Permanente anul XXV, nr. 8-9, august — sept. 2022

Țara este întâi a lui Dumnezeu și numai apoi a noastră 


AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


BOGDAN MUNTEANU 


24 - 1872) „Înca 


PSR 


Pe 10 septembrie s-au aniversat 150 de ani de la 
moartea lui Avram lancu, „crăişorul munţilor“, 
lider al luptei de eliberare națională a românilor 
din Transilvania în anii 1848-49. Posteritatea avea 
“ să-l păstreze în memoria ei drept un erou naţional 
de prim rang, care a ştiut să urmeze fără abatere 
acea linie a neamului prin care acesta îşi apără 
ființa şi se afirmă în istorie, înfruntând 
frământările epocii. 


La acea vreme taberele aflate în conflict erau 
multiple şi cu interese divergente, formând un 
veritabil triunghi. Pe de-o parte naționalismul 
exclusivist maghiar, care urmărea alipirea 
Transilvaniei la o Ungarie Mare şi care nu era 
dispus să facă concesii esenţiale altor etnii, în 
special românilor. Aceştia s-au văzut astfel nevoiţi 
să devină aliaţi de conjunctură cu autoritatea 
imperială de la Viena în lupta acesteia contra 
ridicării maghiare. Dar interesul regimului 
habsburgic nu era nici întărirea necondiționată a 
elementului românesc, ci revenirea tuturor sub 
autoritatea sa, ca atare sprijinul pentru cauza 
românească s-a limitat la un minim de armament 
şi la multe promisiuni neonorate. 


eleela ele aleea ee eee ele otet ale otel eete etala oa aleea aere etate etala etalate etalate ete aere ele eee aloe eee etate eee eta aleeta alea eee elaa eee aleea eee eleele eta etate eee ele aleea etate oale etealel eta aleea eee ele ale eta alele aere ele ale oa alele aere etala oala ata atata 


cae 
i 


ANUL XXV. NR. 8-9 « | | 


CULTURAL - POLITIC - SOCIAL 


AVRAM IANCU .- lupta pentru libertate 


şi simboluri perene ale naţionalismului românesc 


150 de ani de la moarte 


- . . 
oossensseeeeneseoosseeeeoseseeeesennesevonenesseoeneeeeeeeeveenoeaee 
. 


i 

i 
. . 
. . 
. i 
. . 
. . 
. . 
. - 
. . 
. . 
. . 
. . 
. - 
. . 
. . 
. i 
. . 
. - 
. - 
. . 
. . 
- . 
- - 
. . 
. . 
. . 

. 

. 


p.nonenneeeoneaee 


: 10. nomânia: ; Î0L ROMÂNIA 


EPITET Iri rrrrrorrrrrrrrrrrrrrrti 
. 


150 years since his death 


O romfilatelia 2022 


Istoria framântărilor româneşti pentru împlinirea 
idealului naţional a fost tratată în detaliu în tomuri 
întregi de factură academică. Totuşi, un caracter 
aparte îl au scrierile pline de însuflețire ale unor 
istorici români născuți în Transilvania secolului 
XIX, precum Nicolae Densuşianu despre răscola 
lui Horia, Cloşca şi Crişan, sau Silviu Dragomir 
care a publicat o lucrare despre Avram lancu în 
1924, cu ocazia centenarului naşterii sale. 
Asemenea scrieri, fără a face concesii criteriilor 
ştiinţei istorice, depăşesc uscăciunea academică şi 
tentativele facile de demitizare şi fac să transpară 
printre rândurile lor un ideal vibrant al 
românismului autentic. Pe de altă parte, ele respiră 
un duh complet diferit decât cel al propagandei 
ulterioară a regimului ceauşist, care a încercat să 
instrumentalizeze lupta istorică a românilor în 
numele propriilor interese. lată de ce asemenea 
scrieri clasice merită citite şi astăzi, dacă dorim să 
fim părtaşi la un spirit naţional autentic, cât mai 
puţin falsificat de interpretări tendenţioase sau 
impure. 


În cele ce urmează vom prezenta o serie de 
fragmente din cartea „Avram lancu“ de Silviu 
Dragomir, publicată în 1924. Deşi se referă la 


seioloeaeloeelo eee aeeoeeo ae aeaeeoeaelo aaa eaeloeeoeaela aaa eee a eeloeeo a eeoeea e aeoeea e aeoeea e aeloeeloeaaoeeoeaeoeeoeeoaeeoeeoaeeaeeoeeeoeeaaae 


24 PAGINI 
8 LEI 


i 


190 


300190800)10190000908009080090800)0008001908009080090809 09080090 


că 


y : adi : Și 
naționalismul românilor din secolul care a. 


precedat-o, putem remarca pe alocuri o serie de: 
elemente cu un caracter de deja vu, mai ales dacă 
ne gândim la traiectoria naţionalismului românesc 
de factură legionară, care avea să se afirme în anii +. 


SI . i vele ee a :A y je 
următori publicării SCTICTII In Cauza. 


90 


i 
5 
5 
Ș 


e 


În primul rând e vorba de figura liderului în jurul | 
căruia a gravitat întreaga mişcare de ridicare 
naţională. Avram lancu era un tânăr avocat 
harismatic, cu priză la mase, bun organizator şi 
strateg, om de acțiune, al faptei hotărâte, al. 
atitudinii radicale, fără compromisuri, în slujba * 
cauzei româneşti. Evident, curentul naţionalist !. 
românesc se manifesta prin mult mai multe 
personaje, intelectuali, politicieni, clerici, şi prin 
mult mai multe nuanţe şi atitudini. Dar nu 
întâmplător istoria l-a consemnat în special pe î. 
Avram lancu drept simbol al luptei naţionale * 


româneşti de la acea vreme. . 


Dincolo de o personalitate exponențială, cu 
temperament de luptător - însă în cadrele onoarei, | 
căci altminteri nu ar fi putut întruchipa acel rol de * 
catalizator al mulțimilor - în mişcarea naționalistă + 
transilvană de la mijlocul secolului al XIX-lea -. 
apar o serie de motive, tipare si paralele care aveau ; 
să prefigureze spiritul naţionalist din secolul 
următor. În primul rând putem constata caracterul .. 
esențialmente etnic, iar nu civic, al crezului 
românesc profesat. Apoi acțiunea unor tineri 
impetuoşi şi radicali, nedispuşi la compromisuri, ; 
față cu atitudinea mai prudentă a generaţiilor + 
mature. Răspunsul cu represalii la violențele î. 
adverse, incusiv drept răzbunare pentru uciderea 
fără judecată a unor prizonieri şi azvârlirea lor î. 
într-o groapă comună plină cu var (similar cu | 
Tâncăbeşti/ Jilava) a caracterizat şi naționalismul ! 
din secolul următor. La fel ca pedepsirea. 
trădătorului loan Dragoş, care încerca să-i. 
convingă pe luptătorii lui lancu să depună armele, j 
amăgindu-i cu un presupus armistițiu cu oastea - 
maghiară, pentru a putea fi apoi atacați prin 
surprindere şi măcelăriți. In fine, cartea lui Silviu 
Dragomir abordează şi valorizarea memoriei lui +. 
Avram lancu inclusiv tentativele negative, de. 
compromitere a ei. Aceste coincidențe nu sunt | 
fortuite, ci mai degrabă un semn că naționalismul LI 
românesc a avut o evoluţie organică, într-o. 
continuitate firească peste decenii şi secole. Că în i 
fond avem de-a face cu unul şi acelaşi ideal; 
național, cu generații de români care s-au hrănit cu Ș 


simbolurile şi moştenirea lăsate de strămoşii lor. Ş 


Dacă stăm şi ne gândim bine, citind rândurile care | 
urmează, vom constata că asemănările cu destinul | 
generaţiei naţionaliste interbelice sunt numeroase. 
Mai puţin cea privind valorizarea memoriei, în !. 


special dacă ne gândim la receptarea oficială, care . 
i 

continuare în pag. 2 | 
Ş 

zi 


2 PERMANENTE 


AVRAM IANCU — LUPTA PENTRU 
LIBERTATE ŞI SIMBOLURI PERENE ALE 
NAȚIONALISMULUI ROMÂNESC 


a fost silită să dea curs interpretărilor negative, de 
care dealtfel nici posteritatea lui Avram lancu nu a 
fost scutită. 


În continuare redăm câteva fragmente din cartea 
lui Silviu Dragomir, care pot fi considerate drept 
relevante pentru afirmaţiile făcute mai devreme. 


* 


Personalitatea de lider naţional a lui Avram 
Iancu 


Bătrânii cu pletele albe, cari s'au stins nu de mult, 
ştiau încă să povestească nepoților atâtea amintiri 
duioase despre zilele de avânt, pe cari le-au 
petrecut în loagăr, sub vraja personalităţii 
cuceritoare a Craiului Munţilor. 


(a) 


Ceeace apare limpede şi din această mărturie, e 
faptul, că adevăratul căpitan al oastei româneşti, 
adunată din toate părțile Ardealului, era Avram 
Iancu. Cred că în această expediţie, dela Cricău 
până la Turda, obţinu el titlul de Craiul Munţilor 
dela poporul, care îl iubea atât de mult. Tovărăşia 
unui bun ofițer, cum era căpitanul Gratze, excelent 
şi sincer camarad, i-a fost lui Iancu, fără îndoială, 
de mare folos. 


Radicalismul generaţiei tinerilor naţionalişti 
români 


Înţelepciunea bătrânilor, cari, crescuți în spiritul 
îngust dinaintea anului 1848, căutau numai 
mijloace „legale”, se împăcă deocamdată cu 
avântul tinerimei, care nu se sfia a recomanda şi 
mijloace mai violente pentru câştigarea unor 
drepturi, cari erau mai clare ca lumina soarelui. 


(...) 

Avram lancu era şi el la adunare cu şase mii de 
Moţi, cari, după mărturia lui Vasile Moldovan, 
erau bine armaţi şi bine disciplinaţi. Eroul nostru 
vedea, că nu în clipa din urmă, energiile neamului 
său se adunau, pentru a stoarce cu puterea brațelor, 
ceeace bărbaţii politici ai Românilor n'au fost în 
stare să obțină pe cale legală în era libertății, 
egalităţii şi frățietăţii. 

(...) 


Când delegația română, care se întoarse din Cluj, 
ajunse la Sibiu, găsi acolo iarăş pe Avram lancu. 
Neastâmpărul să afle ceva despre rezultatul, pe 
care l-au obținut Românii la dietă, l-a adus din nou 
în preajma comitetului național. Aici ajunse vestea 
măcelului dela Mihalţ tocmai atunci. Se convocase 
o şedinţă de urgenţă, la care, cum spune Barițiu, 
veniseră membri bătrâni şi tineri. După ce se 
informară cu toţii, se puse întrebarea, ce-i de făcut. 
Şaguna plecase Ia Viena. Tinerii ferbeau de mânie. 
Bătrânii, membrii consistoriului, căutau să-i 
calmeze. Unul însă învinovăți tinerimea, că merge 
la sate şi aţâţă poporul: „că şi pe Mihălţeni 
tinerimea i-a amăgit să nu se supună poruncilor 
mai înalte“. Atunci Iancu, care era retras într'un 
colţ, sări dintr”o dată peste trei bănci şi trase la 
răspundere pe consistorialist pentru cuvintele 
pronunțate. Şedinţa fu, fireşte întreruptă. 


A doua zi, lancu merse la Bărnuţiu şi Barițiu 
pentru a-i anunţa că pleacă să-şi adune oamenii şi 
să-şi răzbune pentru sângele vărsat. Dar după 
părerea acestora un asemenea pas ar fi fost 
prematur. Şi astfel lancu se întoarse în munți, 
scrâşnind din dinţi şi cu pumnii încleştaţi, hotărât 
să asculte sfatul lui Bărnuţiu, dar să se şi 
pregătească pentru lupta, care, o vedea el bine, că 
nu se mai poate încunjura. 


Atitudinea demnă în luptă, represalii doar ca 
răspuns la violențele maghiare 


In sufletul său aprins de mânie, Iancu a înţeles, de 
sigur, patima răzbunătoare a poporului, când, în 26 
Octomvrie, vizită ruinele nenorocitului oraş. După 


cele ce au săvârşit Ungurii în ultimele săptămâni, 
după execuțiile nejustificate ale atâtor victime 
nevinovate în tot cuprinsul Ardealului şi mai ales 
după ce fu spânzurat Alexandru Bătrâneanu, 
prefectul din Cojocna, bun tovarăş al lui Iancu, de 
faimoasa curte marţială din Cluj, putea oare să 
aibă Iancu vreo răspundere în fața istoriei, cum o 
pretind condeiele veninoase ale duşmanului? Oare 
ororile evului mediu, ale cărui lanţuri de fer au fost 
păstrate aici până în 1848, trebuiau să rămână şi 
ele un privilegiu perpetuu al clasei dominante 
ungurești? Asupriţii de aici, ca şi ceva mai târziu 
cei din preajma Aiudului; să nu fie oare plămădiţi 
din acelaş aluat omenesc, din care numai cu o 
cilivizație stăruitoare, se pot alunga pasiunile 
feroce? Omul despoiat de demnitatea sa şi înjosit 
până la animal, nu poate avea nici o răspundere în 
faţa istoriei. 


[zi 


Dar se pare că la vestea despre ocuparea Aiudului 
de către Români, [ungurii] s'au speriat atât de 
mult, încât s'au refugiat aproape cu toții la Turda 
şi în satele ungureşti de pe valea Arieşului. Ei n'au 
uitat însă, ca mai întâi să omoare fără judecată pe 
„robii“ români, pe cari i-au adus din expedițiile 
lor, şi să le arunce cadavrele mutilate într'o groapă 
cu var din fața primăriei. Când au văzut Românii, 
cari au intrat la 13 Noemvrie în Vinţ, această 
nemaipomenită barbarie, e firesc să-şi fi răzbunat. 
Vinţul de sus a ars complet în acea zi, ca o uriaşă 
făclie la căpătâiul martirilor români. Dealtiminteri 
atât Iancu, cât şi căpitanul Gratze au constatat că 
Vinţul a fost aprins înainte de-a fi intrat gloatele 
române. 


În 20 Noemvrie gloatele române discutau cu 
delegaţia oraşului Turda condițiile de capitulare. 
La aceste discuţii luă parte şi Popa Balint, care 
venise cu cetele sale pe Arieş în jos pentru a 
întâmpina armata triumfătoare. E interesant ceeace 
ne povesteşte căpitanul Gratze despre acest 
episod: 


„Pentru a dovedi populaţiei înspăimântate, că 
Românii au o ţintă mai înaltă, decât pofta de Jaf, 
intraiu singur în oraş, împreună cu statul meu 
major, şi lăsaiu toată trupa pe câmp, în corturi 
aşezate pe ţărmul drept al Arieşului, fără să fi 
îndrăsnit cineva a veni în oraş. Nici aici nu s'a 
întâmplat nici o violenţă, nici un Jaf, deşi corpul 
înarmat a petrecut timp mai îndelungat. Eu 
mărturisesc sincer, că dispoziţiile mele nu ar fi 
avut succesul norocos, iar unitatea în operațiuni nu 
s'ar fi putut realiza cu o masă nedisciplinată atât 
de mare, dacă n'ar fi fost Iancu, un spirit care pe 
toți îi înviorează, un bărbat cu o popularitate 
nemărginită, pătruns de respect pentru înalta 
cârmuire şi însuflețit de nobilul zel al naţiunii sale. 
Iancu a sprijinit cu fapta străduințele mele şi a 
supraveghiat executarea precisă a ordinelor mele 
cu o grije meticuloasă, până în cele mai mici 
detailuri.“ 


Idealul libertăţii naţionale cu fundament etnic, 
nu civic 


Platforma de înţelegere cu oricine o constituie 
recunoaşterea naționalității române, căci aceasta 
premerge tuturor celorlalte principii. „Spiritul de 
care e pătrunsă şi însuflețită Europa, ca un fulger, 
mai elastic străbătu la sufletul nostru, decât la al 
oricărei alte naţiuni, care a mai văzut până acum 
razele libertăţii. Libertate, egalitate, frățietate! 
Aceste principii sunt deviza noastră, ele sunt 
tezaurul şi cel mai sfânt obiect, pentru care şi cu 
care trăind suntem gata a da mâna cu cei mai 
nedumeriți duşmani ai noştri şi a le promite cel 
mai sincer ajutor, ce se poate aştepta dela vreun 
popor european, iar de aceste principii lipsiţi, cu 
cea mai bărbătească seriozitate suntem rezoluţi 
dintru început a ne băltui sângele până la cel din 
urmă Român. Însă aceste principii le pretindem pe 
temeiul existenţei popoarelor şi nu suntem 
îndestulați văzând depicte numele lor pe scrisori 
private, nici auzindu-le numai sonul lor cel dulce 
pe la urechile noastre, ca un ecou fără de simţire“. 
Ideea aceasta este a întregii generații dela 1848. 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


Ea fu proclamată pe Câmpia Libertăţii de Bărnuţiu 
şi propovăduită apoi de-o întreagă pleiadă de 
entuziaşti. Cam acelaş lucru îl spunea şi Alecu 
Golescu: „înaintea chestiunei de naţionalitate nu 
poate trece chestiunea democraţiei. Înainte de 
toate a fi şi pe urmă a examina cum să trăim”. 
Când în discuţia dela Mihăileni Dragoş spuse lui 
Buteanu: „Voi ardelenii v'aţi făcut o idee fixă cu 
naționalitatea voastră şi ignoraţi drepturile 
cetăţeneşti“, Buteanu răspunse prompt: „De-ar 
avea liberalii voştri puterea de a-mi da Paradisul şi 
mi-ar răpi limba, eu aş renunţa la Paradis“. Câteva 
săptămâni mai târziu, când veni Nicolae Bălcescu 
la Câmpeni, el descoperea lui lancu aceaş 
evanghelie a naţionalismului: „Până când un 
popor nu va exista ca naţiune, n'are ce face cu 
libertatea“. lată de ce este Avram lancu 
reprezentantul luptător al naționalismului 
românesc. 


(iz) 


Un medic neamţ din Lugoj, care a însemnat tot ce 
a văzut în anii 1848-49 şi care avea legături intime 
cu fruntaşii români de acolo spune la 30 
Noemvrie: „Românii de aici încep a-şi deschide 
ochii, deşi triumful Valahilor din Ardeal îi face să 
tresalte de bucurie”- După el Bănăţenii ziceau: 
„noi facem, ceeace fac fraţii noştri din Ardeal”. Cu 
data de 6 Decemvrie găsim apoi în acest jurnal 
următoarea observaţie: „Conducătorul cel mai 
însemnat al Românilor, lancu n'a avut planul să 
lucreze pentru unitatea monarhiei, ci a vrut să 
lupte pentru independenţă, deci pentru alipirea la 
Moldova şi Ţara Românească, cu un cuvânt pentru 
Daco-Romania“. 


(..) 


Nu mai puţin adevărat este însă, că fruntaşii 
români, treziţi la realitate, aveau să ceară deacum 
dela Curtea din Viena nu numai recunoaşterea 
naționalități lor, ci şi un teritoriu separat, un ducat 
românesc al tuturor Românilor din Austria, primul 
pas în marea operă de închiegare a neamului. 
Astfel, programul politic al generaţiei lui Avram 
lancu, deşi nu era demult formulat, primi un nou 
punct, menit a fixa pentru viitor făgaşul politicei 
româneşti, întocmai aşa, cum ar fi făcut-o un 
Golescu, un Maiorescu sau ori care dintre fraţii 
Hurmuzachi. Niciodată sămânța din care avea să 
răsară marele ideal românesc, n'a căzut într'o 
țărână mai fecundă, ca sufletul generaţiei noastre 
dela 1848. 


(2) 


În scrisoarea lui Kossuth către Dragoş sunt mai 
multe vorbe decât concesiuni, oferite unei naţiuni 
care a sângerat pentru drepturile sale. „îmi pare 
rău din inimă de nefericirea războiului civil şi 
m'aş ţine fericit, dacă I-aşi putea curma, nu prin 
ascuţişul săbiei inexorabile, ci cu ramura de oliv a 
păcii oneste”. EI promite Românilor de a-i face 
părtaşi, în măsură egală cu toți locuitorii Ungariei, 
fără deosebiţe de limbă şi religiune, la drepturile şi 
libertăţile comune. Dar o asemenea concesiune nu 
oferea nimic nou. Românii nu o primiseră nici în 
Maiu 1848 şi nu erau mulțumiți cu o deslegare ca 
aceasta nici în Septemvrie anul trecut, când se 
supărară că Şaguna stătuse de vorbă cu guvernul 
din Pesta. Dar dacă guvernul lui Kossuth credea 
sincer într'o asemenea formulă, de ce n'a stăruit ca 
parlamentul să voteze o lege despre egala 
îndreptăţire a națiunii române? Chiar scriitorii 
unguri spun că parlamentul ar fi avut timp pentru 
aceasta şi că ezitarea sa, nu fără de-o anume 
intenție, ar fi constituit o greşeală capitală a 
politicei lui Kossuth față de naționalități. Nici 
garantarea liberei întrebuințări a limbii poporului 
român, atât în şcoli, biserici, la ceremoniile sale 
religioase, cât şi în vieaţa comunală, precum şi 
instituirea lor în funcțiile civile şi militare ale 
statului nu mai aveau nici un farmec asupra 
fruntaşilor noştri, ci dimpotrivă toate aceste, 
primite de ei, ar fi însemnat o retractare, o părăsire 


continuare în pag. 3 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


AVRAM IANCU — LUPTA PENTRU 
LIBERTATE ŞI SIMBOLURI PERENE ALE 
NAȚIONALISMULUI ROMÂNESC 


a programului național formulat pe Câmpia 
Libertăţii şi proclamat cu atâtea nădejdi în petiția 
dela 25 Februarie 18438. 


(.) 


Avram lancu văzu cel dintâiu, că îndeplinirea 
integrală a aspiraţiunilor noastre o putem aştepta 
numai dela noi înşine. Corabia naţiunii, care căuta 
limanul mântuirii şi care se oploşise sub aripele 
pajurei austriace, trebuia deci îndreptată spre alte 
meleaguri. De aceea trebue să credem pe căpitanul 
Ivanovici, care dealmintrelea era un calomniator 
de rea credinţă, că în sfaturile dese ale lui Iancu cu 
refugiații de peste Carpaţi: Alecu Golescu, 
Racoviţă (Viţian), N. Ionescu, Bălăcean, Adrian şi 
Iscovescu „fu înjurat M. S. împăratul”. Genereţia 
aceasta de conducători ai Românilor din Ardeal 
era atât de dornică să c nstitue națiunea noastră şi 
să-i asigure viitorul, încât e cu neputinţă să nu fi 
văzut clar felonia Habsburgilor şi dacă ne-ar fi 
rămas informaţii despre acele întruniri intime, ele 
desigur ar şti să ne povestească scene 
impresionante. 


Pedepsirea trădătorului 


Prin urmare, când Dragoş pleca la Mihăileni, el 
ştia că nu mai există armistițiu şi că lancu va fi 
probabil atacat în cursul tratativelor de către 
armata ungurească concentrată la Brad. Cu toate 
acestea el s'a dus liniştit la întrunirea din 
Mihăileni, a mințit pe lancu, determinându-l să 
slăbească paza munţilor şi să dimită o parte din 
tabăra sa, sub cuvânt, că până ţine armistițiul n'are 
să se teamă de invazia Ungurilor. Dragoş a fost 
primul din seria de mari trădători ai istoriei noastre 
contimporane. 


(...) 


În noaptea fatală a Abrudului, o umbră de om se 
strecura pe uliţile strâmte căutând refugiu. Era 
Ioan Dragoş deputatul, solul de pace a lui Kossuth 
şi trădătorul neamului său. 


Alt om, care ține la poporul din al cărui sân a 
răsărit, şi-ar fi dat seamă, că săvârşeşte un îndoit 
act de trădare dacă îşi continuă acţiunea şi după 
reluarea atât de bruscă a operaţiunilor militare. Nu 
aşa însă Dragoş. Suflet de rob, pentru care 
naționalitatea română era numai un mijloc de a 
face carieră în societatea şi în lumea politică 
maghiară, nenorocitul făcător de pace îşi urma 
opera blestemată şi după intrarea lui Hatvani în 
Abrud. El ştia acum de ce nu-i acordase 
guvernatorul Ungariei armistițiu. Avea dovada 
despre intenţiunea adevărată a lui Kossuth cu 
privire la problema română. După arestarea lui 
Dobra, Buteanu, şi a celorlalți fruntaşi, cu cari 
desbătuse cauza păcii putea să aprecieze valoarea 
asigurării date de Kossuth, când garanta 
inviolabilitatea persoanelor cu cari ar fi stat de 
vorbă trimesul său. Totul a fost călcat în picioare 
de dragul unei biruinţe ieftine, şi totuş Dragoş nu 
s”a simțit îndemnat a se întoarce ori cel puţin a se 
opri pe loc în întreprinderea sa. Aşa a fost 
totdeauna mentalitatea trădătorilor noştri, a căror 
privire căuta numai spre ţinta duşmanului. Dragoş 
nu vedea suferințele fraţilor săi, nu auzea vaietele 
lor desperate şi nici nu-l mişca sângele vărsat cu 
atâta nobleță de martirii neamului românesc, El 
ținea să-şi servească stăpânul în orice împrejurări. 


.) 


Apelul lui Dragoş a rămas fără de nici un rezultat. 
Poporul simţea şi înţelegea, cu mintea lui simplă, 
că a fost trădat de ablegatul trimes de Kossuth. 
Iancu spune în raportul său, că după adunarea din 
Câmpeni (5 Maiu), vreo câteva puţine sate, 
obosite în urma războiului, s'au declarat gata a 
depune armele, ceeace au şi făcut. Mai târziu şi 
satele acestea au revenit la datorie si s'au luptat 
alăturea de celelalte împotriva Ungurilor. Dintr'o 
scrisoare a lui Dragoş către Hatvani, aflăm că 


PERMANENTE 3 


Buciumanii şi unii Câmpenari sub conducerea 
preoților ar fi declarat, că depun armele, acum însă 
nici aceştia n'au mai vrut să dezarmeze. 


Încă două ştafete mai trimese Dragoş la lancu, 
invitându-l în 7 şi 8 Maiu să vină la Abrud. lancu 
nu răspunse decât la cea din urmă, arătându-i pe 
scurt necredința Ungurilor şi declarându-i, că de- 


S AA 


acum numai sabia mai poate hotărî între ei. 


De ce oare atâta stăruință la Dragoş? De ce a lăsat 
ca prefecţii şi tribunii, cărora le dăduse cuvântul 
său şi al lui Kossuth, să fie arestaţi? De ce a permis 
chiar ca unii tribuni, cum a fost Molnar, să fie ucis 
de soldaţii lui Hatvani în plină piață a Abrudului? 
De ce n'a mai stat deloc de vorbă, după sosirea 
armatei, cu Românii arestaţi în Abrud, ci i-a lăsat 
fără de hrană, de batjocura honvezilor? La toate 
întrebările acestea îndreptăţite se poate răspunde 
numai într'un chip: trădătorul s'ar fi mulțumit şi 
numai cu capul lui Iancu, viu sau mort, pentru a 
căpăta recunoştinţa lui Kossuth. 


Dar armele Iancului purtate cu o vitejie fără de 
păreche au învins trufia Ungurilor. In noaptea 
dezastrului încercă şi Dragoş să se refugieze, dar 
îngrozit de ploaia de gloanţe ale Românilor, se 
întoarse din nou în oraş. Când se făcea de ziuă l-a 
întâlnit prefectul Vasile Moldovan, căutând un 
adăpost, s'a pripăşit mai întâi în casa lui lon 
Şuluţiu, apoi la bătrânul Simion Şuluţiu, unde 
nădăjduia să-l scape lancu. Lăncerii însă îi 
adulmecară urma. Sub conducerea lui Teodor 
Teoc şi loan Corcheş, năvăliră în număr mare 
asupra casei unde era ascuns nenorocitul om. 


Toţi martorii cari au asistat la scena cruntă, 
povestesc cu groază despre ea. Intr'o clipă Dragoş 
fu scos din pivniță. Doi Albăceni luându-l în lănci, 
i-au străpuns capul mai întâiu, apoi ajutaţi de 
tovarăşii lor „îl turtiră ca pe-o plăcintă”. Cadavrul 
său, desbrăcat până la piele, fu aruncat pe o 
grămadă de gunoi la poarta casei. 


Fioros sfârşit. Trădarea de neam însă, de care s'a 
făcut vinovat, fu astfel răzbunată în chip sângeros, 
Însuşi Dragoş când a plecat în munți a avut un 
presentiment, care l-a muncit toată vremea. 
Martorii contimporani mărturisesc că încă la Beiuş 
a spus prietenilor săi că se joacă cu capul. Dar n'a 
spus nimănui adevăratul motiv al primejdii şi 
Kossuth, pe care Dragoş îl obligase, apelând la 
onoarea sa patriotică, de a-i publica ultima 
scrisoare, a rămas mut. 


Când, peste puţin timp după executarea sentinței 
poporului, lancu a sosit acolo cu lacrimi în ochi a 
pronunțat către lănceri cuvintele: „V'aţi luptat cu 
honvezii atât de vitejeşte, că îmi vine să vă sărut pe 
toți, dar că ați omorât pe Dragoş, mi-ați amărit 
sufletul”. 


Iancu, întocmai ca şi unii buni Români bihoreni de 
atunci, credeau că vinovați pentru catastrofa 
aceasta erau Hatvani şi Kossuth. Sufletul mare şi 
nobil al eroului nostru nu putea concepe o crimă 
atât de înfricoşată, cum e trădarea de neam. 


Memoria autentică a lui Avram Iancu şi tentative 
de compromitere a ei 


Cu fiecare pas, pe care-l făcea măreţul convoiu 
funebru spre groapa de sub gorunul istoric, 
personalitatea lui Avram lancu apărea tot mai 
strălucitoare. Astrucând în țărâna scumpă dela 
Țebea ceeace până atunci se părea o ruină de viață 
omenească, din acea clipă eroul nostru deveni un 
simbol pentru neamul său: al celor mai generoase 
aspirații de libertate, pe cari le-au plămădit 
Românii din Ardeal într'o nouă epocă de asupriri. 
EI fu numit, cu drept cuvânt, în panegiricul ce se 
rosti la mormântul său, zelos apostol martir al 
libertăţii naţionale şi însufleţit pare-că de un dar 
profetic George Secula rosti atunci aceste cuvinte 
memorabile: „mai curând ori mai târziu, dar sigur, 
va veni ora, când ideea de libertate națională va 
reeşi mândră şi triumfătoare“. 


Fiecare epocă îşi are idealul său şi de aceea 
generația dela 1872 vedea în lancu mai ales pe 
apostolul martir al libertății naționale, pe care 


Lajos Kossuth 


împăratul dela Viena o mai jertfi odată de dragul 
Ungurilor. În asest sens fu transmis cultul lui 
Avram lancu şi generaţiilor următoare. „Spiritul 
lui Iancu”, spune Tribuna din 1899, „a fost 
totdeauna carne şi oase pentru noi. Astăzi ca 
oricând, Iancu înseamnă pentru noi incarnaţiunea 
cea mai desăvârşită a idealelor poporului nostru. 
El este suveranul etern al sentimentelor şi 
aspiraților noastre naţionale. El este duhul nostru 
sfânt. Spiritul lui politic este spiritul mântuirei 
noastre politice“. 


De aceea opresorii noştri au căutat totdeauna să-i 
întunece nimbul şi să-i şteargă pomenirea. Alături 
de campania infructuoasă a Saşilor şi a ofițerilor 
austriaci din anii 1848-52, s'a redactat o întreagă 
literatură ungurească pentru a ponegri acțiunea 
românească dela 48 şi îndeosebi pentru a răpi lui 
Avram lancu aureola de erou martir. Izvoarele cari 
mărturisesc importanța sa istorică au rămas 
zăvorâte şi astfel, din lipsă de documente 
autentice, s'au pus în circulaţie informaţii 
mincinoase, menite a servi orgoliul unui popor 
fanatic, care n'a ştiut să respecte nici sentimentul 
de pioasă recunoştinţă a poporului nostru. Dar cu 
cât cădeau mai grele insulte pentru memoria lui 
lancu dela tribuna parlamentului, din gura 
dascălilor orbiți de patimă, sau chiar de pe 
amvonul bisericilor fanatizate, cu atât mai mult 
creştea în inimele noastre dragostea pentru 
„prefectul legiunei auraria gemina”, „cea mai 
frumoasă figură a epopeei eroice de acum trei 
sferturi de veac“. lar când un procuror imbecil 
îndrăznia să insulte amintirea lui lancu la o şedinţă 
a tribunalului din Alba-Iulia în anul 1898, se ridică 
un protest atât de puternic din toate colţurile 
locuite de Români, încât asupritorii înşişi au rămas 
uluiți. Atunci fu depusă pe mormântul dela Țebea 
o admirabilă cunună de lauri, cu o panglică de 
tricolor naţional, învălită în fior negru, de către trei 
tineri entuziaşti, cu inscripția: Dormi în pace/ Noi 
veghiăm/ Tinerimea română lui Avram Iancu. Şi 
de fapt, această generaţie care ştiu să vegheze cu 
credinţă la căpătâiul eroului, văzu şi îndeplinirea 
idealului visat de Avram Iancu alături de un Alecu 
Golescu sau Nicolae Bălcescu. 


Înşirând evenimentele în înlănțuirea lor logică şi 
aşezând în mijlocul lor personalitatea lui Iancu, el 
ne apare însă nu numai ca un apostol al libertății 
naționale, ci mai ales ca eroul, către care într'un 
moment se îndreptau toate nădejdile poporului 
românesc din Ardeal. De aceea poporul îl cântă în 
poezia sa, iar intelectualii contimporani, fără să 
cunoască tot ce a sbuciumat acest suflet măreț, l- 
au pus alături de cele mai mari figuri ale istoriei 
noastre. Cât de frumos scria Gazeta Transilvaniei 
în necrologul publicat la moartea sa: „Martir al 
sorții națiunei! Du-te la masa cea pompoasă a 
eternei memorii, unde cu eroii Ştefan cel Mare şi 
Mihaiu, mişcați zeii, ca să nu fie târzii a împrăştia 
toți nourii, ce vor a întuneca orizontele vieții 
naționale politice a fraților şi nepoților voştri 
români din Ardeal, cari cu pietate vă divinizează. 
Eternă a ta memorie pe aripele faptelor tale, săpate 
în istoria naţiunei române “. 


BOGDAN MUNTEANU 


i PERMANENTE 


ZIUA TĂCERII 
13 Septembrie 1938 


În lagăr, la Ciuc. 

Se apropia ziua Căpitanului. 

Căpitanul era pe atunci încă pe pământ. Departe 
de noi, la Râmnic. 


Cum să-l sărbătorim mai potrivit în acele împre- 
jurări crunte? Post negru ţineam în fiecare vineri. 
Rugăciuni făceam în fiecare zi. Pentru sărbători- 
rea Căpitanului trebuia să găsim ceva nou. Să 
practicăm o virtute căreia cu greu i s-ar putea găsi 
pereche. 


Cu câteva zile înainte, organizasem şezători pe 
familii, în cari povesteam pe rând, câte ceva des- 
pre El. 


Ne-au vorbit Nae Ionescu şi Puiu Gârcineanu. 


Ne-am ales după aceea fără tutun. Jandarmii ne- 
au oprit cumpărăturile de ţigări, pentru vina de a 
fi întreținut atmosferă subversivă. 

În ajunul zilei celei mari ne-a vorbit şi Corneliu 
Georgescu. Despre geneza Mişcării, despre înce- 
putul mileniului legionar. Lupta pornise cu câţiva 
băieţandri care nu aveau ca armă decât sabia cre- 
dinţei lor în mântuire, prin jertfă. 

Minunea învierii româneşti, adăugăm noi, trebuie 
căutată în înmănuncherea acestor puţini tineri, cu 
ochi sclipitori de credinţă curată. 


Dar, spunea Corneliu Georgescu, între noi era 
Căpitanul! Fără el, istoria ar fi avut alt curs. 
Numai la suprafață ea e povestea vieţii mulțimi- 


ACUM DOI ANI... 


lor. Din adâncurile-i misterioase, istoria e pusă în 
mişcare de eroi. 

„Din mulțimile oarbe, unul s-alege”. 

Într-un târziu, cu glasul înăbuşit, dându-și parcă 
sufletul, Corneliu Georgescu întreabă: Cum să-l 
sărbătorim pe Căpitan mai bine, camarazi? 
Răspunde tot el: tăcând şi postind, să aplicăm 
legea postului şi a tăcerii. Marile iubiri şi dăruiri 
nu pot fi decât mute, ca şi marile dureri. Mute şi 
penitente. 


Dar ce greu e să taci, când nu ţi-a rămas pentru 
scuturarea obidei decât blestemul? 


Când în toată clipa te afli numai în cadrul colecti- 
vităţii, niciodată singur-singurel, niciodată numai 
cu tine! În dormitoare, în curte, la masă, în sala de 
rugăciuni, ziua şi noaptea. 

Mereu între camarazi, cari nu au altceva de lucru, 
decât să-ţi spună la tot pasul o amintire, să-ți 
ceară o jumătate de ţigară pe care nu o ai. 

Să taci tu, să tăcem cu toţii, când vorba era singu- 
ra noastră activitate şi libertate. Când însăşi natu- 
ra înconjurătoare tăcea şi ea, înspăimântată parcă 
de baionetele jandarmilor. 


În ziua de 13 septembrie a tăcut tot lagărul. Ne 
plimbam ca nişte stafii de-a lungul rețelelor de 
sârmă. Câte unul, câte doi sau mai mulţi. Şi 
tăceam laolaltă. O tăcere organizată în colectivi- 
tate. Ne mişcam automat, cu privirile în pământ, 
cu gândul la Căpitan. 


Unde o fi el acum? Ce-o face? Ce-o crede despre 
oastea lui care dă, în închisori, cea mai mare bătă- 
lie a Legiunii şi cea mai ciudată luptă politică 
cunoscută vreodată? Ce fulgere i-ar scăpăra din 
ochi? Ce durere i-o învălui inima? Ce speranță 1- 
o îmbujora privirea? 

Deasupra noastră, cerul albastru ca marea de la 
Carmen Sylva. In zare, Ciceul lui Petre Rareş, 
cocoţat pe o înălțime. 

Mărturie a marilor pribegii româneşti. lar în fund, 
departe şi nu prea foarte, Carpaţii Moldovei, înve- 
liţi într-o cergă de cenuşă albăstrie. 

Zi încruntată ca inimile noastre. Clipele se scurg 
greu, strivindu-ne sub apăsarea lor. Dar sunt opri- 
te chiar şi suspinurile. Ele ar putea tulbura legea 
tăcerii. Ne trântim pe iarbă şi privim nourii colin- 
dători pe boltă. Ce evoluţii ciudate făceau acei 
nouri în ziua de 13 septembrie! Aci erau munți, 
aci râuri, aci câmpii. Uneori luau forme groteşti, 
alteori, hazlii. Apărea un chip de uriaş cu o barbă 
stufoasă, aducând cu Bănică. 

Nişte vânturi capricioase, puse în mişcare de 
mâna misterioasă a înălțimilor, smulgeau apoi, 
unul câte unul, firele din barba smeului, din care 


In plină prigoană, Comandamentul legionar dădea următoarea circulară: 


Dagi camarazi şi iubiţi prieteni ai Legiunii, 


Marţi, 13 Septembrie, e ziua de pomenire a morţii 
Sfântului martir Corneliu Sutaşul 


În această zi, Corneliu Codreanu, în haina de 
ocnaş, între ziduri umede şi reci, poate cu fiare la 
picioare, împlineşte 39 de ani în ţara sa. 


Ochii se umezesc şi durerea se înşurubează în 
piepturi când, în noaptea aceasta, auzim din 
depărtări şoapta blândă a firii lui apăsată de 
nedreptate şi vuietul nepotolit al sufletului său 
lovind în pereţii negri ai carcerei de la Doftana. 


EI se va ruga poate, în ziua lui, ca liniştea şi pacea 
să-l însoţească pe drumul istovitor al marii lui 
jertfe şi ultimul strop de iubire de neam să se 
stoarcă din inima sa curată. 


Dar am greşi cumplit însoţind durerea noastră de 
compătimire. 


Nu, pe Corneliu Codreanu nu-l compătimim! 


Viaţa lui de înfrânare, supusă la copleşitoare 
îndurări, ne-a făcut mai buni pe sute de mii dintre 
noi. Ea a desţelenit inimile pustii ale generației 
noastre şi ea va îmbujora inimile a neîncetate 
şiruri de generații după noi. 

Pilda lui ne-a făcut pe atâția dintre noi să părăsim 
soţii, copii, părinți, să renunțăm la cariere, privi- 
legii, bani, petreceri, desfătări, unii să intre în 
ocne sau temniţi, alții în moarte, fermecaţi de 
zările însorite ce sclipeau în privirile lui. 

Te compătimim însă pe tine, Neam Român. 


Vei fi şi astăzi în stare, numai ca odinioară, pe 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


nu se mai alegea până la sfârşit, decât un prapur 
străveziu. 

Ne întoarcem din nou cu gândul la Căpitan. Ce 
minuni descoperă cugetului reculegerea în tăcere! 


Ruperea din gureţia noastră de toată ziua, era 
adâncitoare de sentimente şi aducătoare de pace 
în suflet. Pace cu tine însuţi, pace cu toată lumea, 
pace chiar cu soarta câinoasă. 

Ca nişte morți cari păstrează încă simţirea şi jude- 
cata, filmam viaţa noastră, a camarazilor din jur şi 
a întregii naţii, cu toţi ticăloşii ei. O filmam cu 
acea obiectivitate pe care nu o poţi avea decât în 
turnul de fildeş al veşniciei. 


Inima bătea altfel, cugetul gândea altfel, sufletul 
se asculta pe sine. Numai atunci am simțit şi 
numai atunci am priceput ce este libertatea. Ea nu 
se află decât în tine şi nu o descoperi decât când 
reuşeşti să te eliberezi din propriul tău prizonierat. 
Omul nu e prizonierul nimănui, ci numai al său. 


Libertatea în duh, singura libertate hărăzită omu- 
lui şi singura desăvârşită, este suflarea lui Dum- 
nezeu, revărsarea asupra cugetului şi fiinţei tale. 


Am descoperit-o la ziua Căpitanului, cu preţul 
interiorizării, în tăcere. Până aci nu am ştiut-o. 
Altceva numeam noi libertate. Dar pentru a vorbi 
de acest soi unic de libertate, limbile cunoscute 
azi pe pământ sunt neputincioase. Trebuie născo- 
cită una nouă. 


Libertatea noastră din ziua aceasta, era trăire. 


Tăcerea trebuie ridicată la treapta de cea mai 
mare virtute legionară. 


Ne-am culcat abia la 12 noaptea, când eram slo- 
bozi să vorbim, ca să ne mărturisim impresiile 
zilei. Eram fericiţi şi copleşiți de revelaţiile inte- 
riorizării. Nu ne-am putut spune mai nimic. 

Zile de tăcere am mai făcut după aceea. Ele ne 
întăreau întotdeauna în lupta noastră amarnică cu 
mlaştina desnădejdii. 

Postul, rugăciunea şi tăcerea au fost armele cu 
cari am biruit scârba, revolta şi laşitatea ce încol- 
țea uneori în noi, în timpul nesfârşitelor luni fără 
speranţe, din lagăre şi temnițe. 

Arme forjate în atelierul unic al Căpitanului. 
Arme necunoscute încă până aci de istoria politi- 
că europeană. Numai cu aceste arme s-a ajuns la 
cucerirea lui 6 septembrie şi 6 octombrie 1940. 


Spunea Căpitanul: cel mai mare învingător este 
acela care se biruie pe sine. 


Într-adevăr, după aceea nu-ţi mai poate sta în cale 
nicio piedică. 


I. DIACONESCU 
Universul, 1940 — 10 -11, nr. 280 


vremea lui Horia sau pe vremea lui Tudor 
Vladimireascu şi Avram Iancu, să fii martor întri- 
stat şi resemnat al trădării, batjocoririi şi omorârii 
Căpeteniilor tale? Sufletul tău oare va fi uşurat şi 
satisfăcut ca peste o sută de ani să cinsteşti, alături 
de oficialități viclene, sângele lor de care nu ai 
fost vrednic, să sărbătoreşti mormintele lor, în 
care, lepădaţi de tine, Neam Român, ei şi-au 
îngropat uriaşele lor silinți dezamăgite? 


Sau, Neam Român, cutremurat de jertfa fără de 
seamăn a lui Moţa şi Marin, vei fi învrednicit de 
D-zeu în acest ceas de durere şi scrâşnire, să te 
smulgi din becisnicie şi, învingând întunericul, 
să-ți făureşti hotare de viaţă nouă? 

Cu aceste simțăminte, dragi Camarazi şi prieteni 
ai Legiunii, să trăiţi ziua de 13 Septembrie a 
acestui an. Şi gândiți-vă la Căpitan, rugaţi-vă şi 
cereți şi nădejde de la Cel Prea Inalt. 


Mişcarea Legionară 
Bucureşti, 13 Septembrie 1938 


Buna Vestire, 14 septembrie 1940 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


PERMANENTE 5 


Încolonaţi pe bulevardul Elisabeta, legionarii aşteaptă ordinul de pornire spre Casa Verde 


CUVÂNTAREA D-LUI HORIA SIMA, COMANDANTUL MIŞCĂRII LEGIONARE 


Vineri, cu prilejul procesiunii la Casa Verde, d. 
Horia Sima, conducătorul Mişcării Legionare, a 
rostit următoarea cuvântare: 


Camarazi, 


În iunie 1927 cinci tineri luptători din viaţa Sstuden- 
țească, trecuţi prin grele încercări pentru credința 
lor naționalistă, s-au adunat la laşi, în căminul 
ridicat de braţele studenţimii şi, acolo, în faţa icoa- 
nei Arhanghelului Mihail, s-au legat să lupte pen- 
tru desrobirea neamului românesc. 


Astfel s-a întemeiat Legiunea „Arhanghelul 
Mihail” care, mai târziu, s-a numit Garda de Fier. 


Conducătorul lor este Corneliu Zelea Codreanu. 
Ochii lui albaştri, înlăcrimaţi pentru durerile 
neamului şi iluminaţi de credinţe şi nădejdi care 
stăpânesc numai pe marii conducători de popoare, 
trecutul lui aspru de luptător încercat, voința lui 
masivă şi veşnic trează constituiau garanția sigură 
că la capătul drumului lor nu poate fi decăt biruin- 
ța. 

Și au pornit la drum aceşti flăcăi, în surâsul dis- 
prețuitor al oamenilor „cuminţi ” şi în mocnetul de 
ură al duşmanilor din adâncuri. 

De atunci au trecut 13 ani de luptă, de chinuri, de 
jertfe şi de eroism. Rând pe rând, sub conducerea 
înțeleaptă a Căpitanului, toate piedicile au fost 
înlăturate, toate pozițiile au fost cucerite până în 
inima dușmanului. 

Lupta nu a fost uşoară. La conducerea statului se 
afla o clasă egoistă şi înstrăinată de poporul româ- 
nesc, subjugată forțelor iudeo-masonice, o clasă de 
conducători care îşi aflau fericirea în arginți şi în 


trădarea patriei noastre acelora cari voiau nimici- 
rea ei. În fața acestor suflete pline de ură şi de 
viclenie s-a ridicat EI, Căpitanul, cavalerul medie- 
val, fără frică şi fără prihană. Sabie între două 
lumi, cum spunea un comandant legionar, azi dis- 
părut din mijlocul nostru. A despărţit lumea veche 
de lumea nouă, aşa cum s-a despărțit pământul de 
ape. 

Și a început lupta grea, pe viață şi pe moarte, cu 
puterile răului. Val după val s-au asvârlit asupra lui 
duşmanii să-l doboare şi să-l nimicească. A fost 
târât în adâncuri de prăpastie, dar s-a ridicat iarăşi 
biruitor pe culmi. De câte ori credeam că va pieri 
din uneltirile celor răi, de atâtea ori mâna lui Dum- 
nezeu l-a înălțat deasupra oamenilor. Duşmanii I- 
au lovit cu armele josnice ale minciunii, infamiei şi 
trădării. EI le-a răspuns, i-a înfruntat cu dragoste 
şi bunătate. 


Căpitanul a introdus în viaţa politică o linie de înal- 
tă ținută etică, exemplu atât de rar în istorie. Pen- 
tru el onoarea era mai presus de viaţa unui neam. 
„Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi 
luptând pe drumul onoarei” e una din legile funda- 
mentale fixate de Căpitan legionarilor, iar cuceri- 
rea puterii în Stat o concepea ca o acțiune de con- 
vingere întemeiată pe dragostea şi suferinţa legio- 
narilor cu care să sfarme toate împotrivirile sufle- 
teşti şi prin consimțământul tuturor să clădească 
Statul Legionar. 

Acțiunea lui politică, Căpitanul şi-a întemeiat-o pe 
transformarea sufletească a omului. Legiunea este, 
înainte de toate, o mare şcoală educativă pentru 
poporul românesc, unde se face apel la tot ce este 
curat cu sufletul omenesc şi unde se îndepărtează 
tot ce este meschin şi inferior în el. Pentru această 
mare transformare a sufletelor în sens nobil, dezin- 


Constantin Noica şi Statul Naţional Legionar 


Articolele scrise de Constantin Noica în coloa- 
nele „Bunei Vestiri” după biruinţa legionară 
din septembrie 1940, odată cu reapariția publi- 
caţiei, vor alcătui un nou serial în revista noas- 
tră începând cu acest număr. Pe lângă minuna- 
tul talent literar al filosofului, îi veţi descoperi 
latura mărturisitoare, credinţa în biruința şi 
dreptatea Legiunii. 


CREDE 


Nu ţi-e îngăduit să te îndoieşti. Crede în învierea 
României legionare, crede, din toată tinereţea ta, 
din tot ce nu s-a împlinit împrejurul tău. Alte 
neamuri pot fi împăcate şi resemnate. Alte neamuri 
pot vorbi, pentru întâia oară, despre destin: ce 
altceva avea de făcut Franța decât să stăruie într-o 
rânduială care fusese victorioasă? Neamul tău avea 
de făcut altceva. Neamul tău a visat — dar numai a 
visat — altceva. Visează mai departe. 


Pentru întâia oară, poate, neamul nostru n-are drep- 
tul să vorbească despre destin. Nu-i un destin să 
rămâi la problemele întregirii teritoriale; nu-i un 
destin să rămâi la geografie, în loc să treci la spirit. 
Nu-i un destin ci cu vorba aceea potrivită: o iner- 
ție. 

Decenii întregi, înaintaşii noştri nu s-au gândit, ca 
la un ideal de culmi, decât la întregire. Tot ce au 
avut mai bun în ei (să spunem: tot ce aveau gata de 
moarte în ei) se închinase idealului acestuia. Au 
putut vedea dincolo de el. Câte unul dintre cei 
mari, un Tache lonescu se gânda şi la o „Românie 
sufletească”. Dar era numai câte un Tache Ionescu; 
iar până şi el nu vedea decât nedesluşit aceea ce 
trebuia să fie lumina zilelor de românitate. Ce obo- 


sită trebuie să fi fost România împlinirii geografi- 
ce! 

Țară mişcătoare şi neaşezată, spunea despre 
pământul acesta românesc letopiseţul lui Simion 
Dascălul. S-au perindat domnitorii la cârma ei, 
când cu ajutor leşesc, când cu ajutor turcesc, când 
de la sine putere. S-au schimbat fără încetare gra- 
nițele țărilor româneşti, încălcate când dintr-o 
parte, când din cealaltă. Iar în clipa în care (...), 
atunci li s-a părut multora că venise ceasul odihnei. 


Dar nu venise. Ceasul odihnei nu vine pentru indi- 
vizii sau neamurile cari înțeleg să rămână vii. Se 
poate odihni o Cehoslovacie care trăieşte sub pro- 
tectoratul Germaniei; se poate odihni Pergamul 
care trăieşte sub protectoratul Romei antice. O ţară 
vie nu se odihneşte. Atunci când țara nu mai e 
„mişcătoare şi neaşezată” în ordinea geografiei, ea 
trebuie să fie mişcătoare şi neaşezată în ordinea 
spiritului. Păcatul — dar nu destinul — românesc a 
fost că, credeam în împlinirea noastră ca ființă geo- 
grafică va aduce de la sine o împlinire ca ființă spi- 
rituală. 


În faţa acestei Românii vechi care se închină geo- 
grafiei, cei douăzeci de ani de independență şi viață 
românească deplină erau sortiți să ridice o Româ- 
nie de legendă care să se închine spiritului. Ce ştia 
prima Românie? Aceea ce învățase de la istoriea 
sub teascul căreia stătuse să fie înțeleaptă. Ce vroia 
cealaltă Românie? Să nu piară spiritualiceste de 
prea multă înţelepciune. 


Căci există şi o moarte a neamurilor prin înţelep- 
ciune. Din înțelepciune s-a dus regele acela Attalus 
paremi-se să-şi supună ţara imperiului roman. Din 
înțelepciune te cuminţeşti, te umileşti şi te pleci. E 
înțelept să ocoleşti primejdiile. Şi nu e decât înţe- 
lept. 

Dar au existat printre noi şi inşi care să slujească 
valorile înţelepciunii. Nu erau pe linia istoriei 


teresat şi eroic, un rol hotărâtor are în viaţa legio- 
nară suferința, ca instrument de purificare a con- 
ştiinţelor, dar şi ca instrument de luptă împotriva 
dușmanului. Sub acest aspect, viața Căpitanului, un 
lung martiraj, cu trupul lui târât din închisoare în 
închisoare, a fost exemplu cutremurător pentru toți. 


Dar nicio suferinţă nu a reuşit să-l încovoaie. Cel 
mai greu eroism, eroismul de durată, singurul care 
duce la biruinţă, nu l-a părăsit pe Căpitan nicioda- 
tă. EI a fost veşnic la cârmă, fără clipe de odihnă, 
mereu cu faţa la dușman şi a biruit tocmai prin 
această tenacitate supraomenească de a sta neclin- 
tit la postul de comandă. 


Acum, când biruinţa lui e deplină, să ne amintim de 
marile lui virtuţi, de dragostea nesfărşită prin care 
să dezarmăm şi pe ultimii adversari ai Mişcării 
Legionare. El ne-a fixat liniile mari de dezvoltare 
ale poporului nostru pentru sute de ani înainte. Noi 
nu mai avem nimic de adăugat, decât să-i aplicăm 
cinstit gândurile lui. Prăbuşirea teritorială să nu ne 
înspăimânte. Biruinţa de la 6 septembrie e mult mai 
însemnată decăt tot trecutul istoric de până acum, 
pentru că poporul românesc devine, pentru întâia 
oară, stăpân pe destinul lui. 


Căpitanul e cu noi, camarazi! El veghează ca dru- 
mul nostru să nu se abată de la linia legionară şi să 
ne ducă numai spre biruinţă. 


Pentru Căpitan şi pentru biruinţa legionară, să stri- 
găm din toată inima, camarazi: 


Corneliu Zelea Codreanu, Prezent! 
Trăiască Legiunea şi Căpitanul! 


Universul, 1940-09-16, nr. 255 


româneşti, dar tocmai de aceea erau pe linia desti- 
nului românesc. Nu e limpede că între o ţară care a 
trăit sub istorie şi aceeaşi ţară trăită la lumina ei — 
este o ruptură? Nu e firesc ca mijloacele cari ţi-au 
îngăduit să supraviețuieşti în primul caz să nu fie 
cele cari îţi vor îngădui să fii viu în cel de-al doi- 
lea? Niciodată a fi tânăr n-a avut mai mult rost ca 
în viața românească de după războiu. A fi tânăr, 
adică a nu te ofili prin înțelepciune. 


Pentru că au existat asemenea oameni în comunita- 
tea noastră, sufleteşte şi trupeşte tineri, a nu crede 
în neamul tău e cu neputinţă. Ce s-a avut mai bun 
în el (să spunem: tot ce aveau gata de moarte în ei) 
era pentru spirit, iar nu doar pentru pământ. Pentru 
pământ luptase întreaga istorie românească, sfin- 
țindu-l. Cine oare avea să sfințească şi duhul 
pământului acestuia? 


Dacă n-ar fi existat decât unul, unul singur, şi încă 
n-ai avea dreptul să nu crezi. Eşti legat de tot ce s- 
a întâmplat şi tot ce nu s-a întâmplat în lumea din 
care faci parte. Fiecare voință afirmată te însufle- 
țeşte. Fiecare dăinuire te obligă. Nu te mai poţi 
gândi astăzi (...) şi nu e curios că dezastrele colec- 
tive îngăduiesc, de cele mai multe ori, fericire indi- 
viduală? Eşti dator, fără să ţi-o fi spus nimeni, fără 
s-o fi ştiut nici tu limpede, eşti frățeşte dator să 
visezi mai departe şi să crezi. 

Nu ne aduceţi înaintea ochilor aceeaşi şi aceeaşi 
Românie istorică. O cunoaştem, o respectăm şi o 
iubim ca oricare dintre apologeții ei, dar ea nu ne 
mai însufleţeşte. Nu ne mai învaţă. Fiecare genera- 
ție învaţă la şcoala ei, fiecare inimă se spovedeşte 
şi se îndreaptă după cuvântul preotului e1. Şi unii şi 
alții dorim, poate, ţării noastre aceeaşi negrăită 
fericire. Dar noi, aceştia tineri, n-o vedem în isto- 
ri€, o vedem în legendă. 


Crede în învierea României legionare. 


(Articol interzis de cenzură la 1 august 1940) 


Constantin Noica 
Buna Vestire (serie nouă) anul IV, nr. 1, 5 sept 


G PERMANENTE 


Atitudini din exil — Împotriva balaurului roşu 


23 August 1944 - 


Un sfert de veac de la invazia bolşevică a Romă- 
niei. Întuneric, deznăndejde şi moarte peste 
poporul românesc. - Chemare către toată suflarea 
românească 

Frați Români! 

În țara înlănțuită tiranii, susținuți de armatele 
Antichristului, vor sărbători 23 August cu un fast 
deosebit, considerând invazia României de hoar- 
dele roşii ca o dată „epocală“ în istoria neamului 
nostru. 


Nu se poate o mai mare farsă şi ticăloşie. Pentru 
masele populare, pentru imensa majoritate a 
poporului nostru, pentru toți cei ce simt şi cugetă 
româneşte, 23 August 1944 constituie o ruptură 
istorică, o cădere sub stăpânirea altor forțe. Nu 
mai suntem noi, românii, care, cu virtuțile şi 
defectele noastre, ne hotărâm soarta, ci alții 
dispun de noi, de destinul nostru, de istoria noa- 
stră. 


Istoria monstruozităților săvârşite de partidul 
comunist, denumite „realizări” şi „progres”, nu e 
istoria poporului nostru. 


Nu e de conceput ca poporul nostru, drept şi 
cuviincios, poate prea bun cu acei care nu meri- 
tau, să-şi ucidă propria lui elită, ieşită din sânul 
lui: magistrați, ofițeri, profesori, preoți, medici, 
înalți funcționari. 

Nu e de conceput ca poporul nostru să trimită la 
moarte mii şi mii de tineri, din cei mai bravi şi mai 
aleşi, chinuindu-i şi desființăndu-i trupeşte şi 
sufleteşte. 


Nu e de conceput ca fii din poporul nostru să pri- 
gonească Biserica şi să ucidă în chinuri grele pe 
capii ei. 

Nu e de conceput ca poporul nostru să se năpu- 
stească cu instincte e fiară asupra țărănimii, care a 
suferit atât de mult în trecut sub toate domniiloe, 
pentru a-i răpi pământul şi a o condamna la robie 
perpetuă în blestematele colhozuri. 


Nu e de conceput ca poporul nostru să-si înfome- 
teze propriii lui copii, smulgându-le şi bucăţica de 
la gură. 


Nu e de conceput ca un neam abia ieşit la lumină 
după secole de robie, dezunire şi suferință să-şi 
renege trecutul supunându-l la deformări odioase. 


Nu e de conceput ca un neam care nu se mai 
numără printre cele mai mari ale lumii, să 
săvârşească acte de genocid contra propriei lui 
substanţe biologice. 


Chiar când regimul comunist crează industrii, nu 
o face cu scopul de a moderniza ţara şi de a-i ridi- 
ca nivelul de viaţă, ci pentru a înlănţui şi mai bine 
poporul muncitor şi a-l distruge cu şi mai mare 
uşurinţă, atât fizic, cât şi spiritual. 


25 de ani de regim comunist s-au scurs pentru 
poporul român într-o avalanşă neîntreruptă de chi- 
nuri şi suferinţe de neînchipuit. Abia se încheia o 
prigoană şi alta îi lua locul, mai feroce şi mai cri- 
minală, până ce a ajuns în starea de plâns de astă- 
zi, flămând, dezbrăcat, bolnav, extenuat şi cu 
morți, nenumărați morţi, în toate familiile. 


În nicio ţară din Europa răsăriteană nu s-au petre- 
cut atâtea orori şi atrocități ca în România , pro- 
porţional, nici Rusia nu a pierdut atâția oameni, 
atâta substanță biologică, în cei 50 de ani de 
bolşevism. 


Întrebăm pe Ceauşescu şi tovarăşi, cu ce conş- 
tiință şi cu ce obraz vor mai veni să vorbească la 
23 August 1969 în numele unui popor pe care l-au 
masacrat fără milă? Unde e românismul lor? Atâ- 


23 August 19609 


tea ființe nevinovate, răpuse de demenţa lor sang- 
vinară, vor forma cortegiul invizibil şi acuzator al 
crimelor lor. În zadar vor scoate masele flămânde 
şi goale, ca sub ploaia de drapele roşii, să scande- 
ze lozincile marxiste. Milioanele de morţi vor ţin- 
tui la stâlpul infamiei istorice pe Paukerii, Kişi- 
nevschii, Dejii şi Ceauşeştii. 

Istoria celor 25 de ani este istoria ocupației străi- 
ne, istoria Moscovei care şi-a întins ghearele 
însângerate de milioane de victime din alte nea- 
muri şi asupra poporului nostru. Partidul comuni- 
st din România, care a executat acest lanţ înfioră- 
tor de crime, n-a fost decât o unealtă a Moscovei. 
Anemicul partid comunist din România, format 
din mai puţin de o mie de oameni, după 20 de ani 
de existenţă a acestuia şi în mare parte străini, nu 
putea să ia puterea dacă nu ar fi fost impus de tan- 
curile sovietice. Conducătorii comunişti nu pot 
justifica crimele săvârşite nici cel puţin cu elanul 
unei revoluţii, care să fi măturat vechea întocmire 
„burghezo-moşierească”, căci ei nu au săvârşit o 
revoluţie, ci au fost instalați în posturile de 
comandă de urgia Moscovei. Aşa se explică şi 
lipsa lor de orice consideraţie pentru poporul 
nostru. Un călău, o slugă, ce concepţie poate să 
aibă despre națiune, despre stat şi afacerile publi- 
ce? Pe el nu-l interesează decât să se menţină la 
putere, executând „normativul” de crime impus 
de stăpânul real al ţării şi tremurând necontenit de 
teama să nu fie înlăturat. 


Echipa lui Ceauşescu a început să-şi aducă amin- 
te de nedreptăţile săvârşite sub Gheorghiu-Dej 
unor figuri comuniste şi le-a reabilitat. Dar 
întrebăm pe aceşti vajnici apărători ai legalităţii, 
când îşi vor aduce aminte de nedreptățile săvârşi- 
te poporului român şi îl vor reabilita? Când vor 
înceta cu muncile caznice, prigonirea religiei, fur- 
tul colectiv, realizat sub eticheta proprietății de 
stat, privilegiile nedrepte şi exploatarea întregului 
popor în profitul Moscovei şi al Internaționalei 
Comuniste? Când vor înceta să mai ucidă români, 
pentru a experimenta o doctrină scelerată? 


Regimul comunist, după ce a clădit stive de cada- 
vre din trupuri daco-romane, ar vrea ca toate ace- 
ste crime să se uite şi să se şteargă din istoria ei, 
făuritorii acestor fărădelegi, să apară ca întemeie- 
torii unei vieţi noi, din care să dispară orice urmă 
şi orice suspin din vremea de odinioară. 


Dar ţara robită nu uită şi nu iartă. Nu-şi poate uita 
morții ei scumpi, seceraţi de fruntea îngustă a bar- 
barilor. Nici tineretul nu e atât de scurt de minte şi 
atât de lipsit de pietate ca să nu i se încrusteze în 
suflet toate grozăviile trăite în familiile lor. 


Înglobată în imperiul moscovit al groazei şi al 
întunericului, țara reală, țara care suferă şi plânge, 
nu-şi poate striga durerea. 

Dar voi, o fraţi pribegi, sunteţi aici, liberi şi 
netemători, ca să-i exprimaţi necunoscutele sufe- 
rințe. 

Voi sunteți aici pentru ca, prin inteligenţa şi 
curajul vostru, să sfâşiaţi atât blestemata cortină 
de fier cât şi cortina complicităţii şi a laşităţii, 
ridicată în Occident de conspirația comunistă. Pe 
voi v-a salvat şi ales Dumnezeu ca să depuneți 
mărturie pentru jalea unui popor părăsit de creş- 
tinătatea occidentală. Prin glasul vostru profetic 
să pătrundă în lumea liberă lista actelor de geno- 
cid săvârşite de 25 de ani contra neamului nostru, 
denunțând nu numai pe vechii ucigaşi, dar şi pe 
cei mai recenți, pe actualii conducători, care nu 
sunt decât continuatorii infami ai celor de ieri. 


Oare vom sta muţi şi nepăsători, când tiranii se 
pregătesc la 23 August din acest an să sărbătorea- 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


scă triumful Crimei în România? Dacă occidenta- 
lii au uitat originea acestor regimuri, impuse de 
armata de ocupaţie şi acoperite de sânge, refu- 
giații nu se pot asocia acestui păcat contra lui 
Dumnezeu şi contra omenirii. 


Această zi de doliu din istoria neamului nostru, 
când ne-am pierdut independenţa națională, să fie 
pentru noi o zi de meditație asupra greşelilor 
săvârşite de cei care aveau răspunderea ţării, o zi 
de reculegere în fața nenumăratelor victime ale 
mişcării de rezistență contra cotropitorului şi o zi 
de încordare supremă pentru a denunța în fața 
lumii civilizate pe autorii acestor fărădelegi, 
începând de la originile tragediei până la ultimul 
dintre răufăcători. 


Prin manifestații, manifeste, broşuri şi cărți, stri- 
gaţi în cele patru colţuri ale lumii Adevărul. Nu 
uitaţi că singura armă care ne-a mai rămas şi pe 
care comuniştii se străduiesc şa ne-o smulgă din 
mână este Adevărul! Adevărul e mai tare decât 
toate tunurile, tancurile şi bombele lor atomice, 
căci în spatele lui stau gata să intervină Forţele 
Divine. 


13 ianuarie 1969 


HORIA SIMA, 
Ţara şi exilul, an V, 1968-69 


ae 


THE SUFFERING EUROPE 


RAZBOIUL SFANT GONTRA BOLSEVISMULUII 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


PERMANENTE 7 


Constante geopolitice: între atlantism şi euroasianism 


BOGDAN MUNTEANU 


Deznodământul conflictului din Ucraina e încă 
departe de a putea fi întrevăzut în acest moment. 
Sprijinită masiv cu armament, know-how şi 
informaţii de către Occident, Ucraina s-a dovedit 
capabilă să reziste şi chiar să contraatace cu 
succes. lar în ceea ce priveşte Rusia, țelurile 
„operațiunii speciale” lansată în februarie s-au 
schimbat în permanenţă, mulându-se încontinuu 
pe noile realităţi ale frontului. Intenţiile iniţiale, 
de a ocupa în scurt timp cel puţin jumătatea de est 
a Ucrainei, inclusiv capitala Kiev, s-au năruit în 
faţa unei capacități de rezistență care a fost în 
mod evident subestimată. Sloganurile gen 
„demilitarizare” şi „denazificare” rămân valabile 
în continuare, dar şi în cazul lor marja de 
interpretare e una flexibilă, care poate fi ajustată 
în funcție de interese şi posibilități. 


Singura certitudine pe care o avem în acest 
moment este aceea că ţelurile celor două tabere 
aflate în conflict sunt practic ireconciliabile. 
Rusia e decisă să păstreze definitiv cel puțin 
teritoriile pe care le ocupă în acest moment, în 
vreme ce Ucraina îşi declamă ambiția de a 
recuceri întreg teritoriul său în graniţele de 
dinainte de 2014, aşadar inclusiv Crimeea. 


Pe fondul sancţiunilor impuse Rusiei, a penuriei 
de energie şi de materii prime, economiile 
occidentale, în special cele europene, se afundă 
tot mai mult într-o criză amplificată şi de propriile 
politici de promovare a energiilor „verzi”. În 
cadrul lor, în tranziția spre utopia zero-carbon, s- 
a mizat masiv pentru deceniile următoare pe 
gazul rusesc, disponibil până nu demult la un preţ 
ieftin şi în cantități imense. Vorbim aici în special 
de „motorul” Uniunii Europene, care este 
Germania.  Sabotajul asupra conductelor 
Nordstream 1 şi 2 de sub Marea Baltică a tăiat 
pare-se definitiv posibilitatea aprovizionării 
directe cu gaz din Rusia, chiar dacă în acel 
moment robinetul cu gaz era oricum închis. 
Suspecţii principali nu trebuie căutaţi în acest caz 
în Rusia, ci mai degrabă printre „aliaţii” militari 
ai Germaniei din cadrul NATO. Nu putem şti 
exact şi probabil nu vom putea afla prea curând 
cine au fost autorii efectivi ai loviturii. SUA? 
Marea Britanie? Poate Polonia sau chiar Ucraina 
cu ajutor polonez? Cert este că tăierea cordonului 
ombilical dintre Rusia şi Germania este în 
interesul fundamental al Statelor Unite, fiind o 
linie de forță a politicii sale externe „atlantiste”. 


Mariajul dintre tehnologia germană şi resursele 
ruseşti a constituit dintotdeauna un scenariu de 
coşmar pentru viziunea SUA în privința 
supremaţiei pe care şi-o asumă la nivel mondial. 
Aceasta în timp ce interesul Germaniei de acces 
la resursele Rusiei e o constantă istorică, 
indiferent de regimurile politice ale momentului. 
Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, care a 
consfințit împărţirea de teritorii, ciuntirea unor 
graniţe (România) şi chiar ştergerea de pe hartă a 
unor țări întregi (Polonia, Țările Baltice), a adus 
cu sine în acelaşi timp şi schimburi comerciale 
consistente, reciproc avantajoase. Fireşte, 
dictatorii de la Berlin şi de la Moscova aveau de 
fapt alte planuri, nemărturisite, de a lovi la 
momentul oportun pentru a-şi asigura dominaţia 
absolută asupra teritoriului dintre Atlantic şi Urali 
şi de a împlini dezideratul „Eurasiei” sub 
dominație germană sau sovieto-comunistă. 
Deznodământul e cunoscut. Dacă Stalin era în 
aşteptarea unui război de uzură pe frontul de vest 
pentru a putea ataca Germania pe la spate, 
campania fulgerătoare a anului 1940 încheiată cu 
intrarea întregii Europe de vest sub control 


german a schimbat datele problemei. În aceste 
condiţii, cel pregătit să atace primul a fost Hitler, 
conștient fiind că orice amânare ar fi fost în 
dezavantajul său şi ar fi întărit poziţia lui Stalin. 
Dacă scopul campaniei din est ar fi fost doar 
eliberarea popoarelor care gemeau sub apăsarea 
cizmei comuniste, lucrurile ar fi stat poate altfel. 
Însă Germania a dorit în primul rând să ocupe ea 
însăşi regiunile cu resurse naturale semnificative 
de pe teritoriul URSS. Incât visul de independenţă 
al Ucrainei, care a izbucnit din nou în 1941, s-a 
stins rapid sub tăvălugul acaparator al 
colonialismului german, avid de noi teritorii. 


Stăvilirea atacului german şi în cele din urmă 
răsturnarea de situație care a dus Armata Roşie 
până la Berlin a fost însă posibilă numai prin 
consistentul ajutor american acordat URSS-ului 
pentru a-şi putea susține efortul de război. Venit 
pe filieră nordică, pe la Murmansk, sau iraniană, 
acest sprijin s-a dovedit a fi decisiv, altfel victoria 
germană ar fi devenit o realitate incontestabilă. 
Motivele acestei opţiuni au fost probabil multiple. 
În primul rând, interesele Wall-Street-ului nu erau 
ca regimul comunist, instaurat şi cu ajutoare 
financiare masive venite de acolo, să fie 
desființat. Dar un rol cel puţin la fel de important 
l-a jucat un principiu al doctrinei geopolitice 
„atlantiste”, după care accesul neîngrădit al 
Germaniei la resursele ruseşti şi controlul acesteia 
a părţii de dincoace de Urali a blocului euroasiatic 
ar fi însemnat o amenințare majoră de politică 
externă la adresa supremaţiei americane. 


Germania postbelică, chiar după reunificarea din 
1990, s-a aflat practic în permanenţă sub tutelă 
americană, fiind lipsită de o suveranitate reală. 
Țara a fost reclădită din ruine, economia a luat 
avânt, nu în ultimul rând datorită gazului rusesc, 
pe care toate conducerile Germaniei începând cu 
anii 60 ai secolului trecut l-au privit ca pe o 
prioritate maximă. lar schimburile comerciale, 
incluzând aici gazul ieftin, au înflorit chiar şi în 
vremea când Moscova era încă sub regim 
comunist, continuând până la începutul lui 2022, 
inclusiv prin conducta directă Nordstream | 
(Nordstream 2 era deja finalizată, dar nu a mai 
fost dată în funcţiune datorită atacului rus asupra 
Ucrainei). 


Conştiente de aceste realități, cercurile politice 
ale Europei centrale, în special din Germania, au 
încercat şi încearcă să se adapteze. Pe de-o parte 
politicienii „democraţi”, al căror angajament 
„atlantist” nu poate fi pus în discuţie, au încercat 
totuşi un balans între cele două principii, separând 
un plan politic complet subordonat tutelei 
atlantiste (care acum câteva secole s-ar fi chemat 
plata unui „tribut” la o „Înaltă Poartă”) de 
autonomia domeniului economic, considerând 
aceasta o contribuţie la prosperitatea întregii lumi 
occidentale. Există însă şi voci care ies din 
cadrele „corectitudinii politice” şi care sugerează 
o autonomie totală, o emancipare de sub tutela 
americană şi un mariaj cu... Rusia, ca fiind în 
interesul fundamental al Europei centrale, 
respectiv al Germaniei în particular. Evident, nu e 
vorba de o subordonare față de Rusia, ci de o 
cooperare neîngrădită şi reciproc avantajoasă cu 
aceasta, trecând cu vederea diferenţele de 
mentalitate, cultură politică şi de arhitecturi 
statale. În fond, dacă poţi avea acces nelimitat şi 
ieftin la gazul rusesc adus direct prin conductă, de 
ce să aduci de aiurea gaz lichefiat scump şi în 
cantități dozate cu ţârâita? Opţiunea aceasta a 
politicii germane din ultimele decenii pare una 
logică şi lipsită de alternativă reală. 


larna care urmează va dovedi dacă ieşirea 
Germaniei din această dilemă energetică apărută 
odată cu renunțarea la gazul rusesc (nu se poate 
spune că de bună voie, ci prin sancţiunile impuse 
la presiunile americane şi prin distrugerea 
conductelor de transport) şi căutarea de 
alternative este cu adevărat viabilă, sau dacă criza 
se va adânci până la un nivel insuportabil pentru 
populaţie. Încât nu putem estima care vor fi 
consecințele unei eventuale implozii economice 
şi energetice, sau dacă şi în ce măsură se va 
ajunge la explozii sociale. 


În orice caz, situaţia dificilă care se profilează nu 
face decât să confirme într-o primă fază 
legitimitatea concepţiei eurasianiste, după care 
blocul european-rusesc trebuie să se scuture de 
dominaţia americană, caz în care suveranitatea ar 
fi redobândită iar independenţa şi prosperitatea 
economică garantată. 


Dar... în toate aceste raționamente există şi un 
„dar”. Dacă ne uităm care din ţările UE se 
manifestă cu maximă vehemență împotriva 
atacului Rusiei asupra Ucrainei, vom vedea că 
acestea sunt Polonia şi Ţările Baltice. Adică 
tocmai acelea care au fost desființate în urma 
pactului Ribbentrop-Molotov din 1939. Pentru 
aceste țări, dar şi pentru România, posibilitatea 
unui nou „târg” între Germania şi Rusia, fie el şi 
pe fondul ideii eurasianiste, ar fi o ameninţare 
existențială. Există temerea reală ca, datorită 
propriului interes economic care e văzut ca 
primordial, Germania, eventual alături de alte ţări 
din blocul central-european care au interese 
similare, să facă concesii Rusiei pe seama unor 
teritorii prea îndepărtate de ele ca să le intereseze 
cu adevărat, dar periculos de aproape de Rusia, 
care abia aşteaptă momentul revanşei. lar 
exercitarea dominaţiei nu trebuie înțeleasă 
neapărat ca urmare a ocupaţiei militare, 
mijloacele secolului XXI fiind în acest sens mult 
mai variate şi mai ingenioase. 


Ca atare, Polonia şi Ţările Baltice, alături de 
Ucraina independentă (în graniţele pe care le 
controlează, forma exactă a teritoriului are aici 
mai puţină importanță) se constituie într-un 
veritabil bloc atlantist, filo-american, situat ca un 
ghimpe în coasta Europei răsăritene, ca o barieră 
de-a curmezişul sferelor de influență central- 
europeană şi rusă, împiedicând mariajul acestora 
sub egida unui eurasianism declarat sau implicit. 


Interesul României nu poate fi aici cu mult diferit. 
În orice caz, ideea eurasianistă intră în conflict cu 
interesul fundamental al statului român. O nouă 
eventuală „târguială” a marilor puteri ale blocului 
euroasiatic nu ar duce probabil decât la o 
împărțire a sferelor de influență inclusiv pe 
criteriul tradiției confesionale, a liniei de 
demarcaţie a teoriei huntingtoniene care trece pe 
culmile Carpaţilor, separând cultural Transilvania 


continuare în pag. 8 


FI PERMANENTE 


In memoriam Nicolae Popescu-Vorkuta 


DIETER MIHAIL MAURER 


S-a născut la data de 30 iulie 1918 la Ploieşti în 
familia unui mic industriaş, având încă şase fraţi. 
Alături de unul dintre aceşti fraţi, pe nume 
Badea, Nicolae Popescu se înscrie în Mişcarea 
Legionară şi împreună participă alături de alţi 
legionari prahoveni la insurecția legionară din 
septembrie 1940, cu scopul de a-l îndepărta de pe 
tron pe regele Carol ale II-lea. Misiunea grupului 
din care făceau parte era de a ocupa postul de 
radio Bod, de lângă Braşov. In această misiune 
Badea este împuşcat, dar scapă cu viaţă pentru 
moment. În schimb va fi împuşcat din nou în tim- 
pul loviturii de stat a generalului Antonescu din 
ianuarie 1941. De această dată supravieţuieşte 
doar pentru câteva ore, timp în care a reuşit să pri- 
mească Sfânta Impărtăşanie. 


La începutul lunii martie a anului 1941, Nicolae 
Popescu se va refugia inițial în Austria, lângă 
Viena unde va lucra la un şantier al unei între- 
prinderi ce construia căi ferate, iar mai apoi la 
fabrica de avioane Messerschmitt. Prin luna 
august va fi internat în lagărul de la Rostock din 
nordul Germaniei, împreuna cu alți aproximativ 
400 de legionari, în locul unde se fabricau avioa- 
nele Heinkel. Aici, pe lângă frigul specific nordu- 
lui Germaniei şi orele îndelungate şi epuizante de 
muncă, legionarii trăiau şi cu iminența bombarda- 
mentelor, care pe măsura trecerii timpului, deve- 
neau tot mai dese. Dar moartea era pretutindeni şi 
nu mai speria pe nimeni. Mai târziu toți aceşti 
legionari vor fi mutați în lagărul de la Buchen- 
wald. În 1944, Nicu va fi grav rănit în urma unui 
bombardament anglo-american asupra lagărului. 
Odată însă cu bombardamentul petrecut în dimi- 


CONSTANTE GEOPOLITICE: 
ÎNTRE ATLANTISM ŞI EUROASIANISM 


de trupul României. 


Totuşi, față de radicalismul antirus al țărilor 
enumerate mai sus, România nu-şi poate permite 
o atitudine de ostilitate la adresa greilor din UE, 
căci prin aceasta ar ajunge pe o poziţie similară cu 
a Serbiei, care e de fapt una de prietenie 
tradițională cu Rusia. Or, „tradiţia” prieteniei 
ruso-române e sublimă, dar ... de fapt lipseşte cu 
desăvârşire. De secole întregi teritoriile româneşti 
nu au avut decât de suferit de pe urma vecinătății 
cu Rusia. Încât, dacă revenim la punctul de 
pornire al acestui text, interesul fundamental al 
României nu poate fi acela al unei victorii a 
Rusiei asupra Ucrainei, care ar implica ajungerea 
trupelor ruseşti lângă graniţele ţării noastre. lar pe 
acest fond, o eventuală victorie a curentului 
politic eurasianist (eurosceptic, critic la adresa 
actualei UE, dar atenție la un amănunt: partidul 
care a câştigat alegerile în Italia e de orientare 
atlantistă!) în țările majore ale Europei ar putea 
crea premisele unui nou „pact” de tipul celui din 
1939, prin care se calcă în picioare interesele 
țărilor considerate prea puțin semnificative. 


Pe de altă parte, o escaladare iresponsabilă iarăşi 
nu e de dorit. Al cui e de fapt războiul care se duce 
în Ucraina? În ce măsură e al României sau al 
altor ţări europene, în afară de Polonia şi de Ţările 
Baltice, care îl susțin fără rezerve, dar şi în 
virtutea unui teritoriu istoric care în Evul Mediu a 
constituit regatul polono-lituanian, inclusiv pe 
teritoriul actualei Ucraine de vest? Cred că poate 
fi considerat aşa numai în măsura în care 
deznodământul acestuia e menit să împiedice 


neaţa zilei de 23 august, legionarii vor fi eliberaţi 
din lagăr. 


În ciuda actului de la 23 august 1944, legionarii 
continuă lupta împotriva Uniunii Sovietice alături 
de germani. La Viena se înființează Guvernul 
Naţional Român în exil, condus de Horia Sima şi 
se formează totodată şi o armată naţională, com- 
pusă din legionari, soldaţi români care se aflau în 
Germania şi prizonieri români din lagăre. Doar o 
parte din această armată va lupta până în ultimele 
zile ale războiului, restul neapucând să participe 
la ostilități. 


În cadrul acestor demersuri Nicolae Popescu 
acceptă să meargă la o şcoală de telegrafie, lângă 
Viena, urmând să fie paraşutat în România, trimis 
pentru a se alătura legionarilor din ţară ce se retră- 
seseră în munți. Locul de aterizare ar fi trebuit să 
fie Munţii Ciucaş, dar echipa lui Nicu Popescu a 
aterizat la o distanţă considerabilă, în Cârţişoara, 
județul Făgăraş. Misiunea lui imediată era să 
ajungă în Bucureşti pentru a lua legătura cu legio- 
narul Lungu Dumitru. 


În drum spre Bucureşti ar reuşit să îşi vadă părin- 
ţii şi casa părintească pentru o ultimă dată, aceas- 
ta până la eliberarea din vara anului 1964. Va fi 
însă capturat după doar câteva luni, în martie 
1945, iar în urma unor anchete este trimis în 
URSS la închisoarea Lublianka din Moscova. 
După mai multe anchete, bătăi, tortură şi înfome- 
tare va fi trimis la lagărul din Vorkuta (la nord de 
Cercul Polar). În acel moment ajunsese să aibă 
circa 40 de kg, iar după o scurtă perioadă de refa- 
cere va fi trimis la muncă silnică. După 10 ani 
petrecuţi la Vorkuta, va fi repatriat. Era anul 


orice potenţială ameninţare rusă la adresa lor. Dar 
trebuie aceste țări să meargă „până la capăt”, cu 
orice preţ? Cine susține asta ar trebui să o 
dovedească prin înrolarea ca voluntar în Legiunea 
străină ucraineană sau să declare că ar fi de acord 
fără nicio rezervă ca, copiii lui să fie mobilizați să 
lupte pentru cauza ucraineană, dacă interesele 
internaţionale o vor cere. Altfel totul nu e decât 
gargară şi ipocrizie cât încape. 


E războiul care se duce acum pe teritoriul 
Ucrainei al „„Ucrainei” ca stat? Da, dar totodată ca 
un stat instrumentalizat de atlantismul globalist 
pentru demolarea Rusiei. E al populaţiei de etnie 
ucraineană? Da, şi asta se poate spune. Dar pe 
teritoriul Ucrainei trăiesc şi alte etnii: români, 
maghiari, iar cea mai semnificativă minoritate e 
cea rusă, în teritoriile din est, care acum sunt de 
fapt în mare parte ocupate de Rusia. E războiul 
dus pentru „eliberarea” acestor teritorii şi al 
acestei etnii? Sau mai degrabă în cazul etnicilor 
ruşi lucrurile stau de fapt invers? 


Ca să aflăm cum stau lucrurile cu adevărat, am 
putea să ne gândim la controversata propunere de 
pace lansată de Elon Musk: repetarea sub 
supraveghere ONU a referendumului de adeziune 
la Rusia din teritoriile recent ocupate (Crimeea să 
rămână în schimb a Rusiei) şi neutralitatea 
Ucrainei. La respingerea ei cu indignare de către 
regimul de la Kiev şi de cercurile atlantiste, Musk 
a reacţionat cu remarca că în cele din urmă tot 
acolo se va ajunge, dar după ce războiul va fi 
costat o cantitate imensă de vieți omeneşti şi 
distrugeri materiale. 


În fond, această propunere pune pe primul plan 
interesele popoarelor, ale oamenilor de rând. E 
bazată pe principiul autodeterminării, care e unul 
din pilonii de bază ai dreptului internațional. 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


Nicu Popescu 
după eliberare, Aug.1964 


1955. 


Ajuns în țară, va fi condamnat din nou, de aceas- 
tă dată la 20 de ani de muncă silnică. Trece mai 
întâi pe la închisorile Jilava şi Uranus, iar în cele 
din urma la Aiud, de unde va fi eliberat abia în 
vara anului 1964, după alţi 9 ani de detenţie. 


A trecut prin suferințe îndelungate şi chinuri ini- 
maginabile, dar nu şi-a pierdut niciodată credința 
şi convingerile pentru care a fost prigonit timp de 
atâția ani fără încetare. Pe deasupra, a reuşit şi să 
îşi scrie memoriile în volumul „Un legionar din- 
colo de Cercul Polar”. 


A trecut la Domnul în data de 16 septembrie 
1999. 


Veşnică Pomenire! Nicolae Popescu, PREZENT! 


Acesta a fost aplicat mai cu seamă la finalul 
Primului Război Mondial şi la destrămarea fostei 
Iugoslavii, când nu s-a mai ținut cont de granițele 
recunoscute la nivel internațional. Numai că 
dreptul internaţional se bazează mai ales pe acest 
al doilea pilon, al inviolabilităţii frontierelor, care 
în ultima vreme pare a fi mult mai important şi 
care a fost eludat doar atunci când interese majore 
au cerut-o. Explicaţia e logică: dacă s-ar da 
întâietate principiului autodeterminării, ar lua 
avânt o serie de curente separatiste: de la 
Catalonia, la Țara Bascilor, la Scoția şi Corsica, 
Valonia şi Flandra, poate chiar tot nordul Italiei 
sau numai Tirolul de Sud, etc, etc, mergând chiar 
până la Ținutul Secuiesc din inima României. Ar 
însemna deschiderea unei adevărate cutii a 
Pandorei la nivelul întregului continent european. 


lată de ce marile puteri ţin cu dinţii de principiul 
garantării frontierelor actuale şi sunt decise ca în 
conflictul din Ucraina să meargă în numele lui 
până în pânzele albe. Aceasta în ciuda faptului că 
în urma războiului devastator suferă popoare 
întregi, grupe etnice care nu par a dori să mai 
trăiască împreună. 


Adevărul e că interesele reale mai degrabă se 
ascund în spatele principiilor invocate de obicei 
ca pretext, iar singura soluţie care pare cu 
adevărat valabilă şi echitabilă e de fapt una 
considerată tabu. Cu toate că, în cazuri 
excepţionale, limitate în spaţiu şi timp, recursul la 
ea ar putea fi cât se poate de legitim. 


lată de ce războiul va continua într-un mod tragic, 
până la un deznodământ pe care nu-l putem 
anticipa în acest moment. 


BOGDAN MUNTEANU 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


PERMANENTE Ş 


Lumina învinge întunericul 


-Interviu cu domnul Petru Codrea, Cetăţean de Onoare al Sighetului- 


Ultimul sighetean supraviețuitor al temniţelor 
comuniste, domnul Petru Codrea, în vârstă de 91 
de ani, a fost declarat recent Cetăţean de Onoare al 
municipiului, prin hotărârea Consiliului Local din 
29 septembrie a.c., fiind primul deținut politic anti- 
comunist care primeşte această recunoaştere din 
partea autorităților oraşului, Laudatio fiind pre- 
zentat de prof. lon Ardeleanu Pruncu în numele 
Asociaţiei „Firul Vieţii”. După ce emoția momen- 
tului a trecut, domnul Codrea a acceptat să ne răs- 
pundă liniştit la întrebări legate de acest eveniment 
deosebit (preot prof. Marius Vişovan) 


Rep.: Stimate domnule Petru Codrea, joi 29 sep- 
tembrie, într-o atmosferă emoţionantă, autorităţile 
oraşului nostru v-au declarat Cetăţean de Onoare al 
Sighetului. Cum aţi trăit acest important eveni- 
ment? 


P.C.: Da, mă simt onorat de cinstea care mi se face, 
am fost plăcut surprins şi foarte emoţionat. 
Mulţumesc autorităților, Asociaţiei „Firul Vieţii” şi 
tuturor celor care s-au implicat în acest demers. 
Mulţumesc şi familiei mele care a fost alături de 
mine, sporind astfel bucuria şi emoția momentului. 


Rep: În cadrul ceremoniei, mai multe luări de 
cuvânt au evidenţiat laudativ aspectele esenţiale ale 
vieţii şi activităţii dvs. şi mai ales faptul că sunteți 
primul deţinut politic anticomunist care primeşte la 


Sighet această distincţie din 
partea autorităţilor... 


P.C.: În mod categoric această 
onoare o merită toți sighetenii 
care au luptat şi s-au jertfit 
împotriva barbariei comuniste şi 
eu simt că o primesc în numele 
lor! Putem spune că lumina a 
învins întunericul şi Sighetul de 
azi s-a regăsit în valorile şi jertfa 
Sighetului de ieri... Nu îi voi uita 
niciodată pe camarazii cu care am 
petrecut împreună anii de 
închisoare (şi care unii au suferit 
mult mai mult decât mine), de 
comuniunea de dragoste dintre 
noi, de solidaritatea deplină care 
ne-a ajutat să rezistăm şi să 
rămânem fideli idealurilor noas- 
tre, identităţii creştine şi libertăţii 
naționale a neamului românesc! 
Vreau să-i pomenesc nominal 
măcar pe cei cu care am fost are- 
stat împreună, aşa-numitul „lot Vişovan”: loan 
Virag şi Găvrilă Coman (cei doi morți în detenție), 
Aurel Vişovan (profesorul nostru), Petru Ulici, 
Vasile Dunca, loan Motrea, Iuliu Vlad, Constantin 
Rad, Ştefan Deac, Mihai Vlad, Gheorghe Bulacu, 
Iosif Andreica, Gheorghe Andreica, Grigore Hoti- 
co, loan Ilban, cu toţii trecuţi la cele veşnice, şi să 
urez multă sănătate colegilor Nistor Man şi Nelu 
Dunca care trăiesc în alte oraşe din ţară şi cu care 
sunt permanent în legătură, precum şi celorlalți 
deţinuţi politici maramureşeni care mai sunt în 
viaţă. Placa memorială de la Colegiul Naţional 
„Dragoş Vodă”, sfințită în februarie la inițiativa 
Asociaţiei „Firul Vieţii”, va rămâne o mărturie 
luminoasă în acest sens, importantă dupa ce noi nu 
vom mai fi... 


Rep: A fost evocată şi activitatea dvs profesională, 
în general cunoscută sighetenilor, munca la 
tipografia sigheteană acoperind mai bine de trei 
decenii... Muncă în care aţi lăsat mereu amprenta 
seriozităţii, competenţei şi dăruirii. Mai puţin 
cunoscute sunt însă dificultățile începutului şi cioc- 
nirile cu „oamenii sistemului” care nu vă lăsau în 
pace... 


P.C.: Da, după ce am fost eliminat de două ori din 
facultate datorită statutului meu de fost deţinut 
politic, m-am temut că mă vor da afară şi de la 
Şcoala Poligrafică... ofițerul de Securitate care s-a 


Rapsodia Maramureşului 


de Aurel Vişovan 
(fragment) 


Rupţi dintr-a prigoanei nopţi de ger 

Pe urmele lui Bogdan de peste Maramureş 
Ne-am răzvrătit sub semnul Gărzilor de Fier 
Să ducem țării steagurile-n iureş 

Porunca ne-o cunoaştem 

Că-i cetluită-n vreme 

Cu şapte mari pecete şi juruinţe mii 

Gem apele din Iza şi satele mărene 

Vişeul şi Cosăul stau dârz la răspântii 


Furtuni ne-au zămislit pe vârf de munţi 
Prin scânteieri de spadă şi urlete de fiară 
Ne-am botezat cu sânge de eroi căzuți 


Şi-am fost crescuţi în dragoste de ţară 

Reci râuri de lumină se-nalţă către soare 
Purtând prinos de jertfă acolo sus in cer 

Îşi creşte-aripi Pietrosul sub falduri legionare 
Gutâiul şi Țibleşul stau strajă Gărzi de Fier 


Tumult, ni-i Căpitane sufletul 

Că varsă vii torente, iluminări de vrere 

Ni-i gândul alb ca-n salba ţării cântecul 

Şi dorul nostru-i marşul de Inviere 
Trimite-ne Arhangheli cu steaguri legionare 
Să fluture-n lupte să ne deschidă drum 
Voim o ţară nouă şi mândră ca un soare 
Stăpâni la noi acasă să fim, români de-acum 


Strigoi, din reci morminte-am înviat 
S-aducem groază-n lume, în lumea nedreptăţii 


interesat de mine dându-mi mari emoţii... dar nu a 
fost aşa. Rămân veşnic recunoscător directorului 
Niţă Ernest care m-a apreciat foarte mult şi mi-a 
luat apărarea, facilitând apoi integrarea mea în 
munca la tipografia Sighet, unde, fiind singura per- 
soană cu studii de specialitate, am exercitat şi 
responsabilitatea de coordonator al activităţii. Mi s- 
a reproşat însă mereu că nu sunt membru în Partidul 
Comunist şi, cu toată discreția şi prudența mea, 
activiştii de partid din întrprindere (majoritatea 
cvasi-analfabeţi) nu mă puteau suporta şi mi-au 
creat probleme de mai multe ori. 


Rep: A lipsit totuşi ceva din ceremonia de la Primă- 
rie, ceva ce mai trebuia spus despre dumneavo- 
astră... pasiunea pentru pescuit! 


P.C.: (zâmbind) Nu ştiu dacă era locul şi momentul 
pentru aşa ceva... dar adevărul e că am fost foarte 
pasionat de pescuit. Atracția am avut-o din copilă- 
rie, dar după anii de închisoare pescuitul a fost prin- 
cipala mea formă de a petrece timpul liber... mă 
refugiam în natură pentru a scăpa de privirile Secu- 
rităţii şi ale uneltelor sale omniprezente. Socializam 
cât mai puțin fiindcă ştiam că orice persoană care 
mi-ar fi arătat simpatie sau prietenie putea avea 
necazuri. În timp, atmosfera s-a mai schimbat şi ris- 
curile au fost mai mici, dar eu am rămas pe mai 
departe cu această frumoasă şi plăcută ocupaţie, 
ajungând să particip la numeroase concursuri naţio- 
nale şi câteva internaționale, obținând premii de 
care îmi amintesc cu bucurie. Am pus undița deo- 
parte acum vreo 10 ani, dar dau şi acum cu plăcere 
sfaturi tinerilor pasionaţi, între care şi loan, ginere- 
le dumneavoastră, pe care îl felicit pentru frumoa- 
sele succese. 


Rep: Domnule Petru Codrea, vă mulţumim şi în 
numele sighetenilor vă urăm „La multi ani”, cu 
multe bucurii şi noi împliniri! 


P. $. La ora trimiterii la redacţie a acestui articol (15 
octombrie) situaţia la Sighet este foarte tensionată. 
Institutul „Elie Wiesel”, prin directorul său Alexan- 
dru Florian, a cerut Primăriei retragerea titlului de 
Cetăţean de Onoare acordat domnului Petru Codrea 
pe motivul apartenenţei sale la Mişcarea Legionară 
şi eliminarea plăcii memoriale de la Colegiul Naţio- 
nal „Dragoş Vodă” dedicată profesorilor şi elevilor 
care au suferit în temniţele comuniste, pe acelaşi 
motiv. Primarul Vasile Moldovan a declarat că nu 
cedează, asumându-și deschis aprobarea celor două 
iniţiative, ca acte reparatorii pe deplin justificate şi 
consideră neavenite pretenţiile Institutului „Elie 
Wiesel”. Opinia publică sigheteană şi-a exprimat, 
prin mai multe articole de presă, indignarea față de 
agresiunea Institutului „Elie Wiesel” asupra Sighe- 
tului. 


A consemnat MARIUS VIŞOVAN 


Cu coasa-n mâini peste păcat ne-am ridicat 
Să străjuim altarele vieții 

Sub cruci de duşman frânte mormintele ni-s 
goale 

Căci am răspuns chemării lui Horia cel viteaz 
Să-nvie legionarii, din morţi ei să se scoale 
Strigoi din lumea apusă s-aducem groază azi 


Se-aprind pe creste focuri sacre multe 
Din inimi de legionar 

Sub steagul zdrenţuit în mii de lupte, 
Noi stăm de strajă la hotar 

Să spunem zărilor, voinici ai codrilor 
C-avem un dor călit în foc şi fier 

Şi din cununi de flori să-ncingem viitor 
Ce va fi scris pe aripe de cer 


Să creştem crezul nostru schijă de oțel, oţel 
călit, 

Şi steagul nostru în veci nebiruit, nebiruit să fie, 
Să încrustăm în lume o Românie, 

O Românie mândră ca un mărgărit (bis) 


PERMANENTE 


10 ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


Reînhumarea la Predeal a celor 46 de legionari 


asasinați pentru credinţa lor, la Miercurea Ciuc 


În cadrul unei solemnități legionare şi după datina creştină, se face astăzi, Miercuri, 

orele 15, la Predeal, reînhumarea provizorie a celor 46 de legionari asasinați în Sep- 

tembrie 1939 la Miercurea Ciuc. 

După oficierea slujbei de pomenire săvârşită la Miercurea Ciuc, cu prilejul deshumării, n 
cei 46 de legionari asasinați pentru credinţa lor legionară au fost transportaţi şi aşezaţi 
în Mânăstirea de la Predeal, unde astăzi are loc reînhumarea lor provizorie. a d E 
2 Aa LA z Ș opta i ară iai PR ERE TIBERIU POP 
Inălţându-se la Predeal, după dorinţa Căpitanului şi pe locul indicat de el, „Mânăstirea Ri IPA 
legionară”, trupurile lor vor odihni apoi împreună cu ale tuturor martirilor Legiunii. 


——— 


. : nai mai E feaiga pazei , : MARIUS CIOPLEC 
lată numele legionarilor asasinați la Miercurea Ciuc şi cari vor fi astăzi reînhumați la JOFLEX 


Predeal: 


Iordache Nicoară, Strugariu Neculai, Duma Iosif, Rădulescu Virgil, Micu Augus- 
tin, Pavelescu Gheorghe, Gârcineanu Florin. Buhai Vasile, Mităr Ion. Borzea 
Titus, Filipov Vasile, Coman Constantin, Stamate Eugen, Popa Tiberiu, Cioflec 
Marius, Stegărescu Constantin, Barbu Toni, Biriş Ovidiu, Constantinescu Dumi- 
tru, Popescu Marin, Dorca Afilon, Grama Gheorghe, Todău Coriolan, Enescu Ion, 
Susai Vasile, Constantin Gheorghe, Zanche Petre, Ursu Ion, Noaghia Virgil. Zus 
Radu, Ducariu Dumitru, Ungureanu Cornel, Tiponuţ Gheorghe, Vasiliu Gheor- 
ghe, Adam Vilmuş, Raicu Constantin, Caranica Ionel, Minea Ilie, Aurel Nuţiu, 
Benea Constantin, Teodorescu Gheorghe, Macovenschi Ion, Dobrin Liviu, Prodea 


Nicolae, Felecan Vasile, Corbeanu Vasile. 


Buna Vestire, 12 Septembrie 1940 


„Drum de foc şi birunţă pentru Garda ta!” 


Ceremonia reînhumării celor 46 de legionari de la Braşov 


Comandantul legionar a dispus aducerea oseminte- 
lor celor ce-au căzut sfințind cu sângele lor idealul 
pentru care au trăit, luptat şi murit - în ţară, la Pre- 
deal. În curtea Mânăstirii Predeal a răsărit din humă 
o pădure de cruci legionare. Sunt camarazii, patru- 
zeci şi şase, ucişi la Miercurea Ciucului. La căpătâ- 
iul lor să vie tot românul să aprindă flacăra tremu- 
rătoare a lumânării creştineşti şi să se roage. Rugă 
pentru sufletele celor ce s-au trudit atâta pentru 
binele Naţiei. 


Deshumarea celor 46 de legioanri căzuţi la dato- 
rie pentru Neam 


Luni, după prânz, la Miercurea Ciucului a avut loc 
deshumarea celor 46 de legionari ucişi la 22 sep- 
tembrie 1939. Un detaşament de soldaţi din flotila 
de bombardament Braşov au desțelenit ţărâna, adu- 
când la lumină trupurile martirilor, au fost recunos- 
cuţi toţi, deşi varul nestins aruncat în groapă îi des- 
figurase. Actele, obiectele şi hainele s-au păstrat 
însă. La căpătâiul celor 46 de camarazi s-a oficiat o 
slujbă religioasă. Părintele Lecca a dat binecuvânta- 
rea cea din urmă. Era noapte. S-a slujit la lumina 
proiectoarelor unităților noastre motorizate în retra- 
gere, poposite în poarta cimitirului. 

Din partea sediului legionar au participat: Vasile 
Iasisnschi, comandant legionar şi Aristotel Gheor- 
ghiu, senator legionar. 


Din partea familiilor celor căzuţi au fost de față 
căpitanul Aurel Borzea şi camaradul Caranica. 


Marţi dimineaţă la orele 7 ultimul tren de evacuare 
a părăsit Miercurea Ciucului, având ataşate la urmă 
cele 5 vagoane în care fuseseră îmbarcate sicriele 
legionarilor căzuţi. 

La câţiva kilometri numai, pământul românesc 
scrâşnea sub cizma honvezilor unguri. 


La Predeal 

Pe tot parcursul lumea umplea peroanele gărilor să 
sprindă o lumânare sau să aducă o floare celor ce şi- 
au făcut datoria. 


În gara Gheorghieni convoiul mortuar a fost primit 
de-o companie de soldați care au dat onorurile. 


La Predeal vagoanele cu sicriele celor 46 de legio- 
nari au fost îndrumate pe o linie secundară spre cari 
publicul avea acces direct din şoseaua naţională 
Bucureşti-Braşov. 


În fața vagoanelor îmbrăcate în brad erau aşezate 4 
cruci verzi, fiecare cu numele legionarului martir, 
înlănțuite în flori. Deasemeni, sute de coroane şi 
jerbe de flori. O gardă de onoare alcătuită din cama- 
razi în cămaşa verde a vegheat la căpătâi pe cei 46. 


„Sfinte Dumnezeule” 


La orele 15 are loc serviciul religios oficiat de 
părintele arhimandrit Serafim Georgescu, stareţul 
mânăstirii Sinaia, părintele Atanasie Popescu, stare- 
țul mânăstirei Ghergiu, ajutaţi de preoții Nicandru 
Prodan, Nicolae Pintea, loan Popa, M. Marinescu- 
Filipeşti şi loan Leuca. 

Corul legionarilor dă răspunsurile. „Sfinte Dumne- 
zeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”. 

Plâng mamele, surorile, fraţii pe cei ce pentru țară 
au aruncat cu tinereţea şi bucuriile vieţii în stele... 
Se întunecă la față comandanții care le-au arătat 
calea cinstei, onoarei şi sacrificiului prin propriul 
lor exemplu. Se încrâncenează carnea pe camarazii 
care au luptat şi suferit cot la cot. 

Se apleacă împovărate de durere capetele soldaților 
din compania de onoare, căci fiecare cunoaşte pen- 
tru ce au pierit atâtea mii şi mii de oameni. 

Un neam întreg îşi plânge durerea şi păcatele. 


Spre mânăstirea Predeal 


La orele 16:15 cortegiul se pune în mişcare. De-o 
parte şi de alta, cordoanele camarazilor menţin ordi- 
nea. În frunte, preoții şi corul. Apoi platformele — 
automobile, îmbrăcate în brad şi flori, precedate de 
crucile celor căzuţi, încoronate cu flori şi de coroa- 
nele şi jerbele purtate pe braţe de legionari. 

În urma fiecărei maşini urmează familiile, după 
care trece grupul de comandă, în capul unui detaşa- 


ment de 700 de legionari în cămăşi verzi din Bra- 
şov. 

Cortegiul e încheiat de compania de onoare din 
regimentul 17 vânători venită din Ardeal şi de un alt 
detaşament de legionari veniţi de pe Valea Prahovei 
sau din Bucureşti. 


La locul din urmă 


La mânăstirea Predeal, cărările sunt negre de 
oameni. Lângă bisericuță, sub o coastă de deal aco- 
perit cu brazi sunt săpate trei gropi mari care vor 
înfrăți din nou cu pământul pe cei 46 martiri până în 
ziua când neamul va aduna la un loc de cinste pe 
toți feciorii lui care l-au iubit până la moarte, răs- 
pândiți pe la toate răspântiile ţării. 

Soseşte cortegiul. Sub mii de mâini înălțate spre 
salut, legionarii eroi sunt purtaţi pe braţe de cama- 
razi spre locul de odihnă. 


Sunt de față: Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă, 
comandanți legionari ai Bunei Vestiri şi Constantin 
Stoicănescu. 

După ce preoții slujesc ultima slujbă, Imnul legio- 
narilor căzuţi se înalță tânguios în liniştea serii. Cu 
braţul întins camarazii de luptă aduc ultimul onor 
celor ce-au pierit pentru Invierea Neamului. Se 
intonează apoi „Drapelul sus şi rândurile strânse”, 
cântec al legionarului martir Virgil Rădulescu şi 
ultima strofă din imnul Moţa-Marin. 

La refrenul „Să faci, Căpitane, o ţară ca soarele 
sfânt de pe cer” durerea şi emoția e covârşitoare. 
Toţi îşi întorc privirile spre imensa cruce de brad, 
atârnată de arbori lângă care flutură flamura verde 
însângerată de inițialele „M. C.” 


„Jurăm!” 


E noapte bine. Pe deal tremură cuiburile de lumină 
ale lumânărilor. Corneliu Georgescu, comandant al 
Bunei Vestiri, face apelul celor 46. În fiecare „Pre- 
zent!” rostit e un ecou de bătălie. 


Apoi camaradul de luptă al Căpitanului cere legio- 
narilor încremeniți în poziție de drepţi, să jure că 
vor lupta până la îndeplinirea idealului care a însân- 
gerat trupurile mucenicilor de la Miercurea-Ciuc, 
pentru ca jertfa lor să nu fie zadarnică: ROMANIA 
LEGIONARA  Clocote, mulțimea răspunde 
„IURAM”. 


Buna Vestire, 13 Septembrie 1940 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


PERMANENTE 


Dormitorul 6 de la Ciuc 


„Morţii cu morţii şi viii cu viii”, grăieşte un pro- 
verb burghez, expresie desăvârşită a lipsei simţu- 
lui de continuitate morală şi spirituală a generaţii- 
lor şi tălmăcirea materială a instinctelor greagare, 
de indivizi care n-au atins încă nivelul unei con- 
ştiinţe sociale şi cu atât mai puţin, istorice. 


În antiteză cu această lozincă de nesimţitor petre- 
căreț al vieţii, Virgil Rădulescu a smuls din sen- 
sbilitatea lui chinuită, de vizionar al unor tragice 
destinări, mănunchiul de versuri care ne ardeau 
buza când le cântam înainte de prigoană: 


Cei ce-au căzut răpuşi de gloanțele dușmane 
Păşesc în rând cu cei ce au rămas. 


Camarade şi prietene Virgil, îngăduie-mi să-ți 
întorc slova: 


Noi, cei ce am rămas, păşim mereu alături de voi. 


Nu ne putem desprinde nicio clipă din atmosfera 
pe care am respirat-o împreună la Tismana, Ciuc 
şi Vaslui şi de-atâtea ori pe zi am vrea să fim ală- 
turi de voi ca să cântăm, să visăm despre biruința 
legionară şi să povestim despre Căpitan. 


În înfrigurarea zilelor de azi, refugiul sentimental 
în dormitoarele colective ale lagărelor şi închiso- 
rilor, risipite de-a lungul țării neciuntită pe atunci, 
pare singura noastră reculegere şi singura noastră 
mângâiere. 

Atâta ne înfrățise de bine viaţa în Legiune, încât 
moartea n-a reuşit să ne despartă. 


Dintre redactorii Bunei Vestiri care au fost porniţi 
pe drumul fără întoarcere, se găseau în dormitorul 
6 de la Ciuc, prin iunie 1938: Neculai Totu, Mişu 
Polihroniade şi Alecu Tell. 


Situat la parter, dormitorul 6 avea un avantaj faţă 
de celelalte, dispunea de o chiuvetă unde ne 
puteam spăla ca acasă atunci când era apă. Căci 
vara aceea a fost secetoasă la Ciuc, izvoarele de 
alimentare a lagărului secaseră, ţevile se astupase- 
ră cu nămol, iar temnicerii ne aduceau de aiurea 
apa cu dramul. 


Din pricina acestei chiuvete, a acestei mobile 
inutile, dar râvnite de toate celelalte dormitoare, 
numărul 6 era supranumit dormitorul boierilor. 


Şi cum în casele boiereşti mosafirii nu mai conte- 
nesc cu vizitele, dormitorul 6 era suprapopulat de 
dimineaţa şi până seara. Unde e mulţime, e şi 
multă voie bună. Pe nesimţite, dormitorul 6 a 
devenit un fel de sală de întruniri sau salon artis- 
tic. 


Şezătorile literare, discuţiile politice, seratele de 
muzică vocală şi şedinţele nocturne de spiritism se 
țineau lanţ. Mai precis, mosafirii nu mai plecau de 
la noi decât noaptea târziu, după ce noi, locatarii, 
îi luam la goană, burduşindu-i cu căpătâiele de sub 
cap. 

Niculiţă Totu, bolnav încă de la Tismana, stătea 
totdeauna întins pe pat. Il botezasem cloşca. Patul 
lui era lângă fereastră. Foarte popular printre 
camarazi, pe patul său aflai într-una 5-6 băieţi cu 
care grăia adesea despre adorata lui Vera, sau 
cărora le spunea, în limbajul său pitoresc de mol- 
dovan, poveşti din copilăria de la Iaşi. Era un 
izvor nesecat de snoave nevinovate şi naive, de 
copil răsfățat. 


În pat mânca, în pat îi dădeam să bea, iar la ora 
apelului — în curte — se ridica tot pe pat şi spunea 
Prezent de la fereastra deschisă. 


Dimineaţa se scula devreme, pe la 4, şi privea ore 
întregi — ca şi când ar fi căutat îndelung să dezle- 
ge o enigmă stăruitoare — ceața mişcătoare de pe 
Valea Oltului. 


Era o privelişte rară această pânză fumurie, ce se 
înălța la început sfioasă deasupra apei înguste, 
desenându-i şerpuirile printre sălcii şi lanuri, pen- 
tru ca apoi să se îngroaşe şi să se întindă ca o năva- 
lă de fum vâscos, acoperind totul, de la canatul 


ferestrei noastre până la sfârşitul zării, departe, 
dinspre Ardeal şi Moldova. 


Cum se lăsa seara, Niculiţă se ridica iarăşi la 
fereastră şi privea ceasuri întregi Ciucul sub lumi- 
nile lui timide şi în nemişcarea depărtării lui. 
Uneori Niculiţă ofta pentru sine. Îi ghiceam gân- 
dul: acolo e libertate, iar prelungind raza ochiului 
departe, departe, dai de Bucureşti. Acolo e Vera! 


Când, la 26 Iunie, a plecat pentru a nu-l mai reve- 
dea vreodată pe acest pământ, la Bucureşti, la pro- 
cesul care l-a dus la Râminc, Niculiţă era vesel. 
Uitase durerea ce-i pricinuia boala. Glumea cu toți 
şi s-a pupat cu întregul lagăr. Era pupăcios, nevo- 
ie mare. 


Nu ştia unde aveau să-l ducă. Dar ce interesa des- 
tinația! EI pleca dincolo de sârme, acolo unde e 
libertate, mişcare şi omenie, măcar pentru alții. 
Când toate acestea îţi lipsesc ţie cu desăvârşire, te 
mulţumeşti şi numai văzându-le în juru-ți. 
Admirabil temperament de erou, nepăsător în fața 
furtunii, veşnic cu o glumă pe buze şi dorind 
schimbări de situație. 

Mişu Polihroniade îşi lăsase barbeţi roşii pe care 
şi-i peria cât e ziulica de mare. Era foarte mândru 
de barbeţii lui, căci nu mai lua ochii din oglindă, 
ca un copil căruia i-a cumpărat mămica o pălărie 
nouă. Avea o şapcă de voiajor de care nu se mai 
despărțea. Cu barbeţii roşii, cu şapca aceasta pe 
cap, cu ochelari de împrumut pe nas, cu mâinile 
prinse în scobiturile jiletcii şi cu bombeul pânte- 
cului său provocator înainte, se plimba printre 
paturi, de la un cap la altul al odăii şi cânta: 


„Eu sunt Moriţ, vestitul bancher vienez” 


Cânta fals, dar ținea să-i recunoaştem toţi că are o 
voce minunată. 


Cu Alecu Tell, deşi era cel mai bun prieten al lui, 
Mişu se ciondănea adeseori, tocmai din pricina lui 
Morit, celebrul bancher vienez, care dedându-se 
prea adeseori la exhibiţii, nu-l lăsa pe Alecu să 
citească. 


Mişu Polihroniade avea o adevărată pasiune de a 
tachina dormitorul 6 şi de a-l bombarda cu intrigi 
gastronomice. 


Măi, Alecu Cantacuzino, care e nelipsit de la noi 
când avem ceva de mâncat, azi s-a învârtit de o 
cutie de sardine pe care a înghiţit-o singur sub 
pătură. 

Sau: Nelu are zahăr şi nu ne dă şi nouă să ne facem 
câte un ceai. 


Ceea ce te izbea mai mult la Mişu, la acest spirit 
de neegalată luciditate şi claritate, era lipsa de 
orice pedanterie. Aborda problemele cele mai spi- 
noase de politică externă şi le dezlega cu o uşurin- 
ţă de Jongleur, într-un limbaj tehnic, dar în acelaşi 
timp plin de nuanțe şi de figuri literare, însă cu un 


Alexandru Tell 


Mihail Polihroniade 


Il 


aer degajat, parcă ar fi vorbit despre mărunțişurile 
vieţii de toată ziua. Lipsa aceasta de pedanterie 
este marca perfectului om de societate. Într-ade- 
văr, în societatea lui Polihroniade, frunțile nus e 
încrețeau niciodată. El găsea totdeauna o vorbă 
uşoară, un cuvânt de spirit sau o amintire fugară 
prin care te abătea de la orice gânduri întunecate. 


Îi plăceau la nebunie cupletele franțuzeşti, calam- 
bururile şi poveştile din viaţa de student parizian 
ale lui Crişu Axente care avea drept să intre în dor- 
mitorul nostru la orice oră din zi şi din noapte, cu 
condiţia să ne spună ceva nou. 


Mişu era foarte bun mediu spiritist. Când punea el 
degetul pe pahar, acesta se învârtea ca o sfârlează 
pe cartonul cu litere şi ne spunea o mulţime de 
năzbâtii. 

Cu o seară înainte de plecarea la marele proces de 
la Bucureşti, despre care nici nu visa nimeni, sti- 
cla lămpii de deasupra lui Traian Cotigă a plesnit 
deodată. Nici unul dintre noi nu a dat acestui fapt 
vreo importanță, înafară de Mişu. 


Curios lucru! Acest logician şi raţionalist era 
superstițios. 
- Să ştii că acest dormitor e păscut de o nenoroci- 
re, a spus el. 


Cu adevărat, din 10 inşi câți eram în dormitor, şase 
au fost duşi la proces, dintre cari patru nu mai sunt 
azi printre noi. 


Dar cu toată această prevestire, de dimineață, când 
cei şase au fost anunţaţi să-şi facă bagajele şi până 
după-amiază, când au fost ridicați de temniceri, 
Mişu a cântat de o sută de ori: 


Căci eu sunt Moriţ, celebrul bancher vienez. 


Pe Alecu Tell îl caracteriza pasiunea cititului, ca 
semn al nepăsării de loviturile soartei. Tăcut, 
serios, darnic până la ultima cămaşă de pe el, de o 
mare putere de sinceritate şi de prietenie, Alecu 
Tell era de o nobleţe sufletească şi de capacitatea 
de credință şi abnegaţie a oamenilor de talia lui 
Puiu Gârcineanu. 


Dar toate acestea erau însoţite la el de conştiinţa 
că e şi urmașul unei străvechi familii româneşti, 
cu frumoase fapte crestate pe răbojul istoriei 
naționale. 


Alecu Tell era spiță de Arhanghel, ridicându-se la 
acea treaptă de curăţenie sufletească pe care 
numai mucenicii predestinaţi o pot atinge. 


Legionar model în timpurile liniştite ale captivită- 
ţii, se strecura printre camarazi cu o discreţie şi o 
modestie de ființă neînsemnătoare, pentru ca 
atunci când credinţa îi era în joc şi îi cerea să se 
manifeste, să izbucnească în limbi de văpăi şi să 
ardă ca o torță vie. 


Îi sărut fruntea înghețată. 
I. DIACONESCU 


Buna Vestire, 12 Septembrie 1940 


Neculai Totu 


12 PERMANEN TŢE ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 20)22 


Miercurea Ciucului 


Ultima noapte 


Era cam pe la ceasurile două când aparatul nostru 
de radio, cu multe precauţii pus în funcţiune şi 
fabricat piesă cu piesă, ne-a adus singura veste 
care ar fi plătit toate suferinţele legionare de până 
atunci şi toate cele ce aveau ca să mai vie. 
Armand Călinescu nu mai trăia. Sângeroasa apa- 
riție din epoci inchizitoriale îşi luase plata sub 
focul răzbunător al echipei legionare din Prahova. 


Am încetat o clipă să mai răsuflăm, apoi inimile 
au început să ne zguduie viguros trupurile. Un 
fluid straniu alerga prin noi. Simțeam pentru a nu 
ştiu câta oară forța misterioasă care protejase 
Garda de Fier în lungul ei drum de bătălie. 


Nu se atingea nimeni de ea fără să cadă. Se 

umpluse lagărul de zarvă. În rumoarea generală, Iordache Nicoară 
în manifestările atât de deosebite ale fiecăruia, se 

ghicea vindecarea unei răni. Şi doar toţi în clipa 

când am aflat că Legiunea fusese răzbunată, am 

ştiut că vom cădea şi noi, victime de dincolo de 

moarte ale unui spirit însetat de sânge. 


Se căsca rânjind groapa la picioarele noastre şi nu 
tremuram. Simţeam giulgiul rece al bulgărilor şi 
nu tresăream. Auzeam zgomot de armă, de cazma 
şi târnăcop şi totuşi nu ne era frică. 


Ne era tot una. 
Cândva renunţasem la tot pentru Ceva. 
Acel Ceva se apropia. 


Cu noi sau fără noi lupta se apropia de final. Şi nu 
noi o pierdeam. 


În aşteptarea morții 


Pe la orele 3 p.m. apare în lagăr comandantul 
maior D., cu burta-i respectabilă şi râsu-i de tot- 
deauna atârnat, crud, în colțul buzelor. Natural, 
ştia de pedepsirea lui Călinescu. Nu ne spune, 
totuşi, nimic. Face apelul, apoi ne anunţă cu o 
oarecare solemnitate în glas, o inspecţie. Apoi 
pleacă. Stăm cu ochii aţintiţi după el, petrecându- 
| peste sârme. 


Gheorghe Tiponuţ 


După masă soseşte în mare grabă un plutonier de 
jandarmi într-o motocicletă plină de praf. Era pro- 
Dimitrie Constantinescu babil aducătorul ordinului de execuţie. 


Apoi, până-n seară niciun alt eveniment demn de 
semnalat. Atmosfera în lagăr, aceeaşi. O mână de 
oameni hotărâți să-şi aştepte moartea fără crâcni- 
re. 


Pe la 8-9 din seară îşi face apariția în lagăr un 
căpitan de la legiunea de jandarmi din Miercurea 
Ciuc. Ne declară că a primit ordin să-l ridice pe 
Pavelescu şi să-l ducă la Bucureşti, deoarece îl 
cere pentru cercetări Siguranţa. Se încinge discu- 
ție mare. Să-l lăsăm să plece sau nu? Pavelescu nu 
vrea să plece. Bădiţa Iordache Nicoară intră în 
dormitorul cu gradați şi chibzuieşte îndelung cu 
ei. Unii sunt de părere ca Pavelescu să fie lăsat să 
plece, fiindcă şi aşa, tot vom fi cu toţii împuşcaţi. 
Până la urmă a rămas ca bravul şef din prigoană 
să plece, dar tocmai la 5 dimineaţa. 


După plecarea ofițerului n-a mai fost linişte în 
lagăr. Toţi găseau să spună ceva. În mulţi îşi făcea 
loc şi enervarea. Nu s-a dormit deloc în noaptea 
aceea. Toată lumea aştepta să se întâmple ceva. 


A Vasile Filipov 
Un ceva care însemna moartea... 


Pe la orele 1 intră în lagăr sublocotenentul de 
Gheorghe Pavelescu gardă. Se vede cât de colo că a băut mult, mult de < si 4 
tot. Vrea să ne anunţe o veste importantă. Româ-  ohtinuare în pag. 13 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


Virgil Rădulescu 


Vasile Susai 


nia a intrat în războiu. Lagărul de la Miercurea 
Ciuc desființându-se, noi, internaţii, vom fi 
împărțiți în două grupe. Prima grupă va pleca la 
orele 4 cu destinaţia Vaslui, iar a doua, la 6, spre 
Bacău, unde s-a înființat un nou domiciliu obliga- 
toriu. Trebuie să ne strângem din pripă bagajele, 
dar să avem grijă să le etichetăm corect, cu nume- 
le şi adresa de acasă. Bagajele aveau să fie aduse 
la gară cu maşina, câtă vreme noi aveam să mer- 
gem pe jos. 


S-a citit apoi prima listă de plecare spre Vaslui. 


PERMANENTE 


13 


MIERCUREA CIUCULUI. ULTIMA NOAPTE 


Liniştea din urmă 


Pe feţele celor citiţi se aşternea liniştea. Era liniş- 
tea din pragul trecerii din urmă spre limanul cu 
apă vie. Ultimul tremur al fiinţei omeneşti din ei 
dispăruse. Li se înseninaseră frunțile. Şi căutau cu 
ochii să spargă parcă bolta întunericului de dinco- 
lo de sârme, în căutarea ultimului drum. 


Şi iarăşi lagărul s-a umplut de zgomot. Băieţii îşi 
făceau bagajele, îşi potriveau pe ei cele mai bune 
haine, îşi aranjau amintirile lucrate de mâna lor, 
aici în lagăr, pentru cei de acasă. Alţii, aplecaţi pe 
o coală de hârtie, zgâriau din peniță ultimul mesaj 
către cei dragi, din prag de mormânt. 


Şi iarăşi se vorbea. Se vorbea de clipa ce venea. 
„Simt moartea cum mă înfăşoară”, spune unul. 
„Când om ajunge la cotitura drumului spre oraş, 
atunci să ştiţi că pornesc mitralierele în noi”, zice 
altul. 


S-a dat semnalul de plecare. 


Tatăl nostru carele eşti în ceruri 
În curte, Iordache Nicoară comandă: 
„În genunchi”. 


Şi în tăcerea noastră şi a nopţii, camaradul Todan 
a început să spuie „Tatăl nostru”. 


De peste sârme, glasul maiorului sfârteca tăcerea. 
Să nu mai facem pe copiii, că nu se va întâmpla 
nimic. Apoi a început să strige lista. Treceau băie- 
ţii câte unul dincolo, unde era imediat legat. Au 
fost apoi cetluiți doi câte doi, 

iar o funie groasă a înconjurat 

toată coloana de marş. Primii 

doi şi ultimii doi camarazi au 

fost împiedicaţi. 


În tăcere urmăream mâna desti- 
nului. Ne aşteptam şi noi rân- 
dul, când sublocotenentul de 
gardă se apropie şi ne strigă să 
intrăm înăuntru să ne culcăm, 
că are el grijă să ne trezească. 
L-am ascultat. Am intrat în 
lagăr, apoi, de la fereastră ne- 
am urmat cu ochii camarazii. 


Să strângă frontul acei ce vor 
să moară 


Coloana se pusese în mers, 
înconjurată de jandarmi. Un 
mers încet, greoi, sinistru. Îţi 
făcea impresia că se târa o rep- 
tilă. 

Şi o beznă de mormânt. Două 
felinare roşii se luptau macabru 
cu perdeaua nopții. 


Și convoiul înainta, înainta. 
Incet, ca şi când moartea nu se 
grăbea să-l primească, apoi, 
deodată, la vreo două sute de 
metri de lagăr, pe şoseaua spre 
oraş, lângă o pădurice, la o 
cotitură, l-a primit răpăială 
plină a mitralierelor. 


Sub focul omorâtor, primul 
rând al coloanei s-a prăbuşit. 
Cu el, dar neatins, şi bădiţa Ior- 
dache Nicoară. 


S-a înălțat atunci dintre cama- 
razii ucişi sau în agonie şi stri- 
gătul lui a cutremurat adâncuri- 
le viitorului: „Trăiască Legiu- 


nea şi Căpitanul!” 

Mai mult n-a mai avut glas să spuie. Cu un glonţ 
în inimă, lordache Nicoară părăsise lumea asta 
pentru alta mai bună. 


Şi focul cotropitor al mitralierelor căsca trupurile 
tinere din care se înălțau dramatic strigăte; „Tra- 
geți, trageţi, trageţi, canalii”. 


A durat măcelul aproape jumătate de oră. Strigă- 
tele şi vaietele se amestecau cu răbufnetul detu- 
năturilor. 


În jurul lagărului santinele dementizate descărcau 
şi ele, foc după foc, care încotro vedea. 
Apoi s-a lăsat liniştea. 


Liniştea morţii şi a întunericului. 


Să ne rugăm lui Dumnezeu 


În lagăr toţi îngenunchiasem. Ne rugam. Rugam. 
Apoi aşa ne-am târât spre camera de rugăciuni 
unde părintele Glicherie ne-a slujit ultima slujbă, 
slujba pentru cei ce muriseră, slujba pentru cei ce 
aveau să moară. 


A venit ziua. Moartea, nu. Și încă o noapte şi încă 
o zi şi tot aşa înainte. După două săptămâni am 
început să înțelegem că eram sortiți să aşteptăm 
nu moartea, ci România legionară. 


IRIMIA ŞOCARICIU 


Buna Vestire, 22 septembrie 1940 


14 


PERMANENTE 


Amintiri despre Aurel Vişovan (VI) 


Anul acesta 2022 se împlinesc două decenii de la 
trecerea în veşnicie a tatălui meu, Aurel Vişovan 
(1926-2002). Pe lângă biografia sa obiectivă 
apărută în mai multe rânduri în paginile revistei 
noastre, există şi imaginea mea subiectivă, aşa 
cum l-am perceput eu, cu ochi de copil şi cum am 
înțeles treptat dimensiunile luptei şi jertfei sale. 
Această reflectare duioasă a personalităţii sale am 
cuprins-o în prima mea lucrare, „Mărturii ale 
rezistenţei anticomuniste din Maramureş” (2008) 
şi o oferim, cu unele completări, cititorilor noştri 
de azi. 


Tata îşi face probleme 


Când a auzit tata că am fost trimis în armată la 
Piatra Neamţ, separat de colegii mei care mergeau 
la Bârlad, şi-a făcut mari probleme de conştiinţă. 
Oare ce mă aştepta la Piatra Neamţ? Oare va tre- 
bui să sufăr şi eu din cauza atitudinii lui de acum 
4 decenii? Până unde va mai merge persecuția? S- 
a străduit timp de 18 ani să-mi ofere tot ce era mai 
bun şi să mă ferească de suferinţă şi iată că răul 
ne-a ajuns din urmă... 


Din fericire temerile au fost neîntemeiate. La Pia- 
tra Neamţ se aflau într-adevăr mai mulți studenți 
cu probleme politice în familie, dar nu am fost 
persecutat în niciun fel. Am fost grupaţi probabil, 
pentru a fi mai uşor supravegheați şi atât. 


Am suferit însă mult din alt punct de vedere. 
Eram singurul maramureşean din unitate şi, de 


asemenea, singurul student la matematică. Nu 
cunoşteam chiar pe nimeni. Mi-a fost foarte greu 
să mă adaptez. La muncile agricole unde am fost 
duşi timp de o lună (ziua de muncă era de 14 ore!) 
condiţia mea fizică şi-a arătat limitele. M-am 
îmbolnăvit de hepatită câteva săptămâni mai târz- 
iu şi după o lună de internare în spital mi s-a dat 
drumul acasă, urmând să-mi completez serviciul 
militar după terminarea facultăţii. 


Tata a venit să mă ia acasă de la Piatra Neamţ. În 
ciuda sănătăţii sale foarte precare şi a gerului din 
decembrie, s-a angajat la acest drum lung şi greu 
nevrând să mă lase să călătoresc singur, fiind şi eu 
în convalescență. Având tren doar 

dimineața, am dormit o noapte la 

hotel într-o cameră friguroasă. 

Atunci tata, ca să se încălzească, a 

băut primele picături de alcool 

după 20 ani de regim absolut, ficat- 

ul său fiind distrus de cele 4 hep- 

atite din închisoare. Am mulțumit 

lui Dumnezeu că nu i-a căzut rău şi 

mi-am zis în sinea mea: „Câtă 

voinţă a avut omul acesta....” 


Un univers nou 


Anii studenţiei m-au făcut să 
cunosc Clujul, un oraş minunat, 
adevărată capitală a Ardealului, cu 
o viață culturală consistentă (teatru, 
operă, concerte de muzică clasică, 
dar şi jazz etc) la care am participat 
intens. Tata însă, care a venit la 


România şi sfârşitul Europei (56) 


MIHAIL STURDZA 


Fost Ministru nl Ataceriior Străine 


Editura «DACIA» 
Rio de Janeiro - Madrid 
196% 


Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de 
prestigiu, ministru de externe al României în 
perioada Statului Naţional-Legionar (1940-1941) 
şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944-1945). 
Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” cons- 
tituie un izvor documentar de excepţie. 


Destinele Occidentului nu mai sunt în mâinile 
lui, ci în ale Golemului pe care l-a lăsat să cre- 
ască pe malurile Hudsonului, a infiltraţiilor 
duşmane pe care le-a îngăduit în poziţiile cele 
mai sensibile ale apărării sale spirituale, mora- 
le, politice şi militare, ai sfătuitorilor haini cu 
care s-au înconjurat conducătorii săi. Occiden- 
tul nu se mai poate salva pe el însuşi.... 


Aceste pagini au fost scrise pentru a limpezi, 
de prea multe multe şi amare amintiri, calea 
spre iertarea păcatelor, uitarea duşmăniilor 
(dintre noi, n.n.) şi uni- 

rea sufletelor (în lupta pa 

pentru libertate, n.n.), | 

pe care rugăm fierbinte 

pe Dumnezeul Atotpu- 

ternic să ni le hărăze- 

ască. (pag. 285, finalul 

lucrării) 


Mihail Sturdza îşi încheie 
cartea cu multă amărăciu- 
ne, cu concluzii triste, dar 
autentice, ce au darul de a 
trezi la realitate, concluzii 
trase după o viaţă între- 
agă pusă în slujba neamu- 
lui românesc şi a salvării 
Europei de comunism, cu 
o pasiune şi dăruire greu 
de egalat. Un om care a 
fost decenii la rândul în 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


mine de mai multe ori, mi-a deschis şi un alt ori- 
zont. Mi-a arătat tribunalul la care a fost el jude- 
cat şi condamnat în 1949, iar despre căminul 
„Avram Iancu” în care stăteam mi-a spus că era 
un loc cu mare încărcătură istorică - fusese asedi- 
at şi incendiat de comunişti pentru a-i agresa şi 
intimida pe studenţii români, în timpul manifes- 
tațiilor din 1946. 


Mergeam la liturghie la biserica romano-catolică 
de lângă Universitate (a ordinului piarist) unde 
duminica se făcea liturghie în limba română 
(introdusă recent, cu aprobarea autorităţilor, care 
astfel recunoşteau tacit că există şi catolici români 
în Ardeal). Biserica era arhiplină şi eu eram feric- 
it că înţeleg şi pot participa din tot sufletul. Predi- 
cile erau foarte bune şi chiar dacă nu atacau direct 
comunismul, afirmau cu curaj învățătura lui 
Cristos ca adevăr suprem, singura aducătoare de 
fericire autentică. 


prima linie a diplomaţiei ţării sale, în imediata 
apropiere a factorilor de decizie şi conectat la cele 
mai directe surse de informații interne şi inter- 
naționale şi care a ţinut să lase posterității această 
mărturie cu convingerea că numai „Adevărul ne 
va face liberi” (loan 8,32). 


Analiza sa a rămas valabilă până la victoria prezi- 
denţială a lui Ronald Reagan în 1980 (chiar anul 
când Mihail Sturdza a trecut la cele veşnice), când 
unele aspecte ale politicii americane s-au radica- 
lizat în direcția combaterii regimurilor comuniste 
şi care a dus, favorizând lupta de emancipare a 
popoarelor asuprite, la schimbările din 1989. 
Multe din urmele comunismului şi ale divizării 
Europei le trăim însă şi azi, iar adevărul nu prea 
are loc în istoria oficială, nici în România, nici în 
alte părți... 


Familia Sturdza, cu Comandantul şi soția, 1967 


pagină realizată de Preot prof. MARIUS VIŞOVAN 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


DECEMVIRII (21) 


Codreanu şi Stelescu la Galaţi 


CEZARINA CONDURACHE 


E 


Suntem lunile aprilie - mai 1936. Ecourile Con- 
gresului de la Târgu Mureş zguduie în continuare 
viața politică, iar consecinţele lui amenință Miş- 
carea Legionară. Liderii studenților, organizatori 
ai Congresului de la Târgu Mureş vor fi arestaţi şi 
judecaţi începând cu luna mai. În acelaşi timp 
legionarii arestaţi pentru evenimentele petrecute 
în gara Sinaia în drum spre Congres, vor fi jude- 
caţi în ceea ce s-a numit „Marele Proces de la Bra- 


2 


şov”,. 


Liderii politici se zvârcolesc de teama listelor de 
la Târgu Mureş. Mihalache, care de la începutul 
anului ceruse înfiinţarea Gărzilor Țărăneşţi în 
Maramureş, cere extinderea lor pe tot cuprinsul 
țării. Şi nu se va opri aici, vom reveni asupra 
acțiunilor lui Mihalache. 


Se cere iarăşi redeschiderea procesului Duca 


În 2 aprilie 1936, înainte că trenul cu studenții 
legionari ce mergeau către Congresul de la Târgu 
Mureş să ajungă pe linia întâi în gara Sinaia şi mii 
de glasuri să intoneze Cântecul Nicadorilor, la 
Cameră se cerea redeschiderea cazului Duca. 


Deputatul liberal Costel Tătăranu este cel care 
deschide subiectul în urma scrisorii publicate şi 
larg mediatizate în care Beza (o găsiți publicată 
integral în numărul 12 al serialului nostru) acuza 
conducerea Mişcării de complicitate în cazul 
Duca. Tătăranu cere rejudecarea procesului şi 
pedepsirea „asasinilor morali”, referire la Genera- 
lul Cantacuzino şi Codreanu. Lui Tătăranu i se 
alătură şi Radu Polizu Micşuneşti, insistind pe 
problema autorilor morali rămaşi nepedepsiţi. 


În 4 aprilie 1936, Parchetul, care se sesizase din 
oficiu în urma declarațiilor din Cameră, îl audiază 
pe Polizu Micşuneşti care a făcut comunicări ver- 
bale şi scrise, punând la dispoziţia justiției toate 
datele şi elementele ce le deține asupra organiză- 
rii şi înfăptuirii asasinatului şefului partidului 
liberal. Pe baza celor arătate de d. Polizu Micşu- 
neşti, primul procuror a hotărât audierea mai 
multor persoane, între care figurează d-nii Mihail 
Stelescu, Sergiu Lecca, Gh. Beza, lon Vlad şi alții. 
„Adevărul”, 5 aprilie 1936. 


În 6 aprilie sunt audiaţi Lecca, Stelescu şi Beza. 


PERMANENTE 


Potrivit informaţiilor din „Adevărul”, 7 aprilie 
1936, aflăm o sinteză a declaraţiilor celor trei. 
Lecca susţine că deține date legate de pregătirea şi 
înfăptuirea asasinatului şi cere o confruntare cu 
comisarul regal D. Atanasniu şi cu Alecu Canta- 
cuzino. Beza, care provocase totul prin scrisoarea 
sa, începe să bată în retragere: a declarat că nu 
ştie mai mult decât autorităţile în privința ames- 
tecului d-lor Corneliu Codreanu şi general Can- 
tacuzino în pregătirea asasinatului. Prin fraza 
„Nu-ţi arde sufletul că te-ai desolidarizat de 
Nicadori?” pe care d. Beza a publicat-o în scri- 
soarea din ,,Străjerul”, d-sa a declarat că a vrut 
să se înțeleagă că Codreanu era dator să se con- 
sidere moralmente responsabil de crimă [...] D. 
Codreanu n-a fost cavaler şi nu numai că nu s-a 
solidarizat cu cei trei ucigași, dar s-a şi ascuns 
câtă vreme au ţinut cercetările. 


Stelescu cere Parchetului o confruntare cu Căpita- 
nul. Aşa cum se ştie, după excluderea lui Stelescu 
din Mişcare nu au mai existat întâlniri între cei 
doi. O confruntare directă în sediul Parchetului ar 
fi reprezentat pentru Stelescu ocazia de a fi pe 
poziţie egală cu Codreanu, unu la unu. Intr-o ase- 
menea poziție Codreanu ar fi fost obligat să îl pri- 
vească în faţă, să discute cu el, să îl contreze şi să 
îi pună întrebări. 

A urmat apoi audierea d-lui Stelescu care a cerut 
să fie confruntat cu Corneliu Codreanu, căci 
numai astfel s-ar putea aduce lumină asupra unor 
puncte nelămurite încă în asasinatul săvârşit de 
cei trei gardişti care îşi ispăşesc vina în temniţă. 
D-sa a accentuat asupra intereselor politice care 
au pregătit crima şi care n-ar putea fi scoasă în 
evidenţă fară această confruntare. „Adevărul”, 7 
aprilie 1936 


Acum este momentul să ne amintim că în spatele 
lui Beza se afla nimeni altul decât Ion Mihalache. 
Aşa cum scriam în episodul 14 al „„Decemvirilor”, 
Armand Călinescu primise în audiență în data de 
20 martie 1936 întâi pe Stelescu, apoi, la indicația 
lui Mihalache, pe Tăslăoanu alături de Beza. 
Toată afacerea Beza este speculată de Mihalache 
pentru a şicana PNL.-ul aflat atunci la guvernare. 
Totodată, încearcă să-i pună pe liberali în conflict 
cu Regele. Peste toate acestea situația studențimii 
în contextul Congresului de la Târgu Mureş slu- 
jeşte perfect luptei ţărăniştilor care vor plusa, atât 


15 


în discurs, cât şi în declarațiile de la Prefectură, 
după cum vom vedea. 


Listele de la Târgu Mureş, în mijlocul redes- 
chiderii cazului Duca 


În 9 aprilie 1936 Sergiu Lecca este confruntat cu 
Alecu Cantacuzino, fără niciun rezultat. În 
aceeaşi zi însă Beza şi Tăslăoanu (acelaşi 
Tăslăoanu despre care era vorba mai sus) se pre- 
zintă şefului parchetului cu o două noi plângeri în 
care atrag atenția asupra înscrierii numelor Steles- 
cu, Beza şi Tăslăoanu în listele de pedepsire de la 
Târgu Mureş. 


D. Beza în plângerea d-sale roagă să se ia măsu- 
rile legale împotriva „individului Alexandru Can- 
tacuzino cu domiciliul în str. Dorobanţi no. 51 k” 
care „a luat mai multor oameni din solda unchiu- 
lui său, moşierul Gh. Cantacuzino general pen- 
sionar, jurământ pentru a mă ucide”. 


După ce face istoricul familiei Cantacuzino, ară- 
tând că membrii ei „au comis de-a lungul veacu- 
rilor monstruoase crime istorice”, plângerea con- 
tinuă: 

Dat fiind blestemul care apasă asupra acestei 
familii de a comite din generaţie în generaţie 
crime, dat fiind însăşi faptul că indivizii Gheor- 
ghe Cantacuzino, general pensionar, şi Alexandru 
Cantacuzino au jucat un rol dubios în împuşcarea 
lui Sterie Ciumetti, de o parte şi I.G. Duca, de altă 
parte [...], va rog să binevoiţi a deschide de înda- 
tă cercetări pentru a stabili în folosul cui urmea- 
ză a se comite asasinarea mea şi cât plăteşte pen- 
tru comiterea acestei crime. „Adevărul”, 7 aprilie 
1936 


Plângerea lui Tăslăoanu este şi mai interesan- 
tă: am onoarea de a vă ruga să binevoiţi a dispu- 
ne deschiderea acțiunii publice contra indivizi- 
lor: Alexandru Cantacuzino din Calea Dorobanți 
no. SI k Loco, azi bulevardul Regele Alexandru 1 
al Jugoslaviei şi contra lui Gheorghe Furdui, pre- 
şedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creş- 
tini, cu domiciliul în strada General Berthelot nr. 
100 Loco, pentru faptul de ameninţare cu moar- 
tea împotriva mea, prin constituire în bandă. 


D. Tăslăoanu spune apoi că se consideră în legi- 
timă apărare şi că va răspunde cu focuri de armă 
la orice gest al legionarilor din fosta Gardă de 
Fier. D. Tăslăoanu isprăveşte astfel plângerea: Va 
rog să credeți că ameninţarea cu moartea referi- 
toare la noi: Beza, Stelescu şi subsemnatul, con- 
stituie un adevăr crud, deoarece aceste crime sunt 
cerute a fi executate de acele persoane care au tot 
interesul ca procesul de asasinare a regretaților 1. 
G Duca şi Sterie Ciumetti să nu se redeschidă. 


Confruntarea Codreanu — Stelescu nu are loc 


Aşa cum am mai spus, la începutul lui aprilie 
Căpitanul se afla la Carmen Sylva. Potrivit mai 
multor note ale Siguranţei aflate în „Arhiva Cor- 
neliu Zelea Codreanu” volumul VIII, disponibilă 
pentru consultare pe mai multe site-uri de inter- 
net, aflăm multe informaţii importante în legătură 
cu prezentarea Căpitanului la Prefectură. 


O notă din 7 aprilie 1936 precizează că în 8 apri- 
lie 1936 Corneliu Codreanu urma să sosească în 
Bucureşti pentru a se prezenta la Parchet, pentru a 
da lămuriri asupra acuzațiilor aduse de Mihail 
Stelescu. 


Într-o altă notă din 8 aprilie 1936 se specifică: Jeri 
la amiază a avut loc la sediul central al partidu- 
lui Totul pentru Țară o consfătuire a legionarilor 
aflători în Capitală. [...] În legătură cu chestiu- 
nea Stelescu-Beza s-a explicat că Mişcarea 
Legionară nu va fi atinsă cu nimic şi că situația 


continuare în pag. 16 


va fi pusă la punct chiar în cursul acestei săptă- 
mâni, când Corneliu Codreanu urmează a se 
prezenta pentru lămuriri în faţa Parchetului Tri- 
bunalului Ilfov 


În 8 aprilie 1936 soseşte la Bucureşti Horia 
Codreanu, fratele Căpitanului, care înştiinţează 
pe generalul Cantacuzino că se contramandează 
sosirea lui Corneliu Codreanu. Nota din 9 aprilie 
1936: În urma acestui fapt Generalul Cantacuzi- 
no a plecat ieri la Carmen Sylva spre a da expli- 
cații şi a se sfătui cu Corneliu Codreanu asupra 
ultimelor evenimente care privesc Mişcarea 
Legionară. Este vorba atât de cercetările pe 
care le face Parchetul Tribunalului Ilfov, cât şi 
de congresul general studenţesc. 


Nota din 17 aprilie 1936: Deşi a venit în Capita- 
Ilă, Corneliu Codreanu nu s-a prezentat la Cabi- 
netul de Instrucție unde fusese citat pentru a da 
lămuriri în legătură cu asasinarea lui I. G. Duca. 
Partizanilor săi le-a spus că tot ce ştie a decla- 
rat cu ocazia procesului de la Consiliul de Răz- 
boi şi nu înțelege să fie chemat din nou. Dacă 
totuşi va fi dus cu mandat, confruntarea cu 
Mihail Stelescu nu va putea avea loc, deoarece o 
echipă de legionari va avea grijă ca în ziua 
hotărâtă Stelescu să nu poată fi găsit nicăieri. 


Aceste note se găsesc cu toate în vol VIII al 
Arhivei CZC. Dacă reprezintă 100% adevărul, 
nu avem cum să ştim. Cert este că Mişcarea şi 
Căpitanul nu puteau dori o confruntare directă 
cu Stelescu. Şi asta nu din teamă, ci din princi- 
piu, Şeful Legiunii nu putea fi confruntat de la 
egal la egal cu trădătorul. Confruntarea nu a avut 
loc până la urmă, deşi autorităţile au dorit-o şi 
presa a insistat asupra ei: 


După cum se ştie, deunăzi urma să se facă de 
către d. Prim procuror Pricop Dumitrescu o 
confruntare între d-nii Corneliu Codreanu şi 
Mihail Stelescu în legătură cu împrejurările care 
au dus la asasinarea lui 1. G. Duca. Neprezen- 
tându-se decăt d. Mihail Stelescu, confruntarea 
n-a putut avea loc. 


Ministerul de Justiţie a fost informat prin par- 
chetul general de insubordonarea d-lui Corneliu 
Codreanu la citarea şefului parchetului de Ilfov. 
S-a pus chestiunea procedurii de urmat faţă de 
această chestiune. În atmosfera actuală, când 
guvernul este decis să aplice legea şi să impună 
prestigiul, s-a discutat eventualitatea unor man- 
date de arestare. 


O hotărâre încă nu s-a luat, dar este probabil că 
d. prim procuror va emite, urmând calea norma- 
Iă, mandat de aducere cu execuţie efectivă. Astfel, 
fiind arestat, d. Corneliu Codreanu va fi silit să se 
prezinte la cabinet. 


În orice caz şi pentru a se evita dificultăţi pentru 
găsirea d-lui Codreanu, organele de siguranţă au 
primit instrucțiuni să ia măsuri de supraveghere 
a şefului dizolvatei gărzi de fier. „Gazeta” 20 
aprilie 1936, în „Arhiva Corneliu Zelea Codrea- 
nu” volumul VII. 


De ce nu au dat autorităţile mandat de aducere sau 
de arestare pentru forțarea confruntării dintre 
Codreanu şi Stelescu? Nu ştim. Posibil să se fi 
temut de reacţia legionară. Nu vor abandona însă 
planul. Pentru a-i aduce pe cei doi împreună, se 
urzeşte o nouă strategie. 


Mandat de aducere, dar pentru alt proces 


Autorităţile găsesc o nouă strategie de inflamare a 
spritelor în Mişcare. Codreanu este arestat 
împreună cu Mihai Stelescu pentru a fi judecat 
într-un proces la Galaţi. Subiectul procesului — 
adunare politică neautorizată într-o comună din 
Galaţi în 1932 — era desigur un pretext. lată ce 


PERMANENTE 


nota la cald Constantin Argetoianu: 


30 aprilie 1936: Zelea Codreanu (Căpitanul) şi 
Stelescu au fost arestaţi în baza cererii Parchetu- 
lui din Covurlui şi transportaţi la Galaţi, unde 
urmează să fie judecaţi de Curtea de juraţi, pen- 
tru un delict de rebeliune săvârşit la Bereşti 
(Covurlui) acum trei ani. Acesta este pretextul. 
Motivul real este dorința Guvernului de „a face 
ceva” împotriva propagandiştilor de dreapta, 
pentru calmarea nervilor lui Titulescu şi satisfa- 
cerea pretențiilor sale. Titulescu pretinde că i s- 
au înecat toate corăbiile la Geneva şi în Occident 
din cauza politicii fasciste a Guvernului român! 
Consecințele arestării — vor fi o îndârjire şi mai 
mare a cercurilor gardiste, şi, foarte probabil, o 
punere mai grăbită în aplicare a hotărârilor de la 
Târgu Mureş. Ceea ce înfurie mai mult pe gar- 
dişti, e că Căpitanul a fost închis în aceeaşi zi şi 
în aceeaşi cameră cu spurcatul renegat Stelescu, 
teribilul agitator de pe vremuri cumpărat de 
Siguranţă. Constantin Argetoianu, „Însemnări 
Zilnice”, Volumul I, 2 februarie 1935-31 decem- 
brie 1936 


Căpitanul a fost arestat în noaptea de 29 aprilie 
1936, fapt care a pus pe jar Mişcarea Legionară. 
Desigur că ideea unei posibile suprimari le-a tre- 
cut prin cap liderilor. Cum arestarea nocturnă nu 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


era suficient de îngrijorătoare, Căpitanul a fost 
ridicat împreună cu Mihail Stelescu alături de 
care a călătorit în maşina poliției până la Galaţi. 
Comandantul legionar Virgil lonescu, martor ocu- 
lar din acea seară, povestea în cartea sa de memo- 
rii „Pe drumul crucilor căzute”, Buenos Aires, 
1979: 


Într-una din seri, poate să fi fost orele 10, ziua şi 
luna nu mi le mai amintesc, de altfel nici nu au 
importanţă în cele ce povestesc, îmi telefonează 
îngrijorat Generalul Cantacuzino, comunicându- 
mi că doi agenţi ai Prefecturi Poliţiei îl ridicase- 
ră pe Căpitan şi îl duseseră acolo. Generalul îmi 
dă întâlnire la Prefectură. M-am dus imediat. 
Curând au mai sosit: Vasile Cristescu, Alecu 
Cantacuzino şi Mişu Polihroniade. 


Cum la această oră nu se mai găsea nimeni de 
importanţă la Prefectură, am fost întâmpinați de 
comisarul Panova, ucigașul lui Ciumetti, care 
încă nu fusese identificat ca atare. Mieros, şi 
totuşi cam ironic, după ce un timp a făcut pe mis- 
teriosul, ne comunică primirea unui „Mandat de 
Aducere ” emis de Curtea de Apel Galaţi, prin 
care Căpitanul era citat ca martor într-un proces 
legionar. Pentru executarea mandatului el urma 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


DECEMVIRII 


să fie transportat cu o maşină a Prefecturii de 
Poliţiei. Generalul îi răspunde că noi nu ne vom 
mişca de acolo până nu îl vom vedea plecat. 


După oarecare aşteptare, maşina fiind trasă la 
scară, Căpitanul, pe care nu îl văzusem până 
atunci, este adus şi aşezat în fund, cu un agent 
lângă el. In ultimul moment este adus şi Stelescu, 
împins repede în faţă şi maşină a pornit înainte că 
noi Să fi putut interveni. Protestele ulterioare nu 
mai serveau la nimic. Panova ne-a spus că şi Ste- 
lescu, fiind citat în acelaşi proces, nu era să între- 
buințeze două maşini, numai pentru motivul că 
cei doi erau supăraţi. Am plecat de la Prefectură 
destul de îngrijoraţi. Procedeul era cu totul anor- 
mal, niciodată un „Mandat de Aducere” nu fuse- 
se executat în acest fel. Dimineaţa ni s-a comuni- 
cat de la Galaţi că maşina sosise cu bine. Am res- 
pirat uşuraţi. 


Îngrijorarea legionarilor în legătură cu arestarea 
aceasta atât de atipică apare evidentă din notele 
făcute de Corpul Detectivilor şi Poliţia Capitalei, 
aşa cum au fost introduse în „Arhiva Corneliu 
Zelea Codreanu” volumul VIII, disponibilă pen- 
tru consultare pe mai multe site-uri de internet. 


De la Poliţia Capitalei 30 aprilie 1936: Aseară 
orele 23 un grup de studenți legionari au venit la 
adunarea mediciniştilor unde au comunicat că 
Corneliu Codreanu a fost arestat de către orga- 
nele Prefecturii Poliției Capitalei pe baza unui 
mandat emis de Tribunalul Covurlui. 


În legătură cu această arestare, în cercurile 
legionare se spune că ea n-a venit pe cale norma- 
lă, ci că guvernul ar fi determinat Tribunalul 
Covurlui să ajungă la această măsură. 


De la Corpul Detectivilor, 30 aprilie 1936: Azi 
dimineaţă înainte de plecarea trenului accelerat 
no. 801 ora 6:55 pentru Galaţi, au venit la Gara 
de Nord un grup de vreo 100 membri ai partidu- 
lui „ Totul pentru Țară ” îmbrăcăţi în cămăși verzi 
în întâmpinarea lui Corneliu Codreanu care, din 
informaţiile lor, urma ca cu acest tren să fie trimis 
de Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti la 
Galaţi. Cum până la plecarea trenului nu a fost 
adus în Gara de Nord, toţi s-au împrăștiat în 
linişte. 


Procesul de la Galaţi 


Procesul viza fapte petrecute cu aproape 4 ani în 
urmă, şi anume organizarea unei întruniri electo- 
rale fară autorizație în comuna Bereşti din Covur- 
lui. Concret la 3 noiembrie 1932, dată la care 
Garda de Fier avea stabilită o întrunire în Târgul 
Bereşti, autorităţile s-au opus, decretând ad-hoc 
că este focar de febră aftoasă şi că întrunirea nu se 
poate ţine. Căpitanul a încercat să explice jandar- 
milor că ceea ce se întâmplă este un abuz. Într-un 
final, legionarii şi oamenii sosiți pentru respecti- 
vul eveniment au spart cordonul sanitar şi întruni- 
rea s-a ţinut după cum fusese programată. În 
cadrul busculadei produse, plutonierul de jan- 
darmi Ciobanu a fost lovit. 


lată cum apărea ştirea despre situaţia de la Bereşti 
în presa vremii, ziarul Liberatatea din 10 noiem- 
brie 1932: 


La Bereşti au avut năcaz. Prefectul a dat prin pri- 
mărie ordin poliției să oprească, ajutată de jan- 
darmi, intrarea în oraş a poporului care venea şi 
călare şi pe jos cu steaguri şi cu bucurie. Li s-a 
spus că e „boală de vite” de aceea nu pot intra. 
Dar poporul acela erau vite? Poporul a stat cătă- 
va vreme oprit la marginea oraşului. Aflând des- 
pre asta, deputații gardişti Corneliu Codreanu, 
Stelescu şi profesorul Codreanu, au mers la fața 
locului, au lămurit pe comandantul poliţiei şi jan- 
darmilor despre nelegiuirea ce fac şi batjocura ce 
o aruncă în faţa poporului, când îi socot turmă de 


PERMANENTE 


vite nelăsându-i în oraş, pentru că în oraş ar 
fi „boală de vite”. Acesia s-a făcut că nu înţelege 
până ce poporul aprins de nemulțumire a rupt 
cordonul de poliţişti şi jandarmi şi a intrat cu atât 
mai îndârjit în oraş. S-a ținut o adunare mai însu- 
flețită de zece ori decât dacă neinţelepţii potriv- 
nici nu-i puneau piedici netrebnice. 


Interesant este faptul că pentru respectiva situaţie 
existase deja un proces în octombrie 1934 în care 
fuseseră implicate aceleaşi persoane care acum 
erau arestate şi duse la Galaţi pentru noul proces. 
Acesta era motivul atât de urgent şi important 
încât necesita arestarea Căpitanului noaptea. 


lată ce aflăm din ziarul „Știrea”, 7 mai 1936, des- 
pre măsurile luate de autorităţi pentru buna desfă- 
şurare a procesului: 


Raporturile de adversitate între cei doi acuzaţi 
principali au dat acestui proces o amploare exa- 
gerată. În special partizanii lui Codreanu au ținut 
Să asiste în număr mare. Autorităţile au luat întin- 
se măsuri. Intrarea Palatului de Justiţie a fost 
barată de puternice cordoane de jandarmi şi sol- 
dați cu baionetă la armă. Pe stradă circulau 
patrule. Au fost concentrați toți jandarmii din 
județ, gardenii publici şi ofițerii de poliție. Regi- 
mentul nr. Il a pus la dispoziție o companie de 


soldați. Marina a mărit garda interioară. De la 
Iaşi s-au adus 300 jandarmi, iar pe sala paşilor 
pierduţi a Palatului de Justiţie au fost postați 
numeroşi sergenți şi jandarmi. Nu s-a permis 
decât magistraţilor, avocaţilor, ziariştilor şi mar- 
torilor intrarea, dar şi aceştia au fost riguros per- 
cheziționaţi. Inculpaţii au fost aduşi de la închi- 
soare încă de pe la orele 4 dimineaţa. La ora 9 
începe procesul. 


Aşa cum spunea şi Argetoianu, autoritățile aveau 
nevoie să etaleze o manifestare de forţă menită să 
asigure în primul rând pe liderii politici că situa- 
ţia e sub control şi că amenințările de la Târgu 
Mureş nu se pot pune în practică. Statul este capa- 
bil să asigurare siguranța şi ordinea, pe care, evi- 
dent, nu le ameninţa nimeni. Procesul s-a judecat 
în data de 5 mai 1936 în faţa unei Curți cu Juraţi, 
terminându-se extrem de rapid. 


După cum aflăm din ziarul „Ştirea” citat mai sus, 
apărarea a fost asigurată de avocaţii legionari 
gălățeni Lefter şi Ibrăileanu, alături de Ionel 
Moţa. Deşi avocaţii au cerut excluderea juraţilor 
evrei, aceştia, doi la număr, Kaplanschi şi Fishel, 
au rămas mai departe ca membri ai Curţii de 
Juraţi. Codreanu, Stelescu, alături de legionarii 
Dumitru Amzar, Gheorghe Potolea, Tănase 


17 


Antohi, Ştefan Bourceanu şi Pândiţă Petrache au 
fost acuzaţi de încercare de răsculare a populaţiei, 
aducându-se argumentul că a existat o îmbrâncea- 
lă între legionari şi jandarmi-poliţişti în urma 
căreia plutonierul Ciobanu a fost vătămat. În tim- 
pul procesului acesta a susţinut că, înainte de toți, 
Codreanu a fost cel care l-a lovit. lată ce a decla- 
rat Corneliu Codreanu la proces: 


După cetirea actului de acuzare se dă cuvântul lui 
Codreanu care arată că la intrarea în Târgul 
Bereşti, care era înconjurat de cordoane de jan- 
darmi, plutonierul Ciobanu a interzis lui Stelescu 
intrarea în comună. Atitudinea plutonierului a 
provocat o scurtă busculadă, în urma căreia el a 
fost aruncat în şanţ. Alți jandarmi au vrut să 
tragă în Stelescu şi el, intervenind, le-a dat arma 
la o parte. Ceilalţi acuzaţi fac declaraţii în ace- 
laşi sens. „Ştirea”, 7 mai 1936 


Atunci Preşedintele l-a întrebat: 


- Dar d-ta, ca ales al naţiunii (deputat), se poate 
să calci legea pe care jandarmul o apăra? 


Și dl. Codreanu a răspuns îndată şi tăios: 


- Să calc legea, nu, ci eram şi sunt dator s-o apăr. 
Și eu chiar o făceam: apăram legea pe care jan- 
darmul o încălca. „Libertatea”, 24 mai 1936 


Juraţii au dat verdict de achitare după deliberări 
care au durat 15 minute, acuzații fiind imediat 
puşi în libertate. 


După proces Căpitanul eliberat s-a întors cu tre- 
nul la Bucureşti. Ne-a spus că tot drumul nu Sco- 
sese o vorbă, lăsând fără răspuns întrebările 
agentului. Totul se rezumase la o farsă de prost 
gust, făcută de cei de la poliţie. Virgil lonescu, 
„Pe drumul crucilor căzute”, Buenos Aires, 1979 


Dacă nu a fost posibilă confruntarea dorită în 
cazul Duca, autorităţile au reuşit să aducă la un 
loc pe Codreanu şi Stelescu pentru un proces 
inventat. Toate costurile acelei uriaşe desfăşurări 
de forţe au fost suportate de popor... 


În numărul viitor al serialului nostru vom vedea 
ce s-a mai întâmplat în ultimele două luni dinain- 
te pedepsirii lui Stelescu. Vom trece în revistă şi 
atitudinea lui lon Mihalache şi a ţărăniştilor față 
de legionari, nescăpându-l din ochi nici pe 
Armand Călinescu. 


CEZARINA CONDURACHE 


18 


PERMANENTE 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


„Fericiţi cei prigoniţi” - Arhiepiscopul Valerian Trifa 


MARIAN COSTACHE 


Fragmente din prezentarea Arhiepiscopul Vale- 
rian Trifa «sfântul exilului», ținută miercuri, 13 
iulie 2022, la Săptămâna Culturală de la Câmpul 
Românesc din Hamilton, Ontario, Canada 


Introducere şi/sau de la «sfântul închisorilor» la 
«sfântul exilului» 


În România, ţara noastră de origine, de 32 de ani, 
după evenimentele din decembrie 89, s-a auzit şi se 
aude din ce în ce mai mult despre «sfinţii închisori- 
lor comuniste», despre opozanții regimului comu- 
nist, despre eroi, martiri, şi chiar sfinți ai secolului 
trecut, despre sfinţii români ai secolului 20. Din 
mărturiile foştilor deţinuţi politici am aflat şi noi, 
cei care nu am trăit timpurile marilor persecuții 
creştine ale secolului trecut că, încă înainte de 
marea eliberare a deţinuţilor politici din anul 1964, 
Valeriu Gafencu, pentru a cita doar un singur exem- 
plu, a fost numit şi supranumit «sfântul închisori- 
lor. 


Aceasta a fost, foarte pe scurt, situaţia în ţară. În 
exil, în afara hotarelor ţării noastre, şi în mod spe- 
cial în America de Nord, situaţia a fost cu totul alta. 
Iar când spun «alta», trebuie specificat faptul că, pe 
cât a fost de diferită, pe atât a fost de asemănătoare. 
Mai precis, opozanții regimului comunist, cei care 
au continuat să lupte şi să reziste împotriva regimu- 
lui comunist care ne ocupase teritoriul național, nici 
aici, în străinătate, în exil, pe teritoriul nord-ameri- 
can, n-au avut parte de linişte şi de un trai lipsit de 
griji din partea comuniştilor români. Mai mult, mai 
grav, din păcate, exilaţii români nu întotdeauna au 
avut parte de ajutor, de protecţie şi de suport moral 
din partea autorităților americane sau canadiene 
care, în mod normal, ar fi trebuit să-i ajute şi să-i 
protejeze. Dacă, în ţară, opoziţia şi rezistenţa împo- 
triva comunismului 1-a dus pe unii din semenii 
noştri la sfințenie, şi lucrul acesta se va dovedi în 
câțiva ani când IN SFARŞIT BOR-ul (Biserica 
Ortodoxă Română) va canoniza mai mulți mărturi- 
sitori români ai secolului 20, acelaşi lucru îl putem 
spune şi despre unii din semenii noştri din exil şi 
care au fost opozanți ai regimului de ocupație din 
țara noastră. Aşa a fost şi este cazul Episcopului 
Valerian Trifa de la Episcopia Vatra din SUA pe 
care, cu siguranță, îl putem numi şi supranumi 
«sfântul exilului românesc». 


În calendarul nostru creştin ortodox avem prezenta- 
te zeci, sute, poate chiar mii, de martiri ai credinţei 
noastre strămoşeşti, iar din cărțile despre vieţile 
sfinților aflăm cum aceştia nu au făcut compromi- 
suri cu lumea aceasta coruptă şi cum au urmat sfa- 
tul Mântuitorului care spune: «Impărăția Mea nu 
este din lumea aceasta. Dacă împărăția Mea ar fi 
din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să 
nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu 
este de aici.» (loan 18, 36). 


Când citeşti şi studiezi cu mare atenţie viețile sfin- 
ților realizezi cât au avut de suferit şi cât de multe 
nedreptăți au îndurat toţi aceştia în numele credinţei 
lor, în numele Domnului Nostru lisus Hristos. La 
rândul lor, asemenea Mântuitorului, şi sfinţii au fost 
mereu calomniaţi şi defăimați în fața oamenilor. lar 
când vorbim de calomniere, defăimare, denigrare, 
nu cred că există multe exemple de genul «cazul 
Valerian Trifa». 


«Vendeta împotriva arhiepiscopului» de Ion 
Mihai Pacepa 

«Ceauşescu îl mai înjura încă pe Trifa când a sosit 
un ofițer din garda personală să raporteze că Elena 
şi-a terminat masajul şi că îl aşteaptă. 

- Trebe să-l strivim ca p-un vierme, a spus Ceau- 
şescu, frecându-şi talpa de podea, înainte să plece. 
Ca p-un vierme! 


Valerian Trifa, cetățean american naturalizat, era 
arhiepiscopul Episcopiei Ortodoxe Române din 


America, cuprinzând cele mai mari biserici ale emi- 
granţilor, din Statele Unite şi Canada. Mai exista o 
episcopie română în America — mult mai mică -, 
controlată de DIE. Era condusă de DIE, printr-un 
ofițer deplin conspirat, şi i se dăduse numele pom- 
pos de Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română 
din America şi Canada. Ceauşescu voia ca aceasta 
să preia episcopia condusă de Trifa, care, în ciuda 
presiunilor exercitate asupra lui de-a lungul anilor, 
a refuzat să se subordoneze Bucureştiului. 


Trifa a intrat în atenţia lui Ceauşescu în februarie 
1972, când el a luat DIE sub controlul său. Gene- 
ralul Gheorghe Bolânu, pe atunci la comanda ope- 
rațiunilor împotriva emigranților, s-a plâns vehe- 
ment de incapacitatea autorităţilor româneşti de a- 
I subordona canonic şi politic pe Trifă. 

- Recrutaţi-l ca agent! a întrerupt Ceauşescu rapor- 
tul lui Bolanu. 


- Am încercat. Dar e încăpățânat ca un catâr. 
- N-aveţi nimic compromiţător contra lui? 


- Avem, tovarăşe Ceauşescu. În 1955, când Trifa a 
emigrat în Statele Unite, nu a declarat că în timpul 
studenţiei a fost membru al organizaţiei fasciste 
Garda de Fier. Avem dovezi de neclintit despre asta. 
- Șantajaţi-l! Spuneţi-i că veţi informa autorităţile 
americane, dacă nu va coopera cu noi, a spus 
Ceauşescu. 

- Am făcut şi asta. Dar Trifa refuză cu încăpățâna- 
re, a replicat Bolânu, care este el însuşi destul de 
încăpățânat. 

- Ce fel de DIE avem dacă nu poate recruta măcar 
un nenorocit de popă?! Cum o să poată recruta un 
prim-ministru? s-a răstit Ceauşescu. 

A doua zi, Ceauşescu ne-a chemat la el pe Bolânu 
şi pe mine şi ne-a cerut să-i prezentăm tot ce se ştie 
în legătură cu activitatea lui Trifa ca membru al 
Gărzii de Fier. Bolânu i-a raportat că investigațiile 
DIE au revelat că la mijlocul anilor '30, când era 
student, Trifa a aderat la Garda de Fier, devenind 
legionar — cum se numeau membrii acestei organi- 
zaţii. Investigaţiile au mai stabilit că Garda de Fier 
I-a sprijinit, inclusiv financiar, să devină preşedinte 
a două organizaţii studenţeşti, cu intenţia de a le 
transforma în organizaţii prolegionare, şi că în 
1940 a devenit, pentru o scurtă vreme, editorul ofi- 
ciosului Gărzii de Fier. O sursă a securităţii a afir- 
mat că, în seara de 20 ianuarie 1940, Trifa a ţinut 
o cuvântare incendiară în faţa mai multor mii de 
studenţi adunaţi în fața Universităţii din Bucureşti 
şi că, în dimineaţa următoare, Garda de Fier a por- 
nit o rebeliune armată pentru a prelua puterea poli- 
tică în România. Documentele de arhivă referitoa- 
re la această rebeliune, care a avut puternice 
accente antisemite, au furnizat detalii despre : 
pogromul organizat de „Echipele morţii ” în cartie- 
rul evreiesc din Bucureşti; zdrobirea rebeliunii de 
către trupele guvernamentale; ajutorul dat guver- 
nului de către conducerea de la Berlin, care consi- 
dera că Garda de Fier — deşi organizaţie nazistă — 
era prea anarhică. Documentele de arhivă mai ară- 
tau că guvernul i-a arestat şi condamnat pe aproa- 
pe toți membrii Gărzii de Fier, unii dintre capii 
organizaţiei au reuşit să fugă în Germania, unde au 
primit azil. Printre aceştia se afla şi Trifa, care a 
fost condamnat la Bucureşti în contumacie. 
Rapoartele recente ale DIE arătau că, după cel de- 
al Doilea Război Mondial, Trifa a rupt contactele 
cu Garda de Fier şi că după 1955, când a ajuns în 
Statele Unite, şi-a dedicat viaţa preoţiei. Din ele 
mai reieşea că aversiunea pe care o avea faţă de 
comunism a fost principala cauză care a determinat 
refuzul lui categoric şi încăpățânat de a coopera, 
sub orice formă, cu Bucureştiul. 

- A fost implicat în pogromul Gărzii de Fier împo- 
triva evreilor? a întrerupt Ceauşescu raportul lui 
Bolânu. 


- Potrivit documentelor. nu. 


- Nu putem cere extrădarea lui Trifa din America 
doar pentru că a fost membru al Gărzii de Fier. Tre- 
buie să-l facem criminal nazist. Continuaţi să sco- 
tociți, a conclus Ceauşescu. 


Rezultatul investigaţiilor efectuate de DIE a fost 
fără echivoc: Trifa nu a fost implicat personal în 
crime, asasinate sau atentate. Ceauşescu a refuzat 
să accepte concluzia şi a ordonat Securităţii inter- 
ne să întreprindă noi investigaţii. Rezultatul a fost 
acelaşi. 

Ajuns în acest punct, Ceauşescu s-a implicat perso- 
nal în evoluţia cazului. El a început prin a-i ordona 
lui Bolânu să inventeze şi să documenteze acuzaţii 
potrivit cărora Trifa ar fi comis personal asasinate, 
pentru a putea determina autorităţile americane să- 
1 expulseze din SUA pe temeiul că este criminal 
nazist. Ceauşescu a mai ordonat ca ofițerii de infor- 
maţii şi agenţi să fie trimişi în Statele Unite şi Cana- 
da sub acoperirea de clerici, pentru a prelua treptat 
episcopatul lui Trifa şi bisericile sale. 

Înscenarea unui proces împotriva lui Trifa sub acu- 
zaţia că ar fi un criminal nazist a urmat întru totul 
instrucțiunile primite de la KGB. În primul rând, 
trebuia descrise oribilele scene ale crimelor comise 
în acei ani de Garda de Fier, pentru a le readuce cât 
mai vii în minţile supraviețuitorilor. Apoi urma să 
fie ales unul dintre adevărații călăi, unul care nu 
era în viaţă, dar al cărui stil de a ucide era cu totul 
diferit, astfel încât cei ce au fost martori ai acelor 
evenimente să-şi aducă aminte de el. Apoi crimele 
acestuia trebuiau atribuite obiectivului DIE ce tre- 
buie compromis. 


În cazul lui Trifa, DIE a ales un asasin al Gărzii de 
Fier care şi-a împuşcat victimele instalat în ataşul 
unei motociclete. Într-un fotomontaj creat în labo- 
ratorul DIE, trucat, capul asasinului din motocicle- 
tă a fost înlocuit cu capul lui Trifa, iar fotografia 
rezultată a fost publicată în Israel şi preluată apoi 
de o gazetă a emigrației din SUA, controlată de 
DIE. Ea a constituit prima „dovadă ” a crimelor 
comise de Trifa. Apoi psihologii DIE au compus 
scrisori şi declarații scrise semnate fictiv de oameni 
ce muriseră de mult timp — unii chiar în închisorile 
comuniste — sau semnate cu adevărat, de agenţi ai 
Securităţii ce trăiau în România, dintre care câtor- 
va li s-a permis apoi să „emigreze ” pentru a depu- 
ne mărturie verbală în SUA. Toate acestea îl zugră- 
veau pe Trifa ca pe un monstru vicios şi ofereau 
detalii convingătoare asupra felului în care el a 
ordonat să fie incendiate casele evreilor, magazine- 
le şi sinagogile lor. Altele atestau că Trifa însuşi a 
fost văzut omorând evrei. Dispoziţiile erau con- 
struite în aşa fel încât să-i determine pe supravie- 
țuitorii care trăiau în Occident să îşi amintească o 
parte din detaliile acestor scene, petrecute cu 30 de 
ani în urmă şi să creadă că Trifa a fost autor al cri- 
melor respective. 


La sfârşitul anului 1972, DIE l-a informat pe Trifa 
că Statele Unite şi Israelul au cerut dovezi referi- 
toare la „crimele ” sale şi i-a oferit protecţie în 
schimbul cooperării cu Bucureştiul. Trifa a refuzat 
din nou. 


La începutul anului 1973, Ceauşescu a ordonat ca 
DIE să treacă la atac indirect împotriva lui Trifa 
prin intermediul unor emigranţi din SUA ce lucrau 
pentru DIE. 


- Nu vreau Să fiu prins cu mâţa n sac, dacă SUA va 
pune lupa pă cazu Trifa. 

Un agent plătit al DIE care trăia în SUA, dr. Char- 
les Kremmer, a fost ales să lanseze acțiunea pe teri- 
toriul Statelor Unite. Agentul a primit de la DIE 
fotografia contrafăcută arătându-l, chipurile, pe 
Trifa în ataşul unei motociclete cu un pistol în 
mână, precum şi un număr de declaraţii falsificate 
din care reieşea că Trifa ar fi fost criminal nazist. 
Agentul a publicat aceste documente într-un ziar al 
emigrației din New York (Dreptatea), finanţat în 
secret de DIE şi condus de un alt agent plătit al DIE 
(Dean Milhovan). 


continuare în pag. 19 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


FERICIȚI CEI PRIGONIŢI 
ARHIEPISCOPUL VALERIAN TRIFA 


(...) 

Eforturile lui Ceauşescu au început să dea roade în 
1975, când a fost deschisă o acţiune judiciară de 
denaturalizare a lui Trifa în Statele Unite, la Curtea 
Districtuală din Detroit. Washingtonul i-a cerut 
Bucureştiului să coopereze în cursul procesului; 
Ceauşescu şi-a respectat însă hotărârea iniţială. El 
a aprobat ca autorităților americane să li se dea 
doar câteva documente datate înainte de luarea 
puterii de către comunişti în România (contrafăcu- 
te de DIE) pentru a evita să fie „prins cu mâţa 'n 
sac”. 


În 1976, Ceauşescu a ordonat să fie făcute noi 
încercări de a-l recruta pe Trifă, de data aceasta 
însă sub presiunea făcută asupra lui de acțiunea 
juridică. Șeful Brigăzii de Emigrare a DIE, colone- 
lul Constantin Afrim, fost consul în Statele Unite, şi 
adjunctul său, colonelul Nicolae Sporiş, alias Spă- 
taru, au fost implicaţi direct. Discuţiile lor cu Trifa 
nu au avut succes şi Ceauşescu s-a decis în cele din 
urmă Să pună în mişcare operațiunea menită să 
obțină expulzarea lui Trifa din Statele Unite. 


După ce am obţinut azil politic în Statele Unite, am 
raportat autorităţilor americane tot ce ştiam atât 
despre vendeta lui Ceauşescu împotriva lui Vale- 
rian Trifa, determinată de refuzul acestuia de a-şi 
subordona episcopia Bucureştiului, cât şi despre 
falsele dovezi fabricate împotriva lui create de DIE. 
Analizele de laborator făcute de FBI au dovedit că 
fotografia reprezentându-l pe Trifa în ataşul unei 
motociclete a fost trucată. Totuşi, în 1979, nou- 
creatul Birou pentru Investigaţii Speciale al Depar- 
tamentului Justiţiei a ajuns la concluzia că are des- 
tule dovezi că Trifa ar fi fost criminal nazist şi un an 
mai târziu a declanşat o acţiune penală împotriva 
lui. În cele din urmă, Trifa şi-a predat voluntar 
pașaportul, iar în august 1984 a fost expulzat din 
Statele Unite. A murit în ianuarie 1987, de pe urma 
unui atac de inimă, în Cascais, Portugalia, unde îşi 
găsise refugiul.» 

lată, deci, ceea ce a scris fostul general de securita- 
te Ion Mihai Pacepa în cartea sa despre Episcopul 
Valerian Trifa unde, din păcate, intenţionat sau nu, 
comite mai multe greşeli, unele mai mici, altele mai 
mari. Aşa este cazul când spune că tânărul de 
atunci, Viorel Trifa, a ajuns în SUA în anul 1955. În 
realitate a ajuns în anul 1950, dar acesta este doar 
un exemplu de o mică greşeală fără prea mare 
importanță. O mare şi aberantă «greşeală» este 
atunci când spune că : «/n cazul lui Trifa, DIE a ales 
un asasin al Gărzii de Fier care şi-a împuşcat vic- 
timele instalat în ataşul unei motociclete.» Or, o 
asemenea monstruozitate nici în cărțile holocaustu- 
lui românesc nu există şi n-a existat niciodată în 
istoria țării noastre. Chiar dacă, în principiu, IM 
Pacepa pare să ia apărarea lui Valerian Trifa, se 
vede clar că nu s-a delăsat de metodele şi minciuni- 
le comuniștilor. 


Dar, trecând peste aceste «detalii» mai mult sau mai 
puţin semnificative, rămâne totuşi ideea că un înalt 
şef al poliţiei criminale din România recunoaşte în 
mod oficial complotul bine gândit, bine organizat, 
bine pus la cale şi bine manipulat din culise chiar de 
dictatorul Nicolae Ceauşescu. lar această «mărturie 


PERMANENTE 


şi spovedanie» nu-i deloc de neglijat pentru că vine 
din partea unui fost demnitar comunist care, zice el, 
«a rupt-o» cu sistemul din care a făcut parte. 


Ceea ce nu spune IM Pacepa este faptul că în SUA, 
dar şi în Canada, a urmat o adevărată campanie de 
minciuni şi calomnii la adresa Episcopului Trifa şi 
a celor care au refuzat să colaboreze cu Ceauşescu 
şi criminala lui securitate. Şi, ceea ce mi se pare şi 
mai groaznic este faptul că aceste înfiorătoare şi 
groaznice maşinaţii se pot găsi şi în ziua de astăzi pe 
unele situri sau în unele cărți. Aşa este cazul lucră- 
rii «RAPORT FINAL2» unde se repetă exact ace- 
leaşi neadevăruri şi pure invenţii ale lui Ceauşescu. 


Chiar dacă şi IM Pacepa spune că episcopul Vale- 
rian a fost expulzat din Statele Unite, adevărul este 
că a plecat de bună voie, scârbit şi întristat de toată 
propaganda mincinoasă pe care mass-media ameri- 
cană nu înceta s-o mai ducă la adresa sa. În schimb, 
este adevărat faptul că autorităţile americane, bine 
mințite şi manipulate de oamenii securităţii, pe baza 
unor false dovezi şi mărturii, i-au fabricat un simu- 
lacru de proces unde era acuzat de comiterea unor 
aşa zise «crime de război». Or, lon Halmaghi, năs- 
cut în America şi unul din puţinii foşti deținuți poli- 
tici români care a reuşit după închisoare să ajungă 
în Statele Unite şi să devină o voce puternică a exi- 
lului românesc, într-o carte de dialoguri cu Mihai 
Posada din Sibiu, recunoaşte că l-a sfătuit pe Epis- 
copul Valerian Trifa să facă acest proces şi să aibă 
încredere în justiția americană.”. lar mie personal, 
în una din discuţiile avute la Câmpul Românesc din 
Hamilton, mi-a povestit cum el era ferm convins că 
detractorii, mincinoşii şi falsificatorii nu vor avea 
nici-o şansă de câştig. În schimb, aşa cum scrie în 
Evanghelia de la Matei 5, 20 şi 5, 25 : «Dacă drep- 
tatea voastră n'o va întrece pe a cărturarilor şi a 
fariseilor, nu veți intra în împărăţia cerurilor.» şi 
«Impacă-te cu părâşul tău degrabă, cât încă mai 
eşti cu el pe cale, ca nu cumva păârâşul tău să te dea 
pe mâna judecătorului, iar judecătorul pe aceea a 
slujbaşului şi să fii aruncat în temniţă», Episcopul 
Valerian a dorit să pună capăt la această mascaradă 
şi a părăsit America exilându-se în Portugalia. Tot 
de la Ion Halmaghi mai ştiu şi faptul că Episcopul 
Valerian n-a vrut să cheltuie banii episcopiei. EI, 
săracul, n-ar fi avut atâția bani încât să poată plăti 
avocaţi care să se bată şi să se zbată pentru el, avo- 
caţi care să înfrunte procurori plătiți cu bani grei din 
banii publici şi bine îndoctrinaţi de propaganda 
anti-Trifa. 

Aşa cum I s-a întâmplat şi Domnului Nostru lisus 
Hristos, tot astfel i s-a întâmplat şi Episcopului 
Valerian Trifa. Mai exact, prin dorinţa oarbă de răz- 
bunare a unor oameni «sus puşi», dar total lipsiţi de 
omenie şi credință, şi Valerian Trifa a avut de dus în 
spate o cruce imensă, o cruce mare şi grea. Nu 
degeaba spune Mântuitorul: «Dar mai înainte de 
toate acestea îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor 
prigoni, predându-vă sinagogilor şi temniţelor, cu 
de-a sila ducându-vă la 'mpăraţi şi la dregători din 
pricina numelui Meu», la Luca 21, 12 şi la loan 15, 
20-21: «Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l- 
am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul ei. 
Dacă M'au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor pri- 
goni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl 
vor păzi. Dar pe toate acestea vi le vor face din pri- 
cina numelui Meu, pentru că ei nu-L cunosc pe Cel 
ce M'a trimis.» In plus, ceea ce mai ştia Episcopul 
Valerian, era şi faptul că toate aceste jigniri şi loviri 
nedrepte nu loveau doar în obrazul său personal, ci 
ele afectau foarte grav imaginea episcopiei în între- 
gime, atât în faţa opiniei publice româneşti, cât şi 
americane. 

Toate acestea, doar pentru faptul că n-a vrut şi n-a 
acceptat să se prosterneze în faţa dictatorului Nico- 
lae Ceauşescu. De-ar fi acceptat să fie sub papucul 
lui Ceauşescu, la orice moment când i s-a propus, 
toate aceste ofense şi procese ar fi luat sfârşit. 
Exact, dar exact, ca în dialogul dintre Fiul Lui 
Dumnezeu şi Mamona: «Diavolul L-a mai dus pe 
un munte foarte înalt şi l-a arătat toate împărăţiile 
lumii şi Slava lor şi I-a zis: „Pe acestea toate ţi le 
voi da ție dacă vei cădea înaintea mea şi mi te vei 
închina ”. Atunci isus i-a zis: ,„, Mergi înapoia Mea, 
Satano, că scris este: Domnului Dumnezeului tău 
să 1 te închini şi numai Lui să-l slujeşti! "» (Matei 4, 
8-10). 


19 


Spre final 


La începutul expunerii am amintit de Valeriu 
Gafencu «sfântul închisorilor». Pe coperta-4-a unei 
cărți dedicate lui stă menţionat un pasaj al Părinte- 
lui Arsenie Papacioc care spune: «Pe oamenii ace- 
ştia, pe Gafencu, pe Trifan, pe Marian, pe ăştia toți, 
Maxim, Pascu, şi ceilalți, pe toți i-aş sfinți (canoni- 
za). Era, oare, unul mai bun ca altul? Toţi erau gata 
de moarte. Contează maniera în care primeşti Ssufe- 
rința. Pe toţi i-aş Sfinţi, pentru că au fost sinceri şi 
pentru că nu au ezitat a se jerfi. Toţi jertfeau. S-au 
dus cu toții, rând pe rând. Cu o bucurie greu de 
explicat. La proscomidie îi amintesc pe toţi ca pe 
nişte luptători, alături de marii voievozi ai ţării.» 
Asemenea Părintelui Papacioc aş îndrăzni şi eu 
astăzi să zic: «Pe Valerian Trifa, pe Nicu Naum, pe 
Stelain Stănicel, pe Eugen Bârsan, pe George Băla- 
şu, pe ăştia toți i-aş sfinți (canoniza). Cu toții au 
acceptat o suferinţă nemaiintânită în vieţile sfinţi- 
lor. Au acceptat să fie terfeliți şi batjocoriţi în fel şi 
chip de duşmanii Lui Hristos care au controlat şi 
controlează întreaga mass-medie şi efectele ei. In 
plus, durerea lor a fost şi mai mare, şi mai groazni- 
că, când au avut de suferit şi alții în urma lor, cei 
apropiaţi lor: soții, copii, nepoți, rude, prieteni, etc. 
Da, aceştia toți au jertfit, s-au jerfit. Dar, fără voia 
lor, le-au creat necazuri şi celor din jurul lor.» 

La moartea Episcopului Valerian ziaristul George 
Bălaşu a scris: «Arhiepiscopul Valerian i-a iertat pe 
toți cei ce l-au nedreptăţit, pentru că a fost chiver- 
nisitorul legii creştine de viaţă care este întemeiată 
pe dragoste şi adevăr» Am ferma convingere că 
acesta a fost şi este adevărul : Arhiepiscopul Vale- 
rian i-a iertat pe toţi cei ce l-au nedreptăţit. Din scri- 
sorile şi textele lăsate de el şi publicate de cei care 
l-au ajutat şi l-au susținut în aceste grele încercări, 
asta reiesa foarte clar : i-a iertat pe toţi! 


Concluzie 


De fiecare dată când ascult cântându-se fericirile la 
Sfânta Liturghie unde se spune: «Fericiţi cei prigo- 
niți pentru dreptate, că a lor este împărăţia ceruri- 
lor. Fericiţi veți fi când din pricina Mea vă vor 
ocări şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot 
cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă 
veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa 
i-au prigonit pe profeții de dinaintea voastră.» 
(Matei 5, 10-12); la fiecare cântare, în fiecare dumi- 
Nică şi în zi de sărbătoare, stau şi mă gândesc la ce 
oare a vrut să spună Mântuitorul prin aceste vorbe? 
Până unde poate să ajungă minciuna şi cuvântul 
rău? Cât poate să fie de mare această scară a min- 
ciunilor? Oare cât timp o poate accepta şi tolera 
Bunul Dumnezeu? Numai El ştie. 

Timp de secole Biserica Ortodoxă a dat sfinți. Aşa 
cum spune Părintele Selafiil de la Noul Neamţ: 
«Dumnezeu a vrut să facă sfinți cu comunismul ista, 
mulți Sfinți o făcut Dumnezeu printr-înşii...»; tot ast- 
fel am ferma convingere că Dumnezeu a vrut ca să- 
şi facă sfinți şi prin cei din exilul românesc şi anti- 
comunist, iar Valerian Trifa, dacă nu-i primul, este 
printre primii dintre ei. 

Aşa să ne ajute Dumnezeu! 


MARIAN COSTACHE, Canada 


Note: 


l Întregul pasaj a fost reprodus din cartea «ORI- 
ZONTURI ROȘID», ediție adăugită, crimele, corup- 
ţia şi moştenirea ceauşeştilor, editată de Editura 
Humanitas din Bucureşti în anul 2010. Întregul 
capitol, care poartă acelaşi titlu: «Vendeta împotri- 
va arhiepiscopului», se găseşte la paginile 345-351. 
2 Este vorba de lucrarea cu titlul: «RAPORT 
FINAL», Comisia Internațională pentru studierea 
Holocaustului în România, editată la Editura Poli- 
rom din Bucureşti în anul 2005. Pasajele cu referire 
la Arhiepiscopul Valerian Trifa se găses la paginile 
35, 53 şi 108. 

3 «Cu Ion Halmaghi, prin istoria asumată — o carte 
dialog realizată de Mihai Posada», Editura Tipo- 
Moldova, laşi, 2013, pagina 135. 


20 


PERMANENTE 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


30 de ani de la sfințirea monumentului de la Târgşor 


Comemorarea de anul acesta de la închisoarea 
Târgşor, desfăşurată la 18 august a.c. a avut şi o 
dimensiune aniversară - împlinirea a 30 de ani de 
la sfinţirea crucii monument din curtea bisericii de 
lângă penitenciar, în memoria elevilor deținuți 
politici (80% tineri legionari din Frățiile de Cruce, 
elita liceelor ţării) care au pătimit aici în anii prigo- 
anei comuniste. Au participat membri şi simpati- 
zanţi ai Fundaţiei „Profesor George Manu” din 
diverse colţuri ale țării, singurul camarad senior 
prezent, supravieţuitor al Târgşorului, fiind domnul 
Petru Codrea din Sighetu Marmaţiei (unul dintre 
cei 30 de elevi maramureşeni care constituiau în 
perioada 1949-1950 cel mai numeros grup de deţi- 
nuţi la Târgşor). 


După rugăciunea scurtă a părintelui Marius Vişo- 
van a urmat parastasul celebrat de părintele paroh 
Titus Ciobanu, cu pomenirea numelor tuturor celor 
trecuți la Domnul, apoi s-a citit o evocare a fazei de 
început a comemorărilor, acum peste 30 ani, con- 
semnată atunci de deținutul politic Adrian Brişcă. 
După o prezentare generală a rezistenţei anticomu- 
niste şi a istoriei închisorii Târgşor, autorul descrie 
atmosfera primei întâlniri din 1991 când s-a hotărât 
construirea unui monument al elevilor deţinuţi 
politici. 

„În luna iulie 1991, copiii Târgşorului s-au revăzut 
după 40 de ani! Suferințele închisorii 1-au unit, rea- 
lizând o comuniune sufletească greu de imaginat. 
De aceea revederea a fost înălțătoare şi încărcată de 
emoție. Copiii de ieri erau acum sexagenari cu 
părul alb şi gârboviţi de povara anilor dar mai ales 


de suferințele îndurate. Mulţi n-au venit şi nu vor 
mai veni niciodată. Lista lor e lungă, dureros de 
lungă. Numele lor au fost pomenite la slujba reli- 
gioasă oficiată la biserica din Târgşor. La sfârşitul 
listei, două nume - Dumitru şi Gheorghe, ale foşti- 
lor gardieni Dumitrache şi Viţel, care au făcut ser- 
viciul la penitenciarul Târgşor. Nu este nicio greşe- 
ală, pentru ca aceştia, spre deosebire de ceilalți gar- 
dieni întâlniți pe drumul suferinței, au fost mult 
mai omenoşi. Aşa se explică de ce parastasul elevi- 
lor morți a fost şi parastasul celor doi gardieni...” 


Domnul Petru Codrea, participant direct şi în 1992 
şi acum, îşi aminteşte şi el frânturi din atmosfera de 
emoție şi bucurie de atunci. „Gara din Ploieşti era 
plină de foşti deținuți politici care coborau din tre- 
nurile ce soseau din toate colţurile țării, nu cred că 
s-a mai văzut vreodată o asemenea aglomeraţie pe 
peroanele Ploieştiului... din Maramureş am fost 
majoritatea celor care mai erau în viață la ora 
aceea... Apoi am fost urcați în autocare, după 
părerea mea eram cel puţin 300 de persoane, plus 
cei veniți cu maşini particulare. Ajunşi la Târgşor 
am fost introduşi să vizităm penitenciarul, am recu- 
noscut o parte din clădirile vechi, inclusiv bazinul 
cu apă, dar erau şi amenajări mai recente. Cine ar 
fi crezut că vom ajunge, după 4 decenii să vizitam 
aceste locuri ca oameni liberi... Bucuria întâlnirii 
cu camarazi pe care nu i-am văzut de atâta vreme 
este de nedescris!... Apoi ne-am mutat în curtea 
bisericii unde am participat la sfinţirea crucii şi la 
pomenirea celor trecuţi la cele veşnice, atmosfera 
era atât de emoţionantă încât unii aveau lacrimi pe 


Comemorare Miercurea Ciuc 2022 


20 de ani de la mutarea la Domnul a lui Aurel Vişovan 


În primul weekend al lunii august, sub semnul 
Schimbări la Faţă a Domnului, am participat anul 
acesta la două evenimente importante dedicate 
celor care au pătimit în temnițele comuniste pentru 
transfigurarea neamului românesc. 


Primul dintre acestea, comemorarea anuală 
dedicată femeilor pătrimitoare în închisoarea de la 
Miercurea Ciuc a avut loc în prima sâmbătă a lunii, 
care anul acesta a căzut pe data de 6 august, chiar 
în ziua minunii de pe Muntele Tabor, aşa cum 
fusese stabilită inițial de către cele care au trecut 
prin această închisoare. 

Ca în fiecare an, evenimentul a început la 
Catedrala Ortodoxă Sfântul Nicolae din Miercurea 
Ciuc unde am participat la Sfânta Liturghie în 
cadrul căreia mărturisitoarele de la Ciuc au fost 
pomenite, atât în ectenii, cât şi în predică. După 
Liturghie, slujitorii catedralei au săvârşit slujba de 
parastas pentru martirele şi mărturisitoarele care au 
trecut prin închisoarea de la Miercurea Ciuc 

De la catedrală ne-am deplasat spre cimitirul 
catolic al oraşului. Aici, în fața Monumentului 


ridicat în apropierea gropii comune unde erau 
aruncate trupurile celor care au trecut la Domnul 
din nemiloasa temniţă a Ciucului, am înălţat 
rugăciuni întru veşnica pomenire a acestora, 
precum şi a celor trecute la Domnul după detenţie. 


La final am cântat „Imnul legionarului căzut” 
pentru cele care, ca de fiecare dată, au răspuns 
„Prezent!” la apelul nostru de peste timp şi moarte. 


De la Miecurea Ciuc am pornit spre Sighetu 
Marmaţiei. A doua zi, duminică, 7 august, se 
împlineau 20 de ani de la mutarea la Domnul a 
luptătorului ancomunist maramureşean, Aurel 
Vişovan, eveniment care avea să fie marcat la 
Parohia Greco-Catolică, cu hramul Schimbarea la 
Faţă a Domnului, din Şugău, Sighetu Marmației. 
Aici, după Sfânta Liturghie, a avut loc o slujbă de 
parastas oficiată de părintele paroh Marius 
Vişovan, alături de părintele Cornel Ardelean de la 
parohia Sarasău. 

La final, părintele Ardelean a rostit un scurt discurs 
despre personalitatea lui Aurel Vişovan, pe care l-a 
evocat ca pe un adevărat model moral şi creştin, un 


obraji... La terminarea ceremoniei, camaradul 
Gheorghe Dipşe din Baia Mare, devenit între timp 
preot greco-catolic, m-a luat şi m-a dus la mormân- 
tul lui moş Dumitrache, gardianul omenos care s-a 
purtat foarte bine cu noi şi am făcut o rugăciune cu 
multă recunoştinţă...” 


PERMANENŢE 


om pe care a avut onorea şi binecuvântarea de a-l 
cunoaşte. 

La parastas, alături de creştinii din parohie şi 
membrii familiei lui Aurel Vişovan, a participat şi 
fostul deţinut politic Petru Codrea, unul dintre 
ultimii supraviețuitori ai „lotului Vişovan”, urmaşi 
ai luptătorilor anticomunişti maramureşeni, şi noi, 
membrii Fundaţiei Profesor George Manu, veniți 
de la Bucureşti şi Cluj. 


De la biserică am plecat spre cimitir, la mormântul 
lui Aurel Vişovan unde ne-am rugat pentru veşnica 
sa pomenire şi am cântat „Imnul legionarului 
căzut” . 

După o scurtă vizită la Colegiul Naţional „Dragoş 
Vodă” din Sighet (unde am văzut placa memorială 
care marchează locul de unde a pornit calvarul 
„lotului Vişovan”), ne-am deplasat la Memorialul 
Victimelor Comunismului şi al Rezistenței pentru a 
aprinde o candelă în sala dedicată rezistenței 
anticomuniste din Maramureş. 

Aşa s-a încheiat un sfârşit de săptămână plin de har 
în care ne-am întâlnit din nou, în mod tainic, cu cei 
care au înțeles că drumul spre Tabor trece prin 
Golgota şi au ales să-şi jertfească tinereţea şi viaţa 
pentru Schimbarea la Faţă a Neamului Românesc. 


ALINA IOANA DEAC 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


PERMANENTE 


Comemorare Aiud — 2022 


Ca în fiecare an, la data de 14 septembrie, în ziua 
sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci, a avut loc la Aiud 
comemorarea martirilor şi mărturisitorilor antico- 
munişti din temniţa Aiudului. Ca şi în alţi ani am 
participat la Sfânta Liturghie şi la această come- 
morare alături de Fundaţia „Profesor George 
Manu”. A fost un prilej bun de a revedea vechi 
prieteni, de a întâlni foşti deţinuţi şi membri ai 
familiilor foştilor deţinuţi şi de a achiziționa cărți 
care ajută la înțelegerea celor întâmplate la Aiud 
şi nu numai. 


Ca multe alte localităţi din România, Aiudul a fost 
„pus pe hartă”, adică a căpătat o semnificaţie mai 


Cinstite feţe bisericeşti, 
onorați oaspeți, 
dragi camarazi, 


lată-ne ca în fiecare an veniţi aici să cinstim 
memoria celor care au fost şi cărora le-am fost 
camarazi de ideal şi credință. Însă, aşa cum spune 
poetul Radu Gyr în creaţia sa Mormântul căpi- 
tanului: 


Dar de-or veni, cândva, cu paşi uşarnici 
la groapă ta, mişeii şi viclenii, 

şi se vor bate'n piept cu pumni fățarnici, 
slăvind lumina sfintelor vedenii, 


Mormântul tău, gemând, să se ridice 
şi duhul tău, țâsnind din veşnicie, 
într 'un năpraznic fulger să despice 
pângăritoarea lor nimicnicie! 


Încep cu sfintele cuvinte ale părintelui ustin 
Pârvu, stareţul şi duhovnicul neamului care a 
slujit şi ridicat mănăstirea Petru Vodă: 


„Toată ideologia generaţiei luptătoare interbe- 
lice s-a bazat pe teologia jertfei unei generații 
de tineri luptători români care au înfruntat 
iadul”. 


Sub amenințarea legilor fără de lege şi antis- 
tatale ne-au obligat să ridicăm case memoriale 
şi să omagiem victimele nevinovate ale unui 
holocaust fascist, pe care le compătimim, dar cu 
care nu avem nimic în comun şi nicio vină. 
Poate doar vina că nu am reuşit un proces, un 
Nurenberg în care să tragem la răspundere 
comunismul ca cea mai criminală doctrină care 
a depăşit fascismul, lăsând moştenire umanităţii 


mare, nu datorită vreunui motiv de sărbătoare, nu 
datorită vreunei încoronări, nu datorită încheierii 
vreunei păci, nu datorită vreunei administrații 
exemplare şi nu datorită vreunei remarcabile echi- 
pe de fotbal, ci din cauza acelei închisori bleste- 
mate şi în urma unei mari suferințe. Aiudul se 
remarcă prin destine frânte, prin morți premature 
şi chinuri acumulate. Aici au suferit mii de tineri 
români, care s-au luptat cu comunismul cu preţul 
libertății şi al vieţii lor. Aici oameni de o înaltă 
cultură şi credinţă au oferit cea mai mare jertfă. Şi 
tot aici s-au născut sfinți. 


Printre cei trecuţi la Domnul pe calea Aiudului se 
numără foşti demnitari, 
preoți şi intelectuali, 
între aceştia îi remar- 
căm, printre alţii, pe pro- 
fesorul George Manu, 
sociologul Traian Brăi- 
leanu, generalul Con- 
stantin  Petrovicescu, 
filosoful Mircea Vulcă- 
nescu, preotul Ilarion 
Felea şi Constantin 
Gane. 


Din păcate, această 
comemorare, acest prilej 
de a face cunoştinţă cu 
trecutul dureros, cu 
exemplele de rezistență 
şi luptă împotriva comu- 
nismului, cu eroismul şi 
sfințenia celor ce au fost 


oarbe şi mute un holocaust de 200 de milioane 
de victime tot atât de nevinovate, dar trecute la 
rubrica nepăsării şi a convingerii că creştinii vor 
întoarce şi celălalt obraz, ca de obicei. Uităm 
însă că atunci când a fost cazul, şi Mântuitorul 
însuşi a pus mâna pe joardă pentru a goni sam- 
sarii din templu. 


Îngenunchem şi ne închinăm rugându-ne pentru 
sfinții eroi, pentru o Biserică şi o ţară pe care o 
voiau ca „soarele sfânt de pe cer”. Cei închişi 
au fost aleşii Domnului şi nicio lege din lume nu 
le poate întina memoria pentru că ei sunt eroii 
acestui neam, care şi-au dat sângele cu care s-a 
scris istoria noastră. 


Azi, politica aparţine bandiţilor şi codoşilor care 
o sucesc precum porcul, bostanul. Cei care ne- 
au ucis în gulaguri sunt cei care ne conduc, se 
bucură de libertate şi se numesc democrați. 


Ei vorbesc în numele tuturor, renegându-ne 
martirii şi sfinţii care au căzut pentru grădina 
Maicii Domnului râvnită de toţi veneticii, grăd- 
ina pe care noi am apărat-o cu fapta, cu arma în 
mână şi cu viaţa. 


Astăzi asta este istoria: o istorie a unui occident 
al cărui scut ne-a abandonat fără regrete de câte 
ori interesele i-au cerut-o. O istorie a unei 
țărişoare al cărei suflet îi depăşeşte hotarele, 
cum spunea părintele Calciu. 


Aşa să ne ajute Dumnezeu, să luăm îndemn şi 
curaj de la eroii noştri şi să înviem, precum 
spune poetul Vasile Alecsandri în poezia: 
„Cristos a înviat! ”: 

„Cristos mântuitorul din morți a înviat, 

Și fruntea-i ca un soare, 

Lucind peste popoare, 

Fiori de nemurire în lume a-mprăştiat. 


2] 


forțați să îşi trăiască cei mai frumoşi ani între 
zidurile închisorii, a strâns doar puţni oameni în 
acest an. 


În timp ce alte popoare, chiar pe teritoriul nostru, 
îşi înființează instituții, organizații şi ridică monu- 
mente prin care să îşi rememoreze suferinţele, 
unele reale, altele doar pretinse, românii ignoră 
acest aspect. Ei refuză să îşi cunoască trecutul, nu 
foarte îndepărtat. Acest lucru se întâmplă nu dato- 
rită vreunei înalte demnități care să refuze orice 
fel de statut de victimă, ci mai de graba din cauza 
unei ignoranţe inexplicabile. Noi nu doar că nu 
facem nimic în această direcţie, ca popor, sau 
națiune, dar nici măcar nu ne bucurăm de ceea ce 
există deja, adică de nenumăratele monumente şi 
mărturii. 

Acei puţini prezenţi la această comemorare au 
avut ocazia ca într-un cadru solemn să se roage, să 
îşi amintească de acei sfinţi martiri şi să îi asculte 
pe Demostene Andronescu şi Vasile Jacques 
Iamandi, foşti deținuți, care au fost închişi şi la 
Aiud şi care în ciuda vârstei foarte înaintate refu- 
ză să ne părăsească şi vin în continuare la astfel de 
evenimente, pentru că mai au încă ceva de zis şi 
noi mai avem încă ceva de învăţat. Printre vorbi- 
tori s-a numărat şi Maria Trifan, fiica fostului 
deținut Traian Trifan. 


Nădăjduim ca în viitor mai mulți români să încea- 
pă să se regăsească în astfel de evenimente, fiind 
puţine locuri şi ocazii în care dragostea de ţară şi 
de istorie se mai pot manifesta public şi ar fi păcat 
ca astfel de moşteniri să se piardă. 

Veşnică pomenire! 


PREZENT! 


DIETER MIHAIL MAURER 


Cristos, zeul credinţei, ieşit-a din mormânt! 
Ș-a Sa reinviere 

Ne-arată că nu piere 

Dreptatea, şi credința, şi adevărul sfânt! 


Cristos e viu! Ca dânsul, o! voi ce suferiţi 

În lanțuri de robie, 

Curând la viaţa vie 

Din umbră tristă-a morţii veți fi cu toţi ieşiţi! ” 
Vom învia, ne vom întoarce într-o zi, neapărat, nu 
pentru ură sau răzbunare. Ne vom întoarce pentru 


a cere iertare Celui a toate iertător din ceruri pen- 
tru tot ce am greşit. 


VASILE JACQUES IAMANDI 


22 


DE LA CAPĂT, COPII 
Celule, oameni... 


(Penitenciar Satu Mare) 


ION DUNCA 


Când, după proces, am devenit locatarii acestei 
celule, nu toate locurile au fost ocupate. Nu bănu- 
iam atunci că erau rezervate. Doar când au reve- 
nit, pe rând, la intervale de câteva zile (zece), cei 
ce purtaseră cele mai grele lanţuri care au fost 
găsite în inventarul închisorii Satu Mare, din 
toana, capriciul sau răutatea firească a securității, 
am înțeles. 


Primul scăpat care a venit la noi, Ghiţă Nan. Slab 
a fost el totdeauna, dar acum era o umbră, vânăt 
de frigul şi fierul atârnat de mâini şi de picioare, 
foamea crâncenă — mai rea decât a noastră — dârz, 
încăpățânat şi tăcut. Băiatul acesta căzuse printre 
noi aiurea, prin prostia sau laşitatea lui Vasile 
Dunca, deoarece nu mai făcuse închisoare, dar se 
comporta ca un veteran cu state vechi de serviciu. 
Nu se plângea, cred că mai degrabă ar fi murit 
decât să scape fie şi doar un oftat. Deşi căzut prin 
eroare printre noi, era pe deplin de-al nostru. Abia 
acum şi de la el am aflat ticăloşia ilegală şi nere- 
glementară, pusă la cale şi aplicată fără scrupul 
celor trei. 


Când am auzit sunetul fierului izbit de fier — atât 
de specific şi oarecum familiar — am bănuit şi s-a 
confirmat:a scăpat Fănică Deac. L-am primit cu 
toată căldura de care eram în stare. Arăta cum era 
de aşteptat. Tot aşa de tăcut, îndârjit şi nu ştiu prin 
ce resurse, rezistent. Prin puţine cuvinte ne-a 
relatat ceea ce ştiam deja de la consăteanul său, 
Ghiţă Nan. 


Amândoi din Cuhea istorică (acum Bogdan 
Vodă), nu-şi desminţeau originea. Cuherii aveau 
prin vecinătăți faima că ar fi oameni dosnici, 
ascunşi. Eu cred că mai degrabă sunt excesiv de 
prudenţi, bănuiori cu cei pe care nu-i cunosc şi 
dotați cu o tenacitate încăpățânată în exces com- 
parativ cu restul lumii. Pot să dau toate asigurări- 
le că plecând la drum cu un astfel de om, nu vei fi 
părăsit pe cale, chiar dacă ar crăpa şi el odată cu 
tine. 


În sfârşit, la data presupusă, a fost eliberat din lan- 
ţuri şi izolare şi Nistor Man, dar nu l-au adus la 
noi — toate locurile fiind ocupate — ci într-o celulă 
unde era aşteptat de Aurel Vişovan şi Ştefan Mini- 
că. Presupuneam că scopul era de a-i contamina 
pe toţi cu TBC. Inalt şi deşirat cum era acum, 
numai piele şi os, tăios ca o sabie şi cu ochii ca 
oţelul, purta pe umeri povara celor şapte ani de 
temniță pe care-i executase în prima perioadă de 
detenție, în loc de cinci ani corecțională cât fuse- 
se condamnat. Mai mult prin izolări, lanţuri, 
mutări disciplinare de colo-colo, neadapiat şi 
neadaptabil. Incă de la Târgşor a intrat între 
intransigenți. Nici nu a făcut prea mulţi purici pe 
acolo, că a fost trimis la Jilava cu primul lot dis- 
ciplinar şi a ţinut-o tot aşa, până ce pur şi simplu 
l-au dat afară, după ce executase doi ani în plus 
față de condamnare. Apoi, fost coleg de facultate 
cu Ghiţă Andreica şi exmatriculați împreună în 
anul II-, s-au regăsit. Ne-am regăsit. Acolo unde 
nu ştiu cine a decis că ne-ar fi locul. A supravie- 
ţuit şi de data asta, în ciuda celor ce voiau să scape 
de el. Ca de noi toţi, dar de el mai urgent. Nu l-au 
învins. Anticipez: a supravieţuit, şi-a terminat 
facultatea reluînd-o de la început — cu note maxi- 
me pe tot parcursul facultății — şi a fost până la 
pensionare profesor de franceză-engleză la Târgu 
Mureş, unde trăieşte şi astăzi. A sărit mult peste 
80 de ani şi nu arată nici 50! Ce s-a ales de cei ce 
au vrut să-l distrugă? Din câte ştiu, nici unul nu 


PERMANENTE 


mai € în viață. (2014) Nistor, da! 


Ceea ce ar putea fi de mirare — cel puţin — pentru 
oricine trăieşte în normalitate, s-a petrecut şi cu 
cei trei scăpaţi de izolare:înafara faptului că nu 
erau decât nişte saci cu oase, pielea părând a avea 
unicul rost de a nu lăsa ciolanele să se risipească, 
erau perfect sănătoşi. Sau pe aproape, căci Fănică 
Deac era mare colecționar de maladii, dintre care 
una reală şi afurisită, piatră la rinichi, fiind unicul 
vătămat. Dar nu din cauza izolării. 


% 


Ne-am regăsit vechile năravuri, ca şi cum nu ar fi 
trecut un timp de presupusă libertate, ironiile şi 
înțepăturile fulgerau în micul spațiu şi, cu tot 
necazul produs de reîntemniţarea cumplit de 
nedreaptă, nu permiteam ca lâncezeala şi tristețea 
să ne copleşească. Da, trebuia să ne apărăm din 
toate puterile şi sub nici un motiv, nu trebuia să ne 
lăsăm încovoiați. Nu puteam mare lucru împotri- 
va nedrepţilor stăpâni, dar nici nu eram dispuşi să 
ne lăsăm învinşi, cu propriul consimțământ. Aces- 
ta nu era un program, făcea parte din noi şi, dacă 
parţial o mai fi amorţit pe ici pe acolo, şocul ne-a 
redeşteptat: chiar dacă atunci când am început 
lupta împotriva tiraniei comuniste eram doar 
nişte copilandri, am avut dreptate! Monstruosul 
sistem împotriva căruia am luptat după puterile 
nostre reduse, era un sistem criminal la cele mai 
înalte cote. Acum se ştie, dar se tace în mod vino- 
vat. 


Ironiile şi înţepăturile de care vorbeam mai sus, 
nu erau răutăți, cum ar părea la prima vedere. Era 
doar modul nostru nu prea delicat, de a ne zgâlțâi 
reciproc, preferabil plânsului de propria milă. 
Aparentele răutăţi se încrucişau în mica celulă 
precum fulgerele în furtună, stârnind în loc de 
supărare, hohote de râs. Admonestate de gardieni 
atunci când intensitatea depăşea limitele regula- 
mentare, aceştia nepricepând nicicum, de unde 
veselia asta într-un asemenea loc, destinat unor 
simțăminte mai degrabă inverse? 


Fănică Deac doar mustăcea, înțelept şi matur, la 
copilăriile noastre de puşti întârziaţi. EI era între 
noi un înțelept cu tabieturi de boşorog, ziceam 
noi. De ex. atunci când se servea masa, ni se 
dădea o singură lingură/ celulă, pentru întregul 
efectiv, dar noi nu ne aşteptam rândul, căci fieca- 
re-şi confecționase dintr-o surcea de lemn găsită 
prin curte când eram scoşi la plimbare — destul de 
rar — şi un ciob de sticlă din aceeaşi sursă, un fel 
de lopăţică semănând cu un făraş minuscul, cu 
care adunam zeama rămasă pe fundul castronului 
din aluminiu. Care zeamă era o idee mai deasă, 
după ce am băut conţinutul, un lichid oarecum 
limpede, hrana noastră cea de toate zilele, direct 
din castron. Cam necivilizată metoda, dar... La 
percheziţiile frecvente care se efectuau prin celu- 
le, aceste ustensile primitive erau confiscate şi 
totul era reluat cu răbdare de puşcăriaş de la înce- 
put. Numai Fănică nu renunţa şi ar fi fost în stare 
să restitue castronul neatins, dacă nu-l golea cu 
lingura, pe măsuţa de 2 mp. din colţul celulei. 
Aşa că, automat, lingura-i revenea lui Fănică de la 
prima mişcare. Acord tacit şi respectat. La urma 
urmei, Chiaburul dovedea un respect de sine 
superior nouă, care nu ne sinchiseam cine ştie ce 
de asemenea mofturi. 


Îmbrăcămintea penală cu care ne-au înzestrat era 
jalnică, numai petice şi găuri. Le-am fi cârpit noi, 
dar acul era un obiect strict interzis. S-a găsit 
remediu şi la asta. Tot prin curte se mai găseau 
aruncate şi din fericire neluate în seamă, bucățele 
de sârmă de cupru (era acolo un fel de atelier 
mecanic) din care, cu răbdare, se puteau confec- 
ționa un fel de ace, treabă la care era mare meşter 
acelaşi Fănică. La Târgşor şi apoi pe Canal, tot 
Fănică Deac era cel care ne cârpea sau recondi- 
ționa ţoalele uzate, din fire recuperate din te miri 
ce, confecționa şosete sau chiar pulovere, trans- 
formând deşeurile în obiecte folosibile. Acolo! 
Acum îşi reluase vechile îndeletniciri cu aceeaşi 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


îndemănare dintotdeauna şi cu aceeaşi nesfârşită 
răbdare. Secondat la treburile mai mari de un alt 
îndemânatic, Gicu Bulacu. Care nu avea astâm- 
păr, ar fi făcut orice, numai să nu stea locului. 


EI curăța cu cârpa duşumeaua (din scândură), iar 
când ni se dădeau găleata şi cârpa pentru spălat pe 
Jos, era imposibil să i le iei din mână. Ceea ce era 
bine la urma urmei, Gicu fiind un perfecţionist de 
felul lui, iar rezultatul era absolut fabulos: lună şi 
bec, ca la armată. Sau încă şi mai şi! Fiind la fel 
de adevărat că noi, restul de trândavi fără voie, nu 
ne înghesuiam să-l păgubim de plăcerea muncii, 
făcându-i favoarea — ziceam noi — de a-şi putea 
demonstra talentele. 


Pentru mine era o adevărată plăcere să-i urmăresc 
degetele în mişcare, când făcea ceva meticulos şi 
aparent imposibil. Dar nu şi pentru Gicu, având el 
şi năravul — atunci când era foarte concentrat — să- 
şi scoată vârful limbii şi să-l tot agite între buze, 
spre amuzamentul nostru veninos, prilej de bălă- 
căreală. De care Gicu se sinchisea exact nu, după 
propria-i expresie absolut negramaticală. Această 
apreciere aparținând Şerifului, care, filolog fiind 
— chiar dacă neterminat —, făcea mare caz de gre- 
şelile altora, ignorându-le voit pe ale sale. 


% 


Astfel, fiind noi asasini de timp calificaţi, vremea 
trecea. Se apropia termenul de trei luni şi deja 
ştiam cât de tipicari sunt şefii, când e vorba de 
forme. Nu ne-am înşelat. Exact la data prevăzută, 
grefierul închisorii şi-a arătat o parte din figură în 
cadrul vizetei, strigându-şi sinistrul catalog în 
ordine alfabetică. 


- Andreica Gheorghe! Şeriful s-a prezentat vizibil 
încordat. 


- 16 ani muncă silnică,... ani degradare civică,... 
lei cheltuieli de judecată... Semnează aici că 
declari recurs. Pe o treime de foaie de hârtie, un 
formular tip. Gata! 


- Dunca loan zis Nelu, 16 ani muncă silnică, ... 
degradare civivă,... cheltuieli... Am explodat 
într-un râs nestăpânit. Grefierul a făcut ochii mari, 
presupunând probabil că mi-am pierdut subit 
mințile, la aflarea condamnării. 


- Ce te-a apucat? 


- Nimic domnule! Dar nici nu pot lua în serios 
sentința asta. 


- Treaba ta. Semnează aici că declari recurs. Am 
semnat, fără să citesc formularul. 


Tot aşa, până la ultimul. Între 2 şi 25 de ani, ofe- 
riți cu generozitate. 


continuare în pag. 23 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


DE LA CAPĂT, COPII 


Comentariile nu au început imediat. Ne trebuia un 
respiro. Apoi s-a rupt zăgazul şi au năvălit grăma- 
dă. Nu-mi amintesc ce au spus ceilalţi, unii mai 
surprinşi, alţii mai puţin. Ştiu doar că după ce mi- 
am făcut la repezeală nişte socoteli, am făcut 
remarca: 


- Nu voi face 16 ani de puşcărie. Ori mor pe par- 
curs, ori se întâmplă ceva, nu ştiu ce anume, dar 
nu-i fac! lar dacă totuşi îi fac, — ceea ce nu prea 
cred — şi după 45 de ani mai rămâne un rest de 
viață. Cum o fi ea! Ceea ce mă deranjează 
deocamdată este faptul că trebuie să mai aşteptăm 
cine ştie cât, până se judecă recursul, alte trei luni 
până la reconfirmarea sentinței, timp în care ăştia 
pot să ne termine. Ce-o fi, o fi! am concluzionat, 
fatalist. 


- De la capăt copii! A clamat Şeriful, în chip de 
dirijor ad-hoc. 


- De la capăt să fie! s-a auzit acordul unanim. 


De la capăt au fost reluate doar discuţiile, 
deocamdată. Reanalizate anchetele, vorbele scă- 
pate, greşelile şi ticăloşiile. Prostiile naivilor sau 
fricoşilor — aducătoare de mari belele — dar nede- 
terminante din fericire, deoarece nu se legau logic 
între ele. Cu toată truda lor, anchetatorii nu au 
reuşit să încropească o argumentare cât de cât 
logică şi solidă, pentru a dovedi că am alcătuit o 
organizaţie. Posibil că nici nu le păsa prea mult, 
având ei pâinea şi cuțitul. Insă noi ne agăţam de 
fiecare amănunt, care ar fi putut dovedi nedrepta- 
tea monstruoasă care ni se făcea. 


Acum puteam să aşteptăm liniştiţi trecerea celor 
trei luni, până la comunicarea respingerii recursu- 
lui. Dacă putea fi numit astfel peticul de hârtie 
semnat la repezeală, fără posibilitatea vreunei 
contraargumentări împotriva sentinţei. 


- „Lung prilej de vorbe şi de ipoteze”... Doar că 


aici nu era vorba de Mişu St. Popescu şi nici de 
ipoteticul său divorţ, ci de soarta unor tineri, cu 
ani de puşcărie executată în cârcă. Frământările 
noastre erau explicabile, omeneşte vorbind. 


Şeriful avea o idee fixă: procesul se va rejude- 
ca. Afirmaţie combătută vehement, argumen- 
tul forte fiind că, stăpânii, ştiind ei cât se poate 
de precis că au comis o mare ticăloşie, la ordin. 
desigur şi tocmai de aceea, nu vor accepta pen- 
tru nimic în lume să fie dați de ruşine, obligați 
fiind în acest caz, să accepte o înfrângere into- 
lerabilă din punctul lor de vedere. Aşa se face 
că ideea fixă a Şerifului, a avut succes = 0. 
(Zero). 


Prilej exploatat din plin, declanşând o băşcălie 
spumoasă la adresa acestuia. Dar Şeriful se ţinea 
tare pe poziţie, împotriva tuturor. Mi-a spus în 
particular şi înafara băşcăliei. 


- Voi faceţi băşcălie, dar să ştii că eu chiar cred în 
chestia asta — oricât de tâmpită pare — şi n-aveţi 
decât să vă distrați cât vreţi. O să vedeți că am 
dreptate şi atunci, sunt curios ce o să mai ziceți!?! 


- Chiar tu recunoşti că nu ai argumente, iar cum 
noi suntem agățați de logică precum scaiul de 
coada oii... 


- Logică spui? Dar în faptul că suntem aici fără 
nici o vină, ce logică încape? Lasă logica băiete 
pe seama oamenilor normali, într-o stare normală. 
Eu voi continua să cred în treaba asta — ilogică, 
după capul tău cel deştept —, iar tu n-ai decât să te 
legeni în raționamente logice, care, rămână între 
noi, pleacă de la premize false. 


- Păi fals e totul, începând cu sistemul!... 


- Aşa-i! Deci eu continui să cred ce vreau şi, supli- 
mentar, voi face pe nebunul cum am decis, deşi nu 
sunt nebun. 


- Asta se mai poate discuta... 


Cu acest dubiu privitor la integritatea mintală a 


PERMANENTE 


Şerifului, am alunecat spre normalitate. Normali- 
tatea noastră. Aiurită, zeflemistă, băşcălioasă, 
plină de săgeți şi înţepături. Făceau parte din viața 
noastră de fiecare zi, ceas cu ceas. Timpul, atât de 
preţios pentru orice om întreg la minte, trebuia să 
treacă peste noi cât mai pe nesimţite posibil, să se 
ducă pe pustii cât mai repede posibil. Să primim 
sentinţa definitivă şi să plecăm uindeva, oriunde, 
poate la niscaiva munci. Anchetatorul meu a făcut 
odată o referire la posibila redeschidere a lucrări- 
lor Canalului, ceea ce mi-a cam dat fiori, ca şi 
gândul că nevoia braţelor de muncă gratuite ar fi 
explicaţia valului de arestări. Doar se ştia că toate 
măreţele obiective ale statului socialist au fost 
realizate cu sclavi. Ca noi! Chiar şi perspectiva 
sinistră a Canalului părea mai bună — sau mai 
puţin rea —, decât regimul barbar al închisorii din 
Satu Mare. Rău era oricum. Alternativa era între 
două rele, iar următoarea, chiar necunoscută, era 
preferată. 


Am reinventat tehnica srisului pe săpun, mult 
îmbunătăţită. În sensul că nu scriam direct pe 
foiţa de săpun, ci pe... sticle. Cu sirop tonic, pe 
care unii îl mai primeau în chip de asistență medi- 
cală. Cele mai convenabile fiind cele în culoare 
maro. Tehnica era simplă şi eficientă. Pe sticla 
udată în exterior, se freca cu grijă săpun. După 
uscarea — care dura puţin —, pe această peliculă 
mată se putea scrie cu o sârmuliță sau un bețigaş 
şi, ținută sticluța într-un anumit unghi față de 
lumină, se citea perfect. După folosinţă se spăla şi 
procedeul se relua. Curios mi se pare şi acum fap- 
tul că eu, care am un scris de mână detestabil, pe 
sticla săpunită scriam clar şi chiar caligrafic. Pe 
un colț al măsuței, sticluţele stăteau cuminţi şi 
nevinovate, neobservate atunci când cerberii 
făceau controale, verificau zăbrelele cu ciocanele 
lor de lemn, sau chiar când făceau pasionantele — 
pentru ei — percheziţii, căutând nu se ştie ce. Nu e 
de imaginat cât text încape pe o suprafață atât de 
redusă. Probabil voi reveni la acest subiect, scri- 
sul şi învățatul fiind o ocupaţie extrem de impor- 
tantă. Şi... interzisă! 


Ne-a fost de mare folos şmecheria, deoarece, 
atunci când preocupările legate de proces s-au 
mai estompat, au făcut loc altora, legate de data 
asta de minte şi preocupări de altă natură, pentru 
a asasina timpul cu oarece folos. 


Eram stabili cei din lotul nostru, dar mai treceau 
pe acolo — temporar — şi câte unul îmbrăcat în 
haine civile, răzleț şi prin deducție simplă, încă 
nejudecat. 


Uşa celulei se deschide și e întrodus un domn în 
vârstă, îmbrăcat într-um costum care fusese ele- 
gant cândva şi încă era, chiar aşa, mototolit după 
cine ştie cât timp de stat prin celule, pantofi de 
modă veche, dar în stare bună, se vedea că era 
marfă de calitate, din alte vremuri. După ce uşa s- 
a închis în urma lui, a rămas în mijlocul celulei, 
privind rătăcit şi nedumerit, adunătura peticită 
care popula locul în care nimerise. Unora dintre 
noi figura ni se părea cunoscută. Fiind om în 
etate, i s-a „alocat” un loc la parter, urmat de fireş- 
tile întrebări. 


Se numea Rozentahl, farmacist în Sighet şi, ciu- 
dat, evreu. Ciudăţenia constând în faptul că nu se 
întâlneau prea mulți din etnia lui în puşcăriile 
patriei. Mai degrabă prin funcţiile înalte de partid 
şi de stat, ca şi în cadrele superioare ale securită- 
ţii. Prudent, nu a spus prea multe despre învinui- 
rile care i se aduceau, se pare că era asemenea 
multora, victima lui a zis ăla că am zis eu. Ca noi 
toți dealtfel, mai mult sau mai puţin. Era tare bol- 
nav sărmanul om, pierduse un rinichi şi cel rămas 
era şi acesta bolnav. Ce le-o fi venit să-l chinuias- 
că pe acest muribund? 


La securitate a stat în celulă cu Nistor şi a vorbit 
cu recunoştinţă despre el, acesta ajutându-l din 
toate puterile, atât fizic cât şi moral. Avea nevoie 
de ambele. Mai mult, i-a atras atenţia să nu facă 


23 


greşeala de a recunoaşte învinuirile care i se aduc 
— cum era înclinat bietul om —, considerând că nu 
erau cine ştie ce. (Nici nu erau, dar atunci, orice 
fleac putea fi metamorfozat în crimă). L-a ascul- 
tat, iar după ce Nistor l-a lămurit cu ce fel de auto- 
rități are de-a face, l-a luat pe NU în braţe. 


Era cu adevărat un domn, de modă veche, cu stu- 
diile universitare la Viena, purtând cu el patina 
eleganţei şi culturii acelei cetăți. Văzând că-l tra- 
tăm cu respect şi consideraţie, susținându-l şi 
moral şi fizic — căci se deplasa foarte greu —, s-a 
mai deschis cumva şi am descoperit că are şi sim- 
țul umorului, acel umor discret şi plin de semne 
de întrebare, specific neamului său. Era pentru noi 
o sursă de poveşti despre o lume pe care o ştiam 
doar de prin cărţile citite cândva, o lume inexis- 
tentă în realitatea noastră. 


Din vorbă-n vorbă, am aflat că-l cunoştea pe 
bunicul meu dinspre mama — între timp plecat în 
eternitate —, despre care spunea că vorbea o ger- 
mană vieneză de cea mai bună calitate. Ştiam că 
bunicul meu -Moşucu- făcuse armata la Viena, 
şapte ani! şi că fusese sergent în nu mai ştiu ce 
unitate de elită. Spunea că ar mai fi avut şi posi- 
bilitatea unei reangajări pe încă şapte ani, după 
care i s-ar fi asigurat un serviciu acolo, în capita- 
la Habsburgilor, până la pensie. Nu a făcut-o, a 
revenit la vatră, unde, înafara casei şi grădinii 
adiacente nu a mai găsit nimic: tatăl său prăpădi- 
se tot. A luat-o de la capăt, refăcându-şi avutul, 
predându-l statului socialist, după ce la vârsta de 
80 de ani fusese arestat. A murit la 86 de ani, fără 
să regrete averea pierdută din nou, după ce o refă- 
cuse din mai nimic. Era un mare înţelept Moşucu! 


A observat d-l Rozentahl că, mai ales dimineaţa şi 
seara, ne rugăm. Fiecare pe unde putea, rezemaţi 
de paturi, prin colţuri. Aceste momente de recule- 
gere erau respectate de toţi. M-a întrebat discret — 
cum îi era felul — pe unde-i răsăritul? l-am indicat 
direcția aproximativă. De atunci l-am observat 
rugându-se, orientat spre răsărit, odată cu noi. 
Nimeni nu l-a tulburat şi nimeni nu a avut față de 
d-lui nici cel mai infim semn de desconsiderație 
sau impoliteţe. Era un biet om căzut în necaz, ca 
noi toți cei „cazaţi” aici, la nivelele trei şi patru 
ale închisorii din Satu Mare. Mai necăjit decât 
alții, prin vârstă şi boală, şi doar asta conta. 


Nu a stat mult la noi, a fost luat şi dus. Nu l-am 
revăzut niciodată. Presupuneam că l-au eliberat, 
era prea bolnav pentru a mai trăi cine ştie cât. Încă 
o victimă a barbariilor de partid şi de stat. Ciudă- 
ţenia consta în faptul că era evreu, cosângenii lui 
aflându-se prin alte sfere. Totuşi au mai fost şi 
despre cei puțini cunoscuţi pe acolo ca deţinuţi, 
nu am de spus vorbe slabe. Unii chiar s-au distins 
prin curaj şi demnitate. L-am reamintit pe lancu 
Labiş. 


Am fost mereu acuzaţi de antisemitism, termen 
impropriu dacă se referă exclusiv la evrei. A.C. 
Cuza a dejucat cu umor inadvertenţa. 


- Lumea zice că sunt antisemit. Dar ce am eu cu 
arabii? (Sau armenii, sau... adăugăm noi). 


Nu am văzut în închisori niciodată, nici cea mai 
vagă urmă de manifestare antievreiască şi este 
suficient să-l citiți pe Steinhardt, Max Bănuş şi 
alții, fiind mai credibili prin faptul că sunt evrei. 
Pentru cei mai mulți prezenţa evreilor în puşcării 
era mai degrabă o ciudăţenie, fiind apariţii rarissi- 
me prin zonă. 


Fără să intenționez să jignesc neamul evreiesc, 
fapt este că atunci, la începutul instaurării regi- 
mului comunist, evreii erau cocoțați în cele mai 
înalte funcții de partid şi de stat, aducându-și o 
sinistră contribuţie la întemeierea şi consolidarea 
acestui regim. După care au şters-o frumuşel 
acasă, în Israel. 


(va urma) 


ION DUNCA 


7 PERMANENTE 


Dreptul la Memorie: 


ANUL XXV, NR. 8-0, AUGUST-SEPTEMBRIE 2022 


Abonaţi-vă la revista „PERMANENIE” 


ABONAŢI-VĂ LA REVISTA “PERMANENŢE” 


"Tara cate tntâl a lu! Dumaezeu și samal apoi a soastri 


Avem dreptul la memorie, la adevar, la istorie, 


Suntem „fanatici”! | la demnitate. 


— 


Avem obligaţia sa ducem mai 


departe 


moştenirea primită de la seniorii pătimitori în 
temniţele carliste, antonesciene, comuniste... 


Revista „Permanenţe” face parte din această 


moştenire. 


Vă invităm să mergem înainte, impreună! 


Fundaţia Profesor George Manu şi Editura Evdokimos 
ÎI OI 


Dragi prieteni, Revista noastră, ,„Permanenţe ”, va intra în 2022 în al 25- 
lea an de existență. Înființată în 1998 de supraviețuitorii temnițelor 
carliste, antonesciene şi comuniste, cu apariție lunară neîntreruptă, 
„Permanenţe ” a rămas singura revistă naţional-creştină care mai apare 
în România, în format fizic, în mod constant. Avem dreptul la memorie, la 
adevăr, la istorie, la demnitate. Avem obligaţia să ducem mai departe 
moştenirea primită de la seniorii pătimitori în temniţele carliste, antone- 
sciene, comuniste. 


Revista ,„, Permanenţe ” face parte din această moştenire. Costurile tot mai 
mari generate de tipărirea şi distribuirea unei reviste de acest fel au 
cauzat dispariția multor publicaţii de gen apărute după 1990. Şi noi ne 
confruntăm cu aceeaşi problemă, dar suntem hotărâți să continuăm. Pen- 
tru a face asta, avem nevoie şi de ajutorul vostru. 

Vă rog - pe toți cei care puteţi şi doriți - să ne sprijiniți, abonându-vă, 
reînnoind abonamentul pe care îl aveţi deja la revista „ Permanenţe ” sau 
făcând donații. Prețul abonamentului este de 100 lei/ an pentru abonaţii 
din România, respectiv 50 euro/ 60 dolari/ an pentru abonaţii din străină- 
tate. 


Revista apare lunar şi se expediază prin poştă pe adresa abonaților. 


Contravaloarea abonamentului sau donațiile se pot achita prin man- 
dat poştal pe adresa: 


Militaru Carmen Daniela, O.P. 37 Ghişeul 2 — C.P. 14, 024280 
Bucureşti 


sau prin virament bancar pe coordonatele următoare: 


Fundaţia „Profesor George Manu”, 
Banca Transilvania, 

swift code: BTRLRO22XXX 

USD - IBAN: 
RO17BTRL04102205797941XX 
EUR - IBAN: 
RO80BTRL04104205797941XX 
LEI - IBAN: 
RO34B8TRL04101205797941XX 


Vă invit să mergem înainte, împreună! 


Cezarina Condurache, 
Preşedinte Fundaţia „Profesor George Manu” 


- Redacţia își păstrează distanța faţă de conţinutul articolelor; 
responsabilitatea revine exclusiv autorilor. 


PERMANENȚE 


ISSN 1453 — 9551 
Editor: Fundaţia Culturală „PROFESOR GEORGE MANU” 
Str. Austrului nr. 12, Bl. 3, Sc. C, Ap. 32, 
024073, Sector 2; Bucureşti 
e-mail: fgmanu Q gmail.com 
Internet: http://www.fgmanu.ro 
tel. 021-252-20-41; 0746 548 305 
REDACTOR ŞEF: 
BOGDAN MUNTEANU 
REDACTORI: 
PR. MARIUS VIŞOVAN PR. VASILE GORDON 


CIPRIAN VOICILĂ CEZARINA CONDURACHE 


CORESPONDENȚŢI STRĂINĂTATE; 


CĂLIN GABOR NICOLAE OPRESCU 
DANIELA MILITARU - TEHNOREDACTOR 
ADMINISTRAȚIE — DIFUZARE: 
MILITARU CARMEN DANIELA O.P. 37 Ghiseul 2 — C.P.14, 024280 București 


RELAŢII CU PUBLICUL LA SEDIUL FUNDAȚIEI: 
LUNI, MARTI, MIERCURI, JOI, VINERI: 14-18 


FUNDAȚIA “PROFESOR GEORGE MANU” 
1904-2022 


PREŞEDINŢI: ACTUALA CONDUCERE: 


f NICOLAE GOGA, 1994-1995 
PREŞEDINTE ONORIFIC: 


f MIRCEA NICOLAU, 1995-2011 ELISABETA IONESCU 


f NICOLAE ROŞCA, 2011-2013 


f GHEORGHE GHEORGHIU, 
2013-2015 


CONSILIER ONORIFIC: 
f VASILE AFILIE 


PREŞEDINTE: 
CEZARINA CONDURACHE