Permanente anul XXV, nr. 7, iulie 2022

Țara este întâi a lui Dumnezeu și numai apoi a noastră 


ANUL XXV. NR. 7 « | | | 16 PAGINI 


TULIE 2022 CULTURAL - POLITIC - SOCIAL 8 LEI 


1 a 
t 


coca: 


Je 
o tea tatea ican aa 


” Conferinţa D-lui Ion I. Moţa la Brăila, 1935 
„Statul Naţional” 
Deşi azi... conştiin- asiatic, nici cu ocazia războiului ruso-polon, -. 


erele 


ţa publică româ- deoarece interesele britanice nu-i cereau interven- 
nească nu are mare ţia, deşi Pactul ar fi obligat-o să intervină. Franţa 
nevoie a i se areatitudinea filo-italiană nu din adversitate con- ! 
demonstra existența tra Pactului, care ar cere imediata sancționare a 
acestei legi, deaise Italiei, ci pentru că obligaţiile luate de Franţa în Ș 
dovedi că naţiunile acest pact n-au nicio importanță în faţa intereselor 
există şi nu se poate naționale franceze care cer menţinerea prieteniei + 
concepe o viaţă a italiene contra Germaniei. lată, aşadar, cum o. 
omenirii în afara instituţie creată pentru a se suprapune naţiunilor ; 
formelor naţionale, nu izbuteşte decât să ne dovedească încă o dată, ; 
totuşi se poate viza prin falimentul ei, atotputernicia legii naţionalită- - 
venirea unor vre- ţii. 5 
muri în care, dispă- 
rând naţiunile, să 
existe un singur 


neam românesc, şi i , SP ; 
că, mai ales, e Statul românesc actual, deşi Constituţia îl numeş- 


absurd a sustine că te naţional, este şi el o negaţie a legii naționalită- . 
azi ar exista o fii. Maiales din două puncte de vedere: ignorea- 
comunitate româ- Ză etnicitatea şi în rândul al doilea, prin organiza- + 
Duminică, 20 Octombrie a.c., D-I Ion |. Moţa a  nească în care se dizolvă naționalitatea etnică a rea democratică, descompune organismul naţio- 
ținut o conferință la Teatrul Comunal din Brăila, — diverselor minorităţi din țară, comunitate în care,  Nal şi buna rânduială a vieții colectivităţii naţio- | 
în beneficiul unei construcțiuni şcolare. D-sa. a aşadar, nu poate exista. oi problemă minoritară —  nale. Ambele aceste neajunsuri dezastruoase ale | 
tratat problema Statului Naţional. totuşi vom expune o nouă dovadă a existenței statului democratic îşi au originea în erorile filo- Ș 


Acceptând definiţia care vede în naţiune un popor legii naţionalităţii ca supremă lege determinând sofiei politice a revoluţiei franceze, i conceptul II 
ridicat la starea de conştiinţă a naţionalităţi sale, viaţa oamenilor. Dovada aceasta, cum spuneam, o de cetăţean etniceşte incolor care înglobează în 
trebuie totuşi să constatăm că problemele ridicate găsim mai uşor în situaţiunile care înfrâng legea. aceeaşi categorie ] ridic po IUcă pe (Op eetaleniti 
de legea naționalități nu sunt caracteristice O astfel de situaţiune şi dovadă ne-o oferă astăzi sir a usage Ce apune ds ih dlul/a 
fiutasie reia | ro deras Tea tiu săi ate AD iai: «e e Ni E = doilea, în eroarea egalitarismului absolut, luat ca : 
A , i din nou evenimetele atât de palpitant actuale în pază de constituire a ocârmuirii unui stat 

în veacul al 19-lea. De exemplu, în Ardeal, cu jegătură cu Liga Naţiunilor ca supra-Stat, care să 
mult înaintea veacului al 19-lea multe reguli impună o disciplină mondială unitară tuturor Fără a putea da aci detaliile acestei expuneri, ! 
sociale erau determinate de criteriul naționalității popoarelor lumii, înglobate într-o unitate supra-  însemnăm concluziile conferenţiarului; în Româ- | 
etnice în virtutea căruia se îndreptățea populația — naţională — porneşte de la nesocotirea legii naţio- nia de azi, cu respectarea Constituţiei actuale 
românească, nu pentru că în organizarea feudală nalităţii, porneşte de la admiterea existenţei unei întemeiată pe conceptul-cetăţean, nu se poate 
ea ar fi fost clasată într-o anumită categorie, ci unităţi vitale politico-sociale a omenirii, alta concepe o politică de românizare a oraşelor. Nu ! 
pentru că ea era românească, Ungurii, saşii, secu- decât națiunea. lar o asemenea unitate supranaţio-  EXistă, juridiceşte, o putinţă de a se recunoaşte în 
ii aveau, în virtutea naţionalităţii lor, privilegii. nală nu există. Omenirea nu e decât o alăturare de — Statul actual, o problemă jidovească. Căci jidanii, 
Deşi problema naţională e veche, ea poate totuşi naţiuni cu organisme proprii. Omenirea nu e un ungurii şi ceilalți străini sunt, juridiceşte, Români. | 
constitui un subiect actual pentru o conferință, organism universal independent, cu un spirit pro- Nu se poate instaura numerus clausus, nu se pot 5 
deoarece ea e veşnic nouă, însoţeşte pretutindeni  priu al său, cu finalități altele decât finalităţile lua măsuri care, în virtutea discriminării între ! 


39190090 0istă 


Jora 


Ne conformăm, oare, noi, românii, acestei legi a |. 
naționalității care se vădeşte astfel a fi axa pe care 
se sprijineşte viața oamenilor? i 


za 


xeoialoeloelaalai 


ici 


Joel ea ea aaa 
aa 


aaa Oce aa 


1. Ag dea RA ali ge eee Ani ai atrăini să i Pai 
| viaţa în noile ei forme şi manifestări. naţionale, susceptibilă de o organizare juridică şi români şi străini, să constituie o acțiune de apara 
“ Probl Gaiei i dă trecă politică după reguli proprii mondial-omeneşti. rea a noastră contra invaziei jidoveşti. Va rămâne | 
i TQOICAIEEVAUL- Stat Mahonal mul este '9rDO0a trece ca o pată grav compromiţătoare pentru Dreptul :. 


Xa! 


toare a veacului de acum, depinzând de capriciul  Conferenţiarul face o detailată analiză a organiză- 
gustului actual al lumii și care ar putea dispărea rii tehnice a Societăţii Naţiunilor, conchizând că, 
mâine, înlocuită de un alt gust, de o altă modă. aşa cum se dovedeşte cu ocazia diverselor con- 
Această problemă, odată popoarele ajunse la con-  flicte internaţionale pe care vrea să le reglemente- 
ştiinţa naţionalităţi lor, se impune omenirii ca un Ze autoritar Soc. Naţiunilor, în toată ființa Ligii 
cadru din care ea nu poate ieşi, deoarece rădăcina nu pulsează nimic altceva decât interesele naţio- 
problemei este într-o lege naturală, legea naţiona-  nale proprii ale fiecărui membru care urmăreşte 
lităţii. Nu depinde de voinţa noastră de a accepta nu împlinirea idealului Soc. Naţiunilor, ci realiza- 
sau a repudia o lege naturală. Ea ni se supune, rea, prin această Societate, a intereselor naţionale, 
bună sau rea, cu puterea impecabilă a oricărei legi chiar atunci când ele sunt contrare pactului. Liga 
a naturii. Şi îşi face cu atât mai aparentă forța sa, Naţiunilor nu e, în fapt, decât o alianţă a unor 
cu cât se crează contraste, adică situaţiuni care State menită a realiza, sub masca realităţii, pro- 
încalcă această lege şi care provoacă imediata ei  priile lor interese naţionale. Juridiceşte şi ca insti- 
reacțiune şi biruinţă. După cum legea gravității tuţie de supra-stat, stăpânită de un nou spirit, Spi- = _ at i 
poate trece neobservată, cât timp e respectată, dar _ ritul mondial al Genevei, ea a dat un faliment În cea de-a doua problemă, Statul democratic, | 
îşi demonstrează forţa îndată ce e nesocotită, tot complet. Anglia, cu atitudinea ştiută în conflictul negând diferenţierea, ierarhia, natura disciplinată j 
astfel legea naţionalității se evidenţiază atunci Italo-Abisinian, nu de dragul Pactului Ligii, ci : 
când e încălcată. pentru apărarea intereselor naţionale engleze. Ea 

n-a intervenit în războiul sud-american sau în cel 


Xa; 


public actual această absurditate a unei structuri | 
juridice care neagă cele mai esenţiale şi vitale ! 
probleme ale colectivităţii: juridiceşte, azi nu - 
există o problemă jidovească, deşi un neam întreg : 
stă pe pragul prăpastiei din cauza nesoluţionării . 
acestei probleme juridiceşte „Ica” poate să colo- -. 
nizeze liberă Basarabia cu jidani, cu sprijinul ! 
guvernului, aşa cum o face, cât timp aceşti jidani | 
sunt cetăţeni români. Ba chiar „Ica”, această orga- 
nizaţie mondială de colonizare jidovească merită |. 
recunoştinţa naţională a statului actual, întărind o î 
parte a populaţiei „româneşti”, juridiceşte româ- 
neşti. | 


continuare în pag. 2 


setea 


orei 


& 


2 PERMANENTE 


BOGDAN MUNTEANU 


În ultimii ani, în cercurile teologilor ortodocşi 
„progresişti” se foloseşte tot mai mult termenul de 
„etnofiletism” cu scopul de a delegitima din per- 
spectivă teologică orice fel de naționalism. În 
ciuda tradiției interbelice pe linia unor Dumitru 
Stăniloae, Nichifor Crainic sau Nae Ionescu, sim- 
bioza dintre naționalism şi Ortodoxia autentică 
este considerată de aceştia imposibilă. Orice ten- 
tativă de a reconcilia în chip firesc cei doi termeni 
este denaturată prin considerarea ei drept 
„erezie”, căreia i se atribuie şi o etichetă: cea de 
„etnofiletism”. 


Trimiterea e la Sinodul de la Constantinopol din 
1872, care a condamnat sub acest nume schisma 
Bisericii Bulgare, în tentativa ei de a se elibera de 
sub tutela Patriarhiei Ecumenice şi de a pretinde 
ca poporul să fie păstorit de ierarhi din acelaşi 
neam. S-a argumentat atunci că neamul nu poate 
fi pus deasupra Bisericii lui Hristos, dar mai 
degrabă cu gândul implicit de a se continua dom- 
inaţia ierarhiei constantinopolitane de etnie 
greacă asupra altor neamuri de pe teritoriul fostu- 
lui Imperiu Bizantin. Între timp lucrurile au 
evoluat. Schisma bulgară s-a vindecat, dar toto- 
dată tot mai multe biserici naționale şi-au dobân- 
dit autocefalia, îşi țin slujbele în limba proprie şi 
îşi aleg ierarhii din rândurile neamului respectiv. 
Cu alte cuvinte, ceea ce la 1872 era condamnat 
drept „etnofiletism”, a devenit ulterior normă în 
ceea ce priveşte organizarea bisericilor ortodoxe. 


În zilele noastre, termenul e folosit cu alte cono- 
taţii. Anume, pentru a înfiera la modul principial 
orice tentativă de legitimare teologică a naţional- 
ismului. Evident că pot exista derapaje, prin 
întoarcerea naționalismului împotriva lui Hristos, 
sau prin instrumentalizarea abuzivă a religiei de 
către unele ideologii naționaliste. Dar remediul nu 
constă aici în separarea artificială a celor doi ter- 
meni, ci în găsirea raportului firesc dintre ei. 


Astfel, în contextul invaziei ruse din Ucraina, un 
grup de teologi de la o serie de universităţi occi- 
dentale a redactat un manifest [1] în care se con- 
damnă erezia „etnofiletistă” care ar sta la baza 
conceptului de „Russki mir”, menit să conceptu- 
alizeze unitatea culturală a teritoriilor fostului 
imperiu sovietic, şi anume ca parte a marii culturi 
ruse, care transcende graniţele acestei țări şi care 
îşi afirmă identitatea bazată pe Ortodoxie în opoz- 
iție cu decadența occidentală. Această concepţie 
este considerată ca fiind cea care a pus bazele 
doctrinare ale războiului declanşat de Rusia 
împotriva unei Ucraine care încearcă să se 


STATUL NAȚIONAL 


şi neegalitară a unui organism naţional şi punând 
tot temeiul organizării pe votul egal, implică 
demagogia şi ridicarea la conducere a celor care 
captează massele cu mijloacele binecunoscute şi 
singurele eficiente până acum şi astfel, dezorga- 
nizează structura organică a naţiunii, dizolvă 
ierarhia şi disciplina, lasă liberă ofensiva străini- 
lor şi duce la ruina colectivității româneşti, atât 
materială, cât şi spirituală. 


Ce este de făcut? 


Trebuie să revenim la o organizare de stat care să 
respecte legea naţionalității, atât în ceea ce pri- 
veşte diferenţierea populaţiunii după criteriul 
etmicităţii (neîngăduind străinilor drepturi dinco- 
lo de limita unde încalcă drepturile naţiunii băş- 


Etichete false: „etnofiletismul” 


desprindă cultural, religios, politic şi economic de 
această „lume rusă”, luându-și reperele din Occi- 
dent. 


Personal cred că această interpretare în cheie teo- 
logico-dogmatică a conflictului din Ucraina este 
neavenită. Aceasta pentru că, în primul rând, Bis- 
erica Rusă a fost mereu, de-a lungul multor sec- 
ole, o anexă a statului şi i-a legitimat politicile 
imperialiste. Prin urmare, poziția actuală a Patri- 
arhului  Kirill se încadrează într-o lungă 
tradiție. (Trebuie totuşi spus că există şi o 
disidenţă la nivel înalt, căci Mitropolitul Ilarion 
de Volololamsk, numărul doi în ierarhia rusă şi 
fost responsabil cu relațiile externe a fost „degra- 
dat” la postul de simplu episcop pe care îl avusese 
înaintea acestei funcții importante). În al doilea 
rând, dacă tot se aplică eticheta etnofiletistă, atun- 
ci ar trebui ca aceasta să se facă într-un mod 
nediscriminatoriu. Cum altfel ar putea fi consid- 
erată autocefalia pe care Biserica Ucraineană şi-a 
proclamat-o unilateral acum trei decenii, nefiind 
însă recunoscută de comunitatea bisericilor orto- 
doxe? Recunoaşterea venind foarte recent (2019) 
şi tot unilateral, din partea Patriarhiei Ecumenice 
şi mai apoi doar Bisericii Greciei. Celelalte bis- 
erici ortodoxe autocefale fie au condamnat acest 
fapt, fie s-au abținut, fiecare în funcție de 
apropierea sau depărtarea de Biserica Rusă, care a 
întrerupt astfel comuniunea cu Constantinopolul. 


Prin urmare, dacă în cadrul conflictului din 
Ucraina e vorba să se aplice eticheta de 
„etnofiletism”, atunci ar trebui ca ea să cuprindă 
toate părțile implicate. Mai corect ar fi să se 
renunţe cu totul la ea şi să se privească războiul 
ruso-ucrainean drept o ciocnire între două 
înţelegeri diferite ale naţionalismului: una imperi- 
ală şi dominatoare, şi alta care vrea să-şi 
cucerească libertatea față de prima (deşi la scară 
mai mică, în raportul cu minoritățile etnice din 
Ucraina, şi aceasta moşteneşte trăsăturile de car- 
acter ale fratelui mai mare). 


Şi atunci, de unde această obsesie pentru o 
etichetă relativ nouă, căreia îi sunt atribuite sen- 
suri străine de cele iniţiale? 


E posibil ca părintele Mihai-Andrei Aldea să fi 
intuit foarte bine cum stau lucrurile, atunci când 
scria într-un text din 2017: „Confuzia între 
naționalism şi filetism este o mare victorie 
masonică împotriva Bisericii. Este un internaţion- 
alism şi o nivelare cu pseudo-justificare creştină. 
Este un mijloc de a lovi în firescul Împărăției lui 
Dumnezeu, în care toate neamurile aduc partea 


tinaşe româneşti), cât şi în privinţa reorganizării 
Statului pe bază de ierarhie, disciplină şi colabo- 
rare echilibrată între diferitele categorii naţiona- 
le. 


Statul de mâine, Statul Legionar, trebuie să fie un 
Stat-catedrală: în locul egalitarismului democra- 
tic, care duce la anarhie şi lupte între categorii, 
la nedreptăţi sociale şi disoluţie, acest stat nou, 
având la bază despărțirea românilor de străini în 
categorii periodice diferite, trebuie să fie o unita- 
te de echilibru şi colaborare între toate catego- 
riile sociale şi naţionale româneşti, o armonie de 
Sprijin reciproc într-o singură unitate, aşa cum o 
catedrală e o suprapunere de cupole şi de ele- 
mente separate aduse la o stare de sprijin reci- 
proc, constituind marele echilibru de forțe dispa- 
rate, marea unitate înălțată spre cer, spre Dum- 
nezeu, spre marile finalităţii ale vieții. 


Dar spre a ajunge aci, trebuie învins cuceritorul 


ANUL XXV, NR. 7, IULIE 2022 


lor, spre a o înlocui cu Împărăţia Iadului, în care 
toți sunt reduşi la acelaşi întuneric.” [2] 


Cei cărora această poziţie li se pare poate prea 
polemică, se pot informa în detaliu asupra a ce 
este şi ce nu este „etnofiletismul” în articolul 
„Biserica Ortodoxă între desconsiderarea iden- 
tității naționale şi etnofiletism” [3] al Pr. Răzvan 
Perşa. Motivația acestei analize este dată de fap- 
tul că Sinodul din Creta din anul 2016, condamna 
în enciclica sa finală etnofiletismul drept „erezie 
ecleziologică”, fără argumente adiacente de ordin 
canonic sau dogmatic, deşi condamnarea sa 
inițială din 1872 îl cataloga doar drept „schismă”. 


După ce prezintă în detaliu istoria filetismului 
bulgar din jurul anului 1872, autorul face obser- 
vaţia că prin „filetism” se poate înțelege o exager- 
are într-un sens sau în altul: „Filetismul nu 
reprezintă doar impunerea unei organizări canon- 
ice bazate pe diferenţa de neam, limbă şi cultură 
şi excluderea altor membri ai Bisericii pe baza 
acestei diferențieri rasiale şi naționale, ci reprez- 
intă şi desconsiderarea elementelor de identitate 
națională, culturală sau lingvistică, care duce, în 
cele din urmă, la impunerea acestui exclusivism. 
Prin urmare, ideea supranaționalismului, univer- 
salismului, a unei presupuse sobornicităţi conce- 
pute în numele elenismului bizantin bazat totuşi 
pe elementul grecității sau, pe de cealaltă parte, în 
numele slavismului, structurat pe identitatea rusă, 
poate fi o altă valență a filetismului. În acest sens 
filetismul poate fi conceput sub două forme: 
filetism etnic sau național şi filetism civilizațion- 
al, cultural sau imperial.” 


Prin urmare, extremele filetismului comportă în 
fapt două dimensiuni: nu doar exagerarea princip- 
iului etnic, dar şi exagerarea ideii de cultură, civ- 
ilizație, sau imperiu, în detrimentul particular- 
ităților etnice sau naționale. 


Calea de mijloc, cea adevărată, pe care trebuie să 
o urmeze Biserica, este cea a concilierii tuturor 
acestor elemente într-un echilibru firesc. Dar ea 
nu poate consta în niciun caz în folosirea 
„etnofiletismului” drept etichetă polemică, fără 
acoperire în realitate. 


Referinţe 


[1] https://wwww.academia.edu/73696495/Orthodo 
xy_Russia_and_Ukraine_Declaration_on_the_R 
ussia 


[2] https://mihaiandreialdea.org/2017/06/19/crest 
inul-intre-nationalism-si-rataciri/ 


[3] https://Awww.academia.edu/40599541/BISERI 
CA _ORTODOX%C4%82_%C3%8ENTRE_DE 
S CO N SS 1 D E RR - 
AREA _ IDENTITY%C4%82%C8%9AII_ NAYWC8 
%9AIONALE %C8%98I_ ETNOFILETISM_T 
HE _ ORTHODOX _ CHURCH BETWEEN _ DIS 
DAIN_OF_THE NATIONAL IDENTITY_AN 
D_ETHNOPHYLETISM._ 


străin de astăzi, unit cu politicianul interesat care 
sunt stăpâni pe uriaşa forţă tehnică a Statului şi 
sunt gata să reprime cu nepăsare şi cruzime, 
orice încercare de învoire. 


Un singur lucru ne poate scoate din acest greu 
impas: atitudinea sufletească, renașterea virtuţi- 
lor eroice de sacrificiu pentru ideal. O oaste gata 
de moarte poate fi ucisă, dar nu biruită. Căci 
moartea unei oşti de viteji care cad într-o luptă 
Sfântă pentru neam şi dreptate, o asemenea 
moarte însemnează asigurarea cea mai bună a 
victoriei. Căci niciodată o forță adversă, oricât 
de organizată tehniceşte, n-a putut rezista atunci 
când apără o nedreptate, în faţa puterii enorme a 
sacrificiului celor înfrânți în lupta pentru ideal şi 
adevăr. 


România Creştină, |, 18, 1935 


ANUL XXV, NR. 7, IULIE 2022 


„Poliţia” înmormântării 


Fiindcă o mulțime ca aceasta e greu de stăpânit, de 
ținut în bună ordine, lumea s-a aşteptat să vadă 
adunată la Bucureşti poliţia din şapte oraşe şi jan- 
darmeria din trei judeţe şi poate şi regimente de 
soldaţi. 


Ei bine, frumusețea fără seamăn a acestei înmor- 
mântări a fost că, conducerea legionară a luat asu- 
pra sa susținerea întregii ordini în jurul înmormân- 
tării, rugând dregătoriile să nu-şi obosească slujito- 
rii lor sergențţi, jandarmi sau soldaţi, că nu va fi 
nevoie de nici doi dintre ei. 


Şi aşa a fost: Legiunea a cerut ajutorul numai al 
ascultătorilor şi disciplinaților legionari ca să vie să 
facă „poliția” măreţei înmormântări. Şi cum în 
poveşti se spune că atunci când a chemat pasărea 
măiastră păsările de pe pământ, s-au adunat nenu- 
mărate păsări din toată lumea, aşa aici, la chemarea 
Conducerii lor, adunatu-s-au legionarii din toată 
țara, îmbrăcați frumos cu cămaşă verde (uniforma 
lor dragă, ca verdele primăverii aducătoare de viaţă 
nouă), s-au pus la îndemâna conducerii. Au fost 
aşezaţi sub comanda câte unui şef judeţean în două 
rânduri nesfârşite, ţinând de marginile convoiului, 
lângă trotuare, ca să ţină despărțită lumea de pe tro- 
tuare de a da năvală spre mijlocul străzilor, încăl- 
când convoiul cel ordonat. Şi mergeau legionarii 
unul după altul la 2 paşi, ca un lanţ nesfârşit pe 
marginea trotuarelor, oprind, fără vorbă, fără zgo- 
mot, lumea de acolo de a da în stradă. Unde vedeau 
că cei de pe trotuare sunt gata-gata a năvăli în stra- 
dă, legionarii îşi întindeau unul altuia mâinile şi 
formau aşa un lanţ de mâini şi trupuri ce luneca 
înainte, oprind îmbulzeala şi neorânduiala. Nu 
vedeai decât fețe foarte serioase, demne, înţelegă- 
toare a slujbei şi a clipei pe care o slujesc. Printre 
ei vedeai şi multe studente, păşind disciplinat ca şi 
tinerii, cu părul încărcat de ninsoare (căci ningea 
mereu), fără a se cruța de vremea rea şi de drumul 
greu, de moină, prin care trebuiau să calce. Aşa, 
foarte frumos, foarte vrednic, au făcut ei singuri 
„poliţia” înmormântării, fără a se fi întâmplat nici 
cea mai mică neplăcere cuiva. Toată lumea a admi- 
rat atâta disciplină şi frumuseţe sufletească. 


Mergând aşa solemn şi plin de cuviinţă, convoiul a 
ieşit din oraş, a ajuns în ţinuturile Atelierelor CFR 
cele pline de muncitori. Lumea se aştepta pe aici să 
vadă la muncitorii în care asmuțătorii comunişti 
încercau mereu să strice sufletele şi mințile. Dar ce 
îmbucurătoare desminţire! Şi în acest cartier mun- 
citoresc, aceeaşi evlavie şi cuviință faţă de morții 
Crucii şi ai Neamului. Pe balcoanele Atelierelor, 
pline de muncitori şi funcționari, care salută, ridi- 


PERMANENTŢE 3 
DRUM DE FOC ȘI BIRUINŢĂ 


Ionel Moţa şi Vasile Marin - ultimul drum de la Irun la Casa Verde (v) 


SR) 


i 
. + 


x 


* 


când pălăriile, unii cu lumânări în mână, ca oricare 
bun român şi bun creştin. 


Pe tot drumul pe unde cortegiul trecea pe aproape 
de biserici, făceau o scurtă rugăciune, binecuvân- 
tând pe cei doi călători pe drumul spre ceruri. Peste 
tot locul, feţe uimite de ce văd, dar mai ales lumi- 
nate de mulțumirea că aşa cinste se dă unor tineri 
care în acest fel şi-au încheiat viaţa lor. Vălul gros 
de lume de pe trotuare, din case, din balcoane, pri- 
vind convoiul, avea de ce să te mire: că pornisem 
de la ora 11:30 şi era ora 2 după masă şi abia tre- 
cusem de jumătatea drumului spre Casa Verde. Şi 
deşi ningea din greu fulgi mari care se topeau pe 
cap, pe umeri şi jos se prefăceau în lapoviţă, 
nimeni nu ieşea din rând, nimeni nu rămânea 
deoparte, toți înaintau ca mergând la o slujbă mare, 
dinaintea căreia nici prin minte nu-i trece a se sus- 
trage. 


Şi erau în convoi vederi nemaivăzute: colo un grup 
de „buciumaşi” închipuind pe străvechii buciumaşi 
ai Voievozilor sau pe tulnicarii lui Iancu, care din 
când în când dădeau din buciume sunete pătrunză- 
toare; în altă parte se vedea grupa reprezentanților 
statelor străine creştine, azi în luptă cu duhul rău al 
comunismului: Prat y Soutzo, al Spaniei creştine, 
cu alți trei membri ai Legaţiei sale, purtând unifor- 
ma albastru închis a legiunilor lui Franco; cu ei, 
membrii Legaţiei Italiei fasciste şi cei ai Germaniei 
creştine, cu svastica pe braț. Lumea îi privea şi-i 
admira. 


Iar ce atrăgea şi mai mult luarea aminte asupra sa 
era grupul celor 5 legionari supraviețuitori, soți de 
luptă ai lui Moţa şi Marin, care urmau în unifor- 
mele lor de soldaţi spa- 
nioli, aşa cum au fost pe 
front şi în tranşee. Băni- 
că Dobre mergea la 
dreapta în şir, înalt cât 
un steag, lângă el, deli- 
catul Cantacuzino, la 
mijloc, preotul I. Dumi- 
trescu, tot în uniformă 
de soldat, la stânga sa, 
Ing. Clime şi la stânga 
de tot, N. Totu... O icoa- 
nă foarte grăitoare şi 
atrăgătoare. Toţi aveau 
pe cap capela de sol- 
dați, cam ca cea româ- 
nească, cu două moţuri 
în sus, numai N. Totu 
avea casca de metal, 
cum aveau şi soldații 


noştri în război. Mergeau în şir, în pas milităresc 
domolit, priviţi şi sorbiţi din ochi de toată lumea. 


Foarte mirați au rămas privitorii de trecerea pe 
dinaintea lor, în rândurile legionarilor care formau 
şirurile poliţiei, chiar alături de carul cu sicriele: 
erau vreo 12 legionari care purtau în mâini, deşi era 
ziuă, felinare aprinse, pe care le legănau în mâini 
mergând... ce erau? Erau legionarii mineri care 
veniseră de la minele de cărbuni de pe Valea Jiului, 
sau din minele de aur din Zarand şi îşi purtau în 
mâini felinarul aprins, aşa cum îl au când intră în 
întunericul minei pentru a căuta şi a scormoni căr- 
bunele sau aurul... Au venit ca să vădească lumii 
sufletele lor de muncitori credincioşi chemării la 
calea mântuirii pe care le-o arătase Moţa şi soții 
săl. 

Înaintăm, înaintăm prin ninsoarea umedă şi prin 
lapoviţă multă. E ceasul 3 şi abia se văd în depăr- 
tare Bucureştii Noi... Fotografii pe tot drumul îşi 
pun în lucrare maşinile, unele pentru ziare, altele 
pentru cinematograf. Prind felurite grupe, între 
care Grupul Generației de la 1922. Delegaţia 
Voluntarilor de Război veniţi cu steag chiar din 
Galaţi. 


Pe la ora 3:30 iată-ne la Bucureştii Noi. Se zăreşte 
Casa Verde în faţa căreia lumea încetează a mai 
înainta, având să se reverse spre ea. Înainte de a 
ajunge aici, avem o vedere mişcătoare: copiii unei 
şcoli primare primesc în genunchi... 


Pe stânga drumului, pe marginea şanţului, erau 
înşiruiți copiii şi fetiţele unei şcoli primare. Mitite- 
ii priveau cu ochii lor cercetători lumea aceasta 
multă ce le trecea prin față şi pe la spate, iar când 
carul cu sicriele se apropie de ei, toţi îngenunchia- 
ză ca spre rugăciune şi aşa primiră pe mucenicii 
credinței lor bune. Fericiţi învățătorii care în acest 
fel îşi cresc odraslele încredințate lor. 


La Casa Verde 


lată-ne la sfârşitul drumului de 8 km străbătut de la 
biserică până aici. Din şosea ne abatem pe o stradă 
la stânga spre Casa Verde, casă mare, frumoasă, 
nouă, cu 2 etaje. Pe ea fâlfâie atârnat, de la acope- 
riş în jos, un stindard naţional uriaş îndoliat. În faţa 
ei, o piață destul de largă. Carul mortuar se opreş- 
te aici. Sicriele sunt date jos, luate pe umeri de 
legionari şi duse spre catafalcul înălţat în apropiere 
de mormântul cel nou. 


Aşezate alături, lumea le înconjoară, ca o mare de 
capete, până departe. La capetele lor, soborul de 
preoți slujitori: Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardea- 
lului n-a pregetat a osteni până aici afară, având 


continuare în pag. 4 


i PERMANENTE 


IONEL MOȚA ŞI VASILE MARIN 
ULTIMUL DRUM DE LA IRUN LA CASA VERDE 


alături pe Presfinţiile lor Episcopul Vartolomeu şi 
Arhiereul Patriarhiei, Pocitan şi mare sobor de 
preoți... Fac cel din urmă serviciu divin, dezlegân- 
du-i pe cei răposaţi spre a fi dat pământului ceea ce 
era pământesc în ei. Corul legionarilor dă răspun- 
surile... 


După aceasta, legionarul erou Cantacuzino urcă pe 
catafalc, lângă sicrie şi rosteşte o scurtă şi milită- 
rească, vitejească vorbire, spunând: 


.. „Unii au crezut că pot vedea în jertfa cea mare a 
lui Moţa şi Marin o tactică speculantă a unui partid 
politic... Dar aceea a fost o jertfă întreagă şi depli- 
nă! Dumnezeu a rânduit-o pentru lupta dusă acolo 
departe pentru biruinţa lui Hristos... În deosebire 
de alţi mucenici pe care moartea i-a căutat, noi am 
ieşit singuri în calea morţii, căutând-o... În lupta 
asta crâncenă ce nu s-a sfârşit, rugăm pe Dumne- 
zeu să ne țină în viaţă pentru izbânda ei, dar dacă 
Christos are nevoie de vieţile noastre, le jertfim! 
Moţa e pilda legionarismului, cu sufletul înfrățit cu 
Domnul! N-am căutat pentru lupta noastră răspla- 
tă, căci ne-a dus acolo credinţa şi sufletul nostru. 
Voi, Moţa şi Marin, aţi pus la temelia credinței 
noastre jertfa legionară, ca piatră de granit. Pentru 
credinţa şi jertfa voastră mare, toată dragostea pe 
care vi-o vom purta plină, în inimile noastre, în 
toată viața noastră!...” 


Cea din urmă comandă!... 

După acestea, d. Soutzo, ministrul Spaniei creştine, 
aşează în şir, milităreşte, la picioarele sicrielor, pe 
cei 5 eroi întorşi de pe front şi mai face cu ei un 
„exerciţiu”, cel din urmă, întru pomenirea luptelor 
de pe frontul spaniol. Dsa, în uniforma spaniolă, 
face întâi „apelul” (chemarea) „soldaţilor” săi, 
comandându-le „Drepţi!...”, apoi îi strigă: 


„Legionario lon Moţa!” 


Ceilalţi legionari răspund şi pentru el: PRESEN- 
TE! 
„Legionario Vasile Marin!” 


Presente! 


Legionario Cantacuzino, Clime, Dumitrescu, Totu, 
Bănică!... 


Presente, Presente... răspund toți. 


Le-a mai comandat nu ştiu ce în spaniolă, apoi a 


încheiat româneşte: 
Trăiască România! 
Trăiască Legiunea! 


Arriba Espagna!... şi soldații scumpi 
şi bravi răspund: Trăiască! Arriba!... 


Apoi i-a slobozit... 


La groapă... 


Sicriele sunt ridicate şi duse, cu evla- 
vie şi între noi izbucniri de plâns 
amar al familiilor, ba a tuturor de față, 
sunt duse spre uşa mormântului crip- 
tă, nou zidit, acoperit de o uriaşă les- 
pede de piatră care-i cuprinde pe 
amândoi morţii sub aripa sa, peste 
mormânt ridicându-se un impunător 
baldachin, acoperitor, până se va zidi 
biserica ce îi va avea sub bolțile sale. 


Intre lacrimile îndureratelor familii de 
față sicriele se pogoară şi se aşează în 
criptă... 


Lumea stă îngrămădită în jur, când un 
comandant legionar ia legionarilor 
jurământul solemn, spus cu mâna 
ridicată de toată lumea. Apoi se cântă 
mişcătorul „Cântec al legionarilor 
căzuţi”... 


Că te-ai dus pe totdeauna, 


Lumea se risipeşte încet, încet, dar 
parcă nimeni nu se grăbeşte să 
plece... parcă toţi ar rămâne încă 
mult-mult lângă această vatră de 
lumină, ce e şi ce va fi acest mor- 
mânt... S-au dus trupurile, dar suflete- 
le, gândurile şi inimile tuturor acolo 
au rămas, acolo sunt şi azi şi vor fi prin ani înainte. 


Arhanghele Gavriil, care atâta i-ai iubit, i-ai însoțit 
şi în aripile tale învăluindu-i după ce rostul pămân- 
tesc şi-au plinit, i-ai dus şi 1-ai apropiat de picioa- 
rele lui Hristos pe care atâta L-au dorit — ocroteşte- 
i şi acolo în ceruri înaintea Tatălui, a Fiului şi a 
Sfântului Duh, Amin... 


Amintiri luminoase 


În graba scrisului acestui raport, multe vom fi scă- 
pat din vedere, pe mulți dintre cei vrednici de lău- 
dată pomenire nu i-am fi pomenit. Tuturor le cerem 
iertare, căci nu cu voia am greşit. Unele lucruri ce 
ne vin în minte, iacă 
le mai amintim aici: 


Ţinuta spaniolilor 


Spaniolii creştini, 
credincioşi lui Fran- 
co, de la Legația spa- 
niolă din Bucureşti 
au dat multe semne 
de vrednică luare 
aminte celor doi 
legionari căzuţi pe 
frontul creştin al țării 
lor: pe d. Soutzo, 
şeful acelei Lega- 
țiuni la Bucureşti îl 
aflarăm pe tot locul, 
unde se făcea o sluj- 
bă sau o pomenire a 
eroilor. Dar un gest 
frumos au dat 4 
domni de la acea 
Legaţie: 


Până sicriele cu eroii 
se găseau depuse la 
biserica Sf. Ilie şi în 
jurul lor legionarii 
făceau de gardă pe 
rând, ziua şi noaptea, 
ei au cerut să li se 
dea voie a sta şi ei de 


ANUL XXV, NR. 7, IULIE 2022 


gardă lângă scumpii luptători. Li s-a dat voie şi au 
stat şi dânşii de gardă câte două ceasuri lângă 
scumpii noştri şi ai lor, Moţa şi Marin! 


Din toată ţara lumea s-a îmbulzit la Bucureşti 


Dacă în convoiul înmormântării s-au văzut ca la 
200.000 de oameni, e că din toate părțile ţării, de la 
cele mai depărtate margini, au alergat la Bucureşti 
pentru înmormântare mii şi mii de români. Foarte 
mulţi au mers cu trenuri speciale, anume cerute şi 
înainte tocmite ca să-i aducă. Aşa au mers trenuri 
speciale din Banat, din părţile Ardealului, din 
Bucovina şi din alte laturi de ţară, afară de cei mulți 
care au încărcat trenurile obişnuite până la sufoca- 
re. Tot atâtea semne de multul suflet bun şi vredni- 
că inimă românească. 


O întregire 


În raportul despre primirea de la Orăştie din numă- 
rul trecut, am scris (atâta ştiind în acea vreme), că 
la slujba asupra scumpelor sicrie la biserică au 
venit şi au fost de față din partea celorlalte confe- 
siuni creştine: preotul unit, preoții saşi şi preotul 
reformat maghiar. Întregim raportul, că tot aşa au 
luat parte şi cucernicii preoţi romano-catolici 
maghiari, domniile lor prețuind, ca şi noi, jertfa lui 
Moţa şi Marin duşi la lupta pentru creştinism în 
Spania catolică. Au scos aceasta la iveală chiar şi în 
biserică după aflarea ştirii despre căderea lor, bine- 
cuvântând jertfa lor... Ceea ce întregim bucuroşi. 


Alte scăpări din vedere să ni se ierte, că nu au fost 
făcute cu gând rău. 


O curiozitate 


Despre întreagă această înmormântare, care nu era 
a unor necunoscuţi, nici a unor oameni răi, cititorii 
din întreaga ţară care citesc numai ziarele „Dimi- 
neaţa” şi „Universul” nu au nicio ştire! Aceste două 
ziare, ca şi cum s-ar fi înţeles între ele, n-au scris 
niciun şir despre înmormântarea lui Moţa şi Marin. 


Libertatea, 4 martie 1937 


ANUL XXV, NR. 7, IULIE 2022 


PERMANENTE 5 


De ce am zis că „Nici Bucureştii n-au mai văzut aşa o înmormântare”? 


laca de ce: Înmormântarea legionarilor Moţa şi 
Marin s-a făcut sâmbătă, în 13 Februarie, zi de 
lucru, zi de slujbă, zi de trudă. Părea lucru firesc ca 
într-aşa o zi cele două sicrie ale unor morţi care n- 
au purtat ranguri mari care să atragă după ele rolu- 
rile de foşti supuşi sau slujitori ai lor — să fie urma- 
te, măcar de la marginea oraşului încolo, de lume 
mai puțină. Mai pune vremea cu totul rea, că nin- 
gea-ningea, fulgi mari şi moi care se aşezau greu 
pe cap, pe haine şi se topeau în curând, de erau toți 
uzi din greu pe umeri, pe spate, iar pe jos călcai în 
lapoviţă, noroi şi apă... Nimeni nu s-ar fi mirat 
dacă pe-o astfel de vreme lumea ar fi ieşit pe rând 
din şiruri şi ar fi rămas înapoi... 


Dar nimic din toate acestea! Aceeaşi lume uriaşă, 
convoiul de câte 8 în rând, ca un râu ce umple 
vadul din țărm în țărm, pe trei km lungime, care a 
plecat de la biserica din inima oraşului — aceeaşi 
lume a ajuns şi afară, la Casa Verde, după un mers 
cu răbdare de aproape 4 ceasuri, pe 8 km depărta- 
re. 


8. pă A 
Li = if 


Ce însemna şi dovedea asta? 


Că în acel măreț convoi nu mergea nimeni dus de 
curiozitate sau că n-are altă treabă, ci fiecare — 
lăsând acasă lucrul, slujba, câştigul — urma cele 
două sicrie cu cei doi morţi din adâncă credinţă, 
din puternică legătură sufletească cu ei! 


Şi n-am auzit om sau femeie, domn în vârstă sau 
doamnă mai gingaşă să se plângă de verema rea 
sau de drumul lung, nici dacă dădea cu piciorul în 
câte-o groapă cu apă — toți îşi puratu greul drumu- 
lui cu răbdare creştinească, cu tărie de voinţă şi de 
suflet. Dacă ai întrebat pe unul: Nu te-ai obosit?, 
răspundea: O, Doamne, oare noi să nu putem suferi 
atâta neplăcere de a merge pe drum mai greu 3-4 
ceasuri, când ei, sfinții şi dragii de ei, au stat săpă- 
mâni întregi, ziua şi noaptea, în ger, în tranşee 
umede, ba în apă şi, peste toate, în ploaie de gloan- 
țe, luptând pentru sfânta noastră lege şi pentru 
norocul țării noastre?... S-ar putea să ne plângem 
noi de atâta lucru?... 


Aşa spuneau bărbaţi şi femei, aşa nesfârşitul lanţ 
de legionari ce curgeau unul după altul de pe latu- 
rile şoselei, ca pază, aşa preoții 
în odăjdii care şi ei, 6 în jurul 
carului, alte câteva sute înaintea 
lui, cu lumânări mari aprinse în 
mâini, înotau prin drumul greu — 
şi aşa cei 80 de legionari care 
înaintau doi câte doi trăgând 
carul mortuar, ţinând de câte-un 
băț, beţele fiind legate între ele 
de la car până înainte prin o 
funie puternică... Mergeau încet, 


Minciună triumfală sau justiţie populară 


Nu cu mult timp în urmă domnul Dan Puric ne 
făcuse vioara întâi cu locuri rezervate la toate 
spectacolele sale, vorbindu-ne pe muţeşte de noi, 
bătrânii - care am înfruntat mlaştina disperării a 
celor trei dictaturi masonice, care ne-au vrut şi 
încă ne mai vor pielea pentru că noi vom rămâne 
veşnic prezenţi, mai veşnici decât masoneria 
grupului de la Roma, care se zbate pentru o 
supravieţuire legionară. Pentru noi, creştinii, eroii 
sunt veşnici. Ei nu vor muri niciodată! 


Ulterior, domnul Dan Puric, renunțând, din 
păcate, la pantomima care i se potriveşte atât de 
bine, ne-a recomandat — vocal de data asta — ca 
salvator al țărişoarei noastre pe domnul Călin 
Georgescu, un „pur-sânge” care se visa moşteni- 
torul legiunii cu şorţ. Masoneria de diverse 
nuanţe sau culori, cu şorţ sau fără, întotdeuna a 
avut pregătit pentru noi un hocus-pocus cu ştre- 
ang, sau pistol mânuit pe la spate care ne-a „sal- 


vat” de mai binele nostru cotidian creştin, ducân- 
du-ne la groapă sau în catacombele rezervate 
ortodoxiei, care se numeau gulag-uri. 


Este adevărul crunt pe care o gaşcă mafiotică 
scăpătată de fugari, pungaşi, găinari, dezertori, 
venită odinioară pe tancurile ruseşti se căznesc şi 
astăzi să facă uitat adevărul istoric cel trăit de noi, 
proclamându-l pe cel care minte adevărat ruseşte, 
autenticul şi neaoşul român barat Roller, licenţiat 
al istoriei Comitetului Central al Partidului 
Comunist. Aceşti călăi deveniți prin decret lege 
„alfabeţi” şi „politicieni” democrați sunt crimi- 
nalii atei care au avut ca sarcină trasată de 
forurile de partid bolşevice desființarea bisericii 
şi uciderea burgheziei care la noi în ţară reprezen- 
ta odinioară clasa politică a ţării noastre. 


O ţară creştină, ortodoxă care prin tradiție 
propovăduia iubirea, bună înţelegere şi milă, este 


serioşi, plecați puţin înainte, trăgând după ei scum- 
pa lor povară... aci nu erau 200.000 de oameni 
înaintea şi în urma carului înalt şi împodobit ce 
purta sicriele scumpe, ci erau 200.000 de suflete, 
de inimi care toate se simțeau legate de acele sicrie 
cu firele tainice şi decât orice fire pământeşti mai 
trainice, ale sufletelor între ele!... 


Odată scriitorul acestor şiruri, mi-am zis: Oare de 
ce n-or fi lăsat această înmormântare pe ziua de 
Duminică? Poate era mai bine. 


A doua zi, Duminică, era de fapt o zi frumoasă, cu 
soare, plăcută şi senină. 


Atunci mi-am zis: totuşi a ştiut Dumnezeu mai 
bine ca noi cum să fie înmormântarea dragilor 
noştri! De era pusă pe azi, pe zi frumoasă de Dumi- 
nică, ziceau gurile rele: Apoi, da, a fost Duminică, 
timp frumos, lumea s-a dus ca la o plimbare... 


Dar aşa, că a fost zi de lucru şi vreme urâtă, O, 
Doamne, ce dovadă mai bună ne puteai da despre 
aceea că lumea uriaşă ce i-a însoțit la mormânt pe 
cei doi morți scumpi, nu i-a însoţit mergând „la 
plimbare, Duminica după-masă”, ci s-a dus cu ei 
fiind negrăit de strâns legată cu sufletul de ei! Fie 
Domnul lăudat, că aşa a orânduit. 


Iaca de ce şi azi spunem: va fi văzut el Bucureştiul 
înmormântare poate şi mai mare ca număr, la care 
lumea a luat parte din curiozitate sau din poruncă, 
dar una ca aceasta, unde sufletul să tragă cu toată 
puterea pe fiecare a însoţi sicriele — nici Bucureştii 
n-au mai văzut. 


Libertatea, 11 martie 1937 


transformată într-o imensă puşcărie cu tot arse- 
nalul de rigoare cu care ne siluia poliția politică, 
vigilenta Securitate. Turnătoria, frica, teroarea, 
tortura, gulagul, foametea şi moartea care au fost 
aplicate cu vigilența cnutului şi a Kalaşnikov- 
ului „amicilor” de la răsărit proclamaţi elibera- 
tori. 


Nu vă căzniţi să-i căutaţi atâta vreme cât va mai 
exista în lume picior de partid comunist, şchiop 
Chiar, care să strige: „proletari din toate ţările, 
uniți-vă”. Ei vor fi prezenţi. Inseamnă că orice 
mască vor purta: democratică, socialistă sau pop- 
ulară, în special puricotardă, ei sunt acei care vor 
călca în picioare legalitatea. 


Aceştia sunt cei care s-au demascat singuri, 
bănuiţii foşti prieteni cu două feţe, care n-au rezi- 
stat, dându-și „aurul” pe faţă. Fie că se numesc 
Târziu ori Simion, cu înjurături, palme şi pumni 
cuceresc şatra şi aurul popular. 


VASILE JACQUES IAMANDI 


G PERMANENTE 


Atitudini din exil — Împotriva balaurului roşu 


Au trecut două decenii 


Mă aflam la Minchen când am auzit pe undele 
văzduhului ştirea cutremurătoare despre prinderea 
legionarilor plecaţi în ţară, procesul lor şi apoi exe- 
cutarea ... 


Eram bucuroşi până la această dată fatidică că echi- 
pele noastre au izbutit să se strecoare prin reţeaua 
densă a Securității, că erau intacte şi lucrau. De 
patru ani operau în ţară, socotind de la cel dintâi 
descălecător, Ion Tolan. Ca să pomenim numai una 
din isprăvile lor, cu prilejul Festivalului Mondial al 
Tineretului, ținut în August 1953, s-a răspândit un 
manifest printre participanți, în care era înfierat 
regimul criminal şi era dezvăluită marea minciună 
care îi stătea la bază. 


„România reală”, începea manifestul, „care luptă în 
munţi şi suferă în închisori, vă spune: Bine aţi 
venit!” 


Gheorghiu-Dej, tiranul de pe atunci, spumega de 
mânie, neştiind de unde să prindă pe făptuitori, care 
avuseseră îndrăzneala să împrăştie manifestul în 
sălile de mese, în camere de hotel şi corturi, în 
autobus şi chiar în stadion în timpul manifestaţiilor. 


Atunci şi-a întețit Securitatea paza până la isterie, 
dându-și seama că are de-a face cu o puternică 
organizaţie şi nu cu actele unor indivizi singuratici. 
Prestigiul lui Ceauşescu era în joc, şeful secret al 
Securităţii şi autorul direct al persecuțiilor contra 
legionarilor. 


Au căzut vitejii noştri camarazi, în scurt timp după 
această mobilizare generală a aparatului poliție- 
nesc. Nu ştim exact de unde a pornit firul descope- 


PT n e m a a tm e i 


Sentința în procesul unor spioni și teroriști 
parașuta ciul de spionaj american 


ţi 
Earl 


li | 
i i [ii 


ii 


ji 


ririi lor. Sunt mai multe versiuni. Dar într-o zi tre- 
buia să se întâmple. Aceasta e soarta tuturor acelo- 
ra care nu se predau tiraniei, ci luptă cum pot şi în 
condiţiile în care pot contra poterelor duşmane. 


Grupul de legionari descoperit era format din ele- 
mente din lumea liberă, mărit cu camarazi din ţară. 
Reţeaua legionară creată de ei se extinsese mult. S- 
au făcut sute de arestări. Principalii responsabili, în 
număr de 13, au fost condamnaţi la moarte. Ceilalți 
la închisoare grea. Alte persoane au dispărut fără 
urmă, ucise sau deportate. 


Procesul din Octombrie 1953 a reamintit poporului 
existența unei organizaţii care n-a pactat cu inami- 
cul, care n-a încetat lupta contra ocupantului şi care 
n-a putut fi nimicită, cu toate hecatombele de tine- 
ri din închisori, de la Canal sau din munţi. În zadar 
a încercat regimul să se folosească de acest proces 
pentru a zdrobi sub povara acuzațiilor însăşi Legiu- 
nea. Efectele n-au fost cele scontate de canonada 
propagandei comuniste. În timp ce poporul suferea 
în lanţuri, biciuit şi chinuit până la sânge, în timp ce 
toate închisorile gemeau de deţinuţi, în timp ce 
ocupanții bolşevici storceau ţara de orice vlagă, 
nimeni nu era dispus să de crezare acuzațiilor pro- 
curorului. 


Aceşti «trădători», aceşti «spioni», aceşti «agenți ai 
imperialismului», erau în realitate cei mai buni fii 
ai neamului, luptători neînfricaţi pentru libertate şi 
dreptate. Când au fost executaţi, milioane de sufle- 
te româneşti plângeau pe trupurile lor ciuruite de 
gloanțe. 


Situaţia internaţională era încordată între anii 
1950-1953. Curentul anticomunist devenise nota 
dominantă a politicii americane. Este era lui Mc 
Carthy, cu răsunătoarele lui campanii contra admi- 
nistraţiei rooseveltiene, infiltrată de agenţii Mosco- 
vei. Mişcarea Legionară nu putea rămâne în margi- 
nea acestor evenimente cruciale. Trebuia să meargă 
cineva în ţară pentru a pregăti poporul să se alătu- 
re armatelor occidentale, în eventualitatea unui 
conflict cu Rusia. Nu făceam decât să continuăm 
linia Dobrinei. Criticii superficiali ai acestor intre- 
prinderi ar fi bine să se întrebe ce-ar fi făcut Căpi- 
tanul în împrejurări asemănătoare? Ar fi refuzat să 
dea ultima bătălie contra cotropirii bolşevice a ţării, 
în timp ce totul se prăbuşea ca în Germania? S-ar fi 
ținut departe de marea mişcare anticomunistă mon- 


România şi sfârşitul Europei (55) 


Preot Prof. MARIUS VIŞOVAN 


Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de 
prestigiu, ministru de externe al României în 
perioada Statului Naţional-Legionar (1940-1941) 
şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944-1945). 
Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” cons- 
tituie un izvor documentar de excepţie. 


Administraţia preşedintelui Kennedy a fost şi 
este obiectul laudelor ditirambice ale tuturor 
cercurilor pro-comuniste din lumea întreagă. 
Nu era de aşteptat deci să găsim în epoca lui 
Kennedy mai multe motive de speranță decât 
în cea a generalului Eisenhower. (pag. 279) 


Toate guvernele nord - americane de la Wilson 
încoace, au fost - în măsuri diferite - părtaşe la 
acest păcat (echivalent cu sinuciderea) de a 
ajuta şi întări pe cei care nu şi-au ascuns nicio- 
dată intenţia de a îngropa Statele Unite, 
împreună cu orice rămăşiţă a civilizaţiei occi- 
dentale. (pag. 282) 


După critica netă şi realistă a administraţiei Eisen- 
hower, Mihail Sturdza constată cu aceeaşi 
decepţie eşecul administraţiei preşedintelui Ken- 
nedy (despre care cei mai mulţi dintre noi ştim 
doar că... a fost asasinat - în 
condiţii încă neelucidate - 
moartea sa eclipsând aproape 
total activitatea propriu-zisă, 
mai puțin roz decât ce se ştie şi 
se crede în general). Deciziile 
sale nu numai că nu au susți- 
nut lupta anticomunistă mon- 
dială, dar au trădat-o în situaţii 
importante. Sturdza enumeră 
atitudinea complice a lui Ken- 
nedy faţă de regimurile comu- 
niste din China şi Cuba, retra- 
gerea în momente - cheie a 
sprijinului american faţă de 
forțele anticomuniste, promo- 
varea doctrinei sinucigaşe a 
pacifismului, dezarmarea opi- 


ANUL XXV, NR. 7, IULIE 2022 


dială, al cărui centru se afla în această perioadă în 
Statele Unite? 


Evident că orice luptă sfârşeşte cu sacrificii. Nu s- 
a inventat niciun sistem de luptă ca să culegi numai 
lauri, fără să accepți tributul corespunzător de 
sânge şi viaţă. Dar faptul în sine rămâne, dincolo de 
orice dureri omeneşti. Momentul de înfrățire dintre 
exil şi ţară, creat prin jertfa acestor camarazi, nu 
poate fi şters din istorie. 


În exil am înfăptuit multe lucruri frumoase şi mai 
ales am dus această luptă de uzură cu timpul şi 
mediul ostil. Dar ce sunt toate aceste eforturi în 
comparaţie cu expediţia acestor viteji? Noi sacrifi- 
cam ceva, poate mult, dar ei sacrificau totul, şi în 
primul rând tinereţea, care abia le atinsese frunțile, 
cu căldura ei îmbietoare. Ei au fost „Sfântă Tine- 
rețe Legionară” şi nu nişte calculatori reci a desti- 
nului lor. Ei au cutezat să se înfrunte cu hidoasa 
apariţie a Leviatanului bolşevic, pentru a feri sufle- 
tul fraged al copiilor de veninul unei doctrine fără 
Dumnezeu şi pentru a oferi neamului nostru umilit 
şi batjocorit, înjugat ca vitele la muncă, recompen- 
sa unui gest eroic. Pentru ca fiecare să spună: „n-a 
pierit sămânţa vitejilor din neamul nostru”. 


Căpeteniile acestor echipe, Tănase, Golea, 
Samoilă, trecuseră prin toate examenele ce se cer 
unui legionar. Şi-au pus de multe ori viaţa în pri- 
mejdie. După atâţia ani de încercări, aveau şi ei 
dreptul la o existenţă mai liniştită, servind altora ca 
îndrumători. Dar îndată ce-au aflat că s-a deschis o 
nouă oportunitate pentru eliberarea neamului 
nostru, au lăsat totul, au întors spatele Occidentului 
şi au revenit în imperiul groazei, pentru a răspândi 
vestea cea bună în popor şi pentru a încuraja mase- 
le obidite anunţându-le o apropiată schimbare a 
soartei lor. 


Nu numai că aceste speranțe nu s-au îndeplinit, dar 
nici ei nu s-au mai întors. E greu să ne închipuim 
ce-au pătimit aceşti oameni, ce eforturi supraome- 
neşti au făcut ca să se ascundă zi de zi de aparatul 
omniprezent al Securităţii. Cu atât mai greu e să ni- 
i închipuim faţă în față cu profesionalii crimei, cu 
acele bestii care au ucis înainte mii şi mii de oame- 
ni, în anchetele şi torturile ce le-au suferit. Numai 
Bunul Dumnezeu ştie ce s-a petrecut cu ei. Moar- 
tea a fost pentru ei o izbăvire ... 


Pe eroi să nu-i plângem. Să nu le facem această 
nedreptate. Ei şi-au luat rămas bun de la viaţă, de 
când au plecat, ştiind că «dincolo» nu e cruţare. 
Mai de plâns suntem noi, cei care ne târâm în acest 
exil prelungit, suspendați în vidul politic din Occi- 
dent. 


HORIA SIMA, 
Ţara şi exilul, an LX, 1972-73 


niei publice americane (prin inocularea pseudo - 
informaţiilor despre aparenta normalitate din țări- 
le comuniste), accelerarea procesului de comuni- 
zare a ONU... lar administraţiile americane 
următoare nu vor diferi prea mult în bine, până la 
Ronald Reagan (pe care însă Sturdza nu va mai 
apuca să o vadă). Speranţele eliberării popoarelor 
asuprite de barbaria comunistă păreau a fi ruina- 


ANUL XXV, NR. 7, IULIE 2022 


PERMANENTE 7 


Două luni cu Căpitanul în tabăra Rarău 


GEORGE MACRIN, Almanahul Cuvântul 1941 


După procesul din 1934, Căpitanul luă o echipă 
de legionari de la Bucureşti şi înştiinţă pe cernău- 
țeni şi pe d. asinschi, pentru a urca Rarăul, mun- 
tele de care Căpitanul era legat din copilărie. 


În toate clipele grele m-am gândit la muntele 
acesta, spunea Căpitanul. Il vom urca şi de data 
aceasta pentru a mulţumi lui Dumnezeu pentru 
victoria ce ne-a dat-o. 


Ne-am adunat cu toții în Câmpulung, la Sebastian 
Erhan. 


Şi pentru că veni veste că se pregăteau lucruri 
mari la Bucureşti şi s-au găsit şi păreri că bine ar 
fi să facem calea întoarsă, Căpitanul adause: 

- Ştefan Vodă era în biserică şi se ruga. Cineva a 
adus veste că tâlharii au intrat şi pradă ţara. Boe- 
rii se grăbiră spre Ştefan Vodă, îndemnându-l să 
plece îndată la luptă. Şi atunci Ştefan, îndreptân- 
du-se spre boieri, le spune: Mai intâiu să sfârşim 
rugăciunea. Şi s-a rugat marele voievod cu boie- 
rii şi poporul, mai mult ca de obicei, iar apoi au 
pornit cu Dumnezeu şi le-au tras tătarilor o băta- 
ie că n-au mai îndrăznit niciodată să mai calce 
țara Moldovei. Noi încă n-am ajuns la biserică. 
Frumos ar fi să facem calea-ntoarsă!” 


Am pornit. 


Acum Căpitanul păşea în fruntea noastră prin 
mijlocul drumului, fără nicio sinchiseală de ploa- 
ia măruntă ce cernea dis-de-dimineaţă. Bocancii 
grei înfruntau cu hotărâre noroiul. 

- N-am murit noi de ploaia de gloanţe şi o să ne 
prăpădim acum! Bădia Moţa şi Vasile Marin o 
luară înainte. Au ajuns la cabană, la Rarău, cu 
jumătate de oră mai înainte. Iscălind în condică: 
„Echipa viteză: Ion Moţa şi Vasile Marin”. Pie- 
trele Doamnei, podoaba Rarăului, nu se văd azi. 
Sunt îmbrăcate în ceață. Aci la poalele muntelui a 
trăit într-o colibă, acum 10 ani, Căpitanul, o vară 
întreagă. Despre muntele acesta se spun multe. 
Incepând cu legendele lui Petru Rareş şi sfârşind 
cu legendele Căpitanului. 


- Ce mai face moş Piticaru? întrebă Căpitanul. 
- A murit acum doi ani moşeagul, răspunse Erhan. 


- Da, da... iată aici era coliba mea şi aici izvorul. 
Pe urmă Căpitanul nu mai vorbi câteva minute. 


Când am trecut coasta Rarăului, am luat-o pe de- 
a dreptul pe pripor, prinzându-ne lanţ unul de 


altul şi coborând pas cu pas. 


Schitul Rarău a fost clădit de Petru Rareş, dinco- 
lo de Pietrele Doamnei, în partea judeţului Câm- 
pulung. Într-o noapte, după răpirea Bucovinei, 
spune legenda, călugării au ridicat schitul şi l-au 
mutat pe cealaltă parte a muntelui. Pe locul acela 
se găseşte azi o capelă. Căpitanul şi Bădia Moţa 
şi-au scris numele tocmai sus pe cupolă, în amin- 
tirea zilelor petrecute aici, acum 10 ani. 


Schitul Rarău a fost renovat de regele Carol I. O 
poiană frumosă încadrează bisesrica şi cele câte- 
va case ale călugărilor. Seara am făcut o rugăciu- 
ne pentru legionarii căzuţi şi am mulțumit lui 
Dumnezeu că ne-a purtat pe drum bun. Căpitanul 
apoi ne-a vorbit în ograda schitului numai câteva 
cuvinte. Bădia Moţa ne-a arătat icoana veche a 
Arhanghelului şi o inscripţie cu svastica. Am 
semnat cu toţii în cartea schitului. Aci am găsit 
semnătura Căpitanului de la 9 ani, de la 24 şi pe 
urmă de mai multe ori, la toate ocaziile mari din 
viața sa: după întoarcerea din Franța, după înfiin- 
țarea Legiunei şi, în sfârşit, acum, după această 
grea cumpănă din viaţa sa. 

- Ia uitaţi-vă aici, eram de 9 ani, zice Căpitanul, a 
fost prima excursie a mea la Rarău. Am fost cu 
tata şi cu prof. David şi, uite domnule, acum mi- 
aduc aminte, uitându-se în palma mea, d. David 
mi-a spus: Dragă Corneliu, ai un mare viitor, dar 
să ştii că pe la 35 de ani vei avea o mare cumpă- 
nă. Dacă vei trece de ea, pe urmă să n-ai nicio 
grijă. 

În noaptea aceea a nins pe tot muntele, deşi era pe 
la Duminica Mare. Schitul e la 1400 metri. 


La începutul lui Iulie, Căpitanul reuşi să primeas- 
că de la Prinţul Nicolae, proprietarul domeniului 
Broşteni, două hectare de pământ şi lemnul nece- 
sar pentru a clădi lângă schitul Rarău o casă de 
sănătate, legionară. Legionarii din Moldova şi 
Bucovina au fost înştiințați că se deschide o tabă- 
ră de muncă la Rarău. S-a făcut totuşi foarte puţi- 
nă publicitate. Căpitanul nu voia să facă decât 
şcoală. O şcoală nouă pentru românul de mâine. A 
chemat în tabără pe băieţii cei mai încercați de la 
Iaşi. Au venit 17. Căpitanul, urmat numai de soția 
sa, de avocatul Ştefan Anastasescu — conu Fănică 
— şi de Nicoleta, au venit de la Bucureşti. 


Eu am făcut drumul pe jos de la Crasna până la 
Câmpulung, singur, unde am mai găsit o echipă 


cu camaradul Filipov. În tabără Căpitanul ne-a 
primit simplu, întinzându-ne mâna. Băiaţii erau 
instalați într-un grajd lung, dormind în podul 
grajdului. Fetele găzduiau într-o cameră dată de 
călugări. Şantierul era la 200 de paşi de grajd. 
Între grajd şi schit curge pârâul Rarău ce dă în 
valea Chirilului şi se revarsă în Bistriţa la 5 km de 
tabără. În pârâul acesta făceam duşuri naturale şi 
tot de aici luam apa pentru celelalte trebuințe. 


Bucătăria o făcusem la început alăturea de cea a 
călugărilor. Nicoleta cu patru fete se îngrijea de 
masă. Căpitanul lăsase pe Sebastian Errhan la 
Câmpulung, să se ocupe de alimentarea taberei. 
Din satul Chiril şi din Crucea se cumpăra lapte, 
care de altfel îl găseam şi la schit. În grădina schi- 
tului se găseau câteva legume. Mai greu era cu 
făina. Călugării nu erau aprovizionaţi pentru 
tabără ci, cum spuneau ei, numai pentru trupul lor 
cel plin de prihană. 

Herghelegiu a fost anunţat la Neamţ şi cei din 
Dorna, de asemenea. În tabără serviciul aprovi- 
zionării a fost lăsat în seama camaradului Păvălu- 
ță. Totuşi, ca la început, lucrurile mergeau foarte 
greu. În multe zile nu se mânca decât o dată pe zi. 
Totuşi nimeni nu în- drăznea să-i spună Căpita- 
nului. O parte, din cei mai slabi de fire, o şi şter- 
seră din tabără. Pentru că, pe lângă toate astea, 
lucrul începuse la roată. 


În ziua aceea băieţii lucrau cu post negru. Nu mai 
era nici făină, nici bani pentru lapte şi nici nu 
puteam cere de pomană la călugări. Nicoleta, 
totuşi, a pus să fiarbă apa de mămăligă. Nu aveam 
făină. Nu aveau nici călugării. 

Pe la orele 5 după masă Căpitanul trecu pe la 
bucătărie şi află toată povestea. Îl chemă pe Păvă- 
luță şi-l certă. 

- Cum să nu-mi spui tu mie o vorbă! Mai găseam 
şi eu câțiva bani. Asta-i treabă!? 

Imediat au fost trimişi doi băieţi la Câmpulung să 
cumpere făină Dar ei nu se puteau întoarce decât 


continuare în pag. 8 


prin corn, Căpitanul vesteşte încetarea lucrului 


FI PERMANENTE 


DOUĂ LUNI CU CĂPITANUL 
ÎN TABĂRA RARĂU 


Căpitanul, însoțit de d. Papanace, 
urcă pieptul Rarăului 


peste o zi. 


Căpitanul stătea trist şi se gândea singur în came- 
ra lui. Cineva bătu la uşă 


- Intră! Un gospodar bucovinean ca de 46 de ani 
păşi hotărât şi simplu. "Țărăneşte. 

- Trăiască Legiunea! Să trăieşti Căpitane! Sunt 
legionarul Coca Simion din Fundul Moldovei. 

- Bine, răspunde Căpitanul. Ai venit să lucrezi în 
tabără? Coca Simion nu răspunse deodată, fiindcă 
nu pentru asta venise, dar apoi îndrăzni numaide- 
cât. 

- Nu, Căpitane! 

Nici un ţăran nu venise până atunci în tabără, căci 
ei nu înțelegeau încă rostul acestor munci şi le 
priveau mai degrabă cu curiozitate decât cu dra- 
goste şi nici Coca părea că nu înţelege. Căpitanul 
căzu din nou pe gânduri 

- D-ta eşti legionar? 

- Da, am fost arestat astă iarnă, dar nu m-am dat. 
Căpitanul zâmbi la aceste vorbe şi atunci Bădiţa 
Simion îndrăzni să spuie mai departe: 

- M-au întrebat: ei, bade Coca, d-ta ce zici de 
călăii de gardişti, care l-au împuşcat pe părintele 
patriei, pe Duca, îţi place? 

- Şi d-ta ce le-ai spus? întreabă Căpitanul. 

- Eu, dă, nu ştiam ce să le spun şi i-am întrebat: 
D-lor, nu bănuiţi D-voastră, da eu nu ştiu cine 
sunteți şi ce plănuiți, dar pe Căpitanul nostru îl 
ştiu ce plănuieşte şi de aceea vă rog să-mi spuneţi, 
el ce spune de treaba asta? 

- EI? Codreanu? El spune că bine-au făcut! 

- Da!? Atunci şi eu spun că bine-au făcut. 


- Cum!? Călăule, fundul ocnii te mănâncă! Cum 
adică, dacă ţi-ar da Codreanu poruncă să ne omori 
pe noi, ai îndrăzni să asculți şi să faci moarte de 
om? 

- D-lor, le-am spus — adause Coca — Căpitanul nu 
are ce-mpărți cu D-voastră, socot eu, dar vă spun, 
dacă mi-ar spune el, v-aş tăia ca pe nişte găini! 

- Bine, zise zâmbind Căpitanul şi se ridică de pe 
scaun. 

- Şi aşa Căpitane. Astă-noapte n-am putut dormi 
toată noaptea. Nu ştiu ce mă codea la inimă. Ce să 
fie? mi-am zis eu. Săracul Căpitanul şi cu cama- 


razii noştri lucrează în tabără şi n-or avea nici 
făină. Eu am un sac cu făină, hai să-l duc la 
Rarău, m-am gândit. Şi-ndată m-am liniştit din 
inimă. Asta-i, am zis eu. Am luat sacul şi l-am pus 
pe cal. Am mai luat nişte barabule şi nişte ceapă 
şi-am pornit cu noaptea-n cap. De asta am venit 
Căpitane! 

Căpitanului i se umeziră ochii. 


- Bine, camarade Coca, foarte bine! Hei, să ştii că 
Dumnezeu te-a trimis. Că nu mai aveam o lingu- 
ră de făină. Da! lată, e un semn de la Dumnezeu! 
Am ştiut-o eu. Nu se putea să nu ne ajute Dum- 
nezeu. 


Căpitanul a dat ordin să înceteze lucrul şi să 
facem o rugăciune. În seara aceea am luat iar 
cina. Şi Căpitanul ne-a spus toată povestea lui 
Simion Coca. Nicoleta Şi Simion Coca au fost 
citați pe ordin de zi pe tabără! Şi Căpitanul îi iertă 
pe toti ceilalți pentru greşelile lor. 

Tabăra începu să se populeze. În curând avea să 
fim 60. Adunați din toată ţara. Bădia Mironovici 
veni de la laşi, bădia Iasinschi, de la Rădăuți. 
Lucrul se făcea în trei părți. În pădure, la tăiat şi 
hăinuit, sub comanda bădiei Mironovici. La fa- 
sonat lemnul şi pe şantier pentru pregătirea teme- 
liei, sub comanda lui bădia lasinschi. Aci era cel 
mai greu şi aci stătea aproape toată ziua şi Căpi- 
tanul. 

Programul începea de cum se făcea ziuă. La sune- 
tul goarnei toată lumea trebuia să fie gata în 10 
minute pe câmpul de instrucţie. Tabăra era dimi- 
neaţa ca un furnicar care se orânduia repede în 
front. Căpitanul era primit cu cântecul Ştefan 
Vodă. Ofiţerul de zi dădea raportul unuia din şefii 
de şantiere, iar în lipsa acestuia, şefului instruc- 
ției, Camaradul Butnaru, şi acesta raporta Căpita- 
nului. 


„Trăiască Legiunea, să trăieşti Căpitane! 


Legionarii din tabăra Rarău, cu un efectiv de..., 
sunt gata şi aşteaptă ordinele tale”. 


După asta Căpitanul dădea ordinele fluierând şi 
indicând numai cu mâna. Îl urmărea pe fiecare în 
progresul făcut. Cel mai important lucru, baza 
educaţiei fizice, era poziţia legionarului. 

- Poziţia legionarului este poziţia de drepţi, spu- 
nea Căpitanul. Pentru că în atitudinea lui sufletea- 
scă legionarul este drept, iar această atitudine se 
oglindeşte în poziţia trupească. De aceea el stă 
drept şi-n fața adversarului, şi-n fața camaradului 
său, şi-n fața superiorului şi a inferiorului, căci nu 
o face pentru altul, ci pentru a se oglindi în lumi- 
nă adevărată pe el. 


Sunt unii care poartă burta înainte. Burta săraca! 
Pentru burtă sunt toate. la uitaţi-vă la ăsta, parc-ar 
fi un liberal! Suge burta! Sunt alţii cari stau cu 
picioarele crăcănate parc-ar fi de 80 de ani. la te 
uită! Ia te uită! 

Ia uită-te la ăsta, parc-ar fi par, nu om. Nici aşa. 
Nu trebue să fii ţeapăn, ci drept. Capul, natural, 
dar veghind drept înainte, drept la duşman. 


Privirea legionarului străbate zidurile. Dar ea 
rămâne limpede, senină. 

În poziţia asta, înfipt în pământ ca o stâncă, legio- 
narul stă totuşi, în orice clipă, gata de marş. Gata 
de luptă. Poziţia lui e totdeauna ofensivă! 


După terminarea educaţiei fizice, care se făcea 
printr-un program de mişcări esenţiale, se făceau 
exerciţii de trecere peste obstacole, pe care era 
obligată să le facă toată lumea. Terenul şi împre- 
jurimile taberei erau foarte potrivite pentru aceste 
exerciţii. Căpitanul pornea înainte peste stânci, 
făcând salturi de doi, trei metri, peste pâraie, prin 
mlaştini, prin smizi dese, peste garduri. Noi tre- 
buia să-l urmăm. Niciun obstacol nu se putea 
ocoli, trebuia trecut. 

- Legionarului, nicio piedică nu-i poate sta în 
cale. El nu cunoaşte decât o singură direcție: 
înainte! Aşa ne învaţă Căpitanul şi verifică ime- 
diat pe teren dacă sămânţa mântuirii a căzut în su- 
fletele noastre pe pământ bun. 


ANUL XXV, NR. 7, IULIE 2022 


Munca în tabără era foarte guea. Ea începea de 
cele mai multe ori, de dimineaţă la orele 6. Se 
întrerupea pentru câteva minute între orele 8 şi 9 
pentru a lua dejunul. Apoi se lucra până la amia- 
ză, cu mici pauze, în care băieţii se răsuflau cu 
câte un cântec. La amiază se făcea o pauză pentru 
masă, după care urma o oră de odihnă obligatorie. 
Şi apoi lucrul continua până se întuneca. De 
multe ori se făceau şi echipe de noapte. Ochiul 
Căpitanului era necontenit între noi, de aceea nu 
numai că nu mergea să tragi chiulul, dar lucrul în 
tabără era o necontenită întrecere. Seara cădeam 
istoviţi. Totuşi adesea Căpitanul începea şedinţe- 
le de seară, la care ferit-a sfântul să lipsim careva, 
şi pe care le aşteptam ca ziua de Paşti. 


Nimeni nu îndrăznea să spuie un cuvânt de revol- 
tă, totuşi cei slabi se retrăgeau numaidecât din 
primele zile din tabără. Căpitanul tăcea şi-şi nota. 
Oamenii aceştia îşi păzesc prea mult trupul lor. 
Cum vor sta ei în fața morții dacă fug de-o încer- 
care mai uşoară, aceea a muncii? Dar mai e ceva: 
cine fuge de muncă are un suflet rănit de păcatul 
mândriei. Munca e cea mai onorabilă luptă. Cine 
fuge de muncă, nu înţelege ce înseamnă onoarea. 


De aceea la o lună de tabără Căpitanul a făcut pri- 
mele gradări. Au fost gradați toți aceia cari, pe 
lângă distincţiile ce le-au primit înainte, au dove- 
dit acum tenacitate şi putere de muncă. 

In tabără domnea necontenit voia bună. Glumele 
Căpitanului aruncate printre hârleţe şi cazmale, 
cântecele legionare, jocuri improvizate, trânta, 
alergările. Căpitanul dădea şi premii, câte o ulci- 
că de lapte, un măr, pentru că alte bunătăţi nu 
erau, de multe ori lipsind şi acestea. 

Nu ştiu de unde l-a adus Dumnezeu în tabără, pe 
un moşneag nebun care cutreiera Valea Bistriţei 
cântând. A venit într-o seară chiuind cât îl ţinea 
gura. Cu două pălării pe cap, cea de deasupra 
plină de flori, şi când văzu atâta lume la mănăsti- 
re, se apucă să sară într-un picior, strigând : 

Hop în sus şi hop în jos, 

Joc de frică, bucuros... 

Hop, hop, hop!... 

- Cum te cheamă, moşule, îl întrebă Căpitanul. 

- Ilie Pintilie 

Cu flori în pălărie, 

Hop, hop, hop!... 

- Bravo, bravo, moş Ilie. Toată lumea se umplu de 
bucurie şi Căpitanul, foarte satisfăcut, îi întinse 
mâna: 

- Ei, moş Ilie, rămâi şi dumneata în tabără să ne 
ajuţi la lucru, nu-i aşa? 

- Apăi, dă, eu am de mărs, da cine sunteţi voi? 

- Noi suntem legionarii şi eu îs Căpitanul legio- 
narilor, ia daţi-i, mă, lui moş Ilie câte ceva. 
Îndată toată lumea se grăbi să-l ajute pe moşneag. 
Şi se vede lucrul că şi moşneagului îi plăcea trea- 
ba asta, pentru că începu să strige cât îl ţinea gura, 
hărăţit de fetele din tabără. 

Vivaat Căpitaaanu! 

Vivaat leghionaaarii! Vivaat! 

A doua zi moş Ilie Pintilie ieşi la raport să pâras- 
că la Căpitan că „leghionarii nu ţin respectul” 
unui om „bătrân”. Că el nu mai poate sta în tabă- 
ră, că el în loc să fie „grijit” şi „respectat”, leghio- 
narii îl cheamă la lucru. 

- Se poate! zise zâmbind, Căpitanul. Ascultă, moş 
Ilie, ți-i dau în seamă să faci oameni din ei, că nici 
de mine nu prea ascultă. Te fac ajutor de Căpitan! 
Moş Ilie Pintilie începu să râdă foarte mulțumit şi 
după ce strigă de câteva ori vivat pentru Căpitan 
şi ajutorul de Căpitan, se repezi la noi şi strigă cu 
toată energia; 

- Haptaac! Haptaac! 


Căpitanul şi noi ne prăpădeam de râs. 


continuare în pag. 9 


ANUL XXV, NR. 7, IULIE 2022 


DOUĂ LUNI CU CĂPITANUL 

ÎN TABĂRA RARĂU 

- Nu vrea să asculte, domnu Căpitan! 

- Bine, da ce le spui, că nu pricepe nimeni? 

- Haptaac! I-am explicat Căpitanului că vrea să 
spună „Habt-acht”, adică „drepţi” pe nemţeşte. 

- Aşa! Apăi spune-le „drepţi”, spune româneşte. 
Ia ascultați comanda, mă, la moş Ilie! 

- Drepţi, strigă moşneagul şi noi luarăm cu toţii 
poziţia de drepți. 

- Ei, vezi, spuneai că nu te ascultă. De aceea, când 
n-oi fi eu aici, să ascultați, mă, de ajutorul meu! 
Bun, moş Ille. 


- Bravo! Vivaat dom” Căpitaaanu! 


Şi voia bună a ţinut multe zile în tabără. Când înt- 
o zi Moş Ilie se prezentă Căpitanului şi-i ceru 
salariul lui de ajutor de Căpitan. 

- Da, zise Căpitanul şi, întorcându-se către noi, 
ați auzit, mă, ce şiret e ajutorul meu? Bine, Moş 
Ilie, cam cât ți-ar trebui d-tale? 


- Dă, socotiți şi D-voastră! Eu, om bătrân! 
- 500 de lei ajunge... deodată. 
- Dă, deodată ajunge, dacă n-aveţi mai mult. 


- N-avem săracii, zise Căpitanul zâmbind, n- 
avem. Uite şi eu n-am luat încă nicio leafă, îs 
săraci domnii ăştia. Dac-ar avea, ţi-ar da şi d-tale. 
Moş Ilie se făcu nevăzut a doua zi. Ne-a părut rău 
tuturor. Dar când era mai greu, când se-ncovoiau 
sufletele sub povara roţilor, Moş Ilie ieşea ca din 
senin, chiuind şi aducând sacul cu bucurii în tabă- 
ră. 


Moş Ilie s-a dus şi el acum doi ani, cu sacul lui, 
pe lumea cealaltă, tot atunci când se prăpădise să- 
mânţa bucuriilor din țara asta. 


Pe la mijlocul verii au început să vie vizitatori. 
Foarte puţini veneau pentru tabără. Cei mai mulți 
veneau pentru a vizita schitul Rarău. Se opreau şi 
pe la tabără, se uitau curioşi de la distanţă. Îmi 
amintesc de nişte cucoane de la Bucureşti, care 
fiind în vilegiatură la Dorna, au făcut, sub condu- 
cerea unei colege a mea, o excursie la Rarău. 
Doamnele erau foarte îngrijate de soarta noastră a 
celor ce-am fost atraşi pe drumul acesta „greşit”, 
în loc să ne ținem de carte. 


- Bine, doamnă, dar am terminat şcoala, sunt pro- 
fesor. 

- Cu atât mai rău, în loc să vă ţineţi de educaţia 
copiilor, vă ţineţi de prostii. Dacă-l voi vedea pe 
Codreanu, i-o voi spune în față. 

În sfârşit, cu toate argumentele mele, discuţia se 
aprindea. Vedeam că nu o voi scoate cu bine la 
capăt. După ce le-am arătat mai mult în silă ce 
sforțări imense au depus băieţii de aici, doamnele 
se mai liniştiseră, dar discuţia începu pe altă temă. 


- Cea mai mare greşeală pe care o face Codreanu 
e că îndepărtează tineretul de la ocupațiile lui 
fireşti. 

- Ba dimpotrivă, Doamnă, Căpitanul cere fiecăru- 
ia să-şi facă mai întâi datoria în slujbă sau în ocu- 
paţia în care se găseşte şi numai în timpul liber să 
se ocupe de treburile legionare. Noi suntem aci în 
vacanță şi nimeni nu ne poate opri să ne-o între- 
buințăm cum vrem. La iarnă ne vom duce fiecare 
la treburile noastre. 

In timpul ăsta trece Căpitanul şi eu îl salut. 

- Cine e domnul acesta, mă întreabă atunci doam- 
nele de la Bucureşti. 

- E Căpitanul! 

- Vai, am vrea să vorbim şi noi cu el? 

- Nu se poate, doamnă, căci acum merge la bise- 
rică. 

Dar doamnele mele fără zăbavă îl acostară pe 
Căpitan. 

- Căpitane, am vrea să dăm şi noi un ajutor! 


PERMANENTE Ş 


Nu mai înţelegeam nimic. Le-am prezentat Căpi- 
tanului. 


- Bine, vă mulțumesc. Macrine, condu doamnele. 


- Putem să facem şi noi cusături, lucruri de casă şi 
să le aducem la anul viitor. 

- Bine, zise Căpitanul zâmbind şi intrând în bise- 
rică, 

Şi aşa, în fiecare zi, frontul adversarilor se topea 
în fața Căpitanului. Dumineca venea tot mai 
multă lume la schit şi jandarmii se arătară ş| ei 
într-o Duminecă. Pe urmă erau mereu nelipsiți. 


Agenţi de toate felurile veneau să iscodească. 
Intr'o zi Căpitanul veni pe şantier cu părintele 
Cucuictu şi comandă încetarea lucrului. 

- Cântăreții, la mine! Ia ascultați aici, părintele a 
compus un cântec extraordinar. 


După jumătate de oră s-a cântat pentru prima dată 
Cântecul Rarăului în tabără: 


= see peste TO 
A pa 


co! aa dă 


Urlă duşmanii în cărare 

Şi-şi arată rânjind colții 

Noi păşim, păşim cu nepăsare 

Şi voioşi, voioşi în fața morţii. 

În faţa şantierului era o cărare pe care se opreau 


toţi gură cască şi cei ce nu îndrăzneau să se apro- 
pie de noi. Cântecul parcă era făcut pentru ei. 


Primele valuri ale duşmăniei începeau să rânjeas- 
că colții. Replica noastră, legionară, a venit şi ea 
din primul moment. 

Seara ne adunam la o masă din curtea schitului 
unde se ţineau şedinţele. Iată câteva din subiecte- 
le discutate: 


Ce drum va avea de străbătut un legionar în viața 
sa legionară? 

Care e deosebirea între legionar şi politician. La 
care Căpitanul a spus numai atât: 


-Vedeţi bradul ăsta verde şi spinul ăsta uscat? 
Legionarul e ca bradul, şi-n viaţă e frumos, şi 
după moarte e folositor. Politicianul e ca spinul: 
şi-n viaţă şi după moarte nu aduce decât pagube şi 
urâciune. 

Despre trădare. Căpitanul a terminat astfel: - Aşa 
înțeleg să lupt eu. S-ar putea ca într-un moment 
dat să nu fiu înţeles. Sunt oameni cari n-au răbda- 
re să stea pe o anumită linie, atâta cât cer eu, aceia 
e mai bine să plece din timp. 


N-am înţeles ce voia să ne spuie decât peste două 
luni când am aflat şi noi de trădarea ce se punea 
la cale. 

Într-o seară Căpitanul ne-a povestit toate peripe- 
țiile prin care a trecut însoţit de Victor Silaghi, în 
iarna lui 1934. 

Altădată ne-a vorbit despre relaţiile cu cuziştii şi 
cu Goga. 


Pe lângă şedinţe se făceau, tot seara, şi teme de 
luptă. Aşa, într-o noapte am „cucerit” Rarăul. 
După aceea ne-am întors în tabără pe de-a dreptul, 
prin pădure. 


Dar pe lângă toate acestea Căpitanul căuta 
momente mari, cari să rămâie întipărite pentru 
totdeauna în suflete. Voi vorbi numai de două. 


Căpitanul transformase tabăra Rarău într-un sanc- 
tuar imens, în care fiecare colț îşi avea măreţia 
lui. Spre miazănoapte îşi ridicau fruntea Pietrele 
Doamnei. Tot muntele acesta băieții au şi-nceput 
a-l numi Muntele Căpitanului. Înspre apus, masi- 
vul păduros, Căpitanul l-a botezat cota Ion Cara- 
nica, spre răsărit, masivul înalt a fost botezat cota 
Nicolae Constantinescu, iar stânca de lângă el, 
cota Doru Belimace. In fund, la miazăzi, se pier- 
de în zări Pietrosul. Căpitanul l-a botezat cota Ste- 
rie Ciumetti. 


Era într-o zi senină de August. Căpitanul a dispus 
ca în după amiaza aceea să se înceteze lucrul. 


Ordinul era: toată lumea, afară de cei bolnavi, să 
se prezinte în curtea schitului, desculți şi cu capul 
gol. S-a prezentat şi Căpitanul la fel. 


Căpitanul porni în frunte în pas alergător, iar noi 
după el. Am coborât în valea Chirilului, unde ni s- 
a spus că vom urca pe cota Nicolae Constantines- 
cu. Am pornit încet printre smizi şi apoi, urcând 
cu băgare de seamă panta prăpăstioasă, ne strân- 
gem grămadă în jurul Căpitanului care cercetă 
dacă suntem toți şi apoi urcăm din nou înşirați 
pieziş, pe coastă, să nu cadă pietre peste cei din 
vale Căpitanul ne spunea cum a învăţat singur 
alpinismul, ce reguli trebue să ţii, prin ce primej- 
dii a trecut şi câte altele. 


continuare în pag. 10 


10 


PERMANENTE 


Amintiri despre Aurel Vişovan (V) 


Preot Prof. MARIUS VIŞOVAN 


Anul acesta 2022 se împlinesc două decenii de la 
trecerea în veşnicie a tatălui meu, Aurel Vişovan 
(1926-2002). Pe lângă biografia sa obiectivă 
apărută în mai multe rânduri în paginile revistei 


DOUĂ LUNI CU CĂPITANUL 
ÎN TABĂRA RARĂU 


- Cine spunea că în ţara noastră nu se poate face 
alpinism. la uitaţi-vă, ce stânci! 

Am ajuns pe munte şi băieţii s-au împrăştiat, o 
parte, prin pădure. Căpitanul s-a aşezat jos în 
iarbă şi o parte din noi am rămas pe lângă el. A 
început să ne povestească despre Nicadori, de 
mândria Mişcării Legionare, că a putut crea astfel 
de oameni. 

- Este imposibil să nu biruim! Chiar dacă n-am 
face nimic, cu ceea ce a făcut până azi, Mişcarea 
Legionară va intra în istorie. In sufletele noastre 
bătea dor de înfrățire cu cerul şi pământul. 


După o vreme cineva a întrebat: Cum va fi biruin- 
ţa legionară, Căpitane? Căpitanul s-a uitat la noi 
s-a gândit o clipă, s-a limpezit la faţă, ochii i s-au 
luminat de ceva dum- nezeiesc şi astfel ne-a spus: 
- Voi încerca prin toate puterile noastre pămân- 
teşti să duc Mişcarea la biruinţă. lar dacă voi 
vedea că puterile răului sunt prea mari, că sforţă- 
rile noastre pământeşti sunt zadarnice, atunci eu 
şi cu o echipă din cei mai buni legionari vom cău- 
ta să murim. Prilejul acesta ne este dat de duşma- 
nii noştri, oricând. Eu voi alege însă, clipa cea 
mai potrivită... 

Ochii noştri înotau în lacrimi, Căpitanul, obser- 
vându-ne, continuă după câteva clipe: 

- Să nu vă îngrijiţi atunci de loc. Pentru că din 
jertfa noastră va creşte o altă Mişcare, de zece ori 
mai puternică. Dacă nu îndată, peste cinci, peste 
zece sau douăzeci de ani. Se vor găsi alți condu- 
cători. Este imposibil ca un neam capabil să aibă 
astfel de elemente să nu-şi găsească în decurs de 
douăzeci de ani un conducător adevărat. 

- Drepţi! strigă Căpitanul. Am sărit cu toţii în 
picioare. Şi pornind peste cota Doru Belimace am 
coborât. Soarele sta gata să apună. Mă gândeam 
la cuvintele Căpitanului şi mi-am zis: 


Da, totuşi ce este sortit să fie veşnic, poate să 
apună, dar nu poate muri niciodată. 


Decuseară ni s-a spus că pâlcuri de jandarmi au 
înconjurat tabăra şi că s-ar putea ca în noaptea 
asta să dăm o luptă. Deci fiecare să se pregăteas- 
că de moarte. S-a declarat starea de alarmă. Toate 


noastre, există şi imaginea mea subiectivă, aşa 
cum l-am perceput eu, cu ochi de copil, şi cum am 
înțeles treptat dimensiunile luptei şi jertfei sale. 
Această reflectare duioasă a personalităţii sale am 
cuprins-o în prima mea lucrare, „Mărturii ale 
rezistenţei anticomuniste din Maramureş” (2008) 
şi o oferim, cu unele completări, cititorilor noştri 
de azi. (M.V.) 


Viaţa spirituală a familiei 


Mergeam în fiecare duminică la liturghie la biser- 
ica romano-catolică din Sighet, unde familia 
noastră s-a integrat după interzicerea cultului 
greco-catolic în 1948. Dacă în anii copilăriei 
mergeam mai mult cu bunica, în anii de liceu 
mergeam cu tata la liturghia de la 7 dimineaţa, 
fiindcă era prudent să fim văzuţi de cât mai puţină 
lume. Prezenţa unor români la biserica romano- 
catolică constituia în sine un act de dizidență 
fiindcă contrazicea propaganda oficială. Nu 
cunoşteam limba maghiară, dar tata care înțelegea 
parțial mi-a explicat părțile principale ale 
liturghiei şi astfel cu timpul am reuşit să particip 
la misterul euharistic (am primit Prima 


uneltele ce le aveam în tabără au fost puse înt-un 
singur loc. 


- Când va suna goarna, să fiți cu toții la unelte. 
Acum toată lumea doarme obligator. După mie- 
zul nopţii, Căpitanul a trecut pe lângă noi prin 
pod. Toţi dormeau buştean. La patru şi jumătate 
sună goarna. Cred că-n trei minute toată lumea 
era orânduită cu uneltele-n mână în curtea schitu- 
lui. Fulgerător am fost împărțiți în trei echipe, 
cari, pe trei drumuri diferite, au pornit în pas aler- 
gător spre valea Chirilului. Nu ştiu cum s-a făcut 
că ne-am întâlnit cu toţii în aceeaşi clipă şi-n ace- 
laşi loc în vale venind din trei părți. 

- Inamicul e dincolo de Bistriţa, spune Căpitanul. 
Pornim mai departe într-acolo. 


O pâclă deasă străjuia valea. Când începu să se 
vadă de ziuă eram pe malul Bistriţei. 


- Cine vrea, trece prin apă, cine nu poate înota, va 
trece cu luntrea. Şi Căpitanul intră în apă, înfrun- 
tând valurile până la piept ale Bistriţei. Foarte 
puţini s-au încumetat să păşească după el. 
Dincolo de mal, am aflat despre ce e vorba: 

- A fost bine, acum vom urca pe Pietrosul. 

- Unde-s crucile? 


Au apărut 7 cruci, făcute din pari de brad uscat. 
Una din ele, înaltă de 4 metri şi grea, pentru Ste- 
rie Ciumetti. Celelalte, pentru ceilalți legionari 
căzuţi în prigoana din 1933-34. 

Ne-am înşirat de-a lungul drumuşorului ce urcă 
pe coasta Pietrosului. Din vreme în vreme ne 
schimbam crucile. Când am ajuns la jumătatea 
coastei erau orele 9. Dedesubtul nostru nori de 
ceață se ridicau de pe valea Bistriţei. Deasupra 
era senin şi nu vedeam decât piscuri de munţi 
crescând dintr-o mare furioasă. Pe la orele 10 am 
făcut un popas. Ne-am întins jos cu capul la vale 
şi imediat ne-am simțit întremați. La orele 11 
eram pe vârful Pietrosului. 


Şi acum văd imaginea Căpitanului ducând crucea 
lui Sterie Ciumetti. Obosit, urca încet şi cu greu- 
tate muntele ca un nou Christos pe o nouă Gol- 
gotă. 

Sus am fixat crucile în stâncă, apoi s-a oficiat un 
serviciu divin după care am cântat Imnul Legio- 
narilor căzuţi şi câteva cântece. Nu a vorbit 
nimeni. Aceasta a fost sărbătoarea celor căzuţi 


ANUL XXV, NR. 7, IULIE 2022 


Împărtășanie în 1977 şi Mirul în 1979). Din 
predică nu înțelegeam mai mult de 10 %, dar 
citeam din Biblie acasă cu părinţii. 


Încă din acea perioadă tata a devenit pentru mine 
un model spiritual. Îl vedeam adeseori rugându-se 
acasă, singur sau cu mama, şi stând timp îndelun- 
gat în meditaţie. Începeam să înţeleg că între el şi 
Isus exista o relaţie specială. 


Bârlad sau Piatra Neamţ? 


Am terminat liceul în 1985 şi am intrat imediat la 
Facultatea de Matematică din Cluj. Înainte de 
începerea propriu - zisă a studiilor trebuia să-mi 
satisfac stagiul militar cu termen redus de 9 luni, 
ca toţi studenţii. La începutul lui septembrie m- 
am prezentat la Baia Mare la Centrul Militar 
Judeţean. După o lungă aşteptare ni s-a comuni- 
cat unde ne vom satisface serviciul militar şi 
vedeam cum toţi ceilalți studenţi la matematică 
au fost repartizați la Bârlad. Mă aşteptam să 
primesc şi eu aceeaşi destinaţie. Când am ajuns în 
faţa comisiei, colonelul mă întreabă: „Măi Vişo- 
van, taică-tău a fost condamnat politic?” „Da, am 
răspuns, din “48 până în “64.” A urmat un moment 
de tăcere. Un alt ofiţer a spus colonelului: „Ştiţi 
cum era pe vremea aceea, cu Maniu şi cu 
ceilalți...” A urmat o tăcere mai lungă, colonelul 
se tot uita la foaie şi „rumega” situația. După mai 
multe clipe de tensiune, a exclamat: „Fie ce-o fi!” 
şi a scris ceva pe foaie, apoi mi-a dat-o. Am ieşit 
afară oarecum nedumerit. Pe foaie scria... Piatra 
Neamţ! 


pentru Legiune. 

La plecare, Căpitanul privind departe, parcă-n 
alte vremi, a zis: 

- Ei au ajuns să fie deplini. Noi numai visăm la 
deplinătate... 

* 


Tabăra Rarău a durat două luni. Cei ce-am trăit 
acolo ne despărțeam de Căpitan cu inima frântă. 
Legături mai mult decât sufleteşti se legaseră 
între noi. 


Ne-am coborât din munţi cu voința Căpitanului 
de a învinge cu orice preţ. 


Această voință de cremene nu se putea să nu 
învingă. 


GEORGE MACRIN 
Almanahul Cuvântul 1941 


IMPRIMERIILE CUVANT 


STRADA SARINDAR i. 37 


ANUL XXV, NR. 7, IULIE 2022 
Ziua Legiunii 2022 
PE URMELE LUI STERIE CIUMETITI (DD) 


CEZARINA CONDURACHE 


— 


Dreptate pentru Ciumetti? 


La început de 1934 legionarii erau iarăşi în închi- 
sori ca represalii pentru moartea lui Duca, Căpi- 
tanul vânat în continuare pentru a fi eliminat. 
Apoi începe judecarea procesului Gărzii de Fier, 
Căpitanul se predă chiar la începutul lui, procesul 
se termină prin achitarea legionarilor în aprilie 
1934. Până la acest moment nu s-a putut face 
nimic legal pentru Sterie Ciumetti. Familia lui 
Ciumetti — fratele Nicolae Ciumetti şi unchiul lon 
Ciumetti, soţia (care în instanță nu a putut face 
dovadă actului de căsătorie, fiind considerată 
doamna Bărbulescu şi nu doamna Ciumetti şi 
exclusă din proces) şi Căpitanul s-au constituit în 
părți civile la procesul deschis în mai 1934. Cazul 
Ciumetti a fost de interes şi pentru opinia publică, 
numeroase ziare din ţară („Adevărul”, „Inainte”, 
„Ecoul”, „Românul” etc) şi străinătate („Paris 
Soir”, „La Dep&che algerienne”, 
„L”Humanite”, „La Dep&che” etc) relatând deru- 
larea procesului. La nivelul clasei politice trebuie 
să menționăm că au existat două voci care au ridi- 
cat problema Ciumetti în parlament: Octavian 
Goga şi Grigore lunian. 


26 februarie. La Cameră, Goga a cerut azi o 
anchetă parlamentară cu privire la primele 
urmăriri ale poliţiei după asasinarea lui Duca, la 
arestările şi la brutalitățile săvârşite împotriva 
legionarilor lui Zelea Codreanu şi la abuzurile de 
putere care au dus la uciderea fară judecată 
(cazul Ciumete şi altele). Goga a fost mai slab ca 
niciodată şi lamandi, beţivul ordinar, cu deplora- 
bila sa facilitate de elocuţiune, l-a ras. N-a mai 
fost un duel, ci un adevărat masacru. Constantin 
Argetoianu, „Memorii”, vol X, 1932-1934 


Procesul asasinilor lui Ciumetti a fost o bătaie de 
joc. Comisarul Aurelian Negrescu a fost arestat în 
mai 1934 pentru complicitate în vederea asasina- 
tului, lon Panova şi Mateescu, în iunie 1934, pen- 
tru comitere asasinat. 


Duminică, 3 iunie [...] Ciumetti a fost ucis de 
poliție fără judecată în noaptea asasinatului lui 
Duca şi acum Gavrilă Marinescu vrea să scape 


PERMANENTE 


rr 


$ prose 


pe Panova, pe Negreanu şi pe alți poliţişti care au 
executat ordinele lui şi care se găsesc în fața 
judecății... Constantin Argetoianu, „Memorii”, 
vol X, 1932-1934 


Deşi în cadrul procesului se aduc şi descoperă 
dovezi care certifică vinovăția acestora, autorii 
sunt achitați şi eliberaţi la 23 octombrie 1934. 
Negrescu a susţinut că a predat pe Ciumetti celor 
doi la circumscripţia 17. Panova şi Mateescu au 
susţinut că ei nu au nicio legătură cu cazul Ciu- 
metti, deşi în registrul de la comisariat se notase 
şi semnase pentru ridicarea lui Ciumetti. Avocaţii 
Baroului Ilfov întruniţi în adunare profesională la 
25 octombrie 1933 protestează contra neregulilor 
din procesul Ciumetti şi contra ultragierii avoca- 
ților apărării. 

Înfierăm cu ultima energie amestecul indecent al 
autorităților polițienești în conducerea acestui 
proces. Ne exprimăm surprinderea şi regretul că 
singurul membru din Consiliul de disciplină, 
martor la toate cele expuse, I. N. Vlădescu, n-a 
găsit cu cale să ridice glasul său în numele Cor- 
pului pentru menținerea neştirbită a demnității 
profesionale şi îl rugăm să-şi explice cum va 
crede această atitudine. Cerem anchetă mixtă, 
conform legii, contra preşedintelui Curţii cu 
Juraţi. Dăm mandat expres delegaților noştri să 
stăruie, cu toată vigilenţa în îndeplinirea fiecărui 
punct al acestei moţiuni. Articolul „Baroul pro- 
testează” cenzurat din ziarul „Universul” în 
„Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România”, 
volumul IV. 


Apropos de dovezi care au fost trecute cu vederea 
în proces. În 1935 scriitorul Henri Stahl, care era, 
printre altele (antropolog, inventatorul sistemului 
românesc de stenografie, istoric, autorul primului 
roman SF românesc etc), şi expert judiciar folosit 
de tribunalele româneşti, publică la Lyon în 
„Revue internationale de criminalistique” volum 
7 (revista Academiei Internaţionale de Crimina- 
listică) un studiu grafologic făcut pentru cazul 
Ciumetti, studiu care demonstrează că autorităţile 
au falsificat actele de preluare ale lui Ciumetti. 
Concret, Sthal demonstrază că declaraţia lui 


Il 


Negulescu potrivit căreia Ciumetti a fost preluat 
de la circumscripţia 17 pe semnătură de către 
Panova, este adevărată. Stahl demonstrează gra- 
fologic că în registrul circumscripţiei 17 se nota- 
se inițial sub semnătură lui Panova „Poliţie. Cu 
individul Sterie Ciumetti”, apoi s-a şters şi s-a 
modificat „Poliţie. Cu un proces verbal”. Evident 
registrul şi semnătura îl plasau pe Panova în 
noaptea respectivă împreună cu Ciumetti. 


Guvernarea legionară şi Sterie Ciumetti 


Cazul Ciumetti va rămâne permanent o rană des- 
chisă în pieptul Mişcării Legionare, care a cerut 
neîncetat dreptate pentru Ciumetti şi pedepsirea 
vinovaţilor. Vă amintesc în acest sens moțiunile 
votate în congresele studenţeşti de la Craiova 
1935 şi Târgu Mureş 1936. 


În octombrie 1940 pe locul asasinării lui Ciumetti 
se ridică o Troiță din iniţiativa legionarului ingi- 
ner Laur Scripca, cuibul Grigore Ghica Vodă. In 
dimineaţa zilei de 26 octombrie, prăznuirea Sfân- 
tului Dimitrie Izvorâtorul de mir, sute de legio- 
nari pornesc în marş de la Gara de Est spre podul 
de lângă terasamentul de cale ferată peste Lacul 
Fundeni. Aici, în vecinătatea palatului lui Matei 
Basarab — ale cărui impresionante ziduri supra- 
viețuiseră parțial - sunt întâmpinați de familia şi 
rudele lui Sterie Ciumetti. Sfințirea este săvârşită 
de un sobor de preoţi, între care amintim pe lon 
Sachelărescu de la Biserica Mănăstirii Plumbuita, 
Zaharia Balbâi de la Biserica Sfântul Alexie, lor- 
dache Popescu de la Biserica Fundenii Doamnei. 
Urmează slujba parastasului, Cântecul Legiona- 
rului Căzut şi sute de glasuri răspund la unison 
PREZENT! pentru Sterie Ciumetti. Pr. Sachelă- 
rescu se adresează asistenţei: 


Biserica ortodoxă slujeşte în sfintele altare pen- 
tru toți care luptă pentru biruinţa ei. Slujeşte lui 
Sf. Dumitru, unul din vechii ei eroi şi mucenic al 
creştinismului. Slujeşte la sfințirea troiței lui Ste- 
rie Ciumetti, fiindcă Sterie Ciumetti este un erou 
creştin. 


Sf. Dumitru din cetatea Solonului era din Mace- 
donia. Cel la crucea căruia ne-am strâns este tot 
din Macedonia. Acolo şi-a petrecut copilăria şi 
după ce şi-a terminat studiile la Salonic, a venit 
în țară unde a terminat Academia Comercială. 


rence (fig. VII) on s'apergoit «ue c'est surtout vera la fin du 
irrattagre que le canit a-agi avec plus d'intensite ; c'ttail done 
la le mot qu'il fallait faire disparalire ă tout prix, Mais de la 
facon dont le grattage n Gt fait, et vu sa hauteur, îl est 
clair que ln lettre eflacte 6tail une majuscule A tite ronde, et 
le dessin indique ciairemeni un u C w, Nous avons done : 


„ Cu individul 


Ues tlemenis sont sulMisants pour pouvoir aflirmer avec une| 
iri» grande probabilite que VafMirmation du cominissaire de 


police est exacte et qu'il avait bien ceri! primitivement : « Po- 
litie Ca individual Sterie Ciumetti », mots remplacâs par une 
main ftrangâre par „ Cu un proces Verbal 


n 


Pour ce qui est de la douxitme question, reconstituer cel 
ip Baii Gerit sur ln partie dechirte du registre (Bg. VID), IA 
o îi n'y avait plus rien, la solulisn, insolubile A premidre 
vue, a EL6 excessivement facile ă râsoudre et voici pourequoi 1 


Tandis que les autres asents de police qui ont sign dans cel 
registre, ont signt A Venere, lagent auquel le prisonnieri 
Ciumetii axnit 66 confis, a signe, î ln hâtr, mu crayon chi- 
minune. de sorte que, par la pression du cravon, sa signature) 
s'esl enjonete dans În page nu-dessous el un examen A la 
humibre rnsante n permis de lire parfaitement le texte dispara | 
Afin de ne pas citer de noms prapres, noms ne reproduisona 
pas la photographie fnite d In lumiăre rasante 


Henri Sranr, 


continuare în pag. 12 


1.2 


PE URMELE LUI STERIE CIUMETTI 


În 1930 a intrat în „Cuibul Bucur” înființat de 
inginerul Aurel Serafim, ucis şi el la Râmnicu 
Sărat. 


Când mai avea o lună până să împlinească 30 de 
ani a fost ucis mişeleşte. Azi împlineşte 37 de ani. 
Sufletul lui e printre noi, aşa cum sufletele tuturor 
camarazilor căzuți sunt şi ne călăuzesc faptele 
noastre. „„Cuvântul”, 29 octombrie 1940 


Pe frumoasa Troiță se află următoarea inscripţie: 
Aici a fost doborât pentru dreapta sa credinţă, 
camaradul legionar Sterie Ciumetti la 29-30 
decembrie 1933. Ca o lacrimă de sânge a căzut o 
stea. În apropierea ei, o altă cruce străbătea spre 
neuitare istoria neamului: Sub această cruce odih- 
nesc ostaşii Domnitorului Matei Basarab, căzuți în 
lupta cu păgânii năvăliți asupra cetăţii Bucureştiu- 
lui în Ziua de 26 octombrie 1632. 


Dreptatea pentru Ciumetti a venit la 7 ani de la asa- 
sinarea sa, fix la o lună după sfinţirea Troiţei. Cazul 
Ciumetti se redeschide în timpul guvernării legio- 
nare, sunt scoase declaraţiile luate în proces, lon 
Panova este arestat. Tergiversările pe care justiția 
controlată de generalul Antonescu le-a urmărit 
constant au împiedicat un proces şi o condamnare 
a lui Panova. De aceea mult aşteptata dreptate pen- 
tru Ciumetti nu a venit din justiţie, aşa cum aştepta 
Legiunea, ci din revolverul legionarului Gheorghe 
Creţu care l-a lichidat pe Ion Panova în cadrul 
pedepsirilor de la Jilava, 26/27 noiembrie 1940. 
Despre Aurelian Negrescu am citit (într-un interviu 
dat pentru Cancan de o nepoata a sa, loana Popes- 
cu) că ar fi fost asasinat în fața casei sale de pe Bd. 
Basarabia de legionari în 1940, dar nu am găsit 
nicio informaţie concretă, când? cine? etc. Legat de 
Negrescu mai trebuie menţionat că el este una din 
sursele de inspirație pentru personajul Căpitanul 
Moldovan din seria filmelor lui Sergiu Nicolăes- 
ei 3 


După 82 ani, la locul asasinatului 


Datorită informaţiilor aflate din presa legionară a 
anului 1940 (ziarele „Cuvântul” şi „Buna Vestire”) 
am putut identifica locul ciumetizării lui Sterie. 
Astfel că în cadrul acțiunilor închinate Zilei Legiu- 
nii 2022 am pornit mai mulți camarazi să refacem 
traseul parcurs de legionari în 26 octombrie 1940. 


Limba de pământ ce despică Lacul Fundeni se află 
în capătul Bucureştiului, fiind limita despărțitoare 
între sectorul 2 şi Ilfov, iar calea ferată ce o traver- 
sează este astăzi puţin utilizată. Ca să ajungem pe 
podul de lângă terasamentul de cale ferată am 
urmat până la capăt strada Ziduri între Vii (numele 
străzii vine de demult, din vremea în care zidurile 
palatului lui Matei Basarab erau încă acolo, încon- 
jurate de viile domeniului). La capătul străzii, într- 
o pustietate şi mizerie cruntă, primăria sectorului 2 
a amenajat un parc nou înconjurat de maldăre de 
gunoaie... Pe lângă parc şi printre gunoaie, o cără- 
ruie mică duce spre locul asasinatului. Aici, pustiu 
şi vânt. 

După 82 de ani legionarii au revenit pe locul unde 
în octombrie 1940 camarazii îi ridicaseră lui Sterie 
o troiță a recunoştinţei şi neuitării. Troiţa nu mai e 
demult acolo, căzută pradă nebuniei lui Antonescu 
sau viforniţei comuniste. Dar noi nu am uitat. După 
atâtea zeci de ani Tatăl Nostru şi Cântecul legiona- 
rului căzut au răsunat pe locul asasinatului, emo- 
ționându-ne profund. Versurile ilustrau atât de bine 
realitatea: cărările umblate altădată de legionari au 
fost din nou cătate, acolo numai vântul ce bătea 
peste apa Fundeniului suspină dulcele cânt al lui 
Sterie, iar legionarii încă îl plâng şi îl vor plânge 
mereu. 


Ce îi datorăm noi lui Ciumetti? 


Aşa cum am subliniat din prima parte a materia- 
lului dedicat lui Sterie Ciumetti, îi datorăm totul: 
viața Căpitanului şi existența Mişcării Legionare. 


PERMANENTE 


Tăria lui Sterie a făcut posibilă ulterior jertfa de la 
Majadahonda, crearea Statului Naţional Legionar, 
existența generației martirice din temniţele carlis- 
te, antonesciene şi comuniste etc. 


Căpitanul, legionarii anilor 30 şi mai apoi genera- 
ție după generație de legionari au înţeles pe deplin 
taina martiriului lui Ciumetti, de aceea Legiunea, 
prin şeful său, l-a aşezat pe Sterie Ciumetti în 
fruntea Legiunii Cereşti. 


În 6 ianuarie 1934, în închisoarea militară laşi, 
Ilie Gârneaţă ţine o şedinţă legionară, evocând pe 
Sterie Ciumetti şi ceilalți martiri ai prigoanei 
Duca. În cadrul acestei şedinţe se va face pentru 
prima dată apelul legionarilor căzuţi şi se va răs- 
punde în numele lor PREZENT! cu mâna ridica- 
tă. De atunci apelul şi salutul vor intra în practica 
legionară şi se vor folosi neîntrerupt până în pre- 
zent. 


În 1935 se tipăreşte a doua ediţie a lucrării Căpi- 
tanului „Cărticica şefului de Cuib”. Numele lui 
Sterie Ciumetti este inclus în textul rostit la înce- 
perea şedinţei de cuib. Şi astăzi numele lui Sterie, 
alături de numele lui Moţa şi Marin — ulterior 
adăugate — se regăseşte în ceremonialul deschide- 
rii oricărei şedinţe legionare. 


1. — Să ne rugăm lui Dumnezeu. 
2. — Să ne gândim la Căpitanul nostru. 


3. — Să ne ridicăm cu gândul la sufletele martiri- 
lor. 


— Mola, 

— Marin, 

— Sterie Ciumetti 

— şi ale tuturor camarazilor noştri 
— căzuți pentru Legiune 

— sau morţi în credinţă legionară. 


4. — Să credem în învierea României legionare şi 
în sfărmarea zidului de ură şi de mişelie care o 
împresoară 


5. — Jur că nu voi trăda niciodată Legiunea şi 
Căpitanul. 


În tot parcursul Legiunii de la 1933 şi până în pre- 
zent Sterie Ciumetti a fost şi este prezent, mai sus 
am arătat două exemple semnificative, dar există 
nenumărate mărturii în toată literatura legionară, 
în poezia legionară, în presa legionară. Voi reda 
mai jos două citate care fixează şi mai bine rolul 


ANUL XXV, NR. 7, IULIE 2022 


şi locul lui Sterie în memoria legionară şi în isto- 
ria neamului. 


Murind ca să-şi salveze şeful, Ciumetti a salvat 
legiunea şi i-a dat posibilitatea să intre în istorie 
cu doctrina şi realizările ei nemuritoare. Amin- 
tind acest lucru, nu găsesc destule cuvinte să 
preamăresc memoria umilului şi credinciosului 
soldat al Legiunii. lie Gârneaţă în „Mişcarea 
Legionară şi Macedoromânii” de Constantin 
Papanace 


Au fost mii de legionari care au căzut pentru 
Legiune, dar în cazul lui Ciumetti avea de-a face 
cu 0 situaţie excepțională, când soarta întregei 
mişcări era în joc, când de atitudinea lui, în 
momentul în care duşmanii au pus mâna pe el, 
depindea continuitatea sau dispariția Legiunii. 


Dacă ar fi cedat în noaptea de 29-30 Decembrie 
1933 presiunilor, torturilor şi amenințărilor, 
acela în care îşi pusese nădejdile întreg tineretul 
țării, Corneliu Codreanu, ar fi fost descoperit şi 
UCIS. 


Dacă i-ar fi fost mai dragă viața lui, ar fi tăiat 
firul vieții legionare. Căpitanul ucis în 1933, 
după toate prevederile omeneşti, s-ar fi destrămat 
şi Legiunea. Mişcarea era încă prea puţin extinsă 
ca să se poată recupera şi dăinui şi după moartea 
întemeietorului ei. Horia Sima, despre Sterie Ciu- 
metti în „Mari existenţe legionare” 


Voi încheia acest material închinat lui Ciumetti cu 
o scurtă scrisoare trimisă Căpitanului de unchiul 
Cola Ciumetti: 


Stimate Domnule Corneliu Z. Codreanu, 


În numele unui grup de rude şi prieteni, veniţi din 
jud. Caliacra pentru a îngenunchia la mormântul 
mult regretatului Sterie Ciumetti, îl părăsim 
punându-va în vedere că: 


Jertfit pe altarul mântuirii țării, îl hărăzim vouă. 


Inconsolabili vom rămâne şi blesteme vom implo- 
ra dacă se va da uitării, ezitându-se un singur 
moment măcar, realizarea idealului pentru care 
Sterie Ciumetti s-a sacrificat. 


Cu stimă, 
Cola G. Ciumetti 


Bazargic, Bucureşti, 


continuare în ape. 13 


ANUL XXV, NR. 7, IULIE 2022 


PE URMELE LUI STERIE CIUMETTI 


Il iunie 1934 


Blestemul de care vorbeşte Cola Ciumetti a căzut 
asupra neamului românesc. Peste jertfa lui Ciu- 
metti gloanţele camarilei carliste au aşezat sute de 
alte trupuri legionare, încununate cu cele ale 
Nicadorilor, Decemvirilor şi al Căpitanului. şi 
țara nu s-a ridicat... Apoi Antonescu a secerat şi 
el tot carne legionară. şi ţara nu s-a ridicat... A 
venit urgia comunistă care nu s-a mulțumit doar 
cu trupuri legionare, ci a vrut să le înghită şi 
sufletele. şi ţara nu s-a ridicat... 


Singurii care s-au ridicat de fiecare dată, singuri 
într-un pustiu fără margini, au fost numai legio- 
narii. Până când ţara nu se va ridica, până când 
dreptatea lui Sterie Ciumetti nu va fi strigată în 
cele patru vânturi, neamul va purta blestemul şi 
nu va ieşi din aistorie, aşa cum minunat spunea 
Vasile Posteucă. Suntem însă departe, foarte 
departe de acel moment. 


Durerea şi mândria familiei Ciumetti concretizată 
în cuvintele unchiului Cola ne privesc direct şi pe 
noi cei care astăzi scriem sau citim aceste rânduri. 
Noi cei de azi suntem responsabili pentru memo- 
ria lui Sterie Ciumetti şi suntem legaţi prin gene- 
rațiile aşezate de istorie între noi şi el să îi conti- 
nuăm lupta pentru şi în credinţa legionară. Ca de 
obicei suntem singuri, dar rămânem ridicați. 


Sterie Ciumetti — PREZENT! 


CEZARINA CONDURACHE 


O mărturie 


„Pe data de 29 decembrie 1933, cei care au fost 
la Jilava, circa 40-50 de legionari, au fost elibe- 
rați. În dimineaţa acelei zile l-am întâlnit pe Ste- 
rie Ciumetti, fiind eliberat din închisoarea Jilava. 
M-am bucurat şi atunci am plecat şi eu acasă. Pe 
mine nu au putut pune mâna, întrucât Corneliu, 
cu câteva ore înainte m-a anunţat să plec, că se 
vor face arestări. Ca să nu fiu singur, am luat cu 
mine şi un coleg de la Morărit şi Panificaţie. Ne- 
am culcat, iar în timpul nopţii au venit mulți jan- 
darmi şi câţiva civili, ne-au arestat, ne-au bătut, 
ne-au dat cu capul de pereţi etc. Nu ştiam absolut 
nimic ce s-a întâmplat. Pe Puşcaşu l-au pus într- 
un camion, iar pe mine, după ce m-au legat, m-au 
pus într-o maşină mică şi am plecat. În faţa noas- 


PERMANENTE 


i i ÎMI ua 


13 


harta, locul asasinării lui Ciumetti 


tră, aproape spate în spate, mai era o maşină 
mică. Am ajuns amândouă maşinile pe strada 
Baicului, unde am oprit în faţa unei căsuțe cu 
grădină. Din maşina din faţa mea au coborât doi 
agenţi ai Siguranţei, şi după puţină vreme l-am 
văzut pe Stere Ciumetti într-o cămaşă de noapte 
lungă, legat ca şi mine cu mâinile la spate, l-au 
urcat în maşina din faţă şi am plecat. Ne-am oprit 
amândouă maşinile pe marginea lacului Fundeni, 
lângă un pod, l-au coborât pe Ciumetti din maşi- 
nă, l-au luat la bătaie, lovându-l în cap şi apoi, 
bătându-l cu picioarele, l-au împuşcat în faţa 
mea, la câţiva metri. Apoi doi din cei trei l-au 
târât şi l-au aruncat pe lacul îngheţat... 


S-au întors, m-au scos şi pe mine din maşină, m- 
au luat şi pe mine la bătaie, întrebându-mă mereu 
unde este Corneliu — sigur nu ştiam — dar chiar 
dacă aş fi ştiut, nu aş fi spus. Mă durea tot corpul, 
mi-era frig, eram desculţ în cămaşă şi izmene şi, 


să spun sincer, de abia aşteptam să mă omoare. 
Scăpam de durerea sufletească, aceea de a fi 
văzut cum la 3-4 metri de mine mi-au omorât un 
prieten. Dar nu a fost aşa. M-au băgat în maşină 
— tot legat — şi m-au dus la Prefectura de Poliţie. 
Acolo m-au dezlegat şi m-au dus într-o sală cu 
multe bănci. Pe o bancă în față era Generalul 
Cantacuzino, care înjura mereu, pe altă bancă 
stătea, văicărindu-se, Nichifor Crainic, iar aproa- 
pe de mine, pe o bancă din fund, era Puşcaşu, cel 
cu care fusesem arestat. Eram numai noi patru. 
Am fost apoi puşi într-o dubă şi duşi la închisoa- 
rea Jilava.” 


Cătălin Zelea Codreanu, 


fragment din „Amintiri de familie” în Duiliu 
Sfinţescu „Răspuns la întrebări ale tinerilor care 
doresc tot adevărul despre Mişcarea Legionară” 


14 


DE LA CAPĂT, COPII 
Celule, oameni... 


IOAN DUNCA 


(Penitenciar Satu Mare) 


A venit la vizetă gardianul de servici, ordonându- 
ne să ne alegem un şef de cameră. Ştiam prea bine 
ce „avantaje” înseamnă acest rang în puşcărie. 
Toate belelele cădeau pe capul lui, fiind primul care 
o încasa pentru orice neregulă în celulă şi niciun 
avantaj. În afara titlului şi funcţiei. Cum fiecare se 
retrăgea strategic de la asemenea onoare, beleaua a 
căzut pe capul lui Ghiță Andreica, nu fără o perfidă 
contribuție a subsemnatului. Doar este cunoscut 
faptul că prietenul la nevoie se cunoaşte!?! 


Imediat după ce am fost „cazaţi” în celulă, Ghiţă 
mi-a spus în condiţie de strictă confidențialitate: 


- Nelule, să ştii că eu am decis să fac pe nebunul. 


- Păi, asta nici nu reclamă cine ştie ce efort din par- 
tea ta. 


- Nu aşa, măi! Sunt decis să nu fiu luat în serios şi 
pentru asta am de gând să fac pe nebunul; mai pre- 
cis, pe neseriosul, pe zăpăcitul... 


- Dar nu eşti? 


- Taci naibii şi ascultă. Tot ce ai să vezi la mine, va 
fi doar teatru. Am eu socotelile mele. 


- Da, că tu ai fost totdeauna mai priceput la socoteli 
decât mine. 


- Nu aşa, măi aiuritule! 
- Oare! Care dintre noi doi e mai aiurit? 


- Greu de determinat! Aici ai dreptate, recunosc, 
deşi nu-mi face nici o plăcere, dar ţi-am spus-o spre 
luare la cunoştinţă. 

- Bun! S-a marcat! E o chestiune de tactică. Proba- 
bil tot atât de genială ca una de-a tovarăşului Stalin, 
sau a altui geniu!?! 

- Ai să vez. 

Bun! Dacă Ghiţă a decis să facă pe nebunul, să ne 
distrăm! Aşa că, atunci când s-a pus problema ale- 
gerii şefului de cameră, am sugerat şi am insistat ca 
Ghiţă să fie cel ce-şi asumă onoarea şi... riscurile 
inerente. Parşivă chestie, dar care s-a dovedit în 
timp, inspirată. 

Grava problemă care s-a iscat imediat ce Ghiţă a 
fost uns şi a intrat în dezbatere, a fost aceea că denu- 
mirea de şef e neconvenabilă, atât pentru noi, supu- 
şii, cât şi pentru el, dat fiind că şefii, luaţi aşa, în 
general, în aceste vremuri întoarse pe dos, nu erau 
din cei cu însuşirile cerute în mod normal pentru 
asemenea funcții, ci tot pe dos. Ca vremurile. Dar 
care să-i fie titulatura? Problema părea insurmonta- 
bilă. 

Apoi o scânteie a licărit în creierul meu lihnit — ca 
tot trupul dealtfel —, inspirată din puţinele filme 
western pe care le văzusem, în care se distingea un 
personaj ornat cu stea de argint, reprezentând auto- 
ritatea locală, todeauna curajos şi gata să se expună 
oricărui risc pentru înscăunarea dreptăţii, absolut 
totdeauna țintaş redutabil, măturându-şi adversarii 
rapid şi eficient. Mortal de eficient! Asta-i! Am 
găsit! 

- Cinstită adunare — m-am improvizat în orator — 
cred că cel mai bine ar fi să-i zicem lui Ghiţă 
ȘERIF! Date fiind indubitabilele-i însuşiri... Nu 
am reuşit să termin înflăcărata-mi cuvântare — care 
friza genialitatea, după unele opinii, răutăcioase 
desigur — că s-a obținut imediat unanimitatea, pre- 
cum la o şedinţă de partid. Comunist, se-nţelege! 
Şerif a rămas, transformându-şi porecla în renume. 
ŞI... supranume! 

- Mi-ai copt-o, Pociumpule! mârâi Şeriful la mine, 
mai degrabă amuzat şi — cred eu — încântat, adre- 
sându-mi-se cu una din nenumăratele porecle ago- 
nisite de mine în timp. 

- Ți-am! am recunoscut cu modestie şi cu economia 
de cuvinte care, în treacăt fie spus, nu prea mă 
caracteriza. 


PERMANENTE 


Aşa a rămas, dovedindu-se cu adevărat o soluţie 
bună, cu toată aparenta aiureală. 


Şeriful avea un instinct diplomatic nativ şi, cum tot 
luase decizia de a face pe nebunul, şi-a jucat rolul 
cu aplicație, salvând situaţii cel puţin neplăcute, 
prin consecinţele posibile. Mi-amintesc acum de o 
întâmplre care, din ghinion, s-a metamorfozat în 
haz. Iat-o. 


Unul dintre gardienii şefi de secție era Maxim — sau 
Maximiuc —, huţul după accent. Aducea cu Godzila 
de la securitate prin statura-i uriaşă, talentat în 
meseria sa. Se apropia de vizetă tiptil — ca o felină 
uriaşă — imposibil de sesizat, chiar de către urechile 
superexersate şi odată te pomeneai cu huiduma că 
deschide uşa (el ştie cum), luându-ne ca din oală. 
Ispravă extrem de neplăcută pentru noi, dat fiind 
faptul că deprinseserăm nişte năravuri, care nu era 
recomandabil să fie cunoscute şi de către stăpânii 
stabilimentului şi, pentru acest deziderat neregula- 
mentar, tot timpul cineva stătea cu urechea la pândă 
spre exteriorul celulei. Vigilență absolut obligatorie. 


Dar această vigilență se dovedea zadarnică în cazul 
lui Maximiuc. Nu ştiu cum făcea, că în aceeaşi 
secundă răsucea cheia în broască şi trăgea zăvorul. 
Până să ne desmeticim şi să facem oleacă de dezor- 
dine şi mişcări aiuritoare — întru derutarea adversa- 
rului şi dosirea corpurilor delicte —, Maximiuc a şi 
umplut uşa cu statura-i monumentală, trântind-o 
spre interior. (Toate se deschideau astfel). Iar noi, 
toţi, am rămas... ca la dentist! 


Şeriful a fost primul care s-a desmeticit, luând ini- 
țiativa salutară, rapid, ca un adevărat şerif şi vajnic 
pistolar. 

- Don-şef! Cum dracu faceţi că nu reuşim să vă sim- 
țim când vă apropiați de uşă?! Eu am multă puşcă- 
rie la activ şi experiență berechet, dar aşa ceva n-am 
mai pomenit! Sunteţi extraordinar! Şeriful părea 
uluit. 


- Ha! Ha! Ha! Maximiuc pleznea de încântare. A şi 
plecat imediat, mulțimindu-se să ne avertizeze că 
„cu mini nu vâ mierje”... şi probabil uitând imediat 
motivul pentru care a făcut demonstraţia de abilita- 
te profesională. Iar noi l-am copleşit pe Şerif cu feli- 
citările noastre, încă şi mai şi decât o făcuse el cu 
Maximiuc. Ceca ce l-a făcut să-şi rotească urechile 
de încântare. Meritată! De fapt, prestigiul Şerifului 
în calitate de şef de cameră a făcut un binemeritat 
salt, rămas şi confirmat în timp. 


Chestia cu urechile nu-i o figură de stil. Şeriful 
chiar avea abilitatea rară de a-şi controla urechile şi 
de a le mişca după voie, ceea ce stârnea atât râsul, 
cât şi sarcastice comentarii cu privire la niscaiva 
înrudiri neonorante cu unele patrupede, de obicei cu 
urechile dezvoltate în exces şi cu mintea invers. 


Aceste comentarii acide făceau parte din reţetele 
zilnice prin care ne străduiam să uităm de situație, 
de foamea crâncenă care ne rodea maţele, mintea şi 
tot trupul, de duhoarea din celulă, de gratiile de la 
ferestre şi de jaluzelele din scândură care obturau 
privirea spre afară, regulamente şi tot felul de res- 
tricții. De regimul clar de exterminare, căruia-i 
eram supuşi. 

Maximiuc, cu alura lui de felină uriaşă, era mai 
puţin periculos ca Szabo (erau mai mulţi cu acest 
nume prin partea locului) unul care aducea cu 
Michiduţă de la securitate, scund, slab ca un ţâr, 
uscat şi rău, care constituia un adevărat pericol 
când era de servici. E drept, nu pedepsea degeaba — 
cum făceau unii — dar se străduia să te prindă în 
neregulă şi o făcea cu pasiune. 


Problema permanentă a foamei accentua şi o altă 
problemă-pacoste: timpul. Acesta, în spațiul con- 
centraționar, se măsoară cu alte măsuri decât cele 
din afara acestui spaţiu. De la deşteptare până la 
stingere, trei momente importante marcau ziua: 
mesele — dacă pot fi numite aşa — aşteptate, cu sau 
fără voie. Imposibil să ocolesc acest subiect domi- 
nator şi, pentru mulţi, devastator. 


Mâncarea era execrabilă şi mai ales, puţină, sub 
limitele minime de supravieţuire. Când terminai 
porția te prindea disperarea: erai mai flămând decât 
când ai început. Trebuia făcut ceva pentru a scăpa 
sau măcar a diminua obsesia nenorocită şi înrobi- 
toare a foamei. Remediul a fost în stil propriu: băş- 
călia. Trăsătură improprie unor ardeleni, dar de data 


ANUL XXV, NR. 7, IULIE 2022 


asta împrumutată şi aplicată cu relativ succes. Haz 
de necaz, cu pronosticuri privitoare la meniu — nu 
la conţinut, ci la densitate —, căci pe la ora zece deja 
ştiam ce vom mânca în ziua aceea. Mirosul supra- 
sensibilizat ne anunţa dacă era varză (Doamne! Ce 
o mai uram!) sau mai rar, mult mai rar, fasole. Sau 
— poate — arpacaş, ca o alternativă la eterna varză. 
Oricare ar fi fost, mâncarea era disperant de rară. 


Şeriful inventase o nouă formă de relaxare, tălmăci- 
rea viselor. În fiecare dimineaţă era obligatoriu să-i 
raportăm visele din noaptea care tocmai trecuse, pe 
care el le tria, împărțindu-le în două categorii: pro- 
fetice şi neprofetice. Făcea aceasta într-un mod cu 
totul nedemocratic şi arbitrar. Nimeni nu avea per- 
misiunea interpretărilor personale! Şeriful fiind — cu 
de la sine putere — unicul autorizat cu tălmăcirea. 
Scotea nişte aiureli de toată frumuseşea, smulse din 
fantezia sa fecundă, spre hazul general. Cu toată 
interdicția formală, ca oricine altcineva înafara Şeri- 
fului să se aventureze în greua misie de tălmăcitor 
de vise, interdicţia era călcată cu neruşinare, iar 
comentariile se lungeau şi se lățeau, până la... 
cafea. Adică, acea fiertură maronie devenită, când 
se apleca seara peste iepoca Ceauşescu, .„neche- 
zol”. Chestia asta cu tălmăcirea viselor, i-a mai adus 
Şerifului un supranume: Magul. lar întrucât acesta 
nu l-a satisfăcut, dat fiind faptul că fiecare se hazar- 
da în interpretări — concurență neloială — i s-a acor- 
dat în cele din urmă, cu o ocazie specială şi cu meri- 
tată generozitate, un titlu mai potrivit veleităților 
sale: Marele Mag. 

Într-o zi Şeriful ne-a oferit cu titlu gratuit, o isto- 
rioară cu tâlc, citită sau auzită de el nu mai ştiu pe 
unde şi care a avut un efect pozitiv asupra noastră. 
Suna cam aşa. 

„Doi inşi străbăteau un deşert. Se termină apa. Unul 
tace şi rabdă. Celălalt se vaită cât îl ţine gura: 

- Vai ce sete mi-e! Vai ce sete mi-e! Vai ce sete mi- 
e... ŞI tot aşa. 

- Taci şi rabdă, degeaba te vaiți că tot nu-ţi trece 
setea! 

- Vai ce sete mi-e... continuă văicărețul. 

Ajung într-o oază şi-şi stâmpără setea. După care: 

- Vai ce sete mi-a fost! Vai ce sete mi-a fost!... 


- Gata! Acuma nu-ţi mai este. Putem să mergem 
mai departe. 


- Vai ce sete o să-mi fie! Vai ce... şi tot aşa”. 


Am adaptat rapid istorioara, cu o minimă modifica- 
re: în loc de sete, foame. Dacă vreunul scăpa vreun 
justificat oftat pe tema stomacului dureros de gol, i 
se psalmodia — aproape şoptit — la ureche, refrenul 
adaptat. Ceea ce potolea văicăreala, care se mai 
petrecea cu câte unii care tranzitau temporar celula 
noastră şi care — sărmanii — erau la prima puşcărie. 
Pentru noi era destul. 

Timpul, timpul, timpul... Ai fi vrut să nu-l trăieşti, 
ci să-l ucizi dacă s-ar fi putut. Dar cum? 

Circula pe la noi o anecdotă de provenienţă drept 
comun. 

Un ţigan, hoţ profesionist, e judecat. A câta oară? 
Nu se precizează. Judecătorul îi ia datele individu- 
lui, dar la vârstă constată o neconcordanţă. 

- Cum se face că tu zici că ai mai puţin cu cinci- 
sprezece ani decât scrie în acte? Anii ăştia nu i-ai 
trăit? 

- Pă ăştia să-i trăiţi dumneavoastră! a replicat țiga- 
nul, care-şi scăzuse din vârsta reală anii petrecuți 


continuare în pag. 15 


ANUL XXV, NR. 7, IULIE 2022 


CAROL ABDICĂ, ANTONESCU SE RIDICĂ 


Carol al II-lea abdică în favoarea fiului sau Mihai |, 
care devine rege pentru a doua oară. O nouă dic- 
tatură se ridică. Una pleacă cu vagoane, alta vine cu 
tromboane. General biruitor, Mareşal conducător: 
Vă ordon, treceţi Prutul! Este adevărul crunt pentru 
un război sfânt, o olimpiadă a crucii pentru a ne 
recupera teritoriile furate, cedate, vândute samavol- 
nic de către un rege saltimbanc şi o evreică, regina 
neîncoronată a masoneriei, Elena Lupescu, care 
după bunul lor plac au scos ţara la mezat. Ne-am 
despărţit de teritorii dacice fără a se trage oficial un 
cartuş: Ardealul, Basarabia, Bucovina, ținutul Herţa 
şi Cadrilaterul, unde o inima de regină mamă 
plângea din mormânt un fiu trădător, care nu mai 
putea fi rege pentru că îşi vânduse mama-ţară a 
cărei inimă o abandonase la Balcic şi dezertase din 
armata pentru a se căsători la inamic cu o terță, Zizi 
Lambrino. Carol al II-lea abdică, o nouă dictatură se 
ridică. 

lată-ne obligați şi mai mult cu silă aliați cu 
bidineaua zugravului austriac care văruia cu 
mitraliera puritatea sângelui celor care vor fi decre- 
taţi nazişti. 


Îi hrănim, le dăm petrolul şi sângele (afară de jert- 
fele inerente unui război). Mareşalul nostru pentru 
a-şi răzbuna post-mortem conflictele de păpuşar cu 
Codreanu inventează batalioanele de la Sărata, în 
care nişte tineri nevinovaţi, unii elevi de liceu, cer 


DE LA CAPĂT, COPII 


prin puşcării. În felul lui, avea un anumit fel de 
dreptate. 


Numai noi, nu scădeam anii, ci-i adăugam. Zi de zi, 
ceas de ceas, minut cu minut. Trebuia făcut ceva. 
Ştiam că nu ne vor comunica sentința înaintea expi- 
rării celor trei luni regulamentare. Până atunci, tim- 
pul se scurgea cu viteza melcului, umplut doar cu 
reconstituirea repetată a anchetei, ce s-a spus, cum 
s-a spus, de ce s-a spus, ce nu trebuia spus, acuze şi 
argumente contra acuzațiilor. Refăceam şi reconsti- 
tuiam traseul anchetei, legam între ele elementele 
care erau acum relevate cu contribuţia fiecăruia, 
dorind mai mult ca orice ca acuzaţia de a fi format 
organizație să nu fie dovedită. Aici era marele 
clenci: una era să fii dovedit ca făcând parte dintr-o 
organizație şi alta a fi comis nişte fapte în mod indi- 
vidual. Ştiam că odată intrat în moara justiţiei socia- 
liste, nu mai ai scăpare. Dar puteai încerca să scapi 
mai ieftin. Care ieftin era şi acesta relativ, dar meri- 
ta să te zbaţi, nefiind totuna să iei zece ani, sau cinci. 
Că la mai puţin nu speram. Cel puţin eu, nu! 


Martorii acuzării prezentaseră nişte probe atât de 
firave, că niciun tribunal normal nu le-ar fi acceptat 
ca atare. Numai că aici nu era vorba de normal. 
Nimic nu era normal, începând cu instaurarea regi- 
mului de democraţie populară. Care populară? 
Cine a întrebat poporul dacă vrea sau nu sistemul de 
import, atât de nepotrivit acestui popor? A oricărui 
popor! 

Variaţiuni pe aceeaşi temă, diferențiate de la om la 
om. Părintele Hotico se întreba — pe bună dreptate — 
ce caută într-un lot cu etichetă legionară? Gicu 
Bulacu suferea pentrucă se căsătorise cu puțin 
înainte de a fi luat şi îşi reproşa că a încurcat-o pe 
fata care-i era acum soție. La scurtul vorbitor din 
sala de şedinţă a Tribunalului, i-a spus că e liberă, 
fără niciun reproş din partea lui, dacă-l abandonea- 
ză. Marusia — îi spuneam noi, deşi este ucraineană- 
nici nu a vrut să audă. (L-a aşteptat cu devotament 
exemplar şi după eliberare au luat-o de unde fuse- 
seră întrerupţi, cu brutalitatea specifică celei mai 
drepte orânduiri. Dar atunci nu ştiam). Atunci 
Gicu era amărât şi avea de ce. 

Într-o situaţie dificilă din acelaşi punct de vedere, 
era Fănică Coman. La vorbitorul de care am vorbit, 
soția i-a prezentat o gâgâlice de fetiță blondă cu 
ochii mari şi albaştri miraţi, pe care o vedea prima 


PERMANENTE 


să plece voluntari pentru a fi iertaţi că şi-au iubit 
patria şi biserica. Ei au în raniță certificatul de 
deces, ucişi pe la spate, pentru că din ordine supe- 
rioare trebuiau să moară eroi, probabil în locul bas- 
tonului de mareşal pe care Napoleon îl asigurase 
soldaţilor săi. 


Biata țară, biet popor, biet tineret abandonat, la 
gâtul cărora au venit, cu ştreangurile pregătite, jan- 
darmii, care ar fi trebuit să-i apere, nu să-i ucidă. 
Jandarmii deveniți călăi îi ucid pe căpitan şi elita sa. 
Se moare repede, ştiu numai mamele, taţii, soțiile, 
surorile şi fraţii. Se moare pe neştiute, la colţuri de 
stradă, la margini de drum, în poduri. Îţi recunoşti 
soțul sau fratele student devenit peste noapte bandit 
teolog ori jurist apărător al altor nevinovaţi. 


Asta este dictatura carlistă secundată de cea 
antonesciană care urmează să o depăşească în orori. 
Erai trecut pe lista neagră pentru că erai vecin cu 
Gyr sau locuiai în acelaşi bloc şi trăgeai con- 
secințele. Dar nu vă miraţi. În curând vin cavaler- 
iştii tancurilor sovietice. Ei sunt asasiniii Kremlin- 
ului. Vei putea fi executat înainte de a te fi născut. 
Viceversa era la ordinea zilei. Chiar şi post mortem, 
condamnat fără a fi judecat sau să execuţi ani grei 
de gulag fără judecată sau condamnare. Aceasta va 
fi Justiţia poporului. 


Aşa apare la orizont Justiţia populară, poliţia, arma- 
ta, securitatea, toate presupus să apere poporul. Să 


oară. Acum era foarte mândru de ispravă, dar ca de 
obicei, noi băgam strâmbe: că dacă... că cine ştie 
cum... că... Nu era răutate, cum ar fi putut să pară, 
făcea parte din metodele neortodoxe menite să-l 
scoată dintr-o posibilă depresie. A şi reuşit. Fănică, 
dând dovadă şi de inteligenţă şi de rafinat simţ al 
umorului, a ras toate insinuările dintr-o unică lovi- 
tură: 

- E fata mea! M-a recunoscut în instanţă! 

Cu asta ne-a pus cu botul pe labe, în doi timpi şi trei 
mişcări, cum se zice. Nu a fost cazul să mai fie zgâl- 
ţâit. (Astăzi, Mariana, care mi-a fost un timp şi cole- 
gă de muncă, trăieşte în Germania şi are la rândul ei 
copii). 

Gicu Bulacu işi pierduse nu ştiu cum, credința. 
Poate aceasta era cauza depresiei sale. Ne întrista 
tristeţea lui, care nu-l caracteriza câtuşi de puţin. O 
întâmplare, ce părea nefericită la prima vedere, a 
rezolvat în mod fericit problema. Nu-mi amintesc şi 
nici nu contează motivul pentru care Gicu s-a ales 
cu o „izolare” de 5 sau 7 zile. Important este faptul 
că atunci când a revenit „acasă”, în celula noastră, 
după consumarea sancțiuni, era alt om! De fapt nu 
altul, ci acela care era cel adevărat, Gicu pe care-l 
ştiam dintotdeauna. Revenit integral, cu credința 
regăsită şi deci cu tot suportul moral integral recu- 
perat — unicul — de care aveam atâta nevoie, fieca- 
re dintre noi. Nu ştiu ce s-a petrecut, nu l-am între- 
bat niciodată. Conta doar faptul că se regăsise, era 
pe linia de plutire şi aşa a rămas. 


% 


Se vor găsi deştepţi suprainfatuaţi, care vor da tot 
felul de explicații pretins ştiinţifice privitor la 
suportul credinţei: autosugestie benefică, refugiul 
disperatului, bla-bla-bla... Toate sofisticăriile aces- 
tea nu sunt decât vorbe goale, menite să acopere un 
gol imens. Numai că golul nu umple golul! Greu 
de repetat în condiţii de normalitate, încă şi mai 
greu în condiţii de lux. Nu ar trebui oare ca oamenii 
să se întrebe de ce bogaţii acestei lumi sunt trişti, 
deprimaţi, dezamăgiţi, în pofida strălucirii afişată 
ostentativ? De ce atâtea depresii încheiate uneori cu 
sinucideri în paradisul vedetelor-idoli ale cinemato- 
grafiei sau televiziunii? Impotriva logicii materia- 
liste. Mă refer la materialismul occidental, mai 
devastator decât cel impus, marxist-leninist. 

Mâna Atotputernicului poate fi aspră sau blân- 
dă. Dar, fără îndoială, în beneficiul celui ce-L 
caută. Acceptând în mod egal şi binele şi răul 


15 


apere poporul de un inamic invizibil care acuză lb- 
ertatea, dreptatea, biserica şi justiția al cărui talger 
rămâne blocat în războiul rece, care va guverna de 
acum înainte, îngrozind, occidentul care l-a creat. 


Pentru ei nu există poliţie, justiție sau lege. Avutul 
obştesc este în buzunarul lor, iar în fața legii 
cetățeanul va fi musai pârâtul, iar reclamantul e 
hoţul. Deci, pe noi, cetăţenii, ne aştepta lanţurile! 
Trăiască libertatea politică! 


VASILE JACQUES IAMANDI 


aparent, vei fi condus pe drumul cel bun, adesea 
aspru, dificil, incomod. Dar câtă pace interioară 
atunci când eşti împăcat cu Atotputernicul şi 
implicit, cu tine însuţi! Experiențele extreme — ca 
cele din temniţele comuniste — au prăbuşit sau 
ridicat suflete. Nu pot fi explicate în cuvinte nici 
ridicările, nici prăbuşirile. Sunt proprii fiecărui 
suflet în parte. Cei care am trecut prin ele nu 
simțim nevoia disecării savante a stărilor, bune 
sau rele. Subliniem doar faptul că nu putem 
mulțumi îndeajuns pentru toate. Plăcute sau 
neplăcute. (Recent am auzit o remarcă ce ar putea 
întări cele de mai sus, care se referea clar şi precis 
la „sâmburele de bine din miezul răului”). De atâtea 
ori ni se pare că un lucru sau un fapt e rău, greu, 
insuportabil şi de neînțeles. De ce mi se întâmplă şi 
de ce tocmai mie? Descoperim acel sâmbure de 
bine de care se vorbeşte mai sus, de obicei mai târ- 
ziu, când înțelegem binele real, rezultat din aparen- 
tul rău. 


După ieşirea din prima detenţie, în încercarea de a 
mă acomoda cât de cât cu o lume care-mi era atât de 
străină, în care am plonjat la eliberare, am uitat sau 
am căutat să uit multe din cele petrecute prin tem- 
niţe, înțelegând prin acomodare dorinţa de a fi cât 
de cât normal. 


Greşeală: nu am reuşit şi nu aveam cum să devin 
„normal” într-o lume anormală. 


Totdeauna m-am simţit un corp străin într-un orga- 
nism bolnav. În ciuda unor aparențe de normalitate, 
societatea devenise amorală. Nici măcar imorală! 
Mai rău! A continuat astfel zeci de ani, iar urmările 
le simţim acum şi nu încetăm să ne tot minunăm, 
cât a decăzut acest neam bun, ospitalier, iubitor, cre- 
dincios, păstrând doar o pojghiță superficială din 
toate acestea, bună pentru propagandă şi autoamă- 
gire, sau ca suport umflatelor cuvântări electorale. 
Cu nişte ani în urmă, cineva, care se îndârjea împo- 
triva comunismului, prevăzând cu exactitate conse- 
cințele comunizării României, a fost ucis prin stran- 
gulare, în străvechea tradiție a acestui neam bun, 
blând şi ospitalier. De către oameni din acelaşi 
neam! 


In cele din urmă se impune ideea că noi, anormalii, 
eram cei normali. Dar nici acum situația nu s-a 
modificat prea mult şi în nici un caz în bine. 


(va urma) 


IOAN DUNCA 


16 PERMANENTE 


Dreptul la Memorie: 


ANUL XXV, NR. 7, IULIE 2022 


Abonaţi-vă la revista „PERMANENIE” 


ABONAŢI-VĂ LA REVISTA “PERMANENŢE” 


"Tara cate tntâl a lu! Dumaezeu și samal apoi a soastri 


Avem dreptul la memorie, la adevar, la istorie, 


Suntem „fanatici”! E Se [Tull e L8 


Avem obligaţia sa ducem mai 


departe 


moştenirea primită de la seniorii pătimitori în 
temniţele carliste, antonesciene, comuniste... 


Revista „Permanenţe” face parte din această 


moştenire. 


Vă invităm să mergem înainte, impreună! 


Fundaţia Profesor George Manu şi Editura Evdokimos 
ÎI OI 


Dragi prieteni, Revista noastră, ,„Permanenţe ”, va intra în 2022 în al 25- 
lea an de existență. Înființată în 1998 de supraviețuitorii temnițelor 
carliste, antonesciene şi comuniste, cu apariție lunară neîntreruptă, 
„Permanenţe ” a rămas singura revistă naţional-creştină care mai apare 
în România, în format fizic, în mod constant. Avem dreptul la memorie, la 
adevăr, la istorie, la demnitate. Avem obligaţia să ducem mai departe 
moştenirea primită de la seniorii pătimitori în temniţele carliste, antone- 
sciene, comuniste. 


Revista ,„, Permanenţe ” face parte din această moştenire. Costurile tot mai 
mari generate de tipărirea şi distribuirea unei reviste de acest fel au 
cauzat dispariția multor publicaţii de gen apărute după 1990. Şi noi ne 
confruntăm cu aceeaşi problemă, dar suntem hotărâți să continuăm. Pen- 
tru a face asta, avem nevoie şi de ajutorul vostru. 


Vă rog - pe toți cei care puteţi şi doriți - să ne sprijiniți, abonându-vă, 
reînnoind abonamentul pe care îl aveţi deja la revista „ Permanenţe ” sau 
făcând donații. Prețul abonamentului este de 100 lei/ an pentru abonaţii 
din România, respectiv 50 euro/ 60 dolari/ an pentru abonaţii din străină- 
tate. 


Revista apare lunar şi se expediază prin poştă pe adresa abonaților. 


Contravaloarea abonamentului sau donațiile se pot achita prin man- 
dat poştal pe adresa: 


Militaru Carmen Daniela, O.P. 37 Ghişeul 2 — C.P. 14, 024280 
Bucureşti 


sau prin virament bancar pe coordonatele următoare: 


Fundaţia „Profesor George Manu”, 
Banca Transilvania, 

swift code: BTRLRO22XXX 

USD - IBAN: 
RO17BTRL04102205797941XX 
EUR - IBAN: 
RO80BTRL04104205797941XX 
LEI - IBAN: 
RO34B8TRL04101205797941XX 


Vă invit să mergem înainte, împreună! 


Cezarina Condurache, 
Preşedinte Fundaţia „Profesor George Manu” 


- Redacţia își păstrează distanța faţă de conţinutul articolelor; 
responsabilitatea revine exclusiv autorilor. 


PERMANENȚE 


ISSN 1453 — 9551 
Editor: Fundaţia Culturală „PROFESOR GEORGE MANU” 
Str. Austrului nr. 12, Bl. 3, Sc. C, Ap. 32, 
024073, Sector 2; Bucureşti 
e-mail: fgmanu Q gmail.com 
Internet: http://www.fgmanu.ro 
tel. 021-252-20-41; 0746 548 305 
REDACTOR ŞEF: 
BOGDAN MUNTEANU 
REDACTORI: 
PR. MARIUS VIŞOVAN PR. VASILE GORDON 


CIPRIAN VOICILĂ CEZARINA CONDURACHE 


CORESPONDENȚŢI STRĂINĂTATE; 


CĂLIN GABOR NICOLAE OPRESCU 
DANIELA MILITARU - TEHNOREDACTOR 
ADMINISTRAȚIE — DIFUZARE: 
MILITARU CARMEN DANIELA O.P. 37 Ghiseul 2 — C.P.14, 024280 București 


RELAŢII CU PUBLICUL LA SEDIUL FUNDAȚIEI: 
LUNI, MARTI, MIERCURI, JOI, VINERI: 14-18 


FUNDAȚIA “PROFESOR GEORGE MANU” 
1904-2022 


PREŞEDINŢI: ACTUALA CONDUCERE: 


f NICOLAE GOGA, 1994-1995 
PREŞEDINTE ONORIFIC: 


f MIRCEA NICOLAU, 1995-2011 ELISABETA IONESCU 


f NICOLAE ROŞCA, 2011-2013 


f GHEORGHE GHEORGHIU, 
2013-2015 


CONSILIER ONORIFIC: 
f VASILE AFILIE 


PREŞEDINTE: 
CEZARINA CONDURACHE