Constantin Papanace — Evocari — ed. II, 1997

LUCRAREA INTITULATĂ „EVOCĂRI” 
DE CONSTANTIN PAPANACE ESTE 
SPONSORIZATĂ DE SURORILE 
MARTICĂ (MARICA ACU ŞI AffA 
AFOSTOLESCUl _ 



PREZ6NTR IUCRRR6 €5T€ (EDITRŢR 
SUB ÎNGRIJIR6R DIR6CTR R LUI 

CRROL PRPRNRCR 


CONSTANTIN PAPANACE 


EVOCĂRI 

GÂND Şl FAPTA LEGIONARA 



6DITURR FUNDRŢI6I BUNA V€STIR€ 

- 1997 - 





























LĂMURIRE 


Prima ediţie a lucrării intitulate ,JEvocări“, de 
Constantin Papanace, a apărut în exil, în , /Colecţia 
Dacoromania“, la 22 septembrie 1965, în „Atelierele 
Graficas Benzal, Madrid - Virtudes, 7, în 500 exemplare, sub 
îngrijirea lui Ion Ţolescu şi lancu Fleşeriu. 

Iniţiată în anul 1959, cu volumul de poezii intitulat atât 
de semnificativ „Arhanghelul Mihail“, de Ion Ţolescu, această 
editură, născută din trudă şi dragoste, şi-a continuat, în ciuda 
tuturor greutăţilor, fecunda ei activitate pe ogorul 
spiritualităţii legionare. 

Am găsit de cuviinţă ca, la acest început de 
democraţie, ce e drept firavă, când conştiinţa oamenilor 
capătă o respiraţie mai mare, devine activă, iar dorinţa de 
adevăr este pregnantă, să reeditez această lucrare şi în ţară 
la „Editura FUNDAŢIEI BUNA VESTIRE, ce-şi propune ca ţel 
suprem revizuirea istoriei şi reconstituirea adevărului 
istoric, mistificat atâta amar de vreme. 

Aşadar, privind problema prin prisma reconstituirii 
adevărului istoric, am socotit că pot aduce o contribuţie, cît 
de neînsemnată, la limpezirea unor fapte şi întâmplări 
denaturate de către adversari de rea credinţă, prin mărturii şi 
relatări autentice, obiective, făcute de Constantin Papanace, 
personalitate de frunte a Mişcării Legionare, în acest volum 
intitulat ,JEvocări“. 

O naraţiune autentică are în sine o valoare şi un 
caracter de document istoric neîndoielnic, este realitatea 
faptului aşa cum s-a petrecut şi a vibrat în spiritul aceluia 
care l-a trăit. De aici şi valoarea acestei lucrări. 

în prezenta lucrare sunt redate unele crâmpeie de 
amintiri, fapte şi întâmplări din învolburata şi zbuciumata 
perioadă interbelică, cu personagii dominante ale 
momentului, active în procesul istoric, dacă nu făuritori de 
istorie. Deşi sunt făcute disparat, adică independent una de 


- 5 - 



alta, totuşi unitatea interioară de gânduri e menţinută, pentru 
că la bază au ca factor propulsor acelaşi impuls istoric, 
caracteristic generaţiei dintre cele două războaie: 
spiritualitatea legionară inspirată din învăţătura creştină şi 
crescută sub vraja unică a Căpitanului! 

Zbuciumata perioadă din istoria poporului român, 
perioada interbelică, a stat, fără putinţă de tăgadă, sub 
semnul generaţiei de la "22", prin naşterea şi difuzarea 
impetuoasă a unei spiritualităţi creştine, opusă categoric 
materialismului pustiitor de care era ameninţată ţara, precum 
şi crearea acelui formidabil instrument de acţiune prin 
fondarea Mişcării Legionare şi cristalizarea conceptului 
Naţionalist, nu egocentric, ci intr-o viziune 
transcendentală. 

Tânăra generaţie a intuit primejdia de moarte ce 
venea dinspre Răsărit şi a identificat, cu precizia infailibilă a 
instinctului naţional, infiltraţiile străine care aduceau şi 
propagau molima comunistă. Ea a dat imediat semnalul de 
alarmă. Dar strigătul ei disperat, cum spune Constantin 
Papanace, dacă a găsit ecou profund în inima sănătoasă a 
poporului român, abia unit în hotarele lui fireşti, s-a înăbuşit, 
fără nici un răsunet, în inima putredă a clasei conducătoare 
corcite şi degenerate sub influenţa fanariotismului asociat cu 
un nou pretendent la dominaţia politico-economică a noilor 
state „democrate": capitalismulevreesc din Occident. 

Opunându-se cu îndârjire atât pericolului comunist, 
cât şi invaziei evreeşti, care favoriza acţiunea distructivă a 
comunismului marxisto-leninist, de sorginte iudaică, tânăra 
generaţie şi-a asumat, fără teamă, destinul şi a dus o luptă 
eroică până la moarte, pentru salvarea Neamului şi a 
României Mari de la dezastru. De aici a rezultat o tragedie 
fără seamăn. 

De aceea, în loc de prefaţă, în această a doua ediţie, 
se reproduce un articol, extras din „Colecţia Orientări pentru 
legionari", voi. I., nr.14, din noiembrie 1958, al unui 
contemporan al vremurilor, distinsul şi eruditul teolog Gh. 
Racoveanu, unul dintre discipolii cei mai apropiaţi şi apreciaţi 

- 6 - 


ai profesorului şi gânditorului român Nae lonescu, şi mare 
prieten de vremuri grele al Legiunii, intitulat ,jPe cine au 
omorât“. 

Articolul reflectă starea de fapte, a fărădelegilor, a 
cumplitelor vremi, momente zguduitoare, de un mare tragism 
în istoria neamului românesc, unde ,JWişelia cu orgoliul s- 
au întâmpinat. Ura cu demenţa s-au sărutat. Au uneltit sfat 
şi au hotărât. L-au închis. L-au osândit hoţeşte. Apoi l-au 
omorât. Noaptea tâlhăreşte. Relatarea oficială vorbea de 
... încercarea ucenicelor de a-l fura." Victima era Corneliu 
Zelea Codreanu, CĂPITANUL! 

Şi această sentinţă a fost rostită de marele Arhiereu 
al Bisericii ortodoxe române din acea vreme: „Mai bine să 
moară unul pentm popor, decât să se prăpădească poporul 
din cauza unuia.", 

Ca elemente inedite faţă de prima ediţie, mi-am 
îngăduit să mai introduc în cuprinsul prezentei ediţii - fără să 
trădez spiritul lucrării - un articol al autorului, extras din 
„Orientăripentru legionari", nr.50, XI/1961, intitulat„Crîmpeie 
de amintiri!" „ Tatăl Căpitanului", un vajnic luptător naţionalist 
român şi un profund creştin, întrucât se integrează perfect şi 
amplifică conţinutul lucrării. De asemenea, faţă de prima 
ediţie, m-am gândit c-ar fi bine să includ în textul lucrării la 
această nouă ediţie, la capitolul intitulat „Jertfe de ispăşire", 
unele însemnări ale Comandantului. - ajutor, Laurian 
Ţâlnaru, care a fost martor la „ULTIMELE ORE ALE 
NICADORILOR Şl DECEMVIRILOR," moment zguduitor, 
unde conştiinţa păcatului, într-o trăire creştină, era atât de 
vie la legionarii, care s-au găsit în această dureroasă situaţie 
de a face o jertfă de ispăşire, încât, cum spune autorul, 
manifestau o adevărată voluptate a ispăşirii. De asemenea 
şi o serie de documente diplomatice secrete ale „Marelui 
Reich German", publicate în Colecţia „Akten zur deutschen 
auswărtigen Politik 1918-1945", privitoare la Sud-Estul 
european, schimbate între reprezentanţii diplomatici şi 
Ministerul de externe german, din care rezultă în mod dar 
poziţia de absolută rezervă a politicii externe naziste faţă 

- 7 - 


de Căpitan şi Mişcarea Legionară, sub titlul „Dezinteresul 
nazist la procesul Căpitanului şi ura instinctivă ". Precum şi un 
articol semnificativ intitulat „REFLEXII LA MOARTEA LUI 
IUL IU MANIU “ în care se face o analiză paralelă a vieţii şi 
faptelor celor doi eroi - martiri, Corneliu Codreanu şi luliu 
Maniu, în contextul frământărilor adânci ale vieţii publice 
româneşti din prima jumătate a veacului nostru. Şi-n fine, 
articolul intitulat sugestiv „REDUTA FAMILIEI (Legionare) în 
amintirea acelei discuţii cu comandanta Nicoleta Nicolescu 
prodund substanţială, şi o punere la punct „RĂSPUNS 
PENTRU EMIL CIORAN“ în care îşi reneagă trecutul, 
denigrând în termenii cei mai abjecţi Mişcarea Legionară. 

După 6 ani de la revoluţie,priveliştea pe care o oferă 
viaţa publică românească este deprimantă. Nu se poate 
prevedea care va fi fizionomia politică şi socială a ţării 
noastre. 

Asistăm şi azi ca şi în trecut, la acea acţiune 
concentrică, în care forţe malefice din interior şi exterior îşi 
dau mâna pentru a înăbuşi renaşterea unui spirit de trăire 
autentic românesc şi creştin. 

Şi astăzi, ca şi în trecut, politicianismul face ravagii, 
corupţia se adânceşte tot mai mult la toate nivelurile, 
menţinând ţara într-o mizerie de neconceput şi de 
neîngăduit, paralel cu îmbogăţirea sfidătoare a unor bişniţari 
fără scrupule şi înfiriparea unei noi clase burghezo- 
democrate, formată în marea ei majoritate, din elemente 
aparţinătoare fostei nomenclaturi comuniste. Falsificarea 
istoriei continuă cu aceeaşi agresivitate şi cu acelaşi abuz 
neruşinat, şi, paradoxal, chiar din partea pretinşilor 
democraţi, care se erijează în „imparţiali“ şi „umanişti", când 
e vorba de apărarea „drepturilor omului", dar surzi şi 
nepăsători faţă de nevoile şi drepturile legitime ale poporului 
român, creatorul şi stăpânul de drept al acestui stat. 

Trecem printr-o criză morală şi spirituală analogică 
celei de după primul război mondial. 

După revoluţia din 1989, confiscată de comunişti, 
tineretul a căzut repede într-o stare de apatie îngrijorătoare. 


- 8 - 


Şi azi, ca şi în trecut, marea responsabilitate cade pe 
umerii generaţiei tinere, care va trebui, până la urmă, să-şi 
definească şi să-şi asume destinul - cu orice risc - în numele 
drepturilor imprescriptibile ale Neamului Românesc, şi, ca 
primă acţiune., să-şi cunoască istoria reală, nu cea falsificată 
de străinii pripăşiţi aici şi de cozile lor de topor, care vor trebui 
odată cunoscute, judecate şi pedepsite pentru odioasa lor 
crimă de les-naţiune. Altminteri, ne aşteaptă pieirea şi 
înlocuirea noastră cu elemente alogene, mai mult sau mai 
puţin tuciurii, mai demult sau*mai nou pripăşite în acest nou 
Canaan, care a fost şi este România. 

în faţa acestei sumbre perspective, spre care ne 
îndreptăm cu repeziciune, dacă nu ne trezim la timp, se 
impune, deci, o energică revizuire a istoriei, făcută de 
români, nu de străini şi de agenţii lor plătiţi, - în mod riguros 
obiectiv, onest şi ştiinţific, prin demascarea falsurilor comise 
până azi, sub sinistrul regim comunist şi sub actuala 
democraţie firavă şi hibridă, printr-o selecţie riguroasă a 
tuturor surselor istorice, a tuturor documentelor reale, nu 
născocite, precum şi audierea tuturor martorilor şi 
consemnarea tuturor mărturiilor celor care, timp de decenii 
au fost obligaţi să tacă, prigoniţi, chinuiţi, calomniaţi, cum se 
continuă şi azi, fără a H §e da posibilitatea să-şi spună 
cuvântul. 

Ei bine, a sunat ceasul nu să ne apărăm, ci să 
acuzăm pe toţi cei care, în ciuda evidenţei, continuă să 
falsifice istoria, şi să denigreze cea mai autentică, mai 
curată şi mai eroică mişcare românească interbelică. 

în acest sens deci, pentru o revigorare şi însănătoşire 
moral-spirituală a societăţii româneşti, încredinţez tiparului 
cartea de faţă, cu speranţa că ea va fi de folos, în aceste 
vremuri de răscruce, căci este scrisă de un martor avizat cu 
sinceritate şi cu o scrupuloasă trăire creştină în adevăr, ştiut 
fiind că la baza acestei generaţii a stat cinstea 
sufletească, abnegaţia şi martiriul. 

CAROL PAPANACE 


- 9 - 


PE CINE AC OMORÂT 


..ex|MMliU ii n ii in hominem mori pro popul©” 

Caiafa arhiereul. 


/v ziua de Paşti a anului 1938, în prezenţa a 
| n şaizeci de preoţi veniţi sâ-i spună „Hristos a 
JJ.l înv i a t!“, marele arhiereu al Bisericii ortodoxe 
româneşti din acea vreme a rostit sentinţa: mai bine să 
moară unul pentru popor, decât să se prăpădească poporul 
din cauza unuia. Cine era, de data aceasta, cel pe care marele 
preot îl socotea vrednic de moarte „pentru popor”? Era 
vreun duşman al aşezărilor creştine ale poporului român ? Era 
vreun predicator de învăţătură protivnică adevărului adus 
lumii lui Hristor? Nu. Era un om tânăr plin de râvnă şi 
puterea de a lace din ţara românească o ţară „temătoare de 
Dumnezeu” şi din neamul românesc un neam încrezător în 
învierea lâgăduitâ de Hristos neamurilor care se vor ti 
dovedit vrednice de ea. Numele lui = Corneliu Codreanu. 
Acesta era „unuin hominem” pe care „arhiereul anului 
aceluia” il osândea la moarte. 

Dar poporul? Cine era poporul pentru care viaţa 
acestui om constituia o primejdie de moarte? Era, oare, 
poporul român care, în cântecele speranţei lui, îl îmbrăcase 
pe tânărul „căpitan” în „suman de viorea?” Erau, oare, 
taranii români care în Februarie 1937, îmbrăcaţi în haine de 
Paşti şi în mâini purtând făclii, alergaseră să îngenunche în 
faţa sicrielor cu trupurile lui Ion Moţa şi Vasile Marin, căzuţi 
luptând pentru Hristos şi Legiune? Era, oare, poprind care 
trecând peste toate ademenirile, peste toate ameninţările, 

-to¬ 


peşte toată teroarea jandarmilor şi peste toate abuzurile 
judecătorilor nedrepţi - ridicase pe scut pe acest tânăr lipsit 
de averi? Sau, poate, poporul de care vorbea marele preot era 
tineretul universităţilor, ori elevii şcolilor din cuprinsul ţării 
româneşti? Ori erau călugării mănăstirilor; ori preoţii 
Bisericii? Nu. „Poporul” care se simţea ameninţat şi în 
numele căruia vorbea, în ziua de Paşti a anului 1938, marele 
preot al Bisericii ortodoxe româneşti, era altul.„Poporul” 
pentni salvarea câniia trebuia să moară „unul” putea fi aliat 
în tagma arhiereilor necredincioşi, arghirofili, trândavi, 
păcătoşi, cu dosare compromiţătoare în „cassa de fier” a 
partidelor politice; putea fi aliat în lumea păpuşarilor 
politici care ruinaseră ţara întregită; putea fi aliat în lumea 
profitorilor de toate nuanţele; „poporul” arhireului din 
acel an de blestem putea fi identificat în venitura galiţiană 
şi greco-armenească. Patronul acestui „popor” se întâmpla 
să fie înuşi regele ţării, - rege imoral, deşuchiat, prădător 
al avutului public, apărător al intereselor evreeşti în ţara 
de la gurile Dunării. Acesta era „poporul” pentru care 
trebuia să moară Corneliu Codreanu. 

Un an de zile înainte de rostirea sentinţei de către 
arhiereu, cărturarul Nicolae Iorga arătase şi chipul în care 
trebuia săvârşit omorul. în Februarie 1937, într'una din 
secţiunile Senatului, încojurat fiind de miniştri şi de senatori 
guvernamentali, cărturarul recomandase metoda aliată de el 
de la un vânător canadian, - colonelul Boyle, salvatorul 
coloniei româneşti din Odesa revoluţiei bolşevice. Sfatul 
nevinovatului om de carte era aşa: să ţinteşti între ochi pe 
cel care conduce. Şi totul ia sfârşit... 

Mişelia cu orgoliul s-au întâmpinat. Ura cu demenţa 
s-au sărutat. Au uneltit sfat şi au hotărît. L-au închis. L-au 
osândit hoţeşte. Apoi l-au oinorît. Noaptea, tâlhăreşte. 
Relatarea oficială vorbea de ... încercarea ucenicilor de a-1 
fura... 


-H- 



Vestea omorârii „omului” a înmărmurit pe Români. 
Poporul de plugari l-a plâns, în cuviinţa şi tăcere, pe Comeliu 
Codreanul, nădejdea lui. în localuri de petrecere lăutarii şi-au 
atârnat viorile în cuiu şi au plecat. Universităţile, în care el 
readusese pe Hristos, s-au îmbrăcat în doliu. Monstruozitatea 
era atât de mare încât multă lume nu i-a dat crezare = se 
legănau pe aripa speranţei că e vorba numai de o „minciună 
de stat”. 

Dar mai era o „lume” care ştia bine că „omul” era 
mort. „Poporul” arhiereului Miron Cristea era mulţumit = 
înţelepciunea lui Caiafa îl ferise de rău. Poporul acesta - 
numai el - a sărbătorit, cu ritualul cuvenit, moartea dreptului. 
Marele preot a dat a doua zi dispoziţii să se facă rugăciuni 
poli hronice pentru regele asasin. Cărturarul a tipărit, drept 
adevăr, într-unul din volumele lui relatarea ucigaşilor 
(povestea cu fuga de sub escortă). Pentru istorie. Căci o mână 
mânjeşte pe alta şi amândouă faţa... 

Au trecut 20 de ani de la executarea nebunei porunci, 
în aceşti 20 de ani am putut auzi şi am putut vedea ce spun 
despre Corneliu Codreanu şi despre opera lui, ucigaşii, hoţii, 
neînţelegătorii şi ucenicii lui. Ticăloşia celor care, într-un 
fel sau altul, au fost părtaşi la crimă, a fost dată în vileag prin 
uluitoarele mărturisiri făcute în 1940 de cei ce au executat 
porunca. Exagerările ucenicilor - câte vor fi fiind - îşi află 
explicaţia în marea lor evlavie faţă de dreptul omorât hoţeşte. 
Neînţelegătorii, de pretutindeni, n-au putut vedea în opera lui 
Corneliu Codreanu altceva decât încercarea de a transplanta 
la noi revoluţia lui Adolf Hitler, ori a lui Benito Mussolini... 
La 20 de ani de la consumarea abominabilei crime, ajutaţi de 
sfatul pe care ni-1 dau bogatele întâmplări ale acestui interval 
de timp, putem judeca drept şi mărturisi fără teamă de păcat 
ce s-a pierdut prin retezarea vieţii acestui bărbat care nu 
împlinise încă vârsta de 40 de ani. 

în încercarea de apreciere a oamenilor se comite de 


- 12 - 


obicei o greşeală fundamentală: se caută la ei tocmai ce nu le 
este esenţial. Se preţuiescj, arhierei pentru abilitatea lor 
politică; diplomaţi, pentru elocinţa lor; comandanţi de 
armate, pentru credinţa lor în Dumnezeu; regi, pentru 
inteligenţa lor sclipitoare; călugări, pentru frumuseţea 
glasului; oameni politici, pentru vasta lor cultură. Se' nţelege 
că în asemenea cazuri, unitatea de măsură nefiind proprie, 
judecăţile sunt false. Căci arhiereul se distinge prin tăria 
credinţei în Hristos; diplomatul, prin tact şi abilitate; 
comandantul, prin capacitatea lui de strateg; regele, prin 
înţelepciune; călugărul, prin adâncimea evlaviei; bărbatul de 
stat, prin simţul lui pentru real. 

Prin ce se distingea Comeliu Codreanu, întemeietor 
de şcoală spirituală şi de mişcare politică, totodată? 

Am auzit pe mulţi vorbind cu admiraţie despre 
noutatea ideii ce stă la baza mişcării lui = răul, mizeria, 
ruina, ne vin de la suflet (nu de la lipsa de programe). Este 
adevărat, ideea aceasta el a adus-o în plan politic. Dar pentru 
cine cunoaşte doctrina creştină, nu există aci nici o noutate. 
Nu în domeniul ideilor stă măreţia şi podoaba acestui om 
neobişnuit. Ci altundeva. 

După secole de despărţire şi de luptă între fraţi, o 
generaţie de patrioţi izbutise, în 1859, să facă unirea 
Moldovei cu Muntenia. La 60 de ani după acest însemnat 
pas, sfârşitul primului râboi mondial adusese împlinirea 
visului atâtor generaţii de români patrioţi = poeţi, scriitori, 
ziarişti, cărturari, oameni politici, soldaţi. Transilvania, 
Basarabia, Bucovina făceau cu regatul vechi un singur trup. 
Ţara se mărise, bogăţiile se adăugaseră, puterile spirituale 
sporiseră. Dar în ţara sporită lucrurile mergeau prost. 
Corupţia, jaful, înstrăinarea îşi dăduseră aci mâna. Pentru 
poporul român perspectivele deveneau tot mai sumbre. De ce 
nu mergeau lucrurile bine? Era lipsa de oameni cu pregătire? 
Nu. Naţia română dăduse avocaţi străluciţi, medici celebri. 


- 13 - 


cărturari, gânditori, oameni de ştiinţă, tehnicieni poeţi, 
scriitori, mari gazetari. Existau în ţară partide politice cu 
programe seducătoare şi păpuşari politici abili. 

Nu de astfel de lipsuri suferea naţia. Naţia suferea de lipsă de 
cinste. Ce-i trebuia ei nu erau frumoasele programe politice 
(aplicate de suflet de tâlhar), ci altceva: naţia avea nevoie de 
un mare EDUCATOR. Şi pe acest educator ea îl dăduse. La 
timp suprem. Acesta se chema Corneliu Codreanu. 

Comeliu Codreanu nu era un predicator; nu era 
profesor de educaţie creştină; nu era dascăl de pedagogie. Ci 
era ÎNVĂŢĂTORUL, ORGANIZATORUL, CĂLĂUZITO¬ 
RUL. El învăţa, organiza, conducea. Marele nostru Eminescu 
n-a avut numai intuiţii geniale, ci şi daml de a formula 
pregnant adevăruri din care ne hrănim noi astăzi. Comeliu 
Codreanu n-a avut numai danii de a intui şi de a formula. Ci 
a avut şi puterea de a organiza; a avut capacitatea de a 
prelucra materialul uman existent. îl distingea, fără îndoiala, 
marele Iui simţ pentru real. Dar peste aceasta era în el o 
putere care topea sgura ticăloşiei omeneşti, gonea boarea 
leneviei, pregătea sufletele spre fapta eroică, spre totala 
jertfire de sine. In această putere, în acest dar exepţional stă 
valoarea lui. Aici, extraordinarul lui prestigiu. Comeliu 
Codreanu n-a izbutit numai să pună pe picioare - în pofida 
tuturor adversităţilor imaginabile - o mişcare de mari 
proporţii. Comeliu Codreanu a transformat oameni: le-a 
îmbrăcat sufletul în haină de nuntă. într-o ţară şi într-o 
vreme în care lipsa de onoare, jaful de sus şi desfrâul erau la 
ele acasă, Corneliu Codreanu a aşezat pe soclu onoarea ca 
virtute de sine stătătoare, a făcut din corectitudine şi din 
cinste sufletească condiţia primordială a vieţuirii împreună, 
iar din austeritatea moravurilor blazonul luptătorilor lui. 
Iară cununa acestor virtuţi era credinţa în Isus Hristos. Aceste 
virtuţi el nu le-a predicat. Le-a dat trup. Iată de ce neamul 
Românilor vedea în el călăuza, capul, căpetenia, căpitanul 


- 14 - 


sâu. Decapitându-1, sceleraţii de la 1938 au decapitat 
Naţiunea. 

Făcând această afirmaţie nu mă gândesc la rostul pe 
care Corneliu Codreanu l-ar fi avut în stăvilirea puhoiului de 
la răsărit, ori în schimbarea profilului politicei europene. 
Ocupaţia rusească se va curma odată cu înfrângerea Rusiei 
sovietice, - înfrângere în care credem cu tărie. Dar cu 
alungarea ruşilor procesul de vindecare a Naţiei nu s-a sfârşit. 
Pentru vremea de după liberare Naţia va avea nevoie tocmai 
de educatorul, de omul extraordinar pe care ea îl dăduse şi 
care nu-1 mai poate da decât la intervale de secole: de 
Corneliu Codreanu, cel ucis „pro populo”. 

Ştim că Nae Ionescu, care a înţeles toată adâncimea 
operei lui Comeliu Codreanu şi care a simţit chemarea lui, a 
spus - pe când încă trăia Codreanu - că minunea înfăptuita de 
acesta e atât de mare că de-acum îl depăşeşte şi pe el. Iară 
după omorâre, tot Nae Ionescu ne-a învăţat că cea mai 
rodnică răzbunare a lui Comeliu Codreanu este înfăptuirea 
vrerii lui. 

Ucenicii şi prietenii lui Comeliu Codreanu au datoria 
de onoare să nu trădeze opera lui. Dar Codreanu nu mai este. 
Şi Codreanu nu mai poate fi înlocuit de nimeni. Iată de ce 
prin decapitarea de la 1938 Naţia românească a rămas săracă. 

Dar Dumnezeul îndurărilor va face cu ea semn spre 
bine. Căci păcatul nu l-a săvârşit Naţiunea ci duşmanii ei de 
moarte. 


- 15 - 


'pnutetul meu mont î» tuş&ud 


„Şi feniga, avemptă o» cneţtc până ia, c&t, ian, 


T>te*a*efe*c, attpneautl fudecăpvi, ae va, a*cfi $i pe 

aur 


(2*ftaelicc %elea, (Şvelneaau 


(«însemnările de la Jilava», 1938) 


- 16 - 


«Wirmochten, wenn wir Schicksal ueberdachten, 
nichtgroess ’res Glueck, nurgroess ’res Leid 
betrachten. 

Da sah uns ernsten Blicks ihr CAPITAN 

mit Augen voller Edeltrauer an, 

uns mahnend: Was Euch immer mag gescheh ’n, 

kann es vor meinem Opfergang bestehn? 

Aus solchem Geist habt ihr mir greisem Mann 
viei Gutes und viei Leibes angetan. 

Seid sicher: kehrterfrei hinaus in ’s Leben, 
vergisst er nie, was hierihm ward gegeben!» 


Prof. Kari Haushofer 


- 17 - 





Traducerea poeziei în limba română: 

La soartă dacă ne gândim, 

Nu o mai mare fericire, 

Ci o mai mare suferinţă întâlnim. 


Cu priviri grave, 

Cu ochi plini de nobilă durere, 
CĂPITANUL Nostru din ceruri ne spune: 
„Ce vi se poate întâmpla vouă, 
mai rău decât ce mi s-a întâmplat mie?“ 


în duhul lui 

Mi-aţi adus mie - bătrân însingurat - 
Atâta mângâiere 

Şi cu atâta dragoste m-aţi înconjurat. 


Din tot ce voi, aici, mi-aţi dat cu atâta dărnicie, 
Nimic, niciodată, fiţi siguri, nu voi uita, 

Din nou în libertate, 

De mă voi întoarce cândva. 


(La Dachau, în 1943, bătrânul savant al geo-politicei, fost 
preşedinte al Academiei Germane, dă în manuscris această 
poezie a sa legionarilor închişi ca şi el acolo, în temniţele naziste.) 


- 18 - 


GENERAŢIA DE LA 22 


Z guduitor de tragic a fost destinul tineretului românesc 
în ultimele patru decenii! 

Străbătând cu sensibilitatea-i ascuţită dincolo de 
euforia, care a urmat războiului întregirii naţionale, acest 
tineret a intuit primejdia de moarte ce venea dinspre răsărit. 
El a identificat cu precizie infiltraţiile străine, care aduceau 
molima comunistă. Şi a dat alarma: «Studenţi creştini din 
România Mare, se îmbracă în doliu neamul românesc...» 
Acest strigăt disperat, dacă a găsit ecou profund în inima 
sănătoasă a poporului s-a înăbuşit, fără răsunet, în inima 
putredă a clasei conducătoare. Şi de aici a rezultat o 
tragedie fără seamăn. 

Demenţa carlistă şi ambiţia estropiaţilor fizici şi 
morali din viaţa noastră publică, asmuţite de duşmanii de 
moarte ai neamului românesc, şi-au dezlănţuit uraganul urei 
pustiitoare. După ce ani de-a rândul acest tineret a fost 
prigonit, schingiuit, masacrat, a fost aruncat apoi în tragica 
jonglerie a războiului, desfăşurată între malurile Volgei şi 
podişul Boemiei. Dar aceste jonglerii nătânge ale unei clase 
conducătoare putrede şi dezorientate s-au făcut cu preţul 
celui mai generos sânge românesc... Şi a rămas această 
generaţie, după atâtea vifore pornite din Iad, ca un copac 
sfârtecat de trăsnete. Tragedia ei continuă în ţara 
subjugată, de data aceasta contopită cu tragedia întregului 
neam românesc. 

Este în firea lucrurilor că tot ce se naşte trebuie să 
moară. Sub semnul acestei legi eterne stau şi generaţiile 
Când li se împlineşte leatul, după ce au înflorit, fecundat şi 
dat rodul, membrii lor se desprind în ultima fază a vieţii, unul 
câte unul, ca frunzele care cad odată cu înaintarea toamnei. 
Acest fenomen crepuscular îşi are poezia şi filozofia lui 


-19- 




adâncă. E duioşia tristă şi înfiorată a stingerii pe îndelete, în 
misterul nepătruns al morţii, care cuprinde tot mai mult cu 
umbrele sale întreaga generaţie. Armonizarea cu marele 
ritrn al cosmosului, cu acel «panta rei», care formează 

însăşi esenţa vieţii, face ca spasmurile ruperii să fie mai 
domoale şi mai calme. 

Generaţia de la 22 n-a avut parte de o viaţă tihnită 
Existenţa ei i-a fost turmentată de timpuriu. Crivăţul urii a 
bântuit-o în plină floare. Destinul i-a impus dogma jertfei, 
singura care putea, în condiţiile vitrege date, evita 
înfrângerea şi asigura premizele unei victorii durabile. 
«Cantitatea de jertfă determină victoria. Gloria noastră este 
gloria jertfei, pe care o facem» (C.Z.C.) 

Şi prigoanele sângeroase au rărit an de an rândurile 
luptătorilor. Cu fiecare camarad căzut, se stingea o lume de 
gânduri mari şi visuri de înălţare pentru neam. Pentru 
luptătorii rămaşi, care nu s-au împotmolit în compromisuri şi 
au dovedit eroismul de durată, aceste morţi timpurii 
însemnau tot atâtea sfâşieri ale propriei lor fiinţe. Prea intim 
le-a fost împletită viaţa cu aceea a camarazilor căzuţi, 
pentru ca rănile să nu fie adânci. Tot mai simţit se face golui 
cu trecerea timpului, când lanţul prigoanelor brăzdează 
frunţile şi troenirea anilor încărunţeşte tâmplele si 
gârboveşte umerii. 


«Bate vântul peste ape, 

Trece timpul greu... 

Noi mereu te plângem, frate, 

Iar tu dormi mereu...» 

Dar sfânta tinereţe a sufletului legionar nu se lasă 
copleşită de durere Acceptă destinul excepţional al jertfei, 
fiindcă ştie că numai ea poate construi bază solidă pentru 
un nou salt în istorie. Cum a spus Mântuitorul: bobul de 
grâu, pana nu putrezeşte, nu rodeşte. Prin jertfe, se va 
purifica neamul de păcate şi va birui generaţia, care acum- 

- 20 - 


patru decenii, prin imnul ei, a dat alarma că «se-îmbracă-n 
doliu neamul românesc», trăind şi înălţătoarea perspectivă 
a biruinţei: 


«Ne-aşteaptă Neamul s-aducem izbânda, 
Ne vor surâde laurii pe frunţi, 

Vor plânge văile de bucurie, 

Ne-or săruta îmbătrâniţi! munţi...» 


Noi jertfe se vor face necesare. Nu toţi cei de astăzi 
vor vedea ziua biruinţii. Dar toţi o vor simţi. Şi vor plânge de 
bucurie cu întreg cosmosul românesc, când ea va veni. 


- 21 - 


INSULA ŞERPILOR 

(Ultima întâlnire cu Căpitanul) 


P e Căpitan l-am văzut pentru ultima dată, la 25 Martie 
1938, de Buna Vestire. în ajun, venisem din provincie 
,la Bucureşti spre a afla ceva mai precis, în legătură cu 
desfăşurarea evenimentelor politice care se precipitau. 
Atmosfera devenea din ce în ce mai apăsătoare. Se simţea 
şi în tihnitul oraş de provincie Călăraşi (Ialomiţa), unde de 
câţiva ani aveam serviciu. Apărea tot mai clar că 
modificarea constituţiei prin lovitura de stat din 12 Februarie 
din acel an trebuia să servească de platformă 
«legală»pentru exterminarea l^işcării Legionare. Uşurinţa 
cu care se realizase coaliţia unei anumite categorii de 
politicieni, acceptarea Patriarhului Miron Cristea de a 
patrona această coaliţie, precum şi intrarea pe scenă a lui 
Carol al ll-lea, arătau că o forţă ocultă suprapusă orchestra 
întreaga operaţie. 

Deosebit de semnificativă, mi s-a părut atitudinea 
unor conducători Naţional-Ţărănişti locali. Aceşti parteneri în 
«Pactul de neagresiune» pentru apărarea libertăţii alegerilor 
de eri, insinuau acum, că «luliu Maniu a întrerupt legăturile 
cu “exaltatul" Codreanu, de când acesta i-a cerut să adere 
la o acţiune pentru lovitură de stat pe care însă acesta 
(Maniu) a respins-o, fiindcă nu înţelege să se abată de la 
linia unei stricte legalităţi. » 

Nu ştiam dacă această atitudine incorectă reflecta 
- 22 - 


noi directive ale conducerii centrale a partidului lor, sau 
trăda vechi resentimente ale ramurei «ţărăniste». în ambele 
cazuri însă semnificaţia acestor insinuări, care, în fapt, 
constituiau o formă de desolidarizare, rămânea. Adică, şi 
ipoteza foarte probabilă că Maniu a adoptat o atitudine leală 
faţă de Căpitan şi Mişcarea lui, multe din cadrele partidului 
său aderau, într-o formă directă sau indirectă la coaliţia 
carlistă. 

Legiunea era atacată deci, din toate părţile. Acelaşi 
lucru se observa şi în aşa zisa «presă independentă». în 
mod deosebit, s-a remarcat în atacuri incorecte ziarul 
«Curentul», care, într-o serie de reportaje despre «Insula 
Şerpilor», sugera internarea legionarilor în această insulă 
pustie (un conglomerat de stânci şi nisip, fără apă şi 
vegetaţie), iarna bătută de crivăţ şi vara pârjolită de soare. 
Şi în acest caz, nu se putea aprecia atunci, dacă la baza 
acestor campanii de presă erau directive pornite din 
unghere întunecoase, pentru intimidarea legionarilor şi 
pregătirea opiniei publice, sau reflectau preocupări de 
oportunism abject faţă de sceleratul rege devenit titan. 

La Bucureşti atmosfera stărbătută de fel de fel de 
zvonuri de multe ori contradictorii, era mai înfrigurată şi mai 
apăsătoare decât în provincie. De dimineaţă, împreună cu 
camaraziiGhiţea şi Duliu, ne-am dus să-l întâlnim pe 
Căpitan la sediu. De acolo, ni s-a spus că plecase la 
Biserica Gorgani din aproprierea sediului. Ne-am îndreptat 
într-acolo O mulţime de oameni, legionari şi nelegionari, 
staţionau în faţa bisericei. Mulţi legionari erau eşalonaţi pe 
treptele care duceau spre mica platformă de la intrare. 
Câţiva legionari, Macedoneni, care se găseau pe acolo au 
venit la noi. Cu toţii împreună, am intrat în Biserică. Aci însă, 
era puţină lume. 

în faţa altarului, drept ca o lumânare, cu capul smerit 
şi cu mâinile împreunate înainte, stătea şi se ruga 
Căpitanul. Câţiva paşi în urmă, mai spre dreapta, era 
Comandanta legionară Nicoleta Niculescu cu un grup de 
legionare. Aceasta, cum ne-a zărit, a venit în întâmpinare şi 

- 23 - 








strângându-ne mâna cu efuziune, ne-a zis: «Ah! ce bine îmi 
pare că aţi venit. Căpitanul se simte atât de singur! Când îl 
văd înconjurat de voi, îl simt mai în siguranţă». 

într-adevăr, lumea rară din biserică acum, contrasta 
cu înghesuiala de alte dăţi. Se vede că zefirul prudenţei ce 
prevestea «viforniţa cea mare», a risipit pe aceia care se 
îndeasă în vremurile bune. Se verifica şi cu acest prilej, o 
lege veche cât lumea. Singura mângâiere o constituia 
mulţimea de afară, care aştepta înfrigurată să-şi salute 
Căpitanul. 

Când s-a terminat slujba, ne-am dus spre Căpitan. 
S-a bucurat mult când ne-a văzut. De când am fost mutat cu 
serviciul în provincie (1), îl întâlneam mai rar. E drept, că 
mai toate Duminicile sau sărbătorile legale, mă duceam 
alternativ, la Bucureşti şi în Cadrîlater (Bazargic) unde 
aveam familia. 

Din cauză însă că, şi Căpitanul se deplasa de multe ori la 
Predeal, unde eu, cu puţinul timp de care dispuneam nu-l 
puteam ajunge, îl vedeam şi mai rar. M-a întrebat cât mai 
rămân şi, aflând că trebuie să plec chiar în seara aceea, a 
spus: «prânzim împreună ca să stăm o teacă de vorbă». 

Ne-am îndreptat spre ieşire. La apariţia Căpitanului, 
mulţimea de pe scări şi din piaţă, ca la o comandă pornită 
spontan din resortul inimei, a ridicat spre cer o pădure de 
braţe, salutându-l. Rar am simţit atâta vibrare sufletească 
colectivă ca în acel moment. O fi intuit atunci această 
mulţime formată de legionari sau simpatizanţi 
«necunoscuţi» că este ultimul salut pe care îl dădea 
Căpitanului său adorat? 


(1) în timpul închiderii la Jilava, unde am stat vre' o două luni, 
în urma cazului Duca, am fost destituit din funcţiunea de şef de 
serviciu pe care o ocupam la Administraţia Financiară a Capitalei 
Abia pe la sfârşitul anului 1934, am fost reintegrat în serviciu, cu 
dispoziţia de a fi mutat din Bucureşti şi de a nu fi numit în 
Cadrilater. Am nimerit la Călăraşi, între ţinuturile interzise! 


- 24 - 


După ce Căpitanul a mai schimbat câte un cuvânt cu 
unul, sau altul din mulţime, aşa cum îi era obiceiul, am 
plecat spre cantina legionară de lângă sediu. Cu vreo două 
săptămâni înainte, Căpitanul, spre a evita orice pretext 
pentru autorităţile provocatoare, hotărâse închiderea Şi 
acum se găsea în fază de lichidare totală. Aci unde până 
mai alaltăieri, furnica o lume plină de viaţă şi speranţe, se 
întinde acum o linişte apăsătoare şi rău prevestitoare. 

Am zăbovit mai mult cu Căpitanul. Parcă în 
zăbovirea noastră era şi ceva demonstrativ: ca urmare a 
unui incident avut cu luni în urmă, cu unii din redactorii 
ziarului «Buna Vestire», pentru motivul că nu publicaseră un 
manifest - protest al Societăţii Studenţilor Macedo-Români 
cu privire la măsura luată de autorităţile greceşti de a 
interzice vorbirea dialectului aromân, răuvoitorii 
răspândiseră zvonul că Macedonenii s-ar fi răcit de Mişcare 
De aceea, prezenţa Căpitanului în mijlocul nostru, tocmai 
într-un moment când se anunţa furtuna, constituia prin ea 
însăşi, o elocventă desminţire. 

De la sediu, am trecut pe la restaurantul legionar 
(fost «Berbec»), din faţa Liceului Lazăr, care încă mai 
funcţiona Căpitanul a dat un telefon acasă şi a luat ceva 
pentru masa improvizată ce ne-o pregătea. Aci, o lume 
eterogenă de legionari, simpatizanţi şi curioşi printre care şi 
o puzderie de agenţi, împăna localul. Discuţii şuşotite sau 
animate se făceau pe la toate mesele, comentând 
evenimentele la ordinea zilei. Reportajul cu «Insula 
Şerpilor» părea că oferă şi mai mult subiectul acestor 
discuţii animate. 

Neaşteptata apariţie a Căpitanului, a atras privirile 
tuturor. S-a făcut o linişte impresionantă. Apoi discuţiile s-au 
reluat pe îndelete, devenind din ce în ce mai animate 
Aici am zăbovit mai puţin. 

Am plecat spre «Casa Verde», înghesuiţi în maşina 
Căpitanului, eu, Ghiţea, Duliu şi George Pariza, care trebuia 
să raporteze ceva în legătură cu operaţia de lichidare a 
cantinei legionare de pe Gutenberg. Restul grupului de 

25 - 






legionari macedoneni, care a însoţit pe Căpitan, a rămas la 
restaurantul legionar. în urma noastră s-au luat două 
maşini: una era a Nicoletei; cealaltă probabil, a agenţilor 
care ţineau în urmărire pe Căpitan. 

Atmosfera de la «Casa Verde» era mai calmă 
Soarele strălucitor al acestei minunate zi de început de 
primăvară, dădea măreţei clădiri plănuită cu atâta dragoste 
de arhitectul macedonean loţu, un devotat prieten al 
Legiunii, şi durată în cântecele «Sfintei Tinereţi Legionare», 
o neasemuită splendoare. Alături, siluieta baldachinului de 
la mormântul lui Moţa-Marin, scăldată în soare, părea o 
straje de lumină. 

Câtă viaţă neprihănită concentra şi simboliza această 
clădire! 

Ne-am urcat sus la etaj. Aici, Doamna Codreanu ne 
aştepta cu masa întinsă. Pe lângă cei care am venit cu 
Căpitanul, mai erau la masă Doamna Claudian-Tel, 
Nicoleta, o legionară care făcea pe atunci de serviciu la 
Casa Verde, a cărei nume îmi scapă, şi Jenică Bordeianu, 
comandant legionar şi luptător vechi din momente grele. 

La masă a vorbit mai mult Doamna Claudian-Tel, relatând 
diferite zvonuri care circulau referitor la situaţia politică, în 
cercurile bucureştene ce le frecventa. Noi însă, n-am stat 
mult după terminarea mesei şi am trecut în salonul mare 
unde Căpitanul îşi avea acum biroul. 

Apropiindu-se de masa de lucru, Căpitanul ne-a 
arătat un teanc de foi scrise spunând: M-am apucat să scriu 
volumul II din „Pentru Legionari". Apoi adresându-se mie a 
zis: «în afară de paginile scrise cu privire la istoricul Casei 
Verzi, care, cum ştii, le-am lăsat de la volumul I pentru voi 
II, am mai scris vreo 70 de pagini». 

într-adevăr, eu ştiam de paginile referitoare la 
istoricul Casei Verzi (faza de la început), pe care le citisem 
în următoarea împrejurare 

Din cele câteva exemplare din „Pentru Legionari, 
voi.I, bătute la maşină înainte de tipărire, Căpitanul mi-a 
trimis şi mie un exemplar la Călăraşi, printr-un curier special. 

- 26 - 


Ctd. Ajutor Mănaru 

în rândurile scrise chiar pe exemplarul trimes (2), îmi cerea 
să citesc cu atenţie textul, să fac pe o foaie separată 
observaţiile mele şi să merg cât mai repede la Bucureşti, 
spre a le discuta împreună. 

Am citit cu nesaţ scrisul Căpitanului, care şi pentru 
mine a fost o mare revelaţie, prin originalitatea gândirii şi 
naturaleţa stilului Imediat, m-am repezit la Bucureşti. L-am 
întâlnit pe Căpitan la Inginerul Ionică acasă (pe strada 
Francmasonă), unde locuia provizoriu. Toată dimineaţa am 
discutat chestiunea acolo, şi, după ce am prânzit, am plecat 
la Casa Verde unde în mica clădire de alături, am continuat 
discuţia. La prima parte a discuţiei a asistat pe lângă Ing. 
Ionică (gazda), Virgil Rădulescu, care venise întâmplător şi 
Ion Belgea, chemat de Căpitan în mod special, pentru acest 
lucru. 

Prima din observaţiile notate a fost: după apariţia 
cărţii, Căpitanul va trebui să se păzească mai mult. Până 
acum, adversarii lui de moarte îl considerau un simplu 
agitator, mistic, şi exaltat, care, până la sfârşit, va fi derutat 
dacă nu chiar captat Din întreaga factură a cărţii, se va 
vedea că el este o personalitate complectă, cu viziuni mari 
şi ţeluri precise. Ultima observaţie a fost în sensul de a lăsa 
pentru volumul II, paginile în care se istorisea începutul 
taberei de muncă pentru construcţia «Casei Legionarilor 
Răniţi», cum s-a chemat iniţial «Casa Verde». Aceasta, spre 
a nu se întrerupe mersul ascendent al istorisirii, imprimat de 
viguroasa scrisoare de protest, trimisă Prim-Ministrului 
Vaida, în urma incidentelor avute cu jandarmii lui Călinescu, 
la digul de la Vişani. 


(2) Mai târziu, am aflat de la Comandantul legionar Nicolae 
Pătraşcu care a tipărit clandestin «Pentru Legionari», la tipografia 
Vestemean din Sibiu ajutat de Ion Fleşeriu şi alţi camarazi, că a 
fost tocmai acest exemplar care a fost trimes la cules, fiindcă 
văzuse rândurile scrise de Căpitan când mi i-a trimis la Călăraşi 


- 27 - 







Am făcut această mică digresiune nu numai spre a 
arăta împrejurarea care mi-a oferit ocazia să ştiu de 
nepublicarea unor texte în volumul I din «Pentru Legionari», 
dar şi de a sublinia importanţa decisivă ce o prezenta 
apariţia acestei opere, atât din punctul de vedere legionar, 
cât şi din acela al adversarilor Mişcării Legionare. De aceea 
când am văzut că, însfârşit, Căpitanul s-a apucat să lucreze 
la volumul II, bucuria mi-a fost nespus de mare. Orice 
adevăr formulat şi aşternut pe hârtie de Căpitan, în 
legătură cu spiritualitatea legionară, orientarea politică 
în problemele statale sau organizarea internă a unei 
Mişcări în rapidă dezvoltare, îl consideram vital pentru 
lărgirea şi consolidarea fundamentului acestei Mişcări. 

Era lucrul cel mai necesar ca Fondatorul sau 
Arhitectul Mişcării să-şi desăvârşească planul pentru toate 
sectoarele vieţii publice. Pentru că numai el putea conferi 
originalului edificiu legionar, organicitatea şi maestoasa ei 
armonie. Această convingere va influenţa mult punctul meu 
de vedere în judecarea ultimei situaţii politice create. După 
arătarea manuscrisului, Căpitanul a întrebat ce mai noutăţi 
avem noi. Fiecare a spus câteceva, în legătură cu 
evenimentele în curs. Eu am relevat în mod deosebit, 
insinuările făcute de unii fruntaşi Naţional-Ţărănişti din 
ialomiţa, în legătură cu un pretins refuz al lui Maniu de a 
adera la un pretins proiect al Mişcării Legionare, pentru o 
lovitură de stat. Căpitanul a spus: „sunt incorecţi", dar a 
adăugat că «nu cred că aceste insinuări pornesc de la 
Maniu. Ele trebuie să fie colportate de elemente 
„ţărăniste", care sunt în legătură cu tagma lui Călinescu. 
«Dar şi în acest caz-am adăugat eu-semnificaţia rămâne 
căci asta înseamnă că oportuniştii din acel partid, şi nu sunt 
puţini, au început să iasă de sub influenţa lui Maniu, care 
se păstrează pe o linie demnă». 

După schimbarea acestor impresii, Căpitanul mă 
întreabă la un moment dat, cum judec eu situaţia politică 
actuală. După câte îmi amintesc acum, în esenţă am spus: 
„Prigoana în care intrăm, după cât pare. se anunţă grea. Dar 

- 28 - 


era de aşteptat. Ultimele evenimente politice interne şi mai 
ales externe, o precipită. Guvernul Goga-Cuza a fost ultima 
supapă de siguranţă, prin perspectivele ce le deschidea 
pentru captarea curentului legionar şi punerea lui la 
dispoziţia Regelui Carol al ll-lea Eşuată această tentativă, 
adversarii Mişcării se pregătesc pentru un atac frontal. 
Modificarea constituţiei este baza de plecare. Oricât de 
coruptă şi putredă ar fi actuala clasă conducătoare, totuşi 
ea nu se va lăsa deposedată de puterea, care îi asigură 
atâtea privilegii, fără a da o bătălie decisivă. Aceasta cu atât 
mai mult, cu cât în fruntea ei s-a pus un rege tot aşa de 
putred şi în plus megaloman şi ahtiat de putere. Camarila 
care îl înconjoară, ca şi forţa iudaică din străinătate, atât 
de interesată pentru sectorul românesc, unde are atâtea 
privilegii, îl încurajază şi-l incită pentru exterminarea 
Mişcării. Dacă până acum Carol nu s-a grăbit pentru o astfel 
de acţiune, aceasta se explică prin faptul că şi lui îi 
convenea roaderea partidelor de către curentul legionar pe 
care a crezut că, până la sfârşit, va reuşi să-l capteze. 
Spulberată această speranţă, devine foarte primejdios. 
Anschluss-ul Austriei la Germania Naţional-Socialistă făcut 
recent, ar putea constitui un prilej de reflecţie la prudenţă, 
pentru oameni cu simţ de răspundere, care privesc 
problemele externe, prin prisma intereselor româneşti. Nu 
însă pentru un iresponsabil ca actualul rege, care este un 
derbedeu în toată puterea cuvântului Acest om, nici în cele 
mai întunecate zile ale retragerii din timpul Războiului de 
întregire, în plină tinereţe, n-a avut o zvâcnire generoasă de 
a participa la luptă. Şi-a căutat numai de orgiile lui. Acesta 
este omul care concentrează în mâinile sale toată puterea 
statului acum, înconjurat şi adulat de politicieni servili, dar 
ambiţioşi. 

Pe de altă parte, nu trebuie pierdută din vedere presiunea 
pe care o face străinătatea, mai ales după Anschluss. 
Uşurinţa cu care s-a realizat coaliţia atâtor politicieni din 
partide şi nuanţe diferite, oameni care se detestau până ieri, 
pretarea Patriarhului Miron de a servi ca paravan, 


- 29 - 



participarea unor generali ambiţioşi ca Antonescu, etc , 
arată cât de mare este influenţa ocultei care orchestrează 
această operaţie De acest lucru va trebui ţinut seamă. în 
trecut, o tentativă de exterminare de acest gen, s-a făcut 
prin Duca. (Partidul liberal), adus special la putere, cu 
mandatul de a extermina Mişcarea Fărădelegile ce au 
urmat după dizolvarea de la 10 decembrie, 1933, arată clar 
acest plan nimicitor Mişcarea a fost pusă într-o mare 
strâmtoare. în această teribilă situaţie, s-a produs gestul 
disperat al Nicadorilor. Dar atunci, nu numai că între 
politicieni, din cauza felului cum a fost rezolvată criza 
politică, existau mari contraste, dar şi Regele îşi făcea 
manevrele lui. Pe de altă parte, Mişcarea se găsea încă 
într-o fază începătoare şi nici nu i se bănuia măcar forţa ei 
virtuală, spre a determina coalizarea lumii vechi corupte 
care se simţea ameninţată 

în faza de acum însă, după proporţiile pe care le-a 
luat Mişcarea în urma marei prigoane de la 1934, o soluţie 
disperată ca acea a Nicadorilor nu se poate repeta Aceasta 
nu numai pentru faptul că Mişcarea nu înţelege să adopte 
terorismul ca armă de luptă politică, dar şi pentru motivul că 
adversarii sunt acum pregătiţi spre a preîntâmpina o 
asemena eventualitate S-ar putea chiar să dorească, spre 
a avea prilejul să facă o represiune în masă. O altă soluţie 
disperată pentru a se ieşi din această mare strâmtoare ar fi 
o lovitură de stat. Dar cum s-a arătat aşa de clar, în 
scrisoarea adresată Ministrului Vaida, chiar în ziua când s-a 
hotărât autodizolvarea (21 Febr. a.c.), Mişcarea, atât 
pentru motive interne, de ordin spiritual, cât şi pentru raţiuni 
de stat de ordin extern, exclude principial, o asemenea 
soluţie. Acum însă, chiar dacă prin absurd, ar vrea să 
recurgă la ea, nu mai poate, cel puţin pentru un anumit timp, 
fiindcă adversarii şi-au luat toate măsurile, spre a nu fi 
surprinşi O acţiune pentru lovitură de stat s-ar fi putut 
declanşa cu ceva şanse de reuşită, în perioada de timp 
când scurta guvernare a lui Goga-Cuza intrase în faza de 
lichidare în această fază. pe lângă că forţele legionare se 


- 30 - 


găseau în plină eficienţă, cele ale guvernului deveniseră 
incerte, din cauza divergenţelor ce frământau acel guvern. 

Pentru un moment, cred că nu rămâne decât soluţia 
de a merge mai departe pe linia anunţată: plecarea în 
străinătate spre a traduce şi tipări în italiană şi franceză 
«Pentru Legionari» şi mai ales, de a scrie volumul II Dacă 
plecarea nu mai este posibilă atunci darea la fund, spre a 
ieşi din mâinile lor, devine absolut necesară. 

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că, de la 
complotul camarilei organizat prin Stelescu-Gheorghiade, s- 
au mai produs în ultimul timp, şi alte simptome, care arată 
intenţiile asasine ale adversarilor Mişcării: mărturisirile lui 
Armând Călinescu revelate de Generalul Sichitiu şi, 
uneltirile lui Istrate Micescu denunţate de Avocatul Emilian 
Chiar şi alegoria atribuită lui Guţă Tătărăscu că «mistreţul 
rănit devine mai primejdios» (3) trădează aceleaşi 
gânduri asasine Cred că tactica retragerii pentru ca 
loviturile lor să dea în gol, experimentată cu succes la 
provocările lui Călinescu în timpul guvernării lui Goga, nu va 
mai fi de folos De data aceasta, ei par hotărâţi să meargă 
până în fund, indiferent de atitudinea ce va adopta 
Mişcarea. Poate cât timp va fi un guvern eterogen, format 
de personalităţi de primul rang ca cel actual, să nu se 
recurgă la măsuri radicale. Primejdia însă devine iminentă, 
dacă se va forma un guvern mai omogen, cu elemente 
tinere şi ambiţioase, de tipul lui Călinescu. 

Pornirea acestora împotriva Mişcării Legionare este mai 
înverşunată. Spre deosebire de politicienii bătrâni, care au 
avut în viaţa publică toate onorurile, ei se găsesc la 
începutul carierei lor politice şi ar accepta cu greu ca viitorul 
lor politic să fie blocat de Mişcarea Legionară. De această 
realitate va trebui ţinut seamă Ar fi bine să se profite de 
actuala fază. _ 

(3) In acelaşi sens era şi «Povestea cu câinii canadieni'» povestită 
cu criminală uşurinţă şi satisfacţie de Nicolae lorga (Pentru amănunte a 
se vedea «Orientări pentru legionari». Nr. 18. Martie, 1959 - pag. 163- 
164 nota. «îndemn la asasinat»), în Februarie 1937 în fa{a senatului. 


- 31 - 




într-o circulară mai recentă, am văzut că se anunţă 
renunţarea de a pleca în străinătate, pentru a vă putea 
ocupa cu plata până la ultimul ban, a furnizorilor comerţului 
Legionar. Cred că problema aceasta a furnizorilor n-ar 
trebui exagerată. Cu excepţia a câtorva, care sub presiunea 
poliţiei sau de teamă de a nu fi luaţi drept legionari sau 
simpatizanţi legionari, fac gălăgie, marea majoritate a 
furnizorilor, ca toţi oamenii de bună credinţă, înţeleg că la 
mijloc este o chestie de forţă majoră şi nu o incorectitudine 
legionară. Fără îndoială, plecarea în străinătate va fi 
speculată de adversari. Deja au început, cum s-a demascat, 
să circule manifeste insultătoare ticluite de adversari şi 
atribuite legionarilor. Poate să se găsească chiar elemente 
slabe care să se preteze la manevre infame. Aceste 
manevre însă, n-ar trebui să ne deruteze. Convingerea mea 
este că toţi legionarii adevăraţi vor jubila de bucurie, ştiindu- 
vă în siguranţă. Elanul lor combativ nu numai că nu se va 
ofili, dar, dimpotrivă, va creşte. Aceasta nu este o 
presupunere, ci o constatare făcută în marea prigoană ce a 
urmat după dizolvarea Mişcării de către Duca. îmi aduc 
aminte cât de mare ne-a fost bucuria la Jilava, unde ne 
găseam închişi sute de legionari, când s-a aflat că n-aţi 
căzut în mâinile poliţiei şi sunteţi liber. Acest fapt constituia 
şi pentru cei închişi, o garanţie. în această perspectivă, nu 
ştiu dacă guvernul va permite o plecare în străinătate, cu 
paşaport în regulă (4). 

Gândindu-mă la acest lucru, am înclinat la un 
moment dat să atribui anunţul cu renunţarea de a pleca în 
străinătate, unei necesităţi diversioniste, spre a deruta pe 
cei care vă ţin în continuă supraveghere. 


(4) De la Domnul Cdt. al Bunei Vestiri llie Gârneaţă am aflat 
mai târziu, că era de faţă când Ion Foţi, prieten al Legiunii, i-a scos 
şi adus paşaportul şi că tot el l-a retras ulterior. 


- 32 - 


O plecare în străinătate în speţă la Roma nu va 
însemna o ieşire de pe câmpul de luptă. Ar fi o mare 
bătălie câştigată dacă aţi reuşi, in perioada de timp cât 
va dura expectativa, să scrieţi volumul II din «Pentru 
Legionari». 

Pe de altă parte, situaţia externă din Europa, după 
«Anschlussul» Austriei la Germania, evoluiază în favoarea 
poziţiei externe adoptată de Mişcarea Legionară Dacă 
regele Carol şi politicienii români ar privi situaţia actuală prin 
prizma intereselor româneşti, ar menaja Mişcarea ca o 
supapă de siguranţă, pentru eventualitatea că ar deveni 
absolut necesară schimbarea actualei orientări externe Dar 
ei, fiind dependenţi şi înflueriţaţi de interese străine, 
vrăjmăşia lor va creşte şi mai mult 

Alegerea Romei ca loc de refugiu are şi avantajul că 
poate potoli preocupările acelora, care se tem de o 
preponderenţă a influenţei germane la noi, ştiindu-se bine 
atitudinea de înfrânare a politicei fasciste în această 
privinţă. în acelaşi timp, contacte directe cu personalităţi 
politice în Occident ar fi de folos Mişcării atât de puţin 
cunoscută sau tendenţios prezentată de cunoscuţii noştri 
adversari 

Contactul cu cei din Ţară se va putea menţine sub 
diferite forme, după necesităţi, atât pentru faza de 
expectativă, cât şi pentru momente de acţiune impuse de 
evoluţia împrejurărilor Se va dispune de toată iibertatea de 
hotărâre care nu se poate avea în lagărul din «Insula 
Şerpilor» preconizat de duşmanii Mişcării 

Cam în aceşti termeni, judecam în esenţă, situaţia 
politică la acel moment Deşi am căutat să o expun cât mai 
obiectiv, totuşi, în fond, am pledat pentru plecarea cât mai 
neîntârziată a Căpitanului în străinătate, cu sau fără 
paşaport Căpitanul m-a ascultat cu luare aminte. Uneori 
însă, mi se părea furat de gânduri Parcă simţeam că e! 
iuase deja o hotărâre irevocabilă 

Au mai intervenit în discuţie şi camarazii prezenţi, 
exprimându-şi fiecare punctul său de vedere, complectând 






sau corectând cele expuse de mine. Căpitanul a stat puţin 
pe gânduri, apoi a spus: Mergem în Insula Şerpilor De 
acolo vor veni sâ ne cheme, să ne întoarcem Ţara va avea 
nevoie de noi Dar nu vom primi, căci va fi prea târziu"! 

Cuvintele Căpitanului ne-au impresionat Au fost 
rostite cu o voce în care se simţea cum vibrează 
împerechiate, o nestrămutată hotărâre şi multă 
amărăciune. A urmat un moment de tăcere Apoi 

conversaţia s-a reluat pe un ton mai puţin dramatic, 
făcându-se glume în legătură cu confortul ce ne aşteaptă 
în Insula Şerpilor.! 

Căpitanul ne-a arătat apoi stadiul în care se găseau 
lucrările interioare pentru terminarea definitivă a Casei 
Verzi De la o fereastră de ia etaj se putea contempla 
panorama Bucureştilor Vechi. Splendidul soare de 

primăvară care acum. înclina spre asfinţit, după ce 

dezmorţise şi scâldase în razele sale nepărtinitoare această 
capitală a contrastelor, se pregătea pe îndelete, să-i 

poleiască cu aur, elegantele turle argintii, înălţate parcă 
spre cer, ca pentru o rugă supremă Şi pe Dealul Patriarhiei 
se revărsa lumina cerească a soarelui, dar nu putea răzbate 
bezna de iad ce stăpânea inima Patriarhului Miron Cristea, 
antrenat în uneltirile Anticriştilor Un sentiment confuz de 
speranţe şi deznădejdi se îngână în sufletul meu, adânc 
turburat de răspântia la care se găsea Mişcarea şi 
Căpitanul Poate o descurajare apăsătoare mi-ar fi copleşit 
inima dacă luminosul mormânt al lui Moţa-Marin nu mi-ar fi 
amintit aceste memorabile cuvinte rostite La Icoană, când 
se înfiripa LEGIUNEA ARGANGHELULU! MIHAIL: 
«Pentru noi nu există înfrângere şi dezarmare, căci forţa, 
ale cărei unelte vrem noi sâ fim, e etern invincibilă.» 

Când ne-am despărţit Căpitanul mi-a spus: ,pând vii 
pe la Bucureşti, treci şi pe aici". Am plecat cu speranţa că 
rie vom mai revedea Nu bănuiam căi e pentru ultima dată, 
când îl văd în forma lui pământească. 

în aceiaşi noapte m-am înapoiat la Călăraşi 
Aşezat într-un colţ al vagonului, am început să 
-34 


rumeg convorbirea avută cu Căpitanul şi să-mi verific 
impresiile încercam în ritmul monoton al trenului, să-mi 
concentrez toate gândurile spre a-i putea înţelege poziţia 
adoptată în circumstanţele politice aflate în desfăşurare. De 
ce Căpitanul a optat pentru soluţia de a se lăsa dus în 
Insula Şerpilor? 

De la început Mişcarea Legionară a năzuit să fie mai 
mult o şcoală de înălţare morală decât un partid politic Şi 
timp de 10 ani şi mai bine, Căpitanul a parcurs ambele 
aceste drumuri situate la un nivel diferit. Acum, o coaliţie 
satanică internă şi externă îi blochează înaintarea şi-l obligă 
să aleagă sau viitorul politic, pe calea compromisului 
moral cu un Rege scelerat şi o pătură conducătoare 
degenerată, sau drumul martiriului. Fără ezitare, Căpitanul 
a ales martiriul, singurul drum care îi putea salva esenţa 
şcoalei legionare La un moment dat, s-a oprit la soluţia 
intermediara a plecării în străinătate , spre a scrie .Pentru 
Legionari", dând în acelaşi timp răgaz adversarilor Mişcării 
să-şi desfăşoare politica lor, până când realităţile îi vor 
constrânge la revizuire Când a văzut însă, că din cauza 
speculaţiei murdare făcută de factori politici cu răspundere 
(infama circulară difuzată de Partidul Liberal), pot arunca 
umbre asupra ţinutei legionare, a renunţat şi la această 
soluţie intermediară 

Poate s-o fi gândit Căpitanul: ce valoare ar avea 
scrisul lui, chiar în cazul că ar fi scris în străinătate şi 
volumul II din „Pentru Legionari", dacă frumoasele principii 
expuse acolo, nu vor fi fost totodată trăite de către cel care 
le preconizează? Sar putea concepe Evanghelia Creştină 
fără golgota Mântuitorului? Linia de onoare a luptătorului 
de a nu abandona câmpul de luptă, ca şi linia creştină 
de a accepta, la nevoie, martiriul, singurul care poate da 
o victorie durabilă, nu convergeau oare spre soluţia 
adoptată de Căpitan? Soluţia plecării pentru care am 
pledat, nu era oare prea îmbibată de preocupări 
contingente'? 

Marea lui amărăciune provenea din faptul că, nu 
-35- 




numai politicienii nărăviţi în rele, dar şi şefi de instituţii 
naţionale, în frunte cu Patriarhul Ţării, participau acum la 
acţiunea de nimicire a unui tineret care lupta cu elan, pentru 
combaterea Anticriştilor, pentru ridicarea materială şi morală 
a poporului român în sensul creştin. Să fi ales drumul jertfei 
totale şi pentru ispăşirea acestui mare păcat? Dar atunci 
când spunea că „vor veni să ne cheme din Insula Şerpilor 
că Ţara va avea nevoie de noi“, nu atribuia duşmanilor săi 
de moarte, mai mult simţ de răspundere şi dragoste de 
neam de cât cele dovedite până atunci? 

Gânduri de această natură m-au frământat în ritmul 
monoton al roţilor de tren, în drumul de întoarcere la 
Călăraşi Situaţia se prezenta foarte dramatică, nu numai 
pentru Mişcarea Legionară, dar şi pentru Ţară şi aşezarea 
creştină din aceste părţi. 

Şarpele cel mare, pornit din cetatea unde a fost 
răstignit Mântuitorul, după ce în sinistrul său parcurs a 
încovoiat şi otrăvit ţări şi popoare, încolăceşte acum Ţara 
Românească, împumd-o cu năpârci veninoase, făcând din 
ea o dezolantă INSULĂ A ŞERPILOR. Dar Sfântul 
Arhanghel Mihail, cu sabia lui de foc va prăbuşi iar în 
tenebrele Iadului pe Lucifer şi satanica lui stăpânire! 


în Exil, 30 Noembrie 1963 

(Un pătrar de veac de la asasinarea Căpitanului.) 


-36- 


ASASINAREA CĂPITANULUI 


S e împlineşte un pătrar de veac de când au fost 
asasinaţi mişeleşte Căpitanul Nicadorii şi Decemvirii 
Această crimă executată de organele de stat poartă 
pecetea degenerescenţii şi decadenţei contemporane 

Scelerat a fost regele Carol a! Il-lea, care a 
plănuit-o, Infirm moral şi fizic, a fost Călinescu 
care a executat-o, 

Degenerate au fost democraţiile care au sugerat-o 
Blestemaţi au fost prelaţii care au acopent-o. 
Neloiali au fost nazi-fasciştii care au târguit-o , 


Timorată a fost atitudinea acelora care n-au 
aprobat-o. 

Pentru toată această decadenţă umană se 
ispăşeşte astăzi ca o pedeapsă cerească - 
amarnic. Stăpân pe mare parte din Europa şi 
Asia, Anticrist tiranizează şi ameninţă grav 
creştinătatea 

Pe fondul acesta sumbru se proiectează tot mai 
uriaşă figura morală a Căpitanului Viziunile şi previziunile 
lui, ca om de concepţie şi acţiune, au fost confirmate de 
evenimente Lupta între două lumi apare astăzi clară 
pentru oricine vrea să vadă Realiştii înfumuraţi de altă 
dată, dacă n-au fost striviţi de tăvălugul bolşevic, stau 


-37- 








buimăciţi şi neputincioşi în faţa cataclismului ameninţător Şi 
dacă sunt de bună credinţă, trebuie să recunoască, nu 
numai dreptatea Căpitanului, dar şi drumul salvator pe toate 
planurile indicat de Mişcarea lui O biruinţă temeinică 
împotriva lui Anticrist numai pe această cale poate veni: să 
se afirme deci, primatul spiritului asupra materiei; să se 
repudieze amoralismul ]n politică; să se facă din morala 
şi dragostea creştină motorul principal pentru 
însufleţirea vieţii publice şi private. Prin ea să se facă 
sinteza libertăţii şi autorităţii, aducând ordine şi pace în 
suflete, între oameni şi între popoare. 

Cu asemenea valenţe superioare, credinţa legionară 
nu numai că ţine pasul istoriei, dar poate constitui şi un far 
de orientare în aceste zile întunecate. 

Să o mărturisim deci cu tărie, oriunde ne-a aruncat 
destinul, pentru binele Mişcării, a Neamului şi a întregei 
Creştinităţi 


-38- 


CUM A FOST ASASINAT CĂPITANUL 


(1) Declaraţia maiorului Dinulescu. 


^ tr-o zi am fost chemat de către fostul Preşedinte de 
■^Consiliu, Călinescu în cabinetul lui de lucru se găsea 
■^■şi Generalul Bengliu, comandantul Jandarmeriei 
Călinescu mi-a declarat atunci că, pentru motive politice, 
Codreanu şi 13 adepţi ai lui trebuiau să fie ucişi: aceasta ar 
fi fost şi dorinţa Regelui în ziua de 29 Noembrie 1938, la 
orele 10 seara, Codreanu şi camarazii lui au fost scoşi din 
închisoarea de la Râmnicul-Sărat, unde erau închişi şi au 
fost puşi într-un camion Legionarii au fost puşi în aşa fel ca 
să poată vedea numai înainte, fiind în aceiaş timp legaţi cu 
braţele la spate Ei nu puteau face nici cea mai mică 
mişcare; erau chiar constrânşi să stea continuu cu capul în 
sus 

înapoia fiecăruia din ei stătea câte un jandarm. Eu 
m-am aşezat lângă şofer Se călătorea pe şoseaua dintre 
Ploeşti şi Bucureşti, când în zorii zilei de 30 Noiembrie, 
după ce am dat semnalul fixat, cu lanterna - jandarmii au 
scos din buzunare o sfoară (frânghie), pe care au strâns-o 
în jurul gâtului legionarului ce stătea în faţa fiecăruia dintre 
ei în felul acesta. Codreanu şi cei 13 camarazi ai lui au fost 
sugrumaţi, în timp ce maşina îşi continua drumul în plină 
viteză Puţin timp după aceea, am ajuns la Bucureşti, de 
unde ne-am îndreptat către fortul de la Jilava, în interiorul 
căruia era săpată, deja de trei zile, o groapă mare. După ce 
camionul a intrat în Fort, asupra cadavrelor strangulaţilor s- 
a tras - în urma ordinului primit de la Prim-procurorul militar 


-3 4 >- 







Col Zeciu - câte un foc de revolver sau de puşcă; apoi un 
medic militar constată moartea tuturor legionarilor 
transportaţi de noi Cadavrele au fost aruncate în groapa 
Eu imediat am declarat celor 14 jandarmi că ceea ce 
făcuseră fusese dispus de către Curtea Marţială şi că a fost 
o datorie patriotică importantă. S-a aruncat pământ în 
groapă; însă a doua zi cadavrele au fost dezgropate şi 
purtate intr-o alta groapă Asupra lor s-au vărsat multe sticle 
de acid sulfuric, apoi au fost acoperite cu pământ, iar 
deasupra s-a turnat o placă grea de ciment Jandarmii, deşi 
involuntar, au trebuit să iscălească actele de deces, în care 
se spunea că cei 14 legionari au fost împuşcaţi pentru că 
încercaseră să fugă de sub escortă Fiecare jandarm a fost 
răsplătit cu 20 000 de lei » 

2) Cinicul comunicat al autorităţilor statului. 

«în noaptea de 29-30 Noembrie cr. s-a făcut un 
transfer de condamnaţi de la închisoarea R Sărat ia 
Bucureşti-Jilava în dreptul pădurii ce corespunde Km 30 de 
pe şoseaua Ploieşti-Bucureşt;, pe la orele 5, automobilele 
au fost atacate cu împuşcături de necunoscuţi care au 
dispărut şi în acel moment, transferaţii profitând de faptul că 
transportul se făcea în automobile Brek tip jandarmi, 
deschise şi pe timp de noapte cu ceaţă deasă, au sărit din 
maşini, îndreptându-se cu vădită intenţie de a dispare în 
pădure Jandarmii după somaţiile legale, au făcut uz de 
armă 

Au fost împuşcaţi: Corneliu Zelea Codreanu. 
condamnat la 10 ani muncă silnică şi şase ani interdicţie, 
Constantinescu Nicolae Caramea Ion, Belimace Doru, 
autorii asasinatului comis asupra lui I G Duca condamnaţi 
la muncă silnică pe viaţă Caratânase Ion. Bozântan losif, 
wurcă Ştefan Pele Ion, State Gr Ion Atanasiu Ion, Bogdan 
Gavnlă. Vlad Radu. autorii asasinatului comis asupra lui 
Mihail Steiescu condamnaţi la muncă silnică pe viaţă 
Gergescu Ştefan, Trandafir loan, condamnaţi la câte zece 

- 40 - 


ani muncă silnică, pentru asasinat asupra lui Steiescu. 

Atât parchetul militar al corpului II armat, pe teritoriul 
căruia s-a întâmplat cazul, cât şi parchetul civil, fiind 
înştiinţate, au venit la faţa locuiui şi au constatat în mod 
oficial moartea celor numiţi mai sus, de către medic, prin 
încheiere de proces-verbal. 

A autorizat înmormântarea cadavrelor, rămânând 
mai departe în cercetarea cazului. 

Comandamentul militar, după propunerea 
parchetului şi pentru motive de ordine publică, a aprobat ca 
înmormântarea să se facă la subcentrui militar Jilava, fapt 
ce s-a executat în dimineaţa zilei de 30 Noembrie a c. prin 
îngrijirea închisoarei militare Jilava » 

La o întrebare a Comandantului Legionar Părintele 
Ion Dumitrescu-Borşa pentru ce în comunicatul oficial s-a 
spus pentru o pretinsă încercare de evadare şi o pretinsă 
împuşcare la al 20-lea km , deşi omorul s-a făcut cel puţin la 
km 40, Dinuiescu a declarat că aceasta a fost necesar 
pentru că să fie competente autorităţile Judeţului Ilfov care 
trebuiau să facă expunerea în legătură cu anunţarea morţii 
Certificatele de moarte se confecţionaseră la Jilava de către 
Colonelul de la Curtea militară Zeciu. Locotenent-Colonel 
Dumitru (cel care a prezidat Curtea Militară ce a condamnat 
pe Căpitan la 10 ani închisoare) şi de Primul Comisar 
Regal, Colonel Pascu Mai departe a declarat Dinuiescu că 
avea mare grije ca să ajungă cu dubele la Bucureşti înainte 
de a se crăpa de ziuă, pentru că pe drum a avut o pană de 
maşină La întrebarea dacă corpul Căpitanului ar mai fi de 
recunoscut, Dinuiescu a declarat cinic că corpul şi mai ales 
membrele vor putea fi recunoscute pentru că numai 
Căpitanului i-a aşezat braţul drept sub cap, spre a se odihni 
mai bine Şoferul dubei care a fost audiat aparte de 
Dinuiescu, a descris cele întâmplate exact la fel După 
aceasta Maiorul Dinuiescu a primit 200 000 lei drept 
recompensă pentru mârşava lui faptă 

Din aceste procedee criminale care, cu excepţia lui 
luliu Maniu şi a altor câţiva oameni politici de caracter, 


- 41 - 



au fost agreate de politicienii români ce-şi zic democraţi, se 
poate vedea cât de diformată este noţiunea de democraţie 

la această respingătoare speţă de oameni. 

3) Cum s-a ajuns la crimă. 

Desigur spaţiul restrâns de care dispunem nu 
îngăduie tratarea detailată a acestei probleme De aceea în 
paginile ce urmează ne vom mărgini şi reproduce unele 
extrase din colecţia de documente secrete germane, 
amintită în «Orientări», Erding, care să lămurească 
perioada premergătoare crimei (călătoria lui Carol al ll-lea la 
Londra, Paris şi Berchtesgaden). 

Fără îndoială crima împotriva Căpitanului a fost 
clocită de mult de forţele întunericului. încă din timpul 
studenţiei el a presimţit-o şi a prezis-o în repetate rânduri. 
S-a hotărât înfăptuirea ei imediat ce curentul legionar a 
început să devină irezistibil. Complotul Stelescu, încercarea 
de otrăvire denunţată de Cristian Leu, sau de asasinat 
denunţată de Generalul Sichitiu şi Emilian, etc., arată precis 
intenţiile criminale ale duşmanilor Mişcării. 

Când toate acestea au eşuat, Carol. instigat de 
Lupeasca şi clica de afacerişti evrei interni şi externi, s-a 
hotărât să păşească direct la crimă prin organele de stat 
Lovitura de stat din Februarie 1938 avea ca scop principal 
exterminarea Căpitanului şi a Mişcării sale. Călăul a fost 
ales în persoana lui Armând Călinescu. 

Abia când aceste intenţii de represiune sângeroasă 
au apărut clare, aliaţii fireşti au agreat vizita lui Carol în 
capitalele lor. Această vizită trebuia să constitue în acelaşi 
timp un alibi pentru Regele asasin întrucât se proiectase ca 
faptul să se întâmple în absenţa lui din Ţară. Singurul 
element necunoscut era reacţiunea naţional-socialistă. Şi 
vizita discretă a lui Carol la Hitler pare să fi avut - mai mult 
decât orice altă problemă - un caracter de sondare. 

în legătură cu convenţia Carol-Hitler referitor la 
Căpitan şi Mişcarea Legionară aflată în plină prigoană, au 
circulat două versiuni. Una redată de oameni informaţi ca 

- 42 - 


Pamfil Şeicaru, care avea legături strânse la Palat: „în timpul 
conversaţiei - scrie Şeicaru - Regele Caro! reproşează lui 
Hitler simpatia Guvernului German pentm Garda de Fier. 
Contestând, Hitler a făcut elogiul Mişcării şi şi-a exprimat 
stima faţă de valoarea politică a tui Corneliu Codreanu, 
arătându-şi surprinderea că Regele nu înţelege să se sprijine 
pe tineret, care reprezintă viitorul Ţării. Regele replică că nu 
admite ingerinţe în politica internă românească şi amândoi s- 
au retranşat pe poziţiile lor». (Pax americana o pax 
sovietica.) 

Cealaltă versiune s-a relevat cu ocazia judecării 
procesului intentat de comunişti Mareşalului Antonescu: „A 
venit vorba acolo scrie ziarul Semnalul din 7 Mai 1946 - 
despre echilibrul politic, Hitler aducea vorba pe ocolite de 
Codreanu şi Cuza şi în toiul discuţiei, Hitler spune că el nu 
cere nici o excepţie în jocul politic intern al României, dar că 
are impresia că acel joc nu funcţionează normal. Precizează: 

- nu cer nimic pentm aceste gmpări decât libertate de 
acţiune. Asigură că nu le dă nici un sprijin. Nu voi interveni 
niciodată pentm ele. - Niciodată?- întrebă Carol - Vă dau 
cuvântul meu de onoare că niciodată1“ 

Din documentele germane secrete amintite rezultă 
însă o altă versiune. în documentul 254 Nr. 33/25556-561 
«Aufzeichnung des Reischsaussenministers. Unterredung 
des fuhrers mit dem Rumănischen Konig in Beisein des 
Reichsaussenministers, Berchtesgaden, 24 Nov. 1938». 
(Nota ministrului de externe al Reichului. Convorbirea 
Fuhrerului cu regele României în prezenţa ministrului de 
externe al Reichului), se pot citi următoarele: 

- Din partea regelui României s-a menţionat, la 
sfârşitul conversaţiei, că anumite forţe în România încearcă 
să turbure bunele relaţii germano-române. Pentm aceasta 

ar fi răspunzător în primul rând şeful regional 
Conradi, care colaborează cu toate elementele pe care 
Regele nu le doreşte. El a mgat apoi pe fuhrer să-l 
destituie grabnic 

- Aceasta ar fi de dorit în interesul stabilirii relaţiilor 

-43- 



germano-române. 

- Fiihrer-ul a dat ordin după aceea, ca să chem pe 
Conradi ta Berlin 

- Conversaţia a durat aproape o oră şi jumătate şi a 
decurs în mod amical 

La documentul 257 No.2104/455847-852 din 1 
Dec. 1938 este dată ca anexă convorbirea Carol-Goring: 

«Vermek uber die Unterredung des Herrn 
Generalfeldmarschall mit Konig Carol von Rumănien am 
Sonnabend, den 26 November 1938, von 14 Uhr 30 bis 16 
Uhr in Leipzig (an der Ministerialdirektor Wohlthat 
teilnahm)». 

«Regele se plânse de activitatea d-lui Conradi în 
Bucureşti, care a căutat totdeauna legături cu adversarii săi 
Aceste elemente nu sunt cetăţeni buni şi el trebuie să se 
întoarcă împotriva lor. 

»La întrebarea feldmareşalului despre şeful Gărzii 
de Fier, Codreanu, regele explică: Codreanu nu se mai află 
într-o mină, ci trăieşte sub pază într-un orăşel. El a încercat 
pe vremuri să-l atragă pe Codreanu în politică A fost însă 
cu neputinţă, deoarece nu-i un cap cu judecată, ci şi-a clădit 
mişcarea pe o influenţă primitivă şi în parte mistică asupra 
maselor. El, regele, nu poate înţelege de unde această 
mişcare şi celelalte cercuri extremiste ar fi căpătat ajutoare. 
Pentru el e de asemenea greu să facă deosebirea, ce este 
în Germania partid sau guvern. 

»Feldmareşalul a replicat că nu este uşor pentru 
personalităţile competente ale politicii germane, să fie 
orientate asupra tuturor evenimentelor. El ar fi rugat pe rege 
să-i adreseze lui direct plângerile. » 

Spre deosebire de conversaţia avută cu Hitler aci 
Carol face mai multe specificări. Din ambele aceste 
conversaţii cu conducătorii Naţional-socialişti n-ar rezulta 
însă - cel puţin în litera lor - confirmarea celor două versiuni 
amintite mai sus 

S-ar putea ca convorbirea cu Hitler, rezumată de von 


-44- 


Ribbentrop să fi fost redată prea sumar, dat fiind 
înfumurarea acestui arogant conducător naţional-socialist 
de a considera prea neînsemnate preocupările pentru o 
«Mişcare naţionalistă». Oricum, în urma lor, Carol a 
plecat cu convingerea că «Marele Reich Naţional- 
Socialist» nu înţelege să se amestece în treburile 
interne româneşti. Aceasta era linia lor politică inspirată 
dealtfel de concepţia doctrinară formulată cu cinism de 
Rosenberg în sensul de a considera o piedică pentru 
expansiunea naţionai-socialistă «orice mişcare 
naţionalistă». 

Din documentele reproduse în «Orientări» rezultă 
clar că această orientare a fost punctul cardinal al 
Ministerului de Externe nazist în completare reproducem 
Doc.208 Nr. 3410/ EO14077 care este o telegramă din 9 
Iunie 1938 a Secretarului de Stat Weizsăcker către Ministrul 
Germaniei la Bucureşti, în care se precizează: 

Rămâne la aprecierea Dvs. ca la vreo ocazie ce vi 
se oferă să arătaţi serviciilor româneşti competente că nu 
am întreţinut cu Codreanu nici un fel de relaţii, cum de altfel 
nu rezultă nici din materialul prezentat la proces. 

Afirmaţii contrarii le vom considera ca luate din 

vânt. 

Mai mult cu convingerea că naţional-socialiştii nu se 
vor amesteca în treburile interne româneşti, a plecat Carol 
spre Ţară pentru a-şi pune în aplicare planul criminal. Iar 
pentru risipirea îndoelilor pe care le-a mai avut, a venit - 
cum vom vedea - alibiul cu «terorismul legionar». 

După consumarea crimei, Hitler a avut, aşa cum 
înregistrează diferiţi oameni politici cu care a venit în 
contact, ieşiri violente împotriva lui Carol. în faţa lui Ciano a 
repetat de două ori - cum notează acesta în jurnalul său la 
19 Sept 1939 - că regele va plăti scump asasinarea lui 
Codreanu. Aceste ieşiri însă porneau mai mult din rănirea 
orgoliului personal, întmcât crima s-a produs imediat după 
întâlnirea avută cu el. Acest fapt. dacă nu era considerat ca o 


-45- 



sfidare, întărea versiunea că el ar fi dat mână liberă lui Caroi, 
cu asigurarea făcută că nu va interveni niciodată în afacerile 
interne româneşti. Linia politică oficială însă rămâne 
neschimbată. Va prima calculul material egoist. Cum scrie 
Fabricius secretarului de stat Woermann, la 3 Februarie 
1939 (vezi Doc. 281, Nr. 1945/435605-606): 

«întrucât în Orient relaţiile economice şi buna lor 
dezvoltare depind întotdeauna de o atmosferă în 
general favorabilă, sperau ei (Francezii, Englezii şi 
Polonezii), că supărarea noastră din cauza cazului 
Codreanu se va eterniza.» 

Speranţa lor însă s-a dovedit deşartă. în 

«Aufzeichnung des Gesandten Clodius» din 13 

Decembrie 1938, după ce descrie oroarea şi desgustul ce I- 
a stârnit crima lui Caroi, analizează intensificarea relaţiilor 
economice între România şi Germania, încheind cu 
urmăroarea constatare: 

«Interesant este că acea încordare politică care se 
anunţă după omorârea lui Codreanu, între Germania şi 
România, mai degrabă a folosit tratativelor decât a stricat, 
fiindcă guvernul român a avut, de bună seamă, mare grijă ca 
nu cumva să aibă diferende cu Germania şi pe târâm 
economic».... 

(Doc.264 Nr.2104/455839-845) 

într-adevăr întreaga acţiune diplomatică a lui Caroi al 
ll-lea pentru îmbunarea Germaniei naziste se va duce pe 
două laturi: 

1. Alibiul cu faptul că Garda de Fier în lipsa 
Regelui din Ţară a reînceput lupta prin acte de teroare; 
din cauza aceasta statul a reacţionat şi: 

2 Concesii oneroase pentru Români şi cât mai 
avantajoase pentru Germani. 

Pentru a vedea mai bine tertipurile acestei tactice 
politicianiste, redăm mai jos in extenso câteva documente 
diplomatice germane. în Politischer Bericht. Doc. 275 
No. 1945/435574-576, trimis la 19 Ianuarie 1939, 


-46- 


Ministerului de Externe de către însărcinatul cu afaceri la 
Bucureşti, Stelzer, se scrie următoarele: 

«Ministrul de Externe m-a rugat astăzi să vin la el 
pentru a-mi face următoarea declaraţie: 

» în anumite cercuri s-ar fi făcut la timpul lor 
afirmaţii care ar fi vrut să pună călătoria regelui în 
Germania în legătură cu măsurile luate la 30 Noembrie. 
întrucât el, Gafencu, este de părere că aceste afirmaţii 
apasă şi astăzi încă asupra raporturilor germano- 
române, a vorbit cu regele în acest sens. Regele i-a 
răspuns la aceasta că el nu avea cunoştinţă de 
gravitatea situaţiei din România în timpul vizitei lui în 
Germania. De aceea în conversaţiile lui cu Fiihrerul şi 
cu Mareşalul Goring el nu a avut posibilitatea să 
discute măsurile care se arătau necesare să fie luate 
contra conducătorilor Gărzii de Fier. De abia după 
întoarcerea sa în România şi-a dat perfect seama de 
gravitatea situaţiei. Guvernul ar fi crezut că se găseşte 
în alternativa, sau ia măsurile cele mai riguroase, sau să 
fie însuşi măturat. El, regele, şi-a dat deci seama numai 
după întoarcerea sa de situaţia de nestăpânit din 
România şi potrivit ei a hotărât. Ministrul de Externe a 
adăugat că regele vroia mai întâi să-l însărcineze să 
facă această comunicare la Berlin prin ambasada de 
acolo. Gafencu a preferat totuşi să-mi facă această 
declaraţie el însuşi ca Ministru de Externe. Părerea sa 
personală este că Fiihrerul şi Cancelarul persistă în 
prejudecăţi faţă de România datorită evenimentelor din 
30 Noembrie, care ar fi privite într-un raport tragic cu 
vizita regelui. El vrea în orice caz să contribue la 
clarificarea situaţiei. Declaraţia regelui este, pentru el, 
în afară de orice suspiciune. El însuşi, Gafencu, deşi 
naţional-ţărănist şi neaparţinând guvernului, s-a pus 
totuşi la dispoziţie că să ajute la salvarea ţării. Impresia 
sa, pe care el a avut-o de curând la gurile Dunării, este 
că şi în popor există puternice curente care sunt 


-47- 





lămurite asupra gravităţii situaţiei şi ar fi gata să 
servească Patriei, Aşa după cum este fals să se facă 
însuşi Fuhrerul şi Cancelarul Reichului răspunzător de 
evenimentele de la 30 Noembrie, aşa cum fac unele 
cercuri iresponsabile, tot aşa de greşit este să se facă 
afirmaţia că Franţa, Anglia sau chiar Rusia au avut 
vreun amestec în această chestiune. Francezii nu ar fi 
ştiut absolut nimic de aceste măsuri. 

»Am avut impresia că declaraţiile Ministrului de 
Externe, care a vorbit insistent şi evident cu intenţia de a 
mă convinge de seriozitatea şi sinceritatea vorbelor 
sale, stau in legătură cu expunerea pe care mi-a făcut-o 
Dl. Comnen imediat înainte de plecarea sa la Roma. Pe 
când insă Dl. Petrescu-Comnen a prezentat mai mult ca 
personal punctul de vedere exprimat faţă de mine, 
Gafencu a avut însărcinarea expresă a regelui de a 
comunica aceasta guvernului Reichului oficial prin mine, 
Stelzer». 

Aceeaşi declaraţie repetă Gafencu şi Ministrului 
plenipotenţial Fabricius, cum rezultă din raportul acestuia 
către Ministrul de Externe Doc. 280, Nr. 1945/435586-587 
din 2 Februarie 1939 

«Ministrul de Externe Gafencu m-a rugat să vin la 
el imediat după sosirea mea şi înainte de plecarea sa la 
Belgrad, şi mi-a repetat asigurarea dată deja 
însărcinatului de afaceri, că regele şi guvernul României 
doresc sincer să conlucreze cu Germania, l-am explicat, 
cum am făcut deja faţă de înaintaşul său în serviciu, 
Comnen, de ce evenimentele de la sfârşitul lui 
Noembrie, imediat după vizita regelui la Berghof, au 
trebuit să provoace o serioasă indispoziţie în Germania. 
El lăsa impresia că nu respinge interpretarea noastră, a 
contestat însă influenţa jidovească. Garda de fier a 
reluat, în absenţa regelui, lupta prin acte de teroare 
Statul a reacţionat la aceasta. în lupta contra vechilor 
parlamentari ca şi contra naţional-ţărănistului luliu 


- 48 - 


Maniu şi a liberalului Dinu Brătianu pe deoparte, şi 
contra Gărzii de Fier pe de alta, guvernul a rămas 
victorios. Din păcate a curs sânge, însă numai după ce 
Garda a început cu aceasta. Gafencu crede că guvernul 
rămâne stabil şi că Frontul naţional român se va putea 
dezvolta ca forţă purtătoare a Statului. Că această 
desvoitare trebuie să se facă într-o oarecare apropiere 
de naţional-socialism şi fascism este cunoscut. La 
întrebarea mea dacă jidani sau jidani botezaţi vor fi 
primiţi, Ministrul de Externe a declarat că aceasta este 
exclus. Cursul este antisemit. La observaţia mea că 
marii jidani ca Ausschnitt, Sapiro, Kaufmann şi în 
special D-na Lupescu mai joacă încă un rol, a negat 
influienţa politică a D-nei Lupescu: referitor la ceilalţi 
jidani, el vrea să vorbească cu regele ca să se 
distanţeze mai mult de ei. 

»Gafencu a rugat să tragem o linie peste cele 
întâmplate, mai ales că în urma dispoziţiilor sale presa 
românească se poartă absolut corect faţă de Germania 
şi a întrebat dacă putem face propuneri pentru 
înbunâtăţirea relaţiilor, l-am răspuns că încrederea este 
sdruncinatâ; dar dacă România duce o politică clară 
contra jidovimii internaţionale, înlătură jidanii din presă, 
încetează în sfârşit să facă intrigi contra iui Konradi şi 
Schickert s-ar putea vedea cu aceasta un pas de 
apropiere din partea noastră. în orice caz iniţiativa ar 
trebui acum să pornească din partea României şi să 
arate rezultate pozitive. 

»Am discutat apoi în fond chestiunea Schickert 
în sensul ordinului din 21 Ianuarie P.644. Mi-a promis să 
primească pe Schickert în audienţă. Ceea ce cere de la 
el este o colaborare pozitivă în interesul unei înţelegeri. 

»La sfârşit îmi comunică Gafencu că trimisul 
Djuvara va merge ca ambasador la Atena, că regele are 
intenţia să numească pe Radu Cruţescu (comf. raportul 
din 13 Ianuarie No. 186 (137) ca trimis la Berlin. Gafencu 


- 49 - 



m-a rugat să sondez dacă este acceptat acolo, pentru 
ca între plecarea înaintaşului lui şi numirea sa să nu fie 
nici o întrerupere. 

»Rog comunicare telefonică în această privinţă. 
Cruţescu îmi este foarte recomandat şi de George 
Brătianu; personal am o părere favorabilă despre el. 
Fabricius» 

în treacăt remarcăm că, cu o săptămână înainte de 
facerea raportului, la 26 Ianuarie 1939, a fost împuşcat de 
poliţie - ca un câine - profesorul Vasile Cristescu, 
Vicepreşedinte al Partidului «Totul pentru Ţară». Dar 
Fabricius, care se dovedeşte atât de presant pentru 
încetarea intrigilor «contra unor persoane ca Conradi şi 
Schickert» nici măcar că aminteşte de acest asasinat odios 
făcut de organele de stat. 

Elementul cel mai surprinzător al acestor documente 
îl constitue faptul că aceeaşi teză a lui Carol o pledează şi 
Gheorghe Brătianu, cum rezultă din «Aufzeichnung des 
Vortragenden Legationsrat Meinburg» (Pol. Aht.) 
Doc.282, no.169/82493-494: 

«Dl. George Brătianu mi-a comunicat , cu ocazia 
vizitei sale de astăzi la mine, următoarele: 

»EI a sosit ieri dimineaţă aici şi în după masa 
aceleiaşi zile chiar, a fost primit în audienţă de Mareşalul 
Gdring. Această audienţă a fost pregătită de prietenul său 
Constantinescu. Mâine seară se va întoarce ia Bucureşti şi 
regretă că de data aceasta, din cauza puţinului timp ce-i stă 
la dispoziţie, trebuie să renunţe ia alte vizite, cu toată 
plăcerea cu care ar fi cerut o audienţă şi ia Di. Ministru de 
Externe. 

»A venit la Berlin cu mare îngrijorare întrucât se temea că va 
găsi aici o indispoziţie generală faţă de România. Din 
conversaţia cu Mareşalul Gdring însă, a câştigat impresia că 
indispoziţia provocată de cunoscutele întâmplări nu se 
îndreaptă în general contra ţării. De aceea crede - şi părerea 
asta a şi exprimat-o - că acum a sosit timpul să se întreprindă 


- 50 - 


ceva pentru îmbunătăţirea relaţiilor germano-române şi că 
aceasta ar putea să se facă pe tărâmul economic. în 
convorbirea avută cu Di. Mareşal Gdring şi în alta cu Dl. 
Director de Minister Wohlthat, a promis să constate acum la 
Bucureşti, cât mai repede cu putinţă, dacă din partea 
Românilor există o dispoziţie atât de mare pentru negocieri 
economice într-un cadru mai mare încât să se poată 
întreprinde asemenea negocieri cu perspectivă de reuşită. în 
cazul că există condiţiile preliminare pentru o reuşită a 
conversaţiilor - cum el speră - atunci, după părerea sa, ar fi 
bine dacă Di. Director de Minister Wohlthat ar veni cât mai 
repede posibil la Bucureşti. El va avea atunci grijă ca, după 
sosirea sa, imediat, Dl. Wohlthat să poată avea o convorbire 
cu regele şi apoi să intre în legătură cu miniştrii de resort. 
Asupra rezultatului convorbirilor sale va înştiinţa imediat pe 
Dl. Mareşal şi pe Di. Director de Minister Wohlthat. 

Dl. Brătianu a adus apoi vorba încă despre vizita 
regelui la Fuhrer şi despre evenimentele survenite imediat 
după înapoierea regelui. El a spus că i s-ar părea că aici nu 
suntem exact informaţi asupra celor întâmplate. Regele, în 
timpul şederii sate în Germania, nu ar fi fost informat de cele 
ce se petreceau în România în timpul absenţei sale, în 
special că Garda de Fier ar fi comis acte de teroare. La 
înapoierea sa i s-ar fi raportat, şi desigur într-un fel care l-a 
impresionat peste măsură, încât apoi s-a ajuns la 
cunoscutele executări prin împuşcare. 

»DI. Brătianu a vorbit apoi scurt despre remanierea 
de guvern din România făcută de curând. Este de părere că 
în chestiunile economice germano-române se va putea lucra 
bine cu ministru! acum competent în chestiunile economice» 

Semnat. Heinburg. 

Nici Gheorghe Brătianu - considerat om corect - n-a 
schiţat nici un semn de protest pentru asasinarea 
colegului şi prietenului său Vasile Cristescu. După ce a 
invocat alibiul cu „teroarea legionară" pentru justificarea 
crimei comise de Carol, a vorbit de „Wirtschaftsfragen" şi 

- 51 - 




bunele lor perspective de prosperare! 

Aşa s-au comportat „prietenii naţional-socialişti“. 
Aşa s-au comportat politicienii români, duşmani sau,, 
prieteni 11 . Toţi au târguit moartea Căpitanului spre a-şi 
face „interesele 1 ' economice sau politice. Şi până la 
sfârşit şi-au primit, într-un fel sau altul, răsplata meritată de 
scurtimea lor de vederi şi micime sufletească Dacă purtarea 
haină a acestor străini de Mişcare poate avea o explicaţie, 
criminală rămâne în schimb comportarea lui Horia Sima 
care trecând peste dispoziţiile categorice ale Căpitanului 
pentru „linişte desăvârşită 11 declanşează actele de 
terorism care au oferit - cum am văzut - alibiul crimei lui 
Carol atât de mult speculat de adversarii Mişcării. Cât din 
aceste acte de terorism stupid se datorează inconştienţei 
sau vreunei misiuni de agent provocator, va trebui să 
clarifice Consiliul de Judecată Legionar. La 20 de ani de la 
asasinarea sa. Căpitanul cere să se facă lumină 


4) Justiţia a reabilitat memoria Căpitanului. 


Sentinţa de condamnare a Tribunalului Militar al 
Corpului II Armată a fost declarată fără valoare 

Reproducem cu titlu de document sentinţa de 
revizuire a Procesului Căpitanului, nu pentru a arăta infamia 
comisă prin condamnarea „pentru trădare 11 împotriva lui - 
de nevinovăţia sa fiind toată lumea convinsă - ci pentru a 
arăta reabilitarea justiţiei româneşti. 

«în complectul înaltei Curţi de Casaţie, compus din: 
Prim Preşedinte, D G D.Lupu D-riii Preşedinţi de secţiuni, 
Cihodaru, F Macri. M Mogoş şi Titu Magheru şi după 
rechizitoriul D-lui Procuror General D Coman Negoescu 

»După deliberare, înalta Comisiune. în urma 
- 52 - 


deciziunii, No. 1/940 a Comisiunei pentru revizuirea 
proceselor politice, făcând în cauză aplicaţiunea articolului 4 
din Decretul-Lege No.3326 din 1940 şi a articolului 508 
procedură penală, declară fără valoare sentinţa Tribunalului 
Militar Secţia i-a a Corpului II Armată, prin care fusese 
condamnat Corneliu Z.Codreanu, reabilitează memoria 
defunctului şi ordonă publicarea deciziumi în Monitorul 
Oficial şi într-un ziar ce se va indica de D-na Elena Corneliu 
Z.Codreanu, soţia defunctului.» 


- 53 - 




PENTRU CE A FOST ASASINAT 
_CĂPITANUL? 


Căpitane, Căpitane, 
Neamul plânge cu amar 
Căpitane, Căpitane, 
Ţara mi Te cheamă iar. 


^ aceste zile de sfâşietoare durere, când neamul 
românesc ,/din Pind şi până. dincolo de NistrU' care 
11 ■ luptă cu moartea, plânge şi-L cheamă pe Căpitan, ne 
întrebăm şi întrebăm pe prigonitorii noştri de ieri: pentru ce 
a fost asasinat Căpitanul?! 


1 • - El a fost acela care a desfăşurat de la început, în 
plin haos social, steagul rezistentei antibolşevice „ridicând o 
barieră de conştiinţe care nu va permite ca acest virus ai 
negaţiei să se încuibeze în sufletul românesc căci 
bolşevismul lucrează din ură împotriva celor care au, noi din 
dragoste pentru cei ce n-au “ (Circ., p. 62). 


2.- A afirmat cu tărie credinţa în Dumnezeu şi în 
primatul spiritului asupra materiei, într-un moment când 
egocentrismul cel mai feroce, ateismul cel mai 
destrăbălat şi materialismul cel mai grosolan, pustiau 
straturile noastre conducătoare, cerând intrarea în 
ordinea naturală: „individul în cadrul şi serviciul naţiunii, 
naţiunea în cadrul şi serviciul lui Dumnezeu şi al legilor Sale 
(P.L., p.326). 


3.- A propăvăduit ca forţă propulsoare a societăţii, 
principiul dragostei creştine căci „în afară de dragoste pe 
care Dumnezeu a sămănat-o în sufletele oamenilor ca o 
sinteză a tuturor calităţilor umane prin însuşi Mântuitorul Isus 


- 54 - 


Cristos pe care a pus-o deasupra tuturor virtuţilor, nu există 
nimic care să ne poată da linişte şi pace“ (P.L., p.246, Ed. 
It). 


4. - A preconizat toleranţa cea mai desăvârşită 
faţă de credinţa altora, îndemnând pe legionari numai să- 
şi mărturisească credinţa proprie fără să atace pe nimeni şi 
fără măcar să încerce „a sdmncina în credinţa ior pe cei 
înfipţi în credinţă cu toată curăţenia inimei “ (Circ. p.246). El 
aşteptând biruinţa „de la desăvârşirea în sufletul naţiunii a 
unui proces de perfecţiune omenească " (Circ., p.271). 

5. - A cerut de la adepţii săi „viaţă aspră, severă, 
austeră pentru că acesta este drumul înălţării, comodităţile, 
îmbuibarea, luxurile, trivialitatea indică drumul decăderii 
naţiunilor." (Circ., p.166), condiţionând ideia de elită ,/de 
ideia de jertfă, de sărăcie, de trăire aspră şi severă a 
vieţii" (Circ., p.125). 

6. - „în Ţara fugerii de răspundere, sufocată de atâţia 
pişicheri şi paraziţi sociali, a făcut şcoala omului de 
caracter, omului de onoare, omului care nu minte 
niciodată, omului demn, corect, drept, voios, muncitor 
şi cu curajul răspunderii, întronând principiul că „nici o 
muncă nu e ruşinoasă" (Circ., p.58) şi înlăturând de la 
recrutare cu desăvârşire în organizaţie: „pe omul haimana, 
fără căpătâiu, pe omul secătură, fără sănătate interioară, pe 
omul lăudăros, pe omul vorbăreţ, pe cel cu scăderi în 
materie de corectitudine bănească, pe cel care n-ar putea 
trăi în armonie deplină" (Circ., p.120). 

7. - A luptat pentru „înfrăţirea între toţi fiii 
neamului, a tuturor claselor sociale, cerând pentru lumea 
muncitoare care are foame de pâine şi sete de dreptate 
„dreptul de a se simţi stăpână peste ţară, deopotrivă cu 
ceilalţi români" (Circ., p.185), repudiind instalarea unei 
clase „oligarhice şi tiranice pe spatele muncitorilor de toate 

- 55 - 







categoriile pentru a-i jupui literalmente de piele, fluturând 
continuu în aer: Patria pe care nu o iubesc, Dumnezeu în 
care nu cred. Biserica în care nu intră niciodată şi Armata pe 
care o trimit în război cu mă ni le goale" { P L). 

8.- A indicat linia loialităţii desăvârşite ca principiu 
de luptă de a merge numai pe căile onoarei, de lupta, de a 
nu fi niciodată mişel, de a lăsa altora căile infamiei căci 
..decât să învingiprintr-o infamie mai bine să cazi pe drumul 
onoarei“ (CZ.C) 

9 - A crezut cu tărie in neegalata armă a jertfei, 

singura care poate rupe cercul vicios al vendetei şi în 
..superioritatea neperitoare a principiului Bisericei creştine că 

biruinţa veşnică şi adevărată este biruinţa născută din 
martiriu “ (Circ., p 110) 

10.- A năzuit să scoată din şcoala legionară „omul 
nou care va şti să lupte şi să învingă duşmanii Patriei" adică 

„tot ce mintea noastră poate imagina mai frumos, 
spiritual vorbind, tot ce rasa noastră poate să dea mai 
mândru, mai înalt, mai drept, mai înţelept, mai curat, mai 
eroic, iată ceea ce trebuie să creeze şcoala legionară 11 

(P L., p.233, Ed lt). 

Asemenea gânduri şi sentimente înalte a 
propâvăduit Căpitanul. Şi lumea românească însetată de 
adevăr şi dreptate, a alergat cu entuziasm fără seamăn, 
spre aceste izvoare de viaţă nouă. Şi forţele întunericului s- 
au alarmat! Toţi cei fără Dumnezeu şi fără Patrie, fiii 
Satanei, cei mici la suflet şi slabi la gândire, paraziţii, 
veneticii lumea interlopă a cafenelelor, cu un cuvânt toate 
„căzăturile morale 11 care vedeau în însănătoşirea morală a 
vieţii publice româneşti o primejdie pentru existenţa lor 
parazitară, s-au strâns şi i-au uneltit moartea S-a format 
,poaiiţia oamenilor cu păcate faţă de Neam pentru 
izbirea celor fără de păcate “ ( Circ. , p 130) Acesta a fost 
sensul adevărat al convulsiunilor interne din ultimele 
decenii, în România iupta între moralitate şi imoralitate, 

- 56 - 


între lumină şi întuneric, intre Cristos şi Satana. 

Încercarea acestei lumi corupte de a se prezenta drept 
apărătoare a principiilor democratice este falsă pentru că în 
România, cu furturile de urne cu schingiuirile şi omorurile 
electorale, n-a existat nici un moment viaţă democratică; 
iar dictatura carlistă la care a participat întreaga clasă 
conducătoare coruptă, a fost gata să pactizeze cu dictatura 
nazistă pentru a-şi continua stăpânirea tiranică asupra 
poporului român. Singurul mare democrat din ultimele 
decenii. Iu lin Maniu, mare prin ţinuta lui morală şi legaiismu! 
său desăvârşit, cu toată imensa lui popularitate, a fost ţinut 
de aceleaşi clici corupte decenii de-a rândul în opoziţie şi a 
pnmit „suliţele aceloraşi uneltiri". „Peste alte deosebiri - 
scria Căpitanul - noi credem că dl Maniu este un om corect 
şi de ţinută morală, într-o ţară care moare în fiecare zi din 
lipsă de ţinută morală şi de corectitudine interioară. Că 
pentru această ţinută în contra sa se unelteşte, după cum se 
unelteşte ceas cu ceas şi în contra tineretului“ (Circ., p 133). 

Şi lupta împotriva acestor doi promotori ai moralei 
creştine In viaţa publică românească, a continuat abuziv, 
fără scrupule şi fără nici un fel de preocupare de primejdiile 
care pândeau Ţara la graniţe Numai marele sentiment de 
răspundere al Căpitanului, a evitat convulsiuni interne care 
puteau fi fatale pentru însăşi existenţa Statului atunci. 
„Puterilor vrăjmaşe - scria Căpitanul - din afara hotarelor 
sau din lâuntru, care-şi închipuie că legionarii le pot face 
jocul printr-un început de resmeriţă. le răspund că se 
înşeală 1 ' { Circ. din B Febr 1938). 

Tineretul de astăzi are prea adânc înfiptă conştiinţa 
misiunii sale istorice şi a răspunderii sale. pentru a face acte 
necugetate, care să transforme România într-o Spanie 
sângeroasă’' (Circ. din 21 Febr 1938, p.271). Şi pentru 
salvarea Ţării s-a pus pe linia martiriului. „Vom dovedi acum 
- scria El la 26 Martie 1938 - că nu vom reacţiona în nici un 
fel la toate provocările voastre. Nu să ne închideţi comerţul 
nostru, să ne înăbuşiţi avântul, ci să ne bateţi la tălpi, să ne 
trimiteţi în insula Şerpilor, să ne ucideţi cu pietre, să ne 

- 57 - 



spânzuraţi cu picioarele în sus şi să ie bateţi în cuie, să ne 
supuneţi ta cele mai mari umilinţi. Nu veţi întâmpina ... toţi cei 
care v-aţi asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte 
opresiuni, nu numai nici o violenţă, ci nici măcar o opunere " 
(Circ , p.284). 

Dar conştiinţa călăilor n-a tresărit nici ia această 
totală abnegaţie pentru liniştea unei Ţări ameninţate. După 
ce i-au montat monstruoase procese şi l-au chinuit prin 
beciurile Jilavei, Doftanei, şi al altor închisori, a fost 
ştrangulat 

Şi astfel, prin martiriul său şi al celorlalţi legionari de 
elită. Căpitanul nu numai că a depăşit forţele răului 
coalizate, dar a imprimat legionarului invincibilitatea şi 
nimbul de esenţă creştină, care vor înfrunta vitregia 
vremurilor şi a oamenilor „căci biruinţa veşnică este 
biruinţa născută din martiriu“ (Circ , p.110). 

în politica externă Căpitanul, animat de sentimente 
creştine, a avut previziuni liniare, clare şi precise, care nu 
vor întârzia să se verifice integral. „Apropierea de Rusia“. 
El o considera o mare greşală. „Este un gest de trădare - 
scria El la 10 Mai 1936 - pe care poporul român îi face faţă 
de Dumnezeu şi faţă de ordinea morală a acestei lumi şi faţă 
de popoarele care stau în slujba acestei ordini, în războiul cu 
puterile nimicitoare ale răului. . Dacă vor intra trupele 
ruseşti pe ia noi şi vor ieşi învingătoare, în numele 
Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care 
să susţină, că ele vor pleca de la noi, înainte de a ne 
sataniza, adică bolşeviza? Dacă însă vor ieşi biruitoare 
armatele creştine, rezultatul va fi împărţirea noastră, 
desfiinţarea Statului român, ca plată pentru trădarea 
noastră... “ (Circ. , p. 79). 

„Faţă în faţă stau numai două lumi Sub presiunea lor, în 
clipa răsboiului, toate combinaţiile diplomatice se vor nărui 
ca nişte castele de carton. Aceste două lumi sunt: statele 
revoluţiilor naţionale care luptă pentru apărarea Crucii şi a 
unei civilizaţii milenare şi Bolşevismul cu anexele sale, care 
luptă pentru nimicirea neamurilor şi pentru prăbuşirea 

- 58 - 


civilizaţiei creştine. Aceştia din urmă bolşevismul şi anexele 
sale, vor fi nimiciţi de armatele Crucii şi ale ordinei naturale a 
lumii " (Circ. p. 102). 

Dar Statele revoluţiilor naţionale nu şi-au înţeles 
misiunea aşa cum o vedea Căpitanul şi cum era în firea 
lucrurilor. Prin pactul de neagresiune încheiat cu Sovietele 
la 1939 ele chiar au renegat-o Aceasta a dus la prăbuşirea 
bazei lor morale care le-a atras mai târziu şi prăbuşirea 
materială fiindcă s-a pierdut orice încredere în sinceritatea 
principiilor etalate. 

Aceiaşi eroare a apropierii de Rusia Bolşevică au 
făcut-o şi Puterile Occidentale. Astăzi toată lumea şi ele 
înşile ispăşesc această eroare care dacă nu se va repara - 
aşa cum se recunoaşte în Anglia, America, Franţa, Italia, 
etc. - va deveni catastrofală pentru civilizaţia creştină 

Dar pe lângă aceasta, previziunea largă a 
Căpitanului corespundea şi cu interesul specific românesc 
care cerea existenţa unei rezerve politice pentru politica 
externă. Cu spiritul de loialitate şi obiectivitate care îl 
caracterizează, luliu Maniu a relevat că ,prientarea în 
politica externă a Mişcării Legionare s-a făcut de către 
Corneliu Codreanu din necesitatea de a constitui o 
rezervă pentru Ţară în eventualitatea că Puterile axei ar 
ieşi biruitoare 1 ' (Vezi ziarul Alba iulia, Sept.1944). 

Tragica situaţie a Poloniei, împărţită între nazişti şi 
bolşevici la 1939 şi acum ocupată de Ruşi justifică această 
prevedere. Oricum, cât timp a trăit Căpitanul politica internă 
şi externă a Mişcării s-a orientat numai după interesul 
românesc. Acest lucru îl recunoaşte cu toată loialitatea 
Ministrul Angliei la Bucureşti în acea perioadă, când 
declară' „Je dirais seulement qu' â cette date (non pas en 
1939) - adică după asasinarea Căpitanului, Nicadorilor şi 
Decemvirilor) - la Garde de Fer n'etait pas dirigee par 
L'Allemagne etelle demeurait une formation pre-nazie...'' 

Aşadar, ne întrebăm şi întrebăm pe asupritorii noştri 
de ieri. pentru ce a fost asasinat Căpitanul? Această 
întrebare o va repeta mereu istoria noastră naţională căci 

- 59 - 



asasinarea Căpitanului a fost una din cele mai oribile crime 
săvârşite împotriva viitorului neamului nostru. Ea nu va 
putea fi niciodată uitată şi Făptuitorii acestei crime vor 
rămâne pentru totdeauna stigmatizaţi atâta timp cât va 
subzista simţul moral în lume 

Am amintit aceste lucruri nu pentru a ne întuneca 
sufletele, în aceste zile întunecate când se cere unirea 
tuturor pentru biruirea răului care ne copleşeşte Ţara. Le-am 
amintit pentru a sublinia că principiile morale fixate de 
Căpitan sunt mai mult ca oricând necesare. Ele n-au fost 
deci de conjunctură. Căci omul corect, omul drept, omul loial 
şi de onoare, omul cinstit şi muncitor este necesar în toate 
regimurile. 

Tenebrele satanice nu pot fi biruite decât de luminile 
veşnice ale Moralei Creştine. Cu aceste torţe ale adevărului 
moral în mână, vor păşi „armatele Crucii 11 pe care ie-a prezis 
Căpitanul - pentru nimicirea tiraniei roşii. Numai cu ele se 
poate ieşi cu adevărat biruitori. Şi numai dacă aceste torţe 
vor fi purtate de mâini curate, lumea setoasă de libertate şi 
de o viaţă demnă şi înobilată de morala creştină, va alerga 
spre ele. Căci dacă ar fi să revină iar aceleaşi clici tiranice 
de paraziţi sociali, de afacerişti, fără Dumnezeu şi fără 
scrupule morale, adică aceiaşi tagmă de jefuitori ai banului 
public care au huzurit pe spinarea oamenilor muncitori de 
toate categoriile şi care au chinuit pe Căpitan, pe luliu 
Maniu şi pe toţi aceia care au vrut ridicarea morală şi 
materială a poporului român, la ce folos ar fi jertfele ce s-ar 
face pentru alungarea actualilor tirani? Ce speranţe s-ar 
deschide pentru obiditul nostru neam? 

De aceea, pentru viitorul neamului românesc, mai 
mult ca oricând se impune în aceste clipe, când pomenim 
25 ani de la marea jertfă a Căpitanului şi a celorlalţi martiri 
legionari să ne amintim jurământul legionar Moţa-Marin: 

1- ,jSă trăim în sărăcie, ucigând în noi poftele de 
îmbogăţire materială. 

2.- Să trăim o viaţă aspră şi severă cu alungarea 
luxului şi a îmbuibărilor. 


- 60 - 


3. ‘ Să înlăturăm orice încercare a exploatării 
omului de către om. 

4. - Să jertfim permanent pentru Ţară. 

5. - Să apărăm Mişcarea Legionară, cu toată 
puterea noastră împotriva a tot ce ar putea să o ducă pe 
căi de compromisuri sau compromitere; sau împotriva a 
tot ce ar putea să-i scadă măcar înalta linie morală “ 

în aceste momente grele când neamul nostru de 
pretutindeni se luptă cu moartea să evităm zarva unde 
clocotesc patimile, se ţes intrigile şi se destramă caracterele 
într-un spectacol dezolant. Să ne reculegem în noi şi să ne 
pregătim sufleteşte pentru ora decisivă care ne va scoate 
neamul din robie 

Camarade, din fundul temniţelor, din desişul codrilor, 
din îndepărtate exiluri unde te-au aruncat asupritorii de ieri 
şi de astăzi, adu-ţi aminte că pentru asemenea momente de 
cumplite prigoane, Căpitanul recomanda postul şi 
rugăciunea căci „nu este vrăjmaş care să lupte şi să 
biruiască în contra postului şi rugăciunei" (Circ., p.267). 

„ Cheamă morţii să se roage totdeauna alături de 
tine“. 

„Cheamă-L pe Căpitan. în singurătatea Ta roagă- 
te lui Dumnezeu, în numele morţilor noştri, pentru 
ca să ne ajute, să suferim toate loviturile, până ia 
căpătui suferinţelor şi până la marea înviere şi 
biruinţă (Circ. p.50) a neamului nostru. 

,Pin înăţimea cerului Sfântul Arhanghel Mihail ne 
ocroteşte, ne conduce şi ne face 
învingători"(Circ., p. 13). 

Din înălţimea cerului Căpitanul ne îndeamnă ia 
luptă. 

El este şi va fi veşnic cu noi! 


- 61 - 



DEZINTERESUL „NAZIST” LA 
PROCESUL CĂPITANULUI 


A cum câţiva ani, Imprimeria Naţională din Baden- 
Baden (Germania) a publicat colecţia „Akten zur 
deutschen auswărtigen Politik 1918-1945". în seria D 
(1937-1945) voi V, se cuprind şi documentele diplomatice 
secrete privitoare la sud-estul european, schimbate între 
reprezentanţii diplomatici şi Ministerul de externe german. 
Vom reproduce, din aceste documente spre a se vedea cât 
de mare este incorectitudinea sufletească a diplomaţilor 
noştri levantini de speţa lui N Petrescu-Comnen, care 
recurg la toate falsurile spre a putea prezenta Mişcarea 
Legionară ca o mişcare „fascistă" care îşi trage din 
străinătate inspiraţii şi subsidii". Aşa cum, de curând, în 
„Analele Academiei Americane de Ştiinţă Politică şi Socială " 
(Mai 1958) încearcă, cu vădită rea credinţă, să acrediteze 
ide ia că „Legionarii, de nevoie sau din afinităţi totalitare, şi-au 
oferit în grupuri serviciile comuniştilor ", 

•Spre amintirea infamiei judiciare comisă acum 20 de 
ani, prin montarea procesului împotriva Căpitanului, 
reproducem documentul No.207 în care este răspunsul 
secret al Secretarului de Stat Weizsăcker, dat la raportul 
secret (doc. 204) al Ministrului Plenipotenţiar de la 
Bucureşti, Fabricius, din care rezultă dezinteresul total - dus 
până la complicitate - cu politicienii români, a politicei 
externe „naziste" faţă de tragica soartă ce se pregătea 
Căpitanului. 


- 62 - 


207 


1988/441062-063 

SECRETARUL DE STAT von Weizsăcker 
către ambasadorul Fabricius 

Secret! Berlin, 7 iunie 

1938 

Curierul de astăzi! Pol.IV 3465 (2) 

Ref. L.R. Busse 


Dragă Domnule Fabricius, 

La scrisoarea Dvs. din 20 Mai a.c. (1) doresc a vă 
răspunde că noi nu numai că aprobăm rezerva Dvs. faţă de 
Garda de Fier şi faţă de procesul - acum încheiat - contra lui 
Codreanu (2) dar o şi considerăm - în sensul politicii 
noastre externe - ca obligatorie. (Nu ne-am gândit 
niciodată să întreţinem oarecare relaţii cu Garda de Fier - şi 
nu o facem nici acum - ca pe această caie să influenţăm 
asupra desfăşurării evenimentelor în România) (3). După 
cum aţi observat, nici presa noastră nu a manifestat 
nicidecum vreo simpatie deosebită pentru Codreanu şi a sa 
Gardă de Fier. Asemănarea ideologiilor nu ne poate permite 
să ieşim din această rezervă şi să ne amestecăm în 
treburile interne ale României. 

Un amestec evident ar fi dacă am vrea să atragem 
atenţia Regelui că din acţiunea sa împotriva Gărzii de Fier 
ar rezulta şi pentru el primejdii. De aceea n-aş vrea să mă 
folosesc de Prinţul de Hohenzollern în sensul propus de 
Dvs. De altfel - ca şi după raportul Dvs. - avem impresia că 
în România nu numai Garda de Fier formează un dig 
împotriva bolşevismului şi respinge o legătură cu Rusia 
Sovietică; se pare că şi alte cercuri (4) ar avea o atitudine 
asemănătoare în această privinţă. 

Cu salutări prieteneşti şi Heil Flitler! 

al Dvs. 
(St.S.) 


- 63 - 





ANEXĂ DOCUMENTARĂ 

Text origina! cu adnotări în limba germană 


207 

1988/441062-063 


Staatsekretăr von Weizsâcker an 
Gesandten Febricius 


Geheim! BERLIN, den 7 Juni 1938 

Heute Kurier! zu Pol IV -3465 (1) 

Ref : L R. Busse 


Lieber Herr Fa brici us! 

Auf Ihren Brief vom 20 Mai d.J. (1) mochte ich Ihnen 
erwidern, dass wir Ihre Zuruckhaltung gegenuber der 
Eisernen Garde und dem nun schon beendeten Prozess 
gegen Codreanu (2) nicht nur billigen, sondern dass wir sie 
im Sinne Unserer Aussenpolitik durchaus fOr geboten 
halten. (Wir haben niemals daran gedacht und tun es auch 
jetzt nicht, mit der Eisernen Garde irgendwelche 
Beziehungen zu unterhalten, um auf diesem Wege auf die 
Gestaltung der Dinge in Rumânien Einfiuss zu gewinnen) 
(3} Wie Sie bemerkt haben werden, hat auch unsere Presse 


- 64 - 


keineswegs eine betonte Sympathie fOr Codreanu und 
seine Eiserne Garde an den Tag gelegt. Die Ahnlichkeit der 
Ideologien kann uns nicht veranlassen, aus dieser 
ZurOckhaltung herauszutreten und uns in die inneren 
Verhăltnisse Rumăniens einzumischen, 

Eine ausgesprochene Einmischung aber wăre es 
auch, wenn wir den KOnig darauf hienweisen lassen 
wollten, dass sich aus seinem Volgehen gegen die Eiserne 
Garde Gefahren fOr ihn ergeben kennten, Deswegen 
mechte ich auch davon Abstand nehmen, uns des FOrsten 
von Hohenzollem in dem von Ihnen vorgeschlagenen Sinne 
zu bedienen. Wir haben Obrigens - auch nach Ihrer 
Berichterstattung - den Eindruck, dass in Rumânien nicht 
nur die Eiserne Garde einen Damm gegen den 
Bolschewismus bildet und die Verbindung mit Sowjet- 
Russland ablehnt; es scheint uns vielmehr, als ob auch 
andere Kreise (4) in dieser Beziehung ăhnlich eingestellt 
sind. 

Mit freundlichen GrOssen und Heil Hitler! 

Ihr (St.S.) 

1) Siehe Dokument Nr. 205 

2) Codreanu war am 27 Mai zu zehn Jahren Zwangsarbeit 
verurteilt worden. 

3) Dieser Satz war in Busses Konzept enthalten, wurde 
aber vor Abgang des Briefes gestrichen. 

4) Randbemerkung in der Handschrift Busses: Vermerk. Die 
fraheren Altliberalen, der Konig, Comnen die frOhere 
nationalchristliche Partei, usw. 


- 65 - 



3410/E014077 


208 


Der Staatssekretăr an die Gesandtschaft in 
Bukarest 
Telegramm 

?938 L R BuSSe BERLIN, den 9 Jun 

Nr. 145 vom 9.6. 20 Uhr 30. zu Pol.IV 3727 

Auf Bericht Nr. 1703 vom 27.5 (1) 

Es wird Ihren anheimgestellt, bei sich bietender 
Gelegenheit massgebende rumănische Stellen nochmals 
darauf hinzuweisen, dass wir mit Codreanu keinerlei 
Beziehungen unterhalten haben, was ja auch aus dem 
Prozess vorgebrachtem Material keineswegs hervorgehe. 
Gegenteilige Behauptungen empfănden wir als aus der Luft 
gegriffen. Von einem fOrmlichen Schritt bitte aber 

vortiehalten. V)™ A " 9elegenheit Konradi wei teres 

WEIZSĂCKER 

1) Nicht gedruckt (1988/441076-085) Dieses 
Schreiben war ein Bericht Ober den Prozess gegen 
Codreanu, in welchem, lăut Fabricius, die Anklagevertretunq 

®'" e p 9 ^®' me Verbindung zwischen Codreanu und Hitler im 
Jahre 1935 nicht nachweisen konnte. 

2) In dem Bericht vom 27 Mai erwăhnte Fabricius 
eine angebliche Ausserung des KOnigs, dass Konradi, der 

H«nHl!it ekretăr . der Rumănisch-Deutschen 
Handelskammer, Landesgruppenleiter der NSDAP in 

Rumănien und zudem Handelsattache der Gesandtschaft, 
der Mittelsmann ftir die materielle Untersttitzung sei, die 
Codreanu angeblich von Deutschland erhalten hâtte. 
abricus schrieb, dass er mit Konradi vor dessen koreise zu 


- 66 - 


einem lângeren Urlaub in Deutschland gesprohen habe, 
und fttgte hinzu: „Es ist selbstverstandlichauch nicht an den 
Dingen wahr Er trete den Geruchten tiber Konradi 
energisch entgegen bezweifle aber, ob Konradi in seiner 
Stellung haltbar sei, da er als Beamter der Handelskammer 
dem rumânischen Recht unterliege. 

Randbemerkung zum letzten Satz des obigen 
Telegramm: Es besteht Aussicht, dass der Fall Konradi 
ohne Mitwirkung des A.A. gelOst wird. Wieder vorlegen am 
15.8. B (usse). 1.7. Siehe Dokument Nr.254. 

Redăm mai jos în traducere Raportul (Doc. No.203) al 
Ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius, către Ministerul de 
Externe german, în legătură cu procesul Căpitanului. Textul 
original cu adnotările îl reproducem la sfârşitul acestui comentariu. 


203 

1988/441055-056 

Ambasadorul din Bucureşti către Ministerul 
de Externe (1) 

-Telegramă- 

No.112 din 17.5. Bucureşti, 17 Mai 1938, ora 

22,20 

sosită: 18 Mai ora 1. 

Pol. IV 3378. 

Proces intentat astăzi împotriva lui Codreanu 

1) Pentru posedare ilegală de documente secrete 
ale Siguranţei Statului, Art.191 şi 192, Codul Penal Carol II. 

2) Pentru delict contra siguranţei interne a Statului, 
Art. 209, aliniat 4. 

3) Pentru revoltă, Art. 210. 

Se impută lui Codreanu că a creeat o organizaţie 


- 67 - 



secretă pentru răsturnarea ordinei sociale existente şi că a 
organizat-o militar; pentru aceasta a primit bani străini şi a 
stabilit legătură cu străinătatea. 

în actul de acuzare, publicat de presă; se spune că 
la Codreanu s-au găsit dovezi. Pasagiile în care se spune 
că acuzatul ar fi intrat în legătură cu organizaţii străine în 
scopul de a pregăti revoluţia şi de la care el a cerut sprijin şi 
instrucţiuni, sunt de aşa natură cenzurate încât Germania 
nu este direct numită, totuşi subînţeleasă. Se mai spune că 
aceste documente (2), ce datează din 1933 au fost trimise 
pe aceeaşi cale ca şi telegrama expediată de acuzat unei 
puteri străine. 

Aceasta din urmă se referă la cunoscuta afirmaţie că 
Ambasada germană a expediat telegrama lui Codreanu 
către Fuhrer cu ocazia unificării cu Austria. întrucât eu am 
desminţit această afirmaţie atât faţă de Rege însuşi cât şi 
faţă de Mareşalul Palatului şi Ministerul de Interne, faptul 
este cu atât mai surprinzător cu cât Ministrul de Interne m-a 
rugat - înainte de publicarea actului de acuzare - să vin la el 
şi mi-a declarat: 

Arhiva lui Codreanu a dispărut şi materialul găsit 
este insuficient. De aceea procurorul insistă asupra 
exploatării unui document care este conceptul în româneşte 
a unei scrisori pe care acuzatul a adresat-o Ftihrerului şi 
Cancelarului la începutul lui 1935 şi în care el anunţă că 
vrea să facă în România o revoluţie pe bază naţionai- 
socialistă şi caută sprijin în Germania. în scrisoare, despre 
care - după cum el remarcă - nu se ştie dacă a fost 
transmisă prin Ambasada germană, Codreanu cere sprijin 
german şi instrucţiuni şi propune o alianţă politică şi 
economică cu Germania (3). 

Ministrul de Interne accentuiază că el nu ştie dacă 
scrisoarea a ajuns la destinaţie şi dacă s-a răspuns la ea - 
nu crede aceasta din urmă - şi că el nu are intenţia să mă 
întrebe dacă transmiterea s-a făcut prin noi. 

Vrea însă ca noi să ştim că guvernul român apreciind faptul 
că noi ne-am silit să păstrăm o atitudine de extremă 

- 68 - 




rezervă faţă de Garda de fier, doreşte să evite totul ce ar 
putea implica întrucâtva Germania în proces; în această 
privinţă se veghează în special asupra presei. 

în toate cercurile această chestiune este la ordinea 
zilei şi se încearcă să se sondeze atitudinea noastră. Eu 
păstrez în continuare o rezervă deosebită, deşi Garda de 
Fier încearcă să câştige pe ambasadorul italian şi pe mine 
pentru o intervenţie. Numeroşi alţi legionari au fost arestaţi 
în zilele următoare (4) şi condamnaţi la închisoare. Nae 
lonescu (5) este de asemenea arestat. 

FABRICIUS 

Cu asemenea proză insipidă informa Ministrul 
german de la Bucureşti pe conducătorii „Marelui Reich", 
despre mişelescul proces înscenat împotriva Căpitanului, 
ale cărui consecinţe istorice dramatice, în sectorul sud- 
estului european se vor simţi adânc şi pentru ţara sa. Nimic 
de ordonanţa definitivă - cum notează Căpitanul - „plină 
de patimă, de răutate şi neadevăruri. Afirmaţiuni gratuite, 
nedovedite cu nimic, lipsite de bună credinţă, de 
corectitudine şi de sentimentul onoarei". Nimic de 
„atmosfera încărcată, înăbuşitoare ce plutea între zidurile 
Consiliului şi în afara lui. Fiecare avocat sau martor se 
aştepta din moment în moment să fie ridicat, arestat, dus în 
lagăr. Au fost ridicaţi de pe băncile apărării avocaţi, care în 
acel moment, erau asimilaţi magistraţilor" (însemnări de la 
Jilava). Diplomatul „Marelui Reich" îşi asigura superiorii că 
„păstrează mai departe o absolută rezervă cu toate că 
„Garda de Fier încearcă să câştige intervenţia Ministrului 
Italian şi a mea". Căpitanul era prea mândru ca să ceară 
intervenţia acestora. Dar era o problemă de elementară 
loialitate, de omenie şi de înţelepciune de a pune falsurile la 
punct. Fabricius ştia mai bine ca oricare altul că pretinsele 
legături cu Germania erau o minciună. Dacă această 
„ausserordentliche Zuriickhaltung" era o expresie a 
egoismului sau a subminării nu putem spune acum. Cu 
asemenea atitudini minore şi lipsite de perspectivă, nu este 
de mirare că regimul de atunci s-a prăbuşit. 

- 69 - 



ANEXA DOCUMENTARĂ 

Text original cu adnotări în limba germană 

203 

1988/44105 

Der Qesandte in Bukarest an das Auswărtige Amt (1) 


Telegramm 

Nr. 112 vom 17.5 Bukarest, den 17 Mai 1938 

22 Uhr 20 

Ankunft: 18 Mai 1 Uhr 
pol. IV 3378 

Anklage gegen Codreanu heute erhoben 

1) wegen unrechtmâssigen Besitzes von geheimen 
Dokumenten der Sicherheitsorgane, Artikel 191 
Strafgesetzbuchs Carol s II., 

2) wegen Vergehens gegen innere Sicherheit des 
Staates, Artikel 209 Absatz 4, 

3) wegen Aufruhrs, Artikel 210. 

Es wir. Codreanu vorgeworfen, dass er geheime 
Organisation zum Umsturz bestehender sozialer Ordnung 
geschaffen und militărăhnlich organisiert habe, dazu 
auslăndisches Geld genommen und Beziehungen zum 
Ausland angeknOpft habe. 

In Aklage, die Presse verOffentlicht, wird erklărt, 
dass die Beweissttiche bei Codreanu gefunden wurden. 
Stellen, in gesagt wird, dass Angeklagter mit auslăndischen 

- 70 - 


Organisationen zwecks Herbeifahrung Umsturzes in 
Verbindung getraten sei und von denen er Untersttitzung 
und Instruktionen erbeten habe, sind so zensuriert, dass 
Deuschland zwar nicht erwăhnt, aber doch deutlich gemeint 
ist. Auch wird gesagt, dass diese aus 1935 stammenden 
Dokumente (2) auf gleichem Wege befsrdert worden seien, 

wie ein von Ageklagtem einer auslăndichen Macht 
gesandtes Telegramm. 

Letzteres bezient sich auf bekannte Behauptung, 
dass deutsche Gesandtschaft Telegramm Codreanu's an 
FOhrer anlâsslich Wiedervereinigung Osterreichs expediert 
habe. Da ich diese Behauptung sowohl KOnig selbst wie 
Hofminister und Innenminister genOber dementiert habe, ist 
diese um so erstaunlicher, als Innenminister mich vor 
VerOffentlichung Anklageschrift zu sich bat und erklărte: 

Archiv Codreanu sei verschwunden und gefundenes 
Material nur durfting. Staatsanwalt besteht daher auf 
Verwertung eines Dokuments, das rumănischer Entwurf zu 
einem Schreiben sei, das Angeklagter Anfang 1935 an 
FOhrer und Reichskanzler gerichtet habe und in dem er 
ankOndigt, dass er Revolution auf nationalsozialistischer 
Grundlage in Rumănien ducrhfOhren wolle und Anlehnung 
an Deutschland suche. In dem Brief, von dem man nicht 
wisse, ob er, wie Vermerk darauf angibt, durch Deutsche 
Gesandschaft befOrdert worden sei, erbittet Codreanu 
deutsche Hilfe und Instruktionen und vorschlâgt ein 
politisches und wirtschaftliches BOndnis mit Deutschland. 
(3) 


Innenminister betonte, dass er nicht wisse, ob der 
Brief angekommen und ob er beantwortet worden sei, er 
glaube letzteres nicht, auch habe er nicht die Absicht, mich 
darOber zu befragen, ob eine BefOrderung durch uns erfolgt 
sei. Er wolle âber, dass wir wOssten, dass die Rumânische 

- 71 - 



Regierung unter Anerkennung der Tatsache, dasswir uns 
ăusserster ZurOckhltung Eiserner Garde gegenOber 
befleissigten, alles vermeiden wolle, um Deutschland 
irgendwie in den Prozess hinenzuziehen; darauf worde man 
insbesondere bei der Presse achten. 

In allon Kreisen bildet diese Angelegenheit 

Tagesgesprâch und man versucht unsere Haltung zu 
ergrOnden. Ich bewahre weiter ausserordenliche 
ZurOckhaltung, obwohl Eiseme Garde versucht, 
Italienischen Gesandten und mich fOr Intervention zu 
gewinnen. Zahlreiche weitere Legionare wurden in den 
năchsten (4) Tagen verhaftet und zu Gefangnisstrafen 
verurteilt. 

Nae lonescu (5) ist gleichfalls verhaftet. 

FABRICIUS 


1) Das Dokument wird so, wie es entziffert und im 
Auswărtigen Amt verteilt wurde, wiedergegeben; der 
Wortlaut ist aber an einigen Stellen anders als das Konzept, 
das in den Akten der gesandtschaft in Bukarest 
aufgofunden wurde (7887/E 570893 - 895). 

2) Das Konzept lautet hier: „dieses aus 1935 
stammende Dokument". 

, 3) Am 27 Mai berichtete Fabricius (1988/441076 - 

085), Codreanu hătte einer geheimen Gerichtssitzung 
geleugnet, einen derartigen Brief geschrieben zu haben. Er 
leugnete ebenfalls, dass er Beziehungen zu der NSDAP in 
Deutschland gehabt oder materielle UnterstOtzung von 
Deutschland erhalten habe. 

4) Das Konzept lautet: „letzten". 

5) Stellvertreter des FOhrers der Eisernen Garde, 
Codreanu. 


- 72 - 


URA INSTINCTIVA 


D in documentele secrete ale „Marelui Reich" german 
reproduse anterior, a rezultat în mod clar poziţia de 
absolută rezervă" (ausserordentliche 

ZurOckhaltung") a politicei externe naziste faţă de 
Căpitan şi Mişcarea Legionară. Această atitudine s-a 
reflectat şi în presa lor. „După cum aţi observat - releva 
secretarul de stat von Weizâcker - nici presa noastră nu a 
manifestat nicidecum vreo simpatie deosebită pentru 
Codreanu şi a sa Gardă de Fier" (Doc. secret No.207). 
Când încurajat de această atitudine complice sceleratul 
Ca rol al il-lea şi clica sa de Evrei şi politicieni a asasinat pe 
Căpitan şi pe ceilalţi camarazi, o parte din presa germană, 
trecând peste recomandările lui Fabricius, care prin 
telegrama sa No. 169/82485 cerea o precaută tratare a 
cazului în presa germană" (vorsichtige Behandlung in der 
deutschen Presse), a relevat adevăratul substrat ai acestei 
crime odioase. Acest fapt oferă prilejul Ministrului de externe 
N.Petrescu - Comnen, care făcea parte din guvernul asasin 
al lui Carol al ll-lea, să formuleze un protest care se găseşte 
rezumat în documentul No.260 reprodus mai jos. 


- 73 - 






169/82493 


260 


Sec re ta rul de Legaţie Klugkist. Bucu re şti, căt re 
Ministerul de Externe 


No.266 din 4.12. 


Bucureşti, 4 Dec. 1938 
ora 17.30 

sosită: 4 Dec. ora 20. 


Ministrul de Externe Comnen, în lipsa însărcinatului de 
afaceri plecat la Constanţa pentru alegeri, m-a rugat astăzi 
Duminecă, să vin la el şi mi-a comunicat că ţinuta presei germane 
şi anume Angriff, Nachtausgabe, Berliner Tageblatt, în legătură cu 
acţiunea contra Gărzii de Fier (1) a provocat în România o foarte 
mare consternare. A remarcat expresiile ca omoruri în masă, 
ruinarea ţării, victoria lui Juda. La acest amestec în situaţia internă 
este de aşteptat o mare reacţiune din partea guvernului şi a 
populaţiei, cu atât mai mult cu cât prin aceasta s-ar vedea 
confirmarea bănuelii de sprijinire a Gărzii. A mai adăugat că poziţia 
unor înalte personalităţi, ca şi a sa însăşi, care ar fi intervenit 
pentru o colaborare cu Germania, le este exterm de îngreunată 
prin ţinuta şi tonul presei noastre. Ministrul de Externe a rugat 
transmiterea urgentă a dorinţei lui de a se face să înceteze presa. 
Am promis comunicarea observând că este greu şi se tragă 
concluzii de sprijinire a Gărzii pe motivul părticipării la moartea 
tragică. 

KLUGKIST 


1) La 30 Noiembrie, Codreanu şi 13 membri ai Gărzii de Fier în transport 
dintr-o închisoare în alta, au fost împuşcaţi într-o pretinsă încercare de evadare. în 
telegrama sa (169/82482) Fabricius recomandă în această privinţă tratare precaută în 
presa germană. 


- 74 - 


După ce, ca ambasador la Berlin şi apoi ca Ministru de 
externe acest ins a instigat la asasinat, acum când faptul este 
consumat caută invocând „reacţiunea poporului" român, să impună 
complicitatea tăcerii ca să nu se „întărească bănuielile de susţinere 
a Gărzii de Fier”. 

„Ura instinctivă", de care vorbeşte Eminescu, se 
împleteşte în mod desăvârşit cu „perfidia bizantină", indiferent 
dacă acest P. Comnen este autentică progenitură bizantină sau 
vreun „oltean" - cum afirmă unii - denaturat de arivism şi 
impostură. Şi această ură nu va înceta nici atunci când 
evenimentele externe vor arăta că asasinarea Căpitanului n-a fost 
- ca să folosim o expresie a lui Talleyrand - „nu numai o crimă, dar 
şi o greşeală". După instaurarea tiraniei bolşevice în România şi 
consolidarea ei prin carenţa „aliaţilor fireşti" de care se lamentează 
acum politicienii noştri, acest P. Comnen nu scapă nici o ocazie ca 
să-şi strecoare veninul împotriva Căpitanului şi a Mişcării 
Legionare. 

In scrierile sale „Suggerimenti per la Pace" (1945) şi „I 
Responsabili" (1949) colcăie insinuările împotriva Mişcării „fruct 
hibrid de naţionalism şi bolşevism" (I Ras. pag.203) care „primea 
de afară inspiraţii şi subsidii" pentru „a consemna România legată 
de mâini şi de picioare Germaniei" (Suggerimenti, pag.132-144) 
instaurând dictatura ternarei de marcă hitleriană în toată Ţara" şi 
„înlăturând toate experienţele, toate valorile şi toate personalităţile 
mai autentice" (id. pag. 176). 

Această „ură instinctivă" împinge această speţă de oameni 
să încerce după asasinarea fizică şi asasinarea morală a 
Căpitanului prezentându-l ca unul care „primea inspiraţii şi subsidii 
din afară" spre a-şi aservi ţara. Documentele secrete,germane vin 
să arate cât de mare este infamia acestor - „stârpituri morale" 
politicianiste. Dar în acelaşi timp se poate aprecia cât de mult au 
alunecat acei legionari care se simt măguliţi când fac anturaj şi ţin 
trena acestei „Excelenţe" ce a excelat prin pornirea oarbă 
împotriva Căpitanului şi a Mişcării Legionare. Sunt fapte care nu 
pot fi trecute cu vederea. 


- 75 - 







ANEXĂ DOCUMENTARĂ 

Text original în limba germană 

260 

169/82483 

LegationsşeKretâr Klu gkist. Bukar est. an das 
Auswârti ge Amt. 

Telegramm 

Nr.266 vom 4.12. Bukarest. den 4 Dezember 1938 

17 Uhr 30 

Ankunft: 4 Dezember 20 Uhr 

Âussenminister Comnen bat in Abwesenheit des zur 

Wahl nach Konstanza gefahrenen Geschăftstrâgers mich heute 
Sonntag zu sich und mitteilte, Haltung deutscher Presse 
namentlich Angriff, Nachtausqabe. Berliner Tageblatt zu Vorgehen 

gegen Eiserne Garde (1) habe in Rumănien grOsste BestOrzung 
hervorgerufen. Hinwies auf AusdrOcke wie Massenmord, Zerfall 
des Landes, Sieg Judas. Auf diese Einmischung in interne 

Verhâltnisse sei grosse ROckwirkung bei Regierung und 
Bevolkerung zu erwarten, zumai hierin Bestâtigung Verdachts 
UnterstOtzung Garde durch una erblickt wtrrde. HinzufOgte, 

Stellung hoher Personiichkeiten, die fOr Zusammenarbeit mit 
Deutschland eingetreten seien, wie auch seine eigene, werde 

durch Haltung und Ton unserer Presse ăusserst erschwert. 
Âussenminister erbat beschleunigte Weiterleitung seines 
Wunsches auf Abstellung Presse. Zusagte Weitergabe nach 
Hinweis, ROckschIOsse aus Anlass Anteilnahme an tragischem 
Tod auf UnterstOtzung Garde sei abwegig. 

KLUGKIST 


1) Am 30 November wurden Codreanu und 13 Mitglieder der Eisemen 
Garde auf dem Transport von einem Gefăngnis zu einem anderen angeblich auf der 
Flucht erschossen. In seinem Telegramm hiezu (169/82482) emfabl Fabricius 
vorsichtige Behandlung in der deutschen Presse. 

- 76 - 


PRIMII CRUCIAŢI MODERNI: 

HOTA - MARIN 


«Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa» e sentinţa 
neclintită a iui Isus. Deci, ia Ei, ia Dumnezeu, 
am alergat, pentru a primi scânteia vieţii, pe 
care s-o redăm neamului nostru condamnat. » 

(Ion I. Moţa, Cr. d. Lemn, p.20). 

I^ntr-un moment când în Spania cuprinsă de flăcările 
■ războiului oivil „se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Isus", 
au pornit voluntari Moţa şi Marin, Comandanţi legionari de 
elită, să „moară pentru apărarea Bisericii catolice-ortodoxe, 
la 5.000 de Km. de Patria lor“ (Circ., p.237). Au străbătut 
mări şi ţări, şi nu s-au împiedicat aceşti ostaşi ai lui Isus nici 
de rigidele bariere dogmatice ale exegeţilor, ridicate între 
diferitele confesiuni creştine, dar lipsite de orice sens, atunci 
când însăşi substanţa creştină este grav primejduită. Unirea 
tuturor creştinilor în faţa oştilor Satanei a fost lozinca lor, 
consfinţită cu moartea de martiri, cu care i-a învrednicit 
Dumnezeu la Majadahonda din preajma Madridului. 

De această lozincă trebuie să ne amintim mai ales 
astăzi, când oştile Satanei ne-au cotropit Ţara, iar intrigile 
stăpânilor lor încearcă să asmuţe pe „ortodocşi", 
„protestanţi" sau „catolici" unii contra altora, pentru ca la 
sfârşit să triumfe tot fiii Satanei. Să ne pătrundem de spiritul 
care i-a animat pe Ionel Moţa şi pe Vasile Marin, şi oriunde 
ne-a aruncat destinul, prin lagăre, în închisori sau exiluri, să 
fim noi legionarii - aşa cum ne-au indicat martirii noştri - 
promotorii concordiei creştine şi avangarda „oştilor Crucii", a 
marei Legiuni Creştine, care va trebui să biruiască tagma 
celor răi. 

Căpitanul a pus „inima, fruntea şi trupul lui Moţa şi 


- 77 - 













ale camaradului său Marin, temelie naţiunii române, 
fundament peste veacuri pentru viitoarele măriri româneşti" 
(Circ., p.215). Evenimentele care s-au succedat de la 
moartea lor şi greaua răspântie la care se găseşte omenirea 
astăzi arată că jertfa lor constituie şi o piatră de temelie la 
concordia creştină, singura care poate aduce biruinţa şi 
adevărata pace între oameni şi popoare. într-o lume 
pătrunsă de morala creştină, şi Ţara noastră va prospera şi 
„străluci ca soarele sfânt de pe cer", aşa cum a lăsat cu 
limbă de moarte Ionel Moţa. 

Să rostim, deci, noi cei de astăzi, „jurământul Moţa- 
Marin", formulat de Căpitan şi să ne rugăm, invocând 
ajutorul spiritului lor, pentru a ne da tăria să suportăm toate 
loviturile pentru nimicirea vrăjmaşilor Ţării noastre şi ai 
întregii lumi creştine. 


- 78 - 


FENOMENUL MOŢA-MARIN 

Când la 13 Ianuarie 1937, cu ocazia aducerii 
sicriilor lui Moţa-Marin din Spania, mulţimile compuse de 
toate categoriile sociale, se înşiruiau smerite pe întreg 
parcursul drumului, spre a aduce omagiu jertfei eroilor 
căzuţi pentru Hristos, nu se putea desluşi încă sensul 
profund al acestui fenomen. Din turburarea şi alarma 
Anticriştilor însă, se putea deduce că s-a petrecut ceva cu 
totul neobişnuit de natură a le răvăşi toate planurile. De aci 
toată pornirea lor oarbă. Când încercările lor de 
minimalizare a fenomenului au fost privite cu desgust, au 
început să clocească planuri pentru lichidarea mişcării 
Legionare, devenită, după înmormântarea lui Moţa-Marin, 
foarte primejdioasă. Spre justificare se va invoca drept leit- 
motiv „dezordinea". Uneltele lui Anticrist vor declara solemn: 
„vrem să intronăm ordinea", „vom face totul pentru ca să 
restabilim ordinea". Dar, cum obiecta Căpitanul: „De ce să 
apăraţi o ordine pe care nimeni nu o ameninţă?^ In urma 
înmormântării mucenicilor Moţa şi Marin, autorităţile s-au 
speriat, dar nu din cauza dezordinei, ci din cauza ordinei, în 
adevăr impresionantă care a domnit tot timpul (Circ. 

No.58). . . 

Din ce cauză toată această teamă a Anticriştilor care 

inspira pe netrebnicii politicieni români de la cârma Ţării? in 
războiul civil din Spania au murit mulţi voluntari care au 
luptat contra bestiei roşii dezlănţuite. Impulsul care i-a 
mânat la luptă însă era, în general, de esenţă mai „realista 
sau mai „contingenţă". Unii au luptat să-şi apere avutul, alţii 
privilegiile, alţii patria, alţii pentru menţinerea, restabilirea 
sau răsturnarea echilibrului internaţional într-o ţară care 
formează hinterlandul unei trecători de covârşitoare 
importanţă strategică ca Gibraltarul. Mai toţi au avut calcule. 
Poate nimeni însă nu s-a dus „să moară cu drag pentru 
Hristos într-un moment când se trăgea cu mitraliera in 

-79- 




obrazul lui“, cum a plecat echipa legionară condusă de 
Moja. Din acest spirit pur de „cruciat" s-a născut 
fenomenul Moţa pe care nici conspiraţia duşmană şi 
nici trecerea anilor nu-l pot învălui în uitare. 

Tocmai acest spirit de cruciat este ceea ce 
alarmează şi astăzi pe Anticrist. Numai prin el se poate 
strămuta bătălia de pe terenul strict materialist unde 
Anticrist este tare, pe terenul spiritual unde devine 
neputincios. Perspectiva contaminării altora turbură pe fiii 
Satanei fiindcă ea poate da adevăratul sens al actualei 
lupte istorice: „lupta între două lumi“ pe care nu l-au înţeles 
anumite Mişcări naţionaliste din Europa afirmate între cele 
două războaie. 

Astăzi, când se iau iniţiativele cele mai autorizate 
pentru unificarea Lumii creştine, fenomenul Moţa-Marin 
trebuie să fie mai mult ca oricând viu în cugetele şi în inimile 
noastre. Faptul că „un Preot creştin ortodox merge îmbrăcat 
în odăjdii să moară întru apărarea Bisericii catolice, culcată 
la pământ de ura comunistă", trebuie luat ca exemplu (Circ.) 
Cu atât mai mult cu cât în acel timp oficialităţile bisericilor 
împărţite - manevrate de Anticrist - se bucurau de 
nenorocirile căzute pe capul „fraţilor" întru Hristos. „Când 
Moţa moare pentru apărarea Bisericii catolice, ortodoxe, 
fiind la 5000 Km. de Patria sa“ arată că simte necesitatea 
unirii bisericilor creştine nu din calcule mai mult sau mai 
puţin interesate, ci ca o pornire divină. La sinoadele 
ecumenice care se anunţă poporul român va aduce - mai 
mult decât orice exegeză - fapta jertfei a celor mai 
neprihăniţi şi mai buni copii ai săi. 

Dacă fenomenul Moţa-Marin va fi înţeles şi simţit, 
lumea creştină va reuşi să formeze blocul creştin de care se 
vor sparge toate uneltirile lui Anticrist şi „pe pământ va fi 
pace şi bună învoire între oameni". 

Acest lucru l-au intuit mulţimile care se reculegeau la 
13 Ianuarie 1937, când se năştea fenomenul Moţa-Marin. 


- 80 - 


CREDINCIOS PÂNÂ LA MOARTE 
STERIE CIUMETTI 


D umnezeu l-a ales - scrie Căpitanul, pe Sterie Ciumetti 
- pentru sufletul său bun şi curat ca rouă, să fie prin 
tragica sa moarte şi chinuire, cel mai mare martir al 
mişcării legionare, al României legionare" (P.L , p.362) La 
29 Decembrie 1933 Sterie Ciumetti a fost pus în libertate de 
la închisoarea Jilava unde împreună cu Ion Moţa, Vasile 
Marin şi alţi camarazi a fost închis cu ocazia dizolvării 
Mişcării de la 10 Decembrie. După ce a văzut pe Căpitan, 
căruia i-a referit asupra celor îndurate împreună cu 
camarazii la închisoare, s-a dus acasă la fratele său. Era 
tare obosit după nopţile fără somn petrecute pe scândura 
goală în subteranele friguroase şi mucigăite de umezeală 
ale Jilavei. Abia adormise când, din nou, casa a fost 
invadată de poliţie. Fu ridicat în cămaşă de noapte şi dus. 
Nici lui şi nici familiei consternate, care cu câteva ceasuri 
înainte îi sărbătorise eliberarea, nu s-a spus motivul 
arestării. Nimeni nu ştia de tragedia întâmplată în acea 
seară pe peronul gării de la Sinaia. 

De aci începe calvarul lui Ciumetti. I se cerea să 
spună unde se adăposteşte Căpitanul. El nu ştia ce se 
întâmplase afară. Dar din insistenţele depuse de poliţie a 
dedus că n-au gânduri curate. Şi s-a zăvorât în tăcere 
absolută. Toată noaptea a fost schingiuit cu cele mai 
infernale unelte de tortură, pentru a-i smulge o vorbă asupra 

- 81 - 






locului unde se găseşte Căpitanul. 

A gemut, dar n-a scos o vorbă. Atunci a fost pus să 
aleagă între moartea pentru credinţă şi viaţa fără 
credinţă. Şi Ciumetti a alea moartea «legionară» ca „cea 
mai sfântă nuntă dintre nunti". S-a cununat cu ea, dar nu pe 
vârf de munte, într-un cadru miorotic «cu soarele şi luna, ca 
să-i ţină cununa». Ci pe marginea unor smârcuri îngheţate 
de la periferia Capitalei, la sfârşitul unei nopţi întunecate cu 
promoroacă şi când pâcla se aşterne ca un giulgiu peste 
natura moartă. 

Mi-I închipui pe fratele Sterie în acea teribilă noapte. 
O maşină neagră îl duce la locul de supliciu. Este coborât. 
Comisarul Panova îi spune pentru ultima dată că viaţa stă în 
mâinile lui. Dacă spune, se salvează. Ce gânduri au trecut 
prin capul lui Sterie? Ce sentimente i-au inundat inima lui 
mare şi generoasă? Toată viaţa i-a rulat vertiginos, în acele 
clipe înfricoşătoare, şi apoi s-a oprit la refrenul unui cântec 
haiducesc cântat prin munţii săi dragi pe care nu-i va mai 
vedea: «Fiecare om s-a născut pentru a muri odată, 
onoarea şi ruşinea se perpetuiază până în eternitate». 
Furat de vraja acestui cântec, Sterie n-a mai auzit nici 
somaţiile poliţistului hain şi nici detunăturile gloanţelor, care 
i-au ciuruit spatele. Corpul lui s-a prăbuşit pe brânci pe 
smârcurile îngheţate ale lacului de la Fundeni, pe când 

«sufletul său bun şi curat ca rouă» a zburat în sferele 
senine ale eroilor martiri. 

Credincios până la moarte, aceasta simbolizează 
jertfa lui Sterie Ciumetti. 


- 82 - 


0 MARE MUCENICA LEGIONARA 

NICOLETA NICOLESCU 


P e Nicoleta am cunoscut-o pentru prima dată în iarna 
lui 1932-1933 la sediul central legionar, care pe acea 
vreme era pe strada Aurel Vlaicu (Bucureşti). După 
incidentele cu poliţia care avuseseră ioc cu ocazia încercării 
de a pune o cruce la mormântul «Eroului necunoscut» din 
Parcul Carol, s-a făcut o broşură intitulată „Mormântul fără 
cruce". Pentru expediţia ei venise Nicoleta cu un grup de 
studente legionare. Nu ştiu cum, întreaga ei ţinută m-a făcut 
să mă gândesc la Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu, 
care a căzut în Războiul întregirii în fruntea plutonului său, 
când îl conducea în asalt. Pe când eram elev, citisem o 
carte despre această eroină şi imaginea ei mi-a rămas viu 
întipărită în minte. Acum această imagine se asocia şi chiar 
se suprapunea cu aceea a Nicoletei. 

Comportarea acestor legionare studente m-a 
impresionat. Rupând cu mentalitatea curentă - de a 
dispreţui munca manuală - ele făceau curăţenia sediului cu 
atâta dragoste, încât răspândeau numai voie bună. Mi se 
părea însă ceva deplasat, nefiresc când le vedeam 
aliniindu-se în front în comenzi ostăşeşti. Poate tradiţia 
mediului în care am crescut determina această rezervă. O 
păstram însă, în mine fără a face caz. Era încă în faza 
experimentală a începutului. 

Câţiva ani mai târziu, o împrejurare a făcut să 


- 83 - 





lămuresc această problemă chiar cu Nicoieta, în prezenţa 
Căpitanului Venisem din provincie, unde am fost mutat cu 
serviciul după închisoarea de câteva luni făcută în 1934 la 
Jilava. M-am dus la sediu Când m-a văzut Căpitanul mi-a 
zis: „Bine că ai venit“, Am spus unui legionar să o cheme 
pe Nicoieta. Aceasta a venit împreună cu Vasile Cristescu, 
cu care se găsea în conversaţie în Salonul de intrare în 
biroul Căpitanului, „la să vedem - spune Căpitanul - cam 
care ar fi după părerea ta funcţiunea ce ar trebui să 
îndeplinească femeia română în cadrul Mişcării şi al 
Neamului". Din câteva aluzii pline de spirit făcute de Vasile 
Cristescu în legătură cu această problemă, am dedus că 
discuţia în jurul ei era în toi După câteva momente de 
reflectare am răspuns în esenţă. Problema este vastă şi cu 
aspecte multiple; iar eu n-am reflectat în mod special asupra 
ei spre a putea da un răspuns mai temeinic. Totuşi, dacă ar 
trebui să dau un răspuns sintetic, aş repeta cuvintele lui 
Nicolae lorga care a spus că o „româncă rămâne în debit 
faţă de neamul său, dacă nu face cel puţin patru copii 
sănătoşi". Problema fecundităţii mi se pare esenţială pentru 
neamul românesc aruncat de destin în «calea tuturor 
răutăţilor». Spaţiul între Nistru şi Tisa trebuie bine îndesat 
cu Români dacă nu vrem să pierdem războiul biologic care 
este cu atât mai periculos, cu cât se duce mai mult în 
surdină. Şi dat fiind că popoarele care ne înconjoară (slave 
şi germane) sunt popoare prolifice, noi românii trebuie să 
dublăm cantitatea pe care ne-o îngăduie spaţiul naţional cu 
calitatea. Dar ambele aceste rezultate depind în primul 
rând de femeia română. Pentru acest motiv consider 
mentalitatea «sufragetelor» ca şi orice altă tendinţă de 
masculinizare drept o derutare a acestei funcţiuni fireşti, şi 
deci o mare primejdie pentru neam Am convingerea că 
diferitele crize care bântuie societatea noastră (pe plan 
material sau spiritual) sunt, în ultima analiză, un refiex al 
crizei familiei. Celula familiei, această piatră unghiulară a 
societăţii creştine, se şubrezeşte pe zi ce trece fiindcă este 
cariată de logodiareia «sufragetelor» Nu ştiu dacă 
încărcarea femeii cu prea multe centuri şi diagonale nu 

84 


ar produce acelaşi rău. Mi se pare că alternativa care se 
pune societăţii noastre contemporane este: sau menţine 
celula familiei sănătoasă, aşa cum o cer legile firii, sau 
se distruge complect. în acest din urmă caz, ar trebui 
imaginată o altă bază (piatra unghiulară) la temelia 
societăţii; aşa cum a făcut, de pildă Platon. Tendinţa actuală 
spre cât mai multă promiscuitate este cea mai dăunătoare. 
De acest lucru profită cei care urmăresc năruirea societăţii 
creştine. Trebuie să recunoaştem că pe acest plan doctrina 
comunistă, care vizează totala abolire a familiei, este mai 
consecventă. Vom rămâne totdeauna pe o poziţie inferioară 
dacă acestei consecvenţe nu-i vom opune consecvenţa 
noastră. 

în consecinţă, eu sunt pentru o familie sănătoasă a 
tradiţionalei noastre vieţi româneşti de pretutindeni 
Personal, caracteristicele unei familii sănătoase n-aş avea 
nevoie să le imaginez. Mă gândesc la femeia aromână care 
în condiţiile cele mai vitrege ne-a păstrat neamul cu tradiţiile 
lui sănătoase, neprihănit. Ea este în acelaşi timp vestală şi 
matroană. Consideră căminul ca un altar şi detestă 
frivolitatea. Admite primatul bărbatului în familie ca un lucru 
orânduit de Dumnezeu Numai aşa celula familiară devine 
un mediu propice pentru fecundare, bună creştere, ordine şi 
prosperitate Dar şi bărbatul o consideră pnma lui 
colaboratoare iubită şi venerată de toţi ai săi Când 
împrejurările vieţii cer ca, bărbatul să ia drumul străinătăţii şi 
copiii sunt minori, ea preia comanda familiei Ţinuta ei 
demnă, care comprimă orice tendinţă excentrică sau de 
frivolitate feminină, o face impunătoare ca o martiră a vieţii 
cotidiene. Toate renunţările ei se fac pe altarul familiei. 
Frumuseţea morală este apreciată mai mult Ea are 
dominant sentimentul că destinul femeii este uri destin de 
jertfă permanentă. Bucuria o găseşte în creşterea unor copii 
sănătoşi din toate punctele de vedere şi în prosperitatea şi 
faima familiei In comunele noastre de la munte se găsesc 
multe- mame ca aceea a Grahilor . Această viaţă cu 
moravuri de familie sănătoase ar putea constitui în multe 


- 85 - 




privinţe (bine înţeles ţinând seamă şi de mediul de aici creat 
de evoluţia societăţii modeme) o sursă de inspiraţie, când 
se va fixa rolul pe care ar trebui să-l joace femeia legionară 
în cadrul Legiunii şi a neamului românesc. Dintr-o concepţie 
sănătoasă s-ar putea infuza şi actualei societăţi un spirit 
care să pună accentul pe frumuseţea morală. 

Când am terminat această succintă expunere, 
Nicoleta a intervenit şi a spus în esenţă: Nu cred că s-a 
referit şi la legionare camaradul P. atunci când a vorbit cu 
atâta severitate de mentalitatea «sufragetelor» cu tendinţe 
de masculinizare... Eu sunt încântată de cele ce a spus 
dânsul. în acest sens am văzut şi noi rostul femeii legionare. 
Mă bucură faptul că la surorile noastre din Pind am putea 
găsi atâtea exemple vii de virtute Subscriu total. Vreau însă 
să lămuresc că «centura şi diagonala» nu va şubrezi celula 
familiei. Dimpotrivă, cred că o va întări, fiindcă ea va infuza 
în femeia română simţul unei vieţi mai disciplinate, mai 
voluntare, care la noi lipseşte. Dar mai presus de aceasta, 
este o problemă de onoare pentru femeia română ca astăzi, 
când neamul este angajat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, 
să-şi aducă şi ea contribuţia de sânge. De ce să i se nege 
acest drept? Şi dacă nu i se neagă, de ce să nu i se permită 
să dezvolte capacitatea de luptă? 

Desigur replic eu nimeni n-ar putea nega dreptul de 
a te jertfi pentru neam. Dar mă gândesc: ce jertfă mai mare 
ar putea fi concepută pentru o femeie legionară ca şi pentru 
orice mamă dacă în familie ea va creşte copii, care şi-ar da 
bucuros viaţa pentru Legiune şi Ţară? O asemenea jertfă - 
chiar după legile naturii - o mamă o simte mai profund decât 
jertfa propriei sale vieţi. Să poată domina acest puternic 
instinct matern, subordonându-l unor idealuri mai mari, iată 
în ce sens s-ar putea face educaţia jertfei la femeia 
legionară. Nimic n-ar putea ridica mai mult combativitatea şi 
spiritul eroic la un popor decât acest spirit de jertfă al femeii. 
Un exemplu viu îl avem în Doamna Oltea, mama lui Ştefan 
cel Mare. (Scriitorul nostru Constantin Gane a descris în 
cuvinte mişcătoare ţinuta impunătoare a mamei lui Cezar şi 

- 86 - 


Traian Popescu, ambii căzuţi jertfă în Echipa lui Miti 
Dumitrescu. Nicoleta n-a trăit să vadă cu ce putere de 
sacrificiu şi-a comprimat durerea această mamă legionară.) 

Sunt şi împrejurări când femeia trebuie să participe 
direct la luptă. Dar numai în cazuri excepţionale, când 
căminul şi onoarea lor sunt în joc. în trecutul zbuciumat al 
aromânilor se găsesc episoade impresionante în această 
privinţă. Au fost femei care, când au văzut că sunt 
ameninţate să cadă vii în mâinile turcilor au încins hora 
morţii şi cântând s-au aruncat cu pruncii în braţe în genuna 
prăpastiei. Altele au luptat cu înverşunare, şi când au văzut 
că au fost încercuite şi riscau să cadă prizoniere la turci şi 
apoi să fie duse prin seraiuri şi haremuri, au dat foc lăzilor 
cu praf de puşcă, sărind în aer. O baladă populară 
aromânească („Şana şi arderea Gramostei") arată că 
frumoasa Şana fecioara marelui celnic Hagi-Steriu pentru a 
cărei răpire Satrapul Aii Paşa atacase Gramostea, a căzut 
cu arma în mână spunând: 

„Luaţ-ni mârşea (cadavrul) voi pâgâni 

Nu s' dau vii feati di aromâni!" 

După cum vezi, camaradă Nicoleta, se poate lupta 
direct şi fără centură şi diagonală... Căpitanul care urmărise 
cu interes acest dialog, a intervenit spunând că „Tataia 
(este vorba de Prof. Ion Codreanu), care se ocupase şi cu 
trecutul aromânilor, vorbea cu multă admiraţie de aceste 
întâmplări eroice. Sănătatea morală a unui popor se 
măsoară în primul rând după concepţia pe care o are 
despre onoare... Problema este interesantă. Mai reflectează 
asupra ei şi când vii mai stăm de vorbă. Ai putea pune pe 
hârtie părerile tale în această privinţă şi să mi le trimiţi în 
eventualitatea că n-ai putea veni. Evenimentele care au 
urmat, însă au eclipsat asemenea preocupări. Mai târziu 
întâlnind-o pe Nicoleta, mi-a spus surâzând: « Aş fi putut 
susţine punctul meu de vedere cu «centura şi diagonala», 
dar am renunţat pentru că n-am vrut să mă credeţi că sunt 
încăpăţânată - cum ai spune Mata - ca o «sufragetă»!... 


- 87 - 



A venit prigoana cea mare, asasinarea Căpitanului şi 
apoi exilul. De câte dureri n-a fost sângerată marea inimă a 
Nicoletei? Dar mai licărea o speranţă: poate Căpitanul a 
reuşit să scape, aşa cum circulau din ce în ce mai insistent 
zvonurile. Pentru lămurire, a trimis pe Miti Dumitrescu în 
Germania. Dar cred că n-a apucat să afle răspunsul, căci la 
10 Iunie 1939 a căzut în mâinile poliţiei. Chinurile la care a 
fost supusă au fost îngrozitoare. Poliţia ştia că ea era una 
din elementele cele mai de încredere ale Căpitanului A vrut 
să afle totul. Dar ea a îndurat cu stoicism aceste chinuri şi 
ca Sterie Ciumetti a preferat să-şi dea sufletul decât să 
spună lucruri care ar fi atras prigoana asupra atâtor oameni 
acoperiţi. Când îndura aceste chinuri, s-o fi gândit oare ea 

la acele «surori din Pind», a căror comportare demnă în faţa 
morţii o admira atât de mult? 

Când a fost adusă la crematoriu, în corpul său 
desfigurat de schingiuiri palpita încă viaţa. Dar zbirii 
regelui descreerat şi ai prim-ministrului estropiat 
vroiau să şteargă cât mai repede orice urmă. Şi aşa vie 
(ca şi pe Victor Dragomirescu, mai târziu) au aruncat-o 
în cuptorul incinerării. S-a întâmplat însă ca un servitor de 
acolo să fie simpatizant legionar. Acesta (ca în vremurile 
primilor creştini prigoniţi) a strâns cu pietate cenuşa ei şi a 
pus-o într-o urnă, pe care a ţinut-o ascunsă până ce a trecut 
cumplita prigoană a «apărătorilor Democraţiei». 

Nicoleta a fost arsă de vie aşa cum a fost arsă pe 
rug Ioana d'Arc, Fecioara din Orleans, pe care Biserica 
Catolică a beatificat-o şi naţiunea franceză a proclamat-o 
eroină naţională. Călăii au prefăcut-o în cenuşă. Dar ca şi 
pasărea Phoenix, Nicoleta va renaşte în mii de «Nicolete», 
care vor face din femeia română elementul de bază al 
virtuţilor, pe care se va sprijini marea renaştere a poporului 
român. 


- 88 - 


REDUTA FAMILIEI 


E ste un fapt cunoscut că, după ce monogramia, 
transmisă de dreptul roman şi de obiceiul germanic, a 
fost consacrată de biserica creştină, care condamnă 
adulterul şi repudiază divorţul, familia a devenit piatra 
unghiulară a societăţii creştine. De la această instituţie va 
iradia întreaga cultură şi civilizaţie creştină. 

Au fost, fără îndoială, şi tendinţe de dezagregare a 
acestei forme de familie. Nu ne gândim la poliandria sau 
poligamia legată de anumite faze ale vieţii primitive nomade 
şi practicată încă la popoare necreştine. Ci ne referim la 
acele tendinţe păgâne de dezagregare a familiei, pornite din 
concepţii utopice, ca în Republica lui Platan sau în doctrina 
rasistă pentru o aşezare mai bună a societăţii prin selecţia 
rasială. 

Doctrina marxistă manifestă aceleaşi tendinţe de 
dezagregare. Dar, spre deosebire de cele amintite mai sus, 
ea urmăreşte nivelarea şi bastardizarea în promiscuitatea 
celui mai respingător libertinaj. 

Nu este tacul să discutăm aici motivele mărturisite şi, 
mai ales, nemărturisite, care au determinat pe făuritorii 
acestei doctrine sau pe propagandiştii ei zeloşi să-şi 
propună asemenea ţeluri. Un lucru este cert: hotărârea tar 
de a distruge instituţia pe care se bazează - cum am spus - 
întreaga noastră cultură şi civilizaţie creştină. 

Trebuie relevat că planurile lor fiind prin excelenţă 
distructive şi mijloacele de care pot dispune sunt mai 
periculoase şi, deci, mai eficace. Ei cultivă „bestia din om“, 
excitând instinctele josnice. în această direcţie, libertinajul 
burghez, stimulat dealtfel sub toate formele, de indivizi 
stăpâniţi de aceeaşi concepţie materialistă, devine un 
netezitor de drum, un adevărat precursor. în societatea 
românească, relaxarea moravurilor sănătoase a fost 
cauzată de către scursorile levantine. Ravagiile făcute în 

- 89 - 





mediul urban, care dădea mai toată pătura noastră 
conducătoare, deveniseră alarmante. Cum scrie Eminescu: 
„putreziciunea bizantină a îmbătrânit înainte de vreme 
poporul român". Aceste simptome de descompunere 
alarmau pe toţi aceia care erau preocupaţi de viitorul 
neamului românesc. 

„Familia de astăzi - scrie Moţa - suferă de aceeaşi 
decadenţă ca şi individul... Şi odată cu dispariţia acestora (n. 
n.: a virtuţilor străbune), buruienile patimilor copleşesc şi 
virtuţile şi tăria acestei celule de bază a organismului social 
al unei naţiuni, iar efectele se văd şi se vor vedea încă..." 
(Cranii de Lemn). Istoria, de altfel, stă mărturie. 
Ascensiunea sau decadenţa popoarelor este în funcţiune, în 
primul rând, de gradul de sănătate morală al celulei 
familiale. Imperiul roman a fost fructul moravurilor austere, 
ca şi acela al lui Burebista. Puritanismul anglo-saxon a creat 
şi încă menţine Imperiul britanic. Pe când frivolitatea 
pariziană - opera metecilor - a deşelat „Marea Naţiune". 

Căpitanul, văzând primejdia mortală ce decurge din 
descompunerea familiei, s-a hotărât s-o combată temeinic, 
în acest scop îşi propusese „ca în mijlocul naţiei româneşti 
să formeze familii legionare , menite să fie adevărate centre 
de rezistenţă în mijlocul naţiunii. Din ele se vor naşte eroi 
pentru neam" (Circulări). 

După concepţia Căpitanului, deci prin rostul ei moral, 
familia creştină devine reduta centrală, atât în dispozitivul 
de apărare cât şi ca bază de atac. în ultimă analiză, în jurul 
acestei redute se dă lupta între cele „ două lum/'\ lumea 
creştină, spiritualizată şi lumea păgână, satanizată. De 
aceea toţi prelaţii creştini pătrunşi de misiunea lor, în frunte 
cu Sfântul Părinte, nu le scapă ocazia să îndemne pe 
credincioşii lor la întărirea acestei redute morale. Aceste 
îndemnuri par a nu înţelege nu numai laicii libertini, dar şi 
anumiţi „misionari", care, în acţiunile lor, se inspiră mai mult 
din romanele de spionaj, decât din Sfânta Evanghelie. 

Aşadar, că Heterele destrăbălate nu sesizează, 
importanţa preocupărilor morale ale Mişcării Legionare, este 


- 90 - 


un lucru de înţeles. Că politicienii pervertiţi o minimalizează, 
are iarăşi o explicaţie. Cu atât mai mult sunt logice atacurile 
comuniste sau cripto-comuniste. Absurdul apare însă atunci 
când oameni, care se pretind creştini şi legionari (sau 
legionare ce trebuiau să fie mame) manifestă şi practică 
această concepţie libertină. Aceasta înseamnă nu numai că 
n-au fost pătrunşi de frumuseţea morală a Mişcării, dar că n- 
au înţeles nici valoarea tactică a acestei poziţii morale în 
lupta decisivă angajată între cele „două lumi". Şi în acestă 
confuzie rezidă o mare primejdie. Conştient sau inconştient 
aceşti oameni îndeplinesc funcţiunea de cai (ca să nu 
spunem aitfel) troieni. Anticomunismul lor este mai mult 
verbal, sau profesional. în realitate, stăpâniţi de aceeaşi 
concepţie libertină, ei infectează şi subminează reduta 
creştină din interior. Păcatul lor este păcat de moarte. 

Am insistat asupra acestei probleme nu pentru a 
face consideraţii teoretice ci din necesităţi concrete de luptă. 
Lumea legionară riscă să se rătăcească, dacă şi-ar distruge 
atenţia în fel de fel de discuţii cu dozări şi alambicări 
politicianiste şi ar pierde din vedere esenţialul luptei 
legionare: promovarea moralei creştine. 

Cauterizarea mentalităţii libertine este o condiţie 
primordială pentru succesul luptei noastre. Nu trebuie să 
uităm că anii de pervetire comunistă vor lăsa urme adânci în 
concepţia noilor generaţii din ţară. Pentru opera de 
reîncreştinare şi reconstituire a sacrei familii (chezăşia unei 
biruinţe adevărate), este nevoie de oameni care să creadă 
în principiile morale ce stau la baza familiei creştine, aşa 
cum a preconizat-o Căpitanul. Reduta familiei legionare 
trebuie curăţată, deci, de intruşii, în sufletul cărora - ca să 
folosesc expresia lui Moţa - „buruienile patimilor copleşesc 
şi virtuţile şi tăria". Căci subminarea acestora, din interior, 
este mult mai primejdioasă decât atacurile din afară. 


26.01.1955 CONSTANTIN PAPANACE 


- 91 - 



FAMILIA LEGIONARA 


„. Toţi legionarii cari muncesc aici (n. n. la 

sediu), se consideră ca mobilizaţi voluntar la serviciile 
respective. Ei vin nu din ordin, ci din dragostea lor pentru 
Legiune şi ţară. Şi stau cât vor.... în această familie 
legionară nimeni nu poate câştiga nimic. Munca e gratuită 
pentru toţi cei din corpul familiei. Ex. Frizerul bărbiereşte 
gratuit pe orice legionar din familie. Cizmarul face gratuit 
ghete pentru frizer şi ceilalţi, popotarii fac gratuit mâncarea 
pentru frizer, cizmar, croitor, etc. .. Cine poate fi primit în 
această familie? Două condiţii se cer: 

1) Dragostea şi 2) Vrednicia. 

Tot mecanismul acestei familii se bazează pe 
dragostea fiecăruia, pentru toţi camarazii şi pe a tuturora 
pentru Legiune, pentru Ţară şi pentru Dumnezeu. 

Tot ce se face nu se face nici din interes, nici din 
ordin, nici din Datorie, ci numai din Dragoste. E comunism? 
în înţelesul iudaic, nu! Pentru că acesta pleacă de la 
materie şi rămâne în materie, dispreţuind valorile morale ale 
lumii, pe când noi plecăm de la acestea şi trăim cu ele 
dispreţuind materia. 

Comunismul lucrează din ură în contra celor care au, 
noi din dragoste pentru cei ce n-au. Noi suntem şi 
însemnăm o renunţare din dragoste pentru cel sărac şi 
pentru Ţară. Comunismul înseamnă anticreştinism, iar 
dragostea este esenţa religiei creştine. Nu poate intra cel ce 

- 92 - 


nu are capacitate de dragoste. Poţi avea toate calităţile, nu 
poţi fi primit în această familie legionară dacă paşii tăi n-au 
fost mânaţi aici de dragoste. Nu poţi rămâne dacă 
dragostea ta nu mai funcţionează, tu devenind un element 
de discordie şi neînţelegere. 

A doua condiţie este vrednicia. 

Pentru că această familie ar fi periclitată din 
momentul apariţiei paraziţilor. Oameni care ar consuma fără 
ca să fie capabili de a aduce un aport. Aceştia ar deveni o 
adevărată pacoste peste truda celorlalţi. Deci, când cineva 
doreşte să intre, trebuie întrebat: ce aport poţi aduce 
Dumneata? 

Are această familie legionară avantaje? Da. 

1. - Pentru ei necunoscând decât strictul necesar, 
restul rezultatului muncii lor merge pentru înflorirea Legiunii 
şi a Ţării. în modul acesta se poate înzestra o ţară, o 
organizaţie cu tot ce-i trebuieşte pentru luptă şi pentru viaţă. 

2. - în mijlocul vieţii legionare aceste familii 
închegate pe cimentul dragostei sunt ca nişte piloni de 
beton armat, înfipţi în pământ pe care nici un inamic, nici o 
putere, nici un fel de cutremur, nu-i va putea deplasa. 

3. - Aceşti legionari din familii, dăruiţi în întregime 
Legiunii şi Ţării, trăind cu gândul la luptă, sunt adevăraţii 
cazaci ai poporului român. Totdeauna înarmaţi sufleteşte şi 
gata cu armele lor pentru a-şi apăra Legiunea şi Ţara. 

4. - Aceste familii legionare vor fi în mijlocul celorlalţi 
un permanent exemplu de viaţă legionară: de renunţare, de 
dragoste şi camaraderie, de vrednicie şi muncă, de vitejie, 
de bună cuviinţă. Şi dacă la aceste avantaje ale colectivităţii 
se pot adăuga şi avantajele individului, forma familiei 
legionare devine perfectă. 

1. - Durerile şi greutăţile vieţii se suportă totdeauna 


- 93 - 






mai uşor de mai mulţi împreună decât de unul singur. 

2. - Biruinţele, peste piedicile de netrecut câteodată 
pentru unul singur, se câştigă pe nesimţite de către mai 
mulţi împreună. Trustului diverşilor capitalişti şi speculatori, 
trebuie să opunem trustul oamenilor săraci. Nici o greutate, 
nici o mizerie materială, nici o durere nu te desfiinţează, ci 
dimpotrivă fiecare îţi dă o nouă tărie, o putere de viaţă în 
plus atunci când ai putut să prinzi marele secret de fericire 
al învăţăturii creştine: dragostea, şi să te plasezi cu ea în 
slujba camarazilor, a Legiunii şi a Ţării tale. 

Orice muncă, orice efort, orice durere, orice jertfă 
pentru ţara ta, sunt fiecare un balsam, o bucurie peste 
sufletul tău. Pe toate celelalte eforturi, dureri, jertfe şi lovituri 
le consideri ca nenorociri care te doboară sufleteşte la 
pământ. 

De aceea familia legionară plasând pe individ pe 
linia Dragostei şi în slujba Ţării şi a unor mari idealuri, îi face 
viaţa fă licită." 


(Circulări - pp. 61-64) 


* 


într-un moment când se încearcă atâtea diversiuni 
interesate în legătură cu aşa zisul “comunism uman”, am 
găsit necesar să reproducem cât mai mult din circulara 
Căpitanului întitulată “Familia Legionară”. Deşi concepută 
pentru rezolvarea unor probleme practice contingente 
referitoare la o mică colectivitate legionară, totuşi în 
această circulară inspirată ca esenţă din tradiţia primelor 
comunităţi creştine, se fixează jaloane de bază care arată 
antiteza funciară între comunismul materialist (ateu) şi cel 
spiritualist (creştin). Pe când primul - cum scrie Căpitanul - 


- 94 - 


„lucrează din ură în contra celor care au“, al doilea lucrează 
„din dragoste pentru cei ce n-au.“ 

Dacă evoluţia socială a societăţii omeneşti va 
impune pentru o mai mare echitate socială, socializarea sau 
comunizarea mijloacelor de producţie şi distribuţie a 
bunurilor - numai soluţia inspirată de spiritualitatea şi 
dragostea creştină - şi nu raţionalismul luciferic - poate da 
acestui sistem de organizare a societăţii „înfăţişarea 
omenească” de care atât de mult se vorbeşte în ultimul 
timp. Ea poate prospera nu sub semnul lui Lucifer, care 
înseamnă negaţie şi ură distructivă, ci acel al Sfântului 
Arhanghel Mihail care înseamnă creaţie în ordinea Divină. 
Numai prin dragostea creştină se pot găsi soluţii în toate 
problemele care chinuiesc făptura umană. Căci, cum scrie 
Căpitanul, „dragostea nu poate aduce nici tiranie, nici 
împilare, nici nedreptate, nici răzvrătire sângeroasă, nici 
războire socială. Ea nu poate însemna niciodată conflict. 
Dragostea aplicată înseamnă pace în suflete, în societate, 
în lume..." (P. L. p. 300). Dar cei fără Dumnezeu-fug ca 
Dracul de tămâie de aceste adevăruri divine şi răstignesc 
sau sugrumă pe cei care le propovăduiesc. 


- 95 - 



JERTFE DE ISPASlRE 


«Cine ştie dacă spiritele vor putea suporta 
darea în întreprindere a unei ţări întregi pe 
mâna unei companii de exploatare ? 

Cine garantează că meritul nedreptăţii, că 
ştiinţa înlăturată, că caracterul energic 
Înlăturat nu vor devia pe căi periculoase, 
cu atât mai periculos cu cât vor fi sfinţite 
cu fanatism naţional? Dacă pentru omul 
ce voieşte îndreptarea stărilor de lucruri 
din patria sape cale legală, liniştită, nu va 
mai rămâne mijloc de a face, nu va pune 
oare binele, fie chiar rău înţeles, al ţării, 
mai presus de legi, de instituţii de Stat? 
(Voi. II, pag. 360). 

«O crimă politică, comisă de un om 
privat, încetează de a fi crimă, când e 
purtată de vederi mai înalte şi dictată 
de cugetul curat fie chiar greşit, de a 
mântui Statul» (Voi. I[, pag, 456). _ 


A tât prin concepţia sa profundă creştină, cât şi prin 
sistemul său educativ, care tinde să facă oameni 
corecţi, dezinteresaţi, constructivi şi de caracter, 
Mişcarea Legionară nu putea constitui nimic «subversiv» 
pentru Statul şi poporul român. Dimpotrivă, aducea 
contribuţia cea mai substanţială la însănătoşirea şi întărirea 
!ui. Dar tocmai acest lucru nu convenea coruptei clase 
conducătoare, în frunte cu regele Carol al ll-lea şi camarila 
lui, obişnuită să trăiască parazitar din jefuirea, sub toate 
formele a avutului public. 


- 96 - 


Pentru înăbuşirea curentului de înoire morală şi 
spirituală, pe care îl reprezenta Mişcarea Legionară, şi 
înlăturarea unui temut concurent la coducerea statului, s-a 
recurs mereu la sistemul ilegal şi abuziv al dizolvărilor, şi 
întreg cortegiul de schingiuiri şi întemniţări. De multe ori 
Căpitanul, sub diferite pretexte sau înscenări de ale 
siguranţei, a fost arestat şi dat în judecată. Dar atâta timp 
cât puterea judecătorească îşi păstra independenţa şi 
puterea judeca potrivit legilor în vigoare, cu imparţialitate, el 
a fost totdeauna achitat. 

Prima dizolvare a «Gărzii de Fier» s-a făcut la 11 
Ianuarie 1931 de către Partidul Naţional Ţărănesc, în 
timpul când în urma intrigilor lui Carol al ll-lea luliu Maniu 
era înlăturat de la conducerea acestui partid. întrucât însă la 
alegerile care au urmat în Martie 1932, Mişcarea s-a 
prezentat reconstituită sub numele «Gruparea Corneliu 
Codreanu», a fost dizolvată din nou de guvernul lorga- 
Argetoianu, chiar în preajma alegerilor. A treia dizolvare s-a 
făcut la 10 Decembrie 1933 de către guvernul Duca, adus la 
guvern cu mandat de a extermina mişcarea Legionară. 
Arestările şi schingiuirile au atins proporţii necunoscute 
până atunci. „A fost - scrie Căpitanul - cel mai greu an, pe 
care l-am întâlnit noi în lupta noastră; cel mai greu pe care 
poate de sute de ani l-a întâlnit tineretul românesc. Bilanţul: 
18.000 de arestări, cu 18.000 de case călcate de barbari 
şi umplute de sânge nevinovat; 300 de bolnavi în 
închisori, 16 morţi şi trei înmormântaţi de vii, sub 
pământ" (Cir. pag.29). 

La 20 Martie 1935, Mişcarea Legionară s-a 
reconstituit, în forma democratică a Partidului Totul pentru 
Ţară, pus sub preşedenţia Generalului Gh. Cantacuzino- 
Grănicerul, mutilat şi erou din războiul întrgirii Naţionale 
(1916). în această perioadă a cunoscutului pact pentru 
garantarea libertăţii în alegeri cu Partidul Naţional - 
Ţărănesc de sub conducerea lui iuliu Maniu şi cel Liberal de 
sub conducerea lui Gheorghe Brătianu, care a avut ca 


- 97 - 






rezultat răsturnarea guvernului personal al lui Carol al ll-lea. 

Reacţiunea acestuia a fost - după scurta diversiune 
făcută cu Partidul Naţional-Creştin al lui Goga-Cuza - 
lovitura de stat din 11 februarie 1938, care a suspendat 
Constituţia, a dizolvat partidele şi a instalat dictatura 
personală. în această acţiune, care în fond se îndrepta 
împotriva lui luliu Maniu, şi în special al lui Corneliu 
Codreanu şi a Mişcării Legionare, a avut concursul nelimitat 
al întregii clase conducătoare corupte, indiferent dacă făcea 
parte din aşa zisele partide de dreapta sau de stânga. în 
realitate, era dictatura desfrâului şi a imoralităţii contra 
năzuinţei de înnoire morală a poporului român, ai cărei 
exponenţi erau luliu Maniu şi Corneliu Codreanu. 

încercarea făcută de unii de a justifica această 
dictarură, pe care Carol o clocise de aproape zece ani, 
pulverizând partidele şi destrămând caracterele, ca o 
necesitate de a salva instituţiile democratice, apare ca o 
tentativă pe cât de cinică pe atât de neserioasă. De altfel, 
simplul fapt al înfiinţării de către Carol a Partidului unic 
Frontul Renaşterii Naţionale, care a avut loc după lovitura 
de stat, arată cât de absurde sunt aceste aserţiuni. 

Este demn de relevat, pentru a se cunoaşte cât de 
bizantinizate erau moravurile politicienilor români, că, pe 
lângă măsurile ilegale luate împotriva Mişcării, s-au pus la 
cale o serie întreagă de atentate împotriva Şefului ei, 
Corneliu Codreanu. Este suficient să amintim complotul lui 
Stelescu, organizat - cum s-a dovedit - de oamenii din 
camarila lui Carol, precum şi atentatele puse la cale pentru 
înalte raţiuni de stat de Istrate Micescu, fost Ministru de 
Externe, şi de Armând Călinescu, fost Ministru de Interne, şi 
denunţate de Avocatul Emilian şi Generalul Sichitiu, fost Şef 
al Marelui Stat Major (Cir. pag.267) 

Pentru exterminarea Mişcării Legionare nu s-a 
cruţat, deci, nici un mijloc, oricât de ilegal, nedemn şi 
sângeros ar fi fost el. 

Faţă de toate aceste prigoane, pe cât de nedrepte, 
pe atât de sângeroase, care violau nu numai legile în 


- 98 - 


vigoare, dar cele mai elementare drepturi umane, nu 
totdeauna legionarii au reuşit să-şi stăpânească revoltele 
acumulate rând pe rând în anii grei de prigoană. Din 
tensiunea unor mari exasperări ale unor oameni supuşi 
tuturor umilinţelor şi schingiuiţi cu multă cruzime, s-au 
declanşat unele atentate de răzbunare. Ele au fost, deci, 
acte sporadice, individuale, şi n-au constituit niciodată o 
dogmă de luptă a Mişcării. Dimpotrivă, conştiinţa păcatului, 
din punct de vedere creştin, era ştât de vie la legionarii, 
care s-au găsit în această dureroasă situaţie de a face o 
jertfă de ispăşire, încât, ei manifestau o adevărată 
voluptate a ispăşirii. Nimeni nu a încercat să se sustragă 
judecăţii. Toţi s-au predat, au luat răspunderea faptelor lor, 
şi-au mărturisit frământările şi au cerut pedeapsa ce li se 
cuvine. Asemenea atitudini cavalereşti, cu frământări de 
conştiinţă, nu au membrii organizaţiilor călăuzite de dogma 
terorismului în lupta politică, ca anarhismul, bolşevismul, 
etc. Aici se face şcoala cinismului, a economiei forţelor prin 
sustragerea de la răspundere, pentru ca indivizii respectivi 
să fie folosiţi la cât mai multe acţiuni teroriste. Apare deci 
clar că dogma terorismului este repudiată de fundamentul 
creştin al spiritualităţii legionare. Adevărata expresie a 
acestui fond este nori violenţa creştină, adică tocmai 
atitudinea, pe care a adoptat-o Căpitanul pentru a ieşi din 
cercul vicios al vendetei. Pe această poziţie de non violenţă, 
care corespundea şi unor necesităţi ale Statului, s-a pus 
Căpitanul în marea prigoană din 1938, cu toate că 
organizaţia pe care o conducea era în plinătatea forţei 
combative. 

Faţă de această concepţie creştină, jertfa 
«Nicadorilor», «Decemvirilor» şi a «Răsbunătorilor» apare 
mult mai zguduitoare, fiindcă aceşti camarazi şi-au luat 
asupra lor un greu păcat. Ispăşirea lor se va prelungi şi 
în lumea cealaltă, până când bunul Dumnezeu 
cunoscând curăţenia lor sufletească se va îndura de ei. 
De aceea pe camarazii care au făcut jertfa de ispăşire nu 
numai că trebuie să-i evocăm... dar trebuie să ne rugăm cu 

- 99 - 




mai multă fervoare pentru ei, să ne rugăm ca Dumnezeu să 
le ierte păcatul „dictat - cum spune Eminescu - de cugetul 
curat, fie chiar greşit, de a mântui Statul" sau interesele 
Neamului: 

Pentru a ilustra cât de neprihăniţi sufleteşte au fost 
aceşti camarazi, voi reproduce unele însemnări ale 
Comandantului ajutor Laurian Ţâlnaru, care a fost martor la: 

ULTIMELE ORE ALE NICADORILOR ŞI 
DECEMVIRILOR 


- 100 - 


ULTIMELE ORE ALE NICAD0RIL0R 
Şl DECEMVIRILOR 


„Stând aşa atent spre poarta interioară a închisorii 
şi spre coridorul de jos,' din faţa mea de la parter, 
comandantul închisorii însoţit de un ofiţer de jandarmi 
necunoscut până acum trec de la cancelarie prin coridor 
spre celula din fund. în urma lor la câţiva paşi, doi soldaţi 
fără arme se ţin de ei Pentru prima dată în această 
închisoare se petrec astfel de lucruri, apropiate prin 
mişcările ce se fac cu plecările din Jilava a seriilor de 
camarazi spre închisorile din Ardeal sau Chişinău. 

Din sufletul meu mai mult o simţire decât o pricepere 
a lucrurilor mă făcea să-mi pun fel şi fel de întrebări, cărora 
le evitam răspunsul, datorită neobişnuitei întristări sub 
influenţa căreia îmi apărea mai pronunţat „negrul" înaintea 
ochilor. De aceea mă şi trudeam să fiu mai cu băgare de 
seamă Ja toate mişcările jandarmilor. 

în acest scop adun puterile şi-mi strâng mâinile de 
gratii, apăs pieptul pe zidul rece, ca să pot sta neclintit cu 
faţa între fiare. Zgomotul din lăuntrul sălii deşi creşte mereu 
nu mă tulbură şi nici nu mă atrage. Rămân concentrat cu 
toată fiinţa din mine revărsată prin lumina ochilor peste 
acest punct unde şi apar după o jumătate de ceas cei doi 
ofiţeri escortând pe Căpitanul. 

Mă uit la El bine... 

îl văd cum merge cu pasul său mare, legionar. Trece 
plin de viaţă, parcă grăbit pe coridor privind drept înainte. 
Căpitanul. 

O singură dată mi s-a părut atât de mare în viaţa 
mea ca acum, atunci când în 1934 după procesul de la 
Consiliul de război apare în mijlocul legionarilor la Ciuleşti, 
atât numai că atunci făptura lui era îmbrăcată în costumul 
naţional iar acum în hainele vărgate peste care luase 


- 101 - 




cojocul alb adus de soţia sa la Jilava. Pe cap căciula neagră 
ţuguiată ca întotdeauna. Pe mâna dreaptă avea o pătură 
roşiatică. Ofiţerii abia se ţineau de el. La 3 sau 4m soldaţii 
duceau 2 geamantane. Ploaia încetase puţin. Eram bine 
spălat pe faţă iar haina mi se îngreunase de apă. Nu 
simţeam frigul Din contră călduri mă copleşeau iar fruntea 
caldă o apăs tot mai tare pe fierul de sus. Inima îmi bate 
mai intens şi cu un suspin pornit din toate fibrele sufletului 
strig mult mai mult în mine: 

îl duce şi pe Căpitanul?... 

O slăbiciune fizică îmi copleşeşte trupul. Mâinile 
sorbite de puteri le desprind de pe zăbrele şi rămân numai 
cu fruntea fierbinte pe fierul rece. Nu ştiam ce să fac. 
Priveam în jos mai mult pierdut. Ceva îmi deschide toate 
simţurile. Un grup de jandarmi cu noul sistem de pistoale 
automate la umăr, trece repede spre fundul coridorului de 
unde venise Căpitanul. Erau mulţi, peste 20. Unul din ei mai 
la urmă ducea ceva lucruri albe în braţe. N-am putut 
distinge ce anume. Mai târziu mi-am dat seama că erau 
frânghii. 

O tăcere coborîtă în urma lor închide câteva 
momente timpul. Nu se mai întorc plutonierii. Au rămas 
undeva ascunşi. 

Dar de la fereastră în mijlocul celulei, mă trântesc cu 
puterile în uşă şi sub presiunea unei forţe nebănuite strig 
fără să-mi dau seama; 

„Domnule Inginer, Domnule Inginer 

Nimeni nu mă auzea. Parcă repetatele mele chemări 
se pierdeau într-un pustiu... Nu mă las, insistent, mai printr- 
un zbierat, bătând şi cu pumnii în uşă pronunţ numele 
Domnului Inginer Clime. Din celula vecină se alarmează 
Livezeanu. Prin gaura din colţul peretelui, îi spun de 
plecarea Căpitanului, încât de acum amândoi ne trudeam 
să comunicăm celor din sala mare noutatea. Spre norocul 
nostru aude santinela din colţul sălii de sus. Venind la celula 
mea, îl rog să-i comunice Dlui Inginer că am să-i spun un 
lucru. Jandarmul de data asta un suflet bun, duce dorinţa 


- 102 - 


mea Dlui Gheorghe Apostolescu, închis în prima celulă de 
sus spre dreapta. De strigat însă nu m-am oprit până ce nu 
s-au auzit de jos vocea Dlui Clime tăind gălăgia ca o sabie: 

-„Ce s-a întâmplat, măi băieţi?! 

-,L-au dus pe Căpitanului răspund eu 

Se face linişte. Câteva clipe nu mişcă nimeni. Apoi 
clănţănitul zăvoarelor începe să sune. Din câteva sărituri pe 
scări în sus, Niki ajunge la celula mea. O secundă mai 
târziu, vine şi domnul Ing. Clime. Amândoi, pe nerăsuflate, 
mă întreabă energic: 

-De unde ştii? 

-Am văzut eu! 

-Pe unde? 

-Pe fereasta celulei, l-au dus câteva minute înainte, 
pe coridor, la cancelarie. 

-Sigur, măi? întrebă Niki răstit. 

-Da! Era c-o pătură roşie pe mână... 

A! Este al patruzecelea, care pleacă - , rosteşte 
domnul Inginer. 

Doru venise ceva mai târziu. A înţeles repede de ce 
este vorba. Cad tustrei pe gânduri, fără să se mişte din faţa 
celulei mele. îi deranjez cu întrebarea: 

-Credeţi că va fi mai rău, dacă pleacă şi Căpitanul? 

-Vor redeschide procesele Duca... Stelescu, 
implicând şi pe Căpitanul, explică Doru. 

-Nu, va fi mai rău, mult mai rău! Ăştia vor să termine 
peste noapte cu noi, răspunde Niki mai nervos... 

Am plecat.., Se aud paşi coborând pe scări. în sala 
mare, cei liberi se strâng în jurul lor. Doreau să afle cât mai 
multe amănunte... Ideea morţii se cobora în mintea 
fiecăruia şi, mai ales, în ochii tuturor plutea îngrijorarea: 

ÎL OMOARĂ PE CĂPITANUL! 

Presimţirea s-a transmis fulgerător de la om la om. 
Dumnezeu a voit ca să fiu printre puţinii legionari în viaţă, cu 
sfântul noroc de a fi trăit cu ei, înainte de plecarea pe 
drumul etern şi luminat, dincolo de pământ. 

O! Cât de mări au fost în faţa morţii şi câtă dragoste 


- 103 - 



şi încredere au trimis prin mine camarazilor rămaşi în viaţă, 
în momentul suprem, când Neamul a cerut totala lor jertfă!... 

Ascultam atent cu urechea la uşă gălăgia de pe 
sală. Nu desprindeam nimic clar. Aud nişte paşi pe săliţa din 
fund. Mă uit: Doru se apropie de vizetă. Fixându-şi ochii în 
ai mei, rosteşte cu vocea lui de bariton: 

- Ce rău îmi pare că n-am stat cu Dta mai mult de 

vorbă! 

- Ce facem noi, acum! întreb eu. 

- Voi să mergeţi înainte, pe drumul legionar! Să nu-ţi 
pară atât de greu momentul acesta... Fii tare! ... Numai aşa 
va învinge legiunea. A cunoscut neamul nostru clipe mai 
grele în istorie... Să ai credinţă în Dumnezeu! 

Face un pas înapoi, ia poziţia de drepţi, duce mâna 
dreaptă la inimă, o ridică sus şi salută corect: 

-Te las cu bine! Trăiască Legiunea şi Căpitanul! 

Ceea ce-mi spusese el era atât de natural şi simplu, 
încât am crezut în venirea nenorocirii. De aceea strângerile 
de mâini, îmbrăţişările camaradereşti şi ultimele dorinţi ale 
celor ce pleacă dau timpului scurt un preţ nemaipomenit. Se 
petrec trăiri ce nu credeam, trăiri ce nu le aşteptam, sau nici 
măcar nu le visasem; se nasc trăirile de ultimul adio!... 

Faai Georgesca Când a văzut că este vorba de 
plecare la moarte, primul între Decemviri, care urca scările 
la mine, a fost Fani Georgescu. Suferise mult, încât nici nu-l 
recunoşteai de slab. Din Jilava, trupul său a strâns frigul în 
oase, reumatismul. Aiudul cu mâncarea insuficientă şi de tot 
prea proastă i-a dat un început de cancer la stomac. 
Râmnicul Sărat îi căptuşise muşchii cu o furunculoză 
dureroasă şi nici cu plămânii nu stătea prea bine. Totuşi, 
printr-o voinţă de oţel, se trudea să-şi alunge durerile fizice, 
cântând cu vocea lui frumoasă de tenor, din fundul celulei, 
de câte ori enervarea creia unora viaţa insuportabilă. în 
chestiunile mari ce se iviră îşi dovedise modestia, înclinând 
să accepte părerile lui Caratanase. Era autorul salutului 
„Trăiască Viaţa“, opus celuilalt: „Trăiască Moartea ! 11 


- 104 - 


Acum, rezemat de uşă, îmi spune: 

- Plec la moarte, să mă vezi şi tu! Comunică 
„Federaţiei când poţi, ca să nu dea înapoi. Prin lupte să 
ducă steagul Legiunii până la victorie! Am pe mama şi pe 
sora mea. Ajutaţi-le voi, cum ştiţi, camaradereşte. 

Neputând saluta din cauza mâinii umflate de 
reumatism, mi-a atins palma spunând: „Trăiască Legiunea 
şi Căpitanul!" A dorit să-mi îmbrăţişeze trupul, dar 
încheieturile anchilozate nu l-au ajutat. 

După ce i-am atins obrajii de ai mei, s-a dus încet 
spre Livezeanu, la celula'vecină. Am rămas cu ochii după 
dânsul, cu ochii prin vizetă, muncindu-mi mintea: când şi 
cum voi avea posibilitatea să transmit studenţilor legionari 
constănţeni „Federaţiei" testamentul camaradului lor 
Georgescu, lăsat în clipa plecării la moarte. Avea toată 
încrederea în solidaritatea lor. 

Caranica Când mă frământam cu gândurile trezite 
de Fani, zâmbetul senin al Nicadorului Caranica radiază în 
faţa uşii. Se uită pe vizetă, îmi prinde amândouă mâinile în 
ale lui şi zice: 

Nu-ţi pot lăsa, dragul meu, decât îndemn la luptă! 
Dsr fu atent să nu te rătăceşti. Viaţa este plină de ispite. îţi 
spun din experienţa mea. Am după ani am rătăcit prin sferele 
multor teorii false. Nu mai credeam în Dumnezeu. Am pierdut 
timpul ca să ajung tot la Evanghelie... De plecarea noastră 
nu te întrista. De cinci ani o aştept. Sunt sigur că nu este 
zadarnică; va da roade bogate neamului românesc... Sunt 
mulţumit că au rămas afară mulţi legionari, cum mi-aţi spus 
voi. Biruinţa se apropie!... Veţi fi puşi la mari încercări până 
atunci. Ca să le treci cu uşurinţă, roagă-te lui Dumnezeu! 
Este singurul izvor dătător de putere... Să trăieşti, camarade, 
Domnul să-ţi ajute în ceasurile grele!" 

Când vorbea, privirea mi-o plimbam când pe faţa lui 
Iluminată, când pe rana dosului palmei stângi, născută c-o zi 
înainte în argumentarea convingerilor sale faţă de Totu. Din 
cuvintele rostite reieşea marea grijă ce-mi poartă, 
nepăsându-i de ceea ce-l aştepta. Aşa era alcătuită 


- 105 - 






structura sufletului: spre un altruism în toate manifestările 
vieţii. Chiar cu jandarmii, care mereu aveau ieşiri brutale, el 
se purta fin, încât până la urmă i-a topit cu puterea mare de 
dragoste şi de generozitate. în anii lungi de închisoare îşi 
câştigase o vastă cultură. Nimeni din grup nu-l eclipsa. 
Scrisese volume întregi, tratând probleme din domeniul 
Moralei, referindu-se la cauzele intrării sale în puşcărie. 

Peste îmbărbătările lăsate de Caranica, 
Atanasiu îmi aduce starea de veselie în care se afla. Ca 
întotdeauna, zeflemisind orice, intra grăbit în celulă, având 
la vestonul vărgat, de-asupra inimii, o batistă albă, prinsă în 
buzunăraşul improvizat nu de mult. Râzând, îşi trece mâna 
dreaptă peste batista mult ieşită afară şi-mi spune: 

-,,A venit şi timpul ca să facem nunta! Tu mai rămâi... 
Amână-ţi nunta! Ce crezi, îmi stă bine? Vesteşte părinţilor 
mei, cât de frumos am plecat! 

Mi-a strâns frăţeşte mâna, m-a salutat legionăreşte 
şi s-a dus cu graba cu care venise, acest suflet vesel şi 
deschis, născut pe malul Oltului. începe apoi să cânte, - 
trecând spre celula lui Livezeanu - din Sfânta Tinereţe 
Legionară: 

„Moartea, numai moartea legionară 

Ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunţi! 

Pentru Sfânta Cruce, pentru Ţară, 

înfrângem codri şi spunem munţi..." 

Sub influenţa cântecului auzit, mi-au zburat şi mie 
gândurile spre casa bătrânului învăţător Atanasiu din judeţul 
Olt, unde văzusem zbuciumul mamei sale, care-şi frângea 
inima de dorul singurului copil dăruit de Dumnezeu. 

Lui Ştefan Cârcă îi dădusem bocancii mei, când 
am aflat de lista celor care pleacă. Avea doar nişte sandale 
uşoare. Auzind despre moarte, a venit să-mi înapoieze 
bocancii. Nu i-am primit. 

-„Bine! Trebuie să meargă „frontul" uniform echipat şi 
la moarte, spune el. Un camarad din cuibul „Trăiască 


- 106 - 


Moartea" te salută cu: 

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!" 

Iosif Bozâatoa îmi acorda multă atenţie 
camaraderească, de când ne-am cunoscut în 1934. Spunea 
adeseori: Suntem legionari ardeleni şi avem aceeaşi religie 
greco-catolică! De câte ori avea prilejul, mă ispitea până 
peste răbdări despre luptele legionare avute după arestarea 
sa. Nu era exclusivist în păreri. Cu sufletul său mare, însă 
acorda uşor oamenilor bună - credinţă. Interpreta fenomenul 
legionar, ţinând seamă şi de evenimentele politice ale zilei. 

-înaintea tuturora este Ţara! repeta el mereu în 
discuţiile avute. 

Când a intrat în celulă, părea bine dispus. în fond, o 
preocupare internă i se exterioriza prin trăsăturile feţii. După 
ce lăsă tuturor camarazilor liberi salutul său, mult 
transfigurat, încheie: 

-Fiţi tari şi credincioşi Legiunii! Ţara se află în mare 
pericol. Nu lăsaţi Ardealul în robia Ungurilor!... Simt că 
această problemă va avea o deslegare tragică. Depuneţi 
toate sforţările, de va fi aşa, ca să-l aduceţi, voi legionarii, 
Ardealul înapoi!... Parcă văd umbra mamei alungată de la 
mormântul meu. Nu lăsaţi în sufletul ei această durere... Ea 
este bătrână, dă-i mângâierea necesară. Explică-i rostul 
jertfei mele, pentru binele Patriei! ... îţi las chipul Sfântului 
Anton făcătorul de minuni! Roagă-te lui! 

Mă salută şi pleacă. După ce iese din celulă, revine 
la vizetă şi-şi mai exprimă odată arzătoarea dorinţă: 

-Luptaţi din toate puterile, să nu cadă Ardealul în 
mâinile Ungurilor. 

Cu această preocupare a plecat un suflet bihorean 
la moarte. 

Păstrez şi astăzi iconiţa Sfântului Anton. De câte ori 
mă uit la ea, am înfăţişarea iui Bozântan prezentă; dorinţa 
lui îmi bate la inimă: „Nu lăsaţi Ardealul". 

Ion Carata—se Am primit apoi vizita lui 
Caratanase, omul pe care l-am cunoscut mai bine în 


- 107 - 







Mişcare. De la cărămidăria din Giuleşti, i-am luat purtarea 
ca exemplu. De aici şi până la intrarea lui în puşcărie, n-am 
lipsit de la bătăliile pe care le-a condus. Prin toate trăsăturile 
fiinţei sale era un model de comandant legionar. Modest, 
harnic, calm, viteaz şi înţelept, era dotat cu cel mai 
pronunţat simţ al măsurii. Vorbea puţin şi întotdeauna arăta 
problemele în esenţa lor. Nepripit în momentele critice, după 
o matură chibzuinţă găsea soluţiile de minune. Bun 
camarad; nu l-am auzit în viaţa mea bârfind. în măsura 
posibilităţilor mele de apreciere, pot spune: „Nea Gogu“ era 
un tot armonic, păstrând nota cumpătată în orice societate 
se afla. Când a intrat în celulă, parcă mi-au zburat toate 
grijile. Cu calmul său recunoscut, îmi spune: 

Să-mi iau şi de la tine adio! Cum te simţi? şi-şi duce 
mâna dreaptă după gâtul meu ca un părinte. 

într-adevăr Caratanase a fost educatorul meu 
legionar. Gândind adânc la cele ce urmează, continuă: 

- Greu este că merge şi Căpitanul cu noi! Păcat! El 
trebuia să trăiască! Vor fi frământări mari pe afară!... în 
Mişcare tot aşa, în care te sfătuiesc să nu te prea amesteci. 
Să-ţi vezi de drumul tău, drept, cum ai învăţat şi lasă, se vor 
limpezi apele!... Mama este destul de tare! Totuşi, încurajaţi- 
o ca pe orice mamă! Transmite Constănţenilor că vreau să 
fie tari. Ştiu că sunt aproape toţi pe afară. Să nu se lase 
prinşi, ca să-şi poată face datoria. Am încredere în ei. Sunt 
„leii" necesari momentului! Vor face ispravă bună! Ai nevoie 
de ceva lucruri? îmi pune întrebarea. 

îi răspund că nu. 

Fratele meu, Vasilică, să poarte şi pe viitor grija 
familiei. Sora mea, Lenuţa să-şi termine cu bine şcoala!.. Să 
nu uiţi nimic din ce ţi-am spus", au fost ultimele lui cuvinte, 
după care mă îmbrăţişează şi pleacă. 

Şi-a luat drumul în jos, tăcut, spre celelalte celule. 

Badn Vlad După aerul de îngrijorare lăsat de 
Caratanase, trece pe la mine Radu Vlad, un fiu al Buzăului, 
dotat c-o sănătate excepţională. El se numără printre puţinii 


- 108 - 


care nu vedea schimbarea climatului,josnic" şi „imoral" din 
jurul regelui Carol II prin tărăgăneli sau târguieli slugarnice, 
în locul tatonărilor prudente pentru combaterea microbului 
periculos din Palat, susţinea nota tare. De aceea era cel mai 
entuziasmat de cele ce comiteau camarazii pe afară. 

în celulă a stat puţin şi mi-a vorbit scurt şi hotărît: 

-Noi murim! Vă rămâne marea datorie: să ne 
răzbunaţi! Fiţi necruţători cu „bestiile" şi „camarila", care 
terfelelesc onoarea Ţării! Terminaţi cu ei! Trăiască Legiunea 
şi Căpitanul! 

Mi-a dat mâna şi s-a dus rece. între Decemviri, dacă 
nu mă înşel, era cel mai tânăr. Intrase în Mişcare prin anul 
1935. 

Iom State Grigore Era muncitor, născut în 
Vălenii de Munte, jud. Prahova. Ne-am cunoscut la Giuleşti 
în 1934, apoi, vara întreagă din acel an frământam amândoi 
pământul pentru cărămidărie... Mai târziu, în vara lui 1935, 
arestaţi împreună de la cărămidărie - în comuna Regele 
Ferdinand, jud. Râmnicul Sărat, făceam cărămidărie pentru 
o biserică - suntem purtaţi trei săptămâni din post în post, 
pe jos, legaţi în lanţuri de mâini şi de picioare... Din aceste 
toate încercări comune, pătrunde profund sfânta 
camaraderie în sufletele noastre... Acum, în seara asta, 
intră luminat de mulţumire în celulă, că poate să-şi 
destăinuiască sufletul. 

în fine, pentru ultima oară ne vedem pe pământ, măi 
Ţelinarule! 

îmi spunea aşa, imitând pe Dinu, copilul său. 

Te-ai ţinut mereu pe urma mea, din Giuleşti pe la 
Jilava, de aici la Râmnicul Sărat, Buzău, Ploieşti, Carmen- 
Sylva, ca să ne vedem după atâţia ani, tot la Râmnicul- 
Sărat. Acum ne despărţim. Dacă în Iulie 1936 nu erai în 
manevra de la Lipova mergeam astă seară amândoi. 
Caratanase s-a trudit să te aducă, dar n-a reuşit ia timp. De 
altfel este şi mai bine ca tu să trăieşti. Cine ştie, însă, până 
la urmă, cum sfârşeşti şi tu. .. Totuşi, te rog un lucru: să-i 


- 109 - 





spui lui Anton că numele cuibului „lancu Jianu“ să rămână 
aşa cum l-am numit eu! Ce rătăcire l-a făcut să schimbe 
numele... în Ion State Grigore! Ce sunt eu? Ce-am jertfit 
pentru Ţară? ca să-mi poarte în cuib numele?... mai bine şi- 
ar vedea de datorie, ca să ajungă cuibul „lancu Jianu" 
exemplu de credinţă şi disciplină în corpul Muncitoresc 
Legionar... Mai emoţionat îmi dă din suflet ultima lui taină: 

-Pentru soţia mea, repet ce ţi-am spus altădată: i-am 
fost toată viaţa credincios! Să ştie şi ea asta, am conştiinţa 
împăcată. Avem un copil, pe Dinu; tu îl ştii! creşte-l aşa cum 
am vrut eu... Să-i dai viaţa legionară!... Ştii tu, în casa mea, 
deasupra la icoană, am aşezat baioneta fratelui meu, mai 
mare, căzut pe front ca voluntar, la-o şi-l învaţă cum s-o 
mânuiască! Strânge-i bine mâna pe ea, ca să crească 
numai în iubire de neam. Copilul meu să fie legionar! Atât te 
rog! 

îmi sărută obrajii şi fruntea, mă scutură bine de 
umeri şi dispăru îmbrăcat în hainele vărgate, având pe cap 
basca mică de ocnaş. Nu l-am mai văzut, pe acest camarad 
şofer, ridicat ca o furtună din lumea prea dispreţuită a 
muncitorilor. Pornise de unui singur în 1934, iar după doi ani 
de muncă, aduse în Legiune sute de şoferi, transformându-i 
completamente. 

Pe cât de mişcaţi sau obsedaţi de o idee sau alta 
erau unii, pe atât de indiferent şi sustras de la toate mi s-a 
părut. 


loi TwJafir Nu-I interesa ce se petrece în jurul 
său. A venit la vizetă, m-a salutat în mod obişnuit, 
iegionăreşte, şi-a plecat calm, parcă pentru o despărţire 
temporară. De altfel, prezenţa lui în închisoare nici nu se 
simţea. La discuţii nu-l puteai antrena uşor, decât în 
chestiuni alese din domeniul ştiinţei pozitive sau tehnice. 
Când întâmplător îi revenea curtea vestică pentru plimbare, 
se urca pe „etuvă", doar, doar vine un accelerat cu noul 
model de locomotivă „Malaxa". Numai spre acest câmp 
dovedea interes şi pasiune. 


- 110 - 


Clipa părăsirii acestei vieţi, a primit-o ca un fapt 
divers. Nici un semn de regret, nici o adiere de dor, de ură 
sau de răzbunare! Absolut indiferent. 

îndată după despărţirea lui Trandafir, aud glasul 
plutonierului Eftimie; i-a chemat pe toţi la celule. Folosind 
puţinele clipe rămase libere, trec ultimii pe la mine: Pele şi 
Bogdan. înainte de ora unsprezece, promiseseră că-mi vor 
face vizită mai târziu. 

între timp se naşte presimţirea morţii. Din acest 
moment am stat de vorbă numai cu Dl Banea şi Dl căpitan 
Şiancu; în special cu primul. Aşa se explică de ce după 
anunţul plutonierului, abia reuşesc să-mi strângă mâna. în 
afară de salut, n-au lăsat nici un cuvânt prin mine. 

N-a mai rămas nimeni liber. Toţi aşteptam intrarea 
şefului închisorii. Plutonierul a trecut pe sus şi mi-a închis 
celula cu lacăt. 

Cam în jurul orei două, şeful închisorii însoţit de 
căpitanul Roşianu şi un ofiţer necunoscut, au venit în sala 
mare. Căpitanul lliescu comunică ordinul: 

-Cei ce pleacă îşi vor lăsa bagajele în celulele 
respective. Nu se poate lua din îmbrăcămintea particulară 
nimic afară de palton şi căciulă. Peste cinci minute, plecare! 
Aşezaţi-vă lucrurile conform ordinului! 

De jos vocea lui Niki se aude punând tăios 
întrebarea: 

-Era vorba să ne luăm bagajele cu noi? 

_Mâine seară veţi avea bagajele în Jilava! 

-Precis? întrebă Niki neîncrezător. 

-Ce Dumnezeu, aveţi toată încrederea confirmă 
ofiţerul de jandarmi. 

Cele cinci minute s-au scurs repede ca şi cum n-ar fi 
fost... Acelaşi ofiţer anunţa ca cei strigaţi să vină la uşa de 
la intrarea principală, în ordinea chemării: 

-NICOLAE CONSTANTINESCU! 

-Prezent! 

IANCU CARANICA! 

-Prezent! 


-lli- 





-DUMITRU BELIMACE! 

-Prezent! 

-CARATANASE ION! 

-Prezent! 

-ŞTEFAN GEORGESCU! 

-Prezent! 

-BOZANTAN IOSIF! 

-Prezent! 

-RADU VLAD! 

-Prezent! 

-ŞTEFAN CURCA! 

-Prezent! 

- ION ATANASIU! 

-Prezent! 

-PELE ION! 

-Prezent! 

-BOGDAN! 

-Prezent! 

-ION STATE GRIGORE! 

-Prezent! 

-TRANDAFIR! 

-Prezent! 

S-a făcut linişte! Emoţiile îmi clătinau corpul de nu-mi 
aflam locul... Auzisem totul, fără să văd nimic.... 

După ce s-a făcut apelul, o voce ne mai auzită până 
acum le-a ordonat: 

-Ieşiţi afară! 

Trec apoi repede la fereastra mea, ca să-i mai văd 
odată în curtea mică, din fată... 

Când au ajuns toti în coridorul mic din fata 
cancelariei, plutonierii ascunşi în fundul gangului dinspre 
celula Căpitanului i-au încadrat cu mai multe cordoane. 
Vedeam bine mutrele acestor monştri cum stăteau fără nici 
o vorbă cu pistoalele automate aşezate cu cureaua pe 
mâini!... Unul dintre ei, cu braţul încărcat de frânghii albe, 
trece în primul rând al cordonului, în partea stângă. 
Frânghiile erau lungi cam de doi metri şi de grosimea celor 


- 112 - 


obişnuite pentru uscarea rufelor. 

între camarazi observ o mică nelinişte. Dintr-o dată 
se despart cordoanele în două. Bozântan trece repede 
printre ei, fuge până în lăuntrul închisorii şi strigă cât poate: 

-Domnule Inginer, aşa este, pleacă şi CĂPITANUL! 
L-am văzut, stă singur! 

N-a putut termina toată fraza, căci doi plutonieri, 
îmbrâncindu-l pe uşă afară, au umplut sala cu înjurături de 
toate cele sfinte... 

înainte de plecarea lor, Domnul Clime vrea să ia 
contact cu CĂPITANUL. N-a reuşit. Atunci s-a înţeles cu 
Bozântan să-şi facă uitat paltonul. Nici această încercare n- 
a reuşit. 

Intrat iarăşi Bozântan în grup, cordoanele din spate 
şi-au luat forma iniţială. 

Mai departe, observasem toate mişcările prin 
fereastră; vorbe însă n-am putut prinde cu urechea nici una. 
Cu uşurinjă putui să urmăresc cum din grupul camarazilor 
unul câte unul era dus. 

Primul a fost luat Niki. în urma lui plecară doi gradaţi 
din cordon, după ce primeau câte două frânghii din legătura 
aflată în braţele subofiţerului. 

Nu s-a mai întors... 

La un mic interval de timp iau pe Caranica, apoi pe 
Doru... Şi aşa, fiecare camarad părăseşte grupul, urmărit 
fiind de subofiţerii respectivi care se aprovizionau mai întâi 
cu frânghiile prevăzute. 

Mă uitam la ceas şi număram minutele. Până la trei 
fără un sfert a durat rărirea şirurilor din cordon. Atunci a fost 
legat cu frânghii Trandafir, ultimul din FRONTUL DE 
ONOARE AL CĂPITANULUI... 

De vorbit nu vorbea nimeni în sală. Din când în 
când, numai Domnul Clime repeta întrebarea: 

-N-au plecat încă, măi băieţi? 

-Nu, Domnule Inginer! răspundeam sau eu sau 
Livezeanu 

De la postul meu de observaţie nu mă mişcăm însă 


- 113 - 



Fereastra mea avea cel mai deschis orizont. De aceea nu 
trebuia să-mi scape nimic. 

Deodată bâzâitul motoarelor străpunge liniştea până 
la mine. Apoi, din ce în ce mai mare, acceleraţia creşte, se 
aude mai bine spre colţul corpului de gardă. Mi-am îndreptat 
privirea spre porţiunea străzii, în direcţia oraşului, ca să 
cuprind sub ochi şi faza finală. Apare prima dubă, arată 
greu împovărată, de se legăna în hopurile mari, pline cu apă 
de ploaie. La cel mult 30 de metri apare a doua. Se clătina 
şi ea pe strada hopuroasă, împroşcând apa murdară peste 
sârma ghimpată. Mai la urmă o maşină mică, de lux, se 
ţinea de ele, dar nu le-am mai văzut, dispărură prin 
neîntrerupta ploaie... Strada a rămas din nou pustie. 
Populaţia oraşului dormea nestingherită, în toiul nopţii, iar 
înrăiţii câini ai curţilor vecine şi-au amuţit lătratul enervant 
de altădată.... Radierea reflectoarelor aprinse în curte şi pe 
ziduri se osteneau cu alungarea întunericului greu, îmbibat 
cu duhul necurat al ursitoarelor, protejate de orele mici în 
care se mişcau strigoii. 

Noapte, frig, ploaie şi un vânt subţire de la nord au 
împrietenit plecarea Căpitanului, Nicadorilor şi 
Decemvirilor spre drumul fără de întoarcere ... Dar din 
vârfurile celor cinci turle zbierau feciorii de români din 
adâncul piepturilor, mai aprins ca orişicând: 

-Postul... numărul unu... Biiineee! 

-Postul numărul doi... Biiineee! 


-Postul... numărul cinci.... şi mai Biiineee!!! 

Mă dau jos de la fereastră şi trecând la uşă anunţ 
tuturora: 

-Au plecat cu două dube pe drumul către oraş! 

-Bine, DUMNEZEU să le ajute! răspunde Domnul 
Comandant al Bunei Vestiri Gheorghe CLIME! 

Pentru completarea celor relatate mai sus, redăm 
unele din fapte, stabilite ulterior de ancheta asupra crimei 
făcute în noaptea Sfântului Andrei de Regele Carol al ll-lea 
şi clica lui de politicieni: 


- 114 - 


Comandantul Corpului II Armată a dat în ziua de 1 
decembrie 1938, următorul comunicat oficial: 

„în noaptea de 29 spre 30 Noiembrie ort. un grup de 
prizonieri politici urma să fie transportat de la Jilava ia 
Vălmişelu. In timpul călătoriei convoiul a trebuit să se 
oprească în mijlocul unei păduri, la circa 30 de Km. de la 
Jilava, din cauza unui defect. Prizonierii au profitat de 
această ocazie pentru a încerca să se salveze în pădure. 
Jandarmii s-au văzut constrânşi să deschidă focul. Au fost 
ucişi: Corneliu Zelea Codreanu, Constantinescu, Caranica 
Belimace şi alţi zece tineri foşti membri ai Gărzii de Fier. O 
comisie militară, care a descins la faţa locului a constatat că 
versiunea dată de Jandarmerie corespunde adevărului, 
dând în consecinţă autorizarea pentru înmormântarea 
cadavrelor“. 

în afară de acest comunicat s-a mai publicat şi altul 
în care se spunea că convoiul a fost asaltat de un grup de 
necunoscuţi şi că, în învălmăşeală/ Codreanu împreună cu 
13 legionari au folosit ocazia pentru încercarea tragică de a 
fugii. 

Nimeni n-a crezut versiunea oficială, căci ea nu 
corespundea liniei pe cară s-a pus Căpitanul. Consternarea 
a fost aproape generală cu exepţia clicilor corupte de 
politicieni şi a populaţiei Evreeieşti, care jubilau ostentativ. 

Adevărul însă, nu putea fi pentru multă vreme 
ascuns. Mărturisirile făcute mai târziu de maiorul Dinulescu, 
cel care „a comandat asasinatul" au aruncat deplina 
lumină asupra acestei oribile crime. 

„într-o zi - declară el - am fost chemat de către fostul 
Preşedinte de Consiliu Călinescu. în cabinetul lui de lucru 
se găsea şi Generalul Bengliu, comandantul Jandarmeriei. 
Călinescu mi-a declarat atunci, că pentru motive politice, 
Codreanu şi 13 adepţi ai lui trebuiau să fie ucişi: aceasta ar 
fi fost şi dorinţa Regelui. în ziua de 29 Noiembrie 1938, la 
orele 10 seara, Codreanu şi camarazii lui au fost scoşi din 
închisoarea unde erau închişi şi au fost puşi într-un camion. 
Legionarii au fost puşi în aşa fel ca să poată vedea numai 


- 115 - 



înainte, fiind în acelşi timp legaţi cu braţele la spate. Ei nu 
puteau face nici cea mai mică mişcare; erau chiar 
constrânşi să stea continuu cu capul în sus. înapoia 
fiecăruia din ei stătea un jandarm. Eu m-am aşezat lângă 
şofer. Se călătorea pe strada dintre Ploieşti şi Bucureşti 
când, în zorii zilei de 30 Noiembrie, după ce am dat 
semnalul fixat cu lanterna, jandarmii au scos din buzunare o 
sfoară (frânghie), pe care au strâns-o în jurul gâtului 
legionarului ce stătea în faţa fiecăruia dintre ei. în felul 
acesta Codreanu şi cei 13 camarazi ai lui au fost sugrumaţi 
în timp ce maşina continua în plină viteză. Puţin după 
aceea, am ajuns la Bucureşti, de unde ne-am îndreptat spre 
Jilava, în interiorul căruia era săpată deja de trei zile o 
groapă mare. După ce camionul a intrat în Fort, asupra 
cadavrelor strangulaţilor s-a tras şi câte un foc de revolver 
sau de puşcă, apoi, medicul militar constata moartea tuturor 
legionarilor, cadavrele au fost aruncate în groapă. Eu 
imediat am declarat celor 14 jandarmi că ceea ce făcuseră 
fusese dispus de către Curtea Marţială şi că a fost o datorie 
patriotică importantă. S-a aruncat pământ în groapă, însă a 
doua zi cadavrele au fost dezgropate şi purtate într-o altă 
groapă. Asupra lor s-au vărsat multe sticle de acid sulfuric, 
apoi s-a pus deasupra un strat de ciment peste care în 
sfârşit s-a aruncat pământ. Jandarmii, deşi involuntar, au 
trebuit să iscălească actele de deces în care se spunea că 
cei 14 legionari au fost împuşcaţi în urma unei încercări de 
fugă. Fiecare jandarm a fost răsplătit cu 20 de mii de lei. 

Aşa au fost răpuşi NICADORII şi DECEMVIRII. 

Aşa s-a pus capăt vieţii pământeşti a CĂPITANULUI, 
la vârsta de 39 de ani, când geniul său creator păşea în 
plină fază de maturitate. Personalitatea lui era fascinantă: 
„N-am întâlnit - spune scriitorul francez Bertrand de Juvenel 
- nici o personalitate care să-mi fi produs, cu o atât de 
puţină punere în scenă, o impresie mai vie. închipuiţi-vă un 
om foarte înalt, foarte subţire, a cărui faţă ar fi un model de 
frumuseţe clasică; dacă n-ar fi adâncimea orbitelor, în 
fundul cărora scânteiază ochii sfredelitori" (Gringoire, 1938). 


-t 16 - 


Călăii Căpitanului şi forţele oculte, care i-au pus în 
mişcare, au crezut că prin moartea Lui va dispărea şi 
credinţa legionară. Ei nu puteau înţelege că sistemul moral 
şi politic creat de Căpitanul este croit astfel încât îşi trage 
principala sursă de forţă tocmai din jertfa supremă. 

întreaga Lui viaţă a fost dominată de ceea ce El 
numea: a trăi cu gândul morţii. „Spiritul de jertfă este 
esenţial. Nici Mântuitorul n-a putut birui fără suferinţă şi 
jertfă" (Moţa). „Cine renunţă la mormânt renunţă la înviere". 
„Cred - spune Căpitanul - în superioritatea nepieritoare a 
principiului Bisericii Creştine: biruinţa veşnică şi adevărată 
este biruinţa născută din martiriu". 

Cu această credinţă, Căpitanul şi-a transformat 
însăşi moartea sa în biruinţă, căci a dat legionarismului 
nimbul martirajului creştin: singurul care poate să 
înfrunte vitregia oamenilor şi a împrejurărilor. 

Fără îndoială, pe planul acţiunii imediate golul lăsat 
de personalitatea Căpitanului s-a simţit adânc nu numai în 
România, dar şi în celelalte ţări din sud-estul european. în 
anumite conjuncturi politice favorabile, Mişcarea nu şi-a 
putut valorifica întreg elanul său combativ. Şi nu este o 
exagerare dacă s-ar spune că popoarele din aceste părţi 
care suferă sub jugul comunist, ispăşesc poate crima de a fi 
lăsat să fie asasinat cel mai neprihănit luptător, adevărat 
„Atlet al lui Cristos“ împotriva Anticristului Bolşevic. în 
aceste momente grele, ele îşi găsesc puterea de rezistenţă 
în credinţa dată de Căpitanul, singura care, prin 
fundamentul ei profund creştin şi prin tradiţia şi tehnica de 
luptă, poate înfrunta valurile copleşitoare ale noilor hoarde 
barbare. Spiritul Căpitanului însufleţeşte lupta şi nu-şi va 
găsi odihna până când „oştite Crucii" nu vor zdrobi definitiv 
„oştile Satanei", pentru ca toate popoarele să se poată 
dezvolta în pace şi armonie, după eternele principii creştine. 
Martirii legionari sunt primii cruciaţi ai Lumii moderne. 

în exil, 13 Septembrie 1949. 


- 117 - 




SENSUL JERTFEI NICADORILOR 

(Geneza şi armările Prigoanei din 1933) 


A nul 1933 - cum scrie Căpitanul - „a fost cel mai greu 
an pe care poate de sute de ani l-a întâlnit tineretul 
românesc. Bilanţul: 18.000 de arestări cu 18.000 de 
case călcate de barbari şi umplute de sânge nevinovat: 300 
de bolnavi în închisori, 16 morţi şi 3 înmormântaţi de vii sub 
pământ* 1 (Circulări, p.29). 

Pentru ce toată această cumplită prigoană împotriva 
tineretului român? Ce justificări politice şi sociale ar putea 
să aibă ea? Care a fost geneza tragediei de la Sinaia?; 
toate acele cauze care au contribuit la sângeroasa prigoană 
de acum două decenii şi la corolarul ei, aşa zisul „Caz 
Duca“, pe care adversarii Mişcării Legionare nu scapă nici 
o ocazie de-al prezenta în mod tendenţios. Vom încerca 
totuşi să desprindem pe cele mai principale, suficiente spre 
a schiţa un cadru istoric real, care să evidenţieze cât de 
mare este reaua credinţă a adversarilor noştri. 

Mai întâi: cine a fost I.G.Duca şi de unde provenea 
el? Ce impulsuri interioare şi exterioare l-au împins să 
pornească o prigoană atât de sălbatică împotriva tineretului 
român? Nu intenţionăm să facem o biografie a asupritorului 
nostru. Vom aminti doar unele lucruri care ar putea 
caracteriza atât mobilurile sale sufleteşti, cât traiectoria sa 
politică, spre a putea astfel explica şi faptele sale care ne 
interesează. De la o vârstă destul de tânără I.G.Duca 
devenise o persoană de vază în Partidul Liberal. Inteligenţa 
lui sprintenă (deşi superficială), studiile iui strălucite în 

- 118 - 


străinătate şi manierele sale elegante îl puneau în contrast 
cu cadrele partidului liberal formate în general de burghezi 
greoi şi îmbuibaţi, absorbiţi doar de afaceri sau ahtiaţi după 
lovituri. O specifică îndemânare de insinuare i-a permis să 
se vâre sub pielea lui Ionel Brătianu, devenind astfel un 
răsfăţat şi un ornament al partidului. Se ataşase de stâlpul 
central al partidului liberal, care era Ionel Brătianu, aşa cum 
iedera vâscoasă şi mlădioasă se caţără de vigurosul stejar. 
Cât timp a trăit Ionel Brătianu, Duca era la postul său. 
Tragedia lui a început după moartea acestuia. Iedera a 
rămas la pământ. Setea de putere i-a rămas arzătoare. Dar 
cum el nu a fost dotat şi cu o puternică coloană vertebrală, 
care caracterizează adevărata personalitate, a căutat alt 
reazem. Şi l-a găsit în afara partidului său ( care avea cultul 
brătienist), adică tocmai la adversarii declaraţi ai (partidului 
liberal brătienist): la finanţa evreeasoă. 

Se cunoaşte tenacea rezistenţă depusă de marele 
român, care a fost Vintilă Brătianu, de a împiedica 
acapararea de către străinii de neam a solului şi subsolului 
românesc. Această rezistenţă trebuia acum anihilată printr- 
un atac dat din interiorul partidului. Este clasica tactică, 
preferată de acestă forţă, care în Mişcarea Legionară s-a 
încercat prin Stelescu. Pare că I.G.Duca să fi acceptat 
această dezonorantă misiune. în acest sens a fost cultivat 
atât el cât şi acoliţii săi, pleiada aceea de tineri arivişti în 
frunte cu Victor lamandi, strânşi în aşa zisul Grup H.; 
aceştia, sub pretextul că luptă pentru scoaterea partidului 
din anchilozare, tindeau în realitate să-i anuleze poate 
unicul merit de după primul război mondial al acestui partid 
istoric încărcat de atâtea abuzuri şi păcate. Aşa de altfel se 
explică de ce o anumită presă din Ţară şi străinătate, care-şi 
făcuse o specialitate din a prezenta în cele mai urâte culori 
„cei trei şobolani Brătieni", nu scăpa nici un prilej să lanseze 
pe Duca şi acoliţii săi, aproape mai toţi de aceeaşi origine 
dubioasă ca şi el. 

După moartea lui Vintilă Brătianu, dimensiunea 
fanariotă a partidului liberal a căpătat un rol 


- 119 - 





preponderent. Aşa că în preajma evenimentelor ce ne 
interesează - cu excepţia unor sectoare economice - 
„istoricul" partid liberal era de drept şi de fapt în mâna 
trinomului fanariot: Ducas-lamandis-Mavrodis. 

Acum misiunea acestor intruşi era dublă: pe de o 
parte să anihileze spiritul lui „prin noi înşine", care anima 
rezistenţa românească a partidului brătienist pe plan 
economic, iar de altă parte să înăbuşe cu orice preţ 
rezistenţa morală ce se potenţa tot mai mult prin 
dezvoltarea Mişcării Legionare. 

Dacă pentru prima misiune de subminare Duca se 
simţea în largul său, dat fiind că era vorba de-a administra 
lovituri piezişe spre care avea predilecţie - în cea de-a doua 
în schimb, unde se cerea un atac frontal, el era stingherit. 
I.G.Duca nu avea structura şi temperamentul aşa zisul lui 
„om tare". El era conştient de acest lucru şi suferea ori de 
câte ori se făcea vreo aluzie. Dar în loc ca să renunţe, din 
cauza setei de parvenire şi poate a instigaţiilor suferite el a 
perseverat pe un drum nepotrivit cu firea lui, căpătând 
periculosul complex de inferioritate al omului slab care 
vrea să arate că este tare. Chinuit de acest complex el a 
pierdut simţul măsurii şi a alunecat pe panta exceselor, care 
vor duce la tragedia de la Sinaia. 

în călătoria făcută la Paris, în vara anului 1933, Duca 
va supralicita, ca altădată veniturile fanariote la înalta 
Poartă, înlăturarea guvenului Vaida, invocând carenţa 
acestuia faţă de Mişcarea Legionară. în acelaşi timp îşi va 
lua angajamentul că el se face forte să o extirpeze. Acest 
angajament l-a relevat un cunoscut publicist francez în 
„Revue de deux Mondes". Prin venirea la guvern, Duca 
spera să handicapeze şi fracţiunea liberală a lui Gheorghe 
Brătianu, faţă de care el avea un alt complex de inferioritate, 
dat fiind că, sub impulsul dârzului Vintilă Brătianu, nu 
acceptase dintr-un început restauraţia carlistă de la 8 Iunie 
1930. Şi astfel, cu ajutorul lui Carol, care era susţinut de 
aceeaşi finanţă pentru exact aceleaşi misiuni, I G.Duca s-a 
văzut adus la putere spre surprinderea generală. Furia cu 

- 120 - 


care s-a năpustit asupra Mişcării Legionare trăda complexul 
de care am amintit. Dar mai relevă şi altceva mult mai 
adânc: „instinctiva ură a veneticilor împotriva a tot ce 
este autohton", despre care scria Eminescu. 

Pentru camuflarea tuturor acestor calcule de 
acaparare, şi resentimente organice, se invocau raţiuni de 
politică externă. Se spune că după venirea naţional 
socialiştilor în Germania trebuie reprimat în România orice 
curent politic care ar canaliza simpatiile în această direcţie. 
Se atribuia unui diplomat francez părerea că dacă se va 
lăsa să creacă curentul legionar se va ajunge la o situaţie 
inversă decât aceea din preajma primului război mondial: 
România va avea o alianţă formală cu Franţa, dar sufleteşte 
va fi de partea Germaniei. Această părere era falsă şi chiar 
tendenţioasă. Căci legionarii, fii ai războiului din 1916, ca şi 
ceilalţi români, aveau un ataşament special pentru Franţa şi 
poporul francez, de unde le venise misiunea militară în zilele 
cele mai întunecate ale acelui război. Această simpatie nu o 
putea desrădăcina decât continua interferenţă în treburile 
interne româneşti, a unei anumite părţi din oficialitatea 
franceză, în favoarea coruptei clase conducătoare. 

Pe plan intern, se insinua că Mişcarea Legionară ar 
urmări să dea o lovitură de stat pentru cucerirea puterii. 
„Exclus - precizia Căpitanului într-o circulară - pentru că noi 
nu lucrăm pe plan prezent. Lucrăm pe plan de viitor. N-am 
cerut şi nu cerem guvernul. Mai mult: nici nu ne interesează 
cine vine la guvern. Ne este absolut indiferent... Acest 
adevăr înlătură şi minciuna, ce ni se pune obişnuit în 
sarcină, în asemenea ocazii, că am urmări o lovitură de stat. 
Lovitura de stat presupune voinţa de a guverna acum. De 
altfel, noi nu am fost împiedicaţi de la exercitarea vreunei 
încercări de violenţă sau ilegalitate, ci, din contră, am fost 
împiedicaţi prin violenţă de-a-ntrebuinţa calea legală, 
încă din luna Iulie (1933 n.n.), „Garda de Fier" n-a dat loc 
nici unei întruniri publice, n-a făcut nici o agitaţie, n-a tipărit 
nici un manifest, n-a dat naştere nici unui conflict cu 
autoritatea publică. Singura activitate a „Gărzii", era o operă 


- 121 - 


de educaţie constructivă (înainte de conferinţa prin radio a 
dlui Tătărescu): Ridicarea unui cămin la Bucureştii Noi. Unii 
lucrau, iar altora le creştea inima văzând cum în fiecare zi, 
din sforjarea braţelor comune, se înălţa tot mai sus rodul 
muncii lor, sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Opera de 
educaţie, care, pentru efectul educativ, cerea atenţia şi 
liniştea tuturor. Nu s-au făcut vinovaţi cu nimic, n-au atacat 
pe nimeni, n-au spus nici măcar unui singur om: dă-te mai 
încolo. (Circ.p.15-17). 

în acestă situaţie a sosit I.G.Duca la guvern. Dar 
toate acestea nu contau pentru acei străini, care vizau 
aservirea totală a României. Nu erau ţinute în seamă nici de 
primul ministru arivist, turmentat de atâtea complexe. 
Conform angajamentelor luate, Garda de Fier trebuia 
extirpată, iar legionarii nimiciţi. Acum scria Căpitanul: 
«Obiectul «vânzării»nu-l mai formează nici chibriturile, nici 
petrolul, nici pădurile, ci însuşi sângele şi vieţile noastre. 
Este cea mai ruşinoasă capitulare cunoscută în istoria 
politică a României; - «Ucide-ţi copiii cu propriile tale mâini, 
ne trebuie nimicirea viitorului tău, Românie! » - aceasta este 
porunca infamă al cărui executor s-a făcut un prim ministru 
român » (Cir. p.14) 

Şi prigoana cea mare s-a pornit cu o furie sălbatică. 
Cum am văzut, 16 morţi, şi zeci de mii de oameni 
nevinovaţi, arestaţi, umiliţi şi schingiuiţi. în această răvăşire 
generală, fiecare legionar trăia din propria-i substanţă. 
La uraganul urei pustiitoare se ridica uraganul revoltei 
generale. Pasiunile se învolburau. Cum era de aşteptat, 
acţiunea lui Duca a determinat o reacţiune. Sentimentul 
răzbunării pentru umilinţele şi schingiuirile îndurate mocnea 
în pieptul victimelor. O simplă întâmplare a făcut să se 
declanşeze prin .jertfa de ispăşire 11 a Nicadorilor, pe peronul 
gării de la Sinaia. Sângele nevinovat vărsat a cerut sânge. 
Se aplica şi-n acest caz versetul biblic: „cine scoate sabia, 
de sabie va pieri". Se intrase într-o vrilă sângeroasă din care 
numai bine pentru ţară nu putea ieşi. Dar nu din vina 


- 122 - 


legionarilor. Am văzut care au fost mobilele sufleteşti şi 
instigaţiile exterioare care l-au împins pe Duca să comită 
atâtea fărădelegi. Să vedem acum pe scurt care au fost 
acelea care au declanşat dureroasa reacţiune spontană a 
Nicadorilor. Se găsesc condensate în cântecul legionar „o 
ceată de ciocoi străini", pe care toţi trei i-au făcut (versuri şi 
voce) din primul moment, pe când zăceau în lanţuri în 
subteranele Jilavei: „Un neam întreg însângera; n-am mai 
putut răbda. Nu ne înspăimântă nici un chin; putem să şi 
murim". Exasperarea este nota dominantă. Dar această 
exasperare nu este individuală şi nu se mărgineşte numai în 
cadrul Mişcării. Ea îşi are rădăcinile mult mai adânc: în 
însuşi trecutul zbuciumat al obiditului nostru neam. Când 
Niki Constantinescu, arestat fără vină în propaganda 
electorală, era schingiuit în beciul închisorii de la Făgăraş, 
din ordinul lui Duca, - i-au apărut imaginile şirului de buni şi 
străbuni biciuiţi de aceeaşi speţă de „ciocoi pribegi aduşi de 
vânt", care de două veacuri şi jumătate împilau poporul 
român. Şi n-a mai putut răbda. Când lancu Caranica şi Doru 
Belimace au văzut că acelaşi Duca bara intrarea în Ţară a 
Românilor prigoniţi în Grecia, şi vine acum să le distrugă şi 
Mişcarea în care-şi puseseră speranţele pentru salvarea 
fraţilor lor asupriţi - şi-au adus aminte că din aceeaşi tagmă 
făceau parte şi veniturile constituite în siloguri (societăţi) în 
Ţară, care finanţau bandele de comitagii (antarţi) greci, ce 
măcelăreau populaţia românească din Pind şi Macedonia. 
Şi n-au mai putut răbda. 

Lupta angajată depăşea deci cu mult persoanele şi 
conjunctura în care se producea. Ea era o formă violentă a 
aceleaşi lupte angajate de poporul român cu pătura 
suprapusă, care de două veacuri şi mai bine - cum scrie 
Eminescu - a fost „purtată instinctiv, fără claritate de vederi, 
cu tendinţe elementare de atracţiune şi repulsiune" (voi.Iii 
p.295). Orice răbdare are o limită. Şi poporul român n-a mai 
putut răbda tirania veneticilor. „Este pentru prima dată când 
în ţara laşităţii - cum scrie Căpitanul - violenţa, ilegalitatea şi 
pofta de degradare a demnităţii omeneşti se găsesc în faţa 


- 123 - 



unui obstacol de mândrie şi îndărătnicie, care a mişcat orice 
cunoştiinţă" (Circ., p.27). Numai în cadrul acestor realităţi 
istorice se poate aprecia sensul adevărat al jertfei 
Nicadorilor. 

Acest lucru l-au intuit contemporanii. Dezbaterile de 
la procesul „Gărzii de Fier", la consiliul de război, în 
primăvara anului 1934, sunt o mărturie. Tot ce era inimă şi 
conştiinţă românească în viaţa noastră publică, peste orice 
diferenţă, de partid (Averescu, Maniu, Vaida, Goga, 
lunian, Gh. Brătianu, Nae lonescu, etc., etc.) au mărturisit 
pentru cauza dreaptă a elementului autohton, prigonit în 
propria lui ţară. Chiar şi în rândurile partidului liberal, 
numeroşi au fost aceia care n-au aprobat procedeele 
defunctului lor şef. 

Au trecut 30 de ani de la prima mare prigoană şi 25 
de la cea de a doua, şi mai sângeroasă, pregătită de 
aceleaşi forţe duşmane, prin acelaşi scelerat rege Carol al 
2-lea. Şi poporul român a fost aruncat în ghiarele morţii. Dar 
nici această tragedie nu împiedică anumite cârdăşii 
levantino-politicianiste să adulmece noi prigoane împotriva 
tineretului român, după eliberare... 

Aşa înţeleg aceste venituri eliberarea şi semnul 
noilor timpuri. Mâine, poporul român, cu adevărat stăpân în 
ţara lui după atâtea prigoane şi strâmbătăţi, călit în 
suferinţă, va şti să oprească fărădelegile, şi o epocă de 
adevărată libertate şi omenie se va deschide pentru toţi. A 
lupta pentru aceste noi timpuri, este datoria ceasului de 
faţă. 


- 124 - 


DORM BELIMACE 

(Câteva amintiri) 


D e Doru Belimace ca legionar, am auzit pentru prima 
dată de la Căpitan pe când eram în închisoarea 
Văcăreşti. Ne vorbise de „Frăţiile de Cruce" 
conduse pe atunci de Stelescu şi îşi exprima admiraţia 
pentru ,/distincţia şi curăţenia sufletească a tânărului 
macedonean Doru Belimace. “ Noi nu-l cunoscusem până 
atunci fiindcă Doru era mai tânăr şi provenea dintr-o familie 
ce se stabilise în Ţară, cu mult înainte de a se începe 
colonizările în Cadrilater, cu Macedo-Români. Făcea parte 
din „diaspora aromânească", formată în general, de 
meseriaşi, negustori şi cărturari ce de câteva veacuri, se 
difuza an de an, în bazinul mediteranian şi în ţările din Sud- 
Estul european, fără a rupe de tot, legăturile cu ţinuturile 
natale. Un frate al bunicului său, Costa Belimace a scris 
imnul naţional al Aromânilor, „PĂRINTEASCA 
DIMANDARE" şi alte cântece de genuină inspiraţie populară 
încât, pe drept cuvânt a fost denumit „trubadurul naţional al 
Aromânilor". Acesta venise la Bucureşti înainte de Războiul 
Independenţei şi ţinuse un restaurant unde pe lângă fruntaşi 
Macedo-Români, îl mai frecventau şi unii literaţi sau scriitori 
ai epocii, printre care şi Eminescu. Era timpul când se 
dospea ideea naţională şi se zămislea unitatea sufletească 


- 125 - 





a Românilor de pretutindeni. Aci, se strângeau acei care 
redactau revista «MACEDONIA», la care colabora şi Costa 
Belimace. Acesta, antrenat de lupta naţională, s-a întors în 
Macedonia, spre a participa la acţiunile de ia faţa locului. 

Am amintit de toate acestea spre a vedea că 
puternicile tradiţii familiare nu-i lăsau pe Doru să uite pe 
Românii rămaşi în Pind şi Macedonia. O profundă dragoste 
îl lega de aceşti Români, văzuţi mai mult prin prismă 
romantică, inerentă depărtării, şi o copleşitoare nostalgie îl 
mistuia pentru locurile de origine ale părinţilor şi străbunilor 
săi. 

Prima amintire directă, mai vie despre Doru o am de 
acum trei decenii, din iarna anului 1932. Activând pe teren, 
într-un moment când Mişcarea a început să răzbească şi în 
Capitală, Doru a simţit nevoia unei călăuze pentru legionari 
în vederea educării şi organizării. în acest scop întocmise 
un fel de îndreptar al cărui titlu exact nu mi-l amintesc acum, 
şi îl dăduse şi ia alţi camarazi, înainte de a-l fi văzut 
Căpitanul. Sesizat de acest fapt, Căpitanul l-a chemat la 
sediu, care pe atunci era pe strada Aurel Vlaicu. Parcă îl 
văd şi acum pe Doru când a venit la sediu: sfios ca o 
fecioară, îmbujorat la faţă şi cu un surâs ce radia numai 
bunătate. Era atâta armonie în făptura sa încât părea o 
statuie desprinsă dintr-o palestră antică, dacă nu chiar 
imaginea lui Adonis. Când însă, s-a prezentat Căpitanului, 
luând poziţia de drepţi şi raportând cu vocea iui armonioasă 
nuanţat baritonală, mi s-a părut un arhanghel! Căpitanul l-a 
primit surâzând. Părea încântat de ţinuta lui 
luminoasă.Tabloul însă, devenea cu adevărat fermecător 
dacă cineva contempla ansamblul acestei „dări a 
raportului"; silueta impecabilă a Căpitanului care îl primea 
şi ţinuta tot atât de impecabilă a Legionarului ce-l dădea. 
Simţeai o adevărată plăcere estetică, contemplându-l. Un 
sculptor sau pictor de talent, ar fi avut un exepţional model 
de armonie expresivă, pentru un tablou clasic. 

După luarea «repausului», Căpitanul a abordat 


- 126 - 


problema «Călăuzei»... cu francheţă dar şi cu delicateţă. Se 
vedea grija lui de a nu descuraja spiritul de iniţiativă 
(«floarea ce trebuie să o poarte la butonieră orice legionar») 
dar şi imperioasa necesitate de a încadra orice iniţiativă în 
planul general, cunoscut de cel care are răspunderea 
conducerii. Pe această temă, s-au făcut mai multe 
observaţii. Una însă a fost subliniată în mod deosebit, 
fiindcă în «călăuza» lui Doru, scrisă cu mult avânt tineresc 
şi spirit muschetăresc, se strecuraseră unele expresii, care 
puteau fi speculate de adversarii incorecţi sau de poliţie. 
„Când vorbiţi şi mai ales când scrieţi - a recomandat 
Căpitanul - să vă consideraţi ca pe câmpul de luptă şi să 
judecaţi ce puncte vulnerabile oferiţi adverarului prin 
afirmaţiile voastre." în concluzie, Căpitanul a ordonat 
retragerea imediată a călăuzei. 

Doru se făcuse la faţă roşu-purpuriu. Dar nu de 
mânie că i s-au făcut observaţii; ci de ruşine că a putut face 
asemenea greşeli. Şi totuşi faţa lui rămasă senină şi 
surâzătoare, parcă radia mai multă bucurie. Să se fi inspirat 
de aci Căpitanul când mai târziu va scrie că „legionarul 
primeşte cu bucurie orice observaţie sau pedeapsă..."? 
Această seninătate caracteristică, ce reflecta un remarcabil 
echilibru interior şi un inepuizabil optimisiVi, o va păstra Doru 
în toate încercările grele ce i le va presăra în cale Destinul 
său. S-ar putea spune că a fost un existenţialist în cel mai 
nobil sens al cuvântului. 

întâmplarea cu călăuza lui Doru a avut totuşi, un 
efect imediat şi de mare importanţă pentru Mişcare: 
Căpitanul, care de mult proiectase şi reflectase la scrierea 
unui îndreptar de organizare pentru legionari, văzând că 
necesitatea se face din ce în ce mai sumţită - iniţiativa lui 
Doru era încă o dovadă în plus * s-a apucat imediat să 
redacteze materialul strâns. Timp de două săptămâni s-a 
concentrat - cum avea obiceiul - numai asupra acestui lucru. 
Şi „CĂRTICICA ŞEFULUI DE CUIB", lucrarea de bază a 
MIŞCĂRII, pe care Nae lonescu o asemuia pentru marea 


- 127 - 


ei valoare educativă şi eficacitatea practică, cu 
„Exerciţiile Spirituale" ale lui Ignaţiu De Loyola, a fost 
elaborată. Când lucrarea a fost bătută la maşină Căpitanul 
mi-a dat o copie spre a o citi şi face observaţiile critice. 
Pus la punct manuscrisul, Căpitanul a însărcinat pe 
Părintele ion Dumitrescu>Borşa şi pe lancu Caranica să 
se ocupe de tipărirea Cărticicii. Operaţia nu era uşoară 
fiindcă pentru cărţi exista cenzura preventivă. Pentru 
eludarea acestei piedici, s-a adoptat sistemul periodicului 
pentru care nu exista cenzură preventivă: „CĂRTICICA 
ŞEFULUI DE CUIB“ s-a tipărit pentru prima dată, ca 
periodic, în mai multe numere succesive. Ca loc de 
redacţie s-a indicat Strada Sfântul Ion Nou 3 bis din 
Bucureşti, unde locuiam împreună cu lancu şi unde el avea 
şi biroul său comercial. Tot aci, am avut ceva mai târziu, 
redacţia Periodicului„ARMATOLU“. 

într-o zi ne-a vizitat Doru. Primise numerile cu 
„Cărticica" şi a venit la redacţie să ne vază. Faţa-i radia de 
bucurie. Ne-a mărturisit: „Am citit cu nesaţ CĂRTICICA 
ŞEFULUI DE CUIB. E ceva măreţ, nemaipomenit. Acuma 
îmi dau mai bine seama cât de copilăroasă a fost încercarea 
mea"/Şi Doru surâdea satisfăcut, aş spune fericit. 

După cazul Duca, am avut prilejul să cunosc mai de 
aproape atât pe Niki cât şi pe Doru. Imediat ce am ieşit de 
la Jilava, unde am stat închis mai bine de două luni, am 
început să mă ocup de procesul lor. Aveam toată libertatea 
fiindcă pe timpul când eram încarcerat la Jilava, fusesem 
concediat din slujba ce o aveam la Stat (eram şef de 
serviciu la o Administraţie Financiară din Capitală). Afară 
admosfera era încă apăsătoare. Primul avocat căruia m-am 
adresat a fost Constantin Henţescu, un Român inimos, care 
ne apărase cu câţiva ani în urmă, într-un proces pe chestia 
coloniştilor. Ne cunoştea de atunci şi acceptă cu dragă 
inimă să fie avocatul lui lancu şi a camarazilor săi. Mai mult: 
se oferise să vorbească şi cu alţi avocaţi, prieteni sau colegi 
din barou. Şi mi se pare că prin el a venit şi Av. Cioc, 
deputat georgist adică din gruparea politică a lui George 

- 128 - 


Brătianu. Mai tâziu, când atmosfera s-a mai dezgheţat, au 
mai venit şi alţii. în calitate de rudă a iui lancu, care se 
ocupă de proces, am putut să-i văd pe Nicadori înainte de 
proces. Aşteptau ziua procesului ca ziua Nunţii lor. 
Cântecul ,P ceată de ciocoi străini ..." pe care îl făcuseră 
împreună, versuri şi voce, pe când zăceau în lanţuri grele, 
era cântat acum din Pind şi până dincolo de Nistru. Pe 
lângă grija de Căpitan, preocuparea personală principală a 
lui lancu şi Doru era să schimbe calificarea de complici 
cum erau trecuţi în ordonanţa de dare în judecată, cu aceea 
de făptaşi, spre a primi aceeaşi pedeapsă maximă, ca şi 
Niki! Această voluptate de ispăşire părea curioasă dacă nu 
chiar stranie, pentru mentalitatea curentă. Ultima lor dorinţă 
la încheierea dezbaterilor a fost în acest sens: „împreună 
am plecat hotărâţi să murim, împreună vrem să vieţuim 
în bezna ocnei! Nu ne despărţiţi, Fiindcă noi ne-am legat 
toţi trei să mergem uniţi pe drumul jertfei totale, pe 
drumui care trece peste viaţă şi peste moarte!“ 

Multe declaraţii şi pledoarii frumoase s-au rostit la 
acest memorabil proces al Gărzii de Fier. Imaginea 
nevinovăţiei substanţiale însă, mi se pare că a sugerat-o 
mai bine, figura senină de arhanghel a lui Doru, care 
lumina, înseninând, boxa principalilor acuzaţi. 
Impresionantă era această sinteză nicadorică! Privirile de 
jar ale lui Niki, ţâşnite de sub sprâncene frumos arcuite, faţa 
volitivă a lui lancu stăjuită de o frunte boltită de cărturar, ar fi 
rămas unilaterale dacă nu erau nuanţate de seninătatea 
echilibrată, dar sfioasă a lui Doru. Numai aşa se complectau 
toate atributele arhangheleşti; hotărâre năpraznică, dreaptă 
judecată şi seninătate serafică. Tabloul era impresionant în 
ansamblul lui. Din acest cadru, simpatia radiată de Doru era 
cuceritoare nu numai pentru simpatizanţii legionarilor, dar şi 
pentru cei mai înverşunaţi adversari de bună credinţă. Ea 
risipea, dizolvând toate culorile întunecate cu care anumita 
presă zugrăvea pe fioroşii criminali gardişti. Seninătatea 
era caracteristica lui Doru care fascina mai mult. 

Şi totuşi, a fost un moment când am văzut faţa lui 
- 129 - 



întunecându-se După terminarea procesului, soldat pentru 
ei cu muncă silnică pe viaţă, au fost readuşi la fortul Jilava. 
Urma să fie transferaţi la Ocnă sau altă închisoare de 
ispăşire, după judecarea recursului făcut la casaţie. De 
aceea, avocaţii luaseră această iniţiativă mai mult spre a le 
da un răgaz de respiraţie şi reîntremare după torturile şi 
emoţiile avute, spre a putea înfrunta mai odihniţi greul regim 
celular ce-i aştepta, mai ales în prima perioadă. Acum, 
accesul vizitatorilor era permis cu mai multă uşurinţă. Printre 
cei care veneau mai des era şi Mihail Stelescu. Pe acesta îl 
interesa mult chestiunea recursului şi mereu aducea vorba 
despre acest subiect. Mai târziu, s-a putut vedea care îi 
erau intenţiile. Au fost unii camarazi care, din grijă să nu se 
ofere un prilej lui Carol şi politicienilor săi să redeschidă 
procesul, făcând să fie admis recursul, spre a-l trimite apoi 
la vreo curte militară care să judece poate din ordin, 
condamnând mişcarea şi pe Căpitan, au preconizat 
renunţarea la recurs. Deşi judecată politic această 
preocupare era legitimă, totuşi, Căpitanul a respins o 
asemenea soluţie. Nicadorii, aflând de asemenea discuţii 
care se făceau peste capul lor, cu toate că erau direct în 
cauză, s-au simţit jigniţi. Aceasta cu atât mai mult, cu cât, 
grija lor principală, cum au dovedit şi la proces, a fost ca nu 
cumva să sufere de pe urma faptei lor, Căpitanul şi 
Mişcarea. într-o discuţie avută cu Căpitanul am lămurit 
deplin această problemă. Părerea Lui era că procesele 
legionare vor avea o soluţie nu juridică, ci politică. Şi 
aceasta depinde de biruinţa Mişcării. Şi-a exprimat 
admiraţia pentru eroismul şi jertfa de sine dovedită de 
Nicadori şi a găsit legitimă amărăciunea lor. Mi-a spus să le 
transmit toată dragostea lui. Cu aceasta, chestiunea era pe 
deplin lămurită. Şi totuşi, Stelescu insista asupra ei. 
insinuările lui de la început, se transformau acum în atacuri 
directe. Principalul vizat era Ion Moţa, care s-a burghezit şi 
a devenit un paravan al ciocoilor! Această atitudine 
stârnea atunci nedumerire dacă nu chiar stupoare. Dar 
credem că se datoreşte unei răniri trecătoare a orgoliului 
acestui tânăr comandant răsfăţat care acum se vede ceva 

- 130 - 


eclipsat de tineri intelectuali ce s-au încadrat în Mişcare în 
ultimii doi ani Atât eu cât şi lancu am avut rezervă faţă de 
Stelescu de cum l-am văzut prima dată, după ieşirea 
noastră de la închisoarea Văcăreşti. Poate îngâmfarea lui 
ornamentată cu pene muşchetăreşti, irita spiritul nostru mai 
realist şi mai critic, deşi îi apreciam calităţile de comandă şi 
animator în stil romantic. Comportarea lui însă, în cele două 
luni cât am stat la Jilava, nu numai că mi-a accentuat 
vechea rezervă, dar m-a făcut să pun la îndoială psihologia 
lui de bun comandant, dacă nu chiar buna lui credinţă: într- 
un moment când sute de legionari mici şi mari, în frunte cu 
venerabili bătrâni ca Generalul Zizi Cantacuzino-Grănicerul, 
Moş Hristache Solomon etc. dormeau, de la arestare pe 
scândura goală, înveliţi numai cu paltoanele, Stelescu 
fusese adus cu plapome luxoase şi perne de puf! Mai mult: 
se plimba în pijamale brodate în brandenburguri, etalându- 
şi vanitatea, fără a-şi da seama de impresia proastă ce o 
făcea printre camarazii aflaţi în mizerie Când Stelescu a 
început să facă insinuările de care arnamintit, am împărtăşit 
lui lancu, Niki şi Doru aceste impresii. îmi dădeam seama că 
pentru Doru aprecierile mele erau turburătoare. El ţinea la 
Mişu cu care iuptase alături în atâtea împrejurări. Şi nu-mi 
puteam explica cum un om care personifica modestia, 
curăţenia sufletească, decenţa şi bunul simţ, putea să fie 
legat de cineva care era îngâmfat, insolent, lipsit de bun 
simţ şi incorect. Poate funcţiona şi aici legea compensaţiei; 
sau poate era încă o manifestare a absolutei lui curăţenii 
sufleteşti, care nu putea concepe răul la altul mai ales dacă 
acesta era camarad. 

Stelescu şi-a dat seama că insinuările făcute n-au 
avut efectul scontat şi acest lucru se vede că îi încurca 
socotelile, mai ales dacă el pusese mare preţ în captarea 
nemulţumirii Nicadorilor pentru uneltirile ce le clocea. 
Probabil a atribuit acest fapt şi influenţei mele asupra 
Nocadorilor, fiindcă observase că ei ţin ia mine şi au multă 
încredere De aceea, cu toată rezerva sau mai bine zis 
răceala ce i-o manifestam, totuşi, m-a rugat să ne întâlnim 


- 131 - 





ca să discutăm mai înlinişte asupra treburilor din Mişcare, 
fiindcă are multe de spus. în acest scop mi-a dat adresa 
casei unde locuia. Le-am vorbit Nicadorilor de această 
invitaţie precum şi de intenţia de a nu-i da curs. Ei însă, şi 
cu deosebire lancu au insistat să merg, spre a vedea ce 
vrea să-mi spună. Ca urmare, m-am întâlnit cu Stelescu. 
După câte îmi amintesc, pe atunci locuia spre Dealul Spirei, 
în apropiere de Calea 13 Septembrie. Stelescu m-a primit 
cu o efuziune prefăcută care aducea mai mult a linguşeală, 
în esenţă mi-a spus: că Mişcarea se ciocoieşte cu venirea 
unor elemente ca Cantacuzinii etc., cărora oameni ca Moţa, 
Clime, etc., etc., le servesc de paravan, nesocotind pe 
vechii luptători... Toţi cei care ne-am sacrificat pentru 
această Mişcare nu putem permite acest lucru.Trebuie să-l 
avertizăm pe Căpitan, punând piciorul în prag cu hotărâre! 
Pe voi Macedonenii, vă ascultă Căpitanul. Puneţi-i 
problema. Altfel, jertfa lui lancu, Niki şi Doru va fi 
zadarnică... încă de pe acum vor să se scape de ei, 
făcându-i să renunţe la recurs, spre a-i înmormânta pentru 
totdeauna de vii! în tot timpul întâlnirii m-am mărginit mai 
mult să-l ascult. La sfârşit i-am spus: dacă el are încredere 
în Căpitan toate temerile devin nefundate. Problema 
afluxului de elemente oportuniste sau neverificate care ar 
putea altera climatul moral al Mişcării rămâne. Dar mai mult 
ca oricare, de acest lucru este convins Căpitanul. Impresia 
căpătată a fost că Stelescu nu era preocupat de problema 
în sine, ci de posibilităţile de a o specula. M-am mirat de ce 
n-a pus şi speculat problema Grecoteilor în Mişcare la care 
Macedonenii erau foarte sensibili. Ulterior am aflat că şi 
Stelescu era o prăsilă de grecotei... Legăturile cu 
Gheorghiadis etc. constatate mai târziu nu erau 
întâmplătoare. De această convorbire cu Stelescu i-am 
raportat şi Căpitanului, asigurându-l totodată că Nicadorii 
sunt puşi în gardă faţă de insinuările lui. Când am fost la 
Jilava, le-am arătat pe larg Nicadorilor cum a decurs 
conversaţia şi care sunt impresiile mele. Adresându-mă lui 
Doru i-am spus: „Mişu al tău nu prea miroase a bine!" Nu ştiu 
cum au fost rostite aceste cuvinte că Doru s-a înroşit şi apoi 

- 132 - 


s-a întunecat ca un soare intrat în eclipsă. Trăsăturile fine s- 
au diformat în încordarea muşchilor. Scrâşnind din dinţi a 
spus mai mult ca pentru sine: să mai aşteptăm, vom 
vedea!... Apoi iar s-a înseninat Doru, aşa cum devine 
strălucitor soarele când iese din eclipsă. Dar a urmat cazul 
de la Budachi, Râmnicu Vâlcea, Craiova şi în sfârşit, juriul 
de onoare care a stabilit trădarea lui Stelescu. Şi Doru atât 
de senin din fire, se întuneca ori de câte ori venea în 
discuţie acest caz ruşinos pentru Mişcare. Atunci simţea mai 
mult lipsa de libertate. Cred că nu şi-a găsit liniştea şi 
seninătatea deplină decât din momentul când Decemvirii au 
pedepsit trădarea şi au spălat ruşinea. 

Desigur, în lunile cât au mai stat la Jilava, până la 
respingerea recursului, au fost şi clipe senine pentru 
Nicadori. în afară de bucuria ce o simţeau când aflau de 
creşterea curentului pentru Mişcare, mai era evocarea 
amintiţilor din trecut. Luptele din Macedonia îl interesau în 
mod deosebit pe Doru. Pentru el care crescuse în Ţară, 
evocarea evenimentelor împletite cu viaţa caracteristică din 
Pind şi Macedonia, trezea imagini şi mai romantice. Şi 
adesea exclama: „Când vom fi liberi primul lucru ce vom face 
va fi o excursie în Pind şi Macedonia. Doresc fierbinte să 
cunosc plaiurile unde au trăit şi trăiesc ai noştri luptând din 
greu, cu atâtea adversităţi! Neapărt mergem!“ 

/-întăream ceilalţi. 

Aceste aranjamente, care păreau atunci spuse mai 
mult de circumstanţă, mi s-au părut pline de semnificaţie 
mai târziu... 

Puţin timp după ce guvernul lui Carol-Lupescu- 
Călinescu a dat cunoscutul comunicat referitor la asasinarea 
Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor că „încercaseră să 
fugă de sub escortă", au început să circule o serie de 
zvonuri în legătură cu pretinsa lor evadare. De la început, n- 
am crezut în aceste zvonuri pe care le consideram 
diversiuni de ale Poliţiei pentru derutarea Legionarilor, cu 
scopul de a-i face ezitanţi în pornirea lor de răzbunare. Şi 
totuşi, erau unele ştiri sau fapte care puse în corelaţie între 


- 133 - 


ele, începeau să trezească îndoieli. Trebuie să fi fost bine 
calculate şi strecurate de Siguranţă Câteodată coincidenţa 
le dădea o verosimilitate impresionantă Astfel, într-o zi, a 
apărut în ziarul Universul o ştire provenită de la Giurgiu, în 
care se scria că «în noaptea precedentă, o barcă cu mai 
multe persoane s-a desprins de ţărmul românesc, 
îndreptându-se spre cel bulgăresc. Cu toate somaţiile şi 
împuşcăturile sentinelei, barca şi-a continuat drumul, 
pierzându-se în întunericul nopţii. «Câtva timp mai târziu, un 
ziar bulgăresc de la Sofia publica o pretinsă convorbire 
avută de un corespondent al său cu Căpitanul. A urmat 
apoi, o scrisoare de la sora Mamei lui Doru, ce locuia la 
Bitolia (Jugoslavia), în care se scria că s-a prezentat la 
dânşii cineva (un Albanez din Bucureşti pe nume Tabacu mi 
se pare), ca din partea lui Doru, şi a întrebat dacă l-ar putea 
găzdui pe Doru cu unii camarazi de ai lui. Cam tot în acele 
zile, soţia Căpitanului primise pe adresa de la Huşi o 
telegramă de condoleanţe trimisă de la Berat (Albania) şi 
semnată «Bibi», un nume familiar pe care Căpitanul îl 
dădea soţiei sale în intimitate. Nu ştiam ce să cred. Eu am 
avut la Salonic un coleg de şcoală care se chema Bibi. Dar 
pe acesta îl ştiam la Nevesca (Grecia), unde funcţiona ca 
învăţător. întreg acest lanţ de ştiri şi coincidenţe a convins 
atât de mult pe familiile Căpitanului şi ale Nicadorilor, că ai 
lor trăiesc, încât, în toiul prigoanei (mi se pare că era 
imediat după explozia de pe Căpitan Oarcă) Doamna 
Codreanu a cerut să mă vază, spre a-mi spune amănunte în 
legătură cu telegrama primită şi să mă roage să trimitem pe 
cineva în Albania. în acest scop, ne-am dus împreună la un 
Român macedonean, originar din Albania, spre a-i arăta 
cazul şi a-l ruga să meargă până în Berat. El făcea pe 
atunci politică liberală cu Gheorghe Brătianu şi ca atare 
avea posibilităţi să obţină paşaport în regulă. Ne-a promis 
că ' se va strădui în acest sens. între timp, prigoana 
accentuîndu-se, prin introducerea „Legii Domiciliului", m- 
am decis să merg personal să verific cazul în Albania 
Consideram acest lucru cu atât mai necesar, cu cât 
presupuneam că din moment ce Căpitanul, în cazul că 

- 134 - 


trăieşte, are motive să nu facă pentru moment cunoscut 
acest lucru, cu atât mai mult va evita să se arate cuiva pe 
care nu-l cunoaşte, indiferent de semnele de recunoaştere 
ce i-am fi dat noi. Cu ajutorul lui Costache Tega (un legionar 
de mare credinţă, care a adus importante servicii 
comandamentului în timpul marei prigoane, mort recent în 
mod tragic într-o închisoare Reperistă) m-am deplasat la 
Constanţa, unde el vorbise cu cineva, un Macedonean de la 
o agenţie de vapoare pentru o îmbarcare clandestină pe un 
vapor care făcea escala într-un port albanez. Am fost 
găzduit la o familie macedoneană, puţin bănuită, unde 
aşteptam momentul îmbarcării. Pretutindeni vigilenţa poliţiei 
devenea tot mai mare. De la ferestră observam Marea 
Neagră, cu răsăriturile şi amurgurile ei atât de splendide şi 
în zilele senine de iarnă! Nicicând nu am simţit mai 
obsedantă prezenţa Căpitanului, Nicadorilor şi a 
Decemvirilor. Parcă îl vedeam aevea pe Doru cu ani în 
urmă la Jilava, spunând „Când vom fi liberi, primul lucru ce 
vom face va fi o excursie în Pind şi Macedonia..." Şi acum 
venise timpul să-şi realizeze această fierbinte dorinţă. Parcă 
îi văd cum se pregătesc adulmecând Primăvara, să 
pornească spre munte, în frunte cu Căpitanul, călăuziţi de 
vreo ceată de „gioni picurări", cântând stihurile populare 
de Primăvară; giucândalui: 

Ghine nă vine aruslu Maiu 
Lilicia di pri plaiu! 

Aidi ş * muşata Primuveară 
Voi gioni Armătuladzi! 

S ’ easă Armânii * nsus tu munţi 
Lilicia di pri plaiu! 

Aide ş ’ muşatili di Armâne 
Vre gioni Armătuladzi! 

S ’ easă cupiili (turmele) di oi 
Cu cloputli di aSlmi (argint) 

Lilicia di pri plaiu...! 


- 135 - 


Şi aşa îi văd urcând pe plaiurile Muntelui Perister, 
poposind la Mulovişte ,,'nghios tu păzi, tu muşatili livăzi", 
comuna de unde se trage familia Belimace, punând miei la 
frigare haiduceşte. Apoi mergând mai departe şi poposind, 
rând pe rând la Gopeşti. Nijopole, Magarova şi Târnova 
unde acum aproape un secol, inimosul Aromân Dimitrie 
Atanasescu a deschis prima şcoală românească din 
Macedonia. Şi după ce vor vizita ţinuturile încântătoare ale 
Lacului Ohrida şi Prespa, copleşite de atâtea amintiri 
istorice (prin aceste părţi au fost pomeniţi pentru prima dată 
Vlahii în istorie) vor trece prin Corceauă (Coriţa) şi se vor 
duce să se roage pe ruinele Moscopolei, metropola 
aromânismului, supranumită şi „Noua Atena" de ia 
începutul erei moderne. Câte emoţii pentru ei gândeam eu! 
îl visam şi-l vedeam aevea pe Căpitanul în ţara Armânilor şi 
mi se desfăşura atunci în suflet toată istoria şi tot peisajul 
macedonean reînviat din veacuri în ochii lui. După ce vor 
vizita comuna lui Pihu, Şipsca, altă dată tot atât de măreaţă 
ca Moscopolea, cum arată vastele ei ruine, se vor revărsa în 
câmpia Muzachiei cu o mulţime de aşezări româneşti, 
făcând un ocol pe la Elbasan, Tirana, Duraţo, Kavaia, Fieri, 
şi Avlona (Valona) de unde, prin tradiţie de veacuri, 
Aromânii îşi aşteaptă salvarea lor etnică. Pe aria acestui 
ţinut s-a zămislit cu două secole a. c. primul chiag al 
Romanităţii Balcanice. Pe valea râului Băiasa (Voiusa), vor 
porni apoi în sus spre izvoarele aflate pe versantele 
apusene ale masivului pindean, după ce vor fi poposit mai 
întâi la lanina (mare oraş de cultură altădată aproape 
complect românesc), unde vestiţii Căpitani de Armatoli 
Blahava, Caciandoni şi alţi luptători pentru libertate, chinuiţi 
de tiranul Aii Paşa Tebelen, şi-au găsit moarte de martiri. 
Sus pe înălţimile Pindului, în „Terra Vlachorum“, cum o 
numesc vechile cronici, de unde pornesc în toate direcţiile 
izvoarele de ape şi de energie armânească, vor avea ei 
întreaga desfătare sufletească. în aceste ţinuturi 
inaccesibile şi pitoreşti, consacrate în antichitate lui Apolo şi 
Muzelor, această ramură românească - scrie Căpitanul - de 
mii de ani, singură, izolată în munţii ei, îşi apără cu arma în 

-136- 


mână, limba, naţionalitatea şi libertatea (P.L. p.362). 
Fiecare vale, plai sau vârf de munte amintesc episoade ale 
unor lupte de veacuri. Cântecele populare exaltă pe eroii 
acestor lupte. După popasurile făcute în pitoreştile comune 
din Munţii Pindului: Băiasa, Aminciu (Meţova), Perivoli, 
Avdela, comuna de naştere a lui Apostol Mărgărit şi 
Părintele Averchie, Samarina, Furca, Smixi, Turia, Ameru, 
Grebena, etc., etc., vor coborî spre mănoasa Tessalie, 
prima înjghebare politică românească care secole 
dearândul, s-a numit „Vlahia Mare". Faimoasele mânăstiri 
de la Meteora, unde sunt dosite atâtea documente 
importante pentru istoria Românilor, Lăsun (Elasona), Tricol, 
Cardiţa, Veleştin (patria natală a Vlahului Riga, promotorul 
revoluţiilor naţionale ale popoarelor balcanice), Lamia 
Farsa la (unde la 48 ac. Cesar a învins pe Pompeiu) şi 
Cynoscefalos unde la 197 a.c. Flaminius a învins pe Filip; 
Larisa (unde se puneau la cale răscoalele Aromânilor 
împotriva Bizanţului) etc..., toate sunt locuri care evocă 
trecutul nostru îndepărtat. Apoi de aci, pe valea Salumbriei 
(Penios), trecând prin faimoasa trecătoare Tempe care 
desparte Olimpul de muntele Kisavu, se iese în Macedonia, 
la Caterina şi Chitru (vechea Pydna unde Consulul roman 
Paulus Emilius a învins în Iunie 168 a. c. într-o memorabilă 
bătălie, pe ultimul rege al Macedoniei, Perseu, extinzând 
stăpânirea Romei şi asupra acestor ţări glorioase. Cât de 
transportat va trebui să fie Căpitanul care este pasionat de 
bătăliiile istorice, studiind terenul unde s-a desfăşurat 
această luptă memorabilă! Parcă îl văd transfigurat cum 
caută lămuriri în „călăuza istorică". După contemplarea 
luptelor istorice de la câmpie, o iau iar spre munte, de data 
aceasta, căţărându-se pe pieptul faimosului Olimp, unde în 
antichitate locuiau Zeii şi acum se găsesc aşezate ca o 
salbă mai multe comune armâneşti, în frunte cu Vlaho- 
Livade, locul de naştere al faimosului Căpitan Gheorghe 
lordache-Olimpiotul. Aici era un alt mare cuib al Armatolilor. 
Cum se laudă în stihuri populare Bătrânul Olimp: 


- 137 - 








Eu am patruzecişidouă de vârfuri 
Cu patruzecişidouă de fântâni 
Fiecare vârf şi flamura 
Fiecare ram şi haiducul... 


Din vârful Olimpului, ei vor putea îmbrăţişa în toate direcţiile 
până unde se întinde Armânamea. De aici vor coborî apoi 
pe versantul care se ramifică spre Muntele Vermion, locuit 
înainte de venirea de la Nord a vechilor Elini, de tribul Trac 
al Brigilor, la ale cărui poale, legendarul rege Midas îşi 
făcuse faimoasele lui grădini, cam pe locul unde astăzi se 
găseşte situat oraşul Verria, patria natală a lui lancu, Sterie 
Ciumeti, etc. După Doru, acum e rândul lui lancu să facă de 
gazdă. Popasul va fi mai lung căci, pe lângă Verria, vor mai 
trebui să viziteze şi comunile de la munte Doliani, Xirolivad, 
Selia de Jos şi cea de Sus. Şi poate de acolo să meargă 
spre satele fărşorăteşti Paticina, Fetiţa, Cândrova, 
Gramaticova şi chiar mai departe spre comunele Neveasta 
(Nevesca), Vlaho-Clisura, Vlaho-Blaţa Hrupişte şi Gramoste, 
pe vremuri, înainte de distrugerea ei, mare izvor de viaţă 
armânească. La întoarcere, trecând prin Vodena (Edesa) şi 
Pella, vechile Capitale ale regelui Filip şi Alexandru cel 
Mare, vor face un ocol prin satele Românilor megleniţi 
Nânta, Cupa, Zina, etc., triste şi despopulate, după 
strămutarea celor de religie islamică, în Asia Mică şi 
emigrarea multor familii creştine în Cadrilater (Dobrogea de 
Sud), vor urca muntele laniţa, spre a vizita prospera 
comună Livezi, întemeiată de Aromânii gramosteni; după un 
popas de odihnă şi pregătire, vor porni pe drumul spre 
părţile orientale ale Macedoniei, până în Tracia. Se vor opri 
la Salonic, ca să vadă Şcoala Superioară de Comerţ a 
României, adevărată pepinieră nu numai de negustori, dar 
şi de luptători pentru cauza naţională; să viziteze vechiul 
oraş cu bisericile lui renumite prin stilul lor specific. Vor vizita 
impunătoarele ziduri ale cetăţii la asediul cărora a căzut 
străpuns pe la spate de o mână trădătoare împăratul loniţă. 


- 138 - 


Al doilea mare popas îl vor face la Muntele Athos, unde 
atâtea hrisoave amintesc de dărnicia românească. După 
aceea se vor duce la Filippi, în ţinutul unde a prosperat o 
altă colonie romană şi unde la anul 42 a. c., Antoniu şi 
Octavian au învins pe Brutus şi Cassius; iar de acolo la 
Cypsela, în Tracia unde s-a produs incidentul între celnicii 
Armâni, fraţii Petru şi Asan şi un sfetnic al împăratului 
bizantin, care a declanşat revolta Românilor din Hermus şi 
eruperea lor în istoria universală, prin crearea imperiului 
cunoscut sub numele de „Imperiul Vlaho-Bulgar“. Toţi 
munţii, toate dealurile şi văile din Tracia şi Moesia amintesc 
de înverşunarea luptelor purtate două veacuri şi mai bine. 
Căpitanul, Nicadorii şi Decemvirii vor retrăi la faţa locului 
întreg acest lanţ de evenimente istorice ale Românilor Sud- 
Dunăreni şi eu, urmărindu-le cu gândul itinerariul închipuit, 
mă consumam în înfrigurarea de a-i întâlni cât mai repede şi 

a-i însoţi... a „ 

Această speranţă însă s-a spulberat când după mai 
multe şi înfrigurate tribulaţiuni, cel care trebuia să ne 
înlesnească plecarea ne-a comunicat că din cauza pazei 
excesive din ultimul timp, orice îmbarcare clandestină a 
devenit aproape imposibilă şi că el nu-şi mai poate lua nici o 
răspundere. Mai târziu s-a dovedit că toate zvonurile în 
legătură cu trecerea căpitanului în Bulgaria şi Jugoslavia au 
fost ticluite de Siguranţă, afară de telegrama de 
condoleanţe venită din Albania (Berat) şi semnată „Bibi D|n 
cele ce-mi spunea persoana cu care vorbisem să meargă în 
Albania spre a verifica pe teren, rezultă că mergând mai 
târziu acolo, a găsit pe Bibi, un Român care fusese student 
la laşi şi care, când a citit în ziare de asasinarea 
Căpitanului, a trimis o telegramă de condoleanţe pe adresa 
de la Huşi, singura adresă ce îşi amintea. Tot itinerariul 
descris, cu atâtea incoerenţe, cum l-ar fi întreprins Căpitanul 
parcurgând atâtea Ţări cu guverne ostile? Era produsul unei 
fantezii stimulate şi amplificată de năzuinţa mea de 
evadare. Şi totuşi, imaginea Căpitanului, a Nicadorilor şi a 
Decemvirilor şi cu deosebire a lui Doru au fost atât de vii 


- 139 - 


încât, aş considera ca incomplecte amintirile despre ei, dacă 
n-aş menţiona şi peripeţiile acestei imaginare excursii. 
Poate se verifică în acest caz, credinţa populară adânc 
înrădăcinată la noi, după care sufletul morţilor, înainte de a- 
şi lua zborul spre cer, timp de 40 de zile colindă prin toate 
locurile ce i-au fost dragi. Şi aceste suflete în peregrinare le- 
-am însoţit eu atunci, aievea desigur, integrându-mă în 
sufletul neamului. Căci - cum scrie Căpitanul geamul este 
° entitate care îşi prelungeşte viaţa şi dincolo de 
pământ'. Când Doru, în conversaţiile de la Jilava, sublinia 
surâzând că atunci „când vom fi liberi, primul lucru ce 
vom face va fi o excursie în Pind şi Macedonia", nu se 
gândea oare şi la o altfel de eliberare decât cea materială, 
prin ieşirea din închisoare? Ce o fi moartea altceva decât o 
eliberare a sufletului din strânsoarea efemerei haine 
carnale? Obsesia avută cu itinerariul excursiei descrise, nu 
era o invitaţie venită de dincolo de mormânt pentru 
respectarea promisiunii făcute? Oricum, fără această 
excursie fie şi imaginară, imaginea iui Doru n-ar fi fost 
complectă. Căci aceasta era marea lui dorinţă neînplinită în 
scurţa-i trecere pe acest pământ. Descriind-o cred că i-am 
împlinit această dorinţă. 


- 140 - 


NIKICONSTANTINESCU 

- NICADORUL- 


P e Niki l-am cunoscut pentru prima dată cu ocazia 
începerii lucrărilor la „Casa Verde". în ajun ne 
strânsesem la sediu pe strada F., spre a primi ultimile 
dispoziţii. Eram vreo zece persoane (cum menţionează 
Căpitanul în manuscrisul său „Pentru Legionari", partea 
lăsată din motive tehnice pentru voi. II) printre care, după 
câte îmi amintesc, era şi Niki. Era impresionantă această 
consfătuire care organiza ridicarea unei clădiri monumentale 
(cum a fost „Casa Verde"), pornind doar de la câteva lopeţi 
şi hârleţe. Lui Niki i s-a dat comanda taberii, Iar lancu a fost 
însărcinat cu casieria şi aprovizionarea, dat fiind că el, care 
avea birou comercial în piaţa Mare, cunoştea mulţi negustori 
mai ales Macedoromâni. în această acţiune constructivă, s- 
a împletit prietenia şi camaraderia lor, care mai târziu era 
să-i ducă înfrăţiţi pe drumul jertfei totale. 

La „Casa Verde", pe şantier, am avut prilejul să 
apreciez şi să admir capacitatea de comandă a lui Niki. 
Parcă îl văd şi acuma, după trei decenii, subţirel, cu faţa-i 
expresivă, frumos încondeiată de nişte sprâncene arcuite ce 
făceau de streşină unor priviri de jar. Părea un sfânt 
desprins de pe vreo catapeteazmă de biserică bizantină. 
Mereu în mişcare, ca argintul viu, anima tabăra prin 
comenzi precise, hotărâri repezi, iniţiative fecunde în faţa 


- 141 - 




situaţiilor neprevăzute şi mai ales prin exemplul ce-l dădea 
înhămându-se primul la greu. Văzând pe Niki cum 
acţionează, înţelegeai parcă mai bine spusa lui Goethe că 
„la început era fapta". într-adevăr, Niki se exprima mai 
bine prin faptă decât prin vorbă. 

Cu altă ocazie, am vorbit despre împrejurările ce au 
dus la jertfa de ispăşire determinată de crunta prigoană a lui 
Duca în toamna iui 1933. Poate mai târziu, să facem şi alte 
complectări necesare. Acum, amintindu-l pe Niki, vreau să 
relev că în raport cu ceilalţi camarazi de suferinţă (lancu şi 
Doru), el a suferit mai mult. Nu numai că a fost torturat mai 
cumplit după arestare şi ca bun creştin ce era, a simţit direct 
şi mai apăsător gestul lui de ispăşire; dar pentru că, tot aşa 
ca şi lancu şi poate mai mult decât aceasta, era un 
neastâmpărat, dornic de acţiune şi ahtiat de faptă. Acum, 
când prin jertfa lor se dăduse la o parte obstacolul ce 
împiedica cursul Mişcării şi curentul legionar, se revărsa 
tumultos pe întreg cuprinsul Ţării şi stârnea admiraţie şi 
chiar imitaţie la mişcările tinereşti şi ţările limitrofe, se 
deschidea un larg câmp de acţiune. Adulmecând acest 
lucru, Niki simţea mai mult ca oricare greutatea lanţurilor şi 
strânsoarea cătuşelor care îl ţintuiau pe loc. Şi se zvârcolea 
cumplit. Am observat acest lucru încă din timpul când îi 
vizitam la Jilava. Parcă îl aud şi acum pe Niki spunându-mi: 
„Cocio dragă (adoptase şi el ca şi Doru, apelativul familiar 
folosit de lancu încă din copilărie), uite ce este de făcut aici; 
uite ce s-ar putea face acolo... Uneori însufleţit tresărea 
izbind cu pumnul în masă şi exclamând: ah! Doamne de ce 
nu sunt liber! în limbajul lui Niki verbul a face era conjugat 
frecvent la toate timpurile şi modurile. 

Când am fost ultima dată în vizită la închisoarea din 
Aiud, am găsit pe lancu, care era tot un neastâmpărat al 
acţiunii, sublimându-şi energia în înfrigurate eforturi pentru 
adâncirea spiritualităţii creştine. Nu ştiu dacă Niki, posedat 
de geniul acţiunii, a folosit această supapă de siguranţă a 
contemplaţiei poartă salvatoare. O evadare a lui pe linia 
creştină, corespunzătoare temperamentului său, ar fi fost 


- 142 - 


dacă ar fi putut merge undeva ca misionar, în misiuni grele 
şi primejdioase, prin jungle, printre sălbatici, să vestească 
Evanghelia Mântuitorului, să îngrijească de cei contaminaţi 
de holeră, de leproşi, etc., chiar cu preţul vieţii sale. Dar 
acest lucru nu era cu putinţă acum. Şi Niki s-a sbătut 
dramatic printre zidurile reci ale celulei strîmte şi întunecate. 

Când am fost - spun - ultima dată la Aiud cu familia 
lui lancu, nu ni s-a permis să luăm contact decât cu acesta. 
Pe Doru şi Niki i-am zărit de la fereastra vorbitorului, în 
curte în ora plimbării. Mergeau la distanţă unul de altul, 
păziţi de gardieni. Când au trecut mai aproape de terestra 
noastră s-au oprit puţin şi ne-am salutat. Doru ne-a salutat 
surâzător, cu faţa luminoasă, ca în vremurile bune, ca 
întotdeauna. Niki ne-a salutat şi el cu bucurie. Dar aceasta 
nu numai că nu acoperea ridurile unei feţe mereu încordate 
şi chiar crispate de greul regim celular, dar le punea în 
evidenţă într-un mod straniu. Suferinţa dospită în tânjeala 
forţată din celulă parcă erupea acum din toţi porii. De 
aceea, s-ar putea ca lanţul criminal cu care jandarmul ce-l 
străjuia în dubă i-a ridicat viaţa să fi fost pentru el eliberator! 
Crima sceleratului Carol al II şi a politicienilor săi apare şi 
mai oribilă când ne gândim că ei au derutat şi sufocat 
energia creatoare a unei întregi generaţii ce dorea să facă 
din Ţara românească o Ţară ca soarele sfânt de pe cer! 
De aceea, blestemul îi va urmări până în veacul veacurilor! 


- 143 - 



ULTIMA ÎNTÂLNIRE 
CU IANCU CARANICA NICADORUL 


U ltima dată l-am văzut pe lancu Caranica Nicadorul, 
mi se pare de Paşte, în primăvara anului 1936. Mă 
dusesem împreună cu bătrâna lui mamă şi alte 
neamuri ale familiei, a căror vizită era permisă de 
regulamentul închisorii. întâlnirea cu lancu a fost 
emoţionantă.De când îl mutaseră de la Jilava, nu ne mai 
văzusem. Se schimbase mult. Asprul regim celular, care li 
se aplica acolo lăsase urme adânci. 

Părul i se albise pe fruntea lui mare şi boltită pe faţa 
cu trăsături volitive, se aşternuse parcă o boare de 
melancolie. Cum putea un om neastâmpărat, cum era el, 
veşnic în mişcare ca argintul viu, să tânjească forţat într-o 
celulă strâmtă ca o cuşcă? Impulsurile de energie, care 
gâlgâiau comprimate în el, cum de nu explodau, 
pulverizându-i fiinţa? 

Dramatic trebuie să-i fi fost zbuciumul. Până când, în 
austera singurătate a celulei sale, a venit blândul Isus, cel 
care s-a lăsat răstignit pentru iertarea păcatelor oamenilor. 
El i-a adus marea mângâiere. 

O adâncă transformare interioară părea a se fi 
produs în lancu Se vede că energia care în viaţa liberă se 


- 144 - 


risipise darnic, într-o luptă cu obiective exterioare precise, 
se sublima acum, spiritualizându-se pe dimensiunea 
verticală a năzuinţei către cer. 

Această năzuinţă nu o puteau înăbuşi groasele 
ziduri ale celulei întunecate şi nici zăvorî lacătele grele. 

După ce ne-am interesat de sănătatea lui şi a 
camarazilor de suferinţă, Niki şi Doru; după ce el şi-a 
mângâiat cu multă duioşie bătrâna mamă, care, deşi 
suferindă, făcuse drum lung pentru a-l vedea, după ce şi-a 
îmbărbătat surorile îngrijorate că l-au găsit slăbit, lancu s-a 
apropiat de mine şi mi-a spus printre altele: „Cocio dragă cât 
aş fi vrut să stăm de vorbă pe larg, să reînnodăm discuţiile 
noastre interminabile, care ne pasionau altădată. în 
singurătăţile mele din celule am meditat atâta. Aci am găsit 
izvorul vieţii veşnice din Evanghelia Mântuitorului. Sufăr, 
ispăşesc, dar sper... 

Câte aş avea de spus! Prea am fost noi de timpuriu 
în vâltoarea luptei şi n-am avut răgaz să medităm asupra 
unor probleme esenţiale în legătură cu existenţa noastră 
efemeră pe acest pământ". 

„Sper - i-am spus eu - că va veni în curând ziua 
eliberării şi a libertăţii. Felul cum evoluează situaţia politică 
îndreptăţeşte această speranţă. “. lancu a surâs. Dar ochii 
iui mari parcă se umeziseră de o tristeţe discretă. Să-i fi 
părut cuvintele mele spuse de complezanţă, pentru 
încurajare? Sau presimţea că nu vom mai avea prilejul să 
ne împărtăşim gândurile? Dar această umbră de melancolie 
trecu repede şi împreună cu ceilalţi am căutat să ne 
bucurăm de clipele prea fugare ale acestei întâlniri. 

Nemângâiaţi am rămas, fiindcă n-am putut sta de 
vorbă cu Niki şi Doru. 

Cele câteva ore, care ne fuseseră date să stăm 
împreună, au trecut ca clipele. Am vorbit despre toate. Dar 
erau atâtea de spus! Despărţirea a fost şi mai emoţionantă, 
lancu m-a îmbrăţişat cu lacrimi în ochi. El era, din fire, un 
mare sentimental. Dar trebuie să fi presimţit că ne vedem 
pentru ultima oară O prietenie, o adevărată frăţie înflorită 

- 145 - 





de trei decenii şi mai bine, sub razele aceloraşi credinţe 
şi bântuită de aceleaşi prigoane, putea să nu zguduie în 
asemenea clipe de despărţire, în preajma marei 
călătorii? 

Am plecat cu sufletul încărcat de emoţii. Era o zi 
frumoasă cu soare. De afară, închisoarea mi se părea ca un 
imens cavou. Trei elemente de elită ale generaţiei noastre. 
Trei vieţi în floare ale unor dragi camarazi, se ofilesc 
ispăşind în celule reci şi întunecoase. Şi-am blestemat 
ceasul rău când s-au comis nelegiuirile şi în faţa lui 
Dumnezeu vor trebui să răspundă nelegiuiţii care au făcut 
ca aceşti tineri neprihăniţi şi curaţi ca lacrima să alunece de 
pe culmile disperării în abisul păcatului. 


CU DECEMVIRII LA VĂCĂREŞTI 


- MĂRTURII ASUPRA CAZULUI 

„STELESCU”- 


împrejurarea care mi-a oferit prilejul să cunosc pe toţi 
■ Decemvirii la un loc, a fost cu totul neobişnuită. împreună 
*cu Grigorie Pihu, trebuia să executăm o veche pedeapsă 
cu închisoare. în vara anului 1930, fusesem condamnaţi 
împreună cu lancu Caranica, Gheorghe Ghiţia, Sterie 
Ficata, Stamuli Mamali şi Anton Ciumetti la câte 15 zile 
închisoare pentru „apologia crimei". Făcusem un manifest 
de solidarizare cu gestul lui Gheorghe Beza, care atentase 
la viaţa subsecretarului de stat Anghelescu zis şi Anghelof, 
care, din considerente electorale, proteja pe Bulgari şi 
prigonea pe colonişti, cu deosebire cei Macedoneni, stabiliţi 
în Dobrogea de Sud (Cadrilater). 

Procurorul declarase apel pentru majorarea 
pedepsei. într-adevăr manifestul răspândit de noi viola în 
plin legea excepţională făcută de Mârzescu. începea cam 
aşa: „Cuvântul nostru se îndreaptă către inimile şi 
conştiinţele româneşti în aceste clipe când străinii şi 
înstrăinaţii de neam, cei iaşi ia gândire şi mici ia suflet, nu vor 
să vadă în gestul studentului Beza decât o crimă de rând pe 

- 147 - 






care o trâmbiţează tendenţios... Studentul Beza a lovit şi 
acest mare gest naţional nu poate să dea decât o primă 
satisfacţie conştiinţei naţionale ultragiate"... 

Desigur, când am redactat acest manifest clocotea 
încă exuberanta tinereţii. Dar n-a lipsit nici calculul: vroiam 
să dăm cât mai mare amploare unui proces de care 
depindea însăşi soarta coloniştilor din Cadrilater. Şi nu se 
poate spune că acest scop n-a fost atins în plin. Arestarea 
noastră şi judecarea în stare de arest, cu zeci de avocaţi 
înscrişi pentru apărare, cu manifestaţii studenţeşti în 
Bucureşti şi agitaţii printre colonişti în Cadrilater, a creat o 
atmosferă de luptă entuziastă menită să servească de 
introducere la procesul principal de la curtea cu juraţi ce va 
judeca pe atentator. 

Pentru menţinerea agitaţiei s-a făcut şi din partea 
noastră apel. Avocaţii însă se mai gândeau să obţină 
reducerea pedepsei la amendă pentru ca cei suspendaţi din 
serviciile publice să poată fi reprimiţi. Pe vremea aceea era 
o mare problemă ca cineva să nu aibă „cazierul mânjit 1 * cu 
o pedeapsă de închisoare. Din cauza aceasta, vreme de 
şase ani, procesul a suferit amânări, apeluri şi recursuri 
până când casat, a venit spre rejudecare la Curtea de apel. 
Celor care au fost prezenţi la rejudecare li s-a redus 
pedeapsa la o simplă amendă. Mie şi lui Pihu, care am fost 
absenţi, ni s-a menţinut pedeapsa cu închisoare, rămânând 
astfel, definitiv condamnaţi. 

Problema pe care o aveam de rezolvat acum era: 
cum să executăm pedeapsa fără a lua cunoştinţă autorităţile 
unde prestam serviciu, în speţă Ministerul de Finanţe şi 
Banca Naţională. Trebuia neapărat să o rezolvăm înainte ca 
actele de urmărire să ajungă la circumscripţiile de poliţie de 
care depindeam. 

Ne hotărâsem să facem închisoarea în timpul verii 
când se acordă concediile de odihnă la care suntem 
îndreptăţiţi. Şi aşa am procedat: Pe la jumătatea lunei Iulie 
1936 ne-am prezentat împreună cu Pihu la Procurorul de 
serviciu de la palatul de justiţie din Bucureşti şi, după ce i- 


- 148 - 


am arătat cazul, am cerut să ni se facă formele pentru 
executarea pedepsei Procurorul părea mirat de această 
neobişnuită promtitudine de a face închisoare dar n-a căutat 
să afle cauza. A dat dispoziţie grefierului să caute actele şi 
ne-a spus să ne prezentăm a doua zi pentru facerea 
formelor de încarcerare. Dar tocmai a doua zi se întâmplase 
să fie pedepsit Stelescu. Decemvirii, după ce terminaseră 
operaţia, s-au prezentat la procuror să-şi primească 
pedeapsa 

Palatul de Justiţie acum era în plină fierbere 
Coloane de jandarmi care făceau de pază, cârduri de agenţi 
mai mult sau mai puţin secreţi, ce iscodeau la dreapta şi la 
stânga, avocaţi grăbiţi, reporteri de ziare trepidanţi şi 
mulţimea de curioşi, toate acestea creau o atmosferă de 
excepţională agitaţie. 

O prezentare a noastră la procuror aşa cum s-a 
stabilit în ajun ar fi dat în mod sigur naştere la o confuzie. 
Exista riscul de a apărea în presă că suntem implicaţi şi în 
acest caz. S-ar fi avut un efect diametral opus de cel 
urmărit, adică maximum de publicitate pentru câteva zile 
până când se limpezesc lucrurile. Şi apoi, nici nu ştiam ce 
măsuri va lua Guvernul după acest caz. Putea să-l ia ca 
pretext pentru o nouă prigoană. Am considerat că este bine 
să rămânem liberi pentru orice eventualitate. 

După câteva zile când ne-am prezentat grefierul ne- 
a spus că, văzând că nu ne-am dus cum a fost vorba, a dat 
cursul normal hârtiilor trimiţându-le la Prefectura Capitalei. 
Problema devenea grea. Intra acum în mâna copoilor. în 
sfârşit, cu intervenţia lui Ion Foţi, care avea unele cunoştinţe 
la Prefectura Capitalei, s-au găsit la timp actele de urmărire 
şi agentul care să ne conducă la închisoarea Văcăreşti cât 
mai repede! 

La Văcăreşti, directorul închisorii Gorăscu pe care îl 
cunoscusem şase ani în urmă, fusese schimbat. în schimb 
personalul de la cancelarie rămăsese cam acelaşi. Şi-au 
recunoscut vechii clienţi. Dar atitudinea lor nu mai era 
curtenitoare ca atunci când eram deţinuţi în prevenţie, cu 


- 149 - 



vizitele ce nu mai conteneau şi manifestaţii de simpatii din 
toate părţile. Acum, condamnaţi definitiv, se simţea oarecum 
alterarea situaţiei noastre civile. 

Prima operaţie a fost tunsoarea numărul 1. Am fost 
duşi la frizeria închisorii. Printre clienţii care aşteptau pe 
acolo era şi faimosul bandit poreclit Tata Moşu. Discuta 
^ deţinuţi cazul „Stelescu“, pedepsirea 
Trădătorului! Este interesant de remarcat că chiar în lumea 
aceasta pierdută, cinică şi cu simţul moral complect atrofiat, 
singurul sentiment care rămânea viu era repulsia pentru 
„trădare şi trădător". „Tata Moşu“ a cărui gură lipsită de 
dinţi măcina o dialectică îndrăcită pentru a înfiera de 
„trădător" când vroia să sublinieze ceva îşi scutura lanţurile 
de la picioare făcând o gălăgie asurzitoare. Din aceste 
discuţii am înţeles că Decemvirii erau aduşi şi ei la 
Văcăreşti. 

Odată tunşi am fost duşi la „Sala de Antropometrie" 
spre a ni se face fişa. Aici, ne-au pus câte un număr pe 
piept şi ne-au fotografiat din faţă şi din profil. Pihu, fire mai 
impulsivă, suporta greu aceste formalităţi. Se reţinea din 
răsputeri să nu izbucnească, bombănind şi strivind din când 
în când printre dinţi cuvântul „Canalii!". 

în sfârşit, am fost repartizaţi la celulele din fundul 
curţii unde cu 6 ani în urmă am stat aproape două luni cu 
Căpitanul şi ceilalţi camarazi. Nespus de mare ne-a fost 
surpriza şi bucuria când aici am dat de Decemviri! întâlnirea 
a fost pe cât de neaşteptată pe atât de emoţionantă. Dintre 
dânşii nu cunoşteam decât pe Bozântan şi Caratănase 
Făcusem cunoştinţă trecătoare în tabăra de muncă de la 
Casa Verde. Dar figurile lor mi-au rămas în memorie bine 
conturate:^ Bozântan cu fruntea lui lată şi osoasă, bărbia 
pronunţată şi faţa-i largă, convulsivă de părea că clocotinda 
lui energie interioară e gata să izbucnească; mi-a strâns 
mâna cu neobişnuită putere, uitându-se cu ochii lui 
pătrunzători, drept în ochi. Caratănase cu o fizionomie 
poate chiar diametral opusă lui Bozântan: o înfăţişare calmă 
şi senină, nuanţată de un surâs oarecum sceptic şi 

- 150 - 


îngăduitor şi părul lui pana corbului, uşor ondulat, respira 
ceva din făptura păstorului mioritic. Dar sub acest calm, se 
adăpostea o rară energie, care se punea în mişcare mai 
ales în momentele grele în jurul acestor doi s-au polarizat 

Decemvirii. 

în cele 15 zile cât am stat împreună, am avut prilejul 
să ne cunoaştem mai bine. După primele cercetări când au 
fost ţinuţi la «secret», Decemvirii aveau acum libertatea de 
a sta în timpul zilei împreună. La fel şi noi. Aşa după 
împărtăşirea impresiilor «din afară» pe care le aduceam noi 
şi «dinăuntru» ce le-au avut ei, preocuparea tuturor era 
dacă gestul lor personal va fi folosit ca pretext de guvern 
pentru a declanşa o nouă prigoană împotriva Mişcării. La 
această preocupare se suprapunea acum o problemă de 
ordin extern, revoluţia naţionaliştilor spanioli condusă de 
diferiţi generali în frunte cu Generalul Franco. Asasinarea 
tânărului idealist naţionalist Jose Antonio Primo de Rivera, 
fundatorul şi animatorul «Falangei» de către cei care 
urmăreau satanizarea Spaniei, a constituit un semnal de 
alarmă ce nu mai putea fi nesocotit. Revolta poporului faţă 
de această crimă politică a înlesnit acţiunea generalilor. într- 
un important colţ strategic al Europei se declanşase un 
război civil. Nu cunoşteam realităţile spaniole atunci, dar cu 
toţii simţeam importanţa ce această luptă o prezintă pentru 
Europa Creştină în general şi mişcările naţionaliste în 
special. De aceea, citeam cu mult nesaţ ştirile din gazete în 
legătură cu mersul revoluţiei şi încercam să desprindem 
sensul prin discuţii şi comentarii. 

Preocuparea principală a Decemvirilor era procesul 
ce va urma, dar nu pentru ei personal, ci pentru Mişcare. Cu 
toţii aveau nestrămutată convingere că îşi făcuseră o 
imperioasă datorie, în primul rând faţă de conştiinţa lor, 
pedepsind pe „Trădătorul care îşi bătuse joc de atâtea 
suflete tinere care au crezut în el". Ţineau să precizeze că 
internarea în spital a fost un truc spre a se pune la adăpost 
de revolta stârnită, mai ales printre camarazii săi apropiaţi. 


- 151 - 



în urma calomniilor răspândite împotriva Căpitanului şi a 
Mişcării prin foaia sa „Cruciada Românismului", 
subvenţionată de oamenii Lupeştii, mulţi din aceşti 
camarazi, în mod spontan, s-au hotărât să-l pedepsească. 
Chiar grupul lor (al Decemvirilor) a rezultat din contopirea a 
două echipe, conduse respectiv de Caratănase şi 
Bozântan. Au fuzionat când au văzut că urmăresc acelaşi 
obiectiv, spre a nu se stingheri pe teren-Recunoşteau că au 
călcat legea disciplinei legionare când au pornit la această 
acţiune fără să întrebe pe Căpitan Dar au procedat aşa 
fiindcă erau siguri că el nu ar fi admis o astfel de măsură. Ei 
însă nu mai puteau răbda! Acceptă cu seninătate orice 
pedeapsă din partea Căpitanului şi a Mişcării. La fel şi din 
partea Statului. Nu se sustrag de la răspundere. S-au 
predat tocmai, pentru a arăta motivele care i-au dus la 
această dureroasă operaţie şi spre a-şi ispăşi pedeapsa 
cuvenită după legile Ţării. Cam aceasta era poziţia 
Decemvirilor exprimată în cursul convorbirilor noastre. 

într-una din zile, ne-au cerut mie şi lui Pihu să le 
arătăm fără nici un menajament şi cu toată sinceritatea, cum 
judecăm din punct de vedere legionar, fapta lor. Problema 
pusă era ihteresantă. Dar prezenta şi unele laturi foarte 
gingaşe, dacă nu se depăşea elementul emotiv dominant în 
acele momente. Privirea problemei la rece se făcea absolut 
indispensabilă. în esenţă le-am spus: 

„Fiindcă mi-aţi cerut să vorbesc fără menajamente şi 
cu toată sinceritatea ţin să precizez: Oricâte justificări din 
punct de vedere politic, naţional sau moral ar exista pentru 
pedeapsa radicală aplicată trădătorului Stelescu, totuşi, nu 
se poate contesta că din punct de vedere strict creştin- 
aceasţa o cunosc mai bine cei care sunt teologi - ea 
constituie un păcat moral. Şi legionarii care în formaţia lor 
spirituală, au la bază dimensiunea creştină, nu pot să 
rămână insensibili la acest lucru. Aceasta chiar dacă există 
multe state de structură creştină care menţin în legislaţia lor 
pedeapsa cu moartea Sub acest aspect, motivele de 
ordin naţional sau politic n-ar putea constitui atenuante. 


- 152 - 


Singura mare atenuantă o văd în predarea voastră de a 
ispăşi păcatul comis şi în faţa justiţiei umane. Faptul că 
n-a existat nici măcar urmă de intenţie de sustragere de la 
această justiţie, arată că nu este vorba de un act terorist; ci 
de o mărturisire activă a unei credinţe care, se înţelege este 
inferioară mărturisirii pasive (nonviolentă), proprie 
adevăratei structuri creştine, dar cu mult superioară atâtor 
feluri de ucideri ilegale sub iresponsabila formă a 
terorismului utilitarist individual, colectiv revoluţionar, etc., 
sau cele cu acoperiri legale, plutoane de execuţii, câmpuri 
de bătaie, etc. De aceea, paralel cu ispăşirea materială 
pământească, pentru judecata de apoi, vor trebui 
rugăciuni continui pentru iertarea păcatului şi mai ales 
căinţa creştină. 

Sub raportul disciplinei legionare, insubordonarea 
apare evidentă. în acest caz nu se poate invoca 
circumstanţa atenuantă atribuită Nicadorilor, care luaseră o 
iniţiativă similară în momente de cumplită prigoană, când o 
întâlnire cu Căpitanul devenise aproape imposibilă. 
Evitarea aducerii ia cunoştinţa Căpitanului hotărârea de 
a pedepsi un Trădător, de teamă că el nu o va aproba, 
agravează şi mai mult actul de indisciplină. Desigur, s-ar 
putea spune că disciplina legionară are un caracter 
facultativ, fiind bazată pe un consimţământ unilateral. Din ea 
se poate evada de îndată ce acest consimţământ 
încetează; iar Mişcarea nu are nici o posibilitate de 
constrângere materială spre a o face respectată. Totul 
depinde deci de lealitatea şi spiritul de răspundere al 
acelora care militează în rândurile ei. Maximum de 
pedeapsă ce l-ar putea aplica ar fi darea afară din Mişcare. 
Dar acest lucru rămâne în realitate fără efect căci, cel care 
comite acte grave de indisciplină nu se mai sinchiseşte de 
această pedeapsă. Poate chiar o doreşte! 

Partea mai interesantă este că în cazul de faţă 
puterea de decizie a Căpitanului nu este absolut liberă. 
Faptul că însuşi el, ca şi Moţa de altfel, s-au găsit în situaţia 
fără ieşire de a răspunde la abuzuri sau trădare prin gesturi 

- 153 - 



violente, îl stinghereşte să ia măsuri de pedepsire în cazuri 
similare. Mai mult: va trebui să arate chiar mai multă 
înţelegere indiferent de riscurile ce le-ar prezenta o 
asemenea atitudine de natură a crea confuzii. Alte 
posibilităţi ar fi fost dacă fundatorii Mişcării printr-o fatalitate 
n-ar fi fost constrânşi de împrejurări să meargă în tinereţea 
lor pe drumul violenţei, fie şi sporadice, spre a nu fi sufocaţi 
de politicieni abuzivi. Această fatalitate continuă. Şi, în 
ultima analiză, legionarii sunt victimele ei. 

După aceste câteva precizări sumare în probleme de 
conştiinţă individuală şi disciplină internă, se poate vedea 
cum se reflectă cazul cu pedepsirea trădării lui Steiescu pe 
plan strict politic, ţinând seamă de înclinaţiile sale spre 
fărădelegi (abuz de putere), servilism faţă de anumite forţe, 
uneltiri şi calomnii. Dacă pedepsirea lui Duca a intimidat 
aceste înclinaţii spre abuz de putere, pe plan exterior, la 
politicieni, arătând că există şi riscuri când se întinde prea 
mult coarda şi oamenii nu mai pot răbda, straşnica 
pedepsire a lui Steiescu va împiedica eventual alte canalii 
infiltrate în Mişcare să se preteze la un joc atât de infam ca 
al acestuia. Şi aceasta nu va fi puţin căci se blochează din 
început, în mod promt, sistemul cu breşe pentru atacuri din 
interiorul Mişcării. în această perspectivă, atât jertfa 
Nicadorilor cât şi a voastră, cu toate neajunsurile ce le 
comportă, nu vor rămâne zadarnice. 

Desigur, cum am spus, din punct de vedere creştin, 
aceste acte violente rămân regretabile. Dar ele au fost o 
consecinţă a opresiunii exercitată din sugestii străine, prin 
politicieni înstrăinaţi şi vânduţi. Dacă Legionarilor li se lăsau 
libertăţile garantate de Constituţie şi nu erau denigraţi sub 
toate formele şi cu toate mijloacele, desigur, nu s-ar fi ajuns 
la asemenea acte disperate, Poporul simte acest adevăr. 
De aceea, cu toată campania de presă, pentru denigrarea 
voastră, speculând mai ales faptul că pedepsirea s-a produs 
la spital, el a înţeles spiritul vostru de jertfă şi nu s-a lăsat 
derutat. Mâine poate îl va preamări, căci nimic nu este mai 
adânc repudiat de sufletul omenesc decât trădarea. Se 


- 154 - 


poate observa şi aici în închisoare până şi la oamenii cei 
mai decăzuţi, făptaşi de lucruri abominabile. 

Indiferent de aprobările sau dezaprobările din afară, 
suportul vostru moral permanent îl veţi găsi în ideia de a vă 
fi sacrificat pentru ridicarea acestui Neam românesc atât de 
obidit în propria lui Ţară. După trecerea euforiei obişnuite 
proceselor politice, vor urma zilele monotone de închisoare. 
Atunci se va simţi mult mai greu drumul calvarului pe 
care din proprie voinţă, l-aţi ales. Să ştiţi însă, că nu veţi 
fi singuri. Cu gândul şi cu rugăciunile vă vor însoţi cei 
mai buni dintre camarazi. 

După această expunere oarecum schematică şi în 
unele părţi prea obiectivă dacă nu chiar rece, le-a vorbit 
Pihu cald şi patetic cum era în stilul lui, exaltând spiritul de 
jertfă, astfel că a apărut mai complect gândul nostru. 

Au urmat şi alte discuţii, mai ales cu Bozântan care, 
prin formaţia lui teologică avea o înclinaţie deosebită pentru 
probleme de această natură. Cu această ocazie s-au făcut 
multe lămuriri extrem de utile. 

In această atmosferă trepidantă şi încărcată de 
impresii, cele 15 zile de închisoare s-au scurs aproape fără 
să ne dăm seama. Parcă ne părea rău că va trebui să 
părăsim închisoarea. Contemplând acest mănunchi de tineri 
strâns din toate unghiurile României Mari pentru a merge 
senin pe drumul dăruirii totale, înţelegeam cât de profunde 
sunt prefacerile sufleteşti, care frământă noile generaţii. Din 
ce adâncuri porneau aceste impulsuri spre sacrificiu? 
Simţeai cu înfrigurare că se dospeşte un nou destin 
românesc. 

Imaginea acestui grup de tineri camarazi mi-a rămas 
vie ca fresca unui pictor de geniu, atât de expresive şi 
variate erau figurile lor proiectate pe fondul senin şi comun 
al jertfei totale. Imperturbabilul Caratănase, frământatul 
Bozântan, reflexivul şi distinsul Curcă, Pele cel cu ochii mari 
şi plini de duioşie, chipeşul Bogdan cu gâtul înalt şi vânjos 
ce aminteşte de David sculptat de Michel-Angelo, elegantul 
Atanasiu cu ochii adânci şi faţa mereu înseninată de umor 

i 


- 155 - 


blajin, răpitorul Fani Georgescu cu părul deschis ondulat, 
ochii isteţi şi faţa însorită, îndesatul, practicul şi realistul 
State, hâtrul bun de glume Radu, care înveselea atmosfera, 
cântând cântecul la modă pe atunci „Radu Mamei, Radule! 1 ' 
şi veşnicul absorbit în calculele matematice, distratul 
Trandafir, care şi-ar fi pus chiar capul în laţul funiei de 
spânzurat, fără să ia seamă. 

Contemplând toate aceste alese exemplare ale elitei 
româneşti, îţi venea în gând imediat întrebarea: merita o 
epavă ca Steiescu atâta cantitate şi calitate de jertfă? Sau 
poate a fost necesar spre a se pedepsi exemplar trădarea 
să alerge din toate unghiurile Tării flăcăi din cei mai aleşi? 
Sunt semne de ale destinului. 

Despărţirea de Decemviri a fost emoţionantă, 
întâmplarea a făcut ca să fim pentru ei primii soli ce 
transmiteam direct gândurile, îngrijorările şi dragostea lor 
legionară pentru Căpitan şi camarazii de afară. 

în regulă cu puşcăria şi cu hârtiile la mână, am pornit 
îndată spre tabăra de muncă de la Carmen Sylva, unde se 
găsea şi Căpitanul. Aici am rapotat şi povestit cum am stat 
la Văcăreşti cu Decemvirii şi am adus noutăţi de la ei. Pihu 
a petrecut restul concediului în tabără. Eu am zăbovit numai 
câteva zile şi apoi am plecat în Cadrilater. 

Şi toate aceste amintiri cu alibiurile lor au fost 
răvăşite apoi de viforniţa cea mare, cumplita prigoană 
survenită nu după mult timp (la începutul lui 1938). Cei mai 
aleşi dintre legionari în frunte cu Căpitanul, au pierit în 
această prigoană dezlănţuită de forţele răului. Atunci au fost 
ucişi şi Decemvirii, bravi camarazi pe care am avut norocul 
să-i cunoaştem şi să-i apreciem în închisoarea făcută 
împreună la Văcăreşti. Pe unii dintre noi uraganul 
prigoanelor ne-a smuls din Ţară şi ne-a aruncat peste mări 
şi ţări, prin amare şi fără de sfârşit exiluri. în cutele inimilor 
noastre copleşite de amărăciuni, păstrăm ca pe ceva sfânt 
amintirile Camarazilor ce nu mai sunt şi răscolindu-le, 
retrăim vremurile de mari şi genuine speranţe ce au trecut... 


- 156 - 


MITIDUMITRESCU 


(Răzbunătorul morţii Căpitanului) 

P e Miti Dumitrescu l-am cunoscut pentru prima dată în 
Martie 1939, în refugiul de la Berlin. Venise cu câteva 
săptămâni în urma noastră. 

Pe drumul refugiului îl mânase înfrigurata întrebare 

«dacă trăieşte Căpitanul». în acea perioadă de timp zvonul 
că trăieşte Căpitanul tindea să devină o certitudine pentru 
cei mai mulţi. Sentimentul legionarilor ca şi al întregei suflări 
româneşti care nu puteau concepe «moartea Căpitanului» 
era din ce în ce mai cinic alimentat de Siguranţă cu fel de fel 
de zvonuri. Se urmărea diluarea revoltei şi potolirea setei 
de răzbunare prin lansarea şi întreţinerea acestei iluzii. Nu 
curiozitatea l-a îndemnat pe Miti Dumitrescu să caute 
lămurirea acestei întrebări. Ci altceva: Năpraznica hotărâre 
care se învolburase în pieptul lui în dimineaţa acelei triste zi 
de Noiembrie, când s-a anunţat oficial şi cinic asasinarea 
Căpitanului, era suspendată acum de întrebarea «dacă El 
trăieşte». Aşadar rostul lămuririi lui era adânc! 

Din prima clipă cum l-am cunoscut m-a sondat în 
această chestiune. Credea că eu aş fi printre aceia care ar 
cunoaşte adevărul. Apoi mi-a spus că are misiunea de la 
Nicoleta să afle adevărul şi să se întoarcă în Ţară. Simt şi 
astăzi privirile lui înfrigurate ţâşnite din ochii săi mari şi 
frumoşi care reflectau în adâncuri vâlvătaia unei mari 
tensiuni sufleteşti. 

Deşi nu-l cunoşteam şi nici n-auzisem despre el - 
Miti Dumitrescu era de curând încadrat în Mişcare - mi-a 
inspirat deplină încredere, l-am împărtăşit gândul întreg şi 
poziţia pe care mi-o fixasem în această chestiune şi care în 
esenţă era următoarea: Căpitanul nu trăieşte. Siguranţa, 
după lovitura de şoc dată prin comunicatul oficial, 
manevrează acum în sensul de a destrăma în zvonuri 


- 157 - 




contradictorii şi în confuzie orice atitudine fermă a Mişcării 
Legionare. Trebuie să întoarcem această manevră. în 
general pentru marile mase legionare, întărirea credinţei că 
trăieşte Căpitanul nu numai că nu strică dar este chiar 
necesară pentru greaua perioadă de tranziţie în care ne 
găsim. însăşi conducerea Mişcării trebuie să simuleze că 
este derutată şi că se leagănă în această iluzie. însă 
întreaga acţiune va trebui să şi-o bazeze pe faptul precis: 
«Căpitanul a fost asasinat». în timpul când îi făceam 
această expunere faţa lui Miti se schimba alternativ în 
modul cel mai impresionant. La gândul că nu trăieşte 
Căpitanul faţa lui se întuneca adânc şi totuşi parcă la 
lămurirea acestui gând i se ilumina ca o noapte de furtună 
brăzdată de fulgere. Apoi s-a comprimat sub muşchii care 
pe îndelete începeau să se destindă spre înseninare. Părea 
că revolta învolburată năpraznic din ziua morţii Căpitanului 
şi zăgăzuită luni de-a rândul de chinuitoarea incertitudine, 
se prăvălea acum peste zăgazul rupt în albia implacabilei 
sale hotărâri iniţiale. Acum putea fi senin pentru că şi drumul 
pe care îşi propusese să meargă era clar. 

Aşa a fost tot timpul cât a mai stat printre noi: 
luminos, senin, înalt, distins, corect şi elegant la gând, la 
vorbă, la gest şi la faptă. Când îl vedeai îţi aduceai aminte 
de omul nou, de eroul pe care îl dorea şi aştepta Căpitanul. 
«Un uriaş în mijlocul istoriei noastre care să lupte şi să 
biruiască împotriva tuturor duşmanilor Patriei... Tot ce-şi 
poate imagina mintea noastră mai frumos ca suflet, tot ce 
poate rodi rasa noastră mai mândru, mai înalt, mai drept, 
mai puternic, mai înţelept, mai curat, mai muncitor şi mai 
viteaz». Parcă aceste rânduri ale Căpitanului au fost croite 
pe talia lui Miti, căci nu pot fi altele care să-l oglindească 
mai complect. 

într-o zi de Iunie veni la mine în cameră. Mi-a spus 
că şi-a fixat ziua plecării. Vroia să-mi încredinţeze un 
pacheţel în care se găseau lucrurile lui cele mai dragi: 
scrisori şi fotografii de acasă şi corespondenţa avută cu 


- 158 - 


camarazii săi din Ţară. înainte de a mi-o preda s-a uitat dus 
cu gândul la o fotografie: era a sorei sale care ţinea în braţe 
un copilaş Era emoţionat ca în momentul ultimei despărţiri - 
căci se vede şi-a pus în gând ca întors în Ţară să nu mai 
meargă pe la ei - dar îşi stăpânea cu multă discreţie emoţia. 

înainte de plecare ne-am plimbat singuri pe aleea cu 
mesteacăni de la Amalienhof. Rar s-ar putea vedea atâta 
măreţie şi seninătate în preajma unei hotărâri care îl ducea 
spre jertfa totală. La despărţire mi-a strâns emoţionat mâna, 
s-a uitat adânc în ochii mei şi mi-a spus: „Aveţi grijă ca 
Mişcarea să nu se rătăcească de pe linia Căpitanului"... 
A plecat. Parcă îl văd şi astăzi păşind măsurat şi elegant pe 
aleea cu mesteacăni înverziţi unde la mângâierea soarelui, 
păsările, florile şi întreaga făptură ridica imn vieţii 
pământeşti! Când a ajuns la cotitură s-a întors, a ridicat 
braţul şi a salutat. Dar mie mi s-a părut mai mult a fâlfâit de 
aripi cu care un arhanghel venit să pedepsească îşi lua 
zborul spre seninătatea Dacilor nemuritori. 

Jertfa lui Miti Dumitrescu şi a camarazilor săi are 
adânci semnificaţii. Mai toţi prahoveni (doar Ovidiu Isaia era 
originar din Macedonia), au erupt din stratul ţărănesc al 
poporului român rămas nealterat. Pe acest fond dacic 
educaţia şi ideea de jertfă a Căpitanului a rodit mai mult. 
Aici era în elementul său. Trecerea prin şcoli înalte bântuite 
de filosofia materialismului iudaic unde totuşi s-au distins 
- nu i-a alterat în esenţa lor. Dimpotrivă le-a biciuit şi mai 
mult setea după învăţătura Căpitanului care avea ca 
apoteoză înfruntarea morţii. Miti Dumitrescu, ca şi 
prietenul său drag Nae Dumitrescu, mort în explozia din 
strada Căpitan Oarcă, despre care adesea îmi vorbea cu 
atâta emoţie, făcea parte din pleiada aceea de intelectuali 
tineri care au găsit în Mişcarea Legionară un sens în viaţă 
mai potrivit esenţei lor rasiale şi pe care nu-l puteau găsi în 
altă parte. Făcea parte din marea armată a „Dacilor 
nemuritori" care trăiesc în neamul românesc formând 
nesecatul izvor al Mişcării şi care indiferent dacă sunt 
încadraţi sau nu, tot ai Căpitanului sunt. Ceea ce a îngrozit 


- 159 - 



mai mult lumea veche la pedepsirea lui Armând Călinescu a 
fost tocmai faptul că mai toţi acei care se jertfeau cu atâta 
voluptate şi în special Miti, nu figurau în fişele de la poliţie. 
Ce rost mai aveau atunci închisorile, lagărele de 
concentrare şi toate fişele poliţiei din moment ce fulgerarea 
putea veni din orice parte? 

Lupta lua adevăratul ei sens. Mişcarea Legionară nu 
mai era o mână de exaltaţi care putea fi nimicită prin 
strângerea şi nimicirea lor. Era însăşi esenţa naţiei. Dar 
mai mult: Până la Miti, eroismul legionar al Nicadorilor, al 
Decemvirilor şi al tuturor camarazilor căzuţi, deşi de 
aceeaşi esenţă, totuşi nu putea fi apreciat şi încercat în 
toată adâncimea lui. Trăia Căpitanul în care se oglindea 
fiecare dintre aceia care mergeau să se jertfească şi care 
constituia o chezăşie că jertfa lor va rodi, iar Căpitanul „va 
face o Ţară frumoasă ca soarele sfânt de pe cer“. Călăii 
noştri au ^ crezut chiar că voluptatea de jertfă este 
determinată exclusiv de acest lucru şi au fost siguri că după 
dispariţia Căpitanului se va stinge şi flacăra eroismului 
legionar. într-o discuţie pe care a avut-o Armând Călinescu 
cu G-l Sichitiu acesta i-a spus că dacă va dispărea 
Codreanu va dispărea şi Mişcarea Legionară. (Circ. Nr. 
145).Faptul că nu s-a produs vreo reacţiune imediat după 
moartea Căpitanului le-a întărit această convingere. Luni 
de-a rândul şi-a plimbat Armând Călinescu din ce în ce mai 
sfidător grimasa lui satanică peste o întreagă lume cernită 
de durere mută. Pentru mulţi care începeau să se clatine şi 
să se scufunde în mlaştina desnădejdii, părea totul sfârşit! 

In munţii de suferinţă şi jertfă legionară, Miti 
Dumitrescu va rămâne un pisc lângă Căpitan şi alături 
de ceilalţi mari eroi ai Legiunei. Prin ei va respira 
neamul românesc în Istorie. 

„Ei strălucesc în Istorie ca nişte chipuri de aur care, 
fiind pe înălţimi, sunt bătute în amurg de lumina soarelui, în 
timp ce peste întinderile cele de jos, fie ele cât de mari şi cât 
de numeroase se aşterne întunericul uitării şi al morţii". 

Berkenbrtick 21 Sept. 1941 


- 160 - 


DIN VIAJA ZBUCIUMATA A LUI 
GRIGORE PIHU 


I. 

C râmpeie din viaţă - Viaţa zbuciumată a lui Grigore 
Pihu a fost ca un torent de munte care se 
rostogoleşte tumultuos spre destinul său, izbindu-se 
de adversităţile de stânci dar rămâne mereu pur şi cristalin. 
Este greu ca o asemenea viaţă să o poţi prinde în vadul 
unor caracterizări după cum greu este să poţi capta 
năvalnicele şuvoaie venite dinspre munte. 

Oricine l-a cunoscut prima dată pe Grigore Pihu, 
cred că s-a întrebat: De unde descinde acest haiduc cu 
fruntea lată ca un plai însorit pe care adesea se plimbă nori 
grei de gânduri cu priviri de jar ţâşnite de sub sprâncene 
stufoase care adulmecă depărtările şi scapără la orice 
nedreptate? Ce tragedie se zbate mută şi fără tânguiri în 
pieptul acestui tânăr care de mult şi-a pierdut râsuP Ce 
lume dusă poartă în sufletul său şi ce gânduri îl frământă? 
De unde descinde acest haiduc furtunatic? 

2. Crescut pe ruine - Grigore Pihu s-a născut în 
anul 1903 în comuna românească Sipşca, din Albania de 

- 161 - 






sud Această comună aflată la câţiva kilometri depărtare de 
vestita Moscopole, metropola românismului de la sud şi 
focar de cultură şi civilizaţie pentru întreaga peninsulă 
Balcanică, a avut în veacurile trecute o mare dezvoltare 
culturală şi economică. Tradiţia din bătrâni spune că avea 
peste 10.000 de case şi împreună cu Nicea, Nicoliţa, 
Linotopea, Grabova, etc., formau o diademă de stele pentru 
regina lor care era mândra Moscopole. Ele constituiau 
hansa noastră care lega Occidentul cu Orientul apropiat şi 
vehicula cultură şi civilizaţie Aceste aşezări româneşti erau 
în mijlocul albanejilor - scrie la 1814 savantul francez 
Pouqueville - consulul general al lui Napoleon la curtea lui 
Aii Paşa din lanina - „ca nişte stupuri de albine muncitoare 
care se aşează câteodată printre crăpături de stânci în jurul 
cărora mugesc şuvoaiele. Păstori vigilenţi, meseriaşi sobri, 
aceşti Români care se consideră descendenţii Romanilor 
stabiliţi în Candavia de către Quintus Maximus au durat în 
secolul al XI pe ruinele oraşului antic al Mosches pe acel al 
Moscopolei şi dintr-un simplu câmp de păstori, această 
colonie devenise metropola comercială a Epirului. Pe la 
sfârşitul veacului trecut număra aproape 40.000 de suflete 
şi în 1788 populaţia sa crescu cu încă un sfert şi promitea 
destine măreţe creştinilor din aceste părţi uitate ale Greciei. 
Şcolile din Voscopoli înfloreau, civilizaţia se anunţa sub 
auspiciile religiei şi a prelaţilor săi; dar geniul despotismului, 
duşman al oricărei prosperităţi putea oare să sufere ca un 
oraş liber să se ridice în sânul împeriului său? Hoardele 
Mahomedane ale Daglilor şi a Coloniaţilor au dat primii 

semnalul nenorocirilor începând să jefuiască, (detrousser) şi 
să asasineze caravanele care frecventau pieţele 
Voscopolei. Pe de altă parte Beii turci din Muzacheea sub 
pretext de a proteja pe supuşii sultanului (Grand-Seigneur) 
au introdus garnizoane în oraş şi după ani de devastări, 
jafuri şi crâncene războaie, Voscopolea dispăru de pe faţa 
Albaniei. Două sute de cabane locuite de păstori sărmani 
este tot ce a rămas din acest oraş pe care mizeria nu va 
întâzia să-l îngroape; vastele sale ruine încă îi mărturisesc 
splendoarea apusă, ig?. 


Râul Apsus care străbate valea Mosches în mijlocul 
unei mulţimi de sate incendiate pe un parcurs de 12 ore 
până la Berat, nu mai udă acum decât câmpii tăcute şi 
morminte triste, monumente ale anarhiei devorante 

(hărpăreţe)! «Pouqueville în Voyage de la Grece, paq.45- 
46, Voi III, edition II). 

Ecoul acestor lupte crâncene şi întreaga melancolie 
a ruinelor ce respiră adânc încă din anii copilăriei, încarcă 
sufletul zbuciumat al lui Pihu. Baladele eroice populare în 
care se cînta vitejia Moscopoienilor, Nicolcenilor şi a 
celorlalţi români care au murit luptând contra unor hoarde 
de zeci de ori mai numeroase, îi învolburau energia, pe 
când ruinele întinse îi dădeau tristeţi adânci şi tăcute. 
Adeseori părea un Şipşcan cu toate energiile răscolite de 
aprige lupte care încă mai supravieţuieşte pe aceste ruine, 
cu spada în mână Revolta clocoteşte în el, muşchii îi sunt 
încordaţi, ochii aruncă văpăi, dar în adâncuri sufletul lui 
plânge ruinele şi fraţii lui de sânge căzuţi. Se simte 
singuratic, un luptător din altă lume care pare că trăieşte 
pentru răzbunarea năprasnică a nelegiuirilor dar care poartă 
în inima lui mare şi frământată întreaga melancolie a 
cuvintelor care se pot spune şi pentru Moscopolea şi Şipşca 
lui dragă: „Nu învie morţii, în zadar copile!" Această revoltă 
şi această melancolie a ruinelor din ţinuturile natale, o va 
purta în sufletul său prin lume şi bietul Pihu nu va putea 
râde, fiindcă i se va părea o profanare „ca râsul la 
mormânt". 


3. Primul cuib de luptâ. - Pe Pihu l-am 
cunoscut pentru prima dată la şcoala din Salonic. Era în 
primăvara anului 1920 După trei ani şi mai bine de 
întrerupere din cauza războiului, Şcoala superioară de 
comerţ a României din Salonic îşi redeschidea cursurile. Era 
singura şcoală românească de grad secundar din Balcani 
după desfiinţarea Liceului român din Bitolia de către Sârbi. 
Din toate ţinuturile locuite de Români (Macedonia, Pind, 
Epir, Albania, Tessalia) veneau acum elevi. Mai mult decât 

- 163 - 





setea de instrucţie şi cultură simţeam că ne mână la 
această şcoală instinctul naţional Elementul nostru răzleţit 
în enclave pe întreaga întindere a Peninsulei Balcanice şi 
împărţit prin tratatul de la Bucureşti (1913) sub stăpânirea 
atâtor state şovine, care duceau o sălbatică politică de 
deznaţionalizare, se regăsea prin tineretul său la această 
şcoală Aici se colectau toate suferinţele de acasă şi printr-o 
mare spovedanie se învolburau în lozinci de luptă dârză. 
Eram prima serie de după război şi generaţiei noastre îi 
revenea sarcina să reînnoade firul tradiţiei de luptă pe care 
a avut-o înainte de război şcoala din Salonic şi Liceul din 
Bitonia (Monastir). Simţeam de pe atunci că după stilul şi 
ritmul de viaţă pe care îl va imprima seria noastră se vor 
orienta şi celelalte serii care ne vor urma an de an. Şi acest 
sentiment de răspundere pe lângă marea dragoste ce ne 
unea, înmănunchea şi mai vârtos micul nostru grup care nu 
se va despărţi cu toate grelele încercări pe care le va 
străbate. 

Acesta a fost - aş putea spune - primul nostru cuib 
de educaţie şi luptă Din el făceau parte dintr-un început 
lancu Caranica, Sterie Ciumeti, Grigore Pihu, Zdrula 
Nicolae, Ghiţea Gheorghe, Sterie Ficăta, Mamali C., Sterie 
Duliu, Ionel Nacu, Rigea Andrei, loan Badralexi, Papuşanu, 
G.Piscu, Petre Caranica, Garibaldi, Pariza, Isaia Isaia şi 
mulţi alţii care au urmat Eram din toate ţinuturile. Seara, 
după rugăciunea colectivă de înainte de culcare, ne 
strângeam pe furiş în vreun colţ din curtea internatului. 
Acolo povesteam fiecare de acasă Aproape fiecare din noi 
avea câte o jertfă căzută pentru credinţa şi limba sa 
românească, victima teroarei greceşti, începută în 1905 şi 
continuată ani de-a rândul. Frageda noastră copilărie fusese 
din belşug scăldată în sânge nevinovat Evocarea martirilor 
noştri era un priiej de mare şi adândă reculegere, iar faptele 
pedepsitoare ale comiţilor - haiducii noştri - care au 
îmbrăţişat arma şi calea codrului pentru ca să apere „limba 
şi Fara“ (Neamul), ne dădeau un irezistibil avânt de luptă 
Mulţi din ei ca Gheorghe Mucitani, supranumit Casapu, Cola 


- 164 - 


Nicea, Mihail Handuri. Teguiani, etc., au părăsit băncile 
şcolii şi încă elevi fiind, au apucat drumul haiduciei ca să 
răspundă cu vârf şi îndesat, grecilor. în această atmosferă, 
zburdălnicia tinereţii capătă de timpuriu forme aspre şi 
grave. Beatitudinea şi viaţa uşuratică a elevului ştrengar şi 
spilcuit care se gândeşte şi la cariera lui viitoare, noi nu am 
cunoscuPo. Respiraţia noastră a fost lupta Aici ne-am călit 
sufletele. Mi-I amintesc şi azi pe Pihu în mijlocul acestui 
mănunchi masiv şi grav. Povestea transfigurat şi patetic 
episoade din luptele Moscopolenilor, Nicolcenilor sau a 
Şipşcanilor, transmise prin balade sau graiul bătrânilor. 
Păreau melodii profunde de orgă sau zbucium de muzică 
wagneriană din crepusculul zeilor. 

Căliţi sufleteşte, când veneau vacanţele şi în special 
vacanţa de vară roiam prin comunele noastre de munte Aici 
începeam lupta. Cântece naţionale, şezători, turnee de 
teatru, războaie cu pietrele cu elevii greci, cu toate 
inerentele conflicte cu autorităţile respective care mai 
aduceau şi câte un beci de poliţie, erau singurele noastre 
distracţii şi odihnă de vacanţă. 

Reîntorşi la şcoală povesteam întâmplările şi 
cântăream rezultatele obţinute din aceste mici bătălii. 

Despre evenimentele din Ţară nu ştiam mare lucru 
fiindcă rar se întâmpla să punem mâna pe vreo gazetă la 
care erau abonaţi profesorii noştri. Din marile manifestaţii 
publice antiromâneşti făcute de jidanii din Salonic şi din 
atacurile furioase ale presei lor care apărea în limba 
franceză, am aflat despre studenţii huligani români şi 
despre „criminalul Codreanu“. Prin inimosul român 
Caramuzi, meseriaş din Salonic care intrase în 
corespondenţă cu profesorul A.C Cuza. am aflat lucruri mai 
precise despre mişcarea naţională izbucnită la 1922. 
Instinctiv simţeam necesitatea de a participa la această 
luptă, mai ales că democraţiile jidoveşti care se ţineau lanţ 
ne terfeleau neamul şi ţara. Viaţa severă de internat însă nu 
ne îngăduia acest lucru... 

în ultimii ani din cursul superior preocupările noastre 


-165- 




au început să desprindă din ce în ce mai clar conturul 
realităţilor în care era problema noastră naţională 
Următoarele trei probleme ne frământau mai mult şi anume: 

a) Dacă statul român are posibilitatea să protejeze 
elementul românesc aflat în diferite state asupritoare pe 
întreaga Peninsulă Balcanică. 

b) De ce tineretul nostru plecat să-şi desăvârşească 
studiile în ţară, se stabileşte acolo şi uită de cei de acasă, şi 
ce posibilităţi de remediere ar exista pentru înlăturarea 
acestui proces dăunător. 

c) Problema salvării elementului românesc prin 
repatrierea lui în ţară. Această din urmă problemă care 
pentru prima dată s-a pus neamului din Macedonia era cea 
mai presantă, mai grea şi mai dramatică. Schimbul de 
populaţie intervenit între Turcia şi Grecia, după nimicirea 
armatelor greceşti în Asia Mică, a adus peste un milion şi 
jumătate de refugiaţi greci în schimbul celor 500 000 de 
turci care trebuiau să părăsească Grecia. Acest surplus de 
peste un milion de refugiaţi, guvernul grec l-a folosit ca armă 
pentru a coloniza în special ţinuturile din Macedonia cu 
populaţie alogenă românească şi bulgărească Izlazurile şi 
proprietăţile agricole care formau baza creşterii vitelor, 
ocupaţia de căpetenie a românilor de acolo, au fost 
expropriate şi împărţite la refugiaţi. Populaţia noastră 
exclusă de la împroprietărire rămânea muritoare de foame 
De asemenea meseriaşii şi negustorii de la oraşe erau puşi 
la index, şicanaţi de autorităţi şi înlocuiţi cu refugiaţi greci. 
Nu erau cruţaţi decât dacă şi-ar renega limba şi neamul. 
Această situaţie făcea ca repatrierea în ţară să fie cerută de 
însăşi populaţia de acolo ameninţată. Vorbea instinctul de 
conservare. „Dacă Ţara Mumă - spuneau oamenii simpli din 
popor - nu ne poate apăra aici, atunci să ne ia acolo - 
fiindcă noi vrem să rămânem români". 

4. Deziluzii - în două congrese care au avut Ioc 
la Vena, unde au participat delegaţi din toate regiunile 
ameninţate, s-a hotărât emigrarea în Ţară. A fost tragedia 


- 166 - 


cea mai mare a generaţiei noastre. Asistam la un exod al 
mult zbuciumatului nostru neam. Simţeam cum trosnesc 
rupându-se lăcrămând, rădăcinile care de veacuri ne leagă 
de locurile noastre de naştere. Multe din frumoasele noastre 
comune din munte se vor despopula pe rând şi vor cădea în 
ruină. Tragedia Moscopolei, Gramostei şi a celorlalte 
comune româneşti se va repeta sub ochii generaţiei 
noastre. Sensibilitatea noastră va fi brăzdată de sfâşietorul 
scrâşnet al dezrădăcinării. Acum înţelegeam mai bine 
drama lui Pihu. Viziunea exodului şi a ruinelor lăsate în 
urmă ne turbura profund. Dar oare, ne gândeam la acest 
neevitabil proces? Nu puteam crede. Era aşa de frumoasă 
România văzută de departe! Toţi o iubeam cu pasiune Pihu 
mai mult ca toţi. Era întreaga noastră speranţă. 

La 1925 am terminat şcoala. Pihu a plecat imediat în 
ţară. lancu Caranica şi Gheorghe Ghiţea plecaseră mai 
înainte. în toamna aceluiaşi an am plecat şi eu cu primul 
vapor de colonişti. Şi rând pe rând ne-am reîntâlnit cu toţii la 
Bucureşti. Devenisem studenţi şi o nouă viaţă se deschidea 
în faţa noastră în acest oraş al veseliei şi al petrecerilor. Dar 
în primul moment am simţit că sufletul nostru nu poate avea 
nici un fel de aderenţă cu astfel de viaţă. Mediul trepidant 
şi frivol cu spuma lui cosmopolită de esenţă iudeo- 
levantină, cu petrecerile şi viaţa uşoară, ne repugna. 
Această urbe, împestriţată ca un maidan în care s-au strâns 
atâtea gunoaie aduse din cele patru vânturi, era inima care 
să pulseze sentimentele, idealurile şi energia creatoare a 
României Mari? Prin această inimă descompusă trebuia să 
bată năzuinţele şi durerile noastre, iar pişicheri monoclaţi şi 
pomădaţi ce bat trotuarele Căii Victoriei - „astă plebe, ăst 
gunoi", cum spune Eminescu - să ni le tămăduiască?! 

Era îngrozitor pentru noi. Poate mediul auster în 
care trăisem până atunci ne făcea să simţim mai izbitor 
duhoarea acestei lumi în plină descompunere. Românii 
adevăraţi de baştină şi intelectuali de rasă, în acest mediu 
frivol, retraşi în sânul familiilor lor, duc o viaţă demnă şi 
cinstită. Dar aceştia n-au nici un cuvânt în treburile publice 


- 167 - 



şi sunt aruncaţi la periferia vieţii politice, 

Pihu suferea mai mult ca toţi. El care organic repudia 
uşurinţa şi neseriozitatea era într-un permanent clocot şi 
scârbit peste măsură. 

Instinctiv grupul nostru s-a strâns mai mult. Simţeam 
primejdia acestui mediu. Duhoarea lui se insinuiazâ pe 
îndelete şi ofileşte orice sentiment viril şi orice năzuinţă 
înaltă. Vedeam ravagiile făcute printre mulţi tineri de ai 
noştri plecaţi puri şi sănătoşi de acasă pe care acum însă îi 
găseam de nerecunoscut. Şi acest proces era general Câţi 
tineri curaţi veniţi din lumea sănătoasă a satelor să soarbă 
lumină, nu se sufocă sufleteşte aici pentru ca apoi cu 
instinctul de conservare atrofiat să devină agenţii de 
descompunere morală şi naţională! în scurt timp am 
desprins din această situaţie răspunsul la întrebările ce ne 
frământau pe când eram elevi la Salonic 

O Românie oricât de mare ar fi ea în situaţia această 
morală a păturii conducătoare, nu poate fi o Românie 
puternică şi respectată, ca să-şi apere fiii săi de peste 
hotare 

Atâta timp cât tineretul nostru va veni să-şi 
desăvârşească studiile în acest mediu, nu numai că va uita 
de cei de acasă, dar va deveni sigur ferment de 
descompunere Ne-am pus în gardă de acest mediu 
Bucureştean şi ne-am hotărât să facem din viaţa sănătoasă 
a grupului nostru, un punct de sprijin pentru cei ce vor veni 
an după an în urma noastră Şi Pihu Grigore, prin 
austeritatea şi severitatea lui era un stâlp al acestei oaze de 
viaţă curată în trepidaţia şi frivolitatea bucureşteană. 

S. Lupta MiiidenfeaNcă - De pe această bază de 
plecare am intrat în luptă Manifestaţiile studenţeşti erau în 
toi şi grevele se ţineau lanţ. Am participat şi noi activ pentru 
reuşita mai multor greve Simţeam însă cum elanul combativ 
al studenţimii începea să fie manevrat de o speţă de 
studenţi sforari, limbuţi şi panglicari, care făceau şi 
diplomaţie întreţinând legături ascunse cu Ministerul de 


- 168 - 


interne şi Siguranţă. Erau suflete deformate şi ofilite do 
Calea Victoriei. Putregaiul însă începea să roadă mai 
adânc. Următoarea împrejurare ni l-a dezvăluit în toată 
gravitatea lui. în timpul unei greve din primăvara anului 
1926 pe când făceam de pază la intrarea unui gang de la 
Academia Comercială, pe atunci în Piaţa Palatului, spre a 
opri pătrunderea la cursuri a studenţilor jidani şi a românilor 
slabi, am avut prilejul să vedem un student naţionalist cu 
svastici pe piept şi baston în mână. Dădea gălăgios ordine 
şi inspecta gangurile şi scările. Mi se pare că îl chema 
Mareş După încetarea grevei, s-a descoperit că acest 
student de naţionalism gălăgios, avea grijă ca odată cu 
inspecţiile sale să semneze şi în condica de prezenţă de la 
cursuri, pentru a nu suferi consecinţe din partea Rectorului. 

Eram uluiţi. Această mişel ie ne-a zguduit profund 
fiindcă o vedeam camuflată în tricolor Este drept că odată 
demascat acest student n-a mai îndrăznit să vie la cursuri. 
Şi am fi uitat poate de această urâtă întâmplare dacă într-o 
zi nu l-am fi văzut într-o postură şi mai alarmantă. 

Mai mulţi dintre noi ne-am hotărât să ne înscriem în 
Ligă (L.A.N.C.) şi ne-am dus la birourile din fosta clădire a 
Băncii Naţiunii din faţa Palatului, să facem formalităţile Am 
rămas uluiţi când am văzut că acest cuzist se mişca prin 
birourile Ligei ca la el acasă. Se vede că avea vreo 
însărcinare Ne-a înecat scârba şi nici n-am protestat. Am 
considerat că este inutil şi am coborât scările profund 
dezamăgiţi. Ne-am dat complect de bine seama că este 
ceva putred şi în această organizaţie. Rupturile şi 
dizidenţele care au urmat în scurt timp după aceea au 
verificat convingerea noastră. Şi acest lucru ne-a determinat 
să ne limităm lupta la problemele noastre specifice. în 
special problema coloniştilor era de mare actualitate. Eram 
cu sufletele troienite de mari decepţii care însă nu erau 
ultimele Nu găseam sprijin moral decât în Eminescu pe 
care Pihu adesea îl citea şi recitea cu pasiune. 


- 169 - 



6. De piept eu politicienii- în Cadrilater situaţia 
coloniştilor se agrava din ce în ce mai mult Dintr-un început 
au fost întâmpinaţi cu ostilitate din partea celor interesaţi şi 
anume: 

a) Iridenta bulgară; 

b) Politicienii cu interesele electorale şi pământuri de 
ale statului acaparate; 

c) Aparatul de stat corupt începând de la ultimul 
agent agricol, fiscal, sanitar sau poliţienesc şi până la 
grangurii din ministere. 

Ca în toate problemele mari ale neamului nu exista 
nici în problema colonizărilor o politică de stat. Interesele 
lăturalnice huzureau. Acum toate aceste interese potrivnice 
se coalizau şi cu asistenţa presei jidoveşti din Sărindar, 
încercau să zădărnicească orice aşezare românească în 
Cadrilater şi să compromită însăşi ideea de colonizare. 

Dintr-un început grupul nostru a încercat prin zeci de 
memorii şi audienţe la oamenii politici să pună şi să 
lămurească problema românilor din Peninsula Balcanică 
ameninţaţi cu deznaţionalizarea şi corolarul acestei 
probleme care era repatrierea în Ţară. Totul părea însă în 
zadar. Politicianismul român nu vedea decât interesele sale 
meschine Fără ca să se ia vreo măsură de ocrotire pentru 
Românii de peste hotare, s-a interzis intrarea în Ţară a 
oricărui român Jidanii, Grecii, Armenii şi orice levantin 
puteau veni în România nestingheriţi. Numai Românii nu 
aveau acest drept. Mai mult: se urmărea trimiterea peste 
graniţă a celor care s-au colonizat în Cadrilater. Pe de 
altă parte, bande de comitagii bulgari răspândeau teroarea, 
ca să facă viaţa imposibilă şi să-i determine să plece. Bieţii 
colonişti în mijlocul acestei coaliţii de adversităţi erau 
singuri. Am sărit cu hotărâre în ajutorul lor. Am dat alarma în 
Capitală şi prin înţelegerea lui Gh. Sârbulescu care pe 
atunci era preşedintele centrului studenţesc din Bucureşti, 
am mobilizat întreaga studenţime în această luptă. Am 
organizat în vacanţa Paştelui din 1927 o excursie 
documentară prin toate satele de colonoşti începând de la 

- 170 - 


Turtucaia şi până la Şabia şi Cavarna La această excursie 
a participat şi Tudose Popescu. Era primul pe care l-am 
cunoscut dintre Vâcăreşteni. Moralul coloniştilor era întărit 
Nu se simţeau singuri. Şi iredentiştii bulgari au început să-şi 
dea seama că de data aceasta acţiunea lor teroristă de 
intimidare nu are şanse de reuşită Dimpotrivă ar putea să 
atragă reacţiuni violente. 

întorşi la Bucureşti, am organizat manifestaţii 
grandioase pentru cauza colonişti lor, cerând înlăturarea 
prefectului averescan din Durostor, Ghibănescu care 
agitase chestiunea evacuării coloniştilor din Cadrilater. într-o 
manifestaţie violentă în piaţa Teatrului Naţional, când au 
avut loc ciocniri cu cordoane de jandarmi şi gardieni care, 
pentru intimidare au tras focuri de armă, am fost arestaţi 14 
inşi printre care se găsea Tudose Popescu şi GH. 
Sârbulescu. Era prima noastră închisoare în ţară şi poate 
prima dată când fortul Jilava, primea în zidurile sale 

studenţi naţionalişti. Acest lucru a făcut pe profesorul Nae 
lonescu să atace în Cuvântul pe Octavian Goga, Ministru 
de interne în guvernul de atunci, arătând că Jilava este 
cetatea universitară pe care o dă el studenţimei naţionaliste. 
Afară agitaţiile creşteau Se cerea înlăturarea Directorului 
Prefecturii Capitalei, Săulescu, care brutalizase pe studenţi 
în beciurile poliţiei şi ameninţase cu palme pe Tudose 
Popescu 

După o deţinere de două săptămâni la Jilava, am 
fost puşi în libertate fără ca comisarii regali_ care ne-au 
instruit să ne facă acte de dare în judecată. în scurt timp 
după aceea, a căzut şi guvenul Averescu A urmat guvernul 
de diversiune liberală Ştirbey care a pregătit venirea 
liberalilor la putere Toate aceste combinaţii de culise n-au 
putut opri venirea la putere a Naţional-Ţărăniştilor. Multe 
speranţe îşi lega neamul românesc de acest partid Şi 
pentru Românii de peste hotare prezenţa ardelenilor Maniu, 
Vaida, etc.. în posturile principale de conducere, constituia o 
chezăşie că durerile vor fi mai bine înţelese. „Nu se poate - 
ne spuneam noi - ca aceşti oameni, care au suferit sub 


- 171 - 


stăpâniri străine şi au trecut prin aceleaşi situaţii să nu 
simtă durerile noastre." Ne-am pus în ei întreaga speranţă 
n ^ rand vom avea însă mari decepţii în scurtul interval de 
la Unire, politicianismul de esenţă iudeo-fanariotă, care 
ban tuia in vechiul regat, le alterase toată atmosfera idealistă 
a luptelor purtate în Ardeal şi le deformase vederile prin 
prisma lui meschină. Interesele electorale primau iar vătaful 
acestor interese în Cadrilater era Costică Anghelescu un 
politician de origine dubioasă. El avea mână liberă să facă 
ce vroia in această provincie Şi el nu făcea decât ce îi 
cerea vocea sângelui; alungarea coloniştilor din Cadrilater 
Aceasta atitudine o afirma fără reticenţe, sfidător. Acum 
pregătea legi de stat să o pună în aplicare în special legea 
Dobrogei Noi pe baza căreia coloniştii au obţinut loturi de 
colonizare, trebuia abrogată iar loturile destinate bulgarilor. 
O crâncenă luptă se deschidea în faţa noastră Episoadele 
acestei lupte cu hidosul politicianism vor trebui cândva 
relevate pe larg Fiindcă mult suflet au dăruit şi imensă 
energie au risipit lancu Caranica, Grigore Pihu, Sterie 
Ciumetti, Doru Belimace şi ceilalţi camarazi. Ele ne-au 
adus mari suferinţi şi ne-au încărcat sufletul de decepţii în 
gândul nostru însă am identificat precis racilele de care 
suferă statul român, şi împiedică învierea poporului român. 
Aceste gânduri se cristalizaseră în următoarele trei puncte 
relevate atât de documentat de Eminescu în scrierile sale 
politice: 

I. Politicianismul care roade puterile neamului şi 
n deformează sufletul. 

II. Iudaismul care manevrează din culise opera 
de disoluţie a politicianismului. 

fanariotisrnul-format de rămăşiţele celor 
ouă veacuri de umilire şi împilare care mai camuflat 
oferea baza de dezvoltare a iudaismului în mediul 
romanesc. 


- 172 - 


Această hidră cu trei capete sufocă sufletul 
românesc şi posibilităţile lui de mărire. Gemea de durere 
bietul Pihu şi parcă îl aud şi astăzi spunând; „Cum nu vii tu 
Ţepeş Doamne!... 

7. Arhanghelul - în primăvara anului 1930 lupta 
pentru românizarea Cadrilaterului a atins punctul culminant 
Costică Angelescu, căruia opinia publică îi mai spunea şi 
Angheloff, a depus proiectul pentru modificarea legii 
Dobrogii Noi şi abrogarea dreptului Statului la treime în 
favoarea bulgarilor Această abrogare s-a făcut la Camera 
aproape în mod clandestin, într-o şedinţă târzie de sfârşit de 
seziune. Au fost prezenţi un număr restrâns de deputaţi în 
majoritate minoritari, iar pe banca ministerială acelaşi 
Angelescu întărit de data aceasta prin prezenţa 
ostentativă a domnului Mihalache. în zadar doi deputaţi 
Nicolae lorga şi Pamfil Şeicaru, au încercat prin discursuri 
lungi să zădărnicească votarea legii. Proiectul a trecut. 

în lumina mohorâtă a şedinţei simţeam cum se 
consumă trădarea celor mai vitale interese naţionale în 
Cadrilater. Toate aşezările de colonişti făcute de cinci ani, 
urmau să fie răvăşite, iar bieţii oameni trebuiau să 
pornească din nou pribegi pe drumuri Pe nimeni din 
guvernul de atunci nu-l interesa soarta acestor colonişti, din 
moment ce interesele lor electorale erau asigurate 

Atmosfera era încărcată Ea s-a declanşat printr-un 
neizbutit gest al lui Gheorghe Beza. Dar nu s-a oprit aici. 
Printr-un manifest extrem de vehement ne-am solidarizat 
toţi studenţii macedo-români, împotriva acelora care 
trădaseră interesele ţârii Acest manifest l-am semnat 
împreună cu lancu Caranica, Grigore Pihu, Stere Ficăta, 
Gheorghe Ghiţea, Mamali şi Ciumetti. La spatele nostru vuia 
uraganul de revoltă Tot aparatul siguranţei a fost pus în 
mişcare. S-a ordonat încarcerarea noastră. 

lată-ne aruncaţi grămadă în beciul comun de la 
Justiţie, laolaltă cu pungaşii de buzunare şi criminalii de 
rând. Smulgerea cravatei şi a cingătorilor, dădea un aspect 

- 173 - 



dezolant. Simţeam voluptatea celor care ne arestaseră de a 
ne umili cât mai mult în decursul celor patru ani de luptă 
studenţească am avut de multe ori prilejul să fim arestaţi. La 
1927, împreună cu răposatul Tudose Popescu, Gheorghe 
Sârbulescu şi alţi fruntaşi ai studenţimii, am fost închişi la 
Jilava De nenumărate ori, am fost deţinuţi din cauza 
manifestaţiilor studenţeşti, în beciurile poliţiei. Unii din noi au 
cunoscut şi beciurile poliţiei greceşti. Dar nicicând n-am 
văzut o pornire mai mare de a ne umili. Nu ştiam cum să ne 
explicăm faptul Simţeam însă zidul de ură şi de mişelie 
care ne împresoară să ne înăbuşe. 

Cu mâna jandarmului înfiptă în ceafa fiecăruia dintre 
noi, am urcat o scară în spirală, întunecoasă. Ne-am dus în 
sala de antropometrie. Trebuia să ne măsoare şi să ne ia 
amprentele făcând fişă aşa cum se procedază cu toţi 
criminalii de rând. Simţeam că suntem împinşi pe calea unui 
destin care trebuia să fie întunecat şi neobişnuit. Toţi eram 
turburaţi şi încruntaţi. Ni se părea că această umilire ni se 
face pentru că suntem macedoneni Şi în piepturile noastre 
clocotea revolta. Nu ştiu dacă ne-am fi putut abţine mai 
mult, fără ca să sărim în capul acelora care ne luau 
degetele pe tuş, dacă nu se întâmpla o minune. 
Arhanghelul Mihail părea că coborâse între noi. Era înalt şi 
frumos ca un chiparos, cu ochii verzi, îmbrăcat în costum 
naţional şi cu jandarm cu baionetă la spate. I se lua şi lui 
amprentele Dar El era liniştit. Şi liniştea Lui ne-a cuprins şi 
pe noi Nu eram singuri! Cineva venea să împărtăşească 
din umilinţa la care eram supuşi. Şi simţeam că acest 
cineva, necunoscut de noi până atunci, era mult. Era 
totul. Era trimis de Providenţă. Nu ne mai simţeam 
alungaţi şi duşmăniţi de comunitatea românească Acest 
lucru ne risipea gândurile negre pe care le depănasem în 
toata această zi de mari umiliri Am fost coborâţi pe aceeaşi 
scară în spirală cu aceiaşi jandarmi la spate. 

Anhanghelul a rămas în sală să i se îndeplinescă 
toate formalităţile la antropometrie. Spre seară, ne-a urcat 
în dubă să ne trimită spre Văcăreşti. Acum uraganul revoltei 


- 174 - 


noastre se mai potolise. Ştiam pe ce poziţie se pune 
adversarul nostru. Eram hotărâţi de luptă Am dat tonul la 
un cântec macedonean, care aducea rezonanţa luptelor de 
acolo: „Dure şi-a noastră răbdare" L-am cântat din tot 
pieptul Ceilalţi deţinuţi din duba fără lumină, au încetat 
conversaţiile şi ne-au ascultat cu respect. Când am 
terminat, o voce hotărâtă ne-a spus: 

Bine! Foarte bine, aţi cântat din suflet măi voinici! Şi 
la lumina unei brichete clandestine am văzut cum ni se 
întindea, pentru ca să ne felicite, o mană viguroasă dar 
înnegrită pe palme şi degete. S-a recomandat: CORNELIU 
ZELEA CODREANU. Era CĂPITANUL. Şi mâinile noastre 
înegrite de acelaşi tuş infamant, s-au încleştat cu vârtoşema 
unor fraţi regăsiţi, care nu se vor mai despărţi nici pe 
pământ şi nici în mormânt. Amprentele noastre s-au 
imprimat reciproc şi pentru totdeauna, pe mâinile, pe inimile 
şi sufletele noatre. întâlnirea din dubă mi s-a părut cea mai 
simbolică întâmplare pentru viaţa noastră şi a ramurii 
româneşti din care făceam parte. 

Prima noapte la Văcăreşti am petrecut-o împreună 
cu Căpitanul într-un dormitor al spitalului, care a fost în pripă 
evacuat, până la aranjarea celulelor A fost o noapte pe 
care nu o vom putea uita niciodată. Am regăsit însăşi 
naţia românească cu întreg trecutul ei zbuciumat şi cu 
toate năzuinţele de viitor. Am întâlnit pe cel mai perfect 
exemplar al său: CĂPITANUL. 

Până atunci nu-l cunoscusem pe Căpitan Mai toţi 
cei închişi veniserăm în ţară în toamna anului 1925, cu 
primele vapoare de colonişti Şi din prima clipă am intrat în 
luptă pentru cauza lor Am auzit despre Căpitan că este un 
om năprasnic şi hotărât să apere drepturile neamului său cu 
înverşunare. Şi adesea la numeroasele piedici ce 
întâmpinam în calea pentru dreapta cauză a coloniştilor sau 
la toate deziluziile ce încercam în această ţară batjocorită 
de toate scursorile iudeo-levantine, ne gândeam ia El. Dar 
niciodată n-am bănuit imensele Lui resurse de omenie şi 
dragoste. Acum această dragoste ne îmbia pe toţi Eram 


- 175 - 


fericiţi şi gata de orice. 

Am stat în conversaţii şoptite până noaptea târziu 
Printre gratii se zăreau strălucind luminile Capitalei. Oraşul 
cosmopolit al contrastelor, pe noi cei veniţi din lumea sobră 
şi austeră, niciodată nu ne atrăgea 

Faţă de puritatea întruchipată de Căpitan, prigonită 
cu atâta mişelie de lumea care acum la această oră târzie 
petrece în orgii prin baruri, am încercat un sentiment de 
revoltă şi scârbă şi mai mare faţă de această Capitală. 

A doua zi am fost repartizaţi la celulele de ia etaj. în 
celula nr.13 a stat Căpitanul cu Pihu, în celula nr 14 
Gheorghe Ghiţea cu Mamaii, în celula nr.15 lancu Caranica 
şi C.Papanace, în celula nr 16 Sterie Ficăta şi Anton 
Ciumetti. 

Aici în intimitate cu Căpitanul şi-a spovedit Pihu 
durerile sale zile de-a rândul închiderea în celule se făcea 
reglementar ia orele 7 d. m. Nu făceau excepţie decât câţiva 
excroci jidani, bancrutari frauduioşi care aveau dreptul să se 
plimbe şi să petreacă până când doreau Şi zilele erau 
lungi Pe când soarele de vară încingea tablele ruginite ale 
fostelor chilii, iar celula devenea adevărat cuptor, Pihu 
evoca trecutul zbuciumat al ramurei noastre Era un bun 
povestitor. Şi aşa afundaţi în trecut, se scurgea oră după 
oră până noaptea târziu. Schimbarea lui Pihu era izbitoare. 
Din chipul lui sever au început să radieze acum razele 
speranţei. Gingăşia sufletului lui ascunsă după chiurasa 
severităţii se deschidea în faţa soarelui. 

Toţi ne simţeam fericiţi Alături de Căpitan puteai 
trăi o veşnicie, fiindcă în El însuşi se contopea o lume 
pentru veşnicie. 

Cele 40 de zile petrecute la Văcăreşti împreună au 
ost o adevărată sărbătoare Am discutat, am ţinut 
conferinţe, am făcut încercări de ziaristică, ne-am spovedit 
durerile, am glumit, am râs, am cântat. Parcă ne cunoşteam 
de când lumea. 

Comportarea noastră demnă atât la proces cât şi în 
închisoare, îl umplea de bucurie, mai ales că era naturală şi 


- 176 - 


făcutâ din proprie iniţiativă. 

într-o zi, după ce până atunci ne observase şi 
cântărise în toate felurile, dar cu cea mai mare discreţie, ne- 
a răsplătit cu cea mai aleasă apreciere pentru ramura 
noastră. Ne-a mărturisit: „sănătatea voastră morală este 
de la sursă. în munţi voi aţi păstrat toate comorile rasei 
voastre. Aşa a fost neamul nostru altă dată. Acum este 
în multe părţi alterat. Ce n-aş da eu să-l însănătoşesc şi 
să dea legionari ca voi!“ 


8. Sub steagul legiunii - După închisoare 
legăturile cu Căpitanul deveniseră din ce în ce mai strânse. 
Garda de Fier, înfiinţată de curând, trebuia extinsă în toată 
ţara. Capitala trebuia cucerită. Când Căpitanul s-a stabilit în 
Bucureştiul ostil şi plin de frivolitate, macedonenii au fost o 
oază de popas. Aici se simţea El bine şi aici împreună cu 
nedespărţiţii săi colaboratori: loan Belgea, Virgil 
Rădulescu, Andrei lonescu, etc., discutau cursul 
evenimentelor. 

La 8 Noiembrie 1930 se inaugurează pe Calea 
Victoriei primul sediu legionar din Capitală. Era plină de 
adânc înţeles înfigerea steagului verde tocmai aici unde 
mişuna lumea de pişicheri, chiulangii şi învârtiţi care trebuie 
învinsă. Primul obiectiv de luptă a fost studenţimea din 
Bucureşti. Prea era invadată acum de atâtea elemente 
neserioase şi incorecte care-şi mai ziceau cuzişti. Pe de 
altă parte o serie întreagă de diverse tinereturi ale 
partidelor politice începeau să scoată capul chiar în 
adunările studenţeşti. întreaga tradiţie de luptă a studenţimii 
era ameninţată. Ofensiva de reînsănătoşire trebuia dată cu 
vigoare. Studenţimea, acestă energie a neamului românesc 
trebuia captată în vadul legionarismului pentru a putea 
dinamiza şi însănătoşi întreg organismul naţional. 
Studenţimea era cea mai indicată să fie purtătoarea noii 
credinţe şi sâmburele sănătos care să germineze învierea 
neamului. Toate buruienile otrăvitoare din corpul său 
trebuiau smulse. Şi la această luptă a participat activ şi din 

- 177 - 



primul moment grupul nostru: Grigore Pihu, lancu Caranica, 
Gh. Ghiţea, Sterie Ficăta, Doru Belimace, Ciumetti, etc., 
alături de Belgea, Andrei lonescu, Virgil Rădulescu, Puiu 
Traian, etc., şi au făcut breşe adânci pentru biruinţa 
legionară. îmi amintesc şi astăzi de intervenţiile năprasnice 
ale lui Pihu cu vocea lui de tunet atunci când vreo secătură - 
cum spunea el - începea să încurce drumurile clare, prin 
sforării şi panglicării. Era duşmanul de moarte al acestei 
speţe de studenţi. Şi glasul lui, alături de inepuizabila vervă 
a lui Sterie Ficăta, era un adevărat cauterizator pentru 
aceste metehne când se manifestau în adunări sau 
congrese studenţeşti. Şi Căpitanul era foarte mulţumit 
pentru atitudinea lor dârză şi tranşantă. Dar paralel cu 
această activitate noi trebuia să ne ocupăm şi de 
problemele ce se puneau în mod deosebit ramurei noastre. 
Acum mare şi puternică, va putea ocroti pe românii de peste 
hotare pe deplin convinşi că numai o Românie Legionară 
satisface doleanţele lor naţionale. Dar situaţia lor era grea 
atât în Cadrilater cât şi îm Pind şi Macedonia şi prezenţa 
noastră în luptă era necesară. 

în anul 1931, unii din noi ne-am dus să facem 
serviciul militar. Grigore Pihu, ales preşedinte al soc. 
studenţilor macedo-români trebuia să ducă lupta pe aceste 
două fronturi. Procesul cu atentatul lui Beza asupra lui 
Angelescu, amânat de mai multe ori venea acum spre 
judecare la juraţi. Anghelescu devenise guvernator al Băncii 
Naţionale şi vroia să folosească această poziţie ca să obţină 
condamnarea lui Beza. La spate avea întreaga forţă de 
influienţă şi presiune a paridului naţional-ţărănesc aflat la 
putere. Trebuia să opunem, întreaga noastră forţă a 
„solidarităţii macedonene". Acum însă nu eram singuri în 
lupta împotriva politicianismului, simţeam şi solidaritatea 
legionară. încurajarea Căpitanului ne mărea puterile de 
luptă. Cu tot bănetul cheltuit şi cu toate personalităţile 
politice proeminente din partidul naţional-ţărănesc, în frunte 
cu venerabilul Cicio Pop care au venit să pledeze la proces, 
cu toată atmosfera presei jidăneşti, Beza a fost achitat. 


- 178 - 


Această victorie se datoreşte îm mare parte lui Pihu. 

Dar şi politicianismul s-a răzbunat împotriva celor 
care au dus lupta. Mulţi tineri de ai noştri au fost alungaţi din 
serviciu, iar studenţilor care erau mai dârji li s-a tăiat bursa. 
Însuşi Pihu care era funcţionar la Banca Naţională a avut 
multe şicane de suferit. Dacă n-a fost dat afară, aceasta se 
datorează faptului că temperamentul său violent, intimida 
intenţiile laşe ale acelora care vroiau să-l prigonească. 

Faptul însă că orice luptător poate fi izbit în existenţa 
sa şi oricând aruncat pe drumuri - aşa cum s-a întâmplat în 
această luptă - ne-a pus problema unui cămin propriu. Şi 
pentru realizarea acestui gând Grigore Pihu a adus o largă 
contribuţie de muncă şi energie. Căminul studenţilor 
macedoneni din strada lorceanu devenise în curând un 
bastion de luptă legionară în Capitală. De aici viaţa şi 
existenţa grupului nostru iniţial, la care rând pe rând se vor 
adăuga noi serii de luptători mai tineri, se va împleti şi 
contopi cu însăşi viaţa şi evoluţia Legiunii. Casa Verde, 
pedepsirea lui Duca, tabere de muncă şi alte bătălii 
legionare vor fi prilej de dăruire pentru acest grup iar 
credinţa şi energia lui Pihu va fi mereu prezentă. 

9. Lupta între corp şi suflet - Viaţa 
zbuciumată, energia risipită în încordările de fiecare zi, 
nedreptăţile şi mişeliile pe care le observa la tot pasul, îl 
consumau, şubrezindu-i sănătatea. Lipsa de odihnă şi 
imposibilitatea de a ţine dietă, îi agravează boala de rinichi 
şi ulcerul duodenal de care suferea de mult timp. Puterea lui 
de voinţă îl îmboldea mereu la activitate. S-a internat de 
câteva ori în spital dar nu putea sta acolo. Suferea mult. 
Plămânii lui cereau să respire libertate. Nici cura de odihnă 
şi alimentaţie prescrisă de medici nu o putea urma. Cum 
putea sta el tihnit acum când întreg tineretul ţării se punea 
în mişcare pentru România Legionară? Şi-a continuat mai 
departe activitatea. Marşuri de noapte legionare, şedinţe de 
familie, inspecţii în judeţul Durostor unde era şef, toate 
acestea îi răpeau orice posibilitate de odihnă. Lângă 


- 179 - 




Căpitan se simţea el bine. în vara anului 1936 ne-am făcut 
împreună concediul la Văcăreşti unde aveam de executat o 
pedeapsă veche. Atunci am avut prilejul să cunoaştem pe 
toţi „Decemvirii" care au pedepsit trădarea. Cele 15 zile 
petrecute împreună au fost o mare confortare sufletească. 
De acolo ne-am dus la Carmen-Sylva unde se afla 
Căpitanul spre a arăta situaţia Decemvirilor. Pihu a rămas în 
tabără pentru a pune anumite chestiuni în legătură cu 
intenţiile politicienilor iar eu am plecat imediat în Cadrilater 
tot în acest scop, 

Această neostenită activitate însă îl slăbea acum 
văzând cu ochii. Lupta între corp şi suflet lua aspecte 
dramatice. Dar voinţa se ţinea mereu învolburată şi ea 
ducea cu sine slăbitul său corp. Când Căpitanul a dat 
semnalul pentru ofensiva comerţului legionar, Pihu a fost 
printre primii ce s-a avântat în această bătălie. Datorită în 
mare parte lui şi ajutat fiind de Petraşincu Vanghele*, Bujgoli 
Spiru, Popescu Spiru, Nemu Nisa, Manganiţa Costa, Nastu 
Cola, Craja Paul, Şola Stavre, Frâncu loan, Caranica Petre, 
Popescu Chita, Isaia Isaia, Rigea Andrei, Ergoveanu Mihail, 
Teodorescu Aurel, avocat Alexandrescu, Nicolae Chiacu, 
Stilu Ştefan, Ciufecu Al., fraţii Colimitra, Adamu Baibunar, 
Apostol Gheorghe, Dimcea Trandafir, Enache Praporgescu, 
fraţii Docu, Puiu Florescu, Stavre Cuţumina şi Doru loan 
precum şi alţi camarazi, a înfiinţat a treia cooperativă 
legionară în Ţară, la Silistra. Un bastion comercial românesc 
se dura şi în această provincie înstrăinată. La inaugurarea 
cooperativei a venit şi Căpitanul la Silistra Era pentru prima 
dată când păşea pe pământul zbuciumat al Cadrilaterului 
Sărbătoarea a fost înălţătoare. Mii de colonişti îmbrăcaţi în 
costumele lor naţionale, au venit să-şi salute Căpitanul lor. 
Alte sute de călăreţi s-au dus în afară de oraş să-l aştepte şi 
să formeze garda de onoare. Piaţa oraşului unde era situată 
cooperativa era neîncâpătoare şi incandescentă de 
entuziasm. Credinţa şi dragostea legionară dogoreau. 

Căzut în rebeliunea de la 21 Ianuarie 1941, împreună cu Tache 
Lega şi Peppa Corneti. 


- 180 - 


A sosit Căpitanul. A coborât din maşină Pihu cu 
vocea lui de tunet a comandat onorul. Miile de oameni au 
încremenit în poziţia de drepţi dar inimile zvâcneau în mii de 
piepturi şi din ochi începeau să se prelingă lacrimi Era unul 
din acele momente mari când mulţimile plâng. 

Pihu era transfigurat şi cu fruntea luminată iar cuvintele lui 
care revarsă durerea şi năzuinţele acestor români vitregiţi 
care-şi caută Căpitanul, aveau rezonanţe de imn şi 
rugăciune. 

Căpitanul a fost adânc mişcat. Se simţea fericit de 
această dragoste curată care-l îmbia. A rostit cu acest prilej 
cuvinte epocale: ,jSunt 2000 de ani de când legionarii 
romani au pus picorul pe acest pământ. Pentru încă 2000 
de ani legionarul român pune piciorul pe urmele 
strămoşilor săi. Aceste clipe au fost cele mai fericite din 
zbuciumata viaţă a lui Pihu. 

A urmat bătălia electorală din 1937 în care Pihu s-a 
aruncat cu toată ardoarea şi rezultatul obţinut în acest judeţ 
înstrăinat a fost frumos. 

Toate aceste eforturi extraordinare însă, dacă nu i- 
au putut încovoia voinţa lui de oţel i-au doborât corpul. A 
trebuit să intre în spital. Aici ţintuit patului de suferinţe, a 
tresărit el îngrijorat pentru toate mişeliile care au început să 
se urzească împotriva Căpitanului. S-au făcut arestările din 
16 aprilie 1938 şi i s-au postat şi lui lângă patul de suferinţă 
agenţi de poliţie. Şi într-o seară l-au ridicat în cămaşa şi 
halatul spitalului şi l-au pornit spre lagăr 

Se pare că în lupta dramatică între corp şi suflet 
destinul voia să intervină. Dar aceasta nu se putea face 
decât prin împlinirea totală a lui Pihu pe calea marelui destin 
legionar. 

10. Martirajul - în zilele grele de lagăr care au 
urmat Pihu a fost o mare torţă de credinţă care se va 
consuma luminând drumul onoarei şi al mântuirii legionare 
Cu cât necruţătoarea boală îl va roade mai mult, cu atât 
biruinţa spirituală se va desăvârşi în el. Devenise unul din 

- 181 - 



legionarii de mari înălţimi al acestor zile grele şi întunecate. 
Şi aici în suferinţa lagărului, sufletul pornit tumultos şi 
cristalin ca torentul de la munte, după ce s-a izbit de 
stâncile de adversităţi, se revarsă acum liniştit în marea fără 
de sfârşit a beatitudinei creştine. 

Ţinuta lui măreaţă a impresionat şi zguduit profund, 
lată ce scrie preotul Ştefan Palaghiţă, duhovnicul lui Pihu 
despre această desăvârşire spirituală: 

Pihu Grigore îmi face marea cinste să mă aleagă 
duhovnicul lui. Este grav bolnav (în camera nr.6) de piatră la 
ficat şi ulceraţie la rinichi. A fost arestat de altfel în spitalul 
Filantropia seara când lipseau doctorii şi dus pe Calea 
Victoriei în văzul tuturor numai în halatul de spital. Urma să i 
se facă operaţia, dar executanţii nevinovaţi l-au adus să 
moară aici. Pihu care are voinţă de fier şi-a impus un post 
negru. Azi e în a 22-a zi de când n-a mâncat nimic decât a 
băut apă şi la câteva zile puţin ceai fără zahăr. Când a venit 
în lagăr Pihu era foarte categoric. Era un haiduc, un viteaz 
care numai pentru a lupta trăia. înainte de a fi închis cu 
Căpitanul la Văcăreşti nici nu avea el prea mare credinţă. 
Era o fire năbădăioasă. Nu voia să audă de linia blândă a 
creştinismului. Voia dezrobirea şi dreptatea neamului şi asta 
numai cu sabia. Căpitanul a admirat şi a preţuit mult pe Pihu 
dar i-a dat şi credinţă. Numai de atunci încoace Pihu se 
socoate un credincios, căci până aici era mai curând un 
revoltat împotriva preoţilor decât un adept. Cu o vorbă sau o 
încruntare din sprâncene punea imediat la punct pe oricine 
ar fi susţinut altfel. Macedonenii înşişi se temeau de el 
După ce s-a împăcat şi s-a sărutat cu cei de faţă am rămas 
singur cu Pihu, iubitor şi blând, aşa cum nici nu mi-aş fi 
închipuit că poate fi. Postul operase în sufletul lui o serie de 
procese care mi le-a istorisit astfel: 

„în prima zi de post negru, pe la ora 12 am simţit o 
foame grozavă. Era o foame falsă care a trecut şi am fost 
prins de adevărata foame abia la ora trei. p. m. care mi-a 
produs o nelinişte în tot corpul, dureri în stomac, ameţeli şi 
împăinjenirea ochilor. Aceasta n-a mai cedat. Noaptea n-am 


- 182 - 


putut dormi. Mi-am adus aminte de vorba ţiganului: adormiţi 
ochilor ori şi vouă vi-i foame. A doua zi slăbirea, ameţeala 
şi durerile s-au înteţit şi mai mult. A treia zi am ajuns la 
maximum. Simţeam în mine ceva care moare. Spre seară 
m-am liniştit. Corpul fusese răpus dar mintea îmi devenise 
în schimb extrem de lucidă. Judecam cu o claritate 
nemaipomenită. îmi dădeam seama de multe probleme pe 
care nu le înţelesesem niciodată. Am luat Noul Testament şi 
l-am citit precum şi viaţa lui Isus de Cezar Maurillac şi 
Giovani Papini. Nu puteam pricepe cum de am fost aşa de 
întunecat şi n-am înţeles anumite chestiuni care erau aşa 
de elementare. Pe la a şaptea zi am simţit o mare credihţă 
în Dumnezeu. Sufletul meu se iluminase. începusem să-mi 
dau şi mai bine seama de Căpitanul nostru. De multe ori îmi 
vorbea El despre aceste lucruri, dar mărturisesc că abia 
acum am început să-L înţeleg. Fiecare zi mă adânceam tot 
mai mult în descoperirile divine. De pe la a 15-a zi credinţa 
s-a lăsat în jos din sfera mintală şi mi-a cuprins inima cu o 
iubire şi o bunătate cum n-am avut niciodată. Sufletul meu 
parcă era secătuit de aceste virtuţi. O căldură ca de 
primăvară mi-a schimbat complet sufletul. Bunătatea 
iertătoare total dăruită în slujba aproapelui îmi este 
singurul scop al vieţii mele de acum înainte". Zicând 
acestea Pihu radia de pe faţa lui atâta lumină de ziceai că-l 
luminează ceva din interior. Şi-a spovedit apoi păcatele cu 
lacrimi ascultând transfigurat de sub epitrafir rugăciunile de 
iertare. în urmă l-am ridicat pe pernă, după ce mai întâi am 
oficiat molifta de împărtăşanie şi l-am pregătit pentru acest 
mare moment. Mărturisesc sincer însă că mai curând m-a 
pregătit el pe mine decât eu pe el. A citit plângând 
rugăciunea: „Cred Doamne şi mărturisesc că Tu eşti cu 
adevărat Fiul lui Dumnezeu", şi sunt sigur că n-am 
împărtăşit niciodată un creştin mai sincer şi mai puternic 
mişcat de prezenţa sfintelor taine ca Pihu. Părinte, îmi zicea 
el la urmă, „sunt fericit că am căpătat credinţa 
Căpitanului ca să pot fi şi pe cealaltă lume alături de 
El“. Şi s-a aşezat apoi pe pernă ca un copil care acum 

-183- 




surâde pentru prima dată în lume. 


11. Ultimele clipe - într-o situaţie gravă a fost 
transportat la spitalul din Braşov. Aici mai erau internaţi şi 
alţi legionari bolnavi: căpitanul Şiancu, Ing. Ionică, Traian 
Cotigă, Herghelegiu, Funda, Suşman, Ing. Virgil lonescu, 
Şerban Milcoveanu şi Radu Budişteanu. 

Tot la acest spital a mai stat profesorul Nae lonescu, 
Ion Banea, Mihail Polihroniade, etc. Aici a aflat Pihu vestea 
despre moartea Căpitanului Din ziua aceea viaţa lui care se 
zbătea într-un corp scheletic a fost un clocot de gemete şi 
blestem. Ţintuit patului de suferinţă se răsucea Pihu când 
vedea gestul de renegare faţă de Căpitan. Suferea 
îngrozitor. Şi totuşi ce-l făcea ca sufletul său chinuit să mai 
sălăşluiască în grămada aceea de oase învelite, care era 
corpul său? Aştepta sabia răzbunătoare a Arhanghelului să 
cadă asupra călăilor pentru ca să poată muri liniştit, lată 
cum redă părintele Palaghiţă aceste zguduitoare clipe ale 
martirajului său: 

„Spre ziuă o larmă ciudată; tropăituri pe scări, 
porunci scurte şi răstite au răsunat în salon, iar după câteva 
minute uşa a fost izbită în lături şi astfel şi-a făcut apariţia 
un colonel, un maior şi un căpitan, însoţiţi de câţiva 
plutonieri. Toţi erau jandarmi. în timp ce ochii tuturora s-au 
oprit asupra colonelului care era în frunte, acesta după o 
clipă de ezitare a rostit brutal următoarea poruncă din înalt 
ordin: «Vă îmbrăcaţi imediat toţi că mergeţi în alt spital, 
afară de domnii Virgil lonescu, avocat Budişteanu şi doctor 
Milcoveanu. în timp ce băieţii făceau sforţări să se ridice din 
paturi, colonelul s-a aplecat deasupra lui Virgil lonescu şi i-a 
şoptit ceva la ureche care, s-a putut totuşi auzi de vecini şi 
anume, că Majestatea Sa Regele s-a interesat de el la 
telefon la inspectoratul jandarmeriei. Cei trei de mai sus 
făcuseră cu câteva zile mai înainte câte o petiţie prin care 
cereau să fie înrolaţi în armata română pentru apărarea 
fruntariilor ţării. Probabil că aceste petiţii au atârnat în 

- 184 - 


cumpăna vieţii lor şi i-a salvat. Avocatul Cotigă a cerut 
colonelului să-i spună destinaţia unde vor fi transportaţi. 
Colonelul a început să bâlbâie un refuz plin de înţeles. 
Cotigă înţelegând deplin mucenicia lor a explodat cu ultima 
energie: «N-aş fi crezut, domnule colonel, c-ar fi posibil 
vreodată ca un militar român să tragă în fraţi români de 
acelaşi sânge şi mai ales în cei mai sinceri şi mai curaţi 
luptători ai neamului. Vă va condamna naţia fiindcă 
dumneavoastră o sfârtecaţi şi o ucideţi. Această mişelie 
îngroapă neamul într-o nouă robie. Ne dăm bucuroşi 
cenuşa noastră şi nu pentru noi avem durere ci pentru faptul 
că dumneavoastră sfâşiaţi însăşi harta României Mari». Pe 
faţa colonelului se putea citi neîncrederea totală în profeţia 
lui Cotigă, pornirea pătimaşă şi ipocrizia ce-l determină la 
următoarea milogeală: «Ce să vă fac domnilor, am şi eu un 
ordin, nu sunt vinovat cu nimic...» însoţită de o strâmbătură 
a feţii şi o ridicare din umeri. Inginerul Ionică, deşi tare ca o 
stâncă, a avut totuşi o singură propoziţie pe care a 
pronunţat-o încet ca pentru sine şi fără să privească la 
nimeni: «Soţia şi copilaşul meu rămân ai nimănui». Şiancu, 
mai bărbat ca oricând, întinde obrazul lui Funda ce-l ajuta 
să se îmbrace, ca să-l sărute şi-i zice: «Cu Dumnezeu 
înainte, Funda. Aşa a spus Mântuitorul că bobul de grâu 
până nu putrezeşte nu rodeşte. Jertfele noastre vor rodi 
fericirea ţării». Funda care se pregătise şi el de plecare 
căci la început toţi au fost anunţaţi că pleacă, a scăpat 
de moarte numai datorită faptului că dactilografa de la 
inspectoratul jandarmeriei îi scrisese greşit numele: Burda 
în loc de Funda. Cu mare greutate a obţinut apoi de la 
colonel permisiunea să îmbrăţişeze pe Pihu înainte de 
plecare, care l-a primit cu următoarele cuvinte: «Măi Funda, 
ne ucid călăii. Nu-i nimic, măi. De când aşteptam eu 
moartea să mă odihnesc în împărăţia iui Dumnezeu alături 
de Căpitan». în ultimele zile crizele de rinichi care nu mai 
conteneau îl încovoiaseră de tot încât abia l-a mai putut 
îmbrăca Funda. La un moment dat, însă, ca întărit de o 
forţă nevăzută şi-a luat crucea de lemn de pe masă,cruce 




pe care i-o făcuseră băieţii din lagărul de la Ciuc şi printr-o 
sforţare supraomenească s-a îndreptat de şale şi-a pornit 
cu paşi hotărâţi spre ieşire. 

- «Dar ce faci cu crucea asta?», îl întrebă încurcat 
colonelul care tocmai venea spre camera lui să-l zorească. 

- « Aşa mor legionarii, domnule colonel, creştineşte 
şi aşa vreau să mă împuşcaţi şi pe mine, cu crucea în 
mână. Nu-mi puteţi lua acest drept. 

-«Nu sunt eu vinovat de împuşcarea 
dumneavoastră, reluă din nou colonelul. Ai văzut ce bine m- 
am purtat cu dumneavoastă, reluă din nou colonelul. Ai 
văzut ce bine m-am purtat cu dumneata timp de 10 luni cât 

ai stat aici». 

- «Nu te-ai purtat niciodată bine, răspunse din nou 
Pihu. Dar eu te-am iertat şi vă iert pe toţi pentru uciderea 
mea. Nu am să vă iert însă, nici din mormânt pentru 
nenorocirea pe care o aduceţi pe capul neamului». 
(Buletinul Informativ, Berlin 1940, nr.5, paginile 15,16). 

12. Moarte de legionar-armatol- Pihu a murit 
cu crucea în mână! Parcă-I văd aevea, viu, cu faţa suptă de 
suferinţă dar luminoasă, cu zâmbetul înflorit care se 
strecura discret prin trăsăturile aspre şi adâncite de lupte şi 
încordări şi gândul mă duce la statuia lui Bayard - 
«Chevalier sans peur et sans reproche» - pe care a 
contemplat-o sufletul Căpitanului pe înălţimile de la 
Grenoble. 

«Un mare viteaz de epopee din secolul al XV-lea pe 
care, după o viaţă întreagă de bătălii, bătrân, murea rănit în 
luptă, ţinându-şi în mână sabia al cărei mâner se 
transformase în cruce şi de la care primea bătrânul viteaz, 
acum în ceasul morţii, cea din urmă binecuvâtare». (Pentru 
Legionari, pag.249). 

Şi apoi gândul meu mă duce spre lumea aprigilor 
noştri munteni de pe crestele Pindului de unde Pihu ca un 


- 186 - 


vuitur şi-a luat zborul în lume. Fulgere de vitejie şi ruguri de 
jertfă strălucesc în mult zbuciumatul nostru trecut. Drepţi şi 
senini în faţa morţii au stat Armatolii şi Căpitanii de Armatoli. 
Din această lume a descins Pihu, acest haiduc furtunatic. 

lată, cum descrie învăţatul francez Pouqueville - 
martor ocular - moartea căpitanului de Armatoli Blahava şi a 
credinciosului aromân Demetrius, care a avut loc la 
începutul secolului trecut. La lanina legat de un stâlp în 
curtea seraiului l-am văzut pe Eftimie Blahava pe care altă 
dată l-am întânit la Milia în Pind cu Armatolii săi. Razele 
unui soare arzător izbeau capul său bronzat care sfida 
moartea şi o sudoare abundentă se scurgea din barba sa 
deasă. îşi cunoştea soarta şi mai liniştit decât tiranul care 
savura ideea de a-i vărsa sângele, ridică spre mine ochii lui 
plini de seninătate ca şi cum m-ar lua de martor în ceasul lui 
suprem. L-a văzut apropiindu-se ceasul înspăimântător 
pentru păcătos, cu liniştea celui drept. A primit fără tresărire 
şi fără tânguire loviturile călăilor şi mădularele sale târâte pe 
străzile laninei arătau grecilor îngroziţi, rămăşiţele celui din 
urmă dintre căpitanii Thesaliei. 

O! dar pentru ce un sfârşit atât de glorios era pătat 
de o greşeală care a dus atâţia nevinovaţi în mormâmt. Dar 
supliciul şi revolta lui Eftimie pregăteau triumful unui biet 
muritor care nu avea drept arme decât bunătatea şi 
rugăciunea. Ele vor mărturisi gloria unui duhovnic de-ai lui 
Isus Cristos, menit să susţină pe cei slabi în furtună, al cărui 
sânge amestecat cu cel al războinicului reabilită prin 
martirajul său, credinţa pe care religia o cere de la creştini. 

Demetrius, fiu al coloniei române din San-Marina din 
Pind, credincios al ordinului Sfântului Vasile, transfigurat de 
acea milostenie evanghelică care a fost totdeauna 
caracteristică apostolatului în vremuri de prigoane, 
parcursese în acele zile furtunoase cantoanele Thesaliei 
pentru a-i calma pe creştini şi a-i aduce la supunere. 
Denunţat ca răzvrătitor şi însoţit de Eftimie, el a apărut 
ferecat în lanţuri grele în faţa satrapului din lanina. Se 
încerca a-i găsi complici pentru a-i implica într-o falsă 


- 187 - 



conspiraţie pe prelaţii ortodocşi care ocupau scaunele 
bisericeşti ale Thesaliei. Dar un suflet de o credinţă 
arzătoare, el mărturisise adevărul Dumnezeului viu şi 
răspunsurile sale au aprins mânia vizirului care s-a exprimat 

într-un dialog demn de a fi transmis creştinătăţii ca unul 
din acele exemplare menite să ilustreze martirologia 
bisericii militante. 

- «Tu ai anunţat, îi zise Aii, domnia lui Isus Cristos şi 
în consecinţă prăbuşirea altarelor noastre şi a părinţilor 
noştri. 

- «Demetrius; Dumnezeul meu stăpâneşte din vecii 
vecilor şi pentru vecinicie şi eu respect pe stăpânii pe care 


ni i-a dat. 


A. 

Ce porţi tu la pieptul tău? 

D. 

Icoana Sfintei Fecioare. 

A. 

Vreau s-o văd. 

D. 

Ea nu poate fi profanată, daţi ordin să mi se 


dezlege una din mâini şi vi o voi prezenta. 

A. Aşa rătăceşti tu spiritele, noi suntem 
profanatori. Recunosc (văd) în aceste vorbe pe agentul 
Episcopilor care cheamă pe Ruşi ca să ne subjuge. Arătaţi 
complicii. 

D. Complicii mei sunt conştiinţa şi datoria mea 
care mă obligă de a mângâia pe creştini pentru a-i face 
supuşi legilor voastre. 

A. Spune creştinilor tăi, câini de creştini. 

D. Acest nume este gloria mea! 

A. Tu porţi o icoană a Fecioarei care-ţi spune că 
- 188 - 


ai prestigiu. 

D. Spuneţi, minuni. Mama Mântuitorului meu este 
mijlocitoarea pe lângă acest Fiu nemuritor şi Dumnezeu. 
Minunile Sale pentru noi sunt de toate zilele şi pentru toate 
zilele le invoc. 

A. Să vedem dacă ele te vor apăra; călăi, să i se 
aplice tortura. 

La aceste cuvinte rostite cu accentul furiei, curtenii 
satrapului au dispărut în vreme ce executorii, luând pe 
credincios, l-au răsturnat la picioarele tiranului care-l scuipă 
pe obraz. 

I se smulge Sfânta icoană şi-i vâră pe îndelete trestii 
ascuţite sub unghiile de la mâini şi de la picioare; îi străpung 
braţele şi în culmea durerii nu se aud decât aceste cuvinte 
de dragoste: “Doamne, ai milă de servitorul Tău; stăpân al 
cerurilor, roagă-Te pentru noi”. 

Odată terminate chinurile, un lanţ de tortură, care i 
se strânge cu tărie, se rupse fără să-i smulgă nici o 
tânguire. Pe martir nu-l dor decât nelegiuitele insulte contra 
Celui etern. Călăii obosiţi au cerut ca torturile să fie 
suspendate până a doua zi, iar victima a fost aruncată într- 
un beci umed. 

Satrapul n-a mai asistat la încercările care au 
reînceput la ordinul său, suspendând pe Demetrius cu capul 
în jos deasupra unui foc de lemne răşinoase cu care i-au 
ars pielea craniului. 

Se tem - din nenorocire - de a-l lăsa să moară şi-l 
scot de pe jeratec pentru a-l acoperi cu tablă peste care se 
urcă şi dansează amicii tiranului pentru ca în sfârşit, să-i 
sfărâme oasele. 

Biruitor şi din această ultimă tortură, Demetrius 
încercat prin trestii, prin foc şi schingiuiri este zidit lăsându-i 
numai capul afară din pereţi şi i s-a dat hrană pentru a-i 
prelungi durerile iar el nu şi-a dat Duhul decât în ziua a 10-a 


- 189 - 



invocând numele Celui Atotputernic. Ultimele sale cuvinte 
au fost acelea ale Sfântului Babilos, Episcopul Antiohiei 
care a murit ca şi el în mâinile duşmanilor crucii: „întoarce-te 
sufletul meu în sânul odihnei, Domnul ţi-a dat încercarea 
luptei". (Pouqueville: Histoire de la Regeneration de la 
Grece, pag. 338-341 Vol.l) 

Sufletul acestor strămoşi, eroi şi martiri s-a zbătut în 
pieptul lui Pihu. Mâna lui, destinată să poarte spadă de 
Arhanghel în luptă, strângea acum crucea şi murea senin ca 
un Căpitan de Armatoli. 


(Rostock, 21 Sept. 1942) 


- 190 - 


PRIMA ÎNCHISOARE CU 
«VACÂREŞTEANUL»TUDOSE POPESCU 


D upă patru decenii de la izbucnirea Mişcării 
studenţeşti din 10 Decembrie 1922, să ne amintim şi 
de Tudose Popescu «Văcăreşteanul» care „doarme - 
cum scrie Căpitanul - într-un cimitir sărac, sub o biată cruce 
uitată". 

Mie personal această evocare îmi trezeşte o emoţie 
deosebită. Mi-a fost dat să fac cu acest luptător de rasă, 
acum un sfert de veac, în primăvara lui 1927, în Jilava, 
prima mea închisoare. Poate pentru un nelegionar 
asemenea amintiri din viaţă să fie neplăcute. Pentru 
legionari, însă, ele constitue trepte în urcarea anevoiosului 
lor drum. Cum scrie Ion Moţa, zodia legionarului n-a fost 
croită pentru o viaţă tihnită. Şi astfel, când oamenii aşezaţi 
îşi sărbătoresc nunţile de argint sau de aur, legionarii, care 
au avut norocul să supravieţuiască prin furtuna prigoanelor, 
îşi sărbătoresc închisorile! 

în cele ce urmează, voi aminti ceva din împrejurările 
care au dus la arestarea lui Tudose Popescu, a mea şi a 
altor camarazi. Poate datorită acestei întâmplări, Tudose 
Popescu, n-a putut fi prezent la laşi la 24 iunie 1927, când 
Căpitanul a înfiinţat Legiunea. Este singurul dintre 
«Văcăreşteni» care a lipsit de la acest eveniment. 

Când în toamna anului 1925, am venit la 
Universitate, la Bucureşti, Tudose Popescu avea multă 
faimă în lupta studenţească. Devenise unui din fruntaşii 
caracteristici ai acestei mişcări. Verbul înflăcărat şi întreaga 
lui ţinută făcea din el un animator de primul rang. 
Participase la toate etapele mai importante ale Mişcării 
Studenţeşti. Căpitanul relevă acest lucru în amintirile sale. 


- 191 - 





Cum scrie în «Pentru Legionari», a cunoscut pe Tudose 
Popescu în primăvara anului 1922, cu ocazia unei vizite pe 
care studenţii Ieşeni, de la Societatea Studenţilor în Drept, 
au făcut-o colegilor de la Cernăuţi spre a le împărtăşi 
„credinţa cea nouă, care se înfiripase în sufletul nostru“ 
(P.L.P.49). „în scurt timp s-a făcut între noi o strânsă 
legătură sufletească bazată pe dorul şi visul comun de a ne 
vedea odată neamul trezit la conştiinţa demnităţii, puterii şi 
drepturilor lui de stăpân pe soatra şi pe ţara sa. Această 
legătură s-a întărit apoi prin vizita pe care ne-au întors-o 
Cernăuţenii o lună mai târziu. Acum l-am cunoscut întâi pe 
Tudose Popescu - acea figură frumoasă de tânăr luptător, 
cu chip de pandur, care a fost mai târziu unul dintre 
conducătorii mişcării studenţeşti şi care astăzi doarme într- 
un cimitir sărac, sub o biată cruce uitată" (P.L. p.50). 

De atunci, au fost mereu alături în luptă: la congresul 
conducătorilor mişcării studenţeşti din August 1923, unde 
Tudose Popescu şi Cârsteanu au reprezentat Cernăuţii; la 
congresul de la Câmpul Lung, de la 17 Septembrie 1923, 
care a ales pe Căpitan şi Tudose Popescu să însoţească 
delegaţia ţăranilor Bucovineni la Primul ministru Ionel 
Brătianu, unde s-au plâns pentru distrugerea pădurilor: şi în 
sfârşit, la complotul studenţesc din Octombrie al aceluiaşi 
an, cu întreaga serie de închisori care au urmat. 

Drept consecinţă a disensiunilor ce s-au produs în 
primăvara anului 1927 în «Liga Apărării Naţionale 
Creştine», prezidată de Prof. A.C.Cuza, Mişcarea 
Studenţească a început să-şi piardă elanul. Multe elemente 
neserioase şi cu legături suspecte au început să se infiltreze 
la conducerea studenţimii. Şi lupta stagna sau se manifesta 
în mod incoherent. De aceea, când noi, studenţii macedo¬ 
români am început să ne agităm pentru problema colonizării 
Cadrilaterului, luând apărarea coloniştilor, mare parte din 
studenţimea luptătoare, cu deosebire din Capitală, a aderat 
la această luptă care venea să umple un gol. 

în primăvara anului 1927, în vacanţa Paştelor, am 


- 192 - 


hotărât să facem o excursie în Cadrilater. Vroiam să arătăm 
primilor colonişti aduşi în această provincie, care înfruntau 
atacurile teroriste ale comitagiilor bulgari şi subminările 
politicienilor interesaţi, că nu sunt singuri. Studenţimea 
română, floarea neamului, era alături de ei. îndeplineam pe 
atunci funcţiunea de Vicepreşedinte al societăţii studenţilor 
macedo-români, iar lancu Caranica (Nicadorul) pe aceea de 
secretar general. Dată fiind situaţia turbure din Cadrilater, 
această excursie părea mai mult expediţie decât o excursie 
de plăcere. Tudose Popescu, auzind de proiectul nostru, şi- 
a manifestat şi el dorinţa să participe. Atunci am cunoscut 
de aproape pe acest vajnic luptător: Parcă-I văd: un cap 
bine proporţionat, cu plete bogate de plăeş, faţa ovală, 
fruntea bombată şi nişte ochii umeziţi de duioşie. Figura lui 
aducea foarte mult cu a lui Eminescu, aşa cum este redată 
într-unul din portretele sale. Această apropiere se făcea şi 
mai evidentă când Tudose, care era un mare admirator a lui 
Eminescu, reproducea din memorie întregi pasagii din 
scrierile politice ale acestuia. Portul ţărănesc, cu 
caracteristica iui zeghe bucovineană însă, îi dădea aliura 
unui plăeş care supravieţuieşte în zilele noastre şi după ce 
a umplut omida cornii şi mare ne-a fost mirarea când am 
aflat că Tudose este din Dâmboviţa, fiul unui bătrân preot 
din Mărceşti. Dar şi mai mare admiraţia. Vedeam în acest 
fapt cât de fierbinte era dorinţa de contopire sufletească a 
tineretului, într-un moment când încă, din calcule mărunte 
politicianiste, mulţi bătrâni întreţineau sentimentele 
regionaliste. Prin idealismul lui impetuos şi plin de 
romantism. Tudose Popescu prea mult nedreptăţitul 
«Vechiu Regat» căruia noi ceilalţi români (macedoneni, 
Ardeleni, Bucovineni, Basarabeni) îi datorăm atât de mult. 
Am văzut mai mult secăturile, care se găsesc pretutindeni, 
şi n-am apreciat acea lume de preoţi, învăţători şi 
intelectuali ieşiţi din lumea sănătoasă a satelor, care a 
palpitat şi luptat cu mari jertfe pentru interesele Românilor 
de pretutindeni. 

Excursia noastră a durat vreo zece zile. în dimineaţa 
-193- 




primei zile de Paşti, am ajuns la Bazargic. O mare mulţime 
de Români ne-a venit în întâmpinare la gară. Primirea a fost 
entuziastă. Apoi, după ce am vizitat oraşul, am fost conduşi 
la o luncă din apropiere numită Gazi-Baba. Aici atmosfera 
era cu adevărat haiducească. Vreo zece miei graşi erau 
puşi la frigare haiduceşte. Din Bazargic şi satele de colonişti 
apropiate soseau pâlcuri, pâlcuri de Români. Când se 
apropiau îşi anunţau sosirea, descârcând în aer mai multe 
focuri de armă, la care cei de la locul ospăţului răspundeau 
în acelaşi mod. Şi Tudose care totdeauna purta revoverul 
cu el, era printre primii care dădea semnalul. Cât de 
transportat era în această atmosferă! Parcă şirul de 
strămoşi haiduci ai Carpaţilor, veniseră odată cu el să 
petreacă împreună cu haiducii Pindului! S-au cântat şi 
dansat sprintene hore româneşti şi Solemne «Ciancuri» 
armatoleşti. Apoi s-a întins marea horă a Unirii. Toată 
această petrecere haiducească cu miei la frigare şi continui 
pârâituri de armă, le-a părut bulgarilor din Bazargic, unde-i 
principalul centru iredentist, ca o demonstraţie cu tâlc. 
Seara, am dat la cercul militar din Bazargic o şezătoare la 
care a conferenţiat Prof. Gheorghe Murnu, iar a doua zi am 
pornit spre Balcic şi Cavarna. De aici am început rând pe 
rând vizitarea aşezărilor de colonişti până la celălalt capăt al 
Cadrilaterului, Atmageaua-tătărască şi Turtucaia. 

Acestor pionieri care luptau cu atâtea adversităţi, 
noi, studenţii, le aduceam o rază de speranţă. Le întăream 
sentimentul că nu sunt uitaţi şi singuri în lupta lor grea. în 
prezenţa lui Tudose Popescu, ei simţeau participarea 
întregei studenţimi române. înfăţişarea lui de plăeş, vorba 
înflăcărată, concepţia eroică pe care o manifesta - atât de 
contrastantă cu mentalitatea agenţilor electorali şi a 
funcţionarilor corupţi - fascinau şi îmbărbătau. Dar şi ţinuta 
coloniştilor l-a impresionat profund pe Tudose. Entuziasmul 
cu care porneau să-şi facă noile gospodării, curajul cu care 
înfruntau terorismul comitagiilor, optimismul cu care priveau 
viitorul era contagios. „Oameni de aceştia - spunea Tudose 
- trebuie să ducem în Maramureş, Bucovina şi Basarabia, 

-194- 


unde Românimea este invadată în lupta din greu cu neagra 
străinătate. S-ar completa de minune cu ţăranii noştri. Ei ar 
defrişa terenul de mărăcini şi ai noştri, cu acea forţă ieşită 
din răbdare îl vor netezi şi potrivi! 1 ' Poate Tudose spunea 
acest lucru fiindcă colonizările încercate până la venirea 
coloniştilor macedoneni, cu elemente din Vechiul Regat, 
eşuaseră. în faţa terorismului bulgar şi a sabotajului birocrat 
(mulţi funcţionari locali, în complicitate cu cei de la centru, 
exploatau ei pământurile Statului destinate colonizării, unii 
colonişti se întorceau înapoi, în satele de unde au venit, alţii 
se resemnau să rămână uitaţi ani de-a rândul prin bordeie 
improvizate, căutând să-şi agonisească existenţa ca argaţi 
pe lângă ciorbagii (chiaburi) bulgari. Situaţia se schimba cu 
coloniştii aduşi din Macedonia. Ei nu se puteau întoarce în 
ţările de unde plecaseră. Drumul retragerii le era tăiat. Dar 
nici nu admiteau tocmai în ţara lor situaţii umilitoare, pe care 
nu le admiseseră sub stăpâniri străine. Luptau deci cu 
disperare. Iniţiativa unui prefect averescan (Ghibănescu) din 
Durostor care pentru a-şi apropia electorii bulgari, iniţiase o 
acţiune pentru retrimiterea coloniştilor macedo-români în 
ţările de unde au venit, ca şi aceia a fruntaşului naţional- 
ţărănist C.Anghelescu (de origine bulgară), de mai târziu, 
vor provoca reacţiuni vehemente. 

Cu cât se lămureau pe teren aceste situaţii, cu atât 
Tudose se pasiona de problema colonizării. Devenise un 
aprins susţinător al înfrăţirii coloniştilor din Regat cu cei din 
Macedonia. Din contopirea lor vedea ieşirea unei calităţi de 
români de tip superior. Multiplele şi variatele calităţi care s- 
ar fi îmbinat la moştenitori ar fi asigurat acest lucru. De 
aceea n-a fost sat de colonişti regăţeni, inclusiv acelea 
militare ale Gen. Rasoviceanu, în care verbul lui înaripat să 
nu exalte avantajele acestei înfrăţiri. Faptul că el era 
originar din Vechiul Regat înlătura orice suspiciune. Putea 
astfel risipi toată intriga făcută sub inspiraţie bulgărească, 
de elementele incorecte care prin semănarea discordiei 
între coloniştii din Regat şi cei din Macedonia, sperau să-şi 
facă mai bine interesele lor particulare. Excursia 


-195- 



noastră s-a încheiat cu o şezătoare dată la Silistra, unde a 
fost adus să conferenţieze Prof. Cezar Papacostea. Tot 
atunci a vorbit şi Tudose Popescu, preconizând cu 
înflăcărare continuarea operei de românizare a acestui 
vechi pământ strămoşesc. A înfierat cu vehemenţă pe toţi 
aceia care, pentru interesele meschine, încearcă a zădărnici 
opera de colonizare. După şezătoare noaptea târziu, am 
demostrat pe străzi împotriva prefectului Ghibănescu, care, 
cum am spus, făcea formele pentru a trimite pe colonişti 
înapoi, Spiritele erau foarte agitate. Acesta însă a avut 
prudenţa să evite orice măsură care ar fi provocat incidente 
grave. 

Cu multe amintiri plăcute s-a întors Tudose din 
excursia făcută în Cadrilater! De una însă vorbea mereu. 
Intr-un sat din Durostor ... mi se pare Atmageaua- 
Tătărească... după masa luată pe câmp verde, haiduceşte, 
cu miei la frigare, se făceau exerciţii de tragere la ţintă. 
Tudose era bun ţintaş. Dar nici coloniştii nu se lăsau mai 
prejos. Un colonist mai bătrân se uita surâzând la aceste 
întreceri. La un moment dat îi spune lui Tudose să-şi 
asvârle bastonul în aer, cât mai sus. Tudose a făcut cum i-a 
spus. Atunci bătrânul colonist scoate revorverul şi trage. L-a 
nimerit în plin, spre uimirea noastră a tuturor. Tudose purta 
acest baston cu mai multă plăcere şi îl arăta ori de câte ori 
venea vorba de excursia din Cadrilater. 

Cutreerând în lung şi în lat dobrogea de Sud, 
pământul strămoşilor noştri Geţi, mereu îmi venea în gând o 
caracterizare dată Dobrogei de un arheolog român: 
„Bulevard şi cimitir de popoare Pe acest teritoriu se 
încrucişau tendinţa longitudinală a populaţiilor barbare 
eurasiatice, care năzuiau spre bogăţiile şi spelndorile 
Byzanţului, şi tendinţa transversală a spaţiului Daciei de 
respirare prin Mare. Această din urmă tendinţă este 
organică şi permanentă. Pe ea se mişca şi opera de 
colonizare fapt care dădea un sentiment reconfortant. Şi 
totuşi amintirea vechilor oraşe de pe litoral, Byzone, 
Kalates, etc., ale căror urme respiră ceva din „zădărnicia 


-196- 


zădărniciilor", dealurile uşor ondulate sub un climat arid de 
stepă, pădurea deasă a Deliormanului din Durostor, văile 
întortocheate şi seci, toate dădeau impresia unei lumi 
stinse, încremenite şi uitate de vremi. Cătunele şi satele 
turco-tătăreşti sau bulgăreşti cu izbele lor făcute de chirpici 
degajau atmosferă opacă de fatalism oriental, care acum 
era pătrunsă de fiorii comitagismului bulgar. Multe 
adversităţi stăteau în faţa coloniştilor noştri. Cea mai mare o 
constituia climatul de stepă. Vor putea oare aceşti munteni 
de totdeauna să se adapteze, fără a-şi destrăma vigoarea 
lor congenitală? Sau vor sfârşi roşi de tuberculoză, să se 
înmormânteze în izbele mohorâte pe care le vedeam 
presărate dealungul acestui bulevard şi cimitir de 
popoare? îndoiala încerca să se caţere ca o iederă pe 
inima mea. Dar era respinsă de alte gânduri «n-au fost 
aceşti oameni care au făcut să răsară pe munţii arizi şi 
prăpăstioşi, ca oazele în deşert, cele mai înfloritoare sate şi 
oraşe din Peninsula Balcanică? De ce n-ar putea mlădia 
ariditatea şi rigiditatea stepei? 

Pe drumurile desfundate şi prăfuite ale 
Cadrilaterului, parcă auzeam, în scârţâitul ritmic al 
camionului care ne transporta, refrenul: bulevard şi cimitir 
de popoare!... Dar acest refren sinistru era înăbuşit în 
gâlgâitul de viaţă al coloniştilor care începuse să se reverse 
în această provincie părăginită, înviorând-o în toate 
domeniile de activitate. Contaminaţi de optimismul irezistibil 
al coloniştilor, ne-am întors la Bucureşti. Eram hotărâţi să 
luptăm cu toată ardoarea pentru cauza lor (1). 

(1) Notă: Rezultatele obţinute de coloniştii Macedo-Români în Cadrilater au 
fost uimitoare. încă odată acest element a făcut dovadă că „omul sfinţeşte locul". Sate 
frumoase au răsărit prin toate părţile. Viaţa gâlgâia pe toate drumurile. Creşterea oilor 
a prosperat în strânsă combinaţie cu o cultură intensivă a pământului. Produsele lor 
agricole erau cotate ca cele mai bune pe la oboarele de cereale. Nefiind prizonierii 
vreunei rutine ei au adoptat metode noi de cultură. Au introdus şi extins cultura 
bumbacului, sfeclei de zahăr, soiei, etc., care renta mai mult decât celelalte culturi. în 
1940 când din cauza unei politici neghioabe, a fost evacuată această provincie ei îşi 
creaseră gospodării care stârneau admiraţie. în relaţia făcută Generalului Antonescu 
în legătură cu situaţia materială a populaţiilor evacuate, Ministrul Agriculturii de atunci, 
inginer Mareş, se arătă uimit de frumoasele gospodării ale coloniştilor Macedo- 
Români. 


-197- 




Ajunşi la Bucureşti, primul nostru gând a fost să 
punem cu toată vigoarea problema coloniştilor în faţa opiniei 
publice. Cu datele strânse pe teren am făcut memorii pentru 
diferitele departamente (agricultură, interne, etc.). Ne 
dădeam însă seama că şi aceste memorii, ca şi altele de 
mai înainte, riscă să fie clasate la dosar fără rezultat dacă în 
acelaşi timp, nu se creează o presiune prin agitarea opiniei 
publice. 

Fără a zăbovi mult deci, am luat iniţiativa unei mari 
întruniri studenţeşti. Tudose Popescu se gândea la un plan 
pentru a mobiliza, în a doua fază, studenţimea de la toate 
universităţile. Preşedintele cercului studenţesc, Gică 
Sârbulescu, un element de faptă, dârz şi tenace, a convocat 
o adunare la faimoasa cantină Gutemberg. Au vorbit 
frumos mai mulţi oratori. Nici unul atât de convingător şi 
viforos ca Tudose. Filipica lui împotriva politicienilor, des 
presărată cu citate din Eminescu, pe care le reproducea din 
memorie, a pus întreaga masă de ascultători în mişcare. Am 
pornit pe Bulevardul Elisabeta cu intenţia de a ajunge în 
Piaţa Palatului Regal. 

Pe vremea aceea nu era greu să improvizezi o 
manifestaţie studenţească. Era deajuns ca un nucleu de 
studenţi să ia iniţiativa, să intoneze imnul „studenţi creştini 
din România Mare“, să ridice pe cineva dintre ei pe umeri 
spre a rosti un discurs pentru ca peste puţin să devină un 
grup impunător. Erau atât de mari predispoziţia şi 
entuziasmul pentru luptă al studenţimii! De multe ori şi până 
atunci, noi folosisem această predispoziţie şi pentru 
manifestaţii în favoarea coloniştilor. Dar aceste manifestaţii 
rămâneau un amestec de preocupări serioase şi exuberanţa 
gălăgioasă de tinereţe care îşi căuta o răbufnire. în general 
această exuberanţă nu era disciplinată şi nici căptuşită cu 
seriozitate spre a o face impunătoare. De aceea pentru 
lumea care asista părea un divertisment. în viaţa trepidantă 
a unei capitale orbită de lux şi avidă de cât mai multe 
plăceri, cunoaşterea realităţilor crunte din provinciile 
periferice (Maramureş, Basarabia, Cadrilater, etc), unde 


- 198 - 


românimea lupta din greu pentru a păstra caracterul 
românesc al acestor regiuni înstrăinate, pătrund anevoie. 
Asta se întâmpla şi cu cei mai bine intenţionaţi dintre 
Români. 

Veniţi proaspăt din Cadrilater, noi eram sub impulsul 
puternic al luptei pentru existenţa naţională, care se 
desfăşura acolo. Acest spirit s-a propagat bine în adunarea 
de la cantina Gutemberg. De aceea această manifestaţie a 
fost predominată de un spirit pe cât de grav, pe atât de 
impetuos. Primul cordon de gardieni, creiat în faţa cercului 
Militar pentru a împiedica ajungerea la Palat, a fost dat 
peste cap. Atunci al doilea cordon care era masat în faţa 
cinematografului Frascatti, pentru a ne intimida, a descărcat 
o salvă de revolvere în aer Efectul însă a fost contrariul. 
Impetuozitatea a crescut şi mai mult şi am rupt şi acest 
cordon. Când am ajuns în Piaţa Teatrului Naţional, am fost 
împresuraţi de puternice cordoane de jandarmi. Numai o 
parte din manifestanţi au reuşit să rupă cordonul spre 
Câmpineanu. Toată această învălmăşeală a atras atâta 
lume încât Piaţa Teatrului Naţional, Calea Victoriei, 
Bulevardul Elisabeta şi Piaţa Universităţii deveniseră o mare 
de capete. A fost prima manifestaţie studenţească unde s- 
au tras focuri de armă. Şi dat fiind că această manifestaţie 
s-a făcut din iniţiativa studenţilor Macedo-Români, s-a 
răspândit zvonul că s-au tras focuri de armă din ambele 
părţi, căzând mai mulţi morţi şi răniţi. S-au operat mai multe 
arestări. Printre cei arestaţi au fost şi Tudose Popescu şi 
Gică Sârbulescu preşedintele centrului studenţesc. La 
Prefectura de Poliţie a început trierea arestaţilor. Se vede 
că era stare de asediu fiindcă cei care veniseră să ne 
cerceteze erau doi comisari regali: Maiorul Hotineanu şi un 
Căpitan. înainte însă de venirea acestora, a fost un incident 
cu Secretarul General al Prefecturii, un anume Săulescu. 
Acesta venind în camera unde eram deţinuţi, s-a îndreptat 
spre Tudose vociferând şi ameninţând. Tudose i-a răspuns 
dârz, invitându-l să-şi respecte demnitatea funcţiunii pe care 
o îndeplineşte, la care Săulescu a schiţat un gest de lovire, 


- 199 - 



fără însă a lovi. Afară, se răspândise zvonul că Tudose 
Popescu şi ceilalţi am fi fost bătuţi, fapt care a îndârjit şi mai 
mult studenţimea. S-au făcut noi demonstraţii şi s-au 
răspândit manifeste incendiare, prin care se cerea 
înlăturarea lui Săulescu, care a apucat pe drumul lui 
Manciu... Noaptea trecută am fost luaţi în cercetare de 
comisarii regali. La mulţi s-a dat drumul. Era obiceiul pe 
atunci (obicei corectat mai târziu de educaţia legionară) de 
a recurge la o anumită abilitate când cineva era arestat. Se 
lua în braţe pe „nu ştiu, n-am văzut, nici pe acolo n-am 
trecut". Mulţi din lotul cu care am fost duşi la cercetări 
recurgeau la această abilitate. Pe mine faptul mă indigna. O 
manifestaţie pentru care nu eşti dispus să tragi toate 
consecinţele, afirmându-i scopul ei îşi pierde cu mult sensul. 
De aceea, când mi-a venit rândul, am declarat poate mai 
categoric decât era necesar, că am participat la manifestaţie 
şi că aş fi considerat ca o dezertare faptul de nu participa la 
o demonstraţie care are ca scop apărarea intereselor 
naţionale. Maiorul Hotineanu s-a uitat la mine oarecum 
plăcut impresionat şi mi-a spus: „foarte frumos din partea 
matale, dar vezi că este stare de asediu". Apoi a făcut o 
declaraţie pe care am semnat-o. 

După triere am fost reţinuţi numai 14 inşi. Dintre 
aceştia era Tudose Popescu, Gică Sârbulescu şi, dacă nu 
mă înşel, şi Eusebiu Vicol care a murit aici în exil. Spre 
dimineaţă ne-au pus într-o dubă. Credeam că ne vor duce 
la Văcăreşti. Ne-am pomenit însă într-o curte înconjurată 
cu cazemate. Era Fortul 13, Jilava. Ne-a fost dat nouă să 
inaugurăm această blestemată închisoare, căci până atunci 
nu fuseseră aduşi studenţi aici. Faptul trebuie să fi 
impresionat şi afară. Nae lonescu a scris un semnificativ 
articol în „Cuvântul", intitulat „Cetatea Universitară 
Jilava". Articolul a avut ecou în opinia publică şi a sfredelit 
profund inima sensibilă a lui Octavian Goga, poetul 
pătimirii, pe atunci Ministru de Interne. De multe ori 
Octavian Goga a preconizat crearea unei cetăţi 
universitare pentru studenţime. Luat de vârtejul politicei şi 

- 200 - 


încurcat în calcule electorale, mult trâmbiţata şi visata cetate 
universitară devenea acum o realitate cam jilavă... 

Am fost repartizaţi într-o încăpere de la extremitatea 
aripei drepte a cazematei. Din cauza căldurii primăverii, 
pământul care acoperea cazemata se dezgheţase şi-şi 
prelingea umezeala prin pereţii înverziţi de mucegai. Un 
miros greu de aer stătut şi umezeală îngreuna respiraţia. De 
aceea când nu ploua, stăteam tot timpul afară în curte. 
Paturile pe care ni le-au dat pentru dormit, dimineaţa 
deveniseră grele ca plumbul din cauza umezelei pe care o 
absorbiseră. Tot în aceeaşi aripă a cazarmei erau repartizaţi 
şi câţiva comunişti printre care şi cunoscutul bulgar Boris 
Stefanov. 

După câteva zile, s-a anunţat vizita lui Romulus 
Voinescu, director general al Siguranţei Statului, un trimis 
de al lui Goga, mi se pare şef de cabinet şi alţi câţiva 
funcţionari superiori, din poliţie. Au exprimat din partea lui 
Goga regretul că s-au luat asemenea măsuri. Apoi, după ce 
ne-au comunicat că maiorul de jandarmi din Durostor a tras 
în prefectul Ghibănescu, rănindu-l, au vrut să vază dacă 
faptul este în legătură cu acţiunea noastră. 

Tudose le-a răspuns în esenţă, că dacă un maior 
român rupe disciplina şi trage împotriva aceluia de care 
depinde, asta înseamnă că persoana respectivă a comis 
fapte grave. Şi noi ne-am manifestat indignarea atât la 
Silistra cât şi în demonstraţia pentru care ne-aţi arestat, 
împotriva unui prefect ce punea la cale evacuarea 
elementului românesc din Cadrilater. Oaspeţii n-au plecat 
lămuriţi. Totuşi, ne-au promis că în curând vom fi eliberaţi 
dacă nu vor fi alte complicaţii. Probabil, ei credeau că se vor 
produce reacţiuni şi în altă parte. După câteva zile, a venit 
un comisar regal pentru a face o formă de instrucţie 
necesară în vederea eliberării. 

La Jilava am stat aproape două săptămâni. Era, 
după câte îmi amintesc, în preajma examenelor (la sfârşitul 
lui Mai şi începutul lui Iunie 1927). Ieşiţi afară, am găsit 
studenţimea în fierbere; se cerea demiterea lui Săulescu, 


- 201 - 




care între timp arestase şi maltratase alţi studenţi. După 
câtva timp căzuse guvernul Averescu. în noul cabinet făcea 
parte, ca Ministru al Justiţiei, Stelian Popescu. Manifestaţiile 
împotriva lui Săulescu au continuat. La una din acestea 
făcută în faţa Prefecturii, Stelian Popescu a anunţat 
personal de pe balcon că, noul guvern a suspendat pe 
Directorul Prefecturii Capitalei, Săulescu, spre a cerceta 
cazul, fapt care a potolit spiritele agitate. Scopul urmărit 
fusese atins în parte. întreg acest lanţ de manifestaţii, 
făcute timp de trei săptămâni, a pus problema coloniştilor în 
faţa opiniei publice. Noi greutăţi însă, vor răsări în cale. Şi 
ele vor cere noi eforturi spre a fi înlăturate. 

Poate, cum am spus, prins în vâltoarea luptelor din 
această perioadă la Bucureşti, Tudose Popescu să nu fi fost 
prezent la laşi când s-au pus bazele Legiunii. Relaţiile lui cu 
cercul studenţilor Macedo-Români au devenit din ce în ce 
mai strânse. Dar, de la o vreme, n-a mai fost văzut prin 
Bucureşti. Credeam că s-a dus în Bucovina. Mai târziu am 
aflat că era bolnav, în casa părintească, după trei ani, în 
vara lui 1930, când aceeaşi luptă pentru cauza coloniştilor a 
făcut să ne cunoaştem cu Căpitanul în închisoarea de la 
Văcăreşti. El ne-a vorbit frumos de camaradul său de 
închisori Tudose Popescu. Târziu în toamna lui 1931, pe 
când făceam serviciul militar, am aflat trista veste a morţii lui 
Tudose Popescu. S-a stins ros de ftizie pe care i-au dăruit-o 
închisorile jilave din România Mare, drept răsplată pentru 
dragostea lui fierbinte pentru neamul românesc. A murit 
tânăr în floarea vârstei. A murit sărac, ducând cu el în 
mormânt o inimă bogată în dragoste şi visuri de înălţare a 
ţării lui dragi. Dar dacă necruţătoarea boală s-ar fi îndurat 
totuşi de tinereţea acestui chipeş luptător, cu înfăţişare de 
plăeş, nu s-ar fi îndurat mai târziu Regele asasin şi 
extropiaţii săi politicieni. Ar fi fost strangulat în duba de 
închisoare ca tovarăşul său de luptă, Căpitanul, sau răpit de 
pe patul de spital şi secerat de gloanţe pe vreun maidan de 
la periferie aşa cum s-a făcut cu Siancu, Cotigă, Pihu, 
Herghelegiu şi alţi atâţia camarazi. Sau ar fi rătăcit şi el în 


- 202 - 


lumea largă mistuit de dorul de Ţară... 

Parcă îl văd în acel amurg din primăvara lui 1927 pe 
ţărmurile înalte de la Cavarna. La stânga noastră. Capul 
Caliacra intra ca o săgeată pe întinsele ape vinete ale 
Pontului Euxin, pe când la dreapta, pe versantul 
Ciaracmanului, albeau urme din ruinele vechii cetăţi 
Byzone. Tudose era transfigurat de frumuseţea acestui 
tablou. Cu vocea lui sonoră a început să cânte ca o 
rugăciune „Mai am un singur dor*'. Noi ceilalţi - am secundat. 
Cântecul acesta de cea mai profundă inspiraţie 
eminesciană, ne-a contopit sufleteşte. 


.Cum n-oi mai fi pribeag 
De atunci înainte, 

M-or troeni cu drag 
Aduceri aminte... 


Noi, pe care soarta ne-a făcut pribegi, amintind 
figura acestui luptător de rasă, îi troienim mormântul din 
cimitirul sărac, din ţara cotropită, cu dragi aduceri aminte 
şi-i simţim sufletul prezent. 


- 203 - 




PERSONALITATEA LUI ION BELGEA 


I. STRUCTURA 

P ersonalitatea lui Ion Belgea s-a proiectat pe o 
traiectorie cu mult deosebită de cea presupusă de 
opinia curentă la un legionar. Acest lucru ar părea 
foarte neobişnuit pentru cei care îşi închipuie că Mişcarea 
Legionară produce tipul de om nou, standardizat şi în serii. 
Adevărul este însă, că nicăieri personalitatea omului nu este 
mai respectată ca în Mişcarea Legionară. Şi este firesc să 
fie aşa. Spiritualitatea legionară este gâlgâit de viaţă. Şi 
viaţa înmugureşte sub diferite forme. Esenţialul este ca 
suflul animator să fie acelaşi. El este factorul comun...Altoiul 
legionar poate prinde şi da roade pe orice structură 
viguroasă. 

Credinţa Căpitanului, izbucnită din nepătrunse 
adâncimi şi proiectată pe înălţimi nebănuite, a avut şi va 
avea multiple aderenţe cu sufletul omenesc. Cei organic 
însetaţi de credinţă au pornit pe aripile crezului legionar 
spre a evada din raţionamentul uscat al epocei în care 
simţeau că se înăbuşe. Aş vedea ca un tip reprezentativ al 
acestei categorii - ca să vorbim, de cei pe care i-am pomenit 
în Şedinţele noastre - pe lordache Nicoară 

Cei aflaţi pe culmile disperării, unde au ajuns după 
ce avizi de a găsi un sens acestei vieţi, au frământat toate 
problemele existenţei pe care le putea răscoli raţiunea lor. 
Aceştia s-au avântat temerar, sărind peste prăpăstiile de 
îndoieli care îi obsedau până atunci, spre piscul luminos al 

- 204 - 


credinţei legionare. Poposind aici, au găsit sensul căutat al 
existenţei. Convertirea lui Puiu Gârcineanu şi ascensiunea 
lui vertiginoasă spre absolutul legionar, ar fi caracteristică 
pentru această categorie de aderenţi ai Mişcării. 

Cei care simţeau în toate fibrele fiinţei lor energia 
clocotită, îşi găseau numai în toiul primejdiilor şi luptelor 
eroice cea mai sublimă desfătare pe care o poate da 
această viaţă. Victor Silaghi, luptător de rasă, respira adânc 
această concepţie. Au fost desigur şi mulţi care au mers pe 
drumul legionar din uşurinţă, snobism sau din calcule. 
Aceştia însă n-au putut rezista încercărilor şi, după un mic 
efort, au căzut în smârcurile cotidianului unde atâţia duc o 
existenţă minoră. 

Drumul lui Belgea a fost cu totul deosebit (de cele 
arătate), fiindcă şi structura lui sufletească era deosebită, 
complexă şi chiar zguduită de tendinţe contradictorii. Şi 
Belgea trăia adânc problemele existenţei. Trăirea lui însă 
era de un dramatism aproape organic. Luciditatea lui 
pătrunzătoare îl ducea spre o analiză minuţioasă şi 
adâncită, dându-i voluptatea explicărilor raţionale, în 
vreme ce o forţă, chiar pentru el inexplicabilă, îl atrăgea 
spre înălţimile iraţionale ale credinţei. Evident, aceste 
antinomii se găseau sădite de Creator în embrion, în fiecare 
om. Când sunt cultivate şi adâncite însă, ele se limpezesc 
prin predominarea uneia dintre ele sau depăşirea lor. 
Ruperea echilibrului dă un sens de mişcare. Fiecare îşi 
deschide drum prin desişul problemelor, mergând de unul 
din aceste sensuri. 

Acest lucru însă nu-l putea face Ion Belgea. El nu 
putea merge până la ultima consecinţă pe schela abstractă 
de construcţii dialectice şi raţionaliste pentru ca să urce, fie 
pe culmile disperării sau să coboare în mlaştina 
scepticismului, fiindcă seva de viaţă proaspătă pe care o 
vehicula instinctul său sănătos de la ţară, îl îmboldea spre 
înălţimile credinţei. Dar nici nu putea să-şi ia avântul pe 
aripile credinţei, fiindcă inteligenţa sa pătrunzătoare şi 
rafinată mereu îi iscodea probleme nerezolvate care 


- 205 - 





deveneau un balast prin îndoielile care le stârneau. Şi ceea 
ce era mai impresionant nici nu cădea istovit sub acest 
zbucium contradictoriu, atât de prelungit. Drama sufletească 
a lui Ion Belgea - oricât ar părea de paradoxal - aş spune că 
a fost o dramă ieşită din durabilitatea excepţională a unui 
impresionant echilibru între tendinţele divergente ale 
raţionalului şi iraţionalului. 

Din aceste frământări izvora pentru el o foarte 
bogată trăire interioară care pendula alternativ pe ambele 
planuri. 

Pe dimensiuni poate, cu mult mai vaste, un 
asemenea proces zguduitor cred l-a încercat o viaţă 
întreagă Profesorul Nae lonescu. 

Era din cauza structurii sale sufleteşti. 

Când imediat după înfiinţarea Legiunii, Ion Belgea s- 
a apropiat de Căpitan, cred că n-a dobândit dintr-odată - 
aşa cum s-a întâmplat de pildă cu Puiu Gârcineanu - 
întreaga credinţă legionară. Asta, vreau să spun - în sensul 
de a-şi fi lămurit toate problemele care îi frământau până 
atunci. Aş putea spune că el, care se găsea în toiul 
frământărilor, mai mult a optat - sau mai bine zis înclinat - 
pentru drumul legionar, spre a ieşi din răspântia în care se 
găsea. Impulsurile instinctului său sănătos au fost mai 
puternice decât frâna raţiunii. S-a hotărât deci să urce 
masivul credinţei legionare, dar fără să facă o ruptură şi să 
renunţe definitiv la frământările sale de până atunci. De ele 
nu se va putea despărţii decât dacă vor fi rezolvate sau 
când se va convinge de inutilitatea lor. De aceea drumul îi 
va fi anevoios căci grea este povara acestor probleme 
nerezolvate ce duce cu el. Şi oricâtă discreţie ar depune, 
efortul făcut pentru ele se va simţi. Faţa îi este încordată. 
Câteodată chiar crispată. Sub silitul său calm şi prelungita-i 
tăcere, simţi permanentul său efort de a-şi comprima 
divergenţele sale interioare. De multe ori când vorbeşti cu el 
parcă evită să te privească în faţă. Poate că nu vrea ca în 
ochii săi ce lucesc după ochelari, de unde se proiectează 
multe convingeri tari pentru credinţa legionară, să vezi cum 


- 206 - 


pâlpâie şi atâtea îndoieli care, după părerea curentă, - pe 
care mulţi o simulează s-ar presupune definitiv soluţionate 
pentru legionari. 

Departe de el gândul de a voi să pară desăvârşit. 
Doreşte să cruţe pe alţi camarazi care au dobândit 
seninătatea credinţei şi au sufletul liniştit. Rar intervine în 
discuţii ocazionale. Dar când intervine, îşi desfăşoară plin 
de ardoare argumentele cu o dialectică şi logică impecabilă. 
Şi când a terminat, în loc ca să-şi savureze efectul mai 
totdeauna impresionat, se retrage în tăcere, parcă mâhnit 
că a făcut caz de atâta raţiune în explicaţia unei probleme, 
mai ales dacă este de esenţă legionară. 

Un popas întremător îl găseşte în cântec. Cântă cu 
ardoare cântece legionare, aşa cum un drumeţ s-ar răcori, 
după peregrinări, prin locuri aride, la un izvor limpede şi 
rece. Pentru un moment se înseninează. Dar cum nu trece 
mult şi iar stoluri de gânduri îi încreţesc fruntea. Acest lucru 
însă nu-l opreşte din drum. Merge înainte şi urcă mereu. 

Adeseori în această ascensiune l-am asemănat pe 
Ion Belgea cu un alpinist temerar, lată-l acum ajuns în faţa 
masivului de credinţă legionară. Are în faţă panta cea mai 
abruptă. Se încumetă totuşi să urce fără să renunţe la nimic 
din frământările sale. Şi începe urcuşul. Bate cu ciocanul 
dialecticei sale vârtoase un piron de certitudine în stâncă. 
Se înfăşoară în frânghia credinţei împletită de el însuşi pe- 
ndelete, dar cu atâta grijă în singurătăţile lui zbuciumate. 
Azvârle apoi un laţ spre un colţ ieşit de stâncă. Se prinde. 
Se smuceşte încercându-şi toate forţele. Mai bate un piron 
şi iar se înalţă. Acum se simte obosit. Şiroaie de sudoare îi 
curg. Suspendat priveşte sus azurul cerului. Este aşa de 
frumos! Jos tenebrele abisului. Cât de înfiorătoare sunt! Iar 
departe se deschid minunate privelişti. Nu le-a văzut 
niciodată până acum. în aceste perspective multe îndoieli 
se destramă. Scapă de povara lor. Dar încă mai sunt multe! 
Urcă mai departe şi iar oboseşte. Sub el, prăpastia se cască 
şi mai înfiorătoare. Povara îndoielilor, ce le poartă în suflet, 
îi pare mai grea. Acum atârnă apăsător o nouă îndoială. 


- 207 - 





Oare va rezista firul credinţei sale să meargă mai sus? 
Simte că ameţeşte. încearcă poate acest sentiment straniu 
şi critic dintre credinţă şi necredinţă despre care se spune 
că Blaise Pascal l-a avut pe podul de la Neuilly cunoscut de 
atunci pentru frământările intelectuale fără dezlegare, sub 
numele de I' Abime de Pascal. Hăul deasupra căruia stă 
suspendat îi pare poate o Nirvană salvatoare. Să se prăvale 
în nefiinţă?... 

Firul credinţei sale îl ţine strâns iar piroanele 
cretitudinii înfipte în stâncă au rezistat mai mult decât îşi 
închipuise dânsul. încrederea îi înviorează forţele şi 
frumuseţea cerului albastru care stăpâneşte deasupra, îi dă 
imbolduri noi. Şi ascensiunea grea continuă. 

în ce punct l-au ciuruit gloanţele asasine ale regelui 
dement? Nu s-ar putea spune. E greu de marcat un proces 
sufletesc atât de frământat. Poate l-au nimerit în momentul 
când de pe piscul credinţei legionare, rotind ochii spre zările 
nemărginitului, contempla nebănuitele frumuseţi. în orice 
caz, sigur este că l-au surprins în plină şi grea ascensiune 
spre totala credinţă. 

Puţini în Mişcarea Legionară au bătătorit asemenea 
suişuri cu noianuri de îndoeli în spate. Pe aici cred că a 
urcat Profesorul Nae lonescu - fără scop precis, mai 
mult ca amator - şi a nimerit pe piscul credinţei 
legionare, de unde nu s-a îndurat să plece, el, 
neastâmpăratul pelerin. Este singurul drum spre care îi 
mâna structura lor sufletească pentru a se apropia de 
credinţa legionară. Dar câţi pot avea tăria să-l ducă până la 
capăt? 

Spiritualitatea legionară este respirată în 
totalitatea ei armonioasă numai de făptura Căpitanului. 
El o întruchipează veşnic. Ei este întregul. Ceilalţi, oricât 
de desăvârşiţi ar fi ei, reprezintă numai părţi din acest 
întreg. Pesonalitatea lor se desăvârşeşte în dimensiunile ei 
organice. Pare că drumul care i-a apropiat de credinţa 
legionară le redă mai bine amprenta, indicând trăsăturile 
caracteristice ale structurii lor sufleteşti. Pe culmile credinţei 

- 208 - 


leqionare fiecare este împlinit în sensul lui, dar încadrat in 
sublimă armonie legionară. Şi dacă ar fi sa mă gândesc la 
camarazii pomeniţi, i-aş vedea ca o întruchipare a chiar 
virtuţilor lor caracteristice. Ar fi desăvârşite modele de arta^ 
în lordache Nicoară aş vedea întruchipate: 
bunătatea, pietatea şi candoarea în plină dăruire care n- 
a cunoscut turburarea niciodată. 

Puiu Gârniceanu l-aş vedea în înfăţişarea unui 
profet, împăcat acum, dar cu priviri care tot adulmeca 
depărtările şi înălţimile salturilor temerare. 

Pe faţa îmbujorată a lui Victor Silaghi aş vedea 
aşternută seninătatea dar muşchii oţeliţi ai corpului său 
vor rămâne mai departe încordaţi ca şi cum ar fi gata sa 
pornească la noi salturi eroice pentru noi biruinţi. 

Şi Ion Belgea va fi senin. Muşchii feţei sale mereu 
încordaţi, ani de-a rândul, se vor destinde acum Privirile i 
se vor umezi-de dragoste. Ridurile frunţii insa, oricât ar fi de 
netezite de seninătatea dobândită, se vor cunoaşte. Vor f. 
trăsăturile lui caracteristice. Ele vor arăta şi zbuciumul trecut 
şi etapele parcurse. Dar în liniştea sufleteasca de acum tot 
ele îi vor da înfăţişarea de înţelept. Sub cupola frunţii sale 
se va fi împăcat acum într-o minunată sinteza, raţionalul 
şi iraţionalul şi totul va fi supus şi coordonat cu eternele 

^ ' Dacă i-am întreba ce este credinţa legionară în 

dimensiunea sa absolută, dintre toţi cred că Belgea ne-ar 
putea explica pe înţeles omenesc. Pentru ca el a cucent-o 
oas cu pas, hărţuit de toate îndoielile omeneşti In 
anevoiosul său drum, el a gândit lucid, zi de zi şi a trăit 
desăvârşirea legionară pe toate gamele ei Ca sa spunem 
în alţi termeni: el ar fi putut explica fenomenul legionar, 
adică să facă doctrină legionară. 


- 209 - 




II. DE CE N-A SCRIS ION BELGEA 

Adeseori, ca şi alţii, mi-am pus întrebarea: De ce 
totuşi n-a scris Ion Belgea? Nu este simplă coincidenţă 
dacă o asemenea întrebare se pune şi pentru Nae lonescu. 
Aceasta arată încă odată afinitatea lor de structură. Unii au 
văzut în acest fapt exces de modestie. Alţii, sete de 
perfecţiune şi unii sterilitate determinată de o exagerată 
autocritică. Faptul pare cu atât mai inexplicabil cu cât el 
milita într-o mişcare politică în plină luptă. Chestiunea nu se 
poate lămuri decât dacă ne gândim la evoluţia vieţii sale 
interioare Belgea nu putea scrie fiindcă era în drum. Se 
găsea - cum am spus - în plin zbucium interior avântat de 
credinţă şi muşcat de îndoieli Iubea cu pasiune sinceritatea 
şi era îndrăgit de formele perfecţiunii. îi venea greu să scrie 
despre lucruri pe care el nu şi le lămurise într-un sistem 
întreg. Detesta speţa aceea de aşa zişi intelectuali care cu o 
dezinvoltură uluitoare scriu de circumstanţă, despre lucruri 
în care nu cred. De multe ori chiar la comandă. Ştia de la 
Căpitan că principala calitate a scrisului legionar este 
sinceritatea. Numai prin căldura sincerităţii - care în ultima 
analiză izvorăşte din dragoste şi lumină - scrisul poate 
încălzi, înălţa şi cuceri. El nu putea scrie decât sincer şi 
vedea lucid că spovedania lui cu frământările în care se 
găsea nu putea folosi luptei, Mişcării, în acele momente. 
Aceste frământări poate şi le-a însemnat pentru sine, în 
notele sale zilnice. Ar fi un nepreţuit itinerar sufletesc al unui 
legionar în devenire. Poate Căpitanul a intuit acest lucru 
când l-a ales pe Ion Belgea să citească la catafalcul lui Ion 
Moţa în Biserica Gorgani şi în faţa gradelor legionare, nişte 
însemnări tot aşa de discrete şi inedite ale lui Ionel Moţa. 

Cred că atunci când Belgea ar fi simţit întreaga 
căldură a credinţei legionare de care cu eforturi continui s-a 
apropiat atât de mult, atunci ar fi dat lucruri care ar fi rămas 
în literatura legionară. 

Dar şi această mare posibilitate ca şi atâtea altele a 
fost nimicită Mişcării, de ura duşmanilor noştri de moarte. 


-2 ÎO- 


III. DIN ACTIVITATEA LUI 


Caracteristic pentru personalitatea lui Belgea este 


faptul că tot zbuciumul sufletesc şi trăirea interioară despre 
care am amintit, nu l-au împiedicat să acţioneze. Ion Belgea 
n-a fost un intelectual chinuit de problematici în bibliotecă 
sau retras în singurătate printre tomuri prăfuite de cărţi. El 
şi-a purtat zbuciumul pe teren, unde a activat. Mai mult el a 
activat cu fermitate şi cu un pătrunzător simţ al realităţilor. A 
fost unul dintre puţinele elemente care l-au urmat dintr-un 
început pe Căpitan. Modestia lui, oroarea ce o avea faţă de 
atitudinile goale de conţinut şi spectaculoase şi mai ales 
faţă de cabotinismul politic, îl făcea să se retragă şi mai mult 
în chiurasa tăcerii sale. Poate din cauza acestei griji, de 
multe ori exagerată, el n-a devenit - ca să întrebuinţăm un 
termen frivol - vedetă politică, şi mult timp n-a fost 
cunoscut nici de lumea legionară. Cei însă care l-au 
cunoscut sau au trăit în apropierea Căpitanului, au apreciat 
calităţile sale precum şi poziţia pe care o ocupa în Mişcare^ 
Eu pe Ion Belgea l-am cunoscut pentru prima dată în 
toamna anului 1930, imediat după eliberarea de la Văcăreşti 
unde am stat închis cu Căpitanul. împreună cu Andrei 
lonescu, Fănicâ Anastasescu, Virgil Rădulescu, etc., 
formau elementele de încredere pe care se baza 
Căpitanul în acţiunea politică pe care o începea atunci 
în Capitală prin înfiinţarea Gărzii de Fier. Era originar din 
Banatul Sârbesc. La congresele studenţeşti trebuia 
susţinută cauza acestor Români neglijaţi de guvernele 
înstrăinate din Bucureşti şi asupriţi de statele străine. Era 
peste măsură de revoltat pentru lipsa de demnitate pe care 
o arăta oficialitatea românească. în vreme ce sârbii din 
Banatul românesc aveau toate drepturile, Românilor din 
Banatul jugoslav li se refuzau aceste drepturi, iar celor din 
Macedonia li se interzicea chiar dreptul de a vorbi 
româneşte Aceste preocupări comune ne-au apropiat Cu 


-211- 



toate acestea n-aş putea spune câ de atunci i-am putut 
aprecia şi toate calităţile cu care era înzestrat. 

Prin modestia şi discreţia lui naturală, Ion Belgea 
face parte din acea categorie de oameni care îţi creiază 
bucuria mereu descoperindu-i în adâncurile lor sufleteşti. 
Era diametral opus acelei speţe de om care cu toată arta 
simulării îţi surprinde încrederea şi chiar admiraţia la 
început, dar cu timpul încerci mereu decepţii. 

Primele aprecieri asupra adevăratei sale valori le-am 
auzit de la Căpitan. De multe ori când în discuţiile noastre 
venea o problemă mai importantă spunea Căpitanul: Să 
discutăm cazul şi cu Belgea. 

Când în 1932 sub conducerea lui Ion Moţa şi sub 
supravegherea Căpitanului s-a înfiinţat cuibul Axa care prin 
componenţa lui avea caracterul unui cerc de studii, am avut 
prilejul să-i cunosc şi mai bine pe Ion Belgea. 

O cultură temeinică şi mari posibilităţi de gândire. 
Mai mult asculta şi nu angaja discuţii cu uşurinţă. Când 
intervenea în discuţii însă era ascultat cu deosebit interes 
căci totdeauna spusele lui erau substanţiale şi bine gândite 
O logică strânsă şi multă sobrietate în expunere dădeau o 
greutate şi mai mare cuvântului său. 

Pentru toate aceste calităţi cred că i-a încredinţat 
Căpitanul, conducerea grupului Răsleţi din Capitală care în 
fapt însemna aproape organizaţia Capitalei. Misiunea nu 
era uşoară. In general elementele răzleţe ale Capitalei, sunt 
cât se poate mai puţin omogene, atât ca provenienţă cât şi 
ca structură. In majoritate sunt intelectuali poposiţi în 
Capitală cu visuri şi iluzii pe care însă această metropolă 
cosmopolită le-a spulberat fără cruţare. Aceşti decepţionaţi 
răzleţi caută în Mişcare salvarea lor sufletească şi mulţi din 
ei vin cu planuri şi iniţiative îndrăzneţe, revoluţionare. Mai 
sunt şi alte categorii: cei care au răzbit în viaţă Au 
sentimentul încrederii, greutatea poziţiilor ocupate în 
societate şi cer noi posibilităţi de afirmare în cadrul Mişcării. 
Este atât de diversă lumea răzleţilor. Conducerea şi 
organizarea ei este o operă grea Căpitanul a găsit pentru 


-212- 


această misiune ca cel mai indicat pe Ion Belgea. Şi într- 
adevăr, prin cultura lui, seriozitatea şi tactul cunoscut, 
precum şi prin structura lui sufletească, Ion Belgea putea 
face faţă mai bine. Caracteristic pentru modestia şi discreţia 
cu care Ion Belgea a ştiut să-şi îndeplinească această 
misiune este faptul că deşi conducea cea mai diversă 
unitate legionară totuşi n-a devenit un nume prea cunoscut. 

Poate datorită acestui fapt Belgea a reuşit să scape 
la cercetările făcute la începutul celei de a doua prigoane. 

Când Radu Mironovici, desemnat de Căpitan cu 
conducerea Comandamentului Mişcării, a fost arestat, 
Căpitanul a însărcinat cu această grea misiune pe Ion 
Belgea Calităţile lui trebuiau, şi în aceste împrejurări 
nespus de grele, folosite. 

Seriozitatea, temperamentul său ponderat, simţul 
politic şi vederile largi, sentimentul de răspundere de care 
era în permanenţă animat, precum şi o experienţă 
dobândită în tot timpul cât a stat aproape de Căpitan, erau 
garanţii că-şi va îndeplini bine misiunea. Şi Ion Belgea şi-a 
îndeplinit-o. ion Belgea a sesizat bine linia tactică pe care 
se fixase Căpitanul şi a înţeles toate manevrele spre care 
tindeau duşmanii noştri de moarte De aceea activitatea lui 
s-a desfăşurat plină de tact şi înţelepciune, aşa cum cereau 
împrejurările de atunci. 

La o şedinţă de reorganizare a Comandamentului la 
care au participat pe lângă Ion Belgea şi lordache Nicoară, 
Horia Sima, Gheorghe Dragomir, Ion Antoniu şi 
subsemnatul, s-a făcut un plan de luptă şi s-au dat 
atribuţiuni fiecăruia. De atunci ne-am întâlnit regulat. Ultima 
consfătuire am âvut-o în casa unui macedonean care mă 
găzduia pe mine şi pe Gheorghe Dragomir. Acolo au venit 
pe rând: Horia Sima, Ion Antoniu şi Ion Belgea. Ne-a 
povestit atunci Ion Belgea cum, venind în tramvai - mi se 
pare pe strada Izvor - a zărit pe un Marinescu, pe care-l 
cunoscuse la tabăra de la Carmen-Sylva. Se ştia că este 
agent la siguranţă, dar era considerat ca un bun simpatizant 
al Mişcării. S-a dat jos din tramvai şi s-a întâlnit cu el. 


-213- 



Acesta s-a grăbit să-i spună ca să nu aibă nici o grijă de 
poliţie fiindcă nu figurează pe lista celor urmăriţi, l-a promis 
că-i dă informaţii mai precise în acest sens şi-au fixat un loc 
de întâlnire pentru a doua zi. L-am sfătuit insistent să nu 
meargă spunându-i că poliţistul rămâne tot poliţist mai ales 
în vremurile când pentru Mişcare se arătau perspective 
sumbre s-ar putea chiar ca el, vrând să se reabiliteze pentru 
legăturile din trecut, să facă acum exces de zel. Belgea a 
rămas neînduplecat. „NU pot crede - spunea el - că mă va 
trăda, când eu i-am arătat atâta încredere, fiindcă singur m- 
am dus la dânsul. Şi apoi trebuie să merg la întâlnire fiindcă 
mi-arn dat cuvântul că merg!" 

Mi s-a părut simptomatică această evoluţie 
sufletească a lui Ion Beigea El, omul circumspect, al 
analizelor şi presupunerilor subtile, respira acum din 
întreaga sa fiinţă cu toată candoarea cea mai desăvârşită 
bună credinţă legionară. A doua zi s-a dus la locul fixat (mi 
se pare în apropierea terenului de sport Venus). Mai mulţi 
agenţi care pândeau acolo l-au arestat împreună cu 
Marinescu. Dacă l-a trădat acesta sau l-a denunţat la cineva 
pe altă pistă, nu s-a putut stabili precis. 

Arestarea lui Ion Belgea, atât prin personalitatea lui 
dar mai ales prin funcţiunea pe care o îndeplinea într-un 
moment critic pentru Mişcarea Legionară a avut 
repercursiuni pe care noi încă nu le putem măsura în toate 
consecinţele lor. Dacă Ion Belgea n-ar fi fost arestat poate 
altfel s-ar fi desfăşurat evenimentele noastre interne. Prin 
temperamentul şi echilibrul său sufletesc, prin calmul şi 
ponderea sa - care înlătura orice pripeală şi mai ales prin 
marele său sentiment de răspundere şi puterea sa de 
judecată, poate ar fi creiat condiţii de luptă mai potrivite 
împrejurărilor de atunci. 

Destinul însă a vrut altfel! 


-214- 


IV. CUM A MURIT 


M-am întrebat de multe ori dacă moartea este 
întâmpinată la fel de către toţi legionarii. Comun pentru o 
cred că este sentimentul împăcăm cu moartea fiindcă toţ 
teaionarii desăvârşiţi (adevăraţi) considera moartea 
leoionară ca ultima etapă a împlinirii lor Din acest sentiment 
de °m jca“e cu moartea al legionarilor rezultă nemurirea 
Leaiunii Felul întâmpinării însă se leagă de personalita e 
fiecăruia fSndcă în confruntare cu moartea omul este mai 
sincer ca oricând. Dacă mi-aş închipui moartea aşa cum o 
redă mtginea populară, mergând la fiecare dintre cei patru 
cama™| 9 ™menif mai sus, aş vedea patru atitudini d,fente 

dar bera ’^™ he 1 Nicoarâ ar îmbrăţişa moartea cu ace'aşj 
draaoste cu care cineva şi-ar îmbrăţişa o mama iubita şi de 
mTnevăzutâ şi ar pleca cu ea ţinându-se de braţul 

SChelet Victor Sllaghi ar merge tot aşa de voios şi sprinten, 
radiind entuziasm din toată făptura ca şi cumiar mergelaun 
asalt leaionar. Puiu Gârcineanu ar privi-o distant şi protetic 
de pe înălţimile salturilor temerare Ion Belgea va merge tu 
ea Kniştit şi convins că este necesar să moara indiferent 
dacă el are sau nu certitudinea unei vieţi de dincolo. 

Această convingere ieşea din judecata lui limpede şi 

înlel9a şfaşa a murit: convins, simplu, măreţ de simplu! 

(Buchenwald Weimar), 23 Ianuarie 1943). 


-215- 




I. TATĂL CĂPITANULUI 


L a 21 Noiembrie a c. se împlinesc două decenii de la 
moartea Profesorului Ion Zelea Codreanu, tatăl 
Căpitanului. Actualele împrejurări nu permit o 
comemorare cum ar fi meritat acest vajnic luptător 
naţionalist român Pentru lumea legionară, Profesorul 
Codreanu nu a fost numai tatăl Căpitanului ce şi-a crescut 
fiii în cea mai neprihănită dragoste de neam, dar şi 
animatorul care, încă din timpul mişcărilor studenţeşti, 
complectând prin misticismul său creştin, doctrina 
naţionalistă a rafinatului raţionalist A C.Cuza, a ferit tineretul 
român să se îndepărteze de la linia destinului românesc. 
Poate pentru acest misticism trăit în plin, care nu concorda 
cu atmosfera epocii de după primul război mondial, 
impregnată de raţionalismul iluminist, Profesorul Ion Zelea 
Codreanu a părut multora chiar şi din interiorul Mişcării 
oarecum excentric. Aşa cum a fost considerată Mişcarea 
politică a Căpitanului când şi-a ales ca patron pe Sfântul 
Arhanghel Mihail. Contribuţia Prof. Codreanu pentru 
imprimarea acestei direcţii a fost apreciabilă. Spre 
deosebire de Prof. A C.Cuza care era duşmănit pentru 
ideile lui - propagate totuşi pe plan raţional comun ce 
constituia în ultimă analiză, o punte de înţelegere - Prof. 
Codreanu atrăgea ura „fiilor lui Lucifer" - cum spunea el 
duşmanilor Mişcării - pentru credinţa lui. De aceea şi 
loviturile primite pentru această credinţă au fost mai crunte. 

-216- 


Suferinţa îndurată prin numeroasele închisori şi lagăre a 
fost încununată de moartea celor trei fii ai săi (Corneliu, Ion 
şi Horia) asasinaţi de organele de stat ale Ţării pentru a 
cărei mărire el jertfise totul, devenind cel mai îndurerat 
tată al epocii noastre româneşti. Dacă aceste lovituri 
vrăjmaşe Prof. Codreanu le-a primit cu revoltă dar şi cu 
resemnarea creştină, alimentată şi de seva credinţei dace în 
„nemurirea sufletului", în schimb, surda prigoană îndurată 
de el şi familia sa în timpul regimului °naţional-legionar“ din 
partea „oamenilor Comandantului" (legionari de ultima oră 
dacă nu chiar infiltraţii duşmane) i-au sfârtecat inima. 
Expresia acestei revolte nestăpânite se poate vedea în 
declaraţiile făcute judecătorului de instrucţie, după stupida 
“Rebeliune", declaraţii pe care ie reproducem mai jos, ca 
titlu de document, cu ocazia acestei aniversări. 

Cu toată această gamă a suferinţei, care a mers de 
la nenumăratele întemniţări până la asasinarea de către 
poliţie a celor trei fii ai săi, Prof. Codreanu a rămas dârz şi 
neclintit în credinţa legionară, până în ultima clipă a 
zbuciumatei lui vieţi pământeşti. El a mărturisit-o în toate 
împrejurările: „Eu spun, după Sf. Apostol Pavel, că dacă 
Legiunea este de la oameni, ea va pieri, iar dacă este de 
la Dumnezeu, atunci toate trădările, prigoanele şi 
vicleniile oamenilor şi ale iadului nu vor putea opri să 
se refacă, să crească şi să facă să ne strălucească 
Patria ca soarele de pe ceruri. Iar eu cred şi 
mărturisesc, că Legiunea este de la Dumnezeu". Pe 
fondul dizolvant al cameleonismului politic românesc, cu 
renegări de tot felul, de care s-au contaminat şi unii “foşti 
legionari”, figura Profesorului Codreanu, Tatăl Căpitanului, 
se proiectează ca un uriaş monument al tăriei de 
caracter. El constitue un exemplu şi o mustrare venită de 
dincolo de pământ. 


-217- 







II. căpitanul despre tatAl SAU 


C u toată rezerva Căpitanului, pornită dintr-o excesivă 
modestie şi din grija de a nu lăsa impresia falsă că 
Mişcarea ar fi o expresie a familiei sale, totuşi el nu 
poate să nu menţioneze unele lucruri în legătură cu 
prodigioasa activitate desfăşurată de tatăl său, Profesorul 
Ion Zelea Codreanu. Redăm câteva spicuiri din scrierile 
Căpitanului. 

Originea - „Tatăl meu, profesor de liceu, a fost o 
viaţă întreagă luptător naţionalist. Bunicul meu a fost 
pădurar, străbunicul tot pădurar. Neamul meu a fost din 
începuturi, în vremuri de restrişte, neamul codrilor şi al 
munţilor"... (Pentru Legionari, pag.12.) 

Pe front - „... La 20 Septembrie (1916) când tatăl 
meu a căzut rănit deasupra Sovatei pe muntele Ceres- 
Domu, i-am fost de folos, ajutându-l în faţa inamicului care 
înainta. Deşi rănit, a refuzat să se lase evacuat 
conducându-şi compania în tot timpul retragerii şi apoi în 
grelele lupte care au urmat la Oituz. 

într-o noapte, pe la ora două, regimentul a primit 
ordin de înaintare. Ofiţerii îşi inspectau în tăcere de 
mormânt trupele masate pe şosea. Tatăl meu fusese 
chemat de colonel. Revenind după puţin timp îmi spune: „N- 
ar fi bine să te întorci tu acasă? Noi o să intrăm în luptă şi 
nu e bine să murim amândoi aici, căci mama rămâne acasă 
cu şase copii mici, fără nici un sprijin. Şi Colonelul m-a 


- 218 - 


chemat şi mi-a spus că nu vrea să-şi ia răspunderea 
rămânerii tale pe front". Simţeam că e cu sufletul îndoit: 
ezita să mă lase în miezul nopţii singur, în câmp, pe drumuri 
necunoscute, la 40 Km. de linia ferată. Observând insistenţa 
lui, am predat carabina şi cele două cartuşe şi în timp ce 
coloanele regimentului păşeau înainte, pierzându-se în 
liniştea şi întunericul nopţii, eu am rămas singur pe 
marginea unui şanţ, luându-mi apoi drumul către vechea 
frontieră". (P/L/12). 

Pentru organizarea L.A.N.C. (1923). - „M-am 
apucat şi am făcut singur un regulament până în cele mai 
mici amănunţimi. Dându-mi seama însă, că pentru vârsta 
mea era o problemă grea, m-am dus cu el la tatăl meu şi în 
câteva zile de lucru i-am adus modificările de formă şi fond 
necesare... Când l-am prezentat profesorului Cuza, 
chestiunea a luat un caracter de adevărat război. El nici n-a 
vrut să audă de aşa ceva. Atunci s-a încins o discuţie de 
câteva ore, penibilă, între prof. Cuza şi tatăl meu, discuţie 
care m-a înlemnit şi, bănuind că va duce iar la cine ştie ce 
nenorocit de conflict, regretam că am provocat această 
discuţie. Tatăl meu, un om violent şi aspru, a luat 
regulamentul şi-a plecat la tipografie să-l tipărească fără 
aprobarea profesorului Cuza. Acesta însă, cu mai mult tact, 
mai calm şi pe cât de îndărătnic în unele privinţe, pe atât de 
maleabil în cazuri de acestea, a ştiut să împace lucrurile. L- 
a chemat înapoi spunându-i: Ei, să-l tipărim, dar să-l 
cercetez şi eu. L-a corectat, i-a făcut forma, i-a adaos 
partea doctrinară, chemări, manifeste şi l-a dat la tipar. 
Acesta a constituit “Călăuza Bunului Român” şi apoi a 
L.A.N.C., cartea de bază a “Ligii” tot timpul până la 1935.“. 
(P.L. Pag. 124). 

Complotul studenţesc (Oct. 1923) - „... Ceea ce îmi 
rodea inima, era situaţia nedreaptă în care era pus tatăl 
meu. Nu era vinovat cu nimic. Luptător de o viaţă pentru 
neamul acesta, profesor de liceu, maior, fost comandant de 
batalion pe linia l-a a frontului, tot timpul războiului, de mai 
multe ori parlamentar şi nu dintre cei obscuri, era purtat 


- 219 - 






acum între baionete pe străzile Capitalei (P.L. pag. 170). 

în închisoarea Văcăreşti (Toamna 1923) - „Tată! 
meu obţinuse de la Direcţie permisiunea ca în fiecare 
dimineaţă, la ora 7, să ne ducem la biserica din curtea 
închisorii, pentru a ne închina. Ne aşezasem cu toţii în 
genunchi în faţa altarului şi spuneam “Tatăl nostru” iar 
Tudose Popescu cânta “Prea Sfânta Născătoare de 
Dumnezeu”. Acolo găseam mângâiere pentru viaţa noastră 
tristă din închisoare şi nădejde pentru ziua de mâine... Dar 
iată, ne vin şi zile de bucurie. După două luni de închisoare 
ne vine vestea că a sosit ordinul ca tatăl meu şi Dănulescu, 
să fie eliberaţi. O mare bucurie pentru noi. Le ajutăm să-şi 
facă pachetele şi în scurt timp sunt duşi din mijlocul nostru, 
îi privim cum pleacă, urmărindu-i cu ochii până ce ies pe 
prima poartă. Am rugat pe tatăl meu să-i spună mamei şi 
celor de acasă să nu aibă nici o grijă".... (P.L.pag.171,3-4). 

în Basarabia (Ianuarie 1930). - „Erau pe locul 
intrunirei peste 20.000 ţărani ... Am spus acestei ţărănimi 
basarabene, pe care o vedeam că aşteaptă un cuvânt de 
mângâiere şi pe care n-o adusesem eu aici, în număru? 
acesta covârşitor, ci marile ei dureri: - Că noi nu vom lăsa-o 
uitată în robia jidănească, în care zace astăzi. Că ea va 
deveni liberă, stăpână pe rodul muncii ei, stăpâna pe 
pământul ei, stăpână pe ţara ei. Că zorile zilei celei noi a 
neamului se arată. Că în lupta începută, ea să dea numai 
credinţă - credinţă până la moarte - şi va primi, în schimb, 
dreptate şi mărire. Au vorbit apoi: Lefter, Potolea, Banea, 
Ifrim, preot Isihie, Victor Moga. Târziu, Hristache Solomon. 
La urmă a vorbit timp de două ore, tatăl meu, desăvârşit ca 
limbă populară, stil şi adâncime“. (n.n. sublinierea 
noastră). (P.L.pag.350). 

La Jilava (Sf. Paşti, 24 aprilie 1938). - „...Tatăl meu 

plecat de acasă la Bucureşti, pentru a-şi lua pensia de 
sărbători, nu se mai întoarce. E arestat şi dus într-un loc 
necunoscut. Nimeni nu ştie de soarta lui. Acasă de Paşti, ne 
aşteaptă mama pe toţi să facem sărbătorile cu ea. Sunt aşa 
de puţine bucuriile unei mame bătrâne, arar numai 


-220- 


adunându-şi puii la un loc. La noi de Paşti e pustiu. Nimeni 
din cei aşteptaţi. Nu-i nici un suflet lângă mama. Străinii toţi 
o ocolesc şi de teamă nu-i mai intră în casă" (însemnări de 
la Jilava, p.12). 

Grije -.Dar bietul tatăl meu în ce lagăr o fi? Va fi 

ajuns cineva până la el să-i ducă ceva de ale mâncării, de 
învelit? Nu ştiu nimic. Dar biata mamă, cum o fi ducând şi 
această nouă povară? Căci casa noastră liniştită, ascunsă 
sub caişii înfloriţi, de la 1922 încoace e numai câmp de 
percheziţii în miez de noapte şi de jale" (Ibid. pag.26). 

închis în lagăr -.înăuntru era mama şi cu soţia 

mea (n.n. venite în vizită). M-au îmbrăţişat amândouă şi au 
început să plângă. Mama, săraca, avea mâinile reci. 15 
minute au trecut ca o secundă. Le-am întrebat de tatăl meu. 

E închis în lagărul de la Miercurea Ciucului. N-a putut să-l 
vadă nimeni. Ceilalţi fraţi sunt liberi, afară de Horia, 
condamnat la o lună închisoare. Au trecut cele 15 minute... 

M-am despărţit cu inima sfâşiată. Mă doare durerea lor..." 

(Ibid., pag.32). 


III. PENTRU POMENIREA 
PR0F. ION ZELEA C0DREANU 


Toţi legionarii demni de acest nume, simt obligaţia 
la a 20-a aniversare a morţii Prof. Ion Zelea Codreanu, 
Tatăl Căpitanului, să-l pomenească individual sau colectiv şi 
acolo unde este cu putinţă, să facă parastase pentru 
odihnirea sufletului lui şi al Căpitanului, atât de zbuciumate 
şi chinuite pentru marea dragoste şi grijă purtate neamului 
românesc. 


-221- 




IV. CONDAMNAREA FOSTULUI „COMANDANT" 


Reproducem cu titlul de document extrase din 
declaraţia Prof. Ion Zelea Codreanu, făcute după 
„Rebeliune", în faţa Judecătorului de Instrucţie, din care 
rezultă convingerea şi vehemenţa cu care el vestejea 
„impostura simistă“. Aceste declaraţii au fost reproduse 
apoi în cartea „Asasinatele de la Jilava" (pag.250-264) 
editată de Generalul Antonescu, cu toate că Prof. Codreanu 
n-a cruţat nici „impostura antonesciană“. 

-.„Sima a obţinut Decretul Regal de numire ca 

“Comandant al Legiunii şi al Mişcării Legionare” anume 
pentru ca să nu-l pot desnumi eu, săvârşind prin aceasta 
trădare făţişă a Legiunii şi a Mişcării Legionare" (Pag.258). 

Care erau raporturile? Răspuns: Din ziua de 12 
Nov. 1940, când din ordinul evident al numitului Sima s-a 
înscenat un atentat în contra mea şi în contra fiului meu 
Decebal, la sediul din str. Gutemberg, unde venisem să-mi 
reiau funcţiunea de locţiitor pământesc al Căpitanului. De la 
sechestrarea în aceeaşi zi şi în acelaşi loc a celor vreo 10 
camarazi care mă însoţeau şi care au fost schingiuiţi şi 
ameninţaţi cu moartea timp de aproape o lună de zile. De la 
asedierea casei mele în noaptea de 12-13 Noembrie 1940 
de o ceată numeroasă înarmată, trimisă de acelaşi ins, de 
la arestarea şi sechestrarea fiului meu Horia şi a ginerelui 
meu ing. G.Ciureanu în ziua de 13 Noembrie. De la 

arestarea în aceeaşi zi a preotului Dumitrescu Borşa.De 

la aflarea treptată, că acel Sima îndepărtează prin minciună 
şi viclenie Legiunea şi întreaga Mişcare de la calea morală 
şi sfântă a Căpitanului şi că prin abuzul administrativ al 
forţei lui de vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri o 
împinge în direcţia diametral opusă. 

Apoi de la aflarea treptată a uluitoarelor ştiri, că el de 
mult se afla în strânse legături cu Moruzoff, omul Lupeascăi 


- 222 - 


şi al tuturor prigonitorilor noştri, că el fiind însărcinat de 
Căpitan din închisoare, să facă legătura în mod provizoriu 
între grupurile de legionari liberi ascunşi - ca unul care era 
cel mai şters şi mai necunoscut ca acţiune legionară de 
agenţii prigonitorilor - prin minciună şi-a asumat rolul de 
conducător. în care pseudo-calitate minţind, că lucrează 
după indicaţia Căpitanului, a pus la cale diferite atentate în 
mai multe părţi ale Ţării, în contra dispoziţiilor mereu 
repetate ale Căpitanului de a păstra cea mai exemplară 
linişte. Se vede limpede, că atentatele şi tulburările 
orânduite de Sima trebuiau să servească ca pretext acelora 
care puseseră la cale asasinarea Căpitanului şi a atâtor 
fruntaşi legionari, floarea neamului. Se vede limpede că 
numai inspirarea lui Moruzoff putea să-l determine pe Sima, 
să lucreze din răsputeri la omorârea Căpitanului, stârnindu- 
i-se pofta bolnavă şi satanică de a conduce el Legiunea. 

în sfârşit, de la aflarea treptată, şi prin deducţie 
logică a faptului că el este autorul indirect, dar conştient şi 
perseverent al asasinării tuturor martirilor noştri legionari de 
la 1938 încoace. De la toate acestea, n-au fost alte raporturi 
între mine şi insul Sima decât raportul de la cel mai chinuit 
şi îndurerat membru al Legiunei la cel mai negru, mai cinic 
şi mai satanic trădător, care a existat vreodată în lume de la 
Juda Iscarioteanul încoace" (Pag.255-260). 

Trădarea aceasta a lui Sima, ca şi trădările celorlalte 
fiinţe sfinte ale Legiunei şi trădarea Duhului Căpitanului au 
ruinat până în temelii Legiunea. Eu însă spun, după Sf. 
Apostol Pavel, că dacă Legiunea este de la oameni, ea va 
pieri, iar dacă este de la Dumnezeu, atunci toate trădările 
prigoanele şi vicleniile oamenilor şi ale Iadului, nu vor putea 
opri să se refacă, să crească şi să facă să ne strălucească 
Patria „ca soarele de pe ceruri". Iar eu cred şi mărturisesc, 
că Legiunea este de la Dumnezeu". (Pag.264). 


-223- 






TATĂL CĂPITANULUI 


Crâmpeie de amintiri 


S e împlinesc astăzi (21 Noiembrie 1961) două decenii 
de ia moartea profesorului Ion Zelea Codreanu, tatăl 
Căpitanului. Considerăm o datorie sfântă să ne 
amintim de el mai pe larg, în aceste vremuri de răscruce. 
Căci profesorul Codreanu a fost nu numai un mare animator 
al generaţiei care a făcut întregirea naţională dar şi un ctitor 
al Mişcării Legionare ce a continuat lupta în adevăratul spirit 
al acestei generaţii. Pe lângă aceasta el simbolizează 
pentru noi legionarii cel mai mândru şi mai îndurerat 
părinte care a pierdut trei fii în lupta pentru înălţarea 
neamului românesc. 

Cu ocazia acestei comemorări voi încerca să redau 
câteva crâmpeie de amintiri, făcând şi unele constatări în 
legătură cu puternica şi singulara lui personaltate. 


* 

Pe tatăl Căpitanului - “Moş Zagreb” - cum îi spuneau 
cu multă afecţiune Legionarii în intimitate, l-am cunoscut în 
toamna anului 1930. Venise într-o după amiază, împreună 
cu Căpitanul, la Carpaţi, cunoscutul restaurant din centrul 
Capitalei (lângă Universitate) unde ne strângeam noi 
Macedonenii. Abia ieşisem din închisoarea Văcăreşti unde 
împreună cu Căpitanul am stat aproape două luni. Lupta 
pentru apărarea coloniştilor din Cadrilater (Dobrogea de 
sud) era în toi. Restaurantul Carpaţi - ţinut de un Aromân - 
devenise un fel de “cartier general". De aici se anima lupta. 
De multe ori seara, noi studenţii, ne strângeam într-un colţ 
al curţii şi cântam cântece patriotice. Ca replică, orchestra 
localului intona Imnul studenţesc “Studenţi creştini din 


-224- 


România Mare ...”, “Pe al nostru steag”, “Gaudeamus igitur”, 
etc. în aplauzele furtunoase ale publicului ce umplea localul 
până la refuz. Şi entuziasmul care se propaga la toată 
lumea devenea incandescent. Parcă era o adunare 
naţională permanentă. Prezenţa Căpitanului, care de câteva 
luni se mutase la Bucureşti şi fondase “Garda de Fier”, 
expresia politică a Legiunii Arhanghelului Mihail pentru 
combaterea comunismului, polariza aici multă lume, mai 
ales studenţime. 

Profesorul Codreanu auzise despre toate acestea şi 
dorea mult să ne cunoască. Parcă îl văd şi acum, în 
mândrul său port bucovinean, cu cojoc înflorit şi cămaşe 
înfoiată, robust, cu faţa rotundă îmbujorată de sănătate, cu 
mustaţa răzvrătită şi totuşi îngrijită apropiindu-se de noi cu 
mersul lui domol legănat. Ne-am sculat respectuoşi în 
picioare. Căpitanul ne-a prezentat pe fiecare. Profesorul ne 
lua mâna şi ţinând-o lung, se uita adânc în ochii fiecăruia, 
ca şi când ar fi căutat să prindă firile tainice ale sufletului. 
Apoi ne-a zis: „După nume vă cunosc pe toţi. Mi-a vorbit 
Corneliu cu atâta căldură de voi încât doream fierbinte să vă 
cunosc". 

Ne-am aşezat la masă. Lumea atrasă de prezenţa 
Codrenilor, se îngrămădise ca ciorchinii în jurul nostru. 
Profesorul Codreanu s-a uitat împrejur şi apoi, ridicând 
solemn vocea, a continuat ca într-o conferinţă publică: 

„Eee! Armânii! Armânii!... Ei sunt urmaşii “Geţilor 
nemuritori”, ai Tracilor din dreapta Dunării... Şi, făcând o 
incursiune în adâncul istoriei naţionale, a pus în evidenţă, 
cu mult patos, comoara de spiritualitate care zace 
neexplorată în acest substrat al rasei noastre. Apoi, urcând 
veacurile, a vorbit de Aromânii nesupuşi de nimeni ai 
Marei Valahii (Tesalia) şi de împărăţia Asăneştilor. Pentru o 
palmă primită de celnicul Petru de la un dregător bizantin - a 
explicat Profesorul - aceşti vajnici pastori au zgâlţâit din 
ţâţâni vechiul Imperiu Bizantin şi au durat împărăţia lor.... 
Dar lupta dusă împotriva păgânului turc şi pentru 
independenţa popoarelor creştine din Balcani...! Nemuritori 


-225- 





vor rămâne Căpitanii de Armatoli ca Bucuvala, Bociari, 
Caciandoni şi atâţia alţii. Dar Armâncele! Acele eroine 
conduse de faimoasa Despa (soţia unui Căpitan de 
armatoli) care după ce au luptat cu înverşunare împotriva 
păgânilor, spre a nu cădea prizoniere, s-au strâns în 
depozitul cu praf de puşcă şi dându-i foc au sărit în aer...! Şi 
profesorul Codreanu a povestit multe episoade din aceste 
lupte. 

Am rămas profund impresionaţi. Profesorul 
Codreanu nu numai că cunoştea bine istoria naţională a 
Aromânilor (se simţea influenţa junimistului Caragiani de la 
laşi), dar o trăia cu intensitate. Aşa era generaţia care a 
pregătit sufleteşte „unirea Românilor, a tuturor 
Românilor". Ce contrast cu fauna politicianistă apărută 
după război, ignorantă, rapace şi venală, de care noi ne¬ 
am izbit în greaua luptă pentru apărarea coloniştilor din 
Cadrilater. Profesorul Codreanu ne-a cucerit sufleteşte. Şi 
ne-a devenit drag ca un părinte. 

în primăvara anului 1932 am avut prilejul să 
colaborez mai de aproape cu Profesorul Codreanu. Se 
alesese deputat de Tutova în alegerile parţiale, bătând toate 
partidele adverse. Acum zăbovea mai mult pe la Bucureşti, 
pe la sediul Mişcării din strada Aurel Vlaicu. A început să se 
desemneze un pronunţat curent pentru Mişcare. Din toate 
părţile veneau plângeri care se cereau aduse la tribuna 
Parlamentului. Spre a-l ajuta şi degaja pe Profesor, 
Căpitanul mi-a dat însărcinarea să triez şi să formulez în 
„comunicări concise şi clare", plângerile îndreptăţite. Apoi să 
le supun Profesorului Codreanu spre a le da forma 
definitivă. Cu acest prilej am putut constata la „Moş Zagreb" 
o calitate nebănuită: meticulozitatea. Fiecare frază, 
propoziţiune sau parte de cuvânt, era cu multă atenţie 
analizată, nu atât din obişnuinţa profesională (el era 
profesor de limba germană), ci din năzuinţa pentru un lucru 
bine făcut. Parcă îl aud şi acum îngânând mai mult pentru 

sine: „directă", „indirectă", „cauzală"_gerundiu", „genetiv", 

„ablativ" şi alţi termeni gramaticali. Cu acest prilej, mai 

- 226 - 


adăuga şi ceva înflorituri caracteristice stilului său alegoric, 
încât pe canavaua oarecum simetrică şi pragmatică a 
conceptului iniţial, răsăreau acum înflorituri stilistice aşa cum 
se observă la broderiile ţărăneşti. Şi întrucât Profesorul 
Codreanu era un mare adept al dimensiunii trace în formaţia 
poporului român, iar eu, pe vremea aceea, un convins 
„latinist", îi spuneam în glumă: „lată, şi aici s-a făcut o operă 
de sinteză traco-romană". Şi el simţind aluzia, surâdea 
indulgent şi cu multă dragoste... 

Uneori - când se întâmpla să fie mai mult de lucru pe 
la sediu - luam masa acolo. Aici, pe lângă familia 
Căpitanului, mai locuia Părintele Dumitrescu - Borşa, Victor 
Silaghi şi legionarul Onu de la Huşi. Odată, eram mai mulţi 
Macedoneni (lancu Caranica, Sterie Ciumetti, Ficata, 
Ghiţea, etc.). Stăteam la un pahar de vin şi Profesorul 
Codreanu , care era bine dispus, ne-a rugat să cântăm ceva 
şi din cântecele noastre de luptă din Macedonia 
(„Părintească Dimândare", „Duri şi a noastră arăvdare", „Di 
nuc I' aspindzurară", etc.). Profesorul radia de bucurie. La 
sfârşit, am intonat un marş francez („Sambre et Meuse") pe 
care îl învăţasem, pe când eram copii, de la soldaţii francezi 
veniţi în Macedonia, în timpul primului război mondial. 
Profesorul auzise de acel marş vestit - expresia vitejiei 
galice - şi putea să-l fredoneze. Acum însă, când auzea şi 
cuvintele în întregime, se înflăcărase, l-am scris textul şi ne- 
a pus să-l repetăm de mai multe ori, cântând cu noi. Era 
transportat. îi plăcea cu deosebire strofa în care se arată că 
soldaţii nu vroiau să audă de ordinul de retragere al 
Mareşalului lor. O redau - poate cu multe greşeli - aşa cum 
am învăţat-o când eram copil şi mi-a rămas în memorie 
după patru decenii şi mai bine: 

„Pour nous battre ils etaient cent milles 

A leurs tetes y avaient des Rois. 

Notre Marechal Veyard de Birre (!) 

Faiblit pour la premiere fois. 

Voyant certaine la defaite 


- 227 - 



II reunit tous ses soldats 
Puis fit - il battre la retrăite, 

Mais on ne I' ecoutais pas! 

Le Regiment de „Sambre et Meuse" 

Marchait toujours aux cris de la Liberte! 
Cherchant la lutte glorieuse 
Qui le conduit â I' immortalite! 

Când am terminat, Profesorul era profund emoţionat. 
Avea lacrimi în ochi. în marşul francez părea că îşi cânta 
faptele propriului său regiment. După o pauză, ne-a spus 
dus cu vocea lui tărăgănată: „Eee! “Galii"! “Galii!" Unde este 
vitejia lor neasemuită! Câtă nevoie ar avea lumea de 
această vitejie... “! 

Desigur, mulţi dintre aceia care au fost prezenţi îşi 
amintesc de depoziţia Profesorului Codreanu la Procesul 
„Gărzii de Fier", judecat în faţa Consiliului de Război din 
Bucureşti, în primăvara anului 1934. Voi reda din memorie 
un crâmpei din depoziţia făcută, cracteristic pentru stilul său 
alegoric la care nu renunţa nici în împrejurările cele mai 
neobişnuite. îşi începe declaraţia, ex abrupto, cam în felul 
următor: 

„Onorat Consiliu, ţin să declar că eu sunt autorul 

moral al atentatului împotriva lui Duca"! . Stupoare în 

sală. Sute de priviri holbate se îndreptau spre Profesor. Unii 
din Generalii din Consiliul de judecată şi-au făcut mâinile 
pâlnie la ureche să prindă mai bine senzaţionala mărturisire. 
S-a făcut o linişte de mormânt. După o pauză care pentru 
cei din sală părea foarte lungă, profesorul a repetat după 
felul lui, sacadat: „Da! ... Da!...Da!!! Eu sunt autorul moral al 
atentatului împotriva lui Duca!!" ... Şi, după ce a făcut o 
nouă pauză, a continuat: „Şi iaca aşa: când stăteam în 
închisoare în Ardeal unde am fost închis de poliţia 
răposatului Duca, în urma dizolvării arbitrare a grupării 
noastre politice, m-am rugat în celulă, lui Dumnezeu şi Sf. 
Arhanghel Mihail: „Doamne! Dacă sunt vinovat cu ceva faţă 


- 228 - 


de neamul meu să mă trăsneşti şi să nu apuc să ies de aici. 
Dar dacă cel care a poruncit prigoana, Duca, este vinovat, 
apoi, trăsneşte-l pe el, Doamne! Dumnezeu mi-a ascultat 
ruga şi Arhanghelul Mihail prin cei trei camarazi din boxă, l-a 
pedepsit. Iaca de ce sunt eu autorul moral...! “ 

A fost o destindere generală. în sală, animaţie, 
comentare şi chiar ilaritate. Toţi însă, au înţeles în această 
alegorie, adevăratul sens al Profesorului. Era forma cea mai 
abilă şi cea mai pitorească prin paradoxul ei, mai ales că 
pornea de la o autoacuzare spre a putea spune anumite 
adevăruri în faţa unui Consiliu de Război. Acesta era stilul 
Profesorului Codreanu. 


*** 


Marea prigoană din 1938-1939, Profesorul 
Codreanu â făcut-o în lagărul de concentrare de la 
Miercurea-Ciuc. Ţinuta lui a fost exemplară. Nici un 
compromis cu asupritorii. Părea o stâncă de granit. 
Prezenţa lui îmbărbăta dar şi jena pe aceia care încercau să 
se acomodeze cu asupritorii. De aceea autorităţile lagărului 
l-au izolat complect într-o încăpere adiacentă a lagărului. 
Aici în singurătate şi-a depănat Profesorul zile şi nopţi de-a 
rândul gândurile şi durerile. Ca un ermit dac sau creştin se 
ruga lui Dumnezeu şi adesea stătea de vorbă cu făpturile 
Lui, care locuiau cu el în acea singurătate crepusculară.... 
Multe reflexii a făcut Profesorul Codreanu în acestă tristă 
singurătate şi mari dureri a rumegat. Multe din ele le-a 
aşternut pe hârtie, el care arăta predilecţie pentru cuvântul 
rostit. Trebuie să fie pagini străbătute de o inepuizabilă 
credinţă. Desigur, ştirea cu asasinarea Căpitanului, aflată, 
mi se pare, pe când el se găsea internat în spital, trebuie 
să-l fi zguduit profund pe Profesor. Dar dragostea lui de tată 
l-a făcut să creadă cu mai multă înlesnire zvonurile că el 
trăieşte. Marea amărăciune o va încerca Profesorul 
Codreanu după ieşirea din lagăr, în 1940 - culmea ironiei - 


- 229 - 




„în prigoana" din timpul regimului „naţional - legionar"! 

Pe la 14 Septembrie 1940, ne-am întors de la Berlin 
cu grupul de legionari din exil. Cu noi se afla şi D-na 
Codreanu, soţia Căpitanului. Pe drum aflasem de formarea 
guvernului „naţional-legionar" sub preşedinţia proaspătului 
conducător al statului, Generalul I. Antonescu. De asemeni 
aflasem şi de opoziţia Profesorului Codreanu la această 
combinaţie. La Gara de Nord a ieşit în întâmpinare o 
mulţime imensă. Mulţi legionari şi chiar nelegionari care nu 
crezuseră în comunicatele oficiale care anunţaseră uciderea 
Căpitanului, sperau acum să-l vadă apărând odată cu noi. 
Când au văzut însă pe soţia Căpitanului îmbrăcată în doliu, 
au înţeles că El nu mai trăieşte. O tristeţe apăsătoare s-a 
lăsat ca o pâclă peste sufletul celor prezenţi. Mulţi 
plângeau. Poate presimţeau că fără Căpitan nu poate fi 
biruinţă legionară. 

Ziua următoare m-am dus să-l văd pe Profesorul 
Codreanu. Se mutase în Capitală. Locuia într-o modestă 
casă din Cartierul Tei, împreună cu familia fiului său Ion, 
asasinat în 21 Septembrie 1939 din ordinul lui Carol al II- 
lea, cu alte sute de legionari. După ce am stat de vorbă cu 
toţi ai casei despre peripeţiile anilor de prigoană şi exil, 
Profesorul m-a invitat într-o cameră separată, unde a venit 

? >i mama Căpitanului. A fost un moment de tăcere profundă, 
n colţ, la Icoană, candela aprinsă pâlpâia parcă mai viu şi 
făcea să tremure umbre pe pereţii camerei semiobscure. Să 
fi fost sufletul Căpitanului prezent?! După o lungă pauză, 
care a fost o reculegere, Profesorul a spus: 

-„Credeam că vine şi Corneliu cu voi. Noi n-am 
crezut că este mort şi l-am adăstat... “ Vocea Profesorului 
totdeuna solemnă şi tunătoare, acum părea înăbuşită de 
emoţii. Mama Căpitanului plângea pe înfundate şi candela 
pâlpâia tot mai viu... Emoţia m-a copleşit şi pe mine. N-am 
putut articula nici un cuvânt de mângâiere. Şi ce-aş fi putut 
spune? în asemenea clipe, tăcerea e mai consolatoare 
decât orice cuvânt. 

După o lungă pauză de tăcere adâncă, Profesorul a 


-230- 


ridicat capul său leonin. Pe faţa lui se vedea încă durerea 
crispată acum de trăsături volitive implacabile. Toate aceste 
trăsături contrastante, în momente atât de dramatice, îi 
dădeau o înfăţişare cu totul neobişnuită. A reluat 
conversaţia cu o voce solemnă care devenea din ce în ce 
mai tunătoare: 

- „Corneliu trăieşte şi va trăi pururea în spirit printre 
Legionari... dar ce facem cu Satana ăsta de Sima în care a 
intrat duhul lui Stelescu! Ce facem cu acest agent al lui 
Moruzoff, prin care a fost distrusă floarea Legiunii?" Şi 
Profesorul a făcut un rechizitoriu necruţător. Părea un 
munte, un vulcan în plină erupţie. Nici Generalul Antonescu 
- cel „care şi-a vârât coada şi a numit pe numitul Sima" în 
fruntea legiunii n-a fost cruţat. Discuţia a luat un alt aspect 
în strânsă corelaţie cu situaţia politică gingaşă de atunci. Şi 
continuarea ei trebuia făcută în termeni mai aderenţi cu 
realitatea. Când Profesorul s-a mai potolit, i-am spus în 
esenţă: 

-„înţeleg revolta Dvs. şi în mare parte o găsesc 
justificată. Mi se pare însă, că unele epitete sunt cam 
exagerate. Acum două luni mi-aţi trimis printr-un curier 
special, o lungă scrisoare la Berlin prin care îmi recomandaţi 
pe „numitul Sima" drept „fiul Dvs. spiritual" şi-mi cereaţi să 
„nu-i fac dificultăţi, căci tot ce face, cu ştiinţa voastră face" 
V-am răspuns imediat în sensul că în cei doi ani de 
prigoană făcuţi împreună, am avut prilejul să cunosc atât 
calităţile, cât şi defectele acestui om şi după ce vă făceam 
atent asupra ^ defectelor care ar putea produce alte 
nenorociri dacă nu vor fi înfrânate şi corectate, vă sugeram 
să luaţi răspunderea Legiunii, dat fiind că prin trecutul Dvs. 
de luptător şi ţinuta demnă pe care aţi avut-o în prigoană, 
vă dă întreaga autoritate morală de a fi o chezăşie că 
Mişcarea nu se va rătăci de la rosturile ei. Nu ştiu cum aţi 
procedat. Fapt este că s-a ajuns la o combinaţie politică pe 
care acum o combateţi cu înverşunare dar la care, cu sau 
fără voie, aţi contribuit,.. 

-„Satana" - a întrerupt Profesorul, referindu-se la 


-231- 








Sima - a abuzat de buna mea credinţă... 

. Eu nu cred că va merge uşor, dat fiind 
egocentrismul ce caracterizează personajele respective 
(Antonescu şi Sima). Din cauza aceasta, la un moment dat 
am înclinat să nu mă întorc din exil. Am împărtăşit acest 
gând şi celorlalţi camarazi. Situaţia Ţării cu graniţele 
prăbuşite este atât de gravă, încât se cer eforturile unite ale 
tuturor, spre a evita o catastrofă totală. în acest sens 
găsesc primejdios dacă Mişcarea, abia ieşită din prigoană 
se va pune în opoziţie cu Antonescu, devenit Conducător ai 
Statului, forţându-l pe acesta să se bazeze pe armată şi 
vechile partide politice. Nu este exclus - din câte ştiu eu - ca 
să aibă şi consimţământul german, dat fiind că conducătorii 
germani consideră Mişcarea cu cadrele decimate. Şi apoi îşi 
au şi ei socotelile lor. O soluţie în afara Mişcării este cu atât 
mai probabilă cu cât Mişcarea va aluneca în convulsiuni 
interne. Vom oferi cel mai bun prilej adversarilor să ne 
anuleze. De aceea, pornind de la situaţia de fapt ce s-a 
creat în ultimul timp, să încercăm a completa şi consolida 
instituţia „Forului Legionar", ca organ suprem al Mişcării 
care să asiste şi în anumite cazuri să controleze pe cel ce 
îndeplineşte funcţia de „Comandant al Mişcării", adică 
elementul executiv. Acest for suprem e compus de 
Comandanţi ai Bunei Vestiri, Comandanţi şi senatori 
legionari, aleşi dintre cei mai reprezentativi (elemente din 
toate regiunile şi profesiile). Domnia-Voastră aţi fi cel mai 
indicat să prezidaţi acest „For Legionar" dându-i autoritate şi 
prestigiu. în felul acesta cred că se vor putea evita noi 
greşeli. Cred că şi numitul Sima, care şi-a văzut acum 
satisfăcută ambiţia de a deveni şef, va fi cu mai^ mult 
sentiment de răspundere, date fiind enormele dificultăţi pe 
care le reprezintă conducerea unui stat în plină răvăşire, 
mai ales că el nu are nici experienţă politică şi nici 
cunoştinţe administrative în legătură cu problemele statale, 
într-un bloc masiv legionar, noi ne vom putea impune mai 
bine, atât lui Antonescu, după care se ascunde acum lumea 
veche cât şi Nemţilor, ştiind bine - cum am spus - că şi unii 


- 232 - 


şi alţii îşi au socotelile lor. Aceasta mi se pare că ar fi o 
soluţie legionară pozitivă care ar concorda şi cu situaţia 
internaţională destul de critică... Dacă însă Dvs. nu puteţi 
trece cu vedera amăgirea ce v-a făcut şi credeţi că nu este 
cu putinţă o colaborare în sensul amintit, atunci staţi în 
rezervă, eventual v-aţi putea retrage pentru odihnă la Huşi, 
fără a face dificultăţi. Să vedem cum va evoula situaţia..." 

Profesorul Codreanu m-a ascultat cu luare aminte, 
cu toate că părea dezamăgit de cele preconizate. Se vede 
că el conta pe o acţine comună de opoziţie intransigentă. N- 
a reacţionat însă în felul său tranşant. Pe lângă 
argumentele aduse, cred că a fost şi faptul cu avertismentul 
ce i-am trimis de la Berlin, când el îmi recomanda pe 
„numitul Sima" ca pe „fiul său sufletesc". Această greşală 
nu-i permitea - cel puţin faţă de mine - să facă imputări în 
felul lui obişnuit. 

în cursul acestei întrevederi, Profesorul Codreanu mi 
s-a plâns de celălalt „satana" (se referea la Stoicănescu) 
care i-a luat^ manuscrisul cu „însemnările" din timpul 
prigoanei (lagăr) sub pretextul de a-l ascunde mai bine şi 
acum refuza să i-l restituie. Pentru aceasta, Profesorul îl 
considera ca „agent pus de duşmani pe lângă el ca să-i 
capete încrederea şi să-l iscodească". M-a rugat să caut eu 
să obţină restituirea manuscrisului. Acest fapt îl ţinea pe 
Profesorul Codreanu în permanentă tensiune. 

Cam pe aceste game s-a desfăşurat prima 
conversaţie avută cu Profesorul Codreanu după marea 
prigoană, deşi poziţiile noastre nu f era,u identice, totuşi 
despărţirea a fost cordială. A rămas să ne mai vedem. Şi 
poate lucrurile s-ar fi aplanat, restabilind un echilibru de 
forţe în Mişcare, prin mobilizarea tuturor energiilor legionare 
şi chiar în stat, în raport cu Antonescu, dacă anumiţi 
interesaţi n-ar fi făcut zâzanii. 

în primul rând din anturajul „comandantului" format în 
mare parte de elemente dubioase sau arivişti. Aceştia 
duceau mai mult sau mai puţin în surdină, o campanie de 
denigrare, prezentând pe Profesor ca un „nebun mistic" 


- 233 - 



(vechea formă a ocultei) şi chiar ca „trădător". Cu 
deosebire elemente recent intrate în Mişcare ( septembrişti) 
făceau exces de zel în această acţiune de defăimare, pe 
care o considerau ca o probă de fidelitate faţă de 
„comandant". 

Un aspect dezolant îl ofereau şi anumiţi fruntaşi 
legionari, vechi în Mişcare, care din aceleaşi preocupări 
ariviste, din lipsă de curaj moral sau din ranchiuni personale 
- Profesorul a fost sever cu „slăbiciunile" dovedite în timpul 
prigoanei - îl ocoleau pe Profesorul Codreanu, devenit 
acum, trădător. 

Tatăl Căpitanului, luptător de o viaţă întreagă pentru 
cauza naţională, ctitor al Mişcării Legionare, părintele a doi 
fii şi un ginere, morţi pentru Mişcare, să fie făcut „trădător"! 
Nu se putea o mai mare monstruozitate. Era cea mai 
mare satisfacţie ce se putea da duşmanilor Mişcării. Se 
înţelege că acest lucru convenea lui Antonescu şi 
anturajului său dubios care se temea de experienţa politică 
şi tăria de caracter a Profesorului Codreanu. 

Desigur, toate aceste nemulţumiri şi jigniri aduse 
Profesorului au oferit prilejul altor elemente dubioase să se 
apropie de el, spre a le folosi tot în sens negativ, l-am atras 
atenţia, dar fără mare rezultat, fapt care a mai răcit 
raporturile dintre noi. Astfel forţele duşmane Mişcării puteau 
manevra acum, cu elementele dubioase, pe ambele 
tablouri, spre a provoca conflicte sângeroase şi stupide ca 
acelea întâmplate la sediul central al Mişcării, unde şi-au 
pierdut viaţa câţiva legionari. 

în faţa acestei reţele de intrigi şi instigaţii, favorizate 
conştient sau inconştient chiar de acela care avea 
răspunderea Mişcării şi obligaţia de a păstra armonia ei, 
toate eforturile de redresare a unităţii legionare au rămas 
zadarnice. Prigoana mascată dar cu atât mai perfidă, 
împotriva familiei Căpitanului, se accentua tot mai mult. 
Era cuvânt de ordine pentru izolarea ei şi punerea la index. 
Evident, orice legionar demn de acest nume a respins sau a 
nesocotit asemenea josnice injoncţiuni. Personal nu numai 


- 234 - 


că am păstrat legăturile cu familia Căpitanului, dar oriunde a 
fost cu putinţă, am căutat să neutralizez această campanie 
de „ură şi mişelie" dusă împotriva ei. în acelaşi timp ori de 
câte ori s-a întâmplat să-l văd pe Profesorul Codreanu, am 
căutat să neutralizez influenţele dubioase ce se exercitau 
asupra lui, fapt care a produs uneori răcirea raporturilor 
noastre. 

Fireşte, toată această campanie de „ură şi mişelie", 
cum spunea el, l-a amărât profund pe Profesorul Codreanu. 
Dar el nu era omul care să se lase deprimat. Mândria lui îl 
făcea să-şi păstreze acea ţinută solemnă şi calmă cu 
bonomie moldovenească. Se simţea însă că sub acest calm 
aparent mocnea mânia unui „om violent şi aspru", cum scrie 
Căpitanul; clocotea un vulcan de revoltă gata de erupţie. 
Ieşirile avute cu ocazia serbărilor de la 8 Noiembrie 1940 la 
laşi, erau un indiciu. Au fost însă şi momente când 
Profesorul manifestase semne de reconciliere pentru binele 
Mişcării. 

într-o dimineaţă m-am dus la Jilava să particip la 
deshumarea Căpitanului, a Nicadorilor şi a Decemvirilor. Nu 
ştiam că în timpul nopţii, legionarii care făceau deshumarea, 
într-un moment de revoltă, când au văzut corpul Căpitanului 
şi al celorlalţi camarazi asasinaţi, desfiguraţi de acidul 
sulfuric vărsat, s-au repezit în închisoare şi i-au pedepsit pe 
asasini. Am aflat de la senatorul legionar Aristotel 
Gheorghiu. La intrare, lângă baraca Corpului de gardă, am 
asistat la o altercaţie între mama Căpitanului şi familia 
fostului prefect de poliţie al Capitalei şi ministru de interne 
Gabriel Marinescu, şeful bandei de asasini. Pe aleea care 
ducea la groapa Căpitanului, m-am întâlnit cu Profesorul 
Codreanu. Păşea încet, cu mersul lui legănat încărcat de 
gânduri şi de dureri Recunoaşterea corpului Căpitanului i-a 
stins ultima licărire de speranţă că „El trăieşte". Ne-am 
strâns în tăcere îndelungat mâna. Apoi mi-a spus: „Acum 
văd că trăieşte Legiunea", l-am răspuns: „Desigur, trăieşte 
şi va trăi pururea. Dar trebuie să colaboreze toate forţele ei 
spre a putea merge compactă pe drumul trasat de Căpitan 


- 235 - 



prin jertfa lui“. Poate aş fi abordat mai pe larg problema 
unităţii legionare dacă n-aş fi fost chemat urgent prin telefon 
de Colonelul Elefterescu, şeful de cabinet al Generalului 
Antonescu, spre a participa la şedinţa Consiliului de Miniştri. 
Noul incident survenit la Biserica Gorgani, cu ocazia 
decorării „Post mortem" a Căpitanului, a Nicadorilor şi 
Decemvirilor, a făcut să rateze şi această ocazie, mărind 
tensiunea existentă. 

Ultima dată l-am văzut pe Profesorul Codreanu la 13 
Ianuarie 1941. S-a făcut la „Casa Verde" o mare şedinţă 
comemorativă pentru Moţa-Marin, la care au participat şi 
oficialităţile Statului. Cu acest prilej Profesorul luase 
iniţiativa unui parastas. Dar din aceleaşi considerente 
meschine, mulţi gradaţi sau demnitari legionari l-au ocolit pe 
Profesor şi n-au venit în sala de la parter a „Casei Verde" 
unde se dădea o gustare pentru pomenirea Martirilor de la 
Majadahonda. Ne-am dus cu Ghiţea, Ficata, Nicu Caranica, 
Ionel Nacu şi alţi mulţi legionari Macedoneni. Cum ne-a 
văzut Profesorul s-a luminat la faţă şi a venit spre noi. „Eee! 
Armânii! Armânii!!.., Erau aceleaşi cuvinte exclamate cu un 
deceniu în urmă, când ne-am cunoscut pentru prima dată la 
Carpaţi. Dar acum, în intonaţia lor se simţea melancolia 
produsă de atâtea dureri şi amărăciuni. Căpitanul, lancu 
Caranica, Belimace, Ciumetti, Pihu şi alţi atâţia camarazi 
care fuseseră la prima noastră întâlnire nu mai erau printre 
noi. Şi lipsa lor se simţea profund. Rândurile rărite au lăsat 
un mare gol în suflet care va înghiţi mult din exuberanţa 
primelor timpuri. Sau poate în vocea Profesorului Codreanu 
palpitau presimţiri că nu trece mult şi se va duce şi el în 
„Legiunea din Ceruri" în care el credea cu toată tăria?! 


*** 

In Germania, la Berkenbmck, unde ne găseam cu 
domiciliul forţat, am aflat de asasinarea misterioasă a lui 
Horia Codreanu. Era al treilea fiu al Profesorului Codreanu 
care cădea răpus de gloanţe în mod laş. De data aceasta s¬ 


- 236 - 


au pus în circulaţie de către adversarii interesaţi, versiuni 
prin care se ia acestei morţi orice semnificaţie politică. 
Lumea însă care a intuit adevărul, s-a dus în masă la 
înmormântare, spre a-şi manifesta solidaritatea de simpatie 
şi a da mângâiere prigonitei familii. Şi vechii prigonitori care 
de data asta activau sub ocrotirea lui Antonescu, au trebuit 
să se demaşte. Plutoanele de jandarmi care sub pretextul 
„menţinerii ordinei" înconjuraseră cimitirul, au luat în timpul 
slujbei religioase de înmormântare poziţia de tragere. Era 
un vădit act de provocare. Mulţimea care a asistat la 
ceremonia funebră s-a aşezat în genunchi şi a început să 
se roage. Neclintit, în picioare, ca o statuie, a rămas 
profesorul Codreanu. Tatăl îndurerat cu trei copii morţi 
pentru dragostea lor de neam, a ridicat ochii spre cer şi s-a 
rugat. Apoi a tunat, blestemând cu cuvinte de foc pe 
prigonitorii văzuţi şi nevăzuţi. Nu cred că s-ar putea imagina 
un tablou mai zguduitor. Dârzenia luptătorului de-o viaţă 
întreagă şi suferinţa tatălui îndurerat, se proiectau în tabloul 
sumbru al cimitirului plin de mulţimea îngenunchiată. Acest 
tablou se va proiecta mereu ca o mustrare pentru 
nelegiuirile făcute. Şi blestemele bătrânului Codreanu care 
şi-a văzut trei fii asasinaţi de organele de stat pentru 
dragostea lor neţărmurită faţă de neamul românesc se 
îspăşesc şi astăzi. 

N-au trecut decât câteva luni de la această tristă 
întâmplare (blasfemie) şi Profesorul Codreanu s-a stins şi el. 
A murit în urma unei banale operaţii de apendicită, pe un 
pat de spital. Luptătorul de o viaţă întreagă, care în fruntea 
unităţii sale, trecea în iureş Carpaţii, „cherchant la lutte 
glorieuse" pentru eliberarea fraţilor din Ardeal, sau care a 
înfruntat cu dârzenie un lanţ întreg de crunte prigoane, 
murea acum într-un pat de spital, răpus de-o boală banală. 
Mi-I închipui în ultimele lui clipe, rugându-se ca un bun 
creştin. Şi poate era voios - el care credea cu atâta tărie - 
că se va vedea iar cu fiii şi camarazii dragi aflaţi în 
„Legiunea din Ceruri". Gândul însă că nu cade în luptă 
trebuie să-l fi întristat. „Necununarea cu moartea legionară" 


- 237 - 




desigur el a considerat-o ca o lipsă dacă nu chiar un semn 
de nevrednicie. Şi în minte îmi vine zguduitorul monolog al 
lui Cyrano de Bergerac, viteazul spadasin, care după sute 
de dueluri moare - nu cum se aştepta - „de o sabie vrednică 
să-şi vâre ascuţişul în pieptul său“, ci de o „buturugă", 
aruncată din întâmplare de servitoare, când el trecea pe 
stradă. Şi poate că acest erou, Profesorul Codreanu, a 
exclamat: „Ah! Destinul e batjocoritor"! 

*** 

De multe ori am avut impresia că nu este apreciată 
la justa ei valoare contribuţia dată de Profesorul Codreanu 
atât pentru extinderea „Legiunii Arhaghelul Mihail", cât şi 
mai ales pentru formarea noii spiritualităţi legionare. Poate 
felul lui de exprimare populară, de multe ori alegorică şi cu 
expresii îmbibate de misticism religios, să fi făcut pe aşa 
zişii „intelectuali rafinaţi" să nu desprindă miezul profund al 
cugetării sale, exprimat în cuvântări „desăvârşite - cum scrie 
Căpitanul - ca limbă populară , stil şi adâncime 
(P.L.pag.350). 

La aceasta trebuie să se fi adăugat şi multe 
adversităţi surde, fiindcă Profesorul Codreanu nu prea 
menaja atitudini şovăitoare la aceia care aveau pretenţie să 
facă parte din elita Mişcării. Privită însă în mod obiectiv, 
contribuţia Profesorului Codreanu ni se pare esenţială. El a 
fost unul din adevăraţii îndrumători ai generaţiei de la 1922, 
a cărei expresie genuină a fost Mişcarea Legionară, şi un 
adevărat ctitor al acestei mişcări. 

Faţă de naţionalismul Profesorului A.C.Cuza, care 
uneori ducea până la ateism, Profesorul Ion Zelea 
Codreanu, alături de savantul Dr. Paulescu, reprezenta o 
contrapondere prin misticismul lor adânc. Acest misticism 
religios nu numai că ferea o întreagă generaţie de a se situa 
pe un teren spiritual, similar cu acela al adversarilor, dar 
conducea spre adâncile izvoare ale adevăratei 
spiritualităţi româneşti. 


- 238 - 


Mai mult chiar decât misticismul Doctorului Paulescu, 
care fiind de natură ascetică avea o eficacitate mai 
restrânsă pe planul acţiunii, misticismul Profesorului 
Codreanu, prin caracterul său teluric şi eruptiv avea 
aderenţe cu sufletul poporului şi putea stârni curente de 
acţiune. 

Acest puternic impuls nu numai că a fost transmis 
ereditar Căpitanului, dar cred că a format şi suportul 
primului său nucleu de luptători, cunoscut sub denumirea de 
„Văcăreşteni". Chiar evoluţia spirituală a lui Ionel Moţa, a 
cărui credinţă creştină organică nu poate fi pusă în discuţie, 
nu se ştie dacă ar fi luat caracterul vertical dacă nu 
cunoştea pe Căpitan şi nu intra în climatul mistic - religios 
iradiat de Profesorul Codreanu. 

Dacă ar fi să ne închipuim credinţa legionară ca un 
arbore, Profesorul Codreanu ar reprezenta rădăcinile care 
absorb seva de credinţă din adâncurile substratului primar 
românesc şi o transmit trunchiului şi ramurilor reprezentate 
de Căpitan, spre a înflori şi transforma în rod sub razele 
soarelui de pe cerul românesc. Pe una din aceste ramuri 
bogate în sevă s-a altoit gingaşa sensibilitate creştină a lui 
Ionel Moţa, care a înflorit în toată frumuseţea, pe colina de 
la Majadahonda, spre a vrăji prin spiritualitatea şi curăţenia 
jertfei, generaţii după generaţii. 

Profesorul Codreanu reprezintă erupţia telurică a 
credinţei încărcată - cum este inerent oricărei erupţii - şi de 
unele ingrediente... telurice; pe când Căpitanul şi Moţa; 
aceeaşi esenţă de credinţă din ce în ce mai rafinată, în 
ascensiunea ei spre cer. 

Dacă ar fi să transpunem comparaţia pe planul 
istoric al „nemuritorilor Geţi", atât de drag Profesorului 
Codreanu am putea spune că, spre deosebire de el, 
Căpitanul reprezintă pe Getul crescut în şcoala ascetică şi 
austeră a lui Burebista. Pe plan antropologic, sau mai 
bine zis, ca stil, Profesorul Codreanu reprezintă mai 
mult aspectul dionisiac, Moţa pe cel apolinic, iar 
Căpitanul o viguroasă sinteză a acestor două esenţiale 


- 239 - 



dimensiuni umane, el fiind un uriaş cu picioarele adânc 
înfipte în pământul strămoşesc şi cu capul în 
seninătatea cerului creştin. 

Pentru ca acest uriaş să crească nedeformat de 
pustiitoarele vânturi ale materialismului ateu, care au bântuit 
făcând ravagii în primele decenii ale veacului nostru, a 
trebuit să aibă de la început un climat familiar de puternică 
credinţă şi grija necesară. Acestea le-a asigurat Tatăl 
Căpitanului, părintele care şi-a jertfit trei din fiii săi şi un 
ginere scump pentru ca Ţara Românească să fie 
„ascultătoare de Dumnezeu" şi să strălucească mereu „ca 
soarele sfânt de pe ceruri". 

De aceea, făcând acest popas la 20 de ani de la 
moartea Profesorului Ion Zelea Codreanu, am considerat ca 
o imperioasă datorie, evocând unele amintiri din trecut, să-l 
pomenim cu recunoştinţă şi să-i invocăm memoria în aceste 
momente de răscruce şi de apăsare pentru întreg Neamul 
Românesc. 

în exil, 21 Noiembrie 1961. 


- 240 - 


CUVÂNT COMEMORATIV LA MOARTEA 

PROFESORULUI NAEI0NESCU 


P rofesorul Nae lonescu a căzut în luptă pe reduta 
onoarei legionare. Pierderea lui este imensă pentru 
întregul neam românesc. Cu el s-a dus o lume de 
gânduri cum rar se sălăşlueşte într-un cap omenesc atât de 
formidabil organizat. Buzele lui reci au zăvorât pentru 
totdeauna un verb încărcat de vrajă. Ploapele lui s-au lăsat 
grele peste acele priviri pătrunzătoare care au scrutat adânc 
pământul şi cerul românesc. S-a stins un mare focar de 
atracţie şi educaţie socratică al culturii româneşti. Dar din 
jertfa lui a ţâşnit o imensă flacără care luminează calea 
destinului acestui neam în zilele tenebroase ce le străbatem 
când infame urzeli pornesc din toate ungherele. 

E plină de adânc înţeles jertfa Profesorului Nae 
lonescu! El n-a fost din generaţia Căpitanului. Era mai 
vârstnic. N-a trecut prin şcoala Frăţiilor de cruce. Nu şi-a 
făcut educaţia în cuib. N-a deţinut vreun grad legionar. Nu 
se legase prin jurăminte sfinte şi nu purtase săcuşorul. S-a 
apropiat circumspect de Mişcare. Drumui lui n-a fost un 
drum obişnuit. N-a venit în Legiune din elan tineresc, fiindcă 
era în plină maturitate atunci când a apărut Legiunea. Nu l-a 
furat vreun val efemer al popularităţii fiindcă prin structura 
lui, era tăios de lucid. Nu l-a mânat oportunismul politic pe 
care totdeauna l-a detestat şi nici vreun gând de a-şi “face 
situaţii”, el, care de atâtea ori a refuzat să le primească în 
special după restauraţie. 

După experienţa cu ţărănismul românesc care a 
eşuat atât de lamentabil, Profesorul Nae lonescu a încercat 
o mare deziluzie. Dar acest lucru nu l-a descurajat 

- 241 - 





Dimpotrivă a continuat să adâncească mai mult explorările 
lui făcute ani de-a rândul pe tărâmul material şi spiritual al 
obiditului neam românesc. Atunci a văzut el cum toate 
izvoarele de viaţă ale acestui neam pornite din adâncurile 
pământului şi istoriei româneşti formează marele fluviu al 
spiritualităţii şi energiei legionare care curge când maestos, 
când învolburat în matca adâncită printr-o viaţă de trudă şi 
jertfă a Căpitanului. Cu aceasta Profesorul Nae lonescu şi-a 
găsit sensul existenţii sale pe care atât amar de vreme l-a 
căutat prin toate părţile mintea lui cuprinzătoare. 

De acum încolo, unicul lui gând va fi să 
provăduiască adevărul cu deplina mulţumire că a cunoscut 
şi a înţeles pe Căpitan. 

De matca acestui torent de nouă viaţă românească 
nu s-a îndepărat nici o clipă. L-a urmat pretutindeni, prin 
beciurile poliţiei, în lagăre, în închisori, prin infirmerii 
murdare şi cu cât a suferit mai mult cu atât s-a îndrăgit de 
el. 

Când însă a văzut că la cotitura zilelor de astăzi se 
sapă diabolic această matcă şi se încearcă deturnarea 
curentului de nouă viaţă spre mocirla pestilenţială a lumei 
vechi plină de bube fizice şi morale pe care el le-a identificat 
atât de bine, s-a opus cu toată rezistenţa fiinţei sale. La 
temelia acestei rezistenţe a căzut corpul său ca simbol de 
jertfă pentru a se putea dura digul salvator. în faţa jertfei lui 
se apleacă smeriţi legionarii să-şi ia noi puteri de luptă. Ce 
vor fi înţeles din această impresionantă jertfă unii bieţi 
intelectuali pretenţioşi şi înfumuraţi care cu greu pot gângăvi 
un silogism de al maestrului, puţin interesează. Adevărata 
intelectualitate românească vede prin jertfa celui mai de 
rasă intelectual român, definitiva ei încadrare în 
spiritualitatea legionară. Prin moartea lui Nae lonescu, 
Mişcarea Legionară face un mare pas spre învierea 
Neamului românesc care, peste toate uneltirile şi mişeliile 
întunericului, va învinge. 

în exil, Berlin-Amalienhof, 
24 Martie 1940. 

-242- 


0 PUNERE LA PUNCT 

RĂSPUNS PENTRU EMIL CIORAN 

Stimate Domnule Emilian 


D in partea Domnului Constantin Papanace primim spre 
publicare următoarele: 

în periodicul Dv. „STINDARDUL" (Ediţie specială) 
nr.124 din 3 iulie a. c., am citit reprodus un interviu al D-lui 

E. M. Cioran, acordat lui Frangois Bondy, „ziarist 
germano-austro-ungaro-helveto-francez". 

Domnul E. LOZOVAN, în partea introductivă a 
articolului său „Mecanismul renegării", a arătat, în mod 
pătrunzător, procesul psihologic care duce la această 
degradare. Cum ar fi cazul nostru deci: de la „Schimbarea 
la faţă a României" la „Culmile descreierării". De aceea, 
în rândurile ce urmează, mă voi mărgini să fac numai câteva 
precizări spre a pune la puct afirmaţiile false şi interpretările 
tendenţioase ale onorabilului Domn Cioran. 

1. De la început trebuie să constat că Dl. Cioran 
ocoleşte adevărul când, la afirmaţia ziaristului că „a avut 
simpatii pentru Garda de Fier", el răspunde că „n-a făcut 
parte" din ea în realitate însă, Dl. Cioran, nu numai că a 
avut simpatii pentru „Garda de Fier", dar după înlăturarea 
acesteia de la guvern, a continuat să păstreze legătura cu 
conducerea ei centrală din exil. Uneori a luat chiar iniţiative 


- 243 - 






spre a-i crea noi condiţii pentru o activitate în lumea 
occidentală. în acest scop, comunica în iulie 1942 
conducerii legionare aflată cu domiciliul forţat în cătunul 

Berkenbruck (Furstenwalde), propunerea venită din partea 
secretariatului general al mişcării Petainiste de a stabili 
legături cu „Garda de Fier“. Cu acest prilej mai făcea 
cunoscut că Germanii nazişti sunt aceia care se opun 
apariţiei în limba franceză a cărţii lui CORNELIU 
CODREANU, „Pentru Legionari", pe care el o tradusese 
cu deosebit zel. Opunerea nazistă nu constituia un fapt nou 
pentru noi, fiindcă o constatasem când am avut să tipărim a 
ll-a ediţie a acestei cărţi în limba germană. Spiritualitatea 
creştină a doctrinei legionare fiind în contrast cu 
„păgânismul" nazist ea devenea foarte incomodă. în 
legătură cu această traducere în limba franceză, cred că Dl. 
Coiran nu a uitat de scrisoarea ce mi-a scris-o personal, 
şi prin care îmi aducea la cunoştiinţă încurcăturile ce i - 
le făcea Domnişoara avocat Paraschivescu; aceasta, 
deşi incompetentă, se apucase să facă şi dânsa 
traducerea acestei cărţi. în cele din urmă, cartea a fost 
tradusă de Dl. Cioran şi culeasă pentru tipar. Dar, din cauza 
precipitării evenimentelor care au schimbat situaţia politică 
din Franţa, ea n-a mai fost tipărită. Zaţul însă s-a păstrat. 
Din câte am fost informat ulterior, ar rezulta că a fost tocmai 

acest zaţ pe care l-a folosit editura Promethee din Paris şi a 
tipărit cartea „Pentru Legionari" sub titlul „La Garde de 
Fer", Paris 1938 (sic). 

Am amintit de acest fapt nu numai spre a dovedi că 
Dl. Cioran a nutrit simpatii pentru „Garda de Fier", dar şi a 
evidenţia marele lui merit de a fi redat înălţătoarele gânduri 
ale lui CORNELIU CODREANU într-o impecabilă limbă 
franceză. Pentru această treabă, legionarii trebuie să-i fie 
recunoscători! 

2. Tot atât de false şi tendenţioase sunt afirmaţiile D- 
lui Cioran când susţine că, în cadrul „Gărzii de Fier", se 


- 244 - 


vorbea mai puţin de deşteptarea naţională, cât despre 
„splendoarea morţii". Afirmând asemenea inexactităţi, se 
vede că Dl. Cioran a vrut să profite de ignoranţa sau de 
complicitatea interlocutorului său. Este adevărat că 
legionarii „Gărzii de Fier", pătrunşi de spiritul creştin, 
priveau moartea cu o seninătate care aminteşte pe acea a 
Tracilor „nemuritori". Dar credinţa legionară nu rămânea 
contemplativă. Dimpotrivă, ea stimula activităţi practice, care 
aduceau mult cu puritanismul anglo-saxon. Taberele de 
muncă voluntară, la care participau cot la cot, militanţi din 
toate categoriile sociale, cooperativele sau întreprinderile lor 
comerciale, durările de biserici şi de poduri, etc., toate 
acestea constituie dovezi de netăgăduit în acest sens. 
Numai oameni de rea credinţă sau orbiţi de ură nu le pot 
vedea. 

Această şcoală a muncii creatoare tindea „să 
schimbe", ca să folosim o expresie a D-lui Cioran, „pe 
Românii care sunt în general sceptici şi aşteaptă puţin 
de ia destin". Activismul legionar arată că destinul, în viaţa 
de toate zilele, se crează cu mintea şi braţele cu care ne-a 
înzestrat Bunul Dumnezeu. Numai o astfel de şcoală putea 
duce, cu fapte şi nu cu vorbe de clacă, la adevărata 
„schimbare ia faţă a României", pe care şi Dl. Cioran o 
viziona, când conştiinţa lui era încă liberă, în minunata sa 
carte cu acelaşi titlu. Numai printr-un asemenea proces se 
putea vindeca temeinic „alienaţia în acest popor profund 
fatalist", cum îl califică Dl. Cioran, fatalism determinat nu 
numai de faptul că se găseşte aşezat în „calea tuturor 
răutăţilor", dar şi din cauza fiilor săi rătăciţi, care, pentru 
interese personale, se fac complici scursorilor străine. 

Cât priveşte afirmaţia D-lui Cioran că „Garda de 
Fier" era în general dispreţuită de intelectuali, ea este atât 
de tendenţioasă, încât n-ar merita să ne oprim prea mult 
asupra ei. Ne vom mărgini doar să aminitim că la această 
mişcare de renaştere a tineretului român au aderat cu 
însufleţire oameni de cultură de mare prestigiu, ca Profesorii 
Găvănescul, Şumuleanu, Traian Brăileanu, Nae lonescu, 

- 245 - 




etc., din generaţia mai bătrână, sau Dumitru Găzdaru, 
Vasile Cristescu, Dragoş Protopopescu, Radu Gyr, George 
Racoveanu, Mircea Eliade, etc. şi cum am văzut, însuşi 
denigratorul de astăzi, Dl. Cioran. Dar şi cei care nu-şi 
manifestau public aderenţa lor, căutau să cunoască de la 
sursă fenomenul legionar. Semnificativă în această privinţă 
este întâlnirea lui Lucian Blaga cu Corneliu Codreanu, pusă 
la cale de Prof. Sextil Puşcariu în propria lui casă. Cum 
scrie Grigore Manoilescu, martor ocular: „au stat să 
discute o după amiază întreagă cele mai gingaşe 
probleme ale fiinţei, culturii şi spiritualităţii româneşti... 
Şi Puşcariu şi Blaga socoteau această după amiază ca una 
din cele mai frumoase din viaţa lor ... Blaga, deşi îl mai 
întâlnise pe Codreanu, părea că atunci l-a descoperit 
Puşcariu, metodic, a redactat amănunţit cuprinsul 
convorbirilor în notele lui zilnice, azi desigur pierdute." (Vezi 
amănunte în „Corneliu Codreanu prezent", pag.99, Colecţia 
Dacoromania). De altfel, însuşi Eugen lonescu, obiectiv, îl 
infirmă pe Di. Cioran. La constatarea aceluiaşi interlocutor 
Bondy, că în piesele sale de teatru ca şi în însemnările sale 
se exprimă ura ura sa contra tuturor ideologiilor şi a 
propagatorilor lor, Eugen lonescu afirmă următoarele: „Pe 
atunci, în România anilor de după 1930, aproape întreaga 
intelectualitate care conta - nazişti, fascişti, Garda de Fier - 

se găsea la extrema dreaptă." (Frangois Bondy, 

Gesprăche, pag.46). Toate aceste fapte nu numai că 
anulează afirmaţia D-lui Cioran, reprodusă mai sus, dar şi 
arată cât de preţuită a fost concepţia de viaţă legionară de 
oamenii care au explorat în adâncimea sufletului românesc 

şi nu s-au exhibiţionat cu paradoxe „pour epater". Tineretul 
român a intuit acest izvor de autentică spiritualitate 
românească şi a alergat să se adape de la el şi să-l apere 
cu preţul vieţii, privind moartea - cum spune cântecul - „ca 
cea mai sfântă nuntă dintre nunţi". 

Referitor la unele acte violente comise de legionari, 
atât de mult exagerate şi speculate de adversarii „Gărzii de 


- 246 - 


fier". Dl. Lozovan a făcut bine când a amintit de atrocităţile 
pe care le comit cei care dau mereu lecţii de „Democraţie". 
Pe când aceşti campioni ai Democraţiei recurg la acte de 
violenţă spre a-şi satisface nepotolita lor sete de dominaţie, 
legionarii, în cazurile care se pot număra pe degete, au 
răspuns prin mijloace de violenţă din motive de legitimă 
apărare. Se cunosc torturile practicate de zbirii poliţiei, sau 
crimele puse la cale de politicienii vânduţi şi care-şi luaseră 
angajamentul faţă de stăpânii pe care îi serveşte acum Dl. 
Cioran, de a denigra şi nimici o mişcare creştină de mare 
renaştere naţională şi spirituală. De la aceste acţiuni 
criminale, sceleratul rege Carol al ll-lea, cu clica „Domniţei 
Lupescu“ şi politicienii aseviţi acestei clici, nu s-au dat 
înapoi nici atunci când CORNELIU CODREANU, spre a nu 
da pretext de intervenţie armată a Anticrştilor de la răsărit, 
s-a pus pe linia „nonviolenţei" absolute. L-au strangulat în 
dubă, împreună cu camarazii săi de suferinţă, sub pretext 
că ar fi încercat să evadeze. Dar, faţă de această crimă 
abominabilă înfăptuită chiar de organele de stat, Dl. Cioran, 
ca şi patronii săi „democraţi" care îl manevrează, nu se 
arată de loc sensibil. 

3. Denigrările D-lui Cioran însă, nu se opresc la 
formulări generale. Uneori se extind în mod special la 
„ucigaşii gardişti care erau în majoritatea lor Macedoneni 
dezrădăcinaţi prin care fapt, se exprimă mahalaua 
României". Dl. Cioran reia o veche marotă a sa. Cu alt prilej, 
într-un număr special al revistei „Preuves" din aprilie 1952, 
dedicat României sub titlul „UN SATELLITE OUBLIE", Dl. 
Cioran, alături de Sorana Gurian şi alţi ţipi de speţa ei, face 
aceleaşi aprecieri năstruşnice asupra „Gărzii de Fier", 

denigrând în mod special „Ies Roumains de Macedoine, 
experts dans Ies methodes des Komitadji..." 

Dacă asemenea atacuri împotriva „Gărzii de Fier", 
erau în general aşteptate, dat fiind finanţatorii şi inspiratorii 
publicaţiei respective, apare de neînţeles faptul de ce Dl. 
Cioran se leagă de această ramură românească şi o 

- 247 - 



denigrează în mod colectiv. întrebarea se pune cu atât mai 
vârtos cu cât după cum se spune, dânsul este fiu de popă 
născut în Ardeal, la Răşinari. Ori, la Răşinari, unde a 
copilărit Dl. Cioran, se găseşte mausoleul „dezrădăcinatului 
Macedonean Andrei Şaguna, marele mitropolit care a făcut 
atât de mult pentru ridicarea obiditului popor românesc din 
Ardeal. Şi tot la Răşinari a văzut lumina zilei Octavian Goga, 
fiul preotului din Răşinari şi poetul „pătimirii noastre" care, 
cum mărturisise el însuşi şi cum scrie literatul D. N. Ciotori, 
„tot din neam din Macedonia se trage". Ca om de cultură ce 
este, Dl. Cioran ar trebui să ştie că şi un alt poet de frunte al 
Ardealului, Lucian Blaga, cum el însuşi scrie, după mamă 
„are o ascendenţă macedoneană. Strămoşii ei, din familia 
Moga, ce au dat neamului mulţi preoţi şi un episcop, veniră 
în Ardeal din Macedonia... după arderea acelei Moscopole, 
cetate balcanică de strălucită faimă, ce întreţinea legături de 
comerţ şi de cultură cu Veneţia". (Vezi Hronicul şi cântecul 
vârstelor 1946, pag.44-45). De asemenea „Macedoneni 
dezrădăcinaţi" au fost Mocioneşti, Gojdu şi atâţia alţi 
sprijinitori ce au contribuit la ridicarea Românilor din Ardeal. 

De aceea, ca român, şi mai ales ca ardelean, Dl. 
Cioran nu ar avea nici un motiv să fie pornit împotriva 
acestei ramuri româneşti despre care insinuiază că ar fi o 
pepinieră de „ucigaşi", străină de neamul românesc ca şi 
„slavul" Codreanu. Singurul argument adus pentru „originea 
slavă" a familiei Codreanu a fost că poartă un nume cu 
terminaţie slavă (poloneză). Cu vădită rea credinţă, s-a 
ignorat faptul istoric că, atât în Bucovina şi Basarabia, cât şi 
în ţările sud-dunărene, guvernele respective, spre a uşura 
deznaţionalizarea populaţiilor româneşti, asimilau numele 
lor patronimice. Exemplele abundă. Dacă „anumita presă" a 
putut trage concluzii pe asemenea premize false spre a face 
tapaj, Dl. Cioran ar fi trebuit să fie mai prudent: luându-se 
cineva după numele său patronimic, ar putea deduce că la 
origine este ţigan. 

Nu l-am văzut niciodată pe Dl. Cioran spre a putea 
aprecia dacă şi la faţă este tot atât de tuciuriu cum ar 


- 248 - 


rezulta că este la inimă. Dar, oricum ar fi, este foarte 
regretabil că traducătorul cărţii „Pentru Legionari" în limba 
franceză, care în vremurile bune ale „Gărzii de Fier" a fost 
cel puţin simpatizant al acesteia, n-a avut elementara 
decenţă să tacă, dacă n-o putea apăra, în vremurile ei 
grele Caracterul său versatil, după cum şi expresiile 
sale stupid de triviale („curvă fără muşterii") în căutare 
de leacuri pentru vindecarea „plictisului şi a 
sculamentului" arată o jalnică decadenţă morală şi 
intelectuală. 

Desigur, nu am scris cu tragere de inimă acest 
„Răspuns pentru Emil Cioran", autorul cărţii „Schimbarea la 
faţă a României" care încântase cândva o întreagă 
generaţie. Dar, după renegările lui etalate cu atâta 
incorectitudine, cinism şi trivialitate, spre a fi pe placul 
„Jupanilor", o punere la punct devenise inevitabilă. Poate 
la această speţă de cărturari interesaţi, incorecţi şi versatili 
se va fi gândit Corneliu Codreanu atunci când a scris: 
„Toată inteligenţa, toată învăţătura, toate talentele, toată 
educaţia nu ne vor servi la nimic, dacă vom fi mişei". 
(Pentru Legionari, pag.280). 

„SI TACUISSES", Domnule Cioran, 
„PHILOSOPHUS MANSISSES". 

Şi e păcat că n-ai tăcut! 


Octombrie 1973 


Constantin Papanace 


- 249 - 



REFLEXII LA MOARTEA LUI IULIU MANIU 


Este plin de înţeles faptul că tocmai G. Tătărescu a 

fost ales să aducă confirmarea morţii lui luliu Maniu şi Dinu 
Brătianu. 

Cine a urmărit presa reperistă din preajma 
procesului lui Maniu (toamna lui 1947) îşi aminteşte desigur, 
de o fotografie a lui Tătărescu pe atunci membru în 
guvernul Groza) în mijlocul unor „tovarăşi" turbaţi, care 
purtau cartele cu lozinca „Moarte lui Maniu!" Şi iată acum, 
Maniu a murit şi Tătărescu îi anunţă moartea! „Tovarăşii pot 
fi mulţumiţi. 

Calculele lor însă se vor dovedi greşite. Contrastul 
realizat prin împerecherea numelui lui Maniu cu acela al lui 
Tătărescu va produce un efect contrariu celui aşteptat. Căci 
cine a murit în realitate? A murit Maniu care intrând în 
legendă, este şi va rămâne mereu viu în sufletul poporului 
român şi trăieşte Tătărescu care, în viaţă fiind, stârneşte 
dezgustul? întrebarea este instructivă pentru toţi, inclusiv 
legionarii; căci, din păcate, şi-au avut şi ei - saltimbancii lor. 

Comportarea lui Maniu în viaţa publică s-a călăuzit 
de cel mai impresionant din principiile democratice sintetizat 
plastic în următoarele cuvinte: „ştiu că n-ai dreptate şi nu 
sunt de acord cu cele ce spui, dar voi lupta până la 
moarte pentru a apăra dreptul tău de a spune ceea ce ai 
de spus", luliu Maniu a trăit cu intensitate principiile pe care 
le afirmase. Le-a mărturisit cu orice risc la procesele 
înscenate împotriva Căpitanului, la propriul său proces 
montat de comunişti şi în tot timpul cât a fost chinuit în 
temniţă, până la ultima lui suflare. Toate acestea i-au dat 


-250- 


aureola de martir al unei idei. Această aureolă nu va 
încununa capul acelora pe care demonul puterii i-a tentat 
să abuzeze de putere când erau tari. Cu atât mai mult nu 
vor putea avea această aureolă diverşi membri ai 
tribunalelor civile sau militare care, călcând orice principii de 
justiţie, condamnau (spre a fi pe placul dictatorilor) oameni 
nevinovaţi, la temniţe grele sau la moarte. Aceasta chiar 
dacă slugile actualei dictaturi le-au aplicat aceleaşi 
procedee arbitrare. Toţi aceştia şi-au ispăşit sau îşi ispăşesc 
păcatele. Căinţa lor poate fi impresionantă. Dar ea singură 
nu le poate conferi cununa martiriului, fiindcă ei n-au suferit 
pentru o credinţă. 

în frământările adânci ale vieţii publice româneşti din 
prima jumătate a veacului nostru, au răsărit doi eroi-martiri, 
în adevăratul înţeles al cuvântului: Corneliu Codreanu şi 
luliu Maniu. (Jertfa lui Moţa, consumându-se într-o 
încleştare internaţională cu Anticrist, are mai mult un 
caracter creştin universal). 

O analiză paralelă a vieţii şi faptelor lor ar oferi 
posibilităţi de pătrundere mai adâncă a resorturilor istorice, 
care au determinat cursul evenimentelor româneşti, în 
deceniile ce au urmat după primul război mondial. Spaţiul 
restrâns al gazetei însă nu ne permite această încercare. 
Ne vom mărgini să enunţăm numai câteva trăsături mai 
caracteristice. Temperamental, Maniu şi Codreanu au fost 
două firi diametral opuse. Primul, fire analitică până la 
paralizare; secundul, om de acţiune până la temeritate. 
Numai disciplina lor interioară şi tenacitatea izvorâtă dintr-o 
voinţă implacabilă făcea să se restabilească un anumit 
echilibru. 

Dacă natura deosebită a temperamentelor lor îi va 
împinge spre cadrele eterogene de manifestare politică, al 

democraţiei iluministe (raţionaliste), sau al spiritualităţii 
creştine (iraţionaliste) - puritatea sufletească, 
dezinteresul în luptă şi intuiţia istoriei, îi va face să 
pună, ca şi Eminescu, acelaşi diagnostic morbului vieţii 
noastre publice: fără o întremare morală a clasei 

-251- 





conducătoare, diformată şi pervertită de atâtea influenţe 
nesănătoase străine, nu numai că nu va fi posibilă o 
afirmare masivă în istorie, dar se periclitează însăşi 
existenţa noastră ca neam. Deşi diagnosticul identic, 
fiecare însă a acţionat după temperamentul şi formaţia sa. 
luliu Maniu, mişcându-se în cadrul raţionalismului 
democratic, a preconizat ca metodă de îndreptare 
legalismul riguros, până la puritanism, adică a pornit mai 
mult din afară spre înăuntru. Dimpotrivă: Corneliu 
Codreanu, pornind de la icoana Arhanghelului Mihail, a 
căutat mai întâi să cauterizeze, cu sabie de foc, focarele 
de infecţie sufletească, înainte de a-şi propune problema 
vestmântului exterior. A pornit deci, dinlăuntru spre afară. 

Evident, clasa suprapusă simţindu-se ameninţată în 
existenţa sa parazitară de acest suflu de înnoire morală, a 
reacţionat pe ambele fronturi. Unitatea ei s-a stabilit imediat, 
cuprinzând toate elementele corupte: de la aşa zisa 
„extremă dreaptă", până la aşa zisa „extremă stângă". 
Reacţiunea a fost însă mai violentă faţă de procesul de 
întremare venit din interior; însufleţit de o credinţă nouă, 
acest proces se mişca pe un teren cu totul inaccesibil, cu o 
impetuozitate necunoscută, până atunci fapt care alarma; 
pe când în acţiunea iui Maniu, ea orientându-se după 
normele pe care le simula şi pătura suprapusă, existau mai 
multe posibilităţi de destrămare şi de izolare. întâmplările au 
confirmat acest lucru. 

într-adevăr, în vreme ce Maniu devenea un 
singuratic în propriul său partid, Corneliu Codreanu polariza 
tot mai mult oşti fanatizate în noua credinţă pentru ridicarea 
morală a neamului românesc. Pe de altă parte tactica 
defensivă, expresia naturală a firii lui Maniu făcea - prin 
retragerile acestuia la Bădăcini - să se destrame în gol 
loviturile isterice ale lui Carol II. Pe când spiritul ofensiv al 
lui Corneliu Codreanu rămânea impetuos chiar când se 
adopta tactica creştină a „non violenţei". 

Cum era şi firesc, în această încleştare cu forţele 
răului, Maniu şi Codreanu au trebuit să se ajute reciproc. 

-252- 


Nici o primejdie şi nici o intrigă n-a putut zădărnici această 
colaborare inspirată de cel mai pur ideal: înălţarea morală 
a naţiei româneşti. Când forţele răului au pornit atacul 
concentric pentru lichidarea lui Maniu, Corneliu Codreanu, 
renunţând la orice avantaj politic pe care i l-ar fi adus 
espectativa sa, i-a sărit cu loialitate în ajutor 

«Peste alte deosebiri - scria el legionarilor - noi 
credem că D-l Maniu este un om corect şi de ţinută morală, 
într-o ţară care moare în fiecare zi din lipsa de ţinută morală, 
şi de corectitudine interioară; că pentru această ţinută, în 
contra sa se unelteşte, după cum se unelteşte ceas cu ceas 
şi în contra tineretului». (Circ., pg.133). 

Aceeaşi atitudine loială a păstrat luliu Maniu la 
procesele montate împotriva Căpitanului: 

,JD-I Codreanu este de aceeaşi convingere cu 
mine, că fără a respecta regulile de corectitudine în viaţa 
particulară şi publică şi fără a ţine seama de morala 
creştină, nu se poate asigura dăinuirea unei naţiuni; şi 
că părăsirea acestora ar însemna şi pentru poporul 
nostru ceea ce a însemnat şi pentru multe popoare din 
trecut: distrugere şi pieire. Pentru aceasta suntem de 
acord în tendinţa de a impune în viaţa particulară, 
socială şi publică corectitudinea, onoarea şi morala 
creştină pe care astăzi - durere - aţâţi o calcă“. (Adevărul 
în Procesul C.Z.C., pg.130). Loialitatea lui Maniu s-a dovedit 
şi pe tărâmul gingaş al politicei externe, când punctul său 
de vedere părea că triumfase. „Orientarea în politica 
externă a Mişcării Legionare - declara el - s-a făcut de către 
Corneliu Codreanu din necesitatea de a constitui o rezervă 
pentru Ţară, în eventualitatea că puterile Axei ar ieşi 
biruitoare 11 (Ziarul Alba lulia, Sept. 1944). 

în acest cadru extern însă, se pot acum observa mai 
bine diferenţele de perspectivă ale acestor doi mari Români. 
Ele purced atât din structura intimă a personalităţii lor, cât şi 
din climatul politic în care s-au format. 

Concepţia juridică (legalistă) de care era stăpânit 


-253- 





Maniu l-a împiedicat să vadă esenţa şi amploarea primejdiei 
pe care o reprezenta pentru aşezarea creştină a lumii, 
apocalipticul monstru de la Răsărit. El n-a observat anumite 
afinităţi - determinate de aceeaşi concepţie materialistă - 
între democraţia laică raţionalistă şi bolşevismul ateu, cu 
toate că era un fervent creştin. Sănătosul instinct românesc 
al lui Corneliu Codreanu, călăuzit de o adâncă trăire 
creştină, l-a făcut să vadă că nu mai poate fi vorba de cadru 
juridic internaţional, „că nu există Mica înţelegere, nici 
înţelegerea Balcanică. Cine crede în acestea, dovedeşte că 
n-a înţeles nimic. Faţă în faţă stau numai două lumi. Sub 
presiunea lor, în clipa războiului, toate combinaţiile 
diplomatice se vor nărui ca nişte castele de carton 
(Circ. 102). Şi aşa a fost: în preajma furtunii, România a 
rămas singură. Dar din păcate şi aşa continuă să fie. Toate 
combinaţiile diplomatice făcute pe sub mână şi 
aranjamentele juridice ale Sovietelor, care l-au făcut pe 
Maniu să consimtă la un act neloial (motivat doar prin aşa 
zisa „raţiune de stat“, bazată însă pe o evaluare nerealistă), 
s-au dovedit inoperante tocmai pentru că este vorba de o 
luptă decisivă „între două lumi". Corneliu Codreanu a strigat 
acest adevăr pentru a preveni catastrofa şi a fost strangulat 
de tirania carlistă sub care a operat întreaga noastră clasă 
suprapusă, luliu Maniu a cerut respectarea angajamentelor 
juridice şi a murit chinuit în temniţa comunistă. Este demn 
de relevat faptul că amândoi au refuzat să părăsească 
pământul Ţării, cu toate că ştiau ce le pregătesc călăii. 
Indiferent de temperamentul sau formaţia lor, ca buni 
creştini ei erau convinşi că „Biruinţa veşnică şi adevărată 
este Biruinţa născută din martiriu". (Circ. 110). Şi s-au jertfit 
pentru ca să pregătească această biruinţă neamului 
românesc. Moartea lor a devenit astfel un permanent izvor 
de viaţă şi de forţă spirituală. 

întrebarea ce s-ar putea pune este: care organism 
politic va capta şi dirija această inepuizabilă forţă? 
Răspunsul ni se pare clar: acela care se va mişca pe liniile 
moralei - creştine trasate şi trăite de aceşti eroi-martiri. 


-254- 


Aceste reflecţii la moartea lui Maniu, făcute în luna 
care ne aminteşte de martiriul Căpitanului, poate vor fi 
fecunde pentru crearea acelui bloc românesc sănătos, care 
să fie cu faţa la duşman şi numai ia duşman! 

Oricum, şi pentru unul şi pentru celălalt se pot aplica 
aceste inspirate cuvinte din „Pentru Legionari": 

,Aparţine istoriei naţionale, nu aceia care va trăi 
sau va învinge - cu sacrificarea liniei vieţii neamului - ci 
aceia care - indiferent dacă va învinge sau nu - se va 
menţine pe această iinie‘ 1(Pg .76). 

Şi ei s-au menţinut. 


CONSTANTIN PAPANACE 


* Articolul „Reflexii la moartea lui luliu Maniu“ este extras din revista „Legea" organ de 
luptă creştină românească din exil - anul 17 Nr.2 Noembrie 1955 


-255- 






JERTFA FRAŢILOR DE CRUCE 
ADAMICU, 6EA8EA, ANAGNOSTU 

I ancu Adamicu (*) student şi şef de grup în «Frăţiile de 
Cruce», originar din Veria (Macedonia Grecească), 
Gh.Geagea, elev de liceu şi Armatol originar din acelaşi 
oraş de martiri şi Nicolae Anagnostu, elev de liceu şi 
Armatol din Breaza falnicului Pind, au fost executaţi într-o 
închisoare grecească, pe data de 21-XI-1947 

După doi ani şi mai bine de sadică chinuire în 
celulele morţii, “naţionaliştii greci" au crezut că într-un 
moment când ţara lor este zguduită şi profund răvăşită de 
anarhia panslavo-comunistă, n-au altceva de făcut decât să 
omoare pe tinerii naţionalişti Aromâni care revendicau 
dreptul legitim de a se ruga şi instrui în limba maternă. S-ar 
putea repeta cuvintele Căpitanului spuse în toiul prigoanei 
din 1938, acum zece ani: „Bine frate naţionalist, tocmai pe 
mine te-ai găsit să mă omori!" 

Această nedreaptă şi oribilă faptă pornită din 
mentalitatea unui şovinism întunecat şi dintr-o miopie 
politică fără seamăn, tinde să zădărnicească orice încercare 
de apropiere cu poporul nostru, într-un moment când 
această apropiere era mai mult ca oricând necesară. Parcă 
a fost făcută înadins ca să dea legitimitate agitaţiilor care 
frământă, în numele idealului de libertate, această nefericită 
ţară. Ura grecească a sufocat orice raţiune Ea a consternat 
întreaga populaţie românească din Balcani. Ecoul durerilor 
de acolo străpunge şi sângerează inimile noastre. 


(*) în rândurile scrise înainte de execuţie, Iancu Adamicu a învins 
fierbintea lui dorinţă de a fi înmormântat pe pământul său natal şi a cerut 
ca osemintele lui să fie aduse în ţară şi înmormântate alături de ceilalţi 
camarazi morţi pentru credinţa legionară. 


- 256 - 


La miile de martiri pe care i-a dat această oropsită 
de soartă dar dârză spiţă românescă pentru păstrarea fiinţei 
sale etnice, se adaugă alte trei noi vlăstare, mândri feciori 
de la munte, adăpaţi şi crescuţi în credinţa fără de prihană a 
Căpitanului. 

Singura mângâiere pe care o avem în această 
imensă durere, este ţinuta legionară senină şi demnă pe 
care au avut-o camarazii noştri, în tot timpul acestor doi ani 
şi mai bine, când condamnaţi la pedeapsa capitală, aripile 
reci ale morţii au fălfăit neîncetat deasupra capetelor lor de 
arhangheli 

Nici un compromis, nici o tranzacţie de conştiinţă, 
nici o renegare de credinţă. Şi-au apărat convingerile şi 
luându-şi toate răspunderile au privit cu seninătate pe călăi 
drept în ochi, aşa cum au ştiut să facă totdeauna 
“adevăraţii” legionari. Au preferat o moarte de martiri care 
înseamnă Viaţă veşnică decât o existenţă târâtă mizerabil 
prin compromisuri care înseamnă moarte veşnică. 

Impresionantul lor preţ de moarte aminteşte pe 
strămoşii “nemuritori” Traci, pe vitejii Arrnatoli şi Căpitani de 
Armatoli, care acum un veac şi ceva au dat libertatea 
Greciei ce astăzi le asasinează nepoţii. 

Jertfa lor să ne lumineze drumul şi să ne oţetească 
voinţa pentru biruinţa binelui şi adevărului creştin aşa cum I- 
a consfinţit jertfa lui Moţa şi a fratelui său Marin pe câmpiile 
Spaniei, când “se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Isus”. în 
orele noastre de rugăciune şi reculegere când ne rugăm lui 
Dumnezeu şi invocăm sufletul Căpitanului şi a celorlalţi 
martiri legionari să chemăm şi sufletele acestor tineri martiri 
căci au fost mari, viteze şi fără de prihană. 

Dea Domnul ca jertfa lor să nu fie zadarnică. 


în exil, 13 Ianuarie 1948 


- 257 - 







CUVÂNT DE ÎNCHEIERE 


D in paginile precedente, care reflectează numai o mică 
parte din imensa frescă a martirologiei legionare, s-a 
putut vedea cât de cutremurătoare este tragedia 
generaţiei noastre. Pe fondul acestei tragedii “instinctiva 
ură contra tuturor elementelor istorice şi autohtone ale 
acestei ţări”, nutrită de “pătura suprapusă”, de care 
vorbeşte Eminescu, apare în toată cruzimea ei. întreg 
aparatul de Stat a fost pus în mişcare pentru exterminarea 
floarei tineretului român. 

Dar acest tineret, “din Pind şi până dincolo de 
Nistru”, cum scrie Căpitanul, a înfruntat cu hotărâre toate 
prigoanele şi şi-a luat asupra sa toate păcatele neamului 
nostru. Un duh de epopee creştină i-a învolburat sufletul. Şi 
sângele său generos s-a vărsat scriind această epopee pe 
toate meridianele şi paralelele: de la Majadahonda până pe 
malurile Volgei şi înălţimile Caucazului; din închisorile 
greceşti până în lagărele de concentrare naziste! 

Care este sensul adânc al acestor jertfe? De unde 
porneşte acel nesecat elan de dăruire? Pentru ce s-au jertfit 
camarazii noştri? Desigur, nu şi-au dăruit viaţa, pentru ca 
mormintele lor să devină platformă pentru nedemne 


-258- 


exhibiţii politice. Nu s-au mişcat munţii de credinţă 
legionară, spre a da naştere vreunui pehlivănel de 
politician care, în momentele cele mai tragice ale 
acestui neam, să se delecteze în giumbuşlucuri, cu 
furarea propriei sale căciuli. Nu s-a vărsat cel mai 
generos sânge românesc pentru a adăpa şi fertiliza cine 
ştie ce pepinieră a spionajului internaţional. Ar fi absurd. 
Disproporţia între mijloacele jertfelor măreţe şi scopul de 
politicianism meschin, ar friza ridicolul. Ar fi inutil pentru că 
viaţa publică românească este plină de asemenea 
specimene, “căzături morale”, cum le spune Căpitanul, ca 
să mai fie nevoie de noi serii 

Pentru ce s-au jertfit MARTIRII noştri? Ne-o spune 
limpede Jurământul MOŢA-MARIN. Să luăm aminte, 
camarazi! 

“Ori de câte ori am fost în faţa unei jertfe 
legionare mi-am spus: Ce îngrozitor ar fi ca pe sfânta 
jertfă supremă a camarazilor noştri, să se instituiască o 
castă biruitoare, căreia să i se deschidă porţile către 
viaţa afacerilor, a loviturilor fantastice, a îmbuibărilor, a 
exploatării altora 

Deci au murit unii pentru ca să slujească poftele de 
îmbogăţire, de viaţă şi de desfrânare ale altora. 

lată, acum, ne-a adus Dumnezeu aici, în faţa celei 
mai mari jertfe, pe care putea s-o dea Mişcarea legionară. 

Să punem inima, fruntea şi trupul lui Moţa şi a 
camaradului său Marin, temelie Naţiunii Române. 
Fundament peste veacuri pentru viitoarele măriri româneşti. 

Să punem deci pe Moţa şi pe Marin baza viitoarei 
elite româneşti, care va fi chemată să facă din neamul 
acesta, ceea ce abia întrezăreşte mintea noastră. 

Voi, care reprezentaţi primele începuturi ale acestei 
elite, să vă legaţi prin jurământ că vă veţi comporta în aşa 
fel încât să fiţi cu adevărat început sănătos, de mare viitor al 
elitei române, că veţi apăra întreaga Mişcare Legionară ca 
ea să nu alunece pe căi de afaceri, de lux, de trai bun, de 
imoralitate, de satisfacţie a ambiţiilor personale sau a 

-259- 




poftelor de mărire omenească. 

Veţi jura că aţi înţeles, că nu mai există nici un dubiu 
în conştiinţa Dv„ că Ion Moţa şi Vasile Marin n-au făcut 
uriaşa lor jertfă pentru ca noi câţiva de azi, sau de mâine să 
ne îmbuibăm de bunătăţi şi să benchetuim pe mormântul 
lor. Ei n-au murit ca să biruim prin jertfa lor o castă de 
exploatatori, pentru a ne aşeza noi în spatele acestei caste, 
continuând exploatarea ţării şi a muncii altora, continuând 
viaţa de afaceri, de lux, de destrăbălare. 

în cazul acesta, biata mulţime a Românilor prin 
biruinţa noastră, ar schimba numai firma exploatatorilor, iar 
ţara stoarsă şi-ar încorda istovitele puteri ca să suporte o 
nouă CATEGORIE DE VAMPIRI care să-i sugă sângele, 
adică noi. 

O! Moţa tu n-ai murit pentru aceasta. Jertfa ta ai 

făcut-o pentru neam. ... 

De aceea veţi jura că aţi înţeles, că a fi elita 
legionară, în limbajul nostru nu înseamnă a lupta şi a 
învinge, ci înseamnă: permanenta jertfire de sine în slujba 
neamului că ideea de elită este legată de ideea de jertfă, de 
sărăcie, de trăire aspră şi severă a vieţii, că unde încetează 
jertfirea de sine, acolo încetează elita legionară^ 

Vom jura deci că vom lăsa prin legământ urmaşilor 
să vină să jure la mormântul lui Moţa şi Marin pe 
următoarele condiţii esenţiale ale elitei pe care noi înşine 
jurăm: 

«1. Să trăim în sărăcie, ucigând în noi poftele de 
îmbogăţire materială. 

2. Să trăim o viaţă aspră şi severă cu alungarea 
luxului şi îmbuibării. 

3 . Să înlăturăm orice încercare de exploatare a 
omului de către om. 

4. Să jertfim permanent pentru ţară. 


- 260 - 


5. Să apărăm Mişcarea Legionară cu toată 
puterea noastră împotriva a tot ce ar putea s-o ducă pe 
căi de compromisuri sau compromitere sau împotriva a 
tot ce ar putea să-i scadă măcar, înalta linie morală». 

Apare, deci, foarte clar, sensul jertfelor făcute. Acest 
jurământ constituie însăşi chintesenţa credinţei 
legionare, aşa cum “Predica de pe munte” formează 
sâmburele credinţei noastre creştine. Oricine dintre 
legionari, care ar călca acest jurământ, devine sprejur şi 
alunecă în erezie. Căpitanul cu întreg şirul de martiri, 
,jnima şi fruntea generaţiei noastre, au fost puse temelie 
Naţiunii Române, fundament peste veacuri pentru 
viitoarele măriri româneşti 

întocmai ca în legenda Meşterului Manole, destinul a 
vrut să se cimenteze această temelie a “vitoarelor măriri 
româneşti” cu lacrimile fierbinţi şi sângele generos dăruit de 
toate ramurile româneşti. Groapa comună de la Jilava, 
unde ţărâna Căpitanului s-a amestecat cu ţărâna 
legionarilor săi, proveniţi din toate ţinuturile locuite de 
Români a constituit simbolul unităţii româneşti 
indistructibile. Pe acest fundament de mari dimensiuni 
va trebui să construiască generaţiile care vor veni. Dar 
nu haotic, după capriciu. Şi nici cu material şubred. 
Grandiosul plan conceput de Căpitanul va trebui 
respectat cu sfinţenie. Materialul folosit va trebui 
selecţionat şi bine călit în focul credinţei legionare. 
Numai aşa se vor putea asigura echilibrul, frumuseţea şi 
întreaga rezistenţă a măreţului edificiu politic-moral durat. 
Numai aşa acest edificiu va înfrunta vremurile. Tot ce este 
grandios, în toate domeniile de activitate omenească, se 
datorează eforturilor continui ale mai multor generaţii, 
însufleţite de acelaşi spirit de jertfă. De acest adevăr ar 
trebui să ne pătrundem cu toţii: tineri şi bătrâni. 

Dar s-ar putea ca, în această succesiune de 
generaţii, să se ivească şi câte o „generaţie debilă şi laşă“ 
- cum spune Căpitanul - care să lase din mâinile sale, sub 


- 261 - 


presiunea ameninţărilor, linia destinului românesc, şi să 
părăsească misiunea noastră ca un neam în lume. S-ar 
putea să fie sedusă de frivolitatea unei vieţi uşoare, sau să 
fie derutată de elemente rău intenţionate. în acest caz, se 
va aştepta o altă generaţie mai vrednică. Peste golul creat, 
se vor întinde mâinile celor bătrâni şi ale celor prea tineri, 
spre a putea duce împreună, o sarcină, care în mod normal 
n-ar fi fost a lor. în nici un caz însă, nu se va face cale 
întoarsă sau apuca pe cărări lăturalnice şi întortochiate. Se 
va păşi pe drumul drept, mereu înainte. Vor rămâne în urmă 
cei care vor fi obosiţi. Se vor desprinde cei derutaţi, care şi- 
au pierdut credinţa. Adevăraţii legionari însă - mulţi sau 
puţini câţi vor fi - vor trebui să meargă hotărâţi înainte, pe 
linia destinului legionar. O imperioasă necesitate istorică 
nu admite nici un fel de ezitare sau compromis. 

Aşezat de Dumnezeu, cum spune Cronicarul, “în 
calea tuturor răutăţilor” şi înghesuit de popoare mari şi 
apăsătoare prin masele lor gregare, poporul român este 
ameninţat în însăşi existenţa sa, dacă nu va suplini lipsa 
sa de cantitate, prin calitate. De la această realitate 
esenţială pe care congenital nu o pot sesiza fluşturaticii 
noştri realişti, s-a inspirat acţiunea Căpitanului. întreg 
sistemul său educativ şi politic converge spre a face din 
neamul românesc un neam de elită. în cadrul geopolitic, 
în care se găseşte, spaţiul vital al poporului român nu 
se va revărsa pe o dimensiune orizontală, în expansiuni 
teritoriale şi năzuinţe materiale. El se proiectează pe o 
linie verticală, care porneşte din străfundurile 
pământului strămoşesc şi pătrunde adânc în 
seninătăţile „Cerului creştin". De aceste două mari şi 
permanente realităţi - cum dovedeşte întreaga noastră 
istorie - este organic ancorat sufletul românesc. Ele 
constituie polii pentru axa existenţei noastre individuale 
şi colective, prezente şi viitoare. 

Aşadar, nu este vorba de un idealism romantic sau 
de un misticism ieşit din sfera realităţilor politice. Dimpotrivă: 
este aprecierea cea mai temeinică şi mai realistă. 

- 262 - 


Cuirasarea morală a poporului român cu toate virtuţile 
creştine şi ostăşeşti, care să facă din el un adevărat paladin 
al lui Cristos pe :muchea de lume, la acest vad de popoare, 
unde l-a plasat destinul, constituie cea mai înţeleaptă 
prevedere ce s-a formulat vreodată în politica românească 
Tragicele evenimente de astăzi din România şi de aiurea o 
confirmă. 

Pentru a crea „primele începuturi ale acestei 
elite de cruciaţi în slujba neamului şi a lui Dumnezeu, s-au 
jertfit martirii noştri. Numai cu asemenea elite, pătrunse de 
spiritul creştin, elite de arhangheli, se pot birui în mod 
definitiv oştile satanei. Sub acest aspect, martirii noştri sunt 
adevăraţii vestitori ai lumii noi, care va răsări după 
cumplitele furtuni din zilele noastre. 

Să ne aducem aminte de toţi camarazii care au 
crezut, care au suferit şi care şi-au dăruit tinereţea lor pentru 
inalţarea neamului românesc. Spiritul lor de jertfă să ne 
călăuzească în aceste timpuri întunecate, când ispitele 
pândesc şi rânjesc pe la toate răspântiile. Zidul de ură şi 
de mişelie care ne împresoară este ameninţător. Dar 
Arhanghelul Mihail, patronul Legiunii, îl va nărui, dacă 
noi ne vom păstra credinţa. 

Rămânem deci, - a scris Căpitanul în momentele 
grele - legaţi în duhul lui Moţa - Marin, şi al celorlalţi 
morţi ai noştri, care se roagă pentru noi lui Dumnezeu 
Credeţi camarazi din sate, din oraşe din munţi şi din 
câmpii, în viitorul legionar al României, pe care nici ura 
nici uneltirea vicleană şi nici moartea nu-l pot 
împiedica! 


- 263 - 


CUPRINSUL 


• Lămurire . 5 

• Pe cine au omorât.10 

• Generaţia de la 22.19 

• Insula şerpilor.22 

• Asasinarea Căpitanului.37 

• Cum a fost asasinat Căpitanul.39 

1. Declaraţia Maiorului Dinulescu 

2. Cinicul comunicat al autorităţilor Statului 

3. Cum s-a ajuns la crimă 

4. Justiţia a reabilitat memoria Căpitanului 

• Pentru ce a fost asasinat Căpitanul?..54 

• Dezinteresul nazist la procesul Căpitanului.62 

• Ura instinctivă.73 

• Primii cruciaţi moderni Moţa-Marin.77 

• Credincios până la moarte -Sterie Ciumetti.81 

• O mare mucenică legionară « 

Nicoleta Nicolescu.83 

• Reduta familiei.89 

• Familia legionară.92 

• Jertfe de ispăşire.96 

• Ultimele ore ale Nicadorilor şi Decemvirilor.101 

• Sensul jertfei Nicadorilor.118 

• Doru Belimace.125 

• Niki Constantinescu - Nicadorul.141 

• Ultima întâlnire cu lancu Caranica - 

Nicadorul.144 

• Cu Decemvirii la Văcăreşti 

(Mărturii asupra cazului Stelescu).147 


- 264 - 



























GÂND Şl FAPTĂ LEGIONARA 



neam al meu bătut de viscol şi cenuşe, 
în lanţuri sub zăvoare ai gemut 
Şi când ai vrut să frângi robie şi cătuşe 
Trădare a venit şi te-a vândut. 

Ce greu blestem şi ce osândă 
ţi-a scris cu sânge' nalta stea, 

Mişei şi slugi s-au strâns cu totii ca să vândă, g|g - 
Pe cei ce vrură mântuirea ţa. 



COLECTIV I STOIC IE Şl ADEVĂR 
ISBN 973 - - 3 -4 
















GÂND ŞI FAPTĂ LEGIONARĂ 


CONSTANTIN PAPANACE 

EVOCĂRI 



COLECŢIA DACOROMÂNI A 

9 












DE ACEL AS AUTOR: 


ÎN COLECŢIA «BIBLIOTECA VERDE», 1950-1960 

Concepţia de viaţă şi stilul de luptă legionar. 

Pro Balcania. 

La persecution des Minorites aroumaines . 

Mihai Eminescu , un mare precursor al Legionarismului românesc «. 
Destinul unei generaţii . 

Orientări pentru legionari. 

Justice pour Ies Aroumains (Valaques). 

Martiri legionari. 

Orientări politice în primul exil (1939-1940). 

Identitatea unor nume patronimice la italieni şi aromâni. 

Uorigine et la conscience naţionale des Aroumains. 

Le droit (Fosile politique et le probleme des Minorites ethnique opprimees v 
Spre o democraţie social-creştină. 

La genesi ed il martirio del Movimento Legionar io Romeno. 

Orientări pentru legionari (voL I). 

ÎN EDITURA «BIBLIOTECA ROMÂNĂ-FREIBURG» 

Mica Antologie Aromânească (1952). 

Consideraţii asupra trecutului Macedo-Romănilor şi a dialectului lor (19d2)c 
Fermentul Aromân (Macedo-Romăn) în Sud-Estul European (1959). 


GÂND ŞI FAPTĂ LEGIONARĂ 


CONSTANTIN PAPANACE 


EVOCĂRI 

X 


MADRID 
1 965 







Fratelui meu Gula mort în 
lagarul Buchenwald. 


Deposito Legal: M. 16.653 -1965 


Benzal - Virtudes, 7 - Madrid (3) 


«Şi jertfa noastră va creşte până la cer , iar 
Dumnezeu, supremul judecător , ne va auzi şi 
pe noi!» 


) 


CoRNELIU ZELEA CODREAN U 
(«însemnările dela Jilava», 1938) 









CUPRINSUL 


Pâgs. 

1. Generaţia dela 1922 . 9 

2. Insula şerpilor . 1^ 

3. Asasinarea Căpitanului . 27 

4. Cum a fost asasinat Căpitanul. 29 

.5. Pentru ce a fost asasinat Căpitanul. 45 

6 . Primii cruciaţi moderni . 54 

7. Credincios până la moarte: Sterie Ciumetti. 58 

8. O mare mucenică legionară: Nicoleta Nicolescu . 60 

9. Jertfe de ispăşire. 67 

10. Sensul jertfei Nicadorilor. 72 

11. Doru Belimace. 00 

12. Niki Constantinescu-Nicadorul. 98 

13. Ultima întâlnire cu Iancu Caranica-Nicadorul. 102 

14. Cu Decemvirii la Văcăreşti. 105 

15. Miti Dumitrescu. 115 

16. Din viaţa sbuciumata a lui Grigore Pihu . 120 

17. Prima închisoare cu «Văcăresteanul» Tudose Popescu. 152 

18. Personalitatea lui Ion Belgea. 166 

19. Jertfa fraţilor de cruce Adamicu, Geagea, Anagnostu . 179 

20. Cuvânt comemorativ la moartea profesorului Nae Ionescu. 182 

1*21. Cuvânt de încheiere. 185 

191 






















S’a terminat tipărirea acestei cărţi la 
22 Septembrie 1965, în Atelierele Grâ* 
ficas Benzal, Madrid-Virtudes, 7. 
S’au tipărit 500 exemplare. 













COLECŢIA DACO ROM ANI A 


ION TOLESCU 



POEZII 


1959 

<100 pag.) 


ION PROIUPOPESCU 

IDEALUL 

ESEURI SI ARTICOLE 

1962 

(172 pag.) 


DORINA IENCIU 

ARIPI DE 
LUMINĂ 

rime si poeme în 

t 

proza 

1963 

(80 pag.) 


Memorial 

Legionar 

Cartea Morţilor 
Legiunii 

«ARHANGHELUL MIHAIl» 

1960 

(ICO pag.) 


D. BACU 



POEZII 


1961 

(106 pag.) 


OFRANDĂ 

POEZII DIN 
ÎNCHISORI 


1963 

(100 pag.) 


D. BACU 

PITEŞTI 

y 

CENTRU UE REEDU¬ 
CARE STUDENŢEASCĂ 

1963 

(200 pag.) 



mit al poeţilor 


POEZII 

1964 

(126 pag.) 



D. BACU 

imo sun 

. 9 

şi 

FL 1 BSEH 


poezii 


1964 


(90 pag.)