- 
sacrificări, pentru triumful ideii. 

In dimineaţa aceea, Căpitanul ne-a trasat atitudinea pe care o 
credea necesară în faţa pierderii suferite şi a dispus plecarea mea în 
Spania, pentru aducerea morţilor şi repatrierea celor încă în viaţă- 
Prin aceasta se îndeplinea dorinţa lui Moţa şi presimţirea lui Marin că 
eu voi fi acel care-i va readuce în ţară. (Desigur, în altfel de cât i-am 
adus). 

Generalul a cerut să mă însoţească, ca unul care-şi crease oarecare 
legături de folosit în Spania. După o scurtă gândire. Căpitanul a accep- 


62 


Vircil Ionescu: Pe drumul crucilor căzute 


tat, condiţionând însă hotărîrile ce vor fi de luat, de acordul meu. Mai 
mult, a cerut ca toate rapoartele ce-i vor fi adresate să poarte şi semn㬠
tură mea. Prin aceasta, arăta generalului pentru prima dată, nemulţu¬ 
mirea lui pentru felul în care fusese înrolată echipa legionară. Gene¬ 
ralul disciplinat, a acceptat cerând ca această deciziune să rămână 
secretă. Inţelegându-i cu toţii mândria, am promis şi într'adevâr secretul 
a fost păstrat. Bine înţeles, şeful de fapt şi drept al misiunii rămânea 
tot Generalul. 

A doua grijă a Căpitanului era pentru ceea ce mereau lipsea în 
Mişcare: banii! O socoteală minimă, redusă la strictul necesar, arăta 
totuşi o sumă care întrecea cu mult posibilităţile noastre financiare. 
Nae Ionescu a sugerat lansarea unei liste de subscripţii, obligându-se 
să împlinească el ceea ce ar fi lipsit. Nu a fost nevoie. Din prima zi 
subscrierile au întrecut cu mult nevoile noastre. Persoane cu total necu¬ 
noscute au venit la sediu, donând sume importante, astfel un colonel 
Polihroniade a depus 300.000 lei, industriaşul Gigurtu 5.000 franci 
elveţieni. 

Formalităţile de scoaterea paşaporartclor şi obţinerea vizelor, îm¬ 
plinite în aceeaşi zi, ne-au permis plecarea la două zile numai după 
primirea telegramei lui Clime. Intre timp, Ţara în fierbere monopolizase 
eroismul lui Moţa şi Marin pentru românism. 

Deoarece nu mai aveam publicaţii proprii, fiind toate suspendate 
de cenzură, “Porunca Vremii” a lui Ilie Rădulescu, prin redactarea zi 
de zi a fiecărui pas al misiunei noastre şi a evenimentelor din Legiune 
îşi mărise tirajul, la peste o sută de mii de foi. In acelaş timp, presa de 
guvern şi opoziţie se învăluise în diplomatică tăcere, spre a nu îndârji 
opinia publică, în pătimaşă uniformitate de simţăminte cu Mişcarea 
Legionară. Aceasta nu a împiedecat ca aceaş presă, de îndată ce Moţa 
şi Marin fuseseră înmormântaţi şi opinia publică se mai domolise, să 
ceară arestarea şi pedepsirea ca trădători a celor care luptaseră in 
Spania, în baza a nu mai ştiu cărui articol din Codul Militar, care 
sancţiona pe ofiţerii români luptători fără autorizaţie specială in armate 
străine. 

Până în Parisul de totdeauna, nimic deosebit. ^ In tren, Generalul 
studiase hărţi, trasase linii de front presupuse, dând frâu liber unei 
bogate imaginaţii asupra locului unde vor fi de găsit morţii noştri şi 
restul echipei legionare, precum şi asupra mijloacelor de a-i scoate (le 
acolo. Laconismul telegramei lui Clime îndreptăţea orice supoziţie. 
Realitatea însă na corespuns nici unuia din calculele făcute. 

Greutatea misiunii s’a verificat odată ajunşi la Paris, mai ales in 
cea ce privea trecerea rămăşiţelor pământeşti prin Franţa, ostilă Spaniei 
lui Franco, ca dealtfel tuturor naţionalismelor existente. La Paris, Ge¬ 
neralul şi cu mine în ţinută de rigoare, el cu glorioasele insigne de 
Comandor al Legiunei de Onoare la butonieră, ne-am prezentat pentru 
solicitarea unei audienţe la Preşedenţia Consiliului de Miniştri. Eram 
purtătorii unei scrisori de introducere din partea lui Nae Ionescu, 
cunoscut cu primul ministru din acea vreme. Şeful de cabinet ne-a 
primit, a luat scrisoarea, numele noastre şi adresa hotelului unde locuiam 
şi ne-a comunicat că vom primi rezultatul cererii peste cateva ore. 


Revoluţia dln Spania 


6S 


Răspunsul a venit telefonic, simplu şi categoric: “din cauza convingerilor 
noastre politice, nu puteam fi primiţi”. 

După îndemnul meu, am ieşit din impas, părăsind calea oficială, 
pentru a recurge la una mai simplă a comercialului. Ne-am adresat 
unei întreprinderi de pompe funebre care, pentru o sumă destul de 
rotundă, sa obligat să ne transporte în vagon special morţii până la 
graniţa germană, dacă îi predăm coşciugele pe teritoriul de frontieră 
francez. îndeplinirea formalităţilor de trecere prin Franţa rămâneau în 
sarcina întreprinderii, cele din Spania în a noastră. 

Generalul nu se simţea bine. Dureri constante, de scurtă durată, 
mereu în acelaş loc, nu-i dădeau pace. La medic na vrut să meargă, 
neţinând seama de avertismentul unui cancer incipient care, 7-8 luni 
mai târziu, l-a răpus, deşi îşi da seama că aceasta ar fi putut să-i fie 
boala de care suferise şi murise tatăl său. 

Mulţumiţi de uşurinţa cu care se rezolvase problema crezută cea 
mai spinoasă, am raportat Căpitanului rezultatul şi, în noaptea urm㬠
toare, umedă şi friguroasă, sub ascuţişul unui vânt nordic, neprevestitor 
a bine, ne-am îmbarcat la Cherbourg pe marele vapor englez “Andes”, 
cu destinaţia Lisabona. (Legăturile feroviare, mai comode şi rapide, 
între cele două ţări latine şi vecine nu mai funcţionau). 

Pentru economisirea fondurilor Legiunii, călătoream în clasa Il-a, 
repartizaţi într’o singură cabină pentru trei persoane. La intrarea în 
aceasta, bagajele unui necunoscut tovarăş de drum odihneau pe patul 
respectiv. Generalul a zărit o carte de vizită, atârnată de un mâner 
al valizei şi a citit numele proprietarului. Era al unui oare care Gonzalez 
din Barcelona. 

—Cu ăsta nu stau în cabină! E spion comunist, trimis să ne urm㬠
rească, zise Generalul şi se repede în căutarea comandatului vasului. 
Cum şi ce a făcut nu ştiu dar, după câteva minute, bagajele lui Gonzalez 
erau ridicate din cabina care ne rămânea numai nouă. 

Eşiţi în largul oceanului, valuri ameţitoare în înălţime, au luat în 
primire carcasa vaporului, care pârâia din toate încheieturile. In golful 
Gasconiei, renumit pentru mare rea, cele douăzeci şi două de mii de 
tone ale vasului nu mai erau de cât o jucărie a elementelor deslănţuite* 
din al căror dans am eşit după patru zile, odată cu intrarea în apele 
liniştite ale radei portului Lisabona. 

în timpul drumului, afară de echipajul vaporului, numai Generalul 
şi cu mine am fost de văzut prin sala de mâncare, ceilalţi pasageri, 
aciuiţi prin cabine, îşi dospeau răul de mare. 

Pe cheiul portului Lisabona ne aştepta dl. Cămărăşescu, consilierul 
legaţiei noastre. Venise, bine înşeles, nu în calitate oficială, ci din 
prietenie, cred şi ceva rudenie cu Generalul. Ne-a condus la hotelul în 
care ne oprise camere. Dacă de numele hotelului nu-mi mai amintesc* 
nu-i voi uita nici stilul, nici luxul şi nici distribuţia interioară, cu totul 
neobişnuită la asemenea întreprinderi, rămase nemodificate de pe vremu¬ 
rile în care clădirea fusese un palat particular. Sosirea noastră, imediat 
reperată de gazetari, a adus în presa locală fotografii şi articole asupra 
misiunei noastre. 

Despre Capitala portugheză, ce să povestesc? Cu toate că merită 
să fie descrisă şi încă amănunţit, pe noi, purtătorii unei dureroase mi- 


64 


VlRGIL IoNESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


«uni, grăbiţi de a ajunge la destinaţie, nu ne-a preocupat prea mult. 

Si totuşi parcă revăd Lisabona, etajată în pantă pe şapte coline scaldata 
în soarele călduţ de primăvară timpurie, cu cerşetori in colţ de strada 
şi femei desculţe purtând spre piaţă coşuri cu mărfuri pe cap, la tel 

ca la noi. 

Ne-au trebuit două zile pentru îndeplinirea formalităţilor obliga- 
torii si foarte grele, pentru intrarea în Spania. După o alta zi şi juma- 
tate cu oprire de o noapte într’o mică staţie portugheză intrmediară, 
am ajuns la Salamanca, pe atunci cartierul general al comandamentului 
Generalului Franco. In gară -minune! - ne aşteptau Clime şi Al. 
Cantacuzino, veniţi de la Toledo, informaţi printro telegrama a .api- 
tanului despre sosirea noastră. De la ei am aflat cele trăite, după 
nlecarea Generalului Cantacuzino în ţară, despre luptele, bucuriile şi 
necazurile lor, cât şi despre nemărginita durere cauzată de pierderea 
lui Moţa şi Marin, doborîţi la Majadahonda, de acelaş obuz exploadat 
în buza tranşeului unde stăteau de veghe, după sfârşitul unei zile ce 
continue atacuri roşii, mereu respinse. 

Rămăşiţele celor doi, întovărăşite de cei rămaşi în viaţă, au fost 
duse la Toledo şi îmbălsămate. Acum odihneau, în aşteptarea transpoi- 
tării spre Ţară, în capela spitalului militar, sub privegherea preotului 
Dumitrescu-Borşa. Niculae Totu, bolnav, fusese internat m acelaş spital. 
De Bănică Dobre, rănit pe front la 3 Ianuarie şi dus^ la un spital din 
interior, necunoscut de ei, nu se mai ştia nimic. Rămanea sa-1 căutăm. 

La Salamanca, Generalul a luat contact cu persoanele oficialele 
care le crezuse de folos pentru obţinerea permisului de trecere, pana 
la graniţa Spaniei şi peste ea, a rămăşiţilor pământeşti ale eroilor noştri 
şi un ordin de eliberare din “Tercio” a celorlalţi legionari. In ceea ce 
a privit eliberarea na reuşit. Biroul de recrutare al Comandamentului, 
care de la început nu înţelesese importanţa lui Moţa, Marin ca şi a 
restului echipei, care trebuia să fie numai simbolică, susţinea că anga¬ 
jamentul luat trebuia îndeplinit aşa că cei înrolaţi să rămână pe front 
până la sfârşitul răsboiului civil. Numai intervenţia Generalului German, 
comandant al trupelor speciale din Spania, către care aveam o reco¬ 
mandaţi, obţinută prin intermediul lui Nae Ionescu, de la legaţia ger¬ 
mană din Bucureşti, a făcut să triumfe punctul nostru de vedere şi sa 
se dea ordinul de descazarmare pentru Legionari. 

Presa spaniola, şi în special ziarul Arriba, ne-a ajutat mult la în¬ 
deplinirea misiunii, popularizând eroismul celor căzuţi, amănunţim 
scopurile Mişcării Legionare şi însemnătatea reprezentanţilor ei in mo¬ 
mentele de atunci. Astfel, nu numai că cererea ne-a fost satisfăcută, 
dar, mai mult, ni sau pus la dispoziţie un autoturism şi un camion 
militar, pentru terminarea mai rapidă a misiunii. Asemenea vehicule 
erau altfel de negăsit pe pieţele spaniole din acea vreme. 

Din Salamanca, toţi cinci am plecat la Toledo. Eram cinci, căci 
între timp, pe când treceam în tovărăşia lui Clime pe sub arcadele 
caselor ce înconjurau piaţa mare din Salamanca, am zărit in depărtare 
o cunoscută siluetă de uriaş. Era Bănică Dobre, eliberat din spitalul 
militar Zamora şi aproape vindecat. Venise la Comandament să se 
informeze de locul unde ar putea găsi echipa din care făcea parte. Prin 




Revoluţia din Spania 


65 


aceasta, greul misiunei noastre era îndeplinit şi în consecinţă am ra¬ 
portat telegrafic Căpitanului. 

în vremea aceea, cele două Spânii, trunchiate de frontul armatelor 
în fratricidă încleştare, se transformaseră în lagăre militare. Jumătate 
se afla încă sub dominaţia roşie îndurând, în afară de distrugerile şi 
ororile de pe front, bine cunoscuta teroare internă a oricărui regim 
comunist, cu arestări de zi şi noapte, execuţii cu sau fără judecată, 
violuri legalizate prin “cartele”, lagăre, confiscări de bunuri şi abuzuri 
de tot felul, cu atât mai dureroase cu cât mai inutile. Oraşele eliberate 
de trupele Generalului Franco erau maldăre de ruine, cu locuinţele 
jefuite, cadavre pe străzi, prin case, pivniţi şi chiar pe acoperişuri. 
Sânge! Jaf! Mizerie! Odată cu sosirea naţionaliştilor, se restabilea 
ordinea, reîncepea curăţirea şi munca constructivă, perzistând încă 
lipsurile, căci mijloacele de transport erau puţine şi în general destinate 
cerinţelor militare. Populaţia înţelegătoare răbda calvarul în speranţa 
unui viitor mai îndurător. Frumoasele drumuri, mai toate asfaltate, 
podoaba şi mândria Spaniei, erau sfârtecate de obuze şi transporturile 
de armament prea greu, lungidu-se printre şanţurile pline cu resturile 
părăsite de armatele roşii în retragere, tunuri, tancuri, arme de tot felul, 
foste mobile şi obiecte casnice părăsite în panica fugii de locuitori în 
căutare de noi adăposturi. Bisericile ca şi prea numeroasele mânătiri 
erau pustii. Slujitorii altarelor omorîţi, interioarele cu statui ciuntite 
sau sfărâmate, icoane batjocorite, erau tot ce lăsau în urmă armatele 
celor lipsiţi de Dumnezeu şi omenie. 

Coincidenţă curioasă! In timp ce îmi îndeplineam misiunea co¬ 
mandată în Spania naţionalistă, dincolo la Barcelona, în Spania roşie, 
singurul meu fiu, pe atunci în vârstă de 23 de ani, pe care, din împre¬ 
jurări familiare, nu-1 văzusem de la vârsta de 4 ani, ascundea şi trecea 
peste graniţă persoane ameninţate şi urmărite de ura comunistă, eli- 
berându-le paşapoarte româneşti din stocul pe care-1 primise spre păs¬ 
trare, împreună cu sigiliile oficiale, de la fostul consul al României, de 
naţionalitate spaniolă, fugit acum. Prins de comunişti, a fost închis în 
aşteptarea unei sigure condamnări la moarte. A reuşit însă să evadeze 
şi, ascuns în cala unui vapor francez, a ajuns la Marsilia. Când ne-am 
revăzut, după mulţi ani când nu mai eram de cât un refugiat, mi-a 
arătat scrisorile de mulţumire ale unora dintre cei salvaţi, precum şi 
o serie de articole elogioase asupra activităţii lui. 

Ajunşi cu bine la Toledo, am fost primiţi de către Guvernatorul 
Militar şi încartiruiţi la sediul Comandamentului, instalat într’un mare 
şi luxos hotel, cu scări monumentale, acum însă dărăpănat, văduvit de 
mobilier şi geamuri. Câteva paturi de campanie aşezate ad-hoc pentru 
noi, în încăperi rămase aproximativ locuibile, ne-au oploşit şederea 
acolo. 

Părintele Dumitrescu-Borşa în capelă se ruga îngenuchiat la căp㬠
tâiul foştilor camarazi. In faţa celor două racle gemene, mam simţit 
mic ca nici când până atunci. îmi era ruşine că mai sunt, când ei nu 
mai erau. Un conflict emoţional s’a născut atunci în mine şi mi-se părea 
că niciodată nu-1 voi mai rezolva. 

In timp ce Generalul şi Clime erau plecaţi la Talavera de la Reina, 
spre a desăvârşi ultimele formalităţi reglementare, pentru descazarma- 


66 


Virgil Ioxescu: Pe drumul crucilor căzute 


rea echipei, Niculae Totu şi cu mine am vizitat muzeul Greco, cu 
celebrele-i picturi, rămase intacte, respectate până şi de comunişti. De 
aici ne-am dus să vizităm ruinele Alcazarului, devenit simbol al erois¬ 
mului spaniol prin memorabila rezistenţă de luni de zile a câtorva sute 
de cădeţi, comandaţi de colonelul Moscardo, acum general, în faţa 
atacurilor unei întregi armate roşii. 

In timp ce de pe terasa platou a Alcazarului priveam la un greu de 
neuitat peisaj în spre frontul comunist, stabilit la vreun kilometru şi 
ceva, am fost luaţi drept ţintă de aceştia. Câteva gloanţe ne-au piuit pe 
la urechi, în drumul spre zidurile din spate, mai obişnuite cu asemenea 
lovituri. M’am bucurat de onoarea făcută, dar prudenţi ne-am întors 
la comandament. 

A doua zi, pe la orele 10 dimineaţa, în faţa Guvernatorului Militar 
şi a câtorva plutoane în front, ca şi a localnicilor în trecere, opriţi să 
ne privească, ne-am îmbarcat morţii în camion. Guvernatorul a ţinut o 
cuvântare, recunoscând meritele dispăruţilor şi a celor din echipă r㬠
maşi în viaţă, la care a răspuns strălucit Generalul Cantacuzino. Apoi 
am luat drumul Spaniei spre Franţa si Ţară. 

Am trecut prin Avila, Palencia, Burgos. St. Sebastian până la Irun, 
ultimul orăşel spaniol înainte de graniţa franceză. Tot drumul, la in¬ 
trarea şi ieşirea din fiecare comună, cortegiul ne-a fost oprit şi actele 
verificate. Drumul care a durat trei zile, căci circulaţia era oprită in 
timpul nopţii, l-am făcut în camion, între Clime şi şofeur. La Irun am 
părăsit echipa, trecând imediat la St. Jean de Luz, pe teritoriul francez, 
pentru a pregăti trecerea graniţii şi îmbarcarea rămăşiţelor lui Moţa şi 
Marin în vagonul mortuar, care i-a purtat până la Berlin. Am telegrafiat 
Căpitanului, şi, după sosirea celorlalţi, am plecat cu toţii spre Paris. 

Jean Th. Florescu, Ministrul României în Spania, a trimes o coroană 
de flori, care ne-a fost predata la Irun, fapt pentru care şi-a pierdut 
postul; supărase guvernul. 

O zi mai târziu, la 5 Februarie 1937, am părăsit şi Parisul în drum 
spre Ţară. Vagonul Mortuar, ajuns la graniţa belgiană pe alt drum* 
a fost ataşat trenului nostru pentru Berlin. Dis de dimineaţă am trecut 
graniţa germană. 

In gara oraşului Aachen (Aix la Chapelle) ne-a aşteptat o com¬ 
panie de onoare SS, în front. Nepregătiţi pentru o asemenea primire, 
am coborît val-vârtej din vagon şi ne-am încolonat în faţa lungului 
front german. Ofiţerul din SS şi Generalul nostru şi-au dat reciproc 
raportul, apoi, în sunetul fanfarei militare, trenul a părăsit domol gara. 
Primirea de la Aachen ca şi aceea de la Berlin s’au datorat Generalului 
german din Spania, de care am vorbit; înştiinţase oficialităţile germane 
despre trecerea noastră- 

La Berlin, sicriile lui Moţa şi Marin, purtate de ofiţeri ai SS-ului, 
au fost coborîte din vagon şi depuse pe catafalcul pregătit din vreme* 
în sala de recepţii a gării, îngropate sub florile şi coroanele aduse de 
organizaţiile naţional-socialiste ca şi de marile personalităţi ale parti¬ 
dului. Peste noapte, am fost încartiruiţi la hotel Adlon, ca oaspeţi ai 
partidului. Dimineaţa, cam cu acelaş ceremonial ca la sosire, sicriile au 
fost reîmbarcate, de astădată într’un vagon german, frumos şi sobru 
pavoazat, ataşat la trenul expres pentru România. 


Revoluţia den Spania 


67 


Prin Polonia, am trecut noaptea fără primiri oficiale, dar extrem 
de prieteneşti, din partea reprezentanţilor oficialităţii din gările respec¬ 
tive. Polonezii, ca şi Germanii, au refuzat plata transportului prin ţările 
lor, ceea ce na găsit cu cale să facă România. 

în dimineaţa lui 9 Februarie am intrat în gara de frontieră Grigore 
Ghica Vodă. Ne aştepta Căpitanul cu legionari veniţi din toată ţara şi 
un admirabil cor, care a cântat tot timpul muzică bisericească şi cân¬ 
tecele noastre. Mai erau de faţă soţiile celor căzuţi, a lui Totu şi a 
a mea. 

Coborîţi din tren, am făcut front în faţa Căpitanului şi Generalul 
Cantacuzino i-a dat cutremurătorul raport: 

Trăiască Legiunea şi Căpitanul! 

Echipa legionară din Spania, compusă din doi morţi, doi bolnavi, un 
rănit şi doi sănătoşi, stă gata la ordin. 

Să trăeşti Căpitane! 

Prin aceasta misiunea Generalului şi a mea era terminată. 

Trenul, în care sau urcat şi cei de faţă, sa îndreptat spre Cernăuţi. 
Acolo toate comunităţile religioase, prin reprezentanţii lor, au făcut la 
rând serviciul de înmormântare apoi, după amiază, sicriile au fost pur¬ 
tate pe umerii camarazilor legionari până la Catedrală. Cu tot timpul de 
moină, o lume imensă a ţinut să vină la gară şi să formeze cortegiul. 
Ţara înlăcrămată îşi cinstea eroii. 

La Cernăuţi, Căpitanul mi-a dat o altă însărcinare pentru Bucu¬ 
reşti. Am plecat împreună cu soţiile lui Moţa, Marin, a Căpitanului, 
Totu, şi a mea. In acest timp, cortegiul funerar, în tren special (de data 
aceasta cu plată), a pornit de la Cernăuţi prin Ardeal spre Bucureşti. 
Un pelerinaj dureros dar triumfal. Legiunea biruise. 

La Bucureşti, resturile lui Moţa şi Marin au fost depuse la Biserica 
Gorgani, de lângă Sediu. Exact la o lună după căderea lor în Spania, 
la 13 Februarie 1937, cei doi eroi şi mucenici ai Legiunii şi Neamului 
au fost înhumaţi în cavoul construit pentru ei, la Casa Verde. 

Cortegiul funebru, de o unică şi tristă măreţie a fost filmat. Aran¬ 
jamentul coloanelor legionare ca şi a întregii solemnităţi, realizată de 
Ion Vojen, l-a evidenţiat ca mare regizor. Disciplina, ordinea ca şi 
desfăşurarea forţei, ce constituia Mişcarea Legionară a impresionat pe 
cei de bună credinţă, dar a speriat Palatul şi pe duşmani. 

Cu o zi înainte, pe sub seară, Căpitanul a convocat în biserica 
Gorgani, senatorii legionari, comandanţii Bunei-Vestiri şi comandanţii. 
Cu uşile închise, am ascultat ordinul circulară, cu jurământul “Moţa- 
Marin”. Ca introducere la acesta ne-a vorbit Căpitanul. Din cuvintele 
lui, cine a ascultat a putut desprinde, că-şi prevedea moartea înainte 
de biruinţă şi a trasat drumul în această eventualitate. Foarte mulţi 
au uitat, sau le-a convenit să uite, scurta introducere de atunci, peste 
care însuşi Căpitanul a trecut uşor, desigur spre a nu descuraja. La 
toţi, însă, le-a rămas jurământul, care de altfel a fost împărţit şi în scris. 

In esenţă, pentru cei care au avut urechi să audă, minte să pricea¬ 
pă şi memorie să nu uite, Căpitanul a spus că: “dacă i s’ar întâmpla 
ceva, gradele de faţă urmau să se întrunească pentru a decide asupra 
persoanei care să-l înlocuiască”. Prin aceasta se constituia teoretic un 


68 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


Consiliu Superior al Mişcării Legionare, care un avea nimie comun cu 
“Forul” de mai târziu, o aberaţie simistă, făcută la întâmplare, cu scopul 
de a servi unele ambiţii prost îndrumate. Consiliul Superior constituit, 
cum am descris mai sus, era singurul în drept să hotărască în treburile 
de conducere legionară. Cei de faţă am jurat că aşa vom face. Dar când 
a fost să se facă, sa uitat de jurământ şi nu sa făcut nimic legal şi 
deci de ispravă. Improvizaţia Sima, încurajată de aţâţi interesaţi, nu 
putea duce decât la ce a dus spre nenorocul Legiunii şi nenorocirea 
Ţării. 

Soţia lui Marin, necăsătorită religios, ci numai civil, cu Vasile, 
suferea din această cauză. Avea impresia că în acest fel nu^i-ar fi fost 
pe deplin soţie. Fiecare în marile lovituri ale vieţii căutăm în credinţa 
o justificare în contradicţiile şi durerile ei. Deaceea şi ea, consultând 
pe părintele Cristescu, acesta a fost de părere că ceremonia de lipsă 
se putea împlini şi “post mortem . Ca atare, el a slujit acest oficiu 
la mormântul lui Marin, în prezenţa ei. Inelul de cununie, care ar fi 
fost să fie purtat de Marin, a fost aruncat în cavoul în care odinhnea. 


Anul 1937 

Cam spre sfârşitul lui Noembrie 19.36, Căpitanul a schimbat cadrele 
de conducere ale partidului “Totul pentru Ţară . A făcut noi numiri, 
tot pe termen de un an, de acord cu principiul legionar de a nu lăsa 
timp să se formeze bisericuţe, bazate pe simpatii personale în cadrul 
Mişcării, spre deosebire de sistemul practicat în partidele politice, spriji¬ 
nit de regulă tocmai pe astfel de bisericuţe. Asa s a făcut că în Legiune 
na existat să fii “omul cuiva”, toţi eram ai Mişcării Legionare şi exclusiv 
ai Căpitanului. Prin noua încadrare, Ionel Moţa devenise Vicepreşedin¬ 
tele partidului. 

Vechii şefi de regionale au fost înlocuiţi. Mie mi-a revenit coman¬ 
da regionalei a Vl-a Dobrogea, având ca şefi de judeţe pe părintele 
Chivu la Constanţa, Vasilian la Tulcea, Imbrescu la Caliacra şi Pihu, 
singurul laic, pentru Durostor. La început Pihu s a codit să primească 
această comandă, deoarece era funcţionar la Banca Naţională şi se temea 
de represalii, dar intervenind la câţiva administratori din bancă, cu care 
eram în bune relaţii, am primit cuvenita deslegare pentru el. 

Pentru prima dată aveam sub comandă macedoneni. Astfel am 
învăţat să cunosc dârzenia acestor splendide elemente ale românismului, 
neînfricaţi, incoruptibili, legionari înăscuţi, gata de luptă, jertfe şi .mu¬ 
cenicii. Admirabili în totul, aveau însă defectul de a fi prea individua¬ 
lişti şi exclusivişti. Dar şi această trăsătură de caracter îmi era uşor de 
înţeles: moştenire atavică a vieţii de singurateci, cocoţaţi prin stâncile 
Pindului, nevoiţi să trăiască şi să se apere singuri în contra intemperiilor, 

fiarelor şi oamenilor. 

Ceva mai târziu, după moartea lui Moţa, Vicepreşedinte al partidu¬ 
lui a fost numit inginerul Gh. Clime, comandant al Bunei-Vestiri, un 
perfect legionar şi cel mai demn de a-1 urma, deşi de altă structură, 
mult mai apropiată de cele pământeşti de cât Moţa. De acesta vom mai 
aminti adesea în rândurile ce vor veni. 


Anul 1937 


69 


Bolţile cavoului “Moţa şi Marin” nu se uscaseră încă şi politicienii 
reîncepuseră cu uneltirile în contra Mişcării Legionare. Toate cu 
obârşia din acelaş isvor nesecat în ură: Palatul! Cu cât te arătai mai 
sgomotos ca duşman al Mişcării Legionare, cu atât erai mai bine privit 
la palat. Aceasta devenise un fel de carte de vizită de introducere şi 
una din condiţiile principale. Regele şi camarila se speriaseră, aşa 
precum a scris Căpitanul în circulara N9 58, nu din cauza dezordinii, 
ci din cauza ordinii cu adevărat impresionantă, care a domnit în decur¬ 
sul înmormântării celor doi mucenici! Presa de partide şi autorităţile, 
fie din ordin sau numai din sugestii, cereau întronarea ordinii, a acelei 
ordini pe care nimeni nu o ameninţa. 

Se svonea de arestări şi percheziţii. Cei mai de aproape vizaţi erau 
cei cinci rămaşi în viaţă din echipa legionară care luptase în Spania. 
Se cerea arestarea şi judecarea lor, deoarece ca ofiţeri de rezervă lupta¬ 
seră într’o armată străină, fără autorizaţia prealabilă a Ministerului de 
Război. Până la sfârşit, un dram de bun simţ, nu ştiu de cine insuflat, 
a frânat această dorinţă. Un eventual proces pe această temă, chiar 
dacă ar fi dus la condamnări, nu ar fi rămas de cât un nou triumf 
propagandistic pentru Mişcare. Printro circulară a timpului Căpitanul 
scria: 


In caz de percheziţii, ziua sau noaptea, legionarii vor deschide şi vor 
primi autorităţile cu cea mai mare amabilitate! 

La sedii, unde se vor găsi legionari, la apariţia autorităţilor se va 
comanda: “Pentru Onor!”. 

Am reamintit acest ordin deoarece indica noul drum în felul de a 
gândi şi acţiona al Căpitanului, pe care-1 vom numi al “martirajului 
consimţit!”. Prin această retragere în tranşeele răbdării, Căpitanul lăsa 
adversarului iniţiativa atacului, ceeace, întrun răsboi, fie chiar politic, 
e întotdeauna plin de riscuri. In timpul revoluţiei franceze, Danton a 
strigat în cameră: “Indrăsneală! Mai multă îndrasneală! Şi numai 
îndrăsneala este ceeace ne lipseşte!”. Indrăsneala, şi în cazul nostru, 
atunci şi mai ales ceva mai târziu, vom vedea în ce ocazie, ar fi fost mai 
nimerită şi mai de folos de cât martirajul. In orice caz, un rezultat mai 
nenorocit de cât cel la care sa ajuns, ar fi greu de închipuit. 

Apropierea vremurilor grele o simţeam cu toţii, aş zice instinctiv. 
Prevedeam noi necazuri, suferinţi şi nenorociri, fără să le fi putut pre¬ 
ciza felul, când vor veni, care şi cum vor fi! “Martirajul consimrit” a 
dus la asasinarea Căpitanului şi a elitelor legionare. El socotise desigur 
eă, în toata neomenia, adversarul va avea şi unele licăriri de conştiinţă, 
că va respecta, cel puţin aparent, legalitatea, astfel că nu se va ajunge 
până la ucideri fără judecată, iar pedeapsa cu moartea nu făcea încă 
parte din jurisprudenţa română. Sa înşelat subestimând cruzimea ace¬ 
lor putregaiuri ambiţioase, josnice şi criminale, care guvernau, dintre 
care unele le vom întâlni în continuare şi despre care vom vorbi la 
vremea lor. 

Cu acestă ocazie îmi reamintesc că pe când eram arestaţi la Jilava, 
în 1933, fusese omorît de poliţie, fără judecată, un criminal de rând. 
Mai toţi legionarii închişi cu mine erau de părere că se procedase bine! 
Ce să-ţi pierzi vremea cu judecarea unui criminal feroce, dovedit? Am 


70 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


fost singurul de altă părere, susţinând că asemenea execuţii, începute 
cu criminalii, pot deveni obişnuinţă şi să se generalizeze mai târziu, 
aplicându-ni-se şi nouă! Inii pare rău că de data aceasta nu am rămas 
profet mincinos. 

încercările de a provoca Mişcarea Legionară şi a o face să reac¬ 
ţioneze violent au continuat în tot lungul anului, dar nu s a răspuns în 
niciun fel. Studenţii legionari au fost scoşi din căminuri şi mulţi elimi¬ 
naţi din univesităţi. Până la urmă toate căminurile au fost închise. 

Muncitorii legionari erau daţi afară din atelierele de stat, fără 
drept de reprimire în alte părţi. Inginerii şi alţi funcţionari erau mutaţi, 
fără rost, de colo până colo şi adesea direct înlocuiţi. Zilnic alte ne¬ 
dreptăţi, noi călcări de lege, din partea acelor ţinuţi să le facă respectate. 


Ultimele alegeri constituţionale 

Prin Martie 1937 am luat efectiv comanda regionalei Dobrogea, cu 
sediul la Constanţa. In toamna care venea, parlamentul liberal, împli¬ 
nind patru ani de legislatură, noi alegeri erau obligatorii. In tot timpul 
trecutei legislaturi, ca niciodată până atunci, vacanţele parlamentare 
ivite prin decese, sau din alte cauze, nu sau mai împlinit prin alegeri 
parţiale, aşa cum prevedea legea, guvernul temându-se că Mişcarea 
Legionară va fi aceea care le va câştiga. In vederea alegerilor gene¬ 
rale, doream să ne pregătim din vreme campania electorală şi să 
triumfăm. 

Din punct de vedere legionar am găsit Constanţa schimbată mult 
în bine. Devenise un centru puternic, nu atât prin număr, cât mai ales 
prin calitatea şi spiritual care domnea acolo. Avea şi un sediu frumos, 
aşezat în mijlocul unei curţi spaţioase, bine îngrijită. Munca lui Cara- 
tănase, Şeitan, Puiu Traian, Ovidiu Popescu, Constantin Radu, Petre Ion 
şi a altora la fel de înzestraţi, purtase roade. Noi elemente de incontes¬ 
tabilă valoare le împliniseră rândurile şi din ele notez unele care-mi 
vin în minte: Stere Cuţumina, Bulumete, Cucu, Gh. Stoe, Bujgole, Stihu, 
Cola Kirani, Chircu Atanase, Mielu Teodorescu, Tobă Niculae, Chiriazi 
Constantin şi Şocariciu, chiar atunci ieşit din închisoarea Craiova unde 
făcuse un an. 

Inspecţiile ca şi propaganda îmi erau uşoare. Drumurile le făceam 
cu maşina. Treceam Dunărea la Olteniţa, făceam judeţele Durostor 
şi Caliacra, apoi Constanţa, la urmă Tulcea, de unde mă întorceam la 
Bucureşti prin Măcin-Brăila. In unul din aceste drumuri, m a cunoscut 
la Ostrov un tânăr, pe atunci licean, Tărăoiu, care în urmă a devenit 
şeful Frăţiilor de Cruce, fiind un admirabil element. M a impresionat 
respectul plin de admiraţie, cu care m’a privit. Ii părusem un om ex¬ 
cepţional, cum mi-a afirmat cincisprezece ani mai târziu, când l-am 
revăzut în Argentina, un biet refugiat ca şi mine. Sentimentul lui de 
atunci era consecinţa disciplinei legionare şi încrederei în şefi. 

Drumurile în Dobrogea din acea vreme, destul de dese de altfel, 
au rămas fără întâmplări de amintit. Autorităţile nu mă stânjeneau, 
se mulţumeau să-mi anunţe trecerile dintro localitate în alta. Nici cu 


Ultimele alegeri constituţionale 


71 



organizaţiile de sub comandă nu aveam de furcă. Bine rânduite, pro¬ 
gresau automat, fără frecături de niciun fel. 

Camarazii din Constanţa găsiseră că nu era bine să mai locuiesc 
la hotel, cum făceam odinioară. In consecinţă au găsit o locuinţă 
într o familie, mai bine zis în familiile a doi tineri ofiţeri de marină, 
cu studiile terminate în Italia unde se şi căsătoriseră cu două surori! 
La întoarcerea în România, tatăl lor şi-a lichidat farmacia, ca să le 
urmeze şi a construit la Constanţa cu banii obţinuţi din vânzare o casă 
modernă şi spaţioasă, cu trei etaje, câte unul pentru fiecare fată şi 
celălalt pentru el. între timp bătrânul orbise. Una dintre fete, talentată 
scriitoare, publicase diferite articole în presa italiană despre România, 
Mişcarea Legionară şi Căpitan. Toţi din familie erau legionari. 

Fiecare sosire în casa lor era sărbătoare, copiii mă numeau “buni¬ 
cul , şi-mi erau dragi. Acum vor fi flăcăi, dacă Dumnezeu îi va fi 
apărat. Şederile mele la ei cred că le-au adus numai necazuri şi per¬ 
secuţii. Nu le dau numele din motive lesne de înţeles, le păstrez şi le 
voi păstra o duioasă şi dragă amintire. 

Mi se pare că, pe atunci, armatele germane ocupaseră fără împo¬ 
trivire Ceho-Slovacia. în ţară emoţie şi teamă de răsboi. Conducerea 
aviaţiei noastre şi-a amintit că România nu poseda niciun avion de 
bombardament, căci promisiunile Franţei de a livra rămăseseră numai 
promisiuni. Nici ea nu avea un tip de avion mai recomandabil. Iar 
din alte ţări, nu aveam dreptul să cumpărăm, conform unui contract 
prin care Franţa ne legase de mâini şi de picioare. Situaţia era deci 
gravă, necesita un remediu de ultimul moment. 

Ministrul aviaţiei din acea vreme, Caramfil, reamintindu-şi probabil 
că ani de zile bătusem scările ministerului, oferind spre cumpărare, 
fără rezultat, avioanele germane Domier, al căror reprezentant eram, 
pentru România, m a chemat ca să-mi încredinţeze “patriotica misiune” 
de a convinge pe Germani să ne vândă câteva avioane de bombarda¬ 
ment. Se crezuse de sigur că, în calitatea de legionar, puteam servi de 
data aceasta ca să se umple unul din golurile apărării ţării. Am întrebat 
pe Căpitan ce să fac? El a găsit că trebuia, neapărat, să încerc. Am 
plecat, înarmat cu unele scrisori de recomandaţie, date de Nae Ionescu, 
către câteva personalităţi germane. M am oprit întâi la Friedrichshafen, 
la fabrica de avioane. Toţi directorii, vechi cunoscuţi, mi-au spus că 
din punct de vedere comercial, ar fi încântaţi să poată încheea afacerea, 
dar nu aveau dreptul să ia nicio hotărîre fără învoirea forurilor supe¬ 
rioare, militare, din Berlin şi nu credeau că, în conjuctura politică de 
atunci, acestea vor da aprobarea deoarece România era aliată cu duş¬ 
manii Germaniei. In bună parte descurajat am plecat la Berlin. Primit 
bine peste tot, am fost refuzat! Situaţia internaţională impunea prudenţe 
Germaniei şi nu-i permitea să ne uşureze înarmarea. Cu un an sau doi 
înainte s’ar fi putut comanda orice cantitate. Dar pe atunci milioanele 
fondului “Timbrul Aviaţiei” treceau hotarele, transformate în devise, 
spre a îngroşa conturile bancare ale Regelui deschise în străinătate. 

Când ziarul Buna-Vestire a adus vestea că, în noaptea de 17 spre 
18 Iunie, un trăsnet aprinsese baldachinul de lemn, de deasupra mor¬ 
mântului Moţa-Marin, mă aflam la Constanţa. Pentru mine era o pre¬ 
vestire rea. Inima mi sa oprit, un moment, într’o mişcare de strângere. 


72 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


ca de frică. Presimţeam răul ce nu se definea încă, ordonat cu cine 
ştie cât timp înainte de providenţă sau destin, şi tocmai pentru că răul 
nu se definea şi nu-1 cunoşteam, îmi era frică. Cred că şi Căpitanul nu 
gândise altfel deşi, spre a nu descuraja, prezentase cazul ca pe o minune, 
deoarece Crucea de lemn din mijlocul baldachinului ars scăpase neatinsă 
de flăcări! 

In vara aceluiaş an sa deschis, pentru sezonul de vară dela Carmen- 
Sylva, un restaurant şi un consum legionar. întreprinderea sub supra¬ 
vegherea directă a Căpitanului şi cu ajutorul inimosului Petrică Bolin- 
tineanu sa desvoltat admirabil. 

Taberile, numite de astă dată de “odihnă”, căci cele de “muncă” 
fuseseră interzise, care urmau să se deschidă în diferite puncte ale 
Ţării, au trebuit să fie contramandate, căci guvernul nu le mai permitea. 

în vara aceea am plecat din nou în străinătate, de astă dată cu 
maşina. Cum drumul ducea prin Aiud, nu puteam trece pe la poarta 
închisorii, fără să fi văzut pe Nichi Constantinescu, Belimace şi Cara¬ 
mea. Directorul penitenciarului i-a adus în cancelarie şi ne-a lasat 
singuri. Le-am înmânat câteva nimicuri şi, la despărţire, toţi trei ne-au 
condus fără pază până în afara închisorii la automobil. Pe drum soţia 
mea a găsit un plic cu flori presate şi câteva rânduri iscălite de cei 
trei, prin care ne urau călătorie bună. Delicata atenţie ne-a făcut pl㬠
cere şi le-am putut mulţumi, un an mai târziu la Râmnicul Sărat, când 
ne-am reîntâlnit, fiind şi eu un condamnat. 

In cursul unuia din drumurile următoare la Constanţa am fost re¬ 
chemat la Bucureşti. Bătrânul General Cantacuzino, eroul de răsboi, 
murise. Ne fiind posibilă împiedecarea solemnităţilor, legionarii “C㬠
pitanului” au defilat pentru ultima oară pe străzile Bucureştiului, înco¬ 
lonaţi şi în frăţietate de paradă cu armata şi representanţii ei. înhu¬ 
marea a avut loc la cimitirul Belu în cavoul familiei Generalului, lângă 
soţia lui, după dorinţa exprimată de el. Altfel locul i-ar fi fost lângă 
Moţa şi Marin. 

Impresionat de acest nou doliu legionar, Căpitanul îşi reamintea 
şi ne povestea, adesea, amintirile lui despre General, mai ales în leg㬠
tură cu procesul Duca, scoţând în evidenţă cât ne fusese de util pentru 
achitarea noastră şi câte alte servicii nu ne făcuse în repetate rânduri. 
Eu, mai fatalist, ca să risipesc din valul de tristeţe al amintirilor, am 
făcut observaţia că Dumnezeu, de sigur, socotise misiunea Generalului 
încheiată şi de aceea îl chemase la el. Căpitanul, după o scurtă tăcere, 
a răspuns că s’ar fi putut, deşi credea că am mai fi avut încă nevoie 
de el. A avut dreptate. 

în faţa prigoanei care era în prag şi de care Căpitanul era bine 
informat, el se gândise la acoperirea Mişcării, printrun alt nume mare, 
tot atât de popular şi de respectat ca al Generalului Cantacuzino. La 
fel, toţi ne gândisem la Generalul Moruzi, de curând ieşit la pensie, 
încercările de a-1 convinge, făcute prin Lizeta Gheorghiu, buna prietenă 
a lui, ca şi prin alte persoane, nu au dus la rezultat. Cu toată simpatia 
ce ne purta, sub cuvânt că nu se simţea destul de sănătos, a refuzat. 
Dealtfel şi Generalul Moruzi a murit foarte curând, la câteva luni. 

Venise toamna şi, cu ea, evenimentele decisive pentru Mişcarea 
Legionară se apropiaseră. Tătărăscu, care-şi împlinise mandatul celor 


Sic transit gloria mundi 


73 


natru ani de guvernare, în credinţa că va reuşi şi în viitoarele alegeri 
cerute de Constituţie, căpătase o nouă învoire regală pentru a convoca 
Cornul Electoral. Data noilor alegeri a fost fixată pentru ultimele zile, 
înainte de ajunul Crăciunului. De o dizolvare a partidului Totul pentru 
Ţară nu mai putea fi vorba; lecţia Duca servise la ceva. 

In Constanţa, cum am spus, începusem din vreme pregătirile res¬ 
pective. Bătusem regionala în lung şi în lat, întovărăşit când de pro . 
Ion Zelea Codreanu, când de Bănică Dobre, Mişu Polihromade, Dr. Bul¬ 
buc si alţii, toţi oratori de necontestat talent. Beuşita in alegeri parea 
asigurată. 


Sic transit gloria mundi 

La 3 Noembrie 1937, Căpitanul a dat următoarea circulară. 

Printre cei scoşi la pensie acum cu ocazia deblocării cadrelor, citesc 
un nume: 

Generalul Uică, acel care la 1933, în timpul prigoanei, făcându-se 
unealta guvernului liberal, a uitat că este ostaş şi a chinuit la Jilava, timp 
de aproape 100 de zile, ţinându-1 într’o mizerie, cum abia mai târziu se va 
afla, pe camaradul său, pe bătrânul General Cantacuzino. A fost in aceasta 
infamie ajutat şi de un alt general despre care vom vorbi la timp. 

Generalul Uică, în timpul procesului de la 1934, a chemat general» 
din consiliu şi a căutat să le siluiască conştiinţa şi dandu-le ordinea Gene¬ 
ralul Cantacuzino să fie condamnat împreuna cu inca 50 de suflete nevi¬ 
novate, printre care şi marele suflet al lui Moţa. 

Aceste presiuni şi odioase încercări le-a săvârşit asupra Generalilor 
Ignat, Costandachi, Dona, Comănescu şi Filip. 

Generalul Uică în ultimul moment a uzat în mod fals de numele M. b. 
Regelui, comunicând Consiliului că M. S. a dat ordinul. 

Numai intervenţia miraculoasă în ultimul moment a Generalului Mo- 
ruzi a salvat situaţia. 

în această chestiune am scris şi voi desvălui curând, cu acte şi dovezi, 
infamii îngrozitoare, încât mintea refuză a le primi, in sarcina unui prim- 
ministru, unor miniştri sau unor militari români. 

Astăzi Generalul Uică nu mai poartă glorioasa haină de ostaş şi nu 
mai comandă nimic. Este un simplu particular ca mine, ca toţi ceilalţi. >i 

ce fericit ar fi daca ar fi aşa. . . vr«„s 

Dar nu mai este un om, ci este o cârpă pe care România cea Noua 

va şti să-l răsplătească după merit. , . 

Un ostaş român care, într’un moment, cu deplina conştiinţa, sa aşeza 

împotriva destinului neamului său. 

Nu ştiu dacă are urmaşi. 

Aceşti urmaşi nu vor putea trăi printre noi. 

Legionari din toată ţara, care azi adunaţi milioane de kilograme de 
fier, peste astfel de suflete şi nume, adunaţi şi aruncaţi, mai mult de cat 
greutatea fierului, greutatea blestemului vostru. c Z C 

Momentul pentru emiterea unei astfel de circulară era bine ales. 
Cum de peste tot se svonea că timpuri mult mai grele se apropiau pen¬ 
tru Legiune, în care înalţi militari şi oameni de stat urmau sa i 
amestecaţi, Căpitanul le amintea să nu se bucure de viitoare onoruri, 
primite în schimul unor acţiuni murdare, care li s ar fi cerut, căci 
vor fi de cât trecători în viaţa publică şi curând nu vor mai ti mare 



74 


VlRGEL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


lucru, la fel cu Generalul Uică, ori care şi ori câte le-ar fi fost onorurile! 
Mai târziu se vor căi, dar va fi prea târziu! 

Cei vizaţi au rămas surzi la acest avertisment, căci omul nu vrea 
să înţeleagă ceea ce nu-i convine, mai ales când e vorba de interese 
imediate. S’au îmbulzit să ne sugrume! Consecinţa? S’a văzut! Au 
pierit mai toţi sub teroarea comunistă, cei mai numeroşi prin puşcării 
sau lagăre de muncă forţată, în aceleaşi chinuri, dacă nu mai rău, de 
cât acelea pe care ni le impuseseră nouă! 

în afară de cele de mai sus, aş mai avea un amănunt de povestit, 
despre acest general Uică, care pe vremuri nu fusese departe de a-mi fi 
prieten. Când m’a văzut la Consiliul de Război, implicat în procesul 
Duca şi cunoştea mai bine de cât oricare situaţia mea de nevinovat, 
victima unei întâmplări, ma privit cu dispreţ şi batjocoritor. Dar 
Dumnezeu a găsit cu cale să-i plătească într’un fel! 

In 1941, cea mai mare parte din averea lui şi adică o splendidă 
şi întinsă vie, plantată prin munca gratuită a soldaţilor de sub comanda 
lui, ca şi casa cu toate acareturile au trecut prin cumpărare în proprieta¬ 
tea mea! Este drept că nici eu nam avut parte, prea îndelung, de ele, 
căci în 1946 a trebuit să le părăsesc, nevoit să fug din ţară! Dar o 
satisfacţie, minoră, recunosc, tot am avut şi am! 

“Aşa trece gloria pământească”! 


Alegerile din 1937 

La 8 sau 9 Noembrie câţiva dintre comandanţii legionari din Ca¬ 
pitală am fost convocaţi la Casa Verde, locuinţa Căpitanului de când 
se terminase clădirea, în scopul fixării listelor viitorilor candidaţi. Cei 
chemaţi au fost: Gh. Clime, I. Belgea, Puiu Vojen, Mişu Polihroniade, 
prof. Codreanu, Alecu Cantacuzino, Vasile Cristescu, Al. Constant şi 
cu mine. 

Căpitanul a stabilit următoarele categorii de candidaturi: 1) a acelor 
crezuţi indispensabili în viitorul parlament, 2) a acelor care ar fi bine 
să fie aleşi şi, 3) a acelor care nar strica dacă ar fi aleşi. Ca urmare, 
candidaturile au fost fixate în conformitate cu această clasificare. Cei 
din categoria întâia, au fost repartizaţi în judeţele cele mai tari şi sigure. 
Cei din a doua în judeţele cu multe posibilităţi de reuşită şi cei din 
categoria a treia în celelalte, după posibilităţi şi locuri. 

Căpitanul candida peste tot în locul al doilea. Eu am fost repartizat 
la Constanţa, Tulcea şi Bălţi, cap de listă şi cam pe la jumătatea listei 
la Ilfov. 

Constanţa fiind considerată ca unul din judeţele cele mai sigure şi 
dorind să-mi concentrez eforturile acolo, am trimes în propagandă la 
Bălţi, cu o echipă de legionari, pe Puiu Traian. Spre a-1 stimula, i-am 
•cedat primul loc, eu candidând al II-lea, iar la Tulcea am dat locul 
părintelui Cristescu, rămânând şi aici al doilea pe listă. 

In vederea alegerilor şi pentru a ne apăra de eventualele ingerinţe 
electorale, obicei în ţara românească, Căpitanul încheiase un pact de 
“neagresiune” cu Maniu şi Gh. Brătianu. Acest pact a fost aprig discutat 
şi criticat de ceilalţi oameni politici şi chiar de o parte dintre legionari. 


Alegerile din 1937 


75 


La câteva zile după încheerea pactului. Căpitanul mă întreabă: 

— Ce crezi despre pact? 

— Eu cred că e bun şi ne va fi de folos, îi răspund. 

— Aceasta înseamnă că sunt alţii care nu-1 găsese chiar bun, a 
replicat el. Cum aşa era, am tăcut. 

— O ştiu, a adăugat Căpitanul, dar cine e împotrivă înseamnă că 
na înţeles nimic din rosturile lui! 

Ceva mai târziu, la o masă intimă, în casa lui Mişu Polihroniade, 
Căpitanul ne-a explicat însemnătatea pactului încheiat, ca şi a unor 
circulări date mai înainte, prin care, în una, sfătuise pe legionari ca, în 
cazul în care “lui” i s ar întâmpla ceva, toţi legionarii să-l ajute pe Maniu. 
Ne-a cerut să nu răspândim ceeace ne va spune, căci altfel sar pierde 
din efectele scontate. 

Regele, spunea Căpitanul, urmăreşte scoaterea mea din luptă, prin orice 
mijloace, fie chiar prin moarte. Maniu e şi el, în al doilea rând, pe lista 
neagră, ameninţat de aceleaşi pericole. Dacă rămânem, el singur sau eu 
singur, balanţa se va înclina in favoarea Regelui. Suindu-mă şi eu pe aceeaşi 
cumpănă cu Maniu, balanţa se echilibrează şi Regele va trebui să înţeleagă 
că, dacă eu dispar, nu va câştiga prea mult, căci se va întări în schimb 
Maniu, prin legionarii ce vor trece la el. Totul nu este de cât o manevră 
politică, de apărare. 

Procedând în felul acesta, Căpitanul sa inspirat din cele spuse, cu 
sute de ani mai înainte, pe patul de moarte, de către Ştefan cel Mare, 
domnul Moldovei, care a sfătuit şi lăsat moştenire urmaşilor să se 
încreadă şi să închine ţara mai degrabă Turcilor, decât domniilor creştine 
vecine dar de rea credinţă. 

Căpitanul a purtat acestui domnitor nemăsurată dragoste şi admi¬ 
raţie. Nu pierdea ocazia să ne vorbească de el, cunoscându-i viaţa şi 
faptele, dându-1 drept pildă pentru nenumăratele virtuţi ce întruchipase. 
Mic de stat şi cam firav în tinereţe, a devenit Mare prin minte şi fapte. 
Ştefan Vodă a ştiut să se domine şi să domine, cum se citeşte din 
scrisorile adresate acelora care-i înşelase mereu speranţele. Sa umilit, 
dar n’a umilit pe alţii, de cât din nevoia de a înspăimânta şi a da 
exemplu, ca să nu se mai facă la fel. Deaceea a înjugat la plug pe 
Polonii care-1 atacaseră necavalereşte, arând cu ei pământul Dumbravei- 
Roşii. Ştefan Vodă s’a priceput să-şi stimuleze oştenii cu dragoste, în¬ 
demn, faptă şi îndrăsneală, întrebuinţând din toate după trebuinţă, 
învins o singură dată şi, la pământ, a ştiut să se ridice, să atace şi să 
învingă iarăşi, căci toate le-a făcut cu chibzuială, cum fac cei ce-şi 
cunose puterile. A fost astrul care a ştiut să ridice micul său popor, 
făcându-1 cunoscut mărimilor pământului şi a rămas raza cosmică care 
nu piere după trecerea anilor, reînoindu-se în, şi din sufletul Neamului. 

Căpitanul a ştiut, ca şi Ştefan cel Mare, că lui nu-i poate urma un 
altul la fel. De aceea, precum Domnul Moldovei a preferat să închine 
ţara Turcilor, deşi îi combătuse toată viaţa, apreciindu-i însă ca de 
ispravă şi mai cinstiţi sufleteşte, i-a preferat nenumăraţilor domni creşti¬ 
ni, la fel şi Căpitanul ne-a sfătuit să ajutăm pe Maniu, deşi de alte 
concepţii ca noi, însă fiind singurul caracter în lumea politică 
românească. 


70 


Vircil Ionescu: Pe drumul crucilor căzute 


Acelaş rost al “apărării de sine" era de văzut şi în declaraţia dintr’o 
altă circulară căpitănească, prin care se anunţa că “24 de ore după 
venirea la guvern a Mişcării Legionare, România se va alipi axei Roma- 
Berlin". In acelaş scop de a-şi creea aliaţi şi a nu rămâne izolat, a dat 
şi telegramele din 29 Septembrie 1937, adresate lui Hitler şi Musolini, 
felicitându-i cu ocazia primei lor întâlniri. Telegramele oprite de guvern 
nau fost transmise. Dar ajungerea la destinaţie, în copii prin curierul 
diplomatic al legaţiilor respective, nu interesa prea mult, principalul 
fusese să le fie cunoscută existenţa şi nimic altceva! (De altfel, pre 
cum se va vedea mai târziu, totul nu a servit la mare lucru. Când ar fi 
fost nevoe să intervină, Hitler na făcut-o!). 

La 11 Noembrie am fost convocaţi la Casa Verde: Senatorii Legio¬ 
nari, Comandanţii Bunei-Vestiri şi Comandanţii, precum şi şefii de 
regionale şi judeţe, chemaţi din toată ţara. Dimineaţa, Căpitanul ne-a 
dat ultimele dispoziţii în vederea alegerilor, a citit listele de candidaţi, 
fixate în comitet restrâns cu trei zile înainte, apoi la mormântul Moţa- 
Marin sa repetat jurământul; sa cântat imnul legionarilor căzuţi, iar 
ca încheere Căpitanul a citit câteva noi avansări de senatori legionari. 

După amiază în continuare, de astădată la sediul din strada Gu- 
temberg, Ing. Clime, în calitate de şef al partidului Totul pentru Ţară 
în locul Generalului, a înmânat fiecărui şef de judeţ câte un plic cu 
instrucţiile de urmat pentru depunerea listelor de candidaturi, în con¬ 
formitate cu prevederile legale. Prin aceasta, campania electorală le¬ 
gionară a fost declarată deschisă. 

In aceeaşi seară sa anunţat la mine unul din şefii mei de judeţe. 
Timid şi încurcat, nevoit să-i scot cu cleştele vorba din gură, mi-a spus 
nenorocirea care-1 păştea. O inspecţie îi găsise lipsuri în casa publică! 
I se acordase un termen de cinci zile să lc împlinească şi nu avea de 
unde! Lovitura era gravă pentru Legiune! Trebuia neîntârziat parată. 
Ce nar fi dat presa vrăşmaşă, şi mai ales a Sărindarului, să fi putut 
trâmbiţa, în ajunul alegerilor, că un şef legionar defraudase! M am 
dus cu vinovatul la Nae Ionescu şi i-am expus cazul. Nae i-a dat cat 
avea în casă, dar suma nu ajungea. I-am dat şi eu cât am putuL iar 
pentru rest, o scrisoare către organizaţia Constanţa, cerând să-i înmâneze 
douăzeci de mii de lei, suma care-i mai lipsea. Constănţenii sau 
executat, nu cu dragă inimă, căci Şeitan, mândru de avutul şi economiile 
lor, nu înţelegea să fie întrebuinţate pentru alte judeţe, iar eu nu-i 
puteam spune adevărul. Dealtfel nici Căpitanului nu i-am raportat 
această urîtă întâmplare. Ar fi fost o lovitură dureroasă, de care am 
căutat să-l scutesc. Pe vinovat l-am obligat să demisioneze imediat 
după alegeri. Cu toate că nu-i spusesem nimic Căpitanului, totuş nu 
ştiu cum dar a aflat. Mai târziu, pe când el nu mai trăia, iar eu eram 
închis la spitalul din Braşov cu Pihu, acesta mi-a amintit întâmplarea, 
spunându-mi că o ştia de la Căpitan. 

A douua zi de dimineaţă, după aranjarea acestei chestiuni, mi-a 
telefonat un vechi prieten, Mircea Ionescu, director la societatea Pe¬ 
troşani, rugându-mă să trec pe la biroul lui. Ne-am fixat ora şi mam 
dus. Ma primit cu braţele deschise şi tot deschis mi-a spus că, după 
obiceiul pământului, societatea lui ţinea la dispoziţia partidelor politice, 
pentru campania lor electorală, două milioane de lei! Cuziştilor şi 


Alegerile din 1937 


77 


Mişcării Legionare li se rezervaseră câte două sute de mii, pe care-i 
avea pe masă, la dispoziţia mea. I-am răspuns că îi mulţumesc, dar îmi 
pare ră.u că nu-i pot primi! Mişcarea Legionară ţinea să introducă o 
nouă mentalitate în politica şi moravurile ţării şi, prin urmare, nu 
puteam călca căile umblate de vechile partide politice! Prietenul a 
început să râdă şi mi-a răspuns: 

— Mă, Virgile, auzisem că sunteţi cam nebuni, dar chiar aşa de 
nebuni tot nu vă credeam! Ia, domnule, banii, îţi dau cuvântul că 
nimeni nu va şti! 

— Imposibil, i-am răspuns. Nu e vorba dacă va şti sau nu cineva, 
ci de principiul în sine, de aceea nu pot primi banii pentru Mişcare. 
Dacă totuşi ţii mult, pot primi 10.000 lei, de la tine, nu de la societate, 
ca o contribuţie a ta, pentru campania mea, personală, în judeţul 
Constanţa. Mi-a dat cei zece mii de lei şi ne-am îmbrăţişat. Sufleteşte 
fusese câştigat pentru Legiune. 

Un prieten care a citit cele de mai sus, înainte de tipărire, m a 
sfătuit să scot chestiunea celor 10.000 de lei primiţi de mine. N’am 
făcut-o! Dacă am procedat bine sau rău, nu mă interesează, eu nu 
vreau să ascund nimic, nici dacă unele dintre cele scrise ar fi în defa¬ 
voarea mea. Nimeni nu este perfect şi eu mă consider mai puţin ca 
oricare altul. Dealtfel nici nu cred că este nevoie ca cineva să fie 
perfect în viaţă! Nici sfinţii nau fost perfecţi. Au avut, cu intermitenţe, 
scăderi, unele mai mari, altele mai mici, dar scăderi, care, totuşi, nu 
le-au înpuţinat valoarea creştină. Deaceea consider că nimic nu este 
mai fad, obositor şi plictisitor ca perfecţia. Poartă un gust de isprăvit, 
după care nu mai poate urma nimic! De aceea nam urmărit-o şi nici 
căutat-o. întâlnită, rare ori, când am recunoscut-o, am admis-o şi 
respectat-o. Nimic mai mult. 

După convorbirea cu prietenul de la societatea Petroşani, mam 
dus la sediu şi i-am raportat totul Căpitanului. 

— Ai procedat bine, corect şi legionăreştc, mi-a spus el şi mi-a 
strâns mana. 

Şi această întâmplare îi era cunoscută lui Pihu, aflată tot de la 
Căpitan. 

A doua zi am plecat în campania electorală. De aceasta nu voi 
avea de povestit. Rarele incidente locale, fără nici o importanţă, provo¬ 
cate, mai ales, din excese de zel ale unora din reprezentanţii autoritatii, 
nu au fost de interes. Ca să fiu corect, trebuie să recunosc că în judeţul 
Constanta, alegerile din 1937, fie din prea mare încredere a guvernului 
în forţele proprii, sau din amintirea cazului Duca, poate şi din cauza 
pactului de “neagresiune", exact de ce, nu ştiu, dar alegeri mai libere 
nu sau pomenit altădată- 

Ar mai rămâne de reamintit, cu titlu de inventar, prima mare întru¬ 
nire publică ţinută în oraş, de răsunet şi succes local. Au cuvântat 
prof. Codreanu, Nae Ionescu, Niculae Totu şi cu mine. Entusiasm, 
ordine şi deplină reuşită i-ar fi calificarea. 

Rezultatul provizoriu al alegerilor din ţară a întrecut aşteptările 
cele mai optimiste. In toate judeţele, cel puţin capii de liste fuseseră 
aleşi. în total aveam 66 de legionari deputaţi. 


78 


VlRGIL IoNESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


Cam pe la mijlocul campaniei electorale, un profesor universitar. 
Ion Sân Georgiu, de curând intrat în partidul Naţional-Creştin, pe 
listele căruia candida, după ce-i fusese refuzată primirea în Legiune, 
ataca nedrept şi murdar pe Căpitan şi Mişcarea Legionară. 

Prin circulara N^119, Căpitanul i-a răspuns scriind: 

.. .Numele acestui prieten este Ion Sân Georgiu, prof. universitar. 
L-am dat în judecată pentru calomnie şi-l voi ţine minte după cum şi voi r 
legionarii, veţi ţine minte pe toţi care au îndrăsnit să ne acopere de noroi, 
ca să nu vadă Ţara carnea vie a rănilor noastre! 

Zisele Căpitanului, de atunci şi oricând, au fost nu numai sfat şi 
ordin, dar şi doctrină legionară! Aşa ar fi trebuit să rămână acum 
şi peste veacuri! Dar, când sa format acel guvern, pretins legionar, de 
la Viena lui Hitler, sub preşedenţia cunoscutului eretic Horia Sima, 
acelaş Sân Georgiu a fost numit ministru sau aşa ceva, la unul din depar¬ 
tamentele fantomă ale acelui guvern. Personal n’am avut nimic niciodată 
cu Sân Georgiu, din contra, mai de mult fusesem destul de legaţi, dar 
aceasta nu mă impiedecă să întreb? Cum s’a putut trece cu atâta 
uşurinţă peste o circulară ordin a Căpitanului? Şi de ce? Faptul 
rămâne, din nou, unul din numeroasele secrete ale întortochiatei con¬ 
cepţii anti-căpităneşti simiste! 

A doua zi după alegeri, am părăsit Constanţa. De astădată cu bilet 
de călătorie gratuită, cum se elibera noilor deputaţi de către Preşedin¬ 
tele Tribunalului şi Biroului Electoral judeţean. Puteam fi mulţumit 
şi eram. Miile de voturi obţinute fuseseră recunoaşterea străduinţilor 
legionare; înţelegerea acelor ce ne doream pntru Ţară şi un balsam 
peste atâtea răni şi suferinţe. Viitorul părea că se luminează şi pentru 
noi! Eram convins că, în noul parlament, cuvântul legionar va cădea 
greu în cumpănă şi probabil curând ne va fi dată isbânda definitivă. 
Dar mulţumirea e schimbătoare ca vremea. Eri a fost cald, astăzi este 
frig. Aceasta se cheamă vreme şi nu este de cât un schimb de senzaţii 
ale simţurilor noastre exterioare, în contact cu aerul din jur, mulţumirea 
şi nemulţumirea sunt la fel, numai că senzaţiile acestora sunt interioare. 

Sediul din strada Gutemberg devenise un stup. Feţe vesele, pline 
de viaţă, intrau şi ieşeau, la orice oră din zi şi până târziu în noapte. 
Răsbeai greu prin mulţimea care umplea curte, scări şi birouri. Pe 
acolo am zărit, pentru prima dată si pe dl. Grigore Manoilescu, fratele 
aceluia care adusese pe Lupeasca în ţară, salutând pe toţi, timid şi 
respectos de la locul cuvenit. 

Toţi eram în aşteptarea rezultatului oficial şi definitiv, cu tota- 
lizările pe ţară şi repartiţia mandatelor. In câteva judeţe, legiunea 
obţinuse majorităţi şi urma să aibă mai mult de cât un loc in noul 
parlament. începuse să circule svonul că guvernul nu avea acele 40 % 
impuse de lege, necesare obţinerii unei majorităţi legislative şi prin 
urmare va cădea. Din această cauză Căpitanul era îngrijorat. Succesul 
nostru, neaşteptat de mare, speriase palatul, camarila şi partidele poli¬ 
tice; de aceea se prevedea o ofensivă concentrică împotriva noastră. 

Rezultatul aşteptat întârzia. Intre timp sau încercat toate artificiile 
de calcul, spre a se obţine acele 40% necesare guvernului. Nu sa 


Alegerile din 1937 


79 


putut. Intransigenţa Preşedintelui înaltei Curţi de Casaţie şi al Comisiei 
Superioare Electorale, dr. Lupu, nu a permis camuflarea ultimelor pro¬ 
cente ce lipseau guvernului şi Tătărăscu a demisionat. 

Dau în continuare porcentajele obţinute de fiecare partid, cu nu¬ 
mărul de deputaţi, ce revenea fiecăruia. Monitorul Oficial a publicat 
"îî”?,? r°j ° r . ^ e P u * a ţ* ^ in Stimele alegeri constituţionale din România, 
oheializandu-i, ne având importanţa că acest parlament nu a funcţionat! 


Partidul liberal, voturi 1.103.323 


Naţional-Ţărănişti „ 626.624 

Totul pentru Ţară „ 487.378 

Naţional Creştin „ 281.167 

Maghiar „ 136.139 

Gh. Brătianu „ 119.361 

Iunian „ 69.208 


procent 35,92 % 

dep. 152 

„ 20,40 % 

„ 86 

„ 15,58 % 

„ 66 

„ 9,15 % 

„ 39 

„ 4,43 % 

„ 19 

„ 3,89 % 

„ 16 

„ 2,25 % 

9 


Celelalte grupări sau partide, ne obţinând cele 2 % necesare spre 
a avea deputaţi, nu le mai numesc. 

In procesul intentat mai târziu fostului şef al Siguranţei Statului, 
ugen Cristescu, de către comunişti veniţi la guvern, impuşi Ţării de 
ocupaţia rusească, acesta a declarat că se furaseră Mişcării Legionare 
peste o sută de mii de voturi din cele obţinute, astfel că, adăogate şi 
acestea la cele oficial recunoscute, cam egalam pe Naţional-Ţărănişti. 


Pregătirea dictaturii regale 

în neîmpăcata ură în contra Mişcării Legionare şi în speranţa că 
aducerea la guvern a unei combinaţii între partidul naţionalist Cuza- 
Coga, completată prin adeziunile unor trădători, de ultimul moment, 
ai partidului ţărănist, ca Armând Călinescu şi Ghelmegeanu, ar fi putut 
constitui o unitate care să încurce lumea, rupând din voturile noastre. 
Regele le-a încredinţat puterea. 

Un alt proaspăt naţionalist şi neîmpăcat duşman al nostru, marele 
advocat Istrate Micescu, a devenit Ministru de Externe, dar calităţile 
advocaţiale ale acestuia nu-i puteau împlini lipsurile de caracter şi ome- 
me. Generalul Ion Antonescu a fost numit Ministrul Armatei, iar indus¬ 
triaşul Cigurtu, Ministru de Industrie şi Comerţ. Ultimul, care ne 
simpatiza, a primit să intre în cabinet numai după ce întrebase, prin 
mine, pe Corneliu Zelea Codreanu, dacă să accepte sau nu. Stârpitura 
îzica şi morala Armând Călinescu, cu singura calitate mai însemnată 
de f h . f ° s . t ? mul Regelui, după ce, la fel, fusese şi al lui Mihalache, a 
preluat Ministerul de Interne, obligându-se de a merge pănă la crimă 
spre a ne distruge. 

(Gândul politic care-1 dominase pe Carol, la luarea rezoluţiei de 
gU T V r U ' P^idului Naţional-Creştin, nu era lipsit de oarecare 
~? lta ', ^ timele alegeri indicând o evidentă orientare a simpatiilor 
fam înspre partidele naţionaliste-totalitare, încredinţând guvernul lui 
Goga, Regele a crezut că Ţara va observa că acesta va să fie partidul 
naţionalist al viitorului, şi că, după această indicaţie, masele se vor 



80 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


îndrepta spre el. Dar Vodă a trebuit să se convingă curând că drumul 
indicat de el nu era şi cel dorit de Ţară. Atunci a preferat, în loc să 
ne recunoască, să ne lovească şi să nc caute distrugerea pe alte căi). 

Prin aceasta, acele câteva zile de speranţe pentru noi deveniseră 
un trecut! Cum vor fi să fie cele următoare? Cine ar fi putut răspunde? 
In orice caz, pentru Mişcarea Legionară viitorul se întuneca din nou, 
reprezentând marea necunoscută. Numai încrederea de totdeauna în 
Căpitan ne susţinea şi ne purta paşii înainte, cu toate că din străfundu¬ 
rile fiecăruia se ridicau griji, cu bănuiala că ceea ce fusese frumos şi 
de nădejde căzuse în ruină, se gătase. Dar aceste gânduri negre, care 
ne cotropeau în orele de odihnă şi pe care ni-le împărtăşeam doar pe 
şoptite, între prieteni, le svârleam mereu departe, de cum suna buciumul 
adunării şi, încrezători, deşi în bună parte lipsiţi de vechiul entusiasm, 
am reintrat în noua bătălie electorală. 

Venirea la guvern a unui partid cu pretenţii de radical naţionalist, 
apropiat în principii de Mişcarea Legionară, ar fi fost normal să ne 
bucure, căci pe noi nu ne interesa, deocamdată, venirea la guvern. 
Aceasta ne era “un ce” cu totul secundar. 

Căpitanul s’ar fi găsit încântat ca cineva, oricare ar fi fost acela, 
să fi început să înfăptuiască, măcar în parte, din dezideratele noastre. 
Dar cunoscând incapacitatea noilor guvernanţi în a realiza, pe teren, 
ceea ce le fusese steag şi lozincă numai de propagandă, nu spera nimic 
de ispravă. Combinaţia Goga-Cuza-Călinescu nu era de cât un vâsc, 
ce nu putea creşte de cât pe cele comandate dc Rege. 

Mişcarea Legionară, sub conducerea Căpitanului “şi numai a lui”, 
rămânea şi mai departe singura forţă politică, care ar fi putut înfăptui 
testamentul lui Moţa: “Să se facă o ţară, ca soarele sfânt de pe cer”! 

întro comunicare făcută ziariştilor, Căpitanul a scris: 

Guvernul este o piatră de moară aşezată pe umerii câtorva oameni! 

Nu mă veţi vedea pe mine niciodată sărind deasupra acestei pietre, 
pentru ca să apăs şi eu pe umerii deajuns de încărcaţi. 

...Voi zice totdeauna să vă ajute Dumnezeu să faceţi pentru Neamul 
Românesc tot ce vrem, tot ce am vrut, tot ce a visat mintea noastră că ar 
fi bine pentru el. 

După ce Căpitanul întinsese o mână frăţească de ajutor noului 
guvern, cu o înţelepciune de bătrân, şi-a dat şi următoarele păreri: 

Nu sunt de părere că e bine ca partidul Naţional-Creştin să dizolve 
corpurile legiuitoare şi să procedeze la noi alegeri, deoarece părerea mea este 
că guvernul nu poate atinge în noile alegeri, făcute acum, nici 30 % — 

Mie îmi convin alegerile, pentru că legionarii sunt neobosiţi şi vor da 
bătălia având ca ţintă de atins: “dublarea voturilor”. 

In cazul deschiderii actualelor corpuri legiuitoare. Mişcarea Legionară 
este dispusă să acorde votul său pentru budget şi pentru votarea altor legi 
urgente. 

Termin atrăgând atenţia acelor care, în nechibzuinţa lor, încearcă să 
impingă coroana spre dictatură, că aceasta echivalează cu o nenorocire. 

Cea mai mare înţelepciune este aceea să ştii să ocoleşti poziţia care 
ar pune coroana în conflict cu naţiunea sau destinul ei. 


Pregătirea dictaturii regale 


81 


în acel timp camarila se agita asupra rezultatelor posibile din 
viitoarele alegeri. Cei din guvern, în frunte cu Goga, pretindeau că vor 
şti să procedeze pentru a reuşi. Dar anturajul Regelui, cu Urdăreanu, 
Armând Călinescu, General Marinescu, Sidorovici şi alţii, susţinea că 
guvernul nu va fi în stare să reuşească, că din contra, alegerile vor 
aduce un nou val de voturi Mişcării Legionare, care ar putea să devină 
primul partid pe Ţară! 

Regele, care de mult gândise la dictatura lui (politica în zig-zag, 
de care-mi vorbise în audienţa mea, întracolo ţintise), o dorea, dar 
se temea să-şi ia răspunderea. Deaceea a dat adesiunea să se facă noi 
alegeri şi li se fixase termen pentru una din zilele lui Februarie 1938. 

Odată fixată ziua, am plecat din nou la Constanţa. Listele noastre 
de candidaţi, rămăseseră acele din trecutele alegeri. Atmosfera însă nu 
mai era acea de odinioară. Părea a se respira un aer mai apăsător cu 
iz de putred ca înaintea unei furtuni. Dealtfel nu mai simţea nici 
vechiul entusiasm. îmi făceam datoria, fără tragere de inimă, ca un 
automat. Mă sileam să-mi adun gândurile răvăşite de griji şi nu reuşeam, 
îmi era cu neputinţă să analizez cu seninătate situaţia noastră. In faţa 
frontului, înaintea plecărilor în judeţ, fără să vreau mă întrebam, care 
şi câţi ne vom întoarce? Păream căzuţi întro capcană din care nimeni 
nu ne va scoate, iar în faţa legionarilor trebuia să mă arăt liniştit, fără 
preocupări, sigur de victorie şi de viitor. 

La prima ieşire în judeţ, cu un grup de legionari, întovărăşiţi de 
profesorul Ion Zelea Codreanu, la o încrucişare de drumuri, înainte de 
intrarea în satul în care ne anunţasem întrunirea, am găsit calea închisă 
de jandarmii aşezaţi în trăgători şi comandaţi direct de maiorul Popescu 
Marinarul, noul şef şi cunoscutul sbir, adus intenţionat ca să pună capăt 
propagandei noastre. Câtva timp înainte, el ucisese cu un foc de revolver 
un fost prefect din judeţul Durostor în împrejurări rămase destul de 
întunecate. De aceea Maiorul trebuia să arate de ce era în stare pentru 
ca noul guvern să nu-i redeschidă vechiul dosar. 

Ne-am coborît din maşină şi profesorul Codreanu sa îndreptat 
spre el (îl cunoştea din alte întâlniri, depe alte meleaguri ale Ţării), 
dar, prefăcându-se că nu-1 mai recunoaşte, l-a întrebat: 

— Cine eşti d-ta, Domnule, care îmi închizi drumul ce trebuie să 
rămână liber pentru circulaţie? 

— Sunt maiorul Popescu din armata română şi doar ne cunoaştem, 
Domnule Profesor. 

— Maaaior? Şi încă în armata română? Imposibil! Poate vreţi să 
spuneţi din jandarmerie? îi răspunde profesorul. 

In jandarmerie de sigur, dar e tot una, zise maiorul. 

— Paardoon! Pardon! Armata română e una şi jandarmeria alta! 
Jandarmeria e poliţie nu armată! Un ofiţer din armata română nu s’ar 
îndeletnici să oprească oamenii la drumul mare, împiedecându-i să-şi 
vadă de treburi cum faci d-ta! 

Discuţia a continuat, cam pe acelaş ton, dar până la sfârşit Maiorul 
a ordonat jandarmilor să ne deschidă trecerea. Ciocnirea era amânată 
pe altă dată. 

Ajn ţinut întrunirea anunţată şi încă câteva prin alte sate şi seara 
ne-am înapoiat la Constanţa. Profesorul a trebuit să se întoarcă în 


82 


VlRGIL IoNESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


Capitală şi de acolo să plece spre alte judeţe, căci toţi cereau ajutorul 
acestui neîntrecut orator pentru masele ţărăneşti şi neînfricat luptător. 

Două zile mai târziu am plecat din nou. De astădată cu Bănică 
Dobre, venit din judeţul Argeş, al lui Armând Călinescu unde, cu trei 
zile înainte, avusese un incident cu jandarmii, când fusese insultat şi 
lovit. 

Ne-am oprit într’un sat mare, numele îmi scapă, şi am ţinut aduna¬ 
rea. Nu ştiu ce mi-a venit, dar în timpul cuvântării am spus că: “Nu 
vom avea alegeri! O altă formă de guvernare, necunoscută în politica 
românească, va înlocui pe aceea de până atunci!” 

Am terminat vorbirea, mulţumind sătenilor pentru voturile date în 
alegerile trecute şi am încheiat: “Cred că ne vedem astăzi pentru ultima 
dată!” Şi aşa s’a întâmplat. 

In satul următor ne aştepta Maiorul cu jandarmii lui. înainte de 
sosirea noastră, anunţase locuitorii să nu vină la întrunire că va fi rău 
de ei. Totuşi au venit destui, nu însă ca în alte dăţi. Jandarmii ne-au 
înconjurat, în timp ce Maiorul se plimba agresiv de colo până colo, 
întrerupând mereu cuvântarea lui Bănică Dobre şi dând ordine jan¬ 
darmilor să execute diferite mişcări militare, ca pe un câmp de manevre. 
Urmărea ca prin smogot să distragă atenţia oamenilor, iar pe noi să ne 
scoată din linişte, să provocăm vreun incident, care să-i fi îndreptăţit 
reacţiunea. 

Când mi-a venit rândul să vorbesc, am refuzat. Am arătat spre Maior 
şi fără alte explicaţii am plecat scârbiţi! Autobuzul nostru, garat în drum, 
sub paza şofeurului, se găsea la vreo sută de metri de locul întrunirii. 
Când nici nu ne suisem bine, un legionar a venit în goană spunându-ne 
că Maiorul bătea oamenii şi ne insulta. Am coborît din maşină şi în 
pas alergător am luat-o spre locul unde rămăsese Maiorul. Când ne-a 
văzut, a ordonat jandarmilor să încarce armele şi a evacuat drumul din 
faţă ca să-şi facă loc de tras. Ne-am oprit în faţa lui, întrebându-1 de 
ce bătea oamenii? Maiorul, cu revolverul în mână, ne-a răspuns provo- 
cător. Bănică Dobre s’a apropiat şi s’a lipit de el, ca să nu mai poată 
mişca, eu fierbeam şi, după câte îmi erau în suflet, i-aş fi crăpat capul, 
dar Bănică a găsit cuvintele potrivite ca să împace lucrurile. 

Dela Constanţa, chemat la Bucureşti, am oprit echipa să se mai 
ducă în judeţ, până la întoarcerea mea. La Sediu, veştile rele veneau 
una după alta. Se ştia că jandarmii aveau un ordin nou, să tragă fără 
somaţii şi să împiedece, pe toate căile, întrunirele noastre. Lucrul se 
şi întâmplase în câteva părţi şi nu mai departe, chiar în judeţul Ilfov, 
la puţini kilometri de Bucureşti, unde ne fuseseră omorîţi doi legionari. 
Şi campania electorală abia începuse! Am raportat Căpitanului situaţia 
din regionala Dobrogea şi el m’a întrebat: 

— Ce crezi despre cele ce se întâmplă? 

— Cred că nu vom avea alegeri!, i-am răspuns. 

— De unde ştii?, m’a întrebat. 

— Nu ştiu de la nimeni, dar aşa simt! 

— Ai dreptate, îmi răspunde Căpitanul. Am veşti în acelaş sens. 
Guvernul cade şi se va proclama dictatura regală. 

Am ieşit turburat. Nu eram de cât un om, printre atâţia, dar odată 
intrat în Legiune, în Legiunea Căpitanului, afirm cu fruntea sus că bu¬ 


Precatirea dictaturii regale 


83 


curiile, grijile, durerile ca şi viata i le inchinasem lui. El şi Legiunea 
îmi deveniseră cei doi poli ai existenţei mele. 

Ferciţi cei persecutaţi, căci suferinţa lor e creatoare! A spus Isus. 
Cred, de sigur, în aceste prea frumoase cuvinte, dar omeneşte e greu 
să tot înduri. E nesfârşit de greu! 

Pentru 8 Februarie, îmi pare, Căpitanul a convocat “Senatul Capi¬ 
talei”. Deoarece s’a făcut şi se fac deseori confuzii, între acesta şi 
“Senatul Legiunii”, mă voi opri o clipă pentru a clarifica noţiunile. 

“Senatul Legiunii” se compunea din senatorii legionari, gradul cel 
mai înalt în erarhia legionară pentru necombatanţi. Senatorii Legionari 
erau puţini la număr, numiţi de Căpitan, prin selecţionarea celor 
vrâstnici, care se distinseseră în decursul anilor, în dragoste, credinţă 
şi muncă pentru Legiune. 

“Senatul Capitalei” a fost o constituire de moment, numai pentru 
consfătuirea din seara aceea, la care au putut participa oricare mem¬ 
bru din partidul Totul pentru Ţară sau din Mişcarea Legionară, dacă 
împlinise 40 de ani. Unii dintre aceia care au luat parte la această con¬ 
vocare ad-hoc au găsit cu cale să se numească ei înşişi “senatori legio¬ 
nari”, ceea ce nu erau. Titulatura, luată nu dată, putea să aibă cel 
mult o importanţă simbolică, care să arate că cel ce se denumise 
astfel era dintre acei care luaseră parte la acea şedinţă şi nimic mai 
mult. De altfel, în şedinţa la care am luat parte şi eu, nimeni nu a 
fost consultat. Ne-am mulţumit să luăm la cunoştinţă deciziunile C㬠
pitanului, îndreptate către legionarii din toată ţara şi anume că: Mişca¬ 
rea Legionară se retrăgea din campania electorală, nu însă şi din alegeri. 
Se interziceau întrunirile, conferinţele, şedinţele publice ca şi mersul 
echipelor prin judeţe. Ca urmare, adresându-se guvernului Naţional- 
Creştin, Goga-Cuza, Căpitanul a citit cele scrise într’o nouă circulară, 
din care notez numai următoarea frază: “Să ştiţi însă că nu voi uita 
niciodată, că mâna noastră zadarnic o veţi căuta, căci ochii noştri vă 
vor privi aşa cum trebuie!” 

Intradevăr, nu mai târziu de cât a doua zi, a venit momentul 
prevăzut de Căpitan! Am fost chemat de către inginerul Gigurtu, vechiu 
şi bun prieten, mare simpatizant legionar, pe atunci ministru, care m’a 
rugat să-i comunic Căpitanului că Goga ţinea negreşit să-i vorbească! 
Căpitanul a primit invitaţia şi, întovărăşit de Gh. Ciorogaru şi de mine, 
ne-am dus la Gigurtu acasă, unde ne aştepta Goga. In salonul în care 
a avut loc convorbirea, eu şi Ciorogaru ne-am aşezat de o parte, nea- 
mestecându-ne în niciun moment în discuţie. 

Goga a descris Căpitanului situaţia în care se găsea guvernul. 
Veştile primite din ţară lăsau să se întrevadă că nu va obţine prima 
majoritară de care avea nevoe. Regele o ştia şi se gândea să-i ceară 
demisia. Goga credea că dacă ar vroi Căpitanul să-l ajute cu voturile 
legionare, el ar reuşi! (Cerea deci ca noi să ne retragem din alegeri şi 
Căpitanul să ordone legionarilor să-l voteze, aşa precum mai făcuse în 
1983, când Garda de Fier fusese dizolvată). Altfel demisia lui va 
însemna înscăunarea dictaturii, cu consecinţe tragice în special pentru 
Căpitan! 

Comeliu Zelea Codreanu tăcea şi-l asculta. Goga, în lipsa unui 
răspuns, crezând că nu a fost înţeles, a mai repetat apelul la ajutor şi 


84 


VlRGIL IoXESCU: Pe DRUMUL crucilor căzute 


în cele din urmă a propus o colaborare la guvern, iar dacă aceasta nu 
va fi primită de Rege, înţelegerea să se transforme într o unire de opozi¬ 
ţie, pentru înfruntarea dictaturii! 

După ce Căpitanul a ascultat toate propunerile lui Goga, a luat 
$i el cuvântul, amintindu-i că pe toate le prevăzuse şi de unele îl aver¬ 
tizase în scris! Acum era târziu! Guvernul Goga se purtase în aşa fel 
încât împiedeca oricare colaborare pentru atunci şi în viitor. Mormin¬ 
tele prea proaspete ale ultimilor legionari nu puteau fi călcate în 
picioare! 

A mai intervenit şi dl. Gigurtu, dar zadarnic. Căpitanul le-a răspuns 
negativ la toate propunerile. Nici ultimul avertisment al lui Goga că, 
în guvernul de dictatură. Armând Călinescu rămâne la interne, cu însăr¬ 
cinarea expresă a uciderii Căpitanului şi a fruntaşilor legionari, nu i-a 
clintit linia de intransigenţă. Aparţinând acelei lumi în agonie, Codreanu 
nu-i lua apărarea, o lăsa să cadă, cu riscul de a fi îngropat sub dărâm㬠
turi mai bucuros de cât să-şi fi schimbat atitudinea de cinstit sufleteşte. 

Nu ştiu pe ce cale, dar Regele a aflat imediat de această convorbire 
şi era furios. I se spusese că Goga se înţelesese cu Căpitanul în unele 
chestiuni, ceea ce nu era adevărat, întâlnirea petrecându-se exact cum 
am povestit-o. O zi mai târziu, la 10 Februarie, după o discuţie violentă 
intre Rege şi Goga, acesta a demisionat! S’a format un nou guvern 
prezidat de Patriarhul României Miron Cristea. In guvern au fost che¬ 
maţi ca miniştri fără portofoliu toţi foştii primi miniştri, afară de Maniu 
şi Goga care au refuzat. Armând Călinescu rămânea la Interne, Gene¬ 
ralul Antonescu la Răsboi şi Tătărăscu la Externe. 

La 11 Februarie, Căpitanul a dat circualara N? 145, pe care o redau 
în întregime. Este prea importantă ca să fie trunchiată şi explică si¬ 
tuaţia de atunci, ca şi cele ce s’au întâmplat în continuare, justificân- 
<iu-se şi răsbunarea “parţială” de mai târziu. 

Camarazi, 

Văzând reclamaţia făcută... Parchetului Militar şi Civil, în care se 
arata ca domnul Istrate Micescu, în calitate de Ministru de Externe, a chemat 
la sine pe domnul Emilian, advocat şi prefect de Neamţ şi, în schimbul unor 
promisiuni materiale şi morale, i-a cerut să mă omoare pentru înalte raţiuni 
de stat, declar că cunosc şi eu ceva de care n’am făcut uz până astăzi. 

Domnul general Sichitiu, fost şef al Marelui Stat Major, ma chemat 
acum două săptămâni pentru a-mi comunica ceva grav. 

D-sa mi-a spus: 

Domnule Codreanu, te-am chemat pentru a te avertiza. într’o discuţie 
pe care am avut-o cu domnul Armând Călinescu despre dispariţia Dumitale, 
CaC1 7V* 8, a * putea să dispari şi astfel Mişcarea Legionară ar dispărea şi ea. 

Domnul Emilian, fiind chemat prin Ministerul de Interne şi trimes 
apoi la Domnul Istrate Micescu, cred că Domnul Armând Călinescu nu este 
străin de îndemnurile Domnului Istrate Micescu. 

De altfel cred cu tărie că Domnul Istrate Micescu şi Armând Călinescu 
sunt expresia, şi in această chestiune, a anumitor cercuri pe care voi le cu¬ 
noaşteţi prea bine. 

Camarazi, 

Rog să nu se interpreteze greşit această circulară, să nu se creadă 
că mi-e teamă de moarte. 

Şeful Legiunii râde de moarte şi nu se păzeşte niciodată de ea. 

Fac această circulară pentru că vreau să fiu răsbunat. 

Aşa cum va spus Moţa. 

Şi nu dintr o poftă personală de răsbunare, ci pentru convingerea că 
veţi face un bine naţiei româneşti! 


Pregătirea dictaturii regale 


85 


Ceea ce scrisese Căpitanul în circulara de mai sus era riguros exact! 
Totuşi, la cererea Generalului Sichitiu, ameninţat de către Călinescu, 
Căpitanul la 14 Februarie a dat o nouă circulară, anulând pe acea de 
mai sus (în ceea ce privea chestiunea personală a Generalului). Căpi¬ 
tanul neiertător cu el, era mai îngăduitor cu slăbiciunile altora. 

Răsbunarea legionară de mai târziu n’a fost completă, căci n’a lovit 
acolo unde gândise Căpitanul, şi anume şi în principalul vinovat! 


începuturile dictaturii regale 

Noul guvern numit spre a pregăti dictatura Regelui a fost pus 
sub preşedenţia Patriarhului Miron Cristea. Perversitatea regală îşi 
acoperea intenţiile criminale sub odăjdiile şefului suprem al bisericii 
ortodoxe române, iar înaltul prelat s’a pretat la jocul diavolesc al lui 
Carol, dându-i girul altarului. 

Vaida, căruia în nenumărate rânduri, din ordinul Căpitanului, le¬ 
gionarii îi făcuseră public la întruniri, ajutându-1 şi purtându-1 pe braţe, 
a intrat şi el în guvernul chemat să ne distrugă. Deaceea a binemeritat 
scrisoarea aspră pe care i-a adresat-o Căpitanul la 22 Februarie. 

Mihai Ghelmegeanu, un alt trădător al lui Maniu, a luat Ministerul 
Comunicaţiilor. Alţi transfugi politici mai mărunţei sau îmbulzit să-şi 
dea concursul în guvernul “ruşinii naţionale” al dictaturii Ucigaşului. 

In ziua constituirii guvernului, pe la 11 noaptea, Căpitanul ma 
chemat la Sediu, cu soţia mea. M’a mirat chemarea cu soţia; era ceva 
neobişnuit. Bine înţeles ne-am dus imediat. Am găsit acolo pe Col. 
Zăvoianu, Mişu Polihroniade, Puiu Vojen şi alţi vre-o doi, printre care, 
cred, şi admirabilul Ing. N. Horodniceanu. In total fuseserăm foarte 
puţini cei convocaţi. Căpitanul ne-a spus că fusese informat că 
va fi arestat şi, din motive uşor de înţeles, nu dorise să fie găsit singur. 
Am aşteptat lângă el până la orele patru dimineaţa. Trecută ora obişnui¬ 
tă arestărilor, ne-am despărţit. Intre timp am avut o convorbire deose¬ 
bită cu Căpitanul, de al cărui rost voi povesti la locul cuvenit. Arestarea 
proiectată pentru acea noapte a fost amânată, de oarece Călinescu nu 
era sigur de subalternii pe care-i avea. Când şi-i va asigura, vor veni 
şi arestările! 

La 21 Februarie a fost publicată noua Constituţie, spre a fi luată 
la cunoştinţă de publicul care avea s’o voteze la 24 Februarie “ad refe¬ 
rendum . Trei zile după votare, Constituţia a fost promulgată, devenind 
lege. Dau în urmare circulara Căpitanului din 21 Februarie, care lămu¬ 
reşte situaţia mai bine de cât povestită de mine. 

Am convocat încă de acum o săptămână pe ziarişti pentru Marţi, 22 
Ij ebruarie anul curent, ora 8 seara, în scopul de a încerca să fac unele 
declaraţii politice, privind atitudinea noastră ca partid în faţa noilor îm¬ 
prejurări. 

^ |° are ^ Miercuri 23 Februarie este ultimul termen pentru facerea 
declaraţiilor de către funcţionari şi înaintarea demisiilor din partide, mă văd 
silit să fac aceste declaraţii astăzi, pentru ca ele să ajungă la timp util 
membrilor noştri. 

Iată aceste declaraţii pe care le fac în numele forului conducător al 
Mişcării Legionare: 


86 


Virgil Ionescu: Pe drumul crucilor căzute 


d ^ e c *» începând cu data de astăzi 21 Februarie 1938, 

Partidul Totul pentru Ţară nu mai există. 

întreaga conducere a căzut de acord că raţiunea de existenţă a Par¬ 
tidului a încetat. 

Toţi cei legaţi până în prezent juridiceşte de acest partid, funcţionari 
de stat, sau nefuncţionari, sunt deslegaţi de toate aceste legături, luându-si 
completa libertate de acţiune. Toate funcţiunile, Şefi de Regiuni de 
Judeţe, etc., sunt desfiinţate. Sediile se închid şi se dau proprietarilor. 

Motivele care ne-au îndemnat la această hotărîre sunt: 

Decretul regal N<?870 din 17 Februarie cuprinde următoarele dispoziţii- 
a.-Funcţionarii statului nu pot face politică, nu mai pot face parte 
din partide. * 

“b. - Cei ce nu sunt funcţionari, adică restul de cetăţeni, dacă acţionează 
politiceşte sunt sancţionaţi. 

“c. - Conducerea este sancţionată, dacă mai dă circulări, ordine dis¬ 
poziţii. 

Deci suntem aruncaţi din raportul de Drept în raportul de Forţă Pe 
acesta insă noi nu-1 primim. Noi am înţeles să activăm în cadrul legii, mani- 
testandu-ne credinţele noastre. 

Dacă aceasta nu o putem face şi dacă orice manifestare de credinţă 
este interzisă, raţiunea de existenţă a partidului nostru a încetat. 

Noi nu vroim să întrebuinţăm forţa. 

Nici nu vroim să întrebuinţăm violenţa. 

Ne este suficientă experienţa din trecut când, fără voia noastră am 
tost atraşi pe calea violenţei. La ori ce violenţă noi nu mai răspundem în 
niciun tel: suportăm. Şi chiar atunci când întreaga Naţiune este tratată 
ca o turmă de animale inconştiente. 

Lovitură de stat nu vroim să dăm. 

Prin existenţa însăşi a concepţiei noastre, noi suntem contra acestui 
sistem. Ea însemnează o atitudine de bruscare de natură exterioară pe 
când noi aşteptăm biruinţa noastră de la desăvârşirea în sufletul Naţiunii a 
unui sistem de perfecţiune omenească. 

Nu vom întrebuinţa aceste mijloace, pentru că tineretul de astăzi are 
prea adanc înfiptă conştiinţa misiunii sale istorice şi a răspunderii sale 
pentru a face acte necugetate, care să transforme România într o Spanie 
însângerată. ^ 

Generaţia noastră vede bine mănuşa care i sa aruncat. 

Mănuşa aruncată va rămâne însă jos. 

Noi refuzăm s o ridicăm. 

Ceâsulbirumţii noastre încă n’a sunat. E încă ceasul lor. Dacă gene- 
raţia bătrânilor noştri crede că e mai bine aşa cum a procedat, noi nu avem 
sa ne amestecăm pentru a le da lecţii. 

Ei poartă răspunderea faţă de Dumnezeu şi Istorie, 
r. r. a părerile mele, simple păreri asupra ultimelor evenimente, vor 
n tixaţe într o scrisoare adresată unuia dintre miniştrii actualului cabinet. 
L— scrisoarea către Vaida, de care am scris]. 

în acelaş Decret Regal, se vizează comerţul legionar. Pentru a nu da 
naştere la mcio posibilitate de conflict, cu multă durere renunţăm şi la acti¬ 
vitatea comercială. întregul comerţ legionar se lichidează. Şefii de întreprin- 
den vor anunţa personajul l a timp, pentru a se putea plasa în altă parte. 

li - i ^P 11 intre tjnuţi de noi vor fi trimişi acasă, ne mai putând suporta 
cheltuiala întreţinerii lor. 

In timpul liber care ni-se deschide, îndemn pe toţi tinerii să studieze 
cat mai profund in direcţia meseriei lor. 

De altfel şi eu, profitând de acest timp, voi pleca peste o lună la Roma, 
pentru a ma ocupa de traducerea şi tipărirea în limba italiană ţi franceză 
a cărţii mele. ^Deasemenea voi scrie volumul al II-lea. 

Şi acum, în ceasul dizolvării noastre, noi tineretul României, crescut în 
credinţa legionară, mulţumim generaţiei bătrânilor oameni politici, pentru 
modul m care sau purtat cu noi, pentru modul în care ne-au tratat pentru 
exemplele de caracter, onoare, demnitate şi legalitate, pe care ni le-au dat 

Deschizând această tristă pagină, rămânem legaţi în duhul lui Moţa 
Mann şi al celorlalţi morţi ai noştri, care se roagă pentru noi lui Dumnezeu 


Începuturile dictaturii regale 


87 


Credeţi, camarazi din sate, din oraşe, din munţi şi din câmpii, în viitorul 
legionar al României, pe care nici ura, nici uneltirea vicleană şi nici moartea 
nu-1 pot împiedeca. 

c. z. c. 

Acest dureros act al auto-dizolvării Partidului Totul pentru Ţară, 
în care mai toţi am văzut a nouă lovitură de înaltă tactică politică a 
Căpitanului, cu roade certe într’un viitor, mai mult sau mai puţin apro¬ 
piat, în practică a devenit actul de sinucidere a Mişcării Legionare! 
Prin el sa cărat apă la moara Regelui, venindu-i în uşurarea dictaturii 
care-şi bâjbâia începuturile. Dictatura era făcută numai în scopul dis¬ 
trugerii noastre, fie chiar fizică de nu se putea altfel, şi noi nu trebuia 
să-i uşurăm începutul! 

Mişcarea Legionară, prin esenţă revoluţionară, căci aşa a fost con¬ 
siderată de adversari şi tot astfel ne-a plăcut şi nouă s’o considerăm, 
purtătoare a unui coeficient de dinamism, cu care să fi mutat munţii din 
loc, a fost frânată brusc din expansiune; mai mult, a fost forţată să se 
întoarcă din drum, să-şi schimbe, dintr’o zi pe alta, spiritul eroic, creator 
şi ofensiv, într’unul static, de martiraj şi pe de-a’ntregul pasiv. 

In acel momnet adversarii noştri, înmuiaţi prin succesul electoral 
şi moral al Legiunii, de teama unei probabile şi apropiate preluări a 
puterii de către noi, cu posibilitatea îndeplinirii răsbunărilor mereu 
anunţate prin diverse circulări, se găseau derutaţi, împrăştiaţi, demora¬ 
lizaţi şi complect paralizaţi. 

Autodizolvarea ordonată, şi mai ales pasivitatea ce ni se impunea, 
a dat timpul necesar duşmanilor noştri să se reculeagă şi să se reorga¬ 
nizeze, strângându-şi rândurile pentru ca, apoi, să lovească când se vor 
simţi din nou în stare. Până atunci vor înainta prudent, pas după pas, 
pipăind de fiecare dată terenul reacţiunilor noastre. Măsuri din ce în 
ce mai energice au fost luate numai când sa adeverit că decizia C㬠
pitanului de a nu reacţiona în niciun chip era reală, ceea ce nu se cre¬ 
zuse în momentul în care fusese dat acel ordin. Până la urmă, marele 
conducător al revoluţiei româneşti a fost sugrumat ca un pui de găină, 
când nu a mai avut ghiarele vultureşti de sfâşiat! 

Sunt convins că cele ce scriu nu convin şi nu vor fi pe placul a 
foarte mulţi, deprinşi să nu se critice nimic din cele făcute. N’am ce 
să le fac. Cine doreşte să existe mai departe trebue să nu se teamă de 
adevăr, oricare ar fi el, din contra, să-l caute, să-l desgroape de unde 
a fost vârît şi, când l-a găsit, să-l cerceteze sub toate aspectele, pentru 
a-i extrage esenţele de îndreptare, dacă cumva vor mai fi de folosit 
în viitor, de ceeace nu sunt tocmai convins! 

Istoria o scriu mereu învingătorii, nu învinşii, iar cei odată depăşiţi 
de evenimente şi timpuri cu greu vor mai găsi alte ocazii să depăşească 
la rândul lor. 

Şi totuşi, poate, ar mai fi de pus întrebarea: ar fi fost altceva de 
făcut în acel moment? Părerea mea i-am spus-o Căpitanului înainte 
de proclamarea autodizolvării, în noaptea în care am fost chemat la 
sediu cu soţia mea, şi el ne vorbise, la cei prezenţi, despre cele cc 
intenţiona să facă. 

Bazat pe spiritul ofensiv şi de jertfă ce predomina în Legiune, am 
crezut că ar fi fost mai bine să se dea ordin ca toţi legionarii şi prietenii 


88 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


noştri, de ori unde s ar fi găsit prin ţară, să fie chemaţi la Bucureşti, 
pentru o dată fixată cât mai apropiată. Până la data convocării, C㬠
pitanul trebuia să dispară spre a nu fi arestat. 

La trâmbiţa de adunare ar fi pornit cu toţii în avalanşe, de prin 
toate coclaurile Ţării, venind în trenuri, căruţe şi chiar pe jos. Nimeni 
şi nimic nu li sar fi putut împotrivi, din contra, entuziasmul provocat 
de un asemenea ordin ar fi răscolit masele, le-ar fi fost îndemn şi călăuză, 
revărsându-le spre Bucureşti. 

Cei ce au trăit şi îşi mai reamintesc de acele timpuri, ale începu¬ 
tului lui Călinescu ca Ministru de Interne, pot certifica marea şi con¬ 
tinua frică a acestuia şi a colaboratorilor imediaţi de reacţiunea legio¬ 
nară. Ar fi fost destul o adiere ceva mai ţărişoară de vânt ca întreaga 
şandrama politică construită de Carol să se prăbuşească ca un castel 
de cărţi de joc. 

Căpitanul nu a respins imediat propunerea. A făcut-o după o înde¬ 
lungată chibzuinţă, frământat de gânduri. Ajunsesem să-l cunosc atât 
de bine, încât îmi era destul să-l privesc în faţă ca să ştiu cam ce 
gândea şi mai ales ce simţea în acel moment. O licărire de speranţă 
încercase să se nască în mine privindu-1, dar a murit în clipa în care 
el a decis să rămână la prima hotărîre. 

Dacă în acea ocazie decisivă Căpitanul a reacţionat altfel de cât 
era felul, nu trebuie uitat că adesea, în momente de primejdie, pot 
răsări în orice fiinţă forţe neprevăzute, care să te facă să reacţionezi în 
altfel de cât îţi este obiceiul. La el a predominat acele forţe care l-au 
împins la sacrificarea de sine, consecinţa impresiei profunde ce-i sădise 
în suflet jertfa lui Moţa. 

Bine înţeles, în ceea ce mă privea, mai mult de cât să-i fi spus o 
părere, navea rost, nu o puteam face şi de aceea n’am mai insistat. El 
era dragul meu şef şi m aş fi îndoit mai curând de eficacitatea unui 
gând al meu, de cât de al lui. Dacă într’adevăr gândise să nu turbure 
Ţara, de teama unei eventuale intervenţii străine, nu ştiu şi n am cum 
să cercetez. Realitatea unui pericol extern cred că era o gogoriţă, con¬ 
trabalansată de simpatiile despre care credem că le are Germania 
pentru noi, căci Sovieticii, chiar biruitori cum sunt acum, se tem de 
Germani mai mult de cât de oricine. 

Reconsiderând, după o trecere de aproape douăzeci de ani, oportu¬ 
nitatea unei acţiuni tari în acel moment, sunt silit să constat că unui 
autentic revoluţionar nu-i este permis să se teamă de eventuale, prea 
adesea necesare, turburări. In cazul nostru rămân convins că n’ar fi 
fost vorba de o revoluţie. O neînsemnată concentrare de legionari în 
Capitală ar fi fost prea de ajuns ca să învingem. 

Intru întărirea celor de mai sus, redau din articolul “Pentru o teorie 
a revoluţiei” de Gh. Uscătescu ( Destin , Nr 8-9, Mai 1954, pag. 27), 
pasajul publicat din cele scrise la timpul său, de unul dintre adeversarii 
ideologiei noastre, Lenin, care făcând o revoluţie reuşită, trebuie să 
fie crezut. Căci precum am spus, istoria o fac şi o scriu învingătorii nu 
învinşii. Prin urmare citez cele scrise de Lenin: 

Niciodată nu trebuie să ne jucăm de-a insurecţia şi când o începi trebuie 

să te pătrunzi de ideia că trebuie să mergi până la fund. Trebuie 


Începuturile dictaturii regale 


89 


să aduni, la locul şi momentul decisiv, forţe mult superioare inamicului. 
Altfel acesta, mai bine preparat şi mai bine organizat, va sdrobi pe insurgenţi!’ 

Odată începută insurecţia, trebuie să acţionezi cu cea mai mare ho¬ 
tărîre şi să treci imediat, ori cât ar costa, la ofensivă. Defensiva e moartea 
insurecţiei armate. E indispensabil să afli inamicul nepregătit, în momentul în 
care trupele sale sunt împrăştiate. Să obţii, în fiecare zi succese, fie chiar 
mici, păstrând cu orice preţ avantajele morale. 

Până la urmă, Mişcarea Legionară a lăsat să se piardă şi aceste 
avantaje morale! înfăptuirea revoluţiei, în contra noastră şî în profitul 
Regelui, a fost trecută lui Armând Călinescu. Căci a fost a revoluţie 
reformarea organismului statal descompus, cu aducerea lui sub o unitate 
de comandă şi refacerea acelei puteri de şoc care ne-a putut distnige. 
Mişcarea Legionară, intrată vroit pe făgaşul puşcăriilor, a fost măcinată 
în elitele ei. La ieşirea resturilor din lagăre şi închisori, spiritul găsit 
afară nu mai era cel de odinioară. Se transformase într’unul “Subversiv- 
conspirativ” de care nu s’a mai desbărat. Stăpânită de acesta, ceeace 
mai ţinea să se numească “Legiunea Căpitanului”, fără să mai fie, a 
venit la guvern. Rezultatul? îl vom vedea la timpul lui. 

Cele scrise mai sus nu desmint întru nimic nici posibilitatea ca, 
şi prin tactica adoptată de Căpitan, să se fi putut ajunge, cu oarecare 
întârziere, tot la victorie. Din cele ce se vor desprinde din urmare,^ se 
va vedea că a existat probabilitatea ca, prin respectarea “aidoma a 
ordinului de ‘linişte absolută”. Căpitanul să fi scăpat cu viaţă, ceeace 
ar fi însemat şi asigurat adevăratul triumf. 

După câteva zile, Căpitanul m a însărcinat să-i scot paşaport lui şi 
mie. Prefectul Poliţiei a ordonat imediata lor eliberare! Am aşteptat 
până au fost gata şi am înmânat Căpitanului pe al lui. Trei zile mai 
târziu, prefectul m a chemat şi mi-a comunicat că eliberarea paşaportului 
supărase pe cei din guvern şi făcea un apel la “spiritul de onoare şj 
cavalerism” al Căpitanului, să-l înapoieze. Căpitanul s a învoit, aşa că 
am înapoiat paşaportul lui. Dealtfel, după cum tot el ne-a declarat 
atunci, nu se gândise niciodată să părăsească Ţara; făcuse numai o 
manevră spre a se încredinţa dacă se urmărea sau nu arestarea lui. 
Acum avea dovada! Mai mult! Agenţii de poliţie începuseră să mişune 
în jurul sediului, supraveghindu-i orice mişcare. Când adesea îi pierdeau 
urma, alergau înebuniţi prin tot oraşul, eăutându-1, şi se linişteau numai 
când reapărea la sediu. 

între timp Călinescu se pregătea. In locurile cheie plasase oameni 
de încredere, un general Bengliu, ţigan de origină, comandant al Jan¬ 
darmeriei şi, ca ajutor al acestuia, pe colonelul Gherovici, sârb. 

întâlnind în acea vreme pe unul din marii noştri ingineri şi, cu 
mult, cel mai important industriaş, N. Malaxa, ale cărui realizări, făcute 
încă înainte de venirea lui Carol, au fost şi au rămas unice în România, 
m’a bucurat rara ocazie de a vorbi cu această persoană de mare cultură,, 
nu numai technică, dar şi literară, care-i servea să dea o notă plăcută 
şi totdeauna interesantă convorbirilor cu el, m’a întrebat insistent: de 
ce nu plecăm pentru un timp în străinătate, căci o vacanţă mai lungă 
nu mi-ar strica! Aluzia era categorică şi de pozitivă semnificaţie, venită 
de la cineva atât de bine informat de cele ce se plămădeau la palat. 

L-am înţeles, dar n’am plecat. îmi aşteptam împlinirea destinului 
lângă Căpitan şi ceilalţi camarazi. Eram sigur că voi fi arestat, mai 


90 


VlRGIL IONESCU: Pe DRUMUL CRUCILOR CĂZUTE 


ales când şi casa mea începuse să fie supravegheată tot timpul. îmi 
spusesem că şi de rândul acesta deţinerea nu va fi de prea lungă durată 
şi că din ea sar putea să ieşim la lumină, învingători! La uciderile 
fără judecată care au urmat nu mă gândeam, căci îmi păreau o impo¬ 
sibilitate în ţara încă cu pretenţii de constituţionalitate. 

Căpitanul părea informat de cele ce se dospeau în cercurile guver¬ 
namentale. Ne vedeam zilnic, la mine sau la el. Decis să-şi meargă 
drumul martirajului, nu se mai abătea din el. Şi nu o va face nici mai 
târziu când, condamnat şi închis, a avut o strălucită ocazie să evadeze. 
Dacă omenescul din el era în îndoială sau suferea no arăta. Sufleteşte 
era pregătit să primească moartea, cum reese din ultima parte a urm㬠
toarei scrisori adresată profesorului Iorga: 

Voi care ne acuzaţi de violenţă, după ce aţi întrebuinţat contra noastră 
cele mai mari violenţe, impingându-ne la disperare şi păcat, voi care, dacă 
cineva var fi dat numai o palmă, aţi fi reacţionat la fel ca mine, fără să 
mai ti trecut prin chinurile fizice şi prin umilinţele prin care am trecut noi, 
voi necinstiţilor sufleteşte, vă vom dovedi acum, că nu vom reacţiona în 
niciun fel, la toate provocările voastre. 

, . N , u s *, *5® înch ideţi comerţul nostru, să ne înăbuşiţi avântul, ci să ne 
bateţi la tălpi, să ne trimeteţi în insula Şerpilor, să ne ucideţi cu pietre, să 
ne spânzuraţi cu tăpile în sus şi să ne bateţi în cuie, să ne supuneţi la 
cele mai mari umilinţi. 

Nu veţi întâmpina, nici dvs., Domnule profesor Iorga, şi nici ceilalţi 
toţi, care v aţi asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte opresiuni, nu 
numai nicio violenţă, ci măcar o opunere! 

Dar de acum până voi închide ochii, Domnule Iorga, şi după aceea, te 
voi privi aşa cum meriţi. 

Scrisoarea am dus-o chiar eu profesorului, conform dispoziţiei pri¬ 
mite. Negăsindu-1 acasă, i-am lăsat-o. A mai urmat răspunsul lui Iorga 
şi ultimul al Căpitanului, din 29 Martie. 

Sprijinindu-se pe aceste scrisori, Iorga a intentat Căpitanului pro¬ 
cesul de calomnie, in baza căruia a fost condamnat la şase luni închi- 
soare. Era pretextul bine venit pentru autoritate ca să-l poată aresta 
şi să-l aibă în mână, până la prepararea procesului pentru “trădare”. 

Intre timp se putea constata şi reacţiunea în opinia publică, la 
vestea primei condamnări. Reacţiunea a fost nulă ca într’un corp 
bolnav in care nici cea mai tare injecţie nu mai are efect! 


Germania Naţional-Socialistă şi Mişcarea Legionara 

Ca legionari ne-am închipuit mereu că Germania lui Hitler nu 
Putea de cat să ne simpatizeze şi că, la nevoie, va fi gata să ne susţină 
intrun fel oarecare. Ne-am înşelat şi în această presupunere. 

In Germania predominau două tendinţe distincte, independente una 
de cealaltă. întâi, aceea oficială, dirijată de Hitler, care nu se ocupa 
C f} ^ n ^ orma fl v de mişcările politice, similare, din alte ţări. Menţine¬ 
rea fără frecături a relaţiilor diplomatice oficiale cu guvernele respec¬ 
tive interesa in primul rând. Aceasta a fost nu numai o slăbiciune, dar 
mai mult, o greşală in concepţia de guvern naţional-socialistă, care mai 
târziu sa răsbunat, adică atunci când acele guverne, devenite aliate, 
au părăsit Germania în momentele cele mai grele pentru existenţa ei. 


Germania National-Socialista si Mişcarea Legionara 


91 


■ceeace n’ar fi făcut guvernele de aceeaşi structură şi credinţe cu cel 
german. Politica Rusiei-Sovietice a fost mai abilă şi a procedat contra¬ 
riu, bazându-se pe înţelegerea neprecupeţită, pe care a găsit-o mereu 
la mişcările comuniste din alte ţări, pe care şi ca le ajutase la rândul ei. 

Partidul Naţional-Socialist German, dacă ne-a simpatizat cumva, a 
făcut-o timid, cel mult platonic, iar efectiv nu ne-a servit la mare lucru. 
Dealtfel orice demonstraţie reală îi fusese îngrădită de guvern. Desigur 
că şi Mişcarea Legionară poartă vina ei, necăutând niciodată legături 
directe, cu nici unul din cele două organisme de bază ale conducerii 
Germaniei. Această afirmaţie, deşi repetat făcută în scris şi vorbire de 
Căpitan, nu a fost crezută de adversarii noştri politici, care continuă 
şi astăzi să ne atace cu aceleaşi argumente, cum că am fi fost subven¬ 
ţionaţi de Hitler! Dar ca întotdeauna, adevărul, mai curând sau mai 
târziu, trebuia să apară la suprafaţă şi a făcut-o acum, după publicarea 
cărţii: “Les Archives secretes de la Wilhelmstrasse”, în volumul al 
V-lea, editat de Plon-Paris, care conţine rapoartele şi telegramele ofi¬ 
ciale, schimbate la vremea lor, între legaţia Germană din Bucureşti şi 
Ministerul afacerilor străine din Berlin. In continuare voi reda unele 
din ele care interesează în cele ce aveam de demonstrat. 

Documentul No 154 din 18 Ianuarie 1938. 

Şeful cancelariei Reichului (Lammers) către Ministrul afacerilor străine 
german: 

• După o comunicare primită. Garda de Fier ar fi subvenţionată de 
Germania. Actualul preşedinte de consiliu Goga a aflat că 17.000 kgr. de 

• imprimate ar fi fost trimise şcoalei germane din Bucureşti, expediate cu docu¬ 
mentele şi sigiliile Ministerului de afaceri străine al Reichului. 

După spusele actualului guvern (Goga), numai acest ajutor poate ex¬ 
plica, enorma propagandă a Gărzii de Fier, care a apărut peste tot, nu numai 
cu o cantitate enormă de afişe, ci şi cu o desfăşurare de camioane. 

Cum atitudinea antimonarhică a Gărzii de Fier nu este de îndoit, ar 
urma să se afle ce susţinători germani are? 

Fuehrerul este informat despre aceasta şi aşteaptă răspunsul meu. 

Vă rog, deci, de a face o anchetă serioasă şi a stabili din ce oficiu 
german Garda de Fier a primit ajutoare financiare? 

• (ss) Lammers. 

După ancheta serioasă făcută, Ministrul german Neurath a răspuns 
că ‘nimic” nu fusese expediat din Germania pentru Garda de Fier! 

întreb: ce mai rămâne din murdăria pusderiilor de acuzaţii ce ni 
s au adus, tot timpul? Aşa precum am scris, niciodată Mişcarea Legio¬ 
nară nu a fost, nici finanţată şi nice ajutată, în vreun fel, de Germani, 
cât a trăit Căpitanul! 

Enorma activitate propagandistică, de care se pomenea, o puteam 
face, deoarece până şi cel mai sărac legionar a contribuit mereu cu cat 
a putut, măcar cu munca când nu putea s’o facă altfel. Organizaţia 
anexă, “Prietenii legionarilor”, îngrijea să se strângă fonduri din ce in 
ce mai importante de la simpatizanţi. Afişele nu ne costau mai nimic. 
Tipografi legionari erau destui, şi se întreceau să tipărească gratis, sau 
cel mult plătindu-le hârtia. Numeroasele camioane erau şi ele proprie¬ 
tatea legionarilor, care le puneau la dispoziţia Mişcării, plătind şi ben¬ 
zina consumată, în cele mai numeroase cazuri. In judeţul Constanţa, 
de exemplu, două erau închiriate şi plătite de mine. 




92 


Virgil Ioxescu : Pe DRUMUL crucilor căzute 


nnHmnn^riv 1 " ra ^- tU, - C i tat i 7 - ace parte şi fraza: “ De °arece atitudinea 
antimonarhica a Gărzii de Fier nu este de ndoit, ar urma să se afle 

ce susţinători Germani are?”, mă opresc asupra ei 

^ Nu cred că această întrebare, care conţine şi o afirmaţie cateeo- 

nea, poate fi înţeleasă m sensul în care deasemeni ar putea fi inter- 

Ş * T me: “ C o SUSţ . inători g ermani ai atitudinii antimonarhice 
sar afla ,n Germania?, căci aceştia nu puteau interesa, ci numai, “ce 
susţinători avea Garda de Fier în Germania, ca organism politic”! In 
orice caz, din fraza scrisă între două oficialităţi germane, ale unui 
guvern naţional-socalist, republican, reese că i-ar fi supărat antimo- 
narhismul de neîndoit al Gărzii de Fier! F 

Dar cele de mai sus fiind în dezacord cu realităţile, ar fi de ridicat 
r; ;™ protest j <** ^ Fier nu . fost, de neîndoit antimonarhică 
dm contra, din pacate, profund monarhică!”. Lozinca de lupta si pro¬ 
paganda ei a fost şi a rămas (cu ceea ce personal nu sunt de acord) 
Dumnezeu, Naţiunea şi Regele”! ’ 

co ^° ar A cu camarila palatului şi cu Lupeasca, Mişcarea Legionară nu 
st putea impaca. Am fost şi rămânem pentru un rege care “să nu facă 

"nT-frf 06 “p ea ’. CI ? Um . ai Ce „ t . rebuie! ” a ? a cum a scris-o însuşi Căpitanul 
i cartea Pentru Legionari ! Dar şi în aceasta, n am fost înţeleşi! 

Carol în dorinţa de a-şi menţine metresa, amestecase persoana lui 

eram ^ ^ camari,a el răspândeau minciuna că 

eram in contra lui. îşi îndreptăţea crimele ce avea de gând să facă 

Tpărarea cit ** Stat ” Sprc a nu spune că le a săvârşit în 

în tn, P ^ n0 y Unt CU atât . ma i dureroase afirmările din fraza precitată 
intru cat le vedem venite şi difuzate din partea acelor pe care îi con¬ 
siderasem prieteni, guvernanţii de atunci ai Germaniei lui Hitler! 

Din documentai N» 156. 10 Februarie 1938 

străi„eTRethulT trUlUi BuCUrC5ti ’ Către MiniStnl, de afaceri 

Arciszewsky (Ministrul Poloniei la Bucureşti) mi-a spus conversaţia 
avutt aernn două zlfe, cu Ministrul de război român. Generalul Antone^ 
Vizita acestuia la Generalul Antonescu avusese de scop să-l roage ne 
acesta să obţină de la Codreanu ca Garda de Fier să păstrez o neutoHtate 

C l ne c°' < î° a *? Goga, în timpul campaniei electorale, pentru 

ca Goga sa nu f,e dat jos (de la guvern), de către un partid de dreapta. 
,l,,e,i n -l ta . te P 021 ) 13 guvernului Goga a devenit foarte dificilă, din cauza 
?V‘ e ! te , me - că are puţine şanse de a reuşi în alegeri, 

' p us va trebui să facă faţă şi ostilităţii lui Codreanu, care este foarte 
toraîe “ ,nCldenteIe san g er °ase care au marcat primele reuniuni elec- 

(ss) Fabricius. 

După cum am scris, la începutul guvernării Goga, Căpitanul a dat 
acea circulară prin care îl anunţase că nu-i va face nicio greutate, 
dorindu-i să poată înfăptui cât mai multe dintre dezideratele naţiona¬ 
lismului românesc. Prin urmare intervenţia cuiva, fie chiar aceea a 
Generalului Antonescu, în această chestiune ar fi fost de prisos, dacă 
Goga, înţelegând situaţia, n ar fi deslănţuit cea mai cruntă teroare din 
cate se pomenise în ţară, exclusiv în contra noastră, rupând prin aceasta 
orice punte de împăcare, aşa după cum Căpitanul i-a spus-o în convor¬ 
birea care avusese loc între ei, şi despre care am povestit, în prezenţa 


Germania National-Socialista si Mişcarea Legionara 


93 


Ministrului Gigurtu, Ciorogaru şi a mea. De această convorbire, Regele 
aflase şi era furios, convins că ei se înţeleseseră să lupte în potriva lui. 

In continuare redau în întregime, lunga telegramă circulară, docu¬ 
mentul publicat sub N? 166, expediată de Ministerul de externe german, 
ambasadelor lui din Paris, Londra, Roma, Varşovia, Moscova, Ankara 
şi Washington şi legaţiilor din Belgrad, Praga, Budapesta, Viena, Sofia, 
Atena şi Tirana. Din ea reies părerile oficialităţii germane despre 
evenimentele petrecute în România, după căderea guvernului Goga. 

Evenimentele în raport cu venirea şi căderea de la guvern a lui Goga au 
ridicat La un grad neobişnuit atenţiunea internaţională. Aceste evenimente 
au şi pentru noi un interes considerabil, nu numai din cauza vederilor lui 
Goga în politica internă, care a împrumutat multe de la naţional-socialişti, 
dar şi din cauza politicei României în politica externă şi în special ca stat 
vecin cu Rusia Sovietică. 

După rapoartele primite în principal de la legaţia noastră din Bucareşti, 
iată cum apare urmarea evenimentelor: 

Guvernul Goga a încercat, la început, printro serie de măsuri antisemite 
să asigure preponderanţa adevăraţilor români asupra evreilor, în principalele 
domenii ale vieţii publice, aruncând sloganul: “România, Românilor!” 

Aceste măsuri au rămas totuşi la suprafaţa problemelor şi nu au atacat 
fondul chestiunilor. Dar ele provoacă, în lumea întreagă, o efervescenţă în 
contra Judaismului şi o plângere în faţa Societăţii Naţiunilor, din partea 
diverselor organisme evreieşti şi în principal al Comitetului executiv al Con¬ 
gresului Internaţional Evreu. 

Principalul rezultat în România a fost că evreii au pus la încetineală 
transacţiile comerciale şi drept consecinţă viaţa economică a fost întreruptă 
în mare parte. 

Greutăţile care au survenit n’au putut fi trecute de Goga, care nu are 
temperament de şef. La aceasta se adaogă că era înconjurat de o şleahtă 
de afacerişti, pe care na ştiut să-i frâneze, iar partizanii lui din provincie 
nu sau mulţumit să lupte numai în contra evreilor, ci şi în contra altor 
adversari, storcându-le bani şi căutând, ca şi prietenii intimi din guvernul 
lui, să se îmbogăţească prin mijloace necinstite. 

Deasemenea şi adversarii lui interni, liberali şi ţărănişti, au dus o luptă 
viguroasă în contra lui Goga. Vechiul preşedinte de consiliu Tătărăscu, care 
a dirijat afacerile ţării timp de 4 ani, spre mulţămirea Regelui, a reuşit să-şi 
recapete influenţa asupra Regelui. 

Pe lângă aceasta, faptul că Codreanu şi Garda lui de Fier, sa abţinut 
să combată pe Goga şi s’a retras din campania electorală, na avut de cât 
puţine consecinţe. 

Poziţia lui Goga a fost îngreuiată, dacă nu definitiv tranşată, prin 
intervenţia Franţei şi Angliei. Ministrul francez într’o convorbire de câteva 
ore, adesea vehementă, a protestat contra măsurilor antisemite ale lui Goga 
şi, referindu-se la indicaţiile scrise ale guvernului său, a cerut o declaraţie 
formală asupra felului în care guvernul României înţelege să urmeze politica 
lui faţă de minorităţile evreieşti, protejate prin tratatul de la 1919 asupra 
minorităţilor. Dacă România nu e decisă, a declarat Ministrul Franţei, după 
cum a spus-o însuşi Goga, să împlinească cele resultante din tratatul mino¬ 
rităţilor şi Franţa se va considera desfăcută de aceste obligaţii, atât în ce 
priveşte frontierele ţării, cât şi în ce priveşte creditele şi ajutorul promis 
pentru reorganizarea armatei! 

Ministrul Angliei, la rândul său, a atins chestia evreiască, dar în termeni 
mai moderaţi, întrebând pe Goga dacă România e gata să întrerupă toate 
măsurile coercitive înpotriva populaţiei evreieşti* până ce afacerea va fi 
discutată la Geneva. Goga, după spusele lui, a răspuns afirmativ, rezervându- 
şi dreptul de a revizui dosarele naţionalizărilor evreilor emigraţi după război. 

In sfârşit, în momentul cel mai nepotrivit, a venit şi discuţia cu guvernul 
sovietic, în privinţa dispariţiei însărcinatului de afaceri rus (din Bucureşti), 
Butenko, apăsând şi mai mult guvernul Goga. 






94 


VlRCIL Io NES CU: Pe drumul crucilor căzute 


[N. A. Insărcintatul de afaceri rus de la legaţia sovietică dispăruse 
misterios la 6 Februarie, ca să reapară după 4 zile la Roma, unde a 
cerut dreptul de a rămâne, ca refugiat politic!]. 

în faţa acestei situaţii Regele Carol a fost obligat de a recunaste că 
Goga nu era omul care trebuia pentru a stăpâni toate aceste dificultăţi 
Regele a spus Ministrului nostru, că Goga nu este în nicium fel la înălţimea 
situaţiei. ' 

Dificultăţile interne nu externe, a afirmat expres Regele, au trecut peste 
capul lui Goga. 

[N. A. Regele vroise să spună prin aceasta că nu-1 influienţase 
intervenţia Franţei şi Angliei, ceea ce nu era adevărat. El căutase 
să Ie dea satisfacţie şi lor, prin plecarea lui Goga]. 

Dezordini au fost semnalate în ţară, şi chiar dacă, prin ele, se exagera 
pericolul, e sigur că turburări revoluţionare erau de temut. 

In aceste condiţii Regele a trebuit să se convingă repede şi să rupă 
cu sistemul partidelor, de care a continuat să se agaţe Goga, în speranţa 
obţinerii in alegeri a acelor 40 %, aliindu-se cu diverse partide, printre care 
şi acele ale minorităţilor maghiare şi germane. Această chestiune, desigur 
fundamentală, l-a adus Ia un desacord cu Regele. Regele a fost mai ales 
indignat când a ştiut că Goga avusese o conversaţie cu Codreanu, care dusese 
Ia un acord parţial între ei. 

A Regele, după cum se pare, se gândise deja la o schimbare de guvern, 
in urma căreea un număr de foşti preşedinţi de consiliu trebuiau să intre în 
cabinetul a cărei preşedenţie urma s o aibă tot Goga. Dar deoarece Goga 
a refuzat, crezând că nu-şi va putea urma politica lui antisemită, de cât pe 
baza unui plebiscit, pe care l-ar fi obţinut prin alegerile pentru parlament, 
iar cum, pe de altă parte, Regele perzista în intenţia lui, a urmat demisia 
Iui Goga. 

Este evident că ultimul (Goga), care nu avusese mai mult de 9 % 
voturi in alegerile din Decembrie, simţea nevoia să-şi creieze în popor o 
susţinere tare. Dar Regele s a temut că, cu siguranţă, campania electorală va 
provoca in ţară turburări atât de grave, încât a preferat să renunţe la 
alegeri şi să sacrifice pe Goga. 

[N. A. Nu acesta a fost motivul ci teama, aşa cum se prezenta si¬ 
tuaţia de atunci, că Garda de Fier ar fi putut triumfa definitiv în noile 
alegeri]. 


Când Goga a spus ministrului nostru că: “Israel a învins”, aceasta la 
lumina evenimentelor nu e cu totul fără fundament, dar consecinţele cam¬ 
paniei antisemite a lui Goga nu sunt singura cauză a căderii lui. România 
avea in orice caz nevoie de o reformă politică şi Goga nu era destul de tare 
sa joace rolul unui reformator. Cu toate că guvernul lui a fost bine primit 
« I i°l’ C ln cauze ideologice, nu se poate spune că politica germană a suferit 
o înfrângere pnn faptul demisiei lui; poziţia guvernului său de la început n’a 
ost considerată de către noi ca foarte tare şi presa noastră avusese cuvânt 
de ordine să se ţină in rezervă. 

[N. A. Din potrivă, politica germană suferise o mare înfrângere, 
care fusese comentată, ca atare, în toată lumea şi pentru lămurirea în 
această privinţă, in alt sens, se trimesese tuturor reprezentanţilor Rei- 
chului telegrama de faţă, cu explicaţiile necesare, care puteau fi o 
scuză a incapacităţii de acţiune a diplomaţiei germane, la noi]. 

Cât despre Goga, noi am găsit la el, pe lângă admiraţie pentru forma 
noastră actuală de guvernământ, o foarte largă înţelegere pentru Germania 


Germania National-Socialista si Mişcarea Legionara 


95 


nouă, dar noi nu ne gândisem să ne legăm în formă mai intimă de România* 
şi nu am pierdut nimic. Dealtfel scurta durată a guvernului Goga nu ne-a 
permis schimbul de vederi serioase pe planul diplomatic. 

[N. A. Octavian Goga, pe care îl cunoscusem în deaproape, nu a 
fost decât un oportunist în politică. Ministru în Guvernul Naţional al 
Ardealului sub preşedenţia lui Maniu, a trecut apoi la Mareşalul Ave- 
rescu. Supărat şi cu acesta, şi-a făcut partid propriu. Cum partizanii 
nu-1 năpădiseră, a crezut nimerit să-şi transforme partidul democrat 
într’unul socialist-creştin, vag antisemit, şi a luat contact personal, cu 
cercurile berlineze ale guvernului şi partidului, convins că într’acolo 
bat vânturile viitorului]. 

Obiectivului Regelui de a guverna fără partide corespunde compoziţia 
şi primile măsuri ale noului cabinet. Faptul că guvernul e pus sub direcţia 
patriarhului bisericei ortodoxe face să reiasă caracterul creştin al noului 
guvern şi deasemenea, în oarecare fel, o continuare a politicii antisemite a 
lui Goga, căci şi patriarhul la fel este plin de asemenea idei. 

[N. A. Patriarhul României din acea vreme nu era întru nimic mai 
antisemit de cât sunt în general preoţii creştini din oricare parte. în¬ 
tâmplător patriarhul Miron Cristea a fost unul din cei mai legaţi de 
plăcerile vieţii laice, aşa ca să nu-1 fi interesat îndeosebi chestiunile 
rasiale şi să şi-le fi manifestat cu pasiune. 

Regele, dacă poate gândise, deşi nu cred probabil, să dea un carac¬ 
ter creştin guvernului, era de prisos pe această cale, deoarece toate 
guvernele de până atunci ale României fuseseră eminamente creştine 
în componenţa lor. Regele a dorit exclusiv să-şi acopere, sub mantia 
patriarhală, ilegalităţile şi crimele ce intenţiona să săvârşească şi le-a 
înfăptuit! Nimic mai mult!] 

Armistiţiul intern la care vrea să ajungă Regele trebueşte obţinut cu 
ajutorul legii marţiale, deja întinsă asupra întregii ţări sub guvernul lui Goga. 

[N. A. Nici aceasta nu era exact, întru cât România se guverna de 
ani de zile sub regimul stărei de asediu]. 

în aşa fel că oricare agitaţie politică, orice reuniune, orice demonstraţie, 
la fel ca şi tipărirea şi difuzarea manifestelor politice, erau interzise. Aceste 
măsuri priveau mai ales Garda de Fier, Patriararhul desfăcuse pe toţi de 
“jurămintele ilegale”. 

[N. A. Iată unul din moţi vile mai plauzibile pentru care el fusese 
ales şef al guvernului]. 

Formaţia de cuiburi şi reţele era oprită, la fel ca şi defilările în grupuri 
cu formaţie militară. Contravenienţii vor fi înaintaţi justiţiei. Ceea ce este 
mai de remarcat e faptul că judecătorii care aveau să aplice ordonanţele simt 
responsabili dacă, “intenţionat sau din neglijenţă”, pronunţau în aceste cazuri 
achitări. 

[N. A. Şi de aici rees clar intenţiile regale de a face să se condamne 
din ordin, deoarece până atunci legionarii procesaţi erau mereu achitaţi, 
negăsindu-li-se vine legale]. 

Sub protecţia acestor măsuri, noul guvern a procedat repede la elabo¬ 
rarea unei noi constituţii care, puţine zile după publicaţie, a fost supusă 
unui referendum şi aşa zis acceptată cu o majoritate zdrobitoare. 


•96 


Virgil Ioxescu : Pe drumul crucilor căzute 


[N. A. Votul fiind nominal şi pe faţă, lumea sub teroare a votat 
înfricoşată de consecinţele unei nevotări]. 

Caracteristica principală a acestei noi legi fundamentale este o întărire 
a puterei regale; cele două camere sunt menţinute, dar pierzându-şi influenţa. 
Astfel că miniştrii nu mai sunt de acum înainte responsabili de cât în faţa 
Regelui, care are deasemeni dreptul de a dicta decrete cu putere de lege. 

Se poate califica drept lovitură de stat procedeul Regelui aşa cum l-am 
descris. Este imposibil de afirmat că referendumul a sancţionat, într'adevăr, 
noua constituţie, considerându-se scurtimea timpului acordat şi imposibilitatea 
practică de a instrui populaţia asupra conţinutului decretului constituţional. 
S*a ajuns deci la o dictatură a Regelui abia voalată. 

Numai viitorul ne va arăta dacă ţara se va acomoda cu ea, în timp. 
Din punctul de vedere al politicei exterioare, pentru noi e interesant că 
Regele a menţinut intenţia neschimbată de a o urma, încet şi sistematic, de 
a se apropia de Germania, şi că actualul Ministru al afacerilor străine 
Tătărăscu sa exprimat în acelaş sens. Articolul 91 al constituţiei e important. 
Prevede că nici o trupă armată străină nu va fi admisă în serviciul statului 
român, şi că teritoriul statului român nu trebuie nici pătruns, nici traversat, 
fără o lege specială. Aceasta este mai ales important din cauza dorinţii 
frecvente arătată de Rusia Sovietica, de a-şi asigura dreptul de trecere spre 
Ceho-Slovacia, prin România. Se pare că articolul 91 are scopul de a bloca 
asemenea încercări. 

Dar nu trebueşte neglijat nici faptul că Tătărăscu a declarat presei că 
guvernul român “va urmări fără încetare desvoltarea de relaţii cordiale şi 
de bună vecinătate. 

Chiar dacă în România, mişcarea care pare a se apropia cel mai mult de 
ideologia noastră, adică Garda de Fier, e cea mai riguros combătută, noi tot 
nu avem nici o dreptate să ne ingrijorăm de turnura pe care au luat-o 
evenimentele. Se poate din contra spera că Regele Carol, în politica străină, 
se va ţine de cele dorite, de atâtea ori spuse de el, de a ajunge să stabilească 
legături mai strânse cu Germania. 

[N. A. Din toate de mai sus reese cât de puţin interesa Garda de 
Fier pe Germani]. 

Dealtfel, acţiunea lui recentă probează remarcabila forţă de caracter 
a Regelui şi capacitatea de a lua deciziuni în toată independenţa. 

(ss) P. O. şeful departamentului politic. 

[N. A. Aş întreba astăzi, dacă mai există acest domn P. O., ce p㬠
rere are asupra celor ce scrisese atunci!] 

Documentul No 173 din 19 Martie 1938: 

Telegrama Ministrului Germanei din Bucureşti către Ministrul afacerilor 
străine al Reichului: 

In cursul audienţei de eri. Regele m’a întrebat în chestiunea unei 
pretenţii, răspândită aşa zis de Codreanu, după care Legaţia Germaniei ar 
fi transmis Fiihrerului, telegrafic, felicitările lui Codreanu. 

[N. A. cu ocazia intrării trupelor germane în Austria şi proclamării 
alipirii acesteia la Reich]. 

I-am răspuns Regelui că aceasta nu era exact. 

Codreanu nu mi-a cerut să transmit telegrafic felicitări; mi-a remis 
copia unei telegrame pe care mi-a spus că o trimesese. 

Am făcut să ajungă această copie Ministrului afacerilor străine, prin 
curier, cum am făcut-o şi pentru alte mesagii de felicitare. 

Regele a fost de acord că acest fel de a proceda era perfect corect; dar 
dacă Legaţia s ar fi pretat la trimeterea de telegrame, care nu au trecut prin 
censură, aceasta ar constitui un caz foarte grav. 


Germania National-Socialista si Mişcarea Legionara 


97 


Regele a ridicat atunci o chestiune foarte delicată cerând dacă Guver¬ 
nul Reichului nu ar fi dispus să dezavueze pe Codreanu şi Garda de Fier, 
făcând o declaraţie apropiată. 

Am răspuns că aceasta nu era posibil, deorece, dacă am face astfel, 
nu se va întârzia să ni-se reproşeze că ne amestecăm în afacerile interne ale 
României. Guvernul Reichului pleacă de la principiul să nu facă politică 
de cât cu Regele şi guvernul său. 

Regele sa declarat mulţumit de acest răspuns şi ma rugat să transmit 
la Berlin că dorea ca şi în viitor să urmăm de a proceda după acest principiu. 

(ss) Fabricius. 

[N. A. Numai cineva mult mai inteligent de cât Fabricius ar fi 
putut da de rostul perfid al întrebărilor Regelui, care vroia să obţină 
de la el asigurarea că Reichul nu se va amesteca în chestiunile de poli¬ 
tică internă a României, atunci şi în viitor, căpătând mână liberă ca să 
facă ce urmărea. Să ucidă pe Codreanu. 

La această telegramă a lui Fabricius, Secretarul de stat german 
Weizsacker a răspuns, căzând şi el în cursa întinsă de Rege]. 

Documentul N<? 175 din Aprilie 1938: 

Am citit cu interes rapoartele d-voastră şi credem că rolul d-v. nu 
poate fi de a lua poziţie asupra politicei interne a României în faţa persona¬ 
lităţilor româneşti, sau de a le da sfaturi. 

Punctul de vedere exprimat în această privinţă în rapoartele d-v. adică 
că, în aceste chestiuni, rezerva este de rigoare, concordă exact cu ale 
noastre... 

... In domeniul politic de această dată, o apropiere mai particulară cu 
România, nu va fi căutată de noi pentru un moment, cu atât mai puţin întru 
cât, chiar după descripţia d-voastră, situaţia interna în România este acum 
foarte întunecată. 




II 


CALVARUL 


Mânăstirca Tismana 

Casa fiindu-mi întruna supraveghiată, dormeam deseori pe la cu¬ 
noscuţi. In fiecare dimineaţă telefonam spre a afla ce se întâmplase 
peste noapte şi răspunsul fiind mereu “nimic”, m’am plictisit cu jocul 
de-a ascunselea şi am hotărît să dorm acasă. 

în ajunul Floriilor lui 1938, la ora obişnuită arestărilor, a sunat! 
Ştiam ce mă aşteaptă! Credeam că, la fel, ca în alte dăţi, casa îmi va 
ti invadată de poliţişti şi percheziţionată. M’am înşelat. Procedeul se 
schimbase. Sau prezentat un colonel din justiţia militară şi inspectorul 
de poliţie Cuzin. Au intrat cu toate scuzele posibile, poftindu-mă să-i 
însoţesc. Mi-am înbrăţişat soţia, lăsând-o plâgând, îngenuchiată la 
icoana, am aruncat o ultimă privire locuinţii, care ne oploşise gânduri 
* n ădcjdi, părandu-mi, abia atunci, mai primitoare şi simpatică ca nici 
când şi am plecat. Nu bănuiam că în acea locuinţă nu voi mai intra 
niciodată. Un sentiment de totală părăsire m’a cuprins de cum am ieşit 
m strada pustie, sentiment care nu m’a părăsit, până am ajuns la cazar¬ 
ma gardienilor publici din apropiere, unde am fost introdus în sala de 
mâncare şi lăsat fără pază. Eram primul adus. Curând după mine, uşa 
a început sa se deschidă la fiecare minut, lăsând să intre câte un legio¬ 
nar, cu salutul: “Trăiască Legiunea şi Căpitanul”. 

Când ne-am împlinit la număr, camioanele gardienilor publici ne-au 
transportat la liceul Mihai Viteazul unde, cu ani înainte, îmi terminasem 
studiile respective. Director era unul dintre foştii mei profesori, Ion 
Roman. Sa făcut că nu mă mai cunoaşte. L-am privit lung, drept în 
negru ochilor, insistent. Atunci mi-a zâmbit acru şi privirea i-a fugit 
m laturi, depărtându-se. Cum Ia liceu nu era nimic amenajat pentru 
o mcartiruire de noapte, am dedus că va fi numai un loc de tranzit 
pentru acea zi, aşa precum a fost. 

Legionarii erau veseli ca nişte şcolari ce se întâlnesc pe un peron 
de gara pentru plecare în excursie. Nimeni nu lua în serios arestările. 
fw „ attc î 1 P az a era atât de firavă, încât oricine putea părăsi localul, 

. L^j^r dificultate, aşa cum au şi făcut-o unii, ducându-se la un 
maten de fotbal, de la care s’au reîntors spre seară. 

A Ziarele de dimineaţă anunţaseră fără comentarii arestări efectuate 
in toata ţara. Căpitanul nu fusese arestat. Aceasta ne întărea supoziţia 
că totul era neserios. El a fost arestat însă, după două zile, la Predeal 
şi de acolo adus la Bucureşti, la Jilava. Dar de aceasta am aflat mult 
mai târziu, căci din acea zi n am mai avut veşti şi nici ziare. 


Manastirea Tismana 


99 




In noaptea următoare, o parte dintre cei ce eram la liceul Mihai 
Viteazu, dintre care amintesc pe Prof. Codreanu, Ing. Gh. Clime, Bănica 
Dobre, Mişu Polihroniade, Cotigă, Nelu Manzatu, prof. Meitani, Cristian 
Tel, Radu Budişteanu, Neculae Totu, col. Zăvoianu, preot Cristescu, 
prof. Dragoş Protopopescu, prof. Vasile Cristescu, marele poet prof. 
Radu Gyr, Dr. Craja, Serafim, Alecu Cantacuzino, Furdui, Dr. Milco- 
veanu, Ing. Ionică, Istrate şeful “Frăţiilor de cruce”, Dr. Neagoie, adv. 
Vergati, preot Palaghiţă, eu, poate şi alţii pe care mintea îi scapă acum, 
am fost îmbarcaţi într un autobuz încăpător şi întovărăşiţi de un loco¬ 
tenent şi câţiva jandarmi, am părăsit Capitala pentru o destinaţie 
necunoscută. 

înainte de intrarea în Piteşti, acolo unde drumul se încrucişează 
cu cel de Câmpulung, maşina s’a oprit spre a lua benzină. Am coborît 
să ne desmorţim. Col. Zăvoianu, necăjit de misterul care ne înconjura, 
a început să se răstească la locotenentul de jandarmi, cerându-i să 
declare unde ne ducea. Acesta sa scuzat, spunând că execută un ordin 
şi încă nu ştia destinaţia, care-i va fi comunicată în cursul drumului. 
Minţea. Intervenţia lui Clime a potolit pe Zăvoianu şi ne-am reîmbarcat. 

In acel moment nu auzisem de ordinul dat de Călinescu care, nesi¬ 
gur de urmările pe care le puteau avea arestările, rânduise ca jandarmii 
să nu reacţioneze chiar dacă am fi încercat să fugim. De aceasta am 
ştiut mai târziu, la Miercurea Ciuc, de la un colonel de jandarmi, când 
vechiul ordin fusese înlocuit cu un altul, de astădată categoric! Dealtfel, 
chiar dacă am fi ştiut, nimeni n’ar fi fugit. Aveam şi noi ordinul nostru, 
de la Căpitan: “nici o rezistenţă, în nici un caz, ori ce sar fi întâmplat”! 

Am trecut Piteştiul, Slatina şi Oltul şi în plină dimineaţă am ajuns 
la Craiova. Maşina sa oprit din nou în centru, pentru benzină. Lumea 
curioasă sa strâns în jurul nostru, ne-a vorbit, jandarmii nu-i îm¬ 
piedecau. 

Am plecat în direcţia Târgul-Jiu. Abia acum, în drum, locotenentul 
ne-a comunicat ţinta călătoriei, care era mănăstirea Tismana. 

Nedormiţi de două nopţi, unii moţăiau, altora le mai ardea de 
glume pe socoteala lui Armând Călinescu, care ne ducea la mănăstire 
să ne călugărească. Dar cel mai mare haz s’a făcut de Mişu Polihro¬ 
niade care, aflând la telefon că unii legionari fuseseră arestaţi, îşi făcuse 
bagajele şi aştepta să vină poliţia să-l ridice. Cum se întârzia, îngrijorat 
că putuse fi omis, telefonase peste tot după informaţii. 

Ajunşi la Tismana, am fost încartiruiţi în două săli ale Arhondariei. 
Sălile erau spaţioase şi fuseseră amenajate cu paturi cazone, pentru 
primirea noastră. 

Jandarmii în a căror pază ne găseam, au fost rânduiţi într’o casă 
mică, din faţa porţii principale a mănăstirii. 

Câteva zile mai târziu, Radu Gyr a făcut o criză de apendicită cu 
temperatura ridicată şi a trebuit internat la spitalul din Târgu-Jiu, ceea 
ce s’a obţinut numai după reclamaţii, tratative şi ameninţări că vom 
sparge poarta. 

Intr’o noapte. Bănică Dobre s’a prefăcut că a înnebunit. In cămaşă, 
cu barba în vânt, gesticulând şi vorbind anapoda, sa îndreptat spre 
poarta mare şi a sărit-o. Sa lăsat cu greu readus în dormitor şi numai 
după promisiunea că a doua zi va fi transportat la spital. Scena pre- 



100 


Virgil Io.ntescu: Calvarul 


parată reuşise^ S a urmărit ca el să iasă în căutarea veştilor de care 
ff 3 ™ hp f S1 ^ ^ ura ” d > nsa - atât Bănică cât şi Radu Gyr au fost readuşi 
fara sa fi putut afla nimic. Paza le fusese atât de strictă, încât nici 

darmilor Care * CăUtaseră nU au P utut '° fac e de cât în prezenţa jan- 

Lipsa totală de corespondenţă, paza întărită şi aroganţa jandarmilor 
ne-au dat de bănuit că situaţia devenise mai serioasă. Atunci Vasile 
Cristescu şi Gh. Istrate au hotărît să evadeze, ceea ce de la Tismana nu 
era greu. Parapetul din dosul mănăstirii nu era păzit. De acolo se 
domma.ntreaga vale. Prăpastia din josul lui nu prea adâncă putea fi 
scoboţita şi apoi, mergând de-a lungul ei, se putea ajunge la limanul 
celalalt, care se vedea nu chiar foarte departe. De acolo, luând-o la 
dreapta, suiai m munţi şi lumea largă. Cei doi au început să se antre- 
,! n f cest SC0 P; P nn marşuri de durat, făcute de la un capăt la 
celalalt al curţii mănăstireşti. Intenţia n’au putut-o pune în practică 
atunci, căci prea curând am fost mutaţi de la Tismana la Miercurea- 

hmp S j îmbolnăvit şi Clime. O criză de rinichi cu durerile-i 
aTummt gr A U e 6 su P°rt at . '-a ţintuit la pat. Nicio posibilitate de 
Irv T ' A ? stenţa ™ edlcllor > din care aveam trei printre noi, nu-i 
vea Ia mare lucru, in lipsa celor mai simple medicamente. Iar ofiţerul 
de jandarmi refuzase să le procure. De transportarea la spital a lui 
Clime nu putea fi vorba, dealtfel nici nu sa cerut. 1 

ma ! P rimind y 6 ? 4 *, Pe nicio cale, rupţi de lume, trăiam toţi 

care ne V âu ^ sendmente - cu griji, necazuri şi speranţe 

cnnLT mfraţit m înţelegere, bunătate, îngăduinţă, confesiuni şi 
c noaştere reciproca. Pe atunci adia printre legionari un suflu de viaţă 
sanatos L creator, adesea cam sgomotos, dar mereu cu un conţinut real 

ra" de^mSinit ^ de altul C3re ’ din P ăcate ’ ast * zi e mai 

f . Cei . Caţlva călugări ai mânăstirei, terorizaţi şi percheziţionaţi la 

âZr'XY mtrare> Chiar daC ? ar fi Vr0it nu ne P^ au fi d c mare 
a T - , duceau rar ** " umai P ână în satul apropiat după mici târgueli 

Slele WoT1- PUtea nimiC Preds Sau de folos - A ? a <* ne treceam 
zilele intro egala şi exasperantă monotonie a lipsei de ştiri si ocupaţii 
mereu în aşteptarea unui “ceva”, nedefinibil. Ş ocupaţi., 

tâmrîfi!? )U L fl ? in0S ; mereu acelaş ’ până la urmă te plictisea. Fiece în- 
Snrfn d ® nein ! emnată ? de a Wel normală, ca trecerea unui că- 

careureT In- „Tf™ 56 , fă - CCa , S . emne ’ °P rirea unui car, în drumul 
vânatul P 6 u’ da /! 0at ? la gărului cu comentarii fel şi chip. Eram 
vanatul cu urechile ciulite la cel mai mic sgomot. 

prin^nsnpS 56 îm * u }^ ea cu fiecare zi trecută o constatam 

P . P c J an <larmereşti din ce în ce mai dese şi sfidătoarea 

"otrepe”! ° '^' n ° r * ° fU ^ eram consideraţi încă “domni”, nu ajunsesem 

oribilă s^nSrffr sufe, l eani 1 de frig, iar ziua de foame. Hrana era 
Deşte rarip 1 " d ? st “ lat ° ar c- In pjus nu era voie să ni-se cumpere nimic 
peste raţie. Voia buna no pierdusem şi aceasta va mai dura un timp 
Speram mereu că totul va trece ca în alte dăţi căci, ori cât am fl dutat 
pu eam găsi justificare legală pentru o deţinere îndelungată şi la 


Manastirea Tismana 


101 




eventuale procese şi condamnări nu ne puteam gândi ştiindu-ne 
nevinovaţi! 

De pe patul de suferinţă, Clime încuraja pe cei mai nerăbdători 
şi neobişnuiţi cu deţinerea. Nimic nu-i scăpa, era fratele mai mare 
al fiecăruia şi al tuturor. învăţam să-l stimăm şi să-l iubim, precum 
merita. 

Profesorul Codreanu, neînfricat şi neîmblânzit ca totdeauna, răs¬ 
pundea cum trebuia obrăzniciilor jandarmereşti, îndreptate cu prec㬠
dere în potriva lui. 

Dragoş Protopopescu, mai prevăzător, îşi luase maşina de scris, pe 
care o ţăcănea toată ziua, în cerdacul-terasă care da spre vale, traducând 
din operele lui Shakespeare, din care unele piese anterioare îi fuseseră 
reprezentate pe scena Teatrului Naţional. 

Gyr făcea versuri, când de jale, când humoristice, pe care ni-le 
citea seara. 

Preotul Cristescu, trădător pe curând, împrietenit cu unul dintre 
călugări, îşi făcuse rost de un pat mai bun, dormind la acesta. Prin uşa, 
mereu încuiată, se auzeau ciocniri de pahare, sgomot de tacâmuri, râsete 
şi vorbărie. Nouă ne spunea că urmărea să convingă pe călugăr să 
facă un drum la Bucuresţi după veşti. Banii necesari fuseseră strânşi 
de la noi. 

Ceilalţi legionari ne pierdeam timpul cum puteam. Vremea era 
frumoasă, cu nopţile reci de început de Mai, caracterictice munţilor 
noştri. De zilele grele în pregătire, ce se torceau departe în lumea 
politică, nu ştiam nimic şi nu le prevedeam neomenia, numărul, felul 
şi cruzimea. 

După vreo trei săptămâni de aşteptare, am fost anunţaţi că în 
Duminica următoare vom primi vizite! Bucurie şi noi speranţe sau 
trezit în noi. Iluzii de oameni închişi, curând risipite. 

A venit ziua să-mi revăd soţia. Venise cu o soră a ei şi o bună 
prietenă, sora lui Nelu Manzatu. Veştile ce aduceau erau rele. De 
Căpitanul închis la Jilava nu ştiau nimic. Se aştepta judecarea proce¬ 
sului de calomnie ce-i intentase Iorga. Armând Călinescu prudent, 
înainta în etape. 

Cei veniţi să ne vadă ne-au avertizat că vizita din acea zi va fi 
probabil ultima, pentru multă vreme. Fusese aprobată după mari insis¬ 
tenţe şi multe alergături, numai în scopul de a ni-se aduce ceva schim¬ 
buri şi alte nimicuri trebuincioase, pe care nu le putusem lua în noaptea 
arestărilor. 

Durata vizitei fusese îngrădită la o jumătate de oră şi a avut loc 
în prezenţa jandarmilor care percheziţionaseră fiece lucruşor şi pacheţel 
adus. Bucuria revederilor a fost repede înlocuită cu tristeţea despărţi¬ 
rii. Rămâneam din nou singuri, desprinşi de lume, părăsiţi ca după un 
naufragiu pe o insulă pustie. îmi închipui că un deţinut pentru fapte 
săvârşite niciodată nu poate avea aceleaşi senzaţii de suferinţă pe care le 
încearcă un nevinovat. îmi era dor de libertate, de micile bucurii şi 
necazuri pe care zilnic ţi-le împarte viaţa. îmi era dor să râd, să vorbesc, 
să mă mişc cu sau fără rost, dar după voie, să nu port mereu în mine 
îndoiala prezentului cu întrebarea de fiecare clipă: de ce? Şi până 
când? Preocupat de acelaş lucru şi negăsindu-i ieşire, gândul devenea 


102 


Virgil Ionescu: Calvarul 

searbăd ca mâncarea fără sare, mă obosea mai abitir ca o muncă grea 
şi neplăcută. Şi ne aflam abia la începutul începuturilor! Cel ce nu a 
fost nici când urmărit pentru credinţa lui greu poate înţelege suferinţele 
noastre. 

După câteva zile preotul Cristescu, cam cu chef şi oarecum în bă- 
tae de joc ne-a spus că, în noaptea aceea, autobuzele jandarmereşti vor 
veni din nou să ne poarte în necunoscut. Tonul de mister în care vorbea 
ne făcuse să nu-i dăm crezare. Totuşi aşa sa întâmplat. Cum şi de 
unde a ştiut-o n am putut afla. 

In timpul aceleeaşi nopţi, am fost din nou încărcaţi ca nişte saci pe 
picioare; transportaţi la Râmnicul-Vâlcea şi acolo suiţi în trenul spre 
Braşov. La Braşov vagonul ne-a fost garat pe o linie secundară, unde 
am rămas până seara. Paza nu era însemnată şi foarte neatentă. Oricine 
ar fi putut fugi, dar nimeni na încercat so facă. Ca distracţie în tim¬ 
pul popasului, am avut o neobişnuită Invazie de cărăbuşi. Sburau besme- 
tici, se loveau de tine şi cădeau, zvârcolindu-se greoi până îşi reveneau 
pe picioare ca să-şi ia din nou sborul, ce ni se părea fără rost, dar avea 
desigur unul, necunoscut nouă, cărăbuşesc! In sfârşit vagonul ne-a fost 
ataşat la trenul de Miercurea Ciuc şi am plecat. 



Lagărul de la Miercurea Ciucului 


In dimineaţa următoare am ajuns la Miercurea-Ciucului, un mic 
târguleţ, în care ne-au întâmpinat priviri indiferente de unguri, marea 
majoritate a populaţiei. Din gară am început urcuşul dealului, în vârful 
căruia se afla lagărul-închisoare, pregătit într’o clădire spaţioasă, fosta 
şcoală de stat maghiară, urită şi neprietenoasă, spoită după obicei în 
culoare gălbui-închisă. De jur împrejur, ţăruşii susţineau valurile de 
sârmă ghimpată. Ne-au primit sute de braţe, înălţate în salutul legionar. 
Erau cei aduşi înaintea noastră, adunaţi de pe toate coclaurile ţării. Mi- 
am găsit un grup de constănţeni în frunte cu părintele Chivu, un altul 
de tulceni cu Arnăutu şi numeroşi macedoneni. Ne-am aciuat prin 
diversele dormitoare, pe unde am găsit loc, după simpatii şi posibilităţi. 
Eu am nemerit în dormitorul IV, împreună cu Budişteanu, Tel, Polihro- 
niade, Petrică Bolintineanu, Neculai Totu, ziaristul Diaconescu de la 
Cuvântul şi advocatul Runcan, un legionar din cuibul meu. 

Nae Ionescu, adus de câteva zile, locuia în etajul de sus. Profesorul 
Codreanu, venit cu noi, a fost închis singur, într’un corp de clădire 
separată, nu i se mai putea vorbi. II vedeam adesea, din depărtare* 
De atunci, a rămas mereu izolat de legionari; mutat din închisoare în 
închisoare, tot timpul celor trei ani cât a fost deţinut. Totuşi, ca nici 
unul, a ştiut să rabde marile încercări pe care le poate îndura un tată, 
pierzându-şi fiul, rămânând neschimbat, neînfricat şi bătăios, grija 
paznicilor. 

A doua sau a treia zi, grupul de moldoveni şi bucovineni, închişi 
până atunci la Dragomirna. în frunte cu Ilie Gârneaţă şi Mile Lefter, 
a venit să ne îngroaşe rândurile. Capacitatea lagărului era împlinită. 

Aci, ca peste tot, unde legionarii erau obligaţi să trăiască în 
comun, s a început organizarea vieţii în colectivitate. După reglemen- 



Lagarul de la Miercurea Ciucului 


103 


tarea traiului în lagar, sau căutat oarecare legături cu exteriorul, sta- 
bilindu-se una, prin legionarii satului din vale, în care se aflau şi caţiva 
Români. Legătura, destul de greoaie, a funcţionat, o vreme, destul de 

^Conducerea lagărului, precum se cuvenea, a revenit lui Clime, ajutat 
de Ilie Gârneaţă şi Mile Lefter, curând şi de Corneliu Georgescu, cei 
mai mari în grad. Prima condiţie şi mai de seamă, acceptată de fiecare 
legionar disciplinat, a fost şi va trebui să rămână, recunoaşterea erarhiei . 
Ea implica acceptarea unor valori, consfinţite prin înfăptuirile celui 
gradat, nu prin voturile celor mulţi, conferită de cel ales sa conducă. 
Aberaţiile de mai târziu nu încăpeau în vocabularul legionar din acea 
vreme, când spiritul de disciplină, erarhie, dragoste şi înţelegere a 
fost elementul efectiv de putere şi progres legionar. . „ 

Dealtfel o erarhie a existat şi există în orice societate organizata. 
Ea nu e de lipsă nici în ceruri. Sfinţii nu sunt mei ei egali. Unu au 
mai multă vază, alţii mai puţină, după aprecierea pe care le-a dat-o 
biserica, adică tot o organizaţie omenească. Daca Dumnezeu a accep- 
tat-o, chiar la fel, întrebarea nu ma preocupat şi naş ti m stare so 

discut şi mai puţin s’o rezolv. , , , 

Prevăzând cele ce s’ar fi putut întâmpla in viitor şi sau produs. 
Clime stabilise o listă de cam cincisprezece nume, care să se urmeze la 
conducerea lagărului, de îndată ce un anterior ar fi dispărut. 

O zi în lagăr se începea printr’un serviciu religios, slujit separat de 
preoţii uniţi şi ortodoxi. Deoarece, foarte curând, preoţii uniţi au fost 
eliberaţi, în urma intervenţiei Nunţiului Papal din Bucureşti, buni de 
ucis au rămas numai preoţii ortodoxi, al căror suprem erarh, I atriar u , 
era şeful guvernului de criminali. Slujbele religioase au continuat cu 
asistenţa tuturor legionarilor, căci noi nu făceam deosebire între cele 
două ramuri ale aceleaşi tulpine a bisericii lui Cristos. 

Asemenea erori, apărute din fericire sporadic în pribegie, declanşate 
şi întreţinute prin articole certăreţe între teologii respectivi, servesc, 
conştient sau inconştient, numai duşmanilor naţiei, prin slăbirea senti¬ 
mentului de solidaritate românească, provocată prin aducerea în discuţie 
a unor probleme de ordin secundar, ca să se îndepărteze privirile de a 
singurul obiectiv care trebue să ne rămână ţinta: eliberarea ţara . 

După sfârşitul fiecărei slujbe religioase, cântam cântece legionare 
în necazul paznicilor care aveau ordin să ne împiedece, fără posibilitate 
de a o face, căci gurile ni le puteau închide doar prin moarte. 

Cântecul a fost şi rămâne exteriorizarea melodică a tuturor simţă- 
mintelor legionare, făcând parte întreagă şi definitivă din trăirea şi 
ritualul legionar. “Numai acei cu sufletul curat pot cânta! Omul încăr¬ 
cat de păcate şi cel care urăşte, nu-1 vei auzi cântând”, spunea Căpitanul. 

Legionarii cântau mereu, la orice ocazie. Pentru fiecare eveniment 
îşi creaseră cântecul potrivit sau îl compuneau pe cel de nevoie. închişi 
şi ferecaţi în lanţuri, îngenunchiam şi cântam: “Cu noi este Dumnezeu, 
înţelegeţi Neamuri şi vă plecaţi!” sau “Sfântă tinereţe legionară , ca 
o sfidare a acelor ce ne prigoneau. La mormântul eroilor se cânta 
*Tmnul legionarilor căzuţi”, în poziţie pentru “onor”! 

Alte melodii aminteau de întâmplările mari si mici, locale, re ţp°‘ 
nale sau generale, ca “Arnota”, “Dealul Negru”, Cântecul Nicadorilor 


104 


Virgil Ioxescu : Calvarul 


şi aşa mai departe. Aveam şi altele, nenumărate marşuri, sau cântece 
de vitejie, prin care se preamăreau amintiri, şi se da imbold eroismului 
legionar. 

Mă voi opri o clipă asupra unuia dintre cântece, cel mai hulit de 
vrăşmaşi, intitulat: “Echipa Morţii”, considerat de ei ca o aprobare 
şi îndemn la asasinat. In realitate, acest marş fusese compus pentru 
o echipă legionară care, in vara anului 1933, pornea în propagandă prin 
Banat şi Ardeal ca să înfrunte adversităţi, persecuţii, poate şi moartea. 
Cred că exista o categorică deosebire intre cele ce, de fapt, reprezenta 
marşul şi intenţiile false ce-i atribuiau cei de rea credinţă. Cântecul 
“Echipa Morţii” nu era marşul celor care se duceau să omoare, ci a 
celor care se duceau să primească moartea! 

Ani de zile cântecele legionare sau cântat pe o singură voce; mai 
târziu, ele au fost armonizate pentru coruri, pe voci. Melodiile erau 
în majoritate originale, câteva numai împrumutate, grefându-se pe ele 
versuri legionare. Nelu Mânzatu a rămas cel mai de seamă compozitor 
şi interpret al simţămintelor legionare redate pe note muzicale, trans¬ 
puse mai toate pe versurile lui Radu Gyr, marele martir şi poet al 
românismului. 

Căpitanul a fost îndrumător şi mereu un animator al talentelor, 
placandu-i îndeosebi corurile. Nici un cântec nu se populariza in Legiune 
fără asentimentul lui. îmi amintesc că atunci când a cerut lui Nelu 
Manzatu să compună un marş al “Muncitorilor”, dedicat corpului mun¬ 
citoresc legionar, de curând înfiinţat, în câteva rânduri i-a cerut lui 
Mânzatu so amplifice şi să-i adâncească unele păi ţi. Forma definitivă, 
de o armonie deosebită, este de mare frumuseţe şi vigoare. 

De sigur despre cântecul legionar ar fi pagini de scris, nu câteva 
rânduri, cum am îndrăsnit să dau, complect nepregătit în această 
materie. 

Dar nici să fi făcut uitată această parte din viaţa legionară nu se 
putea. Sper că, pentru îndeaproape cercetare a cântec’ilui legionar, se 
va găsi careva să-l studieze şi să-l analizeze aşa cum i se cuvine, împli¬ 
nind şi această lipsă din istoricul a.elui tineret român, umilit şi ucis, 
care după fiecare lovitură reni .tea mai aprig, refăcut din cenuşa lui, 
I* ^ CÎ J re gândesc mereu cu emoţie şi tristeţe că nu i-a fost dat 
să rămână aşa cum a fost şi l-am dorit. Totuşi sunt, nu numai sigur, 
dar şi convins că se va reface, că nu va vegeta numai ca un simbol 
al unor timpuri care trag să moară. Fenomenul legionar mai poate 
deveni strălucitor prin capacitatea jertfirei de sine, întru miraculoase 
înfăptuiri! 

După dorinţa profesorului Zelea Codrcanu, sau citit Psalmi, în 
continuare, zi şi noapte, fără nici o întrerupere, de câte un legionar 
înlocuit la fiecare oră de un altul, în faţa icoanei Arhanghelului. 

Nici la Miercurea-Ciucului nu aveam nimic de făcut. Ne pierdeam 
timpul stand de vorbă, sau plimbându-ne pe săli, sau în curte. Nimic 
de citit. Cărţile, revistele ca şi ziarele ne erau interzise. 

Am făcut cunoştinţă cu legionari pe care nu-i cunoscusem îr.că. 
Printre ei, cu Stoicănescu. Mi-a părut un tânăr desgheţat, dar nin.ic 
mai mult. Calităţile lui, neindoelnice pentru alţii, au rămas îndoelnice 
pentru mine. Nu ma încântat. Intransigenţa de care făcea caz la ocazii. 


Lagarul de la Miercurea Ciucului 


105 


suna fals. Cred că nu ne-am plăcut reciproc, aşa că l-am ocolit şi deaceea 
mai târziu, ca intim prieten al lui Sima, ma ponegrit cât şi cum a vrut. 

O altă cunoştinţă, cu totul de altă clasă, mi-a rămas Profesorul 
D. Găzdaru de la Universitatea din Iaşi. Micuţ de statură, rar o minte 
mai aleasă şi mai disciplinată în minuţiozitatea desprinderii miezului 
din detalii, pentru a reconstitui intenţii, procedee şi fapte. Savant în 
specialitate — limbile romanice — cu renume răsbit peste graniţă, a 
rămas legionarul de elita, lipsit de ambiţiile şi deşertăciunile după care 
aleargă şi obosesc atâţia, mult mai puţin meritoşi de cât el. 

Revelaţia lagărului a fost şi a rămas Profesorul Nae Ionescu. Vechiul 
meu prieten, intrecuse cu mult marginele atitudinei de adevărat legionar. 
Pe toţi ne-a uluit tactul şi răbdarea cu care suporta deţinerea; ne 
înţelegea, integrându-se în viaţa noastră, deşi nu fusese legionar, ci 
numai un mare prieten. Acum, ca unul dintre cei mai autentici, câştigase 
în sufletul fiecăruia dintre noi gradul cel mai înalt. Fie în dormitorul 
lui, sau când ieşea prin curte, legionarii făceau roata în jurul lui, 
dornici a-i asculta vorbirea clară, colorată şi înţeleaptă, mai ales in 
analizarea momentelor politice. Moartea lui, un an mai târziu, a fost 
una din acele pierderi de neînlocuit suferite de Mişcarea Legionară, 
considerând-o în imediata linie după aceea a Căpitanului şi a lui Moţa, 
la fel cu a lui Clime, Banea şi Vasile Cristescu. 

In timp ce afară dictatura regală, îndeplinita prin acel tarat fizic şi 
moral ce se numea Armând Călinescu, îşi făcea mendrele, ascuţind 
uneltele de tortură şi de moarte, în lagăr se ţineau conferinţe educative, 
se făcea muzică, se citeau versuri, mai ales de Radu Gyr şi ne făuream 
visuri, mereu alături de realitate. Nu ne puteam convinge că eram 
căzuţi într’o capcană, cu o singură scăpare probabilă, moartea! 

Ajutorul de Sus la care apelam zilnic se făcea aşteptat! Dumnezeu 
te ajută numai când o iei tu înainte, ajutandu-1 să te ajute! 

Comandantul lagărului, un Lt. Col. de Jandarmi, al cărui nume 
nu l-am reţinut, mi-a dat să înţeleg, destul de clar că, pentru o sumă 
mai rotundă, ar fi fo^t în stare să mă scoată din lagăr. Nu ştia de sigur, 
că eram pe lista primei echipe, care urma să fie judecată şi condamnată. 
Hrana şi în acest lagăr era mizerabilă, atât cantitativ cât şi calitativ. 
Din alocaţia neîndestulătoare pe cap de om, conducerea jandarmerească 
făcea economii pentru buzunarul comandantului. Vinerea, primeam 
numai ceai, halva, măsline si pâine. Ca buni creştini, trebuia să postim, 
ne spunea în bătaie de joc comandantul. Cumpărarea dc suplimente, in 
afară de ţigări, era interzisă. Mai târziu am primit câte ceva din afară, 
odată cu începerea vizitelor. # . 

In privinţa acestora, am fost unul dintre cei răsfăţaţi. Soţia mea 
ma urmărit cu căldura dragostei ei. prin toate închisorile, neobosita 
în dorinţa de a-mi uşura situaţia. Fire mândră, a suportat umilinţi şi 
dese refuzuri, dar nu se lăsa până ce nu primea vreun nou permis sa 
mă vadă, acea jumătate de oră reglamentară. Ei îi datorez in buna 
parte şi că am rămas în viaţă! 

Petrică Bolintineanu se îngrijea de buna stare a celor din dormitorul 
nostru. Un admirabil prieten şi camarad! De o bunătate care depăşea 
înţelesul expresiei, se deştepta primul, grijuliu să obţină şi pentru noi 
porţia de lapte. A fost şi chelarul alimentelor aduse de familii şi consu- 





106 


Virgil Ionescu : Calvarul 


mate in comun. Dintro scandurică, în care bătuse trei cuie drept piros- 
tii, şi un căpăcel de tinichea, în care punea vată cu spirt, fabricase un 
fierbător de cafea acceptabil, astfel că aceasta nu ne-a lipsit. 

Bolintineanu era o fire veselă şi nu-i displăcea să facă farse. Cea 
mai reuşită a făcut-o când a înaintat comandamentului lagărului, o 
petiţie, la care anexase actele prevăzute de lege, cerând schimbarea 
numelui patronimic de Petre Bolintineanu, în acel de Moriţ Abramovici. 
întemeia cererea pe consideraţia că în ţara românească, erai mai apărat 
şi puteai trăi mai liniştit dacă te numeai astfel. Bine înţeles petiţia a 
rămas fără urmare, deşi comandantul lagărului o înaintase celor în drept, 
căci nici lui nu-i displăcuse această glumă cu substrat de adevăr. 

Una din calamităţile lagărului rămânea lipsa de băi şi insuficienţa 
instalaţiilor higienice. Cu mare greutate şi după repetate reclamaţii, 
au fost repuse în funcţiune câteva duşuri reci, cărora le lipsea mereu 
când apa caldă, când cea rece şi, mai des, amândouă. 

Aproape zilnic erau aduşi legionari. Nu în grupuri numeroase ca 
la început, ci individual. Aduceau ultimele veşti, povestind grozăvii 
despre felul m care erau trataţi legionarii prin beciurile poliţiilor şi 
ale siguranţei statului. Moralul însă le rămânea ridicat. Oastea legio¬ 
nară nu pierduse din combativitatea cunoscută. Acest spirit constituia 
unul dintre marile pericole întrevăzute de Căpitan, în situaţia de atunci, 
căci tactica a nu se răspunde nici unei provocări” contrazicea firea 
lor. Forţele sub presiune, ori când gata de explozie, puteau fi uşor 
utilizate, de orice cap “necopt”, dornic de glorie ieftină şi în stare să 
provoace ieşiri cu consecinţe catastrofale pentru Căpitan şi cei închişi, 
cum dealtfel sau produs. 

Printre cei aduşi, cam pe la sfârşitul lui Iunie, a fost şi Comeliu 
Georgescu, Comandant al Bunei Vestiri, unul dintre întemeetorii Mişcării. 
Ne fiind pană atunci arestat, găsise de cuviinţă să se prezinte ca apărător 
în procesul Căpitanului. A fost arestat la Consiliul de Răsboi şi trimes 
la Ciuc. 

Un eveniment al lagărului a rămas fuga lui Silaghi. Pentru prima dată 
un legionar evada! După ce observase mişcările şi obiceiurile celor ce 
păzeau poarta, în jambiere, pantaloni militari şi cămaşă, ca oricare jan- 
darm de serviciu prin curte, a luat o găleată şi a ieşit cu ea pe poartă. 
Nimeni nu l-a întrebat ceva şi nici nu l-a oprit şi dus a fost! De 
e > V f? re nau de cât cei din dormitor cu el, până în ziua în care 
sa făcut un apel. Frământările şi cercetările jandarmereşti târzii nau 
dus la nici un rezultat. Silaghi era departe! De atunci au început 
apelurile în fiecare seară. 

O nouă vizită a soţiei mele ne-a confirmat vestea primei condam- 
nări a Căpitanului, căruia i se pregătea un al doilea proces pentru 
trădare, proces care nu era decât răsbunarea preventivă a unui rege 
înfricoşat^ ce se credea ameninţat să-şi piardă tronul sau metresa, poate 
amândouă. Vestea condamnării ne-a impresionat, dar cât timp îl ştiam 
in viaţă, nu pierdeam speranţa că toate se vor sfârşi cu bine. 

In serile încă răcoroase de început de vară în regiunea muntoasă 
a Ciucului, ne adunam in dormitorul nostru cu Nelu Mânzatu, Radu 
Gyr, Bănică Dobre, Radu Meitani, Ibrăileanu, Puiu Gârcineanu şi alţii. 
Radu Gyr ne citea ultimele versuri, adesea umoristice . Nelu Mânzatu 


Lacarul de la Miercurea Ciucului 


107 


ne cânta “Frumoasa mea cu ochii verzi şi alte compoziţii, proprii sau 
străine, rămânând până târziu noaptea la poveşti din ale vieţii, cu bucurii 
şi necazuri, doruri şi speranţe, uitând de ziua următoare, marea necu¬ 
noscută, nestăpânită de noi şi mereu dorită altfel de cum a fost să ne. 

Pesimistul lagărului devenise Dragoş Protopopescu prof. universi¬ 
tar scriitor şi poet. In realitate, trebue să recunosc că el a fost mai 
clar văzător de cât noi toţi. Când a aflat de a doua condamnare a 
Căpitanului, la 10 ani, a considerat viitorul Mişcării Legionare ca în¬ 
cheiat. “Legiunea e Căpitanul şi fără Căpitan nu există Legiune susţinea 
Dragoş, şi sunt departe de a susţine că nu a avut dreptate. Consecvent 
cu această convingere, el a dat o declaraţie de renunţare la pertenenţa 
legionară şi curând a fost pus in libertate. 

Spectrul Mişcării Legionare venit incidental la guvern, doi ani mai 
târziu, nu i-a iertat lui Dragoş Protopopescu pretinsa trădare. L-a 
urmărit şi a încercat să-l scoată din învăţământ. Din comisia instituită 
în scopul revizuirei numirilor în învăţământul universitar, spre norocul 
lui Dragoş, a făcut parte si Profesorul Găzdaru, care cu greutate l-a 
putut scăpa. La intrarea hoardelor comuniste în ţară, prevăzând c in 
nou cele ce ar fi fost să urmeze, sărac şi bolnav, Dragoş nu le-a mai 
aşteptat rândul, sa sinucis! A pierit, şi cu el un Roman dintro bucata 
şi un scriitor încă tânăr, de necontestat talent. 

O figură detestabilă în lagăr, ca şi în viata de toate zilele, a fost 
Fănică Anastasescu. Intrigant şi rău ca toţi intriganţii, navea din 
legionar de cât credinţa în Căpitan. Schimbător in sentimente, când 
te iubea de nu mai scăpai de el, când se supăra şi te urmărea cu intriga 
şi ura, fără posibilitate de a-1 mai îmblânzi. In lagar tabarise cu dra¬ 
gostea pe Nae Ionescu care-1 răbda, deoarece era mult prea delicat 
pentru a-i arăta cât îl plictisea. 

In timpul guvernării legionare, prin maşinaţii de neînţeles, a devenit 
proprietarul ziarului “Cuvântul”, deşi, pentru o asemenea conducere, 
nu avea pregătire. Ca om de casă si sfetnic al şefului nou, u pandea 
zilnic deşteptarea, pentru a fi primul care să-i prezinte ziarul. 

Dacă Fănică mai este în viaţă, şi mă îndoiesc că nar fi, desigur ca 
a reuşit să se aciueze prin casa vreunui comunist de seamă, căci era 
meşter în a se rostui, pe unde nici prin minte nu ţi-ar fi trecut. 

Soţia mea, întovărăşită de a lui Alecu Cantacuzino, ne-a făcut o 
ultimă vizită în lagăr. Amândouă ne-au adus vestea că, după condam¬ 
narea Căpitanului, ni se pregăteau procese şi celor din lagăr. Urma să 
fim împărţiţi în loturi, după importanţa pe care ne-o atribuia guvernul 
în Mişcare si ca atare vom fi judecaţi. Alecu şi cu mine făceam parte 
din primul lot. Condamnările ne fuseseră deja fixate din cabinetul iui 
Călinescu, aşa cum se procedase şi pentru Căpitan, numai ca p< (c P S€ \ 
noastre urmau să fie întru câtva mai mici. Data transferării la Bucureşti 
no cunoşteau, ştiau însă că va fi pe foarte curând! Ete nu faceau de 
cât să plângă, mai impresionate de cât noi, cei în cauză. 

Vestea transmisă imediat şi celorlalţi din lagăr a aşternut un val 
de tristeţe şi nesiguranţă în sufletul fiecăruia. Neştiindu-se cine va face 
parte din primul lot, oricine era îndreptăţit să se vadă inclus. Mai mult. 
Vestea adeverea din nou intenţia lui Carol-Ucigaşul de a rupe orice 







108 


Virgil Ionescu: Calvarul 


posibilităţi viitoare de înţelegere cu noi, mergând la lichidarea noastră. 
Aşa dar o aparare nu mai era de nicăeri de aşteptat, numai lovituri 
de pretutindeni. Cred ca încercam aceleaşi simţăminte, indurate de 
primii creştini, in aşteptarea sfârtecării trupurilor in circuri. Cu deose¬ 
birea că, in secolul al douăzecelea şi în România, sacrificaţii vor fi 
executaţi m toiul nopţilor şi in întunericul închisorilor, departe de ochii 
publicului, care vor afla de ele din ziarele de a doua zi, asa cum va 
vrea guvernul să le redea. 

Modernul Neron, Carol-Ucigaşul, ne adăsta înconjurat de politicienii 
îmbuibaţi, dar nesătui, atenţi la importanţa vreunui ciolan ce li sar 
asvarh, rânjind in aşteptare, în jurul ghilotinei care ne decapita. 

Când adesea mă deşteptam noaptea, sgâlţâit de visuri rele şi nu-mi 
mai regăseam somnul, gândul se înfigea în ziua de mâine ca ţăruşul 
m pamant casmndu-mă întrebarea fără răspuns, asupra acelor ce ar 
n de tăcut. Un val de groază se răspândea in mine, cuprinzându-mă 
in întregime, increţindu-mi pielea ca in aşteptarea unei lovituri, care se 
tacea aşteptată. Subconştientul sau supraconştientul intuia, în afara 
mea, sau mai curând zis in mine, un viitor cu întâmplări, pe care mintea 
nici pe departe nu era in stare să le cuprindă şi nici să le contureze. 

Greşisem şi greşeam când, in dorinţa de a mă linişti, priveam 
lucrurile prm prisma subţire a legalităţii. Uitam mereu că aceasta, codi- 
îcatl canava şi în ţara noastră, rămăsese încuiată în cărţile prăfuite 
ale trecutului, aflătoare doar în vitrinele anticarilor, pe unde nimeni nu 
le mai căuta. 

Eram prinşi de vii intre dinţii unui angrenaj puternic, extrem de 
complicat, nimicuri ale căror oase trebuiau sdrobite. Mângâierile unor 
speranţe intr un viitor mai omenesc, erau bune de svârlit in cavoul 
încăpător al iluziilor româneşti. Readormeam greu, ca să mă redeştepte 
sgomotul celor treziţi înaintea mea. Cu lumina dimineţei şi vorbăria 
camarazilor, vedeniile nopţii se destrămau ca şi amarul gândurilor ei. 

Ibrăileanu avea faima de a ti meşter în ghicitul în cărţi. N am fost 
convins niciodată că viitorul ar putea fi cunoscut prin mijloace la inde- 
mana omului. Cei mai mulţi gândeau la fel, ceeace nu împiedeca, 
pentru a ne pierde din timp, să facem uz de presupusul dar al cama- 
radu ui nostru Lucru curios! întruna din zile, dându-ne în cărţi, celor 
din dormitorul nostru, lui Mişu Polihroniade, Cristian Tel, Neculai Totu 
Radu Budişteanu şi mie, la toţi ne-a căzut la fel; ori cât a bătut şi 
învârtit Ibraileanu cărţile, ele se aşterneau mereu la fel! Deslegarea 
am avut-o in aceeaşi seară, când ni sa comunicat că făceam parte cu 
toţii din primul lot care urma să plece a doua zi la Bucureşti. Trebuia 
sa avem bagajele gata şi să le ducem în curte, la locul fixat pentru 
adunare, orele opt dimineaţa. 

T 9 lin ^ care j âcea V e } ,P arte din lot, a predat comanda lagărului 

a ' le Garnca ţa Şl celorlalţi doi comandanţi ai Bunei Vestiri, care 
ramaneau. 

Cine să-şi fi închipuit pe atunci că doar trei, din lotul acelor care 
eram duşi, vom mai ajunge să revedem pe cei care vor mai supravieţui 
şi din lagăr! Lăsam în urmă prieteni şi oameni dintr’o bucată prea 
numeroşi ca să-i enumăr acum. ’ ^ 

La locul întâlnirii şi Ia ora fixată, ne-am dat salutul despărţirii. Am 


Lac arul de la Miercurea Ciucului 


109 


I 



pornit sub paza şi comanda unui Căpitan de jandarmi, îndreptându-se 
în pas de plimbare, spre gara din vale. Bagajele ne urmau într o căruţă. 

Dimineaţa de început de Iulie era splendidă. Poziţiile încântătoare. 
Cât cuprindeai cu ochii, verdele te întovărăşea din toate părţile. Brăde- 
tul românesc a reuşit să ne risipească melancolia despărţirii de camarazi. 
Speranţele că, poate, nu chiar toate vor fi să fie atât de negre ne 
sfredeleau timid sufletul, la fel cum răsbat ghioceii prin zăpada ce 
se topeşte sub soarele blajin de primăvară. 

Cam pe la prânz, vagonul pregătit pentru noi şi garat în staţie 
a fost ataşat la trenul de Braşov. 

Din vagon mai zăream sus, departe, clădirea gălbejită a lagărului 
şi curtea în care se mişcau legionarii puncte negre pe verdele cenuşiu 
al ierbei tocite de paşi. 

Din lotul care am plecat la judecată, au făcut parte: Gh. Clime, 
Al. Cantacuzino, Vasile Cristescu, Bănică Dobre, Serafim, Furdui, Ing. 
Ionică, Dr. Craja, Sima Simulescu, Gh. Apostolescu, Gh. Istrate, preotul 
Edineţi, Dr. Nlilcoveanu, preotul Cristescu, Radu Budişteanu, Cristian 
Tel, Mişu Polihroniade, Cotigă, Neculai Totu şi cu mine. 

Profesorul Vasile Cristescu şi Gh. Istrate sau decis să evadeze la 
prima ocazie mai nimerită, sărind din mersul trenului. Clime a fost 
anunţat. Eu am primit însărcinarea să stau pe lângă Căpitanul de jan¬ 
darmi, ca să-i distrag atenţia. 

Vagonul de clasa IlI-a în care călătoream avea şi un compartiment 
îngust, numai cu două bănci, separate de rest. Căpitanul de jandarmi, 
şi cu mine, am luat loc în el. Spre seară am scos merindele aduse de 
soţia mea şi o sitclă de vin bun, pe care le-am împărţit frăţeşte. 

La cele două capete ale vagonului pe coridoarele de intrare, au 
fost plasaţi câte patru jandarmi, de unde nu puteau vedea cele ce se 
petrecea la ferestrele vagonului. 

In compartimentul principal, de mijloc, au fost plasaţi legionarii, 
fără jandarmi printre ei. Toţi păreau liniştiţi şi chiar bine dispuşi, 
astfel că nu se putea bănui cele în pregătire. 

Evadarea urma să se execute în timpul nopţii, în orice loc în care 
trenul şi-ar fi micşorat viteza, când paznicii obosiţi vor fi adormit sau 
pierdut din puterea de veghe. Cum sa întunecat, luminile din vagon 
au fost micşorate, legionarii pretinzând că le era somn. 

In urmare, totul sa desfăşurat conform prevederilor. Spre miezul 
nopţii, ne apropiam de Braşov. Căpitanul dormea, jandarmii, care nu 
adormiseră încă, moţăiau. Trenul îşi micşorase viteza. Vasile Cristescu 
a coborit binişor geamul vagonului, a făcut semn lui Istrate să-l urmeze 
şi a sărit. Istrate a avut un moment de îndoială, Alecu Cantacuzino 
i-a spus “dacă nu sari tu, sar eu” şi, fără să mai aştepte răspunsul, a 
sărit. Trenul reluându-şi viteza, Istrate a rămas. 

După cum ne-a provestit mai târziu Alecu, la Râmnicul-Sărat, el 
şi Vasile Cristescu sau rostogolit în josul taluzului, alegându-se cu 
sdrelituri fără importanţă. Apoi fiecare, fără să se mai întâlnească, şi-au 
văzut de drum. Ajunşi la Braşov, s’au ascuns pe la prieteni, de unde 
mai târziu, pe drumuri diferite, au ajuns la Bucureşti. 

După câteva luni, Alecu Cantacuzino, prins, judecat şi condamnat, 
a fost adus la închisoarea Râmnicul-Sărat. Vasile Cristescu, unul dintre 





110 


Vircil Ionescu: Calvarul 


cei mai de seamă comandanţi ai Căpitanului, trădat, (se bănueşte de 
cine şi de ce) a fost împuşcat de poliţiştii care-i înconjuraseră locuinţa 
pentru a-1 prinde. 

Pe la şapte dimineaţa, trenul a sosit la Chitila. Vagonul nostru a 
fost detaşat şi garat în faţa staţiei, pe linia IV-a. 

Peronul era plin de lume, venită să ne vadă. Din mulţime am des¬ 
prins silueta soţiei mele, a unor rude si a câtorva prieteni. Nimeni nu 
a fost lăsat să se apropie de vagon, ne făceam doar semne de la distanţă 
şi totuşi am fost mulţumit şi cu atât! Nu bănuiam atunci că vor trece 
luni de zile până să ne mai putem vedea. 

Vagonul, ataşat unei locomotive de manevră, am plecat. Tot mai 
departe şi mai mici rămâneau siluetele dragi. Doar fâlfâitul batistelor, 
ca aripi de fluturi albi, ne mai arăta locul unde rămăseseră cei ce ne 
mai considerau oameni. 

Pe linia care înconjoară Bucureştii, aceea a “forturilor”, am ajuns 
la Jilava. 


Arhivele secrete din Wilhelmstrasse despre procesul Căpitanului 

Cred că ar fi interesant de redat atitudinea avută de crezuţii noştri 
prieteni, naţional-socialiştii lui Hitler, în preajma şi după procesul C㬠
pitanului. Deaceea în urmare dau câteva dintre părerile schimbate în 
scris între oficialităţile germane, din acel timp, publicate la Plon-Paris 
anul trecut. 

Document 186 din 17 Mai 1938. 

Telegrama Ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius, către Minis¬ 
trul afacerilor străine Berlin: 

Un act de acuzare a fost redactat astăzi în contra lui Codreanu, pentru: 

1« — Posesiune ilegală de documente secrete ale organizaţiilor de sigu¬ 
ranţă a statului. 

2. — Pentru primejduirea siguranţei interne a statului. 

3. — Pentru rebeliune. 

Se reproşează lui Codreanu de a fi creat o organizaţie paramilitară, 
secretă, în scopul de a răsturna ordinea socială existentă, şi în acest scop 
de a fi acceptat fonduri străine şi de a fi intrat în legături cu străinătatea. 

[N. A. Această acuzaţie i-a fost adusă Căpitanului în absolut toate 
procesele în care fusese implicat în decursul anilor şi, până atunci, 
fusese mereu absolvit ca nevinovat.] 

Acuzaţia publicată în presă declară că au fost găsite probele despre 
aceasta, la Codreanu. Părţile în care se precizează că acuzatul a intrat în 
contact cu organizaţii străine în scopul de a frământa o revoluţie, şi pentru 
care ar fi cerut susţinere şi instrucţii, a fost, în aşa fel cenzurate, ca Germania 
să nu fie numită, dar totuşi clar indicată. 

Se mai scrie că aceste documente, provenind din 1935, au fost transmise 
pe aceeaşi cale, ca şi o telegramă trimeasă de acuzat unei puteri străine. 

Ultimul punct se referă la cunoscuta insinuare, după care Legaţia Ger¬ 
mană ar fi expediat telegrama lui Codreanu cu ocazia alipirii Austriei. 

Cum am desminţit această pretenţie atât faţă de Regele însuşi, cât şi 
Ministrului palatului şi în faţa Ministrului de interne, e cu atât mai surprin¬ 
zător că Ministrul de interne ma convocat, înainte de publicarea actului 
de acuzare, pentru a-mi spune: 

Arhivele lui Codreanu au dispărut şi materialul găsit este slab. 


Arhivele secrete germanie despre Procesul Căpitanului 


111 


[N. A. Aceste arhive n’au existat niciodată.] 

Totuşi procurorul insistă să utilizeze un document care este proiectul 
(schema) în româneşte a unei scrisori pe care acuzatul a adresat-o, la începu¬ 
tul lui 1935, Fiihrerului-Cancelar şi prin care îl anunţa că vrea să puie la 
cale o revoluţie în România după modelul naţional-socialist şi că caută 
ajutorul Germaniei. în această scrisoare de care nu se cunoaşte dacă, precum 
este indicat printr o adnotaţie, a fost transmisă prin Legaţia Germană, Co¬ 
dreanu cerea ajutoare şi instrucţii germane, propunând o alianţă politică şi 
economică cu Germania! 

[N. A. Toate erau invenţii şi falsuri. Scrisoarea nu a existat aşa 
cum Căpitanul a desminţit-o în proces. Cu această ocazie reamintesc 
ceea ce am scris, cam pe la începutul acestor amintiri, că trebuind să 
plec, pentru chestiuni personale, în Germania, Căpitanul îmi interzisese 
să iau contact cu careva din partidul naţional-socialist, iar dacă eu aş 
fi fost căutat de careva, aveam să fiu politicos dar rece. Cererea C㬠
pitanului de a fi ascultaţi la proces ca martori câţiva legionari, printre 
care şi eu, a fost respinsă!] 

Ministrul de interne mi-a spus că nu ştia dacă această scrisore ajunsese 
destinatarului şi dacă a avut răspuns, ceea ce el nu credea, adăogând că 
nici nu are intenţia să mă întrebe dacă transmiterea a avut loc prin îngrijirea 
noastră. Dorea numai să ştim că guvernul roman, recunoscând faptul că 
avusesem grija să observăm cea mai mare rezervă faţă de Garda de Fier,, 
urmărea să evite, pe cât sar fi putut, întrun fel sau altul, să se implice 
Germania în proces, adăogând că, în această privinţă, el va veghea, mai ales 
asupra presei. 


[N. A. Armând Călinescu, prin pretenţia de a fi posedat documente 
compromiţătoare care de fapt n au existat, vroia să intimideze oarecum 
pe ministrul german, ca să obţină neamestecul lui în această afacere. 
O mică burzuluială, făcută atunci, de către acesta, cred că ar fi schimbat 
mult situaţia Căpitanului şi a noastră. Fabricius na făcut-o. Nici nu e 
de mirare, când el sufleteşte nu simţea nimic ca un naţional-socialist. 
Gândea şi proceda ca un funcţionar de carieră ce era, jucând un rol 
de hitlerist învăţat, dar nu simţit. A fost nenorocul Gărzii de Fier ca, 
tocmai atunci. Germania să nu fi avut în Bucureşti un ministru structurat 
în educaţia de partid naţional-socialist!] 

Această afacere este obiectul tuturor conversaţiilor şi se încearcă a se 
descoperi care este atitudinea noastră. In ceea ce mă priveşte, am continuat 
să observ cea mai extremă rezervă , cu toate că Garda de Fier încearcă 
să agite pe Ministrul Italiei şi pe mine să intervenim. 

Mulţi dintre ceilalţi membri ai Mişcării Legionare au fost arestaţi în 
primele zile şi condamnaţi la pedepse cu închisoarea. 

Nae Ionescu a fost deasemeni arestat. 

(ss) Fabricius. 

Documentul 187 din 20 Mai 1938. 

Ministrul Fabricius către Secretarul de stat Weizsacker, Berlin: 

Procesul lui Codreanu care fără îndoială va fi urmat şi de altele la fel, 
împotriva şefilor Gărzii de Fier, este pentru noi foarte neplăcut. Pe de o 
parte, din cauza documentului care a fost găsit la Codreanu şi cu ajutorul 
căruia ar vrea să se demonstreze legăturile lui cu Fiihrerul, pe de altă parte,, 
pentrucă, printre membrii Gărzii de Fier, sunt urmăriţi tocmai aceia a căror 
ideologie se apropie mai mult de a noastră. 






112 


VmciL Ionescu: Calvarul 


E penibil pentru un Ministru al Germaniei de a fi obligat să asiste la 
toate acestea cu un calm aparent, dar gândesc că Ministrul Afacerilor Externe 
va aproba rezerva mea. 

[N. A. Fabricius o dă când într o parte, când în cealaltă, ca apoi 
să creeze atmosferă în direcţiunea pe care o urmărea.] 

Un amestec din partea noastră nu numai că ne-ar compromite interesele 
pentru lungă vreme, dar nici n’ar fi de vreun ajutor Gărzii de Fier. 

După părerea mea, Regele comite o mare greşală procedând în acest 
fel radical, dar nu este rolul nostru de a-l pune în gardă. 

S ar putea totuşi, să-l facem să înţeleagă indirect ce pericol reprezintă 
pentru el încercarea^ de distrugere a acestor elemente ale căror idealuri sunt 
tocmai acelea care, în ultima analiză, menţin un stat! 

Pe timpul lui Titulescu, Garda de Fier, făcând propagandă în populaţie, 
sa aşezat de-a-curmezişul bolşevismului, împiedecând o uniune (înţelegere) 
cu Rusia Sovietică. Dacă acest element va dispărea, sau devine inamicul 
mortal al Regelui şi guvernului, ar putea uşor să se ajungă la o situaţie 
foarte complicată şi care n ar servi, nici civilizaţia europeană, şi nici interesele 
noastre proprii. 

M’am gândit deci că ar fi de dorit ca Ministrul afacerilor străine să-şi 
exprime părerile faţă de Principele Frederic de Hohenzollem, pe care, la 
sugestia mea, Regele doreşte să-l invite în una din zilele acestea. Prinţul 
are o mare influenţă asupra nepotului său. 

Regina Maria, care se găseşte actualmente la hotelul Weiser Hirsch la 
Dresda, nu are influienţă asupra lui Carol, altfel aş fi recomandat să i-se 
vorbească şi ei. 

(ss) Fabricius. 

Documentul N? 190. Berlin 7 Junie. Secretarul de stat Weizsăcker 
către Ministrul Fabricius: 

Aşi dori să răspund scrisoarei d-voastră din 20 Mai că nu numai că 
aprobăm rezervele d-voastră în privinţa Gărzii de Fier şi procesul, acum deja 
terminant, al lui Codreanu, dar că o considerăm esenţială, în lumina politicii 
noastre externe. 

Noi n’am avut niciodată intenţia, şi nu o avem nici acum, să avem 
vreun contact oarecare cu Garda de Fier, în scopul de a obţine astfel o 
influenţă asupra evenimentelor din România. 

După cum aţi constatat, presa noastră nu şi-a exprimat o simpatie 
marcată pentru Codreanu şi Garda de Fier. Similitudinea de ideologii nu ne 
poate îndemna de a ieşi din această rezervă şi de a ne amesteca în afacerile 
interne ale României. 

a Dar ar fi un amestec direct de a face ca Regele să ştie că acţiunea 
lui împotriva Gărzii de Fier e susceptibilă să însemneze pentru el pericole. 
Deaceea nu cred că ar trebui să utilizăm pe Prinţul de Hohenzollem în 
sensul propus^ de d-voastră. Dealtfel avem impresia, ca urmare a rapoartelor 
d-voastră , că in Romania nu numai Garda de Fier constituie un dig în potriva 
bolşevismului, care împiedecă legătura cu Uniunea Sovietelor. Se para că 
există şi alte cercuri a căror atitudine este analoagă. 

Documentul 191. Telegrama din 9 Iunie 1938. 

Secretarul de stat din Berlin către Legaţia din Bucureşti: 

Va sugerăm ca,^ în cazul că se prezintă ocazia, să mai faceţi să 
reiasă în faţa autorităţilor române competente că noi nu am avut nicio 
relaţie cu Codreanu şi că documentele prezentate în proces nu au putut 
aduce o probă. 

Informaţii contrare vor fi considerate de noi ca pure invenţii. 

Totuşi nu faceţi o intervenţie expresă în această chestiune. 

Ne rezervăm încă aprecierea noastră asupra afacerii Konradi. 

(ss) Weizsăcker. 

Konradi era “Landesgruppenleiter” pentru România şi ataşat comer¬ 
cial la Legaţia din Bucureşti. 


Jilava, procesul 


113 


Regele susţinuse că prin el fusese finanţata Garda de Fier şi 1 se 
ceruse rechemarea. Konradi afirmase în faţa Ministrului Fabricius ca 
această acuzare nu era adevărată- Ca naţional-socialist convins, Konradi 
avea mari simpatii pentru noi, dar nimic mai mult. 


Jilava, procesul 

Pe câmpul din imediata apropiere a intrării în închisoare, am ea- 
borît din vagon. Deoarece căpitanul de jandarmi urma să ne predea 
comandantului temniţei Jilava, sa făcut apelul. Atunci sa descoperit 
lipsa celor evadaţi. Căpitanul de jandarmi, mebumt, a început sa sbier 

la noi: 

- M’aţi nenorocit! M’aţi nenorocit! 

Noi tăceam, înăbuşindu-ne râsul. 

Sau început cercetările cu întrebarea cum şi unde evadasera cei 
doi camarazi. Dar nimeni nu văzuse şi nici unul nu ştiam "îmia Un 
singur jandarm mai cu moţ a spus că el observase ,n cursu 
un automobil negru care urmărise tot timpul trenul. Cum a putut A 
vadă şi să deosebească culorile în toiul nopţii, nimeni nu l-a întrebat. 
Automobil negru aveam eu, al lui Cantacuzino era îoşu. ci as a s 
ştia Soţia mea venise mereu cu el să mă viziteze la lagar. Aşa a 
bănuiala a căzut asupra ei. Din fericire Marioara a putut dovedi că, 
în noaptea cu pricina, nici ea şi nici maşina, nu părăsise Bucure ştiut. 
Emoţiile prin care a trecut în cursul cercetărilor l-au provocat o cri a 
de ficat, boală de care nu suferise până atunci şi de care nu sa m i 
vindecat în urmare. Câteva zile mai târziu, împreuna cu soţia lui Vasile 
Marin, care întâmplător era la ea, soţia lui Mişu Polihroniade a lm 
Totu şi Cotigă au fost ridicate şi internate in lagarul de la Manastirea 
Suzana din judeţul Prahova. Acolo au fost ţinute mai bine de doua 
Juni. Soţia lui Alecu Cantacuzino, având un copil de curând născu , 

a fost lăsată acasă, sub pază. . . ... r .„- i„ 

Căpitanul de jandarmi, care ne adusese de la Miercurea-Ciuc 
Jilava, arestat şi judecat de Curtea Marţială, a fost achitat. Curând a 
fost făcut maior, astfel că nenorocirea nu-i fusese chiar prea mare. 

înainte de a fi introduşi în cazematele Jilavei, am fost riguros per¬ 
cheziţionaţi, noi şi bagajele. în valiza lui Cantacuzino, mtr un ciorap, 
sa găsit ciorna unui manifest împotriva Regelui şi rezumatul unei con- 
torbfri pe care o avusese cu un reporter străin, căruia U spusese : ca 
nu vedea necesitatea rămânerii pe tronul României a unui Rege st a 
de neam. Erau părerile lui personale, care nu aveau nimic comun cu 
ale Mişcării Legionare. Totuşi ambele documente au servit ca piese 

de rezistenţă în procesul care a urmat. . . f 

După ce sa sfârşit cu înregistrarea şi percheziţia, am fost încarce 

raţi în bine cunoscutele cazemate ale Jilavei. Cu doua ale ‘T® 1 * 
Căpitanul condamnat fusese transportat de acolo la ! nchlso ? J r ® a a 

y Jilava părea mai uşor de suportat vara de cat iarna. Umezeala era 
mai scăzută şi ceva mai multă lumină răsbea printre gratii. In a a 
am rămas singuri, ne-am îndreptat spre dormitorul, simetric aşeza 
cealaltă parte a porţii de intrare, în cazemata interioara m care fusese 
închis Căpitanul. 





114 


Virgil Ionescu: Calvarul 


Acolo am îngenuchiat şi ne-am rugat pentru El şi pentru noi. Ni 
se părea că acei pereţi umezi şi reci, nesimţitori, mai radiau părticele 
din sufletul lui chinuit. Am aprins o candelă, care a ars zi şi noapte 
cât am stat la Jilava. Apoi am ieşit tăcuţi şi îngânduraţi ca dintr’o 
biserică, iar în urmare ne duceam în grup, sau câte unul, spre reculege¬ 
re, când ne simţeam răbdarea spre sfârşite. 

Zilele ni-le treceam în curtea cazematelor. Una dintre calamităţile 
Jilavei, ca şi în celelalte închisori, era tot lipsa de instalaţii higienice, 
a unei băi sau măcar un duş. Tratativele cu comandamentul ne-a permis 
cumpărarea unei butii pe care am aşezat-o pe căpriori înalţi. Pe scara 
proptită de ea^suiam găleţile cu apă ca s’o umplem. O pâlnie de stropi¬ 
toare, înfiptă în fundul de jos, ne-a dat un duş destul de bun. 

Aici ni sa permis cumpărarea de alimente, pe care le pregătea un 
bucătar ce-şi zicea legionar, condamnat pentru unele infracţiuni militare. 
Mâneam un fel, servit într’un lighean cumpărat tot de noi. Primeam 
zilnic vizitele advocaţilor. Erau puţini cei care mai îndrăsniseră să se 
înscrie pentru apărarea noastră. Nădejdea ne rămânea în Radu Budiş- 
teanu, implicat cu noi, fosta podoabă a baroului de Ilfov. 

Lizeta Gheorghiu, prezentă ca întotdeauna în procesele mai impor¬ 
tante legionare, ne-a făcut, din nou, mari servicii, mai mult de ordin 
prietenesc de cât ca advocată. Prin ea, Totu şi cu mine am reuşit să 
trimetem câte un bileţel soţiilor noastre, închise la Suzana, bileţele pre¬ 
date prin arta de camuflaj a Tianei Filion, care a fost în stare să ne 
aducă şi răspunsul. Un nou apărător înscris, tânărul advocat Cosmovici, 
ne-a adus vestea că Horia Sima era în Bucureşti. Puţini îl cunoşteam 
sau auzisem despre el. 

Cum între timp Belgea, arestat, fusese transportat la lagărul Mier¬ 
curea Ciucului, iar Papanace părăsise Capitala, Clime ne-a propus să 
delegăm conducerea provizorie a Mişcării Legionare lui Sima. Ne-a 
argumentat alegerea pe considerentul că Sima era unul dintre coman¬ 
danţii legionari mai puţin cunoscuţi de poliţia Capitalei. Pe atunci nu 
se aflase că acesta, legionar încadrat în cuibul lui Andrei Ionescu, a 
rămas unicul legionar care îşi alesese pentru a-şi da licenţa pe profe¬ 
sorul Candrea, evreu, mai puţin pretenţios la examene ca ceilalţi. 

Instrucţiunile necesare pentru conducerea Mişcării Legionare i-au 
fost transmise lui Sima prin Cosmovici, împreună cu schema unui nou 
sistem de organizare, care să înlocuiască cuiburile, deoarece prin ele 
sa dat prilej de arestări a mai multor legionari de odată. Legătura 
Clime-Cosmovici-Sima s’a păstrat luni de zile, chiar după condamnarea 
şi transferarea noastră la Rămnicul-Sărat, mai precis până la respingerea 
recursului în Casaţie, după care Cosmovici, isprăvindu-şi mandatul de 
advocat al nostru, n’a mai avut voie să ne viziteze. 

Delegaţia pentru conducere dată lui Sima, ca oricare dintre func¬ 
ţiunile Mişcării, era provizorie. “Provizoratul” necesita şi confirmarea 
Căpitanului. Atribuţiile lui fuseseră limitate în a ţine legătura cu cen¬ 
trele legionare din ţară, care nu trebuiau să acţioneze în nici un fel, 
ci numai să aştepte în linişte şi răbdare, desfăşurarea ulterioară a eveni¬ 
mentelor politice. Confirmarea Căpitanului nu ştiu să-i fi venit vreodată 
lui Sima! Când ar fi putut s’o facă, după transferarea de la Doftana 


Jilava, procesul 


115 


la Râmnicul-Sărat, unde noi ne găseam. Căpitanul a delegat pe Vasile 
Cristescu, unul dintre cei doi evadaţi din trenul care ne-a dus la Jilava. 

Acesta este adevărul! O afirmaţie contrarie, făcută de mine la radio 
Bucureşti, după venirea la guvern a legionarilor, mi-a fost impusă de 
împrejurări, pentru a face să înceteze discuţii inutile şi păgubitoare 
Mişcării Legionare asupra conducerii ei. Fac această rectificare şi 
suport, cum am suportat, consecinţele greşelii, căci a fost una ce mi-se 
poata imputa, cu explicaţia a necesităţii politice din acel moment, uşor 
de priceput pentru cei de bună credinţă. Cât despre ceilalţi, orbiţi de 
false străluciri, sau alte interese, nu mă interesează, de se vor îndoi sau 
mă vor crede. 

Comandant al închisoarei nu mai era înţelegătorul şi bunul Izet de 
odinioară. Cel nou, fără să se fi purtat rău, nu ne-a dat mai multă 
atenţie ca celorlalţi deţinuţi de drept comun şi de aceea, poate, nu mi-1 
mai amintesc nici măcar din nume. 

Treceam zilele în aşteptarea procesului a cărui dată nu fusese 
fixată. Moartea Reginei Maria, cu zilele de doliu naţional, îi prelungise 
termenul. 

în timpul vizitelor pe care la puteam primi săptămânal, deoarece 
trecusem din regimul bunului plac jandarmeresc în acel reglementat al 
arestaţilor preventivi, nu-mi venea soţia, închisă la Suzana. în schimb* 
nu lipsea bătrânul meu tată, inginer din vremurile în care a fi unul mai 
însemna ceva. El nu înţelegea nimic din cele ce se petreceau atunci în 
ţară. Era furios pe Rege şi mai ales pe Iorga, pe care-1 făcea răspunz㬠
tor de toate, deşi îl simpatizase odinioară. 

Venea regulat, vorbea puţin, aproape de loc, căci aşa îi fusese feluL 
Se aşeza tăcut lângă mine, îmi lua din când în când mâna, o mângâia 
ca la copii şi ofta. Un tată drag, pe care nu l-am mai văzut. A murit 
curând, cam în aceleaşi zile în care a fost asasinat Căpitanul. Pe patul 
de boală, până în ultima clipă a întrebat de mine. I se spusese că am 
fost eliberat şi mă aflam în drum spre casă. A murit convins că aşa era. 

In viaţă a fost un mare muncitor şi foarte priceput în meseria lui. 
Multe din lucrările de mare importanţă din ţară, precum aducerea apei 
de la Dunăre la Constanţa, întreprindere uriaşă pe vremuri pentru 
technica românească, a fost executată de el. Agonisise avere frumoasă,, 
pe care a pierdut-o în parte, după primul răsboi mondial, din cauza 
inflaţiei monetare, căreea nu-i cunoscuse rostul şi consecinţele. Politica 
nu-1 interesase niciodată, o avusese în aversiune, cu toate că, sau poate 
tocmai din cauză că fusese coleg de clasă cu Vintilă Brătianu. Niciodată 
na vrut să facă parte dintr’un partid, refuzând propuneri strălucite ce-i 
făcuse pe timpuri fostul coleg. Dumnezeu să-l odihnească, iar pe mine 
să mă ierte de multele supărări şi necazuri ce, cu voie sau fără, i-am 
făcut în viaţă. 

în timpul unei vizite primite de Cotigă, care a avut loc în cance¬ 
laria temniţei, el a zărit pe un birou planul fortului Jilava, pe care l-a 
luat. în plan erau trasate toate gangurile subpământene ce duceau, de 
la cazematele în care ne aflam, până la turelele pentru artilerie, plasate 
dincolo de domeniul păzit al temniţei. L-am studiat în vederea unei 
evadări. Am găsit locul în care gangul cel mai apropiat răsbea în cori¬ 
dorul neiluminat şi foarte întunecos, care ducea la dormitorul nostru. 



116 


Virgil Ionescu: Calvarul 


Deşi intrarea îi fusese betonată, nu prezenta nicio problemă, ne puteam 
rostui unelte pentru a-1 sparge, iar placa de beton nu putea fi prea 
groasă, cunoscută neglijenţa, regulă cam generală în administraţia rom⬠
nească. Lucrul sar fi putut efectua în timpul nopţii, după închiderea 
de seară, când nimeni nu ne mai deranja. Am decis să încercăm, dar 
prea târziu. Până să ne vină sculele, sa fixat ziua procesului şi cu ea 
destinul nostru pecetluit. 

Intr’un alt dormitor, vecinaş, erau deţinuţi câţiva comunişti în frunte 
cu Cristescu Plăpumarul. îşi aşteptau şi ei ziua judecăţii. In curte ne 
despărţea un gard de lemn, totuşi niciun fel de contact, nici de bună 
ziua, nu sa stabilit între noi. Le prindeam adesea privirile piezişe, 
ironice, prin care ne săgetau, cu bună dreptate. Noi, luptătorii pentru 
înfăptuirea unui stat puternic românesc, eram mai vitreg trataţi ca ei, 
militanţi întru distrugerea aceluiaş stat. 

Inginerul Clime, care păstra toate legăturile cu exteriorul, ne-a 
comunicat primirea unei scrisori de la Nichi Constantinescu, din închi¬ 
soarea Aiud, prin care cerea autorizaţia să evadeze împreună cu Doru 
Belimace, Caranica şi cei zece, în frunte cu Caratanase, aduşi şi ei de la 
Doftana. Nichi scria că totul fusese pregătit până în amănunte: gardienii 
erau înţeleşi să-i ajute şi unii gata să fugă cu ei. îşi rostuiseră şi gazdele 
la care să se ascundă, răspândite prin diferite părţi ale ţării, numai data 
evadării mai rămânea de ales. 

Cum era de aşteptat, propunerea a făcut vâlvă. Am discutat-o două 
zile sub diferitele ei aspecte, pro şi contra. Mai toţi, şi în special eu, 
eram pentru această lovitură. Ne dam perfect seama de imensul răsu¬ 
net provocat de această evadare în opinia legionară şi nelegionară. S’ar 
fi paralizat pentru lungă vreme orice încercări ulterioare ale sbirilor 
noştri. Regele, cu toată clica, ar fi tremurat la gândul la cele ce se 
puteau aştepta din partea a treisprezece oameni încercaţi, gata oricând, 
la orice. 

Bine înţeles, mai curând sau mai târziu, unii dintre evadaţi ar fi 
fost prinşi, dar câţiva numai să fi rămas afară, era destul ca să se în¬ 
treţină o atmosferă de presiune şi să anihileze ofensiva călăilor. Dar 
destinul, în legea lui, a vrut altfel. Mă întreb de ce n’am fost în stare, 
atunci şi niciodată, să prind de gât acest destin, să-l târnuesc ca pe un 
rău ce a fost cu noi, să-l fac să mă ţină minte, să se mai schimbe şi 
să devină mai înţelegător. Dar cum nam învăţat să desleg apele şi 
să le întorc din curs, nu l-am putut întoarce nici pe el. 

Până la urmă, Clime a decis să se execute ordinul Căpitanului de 
a nu se reacţiona în niciun fel. Decizia sa comunicat celor treisprezece. 
Păcat! 

Astăzi, după ce am trecut prin cele întâmplate în urmare, cred mai 
mult ca oricând că tocmai aceasta ar fi fost acţiunea cea mai potrivită 
pentru acele timpuri, întru apărarea Căpitanului. O amânare numai cu 
câteva luni a executării lui ar fi fost suficientă spre a se ajunge la timpul 
începerei răsboiului mondial, care l-ar fi salvat. 

Cei treisprezece odată evadaţi, nu trebuiau să întreprindă nimic. 
Era suficient să stea liniştiţi prin ascunzătoarele lor, căci numai pre¬ 
zenţa lor în libertate ar fi fost destul! In orice caz, mai rău de cât 
a urmat pentru Căpitan şi atâţia alţii, ce s ar fi putut întâmpla? 


Jilava, procesul 


117 


Eu am fost de părere atunci şi mereu că: animalul care reaunţă 
să se apere piere”, după o lege generalizată în natură. Deaceea ceva 
trebuia întreprins! Ne-am chibzuit şi am decis, cunoscute fiind relaţiile 
mele, să fac o încercare pentru obţinerea unei întrevederi cu Generalul 
Marinescu, prefectul poliţiei şi subsecretar de stat la noul minister al 
“Ordinei Publice”. Dacă reuşeam să fiu primit, trebuia să-i expun 
situaţia în aşa fel, încât să-i câştig intervenţia în favoarea noastră la 
Rege. Nu erau chiar mari probabilităţile de reuşită, dar nu ar fi stricat 
să încerc. A intervenit însă părintele Cristescu în care mocnea trădarea 
ca focul întrun tăciune şi a cerut să fie el delegat cu tratativele. La 
replica lui Clime că nici nu cunoştea pe General, a răspuns: că el, sub 
Patrafir, şi cu prestigiul de profesor universitar, altfel va putea vorbi de 
cât mine. Nu m’am împotrivit. Cristescu a înaintat cererea care, bineîn¬ 
ţeles, a rămas fără răspuns. Nu a mai fost timp pentru o alta, în numele 
meu, căci într’o dimineaţă, pe neaşteptate, am fost transportaţi la Con¬ 
siliul de Răsboi pentru a fi judecaţi. ^ t 

De astădată, nu ni sau mai dat paturi militare ca în trecut. într un 
birou mare, golit de mobile, fără un scaun sau bancă, câteva rogojini 
destrămate, aruncate pe duşumea, ne-au fost patul comun. 

Am avut două zile pentru studierea dosarelor şi prepararea apărării, 
în realitate, nu existau dosare, pentru mai toţi dintre noi. In acel al 
lui Alecu Cantacuzino, care urma să fie judecat în lipsă, la fel ca şi 
Vasile Cristescu, se găseau cele două ciorne, devenite documente găsite 
la percheziţia făcută în bagajele primului. 

De ce învinuiri urma să ne apărăm, rămânea o ghicitoare! Eram 
acuzaţi de ::trădare”, învinuire oribilă, bună de aplicat vânzătorilor di 
neam, dar care, adresată nouă, ni se părea o aberaţie! Noi nu puteam 
fi trădători! Dealtfel nici nu se specifica pe cine şi când trădasem. 
Cealaltă acuzaţie, de a fi încercat să schimbăm regimul prin violenţă, 
era o altă minciună, tot fără temei. Pe aceste căi, în care minciuna 
umbla liberă, răsleţită de adevăr, noi nu ne puteam întâlni şi mai puţin, 
învinge! 

Magistraţii militari, prieteni sau cunoscuţi, întâlniţi pe săli, la între¬ 
bările noastre de nedumeriţi, răspundeau ridicând din umeri. Cate unul 
mai şoptea grăbit şi printre dinţi: “Ordin”! . 

Radu Budişteanu era cel mai indignat. Om de legi, nici când in 
practica lui de advocat nu pomenise aşa ceva şi nici nu-şi putuse ima¬ 
gina că ar fi fost cu putinţă. La ce mai serveau Constituţii, legi, coduri 
şi regulamente? Nu ne rămânea altceva, decât să ne plecăm supuşi 
capul sub securea ascuţită de Rege şi mânuită de Armând Câlinescu. 

In timpurile străvechi, sub năvălirile barbarilor, mai existau posi¬ 
bilităţi să te aperi, ani îndelungaţi, retrăgându-te în munţi. Astăzi, cu 
arme moderne, mult prea eficace, nu-ţi mai rămânea nici această putinţă. 

Advocaţii nu sau mai îndesat să ne apere ca în trecut! Câţiva, 
foarte tineri şi fără multă practică, ca Radu Ghenea, Cosmovici şi alţi 
vreo doi, pe cale de a deveni legionari, precum şi vechea noastră priete¬ 
nă, Lizeta Gheorghiu, au fost singurii care s’au încumetat să se înscrie. 
Dealtfel şi în acest proces, la fel ca în acel al Căpitanului, nu se judeca 
pentru fapte săvârşite, încadrabile în codul penal, ci pe presumpţii, 
insinuări şi născociri. Condamnările fiind fixate dinainte, judecătorii 





118 


VlRGIL IONESCU: CALVARUL 


jucau roluri de figuranţi, necesari doar punerii în scenă şi împlinirii 
formelor legale din acest simulacru de judecată. Consiliul nu avea altă 
îndeletnicire de cât de a dicta pedepsele, exact ca în Uniunea Sovietelor, 
învăţăturile Moscovei, introduse fără greutate, făceau şcoală în România 
Regelui ucigaş. 

In ziua sosirii la Consiliul de Răsboi, preotul Cristescu a făcut să 
fie chemat de către primul procuror militar, colonelul Zeciu. Acesta, 
mic şi îndesat, un rotofei pe picioare caraghios de scurte, cu faţa puhavă 
şi ciupită de vărsat, din care transpira unsoarea, era desgustător ca tip, 
mai ales în uniformă, părând un cârciumar oborean deghizat în ofiţer, 
îl cunoscusem încă din liceu, unde fusese cu câteva clase înaintea mea. 
Era fiu de bulgari din Dobrogea, deveniţi accidental cetăţeni români, 
prin realipirea acestui teritoriu la ţara mamă. Bine înţeles, s’a prefăcut 
a nu mă mai cunoaşte şi i-am făcut voia, nici eu nu l-am mai cunoscut. 

După întrevederea cu Zeciu, preotul Cristescu, reîntors în dormitor 
cu faţa congestionată, a găsit de cuviinţă să ne comunice că fusese 
chemat, deoarece avea o situaţie foarte gravă şi i se ceruse un supliment 
de interogatoriu! Aceste zise, s’a lungit în colţul lui, s’a întors cu faţa la 
perete şi nu ne-a mai vorbit. Ni s’a părut destul de curios ca tocmai el 
să fi avut o situaţie atât de grea, mai mult decât alţii, decât Clime de 
exemplu, şi totuşi nici el şi nici unul n’am mai fost interogaţi! Ne era 
cam peste mană să insistăm cu înterbări, căci popa era inteligent şi 
foarte şmecher. Dealtfel şi o elementară delicateţă pentru haina lui 
preoţească ne dicta să-l lăsăm în pace, deşi explicaţia nu satisfăcuse 
pe nimeni. 

în urmare, şi până la începerea procesului, Cristescu a mai fost che¬ 
mat de câteva ori la Zeciu. La întoarcere nu ne mai da explicaţii! 
începusem să-l bănuim că pregătea ceva necurat, dar până unde a putut 
merge cu ticăloşenia, nu ne-am putut imagina! 

A venit şi ziua sortită procesului. Am fost introduşi în sala goală. 
Câţiva agenţi din poliţie şi siguranţă, presăraţi ici colo pe bănci, căutau 
să înlocuiască publicul din alte rânduri care, data aceasta, nu fusese 
lăsat să intre. In afară de advocaţii noştri, nicio rudă, niciun prieten, 
niciun curios nu putuse pătrunde! Soţia mea care, în procesul Duca, nu 
lipsise niciun moment, încurajându-mă cu prezenţa şi calmul ei, se afla 
departe, închisă la Suzana, de unde nu mai ştiam nimic. Mă simţeam 
părăsit, ca un ciot de ţigară, strivit pe margine de scrumieră, gata de 
aruncat. Nu-mi era de loc la îndemână să mă simt stât de singur, fără 
înţelegere şi apărare, ca un oropsit. 

Consiliul de pudecată fusese alcătuit, conform Codului militar, din 
patru căpitani, prezidaţi de un maior, deoarece, dintre noi, cel mai mare 
în grad, ca ofiţer de rezervă, era Clime, căpitan. Nu am reţinut niciun 
nume şi nicio faţă din cei ce ne-au judecat. Dealtfel, întru cât m’ar fi 
putut interesa nişte biete unelte, lipsite de conştiinţă, culeşi printre 
ofiţerii cu fişele carierei pătate, dornici ca, prin excese de zel, cât de 
josnice, să se poată reabilita. 

S’a făcut apelul inculpaţilor. Lipseau cei doi evadaţi. Grefierul 
militar, un plutonier, cu gândurile cine ştie unde, a citit cu glasul stins 
şi monoton, actul acuzării. întrucât să-l fi interesat cele ce citea? îşi 


Jilava, procesul 


119 


făcea o datorie rutinară, restul, fără importanţă! Ascultam, mtrebandu- 
mă dacă acel care redactase acuzarea putuse crede ceva din cele scrisei 
In sfârşit grefierul a terminat. Atunci s’a ridicat preotul Cristescu, 
a scos o hârtie din buzunar şi a cerut voie Consiliului sa facă o declara¬ 
ţie. Glasul îi tremura ca şi mâna în care ţinea hârtia. A citit o renunţare 
de a mai face parte din “banda de criminali”, care constituiau Mişcarea 
Legionară, condusă de Căpitan, secondat de cei de faţă! Ajuns^ la acest 
punct cu un gest vag, a arătat spre noi, camarazii lui de până atunci, 
care-1 respectasem, pe el şi haina lui, deşi îi constatasem numai scăderi 
şi grave greşeli, din care unele, atât de amorale, că aş murdări hârtia 
scriindu-le! In continuarea declaraţiei, popa a confirmat aidoma părţile 
principale din actul de acuzare, citit de grefier. Reieşea cu prisosinţă, din 
această similitudine, strânsa colaborare a colonelului Zeciu la redactarea 
ambelor acte. Uluitoarea declaraţie, fiind întărirea acuzaţiilor în potriva 
noastră, printr’un martor copărtaş până ieri, la acţiunile legionare, a 
fost de mare ajutor acuzării procesul care se judeca, altfel, lipsit de 
dovezi. 

Cristescu a terminat printr’un apel la ‘ înţelegerea onoratului Con¬ 
siliu”, rugat să dispună “izolarea” lui de orice contact viitor cu noi! 

Aceşti “noi” ne priveam întrebători şi zăpăciţi de atâta mişelie, la 
al cărui grad, nici când nu ne putusem aştepta! Mi-am încleştat mâinile 
pumni, să-mi simt unghiile pătrunzând în came, pentru ca senzaţia unei 
dureri fizice să înăbuşe pe aceea din suflet. 

Ca mai totdeauna, în momentele critice ale vieţii legionare, ca şi 
în acelea ale Neamului, marea ticăloşenie îşi făurise drumul şi de astă- 
dată! Cazul Vernichescu în procesul Văcăreştenilor, al lui Stelescu după 
procesul Duca, îşi găsea un alt imitator în preotul Cristescu. Şi nu va 
rămâne ultimul! Au mai apărut la ocazii şi alţii, mai mari sau mai mici, 
din acelaş aluat împuţit şi nu se vor termina curând în istoria românis¬ 
mului. Dar până nu se va fi sfârşit cu asemenea specimene, nu vom 
avea Ţară, sau, dacă întâmplător o vom avea, mult nu va fi in stare să 

dureze. . 

Bine înţeles Consiliul a primit cu satisfacţie declaraţia lui Cristescu, 
adăogând-o la dosarul procesului. S’a aprobat şi izolarea lui de noi, 
dându-i-se o încăpere cu pat, pregătită din timp. 

în urmare, s’a trecut la interogatoriile noastre. Interesa, in deosebi, 
fostele atribuţii în Mişcarea Legionară ale fiecăruia ca şi gradul de 
relaţii avute cu Căpitanul. 

Interogatoriile au durat până seara şi, in continuare, a^ doua zi. 

La ieşirea din sala de judecată, pentru pauza de la prânz, nicio 
palmă nu şi-a odihnit indignarea pe faţa puhavă de beţiv a lui Cristescu. 
Totala ignorare şi dispreţ i-a fost plata. De atunci înainte, păzit special, 
nu ca să nu fugă, ci ca să fie apărat de noi, a rămas izolat Nu ar fi 
fost nevoie. Fără să vreau, mintea îmi aluneca dincolo de acele unte de 
atunci către altele ce poate vor fi şi se vor cunoaşte, cărora încă nu 
le venise vremea să se arate minţilor noastre, în frumuseţea lor. 

în dormitor, ne-am trântit pre rogojini şi duşumea. Ruşinea ne 
tăiase glasurile. Clime ofta ghemuit în colţul lui. El simţea cel mai 
adânc scăderile legionare. Mi-am amintit de o întâmplare în Spania. 
Ne întorceam spre ţară, cu rămăşiţele lui Moţa şi Marin. Eram în ca- 




120 


Vircil Ionescu: Calvarul 


mion, în faţă, între Clime şi şofeur. Câteva minute înainte avusese loc 
o discuţie, pe ton nu prea camaraderesc, între Cantacuzino şi Totu. 
Clime îi potolose, dar a fost atât de dureros impresionat că, până, seara, 
na scos o vorbă. Şedea încruntat, ofta ca acum şi nu-mi slăbea mâna 
prinsă în a lui. Din când în când se crispa tot, îmi strângea mâna mai 
tare, până la durere, dar de aceasta nu-şi da seama; gândurile i se 
întorceau mereu la cele petrecute. 

Terminat interogatorul, procurorul militar şi-a început rechizitoriul, 
în căutarea unei argumentări, prin care nu putea dovedi nimic, nu-şi 
da nici măcar osteneala să pară sincer. Ceva talent ar fi avut şi ar ii 
putut, poate, să fie convingător, în alte împrejurări, în care n’ar fi fost 
nevoit să imbine minciuna cu fantezia, iar faptele săvârşite s’ar fi înca¬ 
drat în articolele de legi citate, ceeace nu era cazul, de astădată. Dar 
ce importanţă mai aveau acestea? în acel proces minciuna stăpână n’o 
atingea adevărul şi mai puţin o putea pătrunde. Din acest teasc, apăsaţi 
sub minciună, trebuia să ieşim sdrobiţi! 

în continuare rechizitoriul sa sprijinit pe o sofistică ieftină, care 
a glăsuit cam aşa: 

“De oarece Corneliu Codreanu, şeful Mişcării Legionare, fusese con¬ 
damnat pentru acuzaţii dovedite prin însăşi condamnarea lui, rezulta 
logic că şi noi, cei mai apropiaţi colaboratori, care îl ajustasem să poată 
‘trăda’, eram la fel de vinovaţi!” 

A doua acuzare, de a fi încercat, prin mijloace teroriste, dărâmarea 
regimului legal al Ţării, în afară că era dovedită, tot prin condamnarea 
Căpitanului, mai fusese întărită prin declaraţia preotului Cristescu, 
martor de fapt, ca şi prin cele două ciorne găsite în bagajele lui Alecu 
Cantacuzino. 

Audierea de martori pentru apărarea noastră n’a fost admisă! La 
insistenţele şi repetatele cereri ale apărării, s’a răspuns că procedura 
fusese îndeplinită, citaţiile lansate, dar că cei chemaţi nu se prezentau! 
Pretextul era cusut cu aţă alba, căci unii dintre martorii anunţaţi prin 
curieri legionari veniseră şi aşteptau în faţa porţii de intrare, dar li se 
refuza intrarea! 

într’una din pauzele pentru deliberarea de incidente ridicate de 
apărare, Totu a reuşit să-si arunce ochii pe hârtiile rămase pe masa 
procurorului şi a citit condamnările ce ne vor fi date. Câte şapte ani, la 
fiecare! 

Cam în acest fel au trecut orele şi în acest al doilea proces, “ru¬ 
şine” pentru justiţia militară, la ordinul lui Carol-Ucigaşul. Se îndepli¬ 
neau perfect dispoziţiile de formă, pentru ca sentinţa să nu poată fi 
casabilă, fondul nu interesa şi nici judecarea lui. Totul era să se ajungă 
cât mai curând la concluzii şi la dictarea pedepselor. Nimic mai mult! 

Cred că în a patra zi s’a ajuns la pledoarii. După Radu Ghenea, 
Cosmovici, Lizeta Gheorghiu şi alţi doi tineri, Radu Budişteanu a cerut 
cuvântul şi l-a obţinut. A rugat Consiliul să-i permită ieşirea din boxa 
acuzaţilor, pentru a vorbi de la bară, ca advocat “pentru ultima dată în 
viaţă”, precum a ţinut să sublinieze. A vorbit timp de trei ore, magistral, 
spulberând toate insinuările, când impresionant, când patetic, dar com¬ 
plect inutil. Pe feţele judecătorilor nu se reflecta de cât plictiseala şi 
dorinţa de a termina cât mai grabnic. 


Jilava, procesul 


121 








După “ultimul cuvânt al acuzaţilor în care toţi am declarat că 
nu aveam nimic de adaogat, desbaterile au fost declaiate închise şi 
Consiliul s’a retras pentru deliberare. Erau orele două din noapte când 
am fost retransportaţi la Jilava. 

O jumătate de oră după noi, căci deliberarea nu durase mai mult, 
a sosit un magistrat militar, căpitan, care, în prezenţa comandantului 
închisoarei, ne-a citit sentinţa! Era aceea citită de Totu, câte 7 ani de 
temniţă grea, celulară, pentru fiecare, în afară de părintele Edineţi, 
condamnat la un an şi popa Cristescu, bineînţeles achitat! El nici nu 
mai fusese adus la Jilava, ci eliberat după transportarea noastră. 

Magistratul militar ne-a mai adus la cunoştinţă termenul în care 
aveam dreptul de a înainta cererea de recurs în Casaţie şi, vădit impre¬ 
sionat, ne-a salutat milităreşte şi a plecat. Cortina căzuse, reprezentaţia 
era sfârşită! 

Am început să râd. Un râs nervos, strident şi fără pauză, ca şi când 
ceva s’ar fi rupt în mine, obligându-mă să-mi continui râsul. Era rasul 
firii, scoasă din ţâţâni, care-şi bătea joc de neghiobia acelor ce nu 
înţeleseseră că şi libertatea e parte din trăirea insului, la fel cu respira¬ 
ţia, auzul, sau un căscat a somn. Apoi am simţit un frig prin tot cor¬ 
pul, ca şi când aş fi ieşit dintr’o baie prea rece. O criză de ficat m’a 
prins în dureri şi m’a chinuit până spre ziuă, când durerile s’au potolit 
şi am adormit un somn greu de buştean. Acesta era punctul final al 
unui capitol din viaţa mea; de aci începeam un altul, acel al unui 
condamnat. 

în zilele următoare, ceea ce mă neliniştea mai mult era lipsa de 
ştiri dela soţia mea. îmi închipuiam că aflase de condamnări, ştiarn cat 
trebuia să sufere şi să plângă privată de libertate, în neputinţa să-mi 
fie de ajutor. Nu mai aveam nici o posibilitate de a-i trimite veşti, di¬ 
rect sau indirect, pentru a o linişti, arătându-i că nu am luat sentinţa 
prea în tragic, deşi aceasta nu era adevărat. 

Totuşi o soluţie a fost găsită. Lucru mai curios, că mi-a fost suge¬ 
rată chiar de ajutorul de comandant al temniţei, care mi-a spus că, dacă 
primirea şi trimeterea de scrisori era oprită, interzicerea nu cuprindea 
şi expedierea mandatelor poştale. Pe dosul acestuia se putea seri cateva 
rânduri, chiar pe partea care se detaşa şi rămânea primitorului. Zis 
şi făcut. Am trimes o mică sumă şi am scris cuvintele dorite pe verso. 
N’am primit răspuns, însă suma şi cele scrise au ajuns la destinaţie, cum 
am aflat mai târziu. 

între timp Clime a primit o veste de la Doftana. Nu de la Căpitan^ 
dar despre el. Izolat într’o celulă, era păzit cu străşnicie! Nimeni nu 
avea voie să se apropie de el şi să-i vorbească. Era scos cate o jumătate 
de oră zilnic, într’o curte închisă din toate părţile, în care se^ plimba 
trist şi îngândurat, ca cineva care duce în spate o greutate ce-i întrecea 
puterile, sau ca un rătăcit într’o pădure, de unde nu-şi mai găsea drumu 
casei. A fost tot ce s’a putut afla despre el. Principalul pentru noi era 
că se găsea în viaţă. Cât va trăi nu ne va părăsi o timidă speranţă 
în zile mai bune. 

împlinindu-se termenul prescris pentru înaintarea recursului în Ca¬ 
saţie, am primit ordin să ne facem bagajele! De astădată, pentru prima 
oară, am fost urcaţi într’un vagon dubă, din acele anume construite 




122 


Vircil Ioxescu: Calvarul 


pentru transportul puşcăriaşilor. Vagonul nu avea ferestre laterale, iar 
lumina o primea de sus. Călătoream în necunoscut, în spre o destinaţie 
ce nu ne fusese comunicată. M’am gândit că, într’o zi, toate aceste 
imagini cu întâmplări recente vor dispărea, lăsându-ne numai tristeţe 
şi păreri de rău de a nu fi împlinit tot ce ne-ar fi stat în putinţă, cu 
puţină îndrăsneală, pentru a fi putut ajunge la ceva strălucitor în înfăp¬ 
tuiri pentru neam şi ţară. 

In timpul călătoriei, aruncându-mi ochii în despăţitura vagonului 
pentru bagaje, am zărit într’un colţ, un maldăr de haine vărgate, de 
ocnaşi. Un fior de groază şi scârbă mi-a săgetat inima, am arătat şi 
celorlalţi ceeace văzusem. Cred că nici unul n’a simţit altfel de cât 
mine, căci un timp nimeni n’a mai vorbit. Eu mi-aş fi dorit să mă 
cuprindă un somn şi să nu mă mai trezesc până ce toate nu se vor fi 
rezolvat în bine, cum nu le puteam face cu mintea îmbâcsită de gân¬ 
durile turburi de atunci. 

Se făcuse ziuă când trenul sa oprit la Ploeşti. Am intuit staţia 
prin sgomotul de afară, mai intens ca în celelalte. Am început să cântăm- 
cântece legionare, ca cei de pe peron să ştie cine eram cei transportaţi 
în vagonul dubă. Intre timp făcusem între noi pariuri asupra desti¬ 
naţiei. In realitate nimeni nu o ghicise. 

După vreo două ore, trenul sa oprit şi vagonul, detaşat, a fost lăsat 
pe o linie de garaj. Ca să ne trecem timpul am scos pachetele cu 
merinde şi am mâncat. Lizeta Gheorghiu ne adusese fiecăruia, câte 
un kilogram de unt proaspăt, parmezan, zahăr, cafea şi altele. I-am 
făcut observaţii pentru această risipă, deoarece cantităţile ni se păruseră 
enorme, mai ales aceea de unt, pe căldurile lui August. Lizeta care 
ştia mai multe de cât noi, ne-a răspuns: “Luaţi-le, vă vor prinde bine”! 
Şi a avut dreptate, după cum va reieşi din urmare! 


Râmnicul-Sărat 

Pe la orele două, sgomot de voci, de cisme izbind pământul şi 
zăngănit de arme în preajma vagonului. Uşa s’a deschis şi pe frontul 
staţiei am citit: Râmnicul-Sărat! 

Odată scoborîţi din vagon, am fost inconjuraţi de gardienii închisoa- 
rei şi de soldaţi. De astă dată a trebuit să ne cărăm noi bagajele, intram 
în regimul de condamnaţi. Noroc că temniţa era aproape, la câteva 
sute de metri, aşezată chiar de-a lungul calei ferate ce ducea spre 
Moldova. 

Pe peronul staţiei, în picioare sau aşezaţi pe dăsagi, câţiva ţărani 
îşi aşteptau vre-un tren. Unii ne-au privit cu milă, alţii indiferenţi. Mă 
gândeam că şi vreun strămoş de-al meu fusese la fel altă dată, până ce 
unul mai isteţ, sau mai întreprinzător, plictisit de sărăcia din sat, sau 
de persecuţia vreunui boier, s’a desprins din jug ca să se facă orăşean. 
Ce mare pricopseală! 

Din stânga gării începea oraşul. Casele mai toate cu un singur 
etaj, nevăruite de mult, lăsau să apară pe alocuri cărămida goală, roşie 
ca rana încă neînchisă. în depărtare se zăreau clădiri ceva mai răsărite. 


RaMN ICUL - S AR AT 


123 


dar şi ele neînsemnate în volum şi înălţime. Un oraş mic de provinci , 
ne care nu-1 cunoscusem înainte. Era Râmnicul-barat. 

P închisoarea se profila chiar în faţă, cu ziduri înalte şi turle de paza 
la colţuri. Paza o făceau soldaţi de trupă, nu jandarmii. Gardienii erau 
funcţionari civili îmbrăcaţi în uniformele corespunzătoare meseriei. ^ 
chisoarea, din puţinele celulare care se gaseau m ţara, vroia sa trea a 
drept modernă, deşi în realitate nu era de loc. Până atunci mixta, pentru 
bărbaţi şi femei, va mai rămânea astfel cateva saptamam, după care 

rostul îi va fi complect schimbat. .„ Q 

Ajunşi la poartă am pătruns în curtea interioara dintre temniţa pro¬ 
priu zisă 5 şi birouri. Poarta grea de fier sa ferecat in dosul nostru. 
Pentru cei mai mulţi dintre noi, pe vecie! Am fost lasaţi in soare, in 
picioare, mai bine de două ore; domnul director îşi facea siesta şi nu 

putea fi deranjat. , A . 

Când a binevoit să apară, încruntat şi acru, sa început înregis¬ 
trarea şi percheziţia corporală. Ni sa ridicat tot, în afară de o batista, 
săpun, prosop, chibrituri şi ţigări. Banii număraţi au fost depuşi in 
conturi pentru fiecare. Bagajele, înregistrate numai ca număr, au tost 
duse la magazie, iar percheziţia lor s’a amânat pe alta data. Cu mine 
au terminat al doilea. Un gardian m’a înşfăcat de braţ şi ma condus 
în clădirea închisoarei. 

De la intrare m’a izbit un miros greu de loc închis, neaerisit o ames¬ 
tecătură de transpiraţie, picioare nespălate şi tutun prost. Celulele de 
jos erau închise, păreau însă ocupate. Am urcat la etaj. Gardianul a 
deschis prima celulă, am dat să intru, dar îngrozit mi-am luat seama. 
Păduchii de lemn colcăiau, sute, suind şi cobormd pereţii, in plina zi, 
îndârjiţi în căutarea unui corp omenesc care le lipsea. Am rugat pe 
gardian să căutăm altă celulă. S’a învoit. Am găsit una care mi sa 
părut mai curată şi am intrat. Uşa s’a închis după mine cu sgomot şi 
gardianul a împins zăvoarele. Eram pentru un timp la mine. 

Celulele erau dreptunghiulare, doi metri lăţime şi trei lungime. 
Tavanul foarte înalt era de tablă ondulată, văruită. In peretele din 
spre afară, o fereastră oblongă cu gratiile respective, aşezata atat ele 
sus încât doar suit pe pat şi în picioare, o puteam ajunge. Patul, pentru 
că veni vorba, îl formau doi căpriori şi pe ei trei scânduri nedate la 
rindea. Velinţe, saltea, măcar o rogojină care să fi îmblânzit taria 
scândurilor n’aveam. Scaun, sau vreo măsuţă, nici vorbă. Intr un colţ, 
lângă uşă, o sobă afumată, strâmbă, din chirpici, lucrată rudimentar 
ţigăneşte, văruită. In uşa grea de stejar o vizetă acoperită cu o tăbliţă, 
care se închidea şi deschidea din exterior şi se fixa prmtrun belciug. 

Intre timp şi ceilalţi camarazi fuseseră repartizaţi în celulele res¬ 
pective. La etajul de sus erau două rânduri de celule, aşezate aţa 1 
faţă. câte opt la rând. Jos la fel, perfect simetric Celulele de sus 
erau deservite de o platformă de metal cu balustrada, care mergea in 
jurul închisoarei. De la vizeta deschisă, puteai vedea celulele din ţaţa 
do sus si de îos. 

Celulele din rând cu a mea au fost ocupate, socotind de la intrare, 
precum urmează: Mişu Polihroniade, Radu Budişteanu, Cristian Tel 
Furdui eu Serafim, Bănică Dobre şi Clime. In rândul din faţa şi 
socotit’în aceeaşi ordine: Apostolescu, Sima Simulescu, Cotiga, Dr. Lra- 


124 


Vircil Ionescu: Calvarul 


ja, Părintele Edineţ, Dr. Milcoveanu, Neeulai Totu şi Ing. Ionică. Gh. 
Istrate, ne mai având loc sus, a fost încarcelat jos. După prinderea lui 
Cantacuzino şi aducerea la Râmnicul-Sarat, a ocupat celula lui Clime, 
iar acesta, mereu bolnav, a fost mutat jos. După vre-o săptămână, p㬠
rintele Edineţ a fost transferat la Văcăreşti. Acolo i sa aplicat legea 
Beranger şi a fost eliberat. In programul guvernului prezidat de Pa¬ 
triarhul României, nu fusese programată omorîrea preoţilor. Va veni şi 
aceasta, ceva mai târziu! 

După ce mi-am cercetat celula, mm suit pe pat ca să cunosc şi 
împrejurimele. Ferestrele din rândul meu răspundeau în una din cele 
patru curţi interioare. In curtea de dedesuptul meu, câţiva condamnaţi 
de drept comun, mai toţi ţigani, şedeau chirciţi pe pământ, la umbra 
unui zid, vorbind pe limba lor, fumând, scuipând şi înjurându-se copios. 
Curtea era lungă de cuprindea tot rândul de celule şi lată de vreo 5-6 
metri. Zidul împrejmuitor era înalt de vreo patru metri. In afara lui 
se vedeau grădini neîngrijite, cu pomi fructiferi crescuţi la întâmplare. 
Mai departe, cu faţa spre strada care mergea paralel cu închisoarea, case 
de oameni nevioaşi. Grădinile, pustii la acea oră, erau umblate de 
găini şi alte orătănii care cinguleau în voie prin iarba crescută cu bălării. 
Alte dăţi am văzut şi copii desculţi şi gălăgioşi în joaca obişnuită maida¬ 
nelor. Totuşi îmi era drag să-i privesc; însemnau, pentru mine, o fărâmă 
din viaţa, cu libertate de mişcare, ceea ce-mi lipsea mai mult. 

In partea din dreapta, privind tot de la celula mea, în dosul temni¬ 
ţei, se afla un mare loc viran. In partea cealaltă, în faţa celulelor opuse, 
după cum am văzut mai târziu, trecea un drum de care, ce mergea 
paralel cu calea ferată, iar dincolo de aceasta, se întindea câmpia largă 
a ţării munteneşti. 

A doua zi după sosirea noastră, soldaţii au început sa bată ţăruşi 
în pământ, în jurul temniţei, legăndu-i între ei cu valuri de sârmă 
ghimpată. Temniţa se transforma în fortăreaţă. 

Din celulele vecine nu răsbea nici un sgomot. Tăcerea era deplină 
ca într un cimitir pustiu. Toţi îşi strângeau gândurile, în căutarea unui 
sprijin cu ajutorul căruia să reziste timpurilor ce vor veni. Excesul 
natural de sensibilitate, în asemenea momente, era una dintre durerile 
de prisos, căci practic nu ducea la nimic, de cât poate la disperare, cu 
singura consecinţă posibilă, nebunia. Şi aceasta nu ne era în fire, nu 
trebuia să ne fie, chiar dacă, uitaţi de timp, vom fi siliţi să-l uităm şi 
noi şi să răbdăm! 

Mi-am amintit de cele scrise cândva de Oscar Wilde: “Duşmanului 
să-i ierţi mereu, căci nimic nu-1 va înfuria mai mult!” Dar nouă nu ne 
venise încă timpul să iertăm. 

Pentru noi rămânea o necesitate absolută să ne învăluim din ce în 
ce mai mult în credinţa legionară şi să păstrăm încrederea în Căpitan. 
Dar şi încrederea nu e decât o formă a iluziei şi iluzia noastră de atunci, 
că mai rău nu ne va putea fi, era de înlocuit prin aceea că trebuia să 
ne aşteptăm la orice! Ori cum va fi însă, victoria va veni şi pe aceasta 
o vom datora Căpitanului, luptei pe care a dus-o zeci de ani, şi sacrifi¬ 
ciilor pe care le-a făcut pentru credinţa lui! 

Pe coridor se auzeau paşi şi zăngănit de chei, care închideau şi 
deschideau celulele, la rând. Aş fi vrut să pot privi prin vizetă la ce se 


Râmnicul - Sarat 


125 


întâmpla, totul era atât de nou pentru mine. Dar vizeta era închisă pe 
din afară şi încă nu prinsesem şmecheria de a o deschide din interior. 

Paşii se opresc şi la celula mea. Au intrat doi gardieni Unul cu 
un ciocan de lemn cu coada lungă ca să ajungă până la gratiile ferestrei, 
a început să le lovească la rând, spre a le constata soliditatea. In timp 
ce celălalt m’a pipăit brutal de sus până jos, in căutare de obiecte 
ascunse interzise. Apoi au cercetat superficial celula şi, mai amănunţit, 
gura, sobei. Când să se retragă mau anunţat că în seara aceea nu vom 
avea nimic de mâncat, nefiind înscrişi pe lista de ezistenţa , pe acea 
zi Am cerut voie să-mi iau din bagaje o perniţă şi pijama pentru noapte. 
Mi s’a răspuns că acestea erau lucruri interzise! Trebuia sa dormn pe 
scândura goală. îmi vorbeau cu “mă”, şi “tu”. Aşa era ordinul, înceta¬ 
sem de a mai fi “domn”. O jignire în plus nenecesară ca toate jignirile 

trecute şi viitoare. . , . * , . » . 

Au plecat. Câtva timp i-am auzit deschizând şi închizând alte 

celule apoi şi jos, la fel, unde au încarcelat deţinuţii de drept comun, 
aflători acolo. S’a făcut din nou linişte şi întunericul sa lăsat încet peste 
prima noastră zi de temniţă celulară. . T 

Ca distracţie am început să stâlcesc ploşniţele pe pereţi. La mine 
erau relativ puţine, alţii au bătut recorduri, numărând sute, după cum 

ne-am povestit a doua zi. , A 

Mi-am căpătuit haina drept pernă, deasupra prosopul şi mam tian- 

tit îmbrăcat pe scândurile goale. 

Gândul mi-a pornit înapoi la soţie, la liniştea casei pe care o 
revedeam, aşa cum o lăsasem in momentul arestării, cu patu moa e, 
curat si cald. A trebuit să fiu închis şi să nu le mai am, ca să-mi dau 
seama de ceea ce pierdusem. Obişnuinţa le scăzuse valoarea. 

Sufletul mi s’a făcut mic, din ce în ce mai mic, până s’a transformat 
în dor. Poate să fi plâns. Nu ştiu. Nu-mi amintesc. Dealtfel, sa plâng 
nu e ruşine când ai de ce! Plânsul a fost lăsat de Dumnezeu, sau de 
natură. E acelaş lucru, ca o supapă de siguranţă ca sa-ţi uşureze amarul. 
Probabil că a fost dăruit omului ca o compensaţie după izgonirea din 
Paradis. “Fericiţi cei ce plâng, căci se vor mântui , frumoase şi drepte 

cuvinte. . f , 

Mi-a apărut în minte Căpitanul, care trebuie să fi suferit la tel, 
poate mai mult încă, căci o făcea nu numai pentru el, ci şi pen ru noi. 
El şi Mişcarea Legionară rămâneau mereu adânc înfipte in mine, păşind 
înaintea tuturor lucrurilor, dureros şi luminos, prezent in tot ceeaco 
gândeam sau înfăptuiam. Mă întrebasem adesea, dacă nu era o tasci : 
naţie şi nu-i găsisem răspunsul. Marea filozofie a vieţii e sa nu e miri 
de nimic, căci toate trec, spălate în aceleaşi ape ale infinitului. 

Un infinit care, privit sub ori ce unghiu, îţi prezintă toate normale, 
simple şi de înţeles, coapte în lumina adevărului, unul şi veşnic acelaş. 
“divinitatea”. Spre ea creştem noi ca şi lumea, mţelegand-o numa 
atunci când vom fi devenit “turma cu un singur pastor ! De acolo nu 
va mai exista întoarcere în nimicuri, ci rămânere m adevar.^ In acei 
adevăr după care toţi râvnim şi-l căutăm, fără ca nimeni sa-1 poata 
pătrunde, căci este deasupra minţilor omeneşti şi înţelegem noastre. 
Deaceea să nu ne lăsăm pradă desnădejdii, ci să ne căsmm şi sa muncim 
spre a ajunge să înţelegem de unde vin, unde se duc şi sfarsesc toate! 


126 


Vircil Ionescu: Calvarul 


învăţătura sufletului nu purcede de jos, ea ne vine de sus şi atinge 
numai pe acei în stare s o primească şi s o înţeleagă, întrebuinţând-o 
pentru ei şi omenire. Minţi sunt multe, valori puţine şi acestea trebuiesc 
păstrate fiind fala şi rosturile ei! 

Când a fost nevoie, legionarii au atins culmile abnegaţiei la tot 
ce omeneşte le era de trebuinţă. întru cât mă priveşte, mă vor îngropa 
sau arde în cămaşă verde şi, dacă împrejurările nu o vor permite şi nu 
voi şti, aş dori totuşi ca aşa să mi se întâmple! 

Gândurile sau turburat domol, încâlcindu-se cu noaptea şi am 
adormit. Dimineaţa ni sa adus o cană cu o băutură turbure, negricioasă, 
fără zahăr, căreia i se zicea ceai. Buruienile uscate, din care era făcută, 
le puteai numi ori cum afară de ceai. Gustul era sălciu şi amar ca o 
doctorie. Am băut-o în silă, de foame. Tot atunci ni sa împărţit şi 
porţia zilei de mămăligă. Un boţ tare, tăiat în formă de cărămidă, 
plină de paie, nisip, şi pietricele spre a nu pomeni şi de alte necurăţenii 
mult mai desgustătoare. 

Spre a nu ne întâlni unul cu altul, am fost scoşi la spălat pe rând, 
în fiecare curte câte unul. Un gardian ne turna apa luată cu o cană 
dintr’o găleată. Făcea economie să nu se termine prea repede şi să 
se obosească cu căratul altei găleţi. Apoi imediat, înapoi la celulă. 
Fără să fiu observat, înainte de a reintra, am deşurupat cât am putut 
belciugul care închidea vizeta. Din interior îl puteam împinge cu 
degetul ca să închid vizeta. 

A mai trecut un timp şi a venit gardianul şef să facă lista lucrurilor 
necesare care ni-le putea cumpăra şi adică: o găleată de lături, lighean, 
cănuţa de apă, o gamelă şi o lingură. Cuţite şi furculiţe nu erau per¬ 
mise. Ţigări da, precum şi medicamente, dacă fuseseră prescrise de 
medicul închisoarei. Bine înţeles, la socoteală toate ne reveneau mai 
scumpe, gardianul şef nu era să se silească de pomană. Ţigările ne 
costau dublu decât preţul oficial, aşa că am hotărît să fumez cele mai 
ieftine, “plugar”. 

Apoi în grupuri de câte patru sau cinci, am fost fiecare grup repar¬ 
tizat în altă curte din cele patru interioare, pentru plimbarea de o 
jumătate de oră la aer. Nu aveam voie să ne vorbim, sub sancţiunea 
retrimeterii la celulă. Plimbarea o făceam în cerc, purtaţi cum se poartă 
animalele pe arena unui circ, sau pentru vânzare la târg. Pe deasupra 
zidului înconjurător a apărut chipiul maiorului de jandarmi Roşeanu, 
care spiona dacă se îndeplinea consemnul de a nu fi lăsaţi să vorbim 
între noi. Acest maior de origină semită, cum am aflat mai târziu, ne-a 
urmărit tot timpul, amărându-ne zilele, cu tenacitatea caracteristică ra¬ 
sei, ceea ce nu l-a împiedecat, mai apoi, la începutul guvernării aşa 
zisă legionară, să mă viziteze acasă, ca să mă roage să intervin pentru 
el ca să nu fie şters din cadre! Am avut satisfacţia de a-i aminti purtarea 
şi a-1 trimete la plimbare. 

împlinită jumătatea de oră, am fost reînchişi. Am rămas din nou 
singur, fără nimic cu ce să-mi trec timpul. De citit nu era permis de 
cât Biblia, din care exista un singur exemplar cu foi lipsă, altele rupte 
şi toate murdare. Am ridicat patul ca să câştig loc. Dintr’un colţ al 
celulei la celălalt, în diagonală, făceam şase paşi, înapoi la fel. Am 
numărat până la o mie şi apoi, plictisit, am renunţat. Mi-am refăcut 


Râmnicul - S arat 


127 


patul şi mam aşezat pe scândurile lui. Mi-am amintit de viaţa din 
lagărul Miercurea-Ciuc. Acum invidiam pe cei de acolo. Puteau să 
stea împreună şi să vorbească între ei, puteau să se mişte în voie prin 
clădirea şi curtea spaţioasă, puteau să-şi odihnească ochii pe verdele 
unor împrejurimi încântătoare, cu dealuri apropiate şi munţi îndepăr¬ 
taţi. în jurul nostru nimic de cât ziduri înăcrite de vremuri şi, din 
imensitatea cerului, o bucată cât palma, atât! In viaţă să nu te plângi 
niciodată de rău, există mereu un şi mai rău, până ajungi să debarci 
dincolo, unde devin toate egale ca nesimţirea. 

Mam suit pe pat ca să privese afară. Soldatul de pază din turelă 
a îndreptat arma spre mine, somându-mă să mă cobor. Nici aceasta 
nu era voie! 

Cu lovituri ritmice în perete, după alfabetul Morse, am început 
să mă comunic cu vecinii de celulă. Mi-a răspuns Serafim, căci Furdui 
nu-1 cunoştea. Când l-au învăţat toţi, ne-am putut comunica, mai ales 
noaptea, din om în om, transmiţând celui căruia doream, impresii san 
unele dorinţi. 

După ce sau repartizat cumpărăturile, a venit prima masă de prânz. 
O zeamă colorată în roşu, prin boiaua de ardei care plutea, cu câteva 
boabe de fasole rătăcite, nefierte bine, turnată dintr’o lingură mare, 
introdusă prin vizetă şi vărsată în gamela cea nouă. Cu toată scârba, 
foamea ma obligat so înghit. După fiecare lingură mă îndoiam că o 
voi mai lua pe următoarea şi totuşi am ajuns la sfârşit. De mămăligă, 
însă, nu mam putut atinge; era mult prea desgustătoare şi mirosea a 
mucegai. 

Doctorul Milcoveanu, “Pruncul”, cum îl numeam, fiind cel mai 
tânăr, răcneşte din celula din faţă, de a răsunat închisoarea: Ăştia 
vor să ne omoare!”. Gardianul i-a impus tăcere şi l-a pedepsit două zile 
să nu fie scos din celulă. 

După amiază o altă jumătate de oră la aer, ca să se împlinească 
ora zilnică, reglementară. Plimbarea a trecut la fel cu acea de dimi¬ 
neaţă, minus spionajul maiorului. Toţi eram amărîţi şi chinuiţi de foame, 
închisoarea în aceste condiţii devenea un iad. Şi numai cine a cunoscut 
iadul este în stare să aprecieze luminile paradisului, care pentru noi 
se numea: “libertatea”. 

Seara, aceeaşi fiertură scârboasă şi deci foamea în continuare. Car¬ 
ne, cum am constatat mai apoi, se da de două ori pe săptămână la 
prânz, şi numai câte o bucăţică de mărimea unei cutii de chibrituri, 
sgârciuri şi os. De la măcelar se cumpăra numai resturi şi din acestea, 
după ce se alegea ce era mai bun pentru gardieni, rămăşiţele se împăr- 
ţeau condamnaţilor. 

După inspectarea gratiilor şi percheziţia de seară, imediat ce^ sa 
întunecat şi s’au retras gardienii, mi-am deschis vizeta. Alţii o făcu¬ 
seră înaintea mea. Soldatul de gardă, băiat de treabă, ca majoritatea 
celor de categoria lui, căci răutatea şi meschinăria nu creşte de cât în 
sufletul bogaţilor şi celor fără griji, s’a învoit să deschidă şi vizetele 
celor ce nu o putuseră face din interior. Acum era el cel atent ca să 
ne anunţe sosirea vre-unei inspecţii în care caz urma să tăcem şi să ne 
închidem vizetele. Am început vorbăria de la o celulă la alta, poves- 
tindu-ne impresiile, bine înţeles nici una agreabilă sau dătătoare de 


128 


VlRGIL IONESCU: CALVARUL 


nădejdi. Foamea ne era tema principală. Totu a început să explice 
cum trebuiau gătite unele mâncări gustoase şi la toţi ne lăsa gura apă. 
Ascultându-1, simţeam mirosul acelor bucate alese cum se ridica prin 
închisoare şi ne gâdila nările. Puteam fi noi cât vroiam de legionari, dar 
eram şi oameni şi ca atare supuşi celei mei elementare dintre nevoi, 
hrana! 

A treia zi, o variantă în programul obişnuit: inspecţia directorului, 
venit cu medicul penitenciarului pentru vizita medicală obligatorie. O 
altă bătaie de joc! 

Medicul na intrat prin celule, ne-a cercetat prin vizete. La vizetă 
ne-am scos limba, prin vizetă ni s’a luat pulsul şi am vorbit cu el. M’am 
plâns că sufăr de ficat, adesea cu crize dureroase. Mi-a răspuns că mă 
înşelam, sufeream de apendicită! 

— Dar nu mai am apendice, am fost operat, i-am răspuns. 

— Nu face nimic, tot apendicită ai!, mi-a răspuns zâmbind şi făcând 
cu ochiul directorului. Ce să-i mai răspunzi? 

Am profitat de prezenţa directorului şi toţi am reclamat în potriva 
murdăriei celulelor şi prezenţa ploşniţelor. Am cerut să fie văruite, dar 
ne-a refuzat sub cuvânt că nu-i permitea budgetul. La propunerea 
noastră de a suporta cheltuelile, a acceptat. Aceasta-i convenea, putea 
pune costul în contul budgetar, iar banii de la noi în buzunar. Ne-a 
mai aprobat deasemeni să umblăm la bagaje de două ori pe săptămână, 
pentru a ne lua primeneli. In ziua următoare, urma să o facem pentru 
prima dată. 

Seara următoare din nou aceeaşi distracţie, conversaţia la vizete. 
In afară de foame mai aveam de comentat despre vizita medicală. 
Milcoveanu şi Craja, amândoi medici, erau revoltaţi de purtarea cole¬ 
gului lor, o ruşine a profesiei, după cum afirmau. Pe atunci, nici unul 
nu putusem bănui că medicul penitenciarului făcuse o farsă ca să înşe¬ 
le bănuiala directorului. In realitate era un mare simpatizant legionar. 
Când a aflat, nu ştiu cum şi de unde, de hotărîrea Regelui şi a lui 
Călinescu de a-1 omorî pe Căpitan, cu vre-o zece zile înainte de executa¬ 
re, a venit la Clime şi la mine, sub pretextul unei vizite medicale, a intrat 
în celule şi cu lacrămi în ochi, pe când se făcea că ne examinează, ne-a 
spus cele aflate de el, rugându-ne să facem ce ştim să anunţăm la Bu¬ 
cureşti spre a se lua măsuri pentru salvarea lui! La vizita de a doua zi 
a soţiei mele, am trimis-o acasă la medicul în chestiune. El a reţinut-o 
la masă şi i-a reconfirmat cele ce ne spusese. Marioara a transmis 
mesajul soţiei Căpitanului, dar mai departe nu s’a făcut nimic. Dealtfel 
cine să fi putut împiedeca decizia regală? 

A patra zi de închisoare a fost zi de sărbătoare pentru noi, deoare 
ce am putut căuta prin bagaje. Mi-am luat primeneli şi un prosop in 
care am ascuns bucata de unt, aceea de parmezan, un rest de franzelă 
uscată, abia începută, o lamă de ras, un vârf de creion şi un borcan 
de dulceaţă. Nevoia te învaţă la toate. Să te prefaci, să înşeli, să minţi 
şi să furi! Ajuns în celulă, am ascuns totul în gura sobei, binecuvântând 
prevederea Lizetei Gheorghiu. 

Seara, înainte de cercetarea gratiilor, de percheziţia corporală şi a 
celulei, repartizasem comorile din gura sobei. Creionul şi lama de ras 
în mătură, borcanul de dulceaţă lipit de zid, după un căprior al patului 


Râmnicul - Sarat 


129 


si restul după celălalt căprior. Observasem că dacă gura sobei era bine 
cercetată, sub pat inspecţia se făcea superficial şi dealtfel nici nu se mai 
vedea bine în penumbra de sfârşit de zi. Aşa că lucrurile ascunse nu 
mi-au fost găsite. După fiecare percheziţie, mutam din nou alimentele 
în gura sobei, unde un mic curent de aer le păstra mai la răcoare. 

De acum încolo, înainte de aducerea ciorbei, mi-am găsit de lucru. 
Rădeam din parmezan cu lama de ras. Cum brânza se întărise, lama 
devenea din ce în ce mai tocită şi mai greu de mânuit. O felie din 
franzela uscată, parmezanul ras şi o bucată de unt, care începuse sa 
se râncezească, adăogate în ciorbă, îi dădeau un gust mai acceptabil. 
Masa o încheiam cu o lingură de dulceaţă. Aşa mi-am înşelat, un timp. 

La una din inspecţii în celula lui Totu, ascunşi in sobă, dedesuptul 
unei cărămizi desprinse de el, sau găsit cinci mii de lei. Valvă , '' ure ; 
Totu şi banii au fost duşi la cancelarie. N’a păţit însă mare lucru. Banii 
i-au fost trecuţi în cont, nu întreaga sumă găsită, ci dijmuită cu o mie 
de lei. 

Un ţigan bătrânel, ales dintre condamnaţii de drept comun pedepsit 
pentru crima, a fost însărcinat cu văruitul celulelor. Legionarul, a cărui 
celulă se spoia, era lăsat să stea afară pe platformă, pană se termina 
lucrul. Cum se depărta gardianul, cel în aşteptare se repezea la cate 
o vizetă ca să mai stea de vorbă cu vreun camarad. Văzând cum merg 
treburile, sau adunat câteva pachete de ţigări şi sau dat ţiganului spre 
a-1 face să nu se prea grăbească şi să văruiască mai pe îndelete. Jiga- 
nul, şiret, a priceput şi abia mai mişca. Zoritul gardienilor cu sudalmile 
respective, mai şi câte un ghiont, îl lăsau nepăsător, le primea ca facand 
parte din preţ. Dar s’a terminat şi această poveste, revemndu-se la 

normal. 

Cel ce îndura foarte greu singurătatea celulei a fost Mişu Polihro- 
niade. Spunea că nici când era liber nu putuse suporta să fie multa 
vreme singur, îşi căutase mereu companiie. Acum, celula il deprima. 
Cum în fiecare dimineaţă eram obligaţi să măturăm cu rândul şi plattor- 
ma de metal, eu şi alţii cedam rândul lui Mişu, încântat să fie cateva 
minute în libertate şi să se poată opri câte un minut pc la vizeta cuiva. 
Venea şi la a mea, mereu cu aceeaşi întrebare care il scormonea ca un 
ghimpe: -Nene Virgil, cum crezi, matale, că se vor termina toate 
aceste? -Chiar de aş fi bănuit adevărul, tot nu i-aş fi răspuns: Prin 
moarte”! De aceea ridicam din umeri, întrebător ca şi el. 

Inteligenţa ca şi dezvoltatul simţ politic al lui Mişu îi de ">onstrau 
că, de o eliberare pe curând, nu mai putea fi vorba. Rămăsese 
De aceea îl încurajam adesea, fără multă convingere, vorbind u-i despre 
vitalitatea şi forţa Mişcării Legionare, pe care le cunoştea ca Şi mm , 
sau, comparând similitudinea în situaţie, intre condamnarea de pe vre¬ 
muri a lui Hitler, cu aceea a Căpitanului, care nu împiedecase pe c 
dintâi să reuşască. Cu un oftat de om nu prea convins Mişu se înde¬ 
părta, ca să mai repete întrebările şi pe la alte vizete, daca mai a 

* Cotigă reuşise să dosească cafea în celula lui. De altfel toţi aveam 
câte o cantitate la fel în bagaje. Dar ce să faci cu ea? Cum so fierbi. 
Cotigă a rezolvat problema, la fel ca Bolintineanu la Ciuc: o fierbea 




130 


Vibgfl Ionescu: Calvarul 


în cana de băut, de tinichea smălţuită, pe focul spirtului îmbibat în 
vata aşezată într’un căpăcel de cutie de tinichea, găsit prin curte. 
Noaptea, după retragerea gardienilor, ne servea şi nouă. Nici unul 
nu-1 refuzam, în afară de Clime, încă bolnav. Ii trimeteam cănile, prin 
soldatul de pază şi Cotigă ne turna câte puţină pe fund, fiecăruia. Când 
şi-a terminat cafeaua lui, altul i-a dat porţia şi cafeneaua a continuat. 

Recitind aceste simple şi de sigur copilăreşti amănunte, aş dori 
să le şterg scrisul. Dar dacă rândurile sunt uşor de şters, nu la fel 
amintirile. Pentru noi, cei de atunci, care le-am trăit şi din care aproape 
nici unul nu se mai află în viaţă, închişi şi chinuiţi de foame, amărîţi de 
singurătate, care nu mai puteam da nimic luminos de cât o nesfârşită 
răbdare şi poate viaţa, aceste nimicuri au constituit bucăţi din trăirea 
noastră, dacă nu însăşi esenţa ei. Fiecare întâmplare ori cât de m㬠
runtă, care acum nu mi-ar mai deranja măcar atenţia, în acele momente 
au constituit evenimente. 

Poţi fi legionar neînfricat, sau cu sufletul de crin ca în poezie, în 
practica zilnică rămâi tot om şi ca atare robit nevoilor trupului, înainte 
de ale sufletului. De aceea am lăsat să rămână cele scrise, nu le-am 
şters, din contra voi mai urma să povestese din ele, la ocazii. 

Plaga ploşniţelor cărora le hrănisem un timp vampirismul se termi¬ 
nase odată cu văruitul întregii închisori. Libertatea avută de fiecare 
dintre noi, pe timpul cât ţinuse spoitul celulei, fusese ca o binecuvântare. 
De aceea căutam un nou pretext pentru a o recăpăta. L-am găsit sub 
motivul necesităţii de a se reface sobele pentru iarnă. Sa aprobat şi 
această cerere în aceleaşi condiţii ca văruitul. Acelaş ţigan, de meserie 
zidar, a început lucrul. 

Nici în această închisoare, ce se pretindea modernă, nu se pome¬ 
neau băi sau duşuri. întrebând telefonic la Bucureşti, directorul a 
obţinut aprobarea pentru amenajarea unei instalaţii de apă caldă şi 
două duşuri, bine înţeles tot în socoteala noastră. Două din celulele 
de jos, aşezate pe un coridor mărginaş, au fost destinate scopului. Ingi¬ 
nerul Ionică a executat lucrările şi, după două săptămâni, aveam duşu¬ 
rile, de care se serveau acum şi directorul ca şi gardienii. 

între timp au mai fost aduşi şi încarceraţi, dr. Banea şi Căpitan 
Şiancu, amândoi condamnaţi de Consiliul de Răsboi din Bucureşti, tot 
la câte şapte ani, pe baza aceluiaş articol de lege ca şi noi. Banea 
a fost închis în celula părintelui Edineţ, liberată prin transferarea aces¬ 
tuia la Văcăreşti, iar Şiancu într’una din celulele libere de jos. 

După cum ne povestise, Banea avusese nenoroc. Nenoroc care mai 
târziu i-a costat viaţa. închis la Cluj, purta în momentul arestării, ca 
de obicei, costumul naţional în care toată lumea îl cunoştea. Prevăzând 
seriozitatea noilor arestări, s’a decis să evadeze. In acest scop făcuse 
să-i parvină un costum civil şi, pentru ziua următoare, îşi aranjase dis¬ 
pariţia, în drumul ce avea de făcut spre tribunal. Dar în noaptea 
premergătoare evadării, el şi Şiancu au fost duşi la gară şi transportaţi la 
Jilava! Să fi fost numai o coincidenţă, între cele două date, sau trădare? 
Cine ar mai putea descoperi astăzi? 

Zilele identice continuau să-şi treacă orele, în aceeaşi deprimantă, 
tristă şi desesperantă monotonie. Realitatea ne destrăma sufletul, ca 
vremea firele dintr’o cârpă îmbătrânită de întrebuinţare. Din afară nu 


Râmnicul - Sarat 


131 


mai aflam nimic, nici despre Căpitan, nici despre camarazi, soţii şi 
familii. Mă întrebam dacă Marioara era tot închisă, dacă răsbunarea 
Regelui, căruia nu-i dasem ascultare în Belgia şi pe care îl mai înfuria- 
sem şi cu ocazia audienţei, se menţinea la fel de aprigă şi în contra ei? 
în această privinţă aveam a mă lămuri curând. Intr o dimineaţă, cam 
spre vremea prânzului, şeful gardian îmblânzit prin daruri, a venit la 
vizetă şi mi-a şoptit să mă uit prin fereastră în spre grădina caselor din 
faţă. M’am suit pe pat şi m’am uitat afară. La început n’am văzut nmic 
deosebit. Apoi au început să se profileze câteva siluete care se apro¬ 
piau. Inima a început să mi se agite în piept,^ de parcă aş fi fost un 
licean. Cu puţin înainte mă gândisem, cât m ar fi răsplătit de toate 
relele prezenţa soţiei. Nu mă înşelasem, era ea, împreună cu soţiile 
lui Polihroniade, a lui Cotigă şi a lui Totu. Dar numai eu şi Mişu aveam 
ferestrele pe partea grădinilor. 

Cum nu li se permisese să ne viziteze, gardianul le învăţase cum 
să procedeze, ca cel puţin să ne zărească. Camarazii din rând cu mine, 
prinzând de veste că se întâmpla ceva deosebit, erau la ferestre şi agitau 
mâinele spre ele. Ele ne răspundeau, fără să ne fi putut deosebi chipu¬ 
rile bărboase, plasate în umbra acoperişului sub care se găseau ferestrele, 
la prea mare depărtare. Imediat au fost nevoite să plece, gonite de 
sentinele, dar având siguranţa că mai trăiam. 

Bietele soţii! Abia eliberate de la Suzana, primul lor drum le-a 
fost spre noi. Alimentele pe care ni le-au adus, dijmuite de gardian, 
ne-au fost date, pe sub ascuns, după închiderea de noapte. Imediat 
le-am împărţit între toţi şi, în noaptea aceea şi ziua următoare, nici 
unul na mai suferit de'foame. 

întruna din zile, Clime a fost chemat la cancelarie.^ II aşteptam 
pe ghimpi ca să aflăm de ce fusese chemat. Abia după închiderea dc 
noapte a putut să ne comunice prin vizetă. Venise advocatul Cosmo- 
vici, sub pretextul necesităţii de a discuta asupra apărării noastre in 
recursul înaintat Casaţiei. 

Ca ultime veşti: prinderea lui Alecu Cantacuzino care, bine ascuns, 
na stat liniştit, a căutat să ia legătura şi să-şi vadă nevasta. Urmărită 
fără să fi bănuit, a dus poliţia la ascunzătoarea lui! Ridicat îndată 
împreună cu familia care-1 adăpostise, urma să fie rejudecat şi apoi 
adus la Râmnicul-Sărat. Gazdele lui Alecu au fost aspru condamnate 
conform unei legi noi care pedepsea pe acei ce ascundeau legionari. 

După spusele lui Cosmovici părea că în ţară nu domnea liniştea 
cerută de Căpitan. Legionarii se agitau. Ici colo isbucniri^ ară con 
sistenţă şi fără rost. Sima începea să-şi facă de cap. Arestările con 1 - 
nuau. Căpitanul tot la Doftana, nu se ştia nimic precis despre el. be 
renunţase la ideia de a se mai judeca şi condamna şi alte loturi din 
lagărul Miercurea-Ciuc. Prin urmare Căpitanul şi cu noi rămâneam 
singurii condamnaţi. Bucuria de a fi printre cei aleşi nu ne era chiar 
mare. 

Cosmovici mai reuşise să strecoare lui Clime primul număr din 
“Curierul Legionar”, o foaie de format mic, patru sau şase pagini, tip㬠
rită clandestin sub îngrijirea lui Vasile Cristescu. La redactare şi tipări¬ 
re contribuiseră şi părintele Dumitrescu-Borşa, preot Palaghiţă şi alţii. 




132 


Vircil Ionescu: Calvarul 


Foaia ne-am trecut-o din celulă în celulă, fiecare nerăbdător să-i vină 
rândul mai curând la citit. 

Primul articol de fond era intitulat “Domnul Inginer Clime”. Al 
doilea, anunţat pentru numărul următor, era să fie “Nenea Virgil”, cum 
eram numit de mai toţi vechii legionari. Acest al doilea număr din 
Curierul Legionar a apărut, dar na mai ajuns la distribuţie. Locul unde 
se tipărea, o pivniţă prin Colentina, propietatea lui Titi Cristescu, fusese 
descoperită şi materialul găsit, confiscat! Desigur trădarea îşi înfipsese 
colţii, sfâşiind şi această încercare. 

Alecu Cantacuzino, adus curând, a fost încarcerat sus, în celula lui 
Clime şi acesta mutat jos. 

Intro bună zi nu am mai zărit prin închisoare, nici unul din cei 
câţiva condamnaţi de drept comun, închişi în celulele de jos. Nici 
sgomotul obişnuit, cu ţipetele şi certurile din secţia separată a femeilor, 
nu-1 mai auzeam. Cu simţul ascuţit de vânat fugărit, ne-am dat seama 
că se petrecea ceva neobişnuit. Intrigaţi, am întrebat un gardian, care 
ne-a spus că primiseră ordin să se evacueze închisoarea, care se muta 
în localul unei şcoli primare din oraş, amenajată în pripă pentru a 
funcţiona ca puşcărie. Direcţia civilă de până stunci a temniţei noastre, 
urma să fie predată comandamentului jandarmeresc. Evacuarea întregu¬ 
lui personal civil începută, era pe terminate! 

A doua zi, un locotenent de jandarmi, cu plutonul respectiv, a pre¬ 
luat comanda închisoarei şi paza noastră. După puţine zile s’a prezentat 
un căpitan de jandarmi Arapu, cu atribuţia de comandant al peniten¬ 
ciarului. 

Din ziua aceea am scăpat pentru un timp de foame. Mâneam de 
la cazanul trupei o ciorbă de carne cu fasole şi zarzavaturi, destul de 
gustoasă. In locul mămăligii plină de necurăţenii şi miros de mucegai, 
pe care nici unu nu o putusem mânca, primeam în fiecare dimineaţă, 
în uşa celulei, o pâine neagră cazonă, destul de bună. 

Transformarea penitenciarului dintr’o instituţie civilă, sub direc¬ 
tiva Ministerului de Justiţie, într’una jandarmerească (semi militară), 
sub comanda directă a Ministrului de Interne, recte a lui Armând Că- 
linescu, era un lucru serios, care ar fi trebuit să ne dea de gândit şi nu 
ne-a dat! în prigoana de până atunci, fie ce pas al guvernului avusese 
un scop, ascuns pentru alţii, dar bine definit în finalitate pentru acel 
care îl ordonase! 

Acest nou pas, poate mai serios de cât toate, căci călca, nu numai 
tradiţia, dar şi Constituţia, nu ne-a atras prea mult atenţia, de cât mai 
târziu, când intenţiile fuseseră făcute fapte, în ciuda atâtor advocaţi 
pe care-i aveam printre noi. Obiectivele urmărite nu le-am întrezărit, 
poate şi din cauza unor neînsemnate avantaje care ni se dăduseră şi 
care ne-au întunecat minţile până a vedea în ele un început de revenire 
la normal! Aşa este în firea omenească să vadă mai curând binele, fie 
şi acolo unde e numai pericol, iar pe acesta numai după ce a trecut, 
dacă i-au mai rămas ochi să vadă. 

Căpitanul Arapu nu avea suflet de jandarm. Era un om aşezat şi 
cumsecade. De aceea, probabil, se învechise în grad. Sever de formă 
şi numai în prima zi, ne-a fost un mare prieten. Ne-a făcut toate în¬ 
lesnirile care-i erau în putere şi a mers atât de departe în cât sa com¬ 
promis, ceea ce i-a adus mutarea, după cum se va vedea din urmare. 


R AMNICUL - S AR AT 


133 


Intro dimineaţă, nu mai ştiu cum, dar ca din senin sa răspândit 
svonul că peste noapte fusese adus Căpitanul. Cred că unul dintre 
plutonierii de jandarmi, ce-şi zicea “fost legionar”, o şoptise cuiva. 
Ştirea se întinsese ca fulgerul, dar nu ne venea să-i dăm crezare. în¬ 
trebat de Clime, plutonierul a confirmat-o, precizându-i şi unde fusese 
încarcerat. Căpitanul era închis în corpul unei clădiri din faţă, complect 
separată de noi. Celula lui nu era ca ale noastre, ci mai mult o cameră 
oarecare cu uşa ca la noi, cu vizetă. Avea curtea separată, situată în 
apropierea cancelariei şi a locuinţei Comandantului. 

De la noi, ca să ajungi la el, aveai de trecut curtea intermediară, 
prohibită nouă, care despărţea închisoarea propriu zisă de birouri, 
înainte de a ajunge la poarta de fier a intrării principale, o luai la 
stânga pe un coridor. în fundul lui, tot pe stânga se afla uşa celulei 
Căpitanului. Coridorul se termina în acea curte separată în care avea 
să se plimbe el şi în care, mai apoi, au fost ucişi camarazii mei, legiona¬ 
rii de la Râmnicul-Sărat. 

Adeverirea veşţii despre venirea Căpitanului ne-a umplut sufletele 
de bucurie. In afară de a ne da certitudinea că era în viaţă, îl ştiam 
acum lângă noi şi eram siguri că, bună sau rea, vom avea de împărţit 
aceeaşi soartă. Să fim alături de el, era pentru noi totul, restul fără 
importanţă! Şi de această dată, bucuria ne-a întunecat gândul asupra 
scopului urmărit, prin aducerea lui acolo. 

Astăzi mă minunez cât am putut fi de orbiţi, atât noi cât şi el. 
Căpitanul, să nu vedem limpede, către unde se mergea. Căci nu pot 
crede posibil că, având siguranţa unei executări, Căpitanul, tot să nu 
fi reacţionat în nici urt fel! Pe noi, ne ameţise venirea lui ca un vin 
prea tare şi, în locul gândurilor rele, necesar pesimiste asupra intenţiei 
adversarilor, renăscuseră speranţe în mai bine. 

De oarece, pe rând sau în grupuri, aveam ceva mai multă libertate 
de a circula prin temniţă, cei neînchişi profitam să ne repezim la vizetele 
celor închişi, ca să comentăm evenimentul. Speranţa e falsul anestezic 
care, dacă câte odată te face să treci mai uşor prin durerile grele, alte 
ori te adoarme, de nu mai reacţionezi eficace, când şi cum trebueşte. 

De stabilirea contactului, într’o formă oarecare cu Căpitanul, pe 
cât de curând, nu ne îndoiam. De altfel, a şi fost stabilit de îndată, 
prin acelaş plutonier de care am pomenit mai sus. începutul a pornit 
de la Căpitan, care a trimes lui Clime un bileţel de “bun găsit” şi cu 
încurajări pentru toţi. Cerea să i se comunice cine erau cei închişi şi 
la ce pedepse fuseserăm condamnaţi, căci, precum scrisese, nu mai ştia 
nimic de când fusese transferat de la Jilava la Doftana. Despre el, scria 
că se simţea slăbit şi cam obosit trupeşte. Moraliceşte însă bine! 

Am hotărît să-i răspundem fiecare câteva rânduri, pe aceeaşi foaie 
de hârtie. Clime a adăugat raportul lui, asupra procesului şi condam¬ 
nărilor noastre precum şi veştile aflate de la Cosmovici ca şi altele ce 
mai putuse culege pe alte căi asupra întâmplărilor din Legiune şi Ţară. 

Dacă ziua uneori mai eram lăsaţi liberi prin închisoare, după masa 
de seară eram închişi până a doua zi. Cum între timp se permisese 
aducerea bagajelor în celule, întrebuinţarea de perne, pijamale sau 
cămăşi de noapte, nu încă a saltelelor, Clime şi alţii vedeau în acestea 
un semn de destindere în situaţia generala. Ar fi avut poate dreptate 








134 


Virgil Ionescu: Calvarul 


dacă cei de afară, din ţară, în ascultarea aidoma a ordinului Căpitanului, 
ar fi stat liniştiţi! 

In a treia noapte de la venirea Căpitanului, am fost trezit de un 
sgomot sinistru de zăngănit de lanţuri târîte de ocnaşi. Sgomotul acesta 
mă impresionase totdeauna şi rămăsesem cu sugestia lui neplăcută de 
când îl auzisem, tot într’o noapte, pe sălile Consiliului de Răsboi, pe 
timpul procesului Duca. M’am repezit la vizetă, am deschis-o cu grijă 
şi am privit jos, în închisoare. Jandarmii, în frunte cu maiorul Roşeanu, 
îmbrânceau în celulele încă libere, nişte siluete îmbrăcate în haine 
vărgate, a căror feţe nu le puteam distinge la lumina slabă a lanternelor 
purtate de jandarmi. Lanţurile zornăiau în timpul mersului, iar porţile 
se trânteau brutal în dosul celui intrat. Sufletul mi se închircise de 
groază! îmi era frică de ceva nedefinit şi, tocmai pentru că nu ştiam 
ce poate fi, îmi era frică. Mă întrebam ce o mai fi însemnând şi asta? 

Cu ochii obosiţi de efortul ce le impusesem în încercarea de a 
pătrunde întunericul, mam întins din nou pe scândurile goale şi am 
readormit greu, în liniştea ce învăluise din nou temniţa. Din când în 
când, ca de pe alt tărâm, mai auzeam câte un sgomot slab de lanţuri. 
Cine să fi fost cei aduşi şi cu ce scop? Nu bănuiam în acea clipă. 

De-a lungul atâtor ani scurşi de la evenimentele ce povestesc, 
amintirile ca şi sentimentele mele s’au încâlcit între ele, ca un morman 
de fiare îndoite după o catastrofă de cale ferată. încerc să le descurc 
unul de altul şi să le îndrept la forma iniţială şi nu reuşese pe de-a 
întregul, o recunosc, dar încerc mai departe. 

Din viaţă e mai uşor să reţii fapte, decât senzaţiile, care le înto¬ 
vărăşesc mereu, ca o consecinţă a lor. Când întâmplările au fost de 
interes general la vremea lor, le mai poţi afla din căutarea ziarelor şi 
publicaţiilor timpului. Senzaţiile, însă, unde să mai le cauţi? Regăsirea 
eşti silit so cauţi în sufletul tău, so retrăeşti în scris, atunci când se 
mai poate. 

Cu venirea dimineţii mi s’a deslegat misterul nopţii. Cei aduşi erau 
Nicadorii: Nichi Constantinescu, Doru Belimace şi Caranica, precum şi 
decemvirii cu Ion Caratănase, Ştefan Curcă, Iosif Bozântan, Ion Ata- 
nasiu, Fane Georgescu, Pelea Ion, Bogdan Gavrilă, Grigore Ion State 
Radu Vlad şi Ion Trandafir. Toţi au ieşit la vizete şi ne-au salutat cu: 
“Trăiască Moartea”! La care le-am răspuns: “Trăiască viaţa”! 

In zilele următoare, ni sa impus din nou vechiul regim, cu scoate¬ 
rea din celule de două ori pe zi, câte o jumătate de oră şi vizetele 
închise. Alfabetul Morse a fost repus în funcţiune; cei sosiţi îl cunoşteau 
mai bine ca noi. Dar foarte curând s’a revenit la libertatea anterioară, 
numai că noii aduşi au rămas, o săptămână, în lanţuri şi închişi. Se 
pare că astfel dispunea regulamentul, la fiecare mutare, dintr’o închi¬ 
soare în alta. Pe mine m’a impresionat mereu să-i văd aşa; nu mă puteam 
obişnui de loc. 

Clime era încântat de această concentrare de legionari în aceeaşi 
temniţă. Credea că măsura era luată pentru simplificarea pazei. Poate 
s’o fi spus, fără s’o creadă, spre a nu descuraja, căci altfel gândeau 
Banea, Totu şi Polihroniade. împerecherea în trai comun a celor con¬ 
damnaţi pe viaţă, cu noi, şi mai ales schimbarea de sub paza normală, 
a unei închisori civile, nu li se părea de loc naturală. Se bănuiau 


Râmnicul - Sarat 


135 


intenţii, care s’au dovedit, mai târziu, că au fost cele reale. Cu toţii 
nu mai eram de cât nişte condamnaţi la moarte, cu data execuţiei 

nefixată. r ~ ^ 

Toţi noii aduşi au fost încarceraţi jos, in afara de Caranica, mai 
puţin norocos care, neavând loc acolo, a fost închis sus, într’o celulă 
mult mai strâmtă, plasată pe un culuar mărginaş, lângă closet. De la 
vizeta lui nu vedea pe nimeni şi nu ne putea vorbi. In faţă, avea alte 
două celule, la fel pe atunci goale. Curând şi acestea au fost ocupate 
de Ţâlnaru şi Livezeann, doi tineri curajoşi şi întreprinzători, condam¬ 
naţi la câte un an închisoare. Fuseseră ataşati grupului celor destinaţi 
pierii, deoarece în închisoarea Jilava se aratasera prea darji şi rebeli. 

Odată cu aducerea şi a acestora, închisoarea plină devenise mai 
sgomotoasă. Aveam atâtea de povestit, unii altora, suferinţi şi speranţe 
la nesfârşit. Căpitanul rămânea principala preocupare, nelipsit din 
convorbiri. 

Pe mine mă bucurase, în special venirea celor doi constănţeni, Ca- 
ratanase şi Fane Georgescu. 

Caratănase, cum scăpa din celulă, urca in salturi treptele scării 
şi intra la mine. Când venea plutonierul de jandarmi (aceştia înlocui- 
seră pe gardienii civili) ,ca să-l ducă înapoi la celulă, se ruga să-l mai 
îngăduie cinci minute, care în continuare deveneau duoăzeci. ^ Numai 
când nu mai avea încotro se lăsa dus. Lupta şi viata legionară ne le¬ 
gase puternic. Diferenţa de vârstă şi de situaţii nu au fost, nici când 
un impediment, între noi. Caratănase era un caracter unic în curăţenie. 
Dintr’o familie foarte săracă, de o sărăcie lucie, cu atât mai tristă cu cat 
căuta să-i ascundă prezenţa; fără tată, avea în sarcină familia întreagă 
cu copii minori, pe care căuta să-i scoată la lumină, dandu-i la înv㬠
ţătură, ca să-i elibereze pentru mai târziu din ghiarele lipsurilor de 
atunci. Cap solid, cu judecata clară, Caratănase era legionar desăvârşit, 
drept, corect, cinstit şi dârz, fără ostentaţii sau prefacere. îl văd 
înaintea mea, cu tinereţea încrezătoare în tot ce era nou şi frumos, 
neschimbat la bine şi rău, eu stând pe pat, el pe un scăunel din acele 
joase, pe trei picioare, cum se obişnueşte la ţară, povestindu-mi sau 
ascultăndu-mă. • . . 

Adesea mi-e dor de el, de felul lui, de tot ce a fost el! Am pierdut, 
si cu el, un prieten cum n’am mai avut de cât în Moţa, Marin, \ asile 
Cristescu, Bănică Dobre, Radu Gyr, Radu Meitani, Herghelegiu, Cons¬ 
tant, Budişteanu şi Bolintineanu. Dacă or mai fi fost, sau mai sunt 
şi alţii, să mă ierte că nu i-am pomenit, poate să rămân eu vinovatul de 
a nu-i fi simţit mereu prezenţi şi atât de aproape ca cei numiţi. 

In convorbirile de atunci, Caratănase, ca şi ceilalţi aduşi de la 
Aiud, ne-au confirmat cele scrise de Nichi Constantinescu lui Clime, 
la Jilava, asupra eventualei lor evadări, bine pregătită, greu să nu ti 
reuşit. Numai ordinul lui Clime le oprise punerea în fapt. 

O nouă vizită medicală, de astă dată serioasă, pentru toţi, a găsit 
un plămân al Căpitanului voalat, pe Clime bolnav de rinichi, pe Totu 
de apendicită şi pe mine de ficat. Ni s’a prescris câte un tratament şi 
un regim, greu de ţinut în închisoare. Din când în când, căpitanul 
Arapu îşi aducea aminte şi-mi trimetea câte o friptură la grătar sau 
came fiartă, conform prescripţiei. 



136 


Virgil Ionescu: Calvarul 


Clime, pe care crizele de rinichi nu-1 slăbeau, s’a decis să nu mai 
mănânce de cât iaurt. I se cumpărau zilnic doi litri de lapte. Iaurtul 
si-1 prepara în celulă. După un timp de asemenea regim, crizele i s’au 
rărit până ce au încetat. Sa făcut bine. Cunoscuta lui tenacitate învin¬ 
gea orice! 

Am fost anunţaţi că puteam scrie la familii şi primi cărţi poştale, 
câte două pe lună, bine înţeles cenzurate de comandamentul puşcăriei 
şi luate înapoi după ce le citisem! Cum de patru luni nu mai avusesem 
veşti, am scris toţi. Clime a descoperit în această permisiune, rezultatul 
presiunei opiniei publice şi ne-a oprit trimeterea scrisorilor, pentru a 
îndârji, mai mult, cum credea el! 

I-am făcut pe voie, nu cu dragă inimă. Noi vedeam în noua dispozi¬ 
ţie numai o revenire la legalitate. Orice condamnat, chiar pentru cele 
mai monstruoase crime, ocnaş pe viaţă şi tot avea dreptul de a scrie 
şi primi corespondenţă. Noi ceilalţi am avut dreptate. Dar în Legiune, 
în acea vreme, ordinul nu se discuta şi chiar dacă o făceam uneori, tot 
se executa! 

De la Căpitan aveam mereu ştiri, prin acelaş preţios curier. Ni¬ 
meni nu reuşise însă, să-l vadă, nici de la distanţă. 

într’o zi, la o oră neobişnuită, când de regulă eram lăsaţi liberi, 
ordin: “toata lumea la celule”! După închidere, am aflat de ce. Venea 
Căpitanul la baie. Fiecare, de la vizeta respectivă, ne-am căsnit să-l 
zărim. Cei aşezaţi în unghiul bun, cu deschiderea spre celulele cu 
duşuri, l-au văzut. Noi, cei din rândul meu şi din cel de jos, nu l-am 
zărit. Am simţit însă intrarea lui în corpul închisoarei şi am strigat în 
cor: “Trăiască Legiunea şi Căpitanul”! Ne-a răspuns glasul drag şi 
cunoscut: “Bună ziua băieţi!” 

Manifestaţia noastră na fost pe placul comandamentului, dar ce 
era să-i facem? Căpitanului îi dădusem mai mult de cât dragostea, un 
ceva mult mai complect, în care intra şi dragostea, un ceva care a rezistat 
şi va mai rezista la toate încercările vremurilor! 

După ce el s’a îmbăiat şi a plecat, ni s’au redeschis celulele. Cei 
care nu-1 văzusem ne-am repezit la cei care-1 văzuseră, ca să ne spună 
cum arăta Căpitanul. Slab, palid şi în haine vărgate, a fost răspunsul! 
Chestiunea cu hainele vărgate ne-a îndurerat. Un fior de scârbă mi-a 
trecut prin mine, la fel ca atunci când văzusem maldărul de asemenea 
vestminte în vagonul dubă, care ne transportase la Râmnicul-Sărat. Noi 
nu le îmbrăcasem! Atunci, de ce, tocmai Căpitanului, această jignire? 
De ce să fie lovit şi în mândria lui, atât de cunoscută? 

Scriind aceste rânduri, amintirile bolborosesc în mine, alungându-se 
una pe alta, ca bulinele de aer, pornite de la fundul apei spre suprafaţă, 
unde, odată ajunse, se sparg ca valurile izbite de mal. Unele mai 
grăbite o iau înaintea celorlalte, ordinea de sosire se pierde, dar pre¬ 
zenţa le-a fost retrăire până ce s’au spart, prin scris. 

Căpitanul a fost un om cu totul deosebit de ceilalţi, marea mulţi¬ 
me. Nicăeri nu putea trece neobservat. Ori cine a venit în contact cu 
el, român sau străin, a simţit magnetismul ce se detaşa din personali¬ 
tatea lui dominantă, cu voinţa întinsă ca un arc spre acţiune, de inspi¬ 
rat sau Apostol. Puterea nu-i rezulta din frumuseţea lui bărbătească, 


Râmnicul - Sarat 


137 


nici dintr’un port mândru al corpului, ci din interior, de acolo de unde 
omul devine mereu om! De altfel nu e nimic de care să ne mirăm. 

Existenţa unor minţi super-conştiente, filozofic de mult recunos¬ 
cută, corespunde acelui super-suîlet despre care scria Emerson. Aseme¬ 
nea existenţe au fost recunoscute şi ştiinţificeşte în ultima vreme şi din 
ele derivă: inspiraţia, genialitatea, ca şi toate valorile morale care se 
găseau înmănunchiate la Căpitan! 

Oricine l-a cunoscut, de-i devenea adept sau îi rămânea duşman, 
trebuia totuşi să recunoască, şi mulţi au făcut-o, că era o personalitate 
în afară de comun. Cu indiferenţă nu l-a privit niciodată nimeni, în 
nici un caz. 

Dintre distracţiile curente ca teatru, cinematograf, sport (în afară 
de skiuri şi aceasta mai târziu) nici una nu-1 atrăgea. După cum amintea 
la ocazii, nu mai văzuse un film din copilărie, iar la teatru şi la fotbal, 
dealungul anilor cât am stat în preajma lui, a fost cate o singură dată 
şi atunci cu mine. 

La Teatrul Naţional se reprezenta Avram Iancul, o piesă nouă 
reuşită. Numele autorului îmi scapă. In decursul ei se făceau unele 
aluzii clare la el, la Căpitanul nostru. De aceea câţiva dintre noi nu 
l-am lăsat până n’a mers să vadă piesa. Ne-am dus cu soţiile în doua 
loji. întruna el, Moţa, Mişu Polihroniade şi cu mine, în cealaltă soţiile 
noastre. Piesa ne-a plăcut, nici nu se putea altfel. Lumea aplauda la 
scenă deschisă, pasagiile în care se făcea aluzie la Căpitan, de aceea 
curând, a şi fost scoasă de pe afiş. Dar dispoziţia în loji, bărbaţii sepa¬ 
raţi de soţii, n’a convenit doamnelor. De aci discuţie, dacă şi în viitor 
va fi să se procedeze la fel. Căpitanul a hotărît că în Statul Legionar, 
la solemnităţi, aşa va trebui să se facă. Bărbatul reprezentând un sim¬ 
bol al vitejiei, al acţiunei şi al triumfului, va fi să se prezinte încadrat 
numai de camarazi. Amestecul cu femei ar micşora marţialitatea mo¬ 
mentului, nu numai prin atenţia pe care bărbaţii sunt datori so dea 
femeii, cât mai ales din cauza publicului, a cărui atenţie sar putea 
distrage prin această prezenţă, atenţie care trebuia să aparţină numai 
ostaşului biruitor. 

La fotbal, am fost numai noi doi, pe arena Venus. Un medic care-1 
cercetase de curând îl găsise surmenat şi-i recomandase oarecare, dis¬ 
tracţii. Făcusem greşala să-l duc prea devreme. Partida de deschidere 
între două echipe minore, anostă, nu i-a plăcut. S a plictisit şi, când a 
venit timpul să înceapă matchul principal, n a mai vrut să rămână şi am 
plecat! Cu aceasta şi-a încheiat seria distracţiilor prescrise de medic. 
Mai târziu s’a pasionat de skiuri, pentru care avea mari aptitudini. 

Revenind la închisoare, întruna din zile se anunţă inspecţia colo- 
nelului Topor, şeful regionalei jandarmereşti, din care făcea parte şi 
penitenciarul Râmnicul-Sărat. Jandarmii au năvălit peste tot, prin curţi 
şi anexe, ca să facă curăţenie. Am fost închişi. La sosirea jx) oni u lll j 
totul strălucea, până şi uşile celulelor care nu încercaseră apa pana 
atunci, fuseseră spălate, cernite şi frecate. Pe fiecare uşă se agăţase 
acum un carton alb, cât o carte poştală, cu numele celui din celulă, 
vârsta, ani de condamnare şi vina. 

In închisoare tăcere, ca la marele întâmplări. Auzeam numai des¬ 
chiderea şi închiderea la rând a celulelor vizitate. Colonelul intra, căpi- 



138 


VlRGIL IONESCU: CALVARUL 


tanul Arapu şi însoţitorii rămâneau afară în aşteptare. Inspecţia a în¬ 
ceput de jos, cu Nikadorii şi Decemvirii. La ei totul s’a petrecut în 
linişte şi respect, milităreşte, până ce colonelul a ajuns la noi. Aci si¬ 
tuaţia s’a schimbat. Au început protestările, după caracterul fiecăruia, 
în contra condamnărilor nedrepte, din ordin, a jignirilor de tot felul, a 
foamei, opririi de a fi vizitaţi, ceea ce se permitea şi celor mai odioşi 
criminali. Ne-am spus doleanţele şi părerile fără înconjur, adesea brutal, 
în general calmi. Cei mai nervoşi, ca Sima Simulescu si dr. Milcoveanu, 
şi-au sbierat indignarea de răsuna temniţa. 

Colonelul Topor ne-a ascultat pe fiecare, arătându-ne înţelegere şi 
bună voinţă. A promis că va raporta celor în drept, la sosirea lui la 
Bucureşti. Pe loc a ordonat să ni-se permită compărarea de saltele, 
pleduri, suplimente de hrană, precum şi să ne putem construi rafturi în 
celule, pentru a ne putea aranja boarfele ţinute sub pat. In urmare, 
totul a fost executat. Eu nu mi-am comandat rafturi, mă persecuta 
superstiţia că facerea acestora ar însemna recunoaşterea unei permane- 
tizări în temniţă. Mult mai târziu, împins de nevoie, mi-am făcut şi eu. 

După inspecţie, Clime a raportat în scris Căpitanului cele petre¬ 
cute. El a confirmat primirea, răspunzând că în viitor, aceasta va trebui 
să rămână atitudinea noastră, demnă dar foarte respectuoasă a celor 
condamnaţi pe viaţă, pentru faptele ştiute şi dovedite, dârză şi de mare 
protest pentru ceilalţi, condamnaţi din ordin! 

S ar fi putut ca intervenţia colonelului Topor să fi avut efect şi 
să-i fi datorat primirea vizitelor, care curând au început. Cu cea dintâi 
mi-a venit soţia. Ce fericire! De mai bine de patru luni nu ne vorbisem! 
Câte nu am avut a ne spune, din atâtea întâmplate, de-a lungul răt㬠
cirii fiecăruia, prin alte lumi. Griji, necazuri, umilinţe şi suferinţe de 
fiecare ceas. Printre altele, mi-a spus că părăsise vechea locuinţă, veni¬ 
turile scăzute prin lipsa mea nu-i mai permiseseră s’o ţină, aşa că se 
mutase la o soră a ei, într’un apartament mult mai modest. 

Mandatul ce-i trimisesem de la Jilava cu cele câteva rânduri scrise 
pe dos îl primise. Deasemenea a găsit în cutia de scrisori a casei din 
Bucureşti câteva pagini scrise de mine la Râmnicul-Sărat, încredinţate, 
într’o doară, unui gardian care pleca, mutat în Capitală. Acest om mai 
simplu, ca atâţia de teapa lui, a fost mai cu suflet, s’a ţinut de cuvânt. 
Dar de teamă să nu fie descoperit, în loc să le înmâneze soţiei mele, 
ca să-şi capete răsplata, a preferat să le introducă în cutia de scrisori şi să 
plece. Mi-a rămas un binefăcător anonim, cum rar se întâlnesc în viaţă, 
pe care nici cu aur nu e destul să-i răsplăteşti. 

Toţi vizitanţii ne-au confirmat că în ţară erau agitaţii sterile şi 
fără rost, mai ales în Bucovina şi Ardeal, unde conducerea lui Sima 
găsea mai multă ascultare. 

Am mai aflat cum, cu o seară înainte, Lilica Codreanu, soţia Căpi¬ 
tanului, putuse vorbi câteva ore cu soţul ei, în locuinţa căpitanului 
Arapu, fără permis. Aceste vizite repetându-se, Arapu a fost reclamat de 
către un plutonier, spion al Comandamentului pe lângă el, şi a fost 
înlocuit prin căpitanul Varu. In viitor, cam la începutul fiecărei luni 
se schimba comandantul temniţii, spre a nu se mai lăsa timp pentru o 
împrietenire cu noi. 


Râmnicul - S arat 


139 


Vizitele continuau să vină de două ori pe lună. Soţia mea nu a 
lipsit de la nici una, cât am fost închis şi avea voie să mă vadă. Sosea 
încărcată de pachete, cu ce ştia că-mi place mai mult. îmi amintesc 
că, odată, de Crăciun, pe un ger groaznic, deoarece automobilul nu 
mai putuse răzbi de la Buzău înainte, a luat trenul şi, agăţată de scara 
vagonului arhiplin, a sosit rebegită de frig, dar cu acedeaşi cuvinte 
de înţelegere, uşurându-mi traiul canonit şi întărindu-mi un moral, 
adesea în scădere, ca la orice osândit. 

întruna din zile ne-am pomenit cu vizita neanunţată a colonelului 
Gherovici, ajutorul generalului Bengliu, comandantul ^corpului de jan¬ 
darmi. Venise însoţit de alte două canalii, mai mici în grad. Norocul 
căpitanului Varu că, întâmplător, toţi ne aflam închişi în celule. Co¬ 
lonelul ne-a tratat dispreţuitor şi brutal, ca pe nişte borfaşi^ de rând, 
ordonând să ni se împartă hainele vărgate, pe care să le îmbrăcăm 
imediat, iar apoi să-i fim prezentaţi pe rând, în cancelarie. Sadic, 
dorea să guste plăcerea de a ne fi umilit. 

Sar fi putut ca noua dispoziţie să se fi datorat ultimelor întâm¬ 
plări mai grave, petrecute în ţară, de care se spunea că Armând Că- 
linescu era furios. 

Cu scârbă şi ochii înlăcrimaţi am îmbrăcat costumul^ de ocnaş. 
Haina a mers cum a mers, dar pantalonii prea strâmţi, nu mă ajungeau, 
rămăseseră deschişi peste pântece, cu slitul desfăcut pană^ jos. Eram 
nu numai caraghios, dar şi indecent. Aşa am fost dus înaintea lui 
Gherovici. Acesta, aşezat pe scaun, într’o rână, cu cotul sprijinit pe 
masa din faţă, fuma şi vorbea cu cei doi veniţi cu el. Căpitanul Varu 
în picioare, în posiţie de respect, la ordin. Când a dat cu ochii de 
mine, colonelul a început să râdă, pe când mie îmi venea să urlu. 
Deodată s’a încruntat şi a ordonat plutonierului să-mi caute un costum 
mai larg. Acesta i-a răspuns că altul mai mare nu se găsea. Adresan- 
du-se tot subalternului, nu mie, care nu existam pentru el, Gherovici 
a decis să port haina de ocnaş şi bereta vărgată, iar pantaloni, din cei 
obişnuiţi, până mi se vor comanda şi confecţiona alţii. în urmare, 
nimeni nu s’a mai gândit să-mi comande şi am rămas îmbrăcat astfel. 

Am început să mă jeluesc colonelului în potriva acestei noi umilin- 
ţi. Vorbeam unui zid. Buzele i-au rămas închise tot timpul, ca şi 
când o forţă interioară i le-ar fi apăsat una de alta. Se uita încruntat 
la mine, sfidător şi cu ură, nu cred că de teama de a se lăsa înduioşat 
de vorbele mele. întreaga lui purtare de atunci şi totdeauna l-a dove¬ 
dit lipsit de caracter şi omenie, rău şi neînduplecat. Până şi pe soţiele 
noastre, prea adesea nevoite să apeleze la el, în cele mai neînsemnate 
chestiuni ce ne priveau, le trata dispreţuitor, obraznic şi mereu 
nitor. A fost unul dintre principalii executori în asasinarea Căpitanului 
şi a celor treisprezece. închis la rândul lui la Jilava, in timpul cola- 
borărei la guvern a lui Sima, a fost ucis de legionari, bine meritandu-şi 
soarta. 

La un semn făcut de Gherovici, plutonierul m’a scos din cance¬ 
larie şi m’a condus la celulă. Glandele salivare nu mi-ar fi putut da 
lichidul suficient ca să-i împroşc faţa şi, în drum, i-am căutat în gând 
toata genealogia maternă. Nu-1 uit şi nici nu-1 voi uita! Chiar dacă 
aş vrea, nu pot! 



140 


Virgil Ioxescu: Calvarul 


Unul după altul, toţi camarazii am fost expuşi vederii colonelului. 
Cel din urmă a rămas Gheorghe Istrate, unul dintre cei mai meritoşi 
legionari, mereu vrednic de amintit şi dat de exemplu. Fiu de ţărani, 
numai prin sacrificiile părinţilor şi a rezistenţei lui la toate lipsurile, 
a ajuns să-şi termine studiile universitare. Un bun simţ înăscut îi 
suplinea educaţia, de care fusese lipsit în copilărie. Recunoscându-i 
meritele, Căpitanul îl numise şeful “Frăţiilor de Cruce’\ înlocuind pe 
Moţa. 

“Frăţiile de Cruce” au fost organizaţia tineretului legionar până 
la intrarea în universităţi. Cuiburile frăţiilor erau mai altfel orânduite 
ca ale noastre. In ele se făcea tineretului o educaţie spartanică şi de¬ 
veniseră pepiniera a mii de legionari, care de care mai credincioşi, 
şi gata de jertfă. Ei rămân făuritorii viitorului, căci vor continua să 
producă elemente din acelaş aluat. Dealtfel, ori când şi ori unde se 
vor găsi legionari în grupuri, sau singuri, vor răpândi în jurul lor focul 
credinţei în românism şi vor ajuta să se menţină în suflete rezistenţa 
în potriva cotropitorilor ţării. Deaceea, în contra legionarilor şi mai 
ales a frăţiilor de cruce, a răbufnit, mai aprig, furia comunistă, dându-şi 
mai bine seama decât politicienii inconştienţi de valoarea superioară 
a acestor elemente de luptă şi rezistenţă. învinuirea că mulţi legionari 
s’au transformat în comunişti e de pură rea credinţă. Dacă s ar întocmi 
o statistică, sar constata că procentul oportuniştilor legionari nu suferă 
comparaţie cu al foştilor politicieni comunizaţi şi dintre aceşti opor¬ 
tunişti legionari”, cei mai numeroşi au ajuns, în închisori, în Siberia, 
sau în morminte, tocmai pentrucă n’au încetat să fie tot legionari, 
chiar când alţii îi credeau comunişti. 

In deosebi fraţii de cruce, la fel croiţi, închişi, terorizaţi, schin¬ 
giuiţi şi omorîţi, nu pier în sămânţă şi nici nu vor pieri. Din ei va 
creşte România viitoare, oricât se va căuta să fie împiedecaţi! 

Alegerea lui Gh. Istrate, ca înlocuitor al lui Moţa, ni sa părut la 
mulţi, nu chiar la locul ei, neştiind de ce va fi in stare să înfăptuiască* 

îmi amintesc de ziua în care Istrate, sub braţ cu un voluminos 
manuscris, împachetat într’un ziar, a intrat în biroul Căpitanului, l-a 
pus pe masă, rugându-1 să-l citească. Căpitanul speriat de mărimea 
manuscrisului, cam neîncrezător, poate, sau din lipsă de timp, nu ştiu 
de ce, l-a dat lui Mişu Polihroniade, care era de faţă, să-l studieze. 
După câteva zile entusiasmat, Polihroniade spune Căpitanului, că lu¬ 
crarea era minunată şi de mare valoare educativă, nu numai pentru 
fraţii de cruce, ci şi pentru ceilalţi legionari. Atunci a citit-o şi C㬠
pitanul, i-a făcut câteva corecturi şi a dat-o la tipar. Lucrarea a apărut 
sub titlul “îndreptarul Frăţiilor de Cruce”. Şi îndreptar a fost! Cartea 
lui Istrate a desăvârşit dezvoltarea tineretului, reorganizându-1 şi edu- 
cându-1 sub comanda şi programul stabilit de el. 

Cum Istrate rămăsese un modest, se intimida in faţa noastră a 
acelor mai vrâstnici cu grade mai mari, păstrând mereu acel substrat 
de mândrie în atitudine, a timidului, care-1 caracteriza, nu ostentativ, 
ci bărbătesc, ca la omul conştient de valoarea lui. Prin închisoare 
păşea cu paşi mari şi măsuraţi, cu fruntea sus, dispreţuitor la umilinţile 
impuse mereu unui condamnat. A căzut şi el, răpus de gloanţele 
ucigaşe, ca un erou. Istoria legionară va mai spune multe despre eh 


Râmnicul - Sarat 


141 


Obligaţia de a purta vestmintele de ocnaşi ne jignise mandria, 
dc$i n’ar fi fost în stare să ne transforme în criminali, având conştiinţa 
curată de martiri ai unei cauze mari şi nobile: “dragostea de neam . 
Ideia că şi Căpitanul purta aceeaşi haină ne uşura so suportăm. Cu¬ 
rând ne-am mai obişnuit, dar niciodată complect. La unii le ardea de 
ciume ca lui Totu, care spunea, că în marea lui mărinimie şi prevedere, 
Călinescu avusese de grijă să nu ne tocim hainele ca să venim cu 
ele în bună stare la guvern. Alţii, ca Budişteanu, Tel şi Cotiga, reuşi¬ 
seră să-şi dea o oarecare aparenţă de eleganţă, chiar m costumul vargat. 
I-au schimbat forma tichiei, din calpac rotund o făcuseră lunguiaţă, 
prezentabilă. 

Mai târziu, după vre-o doi ani, când Radu Budişteanu, scăpat din 
măcel, era din nou liber, şi-a agăţat tichia în faţa biroului de lucru, 
spre a-şi aminti mereu de cele prin care trecuse. Sentimentalităţi c e 
prisos' Povestea de mult începută nu se sfârşise pentru el, ca şi pentru 
alţii, doar călăii sau schimbat. Eu am rămas mereu de părere ca este 
bine să uiţi cele neplăcute şi, dacă nu poţi, în orice caz să nu le sileşti 
amintirea. Căci nimic nu rămâne cum a fost şi nici nu se schimba cana 
vrea şi cum vrea omul! Trăisem şi trăim o epocă de decădere politica 
şi morală, în care cele vechi nu s’au dărâmat complect, iar cele noi nu 
s’au închegat în forme definitive. Conducerea aparţine tot unor egoişti 
ambiţioşi, lipsiţi de înţelegere şi suflet, necunoscători ai sentimentelor 
de dragoste, dreptate şi umanitarism. Aşa cum e mai rău. 

Hainele vărgate îl deranjase cel mai puţin pe Apostolescu. Dealt¬ 
fel lui cam toate îi erau indiferente, în afară de micul negoţ ce înce¬ 
puse şi lăsase pe mâini străine, la bariera Bucureştiului, în drumul spre 
casa Verde. Ca legionar, nu avusese nici o comandă de importanţa, 
astfel că se mira el însuşi cum de ajunsese în lotul nostru. Bănuia că 
vre-un comisar mai zelos, sau cumva din ură personală, să-i fi inventat 
un raport, prin care l-a categorisit de foarte periculos. Apostolescu era 
şi singurul dintre noi fără titluri academice. Aceasta nu constituia o 
lipsă, era numai o întâmplare, care nu-1 împiedeca să fie un bun legionar 
şi un credincios prieten. In afară de Legiune, idealul ii era să Iacă ceva 
avere, nu prea mare, care să-i fi permis ca la cincizeci de ani să se 
căsătorească şi apoi să poată călători prin ţări străine, să cunoască lumea. 
Nimeni şi niciodată n’a avut să-i reproşeze ceva, totuşi este unul despre 
care nu s’a scris nimic sau, de s’a scris, eu nu ştiu şi deaceea Aposto¬ 
lescu merită, oricând, o pioasă aducere aminte. 

Printre comandanţii penetenciarului de care nani avut a ne plân¬ 
ge a fost şi noul numit, căpitanul Varu, înlocuitorul lui Arapu. Dealtfel, 
nici nu era greu ca cineva să ne fie în voie. Nu ceream imposibilu . 
Puţintică înţelegere, un cuvânt omenesc la ocazii, ne era prea destul. 

La Varu le-am găsit. ^ 

După cum am mai spus, nimeni nu reuşise încă să vorbească C㬠
pitanului, până la Bănică Dobre care a fost primul. Uriaşu cu ar a 
lungă şi stufoasă, pentru care nu s’au găsit în depozitele armatei genera¬ 
lului Franco, în Spania, încălţăminte pe picior, era un suflet mărinimos 
şi de o naivitate, poate căutată, de copil. Ca aceştia, purta veşnic m 
colţ de buze, un surâs prevestitor de şolticării. Fiu al Dobrogei, născut 
într’un sat din apropierea Constanţei, îl părăsise, ca să devină al ţării 


142 


ViRGfL Ionescu: Calvarul 


întregi. In acţiunile legionare era chemat şi sa prezentat mereu unde 
a fost mai greu. Misiunele îndeplinite cu succes sfârşeau toate într’un 
fel, din care nu lipsea originalitatea lui Bănică, farsa! Dar precum a 
scris Jacinto Benavente, “nu totul e farsă în farsă, există şi “ceva divin 
în ea, ca şi în viaţa noastră, singurul care e adevăr şi rămâne etern, ne 
putând sfârsi când sfârşeşte farsa”! Acesta era Bănică Dobre, aşa îi era 
felul, să împletească seriosul cu cimilitura şi din povestirile lui să nu 
deosibeşti, uşor, una de alta. Când ne cânta “Suflecată până în brâu”, 
îşi sumeca pantalonii vărgaţi, până dincolo de genuchi, lăsând nişte 
picioare goale, lungi şi păroase să salte dezordonat, în dans, care te 
făcea să râzi şi să-i ceri repetarea. 

O prietenie, care trecuse peste camaraderia legionară, mă legase 
de el. Mi-1 amintesc mereu, nu cum a fost în viaţă, ci aşa cum mi l-au 
înfăţişat cei ce l-au văzut mort. Trântit pe pământ, încremenit în 
nefiinţă, cu un firicel de sânge pornit din colţul buzelor, care-şi pătra- 
seră surâsul de copil şi prelins în barba-i neagră se închegase perlă roşie. 
Şi Carol-Ucigaşul mai trăia! 

Nenumăratele morminte, sărăcăcioase, de legionari, care au împân¬ 
zit ţara, vor rămâne morminte până va intra în ele plugul timpului să 
le are, tăvălugindu-le una cu huma din jur. Cei ce sunt în ele, prea 
adâne, nu vor simţi şi înţelege nimic. Vremea va trece şi peste ei, şi 
nau fost mărimi ale pământului să fie păstraţi în racle de piatră, să 
dureze veacuri şi nici nu au epitafuri scobite în relief, care să le spună 
numele. Dar cum timpul nu are valoare pentru cei duşi, până la urmă 
şi piatra se macină, se face ţărână, întoarsă unde se întorc toate, de 
unde au purces. E legea firii, care, deşi joacă în timp, n’are cine s’o 
judece şi so schimbe! 

De Bănică Dobre voi mai povesti şi în altă parte, deocamdată scriu 
cum a reuşit să-l vadă şi să vorbească Căpitanului. 

După ora prânzului se făcea linişte complectă în temniţă. închişi 
în celule, numai cu zăvoarele trase, nimeni nu apărea pe la vizete. Paza 
interioară era absentă, toţi profitau de timpul siestei comandantului, 
să se odihnească. Cu o vergea, mai groasă, de sârmă, Bănică a reuşit 
să manevreze, prin vizetă, zăvorul şi să deschidă uşa. Apoi cu paşi de 
pisică, neobservat, a parcurs drumul până la celula Căpitanului şi i-a 
vorbit. Na putut rămâne prea mult, dar destul ca să-şi potolească dorul. 
La întoarcere sa oprit la vizeta mea, să-mi povestească isprava. A doua 
zi, ca şi în zilele următoare am încercat, eu şi alţii, dar nici unul n am 
mai reuşit. Jandarmul de pază la poarta mare, mereu în post, ne făcea 
să ne întoarcem din drum. 

Pe vremuri, Căpitanului îi plăcuse să asculte “Frumoasa mea cu 
ochii verzi”, reuşita şi populara compoziţie muzicală a lui Nelu Manzatu, 
rugat adesea de el sa i-o cânte. Căpitanul ştia că dintre noi, Fane 
Georgescu avea a voce de tenor, plină şi caldă, deaceea i-a trimes vorbă 
prin Bănică să cânte din când în când. 

De atunci Fane a cântat zilnic, de la fareastra celulei, în orele de 
plimbare ale Căpitanului, cu vocea tare, să fie auzit. începea cu “Fru¬ 
moasa mea cu ochii verzi’, continua cu “Adriana ’, care-i plăcea lui, urma 
cu alte melodii cerute de careva dintre noi şi termina cu ce începuse. 
Chiar după ce Fane se îmbolnăvise rău, de o furunculoză generalizată. 


Râmnicul - Sarat 


143 


cu dureri că abia se putea mişca, a continuat zilnic să cânte, spre a 
dărui Căpitanului câteva clipe dc destindere. 

Tragicul destin, care a pus capăt vieţii Căpitanului, sugrumat prin 
laţurile călăilor lui Carol-Uciga$ul, a curmat-o şi pe a lui Fane Geor¬ 
gescu. Aceasta ne-a fost mereu hărăzirea legionară. Bătuţi de valuri să 
margem înainte, biciuiţi de furtuni să nu dăm înapoi, drum de pribegi, 
neînţeleşi, să ne fie viaţa şi numai moartea stabilitate. De o va numi 
ori cine, cum va vrea, cuminţenie şi nebunie, ne va fi totuna, întru cât 
ne-ar interesa? 

Şi totuşi, viaţa nu poate dăinui cât indică tic-tacul de ceasornic, 
ea trebuie să fie ceva mai adânc, mai subtil, mai plin de conţinut, 
uneori mai stabil, fără nevoie şi de durată. Viaţa nu e formată dintrun 
întreg, ci din părţi detaşate în timpul infinit, ca să formeze un întreg, 
întreg care nu este numai al tău, ci a mii de influienţe din jurul tău, 
unele crescute în tine, fiecare cu înţelegerea ei deosebită, când o cauţi 
şi o pricepi. Deaceea oricare viaţă are şi frumuseţile ei, iar interesantă 
este ori şi când. 

Să te bucuri de ori ce vezi şi nu vei mai vedea, de tot ce auzi şi 
nu vei mai auzi şi mai ales de tot ce crezi căci cu aceasta vei rămâne 
deapururi, aceasta e viaţa, restul nimicuri, nici bune de servit la masă, 
nici de aruncat la gunoi. 

Nu-mi amintesc ce anume îndemnase pe Alecu Cristian Tel să de¬ 
clare greva foamei. Ştiu doar că-şi pusese o pernă în fereastra celulei 
ca s’o întunece şi n’a mai ieşit din ea. Nouă zile n’a mâncat nimic, a 
băut numai apă din când % în când. Hotărîrea de a face greva foamei 
şi mai ales executarea, putea însemna voinţă, dar nimic mai mult. Un 
rezultat practic nu-i putea aduce în situaţia de condamnat. Intervenţia 
noastră nu l-a clintit. Când în sfârşit, după o vizită a mamei lui şi a 
lacrămilor ei, a renunţat la greva foamei şi a reapărut, era slab, palid 
şi ameţit de lumină. Curând s’a refăcut. Tinereţea trece peste toate, 
chiar şi peste greşelile pe care ea însăşi le face. 

Tel era un legionar mai nou. In calitate de judecător la tribunalul 
Ilfov, avusese curajul opiniei şi a apărut în procesul Duca, mărturisind 
pentru mine, pe care nu mă cunoştea. Un asemenea caracter nu mai 
era compatibil cu cele ce se impuneau magistraţilor ţ)e vremea domniej 
lui Carol-Ucigaşul. A fost silit să demisioneze, renunţând la o carieră 
care-i plăcea. A devenit legionar în cuibul lui Mişu Polihroniade. îm¬ 
preună au scris o carte de istorie, “Domnia lui Carol I , care a avut 
succes la vremea ei. In Mişcarea Legionară, lui Tel i-a lipsit timpul 
ca să aibă loc de comandă. Nici şef de cuib nu cred că fusese! Aceasta 
nu a împiedecat să fie condamnat, spre a se pedepsi un caracter. 

Unic descendent din familia generalului Cristian Tel, care in secolul 
trecut jucase un anumit rol in politica româneasca, a fost împuşcat cu 
ceilalţi camarazi de la Râmnicul-Sărat. 

Vizita următoare a Marioarei m’a găsit în costumul de ocnaş. Bine 
înţeles i-a făcut o impresie penibilă şi a izbucnit în lacrămi. Am împăcat-o 
cum am putut, cu vorbe. Era tot ce-mi mai rămăsese de dat. Dar cât 
de mult fac acestea, venite de la cine trebuie şi la timp. 

Duduia Marioara, cum o numea Căpitanul şi unii dintre legionarii 
mai apropiaţi nouă, a fost nelipsită din preajma mea, fie când se găsea 


144 


VlRGlL IONESCU: CALVARUL 


apoape, cât şi de departe, trăind intens evenimentele legionare; urm㬠
rită de gândul că poate nu făcuse destul că să-mi uşureze chinul. De 
aceea îmi propusesem ca odată liber să n’o mai supăr. Mărturisese 
că în urmare nu întotdeauna am reuşit. Cu ani înainte. Căpitanul îi 
propusese s’o numească comandantă legionară. A refuzat! 

Cosmovici a mai venit odată să-i comunice lui Clime că recursul 
nostru în Casaţie, cum era de aşteptat, fusese respins, la fel ca acel al 
Căpitanului! El i-a povestit lui Clime cele ce se mai petrecuseră în ţară. 
Nimic bun sau de ispravă. Clime i-a repetat ordinul dat lui Sima, de 
linişte deplină, de a cărui neexecutare Căpitanul era supărat. Cosmo¬ 
vici a promis că va vorbi din nou lui Sima şi desigur a făcut-o. In 
urmare el nu a mai avut autorizaţia să ne mai viziteze şi na mai venit. 
L-am reîntâlnit, mai târziu ca Ministru al lui Sima. 

Cam prin acelaş timp, Budiştcanu şi cu mine am primit câte un 
bileţel de la Căpitan, prin care ne cerea părererea asupra situaţiei. Se 
vedea că era îngrijorat şi căuta să-şi verifice părerile, aşa cum făcea 
adesea, fie şi atunci când deciziile lui erau deja luate. 

I-am răspuns în puţine cuvinte, accentuând asupra: “imperioasei 
necesităţi ca el să scape”, prin ori ce mijloace! Credeam şi i-am scris 
că, în situaţia de atunci, cu cei în stare să conducă prin puşcării şi 
lagăre, nu va fi posibil ca legionarii să rămână mereu liniştiţi. Am trimis 
biletul. Nu ştiu ce i-a scris Budişteanu. I-am povestit şi lui Clime cele 
întâmplate şi el a crezut că n’ar strica ca şi ceilalţi să-şi dea părerile, 
scriindu-le spre a fi trimese Căpitanului, ceea ce s’a şi făcut. 

La 1 Noembrie împlinindu-se luna, căpitanul Varu a fost înlocuit, 
în locul lui a venit căpitanul Iliescu. N’am pierdut nici de data aceasta 
prin schimb, deşi acesta va rămâne martorul neputincios a celei mai 
crunte tragedii legionare, uciderea Căpitanului. Pără să fi ştiut despre 
cele ce se pregăteau, Iliescu căutase să-l scape şi, dacă n a reuşit, n a 
fost el cel vinovat, ci însuşi Căpitanul, după cum se va vedea. 

Noul comandant m’a chemat la cancelarie, comunicându-mi că pri¬ 
mise de la Curtea de Apel Constanţa, un mandat de aducere, in procesul 
ce ne fusese intentat in 1933 şi-l câştigasem la Tribunal. în contra sen- 
tinţii de achitare, procurorul făcuse apel, care urma să se judece acum, 
la Constanţa. 

Căpitanul Iliescu mi-a înmânat spre iscălire mandatul, spunandu-mi 
că ceruse instrucţii de la comandamentul Bucureşti asupra celor ce 
avea de făcut. Mi-a mai adăogat, încurcat, că dacă se va decide să fin 
transportat, conforn regulamentului, trebuia să călătoresc în lanţuri. 
Am încremenit! Vorbele-i următoare îmi pătrundeau auzul ca de depai- 
te, voalate în ceaţă! Nu-mi venea a crede că ceea ce exprimase sar fi 
putut încadra în ralitate. Ceva asemuitor groazei s a ridicat in mine, 
pornită din rădăcinele eului meu. In lanşuri! In lanţuri! îmi venea 
să tot strig, repetând la nesfârşit aceste cuvinte, înnebunit de această 
perspectivă! Toată mândria de om se sfărâmă şi cioburile zăceau in 
mine, hărtănindu-mi carnea, rănindu-mă! I-am răspuns ieşit din fire, 
că poate face oricum şi orice va vrea, dar in lanţuri nu mă duc! Tant 
de voi fi, şi atunci voi sbriera tot timpul! Am plecat din biroul lui şi 
în celuă mam întins pe pat, sdrobit. N am văzut pe nimeni şi nam căutat 
pe nimeni. Mi-ar fi fost peste putinţă să suport glas omenesc. Nu ştiu 


Râmnicul - Sarat 


145 


cât a trecut, zăceam străin de timp, aproape în nesimţire. Cred însă, 
că nu trecuse multă vreme, până când a intrat în celulă căpitanul 
Iliescu, ca să-mi spună că i se comunicase de la Bucureşti să nu fiu 
transportat! 

Mi-am revenit încet, mă simţeam obosit şi frânt ca după o muncă 
grea, sub pământ, în ocnă. Am rămas culcat şi am adormit... In somn 
auzeam numai lanţuri târîte şi vedeam ocnaşii rânjind^ la^ mine. Mam 
trezit totuşi mai refăcut şi am istorisit camarazilor cele întâmplate. Unii 
nau fost de loc impresionaţi, alţii mai puţin! Priveau lucrurile din 
punct de vedere propagandistic, cu marele efect ce eventual ar fi avut 
călătoria mea prin ţară şi intrarea în sala de şedinţe a Curţii de Apel 
a oraşului care mă alesese deputat. In lanţuri! Pe mine mă interesase 
mai puţin politicul şi mult mai mult scoborîrea mândriei mele, faţă de 
mine însumi! De felul meu fusesem totdeauna mândru. Naş şti să 
precizez pe ce bazasem această mândrie, poate era o consecinţă a tine¬ 
reţii care se revărsa din mine, ceea ce de fapt nu era mare lucru şi 
destul de comun, aşa cum le văd cu mintea de acum. Dar pe atunci, nu 
mă puteam împiedeca să fiu mândru, fără ostentaţie, mai mult în mine 
şi pentru mine, de cât s o fi arătat şi altora, dar aşa am fost! 

După cum s’a aflat mai apoi, Curtea de Apel Constanţa, m a achitat 
în lipsă. Printre cei care înţeleseseră mai bine sentimentele ce mă 
sbuciumaseră atunci, a fost vecinul meu de celulă, timidul Serafim, tot 
comandant legionar. Rar fire mai liniştită ca a lui, în vorbe şi fapte. 
Un credincios şi perfect camarad. După moarte, a fost şi el unul dintre 
cei uitaţi, nici despre el nu ştiu să se fi scris ceva. Aşa se întâmplă 
adesea, să treci prin viaţa ca o umbră, fără să laşi urme, nici măcar 
printre apropiaţii tăi. Dacă acestea s’au datorat timidităţii sau^ prea 
multului bun simţ al lui Serafim n’aş putea preciza Nici una din înfăp¬ 
tuirile legionare ale lui Serafim nu-i îndrituiau o condamnare şi mai 
puţin uciderea. Totul se pare că a fost consecinţa unui fapt mârşav de 
răsbunare personală, din partea unei brute poliţiste, care, prin fuga la 
timp în Serbia, şi-a scăpat viaţa. Numele? Parizianu. 

O rudă apropiată a lui Serafim, dacă nu mă înşel chiar o soră mai 
mare, se măritase cu acesta, pe când nu era de cât un sub-comisar sau 
agent. Moartă în condiţiuni misterioase, familia ei, 'printre care şi Sera¬ 
fim al nostru au reclamat cazul parchetului, provocând o ancheta şi 
deshumarea cadavrului. Ancheta n’a dat rezultatul crezut de familie. 
Serafim şi ai săi au urmat să creadă că influienţa lui Parazianu, ajuns 
între timp funcţionar cu trecere în prefectura poliţiei, muşamalizase 
chestiunea! Astfel stând lucrurile, când s’a stabilit lista legionarilor care 
trebuiau să dispară, Serafim a fost introdus în ea şi a fost omorit cu 
ceilalţi de la Râmnicul Sărat. 

Intro zi sa anunţat inspecţia generalului Bengliu, comandantul 
corpului de jandarmi, care se afla deja în drumul spre Râmnic. în timp 
ce jandarmii curăţau de zor prin închisoare, iuţiţi de înjurăturile gra¬ 
daţilor, noi ne-am revizuit celulele, scoţând sau dosind pe sub paturi 
lucrurile nepermise. Apoi am fost închişi. Bengliu a venit, dar pe la 
noi na intrat. S’a dus direct în celula Căpitanului, pentru care venise. 
După plecarea lui Bengliu, prin curierul către Clime am aflat de rostul 



146 


Virgil Ionescu: Calvarul 


vizitei. Bengliu se plânsese că în ţară erau agitaţii, care nu putuseră 
fi puse la cale de cât din ordinul Căpitanului! Acesta i-a răspuns: 

— Bine, domnule general, eu închis, sub pază, fără posibilităţi de 
comunicare cu nimeni, tot eu să fiu vinovatul? 

— De sigur, îi răspunse generalul, chiar dacă n’ai dat direct ordinul, 
cum bănuim, tot eşti vinovat prin educaţia teroristă pe care ai făcut-o 
legionarilor! 

In continuare, Bengliu i-a cerut un “ordin” de linişte adresat le¬ 
gionarilor. Căpitanul a scris şi subscris acest ordin şi l-a înmânat ge¬ 
neralului. 

Ceva mai apoi am aflat că circulara fusese împărţită prin ţară de 
către organele poliţieneşti. Dacă într’adevăr aşa s’a răspândit, nam 
mai cercetat când, fiind liber, aş fi avut posibilitatea s o fac. îmi uitasem 
de ea! Cum însă, printre legionarii refugiaţi acum, în străinătate, tre- 
bueşte să se găsească dintre aceia liberi în acea vreme, şi dacă vreunul 
îşi mai aminteşte de această circulară ar putea să confirme sau infirme 
cele scrise de mine, eu fiind sigur numai, că acest ordin a fost dat de 
către Căpitan, generalului Bengliu, nu şi dacă întradevar a fost şi îm¬ 
părţit prin poliţii, cum sa vorbit. 

Vizita Generalului la Căpitan, pentru apelul la înţelegere şi pentru 
ajutorul cerut, a sădit noi speranţe în noi, în posibilitatea unei schim¬ 
bări a situaţiei. Aceasta a venit, dar contrar sensului aşteptat! Ajutorul 
solicitat de călău na schimbat soarta victimei. Adevereşte cel mult 
prezumţia că, dacă liniştea dorită în ţară s ar fi păstrat, viaţa Căpitanului 
n ar fi fost periclitată! 

După Carol şi Călinescu, pe lista principalilor vinovaţi de execuţia 
Căpitanului, în afară de generalul Marinescu, a fost desigur Bengliu, 
ceva înaintea colonelului Gherovici. Pe Bengliu l-am întâlnit o singură 
dată, mai târziu, pe când mă aflam în cabinetul lui Budişteanu, numit 
de curând ministru. Intrase să se prezinte, fiind încă comandant al 
jandarmilor. După ce a făcut-o cu Budişteanu, a venit spre mine întin- 
zându-mi mâna. Eu ostentativ, am băgat-o în buzunar, întorcându-i 
spatele şi privind prin fereastră în stradă. încurcat, el a început să bâl¬ 
bâie ceva, din care am desprins veşnica scuză, a netrebnicilor, că nu era 
vinovat, căci ascultase de un ordin! Atunci am ieşit pe usă fără să-l 
privesc sau să-i fi răspuns ceva! 

Arestat curând, chiar în comandamentul corpului de jandarmi in 
care se ascunsese, cu toate că în acel moment nu mai era comandantul 
lor, Bengliu a fost împuşcat la Jilava, împreună cu alţi câţiva dintre cei 
vinovaţi de crimele săvârşite în contra legionarilor. 

Următoarea vizită a soţiei mele la Râmnic mi-a adus şi o veste 
bună. O scrisoare de la una din marele fabrici germane ce reprezentam 
(Maybach) confirma primirea de la Şantierele Navale Galaţi, a unei 
importante comenzi de motoare mari Diesel marine, pentru a cărei 
obţinere lucrasem ani de zile. Fabrica, ştiind că eram închis, comunica 
vestea soţiei mele, cu adaosul că-i ţinea la dispoziţie partea mea din 
câştig. Vestea nu ne cădea de loc rău. Situaţia noastră financiară se 
îmbunătăţise din nou şi pentru lungă vreme. Prin aceasta. se^ adeverea 
zicala că uneori şi “o găină oarbă rnai poate găsi cate o samanţă • 


Râmnicul - Sarat 


147 


Căpitanul, auzind de prezenţa Marioarei, a rugat pe căpitanul 
lliescu să-i permită s’o vadă. Cum acesta îi devenise un devotat, a 
făcut-o. El i-a încredinţat Marioarei un ordin scris, prin care legionarii 
din lagăre erau nu numai autorizaţi, dar şi îndemnaţi să semneze decla¬ 
raţiile cerute de autorităţi, spre a se grăbi eliberarea lor Căpitanul 
lucra după acel principiu enunţat în diferite rânduri: mai de folos un 

legionar liber, de cât zece închişi!” 

8 în prezenţa Lizetei Gheorghiu, Marioara a înmanaţ ordinul soţiei 
Căpitanului care, la rândul ei, l-a făcut să ajungă la Sima. Acesta nu 
nu numai că nu l-a făcut cunoscut legionarilor, dar se pare ca l-a dosit, 
lăsând să se înţeleagă, prin oamenii lui, că a da declaraţii echivalează 
eu a “trăda”. De aci confuzia din lagăre. Cei care auziseră pe cai 
proprii de existenţa unui asemenea ordin, au dat declaraţii şi mai toţi 
au fost eliberaţi. Ceilalţi, ne având preciziuni palpabile, sau influenţaţi 
de insinuările lui Stoicănescu, devotat lui Sima, n’au vrut sa dea decla¬ 
raţii şi consecinţa pentru mulţi a fost moartea! Nu insa şi pentru 
Stoicănescu! 

Analizând cazul logic. Sima era singurul căruia nu-i putea conveni 
executarea ordinului de a se da declaraţii. El ştia prea bine ca eventuala 
eliberare din lagăre a comandanţilor Bunei-Vestiri, ca şi a ctl puţin 0 
comandanţi legionari, cu mai multe d notorii drepturi de a conanda 
de cât el, l-ar fi obligat să renunţe la conducerea, care şi aşa nu-i e a 
de cât provizorie, iar în urmare ar fi trebuit să se încadreze sub direc¬ 
tivele altora. 

De aceea, atunci şi mai apoi, de câte ori a putut, a torpilat ori ce 
încercare a cuiva să se ridice. Pe această linie de gan ire. um sa 
facă, ca să rămână şef”, trebuia sa piară Căpitanul şi cat ««mute 
căpetenii legionare, din cele recunoscute, iubite şi ascultate. Planul, cu 
tot diavolescul conţinut, a fost înfăptuit! Nevrednicia, incapacitatea ca 
şi imoralitatea insului, au rămas în grija viitorului să le verifice şi sa 
le dovedească. O minciună, neînsemnată, spusă pentru un început, nu 
te preocupă, după ce i-ai dat drumul. De ce ai avea remuşcan ca ai 
spus-o, când a fost atât de mică? Aşa sar părea şi aici exista problema 
şi mai ales un pericol. Invăţându-te cu minciuni mărunte din obişnuinţa, 
treci la cele mari. Cum nai avut remuşcări pentru cele mici, nu vei 
mai avea nici pentru celelalte. învăţat cu scalda îrf minciuna, nu le mai 
simţi greutatea şi nici pericolul. Procesul lămuririi asupra lui buna a 
durat vreme îndelungată, mult prea îndelungată, între timp alte mu de 
legionari au trebuit să ispăşească, să sufere şi să cada, din vina acestuiai 
Revenind la Căpitan, căci interesează cel mai mult el amersmai 
departe cu ordinul de a se da declaraţii cum se va vedea din cele ce 
urmează, întărind odată mai mult dovada existenţa ordinului de care 

am După'puţine zile, Clime a intrat în celula mea, ca să discutăm 
situaţia Era de părere că trebuia încercat ceva ca sa ieşim din.impasul 
în care ne găseam şi credea, de acord cu Căpitanul ca ar fa tost o 
soluţie posibilitatea ieşirii mele din temniţă. Aceasta ar fi fos de incer 
Drin darea unei declaraţii de supunere guvernului, întovărăşită e 
cerere de amnestie adresată Regelui. Dacă reuşeam, urma sa ac o 
posibilul ca să ajung la Rege şi să-i pledez cauza noastră. 





148 


VlRGIL IONESCU: CALVARUL 


Propunerea nu m’a încântat. De aceea i-am răspuns lui Clime că 
în nici un caz nu voi da o declaraţie de unul singur, căci aceasta va fi 
publicată, cum se făcuse şi cu altele, iar eu nu vroiam să fiu bănuit de 
legionari că-i trădam, scopul tactic urmărit ne putând fi trâmbiţat şi 
adus la cunoştinţa tuturor. Clime a trebuit să-mi dea dreptate şi îm¬ 
preună am stabilit cine să mai dea declaraţii cu mine, alegându-se, la 
cererea mea, nume care în nici un caz n’ar fi putut fi bănuite de acţiuni 
neconforme cu linia legionară. Aşa s’a făcut că Bănica Dobre, Totu, 
Cotigă, Mişu Polihroniade, cred şi Budişteanu, au dat declaraţii îm¬ 
preună cu mine. Cei şase ne-am legat să nu spunem nimic celorlalţi şi 
numai în caz de reuşită urma ca şi ei să dea declaraţii. 

Dreptul de a petiţiona, fie şi către Suveran, era recunoscut prin 
lege oricărui cetăţean. Totuşi, în cazul acesta, o anchetă de la Bucu¬ 
reşti a căutat să descopere cine-mi autorizase cumpărarea colilor de 
petiţie, cu titulatura “Sire” tipărită, care se găseau de vânzare la oricare 
librărie din ţară. 

Pentru a nu se putea învinui căpitanul Iliescu, am răspuns că 
formularul îl aveam de la Jilava şi, ca probă, am arătat încă două ce-mi 
rămăseseră, căpitanul Iliescu cumpărându-mi trei exemplare în eventua¬ 
litatea că voi greşi vreunul. Cele două formulare ce mai aveam mi-au 
fost confiscate şi ancheta sa oprit aci. 

Rezultatul declaraţiilor noastre a fost nul! Poate şi datorită celor 
ce se petreceau în ţară, în complectă discordanţă cu cele scrise de noi. 

Deoarece câţiva, printre care şi Căpitanul, sufeream de dinţi, ne-a 
fost aprobată o cerere mai veche şi ni sa comunicat că un căpitan medic 
dentist, de la centrul de aviaţie Buzău, va veni de două ori pe săpt㬠
mână ca să ne îngrijească. 

Dumnezeu, care face minuni, a făcut şi de data aceasta. Dentistul 
era legionar! Nu încadrat fireşte, fiind militar, dar verificat şi de n㬠
dejde! Venea de la Buzău cu o maşină militară Ford, conform progra¬ 
mului anunţat. La prima vizită ne-a revizuit pe toţi, stabilind lista celor 
care urmam să rămânem în tratament. întâi îngrija de Căpitan, apoi pe 
noi, la rând. 

După câteva vizite, dentistul a aranjat să fiu adus la tratament, 
înainte de a fi sfârşit cu Căpitanul. Aşa s’a făcut că am putut să-l 
văd şi să-i vorbesc, pentru ultima dată. Am fost atât de emoţionat 
încât cuprinzându-1 în braţe, l-am sărutat. La fel, mi-a răspuns îmbr㬠
ţişării, apoi mi-a zâmbit ca un sfânt, întrebându-mă: 

— Ai suferit mult? 

Nu ştiu ce i-am răspuns, în turburarea de atunci. Dacă suferisem 
«cândva, în acel moment toate se şterseseră, ca şi când n ar fi fost. între¬ 
vederea n’a durat de cât puţine minute. Căpitanul a trebuit să plece, 
deoarece un plutonier îşi făcea de lucru prin faţa ferestrei, privind 
spre noi. 

întrebarea, “dacă ai suferit mult”, era tipică la el. L-au impresionat 
mereu jignirile şi suferinţele nedrepte, suportate de careva, pentru cre¬ 
dinţa în el. Cunoscându-le pe toate în propria-i fiinţă, le înţelegea şi-l 
dureau, când le ştia primite şi de alţii. Suferinţa este o spălare a 
conştinţei de relele pe care le-ai săvârşit. Omul lipsit de ea nu poate 
suferi. Suferinţa, fiind limpezire, este ceva sfânt. Trece peste păcatele 


Râmnicul - Sarat 


149 


noastre, le şterge şi le înnobilează. Cine vrea să ştie cât a suferit să 
se gândească şi la câte a păcătuit. Noţiunile sunt nedespărţit legate 
între ele, şi îşi merg existenţa pe drum comun. 

întrevederea de atunci a impresionat atât de mult pe dentist. încât 
mai târziu, când el începuse să scrie şi să i se publice în Cuvântul 
reapărut, câteva articole asupra ultimelor întrevederi cu Căpitanul, a 
scris unul şi despre aceasta. Dar tipărirea acestui articol i-a fost i n f® r * 
zisă. După venirea lui Sima la guvern, pomenirea numelui meu în 
presă era oprită. La fel s’a procedat şi cu alte articole care mă numeau, 
toate respinse, până şi de câteva reviste mai mărunte cum era Curierul 
sau “Cuvântul Studenţesc”. Lui Budişteanu, şi mai ales mie, nu ni se 
ierta că scăpasem din măcel. Aceste nedreptăţi îmi săpase^ in suflet o 
prăpastie, peste care nu puteam sări, ca să trec dincolo, fără un pod, 
pentru construirea căruia mi-a lipsit materialul necesar: linguşirea . 
Ferice de cei ce înţeleg şi nu mai discută, primind toate aşa cum vin, 
ca isvor al veşnicei înţelepciuni, pe care eu nu o posedam. 

Dar în ziua aceia, la întoarcerea în celulă, după ce vorbisem C㬠
pitanului, pluteam în al noulea cer. Mintea nu putea întrevedea mişc- 
liile viitoare ale unui camarad. In acel moment, întreg muntele de 
suferinţi ridicat in mine, prin zilele de închisoare, se năruise, dărâmat 
de bucuria celor câteva clipe, topit ca sloiul de ghiaţă sub căldura 

soarelui. , , 

între timp, cei doi căpitani, Iliescu şi dentistul, pregăteau evadarea 
Căpitanului. Planul era atât de simplu, în cât greu de presupus o posi¬ 
bilă nereuşită. w 

La una din vizitele obişnuite, dentistul urma să aducă o umiorma 
de ofiţer de aviaţie pentru Căpitan. El urma s’o îmbrace in camera in 
care îl trata dentistul şi apoi să iasă intre acesta şi cpt. Iliescu prin 
poarta mare, care era la trei metri de stradă. Urcaţi în maşina militară 
a dentistului, aveau de făcut treizeci de kilometri până la câmpul de 
aviaţie Buzău. Un avion pregătit, condus de un aviator legionar, dintre 
care se găseau atâţia în garnizoana aceea, i-ar fi aşteptat cu motorul 
în mers, să-i ia, să decoleze şi, o jumatăte de oră mai târziu, să aterizeze 
în Bulgaria. Bine înţeles, atât dentistul, cât şi cpt. Iliescu şi ofiţerul 
aviator, ar fi fugit şi rămas cu el. 

Numai cine ştie ce întâmplare, imposibil de prevăzut, ar fi P utu | 
zădărnici evadarea. A împiedecat-o însă refuzul Căpitanului. Aşezat 
pe linia martirajului, n’o mai părăsea! . , 

Mai târziu, după ce Iliescu îmi povestise cele de mai sus, sub pe¬ 
cetea cuvântului de onoare că nu o voi repeta, altfel situaţia celor doi 
ofiţeri în armată ar fi devenit imposibilă, iar eu nu vorbisem nimănui, 
m’a mirat cum, în repetate rânduri, am fost întrebat şi mi sau cerut 
detalii asupra evadării proiectate ca şi despre refuzul Căpitanului de a 
o împlini. 

Vestea despre atentatul de la Cluj, împotriva profesorului Goangă, 
a căzut ca o nouă lovitură de trăsnet peste noi. Politiceşte atentatul a 
fost nu numai inutil, dar o prostie, mai mult o tâmpenie! Consecinţele 
pentru cei închişi ca şi pentru cei încă liberi, au fost grave. Arestări, 
percheziţii şi execuţii au reînceput pe a scară mai intensă. Prin atentat 
s’a readus apă la moara lui Călinescu, care măcina în sec, dându-i 




150 


Virgil Ioxescu: Calvarul 


căutatul pretext pentru reacţiune şi pumerea în practică a planului iniţial 
de ucidere a Căpitanului, pentru care fusese făcut ministru. 

Asasinarea Căpitanului, de mult plănuită, fusese mereu întârziată 
din lipsa unui motiv serios care s’o îndrituiască, cât de cât, măcar 
faţă de partea politicianizată a opiniei publice. Cele câteva geamuri 
sparte pe la Sinagogi, sau explozii de bombe puse la întâmplare, sgomo- 
toase dar fără urmări, de până atunci, nu constituiau pretexte suficiente. 
Un atentat însă era altceva! In capul câtorva guvernanţi, putea servi 
drept cauză pentru represiuni cât de serioase! 

Consecinţele le-am simţit îndată în închisoare. Ordia de pază se¬ 
rioasă, oprirea corespondenţei, a cumpărăturilor şi a vizitelor. Dar aces¬ 
tea, deşi neplăcute, deveniseră obişnuinţă pentru noi. Nu ne mai putea 
turbura. Mai impresionaţi am fost de vestea adusă, cu ultima vizită a 
soţiei lui Totu, Vera, despre plecarea Regelui în străinătate şi o decizie, 
de care ea auzise, că vom fi transferaţi la închisoarea Suceava. 

Totu susţinea că acolo vom fi executaţi. S’ar fi putut ca acesta să 
fi fost primul plan, la care s’a renunţat în urmare. Regele putuse foarte 
bine să fi ordonat măcelărirea noastră în lipsa lui. Procedeul s’ar fi 
încadrat perfect în felul lui de a fi. La întorcerea în ţară, se putea 
spăla de vină ca Pilat, iar la nevoe îşi putea acuza foştii colaboratori 
de crimele înfăptuite. Numai că Armând Calinescu, bănuind-i intenţiile, 
a amânat execuţiile, până după revenirea Regelui, asociindu-1 direct la 
răspunderi. 

Mai târziu, la spitalul din Braşov, am avut confirmarea acestor supo¬ 
ziţii, din partea lui Nae Ionescu, mereu bine informat. 

Ştirea că Regele plecase la 13 Noembrie 1938 şi ne găsise tot la 
Râmnicul-Sărat a mai liniştit pe Totu şi pe alţii dintre noi, nu însă pe 
toţi. Ajuns la vârsta în care un neadevăr nu-mi poate servi în apărare 
şi nici în atac, nam dece să-l întrebuinţez. Plutind oarecum între cer 
şi pământ, mai aproape de sus şi la depărtare de jos, nu mă aştept la 
deziluzii şi nici la cine ştie ce bucurii. Dealtfel, pe toate le-am încercat 
din belşug în viaţă. Aşa că puţin mă mai interesează altceva de cât 
o istorisire a faptelor cu unele comentarii, nesilind pe nimeni să le 
accepte, cum le-am gândit eu şi nesupărându-mă respingerea lor în 
parte sau în total. 

Starea de neutralitate la care mau dus anii, aşa cum este orânduit 
fiecăruia, e bună şi dreaptă, atât pentru mine cât şi pentru alţii. Pentru 
mine, că m a liberat de pasiuni, pentru alţii, că se vor libera de mine. 
Eu ştiu că singurul drum, după care legionarul a fost apreciat de ai 
săi, aşa cum merita, a fost acel al morţii, care va veni şi pentru mine, 
când va fi momentul, rugând de iertăciune, dacă nu a venit chiar atunci 
când mi-au dorit-o unii! 

De aceea, cele scrise, aşa cum am mai spus, unele cunoscute de mai 
toţi, altele de puţini, câteva numai de mine, supravieţuitor întâmplător 
al celor petrecute, sunt adevăr. Sar putea şi cred că, uneori succesiunea 
evenimentelor să nu corespundă exact cu ordinea în care le-am dat. 
Această deplasare nu are mare importanţă, principalul rămâne că s’au 
întâmplat, iar eventualele lacune se datorese intervalului de timp şi, din 
nenorocire, imposibilităţii de a găsi tot materialul informativ, necesar 
unei confruntări de date, pentru înşiruirea riguros exactă a evenimentelor. 


R AMN ICUL - S AR AT 


151 


Călătoria Regelui, descrisă de ziarele timpului, aşa cum s a găsit 
cu cale să fie redactată din ordinul guvernului, şi nu aşa cum sa pe¬ 
trecut în adevăr, a fost trâmbiţată ca un mare succes diplomatic, când 
de fapt a fost contrariul. Cel care a vTUt să-şi asume şi rolul lui Idu- 
lescu pe care-1 gelozise, considerându-se eclipsat în prestigiul de Rege, 
na obţinut nimic peste normal. Pentru biata ţară, calatona a fost o 
catastrofă şi urmările ei dezastroase. . 

în drumul spre ţară. Regele sa oprit şi în Germania. Sa scris şi 
mai ales s’a spus că Hitler ar fi făcut atent pe rege ca nar h fost 
nimerit ca cineva să se atingă de Codreanu Ar fi fost normal sa t e 
asa dar na fost. La fel am crezut şi cu multa vreme, dar mam înşelat. 
Afirm aceasta bazat pe rapoartele germane, oficiale după care sa pu¬ 
blicat convorbirea în “Les archives secretes de la Wdhelmstrasse din 
care redau acele părţi care ne interesează, deşi vedenie lui Hitler din 
acea vreme, asupra situaţiei politice internaţionale, nar fi, chiar lipsite 
de interes, dar ar necesita mult spaţiu şi, mai ales, ne-ar îndepărtă de la 
obiectivul ce mi-am propus. 

Din documentul N<? 226, Berchtesgaden 24 Noembrie .1938: 

...La sfârşitul conversaţiei, Regele României a amintit ca exista > 
România unele elemente care-şi dau osteneala să turbure bunele relaţii ger- 
mano-române. în primul rând a făcut responsabil pe Landeşgruppenfuhrer 
Conradi. care complotează cu toate elementele pe care Regele considera 
indesirabile. Regele a cerut cu insistenţă Fuhrerului sa recheme pe Conradi, 
considerând această rechemare ca indispensabilă in interesul menţinem bu¬ 
nelor relaţii germaro-romăne. Fiihrerul a dat imediat ordin ca Conrad, sa 

fiC ^nveLţia a durât o oră şi jumătate şi sa desfăşurat într’o atmosferă 
cordială şi pe un ton prietenesc. (-) Ribb entrop. 

In continuare, o parte din “anexa” la documentul de mai sus, în 
care s’a redat conversaţia dintre Rege şi Mareşalul Goring din ziua de 
26 Noembrie 1938: 

.Regele s’a plâns de activitatea la Bucureşti a lui Conradi, ale cărui 
legături cu elementele în opoziţie cu el, sunt notorii. .. . r » j 

Aceste elemente nu sunt buni cetăţeni şi trebuiesc neutralizaţi. Cana 
Maresahd a vorWt de şeful Gărzii de Fier, Codreanu, Regele i-a răspuns ca 
CodrSnu nu este în ocnă, dar că are residenţa păzită într’un nuc oraşe Pe 
vremuri 1 Regele încercase să facă pe Codreanu să participe la ™ţa pol. «ca 
dar a fost imposibil, căci e un exaltat şi a creeat o mişcare pe baze primiţi 
şi în parte datorită influienţei lui mistice asupra maselor. 

Mareşalul i-a răspuns că nu este uşor pentru persoanele care conduc 
să fie informate asupra tuturor celor ce se întâmpla şi a rugat pe rege 
i se adreseze direct cu cererile pe care le-ar avea de formu • • 

(ss) Wohltat. 

Aşa dar în convorbirile avute de Rege cu Ilider ca şi cu Mareşalul 
Coring, Fiihrerul nici nu a pomenit numele lui Codreanu, iar ce 
doilea tangenţial, nedându-i mare importanţa. Prin aceasta, ,n capul lu 
Carol s’a întărit ideea că putea proceda in voie; sa ucidă pe Cap • . 
soarta lui neinteresând prea mult pe Germani. 

Ar fi fost posibil ca intervenţia directă a lui Hitler să-l fi scapat pe 
Căpitan, depinzând aceasta şi de felul cum Hitler î-ar fi pus chestiunea. 




152 


Vircil Ionescu: Calvarul 


căci el nu cunoştea cât era de rău şi de sucit Carol. O contrazicere îl 
întărâta, provocându-i înfăptuirea imediată a acelor ce-i putuseră fi 
numai intenţii. Sfida! La consecinţe se gândea târziu, când nu mai putea 
drege nimic. De era nevoie, îmbrăca pielea laşităţii şi căuta o apărare, 
aruncând vinele pe alţii, negând adevăruri evidente. Un egocentric 
paranoic, grefat pe un criminal, a fost Carol al Il-lea. O fire greu de 
mânuit, când nu-1 cunoşteai şi de regulă, când începeai să-l cunoşti, 
era prea târziu. Aşa cum sa întâmplat cu mine. 

Odată cu reîntoarcerea Regelui, a venit ziua marii tragedii legio¬ 
nare, care a căzut ca un blestem peste noi şi ţară. 


Cruci dărâmate 

Ploaia începută cu o seară înainte continuase şi noaptea. Apa 
cerului mai picura încă, în dimineaţa mohorîtă a sfârşitului de toamnă 
a lui 29 Noembrie 1938. 

Lumina din închisoare era de înserare, becurile electrice, sărmane 
în vaţi, nu reuşeau să alunge întunericul, mai rău îl întrista. Naş şti 
să precizez, dacă sub influenţa vremii, sau a subconştientului prevestitor 
de rele, eram toţi tăcuţi. Ne vedeam de treburile zilnice, să le zicem 
gospodăreşti, ca mătura tul, spălatul şi ştersul prin celule, ca şi căratul 
apei, ca nişte automate cu arcurile slăbite din întors, lipsiţi de vlaga 
începutului, când în sala de jos a intrat comandatul temniţii. în mână 
ţinea o hârtie împăturită. Ne-a poftit să trecem în uşile celulelor res¬ 
pective, a desfăcut hârtia şi a nceput să citeze nume: Niculae Constan- 
tinescu, Doru Bclimace, Caranica, Caratănase, urmând ceilalţi nouă. 

Nu ştiam la ce nume se va opri şi fiecare se putea aştepta să-l audă 
şi pe al lui. După al ultimului decemvir însă, căpitanul Iliescu a făcut 
o pauză, a împăturit la loc hârtia şi a spus: 

— Cei strigaţi îşi fac bagajele, gata pentru transport. Fiecare va 
lega, la al său, un carton cu numele şi pronumele, ca bagajele să nu se 
încurce, să se ştie cui aparţin. Bagajele vor fi lăsate în celulele fiecăruia 
şi vă vor fi expediate, după ajungerea la destinaţie, cred că mâine cu 
trenul. în camionul în care veţi fi transportaţi nu mai este loc şi pentru 
bagaje. Aveţi voie să luaţi câte un prosop şi cele necesare pentru spălat. 

La întrebarea: “Unde vom fi duşi?”. Căpitanul Iliescu a răspuns că 
nu ştie, dar bănuia că la Jilava. Apoi sa desprins cu greu din mijlocul 
legionarilor care-1 înconjuraseră, năpădindu-1 cu întrebări. între timp, 
ordonase plutonierului de serviciu să lase liberi pe cei care plecau şi 
să ne închidă în celule pe ceilalţi. După plecarea lui, închisoarea zum- 
zuia ca un stup de albine, turburate prin intrarea unui duşman. Cei 
lăsaţi liberi trebăluiau agitaţi la facerea bagajelor, dar le lipsea răbdarea 
să le termine, îsi întrerupeau mereu lucrul, chemaţi la vizete de cei 
închişi, când nu o făceau din propria lor dorinţă de a mai spune sau 
întreba câte ceva. 

Nu ştiam ce să mai credem; vestea ne năucise, comentam eveni¬ 
mentul prin vizete. Ne gândeam că măsura nu putea fi de cât gravă, 
foarte gravă! Dar chiar la posibilitatea uciderilor nu ne puteam opri! 


Cruci dara mate 


153 


Pedeapsa cu moartea nu încăpuse încă în legislaţia românească şi la 
omoruri fără judecată, se ajunsese extrem de rar şi numai pretextandu-se 
o încercare de evadare do sub escortă- Do data aceasta, cei transportaţi, 
erau prea numeroşi ca să se poată pretinde o încercare de evadare in 
masă cu uciderea tuturor. Mereu acea nenorocită şi neputincioasă logica 
bazată pe credinţa în legalitate! Nu vroiam să ne obişnuim cu ideea că 
legalitatea nu mai funcţiona şi pentru noi! 

în frământări de tot soiul, ziua s’a scurs, sa înserat, a venit şi 
întunericul. Ploaia măruntă şi rece continua. 

Din toată gherla numai Ţâlnaru şi Livezeanu aveau celulele cu 
ferestrele spre curtea din faţă, putând observa mişcările din spre birouri. 
Cu mâinile încleştate pe zăbrele, Ţâlnaru era de veghe. Deodată n 
auzim glasul speriat, răsunând peste sgomotul inchisoarei. Chema pe 

Clime: Dle inginer, Dle inginer. . 

La răspunsul acestui, Ţâlnaru îi anunţa că-1 duc şi pe Căpitan. Nu ne 
venea a crede că auzisem bine. Lucrul căpăta cu totul alt sens, mult mai 
cutremurător. 

— De unde ştii?, i-a strigat Clime prin vizetă, cu glasul întretăiat 
de emoţie. Ţâlnaru răspunse nervos, că-1 văzuse de la fereastră, tra¬ 
versând coridorul de la celulă spre cancelarie, excortat de jandarmi şi 
îmbrăcat de drum, cu căciula pe cap şi un pled pe braţ. 

Un plutonier necunoscut a intrat jos şi a strigat celor treisprezece 
să fie gata. Băieţii, unul după altul, au trecut pe la vizetele^ fiecăruia 
pentru a-şi lua rămas bun. In ultimul lor cuvânt adresat nouă, presim¬ 
ţirea morţii le înmuiase glasurile până la duioşie. Ne-au repetat, cam 
la toţi, aceleaşi cuvinte. In ticel moment, mi-a trecut ca un tilrri prin 
faţa ochilor imaginea din acea celebră pictură care arată despărţirea 
nobililor ce plecau la ghilotină, în timpul revoluţiei franceze, de con¬ 
fraţii care rămâneau, în aşteptarea rândului la moarte, pentru una din 
zilele următoare. Situaţiile erau fioros de identice! 

Cele ce ne-au spus cei ce plecau nu le mai redau, ar ii^o repetare 
a celor scrise de Ţâlnaru în revista Pământul Strămoşesc . Mâinile 
odată lipite în strânsoarea unui rămas bun, ni sau desprins greu. 

Păstrez şi voi pătra în minte acele feţe tinere şi luminoase de 
Arhangheli. Pot fi consideraţi drept criminali de către toate cutrele de 
politicieni nevolnici şi de rămăşiţele acestora. Pentru noi au fost şi 
rămân Mucenici. Istoria cinstită, care se va scrie cândva, lipsită de 
pasiuni şi de falşele prejudecăţi ale interesaţilor prezentului, cu pretenţii 

de moralitate, le va da şi lor dreptate. ^ 

M’am desprins greu de fiecare, dar mai ales de Caratănase, Doru 
Belimace şi Iosif Bozântan, ultimul plecat din viaţă neprihănit trupeşte,, 
cum era şi sufleteşte. De ei mă legaseră strânse şi numeroase trăiri 
legionare, mai mult de cât de ceilalţi. 

După ce, urmăriţi de privirile noastre, păsăsiseră toţi sala de jos, 
mam repezit la fereastra celulei, căci dincolo de grădinile caselor care 
se megieşeau cu închisoarea, ducea drumul spre oraş şi Bucureşti. 

Am auzit bâzâitul motoarelor puse în mişcare şi apoi am zărit 
luminele farurilor, care-şi oscilau în noapte fâşiile de raze argintii prin 
hârtoapele străzii rău pavate. Dar umbrele din camion nu le-am putut 
deosebi una de alta, depărtarea era prea marc şi întunericul la fel. 


154 


VlRGIL IONESCU: CALVARUL 


M am trântit pe pat cu faţa în jos, ca în copilărie când eram necăjit 
şi, ca atunci, am plâns. Mă gândeam la Căpitan şi la cei duşi cu e . 
Dar mai ales la el. Nu măsurasem niciodată cât îl iubeam, dar îl găseam 
mereu prezent în gânduri, suflet şi tot eul meu. Atâta tot! Şi încă ceva. 
Prin el se revărsase peste mine cuvânt legionar, ca şi peste ataţia, pen¬ 
tru prezent şi generaţii! Din lumina lui se vor capta energiile necesare 
pentru reînvierea României! Căpitanul a fost adevărul aşezat dincolo 
de minciună, ca farul deasupra mării, pe care nu-1 mai atinge nici valul 
cel mai înalt. Sa lăsat omorît prin voia lui, când, câteva luni mai 
devreme, ar fi putut ataca şi învinge! N’a făcut-o în grija Ţării, ca să 
nu fie turburată şi primejduită. A preferat să se lase înlănţuit. Mai târziu 
a refuzat să fugă când totul fusese preparat şi o putea face! De ce. 

A sperat că poporul românesc, dându-şi seama de marea lui jertfa, se 
va maturiza, luând cunoştinţă de misiunea istorică ce i-a fost hărăzită 
în lume şi va şti să se jertfească la rândul său, când va veni vremea să 
o facă! 

Dar după consumarea faptului, Naţiunea, ca un corp lipsit de nervul 
vital, nu s’a mişcat, nedându-şi seama de ceea ce pierduse! Războiul 
următor na fost purtat cu abnegaţia şi energia care i se datora, cum ar 
fi fost purtat trăind Căpitanul! Pătura conducătoare, atât de la guvern 
cât şi din opoziţie, roasă de ambiţii personale, nu a înţeles rostul răs- 
boiului şi mai puţin însemnătatea lui pentru existenţa nu numai a Ţării, 
dar şi a Neamului, precum şi a lor înşişi ca indivizi. S ar putea, şi cred, 
că viitorul va cere românismului noi jertfe. Abia atunci îşi va da seama 
ce au însemnat învăţăturile Căpitanului şi ce va mai fi să insemnese 
şi în viitor! 

M am îndreptat pe pat şi am aprins o ţigară. Am plecat din nou în 
lumea gândurilor, desprins de realitate. în întunericul, în care mă sbă- 
team, sufletul îmi rătăcea îndurerat şi oropsit, fără să înţeleagă de ce 
atâta fatalitate, abătută peste noi. Am murmurat un răspuns în noapte, 
poate un blestem, pereţilor nesimţitori ai temniţii şi-am aruncat restul 
de ţigare care, uitată între degete, le fripsese. 

Ca legionari şi oameni nu cerusem şi nu ceream nimănui mila. 
Numai înţelegere, dar nici măcar acest puţin nu mai era de găsit pe 
nicăeri! Aruncaţi fără arme într’o pădure cu fiare sălbatice, eram siliţi 
să aşteptăm colţii care să ne sfâşie! 

M’a cuprins o somnolenţă de om sfârşit, am adormit şi am visat: 
Căpitanul aidoma ca în fotografia de profil, luată pe malul mării sub 
clar de lună, de astădată însă nu cu capul gol, ci acoperit de pălăria 
lui cu marginile largi, umbla prin apă, în susul unui râu limpede. Se 
depărta din ce în ce, până l-am pierdut în zare. De acolo, de unde 
nu-1 mai vedeam, sa desprins un glas care spunea: 

Eu sunt cel neîntrecut! Singurul care este cum nu va mai fi, şi 
nimeni în afară de mine nu va fi ca mine. în mine să vă fie speranţa! 
Vă veţi duce toţi, la fel ca atâţia: unii mai curând, alţii mai târziu. Eu 
însă voi rămâne, peste tot ce a fost şi va mai fi, peste tot ce este şi nu 
va mai rămâne. Căci pururea cel ce nu este va şti că a fost si cel ce a 
fost că numai este. Din viile Domnului se culege rodul cel ales. Din 
soarele Lui se coace fructul şi din fructul Lui se nutresc vietăţile pămân¬ 
tului, cerului şi apelor. Să nu vă îndoiţi de cele ce nu ştiţi şi de ce să 


Cruci daramate 


155 


ştiţi cele de care vă îndoiţi? Sunt toate mai presus de om şi de ştiinţa 
lui. Dumnezeu nu se ajunge şi nu se vede, se simte doar şi se întrevede, 
îl simt şi îl întrevăd numai cei aleşi. Ei sunt ai Domnului. Tot ce vor 
face ei e bun şi frumos şi ce nu vor face este că nu trebuieşte făcut. 
Fiţi siguri că cei ce veghează vor afla înaintea celui care doarme. Şi 
cel ce doarme să fie fericit că nu va vedea, nu va auzi şi nu va şti. 

Apoi, în ochii visului, s’a făcut întuneric. M am trezit in noapte, 
mai limpede la minte ca ori când. Am luat creionul şi mi-am însemnat 
cele auzite, cred că aproape cuvânt cu cuvânt. De atunci sunt zeci de 
ani, dar nu m’am despărţit de cele scrise. Recopiam când se tocea 
hârtia, înainte de a se fi rupt şi şterge scrisul. Am păstrat-o mereu, 
numai pentru mine, ca să ocolesc posibile priviri sau zâmbete ironice, 
care şi ele, astăzi, nu mă mai interesează. 

Niciodată nu m’am lămurit ce a putut însemna visul şi cine mi-a 
vorbit. Normal mi-aş spune că a fost o vedenie, provocată de supra 
excitarea nervoasă în care mă aflasem. Nu cred. Mai bine zis, nu vreau 
să cred. Explicaţia nu mă satisface! O categorisire, să-i zicem ştiinţi¬ 
fică, mi-ar părea prea simplă, în schimb complicaţia într un supra natu¬ 
ral m’ar mulţumi mai mult. 

De altfel, sufletul omenesc cu toate ale lui, cunoscute şi necunos¬ 
cute, este atât de întortochiat, că după ce ţi-ai trăit viaţa şi ai ajuns 
sfârţitul, te convingi că, după ce l-ai purtat cu tine, peste tot in viaţă, 
al tău fiind, tot nu l-ai cunoscut şi priceput. 

Ar fi îndreptăţirea şi înţelegerea acelei inscripţii de pe o monedă 
veche greacă, cu dedicţia: “Cfclor fără de înţeles din noi şi de peste 
noi ! 

în ziua următoare, cu inimile în cleştele grijilor şi îndoelilor, nu 
s’a vorbit de cât de cele trecute. Un rost, oarecum logic şi care să fi 
îndreptăţit transferarea Căpitanului şi a celor treisprezece fără noi, 
combinând ţi confruntând toate datele ce avusesem, greu să se fi ţinut in 
picioare. De aceea, un mare semn de întrebare persistă să sălăşluiască 
în fiecare. Ne făceam vagi iluzii, mai mult vroite, că definitivul nu 
se putuse înfăptui. Iluzia rămâne şi ea un fenomen psihologic,^ incrustat 
în posibilitate unei realizări, altfel cine şi-ar mai face iluzii, având certi¬ 
tudinea că nu se poate înfăptui? 

Căpitanul Iliescu a venit să ne vadă. Nu ştia nimic mai mult de 
cât noi. Ne-a povestit cum fiecare din cei transportaţi fusese legat 
de spătarul băncii respective, având un plutonier de jandarmi la spate. 
(Să se împiedece vreo evadare, credea el). Mai târziu sa aflat, cum 
fiecare dintre aceştia îşi sugrumase victima legată, din faţă, la un semn 
al căpitanului Dinulescu, cu un laţ pregătit din vreme şi ţinut in buzu¬ 
nar. Unul dintre acele brute mai şi pălmuise pe Căpitan ca pe Isus. 

Iliescu ne-a mai spus mulţumit că, în ultimul moment al plecării, 
reuşise să strecoare la picioarele Căpitanului o valiză. L-am întrebat, 
ce se va face cu bagajele băeţilor, când se vor expediat Ne-a răspuns 
că încă nu primise ordin, credea că-1 va primi în cursul zilei. Cele 
spuse de căpitanul Iliescu ne-a renăscut speranţe, dar din acea dimineaţă, 
după noaptea crimei, el n’a mai apărut câteva zile. Aflase cele întâmp¬ 
late şi-i era greu să mai dea ochii cu noi. în schimb, în celulele goale. 


156 


ViBCfL Ionescu: Calvarul 


goale, au fost instalaţi jandarmi înarmaţi, care nu le-au mai părăsit 
câteva zile si nopţi în şir. 

S au mai scurs două zile, bagajele erau tot acolo. Aceasta ne intărea 
banuiala unor asasinate, dar nici acum nu vroiam să ne lăsăm convinşi 
că sau săvârşit. Cred că deabea a treia zi au fost chemaţi la cancelarie 
Tel şi Alecu Cantacuzino. Le aşteptam înfriguraţi întoarcerea. Ne-au 
spus că le veniseră mamele, dar că nu li se permisese să le vorbească, 
deoarece veniseră fără autorizaţii. Au putut numai să le vadă prin 
fereastra închisă şi de la distanţă. La întrebarea lui Tel prin semne: 
“Unde e Căpitanul?” Mama lui a arărat spre pământ! Aceasta nu mai 
era un indiciu, ci o confirmare! 

Spre seară am fost chemat şi eu la cancelarie, ca să iscălesc de 
primirea unui mandat. Pe dosul lui, soţia mea scrisese: “S. T. a plecat 
spre alte tărâmuri”! Printr’o veche înţelegere între noi, S. T. însemna 
Căpitanul! II numeam astfel când vorbeam de el şi nu vroiam să ne 
înţeleagă alte persoane prezente. 

A treia şi ultima confirmare care nu mai lăsa nici o umbră de în¬ 
doială a venit în dimineaţa următoare. Unul dintre plutonierii de jan¬ 
darmi lăsase să-i cadă, ca din întâmplare, un ziar cu acel comunicat 
oficial asupra uciderii Căpitanului şi a celorlalţi. 

Până atunci ne clădisem un adăpost din îndoieli. Adevărul îl d㬠
râmase. Tragedia Legionară era consumată! 

Clime stejar încovoiat de trunchi, a pornit cu paşi mărunţi pe scara 
care ducea la platforma de sus. L-am urmat şi acolo am îngenuchiat. 
Capetele ni s’au plecat până ce frunţile s’au lipit de podea ca pentru 
mătănii. Cineva a rostit un “Tatăl nostru”, cu glasul înăbuşit de plâns. 
Ne-am rugat îndelung pentru Căpitan, pentru ceilalţi şi pentru noi, 

cei oropsiţi ca el. Ne-am rugat în tăcere. Atât! 

Fiecare a reintrat în celula lui, fără să ne mai fi vorbit. Se părea 
că am fi fost geloşi de durerea proprie, pe care n’a doream împărţită 
cu nimeni, iar loc, pentru altcineva de cât Căpitanul, nu mai găseam. 
Detestata singurătate de până ieri o căutam acum, fiindu-ne dor să 
reintrăm în ea, lăsând-o să ne învăluie în vestmântul ei aspru, dar pri¬ 
mitor de gânduri negre, care ţi se sbăteau în creier să-ţi crape ţeasta. 

Temniţa se cufundase în linişte de mormânt. Mormântul în care 
rămâneam singuri, fără Căpitanul nostru. Dar umbra lui trebuia să se 
mai afle, păşind nevăută pe undeva, pe lângă noi. 

Ne gândeam îngroziţi la zilele viitorului, pe care le vedeam adu- 
nându-se una după alta, la nesfârşit, greoaie în trecere, monotone în 
suferinţi, fără lumină şi fără bucurii. Era o imposibilitate să-mi desc㬠
tuşez gândul de cele întâmplate, atunci şi lungă vreme apoi! La nimic 
nu-ţi servea să-ţi fi tot spus că nu mai exista îndreptar şi nici pedeapsă 
imediată pentru călăi. Căpitanul murise, trebuia răsbunat! 

Din ziua aceea mi-a fost limpede că voi urma să iubesc o umbră, 
o amintire, un timp minunat, trăit lângă Căpitan, pe care nimeni şi nimic 
nu-1 vor mai putea şterge. Au trecut mulţime de ani de atunci şi am 
rămas la fel; chiar dacă între timp, contul meu în banca Destinului, 
rămas mereu negativ, cu rubrica necazurilor depăşind pe a bucuriilor, 
făcându-mă să sufăr şi alte pierderi, să primesc şi alte lovituri, nici una 
n’a întrecut pe aceea, cea mai mare, pierderea Căpitanului! 


Cruci daramate 


157 


Am făcut o nouă criză de ficat. Durerile trupului au venit să îm¬ 
plinească pe cele ale sufletului. Nevoit să rămân întins, mă sculam 
din când în când, spre a-mi împrospăta prişniţile înfierbântate în apa 
ce clocotea în gura sobei. Eram bolnav şi singur, nimeni ca să mă 
îngrijească ca odinioară. Medicul inchisoarei nu mai venea, nici nu 
cred că oficial să mai fi avut unul. Iar, dintre cei trei pe care-i aveam 
printre noi, nu mi se permisese să consult pe niciunul. Dealtfel ce-ar fi 
reuşit ştiinţa lor, fără medicamente la îndemână? Căpitanul Iliescu 
intră în celulă şi-mi strecoară nişte doctorii cumpărate de el şi o bucată 
de unt proaspăt, rugându-mă să le ascund, ca nu cumva^ să le vadă 
vre-unul dintre plutonierii spioni ai comandamentului pe lângă el. 

După închiderea de noapte, am auzit glasul căpitanului Şiancu, 
care striga prin vizetă că îi era foame şi dacă cineva are ceva de maneare, 
îl ruga săi- trimeată prin soldatul de gardă. El fiind tuberculos, trebuia 
•să fie supra alimentat, iar hrana în închisoare devenise din nou neîn¬ 
destulătoare. I-am trimes bucata de unt şi porţia de pâine, din care 
nu gustasem în acea zi. 

După câteva zile, durerile mele îmblânzindu-se, mi-au îngăduit să 
ies. Spiritul camarazilor se mai refăcuse, tinereţea biruia din nou. 

Din curtea pustie în care-mi făceam cele treizeci de minute de 
plimbare, priveam peste pereţii goi, la înaltul cerului albastru, aurit de 
raze. Eram slăbit şi acele raze mă pătrundeau uşor, a bine. Pe acoperi¬ 
şul închisoarei, aceleaşi numeroase cocuvele şedeau liniştite, băgate una 
în alta, orbite de lumina zilei. îşi aşteptau noaptea ca să-şi ia sborul 
şi să-şi strige prorocirile de moarte prin spaţiu. După calendar era iarnă, 
în realitate însă aveam o zi călduţă ca de primăvară, cu un vantuleţ 
uşor ca o alintare, care abia mişca ultimele frunze vestejite, rămase 
întrun copac de dincolo de zid, rare ori reuşind să mai dea jos vre-una. 

Mi-am amintit de soţie, de casă, de prieteni, de tot ce cuprindea 
cuvântul “libertate”. Gândul mi se oprise în loc şi râcâia acum, la uşa 
dorului, precum hârşie copita calului piatra, când a fost ţinut prea mult 
în ham. Cu toate că găseam stupid să mă mai gândesc la libertate, după 
cele întâmplate, nu aveam încotro, tot o făceam! Supărat pe mine şi 
gândurile mele, mam întors la celulă, înainte de a-mi fi trecut timpul de 
plimbare. 

M am oprit la vizeta lui Furdui, vecinul de celulă din dreapta, ca 
să mai stăm de vorbă. In momentul arestării, Furdui îşi terminase de 
curând studiile universitare. Era foarte tânăr! O inteligenţă ce întrecea 
obişnuitul şi o cultură la fel. Legionar de nădejde, gata la ori ce renun¬ 
ţări. Fost conducător al studenţimii până feri, era dornic să păşească cu 
dreptul în viaţă şi să se ridice. Multiplele lui calităţi, dăltuite in aceaşi 
persoană, l-ar fi dus departe în ţara săracă în caractere ca al lui. La un 
an, Furdui a trebuit să piară în masacrul legionarilor de la Ramnicul- 
Sărat. 

Convorbirile cu el aveau totdeauna miez. Adesea o făceam prin 
ferestrele celulelor noastre care dau spre curte, dar nu prea des, căci 
era obositor să vorbeşti mereu cu glasul tare, ca să te poţi face auzit şi 
fără să vezi pe acel căruia te adresai. Subiecte de vorbit, ori cat de 
abstracte, găseam destule cu el. Pe acel din ziua amintită nu l-am 
uitat. Vorbisem despre păcat şi apoi despre pocăinţă, părerea lui găsind-o 


158 


Vircil Ionescu: Calvarul 


interesantă o redau pe scurt: “A te pocăi poate servi, pe plan dumne¬ 
zeiesc, când ai de ce so faci. Pe cel omenesc e cu totul de prisos. Rămâî 
mereu şi pentru totdeauna răspunzător de cele ce-ai păcătuit! 

De la Furdui am trecut şi pe la vizeta lui Mişu Polihroniade care 
mă chemase. Era dărâmat de cele întâmplate, dar în acel moment 
excitat de posibilitatea de a sta de vorbă cu cineva. Singurătatea îî 
rămăsese aprigul şi temutul duşman de totdeauna. Mişu a fost un avid 
de cele politice şi mai ales de analizarea şi discutarea evenimentelor 
internaţionale. Ambiţios, căutase prin muncă să-şi croiască loc în viaţă 
şi legiune. La aproape treizeci de ani, cât să fi avut pe atunci, îşi 
câştigase un loc de vază în presă şi literatură. Scria mult, cu uşurinţă 
si talent. Ideile îi sburau prin vârful peniţei, ca şi în vorbă, fără efort, 
îi plăcea să i se recunoască meritele, iar aprecierele bune îl stimulau 
ca aplauzele pe un actor în scenă. Nu era mândru, dimpotrivă era 
prietenos şi vesel. Fin diplomat în felul lui de a fi, poate câte odată 
ceva prea calculat. Adora discuţiile şi, în ori care domeniu, avea păreri 
formate, dar nu-i displăceau argumentările valabile, care să i le schimbe. 
De o memorie prodigioasă, îţi amintea ora şi ziua, când un fapt, sau 
o discuţie, avusese loc. 

Apreciat de Căpitan şi de cei care-1 cunoşteau, îl supărau părerile 
defavorabile ale câtorva macedoneni, nu despre el personal, sau despre 
calităţile lui, necontestate, ci despre origina lui greacă, origină de mult 
uitată, căreea nu-i mai cunoştea nici graiul, odată învăluit în zeghea 
românească. A căzut şi el ca un mucenic în plus, împuşcat cu ceilalţi! 

Cu Mişu am vorbit despre Căpitan şi ireparabila pierdere ce însem¬ 
na pentru noi şi ţară. Mişu prevedea războiul pe foarte curând şi posi¬ 
bilitatea unei victorii germane. Vedea dezastrul ţării, dacă şi-ar fi păstrat 
vechile alianţe şi imposibilitatea de a ieşi învingătoare din încleştare, 
fără conducerea Căpitanului. în ultimul punct cred că a avut dreptate. 
Căpitanul ar fi făcut posibil o altă soartă ţării. Aş avea mai mult de 
cât un argument în susţinerea tezei, care azi pare aberaţie. Dar la ce 
ar servi să argumentezi despre cele ce ar fi putut să fie, dacă n au fost! 
Ce s’a sfârşit e bun sfârşit, chiar dacă a fost rău şi va necesita din nou, 
şi încă mult sânge, ca să se poată îndrepta. 

Mişu era pătruns şi de convingerea că comunismul a adus omenirii 
mai multe nenorociri şi rele, de cât toate secolele trecute la un loc. 
De aceea credea în datoria de a fi combătut şi distrus, oriunde ar fi 
întâlnit. Un aventual triumf al lui ar însemna moartea românismului, 
nu numai al statului ca atare. 

A venit plutonierul şi ma poftit la celuă; trecusem timpul 
plimbării. Ma închis. Mă simţeam mai împrospătat, aveam la ce găndi. 
Gândurile de atunci mi-au rămas convingeri şi acum. 


Părerile germane asupra masacrării Căpitanului şi a celorlalţi 

Germania sa desmorţit abia la aflarea vestei despre uciderea C㬠
pitanului. A fost târziu! Presa ca şi opinia publică erau revoltate. Pe 
Hitler îl indignase faptul că numai la câteva zile după convorbirea lui 


Părerile germane asupra masacrării Căpitanului 


159 


cu Regele, acesta ordonase masacrele. Era nu numai o sfidare la adresa 
lui dar lăsa lumii impresia unui acord, deci o complicitate cu Regele, 
când acesta procedase cum a făcut-o. Indignarea n’a durat prea mult. 
Germania îşi urmărea interesele, mai ales comerciale şi în niciunele din 
acestea Mişcarea Legionară nu era cuprinsă. 

Pentru o complectă lămurire, redau unele schimbări de rapoarte 
oficiale germane, culese din aceeaşi sursă de unde am redat şi până acum. 

Documentul N« 230. Telegrama din 4 Decembrie 1938: 

Secretarul de legaţie din Bucureşti, Klugkist, către Ministrul de afaceri 

străine. Berlin: , . „ . 

în absenţa însărcinatului de afaceri, care este dus la Constanţa, pentru 
alegeri. Ministrul de externe Comneni mi-a cerut să-l văd, astăzi Duminica, 
informându-mă că atitudinea presei germane, şi mai ales a ziarelor Angriit, 
Nachtausgabe şi Berliner Tageblatt, cu ocazia acţiunii in contra Garzn de 
Fier, a cauzat cea mai mare consternare în România. 

[N. A.] întro telegramă anterioară pe care Fabricius o expediase 
în această chestiune şi prin care anunţa omorîrea lui Codreanu şi a celor 
treisprezece, în ziua de 30 Noembrie, recomandase guvernului său ca 
afacerea să fie tratată cu precauţiune de către presă. 

El (ministrul Comneni) s’a ridicat contra expresiilor tari întrebuinţate 
ca: masacre, desagregarea ţării, victoria evreimii. # A c .1 

Se temeau mari repercusiuni ca urmare a acestui amestec in aiacenie 
interne ale României, din partea guvernului şi a populaţiei, căci confirmau 
bănuielele ce se avusese, că Garda de Fier era susţinută de Germania. 

A adăogat că poziţia înaltelor personalităţi, care se pronunţaseră pentru 
o conlucrare cu Germania, ca şi poziţia lui însuşi, e făcută dificila, prin 
atitudinea şi tonul presei noastre. Ministrul mi-a cerut să transmit imediat 

dorinţa lui, ca aceasta să se frâneze. _ . „ r . 

I-am promis să fac caz de dorinţa lui, remarcând totuşi, că ar ti o 
greşală să se tragă concluzia că susţineam Garda de Fier in timp ce nu 
suntem decât mişcaţi de o moarte tragică. 

(ss) Klugkist. 


Documentul N Q 231 din 5 Decembrie 1938: # 

Telegrama şefului departamentului presei germane către Legaţia din 

Bucureşti^inea presei germane corespunde cu sentimentul de indignare 

cauzată de acest omor. _ . . 

în aceste condiţii nu-mi pare posibil să interzic alte articole din presa. 

(ss) Aschman. 


[N. A.] Anexă germană la telegrama de mai sus: 

După o notă a lui Woermann din 8 Decembrie, Ministrul României a 
cerut ca cel puţin persoana Regelui să nu fie obiectul atacunlor presei. 
Ministrul propagandei (Reichului) a dat instTucţiim acest sens. 

La 5 Decembrie, Wiehl telegrafiase lui Clodius sa încheie cat mai 
curând posibil negocierile economice, care erau in curs la Bucureşti, Penttvca 
acestea să nu fie* îngreuiate printr’o nouă manifestare a nemulţumirilor ger¬ 
mane S’a proiectât de altfel, să se retrimeată decoraţiile române, care se 
conferiseră înaltelor personalităţi germane. _ _ , . - 

O notă a departamentului Protocolului, datata 27 Decembrie, a făcut sa 
se ştie că Ministrul României la Berlin acceptase, în numele guvernului sau, 
înapoierea acestor decoraţii şi şi-a exprimat numai speranţa că, prin aceasta, 
această “penibilă” chestiune va fi considerată închisă. 


160 


VIRGIL IONESCU: CALVARUL 


Documentul N<?233 din 13 Decembrie 1938: 

[Extras din raportul Ministrului Clodius, asupra impresiilor politice 
culese în timpul tratativelor economice duse de el la Bucureşti. Redau numai 
părţile care interesează Mişcarea Legionară.] 

.. . Asasinarea lui Codreanu şi a partizanilor lui a modificat considerabil 
situaţia. Aproape toate cercurile populaţiei resping acest omor cu aceeaşi 
energie. Nu am întâlnit un singur om politic român care măcar să fi încercat, 
în faţa mea, să justifice crima. Chiar membrii guvernului, sau persoane din 
apropierea lui, nu au încercat, de cât foarte timid şi cu argumente foarte 
slabe, să explice omorul justificându-1 prin interese de stat. 

Furia Gărzii de Fier e imensă. Funcţionari în activitate, care au relaţii 
cu Garda de Fier sau care sunt membrii ei, mi-au arătat scârba lor în termenii 
cei mai vii. 

Cu toată condamnarea unanimă a faptului, nu cred că se pot aştepta 
consecinţe politice apropiate. Dacă Regele nu va fi victima unui atentat, 
va fi probabil destul de tare ca să-şi menţină puterea datorită unei părţi 
credincioase din armată şi deasemeni graţie aparatului de siguranţă al statu¬ 
lui, dirijat de Ministrul de interne, fără scrupule, care este Armând Călinescu. 

Cu toţi numeroşii aderenţi din provincie, şi cu toate că majoritatea 
tineretului simpatizează cu Garda de Fier, aceasta e prea rău organizată 
pentru a fi capabilă de alt lucru de cât de acţiuni izolate şi nu^ de a da o 
lovitură decisivă, cu atât mai mult cu cât restul şefilor ei sunt închişi. 

Şeful Mişcării după moartea lui Codreanu, profesorul Nae Ionescu, se 
găseşte la spitalul închisoarei din Braşov. Prietenii lui se tem pentru viaţa lui. 

Cu toate că urmări directe asupra poziţiei exterioare a Regelui nu sunt 
de loc probabile, sunt totuşi convins că moartea lui Codreanu i-a sdruncinat 
poziţia morală în aşa fel că nu se va mai ridica, sau în orice caz foarte 
încet... 

... Este interesant de a nota că tensiunea politică care s a produs intre 
Germania şi România după uciderea lui Codreanu, mai mult a favorizat 
tratativele (comerciale), de cât să le îngreueze, deoarece Guvernul Român 
nu vroia să mai aibă o neînţelegere cu Germania şi pe planul economic. 

(ss) Clodius. 

După o trecere de aproape două luni, Regele Carol a găsit o scuză 
în chestiunea omorîrii lui Codreanu şi deaceea Ministrul de Externe 
român a chemat pe însărcinatul de afaceri german din Bucureşti, având 
-cu acesta o convorbire redata prin: 

Documentul N (? 244 din 19 Ianuarie 1939 sub titlul Raport politic: 

“Ministrul afacerilor străine m a chemat astăzi, să-l văd, pentru a-mi 
face următoarea declaraţie: 

După unele supoziţii ale câtorva cercuri autorizate, călătoria Regelui 
României în Germania ar fi fost în legătură cu măsurile luate la 30 noembrie. 

Cum Ministrul afacerilor străine Gafencu este convins că relaţiile ger- 
mano-române suferă şi astăzi încă, prin această interpretare, a făcut in 
această chestiune un raport Regelui. 

Regele i-a răspuns că, în momentul vizitei lui în Germania, nu era la 
curent cu gravitatea situaţiei din România şi na putut, în conversaţiile lui 
cu Fiihrerul şi cu Mareşalul Goring, să vorbească despre măsurile care 
deveneau necesare într’un viitor apropiat în contra şefilor Gărzii de Fier. 
Numai la reîntoarcerea în România el a luat complect la cunoştinţă gravi¬ 
tatea situaţiei. Guvernul a crezut că era plasat în faţa alternativei, sau de 
a lua cele mai riguroase măsuri, sau de a fi el însuşi măturat. Astfel că 
Regele nu şi-a dat seama de cât după reîntoarcerea în ţară de condiţiunile 
de nesuportat care domneau acolo, şi a luat decizii în consecinţă. 


[N. A.] Şi acestea erau neadevăruri. încă de la aducerea în guvern 
a lui Armând Călinescu se ştia de deciziunea uciderii lui Codreanu, şi 
se aştepta numai momentul prielnic. Mai întâi trebuia asigurat neames¬ 


Parerile germane asupra masacrării Căpitanului 


161 


tecul Nemţilor în politica internă şi apoi provocarea de tulburări în 
ţară. Atentatul nesăbuit în contra lui Goangă, comandat de Sima, a dat 
împlinire dorinţilor Regelui şi a lui Armând Călinescu, de a găsi un 
motiv plauzibil pentru represiuni. 

Afirmarea Regelui de a nu fi ştiut, în timpul călătoriei, situaţia 
grea din ţară era un alt neadevăr. El primea mereu telegrame şi tele- 
foane-raport, în toate chestiunile mai importante. 

Ministrul de externe a adăogat că Regele ar fi trebuit să fi înştiinţat 
Legaţia lui de la Berlin spre a face această comunicare. Gafencu a preferat 
însă să facă declaraţia în calitatea lui de Ministru al afacerilor externe. P㬠
rerea lui personală este că Fuhrerul-Cancelur continuă să aibă o se¬ 
rioasă preîntâmpinare în contra României în urma evenimentelor din 30 
Noembrie, considerându-le că ar fi fost “în raport tragic cu vizita regală. 
El [Gafencu] dorea în orice caz să contribuie la limpezirea situaţiei. Decla¬ 
raţia Regelui este pentru el deasupra oricăror bănuieli. 

Deşi membru al partidului ţărănist, care nu aparţinea formaţiei guver¬ 
namentale, el se pusese la dispoziţie pentru a ajuta să se scape ţara . . . 
Aşa precum e fals să se impute Fiihrerului-Cancelar o parte în responsabili¬ 
tatea evenimentelor din 30 Noembrie, precum fac anumite cercuri, dease- 
menea este total greşit de a pretinde că Franţa, Anglia sau chiar Rusia îşi 
avuseseră mâna în această chestiune. Francezii n au ştiut nimic de aceste 
măsuri, şi nu le-au aflat de cât după lovitură. 

[N. A.] Ultima afirmaţie sunt convins că nu corespunde realităţilor. 
Franţa se amestecase mereu în chestiunile interne ale României şi în 
1933, ceruse dizolvarea Gărzii de Fier care a dus la cazul Duca. 

Am avut impresia că declaraţiile Ministrului afacerilor străine, care 
vorbea cu emfază particulară şi cu intenţia vizibilă de a mă convinge de 
gravitatea şi sinceritatea cuvintelor lui, sunt în legătură cu declaraţiile ce 
îmi fuseseră făcute cu puţin înaintea plecării lui la Roma, de către dl. 
Comneni. 

Dar, pe când dl. Petrescu-Comneni îmi exprimase acest punct de vedere 
ca o opinie personală, dl. Gafencu avea, fără nicio îndoială, ordinul clar al 
Regelui să facă prin mine acceptată comunicarea către guvernul Reichului. 

(ss) Stelzer. 


Doc. 248 din 2 Februarie 1939. 

Telegrama Ministrului Fabricius către Ministrul afacerilor străine german: 

Ministrul de externe Gafencu m’a rugat să-l văd, de îndată ce am 
sosit la Bucureşti, şi mi-a reînoit asigurarea dată însărcinatului nostru de 
afaceri, că Regele şi guvernul român doresc sincer să coopereze cu Germania. 
I-am arătat, cum o făcusem şi predecesorului său Comneni, în Decembrie 
trecut, de ce evenimentele din Noembrie, venite după vizita Regelui la Berghof, 
a cauzat, cum era natural, un serios resentiment în Germania. El nu părea 
protivnic părerilor noastre, dar a negat influienţa cercurilor evreieşti. 

In timpul absenţei Regelui, spune el. Garda de Fier îşi reluase lupta, 
dedându-se la acte teroriste, în faţa cărora statul a reacţionat! 

[N. A.] Dl. Sima, îndrumătorul acestor acte, ar avea cuvântul! 

In lupta lui în contra vechilor parlamentarişti, naţional-ţăraniştii lui 
Maniu şi liberalii lui Dinu Brătianu, pe deoparte, şi în contra Gărzii de 
Fier, pe dealtă parte, guvernul a reuşit. Din păcate a curs sânge, dar Garda 
de Fier începuse. 

Gafencu crede în stabilitatea guvernului şi gândeşte că va fi posibil 
de a se constitui un Front naţional român, ca principal sprijin al statului. Se 



162 


VlRGIL IONESCU: CALVARUL 


ştie că această construcţie va fi apropiată liniei naţional-socialismului şl 
fascismului. 

Când am întrebat dacă şi jidanii, sau jidanii botezaţi, vor fi primiţi. 
Ministrul de externe mi-a spus că nici vorbă nu este. Tendinţa va fi anti¬ 
semită. Când i-am observat că marii jidani ca Auschnit, Şapira, Kaufman 
şi mai ales dna Lupescu jucau încă un rol, el a negat influienţa politică a 
dnei Lupescu. Cât despre ceilalţi jidani, va reaminti Regelui necesitatea, 
pentru guvern, de a se scăpa de influienţa lor. 

Gafencu a insistat să întoarcem pagina asupra trecutului făcându-mă 
atent că, sub directivRe lui, presa română avea o atitudine perfect corectă 
faţă de Germania, şi m a întrebat dacă am avea sugestii de făcut pentni 
îmbunătăţirea situaţiei. 

I-am răspuns că încrederea era sdruncinată, dar dacă România, în 
viitor, va duce o politică limpede în contra jidănimii internaţionale, va 
îndepărta evreii din presă, şi se va înceta intrigile în contra persoanelor 
ca Conradi şi Scjckert (reprezentantul în România a agenţiei de presă ger¬ 
mană, D.N.B.), aceasta ar putea fi considerată de către noi ca un pas către 
o apropiere. 

în orice caz, iniţiativa trebuia să vină, de astădată, numai din partea 
României şi să aducă rezultate positive. 

(s) Fabricius. 


în continuare Ia Râmnicul-Sărat 

Numai un comunist poate contesta marea nenorocire căzută pe 
capul omenirii prin ridicarea, din adâncurile turburi de “gheto” a unor 
idei bolnave, setoase de răsbunare şi de dorinţi de dominare, fără leg㬠
tură cu cererile şi năzuinţile omeneşti şi nici un pic de înrudire spiri¬ 
tuală cu ceeace umanitatea a dat şi, de sigur, va mai da. 

Negaţie absolută a adevărurilor stabilite de milenii, cu totala lipsă 
a unei discipline morale, intransigent îndreptată în potriva conceptelor 
umanitariste şi creştine, cunoscute şi respectate de atâtea sute de mi¬ 
lioane de oameni, este ceea ce poate defini comunismul sovietic. 

Personal nu doresc să mă îndoiesc că luminile răului vor fi cândva 
stinse, înainte de a birui total. Vor întârzia însă victoria moralei, ca şi 
binefacerile ei. Forţele unite ale celorlalte ţări, îmbinate pentru promo¬ 
varea ştiinţelor, cu menţinerea vechilor credinţi, vor trebui să biruiască. 
Numai în scurtarea timpului de suferinţă nu cred şi nu-mi fac iluzii. 
Timpul dacă interesează individual, raportat la îngrădită lui viaţă, nu tot 
astfel preocupă istoria, care găseşte vreme să rabde şi să aştepte. Indi¬ 
vizii vor mai avea de îndurat, până la apariţia unui nou mit, cu noi 
concepţii despre viaţă, mai morală, mai universală, mai trainică, căci 
cer şi pămât, ape şi vânt, soare şi lună, om şi animal, toate sunt una în 
privirile Dumnezeirii. Nimic nu le deosibeşte între ele, de cât sufletul, 
cuprins în unele şi de lipsă în altele. De folos sunt şi vor fi toate în 
socotelile Lui, pentru scopul urmărit, necunoscut nouă. Nimic nu se 
pierde, totul se transformă. In esenţă aceleaşi vor rămâne, viaţă ca şi 
moarte, bucurie ca şi necaz. 

In societatea în devenire, nu trebuie să se mai petreacă fenomene 
de dezagregare a sufletelor, ca până acum, cu omoruri fără judecată, 
întemniţări de nevinovaţi, schingiuiri sau denunţări ale copiilor în po¬ 
triva părinţilor, după ce aceştia au fost pervertiţi de educaţia şcoalei 
comuniste. 


In continuare la R anin icul -S arat 


163 


Des volta rea paralelă a ştinţei şi artelor, cu recunoaşterea a tot 
puterniciei dumnezeieşti, ca izvorul de la care toate purced, va fi în 
stare să înfrăţească popoarele, înmănuchindu-le întro unitate în care 
să le fie recunoscute drepturile şi aspiraţiile normale, individuale ca şi 
colective, ca niciodată în trecut. 

Atunci va reînflori şi legionarismul Căpitanului, al lui Moţa, Marin 
şi al miilor de căzuţi, împiedecat de oameni şi vremuri, renăscând în 
acea climă propice desvoltării lui. Căpitanul, ca un perfect grădinar, 
n’a sădit numai pentru cei ce sunt, ci mai mult pentru acei care vor veni! 
Cine moare întru Domnul, renaşte tot în El. Dacă curând, sau mai 
târziu, nu interesează. Timpul mecanic, aşa cum îl ţăcăneşte ceasul, nu 
există, este o infimă parte din acel veşnic: “infinitul”. Distanţele reduse 
la zero, când infinitul este în tine, nevăzut, nesimţit si rareori priceput, 
înţeles de cei puţini, hrăniţi cu Duh de sus şi născuţi cu Har, nu din 
cel preoţesc, ci din acel apostolesc, pe care-1 discută şi-l neagă numai 
acei care nu au din niciunul, absenţii pământului şi omenirii. De aceştia 
nu este nici o pierdere când pleacă din viaţă, fără întoarcere, căci n’au 
fost de trebuinţă şi nu vor fi de lipsă, nimănui. 

o o 

S’au mai depănat zile din caerul timpului, poate multe la număr, 
nu ştiu, le-am pierdut răbojul. Din afară tot nicio veste. Nici vizite, 
nici scrisori, nimic! Eram mai rău decât căzuţi cu avionul pe un vârf 
de munte şi întroieniţi în zăpadă, care se mai pot mişca oarecum, încer¬ 
când ceva, spre a se salva. Noi nu puteam nici atât! 

Aveam mereu dureri, scurte în durată, pe care nu eram în stare să 
le previn şi nici micşora. O stare de nepăsare mă cuprindea adesea, din 
care mă trezea vizita unor spirite bune, în voia cărora mă lăsam, convins 
că nu mă vor purta spre urîciune, aceasta nefăcând parte din dome¬ 
niul lor. 

Căpitanul Iliescu nu fusese schimbat la sfârşitul lunii, ca şi în câteva, 
apoi. Mai bine cu el decât cu altul. Cel puţin ne cunoştea şi nu ne 
dorea răul, deşi mult bine nu ne mai putea face, căci nici el nu mai era 
acelaş, se schimbase, era îngrijorat. Lucrase prea intents la îndeplinirea 
evadării Căpitanului şi se temea de consecinţe, dacă s’ar fi aflat. De¬ 
venise prudent, nu mai îndrăsnea să iasă cu nimic din programul ordo¬ 
nat. Plutonierii de jandarmi ne făceau viaţa amară. Purtau numai nume 
şi pronume de oameni. Atât! Şi trebuia să ascultăm şi de ei. La câte 
unul, intenţiile şi sentimentele le puteau fi bune, dar încercările de a le 
pune în fapt răsunau ca cea mai melodioasă, arie, cântată pe un pian 
dezacordat. 

Dentistul îşi încetase vizitele, fără să ne termine tratamentul. De¬ 
legaţia îi fusese retrasă. Era şi natural. La ce ar mai fi folosit dinţi 
sănătoşi, unora ca noi, destinaţi pieirii! 

într’una din zile ne-am pomenit cu vizita a doi ofiţeri de jandarmi, 
un căpitan şi un locotenent. Ambii tineri şi spilcuiţi, vioi şi inteligenţi, 
căutaţi pe sprânceană, foarte comunicativi şi încercaţi retoricieni. Figu¬ 
rile retorice sunt foarte bune cât nu le-ai întrebuinţat. Odată întrebuin¬ 
ţate îşi pierd farmacul, devin comune şi fade ca fructul putrezit, care 


164 


Vircil Ionescu: Calvarul 


nu mai are mustul începutului, înlocuit prin acel al stricăciunii, transfor¬ 
mare chimică sau bacteriologică a unei substanţe în alta. 

Noilor sosiţi li s au deschis celulele şi au fost lăsaţi să stea de vorbă, 
la rând, cu fiecare dintre noi. Mult prea prietenoşi pentru nişte jandar¬ 
mi. I-am suspectat. 

Intr adevăr, erau spioni trimişi de Comandament, pentru a ne cerce¬ 
ta “pulsul spiritual”, după omorîrea Căpitanului. Faţă de ei, m’am ferit 
să par sentimental, am discutat totul la rece, impersonal. Experienţa 
viitorului mi-a demonstrat că aceasta e totdeauna o greşală, despoaie 
viaţa de bunătatea şi deci de frumuseţea ei. Va fi mereu ceva meschin 
să te temi de a arăta ce simţi. 

Probabil calmul evidenţiat de toţi a pledat în favoarea noastră. 
Curând ni sa redat mai multă libertate de mişcare în temniţă, vizitele 
au revenit la normal, cu dreptul la cumpărături, hrana mai bună şi alte 
nimicuri care, în situaţia noastră, tot aveau oarecare importanţă. 

Cum în ţară se făcuse linişte, ca după furtună, şi Armând Călinescu 
se lăuda că distrusese Mişcarea Legionară, nu-mi mai amintesc, dacă 
chiar atunci, sau ceva mai târziu, în orice caz după moartea Patriarhului 
la Nisa, drept răsplată şi în recunoaşterea aptitudinelor de călău, Căli¬ 
nescu a fost făcut prim-ministru. 

Odată cu aproximativul început de normalizare în spiritele noastre, 
a început să se agite fireasca problemă a succesiunei Căpitanului. 

De drept, şi conform disciplinei legionare, Clime, în calitatea de 
locţiitor al Generalului Cantancuzino la şefia partidului Totul pentru 
Ţară şi comandant al Bunei-Vestiri în Mişcarea Legionară, ar fi urmat 
să conducă. Deaceea câteva cuvinte despre el, fără pretenţia de a-1 
defini, vor încerca să-l arate, cum îl vedeam eu. 

Clime era blând în viaţa zilnică $i înţelegător a multora din slăbi¬ 
ciunile omeneşti, dar era vijelios ca bătaia apei în scocul morii, pro¬ 
cedând cu mână de oţel în cele legionare. 

Era inginer silvic şi advocat. Legionar vechi, aproape de socotit 
printre fundatori, îşi cucerise merite de nediscutat. Nu prea înalt, dar 
îndesat, cu sprâncenele stufoase, îmbinate deasupra nasului, totul în 
figura lui denota energie. Metodele lui de conducere, uneori prea severe 
chiar ascetice, stânjeneau adesea. Totuşi până la urmă, trebuia să-i 
recunoşti că avusese dreptate, fiind primul care li se supunea, în dorinţa 
de a-şi antrena, prin ele, corpul şi mintea. In cele mai grele situaţii, 
ca acelea întâlnite în răsboiul civil din Spania, numai prin tenacitatea 
care-1 caracteriza răsbătuse, biruind pe toţi, chiar pe acei mult mai 
ţineri, care erau cu el. Era convins de hărăzirea lui pentru o misiune 
importantă, nedefinită încă. 

Desigur ar fi dat un bun conducător, poate nu întotdeauna destul 
de prudent. După ce bătut, strâns de gât, torturat în toate felurile şi 
împuns cu baionetele, cerându-i-se să iscălească că: “el dase ordinul” 
de ucidere a lui Armând Călinescu, ceea ce nu făcuse, a fost împuşcat. 

Printre legionarii de la Râmnicul-Sărat, cei mai mulţi, mai toţi, îl 
priveam ca pe urmaşul Căpitanului. Câţiva ar fi preferat pe dr. Banea, 
mai maleabil, dar foarte popular în Ardeal. Alţii pe Vasile Cristescu, 
o mare valoare ca om şi legionar. In ori ce caz, un nume ca Sima 


In continuare la Ramnicul-Sarat 


165 


(“Comandantul” de mai târziu) ar fi părut o glumă de prost gust, iar 
cel care l-ar fi pronunţat un caraghios! 

Bănuiese că Alecu Cantacuzino şi întru câtva Cotigă nutreau oare¬ 
care veleităţi, fără să îndrăsnească să le manifesteze pe faţă. Primul 
se reţinea mai greu, fiind impulsiv, celălalt, mai diplomat, le prezenta 
ca o glumă. Dar niciodată, între noi, nu au fost controverse serioase sau 
pătimaşe pe această temă. Discutam posibilităţi, lipsiţi de patimă sau 
interese personale, acceptând aprioric oricare ar fi fost să fie decizia 
majorităţii comandanţilor Bunei Vestiri şi a comandanţilor Legionari. 
Cred că decizia s ar fi pronunţat pentru Clime. 

Teoretic eram de părerea, şi am rămas la ea, că numai o personali¬ 
tate, fie chiar din afara Mişcării Legionare, negăsindu-se una în ea, ar 
putea înlocui în parte pe Căpitan, ajutat fiind de un consiliu restrâns 
de Comandanţi, păstrători ai doctrinei şi tradiţiilor legionare. Sar înl㬠
tura astfel discuţii inutile, interesele de clanuri, care fatal sau format 
mai târziu. Calităţile acestei personalităţi ar trebui să fie atât de 
evidente, ca nimeni să nu le poată contesta, fiind unanim recunoscute, 
întrebarea mi-a fost şi a rămas: “unde ar fi de găsit această pasăre 
măeastră”? La aceasta a trebuit să tac mereu, atunci ca şi acum, nu 
i-am găsit şi nu-i găsesc răspunsul. Poate va veni şi acesta la momentul 
trebuincios! Până atunci însă, cea mai simplă şi normală soluţie rămâne 
reintrarea în erarhia şi normele stabilite de Căpitan, deci cu recunoaşte¬ 
rea ca şef al singurului Văcăreştean rămas în viaţă, fundator al Mişcării, 
Ilie Gâmeaţă. 

Misiunea i-ar fi strângerea rândurilor împrăştiate prin neînţelegeri, 
certuri şi erezii, cu aşteptarea desfăşurării evenimentelor viitoare, pe 
care, din păcate, nu le putem nici provoca şi mai puţin dirija. 

Putem şi trebue să activăm pe oricare tărâm pentru românism şi 
pentru a face cunoscut în lume, adevărata faţă şi structură, ca şi ţelurile 
Mişcării Legionare, aât de greşit înţeleasă şi mereu defăimată. 

Curând a venit iarna cu frigul, dar şi cu foc în sobă. Soba nouă 
din celulă, construită din chirpici şi cărămizi foarte subţiri, ţigăneşte, 
se încălzea repede şi se răcea la fel. Focul mi-a fost prieten bun şi 
înţelegător. In flacările-i jucăuşe şi fâlfâitul limbilor roşiatece îmi 
pierdeam privirile şi apoi gândul, găsindu-mi alinare. Mai mult de cât 
focul, mă atrăgeau rămăşiţele lui, jarul, la început viu în culoare, cu 
unele pete negre ale lemnului necarbonizat, căruia îi urmăream, din 
ochi, descreşterea spre cenuşă. 

In fiecare noapte, în întunericul şi liniştea închisoarei adormite, mă 
aşezam pe un scăunel scund, cu trei picioare, la gura sobei. îmi depă- 
nam trecutul cu greşelile lui şi numai Dumnezeu mi-ar fi putut spune, 
dacă cele trăite serviseră la ceva. Când ai pierdut totul, nu-ţi rămâne 
de cât să uiţi ce a fost şi s’o iei de la început. Să uiţi e prima şi cea 
mai mare greutate, a doua să începi, restul vine de la sine, fiind mult 
mai uşor. Dar cum să uiţi şi mai ales de unde să începi, când eşti 
închis? Şi totuşi căutam să-mi ţes un viitor din rămăşiţele resfirate în 
jurul meu, ca petalele dintr’un trandafir scuturat, ce aveam la îndemână. 
Odată pornit pe drumurile fanteziei, era greu să mă opresc, eram în 
stare să-mi regăsesc tot ce, pe atunci, îmi refuza viaţa. 






166 


Vircil Ionescu: Calvarul 


Cu bună ştiinţă îmi chemam amintirile. Le răscoleam de prin col¬ 
ţurile cele mai ascunse ale memoriei, până le găseam, ca să le readuc, 
una după alta la lumină. Retrăiam aevea clipele, cu aceleaşi simţ㬠
minte, împărtăşite la timpul lor, atenuate în intensitate şi adesea estom¬ 
pate prin trecerea anilor. Pe aripele lor pluteam înapoi, mereu mai 
înapoi, către începuturile vieţii, din care se mai pătrează amintiri. Era 
un joc plăcut şi uitător de timp, retrăirea celor duse, pe care le pose¬ 
dam, încă odată, ca într’un vis. 

Mă revedeam copil, să fi avut trei ani, când am simţit prima senzaţie 
a frigului. Mi-a părut la fel cu aceea de a te fi fript. Vedeam casa de la 
Sinaia, de lângă gară, destul de sărăcăcioasă, cu scara exterioară de 
lemn, care ducea din curte până la etajul de sus, în care locuiam. Casa 
era propietatea căilor ferate în care tata funcţiona ca inginer. Era iarnă 
şi desigur un ger groaznic, probabil cu soare, căci mama mă înfofolise, 
îmi pusese pe cap o glugă peste căciuliţă, în mâini mânuşi de lână şi 
ma scos în curte, să mă joc la aer. Gerul curând ma gonit spre casă. 
Pierdusem mănuşa. Am suit scara şi am pus mâna goală pe clanţa de 
metal. Am tras-o înapoi speriat şi am chemat plângând pe mama, clanţa 
fusese atât de rece că mă fripsese. Era cea mai veche imagine regăsită, 
şi mi-am amintit-o, zâmbindu-mi înduioşat, de nepriceperea de copil. 

M am mai întâlnit cu mine la Constanţa, în clasa întâia primară, 
când văzusem pentru întâia dată un mort. Un coleg, Leonte, nu-i uita¬ 
sem numele, murise. Clasa înşiruită doi câte doi, i-am urmat dricul 
până la cimitir. Pe drum ni sa împărţit câte o lumânărică şi câte o 
batistă cu un gologan legat într un colţ, “de pomană”. La cimitir, pe 
marginea mormântului, în racla deschisă, am revăzut pentru ultima 
oară figura palidă şi suptă de boală a fostului camarad. Preotul l-a 
stropit cu vin, apoi s’a pus capacul şi Leonte a fost scoborît în groapă. 
Am auzit sgomotul, care ma urmărit multă vreme, al bulgărilor de 
pământ rostogoliţi pe micul lui cosciug. Am plecat. Pe drum, mă între¬ 
bam nedumerit, de ce fusese lăsat singur Leonte acolo şi ce va face el 
sub pământ. 

Acasă tata m a certat, deoarece primisem “de pomană”! N’am înţe¬ 
les niciodată, cu ce am greşit. Fiecare primisem, la fel, batista şi gp- 
loganul. Institutorul nostru, domnul Titorian, nu ne spusese să nu pri¬ 
mim, şi doar cu el nu era glumă, cum greşeai îţi trăgea cu nuieluşa la 
palmă. 

Aşa că tata îmi făcuse o nedreptate şi, fiind prima de care mi-am 
dat seama, m’a durut mai mult, era de la el, pe care-1 crezusem atât 
de drept! 

Noaptea în pat, pe întuneric, îmi era frică să nu vină Leonte să mă 
ia cu el. Când era vânt şi crăngile caisului din faţa ferestrei băteau în 
geam, îmi era şi mai teamă, mă făceam mic, mă zgribuleam sub pla¬ 
pumă, unde îmi bagam şi capul, să nu mai văd, să nu aud. Fiori reci 
îmi treceau prin spate, încreţindu-mi pielea. Speriat, nu mă mişcăm, îmi 
opream şi respiraţia, să nu mă simtă Leonte. Adormeam cu visuri de 
spaimă, despre el, cu gropi şi bulgări de pământ. 

Alte amintiri, din diferite vârste şi faze ale vieţii, veneau s’o com- 
plecteze, răscolindu-mă. Le lăsam să vină, făcându-le pe voie, căci îmi 
era pe plac retrăirea lor. 


In continuare la Râmnicul- S arat 


167 


Gândirea, ca într’un cerc, se reîntorcea la prezent, la Căpitan şi la 
cele ce ar mai fi putut să fie după el. Dumnezeu l-a lăsat să piară. 

A crezut, desigur, că-şi împlinise misiunea pentru care fusese născut, 
că aşa fusese bine şi se cuvenea! Cine să-L întrebe, de ce şi cum? 
Era singurul s’o ştie şi răspunsurile lui rare ori sunt descifrabile în 
prezent, sau viitorul apropiat, în trăirea aceleeaşi generaţii. De cele 
mai dese ori, răspunsul vine cu întârzieri de veacuri şi atunci nu mai 
poate fi înţeles, de cât de foarte puţinii cercetători ale amănuntelor 
din trecut. Astfel că nouă, acelor care le-am trăit, lipsiţi de perspective 
în timp, nu ne rămâne de cât regretul şi un plâns, cu căutarea unei 
înţelegeri după mintea fiecăruia, care nu poate depăşi graniţele strâmte 
şi şablonate ale logicei omeneşti, mereu îndepărtată şi cu totul alta de 
cât cea dumnezeiască. Cam aşa cum este cerul de pământ. Ori ce alte 
străduinţi ale noastre rămân zădărnicie! 

Căpitanul murise! Era realitate! Ca un erou? Nu! Ca un martir? 
Da! Sugrumat de slugile plătite ale unui Neron oarecare,^ cum s’au mai 
perindat atâţia de-a lungul veacurilor. A murit legat de mâini şi picioare 
ca un rob, sau ca un miel, lipsit de apărare. Aceasta era acum un ce 
săvârşit. Nouă nu ne rămânea decât să-i păşim înainte drumul, uniţi! 
Cât mai uniţi! Victoria va trebui să vina, pentru cei care vor mai rămâne 
s’o vadă şi cu ea pedepsirea călăilor! Călăi pe care, cu câtă plăcere 
i-aş fi făcut să îndure, la rândul lor, cele mai inchizitoriale torturi, 
nepracticate încă, nici de Chinezi, specialişti în supliciuri. Arderea pe 
rug, sau sfărâmarea oaselor pe roată, erau prea puţin, aş fi dorit ca 
gemetele lor de groază să cutremure lumea, învăţătură pentru toţi, să 
nu mai facă nimeni ca ei, în veacul veacurilor! A lăsa pedeapsa pe 
seama dumnezeirii, poate fi frumos, moral şi creştinesc, dar nu satisfăcea 
omenescul din mine, prea de curând rănit. Deaceea, când ceva mai 
târziu a căzut unul dintre vinovaţi, deşi nu principalul, şi mai apoi la 
Jilava, încă câţiva, m’am bucurat, deşi nici pe departe nu fuseseră toţi, 
care ar fi meritat-o. Dar, de mare parte din rest, s a îngrijit dominaţia 
comunistă, pe care n’au ştiut s’o ocolească, au stimulat-o şi şi-au căpătat 
plata. 

O scriu pe şleau, aşa cum am gândit-o, fără reticenţe, căci astfel 
mi-a fost felul, chiar dacă unii moralişti se vor indigna! Ei nu vor fi 
primii pe care i-am deranjat în viaţă şi sper să nu rămână nici ultimii! 
Crimele, de curând implinite, îmi sângerau dureros rana sufletului, iar eu 
nu mă puteam schimba. 

Astăzi, din durerile tocite de prea multă întrebuinţare cu atatea 
dorinţi rămase ca atare, s’au mai păstrat doar sedimente, ca mtr un vin 
vechi. încerc să nu le răscolesc prea mult, să nu tulbur vinul. Miresme¬ 
le celor slăbite în parfum s’ar putea să-mi devină indiferente, dar nu 
sunt chiar convins că aşa va fi! 

Din lumea gândurilor de la gura sobei, mă readucea la realitate 
frigul care începea să mă prindă de spate. Aţâţam resturile de jar in- 
cenuşite, puneam noi uscături, suflam sub ele până le cuprindea un 
vârf de flacără, câteva buturugi deasupra şi mă întindeam în pat, cau- 
tându-mi în saltea un cuib pentru noapte. In timp ce lemnul îşi trosnea 
băşicele de apă şi aer, împroşcând scântei, eu le auzeam din ce în ce 
mai de departe, adormeam. 



168 


Virgil Ionescu: Calvarul 


Reluarea vizitelor mi-a readus soţia, singura mângâere cât am fost 
închis. Starea fizică, poate şi morală, în care m’a regăsit, a impresionat-o, 
dar nu mi-a spus atunci. In schimb mi-a povestit întrevederea ei cu 
“Mamaia”, câteva ore după comunicarea de la radio, despre uciderea 
fiului ei, Corneliu. 

Pe această femeie cu totul excepţională, Mamaia, cum o numeau 
ai casei şi prietenii apropiaţi, am cunoscut-o mai târziu, la câţiva ani 
după intrarea mea în Mişcarea Legionară, mai exact prin 1936, cu ocazia 
unei vizite făcute cu soţia mea la Huşi, după insistentele invitaţii ale 
profesorului Ion Zelea Codreanu. 

In orăşelul moldovenesc, domnesc odinioară, profesorul avea o casă 
bătrânească, încăpătoare şi primitoare, aşezată pe strada principală, nu 
departe de gară, în fundul unei grădini cu rondouri pline de flori, iar 
în spate cu o viişoară de vreun pogon, ai cărei struguri da un vin renumit 
în localitate. Acea săptămână petrecută în sânul acestei familii, într’o 
atmosferă patriarhală, a rămas printre frumoasele amintiri din viaţa mea. 

Treziţi de dimineaţă, coşuleţul cu strugurii copţi şi bine spălaţi 
îşi făcea apariţia în dormitor. Pe cerdacul dinspre vie, urma cafeaua 
cu lapte, şi respectivii cazonaci moldoveneşti. Apoi plimbarea în oraş 
cu vizite pe la cunoscuţi până la ora prânzului. Prânzul însemna şase 
feluri de mâncare, care de care mai gustoasă, toate pregătite de mâinile 
harnice şi pricepute ale “Mamaiei”. Seara, după o masă la fel de 
bogată, o prelungeam la vorbă, în aerul curat, înmiresmit de mirosul 
fructelor din vie şi al repetatelor pahare din acel vin uşor şi delicios, 
specialitatea profesorului. Ne-am despărţit cu părere de rău de Mamaia 
ca şi de profesor, promiţându-le că vom mai reveni, ceea ce viitorul 
nu a lăsat să se mai împlinească. Ceva mai târziu Mamaia s’a mutat 
la Bucureşti, unde îşi clădise o casă destul de modestă, dar tot atât de 
primitoare ca aceea de la Huşi. 

In ziua asasinării Căpitanului, după ce Marioara ascultase comu¬ 
nicatul de la radio, primul ei gând i-a fost la Mamaia! Sa dus cu o 
soră a ei, so vadă şi, pe cât sar fi putut, so mai consoleze. Na fost 
nevoie! Au găsit-o într’un jilţ cu ochii secaţi de lacrămi şi privirile 
pierdute în depărtare ca la marii iniţiaţi în extaz. 

La vederea ei, Marioara ca şi sora ei au isbucnit în plâns şi au 
îmbrăţişat-o. Ea sa sculat în picioare, dreaptă ca o lumânare şi cu 
tristeţe în glasul dârz le-a spus: “Nu plângeţi fetelor! Corneliu a trebuit 
să moară, pentrucă această Ţară va mai avea de îndurat cincizeci de 
ani de suferinţi până să renască”! Aceasta era în 1938! Vocea ei venea 
de departe, de mult mai departe de cât timpul în care trăia, poate şi 
de acela în care se născuse! 

La scurte intervale după aceea, Mamaia a mai pierdut, pe rând, 
doi fii, ucişi de autorităţi. A îndurat şi aceste pierderi cu aceeaşi smere¬ 
nie şi seninătate de martiră. Aşa stând lucrurile, mă întreb şi întreb: 
prin ce a fost mama Grahilor mai presus de cât Mamaia? Cuvintele 
rostite de ea, atunci, ar trebui dăltuite în istoria românească. Din 
păcate, tradiţionala neseriozitate şi superficialitate, înăscute în noi, recu¬ 
noaşte numai caracterele mari, crescute în sânul altor popoare şi nu 
vrea să vadă măreţia acelor înflorite în sânul românesc! 


In continuare la Râmnicul-Sarat 


169 


La una din vizitele următoare, Marioara a venit la temniţă, întov㬠
răşită de doctorul Claudian şi cu permisiunea Comandamentului să-mi 
caute sănătatea. Medicul a opinat şi raportat necesitatea unei internări, 
căci, în închisoarea pretinsă modernă, nu exista infirmerie şi nici o 
posibilitate de îngrijire medicală. Cum mai erau şi alţi suferinzi, sa 
numit o comisie de medici, care să ne cerceteze pe toţi. Preşedintele 
ei a fost ales prefectul judeţului, colonel Stănculescu. Pe timpuri îi 
fusesem chiriaş la Bucureşti, dar nu ne mai aveam bine. Mă mutasem 
din casa lui, ne admiţându-i o urcare de chirie. Era un om rece, sclav 
al disciplinei, aspru şi foarte calculat. Când dr. Milcoveanu sa prezentat 
în faţa comisiei cu salutul: “bună ziua”, colonelul l-a dat afară, făcându-i 
să reintre şi să salute: “să trăiţi!” Bine înţeles, pe mine sa perfăcut 
a nu mă cunoaşte, nu mi-a vorbit. După ce am ieşit şi medicii opinaseră 
pentru spitalizare, a adăugat şi el: “Pe ăsta îl ştiu, e bolnav de mult”! 
Poate fi şi acesta un fel de a-ţi face un bine. 

După ce am fost toţi cercetaţi, comisia s’a pronunţat pentru inter¬ 
narea în spital a următorilor: Ing. Ionică, dr. Banea, dr. Milcoveanu, 
Neculae Totu, Bănică Dobre, căpitan Şiancu, Cotigă, dr. Craja şi cu 
mine. 

A trecut Crăciunul anului 1938, fără vreun rezultat. Cam pe la 
sfârşitul lui Ianuarie am aflat de omorîrea lui Vasile Cristescu. Acest 
bun şi drag prieten, comandant legionar, unul dintre primii compo¬ 
nenţi ai cuibului meu, fusese unul dintre cei mai străluciţi elevi ai 
marelui Pârvan. Ajuns conferenţiar universitar, îi mai lipsea stagiul 
necesar pentru a deveni profesor, în specialitatea Arheologie, în care 
renumele îi trecuse graniţa Ţării, la o vârstă la care alţii abia începeau 
să se ridice. 

Vasile Cristescu a căzut doborît de plumbii poliţiştilor veniţi să-l 
aresteze. După evadarea lui din trenul care ne ducea la proces, primise 
de la Căpitan delegaţia să conducă Mişcarea Legionară. Ascunzătoarea 
i-a fost trădată de Obreja, un devotat al lui Sima. Cunoscuta apropiere 
între aceştia a iscat bănueli, nu de tot neîntemiate şi nici complect 
dovedite, că pretinsul “Comandant” al Mişcării n’ar fi fost chiar străin 
şi de această trădare. De altfel era singurul care avea de profitat de 
pe urma ei. Vasile Cristescu îi sta în cale! 

Vestea uciderii lui Vasile ne-a îndoliat. Era o nouă picătură de 
venin, adăugată paharului prea plin. Cu ea speranţele de spitalizare 
le credeam dispărute. 

Printre camarazii de la închisoarea Râmnicul-Sărat, de care aproape 
n’am pomenit şi n’ar fi drept, a fost Sima Simulescu, profesor de liceu 
de matematici şi fizică, specialist în ramura electricitate. Avea idei 
originale şi invenţii proprii, unele care în alte ţări ar fi făcut vâlvă, 
înainte de a fi fost arestat şi condamnat, lucrase la un sistem care să 
permită aterizarea avioanelor pe întuneric şi ceaţă, ceeace prezenta 
dificultăţi în acea vreme. Pe baza principiilor “câmpurilor magnetice” 
pe care le utiliza Simulescu, inventorii străini au reuşit, mai târziu, să 
realizeze cele întrevăzute şi rezolvate de el, cu ani înainte. 

Simulescu era o fire de nervos, veşnic agitat, în toate cele legionare, 
ca şi în ale lui. închisoarea cu statica ei îi intra greu în felul de a fi, 
deaceea a făcut unele greşeli care supăraseră pe Clime şi ceilalţi. Moar- 



170 


ViRGIL IONESCU: CALVARUL 


tea, răspândită din aceleaşi arme automate, i-a reunit, curmând şi lui 
Simulescu elanul. 

Pe la sfârşitul lui Februarie, când ne aşteptam mai puţin, vine 
ordinul să ne facem bagajele, pentru plecare la Braşov. Aflasem că 
acolo, la spitalul militar, începuse de mult să fie internaţi legionarii 
bolnavi din lagărul Miercurea-Ciuc, dar nu îndrăsniserăm să sperăm 
că şi nouă ne va fi dat acest noroc. 

Căpitanul Iliescu ne-a permis celor care plecam să luăm masa în 
comun cu cei ce rămâneau. Am golit o celulă, patul a fost transformat 
în masă şi, în lipsă de scaune, ne-am aşezat pe geamantane în jurul 
mesei. Ni s’a adus o friptură la tavă, comandată în oraş. Era prima 
friptură caldă pe care o mâneam după luni de zile. Dispoziţia tuturor 
era bună. Cei ce plecam, în speranţa spre mai bine, iar cei rămaşi, 
desprinzând din plecare, semnele unui început de înţelegere şi de 
destindere în situaţia generală. 

Cine să fi bănuit că această masă comună nu era de cât un prasnic, 
că cei mai numeroşi nu ne vom mai revedea, atunci fiind pentru ultima 
oară! Acelaş destin legionar neînduplecat şi îndârjit în contra noastră, 
nu ne slăbea din chingi! 


La Spital 

Din Râmnicul-Sărat am plecat noaptea, într’un vagon de clasa treia, 
îmbrăcaţi în hainele noastre. Scăpasem de cele de ocnaşi. Paza a fost 
destul de serioasă, dar ce ne interesa? Am ajuns de dimineaţă la Braşov. 
Ne-a aşteptat un autobuz cu jandarmii respectivi, care ne-au transportat 
la spitalul militar. Mai lipsea puţin şi împlineam anul de când fuseserăm 
închişi. Intre timp, multe se schimbaseră în noi, ca şi în lumea ieşită 
din limitele de altă dată. Strada ni sa părut o noutate, priveam curioşi 
la trecători, doar vom zări vreun obraz cunoscut. N’a fost cazul. 

La spital am ajuns curând, era foarte aproape, plasat sub poalele 
Tâmpei. Printr’una din ferestrele laterale, ale dormitorului, vedeam o 
bună parte a oraşului. De la mică depărtare, în dosul spitalului, înce¬ 
pea una din cărările care suiau, printre brazi, spre vârful Tâmpei. 

Spitalul era compus din câteva pavilioane, din care unul pentru 
boli infecţioase. Totul era mulţumitor de curat şi îngrijit. Clădirile, 
•destul de vechi, aveau duşumelele de lemn, puţin potrivite cerinţilor 
noi pentru spitalele moderne. Medicii, prietenoşi şi înţelegători, erau 
toţi ofiţeri şi simpatizanţi legionari. Colonelul dr. Gârcineanu era unul 
din numeroşii fraţi ai admirabilului şi talentatului scriitor Puiu Gârci¬ 
neanu, închis în lagărul Miercurea-Ciucului, unde a fost ucis. 

Cei nouă, veniţi de la Râmnicul-Sărat, am fost internaţi, mai toţi, 
în acelaş salon din etajul de sus al clădirii principale. Acolo am găsit 
pe Herghelegiu, Crudu, colonel Zăvoianu şi un inginer, căruia uitându-i 
numele, îl von numi inginerul x. 

într’o cameră mică, vecină cu dormitorul nostru, fusese internat 
profesorul Nae Ionescu. Nu mă aşteptasem să-l găsesc acolo şi revederea 
m’a bucurat. întrun alt salon, pentru şase sau opt paturi, se găseau 


La Spital 


171 


Pihu şi alţi vreo trei. Craja s’a internat acolo spre a fi mai aproape 
de Pihu, macedonean ca şi el. Mie mi-a revenit patul din colţul dor¬ 
mitorului, despărţit printr o sobă de al lui Cotigă. 

La sosire ne-a luat în primire colonelul, comandant al jandarmilor 
judeţului Braşov, şi ne-a predat căpitanului Chirculescu, însărcinat cu 
paza noastră. De aceea locuia în spital. De numele colonelului nu-mi 
mai amintesc, deşi ar fi fost unul ce nu trebuia uitat. 

Odată instalaţi, am observat, ici şi colo, pe tavanul foarte înalt 
al dormitorului, nişte puncte negre mişcătoare. Erau şi aici păduchi de 
lemn. Bănică Dobre le-a declarat răsboi, începând să-i stârpească într un 
mod cu totul original. In vârful unei stinghii, lungă de vre-o doi metri, 
a bătut un capac de tinichea, de la o cutie de cremă de ghete. A pus 
în el o bucată de vată îmbibată în spirt şi i-a dat foc. Purta flacăra sub 
punctul negru care, fiind ars, cădea în căpăcel. După câteva zile rar 
mai descopereai vreo pleoşniţă. 

Pe coridorul întins, care deservea mulţimea de saloane ale spitalu¬ 
lui, în orele dimineţei, un du-te vino de halate albe, infirmieri şi medici 
fără infirmiere, ca întrun spital militar. Din când în când, un bolnav 
pe cărucior, cu faţa suptă de suferinţă, era purtat spre sala de operaţii. 
O mamă bătrână, copleşită de necazuri şi sărăcie, îl urma până la uşă. 
Rămânea în aşteptare, îngândurată, ştergându-şi timid, cu dosul mâinii, 
lacrămile ce i se prelingeau pe faţă. Când îi reapărea feciorul, cu obrajii 
mai de ceară, încă în nesimţirea anestezicului, ca o pecetluire a morţii, 
urma din nou căruciorul până în dormitor. Tablou obişnuit de spitale. 
Prin fereastră se vedea parcul. Copacii desgoliţi de frunze, când nu 
erau brazi, adăogau la tristeţea peisajului. Ici colo, printre ei, un verde 
timid, aştepta primăvara, ca întărindu-se în fir, s’o înfrunte, să crească, 
spre a-şi lăsa apoi iarba călcată în picioarele convalescenţilor. 

Din prima zi, medicii au început să ne caute, ordonând analize, 
prescriindu-ne un tratament, ca şi regimul alimentar, de la caz la caz. 
Pentru a fi cercetat mai amănunţit, am fost dus în sala de operaţii, de 
jos. Plutonierul care mă însoţise a intrat şi se pregătea să rămână. 
Căpitanul medic l-a poftit să aştepte afară şi cum plutonierul se codea 
să iasă, bombănind ceva printre dinţi, medicul a strigat la el, iuţindu-1. 
A fost o satisfacţie să văd un jandarm gradat dat afară. 

în spital, hrana era bună şi îndestulătoare, mai ales aceea special 
gătită pentru noi. Cu timpul sa îmbunătăţit mai mult, după vizita lui 
Totu pe la bucătărie şi bacşişul respectiv bucătarului. 

Zilnic primeam felurite vizite, deşi nu erau permise fără bilet de 
voie. Cpt. Chirculescu, împrietenit cu noi, se făcea că nu le vede. 
Curând circulam fără pază prin spital şi parc. Dr. Milcoveanu lucra în 
laboratorul de bacteriologic şi seruri, ajutând pe medicul şef. Cel mai 
mulţumit putea fi, şi era, inginerul Ionică care se găsea în oraşul copi¬ 
lăriei şi cu casa părintească la o sută de metri de spital, de unde primea 
vizite şi tot de ce avea nevoie. Tatăl lui, inginer, era una din personali¬ 
tăţile oraşului, iubit şi stimat de toată lumea. Ionică al nostru, înalt 
cât un brad al Tâmpei, era de o nemărginită bunătate şi foarte timid. 
Legionar mai nou, apreciat de toţi şi în special de Căpitan, ne-a lăsat o 
neştearsă şi dragă amintire; la fel ca şi singurul lui frate, omorît prin 


172 


Virgil Ionescu: Calvarul 


munţii Dolomiţi, în condiţii misterioase. Nici cadavrul nu i-a fost găsit. 
Sărmanii părinţi şi-au pierdut cei doi fii, mândria şi sensul vieţii lor. 

Grija celor internaţi se mărea la sfârşitul fiecărei luni, când venea 
comisia medicală să ne constate şi să se pronunţe, cine erau vindecaţi şi 
de retrimes la închisoare, şi care urmau să mai rămână luna următoare. 
Medicii spitalului făceau ce puteau ca să ne reţină, falsificau şi analize 
adesea, dar la infinit nu se putea, fiind şi ei controlaţi. 

Totu, ţinut o lună în observaţie, a fost operat de apendicită şi, 
după altă lună, a trebuit să fie declarat vindecat şi să se reîntoarcă la 
închisoarea Râmnicul-Sărat, împreună cu Banea, Bănică Dobre şi dr. 
Craja, restabiliţi şi ei. Ceilalţi am mai rămas. 

Nea vând nimic de făcut, am început să scrim. Cele scrise ziua ni 
le citeam seara. Totu lucra la un roman istoric. Acea un deosebit talent 
de povestitor, gen Creangă. Nuanţa caractere şi analiza sentimente şi 
situaţii, căutând şi cercetând tot ce putea găsi despre epoca lui Matei 
Basarab şi Vasile Lupu, în care îşi încadrase acţiunea romanului şi 
personagiile lui. Ce au devenit cele scrise la Braşov şi desigur conti¬ 
nuate la Râmnic, după asasinarea lui Totu, trebue să mai ştie Vera, 
soţia lui. Cotigă şi cu mine ne scriam memoriile. Amândoi le-am pus 
pe foc, la vestea uciderii lui Armând Călinescu, de teama unor perche¬ 
ziţii, care nu sau făcut. 

In calitate de conducător al studenţimii, prin grelele lupte ale 
începuturilor legionare, Cotigă ştiuse să se impună, când mai toţi îi 
fuseseră adversari. Ajutat de un timpuriu desvoltat simţ politic, căpătase 
o vastă experienţă în mânuirea oamenilor. Comandant devotat Căpita¬ 
nului şi Mişcării, în veşnică divergenţă cu Stelescu, era şi Cotigă un 
ambiţios. Dezavantajat de statură, fiird prea scund, împlinea lipsa în 
înălţime cu o mare vioiciune spirituală ca şi în mişcări. A fost un per¬ 
fect animator de mulţimi studenţeşti. 

Crudu, poet, scria versuri de o duioşie şi sensibilitate egală cu felul 
lui de a fi. îmi pare, fără să pot afirma, că mai era încă student. Bolnav 
din naştere de anghina pectorală, constituia un caz clinic cu totul special, 
rar de întâlnit la vârsta lui. Avea crize la cea mai mică emoţie sau 
contrarietate. Una, nu ştiu din ce cauză, i-am provocat-o eu. Ma 
înduioşat privirea lui, cu ochii măriţi de spaimă, fără să-i fi putut ajuta. 
Crudu era atât de simţitor, în cât îi ajungea o discuţie mai pătimaşă, 
o observaţie din partea cuiva, vederea pe neaşteptate a unei persoane 
dragi, cât mai ales a unei fete şi criza era gata. Un complex de inferiori¬ 
tate emoţională, probabil, naş şti să definesc ce putea fi. Crizele le 
potolea prin pastile de trinitrina, pe care la spărgea între dinţi şi din 
care purta totdeauna la el. 

Medicii nu-i erau de prea mult ajutor, credeau în posibilitatea unei 
vindecări pe cale naturală, în timp, cu vârsta. Crudu a rămas unul 
dintre puţinii scăpaţi cu viaţă din măcelul care a urmat. Mi-1 amintesc, 
încă din prima zi a intrărei lui în Mişcarea Legionară, când a venit la 
sediul de lângă gara Obor. De la uşă a început să se închine ca şi când 
intrase în biserică. Apoi a căzut în genuchi în faţa Căpitanului şi i-a 
sărutat mâna. Acesta, surprins, n’a mai ştiut ce să spună, nu se aşteptase 
la acest gest. Cu toţii l-am crezut cam nebun, deşi nu era de cât un 


La Spital 


173 


exaltat. Curând l-am reîntâlnit la Jilava, unde fusese închis cu ocazia 
dizolvării din 1933. 

Cum Radu Gyr făcuse o criză de apendicită, cu temperatura ridica¬ 
tă Crudu, elev al lui la universitate, se obligase să-l îngrijască peste 
noapte. La un moment dat, pe când Gyr se svârcolea şi se văita de 
dureri Crudu îi spune cu glasul lui tărăgănat: 

-Vai, domnule profesor, ce minume ar fi să muriţi în închisoare! 
Ce mai propagandă pentru Legiune! Radu Gyr, indignat, ii răspunde: 

— Dacă vrei propagandă, n’ai de cât sa mori tu, nu eu! 

După ani, acelaş Radu Gyr, uriaş şi neuitat poet al generaţiei le¬ 
gionare, şi desigur unul dintre cei mai de seamă ai românismului pentru 
recunoaşterea căruia, oricând îmi vor fi de lipsă cuvintele ca să-l ric ic şi 
încadrez pe piedestalul meritat, a trebuit să piară, sub urgia comunistă. 

Până în August 1946, când am părăsit ţara, am avut norocul să 
citesc, în original, câteva din poeziile scrise în temniţă şi încredinţate 
soţiei lui spre păstrare. Erau momente de dor pentru cele ce fusese şi 
nu mai erau, versuri sfâşietoare în adâncimea sentimentelor de suferinţă 
ce exprimau strigăte de revoltă, disperare şi blestem în potriva acelui 
destin neîmpăcat, care-1 urmărise, mai aprig pe el de cât pe oricare 
dintre noi. Sufletul de îngerească bunătate al lui Gyr, poezie dăruita 
frumosului şi duioşiei, trecut prin reacţiunea de totdeauna a omului in 
faţa nedreptăţilor vieţii, n’aş vrea să spun că se înrăise, dar in orict 
caz, se învrăjbise cu lumea, cu el însuşi, ca şi cu soarta lui. 

Condamnat la şapte ani închisoare, pentru participare la rebeliune, 
acea nebunie, prin care Sima a căutat să dea jos guvernul din care făcea 
parte, fără să se fi priceput nici să procedeze. Radu Gyr a fost scos 
din temniţă şi svârlit pe front, încadrat într’unul din batalioanele numite 
pentru “reabilitare”, creiate de mareşalul Antonescu, în scopul distrugerii 
legionarilor. Lipsit de puteri, ca un copil, cu toate că bine legat trupeşte, 
Gyr a purtat raniţa, ca soldat, prin smârcurile Rusiei, aproape orb, căci 
nu vedea de cât de la mare apropiere şi numai cu ajutorul unor ochelari 
cu lentile foarte groase. Totuşi a rezistat! Eliberat, în sfârşit, a fost 
absolvit şi de condamnare. f 

La intrarea trupelor sovietice în ţară, ştiind ce-1 aştepta, Gyr na 
mai dat timpului, timp, i-a luat-o înainte, încercând să se sinucidă prin 
otravă. Dus la spital, a fost salvat, ca să fie arestat chiar acolo, de 
comunişti. Judecat din nou, este condamnat iarăşi, tot la şapte am de 
temniţă grea. Judecătorii fuseseră de părere că, deşi nevinovat, nu 
puteau să-l absolve, când şi regimul anterior îl condamnase! Aceasta 
a fost simpla explicaţie dată, de unul dintre ei, soţiei lui Gyr. 

Dragule, bunule şi scumpule prieten Gyr, o lacrimă pentru tine 
şi rândurile scrise mai sus. Recunosc că sunt neîndestulătoare prieteniei 
noastre. Dar de unde mai mult, când nici eu nu mai am, cu sufletu 
pustiit de atâtea necazuri. Deaceea îţi cer iertare şi înţelegerea pe cart 
mi-ai arătat-o întotdeauna. Fericirea pe care ai cântat-o, uneori, m 
versuri, e svârlită pământului. Pământului din care ai crescut şi in cart 
te-ai întors. Ea nu ţi-a fost mai mare şi nici mai mică de cat groapa 
în care ai încăput, înmormântandu-se de-a valma cu tine, fără so li 
cunoscut. In viitor nu te va mai părăsi, va rămâne a ta, duruind cu 
tine în veac, ca să uiţi multele necazuri şi puţinele bucurii ce le-ai trăit. 


174 


VlRGIL IONESCU: CALVARUL 


Odihneşte în pace, drag prieten Gyr, în acel cer larg deschis ţie, aşa 
cum oamenii nu te-au lăsat s’o faci cât ai sălăşluit printre ei. 

Pentru a hotărî pe Nae Ionescu să scrie, am intervenit toţi şi mai 
temeinic eu. S’a lăsat greu convins. Avea părerea că scrisul, fie chiar 
al lui, nu foloseşte la cine ştie ce! Cea mai bună carte se uită, la fel 
cu cel care a scris-o. Totuşi că din plictiseală, mai mult de cât din 
convingere, a început să scrie. O făcea ore întregi, scriind pe foi volan¬ 
te, numerotate, pe care le preda doamnei Cela Delavrancea, care-1 
vizita adesea. Dacă cele scrise nu se vor fi pierdut, ori când vor fi să 
apară, deşi cred că lucrarea na fost terminată, aşa trunchiată, tot va 
constitui un eveniment literar. Cunoştinţele, talentul, ca şi logica lui 
Nae Ionescu rămân chezăşie că celor tipărite, le va prisosi valoarea 
ştiinţifică şi literară. 

Cei mai grav bolnavi erau: Pihu, Herghelegiu, Şiancu şi inginerul X. 
Căpitanul Şiancu, un moţ aprig, scos din firi, într’un moment de in¬ 
dignare, doborîse cu un glonţ o lepră venită din Galiţia şi pripăşită pe 
meleagurile moţeşti, ca să le despădurească, sleind de vlagă braţele 
băştinaşilor, printro plată de mizerie. Şiancu fusese achitat şi, mai 
târziu, a devenit legionar, dar consecinţa închisorilor i-a fost tuberculoza 
şi un reumatism generalizat, cărora le făcea greu faţă. 

Pihu, stâlp al credinţei şi intransigent legionar, era grav bolnav 
de rinichi. Nici un leac nu-1 ajuta. Durerile îl copleşau adesea, înco- 
voind până şi marea lui voinţă de a le răbda. Se liniştea puţin, prin 
băile foarte fierbinţi de care abuza, în care rămânea ore întregi, spre 
disperarea acelor care-şi aşteptau rândul, căci spitalul avea o singură 
cadă şi nici un duş. 

Zilnic mă aşezam la patul lui, depănându-ne din amintiri, mai ales 
din trăirile legionare dobrogene, unde-1 avusesem ca şef al unui judeţ. 
Vorbeam de camarazii de sub comanda noastră, unul mai inimos ca 
altul, un Bujgole, Bujin, Cola Kirani, Cuţumina şi atâţia alţii. Pihu, 
aspru şi tăios la vorbă, era neiertător cu orice greşală care îi păruse 
că atingea, cât de cât, morala sau onoarea legionară. A fost un mare 
credincios în Dumnezeu şi veşnic nemulţumit, oricât sar fi făcut. 
Pentru el toate erau pierderi în nimicuri, atâta timp cât marii vinovaţi 
de uciderea Căpitanului mai erau în viaţă! Exasperat de neputinţa 
medicilor, Pihu îşi găsise metode proprii de îngrijire. Nu mânca câte 
douăzeci de zile şi chiar mai multe, bea numai apă, ceaiuri şi zeamă 
de lămâie. Slăbea până nu mai avea puteri nici să se ridice, fără ajutorul 
unei sfori legate de capul patului, de care se trăgea. Când nu mai era de 
cât piele şi oase, reîncepea să se alimenteze cu grijă, cât o păsărică. In 
el crescuse Pindul, cu ape, munţi, văgăuni şi toate asprimile anotimpu¬ 
rilor acestuia. 

Herghelegiu fusese şeful judeţului Neamţ. Făcea parte din genera¬ 
ţia primilor legionari, purtători, timp de ani, a întregii poveri de sufe- 
rinţi ce-i fusese hărăzită, ca nici unei alte mişcări politice din lume. 
Pătimea de anchiloza coloanei vertebrale, boală fără leac, în lentă şi 
continuă desvoltare, care-1 îndoise de şale, de nu se mai putea îndrepta. 
Păşea încovoiat ca un moşneag. Mie îmi arăta un deosebit ataşament, 
de care eram mândru, căci Herghelegiu era un caracter. Răbdător în 
boală, ca în toate, nu pierdea nădejdea în vindecare. Ne povestea dc 


La Spital 


175 


mulţimea copiilor lăsaţi acasă, cu mijloace restrânse de existenţă, în 
ingrijirea unei soţii vitează, care-1 vizita uneori, venind cu căruţa tocmai 
de la Piatra Neamţ, pentru a economisi banii de tren. Activităţii legio¬ 
nare a lui Herghelegiu sa datorat, în bună parte, faptul că judeţul 
Neamţ, la fel cu Ardealul, era unul dintre cele mai legionare din ţară y 
în care, la alegeri, se obţinuseră mereu majorităţi zdrobitoare. 

Inginerul X. trecuse de cincizeci de ani. Nu era şi nu fusese ni¬ 
ciodată legionar. Arestat şi internat la Miercurea-Ciucului, prin identi¬ 
tate de nume cu careva, sau din răsbunarea vreunui poliţist, toate 
protestările scrise şi verbale nu-i folosiseră la nimic. Bolnav de inimă, 
a murit într’o noapte. Dimineaţa, cadavrul i-a fost mutat într’o altă 
încăpere, până la sosirea de la Bucureţti a familiei, să-l ridice. Intre 
timp hienele jandarmereşti îi prădaseră bagajele şi-i furase până şi 
verigheta din deget. 

Zăvoianu îşi găsise o distracţie originală. Făcea liste de miniştri 
în vederea unui guvern legionar. Le făcea şi desfăcea după simpatiile 
de moment. Pentru a nu fi retrimes în lagăr, medicii spitalului îi 
inventaseră un cancer. Noi nu ştiam că aceasta nu era adevărat şi 
deaceea îl consideram pierdut. Comandamentul de jandarmi, ca să nu 
moară şi el în spital, l-a eliberat. Când l-am revăzut după vreo doi ani, 
ca prefect al poliţiei Capitalei, se ingrăşase şi se vindecase de aşa zisul 
cancer. După rebeliunea simistă, Zăvoianu, arestat şi judecat, a fost con¬ 
damnat la moarte şi executat. Mareşalul Antonescu refuzase graţierea 
fostului lui camarad 4 e arme. 

Doctorul Craja era îndrăgostit de o studentă în medicină din Bucu¬ 
reşti, care venise să-l vadă la Braşov. La închisoare, n’ar fi putut-o 
face, nu i s’ar fi dat permis, ne fiindu-i rudă. îndrăgostită şi ea de el, 
i-a povestit necazurile ce avea cu părinţii, care-i cereau să se mărite 
cu altul. După o luptă între egoismul bărbătese, care nu vroia să-şi 
piardă dragostea şi conştiinţa lui de om de caracter, ştiindu-se condam¬ 
nat la atâţia ani de închisoare şi cu viaţa în nesiguranţă, a propus iubi¬ 
tei să renunţe la el. De aici lacrămi şi durere. Fata a plecat, spunându-i 
că-1 va aştepta oricât. Şase luni mai târziu, Craja a fost ucis la Râmnicul- 
Sărat. S ar putea ca cele povestite să pară banale, lucruri care se întâm¬ 
plă, cu mici variante, mereu în viaţă, dar pentru mine care i-am cunoscut 
pe amândoi, m a înduioşat tragedia acestor două suflete. 

Mulţi dintre legionarii din spital reluaseră legăturile cu cei din 
afară. Prin ei, aflam veşti şi se primeau bani pentru cei lipsiţi de mij¬ 
loace. Se creease un fond de ajutor, administrat de Pihu. Doctorul 
Banea, şeful regionalei Ardeal, era căsătorit şi avea doi copii. Era 
foarte sărac şi cu atât mai trist, cu cât îi era ruşine de sărăcie şi nu 
vroia s’o spună oricui. Căutase să se elibereze din ghiarele ei, începând 
să practice ca medic şi ca advocat, deoarece avea ambele diplome. Dar 
treburile legionare nu-i dădeau răgaz să se ocupe de cât de ele, menţi- 
nându-1 în sărăcie. înainte de a fi fost retrimes la Râmnic, în timpul 
ultimei vizite ale soţiei lui, la Braşov, am luat din fondul disponibil şase 
mii de lei pentru el. Pentru motive ce nu sunt greu de înţeles, după 
cele scrise mai sus, Banea ne vroind să se ştie că primise un ajutor din 
fondurile legionare, m’a rugat să las să se deconteze această sumă pe 
numele meu, rămânând ca mai târziu, să ratifice, celor în drept de a 



176 


Virgil Ionescu: Calvarul 


şti, primirea şi întrebuinţarea banilor. I-am înţeles rezerva şi, cum nu-mi 
închipuiam că singurul martor de atunci, curând nu va mai fi în viaţă, 
şi crezându-mă deasupra oricăror bănuieli, căci şi în cele băneşti contri- 
buisem cu mâna plină pentru Mişcare, am acceptat. Aşa sa făcut că 
am rămas pe lista, găsită după moartea lui Pihu, debitor eu şase mii 
de lei. 

Nu ştiu prin cine, dar cam în timpul tratativelor de colaborare la 
guvern a legionarilor cu generalul Antonescu, pe atunci când Sima 
căuta să mă discrediteze pe orice cale, mi-a venit ştirea că voi fi tras 
la răspundere pentru preluarea sumei de mai sus. Calomnia putea fi 
bine urzită, dar nu mă preocupa peste măsură, ştiam că o voi putea 
destrăma cu uşurinţă. Sa întâmplat însă că cineva, cu mai mult bun 
simţ, a făcut să se înţeleagă că o asemenea acuzaţie în contra mea ar 
fi direct ridicolă. Sa renunţat la o învinuire făţişă, care mi-ar fi convenit, 
mult mai mult, decât acele insinuări, anonime şi perzistente, cărora 
greu le poţi face faţă. 

Revenind la amintirile din spital, voi adăoga că, prin acea vreme, 
începuse să alerge un svon, că nu murise Căpitanul! Scăpat ca prin 
minune, sar fi aflat pe undeva prin Germania! 

Cum să rezişti fanteziei ce determinase, nu numai în mine, o atare 
posibilitate? Logica ne mai servind la mare lucru, adesea mă întrebam, 
cum ar fi, dacă ar mai reapare Căpitanul? La această întrebare sim,eam 
inima crescând în mine şi o căldură ca o bună stare făcea să-mi alerge 
sângele mai vioi în vine, iar timpul de aşteptare, până la împlinire, 
rămâne atârnat pe undeva în spaţiu, adăstându-şi trecerea, ca să mă 
pot bucura de această presupusă revedere. 

In definitiv de ce m’aş fi lăsat purtat numai de gânduri negre, când 
cele albe le aşteaptă după colţ să le ia locul, să crească în tine şi pentru 
tine, după bunul plac al fiecăruia. 

într’o zi este adus de la lagărul Miercurca-Ciucului un tânăr, Ne- 
crelescu. Număra destui ani ca să nu mai fie considerat un băeţandru 
şi prea puţini ca să fie luat în serios. A fost primul legionar care ne-a 
vorbit elogios de Sima şi de o eventuală conducere a lui, a Mişcării 
Legionare. Cum nici un merit al lui Necrelescu nu ne îndemna să-i dăm 
ascultare şi mai puţin, când îl vedeam insistent şi des vizitat de o doamnă 
bogată în ani, iar relaţiile dintre ei nu păreau prea corecte, cam toţi, 
moraliceşte, ne-am îndepărtat de el. 

Necrelescu, însă, avea ce avea cu mine. Mă sfătuia să iau contact 
în scris cu Sima. Se făcea forte să facă să-i parvină scrisoarea, căci 
cunoştea curierii care i-ar fi putut-o înmâna. Ar fi dorit s’o fac cât mai 
curând, deoarece îmi dorea binele, precum spunea! Dar eu am fost şi 
rămas de părere că este puţin înţelept să te încrezi prea mult în cine 
îţi spune prea făţiş că îţi vrea binele, când sufleşte nu te leagă nimic 
de el. In general, omul îşi doreşte binele lui şi nu al tău. 

La fel nu mă lăsam dus nici de intrigile acelor ce nu au altceva 
de făcut, decât să bârfească. Doream să mă păstrez deasupra, să nu 
mă las influienţat şi mai puţin convins de primul venit, urmând sfaturi 
necerute. Când mi-am uitat principiul şi am făcut altfel, m’am pierdut 
în nimicuri, fără rezultate de folos. Deaceca discuţiile cu Necrelescu 


La Spital 


177 


le terminam repede, mă plictisea să vorbesc cuiva, îndepărtat de felul 
meu de a vedea, iar ca să-l conving de contrariul, priveam ca obositor 
şi de prisos. 

In timpul guvernării Sima, Necrelescu ajunsese ceva, încă nu prea 
bine definit, dar de seamă, în politia legionară, care-şi bâjbâia începu¬ 
turile. Na apucat să trăiască ruşinea dezastrului, la care a fost împinsă 
Mişcarea Legionară, prin marile calităţi de conducător ale “Comandan¬ 
tului”, căci a pierit pe drumul laşului, într’un accident de automobil 
“tip sport”, luat cu japca de la propietarul legitim, a cărui conducere 
nu-i fusese la îndemână- 

De îndată ce sa împrimăvărat mai bine, plimbările în parcul spita¬ 
lului deveniseră o binefacere pentru plămânii şi ochii noştri. Când 
oboseam, ne aşezam pe iarbă, bănci sau scaune, în jurul lui Nae Ionescu, 
care avea mereu de povestit noutăţi politice, de care eram nesăţioşi. 
Cam în acel timp. Nae Ionescu a început să simtă dureri suspecte în 
coşul pieptului. Când începeau, doctorul Milcoveanu ii da cate o 
pastilă dintr’un tub fără etichetă. Era trinitrina. Nae Ionescu făcuse 
o anghină pectorală. Ceva mai târziu, când un medic al spitalului i-a 
spus de ce suferea, o lacrimă discretă a pornit din ochii lui Nae, oprin- 
du-se în gropiţa ce avea în bărbie. Curând a fost eliberat din spital, 
ca să moară în frumoasa casă ce-şi construise la Băneasa. Moartea şi-a 
grăbit-o şi prin imposibilitatea de a se lăsa de fumat. Am pierdut cu 
el un alt vechi şi bun prieten de care mă legaseră atâtea amintiri şi 
înfăptuiri comune. # 

Convins că nici unul nu va încerca să fugă, căpitanul Chirculescu 
sa mutat de la spital în oraş, la familia lui. Venea zilnic, dar numai 
câte o oră-două, în inspecţie. Paza o predase unui sergent-instructor 
foarte tânăr, care se ataşase de doctorul Milcoveanu, după ce-1 îngrijise 
şi vindecase de nu mai ştiu ce boală. 

întro noapte, fără să fi spus nimănui ceva, amândoi au ieşit în oraş. 
Pe la cinci dimineaţa, ne-am pomenit cu colonelul de jandarmi în dor¬ 
mitor! 

Patul lui Milcoveanu, nedesfăcut. Gol! Dacă fusese o trădare, n am 
aflat niciodată. Totuşi, aşa trebuie să fi fost, căci altcum, de ce să 
fi venit colonelul tocmai în acea noapte, când nu mai venise niciodată, 
până atunci? La vederea patului gol. Colonelul a început să strige la 
noi şi să ne întrebe: 

— Unde e Milcoveanu? 

Ce să-i răspunzi? “Probabil ca a ieşit până afară”. Era singurul 
răspuns ce aveam la îndemână şi l-am dat. Dar patul era nedesfăcut! 
Spre norocul lui şi al nostru, chiar în acel moment, Milcoveanu a intrat, 
desbrăcat, dar cu camaşă de zi în loc de cea de noapte. La întoarcerea 
din oraş, aflase de la portarul spitalului de sosirea colonelului, aşa că 
se desbrăcase în odaia de bae, unde-şi lăsase hainele şi apoi a intrat 
în dormitor. 

Colonelul şi-a dat perfect seama de cele întâmplate, dar n a mai 
insistat. Vina nu sar fi restrâns numai la subalterni, iar o anchetă venită 
de la Bucureşti nu-i putea conveni. Sergentul-instructor a fost schimbat 
imediat şi înlocuit printr’un plutonier mai în vârstă. 



178 


Vircfl Ionescu: Calvarul 


După plecarea Colonelului, am tăbărît cu toţii pe Milcoveanu, căci 
din asemenea nimicuri se putea ajunge la măsuri severe şi la reexpe- 
dierea la închisoare, de care nu ne mai ardea la nimeni. 

Pe nesimţite, cu trecerea zilelor, a dat peste noi vara. Soţia mea 
se mutase la Braşov. Găsise o casă drăguţă, nu departe de spital, ne 
vedeam zilnic. Mai mult! In două rânduri, am vizitat-o acasă şi 
iată cum. 

In spital nu exista serviciu de dentistică şi mi se aprobase să fiu 
dus sub pază, la un medic în oraş. Căpitanul Chirculescu fusese în¬ 
sărcinat cu dusul şi readucerea mea. De două ori, în loc să mă ducă 
la dentist ma dus acasă, la soţie. Mă lăsa acolo să iau masa şi după 
câteva ore venea să mă readucă la spital. Tot eu am fost acela care am 
renunţat la acest joc periculos, ale cărui consecinţe le-ar fi avut de tras 
şi nevinovaţii mei camarazi. 

Cam în acel timp sa început al doilea răsboi mondial. Polonia 
fusese ocupată de trupele germane. Ne aminteam cu părere de rău şi 
jale de Căpitan care, dacă ar mai fi trăit acele câteva luni, ar fi scăpat, 
desigur. Armatele germane victorioase ar fi intimidat pe Rege şi poli¬ 
ticieni, care n ar mai fi îndrăsnit să-l ucidă. Acum devenise evident 
că ordinul de “linişte absolută” avusese o logică la bază, de mare 
viziune politică, care ar fi purtat roade, ascultat. Dar ceva instabil ca 
nisipurile Saharei şi mereu periculos, trebuia să întovărăşească, ca un 
blestem, viaţa legionarului! 

Deoarece vedeam probabilitatea intrării şi a Ţării noastre în răsboi, 
Budişteanu, Milcoveanu şi cu mine, am înaintat o cerere comună, în 
care solicitam înscrierea noastră ca voluntari în armată. Ceilalţi, închişi 
cu noi au refuzat să iscălească. 

Tot discutând posibilităţile răsboiului, ne-am amintit de vederile 
Căpitanului asupra antecedentelor răsboinice ale neamului românesc. 
Spre deosebire de alte popoare, noi n’am venit de undeva. Noi n’am 
venit de nicăeri! Ne-am trezit gata născuţi, ca stejarii, pe pământul 
nostru, păşiţi din pădurile Daco-Trace spre lumina în care am rămas. 
Cotropiţi adesea de duşmani, n’am cotropit pe nimeni. Ne-am bătut 
ca să ne apărăm sărăcia şi sufletul, mai ales sufletul, nu ca să cucerim 
ceeace nu era al nostru. Uneori, nevoiţi, am trecut graniţele. învinşi 
sau învingători, ne-am întors din nou în ele. Timpul ne-a putut schimba 
graiul, împlinindu-1 cu din al cotropitorului, dar felul ne-a rămas acelaş, 
al strămoşilor Daci. Deaceea n’aveam a ne ruşina de nimic, din câte 
au fost şi au rămas ale noastre şi nici de unele, pe care crezându-le 
bune, le-am împrumutat de la alţii, svârlindu-le când le-am constatat 
nefolosinţa. Românismul a răsbit prin istorie numai prin omenie şi 
răbdare, o nesfârşită răbdare, în rezistenţa lui la încercările soartei. 
Zicala “apa trece pietrele rămân” ne-a fost îndrumare şi arma prin care 
am învins mereu. Va fi şi arma victoriei viitoare! 

A venit şi ziua de 21 Septembrie 1939. Cei câţiva de la Râmnic, 
ne aflam încă la Braşov, unde nu ni se mai ivise nici o problemă nouă, 
în afară de aceea de a fi fost tot închişi! 

Cam pe la ora prânzului, Radu Budişteanu şi cu mine aşteptam 
în grădină pe mama lui, care îşi aunţase vizita, să ia masa cu noi, pentru 


La Spital 


179 


sărbătorirea a nu mai ştiu cărui eveniment de familie, la a cărui come¬ 
morare fusesem invitat. Doamna Budişteanu întârzia. 

De odată, ca din senin, ne-a apucat o nelinişte, a cărei cauză nu 

intuiam. Era prea mare, pentru acea simplă întârziere, dar altă expli¬ 
caţie nu-i găseam. Intre timp se ridicase un vânt, care stârnise mult 
praf. Atmosfera părea supra încărcată de electricitate. Era şi mult prea 
cald, pentru un sfârşit de Septembrie. Aşteptam, plictisiţi şi nedecişi, 
ce să facem. Să mai rămânem şi să aşteptăm, sau să reintrăm şi să 
mâncăm singuri? 

Turburarea din noi se mai accentuase, parcă am fi presimţit un 
nu ştiu ce oribil, care să facă din acea zi, ce ne-o propusesem frumosă, 
una de noapte lungă, urîtă, cu vise de groază. Am luat-o încet spre 
spital. Un medic militar, foarte agitat, ne strigă, de departe că Armând 
Călinescu fusese împuşcat! Ne-am grăbit spre dormitor. De la fereastra 
laterală cu vederea spre oraş, am văzut un steag lung, negru, fâlfâind 
la una din clădirile oficiale! Aşa dar era adevărat! După un prim 
moment de mulţumire, a urmat îngrijorarea! Ce se va întâmpla cu noi? 
Prevedeam că nimic bun! Dar cât se va întinde, şi unde se va îngrădi 
răul, era cu neputinţă de conceput! Am început să ne controlăm ba¬ 
gajele, grăbiţi să distrugem cele ce ar fi putut să pară suspecte la o 
eventuală percheziţie. Vorbeam între noi în şoapte, deşi nimeni străin 
nu era în dormitor. Nu mai ieşeam pe sală nici unul, ne simţeam mai 
în siguranţă împreună. Spre seară, paza a fost dublată. Noii paznici, 
toţi jandarmi gradaţi, schimbaseră pe cei vechi. Priveau aspru la noi, 
înrăiţi, fără să ne vorbească. Ne-am întins în paturi, gheme de nervi, 
în întuneric se auzeau svârcolirile acelor care nu-şi găseau somnul. Din 
când în când un suspin punea punct grijelor celui care-1 scăpase. Am 
adormit! 

La trei fără un sfert, ne-a trezit un tropăit de bocanci pe sală şi 
zăngănit de arme, trântite de podele. Sa deschis uşa. A intrat Co¬ 
lonelul şi a făcut lumină. După el, căpitanul Chirculescu, care-şi ştergea 
ochii, apoi un locotenent. In spate jandarmi, mulţi jandarmi! 

Colonelul, încruntat, scoate o hârtie şi ne-a citit numele, întâi ale 
acelor de la Râmnicul-Sărat, apoi Pihu şi Herghelegiu. Ne-a ordonat să 
ne îmbrăcăm. Ştiam care va fi urmarea, trăisem aceeaşi scenă la ridi¬ 
carea Căpitanului şi a celorlalţi! 

Când mi-am auzit numele, primul pe listă, am simţit un gol şi un 
nod se ridicase spre gât, unde sa oprit, să mă înăbuşe. Totul începuse să 
se învârtească în jurul meu, iar lumina să se întunece. Dar na durat! 
O mare linişte, ca o binefacere m a învăluit de îndată! Am întins mâna 
spre fotografia Marioarei, pe care o aveam pe măsuţa de lângă pat şi 
am început s’o mângâi. Ii simţeam faţa, în vârful degetelor, aşa cum 
îi fusese dăltuită de Dumnezeu, devenită piele şi came sub pipăitul meu. 
Intre timp pluteam absent, desprins de pământese, pe undeva în spaţiu, 
la mare depărtare de cele de faţă. Am început să mă îmbrac, fără 
grabă, ca obosit. 

A fost adus Pihu din celălalt dormitor. A venit îmbrăcat în halatul 
de spital, cu o cruce mare cu picior în mână, pe care o avusese mereu 
pe masa lui de noapte. 



180 


Virgil Ionescu: Calvarul 


După el a intrat un sergent-instructor, nearmat, care şi-a izbit bo¬ 
cancii şi a întins colonelului o notă telefonică, primită între timp la 
Comandament. Colonelul o desface, a citit-o şi apoi spune: Virgil Iones¬ 
cu, Radu Budişteanu şi dr. Milcoveanu, rămân pe loc. 

Vestea nu mi-a produs, pentru moment, nici cald nici rece. Desprins 
cum mă aflam de pământ, totul îmi devenise indiferent şi neaşteptata 
întoarcere la realitate, viaţa, mi-a părut grea! 

Când sa dat ordinul de plecare, Cotigă a adresat Colonelului şi 
trupei o filipică cutremurătoare, sfârşind-o cu cuvintele: “Omorându-ne 
pe noi, sfâşiaţi harta Ţării, domnule Colonel! Apoi cuprins de indignare, 
a ridicat banca de lângă masa din mijlocul salonului, a trântit-o între 
jandarmi şi noi, strigând: “Ne puteţi ucide aici, căci nu plecăm!” 

Colonelul a comandat încărcarea armelor. Atunci Pihu a ridicat 
crucea şi a spus: “După mine băeţi!” Sa întors spre uşă şi a pornit 
liniştit, cu crucea sus, ca într’o procesiune. Ceilalţi l-au urmat! De la 
uşă Cotigă sa repezit, înapoi, la mine, m’a îmbrăţişat şi m’a rugat să 
am grijă de soţia lui şi de lucrurile rămase. Dar în urmare soţia lui 
m a urît pentrucă scăpasen cu viaţă, pe când soţul ei, nu! 

In timp ce paşii se îndepărtau pe coridor, ceilalţi am rămas ca 
năuciţi, nam mai putut scoate o vorbă. Mâinile, îmbinate ca pentru 
rugăciune, rămăseseră aşa, lipite, în minte nu ne mai venea nimic şi 
nici cuvintele de rugăciune nu ne mai scăpau printre buze. 

Din noaptea aceea şi în cele următoare, cât am mai rămas la Braşov, 
fix la orele trei fără un sfert, Radu Budişteanu şi cu mine ne trezeam, 
nu mai puteam dormi. începeam să ne vorbim, reamintindu-ne scena 
despărţirii de camarazi, repetându-ne iarăşi şi iarăşi, aceleaşi cuvinte, 
fără început şi nici sfârşit ca infinitul în care ei plecaseră. Ne minunam 
de norocul ce-1 avusesem de a mai rămâne în viaţă! 

Din ziua următoare nu ni s’a mai permis să părăsim dormitorul 
fără un jandarm cu baioneta pusă la armă după fiecare. Medicii nu 
mai aveau voie să ne viziteze, iar plutonierul vechi fusese înlocuit. Cel 
nou, întâmplător, îl cunoşteam. Era din Buşteni unde avea o căsuţă 
vecină cu vila familiei mele. Mi-a povestit cele întâmplate în noaptea 
execuţiilor şi mi-a adus un ziar. 

Camarazii fuseseră împuşcaţi într’o poiană din apropierea Rraşovu- 
lui. După aceea, ucigaşii, desigur îngroziţi de cele ce făptuiseră, grăbiţi 
să părăsească locul crimei, n’au mai verificat dacă toţi erau morţi! 

Herghelegiu, rănit uşor, se lăsase să cadă, prefăcându-se mort. După 
plecarea jandarmilor, s’a târît până la un boschet, în care s’a ascuns, 
rămânând în el toată ziua. Seara şi-a luat curajul să se apropie de o 
casă din vecinătate, unde văzuse că locuia o babă; ceea ce l-a îndemnat 
să intre; să-i ceară adăpost pentru noapte. Bătrâna l-a primit, dar pe 
de altă parte a trimes să se anunţe jandarmii din sat. Aceştia au venit 
şi l-au ridicat. 

Herghelegiu spre a câştiga timp, şi să nu fie împuşcat imediat, a 
cerut să fie dus în faţa Colonelului, având să-i comunice lucruri impor¬ 
tante. Spera bietul, că ajuns la acesta, văzându-1 scăpat, ca prin minune 
de la moarte, rănit şi atât de bolnav, se va înduioşa şi-i va dărui viaţa, 
mai ales că se cunoşteau de mult, de la Piatra, unde cândva colonelul 
fusese oaspete în casa lui. 


La Spital 


181 


Când l-a văzut, acesta l-a întrebat ce avea să-i comunice şi cum 
Herghelegiu nu avea nimic, de cât să-l roage pentru viaţă, bruta a scos 
revolverul şi l-a ucis pe loc! 

Ziarul adus de plutonier făcea cunoscut omorîrea tuturor camarazi¬ 
lor din închisoarea Râmnicul-Sărat, a mai multora din lagăre şi a încă 
trei până la cinci legionari, aleşi din fiecare judeţ al Ţării! Părintele 
Chivu, fostul şef al judeţului Constanţa, fugărit pe câmp, fusese împuş¬ 
cat ca o fiară! 

Cadavrele celor ucişi au fost expuse vederii publice. Un afiş anun¬ 
ţa că: “Aşa se pedepsesc trădătorii”! Singur Dumnezeu ştia dacă atâta 
sălbăticie şi sânge vărsat ar putea să servească la ceva! 

In eul meu, citind acele grozăvii, se sbăteau îndoielele, ca o durere 
care-şi caută o ieşire şi no găseşte, poarta de intrare se închisese şi 
nu mai aflam cheia care să-i deschidă broasca, să mă liniştesc. 

Preşedinte al consiliului de miniştri în locul lui Călinescu şi înainte 
de ordonarea execuţiilor, fusese numit generalul Argeşanu, un prieten 
de familie al lui Budişteanu. Acesta a ordonat ca Radu să nu fie ucis. 
La fel a cerut colonelul Urdăreanu pentru Milcoveanu şi generalul Mari- 
nescu pentru mine. 

Dacă acea notă telefonică ar fi sosit o jumătate de oră mai târziu, 
ar fi fost prea târziu, totul sar fi terminat şi pentru noi! Norocul de 
a fi rămas în viaţă l-am plătit cu vârf şi îndesat, în urmare! Se pare 
că nici până astâzi nu mam achitat complect. Aşa sa făcut că adesea 
a trebuit să blestem acest pretins noroc! 

După cum mi sa spus mai târziu, în raportul de a doua zi al gene¬ 
ralului Marinescu către Rege, acesta l-a întrebat de ce nu fusesem îm¬ 
puşcat. Generalul i-a răspuns că mă cunoştea, de mult, şi nu mă credea 
periculos. Regele ar fi mormăit ceva şi sa trecut mai departe! 

In spitalul de la Braşov am mai rămas cam o săptămână, în aceeaşi 
situaţie de ciumaţi. Apoi a venit ordinul să fim retrimeşi la închisoarea 
Râmnicul-Sărat! 


Din nou la Râmnicul-Sărat 

De data aceasta, plecaţi de dimineaţa din Braşov, pe sub seară am 
ajuns la Râmnic. 

Pe locul de intrare, din faţa puşcăriei şi a porţilor ei, am păşit cu 
evlavie, căci ştiam că acolo fuseseră expuse vederii, cu câteva zile 
înainte, corpurile camarazilor ucişi şi ni se părea o impietate să călcăm 
acel pământ, încă îmbibat cu sângele lor. 

Comandant al penetenciarului era un maior Cosma, bănăţean de 
fel, fire închisă şi morocănoasă, mereu temându-se să nu greşască, peri- 
clitându-şi avansarea la care se ştia propus. 

Din vechii plutonieri mai rămăsese unul singur, ceilalţi erau noi. 
Intre timp, cel vechi, fusese avansat plutonier major şi acum purta o 
uniformă nouă, din stofa ofiţerească, cu guler de blană. Nu se mai 
arăta în vechea uniformă din postav ordinar, cazon, cu care venise la 
închisoare, se vedea că îi mersese bine, că serviciul de temnicier da 






182 


Virgil Ioxescu: Calvarul 


roade. Pe cat de vorbăreţ şi prietenos odinioară, pe atât de rezervat 
şi econom la vorbă devenise acum. 

După înregistrare, am intrat în temniţa, care părea pustie. Ne-a 
întâmpinat o linişte de mormânt, impresionantă xn sentimentul de^desnă- 
dejde ce ne insufla. Spiritele camarazilor ucişi păreau a se găsi în jurul 
nostru; fiecare uşă de celulă reprezenta o vietate, purtând un nume 

drag. .. . . „ . . . , ... 

Am urcat scările trişti, ca nişte copii oropsiţi, rasleţiţi de părinţi, 

cu zâmbetul îndoielii încremenit în margine de buze, mai mult gata 
de plâns, de cât de orice, căsnit fiecare de gândurile şi durerea lui, 
şi văduviţi de bucuria de a mai trăi. 

Am fost introdus în fosta celulă a lui Mişu Polihroniade. In timpul 
absenţei noastre, el o văruise în roz, desigur i-se păruse o culoare mai 
veselă. Pe mine m a turburat, căci în acea lumină de amurg, mi-a p㬠
rut sânge spălăcit, care atunci numai pe plac nu-mi putea fi. 

Lui Budişteanu i-a revenit vechea celulă. Intre noi rămânea goală 
aceea a lui Tel. Milcoveanu a primit fosta mea celulă, dincolo de 
aceea a lui Furdui. 

Fără să vreau, am aruncat privirea prin vizeta rămasă deschisă, 
la celula lui Furdui. Am rămas cu ochii împietriţi, ne mai putându-i 
desprinde de patul lui. Pătura era dată la o parte, ca şi cum Furdui 
atunci ar fi sărit din pat, lăsând să se vadă groapa din saltea, în care-şi 
cuibărise trupul. Urmele vorbeau prin ele, păreau calde, încă ultimul 
martor al dramei lui Furdui. 

Am reintrat îndată în viaţa de închisoare, cu acea înceată scurgere 
de vreme, fără nici un rost sau obiectiv. Nu aveam voie să vorbim cu 
nimeni şi nici nu vedeam pe nimeni. Distanţa între ferestrele celulelor 
era prea mare ca să putem conversa prin ele, iar celulele ne fiind veci¬ 
ne, nici de alfabetul Morse nu mai puteam uza. 

In jumatatea de oră de plimbare, totdeauna singur, cu gândurile 
mele, mă învârteam în acelaş cerc, în jurul rondului cu florile sădite şi 
îngrijite de Clime, acum vestejite, căci nimeni nu se mai ocupase de ele. 
Curtea era aceeaşi, îngustă şi bolovănită, zidurile tot înalte şi murdare, 
deasupra aceeaşi frântură de cer, care de mult nu mai privea indurator 
spre noi. Afară îmi imaginam aceiaşi oameni, cu micile lor preocupări, 
văzându-şi de treburi, stăpâni pe ei şi timpul lor, pe când noi zădărni¬ 
ceam pierzându-ne vremea, frântura din viaţă, la dispoziţia oricui, numai 
a noastră nu! Ar fi trebuit să caut să-mi transform viaţa în ce nu era 
şi nu va fi niciodată. Deaceea desechilibrul în felul meu de a fi şi 
gândurile mele, care nu mai rămăseseră cele vechi. Nepăsarea pentru 
suferinţa mea şi nici a altora nu-mi intra în fire. 

Totuşi, dacă în acel moment, când disperarea creştea în mine, să 
mă doboare, cineva m’ar fi întrebat, cu ce preţ aş mai fi fost în stare 
s’o iau de la început, retrăind aceleaşi grozăvii, fără pic de ezitare i-aş 
fi răspuns: ‘Cu Căpitanul, ori când! Chiar dacă ar fi fost să fie înzecit 
mai rău”! Căci apărea mereu, acelaş, în carnea sufletului meu! 

A doua zi, întorcându-mă de la plimbare, am observat că unele 
din celulele de jos, chiar de dedesuptul alor noastre, naş şti care şi 
câte la număr, erau ocupate. Dar de-a lungul lunilor cât am mai stat 
la Râmnic, n am putut să văd niciodată faţa întreagă a vreunuia dintre 


Din nou la Râmnicul-Sarat 


183 


legionarii închişi acolo. Le zăream adesea ochii şi cât se putea din 
obraz, prin îngustul vizetei. Le simţeam prezenţa, numai prin zgomotul 
zăvoarelor, la închidere şi deschidere, când erau scoşi şi ei la aer. Cre¬ 
zusem că s’ar fi găsit, printre ei, Livezeanu şi Ţâlnaru, de care ştiam 
că nu fuseseră ucişi. Aş fi vrut să-i văd, să le vorbese, să-mi povesteas¬ 
că despre foştii camarazi şi cele întâmplate. Am aflat, însă, că ei de 
mult nu mai erau acolo. Terminându-şi condamnarea, în loc să fie elibe¬ 
raţi, fuseseră transferaţi la lagăr. Dar cine au fost camarazii de jos 
nam ştiut niciodată. 

îmi amintesc că în liniştea unei nopţi, unul dintre ei a început să 
cânte: “Maria neichii, Mărie”. O fi avut şi el un dor ca mine, pentru 
o Mărie. Cânta tărăgănat, cu accente triste, aşa precum ne era nouă 
în suflet. 

Din soldaţii de gardă, noaptea, rar mai îndrăsnea, câte unul, să 
vină la vizetă să ne vorbească. Fuseseră îngroziţi prin ameninţări şi 
pedepse, să no facă. Totuşi era unul care se încumeta mereu, şi cu el 
vorbeam adesea. Se mira cum nişte domni de la Bucureşti putuseră 
ajunge în halul nostru! In el vorbeau rămăşiţele vechiului iobag, cu 
respect pentru boerie, în care ne încadrase, având multă carte, precum 
spunea. Pe mine mă interesa viaţa lui de pălmaş, străin de complicatele 
cerinţi ale orăşanului cu pretenţii de intelectual. Robit mereu de nece¬ 
sităţile zilei în care trăia, el era mulţumit că-i vorbeam şi-l înţelegeam. 
Tânăr şi voinic, nu se plângea de nimic, lua viaţa aşa cum se prezenta, 
parcă ar fi ştiut ca sărac e numai acela care-şi doreşte mai mult de cât 
putea să aibă. Când era de gardă, rugam, prin el, pe legionarul de 
jos să cânte. Camaradul nu mă refuza, cânta şi când puteam îi trimeteam 
ţigări sau alte nimicuri, rarităţi pentru noi, în acea vreme. 

In câteva rânduri, sa întâmplat ca Radu Budişteanu să fie scos la 
plimbare în fosta curte a Căpitanului, acolo unde fuseseră împuşcaţi 
camarazii noştri. Radu cercetase cu deamănuntul locul şi zidurile, găsind 
două gloanţe stâlcite iar pe un zid, urme de creier uscat cu fire de păr 
lipite de el. Le-a strâns, pe toate, într’o hârtie, să le păstreze. Cu 
toată protestarea gardianului, în trecere prin faţa vizetei mele, s'a oprit 
să mi le arate. Ne-am întrebat cu tristeţe, al cui să fi fost părul? 

Tot Radu a putut să afle şi câte ceva despre omorurile săvârşite, 
ca şi de înfiorătoarea chinuire a lui Clime, înainte de a fi fost ucis 
şi de oribila mutilare şi ucidere în baionete a lui Apostolescu. 

La Râmnic, ca şi la Braşov, am auzit că la fel şi la Miercurea-Ciuc, 
s’a întâmplat, de fiecare dată, ca unul dintre legionari să fi rămas 
neatins, sau foarte puţin ca Herghelegiu. Executanţii din România nu 
ajunseseră încă la perfecăiunea acelor din URSS care, la sfârşit, mai 
descărcau câte un foc de pistol în ceafa celui căzut. La Râmnicul-Sărat 
rândul îi fusese lui Apostolescu. După ce se trăsese, s’a lăsat să cadă 
cu ceilalţi, prefăcându-se mort. Aşa a rămas până dimineaţa, când au 
venit jandarmii să ridice cadavrele şi să le expună în faţa închisoarei 
la vederea publicului. Când să-l ridice, Apostolescu sa sculat, iar jan¬ 
darmii, speriaţi, au fugit, închizând poarta după el. Raportând coman¬ 
dantului cele întâmplate, la ordinul acestuia, sau reîntors, înarmaţi, cu 
baionetele puse la arme. Au început să fugărească pe bietul Aposto¬ 
lescu prin acea curte îngustă, înţepându-1 care cum putea, până ce 



184 


Virgil Ioxescu: Calvarul 


acesta, sleit de puteri şi pierderea de sânge, a căzut. Atunci l-au sfârşit 
în baionete, ca pe o fiară. Apoi l-au expus cu ceilalţi! 

In primele nopţi, după sosirea la Râmnic, auzeam mereu sgomote 
de deschidere şi, după un oarecare timp, de închidere a celulelor. Curios 
de cele ce se întâmplau, am alunecat binişor din pat, spre uşă, privind 
prin vizetă. Erau doi plutonieri care cotrobăiau prin celulele dispăru¬ 
ţilor şi furau. Nu aprindeau lumina, operau cu lanterne electrice, de 
buzunar, ca adevăraţii spărgători. Din fiecare celulă ieşeau încărcaţi cu 
lucruri, pe care le duceau să le depoziteze undeva, în afara închisoarei, 
ca apoi să revină, trecând la celula următoare! Furtul a continuat, la 
fel, nopţi de-a rândul! In celula lui Tel au avut mai mult de furcă. Era 
plină de cutii de conserve şi felurite alte lucruri şi bunătăţi, aduse de 
mama lui, care nu mai ştia ce să-i aleagă mai bun, de prin băcăniile 
Bucureştiului. Le-a trebuit multe nopţi jandarmilor, până să dijmuiască 
toate bagajele camarazilor ucişi. 

Intr’o dimineaţă m’a trezit un ciripit de păsărică. Nu era de cât 
o vrabie aşezată pe cadrul ferestrei mele. Sgribulită de frigul ce aro¬ 
mea a iarnă, îşi înclina gingaş căpuşorul, când într o parte, când în alta, 
privindu-mă de fiecare dată cu celălalt ochi. Din când în când sălta 
pe picioruşile-i subţiri, de ici colo, dar nu mă slăbea din ochi. Ştiam 
că la cea mai mică mişcare, va sbura speriată. Nu mam clintit. Era un 
oaspete drag, în pustiul celulei mele. Dar sa plictisit, nu ştiu dacă de 
mine sau de gherlă, şi a sburat. Era liberă so facă, când şi încotro a 
vroit, n’o înlănţuise nimeni. De atunci am început să presar firimituri 
de pâine, ca să ademenesc şi altele, dar nici una na mai venit. 

în schimb a venit iama, nu încă şi zăpada. întruna din orele de 
plimbare, o frântură de soare, răsbită printre nori, mă îngiulgiuise pe 
de-a întregul în razele lui, de-a valma cu dezastrul din sufletul meu. 
Ca în acea clipă, nam avut niciodată impresia atât de puternică a unei 
complecte părăsiri, ca şi a inutilităţii mele. Nu mai eram nimeni şi 
nimic. Ambiţii, nădejdi, visuri şi dorinţi zăceau moarte, risipite în jurul 
meu. Ca pe nişte cioburi prea fărămiţite, nu le mai puteam aduna. Fără 
să-mi fi dat seama, m’au podidit lacrămile. Curgeau fără stăpânire şi 
le-am lăsat să curgă. La ce să mă mai fi obosit a le şterge? Căldura 
lor în lunecuş pe faţă îmi făcea bine. Pe neaşteptate mam pomenit 
în faţă cu maiorul Cosma. Venise în inspecţie. M’a privit lung, părea 
încurcat şi m a întrebat, dacă n aş fi dorit să mai rămân la aer, peste 
timpul prescris. De sigur că aş fi vrut, dar l-am refuzat. Ar fi putut 
s’o facă, dând un ordin gardianului, fără să mă fi întrebat. 

Altă dată, la deşteptare, pe raftul din faţa patului, mi sa oprit 
privirea pe un şoricel. Era tare neîmplinit la trup, poate pui. Cotro- 
băise ca orice vietate după resturi, pentru rostuirea hranei şi desigur, 
mai nesătul şi lacom, întârziase. A simţit că mă trezisem şi, surprins, 
rămăsese împietrit. Mă privea speriat cu ochii rotunzi, strălucitori. Era 
frumuşel cum îmi şedea în faţă, cu urechiuşele ciulite drept în sus. 
Instinctiv, gândul mi-a fost să iau ceva să svârl după el. Mam stăpânit! 
La ce bun? Avea şi el un drept la viaţă. Şoricelul dacă a văzut că nu 
i se întâmplă nimic, s’a depărtat fără grabă, dispărând. 

Păsărică şi şoricelul mi-au fost singurii oaspeţi în lunile acelea. 
Deaceea nu i-am uitat! 


Din nou la Ramn icul -S arat 


185 


Trecuseră din nou multe luni de când nu-mi văzusem soţia. Nici 
corespondenţa nu ne mai fusese îngăduită. Intr o zi, cam spre amiază, 
şedeam amărît, ca de atâtea ori, ghemuit la gura sobei, răscolind din 
când în când focul, căci lemnele umede nu vroiau să se aprindă bine. 
Gândul mi-a pornit spre casă. Cum să-l fi oprit? M’a cuprins dorul 
şi, cu el, disperarea. Aveam impresia că nicio dată nu voi mai fi liber, 
că niciodată nu voi mai fi “la mine”, că niciodată nu voi mai auzi glasul 
Marioarei şi nu-i voi mai simţi mâna caldă, într’a mea! Porţile ferecate 
de temniţă şi acele gratii dese, toate duşmance, îmi tăiau calea. Ce era 
să fac? Ce puteam să fac? De cât ce-am făcut, ca omul neputincios 
şi obidit. Am căzut în genuchi şi am început să mă rog. Ceream lui 
Dumnezeu o minune! Să facă s’o mai revăd, fie şi de departe, de nu 
se putea altfel! Numai so revăd! 

Nu mi-am terminat bine ruga, când uşa s’a deschis şi un plutonier 
m’a poftit jos, la cancelarie! Inima a început să se agite în mine, nebu¬ 
na! Maiorul încruntat, mă priveşte şi-mi face semn să mă uit prin 
fereastră. La câţiva metri, în aşteptare, era soţia mea! Ne-am făcut 
câteva semne, prin fereastra închisă. Nu aveam voie să ne vorbim, căci 
venise fără permis, numai să se încredinţeze dacă mai existam! Am fost 
bucuros şi de atât. Privind-o, simţeam cum mi se vindeca rana dorului 
din suflet. 

Dar ce fire sucită maiorul Cosma! Ceeace îmi îngreuna mai mult 
înţelegerea lui £ra acel amestec, pe care-1 ghiceam în el, de a căuta 
să-ţi facă un bine şi de neştiinţa cum să-l facă, stricându-i efectul prin 
vre-o ieşire nepotrivită, aridă sau violentă, ca în acel moment. îmi 
făcuse un nespus de mare bine, călcând ordinul de a nu mă lăsa sa 
iau contact, de nici un fel, cu nimeni şi deaceea mă pregăteam să-i 
mulţumesc. Dar rechemându-mă răstit de la fereastă şi retrimeţându-mă 
la celulă, mi-a stâlcit pe buze cuvintele de recunoştinţă. Am plecat, 
aproape înjurându-1 în gând! 

La vre-un sfert de oră, plutonierul a reintrat în celula mea, cu 
braţul încărcat de pachete nedesfăcute, lăsate de soţia mea, deşi şi 
acest lucru era oprit! Ce complicată fire, maiorul Cosma! 

Deşi soţia nici nu plecase bine şi-mi fusese iarăşi de lipsă, minunea, 
realizată dimineaţa, seara m’a făcut să mă rog din nou, mulţumindu-I 
lui Dumnezeu, că-mi îndeplinise rugăciunea. 

Ştiam că ar exista o explicaţie normală a celor întâmplate, să-i 
zicem ştiinţifică, aşa numita: “telepatie”. Gândul Marioarei în drumul 
spre mine, se încrucişase cu al meu în rugăciune. Ştiinţificeşte totul 
era foarte simplu. Deaceea, cine vroeşte s’o numească telepatie, sau 
altcum, n’are decât s’o facă! Eu tot minune o voi numi! 

Altă dată, într’o convorbire mai lungă cu maiorul, am constatat 
că habar n’avea de cele adevărate, din tragedia Mişcării Legionare. 
Nici despre condamnările fără vină, din ordin, nici de execuţiile ne¬ 
drepte, fără judecată, a Căpitanului şi ale celorlalte sute de camarazi, 
care exasperaseră spiritele şi a putut duce la asasinarea lui Călinescu, 
căci nu e treabă chiar uşoară, pentru un creştin si intelectual, să pună 
mâna pe armă şi să ucidă. Acel care o poate face, rămâne un martir, 
care s’a sacrificat pentru credinţa lui. Dacă aceasta a fost bună sau 
rea, este o întrebare care interesează mai puţin, rămâne secundară. Deşi 





186 


Vircil Ionescu: Calvarul 


nu aprob şi nu voi aproba asasinatul, nici chiar politic, sunt nevoit să-l 
constat, căci sa întâmplat adesea şi-l înţeleg mereu. 

Maiorul Cosma, însă, nu pricepea nimic din aceste drame. Degeaba 

am căutat să-i explic şi să-i demonstrez că nu există efect fără cauză! 
Un articol de lege era pentru el literă de Evanghelie şi, deoarece fuse¬ 
serăm condamnaţi pentru “trădare”, însemna că eram “trădători” şi 
aceştia, în oricare ţară din lume, în timp de răsboi, puteau fi împuşcaţi! 
Dar noi nu eram în răsboi. M am gândit: “fericiţi cei săraci cu duhul” 
şi l-am lăsat în plata lui. 

Simţeam nevoie de pace şi uitare! Pace în suflet şi uitarea celor 
ce mă înconjurau. Dacă încerci să desprinzi cele două noţiuni, una 
de cealaltă, ceea ce se poate uneori, ele tot vor căuta să se reîntâlnească, 
ciocnindu-se între ele, spre a se distruge, ca două antagonisme. 

Pacea şi uitarea îşi trăiesc viaţa în comun, doar ca noţiuni în spirite, 
la fel cum ar fi: cer şi neant. Abstracţii goale, ca vagul lumii, de neîn¬ 
ţeles ca timp, spaţiu, viaţă! Cine le pricepe şi cine nu? Sunt fără 
conţinut ca început, sfârşit sau ca infinitul pe care nimeni nu l-a văzut 
cum arată, cât este, unde este, tocmai fiind infinit. 

Pace şi uitare, dacă toate se învârtesc în jurul lor, realitatea le 
consumă, transformându-le în fantezie. Deaceea nu le puteam găsi. 

Dar precum orice rău, nedefinitivat prin moarte, îşi pierde din in¬ 
tensitate în timp, nici răul nostru na mai durat prea mult. 

In guvern intrase Tătărăscu, ca Ministru de externe. Budişteanu, 
din judeţul Gorj, ca şi el, îi era cred şi ceva rudă. Mai mult, pe timpuri. 
Radu îi fusese şef de cabinet. Era convins că ar fi fost o imposibilitate 
ca Tătărăscu să nu intervină pentru el, deci indirect şi pentru noi. 

într’adevăr, na mai durat mult şi au reînceput vizitele. Mama lui 
Budişteanu i-a comunicat că va fi dus la Bucureşti şi după două zile 
i-a venit ordinul de plecare. Ne-am despărţit veseli, siguri că în curând 
ne vom revedea liberi. M’am înşelat asupra noţiunei “curând”, căci 
aceasta sa împlinit după vre-o şapte luni. Milcoveanu, ca şi mine, 
crezuserăm că, odată la Bucureşti, Radu va fi eliberat. Greşisem! 

La următoarea vizită a soţiei mele, am aflat că Radu nu fusese 
eliberat, ci numai internat, sub pază, într’un sanatoriu particular. Tot 
ea mi-a mai comunicat că intervenise în acelaş sens pentru mine şi foarte 
probabil şi cererea ei va fi aprobată. 

Zilele îmi deveniseră mai lungi şi anoste în aşteptarea acestei 
transferări. Totuşi sa efectuat, mai curând de cât sperasem. Marioara 
a venit cu maşina noastră şi un agent de poliţie cu ordin scris să-i fiu 
predat. Maiorul Cosma a citit ordinul, dar, bănuitor, na vrut să-i dea 
urmare până n’a avut confirmarea cerută telefonic de la Bucureşti. Intre 
timp eu îmi făcusem bagajele, mi-am luat rămas bun de la Milcoveanu, 
pentru care deasemenea se ceruse transferarea, care i-a venit o săptăm⬠
nă după a mea. 

După mai bine de o oră şi jumătate de aşteptare, în care am stat 
pe ghimpi, în celulă, în timp ce soţia mea aştepta în cancelarie, maiorul 
primind legătura cu Bucureşti şi confirmarea ordinului, ne-a lăsat să 
plecăm! 


La sanatoriul din Bucureşti 


18T 


La sanatoriul din Bucureşti 

Nu sunt în stare să orânduesc în cuvinte bucuria simţită, revăzându- 
mă, după ani, în automobilul nostru, cu soţia lângă mine, conduşi de 
acelaş şofeur pe care-1 aveam în serviciu de zece ani. Agentul de poliţie, 
aşezat în faţă, ce mai însemna? Mi-a plăcut să uit că eram, încă, un 
condamnat. Mam silit să-mi închipui că eram liber, în drumul spre 
casă, deaceea am oprit la un restaurant din Mizil, unde am luat masa. 
Pe la şase seara, am fost în faţa sanatoriului Diaconeselor din şoseaua 
Ştefan cel Mare, situat chiar alături de comandamentul jandarmeriei 
şi la trei sute de metri de locuinţa soţiei mele. 

In camera rezervată mă aştepta comisarul Gheorghiu cu un agent 
şi un sergent de oraş, postat la uşă. Comisarul a dresat un act de luare 
în primire, de la agentul care mă adusese de la închisoare şi un alt 
act de predare agentului care urma să locuiască cu mine. De acum nu 
mai depindeam de comandamentul de jandarmi, ci direct de prefectura 
poliţiei Capitalei. 

Comisarul Gheorghiu nepermiţând soţiei mele să intre în camera 
mea, s’a văzut nevoită să plece, înainte de a mi-se fi dresat actele de 
predare. Acest comisar era cunoscut ca specialist în a tortura legionarii 
încăpuţi pe mâna lui. A fost unul dintre călăii executanţi, care bătea, 
schingiuia şi omora. De ce mar fi mirat că mă sâcâise atunci! In 
urmare nu l-am mai întâlnit de cât odată, la sediul legionar, din strada 
Gutemberg, venit pentru nu mai ştiu ce treburi. Dar, de data aceea, 
devenise mic şi se ploconea pe la toţi, ca o lichea. îmi pare că ticălosul,, 
nu mai sunt chiar sigur, a fost executat la Jilava cu o parte dintre 
călăii legionarilor. 

Din trăirile mele în sanatoriu, n ar fi mare lucru de povestit, puţine 
de interes general, restul banalităţi, unele de însemnătate, cel mult 
pentru mine, nimic altceva. 

Prefectura de poliţie îmi aprobase ca medic pe dr. Mihailide, care 
întâmplător îmi fusese coleg de clasă la liceu şi bun prieten. Infir¬ 
mierele, toate germane, mă răsfăţau. 

Curând paza n’a mai existat, agentul, mituit, nici nu mai dormea 
cu mine, se ducea în treburile lui. Venea dimineaţa, câteva minute, apoi 
pleca şi nu-1 mai vedeam până a doua zi. Circulam singur prin sanatoriu 
şi grădină, în timp ce sergentul de oraş rămânea la postul lui din 
faţa uşei mele. Cine a vrut a venit să mă viziteze. 

Intre timp, în ţară începuseră să se facă simţite oarecare simptome 
de destindere. Nu se mai aresta fără rost, nu se mai schingiuia prin 
beciurile poliţiilor, chiar se elibera, des, din lagăre. 

Zece Mai 1940! Zi minunată de primăvară. Păsărelele îşi ciripeau 
imnul vieţii prin copacii bătrâni şi înalţi, ca şi prin boschetele de liliac 
înflorit din parcul sanatoriului. Rândunelele, de curând sosite de peste 
mări şi ţări, săgetau aerul şi reparau la cuiburile vechi, rănite de iarnă* 
aşezate de ani sub straşina clădirii. Pământul îmbrăcase verdele anului, 
pe când departe, peste ţări, fulgerau tunurile. 

Ofensiva Germaniei în potriva Franţei, iubită şi admirată în Ţara 
noastră, începuse. Aparatul de radio, deschis tot timpul, ca să ascult 
comunicatele de răsboi, anunţau numai victorii germane. îmi părea 




188 


VlRGIL IONESCU: CALVARUL 


rău să ştiu Franţa călcată în picioare, dar eram sigur că numai soarta 
armelor va putea schimba şi pe a legionarilor. 

Puteam fi mulţumit şi eram, într adevăr, la fel ca puiul de găină 
care-şi piuie viaţa, înainte de a fi spart coaja oului pentru a ieşi la 
lumină. Ştiam că anii trecuţi în temniţă nu-şi vor da roata să mai 
revină la loc şi alţii nu mai vroiam să prăpădesc închis. Deaceea uneori 
eram nervos de nerăbdare. Evenimentele păşeau mult prea încet pentru 
graba mea! 

De la camarazii care mă vizitau auzisem de tratativele doctorilor 
Noveanu şi Bideanu, cu cei din guvern, ca şi de aducerea la Bucureşti, 
din lagăr, a unui grup de căpetenii legionare în frunte cu Ilie Gâmeaţă, 
care, după o convorbire la comandamentul jandarmilor, fuseseră elibe¬ 
raţi. Mai ştiam şi de unele călătorii la Berlin, ale unor legionari, a 
căror rezultate le aşteptam. 

Din spusede lui Ion Dobre, unul dintre cei mai buni comandanţi 
legionari ai Căpitanului, după cum îl calificase el însuşi, care mă vizita 
mai des, a trebuit să-mi dau seama că Mişcarea Legionară nu mai era 
vechea legiune a Căpitanului. In lipsa lui, devenise un hibrid ce se 
desvoltase anapoda, cu multe ramuri de alt altoi, ce n’ar mai fi dat 
roadele trunchiului iniţial. Creşterea dezordonată îi schimbase esenţa 
începuturilor în spirit, fond, morală şi chiar persoane! Rezultatul final 
nu putea fi altul decât cel care a fost. Deaceea când sa produs nu 
m a mirat prea mult. 

De aici se desemnase un conflict în mine, cu întrebarea: “ce voi 
avea de făcut în viitor?”. Conflictul se declarase între spiritual şi 
omenesc, între ideal şi realitate, între Căpitan şi Sima! Dilema se adân¬ 
cea în mine şi singur nu-i dam de rostul unei deslegări. 

Era greu să accept: ipso facto, situaţia în perspectivă, fără s’o 
fi analizat pe îndelete, canalizând-o prin jghiaburile judecăţii. Când 
crezi că ai judecat ceva bine, urmează-ţi rezultatul minţii tale, nu a 
uneia străine, care nu îţi poate da ceva mai bun pentru tine, de cât 
cele găsite pentru el. In viitor nu vroiam să mă aventurez în efemer, 
suferisem prea destul, ca să mă fi lăsat dus, cu ochii legaţi, în necu¬ 
noscut, fără o consultaţie prealabilă, cel puţin în unele probleme esen¬ 
ţiale, care angajau Legiunea, eventual şi pe mine. Nu aveam nimic 
preconceput în potriva lui Sima, dar nici nu-1 cunoşteam îndeajuns, ca 
să mă încred orbeşte în el. Iar cele auzite până atunci nu erau în 
general mult promiţătoare. Deaceea aşteptam, întrebam, judecam. 

In urma înfrângerii Franţei, destinderea în persecuţia legionară se 
accentuase. In opinia publică, nelegionară, îşi făcuse loc o stare de 
mare nelinişte. Tot felul de svonuri erau în circulaţie, unul mai fantastic 
şi de necrezut de cât celălalt. Se vorbea despre ameninţări, deocamdată 
vagi, dar perzistente, de peste Nistru, din partea URSS-ului, care erau 
cele mai îngrijorătoare. 

In răstimpul celor şapte luni, cât am stat la sanatoriu, o singură 
dată, într o seară, mam aventurat până acasă. Am rămas atât timp, 
cât să văd pe toţi şi m am înapoiat. Nu îndrăsneam să-mi periclitez, 
printro imprudenţă, situaţia obţinută cu atâta trudă, mai ales că la 
fiecare sfârşit de lună, şederea în sanatoriu mi-se prelungea pentru cea 


La sanatoriul din Bucureşti 


189 


următoare, numai în urma repetatelor alergături şi intervenţii ale so¬ 
ţiei mele. 

Intre timp Marioara solicitase o audienţă la colonelul Urdăreanu, 
Ministrul palatului, favorit al Lupeascăi, dar cum trecuse vreme fără 
să primească un răspuns, nu mai spera în reuşită. 

La un sfârşit de lună, Vintilă Ionescu, de care am mai povestit, şi 
care acum nu mai era sub-directorul Siguranţei, ci directorul prefecturii 
poliţiei, noi depinzând de el, a telefonat Marioarei, chemând-o imediat 
la Prefectură. Acolo i-a arătat ordinul primit de la Ghelmegeanu, Mi¬ 
nistrul de interne în locul lui Călinescu, prin care cerea ca noi cei trei 
de la Râmnicul-Sărat, să fim reexpediaţi la închisoare. Vintilă Ionescu 
a sfătuit-o să facă ce ştie, spre a obţine o revenire, altfel el nu putea de 
cât să execute ordinul. I-a mai spus să anunţe despre acest lucru şi pe 
părinţii lui Budişteanu şi Milcoveanu. 

Ce mai putea face biata Marioara? Unde să se mai ducă? Unde 
să mai intervină? La cine nu fusese până atunci? Şi execuţia ordinului 
fusese fixată pe a doua zi! 

Acest lucru se întâmplase într’o Vineri, zi în care de ani soţia mea 
ţinea post negru şi se ducea la Biserică. S’a dus şi de data aceea, după 
vizita la prefectura de poliţie, prosternându-se la icoane. Disperată şi 
sfârşită de nădejdi, fără nici o soluţie, sa reîntors acasă. Plângând a 
îngenuchiat din nou, în dormitor, în faţa icoanei Sfintei Fecioare. Soneria 
telefonului i-a întrerupt ruga. Chema un colonel, aghiotantul lui Ur- 
dărcanu, întrebând de doamna Maria Ionescu. 

— Eu sunt, i-a răspuns ea, printre suspine. 

— Nu mai plângeţi, doamnă, aveţi o veste bună! Sunteţi aşteptată, 
astăzi la orele cinci, de către domnul Ministru, îi spuse colonelul. 

Marioara a venit într’un suflet la sanatoriu să-mi aducă vestea. 
După amiază, în cursul audienţei, aflând de grijele ei, Urdăreanu a 
telefonat la Prefectura Poliţiei, ordonând, ca noi cei trei de la Râmni¬ 
cul-Sărat, să rămânem pe loc. în continuarea audienţei i-a mai spus să 
avem răbdare, căci în curând vom fi eliberaţi. 

La 20 Mai, ziarele au răspândit ştirea că Horia Sima şi Pătraşcu 
fuseseră arestaţi într’un sat din judeţul Caraş, după trecerea frontierei 
spre România. Mă aşteptasem să aflu de executarea lor şi de reluarea 
prigoanei în potriva noastră. Mam înşelat. Nu s’a întâmplat mai mult 
de cât că Sima a fost adus la Bucureşti. Prin faţa lui şi în prezenţa 
Inspectorului de Siguranţă Niki Ştefănescu, au fost trecute căpeteniile 
legionare din timpul prigoanei, chemate din toată ţara, cărora Sima le 
ordona să predea armele (pe care nu le aveau), dându-le şi alte instruc- 
ţii, pe placul guvernului, căruia vroia să se impună şi să se arate ca 
şef al Mişcării Legionare. 

Nu era de fel exclus ca dezastrul suferit de Franţa nu numai să 
fi influenţat, dar şi să fi determinat revirimentul în procedarea guver¬ 
nului faţă de Sima, mai ales dacă se avea în vedere că se ştia că fusese 
autorul moral şi ordonase asasinarea lui Călinescu. Mai târziu am 
aflat că nu acesta fusese singurul motiv ci că mai puternic atârnase in 
cumpănă o înţelegere prealabilă între Sima şi Moruzof, şeful poliţiei 
secrete a lui Carol, care avusese loc în Germania. Bine informat despre 
aceasta, un devotat al lui Sima, astăzi condamnat şi deţinut în închi- 


190 


VlRGIL IONESCU: CALVARUL 


soarea Aiud, Biriş, le povestise părintelui Dumitrescu-Borşa, de la care 
le deţin, cu amănunte ce le voi face cunoscut altădată amărunte care de 
altfel se găsesc scrise şi într’o declaraţie pe care părintele Borşa a făcut-o 
la prefectura poliţiei, după căderea de la guvern a lui Sima. 

Un fapt mai cunoscut, care întăreşte spusele lui Biriş, ar fi şi acela 
că, în timpul deţinerii lui Moruzof la poliţie şi apoi la Jilava, unde a 
fost executat, ceruse mereu să i se înlesnească o convorbire cu Sima, 
pe care acesta o refuza! In situaţia descrisă, dacă o judecare publică 
a lui Moruzof nu-i putea conveni lui Sima, din cauza destăinuirilor 
pe care acesta le-ar fi făcut, executarea lui, în secret, fără să fi putut 
vorbi, convenea perfect! 

Printre cei chemaţi de Sima, fusese şi comandantul legionar Puiu 
Traian, cununat de mine şi fost colaborator în subordine la conducerea 
regionalei Dobrogea. El a fost mereu unul din cei mult apreciaţi de 
mine. După întrevederea cu Sima, chiar în aceeaşi noapte, Puiu Traian 
a venit la sanatoriu şi, în gradină, pe o bancă, am rămas de vorbă înde¬ 
lung. Mi-a istorisit cele întâmplate în Dobrogea şi mai ales în Ţară, 
sub conducerea lui Sima, în decursul anilor în care eu fusesem deţinut, 
şi despre care ştiam mult prea puţin. 

Tot Puiu Traian mi-a anunţat că voi fi vizitat curând de Sima, la 
sanatoriu, punându-mă în gardă, mai categoric ca oricare de până atunci, 
asupra lipsei de cuvânt şi de scrupule a acestuia. Fiind dată încrederea 
ce aveam în cuvântul lui Puiu, ar fi fost natural să mă las influienţat. 
Totuşi n’am făcut-o. In sinea mea am stabilit imediat să nu mă pripesc 
în concluzii, să mai văd, să mai aud, să mai cercetez. Dur viitorul, 
prin lipsa de cuvânt a lui Sima şi faţă de mine, mi-a confirmat, foarte 
curând, adevărul constatărilor şi spuselor lui Puiu Traian. Date fiind 
cele scrise, devotamentul de mai târziu, ca şi cel de astăzi, al aceluiaş 
Puiu Traian pentru Sima, deşi m’a mirat şi mă miră, mi-1 pot explica 
doar prin vre-un cumul de interese, cu totul de altă natură de cât cel 
pur legionar. 

Dacă am amintit şi poate insistat asupra amănuntului de mai sus, 
nu spre încântarea finului Puiu Traian, este pentru a afirma, odată mai 
mult, că în acea vreme nu m’aş fi îndoit o clipă de buna lui credinţă, 
când îmi confia ceva şi numai prudenţa, câştigată în anii de închisoare, 
m a silit să aştept şi alte adeveriri şi prin mijloace proprii. Scrise cele 
de mai sus, trec mai departe, cu filozofia experienţelor adunate în 
cursul deceniilor şi a cunoaşterii uşurinţilor de a cădea în ispită a unor 
caractere nedeplin formate, sau prea slabe! 

Cum după câteva zile aflasem că Sima fusese eliberat, îi aşteptam 
venirea. 

Intre timp, la acelaş sanatoriu al Diaconeselor, se internase şi dna 
Cantacuzino, o soră a generalului nostru. Necrelescu era nelipsit pe 
lângă ea. 

într’o zi, pe când mă plimbam pe sală, mi-a venit în întâmpinare un 
tânăr a cărui figură îmi părea cunoscută, dar nu-mi aminteam de unde? 
Tânărul s’a apropia zâmbind şi-mi spune: 

— Nu mă mai cunoaşteţi, domnule Inginer? Am făcut un gest de 
om în îndoială şi el a continuat: 


La sanatoriul din Bucureşti 


191 


-Am fost odată la masă, în casa d-tale, cu Căpitanul şi alţi şefi 
de regională. Sunt Horia Sima. 

Atunci mi-am amintit de el. Căpitanul venise de multe ori la mine 
la masă şi fără să mă anunţe, întovărăşit de legionari şi-l amuza încur¬ 
cătura ce citea pe faţa soţiei mele, nepreparată, pentru atâţia musafiri, 
cărora totuşi putea să le facă mereu faţă, onorabil. 

Ne-am îmbrăţişat. Moment de aducere aminte, emoţie şi bucurie. 
Reticenţele au venit mai apoi, se va vedea dece. L-am poftit în camera 
mea. Am discutat îndelung despre Mişcare, despre unele din cele întâm¬ 
plate ca şi de problemele zilei şi de unele ale viitorului. Nu pot tăgădui 
că insul mi-a plăcut şi că ar fi putut să-mi devină drag, dacă ar fi vrut 
să-mi fie! M’a întrebat dacă înţelegeam să colaborez cu el. I-am răspuns 
afirmativ, condiţionând în parte, prin aceea de a fi consultat şi eu când 
vor fi de luat hotărîri mai importante. Mi-a promis că aşa se va face, 
cu adaosul că, în câteva zile, voi fi liber şi atunci ne vom putea vedea 
mai des. Am mai vorbit de unii camarazi, pe care Sima nu-i cunoştea 
destul şi de care vroia să ştie câte ceva, în special se interesa de Ză- 
voianu, pe care-1 cunoscuse şi îi păruse un deosebit “cap politic ?! 

Am revenit la chestiunea Regelui, despre care m’a întrebat în felul 
următor: 

— Nu crezi că ar fi posibilă o colaborare cu el? 

Pentru mine, când un şef îţi pune o întrebare începând cu: Nu 
crezi că...”, înseamnă că este în aşteptarea unui răspuns afirmativ, 
care să-i întărească o părere stabilită, sau o deciziune luată şi nu vroiam 
să-l contrazic, de la început, mai ales că ştiam că se văzuse cu Regele 
şi deci avea obligaţii luate. De aceea i-am dat răspunsul aproximativ 
aprobativ! Deşi eram convins, exact, de contrariul! 

Procedeul meu de atunci nu rămâne, totdeauna, de sfătuit; deoarece, 
când eşti convins că ai judecat ceva bine cu mintea ta, obţinând un 
rezultat fără să fi împrumutat din una străină, va fi preferabil să dai 
concluzia aşa cum ai aflat-o! Papa Grigore al IX-lea sfătuia: să spui 
mereu adevărul şi tot adevărul, chiar dacă prin el ai da naştere unui 
scandal!” 

Ceva mai târziu, dar foarte curând, când lui Sima i-a convenit, şi 
m’a dorit terfelit, a interpretat acest răspuns cum că aş fi fost “omul 
Regelui”, deci nedemn de încredere. 

Ne-am despărţit! Eram mulţumit de el ca şi de conversaţia dintre 
noi. De la mine, Sima a intrat la dna Cantacuzino, unde bine înţeles se 
afla şi Necrelescu. Eu n’am intrat. Am avut impresia precisă, intuită 
de subconştient, că acolo voi fi forfecat. Bătrâna doamnă ca şi Necre¬ 
lescu nu mă aveau în simpatie, încă de la Braşov. Motivul nu-1 căutasem, 
prea de aproape, nu mă interesase prea mult. 

La ieşirea lui Sima, de astădată cu Necrelescu, l-am întâlnit din 
nou, pe aleea care ducea spre poartă. I-am întovărăşit până în stradă. 
Cum Sima este scund şi eu înalt, la despărţire a ridicat capul spre mine, 
lăsându-mi impresia unei găini care, după ce a luat apa în cioc, caută 
s’o înghită. Faţa deschisă la prima noastră întrevedere îi devenise o 
mască, prin care nu mai puteam descifra ce ascundea în dosul ei. Fără 
să-mi dau seama de ce, am simţit o îndoială, care mi se înfipsese în 






192 


Virgil Ionescu: Calvarul 


suflet. Am intuit că, în acel scurt răstimp, între vizita de la mine şi 
aceea de la bătrâna doamnă, se născuse între noi ceva ostil, cu prove¬ 
nienţă nu chiar grea de înţeles, care plutea, nu bine definită între noi. 
Au plecat. I-am petrecut cu privirea până ce au întors colţul străzii 
şi nu i-am mai văzut. Cu un ridicat din umeri şi un oftat, am reintrat 
la mine. 

A doua sau a treia zi am fost nevoit să-mi internez soţia, care a 
trebuit să fie grabnic operată de apendicită. Operaţia a reuşit, dar 
după două zile, când a fost coborîtă din pat, conform metodelor moder¬ 
ne de tratament post operatoriu, a făcut o embolie. Un chiag de sânge, 
pornit de la rană, se oprise în plămâni. Avea dureri mari, continui, 
greu de suportat. Părea pierdută! Nu mai ştiam unde-mi era capul, 
nimic nu mă mai interesa. 

Sora superioară, auzind de starea ei, venită s o vadă, a ieşit tristă, 
clătinând din cap. Nasul Marioarei se subţiase, devenise o linie, cum 
se întâmplă adesea, cu cei ce ies din viată. In camera mea, mă rugam 
lui Dumnezeu să nu facă să-mi plătesc atât de scump libertatea. O 
asemenea jertfă mi-ar fi fost negrăit de mare! 

Un medic prieten, dr. Plătăreanu, întâlnit pe sală, care auzise de 
starea soţiei mele, m’a sfătuit să-i aplic imediat lipitori. Aceastea conţin 
în salivă o substanţă descuagulantă a sângelui. Doctorul care operase 
pe Marioara era în potriva acestui procedeu. Dar fără voia lui am 
făcut-o. Sora care i-a aplicat lipitorile îmi spusese că, dacă vor prinde, 
va fi salvată! De nu... Am privit cu sufletul la gură rezultatul. După 
câteva încercări neisbutite, lipitorile s’au îndurat să prindă. Când s’au 
umflat bine de sânge, sora le-a presărat sare şi sau desprins. 

După atâtea nopţi nedormite de dureri, Marioara a căzut într’un 
somn adânc şi liniştit. S’a deşteptat târziu, a doua zi, la vizita medi¬ 
cală. Doctorul sa mirat găsind-o refăcută şi în afară de primejdie. A 
trebuit să-i spun cele făcute. A dat dispreţuitor din cap murmurând: 
"leacuri băbeşti”! Băbeşti or fi fost ele, dar bune! Mi-a salvat soţia! 

In timpul boalei ei, toţi legionarii din lagăre fuseseră eliberaţi, iar 
cei condamnaţi, amnestiaţi. Numai Budişteanu, Milcoveanu şi cu mine, 
mai continuam să fim închişi. In noul cod penal, intrat în vigoare după 
condamnarea noastră, articolul din cel vechi, pe baza căruia fuseserăm 
condamnaţi, se scindase în două. Juriştii nu mai găseau firul care să 
lege părţile, ca să le încadreze în noul cod, pe baza căruia să putem 
fi şi noi amnestiaţi. In sfârşit, fratele meu judecătorul, studiind mai cu 
interes cazul, a găsit cheia, pe care a prezentat-o Ministrului de justiţie. 
Soluţia fiind acceptată, a apărut în fine şi decretul de amnestiere pentru 
noi. Am fost imediat eliberat prin simpla ridicare a pazei de la uşă. 
Sanatoriul încă nu-1 puteam părăsi, soţia mea, în convalescenţă, nu 
putea să fie transportată. 

în răstimp un curier al lui Sima, îmi adusese spre semnare o cere¬ 
re de înscriere în Partidul Naţiunii, noul organism politic inventat de 
Carol. Cererea fusese deja iscălită de mai mulţi legionari. Am refuzat 
s’o iscălesc! Sima nu se ţinuse de promisiunea de a mă fi consultat, 
într’o hotărîre de această însemnătate! Aceasta nu a împiedecat ca, a 
doua zi, să-mi văd numele publicat în ziare printre acele care iscăliseră. 


La sanatoriul din Bucureşti 


193 


Amintindu-mi de avertismentul lui Puiu Traian, m’am convins că 
avusese dreptate. Am înţeles cine era şi cine va fi în viitor “Comandan¬ 
tul!” în gând mă îndepărtasem de el, în fapt ceva mai târziu. 

Cu Marioara restabilită, ne-am întors acasă. Ajunşi, ne-am îmbrăţi¬ 
şat! Eram două fiinţe care se regăsiseră, după anii de rătăcire, fiecare 
pe alte căi, ale durerii şi disperării. 

Deşi locuinţa unde Marioara îşi trecuse zilele în aşteptarea elibe¬ 
rării mele era mult mai modestă de cât cea veche, mi-a devenit de 
îndată dragă, deoarece acolo îsi cuibărise ea viaţa. Am simţit din plin 
bucuria de a fi împreună, de a mă găsi acasă. Bucurie de neasemuit cu 
nici una alta, din câte încercasem vre-o dată. Era o eliberare din cele 
urîte, în drumul luminos spre cer. 

In acel moment mi-a trecut ca o străfulgerare întrebarea: ‘ce ar 
fi fost de mine, dacă n’aş fi simţit-o mereu alături, pe lângă mine şi 
în sufletul meu, atentă, veşnic observatoare şi înţelegătoare, a tuturor 
îndoielelor şi scăderilor mele, gata să mă susţină şi să mă ajute, întă- 
lindu-mi prin puterea dragostei şurupurile răbdării mele, adesea prea 
slăbite, gata să-şi iasă din ghiventuri. Mam întrebat ce sar fi ales 
de mine, dacă aş fi pierdut-o după operaţie? Mam cutremurat! Pentru 
toate câte fuseseră, nu aveam de cât a mulţumi lui Dumnezeu că le 
trecusem, ceeace am făcut! Pentru cele ce vor fi, întrebările îmi răm㬠
seseră închise în răspunsuri, cu semnificaţie de hieroglife, în care 
trecutul se ascunde de ochii curioşi ai profanilor, de teama prezentului 
şi viitorului. 

îmi închipuiam că de atunci, pe noua foaie întoarsă a vieţii noas¬ 
tre, nescrisă încă, va fi loc şi pentru linişte şi ceva fericire, răsplătă 
pentru cele îndurate pentru un ideal! Mam înşelat şi ea şi eu! Ne 
aşteptau neplăceri şi deziluzii, mai dureroase. Cele anterioare venite 
de la străini le trecusem, următoarele vor veni de la o parte din vechii 
camarazi şi de la toţi cei noi, care n ar fi fost de loc supăraţi să-mi fi 
putut vedea tălpile. Acestea toate vor fi mai dureroase şi aspre, de 
şi la fel de nedrepte, ca cele impuse de duşmani. 

Ceva care încercase să se trezească în mine spre lumină a trebuit 
să piară, înainte de a se fi născut şi desvoltat pe de-a întregul! Aşa 
se întâmplă uneori în viaţă! Principalul rămâne să le înţelegi, să rezişti, 
să nu te laşi copleşit, chiar de tot! Gândind înapoi, la atâtea întâm¬ 
plări trecute, şi întrebându-mă, de ce a fost să fie aşa, am fost silit 
să-mi spun, ca vechii egipteni, de acum cinci mii de ani: “că acestea îmi 
fuseseră desigur scrise în stele, cu mii de ani înainte de a mă fi născut!” 

Ar fi poate o explicaţie, deşi nu o înţelegere! 

Din părăsirea în care mau lăsat camarazii, instigaţi de Sima, mi-am 
durat cămin şi casă de odihnă în timpul prigoanei legionarilor, din 
timpul guvernării Mareşalului Antonescu, care pe mine m a lăsat în 
pace, arătându-mi stimă şi multă consideraţie în diverse ocazii! Mai 
târziu, tot din cauza persecuţiei lui Sima, de toţi cunoscută, mi s’a dat 
putinţa să ies din ţara ocupată de vrăşmaş şi, ajuns în primitoarea 
Argentină, să scriu cele ce am scris, în speranţa că vor fi citite, nu 
numai de acei care au crezut şi cred la fel cu mine, cât mai ales de 
acei care au rămas să creadă altfel. N’am urmărit să-i fac să vină in 
rândurile noastre, ci numai să ne cunoască cum am fost, cum suntem 






194 


Virgin Ionescu: Calvarul 


şi cum vom fi. Sa ne ştie adevărata faţă, nu masca sub care ne-au 
prezentat duşmanii, cu mai multe posibilităţi de ajungere la ei. Dacă, 
în urmare, îşi vor da seama, cât de nedrepţi au fost cu noi, îmi va fi 
deplină mulţumire, nu voi fi căutat mai mult! 

Cu aceasta dau drept terminată parte din amintirile mele legionare, 
sfârşindu-le cu aceeaşi frază, de care mă voi servi de început al părţii 
a doua. Din această apreciere generală, ne excluzându-mă nici pe mine. 

La început a fost Căpitanul şi numai el! 

Prin el sa revărsat cunoaşterea celor legionare peste noi, ca şi 
lumina pentru reînvierea României. Dar nu a continuat, cum ar fi 
trebuit, prin ai lui, care au văzut lumina, fără să se lumineze; au trecut 
prin ea, dar nu s’au pătruns de ea. 

Aşa se va face că cei ce vor mai veni întru legiune să nu mai în¬ 
ţeleagă pe cei plecaţi din ea şi, legionari crezându-se, nu vor fi priceput 
gândul Căpitanului! 

Şi acum, la sfârşit, voi parafraza spusele lui Isus către Apostolul 
Toma: Fericiţi acei care l-au cunoscut pe Căpitan, l-au crezut şi l-au 
urmat, dar mai fericiţi cei care nu l-au cunoscut şi totuşi l-au crezut, îl 
urmează şi-l vor urma! 

Va fi singura cale pentru România renăscută să se transforme într'o 
naţiune conştientă, puternică şi creatoare. Nu interesează când va fi să 
fie, căci se va întâmpla! 

Buenos Aires, 27 Octombrie 1955. 


NOTE MARGINALE 
LA MEMORIILE LUI VIRGIL IONESCU 

de D. Gazdaru 


La redactarea articolului despre Responsabilitatea lui Horia Sima 
la asasinarea Căpitanului , din volumul anterior al Pământului Strămoşesc , 
nam utilizat din plin Memoriile lui Virgil Ionscu şi nici nam avut la 
îndemână cartea lui Horia Sima: Sfârşitul unei domnii sângeroase , Ma¬ 
drid, 1977. 

Amble constituesc zdrobitoare capete de acuzare în ce priveşte 
responsabilitatea lui H. S. la asasinarea lui Corneliu Z. Codreanu. Con¬ 
fruntarea acestor două publicaţii şi apelarea la diferite alte documentări 
ne ajută să înţelegem fazele marei drame legionare şi etapele trădării 
lui H. Sima. Această operaţie istorică şi critică o vom efectua sub forma 
de note marginale şi cu adaosul, chiar dela început, a două indicaţii 
succinte despre autori şi textele lor. 


1. Memoriile lui Virgil Ionescu 

Se păstrează în original în arhiva rămasă dela Ilie Gârneaţă la 
Erding în Germania. La moartea autorului (Miinchen, 1966), fuseseră 
încredinţate acestui fundator al Mişcării Legionare pentru a fi puse, 
prin tipar, la îndemâna conaţionalilor din ţară şi din exil, drept o 
autentică şi sfâşietoare mărturie a dramei trăită de Corneliu Z. Codreanu 
şi de elita creată de el. In acelaş timp ele alcătuese cel mai impresionant 
imn care s’a închinat vreodată Mişcării Legionare şi Intemeetorului ei. 
Exaltarea mistică a muceniciei din 1938-1940 se împleteşte cu viguroasa 
demascare a trădării perpetrată de un aventurier cocoţat prin fraudă 
la comanda Mişcării. 

Virgil Ionescu sa născut în 1892. Prima parte a vieţii şi-a petrecut-o 
prin oraşele în care tatăl său, tot inginer şi tot Virgil, a executat impor¬ 
tante lucrări publice ca: aducerea apei dela Dunăre la Constanţa, re¬ 
ţeaua de cale ferată şi depoul dela Ploeşti şi Sinaia. A urmat cursul 
primar la Constanţa, liceul în Bucureşti, iar studiile universitare la 
Politecnica din Ziirich. Pregătirea ca inginer şi cunoaşterea limbii ger¬ 
mane i-au facilitat stabilirea de contacte cu marea industrie germană, 
reuşind să introducă în România maşini şi instrumente necesare navi- 






196 


D. Gazdaru 


gaţiei şi aviaţiei, precum şi în Argentina, unde a avut ca secretar pe 
ginerele lui Ante Pavelici din Croaţia. ~ 

Primele lui relaţii cu M. L. datează din 1932. Au fost mijlocite 
de Nichifor Crainic. A aparţinut cuibului Axa, împreună cu Ion Belgea, 
Alecu Cantancuzino, Al. Constant, Vasile Cristescu, Vasile Marin, M. Po- 
lihroniade. A primit dela Căpitan însărcinări şi misiuni mai importante 
decât oricare alt legionar, între altele şi pe aceea de a aduce din Spania 
trupurile lui Moţa şi Marin. Tot prin el a stabilit Căpitanul relaţii cu 
Nae Ionescu. A exercitat şi gazetărie legionară sub numele de Ioan 

Vir °lfegăturile cu H. S. au fost tense, dar reţinute. V. Ionescu a fost 
unul dintre foarte puţinele mari grade care sau opus la uzurparea 
succesiunii Căpitanului. Toate referinţele despre “Comandantul impus 
de Carol II şi de Moruzov la şefia M. L. sunt pesime, pentrucă a intuit 
din vreme dezastrul pentru Legiune şi Naţie reprezentat de conducerea 
smintită a lui Sima. In gama trădărilor, H. S. provine din acelaş aluat 
împuţit”, împreună cu Pr. Cristescu şi Stelescu. De aceea Virgil Ionescu 
a respirat uşurat când Generalul Antonescu a scăpat Ţara de incompe¬ 
tenţa patentă a specialistului în terorisme infantile. 

Pentru confecţionarea Memoriilor, Ing. Virgil Ionescu şi-a adus 
din ţară informaţii şi însemnări proprii. Le-a redactat la Buenos Aires 
în 1955. Prin Martie din acelas an, autorul mă rugase să le supun unei 
lecturi, spre a le depura de unele incongruenţe de limbă. N a fost nevoe. 

Cu vreo patru luni mai înainte, la 8 Nov. 1954, Consiliul Condu¬ 
cător al M. L. (I. Gârneaţă, V. Iasinschi, C. Papanace) îl sancţionase 
pe H. S., pentru abateri dela moralitatea şi spiritualitatea legionară, cu 
decăderea din orice funcţie în cadrul legioner. Citind eu manuscrisul 
acestor Memorii, mi-am dat imediat seama cât de utile ar fi fost acestea 
pentru informarea legionarilor şi pentru justificarea trimiterii lui Sima 
în faţa unui juriu de onoare. De aceea i-am comunicat lui Garneaţă 
impresia mea, spunându-i că aceste Memorii sunt extrem de interesante, 
mai interesante, sub raport legionar, decât oricare altă lucrare de acest 
gen care s’a publicat până acum în exil de către legionari. 

Ştiu că V. Ionescu pregătea un alt volum despre acţiunea nefastă 
a lui H. Sima la guvern şi despre tentativa de a-1 răsturna pe Antonescu, 
pentru a-i lua locul la conducerea Statului. Un fragment, referitor la 
23 August 1944, i l-am publicat în Cuget Romanesc , anul 5 (1955-1956), 
pp. 4-10. Sperăm să obţinem din partea familiei alte câteva fragmente 
mai direct relaţionate cu trădarea. 


2. O recentă publicaţie a lui H. Sima 

Este vorba de cartea intitulată Sfârşitul unei domnii sângeroase. 
Madrid, 1977. A fost scrisă de H. S. cu scopul de a-şi construi un alibi, 
aşa cum se procedează, în lumea penala, de către cei încolţiţi de puter¬ 
nice dovezi de culpabilitate într’o crimă nelămurită. La Romanii cei 
vechi, adverbul latin alibi însemna aiurea. Cuvântul latin a intrat m 
terminologia penală modernă cu sensul de in alt loc, sau in alt moment 
decât acela în care s’a comis delictul. In speţă, prin această carte de 


Note marginale 


197 


500 de pagini, H. Sima sa străduit să probeze că el na putut să fie 
complicele lui M. Moruzov, întrucât asasinarea Căpitanului, plănuită 
de Rege cu concursul, între alţii, şi al lui Moruzov, a avut loc la 30 Nov. 
1938, iar H.S. l-a cunoscut pe acesta abia la 26 Mai 1940, adică la un 
an şi nouă luni mai târziu. 

Apucându-se să-şi construiască alibiul, e cel puţin suspect că na 
socotit necesar să explice de ce a lăsat să treacă aproape 40 de ani dela 
asasinarea Căpitanului fără să caute a înlătura bănuelile de complicitate 
care planau asupra lui. Mai mult decât atâta, în 1953 H. S. a editat o 
Cronologie Legionară , în prefaţa căreia scrie: 

“Gândul ce ne-a călăuzit a fost să reconstituim în termeni cât mai exacţi 
imaginea trecutului [. ..]. Orice rând scris ce nu are la bază o perfecta co¬ 
rectitudine faţă de întâmplările propriei sale vieţi e o falsa prezentare a Le¬ 
giunii fi o ofensă miilor de camarazi ce au luptat şi au murit pentru idealurile 
ei” (pg. 1*2). 

Şi totuşi, pentru perioada aşa de încărcată de evenimente excepţio¬ 
nale dintre 26 Mai 1940 când, zice el, a avut primul contact cu Moruzov, 
şi 5 Sept. 1940, când Moruzov a fost arestat, H. S. nu suflă nici un cu- 
vinţel în Cronologia Legionară\ Menţionează numai (la pag. 187J, sub 
data 13 Iunie 1940, că “Horia Sima este eliberat din închisoare ”, deşi 
ştiut este că na făcut nicio zi de închisoare! Printre acele evenimente 
trecute sub tăcere în cronologia sa cităm: 

a) O întâlnire a* lui H.S. cu Moruzov în Germania înainte de 26 
Mai 1940, semnalată de V. Ionescu în Memorii (pp. 189-190). 

b) H.S. participă la o masă, în primele zile din Iunie 1940, în casa 
Directorului Siguranţei, Nicki Ştefănescu, împreună cu Moruzov şi Ge¬ 
neralul Coroamă. Se discută crearea de către Rege a Partidului Na¬ 
ţiunii sugerată chiar de H. S., ceeace însemna implicit anihilarea Par¬ 
tidului Totul pentru Ţară. Totodată H. S. se arată favorabil Lupeascăi 
(Vezi cartea lui Sima, pp. 215-217). 

c) Intre 18 şi 22 Iunie 1940, Majestatea ucigaşă îl instalează pe 
H.S. ca şef al Mişcării Legionare (Vezi mai jos nota 4 despre Succe¬ 
siunea Căpitanului). 

Dacă ţinem seama de faptul că principalii martori ai unor asemenea 
isprăvi (M. Moruzov, Nicki Ştefănescu; Vârfureanu) au fost executaţi 
la Jilava, iar Biriş, însoţitorul lui Sima la întâlnirile cu Moruzov, sa 
sinucis după eliberarea dela Aiud, înţelegem perfect de ce Coman¬ 
dantul M. L.” a putut trăi liniştit 40 de ani. Astupată cu pământ gura 
eventualilor mărturisitori despre spurcatele legături ale lui H. S., acesta 
sa scăldat ani întregi în iluzia că urmele responsabilităţii lui au fost 
definitiv înmormântate. Nu i-a trecut de loc prin slăbuţa sa minte ca 
aceste legături fuseseră consemnate prin scris, la vremea lor, de subal¬ 
ternii lui Moruzov şi nici că Biriş fusese obligat să destăinuiască totul 
atunci când, după 23 Aug. 1944, agenţii dela securitate l-au avut in 
mână. Cu vremea secretele compromiţătoare au început să ţâşnească 
din dosarele poliţieneşti şi să populeze somnul lui Sima cu strigoi şi cu 
coşmare. De prin 1971, când doi intelectuali comunişti, Spălăţelu şi 
Fătu, au avut acces la arhivele respective şi au dat la iveală activitatea 
deiictivă a lui Sima, acestuia nu i-a rămas altă salvare decât să mistifice 


198 


D. Gazdaru 


realitatea printr’un alibi de 500 pp. încercarea de a ascunde adevărul a 
falimentat şi astfel cartea sa transformat într’un preţios ghid pentru 
reconstituirea fazelor trădării. Nu-i va mai fi posibil să recurgă nici la 
gogoriţa ieftină că cine utilizează documente din arhivele dela Bucureşti 
face jocul reserismului, pentrucă el însuşi, când i-a convenit, a apelat la 
asemenea documente. Astfel, în Ţara /t Exilul , anul XIII, pe Sept.-Oct. 
1977, p. 13, referindu-se la cartea lui Aurel Simion, Regimul politic din 
România în perioada Sept. 1940-Januarie 1941, Cluj, 1976, admite că 
această publicaţie conţine o serie de date juste referitor la anumite mo¬ 
mente ale guvernării naţional-legionare, căci autorul a avut la dispoziţie 
arhivele Statului . Adică, întreb eu, sunt juste fiindcă documentele res¬ 
pective se află în arhivele Statului? Păi şi documentele pe care ne-am 
bazat noi sunt tot din Arhivele Statului! Dar nu numai pentru această 
circumstanţă la dăm crezare, ci fiindcă rezistă la examenul la care 
trebue să fie supus orice isvor istoric. 


3. Alibiul lui H. S. 

Miezul cărţii lui H. S. îl constitue relatarea împrejurărilor în care 
a ajuns să-l cunoască pe M. Moruzov în ziua de 26 Mai 1940. La 5 Mai 
1940, H. S. pleca dela Berlin spre ţară, cu planul, spune el (p. 28 ss.), 
de a răsturna, printr o acţiune revoluţionară, regimul de teroare al lui 
Carol II. Fuseseră câştigaţi pentru această teribilă idee 17 legionari, 
din care trebuiau să plece 6 şi din care a ajuns 1 (unul)... în mâna 
jandarmilor! In realitate, la mijloc era altceva. Ne-o spune şi Virgil 
Ionescu în Memoriile lui (pp. 189-190): avusese loc o înţelegere între 
H. S. şi Moruzov, în Germania! 

Completez informaţiile. Nu simple svonuri, ci informaţii autentice, 
pentrucă am aparţinut grupului Gâmeaţă, Bidianu, Noveanu care 
a tratat destinderea dintre Mişcare şi Rege prin conducta Gabriel Ma- 
rinescu. Am integrat prima delegaţie primită în audienţă la Palat şi în 
audienţa cu Gabriel Marinescu. A doua conductă era a lui M. Moruzov 
care operase în secret prin intermediul lui Sima. Amândouă conductele 
oficiale urmăreau să ducă plocon Regelui Mişcarea Legionară. La 
aşa ceva, însă, nu se preta grupul Gârneaţă care urmărea numai sal¬ 
varea resturilor Mişcării. Mai multe şanse ar fi avut a doua conductă, 
pentrucă, pe deoparte Moruzov, ca dublu spion, acţiona cu mai multă 
dexteritate, iar pe de alta Sima dăduse suficiente probe că nu se împie¬ 
dică în principii legionare şi că are “bune” dispoziţii pentru trădare. 
Dar Sima se afla în Germania. Fugise acolo întâia oară, după sfatul şi 
cu banii lui Moruzov, la câtva timp după sugrumarea Căpitanului. 
Acuma, adică înainte de 5 Mai 1940, se afla pentru a doua oară în 
Germania, ca să scape de sancţiunile legale, fiindcă “fusese autorul moral 
şi ordonase asasinarea lui Călinescu” (vezi V. Ionescu, p. 189). Se 
făcuse totodată responsabil faţă de M. L. de asasinarea lui Clime 
şi a elitei legionare dela R. Sărat şi de pe tot cuprinsul Ţării. 

înţelegerea dintre H. S. şi Moruzov, de care aminteşte V. Ionescu 
(pp. 189-190), sa făcut, fie printro călătorie a lui Moruzov în Germania, 
fie prin trimiterea unui curier acolo. în această ultimă ipoteză, curierul 


Note marginale 


199 


a fost C. Stoicănescu, care a mers la Berlin în două rânduri: 28 Martie 
şi 2 Mai 1940 (vezi Cronologie, pp. 185-186). 

H. S. era aşa de nerăbdător să răspundă punctual la chemarea în 
Ţară încât, deşi era bucuros de revederea lui C. Stoicănescu şi a lui 
A. Bidianu, “aş fi fost şi mai bucuros să-i văd cât mai repede urcaţi 
în tren”, spune Sima (p. 83). Şi, în adevăr, H. S. a plecat val-vârtej 
ajungând, zice el, în mâna jandarmilor la graniţă, Duminică 19 Mai, şi 
apoi la Timişoara, Luni 20 Mai 1940. Povestirea celor întâmplate dela 
această dată înainte este în cea mai mare parte operă de fantezie. Ali¬ 
biul lui se transformă într’un simplu bluf. Voi analiza de probă numai 
două-trei episoade. 

Maiorul de Jandarmi dela Timişoara nu-1 tratează ca pe un terorist, 
ci ca pe un oaspete aşteptat! I se aduc hainele pe care le cumpărase 
la Berlin şi pe care le schimbase cu altele ponosite ţărăneşti ca să se 
travestească la trecerea clandestină a frontierei (p. 160). A fost hrănit 
cu o masă “gustoasă şi abundentă” şi tratat chiar cu un carton de prăjituri 
(p. 161). A fost întrebat, în continuare, şi pe un ton politicos, cu cine 
ar vrea să stea de vorbă, dintre autorităţi, la Bucureşti (p. 162). 

Ar fi momentul să ne întrebăm: care dintre miile de legionari, în¬ 
căpuţi pe mâna poliţiei, a fost tratat vreodată cu prăjituri şi întrebat cu 
cine vrea să stea de vorbă la Bucureşti? Tratamentul aplicat legionarilor 
era cel sintetizat de H. S. însuşi la p. 12: 

‘‘Dacă mă uit în jos, la elementele care au dus greul prigoanei, nu văd 
decât pământ ars. Toţi cei care au lucrat sub comanda mea au fost ucişi 
până la unul. Legătura cu mine, chiar dacă se mărginea la servicii secundare, 
era o indicaţie suficientă pentru Siguranţa Statului ca să treacă un legionar 
pe listele morţii [...]. Iar eu dacă mai sunt în viaţă, nu pot să-mi explic 
altfel decât prin ocrotirea cerului.” 

Nu prin ocrotirea cerului, ci a lui Moruzov! Acel Moruzov care, 
în Mai 1940, în loc să-l ducă pe Sima la crematoriu, l-a dus la Palat, 
l-a învestit ca şef al Mişcării şi l-a determinat pe Rege să-l facă Ministru 
în guvernele lui Tătărăscu şi Gigurtu. Şi cum l-a răsplătit Sima pe 
Moruzov, pentrucă l-a salvat dela moarte? Lăsându-1 să fie executat la 
Jilava, ca nu cumva să facă destăinuiri despre conivenţa cu Sima. 

Reluând, în continuare, chipul cum îşi construeşte H. S. alibiul 
său, observăm că el răspunde maiorului (p. 162) că doreşte să stea 
de vorbă, ajuns la Bucureşti, cu Nicki Ştefănescu, Directorul Siguranţei. 
Nimic mai natural, gândim noi, ca cineva, prins în flagrant delict, cum 
era H. S., să dorească a lua contact cu o autoritate despre care ştie că-i 
va fi favorabil. Imediant însă notăm că intenţia lui Sima, faţă de cititori, 
este să-i facă a crede că el nu-1 cunoştea pe Nicki Ştefănescu, şi nici 
pe Moruzov, ba chiar că îi confunda pe unul cu altul! Astfel, transportat 
la Bucureşti, exclamă în sinea lui când este introdus în biroul şi în 
prezenţa lui Nicki Ştefănescu (p. 177): “Acesta e faimosul Moruzov, 
omul care deţine toate secretele Statului şi care, pentru a părea român, 
şi-a luat numele de Nicki Ştefănescu”, iar la pag. 179, cu aceeaşi in¬ 
tenţie de a ne face să credem că, în adevăr nu-1 cunoaşte pe Moruzov, 
adaogă: “Moruzov, alias Nicki Ştefănescu”. Şi cu trucuri de felul ăstuia 
ne mai duce vreo 20 de pagini, până se termină ancheta la care l-a 


200 


D. Gazdaru 


supus Nicki Ştefănescu, când H. S., în fine, introduce un deus ex ma- 
china (p. 197): 

“Dealtminteri, mâine vei vedea pe Moruzov şi vei continua discuţiile 
cu el. 

Am înmărmurit. Credeam că-şi bate joc de mine... 

— Cum, Dle Director, nu sunteţi Dvoastră Moruzov, zis Nicki Ştefănescu? 

— Cum poţi să spui aşa ceva, Dle Sima? Moruzov e Moruzov şi eu 
sunt Nicki Ştefănescu. Eu sunt Directorul General al Siguranţei, iar Moruzov 
este Şeful Serviciului Secret al Armatei. 

Nicki Ştefănescu râdea cu poftă de situaţia caraghioasă în care mă 
găseam. Mă simţeam şi ofensat. Am cunoscut atâţia camarazi din Bucureşti 
şi nimeni nu mi-a spus că Nicki Ştefănescu şi Moruzov sunt două persoane 
diferite...” 

Cu această scenă fantezistă îşi închee H. S. bluful. Care-i realitatea 
o ştim din declaraţia lui Biriş păstrată în Arhivele Statului, în dosarul 
nr. 65093, şi utilizată de noi în PămStr , 4 pag. 68 şi urm., pentru a 
dovedi că H. S. “lucra" cu Moruzov încă din Sept. 1938. Tot aşa de 
precisă ca a lui Biriş, dar mai cuprinzătoare, este o mărturie trimisă la 
Secretariatul Pământului Strămoşesc cu data New York, 20 Aprilie 1978. 
încă nu suntem autorizaţi să publicăm detalii referitoare la provenienţa 
ei. Deocamdată îi dăm conţinutul în rezumat: 

Există la Londra un fost căpitan, Gh. Dr., care îmi scrie despre Horia 
Sima că, fiind orfan de tată şi dorind să studieze Literele la Bucureşti, dar 
neavând bani să se întreţie, a intrat ca mic agent în serviciile lui Moruzov. 
La primirea lefii şi la iscălirea statelor de plată, a fost văzut mai mulţi ani 
la şir de către Lt. Col. Valeriu Constantinescu din cavalerie care şi el primea 
leafă dela Moruzov. 

In concluzie, legăturile lui H. S. cu Moruzov sunt cu mult anterioare 
anului 1938. Alibiul este deci o chestie răsuflată complet. Cineva din 
legionarii care au contribuit la demascarea primă a imoralităţii se întreba 
melancolic deunăzi ce va gândi legionărimea când va afla că nevrednicul 
care a condus-o a fost un abominabil trădător! 


4. Succesiunea Căpitanului 

După desfăşurarea acelei perfecte ordine de la înmormântarea lui 
Moţa-Marin şi după isbucnirea uriaşei forţe politice de la sfârşitul lui 
1937 şi începutul lui 1938, Camarila şi acoliţii ei au juruit anihilarea 
Mişcării şi au aruncat sorţi pe viaţa Căpitanului. 

Ce gândea Căpitanul în acea vreme asupra acestei probleme şi 
cum privea pe fiecare în parte pe unii dintre eventualii succesori 
— G. Clime, Alecu Cantacuzino, Ion Banea, Ilie Gârneaţă — o ştim din 
paginile atât de sugestive şi interesante ale lui Stelian Stănicel din 
volumul anterior al acestei reviste. 

Ing. Virgil Ionescu, la rândul lui, a atins chestiunea de două ori 
în cursul Memoriilor. Din cuvintele lui înţelepte pe care le citim la 
pp. 67-68, legionarii care nau avut gradele maxime ale Mişcării şi deci 
nau ascultat introducerea rostită de Căpitan, în biserica Gcrgani, cu 
ocazia prestării jurământului “Moţa-Marin’ ia 12 Febr. 1937, află că 


Note marginale 


201 


atunci Corneliu Z. Codreanu, prevăzându-şi moartea înainte de biruinţă, 
a stabilit că: 

“Dacă i s’ar întâmpla ceva, gradele de faţă urmau să se întrunească 
pentru a decide asupra persoanei care să-l înlocuiascaă”. — “Cei de faţă 
am jurat că aşa vom face. Dar când a fost să se facă, s*a uitat de jurământ 
şi nu sa făcut nimic legal şi deci de ispravă. Improvizaţia Sima, încurajată 
de aţâţi interesaţi, nu putea duce decât la ce a dus spre nenorocul Legiunii 
şi nenorocirea Ţării.” 

La chestiunea succesiunii mai face aluzie V. Ionescu la pp. 164-165, 
după ce se produsese, printre cei închişi la Râmnicul Sărat, un început 
de normalizare psihologică după asasinarea Căpitanului. După ce 
trece în revistă numele rostite de unii şi de alţii, V. Ionescu adaugă: 

“In orice caz, un nume ca Sima (“Comandantul” de mai târziu) ar fi 
părut o glumă de prost gust, iar cel care l-ar fi pronunţat un caraghios!” 

Şi totuşi sa ajuns la înscăunarea lui Sima prin intervenţia neruşi¬ 
nată şi nocivă a lui Carol, a Lupeascăi, Urdăreanu şi Moruzov. S’a ajuns 
la înfăptuirea aberaţiei ironizată în Circulara nr. 76, în care Căpitanul 
spunea sarcastic: 

“îmi face impresia că Domnii aceştia vor veni într’o bună zi să ne trimită 
şi un şef de partid.” 

E greu de ştiut dacă arhivele dela Bucureşti au înregistrat prezenţa 
Lupeascăi. Purtătorul de cuvânt al lui Sima, care semnează Gh. Surdui, 
descrie în Porunca Vremii a lui Boian, pe Sept.-Oct. 1977, p. 3, pe 
bază de informaţii primite probabil dela şeful său, că “Solicitantul tre¬ 
buia să se încline în faţa ei, să-i sărute mâna şi să se declare gata să 
execute dorinţele ei". 

De o singură înjosire a fost scutită M. L. la instalarea lui Sima ca 
şef al ei: Uzurpatorul na pretins să fie proclamat “Căpitan", ci numai 
“Comandant al M. L.” Această titulatură nu exista în tradiţia legionară. 
Ea apare oficial , dar nu legionar , în decretul dela 14 Sept. 1940 semnat 
de Mihai I şi de Generalul Antonescu. Se înţelege că prin rebeliunea 
din Ianuarie 1941, H. S. a decăzut automat din dreptul de a o mai 
afişa. Totuşi, prin abuz, el se împăunează cu ea. Avem deci tot dreptul 
de a-1 considera în aceeaşi teapă cu împăratul african Bocassa. 

Astăzi H. S. este considerat, oficial, decăzut din orice funcţie legio¬ 
nară, conform cu hotărîrea Consiliului Conducător al Mişcării Legionare , 
luată la Majadahonda, 8 Nov. 1954. La abaterile sancţionate atunci se 
adaogă infama trădare descoperită la 40 de ani dela perpetrarea ei. 
Dacă mai persistă un dram de legionarism în conştiinţa lui, ar trebui să 
se retragă cu umilinţă, deslegând pe cei câţiva care-1 mai urmează în 
virtutea inerţiei şi a unei discipline pidosnice. 



















La composicidn y armado 
de esta obra se efectuaron en 
Linotipia del Plata, Puân 383, Bs. As., 
y la impresidn se realizd en 
Imprenta Yunque, Pozos 968, Bs. As., 
en el mes de enero de 1979