Permanente anul XXIV, nr. 3, martie 2021

Țara este întâi a lui Dumnezeu și numai apoi a noastră 





MARTIE 2021 


BOGDAN MUNTEANU 


— 
« 
| 
- 
| 
| 


xeioeaaiaat 


Se poate spune, fără teama de a greşi, că cel mai 
puternic reper simbolic al României ieşită din trau- 
ma celor peste patru decenii de dictatură şi teroare 
roşie este întruchipat de sfinții şi martirii din 
închisorile comuniste. În primii ani de libertate 
postcomunistă adevărul despre ei a ieşit la lumină, 
iar figurile lor emblematice au prins rădăcini 
“trainice în memoria colectivă a neamului nostru. 
După cum vom vedea, unii dintre ei sunt controver- 
“ saţi din perspectiva unor cercuri care se revendică 
“ mai degrabă de la linia torționarilor bolşevici decât 
de la aspiraţiile autentic româneşti. Fapt de natură 
să genereze permanente tensiuni, dar şi consecințe 
pe plan politic şi juridic. 

În marea majoritate a cazurilor, entităţile care îi pro- 
movează, inclusiv pe cei evidențiaţi mai sus, sunt 
fundații, asociații neguvernamentale dar şi Biserica 
Ortodoxă, atât prin manifestările şi mediile de 
comunicare oficioase, cât şi prin personalităţi indi- 
viduale sau comunități monastice. Toate aceste cer- 
curi întreţin viu cultul şi memoria acestor pilde de 
demnitate, trăire, mărturisire şi sacrificiu sub sem- 
nul crucii. În faţa oricărui compromis moral sau a 
apostaziei ei au preferat răstignirea, încredințați 
fiind nu doar de învierea proprie în viaţa de apoi, ci 
şi de faptul că jertfa lor va duce la învierea 
sufletească a neamului eliberat într-o bună zi de sub 
jugul satanic care le-a frânt trupurile. 


Atitudinea statului față de ei e însă una diametral 
opusă. In cea mai mare parte a timpului ea se 
dovedeşte una de ignorare deliberată şi interesată. 
Iar atunci când aceste simboluri răbufnesc periodic 
în prim-planul atenției opiniei publice largi, asistăm 
pe toate canalele mediatice la şarje propagandistice 
concertate, spre delegitimarea lor. 
„ Acest fapt e simptomatic în privința gradului tot 
mai redus de distanțare a României ultimelor 
“ decenii faţă de moştenirea otrăvită a comunismului. 
„ Evenimentele şi polemicile din ultima vreme ne 
încredințează că, din păcate, asistăm la o restaurare 
din ce în ce mai accentuată, chiar dacă în forme 
deghizate, a comunismului pe care-l crezusem 
aruncat la lada de gunoi a istoriei. Momentul de 
după decembrie 1989 pare tot mai îndepărtat. Nu 
oar ca reper temporal, ci şi ca atmosferă ideolog- 
“ică. Grila oficială prin care e interpretată istoria 
omâniei de la mijlocul veacului trecut se apropie 
acum tot mai mult de linia bolşevică a acelor ani, în 
are erau înfierați cu mânie proletară „duşmanii 


oare 


2 


da 


Jora: 


Jo 


Jo 


Jo 


dotata 


Jora 


oaia 


eee eaoaoaoalaal 


aaa 


se 


a 


Jo 


Ja 


zic 


fi 
& 


ae 


Jo 


store 


Jo 


Jo 


J2 


Jo 


Ja 


Jo 


cai 


Jora: 


Ja 


Jo 


Jo 


Ja 


Ja 


Jo 


Setot 


& 





ANUL XXIV- NR. 3 


CULTURAL - POLITIC - SOCIAL 


P 7 — poporului”, sau cei 
. etichetați drept „„fas- 
cişti” ori „criminali de 
război”. O concepţie de 
orientare stângistă 
câştigă tot mai mult 
teren la nivel mondial 
şi, printr-un reflex 
mimetic, şi la noi. 
Interpretarea 
democraţiei are loc ast- 
fel într-un stil propriu, 
denaturat. Nu prin 
garantarea unor reale 
libertăţi în privinţa 
gândirii, exprimării şi 
asocierii, ci sub forma 
unui totalitarism abia 
camuflat, care conferă asemenea drepturi doar după 
ce sunt trecute în prealabil prin patul procustian al 
„corectitudinii politice”. 
O scurtă trecere în revistă a tabloului de ansamblu 
se va dovedi edificatoare pentru argumentarea afir- 
maţiei că, în privinţa instituţiilor care aparţin de el, 
statul român actual nu tolerează abateri de la 
această linie ideologică. Mai mult, ne putem astfel 
da seama şi de caracterul sistematic al acestor 
măsuri şi atitudini pe linia restauraţiei paradigmei 
istorice de tip bolşevic. Sunt paşi bine gândiţi, care 
se încadrează într-o strategie coerentă. 
Un prim fapt ar fi trecerea pe linie moartă a IIC- 
CMER-ului, adică institutul prin excelență prin care 
statul îşi asuma cultivarea memoriei istorice legată 
de ororile regimului comunist. Prin eliminarea 
directorului Radu Preda, a cercetătorului Marius 
Oprea şi, în general, prin înlocuirea unei echipe care 
şi-a luat treaba în serios cu nişte marionete lipsite de 
anvergură, dar obediente față de linia corectitudinii 
politice, s-a capturat un prim bastion care se mani- 
festa cu o independență inacceptabilă față de narați- 
unea deformată care se doreşte a fi oficializată. 


E bine cunoscut faptul că statul român a înființat 
două institute cu caracter memorial. Pe lângă IIC- 
CMER există şi institutul „Elie Wiesel”, cu acelaşi 
rang, care se ocupă de cultivarea memoriei holo- 
caustului antievreiesc petrecut în România în tim- 
pul celui de-al Doilea Război Mondial. O vreme, 
mai precis între anii 2010-2014, când IICCMER era 
condus de figuri de genul lui Vladimir Tismăneanu 
sau Andrei Muraru (devenit ulterior consilier al 
preşedintelui lohannis şi care i-a influenţat evident 
atitudinea în privința acestei tematici) cele două 
instituţii erau perfect „compatibile” pe linia dorită. 
Odată cu venirea lui Radu Preda, o personalitate 
recunoscută, de anvergură intelectuală, teolog, 
devenit între timp şi preot, concurenţa şi polemica 
dintre cele două institute a devenit notorie, mai ales 
după adoptarea legii 217/2015, care condamnă 
explicit „legionarismul” şi reconfirmă toate 
sentinţele „„Tribunalelor poporului” din anii 1945- 
46 în privinţa aşa-zişilor „criminali de război”. Asta 
indiferent dacă cei în cauză s-au încadrat în această 
categorie în adevăratul sens al cuvântului, sau au 
fost doar stigmatizaţi de către comunişti cu această 
etichetă odioasă prin sentințe abuzive, ceea ce de 
fapt s-a întâmplat în majoritatea cazurilor. 





16 PAGINI 
8 LEI 


Bătălia pentru simbolurile memoriei colective româneşti 


Reprezentanţii celui din urmă institut s-au plâns în 
repetate rânduri că nu pot exista două „memorii | 
concurente”, sugerând implicit că memoria terorii 
comuniste trebuie subordonată celei a holocaustu- *. 


lui. 


Evident, în mod oficial motivele mazilirii mârşave 
a lui Radu Preda nu au ţinut de astfel de aspecte, ci î 
s-au invocat o serie de nereguli administrative, ;. 
cusute cu aţă albă. Cert este că de la începutul lui î 
2020, institutul care ar trebui să se ocupe din partea + 
statului de cultivarea memoriei a ceea ce a însemnat ! 
comunismul, a devenit o umbră palidă a ceea ce s- 
ar cuveni să fie. S-a transformat într-o anexă obedi- : 


entă la cheremul comandamentelor politice ale 
momentului, lipsită de orice inițiativă şi impuls de 
a-şi onora aşa cum se cuvine propriul statut. 

Luna martie a lui 2021 a adus o nouă „mazilire” a 
unei figuri incomode la nivel de instituţii ale statu- 


lui. E vorba de Octav Bjoza, preşedinte al Asoci- ; 


ației Foştilor Deținuți Politici din România, care era 
şi membru al guvernului, în care avea funcția de 
subsecretar de stat. Funcție din care a fost demis în 


mare grabă, „noaptea ca hoţii”, printr-un decret al: 
premierului Cîţu, o marionetă jalnică, executant : 
servil al unor directive primite „în plic” dintr-o ! 
direcție evidentă. Căci pretextele invocate au ținut ! 
de „jignirea memoriei victimelor holocaustului” ; 


prin afirmaţia că „AFDPR nu contestă existența 
Holocaustului în România „ciuntită”! Singurul 


lucru care poate fi discutat constă în dimensiunile ! 


Holocaustului, cu precizarea că o astfel de dez- 


batere nu ar scuza cu nimic ororile săvârşite ! 


asupra etniei evreilor — şi nu numai”, alături de: 


„Chiar ne-a lovit pe toți ignoranța, amnezia sau ! 
mai degrabă relele intenții, lăsând să treacă neob- ! 


servat faptul că regimul comunist „ilegitim şi crim- 


> 


inal”, prin aşa-zisele „Tribunale ale Poporului”, ! 
au trimis la moarte sau la ani grei de temniţă şi ! 
lagăre de exterminare, prin bătăi, înfometare şi | 


munci Silnice, tot ce a avut acest popor mai demn, 
mai Sfânt, mai bine pregătit profesional? Chiar 
uităm că regimul comunist a făcut zeci de mii de 


victime şi, dacă luăm în calcul soțiile şi copiii ! 
rămaşi acasă, cifra celor care au avut de suferit se : 
apropie cu certitudine de două milioane de cetăţeni ! 
ai acestei ţări?!? Chiar vreți să vă amintim cine au ; 
fost primii trei şefi ai Securităţii Poporului, care au ! 
săvârşit cele mai abominabile crime din lumea : 


comunistă europeană, lucru recunoscut şi de 


marele disident rus Aleksandr Soljeniţin?!? Poate ! 
că da: Alexandru Nicolschi, Mişu Dulgheru şi ! 


Tudor Sepeanu!” 


E evident că la nivel de stat nu sunt acceptate două | 
narațiuni „concurente” şi că s-a preferat fără nicio 
urmă de reţinere sacrificarea unui simbol anticomu- | 
nist, şi încă unul decorat deopotrivă de Patriahul ! 
Daniel, Regele Mihai şi Preşedintele lohannis, pe î 


altarul unor interese străine de neamul românesc. 


Acuzaţia de „antisemitism” este, evident, cusută cu 
aţă albă. Octav Bjoza a afirmat că doar „dimensiu- | 
nile Holocaustului din România ciuntită” pot fi dis- ; 
cutate - fapt inacceptabil pentru unii, care doresc să- | 
şi impună în această privință propriile dogme. Cu ; 


atât mai mult cu cât în comunicatul incriminat se 


continuare în pag. 2 






————.. 


p> 





o e 






aia aa aa aaa aia a 







eee aaa tarate Ca te ta ae tea aaa ae aaa aaa aaa arata A ta aaa ae taea ara ară aaa taea aaa ara 


ca co co a 


Oa a RR Rea aa ERE aaa aa Ea a RE 


cotate 


9090 


cataracta datarea tan 


2 PERMANENTE 


BĂTĂLIA PENTRU SIMBOLURILE 
MEMORIEI COLECTIVE ROMÂNEŞTI 


reamintesc doar nişte adevăruri istorice incontesta- 
bile: dimensiunile terorii comuniste, care a afectat 
milioane de români, şi enumerarea numelor prim- 
ilor trei şefi ai Securităţii comuniste, fără vreo 
aluzie particulară sau generalizatoare la etnia aces- 
tora. Ei bine, această comparație numerică implicită 
între holocaustul comunist şi cel antievreiesc, pre- 
cum şi sugerarea printre rânduri a faptului real că 
mulți evrei au contribuit la instaurarea comunismu- 
lui, nu a făcut decât să provoace din partea 
urmaşilor acestora -căci ei sunt cei care insistă pen- 
tru impunerea cu orice preţ a propriei narațiuni- o 
reacție promptă şi dură prin lansarea acuzaţiei de 
„antisemitism”, o veritabilă ghilotină destinată 
„execuţiei” pe plan moral a persoanelor 
indezirabile. 


Motivele reale ale eliminării lui Octav Bjoza din 
structurile guvernamentale sunt însă altele decât 
pretextele invocate sumar. Comunicatul care a stâr- 
nit furia acestor cercuri alogene era unul critic la 
adresa unui amendament la legea 232/2020 prin 
care se acordau reparaţii materiale foştilor deţinuţi 
politici şi urmaşilor acestora, amendament impus de 
Silviu Vexler, reprezentant în Parlament al comu- 
nităţii evreieşti. Legea în cauză propune o serie de 
modificări la legea 118/1990. Prin această lege dată 
în primul an al epocii post-ceauşiste, în virtutea 
unui larg consens într-o Românie eliberată din 
chingile comuniste (după cum se vede acum, 
nedeplin şi temporar), se acordau despăgubiri 
foştilor deţinuţi politici, cu excepţia „criminalilor de 
război” şi a membrilor în „organizaţii fasciste”. Ast- 
fel, poate cu excepţii infime, de această lege din 
1990 au beneficiat practic toți foştii deținuți politi- 
ci, inclusiv acea majoritate a lor care era de ori- 
entare legionară. Acum, la peste trei decenii de 
atunci, generaţia celor care au fost întemnițați în 
anii '40 s-a mutat aproape în întregime la ceruri. Au 
rămas foarte puţini supraviețuitori, în schimb există 
numeroşi urmaşi ai celor care au suferit sub comu- 
nism. lar legea din 2020 prevede acordarea de drep- 
turi materiale nu doar foştilor deţinuţi politici, ci şi 
urmaşilor acestora — cu excepţia „legionarilor”, 
conform amendamentului impus de Vexler! O 
nedreptate strigătoare la cer, care calcă practic în 
picioare întreg consensul postdecembrist în privința 
reabilitării tuturor foştilor deținuți politici, mai puțin 
a minorităţii insignifiante a „criminalilor de război” 
şi a „fasciştilor”. Acest consens a fost reconfirmat 
atât prin legea 118/1990, cât şi prin legea 221/2009, 
prin care toate condamnările cu caracter politic a 
celor care s-au opus guvernelor de după 6 martie 
1945 au fost anulate, iar cei în cauză reabilitaţi. În 
această privință, discriminarea unora prin acel 
amendament forțat reprezintă o inechitate şi un 
abuz revoltător, care le devalorizează într-un mod 
infam anii grei de suferință. 

lată aşadar radiografia unei alte nedreptăţi a statu- 
lui, manifestată prin organele sale legislative, care 
se încadrează precum o nouă piesă de mozaic în 
tabloul coerent de care vorbim în aceste rânduri. lar 
Octav Bjoza, atât în funcția sa simbolică de lider al 
AFDPR, dar şi în cea oficială pe care o avusese în 
cadrul guvernului, a luat atitudine hotărâtă împotri- 
va ei. Tocmai acest fapt a fost în realitate elementul 
intolerabil, care i-a determinat mazilirea. Pretextele 
invocate sunt atât de ridicole şi trase de păr, încât ne 
duc cu gândul tot la tribunalele comuniste, care 
fixau dinainte sentința de condamnare, pentru a o 


garnisi ulterior cu nişte argumente formale, cât se 
poate de străvezii şi lipsite de orice consistență. 
Atunci ca şi acum, s-a impus şi se impune dreptul 
forţei şi voinţa celui puternic în fața forței dreptului 
şi a adevăratei voințe a națiunii, ținută în continuare 
sub jug. 

Faptul că aceşti indivizi — atât iniţiatorii, cât şi exe- 
cutanții acestei măsuri punitive — nu au avut niciun 
scrupul să se atingă într-un mod atât de abject de 
simbolul prin excelență al memoriei suferinței 
româneşti sub comunism, a stârnit pe bună dreptate 
o indignare unanimă la nivelul societăţii româneşti. 
S-a rămas doar cu protestele, pe principiul „câinii 
latră, caravana merge mai departe”, căci măsura nu 
a fost revocată. Intr-un comunicat de protest al 
AFDPR datat 17 martie 2021 se spune printre 
altele, pe bună dreptate: 


„Comunicatul reprezintă punctul de vedere al 
Comitetului Naţional de Conducere (CNC) al 
AFDPR şi nu doar al Preşedintelui AFDPR, dom- 
nul Octav Bjoza, 


Domnul prim-ministru al Guvernului României, 
Florin-Vasile Ciţu, dă o interpretare tendenţioasă 
comunicatului AFDPR din data de 12.03.2021; 


AFDPR nu contestă holocaustul, 


AFDPR nu acuză o etnie, indiferent care ar fi 
aceea, pentru un număr restrâns de nemernici, 


vă rugăm să ne permiteți să le avem şi noi pe ale 
noastre; 

AFDPR rămâne fermă pe poziţie: copiii nu trebuie 
să suporte consecinţele faptelor comise de părinţii 
lor; 


Dacă aţi cunoaşte componenţa  „,Tribunalelor 
Poporului ” sau ,, Tribunalelor Militare”, poate aţi 
realiza de ce mulți dintre noi am fost declaraţi 
„criminali de război” sau „legionari ”, fără a fi! 


Noi suntem aceia care am suferit şi n-o să ne 
aducem tocmai nouă vreun afront.” 


În ciuda reacţiilor indignate, politica faptului 
împlinit merge înainte. Totuşi, acest episod trist nu 
face decât să ne convingă încă odată de partea cui 
este dreptatea, cine se situează pe poziția moralei şi 
a demnității şi cine calcă de fapt în picioare aceste 
valori. Memoria colectivă a românilor nu uită ... 
De asta să fie siguri domnii în cauză care ar vrea să 
o transforme în tabula rasa şi care, prin demon- 
strația lor de forță, savurează acum o victorie 
vremelnică. 


Acest aspect nu e însă unicul care le dă bătaie de 
cap celor care vor să înscrie România pe traiectoria 
corectă politic a paradigmei neomarxiste. Faptul că, 
începând cu anul 2021, sub cupola Parlamentului 
României sunt evocate în mod repetat asemenea 
figuri-simbol ale suferinței anticomuniste, majori- 
tatea martiri din închisori, le amplifică într-una 
iritarea. E vorba de declaraţiile politice demne şi 
curajoase, dar totodată elevate, făcute de Sorin 
Lavric, cunoscut scriitor, om de cultură şi filosof, 
prin care acesta a omagiat personalități precum 
Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, loan lanolide, 
Constantin Oprişan, Virgil Maxim, Nicolae Stein- 
hardt sau Mitropolitul Visarion Puiu. lar faptul că el 
are în mod evident o anvergură intelectuală şi ora- 
torică net superioară adversarilor săi ideologici, le- 
a sporit acestora nervozitatea, ridicându-le tensi- 
unea la cote nebănuite. 


În faţa „pericolului” real ca adevărul memoriei 
istorice româneşti să se impună şi prin declamarea 
sa de la tribuna Parlamentului, inclusiv prin superi- 
oritatea suverană manifestată de Sorin Lavric în 
polemica sa cu Silviu Vexler, cei catalogaţi de sen- 
atorul AUR într-un mod ingenios drept „masoreţi 
marxişti” (un termen inedit, care foloseşte o aluzie 
etnică nejignitoare, cel puţin până se va decreta con- 
trariul, şi care nu este generalizant, ci unul care cir- 
cumscrie exact doar cercurile în cauză) au reacţion- 
at dur, exagerat şi ameninţător. Dar încrâncenarea 
mesajului lor nu face decât să trădeze o teamă reală 
că la nivel de opinie publică ei ar putea pierde acest 
război al memoriilor istorice, în ciuda faptului că au 
controlul ideologic asupra tuturor pârghiilor puterii 
din cadrul instituţiilor statului. 

În primul rând tonul grosier, mustind de clişee 
indignate, prin care au ripostat, nu face decât să ne 
reamintească de o retorică dură, de tip stalinist. Se 


ANUL XXIV, NR. 3, MARTIE 202] 


înfierează cu mânie cvasi-proletară o aşa-zisă 
„apologie a fascismului” şi a „criminalilor de 
război” care ar avea loc în Parlamentul României. 
Adică nimic altceva decât etichetări superficiale cu 
aluzie la doi veritabili sfinți şi mucenici (pentru cei 
care cunosc adevărul): Valeriu Gafencu şi Mircea 
Vulcănescu. Acestea par a fi figurile care deranjează 
cel mai tare, deşi aproape toţi cei evocaţi de Sorin 
Lavric ar putea purta unul sau altul din aceste stig- 
mate. 


Un personaj mediocru şi de un nivel îndoielnic pre- 
cum Silviu Vexler s-a dovedit depăşit într-o dispută 
cu o asemenea miză, încât în ajutorul său au sărit de 
îndată nume mai grele din tabăra antiromânească, 
care a tras cu artileria de toate calibrele, inclusiv din 
cel mai greu, cum ar fi ambasadorul Israelului sau 
organizația internaţională evreiască B'nai B'rith. 
Toţi aceştia nu au părut a fi informaţi cu adevărat în 
privința figurilor pe care le demonizau cu vehe- 
mență, vehiculând la rândul lor aceleaşi clişee bine- 
cunoscute, amintite deja mai sus. Probabil în ideea 
că repetarea lor în mass-media, mai ales în virtutea 
„autorităţii” celor care emit astfel de sentințe, va 
reuşi cumva să fixeze aceste neadevăruri în conşti- 
ința opiniei publice româneşti şi internaţionale. Şi 
chiar dacă nu, atunci măcar să dea un avertisment 
serios că martirii creştini anticomuniști sunt un 
domeniu tabu, de care instituţiile statului şi clasa 
politică în general trebuie să se delimiteze cu cea 
mai mare stricteţe. 


Din aceeaşi tabără antinațională fac parte, din 
păcate, şi români sadea, mânaţi nu de principii şi 
convingeri sincere, ci de carierism şi lichelism, pre- 
cum frații gemeni Andrei şi Alexandru Muraru. Pe 
primul l-am amintit deja. Trecut pe la IICCMER, 
apoi pe la Preşedinţie, dar şi pe la „Elie Wiesel”, a 
ajuns apoi să fie răsplătit cu viitoarea funcție de 
ambasador al României în Statele Unite. Fratele 
său, Alexandru, a fost numit la începutul lui 2021, 
probabil şi ca reacţie la intrarea suprinzătoare în 
Parlament a unui partid antisistem, într-o funcţie 
creată în mod special pentru cineva cu un asmene- 
nea profil moral şi ideologic: „Reprezentant Special 
al Guvernului României pentru Promovarea Politi- 
cilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului şi 
Xenofobiei”. Sub denumirea aceasta pompoasă nu 
se ascunde de fapt decât o funcţie-sinecură de cer- 
ber ideologic, care latră pe toate canalele mass- 
media atunci când adulmecă vreun pericol la adresa 
liniei oficiale. A avut ocazia să o facă în mai multe 
rânduri în ultima vreme, proferând chiar amenințări 
de genul că declaraţiile lui Sorin Lavric ar fi pasi- 
bile de pedeapsa cu închisoarea în virtutea legii 
217/2015. 


Toate acestea se pare că nu au fost de ajuns, fapt ce 
denotă o îngrijorare reală a cercurilor în cauză că ar 
putea pierde controlul asupra discursului oficial în 
privința memoriei istorice comuniste şi anticomu- 
niste. Aşa că au plusat. Astfel, pe 31 martie 2021 s- 
a pus la cale şi o declaraţie a Camerei Deputaţilor, 
prin care se condamnă „manifestările cu caracter 
antisemit” - aluzie la pretinsele ameninţări primite 
de actrița Maia Morgenstern, care de fapt s-au 
dovedit a fi o făcătură şi pe care nu le vom detalia 
aici - şi „tentativele de reabilitare a Mişcării 
Legionare şi a unor criminali de război”. Aluzia e la 
Valeriu Gafencu şi Mircea Vulcănescu, în privința 
cărora am explicat în texte anterioare cum stau cu 
adevărat lucrurile în toate detaliile lor, şi de ce con- 
damnarea şi etichetarea infamă a filosofului dimen- 
siunii româneşti a existenţei constituie un imens 
abuz. 


În lumina acestor fapte, devine tot mai evident că 
între statul actual, acaparat şi subordonat de interese 
străine, şi aspiraţiile reale ale neamului, se cască o 
falie din ce în ce mai largă. Iar evoluţia lucrurilor 
conturează din ce în ce mai apăsat, cel puţin la nivel 
ideologic, apariția unor accente opresive şi total- 
itare. Mesajul transmis e acela că discursurile ce 
contravin liniei oficiale impusă drept adevăr istoric 
sunt şi vor fi combătute cu o intransigență sporită. 


Comuniştii au făcut şi ei la fel cu duşmanii lor ide- 
ologici. Şi, deşi temporar ei au fost cei victorioşi, 
istoria nu le-a dat dreptate, iar adevărul a ieşit în 
cele din urmă la lumină. Toate încercările de acum 
de a-l băga înapoi sub obroc nu mai au cum să 


continuare în pag. 4 





ANUL XXIV, NR. 3, MARTIE 202] 


PERMANENTE 3 


iBlangquerna Absoluci6n! ;Montjuic Absolucion! 
Camarazii spanioli riscă iarăşi intrarea în închisoare 


Ca de fiecare dată, suntem şi rămânem alături de 
camarazii din Falanga Spaniolă! În data de 22 mar- 
tie 2021 şeful naţional al Falangei, Manuel Andrino 
Lobo, a fost chemat din nou la tribunal alături de 
ceilalți camarazi implicaţi în cazul Blanquerna pen- 
tru a li se anunța reactivarea sentinței şi începerea 
executării ei în termen de 10 zile de la comunicare. 
După ani de procese şi de achitări, cei 14 falangişti 
riscă încă o dată să îşi piardă libertatea pentru 
aceeaşi condamnare mişelească primită pentru 
întreruperea unui eveniment separatist la Madrid, în 
11 septembrie 2013. Deşi intervenţia lor NU a fost 
una violentă, aceştia au fost arestaţi la finalul acelei 


zile prin intervenţia directă a ministrului de interne. 


La vremea aceea toate partidele politice s-au unit 
pentru a condamna acțiunea celor din Falangă, iar 
justiţia spaniolă s-a gândit să dea un exemplu de 
duritate în cazul lor şi să-i condamne la închisoare. 
In loc să fie condamnat actul separatist şi organiza- 
torii acestuia, sunt incriminaţi cei care au făcut ceva 
pentru unitatea Spaniei, pentru integritatea teritoria- 
lă şi demnitatea spaniolă. Iniţial, pedepsele urmau 
să fie între 9 şi 11 luni de închisoare, dar în urma 
presiunilor venite din partea politicienilor şi mass- 
mediei antinaţionale, pedeapsa a fost mărită la 2 ani 
şi câteva luni de închisoare de persoană. 


Singura lor şansă de a evita 
executarea pedepsei o repre- 
zintă solicitarea unor măsuri 
cautelare care să suspende 
începerea executării pedepsei 
până la judecarea recursurilor 
iniţiate deja în justiţie şi care, la 
ora la care publicăm acest 
material în revistă, au fost 
acceptate. Momentan procesul 
îşi urmează cursul, iar camara- 
zii noştri spanioli nu vor trebui 
să intre în închisoare până la 
judecarea recursurilor. 

În 24 martie 2021, acelaşi 
Manuel Andrino alături de 
Pedro Pablo Peâa, liderul Parti- 
dului Allianza Naţional, au fost 
chemați în fața tribunalului şi la 
Barcelona unde sunt judecaţi 


Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti 


CAMARAZII 


Pe 9 martie, data care marchează Ziua Foștilor 
Deținuți Politici Anticomunişti, grupul nostru a 
încercat să aducă un mic omagiu zecilor de mii de 
eroi, care s-au luptat, au suferit şi s-au sacrificat 
pentru a apăra ţara de comunism. 


În cimitirul de lângă închisoarea din Gherla se află 
un monument ridicat în memoria foştilor deținuți 
politici care au pătimit acolo. Închisoarea de la 
Gherla a fost una dintre cele mai dure din perioada 
comunistă, aici a funcționat un adevărat regim de 
exterminare şi mulți au murit în urma bătăilor şi tor- 
turilor, în special muncitori şi ţărani care erau 
împotriva comunismului. An de an acest loc sfânt, 
sub care se află rămăşiţele pământeşti ale martirilor, 
se degradează tot mai tare. Dar, ca în fiecare an, 
grupul nostru s-a ocupat din nou de ecologizarea 
perimetrului. La final am depus o coroană, am plan- 
tat flori şi am aprins lumânări; se spune că prin 
lumânările aprinse pentru cei care nu mai sunt 
printre noi, aceştia pot să vadă ce se mai întâmplă în 
lumea din care au plecat. Din păcate, în majoritatea 
timpului aceştia văd doar indiferență față de sufer- 
inţa lor şi necunoaşterea adevărului istoric. Cu sig- 
uranţă ei plâng de mila românilor care nu au înțeles 
nimic din jertfa lor. 


Cu aceeaşi ocazie, în Vurpăr, judeţul Sibiu, de unde 
se trage familia Banea, grupul nostru s-a ocupat de 
curățarea şi înfrumusețarea mormântului eroului 
legionar Dumitru (Mitu) Banea, fratele mai cunos- 
cutului, lon Banca, fost şef legionar al Ardealului. 
Mitu Banca îşi începe drumul legionar la vârsta de 
18 ani, la laşi unde era student fratele său mai mare. 
Ca şi ceilalți legionari, cei doi fraţi trăiau acolo în 
sărăcie, lipsiţi de orice interes material. Mitu Banea 
îl descrie pe lon Banca ca fiind cel mai sărac stu- 
dent din tot laşiul. Acolo, Mitu Banea îl întâlneşte 
pentru prima dată pe Căpitan, care îl fascinează şi 
faţă de care va rămâne ataşat până în ultima clipă. 


La reînhumarea Căpitanului, în 1940, Mitu Banea 
împreună cu Vasile lovin sunt cei care deliflează pe 
străzile Bucureştiului ținând crucea Căpitanului, a 
Nicadorilor şi a Decemvirilor. O onoare pe care 
Mitu Banea a considerat-o mereu a fi prea mare 
pentru el. Din momentul intrării în Legiune, nu va 
fi bătălie la care Mitu Banea să nu participe, nu va 
fi vreun efort pe care să-l conserve sau vreun ban pe 
care să nu îl ofere în sprijinul Mişcării 
Legionare. 

Nicu lancu, cel care a înfiinţat primul cuib 

legionar de la Sibiu, spunea despre Mitu 

Banea: „dacă mergem 20 de avocaţi, 

ingineri, doctori în propagandă într-un sat, 
câştigăm ceva oameni, dacă merge Mitu 

Banea singur, câştigă mai mulți.” Firea lui 
războinică i-a cauzat însă şi nenumărate 
probleme lui Banea, după cum notează în 

cartea sa de memorii, „Acuzat, martor şi 
apărător în procesul vieții mele”. Mitu 

Banca a fost arestat de 18 ori; a trecut prin 

18 privări de libertate. Doar informaţia 

asta, corelată cu faptul că a fost legionar, 

ne face să ne dăm seama ce erou a fost 

Mitu Banea. A trecut prin toate prigoanele 
împotriva legionarilor şi a participat activ 

la mai toate bătăliile legionare. A supri- 

avieţuit celor 3 regimuri dictatoriale 
instaurate în ultimul secol şi a ieşit cu 
demnitate din fiecare încercare prin care a 

trecut. Din toate temniţele în care a fost 

închis, bătut, umilit şi torturat a ieşit exact 

aşa cum a intrat, cu o credinţă de fier. Mitu 

Banea nu s-a dezis niciodată de Legiune, 

de Căpitan şi mai ales de Dumnezeu. 
Dumnezeu l-a ocrotit şi l-a învrednicit să 

trăiască şi după 1989 ca el să-şi poată scrie 
memoriile. El nu a căutat niciodată faimă, 

sau funcţii şi nu a încercat nici să se 
îmbogăţească. Singurul lui scop a fost să 

se sacrifice în numele unui ideal, pentru 

neamul românesc. A suferit enorm şi s-a 


pentru „delictul de incitare la ură şi violență” cu 
ocazia manifestaţiei de la Montjuic Barcelona din 
data de 12 octombrie 2013 (ziua Hispanităţii). In 
acel celebru discurs Andrino spunea printre altele că 
„suntem dispuşi să murim pentru Spania, dar toto- 
dată suntem dispuşi şi să omorâm pentru Spania”, 
frază pentru care procurorii cer acum 3 ani de închi- 
soare şi o amendă penală de 3600 euro... 


Toate procesele şi toate acuzațiile absurde şi necon- 
stituţionale nu fac decât să-l înalțe pe Manuel 
Andrino şi mai sus pe baricada luptei naționaliste pe 
care o stăpâneşte atâţia ani sub privirile neputin- 
cioase ale autorităţilor care ard de nerăbdare să îl 
vadă după gratii. Mesajul lui Andrino către carama- 
razi după înfăţişarea celor două procese sună aşa: 
„Nu ne vor speria, nu ne vor reduce la tăcere nici 
dacă ne condamnă, nici dacă ne achită.” 


În Spania zilelor noastre, patriotismul, curajul şi 
onoarea sunt sancţionate în timp ce trădarea, abuzul 
şi nedreptatea sunt aplaudate. Nu rămânem indife- 
renți în faţa acestei probleme a separatismului pe 
care o întâlnim constant şi la noi în ţară. Gruparea 
Camarazii şi Fundaţia Profesor George Manu au 
afişat un mesaj de solidaritate pentru camarazii 
noştri din Spania, chiar în fața Ambasadei Spaniei 
de la Bucureşti în zilele în care aceştia dădeau piept 
cu justiția oarbă şi antinațională. 

Mesajul nostru a fost şi rămâne: „Dreptate Camara- 
zilor din Falanga Spaniolă ;Cataluia es Espafia!” In 
acest fel facem să răsune şi pe pământ românesc 
mesajul pentru care camarazii noştri sunt dispuşi să 
plătească cu ani de temniţă şi le arătăm separatişti- 
lor că dreptatea nu a fost şi nu poate fi niciodată de 
partea lor. 


jArriba Espafa! jEstamos siempre junto a vosotros 
camaradas! 


CEZARINA CONDURACHE 


sacrificat mult, dar nu a regretat nimic din cele ce i 
s-au întâmplat. 

În timp ce Statul Român încearcă să-i elimine din 
istorie, iar cei de la Institutul „Elie Wiesel” încearcă 
să-i scoată chiar şi din Biserică pe sfinții, martirii şi 
mărturisitorii din temniţele comuniste, noi trebuie 
să ne străduim să le păstrăm memoria vie, prin orice 
efort. Ca naţiune, merităm exact atât respect cât 
putem oferi eroilor şi martirilor neamului româ- 
nesc. 


Veşnică Pomenire! 





J PERMANENȚE 
DECEMVIRII (10) 


Pentru viitorul acestui neam, legionarii trebuie să mă răzbune 


CEZARINA CONDURACHE 


În numărul trecut am vorbit depre Congresul 
Studenţesc de la Craiova în cadrul căruia studenții 
au sancționat trădarea lui Stelescu prin arderea 
simbolică a „Cruciadei Românismului”, am aflat 
cum s-a înființat Asociaţia „Generaţia Mişcării 
Studenţeşti de la 1922” sub conducerea lui Moţa 
şi ce aşteptări aveau legionarii de rând de la Mihai 
Stelescu — sinuciderea ca gest de onoare. Mergem 
mai departe pe firul anului 1935. 


Dunărea Galaţi, 10 ani de la înfiinţare 


Luna mai 1935 avea să marcheze aniversarea a 10 
ani de lupte şi biruinţe pentru Frăția de Cruce 
Dunărea Galaţi. Cu această ocazie Căpitanul 
trimite o scrisoare de felicitare Frăției. Scrisoarea 
nu era una publică, se adresa la acel moment 
exclusiv fraților de cruce şi legionarilor care 
trecuseră prin această formaţiune cu adevărat 
legendară. Scrisoarea a fost publicată peste ani în 
volumul „Circulări şi Manifeste” şi poate fi citită 
integral şi în completarea acestui material. În 
acest document Căpitanul vorbeşte deschis despre 
trădarea lui Stelescu, dar nu cere în niciun fel 
sancţionarea lui: La voi s-a născut şi a crescut un 
trădător. Ce greu apasă pe voi, pe onoarea noas- 
tră de soldaţi, pe mine! Pentru că eu l-am încura- 
jat şi l-am ridicat acolo unde n-a crezut că ar 
putea ajunge la 25 de ani. Astăzi, când noi trăim 
înlănțuiți, el se bucură de libertate şi cu bani duş- 
mani ne atacă cu noroi, în aplauzele puterii 
iudaice, şi scoate foaie de un lux pe care noi, în 
nemiloasa noastră sărăcie în timp de 10 ani, 
niciodată nu l-am putut ajunge. 





BĂTĂLIA PENTRU SIMBOLURILE 
MEMORIEI COLECTIVE ROMÂNEŞTI 


reuşească. Da, la nivel de instituţii ale statului se 
poate institui temporar o asemenea cenzură de fier. 
Dar aceasta nu poate ajunge până la firul ierbii, pe 
care ar trebui s-o pârjolească în întregime pentru a 
stârpi ceea ce este de fapt adevărul despre acei mar- 
tiri incomozi, care le dau insomnii conducătorilor 
României chiar la aproape şapte decenii de la 
moartea lor. 

O explicaţie mai profundă a acestei adversităţi ire- 
ductibile, care denotă în acelaşi timp şi o teamă 
vădită în faţa forței potenţiale pe care o are jertfa 


Cele 10 porunci legionare şi Mihai Stelescu 


La începutul lunii iunie Căpitanul dă circulara „10 
porunci” după care să se ghideze legionarul în 
aceste zile de întuneric, de urgie şi de satanică 
ademenire. Suntem la mijlocul anului 1935, 
cenzura şi legile împiedicau manifestările legionare 
în majoritatea lor. Să nu uităm că pe tărâm politic 
restricţiile impuse legionarilor în urma prigoanei 
Duca nu expiraseră încă. Totodată, cenzura ridicată 
împotriva publicaţiilor legionare nu fusese pe 
deplin înlăturată, doar o parte din ele reuşind să 
răzbată până la cititor, până la camarazii din oraşele 
MICI şi din sate. Aceste porunci sunt perfect actuale 
şi astăzi şi ne folosesc şi nouă de îndreptar, le veţi 
parcurge în completarea acestui text şi veţi înțelege 
mai bine ce vreau să spun. Circulara nu îl viza în 
mod exclusiv pe Stelescu şi revista lui, dar, citind- 
0, desigur că îl putem încadra pe Stelescu la multe 
puncte ale circularei. 


Probabil de aceea Stelescu — simțindu-se cu musca 
pe căciulă — simte nevoia să reacționeze violent 
împotriva acestei circulări în paginile revistei sale, 
răstălmăcind cuvintele Căpitanului şi insultând pe 
legionarii cărora le era destinată. Deci, pentru 
Corneliu Codreanu, un tânăr din Gardă trebuie să 
fie orbit, vândut, îndopat numai de şef. (...) Dacă 
şeful e un şnapan, de unde o poate afla “luptătorul 
conştient"? Ori poate şefi şnapani nu există? lată 
cum se apără şefii de acuzaţiile care li se aduc, cu 
interzicerea gândirii pe garnizoană; poate fi mai 
Uşor, nu gândeşti, nu auzi, nu vorbeşti, aprobi doar 
ce spune şeful şi mergi mai departe. (...) Dar eu I- 
aş întreba pe amicul Codreanu, el n-are niciun 
interes în a da astfel de ordine? De ce se teme că 
legionarul din gruparea sa ar putea auzi ceva sau 
s-ar putea lumina cu ceva? Când eşti curat nu îţi e 
teamă de nimic, n-ai ce ascunde. (...) Iată, iubiții 
mei, că de data asta v-am dat citate din marele 
pontif al cinstei şi al adevărului! Cercetaţi-le, 
aprofundaţi-le şi dacă simţiţi în voi suflete de servi 
şi minți de imbecili, înjugaţi-vă la ordinele unui 
astfel de şef. („Cruciada Românismului”, nr 31, 11 
iulie 1935). 


Un nou complot pentru asasinarea Căpitanului 


Chiar dacă Stelescu ducea o mişelească campanie 
de denigrare a Legiunii şi a Căpitanului prin gazeta 
sa, el nu mai reprezenta un pericol real nici asupra 
vieţii Căpitanului şi nici pentru fracturarea Mişcării. 
Câinele care latră nu muşcă... un proverb care se 
verifică perfect în raport cu Stelescu. După ce a 
început să latre, nu a mai avut capacitatea de a 
muşca. “Toată suflarea legionară era cu ochii pe el 
din toamna lui 1934, din acel moment camarila nu 
l-a mai putut utiliza pentru planurile de eliminare a 


celor din temniţele comuniste, e faptul că aceşti 
„sfinţi ai închisorilor” din România au un specific 
aparte. Ei au îmbinat trăirea şi rugăciunea isihastă — 
ceea ce aparent nu deranjează atât de tare — cu lupta 
spirituală prin luarea de atitudine în fața fiarei apoc- 
aliptice. Comunismul a fost doar o întruchipare 
istorică a ei, nefiindu-i însă nici începutul, nici 
sfârşitul. 

lar dacă lupta politică împotriva comunismului în 
feluritele sale ipostaze istorice sau, în termeni sim- 
bolici, împotriva fiarei roşii, nu e practicabilă întot- 
deauna, lupta spirituală e posibilă însă oriunde şi 
oricând, în orice condiţii. Aceasta e predania acelor 
figuri precum Valeriu Gafencu, loan lanolide şi 
ceilalți „sfinți ai închisorilor”, care au înfruntat 


ANUL XXIV, NR. 3, MARTIE 202] 





Căpitanului. Vara lui 1935 aduce cu sine 
deschiderea taberei legionare de la Carmen Sylva, 
cea mai complexă şi înălțătoare tabără din istoria 
Mişcării (care va continua şi se va desăvârşi în anul 
1936). 


Aici, la Carmen Sylva, Căpitanul va fi informat 
despre un nou complot care se urzea la Palat 
împotriva lui. Nimic nou, am putea spune, ştim că 
acţiunea lui Stelescu nu a fost singulară şi că 
asasinarea Căpitanului a fost stabilită în 1933 şi, 
pentru finalizarea ei, camarila împreună cu clasa 
politică, cu oculta şi uneori cu Biserica, a lucrat 
constant până în 1938. Acest nou complot nu ne 
interesează în sine, ceea ce ne interesează este 
răspunsul pe care Căpitanul îl dă la aflarea lui. 
Acest răspuns este o cheie atât pentru înțelegerea 
cazului Stelescu, cât şi pedepsirea lui Armand 
Călinescu sau a „demnitarilor” de la Jilava. Iulie 
1935, Carmen Sylva, este momentul în care 
Căpitanul părăseşte atitudinea adoptată după 
prigoana Duca („veţi aştepta cu calm şi cu aceeaşi 
neînvinsă credință defăşurarea furtunii”, „ordinul 
este acum tăcere”, „nimeni nu se mișcă nici măcar 
cât o frunză din copac”, „acum e eroismul răbdării”, 
„vreau să nu mişte nimeni fără ordinul meu” — vezi 
„Circulari şi manifeste”) şi pledează explicit pentru 
acţiune fermă în cazul unui eventual asasinat care l- 
ar dobori. 


continuare în pag. 5 


fiara cu ajutorul lui Hristos, mulți cu prețul propriei 
vieți. Ei şi memoria lor vor fi în cele din urmă butu- 
ruga de poticnire şi piatra în care se vor rupe dinţii 
fiarei. 

Atitudinea lor de o fermitate calmă şi limpede, 
aşezată în chip nezdruncinat în Adevăr, e cea care 
stârneşte şi acum reacții înverşunate de ură. Forţa 
hristică luminoasă emanată din mormintele 
necunoscute ale unor martiri precum Mircea Vul- 
cănescu sau Valeriu Gafencu, dar și a altora, are 
însuşirea de a-i arde pe cei care, într-o perpetuă 
neodihnă, sub semnul fiarei, |] prigonesc pe Hristos 
şi pe mărturisitorii Lui. 


BOGDAN MUNTEANU 


ANUL XXIV, NR. 3, MARTIE 202] 


DECEMVIRII 


Aceasta nu este o atitudine nouă sau o schimbare în 
gândirea politică şi spirituală a Căpitanului. Să nu 
uităm că dintotdeauna, cu mult înainte de înființarea 
Legiunii, trădarea a fost privită de Căpitan ca cea 
mai mare ruşine care poate atârna peste sufletul 
unui neam şi singurul răspuns posibil în faţa 
trădării, a fost întotdeauna retezarea ei. Dacă aş 
avea un singur glonţ, iar în fața mea, un duşman şi 
un trădător, glonţul l-aş trimite în trădător, spunea 
Căpitanul încă din 1923. Exemplele pot continua pe 
multe pagini, dar nu le voi reda aici, ci vă îndemn 
cu această ocazie să recitiţi „Pentru Legionari” pen- 
tru a le revedea şi a le privi acum şi prin prisma 
cazului Stelescu. Deşi „Pentru Legionari” acoperă 
povestea vieţii Căpitanului şi a Mişcării Legionare 
până la mijlocul anului 1933, să nu uitaţi că această 
carte a fost redactată după trădarea lui Stelescu 
(final de 1935-început de 1936). 


Dacă o veți citi acum, veţi înţelege încă o dată cât 
de corect a fost Căpitanul cu Mihail Stelescu şi cu 
trecutul legionar al acestuia. Veţi regăsi numele tră- 
dătorului (fără această titulatură pe care ar fi meri- 
tat-o deplin) în această carte, elogiat şi enumerat în 
toate marile bătălii conduse de Căpitan în perioada 
1927-1933. Mai mult decât atât, dacă Corneliu 
Codreanu nu ar fi făcut asta, activitatea glorioasă a 
lui Stelescu din anii mai sus menţionaţi ar fi fost 
ştearsă cu totul din memoria legionară, pentru că 
toate referirile despre Mihail Stelescu din literatura 
legionară sunt exclusiv negative, nimeni nu a vrut 
să-şi mai aducă aminte de faptele spectaculoase şi 
eroice ale celui care a trădat. Dar Căpitanul a pus 
întotdeauna adevărul mai presus de dreptatea perso- 
nală, n-ar fi decupat niciodată trecutul Mișcării pen- 
tru răzbunare. In toată cartea există o singură pro- 
poziţie prin care cititorul este avertizat că ulterior s- 
a întâmplat ceva cu avântul legionar al lui Stelescu: 
Încrederea şi dragostea pe care i le-am arătat nu 
mi-au fost însă răsplătite. Atât a avut de „reproşat” 
cel asupra căruia Stelescu a vrut să aducă moartea. 
Inţelegeţi cât de fantastic era Căpitanul? Cât de fan- 
tastic este Căpitanul! Legionarul Mihai Stelescu a 
fost salvat în memoria legionară de cartea Căpita- 


Bucureşti, 25 mai 1935 


PERMANENTE 3 


nului. Trădătorul Mihai Stelescu a rămas în memo- 
ria legionară prin condeiul tuturor legionarilor care 
au reuşit să scrie despre perioada de început a Miş- 
cării Legionare şi prin al celor care le-au continuat 
crezul şi lupta. 


Legionarii trebuie să mă răzbune 


Participant în tabăra de la malul mării în acele zile 
de vară, Marin Bărbulescu (şeful Centrului 
Studenţesc Legionar Timişoara) ne dă o mărturie 
extraordinară despre acest moment, reproducând 
atmosfera generală şi cuvintele Căpitanului: Către 
sfârşitul lunii iulie 1935, la Carmen Sylva, 
Căpitanul a primit informaţii despre manoperele 
Lupeascăi la care sunt asociaţi, între alții, şi 
miniştrii Inculeţ şi lamandi. In faţa frontului 300 la 
400 de legionari, Căpitanul a adus la cunoştinţă 
informațiile primite şi după ce a înfierat trădarea 
prin care neamul românesc a fost doborât ori de 
câte ori a încercat cineva să îl ridice; prin trădare 
au pierit lon Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, 
Horia, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu... 
continuă „nu-mi este frică de moarte. Cred că nu s- 
a născut încă mâna care să se ridice să mă suprime. 
Însă, pentru viitorul acestui neam, dacă actul se 
întâmplă, legionarii trebuie să mă răzbune. Neamul 
care nu este capabil să extirpe din sânul lui mişelia 
şi trădarea, este putred şi menit pieirii. ” 


După cum puteți înțelege, cuvintele Căpitanului de 
la Carmen Sylva nu sunt o invitaţie la asasinarea lui 
Stelescu. O putea spune direct şi ar fi spus-o direct 
dacă l-ar fi dorit mort. Stelescu eşuase în dubla sa 
încercare, asasinare şi destabilizarea Legiunii, şi 
Corneliu Zelea Codreanu ştia că acelaşi trădător nu 
va acţiona a doua oară pentru că fusese compromis 
şi, mai mult, ştia că după eşecul lui Stelescu, oculta 
nu va mai coopta în planurile sale vreun alt „lider” 
legionar şi că va schimba strategia. Desigur, alte 
tipuri de trădători şi alte planuri de asasinare se 
întrupau din faldurile financiare ale camarilei, către 
el se îndreptau cuvintele sale. 


Exact aceeaşi atitudine şi acelaşi ordin către 
legionari vom găsi în circulara Căpitanului nr. 145 
din 11 februarie 1938, circulară prin care cere 


5 iunie 1935 


CELE 10 PORUNCI 


explicit răzbunarea sa în caz de asasinat. Cu această 
circulară este o poveste mai complexă (a fost 
ulterior anulată de Căpitan, dar nu din cauză că şi- 
ar fi schimbat ordinul de răzbunare, aşa cum greşit 
s-a tot interpretat chiar şi în mediile legionare) care 
nu face neapărat obiectul serialului în curs, dar la un 
moment dat ne vom ocupa şi de ca. 


Cuvintele rostite atunci pe malul mării, la Carmen 
Sylva, vor reverbera apoi în mod constant în 
discursurile lui lon Moţa. Bineînţeles că asta iarăşi 
nu reprezintă vreo noutate. Moţa a fost mereu 
împotriva trădării şi a fost primul legionar care a 
pedepsit trădarea întrupată în Vernichescu la 
momentul 1924. Dar de acum înainte Moţa va 
acționa şi va veghea personal la siguranța 
Căpitanului, pregătind legionarii în conformitate cu 
ordinul transmis de Căpitan la Carmen Sylva pentru 
a asigura o fermă şi zguduitoare reacție în cazul 
unui viitor asasinat. 


Planul de asasinat din iulie 1935 a eşuat înainte să 
fie pus în practică. Ceva a rămas totuşi în urma lui... 
Poate aţi întâlnit în literatura legionară referiri la cei 
doi măgari care se aflau în tabăra de la Carmen 
Sylva, atât în 1935, cât şi în 1936, „botezaţi” de 
legionari Lupeasca şi lamandi. Acum ştiţi când şi de 
ce şi-au căpătat numele. Era tocmai timpul să se 
aducă apă pentru bucătărie, de aceea câțiva cama- 
razi au plecat să aducă pe „Lupeasca” şi pe 
„lamandi”, cum au fost botezați de înaintaşii noştri 
măgărița şi măgăruşul ei, care erau la păscut şi 
acum trebuia să fie aduşi şi priponiţi. Un camarad 
de la bucătărie strigase mai înainte, să aducă mai 
repede pe „,Lupeasca ” şi pe „„lamandi ”. Unul din- 
tre camarazi i-a atras atenţia să nu mai spună la 
măgăriţă „Lupeasca ”, fiindcă vă poate auzi Căpi- 
tanul şi vă pedepseşte. EI (Căpitanul) a oprit să se 
mai spună la măgăriţă ,,Lupeasca ” şi la măgăruş 
„Iamandi. Căpitanul avea cortul său aproape de 
bucătărie şi putea foarte bine să-i audă. Şi totuşi, 
când ştiam că nu e Căpitanul în tabără, când eram 
siguri că el nu ne aude, tot „Lupeasca ” o strigam 
pe măgăriţă şi „lamandi”, pe măgăruş. (Nicolae 
Ciolacu, „Haiducii Dobrogei”.) 


CEZARINA CONDURACHE 


SCRISOARE CĂTRE F.D.C. GALAŢI 


Iubiţi Camarazi, 


Da! Împliniţi 10 ani de la înființarea Frăției de Cruce din 
Galaţi. 

Cât de vesel trebuie să fie sufletul când - peste atâtea obsta- 
cole - puteţi constata că Frăția de Cruce există. 

Câte lupte n-a purtat Frăția de Cruce Dunăreană, câte bucurii 
nu mi-a adus, câţi luptători de bronz nu s-au născut din cuibul 
acela: Tocu, Savin, Măcrineanu, Simion Lefter, Costea, 
Nicolai lon, Ştefănescu şi alţii, care nu-mi mai vin în minte! 
Frăția de Cruce Galaţi şi-a creiat o tradiţie de vitejie cu care 
se va putea mândri mâine într-o Românie biruitoare, când se 
vor împărți gloriile. 

Astăzi nu se împărțesc decât rănile. 

Destinul însă a fost şi crud, cu voi, fraţi de cruce din Galaţi. 
La voi s-a născut şi a crescut un trădător. 


Ce greu apasă pe voi, pe onoarea noastră de soldați, pe mine! 
Pentru că eu l-am încurajat şi l-am ridicat acolo unde n-a cre- 
zut că ar putea ajunge la 25 de ani. 

Astăzi, când noi trăim înlănţuiţi, el se bucură de libertate şi cu 
bani duşmani ne atacă cu noroi, în aplauzele puterii iudaice, 
şi scoate foaie de un lux pe care noi, în nemiloasa noastră 
sărăcie în timp de 10 ani, niciodată nu l-am putut ajunge. 
Dragii mei, 

Vă veţi ține bine. Acesta este drumul biruinţei. Vă urez să 
mergeţi pe el până la capăt, înfruntând tot ce vi se aşează 
înainte. 

La urmă veţi fi biruitori. 

Hristos a biruit! 


C.Z.C. 


de care trebuie să se ţină legionarul, pentru a nu se rătăci de pe drumul său glorios, în aceste 
zile de întuneric, de urgie şi de satanică ademenire. Pentru că trebuie să ştie toată lumea că 
noi suntem legionari şi rămânem legionari până în veacul veacului. 

1. NU CREDE în nici un fel de informaţii, de veşți, de păreri despre Mişcarea Legionară, citi- 
te din orice foaie ar fi, chiar dacă pare a fi naționalistă, sau şoptite la ureche de agenţi, sau 
chiar de oameni de treabă. 

Legionarul nu crede decât în ordinul şi în cuvântul Șefului său. 

Dacă acest cuvânt nu vine, înseamnă că nimic nu este schimbat şi că legionarul îşi merge în 
linişte drumul său înainte. 

2. DĂ-ŢI SEAMA BINE pe cine ai în faţă. Şi cântăreşte-l cum trebuie, şi când este un inamic 
care vrea să te înşele, şi când este un prieten prost pe care l-a înşelat mai înainte un inamic. 
3. PĂZEŞTE-TE ca de o mare nenorocire de omul străin, care te îndeamnă să faci ceva. El 
are un interes şi voieşte să-şi facă interesul prin tine, sau să te compromită în fața celorlalți 
legionari. Legionarul acționează numai din ordin, sau din iniţiativa sa proprie. 

4. DACĂ vrea cineva să te ademenească sau să te cumpere: Scuipă-l în ochi. Legionarii nu 
sunt nici proşti, nici de vânzare. 

5. FUGI de cei ce voiesc să-ţi facă daruri. Nu primi nimic. 

6. ÎNDEPĂRTEAZĂ-TE de cei ce te linguşesc şi te laudă. 

7. Unde sunteţi numai 3 legionari, trăiţi ca fraţii între voi: UNIRE, Unire şi iar Unire. 
Sacrifică tot, calcă-te pe tine în picioare, cu toate poftele şi cu tot egoismul din tine, pentru 
această unire. Ea, UNITATEA, ne va da biruinţa. 

Cine este contra unităţii, este contra biruinţei legionare. 

8. NU-ŢI VORBI DE RĂU camarazii. Nu-i pârî. Nu şopti la ureche şi nu primi să ţi se şop- 
tească. 

9. NU TE SPERIA dacă nu primeşti ordine, veşti, răspunsuri la scrisori, sau dacă ţi se pare 
că lupta stagnează. Nu te alarma, nu lua lucrurile în tragic, căci Dumnezeu este deasupra 
noastră şi şefii tăi cunosc drumul cel bun şi ştiu ce vor. 

10. ÎN SINGURĂTATEA TA roagă-te lui D-zeu, în numele morților noştri, pentru ca să ne 
ajute, să suferim toate loviturile, până la capătul suferințelor şi până la marea înviere şi biruin- 
ță legionară. 


C.ZC. 





G PERMANENTE 


Portret de luptător: Vasile Motrescu 


CIPRIAN VOICILĂ 


Vasile Motrescu s-a ivit pe lume la data de II 
octombrie 1920, în comuna Vicovu de Jos (judeţul 
Suceava). Părinţii săi erau oameni simpli. Ţărani. 
Urmându-le exemplul, după ce a încheiat cele 6 
clase primare, Vasile s-a îndeletnicit o vreme cu 
munca truditoare a câmpului. 


După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 
1944, sătul de nedreptăţile săvârşite de sovietici, 
intră în grupul de partizani conduşi de Macoveici- 
uc. Aceştia fuseseră instruiți de membrii Coman- 
damentului româno-german din Câmpulung 
Moldovenesc. Spre finele lui 1944 se ascunde pen- 
tru a nu cădea în mâinile hulpave ale armatei sovi- 
etice. După o vreme se întoarce în comuna sa 
natală, se căsătoreşte, iar Dumnezeu îi dăruieşte 
doi copii. La începutul anului 1949 se face din nou 
nevăzut în pădurile din împrejurimile Rădăuţilor 
fiindcă fusese înştiințat că Securitatea comunistă 
era pe urmele sale: aflaseră de acţiunile lui subver- 
sive, săvârşite împotriva trupelor sovietice, de ocu- 
pație. 


„Simt în suflet datoria şi porunca sfântă a 
Voievodului de la Putna, de a nu pleca capul în 
fața vrăjmaşului” 


O vreme activează în grupul partizanilor conduşi 
de Constantin Cenuşă. Amândoi sunt condamnaţi 
în contumacie la 31 de ani de temniţă pentru 
„activități desfăşurate în spatele trupelor sovietice 
în primăvara anului 1944”. Mai târziu Motrescu îi 
avertizează pe partizanii din Munţii Făgăraş, con- 
duşi de Ion Gavrilă Ogoranu, că vor fi arestaţi. Mai 
primeşte o condamnare de 23 de ani şi 6 luni pen- 
tru „tâlhărie, instigare publică repetată şi asociere 
contra liniştii publice”. La data de 29 mai 1952 se 
face din nou nevăzut în munţi, „având asupra sa şi 
o armă ZB din timpul războiului” (Liviu Țăranu). 
Peste o lună decide să lupte alături de Gavrilă Vata- 
maniuc şi loan şi Gheorghe Chiraş. Intre 1944 şi 
1958 întreprinde o serie de acţiuni subversive la 
adresa regimului comunist: răspândeşte manifeste, 
îi bagă în sperieţi pe cei care, din obedienţă, pacti- 
zau cu orânduirea comunistă, plasează scrisori 
împotriva noului regim prin cabanele activiştilor 
comunişti şi le trimite epistole în care condamnă 
procesul colectivizării operate cu mână de fier de 
autorități în Bucovina, colectivizare în urma căreia 
zeci, sute de țărani au fost deposedați abuziv de 
pământul lor. Vasile le transmite autorităților că se 
va preda în mâinile lor, dar cu o singură condiţie: 
să fie grațiat Constantin Cenuşă şi toţi deţinuţii 
condamnaţi din motive politice. 


La data de 10 aprilie 1951 Vasile Motrescu trimite 
o scrisoare-declarație „organelor de Miliție”. Din 
ea transpare nu doar dârzenia partizanului, ci şi 
întreaga sa axiologie: respectul pentru legea stră- 
moşească şi angajamentul său, ontologic, l-am 
putea numi, față de testamentul Sfântului voievod 
Ştefan cel Mare, care îl metamorfozase dintr-un 
simplu ţăran într-un temut apărător al libertății 
românilor. Le scria, deci, milițienilor: „Puteţi D- 
voastră să întrebuințați toate mijloacele şi metodele 
sovietice de schingiuire, ameninţare, îndulcire, 
deportare sau temniță şi chiar de a-ţi executa toată 
familia mea, toate rudele şi toţi care credeţi d-voas- 
tră, eu, Partizan Vasile Motrescu, nu voi ceda nicio- 
dată viu. Poate că mă veți întreba, că e păcat să mă 
omorâţi nevinovat, dar eu vă spun că vinovat, nevi- 
novat, eu nu cedez şi nu voi trăda pe fraţii mei de 
suferință care au aceeaşi soartă ca şi mine, puteți 
să-mi garantaţi libertatea şi să-mi încredințați cel 
mai înalt post de răspundere din RPR şi chiar să fiu 
sigur de Libertate, nu voi ceda şi nici nu voi trăda, 
căci simt în suflet datoria şi porunca sfântă a 
Voievodului de la Putna, de a nu pleca capul în faţa 
vrăjmaşului, când a lăsat, pe patul morţii, urmaşu- 


lui său Bogdan aceste cuvinte: «lar dacă vrăjmaşul 
vostru v-ar strâmtora cu ruşinoase închinări, atunci 
mai bine muriți prin paloşul lui decât să fiți privi- 
torii împilării şi ticăloşiei țării voastre. Dumnezeul 
părinţilor voştri însă se va îndura de lacrimile 
slugilor sale şi va scula dintre voi pe cineva carele 
va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în libertatea şi 
puterea de mai înainte». Aceste cuvinte jur că le 
voi ţine până la cea din urmă suflare de viaţă. Fraţi 
milițieni, dacă nu vă mustră Testamentul lui Ştefan 
cel Mare, atunci urmăriți-mă şi luaţi-mi viaţa «căci 
pentru mine e o cinste să mor ca un erou», decât să 
mă predau ca un mişel şi să mă torturați, să mă 
chinuiți şi apoi să mă faceți evadat ca să mă 
omorâţi mişeleşte. Știu şi cunosc foarte bine polit- 
ica d-voastră mincinoasă, despre aşa-zisa Liber- 
tate, de care vă bucurați numai d-voastră, membrii 
de partid, dar restul omenirii suferă durerile naş- 
terii. Prin jertfe vă bucuraţi astăzi d-voastră de lib- 
ertate şi tot prin jertfe vom dobândi libertatea şi 
noi, cel puţin pentru copiii noştri dacă nu pentru 
noi, care suntem astăzi prigoniți şi amărâți cu 
sufletul, căci noi avem un fundament după care ne 
călăuzim, Biblia şi credința lui Dumnezeu. Asta e 
speranța noastră, iar libertatea noastră e scrisă cu 
litere de foc. Eu nici nu am adus la cârma Țării 
Româneşti partidul comunist şi nici nu îl pot înde- 
părta, aceasta nu stă în puterea mea, chiar de aş 
depune toate eforturile, nu vă pot dărâma, dar nici 
nu pot să vă zidesc”. (Jurnale din rezistența anti- 
comunistă. Vasile Motrescu, Mircea Dobre, Editu- 
ra Nemira, Bucureşti, 2006, ediţie îngrijită de Liviu 
Tăranu şi Theodor Bărbulescu, pp. 119-120) 


Mulţi dintre luptătorii anticomunişti care au sufer- 
it prin temniţele care au împânzit funebru istoria 
noastră recentă şi-au asumat încercările ca pe o 
jertfă, ca pe o „ardere de tot” pentru mai binele 
nostru, al generaţiilor următoare. Unul dintre ei, 
loan lanolide (prieten şi ucenic al lui Valeriu 
Gafencu - „sfântul închisorilor”, cum îl numește 
Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii) scria: „Cu 
durere privesc cum oamenii de cultură ai vremii au 
scris împotrivă-ne fără să se fi obosit să ne con- 
sulte, căci ei sunt megafoanele ateismului şi nu ale 
adevărului. Aici [în temnițe] s-au născut sfinți, 
martiri şi eroi. Aşa ne-am luat dreptul de a spune 
adevărul împotriva lui Marx, Lenin, a marxism- 
leninismului şi socialismului. Mărturia noastră este 
crudă, dar e palidă în raport cu realitatea, căci 
intensitățile trăite aevea depăşesc toate posibil- 
itățile de exprimare. Temniţele au fost labora- 
toarele de «reeducare» a «duşmanilor regimului», 
până când am fost considerați inofensivi puterii de 
stat. Presiunile ce s-au exercitat asupra noastră au 
fost geniale şi bestiale, încât puţini au putut rezista. 
Totuşi au fost oameni care au crezut până la sfârşi- 
tul tuturor chinurilor şi au rămas curați. În aceşti 
oameni a viat Hristos, a vorbit Hristos şi Hristos 
vorbeşte secolului XX prin ei”. Ideologia comu- 
nistă a fost nu doar  antihristă, ci şi profund 
antiromânească. lanolide remarca în însemnările 
sale, cu probitatea câştigată în cei 23 de ani de 
detenţie politică: „Viitorul acestui neam se 
zdrobeşte în România cu toate mijloacele de propa- 
gare a ateismului, materialismului şi nihilismului. 
Creştin, român şi om sunt cele trei valori ce se con- 
fundă, se întregesc şi cuprind sufletul românesc. 
Dar de când se propagă marxism-leninismul, sufle- 
tul românesc a fost înmormântat”. (loan lanolide, 
Întoarcerea la Hristos — document pentru o lume 
nouă, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 20) 


„Vino, sfântă libertate, vino şi în sat la noi!” 


Vasile Motrescu a renunţat la bucuriile unei vieţi 
obişnuite, la familie, la căldura unui cămin pentru 
a trezi conştiinţa semenilor săi şi pentru a-i învăța 
preţul libertăţii. A petrecut ca un lup singuratic 


ANUL XXIV, NR. 3, MARTIE 202] 


nopți întregi sub ploaia măruntă şi rece, a flămânz- 
it zile în şir, a mărşăluit până la epuizare pe cărări 
neumblate. Alte zile în şir nu a întâlnit ţipenie de 
om. O însemnare din jurnalul său — pe care l-a ţinut 
între anii 1952-1953- ne poate ajuta să înţelegem 
ce stări sufleteşti, ce război interior a trebuit să 
poarte, o luptă care se adăuga, ca o nouă povară, 
privaţiunilor exterioare, de tot felul, pe care a fost 
nevoit să le îndure: „(Marţi, 6 ianuarie 1953) 
Înainte de a se face ziuă m-am sculat, mi-am făcut 
mâncare, am mâncat, am făcut rugăciunile obişnu- 
ite, restul zilei citesc în Biblie şi mă frământ cu 
gândurile, e frig, tai butuci, stau în colibă, peste 
noapte nu am putut să dorm aproape deloc de 
atâtea frământări şi gânduri negre. Mă doare capul, 
am căpătat nervi, nu mă pot apuca de nimic, nu mă 
ține capul, nici să citesc, plâng şi mă frământ şi mă 
gândesc la viaţa pustie pe care o petrec singur, fără 
nicio mângâiere din partea nimănui, zilele încă par 
lungi şi noaptea, de asemenea, fără sfârşit, toată 
noaptea mi-am oblojit capul cu comprese cu apă 
rece, dar de durut tot mă doare”. (idem, p. 87) 
Nenumărate pagini de jurnal dau mărturie că citea 
des din Sfânta Scriptură. Se hrănea din cuvintele 
Cuvântului. În rarele momente de răgaz, la adăpos- 
tul unei colibe sau la căldura focului proaspăt, sub 
aripa vaporoasă şi revigorantă a Muzelor, Vasile 
Motrescu scrie poezii. Ca aceasta: 


„Dus de dorul libertăţii 

De porunca strămoşească 

Am lăsat copii, soţie 

Şi m-am dus haiduc la coastă. 

Sub o tufă stau la pândă şi aştept seara să vie 
Să-mi iau rucsacul şi puşca şi să-mi văd de 
haiducie 

Văd lumea cum merge-n vale de la cosit înspre sat 
Numai eu pornesc la coastă, suflețele deocheat 
Soarele-n păduri s-ascunde ca un glob roşu de foc 
Numai eu pornesc la munte, suflete făr de noroc 
De la marginea pădurii iarăşi mă uit înapoi 

Şi văd cum o fetişcană mână-n vale un cârd de oi 
Şi îngână-ncet un cântec, codrule ce drag îmi eşti 
Şi mergând cântând în vale se văd lumini pe la fer- 
eşti 

Iar încet pe sat s-aşterne noaptea neagră şi urâtă 
Semănând cu-a mea viaţă tristă şi posomorâtă 

Se aşterne o tăcere, linişte ca de mormânt 

Numai eu mai tulbur morţii noaptea neagră cu el 
mergând 

Las rucsacul jos în iarbă şi m-aşez să stau pe dân- 
sul 

Şi gândind la viața-mi tristă mă apucă iarăşi plân- 
sul 

Prin iarbă pe lângă mine greierii au început cântul 
Să mă mângâie pe mine să las plânsul şi urâtul 
Adâncit în gânduri negre, privesc noaptea cea sen- 
ină 

Și cu gând de libertate văd o zare de lumină 
Unde-mi este tinerețea petrecută în pădure 
Chinuită-n frig şi foame, mâncând fragi, bureţi şi 
mure 

Chinuindu-mă cu viața, am uitat că am să plec 

Cu nădejde şi credință peste toate am să trec 


continuare în pag. 7 





ANUL XXIV, NR. 3, MARTIE 202] 


PERMANENTE 7 


Centenar Constantin Oprişan 
Dimensiunea cuminecătoare a jertfei 


CONSTANTIN MIHAI 


Constantin Oprişan este unul dintre reprezentanții 
de seamă ai tradiţiei intelectuale interbelice, inteli- 
genţa sa plasându-l, aşa cum foarte bine puncta 
Dumitru Bordeianu, „în vârful piramidei intelectua- 
le româneşti”. Mai mult, „cu pregătirea lui filosofi- 
că Si geniul de poet îi impresiona enorm pe cei din 
jur”!. Asemenea lui Pascal, Constantin Oprişan era 
un matematician desăvârşit şi un logician de temut, 
îmbinând esprit de geometrie cu esprit de finesse, 
totul într-un orizont cultural plurisdiciplinar care 
varia de la litere, arte, filosofie la matematică, 
muzică. 

Născut la 16 martie 1921 în Onceşti, Bacău, absol- 
vă Liceul în Bacău. Membru al Frăţiilor de Cruce 
este nevoit să ia drumul exilului în ianuarie 1941, ca 
urmare a loviturii de stat a lui lon Antonescu împo- 
triva Mişcării Legionare, prin prigonirea, asasina- 
rea şi întemnițarea tineretului legionar românesc. O 
minte de-a dreptul sclipitoare, Constantin Oprişan 
se refugiază în Germania, unde audiază cursurile de 
filosofie ale lui Martin Heidegger la Freiburg, care 
îl va remarca de la bun început, decelând în acesta 
atât simţul metafizic profund, dar şi harul său poe- 
tic. Nu întâmplător Heidegger vorbea de /ocuirea 
poetică a fiinţei umane, având drept exemplu şi 
modelul întrupat de Constantin Oprişan. 

Din păcate, exilul nu îl va scuti de neplăceri pe 
tânărul Constantin Oprişan care va fi vânat de auto- 
rităţile naziste, via lon Antonescu, pentru aderenţa 
sa legionară. De altfel, la începutul lui 1943, 
împreună cu alți nouă tineri legionari, Constantin 
Oprişan va cunoaşte supliciile lagărului de extermi- 
nare nazistă de la Buchenwald. Se ştie foarte bine 
că o bună parte a conducerii Miscării Legionare era 
deja întemnitață în lagărele de la Buchenwald, 
Dachau, aceasta pentru a demonta unul din mituri- 
le pretinsei colaborari germane cu Mişcarea Legio- 
nară. Oare aşa ar fi funcţionat o colaborare prin 
întemnițarea în cele mai cumplite lagăre naziste de 
exterminare? 

În urma bombardamentelor americane declanşate 
asupra lagărului de la Buchenwald, la 24 august 
1944, Constantin Oprişan reuşeşte să scape din pri- 
zonierat cu o bună parte dintre deținuți. O dată eli- 
berat va încerca să revină în țară, având gândul de a 
lupta împotriva comunismului care se instaurase în 
România după actul de trădare de la 23 august 
1944. După ce termină cursurile unei şcoli militare 
germane, cu concursul american, Constantin Opri- 
şan va fi încadrat unui grup ce urma să fie paraşutat 
în România pentru a continua rezistența anticomu- 
nistă. In primăvara anului 1945, din cauza unor 
schimbări politice naşteptate, planul de paraşutare a 
grupului românesc este anulat, ceea ce nu împiedi- 
că pe trei reprezentanți ai grupului (Marinescu, 
Oprişan şi Creţu) să plece spre țară, traversând pe 
Jos Ungaria şi intrând clandestin Ta frontieră. Reve- 
nit în România, Constantin Oprişan este numit şeful 
Frăției de Cruce pe întreaga ţară. Constantin Opri- 
şan continuă reorganizarea Mişcării Legionare, cu 
toate că ruşii ocupaseră ţară. Cunoscutul actor, 
Ernest Maftei îşi aminteşte acest episod în stilul său 
sfătos: „Eram în Bucureşti, la Teatrul Poporului. Şi 
m-am întâlnit cu el zece duminici, în fiecare dumi- 


PORTRET DE LUPTĂTOR: 
VASILE MOTRESCU 


Trece scumpa tinereţe chinuită de nevoi 

Şi pornind în noaptea neagră oftând mă uit înapoi 
Vino, sfântă libertate, vino şi în sat la noi!” 

Pe 18 ianuarie 1955, Vasile Motrescu este 


descoperit, alături de Gavril Vatamaniuc în bor- 
deiul din Pădurea Bercheza, unde cei doi se adă- 


nică în altă Biserică. Ci, îmi zice el, io să iau Mol- 
dova; în '47, bre! Să organizez eu legionarii pe 
Moldova, şi el Ardealu”. Şi l-am lămurit că ne prin- 
de... Da” ar fi crezut Costică Oprişan, domnule?! L- 
au prins, a murit în chinuri”. 

Paralel cu activitatea sa de luptă împotriva comu- 
nismului, Constantin Oprişan nu renunţă la pasiu- 
nea sa pentru cultura de performanță, înscriindu-se 
în 1946 la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, 
unde va audia prelegerile lui Lucian Blaga, D.D. 
Roşca, Ştefan Bezdechi. Vasta sa cultură îi va uimi 
realmente pe universitarii clujeni, ale căror prele- 
geri erau înlocuite, uneori, de prelegerile lui Con- 
stantin Oprişan“. Există în acest sens mărturia lui 
Petru Hossu, asistent universitar al lui D.D.Roşca, 
martor al unei prelegeri susținute şle Constantin 
Oprişan î în faţa colegilor săi studenţi”. 


În noaptea de 14-15 mai 1948 pe când era încă stu- 
dent în anul III al Facultății de Litere şi Filosofie 
din Cluj, Constantin Oprişan ia drumul închisorilor 
comuniste, asemenea elitei intelectuale (în acea 
noapte au fost arestați 14-15.000 de tineri legio- 
nari). Închis la Jilava ca închisoare de tranzit şi con- 
damnat la 25 ani muncă silnică, Constantin Oprişan 
lasă în urmă tănăra familie (proaspăt căsătorit în 
1947 cu Constanţa Grama, membră a Cetăţuilor), 
urcând Golgota suferinței româneşti. Martirologia 
lui Constantin Oprişan debutează prin experimentul 
inimaginabil de la Piteşti, unde „va trece prin tene- 
brele reeducării din care se va slobozi cu sufletul 
luminat în focul lămuritor al suferinței”. Furia dia- 
bolică s-a năpustit asupra lui Constantin Oprişan cu 
o violenţă de nedescris, el reprezentând nodul gor- 
dian al reuşitei experimentului de la Piteşti, în 
măsura în care constituia modelul tineretului româ- 
nesc, şeful Frăţiilor de Cruce pe ţără, care trebuia 
exterminat, acest proces antrenând căderea ulterioa- 
ră a întregului tineret întemnițat acolo. Aşadar, tre- 
buia eliminat liderul tineretului pentru ca întregul 
proces de reeducare să fie îndeplinit. 

Constantin Oprişan va fi torturat „pe măsura func- 
ției sale. Nu a fost un tânăr mai chinuit ca el în 
Piteşti! EI îşi va da seama de gravitatea şi grozăvia 
celor ce se întâmplau. Supus unor crunte bătăi, avea 
să sufere un adevărat martiriu”. Asumarea suferin- 
ței devenise condiția existenţei sale mucenicite, în 
măsura în care mărturisirea Adevărului Revelat nu 
suporta niciun soi de abdicare de la îndreptarul vie- 
ţii creştine. În acest sens, Constantin Oprişan mani- 
festa „o imensă forță lăuntrică, prin care chinurile 
iadului nu îl mai înspăimântau şi le privea cu seni- 
nătatea lov-istă. Tot ce i se întâmpla, primea şi 
îndura ca pe ceva ce i se hărăzise”. Tânărul cu „pri- 
virea blândă şi visătoare” se subscria traseului lui 
Iov, îndurând cu multă nădejde şi credință puterni- 
că întregul şir de suplicii la care era supus, totul în 
orizontul restaurării fiinţei îndumnezeite, a luminii 
care purifică întunericul abisului. 

La Piteşti, „totul a îmbrăcat zeghea unei teribile 
suferinţe care părea fără sfârşit: mâncarea, somnul, 
nevoile fiziologice, până şi respiraţia erau crunt 
cenzurate, iar deșertul lăuntric, de multe ori, nu 
cunoştea hotare”*. Intuind căderile care urmau să 
se producă şi neputința care va pune stăpânire pe 


postiseră de vitregia iernii. Reuşeşte să scape din 
încercuire, împuşcând doi jandarmi. Pentru a i se 
pierde urma, se hotărăşte să lupte de unul singur, 
astfel că între anii 1955-1957 pribegeşte prin 
codrii Bucovinei. Pe 30 ianuarie 1956 autorităţile 
îl condamnă, din nou, de această dată la moarte 
prin împuşcare. Vina? „Crimă de acte de teroare”. 
Autorităţile comuniste considerau că Vasile 
Motrescu este, de fapt, conducătorul partizanilor 
din gruparea Vatamaniuc. 


Ca urmare a unei trădări, în luna ianuarie a lui 


sufletul camarazilor, înainte de începerea torturilor 
colective, Constantin Oprişan îi îmbărbătează 
exemplar: „Nu pot vedea clar metoda pe care ne-o 
vor aplica, dar cred că va fi metoda violenței, cău- 
tând să distrugă în noi credința, unirea, frăția şi 
camaraderia... Fiţi pregătiți pentru lupta care se va 
da în mlaştina disperării. Fiecare va ieşi din 
încleştarea acestei lupte singur, neajutat decât de 
mila lui Dumnezeu şi de ce are mai bun în el. Lupta 
va fi de lungă durată şi cine va avea tăria şi răbda- 
rea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuşi 
şi iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât 
să ne ascuţim săbiile sep a ale dragostei, ale 
unirii şi ale camaraderiei” 


În acest univers al teroarei, Constantin Oprişan reu- 
şeşte să susțină ample prelegeri de filosofie cama- 
razilor săi însetați de cunoaştere şi dornici de a 
evada, chiar şi pentru câteva clipe, din „bezna tem- 
niței afunde”, expuneri care nu erau realizate ex cat- 
hedra, „ci de la suflet la suflet şi atât de plăcute şi 
atrăgătoare” încât A zac Va o ieşire terapeutică 
din lumea de afară”. 


Aurel Vişovan, unul dintre martirii care a trecut prin 
calvarul de la Piteşti, mărturiseşte despre puterea 
distructivă a reeducării de acolo: „Evenimentele 
pot fi măsurate prin dimensiunea oamenilor care s- 
au confruntat cu ele. Bărbaţi de talia lui Costache 
Oprişan, Pop Cornel, Gioga Parizianu şi atâţia 
alții... Ca brazii de înalţi, au rezistat atâtor furtuni 
rămânând neclintiţi... Sunt acum frânți la Piteşti! 
Urgia capătă forme demonice. Acolo, istoria s-a 
oprit din mers pentru moment, făcând loc Apoca- 
lipsei” 

Nu putem şi nu avem dreptul să judecăm, aşa cum 
îşi mai permit unii — Vai vouă, cărturarilor şi fari- 
seilor, în comentariul Sfântului Schiarhiereu Nil 
Dorobanţu, în faimoasele sale Cuvinte cereşti — 
căderile pătimitorilor, mărturisitorilor, mucenicilor 
şi martirilor de la Piteşti, lucru esenţial asupra căru- 
ia ne atrage mereu atenția Pr. Gheorghe Calciu 
Dumitreasa, care a trecut prin experimentul diabo- 
lic de acolo: „Costache Oprişan a fost unul dintre 
cei mai chinuiți în închisoare. Pentru că el avea 
funcție şi toată demascarea încerca să-l facă pe Cos- 
tache Oprişan să cedeze sau să-l desființeze astfel 
încât toţi tinerii care priveau spre el să-şi piardă 
orice echilibru. N-am stat cu el tot timpul. Nu ştiu 
dacă a cedat sau dacă nu a cedat, ştiu că a fost aşa 
de torturat încât, când am stat cu el în celulă avea 
plămânii complet distruşi. Dacă a cedat sau dacă nu 
a cedat?... Acolo nimeni nu a rămas întreg. Decât 
cei care au murit. Aşa că nu putem face o Mi 
de felul acesta. Au fost condiţii supraumane 
Înfruntarea dintre două lumi: una reprezentată de 
ura şi bestialitatea lui Țurcanu, de demonia unei 
autorități comuniste distructive şi o alta reprezenta- 
tă de jertfa cuminecătoare a lui Constantin Oprişan, 
reprezentantul de vârf al tineretului legionar era o 


continuare în pag. 8 


1958 Vasile Motrescu este descoperit, noaptea, de 
trupele de securitate, în casa familiei Şfichi din 
Gălăneşti. Este anchetat o vreme în Penitenciarul 
Botoşani, iar în seara zilei de 29 iulie 1958 este 
executat. Creştin fervent, animat de timpuriu de 
spiritul dreptăţii, Vasile Motrescu a trecut dincolo, 
în Împărăţia cerească, unde a primit darurile 
promise celor care „flămânzesc şi însetează de 
dreptate.” (Matei 5,6) 


CIPRIAN VOICILĂ 





g PERMANENTE 


CENTENAR CONSTANTIN OPRIŞAN 
DIMENSIUNEA CUMINECĂTOARE A JERTFEI 


expresie elocventă a războiului dintre bine şi rău, în 
care apocalipticul atinsese cote paroxistice. 


La sfârşitul lunii august a anului 1951, Constantin 
Oprişan este transferat la închisoarea din Gherla, 
unde securitatea urmărea continuarea reeducării în 
vestita celulă nr.99. Printre cei aduşi să fie reeducați 
alături de Costantin Oprişan se mai numărau: Tra- 
ian Popescu, Virgil Maxim, Gioga Parizianu, loan 
Soare et alii. Profund „strivit sub tăvălugul extermi- 
nării fizice şi psihice, la Gherla, Costache Oprişan 
găseşte resortul lăuntric prin care îşi avertizează 
camarazii de iminenta reeducare ce li se pregătea, 
vrând să-i cruţe de trauma care, de regulă, zdrunci- 
na sufletele devastate în urma şocului suferit”? 


La Gherla, Virgil Maxim vede confruntarea dintre 
Țurcanu şi Constantin Oprişan „ca o încleştare acer- 
bă între duhuri”, confruntare care „rămâne memo- 
rabilă prin tăişul cuvântului cu care Costache spin- 
tecă fulgerător ilustrul discurs al lui 'Țurca- 
nu:,„Ochiul acest luminător al trupului, este prima 
fereastră prin care mă uit în adâncul acestui necu- 
noscut, sufletul omului. Ochii lui Ţurcanu, pe care 
îl vedeam pentru prima oară, erau ochii ticălosului, 
capabil să-şi sacrifice tot ce are mai de preţ pentru 
a-şi atinge scopul mârşav... Turcanu îşi coborâse 
numele, Eugen, simbol al curăţeniei sufleteşti şi tru- 
peşti, în mocirla urii şi crimei sadice. O, dacă fieca- 
re dintre noi am avea în conştiinţă gândul că vom fi 
chemaţi la Judecata de Apoi cu numele cu care 
Dumnezeu ne-a înfiat prin Botez, scoțându-ne din 
mâna lui satan! Iar noi nu vom putea răspunde Pre- 
zent!, fiindcă am întunecat prin păcat semnul înscris 
de fii ai lui Dumnezeu. lar peputându-l citi, Dum- 
nezeu îl leapădă de la sine”1“. 


Virgil Maxim, o altă ființă duhovnicească aleasă, de 
o trăire incandescentă a fiorului mistic, surprinde 
dialogul dintre aceste două lumi diametral opuse, 
un dialog ce capătă o valoare de simbol în iconomia 
acelui context istoric: „Țurcanu: - Aţi fost proiectaţi 
de la început să deveniți ceea ce în intenţia noastră 
se cheamă om nou al societăţii socialiste şi în final 
comuniste. Faptul că aţi refuzat de la început să vă 
angajaţi conştient pe acest drum, ne-a determinat să 
acţionăm asupra conştiințelor voastre, pentru a vă 
regăsi pe voi înşivă. A vă face să vă înscrieţi con- 
ştient, fiecare, pe coordonatele cinstei, ale idealuri- 
lor concepţiei materialist dialectice, care vizează 
eliberarea omului de sub jugul dogmelor mistice şi 
realizarea fericirii lui pe pământ. S-a oprit scontând 
efectul discursului şi aşteptând reacţia entuziastă a 
vulgului. Dar reacţia a fost contrară aşteptării lui. 


- Dacă acestea sunt metodele idealului de care vor- 
beşti, nu veţi ajunge la nicio fericire, i-a replicat 
Oprişan. De ce nu ați venit cu argumente raţionale, 
demne de oameni de ştiinţă, aşa cum vă autointitu- 
lați, cunoscători ai realităţilor materiale şi ai spiritu- 
lui uman? De ce v-aţi pretat la josnicii, folosind 
metode barbare de constrângere şi siluire a conşti- 
ințelor? Şi de ce nici acum nu acceptați discuția, ci 
treceţi tot la teroare şi suplicii? Cu aceste merode nu 
convingeţi pe nimeni, ba, din contră, ne îndepărtați 
sau creați monştri spirituali şi morali, politici şi 
sociali! 

Țurcanu asculta ca pe ghimpi, dar nu l-a întrerupt. 
Voia să vadă ce s-a ales de toată munca lui. Şi 
deodată a izbucnit nervos: 


- Tu să taci! Că din pricina ta am întârziat atât de 
mult opera de transformare pe care m-am angajat 
să o realizez!” 


Virgil Maxim subliniază dimensiunea acestei 
înfruntări publice, „ca o scăpare de săbii, într-un 
duel hotărâtor de ambele părți”, înfruntare care „a 
aruncat o rază de speranță sufletelor asuprite de 
Turcanu”. Toţi colegii de celulă se adunau instinc- 
tiv în jurul lui Constantin Oprişan, „ca lângă ultimul 
punct de salvare care trebuia el însuşi salvat”. În 
acele clipe de înfruntare, lui Virgil Maxim 1-a ful- 
gerat prin minte cuvântul Sfântului Arhanghel 
Mihail, în disputa cu satan, pentru trupul lui Moise: 
Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!. Supus unei 
metode abominabile de tortură fizică, Constantin 
Oprişan trece şi peste aceasta; cu ajutorul lui Dum- 
nezeu se producea minunea învierii din morţi. Din 
acel moment au încetat bătăile şi schinguirile, chiar 


dacă mai existau camere de tortu- 
ră cu activitate la zi. 


Aşadar, după trei ani de torturi 

cumplite, suferind de plămâni, 

Constantin Oprişan este transfe- 

rat la secția TBC din celularul 

vechi al închisorii Gherla, cunos- 

cută şi sub numele de Zarca 

Gherlei. El rămâne pentru cama- 

razii săi „un far care lumina 

calea, spre a-i scoate din întuneri- 

cul în care se zbăteau, în urma 

zilelor negre trăite în închisoarea din Piteşti... Cu 
toată boala lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să 
discute cu cei ce-l vizitau, încurajându-i şi îndem- 
nândy-i a-şi căuta liniştea prin meditații şi rugăciu- 
ne”. 

Măcinat de maladia pulmonară, este transferat la 
Sanatoriul Târgu-Ocna şi la Spitalul penitenciar 
Văcăreşti, la 16 septembrie 1954. Nu are timp să se 
întremeze, întrucât este chemat în procesul „Valeriu 
Negulescu”, fiind anchetat între decembrie 1954 şi 
aprilie 1955. Constantin Oprişan îşi retrage depozi- 
țiile din anchete pe durata procesului privind reedu- 
carea de la Piteşti, unde era incriminat de securitate 
ca liderul din umbră al reeducării, primind o nouă 
condamnare de 25 ani muncă silnică, datorită cura- 
jului său. În ianuarie 1956 este diagnosticat cu 
tuberculoză pulmonară ulcero-cavitară şi este 
încarcerat în Casimca Jilavei'”. 

În 1958, cu plămânii distruşi de TBC, Constantin 
Oprişan este închis în subterana morţii, în reduitul 
Jilava, alături de părintele Gheorghe Calciu Dumi- 
treasa, Marcel Petrişor şi losif V. losif. lată cum pre- 
zintă părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa întrea- 
ga atmosferă de la Jilava, anticamera morţii: „în 
1958 eram într-o corabie a morţii, şaisprezece 
oameni puşi în patru celule zidite într-o celulă mai 
mare, de forma unui semicilindru culcat. O corabie 
a cărei destinație era moartea. Şaisprezece oameni, 
fiecare cu nebunia şi înțelepciunea lui, cu boala şi 
tragedia lui. Cei mai mulți trecuserăm prin Piteşti, 
mai mult de două treimi din noi. Bolnavi trupeşte, 
răniți sufleteşte, înfometați şi înfrigurați, în celulele 
în care apa curgea pe pereţi, iar umezeala ne pătrun- 
dea în oase, eram acolo într-o amestecătură dozată 
după toată ştiinţa Kremlinului, pentru a se stabili cât 
timp poate rezista un om la teroare, la foame şi tor- 
tură, la certurile din celulă, la bolile care infestau 
fiecare centimeţru cub de aer neprimenit cu milioa- 
ne de microbi”"*. 


Hemoptiziile lui Constantin Oprişan fiind atât de 
abundente creau un tablou teribil, dar „smerenia şi 
delicatețea sa sufletească converteau orice reacţie 
posibilă înta- nobilă jertfelnicie şi desăvârşită uita- 
re de sine”12. In aceste condiții, tânărul student la 
Medicină, în anul III, Gheorghe Calciu a decis să se 
ocupe de Constantin Oprişan. Întâlnirea cu Con- 
stantin Oprişan va constitui cu adevărat o revelaţie 
pentru Gheorghe Calciu Dumitreasa, a cărui lucrare 
harică avea să o resimtă din plin, inundându-i inima 
de bucurie şi deschizându-i sufletul spre adevărata 
lume a veşniciei, acolo unde bunătatea şi iertarea 
înlocuiau răutatea şi ura. 

În acel spaţiu al transfigurării, adâncit în taina rugă- 
ciunii, Constantin Oprişan întrupa modelul ascetu- 
lui care, cu timp şi fără timp, era o adevărată treap- 
tă spre cer. Fiecare cuvânt rostit era „un cuvânt 
sfânt, numai despre Hristos, despre dragoste, despre 
iertare... Un sfânt locuia în celulă cu noi. Simţeam 
prezența Duhului Sfânt în jurul său. O simţeam pur 
şi simplu” „EI devine sprijinul duhovnicesc al fra- 
ților de suferință din Casimcă, neresemnaţi cu 
iminenta sa plecare din această lume. Având ferma 
convingere că prezența lui Constantin Oprişan a 
fost rânduită de Dumnezeu pentru fraţii săi pătimi- 
tori întru Hristos, Părintele Gheorghe Calciu „nu va 
pregeta să-şi taie venele în încercarea de a decanta 
sângele de limfa care mai putea prelungi cu câteva 
clipe firul vieţii lui Oprişan”. 

La 26 iulie 1958, Constantin Oprişan va trece la 
Domnul, încheindu-și traseul muceniciei sale. 
Părintele Gheorghe Calciu îşi aminteşte acel 
moment al trecerii lui Constantin Oprişan în lumea 
celor drepți după o asumare plenară a suferinţei: 
„Atunci a murit în celula mea cel mai bun dintre 
noi. Era atât de bolnav şi atât de slab încât moartea 
era mai prezentă pentru noi decât pereții umezi, 


ANUL XXIV, NR. 3, MARTIE 202] 


Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte, 
Căci vei rămâne pururi în ale Sodomei carceri; 
Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte, 

Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri! 


Corstamin Oprițan 


decât mâna gardianului care ne lovea, sau descuia şi 
încuia uşa, mai concretă decât pîinea şi apa noastră 
zilnică... Şi totuşi, el, Costache muribundul, era axa 
şi suportul nostru, justificarea noastră pentru acolo, 
îngerul care îl biruia pe diavol. În clipa în care a 
murit, universul nostru şi-a pierdut sensul... Spre 
apusul soarelui, după ce trecuseră zece ore de la 
moartea lui Costache, în care timp ne rugaserăm cu 
lacrimi şi disperare: Cu sfinții odihneşte Hristoase, 
sufletul adormitului robului Tău Costache, după ce 
i-am spălat trupul ca să intre curat în pământul din 
care a fost zidit, l-am scos gol pe targă în curtea 
închisorii... Pe pieptul lui gol şi descărnat, strălu- 
ceau două flori albastre, mari, necunoscute — toate 
florile ne deveniseră necunoscute. Le pusese Iosif, 
profițând de un moment de confuzie a gardianu- 
lui”19. Aşadar, Constantin Oprişan „purtând pe 
piept o floare albastră, este îmbrăcat în veşmântul 
luminos de mire, iar sufletul eşte împodobit cu odăj- 
diile de har ale muceniciei”!7. A murit ca un Sfânt, 
iar „Dumnezeu l-a răsplătit cu această lumină de 
apus, Lumina de aur, şi cu o mică floare pe 
piept”-”. Ultimele cuvinte ale lui Constantin Opri- 
şan au fost: „Voi muri, dar după moarte, mă voi 
ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugăciunile 
mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau să muriţi 
în această celulă”. Şi într-adevăr rugăciunile Sfân- 
tului Constantin Oprişan au fost ascultate de Dum- 
nezeu, iar cei trei prieteni de celulă de la Jilava 
(Gheorghe Calciu, Marcel Petrişor şi Iosif V.Iosif) 
au reuşi să părăsească această închisoare şi să mear- 
gă la Aiud. 

Constantin Oprişan, filosoful-poet, ar fi intenționat 
să scrie o Epopee a spiritului românesc în trei cân- 
turi, O vastă lucrare în 12000 de versuri, „din care s- 
au păstrat doar 200 grație memoriei prodigioase a 
părintelui Gheorghe Calciu”, lumea pierzând un 
geniu, cum elocvent se exprima părintele Nicolae 
Grebenea. 


În perioada detenţiei Constantin Oprişan a compus 
mai multe poeme filosofice, publicate după 1990, 
cel mai important fiind poemul ontologic Psihaion. 
Părintele Liviu Brânzaş vorbind despre „extraordi- 
narul poem metafizic al lui Costache Oprişan”, afir- 
ma: „Când am luat cunoştinţă de acest poem atât de 
profund şi atât de bine șlefuit din punct de vedere al 
formei, mi-am dat seama ce a pierdut cultura româ- 
nă prin moartea acestui martir al tineretului creştin 
din România, ce flacăță s-a stins în adâncul cata- 
combei de la Jilava!”71. 


Această frumoasă metaforă revelatorie decelată de 
Părintele Liviu Brânzaş sub forma flăcării care s-a 
stins este cea care defineşte universul poetic al lui 
Constantin Oprişan, pendulând între cunoaştere şi 
tăcere: cunoaşterea ne va fi poezia, iar cântecul 
nostru tăcerea, în formularea filosofului-poet şi 
mucenic. Fenomenologia poetică a lui Constantin 
Oprişan se subsumează acestei dimensiuni cumine- 
cătoare a jertfei, având în centrul ei figura hristică, 
ca principium movens. Întregul său poem ontologic 
care a avut mai multe denumiri de-a lungul timpu- 
lui: Poemul noologic, Epopeea noologică sau Căr- 
țile Spiritului, reprezintă expresia unei mărturisiri 
de credinţă a lui Constantin Oprişan, readucând în 
contextul modernității permanenta dialectică dintre 
rațiune, ridicată la rang de idol şi inimă, acea 
dimensiune sufletească atât de obnubilată de acest 
demon al nous.-ului. Crezul său poetic capătă 
valenţele unui testament pentru generaţiile care îi 
vor succede, un crez prezentat sub forma unui ultim 
sfat: Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te 
minte,/Căci vei rămâne pururi în a Sodomei car- 
ceri;/Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înain- 
te,/Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!”. 

Gândirea metafizică a lui Constantin Oprişan poate 


continuare în pag. 9 





ANUL XXIV, NR. 3, MARTIE 202] 


PERMANENTE Ț 


România şi sfârşitul Europei (44) 


Preot prof. MARIUS VIŞOVAN 


Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de 
prestigiu, ministru de externe al României în perio- 
ada Statului Naţional-Legionar (1940-1941) şi a 
Guvernului Naţional de la Viena (1944-1945). 
Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” consti- 
tuie un izvor documentar de excepție. 


În martie 1944 moralul se restabilise, mareșalul 
Antonescu avea pe Nistru sub ordinele sale 
500.000 de ostaşi gata de jertfă să apere terito- 
riul naţional, iar Germania începuse să ne livre- 
ze cu rapiditate armamentul necesar. Dar cine îl 
înconjura pe Antonescu, după alungarea Mişca- 
rii Legionare din guvern? O clică formată din 
grupul de la Ministerul de Externe condus de 
un oarecare Niculescu Buzeşti, moştenitori spiri- 
tuali ai lui Titulescu, la Palatul Regal oamenii lui 
Urdăreanu, şi câţiva militari ca generalul Șteflea 
şi generalul Racoviţă, amândoi în comunicare 
directă cu adversarii noştri occidentali şi sovieti- 
ci. Aceste grupuri au fost acelea care, cu asenti- 
mentul şi colaborarea şefilor partidelor istorice, 
au pregătit şi executat actul de trădare de la 23 
august 1944 împotriva Oştirii şi a Ţării. 
(pag.249) 

Conform evaluării lui Sturdza, trupele româno- ger- 
mane (cu un eventual ajutor al armatei bulgare, 
inactive până atunci) ar fi putut rezista pe una din 
liniile tradiţionale din Moldova sau în cel mai rău 
caz pe aliniamentul Carpaţilor, oprind sau întârziind 
semnificativ ofensiva sovietică şi permiţând anglo- 
americanilor să ajungă primii la Berlin, Viena sau 
Budapesta şi să negocieze sferele de influență cu 
sovieticii de pe alte poziții. Harta postbelică a Euro- 
pei depindea mult în acel moment de capacitatea de 


CENTENAR CONSTANTIN OPRIŞAN 
DIMENSIUNEA CUMINECĂTOARE A JERTFEI 


fi plasată sub semnul filosofiei spiritului creştin ce 
pleacă de la Sfinţii Părinți ai Bisericii şi ajunge la 
Pascal, Kierkegaard, Unamuno, Papini, Gabriel 
Marcel, Blondel, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu. 
In acest sens, Constantin Oprişan rămâne nu numai 
un reprezentant al elitei intelectuale creştine, ci şi 
icoana muceniciei jertfitoare pe altarul lui Hristos. 
Această „icoană a biruinţei asupra iadului comu- 
nist” este şi reperul nostru absolut pentru vremurile 
ce vor veni, cu atât mai mult cu cât singura soluţie 
va fi mărturisirea Adevărului Revelat şi curajul asu- 
mării acesteia. 


CONSTANTIN MIHAI 


Note: 

l Apud Dumitru Bordeianu în „Constantin Oprişan. 
Icoană a biruinţei asupra iadului comunist”, în Sfin- 
ţii Inchisorilor, Mânăstirea Petru Vodă, 2019, p.372. 


2 Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina dis- 
perării, ediția a doua, Bucureşti, Editura Scara, 
2001, p.102, în Sfinții Inchisorilor, Mânăstirea Petru 
Vodă, 2019, p.373. 


3 Petre Hossu, în revista Permanenţe, 2002, în Sfin- 
ţii Inchisorilor, Mânăstirea Petru Vodă, 2019, p.373- 
374: „Oprişan ajunse şi la Heidegger şi aprofundă 
viziunea heideggeriană asupra timpului (în Heideg- 
ger, nici D.D.Roşca nu era acasă, domnia sa fiind 
doctor în filosofie la Sorbona, deci filosof de forma- 
ție franceză). Când Oprişan şi-a încheiat expozeul, 
D.D.Roşca i-a spus: «Domnule Oprişan, dumneata 
eşti un om serios» (Era suprema apreciere pe care 
exigentul Magistru o acorda unui student, să-i spună 
că e serios; la antipod, suprema imputare era, când îi 
spunea vreunui student: «Dumneata eşti un ocoş!», 
adică, sfătos nevoie-mare, ha, ha, ha!)”. Mirarea lui 
Petru Hossu era cu atât mai mare cu cât filosofia este 
academică şi se învaţă la Universitate; în aceste con- 


rezistență a României. 


Chiar dacă aceste şanse sunt, desigur, discutabile, 
situaţia de ansamblu a războiului (în august 1944) 
fiind deja foarte defavorabilă Germaniei şi aliaților 
acesteia, erau şansele de care România trebuia să se 
agaţe cu orice preţ! Varianta cealaltă era ocupaţia 
sovietică, terorizarea, reducerea la sclavie şi bolşe- 
vizarea României pe termen lung, generalii şi 
oamenii politici români puteau şti că îi aşteaptă exe- 
cuţia sau exterminarea în închisori, batjocorirea şi 
lichidarea culturii şi spiritualității creştine şi a iden- 
tității naționale şi masacrarea unor categorii întregi 
de români! Toate acestea s-au întâmplat decenii la 


diții, cum de un student în anul 2 ştie mai mult decât 
un asistent universitar, licenţiat magna cum laude la 
Lucian Blaga şi D.D.Roşca?! 


Constantin Oprişan. Icoană a biruinței asupra 

iadului comunist”, în Sfinții Inchisorilor, Mânăstirea 
Petru Vodă, 2019, p.375. 
5 Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina dis- 
perării, ediția a doua, Bucureşti, Editura Scara, 
2001, p.132, în Sfinţii Inchisorilor, Mânăstirea Petru 
Vodă, 2019, pp.375-376. 


6 Ibidem. 


7 Cf. Aurel Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul 
meu, pentru ce m-ai părăsit... ? Reeducarea de la 
închisoarea Piteşti, Bucureşti, Editura Evdokimos, 
Fundaţia Profesor George Manu, 2018, p.18. 


Constantin Oprişan. Icoană a biruinței asupra 
iadului comunist”, în Sfinții Inchisorilor, Mânăstirea 
Petru Vodă, 2019, p.379. 

9 Constantin Oprişan. Icoană a biruinței asupra 
iadului comunist”, în Sfinții Inchisorilor, Mânăstirea 
Petru Vodă, 2019, p.381. 

10 c£ Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. 
Abecedar duhovnicesc pentru un Frate de Cruce, 
ediția a doua, Editura Antim, 2002, p.273. 


1] Jbidem. 


2 Neculai Popa, Coborârea în iad, Bucureşti, Edi- 
tura Vremea, 2009, p.116. 


13 Constantin Oprişan. Icoană a biruinței asupra 
iadului comunist”, în Sfinții Inchisorilor, Mânăstirea 
Petru Vodă, 2019, p.385. 

14 pr, Gheorghe Calciu Dumitreasa, „Prefaţă” la 
Dumitru Bacu, Piteşti. Centru de reeducare studen- 
țească, Hamilton Ontario, Editura Cuvântul Româ- 


Constantin Oprişan. Icoană a biruinţei asupra 
iadului comunist”, în Sfinții Inchisorilor, Mânăstirea 
Petru Vodă, 2019, p.386. 

16 pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Zinerii vremu- 
rilor de pe urmă. Ultima şi adevărata ei răzvrătire, 
Bucureşti, Editura Sofia, 2002, p.11, în Constantin 
Oprişan. Icoană a biruinței asupra iadului comu- 
nist”, în Sfinții Inchisorilor, Mânăstirea Petru Vodă, 


rând în Uniunea Sovietică şi teritoriile ocupate de 
aceasta, nimeni nu avea dreptul să le ignore! Una 
este să fii zdrobit în luptă, ceea ce se putea întâm- 
pla, alta este să te pui singur pe tavă duşmanului, 
renunțând la lupta care se mai putea duce şi care ţi- 
ar fi dat măcar demnitate în faţa istoriei! Alte națiu- 
ni au făcut-o în contextul de atunci şi sunt azi mai 
respectate, şi de către învinşi şi de către învingăto- 
Tie 


Sturdza enumeră şi vinovaţii - liderii ţărănişti şi 
liberali (care au girat politic actul de trădare), cer- 
curile Palatului (care l-au convins pe Rege să gire- 
ze moral) şi conspirația militară propriu-zisă. Toţi 
aceştia au complotat sub nasul lui Antonescu şi 
(până la penultimul pas) cu acordul acestuia, de 
aceea putem vorbi de „sinuciderea” regimului 
Antonescu, prăbuşit ca un castel de carton. In după 
amiaza zilei de 23 august, cei doi Antoneşti închişi 
la Palat rămăseseră absolut singuri şi neputincioşi, 
iar România îşi pierdea ultima brumă de suverani- 
tate pe multe decenii... 


2019, p.386. 


17 Constantin Oprişan. Icoană a biruinței asupra 
iadului comunist”, în Sfinții Inchisorilor, Mânăstirea 
Petru Vodă, 2019, p.387. A se vedea, de asemenea, 
Grigore Caraza, Aiud însângerat, Bucureşti, Editura 
Vremea, 2004, p.273: „In cele 4 celule din Casimcea 
Jilavei, ridicată special în incinta Fortului 13, urmau 
să fie exterminați 16 deţinuţi considerați a fi deose- 
bit de periculoşi. Intre ei, se afla şi Costache Opri- 
şan, o personalitate care a supraviețuit Piteştiului, 
care aştepta să-i vină sfârşitul: îndelung înfometat, 
bolnav de TBC pulmonar şi fără medicamente”. 


18 pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, „Prefaţă” la 
Dumitru Bacu, Piteşti. Centru de reeducare studen- 
țească, Hamilton Ontario, Editura Cuvântul Româ- 
nesc, 1989, p.iii. Despre momentul trecerii la Dom- 
nul a lui Constantin Oprişan, a se vedea şi relatarea 
lui Marcel Petrişor din Secretul fortului 13, în Cum- 
plite încercări, Doamne! Anii de mucenicie ai tem- 
nițelor comuniste, Bucureşti, Editura Christiana, 
2011, p.380: „Costache tresări atunci ca la vederea a 
ceva nevăzut de cei trei (Gheorghe Calciu, Marcel 
Petrişor, Iosif V. Iosif n.m.) şi, privind încă o dată 
spre un sus zăbrelit de gratiile patului de deasupra, 
îşi dădu duhul pe brațele lui Ghiţă Calciu. Gamela 
cu limfă căzu pe Jos, iar el îl îmbrăţişase pe Costa- 
che ca şi cum ar fi vrut să nu-l mai lase să plece. Din 
ochi îi şiroiau însă nişte lacrimi tulburi, care-i picau 
celuilalt pe obraji ca o ploaie, şi doi stropi mari se 
topiră în două mărgăritare mici, prelinse de sub 
pleoapele lui Costache...”. 


19 Constantin Oprişan. Icoană a biruinței asupra 
iadului comunist”, în Sfinții Inchisorilor, Mânăstirea 
Petru Vodă, 2019, p.388. 

20 pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Zinerii vremu- 
rilor de pe urmă. Ultima şi adevărata ei răzvrătire, 
Bucureşti, Editura Sofia, 2002, p.11, în Constantin 
Oprişan. Icoană a biruinței asupra iadului comu- 
nist”, în Sfinții Inchisorilor, Mânăstirea Petru Vodă, 
2019, p.388. 


Cf. Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă. Jur- 
nal de inchisoare, Bucureşti, Editura Scara, 2001, 
p.299. 





10 


LUMEA IDEILOR 


Yoram Hazony şi Roger Scruton despre 
viziunea lui Kant privind statul supranaţional 


BOGDAN MUNTEANU 


Ca un epilog la seria de articole dedicate volumului 
„Virtutea naţionalismului ” a lui Yoram Hazony, ne 
vom opri mai în amănunt asupra raportării sale la 
unele idei ale lui Immanuel Kant. Conflictul dintre 
concepţiile celor doi se conturează limpede. 
Autorul evreu, promotor al unei orânduiri politice 
bazată pe state naționale independente, se răfuieşte 
pe larg cu filosoful german, autor al scrierii „Spre 
pacea eternă — un proiect filosofic” (1795) 
acuzându-l că ar fi promotor al unei paradigme 
antinaționaliste. Astfel, Hazony interpretează un 
pasaj din scrierea kantiană drept un „atac la adresa 
idealului statului naţional, comparând 
autodeterminarea naţională cu libertatea anarhică 
a sălbaticilor care, spune Kant, e pe drept cuvânt 
detestată drept un barbarism şi o degradare 
brutală a umanităţii ”. 


Să vedem însă fragmentul cu pricina, pe care 
Hazony în redă trunchiat, fără partea finală, şi să 
încercăm să desluşim care au fost intenţiile sale 
reale. Să se fi referit Kant în acest portret negativ 
chiar la „statul naţional autonom”, care de fapt la 
vremea respectivă nici nu exista în accepțiunea 
modernă? 


„Când vedem ataşamentul sălbaticilor față de 
libertatea lor lipsită de lege, preferând să se 
încaiere mai degrabă tot timpul decât să se supună 
unei constrângeri instituite de ei înşişi. Prin 
urmare, să prefere libertatea nebunească celei 
raționale, privim cu un dispreţ profund şi roşim din 
cauza înjosirii grosolane şi animalice a umanităţii, 
gândindu-ne, astfel, că ar trebui ca popoarele 
civilizate (fiecare să se unească într-un Stat) să se 
grăbească să iasă mai degrabă dintr-o situaţie atât 
de înjositoare: în locul acesteia însă, fiecare stat îşi 
instaurează  majestatea (întrucât  majestatea 
poporului este o expresie absurdă). Astfel încât să 
nu se Supună nici unei constrângeri juridice 
exterioare iar strălucirea conducătorului său 
constă in faptul că el, fără să se pună pe sine în 
pericol, să aibă sub ordinele sale mai multe mii de 
oameni pe care îi lasă să se sacrifice pentru un 
lucru care pe ei nu ii interesează deloc, iar 
diferenţa dintre sălbaticii europeni şi cei americani 
constă mai ales în aceea că cei din urmă au fost 
devoraţi de multe triburi de inamici de-ai lor. lar 
cei dintâi ştiu să îi folosească mai bine pe cei 


PERMANENTE 


învinşi, decât să-i mănânce, ei ştiu să-şi sporească 
numărul  Supuşilor. Prin urmare, îşi extind 
mulțimea instrumentelor in vederea războaielor de 
cucerire. ” (Immanuel Kant — Spre pacea eternă ”) 


Cel mai probabil Kant se referă aici la sălbăticia 
orânduirilor tribale, barbare, sau a statelor 
despotice, care se refuză oricărui control exterior 
de ordin juridic sau moral. Hazony extrapolează 
însă, considerând că aici ar fi vizat şi naționalismul, 
mai ales că remediul la această stare de lucruri pe 
care îl propune Kant este recursul la instituţii 
supranaţionale. E probabil un reflex spontan al 
unui om ataşat naţiunii sale, a cărei politică de 
promovare a interesului propriu e nevoită să se 
desfăşoare adesea în răspărul rezoluţiilor venite din 
partea organizaţiilor mondialiste. În interpretarea 
de care are parte în „Virtutea naţionalismului”, 
filosoful german ar pleda tocmai pentru un „stat 
internațional” drept singurul remediu pe care îl 
poate dicta raţiunea pentru depăşirea acestei stări 
de barbarie, prin instituirea unor legi publice 
coercitive. Evident, aşa ceva pare a intra în conflict 
cu principiul suveranităţii naţionale promovat de 
Hazony. În termenii săi, orice formă de organizare 
supranaţională ar echivala cu detestatul sistem 
imperialist. 


Dar a spus Kant oare chiar acest lucru, sau avem 
mai degrabă de-a face cu o interpretare 
distorsionată a sa? 


Filosoful englez Roger Scruton, despre care am 
mai vorbit în cadrul acestei rubrici, se referă şi el la 
ideile kantiene în cartea sa „How fo be a 
Conservative ”. Prezentarea pe care o face e una 
mult mai nuanțată şi mai realistă, respingând ideea 
după care Kant ar fi avut în vedere crearea unui 
„superstat internaţional”, în care toate elementele 
care țin de specificul şi de libertatea naţiunilor ar 
urma să fie dizolvate. Dimpotrivă, filosoful 
german preconiza mai degrabă o confederație de 
națiuni independente. Dacă ne raportăm la 
proiectele unei posibile Europei Unite, atunci cel 
actual, care se îndreaptă spre un superstat federal 
centralizat, cu subminarea tot mai accentuată a 
suveranităților statelor membre, e mult mai departe 
de modelul kantian decât o „Europă a naţiunilor 
independente”, care acceptă totuşi să se supună 
unor reguli de drept internaţional. De fapt, aceasta 
este de fapt ideea principală şi novatoare a lui Kant: 
instituirea unor principii juridice internaţionale 
universal acceptate, pentru a depăşi starea de 
încăierare perpetuă între triburi sau state despotice 
rivale. 


In vreme ce Hazony pare tentat să o respingă 
integral, iată cum prezintă Roger Scruton această 
concepţie: 


„Conform viziunii transnaţionale, beligeranța 
dintre statele suverane nu poate fi prevenită de 
ameninţarea cu forța, ci doar de un stat de drept. 
Disputele dintre state ar trebui rezolvate în acelaşi 
mod ca şi disputele dintre cetăţeni - şi anume prin 
recurgerea la lege şi impunerea unei hotărâri. 
Acest lucru va necesita un guvern transnaţional, cu 
instituții legale şi de aplicare a legii. Autoritatea 
citată în mod obişnuit pentru apărarea acestei 
abordări este Kant. Conform Societăţii Naţiunilor 
propuse de Kant, naţiunile suverane se vor supune 
unei jurisdicții comune, care să fie impusă prin 
posibilitatea sancţiunilor. 

Totuşi, ceea ce Kant avea în minte era foarte 


departe de guvernul transnaţional aşa cum este 
conceput acum. El a fost convins că nu poate exista 


ANUL XXIV, NR. 3, MARTIE 202] 


nicio garanție de pace, cu excepția cazului în care 
puterile care aderă la tratat sunt republici. 
Guvernul republican, aşa cum este definit de Kant, 
atât aici, cât şi în alte părţi, în scrierile sale 
politice, înseamnă guvern reprezentativ conform 
unui stat de drept, iar Liga sa este una care leagă 
naţiunile autoguvernante şi suverane, ale căror 
popoare se bucură de drepturile şi îndatoririle 
cetățeniei. Pentru Kant, genul de drept 
internațional necesar pentru pace „presupune 
existența separată a multor state independente ... 
[unite sub] o uniune federală pentru a preveni 
izbucnirea ostilităţilor”. Această stare de lucruri 
trebuie preferată „unei fuziuni a națiunilor 
separate sub o singură putere”. Şi apoi vine cu 
principala  obiecţie la adresa guvernului 
transnațional, şi anume că „legile îşi pierd 
progresiv impactul pe măsură ce guvernul îşi 
măreşte raza de acţiune, iar un despotism fără 
suflet, după ce a zdrobit germenii bunătăţii, va 
cădea finalmente în anarhie”. 


Se pare atunci că Kant poate fi considerat doar 
parțial susținător al guvernului transnaţional aşa 
cum îl cunoaştem acum. Societatea sa a Naţiunilor 
ar putea fi o realitate, credea el, numai dacă statele 
unite de aceasta ar fi cu adevărat suverane, cu 
adevărat reprezentative pentru poporul lor şi cu 
adevărat guvernate de lege. Acesta nu este în mod 
evident cazul multor membri ai ONU astăzi şi cu 
siguranță nu este cazul celor care, cum ar fi 
Coreea de Nord, au reprezentat cea mai mare 
ameninţare pentru vecinii lor apropiați. Astfel de 
state nu sunt cu adevărat organe suverane, ci mai 
degrabă armate de militari în mâinile interlopilor. 
Puterea este exercitată de aceşti tâlhari, nu de 
guvernul reprezentativ, cu atât mai puţin de lege, ci 
de mecanismul dictaturii cu un Singur partid, 
completat de clientelism mafiot şi legături de 
familie. Avocaţii internaționalismului kantian sunt 
prinşi într-o dilemă. Dacă legea trebuie să fie 
eficientă în soluţionarea conflictelor, toate părţile 
trebuie să fie membri ai comunităţii naţiunilor care 
respectă legea. Ce trebuie să facem, atunci, cu 
statul tâlhăresc (rogue state)? Avem dreptul să-i 
destituim pe conducătorii săi, astfel încât să 
preschimbăm subiecţii în cetăţeni, conducătorii în 
reprezentanți şi forța în lege? Dacă nu, trebuie să 
ne considerăm pe noi înşine ca fiind cu adevărat 
legaţi de legi şi tratate prin care statul necinstit 
doar se preface că este legat? In ce caz, ce garanție 
oferă acele legi şi tratate pentru o „pace 
perpetuă "? 


Cu toate aceste avertismente ale lui Kant, 
susținătorii ideii transnaţionale au susținut în mod 
constant că toate disputele dintre state ar trebui 
supuse dreptului internaţional şi că beligeranța nu 
poate fi niciodată justificată până când toate 
canalele legale nu au fost explorate şi epuizate în 
detaliu. Această poziţie a fost menţinută chiar şi 
atunci când o parte a diferendului este o putere 
despotică sau totalitară, care guvernează prin 
forță, iar nu prin lege. Căci, se susţine, o astfel de 
putere poate fi obligată să-şi respecte obligaţiile 
care îi revin în temeiul dreptului internațional prin 
sancțiuni, iar sancțiunile nu sunt beligerante, 
deoarece respectă suveranitatea şi independenţa 
statului împotriva căruia sunt puse în aplicare. 


„Pacea eternă” a lui Kant a propus o jurisdicție 
internaţională cu un singur scop - asigurarea păcii 
între jurisdicţiile vecine. Liga Naţiunilor [din 
epoca interbelică] s-a defectat deoarece 
presupoziția de fond nu a fost îndeplinită - şi 
anume, că membrii săi ar trebui să fie republici, 
legate între ele de cetăţenie şi statul de drept. 
(Ascensiunea guvernului totalitar în Rusia şi 
Germania a însemnat abolirea cetăţeniei în acele 
[ări; şi acele ţări au fost agresorii în cel de-al 
doilea război mondial.) Apărătorii guvernului 
transnaţional au ignorat cu bucurie presupoziția 
lui Kant. Mai rău, au ignorat, de asemenea, 
limitarea de către Kant a jurisdicției internaţionale 
la scopul păcii. Jurisdicțiile noastre naţionale sunt 
acum bombardate de legi din exterior, chiar dacă 


continuare în pag. 11 





ANUL XXIV, NR. 3, MARTIE 202] 


Jose Antonio - 
o stea pe cerul Spaniei luminoase 


Preot prof. MARIUS VIŞOVAN 


Fondatorul, doctrinarul, liderul şi martirul - simbol 
al Falangei Spaniole (organizaţie naționalistă cu 
profund caracter creştin, asemănătoare pe multe 
planuri cu Mişcarea Legionară), Jose Antonio 
Primo de Rivera (1903-1936) a fost victima unui 
proces înscenat de autoritățile republicane pro- 
comuniste (coaliția de stânga dirijată de Uniunea 
Sovietică), cu sentința de condamnare la moarte 
dictată politic (primul ministru Largo Caballero, de 
sinistră memorie, a pus în aplicare ordinul primit 
de la ambasadorul sovietic Rosenberg). De la mar- 
tiriul său se împlinesc anul acesta 85 de ani şi sem- 
nificaţiile sale profunde continuă să ni se reveleze. 
Împrejurările procesului şi condamnării sale au 
reliefat în mod apoteotic nu doar patriotismul 
înflăcărat şi strălucirea intelectuală ci, mai presus 
de toate, aura de martir creştin, martor şi apostol al 
iubirii lui Isus Cristos. Nu a murit doar pentru Cris- 
tos, ci şi asemenea lui Cristos, iertându-şi şi iubin- 
du-şi duşmanii. Mărturiile directe ale acelor 
momente sunt impresionante (reflectate într-un 
articol din 2003 al lui Enrique de Aguinaga, intitu- 
lat „EI Abrazo” - „Imbrăţişarea”). 


Procesul s-a desfăşurat la Alicante (oraş în sud- 
estul Spaniei, pe malul Mediteranei) în zilele de 
16, 17 şi 18 noiembrie 1936 şi a fost prezidat de 
magistratul Eduardo Iglesias del Portal, alături de 
alți 3 magistrați şi de un juriu compus din 14 mem- 
bri. Alături de Jose Antonio a mai fost judecat fra- 
tele său Miguel Primo de Rivera şi soţia acestuia 
Margarita, plus încă 6 acuzaţi. Jose Antonio se 
constituie în apărător al său, al fratelui şi al cumna- 
tei (aceştia vor fi condamnaţi la închisoare pe viață, 
respectiv 6 ani). Sala şi coridoarele erau pline de 
militanţi de stânga înarmați, avocaţi şi soldaţi. Zia- 
rul de stânga „EI Dia”, în cronica procesului 
(nesemnată dar asumată ulterior de directorul Emi- 
lio Costa) recunoaşte cu o surprinzătoare admi- 
rație: „Pledoaria lui Jose Antonio este rectilinie şi 
clară. Gestul, vocea şi cuvântul se împletesc într-o 
operă de măiestrie oratorică pe care publicul o 
ascultă cu atenţie şi evident interes.” 


Pe 17 noiembrie, la 10 şi jumătate seara, Juriul a 
primit cele 26 de întrebări la care trebuie să răs- 
pundă cu „da” sau „nu”. Juriul era compus din 
membri ai partidelor şi sindicatelor din Frontul 
Popular, aleşi cu grijă, logic predispuşi la un ver- 
dict de condamnare, de aceea toată lumea se aştep- 
ta la o simplă formalitate. Și totuşi nu a fost aşa, 
omul pe care l-au ascultat apărându-se nu era cel pe 
care credeau că-l cunosc. Nu corespundea portretu- 
lui care le fusese prezentat, nu era nici un burghez 
arogant, nu era nici un pistolar criminal... nu aveau 
motive să-l urască pe acest om. Simţeau la el ceva 
greu de definit... o măreție umană care depăşeşte 


LUMEA IDEILOR 


aproape niciuna dintre aceste legi nu este 
preocupată de evitarea războiului. Noi, cetățenii, 
suntem neputincioşi în această privință iar ei, 
legiuitorii, sunt autoritatea căreia trebuie să ne 
supunem. Exact de acest lucru se temea de Kant, 
ca fiind o cale sigură, mai întâi către despotism şi 
apoi către anarhie. Dezvoltarea viziunii 
transnaționale a soluționării conflictelor a 
condus, aşadar, la o legare serioasă a mâinilor - 
nu a statelor fără lege, ale căror mâini ar trebui, 
dar care nu pot fi niciodată legate prin lege, ci a 
democraţiilor care respectă legea. Noi, care ne 
considerăm legaţi de tratatele noastre, suntem, de 


PERMANENTE 


frontierele logicii şi care ajunge la inimă. În loc de 
o simplă formalitate, s-a ajuns la 4 ore de dezbate- 
ri, până la 2 şi jumătate noaptea... în sala tribuna- 
lului toată lumea aştepta în tensiune. O parte din 
juraţi continuau să se opună condamnării... până 
când au fost amenințați cu pistolul. Atunci toți au 
răspuns întrebărilor în forma prevăzută dinainte. 
Un membru al juriului, comunistul Marcelin 
Garrofe, a confirmat ulterior că sentinţa a fost un 
„ordin de la partid care trebuia îndeplinit imediat” 
(mărturii culese de Luis Saenz de Heredia). 


După un moment de emoție cutremurătoare la 
auzul sentinței de condamnare la moarte, Jose 
Antonio îşi vine în fire şi surâzător îşi încurajează 
fratele şi cumnata: „Sunteţi salvaţi”. Apoi a făcut 
un gest sublim, a urcat la preşedintele Tribunalului, 
magistratul Iglesias del Portal, i-a adresat câteva 
cuvinte şi l-a îmbrăţişat. Saenz de Heredia conclu- 
zionează magistral: „Cine este capabil, în momen- 
tul condamnării la moarte să se gândească la tris- 
tețea şi remuşcările celui care îl condamnă, să îl 
înțeleagă pe acesta, să îl ierte şi să îl îmbrățişeze... 
acela e încoronat cu o aură de sfințenie, o măreție 
a sufletului care poate impresiona şi pe duşmani.” 
Jose Antonio a fost executat la 20 noiembrie 1936. 


La 30 ianuarie 1955, fiicele judecătorului Iglesias 
del Portal aflate în Mexic se adresează fratelui lui 
Jose Antonio, Miguel Primo de Rivera (pe atunci 
ambasador al Spaniei la Londra) încercând să 
obţină permisiunea ca tatăl lor să revină în Spania 
(pe care o părăsise după victoria forțelor naţiona- 
le). In cuprinsul scrisorii fac referire la procesul din 
1936: „Excelenţa Voastră, aţi fost de față în 
momentul în care la pronunţarea sentinței, fratele 
dvs. a urcat pe estradă, l-a îmbrățişat pe tatăl nos- 
tru şi a spus că îi înțelege tristeţea şi frământarea 
cauzată de situaţia în care a fost pus” (fiicele susțin 
că Jose Antonio şi judecătorul se cunoşteau dinain- 
te, ceea ce făcea ca situația psihologică să fie şi mai 
dureroasă). Fiicele cer mijlocirea lui Miguel pentru 
obținerea permisiunii legale a repatrierii tatălui lor, 
la care acesta răspunde pozitiv, confirmând cu 
bucurie scena îmbrățişării. Iglesias del Portal s-a 
întors în Spania şi a murit în pace 14 ani mai târziu 
în 1969, în Aguilar de la Frontera (regiunea Cordo- 
ba). Nici autorităţile franquiste, nici falangiştii nu 
i-au făcut niciun rău ca să răzbune pe Jose Antonio, 
dimpotrivă, i-au onorat memoria, iertându-l şi res- 
pectându-l pe bătrânul judecător, a cărui întoarcere 
în ţară spune mult despre atmosfera de pace şi 
reconciliere națională realizată de regimul Franco. 


Îmbrăţişarea lui Jose Antonio este primul monu- 
ment al reconcilierii Spaniei. Înainte, în luna 
august, s-a oferit ca mediator pentru a opri războiul 
civil. În timpul procesului din Alicante a explicat 


E) 


asemenea, obligaţi să ne pierdem beneficiile. 
(Roger Scruton — How to be a Conservative) 


La fel ca Hazony, şi Scruton e un critic al 
internaționalismului, al globalismului şi al actualei 
Uniuni Europene. Ceea ce îi deosebeşte este 
printre altele faptul că filosoful englez este chiar 
un specialist în Kant, în vreme ce autorul evreu, 
din impulsuri care pot avea desigur o explicație, 
prezintă ideile kantiene într-un mod selectiv şi 
deformat, considerând că ele ar sta la baza 
ideologiei globalismului actual. De fapt, Hazony 
se răfuieşte mai ales cu interpreţii globalişti ai lui 
Kant, care merg cu interpretările lor nepermis de 
departe,  instrumentalizându-l pe gânditorul 
german pentru propriile scopuri. Ori, citindu-l pe 
Scruton sau direct pe Kant, în întregul context, 


IN 


cum caracterul naţional şi sindicalist (al Falangei) 
va produce o sinteză capabilă de a depăşi ideolo- 
giile în conflict. Şi imediat şi-a încheiat testamen- 
tul cu admirabila invocaţie: „Să dea Dumnezeu ca 
sângele meu să fie ultimul sânge spaniol vărsat în 
conflicte civile!” Guvernul republican - scrie Bar- 
tolome Mostraza - prin condamnarea ilegală a 
nobilei persoane a lui Jose Antonio Primo de Rive- 
ra s-a condamnat pe el însuşi, degradându-se la 
nivelul de călău al celei de-a treia Spanii, cea a sin- 
tezei şi concilierii. „Imbrăţişarea tulburătoare a lui 
Jose Antonio în acel moment suprem nu a fost doar 
un fulger. Este luminarea întregii traiectorii a gân- 
dirii sale în căutarea neobosită a sintezei.” 


Jose Antonio odihneşte în Bazilica din Valle de los 
Caidos, adevărat Templu al credinţei şi reconcilie- 
rii Spaniei, sublim Tabor al Europei creştine. Noi, 
legionarii români, îl venerăm acolo cu emoție în 
fiecare an, în ianuarie, când paşii ne duc obligato- 
riu spre Spania, şi, odată cu cei 5 trandafiri, lăsăm 
acolo ceva din parfumul jertfei martirilor noştri 
români. Dar în Spania nu e linişte... cei care au 
profanat Bazilica, scoțându-l afară pe Generalul 
Franco, vor să facă acelaşi lucru şi cu Jose Antonio, 
să închidă mănăstirea şi să dărâme Crucea de 140 
de metri care domină podişul Castiliei. Diavolul 
urlă turbat, societatea pare paralizată, clasa politică 
(zisă) de dreapta, monarhia, armata, academia şi 
ierarhia ecleziastică sunt lipsite de reacţie, 
acceptând astfel anularea propriei lor legitimități. 
Singurul străjer care mai rezistă pe baricade (susţi- 
nut doar de voci răzlețe, fără pondere instituțio- 
nală) este părintele Santiago Cantera, superiorul 
mănăstirii, om de mare cultură şi profundă spiri- 
tualitate, care, asemenea profeților din vechime, 
continuă să spună cu orice preţ adevărul care (apa- 
rent cel puţin) nu pare să mai intereseze pe nime- 
ni... Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu a dovedit 
că cel care luptă pentru Dumnezeu şi pentru nea- 
mul său va învinge chiar dacă e singur (la un 
moment dat). Noi credem asta! 


În împărăţia lui Dumnezeu, în inimile noastre şi în 
istoria luminoasă a Spaniei şi a creştinătăţii, 


Jose Antonio Primo de Rivera - Prezent! 


vedem că lucrurile nu stau tocmai așa. 


Punerea la punct pe care o face Roger Scruton e cât 
se poate de binevenită. Deşi el rămâne un critic al 
ideologiei internaţionaliste, adică de aceeaşi parte 
a baricadei cu Hazony, mesajul său implicit ar fi 
unul adresat polemiştilor din ambele tabere ale 
disputei  naţionalism-internaţionalism: Kant 
trebuie lăsat la locul care i se cuvine, iar ideile sale 
nu se cuvin extrapolate sau deformate pentru a 
susține anumite ideologii ale lumii de azi. Iar, în 
subtext, concluzia lui Scruton ar fi aceea că 
adevăratele idei kantiene ar fi de fapt cele 
dezirabile şi demne de pus în aplicare în contextul 
actual. 


BOGDAN MUNTEANU 





1.2 


Coasta Galeş 
Brigada Nr. 1 


ÎNCHEIERE (a unei etape) 


ION DUNCA 


Mai erau două ore până la tren, aşa că ne-am 
depus bagajele şi ne-am plimbat prin Medgidia. 
Târg oriental, amestecat şi cu ceva european, 
ciugulind din gogoaşe cumpărate de pe stradă, de 
pe la chioşcuri, sporovăind şi încă nerealizând că 
suntem liberi. Ne ţineam ciotcă unii de alţii şi 
probabil apăream ca un grup destul de aiurit şi 
neconvențional, dar ce ne păsa? 


Când a intrat în gară trenul nostru accelerat, cu 
locomotiva „Pacific” pufăind glorios — ni se părea 
—, am urcat în unicul vagon de cl.-l-a, cotropind 
un compartiment, liber în totalitate. Nici nu era 
greu, vagonul era aproape gol. Cine-şi permitea să 
călătorească la cl. 1? Noi, fuduli cât încape, răs- 
fățaţii sorţii!?! Reluând imediat sporovăiala. Ca 
acasă. Adică în... „colonie”. 


Peste un timp au intrat în compartiment doi domni 
eleganţi, purtători de serviete impresionante — pe 
atunci modelul servietei determina poziţia în soci- 
etate — cerând voie în mod politicos. Mai erau 
două locuri, aşa că am acceptat cu generozitate. 
Dar nici nu s-au instalat bine în fotoliile pluşate şi 
confortabile, că au făcut un schimb de priviri 
furişate — dar observate de noi — şi — fără măcar 
niște scuze formale, sau un salut, ceva acolo, să 
fie —, s-au topit pe unde au venit. Nu pot pretinde 
că le-am regretat ilustra prezență. Era clar: 
granguri. 


Şi mai clar, ne-au dibuit de unde venim şi cam ce 
fel de hramuri purtăm. Ca şi faptul evident, că nu 
doreau câtuşi de puţin să aibă nici cel mai 
neînsemnat contact cu asemenea specimene. 
Echitabil: nici noi cu ei. Astfel, am rămas între noi 
pentru ultima oară, bine dispuşi şi nepăsători — 
aparent —, pufăind din ţigările pe care — aveam 
tendinţa deplasată — să le împărțim „în trei”, după 
obiceiul statornicit în ani de zile. 


Acum cred că discuţiile erau deslânate şi împrăş- 
tiate. Cine putea fi coerent? În afară de Nilă, care, 
consecvent cu sine, continua să se mire de ţâc- 
neala celor care l-au pus în libertate. În sens cât se 
poate de propriu. 


- Precis mă înhaţă imediat ce sosesc acasă! L-am 
asigurat că exact aşa se va întâmpla, dacă va con- 
tinua să se tot minuneze de prostia altora. Aşa s-a 
şi întâmplat, dar ceva mai târziu. Peste câţiva ani. 
Nu mulţi. A făcut ce a făcut Nilă şi s-a întors de 
unde a plecat. Nu chiar la Galeş, dar în cadrul larg 
şi generos al aceleiaşi instituţii. În treacăt fie spus, 
nici deşteptul de mine nu am scăpat de repetiţie, 
cu toată prudenţa mea, câtă o fi fost. Dar asta-i 
altă poveste. 


Mă repet mereu cu „altă poveste”, dar ce să fac 
dacă au fost atâtea „alte poveşti”? 
* 


În toiul nopții am făcut cunoştinţă cu capitala 
țării, altfel decât din dubă. 


Gara de Nord era iluminată festiv. Veneam dintr- 
o aglomerare de zdrențăroşi asudați, dar aici era 
vorba de o altfel de aglomerare. Foiala de pe 
peroanele marii gări era de nedescris şi m-a 
zăpăcit binişor. Noroc cu ceilalţi, mai citadini şi 
mai umblaţi prin lume, că au găsit o bancă liberă 
pe care ne-am aşezat cu ochii holbaţi ca la un 
spectacol. Era ceva delirant pentru cineva picat 
aici direct din puşcărie, ca din lună. Căci ne-am 
pomenit prinşi într-un eveniment care a stârnit 
ceva zarvă în vremea aceea. 


Tocmai se încheiase ceea ce se ținuse cu mare fast 


PERMANENTE 


în Bucureşti: „Festivalul Internaţional al Tineretu- 
lui şi Studenţilor”, care se desfăşurase zile şi nopţi 
în şir. S-a spus că străinii au fost uimiţi de veselia 
românilor şi de ospitalitatea lor. Totul era luminos 
în cea mai fericită dintre țări, socialismul 
strălucea cu toată puterea. În acea vreme maga- 
zinele gemeau de mărfuri uitate de români, vit- 
rinele etalau bunătăți de care populația de rând nu 
prea avea cunoştinţă că ar exista, belşug şi voie 
bună cât încape. Înainte a fost şi după aceea a 
urmat o perioadă, care a fost denumită „Foamea 
Festivalului”. 


Festivalul a fost o reuşită deplină, lumea a avut 
prilejul să afle cât de bine o duc românii şi cât 
sunt ei de voioşi şi ospitalieri, ce organizare per- 
fectă, ce ţară grozavă şi mai ales, ce dans 
nemaipomenit este „Periniţa”! Mai ales aceasta 
ne-a dus faima peste hotare. Cum altfel? Când 
întreaga ţară plus musafirii de peste hotare se tot 
pupă în neştire, nu poate fi decât fericită! Stu- 
denţii se amuzau şi lansaseră un nou salut: „Pace 
şi... Periniţa”! 


Festivalul se încheiase, dar capitala gemea de 
străinii care încă adăstau, probabil de dragul 
„Periniţei”, când am „descălecat” noi în Gara de 
Nord. Buimaci, priveam un amalgam din toate 
rasele pământului, o babilonie în premieră pentru 
neumblatul de mine. 


Noaptea era caldă şi era vremea somnului, în 
ciuda foielii celor care plecau în toate direcțiile cu 
garniturile lor speciale. Unde ne culcăm? Aici „pe 
loc. Problema confortului neexistând pentru noi, 
ne-am instalat pe bancă şi pe jos, care pe unde a 
apucat şi am trecut fără tranziţie în lumea viselor, 
indiferenți la agitația din preajmă. 


Ştiam că prin gări se fură. Dar nouă ce să ne fure? 
Sărăcia? 
* 


Noapte de vară scurtă şi noi aveam obsesia schim- 
bării carnetelor de CEC în bani peşin. Ne-am vân- 
turat prin oraş lichidându-ne carnetele. Eram uşor 
identificați şi întrebaţi de diverse persoane 
închise; rezulta că mai toţi aveau pe câte cineva 
pe unde fuseserăm noi până ieri, mulţi ne reco- 
mandau atenţie cu cine şi ce vorbim. 


Am descoperit că aveam un „personal” spre Cluj, 
mi-am luat calabalâcul şi am reuşit să mă caţăr pe 
scara unui vagon de cl. a Ill-a cu bilet de cl. a II- 
a în buzunar. Nu m-am aşteptat la o asemenea 
aglomeraţie şi am fost mulțumit că am reuşit să 
mă cocoţ cu un picior pe scara vagonului, ţinân- 
du-mă de bară. Mi-am luat un rămas bun şi oare- 
cum superficial de la Puiu şi de la Nilă. Şi aşa am 
călătorit până la Ploieşti, unde, mai rărindu-se 
călătorii, m-am instalat confortabil pe culoar. 
Cufărul mi s-a părut mai confortabil decât fotoli- 
ul pluşat al acceleratului. Era limpede că sunt în 
plin declin, că fudulia pleca cu coada între 
picioare, în vreme ce picioarele subsemnatului 
coborau pe pământul ferm al realităţii. Şi la Cluj, 
dormind, frânt de oboseală în sala de aşteptare 
(bineînţeles pe jos) am „scăpat” trenul meu, astfel 
că, depunându-mi bagajul la gara Cluj, am petre- 
cut o zi revăzând oraşul în care am urmat prima 
clasă de liceu. Mâncam covrigi sau câte un corn 
când mi-era foame, consumându-mi hrana în 
mers. Începeam să înţeleg că aveam asupra mea o 
sumă destul de importantă pentru vremea aceea şi 
am început să regret, poate oarecum confuz, risi- 


pa. 


ANUL XXIV, NR. 3, MARTIE 202] 


Seara m-am îmbarcat în personalul de Sighet, la 
cl. a III-a. Decădeam cu fiecare etapă. Trenul nu 
era aglomerat. Vagoane vechi, decăzute ca şi 
mine, banchete de lemn, tari şi nu tocmai curate. 
Singur într-un compartiment. Era bine, căci nu 
aveam nici cea mai mică dispoziţie spre conver- 
saţie. "Ţăcănitul monoton al roţilor pe joante, 
oboseala acumulată şi situaţia nouă în care mă 
găseam, au adus după un timp somnul. Cum nu 
eram mofturos... 


Am fost trezit de glasul unui ceferist care anunța 
cu glas viguros gara unde ne găseam: Dealul Ște- 
făniţei! Sunt aproape de destinaţie. Am deschis 
geamul şi în lumina palidă a zorilor am simțit o 
încântare pe care nu am uitat-o nici astăzi: miro- 
sul de răşină, de brad sau molid. Care mi-a inun- 
dat compartimentul şi sufletul. Contururile 
molizilor se decupau solemn pe geana de lumină 
şi aerul acela familiar pe care nu-l mai respirasem 
de atâta vreme, m-au trezit complet. Pentru prima 
oară am simţit deplina bucurie, uitând de între- 
bările spinoase privitoare la soarta mea de om 
presupus liber, care mă cam chinuiseră. Orice ar 
fi, ori cum va fi, voi respira alt aer. Cel de acasă. 
Pentru mine acasă nu a fost niciodată altundeva 
decât în Maramureş. Nu am reuşit niciodată să mă 
desprind. Nici nu am vrut. Oricâte neplăceri mi-a 
adus dragostea pentru locurile mele. A meritat, 
căci ceea ce am pierdut era oricum neimportant. 


Nu m-am mai dezlipit de la geam. Se lumina 
încet-încet. Munţii se reliefau majestuoşi, cum îi 
ştiam. Era lumea mea.Neclintită. Vremurile vin şi 
pleacă. Măreţia munţilor rămâne. Stabilă. 

* 


Ceea ce a urmat nu mai ține de tema acestor aduc- 
eri aminte. 


Am debarcat în Halta Vişeu de Sus, localitate mai 
degrabă necunoscută, am rătăcit pe străduţe 
înguste şi mi se părea întortochiate până am găsit 
adresa mamei şi pe mama. Mai apoi şi pe fraţii 
mei, care atunci erau plecaţi de acasă. A trebuit să 
merg în satul meu de baştină, Ieud, să-mi scot cer- 
tificatul de naştere pentru a-mi face buletinul de 
identitate, unde nimeni nu mă mai cunoştea şi a 
trebuit să-mi declin identitatea peste tot, începând 
cu primăria. Se uitau la mine ca la un venit de pe 
cealaltă lume. Într-un anumit fel, chiar aşa era. 
Nici eu nu-mi mai recunoşteam locul de baştină, 
care părea răpănos şi neîngrijit, sărăcia cruntă se 
intalase temeinic, vizibilă prin draniţele putrede şi 
nereînnoite cum se cuvenea, curțile goale şi 
hainele peticite ale băştinaşilor. Doar ochii lor 
mai arătau dârzenia crâncenă cu care rezistau, 
tăcând. Sărăcia generalizată bântuia mai rău ca în 
timpul războiului. M-am întors la Vişeu întristat, 
deşi nu în mod deosebit surprins, cam ştiam noi 
cum o mai duce lumea „liberă”. Mama s-a plâns 
când am sosit, că o duce cam greu cu banii, cu 
copiii, cu şcoala care urma să înceapă, cu... l-am 
spus că am eu ceva bani. Când i-am scos de prin 
buzunare mama s-a speriat: de unde am atâția 
bani, nu cumva i-am furat, Doamne fereşte!?! Am 
asigurat-o că sunt bani cinstiți, câştigaţi în trei ani 
de muncă pe Canal. A vrut să ştie ce facem cu ei. 


- Ce credeţi dumneavoastră că trebuie. 
- Dar sunt banii tăi! 


- Nu există nimic al meu, ci numai al nostru! 
Regretând în sinea mea că nu am fost mai 
chibzuit. Dar faptul era consumat, iar extrava- 
ganța noastră, explicabilă oarecum. 


Aici şi acum, la acest sfârşit de August 1953, se 
încheie o perioadă din viaţa naratorului şi începe 
alta. Eram liber. Liber să mă lupt cu sărăcia, cu 
răutatea nemotivată de nimic a unora şi să mă 
bucur de omenia discretă a altora, cei mai mulți, 
care învățaseră regula aspră a tăcerii fără să-şi dis- 
torsioneze caracterul, ajutorarea la nevoie a 
semenului. Fără emfază şi fără paradă. Am văzut 
că oamenii pot să rămână verticali şi în sărăcie şi 
lipsuri. 


Sărăcia poate fi purtată cu demnitate! 





ANUL XXIV, NR. 3, MARTIE 202] 


PERMANENTE 


Interviu acordat grupului CAMARAZII de către 
„Tineretul Falangist al Spaniei” 
şi „Sindicatul Universitar Spaniol” 


1. Ce sunt „Tineretul Falangist al Spaniei” 
(J.FE.) şi „Sindicatul universitar Spaniol” 
(S.E.U.)? Ce fel de oameni fac parte din aceste 
organizaţii? 

„Tineretul Falangist al Spaniei” este aripa de tine- 
ret a partidului nostru politic „La Falange”. Este 
alcătuit din tineri naţional-sindicalişti, cu vârste 
cuprinse între 18 şi 30 de ani, care sunt organizați 
în secțiuni teritoriale, având reprezentare în toate 
marile oraşe ale Spaniei. Obiectivele organizației, 
pe lângă efectuarea acţiunilor şi proiectelor propu- 
se de partidul politic, sunt să revendice identitatea 
națională, să apere drepturile muncitorilor, să lupte 
împotriva marxismului cultural şi să ofere tinerilor 
un proiect de acţiune politică serios şi structurat pe 
termen lung. 


Pe de altă parte, „Sindicatul Universitar Spaniol”, 
aşa cum indică şi numele său, este o uniune a stu- 
denţilor care este ataşată de „La Falange”, dar care 
acționează în mod independent. Este alcătuit din 
studenți şi postuniversitari, principalul său obiectiv 
fiind promovarea valorilor naţionale în mediul uni- 
versitar, asigurarea drepturilor studenţilor şi oferi- 
rea unei alternative educației liberale şi de stânga 
oferite de instituţiile universitare. 

Deşi funcțiile şi obiectivele ambelor organizații 
sunt diferite, membrii lor acţionează împreună, 
susținându-se reciproc în toate acţiunile desfăşura- 
te. 


2. Ce fel de acțiuni fac J.F.E. şi S.E.U.? 


În cazul J.FE., campaniile promovate au teme 
foarte variate, de la participarea la meeting-uri în 
sprijinul muncitorilor care au fost concediați pe 
nedrept, până la demonstrații împotriva separatis- 
mului sau corupției politice etc. 


Deoarece acțiunile sunt determinate de agenda 
politică şi socială, le vom enumera pe cele mai 
reprezentative din ultimele luni: 


- Adunare în semn de protest împotriva gestionării 
dezastruoase de către guvern a pandemiei Covid- 
19. 


- Protest împotriva privatizării sub acoperire a 
Bankia. 


- Comemorări ale figurilor reprezentative ale falan- 
gismului spaniol şi al altor mişcări europene, cum 
ar fi demonstraţia şi ulterior Marşul Coroanei în 
memoria lui Jose Antonio, comemorarea românilor 
căzuţi în Spania, lon Moţa şi Vasile Marin, sau par- 
ticiparea la demonstraţia în memoria a lui Mikis 
Mantakas în Roma. 


- Tabăra nr. XVIII Juan Jose Ortiz Torres „Rayito”. 
Reprezintă o tabără organizată anual de La Falan- 
ge şi J.F.E. 

În ceea ce priveşte S.E.U., acţiunile vizează exer- 
citarea unei presiuni asupra Universităţii împotriva 
monopolului de stânga care o conduce de zeci de 
ani, precum şi lupta pentru educaţia publică gratui- 
tă şi de calitate. 

Ca şi în cazul lui J.F.E., cităm câteva exemple de 
acțiuni organizate de S.E.U. în ultimele luni: 


- Campanie împotriva modelului de educaţie 
impus de diferitele guverne, care a crescut costul 
universității, reducând în acelaşi timp calitatea pre- 
dării. 

- Participare la dezbateri cu reprezentanţi ai altor 
organizaţii universitare pentru a expune şi apăra 
modelul nostru universitar. 

- Comemorarea primului şef național al S.E.U., 
Alejandro Salazar, împuşcat în 1936 şi a lui Matias 
Montero, student al S.E.U., asasinat mişeleşte pe la 
spate în 1934. 


- Distribuirea „CAFE”, publicaţia sindicatului, 
care este distribuită în diferitele facultăți şi univer- 
sități. 


Acţiunile noastre sunt publicate şi pe reţelele noas- 
tre sociale, aşa că le puteți urmări la (a Juventudes- 
fe (Instagram) şi JFE - SEU (youtube). 

3. Ce personaje istorice îi inspiră pe membrii 
Tineretului Falangist din Spania şi ai Sindicatu- 
lui Universitar Spaniol? 


Referințele noastre politice majore sunt Jose Anto- 
nio Primo de Rivera, Ramiro Ledesma şi Onesimo 
Redondo. Primul, pentru că este o mare figură poli- 
tică, nu numai pentru Falanga, ci şi în întregul con- 
text istoric al secolului al XX-lea în Europa şi pen- 
tru ca este formatorul ideii noastre. Al doilea, pen- 
tru a fi creatorul naţional-sindicalismului, un filo- 
sof al mişcării şi unificator al tineretului național. 
Al treilea, Onesimo, pentru că a constituit uniunea 
mişcării noastre cu tradiția catolică spaniolă şi pen- 
tru viziunea sa revoluţionară asupra problemei 
agrare. 


De asemenea, îl păstrăm într-un loc special pe Cor- 
neliu Zelea Cordreanu, martir legionar român, care 
ne inspiră prin concepţia sa creştină asupra vieţii şi 
prin angajamentul său față de revoluția națională. 
Suntem, de asemenea, inspirați de Mussolini, 
Evola şi Leon Degrelle, printre alții. 

4. Aveţi contact cu alți naționaliști din Europa? 


Da, grupul cu care avem cea mai strânsă relaţie 
este PNF din Franţa. Avem contact şi cu NPD din 
Germania şi cu grupul italian Magnitudo Italia, cu 
care am intrat în contact cu doar doi ani în urmă, 
menținând o relație foarte bună cu ei. Avem, de 
asemenea, o relaţie cu Fundaţia „Profesor George 
Manu” din România. 


5. Care este statutul problemei separatiste din 
Catalonia? Cum credeţi că va fi viitorul acestei 
regiuni pe termen lung? 


În prezent problema este complicată. Deşi, în apa- 
rență, în Catalonia există un sentiment profund 
înrădăcinat de identitate proprie şi de separatism, 
în realitate este o mişcare care a crescut foarte 
recent. În urmă cu 15 ani, revendicările Cataloniei 
pentru independenţă erau reziduale, situaţia actua- 
lă fiind rezultatul unei campanii elaborate de 
îndoctrinare a liderilor catalani şi a unei indiferen- 
ţe de neiertat din partea guvernului central. 


Principala problemă din Catalonia în acest moment 
este marea fractură socială, creată din cauza strate- 
giei de tensionare pe care a dezvoltat-o mişcarea de 
independență catalană, la care se adaugă numeroa- 
sele cazuri de corupție ale liderilor separatiști, 
incapacitatea diferitelor guverne de a face față 
situaţiei şi interferența unor țări terțe care, cu sco- 
pul de a dăuna Spaniei, au sprijinit mişcarea de 
independență, agravând în continuare situaţia. 


Cu toate acestea, viitorul regiunii este să continue 
să facă parte din unitatea indisolubilă a Spaniei, 
întrucât, la fel cum mişcarea de independenţă cata- 
lană a reuşit să îndoctrineze o parte a populaţiei în 
două decenii, la fel pot fi puse în aplicare politici 
de inversare a situaţiei într-un mod în care identi- 
tatea catalană, care este inerent spaniolă, să-şi piar- 
dă acele revendicări de independenţă, care răspund 
doar la probleme economice şi care nu au nimic 
de-a face cu identitatea culturală a Cataloniei. La 
Falange, cu sprijinul J.F.E. şi S.E.U., va continua 
să organizeze proteste şi demonstraţii pentru a cere 
interzicerea partidelor separatiste şi restabilirea 
liniştii de care Catalonia a fost privata în ultimii 
ani. 


În cele din urmă, vrem să profităm de întrebare 
pentru a menționa şi a mulțumi în mod deosebit 
camarazilor de la La Falange Barcelona, precum şi 
militanților săi tineri care fac parte din Juventud, 
care, în ciuda dificultății situaţiei, ştiu să fie la înăl- 
țimea misiunii lor, prezenți în stradă, reprezentând 
vârful de lance împotriva independenței catalane. 


6. Care consideraţi că este cea mai mare proble- 


13 


mă a Spaniei, astăzi, din punct de vedere poli- 
tic? Dar a Europei? 


Cele mai mari probleme din Spania, în prezent, 
sunt trei, Covid-19 cu consecințele sale economi- 
ce, imigrația ilegală şi separatismul catalan, pe care 
nu-l vom menţiona în aceast răspuns, el fiind dez- 
voltat în cel anterior. 


Covid-19, deoarece, împreună cu ratele ridicate de 
mortalitate, incompetența guvernului în politicile 
de prevenire, s-a dovedit a fi catastrofală pentru 
companiile şi întreprinderile mici care au fost for- 
țate să se închidă sau să accepte condiţiile dificile 
de deschidere, care, dacă nu provoacă deficit, cau- 
zează profituri prea mici care abia ajung pentru a 
plăti salariile şi pentru a putea trăi cu demnitate. 

În ceea ce priveşte imigrația ilegală, în 2020 au 
ajuns în Spania peste 40.000 de imigranți ilegali, 
cu 29% mai mult decât în 2019. Principala proble- 
mă nu este doar faptul că se află ilegal în Spania, ci 
că sunt departe de a se integra, formează comuni- 
tăți proprii şi rata criminalității creşte oriunde se 
stabilesc, ducând la furturi, jafuri, violuri etc. 
Guvernul este departe de a rezolva problema, ba 
mai mult, alocă o multitudine de ajutoare, favori- 
zând stabilirea lor în Spania. Există, de asemenea, 
numeroase ONG-uri, cum ar fi Crucea Roşie spa- 


de lux, astfel încât în Spania se trăieşte mai bine ca 
imigrant ilegal decât ca muncitor care tocmai şi-a 
pierdut locul de muncă. 


7. Ce părere aveţi despre România ca naţiune şi 
despre români? Ce părere aveți despre românii 
din Spania şi cum vă poziţionaţi pe tema lucră- 
torilor străini care trăiesc în Spania? 

România este o naţiune excepțională în Europa, 
care din secolul al II-lea, odată cu cucerirea roma- 
nă a teritoriului său, a fost atacată de-a lungul seco- 
lelor de numeroase popoare şi națiuni. Din această 
istorie glorioasă, iese în evidență rezistența popo- 
rului român în perioada comunistă, timp în care 
românii au rezistat cu curaj şi mândrie în faţa foa- 
metei, a jafurilor şi a represiunii brutale, începute 
de Gheorghiu-Dej şi continuate de criminalul, 
tiran, hoţ şi laş Nicolae Ceauşescu. Pentru patrioți 
spanioli, reprezintă un exemplu remarcabil execu- 
ţia publică a lui Ceauşescu, rezultatată din suprasa- 
turarea curajosului popor român, care nu a mai 
putut suporta represiunea şi hoţia comuniştilor. 


În ceea ce priveşte românii care locuiesc în Spania, 
mai întâi trebuie făcută o diferenţiere: există 
imigranți muncitori şi respectuoşi față de cultura 
națională şi creştină a Spaniei şi o altă categorie, 
formată din delicvenţi, care ne atacă valorile şi care 
provin din țări care nu au nimic de-a face cu cultu- 
ra noastră. Românii fac parte în mod clar din prima 
categorie, datorită caracterului lor harnic şi datori- 
tă marilor legături care ne unesc popoarele, precum 
cultura latină sau religia creştină. 


În ceea ce priveşte imigrația în general, ar trebui 
încurajată intrarea imigranţilor din ţări cu o afinita- 
te față de cultura noastră şi cu un minimum de 
valori etice şi sociale, pentru a ne păstra identitatea 
şi modul de viață. 

8. Ce înseamnă pentru voi sacrificiul eroilor 
români lon Moţa şi Vasile Marin? 


Pentru noi, sacrificiul lui lon Moţa şi Vasile Marin 
este cea mai măreță jertfă a unei epoci, a tineretu- 


continuare în pag. 14 





14 


La Division Azul (26) 
«Laureaţi» Diviziei Albastre II 
Caporal Jose Perez Castro 


CĂLIN GABOR, Spania 


Înainte de toate se impune o precizare, şi anume că 
în episodul trecut m-am referit la colonelul Rodri- 
go ca fiind singurul «laureat» care fusese distins cu 
acest ordin înainte de începerea Campaniei din 
Rusia. Ulterior publicării articolului am descoperit 
că acest lucru nu era cert, citind un articol despre 
«Eroul Pingaronului» (Bătălia Jaramei — Războiul 
Civil), Mariano Gomez de Zamalloa şi consultân- 
du-l pe Carlos Caballero Jurado am aflat că au fost 
mai mulți divizionari care au venit în Rusia cu Cru- 
cea Laureată «de acasă». La încheierea acestui 
capitol sper să mă aflu în posesia tuturor numelor 
şi să le pot publica. 

Oricum, aici ne propunem să vorbim despre cei opt 
eroi care şi-au scris numele între iluştrii acestui 
ordin, dobândind gloria supremă în cea mai mare 
încleştare din istoria omenirii. 


Unul dintre aceştia este Caporalul Jose Perez Cas- 
tro. Despre el nu am găsit suficente date pentru a 
confecționa o biografie foarte extinsă. Dintr-o deci- 
zie a Ministerului Apărării, ca răspuns la două 


INTERVIU JFE ŞI SEU 


lui legionar din anii 1930 şi 1940, poate cel mai 
bun tineret care a existat vreodată, în ciuda faptu- 
lui că avea totul asigurat în ţara lui, a mărşăluit 
gata să lupte cu comunismul oriunde, oricât de 
departe a fost nevoie. 


Ion Moţa şi Vasile Marin sunt un exemplu viu de 
dăruire pentru un ideal, un exemplu al spiritului de 
sacrificiu şi al voinţei de a sluji. Acest exemplu 
este amplificat de faptul că ambii erau tineri inte- 
lectuali, lideri ai mişcării lor şi bine înrădăcinaţi în 
România. Ar fi putut delega misiunea de a merge 
în Spania pentru a lupta împotriva comunismului 
altor camarazi de rang inferior, din Legiune, dar au 
ales să meargă ei. 

Ei sunt o amintire vie a solidarităţii europene din 
acei ani, o oglindă care trebuie privită pentru a ne 
aminti cine suntem, de unde venim şi cine sunt 
naţiunile noastre înfrățite. 


9. Ce părere aveţi despre Uniunea Europeană? 


Uniunea Europeană, aşa cum este constituită, este 
un flagel pentru suveranitatea națiunilor europene, 
un sistem în care naţiunile cele mai puternice din 
punct de vedere economic dispun de restul după 
bunul plac. 


In Spania s-a vehiculat ideea că Uniunea Europea- 
nă este o instituţie mărinimoasă, care împrumută 
bani atunci când cineva are nevoie şi că, prin urma- 


PERMANENTE 


recursuri înaintate de părinţii săi la denegarea pen- 
siei extraordinare solicitate, pe motiv că aceştia nu 
dobândiseră, încă, cetățenia spaniolă, la data morții 
fiului lor, am aflat că Jose se trăgea din sânul unei 
familii umile de portughezi, însă cu un uriaş senti- 
ment de patriotism spaniol. 

Jos6 Perez Castro s-a născut în La Guardia — pro- 
vincia Pontevedra/Galitia, la 8 noiembrie 1917. 
Provenind de la milițiile din Vigo, a luptat în tabă- 
ra națională, în campaniile din Asturias şi Aragon, 
fiind decorat cu Crucea de Război şi Meritul Mili- 
tar, cu crucea în roşu. În 1939 este avansat la gra- 
dul de caporal. 


S-a înrolat voluntar în D.A. în iunie 1941. «Iată, 
am decis să plec în Rusia». La masă s-a făcut liniş- 
te şi tatăl, după o lungă pauză, răspunse: «Mă 
aşteptam. De n-ar fi fost aşa, nu te-aş fi considerat 
demn de a te numi fiul meu şi mi-ar fi fost ruşine 
cu tine.» 


A fost încadrat în Compania a 7 a, Batalion Il/262 
(Pimientel), sub comanda căpitanului Guillermo 
Quintana Lacaci. Remarcat pentru curajul şi spiri- 
tul său combativ demonstrat în acţiunile la care 
luase parte până atunci, caporalului Perez Castro i 
se încredințează misiunea de a se constitui cu grupa 
sa într-o avangardă ce trebuia să spargă încercuirea 
Possadului în sectorul Nord. Realizează cu oame- 
nii săi un contraatac al cărui rezultat este ocuparea 
poziţiei inamice, unde capturează două mitraliere, 
patru aruncătoare de flăcări, arme automate şi gre- 
nade de mână, face nouă prizonieri şi peste 40 de 
morți. Pe durata zilei următoare respinge numeroa- 
se încercări ale inamicului de recuperare a poziției 
pierdute, demonstrând cu vitejia sa un total dispreţ 
față de viața pământească. Atacată din nou, în pri- 
mele ore ale serii de 6 decembrie, caporalul Perez 
Castro moare după ce a apărat-o eroic până în zorii 
dimineții, împreună cu mica sa garnizoană, 
excepţie făcând un soldat care fusese evacuat, fiind 
rănit, cu puțin timp înainte. 


re, trebuie să fim foarte recunoscători. Cu toate 
acestea, realitatea este că aceste împrumuturi au un 
preţ foarte mare, transferul suveranităţii. Printre 
multe alte lucruri, în schimbul acestor împrumu- 
turi, Spania a renunţat la sectorul său primar şi 
secundar, şi-a adaptat sistemul fiscal la cerinţele 
UE şi chiar a cedat competenţe în materie de poli- 
tică migraţională. 

Credem că Unitatea Europeană trebuie să existe în 
cadrul unei comunităţi de națiuni suverane şi nu 
într-o fuziune a instituţiilor lor, care încearcă să 
unifice cultural toate țările. 


10. Cum vedeţi viitorul naţionalismului euro- 
pean şi al Europei în ansamblu? 


Viitorul naţionalismului european pare complicat, 
deoarece sistemul care a fost stabilit după cel de-al 
doilea război mondial în Europa şi care a prins 
rădăcini de-a lungul anilor, a reuşit să creeze iluzia 
că orice mişcare naţională care este sceptică față de 
Uniunea Europeană, care doreşte să rezolve pro- 
blema imigrației, care revendică cultura propriei 
naţiunii etc, să fie văzută ca un fel de demon nesus- 
tenabil, care trebuie eradicat, condamnând şi per- 
secutând membrii acestor grupări prin lege. 


Pat) 


În Spania, de exemplu, „delictele de ură” au fost 
inventate pentru a urmări şi denunța anumite idei 
care nu sunt în conformitate cu sistemul actual. 


Cu toate acestea, Europa atinge un punct de insta- 
bilitate extremă, care a încurajat în tot mai multe 


ANUL XXIV, NR. 3, MARTIE 202] 


CRUZ LAUREADA DE SAN FERNANDO 


Părinţii să1 aveau să primească trista veste a morții 
sale prin intermediul unei scrisori adresate de un 
camarad al său, tot galitian (ca şi Castro), cu care 
luptase alături pe ambele fronturi. În scrisoare o 
asigura pe mamă, penru a o mângâia, că fiul său a 
avut parte de o înmormântare demnă şi că avea o 
cruce la capătul mormântului. 

Tatăl s-a adresat în scris reprezentanței D.A., 
expunând veştile primite şi solicitând confirmarea 
acestei dureroase circumstanțe, pentru ca, în acest 
caz, să dispună organizarea «unui modest act fune- 
rar, deoarece situație mea economică nu-mi permi- 
te s-o fac cum mi-aş fi dorit: Mi s-a comunicat 
moartea fiului meu, pentru Dumnezeu şi pentru 
Patrie, în îngheţatele întinderi ale Rusiei, luptând 
împotriva barbariei bolşevice pentru onoarea Spa- 
niei noastre iubite. Dureroasă este pentru un tată 
pierderea unui fiu în floarea vârstei, însă onorantă, 
pentru că şi-a dat viaţa în apărarea Patriei, pentru 
care, la fel ca în cealaltă campanie, s-a prezentat 
voluntar, cu tot entuziasmul său, cu tot patriotismul 
său. Dumnezeu va şti să-l primească la sânul său şi 
să-l răsplătească ca pe cei buni. 

Cabo Jose Perez Castro Presente! 


Bibliografie: 

Arhiva militară Avila, dosar 20090 

De Heroes e indeseales, La Divisi6n Azul — Jose 
Luis Rodriguez Jimenez. 

Real Academia de La Historia — Jose Luis Isabel 
Sânchez 


țări apariţia unor partide naţionaliste, care au un 
mare sprijin popular, ceea ce sugerează că trebuie 
să fim optimişti cu privire la viitorul Europei, 
deoarece se pare că oamenii încep să se trezească 
şi să adopte poziţii ideologice apropiate de naţio- 
nalismul european. 

Chiar şi aşa, mai este un drum lung de parcurs şi 
multă muncă de făcut până când vom atinge idea- 
lul european dorit. 

11. Aveţi un mesaj pentru români? 

Românii sunt un popor hamic, războinic, loial şi 
creştin. Pe termen lung, aţi reuşit să-i alungaţi pe 
toți invadatorii voştri, ajungând în punctul în care 
se ne găsim acum. Dar lucrarea nu s-a terminat 
încă, noi spaniolii şi românii avem datoria şi obli- 
gația de a păstra şi apăra valorile strămoşilor 
noştri. Ambele naţiuni sunt ostatice ale Uniunii 
Europene şi, prin urmare, al sistemului liberal şi al 
capitalismului internațional. Mesajul meu pentru 
români şi pentru spanioli este acelaşi: Revoluţie. 
Să punem capăt relelor care afectează națiunile 
noastre pentru a construi Europa autentică, a națiu- 
nilor. Spania şi România sunt naţiuni înfrățite de 
când camarazii Moţa şi Marin au sigilat această 
frăție cu sângele lor. 


O îmbrăţişare tuturor camarazilor români din par- 
tea tuturor falangiştilor. 


Interviu acordat grupului CAMARAZII 





ANUL XXIV, NR. 3, MARTIE 202] 


Vlad Nicolau 


Domnul Nicolau - „nenea Puiu”, în lumea noastră - 
este unul dintre foarte puţinii oameni, pe care i-am 
cunoscut, incapabili de cea mai mică umbră de rău- 
tate. Modest, tăcut, prin întreaga lui ființă răspândea, 
nu mă sfiiesc să repet termenul, bunătate. Nu 
înseamnă că nu avea convingeri, atitudini morale, 
contraargumente, într-o eventuală discuţie, dar resp- 
ingea din străfundurile alcătuirii lui sufleteşti 
grosolonia, mitocănia, ostilitatea. Dacă oameni ca el 
ar fi majoritari în această Vale a Plângerii, care este 
lumea în care trăim, n-ar mai exista conflicte. De o 
desăvârşită politețe cu toți, dădea impresia că 
pluteşte senin într-o lume numai a lui, dar cuminte şi 
atent la tot ce se întâmplă în jurul lui. Neştiind prin 
ce trecuse, ai fi crezut că omul acesta n-a fost 
nicicând încercat de suferință. In realitate, Vlad 
Nicolau cunoscuse Aiudul, ani îndelungaţi, cu toate 
grozăviile pe care le-a ascuns acea expresie a crimei 
comuniste. Imi amintesc de el ca de o ființă lumi- 
noasă, a cărei prezență inspiră respect, convivialitate 
ŞI afecțiune. 

S-a stins în împrejurările impuse de năpasta căzută, 
ca o plagă, peste omenire şi care i-a împiedicat pe 
mulți dintre cei care l-au cunoscut şi îndrăgit să-l 
conducă pe ultimul său drum. 


Dumnezeu să-l odihnească! 


ALEXANDRU MIHALCEA 


Am reuşit să opresc, pentru o clipă, acest morar 
nemilos al vieţii noastre, timpul, ca să aleg, răscolind, 
cele mai conturate amintiri petrecute cu Nicolau 
Vlad, Puiu. L-am cunoscut în vacanţa de Paşti a 


Dana Konya Petrişor 


Omagiu la plecarea unei mari Doamne 


că i i i II EI in 


Oraşul Junimii, oraşul Copoului, 
oraşul teiului lui Eminescu, oraşul 
în care tânărul student Corneliu 
Zelea Codreanu a purces la şcoala 
eroilor şi la zidirea românului nou, 
fapt pentru care a plătit cu viaţa. Şi 
noi, urmaşii, plătim şi vom plăti în 
veşnicie curajul celor care au sfidat 
camarila şi au luptat pentru Biser- 
ică şi neam în trecut, prezent şi 


viitor. 


Noi, cei marcați de acele timpuri 
ale unei elite nobile ucise în negura istoriei, plângem azi o mare 
doamnă, care, născută şi ea în elita Moldovei anilor trecuţi, ne-a fost 
alături trup şi suflet. Doamna Dana Konya Petrişor, soţia camaradu- 
lui nostru Marcel Petrişor. Marcel Petrişor şi soţia sa au alcătuit 
împreună un cuplu care şi-a dedicat anii de prigoană comunistă, cari- 
eră, onoarea şi sufletul Legiunii Arhanghelului Mihail şi au făcut 
auzit cu cinste cuvântul românesc pretutindeni pe unde a umblat, în 


țară, în exil sau în lumea liberă. 


Dumnezeu să o ierte şi să o odihnească în veci în împărăţia celor 


drepți! 
TLC 


VASILE JACQUES IAMANDI 


Am iubit, iubesc şi respect Iaşiul 
nostru natal, Iaşiul, acel dulce târg 
al leşilor, oraşul prin care prin 
grația şi binecuvântarea Divină mi 
s-a deschis poarta vieţii şi a luptei 
pentru eternitatea creştină. 


PERMANENTE 


anului care, în martie 1945, ne-a schimbat cursul 
istoriei. Tocmai venisem de la facultate. Vărul meu, 
Ioan Cuşa, unul din liderii de mai târziu ai diasporei 
noastre din Franța, m-a invitat la o întâlnire cu cei 
patru colegi din clasa a VII-a cu care a înființat prima 
Frăţie de Cruce a Liceului Comercial din Constanţa. 
Aici l-am cunoscut pe Nicolau Vlad, alături de 
Ştefănică Dumitru, Antemir Traian şi Dumitru L. 
Dumitru. Din acel an, 1945, şi până în 1948, Puiu 
Nicolau a fost, în vacanțe sau în anumite sărbători, 
prezent în comuna mea, pe atunci Ferdinand, acum 
Mihail Kogălniceanu, şi a înregistrat cu aparatul său 
de fotograf amator momente din activitățile cultural- 
artistice, sportive şi politice ale generaţiei mele, 
rămase, în acea perioadă, unice în mediul rural. 

În toamna anului 1946, cei cinci fedecişti erau în 
Bucureşti, studenți la A.S.E. Cu Puiu m-am întâlnit 
în pădurea Băneasa, la plimbările subversive, 
catalogate aşa de securitate, doar până în primăvara 
lui 1948, pentru că în noaptea de 14 mai s-a declanşat 
cea mai amplă campanie de arestări, cu precădere în 
rândurile legionarilor. 

Eu am fost arestat în septembrie 1948 şi, după cinci 
ani de Jilava, Piteşti şi Gherla, am revenit acasă 
pentru doar trei ani, şi aceia cu domiciliul 
obligatoriu. Timpuri grele, cu restricții şi 
angajamente, aşa încât am suspendat întâlnirile cu 
cei ce puteau fi... suspecți, în spiritul timpului, 
inclusiv cu Puiu, despre care ştiam, din surse sigure, 
că era urmărit din 1948, dar că nu a fost arestat. 
L-am revăzut, în august 1948, în Închisoarea Militară 
din Constanţa, la camera 12. A fost implicat în 
mişcarea de rezistență din comuna Mihai Viteazu, 
cunoscut sub numele de PUIU NICOLAU. Urmărit 
sub acest nume, începând din 1948, a fost arestat la 
4 februarie 1958 şi condamnat în iulie, la 18 ani 
muncă silnică, după ce Fotu Anastase, conducătorul 
acestei mişcări, cu care Puiu colaborase direct, a fost 
arestat şi el, după 10 ani, la 1 octombrie 1957, şi 
condamnat la 25 de ani. 

„Onoraţi” de Tribunalele Militare, Puiu cu 18 şi eu 
cu 21 de ani de muncă silnică, părăseam, pe 24 
ianuarie 1959, camera 12 din Inchisoarea Militară 
din Constanţa, împreună cu ceilalți 24 de condamnaţi 


In memoriam 


Dr. Emil Boieru 


15 


din Kogălniceanu, Cogealac, Mihai Viteazu şi cu alți 
câţiva răzleți dobrogeni. Am plecat cu vagonul, 
metalica dubă care circula nestingherită pe căile 
ferate, cu direcția finală Aud, trecând timp de o 
săptămână şi prin placa turnantă a închisorii Jilava, 
destinată unei anumite culori politice. Ajunşi la Aiud, 
timp de o săptămână am stat în carantină, apoi am 
fost răspândiţi în cele 312 celule ale închisorii gri, cu 
trei nivele. Ne-am revăzut în toamna lui 1961, în 
curtea fabricii. Eu lucram la strungărie, el, împreună 
cu părintele Bordaşiu, la transporturi. Ce amintiri! 
Ne-am întâlnit, aşa cum ne doream, după acel 
controversat decembrie 1989, la AFDPR şi, ceva mai 
târziu, permanent, la Fundaţia „Prof. George Manu”, 
la Permanenţele ei şi, în ultimii ani, la gazda noastră 
bună, „Curtea Brâncovenească” din Constanţa. A 
plecat pe 22 noiembrie 2020. L-am privegheat şi i- 
am vorbit la căpătâi aşa cum se cuvine. 

Îl caut acum, după 4 luni, prin sita şi prin pulberea 
cioburilor de amintiri. Am îndurat împreună 
intemperiile vremurilor, ducând pe umeri povara 
anilor - ai acelor ani! - care ne-au aruncat în 
întunecatele unghere ale închisorilor. Ceea ce am 
prețuit la el, mai presus de toate, a fost noblețea unei 


cu un entuziasm discret, n-a pârât, n-a intrigat, nu a 
lovit pe furiş. Generos şi fierbinte, s-a dăruit întreg 
nu numai prietenilor, ci tuturora. 


GEORGE CUŞA 


O figură importantă a legionarilor ardele- 
ni, dar puţin cunoscută azi este dr. Emil 
Boieru, născut în comuna Vad-Făgăraş, 
medic o scurtă perioadă la Borşa - Mara- 
mureş după absolvirea Facultăţii de 
Medicină din Cluj, urmărit multă vreme 
de Securitate, arestat în 1952 şi apoi deţi- 


nut politic în închisorile comuniste până în 1964. Nu avem elemente care să ne indice 
când a început activitatea legionară sau dacă a suferit detenție în timpul regimurilor pre- 


aducându-i un meritat omagiu. 


cedente, carlist şi antonescian. Cu puţinele informaţii de care dispunem vom încerca să 
prezentăm câteva puncte importante ale biografiei sale, salvându-l de la uitare şi 


Raportul Securităţii din Sighet asupra „lotului Vişovan” (după arestarea acestora în 
1948) menţioneaza în 3 locuri numele lui Emil Boieru (scăpat de arestare la ora aceea) 
ca fiind reprezentant al forului superior legionar de la Cluj, calitate în care urma să vina 
la Sighet pentru înfiinţarea grupului de legionari adulţi până atunci slab reprezentat, 
(maramureşenii fiind mai mult elevi şi studenți), notarul Virag loan, cel mai vârstnic 
membru al „lotului Vişovan”, fiind desemnat să se ocupe de această organizare. 


Dr. Teofil Mija, în cartea „Generaţia neînfrântă ”, relatează evenimentele din mai 1948 
când amândoi au scăpat de arestare în mod aproape miraculos. Mija şi Boieru, ambii 
legionari, absolvenţi de medicină la Cluj, sunt repartizați în Maramureş (primul la 
Săcel, al doilea la Borşa), unde continuă activitatea legionară, ținând legătura atât cu 
centrul de la Cluj, cât şi cu grupul de la Sighet condus de Aurel Vişovan. Surprins de 
Securitate la dispensar la Borşa, Boieru reuşeşte să scape sărind pe fereastră de la etaj 
(soţia lui rămânând o vreme ostatica Securităţii), iar Mija - care tocmai voia să intre în 
dispensar la Boieru - este avertizat de prezența Securităţii şi reuşeşte să părăsească 
Borşa fugind prin pădure. Teofil Mija afirmă însă greşit că Boieru a stat ascuns până în 


1962 ceea ce este puţin credibil şi contrazis de documentele existente, arestarea având 


loc în 1952. 


Dr. Emil Boieru - Prezent! 


Preot prof. MARIUS VIŞOVAN 


Condamnat la 20 ani detenție, va executa 12 
în închisorile Aiud, Gherla, Satu Mare, Cluj 
ete, după cum atestă fişele matricole pena- 
le. Din păcate, nu deţinem informaţii despre 
dânsul din perioada de detenţie din literatu- 
ra memorialistică (dacă cineva îi întâlneşte 
numele undeva este rugat să ne semnaleze!) 
şi nici de după eliberarea din 1964. 


Veşnică odihnă şi memoria binecuvantată! 





16 


PERMANENTE 


ANUL XXIV, NR. 3, MARTIE 202] 


Atitudini din exil - Împotriva balaurului roşu 


Ofensiva dragostei 


Presa românească din exil a reprodus, însoțit de scurte comentarii, textul noului 
jurământ pe care trebuie să-l depună soldații Republicii Populare Române. Noi 
credem că acest fapt e prea semnificativ, prea dezvăluitor de esențe, ca să treacă 
în noianul ştirilor de tot felul ce ne vin din ţară şi să fie tratat numai tangențial. 
Ziarul nostru şi-a spus cuvântul asupra acestui subiect grav şi tulburător în edi- 
torialul din numărul trecut, prezentându-l mai mult sub raportul silniciilor pe 
care le suferă conştiinţa naţională şi conceptul de luptător în genere. Noi, reluân- 
du-l în cercetare, vom încerca să-l cuprindem în perspectiva marilor dezbateri 
spirituale ale veacului nostru, pentru a reconstitui fundamentele doctrinare, con- 
cepția de viaţă, din care a putut să se zămislească această împroşcătură de venin, 
denumită în limbajul Republicii Populare jurământ ostăşesc, şi menit să tran- 
sforme nobilul meşteşug al armelor într-o tâlhărie la drumul mare. 


Rostul unui jurământ ostăşesc este să trezească în suflete ideea de datorie cetăţe- 
nească, de apărare a patriei, recrutul punându-se chezaş cu viaţa lui pentru 
păstrarea neştirbită a hotarelor ei. Intre soldatul care prestează jurământul şi 
patria care i-l primeşte se crează o stare de comuniune mistică, de solidaritate 
spirituală, care garantează valoarea lui mai mult decât toate ordinele superiori- 
lor sau pedepsele regulamentare. Inovația introdusă de corifeii comunişti de la 
Bucureşti destramă toată frumuseţea etică a jurământului, răpindu-i tocmai par- 
tea care leagă destinele individuale de cele colective şi care îl justifică şi în faţa 
lui Dumnezeu. Noua formulă se deosebeşte de cea veche prin apariția cuvântu- 
lui “ură” ca ornament principal al ei. Ostaşii Republicii Populare Române tre- 
buie să se lege -inovatorii au avut cel puţin buna inspiraţie să nu mai cheme mar- 
tor pe Dumnezeu- să urască statele „imperialiste”, să urască naţiunile libere, să 
urască pe toți oamenii care n-au ajuns încă să-şi plece genunchii în fața marelui 
Stalin: „jur să urăsc din adâncul inimii mele pe duşmanii patriei şi ai poporului 
muncitor”. Este adevărat că obiectivele urii, mai sus enumerate, nu sunt speci- 
ficate în formula jurământului, dar nu ne izbim de nicio greutate ca să le 
desluşim din practica zilnică a politicii sovietice. Cine poate fi duşmanul clasei 
muncitoare în concepţia comuniştilor decât acele popoare şi acei indivizi care 
şi-au păstrat neatinsă dreapta judecată şi resping categoric îmbierile de fraterni- 
zare cu Moscova? Oastea țării intrând pe acest făgaş distructiv încetează de a 
mai fi o şcoală a eroismului, a sacrificiului pentru patrie, şi devine un atelier de 
dezumanizare, de confecţionare a omului-monstru, care şi-a pierdut exercițiul 
facultăților superioare ale sufletului şi nu mai păstrează în el decât răsufletul uci- 
gaş al urii. Bietul tineret român! Ca să binemeriteze de la noua lui patrie „socia- 
listă”, trebuie să se despoaie de orice vestigii de spiritualitate şi să se coboare la 
scăpărarea de inteligență a unui troglodit. 


Acest sinistru scenariu mintal nu provoacă nicio repulsie creierelor ce s-au lăsat 
odată intoxicate de dialectica marxistă. Comuniştii definitiv câştigaţi cauzei -nu 
mulțimile, care-i urmează din alte motive, nădăjduind într-o viață mai bună- 
sunt nişte posedaţi ai distrugerii, nişte fiinţe anormale, care nu mai pot gândi 
omeneşte pentru că au încetat de a mai fi oameni. Idealul comunist - dacă acea- 
stă împerechere de noţiuni nu ofensează bunul simţ, dacă li se poate concede 
comuniştilor de a avea un ideal - se arată foarte rezervat, foarte sumar în reve- 
lații, când este vorba să expună aspectele viitoarei societăţi socialiste. Toată fre- 
sca se reduce la câteva indicații vagi, parcă anume această chestiune a fost lăsată 
să plutească într-o lumină enigmatică: statul fără clase, dispariția puterii politi- 
ce, dispariția exploatării omului de către om, producţie din belşug, în aşa fel 
încât fiecare om să se aprovizioneze după trebuințele lui, şi alte formule, tot atât 
de ispititoare, dar lipsite de consistență. Pe cât de zgârciţi s-au arătat fondatorii 
comunismului marxist în descrierea paradisului roşu, pe atât de minuţios însă 
sunt preparate textele care indică metodele de luptă şi drumul pe care trebuie să- 
] străbată proletariatul până la victoria finală. Nimic din ce-a fost bun altădată nu 
mai poate fi păstrat în noua organizaţie socială, căci totul poartă pecetea păca- 
tului. Distrugeţi proprietatea, distrugeți familia, distrugeți patria, distrugeți liber- 
tatea, distrugeţi individul, distrugeţi religia, distrugeţi dreptul, distrugeți morala, 
proclamă, cuprinşi de o adevărată furie iconoclastă, semnatarii Manifestului 
Comunist. Puhoiul maselor trebuie să se reverse ca o apă prăvălită din vârful 
munților, măturând toate îngrădirile trecutului în calea ei, dărâmând instituții, 
dărâmând temple, dărâmând aşezări de veacuri, dărâmând întreaga istorie. 
Pentru ca popoarele să ajungă la acest grad de nebunie colectivă, ca, cu proprii- 
le lor mâini să devasteze ce-au agonisit într-o muncă de milenii, trebuie să exi- 
ste o scânteie incendiară, un impuls, o forță, care să le împingă în prăpastie. 
Numai ura e capabilă să dezlănţuie acest iureş al mâniilor oarbe. Numai din flan- 
cul ei se poate alimenta fanatismul revoluţionar al comunismului, destinat să 
facă „tabula rasa” cu toate valorile umanităţii. Dar nu ura de moment dispune de 
acest elan destructiv, ci ura absolută, ura consumată, ura ce a evoluat spre o 
formă de existențialitate, ura a cărei sete de nimicire nu se potoleşte niciodată. 
Autorii Manifestului cred într-un proces obiectiv al istoriei. Infrastructura ei ar 


fi de natură economică, iar toate celelalte manifestări şi-ar lua zborul de la lizie- 
ra acestei entități de bază. În realitate materialismul istoric nu reprezintă tabloul 





- Redacţia își păstrează distanța faţă de conținutul articolelor; 
responsabilitatea revine exclusiv autorilor. 











final al comunismului. Infrastructura economică nu este decât o perdea de 
acoperire a unei strategii de grad superior, eşalonată în adâncime. Denomi- 
natorul comun al tuturor speculațiilor marxiste este ura, ura abominabilă, ura 
atroce, ura ce s-a sedimentat ca viziune interioară, ca element de definire al 
persoanei umane. 


Ce arme ne stau la dispoziţie ca să ne apărăm de invazia urii? Ce energii 
putem alinia împotriva valului de nemulțumire stârnit între oameni de acţiu- 
nea ei sedițioasă? Există o singură forță care poate fi aruncată cu sorți de 
izbândă în talgerul celălalt al balanței: dragostea. Dragostea e o fărâmă de 
Dumnezeire care s-a transmis omului odată cu actul creației sale. Dragostea 
e imaginea puterii nemărginite a lui Dumnezeu, poposită în conştiinţa noa- 
stră. Dragostea e energia atomică a sufletului. Oriunde îşi va face apariţia pe 
câmpul de bătălie, oştile întunericului vor fi silite să se retragă, înfrânte, zdro- 
bite şi umilite. Dacă dincolo de cortina de fier auzim cum ropotesc roboții în 
cadența urii, dincoace, în patria națiunilor libere, trebuie să se răspundă cu 
ofensiva dragostei, cu mobilizarea tuturor energiilor dezinteresate, leale şi 
cavalereşti. A combate comunismul pe plan economic, politic, diplomatic, 
propagandistic, e o acţiune necesară şi rodnică; dar mai există un sector de 
luptă, mult mai important decât toate celelalte mai sus arătate: planul spiri- 
tual. Comunismul trebuie privit drept în față, dând la o parte exterioarele nee- 
senţiale: în ură ne va învinge, în viclenii ne va învinge, în combinaţii politi- 
co-diplomatice ne va învinge; ne va învinge chiar în întreceri economice şi 
cursă a armamentelor, dar în dragoste niciodată. Comunismul trebuie atras în 
sfera de penetraţie a dragostei şi acest teren se va dovedi fatal existenţei sale. 


Jurământul ostăşesc impus de guvernul Republicii Populare Române este o 
abjurare a omului. Noi să-i opunem emanaţiilor lui de ură substanţa care 
reconstituie chipul adevărat al omului: dragostea. 


HORIA SIMA, Vestitorul, Martie 1950 


PERMANENȚE 


ISSN 1453 — 9551 
Editor: Fundaţia Culturală „PROFESOR GEORGE MANU” 
Str. Austrului nr. 12, Bl. 3, Sc. C, Ap. 32, 
024073, Sector 2; Bucureşti 
e-mail: fgmanu Q gmail.com 
Internet: http://www.fgmanu.ro 
tel. 021-252-20-41; 0746 548 305 


REDACTOR SEF: 
BOGDAN MUNTEANU 
REDACTORI: 


PR. MARIUS VIŞOVAN PR. VASILE GORDON 


CIPRIAN VOICILĂ CEZARINA CONDURACHE 
CORESPONDENȚŢI STRĂINĂTATE; 





CĂLIN GABOR NICOLAE OPRESCU 
DANIELA MILITARU - TEHNOREDACTOR 
ADMINISTRAȚIE — DIFUZARE: 
MILITARU CARMEN DANIELA O.P. 37 Ghiseul 2 — 14, 024280 București 


RELAŢII CU PUBLICUL LA SEDIUL FUNDAȚIEI: 
LUNI, MARTI, MIERCURI, JOI, VINERI: 14-18 


FUNDAȚIA “PROFESOR GEORGE MANU” 
1994-2021 


PREŞEDINŢI: ACTUALA CONDUCERE: 


PREŞEDINTE ONORIFIC: 
ELISABETA IONESCU 


f NICOLAE GOGA, 1994-1995 


f MIRCEA NICOLAU, 1995-2011 
CONSILIER ONORIFIC: 


f NICOLAE ROŞCA, 2011-2013 
VASILE AFILIE 


+ GHEORGHE GHEORGHIU, PREŞEDINTE: 


2013-2015 CEZARINA CONDURACHE