Duiliu Sfintescu — Raspuns la intrebari ale tinerilor care doresc tot adevarul despre Miscarea Legionara

Duiliu T. Sfințescu 


LA ÎNTREBĂRI 
ALE TINERILOR 
CARE DORESC 
TOT ADEVĂRUL 
despre 
MIȘCAREA LEGIONARĂ 


CRATER 


Precuvântare iai cena name cui NS Paar 9 
Prezentarea cărții nn nana S l 
Prezentarea autorului ...... „13 
Familia Zelea Codreanu .....mece anna aan nene 19 
i 
Personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu... nenea 33 
Atitudini, poziţii şi gesturi... 
Poziţia anticomunistă... nenea nene 
Respectul demnităţii omului . ză 
Viaţa austeră manere nenea 
Problema evreiască... 
Violenţa „nn an 
Succesiunea la conducerea Mişcării ..... nenea 70 
Vizita unor ziarişti nemți „ceeace a 12 
Pactul de neagresiune .....e nenea enma nenea 14 
Rezultatul alegerilor din 1937... eee gI 
Oameni politici din afara Mişcării... 82 
Ultima mea convorbire cu Căpitanul... 84 
i 
Frăţiile de Cruce... nenea ema eeeanenannnenenenen na nene 87 
Taberele legionare... nenea nenea nana 117 


CÂNTECUL se cort retro cada A dea n da ao auda pala ca daia 141 


i 


Personalităţi legionare şi prieteni 
Cetăţuile anna neam nene eee 
Doamnele 


Masacrele T 
Tragica deviere... nenea 
Valea Piersicilor cnc eneenneeneeeae 
In memoriam fon Antonescu 


i 
ADDENDA 
Adevăruri frânte (Însemnări 12.2-10.3.1934) manance 517 
Legământul dintre România şi Dumnezeu (1.10.1934) .... 523 
Mişcarea Legionară în viziunea lui Constantin Noica ...... 528 
Trădările de neam ale Întâi Stătătorilor Bisericii Ortodoxe 
Române (1784 — 1916 — 1989) „muiere 544 
Soarta postumă a scrierilor lui 
Corneliu Zelea Codreanu ...... cena 548 
i 
Concluzii 
Mulţumiri 
Gândul la cei care au trecut... nenea emana 567 


Cuvânt de încheiere... enma 569 
Ultima oră ; 
C. Z. Codreanu. Însemnări (1938) eese 581 


Corneliu Zelea Codreanu 
1899-1938 


A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea 
neamului românesc. Dar pentru aceasta se 
cere ca fii de ai lui să bată drumul pe care a 
mers Isus; să li se pue pe cap coroană de 
spini, să urce Golgota în genunchi, cu crucea 
în spate, şi să se lase răstigniți! 


Legionari, fiţi voi copiii aceştia. 


Corneliu Zelea Codreanu 
15 aprilie 1928 


PRECUVÂNTARE 


Ion Neculce (1672-1745), mare 
cronicar al Moldovei, biv-vel-vornic 
de Țara de Sus, întors la bătrânețe în 
patrie după îndelungate pribegiri (de 
nouă ani) prin țări străine, spune despre 
sine însuși, în Predoslovia la Cronica 
sa, că îndemnatu-s-au ... a scrie întru 
pomenire ... au scris singur... Nu i-au 
mai trebuit istoric strein ..., că au fost 
scrisă în inima Sa. 

„vă poftesc, cetitorilor ... să 
nu gândiţi că doară pre voia cuiva 
sau în pizma cuiva, Ce, ... CU adevăr 


s-au Scris. 

Prefaţa Cronicii scrise când 
împlinise 60 de ani şi în care (capitol ul 
XIX), povestind nefericirile pricinuite 
de alianţa funestă a lui Dimitrie 
Cantemir cu Muscalii, alianță căreia 
i s-a împotrivit zadarnic, Neculce dă 
tinerelor generații înțeleptul sfat 
următor: 


Rugăm pre dumneavoastră, iubiți cetitori tineri, să luați 
sama aceșştii scrisori, de s-ar tâmpla vrodată / să mai vi0e nişte 
lucruri ca acestea în țara noastră, să vă știți chivernisi, să nu 
pățiti şi voi ca şi noi. 


PREZENTAREA CĂRȚII 


Această carte este urmarea necesară a volumului intitulat „DIN 
LUPTELE TINERETULUI ROMÂN — 1919-1939“, publicat în 
1993, al cărui text se oprea deci la anul 1939. Nu cuprindea 
evenimentele care au succedat, până în ziua de astăzi. 

Pentru cititorul care nu cunoaşte scrierile de bază ale lui Corneliu 
Zelea Codreanu („Pentru Legionari“, „Cărticica Şefului de Cuib“, 
„Circulările“), este utilă consultarea primului volum. Trimiterile 
specifice sunt indicate sub forma: (DLTR. pag....). 

Chiar şi cititorul care cunoaşte Mişcarea Legionară va citi (sau 
reciti) cu folos primul volum. El va înțelege astfel mai profund faptele 
şi documentele expuse în acest al doilea volum, prin coro-borare cu 
cele prezentate în primul. 

Ambele volume, cel din 1993 şi acesta, sunt cărți de istorie, scrise 
pentru tineretul român de astăzi şi de mâine, pentru ca să cunoască ce 
a animat generaţia tânără din perioada interbelică. Se urmează aşadar 
şi aici cuvântul lui Miron Costin pus în fruntea primului volum: 
„Scopul istoriei este a fi urmaşilor de învățătură.“ 

În cartea de faţă s-au folosit documente şi contribuţii prezentate 
cu ortografia clasică românească, dar şi altele cu cea actualmente în 
uz în România. Cititorul ne va scuza dacă n'am (sau n-am) reuşit să 
realizăm o ortografie omogenă pentru integralitatea cărții. Am păstrat 
totuşi, pe cât posibil, ortografia originală pentru textele Căpitanului. 


PREZENTAREA AUTORULUI 


Am 88 de ani. 

Timp de o jumătate de secol (1941-1990), am trăit în exil 
neîntrerupt, fără a fi revenit în țară. În schimb, în ultimii ani, am făcut 
15 peregrinări prin România, în decursul cărora, din ce în ce mai mulți 
tineri, şi chiar şi mai puţin tineri, doritori să cunoască adevărul asupra 
celor petrecute în România Mare, mi-au pus tot felul de întrebări 
referitoare la lupta celor din generaţia mea pentru binele neamului 
românesc. Fireşte, întrebările ținteau în special factorul esenţial al 
acestor lupte: Mişcarea Legionară. 

Eram în măsură să răspund acestor întrebări, deoarece am lucrat 
zi de zi în biroul lui Corneliu Zelea Codreanu în anii cruciali 1936- 
1938, până la arestarea lui şi am fost martor direct la evenimentele 
cele mai importante legate de Mişcarea Legionară. 

Un prim răspuns, alcătuit dintr-o înşiruire de documente, l-am dat în 
volumul „Din luptele tineretului român, 1919-1939“, publicat în 1993. 
A] doilea volum - cel de faţă - este o completare necesară a primului, atât 
prin perioada pe care o acoperă (în special din anul 1939 până în anii din 
urmă), cât şi prin natura textelor, mai ales evocări şi mărturii. 

Ca şi pentru primul volum, întrebările şi răspunsurile nu sunt 
date explicit, ci rezultă implicit. M-am străduit să alcătuiesc un 
text global, divers dar coerent, capabil de a aduce răspunsuri 
clarificatoare în chestiuni fundamentale, unde adevărul a fost 
sistematic ocultat. O mare parte a cărții este acoperită de mărturii 
_ ale mele sau ale unor persoane de incontestabilă credibilitate - 
unde adevărul este expus integral, fără înconjur, indiferent dacă el 


13 


convine sau nu unora sau altora şi chiar dacă este dureros sau greu 
de suportat pentru unii. 

Acesta este cazul celor nu destul de bătrâni pentru a fi cunoscut 
Mişcarea Legionară în timpul Căpitanului, cu legile şi spiritualitatea 
ei, şi care au luptat, au pătimit şi s-au sacrificat ani şi decenii de-a 
rândul, urmând cu elan şi devotament exemplar, în numele Mişcării 
Legionare, directive pe care nu le ştiau neconforme cu doctrina şi 
voința lui Corneliu Zelea Codreanu. 

Mă înclin cu respect în fața devotamentului şi credinţei lor. Le 
revine totuşi obligaţia ca, ajunşi la maturitate (sau chiar la senectute), 
să privească cu curaj adevărul în faţă şi să se comporte în consecinţă. 

În încheiere, denunț confuzia creată şi întreținută în spiritul 
tineretului român din țară, de către unii veleitari cu interese meschine, 
şi-mi expun cu claritatea necesară punctul de vedere asupra 
semnificației originare a doctrinei Legionare. 


Cum am ajuns în Mişcarea Legionară 


Îmi amintesc că am auzit de grevele studenţeşti de la 1922 (aveam 
12 ani) din frecventele convorbiri ale tatălui meu cu profesorul Ion 
Petrovici, pe atunci ministru în guvernul prezidat de Mareşalul 
Averescu (locuia la noi în casă). Mai departe, în liceu şi la studiile 
universitare (Paris, apoi Berlin), nu aveam nici o preocupare politică. 

La Berlin eram membru în Societatea Academică Română, care 
avea înscris în statutele ei de la 1897 că nu se primesc decât studenţi 
creştini. Se înființase şi o altă societate studenţească, Junimea, cu mult 
mai mulţi membri, în majoritate evrei. Am auzit pentru prima dată 
numele de Codreanu în iarna 1928-1929, la un fel de cafenea-berărie* 
frecventată de studenţii români, de la un student evreu sionist: Are 
dreptate Codreanu. Ce căutăm noi în România? Trebuie să ajungem 
în tara noastră, în Palestina. 


* Numită „BERTRAM“, în Stuttgarter Platz. 


Îmi terminam studiile de inginerie la Berlin, în timpul primului an de 
guvernare hitleristă (1933-1934), pe care l-am trăit acolo. Schimbările 
din Germania mă lăsau oarecum indiferent, era o treabă care-i privea pe 
nemti şi eu nu aveam, nici atunci vreo preocupare politică. 

În 1934 m-am întors în ţară. Am lucrat ca inginer la uzinele 
Reşiţa, după o prezentare obligatorie la Max Auşnit, care mi-a făcut 
o impresie foarte dezagreabilă*. După puțin timp am intrat prin con- 
curs ca inginer la CFR în Bucureşti. Între timp, am auzit despre . 
Codreanu şi acţiunea lui, lucruri care m-au interesat, dar nu. 
cunoşteam pe nimeni din jurul său. În vacanţa de Crăciun şi Anul 
Nou 1936 eram la Predeal, unde părinții mei aveau o vilă. În ziua de 
2 sau 3 ianuarie, eram cu schiurile într-un cap de pistă (pe Cioplea). 
Aud pe cineva: Vite-l pe Codreanu. 


ÎL văd, înconjurat de 5-6 tineri, gata să se lanseze. 

Cu oarecare inconştiență, nepregătit pentru acest contact 
neprevăzut, mă îndrept spre el şi-i spun: Vă rog să-mi iertaţi 
îndrăzneala. Am auzit de Dumneavoastră şi-mi permit să vă întreb 


* Max Auşnit era marele magnat al industriei metalurgice din România. Patron absolut 
al uzinelor Reşiţa, era şi proprietarul uzinelor Titan, Nădrag şi Călan din regiunea industrială 
a ținutului Hunedoara. 


dacă n-aş putea face şi eu ceva în ceea ce întreprindeți (citat 
aproximativ, eram destul de emoţionat). 

S-a uitat la mine, vădit surprins (şi poate amuzat) de această 
prezentare neobişnuită, dar - cred - şi cu simpatie. 

M-a întrebat cum mă cheamă, de unde vin şi ce fac. Când i-am 
spus inginer la CFR, m-a întrebat: „Îl cunoşti pe inginerul 
Predescu?“ „Da, facem parte din aceeaşi Direcţie.“ „Ei, stai de vorbă 

„cusel;“ După încă un gest prietenos, şi-a dat drumul pe pistă urmat 
de ceilalți. 

Pe Predescu îl ştiam, dar încă nu avusesem raporturi personale 
cu el. Sub impresia întâlnirii de pe Cioplea, m-am pus imediat să 
caut informaţii în jurul meu. L-am întrebat, într-o doară, pe Gheorghe 
Dragomir, casier de bilete în gara Azuga, pe care îl cunoşteam bine 
Şi care venea deseori pe la noi la Predeal, fără să ştiu că era unul 
dintre principalii colaboratori ai lui Codreanu, cunoscut în acel mediu 
sub numele de Dragomir-Jilava. De la el am căpătat o mulțime de 
informaţii care mi-au permis, peste vreo două luni (pe la începutul 
lui martie 1936), să mă duc la sediul din str. Gutenberg nr. 3, în 
perfectă cunoştinţă a modului şi termenilor în care se cuvenea să mă 
prezint. 

După ce am urcat treptele de la Sediul Mişcării Legionare din 
str. Gutenberg 3, am găsit biroul Căpitanului, care se afla în partea 
dreaptă. 

În antecameră erau câteva persoane care-şi aşteptau rândul pentru 
a intra. Biroul Căpitanului era despărțit printr-un perete de sticlă 
complet transparent. Căpitanul era la masa lui de lucru, în stânga. 
Peretele din fund avea ferestre mari, care dădeau spre malul 
Dâmboviţei. Mai lucrau acolo doi inşi, mai spre peretele din fund. 
Am aflat pe urmă că cel din stânga, de lângă Căpitan, era inginerul 
Horodniceanu. Celălalt era un teolog, pe nume Arnăutu. 

Am intrat, m-a recunoscut imediat. l-am pus, de fapt, aceeaşi 
întrebare, dar în forma cuvenită: Căpitane, nu v-aş putea fi de vreun 


16 


folos aici? M-a convocat în aceeaşi zi, la o oră cu mai puţină afluență 
de lume şi a stat de vorbă cu mine vreo jumătate de oră. I-am spus că 
funcţia mea la CFR îmi permitea multă libertate de organizare a 
timpului meu şi că mă puteam deplasa oricând în ţară. În mod evi- 
dent, l-au interesat legăturile mele din străinătate şi faptul că vorbeam 
curent mai multe limbi europene. Incidental, în cursul convorbirii, 
am aflat că îl cunoştea pe tatăl meu. 

La sfârşit, nii-a spus: Bine, ai să lucrezi aici, şi mi-a arătat locul 
din faţa biroului său, care era liber! A scos o foaie de hârtie și a 
scris: 


Inginerul Sfințescu 

1. Şeful biroului de primire a străinilor. 
2. Deplasări posibile în țară. 

3. Misiuni interne la sediu şi în exterior. 
4. Ține condica de grade. 


Mi-a spus: În tot ceea ce priveşte vizitatorii străini, iei deocamdată 
instrucțiuni de la Polihroniade sau de la inginerul Virgil Ionescu. În 
rest, pentru orice problemă, îi referi lui Horodniceanu sau mie, după 
caz. Astfel, a început perioada celor doi ani pe care i-am trăit lângă 
Corneliu Zelea Codreanu. În umbra lui, aş zice. 

Gestul de a mă pune în acel loc, l-am resimțit, din prima clipă, ca 
pe un dar de neînțeles: al lui?... al lui Dumnezeu?... Gest care în 
decursul anilor şi deceniilor, şi peste peripeţiile vieții, mi-a dat din ce 
în ce mai profund sentimentul unei datorii ultime, a cărei concretizare 
ar fi, poate, şi în această carte. 

Ar fi imens de mult de scris despre clipele trăite în acel loc, dar 
n-am avut darul şi vrednicia de a da mai mult decât crâmpeie de mărturii. 
De se vor ivi cândva alții mai vrednici, ca să facă acest lucru, fie ca să 
aibă şi ei aceeaşi fidelitate faţă de vrerea şi jertfa lui Corneliu Zelea 
Codreanu. 


Cu ajutorul acestei icoane, din cele mai grele şi desperate situații, am ieşit învingători. 
Sfântul Arhanghel Mihail şi-a arătat puterea lui către noi 

Corneliu Zelea Codreanu 

26 februarie 1934 


18 


FAMILIA ZELEA CODREANU 


Nenumărate au fost denigrările prin care pătura înstrăinată a 
încercat să micşoreze statura morală, patriotismul şi curăţenia 
sentimentelor Căpitanului. Calomniatorii lui nu s-au abătut nici de la 
cele mai sfruntate neadevăruri, dar nimic nu-l putea atinge. Căpitanul 
îşi continua neturburat drumul, misiunea lui fiind cu mult deasupra 
meschinăriilor pigmeilor politicieni. Campania de denigrare a atins 
însă paroxismul în momentul în care, lipsiţi de argumente dar dorind 
să-l condamne cu orice preţ, oculta s-a legat de românitatea lui, 
atribuindu-i o origine poloneză! 

Argumentul a fost întrebuințat în procesul intentat de Rege şi de 
Armand Călinescu, în care se cerea condamnarea lui ca trădător de 
tară. Originea lui poloneză, deci neromânească (atestată prin numele 
de Zelinschi) nu putea decât să justifice şi să explice actul! 

Această nemaiînchipuită obrăznicie a primit un răspuns magis- 
tral din partea avocatei Lizeta Gheorghiu (cf. DLTR, pag. 361). 

După ce enumeră un buchet impresionant de nume româneşti de 
rezonanță străină, se întreabă: ce vor spune Iamandi, Franasovici, 
Cancicov, Macarovici, Dombrovschi, miniştri, generali, profesori? 

Nu este nici un secret pentru un om de bună credință că, atât 
polonezii cât şi ruşii au încercat pe toate căile să deznaționalizeze pe 
românii care au avut nenorocul să cadă sub stăpânirea Austro-Ungariei 
sau a pravoslavnicei Rusii, unii în Bucovina iar ceilalți în Basarabia. 
Terminaţiile în -schi, -ov, -vici, abundă în nomenclatura românească. 
Nicolae Iorga (el însuşi cu nume străin) menționează în „Histoire des 
Roumains de Bucovine“, că în Bucovina devenită un simplu district 


19 


al Galiției poloneze, numele românilor au fost polonizate de autorităţi 
în şcoală sau în armată, de unde şi acest Zelinschi care nu-i altceva 
decât Zelea românesc. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Basarabia. 
Poate cineva contesta românitatea lui Mateevici, cel cu „limba noa- 
stră-i o comoară“? 

Dacă românii au putut salva ființă şi cuget naţional, asta s-a datorat 
încleştării cu care s-au legat de ortodoxie, singura care putea prin 
certificatul de naştere să ateste orginea etnică a unui supus austriac. 
De altfel, când a fost lansată această minciună, tatăl Căpitanului a 
publicat în ziare facsimilul actului său de botez semnat de consulul 
român de la Cernăuţi. Dar şacalii nu înțelegeau să admită un adevăr 
care le ruina teza. Pentru o mai bună înţelegere a acestui fapt, dăm un 
arbore genealogic al familiei Codreanu. 

Dau un arbore genealogic al familiei Codreanu şi al lui Mihai 
Eminescu. 


Străbunicul: Petre Eminovici, 


Bunicul: Vasile Eminovici 


Tatăl: Gheorghe Eminovici, 
căsătorit cu Raluca luraşcu 


au împreună 11 copii din care 
al 7-lea nu este altul decât 


Mihail Eminescu 


20 


Familia ZELEA CODREANU (şase generații) 
Originea şi istoria numelui 


Ras-străbunie; 


2f Bramer 
Străbunie: tare 


Bunic: | Nicolae Zelea Corea 
Zelea shitet n Zelirechi 
la madama n reg. 7 Hei 


Tatăl: 
(1878-1941) : 


Cs tarit au Ch. CGuexu. 


C s tarit au Consta a Gesu. 


Asasirat. 


A | 
£ g 


l 


g 
o) 
T 
EA 
E 
5 
l 
ja! 
-F 
f 


S 
S 
E 
g 
$ 
n 
U 


Silvia - 1901-1952 
Horia — 1905-1941. 
Radu — 1907-1908 


Ian — 1909-1939 


amiet 


= 
2 
= 
D 
U 


Decebal 1913-1974 


NE bl 
ail y 


* Ct lina a fest apat ce reliu i Elera Zelea Codrea. eat 
mii aae i n nsemrileceladilaa (ŒR, pg 141). 


C s torit au Silvia Pecbreec 


Eliza Rraner 
(1876-1959) 


fata 


21 


Referinţe bibliografice 
pentru familia Zelea Codreanu: 

1. Biblioteca Academiei Române, Cota Ol - 3187. 

Gazeta mazililor şi răzeşilor bucovineni (editată la Cernăuţi) 
cuprinde mai multe volume. În volumul 1910-1914, Nr. 22 din 
4 lanuarie 1912 este menţionat lon Zelea Codreanu ca membru 
fondator al Societăţii cu acelaşi nume. 

2. Biblioteca Academiei Române, Cota PI - 19466, Anul |, 
Nr. 1 - 1944, articolul Familii vechi româneşti de Traian Larionescul 
dă lista mazililor şi răzeşilor bucovineni confirmaţi de guvernul austriac 
după răpirea Bucovinei (1775). 


O ilustrare mai perfectă a asasinatului moral al acestor români 
înstrăinaţi datorită bunului plac al imperialismelor austro-ungaro-ruse 
reiese din comparaţia cu familia Eminescu. Corneliu Zelea Codreanu, 
conştient desigur dintru început de riscurile ce puteau decurge din 
acțiunea lui, a vrut să şi le asume singur, fără să se răsfrângă asupra 
familiei sale. 

Pe de altă parte, desigur că nu a vrut ca, mai târziu, să apară în 
Mişcarea Legionară rude de-ale lui, dând loc la interpretări ambigue. 
În consecinţă, nici un membru al familiei lui Corneliu Zelea Codreanu 
nu a făcut parte din Mişcarea Legionară. 

Aceasta nu a împiedicat însă ca doi dintre frații Căpitanului să fie 
asasinați şi ca aproape toţi membrii familiei - rude colaterale şi 
descendenţi - să fie persecutați, suferind ani grei de închisoare și 
deportări. 

Este demn de respect şi de admirație faptul că toți acești oameni 
neimplicaţi în nici o acţiune legionară au avut tăria şi demnitatea de 
a nu se pune la adăpost prin vreo declaraţie sau vreun gest care ar fi 
convenit celor care îi persecutau. 

Cei care mai sunt încă în viaţă continuă să păstreze aceeași dragoste 
pentru cei care au trecut în lumea drepţilor şi rămân pe mai departe 


22 


convinşi că linia morală şi spirituală fixată de Căpitan este singura 
cale care poate feri „de compromisuri sau compromitere“ neprețuita 
moştenire lăsată generațiilor care vor veni să ducă mai departe destinul 
neamului românesc. 


Mama Căpitanului 


Puţine lucruri s-au scris despre doamna Eliza Zelea Codreanu, 
mama Căpitanului. Soţia profesorului Ion Zelea Codreanu și-a trăit 
viața exemplară de soție şi mamă, apoi imensa durere a pierderii celor 
dragi, cu o totală şi demnă discreție. Întru atât încât nici nu ştiu care i- 
a fost sfârşitul. O mărturie asupra sa am aflat-o din cele scrise de 
Ionel Zeana, aflător în lagărul Miercurea Ciuc în vremea când, în 1939, 
dânsa a putut în două rânduri să-şi viziteze soțul: O femeie îmbrăcată 
în rochie neagră, îndoliată de atâtea nenorociri şi suferințe abătute 
peste capul ei, dar dreaptă, cu chipul vulturesc şi privirea energică, 
asemănătoare cu privirea unică a Căpitanului. 

O altă mărturie despre doamna Eliza Zelea Codreanu se află într- 
un articol publicat de Vera Totu, soţia lui Nicolae Totu, în 1940. lată 
fragmentul în cauză: 

Soţia Căpitanului nu-l credea mort. Ca slobozită dintr-o 
strânsoare, eram gata să respir mai uşor, dar o văzui pe mama 
Căpitanului. E atât de greu să redai în cuvinte simple cele mai 
zguduitoare trăiri (...). Pe mama Căpitanului am cunoscut-o mai 
demult şi întotdeauna urmăream o anumită asemănare ce avea chipul 
fiului cu al ei. Auzisem că era o femeie cum rar se întâlneşte, 
destoinică, muncitoare, curajoasă, adevărat stâlp de sprijin pentru 
întreaga familie. 

Dar astea erau vorbe auzite, pe care le înregistrezi întotdeauna 
superficial. 

În primele ceasuri după aflarea morții lui Corneliu, mama lui 
avea o linişte în toată făptura ei, care te îngheţa. Obrazul ei părea 
cioplit în piatră dură, nici o trăsătură nu se mişca, nici un muşchi nu 


23 


se zbătea în jurul fălcilor strânse. Şi ochii, minunaţii ei ochi verzi, 
vedeau ceva departe, ceva ce nu-i speria, dar îi înmărmurea şi-i 
înstrăina de tot ce era în jur. Nu o puteam urmări cu gândul. 
Rămăsesem aici, la granița simţirii pământeşti şi cu cât mă uitam mai 
mult la obrazul mamei, încremenit ca o stană de piatră, cu atât mă 
cuprindea mai mult frigul şi deznădejdea. (..). 

Îmi purtam privirile de la soția la mama Căpitanului, şi la o 
fotografie mare a acestuia, în curtea sediului, cu Florinel îh braţe, 
cel mai mic nepot al lui. Copilul avea obrăjorii rotunzi şi un mi-nunat 
păr bălai, iar Căpitanul arăta senin şi bucuros. 

„Să nu mai trăiască omul acesta? Nu, nu e cu putinţă...“ 


Cineva încerca să spere în bine. Mama Căpitanului dădu din 
cap şi începu să vorbească. Cuvintele cădeau precise, reci, ca 
loviturile unui topor într-un bloc de gheaţă. 

„Nu am nici o îndoială, nu au de ce să mintă cei mari. Dacă au 
îndrăznit să spună în țara întreagă înseamnă că l-au omorât, 
înseamnă că au avut tăria să o facă. Nu mă mir, era de aşteptat de 
mult. Au umblat după viaţa lui ani de zile, l-au urmărit şi au ezitat, 
dar acum s-a împlinit soarta lui Corneliu. Ştiu, simt că l-au îngropat 
undeva, la marginea unui crâng, a unei păduri. La repezeală i-au 
făcut groapa, i-au pus pe toți şi gata. Undeva, poate chiar aproape 
de Râmnic. În nici un caz n-au aşteptat să vină lângă Bucureşti ca 
să îi împuște.“ 

În timpul acestor vorbe îndrăznii numai o dată să mă uit spre ea. 
Era mai presus de înțelegerea mea. Cum putea o mamă să rostească 
asemenea cuvinte fără să-i tremure măcar vocea? 


Tatăl Căpitanului 


Ultima scrisoare a Căpitanului către tatăl său: 

Scrisoarea de la Doftana: 

Dragă tataie, 

Au trecut 100 de zile de când ne-am despărțit, în noaptea de 17 
Aprilie. Nu-ţi povestesc aici prin câte am trecut eu. Îmi pare o sută de 
ani de atunci. 

Dar acum vreau să-ți fac o bucurie, primind această scrisoare: 
prima veste despre mine. 

Află că sunt sănătos. Am fost puțin slăbit la piept, dar am un 
tratament bun, m'am refăcut. Sunt la Doftana. Te rog să-mi scrii aici, 
în închisoarea Doftana, județul Prahova. 

Mamaia trebuie încurajată, căci ciocanul nemilos al durerii pare 
că bate mai tare la pieptul ei. Peste familia noastră au căzut multe 
dureri, în acest timp. Eu, mata, Horia (acum liber) şi lon. 


25 


26 


Corneliu Codreanu, după 
condamnarea lui la 10 ani muncă 
silnică, a fost întemnițat la Jilava. 
Mai târziu, a fost încarcerat la 
Râmnicu Sărat de unde a fost 
ridicat pentru asasinare. Însă nu a 
fost transferat direct de la Jilava la 
Râmnicu Sărat, ci între timp a mai 
fost închis în închisoarea de la 
Doftana, de unde a scris scrisoarea 
către tatăl său, care figurează în 
carte. Asta era în 1938. În 1940, la 
cutremurul din 10 noiembrie, 
închisoarea Doftana s-a dărâmat 
complet. După vreo 2 ani, cei care 
s-au apucat să strângă dărâmăturile, 
au găsit sub ele o celulă intactă: cea 
în care fusese încarcerat Corneliu 
Zelea Codreanu şi în care au găsit 
icoana alăturată. 

Cum a ajuns icoana şi de ce 
era acolo nu se ştie, însă cerberii 
din acea vreme nu aveau, ca pe 
vremea comuniştilor, nimic 
împotriva lui Dumnezeu şi nu 
interziceau prezența unei icoane 
între zidurile suprave-gheate de ei. 

Este foarte frumoasă şi pare 
a aparţine lui Nicolae Grigorescu 
tânăr. 


Aşa că te rog, mai scrie-i şi mata de acolo, s'o încurajezi căci am 
văzut-o tare slăbită în ultima vreme. 

Scrie-i şi lui Ion la închisoarea Constanța, căci el cu ochiul lui de 
sticlă şi cu constituția lui nu prea robustă, o fi suferit mult. E 
condamnat 7 luni. Eu sunt condamnat 10 ani muncă silnică. 

Când o să scapi de acolo, să vii la mine, îți voi explica şi povesti 
tot ceea ce a fost. & ati 

Pentru a veni aici trebuie bilet de la Direcţia Generală a 
Închisorilor. 

Sărut mâna, cu drag, îți doresc sănătate şi cât mai mare putere 
de a suferi. De mine să nu ai nici O grijă. Sunt bine. Sunt tratat legal, 
uman şi civilizat. 

Să ştii că în mijlocul supărărilor pe care le-am avut credința în 
Dumnezeu nu m'a părăsit, ci a rămas în picioare, dreaptă ca o 
santinelă română în mijlocul furtunii. 


Corneliu 
30 Iunie 1938 


Cu plic. Pe plic adresa: Domnului Profesor Ion Zelea Codreanu 
Lagărul domiciliului obligatoriu, Penitenciarul special Miercurea- 
Ciucului. 


Notă: 

Din ordinul lui Armand Călinescu, această scrisoare nu a ajuns 
niciodată în mâinile tatălui Căpitanului. 

Scrisoarea a fost găsită la Armand Călinescu acasă. A ajuns apoi 
în arhiva secretă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român. 

Aceasta pare a fi ultima scrisoare scrisă de Căpitan. Se prea 
poate ca şi alte scrisori să fi ieşit din Doftana sau de la Râmnicu 
Sărat. Ele nu au ajuns însă la destinaţie, s-au „rătăcit“ prin grija 
cerberilor, care vegheau asupra celui mai periculos „duşman al țării 
româneşti“. 


27 


Din rândurile acestei scrisori emană o neţărmurită dragoste şi grijă 
pentru întreaga familie, pentru fraţii întemnițați, dar mai ales pentru 
„mamaia“, femeia cea mai chinuită din mamele românce. 

O altă trăsătură de caracter este aceea a respectului familial. Ajuns 
la aproape 40 de ani, Căpitanul se adresează tatălui cu tot respectul 
tradițional familiilor româneşti de pe vremuri. 

Cu o nuanță timidă parcă, îi urează tatălui sănătate şi-i doreşte 
puterea de a suporta suferința, neuitând firescul „Sărut mâna, cu drag“. 

Grija pentru familie şi pentru moralul ei se mai poate vedea şi din 
felul în care încearcă să risipească temerile pentru sănătatea lui, mai 
ales după cele câteva vizite la Jilava, înainte de a fi transferat la 
Doftana. Care era de fapt starea sănătăţii lui şi cât de uman şi de bun 
era tratamentul de care pomeneşte se poate constata recitind mărturiile 
Căpitanului din „Însemnări de la Jilava“. (DLTR, pag. 141) 

Şi totuşi credinţa în dreptatea cauzei pentru care suferea îi va da 
tăria să suporte pe mai departe izolarea între zidurile reci, având doar 
ca sprijin neclintita credinţă în Dumnezeu. 

Căpitanul va rămâne într-adevăr pentru cei care au avut fericirea 
să-l cunoască, o adevărată santinelă morală la căpătâiul oropsitului 
neam românesc. 


Soţia Căpitanului 


Un cuvânt deosebit se cuvine pentru Elena Zelea Codreanu, soția 
Căpitanului. Viaţa sa, a cuprins aproape tot secolul acesta (2 Decembrie 
1902-5 Septembrie 1994), a cunoscut clipe de înălțare, dureri cumplite 
şi suferințe fără margini, reflectând epopeea tragică a unei întregi 
generaţii. 

La nunta ei ca din poveşti, mii de oameni în straie de sărbătoare îl 
cinsteau pe un tânăr în care întrezăreau un izbăvitor al neamului. Dar 
nici ea şi nici nimeni altcineva, nu putea şti cât de grea avea să-i fie 
viața care începea atât de strălucitor. 


28 


O viaţă, în primul rând simplă, de mare modestie, în care a împărtășit 
sărăcia permanentă a soțului ei. O viaţă în care a trăit groaza urmăririlor 
_cea din 1933-34, când soţul ei era căutat de toate organele polițienești 
din ţară cu ordin de a-l împuşca ime-diat, fără somaţie; mai apoi 
prigonirile necontenite prin toate guvernele, până la arestarea lui ultimă 
din Duminica Floriilor 1938, încheiată cu asasinatul din noaptea 
Sfântului Andrei a aceluiaşi an. 

De acum singură în faţa evenimentelor, a văzut mai clar decât 
mulţi alţii şi, în consecinţă, a respins net deviația din Septembrie 
1940. 

Cu năvălirea sovietică şi instaurarea comunismului, începe 
calvarul ei personal: un deceniu de închisori - Mislea, Târgşor, Arad, 
Oradea (pe unde a fost în acelaşi timp şi doamna Iridenta Moţa) - apoi 
mul de muncă din Loteşti, pentru cinci ani - din care va face 


g 3 


29 


numai doi - apoi deportarea în Bărăgan, de unde va fi eliberată doar în 
1963. 

Spre deosebire de legionarele implicate în mişcarea de rezistenţă, 
Elenei Codreanu nu i s-a putut face un proces, pentru că nu i s-a putut 
găsi nici cel mai mic pretext de acuzaţie. 

Într-una din închisori, veniseră în inspecţie câţiva „sus-puşi“ ai 
partidului comunist. Deţinutele au fost scoase în front pentru inspecție. 

Elena Codreanu a ieşit din front şi a întrebat: 

- Domnilor, vă rog să-mi spuneți de ce am fost arestată și de ce 
mă ţineţi aici, fiindcă eu nu am făcut nimic! 

- Cum te cheamă? 

- Elena Zelea Codreanu. 

- Şi mai întrebi de ce?... 

Elena Codreanu a păstrat cea mai profundă trăire memoriei soțului 
său. 

În 1992, ea scria: „şi acum, când îmi amintesc de aceste 
grozăvii, mă cutremur ca şi în ziua în care s-au săvârşit. Şi ce mi 
se pare şi mai cumplit este că nu am nici un mormânt la care să 
mă pot duce să aprind o lumânare pentru sufletul lui şi să pot 
plânge în voie.“ 


2 decembrie 1992 


30 


Ea a fost, până în ultima clipă a vieţii sale, o vajnică apărătoare pe 
linia spirituală definită de soțul său şi s-a ridicat cu luciditate şi curaj 
împotriva imposturilor. 

Elena Zelea Codreanu va rămâne, desigur, în istorie ca una 
din cele mai strălucite figuri feminine pe care le-a dat neamul 
românesc. 


31 


PERSONALITATEA LUI 
CORNELIU ZELEA CODREANU 


Păşind în viaţă 


Martie 1919 

În pădurea Dobrina 

În primăvara anului 1919, iată-ne adunaţi într“o după amiază 
în pădurea Dobrina care sta de straje pe înălțimele din jurul 
Huşului. Cine? Un grup de vreo 20 de elevi de liceu din cursul 
superior. a 6-a, 7-a, a 8-a. 

Convocasem pe aceşti tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o 
problemă gravă, deşi viaţa noastră abia înmugurea. Ce facem dacă 
vin bolşevicii peste noi? Părerea mea, asupra căreia au căzut și ceilalți 
de acord, era aceasta: dacă armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi 
Prutul ajungând să încalce şi locurile noastre, noi să nu ne supunem, 
ci să ne retragem cu toţii în pădure înarmați. Aici să organizăm un 
centru de acţiune şi de rezistență românească şi prin lovituri date cu 
măestrie să sdruncinăm inamicul, să menţinem o stare de spirit de 
neaplecare şi să întreţinem o scânteie de nădejde în mijlocul massei 
româneşti din sate şi oraşe. Am depus cu toţii jurământ în mijlocul 
pădurii seculare. Era această pădure un colţ al acelui vestit codru al 
Tigheciului, pe cărările căruia, în decursul istoriei Moldovei, mulţi 
duşmani îşi găsiseră moartea. 

Am hotărât să ne procurăm arme şi muniții, să păstrăm un secret 
desăvârşit, să facem recunoaşteri şi exerciţii de luptă în pădure și să 
găsim o formă care să mascheze intenţia noastră. 


33 


Forma am găsit-o uşor şi în scurt timp am pus-o în practică: o 
asociaţie cultural-națională a elevilor liceului din Huşi, căreia i-am 
dat numele: „Mihail Kogălniceanu“. Ea a fost aprobată de direcțiunea 
liceului. Au început şezători şi conferințe în oraş. În public tratam 
obişnuitele subiecte, dar în pădure făceam exerciţii de luptă. Arme pe 
vremea aceea erau pe toate drumurile, încât în vreo două săptămâni 
ne adunasem tot ce ne trebuia. 


* 
* 
% 


Era în timpul acela o stare de haos în ţară, pe care noi deși copii, 
abia trecuţi de 18 ani, o înţelegeam prea bine. Lumea se afla sub 
impresia revoluţiei bolşevice care se desfăşura în toiul ei la câțiva 
paşi de noi. Ţărănimea din instinct se opunea acestui val distrugător, 
dar complect desorganizată nu prezenta o posibilitate serioasă de 
rezistență. Muncitorimea însă aluneca vertiginos spre comunism, 
întreținută sistematic în cultul acestor idei, de presa jidănească şi în 
general de toată jidănimea oraşelor. Fiecare jidan, comerciant, inte 
lectual sau bancher capitalist, în raza sa de acţiune, era un agent al 
acestor idei revoluţionare antiromâneşti. Românii intelectuali erau 
indecişi, aparatul de stat desorganizat. Din moment în moment, te 
puteai aştepta, fie la o isbucnire internă a unor elemente organizate și 
decise, fie la o năvălire de peste Nistru. Această acţiune externă ar fi 
fost coordonată cu acea a bandelor iudeo-comuniste din interior, care, 
năpustindu-se asupra noastră, distrugând podurile şi aruncând în aer 
depozitele de muniții, ar fi hotărât de soarta noastră ca neam, 

În atari împrejurări, frământaţi de gânduri şi tremurând de grija 
vieţii şi libertăţii țării noastre abia unită, în urma unui greu războiu a 
încolţit în mintea nostră de tineri, ideia unei acțiuni care ne-a dus la 
jurământul din pădurea Dobrinei. 

Făcusem cinci ani de liceu militar la Mânăstirea Dealului, la 
umbra capului lui Mihai Viteazul şi sub ochiul cercetător al lui Nicolae 


34 


Filipescu. Acolo sub comanda Maiorului şi apoi Colonelu“ lui Marcel 
Olteanu, Comandantul Școlii, a Căpitanului Virgil Bădulescu, a 
Locotenentului Emil Pălăngeanu și sub îndrumarea profesorilor, mi- 
am făcut o severă educaţie ostăşească şi mi-am căpătat o sănătoasă 
încredere în puterile mele. 

De altfel, educaţia militară dela Mânăstire mă va urmări toată 
viaţa. Ordinea, disciplina şi ierarhia turnate la o vârstă fragedă în 
sângele meu, alături de sentimentul demnităţii ostăşeşti, vor forma un 
fir roşu dealungul întregii mele activități viitoare. 

Tot aici am fost învăţat să vorbesc puțin, fapt care mai târziu mă 
va duce la urmă contra vorbăriei şi a spiritului retoric. Aici am învățat 
să-mi placă tranşeia şi să dispreţuiesc salonul. 

Noţiunile de ştiinţă militară căpătate acum mă vor face să judec 
mai târziu totul prin prisma acestei ştiinţe. 

Iar cultul sentimentului demnității de om şi de ostaş, în care 
mau crescut ofiţerii îmi va creia greutăți şi mă va expune la suferințe, 
într“o lume lipsită adesea şi de onoare şi de simțul demnităţii. 

Vara lui 1916 am petrecut-o acasă, la Huşi. 

Tatăl meu era concentrat de doi ani, plecat cu regimentul în 
Carpaţi. 

Într“o noapte m'a trezit din somn mama mea care, plângând şi 
închinându-se mi-a spus: „Scoală, că trag clopotele la toate bisericile“. 
Era 15 August 1916, Sfânta Maria. Am înțeles că s“a decretat 
mobilizarea şi că în acel moment armata română a trecut munții. 

Cuprins de emoție, îmi tremura trupul. Peste trei zile am plecat 
de acasă după tatăl meu, împins de dorul de a fi şi eu printre luptătorii 
de pe front. În sfârşit, după multe peripeții, am ajuns la acelaş regi- 
ment în care era şi tatăl meu comandant de companie, Regimentul 25 
Infanterie de sub comanda Colonelului V. Piperescu, pe când înainta 
în Ardeal pe valea Oituzului. 

Nenorocul meu a fost mare, deoarece, neavând decât 17 ani, 
comandantul regimentului a refuzat să mă primească voluntar. Totuşi 


35 


am luat parte la înaintarea şi retragerea din Ardeal, iar la 20 Septembrie 
când tatăl meu a câzut rănit deasupra Sovatei pe muntele Ceres-Domu, 
i-am fost de folos, ajutându-l în faţa inamicului care înainta. Deşi 
rănit, a refuzat să se lase evacuat conducându-şi compania tot timpul 
retragerii şi apoi în grelele lupte care au urmat la Oituz. 

Într'o noapte pe la ora două, regimentul a primit ordin de 
înaintare. Ofițerii îşi inspectau în tăcere de mormânt trupele massate 
pe şosea. 

Tatăl meu fusese chemat de Colonel. Revenind după puţin timp 
îmi spune: „Nar fi bine să te întorci tu acasă? Noi o să intrăm în lupte 
şi nu e bine să murim amândoi aici, căci mama rămâne acasă cu şase 
copii mici, fără nici un sprijin. Şi Colonelul ma chemat şi mi-a spus 
că nu vrea să-şi ia răspunderea rămânerii tale pe front“. 

Simţeam că e cu sufletul îndoit: ezita să mă lase în miezul nopții 
singur, în câmp, pe drumuri necunoscute, la 40 km. de linia ferată. 

Observând insistența lui, am predat carabina şi cele două 
cartuşiere şi în timp ce coloanele regimentului păşeau înainte, 
pierzându-se în liniştea şi în întunericul nopții, eu am rămas singur pe 
marginea unui şanţ, luându-mi apoi drumul către vechea frontieră. 

Mai târziu, peste un an, la 1 Septembrie, am intrat în Şcoala 
Militară de Infanterie, dela Botoşani, cu acelaş gând de a putea ajunge 
pe front. Aici mi-am complectat educaţia şi cunoştinţele militare, dela 
1 Septembrie 1917 la 17 Iulie 1918 în compania activă a Școlii Militare. 
Cei patru Ofiţeri distinși: Colonelul Slăvescu, Căpitanul Ciurea, 
Locotenentul Florin Rădulescu şi Maiorul Șteflea mi-au îndrumat paşii 
pe căile luptelor şi ale sacrificiilor pentru țară. 

Și acum, după un an - 1919 - era pace. Iar noi, copiii cei gata de 
moarte, eram răspândiţi pe la casele noastre. 

Tatăl meu profesor de Liceu, a fost o viaţă întreagă luptător 
naționalist. Bunicul meu a fost pădurar, străbunicul tot pădurar. Neamul 
meu a fost din începuturi, în vremuri de restrişte, neamul codrilor şi al 
munților, deaceea educaţia ostăşească şi sângele din vine, imprimau 


36 


acțiunii dela Dobrina - naivă ca manifestare - o notă de seriozitate pe 
care vârsta noastră fragedă n ar fi presupus-o. 

În acele momente, noi simţeam în inimi, cu sfatul şi experiența 
lor, prezenţa şirurilor de strămoși, cari au luptat pentru Moldova pe 
aceleaş cărări nepătrunse de duşmani. 


Atitudini, poziţii şi gesturi 


Îl aştepta în noi 
Visul străbunilor 
Îl chema din noi 
Tinereţea. 
(DB., poet legionar) 


Poziţia anticomunistă 


Încă de la terminarea războiului pentru întregire, Corneliu Zelea 
Codreanu, abia ieşit din adolescenţă, intuieşte cu o clarvizi-une 
uimitoare pentru vârsta lui adevăratul pericol pe care-l reprezenta 
răsturnarea survenită în imensitatea imperiului țarist şi instaurarea 
dictaturii comuniste. 

Întâlnirile din Pădurea Dobrina din 1919 pot fi interpretate 
ca un fel de manifestare romantică, haiducească. Activitatea 
alături de Constantin Pancu (cf. DLTR pag. 23) şi acţiunea de la 
Atelierele Nicolina (cf. DLTR pag. 24) prin care sfărâma greva 
provocată de comunişti, dau în schimb adevărata dimensiune a 
luptei ce va urma. Ea va constitui de-a lungul celor douăzeci de 
ani cât va mai trăi, pivotul central în jurul căruia se va constitui 
şi construi ceea ce se va numi Mişcarea Legionară sau „Legiunea 
Arhanghelul Mihail“. 


37 


Pe măsură ce Căpitanul se confruntă cu realitatea, desluşeşte tot 
mai clar adevărata stare a societății româneşti şi-şi dă seama că acţiunea 
politică nu are nici o șansă să dea roade adânci dacă înainte nu se 
provoacă un adevărat cutremur spiritual în mentalitatea ei. 

Încetul cu încetul, mai ales în ultimii zece ani (1927-1937) el va 
elabora o adevărată doctrină de edificare a unui nou suflet, va crea o 
nouă şcoală pentru tineretul român, şcoală din care vor ieşi cadrele 
reînnoirii României. 

Viaţa lui ireproşabilă din toate punctele de vedere şi mănun- 
chiul de idei închegate într-un solid sistem de gândire pecetluit cu 
sângele a mii de martiri, vor rămâne, de-a lungul anilor şi pentru 
generaţiile care vor veni, repere de orientare şi exemple concrete că 
iubirea de neam şi dăruirea nețărmurită pot schimba destinul unui 
neam şi pune bazele unei societăţi în care omul să fie „stăpân la el 
acasă“. 

lată ce spunea unul din aceşti tineri trecuţi prin şcoala legionară, 
care şi-a măcinat aproape toată tinereţea prin închisorile comuniste, 
Emil Brânzei: 

„Mişcarea Legionară a fost şi este singura organizaţie din lume 
care, ridicându-se împotriva comunismului, a opus ideologiei 
marxiste o idee forță: spiritul împotriva materiei, pe drumul creştin 
şi ortodox“. 


Apel lansat în 1930 


Apel la unire, către toată tinerimea română din toate societăţile 
şi din toate grupările politice. 

„Copii ai Sfintei Românii, 

Ca o avangardă a armatelor roşii, înaintează în direcția Nistrului 
propaganda plătită a Moscovei. Ea propagă în masele muncitorilor 
şi țăranilor necăjiţi: ura contra armatei, disprețul către Coroană, 
necredința în Dumnezeu şi comunizarea averilor. Sunt atacate 
centrele vitale ale existenței noastre naționale. 


38 


Aduceţi-vă aminte că în jurul acestora: Dumnezeu, Rege, Armată 
şi Moşie, neamul nostru $ 'a grupat în ceasurile lui tragice, ca în jurul 
unor sfinte talismane mântuitoare, în tot decursul istoriei sale; de la 
Decebal... şi înainte de Decebal. În faţa acestei primejdii, astăzi când 
grupările politice se sfărâmă între ele pentru chestiuni mărunte, noi 
copiii acestei țări, care mâine vom cădea cei dintâi pe câmpurile de 
bătaie şi care ne vom înfrăţi cu drag la umbra aceleiaşi cruci albe, 
lângă hotarul atacat de duşmani, ACUM, când glasul patriei ne 
cheamă, să ne întindem frăteşte unul către altul şi în fata începutului 
de subminare a țării, să proclamăm într'un singur suflet: unirea 
întregii tinerimi române. 

Ne revine nobila sarcină de a paraliza acțiunea aventurierilor 
plătiți ai bolşevismului. De a-i soma să se oprească şi să se retragă. 
Poporul român, gelos de libertatea lui, nu mai poate tole-ra acțiunea 
de dezagregare socială şi de dărâmare a Patriei. 

Tu, tinerime a României Mari, înalță-te în ceasul acesta şi toarnă 
zid de neînvins în jurul Regelui, în jurul Bisericii tale creştine, în 
jurul Armatei şi a Moşiei străbune. 

Sus inimile şi înainte! 
Corneliu Zelea Codreanu 
Duminica Floriilor, 1930“ 


Respectul demnității omului 


Căpitanul avea darul de a se exprima în mod extraordinar de simplu 
şi precis, ceea ce îl făcea să poată adresa aceleaşi cuvinte oricui, de la 
marii savanţi sau profesori, până la cel mai umil plugar sau muncitor. 
Rostirea lui avea astfel o valoare independentă de gradul de cultură și 
de cunoştinţe al celui căruia se adresa. Oarecum asemenea cuvântului 
de prin cărțile sfinte. 

Latura profund umană a fiinţei lui era izvor nesecat de apropiere 
sufletească, de dragoste şi devotament al celor din jurul lui. Avea o 
înțelegere umană. 


Preţuia nespus de mult curăţenia sufletească, cinstea, 
corectitudinea, capacitatea de dragoste pentru oameni Şi pentru 
țară, însuşiri pe care le-a pus ca fundament în educaţia Frăţiilor 
de Cruce. 

Era înţelegător și iertător pentru greşeli, atâta vreme cât întrezărea 
o speranță de îndreptare. Putea dojeni cu bunătate. Era însă neiertător 
faţă de necinste, mișelie şi lipsă de caracter. 

-Una din clipele neşterse din amintirea mea este cea în care m-a 
dojenit pentru o greşeală pe care - de curând intrat în Legiune - o 
făcusem pe plan pur personal. 

M-a făcut atunci să înţeleg, pentru restul zilelor mele, că 
comportamentul de fiecare clipă a legionarului, în Legiune şi în afara 
ei, trebuie să fie același. 

În cei doi ani cât mi-a fost dat să mă aflu în preajma lui, am întâlnit 
un singur personaj față de care Căpitanul ţinea o vizibilă distanță. Nu 
cunosc motivele, care se situau probabil în anii 1934-1935. Când se 
întâmpla să-i iasă în cale nu se salutau. 

Astăzi ştiu că acel personaj (Nichifor Crainic), reputat ca 
naţionalist şi creştin, va publica în Revista „Gândirea“ pag. 425-427, 
la o lună după masacrul din Septembrie 1939, o „Rugăciune“ în şase 
strofe, adresată lui Dumnezeu, cerând „protecţie, putere şi mărire 
împărătească“ pentru regele asasin. Două luni mai târziu, același 
personaj, mai adăuga tot în revista „Gândirea“ pag. 529-537 un articol 
de preamărire a regelui pe baze dogmatice ortodoxe... 

Vedea mai departe Căpitanul... 


Viaţa austeră 


Stelian Stănicel, secretarul lui Corneliu Codreanu din ultimii ani 
ai săi (1936-1938) scria într-un portret publicat în 1988: 

„Era sărac şi trăia în lipsuri franciscane. Pe vremea când la Iaşi 
făcea avocatură şi mai câştiga un ban, îl dădea pentru lupta naţională 
sau ajuta pe cei lipsiţi. Când trecea pe lângă un cerşetor şi nu avea un 


40 


ban în buzunar, ruga pe altul care era cu el să dea ceva de milă 
cerşetorului.“ 

„Soţia lui era modestă şi se mulțumea cu foarte puţin. Costumul 
naţional sau câte un costum de haine civile erau dăruite de prieteni. 
Hainele pe care le-a avut în Franța, la studii, le-a păstrat şi purtat ani 
de-a rândul. În timp ce se construia Casa Verde la Bucureştii Noi, 
avea un bordei sub pământ unde dormea. Când construcția a fost gata, 
i s-a dat un apartament. A fost singura dată când a avut, împreună cu 
soţia, o casă. Toată viaţa a trăit în casa părintească de la Huşi, sau cu 
chirie, ori pe la prieteni.“ 

Prin anii 1921-1922, la Iaşi, locuia în condiţii excesiv de mo- 
deste, la hotelul Bejan, de la Râpa Galbenă. Un admirator al acţiunii 
lui de redeşteptare naţională, Constantin llinoiu, şef de gară la Huşi, 
avea la Laiii lui, studenţi la Universitate. 

Dorind să-i creeze condiții de viață mai bune, i-a oferit o cameră 
acolo. 

În vara lui 1924, Corneliu Codreanu se logodește cu Elena Ilinoiu. 
Nunta se va oficia la 13 Iunie 1925 în Crâng, la Focşani, în prezența a 
30.000-100.000 de oameni şi 2300 de care şi trăsuri, toate încărcate 
cu flori şi lume îmbrăcată în costume naţionale. 

Au locuit în acel oraș o bucată de vreme, găzduiți de generalul 
Macridescu, susținător devotat al acţiunii lui Corneliu Codreanu încă 
din primii ani de activitate. Tot acolo, au locuit şi la un alt prieten, 
Niculescu.* 

Corneliu Codreanu, care în 1922 îşi întrerupsese specializarea 
începută la Berlin pentru a lua parte la mişcarea studențească din țară, 
a socotit, în Septembrie 1925, că este potrivit să plece din nou la studii, 
de data aceasta cu soția, în Franța, la Grenoble. 

Acolo, mijloacele lor de existenţă fiind insuficiente, îi adresează 
unui cunoscut din Italia scrisoarea următoare: 


* Informaţie dată de Doamna Codreanu. 


41 


42 


Er zuet 


23.6. 726, 


Pian A l Fonnt, Efor, 


Sn nt en 


>R in a taag Dead aNg 
A Ya 
tea diudan Ca 


de. ie ltd Dă fae 
3 Pus Satin 


a Joke depre Ce pat noa fa: 2n Lua 
da e PRI i A Moni te Jr 
at LianeA ake 


Aule înc è IA PM Za 
Cheia . Ma nui 


anoeta ata 


e mada Ara, 
HA Di ale Mate iA Laf PY AR 
ge 


Fete peàrua alaa Cine olis 
AR i d deha P 


rx 


ra atrtui Deaky Bine CÉ i femei; 

Ata Is Nan ct că A a alea, 
Pirati. rria saca 

Pe pita ndina Za 


Ra “ie gan 
Pat Eo ratei e pila os 
„ora Car Ha poz a ona [AA 
ui e pr, Gen A, 


eF 
ze d Be Aihen PA LA la LOIN AN 
a these bea a men Cban Ba 


dep. 
Ê ema, RA 00 aâseiei, 


"Ma htc 23- £ 
Le tes, Tinha ru le TOOS iesea 


dac RA nina Late afle fara, %& [da 
citea uri, 


Aa ete, 


Hg RIA ` rean 
EA ia pasele 


aAte | 
intarita ei esa ic ai 


pi ce „a 


aa Bopen si 


(A Bima pa ta Dal ut 


Cernei a. Crina anna 
CĂ ue d Aire 


se. Ai, Maha 


retes- th. 


Îvasice. 


Grenoble 26. 6.'926. 

Stimate Domnule Vifor, 

Să mă ierți, că în această scrisoare - cea dintâi - am de gând să- 
ti fac o rugăminte. 

Iată despre ce este vorba: eu am de gând să mai rămân pe aici 
prin străinătate încă cel puțin până la Crăciun. Aşa sunt interesele şi 
ale mele şi ale mişcării din țară. 

“Deoarece, însă, nu stau bine din punct de vedere financiar, îmi 
caut o funcție, un serviciu oarecare. 

Mi-am adus aminte azi de D-ta. Poate întâmplător cunoşti vre'o 
funcţie pe acolo, prin Italia. Fără nici o pretenție, şi la or 'ce. Căci nu 
sunt om prea delicat. Sunt bun şi la birou, şi ca muncitor, la vre'o 
industrie, şi ca țăran la sapă. 

Ruşine, de asemeni, nu-mi este. 

Te rog însă nu te deranja. Numai dacă din întâmplare afli ceva, te 
rog scrie-mi. 

Încolo, pe aici bună pace. Criză de guvern. Se apropie falimentul 
democrației. 


Cu bine şi sănătate 

Corneliu Z. Codreanu 

19, rue Chaurion 

chez M. Martin, Grenoble, France 


Nu ştim ce efect va fi avut această scrisoare; probabil că niciunul 
pozitiv, întrucât Corneliu Codreanu a rămas mai departe la Grenoble. 
Ea este însă revelatoare pentru starea lui de spirit. Prin stilul ei simplu 
şi direct, scrisoarea trimite la simplitatea şi directeţea circulărilor, care 
vor constitui modul de adresare al Căpitanului în Mişcarea ce avea să 
o întemeieze peste un an. 

Dar este încă şi mai revelatoare prin sinceritatea şi felul deschis 
în care se adresează cunoștinței din Italia, oferindu-se pentru orice fel 
de lucru. Se întrevedea în această deschidere de suflet figura lui morală; 


43 


entuziasmul ce l-a arătat alături de muncitorul Constantin Pancu; 
hărnicia cu care a lucrat la căminul de la Râpa Galbenă, ori la grădina 
din Ungheni; sensul aproape sacru pe care l-a acordat întotdeauna 
muncii cinstite, de orice natură ar fi fost. O atitudine constantă din 
care s-au născut Frăţiile de Cruce şi taberele legionare ale 
intelectualilor, studenţilor şi muncitorilor români. 

E uşor de înţeles că acest apel la o cunoştinţă de care nu era 
legat prin relaţii de prietenie, sau de vreo activitate comună, 
porneşte dintr-o necesitate, dintr-o sărăcie materială care îl va însoți 
în toată viaţa lui. Urmărind peregrinările prin care va trece e de 
observat că de aici încolo, cu excepţia scurtei perioade de la Casa 
Verde, Corneliu Codreanu va fi mereu găzduit pe la legionari şi 
prieteni. 

În 1929-30, în timpul acţiunii din Moldova, Basarabia şi Ardeal, 
a trecut prin casele lui Potolea, Nicu Bogatu la Bereşti şi Slivna, la 
avocatul Conuţă din Mirceşti-Roman, la Prof. Traian Antohi, la Oancea 
şi alți legionari din Bucovina. 

În 1933, cu prilejul taberei pentru construirea digului de la Vişani, 
a locuit la Aristotel Gheorghiu, vechi prieten al Mişcării Legionare, 
farmacist la Râmnicu-Sărat. 

În 1933-34 este găzduit până la procesul Duca - şi astfel salvat de 
la o moarte sigură - de către comandantul legionar colonel Ștefan 
Zăvoianu. 

În 1936, în timpul taberei de la Carmen Sylva, unde dormea într- 
un bordei, fratele lui, Horia, care dispunea de o locuinţă la marginea 
lacului, pentru familia lui, îi pusese la dispoziţie o cameră. Acolo se 
retrăgea din când în când pentru a finaliza textele volumului Pentru 
Legionari, care trebuia să apară în curând. 

Locuinţa de la Iaşi, din strada Florilor 20, a rămas însă 
reşedinţa lui preferată, în cadru familial. lată o descriere făcută 
de Codreanu însuşi, a acestei de tot modeste locuinţe, în 
Adevăruri Frânte: 


44 


„Acasă la mine, se înțelegea casa socrului meu Constantin Ilinoiu, 
fost şef de gară, iar acum controlor CER. Casa aşezată în strada 
Florilor 20, stradă îngustă, nepavată (... ) Casa era compusă din patru 
camere, o bucătărie, o cămară, aniret şi o mică pivniţă. În aceste 
patru camere, eu cu nevasta mea locuiam una, cea mai mare, salonul. 
O cameră de şase pe cinci. În celelalte locuiau toți: socrul meu, soacra 
mea, Olga, studentă de 20 de ani, Gicu, în clasa a 7-a de liceu, Nelu 
în a 4-a şi Nuţu, elev în şcoala primară. Dormeau îngrămădiţi, câte 
doi-trei într-o cameră.“ 

În 1936-37, a locuit mai mult timp, cu soţia, la ing. Eugen Ionică 
în Bucureşti, str. Francmazonă 7. 

Temporar, tot cu soția, a locuit în 1936 la Braşov la ing. Ştefan Predescu 
şi, tot temporar, în 1937 la Predeal, cu Nicolae Horodniceanu, la ing. 
Tiberiu Sfinţescu, prieten devotat al Mişcării Legionare. 

Aceste reşedinţe succesive şi trecătoare ilustrează faptic - pe lângă 
atâtea alte ilustrări posibile - cele scrise de Stănicel: „sărăcia 
franciscană“ a lui Corneliu Codreanu în tot cursul existenţei sale. Și 
ar trebui să dea de gândit celor care, de o jumătate de secol, îi insultă 
memoria şi cinstea cu perimatul slogan: Corneliu Codreanu, cel 
subvenţionat de Hitler... 


Problema evreiască 


Pentru a stabili dacă se poate aplica lui Corneliu Zelea Codreanu 
epitetul de „antisemit“, este necesar să examinăm gesturile, atitudinile 
şi faptele lui, sub două aspecte. 

Mai întâi să ne referim la câteva împrejurări în care s-au manifestat 
direct, sentimentele şi comportamentul lui față de omul evreu. Apoi 
să degajăm linia educativă pe care a insuflat-o legionarilor trecuți 
prin şcoala lui, ca un corolar al propriilor sale concepții, linie care s- 
a reflectat şi în actele politice ale Mişcării Legionare, privitoare la 
problemele care se puneau atunci neamului românesc, direct sau 


45 


indirect, în legătură cu prezenţa elementului evreiesc între hotarele 
țării. 

Pentru primul aspect - al propriului său comportament - ne vom 
referi, ca exemple, la trei împrejurări precise. 


1. Trenul înzăpezit 

Evenimentul este povestit în 1940, de către profesorul Victor 
Papacostea (care nu era legionar, ci liberal-georgist), la o şedinţă a 
comitetului de conducere al Societăţii de Cultură Macedo- Român, pe 
atunci cu sediul în Calea Rahovei (comunicat de Dr. Ionel Zeana). 

În iarna anului 1930-1931, Victor Papacostea călătorea cu trenul 
accelerat de la Iaşi la Bucureşti. În preajma Buzăului, la o depărtare 
de câţiva kilometri de gară, trenul s-a înzăpezit, din cauza ninsorilor 
abundente şi a unor puternice viscoliri, care blocaseră circulația 
feroviară. Pe lângă gerul cumplit, călătorii din tren erau expuşi la a 
suferi de foame şi de sete. 

În panica ce-i cuprinsese pe mulţi, a fost văzut un tânăr înalt şi 
robust, îmbrăcat în costum naţional, cu zeghe lungă de bucovinean, 
dându-se jos din tren şi spintecând nămeții de zăpadă, spre gară. Era 
Corneliu Zelea Codreanu, care a înfruntat viscolul şi zăpada, singur, 
şi a izbutit să ajungă în oraş, unde i-a căutat pe mai mulți legionari pe 
care îi cunoştea, cerându-le să vină cât mai repede în ajutorul sutelor 
de călători din trenul înzăpezit, cu alimente și apă. După un timp, şi- 
au făcut apariţia legionari încărcaţi cu coşuri, saci şi desagi doldora 
de merinde: pâine, brânză, slănină şi cârnaţi. Alimentele au fost 
distribuite egal la toţi călătorii, fără deosebire. 

Cum în tren se aflau şi mulţi evrei, Corneliu Codreanu, 
menajându-le practicile religioase, a dat dispoziţii ca lor să nu li se 
dea mâncare de porc, ci ouă şi brânză. Acest gest spontan, de înalt 
umanism al unui şef de organizaţie naționalistă şi creştină, acuzat 
pe nedrept şi adesea cu vădită rea credinţă, de extremism şi misticism 
fanatic şi intolerant, i-a impresionat profund pe călătorii înzăpeziţi, 
inclusiv pe evrei. 


46 


Acesta a fost realmente sufletul lui Corneliu Zelea Codreanu, de 
inegalabilă nobleţe morală şi spirituală şi de un înalt şi incontestabil 
altruism creştin, şi aceasta era educația morală şi naţională pe care o 
insufla legionarilor: să-şi iubească neamul cu ardoare, fără să urască 
pe alţii, şi să-şi ajute semenii căzuţi în nenorocire! 

P.S. Această întâmplare ne-a fost povestită în termeni similari şi 
de Nicolae Totu în 1936 la Sediu, într-un grup de legionari, pe când 
discutam despre diferența dintre poziţia cuzisiă şi cea legionară faţă 
de elementul evreesc. 


2. Un evreu salvat de la înec 

(relatare a comandantului legionar Petru Țocu) 

Era în luna martie 1932. În judeţul Tutova (Bârlad) aveau loc 
alegerile parțiale pentru un loc de deputat rămas vacant. 

Căpitanul, de comun acord cu Senatul Legionar, a hotărât să 
participe şi Garda de Fier la aceste alegeri. A fost desemnat pentru 
această candidatură profesorul Ion Zelea Codreanu. Cu un an 
înainte, în împrejurări similare, fusese ales deputat în județul 
Neamţ, Căpitanul. Campania aceasta electorală începuse oficial 
imediat după Anul Nou. Dar iarna 1931-32 fusese o iarnă foarte 
aspră. Căzuseră zăpezi foarte mari, drumurile erau întroienite, 
gerurile cumplite, încât deplasarea în interiorul judeţului, dominat 
de dealuri, era practic imposibilă. Sau, mai bine zis, imposibilă 
pentu celelalte partide. Pentru legionari, nu. Imediat după 
sărbători a pornit din Bucureşti o coloană de o sută de legionari, 
care au parcurs tot drumul de la Bucureşti la Bârlad pe jos. O 
altă coloană de studenţi, sub comanda lui Niculiță Totu, de la 
laşi. A treia coloană, sub conducerea mea, a pornit din Galaţi, 
prin Tecuci, tot pe Jos. 

Din Bârlad, camaradul Fenichie Mocanu, şeful judeţului Tutova, 
ne-a împărţit pe echipe mai mici şi am pornit în marş prin satele 
judeţului. Niculiţă Totu în direcţia Băcani. Echipa mea de gălățeni a 
primit misiunea să-l însoţească pe profesorul Codreanu în plasele 


47 


Puiești şi Plopana. Noi aveam o oarecare experienţă din alegerile de 
la Neamţ, unde învinsesem. Profesorul mergea într-o sanie, iar noi 
îl urmam în coloană de marş. Era greu, zăpada până la genunchi şi 
chiar până la brâu, viscolea, dar toţi eram voioşi şi mândri de 
misiunea noastră. Nicăieri nici picior de liberal sau țărănist. Când 
şi-au dat seama reprezentanţii partidelor, era prea târziu. Către 
sfârşitul lunii Martie a venit un ordin de la Ministerul de Interne, ca 

-toți cetățenii străini de judeţ, aflaţi în propagandă electorală, să fie ' 
evacuați din teritoriu. Au venit unităţi de jandarmi de la Tecuci şi de 
la Iaşi care, împreună cu cele locale, au început să ne adune, cu 
incidente spectaculoase, desigur, deoarece ordinul nu avea nici un 
temei legal, iar țăranii treceau peste tot de partea noastră. În câteva 
zile ne-au adunat pe toţi la Bârlad şi ne-au dus într-o cazarmă. Între 
timp venise şi Căpitanul la Bârlad. El era deja deputat. Împreună cu 
autorităţile locale stabilise modul de eva-cuare. Eram liberi să ieşim 
în oraş, întrucât Căpitanul îi asigurase că nici un legionar nu va 
tulbura liniştea oraşului şi nici nu vom continua propaganda. Apoi 
pentru fiecare grup urma a se întocmi foi colective de transport, 
pentru a părăsi Bârladul. 

Între timp vremea se încălzise brusc şi toate troienele se topeau 
rapid, amenințând oraşul cu inundaţii catastrofale. 

În după amiaza zilei de 26 martie (a doua zi de Buna Vestire), în 
mijlocul unui grup de legionari, l-am însoţit pe Căpitan în cartierul 
Podeni, unde apele râului Bârlad se revărsaseră prin casele oamenilor. 
Dezastrul începuse. 

Priveam cum curgeau prin volbura apelor lucruri luate de prin 
gospodăriile oamenilor. Era un spectacol îngrozitor. Mai în susul apei, 
pe un promontoriu, cam la 10-15 metri de noi, se afla un alt grup, care 
privea la acelaşi trist spectacol. La un moment dat au început să se 
audă dinspre ei ţipete şi strigăte: „se îneacă, se îneacă!“ 

Privind într-acolo, am văzut în vârtejul apelor un om, purtat spre 
noi de puhoi, dând dezordonat din mâini. 


48 


Nu au trecut decât câteva secunde, dar în clipa când a ajuns în dreptul 
nostru s-a aruncat în apă şi din câteva braţe a ajuns omul care se îneca. 
L-a apucat şi l-a tras la mal. Am fugit cu toţii în josul râului. 

Surpriză: camaradul Fenichie Mocanu, localnic, recunoscând pe 
cel salvat, se apucase cu mâinile de cap şi se văita: „Căpitane, pentru 
cine ţi-ai primejduit viața!“ 

- Ce.tot spui, omule? | 

- Ţi-ai riscat viaţa să salvezi un jidan! 

Căpitanul i-a răspuns: „Nu are importanță cine este. Şi el este un 
suflet de om, o fi având familie, copii“. Şi râzând a încheiat: „O să se 
laude că i-a salvat viața Corneliu Zelea Codreanu. Haide, aveţi grijă 
de el ca să-şi revină“. 


3. Întrevederea cu rabinul David Şafran la Casa Verde 

De a treia întâmplare, deşi nu i-am fost eu însumi martor direct, 
am avut cunoştinţă chiar când s-a produs: e vorba de vizita inopinată 
la 11 Februarie 1937, la Casa Verde, a lui David Şafran, fiul rabinului 
Hanoch Safran, el însuşi mai târziu rabin în Bucureşti. 

De data aceasta mărturia este chiar a rabinului, instalat mai târziu 
în Israel. În volumul intitulat „Karl Marx antisemit“ (Ierusalim, 1972). 
El relatează pe larg că a fost bine primit, că întrevederea lui cu 
Căpitanul a durat destul de mult, că s-a desfăşurat într-o atmosferă 
calmă şi într-un spirit de înţelegere reciprocă. 

„Intrasem în Casa Verde la ora 1 şi 20. Vorbeam de acum de 
peste două ceasuri. Eram decis să mai rămân, pentru a pleca 
limpezit. Nu era o discuție de cabinet, ci s-au amestecat aici durerile 
lumii. Ştiam că l-am pus într-o situație delicată. De afară răzbăteau 
voci care ne împiedicau să ne concentrăm. Adevărurile lui şi ale 
mele, ardeau, chinuiau gând şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, 
argumente, pentru a ne despărți ca prieteni. Venisem la el cu 
sinceritate. 

ÎI văd cum se ridică, îmi întinde mâna şi-mi spune: 


49 


- Nu ştiu dacă am rezolvat problemele, dar am învăţat fărâme 
din taina infinită a credinței. f 

Eu n-am venit să provoc ură sau răbufnire. Mi-e sufletul curat. 
Nu ştiu dacă toți legionarii gândesc ca mine. Dacă un evreu a fost 
lovit sau rănit ori jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători. Ei nu-s 
decât oameni, poate chiar buni creştini. Nu pe omul superior încercăm 
noi să-l şlefisim, ci pe omul-om.“ 


Apropo de naționalism şi xenofobie, aş vrea să amintesc și episodul 
cumetrilor. Cândva, Căpitanul botezase copiii unor țigani. Aceştia, 
conform tradiţiei, care cere ca finul să aducă naşului, la fiecare început 
de an, un plocon, se prezentau regulat cu ploconul. 

Țiganii veneau la sediu, în str. Gutenberg, în căruțele lor cu co- 
viltir: erau rudari. Căpitanul îi primea bucuros şi le acorda toată atenția 
cuvenită gestului lor. 

Pentru noi, care cunoşteam povestea botezului, dar şi pentru toți 
cei care se aflau în momentul acela la Sediu, întâlnirea Căpitanului cu 
rudarii era un spectacol greu de uitat, şi totodată o lecţie de atitudine 
faţă de oricare neam de oameni. 


Dincolo de polemica de astăzi, sentimentul de respingere a evreilor 
s-a putut produce, în trecut, în raport cu conjuctura momentului. 

Aşa, de pildă, este interesant ce scria, incidental, cu vreo jumătate 
de secol mai înainte de perioada pe care o examinăm (în 1893) Jules 
Verne, într-un roman intitulat „Le Château des Carpathes“, a cărui 
acțiune o plasase în Ardealul de atunci, încă sub stăpânire austro- 
ungară. Nu s-a putut opri de a menţiona, în afară de orice legătură cu 
subiectul romanului, ceea ce îl impresionase în mod deosebit în 
documentarea ce o făcuse asupra regiunii: 

„ei sunt cârciumari, dar practică şi meseria de cămătari, cu o 
severitate îngrijorătoare pentru viitorul ţăranului român. Se va 
vedea pământul trecând treptat de la neamul băştinaş la natia 


străină. Neputându-li-se restitui sumele date cu împrumut, evreii vor 
deveni proprietarii frumoaselor ogoare ipotecate în favoarea lor şi 
dacă Pământul Făgăduinţei nu mai este în Judeea poate va apărea 
într-o zi pe hărţile geografice ale Transilvaniei.“ * 

Îşi poate închipui cineva destul de lesne situația de pe vremea 
aceea în Bucovina sau în nordul Moldovei... 

Jules Verne, observator. obiectiv, neimplicat în probleme străine 
de ceea ce-l interesează, a fost martorul situației care se prezenta ca o 
invazie masivă a unei populaţii alogene, care-şi căuta un loc pe fața 
pământului, deoarece țara pe care o considera de drept a lor le era 
interzisă de stăpânirea engleză de atunci. 

În comentariul lui, se referea numai la domeniul agricol, singurul 
pe care l-a putut observa din poziţia din care descria Transilvania. 

Un alt Jules Verne, din anii 20 sau 30, ar fi cuprins probabil în 
comentariul său, şi domeniul forestier, industrial, comercial etc. Şi 
poate, corupția clasei politice, aşa cum se prezenta situaţia în anii 
aceia. Ceea ce întrevăzuse Jules Verne ca o primejdie potențială, era 
de acum fapt împlinit. Faţă de această stare de lucruri atitudinea lui 
Corneliu Codreanu a fost aceea pe care ar fi avut-o față de oricare altă 
etnie - ruşi, turci sau chinezi - cu consecinţe similare. Dar lupta lui pe 
acest tărâm o concepea nu prin agresivitate şi violenţă, ci prin comba- 
terea politicianismului corupt şi prin educarea tineretului român. 

Acţiunea lui Corneliu Codreanu s-a desfăşurat pe două planuri: 
politic şi educativ. Pe plan politic, prin combaterea acelei categorii de 
politicieni zişi democrați, în imensa lor majoritate români. Momentul 
crucial al acestei acţiuni s-a situat în alegerile din decembrie 1937 
când, prin pactul încheiat cu Iuliu Maniu, şeful partidului național- 
țărănist, şi Gheorghe I. Brătianu, liberal, succesul electoral a depăşit 
aşteptările şi a determinat reacţiunea finală, sângeroasă, a mafiei din 
slujba camarilei regale. 

Maniu şi Brătianu nu pot fi suspectaţi de antisemitism, ceea ce 


* Pasaj cenzurat în versiunea românească a respectivului roman. 


51 


confirmă încă o dată caracterul ne-antisemit al acţiunii lui Corneliu 
Codreanu. 


Şi iată ce scria un istoric german în această privinţă: 

„Legiunea Arhanghelul Mihail“, întemeiată în 1927, denumită în 
1930 „Garda de Fier“, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea 
Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. . 

În afară de multe idei comune - în special aversiunea hotărâtă 
împotriva bolşevismului - erau deosebiri fundamentale faţă de național- 
socialismul din Germania, cu care Mişcarea Legionară a fost adesea 
asemuită. Diferit era în primul rând caracterul profund creştin al 
Mişcării româneşti. Antisemitismul acesteia era de natură religioasă 
şi naţională, nu rasistă. 

Andreas Hillgruber: 
Hitler, König Carol und Marschall Antonescu 
Franz Steiner Verlag GmbH, Wiesbaden, 1954. 


Cât priveşte educarea tineretului, aceasta se desfăşura conform 
principiilor formulate în îndreptarul Frăţiilor de Cruce. Ea constituia 
de fapt preocuparea esenţială a lui Corneliu Codreanu, convins că 
nimic nu se putea realiza în țara românească înainte de structurarea 
unei elite axată pe principiile moralei creştine şi a dragostei pentru 
cel oprimat. 

lar un al treilea Jules Verne, de astăzi, nu ar vedea în România o 
problemă evreiască, ci problema consecințelor unei îndelungate 
stăpâniri comuniste, a cărei rezolvare, în timp, revine tineretului, cel 
din „generaţia de la 1990“.* 


* Afară doar de apelul fostului rege adresat evreilor emigraţi și urmaşilor lor, de a 
reveni „că să construim împreună o Românie democratică“. 


52 


Fragmente dintr-o scrisoare 
(scrisă de legionarul ing. Ştefan Iliescu) 


Cum am cunoscut un adevărat vizionar 

Fiind elev al Şcoalei Politehnice din Bucureşti, am fost coleg 
de clasă la secţia electromecanică cu Victor Dragomirescu şi coleg 
de şcoală cu Nicolae Horodniceanu de la secția construcții şi cu 
Nicolae Smărăndescu de la secția silvică. 

Toţi aceşti trei colegi erau legionari, deveniți chiar comandanţi 
legionari. 

Cu Victor Dragomirescu în contact zilnic la cursuri şi proiecte, 
m-am împrietenit având amândoi pasiunea excursiilor în munte cât 
şi alpinismul. De la el am aflat ce este Mişcarea Legionară şi ce 
scopuri are. 

În acea vreme a anilor 1930-1935 existau două grupuri politice 
studenţeşti pe poziții de rivalitate: Mişcarea Legionară şi Mişcarea 
Cuzistă. 

Rivalitatea aceasta apărea şi se înteţea mai ales când se țineau 
alegeri pentru preluarea conducerii organizaţiilor studenţeşti din 
centrele universitare, cât şi pentru preluarea conducerii căminelor şi 
cantinelor studenţeşti. 

Tam-tamul antisemit al cuziştilor nu se limita numai la vorbe şi 
propagandă antisemită, dar se manifesta şi prin agresarea studenților 
evrei din facultăți. 

Legionarii considerau că sancţionarea prin bătăi a evreilor ar. fi 
condus la murdărirea mâinilor bătăuşului. Cea mai corectă pedeapsă, 
pe care o şi aplicau, era complecta ignorare a evreilor. 

Această atitudine a legionarilor față de evrei m-a mirat fără să o 
pot explica. 

Mai târziu, prin Victor m-am împrietenit şi cu cei doi Nae ... 
(Horodniceanu şi Smărăndescu). Toţi trei stăruiau, discret, să 


53 


devin legionar. 

Cum pe mine nu m-a atras niciodată în mod deosebit viața 
politică şi cum nici nu cunoşteam în amănunt doctrina legionară, 
am tergiversat să dau un răspuns. 

Pe la finele lunii mai 1934, într-o zi când ieşeam de la 
cursuri, am întâlnit pe Nae H. şi Nae S., care mi-au propus 
să merg cu ei la tabăra legionară din Giuleşti ca să-l cunosc 
şi eu pe Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Mişcării 
Legionare. 

Am acceptat invitația şi am mers cu ei la această tabără care 
de fapt nu se afla pe Şoseaua Giuleşti, ci pe Şoseaua Crângaşi, 
cam în zona actualului lac de acumulare, aflat la intrarea râului 
Dâmboviţa în Bucureşti. 

Tabăra de circa 50 de corturi avea ca scop fabricarea de 
cărămizi cât şi educaţia tinerilor legionari. 

La apropierea noastră de tabără am observat că în fața unui 
cort se aflau 4 persoane în picioare, care discutau. 

Apropiindu-ne mai mult, Nae H. îmi spune: 

— Vezi? Cel cu fața la noi este Căpitanul nostru, Corneliu Zelea 
Codreanu. Nu ştim cine sunt cei trei domni. 

Ajungând la circa 5 metri de grupul celor patru, cei doi 
Nae, prietenii mei, au salutat ca legionarii (mâna dreaptă, 
ridicată, jumătate în sus) la care Căpitanul a răspuns cu 
acelaşi gest. 

Ne-am apropiat de grup şi fără a face recomandări între 
persoane, am asistat la discuţiile ce se purtau între cei trei 
domni (în haine nemţeşti) şi Căpitan (îmbrăcat într-un costum 
de doc cenuşiu format din pantalon şi un bluzon cu 2 buzunare 
pe piept). 

Unul dintre cei trei domni întreabă: 

— Dar, domnule Codreanu, cum vezi D-ta rezolvarea problemei 
evreilor din România? 


54 


— Nu există problemă evreiască în România, care să nu poată 
fi rezolvată. 

— Adică... 

— Este suficient să iei comerțul din mâna evreilor şi ei vor părăsi 
țara nesiliți de nimeni. 

La acest răspuns al Căpitanului mi-am spus în gând: Bine, 
sigur că ar putea fi aşa, dar cum se poate lua comerțul din mâna 
evreilor? 

Până să-mi termin reflexia din gând, Căpitanul continuă: 

_ Domnule Goga, nu evreii constituie un pericol pentru neamul 
românesc. 

Am aflat deci că principalul interlocutor era Octavian 
Goga, deoarece (din ziare) ştiam că tatona o apropiere față 
de legionari în vederea unei colaborări cu aceştia în alegerile 
electorale. 

N-am putut să-mi dau seama atunci (aveam 23 de ani) că cele 
spuse de Codreanu erau previziunile unui adevărat vizionar. 

Astăzi, în 1995, adică după 61 de ani, constat că cele declarate 
de către Corneliu Zelea Codreanu lui Octavian Goga şi auzite de 
mine în 1935, au fost previziuni realizate întocmai. 

Prin naţionalizări, comuniştii de la cârma lării au deposedat 
de bunurile lor atât personale fizice cât şi societățile industriale 
sau comerciale, astfel că toată industria cât şi tot comerțul au trecut 
în mâna statului. 

Fără a mai putea practica comerțul, evreii din România au 
părăsit țara. Azi s-ar mai afla în România doar 20.000 de evrei. 
Conform datelor statistice, în Septembrie 1939 în România se aflau 
776244 evrei, iar în 1945, după retrocedarea Transilvaniei, dar fără 
Basarabia şi Bucovina, deci la instauraea regimului comunist, se 
aflau 430.000 evrei. 

Astăzi numai un răuvoitor nu va vrea să înțeleagă (şi la fel un 
neştiutor) că asasinarea în 1938 a lui Corneliu Zelea Codreanu a 


55 


fost dictată de forțele oculte, din România. 
Ştefan Iliescu 
Bucureşti, martie 1995 


Ca autor al cărții îmi permit să adaug trei mărturii perso- 
nale: 

1. În tot timpul cât am fost lângă Căpitan, nu am auzit niciodată 
de la el sau de la vreun legionar, în prezenţa lui, vreun cuvânt care: 
ar fi putut incinta la molestarea sau maltratarea unui evreu sau a 
unui grup de evrei. 


2. În 1936/1937, făceam parte din cuibul „5 aprilie“ (1934), 
condus de ing. Predescu, comandant legionar. Din cuib făcea parte 
şi doctorul Ignătescu, evreu botezat. Tatăl lui, Kohn, îşi 
românizase numele. Nu am avut nici o problemă în cuib cu privire 
la originea etnică a acestui camarad. Am aflat că prin anii 80 
participa la slujbele duminicale la Biserica Popa Rusu din 
Bucureşti. 


3. Soţia lui Vasile Marin, Ana Maria, era fiica colonelului 
Ropală căsătorit cu o evreică. Acest lucru îl ştia Căpitanul şi 
toată lumea. Faptul acesta nu l-a împiedicat nici pe Vasile Marin 
să moară eroic pentru Cristos, nici pe legionari şi prieteni s-o 
cinstească pe Doamna Marin şi s-o respecte până în ziua de 
astăzi. 


Violenţa 


Violenţa i s-a reproşat lui Corneliu Zelea Codreanu încă de la 
primele începuturi ale acțiunii lui în anii 20, mai apoi şi Legiunii 
constituite şi conduse de el. Această acuzaţie a fost susținută cu vădită 
rea credință şi în timpul persecuțiilor săvârşite în mod ilegal de către 


56 


organele statului, sub toate guvernele „democratice“ care s-au 
perindat la conducerea tării în timpul domniei regelui Carol al I- 
lea. 

Acuzaţia nu a încetat nici măcar după sălbaticele masacre din 
1938 şi 1939, ci a continuat (post mortem!) intensificându-se până 
la absurd sub regimul comunist, agitată ca un fel de sperietoare 
ocazională. Dar nu s-a stins nici în lumea exilului, unde anumiți 

‘epigoni pseudo-democrațļi sau „disidenți tardivi“ de diverse nuanțe 
nu se sfiesc să agite şi astăzi această calomnie, fie din meschine 
calcule politice, fie pentru a fi agreaţi şi acceptaţi de unele instanțe 
străine zise umaniste, însă ale căror scopuri nu sunt conforme firmei 
pe care o afişează. 

Dar să examinăm faptele. 

Principalul gest de violenţă care i se reproşează lui Corneliu 
Zelea Codreanu este împuşcarea lui Manciu, prefectul poliției 
județului laşi. Acest incident s-a petrecut într-un loc public, a făcut 
obiectul unui proces răsunător în urma căruia Codreanu a fost 
achitat - a fost descris şi comentat pe larg în presa vremii, a fost 
relatat în mai multe cărţi, inclusiv odreanu însuşi, 
Pentru Lepionari. Vom reda aici principalele momente ale cazului 
Manciu, folosind în principal cartea lui Ion Banea, Căpitanul, ediția 
a Il-a , Sibiu, 1936. Autorul, care şi-a petrecut o parte din anii de 
studenţie la Iaşi, a fost un bun cunoscător al situației pe care o 
descrie. Deşi admiraţia sa faţă de Corneliu Zelea Codreanu este 
declarată deschis, perfecta onestitate a lui Ion Banea este o garanție 
a corectitudinii celor relatate. 

Începutul conflictului este legat de iniţiativa lui Corneliu Zelea 
Codreanu de a construi la laşi un cămin destinat în special 
studenţilor creştini, care erau supuşi unor numeroase abuzuri şi 
persecuții de către autorităţi, în special de către poliţie. lată o 
descriere a acestei situaţii, publicată de Nellu Ionescu în Cuvântul 
Iaşului, 27 octombrie 1924: 


57 


„Înjurăturile, bătăile şi arestările, toate fără de nici un motiv, 
erau tratamentul studenţilor creştini, din momentul în care Manciu 
a devenit prefect de poliţie. 

Studenţii, cu o stăpânire de sine demnă şi o încredere în justiţie 
care le face cinste, au deschis o serie de procese în contra 
prefectului Manciu şi a subalternilor lui, pentru loviri grele, abuzuri 
de pu-tere şi atentate la libertatea individuală, cu credința că 
hotărârile justiţiei, oricât ar fi de indulgente, date fiind moravurile 
noastre politice, ar constitui un suficient avertisment, de natură să 
oprească autoritățile abuzive de pe panta periculoasă în care s-au 
angajat. Acest gest al studențimii nu a fost înțeles şi cu regret 
spunem că justiția nu a răspuns speranțelor, pe care o tinerime 
intreagă , însuflețită de cel mai cald sentiment de legalitate şi de 
ordine şi-a pus-o în ea. Cităm două cazuri: studenta Silvia 
Teodorescu, lovită de către Manciu în plină stradă cu piciorul în 
spate, în str. Carol, în ziua de 1] decembrie 1923, în dreptul casei 
colonelului Veisa - fapt afirmat şi depus sub prestare de jurământ 
de numeroşi martori - nu numai că nu reuşeşte să-l condamne pe 
Manciu în fata Judecătoriei de Ocol I Urban, dar reclamanta 
rămâne condamnată pentru ultragiu, întrucât judecata constată 
că în timpul lovirilor ar fi adresat lui Manciu cuvintele „asta este 
o sălbăticie...“ Și încă un caz, cu deosebire tipic şi interesant, 
acela al studentului Lefter- Galaţi. În seara de 14 decembrie 1923, 
studentul la drept Lefter - Galaţi, în momentul în care intra în 
hotelul Bejan, unde locuia, fără nici un motiv a fost înconjurat de 
o bandă de poliţişti şi jandarmi care împreună cu Manciu şi din 
ordinul lui l-au lovit cu tesace, bastoane, paturi de armă, picioare 
şi pumni, până ce a căzut jos în nesimţire, după care, târât de 
aceştia, a fost zvărlit fără nici un ajutor pe o stradă laterală pe 
unde circulația era foarte rară. Studentul Lefter a făcut proces lui 
Manciu şi subalternilor săi, proces care s-a desfăşurat la 
Judecătoria de Ocol I Urban din laşi, unde, cu toată mărturia a 


peste 12 martori şi cu trei certificate medicale, ale reclamantului, 
Manciu a fost achitat, fără să aibă nevoie să-şi depună măcar un 
singur martor de contra dovadă.“ 

Aceasta era atmosfera în Iaşul universitar când Corneliu Zelea 
Codreanu are iniţiativa construirii Căminului Cultural Creştin, pe 
un maidan care, până atunci, fusese folosit pentru aruncarea 
gunoaielor. Cum studenţii erau prea săraci pentru a-şi cumpăra toate 

' materialele necesare, Codreanu organizează o cărămidărie la 
Ungheni. lată cum descrie lon Banea, în cartea mai sus amintită, 
desfăşurarea evenimentelor: 

„... în ziua de 8 mai 1924, un grup de 26 studenţi şi elevi porneau 
sub conducerea lui Corneliu Codreanu la Unghenii Basarabiei să 
lucreze cărămida necesară căminului, pe locul donat de către un 
înţelegător al sufletului tânăr, Olimpiu Lascăr. În aceeaşi zi, după 
curățirea locului, au făcut o sfeştanie şi au semnat următorul act: 
Joi 8 mai 1924, ora 11,30, subsemnațţii studenţi creştini ai 
Universității din laşi, împreună cu gospodarii din Unghenii 
Basarabiei, adunați pentru facerea cărămizilor necesare Casei 
Noastre, după sfințirea locului de făcut cărămidă, împreună cu 
părintele Andrei Tănase, am procedat împreună la facerea celei 
dintâi cărămizi. În amintirea acestei clipe semnăm cu toții acest 
act. În fruntea tuturor semnăturilor este Corneliu Codreanu. 

Lucrând din noapte în noapte toată vara, o muncă grea și 
istovitoare (...) studenţimea a făcut atunci sute de mii de cărămizi. 
Asupra spiritului ce domnea la Ungheni şi asupra situaţiei 
lucrătorilor iată cum se exprimă ziarul Unirea (an XII, nr. 21): 
„am privit nu numai cu admirație şi cu încredere, dar cutremurați 
de trăinicia generației care apare astăzi la orizontul României 
noastre! Pe căldurile lui iulie, pe când mulți bogați din țara aceasta 
se duc la mare sau la munte, ... desbrăcați până la brâu, cu spinarea 
arsă de soare, cu broboane de sudoare curgând peste frunțile 
senine, studenții români lucrează muncă de salahori pentru ca să 


59 


poată asigura neamului lor o soartă mai bună. 

Dar mâncarea vă este suficientă? Cu surâsul pe buze mi-au 
răspuns: Câte odată avem, câte odată nu avem, au fost zile când 
am mâncat numai pâine cu măsline. În unele din zile însă n-am 
avut nici măcar o fărâmitură de pâine şi nici cinci bani, aşa că am 
răbdat toată ziua. N-am mâncat absolut nimic. 

Onoare ţie, studențime românească, batjocorită, scuipată şi 
bătută de cei răi, uitată de cei buni. Onoare ție generaţie nouă, 
care din mijlocul suferințelor pe care nimeni nu le vede te ridici cu 
surâsul pe buze şi cu seninătate pe frunte (...). 

Repetăm că ideea construirii căminului şi toată revărsarea de 
muncă ridicată până la gradul unei religii şi propovăduită cu 
fanatism, în ciuda atitudinii generale, îşi avea izvorul în sufletul şi 
veşnica îmbărbătare a lui Corneliu Zelea Codreanu. În toamna 
aceluiaşi an, 300.000 de cărămizi arse gata aşteptau să se cimenteze 
în rândurile clădirii. O muncă tot aşa de încordată a fost depusă 
pentru ridicarea tuturor murdăriilor, aruncate de ani de zile pe locul 
pe care trebuia să se ridice căminul din Iaşi. Cele peste 1500 care 
de pământ şi murdărie ridicate de acolo sunt dovada. (...) 

Lucrările căminului au stârnit un nou val de simpatie pentru 
mişcarea naţională. Toată ţara privea cu dragoste şi încredere spre 
tinerii de la Ungheni. Evident că acest lucru nu convenea 
autorităţilor înstrăinate. În special, politaiul Manciu spumega furios. 
Acţiunea constructivă a lui Corneliu Codreanu îi scăpa de sub mână 
şi se vedea învins. Totuşi nu se dădu bătut. 

Întrucât studenţii lucrători la Ungheni aveau nevoie de hrană, se 
gândiseră să-şi cultive tot ei cele necesare. Au folosit astfel o grădină 
a d-nei Ghica, în laşi, pe strada Carol, pentru zarzavaturile necesare. 
În modul acesta, fie cei care nu puteau merge la Ungheni, fie cei care 
se aflau întâmplător în laşi, se duceau mai cu seamă dimineața şi lucrau 
în grădină. În dimineaţa de 31 mai, pe când studenții şi elevii, în număr 
de 63, erau adunați pentru lucru, apare Manciu cu un pluton de jandarmi 


60 


şi poliţişti, urlând cum îi era obiceiul, insultând şi brutalizând. Sub 
pretextul că făceau un „complot“, au fost arestaţi toți, în frunte cu 
Corneliu Codreanu, care era printre ei, şi care a fost legat cu mâinile 
la spate, şi duşi la chestură (...). Aici a început cunoscutul tratament 
aplicat studenţilor naționaliști. Bătăi la tălpi până la leşin, fălci zdrobite 
şi urechi sparte. Se întreceau poliţiştii, în frunte cu Manciu, la 
schingiuiri. Ceea ce era şi mai grav e faptul că luau parte, asistând la 
aceste brutalităţi, şi ofițeri ai armatei. Din această luptă a bravului 
polițai Manciu însemnăm ca victime pe însuşi Corneliu Codreanu, 
bătut la arestarea lui în grădină și la poliție. Apoi elevul Râpă Ilie, 
grav lovit, încât certificatul medical al d-nei Ropală îi arată „incapaci- 
tate de lucru o săptămână“. Cezar Ambrozie, cu toată partea stângă a 
obrazului tumefiată şi echimozată, poartă o leziune a timpanului, încât 
trebuie văzut de un specialist în boli de urechi. Leziunile acestea au 
fost determinate de loviri cu un corp tare (ss. Prof. Dr. Bogdan). Tânărul 
Spinzi Alexandru are ambele picioare tumefiate şi vinete, iar pavilionul 
urechii stângi este umflat (certificat de acelaşi profesor). Gurguţa G. 
legat cu mâinile la spate şi la picioare, pus pe podea cu fața în jos şi 
bătut până Ja nesimţire. Au fost bătuţi rău Teodora Olănescu ş.a. 

În urma acestor barbarii s-au pornit o serie nesfârşită de proteste 
contra poliţaiului Manciu. Părinţii elevilor şi studenţilor bătuţi rău 
s-au adunat şi au cerut ministerului să facă dreptate. Studenţimea, 
prin Asociaţia Studenţilor Creştini, a cerut primului procuror al 
tribunalului intervenirea pentru a fi puşi în libertate cei arestați 
samavolnic la poliţie şi pentru a nu fi maltrataţi. Au trimis telegrame 
de protest şi memorii deiailate Ministerului de Interne, sesizând în 
acelaşi timp celelalte centre universitare de schingiui-rile repetate 
în laşi, cerându-le solidarizarea. L.A.N.C. a convocat pentru ziua 
de 3 iunie o mare întrunire cetățenească, unde au luat cuvântul d- 
nii A.C.Cuza, maiorul Dimitriu, al cărui fiu a fost bătut şi care a 
declarat că dacă nu i se face dreptate, şi-o face singur, avocat 
Bacaloglu, apoi studentul Grigorescu, care în numele studenţimii a 


6! 


spus: „De se va face dreptate în această chestiune, bine; de nu, se 
va găsi cineva în numele acestei studențimi care să nu o lase să 
poarte pe frunte pecetea laşităţii (...)“. 

Secţia ofiţerilor de rezervă a trimis Ministerului de Război o 
telegramă unde spune: „În numele celor 100 de ofițeri de rezervă 
secția laşi, vă supunem la cunoştinţă că prefectul de poliție Manciu 
a bătut, maltratat şi schingiuit copiii elevi de şcoală ai ofițerilor 
de rezervă şi pensionari. Vă rugăm să binevoiţi a interveni către 
Ministerul de Interne pentru a se ordona anchetă şi sancţiuni. 
Semnat: General Tarnoschi.“ 

În afară de aceste înfierări, au năvălit pe capul Ministrului de 
Interne protestele ţării. 

Cu toate acestea, nimic nu se schimba. Nici un semn care să 
dea cât de câtă satisfacție celor care aşteptau cu înfrigurare şi 
încredere un început de dreptate în țara aceasta. Au urmat alte 
întruniri de protest din partea părinţilor victimelor lui Manciu, dar 
de acum acesta nu mai îngăduia nici întrunirile, cu toate că erau 
aprobate, fapt care a determinat pe cei în cauză să se adreseze însuşi 
M.S. Regelui, cerându-i ocrotirea. Au început din nou me-moriile 
(cum au fost al maiorului Ambrozie şi al generalului de divizie Ion 
Tarnoschi, decorat cu Mihai Viteazul), cu noi rugăminţi şi noi 
aşteptări. Ziare mari cu sentimente româneşti, cum era Universul, 
relatau pe larg toate sălbăticiile pe care le săvârşea acest prefect şi 
în mai multe rânduri au cerut pedepsirea lui. Universul a scris în 
unul din numerele sale: ... reiese cu prisosinţă că la laşi se petrec 
fapte stranii. lată un prefect de poliție care îşi bate joc de legi, 
care ordonă arestări în masă după bunul plac, care torturează 
studenții şi elevii de liceu, care imprăştie teroarea într-un oraş 
întreg şi este el însuşi agent provocator de dezordine! Faptele grave 
săvârşite de prefectul de Iaşi nu pot rămâne nepedepsite. În sfârşit, 
a fost delegat un inspector administrativ să facă o anchetă. El a rămas 
indignat de faptele comise de către Manciu, însă raporul lui n-a fost 


62 


făcut cunoscut. În schimb, li s-a găsit studenţilor vina de a se fi 
întrunit la ora 5 dimineaţa (...) 

După două luni de aşteptare din partea tuturora, Manciu a fost 
decorat cu Coroana României în gradul de Comandor. Aşa se 
făcea dreptatea! 

Zilele treceau şi Manciu devenea tot mai obraznic şi mai agresiv. 
Nenumăratele procese care i se intentaseră se tot amânau sau se 
terminau cu achitarea lui. 

În ziua de 25 octombrie trebuia să se judece procesul 
studenţilor şi al elevilor maltrataţi de Manciu în împrejurările 
cunoscute. Manciu, prin modul său de a se comporta cu lumea, a 
indignat pe toţi cei prezenţi. Pe această temă s-a iscat un inci- 
dent: d-l avocat Dumbravă, fiind insultat de Manciu în instanță, a 
cerut să fie arestat pe baza art. 47 Cod Penal. Spiritele erau extrem 
de agitate, ceea ce a provocat mai multe suspendări de şedinţe. 
Impertinenţa celor inculpaţi a excitat publicul care cunoscând 
probe evidente ale culpabilităţii, în zadar aştepta sentinţa 
condamnatoare. În asemenea împrejurări pronunțându-se 
amânarea procesului, publicul a început să părăsească sala de 
şedinţe. 

Cele două tabere au rămas bine distincte: la dreapta numeroși 
agenţi ai forței polițienești, iar la stânga, avocaţii apărării, 
înconjurați de studenți. 

Să urmărim relatarea incidentului ce a urmat, după descrierea 
făcută de Codreanu: 

„m-am prezentat la Judecătoria Ocolului 2 Iaşi, sâmbătă 
dimineaţa, ca avocat alături de colegul Dumbravă, în procesul 
studentului Comârzan, schingiuit de Manciu. 

Prefectul s-a prezentat cu întreaga poliţie şi în plină ședință, 
în fața avocaților şi a judecătorului Spiridonescu, care prezida, 
s-a năpustit asupra noastră. În aceste împrejurări, cu riscul de a 
mă pierde, strivit de cei 20 de poliţişti înarmaţi, am scos revolverul 


63 


şi am tras. 

Am țintit în cine se apropia de mine. 

Primul, a căzut Manciu. Al doilea, a căzut inspectoul Clos, al treilea, 
un om cu mult mai puţin vinovat, comisarul Huşanu. Ceilalţi au dispărut. 

Dintre reacţiile prompte ale presei, relatăm trei, preluate tot din 
lucrarea lui Ion Banea: 


Părintele Mora, în Libertatea de ia Orăştie: 

Volnicia, abuzul ticălos de putere lipsa oricărui respect pentru 
lege şi libertate cetățenească, ne aduce cumplita întâmplare, pe urma 
căreia suferă din nou atâţia tineri, de care erau şi sunt legate atâtea 
nădejdi frumoase. 


ALO. Teodoreanu, în Țara noastră: 

În atmosfera încărcată a unei lungi şedinţe, în care nervii s-au 
întins la extrema limită, Constantin Manciu, prefect de poliție al Iaşilor, 
cade răpus de glontele palidului tânăr Zelea-Codreanu. Nefericitul 
avea să răspundă justiției pentru acte pe care acum nu ne e îngăduit 
a le pomeni. N-au trecut nici două luni de când, comentându-le în 
paginile acestei reviste, prevedeam tristul sfârşit, indicând celor în 
drept mijlocul de a-l evita. 


Nellu Ionescu, în Cuvântul Iaşului: 

Din punct de vedere juridic, fapta lui Corneliu Zelea Codreanu 
scapă ori şi cărei represiuni, căci acel care iese întâi din legalitate 
prin faptul că provoacă, nu are dreptul de a se plânge de ilegalitatea 
faptului acelui care îi răspunde, pentru că el însuşi renunțând la 
respectul legii nu are drept la garanţia ei. Opinia publică este alături 
de Corneliu Codreanu, ei îi plac gesturile hotărâte şi apreciind mobilul 
superior al acestui gest care averti-zează un regim şi serveşte o idee, 
îl dezleagă de considerentele obişnuite de incriminare a unor atari 
fapte, îl justifică în totul şi îl aprobă în special. 


64 


Procesul care i-a fost intentat lui Codreanu în urma împuşcării lui 
Manciu urma să aibă loc nu la Iaşi, ci la Focşani, în 14 martie 1925. 
Ulterior, procesul s-a mutat la marginea ţării, la Turnu Severin, având 
ca termen 20 mai, şi s-a încheiat cu achitarea lui Codreanu. 

La proces, în apărarea lui Codreanu, se înscriseseră 15.000 
de avocaţi, provenind din toate regiunile țării întregite. Întreg 
baroul din Turnu Severin s-a înscris, de asemenea, să-l apere 
pe Codreanu. Extensiunea ecoului pe care evenimentele de la 
Iaşi l-a stârnit în țara întreagă indică, fără echivoc, termenii în 
care cazul Manciu a fost înţeles moral şi juridic pe tot teritoriul 
țării. 

Aceasta însă nu l-a împiedicat pe Corneliu Codreanu să 
considere actul ca o nenorocire şi un păcat. 

După el, câţiva legionari, nemaiputându-şi stăpâni revolta faţă 
de nedreptăţile strigătoare la cer, au fost şi ei împinşi la păcat. Au 
căzut: un prim ministru care avea pe conştiinţă 10 legionari asasinați 
de jandarmi şi câteva mii de arestaţi şi schingiuiţi. Şi un trădător. 
Au crezut că uciderea camarazilor sau trădarea puteau fi stăvilite 
prin aceste gesturi disperate. 

Au păcătuit, dar şi-au asumat răspunderea materială şi morală 
a actului şi s-au prezentat spontan şi imediat autorităților pentru a 
se supune judecății omeneşti. Dar nici ei nu au încetat vreodată să 
considere gesturile fatale ca un păcat. 

Cei care şi-au făcut din specularea acestor acte disperate o temă 
predilectă de critică a Mişcării ar trebui, pentru evaluarea obiectivă a 
violenței din România interbelică, să ia mai întâi în considerare 
abuzurile „statului de drept“, anume cazurile legiona-rilor asasinați 
fără motiv şi fără judecată, individual sau cu zecile şi sutele, de toate 
guvernele „democrate“ care s-au succedat la putere, începând din 1930. 

În 1934 Corneliu Codreanu chema tinerii legionari la Vişani, să 
contruiască un dig de apărare a ogoarelor țăranilor amenințate de 


65 


revărsările continuie ale Buzăului. Prevăzând eventualitatea unei 
intervenţii a autorităţilor, recomandă tinerilor legionari: 

„Ordine deplină pe tot parcursul drumului. Dacă veţi fi 
provocaţi vă este interzis a răspunde. 

Doresc ca toate localităţile prin care veți trece (...) să rămână 
impresionate de disciplina, corectitudinea, atitudinea plină de 
demnitate şi buna cuviinţă, în toate ocaziile, a legionarilor.“ 

De notat că înainte cu două luni Corneliu Codreanu avusese o 
întrevedere cu primul ministru Al. Vaida Voevod şi, la întrebarea 
lui referitor la construirea digului „Aveţi ceva de obiectat?“, acesta 
răspunsese: „Nu, foarte bine. Foarte frumos“. 

Urmarea? Intervenţia autorităţilor prevăzută de Căpitan s-a 
produs chiar din prima zi, din ordinul lui Armand Călinescu. În 
faţa amenințărilor a sute de jandarmi cu armele întinse, în frunte 
cu un colonel, şi a unei companii de infanterie cu mitraliere 
aranjate pentru tragere, legionarii s-au culcat la pământ şi au 
început să cânte Cu noi este Dumnezeu. Jandarmii au sărit pe ei 
şi i-au călcat în picioare, strivindu-i cu bocancii, fără ca un singur 
tânăr să se împotrivească. Apoi, legaţi cu frânghii, au fost ţinuţi 
în ploaie o jumătate de zi. După care au fost duși la Legiunea de 
Jandarmi, la Râmnicu Sărat, unde au fost chinuiţi şi insultați de 
procuror, jandarmi şi poliţişti. Au fost puşi în libertate după patru 
zile, fără să li se fi găsit o vină cât de mică. Şi trimişi acasă din 
post în post.. 


66 


Cine a cultivat violenţa? 


După alegerile din decembrie 1937, atunci când Mişcarea înflorise 
„ca un piersic în iarnă“ şi provocase spaima ocultei şi a camarilei, 
prigoana a căpătat proporții monstruoase. Printre cei mai crânceni 
defăimători ai lui Corneliu Codreanu era însuşi marele istoric Nicolae 
Iorga, mare naţionalist pe vremuri, mare spintecător de „jidani“, devenit 
acum „consilier regal“ al lui Carol. Ura lui devenise patologică. Cel 
care recomandase înainte românilor să se ocupe de comerț pentru a 
dezrobi țara de dominaţia evreilor, tuna şi fulgera acum împotriva 
comerţului legionarilor, văzând că alţii realizau ceea ce el încercase 
zadarnic să facă, timp de peste treizeci de ani. 

Deja pornit pe calea fără întoarcere a propriului său sacrificiu, 
Corneliu Codreanu îi scrie: 

Voi care ne acuzaţi de violenţă, după ce aţi întrebuințat contra noastră 
cele mai mari violenţe, împingându-ne până la disperare şi păcat, vouă 
cărora, dacă cineva v-ar fi dat numai o palmă, aţi fi reacţionat la fel ca 
mine, fără ca să fi trecut prin chinurile fizice şi umilințele prin care am 
trecut noi, voi necinstiților sufletește, vă vom dovedi acum, că nu vom 
reacţiona în nici un fel la toate provocările voastre. 

Nu să ne închideţi comerțul nostru, să ne înăbuşiţi avântul, ci să 
ne bateți la tălpi, să ne trimiteţi în Insula Şerpilor*, să ne ucideți cu 
pietre, să ne spânzurați cu tălpile în sus şi să ni le bateți în cuie, să ne 
supuneți la cele mai mari umilințe... 

Nu veți întâmpina nici Dvs., Domnule Profesor Iorga, şi nici 
ceilalți toți care v-aţi asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte 
opresiuni, nu numai nici o violență, ci nici măcar o opunere... (s.n.). 
(Circ., 26 martie 1938). 


* Aluzie la un articol al cunoscutului ziarist Pamfil Șeicaru, care sugerase deportarea 
legionarilor în Insula Şerpilor. 


67 


Vanitatea lui Iorga, speculată de Armand Călinescu, a de-clanşat 
prigoana cea mare. Căpitanul a fost arestat şi condamnat pentru „ultraj“ 
la şase luni închisoare, apoi printr-un proces cinic, montat de acelaşi 
Armand Călinescu, la 10 ani muncă silnică pentru „trădare“. 
Nemulțumiţi de pedeapsă, Regele* şi unealta lui şi-au dus la împlinire 
planul demonic clocit în hrube oculte. În ceața nopții Sfântului Andrei 
14 jandarmi români a strâns ştreangul în jurul gâtului şi au sugrumat 
14 suflete de români. Fără judecată. Apoi a urmat urgia cea mare. 


La procesul din 1938, procurorul s-a referit la un document găsit la o persoană 
străină de Corneliu Zelea Codreanu şi de care acesta nu avea nici o cunoştinţă. Însă 
procurorul considera conţinutul acestui document ca un cap de acuzare împotriva lui 
Corneliu Zelea Codreanu. Fotografia surprinde, în cadrul unei şedinţe a procesului, 
momentul în care Corneliu Zelea Codreanu îi spune procurorului: „Înţeleg să răspund de 
faptele mele, dar nu pot răspunde și de faptele altora“. (Informaţie dată de principalul 
apărător, Horia Cosmovici.) 


* În 1918, Carol, prinţ moştenitor al tronului, își părăseşte regimentul angajat 
în lupte pe front, fuge la Odesa, unde se însoară cu Zizi Lambrino. Căsătoria e 
anulată la Bucureşti, din ordin regal. În locul condamnării prevăzute de 


68 


Pentru a-i înţelege reacţia avută la bestialitatea autorităților, să 
revenim la episodul conflictului de la Vişani, din 1934, când 
Corneliu Codreanu a scris primului ministru o scrisoare plină de 
indignare în care îi spune: 

„Nu suntem laşii cari să fugim de jertfa cuvenită unei alte 
Românii. 

Dar, iarăşi vă atrag atenția, că eu am făcut acestor tineri şcoala 
sentimentului demnității omeneşti, şcoala onoarei. 

Noi ştim să murim, după cum vă vom dovedi (...). Putem fi 
împuşcaţi, dar nu putem fi pălmuiţi, nu putem fi înjurați şi nu putem 
fi legați cu mâinile la spate. 

Azi suntem oameni liberi, cu conştiinţa clară a drepturilor 
noastre. Sclavi nu suntem şi nici n-am fost.“ 

Zadarnice au fost avertismentele, apelul la dreptate şi bună 
cuviinţă. Organele, blestematele organe ale statului democrat, au 
continuat să chinuiască, să ucidă, să aresteze fără motiv. 

Şi cu toate acestea, în 1934 Corneliu Codreanu continua să 
creadă că ... arma noastră, a tuturor legionarilor, acuma şi cât 
vom exista, trebuie să fie dragostea! Prin dragoste nețărmurită, 
prin valuri, valuri de dragoste, care să se reverse din sufletele 
noastre peste plaiurile româneşti, care să topească ura, să 
dezarmeze toată duşmănia, vom reuşi să învingem toate 
adversitățile şi vom crea o țară cu oameni noi, aşa cum Spune 
Moţa. 


Codul Justiţici Militare, ca ofițer în armata română, este trimes într-un voiaj 
„de consolare“: timp de un an ocolul pământului pe vapor... În 1921, căsătorit cu 
principesa Elena a Greciei. Se naşte fiul Mihai. Carol îşi părăseşte familia şi trăieşte, 
fără ruşine, cu Elena Wolf-Lupescu. La 4. 1. 1926 este desmoştenit şi expulzat cu 
ibovnica. În 1927 moare regele Ferdinand. Urmează Mihai I, rege copil. La 8.6. 
1930 Carol revine în ţară, pe tron! Îşi aduce Lupeasca. Timp de 10 ani, destramă 
partidele „democratice“, jefuieşte, provoacă nenumărate crime. La 6. 9. 1940 lasă 
tara fără Basarabia, Bucovina, Cadrilater şi jumătate din Ardeal. 


69 


Dar sarabanda satanică îşi continua netulburată dansul macabru şi 
violențele ( „legale“ pentru că erau făcute de „democraţi““) se acumulau. 
Alte violenţe, noi victime vinovate doar pentru a fi făcut din dragostea 
de dreptate şi de neam un crez de foc. 

Mai târziu, prin lovitura de stat a lui Carol, din raportul de drept 
(relativ) țara se găsea aruncată în raportul de forţă. La această provocare 
nedeghizată Corneliu Codreanu nu a vrut să răspundă. Printr-o circulară 
din 21 februarie 1938 ei trasează clar atitudinea pe care o adoptă şi o 
justifică astfel: 

Deci suntem aruncaţi din raportul de Drept în raportul de Forţă. 

Pe acesta noi nu-l putem primi. (...) 

Noi nu voim să întrebuințărm forta. 

Nu voim să întrebuințăm violența. 

Ne este suficientă experiența din trecut, când fără voia noastră 
am fost atraşi pe calea violenței. La orice violentare, noi nu mai 
răspundem în nici un fel. (..) 

Prin existența însăşi a concepției noastre, noi suntem contra acestui 
sistem. El însemnează o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe 
când noi aşteptăm biruinţa noastră de la desăvârşirea în sufletul naţiunii 
a unui proces de perfecțiune omenească. 

Nu vom întrebuința aceste mijloace, pentru că tineretul de astăzi 
are prea adânc înfiptă conștiința misiunii sale istorice şi a răspunderii 
sale pentru a face acte necugetate. 


Succesiunea la conducerea Mişcării 


Într-o seară, pe la sfârşitul lui februarie 1937, se strânseseră la 
sediu, în jurul Căpitanului, mai mulţi legionari din cei cu care obişnuia 
să se sfătuiască în probleme importante. Se aflau acolo Belgea, Furdui, 
Polihroniade, Nicoleta Nicolescu, Nicoară Iordache, Puiu Gârcineanu 
şi alții, vreo zece, toţi cu feţe îngrijorate, după înmormântarea celor 
doi eroi legionari căzuți în Spania. 


70 


La un moment dat, Polihroniade, cu maniera lui directă şi precisă, 
s-a avântat cu întrebarea următoare: „Căpitane, acum când Moţa nu 
mai este, cine v-ar putea înlocui dacă mişeii ar reuşi să vă ucidă?” 

Întrebarea a provocat un fior de gheață la toţi cei prezenţi. 

Căpitanul a răspuns calm, ca şi cum ar fi fost vorba de o chestiune 
oarecare, de rutină, adresându-se tuturor: „Ce părere aveți voi?“ 

S-a desfăşurat un dialog între el şi cei prezenți şi s-au pronunțat 
rând pe rând, diferite nume. 

— Domnul inginer Clime, spune unul. 

_Clime e de o mare credinţă, dar ține prea mult la mine perso-nal. 
Nu credeți voi că un şef al Mişcării, în afară de credinţă în destinul ce- 
1 construim pentru Neamul Românesc, mai trebuie să aibă multe alte 
calități?...Clime are multe dar ține prea mult la mine. 

— Domnul General Cantacuzino, spune altul. 

_ Domnul General e ca un părinte al nostru. El ne-a fost şi ne 
poate fi de mare ajutor. Ar fi însă prea grea şi apăsătoare pe umerii lui 
o asemenea misiune. Şi apoi nici el nu s-ar gândi la o astfel de 
răspundere. 

— Alexandru Cantacuzino, spune altul. 

— Alecu n-ar putea îndeplini această funcţiune, cu toate calitățile 
lui extraordinare de a dispreţui moartea în bătălie. E prea impetuos. 
Cu greu s-ar putea adapta la pasul dragostei şi profundei religiozități 
pe care trebuie să meargă Mișcarea, mai ales acum, după jertfa lui 
Moţa. Alecu e un viteaz. De-acum țara vrea să vadă şi sfinți, dacă se 
poate. 

S-au pronunțat apoi, pe rând, numele profesorului Nae Ionescu, 
Radu Mironovici, lasinschi, Vasile Cristescu şi ale altora. 

Într-un târziu, după un moment de linişte, Căpitanul a spus: Numele 
lui Ion Banea nu l-aţi pomenit nici unul dintre voi. 

S-a făcut tăcere, după care Căpitanul a continuat: Banea a trăit cu 
mine mai bine de doi ani la Căminul de la Râpa Galbenă, la laşi. A 
trăit toate frământările noastre de la începutul Mişcării. Are o minte 


TI 


şi o inteligență sfredelitoare, e bun organizator, cu dragoste pentru toți 
şi cu calitățile care se cer unui şef. EI s-a născut cu aceste calități. E un 
legionar complect şi desăvârşit. Până acum n-a greşit niciodată. E de 
un mare echilibru intelectual şi sufletesc, educator cu o mare viziune 
a viitorului şi nu are nevoie de nici o indicație de la nimeni. 

Evident, faptul că Banea nu era ortodox, ci unit (greco-catolic) — 
fapt cunoscut de Căpitan şi de noi toţi — nu avea nici o importanță. 

Polihroniade însă, a continuat, în spiritul primei sale întrebări: 

— Dar dacă nici Banea n-ar mai fi în viaţă? 

— Atunci, i-a răspuns Căpitanul, nu v-ar rămâne decât să vă 
strângeți în jurul Văcăreştenilor*, care împreună să conducă Mişcarea, 
ascultând de sfatul înțelept al lui Ilie Gârneaţă.** 


Vizita unor ziarişti nemți 


În 1937, nu-mi amintesc exact data, probabil prin Septembrie, au 
venit la Sediu doi ziarişti de la Völkischer Beobachter, organul oficial 
al Partidului Naţional-Socialist, însoțiți de un reprezentant al grupului 
etnic german din România, cerând a fi primiţi de Căpitan. 

Primirea străinilor fiind una din atribuţiile mele, i-am prezentat 
Căpitanului, căruia i-au expus motivul venirii lor: vroiau să ştie care 
ar fi situaţia şi rolul grupului etnic german când Mişcarea Legionară 
va ajunge la conducerea țării. 

Răspunsul Căpitanului a fost, în esenţă, că pentru Mişcarea 
Legionară, evoluţia şi viitorul țării româneşti este de resortul neamului 
românesc şi numai al lui. Situaţia şi rolul grupului etnic german, ca şi 
a altor comunităţi etnice conlocuitoare, va fi o consecință a 
comportamentului pe care acestea îl vor avea în raport cu nevoile şi 
năzuinţele neamului românesc. Bunele relaţii din trecut şi de acum cu 

* Nume dat întemeietorilor Mişcării Legionare. 

** Evident, nimănui nu i-ar fi putut trece prin minte ceea ce avea să se întâmple cu 


succesiunea. Pentru aceasta era nevoie de masacrarea elitei legionare (21-22 Septembrie 
1939) şi de concursul lui Moruzov. 


72 


comunitatea germană permit să se întrevadă raporturi favorabile pentru 
ambele părți, în circumstanţele evocate. 

În mod evident, nu acest răspuns ferm şi plin de demnitate îl 
aşteptau acei vizitatori. Au plecat desigur dezamăgiţi. 

Puțin după acea vizită, a apărut în ziarul lor un articol defavo- 
rabil cu privire la Mişcarea Legionară şi la persoana Căpitanului. După 
informaţiile noastre, acel articol ar fi fost scris de celebrul avocat Istrate 
Micescu, adversar bine cunoscut al Mişcării. 

În orice caz, Căpitanul ne-a spus, lui Stănicel şi mie, să nu-i mai 
aducem ziarişti nemți dacă vor mai veni. 

Trebuie menţionată şi atitudinea conducătorilor naţional-socialiști 
(proclamați de ocultă ca stipendiatori ai Mişcării) cu ocazia vizitei lui 
Carol la Berchtesgaden, unde s-a întâlnit cu Hitler şi Göring, la numai 
câteva zeci de ceasuri înainte de asasinarea Căpitanului. Dacă nu 
încuviințarea nelegiuirii, cel puţin tăcerea sau indiferența lor la soarta 
Căpitanului arestat şi condamnat, spune destul. 

În completare, este interesant un document: telegrama 208 N°? 
3410/E0-14077 din 9 iunie 1938, adresata Ministrului Germaniei la 
Bucureşti de către Secretarul de Stat Weiszäcker: 

„Rămâne la aprecierea Dvs. ca la vreo ocazie ce vi se oferă să 
arătați serviciilor româneşti competente că nu am întreținut cu 
Codreanu nici un fel de relații, cum de altfel nu rezultă nici din 
materialul prezentat la proces. 

Afirmaţii contrarii le vom considera ca luate din vânt.“ 

Interesante sunt şi cele care menţionează documentele secrete ger- 
mane despre atitudinea unor politicieni români referitor la 
repercusiunile asasinării căpitanului asuprsa raporturilor între cele două 
State şi concesiile avantajoase pentru Germania consimţite de „patrioți 
democrați“. 

În documentul 275 N° 1945/435574-576 din 19 ianuarie 1939, 
Stelzer, însărcinatul cu afaceri la Bucureşti, rezumă o discuţie avută 
cu Gafencu, care neagă afirmaţiile conform cărora ar fi o legătură 


73 


între vizita regelui în Germania cu cele petrecute la 30 noiembrie. El 
crede că aceste afirmaţii ar apăsa asupra relaţiilor bilaterale şi de aceea 
a cerut explicaţii regelui. Acesta i-a afirmat că la ora întrevederii cu 
Hitler el nu cunoştea gravitatea situaţiei din România, fapt pentru care 
nu a putut discuta cu Fiihrerul şi cu Göring despre măsurile care 
trebuiau luate. După el, declaraţia regelui nu poate fi suspectată. 

Surprinzătoare este în schimb atitudinea lui George Brătianu în 
discuţia avută cu Meinburg, ataşat la Legaţie (Doc. 282, No 169-82493- 
494). lată ce notează Meinburg: „Brătianu a venit la Berlin cu mare 
îngrijorare. El se temea că va găsi o indispoziţie contra țării, provocată 
de cunoscutele evenimente. Crede că a sosit timpul pentru 
îmbunătățirea relaţiilor germano-române pe tărâm economic.“ 

„A adus apoi vorba despre vizita regelui, spunând că regele atunci 
nu era informat că Garda de Fier comisese acte de teroare.“ 

Gafencu era țărănist, Brătianu liberal, deci doi reprezentanți au- 
tentici ai democraţiei. Dar aceasta nu-i împiedica de loc să se orienteze 
spre fascism şi nazism, păcate pe care le reproşau cu puţin înainte 
Gărzii de Fier. Nici un protest împotriva asasinatelor, ci doar grija 
pentru „afaceri“. Moartea tragică a legionarilor a devenit prilej de 
pertractări comerciale, iar „supărarea prietenilor nemți“ pretext pentru 
a stoarce politicienilor „democrați“ avantaje. 

Că la urmă fiecare a avut sfârşitul pe care l-a avut, nu poate bucura 
pe nimeni. Dar poate servi oarecum ca lecţie pentru cei cu vederile 
cam scurte. 


Pactul de neagresiune 
cu Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu 
(O relatare a lui Zaharia Boilă) 


La începutul lunii Martie (1937), mă pomenesc cu un curier tri- 
mis de Corneliu Codreanu, acesta comunicându-mi că „Căpitanul 
doreşte să mă vadă, dar nu la Cluj, ci la Bucureşti, şi întâlnirea trebuie 


74 


să fie aranjată în mod secret, ca Palatul şi guvernul să nu afle ceva despre 
această întâlnire“. Mărturisesc că am fost foarte curios cam ce anume 
doreşte şeful Mişcării Legionare să vorbească cu mine. 

În ziua de 11 Martie 1937 întâlnirea a avut loc la Bucureşti în 
casa inginerului legionar Ionică. Corneliu Codreanu, care nu făcea 
multă diplomaţie, mi-a spus că „ar dori să aibă o întrevedere cu Maniu 
şi n-a crezut de bine să se adreseze lui Maniu direct, ci numai să 
sondeze terenul şi că întâlnirea să rămână secretă. Mare ` i-a fost 
mirarea când i-am comunicat că de patru zile Maniu a plecat la 
Viena, de unde se va duce în Franţa, unde va rămâne timp mai 
îndelungat. Codreanu, după ce s-a necăjit puţin că n-a fost exact şi 
la timp informat despre această plecare - fireşte de servi-ciul său de 
informaţii - a spus textual: „Chestiunea este serioasă şi nu suferă 
nici o amânare!... Aveţi Dv. posibilitatea să transmit o scrisoare 
confidențială, fără ca scrisoarea să cadă în mâinile serviciului secret 
al regelui?“ 

I-am răspuns că este o astfel de ocazie, deoarece peste două zile 
pleacă la Viena Aurel Leucuţia, care va rămâne tot timpul cu Maniu. 

După ce l-am convins că Aurel Leucuţia este un om discret, taci- 
turn, de absolută încredere, Corneliu Codreanu a început să-mi dea 
lămuriri mai ample asupra fondului chestiunii. L-am rugat să-mi 
permită să iau notițe. 

Redau această convorbire sub formă de dialog, pentru că o socotesc 
foarte interesantă. 

Codreanu: „Pe mine m-a condamnat la moarte regele Carol I“ . 
(O clipă l-am privit uluit şi am avut impresia că halucinez.) 

Eu: „Pe dv.? Regele Carol II? E de necrezut!“ 

Codreanu: „Şi totuşi este aşa. Am informaţii din cea mai bună 
sursă, asupra căreia nu încape nici o îndoială sau bănuială.“ 

Eu: „lertaţi-mă, dar lumea, mai ales în urma evenimentelor din 
vara trecută, şi-a câştigat convingerea că între regele Carol şi Mişcarea 
legionară există cele mai bune raporturi.“ 


75 


Codreanu: „O fi aşa, dar - între timp - s-au întâmplat lucruri despre 
care lumea nu știe şi d-tale ți le spun, deşi sunt strict confidenţiale, dar 
trebuie să le transmiţi lui Maniu, căci numai astfel se explică 
înverşunata lui duşmănie faţă de mine. 

Mai acum câteva săptămâni am fost chemat în audienţă la rege. 
Ea a avut loc noaptea, într-o casă particulară. [Probabil la Malaxa]. 
Regele mi-a spus înainte de toate că simpatizează mult cu mişcarea 

„ noastră şi că are de gând:să demită guvernul, să-instaureze o guvernare 
absolutistă, personală, bazată pe Mişcarea Legionară. Regele mi-a cerut 
să-l proclam „căpitanul mişcării“, eu voi fi locotenentul său şi mă va 
numi şeful guvernului. 

I-am răspuns că sunt încântat de bunăvoința lui cu privire la Mişcarea 
noastră şi că sunt extrem de măgulit de aprecierile sale favorabile, chiar 
exagerate, pe care le-a exprimat față de persoana mea, dar că totuşi nu 
pot să-i primesc oferta. Socot că nu sunt suficiente elanul şi disciplina 
pentru a ne asuma răspunderea guvernării, că noi nu suntem încă pregătiți, 
că nu avem experienţă, iar în ceea ce priveşte chestiunea şefiei, noi 
considerăm pe rege ca un factor sus-pus, arbitru peste noi toţi, dar nu-l 
putem considera un şef de mişcare sau de partid, că legionarii mi-au 
jurat numai mie credință şi nu altuia, că această credinţă, acest ataşament 
nu poate forma obiect de traficare politică. Carol H a încercat să mă 
convingă că văd greşit lucrurile, dar deşi mi-a vorbit mult, aducând 
argumente în menţinerea tezei sale, nu m-a putut convinge.“ 

Eu: „ Acum vă înţeleg perfect şi cred că într-adevăr regele v-a 
devenit un duşman neîmpăcat. L-aţi combătut în gândirea sa cea mai 
intimă şi v-aţi pus de-a curmezişul planurilor sale secrete. Totuşi, nu 
cred că ar îndrăzni să recurgă la o sancțiune extremă. Doar Maniu a 
făcut acelaşi lucru şi cred că Dv., cu organizaţia legionară, sunteţi pus 
mai la adăpost.“ 

Codreanu: „Să nu crezi. Maniu, da, este duşmanul lui, dar numai un 
duşman. Pe când pe mine mă consideră rival. Regele crede sau presupune 
că noi, legionarii, suntem pentru un regim fascist, ca şi el în definitiv. 


76 


Două săbii nu încap într-o teacă. Cât timp Mişcarea noastră va exista şi se va 
dezvolta nu poate fi vorba de înscăunarea dictaturii regale. Deci, înlăturarea, 
nu atâta Mişcării, cât a mea personală, devine indispensabilă.“ 

Eu: „Şi legionarii vor admite aşa ceva? Vor tolera ca regele Carol 
să vă extermine, fără nici o vorbă?“ 

Codreanu: „Băieții sunt buni, disciplinați şi țin la mine. Sunt sigur 
că m-ar răzbuna, dar de acuma încă, în public, nu pot vorbi deschis 
despre această problemă. 

Carol II însă sperase că împotriva mea şi împotriva noastră va 
avea toată opinia publică așa-zisă „democratică“ din Occident, fireşte 
pe comunişti, toți oamenii de stânga şi bineînțeles partidele politice 
de la noi, care abia aşteaptă să scape de un concurent periculos. 

Tocmai ținând seama de aceste considerente, vreau să mă aliez cu 
Maniu. Cred că dacă regele ne ştie aliați nu va îndrăzni să se atingă de 
noi.“ 

Eu: „O alianță cu Maniu?“ 

Codreanu: „Da, ştiu că merge greu. Atât în Mişcare, cât şi Dl. 
Maniu în partidul d-sale va întâmpina mari obstacole. Între noi doi 
sunt deosebiri enorme de ordin tactic şi ideologic. Totuși, pe o chestiune 
ne întâlnim: în lupta contra regelui Carol Il.“ 

Eu: „Dv. uitaţi un lucru: Maniu nu mai este şeful partidului. Şeful 
este Mihalache, pe care dv. l-ați condamnat la moarte, ca şi pe 
Madgearu, care este secretarul general al partidului. L-aţi condamnat 
pe Titulescu, cu care Maniu este perfect solidar.“ 

Codreanu: „Condamnările acelea nu au decât sens teoretic sau 
dacă voii simbolic. De altfel asupra lor vom putea reveni.“ 

Eu: „Şi vă rog să nu uitaţi că nu toţi fruntaşii din partid sunt de 
acord să ducă lupta contra regelui, alături de Maniu. Doar tocmai pe 
acest punct s-a produs şi sciziunea în partid şi a părăsit Maniu şefia.“ 

Codreanu: „Toate acestea le ştiu, dar mai ştiu că opinia pu-blică 
din partid este alături de Maniu, care nu va renunţa la atitudinea lui. ŞI 
atunci, o tovărăşie cu mine ar fi, cred, utilă. 


77 


De altfel, eu, fiind pregătit pentru orice eventualitate, am lăsat un 
testament politic, scriind acolo: «[...] Dacă nu voi mai fi, mergeţi la 
Maniu, care e singurul în stare să mă răzbune.» “ 
asemenea acord, Codreanu a mai adăugat: 

„Vă rog pe dv. să comunicaţi toate punctele pe care le-am discutat 
domnului Maniu. D-sa este meşter în formule. Cred că va găsi for- 
mula potrivită... l 

I-am scris îndată lui Maniu, care se găsea la Viena, n-am primit 
însă nici un răspuns. După trei luni primesc o telegramă să mă duc la 
Karlsbad, unde îl voi întâlni pe Maniu. Acolo Maniu mi-a dat următorul 
răspuns: 

„Comunică lui Codreanu că acum nu ne putem întâlni. Chestiunea 
nu este actuală. Dar la toamnă situaţia se va schimba radical şi atunci 
ne putem vedea.“ 

A avut loc o nouă întâlnire a mea cu Codreanu. De astă dată la 
Predeal. Codreanu luând cunoştinţă de răspunsul lui Maniu, mi-a spus: 
„Perfect. Eu văd situaţia la fel. Şi sunt mulțumit.“ 

Mai multe nu mi-a spus şi eu nu l-am întrebat. 


Dăm, în rândurile ce urmează, câteva comentarii din acel timp. 
„Regele a însărcinat pe Mihail Manoilescu să vadă pe Corneliu 
Codreanu şi să-l convingă să vie la Palat. Şeful Gărzii de Fier a refuzat. 
Războiul între rege şi Garda de Fier începea. Din Ianuarie 1938 şi 
până în ziua abdicării, toată acţiunea regelui a fost subordonată acestei 

lupte.“ 

Pamfil Şeicaru: 
Istoria partidelor Naţional, Tărănist şi Naţional-Țărănist, 
Ed. Carpaţi, Madrid, 1963. 


78 


~a 


CĂ 
ui 
S 
T 
4s 
i 
"l. 
a. 
HP 
É 
a 
E 
a 
fal 


Tae 


-ndo jenonip Pr bond me vn E 1y hiuris ana a 1 a SunjsoiBa 
au 3p Dud’ m rap aod ae m ppd RI audi afi» p) ‘prjd op avulpatera Iwp PIEDS PEgoxă jim sX 
*RiBabni pund 5 trepo PAd ge aroo pjesmi tus 
ajju m YAp pPI tuem m npmsnd mpd Ip DEEI FANAN 23 204109! piap 1 Pins) musana H H 
e puna 
ww 1p 0 pad rade a yo E taenga pp pop tea 15 agi IDOPRL g BIBWHdXD ep meud i 
. paon mop maaa p 804 Lia mt s, A 
Aansen 3p PUI onu sur ehe; up adod es ri3epopa usage ea ph yupaq aerd vp aury p apanază poy 
3 “pupa nR È ZANA ‘raea up ready t 2a 1p EAD AUP dn pun mronp 4 ainoat vootagie 
e pore 
peg YO B my n HP To potor un poou, tre > in 


‘mez opuwoqd 


nueaipog zi auo) Mif a 
ia | wD. 


79 


__*- Domnilor ziarişti 

Dea, [n izdrat Besta gat de IS a sm n părăsea idălac sl uedintetar soarte, d termat atatea 
fx At mal (here fa fata țără.D. tatu Hanie a insitat pa rirli și fe-a Taun declarață în sensul idedor san cretințelor sale. Keam 
permis fn carat aratalasi pad, că să vă tau qi ea pentu a-l sputa fa fafa tan Ideile și arentafele iele. 

Politica externă, - L 

D, Meniu, afirmând. punciul da vadare al pertidotui sku în poliifca axterai, a spus in esenţă: „Suntam alitari de maris 


amocraţti als Occident în) u“ pipi urmată marele 15u vtagement 
Pc a = m scie snitiui, aug tera ua de Mica înţalegere s tnțalegeran Balcanică X a sic) n 
a nd respa tru D. Maniu, ermit ; roria EXACT s A 
£u fmt conia marelar damocrșiii D Odoh Srem eT păreri prieten «a sunt coaira Inţolegari Balcanice, 
3 1 mara áki un atașament asntsa Soclatatea Naţiuniţor n care nu cred, bo. In can: 
t gh most peniru o politică uxtarsă a fictninial aliturea da Roma și fimrtin. Atătari de statele cuveluțiitor asţiomalo. ja can: 
i Die îm on care ra cilitorii și pin ceil aede nbd fa Romă și dki la Beria - Sn A 
ia 48 da ore dapà lirduta Michi tepionare, Bomânia: va axea.9 danja ce Rona și Berlinni, intriani asite? în Kria mistanii salt istorice in 
kme Sei Croci, a cultă și a l Copiate Aceasta pa Inștamaă că wan franja E pan Irancez, câcl ef va face tol ci wi, 
K şi el în misiove hiriei in kme, Cesco este uzi; este o atmpti dtvagafia toico-masonică, de çare pogorul Itaicez în ceasul evier 
îi sẹ wa sculara ce e energie hatiitoare. i 
rin Tetizioulsmedul alizal și specutat de d. Tilaleseu, Mişcarea begloanri alirma că nici e revizuire ce tealleră ne se va face in deie 
toarea Romiaiti, 
Politica înternă E i 
D. Hanju este pentra democrație. Ea sat de pliere exact conia, Sunt contra democrafici După cum sunt și 
canta dictaturii, Sub aurora diminaţii, sa naşte un alt alstom, nou, notntäloit pios mcum. Pontu acela suat tu 
D. Mula spune ză dul său va ducs instiți și toleraajă pentru mlnurităţi 
Eu sunt pentru JUSTIȚIE, fără TOLERANȚA. Pontrnel am tolerat așa do aalto fncăt suntem pe pabul do moarte 
Mişcarea legionara va rinte justiție pontru romiui. Varbasa de nesu juatiţie de secole înfrântă fa dolavonrea Wcamului 
Romanesc, vorbese de acel drepturi milanâra ale românilor pa earo ai trebue să gi le recucerească, şi pe cart după cca 
mai saxori. aplicare a justiţiei, ou au a fo impârţi ca nimeni. gi mai en teamă nu oxisit niti o justiţie, caro să ne o 


blige a împărți dropturiie nosiro da stăpinirs și condurare a ca jidauii. 
D, Hanie în partes finala sustine după teate Mostârăa da până acum că fara erte cu panitdut său. 
Fárerea mea esile ala: fu cred că ȚARA BTE CU VIIDROL E(,adhtă cu Misrarea Lodtenară. (foofinnare în sag - 2-2). 


80 


Rezultatul alegerilor din 1937 


La sfârşitul lui Decembrie, în seara când se comunicau rezultatele 
obţinute în alegerile parlamentare, se strânsese o mulțime de legionari 
şi prieteni la Sediu. Curtea şi străzile din jur erau pline de o mulțime 
de oameni; printre care şi sumedenie de curioşi, a 

Şefii de judeţ comunicau telefonic, unul după altul, rezultatele 
respective, care depăşeau în general speranţele noastre. Stănicel 
improvizase un fel de megafon cu care difuza informaţiile şi celor de 
afară. Era o euforie generală. 

Căpitanul, în biroul său, înconjurat de legionari entuziasmați de 
succesul ce se anunţa, era singurul care nu împărtăşea euforia. Era 
îngrijorat. 

Ne-a spus atunci: Măi băieți, voi nu vă daţi seama că nu e chiar 
atât de bine. Noi suntem acum ca un piersic care a înflorit prea 
devreme. 

De fapt, rezultatele generale indicau din ce în ce mai clar că partidul 
liberal al guvernului Tătărăscu nu va obţine cele 40% din voturi care 
i-ar asigura, conform legii, majoritatea în parlament. 

Ne-a spus atunci şi acest lucru la care nu ne aşteptam: Dacă legea 
electorală mi-ar permite, i-aş ceda lui Tătărăscu cele 5% sau câte i- 
ar trebui din voturile noastre, ca să rămână la guvern şi să rămânem 
în regimul constituțional. 

Era singurul care, văzând mai departe, îşi dădea seama că mafia 
camarilei regale nu va pregeta să reacționeze brutal şi că ne aştepta un 
viitor tragic, ceea ce s-a şi întâmplat. După oarecari tergiversări, 
Carol, ajutat de camarilă şi de o bună parte din clasa politică ce-şi 
simţea poziţiile periclitate, a dat o clasică lovitură de stat şi a instaurat 
dictatura care se va prăbuşi după doi ani, înecată în râuri de sânge şi 
cu fruntariile țării sfârtecate. 


81 


După proclamarea rezultatului alegerilor, Carol al II-lea îşi exprima 
fără înconjur intenţia în jurnalul lui personal : 

„Normal după tabloul procentelor electorale ar fi trebuit să chem 
pe Codreanu. Nimeni, afară de legionari, nu ar fi aprobat acest gest. 
Pentru mine era o absolută imposibilitate(...) Mi-a rămas, deci, o singură 
soluţie constituțională, aceea de a face apel naţional-creştinilor lui Goga 
şi Cuza. Este desigur o soluțiune proastă, dar totuşi cea mai puţin 
dăunătoare. Sunt perfect conştient că o guvernare cu aceste elemente 
destul de hotărât antisemite nu va putea fi una de lungă durată şi că, 
după aceea voi fi liber să iau măsuri forte, măsuri care să descătuşeze 
țara, cât şi pe mine, din tirania adesea atât de nepatriotică a meschinelor 
interese de partid. Cum era de aşteptat, atât a aşteptat Goga: era 
împlinirea ambițiilor sale. Umflându-se ca un broscoi, primeşte a forma 
guvernul în condițiunile pe care i le-am impus.“ 

Carol al II-lea: Note zilnice 


„Dr. Angelescu, Vaida, Goga se arată speriaţi de agitația Gărzii de 
Fier. Emisarii de prin sate au înlocuit formula „omul și pogonul“ cu 
„sufletul şi hectarult. „E bolnavă națiaț, zice Goga. Îi răspund: „E o 
constatare pe care s-o facem noi. D-ta ai fost chemat pentru că ești 
grozav. Deci n-ai să faci filosofie, ci să acționezi.“ 

Spune că o va face, dar...că n-are destui jandarmi! 

Nicolae Iorga: Memorii (1932-1938) 


Oameni politici din afara Mişcării Legionare 


În marasmul partidelor politice năpădite de multe elemente ani- 
mate mai mult de alte interese decât ale ţării, Corneliu Codreanu acorda 
prețuire şi respect celor care erau mai apropiaţi de concepția lui de 
corectitudine, cinste şi iubire de ţară. Această atitudine este exprimată 
într-o circulară prea puţin cunoscută, din 10 decembrie 1933. 


82 


Partidul politic a] Mişcării Legionare fiind dizolvat în mod abuziv 
de către guvernul prezidat de I.G. Duca, Corneliu Codreanu dădea 
legionarilor următoarele dispoziţii: 

„Voturile noastre de peste 200.000 (două sute de mii) le veți împărți 
după cum urmează, ascultându-mă şi de această dată fără şovăire: 

1. Legionarii din Ardeal vor vota pe Iuliu Maniu. 

2. Legionarii din Vechiul Regat şi celelalte regiuni cu Gheorghe 
Brătianu. 

3. În judeţele în care candidează personal Mareşalul Averescu, îi 
veţi da voturile şi vă veți pune la dispoziţia sa în orice provincie ar 
candida. 

4. Veţi lupta pentru aceşti trei oameni cu acelaşi dor cu care aţi 
luptat pentru propria voastră Mişcare. Veţi pune în joc toate pute-rile 
voastre pentru ca să-i vedeţi biruitori, aşa cum aţi dori să ne vedeţi pe 
noi. 

Oamenii aceştia nu au credințele noastre, dar mai bine cu ei, decât 
cu cei ce s-ar părea că au credințele noastre, dar sunt lipsiţi de caracter. 

Tin însă să fac o precizare: cu acești oameni nu m-am întâlnit, n- 
am vorbit, nu mi-au cerut acest lucru şi nici eu nu le-am promis.“ 


Această atitudine a lui Corneliu Codreanu manifestată atât de clar 
şi dezinteresat prin circulara din decembrie 1933, nu a fost doar un 
gest izolat, rezultat al situațiilor create prin nelegiuirile guvernului 
Duca. În tot cursul vieţii sale, el a avut aceeaşi consideraţie pentru 
oamenii corecţi şi cinstiţi, animați de dragoste de neam şi țară, dar cu 
orientări politice diferite de ale sale. Deşi în Mişcarea Legionară 
patriotismul a atins un nivel nemaiîntâlnit de jertfă şi suferință, el a 
recunoscut faptic existenţa şi valoarea acestui sentiment pe plan 
naţional dincolo de limitele Mişcării, ceea ce este dovedit prin 
raporturile lui cu oameni ca Mihail Manoilescu, generalul Comănescu, 
Juliu Maniu, Gheorghe Brătianu şi alții. 


83 


Autorul acestei cărți ține să evoce aici memoria unui 
strălucit personaj din învățământ, membru marcant al partidului 
libe-ral, care, în toate legislaturile era ales senator, în judeţul 
lui, la Turda. Când fiul lui, educat în Frăţiile de Cruce s-a 
manifestat pe plan politic ca legionar, el şi-a încetat activitatea 
de partid, pentru a nu fi în opoziţie cu acesta: atitudine de mare 

demnitate şi superioară discreţie a celui care a fost directorul 
Liceului (mai apoi Colegiului Naţional) Sf. Sava din Bucureşti: 
Ştefan Pop. 


Ultima mea convorbire cu Căpitanul: 26 martie 1938 


După autodizolvarea partidului Totul pentru Ţară (forma politică 
a Mişcării Legionare) prin circulara din 21 Februarie 1938, Căpitanul 
a sperat probabil că acest gest va potoli, pentru un timp, zelul 
prigonitorilor. Pentru a da şi mai multă greutate gestului său, anunţase 
că va pleca în Italia ca să supravegheze traducerea şi publicarea cărții 
Pentru Legionari. Când însă a simţit că nu se arăta efectul scontat, a 
renunțat la acest proiect, pentru a rămâne lângă legionarii lui în prigoana 
ce avea să vie. 

De fapt, încă de la începutul lui Martie, documentele şi materialul 
scriptic de la sediu fuseseră evacuate şi puse la adăpost. La sediu 
dispăruse afluenţa obişnuită de lume. Veneau însă din toate colțurile 
țării grupuri de legionari pentru a aduce personal Căpitanului mărturia 
dragostei şi fidelității lor. 

În dimineaţa zilei de 25 Martie (Buna Vestire) a venit un grup de 
vreo zece legionari dobrogeni, condus de inginerul Virgil Ionescu, 
şeful organizației din acea regiune. Printre ei, îmi amintesc că erau 
Bănică Dobre, Enache Caranica şi Nicu Bujin. După convorbirea cu 
Căpitanul, s-au dus pentru dejun la masă la inginerul Virgil Ionescu, 
unde ştiu că a fost şi doamna Iridenta Moţa. Căpitanul rămăsese la 
sediu. 


84 


A doua zi, 26 martie, au venit „clujenii, cu Ion Banea, Coriolan 
Matei, Nicolae Caranica şi încă vreo trei-patru. După plecarea lor, 
Căpitanul m-a întrebat unde este condica de grade. l-am spus că am 
dus-o, împreună cu toate registrele de tabere, la tatăl meu, care va 
avea grijă să le pună în siguranță. Atunci Căpitanul a scris pe o foaie 
de hârtie: 

La gradul de comandant legionar: Nicolae Horodniceanu, Nicolae 
Smărăndescu, Stelian Stănicel, Nicolae Bujin, Ion Zeana.La gradul 
de comandant ajutor: Enache Caranica. 

În acea ultimă promoție făcută în ajunul arestării sale iminente, 
Căpitanul a vrut deci să-i cuprindă pe cei trei comandanţi ajutori, 
colaboratori permanenţi ai săi de la sediul Mişcării. Lui Bujin i-a 
anunţat şi personal numirea la gradul de comandant legionar. 

Mi-a spus: Pune foaia asta în condică. Să fie acolo. 

Au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat. L-am mai văzut 
de trei ori, tot la sediu, dar nu mi-a mai vorbit. 

În 1940, am predat lui Horodniceanu condica şi toate registrele de 
tabere, pe care tatăl meu le îngropase în grădina casei din str.Temișana 
5. Foaia era în condică. Nu ştiu unde au ajuns toate acestea. 


85 


FRĂŢIILE DE CRUCE 


Mărturisirea credinţei Fratelui de Cruce 


Cu dragoste faţă de Dumnezeu, care, cu bună orânduire, toate le- 
a făcut; 

Cu multă recunoştinţă față de Dumnezeu, care, pe neamul nostru 
drept credincios, La binecuvântat şi i-a dat în stăpânire cea mai 
frumoasă şi bogată țară; 

Cu dragoste faţă de țara noastră; 

Cu iubire şi recunoştinţă față de vitejiile strămoşilor noştri care 
s-au luptat ca să ne apere țara de toți vrăjmaşii şi să ne-o lase curată 
precum de la Dumnezeu este; 

Cu cunoștința jertfei celor mari, de acum, a legionarilor, care, 
numai pentru noi, pentru apărarea ţării noastre şi pentru viitorul 
neamului nostru, se face; 

Ca drept mărturie a învrednicirii noastre de toate jertfele făcute; 

Înmănunchiatu-ne-am astăzi... frățiilor de cruce. 

Prem să devenim viteji ca strămoşii noştri; 

Vrem să ne iubim țara şi să luptăm pentru ea, ca şi legionarii 
Căpitanului; 

Aşa să ne ajute Dumnezeu. 


87 


Prezentarea generală a Frăţiilor de Cruce 


În paginile ce urmează, Frăţiile de Cruce sunt prezentate prin 
referințe la textele fundamentale ale lui Corneliu Zelea Codreanu şi 
ale lui Ionel Moţa şi mai cu de-amănuntul, pe planul organizării, al 
funcţionării şi al comportamentului practic, individual sau colectiv, 
aplicând documentul călăuzitor intitulat „Îndreptarul Frăţiilor de 
Cruce“. 

Acest Îndreptar a fost întocmit în anul 1935 de Gheorghe Istrate, 
şeful Frăţiilor pe țară (până la asasinarea lui în 1939) şi reactualizat 
în 1937. 


Organizația denumită Frăţiile de Cruce s-a născut dintr-o noţiune 
de bază, prezentă în toate țările din Europa: noţiunea de patrie, înțeleasă 
ca fir neîntrerupt de părinţi şi copii, din generaţie în generaţie, de-a 
lungul secolelor, trăind pe acelaşi pământ şi având aceleaşi trăsături 
spirituale. 

Ca normă de aspirații şi de activitate Frăţiile de Cruce şi-au for- 
mat o ierarhie a valorilor clară şi ascendentă: familia, națiunea, 
Dumnezeu. lar ca teren de lucru şi-au ales vârsta şi iscusinţa prin care 
-omul - în cazul specific românul - îşi plămădeşte în modul cel mai 
natural mintea, sufletul şi caracterul pentru toată viaţa: adolescenţa şi 
şcoala. 

Frăţiile de Cruce s-au ocupat, deci, de tineretul şcolar, pentru 
că din acest tineret se vor recruta ulterior conducătorii de care vor 
depinde orânduirea şi viitorul neamului românesc. Au fost o școală 
menită să dea [ării acesteia un mare tip de român... în care să fie 
dezvoltate, până la maximum, toate posibilitățile de mărire 
omenească ce se află sădite de Dumnezeu în sângele neamului 
nostru (Corneliu Codreanu). În toate țările lumii ochii celor ce au 


88 


grijă de viitorul neamului lor se îndreaptă către generaţiile tinere 
(Îndreptarul Frăţiilor de Cruce). 

În afară de aceste țeluri referitoare la obiectul ultim al educaţiei, 
Frăţiile de Cruce îşi propuneau şi un scop mai imediat, legat de 
felul în care era organizată şi funcţiona la noi, în acei ani, şcoala 
secundară. 

Mergând la liceu, copilul ieşea - la vârsta de 11 ani - de sub aripa 
protectoare a părinților, deoarece şcolile secundare, de orice fel ar fi 
fost, se găseau numai la oraş, în timp ce majoritatea elevilor provenea 
de la sat. Cu părinţii şi cu familia în general, această majoritate se 
reântâlnea numai în scurta perioadă a vacanțelor şi vara. Restul timpului 
îl trăia în oraşe, la gazdă sau la internat, în mijlocul şi sub influența 
unei societăţi diferite şi mult mai complexe decât mediul simplu şi 
sănătos al satului. 

Frăţiile de Cruce îşi asumau, aşadar, funcţia de ghid auxiliar în 
cadrul educaţiei şcolare: elevii care făceau parte din aceste organizații 
trebuiau să devină, pentru restul colegilor de clasă şi de şcoală, modelul 
sănătos atât în învățământ, cât şi ca trăire morală. În denumirea de 
fraţi de cruce şi în selectionarea elementelor ce vor servi drept model, 
se pleca de la un criteriu cvasi-religios, prezent în tradiţia Bisericii 
Ortodoxe, în legătură cu taina botezului: copiii botezați în aceeaşi apă 
se numesc, pentru toată viaţa, frați de cruce. 

Este de altfel cunoscut faptul că, în creştinism, noţiunea de bază 
prin care un om se defineşte în raport cu un alt om, nu este cea de 
apartenență la un stat sau la o etnie, ci cea de frate: Câţi în Hristos v- 
aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Elementul mântuitor, primar 
este - prin botez - Crucea: frăția Crucii. Elementul naţiune-național 
identifică însă forma specifică prin care atât un individ cât şi un popor 
îşi organizează şi îşi trăiesc în timpul istoric şi în frăţia naţională 
prezenţa lui Dumnezeu în istoria lor. 

Când, la 1 Mai 1924, s-a înfiinţat la Iaşi prima Frăţie de Cruce, nu 
s-a plecat de la o concepție de ordin pur speculativ. Dimpotrivă, s-a 


89 


avut în vedere lucrarea practică în comun, la nivel egal şi cu un obiectiy 
de utilitate imediată. La numai o săptămână de la înfiinţare, Frăția de 
Cruce de la laşi a organizat la 8 Mai prima tabără de muncă voluntară 
la Ungheni. Aici s-a lucrat la facerea cărămizilor necesare pentru 
construirea căminului creştin de la laşi, 

Revenind la problema necesității înființării Frăţiilor de Cruce, 
în anii 1920, adică imediat după reîntregirea României, trebuie să 
examinăm situaţia existentă atunci în țară. Corneliu: Codreanu, în 
primele capitole ale cărţii lui Pentru legionari, trasează o prezentare 
detaliată şi documentată a noilor şi gravelor pericole care, în realitatea 
nemijlocită şi în presă, amenințau viața naţională. Faptul că, în acei 
ani, în toate centrele universitare din tară, s-a simțit iminenţa aceluiaşi 
pericol, e mai mult decât simptomatic: este dovada precisă a faptului 
că sufletul şi conştiinţa curată a tineretului român au intuit pericolul 
şi - prin urmare - şi necesitatea de a lua măsuri urgente pentru 
combaterea lui. 

Originea şi criteriul de funcţionare al viitoarelor Frăţii de Cruce 
le găsim în gândurile şi în frământările sufleteşti ale celor şase tineri 
studenţi, închişi şi izolaţi în închisoarea Văcăreşti, în ajunul 
Crăciunului 1923. Acolo ne-am învățat a gândi şi a adânci şi umări 
o problemă în cele mai mici amănunte... Am stabilit planul de 
organizare şi de acțiune... Ajunseserăm la legi, la adevăruri 
indiscutabile ... Dar până să ne ocupăm de defectele neamului, am 
început să ne ocupăm de propriile noastre păcate... Noi spuneam. 
întâi să ne cunoaştem şi să îndreptăm păcatele noastre şi pe urmă 
vom vedea dacă avem dreptul sau nu de a ne ocupa şi de ale altora... 
Și ne-am hotărât ca, în caz de vom fi achitaţi, să ne mutăm la Iaşi cu 
toţii. Acolo să ne facem centrul nostru de acțiune. De acolo să 
începem, după planurile care erau gata, organizarea întregului 
tineret al țării, cu elevii cursului superior de liceu şi chiar cu cei din 
cursul inferior, cu şcolile normale, cu şcolile de meserii, cu 
seminarele, cu şcolile comerciale şi cu flăcăii de la ţară. În sfârşit, 


90 


urma organizarea centrelor studenţeşti. Toţi aceştia trebuiau să 
crească în spiritul credinţei care ne însuflețea pe noi, pentru ca la 
majorat să apară pe câmpul politic, unde se va decide soarta luptei 
noastre, serii după serii, ca nişte valuri de asalt care vin din urmă şi 
nu se mai sfârşesc. (Pentru Legionari). 

Ar fi o greşeală esenţială să se considere aceste preocupări şi 
gânduri de viitor, ale unui mănunchi de şase tineri izolaţi, doar ca o 
simplă expresie retorică idealizată. Și binele, şi adevărul, în anii 20-ca 
acum, ca întotdeauna, cer anumite luări de poziție pentru a evita 
supremaţia avidităților de toate felurile, al căror rezultat a fost în toate 
timpurile corupția materială şi degradarea spiritului. Faptul în sine, că 
în acest strigăt de alarmă sunt implicaţi de la început tineri din toate 
straturile sociale şi din toate regiunile țării, constituie o dovadă a unui 
pericol bine identificat şi definit. 

După pacea de la Versailles, țara noastră avea prima ocazie, 
de la părăsirea Daciei de către romani (271 î. Hr.), să-şi definească 
natura sa etnic-unitară şi, în consecință, să-şi formuleze un cod 
juridic de existenţă care să-i ajute să purceadă în graniţele ei 
milenare, la construirea materială şi spirituală a unei vieţi 
naţionale. Toate țările din Europa, la sfârşitul primului război 
mondial, treceau printr-un proces de auto-definire şi de refacere 
asemănător cu cel de la noi. Numai că ţara noastră avea la 
frontiera din răsărit amenințarea bolşevismului, care deja 
distrusese Rusia şi care găsise deja simpatii la noi, într-un anumit 
fel de presă antimonarhică, antinațională şi pretins, în schimb, 
democrată şi umanitaristă. 

În afară de Frăţiile de Cruce de la Iaşi, se organizează în 
acelaşi an (1924) altele, la Bacău, la Bârlad, la Botoşani, la Neamt 
şi la Vaslui, iar Ionel Mota devine primul lor şef pe toată țara. Cu 
ocazia taberei de la Ungheni, Moţa trimite o scrisoare părinților 
elevilor care făceau parte din Frăţiile de Cruce, prin care îi ruga 
să permită fiilor lor să participe la munca din tabără. lată ce le 


91 


scria: Se vor întâlni la această muncă sfântă copii din toate 
colțurile ţării, pe care îi vom învăţa să respecte munca, spiritul 
de sacrificiu pentru o nobilă datorie superioară, tăria şi 
neînduplecarea în urmărirea unui ideal. Îi vom învăţa să iubească 
fierbinte pe Dumnezeu, neamul şi regele. Îi vom învăţa să fie 
disciplinaţi, curați la suflet şi pregătiți pentru asprimile vieții de 
mâine. Le vom spune ce înseamnă onoarea de a te înşirui în oastea 
mântuitoare de-neam. La această scrisoare-apel au răspuns; 
participând, peste 500 de fraţi de cruce. 

Când, în Octombrie 1925, Ionel Mota a plecat în Franţa pentru 
studiile de doctorat în drept, a trimis de asemenea tuturor Frăţiilor 
de Cruce o scrisoare de îndrumări şi de despărţire, în care le spunea: 
Ne-am adunat în aceste Frăţii de Cruce, o seamă de tineri, pentru a 
învăţa calea datoriei noastre, pentru a asculta şi a înțelege mai bine 
chemarea patriei şi pentru a ne strânge tot mai mult rândurile şi a 
ne desăvârși pregătirea, în vederea acestei chemări. Şi termina: 
Frăţiile de Cruce nu se vor putea stinge decât atunci când ele îşi vor 
i împlinit chemarea, sau atunci când, noi toți, ne vom părăsi calea 
datoriei, vânzându-ne sufletele. 

Cu această misiune şi cu această caracterizare se încheie prima 
fază din istoria Frăţiilor de Cruce. De acum înainte această organizaţie 
românească şi creştină va constitui, împreună cu organizaţiile 
studenţeşti, elementul model în procesul de regenerare spirituală şi 
națională a întregii țări. 


Prevederile lui Corneliu Codreanu, ale lui Mota şi ale grupului de 
profesori de la Iaşi s-au dovedit a fi exacte. Corupţia şi afacerismul - 
din viața politică, presa anticreştină şi antinaţională îşi dăduseră mâna, 
într-o campanie foarte bine ordonată, împotriva Bisericii, a monarhiei 
şi a ideii naționale. 

Cine studiază obiectiv, din acest unghi, situaţia politică din anii 
20, nu va putea să nu observe că în toate manifestările lor, de oameni, 


92 


de presă, de universitate - mişcările de dreapta porneau de la punerea pe 

primul plan, al importantei vieți naţionale, instituţii: familia, Biserica, 

monarhia şi legătura cu pământul. Pentru că în ele se defineşte ideea 

însăşi de Românie întregită şi numai pe baza lor se puteau constitui, 

autentic, noile organe necesare unui bun început de viață publică 

sănătoasă. Acestea erau un drept şi o obligaţie care nu puteau şi nu 
_trebuiau să fie contestate de nimeni. 

Era deci natural ca Frăţiile de Cruce să-şi însuşească această 
obligaţie şi să apere acest drept. Faţă de cei care invitau tineretul să 
ignore „politica“ şi „să se dedice cărţii“, fraţii de cruce reprezentau o 
tinerime care se uită spre cer. Care ştie să pună mâna pe carte, şi pe 
plug, şi pe armă, şi la tejghea. Care ştie să respecte ce e sfânt în țara 
aceasta şi să-şi pună pieptul zid pentru apărarea ei. 

Revenirea în țară (1930) a lui Carol II clarifică într-un mod cât se 
poate de limpede situaţia în care este împinsă țara. Nici un om de bună 
credinţă nu poate să nu recunoască necesitatea imediată a unei opoziții 
active împotriva dezlănțuirii corupţiei şi teroarei de un rege care n-a 
vrut să fie adevărat rege al țării, şi împotriva unei mentalități 
politicianiste aservite intereselor personale şi de cele mai multe ori 
antiromânești. 

lată un fragment din scrisoarea adresată, în 1934, de către 
conducerea Frăţiilor de Cruce, membrilor care intrau în viața 
universitară: Alături de aprofundarea învățăturilor de orice natură, 
în bibliotecile dătătoare de lumină, viaţa studențească a fost în 
toate vremurile şi în toate țările lumii chintesenta actiunilor celor 

mai curate, neprecupețite, şi având ca suprem țel: interesul 
neamului lor. Acest interes concretizat în idealul lor, l-au slujit 
studenţii din toate timpurile... Luaţi cu grijă aminte: pregătiţi-vă. 
Pregătiţi-vă cu un ceas mai devreme. Oricât de fragezi, oricât de 
tineri, începeți şcoala caracterului. Cu cât sufletul, ca şi trupul, 
este mai fraged, se modelează mai uşor, şi veți fi mâine mai 
folositori şi neamului, şi societăţii şi vouă. Toată pregătirea voastră 


93 


se bazează însă pe iubire. Tubiți Biserica lui Cristos, iubiți-vă 
neamul, iubi- _ţi-vă familia şi pe părinţii voştri, iubiţi şcoala şipe 
profesorii voştri. Ce este mai sublim decât inmănuncherea cultului 
patriei tale şi părinţilor tăi cu cel al bisericii lui Cristos şi al 
şcoalei?!... Numai cu această pregătire veţi putea mâine păşi cu 
frunţile senine în lupta vieții sociale. Numai cu această pregătire 
veți înfrunta primejdiile luptei, şi România tare va fi aureola 
sujletelor voastre. (Îndreptarul Frăţiilor de Cruce). i 


Se înfruntau două lumi, exponente a două mentalități diametral 
opuse. Una născută din exacerbarea raționalismului şi a 
materialismului, care ducea în mod fatal la o societate egoistă, 
individualistă, animată doar de interese imediate şi care avea ca 
deviză nemărtu-risită „scopul scuză mijloacele“. Cealaltă, cu 
rădăcinile înfipte adânc în structura spirituală a poporului român, 
purtătoare a tutu-ror tradițiilor șlefuite de-a lungul veacurilor şi care 
mărturisea o ierarhie socială clădită pe adevărurile creştine. Frăţiile 
de Cruce nu pot fi înţelese şi cu atât mai puțin judecate, dacă nu se 
consideră la justa lor valoare, caracterul şi motivul conflictului între 
cele două mentalități. 

De la Mircea cel Bătrân, la Alexandru cel Bun, la Ştefan cel Mare, 
la Mihai Viteazul, la Jertfa creştină a lui Constantin Brâncoveanu, la 
marii şi devotaţii regi Carol I şi Ferdinand, toate figurile impunătoare 
din trecutul nostru istoric au fost definite de înțelepciunea poporului 
român, doar prin prisma moralității faptelor lor în slujba ţării şi a 
adevărului credinţei creştine. Reacţiunea tineretului, din anii 20 şi 30, 
s-a produs şi se justifică prin aceeaşi prismă a moralității. Țara se 
găsea în fața unei descompuneri fără precedent. Ea tindea la 
destrămarea întregului țesut social şi la distrugerea oricărei credințe 
avute, paralizând orice învăţătură bună. Refacerea caracterului, a 
capacităţii de abnegaţie şi de generozitate au constituit activitatea de 
bază a Frăţiilor de Cruce. 


94 


Încadrarea în unitățile Frăţiilor avea loc numai când anumite încercări 
erau verificate şi depăşite. Pentru că cei acceptaţi trebuiau să-şi 
însușească anumite norme de conduită. Acestea se refereau la silința la 
carte, la respectul faţă de profesori, comportarea indivi-duală, ținuta 
exterioară, şi, mai ales, credința şi participarea duminicală la serviciile 
religioase. Trebuie menţionat că tot acest proces de verificare şi de 

„atitudine era absolut voluntar, şi putea fi întrerupt oricând, dacă cineva 
dorea să iasă din frăţie. Dar elanul tineresc, dorinţa de a excela la studii, 
de a iubi frumosul și binele, atât personal, cât şi în frăţie, ridicau 
elementul uman la nivel de elită şi aproape niciodată nu aveau loc îndoieli 
sau retrageri. 

De aceea, pentru recrutare, se pornea de la elevii cei mai buni şi 
mai corecţi. Un exemplu: la tabăra de muncă a Frăţiilor de Cruce din 
1936, care a avut loc la Carmen Sylva, au participat peste 90 de elevi 
de la liceele din Bucureşti şi toţi au rămas până la terminarea 
programului. Nimănui nu i-a fost dor de marele oraş, deşi prin circulara 
din 28 Mai, în afara echipamentului personal pe care trebuiau să-l ia 
cu ei, li se comunicase doar următoarele: Vom făcea, vom munci, ne 
vom ruga; iar când nu vom supăra pe nimeni , vom cânta. Şi, în tăcere, 
şi în cântec, se scoteau cu brațele pietre din mare şi se construia digul 
proiectat. În anul 1936 au participat la probele de verificare şi la 
încadrarea efectivă în diferite subunități şi unități ale Frăţiilor de Cruce 
3031 de elevi. 

Liceele şi şcolile secundare de orice fel dintr-un judeţ formau 
un grup de frății. În toamna anului şcolar 1936-37 existau 
organizaţii ale frăţiei în aproape toate şcolile din ţară. La prima 
şcoală de cadre cu şefii de grup care a avut loc în Noiembrie 
1936 la Casa Verde, au participat 67 de şefi de grupuri. Deci 
reprezentanţii a 67 de judeţe ( din 72 câte avea atunci țara). Tema: 
educaţia în şcoală. 

La 31 ianuarie 1937 moare pe frontul anticomunist din Spania 
Ionel Moţa, primul şef pe toată țara al Frăţiilor de Cruce. În Îndreptarul 


95 


F.D.C. s-a consemnat atunci textul Durere şi Îndemn, din care 
extragem: Jonel Moţa! Frăţiile de Cruce, pe care cel dintâi le-ai condus, 
acu-s 13 ani, îţi jură, acum şi pururea, că vor creşte în cultul virtuţilor 
tale şi ale Căpitanului... Lângă sfintele tale moaşte ne vom aduna în 
fiecare an pentru ca, îngenunchind, să te rugăm să cobori întotdeauna 
spirit conducător şi protector printre noi. 

În perioada de pregătire, elevul care şi-a manifestat dorința de 
a cunoaşte viaţa din frăţie, va fi de la început informat că în ea nu 
va găsi nici un privilegiu personal. Dimpotrivă, va trebui să se 
supună unui efort major atât la cursuri cât şi la disciplină şi la 
comportare. În acest sens, înainte de a intra în procesul de verificare, 
1 se va da de citit, spre cunoaştere şi lămurire, materialul disponibil, 
care avea ca subiect: sinceritatea, puterea de iubire, voinţa, 
capacitatea de sacrificiu, simţul corectitudinei, puterea de 
împrietenire. 

Ceea ce a dat putere de rezistenţă, de succes şi de sacrificiu tinerilor 
din Frăţiile de Cruce în toate încercările, prigoanele şi închisorile prin 
care au trecut, sau din cauza cărora au murit, a fost acest auto-examen 
pe care şi l-au făcut la lumina unor valori şi bunuri sufleteşti şi 
intelectuale, pe care le-au cunoscut şi le-au acceptat de bună voie şi 
pentru totdeauna. 

Să considerăm la început iubirea, așa cum era înțeleasă în frății. 
În această privinţă, Îndreptarul F.D.C. cere: comportarea față de 
părinţi, de fraţi, de profesori, de colegi, de Dumnezeu. În legătură 
cu profesorii, se specifică faptul că menirea acestora este să dea 
lumină. Elevul - fratele de cruce - va trebui deci, să facă tot efortul 
pentru a învăţa. În legătură cu Dumnezeu, elevul este avertizat că la 
început familia a fost primul neam. Cu înmulțirea familiei s-au for- 
mat naţiuni. Națiunea este deci o familie: prin sânge, prin limbă, 
prin credință, prin cei vii şi prin cei morţi. Ne înrudim, ca o singură 
familie, prin depărtări de secole şi suntem mândri că purtăm acelaşi 
nume de Român. 


96 


Națiunea nu este o asociație de afaceri. Națiunea e o familie de 
oameni care trăiesc cu gândul la Dumnezeu, şi de oameni care s-au 
dus deja la El. 

La înţelegerea şi însuşirea ideilor mari se ajunge, însă, prin 
aplicarea zilnică a unui sistem de probe şi de realizări practice. Educaţia 
făcută liceenilor adolescenţi, de alți liceeni adolescenți, nu era, sub 
acest aspect cu nimic deosebită de cea din familie, din şcoală, din 
Biserică. Se distingea însă prin două lucruri esenţiale: reprezenta un 
avantaj voluntar şi se caracteriza printr-o formă mai riguroasă a 
rezultatelor. 

Sistemul extrem de detaliat al educaţiei în Frăţiile de Cruce 
tindea exclusiv la crearea acestui tip de om. lar vârsta fragedă la 
care se aplica era cea mai potrivită, deoarece corespundea legilor 
naturale: orice lucru, de pe ogor sau din suflet, dacă e îngrijit de 
mic, creşte frumos. Se începea deci cu educaţia puterii de sacrificiu, 
cel mai mic fiind „1/40R“. Se socotea şi se punea de o parte, zilnic, 
a patruzecea parte din raţia cuvenită pentru masă, casă şi eventuale 
distracţii. Se nota în fiecare zi într-un carneţel. Această sumă intra 
în casieria Frăției. De asemenea „1/40 T“, care reprezenta a 
patruzecea parte din timp - 36 de minute din 24 de ore - era dedicat 
gândirii ordonate, în legătură cu o problemă de şcoală sau per- 
sona-lă. În felul acesta - citim în Îndreptarul F.D.C. - fratele de 
cruce învaţă să judece, ducând o chestiune până la capăt. Judecă 
chestiunea deplin, ca şi când ar avea de scris o teză. Gândind 
ordonat şi continuu, îşi desvoltă spiritul de inițiativă... şi de 
concizie. Acest auto-control zilnic reprezintă în acelaşi timp şi 
educația simțământului de corectitudine, în materie de mânuire a 
„banilor străini“. 

Nu era o probă uşoară pentru vârsta când se cerea dată şi trecută 
cu succes. Luând în consideraţie că la şcolile secundare din oraşele 
din provincie mai mult de jumătate din numărul elevilor provenea din 
viaţa umilă a satelor, aceste mici sacrificii erau sacrificii însemnate 


97 


pentru copiii de la ţară, raportate la cele ale elevilor care locuiau acasă, 
cu părinţii care se îngrijeau de ei. Dar şi pentru unii şi pentru alţii erau 
începuturi de recunoaştere şi aplicare a unui principiu de auto-disciplină 
şi, mai ales, de ordine. 

Se avea, de asemenea, satisfacția - mare - de a fi pus de-o parte 
o contribuţie materială - mică pentru o cauză nobilă. E de notat că, 
la acest punct, regula nu admitea ca 1/40 din raţie să fie amânată 
de la o zi la alta. La fel şi în privinţa celor 36 de minute rezervate 
meditaţiei. Exactitatea era de o foarte mare importanţă, pentru că 
ea punea în lumină corectitudinea sau incorectitudinea, într-o 
acţiune întreprinsă voluntar şi fără supraveghere exterioară. 

În anii în care Îndreptarul F.D.C. a fost tipărit şi pus în 
aplicare, ieşiseră la lumină marile scandaluri politic-financiare - 
Skoda, falimentul Băncii Marmorosch Blank, timbrul aviaţiei, 
înzestrarea armatei - toate legate de manipularea frauduloasă a 
banului public de către partidele politice sau chiar direct de persoana 
regelui Carol II (timbrul aviaţiei). Era deci logic ca în concepția 
Mişcării Legionare despre cinste şi corectitudine, atât la nivel per- 
sonal cât mai ales la cel de funcţiune publică, preocuparea de 
educare a tineretului să capete o importanţă primordială. 

Paralel cu educaţia din Frăţii, în anul 1937 se înființează 
Comerţul Legionar. 70 de copii aleşi din familiile cele mai sărace 
de pe tot întinsul țării sunt pregătiți de Mişcare pentru a deveni 
ulterior cadrele vieţii comerciale ale României de mâine. 


Programul de pregătire se încheia cu „puterea de împrietenire“: 
adică de împărtăşire, cu colegii de clasă, a frumuseţii unui 
comportament ales, în tot ce era legat de şcoală, de camaraderie, 
de credinţă, de corectitudine, de ajutor reciproc. Era încoronarea, 
la vârsta generozității tinereşti, a unui principiu de comuniune 
sinceră, consfințit din timpurile cele mai vechi prin tratatele De 
Amicitia (Cicero, Seneca). 


98 


Realizarea celor şase puncte din program se traducea, astfel, 
printr-o atitudine care se manifesta reciproc între toţi frații de cruce 
dintr-o unitate şcolară. Coeziunea sufletească, era în felul acesta, 
o calitate şi o garanţie. De aceea, una din condițiile de îndeplinit, 
înainte de depunerea legământului de frate de cruce, era ca fiecare 
candidat să fi pregătit până atunci două elemente noi. Şi era de la 
sine înțeles că pe toată durata pregătirii şi a activităților să fie ținute 
la zi „cartea fratelui de cruce“ şi carnetul patruzecimei. 

Îndreptarul F.D.C. prevedea un program precis în 10 puncte 
pentru şedinţele unei unităţi: 


1. Rugăciunea 

2. Minutul legionar 

3. Instrucție 

4. Exerciţii de cântece legionare 
5. Comunicări, informaţii 
6. Citirea unui text, reflexii 
7. Raportul fiecărui membru 

8. Momentul prieteniei 

9, Momentul hotărârilor 

10. Închiderea şedinţei, cântec. 


- Punctul 5 constituia miezul şedinţei. În cadrul consfătuirilor, 
membrii vor face, după un ciclu dinainte stabilit, comunicări asupra 
unor probleme care interesează pregătirea lor (Îndreptarul 
Frăţiilor de Cruce). Scopul acestor comunicări era dublu: de a 
cunoaşte cât mai precis istoria noastră naţională şi, prin această 
cunoaştere, membrii unității să-şi formeze o conştiinţă şi o decizie 
mai trainice de necesitatea apărării trăsăturilor înălțătoare ale 
neamului românesc. 

Punctul 8 este de asemenea de o mare importanţă. Zece minute 
pentru educaţia marei prietenii. Un moment de largă sinceritate. 


99 


Fiecare roagă pe prieteni să-i spună defectele pe care le-au 
observat şi toți vor trebui să le spună fără supărare, ba dimpotrivă. 
Şcoala prieteniei adevărate. 

E de la sine înţeles că viaţa unei unități F.D.C. includea şi un 
riguros control disciplinar, începând de la absenţele atât de la şcoală 
cât şi de la consfătuirile şi activităţile organizației. Dar aşa cum 
intrarea în organizaţie era o decizie personală, tot aşa şi pedeapsa 
era acceptată în mod voluntar. 

Nimeni nu a intrat din ordin, ci din buna lui dragoste. Prin 
urmare numai când el a vrut. Intrând el şi-a manifestat voința de a 
lucra după toate legile noastre. Până la manifestarea acestei voințe 
ferme, au existat între el şi Mişcare legături benevole de 
cunoaştere... După cunoaştere, şi după manifestarea voinţei de a 
se încadra, încep legături oficiale, ordonate. De acum încolo 
acestea contează propriu zis. Dar legătura, de la el a trebuit să 
pornească întăi. 


Toată situaţia scriptică a unităţii era conținută în „cartea“ unității 
respective. Pe prima pagină se găsesc scrise următoarele cuvinte, 
care se citesc la toate şedinţele cu intrări de membri noi: 

Cu gândul la Dumnezeu şi la întărirea ţării noastre 
înființatu-s-a astăzi ... mănunchiul de prieteni de la şcoala... 
Cei dintru început în acest mănunchi, cât şi cei de pe urmă 
învredniciţi a intra, după ce cu dragoste legionară s-au 
apropiat şi înălțimea vrerilor legionare au cunoscut. Luminatu- 
s-au îndestul, căci pe marea scară ce către culmi legionare 
duce, numai cei curați şi tari la suflet - eroii - pot să urce, 
Întru acestea ne înmănunchem unii cu alții, ca, împreună, cu 
iubire şi cu adevărat mare prietenie, spunându-ne unii altora 
păcatele, să ne vindecăm. Ascultători desăvârşiți în înțelegere, 
tari în voința unei aspre supravegheri, ne luăm ca deviză: 
Aspru cu tine însuţi! 


100 


Formularea cvasi-religioasă a acestor rânduri a fost aleasă în 
mod deliberat, pentru că felul global de comportare a membrilor 
trebuia să corespundă unei decizii şi unui nivel de trăire superior 
celor obişnuite în viața unui elev de şcoală secundară. Dar aşa cum 
practica religiei nu exclude bucuriile nobile ale trăirii zilnice, tot 
aşa şi din viața fraţilor de cruce nu erau excluse plăcerile frumoase 
ale tinereţii. Fiind însă vorba de un angajament superior şi de ordin 
naţional, era necesar ca pagina întâia din „cartea facerii“ a unei 
unităţi să conţină şi să declare solemn spiritul de elită care trebuia 
să fie ghid fiecărui membru al unităţii. 

În Îndreptar se citesc următoarele: Cu acest gând au pornit la 
drum, acesta este țelul final: râvna legionară. Să se vadă aceasta 
pe fiecare zi ce merse. La toți împreună şi la fiecare în parte. 
Transformarea lor lăuntrică trebuie să se simtă nu numai de către 
ei, ci şi de către lumea cealaltă din care au venit. Să se minuneze 
părinții şi toţi ceilalți de viata nouă, legionară, pe care copiii lor 
se străduiesc să o trăiască... Nimic nu-i poate impresiona mai 
frumos decât purtarea copiilor lor, acasă şi pretutindeni, în spiritul 
celei mai largi înţelegeri. 


Importanţa educativă a Frăţiilor de Cruce a fost sesizată de la 
început de adversari. Ceea ce-i preocupa era faptul elementar că 
sentimentul patriotic şi religios în care se făcea educaţia tineretului 
în Frăţiile de Cruce, ca şi corectitudinea exemplară a acestor tineri 
puteau să rezulte într-o generaţie de viitori conducători imuni la 
tentaţiile materiale la care ar fi fost supuși. 

Văzându-şi privilegiile amenințate, adversarii s-au coalizat şi 
au reacţionat la nivel politic prin teroare, cu autoritatea statului şi 
a regalității, închizând, schingiuind şi omorând tineri fără nici 0 
vină şi fără judecată pe la toate răspântiile şi coclaurile ţării. 

Un observator francez, Henri Prost, martor al evenimentelor 
din țară din acea vreme, îşi scria amintirile în cartea sa „Le destin 


101 


de la Roumanie“ (Ed. Berger Levrault, 1954), din care extragem 
următoarele: 

„Carol se străduieşte de mai mulți ani să înregimenteze tineretul 
cu scopul de a trezi în acesta dragostea de patrie, ba mai mult, 
dragostea de dinastie. În toamna anului 1934 el a înființat „Straja 
Țării“, un soi de organizaţie de cercetaşi. Este marea idee a domniei. 
Mişcarea Legionară fiind exterminată - cel puţin aceasta este iluzia 
pe care o au cei din cercurile înalte - regele va dezvolta „Straja Ţării“ 
în speranța că va exercita asupra tineretului aceeaşi atracție pe care 
o avusese până atunci organizaţia lui Codreanu: uniforme, defilări în 
formaţii militare, impresia de forță şi de utilitate socială. Pentru el, 
este un prilej de a oferi un spectacol într-o nouă uniformă, de a apărea 
în pantaloni scurți, cu beretă albă pusă pe ureche, de a fi aclamat şi 
de a obține ovaţii pentru fiul său. Hotărăşte deci, să impună din acest 
moment tuturor elevilor de şcoală, între 8 şi 18 ani, înscrierea în „Straja 
Țării“. Totul în această instituție aminteşte mai mult de formaţiile de 
la Nürnberg şi Roma decât de cercetăşia engleză, mai cu seamă cultul 
pentru şeful statului. 

„Straja Țării“ s-a bucurat de un oarecare succes în rândul copiilor, 
cărora le place, în orice țară, să poarte uniformă, să defileze în pas 
cadențat, să se joace de-a soldații. În zadar se spera însă că „Straja 
Țării“ ar putea concura cu succes Mişcarea Legionară. Legionarii 
aveau sentimentul că aparțineau unei elite; portul cămăşii verzi era 
precedat de o inițiere cu caracter religios; aveau conştiinţa faptului 
că erau destinaţi unei lupte al cărei succes era promiţător de glorie şi 
profituri, de unde mândria şi zelul lor. „Straja Țării“ nu aducea nimic 
din toate acestea şcolarilor, care erau obligați să se înscrie. În fine, 
ea îi făcea să piardă mult timp, fără să aducă vreun mare serviciu 
dinastiei, şi mai puţin țării.“ 


Pentru Frăţiile de Cruce, calvarul a continuat şi după plecarea 
regelui asasin din țara sfârtecată. Vaslui, Miercurea Ciuc, Jilava, 


102 


Râmnicu Sărat, Aiud, Piteşti, Târgu Ocna sunt locuri unde sângele lor a 
curs din belşug. Au murit acolo şi pe frontul anti-bolşevic, fraţii de 
Cruce botezați în aceeaşi apă, care era sângele lor, pentru ca neamul 
nostru românesc să nu se îndepărteze de Dumnezeu. 

Din mulțimea de frați de cruce care s-au găsit antrenați în vârtejul 
acesta şi au fost asasinați, murind pentru Cruce şi pentru țară, dăm 
evocarea a patru victime: primele două cazuri specifice, luate la 
întâmplare din tragica mulțime a celor căzuți sub represalii, ceilalți 
doi, ca o consecință a personalităţii lor, au avut parte de o analiză 
amplă. 


Florian Găman 


Elev în clasa a IV-a la Liceul Radu 
Greceanu din Slatina Olt, în vârstă de 15 
ani, copil al unui plutonier activ din 
regimentul 3 Olt, tot din Slatina. La 22 
septembrie 1939 a fost luat de acasă de 
poliție, dus pe malul Oltului, împuşcat şi 
lăsat acolo. Nu murise însă. S-a târât cum 
a mai putut până în apropierea unor case. 
A fost găsit de un om, care i-a anunțat 
părinții. L-au luat şi l-au dus la spitalul din 
oraş, unde doctorii au spus părinților că ar 
fi putut să trăiască, dacă i s-ar fi făcut o 
transfuzie de sânge. A aflat poliţia, care a 
intervenit şi n-a permis să i se facă 
“ii O 1 twansfuzia. Copilul a murit. A fost îngropat 
în cimitir, dar fără preot. În schimb, poliţia i-a pus la mormânt o placă 
cu inscripţia faimoasă care, în acele zile, se putea citi în aproape toate 
judeţele din România: „Așa vor fi pedepsiţi toți trădătorii de tară!“ 
Florian Găman a fost şi el un trădător. Persoane „necunoscute“ i-au 


103 


dezgropat trupul şi l-au auncat în apele Oltului. Valurile l-au trecut în 
județul Romanați unde l-au „scos la mal“. L-au găsit nişte țărani şi l- 
au îngropat pe furiș. Vestea de cele întâmplate ajunsese şi până la ei, 
pentru că între ei şi Slatina nu era decât podul de peste Olt. Numai în 
Septembrie 1940, Florian Găman, în vârstă de 15 ani, elev în clasa a 
IV-a de liceu, mort împuşcat ca trădător de țară, a putut fi redat părinților 
şi înmormântat creştineşte. 


Vasile Creangă 


Ucis la Roman în noaptea de 21/22 septembrie 1939. Şi aici, ca 
în toată țara, ordinul indica trei victime. Printre ei eram şi eu, dar 
organele locale s-au oprit doar la unul, în fapt cel mai tânăr, cel mai 
puţin implicat şi absolut fără pricină. Trupul lui plăpând a fost lăsat 
pe câmp în apropierea oraşului, lângă drumul ce ducea la Luţca (jud. 
Roman). 

Cei care au ordonat şi coordonat genocidul au ajuns, desigur, de 
mult în iad, înecaţi în sângele victimelor și în lacrimile celor ce i-au 
plâns. Cel ce a tras în ceafa unui copil care cerea, striga şi implora să 
nu-l împuşte, n-a ezitat, n-a auzit mai apoi bocetele sfâşietoare ale 
unei biete mame și a putut totuşi astfel dormi fără coşmaruri. 

Nae Tudorică 


Valeriu Gafencu 
Un Sfânt al subteranelor comuniste 


(Articol din revista „Decembrie“, a unui grup de elevi din Liceul 
de informatică - Bucureşti) 


Se ridicase avântat din colbul nepăsării, al trândăvirii şi plăce- 


rilor uşoare. În lume fiind, se lepădase hotărât şi senin de duhul ei, ca 
unul ce nu putea sta departe de clocotul luptei naţionale şi ca unul care 


104 


ştia că lupta nu putea fi câștigată decât 
purificându-se interior şi jertfindu-se. Nu 
era un căldicel, adică nici rece, nici 
fierbinte, cum spune Sfânta Scriptură. 
Nicidecum. Alesese cu bună ştiinţă tăișul 
stâncii colțuroase, pe care n-ar fi putut-o 
urca decât zdrelindu-şi carnea şi sângerând 
năpraznic. Dar vroia să treacă de la moarte 
la viaţă... 

Calvarul lui Valeriu Gafencu începe 
odată cu intrarea sa în Frăţiile de Cruce. 
Săvârşise un gest primejdios pentru biata 
lui existență pământească, dar pe care n-a 
fost posibil să-l ocolească. Ştia sigur ce-l aşteaptă. Nu avea decât să se 
gândească la sutele de morți care se descompuseseră pe la răspântii, 
din înalt ordin ministerial; sau la morții mitraliaţi în hățişuri sumbre, 
la ceasuri grele de noapte, morţii care arseseră în cuptoare. Tot din 
ordin ministerial. Aceşti morți erau camarazii lui. Înaintea lui, aceşti 
morţi făcuseră aceeaşi grea alegere... Dar lui Valeriu Gafencu îi erau 
„ţara mir, Neamul aiasmă“ (Radu Gyr). Tatăl lui, la fel de înflăcărat 
român, fusese deputat în Sfatul Țării, care votase în 1918 Unirea 
Basarabiei cu România. Pentru această vină, odată cu ocuparea 
Basarabiei de bolşevici, tatăl lui Gafencu este deportat şi familia nu 
va mai afla nicicând nimic de el. În binecuvântarea părintească şi 
îmbrăcat în nevăzutul har dumnezeiesc, Valeriu Gafencu ridică la 
rândul lui, pe umerii săi tineri, Crucea lui Hristos şi a Neamului 
Românesc. 

Îşi petrece aproape jumătate din viaţă în închisori. Student fiind la 
Facultatea de Drept şi la cea de Filosofie din Iaşi, este arestat în Ianuarie 
1941 şi condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru acti-vitate politică 
interzisă. Fiind un student deosebit de capabil, care se impusese atât 
colegilor cât şi profesorilor, la procesul lui vin ca martori ai apărării 


105 


mai mulți profesori universitari; toți declară că, liber fiind, Valeriu 
Gafencu ar putea aduce servicii deosebite țării, prin capacitatea şi 
energia lui intelectuală. Dar sentința rămâne definitivă. La nici 20 de 
ani împliniți, Valeriu Gafencu ia drumul închisorii. Nu întâmplător 
însă. Căci spune Sfântul Părinte Andrei: Dumnezeu a îngăduit să fie 
prigoană pentru lămurirea sfinților şi o mai mare pedeapsă a 
necredincioşilor.. 

Nemaiputându-se implica în luptele ce se dădeau afară; pentru 
neamul său, Valeriu Gafencu converteşte izolarea la care fusese 
pedepsit în timp rodnic pentru adâncirea învățăturii creştine. Trăieşte 
intens iubirea şi credința în Hristos, se întăreşte în Duhul Sfânt, se 
roagă necontenit, Dumnezeu îl învredniceşte cu darul rugăciunii inimii, 
practicate de călugării isihaşti. După cum mărturiseşte Alexandru V. 
Ioanid, frate de suferință cu Valeriu Gafencu, „era un fel de Pavel 
modern, care în mijlocul încercărilor trimise de Dumnezeu nu încetase 
să propovăduiască, să înalțe sufleteşte, spre desăvârşirea creştină, pe 
cei din jur“. 

Odată cu instaurarea comunismului, temnița devine şi mai cruntă. 
Aflat la Piteşti, într-un regim de exterminare care preceda 
monstruoasa reeducare, Gafencu se îmbolnăveşte de plămâni şi are 
astfel norocul de a scăpa de Țurcanu şi banda lui. Este transferat la 
închisoarea-sanatoriu Târgu-Ocna. Sosirea sa în acest penitenciar 
este resimţită de ceilalți deţinuţi ca un miracol. Personalitate 
harismatică, Valeriu Gafencu preschimbă traiul sordid de închisoare 
în viaţă cu adevărat creştină. E] era îngerul cu ochi albaştri care obliga, 
prin însăşi prezenţa lui, la căință şi rugăciune, care-i întărea pe cei 
din jur şi îi transforma lăuntric pentru tot restul vieții lor. Astfel au 
fost bolnavi care refuzau fără şovăire pachetele cu mâncare şi 
medicamentele primite de acasă, numai pentru că în schimbul lor li 
se cerea să devină informatori. Aceşti bolnavi erau cei care fuseseră 
influenţaţi de Valeriu Gafencu, cunoscut pentru instransigenţa lui 
morală. Cu aceeaşi dârzenie, el s-a opus din răsputeri reeducării care 


106 


se introducea şi la Târgu-Ocna. Datorită lui Gafencu şi celorlalți 
deţinuţi grupaţi în jurul lui, „reeducarea“ nu a reuşit în acest 
penitenciar. 

Cei care l-au cunoscut la Târgu-Ocna mărturisesc multe lucruri 
minunate despre Valeriu Gafencu. Aşa de pildă, suprapunându-se pe 
TBC-ul lui o ăpendicită acută, Valeriu este anesteziat şi operat. Sora 
medicală care stătea la capul lui vedea cum tânărul transpiră abundent, 
dar ea credea că din cauza bolii de plămâni. Când operaţia a luat sfârșit, 
Valeriu i-a spus medicului, cu glas stins: „domnule doctor, m-aţi operat 
pe viu“. Uluit a constatat că anestezia nu-şi făcuse efectul şi că, într- 
adevăr, Gafencu fusese operat pe viu, răbdând durerile cumplite fără 
să scoată un sunet. 

La Târgu-Ocna, Dumnezeu i-a dăruit lui Valeriu Gafencu o 
experienţă unică, pe care acesta i-a mărturisit-o lui loan Ianolide, cel 
mai bun prieten al lui, iar lanolide a mărturisit-o mai departe. Astfel, 
Valeriu a povestit cum, concentrat în rugăciune, a simţit cum duhul lui 
iese din trup, şi-a văzut corpul zăcând în pat şi, pe măsură ce lucrurile 
de sub el se micşorau, el s-a umplut de o pace şi fericire cerească. 
Dumnezeu îi îngăduise robului său să iasă din sine şi să trăiască o 
experienţă care se numeşte în parapsihologie extracorporalitate. 

Gafencu a dovedit cu prisosinţă în închisoare că era vrednic de 
minunăţiile dăruite de Dumnezeu. Aflat într-un stadiu foarte avansat 
al bolii, a cedat medicamentul salvator unui alt deţinut, pastorul 
Wurmbrand, aflat de asemenea în stare gravă. Ajuta cu iubire pe oricine, 
indiferent dacă-i era adversar în opinii. Devotamentul cu care l-au 
îngrijit, el şi câţiva camarazi de o înaltă ținută creştină, pe ateul social- 
ist Filipescu, i-a înmuiat inima în cele din urmă bătrânului deţinut, 
care a murit mărturisindu-L. pe Hristos! 

Bolnav, atât de slab încât părea că lumina trece prin el, obosit 
de aproape fiecare cuvânt pe care-l rostea, Valeriu Gafencu s-a 
stins la 18 februarie 1952, după 11 ani de închisoare. Ochii lui 
albaştri se duceau să privească un alt tărâm, pe care-l dorise atât 


107 


de mult, sufletul lui se ducea să se închine Dumnezeului răstignit, 
care-i călăuzise viața deopotrivă în libertate şi în catacombele 
păgâne. Gardianul care-i păzea, cel mai sever şi de un sadism 
excesiv, manifesta un angajament puţin scontat față de deţinuţi, 
îngăduindu-le să vină în jurul celui mort (până atunci, deţinuţii 
erau închişi în celule ca să nu-şi poată lua rămas bun de ia cel ce 
pleca pentru totdeauna dintre ei). Trupul lui Gafencu este cărat 
într-o ladă şi apoi aruncat fără sicriu, într-o groapă comună. 
Dumnezeu i-a trimis însă giulgiu acestui neprihănit: a nins 
mult şi liniştit, cu fulgi mari şi albi... 

Rezistenţa românească se împuţina cu un ostaş, Neamul 
Românesc se îmbogăţea cu un sfânt. Azi Biserica Ortodoxă 
Românească l-a luat în evidenţă pe Valeriu Gafencu, pentru a fi 
canonizat. Dată fiind apartenenţa lui politică, s-ar putea ca 
obtuzitatea şi reaua credință să vocifereze zgomotos. Inutil. Când 
Dumnezeu vrea, omul să nu cârtească. (cf. negreşit pag. 565.) 

Îndărătnicii şi ereticii ar face bine să-şi plece capetele. Iar toți 
cei ce cred în Dumnezeu şi-n Neamul Românesc, să se bucure 
căci avem mare şi de nădejde ajutor în ceruri. 

Ileana Neţoiu* (17 ani) 


Costache Oprişan 


Costache Oprişan, student la filozofie, era la arestare şeful 
Frăţiilor de Cruce pe țară. În demascările de la Piteşti, a fost una 
dintre victimele cele mai sălbatic torturate de Țurcanu, Oprişan 
reprezentând în ochii lui imaginea ideală a Fratelui de Cruce. 
Reproducem aici un fragment dintr-o evocare a preotului Gh. 
Calciu-Dumitreasa. 


* Din redacţia Revistei „Decembrie“. 


108 


Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa: 


Moartea unui Frate de Cruce* 


În 1958, eram într-o corabie a morții: şasesprezece oameni puşi în 
patru celule oarbe, la Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare 
de forma unui clindru culcat. O corabie a cărei destinaţie era moartea. 
Șasesprezece oameni, fiecare cu nebunia lui şi înțelepciunea lui, cu boala 
şi tragedia lui. Cei mai mulți trecuserăm prin Piteşti, mai mult de două 
treimi dintre noi. Bolnavi trupeşte, răniţi sufleteşte, înfometați şi 
înfiigurați, în celulele în care apa curgea pe pereţi iar umezeala pătrundea 
în oase, eram într-o amestecătură dozată după toată ştiinţa Kremlinului, 
pentru a stabili cât timp poate rezista un om la teroare, la foame şi tortură, 
la certurile din celulă, la bolile care infestau fiecare centimetru cub de 
aer neprihănit de microbi. 

Atunci a murit în celula mea cel mai bun dintre noi. Era atât de 
bolnav şi de slab, încât moartea era mai prezentă pentru noi decât 
pereţii umezi, decât mâna gardianului care ne lovea, sau descuia şi 
încuia uşa, mai concretă decât pâinea şi apa noastră zilnică. Tusea de 
tuberculos a lui Costache Oprişan, expectorația abundentă și urât 
mirositoare a unui plămân ros aproape integral de bacili, ne întorcea 
uneori stomacul pe dos, în ciuda dragostei imense pe care i-o purtam 
toţi trei. 

Şi totuşi, el, Costache muribundul, era axa şi suportul nostru, 
justificarea noastră pentru acolo, îngerul care îl biruia pe diavol pentru 
noi. În clipa în care a murit, universul nostru şi-a pierdut sensul. 
Atunci lumea s-a prăbuşit cu vuiet, cataclismul s-a produs şi noi am 
rămas trei oameni într-un pustiu al disperării. Şi nici un indicator. 
Cel care ne călăuzea murise, eram înconjurați de o lume ostilă, de 
şase metri pătraţi care supurau moartea și deznădejdea din fiecare 
atom de materie. 


* Extras din Prefaţa la „Piteşti“ de D. Bacu. 


109 


Era în luna iulie 1958. Spre apusul soarelui, după ce trecuseră zece 
ore de la moartea lui Costache, în care timp ne rugasem cu lacrimi şi 
disperare: „Cu sfinţii odihneşte Hristoase, sufletul adormitului robului 
Tău Costache“... l-am scos gol pe targă în curtea închisorii. Soarele 
apunea, lumina lui de aur cădea peste o vegetaţie luxuriantă, nebună, 
înăbușşitoare. 

Lumii nu-i păsa de noi. Nu pierise universul în neființă, soarele 
nu-şi întunecase lumina, nu se despicase pământul până în adânc, 
nici florile nu-şi pierduseră frumuseţea. Încă odată, naturii nu-i păsa 
de noi. Universul nostru - carcera - îi era lumii şi necunoscut, şi 
indiferent. 

Ne-am întors în celulă copleșiți, urând florile şi copacii, şi cerul 
senin şi pur, şi soarele de aur. Pe targa murdară şi măruntă, în mijlocul 
curţii uriaşe, păzit de gardianul în uniformă, era trupul gol al lui 
Costache. Slab - doar piele şi os - (incredibil cum putea fi acela un 
trup de om!), sub lumina dură care îi scotea în evidenţă slăbiciunea şi 
urâciunea corpului emaciat, zăcea acolo ca un monument al morţii. Și 
nici un înger nu-l păzea cu sabia de foc de profanările ulterioare. Doar 
un gardian în uniformă. 

Pe pieptul lui gol şi descărnat, străluceau două flori albastre, mari, 
necunoscute - toate florile deveniseră necunoscute. Le pusese Iosif, 
profitând de un moment de confuzie a gardianului. Le rupsese pe fugă 
şi zăceau pe pieptul osos, aruncate strâmb, dar reale şi agresive. 
Gardianul strigase la Iosif: 

„La-le de acolo, ia-le mai repede“. (Lui îi era frică să se atingă de 
mort). 

Iosif nu l-a ascultat. 

„O să vă învăţ eu minte pe toţi, şi pe voi şi pe el“, a mai strigat 
gardianul. 

De atunci, ani în şir l-am tot chemat pe Costache Oprişan, ziua şi 
noaptea, ca să-mi dea un semn, să-mi spună ceva despre moarte şi 
viaţa de veci, şi niciodată nu mi-a răspuns. De atunci mă întreb şi ne 


110 


întrebăm: „Care este hotarul dintre moarte şi viaţă, cine este mort şi 
cine este viu, noi sau Costache Oprişan?“ 


Ne amintim versurile lui Sergiu Mandinescu* 
(trecut şi el prin demascările de la Piteşti): 
Dintre cei care au trecut pe acolo numai morții trăiesc. 
Iată, de pildă eu, umblu, vorbesc, 
` Asemenea lui, 
Aşijderea ție. 
Dar viaţa mea nu-i 
Nu-i prietene, decât o moarte vie. 


* Vezi biografia lui Sergiu Mandinescu la pag. 114. 


IUBI 


Intermezzo* 


Versurile cu care Părintele Calciu-Dumitreasa încheie textul 
său referitor la Costache Oprişan sunt extrase din poezia urmă- 
toare: 


AMIN 
de 
Sergiu Mandinescu 


De-aş avea o aripă de înger 

şi cerneală de bezne 

poate atunci mi-ar fi mai lesne 
să mă adun din toate risipirile 
să-mi aştern amintirile 

şi să spun tuturor de ce sânger. 


Era o noapte jefuită de stele. 
La fereastra nădejdii, zăbrele 
La uşa salvării, lacăte... 

iar frunțile noastre palide, 
înnoptaseră toate. 


Când din mijlocul nostru a izbucnit 
ca o flacără neagră, ura, 

focul ei a topit într-o clipă 

gând, suflet, aripă, 


* Autorul acestei cărți introduce aici un element care, stricto-sensu, iese din cadrul 
obiectivului definit prin titlul cărţii: nu se referă la Mişcarea Legionară. 


112 


toate din tot 
şi n-a mai rămas decât zgura. 


Baroase cumplite sparseră tăcerea 

în cioburi de răcnete mari cât durerea. 
Țăndări din sufletele noastre au ajuns la cer. 
Martirii ardeau pe ruguri de ger. 

Ah! cum îşi mai holba ochii Istoria! 


Nu-i venea să creadă că-n geamătul nostru, 
scrâşnea Cloşca şi Horia, 

că-n sufletul nostru de nădejde orfan, 

atârnau nojițele de la opincile lui Badea Crişan. 


Ah! amintirea aceasta ca o roată mă frânge; 
pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge 

plata atâtor ş-atâtor păcate... 

„Atât de cumplite au fost suferinţele 

atât de satanică a fost urgia, 

că mulţi dintre noi, în noaptea aceea, 

şi-au piedut mințile; 

iar alţii şi-au pierdut veşnicia. 


Din cei ce-au trecut pe-acolo, 
numai morţii trăiesc, 

asemenea lui, aşijderea ţie. 

Iată de pildă eu, umblu, vorbesc 
dar viața mea nu-i, nu-i prietene 
decât o moarte vie. 


Ah! Doamne, iată-mă aici la ceasul comorilor 
îmbrăţişându-mi durerea 


113 


sub lespezi de patimi şi chin. 

Aştept Învierea, aştept Arhanghelul zorilor, 

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 
AMIN. 


Povestea nepovestită a acestor versuri 


Biografia lui Sergiu Mandinescu a fost dictată autorului de către 
un prieten (A. G.) 

Absolvent al Liceului Militar D.A. Sturdza din Craiova, 
Mandinescu intră la Şcoala Militară de Ofiţeri de infanterie din Sibiu. 
Datorită atitudinii lui (anticomunistă şi potrivnică prezenţei trupelor 
sovietice pe teritoriul țării noastre), el a fost eliminat din şcoală la 
finele anului 1947. 

Revenit atunci la Craiova, a fost găzduit de acel prieten, cu care a 
participat - împreună cu alți tineri ofiţeri - la rezistența din Carpaţii 
olteneşti (Vâlcea-Gorj-Mehedinţi) sub comanda generalului Carlaonţ. 

I s-a încredinţat lui Mandinescu o misiune în străinătate, pentru 
care trebuia să treacă clandestin frontiera. La trecerea (înot) a 
Dunării în sectorul Turnu Severin, a fost prins de grăniceri şi predat 
securității. Ș 

Prietenul sus-menţionat îl ajutase şi-l găzduise înainte de acea 

încercare de trecere. Identitatea lui a fost divulgată de către un alt 
camarad sub tortură. A fost deci şi el implicat în procesul care s-a 
judecat în 1948 la Craiova, unde au fost condamnaţi la 12 ani muncă 
silnică. 
A În cursul anchetei, tatăl aceluiaşi prieten, un bătrân invalid de război 
- care nici nu ştia că fiul lui participa la rezistență în munți, a fost crunt 
bătut şi torturat. În plus, acţiunea represivă a declanşat și o adevărată 
dramă familială, a cărei relatare nu şi-ar avea locul aici. Fie doar spus 
că mai târziu, prietenul a reuşit să-l regăsească pe cel personal vinovat 
(comandantul forţelor represive din sector) şi să-l pedepsească, după 
cum merita. 


114 


De la arestare şi până la eliberare (abia în 1964), ei au trăit infernul 
şi calvarul închisorilor comuniste. La eliberare, Mandinescu n-a găsit 
alt loc de muncă decât într-o secţie foarte toxică a unei întreprinderi 
industriale, ceea ce i-a ruinat definitiv sănătatea. Un bine-voitor, ca 
să-l ajute, l-a recomandat lui Zaharia Stancu, pe atunci Preşedintele 
Uniunii Scriitorilor, în speranța că-i va publica un volum de versuri, 
scrise înaintea arestării, cu titlul „Violina intimă“. Acesta i-a spus că 
nu poate publica o carte a unui autor aflat în poziţia politică a lui. l-a 
propus însă să o publice pe numele lui, dându-se drept autor al 
versurilor. Îi oferea o participare infimă la beneficiul publicării. Aceasta 
nu s-a mai produs, Mandinescu decedând la câteva zile după această 
propunere de târg. Cititorul versurilor din „Violina intimă“ va fi poate 
interesat să cunoască şi această poveste a lor. 

lar autorul cărții de față rămâne şi mai îndatorat prietenului său, 
erou nebănuit al rezistenței. 


115 


TABERELE LEGIONARE 


Munceşte în fiecare zi. Munceşte cu drag. 
Răsplata muncii să-ţi fie nu câştigul, ci multumirea 
că ai pus o cărămidă la înălțarea Legiunii şi la 
înflorirea României. Oratoria ta să fie oratoria faptei. 
Lasă-i pe alții să vorbească. 

(Cărticica Şefului de Cuib, din cele şase legi) 


„Scopul principal al taberelor era educaţia prin muncă. Munca 
te înnobilează, te înalță sufleteşte. 

Afară de muncă, în tabere domnea o disciplină sirictă care te 
învăţa să fii ordonat în toate. 

Dragostea mare şi multele prietenii ce se legau şi cimentau în 
tabere au rămas ca o amintire de basm şi legendă. 

Aici se întâlneau lucrând cot la cot camarazi, mâncând din 
aceeaşi bucată de mămăligă şi ceapă, de la vlădică până la opincă. 
Aici îl vedeai pe inginer cărând pietriș pe targ cu un muncitor; 
mai încolo un doctor în drept săpând un şanţ împreună cu un țăran; 
şi în cealaltă parte un medic cu un negustor curăţind de pietre o 
potecă. 

Toată țara era prezentă şi înfrățită. Îşi urzea firul viitorului. Şi 
apoi? Şedinţele seara în jurul focului sub cerul liber! 

Le mersese vestea din om în om şi din creastă în creastă de 
cuprinseseră întreg neamul.“ 

Dr Mardarie Popinciuc 


Cu braţele suim în soare 
Catapetesme pentru veac, 

Le zidim din stânci, din foc, din mare 
Şi dârz le tencuim cu sânge dac. 


Paginile ce urmează sunt alcătuite pe baza amintirilor câtorva 


supraviețuitori ai vremii Căpitanului. În lipsa unui material 
documentar adecvat, ele sunt inevitabil incomplete şi pot conține 
eventuale inexactități, mai ales în ceea ce priveşte datările. Totuşi 
cronologia lor constituie, desigur, o imagine fidelă a acestui 
impresionant sector de activitate al Mişcării Legionare şi, astfel, 
o contribuţie esențială la informarea generaţiilor de astăzi şi de 
mâine. (D.S.). 


8 Mai 1924. Prima tabără de muncă voluntară din Europa a fost 


întemeiată din iniţiativa şi sub conducerea lui Corneliu 
Codreanu, la Ungheni. Se punea din ce în ce mai acut problema 
construirii unui Cămin necesar studenţilor creştini, mai ales 
că Universitatea din laşi le interzisese întâlnirile în incinta ei, 
aşa cum se obişnuise până atunci. Pentru fabricarea 
cărămizilor necesare, un antreprenor, Olimpiu Lascăr, cedează 
studenţilor un teren pe malul Prutului. În acelaşi timp se începe 
şi munca voluntară la o grădină de zarzavaturi pe un teren 
pus la dispoziţie de Principesa Ghica, pentru a îmbunătăţi 
mijloacele de subzistență ale studenților care duceau o mare 
lipsă de alimente, majoritatea lor fiind săraci. 


25 Mai 1924. Ion Moţa începe la Iaşi împreună cu un grup de 


118 


studenţi săpăturile pentru temelia Căminului Cultural Creştin, 
la Râpa Galbenă. În lunile august şi septembrie 1925 lucrările 
pregătitoare pentru construirea Căminului sunt continuate de 
Corneliu Codreanu. 


3 septembrie 1925. Corneliu Codreanu pune piatra de temelie a 
Căminului Cultural Creştin din laşi. - 

Anul 1928. Prin rotaţie şi în afara orelor de cursuri, studenţi şi 
elevi lucrează la cărămidăria din Ungheni sau la grădina de 
zarzavat. 

23 Iunie 1933. Digul de la Vişani. În urma unui raport al şefului 
legionar, farmacistul Aristotel Gheorghiu, care descrie 
situația dramatică a ţăranilor din satul Vişani, Corneliu 
Zelea Codreanu lansează un apel către tineret chemându-l 
să participe la construirea unui dig de apărare împotriva 
inundaţiilor provocate de revărsările râului Buzău. În apel 
el îndemna tineretul să treacă la fapte, renunțând la 
discursuri umflate dar sterile de pe urma cărora nu au 
rămas decât ruine. Şi continuă: Voim şi noi să construim: 
de la unpod rupt, până la o şosea şi până la captarea unei 
căderi de apă şi transformarea ei în forţă motrice, de la 
construcția unei gospodării ţărăneşti noi, până la aceea a 
unui sat românesc nou, a unui oraş, a unui stat românesc 
nou. Aceasta este chemarea generaţiei noastre: pe ruinele 
de astăzi să clădim o ţară nouă, o țară mândră. Dar în 
acelaşi timp, conştient de ostilitatea autorităţilor, 
recomandă „ordine deplină pe tot parcursul drumului. Dacă 
veţi fi provocați vă este interzis să răspundenți... purtare 
exemplară din toate punctele de vedere... înainte de 
începerea lucrului, veţi face slujba religioasă cu toţi preoții 
din jur încât localitățile prin care veţi trece, sate sau oraş, 
să rămână impresionate de disciplina, corectitudinea, 
atitudinea plină de demnitate şi bună cuviință, în toate 
ocaziile, ale legionarilor. 

10 iulie 1933. La 10 iulie, peste 200 de tineri legionari sunt 
adunaţi la Vişani, gata să înceapă lucrările pentru construirea 
digului care urma să aibă o lungime de 6 km. Spre 


119 


surprinderea lor, sunt înconjurați de jandarmi, „atacați cu o 
brutalitate de fiară sălbatică şi culcați la pământ sub lovituri“, 
închişi la Râmnicu Sărat sau trimişi acasă din post în post, 
pe jos, sub pază de jandarmi. Ordinul emana de la Armand 
Călinescu, pe atunci subsecretar de stat la Interne, într-un 
guvern național-țărănist, de sub conducerea lui Alexandru 
Vaida Voievod. 


- 20 iulie 1933. În urma acestui inadmisibil ateâtat la demnitatea 


120 


tinerilor, Corneliu Codreanu adresează primului-ministru 
Vaida o scrisoare-protest, publicată în ziarul „Calendarul“ din 
20 iulie 1933. În această scrisoare atrage atenţia asupra 
gravităţii morale a intervenţiei jandarmilor, arătând că această 
cale, pentru orice om de onoare, este calea nenorocirii fatale, 
şi evocând martirajul de 10 ani sub toate guvernele care s-au 
succedat la cârma țării: A venit Goga şi ne-a strivit şi el în 
1926. A venit dl Mihalache şi şi-a făcut şi el o glorie, pe 
lângă stăpânii străini, de a ne lovi barbar, de a ne extermina. 
A venit guvernul lorga-Argetoianu, care din nou a lovit în 
noi până când a obosit. În sfârşit ați venit D-voastră, 
continuând cu loviturile... În acest timp le-am suportat pe 
toate cu multă tărie. Suntem plini de răni, dar niciodată nu 
ne-am plecat capul. 

„ nu numai o reacţie tinerească; era chemarea tinereţii 
noastre în slujba marilor nevoi de faptă sănătoasă. Era o 
educaţie a 1000 de tineri în direcţia constructivă. Era un 
îndemn pentru alte zeci de mii de tineri. Era o şcoală pentru 
marile mase populare care stau ani întregi cu podurile rupte, 
cu drumurile stricate, așteptând să vină statul ca să le facă, 
atunci când numai într-o zi, munca lor comună le-ar putea 
repara. 

La acestea autoritatea a răspuns trimițând în întâmpinarea lor 
prefectul județului, procurorul, Colonelul de jandarmi Ignat, 


Generalul Copleanu, Locotenent de jandarmi Fotea... sute 

de jandarmi cu armele întinse, o companie de infanterie cu 

mitraliere şi cu somaţia de a părăsi imediat localitatea, pe 

un ton de insultătoare agresivitate, cu nimic justificată. 

Reacţia celor 200 de tineri? 

... S-au culcat la pământ, în noroiul care era de două palme, 

în cea mai umilă poziție şi au început să cânte Cu noi este 

Dumnezeu. 

După care Corneliu Codreanu continuă astfel: 

Nu suntem laşi care să fugă de jertfa cuvenită unei alte 

Românii. Dar, iarăşi vă atrag atenţia, că eu am făcut acestor 

tineri şcoala sentimentului demnității omeneşti, şcoala 

onoarei. 

... Moartea o primim, dar umilința nu. 

„.. După zece ani de chinuri... avem suficientă forță morală, 

să găsim o ieşire onorabilă din viața pe care nu o pulem 

suporta fără onoare şi fără demnitate. Primiţi. Vă rog... 
Corneliu Zelea Codreanu 


Dar acestea nu au fost ultimele suferințe impuse tineretului. 
Drumurile taberelor de muncă vor fi mereu presărate cu 
interziceri, arestări, schingiuiri, calomnii, acuzaţii gratuite etc. 

Iulie 1933. Legionarii ridică o cruce la Roşcani în judeţul Cahul în 
memoria domnitorului loan Vodă cel Cumplit, mort în fruntea 
ostaşilor după trădarea boierului Golia. 

4 August 1933. la ființă tabăra de la Bucureştii Noi pentru construcția 
Căminului Legionar cunoscut ulterior sub numele de Casa Verde. 
Pentru construirea lui se fac 100.000 de cărămizi prin muncă 
voluntară. Aderă și iau parte la lucrări: generalul Cantacuzino 
Grănicerul, principele Alexandru Cantacuzino, Nuţu leşanu, Petre 
Bolintineanu, prof. Nae Ionescu etc... În octombrie a aceluiaşi 
an şantierul Casa Verde este vizitat de mareşalul Averescu. 


ee at 


Corabia verde 


Corabia se frământă şi se răsuceşte 

în lupta cu valurile ce-o izbesc tâlhăreşte 
şi apele cresc ca din hău năsdrăvane, 
căpitane! căpitane! căpitane! 


Învinsă pe-o clipă, sub valuri se pierde 
par'că deapururi, corabia verde 
năprasnic muşcată de uragane, 
căpitane! căpitane! căpitane! 


Prin potopul ce zălud o răstoarnă, 
s'aud prin văzduh ca o goarnă, 
peste-ale mării nesfârşite noiane, 
poruncile tale de proroc, căpitane! 


Şi iată, deodată se'nalță semeaţă 
iarăşi Crăiasă peste timp, peste ceaţă, 
peste-ale apelor titanice toane, 
corabia ta verde, o, căpitane! 


Bucureşti, mai 1939 


122 


Zănatec aleargă prăpădul de ape, 

tot mai aproape şi mai aproape, 

dar duhul mai tare-i ca-ale mării prigoane, 
căpitane! căpitane! căpitane! 


Gata cu toții să murim în picioare, 

pe marea aceasta ce crâncen ne doare, 
spargem talazuri, înfrângem bulboane, 
cu gândul la tine, o, căpitane! 


Lupta e cântecul şi biblia noastră, 

holde vor creşte de samuraslă 

din cremenea oarbă, din pietroase mormane 
şi din sângele nostru, o, căpitane! 


Moartea însăşi de-ar sălta pe punte, sărire- 
ar fulgeriş cine s'o'nfrunte, 

printre mii şi mii de uragane, 

căpitane! căpitane! căpitane! 


Aron Cotruş 


123 


Mai 1934. O nouă tabără legionară de muncă este înființată în Comuna 
Giuleşti. Între 15 Mai şi 17 August se lucrează la 80.000 de 
cărămizi necesare pentru construirea unei biserici. Din ordinul 
guvernului este închisă la 17 August iar cele 80.000 de cărămizi 
sunt confiscate de jandarmi. Se vor degrada din cauza 
intemperiilor. 

5 Iulie 1934. Pe muntele Rarău (Bucovina) o tabără de muncă începe 
construirea unei Case de adăpost pentru legionarii săraci şi 
bolnavi. Munca va fi continuată în vara anului 1935, între 12 
iulie şi 7 septembrie. 

Vara lui 1934. Tabăra Avereşti (Golani) județul Roman, organizată 
de Nae Tudorică. 

lunie-Septembrie 1935. Tabăra de muncă de la Dealu Negru. S-a 
construit o şcoală primară pentru copiii moţilor din acest cătun 
sărac din Munţii Apuseni, uitat de autorități şi de politicienii 


124 


demagogi, care-l vizitau în timpul alegerilor, când căutau voturi. 
Tabăra a luat fiinţă din iniţiativa Centrului Studenţesc Legionar 
din Cluj, condus de comandantul legionar Gheorghe Voicu. 

Au lucrat membrii Centrului Studenţesc Legionar, inclusiv 
studentele, în ture de câte 2-4 săptămâni, precum şi mai mulți 
legionari din regiune. Acolo a luat naştere „Marşul“, inițial 
intitulat „Dealu Negru“, pe versuri de Mişu Găzdoiu şi muzica 
de Ion Zeana. Ascultat pentru prima dată de ing. Clime la Cluj, 
a fost apoi aprobat de Căpitan și a devenit Marşul Taberelor 
Legionare. Şeful Ardealului Legionar era Dr. Ion Banca, 
menţionat în cântec. 

Iunie - Octombrie 1935. Tabăra din Giurgiu construiește clădirea 
destinată Sediului Mişcării Legionare. 

13 Iunie-14 August 1935. În tabăra de muncă de la Drăgăşani se fa- 
brică 100.000 de cărămizi destinate construirii catedralei din acel 
oraş. 

30 Iunie - 15 Septembrie 1935. Se lucrează la cărămidărie şi se 
construieşte mânăstirea Izbuc (jud. Bihor). 

Iulie - Octombrie 1935. O tabără de muncă legionară reconstruieşte 
Biserica ruinată din satul Cotiugenii Mari (jud. Soroca). 

1 Iulie - 16 Septembrie 1935. La Buga, jud. Lăpuşna, se pun temeliile 
unei mânăstiri. 

1 Iulie - 10 Octombrie 1935. Legionarii construiesc o biserică în 
comuna Aciliu, jud. Sibiu. 

8 Iulie - 15 Septembrie 1935. Se deschide tabăra de la Mânăstirea 
Arnota. 242 legionari construiesc, spărgând stânca, un drum, spre 
locul de odihnă veşnică al voevodului Matei Basarab. 

8 Iulie 1935. În județul Bălți, Basarabia, se înființează o tabără la 
Valea Mare pentru a fabrica 100.000 de cărămizi necesare 
construirii unei biserici. 

15 Iulie 1935. Pentru construirea unei case de Cultură ia ființă tabăra 
de la Lat Iaz în județul Alba. Scopul este atins. 


125 


18 lulie 1935. O altă tabără, în comuna Ineu din jud. Arad. Îşi propune 
fabricarea a 100.000 de cărămizi pentru construirea unei 
biserici. 

1 August 1935. Tabăra Iancu Flondor din jud. Storojineţ. Se începe 
construirea Casei Legionare. 

8 Septembrie 1935. Legionarii lucrează cărămizi pentru 
construirea unei biserici în comuna Marca, jud. Sibiu. 

9 August 1935. În comuna Baciu, jud. Braşov,o tabără se ocupă cu 
repararea bisericii din localitate. 

12 August 1935. Tabăra Nicoreni, Tecuci, pentru construirea unei 
Case Legionare. 

17 August 1935. La Buşteni, în judeţul Prahova, se ridică o cruce 
în memoria studentului Virgil Teodorescu, asasinat în 1933 
în timp ce lipea un afiş electoral. 

Septembrie 1935. Începe la Cluj construirea Căminului „Ardealul 
tânăr legionar“ din inițiativa comandantului legionar Ion 
Banea. Şantierul era compus din patru tabere: la Chintău s-au 
lucrat între 18 Iunie - 1 Septembrie 130.000 de cărămizi şi 
încă 30.000 în Iunie 1936. În tabăra de la Baciu s-au lucrat 
100 metri cubi de piatră pentru temelie; la Sutor s-au tăiat 
lemne pentru construcţie; de asemenea în a patra tabără, aceea 
de la Dorobanţi. Au lucrat în total 1800 legionari. La 6 
noiembrie 1936, s-a făcut sfinţirea şi s-a putut asigura 
locuinţă pentru 25 de legionari. 

16 Septembrie 1935. Hârşova: ridicarea unei pietre funerare în 
amintirea lui Virgil Teodorescu. 

16 septembrie 1935.Se construiesc şase diguri care să stăvilească 
revărsarea Oltului peste pământurile Mânăstirii Mamu (jud. 
Vâlcea). 

23 octombrie 1935. Alarmat de amploarea muncii voluntare, dar 
mai ales de răsunetul pe care faptele acestea îl au în rândul 
poporului, care vede pentru prima dată studenţi frămăntând 


126 


cu mâinile lut pentru ridicare de biserici, la instigaţia 
Ministrului Cultelor şi Artelor - Victor Iamandi, Patriarhul 
României, Miron Cristea adresează membrilor Sfântului Sinod 
următoarea circulară. 


Luna Octombrie 23, anul 1935 
Patriarhia Română, Sfântul Sinod 
Bucureşti 6, str. Antim Nr. 29 

Nr. 1429 


Prea Sfinţite, 

În şedinţa Sfântului Sinod de la 4 Octombrie anul curent, D-l 
Ministru al Cultelor* a arătat că este informat prin unele Eparhii, 
că organizaţii denumite „Tabere de Muncă“ îşi oferă serviciile în 
mod gratuit pentru zidiri şi reparări de Biserici, şosele etc. Or, aceste 
tabere de muncă nu sunt altceva decât fosta „Gardă de Fier“ ale 
cărei idei politice fiind socotite de guvern ca periculoase ordinei 
în Stat a fost dizolvată. Acum sub forma muncii gratuite, nu 
urmăresc altceva decât captivarea maselor pentry ideile gardiste. 
Şi dându-li-se libertatea de a lucra în mod gratuit, li se dă o 
încurajare pentru propaganda lor. 

De aceea e rugat Sf. Sinod să ia cuvenite măsuri, ca pe viitor 
să nu li se mai acorde acestor organizaţii posibilitatea aceasta. 

Primiţi, Vă rugăm, Prea Sfinţite, ale noastre întru Hristos 
îmbrăţişări. 

Preşedintele Patriarh, (ss) Miron 
Director, (ss) Tit** 


De data aceasta, răbdarea nu a mai putut opri indignarea celor 
care încercau din răsputeri să trezească neamul din letargia în care îl 


* Victor Iamandi, Ministru al Cultelor şi Artelor. 
** Tit Simedrea. 


127 


imobilizaseră atâți ani de suferință. Comandantul legionar Vasile Marin, 
cel care peste un an şi jumătate îşi va pecetlui crezul legionar 
sacrificându-se sub zidurile Madridului, acolo unde „se trăgea cu 
mitraliera în obrazul lui Hristos“, adresează Înalt Prea Sfințitului o 
scrisoare îndurerată la care bineînţeles nu va primi răspuns şi care * 
(tot bineînţeles) va fi cenzurată de democraţia tătărăsciană, 
interzicându-i publicarea în revista Vestitorii. Titlul sub care urma 
să fie publicată era: Patriarhul României împotriva Bisericii. lată ce 
scria Vasile Marin: 


Înalt Prea Sfinţite Părinte Patriarh, 

Am citit cu smerită atenție ordinele de mai sus şi nu mă dumiresc 
nici acum ce m-a uluit mai mult: grozăvia celor cuprinse în textele 
care sfârşesc cu ale Voastre întru Hristos îmbrăţişări sau lipsa de tact 
de care, pentru întâia oară în apostolica Voastră carieră, aţi dat 
dovadă. 

Vă cunoşteam de mult Înalt Prea Sfinţite înclinările profunde către 
o lume care este alta decât a bisericii. Vă urmărisem lumeasca bucurie 
prin care Sfinţita Voastră față a întâmpinat strălucitele dar tot atât de 
pieritoarele onoruri pământeşti. Vă simţisem cu mai cucernice aplecări 
către dregătoriile lumii acesteia de păcătoşi decât către fapte şi 
monacale sârguiri... dar... lucrurile acesteia nu răbufneau niciodată în 
afară, în lumea mare a drept credincioşilor cari întruchipează în fiinţa 
Voastră virtuțile cele mai dintâi ale ortodoxismului. 

„.„. Ne aducem aminte cu toţii, cei câți credem în mântuirea prin 
cruce, câtă durere ne-a încercat când am constatat, pentru întâia oară 
în mod public, capitularea Puterii Spirituale în fața brutalităţii 
autorităţii lumeşti; a fost cu prilejul încercării făcută de studențimea 
română creştină de a depune o cruce pe mormântul Eroului 
Necunoscut. 

Nu ne-a durut atât de mult nici insuccesul momentan al acţiunii, 
nici loviturile care au curs ploaie asupra unui cucernic preot, nici 


128 


rănile studenţilor cu carnea sfârtescată de baionete și cauciucuri, nu 
ne-au durut toate acestea cât ne-a zdrobit sufleteşte dezertarea în 
acel moment capital pentru istoria noastră, a Prea Sfinţiiului nostru 
conducător: Crucea se va depune şi Eu mă voi aşeza în fruntea 
voastră chiar dacă ar fi să merg sub gloanţe de mitralieră a cuvântat 
cu glas de foc dăruita Voastră gură... Procesiunea s-a pus în marş, 
crucea era purtată la locul ei de frunte, pe umăr de preot curat şi 
“smerit, înconjurat de tineri cu suflet de arhangheli, mitralierele au 
deschis foc şi trupuri tinere au muşcat pământul, dar Sfânta Voastră 
faţă nu se găsea acolo... Ea circula prin somptuoasele apartamente 
ale palatului patriarhal şi nu mai putea auzi țăcănitul mitralierelor 
_ din pricina conversaţiilor la telefon cu diferite persoane „oficiale“ 
după a căror recomandaţiuni Înalt Prea Sfinţia Voastră a consimțit 
să se resemneze... 

Toate acestea dospeau adânc în fundul sufletelor noastre... Dar 
ele rămâneau în noi... pentru că nici când avem dreptate noi nu 
îndrăznim să aruncăm măcar o umbră peste prestigiul atât de greu de 
apărat al conducătorilor Bisericii. 

Dar iată că această tăinuită complicitate... a fost crud denunțată 
de către una din părţi, şi anume tocmai de Înalt Prea Sfinţia Voastră. 

La injoncţiunea aceleiaşi puteri lumești, reprezentată prin glasul 
unui ministru al actriţelor, uitând întâmplarea de la 24 Ianuarie 1933, 
printr-o adresă a Sf. Sinod, Patriarhul României trece agresiv la atac 
şi de data aceasta în mod oficial, prin scris, aruncă anatema asupra 
tineretului cel mai nobil al acestei țări, acel tineret care acum trei ani, 
la Parcul Carol, stropise cu sângele lui Crucea Mântuitorului. Lucrurile 
nu mai pot rămâne tăinuite... 

De cincisprezece ani încoace tineretul acestei țări caută drumul 
mântuirii. Prin graţia divină a inspiraţiei, conducătorul lui l-a găsit: 
e drumul mântuirii prin credință nelimitată în Dumnezeu, prin 
credinţa în virtuțile cardinale ale neamului, prin credință în puterea 
sfântă a muncii. Din sărăcia mijloacelor lui, prin jertfa lui de tinereţe 


129 


ŞI viaţă, tineretul acesta care crede în misiunea lui mântuitoare pentru 
neam cum crede în Dumnezeu, a frământat pe tot întinsul țării lutul 
strămoşesc şi cu brațele lui a modelat temeliile unei vieţi noi 
Românești. 

„.. Drumuri, fântâni, podeţe, troițe au răsărit pe urmele noilor 
demiurgi ai creaţiei româneşti. Şi biserici, mai ales biserici. În 
stâncă dură de granit, au făcut tinerii drum la Mânăstirea Arnota 
şi reînnoită a fost biserica de acolo prin streaşinele căreia răzbea 
ploaia înăuntru; iar mormântul ctitorului Matei Basarab Voevod 
şi-a recăpătat pacea pe care i-o tulburau ciorile aciuiate acolo să- 
i murdărească sfintele şi înfloritele sale lespezi. La Cotiugenii 
Mari, la Buga, s-au înălţat din fapta năzdrăvană a tinerilor biserici 
albe şi mândre, straje de pază pentru strămoşeasca credință. În 
tot locul păstorii ortodocşi respectivi Bartolomeu sau Visarion, 
Gurie ori Nicodim n-au găsit decât cuvinte de cinstire pentru 
munca şi virtuțile creatoare ale acestor tineri... Şi iată acum 
minune! Diavolească minune, cum intervine Patriarhul însuşi şi 
puternicul Sinod pentru a opri prin ucaz pe tineri de a mai ridica 
Biserici! 

„.. Pentru motivul că taberele de muncă nu sunt altceva decât 
activităţi ale fostei Gărzi de Fier, dizolvată pentru „idei socotite de 
guvern (nu de biserică) ca periculoase ordinei în Stat“, conducerea 
supremă a Bisericii ordonă chiriarhilor respectivi să nu se mai permită 
acestor tabere de a mai ridica biserici. 

... Cum, Înalt Prea Sfinţite, dacă un păcătos fur de rând sau tâlhar 
de drumul mare ar veni pocăit înaintea Sfinţiei Tale şi i-ar cere, pentru 
răscumpărarea păcatelor săvârşite, să-i îngădui a ridica o biserică, 
1.P.S. Ta l-ai da pe uşă afară? Dar aşa s-au ridicat mulțimea de locașuri 
divine pe tot întinsul Ţării Româneşti: boieri şi negustori plini de 
păcate, domni desfrânaţi și asupritori... au făcut danii şi au ridicat 
biserici pentru spălarea păcatelor şi, în aceste biserici, cu cinste şi la 
Sfintele Taine îi pomenesc pe ctitori, preoții şi chiar I.P.S. Ta, în 


130 


zilele când spleenul Te alungă din somptuoasele apartamente în 
biserică. 

Atunci dacă acestora le-a fost iertat s-o facă, ce se împotriveşte ca 
tinerilor cu suflete de heruvimi să li se îngăduie acest lucru? Ordinul 
Guvernului? Dar de când în materia aceasta Puterea Spirituală este la 
ordinul puterii temporare? Sau faptul, după cum o motivaţi, că „sub 
forma unei munci gratuite, nu urmăresc altceva decât captivarea 
maselor populare pentru ideile gardiste?* 

Cum I.P. Sfinţite, că ne stă mintea în loc, biserica ridicată de tinerii 
aceştia nu slujeşte Domnului ca toate celelalte biserici? Nu poartă 
Crucea lui Hristos? Nu sună clopotele pentru chemarea credincioşilor 
şi nu oficiază divina slujbă ca şi toate celelalte? Slujesc ele altor culte? 
Cari sunt preocupările I.P.S. Tale în această privinţă?... Sau vă temeți 
„de propaganda lor“?... 

Dar propaganda aceasta sună să-ți iubeşti neamul şi ţara mai mult 
decât pe tine însuţi; propaganda lor propovăduieşte viața curată, 
evanghelică, în cadrele sfintei noastre ortodoxii; propaganda lor stă 
sub semnul crucii lui Hristos şi pentru slăvirea acestei cruci tineretul 
țării a fost de atâtea ori răstignit. La această cruficificare voieşte să 
contribuie acum şi Biserica prin cei mai înalți ai ei conducători? 

Propaganda aceasta gratuită, cruciada aceasta de jertfă, care nu-i 
place ministrului politician de al cărui ordin preferi să asculţi I.P.S. 
Ta în loc să asculți porunca Domnului şi rugămintea poporului care 
este alături de tineri, caută să smulgi biserica din ghiarele masoneriei 
care lucrează să o distrugă, luptă să redea clerului splendoarea Şi 
independenţa de odinioară şi mai ales, propaganda aceasta ridică dig 
de netrecut împotriva comunismului, care fără existenţa ei, ar fi înecat 
de mult neam, țară şi biserică, în valul roşu de sânge al mitului moscovit. 

... Ştie I.P.S. Ta se informează în puținele momente cât îi mai rămân 
de pe urma îndelungatelor contacte cu lumea dinafară, ce s-a petrecut 
în țările al căror tineret a avut alte idealuri şi alte preocupări decât 
tabăra de muncă gratuită? Auzit-aţi şi citit-ați despre grozăviile câte 


131 


s-au întâmplat în Spania ... cum catedralele sunt ruguri vii, mânăstirile 
s-au transformat în cabarete, cucernicele călugărițe sunt prostituate de 
canalia străzii iar cuvioşii membri ai clerului servesc de hrană ciorilor 
prin copacii drumurilor?... 

Nu mai departe decât peste Nistru, unde odinioară stăpânea 
pravoslavnica biserică rusă, îşi aminteşte I.P.S. Ta, cum preoţii au fost 
răstigniţi în odăjdii, bisericile transformate în grajduri şi crucea 
Domnului făcută scrum şi pulbere? 

Şi toate acestea s-au întâmplat acolo şi se vor repeta şi aiurea, 
numai pentru faptul că tineretul în loc să muncească în „tabere 
gratuite“, „cu scop de a propaga ideile dizolvatei“ etc. etc. a învăţat 
în universități de la profesori masoni şi democrați şi în afară de la 
conducători şi clerici rasputinizaţi, să considere religia ca un opiu al 
poporului, să tăgăduiască existența lui Dumnezeu şi să nu cultive 
dragostea pentru neam şi țară, adică exact acelaşi lucru pe care îl 
doresc autorităţile masone de azi, atunci când dau ordine şi Înalt 
Prea Sfinţia Ta le execuţi, ca tineretul să fie oprit de a mai ridica 
biserici Domnului. 

Ai păcătuit greu, foarte greu I.P. Sfințite. Ai păcătuit faţă de 
Dumnezeu, ai păcătuit faţă de neam şi ai păcătuit față de biserica pe 
care, harul dumnezeesc, te-a destinat în aceste momente hotărâtoare 
s-o conduci. Te-ai înhămat la poruncile oamenilor cu putere de o 
clipă şi ai călcat poruncile Domnului; ai apucat pe căile lumii 
părăsind potecile Atotputernicului. Ca orice bun creştin, și I.P.S. Ta 
eşti cel dintâi în ţara aceasta, trebuie să Te pocăieşti, şi s-o faci cât 
mai neîntârziat, în zilele acestea ale Postului Mare, să nu te prindă în 
păcat marea Săptămână a patimilor şi Învierea Domnului. Noi, tinerii 
"acestei ţări, Îţi oferim creştineşte, fără ură şi fără patimă, prilejul. 
Jată-l: 

Să lepezi pentru o săptămână cele mătăsoase veşminte cari îmbracă 
trupul I.P.S . Tale şi să vii într-o tabără de muncă de-a noastră; să 
îmbraci aspra haină călugărească țesută din păr de cămilă, să mănânci 


132 


de la cazan fiertură ca pustnicii, şi să odihneşti alături de noi pe pământul 
crud ca anahoreţii; să frămânţi cu mâinile şi cu sudoarea frunţii Tale 
10.000 de cărămizi iar pe ministrul care a dat ordinul blestemat să-l pui 
în fiecare seară să-și care apă cu găleata, pentru a-Ţi spăla picioarele 
pline de tină. Numai astfel, Înalt Prea Sfinţite, Domnul din Ceruri şi 
adânca noastră credință ortodoxă te va elibera de osânda în care Te-a 
aruncat erezia pe care ai făptuit-o, prin ordinul semnat propriu de 
Sființita Ta mână.* 
Vasile Marin 
Anul 1936. 
În toată ţara funcționează aproape 1000 de tabere legionare de 
muncă. 
22 martie 1936. Legionarii ridică o troiță la Olteț (jud. Făgăraş). 
1 Mai 1936. Tabăra Prof. Traian Brăileanu la Rădăuți (Bucovina), 
unde s-a construit Biserica Sf. Arhanghel Mihail. 
Vara lui 1936. Tabăra de la Carmen Sylva organizată şi condusă de 
Căpitan. 
Desigur, cea mai larg cunoscută tabără legionară de muncă, 
vizitată de multe personalități prietene, dar şi de o mulțime de 
persoane aflate în regiune în acel sezon. Pe plan de organizare 
intern al taberei, ca şcoala legionară, Căpitanul a dat delegaţie 
succesiv unot legionari de frunte, pentru a conduce tabăra, sub 
directivele sale. În acelaşi timp, lucra el singur la definitivarea 
textului cărţii Pentru Legionari. 
Iunie - Octombrie 1936. Se construieşte la Băile Herculane o casă de 
odihnă. 


* Grija la care se referă Vasile Marin de „a nu arunca măcar o umbră peste prestigiul 
atât de greu de apărat al conducătorilor Bisericii“ - a făcut să fie trecut sub tăcere faptul că 
LPS. Patriarh era una şi aceeași persoană cu fostul episcop Miron Cristea din Caransebeş 
care, imediat după 14 august 1916 (intrarea României în război pentru dezrobirea Ardealului 
de sub stăpânirea rhaghiară) a adresat tuturor românilor ortodocşi din Ardeal un apel semnat 
cu aceeaşi prea sfinţită mână. Reproducem acel ruşinos document de trădare a înalților 
prelați ai Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal la pag. 533-538. 


133 


Iunie- Octombrie 1936. Tabăra de la Hotarele (jud. Ilfov) înființată şi 
condusă de comandantul legionar Vasile Marin. 

Iunie - Septembrie 1936. La Cărpiniş în jud. Sibiu se taie în stâncă 
un drum. 

14 Iunie 1936. Se deschide şantierul de construcţie a noului sediu al 
Mişcării Legionare lângă casa Generalului Cantacuzino, pe 
terenul dăruit de acesta (Str. Gutemberg nr. 3, Bucureşti). Între 
timp d-l General se mutase în fosta locuinţă a paznicului. 


Căpitanul pe şantierul de lucru al sediului din strada Gutenberg 


134 


Tulie- Septembrie 1936. Tabăra de la Avereşti („Golani“), organizată şi 
condusă de instructorul legionar Nae Tudorică. 

Iulie - Octombrie 1936. Tabăra Călinești - Topoloveni, condusă de 
instructorul legionar Petre Vălimareanu. Legionarii lucrează la 
o cărămidărie în lunca Argeşului. Totodată, cons-truiesc o casă 
pentru un țăran sărac şi o dotează cu cele necesare unei gospodării 
(mobilier, grajd, o vacă cu vițel etc.). 

August 1936. Tabăra de pe muntele Susai - Predeal. Cutremurat de 
spectacolul osemintelor ostașilor căzuţi în timpul luptelor de pe 
muntele Susai în toamna anului 1916, risipite prin pădure, 
Corneliu Codreanu hotărăşte construirea unui mausoleu în care 
să fie adunate şi cinstite toate câte vor putea fi culese în 
împrejurimi. Serviciul divin la punerea pietrei de temelie a 
mausoleului este oficiat de Mitropolitul Gurie cu preoții din jur. 

La ordinul autorităţilor, în dimineaţa zilei de 5 Septembrie ora 

4.30, 200 de jandarmi înconjură tabăra, unii, sub comanda şefului 

de post din Comarnic năvălesc în tabăra condusă de comandantul 


135 


136 


Ion Dobre, devastează totul, profanează osemintele deja adunate 
răspândindu-le, calcă în picioare şi distrug crucea, evanghelia, 
candela şi icoana puse pe un sanctuar improvizat. 

Protestele d-lui General şi ale Prof. Dobre rămân fără urmări. 
Faţă de acest spectacol dezlănţuit de jandarmerie, Generalul 
Cantacuzino, neputând să se împotrivească, a strigat în stilul lui 
pasionat şi fără înconjur: Scoală Ferdinand, să vezi ce s-a ales 
din ostaşii tăi. 

Ancheta de sub conducerea d-lui Paul Goma din Ploieşti şi 
a colonelului de jandarmi Milicescu constată că nimic din 
cele reclamate nu este adevărat şi nici un jandarm nu este 
pedepsit! 

25 Octombrie 1936. Se sfinţeşte o troiță 
construită de muncitori legionari pe muntele 
Sorica, lângă Azuga (jud. Prahova). 


Urmează: Sugrumarea taberelor 
legionare prin acte de guvernământ. 

- interdicția taberelor de muncă. 

- interdicția taberelor de odihnă; 

Se creează Batalionul Comerţului 

Legionar, imediat suprimat, tot prin ucaz 
guvernamental. 
6 Iulie 1937. Se înființează Tabăra legionară 
de odihnă de la Câmpina. Scopul acestei 
tabere nu este munca voluntară (interzisă între timp de guvern 
prin impunerea unor obligaţii care atingeau onoarea legionarilor) 
ci acela de a face să beneficieze cât mai mulţi din cei care, fiind 
săraci, nu aveau posibilitatea de a petrece vacanțe la munte. 
Condiţiile de participare, între 10 lei, pentru cei săraci, şi 30 de 
lei, pentru cei mai bogaţi. Tabăra a fost desființată de autorităţi 
abia după cinci zile de funcţionare. 


9 Iulie 1937. Orice fel de tabără fiind interzisă, Căpitanul lansează de 
la Predeal „Bătălia Fierului“ pentru a contribui la acțiunea 
comerțului legionar. 

13 Septembrie 1937. Căpitanul anunță prin următoarea circulară 
înființarea „Batalionului Legionar al Comerţului“: 


Dragii mei, 

În zilele de 13 şi 14 Septembrie (Sf. Corneliu Sutaşul şi ziua 
Crucii) Mişcarea noastră sărbătoreşte, în fiecare an, Comerţul 
legionar. 

În toamna aceasta se împlinesc doi ani de când legionarul a făcut 
cel dintâi pas pe linia comerțului. i 

După un an şi jumătate de şcoală, în jurul cooperativei din 
Bucureşti, am pornit, cu cele dintâi elemente, la prima ofensivă. 
Rezultatul a fost: Succes desăvârşit, atât din punct de vedere mate- 
rial, cât şi moral. 

Acum suntem în ajunul unei înari ofensive pe câmpul pierdut 
de Români al comerțului. De aceea simțim nevoia organizării 
unui nou Corp. Acela ia ființă astăzi, 13 Septembrie şi va purta 
numele: „Batalionul Comerțului Legionar“. El va avea 
misiunea de a cuceri, metru cu metru, poziţiile economice pe 
care neamul nostru le-a pierdut. Denumirea lui sună a război, 
nu a afacere. 

În el vor intra cele mai de elită elemente, din punct de vedere al 
corectitudinii, capacității şi devotamentului. 

Acest Corp Nou va sta sub conducerea mea timp de un an, având 
ca ajutor pe comandantul legionar Petru Focu. 

Lupta noastră este istorică. Ea va fi înscrisă în Cartea 
Neamului, pentru că vom merge, cu cea mai mare siguranță, 
din biruinţă în biruinţă, înfrângând rezistențe şi vrăjmăşii şi 
spărgând zidurile mentalităţii defensive şi descurajatoare, de 
azi şi de ieri. 


137 


Vom răsturna păreri şi argumente înfipte de decenii în gândul învins, 
deprimat şi umilit, al neamului, dovedind că totuşi, din sângele nostru 
românesc, se pot naşte negustori, în toate domeniile, care să ţină piept 
oricui şi să scoată din luptă pe orice rival. 

Corneliu Zelea Codreanu 


Printre elementele de frunte care au participat la acțiunea acestui 
batalion al Comerţului Legionar, s-a distins unul din conducătorii 
studențimii creştine, comandantul ajutor Viorel Trifa, prin spiritul său 
de organizare, dar şi printr-o serie de conferințe intitulate „Conferinţa 
unui băiat de prăvălie.“ 


26 Septembrie 1937. Cei şaptezeci de copii legionari. 
Duminică, cu ocazia serbării de la sediul legionar vor fi îmbrăcaţi 
în noile haine cei 70 de copii pe care îi creşte Legiunea pentru a- 
i face comercianți. 
Ei sunt toţi fii de țărani muncitori săraci. 
Ei au fost aleşi din cele mai împovărate familii şi. mai încovo- 
iate de sărăcie şi necazuri. 
Sunt luaţi din diferite părți ale țării: Dolj, Someş, Făgăraş, 
Ialomiţa, Covurlui, Botoşani, Bacău, Prahova. 
Sunt organizaţi într-un corp al lor, sub comanda comandantului 
ajutor Mureşanu Ştefan. Capătă o bună educaţie. Deviza lor este: 
„Legionarul nu minte niciodată“. 


Consumul legionar 


Ca o consecinţă firească a dorinței de a proteja şi moraliza comerțul 
românesc, Căpitanul hotărăşte înființarea unor magazine de consum 
în care populaţia să se poată aproviziona cu produse sănătoase, curate 
şi la preţuri rezonabile. 


138 


Noua intreprindere este încredințată comandantului ajutor Petre 
Bolintineanu şi comandantului ajutor Viorel Trifa*. 

Cu ocazia inaugurării Consumului Legionar-Obor, Căpitanul 
lansează pe data de 6 Octombrie 1937 un apel către negustorii români 
şi către legionarii care vor lucra în aceste intreprinderi, din care 
extragem: 


„. Comerţul legionar, punând astăzi pasul său în străvechiul Obor 
românesc, salută cu salut de frate pe negustorii români, urmaşi ai 
vestiţilor negustori de altădată, răpuşi acum în proporţie de 50% de 
năvala străină... Sub ochii noştri au dispărut negustorii români din 
Lipscani, negustorii din Văcăreşti, negustorii români din Dudeşti. 


„.. În această luptă surdă, aveţi un frate în plus, un soldat care va 
şti să ţină în respect şi să îngenunche orice putere străină şi care azi 
prin lupta şi mâine prin biruința Mişcării Legionare, va reface 
străvechea glorie a negustorimii române din Obor, clăditoare de biserici, 
de spitale şi ajutorare a țării. 


Şi mai departe, adresându-se legionarilor care vor lucra în aceste 
unităţi comerciale: 

„Să vă faceţi datoria și să nu uitaţi niciodată că sunteţi legionari. 

Iubiţi camarazi care veți lucra şi veţi face şcoala nouă. 

Există astăzi o tendință în comerț: a se îmbogăţi cât mai repede. 

Nu! Veţi renunţa la ea. Tendinţa va fi:„să trăiesc, nu să mă 
îmbogățesc“. 

Există justificat de legile naturii „dreptul la viață“ nu „dreptul la 
îmbogățire“. Întreaga mentalitate trebuie răsturnată! Bucuria rapace 
de a se îmbogăți, pofta de câştig, trebuie schimbate cu bucuria de a 
face un serviciu celor din jurul nostru. Bucuria de a vedea că ai făcut 


*Viitorul arhiepiscop al Românilor din USA şi Canada, n. ed. 


139 


un bine şi că orice om iese din prăvălia ta, pleacă mulțumit. Bucuria 
aceasta face mai mult decât bucuria pe care ţi-o pot procura 20 lei pe 
care i-ai luat în plus de la un om“. 

Într-un alt apel, adresat cu ocazia deschiderii unui restaurant pentru 
muncitori, restaurantul Griviţa, Căpitanul insistă în mod deosebit asupra 
necesității corectitudinii şi a moralizării raporturilor din societate. 


... În comerțul nou, legionar, vom dobori principiul iudaic-materi- 
alist: munca din interes și din poftă de câştig. 


Foamea de aur. 

Atâta vreme cât într-o parte pe lume va fi foamea de aur, în cealaltă 
parte va fi foamea de dreptate. 

Pentru că cei cu aur mult, în fiecare zi rup pe nedrept, câte o fărâmă 
din pâinca neagră a celui sărac, pentru ca să-şi mărească grămada de 
aur. 


Legionarul din comerţ va şti deci că misterul înfloririi comerțului 
său, ca şi al tuturor înfloririlor pe lume, stă în Dragoste. Dragostea de 
meserie şi dragostea de oameni. 


Într-un an de zile au înflorit pe întregul teritoriu românesc, maga- 
zine de consum, cantine muncitoreşti, restaurante, în care populaţia 
găsea la preţuri rezonabile o marfă de calitate, un serviciu impecabil 
şi o primire călduroasă din partea celor însărcinaţi să-i servească. 


140 


CÂNTECUL 


INTRODUCERE: Primele începuturi de viață legionară 
(Extras din cartea „Pentru Legionari“) 


Patru linii brăzdează mica noastră viață inițială. * 

1. Credinţa în Dumnezeu. Toţi credeam în Dumnezeu. Nu era 
nici un ateu printre noi. 

2. Încrederea în misiunea noastră. Mergeam înainte, datorită 
numai încrederii în rosturile noastre, o încredere nelimitată în steaua 
noastră şi a neamului. 

3. Dragostea dintre noi. Din cele dintâi zile s-a stabilit între 
noi toți o legătură de dragoste ca şi cum am fi fost din aceeaşi fa- 
milie. 

4. Cântecul. Probabil, nepornind pe drumul raţiunii, cu alcătuire 
de programe, discuţii contradictorii, argumentări filosofice, conferințe, 
singura posibilitate de “manifestare a stării noastre lăuntrice, era 
cântecul. Cântam acele cântece în cari simțămintele noastre îşi găseau 
mulțumire. 

„Pe o stâncă neagră“, cântecul lui Ştefan cel Mare, a cărui melodie, 
se spune, că s-a păstrat din timpul lui, din generaţie în generaţie. Se 
spune că în sunetul acestei melodii intra Ştefan triumfător în cetatea 
sa de la Suceava, acum 500 de ani. Când îl cântam, simţeam trăind 


* Primele trei puncte sunt redate în rezumat şi numai al patrulea se reproduce în 
toată extinderea lui pentru că tocmai acesta, Cântecul, este subiectul capitolului. 


141 


acele vremuri de mărire şi de glorie românească, ne afundam în cinci 
sute de ani de istorie şi trăiam câteva clipe acolo în contact cu vechii 
soldaţi şi arcaşi ai lui Ştefan şi cu el. : 

„Ca un glob de aur“, cântecul lui Mihai Viteazul. Cântecul lui 
Avram Iancu: „Să sune iarăşi goarna“, cântecul Școlii Militare de 
Infanterie de la 1917 „Sculaţi Români“, compus de Justin Ilieşu şi de 
Istrate, pe care noi l-am proclamat Imn al Legiunii etc. 


Pentru a putea să cânți, îți trebuie o anumită stare sufletească. O 
armonie în sufletul tău. Cel ce merge să fure pe cineva, acela nu poate 
cânta. Nici cel ce merge să facă o nedreptate. Nici cel al cărui suflet e 
ros de patimi şi de vrăjmăşie faţă de camaradul său. Şi nici acela al 
cărui suflet e sterp de credinţă. 

De aceea, voi, legionari de azi sau de mâine, de câte ori veţi 
avea nevoie de a vă orienta în spiritul legionar, să vă reîntoarceți la 
aceste patru linii de început, care stau la baza vieţii noastre. lar 
cântecul vă va fi un îndreptar. De nu veţi putea cânta, să ştiţi că 
este o boală care roade în adâncul fiinţei voastre sufleteşti sau că 
vremea va turnat păcate peste sufletul curat; iar dacă nu le veţi 
putea vindeca, să vă daţi de o parte şi să lăsaţi locul vostru celor ce 
vor putea cânta. 

Ducându-ne viaţa pe liniile de mai sus, chiar din primele zile 
am început să acționăm. Am fixat şefi, cari primeau şi dădeau 
ordine. 


Ion MÂNZATU: 
Cum am compus cântecele legionare 


Imnul Tinereţii Legionare fu scris în 1936 sub impresia unei 
şedinţe de cuib (Dragoslavele). Am fost condus la această sedință 
de către vechiul prieten Vasile (Vasia) Popa, care de multă vreme 
încerca să mă convingă a adera la Mişcarea Legionară. Fusesem 


142 


membru al partidului liberal încă din 1927, unde mă înscrisesem ca 
tânăr director de fabrică textilă, fiind imediat cooptat în secțiunea 
economică a Cercului de studii sub președenția lui Vintilă Brătianu, 
Consideram pe fraţii Brătianu eminenți patrioți, făuritori, împreună 
cu alţii, ai României moderne. Dar mă nelinişteau infiltrațiile în partid 
a unor elemente corupte, de n-ar fi să citez decât pe Alecu 
Constantinescu zis „porcu“ sau pe Tancred Constantinescu, afacerişti 
şi venali prin excelenţă, compromiţând prin prezenţa lor nobilele 
țeluri ale partidului, care scosese țara din letargia ocupaţiei 
musulmane, purtând-o la făurirea României Mari. Nu este locul și 
pici rostul meu de a discuta stările de lucruri de ordin naţional şi 
internaţional ce au condus la slăbirea prestigiului partidului la care 
aderasem. Las pe seama istoricilor de profesie să stabilească, la 
necesara distanţă de timp, adevăratele racile cari au provocat 
fragmentarea şi descompunerea partidului liberal. 

În puţine cuvinte, prin felul meu de viaţă aparţineam lumei 
burgheze, tatăl meu fiind industriaş, preşedintele Asociaţiei 
fabricanţilor de textile. 

Şedinţa la care asistasem în mica încăpere a familiei Gălăşanu 
din periferia Bucureştilor, avea să înfluenţeze existența mea de mai 
târziu. Mă impresionase curăţenia sufletescă a tinerilor prezenți, 
în largă măsură studenţi universitari, înflăcărarea lor în a discuta 
viitorul naţional preconizând o fundamentală revizuire a sistemului, 
prin eliminarea intereselor personale, afirmând sobrietatea unei vieţi 
pe cât posibil exemplară, plină de renunţări şi sacrificii. S-a scris 
deajuns, spre a mai insista eu însumi asupra tipului de viață ce se 
prospecta. 

Desigur că sub anumite aspecte perspectivele mă înspăimântau, 
în raport cu felul meu de existență de atunci. În urma unui război 
câştigat, la care contribuisem personal cu grele suferințe, ca cerce-taş, 
detaşat în Moldova la un spital de campanie, se dezlănțuise în popor o 
adevărată frenezie, o sete de viaţă, ce ne cuprindea pe toți. În această 


143 


atmosferă euforică, viziunea legionară contrasta cu obiceiurile şi 
comportamentul nostru de tineri, fiind prea riguroasă. O bună parte 
din şedinţa de cuib ce îşi avea ritualul prestabilit era dedicată cântecelor 
intonate în cor. În largă măsură erau melodii de marşuri populare, uneori 
chiar străine împrumutate, cu cuvinte de circumstanţă scrise în spirit 
legionar sau revoluţionar. 

În Mişcarea Legionară cântecul părea esenţial. Conţinutul său 
exprima mai mult decât orice discurs. Trăiam încă perioada romantică 
a galvanizării publice prin marşuri şi fanfare. Dar chiar azi în viaţa 
atât de puţin convenţională, trecerea pe stradă a unei fanfare, intonând 
un marş militar; provoacă o clipă de trezire, zgândărind coarde ascunse, 
dând fiorul întâmplărilor deosebite. Evident, totul depinde şi de 
sensibilitatea individuală. Există firi apatice, refractare, în cari melodia 
marcială nu face să vibreze nici o coardă. 

Şeful Mişcării Legionare, Corneliu Codreanu, ca fost elev al 
liceului Mânăstirea Dealului, crescut în spiritul militarist al epocei, 
considera cântecul de luptă esenţial în câştigarea victoriei. În fond 
Legiunea era o organizaţie de luptă. 

Unele din cântecele intonate la şedinţa de cuib la care asistam, 
au reuşit a trezi un ecou în inima mea; altele mi s-au părut insuficiente, 
lipsite de coerență melodică, mult prea rudimentare, iar altele prea 
revoluționare sau agresive. Veneam dintr-o lume burgheză în care 
muzica fusese exprimată de marii compozitori ai lumii în concertul 
simfonic, în muzica de cameră, sau - drama liri-că, iar melodiile 
compuse de mine, dulcege şi romantice, nu aveau nimic din 
incandescenţa sau accentul de răzvrătire ale cântecului legionar. 
Pentru stima şi dragostea ce mi se manifestase în timpul şedinţei, 
decisei a reveni spre a descifra mai profund rosturile unei ideologii 
în care patriotismul se amesteca şi cu anumite aspecte mistico- 
religioase, cu proclamarea unor necesare reforme pe alocuri grave şi 
esențiale, privite prin intransigența naționalismului adesea ofensat 
de împrejurări şi oameni. 


144 


Revenit acasă am încercat a reconstitui emoțiile pozitive sau 
nepative ale celui dintâi contact efectiv cu Legiunea. Fusesem 
indiscutabil impresionat de disciplina, avântul şi contemplarea eroică 
a vieţii de către gruparea de tineri prezenți la şedinţă. (Printre alții se 
aflau Săndel Teodoreanu, Andrei Costin și Ilie Vlad Sturza). Mă 
gândii a încerca să compun un marş, în spirit mai mo-dern şi 
simplificat, un elogiu adresat tineretului legionar. Compusesem în 
1919 un mic marş cercetăşesc pe cuvintele prie-tenului Vlad Murg. 
(Părea că eram predestinat a începe „marcial“ cariera de compozitor). 
Debarasându-mă pentru circumstanţă de reminiscenţele siropoase 
ale romanţelor, mă aşezai la pian cu gândul de a improviza o melodie 
sveltă, închinată tinereţii legionare. Pentru colaborarea literară, pentru 
cuvinte, îmi fu indicat Demetrescu-Gyr, asistent al Facultăţii de Litere 
din Capitală, eminent poet şi vechi membru al Gărzii de Fier. 
Întâlnirea fu simplă dar providențială. Ne cunoşteam deajuns din 
activitatea publică și în câteva clipe se stabili între noi o înțelegere 
deplină, o armonie rar întâlnită şi o minunată prietenie ce avea să 
dureze până la capătul vieții, deşi adesea despărțiți de evenimente şi 
prăbuşiri istorice sau politice. Era de necrezut uşurinţa cu care Radu 
Gyr versifica, adaptând creaţia sa poetică exigenţelor muzicale. 
Colaborasem în cariera mea artistică cu oameni de teatru şi libretişti 
notorii, vechi şi afirmaţi profesionişti ai poeziei, dar la nici unul nu 
am întâlnit dexteritatea lui Gyr, uluitoarea uşurinţă de versificare pe 
o temă dată. Libertatea sa de creaţie de astă dată era restrânsă - limitată 
de metrul şi ritmul melodiei. Şi totuşi reușea cu extraordinară facili- 
tate a îndeplini orice dorință exprimată pentru o cât mai perfectă 
adaptare. În câteva ore reuşirăm a da un conţinut definitiv marșului. 
Trebuia să aibă aprobarea lui Corneliu Codreanu spre a fi difuzat. 
Într-o seară veni la mine acasă în strada Paris, în spatele Ministerului 
de Externe, un grup restrâns de căpetenii legionare, în frunte cu 
domnul Inginer Clime, Victor Vojen, Puiu Gârcineanu şi Gyr. 
Ascultară de câteva ori melodia intonată de Radu Gyr şi de mine, cu 


145 


acompaniament la pian. Poate pentru prima oară un cântec legionar 
era prezentat cu acompaniament. Inginerul Clime avea o puternică 
voce tenoră. Se arătă entuziasmat, ca şi camarazii săi. 

- „Mâine mergem la Căpitan să i-l cântăm!“ 

Aşa l-am cunoscut pe Corneliu Codreanu, cu care călătorisem 
prin 1922 în același vagon de tren în drum spre laşi, mergând să mă 
înscriu la Facultatea de Drept, unde nu se cerea frecvenţă. 

Codreanu păru încântat la rândul său. Se hotărî să se dea titlul - 
cântecului „Sfântă tinereţe legionară“. În aceiaşi după amiază fu supus 
audiţiei generalului Cantacuzino - Grănicerul la locuința sa din strada 
Gutenberg, din care o parte fusese alocată drept sediu Mişcării 
Legionare. Fără a mă cunoaște, Generalul se exprimă precum îi era 
obiceiul, într-o neaoşă limbă românească: - Bravo, mă băieți! E dat în 
mă-sa ăl care l-a compus! 

Am acceptat râzând cuvintele de omagiu ale năstruşnicului Gen- 
eral, care înjura de mamă și la bine şi la rău. A fost pentru mine cel 
mai neobişnuit, dar şi cel mai sincer şi spontan elogiu. 

După aprobarea şefului Mişcării, cuibul Dragoslavele hotări 
tipărirea Marşului la tipografia Caraianu de pe cheiul Dâmboviţei, 
unde editorul meu trăgea la piatra litografică toate romanţele. 
Ilustraţia copertei se datora pictorului Basarab. Prima ediţie de 5000 
exemplare se vându în câteva zile ca pâinea caldă, banii fiind 
destinaţi Mişcării. Codreanu consfinți „Sfânta Tinerețe Legionară“ 
ca un fel de imn oficial al Legiunii. Toate acestea se petreceau în 
primăvara anului 1936. După câteva luni, în August, în drum spre 
Constantinopol, mă dusei la Carmen Sylva însoțit de comandantul 
vaporului „Principesa Maria“, Petrică Lateş şi de colonelul de 
Cavalerie Constantin - Mache Marinescu, fost la rândul său elev în 
clasa a 5-a a liceului Mânăstirea Dealului pe când Codreanu era în 
clasa I-a. Pe la ceasurile două ale unei calde după amiezi de vară 
ne prezentăm la tabăra legionară, unde plantonul se duse să 
înştiinţeze pe şeful Mişcării că sunt oaspeți care vor să-l salute. 


146 


Imnul tinereţei legionare 


Cuvintele Radu Gyr Muzica lon Mânzatu 


Sfântă tinereţe legionară, 

Cu piept călit de fier şi sufletul de crin 
“lureş rie nfrânat de primăvară 

Cu fruntea ca un iezăr carpatin, 

Cu braţele suim în soare 

Catapetesme pentru veac; 

Le zidim din stânci, din foc, din mare 
Şi, dârz, le tencuim cu sânge dac... 


Refren: 

Garda, Căpitanul 

Ne preschimbă'n şoimi de fier. 
Țara, Căpitanul 

Şi Arhanghelul din cer. 


Moartea, numai moartea legionară 

Ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunți, 
Pentru Sfânta Cruce, pentru țară 
Întrângem codri şi supunem munţi; 

Nu-i temniţă să ne 'nspăimânte, 

Nici chin, nici viforul duşman; 

De cădem cu toţi, loviți în frunte 

Ni-i dragă moartea pentru Căpitan! 


Refren 


Sfântă tinerețe legionară, 

Suim biserici, stăm viteji în închisori... 
În prigoana orişicât de-amară 

Cântăm şi ne gândim la Nicadori, 
Purtăm în crivăț şi în soare 

Lumini pentru biruitori, 

Pentru cei viteji zidim altare 

Şi-avem doar gloanţe pentru trădători! 


Refren 


147 


Codreanu ieşi din cort frecându-se la ochi, fiindcă tocmai se 
odihnea. Veni să ne strângă mâna cu toată deferența pentru colonelul 
Marinescu, care îi fusese superior la liceul militar. Apoi dădu 
deşteptarea pe întreaga tabără, cufundată în somn de odihnă după 
munca dimineţii: 

- Camarazi! Avem astăzi printre vizitatorii noştri pe Domnul Colo- 
nel Constantin Marinescu, pe Comandantul de vapor Petre Lateş şi pe 
autorul „Sfintei Tinereţi Legionare“, camaradul Ion Mânzatu. Strângeți 
rândurile în onoarea lor şi dați tonul de cântec! 

Într-o clipă se formă un careu şi pentru întâia oară ascultai aproape 
cutremurat de emoție, intonat de sute de piepturi goale, arse de soare, 
propria-mi compoziţie. 

Spre amintire, Căpitanul distribui apoi o fotografie cu imaginea 
sa fiecăruia dintre noi. Pe fotografia destinată mie, asternu următoarea 
măgulitoare dedicație: „Legionarului Ion Mânzatu pentru marele său 
talent. Celui ce a compus Imnul Tinereţii Legionare“. Semnat Corneliu 
Zelea Codreanu. De teama percheziţiilor poliţiei la cari mai târziu am 
fost supus, am ascuns fotografia în casa unei rude, Paleologu, 
orchestrant al Filarmonicii. Bombardamentele aeriene americane din 
1943 distruseseră casa din preajma Gării de Nord şi odată cu ea şi o 
fotografie, pentru mine istorică. 

Cu cântecul pe buze a căzut răpusă în 1939 în lagărele de la Vaslui 
şi Miercurea Ciucului, floarea Mişcării Legionare asasinată de 
bestialitatea lui Carol al doilea, fost rege şi călău. 


Imnul Moţa - Marin 


Cei doi eroi căzuseră luptând la Majadahonda în rândurile 
naţionaliste, în războiul civil din Spania. 

Sediul din Strada Gutemberg, proprietatea Generalului 
Cantacuzino-Grănicerul, care îşi rezervase pentru sine doar o modestă 
locuinţă, era cernit. Zeci, sute de legionari veniți din toate unghiurile 


148 


țării spre a exprima durerea lor Căpitanului şi a primi dispoziţii, 
forfoteau prin toate ungherele, prin curte şi stradă. Prin telefon Inginerul 
Clime mă pofii la sediu din dorinţa lui Codreanu. Mă rugă să viu însoțit 
de Radu Gyr. 

L-am găsit pe Căpitan palid, abătut, cercând cu greu să-şi 
stăpânească durerea şi emoția. 

„= „Voi ştiţi ce a reprezentat pentru mine Ionel Moţa. A căzut luptând 
eroic cel mai bun dintre noi, laolaltă cu celălalt prețuit camarad, Vasile 
Marin. Aş dori ca să compuneți un imn de slavă pentru sacrificiul lor, 
lăsându-vă libertatea de a pune în cuvinte şi muzică inspirația necesară. 
Le vom face o înmormântare demnă de supremul lor sacrificiu. Imnul 
vostru îi va însoți la locul de odihnă şi va consemna pentru totdeauna 
marea lor jertfă. 

De acord cu Radu Gyr am hotărât ca să împărțim „Imnul Moţa- 
Marin“ în două aspecte distincte: partea întâia, sau cupletul, să aibă în 
muzică accente grave de marş funebru, iar partea a doua, refrenul, să 
se termine apoteotic. După o zi cântecul era gata. Gyr descrisese în 
strofe sumbre imensa dramă a războiului civil spaniol zugrăvind, ca 
într-un film, suferința oamenilor din tranșee şi atrocitățile fratricide 
între cele două facţiuni, cea naționalistă - armata lui Cristos - ŞI cea 
comunistă, fără Dumnezeu. 

Partea a doua, refrenul, cu o cadență mai accelerată, urma să se 
sfârşească glorios, evocând minunatul fina] din testamentul lui Moţa: 
„dacă eu voi cădea, să faci, măi Corneliu, o ţară frumoasă ca soarele 
sfânt de pe Cer.“ 

Când în ziua următoare am prezentat Căpitanului la sediu imnul 
celor doi eroi de la Majadahonda, Codreanu ne-a strâns prie-teneşte 
mâna, simplu, fără multe cuvinte, decretând ca noul marş să fie difuzat 
pe întreaga țară şi să însoțească pe tot parcursul, de la graniță până la 
locul de veci de la Casa Verde, cortegiul eroilor, o înmormântare fără 
seamăn, care a zguduit din temelii întreaga țară. 


149 


„Vom jura deci că vom lăsa prin legământ urmaşilor să vină să jure 
la mormântul lui Moţa şi Marin pe următoarele condiții esențiale ale 
elitei pe care noi înşine jurăm. 

Să trăim în sărăcie, ucigând în noi pofiele de îmbogăţire materială. 

Să trăim o viată aspră şi severă cu alungarea luxului şi îmbuibării. 

Să înlăturăm orice încercare de exploatare a omului de către om. 

Să jertfim permanent pentru țară. 

Să apărăm mişcarea legionară cu toată puterea noastră împotriva a 
tot ce ar putea s'o ducă pe căi de compromisuri sau comproimitere sau 
împotriva a tot ce ar putea să-i scadă măcar, înalta linie morală. “ 


12 februarie 1937, Corneliu Zelea Codreanu 
(din Jurământul depus de toate gradele legionare) 


150 


Mausoleul Moţa-Marin 


Decizia construirii mausole- 
„ului a fost luată de Căpitan, la 
vestea jertfei de la Majadahonda 
(13 ianuarie 1937) ca loc de veci 
pentru trupurile celor doi eroi. 

Monumentul a fost realizat 
conform proiectului executa! de 
arhitectul Iotzu în şantierul 
condus de ing. Ştefan Predescu 
(pentru infrastructură) şi de ing. 
Duiliu Sfințescu cu o echipă de 
meşteri bucovineni (pentru suprastructură). Lucrarea a fost terminată 
exact în ziua sosirii trenului cu rămăşiţele pământeşti la Bucureşti, în 
Gara de Nord. 


Epilog: Părintele Prof. loan Negrutiu scrie (în volumul 
„Convorbiri Duhovniceşti“ editat de Episcopia Romanului şi Huşilor 
(1990): 

„Iar peste şaptezeci de zile, în zorii unei dimineţi de început de 
primăvară, pe la vremea mânecării, trezind din somn întreaga ca- 
pitală printr-un trăznet înfricoşător căzut ca din senin peste mausoleul 
mucenicilor Săi, Domnul Hristos, cel cu obrazul rănit de gloanțele 
antihriştilor, a dat semn dumnezeiesc de primire a holocaustului 
mărturisitorilor Lui, mistuindu-l, întocmai ca pe al lui Ilie, lăsând 
doar Crucea ca să vegheze de sus, spre semn de mărturie celor 
necredincioşi şi păgânilor.“ 


151 


Imnul Muncitorilor 


În iarna anului 1936 am fost invitat de Căpitan la Predeal, unde 
mergea de obicei la schi. Îl însoţise de astădată şi şeful 
naționaliștilor letoni, Celmins, venit în România ca să-l cunoască, 
discutând cu el acțiunea fără răgaz împotriva comunismului 
internațional. Discuţiile se purtau în limba germană, iar eu făceam 
pe interpretul. Ca şi Codreanu, Celmins era un om voinic, înalt de 
aproape 1,90 metri, cu o deosebită prestanţă în atitudini. Între altele 
îl sfătuia pe Căpitan să se ascundă pe cât posibil, deoarece pericolul 
de a fi ucis de către conspiratorii comunismului internaţional, era 
enorm. Celmins dădea exemplul şefului naţionalist eston, care 
fusese recent ucis, asvârlit - dacă nu mă înșel - în stradă de pe 
balconul unui hotel. 

- „Nu părăsesc țara“, răspunse hotărât Căpitanul.,„Mi s-a propus 
să mă adăpostesc în Germania, însă cu toată stima pentru poporul 
nemtesc, Germania nu mă atrage. Unde să mă ascund? În Bulgaria, 
în Ungaria? Înseamnă să mă asvârl în gura lupului. Rămân pe loc. 
Nu văd mână românească să mă ucidă!“ 

.- Din nefericire fu prea încrezător în destinul său. L-au răpus 
tocmai Românii, din ordinul regelui Carol al II-lea cu consimţămân- 
tul lui Hitler, fiindcă fără el nu putea comite atare monstruozitate. 

În seara sosirei la Predeal am dormit nu numai în aceeaşi mo- 
destă încăpere a căminului legionar, dar chiar în acelaşi pat de lemn 
aşternut cu paie, cu Corneliu Codreanu. Voia să mă iniţieze într-un 
gând ce-l frământa de multă vreme. 

- „Cunoşti desigur, faimoasa melodie a „Internaționalei“ 
comuniste, care s-a întins ca o pecingine, fiind intonată de toţi adepţii 
universali ai ideologiei sovietice. D-ta împreună cu Radu Gyr aveţi o 
grea misiune. Noi luptăm pentru cucerirea nu numai a țăranilor, dar și 
a muncitorimei române. Avem adeziuni din ce în ce mai numeroase şi 
suntem pe cale de a organiza un mare „corp muncitoresc“ pus sub 
conducerea Inginerului Clime. În general viața muncitorilor este 


152 


dureroasă, dramatică. Sunt sleiţi de puteri, storşi de patroni până în 
măduva oaselor. Nu ovreiul este marele inamic naţional, ci însuşi 
Românul. Aş dori să compuneţi un cântec de luptă al muncitorilor, 
mai tare decât „Internaționala“. Recunosc, e o grea misiune, dar 
sper că veţi izbuti.“ 

Până târziu în noapte mi-a vorbit, sugerându-mi idei asupra viziunii 
globale a viitorului cântec. 

„Pune-te de acord cu Gyr şi apoi veniți la mine!“ 

Mărturisesc că mă simţeam strivit de răspunderea cerută şi 
de exigenţele Căpitanului. Îmi făcusem în decurs de zece ani un 
important nume în câmpul muzicii uşoare şi de teatru în general, 
având completa libertate de creaţiune. Era prea mare saltul de la 
muzica de dans, zglobie sau dulceagă, la marşul răscolitor, ce 
avea menirea dacă nu de a se substitui „Internaționalei“, cel puţin 
de a o concura. 

A doua zi dimineaţa ne-am sculat în zori. Ninsese abundeni peste 
noapte şi afară încă viscolea. În cameră era frig. 

- „Hai cu mine afară, să ne încălzim spălându-ne cu zăpadă!“ 

M-am supus, fără plăcere, cu toracele gol pe o temperatură de 
câteva grade sub zero. Apoi Căpitanul îşi luă rămas bun, plecând la 
schi cu oaspetele său Celmins, urmând să-l întâlnească şi pe gene- 
ralul Ion Antonescu, în tovărăşia căruia făcea acelaşi sport. Eu am 
plecat cu febră în primul tren spre Bucureşti, apăsat de misiunea ce 
mi se încredinţase. Luai contact cu Radu Gyr şi cu acelaşi perfect 
armonic spirit de colaborare am pornit la lucru. Plini de entuziasm, 
motivele literare sau muzicale ţâşneau ca un izvor. În viața mea de 
compozitor am avut impresia de a mă afla la o răscruce şi că sunt 
eroul sau victima unei esențiale transformări. Rupeam cu trecutul. 
În aceiaşi perfectă sincronizare cu poezia lui Gyr, amândoi, fecundaţi 
spiritualiceşte de îndemnul nevăzut al Căpitanului, am dus la bun 
sfârşit cântecul ce avea să răscolească conştiințele româneşti în timpul 
campaniei electorale. 


153 


limitele răbdării. Astfel se explică de ce, refuzând ascunzişuri sau 
expatrieri, a întâmpinat cu încredere un destin, ce din nefericire 
avea să-l cunoască la sfârşitul înspăimântător organizat de Carol 
al II-lea. 


Adeziunea mea la Mişcarea Legionară poate fi explicată din mai 
multe puncte de vedere. Deși născut la București, eram fiu de 
transilvăneni. Părinții mei, foşti cetăţeni austro-ungari, fugiseră în 
vechiul Regat de urgia stăpânirei maghiare, trecând pe jos graniţa în 
munții Branului pe la Julava. Tatăl meu dobândise prin parlament 
cetăţenia română. Văzusem cu ochii mei în copilărie teroarea exercitată 
de autorităţile ungureşti asupra elementului românesc. Eram deci 
receptiv la lupta contra opresiunii şi îmbibat de setea de libertate. Apoi 
toată copilăria noastră se desfăşurase în spirit naţionalist. În clasele 
primare se instaurase organizaţia paramilitară „Micii dorobanţi“, în 
care ni se inculca iubirea de patrie. Armata era venerată, demnă urmaşă 
a eroilor din războiul Independenţei. Mai târziu, în 1916, ca cercetaş 
de război , luasem parte activă la drama frontului de luptă, fiind trimis 
în Moldova la un spital de campanie, cu calitatea de instrumentar la 
sala de operaţie. Aş putea spune că nu am avut copilărie, trecând di- 
rect la adolescenţă, deoarece frontul de luptă spulberase privilegiile 
copilăriei. Recucerirea Ardealului ne insuflase tuturor un spirit de 
naționalism exaltat. Patria și libertatea erau supremele aspirații. 

Crescut în asemenea atmosferă, saltul la Legiune nu a fost lung. 
Întâlnisem acolo oameni decişi a lupta, un tineret necorupt, dornic de 
a se sacrifica spre binele țării. Desigur că astăzi toate aceste elemente 
apar anacronice ori absurde. Azi se tinde la federaţii de State sau 
continente. Dispare amorul de patrie. 

Am întâlnit în Legiune figuri de legendă, fără egal. Au năvălit 
apoi şi uscături după „victoria“ din 1940. Furtuna i-a împrăștiat pe 
toți, ucigând pe cei mai buni. Cu ei în minte, am compus imnurile sau 
marşurile. Cântece de luptă, simple, spre a putea fi uşor reținute de 


156 


masa țărănească sau muncitoare, evitând alterațiile tuturor cântecelor 
de masă. Cu aceste melodii pe buze au pierit secerate de pistoale şi 
mitraliere superbele figuri ale Mişcării. Cu aceste melodii pe buze au 
intrat în lumea de dincolo, mărşăluind spre marea apoteoză: 


„Sfântă tinerețe legionară 
Cu piept călit de fier şi sufletul de crin“. 


Este apăsător a supravieţui trecutelor glorioase întâmplări. Mă simt 
străin şi voi muri între străini: 


„În zbor trec peste mine anii 
Departe ‘ntre strâini mă frâng... 


Un cântec ce azi sună ca un adio. 


Ion Mânzatu 
Milano, 16 august 1978 


157 


PERSONALITĂȚI LEGIONARE 
ŞI PRIETENI Al LEGIUNII 


Rostul principal al acestui capitol este de a da un răspuns 
multiplu şi variat la acuza execrabilă, dar difuzată pe tot cuprinsul 
țării, că Mişcarea Legionară ar fi fost o adunătură de oameni de 
nimic şi chiar de criminali. 

În consecinţă, acest capitol este redactat cu străduința de a da 
cititorului o idee destul de concretă asupra tipului de român şi de 
om din care se compunea, în timpul lui Corneliu Codreanu, 
Mişcarea Legionară şi asupra categoriilor de personalităţi din afara 
Mişcării, care au înțeles şi au susţinut lupta şi jertfele legionarilor 
pentru Neam şi Țară. 

Pe plan practic, trebuia luată o decizie în privința numărului 
de persoane care trebuiau să fie evocate şi a ordinei prezentării lor. 

Un număr de circa o sută, deşi departe de a fi exhaustiv, este 
desigur suficient şi - la limită - compatibil cu volumul cărții. 

Ordinea prezentării putea fi stabilită după diverse criterii între 
care alegerea părea dificilă. Am optat pentru soluţia neutră şi cea 
mai simplă: ordinea alfabetică. 

Fie încă menţionat că lungimea textelor nu definește 
importanța persoanelor respective, deoarece, de cele mai multe 
ori, ea depinde de materialul infomativ avut şi de scopul pe care 
cartea trebuie să-l păstreze cu privire la cititor. 


159 


Haig ACTERIAN 
(5 MARTIE 1904 — 7 AUGUST 1943) 


Actor şi regizor. A publicat: Gordon Craig şi ideea de teatru, 
1936, ed. Vremea; Pretexte pentru o dramaturgie românească, 
1936, ed. Vremea; După un veac de teatru românesc, 1937; 
Organizarea teatrului, 1938; Shakespeare (monografie), 1938. 
A lăsat o bogată corespondenţă cu Gordon Craig. A publicat două 
volume de versuri sub pseudonimul Mihail. 

Studii de teatralogie la Roma şi Genova, unde intră în contact 
cu ideile inovatoare ale unor Craig şi Reinhardt, Marinetti şi Tairov. 
Pe Craig îl cunoaşte în 1934 la Congresul „Volta“. 

Director al Teatrului Naţional (toamna 1940 — ianuarie 1941). 
Arestat după Rebeliune. Condamnat la 12 ani. Uzează de ordinul 
lui Ion Antonescu prin care sentința poate fi comutată în plecare 
pe linia întâia a frontului antisovietic. Dat dispărut pe front. 


Ion ANTONESCU 
2.6.1866 - 1.6. 1946 


Unii cititori, chiar şi legionari, poate vor tresări dând peste 
acest nume aici, ba chiar şi în capul listei (consecinţă a ordinii 
alfabetice). Autorul cărţii îi roagă insistent să citească în 
întregime cartea înainte de a-şi exprima opinia asupra acestui 
punct. 

În primul război mondial (1916-1918), maiorul Antonescu, 
ofiţer de stat major cu reputaţia de competenţă excepţională, a fost 
şeful de stat major al armatei mareşalului Prezan, care era o jumătate 
din armata română (cealaltă jumătate fiind sub comanda mareşalului 
Averescu). 


160 


În anii 1936-1937, generalul Antonescu se bucura de un mare 
prestigiu pe plan militar, cât şi politic, dar nu era agreat de camarila 
regelui Carol al II-lea. 

Căpitanul a avut în repetate rânduri întrevederi cu el, în spe- 
cial în legătură cu politica regelui şi cu consecințele posibile ale 
acestei politici pentru țară.. Căpitanul şi Antonescu aveau în 
comun simțul onoarei şi dragostea pentru țară. 

“La Predeal, l-am însoţit de câteva ori la casa generalului şi 
făceam de gardă cu un legionar localnic, ca să ne asigurăm că agenții 
siguranţei nu ne urmăreau. Cei de la sediu, vedeam în Antonescu 
viitorul ministru de război în guvernul legionar pe care începeam 
să-l visăm. 

La infamul proces de înaltă trădare intentat Căpitanului, gene- 
ralul Antonescu a depus o mărturie demnă şi categorică în apărare 
şi spre deosebire de ceilalți martori a dat mâna acuzatului Corneliu 
Codreanu, sfidând acel tribunal. 

În Septembrie 1940, Carol a fost constrâns să plece punând 
conducerea ţării în mâinile generalului Antonescu, abia ieşit din 
domiciliul obligatoriu unde-l surghiunise- 

Antonescu a asociat la guvern Mişcarea Legionară pe care o 
cunoscuse numai din timpul întemeietorului. 

Atunci când, în Septembrie 1940, a declarat înființarea Statului 
Naţional Legionar, nu cunoştea antecedentele lui Horia Sima din 
perioada de după arestarea lui Codreanu (Aprilie 1938). În aceste 
circumstanţe, l-a asociat pe Horia Sima cu Mişcarea, la acea 
guvernare şi nu a ezitat să îmbrace el însuşi cămaşa verde. 


La 8 Noiembrie 1940 a avut loc la laşi solemnitatea înmânării 
spadei lui Mihai Viteazul Regelui Mihai. A fost ales Iaşul pentru 
această solemnitate, fiindcă aici a luat ființă Legiunea, care purta 
numele Arhanghelului. 

Generalul Antonescu a rostit atunci următoarea cuvântare: 


161 


8 noiembrie 1940 
Regele Mihai şi 
Regina Mamă 

la marea manifestaţie 
legionară de la laşi 


La aceeaşi manifestaţie 
Generalul Antonescu 
împreună cu profesorul 
lon Zelea Codreanu 


„A vrut Domnul, Sire, ca ziua Majestății Tale să fie ziua de 
proslăvire a biruinţei legionare - Arhanghelul Mihail. 

Este în acest semn, care ne vine de dincolo, o împletire de des- 
line; Să ne legăm credința în Majestatea Ta de însăşi credinţa 
legionară, pentru ca biruinţa Legiunii, în laşul încercării neamului, 
să facem un legu 'nânt că vom sluji cu vrednicie pe Arhanghelul 
nostru şi pe Regel. Mihai.“ 

După înmâna ca spadei lui Mihai Viteazul, generalul 
Antonescu, în numele Ţării şi al Armatei, hotărăşte: 


162 


„Voința Ţării este ca această spadă să n-o încingeți decât în 
ziua de Sf. Mihail, iar restul anului să stea la Muzeul Armatei. Să 
nu fie a voastră pe de-a-ntregul şi să nu o încingeţi în orice zi, 
decât atunci când Arhanghelul Mihail vă va învrednici să redaţi 
Neamului toată bucuria dreptăţii şi toată întruparea nouă pe care 
o merită Neamul.“ i 

„Puțin după aceea, Cătălin Zelea Codreanu, fratele Căpitanului 
a trebuit să apeleze la generalul Antonescu pentru a-l elibera pe 
tatăl Căpitanului, care era arestat de către oamenii lui Horia Sima. 
Antonescu l-a trimis imediat pe colonelul Rioşanu cu autoritatea 
de stat şi respectivii nemernici au fost forţaţi să-l elibereze. Tot 
Cătălin Zelea Codreanu relatează şi alt gest al generalului, la care 
fusese primit în audiență. Acesta l-a invitat să vadă camera lui, 
situată lângă biroul lui de lucru: 

„Mareşalul Antonescu a ținut neapărat să-mi arate cât de mult 
l-a apreciat şi l-a iubit pe Corneliu. M-a dus în dormitorul lui, un 
fel de cameră cu un pat de campanie, o măsuţă şi un scaun. Încolo, 
nici un fel de mobilă. La cap, deasupra, era o icoană şi o candelă 
care ardea, iar dedesubt era fotografia lui Antonescu cu fratele meu, 
Corneliu.“ 


163 


Foarte curând după aceea, Antonescu era confruntat cu acte 
iresponsabile ale unora dintre „septembriştii“ adunaţi de Sima, care 
deschisese larg intrarea fără control în Mişcarea Legionară, ca să- - 
şi mărească numărul aderenţilor. Punctul culminant a fost atins prin 
rebeliunea din Ianuarie 1941 (descrisă la pag. 448). 

În această situaţie, Antonescu, garant al ordinei şi legalităţii în 
țară, a dat ordin armatei să curme dezordinile şi a lăsat în seama 
justiţiei rolul ei cu privire la cazurile individuale de încăicare a 
legii. Justiţia - de fapt aceeaşi blstemată justiţie ca și în regimurile 
precedente - a procedat însă cum îi era obiceiul, dezlănțuind astfel 
o nouă prigoană, cu condamnări grele, împotriva legionarilor, fără 
distincţie între vinovaţi şi nevinovați. 

În orice caz, Antonescu nu mai avea nici timp nici gând să se 
ocupe de cazuri individuale, fiind total dedicat războiului de 
dezrobire a Basarabiei şi Bucovinei şi de urmărire până la capăt a 
duşmanului. 


Mareșalul Alexandru AVERESCU 
(9 Martie 1859 - 3 Octombrie 1938) 


Averescu a avut sub comanda sa, în războiul din 1916-1918 o 
jumătate din armata română, cealaltă jumătate fiind comandată de 
Mareşalul Prezan, al cărui şef de stat major era maiorul Ion 
Antonescu. 

După război, Averescu a constituit Partidul Poporului, care a avut 
o mare popularitate, ca o consecință a prestigiului său. Numit prim 
ministru, a realizat o largă împroprietărire a ţăranilor și a foştilor 
combatanți demobilizaţi: era el însuşi fiu de țărani din Ismail şi legat 
sufleteşte de foştii lui ostaşi. 

Cu caracterul lui drept şi integru, el nu s-a putut acomoda cu 
comportamentul diferiților membri marcanți ai partidului său, care în 
ambianța de corupţie şi „fripturism“ a politicienilor de atunci - erau 


164 


mai preocupaţi de interese personale decât de binele țării. El a fost şi 
mai afectat de unele trădări, ca aceea a lui Octavian Goga, care s-a 
despărțit de el şi a format un alt partid, împreună cu A. C. Cuza. 

A rezultat o adevărată prăbuşire a Partidului Poporului şi pe plan 
electoral, din care nu a mai putut ieşi niciodată. 

La o şedinţă a Comitetului partidului său (Partidul Poporului) 
Mareşalul Averescu a făcut urmatoarele declaraţii: 


„Din primul moment am spus că noul regim nu va putea dăinui, el 
fiind lipsit de viabilitate. În româneşte creaţiunea lipsită de viabilitate 
se numeşte stârpitură, iar în franţuzeşte aceeaşi creaţie se cheamă 
avorton. 

În orice caz s-a dat acea soluţie şi am văzut la cârma țării un guvern 
în desăvârşită opoziţie cu ideile pe care le aveam. 

Am văzut la cârmă un guvern brutal, care credea că situaţiunea se 
poate rezolva prin acte - după mine - nesocotite. N-a trecut mult şi a 
urmat reacţiunea, reacțiune care s-a manifestat prin asasinarea primului 
ministru. 

Am auzit spunându-se că primul ministru asasinat nu a fost decât 
o victimă, deoarece ceea ce s-a făcut nu ar fi fost conform cu părerile 
lui. Din câte ştim primul ministru este răspunzător de actele 
membrilor guvernului, căci nu de actele unui comisar sau ale unui 
sergent răspunde şeful guvernului şi pentru restabilirea adevărului 
trebuie să arătăm că chestiunea a fost hotărâtă înainte de venirea la 
cârmă a regimului de azi. 

Fapt cert este că lucrurile care au urmat imediat după instalarea 
guvernului au fost hotărâte înainte de venirea lui la cârmă. Eu cred că 
nu în acest mod se putea rezolva situația. 

În 1920 situaţiunea în țară era mult mai gravă. 

Guvernul care ne-a precedat a împănat capitala cu patrule. 

D. Papacostea: Au fost împușcați muncitorii în Piaţa 
Teatrului. 


165 


D. Mareşal Averescu: A doua zi după ce am venit la cârmă am 
retras patrulele. Am găsit 73 greve, le-am potolit pe toate, dar n-am 
scos o singură companie, nu s-a tras un singur cartuș. Şi pe atunci 
era mult mai uşoară represiunea, pentru că în epoca imediată de după 
război, viaţa avea în general o valoare mai mică decât mai târziu. 

Totuşi am reuşit să readucem liniştea şi odinea cea mai perfectă 
în ţară... Cum poate influenţa un partid în opoziţie asupra opiniei 
publice şi asupra desfăşurării evenimentelor? Prin activitatea 
parlamentară, prin presă şi prin întruniri publice. Toate acestea ne 
sunt astăzi tăiate. 

Activitatea partidului este rezultanta contactului organizaţiilor cu 
masele. Ori aceasta nu este cu putinţă, astfel că pentru moment, singura 
activitate care ne rămâne este aceea din sânul partidului. 

În presă avem cenzura. S-au întâmplat recent câteva fapte care 
vor lămuri chipul în care se face controlul criticelor noastre. Printr- 
o coincidență, am scris la 28 Decembrie, la T. Severin un articol 
asupra dizolvării Gărzii de Fier. Nu apăram Garda, căci nu am avut 
niciodată vreo legătură cu ea. Protestam însă împotriva precedentului 
creat cu dizolvarea ei, arătând cât de primejdios era acel precedent. 
Articolul n-a putut apare din cauza cenzurii. A doua zi după 
înapoierea mea de la T.Severin, am avut ocazia să văd pe primul 
ministru. Mi-a cerut articolul şi după aceea a terminat prin a admite 
tipărirea lui. Cenzura trecuse în urmă de la autorităţile militare la 
cele civile. 

Ce s-a întâmplat după acestea? Ziarul în care s-a publicat acel 
articol epuizându-se, s-au primit cereri numeroase pentru ca retipărirea 
lui să fie autorizată. lată aşadar, pe ce minţi este dat controlul activităţii 
noastre prin presă. Se poate lupta în asemenea împrejurări? 

Rămân întrunirile publice. În prezent nu ne putem aduna încă decât 
în şedinţe de comitet, deoarece autortiățile nu admit alte 
manifestațiuni.“ 


166 


Dumitru BANEA 


Născut în 1911 în satul Vurpăr de lângă Sibiu, într-o familie ortodoxă. 
Singur fratele mai mare, Ion, este unit (greco-catolic), printr-o 
întâmplare. Dumitru („Mitu“) are 18 ani când iese din Sibiu ducându-se 
la Iaşi, la fratele Ion, student la drept şi medicină. Întâlnire neprevăzută 
cu Corneliu Zelea Codreanu pe care o descrie (în 1994); În faţa noastră 
se opreşte un om înalt, îmbrăcat în costum naţional, cu ochii albaştri ca 
seninul cerului. Un conducător, şi eu... (etc.). Interesant, nu m-am 
pierdut. Căpitanul îmi întinde mâna şi-mi spune: „Un nou legionar?“ 
„Da, Căpitane“, răspund eu iute şi aşa a rămas toată viața. 

A participat, cu propria-i personalitate la mai toate evenimentele, 
de la campania din Tutova (cu Totu şi cu Tocu), „Echipa morţii“ (Ori 
învingem ori murim), şi tot ce a urmat. Natura l-a înzestrat cu un 
excepţional dar oratoric, şi acum, în 1994, îşi dezvăluie talentul de 
scriitor, în cartea de amintiri legionare, recent publicată. („Acuzat, 
martor şi apărător în procesul vieții mele“, 1994). 


167 


Ion BANEA 


S-a născut în anul 1905, la Vurpăr 
(Sibiu). A urmat şcoala primară în sat, în 
limba maghiară, apoi Liceul Gheorghe Lazăr 
din Sibiu. 

Studiile universitare le-a făcut la Iaşi, 
unde l-a atras personalitatea lui Corneliu 
Codreanu. S-a implicat activ în Mișcare, 
devenind „legionarul de serviciu“ la 
Căminul de la Râpa Galbenă. Ordonat, 
senin, dotat cu o mare putere de muncă, s-a ocupat intens de pregătirea 
studenților legionari, de publicaţiile Mişcării (ziarul Legionarii, care 
apărea pe o singură pagină, prin 1929-1930, era scris aproape integral 
de Banea), de administrarea Căminului. 

Atunci când Corneliu Codreanu a părăsit capitala Moldovei, şi s- 
a stabilit la Bucureşti, spre a participa la viaţa parlamentară, Banea, 
care se bucura în cel mai înalt grad de încrederea și prețuirea 
Căpitanului, i-a preluat cea mai mare parte a atribuţiilor, în conducerea 
legiona-rilor ieşeni, până la 1934, când şi-a susţinut doctoratul în 
medicină generală și chirurgie. lată un fragment din Introducerea tezei: 

Am pornit să învăţ carte din sărăcia neagră a satelor, luptând 
clipă de clipă, cu greutăţile vieţii. Am educat în spiritul de ordine, 
de disciplină şi de iubire de Patrie, pe camarazii mei, a căror 
conducere am avut-o mai mulți ani în Iaşi, răspândind aceeaşi 
sămânță şi în diferitele societăți studenţeşti, care m-au ridicat în 
fruntea lor. Cu credinţă în Dumnezeu, a cărui putere nebănuită am 
simţit-o de atâtea ori coborând ca un har înălțător peste sufletele 
noastre în clipele de zbucium şi deznădejde, şi cu încredere în lupta 
noastră, am mers înainte. Dar frământările acestea m-au făcut să 
nu uit niciodată îndatoririle de student şi rostul pe care îl am în 
Universitate. Împovărat şi cu grija familiei, am studiat, şi am făcut 
acest lucru cu dragoste. 


168 


În 1934 se mută la Cluj, pentru a organiza Mişcarea în această zonă 
dominată de simpatizanţii lui Maniu. Un an mai târziu este numit şefal 
organizaţei legionare din Ardealul de Nord. Ion Banea reuşeşte, cu tal- 
ent, spirit constructiv, hărnicie, dragoste de oameni şi neam, să atragă în 
Mişcare numeroşi aderenţi ardeleni. O consecinţă a activităţii sale este 
faptul că, în alegerile din 1937, Mişcarea a câştigat detaşat la Arad, 
unde a obţinut circa 40 000 de voturi. 

lon Banea este autorul unei cărţi despre Corneliu Codreanu, 
Căpitanul, a unei broşuri scrisă anume pentru țărani - Ce este şi ce 
vrea Mişcarea Legionară - Cărticică pentru săteni, al unui studiu 
despre portul popular şi numeroase articole din presa vremii. 

Pentru prețuirea de care se bucura din partea Căpitanului, este 
concludentă discuţia despre „Succesiune“ (pag. ...) 

În marea prigoană din 1938 este arestat şi Ion Banea. În noaptea 
de 21 spre 22 septembrie este împuşcat, cel din urmă, la Râmnicu 
Sărat. Ultimele sale cuvinte au fost: Doamne, nu le socoti lor acest 
păcat. 


Ion BARBU (Dan BARBILIAN) (1895-1961) 


Profesor universitar la Universitatea din Bucureşti, facultatea de 
matematică. Cel mai complex poet român din sec.XX: „Versul căruia 


J Au xere ay = 
(x-Q ixa da ama, € 


D. BARBILIAN eu j 


| ada Coaferenţiar.apivertilar vayy 


a Resa 
ybe L T z 
Get. ză il 
Bsosretti fF Bir. Coro? Davila 8 


cz 


Carte de vizită a matematicianului Dan Barbilian 


169 


ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate: lumea purificată până 
a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru.“ Limbajul şi gândirea lui 
- ca şi la Blaga şi la Brâncuşi - caută esenţa mistică a lucrurilor: „Dar 
plodul?/ De foarte sus/ Din polul plus/ De unde glodul Pământurilor n- 
a ajuns.“ 

În legătură cu aderarea lui la Mişcarea Legionară scria precis: 
„Ca matematician, socot că ştiinţa este aliata ordinei legionare“ (Axa, 
466, 1940 ). Dăm în încheiere portretul pe care postul Ion Barbu'l-a 
făcut, cu geniul său inegalabil, lui Corneliu Zelea Codreanu: 


Un chip al Căpitanului 

„Să ne apropiem în rânduri puţine de această margine înaltă şi 
neajunsă a ființei româneşti (până azi aşa de neştiută): Căpitanul. 

Cercetătorii drumurilor adevărului recunosc cu mirare că, 
veacuri întregi, învățații folosesc fără să-şi dea seama noțiuni ori 
mijloace fundamentale ale ştiinţei lor, până în ziua când o minte 
stăpânitoare desprinde acel element din împletirea lui cu o mie 
altele, pentru a-l lumina de toate prestigiile pătrunderii clare. Ştiinţa 
trăieşte un moment de biruinţă, urmat de o lungă epocă de 
fecunditate. 

Teologal, ivirea Căpitanului printre noi înseamnă, fără îndoială, 
cunoașterea mijlocită a fiinţei îngereşti, fulgerata manifestare a 
Arhanghelului. Nu se cuvine scrisului mirean, întârziat în păcat, plin 
de regret în a sui până la izvoarele Increatului să adâncească asemenea 
taină. Preoţii legiunii o vor face. 

Secular însă, darul de preot al vieții Căpitanului înseamnă o 
dezvăluire în plină zi a firii noastre româneşti. Prin El ne ridicăm la o ` 
mai limpede şi mai adâncă ştiinţă despre noi. 

Din limburile în care dorm sufletele şi mugurii, fiinţa noastră e 
dusă şi răsădită sub cerul marilor creşteri. Desluşim în chipul şi în 
moartea Căpitanului: alăturate, mărite şi transfigurate, datele prime 
ale unui concretum românesc. 


170 


Aceste date le găsim de faţă în fiecare din faptele istoriei noastre 
dinainte de fanarioți. Minciuna masonică a anului 48 a încercat 
zadarnic să ne-o acopere. E de ajuns o cufundare de o zi sau două, 
într-una din vechile noastre provincii, O îngenunchiere pe lespezile 
mânăstirilor şi bărăţiilor din Curtea de Argeş ori Câmpulung ale căror 
temelii merg până în golul de umbră al descălecării, pentru a primi o 
ştire obscură despre adevărata noastră făptură. Vestirea ei strălucită, o 
găsim în Căpitan: puterea de vis. Nădejde a marilor creaţii, această 
bogăţie de natură, care e a Căpitanului, dar şi a muntenilor noştri din 
Şuici, Câmpulung, Țara Bârsei, Sibii iar, prin ei, a întregului neam, 
trece astăzi în planul conştiinţei. Începe actualizarea unui fond eroic, 
uitat. 

Un ev „gingaş şi uriaş“ străvede dincolo de mesajul Căpitanului, 
acest justițiar neîndurat al formelor perverse ale vieţii, dar aplecat cu 
duioşie peste tiparele ei mărunte ori nevinovate; câini credincioşi, lăcuste 
firave. Acest ev se rezumă în două vorbe: tabăra şi biserica. Scripturi 
simple şi hrănitoare, întreținând de lucrările Duhului în umbra 
mânăstirilor; tabere de muncă şi marginile apelor, în vântul şi înțelesul 
marii apariţii, în acest sfârşit de Noiembrie. lată-l, prins în zeghea lui de 
piatră; pe fundul munţilor noştri daci, dezlegător de întrebări ale Istoriei, 
altfel tulburător decât în celălalt Noiembrie, când ochiul ni se întorcea 
plâns de sânge, când plasul ni se gâtuia de lanţuri nevăzute.“ 


PS. Episcop BARTOLOMEU al Râmnicului. 


A slujit împreună cu Mitropolitul Nicolae Bălan la prohodul eroilor 
Moţa şi Marin, în Bucureşti, la 13 Februarie 1937. 


Generalul Virgil BĂDULESCU 


Martor în procesul din Aprilie 1938, când a declarat: 
Am fost comandantul liceului militar „Mânăstirea Dealul“. Mi-a 


171 


fost elev din clasa IV-a până într aVII a. Era foarte bun. 
Am căutat să-i inspir dragostea de ţară. A fost un elev foarte bun 
şi iubit de colegi... nu-l cred capabil de acte dăunătoare Statului. 


Generalul Gheorghe BĂGULESCU 


Decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, pentru fapte de vitejie în război. 
Ca tânăr maior, a fost ataşat la Tokyo în anii 1920-1923. A fost primul 
străin admis în Academia Japoneză. 

La 13 Iunie 1925, a luat parte la nunta lui Corneliu Codreanu, la 
Focşani, fapt menţionat în cartea „Pentru Legionari“. 

A publicat în România o carte intitulată „BUŞI-DO, Comoara 
Samurailor“, în care descria eroismul și fidelitatea acestora. Cartea 
a fost recomandată ca lectură elevilor de liceu din Frăţiile de 
Cruce. 


I.P.S.S. Dr. Nicolae BĂLAN 
Mitropolitul Ardealului 


La prohodul mucenicilor Crucii şi ai naţionalismului, Ion Mota 
şi Vasile Marin, aduși din Spania şi înmormântați la Bucureşti, au 
slujit I.P.Sf. Mitropolit al Ardealului, Nicolae, P.Sf. Episcop 
Bartolomeu al Râmnicului şi P.S.S. Veniamin, Vicar al 
Arhiepiscopiei Bucureştilor, înconjurați de un sobor de peste 200 
de preoți. 

Cu acest prilej de îndurerată jale a părinţilor, soțiilor şi orfanilor 
rămaşi în urmă, dar şi de înaltă reculegere religioasă şi înviorătoare 
mândrie românească, I.P. Sfinţitul Nicolae Bălan a rostit 


* Dumitru Banea scrie în cartea sa publicată în 1994: Comandantul şcolii a scris 
în nota caracteristică ce se făcea fiecărui elev: „va ajunge un bun (sau mare) 
conducător“. 


172 


cutremurătoarea rugăciune de adâncă simțire, de largă cuprindere şi 
înaltă mângâiere pe care o redăm aici.* 

„Doamne, Dumnezeul nostru, care cu înţelepciunea Ta cea 
negrăită ai zidit pe om şi ai aşezat hotare vieţii lui, ascunse numai 
întru ştiinţa Ta către Tine, Stăpâne, ne ridicăm mâinile şi inimile când 
se desparte om de om şi se desfac legături scumpe, pe cari Tu le-ai 
rânduit şi le-ai binecuvântat pe acest pământ trecător, ca să se găsească 
iarăşi în viaţa cea fără de sfârşit. - 

Unde jertfa omului e mai mare şi mai curată, acolo eşti şi Tu, 
Atolţiitorule, mai aproape. La picioarele Crucii şi înaintea jertfei 
isbăvitoare a Unuia născut Fiului Tău şi Mântuitorului nostru, 
covârşiți de milostivirea Ta, ne amuțesc cuvintele pe buze dar ni se 
pleacă genunchii şi inimile în smerită închinare către Tine, iubitorule 
de oameni. 

Tu ai hotărât să chemi pe calea jertfei, întru odihna care este 
la Tine, pe robii Tăi, iubiții noştri fii, şi frați IOAN MOȚA şi 
VASILE MARIN - şi lîngă sicriul care poartă ceeace a fost trecător 
în ființa lor, gândurile şi simțămintele noastre se preschimbă în 
cucernică rugăciune pe care o îndrumăm către Tine, Părinte al 
îndurărilor. 

Nu să plângem am venit aici, căci smerenia cugetului nostru în 
fața bunevoii Tale de a primi jertfa aleşilor Tăi, nu ne îngăduie să 
însoțim cu plângere sfârșitul vieții lor. Ci am venit să-ți mulțumim, 
Părinte, că ni i-ai dăruit aşa de mari şi curați cu sufletul, ca să se 
învrednicească a primi duhul credinţei până la moarte, duhul jertfirii 
de sine, care este scara cea mai aleasă, dată nouă oamenilor, de 
înălțare către Tine. 

În răscrucea patimilor prin care a trecut poporul românesc în 
lunga sa istorie, Tu, Cârmuitorul soartei lui, ai întărit inimile 


* Ca mitropolit al Ardealului, Nicolae Bălan nu avea nici o obligaţie să participe la 
acest prohod în Bucureşti. A fost deci un gest personal, circumstanță care întăreşte 
caracterul excepțional al gestului. 


173 


părinților noştri întru răbdare de mucenici; Tu, ca răsplată ne-ai 
trimis slobozenia din legăturile robiei de veacuri, şi tot Tu ai aşezat 
țara făgăduinţei, pe care ne-ai hărăzit-o întru bunătatea Ta, pe 
temeliile jertfei fără de seamăn a celor mai buni şi mai viteji fii ai 
neamului nostru. Şi dacă în bucuria ameţitoare a biruinţei dobândite 
am uitat poruncile Tale şi ne-am plecat urechile spre ispitele 
amăgitoare ale păcatelor cari scoboară şi duc la piezare neamurile, 
iartă-ne Doamne, rătăcirea şi a.iruieşte-ne tăria intoarcerii din nou 
pe căile Tale! 

Slăvimu- Te pe Tine, Părinte, că ne-ai trimis lumina pilduitoarei 
jertfelnicii a aleşilor Tăi loan şi Vasile, ca să ieşim din întunericul 
nepăsării, al îndoielii şi al oricărei micimi de suflet în urmărirea 
destinului nostru. În judecăţile Tale, nepătrunse de mintea 
omenească, i-ai dus departe de noi, totuşi în ţara aceleiaşi frăţii 
de sânge, la lupta grea purtată pentru Crucea şi Împărăţia Ta, ca 
astfel jertfa să strălucească cu atât mai limpede, înaintea ochilor 
noştri, în toată frumuseţea ei, desbrăcată de orice interes legat de 
pământ. 

Slăvimu-Te pe Tine, Hristoase Dumnezeule, că ai învrednicit 
poporul nostru, ca din mijlocul lui să alegi ostaşi credincioşi pentru 
lucrul Tău, cari de dincolo de moarte ne trimit solia şi mărturi-sirea 
credinţii lor, cum numai de pe buzele marilor Tăi mucenici din veacurile 
de la început a răsunat în lume: Eu aşa am înțeles datoria vieții mele. 
Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru Ell...(Din 
Testamentul lui Moţa). 

Binecuvântată să fie vatra familiară şi iubitorii părinți cari au 
crescut aceste odrasle scumpe în grădina neamului nostru; ei nu-şi 
vor vedea fiii în jurul lor aici pe pământ, dar cu atât mai mult se vor 
ridica cu gândul la cer, unde s-au înălțat sufletele lor. Tu, Izbăvitorule, 
care ştergi lacrimile celor îndureraţi, ocroteşte cu mângâierile Tale 
soțiile credincioase ale celor chemați la Tine şi înger păzitor trimite 
copilaşilor lor. 


174 


Tu, Mântuitorule, care ne-ai răscumpărat cu scump Sângele Tău 
vărsat pe Cruce şi nu laşi nici o jertfă neprihănită fără 
binecuvântarea Ta, fă să rodească jertfa plăcuţilor robilor Tăi loan 
şi Vasile, pe pământul ţării noastre, pe care au iubit-o din toată 
inima lor, roadele virtuţilor cari înalță neamurile şi le fac biruitoare 
împotriva puterilor întunericului. Revarsă în sufletele fiilor poporului 
românesc duhul credinţei care mută munții, duhul iubirii care toate 
le rabdă şi niciodată nu piere, duhul nădejdii care leagă inimile de 
țelurile cele mai presus de fire ale vieţii ce se înfrăteşte cu jertfa. 
Trimite conducătorilor poporului nostru duhul înțelepciunii Tale. 
Pogoară în inimile tinerimii noastre duhul ascultării de voia Ta cea 
sfântă, duhul rugăciunii şi al muncii, duhul jertfelniciei care s-a 
sălăşluit în aleşii Tăi loan şi Vasile. 

Biserica Ta, clădită pe jertfa Ta pe Cruce, prin noi smeriții 
slujitorii ei, însoţeşte cu binecuvântările ei sufletele robilor Tăi 
Ioan şi Vasile pe drumul veşniciei şi dacă oameni fiind, trup purtând 
şi în lume viețuind, au căzut în neascultarea poruncilor Tale, Tu 
uşurează-le, iartă-le, lasă-le toate greşelile cele de voe şi fără de 
voe, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă, iar sufletele lor, ca pe ale slugilor 
Tale celor bune şi credincioase, primeşte-le întru bucuria Ta, 
Stăpâne, în corturile drepţilor, le aşează şi le odihneşte pe ele. 
Căci ei au împlinit cuvântul ce ni l-ai dat prin îngerul Bisericii 
Tale: Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da ţie cununa vietii. ;, 
(Apocalips 2, 10). 

„Binecuvântate să fie numele lor în cartea veşniciei Tale şi 
neuitată să rămână amintirea lor în neamul nostru, din veac în 
veac! 

Tu ne-ai dat nădejdea vieții celei veşnice, întru care în legătura 
cu Tine, primim cu supunere ceea ce ne dai şi cu smerenie dăm 
ceea ce ne iai, căci Tu eşti Dumnezeul nostru şi ție se cuvine, toată 
cinstea, slava şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfăntului Duh, 
Amin!“ 


175 


Vasile BĂNCILĂ (1897-1979) 


Profesor, eseist, publicist, filosof. Studii de specialitate la Paris 
(1925-1926 şi 1929-1930) 

Profesor de pedagogie şi filosofie la şcoala normală de băieţi din 
Brăila şi apoi profesor de filosofie la liceul Mihai Viteazul din 
Bucureşti. Colaborator la: Gândirea, Gând Românesc, Universul 
Literar, Ideea Europeană, Revista de filozofie, Satul și Școala. În 
reviste a tratat probleme din toate domeniile filosofiei: logică, 
metafizică, etică, estetică, sociologie, filosofia culturii şi a religiei. În 
filosofie a fost persoana principală a grupării gândiriste. Printre 
publicaţii menţionăm: Lucian Blaga - Energie românească (1938); 
C.Rădulescu-Motru - Pedagog (1932); Semnificaţia Ardealului. A 
fost elev al lui Nae Ionescu. În 1940-1941 a fost Director General în 
Ministerul Cultelor şi Artelor. Legionar. 


Maria BEIU-PALADE 


Profesoară, scriitoare, autoare a multor manuale didactice. Toţi 
liceenii din acea vreme au învăţat după cărţile ei. A făcut parte din 
Comitetul de Iniţiativă al Consiliului Asociaţiei „Prietenii Legiunii » 
(1936, 8 Noiembrie). 


Ernest BERNEA (1905-1990) 


S-a născut la Brăila. Student al lui Nae Ionescu şi al lui Nicolae 
Iorga. Licenţiat în Litere (română și franceză) şi în Filozofie. S-a afirmat 
ca poet şi prozator. Bursă de studii la Paris pentru Sociologie şi Istoria 
Religiilor. Un an mai târziu, la Freiburg, urmează cursurile lui Martin 
Heidegger. Între anii 1933-1935 lucrează la Institutul de Cercetări 
Sociologice al Profesorului Dimitrie Gusti, ca secretar al secției de 
monografii sociologice. Din 1935 până în 1940 devine Conferenţiar 


176 


la catedra de antropogeografie a Profesorului Simion Mehedinţi. Apoi 
funcţionar în Ministerul Informaţiilor şi, după venirea la putere a 
generalului Antonescu, este promovat director de studii în Ministerul 
de Externe, de unde este dat afară de Ana Pauker. Arestat în 1948, 
rămâne în închisorile comuniste până în 1962, deci peste 14 ani de 
detenţie politică. Dar şi după această dată este anchetat şi bătut de 
securitate. A publicat în colecţia „Caietele Verzi“. Dintre lucrări: 


A EN 


Îndeimn la simplitate, Mişcarea Legionară şi țărănimea, etc. 


Lucian BLAGA (1895-1961) 
Profesor universitar, poet, scriitor. 


„Arunci grăunţe între brazde 
Şi zici 

Din ele creşte Dumnezeu“ 
(Zamolxe) 


Nici un alt scriitor român n-a 
exprimat cu mai multă claritate şi 
concizie integrarea sufletului ro- 
mânesc în universalitatea dumne- 
zeiască. Nu e vorba de panteism. 
E vorba de atot-puternicie şi de 
voluptatea de a trăi şi a te bucura 
în mijlocul acestei prezenţe 
miraculoase. E vorba de preamă- 
rirea unui sens determinat şi 
definitiv al vieţii, care însoţeşte 
deopotrivă şi pe țăranul şi pe orăşa-nul român, de la naştere până la 
lumânarea de pe piept şi crucea de la cimitir. 

Cazul lui Blaga e la fel cu cel al lui Ion Barbu. Poetul Matematician 
lega ordinea ştiinţei cu ordinea conceptiei naţionale legionare. Poetul 


177 


miracolului permanent vedea în Legiune efortul uman de a se identifica, 
cu acel miracol, ca normă existențială. 

Împreună cu fratele său, Lucian Blaga a făcut parte din Asociaţia 
„Prietenii Legiunii“. Drama istorică Avram Iancu (1934) era dedicată 
lui Corneliu Zelea Codreanu. În 1940, Blaga era încadrat în organizaţia 
legionară de la Sibiu. Titlurile operelor lui sugerează, fără echivoc, 
identitatea de preocupări şi năzuinţe dintre sufletul lui românesc şi 
concepția şi ăctivitatea legionare. i 

La începutul primului război, Blaga s-a înscris la seminarul teologic 
din Sibiu pentru a evita să fie luat în armata austriacă. 


Generalul Gheorghe 
CANTACUZINO-Grănicerul 


Intrarea generalului Cantacuzino în 
Legiune a făcut o firească stabilire de 
legătură între generația eroică a 
Reîntregirii şi cea nouă, sortită să 
fructifice idealul întregirii împlinite şi 
să-l desăvârşească. 

Generalul Gh. Cantacuzino- 
“Grănicerul a reprezentat eroismul de 
legendă, a cărui traiectorie luminoasă 
împodobeşte istoria marilor fapte de 
arme româneşti. 

După ofensiva din Transilvania, în 
„vremurile retragerii, în Argeş şi mai ales la Coţi, inamicul a simţit 
prezenţa în fruntea trupelor a colonelului Gh. Cantacuzino. La Coţi a 
fost rănit şi a lăsat un ochi pe câmpul de bătălie. În Moldova, în fruntea 
grănicerilor lui, la Oituz, a arătat dușmanului că nici pe acolo nu se 
trece... 


178 


La Iaşi, în 1918, el cu generalul Băgulescu, maior pe atunci, şi 
alţi ofiţeri inimoşi, au ţinut în respect trupele ruseşti bolşevizate, 
care voiau să detroneze pe regele Ferdinand - salvând astfel 
monarhia. 

A fost decorat cu ordinul Mihai Viteazul, cu Legiunea de Onoare 
franceză şi i s-a făcut deosebita cinste de a fi citat în ordinul de zi de 
însuşi Ferdinand. 

De aceste distincţii nu prea făcea caz. La procesul din 1934, unul 
dintre camarazii lui, martor, îi reproşa că nu face uz în apărare de acel 
faimos ordin de zi. 

Intrarea generalului Cantacuzino în Garda de Fier coincidea 
cu un mare moment de răspundere pentru ea. Dar tocmai acest 
moment da ghes acestei inimi de erou de a trece sub comanda 
Căpitanului. 

Da, Căpitane, spunea odată generalul, eu sunt un bătrân tânăr, şi 
dumneata un tânăr bătrân. Bătrânul general, care o viaţă întreagă 
împunsese cu spada şi cu cuvântul, înfruntând laşitatea, 
incorectitudinea şi prostia procopsiţilor şi paraziţilor , se simțea, intrat 
în Legiune, în elementul lui. Va ieşi înaintea hoardei şi va da 
avertismente solemne, leitmotivul era să nu se atingă nimeni de copiii 
lui. El lupta pentru un drept sfânt, pentru setea de dreptate şi de afirmare 
românească. 

Lanţul de abuzuri şi nelegiuiri aruncate pe capul Mişcării înfuria 
pe bătrânul general, învățat să răspundă prompt. Numai calmul şi 
răbdarea Căpitanului îl potoleau. 

Omul acesta, venit dintr-o altă lume, nu se putea obişnui cu 
gândul cum că aceşti tineri încercați permanent în bătălii, plini de 
curaj şi bărbăţie, pot răbda atâtea lovituri permanente. În biserica de 
la Hârşova, în fața catafalcului lui Virgil Teodorescu, bătrânul gen- 
eral însoțea, în cuvinte mişcătoare această jertfă fragedă şi crudă, cu 
adânca părere de rău că trebuie să cadă un tânăr în floarea vieţii, 
când ar fi putut să fie în locul lui un bătrân, ca el. Dar gene-ralul îşi 


179 


arăta şi clocotul lui de revoltă contra marii nedreptăţi, strigătoare la 
cer, 

Prigoana atinsese culmea prin dizolvarea Gărzii de Fier, de la 8 
decembrie 1933, arestările în masă ale legionarilor în- cele mai inu- 
mane condiţii, torturile, căutarea Căpitanului. 

Numai de casa generalului nu se atinseseră. Ea părea o insulă 
înconjurată de toate nelegiuirile cu care era lovită noua generaţie, care 
n-avea altă vină decât că îndrăznise să lupte cinstit pentru binele 
neamului românesc. 

Mai impunea încă prestigiul marelui erou, cu trecut de legendă. 

Politicienilor le făcea încurcături acest viteaz neastâmpărat. Ar fi 
vrut să-l izoleze de grupul de tineri de care se apropiase. Guvernanţii 
mai aveau însă față de el un dram de scrupule, care va dispărea odată 
cu moartea lui Duca. 

La Jilava, generalul va sta până la proces cu grupul celor 52 de 
legionari de sub comanda lui Hie Gârneaţă, şi mai târziu a lui Ionel 
Moţa. Aici va îndura rigorile închisorii. Umorul său se va împleti de 
minune cu dârzenia şi entuziasmul legionarilor, obişnuiţi cu închisoarea 
şi cu necazurile. 

Procesul din 1934 a fost o pagină de istorie în care alături de ținuta 
legionară sobră, demnă şi inflexibilă, se desena figura Grănicerului 
erou, în continuu zbucium şi niciodată resemnat... Îl vedeam pe bătrânul 
acela cu barbă albă rezemat de umărul Căpitanului, în permanent 
neastâmpăr, alături de tatăl Căpitanului, de Văcăreşteni şi de alți 
fruntaşi... 


După proces, cât va mai trăi, generalul Cantacuzino va fi perma- 
nent cu spada în mână, neobosit, să păzească lumea nouă, care 
înmugurea şi umplea de speranțe inima neamului românesc. (...). 
Căpitanul îl va numi în 1935 şeful partidului Totul pentru Ţară. Lumea 
vechilor partide democratice nu vedea cu ochi buni acest nou partid. 
Se temeau de concurenţa lui, pentru că era călăuzit de principii cu 


180 


În amândouă imaginile: 
Corneliu Zelea Codreanu 
în fruntea cortegiului, la 
înmormântarea Generalului 
Cantacuzino-Grănicerul 


adevărat democratice. La orice abuz al guvernului, generalul răspundea 
prompt, după temperamentul său clocotitor. Va protesta cu vehemenţă 
ŞI va da avertismente solemne tuturor acelora din guvern, care făcuseră 
din abuz, o doctrină în numele democraţiei. Îşi apăra cu înverşunare 
partidul. Cum a sărit el şi a stigmatizat pe cei care au profanat 
osemintele eroilor noştri de la Predeal! (...) (cf. pag. ...) 

Moartea l-a ajuns în 1937, dar s-a ales numai cu rămăşiţele 
pământeşti. Până în ultima clipă, a fost mânios pe trupul său, care l-a 
trădat (cf. pag....) 

Când, în 1938, înainte de procesul din 1938, la Jilava, împreună 
cu Stănicel, ne refeream la compoziţia Consiliului de Război, Căpitanul 
nu-şi făcea nici o iluzie şi ne spunea: Generalii de la procesul din 
1934 au fost oameni de mare caracter, adevăraţi eroi. Ştiţi bine câte 
presiuni s-au făcut asupra lor ca să ne condamne. Dar aceştia mă vor 
condamna! Într-adevăr, din Consiliul care l-a condamnat pe Căpitan 
în iunie 1938 la zece ani muncă silnică, făceau parte ofițeri aleşi să fie 
slugi plecate. (...) 

Pământul Strămoşesc, nr. 1, 1952. 


Eugen CHIRNOAGĂ - 


Profesor universitar. Doctor în chimie. Rector al Institutului 
Politehnic Bucureşti. A făcut parte din comitetul de inițiativă a 
înfiinţării Asociaţiei „Prietenii Legiunei“ (8-11-36). 

A fost chemat ca martor în procesul lui Corneliu Codreanu 
(1938). Preşedintele tribunalului, C. Dumitru, referindu-se la ca- 
racteristicile Mişcării Legionare l-a întrebat: „De unde le cunoaşteţi? 
Sunteţi membru de partid?“ * Prof. Eugen Chirnoagă a răspuns: „Da, 
sunt membru de partid. Mişcarea Legionară o cunosc mai bine din 
1937... Am fost profund mişcat în 1937, când am luat primul contact 


* Expresie tipic comunistă. 


182 


cu spiritul legionar, la Carmen Sylva, unde munca era ordonată. Am 
cunoscut această Mișcare ca salvatoare a țării noastre şi pot spune 
că niciodată Mişcarea Legionară nu a urmărit să vină la putere prin 
lovitură de stat. 

Mişcările studenţeşti au dovedit o mentalitate dubioasă. Erau 
întrebuințate ca manevră de partidele politice. De când a pătruns în 
mişcarea studențească Mişcarea Legionară am observat, zi de zi, o 
schimbare de spirit, atât în şcoală cât şi în afară. Am avut de felicitat 
pentru această atitudine: cei mai buni studenţi ai mei sunt legionari, 
pentru că D-1 Codreanu i-a îndemnat să fie primii la carte“. 


Sterie CIUMETTI 


S-a născut la Veria, în Macedonia. A absolvit liceul comercial 
român din Salonic şi a venit în 1926 în mult-visata patrie, pentru a-şi 
continua studiile. 

Este arestat în 1930, împreună cu un întreg grup de studenți 
macedoneni, în legătură cu atentatul lui Beza contra lui Constantin 
Angelescu şi închis în penitenciarul Văcăreşti. Aci îl cunoaşte pe 
Corneliu Zelea Codreanu, care se pronunţase în apărarea lui Beza, şi 
se ataşează profund lui şi de cauza Mişcării Legionare. 

Imediat după desfiinţarea Gărzii de Fier de către Duca (noaptea 
de 9-10 decembrie 1933), în cursul prigoanei dezlănțuite împotriva 
legionarilor, este arestat şi închis la Jilava. Este găsit nevinovat Şi 
eliberat în dimineaţa zilei de 29 decembrie 1933. S-a întâlnit în se- 
cret cu Corneliu Zelea Codreanu, care scăpase nearestat şi trăia ascuns 
într-un loc cunoscut doar câtorva oameni de mare încredere. După 
întâlnirea cu Căpitanul, Ciumetti se duce seara la fratele lui, să se 
odihnească. În aceeași seară Duca este împuşcat pe peronul gării 
Sinaia. Ciumetti nu ştia nimic de pregătirea acestui atentat; dovada 
cea mai bună este că nu a încercat să se ascundă, ci a înnoptat la 
fratele său. 


183 


Peste puţin timp, poliţia a invadat casa şi l-a ridicat pe Sterie 
Ciumetti aşa cum era, în cămașă de noapte. Agenţii Siguranţei au 
încercat să afle de la el unde se ascunde Corneliu Zelea Codreanu. 
Ciumeiti a rămas mut, în ciuda schingiurilor cumplite la care a fost 
supus. După ce ancheta a eşuat, Ciumetti a fost dus dimineaţa pe malul 
lacului Fundeni, unde comisarul Panova a tras în trupul lui schilodit 
şapte gloanțe de revolver. Apoi, cadavrul a fost aruncat în apă. În 
urma acestei crime, comisarul Panova, rudă prin dliañță cu Duca, a 
fost avansat în grad. lată cum descrie faptele, ca martor ocular, Cătălin 
Zelea Codreanu în ale sale Amintiri de familie: 

„Pe data de 29 decembrie 1933, cei care au fost la Jilava — 
circa 40-50 de legionari, au fost eliberaţi. În dimineaţa acelei zile 
l-am întâlnit pe Sterie Ciumeti, fiind eliberat din închisoarea Jilava. 
M-am bucurat şi atunci am plecat şi eu acasă. Pe mine nu au putut 
pune mâna, întrucât Corneliu — cu câteva ore înainte m-a anunţat 
să plec, că se vor face arestări. Ca să nu fiu singur, am luat cu 
mine şi un coleg de la Morărit şi Panificaţie. Ne-am culcat, iar în 
timpul nopții au venit mulți jandarmi şi câțiva civili, ne-au arestat, 
ne-au bătut, ne-au dat cu capul de pereți, etc. Nu ştiam absolut 
nimic ce s-a întâmplat. Pe Puşcaşu l-au pus într-un camion, iar pe 
mine, după ce m-au legat, m-au pus într-o maşină mică şi am plecat. 
În faţa noastră — aproape spate în spate — mai era o maşină mică. 
Am ajuns amândouă maşinile pe strada Baicului, unde am oprit în 
fața unei căsuțe cu grădină. Din maşina din faţa mea au coborât 
doi agenţi ai Siguranţei, şi după puțină vreme l-am văzut pe Stere 
Ciumeti într-o cămaşă de noapte lungă, legat ca şi mine cu mâinile 
la spate, l-au urcat în maşina din faţă şi am plecat. Ne-am oprit 
amândouă maşinile pe marginea lacului Fundeni, lângă un pod, l- 
au coborât pe Ciumeti din maşină, l-au luat la bătaie lovindu-l în 
cap şi apoi bătându-l cu picioarele l-au împuşcat în fața mea, la 
câțiva metri. Apoi doi din cei trei l-au târât şi l-au aruncat pe 
lacul înghețat... 


184 


S-au întors, m-au scos şi pe mine din maşină, m-au luat şi pe 
mine la bătaie întrebându-mă mereu unde este Corneliu — sigur nu 
ştiam — dar chiar dacă aş fi ştiut nu aş fi spus. Mă durea tot corpul, 
mi-era frig, eram desculț în cămaşă şi izmene şi să spun sincer de 
abia aşteptam să mă omoare. Scăpam de durerea sufletească, aceea, 
de a fi văzut cum la 3-4 metri de mine mi-au omorât un prieten. Dar 
nu a fost aşa. M-au băgat în maşină — tot legat — şi m-au dus la 
Prefectura de Poliţie. Acolo m-au dezlegat şi m-au dus într-o sală cu 
multe bănci. Pe o bancă în față era ge-neralul Cantacuzino, care 
înjura mereu, pe altă bancă stătea văicărindu-se Nichifor Crainic, 
iar aproape de mine pe o bancă din fund era Puşcaşu, cel cu care 
fusesem arestat. Eram numai noi patru. Am fost apoi puşi într-o dubă 
şi duşi la închisoarea Jilava.“ 

Primăvara, după dezgheţul apelor, cadavrul a fost scos din noroiul 
lacului. Medicul legist care a preluat cazul, Nicolae Roşu, a devenit 
de atunci un susținător convins al Mişcării Legionare. 


Inginerul Gheorghe CLIME 


Printre puţinii care au fost alături de Căpitan din prima clipă, poate 
mai în vârstă decât toţi, e inginerul Gheorghe Clime, sau Domnul 
Inginer, cum i se spune în Legiune. 

S-a născut în 1889 la Oancea, județul Covurlui, pe malul 
Prutului, sat de răzeşi în Ţara de Jos a Moldovei, pe unde va fi 
trecut cândva Rareş cu carele, ca şi Ştefan, în multele-i războaie 
purtate pe la miazăzi. Membru de frunte al societăţii patriotice 
Avântul, unde l-a cunscut pe Nae Ionescu, cu ocazia întâlnirilor 
anuale de la Brăila, Galaţi, Bârlad. Rămâne îndurerat de ruperea 
lui Iorga din tabăra naționalistă. După un scurt răgaz, mai toți 
avântenii s-au grupat în jurul lui A.C. Cuza, Corneliu Şumuleanu 
şi Ion Zelea Codreanu, care tocmai întemeiau Liga Apărării 
Naţionale-Creştine. Clime devine secretarul regionalei Moldova, 


185 


dar, în urma tristelor întâmplări dir 
1926, când Liga se destramă, nu-şi mai 
găseşte rostul nici aici. În curând avea 
să se alăture celor ce trăiau în duhui 
marilor rupturi, cu tineretul strâns de 
Căpitan sub steagul Arhanghelului, în 
care îşi puneau de acum toate 
speranţele. Mai apoi a făcut avocatură 
la Domnești (Muscel), trăind la țară 
cu aceleași rosturi ce le avusese la Iaşi 
între studenţi, dar şi mai strâmtorat, 
căci susținea doar cauzele drepte, iar 
plata era benevolă, şi din puţinul ce 
avea trebuia să întreţină şi revista 
Garda, de el înființată. 


L-am văzut prima dată în vara anului 1930. Ţărăniştii 
guvernau de doi ani, timp suficient pentru evaporarea unui 
entuziasm neconfirmat de fapte. Masele rămăseseră credincioase 
partidului mai mult în virtutea inerţiei, sau din lipsă de 
alternativă, dar suflet nu mai era. Scandalurile publice le 
întreceau cu mult pe cele dinainte, în ministere forfoteau tot 
felui de samsari, iar în camera „ţărănistă“, printre cei 387 de 
deputaţi, nu se găsea nici un țăran, în timp ce minoritățile mai 
ales evreii şi rămășițele fanariote, numărau zeci de locuri pe 
listele guvernului. Socor, Fagure, Zipstein, erau parlamentari 
„ţărănişti“, vorbeau în numele ... ţăranului român! Puţinii 
idealişti, dezmeticiţi, vâsleau deja spre alte ostroave. Luptător 
născut, şi bun tălmăcitor al vremurilor, Inginerul Clime nu se 
sfiise, în plin mit țărănist, să-şi instaleze „șantierul“ său legionar 
în județul cel mai angajat politiceşte, în Muscelul lui Ion 
Mihalache şi al lui Dinu Brătianu. 


186 


Pe bulevardul Pardon, unde mă aflam cu câțiva pedagogi de la 
Seminarul din Câmpulung, studentul lon Chivu (mai pe urmă 
protopop, purtat apoi prin diferite închisori), l-a zărit de departe: 
Uite pe inginerul Clime! Statură potrivită, trunchi încordat, în mişcări 
suplu, sprâncene stuf, ochii puţin înfundaţi țâşneau ca dintr-o vizuină; 
purta mustață groasă; pe cap o pălărie neagră cu boruri largi; geanta 
în mână, pardesiul pe braţ. L-am salutat cu mâinile în sus. Ne-a privit 
serios şi şi-a văzut de drum. Mai târziu am regretat că ne-am sfiit să- 
i vorbim. Ce bucurie i-am fi dat în setea aceea de oameni în care se 
zbătea! 

La alegerile din 17 iulie 1932, Inginerul Clime obținuse în 
sectorul său, Domneşti, peste 450 de voturi: succes de-a dreptul 
colosal, dacă ne gândim la locul şi condiţiile luptei. După uciderea 
lui Duca e torturat îngrozitor, la Titu şi Târgovişte, ca să declare că 
Mişcarea a patronat această pedepsire. Liberat de la Jilava în urma 
achitării din aprilie 1934, se mută cu soția la Bucureşti, într-o 
cămăruţă de la sediu, spre a lucra lângă Căpitan, ca secretar general 
al Mişcării, la reorganizare, creând sistemul ce a dus la creşterea 
vertiginoasă a cadrelor. În curând înființează centrul Răzleţi, menit 
să concentreze şi să fructifice energiile camarazilor din provincie, 
provizoriu stabiliți în Capitală. În octombrie 1936 e numit şef al 
nou-înfiinţatului Corp Muncitoresc. la parte, alături de Moţa şi de 
Marin, la războiul anticomunist din Spania, apoi la campania de mase 
din 1937, iar după moartea Generalului Cantacuzino primeşte şefia 
Partidului Totul pentru ţară, calitate în care conduce cu răsunet 
alegerile din decembrie. Corneliu Codreanu îl numise Comandant 
al Bunei Vestiri, alături de Nicadori, încă din ianuarie 1937. La 17 
Aprilie 1938 e luat de pe pat de spital şi dus la Mânăstirea Tismana 
„apoi la Ciuc şi la Jilava. Condamnat pentru trădare, îşi sfârşeşte 
zilele răpus de baionete în închisoarea din Râmnicu Sărat, victimă a 
nebuniei sângeroase din Septembrie 1939. 


A spune despre Inginerul Clime că a fost credincios, viteaz, energic, 
viu, ar fi aprecieri ce se fac de obicei asupra unor oameni ce puteau fi 
şi altfel. Pe Domnul Inginer însă nu ni-l putem închipui decât cum a 
fost: frunte a simţirii omeneşti în generaţia sa. Născut în Moldova, nu 
l-a preocupat „moldovenismul““, el aparținea neamului întreg şi nu 
înțelegea să-şi facă „viitor“ din ațâțări regionaliste. 

A fost cap al muncitorimii legionare, dar niciodată n-a asmuţi- t- 
o împotriva altor clase, nici nu a folosit-o ca o masă de manevre pentru 
trambulini politice. Mişcarea, forma, doară, cimentul legăturii între 
stările sociale, ca şi între provincii, şi nu era să adâncească, tocmai ea, 
prăpastia între clase. 


Dragostea de muncitori şi-o arăta prin fapte. Venind, în vara anului 
1936, să ne viziteze tabăra de la Topoloveni, a zărit pe copila celui 
mai sărman din sat, Ileana, cum se ţinea anevoie după vite, sprijinindu- 
se în băț; tată] ei era acasă, prăpădit de mizerie, iar ei îi supura glezna 
bolnavă de tuberculoză. Copiii de la ţară nu se încred prea uşor în 
domni, dar blândeţea Domnului Inginer a convins-o repede să-l 
însoţească la Sanatoriul C.T.C. de la Carmen Sylva. Şi lumea care s-a 
întâmplat să fie la gară în ziua aceea l-a putut vedea de mână cu copila 
umilă, prost îmbrăcată, în aşteptarea trenului ce trebuia să-i ducă 
departe... 

Luptând. pentru oameni, nu se retrăgea filozofic în birou, ci era 
veşnic în mijlocul oastei, pe care o pregătea pentru luptă. La 
Câmpulung, deşi avea rude cu stare, prefera să găzduiască la croitorul 
Costică Robu, la perierul Nae Radu Georgescu, la Potea ori Fain, 
vânzători într-o librărie, cu care îl apucau adesea zorile povestind. 
Oamenii aceştia, stâlpii de atunci ai Mişcării la Câmpulung, l-au urmat 
cu devotament, iar amintirea Domnului Inginer le-a rouat ochii până 
la sfârşitul vieţii. 

Străin de tot ce-i solemn, sufletul îi rămăsese în simplitatea 
copilăriei, cu o nuanţă de ghiduşie. În august 1937 l-am vizitat acasă, 


188 


cu Victor Apostolescu, Costică Stănescu (ucis apoi de „umaniştii“ lui 
Ceauşescu, pentru că se retrăsese să lupte ca partizan în munți) şi alți 
camarazi. Lucra desculţ în grădină, cu pantalonii sumeşi şi bluză fără 
mâneci. La plecare, a doua zi, trebuia să trecem un pod de cale ferată 
peste Râul Târgului. După ce ne-am luat ziua bună, Domnul Inginer a 
trecut furiş apa şi, la capătul celălalt, ne-a sărit din tufe brusc în față, 
ca să ne sperie... 


Nu pierdea nici un prilej să ne arate dragostea sa. În încleştarea 
luptelor din Spania, şi-a mai găsit răgaz să ne trimită la toți vederi cu 
minunăţiile arhitectonice şi naturale de acolo. 

Găsea rapid soluţia în împrejurările cele mai neprevăzute. Într-o 
seară, la sediul din strada Imprimeriei*, Generalul Cantacuzino vorbea 
deja de două ore despre duel, şi auditoriul cam moţăia. Deodată, domnul 
Clime strigă: Drepţi! Stânga-mprejur! Continuaţi, domnule general. 
Scuturați de somn, acum ascultam cu toții cu luare aminte... 

Învățătura lui era exemplul. Mi-a spus odată că are să vină la noi, 
la Călinești, de sărbătorile Învierii. Şi a venit... chiar în ziua de Paște! 
La mirarea mea legitimă, că şi-a lăsat familia singură la o zi așa mare, 
îmi arătă agenda: toate zilele îi erau ocupate şi, ca să se țină de cuvânt, 
nu-i mai rămânea decât aceea. Şi n-a plecat până nu m-a învăţat Sfântă 
tinerețe legionară, abia ieşit. Asta e cântec de vitejie, nu de 
înmormântare! Să lăsăm jalea, căci ne aşteaptă vremuri mari! 

Altă dată, în Iulie 1936, mergeam în marş cu fraţii Năstase, 
Samoilescu, Nelu Grigorescu şi alți studenţi la Domneşti, unde 
jegionarii lui Şuşală construiau un dig. Pornisem în zori din Câmpulung 
spre Râul Doamnei, de-a curmezişul muscelelor pline de flori şi de 
cosaşi. Trecând în marş prin Godeni, cu copiii droaie după noi, am 
trecut pe lângă locul lui Gică Andriţoiu, student la Cluj (mai apoi 
căzut la Stalingrad), care lucra la fân. Gică a azvârlit coasa şi a intrat 
în rânduri. uu am ajuns, Domnul Inginer a lăsat pe iarbă geanta şi 


*Numele mai vechi al străzii Gutenberg. 


189 


pardesiul, şi-a scos haina şi a pus mâna pe roabă. L-am imitat, desigur. 
După masă, ne-a spus râzând: Ştiam c-or să ne dea de mâncare şi nu 
voiam să fie degeaba. Legionarul trăieşte pe picioare proprii. Nu 
munca este ruşinoasă, ci parazitismul. Feriţi-vă să trăiţi vreodată pe 
spinarea altora! S-aveţi tăria de a trăi prin voi înşivă! 

Parcă-l văd la deschiderea taberei Topoloveni (în dosul gării 
Călimăneşti), după slujba preoţilor Enescu, din valea Româneștilor, şi 
Sergiu, cum s-a dezbrăcat de haină, şi-a sumes mânecile şi a turbat 
primele cărămizi. Venea des în această tabără, unde lucra cu noi, mânca 
aceeaşi ciorbă de ştir cu mămăligă, dormea pe aceleaşi paie în bordei. 

Duminică 8 august 1937, la adunarea judeţeană de la Corbi, în 
munți, pe Râul Doamnei, ne-a udat ploaia şi ne-a zvântat soarele de 
trei ori la rând. Inginerul Clime a stat alături de noi, cei din front, de- 
i curgea apa gârlă de pe pălărie, refuzând umbrelă sau adăpost, iar 
după adunare s-a simţit de-a dreptul ofensat când careva i-a propus să 
meargă, cu alte căpetenii (Bănică Dobre, Gârcineanu) într-o casă 
fruntașă, la masă aleasă... Puteam merge toţi acolo?... a întrebat. Şi a 
Tămas cu toată lumea, la o bucată de pâine cu castraveți... 

Un proces înscenat la judecătoria din Stâlpeni a fost pentru Domnul 
Inginer, prin iunie 1936, prilej de concentrare studențească. În seara 
dinaintea procesului, La Bahna Rusului, în curtea unui castel de 
vânătoare, paznicul s-a îngrijit de cină cu brânză de burduf, ceapă şi 
mămăligă, „răsplată“ pentru bucuria de a fi asistat la şedinţa noastră 
în fața uriaşelor vâlvătăi ale focului, în al cărui jar se coceau bulzele. 
Am dormit pe cetină, iar a doua zi am mers în marş la judecată, dar 
sentința s-a amânat... 

Gheorghe Clime avea cel mai înalt grad în Legiune, dar nu ne-a 
spus-o niciodată, nici n-a făcut abuz de el. Comportarea îi era nu ca de 
la şef la subalterni, ci ca de la frate la frate. Gradul i-l ghiceam singuri 
după această comportare, care îl înnobila în ochii noştri, iar sufletele 
noastre îi atribuiau toate blazoanele... 


190 


Pe la începutul activităţii noastre legionare în Muscel, i-am dat 
de publicat mai multe reportaje în care mă plângeam de urgia 
jandarmilor. Le citea, zicea bine! şi le băga în buzunar, dar nu 
apăreau nicăieri. Odată i-am cerut lămuriri... Măi, păi tu pentru 
asta mi le-ai dat? Uite n-am înţeles bine... Să vezi, când Căpitanul 
a înființat Mişcarea, țara întreagă era un abuz, de la un cap la 
altul. Unde te-ntorceai, vai şi amar! Când s-a umplut bine paharul, 
Căpitanul a înființat Garda de Fier, organizaţie exiremistă, dispe 
rată dacă vrei, care-i jura să taie răul din rădăcină, sau să piară 
cu noi toți! Odată ce-am venit aici ştim că țara e plină de fărăde 
legi, şi nu mai stăm să ne mirăm de fiecare caz în parte. A semnala 
un abuz sau altul, ar fi să facem pe cititor să creadă că numai 
acela e abuzul, cel semnalat de noi, şi că încolo, totul ar merge 
strună.... Noi scrâşnim, luptăm şi aşteptăm.N-ai nici o grijă, n-or 
să-şi mai joace ei mult caii, jandarmii. ; 

Punea mari speranțe în tineret. Tu vei fi mai bun legionar decât 
mine, şi copiii tăi vor fi şi mai buni! N-am înțeles, desigur că voi 
ajunge mai bun ca Inginerul Clime, ci am înțeles câtă încredere avea 
în posibilităţile de transformare ale generaţiilor tinere. Era neînduplecat 
cu trădători. Entuziasmul ieftin al începuturilor Frontului Vaida îi 
rupsese din organizație un student, fost colaborator la Gardă: Nu s-a 
simțit bine în căsuţa noastră; va voi mai târziu să vină înapoi, dar în 
Gardă n-are să mai calce niciodată! 

Când prefectul țărănist, preotul Mănescu, opreşte grupul muscelean 
să plece la Vişani, Clime ameninţă: Popa Mănescu va face cu mâinile 
lui digul. Veţi vedea! 

Pentru concentrarea efortului în luptă nu neglija nici o contribuție, 
cât de mică; folosea partea bună din sufletul fiecăruia, oricât de 
neînsemnată. Dacă mă arătam nemulțumit de slaba activitate a cuiva, 
îmi replica blajin: Posibilităţile sufleteşti nu sunt egale; pune-i fiecăruia 
în spate numai cât poate duce, şi mulțumeşte-te că duce. Atâta poate 
el. Dar să te convingi că nu poate mai mult! 


191 


În timpul campaniei electorale, ca şi în perioada de organi-zare, 
nu l-am auzit niciodată punându-se pe primul plan. Niciodată eu, ci 
totdeauna Căpitanul. Se depersonaliza complet. EI era numai trimisul 
Căpitanului, în numele căruia vorbea. Căpitanul - şi Mişcarea! Nici 
cea mai vagă preocupare de a-şi câştiga partizani personali. lar când 
li se confirmă, la 11 decembrie, celor închişi la Râmnic, bănuiala 
teribilă a asasinării Căpitanului şi a camarazilor lui, târându-se de 
durere, striga deznădăjduit: Banea, ia comanda! Frumuseţea de 
legendă a acestei atitudinii, a celui mai indicat să preia cârma, nu 
poate fi spusă în cuvinte. Urmărise, crispat de neputinţă, acţiunile 
provocatoare de afară, menite de a crea un alibi poftei de sânge a lui 
Carol al II-lea prin suprimarea Căpitanului, chinuit şi el de aceeaşi 
imobilizare programată; a reuşit până la urmă să transmită necoptului 
de la Berlin (aluzie la Horia Sima, n.ed.) să-și bage minţile în cap, 
dar acesta avea alte socoteli... 

L-am văzut seara, la sediu, după înmormântarea Generalului 
Cantacuzino. Căpitanul a spus: Camarazi, Domnul General ne-a 
lăsat. Domnul General era şeful partidului nostru. Trebuie să punem 
pe cineva în locul lui. Eu m-am gândit la Domnul Clime. Domnul 
Inginer s-a roşit tot; se simţea stingher. Au mai vorbit câţiva, scurt; 
apoi Alecu Cantacuzino, în numele luptătorilor din Spania: În 
adevăr, Domnul Clime a fost cel mai viteaz dintre noi, şi tot timpul 
am simţit asupra noastră dragostea lui de frate mai mare. Apoi, 
iar Căpitanul: Cine este pentru, să ridice mâna sus. Toată lumea! 
Cine e contra, mâna sus! Nimeni! Căpitanul i-a strâns mâna, 
surâzând: Ei, Domnule Clime, de-acum eşti şeful partidului Totul 
pentru ţară. Te gândeşti un minut şi spui oamenilor câteva cuvinte, 
că te-au ales... Domnul Inginer a făcut un pas înainte şi, cu mâinile 
împreunate jos şi cu ochii în tavan, a scandat apăsat: Rog pe 
Dumnezeu să mă învrednicească să pot muri pentru Căpitan şi 
Legiune. Trăiască Legiunea şi Căpitanul! Era continuarea firească 
a făgăduielii din scrisoarea trimisă Căpitanului în 1927, când 


192 


aderase la Mişcare aducând tot ce avea: viața! Sfânta tinerețe a ţâşnit 
ca o furtună din piepturile noastre. Alegerea de şef, la noi, durase 
câteva minute. 

Forţa morală i-a dat rezistenţa fizică. După mişelia de la 30 
Noiembrie 1938, guvernul, temându-se de reacţiunea legionarilor, 
căuta să obţină cât mai multe adeziuni şi declaraţii de-ale 
căpeteniilor, cărora le făcea o largă publicitate, pentru anemierea 

“furiei răzbunării. Şi pentru că Gheorghe Clime era considerat ca 
urmaş al Căpitanului, toate presiunile se îndreptau mai ales asupra 
lui. Mai multe personaje importante de pe atunci l-au vizitat la 
închisoare, căutând, cu presiuni sau cu teribile ameninţări, să-i 
smulgă o declaraţie. I se cerea să-l renege pe Căpitan, să se 
desolidarizeze de Mişcare, să facă vreo declarație în favoarea 
guvernului, sau măcar de resemnare... Domnul Inginer n-a dat 
nimic! Ba da, o declaraţie în care afirma că se va supune legilor, 
aşa cum a făcut toată viaţa! O astfel de declaraţie însă nu-i putea 
aduce nimic bun, aşa că a fost supus celui mai sălbatic regim de 
închisoare, cu atât mai chinuitor cu cât dânsul se afla în urma unei 
operaţii şi destul de bolnav. 

Din Martie 1939, în urma acordului economic cu Germania, 
situaţia s-a mai îmbunătățit, dar au început noi presiuni ce ținteau 
captarea Mişcării pentru regim, vărsarea apelor dulci ale acestui 
izvor de munte în balta puturoasă a lui Carol al II-lea. Ce ar fi 
însemnat reuşita acestei tentative pentru viața Mişcării şi a țării, 
e lesne de înţeles. Domnul Inginer a fost însă la postul de 
comandant. 

Dar dârzenia nu i s-a iertat. În noaptea de după uciderea lui Armand 
Călinescu a fost scos din celulă şi somat să semneze o declaraţie în 
care să recunoască că el a pus la cale atentatul. Voiau o justificare a 
băii de sânge ordonată pentru noaptea aceea în toată țara. Şi la fiecare 
Nu! baionetele se înfigeau tot mai adânc!A fost auzit din ce în ce mai 
slab: Asta nu! asta nu! nu... apoi s-a făcut linişte. Dumnezeu îl cruțase 


193 


de gloaţele bolşevicilor în Spania, cum îl scăpase în urmă cu 20 de ani 
mai înainte în Războiul Reîntregirii, pe care îl încheiase cu grad de 
căpitan. Dar Irodiada de la Palat cerea iarăşi capul Gărzii de Fier. La 
zid, aliniaţi, comandanții legionari îşi aşteptau rândul. Inginerul Clime, 
Comandant al Bunei Vestiri, a căzut, pentru Căpitan şi Legiune, în 
zorii zilei de 22 septembrie 1939, în curtea închisorii din Râmnicul 
Sărat. 

Înainte de a pleca din țară, m-am strecurat la Furnicoşi, la Doamna 
Clime, fiica bătrânului preot Dragomirescu de la Schitu Goleşti. În 
casa pustie dintre Vâlcea şi apa Târgului, plină de amintirile vieţii de 
odinioară, am găsit pe Doamna singură, îmbrăcată în hainele Domnului 
Inginer, îngânând tainic din caval, cu ochii spre munți... Suspina în 
doină imaginea unei margini de cimitir orăşenesc, cu cruci aliniate, 
unde, printre atâţia comandanţi ai Căpitanului, zăcea şi Inginerul 
Clime? Sau gândea, poate, la vechea casă de pe malul Prutului, unde 
bătrâna octogenară, rămasă singură singură, cu ochii secați de vreme 
şi de lacrimi, blestema neputincios pe ucigaşii fiilor săi, Gicu, cum îi 
spunea Domnului Inginer, şi Traian, ucis şi el, în aceeași noapte, la 
Vaslui? De-o parte jertfa supremă, pentru ce face pe om să fie şi să 
rămână om; de alta, jalea neagră! 

Moţa sublinia, de câte ori avea ocazia, că nu există înviere fără 
moarte. Cine a pornit conştient pe căile Mişcării a acceptat în prealabil 
extrema perspectivă. Jertfele atâtor camarazi cer deci nu bocete, ci 
biruință: învierea, pentru care au înfruntat supremui sacrificiu. Cu 
gândul la ea au murit, siguri de fidelitatea celor rămaşi. Norocul de a 
fi făcut parte din generaţia lor e încărcat de mari îndatoriri. Ştim însă 
că sămânţa împrăștiată de Gheorghe Clime și camarzii săi nu va seca 
în veac; că din jertfa lor şi lupta noastră va ieşi învierea neamului 
românesc, suprema ţintă a lui Corneliu Zelea Codreanu. 


Text scris şi difuzat în 1942 de Petre Vălimăreanu, 
în timpul detenției în lagărul de muncă hitlerist de la Rostock 


194 


George COANDĂ 


Profesor universitar. Savant cu renume mondial. A făcut parte din 
comitetul de iniţiativă pentru constituirea asociației „Prietenii Legiunei 
(8-X1-1936). 

Acest mare teoretician a revoluționat aviația de vânătoare printr-o 
„invenţie“ practică: sincronizarea tirului de mitralieră cu rotația elicei, 
permiţând tirul direct, prin elice, la avionul monomotor. Invenţie de 
care au profitat aviaţiile de vânătoare din Occident. Încă nu se inventase 
propulsarea avioanelor prin reactoare. 


Gheorghe COMĂNESCU 


General. Martor în procesul lui Corneliu Codreanu (1938). 
Întrebat de către apărare: „Dacă îl cunoaşte D-1 General pe Corneliu 
Codreanu şi ce poate spune cu privire la activitatea sa?“ Generalul 
Comănescu răspunde: „L-am judecat în 1934. Apoi am avut con- 
tact cu dânsul în diferite probleme politice, ca membru al Partidului 
Naţional Ţărănesc. S-au tranşat chestiuni foarte importante atunci. 
Am ieşit de la el foarte lămurit. Am mai avut contact apoi în 1936, 
la Carmen Sylva. Mi-a spus că el caută să îndrumeze tineretul pe 
linia naționalistă, că nu visează puterea şi că vrea să formeze 
caractere. Nu e capabil să facă acte împotriva României, Statului 
sau război civil.“ 


Constantin CONSTANDACHE 


General. Martor în procesul lui Corneliu Codreanu (1938), unde a 
declarat: „Pe D-1 Codreanu îl cunosc de la procesul din 1934. Am fost 
judecătorul lui. Pot spune că ideologia pe care o are - Patrie, Dumnezeu 
şi Rege -, ideologie pe care o cunoaşte toată lumea, nu poate fi decât o 
ideologie frumoasă“. 


195 


Avocatul lacobescu întreabă: „Poate fi învinuit D-l Codreanu de 
război civil, de răzvrătire?“ Generalul Costandache răspunde: 
„Corneliu Codreanu nu este capabil de aşa ceva.“ 


Generalul COROAMĂ 


După arestarea Căpitanului din Aprilie 1938, Stănicel (fiind avocat) 
s-a înscris ca apărător pentru a-l putea contacta în arestul Tribunalului 
şi a primi astfel eventuale instrucțiuni sau însărcinări. 

Cu această ocazie, Căpitanul, cu o voce pe şoptite, pentru că în 
cameră erau microfoane ascunse, i-a spus să se ducă la generalul 
Coroamă, care în acea vreme era Comandatul Gărzii la Palatul Regal, 
şi să-i spună că ar dori să-l aibă ca martor de caracter în proces, dacă 
se poate, şi dacă vrea să vie. 

Răspunsul generalului Coroamă a fost: 

„Chiar dacă Regele o să facă spume la gură când o să audă, spune- 
i lui Corneliu să mă pună pe listă. Am să viu“. Apoi a adăugat: „Cum 
să nu viu? 

Prezența Generalului Coroamă, omul care îl apăra pe Rege, 
însemna o mare lovitură dată duşmanilor şi în special lui Iorga. 


Horia COSMOVICI 


S-a născut la 4 aprilie 1909 în comuna Tureatca, jud. 
Dorohoi.Primul război mondial surprinde familia Cosmovici la 
Bucureşti, unde se va stabili definitiv. Face toate studiile la București: 
şcoala primară, liceul Gheorghe Lazăr şi facultatea de drept, apoi 
doctoratul în drept roman. 

Se înscrie în baroul de Ilfov şi lucrează în biroul avocatului profesor 
Istrate Micescu, mare adversar al Mişcării Legionare. 

În anul 1937 ia parte la campania electorală a partidului Totul 
pentru ţară. În 1938, pledează în apărarea lui Corneliu Codreanu în 


196 


procesul de „înaltă trădare“ care i se intentase. Luptă împotriva dictaturii 
carliste. 

În anul 1940 este numit de către generalul Ion Antonescu 
subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. După o lună 
şi douăzeci şi cinci de zile demisionează. Este trimis pe front. 

La 8 septembrie 1943 face trecerea la Biserica Romano-Catolică 
în capela privată a Monseniorului Vladimir I. Ghika. 

La 16 decembrie se căsătoreşte. Are doi băieți şi şapte nepoți. 
După 1944 a fost arestat de 6 ori şi a făcut în total 17 ani de închisoare. 
În 1964 este eliberat de la Periprava. 

La 13 mai 1969 este ordonat preot greco-catolic de către episcopul 
Iuliu Hirţea. 

Horia Cosmovici a fost principalul apărător al lui Corneliu 
Codreanu în procesul de înaltă tradare intentat şi organizat din ordinul 
camarilei regale. Pledoaria lui, dincolo de perfecțiunea argumentării 
juridice, rămâne - nu în faţa acelui complet de judecată compus din 
mizerabile slugi, ci în faţa istoriei - ca un model de neatins prin 
descrierea cutremurătoare a infamiei urzite acolo şi a consecinţelor ei, 
atât pentru o întreagă generaţie cât şi pentru viitorul neamului 
românesc. 

Şi iată cum gândește, ce scrie, preotul Horia Cosmovici astăzi: 

„Nu am fost la Sighet; dar am fost la Jilava, la Aiud, la Ocnele 
Mari, la Gherla şi la alte închisori. 

Alexandru Vlahuţă a scris cândva: Nu de moarte mă cutremur, 
ci de veşnicia ei. Parafrazând, aş spune: Nu de victime mă cutremur, 
ci de torţionarii lor. Şi nu e vorba de frică, ci mă tem pentru sufletele 
lor. 

Victimele au murit cu numele lui Cristos pe buze, dar pe cei 
care blestemau şi schingiuiau ce soartă îi aşteaptă? Aceştia tră- 
iesc azi cu groaza de a nu fi găsiţi, cu teama că-i va ajunge 
blestemul, pe ei şi pe copiii lor. De oameni se ascund, dar de 
Dumnezeu cum s-o facă? De pedeapsa de pe Pământ ar putea scăpa, 


197 


dar de pedeapsa în veşnicie, nu! Şi aceasta nu le-o spun ca o 
ameninţare, departe de mine acest gând. Le-o spun cu profundă 
durere. 

Când văd azi cât de uşor se omoară un om - uneori se primeşte 
chiar o decorație pentru o asemenea faptă - şi când ştiu ce este un 
suflet, îmi vin lacrimile în ochi. Dumnezeu a creat fiecare suflet pentru 
fericirea veşnică. Un singur suflet este mai mult decât întregul Univers 
material. 

Cum aş putea să-mi închipui că Episcopul Durcovici se bucură de 
condamnarea în Eternitate a celor care l-au omorât? 

La Sighet, schingiuirile au fost de neimaginat, dar 
Mântuitorul ne-a învăţat să nu ne temem de cei care nu pot ucide 
decât trupul. 

Şi atunci ce să facem? Nimic altceva decât să aplicăm, pentru 
binele lor, legea umană. Este singurul mijloc: să fie pedepsiți 
strict în conformitate cu legea. Dar nouă, celor care credem în 
iubirea lui Cristos, ne rămâne datoria de a ne ruga pentru 
sufletele lor. 

Nu torţionarii au biruit, nici stăpânii lor; au biruit cei schigiuiți şi 
UCIȘI. 

Cred că multe haruri ar primi ţara aceasta dacă pe monumentul 
care s-ar ridica la Sighet am trece, pe o tablă separată, numele mic al 
gardienilor şi ofiţerilor care ne-au torturat, sau porecla dată lor de 
către deținuți (Vasile, Arba, B1, Pithecantropus, Luvaţi etc.). Tabla ar 
avea titlul, scris mare, „TORȚIONARII“, și invitația adresată 
trecătorului de a se ruga pentru sufletele celor care au ispăşiri grele în 
lumea de dincolo (Matei, 5, 44 - n. ed.) 

Dacă nu vom face aşa, atunci la Sighet se va construi un monu- 
ment în plus printre miile de acest gen care umplu pământul.“ 


198 


Aron COTRUŞ 
(1891-1961) 


S-a născut la 2 Ianuarie 
1891 la Hasag, jud. Târnăveni. 

Poet patriot, de cea mai 
autentică şi înflăcărată 
materie şi expresie. Apărător 
al ţăranului şi al muncitorului 
sărac, speculaţi de tagma 
politicienilor corupți. Poezia 
sa a avut repercusiuni 
extraordinare asupra tinere- 
tului anilor ‘30. În aprilie 
1935, la constituirea Aso- 
ciaţiei „Generaţia Mişcării 
Studențești de la 1922“, Ionel 
Msţa, ca Preşedinte, a citit 
următoarele versuri de Aron 
Cotruş: 

„şi-ai despicat în două 
istoria,/ țăran de cremene,/ 
cum n-a fost altul să-ți 
semene,/ Horia!“ 

Deşi n-a făcut parte din 

- nici-o organizație legionară, 
versurile lui sunt un imn con- 
stant al românismului 
propovăduit de legionari: 

„uite-i, aşpri, îndrăzneți,/ 
Crainici iuți ai unei noi vieți“ 


Jn acest valum este scrisă povestea tinsrejil mele, 
dela 19 la 34 ard, cu smirile (edina, gândurile, 
faptale și prapelile. ei. 


CORNELIU XBLEA-CODREANU 


Poemul Fara e dedicat în întregime Căpitanului. Spicuim din el 


câteva versuri: 


199 


din mulțimile oarbe unu s-alege... 
veacul, 

îi zice cum vrea, 

îl botează cum vrea... 

la masa de lucru adună: 

azurul văzduhului lângă furtună 

şi lângă-o inimă mai bună ca o pâine... 


noua lui limbă... 

faţa țării o schimbă... 

bătrânii, ar vrea să mai trăiască 

să stee drepți la vorba lui împărătească... 


A murit în exil, la Los Angeles, unde trăia exclusiv din ajutorul pe 
care i-l dădeau alți exilați, mai tineri şi mai puţin săraci ca el. Un 
român de piatră, Aron Cotruş, ca munţii Transilvaniei unde se născuse 
ŞI trăise. 


Vasile CRISTESCU 


Scrisoare amintirii lui 


Ultima ta imagine e cea care apăruse în toate ziarele din Capitală: 
cu trupul ciuruit de gloanţe, mort, într-un lac de sânge - ce mult sânge 
aveai, Nene Vasile! - ca să ştie lumea că murise încă un comandant 
legionar, iar studenţii dumitale, să ştie că au pierdut profesorul lor de 
epigrafie. 

Dar în mintea mea ai rămas nu aşa cum te arătau ziarele, cu chipul 
acela scăldat în sânge, ci cu înfăţişarea dârză, cu pieptul drept ca un 
trunchi de stejar. 


200 


Te văd în cămăruţa ta din Aleea 
Marinescu. Îţi văd fruntea înaltă, 
puțin încruntată; te văd lucrând la 
Istoria militară a Daciei. Îţi văd 
ochii mari, care se umezeau de câte 
ori vorbeai despre magistrul 
dumitale, Vasile Pârvan, sau se 
aprindeau ca flăcările, când vorbea: 
despre destinul Legiunii. Te văd la 
catedră, senin şi liniştit, descifrând 
cu studenţii inscripţiile de la 
Porolissum ori Sarmisegetuza. Te 
văd în fruntea coloanelor de 
legionari, pe drumurile desfundate 
din Vlaşca, mereu în frunte 
încercând să cânţi cu noi Dealul 
Negru, Ştefan Vodă sau Imnul 
tinereţii legionare. 

Şi te mai văd, într-o primăvăratică zi de aprilie, intrând cu un 
pachet mare sub braț, în biblioteca al cărei custode eram. Îmi încredinţai 
arhiva pe care o aveai pentru Legiune. M-ai luat apoi în dreptul ferestrei 
deschise şi mi-ai spus ultimele cuvinte pe care le-am auzi de la 
dumneata: 

„Orice s-ar întâmpla de azi înainte, Legiunea a pus piatra de 
temelie pe care se poate scrie istoria României. Eu voi fi prins din 
nou - poate destul de curând; se simte ceva în aer, ceva turbure. Ne- 
am făcut o parte din datorie; mai este însă mult de făcut. Dacă voi 
putea să scap şi de data asta, voi merge pe acelaşi drum. Mai e mult 
de lucrat în Giurgiu, căci a rămas lume în judeţ care nu a înţeles bine 
Legiunea.“ 

Te-ai oprit apoi din lecţia pe care o țineai în dimineaţa aceea 
- ultima lecţie la Universitate - şi ai venit să-mi spui ce trebuie să 


201 


fac cu arhiva dumitale. Ai plecat apoi, şi nu m-ai lăsat să te însoțesc, 
căci te urmăreau agenții. A treia zi ai fost arestat şi dus, cu ceilalți, 
la Tismana. Într-o seară îmi spune un frate al meu că ai evadat. Cum 
şi în ce fel, aveam să aflu mai târziu. Spre sfârşitul anului 1938, 
am primit ordin de la bunul tău prieten Dorin Popescu să îţi ard 
arhiva. Plângeam şi ardeam hârtii, care erau fie ordine de la Centru, 
fie scrisori de la savanţi, ori fotografii ale fetiţei dumitale. 

Într-o seară a lui ianuarie 1939, trei agenţi m-au luat de la cazarma - 
regimentului unde îmi făceam serviciul militar. Şi tot ce am suferit 
în zilele şi nopţile acelea de iad, era ca să le spun unde te afli. Toată 
poliția te căuta, iar comisarul Vasile Grigore trebuia ori să-mi smulgă 
taina ascunzătorii tale, ori să-mi smulgă restul de viață care mai era 
în mine. La mijloc era un teanc de bancnote. Fuseseşi, în acele zile 
de după Crăciunul lui 1938, omul pe capul căruia se pusese mare 
preţ de bani. Iar în ziua de 26 Ianuarie ţi-am văzut chipul sfârtecat de 
gloanţe în ziare. Trădarea îşi avea o nouă victimă. 

D.A. Vlaşca* 


Nicolae DONA 


General. Martor în procesul lui Corneliu Codreanu (1938), când 
declară: „Îl cunosc pe D-l Corneliu Codreanu. L-am judecat în 1934, 
în tribunalul militar, şi apoi am fost în contact permanent cu D-sa. 
Mi-a făcut cea mai adâncă impresie. Tânăr, cu avânt naționalist. 
N-a avut nici un amestec în asasinarea lui Duca. Am judecat cu 
conştiinţa împăcată. Este un om corect“. ( A făcut parte din Senatul 
Legionar) 


* D.A. sunt, probabil inițialele numelui autorului scrisorii, Vlașca fiind judeţul în 
care-şi exercitau împreună activitatea legionară (N. Ed.) 


202 


Vladimir DUMITRESCU (1901-1991) 


Doctor în arheologie, profesor universitar, elev al lui Vasile Pârvan. 
Legionar. Scrie în memoriile sale. „Încă de la primul interogatoriu mă 
întrebase dacă mai păstrez legături cu foştii camarazi, iar eu îi 
răspundeam că singurul pe care îl mai văd este bunul meu prieten Petre 
P Panaitescu - cel mai mare istoric contemporan al nostru, după părerea 

mea - pe care îl cunoşteam din 1917, din refugiul de la Iaşi, şi care era 
şi naşul fiicei mele. Acum maiorul m-a întrebat pe neaşteptate: „Ai 
rămas la aceeaşi atitudine? - Domnule maior, i-am răspuns, atitudinea 
mea a fost şi este foarte indicată: aşa cum v-am spus, încă din 1941 
n'am mai avut nici o activitate politică, iar atunci când mi s-a cerut să 
lucrez în specialitatea mea am primit cu dragă inimă şi mi-am împlinit 
îndatoririle cât am putut mai bine...“ 

A fost închis fără proces între 1952-55, experiență rememorată în 
scrierea postumă „Închisorile mele“. 


Mircea ELIADE 


Născut la Bucureşti la 28.02.1907. 

Studii la şcoala primară nr.10, iar liceul la Spiru Haret - 
București. 

Licenţiat în filozofie la Facultatea de Filozofie din București, cu 
o teză despre filozofia Renaşterii (1928). A avut ca profesor pe.Nae 
Ionescu, devenind unul din străluciții prieteni ai acestui „Socrate al 
filozofiei româneşti“. 

În perioada Dec. 1928 - Dec. 1931 studiază în India şi îşi susține 
licenţă la Calcutta. 

În 1933 îşi ia doctoratul în Filosofie cu o teză despre „Gândirea 
şi practica în Yoga“. Îi apar o serie de opere: „Isabel şi apele 
diavolului (1930), Maitreyi (1933), Santier, Huliganii, Nuntă în 
cer, Întoarcerea din rai, Domnişoara Cristina, Şarpele. 

1933-1938 predă cursuri de filozofie şi Istoria religiilor la 


203 


Universitatea Bucureşti. 

1940-1941 ataşat cultural la Londra şi 1942-1945 la Lisabona. 

În 1945 se stabileşte la Paris, unde predă istoria religiilor, întâi la 
Ecole Pratique des Hautes Etudes, apoi la Sorbona; din 1956 devine 
profesor titular la Catedra de istoria religiilor a Universităţii din Chi- 
cago (din 1985, Catedra „Mircea Eliade“). În acest timp mai apar: 
Secretul doctorului Honigberger, Nopți la Serampore, Pe strada 
Mântuleasa, La ţigănci, Noaptea de Sânziene, Îi curte la Dionis, 
Tinerețe fără bătrâneţe, Nouăsprezece trandafiri. Opera sa de 
căpătâi va fi „Tratat de istoria religiilor“ - Moare la Chicago 
22.04.1986. 

Savant de renume mondial, devine membru de onoare la Academia 
Americană (1966), Britanică (1970), Belgiană (1975). 

Doctor Honoris Causa al Universităţii Yale (1966), La plata (1969), 
Loyola-Chicago(1970), Colegiul din Boston (1970), colegiul din Law- 
La-Salle din Philadelphia (1972), Colegiul Oberlin (1972), Lancaster 
(1975), Sorbona(1976), Washington(1985). 

În 1938 este arestat şi deţinut la Miercurea-Ciuc împreună cu elita 
legionară, printre care profesorul său Nae Ionescu. 

În „Buna Vestire - 17.12.1937, Mircea Eliade va scrie: „Astăzi 
întreaga lume se află sub semnul revoluţiei, dar în timp ce popoarele 
trăiesc această revoluţie în numele luptei de clasă şi al primatului eco- 
nomic (comunismul) sau al statului (fascismul) sau al rasei 
(hitlerismul), Mişcarea Legionară s-a născui sub semnul Arhanghelului 
Mihail şi va învinge prin graţia divină. De aceea în timp ce toate 
revoluțiile contemporane sunt politice, revoluţia legionară e spirituală 
şi creştină“. 

Din „Noaptea de Sânziene“ vol. I, pag.215: „.. Apoi Ștefan auzi un 
strigăt sugrumat, sălbatec, de fiară rănită: l-au împuşcat pe Căpitan! 

Nu se mai auzi nici o răsuflare în toată curtea. Tăcerea aceea 
împietrită i se păru mai cumplită decât un strigăt. În clipa următoare, 
îi văzu pe toți căzând în genunchi, izbucnind în plâns, gemând. Unii 


204 


se loveau cu capul de pământ, alții urlau ca nişte câini loviți. Cu 
armele în mâni, jandarmii îi priveau. Ştefan îşi făcu o cruce şi-şi plecă 
fruntea, fără gânduri“. 

Pentru adecvarea acestui episod, dintr-o carte de ficțiune literară, 
cu realitatea istorică, este semnificativă comparaţia cu mărturia lui 
Vasile Iasinschi, pag. ... 


Sergiu FLORESCU 
(m.1939) 


Licenţiat în litere. Ziarist. Comandant legionar şi şef al regiunei 
Basarabia. Prin ziarele din Chişinău a dus o luptă acerbă contra 
comunismului. A fost asasinat la 22 Septembrie 1939 din ordinul 
guvernului lui Carol I, în județul Lăpuşna. 


Iosif FROLLO 


Profesor. Martor în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu. 

Preşedintele C. Dumitru: D-voastră aţi făcut parte din Partidul 
Totul pentru țară? 

Prof. Frollo: Nu. 

Preş. C. Dumitru: Aţi fost candidat la alegerile ultime, din 
Decembrie? 

Prof. Frollo: Da, am fost candidat la senat, în judeţele Roman Şi 
Bacău. 

Şi am urmărit mişcarea naționalistă a D-lui Codreanu. Bineînţeles 
că am urmărit-o atât cât am putut-o urmări de la distanță, fără să fiu 
alături de nici una din persoanele care făceau parte din mișcare. Un 
prieten, îmi scapă numele, mi-a spus că D-] Codreanu mi-ar propune 
să candidez pe listele partidului Totul pentru Țară. 


205 


Şi atunci am avut o lungă convorbire cu D-l Codreanu, în care am 
pus toate problemele care mă interesau pe mine din punct de vedere 
moral. 

Această mişcare am găsit-o sfântă în toate. Am fost în 
campania electorală şi atunci am văzut Legiunea în toată 
splendoarea ei. Tot ce scria în cartea Pentru Legionari şi în 
Cărticica şefului de cuib s-a întâmplat aidoma. M-am lămutit 
atunci că Mişcarea Legionară nu era un partid politic, ci o 
organizație de înaltă moralitate. 

Privitor la presiunea care s-a exercitat în campania electorală 
profesorul Frollo vă spune: au suportat-o, n-au reacționat. 

Mi-am dat seama că se urmăreşte o înaltă etică a vieţii sociale, 
că nu este un partid de extremă dreaptă, şi nici de extremă stângă, 
ci un partid de extremă cinste, care luptă împotriva extremei ne- 
cinste“ 


Constantin GANE 


Scriitor. Autorul cărţii de, evocare istorică: Trecute vieți de 
Doamne şi Domniţe (3 volume, două premiate de Academia Română). 
A fost ambasadorul României la Atena. A făcut 13 ani de închisoare 
comunistă. În „Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe“, vol. III, e scris: 
„Nu-mi pot termina cartea, căci a fost ucis Căpitanul meu şi al 
neamului.“ 


Ion GĂVĂNESCUL 


Originar din Bucovina, după cum arată numele. Profesor 
universitar din 1880 la Iaşi. Despre opera pedagogică de valoare a 
acestui savant, se exprimă elogios pedagogul francez Planchard, care- 
| situează pe linia şcolii active integrale. A făcut parte din grupul celor 


206 


câţiva profesori universitari de la laşi - în frunte 
cu A.C. Cuza - care, la sfârşitul războiului de 
întregire, au luptat pentru cauza națională, 
alături de studenţi. S-a alăturat Mişcării 
Legionare de la începuturile ei. La 10 
Decembrie 1928 primeşte din mâna 
Căpitanului săcuşorul cu pământ, care era o 
“punguliță foarte mică în care se găsea adunată 
țărână din locurile de luptă care au avut loc în 
decursul zbuciumatei noastre istorii. Se purta 
în semn de angajament permanent în serviciul 
patriei şi de cinstire a memoriei celor căzuți 
pentru apărarea neamului românesc. Iată cum este descris impresionantul 
moment în cartea Pentru legionari: „Este un suflet care ne urmăreşte 
de aproape. Pas cu pas. Se interesează de noi. Poate ne studiază. Este 
vorba de impunătoarea figură a bătrânului profesor de pedagogie de la 
Universitatea din laşi: Ion Găvănescul. Profesor universitar din anul 
1880. Odată ne-a spus: Tare aş dori să am şi eu un săcuşor cu țărână! 
La 10 Decembrie 1928, l-am invitat acasă la noi şi acolo, în mijlocul 
grupului de legionari, i-am predat săcuşorul cu țărână ca din partea 
noastră. Bătrânul cu părul şi sprâncenele albe a făcut ochi mari, ca 
într-un moment de mare gravitate. Şi după o clipă de tăcere: - Domnilor 
nu sunt demn să primesc acest sfânt Talisman decât în genunchi - şi se 
roagă. După el îngenunchiem şi noi împrejurul lui“. 


Dumitru GĂZDARU 


Doctor în litere de la Universitatea din Iaşi. Profesor de Filologie 
Romanică la Iaşi şi la Bucureşti. Director al Şcoalei Române din Roma. 
Invitat special, ca profesor, la Institutul de Filologie Romanică la 
Universitatea din Roma. A fost de asemenea profesor la Universitatea 
din Marburg, în Germania. 


207 


La ocuparea României de către comunişti se găsea la Roma şi a 
rămas în exil. A făcut cercetări de specialitate şi a conferenţiat în 
următoarele centre universitare: Barcelona, Berlin, Berna, Florenţa, 
Madrid, Padova, Paris, Roma, Triest, Veneţia, Viena, biblioteca 
Vaticanului, Zurich. Invitat în Argentina, a fost profesor titular de 
Filologie Romanică la Universidad Nacional din La Plata şi la 
Universidad del Salvador, din Buenos Aires. La Universitatea din 
~ La Plata a fost directorul Institutului.de Filologie şi Lingvistică. A 
murit în exil, în Argentina. Fără îndoială cel mai erudit şi obiectiv 
studios de filologie, din ţara noastră, alături de Sextil Puşcariu. 
Neatins nici intelectualiceşte, nici de circumstanțe, de filoxera ruso- 
filă, ca Iorgu Iordan (ambasador comunist la Moscova) şi ca 
Alexandru Rosetti, care s-au făcut adepţi schimonosirei ortografiei 
limbii române şi ai tendinţelor de subminare a latinităţii ei. Pentru 
meritele şi contribuţiile lui ştiinţifice colegii şi studenţii argentinieni 
i-au dedicat numeroase volume omagiale. În Italia şi Argentina 
locuinţa lui a fost întotdeauna deschisă românilor din exil. A fost 
legionar credincios până la moarte liniei lui Codreanu. În Argentina 
a reluat publicarea primei gazete legionare „Pământul strămoşesc“. 
A făcut parte din Senatul Legiunii. 


Doamna Maria GĂZDARU 


În paralel cu o considerabilă activitate ştiinţifică şi legionară 
desfăşurată de profesorul Găzdaru în cadrul exilului, Doamna 
Găzdaru a întreprins o tot atât de mare şi rodnică activitate dedicată 
copiilor români din diasporă, prin publicaţii cu ajutorul cărora să 
poată fi iniţiaţi în cunoaşterea limbii şi a tradiţiilor româneşti şi — fte 
zis în treacăt — să fie incitați şi părinţii lor să se străduiască în acest 
sens. 

Pe lângă acestea, Doamna Găzdaru apublicat în 1956, tot cu gândul 
[a tineretul din exil, un volum intitulat „Țara de departe“, în care a îmbinat, 


208 


cu mare măiestrie, extrase literare şi istorice, ilustraţii şi hărți dând o 
imagine vie a ţării întregită. Peste deceniile scurse între timp, acest 
volum este de o incontestabilă actualitate şi pentru tineretul din țara 
neîntregită de astăzi. Valoarea excepţională a acestui volum impune 
republicarea lui, sub un titlu desigur modificat în consecință: „Ţara 
întregităț. 


Prof. Dr. Dimitrie GEROTA 


Profesor universitar. 

Somitate medicală, cel mai reputat chirurg român din perioada 
interbelică. 

Scotea, în anii 1930, o foaie periodică clandestină, „Crezul 
nostru“ *, în care denunța isprăvile şi nelegiuirile lui Carol al II-lea. 

Acuzat de lèse majestate, dr. Gerota a fost arestat şi dus la 
închisoarea Malmaison. 

A cerut ca, la moartea sa, să i se pună pe piept chipul lui Corneliu 
Codreanu. Dorinţa i-a fost îndeplinită. 


Mitropolitul GURIE 

* Ne-am fi aşteptat ca cel puțin după suirea pe tron şi după ce a jurat pe 
Constituţie, regele Carol II să aibă demnitatea și să se comporte conform acelui 
jurământ. Dar realitatea a fost alta: regele Carol Il a dovedit şi de astă dată că 
nici rolul de rege nu l-a schimbat; el a rămas acelaşi om, cum a fost primul 
Carol; legile țării pentru el n-au va-loare; interesele țării sunt subordonate și 
intereselor și ambițiilor personale, morala și etica sunt fleacuri bune pentru 
alţii; jurământ, cuvânt de onoare, adevăr, preţuiesc pentru regele Carol tot atât 
cât istoria documentată ne spune că prețuiau pentru prințul Carol al României. 
El nu numai că nu s-a gândit să strângă și să consolideze partidele poitice, 
pentru a le utiliza în folosul ţării, ci din contră, el este autorul destrămării şi 
fragmentării acestor partide în 16 grupulețe, pentru ca acum, în deriziune, să 
apeleze la unirea lor. 

Cel mai just răspuns pe care poporul român trebuie să-l dea, ar fi 
proclamarea Republicii. 

(...) Republica într-un stat democrat, este forma superioară a dezvoltării 
politice, este negațiunea monarhismului şi a absolutismului. 


209 


(1887-16 Noiembrie 1943) 
Mitropolit al Basarabiei 


Ieromonahul Gurie Grosu editează în 1908, împreună cu câțiva 
protopopi şi intelectuali basarabeni, revista lunară „Luminătorul“, 
scrisă numai în româneşte, publicată în 1000 de exemplare de 80 de 
pagini, el fiind redactorul. 

Vicar la Iaşi în 1918, arhiepiscop de Chişinău şi Hotin în. 1920, 
este numit Mitropolit al Basarabiei în 1925. 

1). Fragment din întâmpinarea adresată Preşedintelui Sf. Sinod al 
Bisericii Ortodoxe Române (Patriarhul dr.Miron Cristea) la 20 Mai 
1937: 

„Vi se părea că faceţi operă arhipăstorească și vă îndepliniți rol 
de Apostol sfânt al Creştinătăţii, când în timpul războiului nostru pentru 
dezrobirea naţională, semnaţi pastorale de blestem și osândă împotriva 
oștilor româneşti care veneau să-şi jertfească viața pentru dezrobirea 
fraţilor lor de sub unguri.“ 

2). Într-o şedinţă a Sf. Sinod, la care venise să asiste şi Carol al H- 
lea, i s-a adresat regelui în termenii următori: Măria Ta se spune că ți- 
ai părăsit familia şi că stai cu o ţiitoare evreică. Adevărat îi? 

Regele a părăsit imediat şedinţa, furios. Pe Gurie l-a scos de la 
Mitropolie şi l-a trimes la Mânăstirea Dragomirna. 

3). Când Corneliu Codreanu a luat inițiativa de a construi un 
mausoleu pentru osemintele ostașilor căzuţi în luptele de la Predeal, 
din care unele încă mai erau risipite prin pădurile din jur, Mitropolitul 
Gurie a oficiat Serviciul Divin pentru sfinţirea cavoului provizoriu 
instalat în acel loc. 

Totul a fost zădărnicit de intervenţia jandarmilor, care au profanat 
şi distrus tot ce au găsit. 


Radu GYR 


210 


Radu, fiul actorului Coco Demetrescu, s-a născut la 15 Martie 1905 
la Câmpulung (Muscel). În 1908, se mută cu toată familia la Craiova, 
tatăl lui fiind angajat acolo, la Teatrul Naţional. Radu urmează liceul 
Carol I, terminând strălucit în anul 1923. Scrie versuri de la vârsta de 
10 ani, îar la 14 ani dă la iveală un poem dramatic, intitulat „În munţi“. 

Fiindcă începuse să publice epigrame care nu-i conveneau 
directorului liceului, a folosit pseudonimul Radu Gruiu (un deal de pe 
la Câmpulung) şi apoi Radu Gyr. 

Este student al Facultăţii de litere şi filosofie din Bucureşti până 
în 1927 şi apoi numit conferenţiar la Catedra de estetică lite-rară și 
literatură universală. 

Poet şi scriitor, el colaborează regulat la principalele reviste li- 
terare din acea vreme. 

La vârsta de 19 ani publică primul volum de versuri: „Linişte de 
schituri“. Urmează „Cerbul de lumini“, „Poeme de război“, „Balade“, 
etc.. Traduce din Verlaine, Baudelaire şi Goethe. 

În 1930 obţine premiul Adamache al Academiei Române. 

În mod firesc, se îndreaptă spre Mişcarea legionară și iată ce scria 
în Martie 1936: 


Suprema jertfă 


„Tineretul legionar coboară din arama unei vitejii de baladă 
strămoşească. El descalecă din Corbea şi din Toma Alimoş! A înfruntat, 
pentru crezul lui, urgia şi a tânjit primăverile prin închisori. Şi a arătat 
tuturor că trebuie să ştii să şi mori pentru ideal. De la război şi până 
acum, nimeni, în țara noastră, n-a mai căzut pentru vis, în afară de 
morţii legionari. De trei ani încoace, numai sfintele morminte legionare 
sunt demne să-şi amestece oasele de pe fund cu argila străbună a 
voevozilor, pandurilor şi a haiducilor noştri. 

Un legionar s-a prăbuşit, ucis pe la spate, fiindcă lipea o chemare 
românească pe un zid. Îl chema: Virgil Teodorescu. Altul a fost 
doborât cu şapte gloanţe în spate, fiindcă visase frumos şi în lumină 


211 


o țară ca o piatră de smarald. Îl chema: Srerie Ciumetti. 

Desigur pentru a putea să mori, astfel, trebuie o mare 
putere de vis. O mare forță interioară de seninătate. Trebuie 
o pogorâre de-a dreptul din sufletul limpede şi luminos al 
ciobanului Mioriţii, în clipa când îşi pregătea nunta de azur 
cu moartea. 

Dar pentru a te îngropa de viu, luni întregi, ani de-a rândul, 
între funinginea şi mucegaiul zidurilor de ocnă, ce forţă lăuntrică. . 
îți trebuie? 

Ce dinamică dezlănțuire de jertfă? Ce vifor tânăr de ideal? 
Coborârea, prin moarte, în mormânt, e o trecere de eroism- prin 
brățara sângelui- în purificare şi cer. Coborârea, prin viață, în 
mormântul temniţei, e o trecere din eroism omenesc, în vitejie 
supraomenească sporită, multiplicată, înnaripată clipă de clipă, oră 
de oră, zi de zi. Este o trăire a Crivăţului de aur al spiritului şi al 
trupului devenit numai suflet, peste lespedea mormântului care te 
ferecă. 

Jertfa temniţei aprinde, deopotrivă, în ea: eroism de zeu tânăr 
şi descătuşare, sublimare a duhului prin suferință. Fenomen spiri- 
tual similar ascezei. 

Le-a fost hărăzit, tot legionarilor, să se cuminece şi din această 
jertfă. Trei dintre noi* sunt flăcări vii de suflet în gropile ocnei. Ei 
nu au primit inelul de logodnă din „Mioriţa“, dar au moştenit 
încleştările, în ocale de fier, ale gleznelor lui „Corbea“ din jumătatea 
de veac a puşcăriei lui cu mlaştini şi năpârci. Cei trei vin, cu paşi 
de azur, din baladă şi trec, cu paşi de bronz, în legendă. În cel mai 
sfânt poem eroic valah. 

Trei s-au jertfit, într-o trinitate de foc şi curcubeu, peste 
30.000. Pentru 300.000. Pentru noi toţi, rămaşi dincolo de ei, în 
aşteptarea propriilor noastre jertfe. 


*Numele mai vechi al străzii Gutenberg. 


212 


De după zăbrele, din carcerile cu opaiț sărac şi mare singurătate, 
gândurile celor trei răzbat până la noi şi se aşează pe umeri ca nişte 
ulii grei de văpaie. 

Trei: voevozi tineri, brumaţi de vis şi sfânt ideal. Trei: inimile 
noastre le ard, luceferi, în piepturile lor, lângă inimile lor. Trei: 
pe care un singur lacăt de abur și basm nu-i poate despărţi de 

„sângele nostru. Trei: care din suferințe au călcat în biruință şi-n 
cântec. 

Jertfa celor trei: un dar făcut camarazilor. Un dar din care se 
desface, ca o jerbă proaspătă, o punte verde de lumină.“ 

„Cuvântul Argeşului“, anul I, nr.17 din 20 martie 1936. 


Începând din vara lui 1936, a colaborat în mod inegalabil cu 
muzicianul Ion Mânzatu, la făurirea principalelor cântece ale Mişcării 
Legionare, culminând cu „Sfânta tinereţe legionară“. 

În 1938, urmând soarta Legiunii, începe calvarul detențiilor, care 
va continua până la capătul vieţii lui de martir. A pătimit, sub regimul 
carlist, în lagăre şi închisori, la Vaslui, Miercurea Ciuc, Jilava şi 
Râmnicu Sărat. 

În septembrie 1940, ca şi mulţi alţi Legionari, s-a văzut pus în 
libertate de către un guvern care, în viziunea lui, nu putea fi bazat 
decât pe învăţăturile şi regulile lui Corneliu Zelea Codreanu. Avea să- 
şi dea seama de contrariu abia cu săvârşirea asasinatelor de la J ilava, 
când a realizat devierea totală a condu-cerii simiste a Mișcării 
Legionare (Ca şi Noica şi încă alți câţiva). Numit director general al 
teatrelor şi operelor din România, el a luat — printre altele — iniţiativa 
înființării teatrului evreiesc „Barașeum“, singurul existent în lume în 
acel timp. 

Până în acel moment a mai scris articole ca cel care urmează: 


Datina şi legiunea 


„Revoluționară, dinamică, deschizătoare de ferestre largi şi noi 


213 


în istoria ţării, Mişcarea Legionară îşi împlântă, totuși, rădăcini 
adânci în datinile şi tradiţiile neamului. Ea nu este o rupere, o 
smulgere din zăcămintele profunde ale sufletului nostru etnic, ci, 
dimpotrivă, este o reluare a legăturii cu trecutul autentic, o 
restabilire a contactului cu esențele mistice şi străfundurile 
conştiinţei naționale. 

“Înnoind, împrospătând viaţa istorică şi politică, Mişcarea 
Legionară îşi întoarce faţa, însă, către tradiţiile neamului şi conti- 
nuă adevăratul drum al datinilor româneşti, pe care o altă viaţă cu 
totul falsificată şi importul unor moravuri de peste hotare, au reuşit 
să-l întrerupă timp de ani întregi. Între datina românească autentică 
şi viaţa citadină de până acum, falsificatorii sufletului național 
săpaseră o prăpastie. Toate marile vistierii ale conştiinţei noastre 
etnice, tot ce ne lega, ca lumină, ca cântec şi veac, de străbuni şi de 
cer, era disprețuit, era respins în numele unei false evoluții, în 
numele unui superficial proces de civilizaţie. Prin iudaizarea şi 
internaţionalizarea oraşelor noastre, opera de despersonalizare a 
neamului câştiga, zilnic, teren şi se rupea de noi înşine, ne vermina 
propriile noastre rădăcini. 

Mişcarea Legionară se ridică, energic, împotriva acestui proces 
de corupere și alterare a vieţii lăuntrice româneşti. Ea readuce în 
planul vieţii noastre spirituale tradițiile şi datinile neamului, în care 
recunoaşte substanţele unei vieți sufleteşti de înaltă frumuseţe. 
Mişcarea Legionară, în lupta ei pentru românism şi pentru „un destin 
de fier“, îşi strânge [trage] seva din marele trecut al voievozilor şi 
părinţilor noştri. Sorbind, deopotrivă, din lumina proaspătă a unei 
reale înnoiri istorice şi din ciutura doldora de soare a vechilor 
noastre credinţe, legionarismul cinsteşte datina şi tradiția, alături 
de celelalte adânci performanţe ale sufletului autohton.“ 

„Falanga“, anul IV, nr. 27 din 25 decembrie 1940. 

Combatant timp de doi ani pe frontul anti-comunist. Se întoarce 

în țară rănit. Rodul acestei experienţe grave va fi „Poeme de război“ 


214 


(1943). Actul de la 23 august 1944 va da prilej comuniştilor să-l 
condamne la 12 ani muncă silnică. Liberat în 1955, este rearestat 
în 1958. Judecat pentru poezia „Ridică-te Gheorghe, ridică-te 
Ioane“ şi condamnat la moarte. După 365 de zile în lanţuri i se 
schimbă pedeapsa la muncă silnică pe viaţă. Liberat în aprilie 1963, 
ros de multele suferinţe şi boli, moare la 29 aprilie 1975. Poeziile 
lui, compuse în închisori, circulau din gură în gură la mii de deţinuţi 
nevinovaţi , pe toată durata - o jumătate de veac a prăpădului 
comunist. Legionar credincios lui Corneliu Codreanu toată viața 
lui. Poezia „Mormântul Căpitanului“ este probabil cel mai duios 
imn din literatura română în care, în umilinţă, poetul plânge şi cântă 
în același timp moartea tragică a lui Corneliu Codreanu: 


De-aci nainte, Vremea se măsoară 
cu trudnicele sale oseminte 

şi Veacul care curge peste țară 
începe din cenuşa ta fierbinte. 


Mergi printre noi cu sfânta-ţi moarte vie, 
ne tămâiezi cu marea ta tăcere... 
Mormântul tău e numai Înviere, 

prin tine luminăm de Veşnicie. 


Prin tine bem, setoşi, din Mântuire 
Prin tine doar, ne-am curățit de zgură... 
Izvor ne eşti şi cină şi zidire 

Şi patrafir şi cuminecătură... 


Eşti azima pe care'n plâns o cere 
inima noastră pururerea flămândă. 
Eşti drumul nostru către zări de miere, 
eşti perna pentru tâmpla fumegândă. 


215 


Eşti ruga țării pentru biruinţă, 
mistria noastră 'n aur ferecată, 

dalta de foc înfiptă în credinţă... 
Mormântul; tău e viața noastră toată 


Venim lângă ţărâna ta iubită, 

şi umbra ta, prin smirnă de balade, 
ne-atinge cu plutirea ei sfinţită 

şi ne preschimbă n torţe şi în spade. 


Cu duhul tău - mireasmă de grădină - 
ne miruim, sub zâmbet de icoane. 
Culegem din mormântul tău lumină 
şi ne spălăm obrajii de prigoane. 


Luăm un pumn de lut din groapa sfântă 
şi-l punem pe vechi răni de închisoare, 
şi rănile din noi tresar şi cântă, 

se fac medalii şi zâmbesc în soare... 


Nicolae HORODNICEANU 
(1907-1944) 


Legionar. Fiul cel mai mare din cei 14 copii ai morarului Iacob 
din comuna Băluşeşti, jud. Roman. 

Inginer constructor, absolvent al Politehnicei din Bucureşti. Intră 
în Mişcarea Legionară după mai multă reflexie decât alți colegi ai lui, 
deja activi. Dar odată intrat, se dăruieşte total, cu toată fiinţa lui, ca-n 
monahism. Devine unul din cei patru colaboratori de fiecare zi ai lui 
Corneliu Codreanu, mâna dreaptă a lui, elementul de bază al funcționării 
sediului central al Mişcării. Blând, dar intransigent faţă de orice deviere 


216 


voluntară de la linia morală cerută oricărui legionar. Din acest motiv, în 
efemerul regim guvernamental din toamna lui 1940, nu i s-a atribuit 
nici un rol. În 1941 ia calea exilului, pentru el definitiv: Germania, Italia, 
Argentina. Bagajul lui de desțărat conținea trei lucruri: şcoala solidă a 
ingineriei româneşti de atunci, şcoala legionară primită direct de la 
Corneliu Zelea Codreanu şi firea lui dăruită de Dumnezeu, în care credea 
fără rezerve. 

Ajunge în oraşul San Juan din Argentina, oraş complet distrus de 
un cutremur. E însărcinat cu reconstruirea oraşului. Acest român și 
legionar, capabil şi organizator extraordinar, repune în picioare oraşul. 

Devine profesor la Şcoala Politehnică din San Juan, şi decan, 
formând o întreagă generaţie de ingineri şi o bună parte din corpul 
profesoral. 

Îşi încheie cariera profesională şi profesorală cu mare prestigiu şi 
manifestări de recunoştinţă, printre care şi atribuirea, cu mare fast, a 
titlului de „Profesor Extraordinario Honorario“. 

În condica de grade, pe data de 26 martie 1938, Corneliu Codreanu 
îl înscrisese cu gradul de Comandant Legionar. 


Nicolae ILIESCU 


Profesor universitar. Doctor în litere al Universităţii din Padova. 
Doctor în filozofie al Universităţii Harvard, Cambridge; 
Massachussets, S.U.A. Timp de 34 de ani, a fost profesor de litera- 
tură italiană (Ev Mediu şi Renaștere) la Harvard, trecând prin toate 
gradele de învățământ, inclusiv cel de titular de catedră. În prezent e 
pensionat (parţial), cu titlul de Profesor Emerit. A fost şeful primei 
Frăţii de Cruce la Liceul Radu Greceanu din Slatina, Olt. Experienţa 
vieţii lui e numai o reflexie a ceea ce educaţia din Frăţiile de Cruce 
a însemnat pentru tineretul român. Cazul lui nu e unic în viaţa exilului; 
sute de tineri, forțați de istoria de după cel de-al doilea război mondial 
să se sustragă morții prin exil, s-au realizat ca el şi şi-au menţinut 


217 


credinţa în neamul românesc. Despre viaţa lui avem însă câteva detalii 
esențiale care, credem, pot fi de folos şi de imbold tineretului român 
de azi. 

A terminat liceul în 1938 şi a trăit drama uciderii Căpitanului și 
a asasinatelor din septembrie 1939. În 1940 şi-a continuat studiile 
universitare şi a refuzat să fie implicat în aşa-zisa rebeliune din 
Ianuarie 1941, dând următorul răspuns: nu ne putem bate împotriva 
armatei noastre. În mai-iunie 1941 a fost condamnat la 6 ani de 
temniță grea şi trimis la Aiud pentru că, la sărbătorirea zilei de 10 
Mai, în aula mare a Facultăţii de Drept, sutele de studenți şi parte 
din corpul profesoral, prezenţi la celebrare, au cântat un cântec care, 
după formularea rectorului, nu era prevăzut în program. Atât şi nimic 
mai mult. 

De la Aiud a fost trimis pe font, în Rusia, pentru reabilitare, în 
batalioanele speciale de la Sărata. 

La 23 august 1944, după retragerea din Rusia, se găsea pe 
frontul de la nord spre Iaşi. În acea noapte faimoasă, când ruşii 
tăgeau cu tot ce aveau, de pe pământ şi din aer, unitatea din care el 
făcea parte a primit ordin să înceteze tragerea, pentru că „se 
schimbau tunurile“. Când s-a făcut ziuă, sensul acelui ordin a fost 
mai mult decât clar. În retragere, la Întorsura Buzăului, a trecut 
munții şi la 13 septembrie era la Viena. Acolo a refuzat să se alăture 
grupului Sima. A lucrat cum a putut; a fost şi hamal, în Gara de est 
a oraşului. Când frontul s-a apropiat de Viena, profesorul german 
de filologie romanică, Ernst Gamillscheg, pe care îl cunoscuse la 
cursurile universitare din Bucureşti, i-a dat, lui şi altor câţiva 
studenți, un act de identitate cu care putea să treacă în Italia, ca 
albanez, însă, îl chema Pici Cola. 

Primăvara şi vara lui 1945 le-a petrecut lucrând la un ţăran, 
într-un sat de lângă Padova. A dormit tot timpul în grajd, împreună 
cu 24 de boi, vaci şi cai. În fiecare dimineaţă, înainte de a ieşi pe 
câmp, trebuia să curețe şi să spele grajdul. La acel țăran, a învăţat în 


218 


locul italianei, dialectul local. Singurătatea şi lucrul şi le împărțea 
cu un alt frate de cruce, Costache Horodniceanu, originar din 
Moldova. 

Cu ajutorul domnişoarei Alexandrina Mititelu, lector de română 
la Universitatea din Padova, în toamna lui 1945 a fost admis - pe 
cuvânt de onoare că fusese student - în anul trei al Facultăţii de Litere, 
secţia de literatură italiană. Forțat de situaţie şi-a spus: Stakanovist 
acum, oltene, altfel mori, nu-ți poți permite luxul să fii al doilea. 
Cărțile pe masă! Şi sistematic, 20 din 24 de ore, le-a dedicat 
învățatului. O dată pe lună se ducea cu autostopu! la Milano pentru a 
încasa 3000 de lire de la United Nations Refugees Association, din 
care îşi plătea chiria şi... tot ce se mai putea. 

La început, la prânz, mânca două chifle de pâine, pe care i 
le dădea gratis stăpânul unei brutării. Mai târziu a mâncat cu 
regula-ritate, domnește la mensa cerşetorilor oraşului, pe care 
o serveau călugărițele, la sediul episcopiei. Acolo îşi umplea 
gamela cu ma-caroane, pentru a le mâca drept cină, în camera 
lui , la gazdă. Un episod dramatic s-a petrecut în legătură cu 
gamela: a fost desco-perită sub pat, de către gazdă. Ordinul a 
fost scurt, strict şi fără alternativă: De mâine, signor Iliescu, iei 
cina cu noi. Dacă nu, poimâine te muţi de la noi. Familia era 
foarte săracă, şi unicul lor fiu era prizonier la englezi, în India. 
Povestea Iliescu: Să te muţi? Unde mai găseam o cameră cu un 
preț atât de mic? Am acceptat, Dumnezeu sunt sigur s-a bucurat 
de credinţa acestei familii. 

În mai puţin de doi ani, şi după 16 examene trecute, şi-a susținut 
teza de doctorat. Dar să-l lăsăm pe Iliescu să povestească. Când mai 
aveam şi un examen de dat, şi lucram la teza de docto-rat, am fost 
lovit de oboseală nervoasă (esaurimento nervoso) şi nu mai puteam 
dormi de loc. I-am spus asta unui prieten de la medicină. De când? 
m-a întrebat el. De circa două săptămâni, i-am răspuns. Tatăl lui era 
şeful gării din Padova., A doua zi eram în tren, către țăranii mei din 


219 


Alpi, la care lucrasem vara la tăiat lemne şi la căratul fânului de pe 
munte. Ordinul de plecare a fost imperativ: nu-ți iei nici o carte, nu 
citeşti nici un ziar, altfel înne-buneşti. Numai munca fizică te va face 
bine. Era în mai 1947. În Septembrie am coborât, refăcut complet. 
Mi-am dat ultimul exa-men, şi mi-am susținut şi teza. Eram Dottore in 
Lettere, cu coroana de laur pusă pe cap de colegii şi colegele de an şi 
de specialitate: 22 Noiembrie 1947. Dumnezeu s-o odihnească cu 
drepți pe Domnişoara Mititelu şi pe toți din familia care m-a găzduit. 

În urma acelui succes, profesorul Tagliavini, mare personalitate 
în domeniul respectiv, i-a oferit un post în învățământul universitar. 

Tânărul Iliescu şi-a dat însă seama că devenind profesor cu un 
doctorat italian, ar eclipsa-o pe Domnişoara Mititelu, care nu avea 
decât un doctorat românesc. El nu vroia acest lucru, cu nici un 
preț. A decis atunci să părăsească Italia şi să-şi încerce norocul în 
altă țară. 

Iliescu și-a pus candidatura pentru imigrare în America, a fost 
admis şi s-a îmbarcat pe un vapor cu un grup de emigranți, fără să 
spună nimănui nimic. 

Ajuns la New York, un prieten îl aştepta cu o propunere de numire 
ca profesor la o universitate din Germania. Dar el nu avea nici un ban 
şi nu putea plăti întoarcerea în Europa. 

La începutul lui 1952 a ajuns în Statele Unite şi a fost pentru un 
an redactorul gazetei „Solia“, publicaţie săptămânalăa episcopiei 
ortodoxe române (anticomuniste) din S.U.A. şi Canada. Apoi a lucrat 
doi ani pe banda de producţie a fabricii „Ford“ din Cleveland, Ohio. 
Îşi aminteşte că într-o tură de opt ore i-au trecut prin faţă 2008 motoare, 
la care şi-a făcut partea lui de lucru. 

În 1955, la insistențele unui prieten (Dumnezeu să-l odihnească), 
a făcut cerere de admitere, pentru pregătirea unui nou doctorat, la 
faimoasa Universitate Harvard din Cambridge, lângă Boston. Cursurile 
începuseră deja, când a fost admis. A plecat de la fabrica Ford | 
Universitatea Harvard. Acolo norocul a fost de partea lui, deoarece a 


220 


dat toate examenele fără să treacă prin limba engleză. Franceza şi italiana 
au fost de ajuns. Un program care cerea de obicei cel puţin cinci ani l- 
a terminat, din aceleași motive ca la Padova, iarăşi în mai puţin de doi 
ani, cu un doctorat în filozofie (Ph. D: Doctor în Philosophy). 

Al doilea noroc a fost când, într-o seară, ieşind din biblioteca 
centrală a universităţii, la ora 9.53 s-a întâlnit cu unul dintre profesori 
(profesor de filologie romanică, cu care la o oră de seminar, a polemizat 
- spre amuzarea studenților, asupra pronunțării limbii latine. Biblioteca . 
închide la ora 10 seara), care l-a întrebat ce planuri de viitor avea. A 
doua zi, la orele 16, Departamentul de Limbi şi Literaturi Romanice, 
l-a numit, la treapta iniţială, profesor de limbă şi literatură italiană 
(mai 1958). 

A fost ales şi reales (un total de şase ani) preşedinte la una din 
cele mai prestigioase societăţi de cultură din S.U.A. şi Canada: The 
Dante Society of America. Discursul de inaugurare şi l-a început cu 
fraza: „Le pauvre paysan du Danube... A fost ales să şeadă pe scaunul 
marelui poet american Henry Longfellow, fondatorul de acum 90 de 
ani al acestei extraordinare instituții... în casa lui, în oraşul Universităţii 
Harvard. 

Este membru al Academiei Americane de Studii Medievale, 
al Societăţii Americane de Studii despre Renaştere. A fost, de la 
început, membru şi colaborator al Societăţii Academice Române, 
de la Roma, cea mai importantă instituție de cultură a exilului 
românesc. A primit cea mai renumită bursă de studii umaniste, 
dată de Fundaţia Guggenheim. Preşedinţia Consiliului de Miniştri 
ita-lian i-a premiat studiul despre Petrarca şi Sfântul Augustin, 
iar secţia culturală a Ministerului de Externe Italian i-a decernat 
Medaglia della Cultura. 


ie IMBRESCU (preot) 


Licenţiat în teologie (1935), preot la Balcic, apoi la Biserica 


221 


Boteanu din Bucureşti. Predicator faimos. După 23 august 1944 biserica 
Boteanu devenise un for de spiritualitate creştină și românească în plin 
centrul capitalei. Legionar. Arestat în 1938. Arestat și de comunişti, 
închis la Aiud unde i s-a refuzat asistență medicală şi a murit în mari 
chinuri“. 


Aurel IOANOVICI 


A fost profesor la Şcoala Politehnică din Bucureşti. Totodată era 
mare antreprenor de construcții. În această calitate, a ajutat mult, prin 
donaţii de diferite materiale de construcţie, la lucrul la Casa Verde, ca 
şi la noua clădire ce s-a ridicat pe str. Gutemberg 3, în curtea casei 
Generalului Cantacuzino. 

Când în 1940 am recuperat din grădina tatălui meu registrele de 
tabere legionare, am găsit într-unul din registre o scrisoare manuscrisă 
a Căpitanului: către Aurel Ioanovici. Era, poate, ultimul text scris de 
el înainte de începerea prigoanei. 

I-am înmânat scrisoarea şi, evident a rămas profund mişcat. Sub 
comunişti, a făcut închisoare în condiţii deosebit de grele. 


Nae IONESCU (1890-1940) 


Născut dintr-o familie modestă. Liceul în oraşul său natal (Brăila). 
Urmează filozofia la Bucureşti, continuându-și studiile în străinătate. 
În 1919 îşi susține teza de doctorat (Die Logistik als Versuch einer 
neuen Begriindung der Mathematik) la Universitatea din Miinchen. 
Profesor la Universitatea din Bucureşi, unde a predat cursuri de 
logică, de metafizică, filozofia religiei etc. A exercitat o foarte mare 
influență asupra generaţiei de tineri din anii ‘30. A fost directorul 
ziarului Cuvântul şi a colaborat regulat la revista de teologie Predania. 


* În pregătire, la editura CRATER, o biografie mai amplă a părintelui Ilie Imbrescu. 


222 


În postfaţa la colecţia de articole Roza 
vânturilor (1935) de Nae Ionescu, 
Mircea Eliade, student al lui, spunea: 
„Când se va scrie istoria problemelor 
filozofiei româneşti, se va vedea că 
vreme de 15 de ani de zile, noi am fost 
contemporanii Europei numai prin 
cursurile profesorului Nae Ionescu“. 
Dar marea operă a lui Nae Ionescu n- 
au fost atât cursurile universitare sau 
scrierile, ci oamenii pe care i-a format. 
El a reuşit să formeze mari conştiinţe 
culturale, morale şi naţionale: o 
generaţie întreagă, de excepție, cea mai 
ilustră pe care a avut-o ţara noastră 
întregită. Constantin Noica, Mircea 
Vulcănescu, Vasile Băncilă, Mircea 
Eliade, Emil Cioran, Petre Ţuţea, George Racoveanu, Ştefan Lupaşcu. 
Când multe elemente strălucite ale generaţiilor de studenţi ai lui au 
umplut închisorile fostului rege netrebnic, Carol II, începând din 1938, 
Profesorul s-a dus să sufere alături de foştii săi studenți. 

În lagărul de la Miercurea Ciuc a venit în vizită la el, de două ori, 
Cella Delavrancea, cu o doamnă de onoare de la curtea regală. l-au 
propus să semneze o scurtă declaraţie de repudiere a Căpitanului şi de 
desolidarizare de Mişcarea legionară. Nae lonescu a respins cu 
indignare propunerea regală, iar doamnele nu l-au mai vizitat. 

A rămas legionar până în clipa morții - moarte suspectă - refuzând 
orice compromis. 

Tată o scrisoare a Căpitanului adresată Profesorului Nae Ionescu şi 
un text semnificativ al acestuia: 


Stimate domnule profesor, 


223 


„În sfârşit, au trecut şi cumplitele zile de durere care au cople-şit 
sufletul Dvs. cu aceeaşi intensitate ca şi pe al nostru. 

Amândoi, cei duşi, Moţa şi Marin, s-au rupt din carnea şi din 
sufletul nostru, dar au avut şi cu Dvs. legături sufleteşti aşa de mari, 
încât n-ar putea fi egalate de alții. O dovadă e şi că el, Moţa, v-a lăsat 
sfintele lui scrisori în paza Dumneavoastră. 

Mişcarea legionară prin mine vă salută! Pentru tot ce aţi făcut.“ 


Corneliu Z. Codreanu 


Sub semnul arhanghelului 


„Dintre toate mişcările care, de la război încoace - pentru a nu 
vorbi decât în strictă contemporaneitate -, au încercat să organizeze 
destinele nației noastre, nici una nu s-a aşezat mai sigur în matca istoriei 
româneşti, ca cea a tinerilor care stau sub ocrotirea Arhanghelului cu 
sabia de foc. 

Este adevărat că ei au avut norocul să se ridice la viaţa 
comunității în momentul UNIC în care structura istoriei coincide 
în aşa grad cu geniul rasei noastre, încât e de ajuns să fii cu adevărat 
român pentru ca gestul tău să creeze perspective imperiale. Dar 
când te gândeşti că atâtea aşezări şi formaţiuni politice - cu o tradiție 
„mare“ şi cu o experiență „bogată“ - şi-au ratat misiunea lor 
revoluţionară şi s-au împotmolit repede în apele stătute care nu 
dau decât cel mult o perspectivă de broască, trebuie să începi a 
înțelege că gestul rodnic al tânărului, dar pentru asta nu mai puţin 
al bărba-tului lor căpitan, trece dincolo de îndemânare sau talent şi 
devine răsfrângerea singură a unui destin. 

Trebuie să spun aci şi astăzi celor de vârsta mea - şi dacă îmi e 
îngăduit şi celor mai bătrâni decât mine- CĂ PÂNĂ ACUM MIŞCAREA 
ACEASTA NU A GREŞIT NICIODATĂ. 

Destul ca să ne facă să înțelegem că pe tinerii aceştia, care merg 
chiuind în luptă şi în moarte, nimic nu-i va abate din drumul lor; nici 


224 


Trebuie să spun aci şi astăzi celor de vârsta mea - şi dacă îmi e 
îngăduit şi celor mai bătrâni decât mine- CĂ PÂNĂ ACUM 
MIŞCAREA ACEASTA NU A GREŞIT NICIODATĂ. 

Destul ca să ne facă să înțelegem că pe tinerii aceştia, care merg 
chiuind în luptă şi în moarte, nimic nu-i va abate din drumul lor; nici 
violenţa, nici trădarea, nici lingușirea, nici corupția, nici ademenirea, 
nici prigoana. Căci nu merg pe drumul lor, ci pe drumul nației, care e 
al mântuirii, pentru că pe el străjuieşte Dumnezeu. 

Iar celor mai îndărătnici le voi spune: că a trecut momentul în 
care adeziunea noastră putea să însemne izbândă şi împotrivirea noastră 
înfrângere. De întâlnirea noastră cu tinereţea legionară nu mai atârnă 
astăzi decât bucuria de a fi văzut din vreme „lumina cea adevărată“ 
şi... un apus fără fulgere. 

Căci încă o dată: victoria legionară înaintează ca o necesitate de 
destin, iar a te împotrivi ei însemnează a lua istoria în răspăr.“ 

Nae lonescu 
„Buna Vestire“, anul I, nr. 100 din 17 iunie 1937. 


Eugen IONICĂ 

(Comandant legionar, 
arestat la 18 Aprilie 1938 — 
asasinat la 21/22 Septem- 
brie 1939) 


Note personale, anexă la 
notele de apărare în procesul 
din Iunie 1938. 

Născut în 1905 în comuna 
Zărneşti, jud. Braşov, din 
familie de vechi luptători 
pentru ideea națională în fosta 
Ungarie, am urmat şcoala primară maghiară. Am cunoscut deci de 


mic toată împilarea maghiară. Liceul la Braşov şi în refugiu în România, 
ingineria în Germania (München) şi Elveţia (Zürich). Reuşit printre 
primii (1923-27). Apoi doctoratul în fizico-chimice la Paris (Sorbona). 
Examenul trecut în 1930 cu cea mai mare mențiune. Stagiul militar în 
şcoala de gaze de luptă. De la 1930, asistent şi şef de lucrări la Școala 
Politehnică (specialitatea electro-chimie), iar de la 1936 şi conferenţiar 
de tehnologia chimică a lemnului. Paralel, inginer consilier la fabrica 
de timbre, inginer şef de serviciu la Monetăria Naţională. 

Am fost crescut de copil, în familia mea, în dragostea cea mai 
arzătoare de neam. La noi în Ardeal, bunicii şi părinţii mei au dus, 
toată viața lor, o luptă aprigă contra tiraniei maghiare. Am cunoscut 
împilarea şi trufia opresorului şi de mic am simțit în inimă du-rerea 
neamului meu în robia străinilor, până în ziua cea mare, când toate 
plaiurile s-au luminat de intrarea biruitoare a armatelor române. În 
acele vremuri de tragedie şi biruinţă mi s-a plămădit sufletul şi am 
crezut cu toții împlinirea României Mari ca eliberarea întregului neam 
din lanţul robiei seculare. Dar anii de după război, cu frenezia de 
materialism, cu egoismul, cu divizarea şi ura între frați, au strâns 
inima întregului tineret, distrugându-i un vis scump. Neamul nostru 
era în aceeaşi mizerie. Deasupra, tiran, exploatator şi disprețuitor 
tot străninul. 

Mă durea inima să aud, în anii de studii ce am făcut în străinătate, 
disprețul străinilor pentru țara mea, țară a mizeriei morale, fară a 
corupției. O mare dezamăgire m-a cuprins odată cu pierderea mândriei 
de a face parte din neamul românesc; cu umbrirea credinţei în 
Dumnezeu. Egoismul, pofta de câştig şi satisfacţii materiale începeau 
să mă stăpânească. 

Și deodată în faţa mea apare lumea legionară. Modestă, tăcută, 
săracă ea se ridica din adâncurile istoriei româneşti. O lume nouă. 
Primii oameni care veneau să dea tot ce puteau şi nu cereau nimic, 
decât multumirea sufletească de a face un bine pentru neamul lor. O 
mare şcoală de caractere: dragostea între frați. 


Aşa am cunoscut în tabăra de la Carmen Sylva, cea dintâi împlinire 
a unității sufleteşti între ardeleni, bucovineni, regăţeni etc. în aceeaşi 
credință. Dragotea rezvolvă totul. Ruperea de lumea egoismului, a 
vanității, a laşităţii. Jertfa pentru neam. Plămădirea unui suflet nou, 
mândru şi viteaz, prin munca grea în comun, dezinteresată: Carmen 
Sylva, Drumul la Arnota, Biserica de la Drăgăşani. 

În această lume am regăsit generaţia mea în floarea ei. Aci am 
regăsit credința în Dumnezeu. Trăirea jertfei Mântuitorului, prin 
dorinţa vie de a-mi înnobila sufletul, prin fapte bune, prin viață curată, 
prin dragoste de frate întru neamul meu. 

Cunoscusem la studii neamuri puternice prin solidaritatea lor, 
prin gradul de conştiinţă națională, prin educația lor sufletească, prin 
cultivarea virtuţilor, prin luminarea Llăuntrică. 

Iată aici cum se ridică neamul meu în această mare de egoism: 
suflete ce se jertfesc, vieți în plină primăvară ce se frâng ca să 
răscumpere în fața lui Dumnezeu păcatele unui neam întreg. 

Iată-i clădind biserici. 

Iată-i luptând biruitori în comerțul românesc. 

Iată-i dând un suflet nou, dragoste de neam, muncitorimii 
româneşti, trezind-o şi rupând-o din ghearele duşmanilor 

Iată-i ducând în toată ţara credința într-o mărire românească. 

Aceasta am văzut în legiune şi am trăit în această lume. N-am 
participat la nici o acţiune violentă contra statului cu instituțiile lui, 
pe care-l doream putenric, spre a putea rezista atâtor duşmani din 
afară şi dinăuntru. Acest stat, personal l-am servit cu toată 
conştiinciozitatea, atât pe tărâm didactic şi ştiinţific ca asistent şi 
conferenţiar al Şcolii Politehnice de 8 ani încoace, cât şi prin 
contribuția mea la organizarea şi funcţionarea Monetăriei naţionale, 
unde am fost numit şef de serviciu prin Jurnalul Consiliului de Miniştri. 

De aceste gânduri am fost animat în toată activitatea mea de până 
astăzi, iubind şi servind acest neam, la fel cu țoți înaintaşii mei care 
odihnesc în pământul Ardealului. 


227 


N-am lovit pe nimeni, şi cu atât mai puţin mi-ar fi putut trece prin gând 
să uneltesc contra propriei mele patrii, creată cu atâtea jertfe. Am căutat să 
ajut şi eu cu puterile mele la ridicarea neamului meu,prin înnobilarea lui, 
prin cultivarea virtuţilor strămoşeşti de dragoste pentru neam. 

Pentru toată munca tinereții mele, mă văd acum purtat de zece 
săptămâni între baionete, chinuit şi umilit în propria mea fară, rupt 
de familie şi de laboratorul meu. 

Trăiesc doar cu nădejdea că din picăturea mea de jertfă curată, 
va rodi o biruinţă pentru neamul meu. 

Cutremurătoarea mărturisire în care îşi arată nețărmurita dragoste 
de neam, nevinovăția strigătoare la cer, spulberarea întregii acuzaţii 
construită pe minciună și defăimare, nimic nu mai poate întrerupe 
maşina infernală pusă în mişcare de puterile iadului. 

Eugen Ionică, împeună cu întreaga elită legionară, va fi smuls 
familiei, condamnat la grei ani de închisoare... 

Câteva precizări referitoare la originea lui Eugen Ionică. 

Tatăl lui, inginerul Ionică a fost directorul fabricii de celuloză și 
hârtie Zărneşti şi preşedintele Camerei de Comerţ Braşov. 

Mama sa era sora generalului Traian Moşoiu, erou naţional, care 
în 1918 a comandat armatele române în campania de dezrobire a 
Ardealului şi tot în fruntea armatelor române a ocupat Ungaria în 1919 
şi a alungat guvenrul comunist al lui Bela Kuhn (evreu venit din Rusia) 
instalat în Buda-Pesta, cu 31 de miniştri coreligionari. 

România, care în acel moment s-a găsit prinsă între două regimuri 
comuniste, unul la răsărit şi altul la apus, a făcut acest act de curaj pentru 
a-l desfiinţa pe unul dintre ele, fără a fi cerut acordul aliaţilor occidentali. 


Calvarul 
Detenţia la închisoarea Râmnicu-Sărat 


9 iulie 1938 
Scumpii mei părinți, veştile şi cuvintele bune ce am de la voi, mi- 
au umplut inima de bucurie în aceste grele, dar înălțătoare momente 


ale vieţii. Sunt plin de curaj şi încredere că viitorul îmi va face dreptate 
şi tare pe credința mea. Sunt sănătos, nu aveți nici o grijă. Stăm în 
condițiuni omeneşti, mâncare şi odihnă avem suficient. Nu am nevoie 
de nimic. Lucrurile înapoiate să rămână acasă. Am destule. Nu vă 
îngrijorați, nu vă emoţionaţi, nu vă agitați. 


Eugen Ionică dă aici o falsă descriere a condiţiile de detenţie, pentru 
ca familia să nu fie prea îngrijorată. 


11 Iulie 1938 
Aşteptaţi senini, să treacă încercarea. Când se vor da autorizații 
ne vom vedea. N-am decăt grija ca voi toți să fiți sănătoşi şi să aveți 
grijă de Viorica, ca să fie calmă, sănătoasă la nervi pentru naştere şi 
să aibă încredere că Dumnezeu ne va ajuta. 
Vă sărut cu drag, 


Eugen 
R. Sărat 22/1/39 
Jadde 53g. 


ESN G agre ee „ile, re (e m cu iai AG. 
go, i ` : i 
N binece e aee Sf, wm heet - ca semplet 
a e) [e] 
~ Iau de Je fore ta a zale pete ™ RA 


i Pyocilccae A i adle vedai - fat pe 


i Ye utet n a, t cena e ea vz ref tas a 


SA . H ` 4 

E au oa ii usure 7E Hc erc, 
a apt T a © nenna) An Juif, 
D funte aprale „si ramana SAI e e. 


P va acad mal”, mu Va teli 


[85] 
12 
o 


pene 


3 
a na EN jEr EJA 
J d cb ea PRR A cata estr be cu nd, 
PIA unue. în ra dat, si ta fa thg 
h wak whau aumt e ba eie re cu fe 
i hain as vat pa 2 R` Meut aaa 
spromspe în ue aa, Fondi coy, = 
poete dr Pra pede, ph da pese cene . TAg” 
p” becat a Je. „pd - -r àu Pope | 
«aa a voii sfida | h Eu 


A 4 a P 
zi a i Aa RA cai pă da. vons, 
LE 

a 5 * i r a A G 

£ „ra Fa, CA a Lana În ver Caa eg Pie La da ir E 
= Fi 

- 


heure a otha i ES 5 n aaa hr 


tarda” -- 


o sE iaaea N A E Îe an. 
aere w aba tam de 
E raita e „do ma, K she Jere 
wna Uha Ievtdenu' ob iu cete (TE 
ia fatala, Ve Yera i e ca iz) 


£ ARE 
Ca vina fu E teo în c ae Pa hera 


Scumpa mea Viorică, 
În aşteptarea veştilor voastre câteva rânduri de la mine. Parcă 
niciodată ca la ultima ta vizită n-am avut clipe mai fericite, 


230 


simțindu-vă pe tine şi Ancuța aşa aproape de mine, cu toată 
comoara voastră de dragoste şi drăgălăşenie. Totul a trecut aşa 
de repede. În singurătatea şi suferința sufletului meu, am rămas 
doar cu chipurile voastre dragi, cu amintirea cuvintelor frumoase, 
a ochilor tăi mari şi înlăcrimați. Fii curajoasă Vioraş, stăpâneşte- 
ți tot zbuciumul fiinţei tale, ascultă de mama, evită orice te-ar 
enerva, mai ales cunoştinţa de prietenie dubioasă şi așteaptă 
“senină, căci ziua vevederii noastre în libertate şi bucurie va veni 
în curând, cu voia lui Dumnezeu vor lua... (verso)... sfârşit toate 
suferințele noastre. Nu vă mai obosiţi cu alergătură cu cereri, 
deocamdată cel puţin. Dacă în februarie vei veni să mă vezi tot 
aici, adu-mi te rog şi restul de lenjerie de iarnă, de căldură am 
nevoie. Te rog transmite încă o dată multe şi dragi mulțumiri 
duduiei Nadia şi scrie-mi cum ai călătorit şi ce face Anca. Eu 
sunt bine şi vă îmbrățişez pe toți cu dor şi vă urez sănătate şi (în 

curând?) 
Eugen 


Împlinirea destinului 


22 Septembrie 1939 

Eugen Ionică, transferat de la închisoarea Râmnicu-Sărat la 
spitalul militar din Braşov, este scos împreună cu ceilalți, legaţi 
cu frânghii. Înconjuraţi de soldați înarmaţi, sunt duşi la locul 
supliciului final, pădurea de la Pârâul-Rece, Râşnov, lângă 
Predeal. 

Unul dintre ostaşi, originar şi el din Zărneşti, îl cunoaşte. Ostaşul 
acceptă să ducă familiei un bilet adresat părinților, soţiei, fratelui şi 
fetiţei lui care împlinise un an, un bilet pe care Eugen Ionică î scrie în 
acel moment pe un petec de hârtie. 


231 


fo Aja 

si pa A rol mm pp 
„arm, ad pet PA EAI 
m’ mN sal rmm Nma Mae DIR 


Urmează imediat mitralierea. 

P.S. Dragostea fără margini a soției lui, Viorica, răsturnând cerul 
şi pământul, obținuse de la Carol al II-lea, „graţierea“ dar acesta 
cerea în schimb o declarație. 

Eugen Ionică a refuzat pentru că ceea ce cerea regele scelerat 
era incompatibil cu sentimentul de demnitate în care creştea această 
generaţie de martiri. 


Tatălui meu, scrisoare târzie 


Într-o seară, pe micul ecran, în „Memorialul Durerii“, a apărut 
chipul grav al unei tinere muziciene, care se întreba simplu: „Ce- 
aş putea face pentru tata?“ Întrebarea Ioanei Voicu, fata lui Toma 
Arnăuţoiu erou al rezistenţei anticomuniste din munţi, m-a urmărit 
şi mă urmăreşte de multă vreme şi pe mine. 

„Memorialul Durerii“, dragă tată, e un document greu şi im- 
portant pentru neamul românesc; deocamdată nu e loc pentru tine 
acolo şi nici pentru noaptea sinistră, noaptea de coşmar din 21-22 
septembrie 1939. Poate că neamul nostru ar trebui să mai mediteze 
asupra mişeliei acelei nopţi, pentru că altfel, acest păcat ascuns, 
chiar şi pe Jumătate, sau bagatelizat, ar putea atrage alte şi alte 
mişelii asupra noastră. 

Ce-aş putea eu face pentru tine, tată?! 

Poate să stăm puţin de vorbă... Să-ncerc să-ţi scriu. E tare târzie 
scrisoarea mea? lartă-mă... Chestiunea asta cu noţiunea timpului 
îmi scapă mereu. Cred că în bună măsură vine de la şocul primit în 
ziua când am împlinit 34 de ani. Vârsta ta când ai fost asasinat. 
Trăisem cumva cu credința tuturor copiilor şi a celor foarte tineri, 
că taţii nu pot fi decât nişte persoane în vârstă. Cred că mai ales 
atunci, la 34 de ani, timpul meu s-a speriat şi s-a pulverizat. De 
atunci mi se întâmplă să fiu, când insuportabil de tânără, când mai 
bătrână ca secolul, uneori chiar în aceeaşi ZI. 


to 
[954 
[95] 


Nici să găsesc cuvinte nu mi-e uşor. S-au şubrezit, nu mai au 
sens, iar uneori sunt prea îngâmfate... au fost folosite prea mult, 
nepotrivit şi viclean de atâtea ori; ar mai fi ceva: în faţa unei nedreptăți 
strigătoare la cer, după ce ţi se taie răsuflarea, de strigătul înăbuşit, 
simţi nevoia unei nesfârşite tăceri. Mi-ar părea tare rău, ca puse pe 
hârtie, să nu mai semene cu nevoia mea - ciudată poate - de-a-ţi 
vorbi.. de-a-ţi povesti. 

Dar tu, aşa de bun şi îngăduitor, simt că vei înţelege şi vei ierta 
şi stângăcii şi cuvinte nepotrivite. Toată viața mea, cu timpul ei făcut 
țăndări cu tot, a plutit şi pluteşte pe valuri, mereu, când într-o lume 
reală, când dincolo de ea. Cu cât vreau mai tare să simt pământul 
sub picioare, cu atât mai mult parcă un drăcuşor, râzându-şi de mine, 
îmi face vânt, ca la scrânciobul din copilărie. Să vadă până unde pot 
să zbor. Uneori rămân acolo, o vreme, agăţată de un fel de nor. Alteori 
foarte multe întâmplări se petrec chiar pe pragul dintre cele două 
lumi. 

Cred că aşa a hotărât Dumnezeu pentru mine. Altfel cum aş putea 
strânge acum în mână, singura mea avere, bilețelul tău de trei rânduri, 
din noaptea crimei? Pentru puterea ta de a-l scrie, în acele clipe, nu 
există recunoştinţă pe măsură aici pe pământ; iar militarului din 
plutonul de execuţie, care l-a adus, îi va face poate Dumnezeu păcatele 
mai uşoare. 

„Să nu te uităm“... spui tu... Toţi ceilalţi au plecat și ei... bunicii şi 
Nelu şi mama... toţi cu neuitarea în suflet. Ştii cum a murit bunica? 
După 90 de ani în care şi-a înfruntat incredibil destinul, se desprindea 
uşor de lumea asta, nu mai vorbea ci doar murmura aproape fără 
întrerupere România mea... România mea... aşa s-a stins. Cât despre 
mine care încă mai pribegesc pe aici, ştii ce cred? Am să-ţi spun... 
Sigur, mama trebuie să-ţi fi povestii... 

Mai ţii minte întâmplarea cu prezicătoarea? Înainte de-a vă 
cunoaşte voi, minunata ta Vioraş urma să se logodească cu un profesor 
universitar. Era deja chimistă, se-ntorcea acasă, de la laborator, când 


fomeia necunoscută a oprit-o pe stradă, în preajma unei cârciumi mici, 
a aşezat-o la o măsuţă lângă intrare şi uitându-se în ochii ei doar, i-a 
spus: „Dumneata lucrezi îmbrăcată în alb şi cu sticle de diferite mărimi; 
logodna pentru care te pregăteşti nu se va face; soțul d-tale va veni de 
peste mări şi țări, va fi o dragoste ca-n poveşti şi la naşterea unui copil 
se va întâmpla o mare nenorocire“. 

Totul s-a petrecut absolut exact. Peste câteva luni, tu te întorceai 
cu doctoratul de la Paris. Nouă ani mama n-a vrut copil şi ați fost atât 
de fericiţi! Îmbătaţi de fericire ați hotărât naşterea mea. Aproape ca la 
un semn a venit închisoarea şi asasinatul! 

De multe ori am fost urmărită de un sentiment- inconstant, 
ce-i drept — de vinovăţie. Acum ştiu însă cu siguranţă — dacă ceva 
se poate totuşi şti — că singurul rost al naşterii mele este neuitarea 
ta. 

Imboldul important în hotărârea mea de a-ţi vorbi, de-a-ţi 
scrie, îl datorez unor ființe superioare, valori importante în ştiinţa 
şi cultura noastră, la vârste venerabile astăzi, care te-au cunoscut 
şi-ţi poartă o amintire greu de descris. M-au ajutat să aflu şi să 
lămuresc lucruri pe care din cauza ticăloşiilor care ne-au 
înconjurat o jumătate de secol, nu le-am ştiut foarte bine, iar pe 
unele doar le-am bănuit. Şi uite aşa am pus cap la cap, amintiri 
dragi, unele zdrenţuite şi şchioape, ca să refac un trecut furat 
mişeleşte. Recunoştința şi respectul meu pentru aceste ființe 
deosebite este fără margini, şi-ţi voi vorbi poate despre ele în 
scrisori ce vor urma. 

Până atunci aş vrea să mai afli, că era cu mulţi ani în urmă, când 
cu părul său alb, distinsul domn Jon Veştea, mi-a căzut în genunchi şi 
mi-a sărutat mâinile: „Asta pentru că eşti fiica tatălui dumnitale“. Aşa 
mi-a spus! 

Într-o seară mi-a vorbit cineva despre voi, cei doi fraţi, despre 
tine şi despre Nelu, Tatatiti al nostru, ca despre o frumoasă le-gendă 
transilvană. 


235 


De altfel, asasinarea lui a fost mult timp învăluită în mister, bunica 
săraca era albă ca neaua şi încă îl mai aştepta... se pare că totuşi prin 
1944 s-a întâmplat. De curând, un tânăr sociolog, demn de multă 
admiraţie, l-a descoperit prin studiile sale şi i-a făcut un portret care-l 
aşează acolo unde de fapt îi este locul, în fruntea oamenilor de cultură 
ai țării. Nu contează câtă lumc ştie acum toate astea. Eu vreau să le 
afli tu de la mine. 

Să ştii că sunt fericită să descopăr ce nume ilustre ați adunat.voi . 
în jurul revistei „Rânduiala“, pe care aţi fondat-o. E acolo cea mai 
mare parte a elitei interbelice şi mai ales sunt mândră că în casa 
noastră, datorită ţie, au păşit mari caractere ale acestui neam. Sună 
puțin ciudat şi patetic să vorbeşti azi, aici, de caractere mari şi 
puternice. Simt surâsuri ironice. Şi totuşi oricât de fascinante sunt 
inteligenţele abile şi chiar rafinate, fără asemenea caractere puternice, 
umanitatea se degradează în fiecare zi câte puţin. Între foştii deţinuţi 
politici, deşi puţini mai sunt în viaţă, din cei ce te-au cunoscut, când 
se rosteşte numele tău, urmează de obicei o lungă şi respectuoasă 
tăcere. E o tăcere grea şi păstrătoare de taină. Privesc chipul tău... şi 
pe al mamei... Cum să fac să nu tulbur armonia cu nevrednica mea 
agitaţie?! Continui totuşi să-ți scriu. Nu pot să nu-ţi vorbesc despre 
mama... despre extraordinara ta Vioraș! Dar cum să prinzi în cuvinte, 
acest argint viu şi strălucitor, care nici măcar nu poți stabili exact 
cărei lumi îi aparţine? Cum să vorbeşti despre acest personaj de ro- 
man suprarealist, din ale cărui pagini curg lacrimi de sânge şi hohote 
de râs? 

Cu farmecul ei irezistibil, dar şi cu inteligența ei, a întors 
guvernul pe dos ca să obţină fel de fel de aprobări, să mă-aducă în 
braţe la închisoare, să-ţi poată trimite scrisori pe fotografii și chiar 
să ne facă acea unică fotografie imortalizând clipa când ne-am 
cunoscut — fiindcă noi doi ne-am cunoscut la închisoare, la Râmnicu 
Sărat. M-ai luat în braţe, m-ai sărutat și ne-am despărțit apoi pentru 
totdeauna. 


Minunata Mami obținuse 
promisiunea de grațiere de la 
Carol al II-lea, dar a înțeles cu 
un curaj greu de închipuit 
refuzul tău în faţa prețului 
trădării. Cu humorul şi vitalitatea 
ei, amendă totul în jur. Nu 
rezista nimeni şi nimic în fața 
spontaneităţii ei cuceritoare. N- 
au impresionat-o nici miniştri, 
nici guverne, nici chiar când 
devenise foarte riscant; năvălea 
comunismul. Nu recunoştea 
decât valoarea au-tentică. Şi ce 
bine o recunoştea! În timpul 
războiului a apărat ca o leoaică 
toată familia; transportându-ne pe toţi cu bunici, cu nepoți, la vilă la 
Tohan, iar ea a stat să păzească singură casa în București, sub 
bombardamente, cu icoana în braţe, cu ochii la cer şi cu gândul la tine. 

La câteva zeci de metri, blocul s-a prăbuşit, la noi a rămas totul 
intact. După ce ne-au intrat sălbaticii roşii în casă şi ne-au furat tot, au 
coborât peste balcon într-o noapte, sub ochii mei de copil spe-riat, 
întreaga ta bibliotecă. Au vândut-o, spunea cineva, în talcioc - sau 
poate la securitate?! 

În acea noapte, mama fugise între două trenuri, cu capotul 
suflecat sub haină, să ducă părinţilor, bolnavi la Fălticeni, 
antibiotice abia apărute - tatăl ei, minunatul general Constantin 
Neculce, se stingea şi el sub povara mizeriei și nerecunoştinţei 
vremilor pe care le trăia. Au urmat zecile de procese în care s-a 
apărat singură. N-a putut recupera lucrurile furate, dar am rămas 
măcar într-o cameră cu chirie în propria noastră casă... Şi ea râdea... 
Închipuie-ţi că născocea glume şi râdea... Chiar şi când a venit 


238 


calvarul epurărilor din serviciu... Plicul cu concedierea devenise 
aproape pretext de amuzament. Scoasă din Ministerul de Război, 
din postul de chimist şef, spăla eprubete şi podele ca să mă țină la 
şcoală. Dar tu ştii cum adora dansul şi muzica, aşa că noaptea mă 
învăţa să dansez. 

După ce a dat examene de diferenţă a început să lucreze la spital, 
în toxicologie. Noaptea bătea la maşină şi făcea traduceri. Nu mai 
dormea de loc. 

Boala începea să se cuibărească, dar eu nu realizam. Impulsivitatea 
ei devenea tot mai agresivă; deşi mă adora, când răspundeam puţin 
ireverenţios, mă pălmuia. Apoi plângea şi mă strângea în braţe. 
Presimţea atacul vulgarităţii asupra noastră şi îi era frică să nu mă 
molipsesc. 

Dac-ar vedea şi auzi, săraca de ea, cum vorbesc demnitarii astăzi, 
ar realiza până la ce cote a ajuns acest virus să altereze şi cea mai 
elementară bună cuviință. Spaima ei a fost mult prea îndreptățită. Dar 
noi continuam atunci ora de dans şi de muzică şi ea spera să mă salveze. 


239 


Am întrebat-o odată, cu inconştienţă de copil, cum mai rezistă. 
Mi-a răspuns zâmbind: ...„„Nimic în lume, nici un rău care mi s-ar 
face, nu se poate măsura cu fericirea celor nouă ani alături de tatăl 
tău“, parcă aştepta răul cel mare să-l întâmpine cu un hohot de râs. 
Era un om foarte puternic, Vioraş a ta, în ciuda feminităţii ei cuce- 
ritoare. Acum ştiu că veselia ei debordantă era o continuă fugă de 
disperare. 

==: Ce fericită a fost când am intrai la Institutul de Teatru! - 7- 

Dar aici începe o altă poveste. Între timp durerile provocate de 
cancerul la pancreas, deveneau tot mai dese. O surprindeam uneori 
îndoindu-se de durere. N-am putut stabili dacă a ştiut cu adevărat ce 
are. Forţa ei nefirească aproape, o făcea să râdă cu poftă spunând că 
tumoarea care lua proporții, ar putea fi un frățior pentru mine, trimis 
direct de Sfântul Duh. 

Când s-a internat în spital, s-o opereze Dr. Djuvara, eu eram în 
prima sesiune de examene şi ca să nu mă tulbure, mi-a spus că e la 
munte, pentru o perioadă de odihnă. Îmi descria munţii la telefon 
şi-mi trimitea portocalele pe care le primea. Dr. Djuvara a deschis- 
o doar, fără să mai poată interveni, şi a mai trăit cu morfină trei 
zile. Încercau să mă convingă că era mai bine aşa: „S-ar fi chinuit 
prea tare cu durerile“ spuneau ei. Da, domnilor doctori, dar era 
mama mea, încă tânără... aveam 17 ani, lupta abia începea şi râsul 
ei nu mai era! Da, cu siguranţă a ştiut ce are. Ea ştia întotdeauna 
totul. 

Aşa a vrut Dumnezeu ca printre râsete şi lacrimi şi paşi de dans, 
ea să ştie totul; adică esentialul. 

Sigur că ar trebui să mă opresc aici... Tare n-aş vrea să te obosesc; 
iartă-mă. Dar ai plecat aşa devreme... Şi Doamne, câte s-au 
întâmplat... 

Dacă nu mi-ar provoca un aşa puternic gust de cenuşă, ar trebui 
să-ţi vorbesc despre relația mea cu imperiul pervertirii al „Marelui 
frate“ al lui Orwell sau cu D-1 Nimeni, cum extraordinar l-a numit 


240 


Constantin Noica. Asta va merita şi ea o istorisire specială. Oricum, 
dintr-o luptă aproape corp la corp, timp îndelungat, încercând să ne 
tragem reciproc pe sfoară, am cheltuit energie enormă, demnă de o 
altă cauză. 

D-] Nimeni, crezând că m-a smuls definitiv din rădăcini, ştiindu- 
mă singură şi însingurată, m-a bănuit probabil aptă de devotament ŞI 
m-a tolerat; sau mai exact a lăsat această impresie. Ce n-a știut însă 
a fost că imunitatea absolută o aveam în sânge şi peste toate mai era 
Dumnezeu şi icoana. Pentru că altfel nu e de înțeles, la câte mârşăvii 

s-au petrecut, de ce am rămas în facultate, deşi n-a vrut-o, de ce nu 
m-a arestat în 1956, deşi a vrut-o, de ce am rămas în singura mea 
cameră, deşi a vrut să mă mute la cămin, într-un mediu muncitoresc, 
sănătos. Mai mult, casa, care trebuia de zeci de ori demolată, a rămas 
în picioare. 

E drept, au mai fost şi oamenii..- unii... unii care au întins câte o 
mână, câte un deget, câte o bucăţică de suflet, în momente de cumpănă... 
şi nu pot fi uitaţi... şi O singură faptă bună, într-o asemenea lume 
înseamnă ceva, aşa cum ticăloşia rămâne ticăloşie. A te face că uiţi, 
sau că nu observi diferența, înseamnă a fi la fel de ticălos. Doamne, 
câte ar mai fi de spus! 

Deocamdată se vorbeşte mult la noi de serbarea Marii Uniri 
de la 1 Decembrie 1918... de cei 75 de ani de atunci... de România 
Mare, care nu prea mai e România Marc... Aglomeraţie mare la 
tribunele oficiale! Aglomeraţia a început încă în Decembrie 1989. 
Nici nu ştii ce mulţi sunt cei ce vor să intre în istorie! Îţi simt 
surâsul îngăduitor şi trist. N-aş vrea să impietez cu nimic asupra 
nobleţei sufletului tău. Dacă n-aş şti cu câtă viclenie si 
perseverență, vremurile şi vrerile din care n-am ieşit cu totul, s 
au străduit să ne omoare istoria şi rădăcinile, n-aş insista să-ți 
amintesc. 

Tu rămâi oricum, nepotul Generalului erou Traian Moşoiu și 
ginerele Generalului Constantin Neculce, descendent al cronicar ului 


şi decorat de Regele Ferdinand, amândoi generalii guvernatori militari, 
unul în Transilvania, celălalt în Basarabia şi Bucovina. Familii care au 
dat oameni de stat, importanţi pentru țară, pentru Europa, iar jertfa ta 
curată înnobilează încă o dată familia şi neamul întreg. 

Tartă-mă, ştiu că spiritul tău nobil nu are nevoie de elogii; tu poți 
trece peste multe; şi peste nerecunoştinţă şi peste bunuri furate şi peste 
ştergerea numelor de pe străzile ce vă purtau în amintire... şi încă peste 
multe... dar nu peste minciuna grea, minciuna întreținută, acoperită, 
chiar şi acolo unde nu te-ai fi aşteptat. Ştiu că asta te doare; ca şi 
violenţa, vulgaritatea, impostura şi mai ales lipsa de credinţă, cărora 
te-ai împotrivit până la jertfă. Ştiu cât rău îţi fac vorbele mari fără 
acoperire. Dar oamenii sunt atât de diferiţi şi boala a fost şi este încă 
atât de grea, încât amnezia şi confuzia, uneori dirijate, alteori nu, sunt 
aproape totale. Sigur că minciuna asta mereu şi mereu „ocrotită“ ar 
putea deveni temelia bolnavă a viitorului nostru! Cum să nu-ţi spun că 
Ştiu cât de mult ai vrut să se deschidă țara asta către lume, să vină tot 
ce e mai bun din lume în tara ta şi cât de mult ai făcut pentru asta încă 
acum 60 de ani! 

Cum îi priveşti tu oare pe cei ce-au distrus aproape totul pe 
pământul ăsta al nostru, sau au stat în preajma distrugătorilor şi ne 
arată acum dezinvolt harta Europei, ne învaţă să fim moderni şi să 
păşim în rândul oamenilor? Şi n-au nici măcar decenţa discreţiei. 

E absurd, e ridicol, e indecent? E greu de spus, de fapt e fără frică 
de Dumnezeu. 

Nimic şi nimeni pe lume nu mă poate opri să-mi imaginez un 
drum posibil al acestui neam, al acestei țări, dacă atâţia fii ai ei, ai 
extraordinarei voastre generaţii, n-ar fi fost mişeleşte asasinați sau 
reduşi la tăcere. Nu se poate să nu te cutremure o asemenea frângere 
de istorie! 

Cum de nu înţeleg mulţi dintre urmașii lor, chiar învăţaţi, că 
neaplecarea foarte serioasă, dar mai ales smerită, asupra acestui 
trecut, rupt cu brutalitate şi încă ascuns cu perfidie, nu va putea 


vindeca o pervertire sufletească şi mentală strecurată incredibil 
de profund chiar şi în spiritele la care nu te-ai aştepta. Unde s-or 
fi ascuns fermitatea, măsura şi mai ales modestia? Te sperie 
câteodată sclipitoarea superficialitate a verdictelor celor fascinaţi 
de propria lor inteligență! Aşa se face probabil că şi ideea 
națională, în sensul ei cel mai curat, inteligent şi nobil, a fost 
lăsată pe mâna negustorilor de mărfuri şi vorbe. Aş fi vrut să-ți 
pot povesti cum ieșind din închisoarea minciunii şi întunericului, 
în Decembrie 89 am alergat, ca toţi, spre libertate; dar când să 
trec de poarta miraculoasă, am încremenit în plină lumină: 
violență, impostură şi vulgaritate; unde să te ascunzi? Am rămas 
suspendată în gardul de sârmă ghimpată. Cum să nu te mâhnească 
şi să nu te revolte chiar, gestul celor, care nevrând să jignească 
cumva susceptibilităţile de multe ori viclean confecționate, preferă 
să jienească memoria propriilor martiri? 

Poate că nu-mi vei răspunde, dar sigur te vei ruga pentru românul 
Ilie Ilaşcu şi familia lui(cea de spirit şi cea de acasă). 

Nu pot să nu mă gândesc la procesul tău! S-ar putea oare repeta 
atât de monstruos istoria? 

Şi aşa, pe nesimţite, mă întorc la mormântul tău şi la Blaise Pas- 
cal, la gândul lui despre Dumnezeu și lume, cu toată ştiinţa ei cu tot. 

Mă întorc la singura elită adevărată, cea dăruită cu har; la acest 
har în faţa căruia inteligenţa vicleană, oricât de puternică, se va 
frânge. Mă întorc la mormântul tău, căruia sălbaticul şi 
atotstăpânitorul domn Nimeni, i-a distrus crucea o jumătate de secol, 
dar oameni simpli ai satului, cu bunul lor simţ, l-au însemnat cu un 
brâu de beton. 

Mă întorc la recunoştinţa oamenilor cu care aş fi vrut să ţi-l 
împodobesc astăzi, dar câtă vreme ca e doar şoptită cu grijă, sau 
murdărită de prostie, necunoaştere sau rea credință, mă lipsesc 
de ea. 

Te asigur însă cu bilețelul tău de trei rânduri în suflet, că voi 


243 


recunoaşte întotdeauna valoarea autentică — oricât de înşelătoare e astăzi 
performanta înlocuitorilor. 

Cum voi recunoaşte mereu şi diferenţa, între cei ce s-au vrut, sau 
se vor, demni de jertfa voastră sfântă şi păstrează intact spiritul ei şi 
cei ce şi-au ascuns propriile vanităţi şi greşeli — şi-au făcut și pe alții, 
mai mult sau mai puțin conştient să-i urmeze — în spatele acestor sub- 
lime sacrificii. 

Oare nu e de ajuns că istoria noastră e atât de dramatică şi 
complicată, mai trebuie stropită cu minciuni în continuare? 

Gencraţia voastră măcelăriță mişeleşte. apoi încă vreo două 
pierdute în pâcla teroarei, fricii. oportunismului, oboselii şi confuziei... 
Oare nu e de ajuns? 

Roagă-te tu pentru noi! Roagă-te să fie salvaţi oamenii care-și 
mai pot închipui o clipă măcar că D-l Nimeni ar putea deveni cineva. 
Roagă-te să fie ajutați şi cei pe care încă nu-i sperie materialismul 
deşănţat al secolului, prezent în toate colţurile lumii, ca şi pentru cei 
ce cred că violenţa poate aduce vreun bine pe pământ. 

În acest moment, când mă despărțeam de scrisoarea ta, a căzut ca 
un trăznet sentinta de condamnare la moarte a lui Ilie Ilaşcu. 

Ce se poate spune încă... 

Tartă-ne şi revarsă o ploaie de lumină cerească să ne spele de atâta 
noroi. Lasă să cadă în această lumină, câţiva stropi din sângele curat, 
vărsat în noaptea cumplită din 21-22 Septembrie 1939; să ne vindece 
de laşitate şi frică. Să ne dea puterea de-a sta în picioare şi a ne regăsi 
fermitatea şi demnitatea. 

Tu poţi face asta. Roagă-l pe Dunezeu să-i lase viaţa lui Iie Ilaşcu. 
Tu ai dreptul să-i ceri asta. Dumnezeu pe tine te iubeşte. 

Dar pe noi. oare, ne va ierta? 

Dacă de pe aici de la noi, îţi mai poate face ceva cât de puţin bine, 
fii liniştit, suflet ales, nu te pot uita. 


Anca 
P.S. Cum vămile n-au fost încă trecute, toate, de scrisoarea mea, 


244 


am prins-o în zborul către tine. 

Era iarna anului 1992, aici la noi, când îti împărtăşeari gândurile 

mele. 

Acum am reuşit în sfârşit, cu ajutorul unor oameni devotați şi 
plini de suflet, să înălțăm crucea monument la mormânt. În 8 noiembrie 
1995 Dumnezeu a trimis pe valea Râşnovului, prin Sfinții Arhangheli 

Mihail şi Gavril, o zăpadă atât de mare, de ncaşteptată şi de albă ca să 

cinstim neprihănirea voastră. Garoafele pe care atât de mult a vrut şt 

n-a mai apucat mama să ți le aducă, le-am aşternut cu grijă lângă cruce 
pe zăpada albă. Ilie Ilaşcu n-a fost omorât. dar e tot în închisoare, 


Nicoară IORDACHE* 


Cruciuliţa lui Bădița Nicoară 

El a căzut în mâinile poliţiei criminale a lui Gavrilă Marinescu în 
Iunie sau Iulie 1938, şi câtva timp zbirii au fost complet nesiguri de 
identitatea lui, căci era cu totul necunoscut agenţilor de poliţie. Era 
gata să scape când, un biet ins, bătut până la desființare, l-a recunoscut, 
în spasmele unor chinuri cumplite. 

Ce a urmat cu el aproape că nu se poate descrie. Vom spune doar 
că nu mai putea să meargă pe picioare şi că cra înţepat în buricele 
degetelor ca să spună tot ce ştie. Și ce-avea să spună? Ce secreie mari 
de stat ştia cl? Nimic. A fost bătut c-a preluat comanda Mişcării, şi- 
atât. Glumind, ne spunea odată, bine că n-au ştiut că sunt ajutorul lui 
Alecu Cantacuzino la comanda Corpului Moța Marin, că cine ştie ce 
se mai alegea de bietele mele tălpi... 

Cel care l-a chinuit pe acest om — de o curățenie sufletească cum 
am mai întâlnit doar la Puiu Gârcineanu ~ a fost agentul Corneliu 
Popescu. După ce l-a bătut până ce l-a lăsat în nesimţire, şi-a adus 


* Biografia şi activitatea legionară a lui Nicoară Iordache şi a familiei sale se găsesc 
la Portretul surorii lui, Marieta lordache, pag. 356. 


245 


aminte că are acasă un copilaş grav bolnav. S-a aşezat atunci pe butucul 
de lemn la care erau legaţi legionarii, în beciul însângerat, şi a început 
să se vaite că i se prăpădeşte copilul de scarlatină, că e disperat, că nu 
mai ştie ce să facă... Bădiţa, care cunoştea o pediatră admirabilă, îi 
spune, abia răsuflând, că-l poate trimite cu copilul la ea, cu o 
recomandare scrisă de mâna lui, şi că în mod sigur se va însănătoşi. 
Agentul primeşte bucuros şi ia de la Bădiţa o hârtie cu următoarele 
rânduri: Scumpă camaradă X, te rog salvează pe înge-raşul îngerului 
care mă chinuieşte pe mine. După un tratament excelent, copilul se 
însănătoşeşte în scurtă vreme. Apoi agentul coboară iar în acelaşi beci 
al torturii şi îl bate pe Bădiţa, scuzându-se că are ordin special. 

După nu ştiu câte luni de zile, agentul Corneliu Popescu a apărut în 
lagărul de la Miercurea Ciucului, aducând un nou deţinut. Nicoară, care 
l-a văzut întâmplător, l-a rugat să-l aştepte puţin, că vrea să-i dea ceva. 
Noi, ceilalți, ne miram ce are să-i dăruiască Bădița Nicoară acestui 
nemernic, cel mai sadic dintre agenţii care ne chinuiseră. Bădiţa a 
alergat sus în camera lui şi a venit cu o frumoasă cruciuliță de os, 
lucrată meșteşugit de mâna lui, pe care i-a dat-o lui Popescu. Agentul 
a luat cruciuliţa, a mulțumit şi s-a urcat în maşină, luând drumul 
Miercurii, la vale. 

La vederea acestei scene am rămas cu toţii indignati. Stoicănescu 
l-a întrebat de ce a făcut aşa, iar Bădiţa i-a răspuns: 

— Măi băieţi, voi nu pricepeţi sensul acestui dar! I-am dat un simbol 
al suferinţei şi al morții, ca să-şi aducă aminte de mine cât o trăi şi cât 
o avea în față cruciulița asta. Ce pedeapsă mai mare aş fi putut să-i 
dau? 

De-abia mai târziu am înţeles că avea dreptate... 


Constantin IOTZU 


246 


S-a născut la 28 Mai 1884, în comuna aromânească Cruşova (loc 
de obârşie şi pentru scriitorul Nicolae Batzaria) din Macedonia aflată 
atunci sub stăpânire turcească. Mama sa era directoare şi învățătoare 
la şcoala primară română din comuna Nevesca, iar tatăl — negustor. 
După absolvirea şcolii primare din Nevesca, a urmat liceul român 
din Bitolia, înființat şi sprijinit de România mică din 1880. 

Studiile universitare şi le-a făcut la Bucureşti, unde s-a înscris la 
Şcoala superioară de arhitectură, al cărei licenţiat diplomat a devenit 
în 1909. Constantin lotzu s-a impus repede ca un arhitect de mare 
talent şi a devenit colaboratorul apropiat al lui lon Mincu, şi el de 
origine aromână. Din 1920 şi până în 1944 a funcţionat ca profesor al 
Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti, al cărei decan a devenit în 
perioada 1940-1944. A murit în 1962, după ce a cunoscut rigorile 
persecuțiilor comuniste. 

Clădirile construite de echipa Mincu-lotzu, ca şi cele construite 
de Iotzu singur, în stil neoromânesc sau modern, răspândite pe întreg 
cuprinsul țării, sunt adevărate podoabe arhitectonice ale oraşelor 
respective: Banca comerţului din Craiova(191 1-1914), Casa 
corpului didactic din Bucureşti(1911), Tipografia Ramuri din 
Craiova(1920), Căminul studenţilor în medicină veterinară din 
Bucureşti, astăzi Ministerul Justiţiei(1929), Biblioteca centrală din 
laşi(1932), Casa de odihnă a corpului didactic din Eforie(1932), 
biserica Sf. Elefterie din Bucureşti(1935), hotelul Excelsior din 
Sinaia, Casa Armatei din Braşov(1935), Palatul Ministerului 
economiei naţionale etc. 

În primăvara anului 1933, profesorul lotzu află că în cartierul 
Dămăroaia din Bucureşti, legionarii au deschis un şantier, lucrând cu 
braţele pentru a-și construi un cămin. Sosind la faţa locului, îl cunoaşte 
pe Corneliu Zelea Codreanu, care muncea la săpăturile fundaţiei, alături 
de numeroşi legionari, şi este impresionat de cele văzute. Din discuţiile 
avute acolo, pe şantier, află că se dorea construirea unui cămin pentru 
legionarii care au avut de suferit grav de pe urma arestărilor ori bătăilor 


247 


îndurate din partea autorităților. Cum pe şantier lucrau şi câţiva studenți 
în arhitectură, lotzu stabileşte o întâlnire cu ei la Școala de arhitectură 
şi pune bazele colaborării sale la planurile acestui edificiu. Aşa a luat 
Tință impozanta clădire numită Casa Verde, ridicată prin munca depusă 
de legionari, după planurile făcute de către Constantin lotzu. (cf. 
pag. 118) 

La rugămintea legionarilor din Azuga, Constantin lotzu a întocmit 
planul unei troițe, realizând o lucrare ce impresiona prin sobristate şi ` 
simplitate. Pe un soclu de beton înalt de doi metri, era fixată troița de 
stejar, de opt metri; pe stâlpul său central, pictorul Basarab zugrăvise 
un Crist de aproape trei metri înălțime. Din trenul ce cobora de la 
Azuga la Buşteni, uriașa troiță, aşezată pe o colină înaltă de 80 de 
metri, se vedea de la o depărtare de aproape un kilometru. În anii 60, 
troiţa din lemn a fost tăiată de la bază din ordinul autorităţilor comuniste 
din Azuga. 

Numai Casa Verde mai dăinuie, aducând mărturie de ataşamentul 
lui Constatin lotzu față de Mişcarea Legionară. Tot el a alcătuit 
planurile după care s-a desfăşurat înmormântarea celor doi eroi Moţa 
şi Marin. După terminarea slujbei religioase ce a avut loc la biserica 
SE. Ilie - Gorgani, cortegiul funerar, având în frunte sute de preoţi, 
mai mulți episcopi şi mitropoliți, urmaţi de peste o sută de mii de 
legionari încolonați în perfectă ordine, a traversat Capitala până la 
Casa Verde. 


Mile LEFTER 


S-a născut în anul 1901. A absolvit Liceul Vasile Alecsandri din 
Galaţi. Aici a suferit pentru idealurile generaţiei lui, inclusiv bătăi cu 
ciomagul administrate de însuşi prefectul de poliție Manciu şi de agenții 
lui. După o asemenea bătaie, cu capul spart şi coastele rupte, a fost 
târât prin noroi şi zăpadă mai mult mort decât viu, spre strada Toma 
Cozma din apropierea Universităţii. Aici a fost găsit de câţiva studenți, 


care l-au internat în spital. 

În 1927, a răspuns cu entuziasm apelului lui Corneliu Zelea 
Codreanu de formare a Legiunii Arhanghelul Mihail. Căpitanul 
i-a conferit gradul de Comandant al Bunei Vestiri. A fost, alături 
de Corneliu Codreanu, în toate acțiunile importante, în contact 
cu masele şi cu opinia publică, s-a angajat în luptele electorale, 
s-a implicat în mai multe procese înscenate Legiunii, a fost activ 
în şedinţele avocaţilor apărători ai cauzelor naţionaliste. În 
prigoana din 1938 a trecut prin toate lagărele şi a îndurat toate 
umilințele. 

După 1941 a luat calea exilului, stabilindu-se în cele din urmă în 
Argentina. În ultimii zece ani de viaţă a fost preot. A murit la 27 iulie 
1975, la Buenos Aires. 

(după o evocare de Vasile Iasinschi) 


Gânduri despre Mile Lefter 


Vestea cea bună a fondării Legiunii Arhanghelul Mihail a deşteptat 
un deosebit ecou, în primul rând, în sufletele lui Gh. Clime şi Mile 
Lefter. Deşi n-au participat la actul însuşi al consacrării, Căpitanul i-a 
distins şi pe ei cu gradul de Comandanți ai Bunei Vestiri. Deci ierarhic 
ei urmează celor cinci fondatori en zittre, ba chiar, precum voi avea 
prilejul să documentez istoric, inginerul Clime şi avocatul Lefter 
investeau oarecum calitatea unor înainte mergători ai Legiunii. 
Anticipez în puţine cuvinte, ceea ce voi spune mai pe larg într-un 
comentariu viitor. 

Distingându-se în cursul superior al Liceului Vasile Alecsandri 
din Galaţi, Mile Lefter a fost recrutat în rândurile asociaţiei secrete- 
patriotice Avântul. 

Oraşul Galaţi era, pe la începutul acestui secol, al doilea centru 
avântean pe țară, adică prima filială a Avântului de la Brăila, fondat 
acolo de Petre Armencea şi Panait Cerna, la sfârşitul secolului irecut: 
ca organ de veghe faţă de difuzarea socialismului internaţionalizant şi a 


249 


idealului marxist printre tinerii intelectuali din portul Brăilei, prin 
intermediul unui grup de tineri atraşi de Solomon Katz care, după 
trecerea lui clandestină din Rusia, unde activase sub pseudonimul de 
Robert Jinks, avea să-şi ia în România numele de Constantin 
Dobrogeanu-Gherea. 

La propaganda subversivă promovată de tineretul alogen din 
Brăila a reacţionat organizaţia secretă naționalistă creată de elevii 
din ultimele clase ale Liceului: Nicolae Bălcescu din acel oraş: : 
Organizaţia, cum am amintit mai sus, s-a întins prin transferarea 
intenționată la Galaţi a unui restrâns grup de elevi, iar mai târziu a 
fost „cucerit“ Bârladul prin acelaşi sistem. Tot de la Brăila, prin 
intermediul foştilor avânteni, s-a creat o secție la Universitatea din 
Bucureşti, iar avântenii bârlădeni se pregăteau să propage 
naționalismul juvenil la Huşi. 

Căpitanul auzise de „Avântul“, dar cum ela urmat Liceul Militar 
de la Mânăstirea Dealului şi cum avântenii erau legaţi prin jurământ 
să păstreze secretul, nu ştia să-mi spună întrebat odată de mine dacă 
printre elevii adunaţi de el în 1919, în pădurea Dobrina, erau şi 
membri de-ai Avântului. În orice caz, avântenii din toată țara 
constituiau aripa tinerească intransigentă şi solid pregătită ideologic 
din cadrul partidului Naţionalist-Democrat condus de A.C. Cuza şi 
N. Iorga cu ajutorul profesorilor Corneliu Şumuleanu şi loan Zelea 
Codreanu. e o 

Producându-se, după sfârşitul primului război mondial, ruptura 
dintre Cuza şi Iorga, fenomen politic cauzat în bună parte de 
fondurile acordate de către Banca Marmorosch -Blank acţiunilor 
culturale ale lui Nicolae Iorga, avântenii au rămas deconcertaţi şi 
orfani „politici“. Ruptura Cuza-lorga a fost considerată un dezastru; 
totuşi urmările s-au dovedit cu vremea mai degrabă benefice decât 
catastrofale, în sensul că ele l-au determinat pe Corneliu Zelea 
Codreanu să purceadă la organizarea tineretului şi la crearea Mişcării 
Legionare. Noua organizaţie a ajuns să fie receptacol pentru foştii 


250 


avânteni. 

Să ne gândim ce imens aport şi splendid prestigiu au adus Mișcării 
lui Corneliu Zelea Codreanu adeziunea avânteanului Nae lonescu, ca 
şi aceea a filozofului Vasile Băncilă, ori devotamentul fără seamăn şi 
talentul de organizare al inginerului Gheorghe Clime. Când Mişcarea 
Legionar din Moldova spre Bucureşti, primul cuib legionar 
din Capitală a fost organizat de avânteanul Andrei Ionescu. Tot 
avânteanului i se datorește intrânsigența lui Gr. Forţu şi admiraţia lui 
faţă de spada cu care Căpitanul avea să despice lumea românească în 
două. 

De asemenea avântean era acel student pe care Căpitanul l-a 
semnalat în Pentru Legionari (p. 19), ca prezent în acea seară 
ploioasă din toamna lui 1919, când el vizita pentru prima dată Garda 
Conştiintei Naţionale, cu scopul de a se înrola sub comanda lui Pancu 
de la laşi. Acel student se îngrijea, împreună cu zețarul Voinescu şi 
cu librarul Ion V. Ionescu (necitat de Căpitan), de apariția Conştiinţei 
Naţionale unde semna din când în când cu pseudonimul Dimga. 
Când Căpitanul ne trimite la laşi - mie, lui Gârneaţă şi lui Nelu 
Ionescu - un exemplar din manuscrisul cărţii sale pentru a-i sugera 
eventualele noastre observaţii, el ne scrisese în prealabil despre 
convenienţa tactică de a nu se dezvălui reala personalitate a 
colaboratorului Dimga. Ani de zile fusesem acoperit ca să pot trece 
prin pădurea cu fiare sălbatice pe care o reprezenta atunci Facultatea 
de Litere unde eu, cu puţin timp înainte, obţinusem prin concurs 
catedra de Limbi şi Literaturi Neolatine. 

Mile Lefter se formase sub raport naţionalist în rândurile Avântului 
din Galaţi. În istoria acestei societăţi se produsese un hiatus de trei ani 
din cauza primului război mondial. Í se pierduse şi pergamentul pe 
care semnaseră, sub respectiva formulă a jurământului, toți avântenii 
care, timp de un sfert de secol, fuseseră acceptaţi ca membri titulari. 
Pe el figuram şi în 1914, la primirea ca avântean şi înainte de vacanța 
din 1916, în calitate de ultim participant la conducerea Avântului înainte 


de mobilizarea din august 1916. În asemenea împrejurări am luat 
cunoştinţă de faptul că, printre ultimii preşedinţi ai Avântului fusese 
Gh.Clime. Nu mi-ar fi rămas, probabil, întipărit în minte acest detaliu 
dacă Clime n-ar fi fost pe acea vreme o vedetă pe întreaga ţară la concursul 
național de oină care se ţinuse la Galaţi, în perioada în care eu intram ca 
bursier la Seminarul din oraş, iar Gh. Clime termina liceul ca să se înscrie 
la inginerie. 

Lefter a avut ocazia să afle de la mine unele date despre câțiva 
din profesorii lui, care fuseseră şi ai mei, şi care în tincreţea lor fu- 
seseră avânteni. Cu Lefter am avut ocazia de a ne vedea pe la sediul 
Mişcării din Bucureşti, de a face apoi împreună uncle planuri în 
legătură cu plecarea mea la Roma în noiembrie 1940, unde ar fi 
trebuit să vină şi fratele lui, Simeon, dacă nu urma aventura ideată 
de Horia Sima. Ne-am revăzut apoi la Roma, unde el se înscrisese 
pentru studii la Institutul Oriental şi unde, cu o exemplară asiduitate, 
şi-a trecut licenţa, năzuind să obțină şi titlul maxim de doctorat. I- 
am fost călăuză în primele lui cercetări pentru o teză asupra 
Spătarului Milescu, orientându-l în cercetarea relațiilor dintre 
faimosul cărturar moldovean din secolul XVII şi învățații apuseni 
A. Arnauld, P. Nicole şi mai ales M. de Pomponne, din îndemnul 
cărora a compus în latineşte tratatul Enchiridion sive Stella 
Orientalis. 

Prima recenzie asupra tezei lui de doctorat am publicat-o eu în 
Cuget Românesc. După doctorat l-am avut oaspete câteva luni de 
zile în casa mea din Buenos Aires. Cu acest prilej, el fiind om de 
inițiative, am pus bazele, cu el şi cu Ilie Gârneaţă, revistei Cuget 
Românesc, cu girarea căreia Gârneaţă l-a însărcinat pe Lefter (întrucât 
eu eram obligat, prin contractul ce îl aveam cu Universitatea din 
Buenos Aires, de a ocoli orice activitate în atingere cu chestiunile 
politice). Mai apoi, raporturile dintre noi s-au atenuat, după ce 
Gârneaţă a decis ca revista să treacă, şi nominal, sub răspunderea mea. 
Mai târziu, Mile Lefter s-a preoţit sub o altă jurisdicție decât aceea a 


bo 
n 
[38] 


lui Valerian Trifa, de care a depins şi continuă să depindă parohia din 
Buenos Aires, la bunul mers al căreia Lefter a avut important rol în 
primii ei şapte ani de existenţă. Cu vremea, relaţiile noastre personale 
s-au normalizat treptat-treptal. 

Taina preoţiei a exercitat cele mai binefăcătoare influenţe asupra 
sufletului său. Azi acest suflet se află îmbarcat în verdea corabie 
eterică a Căpitanului, în acelaşi echipaj împreună cu martirii Legiunii, 
navigând spre acelaşi liman al eternității pe care au râvni-t-o în 
rugăciunile lor un Moţa, un Marin, Gârneaţă cu Corneliu 
Georgescu,ca şi toți mucenicii Legiunii, de la Steric Ciumetti până 
la cei care mor astăzi suferind neînchipuite chinuri pe tot cuprinsul 
ţării îngenunchiate. 

Cu preotul Comandant al Bunei Vestiri, Dr. Mile Lefter, dispare 
ultimul testimoniu direct al fondării Legiunii care mai trăia în exil. În 
patrie stă mai departe gardă la Icoana Arhanghelului Mihail tot Radu 
Mironovici. 

D. Găzdaru 
(în Pământul Strămoşesc, 1976, p. 85) 


Gheorghe G. LONGINESCU (1869-1939) 


Protesor faimos de chimie anorganică la Universitatea din 
București. A făcut cercetări în domeniul asociaţiei moleculare în 
stare lichidă şi solidă stabilind o formulă care permite calcularea 
gradului de asociere cu ajutorul temperaturilor de fierbere. 
Sentimentele lui politice au mers spre Mişcarea Legionară. Prietenul 
lui Nicolae Iorga, i-a trimis O scrisoare de imputare, întrebându-l 
cum de se putea apropia de nişte „derbedei“. Răspunsul lui 
Longinescu: simplu, dar categoric: „E pur si muove“. Ceea ce Iorga 
nu ştia, el ştia. Colaboratorul lui cel mai apropiat a fost Iordache 
Nicoară, suflet de o delicateţe rară, împuşcat în 1939 în lagărul de 
la Miercurea Ciuc. 


Mihail MANOILESCU 


Profesor universitar, ministru de externe în guvernul Gigurtu, în 
1940. Exponent al mişcării corporatiste. Fragment dintr-un discurs 
ținut în senat la 27 noiembrie, 1936: „...şi, pentru ca să fiu complet, 
voi vorbi cu francheţea mea de totdeauna şi despre un altul. Este 
omul despre care nu se vorbeşte, omul de care nu se poate vorbi, 
comandantul legionarilor, Corneliu Codreanu. Eu sunt un om şi un: 
profesor care îmi plec de multe ori urechea asupra pieptului celor 
tineri şi ascult cum le zvâcneşte inima. Nu vă închipuiţi Dv. domnilor 
senatori, ce rezonanță adâncă şi durabilă reprezintă pentru inima 
tineretului românesc de astăzi, omul pe care l-am numit. Nu voim să 
aprobăm şi nu voim să dezaprobăm, cel puţin aici şi cel puţin în 
această clipă, dar nu putem să nesocotim, în configuraţia politică şi 
sufletească de astăzi a României, ceea ce el reprezintă. Va veni o 
vreme, foarte curând când vă veţi aduce aminte de aceste vorbe. 
Tineretul învăţat şi viteaz al ţării acesteia, tineretul cel mai bun al 
țării, este definitiv pierdut pentru vechile partide politice ale ţării. 
El nu merge astăzi către ele şi, ceea ce este nou, nu va merge nici 
mâine când va ajunge la maturitate. În zadar îi veţi aştepta pe aceşti 
tineri cu masa întinsă. Ei vor refuza fotoliile ministeriale, şi vor 
prefera băncile de piatră ale închisorilor... Aţi lucrat prea mult, 
recunosc, cu suflete de ceară, ca să mai puteți crede că există şi 
suflete de fier“. 


Tot în Noiembrie 1935, Mihail Manoilescu scria articolul 
următor: 

„Eu am avut, şi nu din inițiativa d-lui Corneliu Codreanu, ci din 
a mea, o întâlnire cu d-sa, în octombrie 1931, pe când eram 
Guvernator al Băncii Naţionale şi pe când d-sa era deputat, ales tocmai 
în locul pe care îl lăsasem eu liber, în judeţul Neamţ. Am discutat 
atunci cu d-sa o mare chestiune naţională, despre care nu voi vorbi 


astăzi. 

Dar nici în acea întâlnire, în care d. Corneliu Codreanu a putut 
vedea care sunt sentimentele mele şi dorinţa mea de a servi cauza 
naționalistă, d-sa nu mi-a destăinuit nimic din tragedia mişcării sale, 
pe care abia acum, cu groază, o descopăr. 

Înţeleg, orgoliul unor oameni care pătimiseră prea mult şi trăi- 
seră prea multe dezamăgiri, ca să nu mai poată să creadă în cineva. 
Dar mă doare sufletul pentru țara aceasta că `- nu numai din cauza 
păcatelor ei, dar şi dintr-o totală lipsă de informaţie, - ea a putut să 
pară atât de indiferentă şi de nesimţitoare la o suferință îndurată pentru 
dânsa. 

Şi mă mai doare ceva: este convingerea că dacă aceste fapte s-ar 
fi ştiut la vreme, multe, foarte multe lucruri s-ar fi desfăşurat altfel în 
țara românească. 


Cartea d-lui Codreanu restabileşte adevărul şi în ceea ce priveşte 
legenda violenţei, care ar fi metoda preferată a mişcării verzi şi care, 
nu arareori, a putut să impresioneze rău pe burghezul român, blând 
sau fricos. Însă toate, dar absolut toate actele „de violenţă“ care sunt 
povestite în acest volum, nu apar decât la capătul unor încercări 
disperate de a obţine satisfacția şi dreptatea pe cale legală şi paşnică. 

Toate actele de violență sunt simple acte de rezistenţă la ilegalitățile 
şi sălbăticiile autorităților. Dar acest drept de rezistenţă este, la urma 
urmei, un drept natural, ca şi dreptul de legitimă apărare în faţa 
agresorului. În Portugalia astăzi, care este un stat dictatorial, constituţia 
dă dreptul oricărui cetăţean să reziste măsurilor ilegale. Şi nu s-ar putea 
oare justifica, într-un stat pretins democratic ca al nostru, ca cetățeanul 
să reziste în faţa unei ilegalităţi şi a unui abuz sfruntat de putere din 
partea autorităţilor? 

Impresia care se desprinde din atâtea fapte îngrozitoare de 
sălbăticie săvârşite de autorităţi, este exact contrarie aceleia care 
ar vrea să facă din mişcarea naționalistă verde o mișcare de 


255 


violenţă. Nu s-a văzut niciodată la o armată de tineri mândri şi 
curajoşi, atâta resemnare cât a arătat oastea condusă de Corneliu 
Codreanu. 


Dar cartea comandantului legionar nu este numai istoricul 
Mişcării sale. Ea înseamnă, fără pretenţii doctrinare, o luare de 
poziţii care dovedeşte o splendida: luciditate pe marile linii ale 
gândirii contemporane. 

De pildă, scurta pagină despre Monarhie are afirmări defini- 
tive: „Monarhia a fost totdeauna bună“. 

Tot aşa demonstrația pericolului pe care îl reprezintă democrația 
„care sfarmă unitatea neamului românesc, expunându-l dezbinat 
în fața blocului unit al puterii iudaice“, sau capitolul despre 
elecțiune şi selecțiune şi teoria elitei, cuprind rare frumuseți de 
gândire. În special este văzută cu o minunată intuiţie geneza elitelor, 
cu cele două posibilităţi ale ei: sau elita care se naşte pregătită de 
elita precedentă, căreia îi seamănă sau elita care se naşte din război 
cu elita precedenta, atinsă de degenerare. 

Cu o pătrundere care rezumă o vastă experienţă şi trăire, 
dl. Codreanu formulează critica conducătorului şi ceea ce am putea 
numi teoria conducătorului. El are o înţelegere admirabilă despre 
înfăţişările esenţiale ale noilor mişcări, pe care noi le-am studiat 
teoretic în volumul nostru sub presă „LE PARTI UNIQUE, Insti- 
tution politique du siecle“ *. Când d-sa spune că „Legiunea 
Arhanghelul Mihail va fi mai mult o şcoală şi o oaste decât un 
partid politic“ se integrează definitiv cu gândul, după cum se 
integrase şi cu fapta, în concepția contemporană a partidului-elită 
a naţiunii. Şi dacă de-a lungul întregii părţi cu caracter doctrinar 
am găsit atâtea vederi coincidente cu acelea pe care noi le-am 
exprimat în manuscrisul noului volum, aceasta este o dovadă mai 


* PARTIDUL UNIC. instituţie politică a secolului — nota ed. 


[SS] 
n 
EN 


mult că în ambianța veacului stăruie anumite adevăruri, pe care 
oamenii cu mintea dezlegată de prejudecățile libertiste şi 
democratice, le văd totdeauna sub acelaşi unghi. 

Ceea ce constituie un dar unic al d-lui Corneliu Codreanu 
este puterea de a interpreta şi de a da mărturisire sufletului popu- 
lar. Pe când oamenii politici de duzină se mulțumesc cu 
„manifestările electorale care, prin natura lor sunt de suprafață, 
d-sa pătrunde „în acele adâncuri sufleteşti nedefinite acolo unde 
politicienii şi programul lor de împrumut nu putuseră să coboare“ 
şi aceasta îl îndreptățește să afirme: „aici, în aceste adâncuri, am 
înfipt rădăcinile istoriei legionare; ele nu vor mai putea fi scoase 
de nimeni“. 

Acesta este faptul cel mare și nou pe care l-a adus cu sine 
tipul de mare conducător din zilele noastre. El se găseşte faţă cu 
masele mari populare într-o aderenţă nemijlocită de nici o formă 
electorală şi de nici un mecanism organizator. El este poporul şi 
poporul este el. 

Luciditatea ideilor d-lui Codreanu Corneliu apare cu un relief 
şi mai mare atunci când tratează problema sa preferată: formarea 
oamenilor. Paginile asupra punctelor principale după care urmează 
să se facă educaţia tinerilor țării, pentru a constitui din ei elita, pot 
sta alături de tot ce au spus mai bine în această privință Mussolini, 
Salazar şi Hitler. ; 


Aceeaşi luciditate apare în formularea problemei evreieşti, 
atunci d-sa arată mai ales contradicţia în care se pun evreii când 
propovăduiesc ateismul, pentru români, rămânând credincioși 
religiei lor, şi se ridică împotriva ideii naționale, rămânând buni 
naționaliști evrei. 

Să mai vorbim oare de chipul cum sunt înfăţişate, în puține 
cuvinte, problemele naţionale regionale, cum este aceea a moţilor 
sau a românilor din Maramureş? 


257 


Şi să mai relevăm elocventa condamnare a literaţilor noştri, care 
îşi risipesc darul scriitoricesc pentru aspectele cele mai mărunte ȘI 
meschine ale vieţii, dar care n-au găsit un singur accent pentru 
tragedia moților? 

Exemplul culminant, de originalitate în gândire şi inițiativă, 
îl constituie însă taberele de muncă, care sunt o specialitate a 
mişcării legionare din România. Prima tabără de muncă a fost 
înființată la 8 mai 1924 la Ungheni, pe vremea când, în Apus, 
nimeni nu visa la o asemenea instituţie. Mai mult decât atât, chiar 
în Germania de mai târziu aceste tabere nu s-au născut decât din 
nevoi economice şi sociale de atenuare a şomajului, iar nu din 
nevoia educativă de a creşte tineretul într-o nouă concepție de 
viaţă şi de a-l face să arunce, peste prejudecățile veacului al XIX- 
lea, puntea între clasele sociale. 

Dar cartea consacrată legionarilor vorbeşte nu numai prin fapte 
şi gânduri ci şi prin frumusețile sale sufleteşti, care îşi găsesc, de 
atâtea ori, o exprimare fericită. Aş zice: frumusețile sale literare, 
dacă aceste cuvinte n-ar fi de mult pătate de artificialitate şi dacă 
năzuinţa continuă a literaţilor de a realiza frumosul, nu ar strica 
frumuseţii însăşi. 

Ce minunată este dată de atâtea ori în volum ideea jertfei; ce 
frumoase rânduri sunt închinate cântecului! „De nu veți putea cânta, 
să ştiţi că este o boală care vă roade în adâncul fiinţei voastre sau 
că vremea v-a turnat păcate peste sufletul curat; dar dacă nu le veţi 
putea vindeca, să vă dați la o parte şi să lăsaţi locul vostru celor 
ce vor putea cânta”! 

Dar pagina închinată antitezei între principiul autorităţii şi 
principiul libertăţii, antiteză pe care numai dragostea o poate 
învinge. „Dragostea se află la mijloc între ele şi deasupra lor, 
cuprinzân- du-le pe amândouă în tot ce ele au mai bun“! 

Dar, definiţia mişcării legionare în capitolul „Dincolo de forme“: 
A crea o mişcare înseamnă în primul rând a crea, a da naştere unei 


„i 


258 


stări de spirit, care nu-şi are sediul în rațiune, ci în sufletul mulţimii”. 

În sfârsit, sub aceste cuvinte, ce încheiere mai frumoasă pentru 
lungul şir de suferințe, isprăvit cu ieşirea din închisoare, decât 
aceasta: 

„A doua zi am plecat la Huşi, unde mama mă aştepta plângând 
în pragul casei“. 

Pentru observatorul politic, cartea d-lui Corneliu Codreanu mai 
învaţă încă ceva; ea este o lecție extraordianară de tactică politică, 
potrivită, bineînţeles, numai unei mişcări unice ca aceea legionară, 
dar surprinzător de ingenioasă în toate amănuntele ei. 

Tactica cuibului este de o noutate şi de o originalitate 
remarcabile, prin principiul după care oricine trebuie să comande 
atâția membri câţi poate singur convinge şi stăpâni. De asemenea, 
principiul adeziunii membrilor la mişcare, fixat încă la 24 iunie 
1927 este: „să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să 
rămână afară cel ce are îndoieli.“ Principiul acesta este elegant 
completat cu acela al abţinerii sistematice de la orice încercare de 
a capta: „Nimeni nu va căuta să convingă pe cineva pentru a-l 
determina să se facă legionar“. 

Aceste principii organizatorice şi tactice singure ar merita o 
analiză amănunţită, pentru a desprinde elementele lor particulare 
în comparaţie cu cele ale altor mişcări similare din Apus. 

De asemenea, disciplina, un element esenţial al eticii şi al 
organizării legionare, este pusă într-o lumină cu totul nouă: 
„Disciplina nu înjoseşte pentru că te face biruitor“. Și dacă 
bineînţeles nu se pot câștiga decât cu jertfă, disciplina este cea mai 
mică dintre toate jertfele pe care un om poate să le facă pentru 
victoria neamului său“. 

Tot aşa de frumoasă este explicația pedepsei care este „posibi- 
litatea de a repara printr-un bine, răul pe care i l-ai făcut“, sau 
justificarea uniformelor, care sunt „expresia unității de simțire. Ele 
sunt fața văzută a unei realități nevăzute“. 


259 


În sfârşit, tot în ce priveşte tactica, este admirabilă norma de 
ordine şi de legalitate în fața statului. Căci dezordine nu înseamnă 
conflicte cu adversarii, ci înseamnă conflictul cu statul. Or, 
adversarii, şi în special evreii, au permanenta tendinţă de a împinge 
Mişcarea Legionară în conflict cu statul. 


Mişcarea legionară avea până astăzi cu ea forța morală şi misti- 
că. Prin cartea ăpărută acum, ea câştigă în faţa tării prestigiul unei 
doctrine, schițată în liniile ei mari. Desigur că mâine va veni și a 
treia parte, indispensabilă oricărei mişcări care vrea să triumfe, 
programul de reformă a statului şi a societăţii românești în 
instituțiile lor. 

Cu asemenea elemente de izbândă cine poate să nu-şi dea seama 
că această Mişcare va izbuti? 

Şi chiar dacă, împotriva a tot ceea ce vorbeşte istoria secolului 
nostru, acţiunea legionară ar rămâne la noi fără rezultat şi încă cu 
atât mai mare este meritul celor care au creat-o. Ce nobil lucru este 
să lupţi pentru ridicarea unei naţiuni care nu te înțelege şi nu te 
urmează! 

Cartea d-lui Corneliu Codreanu însemnează pentru cauza 
jegionară cât o mare bătălie câştigată. Ea este mai mult decât 
un triumf electoral, fiindcă valoarea ei nu se poate măsura în 
voturi; ea este mai mult decât o operă de gândire, fiindcă 
înseamnă o pătrundere în viaţă dincolo de sfera limitată a 
rațiunii. 

Ea deschide în faţa ochilor uimiţi ai românilor o fereastră spre 
lumină şi spre înviorare. Ea făgăduieşte ceea ce atâția au visat 
zadarnic în tinereţea lor, ceea ce n-au avut la vreme şi ceea ce le-a 
lăsat pentru totdeauna în suflet o dungă de amărăciune. Ea dă 
năzuinţelor celor tineri şi neîntinaţi un vis vrednic să fie visat şi 
trăit. 

Ce fericiți sunt băieţii care au astăzi douăzeci de ani! 


260 


Mihail Manoilescu 
„Lumea nouă“, anul V, nr. 11-12, din noiembrie-decembrie 1936. 


Martor în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu, 1938: 

- Preşedintele tribunalului: „Domnule Profesor, ce ați putea 
D-voastră să ne lămuriţi - natural în rezumat - asupra mişcării 
legionare, a concepţiilor ei, a tendinţelor şi scopurilor?“ 

- Avocat Paul Lacobescu: „Ştie d-l martor ceva despre 
mijloacele folosite şi scopurile ce trebuiau atinse? Erau mijloace 
oculte şi subversive?” 

- Prof. M. Manoilescu: „Vă mărturisesc că atât cât cunosc eu, 
ca prieten al Legiunii... şi din ceea ce cunosc de la Corneliu 
Codreanu, eu ştiu că are o metodă care poate păcătuieşte printr-un 
exces dezinteresat. Această Mişcare - şi anume ca morală a Mişcării 
_ este un fenomen al veacului... Mişcarea Legionară îndeplineşte 
toate condițiile unei mişcări de purificare. Domnul Corneliu 
Codreanu, cât şi Mişcarea Legionară sunt de o probitate sufletească, 
de o curăţenie, de o puritate şi de un exces de loialitate cum n-am 
mai întâlnit. Mişcarea n-a cunoscut decât jertfe.“ 

- Avocatul Paul Lacobescu: „ÎI credeţi capabil, Domnule 
Profesor, pe Corneliu Codreanu de vreo acțiune de trădare?“ 

- Prof. M. Manoilescu: „Numai asocierea acestor noțiuni - 
trădare şi Codreanu - se exclud. Cunosc spiritul Legiunii şi pe dl. 
Codreanu, care păcătuieşte prin exces de sinceritate, de loialitate. 
Acestea nu se împacă cu clandestinitatea. DI Codreanu ştiu că a 
socotit şi socotește că ar fi o dezonoare pentru el dacă ar ajunge la 
putere printr-o lovitură de stat a unei minorităţi. Vrea aceasta numai 
prin câştigarea sufletului maselor. Ar fi putut s-o facă, dar n-a vrut“. 

În alegerile parlamentare din 1937, Mihail Manoilescu candidase 
pentru Senat, în două judeţe, pe lista legionară şi fusese ales în 
amândouă cu majoritate absolută. 


26! 


Gheorghe MANU 


S-a născut la 13 februarie 1903, din familia generalului Manu, 
luptător în Războiul de Independenţă. Fiul magistratului Ion Manu 
şi al Elisabetei Cantacuzino. Avea un frate, lon, şi două surori. A 
absolvit liceul (în particular) în 1921. A luat licenţa în ştiinţe fi- 
zico-chimice şi în matematici la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti 
în 1925 şi certificatul de studii superioare de chimie, fizică şi 
radioactivitate al Facultăţii de Ştiinţe din Paris în 1926. Între 1924 şi 
1933 a lucrat la teza de doctorat în laboratorul şi sub conducerea 
Mariei Curie. În 1934 absolvă un nou stagiu în acelaşi laborator. În 
aceşti ani urmează cursuri de fizică superioară la Sorbona şi la Col- 
lege de France, cu laureați Nobel ca Louis de Broglie şi Paul 
Langevin. Întors în țară, a fost între 1935 şi 1944 profesor la 
Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. 

În timp de numai trei ani, rezultatele sale au fost preluate în tabele 
de constante (Landolt Bornstein), în tratate (Marie Curie, Radioactivité, 
1935; E. Rasetti, Elements of Nuclear Physics, 1937, S. Rosenblum, 
Origine des rayons gamma, 1932) şi lucrări de ansamblu (Bethe şi 
Livingstone, în Review of Modern Physics), ca şi în 25 de lucrări 
originale, printre ai căror autori se numără fizicieni de mare prestigiu, 
ca Ruthenford, Bethe, Lawrence, McMillan (toţi laureați Nobel) şi 
mulţi alții. Lucrările sale continuă să fie citate până astăzi. Gh. Manu 
este şi autorul unei documentate şi clare Introduceri în fizica nucleară, 
Bucureşti, 1940, din care a apărut, din cauza împrejurărilor potrivnice, 
doar primul volum. 

În 1937 aderă la Mişcarea Legionară. Din 1945 face parte din 
conducerea Mişcării Naţionale de Rezistență Anticomunistă. 

Este arestat în 1948 şi este implicat în așa-zisul proces al marii 
trădări naţionale. La proces, în ultimul cuvânt a spus: Nu am de ce să 
mă apăr. Tot ce am făcut a fost pentru a distruge comunismul. Îmi 
pare rău că nu am reuşit. Este condamnat la muncă silnică pe viaţă. 


262 


În temnita de la Aiud, Gheorghe Manu a fost pentru deţinuţi - în 
special pentru tineri - o bibliotecă vie. Prelegerile pe care le ţinea îi 
fascinau pe colegii de celulă; ele l-au costat pe profesor multe luni de 
izolare, care i-au grăbit sfârşitul. Ultimele formule ştiinţifice, ca și 
lecții de limbi străine sau cugetări şi reflexii, au fost scrise pe pereții 
închisorii. 

A murit în 1954. 


Vasile MARIN 


Tată cum este evocat Vasile Marin de unul dintre contemporanii 
săi, ing. Virgil Ionescu în Pământul Strămoşesc din 1952, p. 85 şi 
următoarele. 

„Prin 1928, Vasile Marin fusese unul dintre şefii de cabinet ai lui 
[uliu Maniu, în timpul scurtei treceri a acestuia ca prim-ministru al 
întâiei guvernări naţional-țărăniste. Marin era acolo, nu ca un 
chivernisit politic, ci ca un ideolog convins de posibilităţile de reînnoire 
a țării prin punerea în practică a conceptelor statului țărănist, stat rămas 
o himeră, care slujise doar drept steag, fâlfäit în vânturile propagandelor 
electorale de opoziţie, uitat totalmente odată cu venirea la putere ȘI 
începuturile de înfruptare din bunurile guvernamentale. Dezgustai de 
cele văzute şi trăite, părăseşte Partidul Țărănist şi pleacă la Paris, unde 
îşi pregăteşte un strălucit doctorat în drept. 

La începutul lui 1933 intră în Mişcarea Legionară. Se impune rapid 
prin diversitatea activităţilor sale: conferințe, scrisori, muncă fără preget 
la loc de ascultare sau de conducere. 

La 10 decembrie 1933, când Garda de Fier a fost dizolvată din 
ordinul lui Duca, iar legionarii samavolnic încarceraţi, Vasile Marin, 
candidat cap de listă într-un județ ardelean, e arestat şi dus la Jilava. 
Eliberat exact în ziua atentatului de la Sinaia - 29 decembrie - împreună 
cu Ion Mota şi Sterie Ciumetti, are , la fel ca Moţa, prevederea de a se 
ascunde, ocolind astfel soarta hărăzită lui Ciumetti. Din adăpostul pe 


263 


care şi-l găsise în casa'unui prieten comun (ing. C.), Marin îşi continua 
activitatea legionară pe singura cale ce-i mai rămăsese la îndemână, aceea 
a scrisorilor, căci presa legionară, ca şi cea simpatizantă, precum ziarele 
Cuvântul şi Calendarul, fuseseră suspendate. 

Dintre scrisorile lui Vasile Marin din acea vreme, adevărate pledoarii 
lămuritoare asupra cazului Gărzii de Fier, denaturat cu rea credinţă de 
presa guvernamentală, ca şi de cea de opoziţie - unite iarăşi în diabolica 
frățietate pentru distrugerea noastră - adresate câtorva personalități ale 
vieţii publice româneşti şi franceze, s-au păstrat în „Crez de generaţie“ 
acelea către Nicolae Iorga, Grigore lunian şi Charles Maurras. 

Câteva luni mai târziu, de îndată ce fusese stabilită lista inculpaţilor 
din procesul Duca, în care Marin figura, îşi face din nou datoria, în 
pregătirea apărării noastre, încheind-o prin pledoaria din proces. 
Verdictul de achitare cu unanimitate al Consiliului de Generali, din 5 
Aprilie 1934, ne-a redat libertatea. 

Căpitanul, ca întotdeauna, nevroind să calce legile, şi deci nici 
decretul guvernamental de „dizolvare“ (deşi anticonstituțional şi 
ilegal), opreşte orice activitate legionară. Prin aceasta, în anii 1934 şi 
1935, legătura dintre legionari s-a redus la contactul individual şi 
prietenesc menţinut de ei. A fost greu, destul de greu! Energiile intacte 
ale Mişcării - la fel ca aburii sub presiune - erau mereu gata de explozie. 
Numai disciplina impusă de Căpitan a putut înfrâna izbucniri ce păreau 
de neînlăturat. 

În acest răstimp, urcam adesea dealul Cotrocenilor, către modesta 
locuinţă a lui Vasile Marin şi a părinților săi. Tatăl, acum bătrân, fu-sese 
un mărunt funcţionar de stat, rămas la mentalitatea acestora. În schimb 
mama, femeie simplă, se remarca printr-o inteligență neobişnuită putere 
de muncă şi voință. Voinţă care a împins-o către mari sa-crificii pentru a- 
i da lui Vasile Marin o educaţie universitară aleasă. 

În odaia îngustă în care locuia, cu duşumele de scândură, albe de 
frecătură, se pătrundea direct din tinda la fel de curată, parcă mereu 
proaspăt văruită, mirosind a levănţică şi a flori de câmp. Încăperea se 


264 


deosebea de o chilie monahală prin mulţimea cărților şi revistelor 
răvăşite cam peste tot. Primit cu drag de toţi ai casei, pe vreme frumoasă 
ne aşezam sub bolta de viță din curte, la tradiționala dulceaţă şi cafea, 
discutând în şopotul liniştitor al unei cişmele, niciodată bine închisă, 
problemele legionare. Impresia de țară şi patriarhat te făcea să treci 
mai uşor prin frământările zilnice ale vieţii Capitalei. 

Bineînţeles, în acele discuţii am atins şi problema, mereu actuală, 
a jertfei legionare. Marin credea că a te jertfi e din cale-afară de greu 
şi nici nu ar însemna mare lucru a-ţi dărui pur şi simplu viața. A o da 
însă într-un anumit fel, şi în scopul de a folosi colectivităţi din care 
faci parte şi pentru întărirea ideii servite, aceasta da, poate fi într- 
adevăr o jertfă purtătoare a pecetei Dumnezeiescului în ea. 

Conform legii electorale din acea vreme, printr-o petiție semnată 
de 50 de alegători, se putea solicita înscrierea unui nou partid politic. 
Ceea ce s-a şi făcut la începutul lui 1935, după trecerea unui an de la 
dizolvarea Gărzii de Fier. Aprobarea Comisiunii Superioare Electorale 
a dat ființă legală noului partid Totul pentru Ţară. 

Totul pentru Țară, sub preşedinţia generalului Cantacuzino, devine 
astfel anexa politică a Mişcării Legionare conduse de Corneliu Zelea 
Codreanu. În partid, se putea intra relativ uşor. În Mişcare, numai sub 
anumite condiţii şi după un stagiu de câţiva ani. 

Vasile Marin a fost numit şef al județului Ilfov. Avântul luat de 
această organizaţie mai târziu s-a datorat în largă măsură impulsului 
iniţial dat de conducerea lui. 

În 1936, înfiinţează în judeţ câteva tabere de muncă. Dintre acestea 
s-a remarcat cărămidăria din apropierea moşiei Stolojan (o rudă a 
Brătienilor). Munca şi disciplina legionară aduce prietenia moşierului, 
care îi vizita des şi îi ajuta cu scule şi alimente. Când am vizitat tabăra, 
Marin, bronzat de soare, se afla între cei 30-40 de legionari cărora le 
făcea educaţie. Zecile de mii de cărămizi arse şi rânduite mărturiseau 
îndreptățită mândrie a lucrului efectuat. 

Cu un an înainte, în toamna lui 1935, Vasile Marin fusese avansat 


265 


la gradul de comandant legionar, după stagiul făcut în tabăra Căpitanului 
de la Carmen Sylva, împreună cu toți acei care întemeiasem, odată cu el 
primul cuib, „Axa“, desființat acum prin interzicerea revistei. | 

Când, la începutul lui 1936, se dispune o nouă organizare a Mişcării, 
pe cuiburi, nemaiadmiţându-se legionari neîncadraţi, am constituit cuibul 
Las că-i bine, cu Vasile Marin, prof. Vasile Cristescu, Al. Constant și V. 
Dumitrescu. Mai târziu am primit pe Gh. Ciorogaru şi pe mulți alții. Numele 
cuibului a fost sugerat de Vasile Marm, după o curentă expresie a 
Căpitanului, des întrebuințată ca încheiere a unor discuţii asupra unor 
întâmplări şi evenimente care arătau, din contră, că nu merge de loc bine! 

Mihail Polihroniade formează şi el un cuib căruia îi dă numele tot 
Axa, dar care nu mai era vechiul cuib despre care am povestit şi care 
se aflase sub conducerea lui Moţa. 

În acea vreme, nemaiexistând nici o publicaţie legionară, cuibul 
Las? că-i bine ia iniţiativa editării unei reviste. După oarecari discuţii, 
se hotărăşte să rămână la denumirea propusă de Vasile Marin: 
Vestitorii. 

Pentru a ne conforma legii care cerea ca orice publicaţie să apară 
sub direcţia unei persoane care să-şi asume responsabilitatea pentru 
cele scrise, decid ca acesta să fie Vasile Marin. Căpitanul a aprobat 
întrutotul propunerea făcută de mine şi astfel a luat ființă Vestitorii, 
sub direcţia aparentă a lui Vasile Marin. De la primul număr, revista s- 
a bucurat de un deosebit succes, iar Marin i se dedicase pe de-a-ntregul. 
Eu am colaborat cu pseudonimul Ion Viroagă. Din păcate, după câteva 
numere, revista ne-a fost interzisă de cenzura presei, introdusă în 
România bunului plac, guvernată mereu cu stare de asediu, ceea ce 
convenea dictaturii, pe atunci camuflată a regelui Carol al H-lea Călăul. 

Anul 1936 a adus şi revoluţia din Spania. Scenele de teroare la care 
era supusă acea parte din populaţia peninsulei, ajunsă sub conducerea 
comunistă, îngrozeau şi îndârjeau. Trupele generalului Franco, în lupte 
din ce în ce mai grele cu trupele comuniste, mai numeroase, puse în 
slujba şi sub comanda Moscovei, înaintau. Cu inimile strânse de emoție, 


mentele, convinşi că până la sfârşit, armatele 


legionarii urmăreau eveni 
Jei şi ale ordinei vor birui pe cele ale Satanei, 


tradiţiei creştine, ale mora 


n viziunea lui Basarab 


lon Moţa şi Vasile Marin, luptători în Spania, i 


întunericului şi urii. 


Eroismul de legendă al apărătorilor Alcazarului, ca şi persona- 


267 


litatea colonelului Moscardo, erau teme favorite de discuţii, şi nu 
numai între legionari. Se numărau paşii armatelor lui Franco, care 
se apropiau de Toledo, să-l despresureze. Când s-a reuşit, un senti- 
ment de uşurare, ca după o victorie proprie, a înseninat fețele tutu- 
ror. Moţa, tranfigurat, suferea chinurile morale, de la începuturi, ale 
Apostolilor lui Crist şi sentimentele care-i zbuciumau sufletul l-au 
făcut să plece pentru a lupta în Spania, unde se insulta crucea şi se 
` batjocorea credinţă. f d 


Ana Maria MARIN 


Fiica colonelului Ropală (cf. pag. 52 ). Soţia lui Vasile Marin. A 
trăit, ca şi familiile celorlalți plecaţi în Spania, drama separării şi teama 
unei posibile tragedii. Dar se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Cristos 
şi se înfruntau pe viaţă şi pe moarte apărătorii Crucii şi trimeşii 
comunismului anticrist. Împreună cu toţi ceilalți, nici ea nu putea 
rămâne nepăsătoare. A îndurat, astfel, acceptând, pierderea soţului 
iubit, căzut martir pentru Cristos, Neam şi Legiune. 

Nu ştim dacă, înainte de aceste dramatice evenimente, Ana Maria 
Marin a intenționat să scrie sau a scris ceva. A scris însă după aceea o 
carte, întitulată „Poveste de demult“, în care şi-a revelat un talent 
scriitoricesc nebănuit. O operă literară de cel mai înalt nivel, dacă ar fi 
să o considerăm doar ca o ficţiune. Dar cartea este, înainte de orice, o 
mărturisire a propriei vieţi: o piatră prețioasă în comoara literaturii 
legionare. 

Dăm, în cele ce urmează, două extrase din scrierile Doamnei Marin: 

Prezentarea cărţii: „Poveste de demult „ şi introducerea volumului 
„Desțărații“ (Madrid 1987, Editura autorului). 


În loc de prefață 


Această poveste e adevărată. 
Autoarea a cules-o din şoaptele trestiilor, pe un mal de lac 


268 


românesc. Trestiile, povestind, n-au păstrat cronologia istorică; au 
preferat o cronologie de intensitate. 

Astfel începutul, e un fel de sfârşit, iar sfârşitul... «Marea întâlnire», 
este adevăratul început: inițierea în dragoste şi iertarea unui suflet, a 
multor suflete! 

Firul conducător prin acest labirint de întâmplări petrecute în 
secolul nostru, voluntar estompate de ficţiunea visului, s-ar putea găsi 
poate în versurile lui Verlaine «adis et Naguăre», care tin loc de motto, 
nu pentru fond, ci pentru formă. 


De la musique avant toute chose, 

Et pour cela préfère | “Impair 

Plus vague et plus soluble dans | 'air, 
Sans rien en lui qui pese ou qui pose. 


Il faut aussi que tu n“ailles point 
Choisir tes mots sans quelque méprise: 
Rien de plus cher que la chanson grise 
Où l'Indécis au Précis se joint. 


Locuitor în trecere pe planeta «Terra», dacă te-au plictisit lo-zinci 
prea des repetate sau dacă şi-a pierdut pentru tine sensul şi va-loarea 
«Cuvântul», întrebuințat în scrieri emfatice, retorice şi mincinoase, 
opreşte-te o secundă din drum şi caută în Biblie Adevărul! 


Prieten bun 


Prieten bun, aş vrea să-ţi fac un dar, 
Curat, nemuritor şi rar, 

Furat din lacul cu palate de cleştar, 
Din cartea de poveşti: 

O apă vie, izvorâtă din pereți 

De stâncă; un buchet de dimineți 


269 


Cu nouraşii ruşinaţi de zori, 
Plutind pe cerul fără de culori 

Al unei zile reci. 

În dar să-ți dau, un zâmbet de copil, 
O mână strânsă de-un amic umil, 

O carte groasă şi-nțeleaptă, 

O zi de libertate-adevărată; 


Aş vrea să te imbrac într-o armură 

De cavaler medieval - ca Parsifal, 

Un păzitor al Sfântului Graal! 

Să-ţi amintesc de toaca mânăstirii din Carpaţi, 
Să-ţi umplu casa de voinici şi frați... 
Să ne legăm iar frați de cruce amândoi 
Chiar dacă unul dintre noi 

E mort de mult? 

lar celălalt, rătăcitor şi obosit, 

Nici astăzi n-a găsit 

Cărarea care duce înapoi 

Și puntea care-i leagă pe-amâniloi, 

Un fir de dragoste tesut 

Într-un război! 

Lucind peste furtuni şi ploi, 

Un curcubeu 

Pe cer, o salbă de culori 

Speranța care leagă viitorul de trecut 
Ți-o dau în dar, prieten de demult... 


Ana Maria Marin, în volumul Desţăraţii, Madrid, 1987, 
Editura autorului 


Coriolan MATEI 


270 


Descendentul unei familii de patrioţi ardeleni. Străbunicul, Nicolae 
Matei, iobag, din Haropea (lângă Cetatea de Baltă), a plătit cu viaţa 
ajutorul dat oastei lui Avram Iancu. Impreună cu alți şapte țărani şi cu 
o femeie, Maria, nepoata protopopului Trâmbiţaş din Târgu Mureş, 
au fost căsăpiţi cu topoarele şi aruncaţi în Mureş pentru că făcuseră 
transporturi pentru revoluționarii români. Bunicul, Teodor Matei, a 
fost preot ortodox. Tatăl, protoiereul stavrofor Partenie Matei (1878- 
1975), preot în comuna Corunca timp de 70 de ani, a asigurat 
protopopiatul pentru 12 sate din jur. 

Coriolan Matei s-a născut în comuna Corunca, judeţul Mureş, în 
mai 1905. A făcut şcoala primară în limba maghiară. Studiile liceale 
le-a început la liceul romano-catolic maghiar de la Târgu Mureş, le-a 
continuat la Şimleul Silvaniei şi le-a terminat la liceul românesc din 
Târgu-Mureş, în 1924. A absolvit facultatea de matematică a 
Universităţii din Cluj. A funcționat ca profesor la Ludoş şi Baia de 
Arieş. 

A cunoscut Mişcarea Legionară din 1925. A fost unul dintre 
fruntaşii legionari ardeleni; printre altele, comandant legionar şi şefal 
organizaţiei judeţene Mureş, la sfârşitul anilor 30. 

Sub regimul comunist este arestat în repetate rânduri: 1948(pentru 
doi ani), 1951 (alţi doi ani), 1953(un an), 1954 (un an), 1955 (doi ani), 
1958 (5 ani). 

Şi-a sfârşit zilele în 1994, într-o sărăcie lucie, care nu â permis 
măcar să fie înmormântat. A fost incinerat la crematoriul din Bucureşti. 

L-am regăsit cu greu, în Bucureşti, acum trei ani. Îl văzusem pentru 
ultima oară cu vreo 50 de ani în urmă, în ajunul dezlănțuirii marii urgii. 
Venise la sediul Legiunii, în str. Gutemberg, pe la finele lunii martie 
1938, cu Ion Banea, pe atunci şeful Ardealului Legionar, şi cu alți câţiva 
clujeni. 

Ca răspuns la ucazurile samavolnice ale regimului dictatorial 
instaurat în tară, Căpitanul dispusese încetarea oricărei activități 


legionare şi aştepta el însuşi ceea ce avea să urmeze. Ei veneau să-i 


271 


aducă mărturia dragostei lor şi a devotamentului lor neclintit. Pe fețele 
lor se putea citi îngrijorarea pentru ceea ce pregăteau regele Carol al 
JI-lea şi uneltele lui. 

Cu statura lui impunătoare, Coriolan domina acel mic grup. Pe 
chipul lui acea îngrijorare apărea parcă şi mai sumbră: expresia se- 
rafică de blândeţe, bunătate şi credinţă a acestui munte de om, a acestui 
om de ştiinţă, profesor, matematician, expresie care după zicala 
românească era „oglinda sufletului“ lui, era şi ea umbrită. Aşa mi-a 
rămas în minte Coriolan şi azi după atât de lungă vreme. 

În perioada tulbure a anilor 39-40 nu l-am întâlnit, ştiu însă că 
rămăsese apropiat de persoana lui Radu Mironovici, unul din 
întemeietorii Legiunii, de care-l legau afinități de structură sufletească. 

Pe bătrânii supraviețuitori ai vremii lui Corneliu Codreanu, distinşi 
de el cu grade legionare în anii de lupte şi de prigoane de sub guvernele 
zise democrate, bătrâni a căror soartă a fost să îndure infernul comunist, 
i-am găsit neclintiţi pe linia spirituală a învățămintelor lui. 

Cei care am trăit cinci decenii, sau o bună parte din ele, în lumea 
liberă, cu vicisitudinile şi tentaţiile ei generatoare de slăbi-ciuni, nu putem 
decât să ne înclinăm cu respect şi umilință față de fidelitatea lor exemplară. 

Trebuie totuşi să spun că, pentru mine, cel mai impresionant 
personaj pe care l-am întâlnit în România de astăzi a fost Coriolan 
Matei. 

Trăia într-o sărăcie extremă, absolut singur, fără nimeni în juru-i care 
să-i fie de vreun ajutor. L-am găsit într-o minusculă încăpere întunecoasă 
- aproape o celulă - fără altă lumină decât un ochi de geam într-un colț, dând 
spre o curticică interioară. Lumină care dealtfel nici nu i-ar fi fost de mare 
ajutor, dată fiind vederea foarte redusă a ochilor lui. 

De cele câteva ori cât l-am putut vizita în acest scurt răstimp şi, 
mai apoi, în întrunirile pe care le-am avut cu ceilalţi (grade legionare 
ale Căpitanului), Coriolan s-a afirmat cu dârzenie pe linia trasată de 
Căpitan. 

Le va fi oare dat camarazilor, câți mai sunt din anii Legiunii lui 


- aproape o celulă - fără altă lumină decât un ochi de geam într-un colț, 
dând spre o curticică interioară. Lumină care dealtfel nici nu i-ar fi fost de 
mare ajutor, dată fiind vederea foarte redusă a ochilor lui. 

De cele câteva ori cât l-am putut vizita în acest scurt răstimp ŞI, 
mai apoi, în întrunirile pe care le-am avut cu ceilalți (grade legionare 
ale Căpitanului), Coriolan s-a afirmat cu dârzenie pe linia trasată de 
Căpitan. 

Le va fi oare dat camarazilor, câți mai sunt din anii Legiunii lui 
Corneliu Codreanu, să amintească de împrejurări şi locuri unde l-au 
cunoscut pe Coriolan Matei și fapte legionare ale lui? Sau se vor stinge 
şi aceste amintiri? Eu l-am cunoscut doar în anii 1936-1938, când era 
şeful legionar al județului Mureş, mâna dreaptă a lui Ion Banea şi 
legionar foarte apreciat de Căpitan. Fusese şi el acuzat şi achitat cu 
ceilalți la procesul Duca (5 Aprilie 1934). 

Sub regimul comunist a avut o lungă serie de condamnări la 
închisori, lagăre de muncă, Bărăgan etc. cu arestările respective. 

Este destul de improbabil că acest calvar va fi descris vreodată. 
Ca şi al atâtor alţi legionari de frunte. 

Dar se va înscrie desigur undeva. Acolo Sus, toată viaţa 
pământească în adâncă credință creştină a lui Coriolan, pe răbojul 
veşniciei. 

La înmormântarea lui au venit câţiva camarazi. Nu au avut cu ce 
să cumpere un loc de mormânt: Coriolan a fost incinerat. S-a dus în 
lumea drepţilor cu aceeaşi sărăcie în care a trăit. 

Şi noi, cei rămaşi, nu mai putem nici măcar rosti fără strângere de 
inimă creştinescul „să-i fie țărâna uşoară“. Jar chipul lui, cu o frumoasă 
barbă de patriarh, care s-ar fi cuvenit să apară alături de acest text, nu- 
1 va mai vedea nimeni, fiindcă nici unul nu ne-am învrednicit să-l 
reținem într-o fotografie. 

Sic periit summa Coriolani imago quoque...* 


* Astfel s-a stins şi chipul cel de pe urmă al lui Coriolan 


273 


Colonelul Mina MĂMĂLIGĂ 


Mina Mămăligă s-a născut la 10 Noiembrie 1883 în comuna 
Nemereuca, judeţul Soroca. Era fiul cel mai mare, din cei 11 copii, ai 
cântărețului de biserică Constantin Mămăligă şi ai soției sale Paulina, 
născută Lozan. 

După absolvirea şcolii medii şi după ce, câtva timp, a îndeplinit şi 
el slujirea la strana bisericii, alături de tatăl său, în comuna Răduleni, 
județul Soroca, s-a înscris şi a intrat cu succes la Şcoala Militară de la 
Odesa. Era tânăr ofiţer când a început războiul, în timpul căruia a 
înaintat din grad în grad, încât revoluţia din 1917 l-a surprins în 
Caucaz, în grad de colonel. A reuşit până la urmă, după multe şi mari 
peripeții, să se întoarcă în Basarabia. 

Înrolat ca maior în armata română, a comandat o parte din 
trupele noastre în Ungaria, în campania împotriva lui Bela Kuhn. 
A fost comandaiul militar al unei jumătăţi din capitala Ungariei 
(Buda). Reîntors în țară, a fost repartizat la regimentul din Lugoj. 
Au urmat mutări succesive: Arad, Petroşani, Vaslui, Cernăuţi. 
Întrucât a iubit mult pământul Basarabiei şi pe oamenii lui, cu 
toate condiţiile de viaţă mai grele de acolo, a reuşit să se întoarcă 
la Hotin, în calitate de comandant al Cercului de recrutare, iar 
după câțiva ani la Lipcani, judeţul Hotin, la regimentul 4 
vânători. Eliberat prin pensionare de îngrădirile pe care i le 
impunea armata, s-a încadrat în Mişcarea Legionară, în care a 
recunoscut şi a regăsit un suflu de viaţă, de aspirații şi luptă 
conforme cu sine, cu sufletul lui bun şi totdeauna gata de jertfă. 
Cu ocazia alegerilor din 1937 a figurat pe lista partidului Totul 
pentru Țară, în judeţul Hotin şi a fost un factor activ - alături de 
Vasile Posteucă - în pregătirea lor. Cunoştea bine județul Hotin, 
era apropiat şi iubit de oameni, ştia să pătrundă în sufletul lor, 
ştia să-i însuflețească descoperindu-le adevărul şi singura cale 
ce putea să-i ducă la o biruinţă. 


274 


În prigoana ce-a urmat n-a fost scutit de percheziţii care i-au răvăşit 
casa şi de arestări. Era sortit să fie asasinat în măcelul din noaptea de 
21-22 septembrie 1939, dar nu a fost găsit. 

În cel de-al doilea refugiu, după 1944, antenele Armatei Roşii |- 
au considerat că le-ar fi fost un vechi şi neînduplecat duşman; l-au 
chemat la câteva anchete și poate nici n-ar fi scăpat de răzbunarea lor. 
L-a ocrotit însă Dumnezeu, scutindu-l de alte suferinţe şi chemând la 
Sine sufletul lui, la 15 februarie 1946, la vârsta de 62 de ani. 


O amintire personală 

Fie-mi îngăduit să adaug câteva rânduri despre vizita pe care a 
făcut-o la Sediu colonelul Mămăligă, prin August - Septembrie 1937. 

Ne pregăteam de alegeri. Obiceiul era ca persoanele care figurau 
pe listele Mişcării într-un anumit judeţ să fie propuse de către legionarii 
din zona respectivă. Legionarii basarabeni îl propuseseră drept candidat 
pe colonelul Mămăligă. Corneliu Codreanu a fost de acord. Colonelul 
a fost invitat la Bucureşti, pentru a avea o discuţie cu Căpitanul. Aşa 
se proceda întotdeauna înainte de a trece numele unui candidat pe o 
listă electorală. 

Am fost de faţă la convorbirea lor. Colonelul a spus, în esenţă, 
următoarele: el se simte foarte onorat de propunere; o primeşte cu 
bucurie, pentru că orientarea şi activitatea Mişcării corespund 
sentimentelor lui; pentru aceste sentimente - sau pentru faptul că a 
acţionat în conformitate cu ele - a avut fricțiuni cu superiorii şi a fost 
pensionat prematur; el, ca militar, nu a făcut niciodată politică, aşadar; 
singura lui rezervă este că nu va putea face faţă, aşa cum trebuie, 
mandatului care i se încredințează; însă, întrucât a fost comandantul 
centrului de recrutare Hotin, cunoaşte foarte bine satele din județ, şi 
este la rândul său foarte bine cunoscut; dar nu are nici o idee despre o 
campanie electorală şi cum trebuie făcută. 

Căpitanul a răspuns: Domnule colonel, e perfect cum puneţi 
problema. În ceea ce priveşte propaganda, eu vă voi trimite un le gionar 


275 


bucovinean, Vasile Posteucă, spre a vă seconda. Am să vă fac o singură 
recomandare. În orice discurs veţi ţine, veţi vorbi numai despre noi, 
nu despre ceilalți. 

Am ţinut să dau această mărturie, întrucât discuţia dintre Mina 
Mămăligă şi Corneliu Codreanu mi se pare foarte semnificativă pentru 
atmosfera care exista în Mişcare, în anii pe care i-am petrecut în preajma 
Căpitanului. (D.S.) 


Xenia MĂMĂLIGĂ 


Fiica colonelului Mina Mămăligă. Legionară. Inginer, diplomată 
a Şcoalei Politehnice din București, asistent universitar, şef de laborator 
la Institutul de Biochimie al Academiei. Actualmente pensionară. Tra- 
duce, redactează şi editează cărți cu caracter dogmatic ortodox în 
editura proprie (editura Bonifaciu). 

I se datorează în bună parte capitolul „Cetăţuile“ din această carte. 
Este autoarea textului intitulat „În numele unei credinţe“ (cf. pag. 470- 
478). 


Simion MEHEDINŢI (1868 - 1963) 


Profesor universitar, titular la geografie (1904) la Universitatea 
din Bucureşti. Unul dintre cei mai apreciaţi şi respectați profesori din 
țară. Probabil toţi elevii de liceu din anii ‘30 au învăţat geografia țării 
pe manualele lui. Din opere: Creştinismul românesc; Terra; Cuvânt 
către studenţi; Către noua generație. 

A făcut parte din Senatul Legiunii. 

La moartea lui Mota şi Marin a scris în „Cuvântul Studenţesc“ 
din Februarie 1937: «Murind de bună voie, ei au spus răspicat: 
„Deschideţi ochii la amestecul străinilor care vor strivi tot ce este 
românesc în România, după cum strivesc astăzi tot ce este spaniol în 
Spania. 


276 


Moţa şi Marin, prin jertfa lor de bună voie, au dat semnalul 
unificării sufleteşti a tuturor românilor care se mai simt români. Cu 
sângele lor românesc ei au ştiut să vindece rana înveninată a 
dezbinărilor din trecut. Aceasta este semnificaţia istorică a morţii lor. 
Tineri eroi, care aţi mers cu fruntea sus în fața morții, chipul vostru se 
înalță acum ca un steag în mijlocul bătăliei „.» 


Dimitrie MICESCU (1889 - 1934) 


Ion I. Moţa, 25 Noiembrie 1934 

L-a plâns atâta lume, s-au înfiorat atâtea inimi în faţa morții lui 
năpraznice. Dar mai mult decât toţi l-au plâns şi îl plâng tine-rii. Nu 
este oare aceasta cea mai frumoasă podoabă cu care poate pleca cineva 
din viaţă? Nu este aceeasta o mare zestre sufletească, cel mai frumos 
toiag pe cărările eternității, în drum spre scaunul marii judecăţi, toiag 
de foc şi de lumină pură, rupt din sufletul curat al tineretului unei țări? 
Ceva s-a frânt din sufletul acestui tineret la moartea lui Dimitrie 
Micescu şi îl urmează ca o hlamidă de lumină pură, ocrotindu-i sufletul 
de întunecimile lumii de judecata în care a intrat. Căci sufletul 
tineretului e pur. Numai el e pur, căci el e mai aproape de acea copilărie 
sufletească fără de care spunea Isus că nu e cu putință mântuirea 
sufletului. 

E singura mângâiere a celor loviți de moartea lui, bucuria că, 
la sfârşitul vieții, s-a învrednicit de atâta comoară sufletească şi n- 
a plecat singur din viață. Onoare aceasta de a-şi fi încrustat pentru 
totdeauna numele în istoria renaşterii de azi a românismului şi a 
vieţii creştine era fulgerarea de pasiune pe care o punea în slujba 
dreptăţii. 

Transfigurarea lui Didi Micescu pledând, acea străfulgerare a 
privirii care despica orice întunecime, acea scandare a frazei care 
lovea în obstacol cu claritatea şi răsunetul unor magice ciocane de 
argint care făceau din sfărâmarea platoşei adverse o încântătoare 


277 


muzică, toate acesteea subliniate de gestul lui sintetic şi concentrat 
cu care sfredelea şi disloca pe adversar, imobilizându-l, tăindu-i 
suflarea, legându-l strâns până la desființare, această transfigurare 
şi victoriile ei, erau ceva mai mult decât efectul artistic al marelui 
orator mânuind o vastă știință. Ele erau oglinda unui mare foc lăuntric, 
a acelui foc care l-a adus la contopirea cu sufletul tineretului în 
dragostea pasionată pentru neamul său, pentru un mai bun şi mai 
nobil viitor al lui. 

Când Dimitrie Micescu pleda în procesele acestui tineret 
însângerat în lupte, îşi oglindea atât de bine înălțimea sufletească: 
ceea ce punea el totdeauna în evidență cu multă căldură şi pe ce 
îşi întemeia el mai mult concluziile erau valorile morale şi spirituale 
ale acțiunii celor apăraţi, era renaşterea sufletească pe care o 
adulmecase în gândul şi fapta tineretului aruncat în închisori. Se 
înţelege atunci de ce, atât de spontan şi de repede, sincer şi cu 
mare curaj, Dimitrie Micescu a trecut de la bară şi s-a alăturat la 
acțiunea publică a tineretului, devenind un preţios şi iubit 
îndrumător al lui. Mai mult decât îndrumător: frate de suferinţă, 
căci i-a fost dat acum, la sfârşit de viaţă şi de mare carieră, să 
sufere lovituri fizice şi ofense alături de noi, tinerii, pentru lupta şi 
idealul nostru, devenite ale sale. 

Era atât de tânăr Dimitrie Micescu... 


Şerban MILCOVEANU 


A făcut liceul la Slatina şi l-a terminat în 1929 la Colegiul Naţional 
Sf. Sava din Bucureşti, urmând studiile la Facultatea de Medicină din 
Bucureşti până în anul 1937. 

În perioada studenției a avut un rol de prim plan ca Preşedinte al 
Societății Studenţilor în Medicină şi Preşedinte al Uniunii Studenţilor 
Români Creștini, într-un spirit favorabil Mişcării Legionare. 


278 


Arestat în 1938, a fost închis la Jilava, Râmnicu Sărat şi Braşov. 
În prigoana stârnită împotriva legionarilor ca urmare a rebeliunii din 
Ianuarie 1941, a fost trimis pe front şi s-a distins în bătăliile de la 
Odesa şi Sevastopol, fapte pentru care a fost decorat cu ordine militare. 
De asemenea, în campania din Vest s-a distins şi a primit Medalia 
Eliberării. 

Şerban Milcoveanu nu a dat niciodată vreo declaraţie favorabilă 
asupritorilor noştri şi a respins toate încercările de a-l determina să 
devină informator. 

Trăieşte în Bucureşti ca medic practician, unde asistă cu 
competenţă şi devotament în special pe românii necăjiţi şi strâmtoraţi. 

O existenţă exemplară, în sens legionar. 


Traian MIRON 


Modestia şi discreţia lui Traian Miron au făcut să nu cunoaştem 
viaţa lui perso-nală şi legionară dinainte de 1940. În schimb, i-am 
putut cunoaşte îndeaproape soarta în cei 54 de ani care i-au mai 
fost hărăziți. 

În 1940, legionar format din timpul Căpitanului, ferm pe aceeaşi 
linie, era învăţător în comuna Abram, jud. Bihor. În cele 4 luni de 
nefericită guvernare mixtă refractar la devierea care se manifesta: 
a rămas la postul lui de învăţător în sat. EI văzuse mai clar decât 
mulți alții. 

Trebuind totuşi să ia calea pribegiei, ajunge după multe 
peripeții în Franţa, în oraşul Cosne-sur-Loire, unde îşi întemeiază 
o familie şi un rost. Ținuta acestui desțărat în acel mediu străin 
avea să-l ridice în stima şi respectul populaţiei astfel încât, în 
1994, la slujba de înmormântare, marea catedrală a oraşului era 
arhiplină de lume. 

Sosit în Franţa, Traian nu cunoştea limba acelei ţări. În anii 
1946 şi 1947, scrie două romane, „Acelaşi destin“ şi „Suflete de 


279 


Apostoli“, păstrate în manuscris, care vor trebui să ajungă la lu- 
mina tiparului. Dar el se pune serios pe învățatul limbii Țării adop- 
tive şi, iată că se trezeşte în el o vână de poet: scrie versuri care 
reflectă credinţa lui în Dumnezeu, dar şi dragostea pentru neamul 
românesc. Atinge un grad de cunoaștere profundă a limbii, care 
face să-i apară versurile în reviste literare şi - ca o încununare - să 
fie co-optat ca membru al prestigioasei „Academie des Poetes 
Classiques Français“! 


ACADEMIE DES POETFS CLASSIQUES DE FRANCE 


(AP. C. F.) 
Fondée en 1949 - Siege, Socia: : 40, rue de Bretagne, 75003 PARIS 
Associntine Heèclurés itoi de 19h 


CARTE DE MEMBRE Soccéfane. 
délivrée å Mombieuh Tiaiam HI RON 


ue axgreico anniizi GOLA réserve 
isation validation au venso} et ge 
cèglaa at dövas des rembres. 
A Patis, e 23 ana sz 


pet LE PRESIDENT 


A 


Vaiadia poun cti 
d'ecoquis da o 
estice A 


lată deci încă un exemplu de legionar din exil, care se distinge în 
mediul de adopţie. 

Pe plan legionar, el a răspuns cu fermitate, şi constructiv, la toate 
acțiunile exilului. Pentru cei mai personal apropiaţi de el, noul lui 
sălaş era un loc de frățească întâlnire legionară. 

Un detaliu: când Sima, la Paris, se afla respins de din ce în ce mai 
mulţi legionari (pentru motivele cunoscute), şi-a convocat partizanii 


280 


şi i-a îndemnat „să dea bătălia recuperării“ că mulți sunt recuperabili, 
dar „să nu piardă vremea cu alde Traian Miron, cu care nu e nimic de 
făcut“. 

Din fecunda lui manifestare ca „poet clasic francez“, 
concretizată în creaţii precum: Rugăciune la Fecioara Maria, La 
naşterea Domnului, Învierea, Canalul, Apelul României adresat 
Latinităţii, Mărturia unui proletar din Est, Agonia Basarabiei, 
dedicată Ligii Drepturilor Omului, Siberia!, Ospăţui morții, 
Marea Naştere, Yalta; iată doar două exemple, în care mânuieşte 
cu atare măiestrie subtilităţile limbii franceze.* 

Îndrăznim ca primei dintre aceste două poezii să-i dăm o 
traducere, într-o precară fidelitate, pentru ca cititorul român să 
poată percepe şi universul de sentimente al acestei opere. Cât 
despre a doua, de o rară frumuseţe inefabilă, nu cuiezăm a 0 
aproxima în limba noastră. Redăm şi exclusiv în versiune română 
un al treilea poem, pentru ca cititorul nostru să poată cunoaşte 
mai bine universul ideatic al acestui poet francez de origine 
română. 


REFUGIE REFUGIAT 
Nourri de rêverie De visuri năpădit 
Avec l'esprit subtil, Şi plin de-amărăciune 
Je traîne en cet exil Târăsc în ăst exil 
Mon âme endolorie. Îndureratu-mi suflet 
Bravant la moquerie Înfruntând ironii, 
Surmontant tout péril, Trecând peste primejdii, 
Chassant le puéril, Subtil mă duce gândul 
Je songe à ma patrie! Tot către țara mea! 


* Se află în pregătire la editura CRATER o antologie a poeziilor lui Traian Miron, în 
limba franceză, cuprinzând creații originale precum şi traduceri din lirica unor poeți români 
precum Radu Gyr şi alții. 


281 


282 


Personne autour de moi Nimeni în jurul meu 


Ne comprend bien pourquoi Nu-nţelege de ce 

Je souris à l'offense. La jigniri doar surâd. 

Car, je n'ai qu'un désir: Nu am decât un dor: 

Gagner mon lieu d'enfance S-ajung unde-am copilărit 

Pour mourir, à loisir !... Și să mă sting în pace! 
EXIL 


Sur l'océan le plus hanté par la tempête, 

Mon pauvre cotre avance au bon plaisir du vent... 
Frappé de flots cruels, jeté de crête en crête, 
Derive à l'inconnu vers l'horizon fuyant!... 

Sans port d'attache aucun, vognant à tout hasard 
Sur cette immensité luisante qui m'endève, 

Il trouvera, peut-être, au monde quelque part, 

Ce coin tant attendu, pour accoster mon rêve! 


Alors, en descendant sur le bord mon errance, 
A ombre d'un rocher je bâtirai mon lit, 

Puis, côte à côte avec la vague et l'espérance 
J'essayerai la paix sur l'oreiller d’'oubli!... 


L'AGONIE BESSARABIENNE 
AGONIA BASARABEANĂ 
Dedicată Ligii Drepturilor Omului 


N'auziţi voi un plâns al agoniei, 

Ce se'nnalță spre cerul românesc ul Basarabiei, 
Pământ al strămoşilor şi leagăn al Neamului nostru, 
Pe care „noii țari“ îl pustiesc prin surghiuniri, 

Un plâns ţâşnind din inimi de mame, taţi, copii, 
Mânaţi în trist convoi ce-i duce „na Sibir“? 


N'auziţi loviturile crunte 

Căzând pe bieţii oameni zicându-le că-i liberează, 
Fiinţe ce cad sfârşite de frig, de foame ori de sete 
Cu miile pe marginea lungului drum? 


N'auziţi nici pe cei noi veniți, 

Kirghizi, Mongoli, Tătari şi Kazakstani 
Luând cu furtunos asalt vetrele acum pustii 
Ale Moldovenilor dispăruți în genocid? 
N'auziţi, Domnilor, decât ce vă tot spun 
Agenţii progresiști, nu ce spun cei ce pier? 


În timp ce triburi africane se liberează'n lume, 
Sunt trase neamuri vechi în robie şi jaf: 
Europeni prin rădăcini şi datini, 

Ce-au stat de veacuri strajă la năvăliri barbare 
De hoarde nemiloase, scursori din răsărit, 
Dispar sub ochii voştri şi staţi nepăsători. 


Elena MITITELU 


Născută la Fălticeni la 27 lunie 1901. 

Economistă, diplomată a Academiei Comerciale din București. 
Legionară. 

Mama ei, născută Onicescu, rămăsese văduvă cu opt copii. Cu 
admirabilă energie şi curaj, s-a stabilit în Bucureşti pentru a da, în 
ciuda dificultăţilor, o educaţie superioară, celor patru băieți, ajunşi 
ingineri, şi celor patru fete. 

Elena Mititelu a fost arestată la 30 August 1952, condamnată de 
Tribunalul Militar din Bucureşti la 25 de ani muncă silnică, pentru 
trădare, cu sentinţa Nr.5268/53. 

Închisori: Mislea, Miercurea Ciuc, Jilava, Oradea etc. Graţiată la 
9 Aprilie 1964, Decret Nr.176. 

Decedată în Bucureşti, în Decembrie 1992. 


283 


Ion MOȚA (1868 -1940) 


Preot-protopop al oraşului Orăştie. Fiu de preot şi descendent al 
lui Gheorghe Demian, luptător şi tribun al lui Avram Iancu. Pe lângă 
activitatea în slujba Bisericii Ortodoxe, a iniţiat şi organizat, împreună 
cu un grup de 24 intelectuali, apariţia în Orăştie, începând din 1902, a 
gazetei „Libertatea“. Gazeta milita pentru apărarea drepturilor 
românilor şi pentru unire. A înfiinţat o editură unde s-au pu-blicat 
opere ale scriitorilor români, printre care şi Liviu Rebreanu. 

În 1915 se refugiază la Bucureşti, unde continuă să publice gazeta 
Libertatea. 

În 1916 Guvemul român îl trimite în Statele Unite, împreună cu 
preotul Vasile Lucaciu și profesorul Vasile Stoica, pentru a susține 
cauza unirii românilor. 

Se stabileşte în mijlocul comunității românești din Cleveland, Ohio. 
La reîntoarcerea în ţară s-a ocupat - şi a reuşit - de construirea catedralei 
din Orăştie, operă de arhitectură unică în acea parte a Transilvaniei. 

A murit la finele anului 1940. Inscripţia de pe mormânt: „Părinte 
iubitor, îndrumător neobosit credincioşilor săi şi stâlp neclinitit al 
neamului său“. 

În vara lui 1938 l-am întâlnit la Brasov. Era îngrijorat, temându- 
se de un sfârşit tragic al celor întemnițați. 

Moartea l-a cruțat de prigoana comuniştilor. 

(DS) 


Ion I. MOȚA (1902-1937) 


Doctor în drept. Avocat. 

Fiul Protopopului Ion Moţa de la Orăştie. 

Primul şef al Frăţiilor de Cruce. 

Unul din întemeietorii Legiunii Arhanghelul Mihail. 

Iniţiatorul participării Mişcării Legionare la războiul din Spania, 
căzut, cu Vasile Marin, la Majadahonda (13 Ianuarie 1937). 


284 


Ion I. Moţa s-a născut la 5 Iulie 1902 la Orăştie, oraş româ- 
nesc din judeţul Hunedoara, aşezat la o mică depărtare de 
Sarmisegetuza şi Grădiştea, cele două cetăţi care amintesc, una 
eroismul dac, cealaltă măreţia romană şi care a devenit atât de 
cunoscut prin lupta tineretului activist ardelean în timpul Ungurilor 
şi prin foile populare: „Libertatea“, „Foaia Interesantă“ şi „Foaia 
Plugarului“. 

Mama sa Maria, născută Damian, este fiica preotului Nicolae 
Damian din Balşe-Hunedoara. Bunicul lui Ion I.Moţa după tată era 
preot în satul Nojac, tot din județul Hunedoara. El se numea tot Ion şi 
a fost un pasionat cititor de slovă românească şi luptător aprig pentru 
drepturile poporului său împilat. Bunica sa, născută Bogdan, se trăgea 
tot dintr-o familie de vechi luptători. 

Această descendență este cea mai firească justificare a 
temperamentului şi a mediului în care s-a născut şi a crescut Ion I.Moţa. 
Adăugaţi aceasta la faptul că el vede lumina zilei cam în acelaşi timp 
cu apariția gazetei „Libertatea“, care a început lupta pe care partida 
activistă a tineretului ardelean de la începutul secolului, în frunte cu 
celălalt orăştean, Aurel Vlad, a dat-o pentru afirmarea drepturilor 
româneşti în Ardealul încălcat. 

Pentru a înțelege personalitatea lui Ion I.Moţa, formația sa 
sufletească, partea de contribuţie a eredității şi influența mediului na- 
tal, trebuie să cunoaştem o pagină din istoria Ardealului de odi-nioară: 

„Eliminată sistematic din burguri, inteligența românească din 
Transilvania s-a înclinat asupra poporului, a trăit în micile orăşele 
de provincie, păstrând legătura sufletească cu masele ţărăneşti şi 
toată osteneala sa s-a concentrat într-o mare misiune culturală. 
Elementul de propagandă şi de răspândire a ideilor în secolul al 
XIX-lea, ziarul a înflorit într-o frumuseţe cu totul particulară şi 
specifică în Ardeal. Ziarul ardelean era monitorul naționalismului, 
conducătorii lui erau întotdeauna intelectuali, animatori şi luptători 
pe baricade.“ 


285 


„Ziaristica ardelenească n-a cunoscut ceea ce se cheamă zâzanie 
de partid şi a fost ferită de profesionismul fără suflet al ziarului 
modern. Ziarul ardelean era o foaie de cultură şi educație sufletească, 
o armă de luptă a naționalismului şi un bastion de rezistență al 
inteligenței. Ziaristul se adresa poporului, Românilor, şi de aceea, 
pe lângă faptul că şi-a păstrat un caracter pronunțat românesc, a 
fost ferit de infiltraţia mercenarilor şi a scribilor din oraşele 
înstrăinate.“ 

„Gheorghe Barițiu cu „Gazeta Transilvaniei“, Aurel Mureşanu 
cu „Carpaţii“, Părintele Ion Mota cu „Foaia Interesantă“ şi 
„Libertatea“, au dat această orânduială presei ardeleneşti“ 

Nicolae Roşu, Un ziarist de luptă: lon Moţa, 
Convorbiri Literare, LXIX, 8-10 Aug., 1906 


După absolvirea școlii primare în oraşul natal, Ion I.Moţa a urmat 
primele clase liceale la liceul unguresc „Făgimnazium“, având coleg 
pe Corneliu Georgescu, camaradul său de luptă de mai târziu. 

După declararea războiului mondial, tatăl său, urmând politica 
instinctului naţional de atunci, trece în 1915 Carpaţii în ţara mumă, 
unde, alături de celălalt mare preot, Vasile Lucaciu, va duce lupta pentru 
intrarea României în războiul de dezrobire. 

Cu mari greutăţi trece şi Ionel cu mama şi surorile sale în ţară, 
unde îşi urmează cursurile secundare la Liceul Lazăr, întrerupte doar 
de refugiu care îl duce la Iaşi. Aici, într-o colonie de şcolari, alături de 
prietenul său Ing. Stoicoiu, au fost la munca câmpului în comunele 
Holboaca şi Cristeşti, din judeţul Iaşi, muncind pentru ostașii care 
luptau pe front pentru apărarea țării. 

În timpul acesta el a suferit toate greutățile şi durerile refugiului, 
fiind departe şi de părintele său, pe care statul maghiar îl condamnase 
la moarte şi care acum făcea un drum destul de primejdios prin Rusia 
trimis de statul român în America în propagandă. 


286 


Imagini ale cortegiului funebru care a însoțit pe ultimul drum 
pe cei doi eroi legionari Ion Moța şi Vasile Marin 


287 


PENTRU CE S-AU SACRIFICAT MOȚA ŞI MARIN 


Statui cărora li s-au smuls ochii 


Sfântul Bruno — Sculptură în temn a cărei Sculptură în lemn a unui sfânt franciscan 
ochi au fost smulşi. mutilată şi orbită 
(Mânăstirea Sf. Clement — Toledo) (Oropesa, Toledo) 
Cap de Christ, din sec. XV — Separat din Cap de Christ, sculptat în lemn, din sec. 
corp printr-o lovitură de secure şi cu ochii XVII, mutilat şi orbit (ochii smulşi) 
smulşi. (Calera del Leon, Badajos) (Maqueda, Toledo) 


288 


„Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Cristos! Se clătina aşezarea 
creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?...* 
(lon Mota, ta plecarea în Spania, București, noiembrie 1936 


Statui mutilate prin lovituri de topoare 


Sfântul losif — lemn policrom (sec. XVIII) 
(Escalonilia, Toledo) 


+ „Selle 
imaculata Conceptie (sec. XVII!) 
(Aracena, Sevilla) 


Sacr& Coeur — statuie 
(Ronda, Malaga) 


Fecioara Regilor — căreia îi lipseşte acum 
corpul Pruncului (Catedrala din Malaga) 


289 


Preotul Ion NEAGOE - CUMPĂNA 


Extras dintr-un interviu publicat în „Formula AS“, August 1992, 
în care dă următoarea descriere a Căpitanului Mişcării Legionare: era 
un bărbat frumos, cu o mare seducţie asupra oamenilor: înalt, cu ochi 
albaştri şi fruntea limpede, sub un păr bogat, era mereu liniştit şi senin, 
ştiind să asculte pe fiecare cu băgare de seamă, dând răspunsuri clare 
şi însufleţitoare care te. mobilizau. Bun organizator,a.conferit Mişcării 
Legionare un crez moral: credință, muncă, ordine, ierarhie şi disciplină 
- şi un protocol extraordinar de spectaculos (jurământ, grade, cuiburi, 
frăţii, tabere de muncă, ferme, cântece, steaguri, uniforme, insemne, 
parole etc), care au sedus pe tineri. Stăpânit de spirit de dreptate şi de 
mare iubire de ţară şi de neam, în războiul din 1916 mersese vo-luntar 
pe front, alături de tatăl său, ceea ce îi dăduse, încă de adolescent, 
glorie. Bun camarad, n-a trădat niciodată pe nimeni, deşi a fost adesea 
trădat. Credincios şi moral, a făcut din statutul intern al Mişcării un 
veritabil abecedar de bună comportare morală şi cetățenească, convins 
că prin educație, oamenii se pot schimba. Aderenţa la ideologia 
legionară a unui număr de străluciți intelectuali, ale căror nume nu 
vreau să le mai pomenesc acum, cred că este tot o dovadă a calităţilor 
purtate de Corneliu Zelea Codreanu, atât pe chipul, cât şi pe sufletul 
său. Mişcarea Legionară a numărat aproape un milion de români de 

„toate categoriile sociale, țărani, muncitori, intelectuali. Istoricii care îi 
contestă lui Zelea Codreanu orice calitate ideologică, politică şi morală 
ar trebui să-şi pună, cu gravitate, în fața acestei cifre, întrebări. Când 
un milion de români poartă cămaşa verde trebuie să te întrebi ce s-a 
întâmplat. 


290 


Preot Profesor Ioan NEGRUŢIU 


În primăvara lui 1990, după un exil de 50 de ani, puneam în 
fine piciorul pe pământul țării româneşti: la Timişoara. 

Pe Părintele Negruţiu l-am aflat la o mânăstire de maici din 
apropiere, unde era preot slujitor şi duhovnic. Făcuse, ca preot ŞI 
legionar, 17 ani de temnițe grele sub regimul comunist (1948- 
1964). A PEES i 

Reproduc aici trei extrase din volumul „Convorbiri 
duhovniceşti“, editat de Episcopia Romanului şi Huşilor 1990. 

1. S-a născut în satul Borşa - Bihor, în anul 1915. A absolvit 
Seminarul Teologic la Galaţi, în 1934, iar în 1938 a luat licenţa în 
teologie la Universitatea din Bucureşti. A urmat Seminarul 
Pedagogic Universitar din Bucureşti (1940-1942), şi a fost mulți 
ani profesor la liceul din Beiuş până în anul 1948. Apoi, după cei 
17 ani de temniţă grea, a funcţionat ca inspector eparhial la 
Episcopia Oradiei, profesor şi director la Seminarul Teologic Spe- 
cial din Curtea de Argeş, (1971-1976), inspector general patriarhal, 
(1976-1979) şi redactor principal la revista «Mitropolia Banatului» 
(1979-1981). Din 1981 este preot duhovnic la Mânăstirea Timişeni 
- Timişoara. 

2. Ce v-a determinat să alegeţi ca teză de licenţă în teologie 
tema despre martiriul creştin în primele trei veacuri? 

_ Mobilul acestei alegeri a fost reacţia spontană a sute şi sute 
de mii, sau poate chiar milioane de români credincioşi de pe tot 
cuprinsul țării în fața morții martirice a unor tineri voluntari 
români, căzuţi în luptă pe frontul anticomunist din Spania, în ia- 
nuarie 1937. 

Prin fața binecuvântatelor moaşte, depuse în Biserica Sfântul 
Ilie-Gorgani din Bucureşti, s-au perindat zile şi nopți în şir, fără 
întrerupere, nesfârşite grupuri de pelerini veniţi de pretutindeni, 
întru pios omagiu. În ziua înhumării, funeraliile au întrecut orice 
închipuire. 


291 


Convoiul nesfârşit de participanți, un adevărat fluviu de ființe 
omeneşti, întins de la Biserica Gorgani până la Bucureştii Noi, s-a pus 
în mişcare, în acordurile grave ale corului de bărbați acompaniat de 
sunetul clopotelor capitalei sub privirile ochilor înlăcrimați ai altor 
mii de creştini aflaţi pe trotuare şi pe la ferestrele caselor într-o ordine 
şi tăcere impresionante, care te îndemnau la rugăciuni şi meditaţie. 
Mi-a rămas neștearsă în minte, până azi, fața scăldată în lacrimi a 
marelui actor Constantin Tănase. 

Însoţind convoiul în tăcere, îmi veneau în minte, stăruitor, frânturi 
din testamentul lăsat de unul din martiri: «Se trăgea cu mitraliere în 
obrazul lui Hristos şi nu puteam sta nepăsător... Aceasta a fost sensul 
vieții mele. Acesta este esentialul». 

Avea în suflet intuiţia vie a puterii teandrice a martiriului creştin. 

Peste câteva zile l-am rugat pe profesorul meu Pr. Popescu Tudor 
să-mi aprobe ca teză de licenţă subiectul «Concepţia creştină despre 
martiriu» care figura de ani de zile, neluat în seamă, pe lista de subiecte 
formulate de profesor, mărturisindu-i totodată mobilul sufletesc al 
cererii mele. 

3. Să dea Dumnezeu ca toată frământarea ecumenistă din 
ultimii ani să aducă roade bogate. Să ne deschidă cât mai curând 
ochii minții şi ai inimii ca să ne facă să înțelegem că în fața noastră 
avem miliarde de semeni străini de Hristos, dacă nu chiar duşmani 
declarați ai Lui şi ai Bisericii Sale; şi că unirea neîntârziată a 
tuturor creştinilor în duhul dragostei este un imperativ al vremii 
noastre. 

Cineva, nicidecum neînsemnat. spunea nu demult, vorbind despre 
creştinii catolici şi cei ortodocşi că între aceştia, nu se pune problema 
dacă este posibilă unificarea, ci dacă le mai este îngăduit să rămână 
separați. Dumnezeu să ajute Bisericii Sale! 


* Cel nicidecum neînsemnat era Părintele Dumitru Stăniloae (Nota autorului acestei 
cărți) 


Constantin NOICA 


„Legionar“ în contra-timp (şapte etape) 

25 lunie/8 Iulie, Vităneşti, Teleorman - Decembrie 1987, Sibiu 
Licenţiat în filozofie (1931) 

Studii de matematici (1932-39) 

Studii de specialitate în Germania (1940-41) 


Dialoguri în şapte etape 


1. Iunie 1926, Bucureşti, Liceul Spiru Haret, clasa a 6-a (pe 
atunci, liceul avea 8 clase). 

Eu: 

_ Măi Dinule, mi-au dat premiul întâi şi mă simt prost: cum să ies 
eu înaintea ta?... tu, cu literatura, pe urmele lui Mircea, şi cu filosofia 
voastră... 

EI: 

_ Ba au făcut foarte bine şi tu ai făcut ce trebuia ca să-l meriţi. 

- Nu, Dinule. Tu eşti altfel decât noi ăştia, cu două şi cu două 
patru: tu ai să fii cândva celebru. O să avem şi noi o stradă, o piaţă 
Constantin Noica, sau poate un bulevard. 

EI: foarte jenat, încurcat: 

_ să nu fie cumva vreo fundătură... 

După câțiva ani, în 1930 sau ‘31, Dinu este grav bolnav. Este 
operat şi i se scoate un rinichi. Deja cu un fizic cam delicat, el rămâne 
marcat pe toată viața în posibilităţile de acțiune fizică. Se retrage din 
ce în ce mai mult pe calea lui de meditaţie filozofică. 


2. August 1936, Sinaia: 
Locuieşte cu soţia lui (Wendy, englezoaică) în modesta locuință a 
socrului său, care are o mică funcție la castelul Peleş. 


* Mircea Eliade era în același liceu, într-a 8-a. 


293 


- Dragă Dinule, eşti în contact de prietenie cu atâţia legionari de 
prima linie. Ce aştepţi ca să te vedem printre noi? 

- Dragă Duiliu, nu sunt de loc străin de elanul extraordinar care vă 
animă. Sunt şi eu - chiar în afară fiind - fascinat de personalitatea 
celui care a putut duce generaţia noastră la punctul pe care l-a atins 
astăzi, dar trebuie să mă înţelegi. Structura mea interioară, la care se 
adaugă şi nepuținţa fizică, mă reţine de la orice încadrare. Sunt sortit 
să-mi urmez drumul meu. 

După un timp de conversaţie cu caracter personal şi despre prieteni 
comuni, revine la subiect:... dacă l-ar asasina (... după o pauză...) cred 
că toate rezervele mele ar cădea şi aş fi cumva printre voi. 


3. Februarie 1938, Sinaia. 

Dictatura regelui. Se votează noua constituție. Vot public (DA 
sau NU) cu intenţia de vot anunţată în prealabil. S-a strâns lume la 
localul de vot, să-l vadă şi să-l audă pe Noica zicând NU. 


4. Decembrie 1938, Paris. 

Imediat după vestea asasinării lui Corneliu Codreanu, Noica se 
încadrează în Cuibul studenților de la Paris, condus de inginerul Ion 
Cristescu. Scrie revista ADSUM (prezent!), revistă cu un singur număr, 
în care-şi afirmă şi justifică intrarea în Mişcarea Legionară, şi pe care 
o editează şi difuzează personal la prieteni. 


5. 15 septembrie 1940, Bucureşti, Piaţa Universităţii. 

- Dragă Dinule, te văd în cămaşă verde, în rând cu ceilalţi! 
Dar dacă o îmbrăcai mai devreme... 

- Dragul meu, am suferit destul pentru rezervele mele... 


6. 3 Decembrie 1940, Bucureşti 

Despărțirea lui de Mişcarea Legionară 

După masacrul celor 65 de arestaţi de la Jilava, ordonat de Horia 
Sima, cazurile Iorga, Madgearu etc.... 


294 


295 


- Am fost naiv, n-am înşelat şi am greșit. Asta nu e ce ştiam eu 
din timpul lui Codreanu. Trag consecințele naivității mele. Mă retrag 
definitiv. 

Astfel se termină scurta perioadă de „legionar în contra-timp“ din 
viaţa lui Noica. 


7. În loc de postfață 


Spre completarea portretului schiţat în „dialoguri“, adăugăm două 
texte. 


A. Mărturia lui Răzvan (călugărul Rafail), fiul lui Noica. 

. Un lucru care m-a impresionat la tata a fost acesta: când a 
ieşit din închisoare, a încercat să vină să ne vadă. N-a putut nici în 
68, nici în 69. Abia în 72 a venit pentru prima oară în Anglia. Şi l- 
am întrebat: Nu vrei să rămâi cu noi? ŞI a spus: „Nu, eu mă simt 
legat de soarta poporului meu“. Asta m-a impresionat: că în loc să 
facă ceea ce făcusem noi, adică să scăpăm şi să vă lăsăm pe vo! în 
urmă, el a vrut să împărtăşească soarta voastră. Cuvântul acesta a 
marcat gândirea mea. 

M-a întrebat dacă eram supărat pe el pentru ceva, dacă am ceva 
să-i reproşez. În mine, se ducea o luptă. Nu vroiam să-i reproşez nimic, 
căci ştiam că vine din suferinţă şi se întoarce la suferință, fiindcă n-a 
vrut niciodată să fugă de soarta poporului său. 


B. Occidentul sau țara? 

Dintre filosofii şi literaţii mai de seamă ai generaţiei lui Noica, cei 
care s-au exilat au atins poziții de prim rang, unii chiar să-şi continue 
în libertate activitatea specialității lor. 

Noica ar fi putut uşor, cu profunzimea şi originalitatea gândirii 
lui, să atingă punctele culminante pe plan mondial, ilustrând şi astfel 
numele de român. El a refuzat totuşi Occidentul, a rămas înfipt în glia 


românească şi şi-a creat universul lui la Păltiniş, aplecân-du-se cu 
pasiune asupra trăsăturilor specifice ale spiritului românesc, căruia i- 
a închinat şi viața şi genialitatea lui. 


Gheorghe PANTAZI 


Profesor universitar. Martor în procesul lui Corneliu 
Codreanu, 1938. A declarat: „Nu aparţin partidului. Am fost 
invitat să candidez la Bihor, la senat (20.XI1. 1937) Am primit şi 
m-am deplasat în Bihor. Înainte m-am dus la sediu şi am întrebat: 
Mergând la Oradea, ce trebuie să vorbesc? Mi s-a spus să nu 
vorbesc de nici o organizaţie politică şi de nici un om politic, ci 
numai de Legiune şi de legionari. În alegeri, partidele politice 
aveau cea mai mare încredere ştiind că un legionar se află la urmă. 
Legionarii n-au răspuns la provocări, s-au făcut provocări. La 
vârsta mea pot spune că nu s-au mai văzut aşa alegeri. 
Patriotismul, corectitudinea şi loialitatea lor era exemplară. 
Acestea m-au îndemnat să candidez“. 


Ion PANTAZI 


Ofiţer activ, locotenent de cavalerie. În 1940 a absolvit liceul 
militar şi a luat bacalaureatul, la Cernăuţi. La 10 Mai 1942 a absolvit 
şcoala de ofițeri şi a fost avansat sublocotenent. În liceu a făcut parte 
din Frăţiile de Cruce. La | Iunie 1942 a plecat pe front şi în 3 ani de 
participare a fost decorat cu Coroana României clasa a 5-a, Steaua 
României clasa 5-a, Ordinul Mihai Viteazul, Crucea de Fier clasa a 
2-a şi clasa I-a. A fost arestat în 1946. A executat 16 ani de închisoare. 
A evadat din minele de la Cavnic, dar după 5 zile a fost prins. A fost 
eliberat în 1964. În 1978 a ajuns în exil şi a avut un admirabil 
comportament. A colaborat la ziarul Stindardul, director faimosul 
Ion Emilian, ziar de coerență extraordinară în apărarea drepturilor 


297 


româneşti. La moartea 
lui Emilian, publicaţia 
a fost preluată de 
Pantazi. În 1985, 
devine Stindardul 
Românilor. Ca scrii- 
tor, Ion Pantazi e 
autotul “cărții Am 
trecut prin iad, în 
două volume: lectură 
obligatorie, din 
foarte multe puncte 
de vedere, pentru 
orice român. Viaţa 
din închisori, viaţa din 
exil, laşitatea princi- 
palilor actori ai ne- 
ghiobiei de la 23 au- 
gust 1944, sunt văzute 
cu o luciditate uimi- 
toare. lar portretele 
morale ale unora 
dintre deținuți sunt 
revelatoare. Redăm câteva pasaje din primul volum. O convorbire 
cu Puiu Caleia: „Admirabil camarad şi prieten mai mare, tot timpul 
vesel, tot timpul bine dispus, extrem de distins, era condamnat la 25 
de ani cu „Sumanele Negre“. Suferea însă de ficat şi de multe ori îl 
vedeam în mină încovrigat... Am considerat de la început, adică de 
la 23 august, că orice rezistență împotriva instaurării comunismului 
la noi în ţară este zadarnică. După o capitulare fără condiții, după un 
armistițiu semnat când ţara întreagă era deja ocupată, după un 
simulacru de alegeri, pe care anglo-americanii le-au acceptat, deşi 


298 


ştiau că sunt total falsificate, după o ultimă capitulare a regelui, 
care a plecat fără a opune rezistență, totul era pierdut... Noi am fost 
vânduți de către anglo-americani, vânduți şi în interior de nişte 
inconştienţi, în cap cu regele, ce mai puteam face? Nu spun că 
rezistenţele din munţi nu au fost bune, dar numai din punct de vedere 
simbolic, adică pentru ca într-un viitor îndepărtat să se arate că 
poporul român a rezistat singur în faţa tuturor trădătorilor. De aceea 
a fost bună şi rezistenţa țăranilor când li s-a luat pământul, şi iarăşi 
rezistența noastră în închisori într-un număr atât de mare; dar toate 
acestea, repet, au un caracter simbolic, fără cea mai mică şansă de 
reuşită... 

- Ai dreptate, domnule Pantazi, dar cine se gândea că va fi 
aşa? 

_ Tocmai aici este nenorocirea, domnule Caleia, că nimeni nu 
s-a gândit, mai bine zis că toţi au refuzat să gândească, pentru că 
oamenii noştri politici s-au dovedit a fi nişte nulităţi, necunoscând 
câtuşi de puțin comunismul, şi în inconştienţa lor au aruncat Ţara 
în braţele inamicului“: (p. 87): „... Ce oameni minunaţi erau în 
Baia Sprie! Acolo erau câteva grupuri bine închegate... Grupul prin- 
cipal îl constituiau incontestabil legionarii. Toţi foarte serioşi, 
excelenți camarazi, binevoitori şi îndatoritori, toți lucrau având grijă 
să nu depăşească normele, pentru ca acestea să nu fie urcate de 
administraţie şi să poată astfel rezista în lungul drum ce-l aveau în 
faţă... erau constanţi în atitudinea lor cumpătată, poate erau 
resemnaţi, poate se refugiau în credinţă, niciodată nu erau 
deznădăjduiţi, nici optimişti din cale-afară. Celelalte grupuri? 
Țăranii vrânceni, opinca românească, în ei curge adevăratul sânge 
românesc... Fără nici o discuţie, pătura țărănească a dat cel mai 
frumos examen în puşcărie, cei mai puţini „turnători““, cele mai 
frumoase exemple“ (93). 


299 


Constantin PAPANACE 


Constantin Papanace descinde dintr-o familie martirizată pe 
altarul românismului. Bunicul, preot iconom stavrofor Atanasie 
Papanace, este asasinat de greci în toamna anului 1906. Fusese 
primul preot aromân din Macedonia care citise liturghia în dialectul 
aromân. El a plătit cu viaţa această cutezanţă. A fost o jertfă con- 
ştientă în lupta pentru cauza românismului. dusă în Macedonia 
împotriva înverşunatului duşman, care, de peste un mileniu, caută 
să deznaţionalizeze cu forța elementul aromânesc. Pe această linie 
de conduită şi simţire românească, cu responsabilitate crescândă şi 
amplificată şi pe alte direcţii, a continuat lupta tatălui său, Enache 
Papanace. 

După eliberarea Macedoniei de sub stăpânirea otomană, în 
1912, persecuțiile împotriva elementului românesc din Grecia au 
luat amploare şi mai mare. Mai mulți fruntaşi aromâni au fost 
întemnițați, printre care şi acel Enache Papanace. El a fost exilat 
pe o insulă şi urma să fie executat, dar în urma demersurilor 
diplomatice, în special prin acţiunile energice ale consului român, 
Cunţescu, a fost eliberat. A venit imediat în Ţară şi s-a înrolat 
vo-luntar în armata română, pentru a lupta cu alți compatrioți 
macedoneni în campania războiului balcanic din 1913. După 
încheierea ostilităţilor s-a întors acasă, în Pind. 

Constantin Papanace s-a născut la 5 Septembrie 1904, în 
oraşul Veria, aflat atunci în Imperiul Otoman, azi în Grecia. A 
urmat şcoala primară română din Veria (1911-1916) şi Şcoala 
Superioară Română din Salonic. Sosit în Țară, urmează Academia 
de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, 1925- 
1930. 

În anii care au urmat primului război mondial, şi mai ales după 
schimbul de populaţie care s-a făcut între Turcia şi Grecia învinsă, 
situația economică a aro-mânilor a devenit tot mai grea. Atunci 


300 


s-a preconizat colonizarea 
lor în Cadrilater, cu dublu 
scop: pe de o parte inte- 
grarea lor în sânul neamului 
românesc, pe de alta, 
întărirea graniței de sud a 
tării. 

Încă din perioada 
studenției, Papanace se 
angajase activ în lupta 
pentru apărarea drepturilor 
colonizării şi cultivarea 
conştiinţei naţionale a 
tinerilor care veneau din 
Macedonia să-şi continue 
studiile în România. A 
înființat două periodice 
adresate în special aromâ- 
nilor, Buciumul şi Arma- 
tolii, ultimul, în mod spe- 
cial, spre studierea problemelor politice ale vremii. Colabora 
frecvent şi la ziarul Legionarii, de la Bazargic, condus de avocatul 
Cola Ciumetti, unchiul lui Sterie Ciumetti. Numele ziarului nu avea 
nici o legătură cu Mişcarea, ci evoca pe legionarii colonizați de 
romani în Dobrogea. 

Mişcarea Legionară a cunoscut-o în 1930, când l-a întâlnit pe 
Corneliu Zelea Codreanu. Între ei s-a stabilit o trainică legătură în 
cadrul Mişcării Legionare. Nu cred să fi fost o singură zi în care să 
nu mă fi întâlnit cu ei, avea să scrie mai târziu Corneliu Codreanu. 
În acest timp de prigonire, ceasuri întregi discutam împreună; 
lovitură după lovitură, nedreptate după nedreptate, mişelie după 


mişelie. 


30! 


Pentru cauza naţională sau pentru activitatea sa în cadrul 
Mişcării, Papanace a făcut următoarele închisori: în primăvara 
anului 1927, la Jilava; în vara lui 1930, împreună cu Căpitanul, la 
Văcăreşti, în iarna 1933-34, după cazul Duca, din nou la Jilava; în 
vara 1936, din nou la Văcăreşti. 

În timpul guvernării mixte din 1940-41, a fost subsecretar de 
stat la finanţe (ministru: liberalul Cancicov). La 16 iunie, Tribunalul 
Militar al Capitalei îl condammnă, împreună cu alți fruntaşi 
legionari, la muncă silnică pe viață. În Germania, unde se refugiase, 
a fost internat în lagărele de la Berkenbriick, Spandau, Buchenwald, 
Dachau. Deşi nu a participat la aşa-zisul guvern naţional de la Viena, 
a fost condamnat în contumacie de comunişti la pedeapsa capitală. 

În exil a desfăşurat o intensă activitate publicistică. A publicat 
frecvent în Corriere della Sera, sub pseudonimele Costa și 
Varianus. A publicat un număr mare de cărţi şi broşuri, dedicate 
fenomenului legionar şi chestiunii aromânilor. 

Tot în exil, Papanace a avut un rol de prim ordin în dezbaterea 
şi decizia Consiliului Legionar prin care Horia Sima a fost destituit 
din orice funcţie în Mişcarea Legionară. Împreună cu Ilie Gârneaţă 
şi Vasile Iasinschi, a fost al treilea membru din Consiliul de 
conducere al Mişcării Legionare, calitate în care a întemeiat şi a 
condus periodicul Orientări (1950-1965), organul oficial al acelui 
Consiliu. A avut gradul de comandant legionar, dat de Corneliu 
Zelea Codreanu. 


Eugen PETIT 


Consilier la Înalta Curte de Casaţie, martor în procesul din Aprilie 
1938, când la întrebarea: „În ce împrejurări l-aţi cunoscut, domnule 
Consilier, pe dl Corneliu Codreanu?“, a răspuns: 

Am fost prefect de poliţie cu delegaţie la Iaşi, în 1930, când 
bolşevismul luase proporţii. Pe atunci eram judecător. Se puseseră 


302 


drapele roşii pe edificii. Am cerut agenţilor mei să smulgă drapelele, 
dar aceştia nu îndrăzneau, pentru că edificiile erau înalte şi se temeau 
ca bolşevicii să nu tragă în ei. Când discutam cu subalternii mei, am 
văzut cum s-a urcat pe acoperişul Atelerielor CFR Nicolina, înconjurat 
de bolşevici, s-a cățărat şi a smuls drapelul roşu, punând în loc drapelul 
tricolor al țării. Era Corneliu Codreanu. 

Desfid pe cel mai convins simist să-şi imagineze „şeful“ făcând 
un asemena gest. (nota autorului cărții) 


Grigore PIHU 


S-a născut în anul 1903, în satul Şipca, din sudul Albaniei de astăzi, 
dintr-o familie de aromâni din fălcarea fârşeroților. După ce termină 
şcoala primară în sat, urmează Şcoala comercială din Salonic, centrul 
de întâlnire a mai tuturor elevilor aromâni din Balcani. Aici îi cunoaşte, 
prin 1920, aşadar după sfârtecarea definitivă a Macedoniei, pe 
Constantin Papanace, Sterie Ciumetti, Ionel Nacu, Iancu Caranica , 
Sterie Ficăta. 

În anul 1925, după terminarea şcolii comerciale, Grigore Pihu 
pleacă la Bucureşti, unde se va alătura celorlalţi români macedoneni, 
veniţi în patrie cu acelaşi scop: continuarea studiilor, şi nu mai puţin a 
luptei de apărare a fraţilor de acasă, răsfiraţi acum în patru state ostile. 
Spre marea lor mirare, vor întâlni o ostilitate asemănătoare în patrie, 
în Cadrilater, când se vor interesa mai îndeaproape de soarta coloniştilor 
abia împământeniţi. Tendinţele iredentiste bulgare, interesele 
electorale, lăcomia acaparatorilor de pământ din fondul funciar al sta- 
tului, administraţia coruptă într-o măsură necunoscută lor, celor veniți 
de sub stăpânirea turcească - toate acestea creau tensiuni a căror 
acumulare nu putea rămâne fără efect. Criza a izbucnit în 1930, cu 
ocazia abrogării dreptului statului la „treime“ în favoarea bulgarilor. 


* Vezi negreșit DLTR, pag. 24-25. 


303 


Situaţia devenea de o gravitate care punea sub semnul îndoielii însăşi 
posibilitatea de supravieţuire a gospodăriilor aromânilor care trudeau 
de cinci ani pe pământul Cadrilaterului. Proiectul depus de ministrul 
Anghelescu fusese adoptat aproape pe furiș, într-o şedinţă de noapte a 
parlamentului. Studenţii aromâni sunt trimişi la închisoarea Văcărești. 
Aici Grigore Pihu îl va cunoaşte pe Corneliu Zelea Codreanu, cu care 
va împărți aceeaşi celulă. Această întâlnire avea să-i schimbe viaţa, 
transformându-l într-un luptăror devotat cauzei legionare. Totodată, 
detenţia avea să-i agraveze boala de rinichi şi ulcerul. 

După eliberare, Grigore Pihu se angajează cu toată energia în mai 
multe acţiuni legionare: în comerţul legionar (întemeiază cooperativa 
legionară de la Silistra), în campania electorală etc. 

Prigoana din 1938, l-a surprins internat ta Spitalul Filantropia, în 
aşteptarea operaţiei de ulcer. A fost ridicat în pijama şi halat, dus astfel 
în văzul mulțimii, prin străzile centrale ale orașului, până la arestul 
Siguranţei. A fost închis în penitenciarul Râmnicu Sărat. 

A căzut victimă crimelor din noaptea de 21-22 septembrie 1939. 
(după o evocare de Dumitru Bacu) 


Preot Protoiereu 
Dumitru POPA 


Născut la 13 Iulie 1913 în 
comuna Aldeni, jud Buzău, fiu al 
soților Emanoil Popa şi Ioana, 
născută Petre. 

Tatăl lui era cantor (dascăl) la 
biserica din sat, unde bunicul lui era 
preot paroh, iar Mitică îl ajuta pe tatăl 
lui, cântând şi la strană cu el, asttel 
că de foarte tânăr cunoştea bine 
tipicul Sf. Liturghii. După şcoala primară din sat, a continuat liceul la 


304 


1936); după un an de serviciu militar obligatoriu s-a înscris la Școala 
Politehnică din Bucureşti, dar a fost din nou chemat („concentrat“) în 
cadrele armatei, unde a ajuns la gradul de sublocotenent. 

Fiind legionar încă de la Buzău, a trebuit să-şi părăsească patria în 
1941, ca şi mulţi alţi legionari. Ajuns în Iugoslavia, a fost luat de 
Gestapo, care l-a dus în Germania în lagărul de muncă de la Rostock, 
unde mai erau câteva sute de legionari. După isprava „genială“ a lui 
Sima (fuga în Italia), a fost internat în 1942, ca şi ceilalţi, în lagărul de 
concentrare Buchenwald. În aceşti ani de detenţie (Rostock şi 
Buchenwald), a combătut în felul lui, şi cu maximă eficacitate, ereziile 
simiste, editând o foaie satirică scrisă de el însuşi, în ciuda neofiților 
septembrişti, dar şi a câtorva bătrâni rătăciţi printre ei, tentaţi de grade 
mai pompoase decât cele date de întemeietorul Legiunii (comandanți 
generali, etc.). 

A doua zi după 23 August 1944, când regele Mihai l-a arestat pe 
Antonescu şi a deschis, fără armistițiu, calea trupelor sovietice, lagărul 
de la Buchenwald a fost bombardat de aviația americană, iar Sima a 
fost numit de Hitler prim-ministru al unui guvern al ţării româneşti la 
Viena. 

Evident, Mitică Popa nu-şi avea locul acolo. Ca şi mulți alţi români 
aflați în Germania, a fost înrolat în „armata naţională“ sub comandă 
germană, cu misiunea de a stăvili înaintarea armatelor sovietice. 

Frontul era atunci pe Oder, trupele sovietice fiind masate pe malul 
drept, iar cele germane pe malul stâng al fluviului. În această situaţie, 
Dumitru Em. Popa, aflat sub comandă germană (în „armata națională”), 
a întreprins o îndrăzneață misiune de recunoaştere pe malul ocupat de 
sovietici, unde era şi comandamentul lor, şi a putut aduce informaţii 
asupra efectivului şi a armamentului lor. Pentru acest fapt, el a fost 
decorat cu „crucea de fier“ de către generalul comandant al diviziei. 
Este singurul preot ortodox distins cu această decorație. 

Căzut apoi în prizonierat la englezi şi după diverse peripeții, a 
ajuns la Paris, unde s-a apropiat de ale bisericii. A fost mai întâi 


305 


sprijinitor devotat al mitropolitului Visarion Puiu, pe care francezii 
îl țineau cu domiciliu forțat într-un sătuleț (Viels Maisons). Mai 
apoi, Dumitru Popa s-a dedicat problemelor bisericii ortodoxe 
române din Paris, luând parte activă la acţiunile de apărare împotriva 
emisarilor guvernului de la Bucureşti şi ale ambasadei respective. 

În 1954 s-a căsătorit cu D-ra Aurica Cutrula, macedoneancă 
originară din Grecia. În 1963 a fost hirotonisit preot ortodox şi 
acum conduce ca protoiereu biserica ortodoxă română din Europa 
Centrală (Germania şi Austria) sub oblăduirea Patriarhiei 
Ecumenice din Constantinopol. Slujeşte în mod regulat și la Baden, 
în Elveţia. 

Camaradul legionar Dumitru Popa este preşedintele Asociaţiei 
Moţa-Marin, care se îngrijește de căminul construit de legionari la 
Aravaca, lângă Madrid, în Spania. 


Anastasia (Sica) POPESCU 


Printre personalităţile marcante ale Mişcării Legionare, Sica 
Popescu a fost o figură aparte, bine cunoscută chiar şi dincolo de cadrul 
strict legionar. 

Era nepoata lui Teodosie Popescu, unul dintre Văcăreştenii care, 
sub comanda lui Corneliu Zelea Codreanu, au întemeiat, la 24 Iunie 
1927, Legiunea Arhanghelul Mihail, apoi denumită Garda de Fier sau 
Mişcarea Legionară. 

Sica (diminutiv de la Anastasia) era numele sub care era cunoscută 
atât în Legiune cât şi în lumea înconjurătoare, şi care-i va rămâne 
pentru totdeauna. 

Pentru credinţa ei şi pentru elanul cu care se angaja în fiecare 
acțiune la care-i era dat să participe, Căpitanul a distins-o cu gradul de 
comandant legionar. Ne-o amintim din tabăra de la Carmen Sylva în 1936, 
când făcea cu Domnul General Cantacuzino, transportul pe targă al 
bolovanilor. 


306 


Refractară la tot ce nu era strict conform doctrinei Căpitanului, nu 
s-a implicat în cele din ‘40. Peste ani şi decenii, ea şi-a închinat restul 
vieţii primului punct din doctrina legionară, care era şi cel mai apropiat 
de structura ei sufletească: credința în Dumnezeu. Pe această linie, 
ea a ajuns cunoscută în toată țara, sub numele mult grăitor de „Mama 
Sica“. Ea s-a zbătut pentru introducerea învățământului religiei în 
şcolile din România, şi a reuşit! 

Biserica însăşi nu a-putut să nu-i recunoască darul şi harul, 
împuternicind-o să catehiseze alături de sacerdoţiu. Ca, poate, o 
minune a Maicii Domnului, căreia îi închina rugăciunile ei, „Mama 
Sica“ a plecat de la moarte spre viaţă în ajunul prohodului Maicii 
Domnului. i 

O împlinire de culme a unei vieți legionare. 


Dragoş PROTOPOPESCU 


Profesor la Catedra de limba şi literatura engleză la Universitatea 
din Bucureşti. Cel mai de seamă traducător al lui Shakespeare în 
limba română. Autor al importantului volum de eseuri: Fenomenul 
englez. 

Încadrat activ în Mişcarea Legionară. Arestat în decembrie 1933, 
după dizolvarea Gărzii de Fier, împreună cu elita legionară; încarcerat 
la Jilava. Experienţa închisorii va fi valorificată în două romane: 
Fortul 13 şi Tigrii, care oferă un tablou veridic al clima-tului poli- 
tic din epocă. 

Se sinucide în anul 1948, în holul Facultăţii de Litere. Gestul său, 
punctează dramatic un moment de răscruce din istoria culturii 
româneşti, o mare parte a cărturarilor vor lua drumul temniţelor şi al 
persecuțiilor de tot felul. 


Ion PROTOPOPESCU 


307 


Născut la 19 septembrie 1890, la Iaşi, 

Inginer, Diplomat al Şcoalei Naţionale de Poduri şi Şosele, din 
Bucureşti. Inginer la CFR şi CAM (1915-1923). Profesor la Şcoala 
Politehnică din Timişoara (1924-1944). Ministru în guvernul 
Antonescu-Sima (1940-1941). Lucrări ştiinţifice: Cursuri: - de 
materiale de construcţie (1924), - de construcții (1925), - de căi fe- 
rate (1926), - de calcule de supraînălțare şi supralărgire (1939), - de 

“statica construcțiilor din beton armât (1941). 

Căpitan de rezervă: campaniile din 1913, 1914, 1941 

Condamnat la moarte (în lipsă) în România (1964). 

Rezistență în munți (1944-1948). 

Refugiat clandestin (1948): Franţa, Italia, Spania. 

Descoperă nelegiuirile lui Horia Sima. Zguduit de această pată 


ce n 


adusă Mişcării Legionare, scrie în 1976 un „Catehism legionar“ în 


xee 


care expune implacabila „ţinută legionară“ preconizată de Căpitan. 


„În directă legătură cu ţinuta (legionară) şi marcând în mod 
deosebit un resort de viaţă interioară, este moralitatea. Acest criteriu, 
în înţelegerea legionară, nu înseamnă numai respectarea unui anume 
cod convenţional în care fundamentul este mai mult discreţia decât 
realitatea. Aceasta ar înclina spre fățărnicie. Înţelesul legionar al acestui 
criteriu este trăirea permanentă în stare de moralitate. Legionarul are 
camarazi şi camarade. Legionarul iubeşte pe camarazi şi pe camarade 
fără promiscuitate şi fără ascunzişuri de gândire. Ei sunt frații şi surorile 
sale. Şi cum pe fraţi şi pe surori nu-i îndemni și nu-i laşi să cadă în 
păcat, tot aşa legionarul, în afară de moralitatea lui personală, ține să 
afirme, prin relaţiile pe care şi le alege, această trăsătură de ținută. 

Imoralitatea sau amoralitatea nu se lățesc decât în măsura în 
care oamenii morali acoperă aceste păcate...“, pag. 38 (subli-nierea 
autorului). 


Gheorghe RACOVEANU 


308 


10.02.1900-1 Mai 1967 


Născut la Crăgueşti (judeţul Mehedinţi), Gheorghe Racoveanu a 
studiat teologia la Universitatea din Bucureşti, specializându-se în 
problemele ortodoxiei. El a fost unul din cei mai apropiaţi şi apreciați 
discipoli ai profesorului Nae Ionescu, cu care a fondat şi redactat revista 
teologică „Predania“. i TA 

Frământările politice, începând din 1940, l-au silit să ia calea 
exilului, unde a avut parte de „ospitalitatea“ hitleristă de la Rostock şi 
din lagărul de concetrare Buchenwald. 

Deşi avea o admiraţie nemărginită față de persoana lui Corneliu 
Codreanu şi doctrina lui, Racoveanu nu s-a încadrat în Mişcarea 
legionară, pe care însă a caracterizat-o scriind: 

„În ziua de 13 Septembrie a anului 1899, s-a născut Corneliu 
Zelea Codreanu, pricinuitorul celei mai adânci revoluţii pe care a 
pricinuit-o poporul român de la încreştinarea lui încoace“. 

Din poziția lui de teolog emerit, dar şi de prieten al Mişcării 
Legionare, el a conceput la Buchenwald o lucrare intitulată „Mişcarea 
Legionară şi Biserica“ în chip de conferinţă, din care dăm extrasul 
următor: 

„Prin ce se distinge Corneliu Codreanu, întemeietor de şcoală 
spirituală şi de mișcare politică, totodată? 

Am auzit pe mulţi vorbind cu admiraţie dspre noutatea ideii ce stă 
la baza mişcării lui - răul, mizeria, ruina ne vin de la suflet (nu de la 
lipsa de programe). Este adevărat, ideea aceasta, el a adus-o în plan 
politic. Nu în domeniul ideilor stă măreția şi podoaba acestui om 
neobişnuit. Ci altundeva. 

După secole de despărţire şi de luptă între fraţi, o generaţie de 
patrioți izbutise, în 1859, să facă unirea Moldovei cu Muntenia. 
La 60 de ani după acest însemnat pas, sfârșitul primului război 
mondial adusese împlinirea visului atâtor generații de români 
patrioţi - poeţi, scriitori, ziarişti, cărturari, oameni politici, soldați. 


309 


Transilvania, Basarabia, Bucovina făceau cu regatul vechi un singur 
trup. Ţara se mărise, bogăţiile se adăugaseră, puterile spirituale 
sporiseră. Dar în ţara sporită lucrurile mergeau prost. Corupţia, 
jaful, înstrăinarea îşi dăduseră aici mâna. Pentru poporul român 
perspectivele deveneau tot mai sumbre. De ce nu mergeau lucrurile 
bine? Era lipsa de oameni cu pregătire? Nu! Naţia română dăduse 
avocaţi străluciți, medici celebri, cărturari, gânditori, oameni de 
ştiinţă, tehnicieni, poeți, scriitori, mari gazetari. Existau în țară 
partide politice cu programe seducătoare și păpuşari politici abili. 
Nu de astfel de lipsuri suferea naţia. Naţia suferea de lipsa de cinste. 
Ce-i trebuia ei nu erau frumoasele programe politice (aplicate de 
suflet de tâlhar), ci altceva; naţia avea nevoia de un mare EDUCA- 
TOR. Şi pe acest educator ea îl dăduse. La timp suprem. Acesta se 
chema Corneliu Codreanu. 

Corneliu Codreanu nu era un predicator; nu era profesor de 
educaţie creştină; nu era dascăl de pedagogie. Ci era 
ÎNVĂŢĂTORUL, ORGANIZATORUL, CĂLĂUZITORUL. El 
învăţa, organiza, conducea. Marele nostru Eminescu n-a avut numai 
intuiţii geniale, ci şi darul de a formula pregnant adevăruri din care 
ne hrănim şi noi astăzi. Corneliu Codreanu n-a avut numai darul 
de a intui şi de a formula. Ci a avut şi puterea de a organiza; a avut 
capacitatea de a prelucra materialul uman existent. ÎL distingea, 
fără îndoială, marele lui simţ pentru real. Dar peste aceasta era în 
el o putere care topea zgura ticăloşiei omeneşti, gonea boarea 
lenevici, pregătea sufletele spre faptă eroică, spre totala jertfire de 
sine. În această putere, în acest dar excepțional stă va loarea lui. 
Aici extraordinarul lui prestigiu. Corneliu Codreanu n-a izbutit 
numai să pună pe picioare, în pofida tuturor adversităților 
imaginabile, o mişcare de mari proporţii. Corneliu Codreanu a 
transformat oameni: le-a îmbrăcat sufletul în haine de nuntă. Într- 
o ţară şi într-o vreme în care lipsa de onoare, jaful de sus şi desfrâul 
erau la ele acasă, Corneliu Codreanu a aşezat pe soclu onoarea ca 


310 


virtute de sine stătătoare, a făcut din corectitudine şi din cinste 
sufltească condiţia primordială a viețuirii împreună, iar din 
austeritatea moravurilor blazonul luptătorilor lui. Iară cununa 
acestor virtuți era credinţa în lisus Hristos. Aceste virtuţi el nu le- 
a predicat. Le-a dat trup. lată de ce neamul Românilor vedea în el 
călăuza, capul, căpetenia, căpita-nul său. Decapitându-l, sceleraţii 
de la 1938 au decapitat Natiunea. 

Făcând această afirmaţie nu mă gândesc la rostul pe care Corneliu 
Codreanu l-ar fi avut în stăvilirea puhoiului de la răsărit, ori în 
schimbarea profilului politicii europene. Ocupaţia rusească se va curma 
odată cu înfrângerea Rusiei sovietice, înfrângere în care credem cu 
tărie. Dar cu alungarea Rușilor procesul de vindecare a Naţiei nu s-a 
sfârşit. Pentru vremea de după eliberare Natia va avea nevoie tocmai 
de educatorul, de omul extraordinar pe care îl dăduse şi pe care nu-l 
mai poate da decât la intervale de secole: de Corneliu Codreanu, cel 
ucis «pro populo». 

Ştim că Nae Ionescu, care a înțeles toată adâncimea operei lui 
Corneliu Codreanu și care a simţit chemarea lui, a spus, pe când încă 
trăia Codreanu, că minunea înfăptuită de acesta e atât de mare că de- 
acum îl depăşeşte şi pe el. lară după omorâre, tot Nae Ionescu ne-a 
învățat că cea mai rodnică răzbunare a lui Corneliu Codreanu este 
înfăptuirea vrerii lui. 

Ucenicii şi prietenii lui Corneliu Codreanu au datoria de onoare 
să nu trădeze opera lui. Dar Codreanu nu mai este. Şi Codreanu nu 
mai poate fi înlocuit cu nimeni. Iată de ce prin decapi-tarea de la 1938 
Naţia românească a rămas săracă. 

Dar Dumnezeul îndurărilor va face cu ea semn spre bine. Căci 
păcatul nu l-a săvârşit Națiunea. Ci duşmanii ei de moarte.“ 

Racoveanu se întâlnea astfel cu fostul lui maestru, Nae Ionescu. 

Gheorghe Racoveanu s-a stins la 1 mai 1967 la Freising, Germania. 


Sima SIMULESCU 


311 


Născut în octombrie 1905 la Calafat. Din 1923 urmează cursurile 
Facultăţii de ştiinţe fizico-chimice şi ale Facultăţii de matematică ale 
Univesităţii din Bucureşti. Participă activ la mişcările studenţeşti. Este 
arestat şi închis la Jilava, împreună cu studentul medicinist Nicolae 
Roşu, sunt primii studenţi aruncaţi în această închisoare. 

Din 1931 reia legătura cu Mişcarea Legionară. Candidează pe 
listele Mişcării, pentru județul Cetatea Albă. Este arestat şi trimis 
sub escortă la Bucureşti. La 10 decembrie 1933 Mişcarea este scoasă 
în afara legii şi este pusă astfel în imposibilitate de a participa la 
alegeri. 

La începutul anului 1934 este arestat în legătură cu asasinarea lui 
Duca şi implicat în proces, alături de Corneliu Zelea Codreanu şi alți 
fruntaşi legionari. Este achitat la 5 aprilie 1934. 

În 1935, devine comandant legionar. 

În 1937, Căpitanul îi încredințează comanda legionară a 
Sectorului III Negru din Bucureşti şi a părţii adiacente a județului 
Ilfov. Candidează pe listele partidului Totul pentru Ţară şi este ales 
deputat. 

La 16 aprilie 1938 este arestat, iar în iulie este trimis în judecată la 
Tribunalul Militar Bucureşti, cu „grupul de comandanți legionari şi 
conducători ai Mişcării Legionare“ şi condamnat la 7 ani închisoare. 

În august 1938 începe executarea sentinței. În noaptea de 21-22 
septembrie 1939, este împuşcat în penitenciarul din Râmnicu Sărat. 

(după notele lui T. Simulescu, fratele său) 


Nicolae SMĂRĂNDESCU 


S-a născut la 25 Noiembrie 1910 în comuna Drănic, Jud. Dolj. 

În 1931 a fost admis la Şcoala Politehnică din Bucureşti, şi şi-a 
ales secția silvicultură. În 1932 a intrat în Mişcarea Legionară. În 1934 
a luat locul inginerului Nicolae Horodniceanu la conducerea grupului 
de studenți legionari de la Politehnică. În 1936 îşi ia diploma de inginer 


312 


silvic şi participă la tabăra legionară de lucru de la Carmen Sylva, unde 
îl cunoaşte personal pe Corneliu Zelea Codreanu. În Decembrie ia 
conducerea Serviciului de Propagandă al Mişcării Legionare, la sediul 
central din str. Gutenberg, în Bucureşti. 

„Această răspundere de încredere la biroul Căpitanului“ — scrie 
inginerul Smărăndescu — „0 consider ca una din cele mai importante 
decizii din viaţa mea. Acolo am avut ocazia să lucrez zi de zi în con- 
tact cu această mare personalitate: să observ atitudinea sa în faţa oricărei 
situaţii: cum îşi organiza lucrul, cum trata cu oamenii şi cum lua 
hotărârile de mare importanţă“. 

La 26 Martie 1938, Căpitanul l-a înscris în condica de grade cu 
gradul de Comandant legionar. 

După asasinarea Căpitanului, pentru a evita arestarea (şi ce mai 
putea urma), trece în Cehoslovacia şi de acolo în Germania. 

Revine în ţară în 1940. În timpul insurecției provocată de Horia 
Sima, se găsea în Germania, ca membru al unei comisii din partea 
Ministerului Agriculturii. Rămâne acolo şi, în timpul războiului, este 
angajat ca speaker la Radio Donau, la secţia română. După stupida 
fugă a lui Sima în Italia (1942), suferă şi el, ca toți legionarii din 
Germania, consecinţele: internarea în lagărul de la Buchenwald, până 
în Septembrie 1944. În 1950 s-a stabilit în Statele Unite. 


Stelian STĂNICEL 
(4 noiembrie 1913 - 24 septembrie 1995) 


Fidelitatea întruchipată 


Casa părintească era la Râşnov, jud. Braşov. În războiul din 1916 
_ 1918 a fost refugiat cu familia la Bârlad. 

În 1929, fiind elev la Liceul Principele Nicolae din Sighişoara, 
află întâmplător de acţiunea întreprinsă de către Corneliu Zelea 
Codreanu la Iaşi. Entuziasmat, formează imediat o Frăţie de Cruce la 
liceu. 


313 


În primăvara următoare, el se duce la Bucureşti pentru a-l vedea 
pe Corneliu Zelea Codreanu şi a-i da raportul de activitate, şi o mică 
sumă de bani colectată la liceu. Căpitanul pleda în acea vreme, ca 
avocat într-un proces. Stănicel îl întâlneşte la ieşirea din Palatul de 
Justiţie, în costum naţional. De aici încolo, participarea lui Stănicel 
la Mişcarea Legionară se desfăşoară în etape succesive. În 1930, 
terminând liceul, se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. 
Pentru serviciul militar obligatoriu, se înscrie — sfătuit de Căpitan — 
la şcoala de ofiţeri de rezervă. Lucrează între timp la tabăra de la 
Giuleşti. 

În 1932 asistă la şedinţa parlamentului în care, conform 
regulamentului, câte un reprezentant al fiecărui partid politic trebuia 
să rostească un răspuns la mesajul regal. Ultimul la cuvânt era 
Căpitanul, singurul deputat al „Grupării CORNELIU ZELEA 
CODREANU“. (Partidul politic al Mişcării Legionare fiind dizolvat 
de guvernul „democrat“ — țărănist sau liberal — care era la pute-re.) 
Căpitanul a început prin a descrie situația în care se aflau țăranii, 
muncitorii, studenții etc. Dar cuvântarea i-a fost întreruptă de un vacarm 
de proteste ale deputaţilor din toate partidele şi textul nu i-a fost publicat 
conform uzanței. 

În 1936, la tabăra de la Carmen Sylva, Stănicel s-a prezentat în 
faţa unui grup de elevi ai Şcolii Militare de ofiţeri de rezervă din 
Craiova, în uniformă şi încolonaţi şi astfel i-a dat legionăreşte raportul 
Căpitanului. Ei au participat toți la lucru în tabără. Stănicel a primit 
gradul de comandant ajutor. În toamna aceluiaşi an, Stănicel a trăit 
desigur cea mai fericită zi din viaţa lui. Căpitanul i-a încredințat funcția 
de secretar al său. 

Nenumărate au fost momentele esenţiale pe care le-a trăit ca martor 
sau ca participant în perioada ce a urmat până în 1938; unele au rămas 
consemnate în amintirile lui scrise. Cităm doar câteva: 

1). Decemvirii erau întemnițați la Jilava. Câţiva gardieni au propus 
să scoată câte 2-3 în timpul nopţii pentru câteva ore, odată pe 


314 


săptămână, când era rândul lor de gardă, ceea ce a funcţionat regulat. 
Cei scoşi erau duşi în oraş şi-şi întâlneau rudele sau camarazii. Într- 
o zi Căpitanul a vrut să-l vadă pe Caratănase şi pe Bozântan. Stănicel 
i-a adus la sediu, unde l-au întâlnit pe Căpitan, cu care au stat câteva 
ore. 

2). Stănicel l-a însoțit pe Căpitan de mai multe ori la vizite dis- 
crete făcute generalului Antonescu. 

3). Întâlnirea secretă a Căpitanului cu Iuliu Maniu pe cheiul 
Dâmboviţei, în spatele sediului, unde au avut o convorbire de 
aproape o oră în maşina Căpitanului, cu farurile stinse, în timp ce 
Stănicel şi Ilarie, credinciosul şofer pus la dispoziţie de Corpul 
Muncitoresc Legionar, făceau de planton, ca să nu fie surprinşi de 
agenţii nedoriți. 

Refractar la tot ce se îndepărta de linia definită de Căpitan, 
Stănicel a ştiut să-şi plaseze nesecata capacitate de devotament 
şi fidelitate, cum nu se putea mai bine: s-a dăruit în acelaşi mod 
comunităţii române din America și în special arhiepiscopului 
Valerian Trifa, pe care l-a servit cu aceeaşi constanță până la 
moarte. 

Copleşit el însuşi de suferinţe fizice, nu a încetat să-şi manifeste 
fidelitatea faţă de memoria celor doi pe care i-a servit în viaţă, până ce 
a trecut el însuşi la Cele Veşnice. 

Viaţa lui Stănicel îşi are locul pe imensul răboj al vieților legionare 
exemplare. 


Ion TARNOSCHI 


General, a luptat în războiul pentru întregire. La 3-4 lanuarie 1929 
a avut loc, în casa lui, prima adunare a şefilor de Cuib. Cu această 
ocazie i s-a înmânat săcuşorul cu țărână, în care se găsea şi pământ din 
locurile în care, sub comanda lui, căzuseră ofițeri şi soldați de-ai lui. 
Primindu-l, şi plângând, a spus următoarele: „Tare aş vrea să-mi dea 


315 


Dumnezeu zile ca să văd şi eu ceasul mântuirii româneşti. Dar nu cred 
să pot ajunge până atunci „. Tot cu acea ocazie, şi tot în casa lui, s-a 
constituit Senatul Legiunii. Din el au făcut parte atunci următorii: 
General doctor Macridescu, General Ion Tarnoschi, Colonel Paul 
Cambureanu, Hristache Solomon, Spiru Peceli, Ion Butnaru. 


Nicolae TOTU 


S-a născut la Erbiceni, laşi, în anul 1901. Era al patrulea copil al 
unui muncitor feroviar sărac. A urmat liceul la Iaşi. A fost unul dintre 
primii organizatori ai frățiilor de cruce. Tot la Iaşi a urmat şi absolvit 
Facultatea de drept. A fost unul din apropiații lui Corneliu Codreanu. 
El i-a dat acestuia numele de Căpitan. În Legiune, era prețuit pentru 
caracterul său deschis şi jovial şi plin de energie. A făcut parte din 
echipa care a luptat în Spania. 

Zilele trăite pe frontul spaniol au fost descrise în mai multe 
reportaje, publicate în presa vremii (sub pseudonimul Nicolae Ursu) 
sau postum, în 1940. Ele au fost traduse în limba spaniolă şi strânse 
într-un volum care a apărut la Madrid. De asemenea, Nicolae Totu 
este autorul unui roman istoric, Căpitanul Andrei, care a văzut lumina 
tiparului după război, în exil. 

Ca întreaga elită legionară, Totu a fost arestat în primăvara lui 
-1938. A fost asasinat în noaptea de 21-22 septembrie 1939. 


Un roman uitat: Căpitanul Andrei de Nicolae Totu* 


La 17 septembrie 1939, deci în ultima săptămână a scurtei sale 
vieți, Nicolae Totu încheia un roman istoric — Căpitanul Andrei. 
Acţiunea se petrece în perioada domniei lui Vasile Lupu, într-o epocă 
în care Țara este ameninţată, dinlăuntru — de corupție, dinafară — de 


* Ideea de a-l prezenta pe Nicolae Totu indirect, prin romanul lui (şi implicit autobiografic) 
aparţine prietenului Victor Bârsan. Autorul îi este recunoscător şi pentru acest lucru. 


316 


Viorel TRIFA 


Amintiri despre Viorel Trifa 


Pe Viorel Trifa, viitorul Arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe 
Române din S.U.A., l-am cunoscut ca student, deşi studiam la 
facultăți şi universități diferite. El studia la facultatea de teologie 
din Chişinău, eu la facultatea de medicină din Cluj. 

. În România Mare, reîntregită în granițele ei fireşti, din punct 
de vedere etnic şi istoric, prin imensa jertfă de sânge a celor 800.000 
de morți din cursul primului război mondial, începuse să pulseze 
intens un nou şi puternic suflu de viață românească adus de tinerele 
generații studenţeşti, provenite din toate provinciile țării şi chiar 
de peste hotare. 

Viorel Trifa vorbea întotdeauna cu multă însuflețire, 
cucerind auditoriul de la primele fraze, prin entuziasmul 
debordant pe care reuşea să-l i-l comunice. Era printre puţinii 
studenți dotați cu acest dar remarcabil, prin care excelau mai 
vârstnicii Traian Cotigă, Gheorghe Furdui şi medicinistul clujean 
Emil Bulbuc. 

În aprilie 1936, la ultimul congres general studențesc de la Tg. 
Mureş, la care au participat, într-o disciplină ireproşabilă şi cu un 
entuziasm românesc de zile mari, 5000 de studenţi îmbrăcaţi în 
cămăşi verzi, Viorel trifa a fost prezent reprezentând studențimea 
română basarabeană ca preşedinte al centrului studențesc din 
Chişinău. 

Dintre toţi, trei oratori au excelat, atingând, fiecare în genul 
său, aceeaşi cotă valorică: Gheorghe Furdui, prin prestanța fizică 
şi profunzimea ideilor expuse, Viorel Trifa şi Emil Bulbuc, prin 
timbrul cald al vocii lor sonore, prin forma aleasă şi prin patetismul 
lor sincer şi electrizant. 

Dacă Emil Bulbuc a evocat cu forță suferințele milenare şi 
mizeria indescriptibilă a bieților moţi, roşi de boli şi de foame 


318 


cronică, ajunşi cerşetori în munţii lor proprii acaparaţi de evreul 
ungur, Tischler Mohr, Viorel Trifa a prezentat tabloul real, trist şi 
îngrijorător al Basarabiei copleşite de străini, care, pe lângă faptul 
că o exploatau la sânge, acaparându-i întreaga viață econo-mică, 
sub ochii autorităţilor politice indolente şi corupte, îi inoculau în 
plus şi otrava dizolvantă a bolşevismului agresiv de dincolo de 
Nistru. 

În timpul sălbaticei prigoane din 1938, aflându-mă, vara, într- 
o misiune confidențială în Ardeal, l-am întâlnit întâmplător în trenul 
care mă ducea de la Sibiu la Deva, într-un vagon de clasa a treia. 
Am stat foarte puţin de vorbă pe coricor, apoi ne-am despărţit. Nu 
l-am revăzut decât în septembrie 1940, când s-a re-întors din 
Germania unde reuşise să se refugieze până la sfârşitul monstruoasei 
domnii sângeroase a lui Carol al II-lea. 

Inteligent şi studios, avid de îmbogățirea cunoştinţelor şi de 
lărgirea cât mai cuprinzătoare a orizontului cultural, Viorel Trifa 
nu şi-a pierdut vremea în distracţii şi plăceri uşoare, ci s-a înscris 
la Universitatea din Berlin, audiind cursurile de filosofie, de 
economie politică şi de alte discipline, susținându-şi chiar o teză 
de doctorat. 

În septembrie 1940, l-am revăzut pe Viorel Trifa la şedinţa 
solemnă a U.N.S.C.R., care a avut loc la Casa Studenţilor din Calea 
Plevnei. La acea şedinţă, la care am participat ca preşedinte al 
Societăţii Studenţilor Macedo-Români, a fost propus şi ales în 
unanimitate ca preşedinte al U.N.S.C.R., Viorel Trifa. Nu era altul 
mai indicat ca el. 

înzestrat şi cu darul scrisului, nu numai cu cel al vorbirii, Viorel 
Trifa a preluat în 1940 şi conducerea vechiului şi gloriosului ziar 
popular „Libertatea“, al părintelui protopop Ion Moţa din Orăştie, 
care a luptat neînfricat sub dominaţia maghiară pentru unirea 
Transilvaniei cu Patria-Mamă şi a adus o contribuţie importantă la 
înfăptuirea acestui vis milenar al românilor. 


319 


Ţin să subliniez. cu tărie că în cele două zile de maximă tensiune 
a crizei politice (21 şi 22 ianuarie) am văzut manifestând pe străzi 
coloane de manifestanți civili de toate vârstele şi chiar unele 
coloane de elevi, de studenți şi de muncitori, conduse de diverşi 
şefi desemnaţi anterior sau improvizaţi. N-am remarcat nicăieri 
prezenţa lui Viorel Trifa, nici în fruntea vreunei coloane studenţeşti, 
nici la tribuna improvizată a vreunei adunări într-o piaţă oarecare. 

„Nu l-am auzit vorbind în vreo piață, şi nici la postul.de radio care 
se afla în mâinile legionarilor până in ultima zi. Şi totuşi, bietul 
Viorel Trifa a avut enorm de suferit de pe urma acelor două zile 
funeste cu tragicele lor evenimente, a căror răspundere morală, 
juridică şi politică, reveneau altcuiva învestit cu autoritate oficială 
în stat, şi nicidecum preşedintelui unei societăți studenţeşti. 

După scurta şi trista guvernare legionaro-antonesciană, Viorel 
Trifa a fost nevoit să ia din nou calea exilului, sortit să îndure şi să 
plătească greu pentru greşelile politice comise de alții. 

Este foarte ciudat şi suspect totodată că s-a cerut din partea 
iudeo-comunistă-masonică, cu atâta ură şi insistenţă înverşunată, 
extrădarea şi chiar judecarea Arhiepiscopului Valerian Trifa, 
conducătorul legitim al Bisericii Ortodoxe Române din S.U.A., deşi 
se ştia foarte bine că, în cele patru luni de guvernare mixtă din 
1940, el nu deținuse nici o funcţie oficială cu caracter politic, şi 
nici în noua şi trista aventură politică a guvernului-fantomă de la 
Viena alcătuit şi prezidat de Horia Sima. Dar coaliția diabolică a 
forțelor malefice din ţara aflată sub tirania regimului comunist şi 
din exterior şi-a atins scopul, influențând guvernul american să 
comită o gravă eroare, făcându-se părtaş la o acțiune nespus de 
monstruoasă, soldată până la urmă cu plecarea marelui ierarh al 
Bisericii Ortodoxe Române din America. 

Dezvăluirile generalului fugar lon Pacepa, în cartea sa 
„Orizonturi roşii“, arată, cu date precise, incontestabile, hidoasa 
realitate în care s-a amestecat şi Patriarhia Română, prin trinisul ei 


320 


special în S.U.A., călugărul 
Valeriu Anania (fost legionar şi 
el ca student!) şi aruncă o 
lumină extrem de favorabilă şi 
perfect reală asupra caracterului 
moral inflexibil şi invincibil al 
marelui ierarh român. 

Calitățile lui intelectuale şi 
culturale, virtuțile morale, 
precum şi deosebitele lui talente 
de cuvântător, scriitor şi orga- 
nizator excepţional, îl îndrep- 
tăţeau, ca ierarh, să ocupe cel 
puțin scaunul metropolitan de la 
Sibiu, unde un-chiul său, 
preotul Iosif Trifa, pătruns de 
adevărat duh creştin, înființase 
celebra organizaţie creştină 
„Oastea Domnului“, cea mai 
bună şi mai eficace armă de 
combatere a sectelor dizolvante, 
nu prin vorba simplă și prin 
predici banale şi seci, fără nici 
un ecou în sufletul credincio- 
şilor, ci prin fapte şi printr-o 
trăire permanentă în autentic 
duh evanghelic. 

Din păcate şi această 
splendidă realizare a unei 
renăscătoare mişcări creştine în sânul Bisericii Ortodoxe Române, 
în perioada dintre cele două războaie mondiale, a fost distrusă de 
invidia şi răutatea unui mitropolit român, altminteri mare cărturar, 


321 


dar, din nefericire, impur sufleteşte. 
Ionel Zeana 


Arhiepiscopul Valerian D. Trifa a luat în mâini cârja episcopală, 
simbol al autorităţii, dar şi enormă povară pentru umerii unui 
muritor, în împrejurări istorice teribile. Acele circumstanţe istorice 
afectau nu numai comunitatea românilor americani, hotărâți să nu 
abandoneze libertatea lor sub nici o formă, ci şi neamul românesc 
în totalitatea lui, precum şi bunul nume, credibilitatea istorică a 
Bisericii Ortodoxe. 

Este bine de ştiut că pentru ortodocşii din estul Europei 
comunismul a însemnat o dublă nenorocire. Nu numai că ţările 
respective au fost cotropite şi nenorocite, dar Bisericile Ortodoxe 
au căzut sub controlul celor care erau duşmani declaraţi ai lui 
Cristos. Cu tenacitate şi perversitate, însuflată de chiar duhul 
necurat care îi stăpânea, comuniştii au prigonit sistematic Biserica 
Ortodoxă, au umilit-o şi batjocorit-o şi pus-o în situații care au 
făcut-o suspectă, măcar sub specia conduitei publice, în chiar ochii 
credincioşilor ei. 

În fruntea Bisericilor Ortodoxe, în tronurile patriarhale, 
metropolitane şi episcopale au fost instalaţi, în contra voinţei turmei 
dreptmăritoare, prin silnicie, şantaj şi nelegiuire de tot felul, oameni 
` slabi, cu tare şi uşor de manipulat. Slujitorii destoinici ai Bisericii 
au fost marginalizaţi şi în foarte multe împrejurări încarceraţi sau 
lichidaţi fizic. Situaţia era grea şi în mai toate formele ordinea 
firească a lumii se clătina din temelie. 

Este uluitor şi doveditor stării de grație, de miracol, în care ne 
aflăm, că dacă „în mare“ se părea că forțele răului au supus lumea, 
prin truda în detaliu şi prin „cei mici“ lucrarea răului a fost 
zădărnicită. În cazul Românilor, Ortodoxia s-a păstrat prin călugări 
şi credincioşi care în toate privințele pot fi asemănaţi cu acei 
credincioşi aleşi din primele veacuri de viaţă creştină. O altă lucrare, 


322 


în care Ortodoxia Română s-a păstrat în toată tăria şi s-a putut face 
model de urmat, a fost Episcopia Română Ortodoxă din America, 
dăruită de Dumnezeu în ceasul nevoii cu Episcopul Valerian D. 
Trifa. 

Noul ales Vlădică aducea cu el, pe lângă o excepţională cultură 
teologică şi aleasă experienţă misionară, o voinţă tare şi o dedicație 
către Ortodoxia care s-a dovedit de neînfrânt. 

Episcopul Valerian s-a dovedit un înfocat apărător al 
Ortodoxiei şi al valorilor naţionale românești mai autentice într- 
un moment de mare cumpănă. Este foarte greu şi riscant de spus 
cum s-ar fi dezvoltat Ortodoxia Românească din America fără 
Valerian, dar se poate spune că înflorirea Ortodoxiei în America 
şi direcţia de dezvoltare pe care o are astăzi sunt datorate în foarte 
mare măsură lui. 

Cu intuiţia fără greş care caracterizează gândirea, modul de 
acţiune al marilor personalităţi istorice, al celor care mută 
înainte istoria, Episcopul Valerian şi-a dat seama că pentru turma 
lui, pentru româno-americani, căderea sub ascultarea Patriarhiei 
de la Bucureşti, ajunsă în foarte tristă situaţie de unealtă a 
regimului bolşevic ar fi însemnat condamnarea la moarte. Este 
aproape sigur că cei mai mulți dintre Ortodocşii româno- 
americani, fie s-ar fi separat de o Episcopie fără relevanţă, fie 
că s-ar fi alăturat altora. 

Viorel Trifa, devenit Arhiepiscopul Valerian, a fost una din 
cele mai strălucite figuri legionare din exil. Caracteristica - şi 
secretul - celor care au ilustrat exilul legionar prin realizările lor 
consta în „bagajul“ lor de emigranți: 1) O pregătire foarte solidă 
în specialitatea lor sau domeniul lor de activitate. 2) Şcoala lui 
Corneliu Zelea Codreanu, de pregătire pentru dăruire şi jertfă în 
folosul neamului românesc. 3) Însușirile personale, înnăscute, care 
au făcut posibilă încadrarea lor în elita legionară. 

Şi iată ce scria legionarul Viorel Trifa, Arhiepiscopul Valerian, 


323 


din ultimul său exil, de la Estoril, în Iulie 1986: 

„În ce mă priveşte, am trăit ca desțărat din 1941. Am stat 
34 de ani în Statele Unite dar n-am prins rădăcini nici acolo. 
Printre alţii, mulţi, care au fost în situația mea, am fost însă 
mai norocos. Prin voia Domnului am fost chemat să păstoresc 
comunitatea Ortodoxă Română din Statele Unite şi Canada şi 
astfel, folosind capitalul dobândit în tinereţe, am putut fi de * 
ceva folos unei ramuri româneşti uitată în jurul Marilor Lacuri 
Americane. 

Poziţia pe care am ocupat-o m-a făcut însă prea vizibil pentru 
cei care nu pot ierta apariția pe ecranul României a unei generaţii 
care căuta o Românie nouă. Am devenit ţinta celor mai vicioase 
atacuri. Şi am fost ales ca vehicol al unui proces îndreptat împotriva 
Mişcării Legionare. Nu le-am dat acea şansă, însă n-am mai putut 
rămâne în mijlocul credincioşilor mei şi îndată după ieşirea la 
pensie, am părăsit Statele Unite. Trăiesc deci al 4-lea exil. De data 
aceasta în Portugalia.“ 

După abia câteva luni, s-a stins întru Domnul. 

(D.S.) 


Petre TOCU 


Începuturile Mişcării Legionare. Amintiri 


Nu am calităţi de scriitor, nici prin înzestrare naturală, nici prin 
pregătirea mea profesională. Este o mare lipsă, care îmi marchează 
ultimii ani ai vieţii. Tare mi-aş fi dorit să contribui şi eu la 
restabilirea unor adevăruri trăite de generaţia mea. Am fost o 
părticică din ea, m-am integrat şi identificat cu idealurile ei. I-am 
dăruit tinereţea, cariera, soarta mea şi a familiei mele. Am crezut 
nelimitat în aceste frumoase idealuri. Am jertfit totul pentru ele. 

Dar idealurile sunt creația oamenilor, pentru fericirea neamurilor. 


324 


Întrebarea pe care şi-o pune, cred, fiecare tânăr, este: cine sunt oare 
aceşti oameni făuritori de idealuri, şi care sunt visurile pe care le 
plăsmuiesc spre fericirea neamului lor? 

Despre aceşti oameni cred că este imperios necesar să se 
vorbească. Ei alcătuiesc farul de lumină al generaţiei lor. 

Din punctul de vedere al apropierii de aceşti oameni mă con- 
sider un fericit. Primii paşi în viață îi făceam în epoca ce a urmat 
primului război mondial. O epocă întunecată de corupţie, de 
căpătuială, de îmbogățiri de război, de zeci de partide politice şi 
demagogii. Cele câteva sute de mii de eroi, jertfe ale războiului de 
reîntregire a neamului, fuseseră repede uitate. Ba nu! Pentru foarte 
mulţi impostori, constituiau un soclu de ridicare personală. Primele 
reacții sociale au apărut din partea tineretului luminat, studențimea. 

În fruntea ei a apărut omul Corneliu Zelea Codreanu. Lumină, 
pentru noi, apăruse. Corneliu Zelea Codreanu a înţeles primul 
marele pericol al comunismului, şi a reacționat împotriva lui. Toţi 
politicienii vremii păreau orbi sau inconştienți. 

Noi, o parte din tineretul acelor vremi, am început să urmărim 
cu mare interes mişcările şi congresele studenţeşti, să-i citim pe 
Prof. A.C. Cuza, pe dr. Paulescu, pe Vasile Conta. 

În anul 1924 s-a înființat la Iaşi L.A.N.C. având preşedinte pe 
Prof. A.C. Cuza. La conducerea tineretului a fost ales Corneliu 
Zelea Codreanu, iar şef al Frăţiilor de Cruce - Ion Mota. Corneliu 
Zelea Codreanu considera că tineretul trebuie organizat şi îndrumat 
încă de pe băncile şcolii. Să cunoască bine istoria neamului 
românesc şi să se identifice cu problemele lui şi cu marile lui 
idealuri. 

Acesta este punctul crucial din viața mea. Din acel moment, 
am pornit pe drumul ales de Corneliu Zelea Codreanu. În jurul lui 
s-au strâns cu timpul mulţi tineri şi mulţi oameni de sacrificiu. Mulţi 
eroi. Despre aceştia ar trebui să se scrie, să fie cunoscuți de tineretul 
de astăzi şi de mâine. Numai prin valoarea lui morală şi potenţialul 


325 


lui de jertfă, omul poate săpa adânc litere în marmura istoriei. Despre 
dimensiunea morală şi despre jertfa lor ar trebui să afle tineretul 
României. 

Eu nu cutez, cu neputinţa mea, să-mi ridic privirile spre 
sacrificiul lor. Eu am supravieţuit, deci nu am dat jertfa pentru crezul 
meu, al nostru. Am rămas doar o figură legendară. În acest caz voi 
încerca să mă descriu ca simplul luptător legionar. 

Cred că mă cunosc destul de bine şi pot fi cinstit şi obiectiv, 
cum ne-a învățat Căpitanul. 


M-am născut în oraşul Galaţi, în luna mai 1908, fiul cel mai 
mare al lui Grigore Țocu, meseriaş, capul unei familii împovărate 
de şapte copii şi doi bunici. 

Copilăria mi-a fost marcată de primul război mondial, tinerețea 
- de al doilea război mondial, iar maturitatea, până la bătrâneţe, de 
grozăvia comunistă. 

Am fost speranţa şi mândria părinţilor. Reucunoştință? Lacrimi 
şi suferință. Îi cer iertare mamei care, bolnavă de inimă, a murit la 
50 de ani. Tata ne-a părăsit când eram la închisoare. Dar el nu 
putea fi supărat pe mine. 

El m-a înțeles şi mi-a acordat încredere şi libertate deplină de 
acţiune. Era un om integru şi nu a făcut politică. A susținut un 
timp pe mareşalul Averescu, care înființase după război Partidul 
Poporului. Dar puţin după venirea la putere l-a părăsit: Credeam 
că va fi mareşal în politică, dar m-am înşelat. 

Eram elev în clasa a VI-a a liceului Vasile Alecsandri când am 
primit, în anul 1924, o circulară semnată de Ionel Moţa, cuprinzând 
instrucţiuni asupra modului de înfiinţare şi funciţonare a Frăţiilor 
de Cruce. Eram pregătiţi sufleteşte, aşa că, împreună cu încă vreo 
zece băieţi, în aprilie 1924, am înființat Frăția de Cruce Dunărea, 
la Galaţi. 

Într-o atmosferă solemnă, cu binecuvântarea părintelui Costin 


326 


(avea 80 de ani), am depus jurământul de credinţă înaltelor noastre 
idealuri în biserica Sf. Vovidenie din Galaţi. Aveam, 16 ani, iar 
ceilalți cam tot atât. Îmi amintesc şi acum predica părintelui Costin, 
care ne-a atras atenţia asupra importanţei jurământului depus în 
faţa şi în casa Domnului. L-am respectat toţi cu sfințenie; cei mai 
mulți au intrat cu el în mormânt. Afară de unul: Stelescu. Uscătura 
pădurii româneşti. 

A urmat o perioadă grea pentru noi. Şefii noştri direcți, Corneliu 
Zelea Codreanu şi Ionel Moța, au plecat la studii, L.A.N.C. s-a 
destrămat în două fracțiuni, iar de noi nu s-a mai ocupat nimeni. În 
virtutea unui avânt patriotic şi a liniilor de ideal naţionalist trasate 
de fraţii noştri conducători, ne-am continuat activitatea şi am 
supraviețuit. Ţineam permanent legătura cu celelalte două frății de 
cruce de care ştiam, cea din Focşani, condusă de Traian Cotigă, şi 
cea din laşi, condusă de Nicolae Totu. 

În anul 1927, după întoarcerea Căpitanului, a apărut revista 
Pământul Strămoşesc. Din ea am luat cunoştinţă de convocarea 
la Iaşi a vechilor luptători. Am fost şi noi prezenţi la înființarea 
Legiunii Arhanghelul Mihail. Organizaţia avea în fruntea ei pe 
Căpitan, Corneliu Zelea Codreanu. Sfetnicii lui erau Senatul 
Legionar, format din prof. Ion Zelea Codreanu, prof. univ. 
Şumuleanu, prof. univ. Cătuneanu de la Cluj, generalul Macridescu, 
colonelul Cambureanu, comerciantul Ventonic din laşi, şi încă alții, 
iar văcăreştenii - Ion Moţa, [lie Gârneaţă, Radu Mironovici, 
Corneliu Georgescu, Teodosie Popescu - au fost numiţi Comandanți 
ai Bunei Vestiri. 

Noi ne numeam de acum legionari. Am primit, fiecare din cei 
prezenţi la această sărbătoare, câte un săculeț de pământ adunat 
din cele mai importante puncte istorice ale țării - Războieni, Podul 
Înalt, Călugăreni, Câmpia Turzii, Mirăslău, Putna, Cetatea Albă, 
Cetatea Neamţului, Mărăşeşti. Pământul era adunat şi frământat 
de mâna lui, într-o amforă adusă acolo, la căminul studențesc de la 


327 


Râpa Galbenă. Acest săculeţ reprezenta legământul nostru cu 
pământul ţării şi jurământul că vom lupta pentru apărarea lui toată 
viața. L-am purtat ca pe un talisman la gât până mi-a fost smuls de 
un gardian, la Aiud, în 1951. Ştiţi dumneavoastră ce însemna pentru 
un tânăr de 19 ani, să se întoarcă de la Râpa Galbenă legionar şi să 
simtă la piept radiaţiile picăturilor de sânge ale plăieşilor lui Ștefan 
cel Mare sau ale dorobanţilor de la Plevna? Priveam de pe malul 
Dunării luncile şi malul Dobrogei şi mă simţeam de proporțiile 
Statuii Libertăţii. 

Ne-am reînceput activitatea. Acum aveam în față obiective pre- 
cise. Munca noastră se desfăşura prin bătălii: bătălia Pământul 
strămoşesc, revista Legiunii; bătălia Căprioarei, adică achiziţionarea 
unei autocamionete; taberele de muncă. În 1928, s-a redeschis tabăra 
de muncă de la Ungheni; trebuia terminat căminul de la Râpa 
Galbenă, unde era sediul Mişcării. În prima lună de vacanţă, în 
tabără au lucrat numai fraţi de cruce de la Dunărea - Galaţi și 
Vrancea - Focşani; apoi ne-au înlocuit studenţii legionari. Eu am 
fost comandantul taberei. Tehnic, ne conducea Moş Chiroşca, un 
maistru cărămidar lipovean. Am făcut 18.000 de cărămizi. La 
încheierea taberei, Căpitanul a acordat celor mai vechi Crucea Albă. 
Nu era o decorație, ci un fel de distincţie sti-mulativă. 

În anul 1929, Căpitanul a organizat un marș în Bucovina. Au 
fost convocați toţi legionarii din țară. Nu au-putut veni toți, dar 
s-au adunat aproape 200. De la frăţiile Dunărea din Galati şi 
Nicolae Bălcescu din Brăila (pe care tot noi, gălățenii, o 
înfiinţaserăm), am venit un grup de 30 de legionari. Prin eforturi 
greu de realizat de nişte tineri săraci, ne-am echipat cu toții uni- 
form: o cămaşă canadiană kaki, cu buzunar la piept; pantaloni 
bufanţi; bocanci militari şi jambiere tricotate; centură și diagonală; 
în cap, bască bleumarin; în spate, un rucsac. Era ceva între cercetaş 
şi militar. Impuneam prin impresia de uniformitate, forţă, 
disciplină. La coborârea din tren, în gara Dărmăneşti, unde ne-am 


328 


întâlnit cu Căpitanul şi cu majoritatea celor veniţi, a fost o lovitură. 
Mai aveam şi un marş al nostru: Venim de la Dunărea albastră şi 
lină, printre primele marşuri legionare. Căpitanul a fost plăcut 
impresionat şi de acolo s-a născut ideea uniformei legionare a 
cămăşilor verzi. 

Din toamna anului 1929 şi până în toamna anului 1930 am făcut 
armata la Şcoala de ofițeri de rezervă Ploieşti. 

Am venit apoi la Bucureşti, la studii. În viaţa studențească de 
aici activa un grup restrâns de legionari, condus de Andrei 
Ionescu. Mai erau în jurul lui Jenică Belgea, Horia Sima, Nicolae 
Petraşcu. Despre o activitate legionară în universități nu se putea 
vorbi. Din anul 1929, facultăţile au fost invadate de absolvenții 
Frăţiilor de Cruce. Atunci s-a format o masă puternică legionară 
şi Căpitanul a hotărât să mute sediul Mişcării la Bucureşti. Primul 
sediu a fost în Calea Victoriei, în două camere mici din fața 
teatrului Cărăbuş. 

În primăvara anului 1933, purtaţi de Căprioara, traversăm 
Bărăganul timp de o săptămână, având în frunte pe dr. Pantelimon, 
şeful judeţului Ialomiţa, şi pe profesorul Ion Zelea Codreanu. Apoi 
trecem în Dobrogea, unde se ține o mare adunare la Hârşova. 

După înapoierea din Dobrogea, Căpitanul îşi exprimase dorința 
de a forma o echipă de voluntari care să străbată Ardealul, unde 
eram mai puțin cunoscuţi. Urma să ne deplasăm cu Căprioara: 
durata, cam o lună. Căpitanul ar fi vrut să organizeze o adunare la 
Reşiţa şi alta la Teiuş. Toate aceste planuri le discuta cu noi; când 
eram adunați mai mulți, ne cerea părerile, nu lua hotărâri de unul 
singur, în birou. 

La Târgu Jiu am fost întâmpinați de poliţie şi arestaţi cu 
Căprioara cu tot. Am evadat noaptea din curtea prefecturii de 
poliţie şi am pornit spre Turnu Severin într-o goană nebună. Acolo 
eram aşteptaţi de jandarmi la intrarea în oraş. Am ocolit localitatea 
şi am reuşit să intrăm în Banat. La Bozovici am fost iar opriți şi 


329 


somaţi să mergem la postul de jandarmi. Am dat la o parte pretorul 
care ne soma în numele legii, pentru că nu ne-a putut explica despre 
ce lege era vorba. 

Înainte de a ajunge la Oraviţa, un întreg front de soldaţi 
desfăşurați în trăgători de-a curmezişul şoselei ne aşteptau cu armele 
şi mitralierele în poziţia de tragere. Ne-au arestat pe toţi - inclusiv 
Căprioara — şi ne-au dus la legiunea de jandarmi. Ne- a eliberat 
procurorul oraşului. i 

La Reşiţa ne aştepta Căpitanul. Întrunirea nu avusese loc, pentru 
că un batalion de jandarmi împrăştiase lumea. Când am sosit noi, 
mulți localnici s-au strâns în jurul nostru, iar Căpitanul, în faţa 
celor prezenţi, a spus: S-a comis o nouă ilegalitate împotriva 
noastră. Nu ne-au lăsat să stăm de vorbă cu fraţii noştri bănăţeni. 
Dar nu-i nimic. Voi veţi rămâne în Reşiţa o lună de zile, timp în 
care veți putea explica tuturor cetăţenilor cine suntem noi şi ce 
idealuri avem. În mai puţin de o jumătate de oră am fost luaţi în 
gazdă de bunii locuitori ai Reşiţei. A doua zi ne-au luat Căprioara 
şi au executat o revizie totală, benevol. Când ne-au restituit-o, după 
câteva zile, n-am mai cunoscut-o. Era complet renovată, vopsită, 
ca nouă. 

În fiecare după-amiază, când ieşeau muncitorii de la lucru, noi 
parcurgeam bulevardul, în coloană de marş, cântând, din poarta 
uzinei şi până în centrul oraşului. Coloana se îngroşase serios, cu 
tineri din oraş şi din împrejurimi. Serile le petreceam în casele 
gazdelor noastre, unde se adunau 10-15 cetăţeni. Țineam adevărate 
şedinţe legionare. După vreo zece zile, considerând că am făcut tot 
ce ar fi vrut Căpitanul să facem, am predat steagul luptei lui Vasile 
Iovin, şeful organizaţiei locale şi am plecat să ne facem datoria 
mai departe. 

Din Reşiţa am pornit către cele două mari judeţe pur româneşti, 
Arad şi Alba. Am trecut prin Timişoara fără să oprim. În regiunea 
Radnei am stat mai multe zile prin satele Șiria, apoi Ineu. Peste tot 


330 


eram bine primiţi, ascultați şi găzduiţi de țăranii ardeleni. Nici un 
incident cu autoritățile. Dar după ce rezultatele prezenţei noastre 
în regiune au fost evaluate şi raportate la Bucureşti, lucrurile s-au 
schimbat. 

Într-o seară, trecând prin satul Chier (Arad) ne-a apucat o ploaie. 
Drumul fiind noroios, a trebuit să oprim maşina, căci alunecau 
roțile. Imediat a apărut întregul post de jandarmi. Ne-au cerut 
legitimaţiile. I le-am oferit pe rând fiecare, dar nu a vrui să le 
pimească, cerând să-l însoțim la post. Natural că am refuzat, pentru 
că nu comisesem nici un delict şi eram numai în trecere prin sat. 
Între timp, se adunaseră în jurul nostru mai mulţi ţărani, care se 
întorceau de la câmp, din cauza ploii. Plutonierul s-a întors către 
țărani şi le-a ordonat să-l ajute să ne aresteze, că suntem bande de- 
ale lui Bela Kuhn... Încercările noastre de a-i lămuri au fost 
zadarnice. Au tăbărât pe noi cu uneltele pe care le aveau în mână şi 
ne-au lovit, ne-au târât prin noroi... Noi nu ne puteam bate cu țăranii. 
Rezultatul: Sterie Ciumetti cu braţul drept fracturat, apăsându-şi 
capul cu mâna; Emil Adochiţei cu o claviculă ruptă, profesorul cu 
capul spart, eu - rănit mai uşor. Pansarea răniților şi primele ajutoare 
omeneşti ne-au fost acordate de notarul comuni, dr. Ursu. Fie-ţi 
țărâna ușoară. 

A doua zi am fost duşi la Arad, ne-au emis mandat de arestare 
pentru rebeliune şi ne-au judecat în procedură de urgenţă. La proces 
au venit Corneliu Codreanu, Ionel Mota, Vasile Marin şi mulţi 
avocaţi din baroul Arad. Dar cei mai convingători martori ai 
nevinovăţiei noastre au fost țăranii din Chier, care, după ce s-au 
lămurit de greşeala lor, au venit să ne ceară iertare în instanță. Am 
fost achitaţi. 


331 


George USCĂTESCU 
5 Mai 1919-11 Iunie 1995 


Cu trecerea neaşteptată a lui George Uscătescu la Cele Veşnice se 
stinge, în plină desfăşurare a activităţii şi creativităţii sale literare, una 
din cele mai fecunde şi de valoare figuri ale intelectuațității româneşti 
din exil şi din generaţia căreia aparținea. 

Oltean neaoş din Creţeştii Gorjului, termină liceul din Târgu Jiu 
în 1935, deja pasionat de marile literaturi mondiale, de care s-a ocupat 
cu nesaţ, încă din vârstă fragedă, în excepțional de bogata bibliotecă a 
tatălui său. 

La Bucureşti, e student la facultatea de litere şi filosofie, îşi termină 
însă studiile la Roma, obținând doctoratul în filosofie în 1941 şi docto- 
ratul în drept în 1943. În anul următor, se mută în Spania, la Madrid, 
unde-şi găseşte o stabilitate a vieții, departe de țara iubită, pe care însă 
o va păstra mereu în inima lui. Devine curând profesor titular la 
universităţile din Salamanca, Barcelona şi Madrid, la catedra de teoria 
culturii şi de estetică. Notorietatea lui va face să fie solicitat şi invitat 
şi de alte universităţi din emisfera vestică. (Roma, Paris, Buenos 
Aires). 


Titluri: 

Preşedinte al Societăţii Internaţionale de Studii Umanistice (Roma) 

Președinte al Societăţii Ibero- Americane de Filosofie (Madrid) 

Premii: Premiul Unităţii Europene (Roma, 1964); Premiul Uniunii 
Latine (Paris, 1957); 

Premiul Naţional de Literatură (Madrid, 1970) 

Teme româneşti (câteva exemple): 

România: poporul, istoria, cultura (Madrid, 1951); 

Basarabia, simbol al destinului românesc (Madrid, 1959); 

Brâncuşi şi arta secolului(Bucureşti, 1985); 

Luceafărul (Poem dramatic în proză) (Madrid, 1989); 

Flţân şi Republica Moldova (Madrid, 1992) şi altele. 


332 


O E 
(diraa Mufana pe thaid liju 
paul mv Ah Mhe în hdn, pdl- 
i fege Pf idodet 
Credite di l Univesidad da Madid 


editia Bhaoidnatia da dad 
Yniversidadis & oma y Genova 


cti fenk * Anda (hun), juut chi 


O Donal rr - Moda. 28009 EL 276 23 37 


În decursul deceniilor de activitate profesorală, în contact cu 
numeroase personalități culturale, el desfăşoară o extraordinară 
activitate în domeniul literaturii şi al poeziei, concretizată în nenumărate 
articole şi volume, o mare parte din acestea fiind traduse în mai multe 
limbi. Este într-adevăr uimitoare pentru o viață omenească, întinderea 
unei asemenea activităţi. 

Dar acest oltean nu şi-a desminţit niciodată rădăcinile românești. 
În scrierile lui, temele consacrate problemelor româneşti ocupă un loc 
privilegiat. În anii 50 şi 60, Uscătescu redactează şi publică revista 
Destin, una din cele mai temeinice reviste româneşti din exil. În plus, 
el a publicat şi numeroase volume de poezii româneşti. 

Evident, George Uscătescu nu se putea situa în afara dramaticei 
epopei a neamului său, a generaţiei sale. El a fost unul dintre cei 
mai hotărâți, cei mai afirmaţi adepți ai Mişcării Legionare, pe linia 
întemeietorului ei, respingând tragica deviere de la linia lui Corneliu 
Zelea Codreanu, intervenită în urma lui. Și din acest punct de 
vedere, George Uscătescu rămâne o figură de prim plan a exilului 
românesc. 

Cei cărora ne-a fost dat să-l cunoaştem îi vom păstra amintirea 
vie a simplităţii şi căldurii umane cu care îl înzestrase Dumnezeu şi 
care se manifesta pe măsura însuşirilor lui sufleteşti. 


333 


Dăm în încheiere o scurtă poezie a lui George Uscătescu, în care 
se întrevede, transfigurată de emoția poetului, imaginea legendară a 
lui Corneliu Zelea Codreanu: 


Pe cavalerul alb 


Pe cavalerul alb care ştia să meargă 
Drept în fața oştilor tăcute şi aprige 
L-au sugrumat hingherii în noaptea 
Cucuvăilor mute de spaimă. 


Pe cavalerul alb sugrumat în noapte 

L-au plâns aprigii soldaţi ani de-a rândul 

N-a fost altul semnul timpului de foc 
Apocalypsis cum figuris pentru stinsul mileniu. 


Nimeni n-a ştiut să se întrebe de ce 

Timpul a fost pentru toată firea sânge şi lacrimă 
Numai cei ce-au plâns moartea cavalerului alb 
Au cunoscut temeiul lui pentru ce şi al sfârşitului. 


Petre VĂLIMĂREANU: Amintiri 


Născut la 29 Iunie 1909 în Ţigăneşti/Muscel. 

Părinţii: învățătorul Nicolae Vălimăreanu din Valea Foii şi 
Alexandrina, fiica a preotului Ion Ţuluca din Lereşti/Muscel. 

Şcoala primară la Țigănești, 1915-1921 

Seminarul teologic la Curtea de Argeş (1924-1927) şi la Constanţa 
(1927-1929). 

Facultatea de Teologie la Cernăuţi şi Bucureşti 1929-19333 

Licenţa în teologie la Bucureşti cu Pr. decan Ion Mihălcescu la 30 
Iunie 1934. 

Profesor de religie la Liceul Militar,„Ștefan cel Mare“ din Cernăuţi, 
strămutat la Câmpulung Muscel, 1940-1941. 


334 


Doctor în Drept la Univer-sitatea 
din Roma, 29 iulie 1948. 

Doctor în Pontificium Insti- 
tutum Orientalium Studiorum din 
Roma la 23 mai 1949. 

Primul contact „faptic“ cu 
Legiunea: alegerile din iulie 1932: la 
secția Priboieni, unde am votat, 
Legiunea a avut 4 voturi; pe tot 
județul (Muscel) 476, cele mai multe 
la Domnești (la dl. Clime). 

Închis după împuşcarea lui 
Duca, 31 decembrie 1933 - 16 ia- 
nuarie 1934, la Câmpulung; achitat 
în aprilie, după ce s-a cunoscut 
sentința în procesul cel mare de la Bucureşti. 

August 1934, în tabăra de la Giuleşti, unde am cunoscut pe 
viitorii decemviri Ion Caratănase şi Ion State Grigore, cum şi 
pe inginerul Ionică, ing. Horodniceanu, Laurian Țălnariu, 
Boborodea. 

Iulie 1936, în şantierul de la Domnești, pe Râul Doamnei, condus 
de învățătorul Şuşală, cu ing. Clime şi cu un grup de studenți veniți în 
marş de la Câmpulung. 

Iulie-octombrie 1936: şeful taberei din lunca Argeşului, la 
Călineşti-Topoloveni Muscel, unde s-au făcut cărămizi; tabără 
onorată de vizita generalului Cantacuzino şi, cam săptămânal, 
de a d-lui ing. Clime. Tabăra a fost apoi mutată la Viţicheşti, 
unde s-a construit o casă, cu grajd şi cu toate ale gospodăriei 
pentru un om sărac. Slujba de început a cărămidăriei au oficiat- 
o preoţii Sergiu din Călineşti şi Mihai Enescu din Valea 
Româneştilor, şeful județului; la temelia casei a alujit pr. Mirea 
din Topoloveni. 


335 


Probabil pentru acest „merit“ m-am pomenit, după moartea lui Moţa 
şi Marin, instructor legionar. 

1937: În vederea alegerilor mă mut la Muscel, străbătându-l tot 
anul cu Victor Gârcineanu, cruciş şi curmeziş, cu material de 
propagandă, adunări judeţene în fiecare lună şi, săptămânal, marşuri 
pe plăşi. 


1] noiembrie 1939: închis la Siguranța din Bucureşti, Îa poliția 
din Câmpulung şi la temnita din Craiova cu o condamnare de 3 ani 
emanată de Tribunalul Militar local, prezidat de col. Popescu-Cetate. 
Aceeaşi soartă a avut-o şi soția, arestată înaintea mea. Am ieșit cu 
amnistia din vara următoare. 

Septembrie 1940 - ianuarie 1941: Şef de judeţ la Muscel; 
funcționez pe gratis, fără nici un fel de salariu. Reeditez „Garda“ 
inginerului Clime. 

25 ianuarie 1941: Închis iarăşi la Craiova, cu 3 ani 
condamnare; 

Noiembrie 1941 - 25 Ianuarie 1944, la Rostock; 

Septembrie 19433 - ianuarie 1944, şef de garnizoană; reeditez 
„Garda“ d-lui Clime; 

Ianuarie 1944- 24 august 1944, la Buchenwald; şef la secţia B, 
una din cele 4 secții ale lagărului nostru; 

Ianuarie 1951: Iese „Vatra“ la Roma, mai apoi se mută la Freiburg. 


De la Nistru pân/la Tisa 

Sfârşitul războiului m-a apucat în Austria, unde sosisem 
de la Buchenwaldul groaznic bombardat de anglo-americani a 
doua zi după „eliberarea“ de la 23 august 1944. Iarna ce-a 
urmat am petrecut-o mai mult pe şlepul lui Nae Crivăţ de la 
Brăila, blocat de eveniment la Maria Ellend, între Viena- 
Bratislava, căci guvernul naţional nu da bilete de hotel şi nici 
bonuri de alimente decât pentru oamenii şefului, a cărui coaptă 


336 


cugetare în împrejurările de atunci, era că „nimeni nu-şi întreţine 
opoziţia“. 

Cred c-am fost ultimul român care a părăsit capitala 
Habsburgilor, când luptele ajunseseră la Wienerwald. Nici nu mai 
era timp de dat alarma, căci avioanele ruseşti se ridicau din imediata 
apropiere, lăsau bombele peste case şi se întorceau iarăşi, încât 
lumea umbla pe străzi tot într-o goană, cu ochii pe cer... Şlepul fu- 
sese dus între timp pe Dunăre în sus, îndepărtându-se şi mai mult 
de oraş, aşa că în ultimul timp a trebuit, după mai multe nopți de 
furişat în mansardele unor prieteni mai norocoşi, să viu la 
cunoscutul hotel Kummer, unde acum nu mai trebuia nici o 
formalitate. Noaptea se clătina clădirea de bombardamente, iar în 
marele salon de la subsol era o continuă petrecere, cu bunătăţi de 
mult nemaivăzute şi şampanie la discreţie; de cartelă sau plată nu 
mai întreba nimeni. Era orgia disperării! Am admirat însă disciplina 
nemţească: prăvăliile erau toate deschise, şi găseai tot ce sta pe 
cartelă, la preţurile obişnuite. 

Am trecut de curiozitate pe la sediul „guvernului“ simist. Nu mai 
era absolut nimeni acolo. Uşile vraişte, cerneală vărsată pe mese şi 
podele, hârtii aruncate la întâmplare totul arăta fuga pre cipitată. M- 
am gândit că, văzând extrema seriozitate a situaţiei, s-or fi năpustit 
spre linia întâi, ca să zăgăduiască puhoiul asiatic... 

Gările fuseseră distruse. Singura care mai funcționa- era- Franz 
Joseph, spre apus, dar liniile fuseseră distruse pe alocuri, aşa că trenul 
mergea câteva staţii, după care trebuia să parcurgi pe jos distanța până 
la gara următoare - şi, tot aşa. 

M-am abătut, în drum, şi la Bad Aussee, unde „comandantul“, 
lăsând de izbelişte armata naţională, se afla cu statul său major în 
retragere... tactică. Aveam aici câţiva prieteni, cu care voiam să mă 
consult. Dar şeful „guvernului“ zărindu-mă întâmplător, a poruncit 
„bravilor“ personali să mă expulzeze pe loc. De fapt ordinul fusese 
ceva mal... „echivoc“: „Să dispară!“. Şi-aşa m-am văzut escortat vreo 


337 


câțiva kilometri de pădure, în miez de noapte şi la vreme de ploaie. 
Politologii sunt unanimi în a aprecia faptul drept cel mai important act 
guvernământ al „primului ministru“ pus de Hitler să guverneze ţara... 
de la Aussee. Norocul a fost, după opinia comună, că Ghiţă Costea, 
bunul său prieten de pe atunci, a ţinut, contra fulgerelor de sus, să mă 
însoțească până la gară, ba chiar să nu mă părăsească până nu m-o 
vedea suit în tren, în dimineața următoare. A doua zi, drept represalii, 
a fost şi el expediat. ` i 


Nimeni nu putea crede în durata ocupării sovietice a jumătății 
răsăritene a Europei. Nu era posibil ca naţiunile învingătoare, libere şi 
creştine, să-şi lase fraţii pradă barbariei bolşevice. Ajuns la Roma, 
mă gândeam cum să folosesc acest răstimp cu cât mai mult folos. M- 
am înscris la drept şi la Pontificium Institutum Orientalium Studiorum. 
Licenţiat deja la Bucureşti, la drept nu mai aveam nevoie de frecvenţă, 
aşa că puteam să dau toate examenele şi într-o zi, dacă eram în stare. 
La Institut, unde se primeau numai laureați, erau trei trepte, fiecare de 
un an: bacalaureat, licenţă, doctorat. 

Aici s-au mai înscris avocaţii Gârneaţă, Lefter şi Şeitan, preotul 
Palaghiţă şi Ilie Olteanu; dar la capăt n-am ajuns decât Lefter şi cu 
mine, ceilalți emigrând între timp. M-am pus cu brâncile pe carte şi în 
doi ani am dat vreo cincizeci de examene. Eram grăbit, trebuia să fiu 
gata când avea să se elibereze țara... Dar graba mai avea şi alt motiv. 
Sărăcită de război, micşorată şi suprapopulată, Italia trebuia acum să 
mai şi facă față valurilor de refugiaţi din teritoriile pierdute: Istria, 
Pola şi Fiume, Coasta Dalmației, Zara, Sebenico, Spalato, Ragusa şi 
coloniile din Africa. Noi, ceilalți, eram zilnic presaţi să plecăm unde- 
om vedea cu ochii. Unii s-au lăsat convinși de comisiile de repatriere 
şi au nimerit direct în închisori. Alţii au ajuns până în Argentina sau în 
America de Nord. Eu m-am rugat să mă lase să-mi termin studiile, şi 
m-au amânat, aşa cu ţârâita. 


338 


Cugetând la tema de tratat în teze, am chizbuit că, aflându-mă eu în 
Urbea care a creat dreptul pentru toată lumea, aceasta nu prea ar mai 
avea ce să înveţe de la mine. 

Atmosfera copilăriei, de arzătoare atmosferă patriotică, mi-a marcat 
toată viața. Și, n-am avut o clipă de regret. Ca elev, şi în începutul 
studenţiei, am avut mare admiraţie pentru învățătorul Mihalache. Când, 
în toamna anului 1928, a preluat cârma Ministerului Agriculturii, m- 
am dus plin de emoție, amestecată cu evlavie, aş zice, să văd cămaşa 
țărănească pe un fotoliu pe care stătuseră atâția Lahovari. Dar m-a pus 
naiba să merg şi la Cameră, unde îmi închipuiam o întreagă ninsoare 
de straie albe: Parlament țărănesc, nu?... Dar acolo, în afară de Ion 
Mihalache, de Piţigoi de la Argeş, Căpiţeanu de la Olt, şi alți doi-trei. 
- restul deputaţilor până la 387. 

La Senat de asemenea, îmbrăcați româneşte am văzut doar pe 
Nea Nae Cristescu de la Goleştii Badii, un prieten al tatii, şi pe un 
ardelean, cu vârfurile opincilor întoarse. 

Alegerea mi-a fost determinată de un amănunt de judecată simplă: 
dacă profesorul Cuza predica aceste adevăruri de peste o jumătate de 
veac, şi nu ajunsese la nici un rezultat, la tânărul Codreanu puteam 
măcar spera. Participarea la congresele studenţeşti de la Braşov, Sibiu 
şi Băile Herculane, cu observarea deosebirii de comportare dintre 
adepţii celor două tabere, mi-au întărit decizia. Şi-aşa am ajuns să-l 
caut, ċa'un pririă pas, pe inginerul Clime. 

De-atunci am fost mereu convins de capacitatea Legiunii de a 
conduce neamul românesc pe culmi de glorie şi înflorire. Această 
convingere au avut-o din nenorocire, şi duşmanii ei interesaţi care au 
favorizat tot ce putea duce la dispariția Căpitanului şi a „şcolii“ lui, 
fapt care, după eşuarea încercării lui Stelescu, le-a reuşit din plin cu 
istericalele terorismului ce a urmat. Ba chiar mai bine decât se aşteptau, 
căci au putut controla apoi, prin aceiaşi interpuşi, ce-i ajutaseră la 
decapitarea Legiunii, şi ce mai rămasese pentru ca Mişcarea să nu se 
mai ridice în vecii vecilor. 


339 


Eu însă am rămas fidel celor insuflate mie încă din leagăn cu tot 
cuprinsul lor, de vitregii istorice, speranţe şi avânt. Când a trebuit 
să plec din ţară, ţinta mea era Valea Timocului, unde trăiesc cei mai 
oropsiţi dintre români, fără lumina şcolii şi biserică în graiul lor. 
Voiam să profit de împrejurarea că Serbia se găsea sub nemți ca să 
încerc acolo o retrezire românească. În acest scop aranjasem la 
Timişoara cu Caranfil Spânache, a cărui sărăcăcioasă cameră 
studenţească mi-a fost ultimul domiciliu în ţară, să-mi tri-inită 
materialul didactic ce voi vedea la faţa locului că-i necesar. Ajuns 
însă lu Vârş, după o noapte de orbecăiala prin beznă, ploaie şi 
coclauri, m-am pomenit în beciul Gestapo-ului, de unde m-a scos 
intervenţia lui Pavel Onciul, român de la Uzdin, în Banatul înstrăinat, 
iar în câteva zile eram deja pe țărmurile Balticei. Şi în loc de făclier 
de Negotin cântăream acum resemnat, la nituri, în fabrica de avioane 
a lui Heinkel, de la Rostock. 


P.S.S. VENIAMIN 
Vicarul Arhiepiscopiei Bucureştilor 


A slujit cu Mitropolitul Bălan la prohodul Moţa-Marin 
(13.02.1937). 
Notă finală 


Autorul îşi îngăduie să adreseze cititorului, care va fi luat 
cunoştinţă de conţinutul acestui capitol, o întrebare care i-a 
fost pusă şi lui de către diferite persoane, în diverse ocazii: 

Ce i-a făcut pe toți aceşti oameni să-şi pună încrederea şi 
speranța în Corneliu Zelea Codreanu şi în Mişcarea Legionară? 


340 


CETĂŢUILE* 


În loc de introducere 


Acest capitol se prezintă sub o formă mai dezvoltată şi mai bogată 
în relatări precise decât în versiunea inițială (nepublicată) a cărții, 
care era scrisă doar pe baza informaţiilor personale de care dispunea 
autorul. 

La redactarea textului de faţă au contribuit persoane foste membre, 
deosebit de active, în cetățui, cărora li se exprimă mulțumiri şi 
recunoştinţă, altundeva în această carte. 

Acelaşi lucru se cuvine şi regretatului prieten Emil Brânzei. 

Textul care urmează este redactat într-un stil diferit de restul 
cărţii. Primele portrete reflectă amintirea vie şi fidelă a trăirii din 
cadrul cetăţuilor, păstrată cu înduioşătoare sfinţenie, peste ani şi 
decenii, în memoria şi sufletul supraviețuitoarelor acelei epoci. Ele 
vor apărea desigur şi într-o istorie a cetăţuilor care este în pregătire. 
Marşurile şi disciplina quasi militară a elementelor feminine de 


* Cititorul din ziua de astăzi, ca să înţeleagă rostul Cetăţuilor, trebuie să-şi dea seama 
de condiţiile de viaţă din perioada la care ne referim. Învăţământul de la clasa întâia primară 
şi până la bacalaureat nu era mixt. Învățământ mixt era doar în Universitate. Era separaţia 
tineretului pe criterii de sex. 

Deci, o mare diferenţă dintre epoca aceea şi cea de azi. 


341 


neînchipuit în ziua de astăzi, erau compatibile cu timpul lor. Istoricul 
obiectiv va înţelege. 

La finele capitolului, autorul descrie, la rândul său, clipe trăite în 
raport cu lumea cetăţuilor: o lume dispărută în manifestări, dar nu în 
spirit. În tineretul actual, el a întâlnit nu puţine tinere românce ani- 
mate de aceeaşi trăire a aspectelor perene ale fenomenului legionar. 
Le-a întâlnit în ţară, cu învățături transmise mai mult de bunici, decât 
de părinți, sau Dumnezeu ştie cum. 

Le-a întâlnit în ţară, cu aceeaşi prospeţime și puritate din 
vremile trecute. Nu i-a fost dat să le întâlnească în lumea occi- 
dentală. 


Nicoleta NICOLESCU 


S-a născut în mai 1912. A cunoscut Mişcarea Legionară în 
adolescență, când, elevă de liceu fiind, a asistat la şedinţele publice 
ale procesului lui Corneliu Zelea Codreanu, care au avut loc la Turnu 
Severin. 

În 1930 se înscrie la Facultatea de Filozofie din Bucureşti şi 
totodată intră, cu pasiune şi devotament, în Mişcarea Legionară. 
Nicoleta Nicolescu s-a bucurat de la început de o încredere deosebită 
din partea lui Corneliu Zelea Codreanu. 

În prigoana din 1933, a fost curiera lui. Ea povestea cu umor 
cum, pentru a deruta poliţia, spusese cuiva „la ureche“, „să nu mai 
ştie nimeni“, că el este ascuns în Ţara Moților. Cum întotdeauna 
asemenea indicaţii, plasate acolo unde trebuie, fac public secretul, 
Tara Moților a fost răscolită bine pentru a-l găsi, în timp ce el era la 
Bucureşti. 

Înaltă, bine legată, cu ochi aproape negri, privind drept, direct 
- adevărate ferestre ale sufletului. Întreaga ei făptură inspira 
încredere, puritate, nezdruncinată hotărâre. Trăirea ei în ideal se 
răsfrângea contagios la cei din preajmă. În jurul ei s-au strâns acele 


342 


fete şi femei care au înțeles rostul Mişcării Legionare. Ele au fost 
organizate în cuiburi numite cetăţui, din care prima s-a numit 
Ecaterina Teodoroiu. Educaţia şi activitatea în cetăţui era după 
modelul cuiburilor de legionari. Marele entuziasm cu care se activa 
în aceste cetăţui nu a fost înţeles de la început. Era prea mare 
influenţa veacului în mentalitatea tradiţională, de a privi viaţa şi 
menirea femeii. De aceea, Nicoleta a trebuit să lupte, să dea exa- 
menul suferinţei şi al răbădării pentru a putea jertfi pentru Mişcare 
şi pentru a deschide drumul femeii legionare. Durerea neînțelegerii 
inițiale şi răbdarea aşteptării i-au fost pe deplin răsplătite, prin faptul 
că încercarea sa a fost socotită de Căpitan ca un examen care a 
fost trecut cu succes, pentru care i-a adresat felicitări, şi i-a acordat 
gradul de comandant legionar. Astfel, s-a constituit Corpul 
Legionarelor, unitate care reprezenta viziunea Nicoletei despre rolui 
covârşitor pe care urma să-l aibă femeia legionară în lumea cea 
nouă, lumea legionară. 

În lupta în care se angajase legionarul, trebuia să aibă lângă el, 
drept camaradă, soție, mamă, fiică, - o luptătoare. În timpurile aprige, 
cu lovituri din toate părţile, cu prigoane, închisori, moarte, legionarul 
trebuia să aibă alături o ființă gata de a înfrunta toate primejdiile. 
Legionara trebuia să fie o luptătoare ca și el. Într-o scrisoare, Nicoleta 
s-a adresat fetelor astfel: „să vrem, camarade, să dăm neamului 
acestuia o femeie mare, care-i înțelege năzuințele, o femeie. care nu 
şovăie, care călcându-se pe ea, închi-nă tot: minte, inimă, voință, 
neamului ei, îndrăzneşte tot, pentru el şi moare pe redută mereu cu 
gândul înainte ,. 

La o scrisoare în care Căpitanul parcă încercând să stăvilească 
această jertfă, îi spune Nicoletei: Mărită-te, Nicoleta! Îţi garantez eu 
că, copiii tăi vor fi ca Ştefan cel Mare! Ea îi răspunde printre altele: 
Ce rost ar avea ca, până la biruinţă, fetele noastre să se căsătorească? 
În ziua luptei decisive, va fi nevoie şi de ele pe baricade. Şi de ce să 
rămână câte trei orfani, când cele ce vor supraviețui pot întemeia 


343 


familii după ziua biruinţei? Desigur, prezența a 100 de fete în luptă 
nu va fi foarte importantă, dar jertfă vieţii a 100 de fete, care nu vor 
fi cunoscut decât sărutarea vântului, oare nu va conta nimic nici în 
fata lui Dumnezeu? 

În cetăţui, legile legionare trebuiau respectate şi trăite cu sfințenie, 
Nicoleta era modelul de urmat, prin disciplină, muncă, tăcere, dragoste, 
corectitudine, cântec. La temelia tuturor: rugăciunea. „De la icoană şi 
de la altar am pornit“. În fiecare vineri seara, după o zi de post negru, 
la Biserica Sfântul Ilie Gorgani, se făcea rugăciunea în comun. După 
ce fiecare se concentra după puteri, Nicoleta în faţa icoanei împărăteşti 
a Mântuitorului rostea pătrunzător următoarele: Și ocroteşte, Doamne, 
fara aceasta, neamul acesta, Organizaţia şi pe Omul acesta. Şi le dă 
lor puterea să se ridice până la înălțimea iubirii şi dreptății Tale. Ai 
milă, Doamne, de cei trei mucenici ai noştri (Nicadorii, n.ed.) şi 
primeşte jertfa celor dragi nouă. Deseori participa şi Căpitanul care, 
discret, se ruga în fundul bisericii. 

Corpul Legionarelor s-a consolidat prin educaţia în cuib, activităţi 
diverse, participare la toate acţiunile legionare în general, prin munca 
în tabere. În toate taberele mari - Susai, Arnota, Rarău, Dealul Negru, 
Carmen Sylva - au fost şi legionare luând parte şi la lucrările mai mici 
din diferite şantiere. Din „familia“ comerțului legionar de la sediul 
din Gutemberg făceau parte câteva legionare dintre cele mai de credință 
şi mai devotate: la cooperativă, la restaurant, bucătărie etc. 

Nu lipseau nici activităţile pur feminine: în faţa cooperativei, fetele 
aveau o vitrină cu lucru de mână, cusături româneşti, piese de traforaj, 
pirogravuri, icoane, obiecte în os etc., care se vindeau în folosul 
Mişcării. 

Nicoleta Nicolescu s-a ocupat personal de organizarea activităţii 
şi educaţia fetelor în spirit legionar: românesc şi profund creştin. În 
afară de acestea, mai avea două preocupări importante: paza pentru 
securitatea vieţii Căpitanului şi grija pentru Nicadori. Când prezenţa 
Căpitanului era imperios necesară în locuri în care ar fi fost posibil un 


344 


atentat, locuri pe care Căpitanul nu le evita, Nicoleta cu fetele ei organiza 
supravegherea continuă a celor ce se apropiau de Căpitan. Legătura cu 
Nicadorii se ţinea permanent prin scrisori, atenţii, vizite la vorbitor când 
se putea, rugăciune. Lor li se adresau Nicadorii cu cele mai intime 
gânduri. Astfel, Nichi Constantinescu le-a cerut fetelor să meargă la 14 
octombrie 1937 (era ziua lui de naştere) la Biserica Sf. Vineri (al cărei 
hram, Sf. Paraschiva, era tot la 14 octombrie) şi să se roage pentru el. 
După ce i-au îndeplinit rugămintea, fetele 1-au trimis ò scrisoare, Am 
fost la biserica pe care tu o iubeşti cu deosebire. Ne-am rugat şi am 
plâns. Nu pentru voi, nu pentru noi, ci pentru că din tot ce a lăsat 
Dumnezeu frumos pe pământ, oamenii nu au înțeles nimic. 

Răspunzând şi mulțumind Nichi a scris printre altele: ... Jar târziu, 
când va străluci peste veacuri țara cea nouă, se va auzi din adâncuri 
refrenul cântecelor noastre de luptă, de moarte, de biruinţă. lar cadenta 
marșului generaţiilor de atunci, la adăpost de frământările noastre 
de azi, va fi pentru noi suprema mângâiere. 

Prin undele nevăzute ale sufletului plin de icoana lor, aveai 
impresia că Nicoleta comunica direct cu ei. În poziţie de drepți, înainte 
de a începe în şedinţe Cântecul Nicadorilor, cu ochii pierduţi în 
depărtări, după un moment de tăcere, rostea: „Aiud“. Şi toate inimile 
se cutremurau de cumplita lor suferință. Era un moment sfâşietor când 
se cânta: 


Undeva înspre apus 
Printre munţi şi văi 
Undeva pe Mureş sus 
Trei voinici flăcăi 

S puşi în lanţuri de călăi 
Şi-n temniță duşi 


sau când se cânta duioasa Legendă a Nicadorilor. 
Ea socotea jertfa lor la aceaşi înălțime cu a lui Moţa şi Marin, 


345 


spunând că aceştia au dat totul, într-un singur moment luminos, 
iar Nicadorii se jertfesc zi de zi, clipă de clipă, în adâncul 
beznelor. 

În trăirea ei, Nicoleta urma îndemnul Căpitanului, care spuse- 
se:Mai sus, acolo unde este infinit de mult loc liber... lar neamul nostru 
este atât de jos! Într-o circulară, Nicoleta se întreba: Ce am făcut şi ce 
facem cu talanții noştri? Nimeni nu are dreptul să-i ascundă în pământ. 
Ei trebuie înmulțiți. Pentru aceasta, strădania trebuie să fie 
permanentă. Nu poate exista oprire, căci oprirea este începutul căderii, 
şi noi trebuie să urcăm sus, Sus. 

Corpul legionarelor s-a consolidat atât de mult, încât Căpitanul 
spunea: Eu am două picioare pe care mă reazim. Unul este Centrul 
studenţesc, iar celălalt este Corpul legionarelor. 

Conform legilor legionare, conducerea unităţilor se schimba după 
un an, pentru ca nimeni să nu se socotească şef pe viață şi pentru a se 
crea cât mai multe cadre de conducere. Datorită însă evenimentelor 
deosebite dintre anii 1933-1936, Nicoleta Nicolescu a condus deci 
efectiv până atunci. 

În toamna acelui an, a trebuit să înainteze Căpitanul două pro- 
puneri. Acestea au fost: Lucia Trandafir, studentă în medicină, sora, 
decemvirului Ionel Trandafir, şi Marieta Iordache, sora comandantului 
legionar Iordache Nicoară, care avea să fie ucis în noaptea de 22-23 
septembrie, la Miercurea Ciuc. Căpitanul a ales-o pe Lucia Trandafir, 
care a preluat conducerea Corpului Legionarelor. Nicoleta a trecut 
într-o situație superioară, de sfătuitor. 

În perioada care a urmat până la prigoana din 1938, a fost mereu 
prezentă în activitatea Mişcării, cu totala ei dăruire. Un exemplu 
elocvent este următorul: în primăvara anului 1937, când Mișcarea 
Legionară era în plină ascensiune, bucurându-se de o popularitate fără 
precedent, autoritatea de stat, pentru a stăvili acest curent, a obligat 
studenții să dea o declarație prin care să se angajeze că nu vor mai 
face politică. Cu toată dezlegarea dată de Căpitan (circulara Studenţimea 


346 


română chemată să trecă pe sub jugul umilinţei - 2 aprilie 1937), 
Nicoleta a preferat să nu dea această declarație, renunțând astfel la di- 
ploma ei de licenţă. Acelaşi lucru l-au făcut şi comandanții legionari 
încă studenți, în pragul absolvirii, Victor Dragomirescu şi Elena Bagdad. 

După arestarea lui Corneliu Zelea Codreanu din 17 aprilie 1938, 
Nicoleta a organizat ca şirul de maşini al Siguranţei şi jandarmeriei 
în care se afla Căpitanul să fie însoţit de la Predeal la Bucureşti de 
două maşini cu legionari, care să afle unde va fi dus. Într-una a 
fost legionarul Mişu Ungureanu, trimis din Bucureşti, iar în cealaltă, 
legionarul Tache Funda, care se afla atunci la Predeal, şi care a 
însoţit convoiul de maşini până la Malmaison. Este de menţionat 
că Tache Funda a fost ultimul care a reuşit să pătrundă printre gărzi 
în camera unde fusese depus Căpitanul, la cantina numită Bâra, şi 
primul căruia Căpitanul i-a comunicat dispoziția de „linişte“ şi de 
a intra cu toţii ca „sub pământ“. O dovadă a încre-derii totale de 
care se bucura Nicoleta în ochii Căpitanului este faptul că pe Ta- 
che Funda Căpitanul l-a trimis să o caute pe ea în Bucureşti şi ei 
să-i transmită dispoziţiile de mai sus, împreună cu aceea de a se 
face tot posibilul pentru a lămuri opinia publică. Doar în cazul în 
care nu o va găsi pe Nicoleta, să caute pe Grigore Pihu sau Victor 
Vojen. 

Ascunsă de ochii poliției, nu a încetat să se intereseze şi să 
comunice pe diferite căi cu Căpitanul: După căderea primilor din 
Comandamentul rămas afară, Căpitanul a indicat-o pe Nicoleta ca 
purtătoarea cuvântului şi hotărârilor lui. În ea avea încredere deplină. 
Ştia că niciodată nu va face ceva care să fie împotriva voinţei şi 
vederilor lui. Dată fiind importanţa pe care o avea în Mişcare, 
Siguranţa Statului s-a străduit să o facă să dispară. Brigăzi întregi de 
poliţie, cu agenţi şi trădători, au fost puse pe urmele ei. În jurul datei 
de 1 iulie 1939 a fost arestată. Nu se ştie cum a decurs ancheta. A 
fost de scurtă durată. Probabil trădătorii spuse-seră tot ce ar fi putut 
afla de la ea. În ziua de 10 iulie 1939, grădinarul de la Crematoriu 


347 


(după declarația dată în 1940) a observat pe sub pătura care acoperea 
un corp pe targă, un pantof de femeie. După incinerare, el a depus 
cenuşa la rădăcina unor trandafiri. În 1940 a fost găsită după 
indicaţiile acestuia. Era sigur a Njcoletei, întrucât Sofica Cristescu, 
devotata ei camaradă, care a locuit cu ea până în momentul arestării, 
a găsit în acea cenuşă o cruce şi o iconiţă pe care le cunoştea ca fiind 
ale Nicoletei. 

La 22 septembrie 1940, o dată cu transportarea la Predeal a 
osemintelor legionarilor ucişi la Ciuc, Vaslui, Râmnicu Sărat, Braşov, 
Dumbrava Ciurea (Iaşi), au fost aduse şi urnele cu cenuşa Nicoletei, 
a celor din echipa lui Miti Dumitrescu şi a lui Victor Dragomirescu. 

Începând din nou prigoana, preotul din biserica cimitirului din 
Predeal le-a dus pe toate jos în beci, undeva sub Sfânta Masă din altar. 
Acum, doar Dumnezeu ştie unde sunt. Peste mormintele din cimitirul 
bisericii, cărora li s-au smuls toate crucile, creşte iarba, iar frumoasa 
troiță din mijloc nu mai există. 

Doamne, nu judeca după dreptatea Ta neamul acesta care nu ştie 
să-şi cinstească muncenicii căzuţi pentru numele Tău. 


Lucia TRANDAFIR 


S-a născut în Bucureşti, la 15 august 1914. Tatăl său, Vasile 
Trandafir, cin de o mare probitate, era profesor secundar. Mama a 
murit când atât Lucia, cât şi fraţii ei, Ionel şi Valentin, erau foarte 
mici. 

Lipsiţi de afecțiune maternă, copiii au crescut singuratici, tăcuţi, 
închişi în ei. Cum tatăl lor avea o vilă la Predeal, cei trei au cunoscut 
bine muntele. Ionel Trandafir era unul dintre cei mai temerari alpiniști, 
deschizători de trasee. Este unul dintre întemeie-torii Clubului Alpin 
Român. 

Lucia Trandafir a cunoscut Mişcarea şi a aderat la ea în primii ani ai 
Facultăţii de Medicină, pe care o începuse în 1932. Pe atunci, era o fată 


348 


cu alură sportivă, tunsă scurt, ținută 
dreaptă, privirea mereu înainte. 

În decurs de câţiva ani, 
Căpitanul a remarcat-o, dintre toate 
fetele din jurul Nicoletei, ca fiind 
cea mai indicată pentru a duce 
înainte Corpul Legionarelor. Și, ca 
de obicei, nu s-a înșelat, deşi - 
desigur - nici n-a cunoscut toate 
darurile cu care era înzestrată. În 
afară de calităţile pe care trebuia să 
le aibă un şef legionar, Lucia 
Trandafir avea un excepţional ta-lent 
de a picta şi o îndemânare remarcabilă de a executa lucru de mână: 
broderii, cusături româneşti şi de toate felurile. Era de necrezut cum 
această tânără, de douăzeci şi ceva de ani, pe care cei mai mulți o vedeau 
doar comandând poziţia de drepţi, mergând în marş cu pas ostăşesc în 
ritmul cântecelor legionare, luând hotărâri cu repeziciune şi având uneori 
iniţiative dintre cele mai surprinzătoare, prezentă ca un argint viu oriunde 
treburile Mişcării o cereau - putea să stea ore întregi aplecată asupra 
unui ou pe care picta pentru Sfintele Paşti scene din viața, Patimile şi 
Învierea Mântuitorului. Aceste minunate ouă pictate se expuneau şi apoi 
se vindeau în folosul Mişcării. Cu aceeaşi răbdare lucra câte o broderie. 
Tot ce făcea purta pecetea lucrului perfect, executat cu conştiinciozitate, 
până la pedanterie. Simţul ei artistic impunea ca totul în jurul ei să fie 
desăvârşit, elegant aristocratic, senin. 

În momentul când Lucia Trandafir a preluat comanda Corpului 
Legionarelor, Mişcarea era în puternică ascensiune. Jertfa lui Mofa şi 
Marin, căzuţi întru apărarea Crucii la 13 ianuarie 1937, a zguduit 
profund lumea românească. Mulţi atunci au înțeles misiunea Legiunii 
în cadrul Neamului, şi solicitările de încadrări au crescut simțitor. Corpul 
Legionarelor a trebuit să fie reorganizat, activitatea de educaţie în cetăţui 


349 


a fost întărită, mai ales pentru a creşte cât mai multe cadre de conducere. 
S-au înființat formaţii separate de eleve, studente şi muncitoare. 
Cuiburile-cetățui aveau ca primă preocupare educarea după deviza: dacă 
la un capăt al drumului intră un om, la celălalt trebuie să iasă un 
erou. Se punea accentul pe îndemnul cunoaşte bine Legiunea. 
Iniţiativele erau nenumărate şi la nivelul cuiburilor, şi la nivelul Corpului 
Legionarelor: vânzări de broşuri, împărțirea în lumea nelegionară a 
literaturii legionare - cărţi, reviste, articole, foi, fotografii = îngrijirea 
mormintelor legionarilor căzuți şi ale familiilor lor, confecționarea şi 
vânzarea de mărțişoare pentru fondul Legiunii şi alte contribuţii băneşti 
pentru acest fond. 

Un mare accent se punea pe recrutarea de elemente noi şi apoi pe 
pregătirea acestora în stil legionar. 

Pentru a realiza o formaţie cu ţinută corectă, dreaptă, plină de 
demnitate, se făcea instrucţie. Duminică dimineaţa, foarte devreme, 
undeva pe un câmp la Străuleşti, care pe atunci era la marginea 
Bucureştilor, legionarele erau prezente la instrucție. Se învăţa ca 
la armată: poziţia de drepţi în front, frumosul salut legionar cu 
mâna pornind de la inimă şi apoi întinsă spre cer. Se comanda: 
capul drept, privirea mândră mereu înainte, pieptul în afară etc. Se 
făceau marşuri, împlinind cuvântul Căpitanului, din Cărticica 
şefului de cuib. Duminica și în zilele de sărbătoare, cuiburile de 
toate categoriile: Frăţii, Cetăţui etc. trebuie să se obişnuiască a 
pleca în marş... Marşul este sănătos. Marşul repauzează şi reface 
nervul şi sufletul omenesc. Dar mai presus de toate, marşul este 
simbolul acțiunii, al explorării, al cuceririi legionare. Marşul se 
face în ordine, pasul bărbătesc. 

Una din iniţiativele îndrăzneţe ale anului de activitate 1936-37 a 
fost un marş de noapte făcut de fetele din Corpul Legionarelor la 
închisoarea Jilava, unde se aflau Decemvirii, din grupul cărora făcea 
parte şi Ionel Trandafir. Era un examen de voință, credință şi curaj. Unii 
băieţi au comentat socotind un lucru nesăbuit, dar Căpitanul, când Lucia 


350 


Trandafir i-a prezentat raportul anual de activitate - în care era trecut şi 
acest marş -, râzând cu înțelegere, i-a spus: „şi cu fetele astea voiai să 
iei cu asalt închisoarea Jilava? 

O altă acţiune a fost aceea din vara anului 1937, a unei tabere a 
Corpului Legionarelor la Cheile Tătarului, în scopul de a realiza o 
şcoală de cadre, pentru a se învăța: organizarea, duhul legionar, ce 

voieşte şi ce va face Legiunea, datoriile unui şef legionar, toate extrase 
M din scrierile legionare şi din ceea ce spunea Căpitanul. 

În această tabără, Lucia Trandafir a insistat asupra celor şapte virtuți 
pe care trebuie să le aibă legionarul. Unele dintre fete au auzit atunci 
poate pentru prima dată despre cele patru virtuţi pe care le-a cunoscut 
şi lumea veche (păgânătatea): bărbăţia, înțelepciunea, înfrânarea (sau 
cumpătarea), dreptatea, care stau alături de cele trei virtuți creştine: 
credinţa, nădejdea şi dragostea. 

În afară de activitatea de educaţie spirituală legionară şi creşti-nă, 
în această tabără s-au făcut mici excursii în locuri mai grele. Seara, 
din amintirile legionarilor mai vechi izvorau poveşti şi figuri din 
trecutul Mişcării, întâmplări şi fapte având în centru pe Căpitanul şi 
pe cei mai devotați ai lui, precum se spunea în cântecul din tabăra de 
la Dealul Negru: 


Iar seara-n jur pe lânga focuri 
Ca-n vremurile strămoşeşti 
Tot despre Căpitan şi Gardă 
Ne spune Banea la poveşti. 


În ultima noapte s-a simulat o alarmă, ca şi cum ar fi venit poliția, 
şi toată lumea, ieşind pe loc din corturi, s-a comportat ca în fața unui 
atac neaşteptat. Abia la ziuă au aflat că fusese doar un exerciţiu. Din 
tabăra de la Cheile Tătarului, fetele au plecat cu un bagaj de cunoştinţe 
privind spiritul legionar şi istoricul Mişcării cu şi mai multă încredere 
în Legiune şi Căpitan. 


În toamna anului 1937, în cadrul campaniei electorale, s-a făcut 
marşul din Olt, la care, pe lîngă legionari, au luat parte şi legionare, 
printre care: Marieta Iordache, Titi Gâţă, Anişoara Rădulescu, Baby 
Lăpuşneanu, care, alături de băieţi, au plecat în această frumoasă 
bătălie. Îndemnul Căpitanului de a se întoarce biruitori a fost urmat, 
căci Titulescu a pierdut mult în alegeri, în fieful lui, care fusese atât de 
puternic, încât nimeni, niciodată până atunci, nu-l putuse clinti. Ceea 
ce nu putuseră face-alte forţe, realizase cântecul legionaz; țâşnit din 
sufletul tinerilor din echipa din Olt, purificat prin spovedanie şi prin 
sfânta împărtăşanie, primită de la biserica Sf. Ilie Gorgani, în seara 
plecării în această misiune. 

În perioada 1936-37, activitatea fetelor în cadrul comerțului 
legionar a luat o mai mare amploare. În afară de acelea care făceau 
parte din familia comerțului legionar şi care locuiau la sediu, fiind 
permanent la datorie (dintre care cele mai proeminente figuri sunt 
Cornelia Novac şi Sofica Cristescu), în această mare bătălie, cetățuile 
aveau zilnic delegate pentru a ajuta la restaurant, bufet, bucătărie, 
curățenie. Astfel, pentru biroul Căpitanului, în fiecare dimineaţă foarte 
devreme, erau repartizate un cuib de eleve, studente sau alte formaţii. 

Legionarele erau prezente peste tot şi în toate împrejurările. La 
înmormântarea lui Moţa şi Marin, ca şi a generalului Cantacuzino 
Grănicerul, într-o singură noapte s-au confecționat insemnele de 
doliu, în număr extrem de mare; zi şi noapte s-a împletit cetina de 
brad, pentru a ornamenta biserica. Parastasele, cu tot ce ținea de 
acestea, erau pregătite de fete. Ele participau şi la unele acțiuni 
gospodăreşti de la sediu şi din alte părți unde mai era nevoie, lucrau 
pe șantierul sediului celui nou, făceau drumuri în provincie pentru 
curierat, inclusiv drumuri în regiuni depărtate, pentru a duce mesajul 
Mişcării Legionare. 

Când, la 21 februarie 1938, a căzut ca un trăsnet autodizolvarea 
partidului Totul pentru Țară, după care au urmat arestarea Căpitanului şi 
condamnările, legionarele, înțelegând şi executând dispoziţia de a se da 


352 


la fund, au păstrat legătura între ele, cu şefa unității Lucia Trandafir, cu 
Nicoleta şi prin ele cu aceia care reprezentau Comandamentul, 
continuând în tăcere trăirea în spirit legionar. 

A existat iniţiativa ca, în ziua celui de-al doilea proces al 
Căpitanului (26 mai 1938), o echipă din 13 legionari, în semn de pro- 
test disperat împotriva mişeliei îndreptate împotriva Căpitanului, să 
se sinucidă în faţa Palatului Regal. Aflând Căpitanul, a trimis ordinul 

“Ga'nu cumva să se întâmple aşa ceva. În această echipă, din care făceau 
parte figuri ca Jordache Nicoară şi Ştefan Predescu, era şi Lucia 
Trandafir, ca şi fostul şef al studenţimii legionare, Victor Dragomirescu, 
cu care tocmai se logodise. Cei mai mulți dintre ei, nu prea mult timp 
după aceea, au avut parte de o moarte de martir. 

După un an de zile în care, ascunsă de ochii poliţiei, Lucia Trandafir 
a continuat să ţină în mână tot corpul legionarelor, având ca obiectiv 
educaţia şi pregătirea lor, a fost arestată la începutul lui 1939. A fost 
dusă, împreună cu alte câteva camarade, în lagărul de legionare de la 
Sadaclia. 

Acest lagăr fusese organizat într-o fostă mânăstire de călugări, în 
judeţul Tighina, complet izolat, în plin câmp, la mulți kilometri distanţă 
de satul Basarabeasca. Căruţele cu alimente, cu cei care veneau în 
inspecţie sau cu rarii vizitatori, străbăteau cu greu această stepă, vara 
plină de gropi şi şanţuri uscate, primăvara şi toamna invadată de imense 
noroaie clisoase. larna, gheaţa era ca oglinda, iar gerul - cumplit. Când 
era şi viscol, drumul era foarte periculos. Odată, soldaţii care aduceau 
cele trebuincioase lagărului au fost surprinşi de crivăţ, s-au rătăcit şi 
de abia au fost descoperiţi, noaptea târziu, cu aj utorul câinilor, şi aduşi 
în tabără aproape înghețaţi. Medicinistele legionare i-au salvat cu greu, 
făcându-le masaje cu multă sârguință şi aplicându-le tratamentul 
necesar. 

Venind la Sadaclia, Lucia Trandafir a imprimat atmosferei de acolo 
personalitatea ei. Lenuţica Bagdad, bolnavă grav, fusese dusă la sanatoriu 
în 28 martie 1938. Fetele care rămăseseră erau toate tinere şi sănătoase. 


353 


Urcuşul vieţii le stătea înainte. Nu trebuia precupeţit nimic pentru a-l 
parcurge. 

În aprilie 1940, lagărul s-a desființat, dar pentru multe fete, regretul 
de a se fi despărţit de camaradele lor, şi mai ales de Lucia Trandafir, a 
fost mai mare decât bucuria de a se fi reîntors în lume. 

Educaţia şi trăirea legionară au fost continuate în libertate, prin 
reorganizarea unităţii, prin excursii lungi în munți, în care nu lipseau 
exerciţiile de voință, ședințele cu iămurirea tuturor pro-biemelor, 
cântecul. 

În 1941, Lucia Trandafir a plecat în Germania. Mai târziu s-a 
stabilit în S.U.A, unde şi-a terminat studiile de medicină și şi-a luat 
diploma de doctor. A murit la 3 iulie 1981, fiind înmormântată în 
cimitirul românesc de la Vatra. 


Olimpia Zeana 


Motto: 

„Şi astăzi Căpitanului 

Noi toți copiii Pindului, 
Credinţă dreaptă îi jurăm, 
În luptă sfântă să-i urmăm, 
Vitează gardă să formăm 
În jurul lui“ 

(Cântec legionar) 


Această frumoasă figură de tânără legionară a fost prima fată care 
a căzut în luptă. 

S-a născut în 1915 în comuna Dolean de lângă Salonic, dintr-o 
vajnică familie de români macedoneni, care a dat Legiunii patru copii 
angajați în Mişcare, dintre care cel mai cunoscut este Doctorul Ionel 
Zeana. 

Olimpia a absolvit cursul primar în comuna natală. În 1925, cu 


primul lot de colonişti aromâni, a venit în 
România cu bunica ei dinspre mamă şi cu o 
mătuşă, stabilindu-se în Cadrilater, la Bazargic, 
unde bunica avea un frate, G. lorganda. Olimpia a 
urmat acolo cursurile liceului Domnita Ileana, 
absolvindu-le în 1933. A dat examen la Facultatea 
de Farmacie din București, S-a dus apoi la 
Râmnicul Vâlcea să facă practica de un an (cerută 
de legile de atunci) dinaintea începerii facultății. 

După terminarea stagiului de un an a venit la 
Bucureşti, la fa-cultate. A locuit într-o casă, având 
colege de cameră trei fete care toate au făcut parte din Mişcare, fiind 
unele dintre cele mai distinse legionare: Tanţi Stănciulea, pe atunci 
studentă la litere, şi Nati Cojocaru, studentă tot la litere, la limbi 
străine. Nicoleta a îndrăgi-t-o din prima clipă şi la rândul ei, ea a 
îmbrăţişat-o cu pasiune pe camarada Nicoleta, nedespărțindu-se de 
ea; a urmat-o în tabăra de la Carmen Sylva din 1935. Olimpia era firavă 
ca structură şi urmare a efortului muncii din tabără, a făcut o uşoară 
pleurezie, de care s-a vindecat însă pe deplin. 

În perioada aceea, sfârşitul lui 1935 şi începutul lui 1936, 
Stelescu îşi continua acţiunea de trădare urmărind suprimarea 
Căpitanului, conform indicațiilor primite din cercurile în slujba 
cărora intrase. 

Nicoleta, în grija ei permanentă pentru Căpitan, intuise care 
sunt persoanele din preajma lui Stelescu care, frecventând şi 
cercurile legionare, erau dubioşi şi de rea credință. Fără să ştie 
nimeni, inițiase urmărirea permanentă a acestora de către 
legionarele din unitatea pe care o conducea. Ele trebuiau să fie în 
orice moment gata pentru a răspunde la orice chemare. De altfel, 
unul din principiile legioare era: „Nu există nu pot“. Cu perseverenţă 
şi fără odihnă, fetele erau pe urma acestor oameni suspecți, încât 
unul dintre ei povestea furios: „Mă urc în tramvai - fata după mine; 


metope Zoia 


355 


mă dau jos - fata după mine, intru într-un local, altă fată după 
mine etc.“ Timpul a dovedit că Nicoleta a avut dreptate. Cei urmăriți 
erau dintre trădători. 

În luna februarie 1936, într-o zi geroasă, Olimpia care tocmai 
se spălase pe cap, a primit ordin să pornească în urmărirea unei 
asemenea persoane. A făcut-o. Fiind cu părul ud, a răcit îngrozitor. 


„A făcut o meningită tuberculoasă, boală fără leac pe atunci. Deşi i 


se puneau mereu pungi cu gheaţă, avea dureri groaznice. Agonia a 
durat o săptămână. În stare de delir, o obseda grija pentru viața 
Căpitanului şi aversiunea împotriva trădătorilor. Când unul dintre 
aceştia a venit s-o vadă, I-a recunoscut, făcând semn violent să 
plece din faţa ei. 

În ziua de 15 februarie 1936, ochii aceia strălucitori, ochii Olimpiei 
Zeana, s-au închis pentru totdeauna. 

Legiunea şi-a plâns mult pe acest copil al Pindului, venit în țară 
pentru a-şi dărui viaţa în lupta de apărare a ei. La înmormântarea din 
cimitirul Sf. Vineri din Bucureşti a venit Căpitanul însoțit de un grup 
de legionari dintre cei mai apropiați lui ca: ing. Gh. Clime, Traian 
Cotigă şi G-ralul Cantacuzino Grănicerul, care a vorbit primul. 

Căpitanul a hotărât să fie trecută pe lista legionarilor căzuţi care 
se pomenesc la începutul şedinţelor din Cetăţui. 

De atunci, după: Moţa, Marin, Sterie Ciumetti, Virgil Teodorescu, 
legionarele rostesc: 

Olimpia Zeana 

la care răspund cu toată ființa: 

Prezent! 


356 


Lucia-Constanţa GRECU 


Tăcută şi retrasă, nu prea ştie nimeni multe date despre ea. Era 
chimistă. 

Prin anii 1934-1935, Lucia Grecu era în Mişcare. Şefă de cuib, 
având sub comanda ei o serie de legionare dintre cele mai distinse. 
Începând prigoana din 1938, Lucia Grecu a fost persoana de 
încredere, prin care şefa Corpului Legionarelor avea legătură cu 
întreaga organizație, atât cu fetele din subordine, cât și cu 
Comandamentul Mişcării. Momentele erau grele: Căpitanul, la 
început în închisoare iar mai târziu răpus, legionarii care avuse- 
seră răspunderi şi care scăpaseră nearestaţi, ascunși de ochii 
poliţiei, trebuiau ocrotiţi. Pentru cei din închisori, cât şi pentru 
familiile rămase singure în nevoi se cerea deosebită grijă şi ajutor. 
Lucia era prezentă peste tot, fără odihnă, trăia intens drama 
Mişcării. 

Ea ştia unde era ascuns Victor Dragomirescu, care făcea parte din 
Comandament. Aflase şi poliţia despre aceasta. Pentru a o găsi, au 
pus-o sub urmărire pe sora ei, şi astfel, într-o seară de la sfârşitul lunii 
ianuarie 1939, când Lucia s-a dus la ea, au arestat-o. A fost groaznic 
chinuită. N-a scos o vorbă. Despre moartea ei, la 29 ia-nuarie 1939, 
s-a spus că, fiind lăsată în paza unui soldat, s-a aruncat pe geam de la 
etajul I, în cap. 

Adevărul nu-l cunoaştem. Într-o şedinţă legionară, puţin înainte 
de arestare, s-a exprimat împotriva sinuciderii, a disperării. Pe de 
altă parte auzise şi de posibilitatea ca, prin medicamente să fii adus 
în starea de a desvălui ceea ce în mod normal nu ai fi făcut, oricât de 
mari ar fi fost chinurile la care ai fi fost supus. Ea era oricând gata 
să-şi sacrifice viaţa pentru a nu trăda pe Comandantul Victor 
Dragomirescu sau pe Lucia Trandafir, fiind convinsă că ei reprezintă 
garanţia de a conduce Mişcarea pe drumul trasat de Căpitan. Poate a 
fost aruncată pe geam pentru a nu se desvălui maltratările care au 
desfigurat-o. 


357 


Lucia Grecu a fost prima legionară aleasă pentru moarte 
mucenicească. Ea a deschis un drum, pe care au urmat-o apoi altele, 
însuflețite de acelaşi crez. 

Somnul de veci şi-l doarme la cimitirul „Isvorul Nou“ din 
Bucureşti. 


Elena BAGDAD 


Studentă la Matematici, era din Craiova, fiică de colonel. O fată 
frumoasă, voinică, prietenă cu Nicoleta, fiind din acelaşi oraş. Prietenia 
lor a luat însă altă dimensiune când s-au regăsit mergând pe acelaşi 
drum, având aceleaşi aspirații. 

În 1933, după omorârea lui I.G. Duca, pe când Căpitanul era 
ascuns, a fost curiera Nicoletei, prima ei curieră. Fiind necunoscută 
de Siguranţă, făcea legătura între Căpitan şi Generalul Cantacuzino. 

Integrată în activitatea legionară, chemările la care trebuia să facă 
faţă erau multe şi grele. S-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a internat 
la sanatoriul Moroieni, unde s-a restabilit. 

În anul 1937, când autoritatea de stat a impus studenților români 
să dea o declaraţie că nu vor mai face politică, Elena Bagdad, ca şi 
Nicoleta Nicolescu, a refuzat să o dea, sacrificându-şi astfel studiile 
universitare. 

În prigoana din 1938 a activat intens, făcând legătura între diferitele” ` 
formaţiuni legionare şi conducătorii de atunci. Riscul era mare. În 
1939 a şi fost arestată şi trimisă în Basarabia, în lagărul de la Sadaclia, 
jud. Tighina. Elena Bagdad, împreună cu Zizi Ghenea, erau primele 
care deschideau la Sadaclia un lagăr de femei. În fe-bruarie-martie 
1939 au fost aduse de pe întinsul țării grupuri de legionare, în general 
foarte tinere, între 18-22 ani, sau altele care avuseseră numai tangenţă 
cu Mişcarea Legionară. 

Condiţiile grele ale anchetelor şi detenţiunii în general, au 
redeschis Elenei Bagdad focarele vechi de tuberculoză. Pentru a nu 


358 


contamina pe celelalte, 
se izola cât putea. La 
început îşi făcea singură 
injecţiile, vărsa sânge. 
Fetele însă o căutau 
pentru sufletul ei cald, 
luminos, plin de 
credință în Dum-nezeu 
şi în biruința Mişcării. 
Întrucât boa-la se agrava 
şi riscul de contaminare 
era mare, a cerut să fie 
mutată într-un sanatoriu 
sau spital. În 28 martie, 
într-o seară târziu, a 
venit doctorul cu o 
căruţă, pe vreme întune- 
coasă, rece, u-medă şi a 
transportat-o prin no- 
roaie şi drumuri desfun- 
date 4-5 ore până la gara 
Basarabeasca. De acolo la sanatoriul Bârnova de lângă laşi, unde a 
ajuns a doua zi, târziu, aproape în stare de inconştienţă, atât de 
chinuitor a fost drumul. 

Încuiată într-o cameră întunecoasă, cu un hârdău lângă pat, 
neprimind asistenţă medicală, boala a evoluat vertiginos. Puțin 
timp înainte de a muri, mama ei a reuşit să o viziteze. A găsit-o 
atât de slăbită încât abia putea să bată în uşă cu un baston, 
împleticindu-se de slăbiciune. Avea pe măsuţă cartea de rugă- 
ciune şi o lumânare. A spus mamei sale: „Nu-mi pare rău că 
mor, dar îmi pare rău că mor pe un pat de spital, în loc să mor în 
luptă“. 


359 


Dumnezeu i-a auzit dorul de jertfă şi i-a primit mucenicia. În 22 
septembrie 1939, când a fost omorâtă elita Mişcării Legionare din 
lagăre, închisori şi de pe tot cuprinsul țării, trebuiau şi legionarele să- 
şi dea tributul lor de sânge. Sorţii au căzut pe Elena Bagdad. Poate era 
cea mai curată şi cea mai vrednică, în acel moment, de a se aduce 
jertfă vie pentru viitorul acestui neam. A fost luată cu o căruță din 
sanatoriu şi executată în marginea unei păduri. Îşi aprinsese singură 
lumânarea ta marginea drumului şi, în g&minchi, şi-a rostit ultimele 
rugăciuni, probabil de mulțumire că marea ei dorință de moarte 
mucenicească i-a fost îndeplinită. 

Dumnezeu n-a îngăduit să fie lăsată acolo, pentru a o sfâşia câinii 
din lumea celor necuvântătoare. A fost dusă până la margi-nea satului, 
unde se afla un cimitir, și au îngropat-o acolo, cu genunchii strânşi, 
aruncând deasupra ei nişte gunoi şi coceni de porumb. O bătrână din 
sat, aflată întâmplător în cimitir, ascunzându-se îngrozită de frica 
jandarmilor şi de ceea ce vede, a fost totuşi martoră. A venit ziua 
următoare şi a mai adăugat pământ ca să-i împlinească mormântul. 


Marieta IORDACHE — Maica Mihaela 


Născută în 1914, dintr-o familie de podgoreni din Nicoreştii 
Tecuciului. Este copilul mijlociu dintr-un şir de cinci copii — Nicolae, 
Ana (Nicuţa), Marieta, Tănica şi Eugenia — care aveau să se angajeze 
cu toții în Mişcarea Legionară. 

Nicolae Iordache avea să intre în Frăţiile de Cruce elev fiind, în 
clasa a V-a a liceului Unirea din Focşani, la îndemnul lui Victor Aurel 
Chirulescu — care, peste câţiva ani, avea să-i devină cumnat. Nicolae, 
personalitate foarte dotată, după studii universitare de fi-zică şi chimie, 
va deveni asistentul savantului G.G. Longinescu, şi totodată mâna sa 
dreaptă. Bătrânul savant, orb fiind, era secondat permanent în 
activitatea ştiinţifică şi didactică, în laborator, în bi-bliotecă şi în amfi- 
teatru, de către Nicolae Iordache. 


360 


Ana (Nicuţa) 
Iordache s-a căsătorit 
cu fostul coleg de 
şcoală al lui Nicolac, 
Victor Aurel Chirules- 
cu — ajuns ulterior in- 
giner agronom şi li- 
cențiat în chimie, 
ridicat de către 
Corneliu Zelea Codrea- 
nu la gradul de 
comandant legionar. 
Cei doi fuseseră cunu- 
nați chiar de către 
Căpitan, care, intuind 
parcă vremurile ce 
aveau să vină, rostise la 
căsătoria oficiată în 
biserica din Nicorești o 
scurtă şi neobişnuită 
cuvântare: Nu vă urez 
fericire, pentru că ştiu că n-o veţi putea avea. Fină, îți dau un soț 


căruia să-i ştergi armele şi să-i legi rănile. 

Soţul Tănicăi a fost preotul legionar Costache Olaru, iar al Eugeniei 
a fost şi el legionar. 

Marieta Iordache a terminat liceul în 1933, dar condiția mo-destă 
a părinţilor săi nu le-a permis să o trimită imediat la facultate. De-abia 
după doi ani, în 1935, se înscrie la Institutul Naţional de Educaţie 
Fizică. 

La București nu era acţiune în care Marieta să nu fie prezentă. 
Ca sportivă ce era, nu cunoștea oboseala în marşuri, tabere, 
excursii. Era una dintre cele mai active fete în bătăliile electorale, 


361 


cu mare curaj lipind afişe şi alergând în toate părțile unde era 
nevoie. Căci blândeţea care îi caracteriza ființa era împletită cu 
un mare curaj. Astfel, la 8 iunie 1938, în urma condamnării 
Căpitanului din 26 mai, fiind în rândul sportivelor care defilau la 
manifestaţia care se făcea anul acela pentru regele Carol al Il- 
lea, când a ajuns în faţa tribunei oficiale a strigat cu putere: 
Corneliu Codreanu este nevinovat! A fost imediat arestată, bătută 
crunt şi trimisă într-un lagăr înființat de curând la Mânăstirea 
Suzana, lângă Cheia. 

La Suzana au fost internate, în afară de câteva legionare, şi unele 
dintre soțiile legionarilor de frunte, care fuseseră arestaţi, sau ale acelor 
care nici nu mai erau în viață, cazul soției lui Vasile Marin, care, pentru 
vina de a fi fost căsătorită cu acest martir creştin, a fost purtată prin 
nenumărate lagăre şi închisori, de atunci şi până în 1964, când s-au 
desfiinţat, fiind în acest interval şi condamnată la moarte (pedeapsă 
care a fost apoi comutată). 

În vremea aceea, sosea la Mânăstirea Suzana, în munţi, pe Valea 
Teleajenului, o fetişcană de 22 de ani. Se numea Marieta Jordache. 
Venea din beciurile jandarmeriei cu Sica Popescu (Mama Sica) şi încă 
trei fete membre ale Mişcării Legionare (după dizolvarea Legiunii 
Arhanghelul Mihail). La mânastire, s-au întâlnit pe cerdacul 
arhondaricului cu cinci doamne soții de legionari. Toţi aceşti deținuți 
politici nu erau vinovaţi de acte subversive, erau pur şi simplu ostateci 
ai Coroanei şi Siguranţei Statului. 

Fetele venite din beciurile jandarmeriei nu se puteau ţine pe 
picioare, căci fuseseră bătute la tălpi, erau bolnave de râie, luată de la 
deţinutele de drept comun cu care stătuseră în promiscuitatea închisorii, 
dar aveau un moral minunat întreținut de cea mai mică, mai fragilă şi 
mai tânără dintre ele. 

Noapte de noapte, Marieta stătea în genunchi şi se ruga Maicii 
Domnului să-i arate calea spre curăţie sufletească şi trupească, spre 
binele Țării sale şi spre dragostea lui lisus. Terminase Facultatea de 


educaţie fizică. Rămâneai înmărmurit la spectacolul pe care îl dădea o 
copiliţă sortită să înveţe gimnastica pe copii, dar care își schimbase 
chemarea şi dădea lecţii de curaj, de înfrânare şi răbdare unor doamne 
mult mai vârstnice ca ea. După eliberarea acestora, fetele au rămas 
singurele deţinute politice. Li s-au bătut în cuie obloanele, li s-a 
înnăsprit regimul. 

În ziua de 15 august 1938, hramul Adormirii Maicii Domnului 
la Mânăstirea Suzana, s-a putut vedea o umbră strecurându-se spre 
casa maicii Filomela. Umbra ţinea în mână o nucă. În nucă - planul 
de evadare al Marietei din lagăr, cu informaţii despre geografia 
regiunii care trebuia străbătută şi cu parola la întâlnire, care era un 
cântecel moldovenesc: Trandafir de pe cetate, trandafir frumos, 
spune badei sănătate. Nuca a ajuns la destinaţie! Marieta a coborât 
de-a lungul cearceafului. Zgomotul a trezit garda, însă Marieta se 
pierduse în pădure şi n-au mai găsit-o. Nici ea nu şi-a întâlnit 
Trandafirul de pe cetate, aşa că a pornit cu paşi mărunți prin pădure, 
orientându-se după stele. 

După cinci zile a apărut în județul Dâmboviţa, la aproape o 
sută de kilometri distanţă. Nu mai putea merge, nu mâncase nimic 
şi băuse apă de ploaie. La o cercetare mai atentă s-a descoperit 
că, sărind de la înălțimea de la care se terminase cearceaful, îşi 
fracturase coloana vertebrală. Două luni de gips, timp în care toată 
Siguranţa o căuta, jenându-se a recunoaște evadarea de la Suzana, 
mult prea rocambolescă pentru a nu stârni hohote de râs. 
Prefectura de Poliţie a eliberat deţinutele din lagăr, trecând-o pe 
listă şi pe Marieta. Dar nu terminaseră socotelile cu ea şi voiau să 
se răzbune. În timp ce mulţime de agenţi se străduiau să o 
găsească, Marieta era sus în Dealul Cotrocenilor, la părinţii lui 
Vasile Marin. 

În corset ghipsat, purta în cap saci plini cu nisip, povestea aventuri 
ca să însenineze o casă cernită, iar noaptea stătea în genunchi şi se 
ruga pentru păcatele tuturor. Cu o zi înainte de ziua sorocită scoaterii 


363 


shipsului, Marieta a vrut să plece, şi nimic n-a putut-o face să-şi amâne 
hotărârea. În aceeaşi noapte, cu o desfăşurare de forțe nepotrivită 
prinderii unui fugar atât de mărunţel, Siguranţa Statului a căutat-o în 
dealul Cotrocenilor - ca urmare a unui denunţ - şi nu a găsit-o. 


A trebuit să stea ascunsă. Mai întâi, a locuit împreună cu Lucia 
Trandafir, Victor Dragomirescu şi încă două legionare. În urma arestării 
lor, s-a dus acasă la Nicoreşti. Şi-a pregătit o vizuină în podul casei. 
Locul era atât de strâmt, încât nu se putea ridica de la orizontală. Ca 
prin miracol, deși poliţia a venit acasă, pentru cercetări, în mai multe 
rânduri, nu a căutat niciodată în pod. Mâncarea i se dădea cu un coşuleț 
care se trăgea în sus cu o sfoară. 

Timpul cât a stat în podul casei din Nicorești a fost esențial pentru 
evoluţia Marietei Iordache. Acum a putut medita la multe, s-a putut 
apropia şi mai tare de Dumnezeu. În afară de Cartea Sfântă, a mai 
avut un sfătuitor, un camarad Ionel Nacu, singurul cu care comunica 
uneori. 

Aşa, întărită în credinţă, şi cu o mare experiență lăuntrică, a 
ieşit la lumină Marieta, în 1940. Zvonul lansat de Siguranţa Statului 
că ar fi trăit Căpitanul mai lăsase în unele suflete speranţa că va 
apărea la marea manifestaţie de la 6 octombrie 1940. Marieta era 
printre aceştia. Spulberată ultima speranţă, hotărârea a fost luată: 
se va duce la Mânăstirea Vladimireşii, din judeţul ei, Tecuci, unde 
auzise că o fată tânără primise de Sus mesajul de a întemeia o 
mânăstire de maici fecioare, care - prin rugăciunile şi suferințele 
lor - vor mântui neamul acesta. Marieta a plecat acolo, dar a fost 
adusă înapoi de cumnatul ei, comandantul legionar Victor 
Chirulescu, care a convins-o că este mai mare nevoie de ea afară, 
în Mişcare. A revenit, activând intens în timpul regimului aşa-zis 
legionar, conducând corpul de legionare intitulat Răzleţe (întrucât 
era alcătuit din legionare care aveau diferite profesiuni şi care nu 
intrau nici printre eleve, nici printre studente şi nici prin-tre 


364 


muncitoare). 

La 24 iulie 1942 a 
murit bădia Victor 
Aurel Chirulescu. 
Venise într-o scurtă 
permisie de pe front, 
unde fusese trimis în 
mod abuziv. Bădia a 
făcut un accident vas- 
cular cerebral. 

La 26 septembrie, 
tot 1942, Marieta a 
plecat din nou la 
mânăstire. Hotărârea 
era definitivă, şi nici 
Bădia nu mai trăia, ca 
să o poată convinge să 
renunţe. 

Într-o scrisoare 
trimisă de acolo, 
Marieta explică de ce a 
plecat din nou la mânăstire: în lupta crâncenă în care era angajat neamul 
românesc tiebiiia păstrată permanent legătura cu Dumnezeu prin 
rugăciune. Dacă ar fi găsit pe altcineva să o facă, nu s-ar fi dus ea la 
mânăstire, dar pentru că n-a avut cine, a fost nevoită ea să îndeplinească 
această misiune. Marieta Iordache, deşi a renunţat din toată inima la 
viața ei în lume, a făcut-o cu greu, pentru că structura ei era alta. A fost 
un imens sacrificiu. 

Armatele rusești victorioase se aruncaseră asupra Moldovei şi apoi 
asupra Ţării Româneşti (armate obosite, dar pregătite pentru mari 
răzbunări). 

În drumul tor, Mânăstirea Vladimir eşti! 


365 


Era 29 august 1944. Câţiva ruşi veniţi în mânăstire cu gânduri de 
viol şi de jaf, au intrat în biserică cu pistoalele pregătite să tragă în 
Altar, în icoane sau în cine li s-ar opune. Sora Marieta, şi la iniţiativa 
ei alte câteva maici, au făcut zid viu cu braţele întinse înaintea uşilor 
împărăteşti şi în fața pistoalelor ruseşti. Apărau sfântul Jertfelnic. 
Această atitudine care o caracteriza pe Marieta a frânt mândria 
nelegiuirii. Pistoalele au intrat în teacă, ruşii au plecat umiliți, rostind 
cuvinte de laudă la adresa maicilor. E 

Marieta a îmbrăcat haina monahală sub numele de Maica 
Mihaela. A fost stâlpul de bază al mânăstirii fiind secretara 
mânăstirii, îndeplinind la nevoie orice muncă. Dar, a venit şi aici, 
în 1955, trăznetul arestărilor. Au urmat anchete grele care au durat 
cu anii, închisori cu regim sever de exterminare. Maica Mihaela a 
stat mai mult izolată şi la secret. s-a declanşat boala nemiloasă a 
Ciucului: poliradiculonevrita dureroasă şi apoi cancerul, care fără 
îndoială a făcut-o să sufere mult, deşi nu se plângea niciodată. 
Chinuită de multe întrebări privind fapte din mânăstire şi de la 
anchete care n-ar fi trebuit să se întâmple, când era întrebată „ce te 
doare?“ răspundea: „Mă doare sufletul“. Cu toată forţa ei morală, 
a fost zdrobită la vederea slăbiciunii, neputinței, a devierii unor 
oameni de la credinţa în Dumnezeu. Aceasta a fost drama ei, mai 
dureroasă decât toate renunțările la viaţă, pe care ar fi fost în stare 
să le repete oricând. 

La 23 aprilie 1963 s-a stins din viaţă, în cumplita închisoare de la 
Miercurea Ciuc, unde în 1939 își jertfise viața şi fratele mai mare, 
legendarul „Bădiţa“. Intrând pe poarta închisorii Maica Mihaela a şi 
rostit: „Vin să mor şi eu, unde a murit Bădiţa“. Când a simţit că sfârşitul 
este aproape, Maica Mihaela a transmis prin perete, cu alfabetul Morse, 
un mesaj testamentar. Acesta a fost recepționat de Sofica Cristescu, 
cea mai apropiată camaradă a ei, care l-a învăţat pe dinafară şi l-a 
comunicat apoi tuturor: 

Vor veni mulţi care să vă silească să recunoaşteți că Mişcarea 


366 


Legionară a avutun drum greşit, şi că tot rostul luptei a fost o rătăcire. 
Tuturor acestora le veţi răspunde răspicat: Ei n-au greşit. Ei ne-au 
scos din fundul unei adânci prăpăstii de întuneric, de dezmăţ şi 
de necredinţă. Au aprins o lumină şi au mers cu ochii țintă spre 
ea. 


Dacă am greşit că am scos sabia, am şi acceptat să fim răpuşi 

„de ea. Şi este adevărat că am curmat vieți de oameni pe care nu 

aveam dreptul să le frângem, dar astăzi, ridicați pe jertfele scumpe 

ale celor ce ne-au fost călăuze, vedem cărarea cea adevărată şi 
suntem siguri de lumină. 

Am vorbit despre Hristos şi am mers, în parte, după puteri, pe 
urmele Lui. Acum, suntem total ai lui Hristos şi alături de El, drumul 
nostru înseamnă dragoste, numai dragoste şi lăsarea celorlalte şi 
a răzbunării în seama lui Dumnezeu. lar grija noastră să fie una 
singură, aceea de a cunoaşte voia Lui şi apoi de a o îndeplini 

întocmai (cf pag. 568). 


Mişcarea Legionară, acest fenomen complex românesc, răspundea 
înclinațiilor sufleteşti celor mai variate. Unii au fost atraşi de aspectul 
de luptă, de manifestare a eroismului şi a entuziasmului cuceririlor, 
alții - de latura de educație pentru formarea omului nou, alții - de 
trăirea religioasă, ori de comuniunea de dragoste etc. Erau multe 
drumurile care duceau la Mişcare. Dintre acestea unul era cântecul. 
Cântecul legionar era răscolitor şi când îndemna la luptă, şi când se 
apleca duios asupra vreunei figuri din trecutul neamului sau al Mişcării. 
Pe doamna Russo a cucerit-o un cântec. Într-o seară de toamnă prin 
anul 1932, la moşia familiei din Lupa Rece, judeţul Orhei, a cerut 
adăpost un grup de tineri legionari. Erau în propagandă electorală, 
sub conducerea studentului teolog Gh. Tudorache, mai târziu preot şi 
comandant legionar. Casa le-a fost deschisă, după proverbiala ospitalitate 


367 


românească. Ei au cântat un cântec: Peste mormântul tău sfânt de la 
Putna care, după invocarea marilor eroi ai neamului, se sfârşea cu: 
Codrene, vino la noi! Acest cântec i-a topit sufletul doamnei Russo. A 
plâns şi a ascultat povestea legendarului Căpitan. Din clipa aceea, soarta 
ei a fost pecetluită. S-a avântat cu tot elanul în lupta de salvare a Țării, 
pe care o vedea înfăptuită numai prin Mişcarea Legionară. Inteligența, 
cultura, educaţia ei aleasă, casa atleta - totul a fost pus la dispoziția 
Legiunii. 

În timpul prigoanei din 1933-1934a fosta arestată şi numai datorită 
intervenţiei fratelui ei, Leonid Russo, a avut o condamnare mică. 

Leonid Russo era o figură proeminentă în Basarabia. Agronom 
cu studii în Rusia, la moşia sa din Micăuţi, județul Lăpuşna, aplica 
cele mai moderne metode în agricultură şi zootehnie, având şi una 
dintre cele mai vestite herghelii de cai din România. Era un autentic 
boier moldovean, de mare omenie, iubit şi respectat de toți. În 1940 s- 
a refugiat în România fără să poată lua cu el nimic. 

Între 1933 şi 1938 doamna Russo a depus o intensă activitate, 
înființând organizaţii legionare în Chişinău şi în alte locuri din 
Basarabia. În casa ei, zi şi noapte, se multiplicau circulare, manifeste, 
cărţi legionare, pentru a fi răspândite în toate părțile. În anul 1937 
doamna Russo a fost propusă pe lista de candidaţi pentru parlament ai 
Mişcării din judeţul Orhei. 

Alături de ea au pășit în Legiune cei cinci copii ai ei, patru fete şi 
un băiat, încadrați în Frăţiile de Cruce şi în Cetăţuile de eleve. În 
întreaga casă fremăta permanent duhul legionar. 

Fiind dintre cele mai proeminente figuri legionare din Basarabia, 
doamna Russo a fost pe lista celor trei legionari care trebuiau să fie 
omorâţi la 22 septembrie, în judeţul Orhei. Dumnezeu a vrut ca jertfa 
ei să fie adusă mai târziu: chestorul de poliţie cunoscând-o, i-a şters 
numele şi a înlocuit-o cu altcineva, trimiţând-o în lagărul de la 
Sadaclia. 

Astfel, în toamna anului 1939, în lagărul de legionare de la 


368 


Astfel, în toamna anului 1939, în lagărul de legionare de la 
Sadaclia, într-o seară, comandantul a deschis uşa în sala de mese, 
unde se aflau fetele, a introdus o persoană care părea în vârstă și 
apoi a plecat imediat, încuind uşa. Persoana avea fruntea legată cu 
un fular crem. Îndată ce a intrat, a exclamat: Sunt fericită că mă 
aflu în mijlocul vostru! Doamna Russo s-a prezentat imediat şi a 
spus că are acasă cinci copii ca fetele de acolo. S-a integrat perfect 
în atinosferă, exclamând, ori de câte ori se râdea, se-povestea de-a 
valma, ori se făceau tot felul de lucruri, ca la 18-19 ani: aşa e şi la 
mine acasă. Lua parte cu mare bucurie la şedinţele şi discuţiile din 
lagăr, fiind un fel de factor final în formularea concluziilor. Era și 
firesc, căci cultura, experienţa, trăirea ei o situau mult peste fetele 
de acolo. Uneori ele nu înțelegeau uşor unele lucruri. Așa de 
exemplu era greu de acceptat pentru mentalitatea de atunci că, 
printre legile cuibului, care toate au corespondent în plan creştin, 
că legii onoarei îi corespunde smerenia, supremă virtute creştină, 
alături de dragoste. 

În aprilie 1940, odată cu desființarea lagărului, doamna Russo 
s-a întors acasă la Chişinău. Întâlnirea cu copiii n-a durat mult. Când 
au venit ruşii, cea mai mare dintre fete se afla în spital pentru o 
operaţie, aşa că doamna Russo nu s-a putut refugia imediat. A fost 
chemată la NKVD pentru o declaraţie şi nu s-a mai întors. A luat 
drumul deportării, al groaznicelor închisori din URSS. Copiii s-au 
adresat Crucii Roşii Internaţionale pentru a afla veşti despre ea. Li 
s-a comunicat că a murit la 11 mai 1943 într-o închisoare din 
Turkestan. Câte chinuri va fi îndurat în acei ani, mintea nu-şi poate 
închipui! 

Copiii au izbutit să se refugieze la Bucureşti. Apariţia fetelor 
doamnei Russo în lumea legionară, în 1940, a fost o uimire pentru 
toţi. Uimirea pe care o simți în faţa unei imagini splendide, necunoscute 
şi neaşteptate. Cele patru fete, erau foarte diferite ca personalitate, dar 
aveau în comun ținuta demnă, elegantă, aristocrată, vorba puţină şi o 


369 


mare, mare modestie. Au cucerit sufletele tuturor. Aduceau cu ele 
poezia, dar şi drama Basarabiei îndoliate. Pentru mulţi tineri, ele au 
însemnat legătura vie, generatoare de cunoaştere adâncă şi de dragoste, 
între cei de aici şi cei de dincolo. 

Copiii doamnei Russo au avut cu toţii parte de o soartă grea. Fiul 
- Leonid - a fost prins de ruşi la moşia părintească; din acel moment a 
dispărut fără urmă. Fetele au putut lua drumul refugiului - în 1940 şi 
în 1944 - dar au cunoscut mai târziu grozăviile închisorilăr comuniste. 
18 persoane din familia lor - dintre care toate cele patru fete şi doi 
dintre soții lor - au primit condamnări, între 5 şi 25 de ani. Deşi 
condiţiile din închisoarea de la Miercurea Ciuc - unde au stat închise 
cele patru surori - erau atât de cumplite, au biruit tot greul prin credința 
în Dumnezeu. Acolo, o colegă de celulă, Anuța Cândea, adusă în pragul 
sfârşitului prin înfometare, frig şi bătăi, se despărțea de lume cu aceste 
cuvinte: Cine a spus că moartea e urâtă? E frumoasă, fetelor! Eu plec 
fericită. Văd cerul deschizându-se în lumină. 


DOUĂ DESTINE TRAGICE 


Maria MITITELU | 


Maricica se singulariza printre celelalte fete din cetăţui prin- tr-o 
infirmitate: în urma unei scarlatine contractate în copilărie, rămăsese 
surdă. Aceasta n-o împiedica să fie foarte activă în cetăţui. Pe lângă o 
energie deosebită, o caracteriza talentul artistic: ştia să picteze, să 
deseneze, să facă ouă încondeiate şi tot felul de minunăţii. Era iubită 
şi apreciată de toată lumea. 

A rămas în țară şi a cunoscut calvarul închisorilor comuniste. Soarta 
a vrut să treacă această încercare, dar avea să-i joace o festă tragică. Într- 
o bună zi a epocii de aur, se anunţase în cartierul în care locuia că a doua 
zi dimineaţa, la aprozarul din colțul străzii se vor aduce cartofi. Coada 


370 


s-a făcut din zori; când a sosit camionul, lumea era deja adunată. Toţi s-au 
retras pentru a face loc camionului, care urma să descarce. Ea nu a auzit 
claxonul şi, cum era cu spatele, nu s-a ferit. Camionul a strivit-o. 


Malvina GHEORGHIU 


Vara lui 1937: la sediu se făceau pregătiri pentru viitoarele alegeri, 
din decembrie. Câteva fete tinere, din cele care veneau din când în 
când ca să dea o mână de ajutor unde era nevoie, lucrau de zor în sala 
cea mare, la serviciul de colportaj: făceau pachete cu material de 
propagandă, pentru a fi expediate în judeţe. Pe atunci nu exista scotch, 
aşa că pachetele se legau cu sfoară şi se sigilau cu ceară roşie. 

Două fete, surorile Dumitrescu (de fel din Muscel*) legau şi 
sigilau, pe când o bucureşteancă, Malvina Gheorghiu, trebuia să țină 
în loc, cu mâna, hârtia (sau sfoara), dedesubtul punctului de sigilare. 

Observând întâmplător această operaţie, am văzut cum cădeau 
picuri de ceară roşie incandescentă pe mânuţa delicată, şi cam firavă, 
a Malvinei (cum în picuri cade ceara la picioarele lui Crist, scria 
poetul, dar aici era aliceva...). 

Nici o mişcare, nici un gest, nici măcar omenescul au! de la 
Malvina. Aşa înţelegea ea să-şi îndeplinească rolul de legionară. 

Am intervenit pe loc, arătând cum se putea evita acest mic supliciu, 
pe care celelalte fete nici nu-l observaseră. Faptul însă mi-a rămas 
neşters în memorie până astăzi şi-mi readuce imaginea unui chip cu 
trăsături fine şi a unei expresii de modestie şi puritate. 

Abia după 1990 am putut afla care a fost soarta Malvinei. 

Au urmat ani şi ani de suferință: mizerie materială şi adâncă 
decepţie pe plan moral, căzută peste sufletul ei nobil şi nevinovat; 
Adevărată epavă fizică şi sufletească, Malvina s-a stins după un lung 
calvar. 

De ce, Doamne? De nepătruns sunt căile Tale! (D.S.) 


* Dau Dâmboviţa 


371 


DOAMNELE 


Cetăţuile erau unul din principalele corpuri constituite în cadrul 
Mişcării Legionare. Mai erau însă şi elemente feminine care, prin vârsta 
sau profesiunea lor, nu puteau fi supuse regimului de strictă disciplină 
al cetățuilor. 

Căpitanul, ţinând cont de acest lucru, a creat tot în sânul 
Legiunii, categoria denumită „Doamnele“. Nu a instituit însă o nouă 
formaţie organizată, ci a dat pur şi simplu unei anumite persoane 
delegaţie de a se ocupa de acest sector. Persoana aleasă era pictorul 
Alexandru Basarab, desigur pentru calităţile lui de credință 
legionară şi de tact, dar poate şi ţinând cont de fizicul său; adus de 
spate, el nu risca să dea loc la eventuale reacţii afective izvorâtoare 
de complicaţii. Acest lucru nu l-a împiedicat să-şi formeze o familie, 
căsătorindu-se cu una din cele mai active fete din cetăţui, Ileana 
Cantaragiu. 

Alexandru Basarab era de altfel - oarecum, în orice caz de fapt - 
pictorul quasi-oficial al Mişcării Legionare. Printre numeroasele lui 
creaţii în acest domeniu, cel mai răspândit şi mai cunoscut portret al 
Căpitanului în acel timp era opera lui. 

Pentru a arăta larga varietate de persnagii feminine de care avea 
să se ocupe, dăm aici cinci exemple. 

1. Tânăra artistă, Nina Batali, macedoneancă, născută la 6 Ianuarie 
1918 în comuna Dridu, Jud. Ilfov. Bunicul ei a fost printre primii 
macedoneni veniţi cu familiile şi stabiliți în România. Numele Batali 
se trage de la oraşul Bitolia de unde venise bunicul. Ea era acum 
studentă la Academia de Bele-Arte şi în acelaşi timp la Facultătea de 


373 


Litere şi Filozofie, în ambele aproape 
de sfârşitul ciclului de studiu. 

Nina venea deseori la sediul din 
str. Gutenberg nr. 3, unde ea era o 
prezenţă deosebită în acel mediu de 
legionari preocupaţi de evenimentele 
timpului şi de problemele neamului, 
dar întotdeauna binevenită. 

Nu am mai văzut-o de acum 60 
de ani, dar mi-a rămas vie în memorie: 
o frumuseţe discretă, cu trăsături de o 
fineţe ca aceea a spiritului şi 
inteligenţei ei. Cu prospeţimea ei, 
apărea ca o adiere de primăvară. 

Ştiu însă că a emigrat în Italia, unde, ca pictoriță, a făcut o mare 
carieră artistică, şi ştiu că în viaţa practică nu şi-a dezis legătura cu 
românismul lumii legionare a tinereţii ei. Nina Batali poate fi aşezată 
alături cu legionarii care s-au distins în exil. 

S-a stins la 22 decembrie 1992, în urma unui mic accident identic 
cu cel care a pus capăt vieţii lui Constantin Noica. 

2. Doamna Olga Tudor, persoană chipeşă, plină de energie şi foarte 
comunicativă. Venea deseori la sediu cu soțul ei, maior invalid de 
război (unde pierduse un ochi), legionar activ pe teren în regiunea 
Ialomiţei. 

Doamna era mult în legătură cu tinere fete din cetățui, pe care le 
sfătuia şi le ajuta în fel şi chip pentru activităţile lor legionare. 

3. Doamna Maria Beiu-Palade, mare personalitate. Făcuse parte 
din grupul de iniţiativă pentru înființarea Asociaţiei Prietenii 
Legionarilor. După cât am putut observa, venea în general pentru a 
vorbi cu Căpitanul. 

4. Vera Totu (1914-1994): un caz special. Căsătorită cu Nicolae 
Totu în urma unei îndrăgostiri fulgerătoare, când s-au întâlnit la 


374 


congresul de la Târgu Mureş, 
trăiau ceea ce pe drept s-a 
numit „o dragoste în pas cu 
Legiunea“. 

De la Iaşi, se mutaseră într- 
o mică locuinţă de lângă sediu, 
spre a fi la îndemână pentru tot 
ce ar fi fost de făcut acolo. 

Şi totuşi ea nu venea prea 
adeseori, dar Niculiţă al ci, 
nelipsit, cu bonomia şi blânde- 
tea lui moldovenească, dar şi 
ca neînfricat ostaş al Căpita- 
nului, era acolo şi pentru ea, care, pentru modesta lor existență, lucra 
în atelierul sculptorului legionar Igiroşanu. 

5. Doamna Protopopescu era soția profesorului lon Protopopescu 
de la Şcoala Politehnică. Mi-aş permite să o înfăţişez printr-o amintire 
personală. 

La restaurantul legionar de la Carmen Sylva, în vara lui 1937, 
într-o zi de mare afluenţă de clienţi, eram ajutor de chelner (ceea ce se 
numea pe atunci „piccolo“). Domnul profesor Ion Protopopescu 
îndeplinea aceeași funcție, care consta în a ajuta la pusul meselor, dar 
“mai ales în a strânge farfuriile şi tacâmurile de pe mese şi a le duce la 
bucătărie pentru spălat. 

Făceam coadă spre ferestruica bucătăriei, chiar în spatele 
profesorului. Acesta, cam neîndemânatic la astfel de treabă, nu prea 
nimerea cum să treacă farfuriile. Persoana din bucătărie îi zice: „Haide, 
haide omule! Ce faci? Nu vezi că ţii lumea-n loc?“ Venind rândul 
meu, spun: „lertaţi-mă, Doamnă, dar dânsul era domnul profesor 
Protopopescu de la Școala Politehnică“. Îmi spune: „Lasă, dragă, ştiu. 
E bărbatu-meu'“. Doamna Ileana Protopopescu spăla vasele la bucătăria 
restaurantului legionar. 


375 


MASACRELE 


1. Despărțirea de cei ucişi odată cu Căpitanul 


Relatează Laurian Țâlnariu, martor ocular 
la Penitenciarul Râmnicu Sărat 


„„„Stam cu toată ființa din mine concentrată spre acel punct. De 
supărare uitasem, ca şi când n-ar fi fost. Ploaia, în loc să înceteze, 
cădea din ce în ce mai deasă. Vântul ușor dinspre nord îmi izbea faţa 
cu stropii reci. Mâinile, strânse pe gratiile ude, se răciseră bine. 
Tremuram de frig, dar nu puteam părăsi postul de observaţie, singurul 
din toată închisoarea. 

Într-adevăr, apare şeful închisorii, însoțit de un alt ofiţer 
de jandarmi, îmbrăcat cu impermeabilul. Îi urmau trei sau patru 
soldaţi. Cum vin de la cancelarie, trec pe coridorul din dreapta 
spre celula Căpitanului. Nu mai simţeam nici frigul, iar gălăgia 
din sala cea mare îmi trecea parcă pe lângă urechi. Am aşteptat, 
încordat, până la reîntoarcerea lor. Cam la zece minute, apare 
Căpitanul, încadrat de cei doi ofiţeri. Cu pasul mare, legionar, 
trece, parcă grăbit, pe coridor, privind drept înainte, Căpitanul. 
Pe mâna dreaptă ţinea o pătură roşietică. Peste hainele vărgate, 
îmbrăcase cojocul alb, adus de soţia lui la Jilava; pe cap, 
căciula neagră, ţuguiată. Soldaţii duceau două geamantane. Au 
mers spre cancelarie. Inima îmi bătea nebuneşte. Îl duce şi pe 
Căpitan! 


377 


Un grup de jandarmi, fiecare cu un pistol automat de tipul cel nou 
la umăr, trec repede spre fundul coridorului, de unde venise Căpitanul. 
Erau mulţi, peste 20. Sar în mijlocul celulei şi de aici mă trântesc 
puternic în uşă, strigând: 

- Domnule Inginer! Domnule Inginer! 

Nimeni nu mă auzea. Din celula vecină se alarmează Livezeanu. 
Prin gaura din colţul peretelui îi spun de plecarea Căpitanului. Începem 
apoi să strigăm amândoi pe domnul inginer Clime, lovind cu pumnii 
în uşă. Din fundul sălii de jos se aude energic vocea domnului inginer: 

- Ce s-a întâmplat, măi băieți? 

- L-au dus pe Căpitan, îi răspund. 

Se face linişte. Câteva clipe nu mişcă nimeni. Apoi, clănțănitul 
zăvoarelor începe să sune. Din câteva sărituri pe scări în sus, Nichi* 
ajunge în celula mea. O secundă mai târziu vine şi domnul inginer. 
Mă întreabă pe nerăsuflate: 

- De unde ştii? 

- Am văzut eu! 

- Pe unde? 

- Pe fereastra celulei, l-au dus câteva minute mai înainte, pe coridor, 
la cancelarie. 

- Sigur, măi? întreabă Nichi răstit. 

- Da! Era cu o pătură roşie în mână... 

- A! Este al patrusprezecelea , care pleacă, rosteşte domnul inginer. 
Doru** venise ceva mai târziu. A înțeles repede despre ce este vorba. 
Cad tustrei pe gânduri, fără să se mişte din faţa celulei mele.Rup eu 
tăcerea, cu întrebarea: 

- Credeţi că o să fie mai rău, dacă pleacă şi Căpitanul? 

- Vor redeschide procesele Duca...Stelescu...implicând şi pe 
Căpitan, explica Doru. 


* Nicolae Constantinescu, unul din cei trei Nicadori. 
** Doru Belimace, Nicador. 


378 


- Nu, va fi mai rău, mult mai rău! Ăştia vor să termine peste noapte 
cu noi, răspunde Nichi mai nervos... 

Au plecat... Se aud pași coborând pe scări. În sala mare, cei liberi 
se strâng în jurul lor. Ideea morții îşi făcea loc în mintea fiecăruia, şi în 
ochii tuturor se citea spaima: îl omoară pe Căpitan! 

Presimţirea s-a transmis fulgerător, de la om la om. Dumnezeu a 
voit să fiu printre puținii legionari rămaşi în viață, dintre cei care au 
avut sfântul noroc de a fi cu ei, înainte de plecarea lor pe drumul etern 
şi luminat, de dincolo de pământ. 

Cu urechea lipită de uşă, ascultam atent gălăgia de pe sală, dar nu 
desluşeam nimic. Aud apoi paşi pe sălița de sus. Mă uit: Doru se apropie 
de vizetă. Îşi fixează ochii în ochii mei şi rostește, cu vocea lui de 
bariton: 

- Ce rău îmi pare că n-am stat mai mult de vorbă cu dumneata! 

- Ce facem noi, acum! exclam eu. 

- Voi să mergeţi înainte, pe drumul legionar! Să nu-ţi pară atât de 
greu momentul acesta... Fii tare! Numai aşa va învinge Legiunea! A 
trecut neamul nostru prin clipe mai grele în istorie! Să ai credință în 
Dumnezeu! 

Face un pas înapoi, ia poziţia de drepți, duce mâna dreaptă la 
inimă, apoi o ridică sus şi salută corect: 

- Te las cu bine! Trăiască Legiunea şi Căpitanul! 

Ultimele cuvinte, ultimele dorinţi ale celor ce pleacă dau timpului 
scurt un preţ fără egal. Aceste momente mi s-au întipărit adânc în 
memorie. 


Fane GEORGESCU 


Când a văzut că este vorba de plecarea la moarte, primul dintre 
Decemviri care a urcat la mine a fost Fane Georgescu. Suferise mult 
şi slăbise îngrozitor, era de nerecunoscut. La J ilava, unde trupul său 
strânsese tot frigul în oase, se îmbolnăvise de reumatism. La Aiud, în 


379 


urma mâncării proaste şi a mizeriei făcuse un început de cancer la 
stomac. La Râmnicu Sărat contractase o furunculoză dureroasă. Nici 
cu plămânii nu stătea prea bine. Încerca totuşi să rămână optimist şi 
tonic pentru cei din jur. De câte ori suferințele făceau vreunuia dintre 
noi viaţa insuportabilă, Fane cânta din celula lui; avea o voce frumoasă, 
de tenor. În discuţiile serioase era modest şi ceda în favoarea lui 
Caratănase. El inventase salutul Trăiască viața! opus celuilalt, Trăiască 
moartea! 

Acu, rezemat de ușă, îmi spune: 

- Plec la moarte... am venit să-mi iau rămas bun. Comunică 
Federaţiei, când poți - să nu dea înapoi. Să ducă steagul legiunii, prin 
luptă, până la victorie! Am pe mama şi pe sora mea. Ajutaţi-le voi, 
cum ştiţi, camaraderește... 

Neputând saluta din cauza mâinii umflate de reumatism, mi-a 
atins palma spunând: Trăiască Legiunea şi Căpitanul! A vrut să mă 
îmbrăţişeze, dar încheieturile anchilozate nu l-au lăsat. După ce i- 
am atins obrajii de ai mei, s-a dus în celula vecină, la Livezeanu. L- 
am petrecut cu privirea, întrebându-mă cum şi când voi putea 
transmite Federaţiei - adică studenţilor legionari din Constanţa - 
mesajul său. 


Iancu CARANICA 


Pe când mă frământam cu gândul la Fane, apare, zâmbind, 
Nicadorul Caranica. Îmi prinde amândouă mâinile în ale lui şi zice: 

- Nu-ţi pot lăsa, dragul meu, decât un îndemn la luptă! Dar fii 
atent, să nu te rătăceşti! Viaţa e plină de ispite. Îţi spun din experienţa 
mea. Ani întregi am rătăcit prin teorii înşelătoare. Nu mai credeam 
în Dumnezeu. Am pierdut timpul ca să ajung tot la Evanghelie... De 
plecarea noastră nu te întrista... de cinci ani o aştept. Sunt sigur că 
nu este zadarnică... va da roadă bogată neamului românesc... Sunt 
mulțumit că au rămas afară mulţi legionari, cum mi-aţi spus voi... 


380 


Biruinţa se apropie... dar până atunci veți fi puşi la mari încercări. 
Ca să le treci cu bine, roagă-te lui Dumnezeu! Este singurul izvor 
dătător de putere... Să trăieşti, camarade, Domnul să-ți ajute în 
ceasurile grele! 

M-a mişcat că, în acele momente, se gândea la mine, nu la el. 
Fusese întotdeauna de un altruism extraordinar. Chiar brutalitatea 
jandarmilor se topise în fața purtării sale pline de fineţe. În anii 
lungi de închisoare dobândise o impresionantă cultură: nimeni din 
grup nu-l eclipsa. Scrisese caiete întregi, discutând chestiuni din 
domeniul moralei, sau povestind împrejurările în care intrase în 
închisoare. 


Jon ATANASIU 


Peste îmbărbătările lăsate de Caranica, Atanasiu îmi aducea starea 
de veselie în care se afla. Ca întotdeauna, zeflemisind orice, intră grăbit 
în celulă, având la vestonul vărgat, deasupra inimii, o batistă albă, 
prinsă într-un buzunăraş improvizat. Îşi trece mâna peste batistă şi îmi 
spune râzând: 

- A venit şi timpul să facem nunta! Tu mai rămâi... amână-ţi-o! Ce 
crezi, îmi stă bine? Vesteşte părinților mei, cât de frumos am plecat! 

Mi-a strâns mâna, frățeşte, m-a salutat legionăreşte şi s-a dus cu 
graba cu care venise. Trecând spre celula lui Livezeanu, a început să 
cânte: 


Moartea, numai moartea legionară 
Ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunți... 


Mi-a fugit atunci gândul la casa bătrânului învăţător Atanasiu din 
judeţul Olt, unde văzusem zbuciumul mamei sale, care se stingea de 
dorul singurului copil dăruit de Dumnezeu. 


Ştefan CURCĂ 


Lui Ştefan Curcă îi dădusem bocancii mei, când aflasem că e 
pe lista celor care vor pleca. Avea doar nişte sandale uşoare. Dar 
de îndată ce a înţeles că merge la moarte, a venit să-mi înapoieze 
bocancii. Nu i-am primit. 

- Bine! Trebuie să meargă frontul uniform echipat şi la moarte! 
Un camarad din cuibul Trăiască moartea te salută cu Trăiască 
Legiunea şi Căpitanul! 


Iosif BOZÂNTAN 


Îmi acordase multă atenţie camaraderească, de cum ne-am 
cunoscut, în 1934. Eram amândoi ardeleni şi greco-catolici şi 
stătuserăm mult de vorbă. Nu era exclusivist în păreri. Sufletul lui 
bun îl făcea să acorde prea uşor încredere oamenilor. Când a intrat 
în celulă, părea bine dispus. După ce ne-a adresat tuturor salutul 
său, ne-a spus, transfigurat de emoție: 

- Fiţi tari şi credincioşi Legiunii! Ţara e în mare pericol. Nu 
lăsaţi Ardealul în robia ungurilor! Simt că aici se pregăteşte un 
deznodământ tragic. De va fi aşa, faceți toate sforțările să aduceţi, 
voi, legionarii, Ardealul înapoi! Parcă văd umbra mamei alungată 
de la mormântul meu... Nu îngăduiţi această durere! Daţi-i voi câtă 
mângâiere veţi putea... Explicaţi-i rostul jertfei mele, pentru binele 
patriei! Îţi las chipul Sfântului Anton, făcătorul de minuni! Roa- 
gă-te lui... 

Ne-a salutat şi a plecat. După ce a ieşit din celulă, s-a întors o 
clipă, m-a privit prin vizetă şi mi-a spus din nou: 

- Luptaţi din toate puterile, să nu cadă Ardealul în mâinile 
ungurilor! 

Cu această grije în suflet a plecat Bozântan la moarte. Iconița 
cu Sfântul Anton o mai am şi acum. De câte ori o privesc, îmi 


382 


revine în minte chipul lui Bozântan, cu ultimul lui mesaj: nu lăsaţi 
Ardealul! 


Ion CARATĂNASE 


Am primit apoi vizita lui Ion Caratănase, omul din Mişcare pe 
care l-am cunoscut cel mai bine. De la cărămidăria din Giuleşti, 
i-am luat mereu purtarea drept exemplu. Era un model de comandant 
legionar. Modest, harnic, corect, calm, viteaz şi înțelept, cu un 
neîntrecut simţ al măsurii. Vorbea puțin şi atingea totdeauna esenţa 
lucrurilor. Calm în momente critice, găsea soluţiile de minune după 
un moment de gândire. Nu l-am auzit niciodată bârfind. Nu-şi 
pierdea cumpătul, indiferent în ce societate s-ar fi aflat. Când a 
intrat în celulă, parcă mi s-au risipit toate grijile. Cu calmul lui de 
neîntrecut, mi-a spus: 

- Să-mi iau şi de la tine adio! Cum te simţi?, şi şi-a dus mâna 
dreaptă după gâtul meu, ca un părinte, Caratănase fusese educatorul 
meu legionar. 

- Greu este că merge şi Căpitanul cu noi! El trebuia să trăiască! 
Vor fi frământări mari afară... şi în Mişcare... te sfătuiesc să nu te 
prea amesteci... Să-ţi vezi de drumul tău, drept... Se vor limpezi 
apele... Mama este destul de tare. Totuşi, încurajaţi-o şi voi, ca pe 
orice mamă... Transmite concetățenilor că vreau să fie tari. Ştiu că 
sunt aproape toţi afară. Să nu se lase prinşi, ca să-şi poată face 
datoria. Am încredere în ei. Sunt leii necesari momentului! Vor 
face ispravă bună... Ai nevoie de ceva lucruri? 

Îi răspund că nu. 

- Fratele meu Vasilică să poarte şi pe viitor grija familiei. Sora 
mea, Lenuţa, să-şi termine cu bine şcoala. Să nu uiţi nimic din ce 
ţi-am spus. 

M-a înbrăţişat şi a plecat, luând drumul în jos, spre celelalte 
celule. 


383 


Radu VLAD 


După aerul de îngrijorare lăsat de Caratănase, primesc vizita 
scurtă a lui Radu Vlad. Fiu al Buzăului, înzestrat cu o sănătate de 
fier, unul dintre puţinii care vedeau schimbarea climatului josnic 
şi imoral din jurul regelui Carol al II-lea printr-o atitudine tare, de 
aceea, era cel mai încântat de ceea ce comiteau camarazii afară. 

În celulă a stat puţin. A vorbit scurt şi hotărât. 

_ Noi murim! Vă rămâne marea datorie: să ne răzbunaţi! Fiţi 
neîndurători cu bestiile şi camarila, cari terfelesc onoarea țării! 
Terminaţi cu ei! Trăiască Legiunea şi Căpitanul! 

Mi-a dat mâna şi a plecat fără vreo efuziune sentimentală. Între 
Decemviri, dacă nu mă înşel, era cel mai tânăr. 


Grigore Ion STATE 


Era muncitor, născut în Vălenii de Munte. Ne-am cunoscut la 
Giuleşti, în 1934, unde am frământat toată vara pământul, la 
cărămidărie. Vara următoare am lucrat iarăşi la o cărămidărie - în 
comuna Regele Ferdinand, din judeţul Râmnicu Sărat, unde făceam 
cărămizi pentru o biserică. Am fost arestaţi amândoi şi purtați pe 
jos, cu lanţuri la mâini şi la picioare, timp de trei săptămâni, de la 
un post de jandarmi la altul. Aceste încercări comune creaseră o 
sfântă camaraderie între noi. Acum, în seara despărțirii, intră în 
celulă luminat de mulțumire, poate ca să-şi ascundă ce are în suflet... 

- În fine, pentru ultima oară ne vedem pe pământ, măi 
Ţelinarule! 

Îmi spunea aşa, imitând pe Dinu, fiul lui. 

- Te-ai ţinut pe urma mea, din Giuleşti la Jilava, de la Jilava la 
Râmnicu Sărat, la Buzău, la Ploieşti, la Carmen Sylva, ca să ne 
vedem, după atâţia ani, tot la Râmnicu Sărat. Dacă în iulie ‘36 nu 
erai în armată, în manevre la Lipova, mergeam astă seară amândoi. 


384 


Caratănase s-a trudit să te aducă, dar n-a putut s-o facă la timp. De 
altfel e mai bine că tu o să trăieşti. Deşi cine ştie, până la urmă, 
cum sfârşeşti şi tu... Totuşi, te rog ceva: să-i spui lui Antim că 
numele cuibului Iancu Jianu să rămână așa cum l-am numit eu. Ce 
rătăcire l-a făcut să-i schimbe numele? Mai bine să se îngrijească 
şi să ajungă cuibul exemplu de credință şi disciplină în Corpul 
Muncitoresc Legionar... 

Apoi, copleşit de emoție, continuă cu voce mai scăzută: 

- Pentru soţioara mea, repet ce ţi-am spus şi altădată: i-am fost 
toată viaţa credincios. Să ştie şi ea asta, şi mor cu conştiinţa 
împăcată... Avem un copil, pe Dinu, îl ştii... creşte-l aşa cum am 
vrut eu, dă-i viață legionară... În casa mea, deasupra icoanei am 
aşezat baioneta fratelui meu mai mare, căzut pe front ca voluntar. 

„.. Ia-o şi învaţă-l cum să o mânuiască! Strânge-i bine mâna pe 
ea, ca să crească în iubire de neam! Copilul meu să fie legionar! 
Atât te rog! 

M-a sărutat pe obraji şi pe frunte, m-a scuturat bine de umeri şi 
a dispărut. Am petrecut cu privirea bărbatul în haine vărgate şi 
bască mică, de ocnaş. Se ridicase, în 1934, ca o furtună, din lumea 
prea disprețuită a muncitorilor. Era şofer, şi în doi ani adusese în 
Legiune sute de şoferi, pe care îi schimbase educându-i după 
normele noastre. 


Ion TRANDAFIR 


Pe cât de mişcaţi sau de preocupaţi de o idee mi se păruseră 
ceilalţi, pe atât de indiferent şi desprins de toate mi s-a părut lon 
Trandafir. Părea că nu-l interesează ce se petrece în jurul său. A 
venit la vizetă, m-a salutat în mod obişnuit, legionăreşte, şi aplecat 
calm, ca pentru o despărțire temporară. De altfel, prezenţa lui în 
închisoare nici nu se simțea. Nu-l puteai antrena în discuţii, cu 
excepţia celor tehnice. Când întâmplător îi revenea ca loc pentru 


385 


plimbare curtea dinspre vest, se urca pe ce putea, doar-doar va 
vedea noul tip de locomotivă Malaxa, care tracta atunci accele- 
ratele. 

Părea că primeşte momentul despărțirii de viață ca pe un fapt 
divers. Nici o urmă de regret, de dor, de ură sau de răzbunare. 


După plecarea lui Trandafir, aud glasul plutonierului Eftimie, 
care îi cheamă pe toţi în celule. Pele şi Bogdan au mai putut să 
treacă în grabă pe la mine, fără a avea însă timp să-mi spună 
ceva. 

Toate celulele au fost închise. 

În jurul orei două, şeful închisorii, însoţit de căpitanul Roşianu 
şi de un ofiţer pe care nu îl cunoşteam, au venit în sala mare. 
Căpitanul Iliescu a comunicat ordinul: 

- Cei ce pleacă îşi vor lăsa bagajele în celulele respective. Nu 
se poate lua din îmbrăcămintea particulară nimic, afară de palton 
şi căciulă. 

De jos, se aude, tăioasă, vocea lui Nichi: 

- Era vorba să ne luăm bagajele cu noi! 

- Mâine seară veți avea bagajele în Jilava! 

- Precis? întreabă Nichi bănuitor. 

- Ce Dumnezeu, aveţi toată încrederea, confirmă ofițerul de 
jandarmi. Acelaşi ofiţer cere celor ce vor fi strigați să se aşeze 
lângă uşa principală, în ordinea chemării: 

- Constantinescu Nicolae! 

- Prezent! 

- Caranica lancu! 

- Prezent! 

- Belimace Dumitru! 

- Prezent! 

- Caratănase Ion! 

- Prezent! 


386 


- Bozântan Iosif! 

- Prezent! 

- Curcă Ştefan! 

- Prezent! 

- Atanasiu Ion! 

- Prezent! 

- Pele Ion! 

- Prezent! 

- Grigore Ion State! 

- Prezent! 

- Trandafir Ion! 

- Prezent! 

După ce s-a făcut apelul, o voce pe care încă nu o auzisem, a 
ordonat: 

- Teşiţi afară! 

Trec, apoi, repede, la fereastra mea, ca să-i mai văd o dată în 
curtea mică, din faţă. 

Când au ajuns toţi în coridorul mic din dreapta cancelariei, 
plutonierii ascunşi în fundul gangului dinspre celula lui i-au 
încadrat cu mai multe cordoane. Vedeam bine mutrele acestor 
monştri care stăteau cu pistoalele automate în poziție de tragere. 
Unul dintre ei, cu braţul încărcat de frânghii albe, a trecut în 
primul rând al cordonului în partea stângă. Frânghiile erau lungi 
cam de doi metri şi aveau grosimea celor folosite pentru întinsul 
rufelor. 

Între camarazi observ o anumită neliniște. La un moment dat 
cordoanele se despart în două. Bozântan țâşneşte printre ele, fuge 
până înlăuntrul închisorii şi strigă cât poate: 

- Domnule inginer, aşa este, pleacă şi Căpitanul! L-am văzut, 
stă singur! 

N-a putut termina fraza, că doi plutonieri l-au îmbrâncit pe uşă 
afară, cu un noian de înjurături. 


387 


Înainte de plecarea lor, domnul Clime voise să ia contact cu 
Căpitanul. N-a reuşit! Atunci s-a înțeles cu Bozântan, ca să-și facă 
uitat paltonul. Nici această încercare n-a reuşit. 

Bozântan a fost apoi reintrodus în grup, iar cordoanele şi-au reluat 
forma iniţială. 

Până acum observasem toate mişcările prin ferestruică, dar nu 
putusem distinge nici o vorbă. Am putut vedea apoi cum, din grupul 
camarazilor, erau duşi unul câte unul. 

Primul dus a fost Nichi. În urma lui au plecat doi gradaţi din cor- 
don, după ce primeau două frânghii din legătura aflată în braţele 
subofițerului. Nu s-au mai întors... 

După puţin timp îl iau pe Caranica, apoi pe Doru... Și aşa, fiecare 
camarad părăseşte grupul, urmat de subofițerul care se aproviziona 
mai întâi cu frânghiile pregătite. 

Mă uitam la ceas şi urmăream minutele. Până la trei fără un sfert 
a durat scurgerea şirurilor din cordon. Atunci a fost legat cu frânghii 
Trandafir, ultimul din frontul de onoare al Căpitanului. 

De vorbit nu mai vorbea nimeni în sală. Doar domnul Clime, din 
când în când repeta întrebarea: 

- N-au plecat încă, măi băieți? 

- Nu, domnule inginer! răspundeam eu sau Livezeanu. 

Nu mă mişcam de la postul meu de observaţie: fereastra mea avea 
cel mai deschis orizont; nu trebuia să-mi scape nimic. 

Deodată aud zgomotul motoarelor rupând liniştea nopții. Îmi 
îndrept privirea către stradă. Apăruse prima dubă, care se legăna, 
împovărată de greutate, în gropile mari ale drumului, pline cu apă de 
ploaie. La cel mult 30 de metri apărea a doua. Se clătina şi ea pe strada 
desfundată, împroşcând apa murdară peste sârma ghimpată... Mai la 
urmă, o maşină mică de lux se ținea după ele. Coloana a dispărut în 
ploaie. Oraşul dormea. Câinii din curțile vecine îşi încetaseră lătratul. 
Noaptea, frigul, ploaia şi vântul subţire de la nerd au însoțit plecarea 
Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor pe drumul fără de întoarcere... 


388 


Reflectoarele aprinse în curte şi pe ziduri se osteneau cu alungarea 
întunericului greu, îmbibat cu duhuri necurate, ce bântuie la orele MICI, 
când se mişcă strigoii. Din vârfurile celor cinci posturi de pază, zbierau 
din adâncul pieptului feciorii de români, mai aprins ca oricând: 

- Postul numărul unu... biineee! 

- Postul numărul doi... biiinees! 

- Postul numărul cinci... şi mai biiineee! 

Mă dau jos de la fereastră şi, trecând la uşă, anunţ tuturor: 

— Au plecat în două dube pe drumul către oraş! 

— Bine, Dumnezeu să le ajute! răspunse domnul Comandant al 
Bunei Vestiri, Gheorghe Clime. 

Laurian Ţâlnariu 


Rugăciunea lui Corneliu Codreanu 
înainte de trimiterea spre supliciu 


Adu-ţi aminte, Doamne, de toţi ai mei. Primeşte-i 
sub scutul Tău. Iartă-i şi odihneşte-i. Dă-le putere celor 
vii şi biruință asupra celor potrivnici, spre înflorirea 
României creştine legionare şi apropierea de Tine, 
Doamne, a neamului nostru românesc, întru nădejdea 
învierii lui. 

Amin 


Cititorul va găsi după pagina 567 textul Însemnărilor de la Jilava 
de Corneliu Zelea Codreanu. 


Urmează declaraţiile asasinilor: 


389 


Declaraţia maiorului Dinulescu 


Într'o zi am fost chemat de către fostul Preşedinte de 
Consiliu, Călinescu. În cabinetul lui de lucru se găsea şi 
Generalul Bengliu, comandantul Jandarmeriei. Călinescu mi-a 
declarat atunci că, pentru motive politice, Codreanu şi 13 adepţi 
ai lui trebuiau să fie ucişi; aceasta ar fi fost şi dorința Regelui. 
În ziua de 29 Noembrie 1938, la orele 10 seara, Codreanu şi 
camarazii lui au fost scoşi din închisoarea de la Râmnicul-Sărat, 
unde erau închişi şi au puşi într'un camion. Legionarii au fost 
puşi în aşa fel ca să poată vedea numai înainte, fiind în acelaş 
timp legaţi cu braţele la spate. Ei nu puteau face nici cea mai 
mică mişcare; erau chiar constrânşi să stea continuu cu capul în 
sus. 

- Înapoia fiecăruia din ei stătea câte un jandarm. Eu m'am 
aşezat lângă şofer. Se călătorea pe şoseaua dintre Ploeşti și 
București, când zorii zilei de 30 Noembrie, după ce am dat 
semnalul fixat, cu lanterna, jandarmii au scos din buzunare o 
sfoară (frânghie), pe care au strâns-o în jurul gâtului legionarului 
ce stătea în faţa fiecăruia dintreei. În felul acesta, Codreanu şi 
cei 13 camarazi ai lui au fost sugrumaţi, în timp ce maşina îşi 
continua drumul în plină viteză. Puțin timp după aceea, am ajuns 
la Bucureşti, de unde ne-am îndreptat către fortul de la Jilava, 
în interiorul căruia era săpată, deja de trei zile, o groapă mare. 
După ce camionul a intrat în fort, asupra cadavrelor 
strangulaților sa tras — în urma ordinului primit de la Prim- 
procurorul militar, Col. Zeciu — câte un foc de revolver sau de 
puşcă; apoi un medic militar constată moartea tuturor 
legionarilor transportaţi de noi. Cadavrele au fost aruncate în 
groapă. Eu imediat am declarat celor 14 jandarmi că ceeace 
făcuseră fusese dispus de către Curtea Marţială şi că a fost o 
datorie patriotică importantă. 


390 


Certificatele de moarte se confecţionaseră la Jilava de către 
Colonelul de la Curtea militară Zeciu, Locotenent-Colonei 
Dumitru* şi de Primul Comisar Regal, Colonel Pascu. 

S’a aruncat pământ în groapă; însă a doua zi cadavrele au 
fost desgropate şi purtate într'o altă groapă. Asupra lor s'au vărsat 
multe sticle de acid sulfuric, apoi au fost acoperite cu pământ, iar 
deasupra s'a turnat o placă grea de ciment. Jandarmii, deşi 
involuntar, au trebuit să iscălească acieie de deces, în care se spunea 
că cei 14 legionari au fost împuşcaţi pentrucă încercaseră să fugă 
de sub escortă. Fiecare jandarm a fost răsplătit cu 20.000 lei. Eu 
am primit 200.000de lei**. 


Mărturia jandarmului Sârbu, făcută în faţa Comisiei 
investigatoare a Curţii de Casaţie din Bucureşti, în 
Noiembrie 1940: 


„Am plecat în noaptea aceea din Bucureşti, cu două maşini - 
dube, dela Prefectura de poliție. Eram însoțiți de maiorii de 
jandarmi Dinulescu şi Macoveanu. 

Ajunşi la Râmnicu-Sărat, am tras la Legiunea de jandarmi. 
Aici, Maiorii Dinulescu şi Macoveanu au luat contact cu Maiorul 
Scarlat Roşianu, Comandantul Legiunii de Jandarmi din Râmnicu- 
Sărat. 

În lipsa unui ordin precis, jandarmii n'au mai luat pe 
legionari. Am fost băgați toți jandarmii în maşini. Imediat ne-am 
reîntors spre Bucureşti, dar în acelaşi timp soseşte din urmă maiorul 
Dinulescu care ne-a dat ordinul răstit: înapoi la Râmnicu-Sărat. 


*Cel care a prezidat Curtea Militară ce a condamnat pe Căpitan la 10 ani închisoare. 

**La o întrebare: 

Pentruce în comunicatul oficial sa spus de o pretinsă încercare de evadare şi o pretinsă 
împușcare la al 30-lea km., deşi omorul s'a făcut cel puţin la km. 40, Dinulescu a declarat 
că acesta a fost necesar pentruca să fie competente autoritățile Județului Ilfov, care trebuiau 
să facă expunerea în legătură cu anunțarea morții. 


391 


Ne-am întors, dar ne-am oprit în comuna Bălțați, la câţiva 
kilometri de Râmnicu-Sărat, unde am fost cantonaţi pe timpul 
nopții. Aici ni s'a dat vin de băut, țigări scumpe şi gustări alese. 

În zorii zilei, am pornit spre Râmnicu-Sărat. 

Ajunşi în închisoare, am fost băgaţi toți jandarmii într'o 
celulă, unde maiorii Dinulescu şi Macoveanu ne-au dat instrucțiuni 
asupra modului cum aveam să executăm pe legionari. 

Punând în genunchi pe şoferul maşinii, i-au arncăt un gtreang 
după gât, pe la spate, arătând cât de uşor se poate executa astfel. 

Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit apoi 
câte unul afară, în curtea închisorii, şi fiecăruia i sa dat în seamă 
un legionar. 

Mie mi-a dat pe unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai 
târziu că acesta era Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu. 

I-am dus apoi la maşini. Aici, legionarii erau legaţi cu mâinile 
de banca din spate, iar cu picioarele de partea de jos a băncii din 
față, în aşa fel că nu se puteau mişca nici într'o parte nici într 'alta. 

Aşa au fost legați zece legionari într o maşină şi patru în cealaltă. 

Eu am fost în prima maşină, în cea cu zece legionari, în spatele 
Căpitanului, şi fiecare jandarm era aşezat în spatele legionarului 
ce-i fusese încredințat. 

În mâini aveam ştreangurile. 

Am pornit. În maşina mea era maiorul Dinulescu, iar în 
cealaltă, maiorul Macoveanu. 

Era o tăcere de mormânt, căci nu aveam voie să vorbim, nici 
noi între noi, jandarmii, şi nici legionarii între ei. Ajunşi în dreptul 
pădurii Tâncăbeşti, maiorul Dinulescu care stabilise cu noi, printr- 
un cod de semnale, momentul execuţiei, a aprins la un moment dat 
lanterna sa electrică, stingând-o şi aprinzând-o iarăşi de trei ori. 

Era momentul execuţiei, dar nu ştiu de ce n'am executat nici 
unul. Atunci maiorul Dinulescu a oprit maşina, s'a dat jos, şi s'a 
dus la maşina din spate. 


392 


Acolo maiorul Macoveanu fusese mai autoritar; legionarii 
executați. 

«Camarade, dă-mi voie să le vorbes camarazilor mei... 

Dar în aceeaşi clipă, mai înainte ca el să fi terminat această 
rugăminte, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara maşinii şi păşind 
înăuntru, cu revolverul în mână, a rostit printre dinţi: Executarea!» 

La aceasta, jandarmii au aruncat ştreangurile... 

"Cu perdelele trase, maşinile şi-au continuat drumul până la Jilava. 

Când am ajuns, erau orele 7 dimineaţa. Aici ne aşteptau: 
Colonelul Zeciu, Dan Pascu Comandantul Închisorii, Colonelul 
Gherovici, medicul legist, Locotenent-colonelul Ionescu şi alții. 

Groapa era făcută. 

Traşi din maşini, legionarii au fost aşezaţi apoi cu fața în jos 
şi împuşcaţi în spate, pentru a se simula astfel împuşcarea pe la 
spate, în timpul evadării de sub escortă. 

După aceasta, au fost aruncaţi în groapa comună. 

La câteva săptămâni însă, aceeiaşi jandarmi, tot noi, am fost 
aduşi din nou la Jilava, şi desfăcând groapa, am aruncat peste ei 
o soluție dizolvantă şi arzătoare, cinsprezece damigene de vitriol. 

După aceasta, am fost puşi să dăm declaraţii, cum că 
legionarii, fugind de sub escortă, au fost împuşcaţi. 

Apoi am fost adunaţi într'o încăpere a Închisorii Jilava, unde 
Colonelul ne-a ținut un discurs, spunându-ne: « Vaţi făcut datoria, 
voi nu sunteți asasini de rând» 

La câteva zile după aceasta, eu am fost chemat în cabinetul 
colonelului Gherovici, care, văzându-mă, mi-a spus: 

«Tu eşti voinic, ai fi putut să omori trei deodată». Mi-a întins 
apoi o hârtie pe care aveam s ‘o semnez spunând că am primit suma 
de 20.000 lei drept ajutor de boală. I-am răspuns că «nu sunt 
bolnav, domnule Colonel». Colonelul mi-a răspuns: «Mă, Sârbule, 
nu vezi că arăţi de rău şi să-ţi păzeşti gura, căci altfel ţi-o astup cu 
pământ», arătându-mi cu mâna cu pistol Mauser pe birou. Am fost 


393 


trimis apoi, ca şi ceilalți jandarmi, în concediu.“ 

Ne putem închipui pe Carol şi pe ţiitoarea lui ???? așteptând 
încordaţi, în noaptea Sfântului Andrei, vestea sugrumării 
Căpitanului şi a camarazilor săi, veste pe care Călinescu sau Gavrilă 
Marinescu nu au lipsit, desigur, să o ducă personal la Palat. 


Comunicatul oficial al autorităților Statului 

„În noaptea de 29-30 Noembrie cr. s'a făcut un transfer de 
condamnaţi de la închisoarea R. Sărat la Bucureşti-Jilava. În dreptul pădurii 

“ce corespunde km. 30 depe şoseaua Ploeşti-Bucureşti, pe la orele 5, 
automobilele au fost atacate cu împușcături de necunoscuţi care au dispărut 
şi în acel moment, transferaţii profitând de faptul că transportul se făcea 
în automobile Brek tip jandarmi, deschise și pe timp de noapte cu ceață 
deasă, au sărit din maşini, îndreptându-se cu vădită intenție de a dispare 
în pădure. Jandarmii, după somațiile legale, au făcut uz de armă. 

Au fost împuşcaţi: Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la zece 
ani muncă silnică şi şase ani interdicţie, Constantinescu Nicolae, 
Caranica Ion, Belimace Doru, Caratănase Ion, Bozântan Iosif, Curcă 
Ştefan, Pele Ion, State Gr. Ion, Astanasiu Ion, Bogdan Gavrilă, Vlad 
Radu, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, Georgescu Ștefan, 
Trandafir loan, condamnaţi la câte zece ani muncă silnică. 

Atât parchetul militar al corpului II armată, pe teritoriul căruia 
s'a întâmplat cazul, cât şi parchetul civil, fiind înştiinţate, au venit la 
faţa locului şi au constatat în mod oficial moartea celor numiţi mai 
sus, de către medic, prin încheere de proces-verbal. 

A autorizat înmormântarea cadavrelor, rămânând mai departe 
în cercetarea cazului. 

Comandamentul militar, după propunerea parchetului şi pentru 
motive de ordine publică, a aprobat ca înmormântarea să se facă la 
subcentrul militar Jilava, fapt ce s'a executat în dimineaţa zilei de 30 
Noembrie a.c., prin îngrijirea închisoarei militare Jilava.,, 

30 Noembrie 1938 


394 


395 


2. În lagărul de la Vaslui, după asasinarea Căpitanului 


Relatează Vasile lasinschi 


Legionarii din lagărul de la Miercurea Ciucului, care fuseserăm 
ridicaţi într-o după-amiază de-a lui noiembrie 1938, sub o pază extrem 
de severă, am fost duşi în vale, spre gară. Aici, numărați de zece ori, 
am trecut printr-un cordon de santinele şi am intrat în vagoane-dubă, 
ce nu aveau nici bănci şi nici ferestre. Coborân- du-se noaptea, trenul 
s-a pus în mișcare, şi a doua zi dimineaţa am ajuns la Vaslui. De la 
gară am fost transportaţi afară din oraş şi introduşi în ograda şcolii 
normale, una din construcțiile începute şi neterminate sub ministeriatul 
doctorului Anghelescu, acum transformată în lagăr pentru legionari. 
Înăuntru am găsit alţi camarazi, aduşi recent din toată ţara, în special 
studenți de la Bucureşti, Iaşi şi Cluj. Obosiţi şi înfriguraţi, am intrat în 
camerele pregătite. Ne-am aşezat fiecare, după voie, afinități sau 
chiar la întâmplare, câte 10, 15 ori 20 în câte o încăpere. Eu am găsit 
un pat liber între 

Ion Belgea şi Pâsu Antoniu. Clădirea întreagă, cu ograda ei mică, 
fusese înconjurată cu două rânduri de sârmă ghimpată, iar acum se 
lucra la încă două rânduri. Administraţia şi jandarmeria erau în afara 
rețelei ghimpate, iar echipele de gardieni şi santinele veneau pentru 
schimb din oraş, toți înarmați şi instruiți, ca pentru cei mai mari făcători 
de rele. Intrarea şi ieşirea din lagăr erau foarte strâmte, se putea strecura 
un om, trecând cele trei portiţe. 

Paza era extrem de severă, şi devenea şi mai severă, de la o zi la 
alta. Rândurile de sârmă ghimpată, despre care se spunea că unele ar 
fi electrificate, se înmulțeau. Pe stâlpi, din cinci în cinci metri, erau 
becuri puternice şi lampioane; iar într-o dimineață ne-am trezit că 
avem în fața noastră, pe sub coama dealului dimpotrivă, la vreo 70 — 
80 de metri, un tun cu gura îndreptată spre şcoală. 

Legionarii, cam trei sute la număr, erau îngrijoraţi şi demoralizați. 
Radu Gyr, Nelu Mânzatu, Valeriu Cârdu, Boborodea, dr. Cincora, eu 


396 


şi încă alţii, ne propuneam să alcătuim programe teatrale ori muzicale 
şi chiar să alcătuim o revistă literară, ca să-i scoatem pe oameni din 
depresia în care căzuseră. 

Până la 1 decembrie 1938 crescuse mult numărul celor internaţi. 
Dimineaţa ne-am adunat cu toții în sala de festivități a şcolii. Am 
sărbătorit cei 20 de ani de la Unire după un program sobru. Am încercat 
să introducem o notă de voie bună, dar inima noastră era încărcată de 
durere. Toţi sau aproape toţi contribuisem cu ceva, direct sau indirect, 
la acest act măreț, iar acum ne găseam între sârme, la dispoziţia acelora 
pe care îi consideram, prin faptele şi purtarea lor, duşmani ai Patriei şi 
ai actului săvârşit cu 20 de ani în urmă. 

Seara, după ce am luat cina, mă trezesc că sunt chemat la cancelarie 
din ordinul maiorului Craioveanu, cel care omorâse cu mâna lui, la 
Cluj, pe studenţii Bica şi Anania, înainte de a fi fost numit comandant 
al lagărului de la Vaslui. 

Doi jandarmi înarmați mă aşteptau, şi îndată ce am ieşit dintre 
sârme, m-au încadrat pe cărarea ce ducea spre cancelarie. 

În cele câteva zile de când eram aici, au tot intrat legionari, dar 
nici unul nu fusese chemat la cancelarie, aşa că interesul celor care 
aflaseră de chemarea mea era firesc. În aşteptarea întoarcerii mele, 
camarazii erau în picioare. 

Şef al lagărului de la Vaslui nu mă numise nimeni; doar la 
Miercurea Ciucului funcționasem ca atare un timp; desemnat fiind de 
Gheorghe Clime şi ajutat de către Comandanti ai Bunei Vestiri. Aici, 
încă nu ajunsesem să ne organizăm, dar jandarmii cunoșteau rolul meu. 
D-l Nelu Mânzatu îmi şi atribuise, la serbarea de dimineaţă, într-o 
pledoarie glumeaţă, titlul de director al şcolii normale de la Vaslui, 
ceea ce stârnise râsete şi aplauze; dar nu asta l-a determinat pe maiorul 
Craioveanu să mă cheme în seara aceea la el. 

Am intrat singur în cancelarie, pe uşa pe care mi-o deschi-sese un 
jandarm. Maiorul Craioveanu şedea la birou. Mă invită să iau loc pe 
scaunul din faţa lui. Apoi îmi spuse că m-a chemat să-mi comunice — 


397 


şi prin mine, tuturor celor internaţi în lagăr — că Corneliu Codreanu, 
împreună cu alți 13 condamnaţi, fiind transportaţi de la o închisoare la 
alta şi încercând să fugă de sub escortă, au fost împuşcaţi. La auzul 
acestei ştiri am încremenit. Pentru confirmarea și verificarea celor 
afirmate de el îmi întinse ziarul Universul, cu comunicatul oficial tipărit 
pe prima pagină, cu litere groase. Imediat după citirea comunicatului, 
mă cuprinde un tremur nervos şi izbucnesc într-un plâns cu Sughițuri. 
În starea asta, încep să strig'şi să protestez, că aşa ceva nu s-a putut 
întâmpla; Corneliu Codreanu n-a fugit de sub escortă, căci, deşi 
condamnat, rămâne oricând un om de onoare; totul este o plăsmuire; 
lucrurile trebuie să se fi petrecut altfel decât spune comunica tul. Nu 
mai țineam socoteală unde mă găsesc; nu mai ştiam ce vorbesc; nu 
mai vedeam nimic înaintea ochilor înlăcrimaţi, auzeam doar vocea 
slabă, de om vinovat, a maiorului Craioveanu, încercând să mă 
liniştească. Tot corpul îmi era fierbinte şi nu mă mai puteam controla; 
protestam mereu împotriva acestei lovituri, afirmând că a fost dată 
unuia care îşi iubeşte neamul cu credinţă şi patimă, mai mult ca oricine. 
Câte minute a durat acest spasm al sufletului meu, nu ştiu. Maiorul 
Craioveanu îmi repeta întruna că comunicatul este adevărul adevărat 
şi încerca să mă convingă că trebuie să acceptăm noua stare de lucruri. 
Cu capul între mâini şi coatele pe birou, cu ochii închiși, vedeam şi nu 
credeam moartea Căpitanului. Un zgomot m-a trezit din ameţeala ce 
mă cuprinsese. Maiorul se sculase şi, sucind scaunul său, sta gata să 
mă concedieze. M-am ridicat şi eu şi am rămas în picioare ca să-i 
ascult „sfatul“ pentru linişte, ca să nu fie nevoie de o măsură de 
represiune. Îmi părea că m-am tre-zit dintr-un vis urât. Capul îmi vâţâia 
şi trupul îmi slăbise. Din starea de prostaţie i-am răspuns cu glas domol: 
bine, domnule maior, va fi linişte, dar nu-i de crezut că Corneliu 
Codreanu a fugit de sub escortă. Am înclinat capul în semn de salut, 
şi am ieșit. 

Totul a durat un veac înspăimântător. Mi se părea că s-a prăbuşit 
cerul peste noi și neamul nostru.(...) 


398 


Cei doi jandarmi m-au luat în primire şi m-au condus până la 
intrarea în lagăr, unde un altul mi-a deschis portiţele. Am intrat în 
ogradă clătinându-mă, cu sufletul îndoliat pentru tot restul zilelor mele. 

Legionarii mă aşteptau cu îndreptățită nerăbdare. Nu am răspuns 
nimic celor care mă întrebau de rostul chemării mele la cancelarie, ci 
m-am dus direct în camera Comandanţilor Bunei Vestiri. Erau prezenți 
acolo Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici şi Mile 
Lefter. Le-am istorisit pe cât am putut, cum a decurs convorbirea mea 
cu comandantul lagărului. 

A fost şi pentru ei o prăbuşire fără egal şi împreună am trăit un 
sentiment de deprimare profundă. Dintre toți, Comeliu Georgescu şi- 
a luat inima în dinţi să comunice evenimentul cel mai trist ce am ajuns 
să-l trăim în viaţa noastră. 

S-a dat ordin ca toată lumea să se adune în sala mare de la etaj. De 
pe culmea dealului s-au pus în funcțiune reflectoare, care permiteau 
inamicului să urmărească orice mişcare în lagăr. S-a făcut linişte 
completă. Corneliu Georgescu a ordonat ca toți să îngenunchiem. A 
îngenunchiat şi el. A spus Tatăl nostru şi apoi, cu vocea tremurândă, a 
anunţat ştirea uciderii Căpitanului. Un singur şi uriaş geamăt a izbucnit 
din piepturile celor trei sute de legionari. A fost un moment ce nu se 
poate uita, şi pe care nu pot să-l descriu în cuvinte. 

Comandanții Bunei Vestiri şi cu mine am hotărât desființarea în 
mod public a oricărei conduceri legionare a lagărului, lăsând fiecăruia 
dreptul de a se comporta după îndemnul propriei conştiinţe. În cele din 
urmă, am crezut de datoria noastră să ne spunem cuvântul şi în afară, 
lansând prin autorităţile lagărului un comunicat pentru ordine şi linişte. 

Noaptea a fost un calvar. Lumina din camere, care în mod obişnuit 
se închidea din afară, a rămas aprinsă tot timpul, şi tot aşa avea să 
rămână în nopţile viitoare. Nimeni n-a putut dormi. Zvârcolire şi oftat 
“ne-a fost odihna. 

În săptămânile care au urmat, măsurile administrative de represalii 
împotriva noastră s-au înmulțit fără să fi făcut un gest de protest. În fiecare 


399 


seară se făcea apelul pe camere, de către un ofițer de jandarmi însoțit de 
soldați de gardă înarmaţi până-n dinți. Inspectii inopinate prin dormitoare. 
Plimbarea prin ogradă limitată. Câini poliţişti mai mulți. Masa ni s-a redus 
până la regim de foame. Prigoana şi batjocura erau manifeste. Presiunea 
materială şi morală împotriva suferinței legionare, ajunsă la culme prin 
moartea Căpitanului, continua să fie mijloc de a susține o capitulare 
ruşinoasă. Provocările din partea jandarmilor se produceau sub toate 
formele. Amintesc numai una: într-o după-amiază suntem convocați toți 
în sufragerie. Pe uşa de intrare apare un sublocotenent. Ne priveşte un 
timp cu cel mai batjocoritor dispreţ. Apoi începe să ne umilească cu cele 
mai oribile cuvinte, mai rău ca pe borfaşii de rând, calificân- du-ne 
derbedei, golani, criminali, oameni fără căpătâi etc. Afirma că Garda de 
Fier a fost o organizaţie de zvăpăiaţi şi ucigaşi. Ne face cel mai abject 
rechizitoriu timp de un sfert de oră. Mă găseam în fundul sufrageriei, la 
capătul celălalt. Priveam de acolo toţi legionarii prezenţi. Aveau capetele 
aplecate, cu căutătura pe jumătate spre detractorul nostru, cu buzele supte, 
faţa crispată, trupurile de stană de piatră. A fost atunci cea mai îndrăzneață 
şi nereuşită provocare. Ofiţerul nici nu era măcar însoțit de cineva. S-a 
întors şi a plecat. Legionarii l-au urmărit cu ochii înfuriaţi, jigniti în ce 
poate avea un om mai scump, de către o canalie trimisă anume, cu scopul 
de a ne scoate din minți. Pentru respectul adevărului, trebuie însă să 
amintesc că au fost câţiva ofiţeri de jandarmi, corbi albi, de o excecpțională 
valoare sufletească; ei ne priveau nu numai cu simpatie ci şi cu stimă, şi 
părere de rău pentru prigoana ce o suferim. Erau elemente de onoare. Ei 
ştiau foarte bine că asasinarea Căpitanului a fost o lese-natiune, că 
condamnarea n-a fost pentru un fapt penal sau civil, ci pentru sentimentele 
sale româneşti, pentru caracterul său şi pentru educaţia ce o răspândea pe 
întinsul țării, ca să crească oameni întregi, oameni cu frica lui Dumnezeu, 
oameni de conştiinţă, care n-ar fi în stare să calce în picioare legile țării, 
nici să facă crime din ordin, căci spunea Căpitanul: Toată inteligența, 
toată învăţătura, toate talentele, toată educaţia nu ne vor servi la nimic 
dacă vom fi mişei. 


400 


3. O noapte infernală: 21-22 septembrie 1939 


Masacrarea legionarilor din lagărul Miercurea Ciuc 
Mărturia unui supraviețuitor 
Relatează Ion Zeana 


La data fatidică de 21 septembrie 1939 ne aflam în lagăr 90 de 
inşi, mai precis 89, căci un student bucovinean, Buburuzan, fusese 
transferat în penitenciarul oraşului Miercurea Ciuc, pentru 
executarea unei pedepse legale de 6 luni, primită într-un proces 
ante-rior. Această pedeapsă legală i-a salvat viaţa, căci directorul 
penitenciarului, om corect, a refuzat să-l predea jandarmilor locali, 
care-l cereau pentru a-l împuşca în afara şi împotriva legii. Era o zi 
frumoasă şi însorită de toamnă. Pe la ora 2.30 p.m, contrar 
obiceiului, ne pomenim în curtea lagărului cu comandantul, 
colonelul de jandarmi Doljanschi. În scurt timp şi-a făcut apariția 
şeful legiunii de jandarmi Miercurea Ciuc, locotenent-colonel 
Brătescu, care venise să-l ridice pe avocatul Mircea Pavelescu, şi 
să-l transporte la Bucureşti, la intervenţia unui general, tatăl vitreg 
al avocatului, dornic să-l salveze astfel de la moarte. Pavelescu a 
refuzat categoric să plece şi colonelul, renunțând a-l scoate cu forţa, 
i-a strigat: Nu vrei să vii? Bine! Ai să regreți. 

Apelul de seară nu s-a mai făcut. Era inutil. 

(32) 

Noaptea a sosit iarăşi colonelul Doljanschi, însoţit de câţiva 
ofiţeri şi ne-a invitat pe toți în sala de mese. A scos o listă din 
buzunar şi, înainte de a citi, a anunţat cu glas puţin tremurat de 
emoție: 

— Linişte, domnilor! Toţi cei care vă veţi auzi numele citit de 
pe această listă, pregătiți-vă, căci în noaptea asta veţi pleca cu trenul 
la Vaslui. Apoi a pronunţat numele celor 44 de inşi. Al 45-lea, 


401 


Buburuzan, nu se afla în lagăr. Apoi a scos a doua listă şi a citit 
toate numele. Eram 45, toţi prezenţi, în frunte cu profesorul Ion 
Zelea Codreanu. 

- Dumneavoastră veţi pleca tot în noaptea asta, seria a doua, cu 
trenul, la Huşi. Făceţi-vă tot bagajul, scriind citet numele, pentru a nu 
se rătăci, căci bagajele vor veni cu alt tren. Prima serie pleacă la mizeul 
nopții, a doua după o oră. Ne-am pregătit bagajele şi aşteptam înfriguraţi 
ora plecării. 

Virgil Rădulescu şi Ovidiu Biriş, citați pe prima listă, au coborât 
la parter şi au venit în camera mea, spunându-mi: 

- Dragă Zeana, am venit să-ți spunem un mare secret şi să ne luăm 
rămas bun. 

- Ce s-a întâmplat, fraţilor? 

- A fost împuşcat chiorul Armand Călinescu de o echipă de 
legionari prahoveni. 

- De unde ştii? 

- De la Iordache Nicoară, care a auzit ştirea la un mic aparat de 
radio ascuns într-o sobă, la ultimul etaj. Ce părere ai, ne împuşcă sau 
nu? 

- Fraţilor, dacă scăpăm în noaptea asta, suntem salvaţi... 

-Aşa cred şi eu, a încheiat Virgil Rădulescu. 

La miezul nopţii tot lagărul era în curte. Iordache Nicoară a luat 
comanda şi a ordonat ca toată lumea să îngenuncheze, iar el a rostit 
cu glas tare rugăciunea Tatăl nostru, secondat de vocile tutu-ror. 
Apoi au intrat în curte mai mulți jandarmi, subofiţeri şi soldaţi şi i- 
au legat pe cei din prima serie doi câte doi, de mâini, iar împrejurul 
întregului convoi i-au legat tot de mâini, cu o frânghie groasă. Astfel 
au ieşit din curte, păşind spre poarta larg deschisă, precedaţi de 
jandarmi cu lămpaşe în mâini şi flancaţi de soldaţi şi subofiţeri 
înarmaţi. Poarta s-a închis şi convoiul s-a pierdut în întuneric. Era 
ceaţă şi burnița mărunt. După puţin timp ne-am retras în camerele 
noastre, pregătindu-ne de plecare. N-a trecut poate nici un sfert de 


402 


oră. Deodată, o rafală de mitralieră a sfărâmat liniştea nopţii. A urmat 
o scurtă pauză. Buimăciţi, am deschis ferestrele. Am auzit clar țipete 
de groază: 4oleu!... Mamă... Ne omoară!... Apoi mitraliera a început 
să clănțăne din nou, ca pe front, dar la scurt timp s-a oprit iarăşi. Ne- 
a povestit în noaptea următoare, la închidere, cum s-a desfăşurat 
carnagiul, plutonierul major care ne păzea. Acesta era din Nicorești, 
consătean şi coleg de şcoală primară cu Iordache Nicoară. El i-a 
furnizat aparatul de radio. 

După ce s-au angajat pe povârnişul cu tufăriş îndreptându-se 
spre şoseaua Ciuc-Odorhei, călăuzele cu lămpaş s-au dat brusc la o 
parte, la un semnal, şi rafala mitralierei a culcat la pământ tot 
convoiul, cei din față târându-i peste ei pe cei din spate. De la prima 
rafală, soldaţii din flancuri s-au zăpăcit şi nu s-au putut îndepărta la 
timp, astfel încât unii dintre ei au fost răniţi din primul foc. Pauza s- 
a datorat acestui incident. Între timp, câţiva legionari răniți, cu mâinile 
scăpate din strânsoarea frânghiei perforate de gloanțe, s-au sculat şi 
au fugit spre lunca Oltului, dispărând în întuneric. Apoi a început 
tocătura, care a durat mult. Când se credea că toți sunt morți, deodată, 
în lumina orbitoare a reflectorului, se ridică de sub mormanul de 
cadavre, Iordache Nicoară. Fusese rănit şi avea mâinile dezlegate. A 
dus mâna la piept şi apoi în sus, strigând din toate puterile: Trăiască 
Legiunea şi Căpitanul! 

Și mitraliera şi-a reînceput clănțănitul, până nu s-a mai auzit nici 
un horcăit. La urmă, răsunau sacadat loviturile de graţie, cu pauze 
între ele, mai lungi sau mai scurte, desăvârşind măcelul. 

Mijeau zorile, când diabolica operaţie a luat sfârşit. Pe valea 
Oltului s-a aşternut o linişte apăsătoare, de plumb. Pale, pale de 
ceață, purtate de vânt, pluteau la vale ca nişte pânze sfâşiate, sub 
burnița subțire şi rece. Soldaţii de pază în lagăr arătau jandarmilor 
urmăritori, din vârful prepeleacurilor, direcţia în care au apucat 
cei doi fugari, scăpaţi din convoiul morții. Unul din ei era Mincă 
Ilie, elev în ultimul an la Școala de ofiţeri de Infanterie din 


403 


Bucureşti; celuilalt nu-i mai ţin minte numele. Amândoi au fost 
prinşi după două-trei zile, în satele secuieşti, şi împuşcaţi pe loc. 
Trupurile lor au fost aduse lângă cele ale camarazilor lor şi expuse 
la locul măcelului, sub o inscripţie infamă şi ruşinoasă pentru 
onoarea, mândria şi demnitatea unui neam creştin, spre jubilarea 
străinilor şi trădătorilor de patrie. 

Chiar dacă ordinul monstruoaselor execuţii a pornit din gheena 
unor hrube străine, uneltele executoare au fost recrutate din drojdia 
pestilențială a acestui neam oropsit. Şi păcatul fratricid se iartă 
greu. 


CE NU SE POATE UITA 


21-22 septembrie 1939, la Braşov: 
mărturia unui supraviețuitor 
Relatează Dumitru (Tache) FUNDA 


În a doua jumătate a lunii august 1939, fiind bolnav, am 
fost transferat din lagărul de la Vaslui, la Spitalul Militar din 
Braşov. Poate că acest transfer nu ar fi fost posibil dacă unchiul 
meu, inginerul Atanasie Caranaum, nu ar fi fost coleg şi foarte 
bun prieten cu prof. dr. Petre Topa, fostul secretar general al 
Partidului Naţional-Democrat, al cărui preşedinte era prof. 
Nicolae Iorga. Transferarea mea se produsese în urma 
intervenţiei lui Topa. 

Pentru legionarii bolnavi, care se aflau în detenție, în lagăre și 
închisori, la spitalul din Braşov, într-un pavilion mai izolat, erau 
rezervate un salon şi două cămăruţe alăturate. 

De la data sosirii mele şi până la masacrul din noaptea 21-22 
septembrie ne-am aflat în spital următorii: avocaţii Traian Cotigă, 
Radu Budişteanu şi Ion Herghelegiu, inginerul Virgil Ionescu, 
conferenţiarul Eugen Ionică, economistul Grigore Pihu, căpitanul 


404 


Emil Şiancu, dr. Şerban Milcoveanu, ziaristul Iordache, funcţionarii 
Gh. Proca şi Iuliu Şuşman, studenții Necrelescu şi Tache Funda, şi 
elevul de liceu N. Căzănescu, frate de cruce. 

Grigore Pihu, cel mai bolnav dintre noi, locuia singur într-o 
rezervă alăturată. Din cauza unui ulcer care îi provoca dureri 
cumplite, în ultimele două săptămâni nu se putea hrăni. Era 
singurul care nu putea beneficia de ieşirea la aer în colţul izolat 
din curtea spitalului, destinat accesului nostru. Căpitanul Emil 
Şiancu, care ocupa a doua rezervă, fusese ofiţer în armata 
austriacă. În timpul primului război mondial, după o primă 
încercare nereuşită de trecere în tabăra armatei române, fusese 
condamnat la moarte. A scăpat ca prin minune. La a doua încercare 
a reuşit. Era idolul moților; a fost apărătorul lor în procesul lui 
Tischler Mohr exploatatorul pădurilor din Munţii Apuseni, proces 
tărăgănat pentru care Emil Şiancu, tribunul moţilor, a cheltuit şi 
o bună parte din averea sa. 

Pe la sfârşitul lunii august, am primit o scrisoare de la cole-gul 
şi bunui meu prieten, Șerban Secu care, student la Politehnică, era 
în practică la nişte lucrări care se executau în Ţara Moților. Îmi 
povestea scene din viața moților, care pe mine m-au mirat mult, 
iar pe Căpitanul Șiancu l-au făcut să lăcrimeze. M-a rugat să-i scriu 
prietenului meu şi să-i cer ca, la drumul de înapoiere spre Bucureşti, 
să se oprească la Braşov şi să ne viziteze. Şerban a acceptat, astfel 
că la începutul lunii septembrie era la noi. Pe o bancă din parcul 
rezervat aerisirii noastre, unde primeam vizitatori, ne-a vorbit ore 
întregi despre impresiile lui din lumea moţilor. Căpitanul Şiancu 
era profund emoționat. Presimţea, probabil, că era pentru ultima 
dată când putea să mai primească veşti de la moții lui, pe care i-a 
iubit atât de mult. 

Inginerul conferenţiar Eugen Ionică, ai cărui părinţi locuiau la 
Braşov, a fost de câteva ori vizitat de soție, împreună cu adorata 
lui fetiţă care, precum îmi amintesc, nu împlinişe vârsta de doi ani. 


405 


Până la cumplita noapte de 21-22 septembrie, în care s-a 
produs masacrul elitei legionare, viața noastră a decurs fără 
evenimente deosebite. 

În ziua de 21, după ora prânzului, a intrat în salonul nostru un 
căpitan de jandarmi, adjunctul comandantului pazei noastre mili- 
tare. Îl cunoştea mai bine pe comandantul legionar Traian Cotigă, 
pe care l-a anunţat în taină, de împuşcarea lui Armand Călinescu, 
eveniment comunicat la Radio Bucureşti de echipa lui Miti 
Dumitrescu. Căpitanul părea că a dorit să ne aducă o veste 
îmbucurătoare. După plecarea lui, au început comentariile. 

Peste puțin timp a fost întărită paza militară. La intrarea în 
salon au fost instalaţi în post doi jandarmi, iar un plutonier ne-a 
comunicat că nu mai aveam voie să părăsim salonul. Cel mai 
frământat părea inginerul Eugen Ionică. Ne-a sfătuit să ne rugăm 
lui Dumnezeu, întrucât, spunea el, ne trăim ultimele ore din viața 
noastră. În special cei care proveneau din închisoarea Râmnicu 
Sărat: Traian Cotigă, Virgil Ionescu, Eugen Ionică, Radu Budişteanu 
şi Şerban Milcoveanu, care fuseseră prezenţi la ridicarea din acea 
închisoare a Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor, erau convinşi 
că vom avea aceeaşi soartă. i 

După ce am făcut rugăciunile, nimeni nu a mai scos o vorbă 
multă vreme. Cu toţii ne gândeam nu la noi, ci la durerea alor noştri. 
- Nimeni nu a mai putut dormi. Pe la orele două din noapte, pe culoar 
mare forfotă, după care au pătruns în salon mai mulţi plutonieri, 
cu nişte glugi pe cap, care îi făceau de nerecunoscut. Un colonel, 
însoțit de doi colonei de jandarmi, au intrat şi ei. Colonelul era cu 
o listă în mână, din care a citit pe următorii: Traian Cotigă, Emil 
Şiancu, Eugen Ionică Grigore Pihu, Ion Herghelegiu, Gheorghe 
Proca şi Iuliu Şuşman. Le-au cerut să se îmbrace şi să iasă din 
salon fără bagaj. Era clar: mergeau la moarte! 

Traian Cotigă, primul citat, adresându-se colonelului, i-a spus 
să transmită regelui asasin, cu care avusese cândva o lungă 


406 


convorbire, că el nu păstrează gloanţele pentru a fi folosite împoriva 
duşmanilor Patriei; le foloseşte pentru nimicirea tineretului român. 
Adresându-se apoi ostaşilor, după ce a precizat că a avut onoarea 
să fie printre primii comandanți legionari făcuţi de Corneliu 
Codreanu, le-a spus că niciodată nu i-a fost frică de moarte. Le-a 
cerut să fie primul în care vor trage şi să-l nimerească drept în 
frunte. 

Eu, nefiind pe listă, l-am rugat pe colonel să-mi permită să 
merg în cămăruța alăturată, în care se găsea Grigore Pihu, ca să-l 
ajut să se îmbrace. Era aromân de-al meu, poate cel mai devotat 
legionar dintre toți ai noştri, care era socotit şi de Căpitan ca unul 
dintre cei mai devotați comandanți legionari. . 

Eram foarte emoționat; nu reuşeam să-mi stăpânesc plânsul. 

- Mori, măi Funda, sau nu? a fost întrebarea lui Pihu. 

- Nu sunt pe listă, i-am răspuns. 

- Ar trebui să regreți că nu ai şi tu parte de o moarte atât de 
frumoasă. 

Colonelul stătea în prag şi-l privea, mirându-se parcă de 
existența unui asemenea om. Copleşit parcă de povara crimelor la 
care devenea complice, adresându-se martirului Pihu, a ţinut să 
precizeze: 

- Ce să fac, d-le Pihu, eu m-am străduit să fac tot ce mi-a fost 
posibil să ie ajut, dar sunt militar şi sunt obligat să mă supun 
ordinelor primite. Te rog să mă ierți dacă n-am făcut mai mult. 

_ Chiar dacă nu ai făcut prea mult, eu te-am iertat. Ţin chiar să- 
ţi mulțumesc că, prin d-ta, cel de Sus îmi dăruieşte o moarte atât de 
frumoasă. Sunt fericit că am trăit în epoca lui Corneliu Codreanu; 
l-am cunoscut, m-am bucurat de dragostea lui, iar moartea pentru 
idealurile legionare este pentru mine o binefacere divină. 

În timpul acesta eu îl ajutam să se îmbrace. Era sleit de puteri, 
de-abia se putea ţine pe picioare. După ce s-a îmbrăcat, a mai turnat 
puţin ulei în candela care ardea continuu, după care,îngenunchiat, 


407 


şi-a făcut ultima lui rugăciune. L-am ajutat să se ridice. Pe o noptieră 
se afla o cruce din lemn pe care a luat-o în braţe şi a păşit spre ușă 
sprijinit de mine. 

- Transmite camarazilor noştri, măi Funda, să meargă neclintiţi 
pe drumul Căpitanului şi să căutaţi să stârpiţi tot răul din voi. 

A fost ultima lui dorință transmisă camarazilor, cărora le-a fost 
deosebit de prețuit comandant. 

- Ce-i asta, domnule Pihu? i-a întrebat colonelul. 

- Aşa moare legionarul, cu crucea în braţe. 

Apoi, ca pentru sine: 

- Mergem la Căpitan; ne cheamă la el. 

Legănându-se, părea împăcat pe ultimul lui drum. Eu am revenit 
în salon. Cei citați erau gata de plecare. Inginerul conferenţiar Eugen 
Ionică, pe care noi, studenţii legionari de la Politehnică îl prețuiam 
şi pentru că era prietenul Căpitanului, căruia, destul de des, îi acorda 
ospitalitate, m-a îmbrățișat cu multă căldură. Mă cunoscuse ca stu- 
dent legionar în cadrul Politehnicii. - 

- Mor împăcat, dragă Funda. Mă gândesc, însă, cu regret, la 
marea durere a părinţilor mei şi a soţiei mele, precum și la 
nefericirea scumpei mele fetiţe, care este sortită să crească fără 
tată. Ne vom întâlni, cu siguranţă, în lumea de dincolo, cu Căpitanul 
şi toți ai noştri. 

+ Eram atât de emoţionat, încât nu i-am putut vorbi. A păşit demn 
pe ultimul lui drum. Căpitanul Şiancu, cu ţinuta lui aristocratică, 
părea un cruciat întârziat, care s-a încadrat în oastea lui Corneliu 
Codreanu, ca să nu moară ca un oarecare. Era parcă sortit pentru 
un astfel de sfârşit: ca în legende! Ținea foarte mult la aromâni, a 
căror structură sufletească o socotea asemănătoare cu cea a moţilor 
lui dragi. M-a îmbrăţişat spunându-mi: 

- Ne omoară tâlharii ăştia, dar nu-i nimic; vom fi răzbunaţi. 
Uitându-se parcă cu dispreț la jandarmii cu glugi, a ieşit din salon 
strigând: „Asasinii, Asasinii!“ 


408 


Avocatul Ion Herghelegiu părea copleșit de durere: lăsa în urma 
lui soţia cu cinci copii; primul născut, precum îmi amintesc, nu 
împlinise vârsta de 14 ani, iar cel mai mic avea numai trei ani. Ne- 
a îmbrăţişat pe toți, după care a pornit pe ultimul lui drum. Părea 
împăcat. Îl iubise mult pe Căpitan şi în acele clipe se gândise poate 
la el. 

Gheorghe Proca, arătos ca un Făt-Frumos, era foarte econom 
la vorbă. După ce şi-a auzit numele, a căzut în genunchi şi a 
început să se roage. Nu a fost deloc surprins: părea că primise o 
veste pe care o aştepta demult. După ce ne-a îmbrățișat pe cei 
rămaşi, a păşit liniştit pe drumul fără întoarcere. Iuliu Şuşman, 
cu care mă împrietenisem în lagărul de la Vaslui, m-a îmbrățişat, 
spunân-du-mi: „Mor împăcat, Tache, las după mine un 
şuşmănel“. Atitudinea lui mi-a părut stranie: mergea la moarte 
zâmbind! 

A fost ultimul cu care m-am îmbrățișat, fără să-i pot vorbi. O 
stare emoţională puternică pusese stăpânire pe mine. Mă 
despărțeam, de fapt, de nişte oameni din lumea pe care am prețuit- 
o mult pentru imensa putere de sacrificiu în slujba marilor idealuri 
ale neamului nostru, pentru care se jertfiseră Căpitanul, Ionel Mofa, 
Vasile Marin, Sterie Ciumetti şi atâția alții, a căror jertfă supremă 
urma să constituie suport moral pentru noi cei rămaşi în urma lor, 
către eram sortiți să suportăm masacrui provocat în rândurile noastre 
de regimul comunist. 

Fuseseră luați şapte, deci jumătate din câți am fost. Cei rămaşi, 
fără să ne comunicăm gândurile, ne-am socotit programați pentru 
eşalonul doi. Am rămas deci în aşteptare, fiecare în patul lui. Nu 
mi-a părut nimeni copleşit de frica morții. De altfel, comportarea 
celor plecaţi dintre noi ar fi constituit o mustrare. Nu mai putea fi 
vorba de continuarea somnului. Fără a mai comunica între noi, cu 
toţii ne-am gândit la marea durere pe care le-o pricinuiam familiilor 
noastre. 


409 


La intrarea în salonul nostru, cei doi soldaţi de pază erau în 
post. A fost o noapte lungă, cum nu-mi amintesc să fi fost alta. La 
ivirea zorilor, Eugen Necrelescu a pronunţat primele cuvinte: 
„Fraţilor, cred că suntem salvaţi!“ Cu toţii am fost tentaţi să-l 
credem; ştiam că astfel de crime monstruoase se petrec în întuneric. 
Era în jur de orele şapte, când uşa s-a deschis şi salonul a fost din 
nou invadat de 3-4 plutonieri cu glugi. Am socotit că ne-a venit şi 
nouă rândul. Nu veniseră însă în acest scop. Ne-au întrebat de patul 
lui Herghelegiu, după care, timp de peste o jumătate de oră, au 
scotocit în bagajul lui. Au dus cu ei tot ce-i interesa. Am aflat mai 
târziu că s-a comunicat prin radio „dispariţia de la spitalul din 
Braşov a lui Ion Herghelegiu, unul din principalii autori morali ai 
asasinatului comis contra lui Armand Călinescu.“ Cei care ar fi 
putut da informaţii cu privire la locul unde se află, erau rugaţi să 
anunţe organele de stat. 

La pădurea de la Râşnov, unde fuseseră mitraliaţi, fiecăruia i 
se trăsese în cap și glonțul de grație. Avocatului Ion Herghelegiu, 
despre care se știa că nu se putea deplasa fără ajutor, nu i s-a aplicat 
acelaşi tratament. Corpurile neînsufleţite au fost lăsate la locul 
crimei, iar făptaşii s-au retras, ducându-se probabil să participe la 
„praznic“. Când s-a luminat de zi, au venit să-i ridice ca să-i expună 
la răscruce de drumuri cu inscripția: „Așa vor fi pedepsiţi trădătorii 
de Ţară!“. i 

Surpriză: Ion Herghelegiu lipsea. Fiind probabil rănit nu tocmai 
grav, în cele 3-4 ore disponibile, târându-se cum a putut, 
Herghelegiu a reuşit să se îndepărteze destul de mult de la locul 
crimei, dispărând în pădure. A fost alarmată poliţia şi jandarmeria 
din toată țara. Au fost aduşi jandarmii din județele limitrofe, care 
s-au constituit în potere în căutarea marelui criminal dispărut din 
spitalul de la Braşov, unde pusese la cale asasinarea lui Călinescu. 

Monstruoasă mistificare! S-a aflat că a doua zi - 23 septembrie 
1939 - bietul Ion Herghelegiu a fost găsit urcat într-un copac stufos. 


410 


L-au ciuruit cu pistoalele mitralieră. Corpul i-a fost transportat la 
aceeaşi răscruce de drumuri, alături de dragii lui camarazi. 

În după amiaza zilei de 22 septembrie, a venit la noi un maior 
care, precum îmi amintesc, era adjunctul comandantului Legiunii 
de jandarmi a județului Braşov. Ne-a recomandat să fim fără grijă, 
că nu mai suntem în pericol. Tot ce era de făcut, fusese comis în 
noaptea trecută. S-a apropiat de patul inginerului Virgil Ionescu și, 
punându-i cu amabilitate mâna pe umăr, i-a şoptit: „Fiţi liniştit! 
Majestatea sa chiar în timpul nopții s-a interesat de dv.“ Mă aflam 
în apropierea celor doi şi am putut auzi tot ce i-a spus. 

Sinistrul criminal Carol II, nu numai că ordonase masacrul, 
dar a dat şi indicaţii cu privire la unii dintre cei care trebuiau 
asasinați. Inginerul Virgil Ionescu îi fusese prieten în tinerețe. Deşi 
se produsese ruptura când Virgil Ionescu a aderat la Mişcarea 
Legionară, sinistrul rege a vrut să demonstreze că nu-şi uită 
„prietenii“. 

La scurtă vreme după consumarea acelor tragice evenimente, 
s-a hotărât lichidarea secţiei din spital destinată deţinuţilor politici 
şi trimiterea noastră în lagărele şi închisorile de unde proveneam. 

Am ajuns, deci, din nou, în lagărul de la Vaslui. Eram convinşi 
că măcelul se extinsese în toată Țara. Şi aşa a fost. Primul de care 
m-am interesat, a fost dragul şi în veci neuitatul prieten Mircea 
Moţoc, absolvent al Politehnicii din Bucureşti. Fusese omorât. Nu 
putea să scape, era o personalitate reală a studenţimii legionare. 
Mi-am continuat întrebările, luându-i la rând pe fraţii mei români 
macedoneni: 

- Mircea Goga, distinsul preşedinte al Asociaţiei studenţilor 
de la Academia Comercială din Bucureşti; 

- Spiru Popescu, Spiru Bujgoli, Polisperhon Şupila, Stavre 
Şola precum şi prietenul şi colegul meu de studii, Chiriac 
Carataşu, al cărui nume constat că nu este consemnat în literatura 
apărută cu privire la relatarea acelui zguduitor de tragic eveniment 


411 


- cu toţii avuseseră aceeaşi soartă. Niciunul dintre românii 
macedoneni arestați în Bucureşti, care s-au aflat în noaptea de 22 
septembrie 1939 în lagărul de la Vaslui, nu a fost cruțat. Unii 
dintre ei veniţi în ţară la studii universitare, aveau familiile în 
Macedonia. 

Singurul român macedonean care a scăpat de moarte, a fost 
legionarul Nicu Bujin, arestat şi internat în lagăr de poliţia şi 
siguranţa din Bazargic. Acest vechi şi mult încercat legionar a fost 
ultimul căruia Căpitanul i-a dat gradul de comandant legionar puţin 
înainte de arestarea sa, în ziua de 26 Martie 1938. 

De altfel, precum s-a relatat şi în literatura apărută în Occi- 
dent, şi eu figuram pe lista celor ce trebuiau să fie executaţi la 
Vaslui. Comisarul şef Vasile Grigore, care anchetase grupul 
studenţilor de la Politehnică, ştiind că am fost transferat la spitalul 
din Braşov, la intervenţia prof. dr. Topa, pentru a mă salva, nu a 
făcut cunoscut că eu nu mă aflam în lagărul de la Vaslui. 

În aceeaşi noapte cumplită, a fost asasinat la Vaslui.şi Victor 
Puiu Gârcineanu, unul dintre cei mai stimaţi reprezentanţi ai elitei 
legionare. 

Cu această ocazie s-a putut constata că duşmanii Mişcării 
Legionare erau foarte bine informaţi asupra valorii componenților 
de frunte ai Mişcării; şi au făcut să dispară în acea noapte sângeroasă 
aproape întreaga elită formată de personalitatea excepţională a 
Căpitanului. 

Scurta guvernare legionară din 1940-1941 a dovedit cu 
prisosință acest crud adevăr de care, din nefericire, nu s-a ţinut 
seama la momentul respectiv, ceea ce a provocat un imens dezastru 
politic şi moral. 


5. RÂMNICU SĂRAT - EPILOG 


La 22 septembrie 1940 se împlinea un an de la săvârşirea 
crimei. Un grup de 50 de tineri legionari venise la Râmnicu Sărat, 


412 


într-un anonimat deplin, fără să avertizeze autorităţile, ca să se 
reculeagă şi să facă un parastas pentru pomenirea şi odihna 
sufletelor victimelor. În închisoare au descoperit, spre 
surprinderea lor, câteva comuniste, condamnate politic, printre 
care Liuba Chişinevschi şi Ana Pauker. Cu toată prăpastia care 
separa convingerile deținutelor de convingerile legionarilor, 
aceştia au văzut în ele în primul rând nişte prizonieri de conştiinţă, 
şi de-abia apoi nişte adversari politici. Cum tinerii doreau ca în 
România persecuțiile politice să ia sfârşit, s-au gândit să adreseze 
un me-moriu generalului Antonescu, prin care să ceară eliberarea 
tuturor deţinuţilor politici, iar închisoarea să fie transformată în 
muzeu. Ideea lor a fost acceptată imediat de familiile victimelor, 
care au semnat memoriul următor: 


Domnule General, 

Suntem familiile legionarilor care au fost întemnițați şi asasinați 
între zidurile reci ale Penitenciarului Special din Râmnicu Sărat. 

Respectuos vă rugăm cele ce urmează: 

1. Penitenciarul special de la Râmnicu Sărat să fie declarat 
monument istoric şi să fie obiectul unui muzeu legionar. 

Interiorul muzeului să se organizeze aşa cum aà fost înainte, şi 
pentru vizitarea publicului să se alcătuiască un îndreptar. 

2 Reconstituirea nopților din 29-30 noiembrie 1938 şi 21-22 
septembrie 1939 să se facă în prezența cuiva din partea noastră, 
care, cunoscând întreaga situație, împrejurările de atunci şi sufletul 
interior al temniței, va putea mai bine ca orişicine să interpreteze 
fiecare amănunt şi să stabilească desfăşurarea faptelor. De 
asemenea, să ni se înapoieze nouă sau muzeului obiectele de valoare 
înstrăinate, precum şi corespondenţa rămasă acolo. | 

3. Să se facă un film documentar al Penitenciarului Râmnicu 
Sărat şi al Spitalului Militar Braşov, film în care să nu se vadă 
numai zidurile, ci să apară însuşi sufletul care a suferit acolo. Nu 


413 


este colțişor care să nu fie legat de un cât de mic moment sufletesc: 
fie o bucurie sau o suferinţă, fie o atitudine sau un cuvânt, fie o 
umilinţă sau o deznădejde. 

Vă rugăm ca scenariul să fie alcătuit de cineva care a stat 
înăuntru acolo şi a suferit împreună cu ei. În afară de aceasta, 
fotografiile şi alte filme care se iau, să nu fie o afacere şi să nu 
banalizeze un clişeu care atunci când va fi proiectat, trebuie să 
zguduie conştiințele româneşti. | 

Pentru organizarea interioară a muzeului, reconstituirea nopţilor 
în care au avut loc asasinatele şi scrierea scenariului filmului 
documentar vă rugăm să primiţi ca reprezentanţi ai gândurilor 
noastre pe prof. Ion Ionică şi pe d-rul Şerban Milcoveanu. 

În afară de aceasta ne îngăduim să vă adresăm o rugăminte de 
ordin sufletesc. 

Dorim ca în România legionară să se acorde întreg respectul 
cuvenit atât față de ființa omenească în sine, cât şi față de orice 
credinţă sinceră. Să nu mai fie deţinuţi politici printre români, iar 
cei străini să fie trimiși în ţara lor. Pe pământul țării noastre să nu 
mai fie suferință pentru idei, iar cei arestaţi să fie izolaţi de socie- 
tate, dar cu nimic să nu fie chinuiti. 

Domnule General, această rugăminte v-o adresează familiile 
unor oameni care au fost condamnaţi, întemnițați, umiliţi, chinuiţi 
şi apoi asasinați pentru credinţa lor. lar în toată tragedia lor nimeni 
nu i-a tratat ca pe nişte oameni şi niciodată nu s-au bucurat de ceea 
ce este respectul față de om. 

Să ştiţi că pe cineva sincer şi curat sufleşte suferința nedreaptă 
nu-l face mai rău, ci mai bun. Însăşi aceasta s-a petrecut în sufletele 
alor noştri şi chiar în sufletele noastre. 

Rugându-vă să credeţi, Domnule General, că cererile și 
sentimentele noastre. le exprimăm numai din dorința ca așezarea 
României legionare să aibă temeiuri cât mai tari, ne îngăduim să 
vă urăm în numele alor noștri şi al nostru: 


414 


Dumnezeu să vă ajute! 


Elena Zelea Codreanu, Alexandrina Gr. Cantacuzino, Flori Al. 
Cantacuzino, Marietta-Claudian Tell, Paulina şi inginer Ion Ionică, 
Florica Ing. Gh. Clime, M. Polihroniade, Vera Căpitan Emil Şiancu, 
Vera Totu, Maria Dr. Jon Banea, Viorica E. Ionică, Liana Cotigă, 
Eugenia Apostolescu, Ştefan Simulescu, Cpt. Scarlat şi Tiberiu 
Simulescu, Margareta Furdui, S. Serafim, Ana Vaiaori-Bănică şi 
Mircea Craja. 


În decursul audienței, Generalul Antonescu a aprobat - cu 
oarecari reticențe - primele trei puncte ale memoriului, dar a 
izbucnit violent,atunci când a fost vorba de eliberarea prizonie 
rilor politici, şi mai cu seamă a comuniştilor. Cu acest refuz cat- 
egoric s-a încheiat audiența şi delegaţia a plecat cu un sentiment 
de eşec. 

Calmându-se însă, Generalul a reconsiderat situația. 

Cert este că de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri pornea în 
aceeaşi zi, 27 septembrie 1940, scrisoarea adresată doamnei Elena 
Zelea Codreanu. 


Preşedinţia Consiliului de Miniştri cu No. 337 din 1940 pe 27 
septembrie a răspuns doamnei Elena Zelea Codreanu următoarele: 


Mult Stimată Doamnă, 

Ca răspuns la memoriul pe care în numele unui grup de românce 
l-ați înaintat d-lui General Ion Antonescu avem onoarea a vă face 
cunoscut că d. General a dat ordine să fie satisfăcute dezideratele 
exprimate în acel memoriu. 

Comisiunea Monumentelor Istorice, Ministerul Cultelor şi 
Artelor şi Ministerul Internelor au primit dispoziţiuni din partea 
d-lui General I. Antonescu. 


415 


Ţinem să vă comunicăm în acelaşi timp că d. General lon 
Antonescu a apreciat mult propunerile ce i-ați făcut la sfârşitul 
memoriului, şi elogiază generozitatea sufletească a femeilor române 
care au semnat memoriul ce i-aţi înaintat. 

Primiţi, vă rugăm, Stimată Doamnă, expresiunea distinsei 
considerațiuni ce vă păstrăm. 


Secretar general, Ovidiu Vlădescu 
Director Dr. Aurel Cociman 


416 


TRAGICA DEVIERE 
DE LA DOCTRINA şi VOINȚA LUI 
CORNELIU ZELEA CODREANU 


Introducere 


Sfârşitul democraţiei în România (atâta câtă a fost), şi instalarea 
dictaturii regale, soldată cu prăbuşirea frontierelor, intrarea 
României în război şi dezastrele care au urmat, au marcat puternic 
întregul popor român şi, laolaltă cu el, Mişcarea Legionară. 
Evenimentele care s-au scurs în aceşti ani tragici s-au soldat cu 
lichidarea fizică a aproape întregii elite legionare şi cu crearea unei 
devieri grave de la linia trasată de Corneliu Zelea Codreanu, ale 
cărei consecinţe dureroase se resimt până astăzi. 

Prezentul capitol este dedicat acestui subiect. El este alcătuit, 
în principal, dintr-o succesiune de texte - memorii, declaraţii, 
mărturii, documente - care vor permite cititorului să înțeleagă 
desfăşurarea evenimentelor privind Mişcarea Legionară în perioada 
marii prigoane care a început în primăvara anului 1938. Pentru ca 
textele amintite să poată fi valorificate în mod optim de către cititor, 
vom indica pe scurt câteva repere cronologice şi vom schiţa astfel 
o structură generală a evenimentelor. Cititorul va putea astfel să 
plaseze textele (în general fragmente din lucrări mai ample) care 
formeză substanța principală a capitolului. Să considerăm, așadar, 
evenimentele anului 1938. 


417 


Carol al II-lea instaurează, în Februarie 1938, dictatura regală. 
Prin Decretul Regal nr. 870 din 17 Februarie 1938, este practic 
suprimată orice activitate politică. Din acest moment, organele de 
ordine publică sunt exclusiv puse la dispoziția bunului plac al 
regelui. Corneliu Zelea Codreanu răspunde acestui Decret regal 
printr-o circulară (nr. 148), prin care dispune desființarea partidului 
Totul pentru Țară (forma politică, legal constituită, a Mișcării 
Legionare). l 

Această reacție a lui Corneliu Zelea Codreanu nu l-a împiedicat 
pe rege să continue şi să amplifice campania de lichidare a Mişcării 
Legionare, prin mari, abuzive şi criminale măsuri. În noaptea de 
17-18 Aprilie 1938, Corneliu Zelea Codreanu şi împreună cu el un 
mare număr de persoane din elita legionară, au fost arestaţi. În 
urma procesului înscenat contra lui Corneliu Zelea Codreanu (23- 
25 mai 1938) - proces în care au fost violate cele mai elementare 
norme de drept - Căpitanul a fost condamnat la 10 ani de muncă 
silnică. 

Imediat după valul de arestări din 16-17 Aprilie, căpeteniile 
legionare rămase în libertate au format un aşa-zis „comandament 
de prigoană“. Denumirea era uşor abuzivă, întrucât această echipă 
nu avea ce comanda: Mişcarea Legionară îşi încetase, de fapt, 
activitatea. Acel comandament îşi propunea, mai curând, să țină 
legătura dintre legionari, să colecteze cotizaţii pentru ajutorarea 
familiilor celor arestaţi şi să difuzeze indicaţiile primite de la gradele 
legionare, în special de la Corneliu Zelea Codreanu. 

Din închisoare, acesta a lansat apeluri clare, insistente şi 
repetate la linişte. 

Comandamentul de prigoană i-a dat delegaţie lui Horia Sima - 
care nu avusese o activitate de natură să-l fi făcut cunoscut forțelor 
de poliţie - pentru a asigura legătura cu legionarii din țară. 

Activitatea desfăşurată de Horia Sima a fost însă în flagrantă 
contradicţie cu consemnul de linişte lansat de Corneliu Zelea 


418 


Codreanu. Violenţele gratuite pe care Horia Sima le-a provocat au 
facilitat tandemului Carol - Călinescu, asasinarea lui Corneliu Zelea 
Codreanu, sub pretextul unei reacții de răspuns la tulburările din 
țară. 

După asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima, ca 
şi alţi legionari, pleacă în Germania. Acolo el îşi creează un grup 
de oameni, în general executanţi docili ai ordinelor sale („grupul 
celor 17“, numit aşa de el însuşi), cu care va lucra în mod sectar, 
ignorând gradele legionare create de Căpitan. 

Întors în ţară în primăvara lui 1940, Horia Sima, în urma uciderii 
lui Corneliu Zelea Codreanu şi a sutelor de legionari din anii 1938- 
1939, se pune la dispoziţia lui Carol II. 

Principalele elemente care au favorizat desfășurarea 
evenimentelor din 1940 au fost: (1) slăbiciunea tot mai pronunţată 
a guvernării carliste; (2) încercarea lui Carol II de a-şi menţine 
favo-rabilă Germania; (3) poziţia ocupată de Sima în cadrul 
comandamentului de prigoană; (4) dorinţa regelui Carol de a lichida 
Mişcarea Legionară; (5) exasperarea care domnea în rândul 
legionarilor în urma asasinării lui Corneliu Zelea Codreanu. 

În toamna lui 1940, după abdicarea lui Carol şi venirea la 
guvern a generalului Antonescu, împreună cu Mișcarea Legionară, 
Horia Sima, deschizând larg porţile Mişcării Legionare, a permis 
intrarea unui număr însemnat de elemente oportuniste şi 
turbulente, care nu aveau nici o legătură cu linia trasată de 
Corneliu Zelea Codreanu. 


Despărțirea mea de Sima 


În cei doi ani de prezenţă, zi de zi, la Sediu, întâlnisem o mare 
parte din figurile de frunte ale Mişcării Legionare. Pe Sima nu-l 
văzusem niciodată, dar cum ţineam condica de grade, ştiam de 
prezenţa lui undeva în Banat. 


419 


Imediat după arestarea Căpitanului, Gh. Dragomir-Jilava îmi 
spune: „Până acum nu ai activat pe teren şi ești liber. Îţi revine mi- 
siunea de a lua în primire legătura cu organizaţiile celor patru 
sectoare ale Capitalei. (Pe atunci, oraşul Bucureşti avea patru 
sectoare, fiecare cu primăria lui. Existau organizații legionare pentru 
cele patru sectoare). Misiunea consta în a transmite informaţii şi e- 
ventuale dispoziţii, şi mai ales, în a colecta cotizaţiile pentru 
ajutorarea familiilor celor arestaţi. Delegatul «comandamentului 
de prigoană» pentru contactul cu organizaţiile de aici şi cele din 
provincie, este Sima, care nu e cunoscut de poliţie, fiindcă nu a 
activat nici în Bucureşti, nici în restul țării. În plus, are o figură 
ştearsă, care nu atrage atenția pe unde trece.“ Mi l-a prezentat şi 
apoi îl întâlneam la câte un colţ de stradă din când în când sau la 
nevoie. 

Eu rămăsesem nearestat şi aveam aceeaşi funcție de inginer la 
CFR. În Octombrie 1938, am primit dispoziţia de a dirija şi 
supraveghea lucrările de amenajare a liniei ferate Comarnic- 
Predeal, ceea ce necesita, din când în când, prezența mea la faţa 
locului. I-am spus lui Sima acest lucru, cerându-i să mă înlocuiască, 
sau cel puțin să-mi dea o „dublură“, ca să fie în tot timpul cineva 
prezent pentru misiunea mea. 

Sima a stat câteva momente, concentrat, gândindu-se, şi apoi 
mi-a spus: „E foarte bine camarade, şi-ţi dau o misiune. Vei studia, 
ca specialist, provocarea deraierii unui tren într-o regiune de pădure, 
pe care ţi-o voi indica ulterior. Va fi cazul pentru un tren regal. Iei 
legătura şi cu legionarii de la Azuga şi constituiți o echipă de 
intervenţie.“ 

Am rămas uluit. „Cum? nu se poate! Cum e posibil aşa ceva, 
când avem dispoziţie de linişte totală? Şi când Căpitanul e în mâinile 
lor?“ 

M-a privit încruntat, duşmănos, şi mi-a spus cuvintele care şi 
astăzi îmi răsună în urechi: „Camarade, dumneata nu ai căderea să 


420 


judeci dispoziţiile comandamentului. Le execuţi, dacă eşti vrednic.“ 

Evident, nu am fost vrednic. 

Dar mi-a venit în minte numele unui alt bine cunoscut 
comandant legionar, foarte activ pe teren, pentru ca apoi să devină 
simbolul trădării în sânul Legiunii. 

Aceasta este mărturia mea, pe care o pot repeta oriunde şi 
oricând.* ` 

Duiliu Sfințescu 


Gheorghe Racoveanu 


Extras din Mişcarea Legionară şi Biserica, de Gh. Racoveanu, 
(pg. 31, Ed. Armatolii, Roma, 1973) 


Tot ce s-a făcut după 1938, toate acțiunile, dispozițiile, toate 
teoriile, trebuie, aşadar, supuse unei operaţii de verificare. Dreptarul 
adevărului în Legiune fiind concordanța cu esenţialul, cu 
permanentul legionar, operația de confruntare este posibilă. Când 
legea legionară „Luptă şi nu fi niciodată mişel... decât să învingi . 


* Poate că trebuie menţionat faptul că din mulțimile generaţiei care a alcătuit Mișcarea 
Legionară nu se poate vorbi, în sensul strict al cuvântului, decât de un singur caz de trădare, 
acela al lui Stelescu, ale cărui tentative de asasinare a Căpitanului urmăreau substituirea sa 
în funcţia de conducere a Mişcării. El însă, nu era un caz tipic de legionar format prin 
acţiunea de educație spirituală a Căpitanului, ci se alăturase înainte de înființarea structurii 
de formare a cadrelor Mişcărrii Legionare. Unicitatea cazului este cu atât mai remarcabilă, 
cu cât o raportăm la imensele presiuni pe care le-au exercitat forțele adverse, represive, 
asupra marii mase legionare pentru a o determina la dezerțiune şi trădare. Este, iarăși, cum 
nu se poate mai semnificativ, pentru indisponibilitatea la trădare a oricărui legionar, faptul 
că o simplă lașitate ca aceea a preotului Grigore Cristescu, a fost catalogată de mediile 
legionare drept o trădare. 

În fapt acest preot legionar, a doua zi după arestarea Căpitanului din 1938, a făcut din 
proprie iniţiativă o declarație de lepădare de Mişcarea Legionară, pentru a-și pune propria 
persoană la adăpost de prigoana care se putea prevedea. 

Cât despre Horia Sima, cazul lui reprezintă ceva mult mai grav decât o trădare, deoarece 
prin acţiunile sale el a înfăptuit o adevărată şi tragică deviere de la comandamentele doctrinei 
legionare. 


421 


printr-o infamie, mai bine să cazi, luptând pe drumul onoarei“ 
(Cărticica şefului de cuib) ar fi înlocuită cu deviza „învinge prin 
orice mijloc, oricât de abomibabil“ atunci ne-am afla într-un caz de 
denaturare. Şi această denaturare trebuie respinsă hotărât. Când 
întemeietorul cere ca legionarul să fie om de cuvânt (Cărticica 
şefului de cuib); sau când se spune că „legionarul nu cunoaşte 
tragerea pe sfoară a altui om“ (Cărticica şefului de cuib), acestea 
sunt norme care nu mai pot fi infirmate de urmaşii la conducerea 
Legiunii. Când Corneliu Codreanu afirmă că ideea fundamentală 
de la care porneşte Legiunea nu este programul politic (Pentru 
Legionari); când el spune că Legiunea va învinge numai cu 
desăvârşirea unui proces de conştiinţă la poporul român, numai când 
„acest proces de conştiinţă va cuprinde majoritatea poporului şi va 
da roade“ (Circulări), a voi să ajungi la conducerea ţării, cu orice 
preț - chiar cu prețul loviturii de stat - ca apoi să impui procesul de 
conştiinţă de care e vorba, însemnea-ză a aşeza carul înaintea boilor. 
Iar a practica convingerea că „misticismul“ legionar, credinţa în 
Învierea lui Cristos şi credinţa în „învierea neamurilor“ sunt „plumb 
în aripile Legiunii“, însemnează că n-ai înțeles nimic din rodnicia 
unei credințe care constituie actul de nobleţe al poporului român 
creştin. 

Catalogul creşterilor false în sânul Legiunii şi catalogul falselor 
formulări ale creşterii morale, poate fi continuat. Aici am indieat doar 
cele de urmat în întocmirea lui. 


Ion ZEANA: 
Amintiri din marea prigoană (text inedit) 

Într-o după-amiază, pe la sfârşitul lui octombrie 1938, 
împreună cu Nae Mazilescu, ne-am dus la întâlnire (convocați de 
Horia Sima, n.ed.). Şedinţa se ţinea într-o casă de pe Calea Rahovei, 
la o fostă gazdă a lui Horia Sima de pe vremea studenţiei sale, 


422 


după spusele lui Mazilescu. Am urcat treptele unei vechi scări de 
lemn, la etaj, pe un coridor îngust şi cam întunecos, până la uşa 
unei camere. Era o odăiță destul de luminoasă cu o fereastră în 
mijlocul peretului dinspre Calea Rahovei. În centru avea o măsuţă 
cu două - trei scaune în jurul ei. Probabil că aici a locuit Horia 
Sima ca student. În cameră se aflau trei camarazi: Filipov Vasile, 
Morărescu, şeful grupului de la Academia Comercială, şi avocatul 
Nicolae Făgădaru din Cluj, pe care îl cunoşteam din timpul 
studenției mele clujene. Am dat mâna cu cei prezenţi şi m-am aşezat 
pe o canapea, în stânga lui Făgădaru. Dintru început m-a surprins 
prezenţa lui Făgădaru la această ședință restrânsă a centrului 
studenţesc legionar din Bucureşti, de la care lipseau şefii grupurilor 
de la Facultatea de Drept, medicină şi politehnică. După vreo 
jumătate de oră şi-a făcut apariţia şi Horia Sima. Era singur. Ne- 
am sculat cu toţii în picioare şi l-am salutat. Ne-a făcut semn să ne 
aşezăm şi el, în picioare cu mâinile rezemate pe speteaza unui scaun, 
din apropierea uşii, ne-a spus: 

- Camarazi, vă aduc o veste proastă. Ungaria a mobilizat 
500.000 de soldaţi şi este gata să ne atace şi să ocupe Transilvania. 
Trebuie să facem ceva şi să-l curățăm pe Armand Călinescu... Altfel 
pierdem Ardealul. S-a oprit o clipă, privindu-ne stăruitor. Uimire 
generală subliniată de o tăcere apăsătoare . 

Atunci când i-am atras atenţia că orice violenţă ar putea costa 
capul Căpiianului, Horia Sima a spus: 

- Camarade Zeana, pentru mine Ardealul preţuieşte mai mult 
decât capul Căpitanului! Şi mă privea țintă . (...) 

Deodată, dându-și seama probabil că l-a luat gura pe dinainte 
cu privire la „capul Căpitanului“, Horia Sima şi-a schimbat brusc 
atitudinea şi ne-a expus pe loc planul unei lovituri de stat. Simplu 
şi cu multă dezinvoltură, ne-a spus că putem conta şi pe sprijinul 
unor unități militare, căci în armată dispunem de adeziunea multor 
cadre ofițereşti până la gradul de căpitan și maior, că un locotenent 


423 


pirotehnician a inventat o aruncătoare de flăcări, superioară celei 
germane, care bate până la o sută de metri distanţă. Cu uşurinţă 
uimitoare a şi repartizat pe loc celor prezenţi câteva obiective 
prevăzute. La despărţire, ne-a dat adresa unui subofițer, de la care 
Filipov, însoţit de Nae Mazilescu, de mine şi de un student la drept, 
a ridicat un revolver mare, lung şi greu, de tip Mauser, dacă nu mă 
înşel, cu 12 gloanţe, care era defect şi trebuia reparat. Cu asemenea 
vechituri de arme, şi atât de reduse cantitativ, plănuia Horia Sima 
să dea lovitura de stat, care să aducă biruinţa legionară, contra 
principiilor şi tuturor dispoziţiilor date de Căpitan. 

N-a trecut mult timp, şi în luna noiembrie au izbucnit actele 
teroriste organizate de Horia Sima în mai multe localităţi din Ardeal: 
Cluj, Oradea, Turda, Huedin - extinse şi în Bucovina, la Cernăuţi, 
şi în Banat la Timişoara. 2 

Realitatea este că actele teroriste din Ardeal n-au fost ordonate 
de Comandamentul legionar, cum fals pretindea Horia Sima, ci erau 
exclusiv propria lui operă. Comandamentul legionar, condus de 
profesorul Vasile Cristescu, a fost pus pur şi simplu în faţa unui 
fapt împlinit, ale cărui consecinţe funeste pentru viața Căpitanului 
şi a celorlalți fruntaşi legionari erau previzibile. 

Legionarii care auziseră pe căi proprii de existenţa unui 
asemenea ordin, au dat declaraţii, şi mai toţi au fost eliberaţi. 
Ceilalţi, precum Stoicănescu, devotat lui Sima, n-au vrut să dea 
declaraţii şi consecinţa pentru mulţi a fost moartea! Nu însă şi pentru 
Stoicănescu. 

Analizând logic cazul, Sima era singurul căruia nu-i putea 
conveni executarea ordinului de a se da declaraţii. El ştia prea bine 
că eventuala eliberare din lagăr a Comandanţilor Bunei Vestiri, ca 
şi a celor cel puţin 5-6 Comandanți legionari, cu mai multe şi notorii 
drepturi de a comanda decât el, l-ar fi obligat să renunţe la condu- 
cerea care, şi aşa, nu-i era decât provizorie, iar în urmare, ar fi 
trebuii să se încadreze sub directivele altora! 


424 


De aceea, atunci şi mai apoi, de câte ori a putut a torpilat orice 
încercare a cuiva să se ridice. Pe această linie de gândire: „Cum să 
facă să rămână şef?“ trebuia să piară Căpitanul şi cât mai multe 
căpetenii legionare, din cele recunoscute şi ascultate. Planul, cu 
tot diavolescul conţinut, a fost înfăptuit! Nevrednicia, incapacitatea, 
ca şi imoralitatea insului au rămas în grija viitorului, să le verifice 
şi să le dovedească. 

Şi Căpitanui a pierit: Asasinilor li se oferise la timp un 
extraordinar pretext de către Horia Sima, prin organizarea 
atentatului de la Cluj contra profesorului Ştefănescu-Goangă. Se 
va mai putea îndoi cineva, de acum înainte, că Sima a contribuit la 
comiterea acestei fioroase crime contra destinelor Neamului 
Românesc? 

Combinaţiile dintre Sima şi Moruzov n-au încetat odată cu 
suprimarea Căpitanului. Moruzov şi Carol II au continuat să 
manevreze ambițiile lui Sima, promovându-l şef al Mişcării de- 
capitate. Totodată, a fost curăţat terenul politic de eventuali 
contracandidaţi ai lui Sima. La 11 ianuarie 1939 este arestat şeful 
organizaţiei „Răzleţi“; la 24 ianuarie se descoperă aruncătoarele 
de flăcări şi este arestat, apoi strangulat, locotenentul chimist N. 
Dumitrescu, inventatorul acestei arme; la 6 ianuarie, în fine, este 
asasinat Profesorul Vasile Cristescu. 

Din relatările lui Biriş, mai rezultă că pe urmele lui se afla 
Inspectorul de la Poliţie, Parizianu, care îl sfătuieşte pe Sima să se 
refugieze în Germania. Moruzov îi şi trimite, prin Biriş, un plic cu 
o sumă de bani. Horia Sima ajunge în Germania la 4 febr. 1939. 
Nu-i spune nici o vorbuliță lui Papanace şi-i încredinţează lui 
Vârfureanu toate legăturile cu lumea legionară. Episodul 
Vârfureanu trebuie analizat aparte, pentru că şi el conţine bănuieli 
în ce priveşte trădarea lui Sima*. 


* Nicoleta îl identificase pe Vârfureanu ca suspect. Prin octombrie 1938 îi 
comunicase temerile ei autorului acestei cărți. 


425 


Prof. univ. DIMITRIE GĂZDARU 


Responsabilitatea lui Horia SIMA la asasinarea Căpitanului 
(document şi comentarii extrase din Pământul strămoşesc, nr. 
4, 1977-78, pag. 69-91) 


(...) În timp ce, în a doua jumătate a anului 1938, Căpitanul se 
găsea condamnat şi încarcerat la Râmnicu Sărat, împreună cu statul 
"său major, cu Nicadorii şi Decemvirii, Horia Sima avea în mână firele 
conducerii Legiunii libere, pentru condiţia lui de grad mai puţin urmărit 
de poliţie. Consemnul era să păstreze o totală linişte, pentru a nu se da 
pretext la înăsprirea prigoanei şi la periclitarea vieții Căpitanului şi a 
elitei legionare. Se alcătuise un comandament de emergență. În acest 
comandament se petrece un lucru extrem de straniu, care abia acum 
iese la iveală: Horia Sima stabileşte o legătură absolut secretă cu 
persecutorii noştri, şi anume Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret 
de Informaţii, instrument intim al lui Carol al II-lea. Nu o comunică 
nimănui dintre camarazii din Comandamentul de emergenţă, ci o 
păstrează şi o utilizează, fără chiar să o comunice Căpitanului. (...) În 
septembrie 1938 - accentuez: cu două luni înainte de asasinarea 
Căpitanului - întovărăşit de Biriş, Horia Sima are o întâlnire cu 
Moruzov în Grădina Botanică din Bucureşti. 

Întâlnirea era conspirativă. Chiar numele ce-şi luase Moruzov era 
conspirativ. I se zicea Inginerul. Biriş le făcea siguranță mergând în 
urma lor. La un moment dat, Biriş surprinde îndemnul dat de Moruzov 
lui Sima: „Trebuie să actionezi, dragă Horia.“ 

Acest îndemn urmărea două scopuri: 

1. Sima să se agite ca să dovedească Regelui şi opiniei publice că 
Legiunea viază şi că el e demn să fie urmaşul lui Codreanu. 

2. La moştenirea comenzii, fireşte nu se putea ajunge decât prin 
dispariţia titularului, prin asasinarea Căpitanului... 

Şi, în adevăr, Horia Sima a organizat, exact în această vreme, o 
serie de ătentate teroriste fără să ţină seama de avertismentele celorlalți 


426 


membri din Comandamentul de emergenţă şi nici măcar de 
admonestările pe care i le trimiteau de la Râmnicu Sărat. Căpitanul 
sau inginerul Clime. Sunt foarte interesante şi juste consideraţiile pe 
care le face Papanace asupra acestei chestiuni, în prezentul volum al 
Pământului Strămoşesc. 

La fel de sugestive sunt însemnările inedite ale inginerului Virgil 
Ionescu referitoare la aceeași epocă. Astfel, la p. 201 din volumul 
menţionat, găsim: sori l 

„Toți vizitatorii ne-au confirmat că în tară erau agitații sterile şi 
fără rost, mai ales în Bucovina şi Ardeal, unde conducerea lui Sima 
păsea mai multă ascultare“. 

Cu ocazia vizitei avocatului Horia Cosmovici la închisoare şi prin 
mijlocirea acestuia, Clime i-a repetat lui Sima ordinele de li-nişte 
precum şi ştirea că nerespectarea acelor ordine îl supăra foarte tare pe 
Căpitan. Clime a avut făgăduiala lui Cosmovici că-i va repeta lui Sima 
indicaţiile Căpitanului, dar după aceasta - enigmă! - Cosmovici n-a 
mai obținut permisul să-i viziteze pe cei închişi. Cred că nu-i exclusă 
o intervenţie negativă a lui Sima pe lângă Moruzov. 

Prin Octombrie sau Noiembrie 1938, Căpitanul a reuşit să tri-mită 
un ordin scris, în sensul că legionarii din lagăre să semneze declaraţiile 
cerute de autorităţi spre a grăbi eliberarea lor. Ordinul a ajuns în mâna 
lui Sima prin intermediul ultim al soției Căpitanului. Sima l-a nesocotit 
şi pe acesta. Relatează Virgil Ionescu, p- 212; 


TREI DECLARAȚII 


SOȚIA Căpitanului (Doamna Elena CODREANU): 


„am rugat-o pe prietena mea şi apărătorea soțului meu la proces, 
Lizeta Gheorghiu, să-mi procure o autorizaţie pentru a-l putea vedea 
la închisoare şi, pe la mijlocul lunii Noiembrie 1938, am plecat din 
Bucureşti la Râmnicu Sărat. Am avut cu el un vorbitor, timp în care a 
reuşit să-mi strecoare un bilețel către vârfurile legionare care încă 


427 


mai erau libere şi către Mişcarea Legionară în general. El recomanda 
linişte, linişte... şi să nu se încerce nimic care să agite spiritele. 

În jurul închisorii şi în gară circulau, agenţi în civil. Aveam frică 
să nu fiu urmărită şi mă uitam mereu în urmă. Peronul gării era 
populat... Mi-am scos biletul de tren şi am ieşit şi eu într-un colt al 
acestui peron, tot cu frică. Noroc că nu a trebuit să aştept mult trenul. 
Scăpasem, eu şi biletul ce-l purtam ascuns. Nu-mi amintesc exact cui 
am dat biletul. Ştiu că l-am dat unui grad legionar.“ 

Bucureşti, 1992 


Secretarul - (Stelian STĂNICEL): 


Declaraţie solemnă: „Dacă ar fi să-mi destănuiesc sufletul 
sbuciumat, sub patrafir, şi dacă în afară de preot, umbra Căpitanului 
ar fi de față, spovedania mea astăzi, după 53 de ani, ar fi aceasta: 

La câteva zile după 15 Noiembrie, am fost chemat, de unde eram 
ascuns ca să nu fiu arestat, de Comandamentul în prigoană, la o şedinţă 
în grădina lui Titi Cristescu, din cartierul Obor. 

Am întâlnit acolo pe Constantin Papanace, Horia Sima, Nicolae 
Horodhiceanu, preotul Dumitrescu - Borşa, Dragomir - Jilava şi alții. 
În total vreo 10 la număr. 

Comandamentul primise o notă de la Căpitan, din închisoarea 
Râmnicu Sărat, adusă de doamna Codreanu care-l vizitase cu 2-3 zile 
înainte. Mi s-a arătat nota ce conţinea câteva rânduri. Am recunoscut 
imediat scrisul Căpitanului. Rândurile conțineau un ordin categoric: 
„linişte, linişte, linişte“. 

Am fost întrebat dacă avea Căpitanul obicei, una să scrie şi alta 
să gândească. Dacă nu cumva ordinul de „linişte“ s-ar putea interpreta 
şi în sens contrar? Răspunsul meu a fost un nu categoric. Din 
experienţa trăită în biroul lui: tot ce făcea, tot ce spunea şi tot ce scria 
era literă de Evanghelie. Nu avea secrete şi nimic de ascuns. Scrisorile 
şi circularele pe care le băteam la maşină nu puteau suferi nici măcar 
lipsa unei virgule. 


428 


Peste câteva zile, regele Carol a plecat la Londra, Paris şi Berlin. 
În vremea aceasta, la Cluj, câțiva legionari au tăiat urechea lui 
Goangă, rector al Universităţii. A doua zi, Armand Călinescu şi presa 
alarma țara că legionarii pregătesc revoluție şi asasinate. Ordinul 
„linişte“ n-a fost respectat. Mărturiile ulterioare ale supraviețuitorilor 
indică, cu prisosință, pe cei care, din aventură sau motive străine de 
Mişcarea Legionară, urmăreau eliminarea Căpitanului. 
Ce a urmat se ştie. Câteva zile mai târziu în 29/30 Noiembrie, 
Noaptea Sfântului Andrei, 1938, Căpitanul a fost asasinat!“ 
Februarie 1991, S.U.A. 


Avocatul apărării în procesul din 1938 (Horia COSMOVICI): 


Într-o discuţie referitoare la contactele dintre cei condamnaţi şi 
închişi la Râmnicu Sărat şi cei din exterior, avocatul Horia Cosmovici, 
apărător în procesul Căpitanului, delară printre altele: 

M-am prezentat la direcţia închisorii Râmnicu Sărat, ca avocat 
al condamnatului Corneliu Codreanu, cerând să-l cheme la vorbitor. 
Ofițerul s-a dus să ceară instrucțiuni comandantului închisorii. S-a 
întors peste puţin spunând: „Nu se mai poate vorbi cu Corneliu Zelea 
Codreanu, cereți pe altcineva să vorbească pentru el“. 

- Nu pot să desemnez eu persoana, trebuie să o aleagă însuşi, i- 
am răspuns. 

Ofiţerul a plecat din nou şi s-a întors peste puțin însoțit de D-l 
inginer Clime, care mi-a spus următoarele: 

- M-a trimis Căpitanul, să vorbesc pentru el şi în numele lui. 

Întrebarea mea a fost: 

- Se menţine consemnul liniştii totale? 

Răspunsul a fost clar: 

- Categoric. Mai ales în situaţia asta. 

- Dar dacă va fi asasinat Căpitanul? 

- Și atunci. 

București, Decembrie 1992 


429 


Constantin Papanace: Fără Căpitan 


Fără să mă anunțe, au început pregătirile pentru „revoluţie“ 
chemând din fiecare judeţ câte 5-10 legionari, să vie la Bucureşti, cu 
pistoale. Imediat, am contramandat dispoziția şi l-am chemat la ordine 
şi l-am tras la răspundere pe Horia Sima. Imputările au fost violente. 
Ghiţă Dragomir l-a ameninţat chiar, că dacă face lucruri de acest fel 
care periclitează viața Căpitanului, răspunde cu capul. 

S-a justificat că, altă ieşire din această situaţie „disperată“ nu exista! 
Impresia mea a fost că acest om clocotea de ambiția de a se afirma, cu 
orice preț, chiar cu moartea Căpitanului. 

Avea ceva din psihoza bolnăvicioasă a lui Erostrat, care a dat foc 
templului pentru ca, măcar în această formă, să intre în istorie. 

(...) aflasem că şi Alecu Cantacuzino pregăteşte o „lovitură de 
stat“. Pentru ca Alecu să nu i-o ia înainte (lui Horia Sima, n. ed.) s-a 
grăbii să accelereze el „revoluţia“. 

Rămâneai încremenit de atâta lipsă de răspundere în acest joc „de- 
a revoluţia“. Aceste atitudini divergente şi atât de primejdioase nu le 
putea clarfica decât tot cuvântul lui. Am spus lui Victor Dragomirescu 
să comunice lui Alecu Cantacuzino să nu întreprindă nimic până nu 
am dezlegare de la Căpitan, iar pe Horia Sima căutam să-l ţin cât mai 
din scurt. 

Aşteptam să vie rândul la vizită Doamnei Codreanu, spre a 
comunica Căpitanului aceste lucruri. 

D-na Codreanu era rugată să ne aducă un răspuns. Când s-a întors, 
am întâlnit-o într-o maşină condusă de un şofer legionar, în care erau 
şi Nicoleta Nicolescu, Horia Sima şi Ghiţă Dragomir. Mi-a spus că 
tactica rămâne aceeași pe care au fixat-o la început. L-a supărat jocul 
de-a revoluția şi a răspuns, în ceea ce îl priveşte pe Alecu, care cere 
„dezlegare pentru acțiune“: „Nu numai că nu îl dezleg, ci îl şi leg.“ 

Într-o şedinţă, am luat în cercetare întreaga situaţie. Mi s-au părut 
foarte curioase insistenţele lui Sima în ce priveşte activitatea legionară, 
mai ales că ele se produceau după ce Căpitanul reînnoise dispoziţia că 


430 


se menţine pe linia tactică a evitării oricărei provocări. El (Horia Sima, 
n. ed.) susținea că noi trebuie să acționăm fără a ţine seama de ea. 

La 28 noiembrie 1938 am aflat despre atacul asupra rectorului 
Universităţii din Cluj, Ştefănescu-Goangă. Am rămas uluit. Mă 
înăbuşeam de revoltă. Trebuie să fie inconştienţi sau agenţi provocatori 
cei ce-au săvârşit atacul. Mai târziu am aflat că acest atentat s-a executat 
în urma ordinelor categorice ale lui Horia Sima, date de el personal. 

În acest sens, iată ce mai relatează Papanace: i 

Eram în grădină cu Titi Cristescu. Atunci l-am văzut pentru a doua 
oară (pe Horia Sima); mi-a stârnit aversiune prin felul cum s-a 
exprimat la adresa Căpitanului. „Ce să-i facem noi lui Corneliu 
Codreanu, dacă a ascultat de cei de la Bucureşti şi s-a dat pe mâinile 
lui Armand Călinescu?“ Şi iarăşi a aruncat câteva săgeți veninoase 
împotriva lui Clime. Pentru prima dată am auzit un legionar numindu- 
l pe Căpitan, în cerc legionar, Corneliu Codreanu. Tonul în care a 
vorbit şi faţa schimonosită de o răutate neputincioasă mi-au trezit o 
aversiune care îmi va rămâne prezentă tot timpul. 

Editura Armatolii, 1984 


Victor APOSTOLESCU 
Lovitura de la 3 sept. 1940 
Ocuparea Chesturii de poliţie din Braşov. 


Pe la sfârşitul lunii August 1940, mă cheamă Horia Sima, care, 
venit din Germania la începutul acelei veri, se şi înscăunase în adunarea 
gradelor legionare, mă cheamă la o adunare ţinută în casa lui Radu 
Budişteanu, ca şef al Mişcării Legionare. Eram un susținător al lui. 
Mă întreabă dacă-s gata să merg la Braşov că se pregăteşte ceva acolo. 
Mi-am închipuit ce. I-am răspuns da. A mai vrut să ştie dacă pot să-mi 
iau cu mine şi câțiva camarazi de la Cluj. l-am spus că nu. Clujul 
fusese dat ungurilor şi noi toți eram împrăştiaţi prin țară. Era prea 
târziu ca să mai pot da de ei. 


431 


În ziua de 3 septembrie, la ora 8 seara, aveam misiunea, cu o echipă 
de camarazi, să atac şi să ocup Chestura de Poliţie din Braşov. Toţi 
trebuiau să fie prezenţi acolo în după-amiaza zilei de 3 Septembrie. 

De toți, eram 16 până la 18 inşi. 

Şefii de grupuri mi-au raportat că n-au destul armament, numai 
două pistoale. Le-am spus să n-aibă grijă că ne vor sosi. 

În timp ce stam de vorbă cu un camarad pe o bancă îl zăresc pe 
camaradul Sultan Donat, îmbrăcat în haină de ofiţer, cu gradul de 
sublocotenent, traversând la 10-15 metri de noi grădina. 

Parcă simțeam că n-am să-l mai văd. A căzut în acea seară, la 
asaltul Regimentului de Artilerie din Braşov. Cum s-a ales un astfel 
de obiectiv? Echipa lui avea un efectiv mic de legionari. 

Stam pe ghimpi. Îngrijorat, cer să vorbesc cu Horia Sima. Mi s-a 
dat adresa lui. Locuia la un frate de-al lui Puiu Gârcineanu, medic 
militar la Braşov. L-am găsit acolo. Era îmbrăcat într-o uniformă 
militară, cu un grad de locotenent, cred. I-am făcut cunoscut lui Horia 
Sima că nu avem destul armament, numai două pistoale. A scos un 
revolver din buzunar, fără încărcător şi mi l-a dat spunându-mi: „a-l 
ca să-i sperii cel puţin!“ M-am uitat la el şi nu-mi venea să cred că 
nu-şi dă seama de ce-mi spune. Mergeam doar la moarte, cu camarazii 
mei, şi nu la speriat ciori! 

Aşa am început să mă lămuresc şi eu că, în acţiunile întreprinse de 
el, prea puţin au valorat, în ochii inimii lui, bieții ostaşi legionari! I-a 
trimis aşa de uşor la moarte, cum trimit geambaşii vitele la abator, n-a 
făcut nici o economie cu elementul luptător legionar. 


Isprava lui Horia Sima 
de la 3 septembrie 1940, la Braşov 
Relatează Dumitru Groza 
Horia Sima, ca delegat al „Comandamentului de prigoană“, mă 
convoacă şi-mi spune: „Să-mi pui la dispoziţie un om de cea mai mare 
încredere, care să păstreze legătura dintre noi (eu şi el) stabilind 
consemnele de regăsire.“ 


432 


La aceasta îi trimit pe omul de nădejde şi de încredere, Donat 
Sultan pe care-l cunoscusem în închisoarea din Chişinău... Îmi era 
drag, fiind un suflet extraordinar. ÎI chem la mine şi îi zic: „Te duci 
la Braşov şi vei întâlni în locul X, în ziua Z, la ora D, un camarad. 
Are semnalmentele ... şi i le spun. ÎI vei recunoaşte. Evident, Donat 
nu cunoştea semnalmentele lui Sima. Se întâlnesc conform 
consemnului şi Sima nu-şi spune identitatea. Sima îi dă nişte 
dispoziţii pentru mine şi iată cum mi le transmite Donat: „omul pe 
care l-am întâlnit la Braşov mi-a spus să-mi pregăteşti un ordin de 
transfer de trupă din Bucureşti la Braşov. În ordin vei menţiona că 
sunt concentrate 15-20 persoane de la o unitate din Bucureşti care 
se detaşează la regimentul de artilerie. Aceşti oameni să fie legionari 
din unităţile tale“. Am făcut ordinul de transfer pentru 20 de 
persoane la Reg. 41 Artilerie Braşov. Şi l-am dat lui Donat numindu- 
l şef al acelui lot. Donat se uită la mine îndelung şi-mi zice: „Rog 
insistent să pui pe altcineva în locul meu cu acest grup“. „De ce?“ 
întreb eu. „- Nu am încredere în omul la care m-ai trimis. Merg cu 
D-ta oriunde“. „Dragă, astă seară se dă lovitura regelui şi eu nu 
mai pot schimba nimic“. 

A plecat Donat în uniformă de sublocotenent, şi a executat ceea 
ce ceruse „necunoscutul“ acela. Am aflat ulterior următoarele: 

Ajunşi în Braşov, Donat a mers cu oamenii spunându-le că misunea 
lor este să intre în regiment, că la poartă vor fi aşteptaţi, că ofițerul de 
serviciu va şti acest lucru şi că acolo vor ţine un discurs incitând soldaţii 
şi gradaţii să iasă şi să ocupăm toate instituțiile. 

La ora 21 fix ne-am prezentat la poarta regimentului. Donat s-a 
dus la santinelă ca ofițer delegat, i-a arătat ordinul şi a cerut să vină 
ofițerul de serviciu. Soldatul din gardă a chemat ofițerul de serviciu 
spunând: „Au sosit!“ Eram aşteptaţi. A venit ofiţerul de serviciu, a 
citit ordinul de transfer, apoi a deschis poarta sărind în lături; 
adăpostindu-se după un stâlp de beton a strigat: „Foc!“ 


433 


HORIA SIMA față de familia Căpitanului 


Horia Sima: „Prizonieri ai puterilor axei“, Madrid, 1990 (relatări 
contrare adevărului) 

Scrie Horia Sima la pag. 126: 

Aici este locul să revin asupra prigoanei dezlănţuite (sic) de 
Antonescu contra propriei mele soții. Am scris în volumul premergător 
despre violenta campanie de presă ce s-a dus contra Doamnei Elvira 
Horia Sima, învinuind-o că şi-ar fi însuşit nişte bijuterii provenind 
din percheziţiile de la vamă ale unor evrei care părăseau țara. Ea a 
plecat din domiciliul ei din Bucureşti, la scurt interval după dispariția 
mea, şi s-a ascuns pe unde a putut. În cele din urmă a fost găzduită de 
Doamna Elena Codreanu, soția Căpitanului, şi Doamna Virginia 
Iasinschi. Aşa a trăit câteva luni, reuşind să scape de vigilența poliţiei. 
În cele din urmă, Doamnei Elena Codreanu i s-a făcut milă de ea, 
văzând-o obosită şi bolnavă. Şi-a luat inima în dinți şi s-a dus la Ică 
Antonescu, întrebându-l ce au cu ea, de este urmărită când toate 
învinuirile care i se aduc sunt false şi nedrepte. Ică Antonescu a 
acceptat explicaţiile Doamnei Codreanu şi a îndrumat-o să-i transmită 
Doamnei Sima să se prezinte la Consiliul de Război al Corpului II de 
Armată. Ajungând în fața Judecătorului de instrucție, nedumerirea s- 
a risipit. Bijuteriile au fost trimise înapoi de sotia mea la Siguranţă. 

Mihai Moţa, fiul unic al lui Ion Moţa, căzut eroic la Majadahonda la 
13 ianuarie 1937, în luptele contra brigăzilor comuniste, venise în 1990 în 
Germania, unde a luat cunoştinţă de acest text. Revoltat, l-a comunicat 
Doamnei Codreanu care a replicat cum se vede în cele ce urmează. 

Pusă în fața textului respectiv, iată ce a răspuns Doamna Elena 
Zelea Codreanu: 

1) Nu am avut relaţii de prietenie cu D-na Elvira Horia Sima, nu 
am adăpostit-o niciodată în locuinţa mea, aşa cum pretinde DI. Horia 
Sima în cartea „Prizonieri ai Axei“ şi nu am intervenit niciodată pe 
lângă Ică Antonescu sau altă autoritate în sprijinul sau defavoarea D- 
nei Elvira Horia Sima. 


434 


LI LI 2 anf rehala A ; wika: e ao 
Gt Mirra Horie Dwa - bu am dai - 
paf E. PTI da fa eusk wea, 
aH- eum fane? dle al L'us Li erati 

i Cru pe vie m Who; g Pi Riu ai În re safe 
adcteelau d + e J A no nsa Ca 
da all "au EI T cea PA gagi anl pd 
di fe Ure eee Ur Sita Mata, E 

2) În perioada Martie 1939, până în Septembrie 1940, am locui 
în Germania, unde am fost primită oficial de autoritățile germane, timp 


în care nu am avut nici un fel de veste şi nu am fost contactată în nic! 
un fel de DI. Horia Sima. 


5 P pacea Harta [33 7 psiu a 

dip abai 19v du beiek A CATE TIN 
i pal Au l fako parale frane PA “du La. 
fo. Ké AR pu ZE amana Ya Aim 
VET f d val Ji bu Lien fa 
N Se AA! | 
€ ay Bi AU Met e Bi PA ia JE firma, 


Pua + 


$a 


pe iiini are de Bhe, dapi 
a as hodu jaf Pfa od pi an. 
Pauli lu taze IE Haia ziuă gae 
Jet diu Sere cet VA neb cacy dean r tha, 
fak mra eni fal. merele da D jie An— 
prel hia’ ia fet E 79 rad 
Jau p akinak PA pu e PA be Mlata 
Fna te Bea ou bre 27773 


3) După întoarcerea mea în țară, după declararea aşa-zisului Stat 
Naţional Legionar, perioadă în care D! Horia Sima făcea parte din 
guvernul Antonescu, de asemeni nu m-a contactat niciodată şi nu am 
primit nici un fel de ajutor moral sau material din partea D-lui Horia 
Sima. Decembrie 27-1991. 

P.S. O nedumerire justificată. Lăsând la o parte româneasca 
apro-ximativă (propriei mele soții el mai având poate şi soții care 
nu-i erau proprii, iar soția - fiind un termen prea banal, devenind 
Doamna Elvira Horia Sima!) întrebarea rămâne fără răspuns. Din 
moment ce Doamna Elvira a restituit bijuteriile, îngeamnă că la un 
moment dat a fost în po-sesia lor şi le-a restituit pentru că a fost 
urmărită de poliţie. Asta reiese din românesca aproximativă a lui 
Sima care confirmă posesia ilegală (furtul) bijuteriilor. Îşi poate 
închipui cineva o asemenea mascaradă la creatorul Legiunii? 
Restituirea giuvaerelor nu spală pe comandant de ruşine, iar 
menţionarea incidentului îl proiectează în adevărata lui dimensiune. 
Mai bine tăcea... vorba filozofului... 


436 


Şi un autoportret... edificator 

Horia Sima şi Traian Borobaru 

în „Legiunea în imagini, 1973, 23x27 cm 

„Istoria Mişcării Legionare în 350 de pagini, trucaje prin 
fotomontaj“ 

Cuprinsul: 

1) Perioada Căpitanului: 36 pagini 

2) Horia Sima în diferite ipostaze, acoliții lui etc. 314 pagini. 


Trei exemple de falsificări în acest volum. 


Grupul legionar din Berlin comemorează moartea profesorului Nae Ionescu, 24 martie 
1940, la Amalienhof. După ședință, în fața casei. În mijloc Doamna Elena Codreanu. 


Bucureşti, 23 septembrie 1992, în locuința Doamnei Elena Zelea 
Codreanu are loc următoarea convorbire: 


437 


Întrebare: 

Stimată Doamnă Codreanu, este reală această fotografie în care 
* Dv. apăreţi cu grupul legionar din Berlin? 

Răspunsul D-nei Elena Zelea Codreanu: 

Este complet falsă. 


IIÉ co ba pe LaL JAA 
A ce A - AN EET aa 


Întrebare: 

Ce credeți? Cine doreşte să se folosească de un astfel de fals? 
Răspunsul D-nei Elena Zelea Codreanu: 

D-l Horia Sima, pentru a-şi legitima autoritatea de şef al Mişcării Legionare. 


LE | 2 rar e Saec h di F dn 
S 3 


R e 
4 


mer AA H e. dz EE; 27, j d. Lf al Ad 
hun k & — Galaz Pisan 


Întrebare: 

Stimată Doamn 
Codreanu, este real 
această fotografie îi 
care, în spatele 
Dumneavoastră, se § 
vede capul domnulu 
Horia Sima? 


Doamna Elena Codreanu, 


cu nepoțica ei Cătălina 


PR 


Răspunsul D-nei Elena Zel:a Coazesar: 
Nu este reala. Esie un fals. 


by l ea (a Eta fi 


/ 


Întrebare: 


De ce credeți că s-a folosit dumnealui, Horia Sima, de astfel de 
falsuri? 


Răspunsul D-nei Elena Zelea Codreanu: 


Credcă DI. Horia Sima încearcă pe orice cale să legitimeze poziția 
de conducător al Mişcării Legionare. 


Ca De pă Moat aa et danaT Po 
ime Uk, at pe Pe Pra Za É 
e DR E EE E E 


Thra AL _ Gelam 


439 


În anul 1938. 

Fotografia este prezentată cu 
următorul text mincinos: 

"103. O fotografie a Căpita- 
nului din 1938. Presimţindu-şi 
sfârşitul în prigoana care se 
apropia, salută pe legionari cari 
trecând peste mormintele celor 
căzuţi vor continua lupta și vor 
vedea ziua biruinței legionare. 


440 


Pag. 45. Fotografia reprezintă: 
Corneliu Codreanu salutând şi un alt 
manuscris suprapus (ambele autentice) 

Pe fond, mulțimea legionară 
coborând de la Biserica Sf. Ilie Gorgani 
din Bucureşti. Imagine din primăvara 
anului 1937 (se distinge figura 
generalului Cantacuzino, decedat în 
Octombrie 1937). 


Unde este falsul? 
În anul 1938, înscrisă - înghesuită - 
sub fotografie. 


Comentariu: 

În 1938, Căpitanul dizolvase partidul 
„Totul pentru Ţară“ şi nu a mai avut 
mulţimi de legionari în jurul său, iar 
generalul era deja decedat, deci nu avea 
cum să apară pe fotografie. Doar?... 


De ce falsul? 

Pentru a se da de înţeles că „biruința 
„ lui Sima din 1940 ar fi fost prezisă şi 
dorită de Corneliu Codreanu! „Biruinţă“ 
întrutotul contrară liniei stabilite de el 
pentru Mişcarea Legionară. 


Trei falsuri cu privire la masacrul de la Jilava 
din noaptea de 26 noiembrie 1940 


S-a publicat la București, în 1941, cartea intulată „Pe margi-nea 
prăpastiei - 21-23 Ianuarie 1941“, scrisă de colonelul Rioşeanu şi 
echipa lui anti-legionară. Acea carte, o regăsim reeditată la Târgu Mureş 
în 1991, cu acelaşi text, dar cu un titlu nou: „Xon Antonescu şi Garda 
de Fier“ şi cu portretul Mareşalului pe copertă. Ea cuprinde, ca şi 
volumul original (pag. 147-151), o NOTĂ INFORMATIVĂ a 
Ministerului de Justiţie din 1941, ticluită cu magistrală iscusinţă, cu 
lux de amănunte şi de persoane menţionate, pentru a-i conferi 
caracterul unui document de necontestat şi o credibilitate absolută, 
învăluind astfel falsuri înecate în acel text. 

Aceasta pentru oricine îl citeşte, dar nu pentru mine, ca martor 
direct la evenimentul citat. Nu pot, deci, să nu semnalez neadevărurile 
flagrante asifel camuflate şi să nu denunţ faptul că respectiva notă 
oficială a servit de mască destinată să ascundă rolul primordial al lui 
Horia Sima în provocarea şi organizarea acestui masacru. Voi preciza 
în rândurile ce urmează, fără înconjur şi fără menajamente, tot adevărul 
pe care îl cunosc. 

În Noiembrie. 1940, se aflau în închisoarea Jilava circa 65 de 
inşi arestaţi între Septembrie şi Noiembrie şi considerați ca direct 
sau indirect responsabili de asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu 
şi a majorităţii elitei legionare: jandarmi, poliţişti, judecători, 
miniştri, politicieni etc. Printre aceştia era şi celebrul Moruzov, 
agentul camarilei lui Carol al II-lea, care-l „recrutase“ pe Horia 
Sima îndată după arestarea lui Corneliu Codreanu, în Aprilie 1938, 
şi fusese de atunci în constantă legătură cu el, iar acum, la toate 
instanţele de anchetă cerea insistent să vorbească cu Horia Sima 
şi numai cu el. 


44i 


Se ştia că Antonescu intenţiona să facă un proces celor arestaţi, 
pentru a determina vinovăția sau responsabilitatea fiecăruia. Evident, 
Moruzov ar fi dezvăluit la proces colaborarea lui cu Horia Sima, ceea 
ce acesta trebuia să evite cu orice preţ. Neavând posibi-litatea de a-l 
ucide pe Moruzov în închisoare pentru a-i închide gura, Horia Sima 
împreună cu Victor Biriş, omul de încredere încă din 1938, care acum 
era secretar general al Ministerului de Interne şi, ca atare, şeful poliţiilar 

„„“e stat pe țară, au decis să recurgă la o soluţie radicală, uciderea tuturor 
istinuţilor de la Jilava. 

Un bun prilej pentru această operaţie era dezhumarea lui Corneliu 
„odreanu şi a legionarilor asasinați cu el. Masacrul din închisoare 
putea fi prezentat ca un act spontan de revoltă al participanților la 
deshumare. Conform acestui plan, Biriş a constituit, la Prefectura 
Poliției Capitalei, un grup de intervenţie sub comanda chestorului 
Romulus Opriş, însoţit de comisarii Gheorghe Creţu şi Octavian Marcu 
gi s-a dus el însuşi cu acest grup de poliţişti, îmbarcaţi în două brecuri, 
ia Jilava, în seara de 27 Noiembrie 1940. 

Ajunşi acolo, au înlăturat, în virtutea autorităţii de stat, garda 
inchisorii, care era formată din membri ai Corpului Muncitoresc 
legionar, au pătruns în celule şi i-au împuşcat pe toţi deţinuţii. 
Luaseră cu ei şi câteva unelte cu care au spart mai multe capete, 
ca dovadă că actul ar fi fost săvârşit de cei de la dezhumare. Eu 
(autorul cărții) mă aflam la Jilava, participând la dezhumare şi 
am auzit acolo împuşcăturile, astfel încât am putut apoi constata 
personal ce se întâmplase. Placa de beton care acoperea groapa 
comună era deja ridicată şi se începea cu multă grijă înlăturarea 
cu mâinile a amestecului lipicios de pământ şi var. Nu se ajunsese 
încă la trupuri şi nici nu se ştia precis dacă într-adevăr fuseseră 
îngropaţi acolo sau dacă nu eram victimele unei stratageme a 
Sigurantei, care ar fi ascuns în realitate locul. Identificarea lui 
Corneliu Zelea Codreanu s-a făcut numai dimineaţa: soţia sa l-a 
recunoscut după bocanci. 


442 


Sunt deci în măsură să precizez în ce constau cele trei falsuri ale 
documentului oficial (Notă informativă): 


Notă informativă asupra asasinatelor de la închisoarea Jilava, 
Ministerul Justiției 


Adresa nr. 636/4.1V.1941 
Prin ordinul de urmărire nr. 19860 din 26 martie 1941, dl. general 


comandant militar al Capitalei a ordonat punerea sub urmărire penală. 


repartizân- du-se Cabinetului 10 instrucție al Tribunalului militar CM.C.a 
următorilor: 1. Dumitru Groza; 2. Romulus Opriş; 3. Pavel Grimalschi,; 4. 
Popescu Ilarion; 5. Iftimescu loan; 6. Rădulescu Ilie; 7. Sauciuc Vanghele: 8. 
Gheorghe Creţu; 9. Marcu Octavian; 10. Nicolae Topoloveni; 11. Ion Tănăsescu, 
12. Dragomir Nicolae; 13. Constantin Dumitrescu; 14. Orăşeanu Constantin; 
15. Tudor M. Nicolae; 16. Pană Alexandru. Toţi aceştia au fost puşi sub urmărire, 
pentru faptele prevăzute şi pedepsite de art. 315, alin. I teza 2; art. 464, nr l şi 
8, combinat cu art. 101 c.d. şi 4832 c.g.m. O parte din aceşti indivizi mai sunt 
puşi sub urmărire şi pentru alte fapte, care nu sunt în legătură cu asasinatele 
din penitenciarul Jilava, din noaptea de 26-27 noiembrie 1940. Deținuți politici 
închişi la Jilava în fortul nr. 13, în 19 celule, erau păziți de o gardă formată 
numai din legionari, organizată de Prefectura poliției capitalei, ai cărei 
comandant şi personal se schimbau zilnic la ora 9 seara, pornind garda de 
schimb de pe planşeul circulaţiei din Prefectura Poliţiei Capitalei. Garda 
legionară era dată de Corpul muncitoresc legionar şi cuprindea cca. 30 de 
oameni înarmaţi. În seara de 26 noiembrie 1940, garda legionară s-a adunat 
ca de obicei pe planşeul de la poliţie, la ora 20, plecând cu brecul la 
penitenciarul Jilava. Neobişnuit a fost însă faptul că de această dată a plecat 
şi Gheorghe Cretu, comisar-ajutor legionar,care, în alte seri, mergea izolat 
numai pentru inspecții şi într-o maşină de turism, separată; au plecat la Jilava: 
Dumitru Groza, comandantul C.M.L. 32, Romulus Opriş, chestor legionar în 
Prefectura poliţiei şi Grimalschi Pavel, şeful biroului din Prefectura poliției, 
cu grad de şef de poliţie. Ajunşi la închisoarea de la Jilava, garda cea nouă a 
luat posturile în primire obişnuite de la garda care urma să plece. Din instrucția 
făcută până în prezent, nu am putut stabili dacă la asasinatele ptrecute în acea 
noapte au luat sau nu parte şi membrii din garda veche, cercetările fiind în 
curs. Din declaraţia inculpatului Gheorghe Crețu, rezultă că pe la 11.30 seara, 
Dumitru Groza a adunat pe toți legionarii şi le-a ținut o cuvântare în care 
le-a spus că a venit momentul să-i răzbune pe Căpitan şi pe camarazii omorâţi, 


443 


executând prin împușcare pe deţinuţii politici. După aceea, Dumitru Groza, 
după o listă pe care o adusese întocmită, a repartizat pe legionari pe celule, 
cu consemnul ca în momentul când vor auzi foc de pistol, să pătrundă în celule 
şi să împuşte pe deţinuţi. Pentru uşurarea operaţiunii şi pentru ca deţinuţii 
surprinşi în somn să nu încerce vreo rezistenţă, legionarii au scos mai înainte 
lacătele de la celule. După trecerea rondului militar, cum consemnul era să se 
aştepte trecerea acestui rond, legionarii s-au postat fiecare în dreptul celulei 
ce le fusese repartizată şi, la ora 0.30 s-a auzit un foc de pistol, la care semnal 
au pătruns în celule, împuşcând pe deţinuţi. Din instrucţia făcută în cauză, nu 
am putut constata până în prezent, în mod detailat, decât felul cum au lucrat 
doi dintre imculpaţi: Gheorghe Creţu şi Octavian Marcu, care în răspunsurile 
la interogatorii, arată următoarele: Creţu Gheorghe a pătruns singur în celula 
nr.7, unde se aflau deţinuţii următori: Panova Ion, Bonea Niculescu, Rainer 
Otto, Constantinescu Laurenţiu, Malenschi Petre, Găman Nicolae, Iordache 
Jon Iordănescu, Horvat luliu, Horvat Victor Vărureanu Mihail şi Niculescu 
Virgil. Crețu Gheorghe descrie cum a găsit pe aceşti deţinuţi treziţi din somn de 
împuşcături, cum la vederea lui şi-au acoperit îngroziți capetele cu păturile, 
cum a tras 5 încărcătoare de câte 20 de cartuşe şi a mai tras un glonte în capul 
uneia dintre victime, ca să fie sigur că a murit. Din constatările făcute de medicul 
legist, la institutul Medico-Legal, constatări care nu au fost consemnate într- 
un raport medico-legal, conform legii, deoarece în trecuta instrucţie nu i s-a 
cerul de către nimeni să îndeplinească această obligaţie legală, rezultă că toți 
aceşti deţinuţi prezintă, pe lângă numeroase răni împuşcate, şi numeroase răni 
tăiate profund, ale capului, cu despicarea masivelor osoase, ceea ce denotă că 
pe lângă pistol, asasinul sau asasinii au întrebuințat şi topoare sau alte 
instrumente de asemenea natură. În această privinţă instrucția este în curs şi 
am obligat pe medicul legist să întocmească rapoarte medico-legale detailate. 
Inculpatul Marcu Octavian, care nu făcea parte din garda de schimb şi care 
venise ocazional să vadă săpăturile pentru dezhumarea osemintelor lui Corneliu 
Codreanu şi ale celorlalţi din mormânt de lângă închisoarea Jilava, a pătruns 
şi el în acea noapte în închisoare, unde erau deținuții, cu câteva clipe înainte 
de începerea măcelului şi declară cu mult sânge rece, făcându-şi un titlu de 
glorie din aceasta, că a intrat în prima celulă găsită, cu nr. 10, unde afirmă că, 
zărindu-l pe plutonierul Sârbu, care a omorât pe Căpitan, a tras în el un 
încărcător întreg de pistol, în timp ce alţi legionari, pe care pretinde că nu-i 
cunoaşte, au împuşcat pe ceilalți deţinuţi din celulă. Atât Gheorghe Creţu cât 
şi Octavian Marcu afirmă că, fiind foarte ocupați cu această operaţie, nu pot 
şti cum au fost repartizaţi pe celule ceilalți legionari. Gheorghe Creţu, însă, 


444 


arată în mod formal că, printre cei care au executat pe deţinuţi la Jilava, se 
aflau Romulus Opriş, Dumitru Groza, Pavel Grimalschi, Florescu Ilarion, 
Sauciuc Vanghele, Iftimescu Ion şi Rădulescu Ilie. Pe ceilalţi declară că nu i-a 
cunoscut, dar că erau în total în număr de 31. După terminarea asasinatelor, 
toți legionarii s-au strâns în corpul de gardă, au intonat un cântec legionar şi- 
au ieşit cu toţii din închisoare mergând spre mormântul legionarilor, după care 
s-au risipit, înapoindu-se la Prefectura de poliție numai Romulus Opriş, Pavel 
Grimalschi, Gheorghe Creţu, Octavian Marcu, cam pe la ora 1.30. Romulus 
Opriş şi Octavian Marcu s-au urcat pe sala de la intrarea cabinetului prefectului, 
unde au întâlnit pe secretarul general, maiorul Constantin Orăşanu, care a 
intrat la prefect, împreună cu Opriş. Instrucţia cercetează în prezent în ce fel 
fostul prefect, colonelul Zăvoianu, şi secretarul general, maiorul Orăşanu au 
avut vreun amestec în faptele descrise mai sus. Până în prezent, avem în această 
privință declaraţia gardianului Laslău Ion, că în seara de 26 noiembrie, cam 
pe la ora 22.40, s-au suit în maşină, în poarta prefecturii, colonelul Zăvoianu 
și maiorul Orăşanu, dând ordin, unul din ei, şoferului: „„Dă-i drumul la Jilava“; 
această împrejurare, gardianul a raportat-o imediat, chiar în acea seară, 
ofițerului de serviciu, Simion loan. În câteva minute după înapoierea de la 
Jilava, Gheorghe Cretu, Octavian Marcu şi Pavel Grimalschi au coborât la 
arestul poliției sociale unde au fost primiţi de şeful arestului, Tănăsescu loan, 
căruia spunându-i Creţu că a terminat cu deținuții de la Jilava, Tănăsescu i-a 
răspuns că mai are şi el alții şi i-a condus la celulele arestaţilor ??alet şi Suciu, 
pe care Creţu şi Grimanschi i-au împuşcat, Octavian Marcu abținându-se, 
deoarece nu mai avea cartuşe. După aceea au trecut în arestul poliţiei judiciare, 
conduşi tot de Ion Tănăsescu, unde au găsitpe avestatul comisar Paul Voinescu, 
pe care l-au împuşcat Gheorghe Crețu şi Octavian Marcu, căruia îi împrumutase 
între timp cartuşe Grimanschi. După aceea, Creţu s-a dus din nou la poliția 
spcială să caute pe comisarul Davidescu, pe care însă nu l-a mai găsit, căci cu 
puțin timp înainte fusese ridicat împreună cu comisarul Ionel Dumitrescu, de 
către comisarul legionar Topliceanu Nicolae, care i-a condus, împreună cu alți 
legionari, rămaşi necunoscuți, într-o pădure din apropierea Ploieştilor, unde i- 
a împuşcat, scăpând cu viaţă numai comisarul Ionel Dumitrescu care, deşi lăsat 
ca mort pe loc, a putut scăpa, grav rănit, având intestinele perforate. Cadavrele 
celor asasinați în aresturile poliţiei au fost ridicate de Octavian Marcu, 
Constantin Dumitrescu şi Dragomir Nicolae, în prezenţa fostului secretar gen- 
eral, mr. Orășanu, care nu a lăsat să fie scoase cadavrele pe planşeul circulaţiei, 
ci prin dosul poliţiei unde au fost transportate într-o maşină, care le-a 
transportat într-o pădure din apropierea Capitalei. Prim-procurorul militar, 


445 


fiind sesizat telefonic de comandantul închisorii Jilava despre măcelui petrecut 
acolo, a anunţat telefonic, între alţii, şi pe comisarul de serviciu Tofan, de la 
Prefectuura poliției; acesta a cerut casa colonelului Zăvoianu, pe care nu l-a 
găsit acasă şi a putut comunica telefonic numai cu maiorul Orăşanu, care i-a 
interzis să raporteze cele întâmplate Parchetului Civil. Peste puţin timp, 
comisarul Tofan, aflând şi de asasinatele din aresturile poliției a raportat şi 
acest caz telefonic atât prefectului, colonel Zăvoianu care între timp venise la 
prefectură, cât şi maiorului Orăşanu, primind şi de astă dată de la amândoi 
interzicerea de a raporta Parchetului. Cu toate acestea, comisarul Tofan 
anunţase cu puțin timp mai înainte pe procurorul de serviciu şi se găsea în 
cabina telefonică pentru a anunţa pe procurorul general şi pe primul-procuror, 
în momentul în care aceştia au intrat în prefectura poliției, sesizați de procurorui 
de serviciu. Reprezentanții aceştia ai Parchetului au coborât la arestul poliției, 
de unde nu fuseseră încă ridicate cadavrele şi, pe gratiile uşii celulei în care se 
afla cadavrul lui Voinescu, au putut să se convingă personal despre aceste 
asasinate. Fostul prefect, colonel Zăvoianu, a negat cu hotărâre că s-ar fi găsit 
vre-un om asasinat în Prefectura poliției şi, ca să se convingă personal a coborât 
şi a revenit peste câtva timp, maiorul Orăşanu, înfuriat că Tofan, comisarul de 
serviciu, nu-i executase ordinul de a nu raporta Parchetului, a intrat în camera 
agenţilor, unde se afla comisarul Tofan, şi, în prezența mai multor agenți, i-a 
făcut aspre observaţii, spunându-i că şi-a mâncat capul şi dând ordin ofițerului 
de serviciu Simion loan să-l bage la arest, fapt pe care acesta l-a şi executat, 
băgându-l într-o celulă. Peste un sfert de oră, maiorul Orăşanu a dat ordin 
ofițerului de serviciu să-l aducă pe Tofan la cabinetul prefectului, la a cărui 
uşă Orăşanu i-a ieşit în întâmpinare şi l-a ameninţat cu moartea dacă spune 
celor din cabinetul prefectului că a fost a-restat. După aceea Constantin Orăşanu 
a coborât la aresti, unde a dat ordin şefului arestului să spele sângele şi să 
şteargă toate urmele crimelor, precum şi ordinul să prevină pe soldații care 
fuseseră de gardă să nu spună nimic din cele ce au văzut. Pentru explicarea 
amestecului maiorului Orăşanu în eventualele evenimente pe care le-am expus 
mai sus, este suficient să mai menţionăm că în arhiva secretă a serviciului 
poliției s-a găsit un document cu nr.4253, pe care se găsesc scrise cu maşina 11 
nume şi, cu mâna, scris de maiorul Orăşanu, încă doi frați, fraţii Horvath, în 
care sunt trecuți 10 dintre cei care au fost asasinați la Jilava şi încă 3, care se 
mai află în viaţă. Această listă, după însăşi declareția inculpatului Orăşanu, i- 
a fost dictată, pretinde el, de un legionar, al cărui nume nu poate sau nu vrea 
să-l spună. Cele expuse mai sus nu sunt decât un rezultat al situaţiei, astfel cum 
rezultă din instrucția făcută până în prezent, care nu poate să fie considerată 


446 


decât la începutul ei deoarece în dosarul de instrucţie început la Cubinetul III 
instrucţie al Tribunalului Militar, continuat la Camera de punere sub acuzare a 
Curţii de Apel din Bucureşti, nu au rezultat decât unele fapte necomplete. 
Instrucţia actuală se face cu multă greutate din cauză şi mai ales din 
împrejurarea că au dispărut multe piese de control şi majoritatea celor chemați 
să aducă o lămurire prin declaraţiile lor, sunt încă timorați. Am luat, însă, o 
serie de măsuri menite ca cercetarea să meargă, în măsura posibilului, la un 
rezultat satisfăcător. 


Cele trei falsuri 


1) Expediția polițienească este prezentată ca o simplă operație de 
rutină: schimbarea gărzii, pe când în realitate era înlăturarea gărzii 
şi înlocuirea ei cu echipa de poliţişti. 

2) Dumitru Groza, şeful Corpului Muncitoresc Legionar, menţionat 
ca făcând parte din grupul de la Prefectura Poliţiei şi ca participant 
activ la masacru, în fapt a venit de la sediul Corpului Muncitoresc 
Legionar din Bucureşti, strada Roma, însoţit de Constantin (Titi) 
Cristescu, după sosirea poliției şi i-a găsit pe legionarii lui din Corpul 
Muncitoresc Legionar înlăturați din misiunea pe care o avuseseră de 
păzire a închisorii. 

3)Implicarea colonelului Zăvoianu în operaţia de poliţie, aşa cum 
este prezentată în raportul oficial, este cu totul neverosimilă. Nu pot fi 
martor direct cu privire la acest punct, dar relatarea este incompatibilă 
cu personalitatea bine cunoscută a colonelului. 

Epilog. Colonelul Zăvoianu a fost condamnat la moarte şi executat. 
Dumitru Groza, condamnat la moarte, a fost grațiat, comutându-se 
sentința. 


Declaraţia profesorului Ion Zelea Codreanu (tatăl Căpitanului) 


De la constatarea treptată, că acel Sima îndepărtează Legiunea și 
întreaga Mişcare de la calea morală şi sfântă a Căpitanului şi că prin 
abuzul adminstrativ al forţei lui de vicepreşedinte al Consiliului de 


447 


miniştri, o împinge în direcţia diametral opusă măreței ținte a Legiunii, 
apoi la aflarea treptată a uluitoarelor ştiri, că el de mult se află în 
strânse legături cu Moruzov, omul Lupeascăi şi al tuturor prigonitorilor 
noştri, că el fiind însărcinat de Căpitan, să facă numai legătura în mod 
provizoriu, între diferitele grupuri de legionari ascunşi ca unul ce era 
cel mai şters şi mai necunoscut, ca acțiune legionară, de agenţii 
prigonirilor şi-a asumat rolul de conducător, în care pseudo-calitate, 
minţind că lucrează după indicaţiile Căpitanului, a pus la cale diferite 
atentate în mai multe părți, în contra dispozițiunilor mereu repetate 
ale Căpitanului de a se păstra cea mai exemplară linişte, se vede că 
atentatele şi tulburările orânduite de Sima trebuiau să servească ca 
pretext acelora care puseseră la cale asasinarea Căpitanului şi a atâtor 
fruntaşi legionari, floarea neamului. Se vede limpede că numai 
inspirarea lui Moruzov putea să-l determine pe Sima să lucreze din 
răsputeri la omorârea Căpitanului, stârnindu-i-se pofta de a conduce 
Legiunea. 

— Câte zile a durat deshumarea şi ce persoane au luat parte la 
această lucrare? 

— A început aproximativ la ora 9 dimineaţa, a durat toată ziua și 
abia pe la ora 14 a doua zi s-a dat de trupurile martirilor noştri. 
Cunoşteam o parte din echipa care lucra, dar numai după înfăţişare, 
nu şi după nume. 

— Dintre aceştia a luat parte vreunul la asasinatele din inte-riorui 
închisorii Jilava? 

— Împreună cu soția mea am stat până în seara zilei întâia, iar 
peste noapte, până dimineaţa când am revenit, au stat membri din fa- 
milia mea. Aceştia mi-au declarat că, absolut nimeni din cei ce au 
lucrat peste noapte, n-a părăsit locul de la mormânt, şi nimeni de 
acolo n-a aflat până dimineaţa cele petrecute în fort. ` 

— Cum explicaţi Dvs., că o parte din cadavre au prezentat răni 
tăiate cu despicarea craniilor, care nu se puteau produce decât cu 
târnăcoape sau topoare? 


448 


În cazul că niciunul din cei ce lucrau la deshumare nu a pătruns 
în închisoare, care a fost, după părerea Dvs., rostul mutilării 
cadavrelor şi rostul comunicatului oficial dat după crime, în care 
se afirmă că asasinatele au fost comise de acei care lucrau la 
mormânt? 

— Întrucât ştiu sigur că nimeni din cei care lucrau n-a lipsit de 
la lucru în cursul nopții, nu poate fi altă explicaţie, decât că cetele 
trimise de Sima au fost înarmate şi cu câteva topoare sau târnăcoape, 
anume spre a face să creadă, după mutilări, că faptul n-a fost pus la 
cale şi ordonat, ci ar fi rezultat din durerea nemărginită a legionarilor 
la vederea Căpitanului. Där la ora omorurilor, nu numai că nu s-a 
dat de trupuri, ci nici nu se ştia dacă sunt acolo sau nu. 

Totuşi comunicatul oficial a minţit, spre a se dezvinovăţi acei 
care au plănuit şi ordonat, încercând să răstoarne răspunderea in- 
direct asupra sfintelor moaşte ale Căpitanlui şi ale celorlalţi martiri 
legionari. 

„„„Cât despre făptaşii-instrumente, apoi ei ori nu au fost deloc 
legionari de ai Căpitanului, ori au fost trădători conştienţi, întrucât 
ei nu au cunoscut legile Căpitanului, ori le-au înfruntat. 

Legea fundamentală a Căpitanului este, că legionarul răspunde 
de fapta sa chiar cu prețul vieţii! Nicadorii s-au predat, când puteau 
uşor să dispară. Decemvirii care au sancționat pe trădătorul care 
de trei ori încercase asasinarea Căpitanului, s-au predat toți, când 
puteau să dispară măcar în parte. Cei nouă care au răzbunat 
asasinarea Căpitanului şi altor martiri puteau să dispară fără urmă, 
dar ei s-au predat, deşi ştiau bine că îi aşteaptă schingiuirea și 
moartea. 

Toţi s-au predat spre a îndeplini legea Căpitanului! Dar aceştia, 
poruncitorul şi instrumentele lor unde sunt? De aceea, legionari nu 
pot fi, ci doar trădători. Nu s-au predat, deşi erau la putere. Nu ca 
cei de sus în timpul prigoanelor vrăjmaşe! Atunci de ce au 
asasinat?... 


449 


La aceasta răspund că toate au fost poruncite şi săvârşite 
numai spre a astupa gura lui Moruzov, care l-ar fi dat de gol pe 
Sima despre legăturile intime, pe care le-au avut amândoi în 
orânduirea atentatelor, care trebuiau să pregătească asasinarea 
Căpitanului. 

...Despre planul meu de a face un mare proces în fața țării şi a 
lumii spre a se trage la răspundere călăii noştri şi toți aceia care au 
călcat legile lui Dumnezeu şi ale omeniei în contra noastră, ştiau 
toţi fruntaşii legionari, precum şi trădătorul Sima. Legiunea, Țara 
şi Neamul ar fi tras de-a pururi nesfârşite foloase morale din acest 
proces, care ar fi consti'uit adevărata şi dreapta răzbunare cerută 
de Dumnezeu, de Căpitanul, de martirii noştri, prin dreptatea şi 
gradarea ei, de sus şi până jos. Asasinarea acestei putințe este mai 
gravă în urmări, decât ce s-a săvârşit direct acuma. 

~ „Procesul asasinatelor de la Jilava“, Bucureşti, 1941. 


Declaraţia lui Victor BIRIŞ 
cu privire la şedinţa de la Aiud 


D. Groza: Ne aflam la Aiud în primăvara anului 1963 la secţia a 
Ii-a cu ocazia aşa-ziselor autoanalize, într-o cameră specială, în care 
au fost strânşi mai mulţi. 


A. Grade legionare (grade conferite de Căpitan), printre care: 
1. Radu Mironovici 

2. Pr. Dumitrescu-Borşa 

3. Iosif Costea 

4. Augustin Bidianu 

5. Victor Vojen 

6. Tache Savin 

7. Dumitru Chica 

8. Androne Bulhac 

9. Dumitru Groza 


450 


B. Legionari: 

1. Ilie Niculescu 

2. Luca Dumitrescu 

3. Nistor Chioreanu 

4. Hristofor Dancu (călugăr) 

5. Ion Agapie 

6. Ion Rusu 

7. Călin Aurel 

8. Mircea Dumitrescu 

9. Victor Biriş 

10. Radu Budişteanu 

11. Ing. Parpalac (şef de cameră) 

12. Ion Damian, Mureşanu (învăţători, ajutori şefi de cameră) 
13. Gheorghe Sârbu (ajutor al lui Ilie Niculescu) 


C. Nelegionari 
16. Pr. Dumitru Stăniloae 
17. Petre Pandrea 


În faţa tuturor acestora, Victor Biriş a făcut următoarele 
declaraţii: 

În vara anului 1938 am însoţit pe Horia Sima în grădina bota- 
nică din Bucureşti, în care avea o întâlnire cu un domn inginer, pe 
mine rugându-mă să rămân în urma lor pentru a asigura paza. Din 
discuţiile lor am auzit următoarele: „Dragă Horia, e momentul să 
acţionezi!“ Au discutat şi alte lucruri pe care eu nu le-am înţeles. 
După circa 16-20 de minute de discuții, şi-au strâns mâna şi s-au 
despărțit. L-am întrebat, după aceea, cine era respectivul „domn“ - 
Mihail Moruzov! mi-a răspuns Sima. Eu ştiam cine era acel „domn“, 
dar am vrut să aflu dacă-mi va spune adevărul. Urmare acestei 
discuţii: s-au văzut efectele. 


451 


Referitor la cazul Jilava, Biriş afirma: 

În zilele când se prepara deshumarea Căpitanului şi Nicadorilor, 
el a informat pe Horia Sima că auzise la preşedinţia Consiliului de 
Miniştri că Generalul Ion Antonescu intenţionează să transfere 
deţinuţii din închisoarea Jilava, la Văcăreşti, pentru a-i pune la 
adăpost. Temându-se că Moruzov, la un viitor proces ce urma să-l 
facă Antonescu, ar putea dezvălui raporturile lui cu Horia Sima, au 
căzut amândoi de acord să-i suprime pe toţi cei care au contribuit la 
asasinarea Căpitanului şi a tuturor legionarilor ucişi în perioada de 
prigoană. 

P.S. Pentru verificarea veracităţii acestei relatări a lui Victor Biriş, 
am luat contact cu mai mulți legionari care au fost prezenţi la acea 
şedinţă de la Aiud. Toţi aceştia s-au eschivat, ca loviți de amnezie, de 
parcă le-ar fi fost teamă. Singur, Părintele Dumitru Stăniloae, ne- 
legionar, dar prezent la acea şedinţă, mi-a confirmat integral adevărul 
spuselor lui Victor Biriş. 

Nota autorului 


Septembrie 1940-lanuarie 1941 
Consideraţii esenţiale şi fapte incontestabile 


Perioada aşa-zisei guvernări Antonescu — Mişcarea Legionară 
trebuie considerată sub mai multe aspecte. Ruşii ocupaseră 
Basarabia, Bulgaria ocupase Dobrogea de Sud, Ungaria, prin - 
Dictatul de la Viena, ocupase o mare parte din Ardeal. În mai puţin 
de un an şi fără să se apere, România, în urma politicii regelui 
Carol al II-lea şi a guvernelor liberale şi țărăniste din anii precedenţi, 
ajunsese la punctul de destrămare, ca stat,şi ca naţiune. O soluţie 
radicală se impunea. 

La începutul lui Septembrie 1940, Carol II a fost obligat să abdice. 
Generalul Ion Antonescu a preluat conducerea statului şi nu s-a adresat 
pentru colaborare partidelor politice ale timpului, deoarece prin ele, 
Carol H adusese ţara în situaţia menţionată mai sus. 


452 


Mişcarea Legionară, cunoscută în toată țara prin sistemul ei de 
corectitudine şi prin ţinuta ei morală, în raport cu viața publică, fu- 
sese decimată de aproape întreaga ei conducere prin asasinate în masă, 
a sute şi sute de persoane, comise de Carol II, cu consimțământul 
tacit, (dar şi expres uneori) al conducătorilor partidelor politice majore 
- liberal şi țărănist. 

Mişcarea Legionară, cel puţin potenţial, era singura rezervă 
politică, de încredere națională, la care Generalul Antonescu 
(armata) putea face apel pentru restabilirea în țara noastră a unui 
guvern care să administreze, exclusiv, pe baza ideii de drept public 
şi privat. 

Era de asemenea evident că anumite persoane, vinovate direct de 
atrocitățile comise faţă de Legiune ca şi de jefuirea patrimoniului pub- 
lic, trebuiau trase la răspundere şi aduse în fața tribunalelor de judecată. 
Au fost astfel arestaţi câteva zeci de indivizi, şi reținuți în detenție, în 
vederea judecării lor. 

Se ştie, dincolo de orice dubiu, că sutele de legionari ucişi sub 
Carol II fuseseră asasinați numai şi numai pentru a împiedica opera de 
redresare naţională propovăduită de Mişcarea Legionară, Mişcare 
organizată legal ca partid politic. Rezultatul alegerilor parlamentare 
din 1937, dovedea din plin, că mersul către o refacere etică a vieţii 
publice naţionale nu mai putea fi mult timp împie-dicat. Coaliția politică 
dintre Codreanu, Maniu şi Gheorghe Brătianu putea, cu multă 
probabilitate şi nu după mult timp, răsturna termenii de forță politică 
dintre partide şi opri afacerile financiare în stil mare care distruseseră 
țara. Devenea deci imperios, ca noul guvern de alianță dintre armată 
şi Legiune să nu se abată, sub nici o formă, de la linia de justiție şi 
demnitate propagată şi de Corneliu Codreanu şi de Generalul 
Antonescu. 

Lucrurile nu s-au întâmplat aşa. Codreanu fusese ucis de Carol 
II, iar la conducerea Mișcării Legionare se instalase Horia Sima, cu 
ajutorul, printre altele, al unui decret regal din partea noului rege — 


453 


Mihai — care-l confirma în fața întregii țări, ca şef al Mişcării 
Legionare. 

Prin accederea la putere, Horia Sima trebuia să fie cât se poate 
de conştient în acțiunile lui. Lucrurile s-au întâmplat însă tocmai 
contrariu. Puţinii legionari care mai rămăseseră din conducerea 
Mişcării din timpul lui Codreanu nu au fost asociaţi la locuri de 
răspundere în cadrul Legiunii. ci puşi în schimb în posturi peri- 
ferice de activitate birocratică. 

Totodată, s-au deschis porţile de acceptare în organizația 
legionară oricui care, din motivele lui, credea oportun să intre în 
Legiune. În jurul lui Sima, la conducere, a rămas numai un grup de 
amici personali. 

Situaţia confuză din acel nou început, timpul scurt şi modul 
rapid în care se derulau evenimentele - ca o continuă avalanșă - nu 
dădeau răgaz unei lente şi amănunțite analizări a lucrurilor şi 
faptelor. Se presupunea, cu bună credință, din partea legionarilor 
rămaşi şi formaţi din timpul lui Codreanu, că totul nu putea să aibă 
loc decât din preocuparea de a scoate ţara din nenorocirea în care o 
aruncase Carol. 

E greu, de aceea, de a explica raţional anumite fapte care au 
avut loc în cele patru luni de convieţuire la guvern între Antonescu 
şi Sima. 

În vederea stabilirii unei răspunderi a gravelor abateri, e necesar 
însă să nu se piardă din vedere două lucruri: unul de ordin ge- 
neral, celălalt legat strict de momentul succesiv al abdicării lui 
Carol II. 

Primul este că, sub nici o condiţie, principiul că ţara este un 
stat bazat exclusiv pe lege nu trebuia neglijat, violat ori ignorat. Al 
doilea este că Antonescu şi armata nu ar fi avut, strict vorbind, 
nevoie să-şi asocieze la guvern nici o organizație ori mişcare 
politică. O dictatură n-a avut niciodată nevoie de aliaţi pe care îi 
ştia opuşi. Dacă totuşi Antonescu a cerut ajutorul legionarilor, în 


454 


efortul de a reface ţara, înseamnă că el ştia că şi Legiunea era 
animată de aceleaşi principii şi că-şi pierduse cele mai bune 
elemente ale ei în acelaşi efort. Ar fi nu numai injust, dar şi irațional 
să se pună în alţi termeni problema. Antonescu, prin armată, avea 
putere absolută, iar Legiunea nu avea nimic. 

Două sunt întrebările fundamentale în legătură cu cele expuse 
în rândurile de mai sus: 

1) De ce au fost ucişi, fără judecata tribunalului, deţinuţii 
arestaţi legal şi care trebuiau să răspundă de crimele lor? Răspunsul 
e unul singur: pentru că s-a călcat principiul de bază iniţial al unui 
stat de drept şi de lege. Nici o încercare, pe bază de circumstanțe, 
nu poate justifica un act întreprins în mod deliberat. Omorurile de 
la Jilava nu se pot folosi nici măcar de argumentul aşa-ziselor 
împrejurări, cu care, de fapt, nu au avut nici o legătură. Faptul 
uciderii nu se poate explica decât ca un fapt de încălcare a legii pe 
care statul român îşi baza dreptul de administrare a țării. Se dau în 
continuare câteva documente care pot să lumineze acest aspect al 
celor întâmplate. 

2) De ce a avut loc rebeliunea din Ianuarie 1941? Aici răspunsul 
este şi mai simplu. Întâi, cel care scoate lumea în piaţă trebuie să 
creadă într-o minimă şansă de reuşită. Comedia (cu consecinţe 
tragice) celor întâmplate atunci e că revoltaţii erau la guvern, şi că 
nu ar fi trebuit să iasă în stradă să protesteze împotriva generalului, 
care era al lor. Faptul că Antonescu se baza - cum $-a mai spus mai 
sus - şi pe armată, al cărei şef era el, trebuia cel puţin luat în seamă. 
De fapt numai după două zile de strigăte şi de proteste pe toate 
străzile Bucureştiului şi de cereri ca Sima să ia locul lui Antonescu, 
acesta a dat ordin trupelor să curețe străzile şi instituţiile statului 
de pălăgioşii diletanţi ai lui Horia Sima. E necesar ca la acest punct 
să se precizeze că nici o autoritate legionară, constituită sau 
neconstituită, nu a proclamat revolta. Ca şi în cazul dintâi, lucrurile 
s-au petrecut strict din dispoziţiile lui Sima care, ca vice prim- 


455 


ministru, a avut grija de a se ascunde de la începutul răscoalei şi să 
nu mai apară decât ... la Berlin. Legionarii care, ca indivizi, au 
suferit consecințele, le-au suferit numai pentru că s-au supus 
principiului de supunere la ordin, fără să controleze dacă era con- 
form sau nu, atât spiritului de adevăr instrinsec în învăţământul 
lăsat de Căpitan Legiunii, cât şi situaţiei de fapt, cu prezența 
Mişcării Legionare la guvern şi în toată ţara. 


Semnificativ pentru înțelegerea raportului dintre Mişcarea 
Legionară şi Generalul Ion Antonescu, în acele momente tragice, 
este următorul document larg difuzat în toată ţara sub forma unei 
mici broșuri, în bună parte distribuită de soldaţi, care au depus-o şi 
în cutiile de scrisori, pe la casele oamenilor, în zilele imediat 
următoare rebeliunii: 


Declaraţiile domnului General Antonescu făcute presei 


„În faţa lui Dumnezeu, a Ţării şi a Istoriei, jur că nimeni pe 
acest pământ nu mă va împiedica să apăr onoarea, drepturile şi li- 
niştea Românilor şi că dacă se va face o nouă greşală voi fi 
neiertător.“ 

DI: General Ion Antonescu a făcut ieri reprezentanților presei 
declaraţii către întreaga Țară. 

Aceste declaraţii clarifică şi explică situaţia actuală şi cuprind 
perspectivele viitorului. 

DI. General Antonescu se adresează, rând pe rând, Tinere-tului, 
Legionarilor adevăraţi şi tuturor românilor: 


Tineret, studenți, legionari adevărați 


Mi-am smuls până azi suflet din sufletul meu ca să-l fac punte de 
viață şi înțelegere veşnică între mine şi voi. 

Suferințele voastre de altă dată le-am făcut suferințele mele; iar 
biruinţa ţării şi a mea de la 6 septembrie am făcut-o biruinţa voastră. 


456 


Fâcsimil al primelor pagini din respectiva broşură ce cuprindea declarația 
Generalului Antonescu și care a fost amplu răspândită în zilele imediat următoare 
„rebeliunii“ legionare. 


ROMANI, 

Pe lupta, eaergia, murea și disciplina 
voaatiă depinde ratimențul supreme thoe 
mäti a vă vo buc, 

Friede, linpalriva tubutur piedizilot și 
iatugilor dușmane, a clorotirilgr şi e 
menințărilt nememice ttebue pă doger 


taça În matca vlilorului, la val de tac, 


ca tăi usipurăza drepturile sfăjiteretre, 
Şi i le vam asiguri. 
Cu Dumntteu nainte! 


Goneral* ANTONESCU 

a hi buvam W pe 

H leapsa mea nu pleacă 

din nigo dearth, e judacăloriloz 


„din akcio ură, a Armatei din nitio răz: 


Dar, de x inainte vol Îl satu- 
iktor. N é, nici-o ritkcire, 
miere ere dr va mal [i 5 uită. 
watten, a 
Istoriei far că bi ant e 
au mă Ys a Să apăt onoarea, 
drepturile și di ea rodânilar şi că 
s va 
aeni, vteo nonk graali 


ROMÂNI 
Cu 'svaasta se fachide în ruşine şi trie- 
lego o nasăbuliă serii, folosită de dup- 
manii Nearmyláb contra noastră. 
Vătorul nácatkiih tapi. 
„EI na comaidă på ne Implinim datorie 
Ca dinţii: dmtaria a tutulor este de a 
` munci. 
+ Trebug să re Wb increderea în dreptul 
de viață și de Wikno. 


DECLARAȚIE 
DOMNULUI 
GENERAL ANTONESCU 
FĂCUTE PRESEI 


«fn faţa iul Damnereu, a Țării şi n 
Istorigl, [ut că nimeni pe upeat pimkat 


iza dă 


îniveugri urd 
Avesis declarați ctari 
iuațiu actuală şi capri 
pay bea iasi zi 


dn 


rod i eat 
productiei, ca să putom ajunge le ieftine 
rea vieții; trebue să dăm țăreaului liniștea 
ogorului, ca să poatk munci; trebue ak 
dim orășanului siguranța vieții şi a 
ordinei, cârturazului puterea gândului. 

Intreaga Tark ud să păgoaată le 
muncă și la ordine, å 

Nu slulim crezul româneasca, n5 sere 
yim credința la viitorul nostra, na us 
pregătim pentru inasa noui iù pli- 
mädira, ducă nu ne supaasm acetal 
porunol Komånla și aliații ali su nes 
voe de liniște p de muncă La această 
regiune. 

Duph co tolul va reintra în muncă şi 
în disciplină, voiu påpi la reorganirarea 
politică » Statului, liindeă ea sunt cel 
“are e hotărit în T Septemvrie 1940, oč- 
gonizarea Statului Naţional Legioner. 

Numai dușmanii adevărului, pot ză 
creadă că Uoneralul Anloneecu si se 
abate delă drumul forțelor creatia c «~ 
aaţioasliesului românesc și dele Incadrus 
mea nestoului nosttu în apiritui nou al 


457 


Am lăsat o clipă haina oştirii, haina mândriei, şi a vieţii mel 
întregi şi am îmbrăcat cămaşa verde ca să vă dau vouă semnul unir 
şi altora semnul încrederii în voi. 

V-am chemat la conducerea Statului şi v-am dat toate locuril 
de răspundere ca să simțiţi că şi voi sunteți Statul şi pe conştiinţ 
voastră se reazimă păstrarea şi mândria lui. 

Mi-aţi jurat credință Regelui şi mie - la 6 Octombrie la Bucureş 
şi la 8 noiembrie la Iaşi şi toți conducătorii voştri mi-au reînno: 
legământul de ascultare la 27 Noiembrie. 

M-am trudit luni dearândul să salvez Statul prăbuşit, c 
graniţele sfărâmate şi românii pribegi; să restabilesc finanțele şi s 
reorganizez totul, în împrejurările turburi ale războiului din jurt 
nostru. 

Am atras atenţia conducătorilor voştri că unele element 
împing statul la dezordine, că alții aleargă după interese materiale,c 
unele elemente nu sunt folosite, că producţia ţării scade, că anarhi 
ne pândeşte. 

Am somat pe cei răspunzători să-şi facă datoria, impunân: 
disciplină, prevestindu-le că va veni un moment când vor fi năvăliţ 
şi depăşiţi de anarhie; v-am adresat tuturor sfaturi părinteşti, cerân 
du-vă să vă faceţi datoria de români şi legionari. 

Pe conducătorii voştri i-am tratat ca pe copiii mei, deschizându 
le casa şi sufletul şi mărturisindu-le zilnic toate grijile şi actele c 
trebuie să înfăptuim. 

Drept orice, s-a pornit o acţiune absurdă în contra guvernului 
deşi era guvern naţional-legionar şi cu toate că mi se jurase credință 
S-au făcut insinuări netrebnice că aş ocroti masoneria sau că a 
lăsa ca forțe oculte străine să influenţeze conducerea ţării. 

Trecutul meu, onoarea mea de ostaş, lupta mea de o viaţ 
întreagă în contra ticăloşilor, voința mea neînduplecată de a realiz 
Statul Naţional-Legionar şi tot ce făcusem până atunci pentr 
Legiune, n-au fost puse în cumpănă. 


458 


Forțe oculte străine, netrebnici prădători şi anarhiști strecurați 
în mare număr în rândurile Legiunii au împins la vrajbă, la pradă şi 
la nebunie. 

Tineri curaţi, studenți idealiști, legionari supuşi au devenit 
instrumente oarbe în mâna unor ambiţioşi, cari s-au ascuns după 
ce au încurajat revolta şi după ce n-au mai putut stăpâni bandele 
_netrebnice de anarhiști şi disperaţi intrați în luptă pentru interese 
străine şi nu pentru Legiune. 

Țara a fost astfel aruncată într-o frământare nebună pe care n- 
a putut-o opri decât onoarea, eroismul şi patriotismul ostaşului 
român, stâncă nepieritoare a drepturilor patriei. 

S-a tras în armată, fără nici un motiv, fără nici o provocare; s- 
a încercat dezarmarea şi umilirea ostașilor; au fost omorâţi ofițeri 
şi soldaţi pe la spate, doi au fost arşi de vii*. 

Am fost asediat eu, Conducătorul Statului, cerându-mi-se de 
colaboratorii mei cari îmi juraseră credință, să părăsesc conducerea 
guvernului sub amenințarea gloanţelor. 

Deşi mă găseam la început nepregătit de apărare, am răspuns 
că prefer să cad la postul de onoare, decât să mă dezonorez pe 
mine; să dezonorez armata şi să prăbuşesc Statul prin gestul meu 
de slăbiciune. 


Tineret, trezeşte-te. Ajunge. 

Legionari adevăraţi, faceţi-vă examenul conştiinţei. 

Numai duşmanii Ţării, ai voştri şi ai mei au putut pune la cale 
această acțiune nevrednică în care unii au căzut poate de bună 
credinţă, alţii din ambiţii sau interese, iar unii plătiţi de mână 
duşmană. 


* Informaţia care î s-a dat lui Antonescu, în legătură cu acest presupus fapt, a 
fost nedocumentată. Faptul în sine nu a avut ioc. 

Dacă Antonescu ar fi ştiut adevărul, în orice caz el nu s-ar fi pretat la difuzarea 
unui lucru nu numai tendențios, ci şi în întregime fals. 


459 


Numai trădătorii v-au putut sfătui să trageţi în armată, atunc 
când ştiţi că niciodată Legiunea n-a avut acest drept, iar Căpitanu 
a preferat să se jertfească decât să provoace mişcări şi lupte între 
Români. 

Aruncaţi de pe frunte şi de pe ochi vălul cernit al rătăcirii ş: 
din mâini armele trădării. 

Fiindcă generalul Antonescu n-a înşelat, nu înşeală şi nu va 
înşela niciodată. 

Eu nu sunt Conducător de Stat tiran, n-am clică de apărat şi 
n-am interese sau o viaţă imorală de ascuns. 

Eu apăr Țara şi destinul ei impotriva tuturor duşmanilor şi a 
tuturor rătăcitorilor. 

Toată viața şi voința mea este în slujba Neamului, a onoarei 
lui, a onoarei voastre. 

Am asigurat liniştea Țării şi o voi stăpâni împotriva oricui. 

Armata e trează la datorie. Țara întreagă e conştientă de 
răspunderea ce o avem. 

Am ordonat arestări ca să prind reţeaua rătăcirii şi a infamiei, 
a prădătorilor şi a ocultei străine. 

A doua oară nu va mai îndrăzni, fiindcă pumnul de oţel al 
onoarei şi al conştiinţei româneşti va zdrobi sub voinţa armatei 
orice încercare. 

N-am ucis pe nimeni. Fiindcă am încă suflet de părinte. 

Pe foştii membri ai Guvernului cari se vor dovedi că au trădat, 
îi voi pedepsi cu deportarea. 

Pe vinovaţii netrebnici îi voi pedepsi cu ocna. 

Pe vagabonzii şi hoţii de rând îi voi pedepsi cu puşcăria. 

Nici un nevinovat nu va suferi vreo pedeapsă; fiindcă pedeapsa 
mea nu pleacă din nici o ambiţie deşartă, a judecătorilor din nici o 
ură, a Armatei din nici o răzbunare. 

Dar, de acum înainte voi fi necruţător. Nici o abatere, nici o 
rătăcire, nici o încercare nu va mai fi îngăduită. 


460 


În faţa lui Dumnezeu, a Țării şi a Istoriei jur că nimeni pe 
acest pământ nu mă va împiedica să apăr onoarea, drepturile şi 
liniştea românilor şi că dacă se va face vreo nouă greşală voi fi 
necruţător. 


ROMÂNI, 

Cu aceasta se închide în ruşine şi tristeţe o nesăbuită crimă, 
folosită de duşmanii Neamului în contra noastră. 

Viitorul ne stă în față. 

El ne comandă să ne împlinim datoria. 

Cea dintâi datorie a tuturor este de a munci. 

Trebuie să refacem încrederea în dreptul de viaţă și de muncă. 

Trebuie să redăm muncitorului puterea producției, ca să putem 
ajunge la ieftinirea vieții; trebuie să dăm ţăranului liniştea ogorului, 
ca să poată munci; trebuie să dăm orășanului siguranța vieţii şi a 
ordinei, cărturarului puterea gândului. 

Întreaga Ţară trebuie să păşească la muncă şi la ordine. 

Nu slujim crezul românesc, nu servim credinţa în viitorul nostru, 
nu ne pregătim pentru lumea nouă în plămădire, dacă nu ne supunem 
acestei porunci. România şi aliaţii săi au nevoe de linişte şi de 
muncă în această regiune. 

După ce totul va reintra în muncă și în disciplină, voi păşi la 
reorganizarea politică a Statului, fiindcă eu sunt cel care a hotărât 
la 7 Septembrie 1940, organizarea Statului Naţional Legionar. 

Numai duşmanii adevărului, pot să creadă că Generalul 
Antonescu se va abate de la drumul forțelor creatoare ale 
naţionalismului românesc şi de la încadrarea neamului nostru în 
spiritul nou al vremii şi în alcătuirea viitoare a Sud-Estului 
Europei. 

Acest stat nou, va fi un stat întemeiat pe primatul românesc în 
toate domeniile şi se va întemeia pe structura noastră agrară Şi 
țărănească. Naţionalul şi socialul vor fi pietrele de temelie. 


461 


Toate reformele necesare înlăturării vâscului şi influențelor 
străine, pentru asigurarea destinului nostru naţional, le voi înfăptui 
fără şovăire. Organizarea noastră economică va pregăti viitorul 
Bazinului Dunărean şi al rostului pe care trebuie să-l aibă poporul 
românesc în această regiune europeană, faţă de viitorul Europei 
care se plămădeşte printr-o măreaţă luptă. 

Statul viitor va fi un Stat de disciplină, de ordine şi de acţiune 
creatoare. 

Tineretul va fi educat în duhul de jertfă naţională şi de ideal- 
ism creştin, pentru care s-au jertfit, veac de veac, Voevozii, vitejii 
şi martirii noşti. 

Țărănimea va fi îndrumată spre o nouă viață, Statul organizând 
producţia agricolă, dând unelte şi maşini ţăranului, creind o 
industrie alimentară şi transformând ordinea sanitară atât de 
înapoiată a satelor noastre. 

Muncitorimea va fi ridicată prin sporirea producţiei şi prin 
crearea de mari lucrări publice, căi de comunicaţie, canaluri şi 
irigaţii. Voi lupta cu toate puterile ca să ridic viața 
muncitorului, fiindcă şi eu nu mă consider decât cel dintâi 
muncitor al Ţării. 

Funcţionarii vor fi întrebuinţaţi în această mare acţiune a 
Statului şi li se va deschide drumul spre întreprinderile private, 
pentru a asigura tuturor salarii demne de munca şi rolul fiecăruia. 

Cărturarii şi slujitorii bisericii vor avea în acest Stat rolul care 
se cuvine despicătorilor de drumuri şi ziditorilor de suflete. 

Un Stat nou cu suflet nou. Aceasta m-am obligat să fac. Aceasta 
voi face. Fiindcă acest Stat îl aşteptaţi toţi, de atâta vreme, Români. 

Toţi ați crezut, ați aşteptat, toţi nădăjduiți în această Românie 
Nouă. 

Trândăvia, interesul personal, intriga, necinstea, minciuna, 
trădarea, linguşirea, lipsa de merit şi de caracter, ameninţarea şi 
ura, - acestea le urâţi cu toţii - o ştiu - şi eu. le urăsc cel dintâi. 


462 


Munca, adevărul, dreptatea, cinstea, caracterul, onoarea, 
loialitatea, meritul şi ridicarea prin competenţă şi disciplină, 
respectul față de toate aceste temeiuri de viaţă, iată ce ați voit, iată 
ce trebuie să întemeiem la noul stat. 

De la acest drum de înnoire, de faptă nouă pentru o Țară Nouă 
şi o Lume Nouă, nu mă voi abate nici o clipă, fiindcă acesta este 
rostul meu la conducerea Statului. 

Nu voi întemeia numai forme, fără rădăcini, cum au încercat-o 
alţii, nici nu voi renaşte aşezări moarte. 

De aceea o spun răspicat. 

Nu oricine este pregătit pentru această împlinire, ci numai acei 
cari n-au mâinile pătate cu sânge, de averea Statului sau de fapte 
murdare. Toţi pot însă s-o ajute, pentru că este casa Neamului la 
care toți au datoria să zidească. 

Pentru a ajunge la această înfăptuire viitoare, cer acum: 
ORDINE, DISCIPLINĂ şi MUNCĂ. 

Iar legionarilor adevăraţi, celor ce au suflet de legionar, cari 
au râvnit să înfăptuiască toate aceste temelii de neam, le cer: 

Tinerilor studenţi, să-şi pregătească sufletul în credință curată 
şi creştină, aruncând din mâini arma urei şi aşteptând arma apărării 
drepturilor neamului. 

Legionarilor maturi şi bătrâni, le cer să judece singuri pe ce 
drum a fost târâtă Legiunea și pe ce drum am luptat s-o duc eu. Pe 
cine au lăsat să îmbrace cămașa Căpitanului, a lui Moţa şi Marin, a 
lui Clime, Banea, Dobre, Cantacuzino, Polihroniade, Tell şi a tutu- 
ror luptătorilor adevăraţi ai Legiunii şi dacă socotesc că scopul 
Legiunii a fost slujit în baricadele roşii ale anarhiştilor şi de 
gloanţele îndreptate în contra ostaşului român, alături de ticăloşii 
şi prădătorii de rând. 

Le cer să judece dacă ţara pe care voi zidi-o eu, nu este țara 
visurilor de totdeauna ale adevăratei Legiuni şi ale românilor de 
pretutindeni şi deapururi. 


463 


Este ultimul meu cuvânt către ei. 

Şi să înţeleagă că pe deasupra tuturor frământărilor şi peste 
toate neînțelegerile, aveau datoria faţă de strămoşi şi faţă de urmaşi 
să ne pregătim, Statul şi neamul, pentru apărarea drepturilor lui 
veşnice. 

Cine vrea să meargă la această faptă, va fi bine primit şi va 
croi alături de mine destinul Patriei. Fără şovăire, fără viclenie, 
fără nesupunere, pentru Țară şi Rege. 


ROMÂNI, 

De fapta, energia, munca şi disciplina voastră depinde 
momentul supremei chemări ce vă voiu face. 

Fiindcă, împotriva tuturor piedicilor şi intrigilor dușmane, a 
clevetirilor şi amenințărilor nemernice, trebuie să ducem ţara în 
matca viitorului, în val de veac, ca să-i asigurăm drepturile 
nepieritoare. 


ŞI i le vom asigura. 
Cu Dumnezeu înainte! 
General ANTONESCU: ** 


* Autorul acestei cărți a trăit, zi de zi, evenimentele evocate în paginile precedente, 
a primit acasă broşura adresată „adevăraților legionari“, la care, sufletește, a răspuns 
pozitiv şi integral. 

** Acest document exprimă punctul de vedere al Generalului Antonescu asupra 
evenimentelor din ianuarie 1941. De remarcat diferența sensibilă dintre această imagine 
şi cea confecționată din cartea „Pe marginea prăpastiei“. 


464 


Scrisoare deschisă unui Domn profesor 


Stimate Domnule, 

Nu ne ştim! Nu ne cunoaştem! Nu ne-am confruntat pentru 
vreun interes sau poziţie dorită. Rândurile ce urmează vă rog să le 
reţineţi ca pe o punere la punct - nu a dv., ci a unei realități, alta 
decât cea prezentată în articolul „Fără Horia Sima“, publicat în 
„Gazeta de Vest“, Martie 1994. 

Anii 1938-1939 au fost ani grei de încercări. S-a petrecut atunci 
o tragedie a generaţiei legionare, a Neamului Românesc, cu efecte 
dezastruoase pe câteva decenii postbelice. Dacă atunci, unii dintre 
noi s-au condus după intuiţie, acum putem aprecia evenimentele 
nu numai de pe poziţia „ordine şi disciplină“, ci şi cu „efort 
reflexiv“, aşa cum afirmaţi Dvs. 

Fără cunoaşterea adevărului, se pot repeta greșeli, rătăciri şi 
chiar falimente. 

Astăzi când vremea minciunilor a trecut, istoria trebuie să fie 
scrisă în raport cu faptele şi nu cu scopuri ascunse, străine, departe 
de adevăr, mai ales când „Media“ bine organizată, dominantă, din 
ce în ce mai puternică, răspândeşte pretutindeni confuzie, şi în 
bordeie şi în palate. 

Dvs. scrieți, citez: 

1. Suntem, altfel spus (însă spus răspicat) copiii ori nepoții 
Comandantului Horia Sima, sub mantaua căruia ne-am format şi 
am luptat. 

Răutăciosul care mi-a adus articolul Dv. a comentat: „Ştiam că 
Horia Sima a avut un singur copil, croit în pat străin, cu nevasta 
altuia, camaradul care-i dăduse găzduire. Nu ştiam că are şi alți 
copii şi chiar nepoți.“ 

Să trecem peste performanța paternă a Comandantului Horia 
Sima, pe care o încadraţi în „greşeli şi slăbiciuni omenești“ - vina 
fiind împărţită, dar schimbând ordinea dintr-un dicton latin, să fim 
de acord că „Quod licet bovis, non licet Jovis“. Pe şleau: ce poate 


465 


face un nemernic, un om de rând, un ticălos, nu e permis să facă un 
conducător. 

În continuare citez din articolul Dvs.: 

2. Posteritatea lui Horia Sima îi rosteşte numele cu respect 
mereu sporit, pe măsura convingerii că a fost un om-revoluţie, un 
om-cotitură. 

Om-revoluţie? Nu cumva confundați noțiunea de „revoluţie“ 
cu zurbăgeala, căci oare ce au fost altceva, toate violențele comise 
în toamna anului 1938, din ordinul şi sub comanda lui Horia Sima, 
violențele care au precedat, dacă nu au şi grăbit cele 14 asasinate 
din 30 noiembrie 1938, acţiuni contra doctrinei legionare, a liniei 
trasate de Căpitan şi a ordinului trimis de el din închisoarea Râmnicu 
Sărat: „linişte, linişte!“? 

Om-cotitură? Da! Pentru că a abătut, a cotit linia trasată de 
Căpitan şi desigur Dvs. cunoaşteţi această linie. 

Ce ştiţi Dvs. de relaţiile lui Horia Sima cu Moruzov? Aţi aflat 
cumva - ar fi trebuit să ştiţi înainte de a fi scris articolul „Fără 
Horia Sima“ - că Victor Biriş a declarat că în vara anului 1938 l-a 
însoţit pe Horia Sima (pentru a-i face pază) la o întâlnire cu 
Moruzov în Grădina Botanică şi în discuţia dintre ei a auzit pe 
Moruzov zicând: „Dragă Horia, e momentul să acționezi, trebuie 
să acţionezi“. Horia Sima a acționat şi efectul a fost cel din 30 
Noiembrie la km 30, pe șoseaua Bucureşti-Ploieşti. 

Ştiaţi cumva că, aflat în închisoarea Jilava, Moruzov i-a cerut 
lui Eugen Teodorescu să-i înlesnească o convorbire cu Horia Sima? 

Când Eugen Teodorescu i-a replicat că nu este posibil ca Vice- 
Preşedintele guvernului să-l viziteze în închisoare, dar dacă are 
vreo dorință, i-o poate transmite, Moruzov a declinat oferta, 
spunându-i: Sau cu dânsul sau cu nimeni. Ce oare ar fi avut de 
discutat Moruzov cu Horia Sima? 

Ştiţi cumva că în Noiembrie 1940, Horia Sima şi cu Victor 
Biriş au decis suprimarea lui Moruzov, de teamă că la procesul ce 


466 


urma să fie făcut celor 64 demnitari arestaţi şi depuşi la închisoarea 
Jilava, Moruzov ar fi putut face destăinuiri compromiţătoare pentru 
Horia Sima? Cum ar fi fost suspect ca numai Moruzov să fie ucis, 
au hotărât suprimarea tuturor. Victor Biriş - atunci Secretar Gen- 
eral la Ministerul de Interne - a executat hortărârea. A organizat o 
echipă, a transportat-o cu 2 brecuri la Jilava, a înlocuit garda dată 
de Corpul Muncitoresc Legionar cu echipa de poliţişti adusă de la 
Prefectura de Poliţie şi toți cei 64 de deținuți au fost împuşcaţi în 
celule de comando-ul adus de Victor Biriş. S-a pierdut astfel un 
mare volum de informaţii care ar fi stabilit nu numai vina și 
răspunderea lor ci şi a altora. Nu cumva ei au fost ucişi fără proces, 
fără judecată legală, publică, tocmai pentru ca unul dintre ei să nu 
poată vorbi? Acesta era Moruzov! Ar fi fost suspect să fi fost ucis 
numai el, dar odată cu moartea lor s-a închis posibilitatea de a 
cunoaşte întreaga rețea de ticăloşi şi rolul jucat de fiecare, de la 
ultimul jandarm până sus la Palatul Regal, căci dacă dintre monarhii 
statelor civilizate contemporane, Carol al II-lea a fost singurul rege 
care a ordonat asasinate, el a fost servit de cozi de topor. 

3. În continuarea afirmației (citez): 

Chiar dacă nu absolut singurul, el a fost cu siguranță printre 
cei puțini, în momente de răscruce, despre care se poate spune că 
sunt adevăraţi făuritori de istorie glorioasă şi le nominalizați. 
Pentru a le discuta le însemnez de la A la M. 

Făuritor de istorie glorioasă? 


A. Răzbunarea Căpitanului. 

Nu se poate să ignoraţi represaliile după împuşcarea lui Armand 
Călinescu: asasinarea la 21-22 Septembrie a legionarilor internați 
în lagăre şi închisori şi a câte alți trei în celelalte judeţe, în total 
254 legionari. 

Uciderea lui Armand Călinescu a fost în fapt o neghiobie, un 
act necântărit. Nu ataci duşmanul când are sub cheie atâția ostateci, 


467 


mulţi şi de calibru. Situaţia este şi mai gravă dacă se confirmă 
afirmaţia lui Şerban Milcoveanu că Armand Călinescu devenise 
persona non grata pentru camarila palatului şi regele dorea să se 
debaraseze de el, într-un mod care să-l asigure că nu va putea 
destăinui în viitor nimic din complotul la care a colaborat. Prin 
Moruzov a organizat atentatul reuşit la 21 Septembrie 1939, prin 
care a realizat: 

1. Tăcerea pe vecie a lui Armand Călinescu; 

2. a trecut responsabilitatea asupra Legiunii; 

3. a motivat amploarea viitoarelor represalii sângeroase. 

Dacă este greu să denunţi acea acțiune deliberată, conștientă, 
implicând un scop şi o complicitate, în orice caz şi cu cea mai 
mare bunăvoință, Horia Sima, chiar după moartea sa nu poate fi 
absolvit de totala resposabilitate a acestui act nesocotit. Iar dacă 
asasinarea Prof. Iorga se înscrie în „Răzbunarea Căpitanului“, 
aceasta este tot o greşeală, pentru că a aruncat asupra Legiunii 
o pată care nu s-a şters şi nu se va spăla multă vreme, chiar dacă 
ar fi adevărat că asasinatul a fost opera unor agenţi infiltraţi în 
rândurile legionarilor. Chiar dacă n-a ştiut sau n-a împiedicat 
actul, Horia Sima nu poate fi eliberat de răspunderea acestei 
acțiuni. 


B. Fidelitate față de linia corneliană. 

Cum puteţi afirma aşa ceva? În Frăţiile de Cruce, înainte de a 
fi format sub mantaua lui Horia Sima, aţi cunoscut această linie: 
Dumnezeu, Neam, Patrie, Onoare, Cinste, Muncă, Unire, Ordine 
şi Disciplină, Dragoste, Devotament, Jertfă, Camaraderie, 
Legalitate. 

Când în închisoarea Râmnicu Sărat, Corneliu Codreanu a 
ordonat: Să fie linişte şi când Alecu Cantacuzino a cerut dezlegare 
pentru acțiune, a răspuns: Nu numai că nu-l dezleg, ci îl şi leg, a 
urmat Horia Sima linia corneliană cu fidelitate? 


468 


Când în mai 1940 intra în ţară pentru a face revoluţie dacă se 
poate sau un atentat la viaţa regelui, după trecerea frontierei se 
lasă arestat, tratat cu prăjituri, ajunge la cabinetul Generalului 
Bengliu, al lui Nichi Ştefănescu şi Moruzov, are convorbiri cu ei, 
cu Ministrul de Interne, cu Mareşalul Palatului Urdăreanu și în 
sfârşit, are audienţă la regele Carol. După ce iese din cabinetul 
regelui, întrebat de Urdăreanu ce impresie i-a făcut regele, răspunde 
(citez din Horia Sima): Sunt copleșit, judecata lui e clară, e un om 
de înţeles... un om încântător, de o vastă cultură şi de o inteligenţă 
superioară tuturor oamenilor politici pe care ...i-am cunoscut mai 
târziu (sic). 

Intră în „Partidul naţiunii“ înfiinţat și condus de rege şi depune 
jurământul de credință lui Carol al II-lea, ucigaşul real al 
Căpitanului, regele care a ordonat masacrul din 21-22 Septembrie 
1939. Chipurile ca să salveze Țara. Ţara, a cărei soartă fusese deja 
hotărâtă. Este această comportare fidelitate față de linia corneliană? 


C. Revoluţia din 3 Septembrie 1940 

Transferă la Braşov revoluţia plănuită a se desfăşura în 
Bucureşti. Acţiunea se declanşează la 3 Septembrie ora 9 seara şi 
după cum scrie Horia Sima începe sub cele mai nefericite auspicii, 
n-a mai beneficiat de efectul surprizei, iar în dimineața zilei de 4 
septembrie tot planul bătăliei pe care-l concepuse cu atâta încredere 
în succes... se spulberase. Legionarii erau arestaţi, alţii împuşcaţi, 
două echipe asediate, iar „Comandantul“ şi-a schimbat hainele 
militare cu altele, civile, şi a pornit să treacă linia de frontieră în 
teritoriul cedat Ungariei. Pe teren au rămas răniți şi cinci legionari 
morţi. Aţi cunoscut pe vreunul din ei? L-aţi cunoscut pe Lucian 
Caramlău? Curajul şi eroismul legionarilor au fost zadarnice. Cu 
500 de oameni adunați din toată țara, fără să se cunpască între ei, 
în majoritatea cazurilor neinstruiți, fieînarmaţi decât cu câteva 
pistoale vechi, fără muniţie, şi cu petarde, nu ataci clădiri păzite, 


Pi 


469 


cazărmi, în care sunt soldaţi instruiți, dotați cu arme, puşti 
mitraliere, care aşteaptă atacul, fiind preveniţi. Nu cucerești (?) ur 
oraş ca Braşov pentru a detrona un rege la Bucureşti! 

Este şi aceasta o acțiune glorioasă? 


D. Acţiunea de la Constanţa a fost o inițiativă locală a lu 
Eugen Teodorescu. Deşi improvizată, s-a soldat cu rezultate ma 
bune decât cea de la Braşov, dar şi cu trei legionari morți. 

La Bucureşti, Aurel Călin şi Dumitru Groza au aruncat gre: 
nade în curtea Palatului Regal, au tras cu pistolul în ferestrele 
Palatului, iar legionarii din Corpul Muncitoresc au îndreptat < 
maşină încărcată cu bidoane de benzină spre schelele de lemi 
ridicate în spatele Palatului, când soldaţii de pază au tras, maşini 
a luat foc şi schelele s-au aprins. Populația s-a strâns, întâi 500 
apoi 4500 şi apoi 10 mii, manifestând împotriva regelui. În frunte: 
manifestației spontane erau Sandu Valeriu, Radu Gyr şi alț 
fruntaşi legionari. Poporul a cerut abdicarea regelui. Palatul er: 
în pa-nică, iar Carol l-a chemat pe generalul Ion Antonescu, i-i 
dat preşedinţia guvernului, apoi în ziua următoare i-a acorda 
puteri depline, iar în noaptea de 5 spre 6 Septembrie, la cerere: 
generalului Ion Antonescu şi sub presiunea manifestaţiilor, Caro 
al II-lea a abdicat. 

Horia Sima era la Braşov şi nu avea nici o legătură cu cel 
petrecute la Bucureşti. Abdicarea regelui l-a găsit în pat. 


E. Statul Naţional a durat patru luni şi s-a încheiat cu aşa 
zisa „Rebeliune“ din 21-23 ianuarie 1941, din cauz 
divergenţelor dintre Conducătorul Statului și Comandantul Hori 
Sima, privind ilegalităţile, abuzurile şi „iniţiativele locale 
necontrolate, ale unor legionari. Pisica moartă, „Rebeliunea 
este aruncată de generalul Antonescu în terenul Legiunii, Hori 
Sima o aruncă în curtea Conducătorului, iar D. Kann, într- 


470 


lucrare voluminoasă ce tratează organizaţiile de spionaj germane 
(pag. 61) susţine că S. D. (Serviciul de Siguranţă) condus atunci 
de Reinhard Heydrich a instigat o revoltă nereuşită în România. 
Asta explică de ce Horia Sima a fost scos din Bucureşti şi 
transportat la Braşov de doi ofițeri germani din S.D., în cufărul 
unei maşini! 

În timpul celor două zile fierbinţi din Ianuarie 1941, 
Comandantul Horia Sima, Vice-Preşedintele Consiliului de 
Miniştri, a dispărut. Nu l-a putut găsi nici delegaţia Senatului 
Legionar, care urmărea să aplaneze conflictul. A apărut numai după 
ultimatumul dat de Hitler, probabil după ce a aflat de amestecul 
subalternilor săi, în afacerile interne ale României. 

Este aceasta o istorie glorioasă? 


F. Guvernul Naţional Român şi Armata Naţională tămâiate 
şi de alții. 

După Stalingrad şi Kursk, era clar că războiul era pierdut. 
Generalii o ştiau. A fost însă prelungit cu imense eforturi, distrugeri, 
suferinţe şi pierderi de vieţi omeneşti, civili şi militari, de ambele 
părți, de acea infamă, nefercit inspirată, absurdă, criminală 
proclamaţie a lui Roosevelt la Casablanca „Unconditional Surren- 
der“ (Capitulare fără condiţii). 

Când totul se prăbuşise şi cu câteva luni înainte de predarea 
necondiționată a Armatei germane, Horia Sima proclamă la Viena 
Guvernul Naţional Român şi înființează Armata Naţională. Nu-i 
văd - iertaţi contrazicerea - altă rațiune decât obținerea pentru 
echipa sa, de locuri la hotel, cartele de alimente şi ceva bani de 
buzunar. Norocul nostru a fost că nici Aliaţii nu au luat în serios 
acest fantomatic guvern, ori efectul a fost parat de alții, de alte 
consideraţii şi de războiul, care deja pe terminate, s-a încheiat la 5 
Mai 1945. Altfel se ajungea la Nürnberg şi Legiunea era conside- 
rată organizaţie fascistă, cu toate urmările. 


471 


G. Echipele paraşutate au fost trimise la moarte sigură, fiind 
aşteptate la locul şi timpul de aterizare de milițieni şi securişti 
avizaţi - via Moscova - de agenţii de spionaj infiltraţi în serviciile 
anglo-americane. (Vezi cazul Philby.) 

Ştiţi desigur ce s-a întâmplat cu ei. Unii au căzut în luptă, alții 
au fost judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi, sau duşi în 
închisori. Aţi cunoscut pe cineva dintre ei? L-aţi cunoscut pe Ică 
Tănase, pe Ion Golea, Samuilă, alții şi alții? Ce'vameni! Ce utili ar 
fi fost în 1989 şi după aceea... 


H. Organizarea postbelică a Mişcării în ţară şi Exil. 

Hai să nu mai discutăm şi de asta, ci doar atât, că, în această 
acţiune glorioasă, a aruncat în foc, a expus şi pe Frații de Cruce, 
rezerva de viitor pe atunci, ce ar fi putut fi conducătorii de astăzi 
ai României, dacă nu şi-ar fi pierdut viaţa în chinuri şi suferințe. 


I. Răspândirea doctrinei legionare în lume. 

O! ce mare nevoie avea lumea să cunoască doctrina Legionară 
şi cum şi-a împlinit setea de cunoaştere, de informare! Istoria 
Mişcării Legionare, dacă la ea v-aţi referit, publicată în limba 
franceză în 1972 la... Rio de Janeiro, şi alte câteva cărți tipărite la 
Madrid de câţiva vorbitori de limbă franceză, spaniolă, or fi citite? 


J. Salvarea unităţii Legiunii. De acord cu Dvs., dacă veţi 
considera partea un întreg unitar. 


K. Editarea textelor clasice. Cer iertare. Sărăcia mea de pungă 
şi de timp m-a împiedicat să cunosc textele clasice (?) editate de 
Horia Sima. 

L. Asigurarea permanenţei în lupta anticomunistă. Nici 


asta nu prea înţeleg eu cum vine. Ştiam că au existat grupe de 


472 


rezistenţă în țară, în munţi, în sate, de militari, de ţărani, de 
legionari, de studenți şi chiar elevi de şcoală. Am citit după 1990, 
memoriile unor supraviețuitori sau urmaşi ai lor. N-am găsit 
nicăieri, la nimeni, vreo contribuţie sau prezență a lui Horia Sima. 
Am citit - scris chiar de Horia Sima - că în timpul prigoanei, toți 
cei care aveau contact cu Horia Sima au căzut în mâinile 
Siguranţei, poliţiei şi jandarmilor. Pe el îl ocrotea Divinitatea, 
Soarta. Că această  Diviniiate ai puica fi numită Moruzov. sau 
Nichi Ştefănescu, este o chestiune neclarificată până acum de nici 
un Sinod Ecumenic. 


M. Activitate publicistică, peste 20 de cărţi originale 
publicate. Şi aici îmi declar sărăcia de cultură. Nu le-am citit pe 
toate, ci doar câteva. Am Zis şi eu, cele mai importante, mai, 
semnificative. Unele sunt compilări din scrieri anterioare ale 
literaturii legionare, dar consider „originale“ următoarele: „Sfârşitul 
unei domnii sângeroase“, 1977, „Era libertăţii“, vol. I, 1986; şi, 
„Prizonieri ai Puterilor Axei“, 1990. Le-am citit de două ori, am 
dat de multe ori foile înapoi să verific impresia, am convingerea că 
aceste cărți, sunt scrise Pro Domo. 

În afară de unele greşeli gramaticale care ar fi oprit pe un elev 
să treacă pragul cursului superior de liceu, este în aceste volume şi 
o aglomerare de contradicții, de inadvertenţe. Nu trebuie neapărat 
să fii detectiv pentru a observa insistența cu care încearcă să ascundă 
o vinovăţie, poate o mustrare de conştiinţă, să caute alibiuri, 
explicaţii naive, să convingă că nici usturoi n-a mâncat şi nici gura 
nu-i miroase, că toţi ceilalți sunt vinovaţi, el inocent, imaculat. 
Cum poţi să crezi această operă scrisă, din care între altele - pentru 
a nu lungi mult scrisoarea, citez numai trei gogoşi: 

Prima: Victor Biriş ne informează că în vara anului 1938, Horia 
Sima se întâlnește cu Moruzov în Grădina Botanică şi discută în 
termeni amicali (dragă Horia), iar Horia Sima când în 1940 ajunge 


473 


la Siguranţă, scrie că el când vorbea cu Nichi Ștefănescu, credea 
că vorbeşte cu Moruzov. Cum vine asta? 

A doua: După rebeliune, înghesuit în cutărul aşezat în spatele 
maşinii cu care ofiţerii S.D. german îl transportau la Braşov, la 
controlul circulaţiei, în Ploieşti, a văzut că ofițerul, şeful patrulei, 
după ce i-a interogat pe acei ofiţeri şi le-a verificat hârtiile, se uita 
neîncrezător la cufăr, care era de oarecare proporții, dar n-a cutezat 

--să ceară deschiderea lui. O fi fost vreun cufăr fermecat, cu pereți 
transparenți cu vizibilitate numai dinăuntru afară, nu şi invers? 

A treia: aflat la Braşov, reproduce în formă de dialog, 
convorbirile între două şi trei persoane în Palatul regal şi în 
cabinetul regelui. Instrumentele secrete de înregistrare nu erau 
inventate sau accesibile lui Horia Sima în acea vreme. Ce puteai 
crede? 

În continuare, Dvs. afirmaţi: Era ales dinainte de a fi ales de 
propriile lui virtuţi moral-spirituale şi politice. Aceste garanţii s- 
au împlinit pe portativul deceniilor, printr-o biografie aproape 
jenant de plină de reuşite formidabile... detractorii neizbutind să- 
l împiedice nici măcar cu un pas în drumul deschis spre veacurile 
viitoare. Fiindcă e Cezarul nemuritor al naţionalismului creştin. 
Al românismului... 

Aici chiar i-aţi făcut K.O. pe eroii şi figurile măreţe din 
Pantheonul Neamului nostru. Ce Ştefan, declarat de Papă „Atlet al 
lui Hristos, ce Eminescu, Mihai Viteazul, Horia, Cloşca şi Crişan, 
Corneliu Codreanu, Moţa, şi încă mulţi alţii. Nu ei, ci cezarul Horia 
Sima! Nu vi se pare că miroase a sacrilegiu, D-le „Profesor“? 

Continuaţi apoi: Sunt aici însăilate (curat însăilate coane Prof... 
ar zice Pristanda) nu păreri şi soluţii magice puse una lângă alta 
„ ci adevăruri crescute unul din altul, cu credit deschis, care dă 
imunitate la prostie, răutate şi mişelnică defăimare... 

D-apoi, D-le „Prof“, fiecare din noi oamenii ne credem deştepţi 
foarte, aşa că puteți scrie ce credeți, dar câteodată zic şi eu vorba 


474 


lui Creangă: „Doamne prosi mai sunt, dar când mă uit împrejur (eu 
când vă citesc) îmi vine inima la loc“. Cât priveşte „mişelnica 
defăimare“ nu are cumva un corespondent în „mişelnica eulogie“, 
amândouă făcute fie pentru plata unei îndatoriri, fie pentru 
împlinirea unei speranţe? 

În încheiere, domnule „Prof“, cred că şi Dvs. ca şi mine, sunteți 
dezolat, mâhnit că legionarii risipiţi de atâtea furtuni şi în lume și 
în ţară s-au grupat în tabere adverse. Pentru prestigiul Legiunii şi 
binele țării, această gâlceavă trebuie să înceteze şi să se revină la 
camaraderia din anii creşterii Legiunii. Pentru aceasta, cred eu, 
înainte de toate, se cuvine a ne abtine de la exagerări, să ne forțăm 
să uităm câte ceva din ce a fost, şi să ne amintim din ce ar fi trebuit 
şi ar fi putut să fie. 

Horia Sima a murit. Să nu-l dezgropăm, să nu-l punem pe 
piedestal, că miroase. 

Înţeleg că aceste rânduri sunt dure şi înţeapă, dar ele au fost 
provocate de articolul Dvs., care cerea o replică. Să ştiţi că m-au 
durut şi pe mine când le-am scris, dar conștiința m-a obligat s-o 
fac. 

Constantin Vasiliu 


SCRISOARE adresată lui Horia Sima de trei legionari, 
Comandanți -ajutori de pe vremea Căpitanului 


După mult zbucium sufletesc şi cu inima îndurerată, subsemnaţii 
Comandanţi-ajutori ai Căpitanului, vă facem cunoscut pe această cale 
gândurile noastre. Sesizaţi de dosarul întocmit de camarazii Popa 
Nicolae şi Mardarie Popinciuc, şi conştienţi de răspunderea morală ce 
apasă pe umerii fiecărui legionar, de a păstra intact patrimoniul Mişcării 
Legionare pentru generaţiile viitoare, nu putem fi nepăsători faţă de 
următoarele grave abateri de la principiile trasate de Căpitan: 

a. - Încălcarea legilor ospitalităţii, onoarei şi camaraderiei, de către 
acela care avea datoria sacră să vegheze la respectarea lor; 


475 


b. - Nerezolvarea şi bagatelizarea acestei chestiuni de onoare din 
anul 1948 şi până astăzi; 

c. - Specularea spiritului de disciplină şi dragoste față de Căpitan 
şi Legiune, a camarazilor, pentru a trece sub tăcere fapta degradantă; 

d. - Procedeul incorect, prin care se încearcă înăbuşirea oricărui 
protest firesc legionar contra păcatului comis; 

e. - Acordarea de grade şi funcțiuni în cazuri similare de imoralitate; 

f. - Încercarea, lipsită de modestie, de a se identifica persoâna ` 
Dumneavoastră cu Legiunea şi Neamul Românesc; 

g. - Încercarea de a crea o nouă elită legionară, avându-se în vedere 
- în multe cazuri - gradul de servilism față de persoana Dv., şi nu 
devotamentul pentru Legiune. 

h. - Sfărâmarea unității legionare prin crearea unui sistem sectar, 
căruia singur i-ați căzut prizonier; 

i- Atmosfera bolnăvicioasă de suspiciune şi politicianism, cultivată 
de sus în jos, în rândurile legionare; 

j - Renunţarea intenţionată la structura firească a Mişcării 
Legionare, care, din lipsa unui organ consultativ şi de control, a cauzat 
diminuarea simțului de răspundere, domnia bunului plac în acțiunile 
întreprinse şi alunecarea pe panta periculoasă a infructuoaselor 
speculații politice. 

Toate aceste constatări ne determină pe noi (care v-am urmat şi la 
bine şi la greu), - din dragoste față de Căpitan şi de întregul şir de eroi 
şi martiri legionari; - din dragoste față de Legiune - căreia, prin actul 
săvârşit, îi răpiți prestigiul şi însăşi raţiunea ei de existenţă, să Vă 
cerem: 

I. = Să renunțati la comanda Mişcării Legionare; 

II. - Să dovediţi credinţa în linia Căpitanului, respectându-i 
porunca: „Dacă eşti om cu păcate, şi te chiamă sufletul spre 
îndreptare, botează-te acum, îndreaptă-te. Ai însă buna cuviință 
şi păstrează-te pe linia a 2-a.“ (Cărticica şefului de cuib, pag. 103, 
punctul 7, Colecţia „Omul nou“ 1952). 


476 


Aşteptăm din partea Dv. un gest de mare hotărâre, demn de gradul 
şi funcţia ce deţineţi, - care va reda linişte Căpitanului şi chinuitului 
suflet legionar. Dacă nu veţi lua în considerare punctul nostru de vedere, 
ne socotim dezlegați de orice legământ faţă de Dv. ca şef al Mişcării 
Legionare, lunându-ne libertatea de acțiune, aşa cum ne va ajuta sufletul 
şi inima. 

Tar acum, în aceste ceasuri de mari încercări pentru destinul 
legionar, îndreptăm o rugăminte fierbinte lui Dumnezeu Şi 
Arhanghelului Mihail, pentru a ne călăuzi tuturora paşii inimii pe 
drumul cel bun. 

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!“ 

Semnează Comandanții legionari ajutori: 

dr. Victor Apostolescu, av. Virgil Popa, av. Laurian Țâlnariu. 

Miinchen, la 22 Noembrie 1953. 


Xenia Mămăligă: În numele unei credinţe 


Mi-am început viaţa prin înrădăcinarea ei în Legiunea 
Arhanghelul Mihail. Aveam doar 14 ani când am cunoscut acel val 
de entuziasm, nădejde şi iubire ce a cuprins țara. Simţeam o viață 
nouă care pulsa, o realitate plină de conţinut ce îmi umplea sufletul, 
prin dragostea de țară, prin spiritul de dăruire, prin dorința de mai 
bine. M-am încadrat în prima cetăţuie din Lugoj. Mă simţeam prinsă 
într-un monolit, căruia îi acordam toată puterea, încrederea şi 
libertatea mea. 

Aşa-zisa „biruință“ legionară din septembrie 1940 am primit-o cu 
bucuria umbrită de gândul la cei ce nu mai erau. În scurt timp însă, 
binele nădăjduit s-a risipit. Trăiam o realitate care nu era cea pe care 
am dorit-o, pentru care ne-am pregătit. Un ideal pe care l-am dorit 
cu atâta intensitate, în care am crezut fără rezerve, aveam impresia că 
s-a năruit. Mişcarea nu mai era ceea ce trebuia să fie. Un vas de cristal, 
parcă îl vedeam, prefăcut în țăndări. Nu-mi puteam explica ce se 


477 


întâmplă, dar nu mai eram în consens cu ceea ce vedeam în jurul meu, 
trăiam sentimentul unui sacrilegiu de masă. 

„„Cămăşile noastre“ fuseseră, într-adevăr, cum le numise Căpitanul, 
„odăjdiile noastre“, slujind la altarul acestui neam. Acum, cămăşile 
noastre erau terfelite de unii care nici n-ar fi avut dreptul să le atingă. 

Cântecele legionare, în care vibra „şi se oglindea“ toată curăţia 
inimilor, spiritul de jertfă, până la înfrăţirea cu acceptarea morţii, au 
ajuns să fie îngânate de coruri şcolare, parcă pentru a-şi bate joc de 
ceva sfânt. Câtă atenţie se cerea înainte pentru a fi primit în Mișcare 
şi ce pregătire se impunea! Acum intra cine voia, intra imediat şi 
chiar, uneori, era forțat să intre. Se dădeau dispoziţii a căror logică 
nu o înțelegeam, se petreceau acțiuni pe care nu le aprobam. Simţeam 
nu numai 0 durere psihică, dar parcă şi o sfâşiere fizică. Ceva străin 
parcă se suprapunea peste disciplina, căldura, frumuseţea de 
odinioară. 

După un scurt timp, de patru luni, am intrat din nou într-un tunel 
al morții, care s-a prelungit timp de 50 de ani, şi a închis adevărul în 
morminte, în închisori și în tăcere. Au rămas să vorbească doar 
calomniile, minciuna, dezinformarea. 

Timp de zeci de ani am fost învinuiți ca fiind cei mai mari criminali, 
de care trebuia să-ți fie ruşine să şi pomeneşti, ca fiind cei care au 
introdus teroarea în mijlocul acestui popor blajin şi li-niştit. Suntem 
învinuiți ca falsificatori de cele sfinte, care, bravând cu crucea, am 
folosit în realitate pistolul. Şaizeci de ani, legionarii au fost doar carne 
de tun, hăituiți prin închisori, ocne sau lagăre, torturați, omorâţi pentru 
credința noastră şi pentru a demasca şi pe alţii asemenea nouă. Cărţile 
noastre au fost interzise şi arse, ca să nu mai rămână nici o amintire, 
nici o urmă din noi. 

După Revoluţia din decembrie, numele de legionar este ocolit. 
Cu rare excepții, este folosit pentru a fi defăimat şi ponegrit. Avem 
datoria morală de a răspunde. Sufletele celor morți nu vor numai 
parastase, ei vor să se cunoască adevărul despre noi. Ei au murit pentru 


478 


o credinţă, pentru un ideal. A nu face cunoscut acest lucru în numele 
celor ce nu mai sunt, înseamnă a-i trăda pe ei şi pe noi înşine, crezul 
nostru, pentru care am trăit şi am suferit. 

După primul război mondial, în criza spirituală, politică, socială 
în care se zbătea ţara, asemănătoare întrucâtva cu cea din zilele 
noastre, Corneliu Zelea Codreanu n-a înființat o Mişcare a 
tineretului, el a întemeiat o Legiune a Arhanghelului Mihail. 
Denumirea nu era formală, nici întâmplătoare. Legiunea era sortită 
să fie oaste a lui Dumnezeu pe Pământ. Căpitanul urmărea să facă 
din Legiune o mare şcoală de educaţie spirituală, care să 
revoluţioneze sufletul românesc. Noi nu ducem lipsă de programe, 
spunea el, ci de oameni. De aceea a pornit fără program să scoată 
pe român din starea de resemnare, pasivitate, şi în locul omului 
slab, învins, să creeze pe românul demn, sobru, corect, echilibrat 
sufletește, învingător. 

Dar pentru a fi biruitori - spune Căpitanul - trebuie să începem 
prin a ne birui pe noi înşine... în yângând în noi orice dorinţi...orice 
poftă de mărire, orice interese personale. Fii corect până la sânge, nu 
minţi, nu înşela. Prin cultivarea acestor virtuţi trebuia să se formeze 
revoluția spirituală, climatul pentru întremarea fizică şi morală a 
poporului român. 

Lovitură de stat nu vom da. Prin esenţa însăşi a concepției noastre, 
noi suntem contra acestui sistem. Ea însemnează o atitudine de 
bruscare, de natură exterioară, pe când noi aşteptăm biruinţa noastră 
de la desăvârşirea în sufletul naţiunii a unui proces de perfecțiune 
omenească. (Circulara 148). 

În vederea acestui obiectiv s-au organizat tabere de muncă pentru 
construirea de diguri, biserici, poduri etc. Era calea prin muncă - 
pentru a reface moralul, a insufla credinţa în destinul neamului şi a 
stimula tot ce era mai bun în sufletul de român. Politicienii, partidele, 
străinii din interiorul şi din afara țării n-au văzut cu ochi buni această 
trezire a conştiinţei naţionale ce a cuprins cu mare repezi-ciune toată 


479 


țara, şi au căutat să o înăbuşe. Initiativele legionarilor au fost frânate, 
taberele au fost închise, au început calomnii, represalii: fără vină, 
fără judecată, erau bătuți, arestaţi, unii chiar omorâţi. Împotriva lor 
se putea lua orice măsură abuzivă; pentru ei nu exista lege sau dreptate 
care să-i apere. În această situaţie, aveau în față alternativa: a 
abandona efortul făcut, sau a-l continua, făcându-şi - în cazuri limită 
- singuri dreptate, cu riscul vieții lor. În acest fel au apărut acele trei 
cazuri: Manciu, Duca, Stelescu. Ele sunt conside-rate, totuşi, 
accidente dureroase. Însuşi Căpitanul le numeşte nenorociri, păcate 
săvârşite la disperare, la care tineretul legionar a fost împins, pentru 
a-şi putea continua lupta. 

Învierea, cât şi mântuirea țării noastre de pacostea stăpânirii lui 
Anticrist atârnă de vrednicia noastră, scria Moța. 

Dacă nu ne vom trezi şi nu vom porni la împlinirea datoriei 
noastre în războiul pe care l-au pornit oştile diavoleşti, atunci 
prăbuşirea va veni, cum a venit şi aiurea. Şi cine ştie câte veacuri 
de ispăşire în robie şi chin vor trebui să treacă peste viețile 
nenorociților noştri urmaşi, până când să ne învrednicim a ne 
bucura din nou de stăpânirea Bisericii asupra sufletului omului. 
Ceasul de astăzi este un ceas greu... Să nu fugim din fata jertfei 
pentru apărarea Crucii. 

(Libertatea, nr.37-38) 


În ultimii săi ani, în special după moartea lui Mota, Căpitanul 
a oprit să se răspundă prin vreo violență din partea legionarilor, 
oricât de atacați ar fi. Chiar în ultima scrisoare adresată lui Nicolae 
Iorga scrie:Voi, care ne acuzați de violență, după ce aţi 
întrebuințat împotriva noastră cele mai mari violenţe, împingân- 
du-ne la disperare şi păcat...vă vom dovedi acum că nu vom 
reacționa în nici un fel la provocările voastre. Nu ca să ne 
închideți comerțul nostru, să ne înăbuşiţi avântul, ci să ne bateți 
la tălpi, să ne trimiteţi în Insula Şerpilor, să ne ucideți cu pietre, 


480 


să ne spânzurați cu picioarele în sus şi să ne bateți în cuie, să ne 
supuneți la cele mai mari umilinţe, nu veți întâmpina nici Dvs., 
domnule Iorga, şi nici ceilalți toți care v-aţi asumat răspunderea 
unei sângeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai nici o violenţă 
ci nici măcar o opunere. Nu vom reacţiona în nici un fel la 
provocările voastre. 

Prin această hotărâre Căpitanul a înălțat Mişcarea, de la eroism, la 
totală jertfă prin acceptarea oricărei suferințe fără nici o replică, fără 
nici o vărsare de sânge. Este linia de sfințenie creştină care nu a existat 
de la început, dar la care s-a ajuns, şi prin care s-a arătat calea crucii 
prin biruință. 

„În orice clipă suntem gata de moarte, spunea Căpitanul. Noi ştim 
să murim, după cum vă vom dovedi. (...) Sângele nostru al tuturor va 
curge, spunea el cu o mare previziune. Acest moment va fi cel mai 
mare discurs al nostru adresat neamului românesc şi cel de pe urmă. 
(..) Astfel, ca o împlinire a suferințelor de peste 10 ani ni se pregăteşte, 
fără a fi cu nimic vinovaţi, cununa mortii.“ 

Căpitanul nu a căutat moartea, nu a dorit-o, dar nu a fugit dinaintea 
ei, nu a făcut compromisuri, ci a primit-o cu demnitate, pentru neam 
şi pentru Dumnezeu, urmând calea Crucii lui lisus. 

lisus Hristos a biruit pe Cruce şi prin Cruce, fiind vândut de Iuda 
şi răstignit de poporul său. Nu poate fi biruință mai mare. Prin Cruce 
a venit şi biruinţa legionară. Ea a început prin jertfa lui Ion Moţa şi 
Vasile Marin, a culminat prin jertfa Căpitanului şi a fost întărită prin 
jertfa sutelor de mii de martiri, morți de bună voie în numele acestei 
credinţe. 

De-a lungul istoriei se cunosc cazuri izolate de oameni care, 
renunțând la viaţa lor, au luat calea Crucii, fiind numiţi „nebuni“ pentru 
Hristos. Legionarii, prin atitudinea avută în faţa vieții și a morții, au 
fost o generaţie întreagă „nebună“ pentru neam şi pentru Hristos, voioși 
în fața morții. Iubirea legionară înseamnă mai mult decât a iubi, 
înseamnă a fi pregătit de moarte, această plăcere a dăruirii în moarte 


481 


Sculptează în chip de o dominatoare unicitate toată figura morală a 
generaţiei noastre legionare. (...) Nu veți întâlni tineret mai liber decât 
acesta...care în sârguința misiunii sale nu poate fi încătuşat nici de 
prosperitatea materială şi nici de fericire. (Alecu Cantacuzino) 

Când te gândeşti că o generație întreagă a trăit acest crez, această 
„nebunie“ sfântă a Crucii, trebuie totuşi să te întrebi cum a fost cu 
putință aşa ceva, cum de a apărut o generaţie întreagă care a renunţat 
la o viață tihnită, la fericire, acceptând de bunăvoie, de-a lungul a 
peste 10 ani, chinuri, închisori, moarte. După 1947, închisorile noastre 
au fost pline de victime ale comunismului şi de cei care n-au vrut să se 
supună lui, fiind întemnițați. Între cele două războaie însă, singurii 
care au luptat şi s-au jertfit de bună voie, ca să preîntâmpine 
comunismul, au fost legionarii. Numai ei au umplut închisorile între 
cele două războaie - fiind întemnițați prin mână de român. Este o mare 
diferență. 

Cum de a apărut această generație? 

Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu, 
spune Eminescu. Dumnezeu ne respectă libertatea, dar intervine 
prin Pronia Sa, în desfăşurarea istoriei. Când stafia comunistă a 
început să bântuie prin Europa şi să prindă rădăcini la răsărit de 
noi, El n-a sugrumat-o. Dumnezeu a ridicat însă din țara noastră 
această generaţie pe care a chemat-o la luptă pentru apărarea Crucii. 
Ea trebuia să transforme ţara într-o stavilă în fața tăvălugului 
comunist. După cum am ținut piept turcilor şi tătarilor, eram chemaţi 
să ridicăm zid de apărare şi acum. Poate astfel se explică acea 
izbucnire masivă, acel fenomen unic apărut în acea con- junctură 
istorică deosebită. Au apărut concomitent Conducătorul, o elită, o 
generaţie întreagă gata de moarte. Căpitanul polariza în jurul lui 
toate energiile pozitive. El era educatorul, organizatorul. El avea 
har, după cum l-a definit Petre Ţuţea, şi harul este de natură divină. 
Toţi creştinii suntem chemaţi a-l agonisi, dar el îl avea. [Iubirea de 
oameni, de neam şi de Dumnezeu, a fost duhul prin care ela 


482 


închegat Legiunea Arhanghelul Mihail și a purtat-o la biruin: 
Victoria generației legionare a fos: că a recepționat chemarea lui 
Dumnezeu, şi-a asumat răspunderea ei și a inntat în numele lui 
Dumnezeu şi pentru El până la moarte. 

După arestarea Căpitanului, ordinul dat de e! wr inenisoarc de a 
fi linişte, linişte, linişte, nu a mai fost respectai. Au apărut acțiuni 
diversioniste, de tip terorist, cu totul străire M “cârii. În canea sa 
„Sfârşitul unei domnii sângeroase“, Horia Sr- i + însuşeşie | 
numele Mişcării, coordonarea acestor acțiuni, spu NE LÄ VEL GA at 
termine o atmosferă „prerevoluționară“ care să ino „cânte Pu.ereu, 
În realitate, era de aşteptat, ca orice violență între unsă afară, să se 
răsfrângă asupra celor arestați - fiind poate ultima picăturt penuu 
asasinarea Căpitanului. Dacă nu s-ar fi întâmpiat aceste čtete l- 
ați fi avut pe Codreanu şi astăzi în viaţă, precizează Hora Sima în 
cartea sa, că i-a afirmat Nichi Ștefănescu, dire: :orui general al 
Siguranţei. 

În loc de revoluţie spirituală, Hora Sima a în a “pia: și organize 
Mişcarea pentru revoluție armată şi lovitură de stai, cu toiul contiar 
principiilor Căpitanului, care excludea această cale. În cărțile sale (ale 
lui Horia Sima, n. ed.) apare frecvent termenul pistoluri, necunoscut 
nouă înainte, şi sunt arătate acţiuni cu totul străine de comportamentu! 
legionar. 


Pentru a proceda !a o destindere între guvern ş: Mişcare, s-a 
cerut lui Horia Sima, care era arestat, se ve! boreze -u Siguranţa 
pentru dezarmarea legionarilor. Episodul esis „atat în cartea lui 
Horia Sima amintită mai sus. pg.208-209. Horia Sir: a dat Siguranței 
liste de legionari din toată țara şi a acceptat să fie dus ziinii de la 
Siguranţă la locuinţa particulară a directorului ger: o. Nicki 
Ştefănescu, unde veneau legionari din toată ţara şi discutau cu el. în 
timp ce Nichi Ştefănescu stătea într-o cameră alăturată, ascultând 
nevăzut discuţiile ce aveau loc. Cu acestă ocazie Horia Sime a 
demascat Siguranţei o serie de legionari. Sima declară că în timpu! 


discuţiilor urmărea să dea satisfacţie guvernului, fără să rănească 
sensibilitatea legionarilor, care desigur nu ştiau că se află în casa 
Siguranţei şi sub privirea ei. În loc de atmosfera „prerevoluţionară“, 
urmărea de data asta să influențeze mentalitatea legionarilor, să-i 
convingă de necesitatea înțelegerii cu guvernul, ca să creeze astfel 
o stare de agitaţie favorabilă eliberării sale. Cum ar fi privit 
Căpitanul o asemenea acţiune? 

Căpitanul nu a acceptat niciodată nici un compromis şi a cerut 
legionarilor același lucru. De exemplu, el ştia că există un plan al 
Palatului pentru a acapara Mişcarea Legionară. Căpitanul l-a refuzat. 
Comentând acest episod, însuşi Horia Sima scrie: O intrare a 
Căpitanului în guvern ar fi echivalat cu eliminarea lui morală. Ar fi 
fost un om politic sfârşit. Toată lupta lui naționalistă de 20 de ani s-ar 
fi dărâmat, iar el ar fi apărut în fata țării ca un oportunist şi arivist 
care renunţă la idealurile din tinereţe pentru un fotoliu ministerial. 
(op. cit., pg.191) 

Căpitanul a preferat închisoarea şi moartea. Dar oare Horia Sima 
nu trebuia să urmeze aceeaşi linie intransigentă şi să nu accepte 
compromisuri pentru un fotoliu ministerial sau pentru a ajunge la 
putere? Nu şi-a atras el însuşi calificativele cuvenite ipostazei pe care 
Căpitanul a respins-o cu preţul vieţii? Mergând pe linia de compromis 
şi lipsă de scrupule care i-a direcționat întreaga carieră, Horia Sima 
intră în audienţă la rege, cu care ajunge la înțelegere şi pe care îl lasă 
să creadă că el, regele, va putea deveni şeful Mişcării Legionare. Era 
acelaşi rege cu care Căpitanul ştia că nu poate colabora. Sunt două 
atitudini diferite. 

Când a simțit că se apropie prigoana cea mare, la începutul lui 
1938, Căpitanul a dat ordin să fie primită cu post şi rugăciune (Circulara 
147). De asemenea el, care intenţiona să plece din țară, s-a răzgândit. 
În fața prigoanei n-a mai plecat, a rămas s-o întâmpine în mijlocul 
camarazilor săi. Spre deosebire de el, Horia Sima a fost întotdeauna 
primul care, simțind pericolul, s-a pus pe sine la adăpost. 


484 


„Căpitanul îşi ocrotea oamenii. Horia Sima i-a trimis cu multă 
uşurinţă „în foc“, chiar fără acoperire. Prin însăşi revoluţia armată şi 
lovitura de stat pe care a organizat-o, Horia Sima s-a situat pe o poziție 
contrară celei indicate de Căpitan. 

Mişcarea Legionară, aşa cum a ajuns la putere în 1940 şi cum s- 
a făcut cunoscută atunci, nu mai este aceeaşi cu legiunea întemeiată şi 
condusă de Căpitan. Miracolul legionar de trezire a conştiinţei 
naționale, care a avut loc într-un răstimp de numai zece ani, în loc să 
rămână acolo unde l-a ridicat Căpitanul, a fost compromis pentru că 
n-a mai urmat directivele şi testamentul Căpitanului. 

În jurământul gradelor legionare depus pe trupurile lui Moţa și 
Marin s-a spus: Să apărăm Mişcarea Legionară cu toată puterea 
noastră împotriva a tot ce ar putea să o ducă pe căi de compromisuri 
sau compromitere: sau împotriva a tot ce ar putea măcar să-i scadă 
înalta linie morală. Prin măsurile luate, prin acțiunile pe care le-a 
patronat sau determinat, Horia Sima a condus Mişcarea legionară pe 
căi de compromisuri, atât înainte, cât şi după 1941, făcând să-i scadă 
linia morală. El a deturnat sensul spiritual al Mişcării, călcând 
jurământul pe care l-a depus. Prin aceasta s-a autoexclus de la 
conducerea Mişcării. 

Bucureşti, 1993 


Nu putem acoperi sau arunca un văl forțat de uitare peste ceea ce nu ne convine 
spunând: „ce a fost, a fost, de acum să fim uniţi şi să privim înainte“. Aceasta ar însemna să 
ne însuşim drept „bune“ toate abaterile survenite și să compromitem Mișcarea. Dacă nu 
vom face noi distincția cuvenită între bun şi rău, vom putea fi catalogaţi criminali, „pistolari“ 
(categorie şi termen care nu au existat în Mişcarea Legionară dinainte de Horia Sima) de la 
început până la sfârşit, fără a putea ridica această pecete nici de pe sufletul Căpitanului, 
nici al celorlalţi legionari, vii sau morți. Din această cauză adevărul trebuie scos la lumină, 
(Xenia Mămăligă) 


„485 


Cazul tragic al lui Petraşcu 


Nicolae Pewa: a r”mas un personaj foarte controversat în 
Miscarea Į saienărs o i.e am sune despre el, unii sau alţii dintre 
iegicra a Ti nene Jiainiţi. dar principiul acestei cărţi ne impune să 
Serie a. ge ptim 

Lotul “i în viața legionară s-a destășurat în două faze distincte. 
Prima a-cu'minat în 1936, când Căpitanul i-a dat însărcinarea de a 
tipări cartea „Pentru Legionari“ fără ca guvernul, prin cenzura lui, 
să prindă de veste „i asitel să o poată opri. Operația a reuşit. Cartea 
apăruse în v'uina librărie „Cartea Românească“ şi nu mai putea fi 
oprită. Petrașcu a fost chemat la Bucureşti, la sediu, unde ne-a povestit 
cum procedase, a fost ielicitat şi Căpitanul i-a dat gradul de comandant 
legionar. 

După moartea Căpitanului, însă, Petrașcu s-a ataşat total şi orbește 
de tostul lui coleg de liceu: Horia Sima. Luând asupră-şi toate devierile 
acestuia. i-a devenit pavăză față de legionarii rămaşi credincioşi pe 
“nia trasată de Căpitan. 

De atunci şi până în ziua de azi, s-a revărsat asupra lui 
desconsiderarea care în primul rând ar fi trebuit să se adreseze celui 
direct responsabil: Horia Sima. 

„Răsplata“ lui Sima pentru acest nesăbuit devotament a fost 
cumplită: l-a trimis pe Petrașcu, împreună cu Vică Negulescu, să trateze 
cu Ana Pauker, în numele Mişcării Legionare, un pact de neagresiune, 
şi să-i dea, ca gaj de sinceritate, adresele legionarilor rămaşi nearestați 
- încă una din celebrele iniţiative ale lui Sima! - care însă, prin 
desfăşurarea, de fapt previzibilă, a evenimentelor, l-a dus pe nefericitul 
Petraşcu la înfiorătoarea lui sinucidere*. 


* Sinucidere a cărei descriere nu+şi are locul aici. 


486 


Mihai Moţa fusese invitat de Sima, ca să participe împreună la 
arie. Cu toată dorinţa pe care ar fi avut-o de a 


jertfit părintele său, şi deşi se ştia condamnat de o 
a răpus în anul următor, a refuzat invitația, pentru 
comandantului“ demis. 


comemorarea zilei de 13 ianu 
păşi pe locurile unde s-a 
boală necruțătoare care l- 
a nu servi prin prezenţa sa la întărirea poziției „ 


487 


VALEA PIERSICILOR 


Cum a ajuns Mareşalul Ion Antonescu 
la supliciul din Valea Piersicilor 


Personalitatea și destinul mareșalului Ion Antonescu se aseamănă, 
din multe puncte de vedere cu ale lui Corneliu Zelea Codreanu. 
Înainte de orice prin credința nestrămutată a amândorura faţă de 
neamul românesc. Apoi prin tragicul lor sfârşit: ucişi mişeleşte, şi 
unul şi altul, prin uneltire regală. Codreanu din ordinul regelui Carol 
II, Antonescu, arestat în palatul regal şi trimis la moarte de regele de 
atunci, Mihai I, fiu al lui Carol II. Să fie o simplă coincidență? E 
greu de admis. 

Despre uciderea, prin strangulare, a lui Corneliu Codreanu 
se dau amănunte precise. Asasinii înşişi au explicat toate 
momentele crimei. În ceea ce priveşte partea materială, felul în 
sine cum a fost omorât mareşalul Antonescu, lucrurile sunt de 
asemenea bine cunoscute. Motivul şi maniera, însă, ale arestării 
mareşalului, aşa cum sunt prezentate de făuritorii actului de la 23 
august 1944, nu pot fi credibile. S-a scris mult în legătură cu 
acel act şi mult se va mai scrie. Dar ce s-a întâmplat în după- 
amiaza zilei de 23 august 1944, la palatul regal din Bucureşti, în 
casa regelui, participanţii la acel act n-au avut demnitatea să spună 
cinstit. Denaturarea şi chiar minciuna vulgară caracterizează 
spusele lor. 

Devine de aceea necesar să se facă puţină lumină asupra acestui 
punct. Pentru că atunci s-a jucat soarta țării şi a neamului. 


489 


În acest scop vor fi prezentate, documentar, declarațiile atât ale 
lui Mihai, cât şi ale mareșalului. Concluziile le va trage cititorul. În 
carte se vor face numai anumite puneri la punct, acolo unde declaraţiile 
contrazic realitatea. 


În 22 august 1992, într-un foarte lung monolog (o pagină 
întreagă), publicat şi semnat de mâna lui, în cotidianul România 
Liberă, pagina a 6-a, Mihai prezintă, vorbind la persoana întâi, 
antecedentele istorice care au cauzat actul final de la 23 august 1944. 
Monologul începe prin a se referi la anul 1940, pe care îl compară 
cu o tragedie antică. Deci: „Rege al României era, pe atunci, tatăl 
meu, Carol al II-lea; el nu se opusese trunchierii teritoriului, nu putuse 
să se opună, nu se crezuse mai mare şi mai tare decât cârmuitorii 
Angliei şi Franței... Între timp, noi, românii, ne piteam în colţul nostru, 
înfricoșaţi nu numai de prea puternica alianță nazisto-comunistă, dar 
şi de nelegiuirile comise de legionarii din Garda de Fier, o organizaţie 
sprijinită de Germania hitleristă. În zbuciumata Europă de atunci, 
regele Carol al II-lea a căutat să câştige timp şi, luând măsuri 
împotriva legionariloi, dar nu foarte aspre, de frica lui Hitler, a hotărât 
în cele din urmă să evite cu orice preț, o dictatură legionară. A 
constituit astfel o dictatură a sa proprie, pentru ca Hitler să nu se 
împotrivească regimului de democraţie parlamentară din România, 
deci Garda de Fier să nu ia puterea. Dictatura, fie ea oricât de puțin 
aspră, nu poate fi pe placul Românilor! Şi, în Septembrie 1940, după 
doi ani de „dictatură regală“, tatăl meu a fost constrâns să părăsească 
Ţara. O ceruseră legionarii în stradă, chemându-l la putere pe 
generalul Ion Antonescu“.* 


Să facem o paranteză... Suntem în 1940. În 1939 (la 22 septembrie) 
Carol omorâse toate căpeteniile Mişcării Legionare care se găseau de 


* Articolul din „România Liberă“ constituie textul de bază pentru acest capitol. 


490 


mai bine de un an, în închisori şi în lagăre, în aproape totalitatea lor, 
fără să fi fost măcar duse în faţa unui tribunal spre judecată. În vara 
aceluiaşi an (1940), pretinsul şef al Mişcării Legionare, Horia Sima, e 
invitat la Palat de Carol al II-lea şi făcut ministru. De ce vor mai fi fost 
înfricoşaţi românii de se piteau prin toate colţurile? La 6 septembrie 
1940, legionarii, care-l ceruseră pe Antonescu la putere, împreună cu 
Antonescu, l-au făcut rege pe Mihai. Cititorul e rugat să citească, la 
capitolul Personalităţi, cuvântarea generalului Antonescu, la 8 
Noiembrie 1940 la Iaşi, de ziua lui Mihai, când i-a înmânat acestuia 
sabia lui Mihai Viteazul. 

leşit din ascunzătoare şi făcut rege, Mihai continuă: „Pe mine, 
Antonescu mă ţinea izolat de treburile Țării, socotindu-mă un copil de 
scos în lume doar la parăzi şi alte manifestații publice. De intrarea 
noastră în război am aflat ... la radio Londra!“ 

Două întrebări: De ce de la Radio Londra? E adevărat ce spune 
fostul rege? La Bucureşti a apărut recent o carte intitulată Ostaşi, vă 
ordon: Treceţi Prutul, publicată de „Institutul de Istorie şi Teorie 
Militară“ (Editura Globus, Piaţa Presei Libere, p. 247). E o colecție de 
comunicate - pe zile şi pe ore - date de comandamentele unităţilor 
militare româneşti de pe front şi privind acţiunile de război dintre 22 
Iunie şi 26 Iulie, 1941. 

Cităm, Iunie 22 (p. 36): „La ora 10, Radio România anunţă 
instaurarea stării de război cu U.R.S.S.... Regele Mihai 1 adresează o 
telegramă generalului Ion Antonescu: «În clipele când trupele noastre 
trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta țară a Moldovei 
lui Ştefan cel Mare, gândul meu se îndreaptă către domnia voastră, 
domnule general, şi către ostaşii țării. Vă sunt recunoscător, domnule 
general, pentru că numai prin munca, tăria şi străduinţa domniei voastre 
neamul întreg, şi cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună, iar 
ostaşilor noştri bravi le urez sănătate şi putere ca să statornicească 
pentru vecie dreptele granițe ale neamului. Trăiască România. Trăiască 
viteaza noastră armată!y“. 


491 


În această fotografie apare regele Mihai cu mareșalul Antonescu pe front la Yalta 
lângă Mariopol*, pe malul mării de Azov. Regele Mihai a venit acolo împreună cu ge- 
neralul Constantin Pantazi, în ziua de 26.7.1942, când era ziua de naştere a lui Ion Pantazi, 
fiul generalului Pantazi, aflat acolo ca tânăr locotenent pe front. 


* Nu este Yalta din Crimeea, unde a avut loc celebra întâlnire care a decis destinul 
atâtor popoare, 


492 


La pagina 39 găsim: „În acea zi (22 Iunie, n. ed.) , la ora 10 
dimineaţa, Generalul, împreună cu suita sa, au asistat la seriviciul 
religios din Biserica Sf. Nicolae din Piatra Neamţ, ctitorie a lui Ştefan 
cel Mare. La sfârşitul serviciului, generalul a cerut să fie lăsat singur 
cu preotul... Era actul de închinăciune, tradiție de evlavie voievodală, 
pentru Neam, pentru izbândă, pentru sufletele celor ce în minutele 
acelea îşi dădeau sângele, înroşind apele Prutului şi iarba pe malurile 
lui.“ 

La pagina 60 (25 Iunie, 1941) citim: „Ziarele anunță răspunsul 
generalului Ion Antonescu la telegrama pe care regele Mihai i-o 
adresase la 22 Iunie: «Mulţumesc respectuos Maiestății Voastre pentru 
cuvintele de îmbărbătare şi de apeciere cu care ați cinstit armata şi pe 
mine. Fiţi siguri Maiestate de devotamentul nostru. Pentru țară şi pentru 
Maiestatea Voastră trebuie să învingem.»“ 


Mihai: „ Dar din 1941 încă... Iuliu Maniu, preşedintele partidului 
Naţional Țărănesc, luase contact cu Londra, pentru a preveni pe Aliați 
că poporul român, inclusiv Regele său, nu a fost consultat şi nu este 
resposabil de invazia (sublinierea editorului) Uniunii Sovietice de 
către armata sa (a lui Antonescu, n. ed.) luptând alături de armata lui 
Hitler.“ * 

Scurtă observație: Dacă Armata germană era armata lui Hitler, şi 
armata română era a lui Antonescu? Urmează: Dacă Hitler a invadat 
Uniunea Sovietică şi Antonescu a invadat, la fel, Uniunea Sovietică? 
Doi plus doi fac patru. 


* Părintele Dumitru Bejan, căpitan şi preot militar, afirmă fără echivoc că pe 
front în Crimeea, l-a împărtăşit pe regele Mihai I şi tot acolo, în altă ocazie, l-a 
împărtăşit şi pe mareșalul Ion Antonescu (Aurel Sergiu Dumitrescu, Prizonier în pro- 
pria țară, vol II, p 282, Bucureşti, 1996) Să se fi dus pe front regele numai ca să fie 
împărtăşit creştineşte de un preot din armata invadatoare a lui Antonescu?!? Necuprinse 
sunt căile tale, rege! 


493 


Înainte de a trece la cele întâmplate la 23 august 1944, Mihai 
descrie, succint dar clar, activitatea desfăşurată de el şi de prietenii 
lui - la Bucureşti - în timp ce soldaţii români luptau şi mureau 
împotriva flagelului comunist. Sau, mai precis spus, folosind di- 
rect cuvintele lui Mihai, în timp ce soldaţii lui Antonescu se făcuseră 
„responsabili de invazia Uniunii Sovietice“. 

Transcriem: „S-a spus că eu îl antipatizam pe Mareşal din 
motive personale. Nicidecum. Îl consideram vanitos şi dur, mă 
supraveghea şi-mi supraveghea prietenii, ştiindu-ne un grup 
iubitor de libertate şi democraţie, dar ştiam să mă apăr de agenții 
lui care mă înconjurau şi înțelegeam paza creată în jurul meu, 
date fiind concepţiile noastre diferite privind dictatura şi 
imperialismul german. Nu din motive personale nu eram de 
partea lui Antonescu, ci din motivele pe care le aveau din ce în 
ce mai mulţi Români de a fi împotriva războiului în care ne 
băgase“. 

Şi totuşi, nu după multe rânduri, tot Mihai declară: „Evi- 
dent lucru, Mareşalul ştia de întrunirile noastre și de prezenţa 
emisa-rilor noştri la Cairo“. Ştia - e puţin zis. Cităm textual din 
cartea spionului englez Ivor Porter (Operaţiunea Autonomous, 
publicată în traducere românească de către Editura Humanitas 
în 1991): „Maniu trebuia să găsească pe cineva în -care să aibă 
încredere şi să aibă un motiv credibil să plece în stăinătate. El l- 
a ales pe unul dintre prietenii săi apropiaţi, Constantin Vişoianu, 
în care Regele avea, de asemenea, încredere deplină. Vişoianu 
era diplomat de rang înalt şi unul dintre protejaţii lui Titulescu, 
dar Mihai Antonescu, care ar fi trebuit să-i elibereze un paşaport 
diplomatic, considera că avea vederi prea de stânga. Potrivit lui 
Pogoneanu, care lucra pentru Rege și pentru Maniu în cadrul 
Ministerului Afacerilor Străine, Mareşalu! a fost acela care l-a 
propus în schimb pe Prinţul Ştirbei... S-a căzut de acord ¢* 


494 


Vişoianu putea să se alăture câteva săptămâni mai târziu“(p. 
180).* 

Revenim la afirmațiile fostului rege Mihai I: „S-a aflat mai târziu 
că şi el, Mareşalul, încercase prin Stockholm să obțină la Moscova, 
direct, condiţii favorabile pentru a încheia un armistițiu, dar că cele 
obţinute de el erau mai puţin avantajoase decât cele discutate la 
Cairo“. Iată însă ce scrie Porter în legătură cu acest lucru: „La 27- 
28 Iunie [1944], Cairo a primit planul revizuit al lui Maniu, pe care 
Vişoianu îl promisese la sosirea sa. Pentru a fi victorioasă, spunea 
Maniu, lovitura trebuie sincronizată cu acțiunea Aliaților, după cum 
urmează: (a) lansarea unei masive ofensive sovietice pe frontul 
românesc în decurs de douăzeci şi patru de ore de la răsturnarea 
guvernului. Trupelor române li se va ordona în acest caz să permită 
ruşilor pătrunderea şi să-i atace pe nemți; (b) trei bri găzi aeropurtate 
şi, dacă se poate, încă 2000 de paraşutişti să fie lansați în interior 
simultan cu schimbarea guvernului. Acestea pot fi ori anglo- 
americane ori sovietice; (c) o bombardare masivă a comunicațiilor 
cu Ungaria şi Bulgaria“. [Documentul e identificat cu sigla FO 371, 
provine deci din arhivele Ministerului de Externe Britanic (Foreign 
Office)]. Porter continuă: „În a doua parte a mesajului său, trimis a 
doua zi, Maniu declara că opoziţia nu putea accepta condiții mai 
puţin favorabile decât cele oferite lui Antonescu.«Aliaţii sunt 


* Ivor Porter sosise în România, sub mască de profesor de engleză, la începutul anului 
1939. În februarie 1941 se retrage la Constantinopol din ordinul ambasadorului englez. 
Către sfârşitul anului 1943 este paraşutat, împreună cu alți trei spioni englezi, în apropiere 
de Roșiorii de Vede. Acolo au fost capturați. În loc să fie executați, ei au fost protejați chiar 
de Mareşalul Antonescu. Cititorul care ar dori amănunte asupra acestui detaliu, le poate 
găsi în cartea menţionată mai sus, la pp. 161-62. lar la pagina 211 va găsi următoarea 
afirmaţie a spionului britanic: „Într-un fel, trebuie să recunoaștem că am fost tratați mai 
curând ca oaspeţi, decât ca prizonieri de război şi că ni s-a permis să trimetem mesaje 
codificate englezilor la Cairo.“ Din cartea Operaţiunea Autonomous rezultă foarte clar, 
de altfel, că şi guvernul român trata cu occidentalii tot prin rețeaua de informaţii condusă 
de Porter. 


495 


preveniți împotriva oricărei iluzii de posibilă înţelegere cu 
Antonescu». Referirea lui Maniu la «condiţii mai puţin favorabile 
decât cele oferite lui Antonescu » privea termenii mai buni asupra 
cărora Moscova convenise cu Nanu, la Stockholm, cu trei săptămâni 
înainte, fără ştirea aliaților săi. În conformitate cu acestea, reparaţiile 
de război cerute României vor fi reexaminate. Se va rezerva ca 
reşedinţă a guvernului român un județ care să nu fie sub ocupaţia 
trupelor sovietice. Întrucât Antonescu dorea să «joace cinstit» cu 
aliatul său, Moscova căzuse, de asemenea, de acord să li se dea 
nemților două săptămâni în care să părăsescă România înainte ca 
Armata română să întoarcă armele împotriva lor.... Maniu nu-i 
informase în prealabil pe englezi şi pe americani de această ofertă 
mai bună. Fie că presupunea că Londra şi Washingtonul o cunoșteau 
de la ruşi, fie că a ghicit adevărul, dar nu dorea să se expună unei 
alte acuzații că ar pune bețe în roate“ 

( Operaţiunea Autonomous, pp. 227-228). 


Declaraţia lui Mihai şi textul spionului englez îi vor da posibi- 
litatea cititorului să decidă unde e ADEVĂRUL. Iar planul lui Maniu, 
raportat la condiţiile trupelor române de pe front, nu are nevoie de nici 
un fel de comentariu. 

Cât de „mai târziu“ a aflat fostul rege de discuţiile între guvernul 
român şi Moscova se poate controla şi din Jurnalul lui George I. 
Duca. La pagina 69, volumul III al Jurnalului, găsim notat:,, 24 
dec.1943 (a se reţine data şi anul — nota ed.). În două rânduri 
Legaţiunea Sovietică din Stockholm a fost pe punctul de a intra în 
contact cu Nanu. De aceea am chemat numaidecât pe Allen 
(serviciul secret american, n.ed.] la mine, spre a-l trimite la ministrul 
britanic, cu rugămintea de a spune D-nei Kollontay* că aceste 
inițiative sunt cu atât mai neavenite cu cât eu eram singurul 


* Ambasadoarea Uniunii Sovietice la Stockholm, cu care s-au dus tratative oficiale 
ale guvernului Român pentru ieşirea țării noastre din război. 


496 


îndreptăţit a vorbi în numele opoziţiei și că Nanu nu avea încrederea 
factorilor competenţi“. Răspunsul rusesc, prin Semenov, a fost 
acesta: „ Noi, rușii, preferăm să negociem cu actualul guvern al 
României şi suntem gata să-l ajutăm să elibereze țara de germani.“ 
G.1.Duca se miră: „Mă miră că ruşii au dat nota lui Nanu şi lui 
Ştirbei, la Cairo, iar nu mie, modesta mea persoană reprezentând 
pe Rege şi opoziţia“ (p78). 


Cum a fost arestat Ion Antonescu 


Faptele aşa cum sunt expuse în cartea lui Ivor Porter, cât şi 
cele descrise în Jurnalul lui George I. Duca, consilier la legația 
română din Suedia, au dus, fatal, la deznodământul de la 23 august 
1944. Fostul rege, Mihai I, a uitat că devenise rege datorită exclusiv 
iubirii de ţară şi de neam a generalului Ion Antonescu. Odată ajuns 
rege, Mihai s-a înconjurat de aceiași oameni care îşi făcuseră afa- 
cerile sub domnia tatălui său, Carol al II-lea. Şi s-a crezut proprie- 
tarul şi stăpânul nelimitat al României, şi şi-a închipuit că trei mii 
de ani de istorie a poporului român se depozitaseră în creierul lui. 
Probabil cea mai obiectivă caracterizare a situaţiei de la palatul 
regal şi din „ opoziţie“ e dată de unul dintre protagoniştii ei cei 
mai activi, acelaşi George I. Duca. Iată ce scrie în Jurnalul lui: 
„Triumviratul Buzeşti - Pogoneanu - Styrcea ţine toate sforile în 
mână, hotărând nu numai asupra tuturor negocierilor cu Aliaţii, 
dar jucând chiar şi un rol însemnat în politica internă. Regele e sub 
influenţa lor, iar opoziţia ascultă de sfaturile pe care ei le dau... Cu 
toate că recunosc capacitatea lor, mă îngrijorează totuşi să știu că 
probleme atât de precumpănitoare sunt în mâini pe cât de ambițioase 
pe atât de inexperimentate“ (p. 73). 

Data loviturii de stat şi a arestării mareşalului Antonescu fusese 
iniţial stabilită pentru 26 august 1944. Dar să-l lăsăm pe Mihai să 
vorbească: „Toate aceste comunicări le făcusem pe ziua de 22 Au- 


No 


gust. Şi aşteptam ziua de sâmbătă 26 august. Cei „Patru Mari“, 
cum îi numeam eu pe oamenii politici [i. e. Maniu, Mihalache, 
Dinu Brătianu şi Lucrețiu Pătrăşcanu, n. ed.] aşteptau şi ei cu 
nerăbdare ziua de 26 august, ascunşi până la acea dată pe la prieteni 
de-ai lor, de frică să nu fi avut vânt Gestapo-ul, care mişuna în 
țară, de hotărârea luată.“ 

A intervenit însă ceva neprevăzut care, spune Mihai, l-a 
determinat să aniicipeze arestarea şefului armatei: 

„În decursul serii, la 22 august mi-a telefonat Grigore 
Niculescu-Buzeşti. Împreună cu Ioan Mocsony - Styrcea, secretarul 
meu particular, şi cu Mircea Ioaniţiu, fostul meu coleg de şcoală 
şi care era să devină mai târziu secretarul meu personal, noi for- 
mam nucleul tinerilor din grupul nostru Mi-a telefonat deci, în 
seara de 22 august, ca să-mi comunice următoarele: Mareşalul ... 
a hotărât să se întoarcă pe front Vineri 24 august şi nu se ştie când 
va reveni în Capitală, căci are intenţia să evacueze guvernul într- 
un loc ţinut secret. În acest proiect nu intră şi evacuarea mea. 
Aceasta nu avea importanță. Important era faptul că Mareşalul nu 
se va afla în Bucureşti în ziua de 26 august. Îmi amintesc cât m- 
am simţit de descumpănit la această veste ... Şi am dedus că nu-mi 
rămânea decât să schimb data audienței, să-mi iau răspunderea să 
îndeplinesc eu singur, în absenţa oamenilor politici Actul de la 26 
August pe ziua de Miercuri 23 august. Singura zi în care Mareşalul 
va mai fi cu siguranţă în Bucureşti ... A venit în audiență Miercuri 
23 august împreună cu Mihai Antopescu ... Am stat de vorbă cu 
Mareșalul şi cu ministrul de Externe peste o oră ... Mareșalul refuza 
tăios orice armistițiu fără a asigura ... neştirbite hotarele Țării. 
Am încercat să-l conving că mai presus de soarta fiecăruia dintre 
noi este soarta Ţării noastre. Inutil, nici nu mai răspundea, mârâia 
doar că refuză. I-am propus atunci, conform planului stabilit cu 
şefii partidelor politice cu care pregătisem audiența, să 
demisioneze, pentru ca noul guvern să ceară imediat armistițiul. 


498 


La această propunere s-a înfuriat... Fapt este că nu a vrut să audă 
de demisie...“ 

Pentru stabilirea adevărului şi în special asupra acestui punct, 
e necesar ca cititorul să asculte depoziţiile directe ale lui Maniu și 
ale Mareşalului, la procesul intentat acestuia din urmă. 

Mareşalul: „Domnule Președinte, s-au stabilit astăzi, în faţa 
Onoratului Tribunal, datele precise în ceea ce priveşte condiţiile de 
armistițiu, şi s-a stabilit că, împreună cu domnul Maniu, direct şi 
indirect, am discutat această problemă. Rog să binevoiți a-l întreba 
pe domnul Maniu dacă s-a întâlnit cu mine la Snagov şi dacă am 
discutat absolut pe toate fețele această problemă a armistițiului, 
precum şi problemele de viitor ale neamului românesc, în cazul 
primirii condiţiilor de armistițiu, în cadrul în care au fost fixate?“ 

Iuliu Maniu: „Este adevărat. M-am întâlnit cu domnul Mareşal 
la Snagov, într-o noapte la locuinţa domniei sale, şi am discutat 
mai multe probleme. În ceea ce priveşte problema armistiţiului [...]“. 

Mareşalul: „Dacă îşi aminteşte domnul Maniu că, cu această 
ocazie, i-am spus: «Domnule Maniu, eu nu pot să primesc aceste 
condiţii, dar nu mă cramponez la conducerea statului. Luaţi 
conducerea şi acceptaţi aceste condițiuni, dacă le găsiți 
acceptabile». În acelaşi timp, l-am rugat pe domnul Maniu să 
transmită acestea şi domnului Dinu Brătianu. Aceasta s-a întâmplat 
la începutul lui Aprilie 1944“ (subl. n.). 

Iuliu Maniu: „Într-adevăr, cu ocazia convorbirii pe care am 
avut-o la începutul lunii Aprilie 1944, la Snagov, am discutat 
condiţiile de armistițiu pe care le primisem. Domnul Mareşal mi-a 
spus că, dacă eu găsesc că aceste condiţii sunt acceptabile, sau 
dacă domnul Brătianu le găseşte acceptabile, să preluăm puterea şi 
să încheiem armistițiul“. 

Mareşalul: „Şi am adăugat că vă dau tot concursul militar“. 

Iuliu Maniu: „Domnul Mareșal a adăugat că ne dă tot concursul 
militar. Dacă aş spune că nu mi s-a făcut această propunere nu ar fi 


499 


exact, iar cei 2 aş răspunde că mi s-a făcut, dar nu am primit-o, aş 
ave: ncplătir! politice“. 

int în cecursu! acestui interogatoriu luat lui Maniu se confirmă 
şi faptul, relevat de altfel de spionul britanic Ivor Porter, în cartea 
sa citată mai sus, anume că între guvernul român şi cel al U.R.S.S. 
se ajunsese la o înţelegere, pe care o puteam defini completă, în 

“legătură cu încheierea unui armistițiu. lată conti-nuarea 
interogăatoriului. 

Mihai Antonescu: „Vă rog, domnule preşedinte, să întrebaţi 
pe domnul Maniu dacă s-a primit, fie din partea aliaţilor, fie din 
partea doamnei Kollontay, modificarea formală a condiţiilor de 
întoarcere a armelor împotriva Germaniei. Domnia sa, în dimineața 
zilei de 23 august, a trimis pe domnul Gh. Brătianu la domnul 
Mareşal, ca să propună ca domnul Mareșal să încheie armistițiul. 
Domnul Maniu afirmă că nu a comunicat domnului Mareşal 
modificarea condiţiilor venite de la Stockholm, adică articolul 1, 
fiindcă au a avut timp. Aceasta este prima chestiune. 

A doua chestiune: „Dacă domnul Gh. Brătianu a venit la 
Snagov şi a discutat cu domnul Mareşal şi cu mine chestiunea 
încheierii armistiţiului şi domnul Maniu credea atunci că domnul 
Mareşal va încheia armistițiul, atunci cum explică domnul Maniu 
răspunsul pe care l-a dat, puţină vreme mai înainte, «că nu a avut 
timpul să comunice această ultimă schimbare de la Stockholm?». 

Iuliu Maniu: „În tot cazul nu pot preciza dacă domnul Gh. 
Brătianu cunoştea acest amănunt sau ba, fiindcă vă puteți închipui 
că aceste tratative erau duse în cel mai mare secret, dar fireşte că li 
se comunica domnilor Dinu Brătianu, Gh. Brătianu şi Mihalache. 
N-am comunicat, fiindcă ştiam că domnul ministru Antonescu are 
legături cu doamna Kollontay şi credeam că este foarte firesc ca 
atât cât ştiam eu să ştie şi dânsul“. 

„Ultima schimbare“ de care se vorbeşte se referă la telegrama 
pe care Ministrul român la Stockholm, Frederic Nanu, a trimis-o 


500 


Mareşalului la preşedinţia Consiliului de Miniştri, în dimineaţa zilei 
de 23 august 1944, şi pe care Gr. Niculescu-Buzeşti, în loc să i-o 
dea lui Antonescu i-a dat-o lui Iuliu Maniu. Telegrama informa că 
ruşii acceptaseră cererile guvernului român şi în legătură cu 
termenul de 15 zile acordat trupelor germane pentru a părăsi 
țara.Colonelul Gheorghe Magherescu, adjutant al Mareşalului spune 
că, la proces, Mareșalul Antonescu a întrebai doar atât: „Ce căutam 
eu în seiful Palatului, când aprobarea condiţiilor puse de mine 
pentru armistițiu venea pe numele meu?“ 

Totuşi, din ordinul lui Mihai, pe atunci rege al României, şeful 
guvernului şi al armatei române a fost arestat în după amiaza zilei de 
23 august 1944. În noaptea aceleeaşi zile, povesteşte sergentul Matei 
Nistor, înainte de ora unu, „am auzit prin fereastra deschisă cum regele 
a părăsit curtea Palatului, şi mi-am zis: E rău dacă regele pleacă!“ 

Şi dus a fost, tocmai în judeţul Gorj, pentru 17 zile, ascuns în 
casa unui alt conspirator. În urma lui, în casa lui, în palatul regal 
care era al ţării şi al neamului, în noaptea aceea, a rămas Domn 
şi Rege dezertorul şi comunistul Bodnăraş. lată cum descrie situația 
unul dintre oamenii lui Bodnăraș, Ilie Dinuţ: „Am intrat în palatul 
regal pe baza parolei ce ni s-a dat... Am străbătut nişte coridoare 
lungi şi întortochiate. Militarii din palat se uitau după noi ca după 
nişte ciudăţenii... Microbuzul aștepta în faţa Casei Noi... Odată 
urcați în microbuzul gărzii palatului; condus de un militar şofer, 
împreună cu garda celor şapte comunişti, conduşi de Ceaiişu 
(Bodnăraș, n.ed.), care era într-un Fiat...“ 


Să ascultăm şi versiunea lui Mihai asupra întregului episod. 
Zice Mihai: „Ştiam prea bine că nu avusesem încotro, că petiitu a 
salva un om, oricât de mult respect merita el, nu se putea sacrifica 
Țara“. Ca pe un ecran se proiectează în minte cuvintele dir 
Evanghelia Sf. loan XVIII, 14: „Și Caiafa era cel ce sfătuise pe 
Iudei că este de folos să moară un om pentru norod“. 


Mihai: „Singurul dintre cei «Patru Mari» care a venit la Palat 
a fost Pătrăşcanu. Era însoţit de un necunoscut pe care mi l-a 
prezentat sub numele de Ceauşu... După plecarea lui Pătrăşcanu, 
Ceauşu a rămas la Palat... La orele trei noaptea am plecat, eu 
conducând a doua maşină din cele patru ale cortegiului... Ceauşu 
aşteptase la Palat să-i vină camioneta cu care i-a transportat pe 
Mareşal şi pe Mihai Antonescu, nu se ştia unde, s-a aflat mai târziu... 
A îndrăznit să procedeze la acest transfer după plecarea mea. A 
făcut-o la patru dimineaţa“. 

De observat precizia cu care Mihai modifică şi punctează 
orele, pentru ca să nu coincidă cu declaraţiile martorilor oculari 
şi cu cele ale celor care au participat direct la arestarea Mareşalului 
şi la darea lui pe mâna lui Bodnăraş. Până şi microbuzul gărzii 
palatului, în care au fost luaţi, de la palat, Mareşalul şi Mihai 
Antonescu, devine „camioneta“ lui Ceauşu-Bodnăraş. În plus i 
se sugerează cititorului să devină scandalizat de îndrăzneala lui 
Bodnăraș de a-i prelua pe cei doi „după plecarea“ curajosului 
Mihai. 


Epilog 


Cităm din cartea spionului englez Porter: „Pătrășcanu redactase 
proclamația Regelui, aprobată după ce Buzeşti şi Sănătescu îi adu- 
seseră câteva amendamente. Pătrăşcanu luase măsuri pentru 
tipărirea ei... După câteva încercări nereuşite, Regele a realizat o 
înregistrare satisfăcătoare a proclamaţiei“ (p.266 şi p. 268). 

lată ce-a spus Mihai la orele 22, în seara zilei de 23 August 
1944. i 


Români, 


In ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină 
înțelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru 


502 


salvarea țării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianța 
cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. 

Români, 

Un nou guvern, de uniune naţională, a fost însărcinat să ducă 
la îndeplinire voința hotărâtă a țării de a încheia pacea cu Naţiunile 
Unite. România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, 
Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment 
încetează lupta şi orice act de ostilităte impotriva armatei sovietice, 
precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. 
Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile Unite 
ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile 
noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la 
Viena prin care Transilvania ne-a fost răpită. 

Români, 

Poporul nostru înţelege să fie singur stăpân pe soarta sa. 
Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate şi care nu atinge 
drepturile nimănui este un duşman al neamului nostru. Ordon 
armatei şi chem poporul să lupte prin orice mijloace şi cu orice 
sacrificii împotriva lui. Toţi cetățenii să se strângă în jurul tronului 
şi al guvernului pentru salvarea patriei. Cel care nu va da ascultare 
guvernului se opune voinței poporului şi este un trădător de țară. 

Români, 

Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle. Noul 
guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile şi 
libertăţile tuturor cetăţenilor țării sunt garantate şi vor fi 
respectate. 

Alături de armatele aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate 
forțele naţiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la 
Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub 
ocupația străină. 

Români, 

De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână 


503 


independenţa împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne 
hotărî singuri soarta depinde viitorul ţării noastre. 

Cu deplină încredere în viitorul neamului românesc şă păşim 
hotărâți pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii 
libere, puternice şi fericite. 

MIHAI 
„Monitorul oficial“, partea I, nr 197 bis din 24 august 1944, p. 6199. 


A doua zi, 24 august 1944, Lucrețiu Pătrăşcanu trimite 
directorului de la Radiodifuziune proclamația către țară a partidului 
comunist, pentru ca „să fie citită la radio, în tot cursul zilei de azi, 
împreună cu declaraţia guvernului şi celelalte documente oficiale“. 
Redăm câteva paragrafe: 

„În ciocnirea inevitabilă cu forţele hitleriste, Partidul Comunist 
din România cheamă muncitorimea, țărănimea, intelectualii şi pe 
toţi cetăţenii României la lupta fără cruţare, cu toate armele, împotriva 
duşmanului de moarte al poporului român, pentru asigurarea 
viitorului său. Încetarea ostilităților cu Uniunea Sovietică deschide 
drum larg pentru o strânsă alianță cu marea republică muncitorească 
țărănească de la răsărit. Partidul Comunist înţelege să lupte pentru 
această alianță pe care o dictează interesul cel mai vital şi permanent 
al poporului român. Salutăm armata rosie eliberatoare. Salutăm 
armatele aliate ca armate prietene. Salutăm lupta poporului român 
pentru cucerirea independenței naţionale, păcii şi libertăţii“. 


Post scriptum: alte „adevăruri“ 


Adevăruri? Neadevăruri? Să-şi facă cititorul o opinie şi să-şi 
dea singur răspunsul. 

1. Menţionând transportarea mareşalului la Moscova, Mihai 
afirmă: „Aşa socoteau cei de la Moscova. Acolo se aflau Mareşalul 
şi Mihai Antonescu, comuniştii români îi predaseră în secret acolo, 
la cererea stăpânilor“. 


504 


Adevărul: Mareșalul şi ceilalți patru arestaţi au fost ţinuţi în 
casa conspirativă din Vatra Luminoasă (Bucureşti) până la 1 
septembrie 1944. În acest interval, noul ministru de Interne, 
generalul Aurel Aldea, i-a vizitat de două ori, informându-i: „Vă 
vom preda rușilor, să vă păzească, dar noi vă vom judeca“. La 1 
septembrie generalul Aldea s-a dus la casa conspirativă și i-a predat 
pe cei patru generalului rus. Se spune că la Urziceni, unde au rămas 
peste noapte, în casa unde au tost găzduiți, Mareşalui ar fi lăsat 
ceva scris pe spatele unei icoane. 

2. În legătură cu decizia regală faţă de o eventuală cerere de 
grațiere din partea mareșalului, Mihai declară: „Dacă îl grațiam aș 
fi fost declarat de ei ca fiind nazist; dacă refuzam să-l graţiez i-aş 
fi supărat pe Români. Deci, oricum aş fi fost condamnabil. Dar, 
iată, Mareşalul a refuzat să facă cerere de grațiere. 

Adevărul: Așa este. Mareşalul a refuzat să se considere vinovat. 
Şi, ca om de onoare ce era, în nici un caz nu s-ar fi umilit în faţa 
celui pe care el îl făcuse rege, şi care, în schimb, îl arestase în mod 
ignominios şi abandonase țara şi oştirea pradă celui mai subuman 
regim de teroare. 

Dar bătrâna mamă a Mareşalului, Doamna Baranga, a făcut 
cerere de grațiere, şi cererea a fost înaintată regelui, de către mi- 
nistrul Justiţiei, Lucrețiu Pătrăşcanu care, deşi comunist, s-a arătat 
în această ocazie mai bun român şi creştin decât Mihai. Acesta însă 
s-a ascuns ca să nu fie obligat să ia o poziţie. L-a căutat chiar şi Iuliu 
Maniu să-i ceară să intervină, dar nici el nu l-a putut găsi. Regele se 
făcuse nevăzut. Cum adică? Să-l considere comuniştii „nazist“? 

3. În revista lunară Luceafărul Românesc (nr. 65, Mai 1966) 
Mihai a fost întrebat: „După falsificarea acestor alegeri (alegerile 
generale din 1946, n.ed.), luliu Maniu v-a cerut expres Sire, să nu 
recunoaşteţi noul parlament ales fraudulos. Totuşi, ați ținut Sire, 
discursul de inaugurare a Marii Adunări Naţionale. De ce?“ (Revista 
apare la Montreal, Canada) 


505 


Mihai: „Maniu m-a rugat să nu recunosc noul parlament, a- 
tunci eu imediat i-am contactat pe americani şi pe englezi ca să 
văd dacă ne putem bucura de o susținere din partea lor. Degeaba 
aş fi făcut eu scandal de unul singur, dacă americanii şi englezii 
nu ne susțineau! Englezii, mai diplomaţi, nu mi-au răspuns 
niciodată la această întrebare presantă pentru noi. Americanii, 
ceva mai deschişi, cam peste zece zile mi-au dat răspunsul că nu 
există absolut nici o posibilitate ca cineva din America să spună 
măcar un cuvânt contra ruşilor... M-am întrebat dacă fac scandal 
şi va ieşi un bucluc, iar Armata Roşie va scoate iar tancurile pe 
străzi, va fi mai bine??!... Am ajuns toţi la concluzia că suntem 
într-o imposibilitate de a face ceva şi este mai bine să trec peste 
acest prag și să recunosc noul „parlament“... Cu alte cuvinte, între 
două rele, am avut de ales între răul mai mic şi cel mai mare... L- 
am ales pe cel mai mic“. 

Adevărul: Dacă Iuliu Maniu, şeful celui mai puternic partid 
din țară, îi ceruse EXPRES să nu răsplătească frauda, care era crimă, 
şi să nu ţină discurs de inaugurare legală şi regală a teroarei 
comuniste, cine erau acei toți pe care-i invocă Mihai ca justificare? 
A uitat cum în proclamația de la 23 August 1944 strigase tuturor 
românilor: „Primiți pe soldaţii acestor armate cu încredere“? Şi 
nu-i asigurase că „Naţiunile Unite ne-au garantat independenţa ţării 
şi neamestecul în treburile noastre interne“? 


Ca încheiere la acest capitol e bine ca cititorul să considere şi 
faptul următor, pe care îl redăm exact aşa cum a apărut în cartea 
Prizonier în propria ţară, p.80, publicată la Bucureşti anul acesta, 
1996. Autorul, Aurel Sergiu Marinescu, este un convins adept al 
lui Mihai. Iată textul: „La 18 Ianuarie 1945, legea pentru pedepsirea 
criminalilor de razboi (decret 207), care a fost semnată de MS. 
Regele a intrat în vigoare“. Criminalii de război români, se înţelege! 
De la acea dată înainte, în ţară, lucrurile au mers, repetând o frază 


506 


preferată a fostului rege — „precum se cuvine într-o democraţie, 
într-o monarhie constituțională“. 


Următoarele două documente lămuresc însă, dincolo de orice 
nedumerire, realitatea faptelor în legătură cu întreaga comportare 
a regelui Mihai în chestiunea graţierii, sau nu, a mareşalului 
Antonescu. Documentele vor revela, deasemenea, natura 
raportului ierarhic între Mihai, ca rege, şi Lucrețiu Pătrăşcanu, 
ministru comunist al JUSTIŢIEI: cine comandă şi cine execută. 
În confruntarea adevărului cu falsul va trebui - imperativ - să se 
țină seama şi de faptul că, în acceptarea condiţiilor puse de 
Pătrăşcanu, Mihai - ca rege - îl numeşte pe acesta „Ministrul 
nostru“. 

Din „Eugen Cristescu - asul serviciilor secrete româneşti - 
memorii 1916-1944“, Editura Roza vânturilor, Editura R.A.I, p- 
396-397, Bucureşti: 


„1 iunie 1946 - Document elaborat de Lucrețiu Pătrăşcanu - 
ministru secretar de stat la Ministerul Justiţiei - şi înaintat Regelui 
Mihai I cu propunerea de comutare în muncă silnică pe viață a 
pedepsei cu moartea aplicată lui Eugen Cristescu, Radu Lecca şi 
Constantin Pantazi. 


Sire, 

În urma respingerii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a 
recursurilor declarate de lon Antonescu, Mihai Antonescu, 
Constantin Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Constantin Pantazi, Radu 
Lecca şi Eugen Cristescu, condamnaţi la pedeapsa cu moartea prin 
sentinţa Tribunalului Poporului, din 20 mai 1946. 

În numele şi din însărcinarea guvernului, am onoarea de a 
propune Majestății Voastre, pentru înalte rațiuni de stat (s.n.), 
respingerea cererilor de grațiere făcute de Ion Antonescu, Mihai 


507 


Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu şi comutarea 

în muncă silnică pe viaţă a pedepsei cu moartea aplicată 

condamnaților Constantin Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu. 

Guvernul îşi îngăduie să solicite Majestății Voastre aprobarea 

în întregime a acestui raport, având în vedere necesitatea satisfa- 

cerii marilor interese ale ţării noastre. 

Sunt cu cel mai profund respect al Majestății Voastre 

l i Lucrețiu Pătrăşcanu 

„Magazin Istoric“, nr. 6/1991, p. 54. 


"1 iunie 1946 - Decretul regal prin care se comută în muncă 
silnică pe viaţă pedeapsa cu moartea la care Eugen Cristescu, Radu 
Lecca şi Constantin Pantazi fuseseră condamnați. 


Mihai I-iu 

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională 
Rege al României 

La toţi de față şi viitori, sănătate 


Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la 
Departamentul Justiţiei cu Nr. ... 

În virtutea Decretului Regal nr. 1627 din 31 august 1944, pu- 
blicat în Monitorul Oficial nr. 202 din 2 septembrie 1944, privitor 
la prerogativele regale: am decretat şi decretăm: 

Art. I. - Comutăm în muncă silnică pe viață pedeapsa cu moartea 
la care Constantin Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu au fost 
condamnaţi prin sentinţa din 20 mai 1946, a Tribunalului Poporului. 

Art. II. - Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departamentul 
Justiţiei este împuternicit cu aducerea la îndeplinire a prezentului 
Decret. 

Dat în Bucureşti la 1 iunie 1946 
„Magazin Istoric“, nr. 6/1991, p. 54. 


508 


In memoriam lon Antonescu 


Cu gândul la Mareşal 


Extrase din volumul „Instantanee fără retuş“, de Nicolae 
Lupan, Preşedintele Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina“ 
(Editura Nistru, Bruxelles, 1995) şi, până în ziua de astăzi, apostol 
neobosit al reîntregirii Țării Româneşti: e ua a 

„În August 1980 aduceam pentru prima dată în Occident un 
modest omagiu celui care fusese Ion Antonescu. Cu aceste cuvinte 
îmi începeam la 4 Iunie 1992, expunerea prilejuită de dezvelirea 
primului monument din țara Mareșalului: o cruce de marmură 
ridicată în Valea Piersicilor de la Jilava unde a fost executat, „mai 
bine zis asasinat“, în urma unei pretinse sentințe a „Tribunalului 
Poporului“. 

O execuţie asistată de Silviu Brucan, mai marele de pe atunci 
al Scânteiei, care intoxica opinia publică cu titluri ca „Moarte 
Antoneştilor“, „Glorie Armatei Roşii“ etc. 

Ridicarea amintitului monument era un gest de firească datorie 
a „pro Basarabiei şi Bucovinei“ față de cel ce va rămâne în veci 
Eroul Martir al neamului Românesc de pretutindeni. 

Credeam că e un început de cinstire națională a celui ce purtase 

„războiul contra Uniunii Sovietice, adunându-ne acasă teritoriile din 
răsărit. Dar n-a fost să fie aşa. 

Fără prezenţa militară oficială, fără generali şi ofițeri superiori 
de gardă la monument, o mână de români îi cinsteau cu lacrimi şi 
flori memoria! Memoria Mareşalului și a celor trei martiri împuşcaţi 
odată cu el: Generalul Constantin (Picky) Vasiliu, Mihai (Ică) 
Antonescu şi Gheorghe Alexianu. 

Deschizând festivitatea am zis: „Domnule Mareşal, oameni de 
nimic, n-au găsit de cuviință să ne dea o fanfară şi o gardă militară 
care să-ţi dea onorul pe care îl meriţi ca nimeni altul în istoria 
Armatei Române! Un onor prin tragerea câtorva salve de armă aici, 


509 


la dezvelirea monumentului-cruce ce ţi-a fost înălțat pe locul trecerii 
tale în neființă. Nefiinţă, un fel de a zice. 

Te rugăm, Domnule Mareşal, să ne ierţi că suntem nişte lași 
care de 50 de ani nu mai ştim ce facem. Nici chiar Preafericitul 
Teoctist, care n-a găsit de cuviință să-ţi slujească cu acest prilej. 
Mai mult: i-a oprit pe preoţi şi prelați să vină în Valea Piersicilor 
în această zi de reculegere națională“. 

O relatare a lui Constantin Dardan, fost primar general al 
Chişinăului: 

»... Antonescu nu putea să nu facă ceea ce a făcut... Stăteau 
rupte de sânul mamei Basarabia, Nordul Bucovinei, Herţa, 
Cadrilaterul, abandonate fără să se fi tras, măcar de formă, un 
glonte... un gust tot atât de amar ni-l lăsase dărnicia nemților... să 
dăm jumătate din Ardeal.“ 

Constantin Dardan fusese martor ocular la evenimentele din 
1940-1941 şi la ruşinoasa noastră retragere din Basarabia. 

„.. Antonescu se bucurase de o dragoste ce putea fi asemuită cu 
cea față de Alexandru loan Cuza, în Moldova şi Muntenia de la 
1859... Personalitatea istorică a Mareşalului, tragică prin 
destinul ei, poate fi comparată cu cea a lui Mannerheim, cu 
singura deosebire că finlandezii nu l-au extrădat ruşilor, ci l-au 
înscris în cartea de aur a neamului, turnându-i chipul în bronz şi 
marmură. 


... la o clădire de pe strada Livezilor din Chişinău, în a cărei 
curte fusese găsite îngropate 72 de cadavre de basarabeni legaţi cu 
mâinile la spate şi împușcați în ceafă de NKVD-işti în vara anului 
1941, Antonescu rămăsese abătut şi nu a scos nici o vorbă, minute 
în şir, Ca la masa de seară să vină cu anunţul că vrea să dea un 


* Actualul Preafericit se dezvăluie încă o dată ca fiind din tagma întâi stătătorilor de 
tristă memorie ai oropsitei noastre Biserici Ortodoxe Române, Nichitici, Mangra, Miron 
Cristea şi ceilalți evocaţi în această carte (pag. 535). 


510 


decret de amnistie pentru toate fărădelegile comise pe timpul 
ocupaţiei ruseşti între Prut şi Nistru“. 

Conducătorul Statului Român îşi exprimase dorința de a vizita 
Orheiul. În drum, dinspre Persecina, ieșiră în cale vreo zece căruțe 
încărcate cu lemne. Mareșalul dădu ordinul să se oprească (convoiul 
de maşini). 

Opriră şi țăranii. 

- Ce mai faceţi, fraţilor? întrebă Antonescu. 

- Slavă Domnului, domnule ofiţer. Mulţumim armatei române 
şi Mareşalului că ne-au scos de la ruși. 

Iar când cineva din suită se adresă cu cuvintele „Domnule 
Mareşal“, țăranii îşi scoaseră pălăriile şi căzură în genunchi. 

Antonescu, impresionat de acest gest, începu a-i îndemna să se 
ridice.“ 


ORDIN DE ZI 
(1 ianuarie 1944) 
adresat armatei de către domnul mareşal Antonescu, 
conducătorul Statului român 


OSTAȘI! 

Sunt dintr-o generație zbuciumată şi însângerată pe care ursita a 
purtat-o în patru decenii prin patru războaie şi patru răscoale. 

Este generaţia care, pentru zidirea României, a semănat cele mai 
multe cruci şi morminte în lungul nesfârșitelor drumuri pe care a fost 
dusă de o încercată soartă, într-o grea şi bărbătească luptă. 

Este generaţia care, deşi de nenumărate ori a fost aruncată de valul 
năpraznic al luptelor de pe culmi de glorie în funduri de prăpastie, a 
făurit totuşi România Mare. 


* Mutatis mutandis, acest gest aminteşte atitudinea familiilor de legionari care, în 
1940, cereau eliberarea comuniştilor încarcerați la Râmnicu Sărat (cf.pag... ) şi arată evi- 
dent paralelism între structura sufltească şi concepțiile lui Antonescu şi ale legiona-rilor 
formaţi în şcoala lui Corneliu Zelea Codreanu. 


SII 


Este generaţia neşovăitoare care a avut în fruntea ei pe Ferdinand I. 

Este marea generaţie a cărei deviză însclipitoare şi nepieritoare a 
fost şi este „Prin moarte, la datorie“. 

Din voinţa aceleiaşi supreme forţe, căreia tot ce pretutindeni este 
pe pământ, trebuie să i se indice smerit şi să i se supună neşovăitor, v- 
a fost dat vouă care faceţi parte din cea mai tânără generaţie de luptători, 
să înscrieţi într-o scurtă viață, în sfânta şi curata carte a neamului, o 
înălțătoare şi nepieritoare pagină. 

Sunteţi generaţia în fruntea căreia destinul ca un semn 
prevestitor şi ca o chemare la datorie a aşezat pe Mihai I-ul. Sunteţi 
predestinaţi de soartă şi aveţi marea cinste de a fi generaţia reînnoirii 
şi reîntregirii. 


OSTAȘI DE PRETUTINDENI! 

Ostaşi din Crimeea şi Taurida, de pe Bug şi de la Odesa, din 
văzduh şi zbuciumatele valuri, din cazărmi şi de la vatră, luptători 
care daţi lupte şi luptători care vă pregătiți de lupte, luptători care aţi 
căzut şi luptători care vă ridicaţi, nu uitaţi că aveți soarta, hărăzită 
de ursită, să vă zdrobiți fericirea şi să vă sacrificați viaţa voastră 
trecătoare pentru a asigura fericirea şi viaţa fără de moarte a neamului 
nostru. 

Nu uitaţi că din lupta noastră laolaltă şi din unirea voastră 
neşovăitoare va ieşi unirea şi împlinirea tuturor drepturilor noastre. 

Numai cu luptă şi cu trudă, cu suferință şi cu sânge, cu o oarbă 
supunere şi neclintită credinţă se zideşte o țară. 

De aceea, mă simt dator să vă îndemn să nu lăsaţi sufletul vostru 
să se înmoaie şi braţul vostru să se îndoaie la şoapta care vi se strecoară 
din umbră şi prin văzduh de către oameni necunoscuți şi nevăzuți din 
țară şi de peste hotare. 

Ascultaţi şi urmaţi pe cei care vin în față şi vă spun care sunt 
datoriile voastre şi care este drumul nostru. Reacţia trecutului să nu 
fie uitată, să vă fie neîncetat în minte. 


512 


Unirea noastră a fost cu veacuri intarziata; fiindcă nu ne-am dat la 
timp „mână cu mână cei cu inima română“ 

Învrăjbirea dintre noi, slăbirea luptei şi pieirea noastră a fost 
întotdeauna pusă la cale de străini şi înstrăinați, de duşmani și 
necugetaţi. Cine îi ascultă orbește şi-i urmează prosteşte ajunge în 
sărăcie şi termină în robie. 


OSTAȘI! 

Luptaţi şi voi cum am luptat şi noi şi după cum au luptat toți 
înaintaşii noştri, de la toţi până la unul şi de la unul până la toți, 
pentru sfânta lege a dreptăţii noastre, de ieri, de azi şi de 
totdeauna. 

Voi, ca şi noi şi ca toți strămoşii noştri, aţi ridicat arma şi aţi sărit 
la hotare ca să apăraţi ceea ce de veacuri al nostru a fost, este, şi al 
nostru trebuie să fie. 

Este strigăt din morminte şi poruncă din strămoşi. 

Sfânta chemare la datorie a fost ascultată şi nu veţi trece de pe 
câmpul însângerat de luptă pe câmpul roditor de muncă decât după ce 
porunca va fi îndeplinită. 

Atunci şi numai atunci vom întinde o mână frățească tuturor care 
ne vor respecta drepturile şi libertăţile la care, ca orice popor pe lume, 
mare sau mic, avem dreptul. 

Nu vă lăsaţi doborâţi de şoapte şi nu vă slăbiți credinţa în dreapta 
cauză a luptei noastre. 

Fapta noastră este fapta istoriei noastre, vorba lor ademenitoare 
este unul din mijloacele folosite pentru a câştiga lupta şi fără luptă. 

Naţia întreagă cu bunul ei simţ de apărare şi cu instinctul ei de 
conservare va fi înfipt arma în mâini şi va fi împins la hotare nu ca 
să cuceriţi ce nu era al nostru, ci ca să dezrobiţi ceea ce este al 
nostru. 

Nu ne-am oprit la Nistru fiindcă cine-şi fură camaradul în toiul 
luptei, după ce-şi va fi luat dreptul său, se necinsteşte și poate să fie, 


513 


pe drept cuvânt, aspru pedepsit. Un astfel de popor, mai ales când este 
mic, nu poate găsi în zilele grele un ajutor şi susținători. 

Trecând Nistrul din datorie de aliați, nu am continuat lupta 
pentru ambiţii deşarte. În lunga şi încercata noastră viaţă de popor 
nu este nici un exemplu doveditor că suntem un neam de cuceritori. 
Mircea cel Bătrân, trecând prin valuri, a luptat dincolo de falnicul 
fluviu numai pentru a închide soarta Neamului dintre Dunăre şi 
Mare. 

Ştefan cel Mare, purtând gloriosul şi legendarul său paloş din 
poarta Pocuţiei în poarta Dunării, a străjuit de atunci pentru veacuri 
Moldova, prin cetăţile însirate în lungul Nistrului, din şesul Podoliei 
până la marginea mării. 

Mihai Viteazul a despicat Carpaţii şi a căzut în Câmpia Turzii, 
pentru a arăta românilor şi tuturor de atunci şi de-a pururea unde este 
dreptul nostru şi care este datoria noastră. 

Fondatorul dinastiei şi marele nostru Rege Carol I a trecut de 
două ori Dunărea, în lunga şi glorioasa lui domnie pentru a smulge 
independenţa noastră Şi a întări dreptul nostru între Dunăre şi 
Mare. 

Ferdinand I a aruncat punți peste Tisa, a împins forțele sale peste 
Budapesta şi a pus străjile sale la cealaltă margine a unui vecin care 
nu a avut măsura drepturilor sale după cum nu a avut-o şi nici nu o are 
pe cea a firii şi a laudelor sale. 

Sunteţi astăzi întrebaţi ce ați căutat la Stalingrad şi ce căutaţi în 
Odessa şi în Crimeea? 

În faţa istoriei, în faţa poporului şi a duşmanilor răspund eu pentru 
voi. Răspund la învinuire nu cu fapta mea, răspund chiar cu faptele 
învinuitorului. 

În zilele trăite de voi, de noi şi de părinţii nostri, ÎN ULTIMII 120 
DE ANI de la 1820 la 1940, Ţările Româneşti au fost de nenumărate 
ori invadate şi ocupate, dominate şi exploatate, sărăcite şi umilite, 
jefuite şi ciuntite de oștile ruseşti. 


514 


Reamintesc tuturor că 1828, 1853-1854, 1877-1878, 1916-1918, 
1940-1941 sunt pumnale înfipte numai într-un veac, în ultimul veac, 
în inima şi în mândria românească, în cinstea şi glia strămoşească. 

Luaţi aminte şi nu uitaţi. 

Nu uitaţi şi nu vă temeți că veţi putea fi pedepsiţi pentru că vă 
faceţi datoria. 

Fiţi încredințaţi că este pe pământ o justiţie supremă. Noi nu am 
putea fi pedepsiţi fiindcă, fiind provocaţi, umiliți, ciuntiţi în 1940, am 
călcat în 1941 pământul altora pentru a-l elibera pe al nostru. 

Noi nu am fi atacat niciodată pe nimeni dacă 3 milioane de frați 
nu ar fi fost luaţi în robie şi dacă Basarabia şi Bucovina noastre nu ne- 
ar fi fost smulse într-un moment când Europa s-a găsit la o răspântie 
fatală, când nimeni nu ne-a putut sări în ajutor. 


IUBIȚI OSTAȘI! 

Staţi cu fruntea sus în faţa faptelor voastre, a acelora care amenință 
şi a Aceluia care de sus ne judecă, ne pedepseşte drept şi la timp pe toți. 

Lupta noastră este dreaptă. 

Fapta voastră în ținuturile ocupate şi prin locurile călcate a fost 
blândă şi omenească. 

Nimeni, pe unde aţi trecut, nu a fost jefuit şi nu a fost lovit. 

Omul pentru noi este om, orice relaţie ar fi între noi, ori din ce 
nație ar fi el şi oricât rău ne-ar fi făcut el. 

Toți acei care au fost găsiți în calea noastră au fost ajutaţi şi ocrotiți 
ca oameni. Copiii lor au fost îngrijiţi ca şi copiii noştri, bătrânii lor au 
fost ajutaţi după cum ajutăm bătrânii noştri: familia rusească a fost 
considerată ca şi familia românească, nu facem nici o deosebire între 
soldaţii lor prizonieri la noi şi soldații noştri. 

Pe unde am trecut şi acolo unde administrăm şcoala şi biserica, 
munca şi libertatea au fost respectate, casele, bunurile, spitalele şi 
instituţiile, oraşele şi satele au fost reconstituite, biserici şi şosele noi 
au fost făcute. 


515 


Noi nu am deportat pe nimeni şi voi nu aţi înfipt pumnalul în 
pieptul nimănui. În temniţele noastre nu au fost aruncaţi şi nu zac 
oameni nevinovaţi. Credinţa tuturor şi crezul politic al fiecăruia au 
fost respectate. Nu am dezrădăcinat nici oameni, nici familii din 
aşezările lor, pentru interesul politic sau național. 

De aceea aşteptăm cu încredere ultima şi dreapta judecată. 

Deşi popor mic, socotim că dreptul şi legea trebuie să fie una. 
pentru cei mari ca şi pentru cei mici. 

De câte ori a fost altfel, lupta a reînceput, şi de data aceasta lupta 
va reîncepe, dacă drepturile şi dreptatea vor fi întotdeauna 
îngenunchiate. 

Nu am ridicat niciodată arma în contra acelora care ne-au ajutat. 

Luptăm pentru ființa noastră. 

Luptăm pentru dreptate şi numai pentru dreptate. 

MAREŞAL ANTONESCU 


516 


ADDENDA 


` “În acest capitol sunt prezentate câteva documente care se adaugă 

la informarea oferită cititorului în corpul cărții. Ele privesc cinci puncte 
precise: 

|. Însemnările zilnice ale lui Corneliu Zelea Codreanu din 
Februarie-Martie 1934, intitulate, „Adevăruri frânte“. 

2. Legământul dintre România şi Dumnezeu (1.10.1934). 

3. Mişcarea Legionară în viziunea lui Constantin Noica. 

4. Trădările de neam ale Întâi Stătătorilor Bisericii Ortodoxe 
Române (1784, 1916, 1989). 

5. Soarta postumă a scrierilor lui Corneliu Zelea Codreanu. 


1. Adevăruri frânte: un text aproape necunoscut al lui 
Corneliu Codreanu 

(extrase) 

În timpul prigoanei din iarna 1933-34, când a stat ascuns în casa 
colonelului Zăvoianu, Corneliu Zelea Codreanu şi-a folosii acest răgaz 
impus pentru a nota gânduri, reflexii sau amintiri. În timpul celeilalte 
mari prigoane, 1938-40, notele respective au circulat clandestin, pe 
foi bătute la maşină, având titlul Adevăruri frânte. Nu se ştie dacă 
acesta a fost titlul dat de autor, sau dacă aparține celui care a 
dactilografiat textul. Despre soarta manuscrisului olograf nu se 
cunoaşte nimic. O parte din text a fost pu-blicat în revista Pământul 
Strămoşesc în 1952. Textul integral a fost publicat sub îngrijirea lui 
Ilie Gârneaţă, cu titlul Însemnări, în 1963, în Editura Pământul 
Strămoşesc. O parte a acestor însemnări a fost inclusă în DLTR. Cele 


517 


pe care le reproducem apar, după cunoştinţa noastră, pentru prima 
dată în România. 


Luni, 12 februarie 1934 


Sunt informat că, pe sălile Facultăţilor, prin cămine, pe stradă, 
studenţii români-creştini sunt urmăriți, pas cu pas, de colegi de ai lor, 
iot „studenţi români creştini“, care au intrat în serviciul Siguranței sau 
al Politiei şi, pentru bani, îşi vând camarazii. 

Opera de trădare şi de vânzare, care a înfiorat în toate timpurile 
neamul omenesc! Ceea ce este şi mai grav, stă în faptul că aceşti 
trădători de camarazi sunt de un curaj şi de o obrăznicie 
nemaipomenite. 

În toate timpurile vânzătorii, agenţii trădării şi-au dat seama de 
situaţia lor infamă şi au stat ascunşi. S-au ferit de ochii lumii. 

Am fost trădaţi, dar niciodată trădătorul n-a cutezat, nu să-şi ridice 
îndrăzneala, dar nici măcar să iasă la lumină. 

Ei bine, azi este ceva înspăimântător de dureros: vânzătorii inundă 
sălile de cursuri, căminele şi străzile, fără sfială, cu fruntea sus, 
afirmându-şi opera de trădători, susţinând-o“ chiar. Trădătorii 
amenință, devin chiar agresivi. Se apropie de diferitele grupuri de 
vorbitori, cu urechea gata de a prinde câte un cuvânt, pentru a merge 
îndată să-şi vândă colegul, camaradul de luptă, de suferinţă, de 
copilărie. 

Studentul Furdui din anul IV, după ce a fost urmărit pe săli şi la 
bibliotecă de un student „român-creştin“, ieşind pe stradă a fost, pur 
şi simplu, apucat de braţ de colegul său student la drept şi agent, declarat 
arestat şi condus în modul acesta forțat până la Prefectura Poliţiei... 

Foştii trădători de la 1916 stăpânesc, direct sau indirect, destinele 
poporului românesc. În tendința de a se menţine, ei nu se pot baza 
decât pe trădători. De aceea caută trădători şi creează trădători. 

Iată în ce constă „opera de educare a tineretului“, „opera de 
redresare morală a țării“, „opera de întărire a naţiunii române“... 


518 


Ce fac studenții ceilalți? 

Ar putea să facă multe... Dar pentru moment nu fac nimic. Pare că 
trăiesc sub teroarea acestor agenți. 

Trăim cu toţii sub zodia trădătorilor. Zodia lor însă va apune. Vom 
face-o noi să apună! 

Până atunci însă, studenţimea se dezonorează. 

O naţiune nobilă s-ar simţi dezonorată dacă un singur moment ar 
tolera o situaţie asemănătoare. j z 


Mă gândesc: alegerile politice constituie primul pas în opera de 
gospodărire a țării. Ziua aceasta care ar trebui să înceapă cu rugăciuni 
populare, nu este în realitate decât o zi a vânzării - o zi a trădării 
colective. În această zi sunt mii de oameni care se vând, îşi vând țara 
cui dă mai mult. Unii se vând pentru un singur kilogram de vin! 

Când primul pas în conducerea unui stat începe cu vânzarea de 
deasupra căreia şi-a retras Dumnezeu Binecuvântarea, ne mai întrebăm: 
de ce nu mai creşte iarba pe câmpii, de ce nu crește grâul, de ce 
gospodăriile sunt ruinate şi țara o paragină? 


Sâmbătă, 17 februarie 1934 

Teri, vineri 16, Mareşalul Averescu a făcut declaraţii politice cu 
privire la dizolvarea Gărzii de Fier, în sala Facultății, în faţa Comitetului 
Partidului Poporului. Declaraţiile lui sunt.de o importanță capitală, 
Că Duca nu este o victimă, ci el este răspunzător de faptele lui. 

Publicată în Îndreptarea de azi. Cred că vor avea mare efect. 


Marţi, 20 februarie 1934 

Mă gândesc la un sistem de aprovizionare a lor, a tuturor (celor 
arestaţi, n. ed.). d 

Şapte săptămâni, o lună şi 20 de zile de când soția mea a fost 
arestată şi nu mai ştiu nimic de ea. Mă gândesc să nu o fi omorât 
canaliile ca pe bietul Ciumetti. 


519 


Colonelul (Zăvoianu, n. ed.) a venit astăzi foarte îngrijorat. l-a 
spus camaradului Furdui că guvernul n-a renunţat încă la ideea 
suprimării mele. Că, dacă m-ar prinde, m-ar omorî. Că poate ar fi mai 
bine dacă aș pleca în străinătate. 

Eu înclin să cred altă părere: este mult mai bine pentru Mişcare să 
mor în țară decăt să trăiesc în străinătate. 

Cred însă acum, curajul de a mă suprima, nu- u-l mai au. Şi cu cât 
trece timpui, îl vor pierde. 


Vineri, 23 februarie 1934 

Zi de post negru. Posteşte şi camaradul Furdui. De altfel toată 
săptămâna aceasta am ținut post. Încolo, nimic deosebit, decât strigătele 
vânzătorilor ziarului Credința: prinderea şi asasinarea lui Corneliu 
Codreanu. 

Aușnit, care întreține această foaie, a vorbit de altfel într- 
un cerc de prieteni, spunându-le că de Paşti 1934, subsemnatul 
voi fi asasinat. Acest lucru mi l-a adus la cunoştinţă Sergiu Leca 
(2). 

Intermezzo 
* Autorul acestei cărţi crede oportun să prezinte cititorului de 
astăzi un episod care arată menţinerea ideii suprimării lui 


Codreanu de către guvernanţii succesivi, până la diabolica evoluţie 
din 1938. E l 


Circulara Nr. 145 

Camarazi, 

Văzând reclamațiunea făcută ............... Parchetului Militar şi Civil, 
în care se arată că D-l Istrate Micescu, în calitate de Ministru de 
Externe, a chemat la sine pe D-l Emilian, avocat şi prefect de Neamţ, 
şi în schimbul unor promisiuni materiale şi morale, i-a cerut ca să mă 
omoare, pentru „înalte rațiuni de stat“, declar că cunosc şi eu ceva 
de care n 'am făcut uz până astăzi. 


520 


Domnul General Sichitiu, fost şef al Marelui Stat Major, ma 
chemat acum două săptămâni, pentru a-mi comunica ceva grav. 

D-sa mi-a spus: 

„Domnule Codreanu, te-am chemat pentru a te avertiza. Într'o 
discuţie pe care am avut-o cu D-l Armand Călinescu despre 
dispariţia D-tale, că D-ta ai putea să dispari, şi astfel Mişcarea 
Legionară ar dispărea şi ea“. 

Domnul Emilian fiind chemat prin Ministerul de Interne şi trimis 
apoi la D-l Istrate Micescu, cred că D-l Armand Călinescu nu este 
străin de îndemnurile D-lui Istrate Micescu. 

Dealtfel cred cu tărie că D-l Istrate Micescu şi Armand Călinescu 
sunt expresia şi în această chestiune a anumitor cercuri pe care voi le 
cunoaşteţi prea bine. 


Camarazi, 

Rog să nu se interpreteze greşit această circulară, să nu se creadă 
că mi-e teamă de moarte. 

Seful Legiunii râde de moarte şi nu se păzeşte niciodată de ea. 


11.02.1938 Corneliu Zelea Codreanu 


Circulara Nr. 146 

Se anulează circulara No. 145 din 11/11/938, deoarece D-l Gen- 
eral Sichitiu mi-a trimis o scrisoare prin care îmi spune că n'a afirmat 
niciodată cele scrise de mine în circulara No. 145, că nu m'a chemat 
cu intenția de a comunica ceva grav, ci numai cu intenția de a mă 
cunoaşte şi că probabil este la mijloc o înțelegere eronată, că n am 
înţeles bine sensul şi nota adevărată a discuţiei avute. 

În acelaşi timp D-sa mă asigură de bunele sentimente pe care D- 
1 Armand Călinescu le are faţă de mine. 

Aşa fiind lucrurile, anulez circulara No. 145 şi rog să se anunțe 
urgent şefii de judeţe pentru a nu mai fi trimisă. 


Comeliu Zelea Codreanu 


521 


Marţi, 27 februarie 1934 

Pastorala Sinodului 

Astăzi am citit în Universul Pastorala Sinodului. Parcă ar fi 
alcătuită de adversarii mişcării naţionaliste. Pastorala nu este a 
Sinodului, ci a asociaţiilor adverse cauzei noastre. 

Este o atitudine nepermisă a Bisericii (a autorităților bise-riceşti), 
care a născut în inimile noastre o indignare fără seamăn. Ne mirăm cu 
toții cum preoții ortodocşi au putut iscăli o asemenea îndrăzneală care 
loveşte în Adevăr, în Neamul Românesc, în preoțime şi în Biserica 
însăşi ? 


Ziarul Ţara noastră din seara aceea a dat admirabil discursul lui 
Goga. Cred că va avea un mare efect în țară; se va rupe tăcerea de 
până acum. El însă pune greşit problema dintr-un punct: recunoaşte, 
cel puţin indirect, existența complotului. 

E greşit pusă problema. Fenomenul cauzal al morţii lui Duca nu 
este complotul, ci provocările, nedreptăţile şi încălcările de legi ale 
acestuia ca șef al guvernului. În aceasta stă valoarea istorico-morală a 
gestului de la Sinaia, din care conducătorii au de învăţat, că, dacă 
îndrăznesc să sfarme legile şi să-şi iasă din minţi se înşeală imaginându- 
Şi că prin situaţia pe care o deţin, sunt la adăpost de orice răspundere. 
Se înşeală pentru că se poate găsi un nebun, care să-i culce la pământ. 

Dacă conducătorii nu învaţă acest lucru de aici, atunci gestul se 
reduce la o simplă răzbunare personală şi locală. El este dezbrăcat de 
puterea învățământului pentru viitor, de puterea sa morală. Dar pentru 
ca oamenii politici să înțeleagă, să li se spună deschis adevărul. Nu 
aşa cum se face. Se condamnă efectul fără să se condamne cauza 
care l-a născut. Ori cauza nu este complotul unor nebuni, ci călcarea 
noastră în picioare, batjocura Bisericii, asasina-tul laş. 


522 


2. Legământul dintre România şi Dumnezeu 
Memoriul Studenţilor din România adresat tuturor 
Profesorilor Universitari la 1 Octombrie 1934 


„Domnilor Profesori, 

S-au împlinit 13 ani, de când studenţii naționaliști creştini, ne- 
am îngăduit să vă rugăm, cu toată cuviinţa cu care sunt îndatorați 
copiii faţă de părinţii lor, să binevoiţi a da ascultare unei vii dorințe 
a sufletului nostru, aceea de a începe, în fiecare an, activitatea 
noastră academică, cu binecuvântarea Bisericii. 

Noi credeam, că nu numai vom fi ascultați, ci şi lăudaţi de 
Domniile voastre, pentru această dorință şi hotărâre a noastră. 

Pentru că nu ne-ar fi trecut prin minte, că Domniile voastre 
puteţi vedea în îndătinata slujbă a sfeştaniei, prin care, de veacuri 
neamul nostru îşi sfințește casa, ogorul şi munca lui, un lucru 
nepotrivit cu rosturile vieţii şi activităţii noastre academice. 
Dimpotrivă. Eram încredinţaţi, că Domniile voastre vă veţi grăbi 
să veniţi alături de noi, ca împreună să cerem ajutor lui Dumnezeu 
pentru truda noastră comună. 

Spre marea noastră dezamăgire, însă, am constatat că Domniile 
voastre, nu numai că aţi fost absenţi de la această datorie 
creştinească şi românească, dar v-aţi crezut îndreptățiți să luaţi. chiar - 
măsuti în contra noastră, cerând concursul forței ca să împiedicaţi 
intrarea lui Dumnezeu în universităţile româneşti. 

Mărturisim, cinstit, că aproape nu ne vine să credem că lucrul 
s-a putut întâmpla şi, mai ales, că Domniile voastre aţi sugerat şi 
patronat oarecum măsurile de represiune împotriva noastră. 

“Pentru că ne întrebăm: ce v-ar fi putut determina la aceasta? 
Ce interes aţi fi avut să vă puneţi în conflict, cu propriii 
Dumneavoastră fii sufleteşti, pe o delicată chestiune de conştiinţă 
şi a cărei rezolvare, ne părea atât de simplă şi de firească. 


523 


Aveam, doar, în favoarea noastră, o mare şi sfântă tradiţie 
naţională, care merită să fie păstrată şi respectată, îndeosebi, într- 
un aşezământ sortit să dea, permanent, neamului nostru, vigoarea 
spirituală, necesară marilor lui creaţii şi atitudini istorice. 

Universitatea este a neamului românesc. Întemeiată şi susținută 
de la el și pentru el, iar neamul românesc este creştin. Şi el vrea să 
rămână ceea ce s-a născut: Adică să trăiască şi să moară creştin. 

Dar Domniile voastre, se pare, că v-aţi ridicat tocinai împotrivă 
unanimităţii spirituale a acestui neam, ca şi cum Universitatea ar fi 
a D-voastră, personal, iar Domniile voastre nu aţi fi legaţi de acest 
neam, decât numai prin drepturi. Netăgăduit, meritele Domniilor 
voastre sunt uriașe şi ele vă pot aduce beneficiul stimei şi admiraţiei 
noastre a tuturor. 

Domnilor Profesori, 

Dar, Domniile voastre, aveţi şi mari datorii şi răspunderi, ca 
unii ce v-aţi ridicat din neamul românesc şi aţi fost ajutaţi de el, să 
vă însuşiţi luminile culturii, pe care aţi fost aleși, să le purtaţi, ca 
să le proiectați, mereu sporite, asupra sufletului naţional. 

E firesc, deci, ca de vreme ce v-aţi ridicat în sferele superioare 
ale intelectualităţii, prin truda şi suferinţa acestui neam, să nu vă 
rupeți din solidaritatea lui istorică şi să loviți tocmai în ceea ce 
acest neam românesc a avut şi are mai sfânt: în credinţa lui. Fără 
această credință, curată, statornică, milenară, neamul românesc ar 
fi rămas un schelet, o umbră, sau o amintire. 

Tot ce a înfăptuit mai măreț şi mai valabil acest neam al nostru, 
în curgerea veacurilor, a înfăptuit, susținut şi inspirat de credința 
şi speranţele creştine. Biserica i-a fost ocrotitoare şi sprijinitoare 
şi în suferințe şi în biruinţe. ~ 

Cultura noastră națională este lumină bogată, dăruită de vatra 
credinței, şi vitejia poporului nostru, văpaie din jarul tainic al iubirii 
de Dumnezeu şi duhul şi slova românească, din râvnă milostivă şi 
nepregetată a mânăstirilor şi călugărilor smeriţi, a înflorit şi rodit. 


524 


Atunci, vă întrebăm, nedumeriţi, cum se explică ciudata 
atitudine a Domniilor voastre, faţă de dărnicia duhovnicească, fără 
seamăn, a Bisericii noastre strămoşeşti? 

Domnilor Profesori, 

Noi vă iubim, prea mult, ca să nu fim îngrijoraţi de lipsa Dv. 
de înţelegere şi pietate față de marile servicii, pe care credința 

. creştină le-a făcut neamului nostru, şi ne simţim datori, în cugetul 
nostru, să vă reamintim imperativele esențiale ale istoriei noastre 
naționale, pentru a vă face să renunțați, cu un ceas mai devreme, la 
o condamnabilă eroare, şi la o inadmisibilă ofensă , adusă sufletului 
acestui bun şi prea încercat popor. 

Noi vă prețuim şi vă admirăm indiscutabila D-voastră pregătire 
ştiinţifică, ştim cu prețul câtor jertfe v-aţi dobândit-o, în 
îndelungatele şi exemplarele asceze ale studiului şi cercetărilor. 
Câte zile şi nopţi chinuite în biblioteci şi laboratoare, câte lipsuri 
materiale, câte decepţii şi câte speranţe, câte crize şi torturi de 
conştiinţă v-au fost răsplata unui vis de perfecţiune şi a dorinţei de 
a vă ajuta, într-o zi, triumfători, părinţii şi neamul din care ați 
ieşit! Şi azi toate acestea vi s-au şters din amintire, ca şi când n-ar 
fi fost? 

Ce ar zice părinţii D-voastră, țărani şi burghezi, care au aprins 
lumânări la biserică şi au bătut mătănii, la icoane, pentru copiii lor 
plecaţi, departe la învățătură, dacă v-ar vedea, azi stingându-le 
luminile lor şi sfărâmându-le icoanele, la care ei s-au închinat, 
pentru ajutorul copiilor lor? 

Ce tragedie! Copiii lor de ieri, azi părinții noştri, dascăli mari 
şi învăţaţi, opresc pe propriii lor copii să se roage şi cheamă 
jandarmii să-i bată şi să-i închidă în puşcării, pentru că deschid 
uşile Universităţii lui Dumnezeu. 

Domnilor Profesori, noi credem că Domniile voastre v-aţi 
angajat pe linia unei mari rătăciri. Poate, Domniile voastre, zicem 
noi, credeţi, că între ştiinţa, pe care o profesaţi şi credința, pe care 


525 


n-o mai mărturisiţi împreună cu noi, este un dezacord, o 
incompatibilitate, un conflict. 

O profundă eroare, după a noastră umilă părere! 

Nici Pasteur, nici Pascal nici Paulescu n-au descoperit şi n-au 
susținut existența acestui conflict, dimpotrivă, cel mai preţios 
colaborator ştiinţific al lor a fost Dumnezeu. Întovărăşiţi de 
Dumnezeu, au păşit ei, până la moarte, în laborator şi în sălile de 
cursuri. Şi dacă ei au fost atât de mari, pe cât îi ştie lumea întreagă, 
au fost, pentru că s-au simțit mici, înaintea lui Dumnezeu. Înainte 
de a-şi începe experienţele lor ştiinţifice, ei se rugau smeriţi lui 
Dumnezeu şi Dumnezeu i-a ajutat să se înalțe, în cinstea lumii 
întregi, peste vremi şi moarte. 

Ei au crezut, sincer, în miracolul revelaţiei divine şi nici o 
îndoială nu le-a umbrit, cugetul lor, atât de frământat, de eroicele 
speranţe, de a descoperi pentru fraţii lor oamenii, adevărurile su- 
preme şi izbăvitoare ale vieții. 

Nu încercaţi, Domniile voastre, un sentiment de jenă, când vă 
confruntaţi cu ei? Măcar, dintr-un sentiment de corectitudine, se 
cade să rămâneți pe linia marilor lor viziuni şi transfigurări.“ 

Vă pretindeţi, fără îndoială, urmaşii lor. Sunteţi convinşi că 
faceţi parte întrutotul din dinastia lor spirituală. Nu simţiți oare, că 
abătându-vă de la nobila lor tradiţie, vă puneţi singuri în contradicție 
cu înşişi creatorii ştiinţei, pe care Domniile voastre sunteţi chemaţi 
s-o serviţi? Şi vă reduceţi la dimensiunile morale ale epigonilor? 

Să nu vă închipuiţi, cumva, că noi, dintr-un sentiment de şovi- 
nism, vă putem aşeza peste ei; în ierarhia valorilor ştiinţifice, atâta 
vreme, cât Domniile voastre înţelegeţi să tăgăduiţi, prin concepţie 
şi atitudine, ceea ce a constituit însăşi esenţa personalităţii lor, adică 
adeziunea profundă a sufletului lor față de Dumnezeu, şi perfecta 
lor loialitate, față de credinţa neamului, din care s-au născut. 

Noi credem că a sosit ceasul să vă atragem respectuos luare aminte 
asupra acestei probleme, ca să puteţi fi şi rămâne solidari cu noi, în 


526 


credinţă şi jertfă pentru ca, în istoria neamului nostru, să nu se poată 
scrie, cândva, că au fost, într-o vreme, după câţiva ani, numai, de la 
îndeplinirea visului nostru milenar, profesori, la cele mai înalte 
instituţiuni de cultură ale neamului românesc, care au luptat împotriva 
marilor comandamente şi directive spirituale ale istoriei noastre 
naţionale. Că a fost o epocă, în viaţa neamului românesc, când cei mai 
luminaţi fii ai lui, au apostat de la credinţa în Dumnezeu şi au încercat 
să întroneze în universităţi, dictatura ateismului. 

Noi nu ne vom da odihnă, până nu vom realiza marile şi impe- 
rativele restaurări spirituale, în viața neamului nostru. Noi nu putem 
crede că păianjenul monstruos al masoneriei, anti-naționale şi anti- 
creştine, v-a putut atrage în inexplicabilele lui pânze de perfidie 
Şi întuneric. 

Nădăjduim că Domniile voastre aţi trecut numai printr-o 
vremelnică eclipsă spirituală, după care trebuie să înceapă, neapărat 
o splendidă eră solară, o eră de renaştere, în duhul şi adevărul 
credinţei creştine şi naţionale. 

Noi înţelegem să vă ajutăm să evadați cât mai repede din haosul 
spiritual, care se pare că v-a amăgit. De aceea vă rugăm, Domnilor 
Profesori, să nu ne luaţi în nume de rău, creştineasca noastră filantropie. 

Noi suntem şi vrem să rămânem, pe linia spirituală a istoriei 
noastre. Fără tranzacții cu conştiinţa noastră şi fără să demisionăm 
din marea noastră misiune istorică, pentru că nu vrem să ne 
blesteme, nici părinții, nici copiii noştri. 

Iată de ce vă cerem noi, de atâţia ani, să nu ne împiedicaţi să ne 
rugăm lui Dumnezeu şi să nu ne osândiţi, pentru credința părinților 
noştri. lată de ce vă rugăm să nu vă supăraţi pe noi, pentru că vrem 
să intre Dumnezeu în Universitățile noastre, din care Domniile 
voastre l-ați eliminat, ca indezirabil şi chiar primejdios progresului 
ştiinţific. 

Noi credem, că Domniile voastre, nu veţi întârzia să ne dați un 
răspuns fie de aprobare, fie de refuz“. Semnează Traian Cotigă, 


527 


preşedintele U.N.S.C.R, Gheorghe Furdui, preşedintele Centrului 
Studenţesc Bucureşti: Ion Crânganu, preşedintele Centrului 
Studenţesc Iaşi; V Străchinaru, preşedintele Centrului Studenţesc 
Cernăuţi; Ieremia Balog, preşedintele Centrului Academic Cluj; 
Al.Buia preşedintele Centrului Studenţesc Petre Maior, Cluj; Gh. 
Arghiropol, preşedintele Centrului Studenţesc Chişinău; Gh. Bica, 
preşedintele Centrului Studenţesc Andrei Șaguna, Sibiu şi D. Suciu, 
preşedintele Centrului Studenţesc Timişoara. Acestui Memoriu unic 
în istoria Universităţilor din lume, numai după câţiva ani avea să i 
se dea un răspuns tot unic: temnita şi moartea. 


3. Mişcarea Legionară în viziunea lui NOICA 

Nu sunt valabile decât acele revoluţii spirituale care, 
iniţiând în moarte, găsesc înăuntrul lor profetul a cărui 
vieaţă şi moarte să poată deveni exemplare” 


Am urmărit tensiunea creată de întâlnirea dimensiunii eternului 
cu cea a istoricului, în conştiinţa românească, pe trei trepte diferite. 
În sec. al XVI-lea, precumpănea nostalgia neschimbării; în sec. al 
XVIII-lea permanenţele româneşti ne nemulțumeau; în secolul al 
XX-lea vrem să purtăm cu noi şi ce e etern şi ce poate fi istoric. 
Încotro, n-o ştim încă limpede. Ceea ce ştim însă e că trebuie să 
fim pe măsura unei creşteri care a venit să lărgească, pe toate 
planurile, orizontul neamului nostru. 

Poate că tinerii de astăzi nu simt bine promisiunea de noutate a 
lumii în care trăiesc. Este atunci datoria celor mai în vârstă, şi 
tocmai a celor pe care istoria i-a răsucit, la început împotriva voinței 
lor, să povestească, dacă au sfârşit prin a înțelege ce s-a întâmplat 
cu ei, ceva din frumuseţea lumii viitoare. Este datoria lor să încerce 
o cronică a ideilor de mâine. 


* N. ed.: Sublinierea lui Noica. 


528 


Spiritualitate şi moarte 


Motto: „Les morts mendient“* 
Léon Bloy 


Aşadar nu iubim viitorul: o verifici încă o dată, o verifici ori 
de câte ori lumea se află în criză şi pierde putinţa de a judeca potrivit 
cu ideile gata făcute. De ce nu ne place să gândim cu ideile noastre? 
De ce îndrăgim ordinea altora, iar nu haosul care poate fi stăpânit 
de ideile noastre? De ce ne simţim fericiţi să ne încadrăm în lumile 
trecute şi nu iubim ceea ce vine, ceea ce ar putea veni cu propria 
noastră lume? 

Cât de mult iubim pe „acelaşi“ în dauna lui „altceva“! Şi, totuşi, 
viața noastră spirituală e destinată să fie o permanentă aversiune 
faţă de confortul lui „acelaşi“ ca şi o neostenită dragoste pentru 
neliniştea unui altceva care să ne aparţină. Dacă nu iubeşti viitorul, 
ce iubeşti? Căci nici o lege a omenescului nu e mai sigură decât 
aceasta cum că n-ai dreptul să te îngâmfi şi să-ți curmi drama 
căutării. 

Toate lumile trăiesc într-o anumită fixitate a tipului lor: singură 
lumea omenescului e deschisă, singură ea e cu adevărat vie. Spiritul 
introduce în ea conştiinţa de sine: dar conştiinţa de sine nu înseamnă 
cunoştinţă de sine ci căutare de sine. Spiritul nu aduce ştiinţă: aduce 
sete de ştiinţă, adică neştiinţă vie. Cine poate crede că omul ca 
fiinţă spirituală, e ceva de la sine definit? Omul e ceva care se 
defineşte. 

Dar n-am înțeles totdeauna aceasta. Lumea de până ieri, cei 
mai mulţi dintre noi până ieri, aşa am crezut: că suntem așa cum 
suntem şi că nu ne rămâne decât să desfăşurăm tipul nostru de a fi. 
Ordinea spirituală — iar nu simplu politică a democratismului în 
care s-a trăit — credea că ştie ce e omul. Individului, spune 
democraţia, nu-i trebuiesc decât condiţii de libertate în care să se 


529 


desfăşoare; celelalte veneau de la sine. Iar libertatea era o noţiune 
negativă: a nu sta sub anumite constrângeri. Restul, adică definirea 
omului însuşi? Dar întrebarea nici nu se punea. Era de la sine înțeles 
că insul omenesc e definit, că este, iar singura problemă spirituală 
era una de higienă: să îngădui omului să se dezvolte în condițiuni 
cât mai favorabile. Invitaţia la libertate izvora din dogmatismul 
acesta, din afirmarea indiscutabilă a naturii noastre statornice. 
Democraţia e semnul reacționarismului în planul spiritului. 

Am întâlnit în lumea românească expresia cea mai solemnă a 
unui asemenea reacționarism: recursul orb la ceea ce se numește 
„firea românului“. Anumite gesturi sau anumite porniri au fost 
condamnate, sub cuvânt că nu sunt în firea românului. Dar un gest 
este rău sau bun în sine, nicidecum pentru că aparţine ori nu firii 
noastre. De unde dreptul la statornicie al acestei firi. De unde 
datoria de a o lăsa aşa cum este? Omagiul cel mai adânc pe care-l 
poţi aduce firii neamului tău, e tocmai să lupţi spre a o îmbogăţi. 
Neamul tău a putut trăi în letargie sub blestemul istoriei, strivit de 
conspirația tuturor nedreptăților. Atunci firea românului e făcută 
sub teasc; ţine de o viață spirituală care nu s-a putut împlini decât 
în pasivitate şi n-a desfăşurat decât virtuți negative (răbdare, 
cuminţenie, nădejde supusă, toleranță). „E bietul om sub vremuri“. 
Şi să avem psihologia omului care stă sub vremuri, chiar atunci 
când nu mai suntem sub ele? 

Ca neam ori ca individ trebuie să te pui în discuţie, să te înnoieșşti 
şi să tinzi către necurmata ta definire. Vorba cea mai impresionantă 
care s-a spus, în lumea aceasta românească unde toți au 
reacționarismul să te trimită îndărăt, este acel „trebuie să devii 
altceva“, de care încă n-am ascultat îndeajuns. Orice împlinire spi- 
rituală e o iniţiere la „altceva“. 

Şi ce este la limită, altceva? Este altceva decât viața însăşi: 
este faptul morții; botez, prin moarte, întru altă viață. În ordine 
absolută, orice iniţiere spirituală tinde deci să fie o iniţiere la moarte. 


530 


Dacă nu faci pe modelul acesta o inițiere spirituală, ai sorți să rămâi 
la periferia vieţii adevărate. Toate revoluțiile spirituale, deci toate 
mişcările în cuprinsul cărora lupta ţine de dragoste, sunt asemenea 
acte de dăruire a noastră, în nădejdea primenirii celei adânci. 
Patriotismul de rând îţi cere jertfă prin dragoste. Revoluţia spirituală 
cea mai înaltă nu-ţi va cere altceva. Şi tocmai de aceea ea e revoluţie 
spirituală: pentru că, prin iniţiere la jertfă, te iniţiază la viaţă. 

Definirea omului e definirea la limită a sa. Aceasta e semnul 
spiritualizării, aici începe să fie activ spiritul. Înţelegând, deci, prin 
spiritualitate o iniţiere la moarte, sigură aceasta e o iniţiere la viaţă; 
adică determinarea, prin tipul de moarte către care aspiri, la tipul 
de viaţă pe care nădăjduieşti să-l atingi. Creştinismul e prin 
excelență spiritualitate, inițiere la moarte. Prin inițiere la toate 
suferințele Mântuitorului, prin acea permanentă „Imitatio Christi“, 
pe care trebuie s-o săvârşească orice creştin, viața sa capătă sens şi 
plinătate, în perspectiva sfârşitului său. Nu sunt valabile decât acele 
revoluţii spirituale care, inițiind la moarte, îşi găsesc, înăuntrul lor, 
profetul a cărui viață şi moarte să poată deveni exemplare. 

Dar de ce orice împlinire spirituală se întemeiază pe sacrificiu? 
Nedumerirea nu s-ar pune acum pentru întâia oară. S-a pus chiar 
înăuntrul creștinismului, iar întrebarea aceasta e tocmai cea care 
neliniştea atât de mult Port-Royal-ul. Dacă omul e o ființă care se 
poate, prin propria sa natură, desăvârşi, de ce mai este nevoie de 
jertfa Mântuitorului? Şi, în ordinea noastră: de ce spiritualitatea să 
fie o iniţiere la moarte, când treptele spiritualizării stau la îndemâna 
omului ca aptitudini fireşti de viață? 

Dar nu firească era desăvârşirea dinăuntrul creştinismului, iar 
nu fireşti sunt căile spiritualităţii noastre. Între viaţa trăită oricum 
şi viaţa trăită ca spirit este o ruptură. Tocmai de aceea simți că 
trebuie să ieşi din ordinea lui „acelaşi“ şi din prelungirile sale 
posibile, năzuind să devii altceva. Tocmai de aceea definirea ta ca 
om tinde să fie o definire la limită. Viaţa, cu conforturile şi 


531 


continuitățile ei, te face prea des să pierzi gustul limitelor. Moartea 
te restituie lor. 

Simţi dintr-o dată lucrul acesta uluitor, că moartea, tocmai 
moartea, e un factor de noutate. Viaţa e reacționară, cei vii sunt 
profesionişti ai statorniciei. Morţii singuri te trimit mai departe; ei 
singuri te învaţă cu adevărat cum să te primeneşti şi cum să devii 
altceva. „Morţii cerşesc“, spunea Leon Bloy. Ei cerşesc noutatea 
pentru tine; te invită să nu întârzii în acelaşi, să nu te osifici, să nu 
mori spiritualiceşte. Te invită să fii viu. Sunt morţii aceia tineri, 
despre care vorbea cândva Rilke scriind: 


Aber das Wehende hore (hören), 
die ununterbrochene Nachricht, 
die aus 


Stille sich bildet. 
Es rauscht jetzt von jenen 
jungen 
Toten zu dir 
Constantin Noica, 


Extras dintr-un articol al lui Noica: 

„Să înţeleagă odată şi cei care nu`s-au lămurit până acum: 
Legiunea nu este un partid care angajează la putere... Dă Legiunea 
programe nemaipomenite? Pensie la fiecare? Nu. Dă jurământul 
către Moţa: «Să ne smulgem din bucuriile pământeşti.» Nu eşti 
legionar şi spui că nu înţelegi ce se întâmplă în ţară. Te înțeleg. 
Dacă ai fi avut voinţa să înţelegi, ai fi legionar“ („Buna Vestire“, 
a. IV, Seria II, 17 septembrie 1940). 


532 


Fiţi înfricoşători de buni ! 


Legiunea n-a vroit să facă altă Românie. Ea a vroit să fie altă 
Românie. Cine nu simte aceasta nu înțelege nici de ce a murit Moţa 
şi nici de ce dăruirea cea mare a Căpitanului era unul din felurile 
sale de a birui şi de a face neamul românesc să biruiască. 

De făcut o altă țară o poate şi stăpânirea străină. De făcut o altă 
tară o pot şi 200 de tehnicieni elveţieni, pe care i-am tocmi ca să ne 
gospodărească. Dar nu vedeţi că e vorba şi de altceva decât de 
şosele, sonde și spitale? Nu vedeți că e vorba și de România duhului, 
înainte de celelalte, de România duhului? 

O asemenea Românie se trăieşte, se face trăind. Iar a muri este 
uneori un fel de a fi viu. Aşa a înțeles Moţa. Şi dacă s-a dăruit, a 
făcut-o pentru că a vrut să fie viu printre noi. De-ar fi rămas altfel 
printre noi — aşa cum i-o cerea tot ce era cumințenie în inimile 
noastre —, el ar sta astăzi sub a patrusprezecea cruce de lemn, la 
Râmnicu Sărat. Căci aşa răsplătea România lui Carol H pe cei ce 
visau o țară mai bună. 

Legiunea n-a visat să facă o țară mai bună; a năzuit să fie o 
țară mai bună. De veţi avea fapte şi nu veți crede şi fi — ce se va 
alege din strădania voastră? Legiunea a înțeles să facă o altă țară, 
prin desăvârşirea tipului de om dinăuntrul ei. Cine este bun, face 
binele în chip firesc. Iar Legiunea a vroit această minune 
românească, să ridice o generație care să facă binele în chip firesc. 

Înţelegeţi tot miracolul acesta al unui tip de român care, prin 
simpla sa prezenţă, să fie înfăptuitor şi binefăcător? Aşa l-a visat 
conducătorul de totdeauna al Mişcării Legionare (...) drept un tip 
de român atât de pur, încât actul lui de prezenţă să oblige. Să oblige 
materia să i se supună, aşa cum obligă pe artist să-l descrie sau pe 
duşman să i se plece. 

Ştiam bine că se găsesc încă, în țara aceasta, după toate de- 
zastrele ei, oameni care să creadă, ca şi acum zece ani, că tot ce-i 


533 


trebuie e „puţintel bine“. Dar pentru că se mulțumeau cu putintel 
bine, pentru că le era frică de binele cel adevărat, răsunător şi 
restaurator, au slujit ei putregaiul şi minciuna anilor acestora. Voiau 
pentru ţara lor puţintel bine şi i-au făcut o imensitate de rău. 

Nu oricine îşi poate sluji ţara. Nu oricum îşi poate el sluji ţara. 
Cine nu se vroieşte bun, nu se închipuie nici rodnic. El poate simula 
binele. Nu-l va săvârşi cu adevărat. 

Te uiţi, astăzi, la tot ce e putere, la tot ce e viață organizată şi 
rodnică în Legiune, după doisprezece ani de prigoană şi doi ani de 
teroare fără seamăn în Europa contemporană. Cât de buni trebuie 
să fi fost cei morţi, pentru ca braţele celor vii să făptuiască încă! 

„Buna vestireț, anul IV (seria a II-a), 
nr. 2 din 10 septembrie 1940 


Cumplita lor călătorie 


I-au chinuit în viață, la Miercurea Ciucului, iar acum netrebnicia 
lor nu-i lasă nici odihnei morţii. A trebuit să-i luăm de acolo, pe 
cei patruzeci şi şase de legionari căzuţi şi să-i ducem în Predealul 
cel aspru atât de drag Căpitanului lor. 

Sunt patruzeci şi şase de tineri mai puţin printre noi — nu simțiți 
asta? E un gol undeva, un gol care ne învăluie şi doare. Patruzeci 
şi şase de oameni pe care nu-i porţi îndeajuns în suflet; care nu-ți 
învie — cu extraordinara lor exaltare — în suflet. 

Poate că astăzi, când îi înmormântăm în Predealul drag 
Căpitanului lor, ei ne-ar mustra. Da, poate că, de-am şti să-i 
ascultăm, ne-ar mustra. De ce-i luăm de la Miercurea Ciucului? 
N-am văzut bine câtă viaţă e în ei, câtă sete de biruinţă e în ei? De 
ce nu i-am lăsat acum, când s-au oţelit prin moarte în lupta lor 
împotriva tiraniei româneşti, să se lupte, aşa cum ştiu ei, din 
cimitirele de la Miercurea Ciucului, cu tirania ungară? De ce-i 
slăvim când ei pot încă să se apere? 


534 


„Avem cu toţii cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil 
instument de luptă, mai puternic decât tancurile și mitralierele: 
este propria noastră cenuşe!“ 

Aşa i-a învăţat Moţa: să lupte cu cenușa din ei. Poate că ei 
vroiau încă să lupte. Ca Moţa. Ca Dacii! 

Căci noi, ceilalți, cum ştim să luptăm pentru dreptate? Noi 
vorbim despre dreptatea noastră asupra Ardealului; noi aducem 
hărți, facem statistici, tragem de mânecă pe unii și pe alţii şi 
întoarcem pe toate feţele istoria. Nu vedeţi — spunem noi — că acolo 
a fost Dacia Superioară? 

Smintiţii de noi! Acolo nu a fost Dacia Superioară: acolo este. 
Şi nu de hărți avem nevoie, ci de suflet dacic. Cine ne-ar fi pus 
vreodată în discuţie dreptul de a domni peste 1.400.000 de unguri 
întâmplaţi peste pământul Daciei, dacă am fi fost domni peste viață 
şi moarte, ca Dacii? 

Şi-ţi vine în minte, printre fantome cum trăim cu toţii, ceva 
halucinant. Dacă, într-o noapte, cei patruzeci şi şase de legionari căzuţi 
au să se ridice din morminte spre a porni într-o cumplită călătorie? 
„Nu vom avea pace nici în morminte“ spusese unul. Dacă nu ne vor 
ierta zăbava şi vor porni ei, strigoii, îndărăt spre Miercurea Ciucului? 

Poate că şi la ei s-a gândit Moţa, când exclama: „Se apropie 
stăpânirea strigoilor, cumplită!“ 

„Buna Vestireț, 
anul IV (seria a II-a) nr. 4 din 12 septembrie 1940 


10.001 


Legiunea surprinde. Prevestitorii de rele — politicienii, oamenii 
de afaceri, înțelepţii de profesie sau înstrăinaţii pur şi simplu — 
vesteau, parcă, un alt soi de început. Oamenii cumsecade, dar 
nădăjduind în gesturi teatrale din partea Legiunii, ne vesteau şi ei 
un alt început. Şi unii şi alţii se pot mira, astăzi. Îi asigurăm că nu 
au să se mire şi mâine. 


535 


E în destinul organismelor vii să nedumirească. O maşină nu te 
surprinde. Un partid politic mort nu te surprinde. Închipuiţi-vă că 
ar fi guvernat liberalii: cine n-ar fi ştiut dinainte totul, chiar sau 
mai ales afacerile ce se vor întreprinde? 

Căpitanul surprindea. A fost una dintre cele mai mari victorii 
asupra adversarilor săi — care nu erau nici puţini, nici proşti — de a 
face exact lucrul la care nu se aşteptau. Cine ar fi crezut că, după 
alegerile din 1937, Legiunea nu va da lupta? Căpitanul n-a grăbi- 
t-o. Simţea, poate, că în România aceasta care înţelege cu întârziere, 
păstrează un rest de încredere în ceilalți şi o rezervă faţă de Legiune. 
A trebuit ca ceilalți, cu Rege cu tot, să le arate până la capăt ce pot 
Şi ce nu pot. A trebuit ca Legiunea să le arate că poate îndura totul. 

Una din atitudinile cele mai surprinzătoare adoptate de Căpitan 
a fost cea folosită în lupta electorală. Propaganda se face de obicei 
în judeţele unde te simţi slab. Căpitanul o făcea mai ales în judeţele 
unde Legiunea era tare. De ce? Pentru că puterea iradiază. Şi cu 
cât o adânceşti mai mult cu atât iradiază mai bine. Victoria nu se 
cucereşte în suprafață. Ci în adâncime. 

Dacă lumea românească ar cunoaşte mai bine Mişcarea 
Legionară, dacă ar citi cărțile căpeteniilor, circulările din trecut şi 
mai äłes acea extraordinară „Cărticică a Şefului de Cuib“, ar 
inţelege mai mult din ce se întâmplă azi. S-ar mira, încă, uneori. 
Dar ar sfârşi prin a înţelege. i 

Aproape toată lumea se întreabă: ce face Mişcarea Legionară 
în cutare problemă? Ce program are pentru cutare sector? Cum va 
reforma Academia Română? 

Dar ce are Legiunea cu Academia Română? O mișcare izvorâtă 
din străfundurile româneşti curge pe albia ei. Dacă apele se vor 
umfla — și vor trebui până la urmă să se umfle — atunci ele se vor 
revărsa peste întreaga întindere a vieții noastre publice. Până atunci 
ele îşi vor adânci propria lor albie. 

O mişcare vie nu se anemiază răspândindu-şi peste tot puterea 


536 


creatoare. Ci făcând mai creator aceea ce s-a dovedit odată viu. 
Aşa cum, în acțiunea electorală, Căpitanul întărea aceea ce era tare, 
aşa trebuie să se aştepte oricine să facă şi pe viitor Legiunea. 

Unde a reuşit ea pînă acum? În crearea altui tip de om. Ce e 
firesc să întreprindă, acum cînd are mijloacele legale s-o facă? Să 
adâncească şi apoi să extindă, potrivit cu mijloacele ce-i stau la 
îndemână, tipul de om creat. 

Dar, oricât de fierbinte ar fi gândul conducătorului de a vedea 
toată România legionarizată, aceasta nu se poate întâmpla de la o 
zi la alta. Iar pentru că înăuntrul Legiunii educaţia s-a făcut prin 
elite, lumea contemporană urmează a fi şi ea transformată prin 
influenţa elitelor legionare existente sau în curs de constituire 
înăuntrul ei. 

Şi mă gândesc la acea, fără seamăn în viața noastră publică, 
şcoală de elite, care trebuia să fie şi probabil va fi „Corpul Moţa - 
Marin“. Elitele care urmează a se ridica înăuntrul ei vor trebui să 
fie atât de pure, încât Căpitanul! a ordonat ca numărul membrilor să 
nu treacă de 10.000. 

„Să trăieşti după tipul de viaţă şi să mori după tipul de moarte al 
lui Moţa“. Cum ar putea fi mai mult de zece mii de oameni din aceştia? 

Dar ştiţi ceva? Să visăm că lucrul e cu putință. Să lucrăm, fiecare 
dintre noi, ca şi cum lucrul ar fi cu putință. Şi să ne închipuim al 
zece mii unulea, într-o ţară unde Cel mai bun dintre noi a nădăjduit 
să numere doar zece mii. 

„Buna Vestire“, anul IV (seria a II-a), 
nr. 11 din 20 septembrie 1940 


Nu suntem contemporani 


„Voi nu suferiți“ — am auzit pe cineva spunând care cobora de 
„a Cluj şi de la Turda, către prietenii săi legionari. Era un om tânăr 
şi un om cinstit. După tot ce s-a întâmplat şi nu s-a întâmplat, un 


537 


om tânăr și cinstit crede că poate spune legionarilor, ardelenilor, 
lumii noastre spirituale: voi nu suferiţi, nu participaţi. 

E adevărat. Legiunea nu participă la drama românească: ea este 
drama românească. Aşa a fost întotdeauna. lar oamenii care numai 
ocazional (adică în ceasul dezastrelor) sunt în drama românească, n-au 
înțeles Legiunea. Cred că n-au s-o înțeleagă niciodată. Dar pentru că 
sunt cinstiți, să le vorbim încă odată. Nu le vom mai vorbi de multe ori. 

Legiunea n-a fost contemporană cu restul României. Nici astăzi 
nu este aşa. Cei care cutează a spune legionarilor că nu suferă, n- 
au văzut nici măcar atât: că legiunea a adus în lumea noastră tocmai 
suferința. Într-o vreme când toată lumea trăia în beatitudine, 
legiunea suferea. Ea singură a înţeles că nu s-a sfârşit nimic odată 
cu întregirea. Că trebuie să vină şi împlinirea românească. Şi că 
pentru o asemenea împlinire, neamul nostru trebuie să treacă prin 
noi crize. Legiunea singură a fost în permanentă criză şi suferință. 

Citiţi — dar citiți odată, nu mai vorbii aşa din auzite! — ce scria 
Căpitanul pentru anii dinainte de 1927: „Ce tragedie înfiorătoare 
să rezişti zece veacuri contra tuturor împilărilor şi să mori de foame 
şi de mizerie în România Mare, pe care tu ai aşteptat-o timp de un 
mileniu!“ Citiţi tot ce au scris oamenii care sufereau pentru țara 
lor, într-un timp când ceilalţi — deznădăjduiţii de azi — nu vedeau 
nici mizerie, nici foame, ci doar fericirea României de a fi Mare. 
Citiţi şi întrebaţi-vă dacă aţi fi fost contemporani cu legionarii. 

Iar astăzi ce le cereţi? Le cereți să facă un gest nebunesc. În 
timp ce voi ați deznădăjduit, Legiunea crede, ştie, poate. Gest ne- 
bunesc pentru a „spăla onoarea ţării“? Dar gest nebunesc au făcut 
studenţii în 1923 când, deznădăjduiţi, au complotat şi hotărât să 
aplice o pedeapsă exemplară celor care, prin păcatele lor, trădau 
țara. Să se întoarcă, acum, la 1923? 

În 1923 studenții n-au fost înțeleşi în deznădejdea lor, nu erau 
contemporani cu restul României. În 1940 legionarii nu sunt întelegi 
de toţi ceilalți în nădejdea lor, nici astăzi nu stau în raport de 


538 


contemporaneitate. Lumea cealaltă abia azi descoperă anul 1923, 
abia azi descoperă antisemitismul; abia azi descoperă corupţia; dar, 
mai ales, abia azi descoperă dezastrul. Fiindcă a venit dezastrul 
peste ea. A venit până la 22 km de Braşov. 

Iar astăzi când tânărul coborât de la Turda se întreabă cum pot 
unii fraţi de-ai săi striga: „Trăiască Legiunea“, în loc să strige: 
„Trăiască România Mare“ — i-am putea lesne răspunde: pentru că 
primul strigăt înseamnă cel de-al doilea plus ceva. 

Dar nu i-o vom răspunde. Nu suntem contemporani. 

„Buna Vestire“, anul IV (seria a Il-a) 
nr 18 din 28 septembrie 1940 


Apelul Axei 


Vom face într-o zi apelul: toți câţi am sfârşit prin a sluji 
Legiunea datorită lui Mihail Polihroniade. Suntem uniți. Şi nu 
semănăm unul cu altul. Dar credem în Legiune, iar începutul 
credinţei noastre îl datorăm lui Mihail Polihroniade. 

Fiecare convertit la credinţa legionară îşi are un frate mai mare 
întru credință. Ştiu: prezența Căpitanului nu putea să ne lase 
nepăsători; apariția lui Moţa nu putea să ne lase întunericului. Totul 
era mistuire şi totul era lumină în jurul lor. Dar trebuia, pentru 
fiecare dintre noi, să vină cineva din lumea noastră şi să ne ridice 
până în lumea lor. 

Cum a putut Mihail Polihroniade să-şi convertească atât de 
mulţi prieteni, chiar şi pe cei deosebiți de el? 

În primul rând, pentru că avea mulți prieteni. Îi câştiga pentru 
sine, prin inteligenţa sa şi prin gustul său de viață. Şi îi convertea 
pentru Legiune prin hotărârea sa lucidă de a-şi supune propria sa 
inteligență din propriul său gust de viaţă. 

Căci era un act de supunere ca o inteligenţă, atât de reliefată şi 
sigură cum n-am întâlnit alta în lumea noastră, să consimtă misticei 


539 


şi întune-ricului, de dincolo de lumină, al Legiunii. Oricine altul, 
cu o asemenea înzestrare, ar fi avut orgoliul luminilor sale. Mihail 
Polihroniade a simțit adevărul dincolo de înţelesuri. A crezut în 
Căpitan chiar când propriile sale lumini îl ispiteau să spună: 
Căpitanul n-are dreptate. 

Un om care părea numai inteligenţă a crezut. E grozav de mult. 

Dar era şi viața. Avea înțelesul curat al vieții: bucuria. Toţi prietenii 
au învățat, au reînvăţat de la el, să se joace. Discuţia e un joc. O carte 
nu e decât un joc bine condus. Politicul — şi Mihail Polihroniade e 
singurul de aici care a gândit politicul pur — e jocul însuşi; jocul absolut. 

Şi, dintr-o dată, peste viaţa aceasta unde inteligenţa nu aducea 
solemnitate, ci doar disciplinarea jocului, trece umbra Legiunii. 
Jocul câştigă în gravitate. Bucuria devine risc, dăruire. Unde este 
inteligenţa? Peste tot unde este nevoie. Nicăieri unde paralizează. 
Inteligența şi viaţa slujesc. 

Dacă o asemenea inteligenţă şi o asemenea viață slujesc, nici 
tu n-ai să le economiseşti pe ale tale. Poţi înțelege deosebit; poţi 
sluji altfel. Dar dacă el a făcut act de supunere, nici tu n-ai să rezişti. 

Aşa au început câteva sute de tineri în care inteligenţa era 
trufaşă şi gustul vieţii rezista. Iar unul dintre ei, un frate mai mic, 
îi cere acum iertare că a început ultimul. 

„Buna vestire“, anul IV (seria a Il-a), 
nr 19 din 29 septembrie 1940 


Întâlnirea de la 6 octombrie 


Ce caută legionarii pe stradă? Te caută pe tine, cetățean pru- 
dent, cetățean cu toate împăcat al României, fără însufleţire. 

Te-au căutat prin glasurile lor, prin scrisul lor, prin gândul lor. 
Nu te-au găsit: n-aveai timp şi n-aveai inimă să-i înţelegi. A plecat 
Moţa să se dăruiască pentru Cristos, adică pentru ce este viu în 
tine; te-ai întrebat de ce n-a rămas în viață, ca să avem în sfârşit un 
bun subsecretar de stat. Au îndurat oamenii aceia tineri tot ceea ce 


540 


nepăsarea noastră românească putea autoriza pe ticăloşi să le 
încrusteze în carne; te-ai înfiorat, dar n-ai strigat, n-ai răspuns. 

Pentru tine s-au întâmplat toate astea. Pentru a te obliga pe 
tine. Nu ţi se cerea să aperi sau să loveşti, ci numai ceea ce puteai 
face. i se cerea să devii altul. Ai devenit? Crezi mai mult astăzi în 
neamul tău? Eşti mai darnic, astăzi, cu neamul tău? 

Dacă-i aşa, e bine. Dar legionarii se tem că încă nu e aşa. lar de 
aceea ies pe stradă, ies în căutarea ta, câteva zeci de mii de oameni, 
pe stradă. Au să cânte, şi va trebui să-i auzi. Au să răspândească 
lumina tinereţii lor, şi va trebui să-i vezi. Să nu-i laşi să te cheme, 
şi de astă dată, degeaba. 

Căci de astă dată e nevoie de tine. Până acum Legiunea făcea 
revoluție spirituală; adică pretăcea sufletele câtorva, punea plămadă 
nouă în sufletele câtorva. Astăzi, însă, împrejurările şi neputința 
oamenilor şi nevrednicia fiecăruia, au făcut să fie nevoie şi de o 
revoluţie politică. lar revoluțiile politice nu se fac prin şi pentru 
câţiva, ci cu participarea celor mulți. 

Nu ştiu cât bine poate face fiecare. Dar ştiu cât rău putem face. 
Pentru ca un organism să fie sănătos, e nevoie ca toate organele lui 
să fie aşa. Dar pentru ca el să fie bolnav, e de ajuns ca unul singur 
să se îmbolnăvească. 

Ce a vroit Legiunea? Până acum a vroit alt suflet pentru țară. Pentru 
veacuri — da, poate, pentru veacuri — câteva morminte pot întreţine 
sufletul țării. Dar astăzi țara cere şi alt trup. Sufletul nou al țării cere 
trup pe măsura lui. Noi toți, care suntem mădularele lui — nu hotărâm 
oare de sănătatea lui? Dacă unul din noi e încă putred, trupul suferă. 
Dacă unul singur rezistă, viaţa întregului se împuţinează. 

Vreţi viaţă — nu somnolență, ci viaţă — pentru neamul românesc? 
Priviţi-o mâine la soare. A venit s-o întâlnească pe a voastră, care 
încă n-a ieşit la soare. 


„Buna vestire“, anul IV (seria a Il-a), 
nr. 25 din 6 octombrie 1940 


541 


Limpeziri pentru o Românie legionară 


S-a întâmplat printre noi ceva. Suntem cu adevărat martori la cele 
întâmplate? Putem da cu adevărat mărturie de cele ce am văzut? Chiar 
dacă nu credeţi în România legionară vedeți România legionară? 

În timpul revoluţiei franceze, cartiere întregi din Paris n-au simţit 
că se află sub revoluţie. Stăteau oamenii liniștiți , nepăsători, vegetativi, 
pe când alături de ei alții mureau pentru răfuieli mici, dar uneori și 
pentru idei mari. S-ar putea să se petreacă aşa şi cu România legionară. 
Şi totuşi dacă pe glob nu s-ar întâmpla evenimente de răsunet, România 
ar captiva întreaga lume, cel puţin atât cât captivase războiul civil din 
Spania. E ceva de necrezut în aventura pe care o trăim. E prezenţa 
sufletului, pe care-l poți despica în două, ca pe legenda aceea nordică, 
dar care se reface neîncetat. lar dacă întâmplările sunt acestea, mai 
pot oamenii sta cu ochii închişi? 

Şi cei care cred în România legionară, şi cei care nu cred încă, 
trebuie să înțeleagă, să se străduiască să înţeleagă. Nu Mişcarea 
Legionară ne-o cere; ci setea noastră de a pricepe limpede de ce 
mişcarea legionară în ciuda prigonirilor există, de ce România 
legionară, în ciuda dezastrelor de azi, poate exista. 

Legiunea există şi România Legionară poate exista pentru că darul 
pe care l-a adus Corneliu Codreanu comunităţii noastre este viaţa: 
harul vieţii. Nu luați cuvântul acesta drept literatură. Viaţa e ceva 
determinat: faptul devenirii şi al progresului. Acolo unde există progres 
de la o stare joasă la una înaltă, acolo umanitatea e vie. Şi România 
cealaltă trăia, dar trăia din inerție; trăia pentru că trăise. Corneliu 
Codreanu aduce faptă nouă, viață nouă. Atunci când nu se înnoieşte, 
viața nu mai este cu adevărat. 

Oricine poate deosebi limpede, după gândul acesta, Mişcarea 
Legionară de celelalte grupuri de vieţuire românească: în timp ce toate 
celelalte organizaţii aveau un program şi vroiau să-l aplice, Legiunea 
deţinea un impuls de viață şi năzuia să-l desfăşoare. Ea singură 
progresa. Ceilalți erau în cel mai fericit caz buni şi se străduiau să 


542 


rămână astfel. Legionarii nu râvneau să fie buni, ci mai vrednici. 
Legiunea va trebui să facă binele cu sila; cu poliţia. Legiunea speră 
încă în prima însănătoşire românească. De vom fi nevrednici, va veni 
probabil cea de-a doua. 

Ştim, un ins cu inima împietrită ar putea spune legionarilor: Vedeţi 
că nu e uşor să faci o ţară ca soarele sfânt de pe cer? 

Dar cine a spus că este uşor? Cum, Moţa și-a dat viaţa pentru ceva 
care se putea face ușor? Căpitanul s-a lăsat martirizat, aşa cum a fost 
martirizat, pentru o ispravă uşoară? 

De-acum putem odată înţelege, uşuratici cum suntem uneori, cât 
de grele sunt acestea. Legiunea a venit să ne înveţe greul. 


(Conferinţă ținută la radio în seara de 5 oct. 1940). 
„Buna Vestire“ anul IV (seria a I-a >), 
nr. 29 din 13 octombbrie 1940. 


Ecourile produse de cartea lui Noica 
„Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru“ 


În presa zilei şi în emisiuni radiofonice, personalităţi din cele mai 
notabile ale criticii românești şi-au exprimat categoric decepţia şi 
amărăciunea pe care le-a produs-o această carte a celui mai mare 
gânditor român al ultimelor decenii - sau, poate, al întregii noastre 
spiritualităţi. Această reacţie negativă este o măsură a distanţei dintre 
dimensiunea lui Noica şi dimensiunea contemporanilor săi. 

O asemenea reacţie a criticii este o măsură a genialităţii lui Noica. 
Ceea ce contrariază, în cartea lui, este refuzul de a răspunde urei cu 
ură; refuzul de a se revolta contra asupritorilor, compasiunea explicită 
faţă de ei, mergând până la iubire și rugă. 

Proclamarea unei asemenea atitudini, care înseamnă refuzul 
angajării într-o luptă în imediatul istoriei - se aseamănă frapant cu 
blamarea lui Hristos de către contemporanii săi. Refuzul luptei în 
imediat nu este o dezertare, ci o angajare pe un plan mai înalt. 


543 


„Împărăţia mea nu este din lumea aceasta“. Tot aşa, împărăția spi- 
ritului, ale cărei porţi Noica a încercat să le deschidă pentru noi, 
transcende accidentului cotidian. Refuzul rugăciunii pentru Fratele 
Alexandru este refuzul creştinismului. 


4. Trei trădări de neam ale întâi Stătătorilor Bisericii 
Ortodoxe Române (1784-1916-1989): 


1784: 

Ghedeon Nichitici, Episcop de Sibiu 

Petru Popovici, Episcop de Arad 

Convoacă pe Horea cu țăranii lui şi-i ţin de vorbă până ajunge 
armata austro-ungară să-i înconjoare şi să-i aresteze. Horea a fost tras 
pe roată. 

Răsplata: la Zlatna, în florini şi galbeni de aur. 


1916 

Vasile Mangra, Mitropolit şi Episcop de Oradea 

loan Papp, Episcop de Arad 

Dr. Miron Cristea, Episcop de Caransebeş 

Circulară către ortodocşii români din Ardeal, contra armatei 
române care le „atacă“ Patria Austro-Ungară. 

Răsplata: Miron Cristea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române 
şi apoi Prim-Ministru al lui Carol II, patronând asasinatele*. 


* Iată ce îi scrie Iuliu Maniu Patriarhului României în împrejurarea acceptării acelei 
cârdășii cu Carol al II-lea: 

„Se săvârşeşte o lovitură de stat în urma căreia vor fi distruse valori sufletești, poate 
vieți omeneşti, şi-mi cuprinde sufletul adânca tristețe că această schimbare de lucruri se 
întâmplă sub protecțiunea Patriarhului României, care este ardelean, un fost prieten poli- 
tic, fiu de iobag român, care a ajuns patriarh cu activa mea colaborare şi numai în urma 
acțiunii mele personale. 

Ca fiu al Ardealului, cu tradiţiile acestei provincii şi ca unul care ai depus jurământ 
alături de mine pentru păstrarea drepturilor Ardealului şi Banatului, nu mai ai dreptul să 


544 


1989 

Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române îl felicită pe 
Ceauşescu în numele credincioşilor, la 20 Decembrie, pentru realegerea 
istorică în demnitatea de Preşedinte al Republicii Socialiste şi pentru 
ordinul dat armatei, de a trage în răsculații de la Timişoara. 

Acest dureros aspect al istoriei neamului nostru românesc, evoca! 
schematic mai sus, necesită o concretizare prin câteva documente şi 
precizări care urmează. 

Circulara Episcopilor Ortodocși Români din Ardeal, dat. în 1916 
împotriva intrării României în Războiul pentru întregirea near. 
(Reprodusă după ziarul „Unirea“ Nr. 9/1923). 

„Oradea Mare-Nagy Varad, la 8/21 Septembrie 1916. Nr. 2602/1916. 

„România, căreia ființă i-a dat patria noastră Ungaria, căci Radu 
Negru de la Făgăraş a întemeiat Principatul Ţării Româneşti; Dragoş 
din Maramureş a întemeiat Principatul Moldovei şi cu sprijinul Monarhiei 
Habsburgice s-a ridicat şi s-a întărit România liberă şi independentă, 
care de bună voie s-a legat de Monarhia noastră, cu contract de 
credincioşie şi cu făgăduieli de spijinire re-ciprocă (...) România, spre 
marea noastră durere, a călcat făgăduiala noastră de credinţă, a rupt 
peceţile contractului, în chip perfid, a ridicat armele asupra Patriei noastre 
şi a înălțatului nostru Împărat şi rege şi asupra acelor frați care de doi 
ani de zile luptă pe viaţă şi pe moarte, contra duşmanilor Monarhiei”. 

„Da, ei nu au ascultat porunca sângelui, n-au auzit chemarea 
fraţilor de-o limbă şi un sânge, de a ne da o mână de ajutor, ca trupele 


dai lovitura de moarte, prin colaborarea ta, acelor drepturi. lei o răspundere istorică 

continuând opera ta ca Preşedinte de Consiliu, dar care duce la desminţirea întregilor tradiții 

ardelene, a activităţii tale din trecut, a colaborării noastre din trecut și a jertfelor părinţilor 

şi strămoşilor tăi. Gândeşte-te că un fiu al Ardealului nu poate să prezideze opera de răpire 

a drepturilor țăranilor din Vechiul Regat, care s-au jertfit cu sutele de mii pentru ca dezrobind 
pe ardeleni, să se dezrobească şi pe ei.“ 

Iuliu Maniu 

Scrisoare către patriarhul Miron Cristea (10 februarie 1938) 

Arhiva Nicolae Iorga, Biblioteca Academiei Române 


545 


Regatului Român să lupte alături de noi, împotriva duşmanului 
comun, care tinde la nimicirea patriei noastre şi la sugrumarea 
neamului românesc, să lupte hotărât şi cu bărbăție contra Rusiei 
cotropitoare. Nu, ci, amăgiţi de lupi îmbrăcaţi în piei de oi şi amețiți 
de făgăduielile lui Iuda, au desconsiderat cele mai vitale aspirații ale 
neamului românesc, sub cuvânt că vin să ne „slobozească“, vin să 
ne facă robi muscalilor, vin însoţiţi de hoar-dele ruseşti, care au jefuit 
şi au aprins satele şi bisericile întemeiate de Ştefan cel Mare, care au 
ucis pe urmaşii plăieşilor vestiți de la Dumbrava Roşie, care au 
necinstit Putna şi Suceava, locuri sfinţite de închinare ale sufletului 
românesc, vin acuma să ne calce şi să ne fure moşia agonisită de 
strămoşii noştri cu sudori de sânge.“ „Unde vă este şi cu ce se arată 
patriotismul vostru, Români ucigași de frați“, vă întrebăm cu 
Lactanţiu: „Cum patriotismul vostru poate să fie virtute. Poate să 
fie virtute într-un sentiment esențialmente dușmănos şi răutăcios? 
Binele la care tinde ilustra noastră patrie stă în a face răul altora? 
Voi întindeţi hotarele voastre în hotarele vecinilor voştri, voi creşteţi 
puterea voastră, venitele voastre, dezbrăcând alte națiuni? Puteţi voi 
să numiţi virtute ceea ce este distrugere a toată virtutea? Voi rupeți 
legăturile societăţii umane, voi distrugeţi inocența, voi nutriți 
rapacitatea, voi nimiciţi ideea de dreptate. Dragostea cu urile 
naţionale sunt incompatibile. Acolo unde locuiesc armele, dragostea 
se nimiceşte. Poate să fie drept cel ce vatămă şi urăşte, despoaie şi 
ucide?“ ; 

„Iată faptele voastre, ale celor ce ziceți că iubiţi patria“. (Lactantius: 
Div. institutiones, VI, 6). 

Acela care cu vorbe viclene, cu dorul de jaf în suflet, vine în 
hotarele noastre nu-i frate, ci-i cel mai păgân duşman, care pentru 
a-şi potoli pofta sălbatică îşi omoară fraţii şi părinții. Da, fraţi de 
ieri, astăzi prin voinţa şi faptele lor păcătoase şi nelegiuite, s-au 
făcut pentru noi cei mai urgisiţi duşmani, asupra cărora glasul 
sângelui şi legea firii poruncește să-ţi ridici brațul fără milă, „căci 


546 


cel ce varsă sângele omului pentru sângele aceluia, sângele său se 
va vărsa.“ (Fac. IX, 6). 


Iubite cler şi popor, 

Avem mare mângâiere şi bucurie a sufletului, că iubirea noastră 
față de patrie este nemărginită, că din iubirea, alipirea şi credința 
noastră curată şi tradiţională, purcede ascultarea noastră 
necondiționată şi izvorăşte vitejia, care mai ales în ultimii ani, în 
mod atât de strălucit, din nou aţi dovedit-o. De aceea vă sfătuim mai 
vârtos în aceste zile de grea cumpănă şi vă îndemnăm cu cuvintele 
Sf. Apostol Petru: „Cu blândeţe să vă supuneți autorităților şi 
rânduielilor Înaltei Stăpâniri...“ „Faţă de noul duşman, care râvnește 
atât de păcătos la ştirbirea şi stricarea hotarelor Patriei noastre; veţi 
şti să luptaţi cu aceeaşi îndârjire, vitejie şi credință, cu care eroii 
noștri au sfărâmat cetăţile de gra-nit de la Ivangorod. Căci dragostea, 
credința şi alipirea noastră către Tron şi Patrie, cu fapte atât de 
strălucite luptând la Ivangorod. 

Căci dragostea, credința şi alipirea noastră către Tron şi Patrie, 
vă va lumina mintea, va întări inima şi vă va oțeli braţul. Întăriţi-vă 
deci cu credinţa în Dumnezeu, bucuroşi fiind în inimile voastre, că 
aţi ştiut şi ați putut să dovediți credința şi alipirea voastră, către Patrie, 
cu fapte atât de strălucitoare şi cu jertfe atât de scumpe. Fiţi cu 
încredere că în ziua judecății şi a răsplătirii, Majestatea Sa Înălțatul 
Împărat şi Rege, împreună cu Luminatul guvern Ungar, nu vor 
întârzia a vă răsplăti, după credinţa şi vitejia cu care aţi apărat Tronul 
şi Patria.“ 

Semnată de: Vasile Mangra, ales şi întărit Arhiepiscop şi 
Mitroplit, de Ioan I. Papp, Episcopul Aradului şi de Dr. Miron Cristea, 
Episcopul Caransebeşului (extras din oficiosul Mitropoliei ortodoxe 
de la Sibiu „Telegraful Român“ Nr. 84/1916, publicat cu ocazia 
intrării României în războiul de unificare în anul 1916.) 


547 


„Monarhia Austro-Ungară are acum un duşman mai mult... 
noul dușman e România, ai cărei bărbaţi influenţi de Stat... în 
Consiliul de Coroană, sub preşedinţia Regelui Ferdinand, au 
declarat întoarcerea Ţării Româneşti în acţiune, în special în contra 
Monarhiei noastre (Austro-Ungaria). Avem deci un duşman mai 
mult şi noul duşman e fratele nostru... Noi ne vom face datoria şi 
faţă de ei, căci mare ne este iubirea faţă de neam, dar și mai mare 
ne este iubirea față de Patrie (Austro-Ungaria). Ea este mama 
noastră şi o iubim ca pe mama noastră, care ne-a născut (...) 
datorinţă avem ca s-o apărăm până la ultima picătură de sânge, 
chiar şi contra fraţilor noștri (...) Să o ştie, deci aceştia, căci drumul 
pe care vor să-l facă la Alba Iulia, îl vor putea face numai peste 
cadavrele noastre, ale tuturora, și prin râurile de sânge curs din 
venele noastre. Să o ştie, cadavrele acestea peste care vor trece, 
vor fi cadavre româneşti. Sângele prin care vor umbla e sânge 
românesc... 


Telegraful Român, Nr. 85-1916. 


Din fericire, marea majoritate a clericilor nu atât de „sus puşi“ 
nu au urmat calea aceasta, putregaiul s-a concentrat sus de tot. 


5. Despre destinul postum al scrierilor lui Corneliu 
Zelea Codreanu. Omisiuni şi denaturări la traducerea 
scrierilor Căpitanului 


1. Omisiunile 


Cartea Pentru legionari, apărută în editura Totul pentru Țară, 
la Sibiu, în 1936, a fost tradusă în diferite limbi străine, după cum 
urmează: 

În limba italiană, sub titlul: Corneliu Zelea Codreanu, Capo 
della „Guardia di Ferro“ di Romania, Guardia di Ferro (Per i 


548 


Legionari) Roma-Torino, S.A. Casa Editrice Nazionale, 1938-XVI, 
cu o anexă intitulată „Notas di N. Seitan“. 

În limba germană, cu titlul: Codreanu, Eiserne Garde, Ber- 
lin, Brunnen-Verlag/ Willi Bischoff, 1939, cu o postfață de G.I. 
Ciorogaru. 

În limba spaniolă, sub titlul: Corneliu Zelea Codreanu, Jefe de 
la „Guarda de Hierro“ de Rumania Guarda de Hierro (Para los 
Legionarios). Prologo de Radu Ghenea. Traduccion de Antonio 
Bouthelier, Madrid, Editora Nacional, MCMXL, cu aceeaşi anexă 
ca în limba italiană, adică „Notas de N. Seitan“. Traducerea spa- 
niolă a apărut în realitate în 1941. 

O traducere franceză a apărut în Editions Prométhée, Paris, 
1938. 

Spre deosebire de ediţiile italiană, spaniolă şi franceză, care 
au redat integral (deşi nu fără anumite greşeli, vide infra, n. ed.) 
textul din Pentru Legionari, în traducerea germană s-au omis 40 
de pagini. 

Capitolele omise în întregime sunt: 

1. Atentatul contra ministrului Angelescu,iulie 1930, în care se 
arată împrejurările întâlnirii Căpitanului cu studenții macedo-români, 
în duba care îi transporta spre închisoarea Văcăreşti (p. 360-364). 

2. Cum se prezenta Organizaţia Legionară în 1932-1933, unde 
Căpitanul menţionează cadrele principale din acea epocă şi face 
aprecieri asupra lor (p. 410-412). 

3. Fabrica de bacnote false de la Răşinari, Echipa Morții (p. 
418-430). 

Evident, prin eliminarea acestor capitole, se alterează imaginea 
evoluţiei istorice a Mişcării Legionare. În acelaşi timp, se privează 
cititorul străin de cunoaşterea unei serii de documente din care 
rezultă de câtă rea-credinţă erau animați politicienii români, în de- 
nigrarea şi prigonirea Căpitanului şi a Mişcării sale de renaştere 
naţională şi creştină. 


549 


Trebuie relevat că aceste omisiuni nu s-au mărginit numai la 
aspectul istoric al Mişcării Legioanare. Cum s-ar putea vedea şi 
din confruntarea textelor, s-au cenzurat multe paragrafe şi chiar 
pagini din care respira o profundă spiritualitate creştină ce reliefa 
originalul contur al doctrinei legionare concepute de Căpitan. 
Dincolo de unele aspecte conjuncturale de politică externă, ele 
marcau diferenţele substanţiale de celelalte mişcări naţionaliste din 
Europa. Se infirmă prin aceasta calomniiie, debitate de adversarii 
de rea-credinţă, că Mişcarea legionară ar fi o simplă imitație a acelor 
mişcări pe atunci la modă. 

De aceea se naşte în mod firesc întrebarea: cine a avut interes 
să cenzureze gândurile Căpitanului, atât pe plan istoric, cât şi pe 
plan doctrinar? 

Pentru a avea un răspuns mai temeinic la această întrebare, 
găsim necesar să amintim, în prealabil, că inițiativa de traducere a 
cărţii Pentru Legionari în limba germană a fost luată chiar de 
Căpitan. Dar operaţia nu a putut fi dusă până la capăt din cauză că, 
între timp, la 16 martie 1938, s-a dezlănţuit marea prigonă. 
Căpitanul, Nicadorii şi Decemvirii au fost arestați şi răpuşi în 
noaptea Sfântului Andrei (30 Noiembrie 1938), pe când erau 
transportaţi cu duba de la închisoarea Râmnicu Sărat la Fortul Jilava. 
Or, după cum am văzut, cartea Pentru legionari în tradu-cere 
germană a apărut în 1939. Din acest fapt rezultă în mod clar că 
omisiunile capitolelor și schilodirea textelor s-au putut face fără 
ştirea şi voia lui. Se cunoaște cât de fermă era voinţa lui de a i se 
reda întregi şi nealterate gândurile. Chiar atunci când unele dintre 
ele ar fi părut inoportune. Acest lucru apare foarte clar şi din 
precizarea pe care o face el la începutul cărții, când scrie: În acest 
volum este scrisă povestea tinereţii mele de la 19 ani la 34 de ani, 
cu simţurile, credința, gândurile, faptele şi greşelile ei. 

Precizarea că în carte sunt menţionate şi greşelile lui exclude 
cu desăvârşire un consimțământ al său, dat traducătorului sau 


550 


editorului, de a face omisiuni sau retuşări în textul original din 
ediţia românească. 

Persoana care s-a ocupat cu operația publicării cărţii Pentru 
Legionari în limba germană, tradusă de un german, â fost G. 
Ciorogaru care, în acea vreme, îşi făcea doctoratul economic la 
Berlin. L-am cunoscut în Germania în primul exil. Mi-a făcut 
impresia unui om isteț, dar extrem de vanitos, superficial şi cu 
tendinţe ariviste. Avea o strucură suflească ce îl împiedica să simtă 
sau să înțeleagă fenomenul în substanța lui genuină. Nu avea un 
trecut de luptă. Fusese adus în Garda de Fier de valul popularității 
pe care l-a avut Mişcarea înainte de marea prigoană. Se afiliase 
unui grup de intelectuali cam de aceeaşi esenţă. 

Am fost nevoit să fac aceste precizări necesare, pentru că numai 
aşa s-ar putea explica omisiunile şi mutilările scrisului Căpitanului în 
traducere germană. Prin acest element neformat ca legionar, s-au putut 
produce sau exercita trei feluri de influenţe păgubitoare şi anume: 

1. Una pornită din vanitate personală: astfel au fost eliminate mai 
toate textele unde sunt menţionate grupe de legionari care, în diferite 
etape din evoluția Mişcării, s-au distins în lupta şi activitatea pentru 
afirmarea şi propagarea crezului legionar. Aşa bunăoară, a fost scos în 
întregime - cum am spus - capitolul Cum se prezenta Mişcarea 
Legionară în 1932-1933. În acest capitol Căpitanul face o serie de 
aprecieri favorabile asupra diferiților camarazi care au dat dovadă de 
credință legionară şi fapte creatoare, pe tărâmul organizatoric, al 
scrisului etc. Faptul că în nici una din aceste citări nu figu-rează numele 
lui Ciorogaru îl jena pe acesta, cu atât mai mult cu cât el îşi atribuia 
titluri şi funcţii pe care nu le avea. Și atunci a recurs la soluţia eliminării 
acestor texte incomode care îi lezau vanitatea. 

2. A doua categorie de omisiuni se referă la texte care relevau 
mai accentuat spiritualitatea creştină a Mişcării Legionare sau aşa- 
zisul misticism legionar. Poate naţionaliştilor germani, cu concepția 
şi ritualurile lor păgâne, să nu le va fi convenit această dimensiune 


551 


creştină a Mişcării Legionare. Dar pentru legionarii conştienţi, 
tocmai această trăsătură era aceea care contura mai bine 
originalitatea ideologiei noastre. Prin ea se excludea în mod evi- 
dent orice imitare de către Mişcarea Legionară a nazismului german 
sau a fascismului italian şi se dezminţeau totodată false afirmaţii 
puse în circulaţie de către denigratorii noştri. 

Nu ar fi exclus să fi fost şi ceva sugestii din partea naziștilor 
pentru eliminarea paragrafelor care refiectau misticismul legionar 
Un legionar adevărat însă ar fi respins asemenea sugestii, chiar cu 
riscul de a li se fi împiedicat traducerea cărții Căpitanului. Aşa 
ceva nu se putea aştepta de la un neofit care nu a înţeles nimic din 
spiritualitatea legionară. Mai mult: cunoscând tendințele de a fi pe 
plac naziştilor cu care avea contact. 

3. A treia influenţă nocivă pentru anumite omisiuni să fi 
provenit de la grupul la care se afiliase. În acest caz, problema este 
mai complicată. Ar fi nevoie de lămuriri de altă natură spre a fi 
explicată. Numai aşa s-ar putea înțelege unele omisiuni curioase şi 
cu totul arbitrare, cum este cazul cu cele două capitole de care am 
pomenit mai înainte şi anume: a) întâlnirea Căpitanului cu studenţii 
macedo-români în vara anului 1930, în duba care îi transporta la 
închisoarea Văcăreşti; b) reproducerile din anumita presă în care, 
cu vădită rea credinţă, se denigrau Căpitanul şi Mişcarea Legionară, 
ca o mişcare anarhică şi teroristă, care s-ar fi pus în slujba 
hitleriştilor, şi care fabrica bancnote false la Răşinari sau primea 
ajutoare băneşti de la evreul Max Auşnit, care ar fi sprijinit şi 
finanţat direct Garda de Fier (p. 415-425). 

Prin toate aceste omisiuni în traducerea germană s-a şters orice 
urmă a prezenţei elementului macedo-român în Mişcarea Legionară. 
Nu figurează Iancu Caranica (Nicadorul), Doru Belimace şi alți 
luptători macedo-români. Nu este pomenit nici măcar Sterie Ciumetti, 
pe care - cum scrie Căpitanul - Dumnezeu l-a ales pentru sufletul său 
bun şi curat ca roua, să fie prin tragica sa moarte şi chinuire, cel mai 


552 


mare martir al Mişcării Legionare (p. 362). Căpitanul a introdus 
numele acestui martir, care i-a rămas fidel până la moarte, chiar în 
jurământul cu care se deschideau şi se încheiau şedinţele legionare. 

Apare deci clar că omisiunile n-au fost întâmplătoare, legate de 
cine ştie ce necesităţi tehnice, ci deliberate. Ar fi să prelungim prea 
mult această expunere arătând toate dedesubturile care au contribuit 
la o asemenea operaţie incorectă. O vom face cu alt prilej. Acum ne 
vom mărgini să amintim că în grupul la care se afiliase - direct sau 
indirect - Ciorogaru, s-a pus în discuție, într-o şedinţă legionară la 
care participase, ca simpatizant, şi profesorul Mihail Manoilescu, 
problema orientării politice a Mişcării Legionare după „cazul Duca“. 
Manoilescu a opinat şi chiar a pledat că Mișcarea Legionară ar trebui 
să iasă acum din faza macedoneană şi, lărgindu-și orizontul, să 
privească problemele într-un mod mai realist. Această nouă orientare 
implica cel puţin o atenuare a influenței elementului macedo-român 
care pe drept sau pe nedrept, era conside-rat un exponent al 
intrasigenţei legionare, atât pe plan moral, cât şi pe plan politic. 
Simptome ale acestei poziţii de rezervă, dacă nu chiar de ostilitate, 
față de macedo-români, n-au întârziat să se ma-nifeste. Vom aminti 
pe scurt unul care a provocat un incident destul de grav. Ca urmare a 
unor măsuri luate de guvernul grec de a interzice populaţiei macedo- 
române să vorbească în public limba maternă și de a aresta pe cel 
care nu respectau aceste măsuri samavolnice, studențimea macedo- 
română din Bucureşti a făcut un manifest de protest. Toate ziarele 
românești, în frunte cu Universul, şi chiar anumita presă au 
înregistrat, comentat şi înfie-rat faptul arbitrar. Ziarul Buna Vestire, 
editat de Manoilești, s-a eschivat. Mai mult: un articol scris de Valeriu 
Cârdu, care lucra în redacţia acestui ziar, nu a fost lăsat să apară. 
Faptul a provocat reacţiuni violente pe care le vom arăta cu alt prilej. 
Ca şi în cazul nesăbuitei campanii împotriva lui Iuliu Maniu, eamarila 
carlistă nu era străină de această nouă provocare a Manoileştilor 
pentru scoaterea Mișcării Legionare din faza macedoneană. 


553 


În acest sens s-a mișcat şi Ciorogaru în privinţa traducerii în 
germană a cărţii Căpitanului. Printr-o influenţă directă sau indi- 
rectă, ei au reuşit să-l determine să şteargă orice menționare a 
elementului macedo-român din Mişcarea legionară. Pornirea a fost 
atât de mare, încât au preferat să elimine, cum am văzut, întreg 
capitolul în care erau denunţate calomniile iudeo-politicianiste, 
numai şi numai pentru a evita concluzia acestui capitol, care avea 
următorul conținut: 


Trei săptămâni a durat această odioasă campanie. În zadar au 
umblat disperaţi pe la ziare, ca să obțină vreo dezminţire, cei trei 
legionari de elită: Caranica, Sterie Ciumetti şi Papanace, care de 
la 1931, datorită calităților lor de clară judecată şi de mare 
sinceritate, trăiau zilnic cu mine, împărtăşindu-se de aceleaşi griji 
şi ajutându-mi pas cu pas, la greaua sarcină a conducerii unei 
organizații pe câmpul de luptă. 

Zadarnice sforțări, pentru că toate aceste infamii care se 
aruncau contra noastră erau comandate. Ele nu vor avea decât un 
singur efect: de a acumula în suflete nedreptate peste nedreptate, 
calomnie peste calomnie, lovitură peste lovitură, durere peste 
durere. Tineretul acesta a răbdat toate, a înăbușit toate în sufletul 
său. Acum însă, după atâţia ani, dacă aş voi să dau un sfat lumii, 
aş striga: feriți-vă de cei ce rabdă! 

(Pentru legionari), p. 425. 


Conivenţa simistă. Apare semnificativ faptul că în cea de-a 
patra ediţie germană a cărții Eiserne Garde, apărută de data aceasta 
în colecția simistă Omul nou (la München în anul 1970), nu s-a 
făcut completarea cu textele omise din ediţia din Brunnen- Verlag, 
Berlin. Dacă intercalarea textelor omise ar fi fost dificilă din mo- 
tive tehnice, se putea măcar realiza reproducerea lor într-o anexă. 
Nu numai că nu s-a făcut această operaţie necesară, dar nu s-a 


554 


redactat măcar o scurtă notă, prin care cititorul german să fie 
informat că traducerea nu reda integral conţinutul cărții Pentru 
Legionari. 

Cu toate că şi Horia Sima manifesta aceleaşi rezerve față de 
Ciorogaru, a preferat totuşi să menţină traducerea îngrijită de acesta 
cu toate omisiunile. Motivele erau de aceeaşi natură şi dictau această 
conivență. Este adevărat că în textele omise, ca de exemplu în 
capitolul Cum se prezenta Mişcarea Legionară în 1932-1 933, era 
menţionat şi numele său. Dar felul şi poziţia în care era menţionat, 
arătau că această poziție nu corespundea deloc cu cea pe care şi-o 
atribuia el sau pe care i-o atribuiau partizanii lui. Pe de altă parte, 
din motive meschine, îi convenea omiterea capitolelor şi a altor 
texte în care Căpitanul releva aportul adus de elementul macedo- 
român în propagarea şi afirmarea credințelor legionare. Se vede că 
aceleaşi sugestii oculte pe care le-au avut Manoileştii pentru 
scoaterea Mişcării Legionare din faza macedoneană, le-a avut şi 
Horia Sima. Aşa se explică de ce oamenii cu care s-a înconjurat, în 
mod fățiș, în al doilea exil, au fost Sân Giorgiu, Şeicaru, 
Manoilescu. Aceştia făceau parte din camarila lui Carol şi a 
Lupeascăi şi deveniseră acum purtători de cuvânt, „sfetnici“ sau 
partizani „fanatici ai Comandantului“! 

O dovadă în plus că el se mişca pe aceeaşi linie o constituie 
faptul că în Histoire du Mouvement Legionnaire pe care a scris-o 
în ultimul timp, Horia Sima a făcut aceleaşi omisiuni pe care le 
făcuse clica la care fusese afiliat şi Ciorogaru cu trei decenii şi mai 
bine în urmă. 

Meschinăria sufletească a lui Sima ia forme patologice când 
încearcă să elimine, cât mai mult posibil, din istoria Mişcării 
Legionare, pe Ilie Gârneaţă pe care, încă de la fondarea Legiunii 
Căpitanul l-a fixat ierarhic imediat după Ionel Moţa. Sima nu-l 
menţionează nici măcar în legătură cu procesul contra Gărzii de 
Fier când Ilie Gârneaţă figura printre principalii acuzaţi. În 


555 


fotografii reproduse se inserează şi aceea a lui Nicolae Petraşci 
care, după ce şi-a renegat credinţa legionară şi a denigrat pe Căpitan 
a murit cum a murit, dar lipseşte cea a lui Sterie Ciumetti (...). De 
asemenea se fereşte să reproducă fotografia Nicadorilor, pentru e 
dovedi forţei oculte care îl manevrează că a scos Mişcarea 
Legionară din faza macedoneană. 

Coincidenţele în omisiuni nu se opresc numai la materia istorie. 
Ele se extind şi pe plan doctrinar (spiritual). Am văzut că în traducerea 
germană s-au eliminat acele texte care reflectau mai genu-in 
sentimentul religios sau misticismul legionar. Faptul n-ar trebui să 
ne surprindă. Cei care au trăit în lagărele germane de la Rostock şi 
Buchenwald cunosc perfida acţiune de denigrare a Căpitanului de 
către „brigadirii“ lui Sima pe chestia misticismului său religios. Într- 
o conferință ținută la Buchenwald, Gh. Racoveanu, după ce a discutat 
toate laturile fenomenului legionar în lumina dogmelor creştine, 
califică acțiunea ca o eroare gravă şi o impietate. (...) 


2. Denaturările 


Pe lângă omisiunile amintite în capitolul precedent, se observă 
uneori, la traducerea scrierilor Căpitanului, nişte serioase denaturări 
de texte, care redau un sens exact contrariu celui urmărit de Căpitan 
în originalul românesc. 

Semnalăm mai jos două cazuri: 

1. Într-o lucrare intitulată „Varieties of Fascism“, apărută la 
Princeton în 1964, a profesorului american Eugen Weber, se 
constată o asemenea greşeală. Sesizat de acest fapt, i-am scris pe 
data de 19 aprilie 1967 o scrisoare în care, printre altele, îi 
comunicam: 

„Dar pe lângă aceste probleme de ordin general, îmi permit să 
vă semnalez şi o eronată citare din textul unei circulare, care 
schimbă radical sensul ei. La capitolul The Wages of Violence din 
cartea Variety of Fascism, referindu-vă la circulara prin care 


556 


Corneliu Codreanu anunţa presei dizolvarea Mişcării sale pentru 
că nu voise să intre „din raportul de drept în raportul de forță“, 
citați textual: „This we do not accept. We were acting within the 
law, expressing our beliefs... If this is forbidden, our party 's rea- 
son for existence ends. We want to use force. We want to use vio- 
lence.“ (p. 103) 

În realitate textul original este următorul: 

„Deci suntem aruncați din raportul de drept în raportul de forță. 
Pe acesta însă noi nu-l primim. Noi am înțeles să acționăm în cadrul 
legii, manifestându-ne credințele noastre. Dacă aceasta n-o putem 
face, şi dacă orice manifestare de credinţă ne este interzisă, rațiunea 
de existenţă a partidului nostru a încetat. Noi nu voim să 
întrebuințăm forța. Noi nu voim să întrebuințăm violenta... 
(Corneliu Codreanu, Circulări şi manifeste, 1927-1938, ediţia Il, 
1941, Editura Mişcării Legionare, p. 271) 

Confruntând ultimele două propoziții din citatul Dys. cu 
ultimele două propoziţii din citatul original reprodus de noi mai 
sus, se poate vedea clar că în cartea Dys. a apărut exact contra- 
riul decât a afirmat Codreanu. În original se spune „noi nu vrem 
să întrebuințăm forța“, fapt care rezultă şi din întreg conţinutul 
circularei, pe când în citatul reprodus de Dvs. se afirmă: „nu ne 
rămâne decât să facem uz de forță!“ De altfel, şi în circularele 
următoare, cu deosebire în scrisoarea adresată Prof. lorga, ideea 
non-violenței apare într-o formă şi mai patetică. Scrie Codreanu: 

„Nu veţi întâmpina nici Dvs., Domnule Profesor Iorga, şi nici 
ceilalți toţi care v-aţi asumat răspunderea unei sângeroase ŞI 
nedrepte opresiuni, nu numai nici o violenţă, ci nici măcar o 
opunere“ (op. cit. p. 284). 

Evident, după un citat denaturat şi concluziile ce se vor trage 
vor fi eronate. Întrucât buna Dvs. credință nu poate fi pusă la 
îndoială, presupun că aţi avut la îndemână o traducere greşită, făcută 
poate din neştiință sau poate din greşeală de mașină, la transcriere 


557 


sau la tipar, în care s-a omis nu schimbând radical înţelesul. N 
ştiu ce să cred*. 

Prof. Weber a răspuns prompt la întâmpinarea făcută 
scuzându-se pentru eroarea semnalată, a promis că o va îndrepta 
ediția următoare. (...) 


$ 
l 


2. O altă denaturare, cam da acelaşi gen, se constată în tradu 
cerea în limba franceză amintită mai sus. 

La pag. 363 a traducerii în limba franceză se scrie: „Parce qu 
j'avais ecrit un manifeste pour me solidariser avec Beza, j 
franchissais de nouveau les portes que j 'avais franchies sept an 
plus tot avec cinq autres camarades.“ (subliniat în limba franceză 

Iată originalul (ediţia citată): „Făcuseră (studenţii macedoneni 
n. ed.) un manifest de solidarizare cu Beza. Am păşit din nou pi 
sub aceleași porţi, ca şi acum 7 ani în urmă, cu ceilalţi 5 camarazi...‘ 

Traducerea, inexactă, atribuie Căpitanului paternitate: 
manifestului. Iar în textul francez pasajul este subliniat, ceea ce m 
se întâmplă în originalul românesc. (...) O eroare de traduceri 
datorată carenţelor lingvistice este exclusă, îngrijitorii ediţie 
pariziene fiind buni cunoscători atât ai limbii franceze, cât şi a 


* Cartea Varieties of Fascism (1964) este prima lucrare a Prof. Eugen Weber în car: 
se ocupă, pe lângă alte mişcări considerate „fasciste“, şi de Mişcarea Legionară. Fiind |, 
început insuficient informat asupra fenomenului legionar a inclus în această carte mult 
prejudecăţi şi chiar expresii nelalocul lor, folosite de adversarii neloiali ai acestei Mişcări 
După un an (1965), a urmat o altă lucrare, în colaborare cu Hans Roger, având titlul „Th 
European Right (A Historical Profile)“, editată de University of California Press Berke 
ley and Los Angeles. Într-un volum la care au colaborat mai mulți autori, „Internationa 
Fascism, 1920-1945“, apărut în 1966, Prof. Weber a scris un studiu cu metodă ştiinţifică 
despre Mişcarea Legionară intitulat "The Man of the Arhanghel..., în Journal of Con 
temporary History. Tot în acest cadru, a publicat recent (în 1974), în vol.9, nr.2, sub titlu 
„Revolution? Counterrevolution? Revolution?“ Acolo tratează şi fenomenul legiona 
al Căpitanului în corelație cu ceilalți factori politici contemporani. Pe măsură ce adânce: 
studiul, dispăreau și prejudecățile iniţiale. Specialitatea lui, în care s-a remarcat prin lucrăr 
temeinice, a fost naționalismul în Franța. 


558 


celei române. Ca efect, apare clar că vorbele Căpitanului, care arătau 

inocenţa lui, au fost preschimbate în cuvinte din care să rezulte 

recunoaşterea vinovăţiei lui! Se vede că această denaturare 

convenea simiştilor, căci până acum nu s-au sesizat spre a face o 
rectificare absolut necesară. (...) 

Pentru a corecta aceste stări de fapt, o punere la punct devenise 

absolut necesară şi urgentă. 

Salo, 1 martie 1975 

C. Papanace 

(apărută în Pământul Strămoşesc, 1976, p.5) 


559 


CONCLUZII 


În perspectiva istorică a întregii situaţii din țara noastră, între cele 
două războaie, şi la lumina doctrinei şi țelurilor stabilite de Corneliu 
Zelea Codreanu acum şase decenii, se pot trage următoarele concluzii 
pentru timpurile de azi: 

1. Rostul bătrânilor supraviețuitori ai timpului Legiunii Căpita- 
nului este numai şi numai acela de a prezenta generaţiilor de astăzi o 
imagine fidelă şi obiectivă a caracterului şi frumuseţii apostolatului şi 
sacrificiului, în serviciul României creştine, a atâtor elemente strălucite, 
ieşite din poporul nostru. 

Încercările şi improvizările de a forma noi grupuri sau partide, cu 
veleităţi de succes, sunt demoralizatoare şi produc numai confuzie 
atât printre legionari cât şi mai cu seamă în spiritul tineretului acestei 
țări. Ca atare ele sunt nocive, deci inadmisibile. 

Este de altfel cu totul ireal să ne gândim la o reproducere în 
ziua de astăzi, după o jumătate de secol, a organizării Mişcării 
Legionare de atunci. Şi nici nu este rolul celor care se simt legaţi 
de Mişcarea Legionară să reediteze o structură a ceea ce a fost 
atunci. Problemele sunt altele, situaţiile altele şi trăim într-altă 
epocă. Ele sunt deci exclusiv de resortul generațiilor tinere de astăzi 
şi de mâine. 

2. Comportarea lui Horia Sima în Mişcarea L.egionară şi în 
guvernul din ultimele luni ale anului 1940 a fost dezastruoasă, atât 
pentru ţară, cât şi pentru bunul renume al Mişcării. Sima a generat 
astfel situaţia dramatică, întrutotul nemeritată, dar inevitabilă, în care 
sunt puşi astăzi cei care, cu perfectă bună credinţă, au urmat în numele 


561 


Mişcării Legionare directive pe care nu le ştiau, ca fiind contrare legilor, 
doctrinei şi voinței Căpitanului. 

Mulţi dintre cei încă în viață au trecut prin lungi şi cumplite 
suferințe. Mă înclin cu respect în fața soartei nemeritate care le-a fost 
hărăzită, dar nu pot să nu spun că, ajunşi acum la maturitate, dacă nu 
la senectute, şi puşi în fața adevărului pe care nu din vina lor îl ignorau, 
au obligaţia faţă de Mişcarea Legionară, de țara românească și de pro- 
pria lor conştiinţă de a lua act de acest adevăr, oricât de dureros ar fi, 
şi de a trage cu curaj concluzia care se cuvine. 

În definitiv, dincolo de oricari considerente şi pentru totdeauna, 
singurul criteriu de analiză a situaţiilor ce se pot succeda în timp, poate 
fi numai Căpitanul. Dispoziţiile şi învățămintele lui sunt singurul ghid 
prin prisma căruia să judecăm toate. El a fost şi a rămas singurul 
conducător, nu ales de noi, ci trimis nouă de Dumnezeu. 

Mărturisesc că aş fi fericit să am condeiul unei persoane care, 
dintr-un exces de modestie, nu ţine să fie menţionată în cadrul acestor 
„concluzii“ ale cărții mele, pentru a scrie că Mişcarea Legionară nu 
poate fi înțeleasă şi analizată doar pe linie orizontală, umană, ci numai 
prin coordonatele ei fireşti, divino-umane, ea îind în mod faptic o 
Legiune terestră a Arhanghelului Mihail. Într-o convorbire avută cu 
Gheorghe Furdui, Căpitanul a spus: „Mişcarea noastră este expresia 
politică a ortodoxiei“. Desigur, nu a ortodoxiei ca instituție sau 
confesiune, ci a dreptmăritoarei credinţe ortodoxe trăite, în care 
oamenii sunt una în Hristos, sfințiți prin acceptarea Crucii, realizând 
ecumenicitatea (sobornicitatea), fiind unul pentru toți şi toți pentru 
unul. În timpul Căpitanului Mişcarea a cunoscut această realitate 
deosebită, fiind pregătită pentru un apostolat creştin. Chiar dacă 
pentru foarte scurt timp, totuşi ea s-a ridicat până la această trăire. 
Dar nu toţi legionarii au avut timp să crească, din punct de vedere 
spiritual la nivelul Căpitanului sau al elitei legionare. Rămaşi singuri, 
unitatea a avut de suferit. 


562 


Această carte este o datorie a vieţii mele. O carte 
de istorie. Ca autor asum, Cum se cuvine, 
răspunderea integralității textului dar nu-mi atribui 
paternitatea tuturor relatărilor şi descrierilor 
prezentate. Exprim, în cele ce urmează, mmulțumiri 
şi recunoştinţă celor care au contribuit, direct sau 
indirect, la realizarea cărții. 


MULȚUMIRI şi RECUNOŞTINŢĂ 
se cuvin 


Camarazilor: Dumitru BANEA, Chirion BÂNDA, > 
Nicolae BUJIN, Erast CĂLINESCU, Corneliu COMANIȚA, 
Dumitru FUNDA, Ștefan GEORGESCU, 

Marcel GHINEA (iniţiatorul acestui volum), 

Dumitru GROZA, Costache HORODNICEANU, Ştefan ILIESCU, 
Petre INDRIEŞ, Aurel IONESCU, Nicolae ITUL, Filon LAURIC, 
Victor LEAHUL, Nicolae MIOC, Pr. Dumitru POPA, Ion POPA, 
Ştefan PREDESCU, Caranfil SPÂNACHE, Tiberiu SIMULESCU, 
Jon ŞTEFLEA, Viorel TANASE, Octavian TOMUŢAĂ, 

Nae TUDORICĂ, Laurian ȚALNARIU, Petru TOCU, 

Constantin VASILIU, Gheorghe VLAD, 

Gheorghe VOICU, lon ZEANA. | i 

Doamnelor: Sofia BATALI-BĂRBULESCU, Ancuta BANDA, 
Madeleine GORNEA, Yvonne IGIROŞANU-BERIGAN, 

Xenia MĂMĂLIGĂ, Therese MIRON, Anca NECULCE, 
Lucia POPŞOR, Viorica SCUTARU, Maria VĂLIMĂREANU. 

Lui Cătălin ZELEA-CODREANU pentru valoroasele sale 
„Amintiri de familie“. 

Lui Horia COSMOVICI, pentru frățeasca încurajare şi 
mărturiile inedite cu care m-a ajutat la prezentarea corectă a 
adevărului. 

Copiilor mei, CORNELIU şi SANDA (Alice Ruxandra) pentru 
imensa lor dragoste şi înțelegere. 


565 


Lui Adrian GUTUESCU, providenţial ajutor frățesc al 
străduințe lor mele. Mulţumiri care în mod firesc se răsfrâng şi 
asupra soţiei sale. 

Familiei BARSAN, cadru familial, adevărat dar al Domnului 
pentru un singuratic, A 

Prietenului Victor BARSAN, („avocat fără de arginţi“ * - al 
cauzei transnistrene şi al dramei lui Hie Ilaşcu), care cu competenţă, 
talent şi dăruire de sine a dat acestei cărți forma, structura și 
prezentarea care o situează la un nivel superior celui iniţial prevăzut. 

Profesorului Nicolae ILIESCU, minunată întâlnire pe aceeaşi 
linie de acţiune, gândire şi credinţă, şi care cu sfat şi colaborare m- 
a ajutat la complectarea și finalizarea acestei cărţi. 

Grupului de foşti elevi din redacţia revistei „Decembrie“, care încă din 
anul 1991 mi-au deschis calea spre tineretul român: Marius BÂRSAN, Adina 
CHILIM, Ion COSMOVICI, Cristi JOANTĂ, Heana NEȚOIU, Dan 
SUCIU. 

Lui Marian MUNTEANU, care, împreună cu cei din jurul lui, 
m-a pus în contact cu tineretul din „Generaţia din Piaţa 
Universităţii“, contribuind astfel la geneza şi progresul acțiunii 
mele. El a fost primul care, după 1989, a dat o analiză completă şi 
exactă a doctrinei Mişcării Legionare. 

Părintelui loan GOIA, pentru însufleţirea cu care m-a ajutat, 
procurându-mi documente esenţiale. 

Doctorului Jean STROE, pentru o bogată şi revelatoare 
documentație. 

„Last but not least“ **, tuturor tinerilor care, punându-mi 
felurite întrebări, au provocat şi implicit au sugerat acest 
RASPUNS. 

Părintelui Prof. loan NEGRUŢIU, cu deosebit respect, pentru 
încurajarea şi binecuvântările sale. 

Domnului lon PAPUC, pentru ceea ce, dincolo de latura 
profesională, a pus din plin la realizarea acestei cărți. 

Karina KNAPEK, a participat cu iscusinţă profesională la 
documentarea cu imagini a volumului de faţă. i 

Marius BARSAN și Ileana TOMA mi-au dat un prețios 
ajutor la corectarea textelor. Ca şi Eugen şi Manuela LEAHU. 

ncă un gând şi o datorie a autorului 


Prietenul din Franţa, cu care am făcut şi am finalizat prima 
versiune (nepublicată) a acestei cărţi, 


566 


Prietenul din România, cu care am făcut a doua versiune (de 
asemenea nepublicată) a aceleiaşi cărți şi 

Prietenul de peste Ocean, care cu sfat şi colaborare m-a ajutat 
să aduc la îndeplinire această versiune definitivă; 

(Dumitru BACU, Victor BÂRSAN, Nicolae ILIESCU) 

toţi trei mi-au fost nu numai de mare ajutor, dar au participat — 
fiecare după natura şi în măsura intervențiilor respective — la însuşi 
rolul meu de autor al cărţii. Am ţinut şi am socotit de datoria mea să 
mentionez aici acest lucru şi să le exprim recunoştinţa mea. 


Fie-mi îngăduit să exprim şi respectuoasa recunoştinţă pe 
care o datorez membrilor familiei ZELEA CODREANU pentru 
încre-derea, încurajarea şi neprețuitele informații cu care m-au 
ajutat. 


UN GÂND DE PIOASĂ ADUCERE AMINTE 
pentru cei care m-au încurajat şi ajutat într-un moment sau altul 
la alcătuirea celor două volume, dar au trecut la Cele Veşnice înainte 
de încheierea lor: 
Dumitru GROZA 


Victor APOSTOLESCU Mihai MOŢA 
Emil BRÂNZEI Ion PANTAZI 
Nicolae CARANICA Anastasia POPESCU 
Petre GHEORGHEONI Stelian STĂNICEL 
lon GORNEA Dumitru STĂNILOAE 
Nicolae HORODNICEANU Vera TOTU 
Ştefan LOGIGAN Constantin UNTARU 
Coriolan MATEI George USCĂTESCU 
Traian MIRON Petre VĂLIMĂREANU 
Elena MITITELU Elena ZELEA-CODREANU 


kkk 


567 


Ioan CUŞA (1925-1981), a adormit întru Domnul înainte de 
începerea acțiunii a cărei ultimă concretizare este această carte. I- 
am resimțit lipsa în decursul evenimentelor survenite după decesul 
lui prematur. Era un personaj excepţional. Poet, cu formaţie li terară, 
a reușit să creeze, din nimic, una din cele mai moderne şi mai bine 
înzestrate imprimerii din acel timp, sursă de multiple binefaceri pe 
tărâmul exilului românesc: destui compatrioți îi datorează aşezarea 
tihnită a lor şi a familiilor lor. Biserica Ortodoxă Română din Paris a 
rămas văduvită de cel mai darnic binefăcător al ei din această 
jumătate de secol şi de glasul de neuitat cu care rostea Apostolul la 
Sfânta Liturghie, dar şi de cel care, cu energia lui şi cu multiplele lui 
contacte umane, a contribuit la strângerea comunităţii pentru a face 
zid de apărare împotriva încercărilor Ambasadei Române de a pune 
stăpânire pe ea. Aceste încercări s-au manifestat sub diverse forme: 
procese şi chiar comandouri încercând să ocupe biserica cu forța. A 
fost şi o încercare de a ne convinge prin vizita Mitropolitului 
Nicolae Corneanu însoţit de Bartolomeu Valeriu Anania, actualul 
Episcop al Clujului. Încercare nereuşită. 

Legionar de prima linie, loan Cuşa a participat la toate 
manifestările Consiliului Conducător al Mişcării Legionare după 
demiterea lui Horia Sima. 

Biserică Vădană, fraţi vădani, lume vădană. Unde ne eşti, 
Ioane? 


568 


Cuvânt de încheiere 


Iubite cititor, 

Autorul ţine să mărturisească, în încheiere, că nu i-a fost uşor să 
reia şi să redea tot ceea ce e scris în această carte. Atunci însă când a 
ales ca motto cuvintele din Faptele Apostolilor, pe care Sfântul Petru 
le-a pronunţat în faţa Sinedriului iudaic, a ştiut că nu putea face decât 
ceea ce a făcut. 

Prin aceasta, însă, el nu a crezut, în nici un caz, că şi-ar putea 
aroga dreptul la o comparaţie cu Sfântul lui Hristos. Motto pe care 
l-ai citit la începutul cărţii l-a simţit nu numai ca un imbold pentru 
lucrul pe care trebuia el să-l facă, dar şi ca o necesitate pentru 
cititor. Pentru ca cititorul să ia seama şi să dorească să cunoască, 
nepărtinitor, dorințele, idealurile şi martiriul unui imens număr de 
oameni, din toate straturile ţării noastre, în serviciul dreptății 
naţionale şi creştine. 

L-a mai ghidat în strădania sa şi dorința unui elev de liceu, aşa 
cum a fost exprimată iniţial în Revista „Decembrie“ și pusă şi la 
începutul cărții precedente acesteia: „Din Luptele Tineretului Român, 
1919-1939“, publicată în 1993: 


Sfârşitul secolului XX găseşte poporul român într-o stare de 
dezbinare fără egal, într-o stare de sărăcie materială, dar mai ales 
morală. lar primul lucru ce trebuie făcut pentru a ieşi din această 
situaţie este aflarea adevărului, indiferent care este. 


(...) 


569 


Avem nevoie de adevăr pentru a afla cât de adânc ne-am înfundat 
în noroiul istoriei. Avem nevoie de adevăr pentru a şti cine ne-a omorât 
bunicii, ne-a mutilat părinţii şi ne-a ucis prietenii. Avem nevoie de 
adevăr, căci numai ştiind adevărul, vom putea şti ce trebuie să facem 
pentru a salva ce mai este de salvat. Avem nevoie de adevăr şi nu de 
linişte. 

Un elev de liceu 
(Dan Suciu) 
Bucureşti, 1991 


Cu aceste rânduri, iubite cititor, de aci înainte, răspunderea pentru 
destinul neamului nostru e numai a ta. 


570 


ULTIMA ORĂ 


(După încheierea manuscrisului) 

Cotidianul bucureştean „Ziua“ din 15 septembrie 1996 publică, 
în prima pagină, textul următor, care încadrează chipul lui Corneliu 
Zelea Codreanu: 

„Biserica Ortodoză Română a exclus un sfânt din calendar de 
teama legionarilor. 

Pe 13 septembrie, de Sfântul Mucenic Cornelie Sutaşul şi de ziua 
lui Corneliu Zelea Codreanu, foştii membri şi simpatizanți ai Legiunii 
se strâng la slujbele bisericilor româneşti. 

Creştinii ortodocşi îl sărbătoresc la 13 septembrie pe Sfântul 
Mucenic Cornelie Sutaşul, cel dintâi roman care s-a creștinat. El era 
comandantul a o sută de soldaţi romani care s-au convertit la religia 
creştină pe vremea împăratului Tiberiu (14-37 d. Hr.) şi a fost botezat 
chiar de Sfântul Apostol Petru, căruia i-a fost slujitor întru 
propovăduirea religiei noi. În calendarele creştin-ortodoxe pe 1996, 
tipărite de Episcopiile Romanului, Galaţiului, Clujului şi Sucevei, nu 
mai apar în dreptul zilei de 13 septembrie decât Înnoirea Bisericii 
Învierii de la ferusalim şi Sf. Cuv. loan de la Prislop. Doar în calendarul 
tipărit de Mitropolia Iaşului s-a mai păstrat sărbătoarea acestui sfânt 
important (cf. pag. 104). k 

Bătrânii legionari sunt convinşi că scoaterea Sfântului Mucenic 
Cornelie Sutaşul din calendar este o lucrătură prin care se încearcă 
eliminarea unui prilej de întâlnire a foştilor membri şi simpatizanți ai 
Legiunii Arhanghelul Mihail. Legionarii marchează această zi prin 
participarea la slujbe religioase în mai toate bisericile țării. 

Căpitanul Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu, s-a născut pe 13 
septembrie 1899, de unde probabil i-au dat şi părinții acest nume.“ 


571 


Iuliu Maniu şi Mişcarea Legionară 


Cum a văzut Maniu Mişcarea Legionară, el şeful Partidului 
Naţional-Ţărănesc şi exponentul unanim recunoscut al democraţiei în 
România? Dăm mai jos extrase dintr-un articol semnat de Nicolae 
Penescu, fost secretar general al Partidului Naţional-Țărănesc şi mi- 
nistru de interne în guvernul Sănătescu din toamna anului 1944, articol 
ce poartă titlul „Testamentul lui Maniu“. Acest articol a apărut în 
România Democrată“, organ al Partidului Naţional-Ţărănesc de sub 
direcţia dlui Jean Teodorescu-Făget din New York în numărul 3 1.1979. 

„În cele două lucrări ale mele: România -Avânturi frânte şi România 
- Răscruce a furtunilor, am expus, în prima, viaţa politică din ţara 
noastră între 1918 şi 1940, iar în a doua, evenimentele din 1940-1947, 
la care am participat la început ca membru al biroului Partidului 
Naţional-Ţărănesc şi apoi ca secretar general, confirmat în unanimitate 
de Comitetul Central. Am difuzat în ţară aceste cărți în anii 1975-76- 
77 prin postul de radio „Europa Liberă“. 

Tineretul a cunoscut astfel adevărul asupra celor întâmplate în acest 
timp în România, care este altul decât cel prezentat de comunişti. 
Politica Partidului Naţional-Țărănesc şi politica lui Maniu sunt una şi 
aceeaşi. 

Reţin trei capitole din acest „Testament“: Mişcarea legionară, 
Tineretul şi Politica externă. 

„Mişcarea Legionară. Cu excepţia măsurilor luate contra legionarilor 
de Ion Mihalache, ministru de Interne în 1932, la cererea Regelui 
Carol. Partidul Naţional-Ţărănesc nu a avut niciodată o atitudine ostilă 
față de aceştia.“ 

„Corneliu Codreanu a întemeiat Legiunea pe trei idei: lupta 
națională, credinţa creştină, omul nou. Cu excepţia chestiunii evreieşti, 
nimic nu ne separa. Ne-am întâlnit ca tineri deputaţi în Parlament. 
Legiunea făcuse progrese, repezi şi importante în tineret. Este adevărat 
că exista problema evreiească, fiindcă evreii deveniseră, după unguri, 
cea mai importantă minoritate ca număr şi era prima ca putere 


572 


economică. Profesiunile libere erau invadate de evrei. Nu eram însă 
de acord cu Codreanu asupra opţiunilor de dat acestei probleme“ 

„În politica externă, preferinţele lui Codreanu mergeau spre Axa 
Roma-Berlin, din cauza repulsiunii lui față de comunism şi fiindcă 
credea că era în interesul țării să existe o politică alternativă... Înteme- 
ietorul Mişcării Legionare, Corneliu Codreanu, cu ocazia penultimei 
întrevederi pe carea am avut-o cu el, mi-a spus că ceea ce îl lega de 
Germania nu erau principiile naţional-socialiste, ci credința că, în 
războiul mondial ce se va declanşa, Germania va ieşi învingătoare şi 
deci va trebui să existe în România o Mişcare care ar putea servi de 
cadru protector pentru armonizarea intereselor ei cu exigenţele even- 
tualului învingător. Însă acum este clar că Germania va vi învinsă“. 

„Dictatura, starea de asediu şi cenzura au făcut imposibil ca aceste 
opinii ale conducerii Mişcării Legionare să poată fi exprimate, să poată 
fi manifestate şi, în consecință, a trebuit să suportaţi o atmosferă grea 
ce s-a creat în jurul d-voastră... 

La 23 August s-a constituit guvernul Sănătescu, cu generalul Aldea 
la Interne. La cererea genearalului Susaicov, preşedintele Comisiei 
Aliate de Control, au început arestările unora dintre foştii demnitari 
din timpul lui Antonescu, a unor generali, a celor acuzaţi de colaborarea 
cu Germania şi a legionarilor. 

La 4 Decembrie s-a constituit al doilea guvern Sănătescu, eu 
fiind ministru de Interne. Printre primele măsuri pe care le-au luat 
a fost şi eliberarea legionarilor. Ei nu puteau fi acuzaţi de crime de 
război. Ostentaţi, cu prilejul unei reuniuni la Piteşti a Comitetului 
Executiv al organizaţiei naţional-țărăniste din Argeş, pe care o 
prezidam, m-am dus la penitenciarul local, unde erau deținuți 
legionari, în frunte cu preotul Dumitrescu-Borşa, fost secretar ge- 
neral al Mişcării. l-am convocat în curtea închisorii, le-am ţinut o 
cuvântare de încurajare şi i-am eliberat. Am ordonat eliberarea 
legionarilor în toată ţara. Întors la București, am fost vizitat la mi- 
nister de un general rus, reprezentând Comisia Aliată de Control, 


573 


care mi-a cerut explicaţii. I-am răspuns ce trebuia, Maniu m-a 
aprobat întru totul. Liberarea legionarilor, împiedicarea ocupării 
prefecturilor şi primăriilor de către proaspeţii comuniști dirijaţi de 
agenții sovietici, au fost invocate de generalul Vinogradov, devenit 
între timp preşedintele Comisiei Aliate de Control, ca acte contrare 
spiritului Convenţiei de Armistiţiu şi au provocat demisia 
guvernului. Generalul Sănătescu s-a solidarizat cu mine. A urmat 
guvernul prezidat de generalul Rădescu, care a avut aceeaşi soartă, 
fiindcă rușii îl voiau pe Petru Groza care a fost însărcinat de 
Rege - cu toată opoziţia lui Maniu - să formeze noul guvern, la 6 
martie 1945, în colaborare cu câţiva transfugi de la național-ţărănişti 
şi . liberali, în frunte cu Gheorghe Tătărescu. 

După 6 Martie 1945, situaţia partidului nostru devenise foarte grea. 
Existam legal, dar, de fapt, eram împidicați să activăm. Într-o zi, 
profesorul universitar Manu îmi cere o întâlnire, la care va fi prezent 
şi Nicolae Pătraşcu, secretar general al Mişcării Legionare, care se 
întorsese clandestin în țară. Eu âm fost însoțit de un prieten, rudă cu 
Mihalache, care nu era însă la curent cu această întâlnire. I-am găsit 
pe cei doi legionari într-o casă din cartierul Sfinţii Apostoli. Pătraşcu 
mi-a propus colaborarea Mişcării Legionare cu Partidul Național- 
Ţărănesc în lupta contra cornunismului... | 

Am comunicat această propunere lui Maniu, care mi-a răspuns: „Cu 
Mişcarea Legionară colaborăm din 1942“. 

Maniu a sondat pe anglo-americani, în legătură cu colaborarea cu 
legionarii... Reprezentanții politici şi militari anglo-americani n-au 
făcut nici o obiecție. Maniu a consultat, de asemenea, pe Dinu Brătianu 
şi pe Titel Petrescu. Amândoi au fost de acord cu colaborarea Mişcării 
Legionare. Ei primeau alături de partidele Liberal şi Social- Demo» 
crat, pe legionari. 

Legionarii au fost tot timpul prezenţi în confruntarea cu comuniștii. 
Erau lângă noi în campania electorală din 1946... La 19 Noiembrie a 
avut loc un simulacru de alegeri şi la 30 Noiembrie Regele Mihai a 


574 


deschis sesiunea aşa-zisei Adunări Naţionale împotriva opiniei lui 
Maniu, care credea indmisibilă legitimarea alegerilor de către 
Suveran“. 


Politica externă a lui Maniu 


La 4 Aprilie 1934, Iuliu Maniu, într-o interpelare adresată în Cam- 
era Deputaţilor ministrului de Externe. de atunci. Nicolae Titulescu, în 
legătură cu politica din afară a țării spunea:.. A Tu i 

„De aceea, din primul moment, am fost de părere că, realizându-se 
înființarea statelor naționale sud-europene, ele vor trebui să înfăptuiască 
în scurtă vreme o puternică confederație sud-est-europeană, cu scopul 
de a forma o forță comună şi de a crea un teritoriu economic unitar. 

Mânat de convingerea acestei inexorabile necesităţi, în primăvara 
anului 1924, exact acum 10 ani, într-o conferință ținută la Institutul 
Social, am spus: „cred cu tot sufletul meu că numai întronând în țara 
noastră un sistem de legalitate, moralitate şi libertate pentru toți, ea va 
putea să dăinuiască. Cred nestrămutat că idealul naţional, prin întregirea 
între hotarele de astăzi, nu este încă împlinit. Vai de națiunea care nu 
este în stare să-şi fixeze noi şi noi ţinte nobile, idealuri măreţe, tot mai 
desăvârşite, demne de frământări, de luptă, de jertfe şi de martiri“. 

După cum vedem, Maniu a acceptat bucuros colaborarea cu 
Mişcarea Legionară. Recunoaşte şi el că în România a existat o 
problemă svreiească, evreii constituind o minoritate etnică puternică 
şi dominând economia țării. Recunoaşte, de asemenea, că această 
minoritate a „invadat“ profesiunile libere, dar declară că nu este dè 
acord cu soluţia pe care Codreanu o dă acestei probleme, fără ca să ne 
spună care era soluția sa. EI precizează, după cum am văzut, că, în 
afară de soluţia pentru problema evreiască, nimic esenţial nu deosebeşte 
programul său de ce! a! lui Codreanu. 

În toate aspectele care privesc problema evreiască (social, economic, 
cultural etc), Codreanu a vrut să le reducă evreilor „influența“ la 
proporţia pe care ei o reprezentau demografic în România şi nimic 


575 


mai mult. Frecăruia dintre drepturile ce i se cuvin. Puterea (sau 
influenţa) evreilor să fie redusă la cât reprezintă ei demografic în 
România, iar românii să fie sprijiniți la nivelul ce li se cuvine, acela pe 
care ei îl reprezintă în România, ca naţiune dominantă. 

Situaţia de mai sus era valabilă pentru timpurile când evreii 
constituiau acea minoritate puternică da care vorbeşte Maniu, dar care 
astăzi nu mai este. După câte ştim, prin emigrare spre Israel, numărul 
evreilor în România s-a redus la cca.30.000, ceea ce nu mai reprezintă 
o minoritate care să constituie o problemă naţională. Asta înseamnă 
că, odată cu dispariţia problemei evreieşti, a dispărut şi unicul punct 
esențial care deosebea programul politic al lui Maniu de cel al 
Codreanu. Atunci cum justifică cei care au ceva de spus astăzi în viaţa 
politică a României şi care declară sus şi tare că au adoptat şi aplică 
principiile unui regim „democratic“, atitudinea lor dușmănoasă, 
exclusivistă, de refuz al oricărei colaborări cu Mişcarea Legionară? 

În trecut, în epoca post-antonesciană, partidele politice istorice şi 
Aliaţii occidentali au acceptat colaborarea cu Mişcarea Legionară. Doar 
ruşii şi Partidul Comunist instaurat de ei la putere s-au împotrivit unei 
astfel de colaborări. Care sunt argumentele pe care se bazează atitudinea 
acelora care astăzi se împotrivesc ca Mişcarea Legionară să participe 
la viaţa politică a României? Pentru că oricât ar fi de puternice interesele 
partizane egoiste ale formațiunilor politice „acceptate“, totuşi trebuie 
să fie stabilită şi respectată o limită de toleranţă pentru toată lumea; 
iar dacă această limită este depăşită, atunci atitudinea lor devine 
abuzivă, adică incompatibilă cu noşiunea de democraţie, în numele 
căreia susțin că au luat ființă. 


576 


MÂNĂSTIREA VLADIMIREŞTI 
sau reîntoarcerea la icoană 


„Prin rugăciunile şi chinurile ce se pregătesc sufletelor ce-şi 
vor petrece viaţa în locul acesta, se va câştiga Țara Românească“. 
Era prin anul 1939! Locul ales, câmpia din Vladimireşti. 

Chemarea şi proorocirea aceasta apocaliptică a fost făcută de 
Maica Domnului unei tinere țărance de şaptesprezece ani. Începând 
din 1937 şi de multe ori. Preacurata i-a cerut să clădească un Așezământ 
monastic pentru fecioarele care vor dori să îmbrace rasa călugărească. 

Câteva zeci de tinere au răspuns. Cu binecuvântarea Episcopiei 
Romanului, prin truda țărancei Vasilica Barbu-Gurău, Maica Veronica 
de mai târziu - şi a tinerelor, s'a construit între 1940 şi 1943 un paraclis, 
opt chilii pentru Maici şi biserica Adormirea Maicii Domnului, 
târnosită la 15 August, 1943. 

Mii de pelerini au venit în anii care au urmat să-şi tămăduiască 
sufletul sau trupul de relele veacului. 

„=. Maicile de la Vladimireşti vor putea deveni 
înaintemergătoarele unei vieţi... ce va putea aduce foloase Bisericii 
şi Patriei... „» „Aşezată pe temeliile tradiționale, această viaţă de obşte 
duhovnicească este pătrunsă în întregime de suflul pururea înnoitor 
al harului divin“ spuneau preacuvioşii iar în 1949, Patriarhul Justin- 
ian instala, după orânduiala canonică, pe cuvioasa Maică Veronica în 
scaunul de stareță. Printre semnatarii actului, arhimandritul Teoctist 
Arăpaş... ! 

Laudele mai marilor Bisericii au plouat până când... au venit 
vremurile de secetă şi urgie. i 

Atunci mai marii Bisericii şi-au acoperit fața ca să nu le vadă 
ochii spurcarea Altarelor iar ucenicii Satanei au început opera de 


577 


destrămare spirituală a neamului. Prin toate mijloacele, Mânăstirile şi 
călugării nu au fost scutiţi de nici o uinilire. Mai lovită decât toate a 
fost Mânăstirea de la Vladimireşti. Pentru că aici a descoperit Satana 
nu numai o oază de puritate sufletească ci şi o obşte duhovnicească, 
iniţiatoare a unei mişcări de reîntoarcere la Icoană a mirenilor. Cum 
putea el tolera aceasta? 

Maica Veronica, părintele duhovnic Iovan și cu întreg comitetul 
de conducere sunt arestaţi, schingiuiţi şi condamnaţi petnru crime de 
război (!) la ani grei de ocnă şi suferință. Alte procese, alte condamnări 
„pentru port ilegal de uniformăţ!)“, alte umilințe. Ura duşmanilor 
Crucii nu cunoaşte limite. Până la a obliga pe călugări sau pe călugărițe 
la căsătorie forțată, pentru anihilarea unirii mistice prin călcarea 
jurmământului! Şi pentru ca Sinodul Bisericii să nu fie cu nimic mai 
prejos de asupritori, în 1956 semnează ordinul de... auto-desființare a 
mânăstirii, fără ca Maicile şi Soborul să ceară sau măcar să fie întrebaţi! 

Anii grei de detenţie au trecut lăsând urme dureroase. Maica 
Mihaela Iordache a răposat muceniceşte trecând în lumea celor drepți. 
Alungate de la altar, defăimate, cele trei sute de Maici au pribegit prin 
Țară aşteptând cu răbdare împlinirea proorocirii. Și a venit Decembrie 
1989, capacul de plumb a slăbit, dar nu şi neîncrederea lumii bisericeşti. 
Cincisprezece Maici, cu Maica Veronica în frunte, au obținut 
redeschiderea Aşezământului. Două sute de supraviețuitoare sau 
reîntors şi au reînceput rezidirea cu brațe obosite de ani dar cu inima 
curată ca la începuturi. „... Am ras chiliile până la cărămidă..., am 
luat acoperişul stricat... am spălat şi pictat din nou biserica schimbată 
în depozit sau sală de sport... cimitirul arat cu plugul, mormintele 
fără Cruci. Fonduri?... ce am agonisit în anii de pribegie, pensiile, 
donațiile credincioşilor şi... zestrea celor peste şaptezeci de tinere 
care au venit cu noi... aşa am refăcut gospodăria mânăstirii“... 

Viaţa monahală reînvie. Rezistenţa spirituală a Maicilor care s “au 
întors sleite de prigoane şi de ani, dăruirea tinerelor printre care unele 
abia împlinesc douăzeci de ani, trăirea întregii obştii în rugăciune 


578 


necurmată, în trudă zilnică şi în post, demonstrează că spiritualitatea 
neamului nu a fost secătuită de prigoana Satanei şi reîntoarcerea la 
Icoană este hrănită din nou de nădejdea unei mântuitoare învieri 
duhovniceşti. În ciuda atitudinei de rezervă întreţinută de administraţia 
bisericească! 

Dar pentru ca mânăstirea să-şi împlinească chemarea are nevoie 
de sprijin material. Pentru refacerea Aşezământului şi pentru toată 
opera de ajutorare a celor care bat la uşa ei. Bătrâne sau tinere, Maicile 
se străduiesc prin toate mijloacele (şi nu au multe!) să facă faţă. 

Cele cu darul picturii, au întemeiat un atelier în care zugrăvesc 
Icoane pe sticlă. Nu „artă profană“ în serie ci icoane unicate, lucrate 
după toate canoanele bisericeşti, aşa cum ele au fost stabilite de tradiția 
ortodoxă. 


579 


Însemnări 


Marţi, 19 Aprilie. 


E ora 9 seara. Condus de un căpitan de jandarmi şi de un plutonier, 
cobor scările dela Consiliul de Războiu. 

Afară duba. De câte ori văd acest instrument, mi se înăcreşte 
sufletul. ; 

Se deschide uşa şi urc. Înăuntru întuneric. Desprind umbrele a 
patru soldați. «Încărcaţi armele», aud comanda plutonierului. Plecăm. 
Trecem prin străzi luminate. La un moment dat îmi dau seama că mă 
aflu pe podul dela Izvor, în dreptul casei D-lui General, unde, până 
acum câteva zile, fusese sediul nostru. Şi va mai fi, cu ajutorul lui 
Dumnezeu. 

O apucam la stânga şi apoi dealungul, pe Cheiul Dâmboviţei. 
Mă duc la Văcăreşti, îmi zic. Și trec străzile una după alta. 

La un moment dat simt că am ieşit afară din Bucureşti. Nu mai 
aud sgomote de trăsuri, maşini şi tramvae şi nu mai văd lu mini, prin 
crăpăturile dela ferestruică. 

Maşina fuge pe şosea, în necunoscut. 

Într’un târziu este oprită de un cordon de sentinele. «Stai! Cine- 
i?» «Dă-i drumul, că-i poliţia.» Apoi de un altul. În sfârşit oprim. 
Cobor la Jilava în faţa cancelariei. Aici e un fort din linia de centură a 
Bucureştilor, făcut pe vremea regelui Carol I, după războiul dela 1877. 
Acum e închisoare militară. 

Aici s'au chinuit Moţa, Marin, Ciumeti, D1. General şi sute dintre 
ai noştri, la 1933-1934. 


581 


Intrăm în cancelarie. Peste câtva timp svseşic maiorul comandant 
al închisorii şi doi ofiţeri din compania de gardă 

Primesc instrucțiuni ia teletor.. 

Căpitanul şi pleronierul de jandarmi pleacă. luându-și cu părere 
de rău rămas bun dela mine. Două suflete alese. care fac excepție în 
corpul acesta al jandarmilor. 

Maiorul îmi cere cravata. Apoi banii, 1000 Lei. mi se face 
percheziţie prin buzunare. Oribil. Dar aşa e regulamentul. Plec cu 
locotenentul Mastacan, încadrat de patru santinele cu baioneta la armă. 

Sunt obosit. 

Intrăm în fort. Acolo pătrundem pe nişte ganguri întortochiate 
şi lungi, pline de întuneric. Mă izbește un miros rece şi umed de 
mucegaiu. 

Sunt introdus apoi intr’un fe! de boltă, lungă de vreo 6 m. și lată 
de vreo 4 m. 

Deoparte şi de alta nişte scânduri, aşezate pe capre de lemn, 
formează două paturi mari, comune. O fereastră cu gratii de fier dă 
într'un perete a! fortului, aşezat la vreo 10 m. Deasupra acestei bolți 
sunt vru patru metri de nfitânt. Pereţii exteriori au o grosime de 
:,5u m. Jos asfalt. 

“Dacă afară aş vedea un om care numai o jumătate de oră ar dori 
să doarmă într'o asemenea boltă, l-aş opri şi i-aş spune: «Nu încerca, 
te nenoroceşti.y 

Plutonierul mi-aduce o rogojină şi două paturi groase. Le aşează 
pe scânduri. Sub cap nimic. 

Locotenentul vede că este ceva lipsit de cea mai elementară 
omenie. Se simte jenat şi se scuză că aşa e regimul. Mă întreabă dacă 
n'am o bască pentru cap, că o să-mi fie frig. De unde să am? 

Îmi spune câteva vorbe bune şi pleacă, încuind uşa cu lacăt. 
De jos, de sus, din pereţii groși, de pretutindeni săgeți reci de 
umezeală îmi strapung trupul. Pare că aceşti pereţi străini, în care 
nu recunoşti nimic de al tău şi nu vezi pe nimeni dintre ai tăi, 


582 


dușmănoşi, abia aşteaptă o viaţă de om, pe care s'o mistuie, 
vimițându-şi miile de săgeți, ca nişte adevărate raze ale morţii, pe 
trupul bietului condamnat. 

M'am culcat. O noapte lungă. 


Sf. Paşti, 1938, 24 Aprilie. 


Îmi intră umezeala în oase. 

Respir aerul de pivniţă. Îmi simt plămânul străpuns de ace, de 
gloanţe. 

Mă întind pe patul de scânduri. Mă dor oasele. Stau câte cinci 
minute pe o parte, câte cinci minute pe cealaltă. 

Mă întorc pe stânga. Aud cum îmi bate inima. Sau picură picături 
de sânge din ea? 

Se scurge viaţa din istovitul trup. 

O, țară! Cum îţi răspălăteşti tu pe fiii tăi! 

Am adormit. Visez pe Mamaia şi pe Elvira Gârneaţă. Elvira mi- 
a dat să beau dintr’o cană mare cu apă. Mamaia mi-a spus: «Tare greu 
o ducem. M’am mutat aici.» (Era intr'un sat la mahalaua Hușului, 
dinspre Prut.) 

Eu i-am spus: «Mă duc până sus pe deal, cu Nicoleta şi 
Horodniceanu și, când mă voiu întoarce, o să-ți las ceva bani, să nu al 
nici o grije.» 

Am plecat. Era noapte. O lună plină, strălucitoare, lumina 
pământul. 

Mi-e teamă să nu i se întâmple ceva. 

Rămasă iar singură. Un ginere mort în Spania, o fată rămasă cu 
doi copii orfani de tată. Eu în închisoare. Alţi patru copii şi ei în 
închisoare sau gata de a fi prinşi. În urma unuia dintre ei au rămas 
patru copii fără nici o bucată de pâine. 

Tată-meu plecat de acasă la București, pentru a-și lua pensia de 
sărbători, nu se mai întoarce. E arestat şi dus întrun loc necunoscut. 

Nimeni nu ştie de soarta lui. i 


Acasă de Paşte, ne aşteaptă mama pe toţi, să facem sărbătorile 
cu ea. Sunt aşa de puţine bucuriile unei mame batrâne, arar numai 
adunându-şi puii la un loc. 

La noi, de Paşti, e pustiu. Nimeni din cei aşteptaţi. Nu-i niciun suflet 
lângă mama. Străinii toţi o ocolesc şi de teamă nu-i mai intră în casă. 

Bate o inimă stingheră şi ne caută pe toţi prin închisori, aleargă 
după fiecare prin celulele noastre să ne găsească. Să ne mângâie, să 
ne sărute amarîtele trupuri. 

Dar unde, când nimeni nu-ţi spune nimic şi nu primeşti nicio 
veste. 

O, mamă, care plângi singură în colțul tău de acasă şi pe care 
nimeni nu te vede, să ştii că şi noi plângem pentru tine, în această zi 
de Paşti fiecare prin celulele noastre. 


* 


Ieri, Sâmbătă, am rugat să mi se trimită un bărbier, ca să-mi radă 
barba, crescută zburlit de o săptămână, pe obrazul îngheţat. A venit 
frizerul închisorii, un biej țigan condamnat. M'a ras şi m"am spălat pe 
ochi pentru prima oara în această săptămâna. 

Aştept învierea Domnului. 

Să cer o lumânare plutonierului. Aici n'are de unde să cumpere, 
dar poate va fi având vreuna în plus acasă la el. 

Cei doi ofiţeri, locotenentul Mastacan şi Ii... au venit şi ei să-şi 
facă serviciul înainte de închidere. Mai ales că în camera unde sunt 
adus de ieri nu arde becul. 

Ce nenorocire! Îmi trece prin minte că e un semn rău. Pentru prima 
oară în viață voiu face învierea fără lumină. Pe întuneric. Singur. 

Dar ofițerii şi plutonierul... după mai multe încercari au aprins 
lumina. 

Mi-au adus şi o mică lumânărică de ceară, pe care mi-au dat-o 
cu deosebită bunăvoință. 

Ei, în puţinele minute de vizită reglementară, de două sau trei 
ori pe zi, nu vorbesc cu mine. Nici ei n'au ce să-mi spuie, nici eu nu- 


584 


i întreb nimic. Singurele lor cuvinte sunt: «Aveţi nevoie de ceva? » La 
care eu răspund întotdeauna: «Nu.» 

Dar simt în ochii lor că ei înțeleg toată tragedia mea 
sufletească. Îşi dau seama de importanţa culpei mele şi de 
răspunderea conducerii unei mișcări de peste un milion de suflete, 
în care se joacă soarta unei naţiuni, ca şi de durerile care- mi 
străpung inima pentru cei de acasă şi pentru fiecare din sutele şi 
chiar miile de legionari, care în clipa aceasta primesc aceleaşi aspre 
chinuri. 

Înţeleg şi situaţia de umilință în care sunt aruncat. Căci, 
privaţiunea de libertate e una, iar ceeace e cu mine aici e umilire, e 
degradare până la maximum a fiinţei umane. 

Ceeace nu înțeleg sunt poate uneltirile şi toate diavoleştile planuri 
care se pun la cale pentru nimicirea mea şi a Mişcării mele. 

Se caută cu orice preţ ceva, pentru a se smulge o condamnare 
mare. Ori redeschiderea, în vreo formă a procesului Duca, ori 
amestecul meu în procesul Stelescu, ori declararea drept anarhică şi 
teroristă a Mişcării de până acum şi încercarea de condamnare pe 
această temă. 

O condamnare se obţine uşor prin ordin. 

Totuşi opinia publică va putea discerne în conştiinţa ei 
nevinovăția noastră şi jertfa noastră va creşte până la cer, iar Dumnezeu, 
supremul Judecător, ne va auzi şi pe noi. 


x 


Mi-e sufletul încărcat de nedreptăţi. 

M'am întins din nou pe patul acesta de scânduri. Aştept ora 11 
noaptea, când lumea începe să plece la biserici. Mă învelesc cu 
paltonul. Nu pot să stau pe spate, căci mă doare, dar nu ştiu ce, nu pot 
desluşi: şira spinarii sau rinichii? 

Prin crăpăturile scândurii, prin rogojină şi pătură, vine un curent 
rece de pe cimentul de jos, care trece şi prin kaine şi se opreşte prin 
coastele slăbite. 


585 


Mă întorc pe dreapta şi îmi strâng genunchii la gură. Mă dor 
şoldurile. Îmi face impresia că a copt, că e puroiu. Nu pot sta pe o 
parte decât cinci minute. Pe cealaltă mă doare la fel. 

Mă gândesc la fata mamei (Cătălina), cum doarme ea cu 
degetelele în gură şi visează la Moş Crăciun, care-i aduce jucării. 

De sărbătorile Crăciunului dormeam în pat cu ea. Deodată o aud 
răcnind prin somn.O trezesc: «Ce-i mamă, ce s'a întâmplat?» «Moş 
Crăciun a căzut depe casă cu un sac de jucarii.» Un înger nevinovat 
care nu ştie de toate durerile noastre. Împlineşte abia 4 ani. 

O fi 11. Mă scol, mă spăl, mă îmbrac cu paltonul. Mă aşez pe 
marginea patului şi mă uit la pustietatea din jurul meu. 

Sunt singur. 

Mi-aduc aminte: am mai sărbătorit de două ori Paştile în 
închisoare. În 1925 la Focşani şi 1929 la Galata. 

Niciodată însă nu am fost aşa de trist, cu atâta durere în mine şi 
copleşit de atâtea gânduri. 

Iau cărticica de rugăciuni şi încep a citi. Mă rog lui Dumnezeu 
pentru toţi. Pentru soția mea, atât de împovărată şi îndurerată, pentru 
mama mea, pe care iar vor fi călcat-o şi bruscat-o comisarii din Huşi, 
pentru tatăl meu, care cine ştie prin ce celulă zace, în această noapte, 
pentru frații mei deasemenea. 

Apoi pentru ostaşii legionari, bătrâni sau tineri, aceşti eroi şi 
martiri ai credinței Legionare, ridicaţi dela casele lor şi duşi cine ştie 
prin ce închisori. 

Câtă jale şi câte lacrimi nor fi acum în sute de familii româneşti. 

Mă rog apoi pentru toți cei morţi. Bunici şi rude, cum şi prieteni 
care m'au iubit şi ajutat în viață. 

Îi văd pe rând pe toţi. Iată pe domnul Hristache... şi la urmă îmi 
apare Cjumeli, cu grupul de legionari martiri căzuţi pe vremea lui. 

În fruntea lor, mare, îi văd chipul ca întrun tablou... bătrân, 
bătrân de o jumătate de mie de ani, cu plete lungi şi cu coroana pe 
cap: Ştefan, Domnul Moldovei. i 


586 


Mă rog pentru el. El mi-a ajutat în atâtea şi atâtea lupte. 

lată-l şi pe Generalul nostru, eroul acesta legendar, cu seria lui 
de martiri legionari, cu cei căzuţi în ultimele lupte. 

lată lângă General, în camaşe verde şi încins, pe Marin, eroul de 
pe câmpiile spaniole. 

Moţa, frate drag Moţa, mi se rupe inima când te privesc. Am 
pornit amândoi, eram aproape copii, acum 15 ani în această luptă. Te 
văd ager şi netemător. Înfruntând adversităţile. Sfredelind cu ochii de 
oţel inima duşmanilor. 

Te văd mai târziu copleşit de greutăți şi sărăcie, într'o Țară în 
care pentru lon Moţa nu se găsea pâine. Pentru această sărmană de 
pâine în România nu era deajuns numai capul tău marc, îți mai trebuia 
şi o inimă de trădător. 

Te văd muncind cu disperare. Te văd obținând succese 
strălucitoare la examene, în presă, la bară, la catedră. 

Te văd plecând la moarte. Să faci acestui Neam dovada supremă. 
Să ne eliberezi pe noi prin moartea ta. Să ne deschizi cu pieptul tău 
sfârtecat, cu picioarele tale rupte, drumul biruinţei unei generaţii. 

Şi uită-te acum la noi, dragă Mota. Eu stau aruncat ca un câine 
aici... pe aceste scânduri. Mă dor oasele şi îmi tremură genunchii de 
frig. 

Ai noştri toţi, toată floarea acestei Românii, zace culcată cine 
ştie prin ce temniți. 

Doamne, mă rog în noaptea aceasta de Înviere, primeşte-mi jertfa. 

Ja-mi viaţa. Căci Ţie, o Ţară! nu-ți trebuiesc puterile noastre, Tu 
vrei moartea noastră. 

O fi trecut de 12. Poate şi de 1. 

N’am mai auzit clopotele sunând Învierea. 

Aprind lumânarea şi zic: «Christos a înviat!» 

Lumea prin sate şi oraşe se întoarce acasă cu lumânările aprinse. 

Ai noştri toți, familiile noastre, plâng în noaptea aceasta. 

Am desfăcut o cutie de sardele şi am mâncat una din ele. 


587 


* 


De Luni seara n'am mâncat nimic. 
Am băut o jumătate cană de apă. 
Ghemuit deasupra rogojinei, adorm... 


Miecuri, 27 Aprilie. 


Au trecut şi cele trei zile de Paşti. 

La mine n’a venit nimeni dintre cunoscuţi, desigur nau căpătat 
permisiunea de a mă vizita, sau poate vor fi fiind şi ei arestaţi pe 
undeva. 

Greu trece timpul când eşti singur. În această boltă nu intră om 
decât de trei ori pe zi, câte un minut: dimineaţa la deschidere, la ora 
12, când îmi aduce mâncarea dela cazan, şi seara. 

Soarele nu pătrunde înăuntru decât câteva minute la ora 5 după 
masă, şi atunci numai printr'un colţ al ferestrei. 

Timpul mi-l petrec stând ghemuit pe marginea patului şi scriind 
din când în când, pe hârtie de împachetat, aceste rânduri: 

Aici nu există nici masă nici scaun. Un vârf de creionaş, rătăcit 
prin buzunare, e pe sfârşite. Abia îl pot ţine între degete. Restul de 
timp stau întins sub pătură. 

Dar umezeala aceasta trece şi prin pătură si prin haine. De o 
săptămână de când stau aici nu m'am desbrăcat niciodată şi n'am fost 
scos afară la soare, măcar o jumătate de oră, să mă încălzesc. 

Ieri a fost maiorul Dr. Holban. Un om admirabil. Acelaşi care i- 
a avut în grije pe ai noştri la 1933. Îi cunoaşte pe toți. 

Deşi nu voiesc să mă plâng nimănui şi nici să fac vreo cerere, i-am 
spus că simt dureri jos, la şira spinarii şi în umeri. Mi-a spus râzând 
prieteneşte: «Aceasta se cheama închisorită şi nu se tratează cu nimic. » 

Astă noapte l-am visat pe Moţa, care mi-a spus: «Mi-au dat 
drumul, le-a fost şi lor ruşine. Acum plec la Craiova.» A ieşit, s'a suit 
într'un taxi şi a plecat. 


588 


Apoi l-am visat pe dl. General. Era îmbrăcat cu cămașă 
verde, cu care plecase în Spania. Venise la mine cu tată-meu, 
Colonelul Zăvoianu şi Gârneaţă. Râdea cu hohote că mă găsise 
dezbrăcat. 


* 


Mă gândesc mereu unde or fi ceilalți? Or fi dat familiile lor de 
ei? Or fi împrăștiați pe la diferitele închisori din tară? sau concentrați 
într’un lagăr? Pe cine întrebi, nimeni nu-ți dă informație. 

În ziare nici măcar nu s'a publicat arestarea lor. Nimic. Atâta 
doar se ştie că în noaptea în care m’au ridicat pe mine i-au ridicat şi pe 
ei de la casele lor, i-au dus la Liceul Mihai Viteazul, unde au fost 
ţinuţi o zi. Apoi urcați în automobile şi duși în direcție necunoscută. 
Printre ei se afla: tatăl meu, Colonel Zăvoianu, Polihroniade, 
Simulescu, Vasile Cristescu, Radu Budişteanu, Vergatti, Alexandru 
Cantacuzino, Cotiga şi patru preoți: părintele prof. univ. Cristescu, 
părintele prof. Duminica Ionescu, părintele Georgescu-Edineti şi 
părintele Andrei Mihăilescu, care mare altă vină decât aceea că e 
parohul bisericii de care aparţine sediul nostru. El nu e înrolat în 
Mişcarea legionară, după cum nu-i nici părintele Georgescu-Edineti 
decât parohul bisericii studenţeşti. 

Bănuiesc că numărul lor, al celor luaţi din Bucureşti, trece de 
100, profesori, avocaţi, doctori, ingineri: floarea intelectualității 
româneşti. 

Nimeni dintre ei nu are nicio vină. Sunt ridicaţi fără mandate de 
arestare, în afară de lege, pe deasupra legii, în contra oricăror prin- 
cipii de omenie. 

* 

Atât de mult au fost călcate bietele case de legionari, încât pentru 

a restabili dreptatea în viitoarea Românie legionară, numele de legionar 


trebuie să devină sacru. Nici o forță publică să nu-i poată pătrunde în 
casă. 


589 


În caz de delict, numai şeful său ierarhic va putea să pătrundă în 
casă sau să dispună arestarea lui. 

Este un drept indiscutabil la reparaţie, pe care-l merită purtătorii 
acestui nume atât de hulit, încălcat şi nedreptăţit astăzi. 


Vineri, 29 Aprilie. 


O! Doamne, că lungă-i ziua. 


Duminică, 1 Mai. 


Ieri, prima dată am fost scos afară din pivnița aceasta. Mi se 
împleticeau picioarele. 

Între patru soldați, cu baionetele la armă, am fost dus până sus 
la cancelarie. Acolo mă aştepta căpitanul procuror Atanasiu. 

M'a apucat groaza. Căci nu mai am nicio încredere în justiţie. 

Justiţia care judeca după «ordin» şi nu după conştiinţă, nu exista. 

Mi-a luat un interogatoriu lung. Dela 6 seara pâna la 2 noaptea. 

Alături se auzeau dintr'o cameră glasuri de copii şi viaţă de 
familie. Îmi făcea impresia că eu nu o să mai apuc niciodată aceste 
zile. Şi glasurile acelea de copii îmi aduceau aminie de Cătălina, «fata 
mamii». Păreau că erau un fel de adio pe care lumea îl tri mitea unuia, 
care nu se va mai întoarce în ea. 

Şi căpitanul mă întreba mereu. Întrebările sale se refereau la 
următoarele puncte: 

Partidul «Totul Pentru Țară» e fosta gardă de fier dizolvată? 
Jurămintele legionarilor. Semnificaţia cuvântului «Căpitan». 
Judecătorul legionar nu se suprapune judecătorului Statului? 

Ordinele secrete ale Ministerului, cu campania electorală sau cu 
măsurile contra organizaţiei mele. 

Ce scop avea corpul foştilor militari? Corpul Moţa-Marin? 

Apologia crimei, prin distincțiunea cu grad şi crucea albă a 
băieților închişi. 


590 


Asociaţia secretă. Asociaţia «Prietenii legionarilor». 

Şi pe această linie cazul Duca. Dacă nu cumva am dat eu ordin 
pentru «asasinarea lui». Deci, o tendință de redeschidere a acestui proces, 
din care eu am ieşit achitat cu unanimitate, ca cea mai bună dovadă a 
nevinovăţiei noastre, a mea, a domnului General şi a celorlalți camarazi. 

Senatul Legiunii, regulamentul făcut de DI. General, care ar da 
organizaţiei un caracter para-militar. 

Dar aici nu e vorba de nici un proces în care să te judece omeneşte, 
ci de o prigoană lipsită de dreptate, de legalitate şi de omenie: în care 
numai Dumnezeu mai poate interveni cu puterile lui. 

La 2 noaptea mă întorc, între aceleaşi baionete, la locul de odihnă. 

Şi o să-mi fie dor de «fata mamii». Pe drum, la întoarcere, iar 
mă gândeam că nu voiu mai ieşi de aici. M'a cuprins un dor de fetiţă. 
Şi mergând printre sentinele, îngânam mereu: „Şi O să-mi fie dor de 
«fata mamii», „și o sa-mi fie dor de «fata mamii». 

Mi se strânge inima de durere. 

Astăzi, Luni 2 Mai, a venit din nou. Şi interogarea s'a terminat. 


Joi, 5 Mai. 


Sunt tot aici, în această tristă celulă. 

Stau singur, ceas după ceas, şi zi după zi. 

Nu văd chip de om, decât atunci când mi se aduce mâncarea. 

De acasă nu a mai venit nimeni, căci nu s'a mai permis. 

Am auzit că într'o altă lature, mai rău decât mine, stă bietul 
Horia, fratele meu. Mâine are procesul. Dumnezeu să-i ajute. Mă rog 
pentru el. Nu face parte din Mişcarea noastră şi nici nu ştiu din ce 
motive este arestat. 

Pe la 4, a venit plutonierul cu încarcerarea şi m’a trecut în 
scriptele închisorii, în calitate de condamnat la 6 luni, anunţându-mă 
că mă eliberez la 15 Octombrie. 

Ce bine ar fi, dacă v'ar fi uneltirile care mi se pun la cale acum, 
dar cred că Dumnezeu le va împrăștia, cu lumina lui biruitoare. 


591 


* 


Tot astăzi, Joi 5 Mai, am avut prima bucurie, sau a doua, căci 
prima a fost când mi s'a adus geamantanul în primele zile. 

Mi-a adus de acasă un pacheţel cu şuncă, peşte prăjit, două 
săculețe cu brânză Lica şi două pâini albe, proaspete. 

Deasemeni căciula, o bondiţă cu mâneci, două perechi ciorapi 
de lână şi nişte papuci de casă. M'am bucurat: un semn dela ai mei. 

N’am putut să-i văd, dar semnul îmi încălzeşte inima. 

Cojocul mă va scăpa şi de frig. 

Până acum, de 15 zile, cred că n'am mâncat mai mult decât o 
pâine în tot acest timp. Am dormit îmbrăcat. N’am fost scos afară nici 
măcar 5 minute pe zi. M'au umplut purecii şi păduchii şi mă pişcă 
toată noaptea. 


Duminică, 8 Mai. 


Ieri seara a venit magistratul instructor, Maior Dan Pascu şi mi- 
a adus la cunoştinţă că am fost trimis în judecată pentru «trădare». 
Am rămas un moment uluit. Apoi mi-a explicat că este vorba de 
deținerea şi publicarea de acte secrete, care interesează siguranța 
statului şi care se încadrează în articolul 191 CP sub titlul «Trădare». 

Mi-a luat un interogatoriu asupra celor şase ordine, date de 
prefecți sau comandanți de legiune de jandarmi către subalterni, toate 
referindu-se la şicane politice - electorale - îndreptate împotriva 
organizației mele. Niciun ordin din acestea nu interesează Siguranţa 
Statului român. 

Unul din ordine este al prefectului de Prahova, adresat directorilor 
de fabrici, jidani de pe Valea Prahovei, cerându-li-se să dea afară pe 
muncitorii legionari. Altul al generalului Bengliu, interesând corpul 
dejandarmi, pe care mi i-a adus cineva din cercurile național-țărăniste 
dela Corso sau Athenee Palace. 


592 


M'am întors din nou în celula mea, cu inima străpunsă de săgeți. 

Eu, şeful Mişcării naţionaliste-legionare, să fiu judecat pentru 
tradare. 

N'am mai mâncat nimic. Am adormit târziu de tot, pe patul meu 
de scânduri și m'am zvârcolit toată noaptea. Dimineaţa m'am trezit 
strigând în somn: «Auzi, dragă Moţa, voiu fi judecat pentru trădare!» 


x 


Doamne, Doamne, lungă e ziua. 

Ceasuri întregi şi zile întregi nu schimb o vorbă cu nimeni. 

Ce-or fi făcând soţia mea şi fata? Am auzit că sunt închise şi 
reținute la Casa Verde. Nu pot să-mi imaginez dece. Poate ca să nu 
vină la mine. 

Dar bietul tatăl meu în ce lagăr o fi? Va fi ajuns cineva până la el 
sã-i ducă ceva de ale mâncării, de învelit? Nu ştiu nimic. 

Dar biata mama, cum o fi ducând şi această nouă povară? 
Caci casa noastră liniştită, ascunsă sub caișii înfloriţi, dela 1922 
încoace e numai câmp de percheziţii în miez de noapte şi dejale. 
Să alergi de atâtea ori, din odaie în odaie şi să nu vezi pe nimeni 
din ai tăi, să nu ştii de soarta lor, să-Ți spună inima de mamă că ei 
se află în cele mai grele suferintţi, să-ţi fie viața numai un plâns şi 
un oftat. 

O văd cum îşi pune amândouă mâinile pe față şi plânge. Şi simt 
cum i se frânge inima. 

Doamne, Doamne, atâtea dureri în casa noastră. De atâţia ani. 


Luni, 9 Mai. 


Astăzi a venit din nou maiorul Dan Pascu. Iar am fost dus între 
baionete, până sus la cancelarie. 

Când am ieşit afară şi am dat de soare, de aer şi de căldură, am 
simțit o mângâiere. Părea că, printre baionetele care mă duceau, mă 
binecuvânta cerul. 


593 


Maiorul mi-a spus că instrucția s'a terminat. Să-mi aleg 
apărătorii. Cine să mă apere? Când toţi avocaţii noştri sunt arestaţi, 
ştiu eu cine va primi să mă apere? A rămas să mă gândesc până Joi. 
Mi-a spus că s'a publicat în ziare rechizitoriul căpitanului Atanasiu. 
Ce vor fi spus băieţii, toţi ai mei, când vor fi citit? Cum trebuie să fi 
plâns mama şi biata soția mea! Trimis în judecată pentru trădare... 

M'am întors înapoi, în această boltă plină de răceală şi stau pe 
gânduri. N'am cu cine să mă sfătuiesc. 

Nenorocitele de ordine jandarmereşti şi polițienești cu caracter 
politic, ating ele ideia Siguranţei Statului? Se încadrează în acele 
articole grozave 190, 191 CP, care pedepsesc dela 5-25 ani muncă 
silnică? 

Stau şi mă frământ singur. 

Am să cer o hârtie, am să fac o cerere comandantului închisorii 
spre a permite soţiei mele să vină pentru a-mi putea pregăti apărarea. 

Dar cum să vină, dacă e sechestrată acasă? S"0 fi zbatând şi ea. 
S'o fi framântând singură cu biata «fata mamii». De nicăeri nicio 
speranţă. 

Un singur sprijin: Dumnezeu şi Maica Domnului. 


Marţi, 10 Mai. 


De când stau aici, în situația aceasta grea, n'am supărat pe nimeni, 
cu niciun fel de cerere. Astăzi am înaintat următoarea cerere domnului 
comandant al închisorii: 

Domnule Comandant, 

«Subsemnatul Corneliu Zelea Codreanu, în calitate de deţinut 
vă rog respectuos să binevoiţi a înainta cererea mea autorităţilo: 
militare în drept, spre a fi rezolvată. ' 

Terminându-se instrucția şi deschizându-mi-se acțiune pu blic: 
pe baza art. 191 CP, cer să se permită soției mele a mă vizita, fiindu 
mi urgent necesar, pentru pregătirea procesului meu, angajare 
avocaţilor etc., proces ce urmează a se judeca după procedura rapid: 


594 


Acţiunea deschisă în contra mea comportă discuţiuni doctrinare 
şi cercetări de jurisprudență, care nu se pot face intr'un timp scurt. 

Deaceea cer, pentru necesităţile apărării mele, să permiteţi ur- 
gent soţiei mele să vină la mine. 

Tot deodată vă rog a permite să se expedieze alăturata tele gramă 
adresată soţiei mele. 

Primiţi vă rog, asigurarea respectului meu.» 

Marţi, 10 Mai 1938 

Corneliu Zelea Codreanu 


Vineri, 13 Mai. 


Ieri a fost din nou maiorul Dan Pascu. Trebuia făcută ultima 
formalitate pentru terminarea instrucției. 

Dar, spre surprinderea mea mi s'a deschis acţiune publică pentru 
două delicte: 

I. Că am înarmat pe cetăţenii țării, căutând să provoc războiu civil. 

IL. Că m'am pus în legătură cu un Stat străin, pentru a provoca 
revoluţia socială în România. 

Bineînțeles, că nici una din aceste acuzaţii nu conţine nici cel 
mai mic adevăr. 

Ce grozav e să te zbaţi sub acuzaţii nedrepte! 

Dumnezeu le vede pe toate. 

E vorba că Luni să se facă ultima formalitate a instrucției şi să 
mi se fixeze un termen. 

Aştept acum Duminica. Poate o veni cineva din ai mei la mine. 

Am auzit ca fratele meu Horia a fost condamnat la o lună închisoare 
şi e ținut tot la secret, într?o situaţie cu mult mai rea decât a mea. 

Că e foarte slăbit. Mi se rupe inima de durere pentru el. Mă rog 
lui Dumnezeu să-i ajute şi lui. 

Aseară am avut un musafir. Când a venit să-mi aducă mâncarea, 
s'a strecurat printre picioarele plutonierului un câine. După ce m'a 
închis la loc, el a ieşit de sub pat. 


595 


A mâncat cu mine. I-am dat din ce am avut şi s'a săturat. 

Am mai vorbit cu el și s'a culcat jos pe ciment. M'am întins şi 
eu pe rogojina mea. I-am făcut semn să se urce sus. S'a urcat şi s'a 
culcat lângă mine, după ce m'a lins pe mână. O fi vr'un semn de 
noroc pentru mine. 

A stat cuminte. Simţeam alături răsuflarea unei fiinţe. 

Pe la miezul nopții a voit să iasă afară. L-am ridicat la geam şi 
printre gratii a plecat. 

Duminică, 15 Mai. 


A trecut şi Duminica și la mine tot n'a venit nimeni. 

La prânz mi-a adus de acasă nişte borş cald de pasare într'un 
termos, friptură şi pâine albă. Mi le-or fi adus biata mama şi soția mea. 

Ce-or fi pe sufletul şi pe capul lor. 

Am gustat câteva linguri din borşul cald, dar slăbiciunea trupului 
şi durerile din suflet nu-mi permit să mănânc. Aşa că se usucă ceas cu 
ceas carnea pe mine. Creşte însă în inima mea credinţa în Dumnezeu. 
Mă rog în fiecare zi Maicii Domnului şi Sf. Anton de Padova, prin ale 
căror minuni am scapat la 1934. 

În aceste vremuri de urgie sunt singura mea mângâiere. 


Luni, 16 Mai. 


Astăzi dimineaţa a venit maiorul Dan Pascu şi însfârşit s': 
terminat calvarul acestei instrucţii. + 

În fiecare clipă mă aştept ca cine ştie ce acte false să mi se ma 
introducă şi ce acuzări să mi se mai arunce pe umerii mei slăbiţi. 

Mi-a spus că zilele acestea vor da voie mamei şi soţiei mele s. 
vină, pentru a-mi putea pregăti apărarea. i 

Mă gândesc: oare ce vor zice când mă vor vedea aşa de slab 
Cum vor plânge? 

Şi vor înțelege chinurile fizice şi mai ales morale la care am fot 
supus? 


596 


Apoi m'au lăsat să stau o oră pe afară. E aşa de cald afară... 
M'am plimbat câteva minute, dar soarele mi-a muiat toate mădularele 
Şi n'am mai putut să stau în picioare. 

M'am aşezat pe o rogojină şi mi-am făcut rugăciunea, după care 
m'am întins şi am stat aşa până când ora a trecut. 

Acum sunt din nou înăuntru. Ce frig e aici şi câtă umezeală. 

Tare mă simt slăbit. : 

Acum e seară. Mult îmi mai pare de azi dimineaţă. 

N'am cu cine să schimb o vorbă. 

O vrăbioară şi-a făcut cuibul în pervazul ferestrei. Vine şi ea să 
se culce. Îi dau totdeauna fărămituri. 

Aştept să vină cu mâncarea. Dar nici cu ei nu pot vorbi. 

Vin totdeauna locotenentul de serviciu şi plutonierul. N”au voie 
să vorbească cu mine. Dar se poartă atât ei, cât şi comandantul 
închisorii, cu o delicateţe care pentru mine este o mângâiere. Ostașul, 
săracul, această faptură superioară, care-şi face datoria corect, 
executând cu stricteţe ordinele primite, dar în ochii căruia nu vezi nici 
o pornire şi nici o răutate. Eleganta sufletească. Şcoala armatei române. 

Ce frumoasă e! 


Marţi, 17 Mai. 


Azi, pe la ora 10, a intrat locotenentul şi mi-a spus: «Mergem 
sus, ţi-a venit familia.» 

M'am încălțat repede şi am plecat, de data aceasta numai între 
două sentinele, căutând să-mi întăresc mai bine picioarele slăbite şi 
gândindu-mă cum să fac ca să apar mai tare. 

Când am ajuns sus, mi-a ieşit în prag «fata mamii». Am luat-o 
în braţe şi am sărutat-o pe față şi pe ochi, strângând-o lângă inima 
mea. 

Înăuntru era mama şi cu soţia mea. M'au imbrăţişat amândouă 
şi au început să plângă. Mama, săraca, avea mâinile reci. 

15 minute au trecut ca o secundă. 


597 


Le-am întrebat de tatăl meu. 

E închis în lagărul dela Miercurea Ciucului. N’a putut să-l vadă 
nimeni. 

Ceilalţi frați sunt liberi, afară de Horia, condamnat la o lună 
închisoare. 

Au trecut cele 15 minute. 

"Nici nu ştiu ce am vorbit. Mi-a arătat Lizeta Gheorghiu lista de 

martori şi avocaţi. Mi-au spus că mâine mă vor duce la Consiliu. 

M'am despartit cu inima sfâşiată. 

Mă doare durerea lor. 


Vineri, 27 Mai. 


Acum o săptămână, dimineaţa la ora 4, am fost sculat şi dus la 
Consiliul de Războiu, în vederea studierii dosarelor şi a procesului. 

Acolo am stat mai omeneşte, într'o cameră cu pat. 

Am luat contact cu avocaţii în fiecare zi. 

Vineri, Sâmbătă şi Duminică a trebuit să cercetăm 20 de dosare; 
ceva nemaipomenit. 

În trei zile să-ţi poţi căuta contraprobe: cărți, ziare, dezbateri 
parlamentare, foi străine. Să-ţi aduni material de al tău, ordine, circulări, 
acte împrăştiate, cine ştie pe unde. Şi aceasta cu atât mai greu cu cât 
ai tăi, toți care au lucrat cu tine sunt arestaţi sau trimişi în lagăre, sau 
ascunși ca să nu fie prinşi. Au alergat săracii băieți, tinerii avocaţi 
legionari, ca albinele în aceste trei zile. 

Avocaţii mari au refuzat toţi să mă apere, Radu Rosetti, Vasiliu- 
Cluj, Paul Iliescu, Mora, până şi Nelu Ionescu, Petrache Pogonat, lonel 
Teodoreanu, de teamă ca să nu fie duşi în lagăre. Teamă şi laşitate. 

Deaceea toată admiraţia mea pentru avocaţii: Hentescu, Radovici, 
Paul lacobescu, Lizeta Gheorghiu, Caracaş, Horia Cosmovici, 
Zamfirescu, Colfescu-C1uj şi pentru tot acest tineret eroic, care nu 
s'a plecat în fața niciunei amenințări, care a riscat care a înfruntat 
furtuna. 


598 


Luni dimineaţa s”a deschis prima şedinţă. Tribunalul militar era 
compus din Preşedintele Secţiei I, Colonel Dumitru și patru ofiţeri de 
front. 

Sa citit apelul martorilor; lipseau toţi cei din lagăre, adică 
oamenii cu care am lucrat eu, martorii de fapt. S'a cerut amânarea şi 
aducerea acestor martori. 

Tribunalul a respins cererea apărării. 

S'a citit ordonanța definitivă. 

Plină de patimă, de răutate şi neadevăruri. Afirmaţiuni gratuite, 
nedovedite cu nimic, lipsite de bună credinţă, de corectitudine şi 
sentimentul onoarei. 

După masă, dela ora 5 până la ora 12 noaptea, am vorbit eu, 
timp de 7 ore încontinuu, spulberând una după alta toate acuzațiile ce 
mi se aduceau. 

A doua zi a apărut în Universul, cuvânt cu cuvânt, tot ce am 
spus, în afară de şedinţa secretă și de chestiunea cu depozitele de 
arme, pe care, de ruşine, cenzura le-a oprit. 

Marţi, mi s'au pus întrebări de către Procuror, la care am răspuns 
punct cu punct. În rezumat, am fost dat în judecată pentru tradare, 
articolul 190, 191, deţinere şi publicare de acte secrete, interesând 
Siguranţa Statului, bazându-se pe 6 ordine polițienești şi 
jandarmereşti de natura electorală; pentru art. 209, legături cu o 
putere străină, pentru a primi instrucţiuni şi ajutoare, în scopul de a 
declanșa revoluţia socială în România (bazându-se pe o scrisoare 
falsă, care nu-mi aparţinea, pe care nu o văzusem niciodată în viaţă), 
pentru art. 210, înarmarea populaţiei, pentru declararea războiului 
civil, bazându-se pe nimic. 

În ultimul moment, adică cu 10 minute înainte de a se da 
cuvântul Procurorului, printr'o adevărată minune dumnezeească, 
se descoperă autorul scrisorii, pentru care eram acuzat eu. Un 
avocat, Marinescu din Râmnicul Vâlcea, citind scrisoarea, vede că 
este străbătută de două idei: 1. Ideea de «economie automată» și 


599 


«îmbogăţire mutuală», cuvinte, definiții şi gânduri care nu n-au 
aparținut niciodată; 2. Ideea unei «alianţe economice». 

Îşi reamintește că a citit undeva aceste lucruri. Pleacă la 
Râmnicul-Vâlcea şi, într-adevăr, găseşte cartea, dată de autor cu 
dedicație scrisă de mâna sa. Pe copertă se găsesc în subtitlu cuvintele: 
«Economie automată», iar înăuntru, în mai multe pagini, explică acest 
nou sistem economic. 

Către sfârşitul cărții, în vreo 20 de pagini, pledează pentru cealaltă 
ideie: «alianța economică», un credit internațional, un «oficiu 
internațional», etc. şi, ca ultim noroc al nostru, scrisul de mână, 
dedicaţia, este acelaşi scris, exact ca în scrisoarea de care sunt acuzat 
eu. 

Avocaţii freamătă cu toţii în faţa acestei minuni și cer 
Preşedintelui să fie chemat autorul ca martor, dl. Rădulescu-Thanir. 

Preşedintele respinge cererea. 

O parte din avocaţi se duc la acest domn. El recunoaşte că a 
scris o asemenea scrisoare. Vine până la poarta Tribunalului, dar 
este oprit de a intra. Ridic din nou chestiunea: Domnule Preşedinte 
şi Onorat Tribunal, s'a descoperit definitiv autorul scrisorii pentru 
care sunt acuzat eu. E domnul Rădulescu Thanir, colaborator la 
Neamul Românesc; nu-l cunosc personal. Nu ştiu misterul prin care 
această scrisoare a ajuns la mine. El recunoaşte că e a lui, că a scris- 
o el. Chemaţi-l să dea explicaţii. Luaţi măsurile pe care le credeți de 
cuviinţă. 

Preşedintele respinge cererea. 

În sfârşit pledează cei 7 avocaţi ai mei. Impecabil. E Joi noaptea, 
ora 12, când Tribunalul se retrage în deliberare. 

Pe mine mă duc în cameră şi după vreo jumătate de oră mă suie 
în dubă şi mă duc la Jilava. 

Sunt liniştit şi cu conştiinţa împăcată. Ştiu că nu sunt vinovat cu 
nimic. Niciuna din acuzaţiile care mi se aduceau n'a rămas în picioare. 

Iată-mă din nou în celula mea. Mă culc. 


600 


Pe la 4 sunt sculat în zgomotul unor paşi şi de zăvoarele 
care trag. Mă scol în picioare. Intră procurorul Maior Radu 
Ionescu, gretierul Tudor, comandantul închisorii şi ceilalți ofiţeri 
de gardă. 

Grefierul citeşte: «Tribunalul Militar a răspuns afirmativ la toate 
întrebările. Sunteţi condamnat la 10 ani muncă silnică.» 

Mai rămâne câteva minute şi se uită la mine. Maiorul face ochii 
mari şi dă din umeri. Pleacă toți. 

În fața marei nedreptăți care mă loveşte, sunt liniştit, cu conștiința 
împăcată. 

Deschid la întâmplare cărticica de rugăciuni a Sf. Anton. Se 
deschide la pag. 119. Citesc: «Fă ca să primesc cu linişte orice trimite 
Dumnezeu, pricepând că este voința Lui.» 


Duminică, 29 Mai 


Mi-e dor de Carmen Sylva. De malul mării. Anul trecut, pe 
vremea aceasta, eram acolo şi pregăteam cu Totu, deschiderea 
comerţului legionar. 

Acum se adună din nou negustorii şi viaţa începe. În tabăra 
noastră vor creşte bălăriile şi spinii şi vor acoperi munca noastră. Unde 
anii trecuţi era numai freamăt şi viață, de sănătate, de bucurie, acum 
se întinde pustiul. Şi totuşi cred că imensa lume care vine acolo în 
fiecare vacanţă, îşi va aduce aminte de mine. 

Când m'am întors dela proces, a doua zi, în cuibul vrabiei dela 
geam s'au născut puişori. Vrăbioara aleargă toată ziua şi le aduce de 
mâncare. Mă uit la ea. Totdeauna vine cu ciocul plin. E atâta ciripit în 
micul lor cămin şi atâta fericire... 


Note dela proces. 


Tot timpul am fost ţinut într'o pază extrem de serioasă şi cu 
totul neobişnuită. La uşă au stat permanent doi jandarmi în post, iar în 


601 


cameră cu mine un plutonier. Deasemenea un plutonier a stat tot timpul 
în preajma mea. 

Discuţiile cu apărătorii, pregătirea apărării, care totdeauna e 
secretă, le-am făcut în fața lor şi a doi agenți de poliție. 

Avocaţii, ca să poată pătrunde la mine, treceau, începând dela 
poartă, prin patru cordoane, făcându-li-se percheziție corporală. 
Sălile pline de agenți, care spionau pe apărători, pe martori şi pe 
ofițeri. 

Nu puteau vorbi doi oameni, că imediat sosea lângă ei un al 
treilea: agentul, spionul... O atmosferă încărcată, înăbuşitoare, plutea 
între zidurile Consiliului şi în afara lui. 

Fiecare avocat sau martor se aştepta din moment în moment să 
fie ridicat, arestat, dus în lagăr. 

Au fost ridicați de pe banca apărării avocaţi care, în acel mo- 
ment, erau asimilați magistraţilor. 

Avocaţii: Colonel Rădulescu şi Vlasto. 

Au mai fost arestați: Corneliu Georgescu, Stănicel şi Popescu 
Buzău. 

Avocaţii din provincie, care s*au înscris telegrafic, li s'au făcut 
noaptea percheziţii în casă şi li s’a pus în vedere că, dacă vor părăsi 
oraşul, vor fi arestați şi trimişi în lagăr. 

În fine, cu foarte multă greutate, au putut pătrunde la proces. În 
momentul în care a început apărarea, n'au mai fost admişi. Mesele 
erau goale de astădată. 

În afară de cei şapte avocaţi hotărâți să vorbească, restul n'a mai 
putut intra. 

În timp ce rechizitoriul Procurorului făcut de alții şi numai citit 
de el, a fost tras imediat în ediţii speciale, din ordin, sub amenințarea 
suspendării ziarelor și citit la radio în întregime, cuvântul apărării a 
fost ascultat de Consiliu într'o sală goală şi nu s’a bucurat în presă 
decât de 3-4 rânduri. 

Apărarea a fost impecabilă. 


602 


Horia Cosmovici, Henţescu, Radovici, Lizeta Gheorghiu, 
lacobescu, Ranetescu, Caracaş, toată admirația mea pentru voi, iubiți 
prieteni. Şi pentru toți ceilalţi ce ați fost nedesilpiţi de mine, ce aţi 
muncit, aţi alergat, v'aţi sbătut şi ați tremurat aşteptând dreptatea. 

La ultimul cuvânt am spus: 

«Onorat Tribunal, aveți în mâinile dvs. nu viaţa mea, pe care o 

. dau bucuros, ci onoarea întregei tinerimi a României. Cred în Justiția 
militară a Ţării mele.» 


Tribunalul avea deci să răspundă la trei chestiuni: 


1. Deţinere şi publicare de acte secrete, încadrat în art. 190-191. 

Ori s’a dovedit până la evidenţă, că ordinele, cele 6, aveau un 
caracter politic. Erau simple ordine de urmărire, polițienești, a 
membrilor organizației mele. Că ele nu atingeau întru nimic «Siguranța 
Statului». Că asemenea ordine, au fost citite în Parlament, au fost 
publicate în ziare, că oamenii politici aveau asemenea ordine. Domnul 
Maniu, într'un singur an, a declarat, că a avut 16, pe care le-a publicat 
într'un memoriu. 

Însfârşit, că art. 190-191 se află în capitolul «Crime contra 
siguranței exterioare a Statului» şi că cuvântul «Siguranța Statului» 
din art. 190 se referă la siguranța exterioară, că se pot încadra acele 
ordine în crima de «trădare». 

2. Tribunalul avea să răspundă la o a doua chestiune: 

Am luat legătura cu un Stat străin, pentru a primi ajutoare ŞI 
instrucțiuni în scopul de a declanşa revoluţia socială. A firmație bazată 
pe o scrisoare falsă, care nu-mi aparține. 

Se descopere autorul scrisorii. Sunt acuzaţii ofensatoare şi de 
rea credință (art. 209). 

3. Însfârşit Tribunalul avea să răspundă la crima de înarmare a 
populației, în scopul de a face războiu civil, lovitură de stat etc. (art. 210) 

Ori, am dovedit cu principii, fapte, acte şi martori, că nici nu ne- 
a trecut prin gând vreodată să declanşem un războiu civil. Dar nu 


603 


numai atât: nici măcar să facem o turburare cât de mică. Primejdia 
dela Răsărit pândindu-ne fiecare greşeală, fiecarea pas. 

Şi totuşi Tribunalul, fără a avea nicio dovadă, nici cea mai mică 
dovadă, a răspuns afirmativ la toate întrebările, condamnându-mă la 
zece ani muncă silnică. 

O mare nedreptate! 

_ Primească Dumnezeu și suferinţa mea, spre binele, spre înflorirea 
Neamului nostru. 

Durere lângă durere, chin lângă chin, suferinţă lângă suferinţă, 
rană lângă rană, pe trupuri şi în suflet, mormânt lângă mormânt, aşa 
vom învinge... 


Vineri, 3 iunie.. 


Continuarea notelor dela proces. Campania de ură. 

Nu ştiu dacă a existat vreodată, în viața publică a României, un 
om care să fi fost atacat cu atâta înverșunare, patimă şi rea credință de 
întreaga presă şi de toate cluburile iudeopoliticianiste, aşa cum am 
fost eu dela arestarea mea, în tot timpul instrucției, în scopul de a 
pregăti condamnarea, în faţa opiniei publice. 

N’a fost nimeni, în tot trecutul politic românesc, asupra nimănui 
nu s'a concentrat atâta ură. Nimeni n'a fost lovit ca mine fără a avea 
posibilitatea să mă apăr, fără ca cineva să mă poată apăra: 

«Buna Vestire» şi «Cuvântul» au fost lovite din primul ceas, 
suspendându-se apariţia lor. 

Nae Ionescu e şi el în lagăr. 

Celelalte atacă cu înverşunare, unele din tactică, altele din ordin. 

Atacurile erau comunicate oficiale ale Ministerului de Interne. 

Cine ar fi refuzat să le publice sau ar fi îndrăznit să le discute, 
necum să le contrazică, era suspendat. 

S'au distins în atacuri pline de mişelie, Curentul, Neamul 
Românesc şi Capitala: Şeicaru, Iorga, Titeanu. 


604 


Condamnarea Bisericii. 


Nu ştiu dacă ar trebui să numesc astfel discursul către tineret al 
Patriarhului Miron Cristea, în care acesta condamna în cuvinte grele 
Mişcarea legionară a tineretului. Biserica ortodoxă ia atitudine fățiş 
ostilă tinerimii româneşti. 

E dureros, e extrem de dureros!... 

Să lupţi pentru Biserica Patriei tale, la marginea lumei creştine. 

Focul care arde bisericile de alături, îşi întinde para până la noi. 

Luptăm, jertfim, cădem, ne ţâşneşte sângele din piepturi, să ne 
apărăm bisericile... şi Biserica ne condamnă ca «periculoşi Neamului», 
ca «rătăciți, ca străini de Neam». 

Ce tragedie în sufletele noastre! 

Un mic exemplu, pentru a prinde nuanța acestei tragedii. 

Un copil care nu şi-a văzut de mult pe tatăl său, se repede la el 
să-l îmbrăţişeze. Cînd copilul se apropie, tatăl îl priveşte rece şi-l 
loveşte cu palma peste gură, scoțându-i doi dinți. 

Nu vă puteţi imagina zbuciumul sufletesc, tragedia din sufletul 
copilului în faţa acestei neaşteptate lovituri. 

Dezamăgirea, ruşinea, durerea fizică, răspunsul la cea mai curată 
dragoste, durerea morală, nu ştii care mai mult, dar toate la un loc 
strivesc o inimă de copil. 

«Biserica părintească», «Biserica străbună» ne loveşte. 

Patriarhul e şi Primministru, în numele căruia se fac toate, dela 
care ne vin în fiecare zi atâtea chinuri. 

Doamne, Doamne, ce tragedie! Şi la ce chinuri ne pui sărmanul 
suflet. 

Ce frământare în piepturile a zeci de mii de tineri, țărani, 
muncitori, studenți! 

Sâmbătă, 4 lunie. 


Azi mam uitat în oglindă şi am văzut, pentru prima dată, peste 
zece fire de păr alb în barbă, albe ca zăpada. Deasemenea în cap. 


605 


Luni, 6 Iunie. 


Din alte hrube aud în fiecare seară cântând: 
«Cu noi este Dumnezeu, 
Înţelegeți Neamuri şi vă plecaţi.» 

Şi apoi pe rând toate cântecele legionare. E plină închisoarea de 
legionari. Ei stau împreună, cred, în grupuri de câte 20 în fiecare: 
încăpere. Ziua sunt liberi. Eu nu-i pot vedea. 

Am auzit că sunt printre ei Livezeanu, Ţâlnaru, Gheorghiescu. 

Numărul lor trece de o sută. Sunt în proporţii egale, studenți, 
muncitori şi țărani. Aceştia din urmă, din judeţul Ilfov, dar mai ales 
din județul Vlaşca. Inginerii dela Braşov. Atâta am putut afla, deoarece 
din nicio parte nimeni nu are voe să-mi comunice ceva sau să vorbească 
cu mine. 

Acum mă scoate în fiecare dimineaţă şi după masă, la început 
câte o oră, acum trece şi peste o oră. M'am refăcut, mă simt mai bine, 
deşi mă supără mereu o durere surdă în partea de jos a şirei spinării. 

În fiecare Joi şi Duminică îmi vin de acasă mama, soția, fata 
mamii şi câte odată şi avocaţii. 

De mâncare am suficient şi chiar prea mult. 

Aştept aprobarea pentru o maşină de spirt, ca să-mi încălzesc 
ceva, să-mi fierb ouă, să-mi fac ceaiu. 

Toată ziua stau singur şi vorbesc pe rând cu cei ce au murit dintre 
noi. Îi văd cum erau vii şi stau lângă mine. Merg alături prin cameră, 
stau pe scândurile acestea. 

Cei mai mulţi au trecut prin Jilava: Moţa, Marin, Ciumeti, DI. 
General. DI. Hristache. 

Totdeauna stau toți lângă mine, când mă rog, se roagă şi ei. 

Acum citesc Evangheliile dela capăt şi peste timpul lung, 
dincolo de 2000 de ani, Ñ văd pe Domnul nostru lisus Christos, descris 
din Evanghelie, ca şi cum ar fi la zece paşi de mine, Îi văd văd 
îmbrăcămintea, îl văd cum păşeşte rar înaintea apostolilor, cum ridică 


606 


braţul, cum vorbește cu ei, cum binecuvintează lumea. Îl văd cum a 
căzut jos şi se roagă: «Doamne, fă să treacă paharul acesta dela mine, 
dacă este cu putinţă»... 

Îl văd cum L-au prins şi cum Îl duc legat spre Ana şi Caiafa. 

Ce trebuie să fi fost în sufletul lui atunci, în drumul acela? 

Ce dureri, ce griji, ce ameninţări copleşitoare Îi fulgerau pe 
dinainte! 
"Ge uriaş examen trebuia să dea! 

ÎI văd cum ÎI bat, cum ÎI lovesc în faţă, la interogatoriul luat în 
noaptea aceea de către farisei şi cărturari, mai marii zilelor de atunci. 

Cum caută să-L încurce cu tot felul de întrebări şi El tace şi se uită 
la fiecare din jurul lui. Se uită în ochii lor, poate va găsi vreun sprijin la 
vreunul din ei. În nenorocirile lui, omul se Jeagă de doi ochi prietenești. 
O privire caldă, prietenească, înțelegătoare, îi dă speranțe, puteri. 

Nimic... pretutindeni ochi de fiară, plini de ură, de viclenie, de 
pofta de a chinui. 

Atunci Îl văd cum scârbit, îşi lasă ochii în pământ... 


Marti, 7 Iunie. 

«Toți L-au osândit să fie pedepsit cu moartea» (Marcu 14-64)... 
«După ce au legat pe lisus, L-au dus şi L-au dat în mâinile lui Pilat» 
(Marcu 15.1.). 

Şi răsuna în inima Lui aceeaşi rugăciune din grădina Ghetsemani: 
«Doamne, dacă se poate, fă să treacă paharul acesta dela mine.» 

O nădejde I se aprinde în suflet: Poate Pilat îl va găsi nevinovat... 

În adevăr, simte lupta dintre Pilata şi farisei. La urmă, fariseii 
înving. 

Încă o nădejde spulberată. Pe fața copleşită de durere, de 
oboseală, o nouă rază apare: 

«Sunt Paştile. E obiceiul să se elibereze condamnatul la moarte.» 

«Pilat se va adresa poporului. Poporul e desigur cu mine şi va 
cere eliberarea mea. I-am făcut bine. Am vindecat pe atâţia... Nu se 


607 


poate să nu fie, afară, în mulțime, măcar câțiva din acei vindecaţi de 
mine, căci toți au auzit că sunt prins. Desigur au venit. Mulțimea e cu 
mine.» 

ŞI-L trec pe dinaintea ochilor clipele de acum o săptămână, ale 
intrării în Ierusalim. Toată mulțimea L-a primit cu crengi înflorite, 
îngenunchind înaintea Lui. 

«Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau pe cale vestmintele, alţii 
tăiau ramuri de copaci și le presărau pe cale.» B 

«Iar mulțimile care mergeau înaintea lui Iisus şi cele ce veneau 
în urmă strigau: Osana, fiul lui David! 

«Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Osana, 
întru cei de sus.» (Matei, 21, 8-9.) 

Dar cei ce se ţineau cu miile după mine, la predici! 

Şi ochii I se luminau. Dacă Pilat se hotărăşte să ceară poporului 
eliberarea sa, e salvat! 

Greutatea este să se hotărască Pilat la aceasta. 

Însfârșit Pilat se hotărăşte. Iese în balcon şi strigă poporului 
adunat: (Matei 27.17) «Pe care voiţi să vi-l slobozesc? Pe Baraba sau 
pe lisus care se numeşte Christos?» 

Iisus aude dinăuntru întrebarea şi i se pare un veac minutul în 
care aşteaptă răspunsul. 

loan 18.40: «Atunci toți au strigat: 

- «Nu pe el, ci pe Baraba.» Şi Baraba este un tâlhar. 

- «Dar ce să fac cu Iisus, ce se cheamă Christos, căci nu-i gă 
sesc nicio vină?» 

- «Să se răstignească! striga mulțimea. » (Matei, 27.22.) 

- «Dar ce rău a făcut?» 

- «Şi mai vârtos strigau, zicând: Să se răstignească» (Matei, 27,23.) 

Ei strigau în gura mare și cereau de zor să fie răstignit. Şi strigătele 
lor şi ale preoţilor celor mai de seamă, au biruit. 

lisus aude şi I se întunecă privirile. Nu-l vine să creadă. Pare că 
şi judecata Îi părăseşte. 


608 


E scos afară în brânci... Mulțimea strigă; dar El nu mai vede pe 
nimeni şi nu mai aude nimic... Acum El nu mai are puteri. Minuni nu 
mai face, căci în momentul în care a fost prins, Dumnezeu I-a ridicat 
puterile şi L-a lăsat om ca mine, ca noi toți. 

Pentruca să sufere ca om. Adică suferința Lui să fie maximă: 
numai aşa va avea puterea răscumpărării, a răscumpărării noia nului 
de păcate de până atunci şi de atunci încoace, până la noi şi până la 
sfârşitul lumii. 

Dacă ar fi rămas Dumnezeu, n 'ar fi suferit. Neexistând suferința, 
cu ce s'ar fi răscumpărat păcatele lumii? Căci Mântuitorul pentru 
aceasta a fost trimis. 

Deci, El a gândit, a suferit, a sperat până la ultimul moment, ca 
noi. 

Pe El loviturile L-au durut ca şi pe noi oamenii. Oboseala L-a 
frânt ca şi pe noi. Toate ofensele, toate injuriile, toate nedreptățile I- 
au străpuns inima ca şi nouă. 

De sub ploaia acestor lovituri şi ofense, care curgeau asupra 
capului Său, neputincios în faţa lor, a oftat omeneşte, a oftat ca noi. 

Iată cum Își urcă crucea, ÎL văd cum cade sub greutatea ei: căci 
mădularele noastre omeneşti sunt slabe şi se înconvoaie sub greutatea 
poverilor. Îşi şterge fruntea de sudoare. În jurul Lui sunt numai fiare. 
Nimănui nu-i este milă. Numeni nu plânge pentru El. Toţi râd. Iată o 
mică mângâiere; este cineva care Îi crede durerile. Doi ochi L-au 
înţeles. O inimă care bate la fel cu a Lui, în ceasul durerii supreme. 

«În urmă, după El, veneau două femei şi norod, care plângeau.» 
(Luca 23,33.) 

«Când au ajuns la locul numit Căpăţâna, L-au răstignit acolo pe 
El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga.» Eln'a 
fost un atlet ca să reziste, să se împotrivească, să se lupte până la 
doborâre. 

ÎI văd slab, uscat şi blajin, Îşi întinde mâna slabă şi sleită de 
puteri pe lemn, şi spune călăilor săi: 


609 


«Bateti»... Vai! Sunt momente, care, fiecare, par un veac. Ei i-o 
apucă. lată cuiul. Simte prima atingere a lui de mâna palidă. Oh! Prima 
lovitură. A doua. Îşi simte braţul țintuit pe cruce. Dureri grozave Îi 
străpung tot trupul. Ar răcni, dar n'are putere nici pentru aceasta. Geme! 

La fel cu mâna cealaltă. I-o întinde, ca să I-o potrivească bine, 
căci El stă străpuns de durere şi-l tremură şi carnea şi oasele toate. 

Acum prin fluierile picioarelor: iată cuiul. Se aud loviturile 
ciocanului, una după alta. Fiecare Îl cutremură. Îi străpung creerii. 

Într'un târziu un glas pierdut: «Mi-e sete» (Ioan 19,28). 
Era cam la ceasul al şaselea. Şi s-a făcut întuneric peste tot. 

Soarele s'a întunecat şi catapeteasma templului s'a rupt în două. 

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru cem 'ai părăsit? (Matei 15,46). 

Şi apoi: «Tată, în mâinile Tale îmi încredințez Duhul» (Luca 23,46). 

Jar eu, în genunchi, la picioarele acestei cruci, de pe care, din 
trupul de om a plecat la Dumnezeu sufletul Fiului Său, mă închin: 
«Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfințească-se numele Tău. Vie 
împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ; pâinea 
noastră cea de toate zilele, de-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşalele 
noastre, precum iertăm şi noi greşiților noştri; şi nu ne duce pe noi în 
ispită ci ne mântuieşte de cel rău. Amin.» 

Şi către sufletul care s'a ridicat, deasemenea: 

«Adu-Ți aminte de toți ai mei. Primeşte-i sub scutul Tău. Iartă-i şi 
odihneşte-i. Dă-le putere celor vii şi biruință asupra celor potrivnici, spre 
înflorirea României creştine, legionare şi apropierea de Tine, Doamne, al 
Neamului nostru românesc, întru nădejdea învierii Lui. Amin.» 


Hristos a Înviat. 


- «A înviat a treia zi din groapă. L'am văzut.» 

- «Nu cred», a zis Toma. 

- Şi a venit în mijlocul lor lisus. L-a chemat pe Toma şi i-a zis: 

- «Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele, şi adu-ţi 
mâna şi pune-o în coasta Mea» (loan 20,27). 


610 


- «Domnul meu şi Dumnezeul meu» (loan 20,28) a strigat Toma, 
după ce a cercetat mâinile Sale, coasta străpunsă şi mâinile 
Mântuitorului. 

A înviat Hristos, sădind peste toată lumea, până la sfârşitul vremii, 
speranța, nădejdea, că niciodată nu vom pieri sub piatra nedreptăților 
oricât de greu ar fi aşezată peste firavele noastre trupuri. 


Vom învia, vom birui. 


A înviat Hristos, sădind nădejdea învierii din morţi; că viața 
noastră nu se termină aici, la aceşti aşa de trecători 60-70 ani; că se 
prelungeşte dincolo; că ne vom întâlni iar cu cei dragi ai noştri şi nu 
ne vom mai despărți niciodată. 

Că vom învia din morţi în numele lui Hristos şi numai prin 
Hristos, adică în afară de credinţa în Hristos nimeni nu va învia și nu 
va fi mântuit. 


Joi, 9 Iunie. 


În fiecare noapte visam. Niciodată n'am visat aşa de mult ca 
acum. Astă-noapte am visat o luptă care se dădea la Predeal în trei 
sectoare: Unul la «pompă», altul pe panta orașului care urcă pe Fitifoi, 
deasupra cazărmii, al treilea era sub comanda mea, între vila Stelian 
Popescu și Hotel Palace, până spre linia ferată cu direcția gara. Nu se 
trăgeau focuri de armă. Lupta era corp la corp. Sectorul meu a dat 
inamicul peste cap fulgerător şi l-a împins dincolo de gară, punându- 
1 în debandadă. Celelalte două sectoare, cu oarecare greutăți au răzbit. 
La «pompă» am intervenit în ultimul moment cu ai mei. Inamicul era 
însă respins când am ajuns. 

Am fost şi pe Fitifoi şi ochiam cu un tun, care semăna mai mult 
cu un aruncător de bombe «Aasen». Dar n'am tras. Dintre cei ce erau 
cu mine, îmi reamintesc bine pe Bordeianu şi Miluţă Popovici; pe 
ceilalți i-am uitat. 


611 


Am adormit din nou. 

În faţa unei case, la o masă rotundă cu fața de masă albă, am 
visat că eram eu, tatăl meu şi încă cineva; pe masă era o singură ceaşcă, 
plină cu cafea neagră. În dreapta mea era o vale mare, la câțiva metri 
de noi, iar în faţă deasupra noastră, drept în sus se ridica un deal mare, 
lutos şi pietros... 

La un moment dat au început să se surpe de sus bucăţi mari şi să 
cadă la vale. A căzut şi un pom verde care era acolo. Apoi au început 
să cadă pe masa noastră. Ne-am ridicat şi am fugit spre stânga. 

Tatăl meu mi-a spus: «Bea-ţi cafeaua.» Eu m'am apropiat de 
masă, dar chiar atunci a căzut în mijlocul mesei, peste cafea, o bucată 
de pământ ce ardea. M'am retras şi a început să cadă pământ amestecat 
cu cenuşe şi cu tăciuni... Femeile din casă au ieşit să-şi strângă lucrurile, 
văzându-se în focul acesta. 

Eu am văzut geamantanul tatălui meu şi m'am repezit deasupra 
mormanului să-l iau. Când am ajuns acolo, o femeie se aplecase 
deasupra geamantanului şi a acoperit-o aşa pământul şi cenuşa care 
cădeau, încât i se vedeau numai picioarele. Era mama mea. Am scos- 
o şi am ridicat-o pe umeri, iar cu stânga am apucat geamantanul şi l- 
am luat. Şi coboram. S'a repezit tatăl meu să-mi ajute, strigând: 
«Săraca, săraca.» M’am trezit. 

Am adormit din nou. Am visat-o dormind în pat, pe soţia mea şi 
pe Nicoleta... 

Jeşind pe stradă, i-am văzut pe Smărăndescu şi Horodniceanu 
şi-i întrebam: «unde este Nicoleta», căci se sculase şi please dela noi 
şi vream s-o văd. Am căutat-o întrun loc, dar nu era. Am căutat-o 
mult, şi am găsit-o cu mama ei, întt'o casă săracă. Şi s'a făcut ziuă. 


Vineri, 10 iunie. 


Astăzi dimineață a zburat primul pui de vrăbioară din cuibul 
dela geamul meu... Câtă emoție, cât tremur pe el... Primii paşi şi primul 
zbor în viaţă. Câtă grije, câtă bucurie pe mama lui! E plină bolta de 


612 


chemările ei, de îndemnurile ei. Numai ciripit. Mergi cu bine dragul 
meu, în sfânta libertate. 

De câteva zile pe aici, prin celulă, umblă o lăcustă verde. Când 
mă culc, se apropie de aşternutul meu. Aseară voia să se aşeze pe cap. 
Am încercat s'o alung. Ea s'a speriat, a făcut un salt şi a dispărut. Azi 
dimineaţă am găsit-o turtită sub rogojină. Am ridicat-o şi am îngrijit- 
o timp de o oră. I-am dat apă, peste care am pus praf de zahăr. A băut. 
S'a refăcut şi a zburat afară. 

Pe la ora 1 am fost chemat sus la cancelarie. O anchetă. Căpitanul 
Tărăneanu, dela Consiliul de Războiu, a venit să cerceteze dacă am 
trimis eu, din închisoare, un manifest prin care îndemnam oamenii 
mei la «răzbunare». 

Era «apocrif» bineînţeles. 

Am dat o declaraţie în acest sens. Cum vin pe capul meu tot 
felul de uneltiri? 

Condamnat pentru o scrisoare care nu e a mea. Acum vine alta. 

Cred însă că s'a convins şi procurorul că e ceva neserios. 

Astă noapte, spre dimineaţă, am visat că eram într’o sală plină 
de oameni. Aşa de plină că nu mai puteam răsufla. S'au deschis 
geamurile. Începea procesul meu în recurs... lacobescu spunea că va 
vorbi două ore. M'am trezit. 

Am adormit din nou. M’am visat călătorind întrun tren cu mama, 
soţia, fata şi Silvia. Trenul se apleca aşa de tare spre prăpastie, încât 
credeam că se va răsturna. Atunci am sărit jos, căci mergea încet şi 
am pus umărul. Ceilalţi au făcut la fel... A deraiat depe linie, dar nu 
s'a dus în prăpastie. 


Luni, 13 Iunie. 


Toată noaptea n'am dormit. Cred că mă dor plămânii în partea 
de sus, în dreptul omoplaților. Simt în ambele părţi o durere slabă şi o 
căldură permanentă. O să chem doctorul. 

Greu o să urc muntele acesta... 


613 


După masă, au fost avocaţii la mine, căci la 15, Miercuri, este 
recursul meu la Casaţia Militară. 

Ei cred că se va amâna cel puţin 15 zile, pentrucă aşa e uzul. 

Se depun noi motive de casare şi se dă un nou termen. 

Am studiat cu ei motivele; sunt principale: 

1. Nu mi s'au adus martorii de fapt, oamenii dela Ciuc, acei cu 
care am lucrat eu. Niciunul. 

2. Am fost condamnat pentru o scrisoare care nu-mi aparţinea. 
S’a găsit autorul ei, care a dat o altă scrisoare, prin care afirma că e a 
lui şi ca conținut şi ca scris. Deci s”a găsit autorul scrisorii. 

3. Încadrarea greşită. Am fost încadrat la crima contra siguranței 
exterioare a Statului, la trădare, aplicându-mi-se o pedeapsă uriaşe. 
Ordinile nu interesează siguranța exterioară a Statului, căci nu sunt o 
primejdie venind dela o putere din afară, care să atingă: 

a) Integritatea teritoriului. 
b) Independenţa. 
c) Suveranitatea. 

4. Nu există măcar nicio dovadă, de vreun fel, că aş fi vrut să 
provoc războiu civil, se spune de depozite de muniții, dar nu se arată 
niciunul. Unde e, ce conţine, la cine s'a găsit? 

Sunt condamnat pe simple afirmaţii. 

E ceva unic în analele proceselor, juridic şi procedural. 


Marţi, 14 lunie. 


Astăzi a fost Lizeta Ghorghiu. Ceilalţi studiază. 

I-am încredințat cu această ocazie un mic testament familiar, pe 
care l-am făcut azi aici în celulă la mine. 

Pe mâine recursul. 

Astăzi am terminat de citit «Episolele Sfântului Apostol Pavel». 
Am rămas profund impresionat. Mărturisesc că până acum citisem 
numai unele din ele şi fără a le aprofunda suficient. Voi scrie mai 
târziu, căci merită un întreg studiu. 


614 


Noaptea aceasta l-am visat pe Gârneaţă. Se plângea că a fost rău 
în tabără la Ciuc. Apoi l-am visat pe Tell. Era escortat. A fugit în casă 
la Ionică. La urmă l-am visat pe Alecu Cantacuzino. Am vorbit cu el 
într'o casă, dar nu ştiu unde. 


Miercuri, 15 Iunie. 


Când am terminat Evangheliile am înţeles că stau aici în 
închisoare din voia lui Dumnezeu; Că, deşi n'am nicio vină sub latura 
juridică, El mă pedepseşte pentru păcatele mele şi-mi pune la încercare 
credința mea. M'am liniştit. A căzut liniştea asupra zbuciumului meu 
din suflet, cum se lasă seara liniştită la țară peste zbuciumul, zvârcolirile 
şi încordările lumii. Oameni, păsări, animale, copaci şi ierburi, pământ 
muncit şi tăiat de fiarele plugurilor, intră în repaos. 

Căci tare am fost zbuciumat... 

Mult a mai suferit sărmana carne pe mine. Nu cred să fi îndurat 
vreodată mai mult decât acum. 

«Credinţa» şi «Dragostea» nu mi le-am pierdut, dar am simţit 
că la un moment dat mi s'a rupt firul nădejdei. 

Chinuit fiziceşte ca un câine (sunt pline hainele de suferință, 
iată sunt acuşi 60 de zile de când dorm îmbrăcat, pe scândură şi pe 
rogojina aceasta. 60 de zile de nopţi de când oasele mele sug, ca o 
sugătoare, umezeala care țâşneşte din pereţi şi din pământ). 

De 60 de zile nu schimb nicio vorbă cu nimeni, căci nimeni din 
cei de aici nu are voie să vorbească cu mine. Şi atacat în acelaşi timp 
în fiinţa mea morală, acuzat de trădare, declarat străin, ca nefiind român 
nici după tată, nici după mamă, arătat ca duşman al Statului, copleşit 
de lovituri şi legat cu mâinile la spate, adică neavând nicio posibilitate 
de apărare. 

Cu inima strânsă la gândul suferinţei, jignirilor, maltratărilor 
celorlalţi ai mei, familie şi camarazi. Am simțit că mi s'a rupt unul din 
cele trei fire nevăzute, care leagă pe creştin de Dumnezeu, nădejdea. 
Mi s'a făcut negru înaintea ochilor. Simţeam că mă înec. 


615 


Dar mi l-am legat la loc, luptând zi de zi. Cum? Citind 
cele patru Evanghelii... Când le-am terminat, am simţit că am 
din nou cele trei fire şi că ele sunt bune: credinţa, nădejdea şi 
dragostea. 

Şi acum terminând de citit scrisorile Sf. Apostol Pavel, am 
desprins din ele, dovezi hotărîtoare despre existenţa Învierii şi pu 
terii Mântuitorului Iisus Christos. M'a impresionat: 1. Sinceritatea 
şi curăţenia sufletească a Sf. Apostol; 2. Viaţa integral creştină, fără 
pată; 3. Primejdiile şi suferințele prin care a trecut pentru Domnul; 
4. Seninătatea și chiar bucuria cu care primea aceste suferinţe; 5. 
Tăria de a mai încuraja şi pe alţii, ca să nu se mai clatine în faţa 
suferințelor şi prigonirilor; 6. O dragoste sfântă de o înălțime 
zguduitoare pentru toţi fraţii creştini sau copiii lui duhovniceşti; 7. 
O râvnă neînvinsă şi rar cunoscută printre apostolii unei credinţe de 
a propovădui neîncetat pe Mântuitorul lisus, la toate neamurile; 8. 
Marea ştiinţă şi înţelepciune. 

În fiecare scrisoare, aproape, începe: 

«Eu întemnițatul, care mă găsesc în lanţuri pentru credinţa în 
Christos, Domnul nostru.» 

Apoi scrie lui Timotei; «Sileşte să vii la mine curând» (II Timotei, 
4,9). Îi era şi lui dor să vadă pe cineva. 

«Când vei veni, adu-mi mantaua.» 

Îi era frig şi hui ca şi mie. 

În sfârşit, cu cât pătrundem mai mult în citirea scrisorilor, 
ajungem la concluzia: 

1. - Că nu suntem creştini, că suntem departe de a fi creştini. Cât 
de departe... 

2. - Că ne creştinăm în formă, dar ca să ne descreştinăm în 
conținut. 

3. - Că omenirea a suferit acest proces de descreştinare dealungul 
veacurilor până la noi, cu mici svâcniri spre adâncuri... Creştinarea în 
suprafață pare că a preocupat mai mult lumea. 


616 


4. - Caracteristica timpului nostru: 

Ne ocupăm cu lupta dintre noi şi alți oameni, nu cu lupta dintre 
poruncile Duhului Sfânt şi poftele firei noastre pământeşti. 

Ne preocupăm şi ne plac victoriile asupra oamenilor nu victoriile 
împotriva Diavolului şi păcatului. 

Toţi oamenii mari ai lumii de ieri şi de azi: Napoleon, Mussolini, 

Hitler, etc. , sunt preocupaţi mai mult de aceste biruinţe. 
© ` Mişcarea legionară face excepție, ocupându-se dar insuficient, 
şi de biruinţa creştină în om, în vederea mântuirii lui. 

Insuficient! 

Răspunderea unui conducător este foarte mare. 

El nu trebuie să delecteze ochii armatelor sale cu biruinți 
pământești, nepregătindu-le în acelaşi timp pentru lupta decisivă, din 
care sufletul fiecăruia se poate încununa cu biruința veşniciei sau cu 
înfrângerea veşnică. 

5. - Însfârşit, lipsa - cel puţin la noi - a unei elite preoțești, care 
să fi păstrat focul sacru al vechilor creştini. Lipsa unei şcoli de mare 
înălțime şi mare moralitate creştină. 


Vineri dimineaţa, 17 Iunie. 


Miercuri pe la cinci a venit soția mea şi cu mama ei. Mi-au spus 
că procesul meu în recurs nu s'a amânat cum era uzul, ci se judecă 
după masă la 5, continuând în şedinţa de noapte. Soţia mea mi-a spus 
că au chemat-o la Legiunea de Jandarmi Băneasa, unde au tinut-o de 
dimineaţă până la 1 şi jumătate, pentru ca să-i spună că nu mai are 
voie să intre acasă, la Casa Verde, că Vineri să vină să împacheteze 
lucrurile, iar Duminică, cu căruțele, să le ducă unde va şti. 

Era neagră la față de supărare. Să-ţi scoţi Lucrurile din cuibul 
tău. Unde să le duci? Unde să stai? Eu în închisoare, soția mea fără 
niciun scut, aruncată pe drumuri, cu fata de mână. 

Câtă lipsă de omenie!... Câtă lipsă de bunăcuviință! 

Stăm toți trei şi ne gândim: unde? unde? 


617 


Dau şi eu câteva adrese, de încercare. N'avem atâţia bani ca să 
putem plăti o casă cu chirie... 

I-am spus că, dacă mi se va respinge recursul, voiu fi dus de aici 
la Doftana. 

Ea vrea să vină cu fata, să locuiască în satul de lângă închisoare. 

I-am spus că am lăsat la Lizeta Gheorghiu dispoziții testamentare 
şi am început să le schițez în câteva cuvinte conținutul. 

Ele plângeau, şi soția mea şi mama ei; fâta abia are patru ani, nu 
înțelege nimic din toată tragedia acestor momente, când umbrele morții 
încep să bată peste gândurile unei familii. 

După cele 15 minute reglementare, au plecat. 

Acum e Vineri dimineața. Încă nu mi-a sosit răspunsul cu 
recursul. 

Acasă la noi, la ora aceasta, soția mea împachetează şi-şi plânge 
toate nenorocirile. 

Dar nu se poate. O să ne întoarcem înapoi. 


Vineri seara, 17 Iunie. 


Acum o jumătate de oră au venit avocaţii la mine și mi-au spus 
că s'a respins recursul meu la Casaţia Militară. 

Erau cu toții trişti şi abătuți. 

Am stat cu ei vreo 15 minute. l-am întrebat cum s'au desfășurat 
dezbaterile. Mi-au spus în câteva cuvinte; ne-am despărțit. M'am 
reîntors în celula mea, m'am aşezat pe marginea patului meu de 
scânduri şi m'am rugat lui Dumnezeu, spunând rugăciunea «Tatăl 
nostru, Doamne fie’n voia Ta». 


Duminică, 19 Iunie. 


Astănoapte, pela ora 12 jumătate, pe când mă munceam şi adorm, 
am auzit paşi apropiindu-se de celula mea. Zgomot de lacăt şi uşa s'a 
deschis. 


618 


Era locotenentul de serviciu şi cu primul gardian. Au venit să 
mă anunţe că trebuie să plec la Doftana. M'am sculat, m'am îmbrăcat 
repede, mi-am strâns lucrurile în două geamantane şi în pătură, mi- 
am făcut rugăciunea şi am părăsit, cu gândul aruncat în necunoscut, 
această locuinţă a suferinţei şi a chinurilor mele. 

Rămâneţi cu bine, sute de legionari, dragi camarazi, care îndurați 
între aceste ziduri. 

Înconjurat de patru sentinele, am ajuns la cancelarie. Aici mi s'a 
făcut o amănunțită percbeziţie corporală. Am fost căutat prin buzunare, 
pipăit cu atenţie la guler, mâneci, corp, picioare; apoi a trebuit să mă 
descalț şi să fiu căutat în ghete. 

Cu aceeaşi grije mi s'au cercetat şi bagajele. 

Am salutat pe Colonelul Brusescu, comandantul închisorii şi pe 
ofiţeri, care, în executarea serviciului lor, s*au purtat cu mine cu multă 
eleganță sufletească; un maior de jandarmi, un căpitan, același care m'a 
adus dela Predeal şi apoi la Consiliul de Războiu, în ochii căruia am - 
putut citi un sentiment de compătimire pentru toate nenorocirile care se 
abăteau peste mine, un sublocotenent, - fosta mea pază dela proces - 
deasemeni foarte delicat, un comisar de poliție, mau luat în primire. 

M'am urcat într'o maşină taxi, având în dreapta pe maior, pe 
scăunelul din faţă pe căpitan, iar lângă şofer un sergent instructor. 

În faţa noastră, la 30 m. mergea o altă maşină cu poliţie, iar în 
urmă un camion cu 30 de jandarmi... 

Era ora două noaptea. Afară e frumos. Pe cer se proectează 
lumina Capitalei, de care ne apropiem. 

Iată, pe drumul acesta am fost acum doi ani, în sat la profesorul 
Dobre, unul din bunii mei comandanţi legionari. Aici am oprit odată 
maşina şi am stat la masă. Şi amintirile încep să se depene... 

Intrăm în Bucureşti. Cu cât ne apropiem de centru, cu atât îmi 
sunt mai cunoscute locurile. 

Iată maşina trece pe şoseaua Ştefan cel Mare, la câţiva metri de 
restaurantul pe care l-am avut la Obor. Mă uit, zăresc clădirea 


-619 


posomorită, fără frumoasele firme legionare, care o împodobeau cu 
două luni în urmă. Urmăm drumul obişnuit pe care mă întorceam la 
Casa Verde. 

Apoi în Piaţa Victoriei, o apucăm la dreapta, pe şoseaua Ploeşti. 

Alte amintiri!... E drumul pe care mă duceam adesea cu maşina 
condusă de credinciosul Ilarie, la Predeal, locul meu de recreaţie. 

Eram atunci cu soţia, cu fata, cu legionarii. Acum sunt sub pază 
„ şi mă duc condamnat 10 ani, spre Doftana. 

Pe şosea ajungem din urmă un car cu fân, la care erau înjugaţi 6 
perechi de boi frumoşi. E semn bun. Ne apropiem de Ploeşti. E trecut 
de trei. Puterea nopții începe să scadă şi la orizont se arată înaintând 
cele dintâi patrule ale luminei. 

Din când în când vorbesc cu maiorul şi descoperim că am făcut 
împreună şcoala militară de infanterie, acum 20 ani la Botoşani, el 
terminând cu vreo şase luni înaintea mea. Ne reamintim de timpurile 
acelea, de camarazi, de ofiţeri. 

Intrăm în Ploești. Străbatem străzile tăcute ale oraşului. Lumea 
doarme. leşim spre Câmpina. De după dealuri năvăleşte lumina. 
Căpitanul din fața mea a aţipit. Eu mă gândesc la zile mai bune. 
Răbdare pe drumul suferinţei. 

Merg înainte cu gândul înfipt în nădejde. După o bucată de vreme, 
în stânga se deschide frumoasă şi luminoasă, valea Prahovei. Apa 
curge liniștită, strecurându-se printre nisipuri. Coborâm pentru a trece 
podul şi a urca spre primele case ale Câmpinei. Femei cu coşerci pline 
merg, spre târgul Câmpinei. 

Din centrul orășelului curat, apucăm la dreapta. După 2 km., 
stânga şi în dreapta noastră, se deschide plină de măreție, Valea Doftanei, 

În fața noastră, pe un deal înalt, o cetate cu un aspect medieval. 

E înconjurată numai cu verdeață. Închisoarea Doftana, piatra 
condamnaților la muncă silnică, unde mergem. 

E aşa de frumos afară. O dimineață din acelea de rară frumusețe, 
încărcată cu binecuvîntarea lui Dumnezeu. 


620 


Răsare soarele printre copacii de pe deal şi revarsă lumină aurie 
peste verdele din jur, peste apa din vale. 

Am ajuns. Ofițerii şi jandarmii s'au dat jos. Au anunțat pe 
directorul închisorii. Eu mai rămân în maşină. Funcţionarii, sculaţi 
din somn, se adună unul câte unul. 

Sunt condus în cancelarie. Director, subdirector, funcționari, nu 
cunosc pe nimeni. | 

Aceleaşi formalități ale unei percheziţii minuţioase, dela 
buzunare şi până la ghete. Este atâta umilință în aceste percheziții 
reglementare. 

O suport cu resemnare. 

Mi se aduce la cunoştinţă că în închisoare nu este permisă 
culoarea verde. Mi se ia flanela verde, pe care o aveam pe mine şi mi 
se permite să îmbrac una albă în schimb. Mi se iau deasemeni nişte 
manşete de lână, tot verzi. 

Însfârşit, sunt condus înăuntrul închisorii, cu înfăţişare foarte 
îngrijită. În fund zăresc o bisericuţă. Dumnezeu e nelipsit pretutindeni. 

Pe mâna stângă, pe un coridor, drept înainte, o cameră albă, de 
curând văruită, înaltă, cu ferestruici sus de tot, de nu poţi vedea prin 
ele. Cam de cinci metri lungime şi 2,50 m. lățime. Aceasta este noua 
mea celulă în care va trebui să stau. 

În fund are un pat de fier, cu o saltea de paie, cu pernă, cu pătură. 
Pe jos e ciment şi două rogojini. O măsuță de lemn şi două scăunele. 

Mi se pune în vedere că fiind condamnat definitiv la şase luni 
închisoare corecțională, voiu avea voie să ies toată ziua în curtea din 
faţa celulei. După ce va trece prin Casaţie şi condamnarea la 10 ani, 
mi se va aplica regimul de muncă silnică, care începe în primul an, 
închis toată ziua în celulă, cu o singură oră pe zi afară. 

Acum mă poate vizita familia odată la două săptămâni, atunci 
odată la două luni. Am voie să scriu acasă odată pe săptămână, acum. 
Când va veni condamnarea definitivă, odată pe lună. 

Greu!... Greu de tot!... Dar ne vom supune fără murmur. 


621 


M'am întins pe pat. Sunt obosit. Şi mi-e frig. Parcă e tot aşa de 
frig ca şi la Jilava. Am adormit. 

Mă trezesc într'un zgomot. Mă uit în jur. Un şoarece se suise pe 
masă şi începuse să ronţăie dintr”un pacheţe! cu mâncare. L-am alungat. 
Iar am ațipit; iar m'a trezit. Am stat aşa până la ora 12, sburându-mi 
gândurile departe. 

Mi s'a adus de mâncare, borş cu carne. Am mâncat carnea şi 
câteva linguri de borş. 

M'am plimbat prin curte. Am reintrat în celulă şi am adormit 
până la 5. Am ieşit iar prin curte. Masa de seară a fost borş fără carne. 
N'am poftă de mâncare. 

Pe la 7 a fost inspecția D-lui Gorănescu, subdirector general al 
închisorilor. 

Seara, după închidere, a venit doctorul închisorii şi n’a cer cetat. 
O veste rea. M'a găsit cu plămânii la vârfuri şi în partea de jos, la 
spate şi în față, prinşi. 

Mi-a dat o reţetă. Injecţii de calciu, o alifie cu care să mă ung şi 
ceva pentru pofta de mâncare. 

Sărmanii plămâni, nu mai pot de suferință. 

După ce am fost atacat în ființa mea morală, după ce am fost cu 
barbarie tratat din punct de vedere fizic, acum vine peste mine un al 
treilea atac: mă atacă microbii. 


Dar Dumnezeu vede şi va răsplăti! 


622 


Duiliu Sfinţescu a făcut liceul la Bucureşti și l-a 
continuat la Paris. În anii 1928-1934 a studiat la Berlin, 
obţinând diploma în două ramuri ale ingineriei, completată 
cu o teză de doctorat. Activitatea profesională propriu- 
zisă şi-a exercitat-o în exil, din 1941 şi până astăzi, fiind 
încă activ la vârsta de 90 de ani. 

Primii paşi i-a făcut ca membru fondator şi secretar 
gene-ral la „Convention Europâenne de la Construction 
Mâtallique“, organizaţie cuprinzând 12 țări vest-europene, 
plus Statele Unite, Canada și Japonia. Prin legăturile rea- 
lizate cu mari universități americane şi japoneze, dar şi 
europene, şi-a extins activitatea pe plan mondial, manifestată 
fie organizând şi prezidând congrese ştiinţifice sau comitete 
specializate, fie prin conferințe personale (în 7 limbi) în 
peste 140 de oraşe din cele 5 continente, în: A frica de Sud, 
Algeria, Anglia, Australia, Austria, Argentina, Belgia, 
Brazilia, Canada, Cehoslovacia, Chile, Danemarca, Egipt, 
Elveția, Finlanda, Franța, Germania, Ghana, Grecia, Hong 
Kong, India, Indonezia, Irlanda, Italia, Iugoslavia, Japonia, 
Kenia, Luxemburg, Malaezia, Maroc, Mexico, Nepal, 
Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Pakistan, Peru, Polonia, Portugalia, România, Senegal, Singapore, 
Spania, Statele Unite ale Americii, Suedia, Taiwan, Turcia, Ungaria, Venczuela. 

Pe plan tehnic, Duiliu Sfinţescu a fost un inovator în domenii importante - ca cel al stabilității 
elementelor de construcţie. În cadrul organismelor mondiale competente, a avut un rol primordial în 
armonizarea internațională a normelor tehnice de construcție. 

Ca membru fondator şi primul preşedinte la „Council on Tail Buildings and Urban Habitat“, 
organism integrat în UNESCO, a avut un rol determinant în orientarea acestuia spre o participare 
multiprofesională, pentru a putea răspunde nu numai la necesităţile practice, ci și la aspirațiile de 
ordin mai înalt ale omului, pe plan familia!, social, cultural şi estetic, cu respectul tradiţiilor şi cu tot 
ce-i poate aduce condiţii de viață mai bune şi mai demne. 

În acțiunile lui, Duiliu Sfinţescu a excelat mai mult ca animator decât ca realizator, dar nu a 
pregetat, când trebuia să-şi impună punctul de vedere, să aducă şi proba practică incontestabilă. 
Astfel a construit la Hong-Kong, la Cape d'Aguilar, pe traseul cicloanelor sud-vestice, un imobil- 
laborator care este şi astăzi singurul din lume cu această exclusivă utilizare. De asemenea a cons- 
truit în Franţa, la Metz, cu fonduri de la Comunitatea Europeană, o instalație absolut originală care 
permite să se determine cu precizie efectele oricărui tip de incendiu real într-o construcție reală, 
asupra comportamentului componentelor de construcție. 

În 1985 a fost singurul european solicitat să colaboreze cu experții americani în cadrul Academici 
Americane de Ştiinţe, la elaborarea unui program decenal de investigații cu cele mai sofisticate 
mijloace disponibile astăzi pentru reducerea dezastrelor naturale de pe glob. 

Duiliu Sfințescu a primit titlul de Doctor Honoris Causa de la Universitatea din Aachen (1973) 
şi de la Institutul de Construcţii din Bucureşti (1992). I s-au decernat numeroase medalii şi diplome 
de recunoaştere. Este și astăzi delegat permanent la UNESCO şi preşedinte al comisiei „Reducerea 
dezastrelor“. 

Prezenţa inginerului Duiliu Sfinţescu ca autor al volumului de față se datorează în special 
faptului că între anii 1936-1938 a lucrat în biroul lui Corneliu Zelea Codreanu. Este deci în măsură 


să garanteze autenticitatea conținutului cărții.