Permanente anul XXIV, nr. 2, februarie 2021

Je 


eee 


Joao 


ici 


se 


za 


Je 


Je 


ici 


see 


Lia 


Je 


Je 


Je 


Je 


eee 


Jo ooo eee 


ici 


ic 


Je 


eee 


Je 


Je 


& 


onoare 


oo oeoaloalo aloe 


sete 


coca 


coca 


oo aloe 


eee eleeleiatai 


icre 


coca 


Jotoatelatei 


oeleeleielaietai 


Joel elaaiaial 


coca 


e eloate 


oo oaoalaa 


ate ate ao ata aaa 


coca 


coca 


oo eoeaee aaa ao aoalaal 


iri 


oo0aooatacai 


eo olelo a aaa 


arat 


Țara este întâi a lui Dumnezeu și numai apoi a noastră 


ANUL XXIV- NR. 2 « | | 16 PAGINI 


FEBRUARIE 2021 CULTURAL - POLITIC - SOCIAL 8 LEI 





loan lanolide 
— experienţe duhovniceşti la persoana întâi 


BOGDAN MUNTEANU 


Ioan lanolide a fost prietenul cel mai apropiat şi 
cronicarul devenirii lui Valeriu Gafencu, cel 


supranumit „sfântul închisorilor”. Doar datorită monahi în haine civile. 





Pe 5 februarie 2021 s-au împlinit 35 de ani de la 
trecerea la Domnul a lui loan lanolide. Cel care a 


Seti AR i i „său, care a fost lanolide. urcuş duhovnicesc. 
pătimit 22 de ani în temniţele antonesciene şi 


comuniste a părăsit această viaţă în mod discret, Între cei doi se pot face numeroase paralele. Aceste rânduri scrise de Ianolide pot fi comparate 
pentru a intra în veşnicie. Atât cu sufletul său, Destinul lor a fost unul similar. Ambii au fost cu cele scrise de părinţii filocalici — o dovadă i 
care prin suferință, asceză şi rugăciune profundă arestați în vremea regimului antonescian datorită  peremptorie a identităţii şi universalității LI 
a năzuit în permanență către Dumnezeu şi a trecut apartenenței la Frăţiile de Cruce, în cadrul unei experienţei mistice de care s-au învrednicit şi Ș 
astfel transfigurat pragul luminii celei neînserate, ample prigoane antilegioare. S-au regăsit în unii, şi alţii, deşi condiţiile în care se aflau au fost | 


dar şi prin scrierile sale pe care a reuşit să le lase temniţa Aiudului în cadrul unui grup de „mistici”, radical diferite. 
moştenire posterității. care şi-a propus în acele condiţii trăirea unei vieți 


Pi PA ERE . creştine în cel mai autentic înţeles al cuvântului. 
In ultimii săi ani de viață lanolide a aşternut pe 


valabile şi în cazul lui loan Ilanolide. De la o trăire „sfinţii închisorilor” din România comunistă. 


loan lanolide — Zemeiuri ale zidirii lăuntrice 


Comuniune fraternă şi lupta cu patimile — personalitatea oamenilor. 


: ie stăr 
din „Intoarcerea la Hristos Se iscau tensiuni din nimic, dintr-un gând rău. Şi 


În această perioadă Valeriu stabileşte o legătură am înţeles că nu orice gând rău este un păcat, ci 
sufletească strânsă cu trei prieteni apropiaţi. Stau o numai cel care este acceptat de conştiinţă şi devine 
vreme în aceeaşi celulă, se mărturisesc unii altora.  patimă. Se poate ca un gând rău să dureze ca ispită 
Îşi ţin sufletele deschise unul către altul. Năzuiesc mai mult timp dar să nu fie niciodată acceptat, şi 
împreună. Se roagă împreună. Totul le este de deci acesta nu e păcat şi nu trebuie mărturisit decât 
obşte. Această comunitate restrânsă era ideală, dar numai dacă uşurează războiul nevăzut cu duhurile. 
nu lipsită de ispite şi frământări. Forme subtile de In ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi. bunele 
mândrie ori de invidie tulburau sufletele. intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. Invăţam 
Încercarea de rezolvare a greşelilor prin practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi 
spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, îndrumarea duhovnicească sunt o artă, ori dacă 
alteori a încins spiritele. S-a simţit lipsa unui vreţi o ştiinţă. 

povăţuitor încercat, cu autoritate. De asemenea s-a 
înțeles că oricât de mare este dorința comuniunii, 
totuşi fiecare om este unic, are viaţa lui, evoluţia 
lui, specificul lui, care nu poate fi confundat cu un 
altul, ci numai comunicat — ba chiar comunicat 


i i e „minte (bolnavă) va considera că nu este oprit a 
Lăcomia a fost una dintre ispite, dar nu cea mai pofti pe mama ta, o va pofti, deşi în general asta nu 
greu de învins şi împotriva ei a funcționat bine se petrece tocmai datorită respectului nestrămutat 
spovedania comună. Lenea şi comoditatea au al copilului faţă de mamă. 

tulburat liniştea uneori dar când s-a tras semnalul i 

de alarmă au dispărut ca prin minune. 


după anumite rigori pe care le impune continuare în pag. 2 






descoperite, paginile manuscrisului său au părăsit mai întâi oarecum exterioară a credinței, cu 
țara în mod clandestin în timp ce autorul lor era respect pentru rânduieli şi tradiţii, odată ajunşi în 
încă în viață. Sub ameninţarea unor riscuri temniţă, aceşti legionari sau fraţi de cruce închişi ! 
evidente, ele au parcurs mai întâi un ocol larg, la Aiud au descoperit dimensiunea ei profundă, 
prin Statele Unite, unde au ajuns în mâna duhovnicească. Practic ei şi-au aflat cu acest 
părintelui Gheorghe Calciu, iar după anul 2000 s- prilej o veritabilă vocaţie monahală, pe care doar + 
au întors în țară, la Mănăstirea Diaconești. Aici au extrem de puţini (cum ar fi de pildă Anghel - 
fost diortosite şi grupate tematic, pentru a vedea Papacioc, viitorul ieromonah Arsenie) au reuşit s- 
lumina tiparului sub forma volumelor o împlinească efectiv. Valeriu Gafencu a sfârşit - 
„Întoarcerea la Hristos”, „Deţinutul profet” sau  martiric, iar cei care au supraviețuit temniţelor, 
„Testamentul unui nebun”. precum Virgil Maxim sau loan lanolide, au trăit | 
apoi toată viaţa — cu excepția faptului că au |. 
întemeiat familii creştine — precum veritabili î 


scrierilor lui lanolide putem avea astăzi un portret Dat fiind că foarte multe din concepțiile şi 
lăuntric complet şi precis al lui Gafencu, precum elementele care l-au caracterizat pe Valeriu 
şi o imagine cu detalii limpezi asupra concepţiei Gafencu - şi care au fost prezentate deja pe larg 
sale despre credință, lume şi viață. Desigur, există - sunt comune şi lui lanolide, în prezenta evocare : 
şi numeroase mărturii ale altor deţinuţi politici vom reaminti cititorilor o serie de experienţe pe : 
despre Valeriu Gafencu, dar niciuna nu este atât care acesta le relatează la persoana întâi şi care, în + 
de amănunţită ca cea a celui mai intim apropiat al condiţiile carcerale, au marcat trepte ale unui . 


Hristos e prezent peste tot în sufletele celor care 
ÎL caută, fie în lume, în mănăstire, în sihăstrie sau | 
hârtie ceea ce poate fi numită „predania sfinţilor Am descris acest traseu în articolul din numărul în închisoare. Acest ultim spaţiu, poate cel mai Ș 
români din închisori”. Scrise pe ascuns, sub o trecut, cu accentul pus pe personalitatea lui dur dintre toate, e şi cel mai inedit. E locul! 
stare permanentă de tensiune şi teamă de a nu fi Valeriu Gafencu, dar liniile sale principale sunt suferinței îndumnezeitoare, care i-a zămislit pe L 


Unii şi-ar putea închipui că am avut parte de. 
felurite ispite trupeşti, dar ele n-au existat între noi, ! 
ci a fost lupta fiecăruia în parte, luptă în care. 
ajutorul reciproc ne-a fost de mare folos. Am: 
învăţat că dacă nu laşi mintea să râvnească pofta 
trupului, atunci trupul se supune duhului. Și un 
trup înfrânat ajută mult în sporirea duhovnicească. 
Dacă îndeobşte se observă influenţa trupului | 
asupra sufletului, pentru oamenii duhovniceşti este 
evidentă forța sufletului asupra trupului. Dacă de & 
exemplu eşti înfometat dar eşti convins că trebuie i 
să posteşti, în faţa unor mâncăruri gustoase 
sucurile gastrice nu vor secreta. Dacă, invers, o ! 


oa PaNGIEI NENEA REPERE AR 


5% 





2) PERMANENTE 


IOAN IANOLIDE 
TEMEIURI ALE ZIDIRII LĂUNTRICE 


Aşa cum trupul este legat prin multe tentacule de 
lumea materială, tot aşa mintea este în contact cu 
duhurile nevăzute, care vin fără voia noastră, ca o 
nadă. Omul le poate primi ori le poate respinge. 
Dar acest război nu e nici simplu şi nici scurt, ci 
angajează sufletul într-o luptă complexă şi de 
durată. Un gând primit devine poftă şi hrăneşte 
imaginaţia şi simţurile, apoi se transformă într-un 
plan, o dorință, o tendință gata de a se înfăptui. 
Până aici este războiul nevăzut. De aici se trece la 
fapte. Lupta trebuie dată la primul atac al duhurilor 
rele, adică gândul rău trebuie respins dintru 
început, dacă a fost primit, cel puţin să nu devină 
dorință; dacă a devenit dorință, atunci să nu devină 
hotărâre şi plan, căci de la plan mai este un pas mic 
până la faptă. Aici trebuie dusă bătălie crâncenă, 
căci păcatul cel grav este cel cu fapta iar vindecarea 
păcatului este cu atât mai uşoară cu cât a fost învins 
de la primele momeli ale ispitei. 


Se întâmpla adesea să simţim unul față de altul 
porniri rele pentru un cuvânt nepotrivit, pentru o 
vorbă ce părea în plus, pentru un gest pripit, pentru 
o dorință ce părea exagerată. Chiar râvna unora 
poate sminti pe alții. Priceperea, inteligenţa şi chiar 
virtutea pot fi prilej de poticnire pentru ceilalți. De 
ce? Din cauza subtilității şi multitudinii de forme 
pe care le îmbracă mândria, orgoliul, slava deşartă, 
umplerea de sine, iubirea de sine, egoismul, 
egocentrismul. Aşa s-a ajuns la lepădarea de sine, 
la moartea eu-lui fiecăruia dintre noi. Ne-am silit să 
ascultăm unii de alții, să ne supunem unii altora aşa 
cum ne-am supune lui Dumnezeu. Pe fiecare dintre 
noi ne-a ispitit satana; dar prin fiecare dintre noi a 
lucrat Duhul Sfânt şi a biruit. 


Mica noastră comunitate era o şcoală a desăvârşirii. 
Am învăţat că fiecare patimă se poate înlocui cu o 
virtute şi prin ea Dumnezeu este activ în om. 
Orizontul nostru lăuntric s-a lărgit. Am învăţat să 
ne iubim, să ne îngăduim unii pe alţii, să ne răbdăm 
reciproc, să ne vedem într-o largă înțelegere umană 
şi, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg 
către ţinta finală a slavei lui Dumnezeu. 


Virtuţi care în singurătate păreau bine înstăpânite în 
suflet, se dovedeau fragile la întâlnirea cu oamenii. 
Şi ne gândeam: dacă cei ce se silesc întru trezvie 
pot să fie astfel ispitiţi, atunci cei ce nici nu-şi pun 
probleme de conştiinţă trăiesc, fără îndoială, în 
satanismul cel mai flagrant. Libertatea de fapt o dă 
trăirea în bine, iar în rău este numai robia. 


Comuniunea noastră era de fapt confruntarea dintre 
noi pe de o parte, dintre noi şi Dumnezeu pe de 
alta. Am alergat toţi către acelaşi Arhetip-Hristos şi 
fiecare şi-a rotunjit propria sa personalitate, încât 
am realizat unitatea în diversitate. Forța 
duhovnicească a acestei lupte a fost tot timpul 
dragostea. Ne-am încredinţat lui Dumnezeu, ne-am 
dăruit Lui şi am trăit prin EI şi în El. 


Deosebirea duhurilor — din „Deţinutul profet” 


Eliminam preocupările lumii, fie ele bune sau rele 
şi mă concentram numai la buna rânduială 
lăuntrică. Am început să disting tot mai bine 
raportul dintre suflet şi trup, dintre minte şi inimă, 
dintre conştient şi inconştient. Începeam să înțeleg 
lumea materială, lumea oamenilor şi lumea 
îngerilor ca pe o minunată plăsmuire a Duhului. In 
Duhul Sfânt mă adunam cu tot duhul din mine. 
Efortul de voinţă era ajutat de râvna mântuirii. In 
duh am descoperit că se află lumea întreagă, dar nu 
m-am oprit la ea, ci m-am orientat spre partea cea 
mai dinăuntru a duhului, acel loc sfânt în care omul 
se întâlneşte cu scânteia dumnezeiască din el. 


Aceasta era esenţa lucrării: cunoaşterea lumii prin 
îndepărtarea de ea, căci trăirea în Hristos umple 
sufletul omenesc de adevărata cunoaştere. Lumea 
mi se descoperea într-un orizont curat şi armonios. 
Eu muream zi de zi şi se năştea în mine Hristos. 
Puținele clipe în care am avut această iluminare 
mi-au fost de ajuns spre a mă atrage tot mai 


“> 


profund în schimbarea ce se producea în sufletul 
meu. 


În vremea aceea n-am lucrat, n-am întreținut alte 
relaţii, nu m-a interesat ce este în jurul meu. In 
vremea aceea nu simțeam foamea, nici temnița şi 
nici teroarea apocaliptică. Aveam senzaţia unei 
eliberări necontenite. 


Procesul de ruptură faţă de conceptele vechi, de 
vechii prieteni şi de preocupările vechi era dureros, 
dar redescoperirea noilor perspective mă umplea 
de atâta bucurie, încât drumul era ireversibil. 


Tot ce citeam mergea direct în inimă şi devenea act 
viu de viaţă interioară. Cât despre discernământ, pe 
acela îl încredințasem lui Arsenie, căci mereu îi 
destăinuiam ce se petrece în mine, cum gândesc şi 
cum înţeleg, iar el facea operaţia fină de estetică 
sufletească. Se întâmpla ca uneori să nu fiu prea 
încântat de spusele lui, dar mi le însuşeam cu 
smerenie şi cu încrederea copilului față de părinţi. 


Aveam mare pace lăuntrică, încât şi somnul îmi era 
plin de vise frumoase. In fiinţa mea pătrunsese un 
simțământ de uşurare curăţitoare. 


Majoritatea zilei o petreceam în celulă, căci numai 
două-trei ore pe zi uşile erau deschise, or viața de 
celulă are proprietatea de a comprima timpul, de a 
da consistență materială evenimentelor spirituale şi 
de a tensiona omul din te miri ce lucruri mărunte. 
Comportamentul obişnuit al oamenilor din 
societate beneficiază de spaţiu şi de timp larg, care 
absoarbe o parte din conflictele sufleteşti dintre 
oameni, încât ei pot, cu oarecare uşurinţă, să 
conviețuiască. Temniţa însă înghesuie suflet în 
suflet şi fiecare „eu” intră în conflict cu celelalte 
pentru un cuvânt oarecare, pentru o dorință, un 
gest, o părere, pentru o tăcere şi pentru micile 
probleme ale conviețuirii, încât aici, dacă oamenii 
nu au o bună armătură spirituală, cu multă greutate 
îşi găsesc pacea dintre ei. Conflicte dure apar din 
banale întâmplări, iar explicaţia constă în faptul că 
fiecare om simte material duhul celuilalt. Aşa am 
observat că nu aspectul material al existenţei e 
conflictual, ci încărcătura spirituală ce i-o dau 
oamenii. Pentru investiţia intențională a oamenilor 
pusă în cuvinte, idei, fapte şi obiecte, se intră în 
conflict. 


Eu însumi făcusem această experienţă şi abia acum 
îi deslușeam mecanismul, ba, mai mult, 
descopeream cheia păcii dintre oameni, adică 
pacea interioară. Numai ajungând la o cunoaştere şi 
stăpânire a sinelui, vei cunoaşte şi stăpâni în bine 
raporturile cu semenii. Dar eu nu conlocuiam 
atunci cu oameni spiritualizați, încât lupta era grea, 
căci era unilaterală. Zi de zi se iscau fel de fel de 
situaţii la care trebuia să aplic disciplina interioară 
pe care o experimentam. 


(AR. 


A trebuit deci să învăţ să disting între cuget şi duh. 
Chiar gândul omului poartă în el un anume duh. 
Aici este marea taină. lar bieţii oameni nici n-au 
habar de raportul dintre manifestările lor sufleteşti 
şi faptele lor, pe de o parte şi duhul în care ei se 
află, pe de altă parte. Cui slujeşti? Cine te insuflă? 
Iată întrebări pe care nu bănuiam că voi ajunge să 


ANUL XXIV, NR. 2, FEBRUARIE 202] 


mi le pun, dar care deveneau esența realității din 
oameni şi din lumea lor. 


Duhul umple omul şi viaţa lui, pe când gândul, 
intenţia, sentimentul, ideea, cuvântul şi fapta sunt 
purtătoare ale acelui duh cu care eşti încărcat în 
cele mai dinăuntru ale tale. Duhul se arată rar în 
lumina sa. Mai mult se deduce din lucrările sale, 
deci din tot ce se întâmplă cu oamenii. Totuşi, aşa- 
zisa spiritualitate ori atmosferă în care trăieşte 
omul este opera duhului şi numai indirect a 
lucrărilor. Ea e subtilă, insesizabilă, misterioasă, 
este oricum vreți să-i ziceți, dar este adevărul 
adevărat despre om şi despre lumea lui, aşa cum I- 
am experimentat personal într-o amarnică viață de 
om, sub îndrumarea inițială a lui Arsenie, pe care-l 
voi considera toată viața drept ctitor al sufletului 
meu. 


Aşa am învățat să disting, de exemplu, într-o 
discuţie a mea cu o persoană despre o a treia 
persoană, dacă acea discuţie este purtătoare de 
dragoste, de grijă şi de bune intenții, ori dacă este 
neobiectivă, eronată şi deformată, dacă e 
intrigantă şi calomniatoare, dacă e o banală bârfă 
ori dacă e o iscodire (iar iscodirea poate fi şi ea a 
bunei credinţe şi a relei credinţe), dacă e o cabală 
(uneltire) sau dacă pur şi simplu sugerează o 
crimă. 

Nuanţele şi subtilitățile sufleteşti sunt nenumărate 
şi mereu noi. Probleme simple ca punctualitatea, 
cinstea, cuvântul dat, promisiunea făcută, ironia, 
gluma, râsul, mustrarea, o privire, un gest, chiar o 
intenţie nedeclarată, ci pur şi simplu numai 
întreţinută lăuntric, a mânca, a bea, a respira, a 
munci, a dori, a cerceta, a refuza şi tot ce constituie 
viaţa îl angajează pe om față de Dumnezeu şi față 
de semenii săi; şi nu poate să fie drept cu ei, dacă 
nu e drept în sine însuşi, dacă nu a ajuns să trăiască 
în Duhul Sfânt. 


Cel mai greu şi mai important este să deosebeşti 
duhurile. Un gest oarecare poate fi pornit din 
generozitate dar şi din laşitate, din ignoranță dar şi 
din rea intenţie. Dacă oamenii nu sunt cinstiți 
sufleteşte, nu e posibilă pacea între ei, ci se vor 
tiraniza reciproc. lar cinstea sufletească nu e 
naivitate, ci o conştiinţă trează şi lucrătoare care 
controlează şi conduce adâncul sufletului 
omenesc. Astfel de descoperiri, ce se dezvăluiau 
conştiinţei mele, m-au absorbit şi m-au ataşat lor 
fară margini şi fară oprire. 


Cum duhovnicul este arhitectul subțirimii 
duhovniceşti din om şi ştie să facă vizibil şi real 
nevăzutul şi duhul, sub îndrumarea lui Arsenie 
intram, încetul cu încetul, în materialitatea 
spirituală a existenţei şi priveam materia propriu- 
zisă ca pe o aparență miraculoasă, în care eu 
deveneam stăpân. De sufletul meu depindea lumea 
mea. Din mine izvora pacea cu semenii mei. Căci 
cu muream mereu şi via în mine Hristos. El este 
totul în toate şi în mod necesar trebuia să fie totul 
în mine. Aşa am ajuns să înţeleg condiția de 
libertate a omului, pe de o parte cu dreptul lui de 
opțiune şi pe de altă parte cu pacea adevărului ca 
stare a libertăţii interioare şi universale. 


Cu lisus mă desfătam pretutindeni. 





ANUL XXIV, NR. 2, FEBRUARIE 202| 


PERMANENTE 3 


Pomenirea mărturisitorilor din temniţa de la Târgu Ocna 


Ziua de 18 februarie a rămas în Sinaxarul Carceral 
al dizidenţilor anticomunişti ca zi de pomenire a 
celui numit „Sfântul Inchisorilor”, Valeriu Gafencu, 
dar şi a celor 80 de mărturisitori plecaţi spre veşni- 
cie la Penitenciarul Spital din Târgu Ocna, în dece- 
niul al V-lea al secolului trecut. 


După o tradiţie statornicită postdecembrist, şi anul 
acesta în zilele de 17 şi 18 februarie, la Biserica 
„Sfinţii Impărați Constantin şi Elena” din oraşul de 
pe Trotuş, s-au desfăşurat o serie de manifestări în 
memoria mărturisitorilor. 


Astfel, în seara zilei de miercuri, 17 februarie a.c. s- 
a săvârşit Slujba Vecerniei şi Paraclisul Maicii 
Domnului de către un sobor de preoți din localitate. 
În cuvântul de învățătură, părintele Andrei-Silviu 
Neicu de la Parohia Precista, a zugrăvit chipul măr- 
turisitorului de la Târgu Ocna prin intermediul vieţii 
arhimandritului martir Gherasim Iscu. 


Odată cu lăsarea întunericului, peste 200 de candele 
au fost aprinse simbolic în cimitirul din preajma 
Bisericii pentru cei fără de cruce şi fără de mor- 
mânt. 


A doua zi, joi, 18 februarie, s-a săvârşit Dum- 
nezeiasca Liturghie sub protia precuviosului părinte 
arhimandrit Pimen Costea, vicar-administrativ al 
Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului şi delegat al 
Inaltpreasfințitului Părinte Ioachim, Arhiepiscopul 
Romanului şi Bacăului. 

Din soborul de slujitori au făcut parte printre alții: 


părintele profesor universitar Vasile Gordon, părin- 
tele protoiereu de Oneşti, loan Bârgăoanu, cuvioşi 


şi cucernici părinți. 
Un cuvânt profund a fost rostit de părintele Vicar 


eparhial, care a explicat suferința mântuitoare a 
sfinților din temniţele comuniste: 


În modul firesc de a vedea lucrurile oamenii îşi aleg 
prioritățile în funcţie de nevoile lor sociale, de ceea 
ce simt ei la că li se potrivesc fără să gândească că 
deasupra a ceea ce simt la momentul acela este 
ceva mult mai bun, mult mai înălțător, mai greu 
accesibil cei drept, dar cu mult mai mult îl va bucu- 
ra şi îl va apropia de adevăr. Dacă citim poeziile şi 
textele celor care au pătimit în temniţele comuniste 
ve-ţi vedea că transpare din fiecare cuvinţel pe care 
l-au rostit un alt mod de a te bucura. Bucuria de a 
i singur, străin, uitat, îngenunchiat, lovit dar nicio- 
dată înfrânt. Ei nu au fost înfrânți, pentru că aşa 
cum spune Nichifor Crainic, că atunci eşti înfrânt 
când uiţi de visul tău. Oamenii aceştia au descoper- 
it frumusețea vieții de dincolo, a vieţii infinite. Pen- 
tru ei nimic nu mai conta din cele de aici şi nu au 
fost învăţaţi să dăruiască, ci au învățat ceva mai 
mult decăt am învăţat noi sau decât ştim noi cei de 
aici care dăruim în fiecare zi câte ceva cuiva. Ei se 
dăruiau pe ei înşişi! Se dăruiau plenar celorlalți şi 
nu aveau nici un fel de resentiment faţă de oamenii 
care nu erau de aceeaşi credinţă cu ei, care nu le 
împărtăşeau aceleaşi idealuri, care poate aveau o 
altă viziune despre viață. Faptul că erau în acelaşi 
loc, că erau în aceeaşi biserică, faptul că se 
împărtăşeau de acelaşi dar al suferinţei care naşte 
Sfinți, oamenii aceştia s-au transfigurat în fiecare zi 
câte puţin şi au făcut din cei cu care au fost o bis- 


Comemorare Valeriu Gafencu la Galda de Jos 


CAMARAZII 


În anul în care celebrăm 100 de ani de la naşterea 
lui Valeriu Gafencu, grupul Camarazii a organizat o 
comemorare la Galda de Jos, judeţul Alba. In cadrul 
comemorării au vorbit parohul din Galda de Jos, 
reprezentatntul grupului nostru şi părintele Marius 
Vişovan, care a vorbit şi despre foştii colegi de 
suferinţă ai lui Gafencu pe care i-a cunoscut şi care 
au depus eforturi uriaşe ca faptele lui Gafencu să fie 
cunoscute astăzi. 


Ne-am adunat la Galda de Jos, sâmbătă, 20 febru- 
arie, pentru a cinsti memoria lui Valeriu Gafencu, 
Sfântul Inchisorilor, un simbol printre deținuții 
politici din perioada comunistă şi nu numai. 


Galda reprezintă un loc de tristeţe al acelor vremuri 
în care atâţia bravi şi credincioşi români au luat dru- 
mul închisorilor pentru că au preferat cinstea în 
detrimentul trădării şi credința în detrimentul 
satanismul bolşevic. 


Totodată, Galda reprezintă şi un loc de bucurie, la 
biserica de aici, una din primele biserici româneşti 
de piatră din Ardeal, foştii deţinuţi au găsit alinare 
şi un mediu propice pentru rugăciune. Aici Valeriu 
Gafencu şi-a petrecut cele mai liniştite zile din 
perioada detenției. 


Valeriu Gafencu, basarabean la origini, se afirmă ca 
lider al FDC din judeţul Iaşi. EI ar fi avut ocazia sa 
părăsească ţara pentru a studia în Italia, dar o viaţă 
întreagă, atât el cât şi ceilalți legionari au ales mereu 
calea mai grea. A fost nevoie de el pentru coor- 
donarea Frăţiilor de Cruce din laşi şi şi-a îndeplinit 
această datorie onorabil până în momentul arestării. 
Arestat fiind, în 1941, în timpul războiului, Valeriu 
Gafencu a refuzat să meargă pe front în schimbul 
unei pretinse reabilitări (post-mortem) şi eventuale 
eliberări, a preferat să devină un ostaş al credinţei şi 
al lui Hristos, rămânând în suferința închisorii. 
Tânărul Gafencu nu avea ce reabilita, el nu greşise 
nici ţării pentru care s-a jertfit şi nici credinței pe 
care s-a pregătit toată viaţa să o apere. EI ar fi putut 
alege o moarte sigură, uşoară şi demnă pe front, 
deoarece ofițerii aveau ordin să îi trimită pe 
legionari în misiuni eşuate deja de la debutul aces- 
tora. Ofițerii erau înștiințați că legionarii nu trebuie 
să se mai întoarcă de pe front. Insă Gafencu a 
preferat calea mai grea spre eliberare, presărată cu 
durere, boală şi suferință. Era conştient că în celulă 
avea să se afle Iisus şi a preferat să-l rămână alături. 


Pe Gafencu Dumnezeu la ferit de cruntul Experi- 


erică triumfătoare. Au luptat până la sânge şi au 
transformat totul din ideal în realitate, realitatea 
Cerului coborât pe pământ. Liturghia lor chiar 
dacă nu era euharistică, era o liturghie jertfelnică 
în care îngerii slujeau împreună cu ei, în care 


suferinţa lor strigau pentru a fi auziți de Dumnezeu. 
Oamenii nu au vrut Să audă, nu le-a păsat de 
strigătul acestora, însă Dumnezeu i-a auzit aşa cum 
la auzit pe orbul din Ierihon, pe slăbănog, pe 
femeia cananeeancă ce striga disperată după aju- 
for. li numim Sfinţi ai închisorilor pentru că s-au 
născut în închisoare şi pentru că închisoarea au 
făcut-o Rai. 


Cuvinte de rememorare în amintirea mărturisito- 
rilor din închisori au fost rostite şi după Slujba 
Parastasului. 


Un moment deosebit l-a constituit resfințirea Troiţei 
înălțată în memoria mărturisitorilor. Prin eforturile 
părintelui paroh Andrei Turcu şi strădania enori- 
aşilor troița a fost placată cu granit în partea infe- 
rioară, iar soclul a fost refăcut din piatră cioplită. 
În semn de milostenie au fost împărțiți colăcei şi 
pachete cu ofrande celor prezenţi. Activitățile des- 
făşurate sub egida Arhiepiscopiei Romanului şi 
Bacăului, prin Protopopiatul Oneşti şi în parteneriat 
cu Parohia „Sfinții Impărați” Târgu Ocna şi Fun- 
daţia George Manu, au respectat normele igienico- 
sanitare impuse de autorițăţile civile privind pre- 
venirea răspândirii noului coronavirus. (pr. D.I.M) 
https://eprb.ro/pomenirea-marturisitorilor-din-tem- 
nita-de-la-targu-ocna 


Valeriu Gafencu, mama sa şi loan lanolide 
în lagărul de la Galda 


ment Piteşti, fiind mutat de acolo cu puţin timp 
înaintea debutului. Chinul, torturile, foamea, boala 
şi umilința nu l-au ocolit însă nici pe el. Temniţele 
comuniste aveau această putere de a scoate la 
suprafaţă tot ceea ce este mai rău din oameni, dar 
Valeriu Gafencu nu a putut fi corupt. Pe unde a tre- 
cut Gafencu reeducarea comunistă a fost sortită 
eşecului. Pe el suferința l-a înnobilat la fel ca şi pe 
cei din jurul lui. 

La Târgu Ocna avea să-şi dea unul dintre marile 
examene creştine. Deşi era într-o stare atât de gravă, 


continuare în pag. 4 





i PERMANENTE 


Decemvirii (9) 
Studenţimea condamnă trădarea lui Stelescu 


CEZARINA CONDURACHE 


În primăvara lui 1935 camarila pune la cale o nouă 
lovitură împotriva Mişcării Legionare, încercând 
destabilizarea morală a studenţimii. La acel 
moment centrele studenţeşti se aflau în majoritate 
sub conducere legionară, iar atitudinea şi acțiunile 
generale ale studențimii române începeau să se con- 
funde cu cele ale Mişcării. Camarila a venit cu un 
plan extrem de iscusit şi anume întoarcerea la 
izvoare şi devierea acestora. 


Asociaţia „Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 
1922” 

Aşa cum bine ştiţi, renaşterea morală şi spirituală a 
studenţimii române s-a datorat luptei şi jertfei gene- 
rației de la 1922. Desigur, din această generaţie nu 
toți exponenții săi au urmat calea legionară. Unii 
dintre ei, deşi au luptat şi au trăit onorabil, au ales 
să se dedice carierei şi familiei, având o prezență 
constantă în viața publică, alții au continuat să acti- 
veze pe linia A.C. Cuza-Octavian Goga, iar alții, 
profitând de prestigiul luptei din tinereţe, îşi duceau 
existența în diverse posturi bine plătite, abandonând 
idealurile de început. Uneltele Palatului au reuşit să 
capaciteze o parte din membrii categoriilor enume- 
rate mai sus şi să îi stimuleze pentru a forma o 
structură menită să devieze studenţimea contempo- 
rană de pe calea legionarismului. Aşa a luat ființă la 
începutul anului 1935 Blocul Generației Studențești 
de la 1922 sub conducerea inginerului Popescu- 
Botoşani. Înţelegând scopurile camarilei — crearea 
unei confuzii în rândurile studențimii — Căpitanul 
decide să îl însărcineze pe lon Moţa cu crearea unei 
asociaţii similare care să contracareze acţiunea Blo- 
cului. 


La începutul lui aprilie 1935 Ionel Moţa — unanim 
recunoscut ca lider al generaţiei de la 1922 — con- 
voacă la Bucureşti pe toţi studenții generației 1922, 
dar şi pe toţi studenţii care după 1922 au avut roluri 
de conducere şi reprezentare în viaţa studențească, 
la întemeierea Asociaţiei Generaţia Mişcării Stu- 
dențeşti de la 1922. Pentru a nu fi considerată o 
acţiune de propagandă legionară, Moţa nu convoa- 
că seriile studenţeşti recente, din rândul cărora con- 
ducătorii erau în parte legionari. Bineînţeles între 
cei convocați se numărau şi membrii Blocului 
Generației Studențești de la 1922. Guvernul nu a 
interzis adunarea inițiată de Moţa pentru că a consi- 
derat că reprezentanții Blocului pot opri înființarea 
noii Asociaţii şi pot menţine starea de confuzie în 
rândurile studențimii. 

Întrunirea are loc în sala mare a Palatului Studenți- 
lor în Medicină din Bucureşti. La apelul lui Moţa se 
prezintă în număr mare cei convocați, iar aparte- 
nența lor sufletească şi politică era legionară. 
Legionarul lon Fleşeriu, prezent la acest Congres, 
avea să noteze: În una din sălile Congresului se 


COMEMORARE VALERIU GAFENCU 
LA GALDA DE JOS 


fiind bolnav de TBC şi având probleme cardiace 
grave, astfel încât fiecare zi din ultimii lui ani de 
viață putea fi considerată o minune, îl cunoaşte aici 
pe evreul Richard Wurmbrand, devenit pastor 
luteran, căruia reuşeşte să îi salveze viaţa. Valeriu îi 
oferă lui Wurmbrand propria doză de strep- 
tomicină, de care aveau ambii atât de mare nevoie 
şi reuşeşte să-l salveze. 


Wurmbrand avea să fie eliberat mai târziu şi, 
reuşind să ajungă în Statele Unite, va povesti 
despre infernul temnițelor comuniste. 


A fost o luptă pentru neamul românesc, pentru 
România Mare şi de partea lui Dumnezeu. În 
această luptă legionarii au învins, iar cerul s-a 
umplut de Sfinţi pe care îi cinstim şi care se roagă 


face verificarea şi recunoaşterea celor cu drept de 
participare. După aproape zece ani ne reintâlnim 
atâția şi atâţia colegi de facultate. Majoritatea erau 
legionari trecuţi prin prigoane, luptători din 
perioada „spărgătorilor de fronturi”, ostaşi încer- 
cați ai Căpitanului, a căror credință în dreptatea 
cauzei legionare n-au putut-o îndoi ori frânge nici 
baionetele jandarmilor, nici bătăile poliţiei. Aceşti 
ostaşi erau chemaţi acum la discuţii academice, la 
judecarea unei situaţii, la luarea de hotărări ce pri- 
veau viitorul generaţiilor viitoare ai căror paşi tre- 
buiau feriți de rătăciri. (on Fleşeriu, Amintiri) 
Din partea Blocului participa în prezidiu dr. lon 
Simionescu (martirizat peste ani la Canal), Popes- 
cu-Botoşani şi dr. Constantin Dănulescu (membru 
al Partidului Naţional Creştin al lui Cuza-Goga, vii- 
tor secretar de stat în guvernul Antonescu şi fugar 
sub regimul comunist). Chiar înainte de începerea 
şedinţei în sală îşi face apariţia şi Mihai Stelescu, 
provocând evident indignarea celor prezenți. La 
vederea lui Stelescu, lon Moţa se ridică în picioare 
şi rosteşte: După tot ceea ce a făcut, după toate ata- 
curile murdare pe care le-a declanşat împotriva 
Căpitanului de la tribuna unei publicaţii întreținute 
de duşmani, este un om nedemn de a se afla printre 
noi (Horia Sima, Istoria Mişcării Legionare). Cu 
siguranță Moţa clocotea, dar cuvintele sale stăpâni- 
te îl fac pe Stelescu să părăsească sala, oprind toto- 
dată o reacție violentă a legionarilor împotriva lui. 
Mă gândesc că probabil Stelescu pe asta şi miza — 
pe scandal, poate că apariția sa era menită să pro- 
voace o acțiune violentă a legionarilor care ar fi dus 
la anularea şedinţei. 


După acest episod încep dezbaterile. Dănulescu 
contestă prezenţa studenţilor care, cronologic, nu 
aparțineau generaţiei 1922, considerând că prezen- 
ţa acestora atrage de la sine nulitatea noii organiza- 
ţii. Moţa descrie Generaţia de la 1922 prin prisma 
idealului şi insistă asupra faptului că sintagma 
Generaţia 1922 nu se poate delimita în timp, ea 
nereprezentând un reper strict cronologic, ci un 
reper al luptei pentru acelaşi ideal. Discursul lui 
Moţa a ridicat asistenţa în picioare, dar a supărat pe 
membrii Blocului care au încercat tensionarea 
atmosferei. Intrând în dezbateri se observă de la 
început o tendinţă separatistă a grupului Simiones- 
cu-Botoşani, grup infim faţă de cei peste 100 de 
membri prezenți. Având orientări politice, voiau să 
provoace o dezbinare, să dărâme unitatea. Ionel 
Moţa face toate sforțările ca să împiedice o defec- 
fiune. Se vede însă treaba că grupul respectiv veni- 
se la congres tocmai ca să facă dificultăți. Văzân- 
du-se nesprijiniți de membrii congresului, merg 
până la a provoca scandal, deci sistem cuzist. Răs- 
punsul le-a fost dat repede. Scandalagii au fost 
liniştiți. În nici O jumătate de oră şi fără măcar să 
se simtă ceva, Totu Nicolae făcuse ordine. (lon Fle- 


ANUL XXIV, NR. 2, FEBRUARIE 202| 


şeriu, Amintiri) 

Şedinţele continuă pe parcursul a trei zile, timp în 
care Moţa face toate eforturile pentru a readuce în 
sală membrii Blocului, trimite chiar o delegaţie care 
să le ceară revenirea pentru exprimarea părerilor în 
public înainte de votare, membrii Blocului refu- 
zând. La votul din finalul Congresului Ion Moţa 
este ales cu unanimitate de voturi preşedinte al Aso- 
ciaţiei „Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 1922”, 
iar comitetul de conducere a fost compus din Radu 
Budişteanu, lon Fotiade, Gheorghe Furdui, lon 
Banea, Nicolae Roşu şi Ion Istrate, secretari fiind 
Fănică Anastasescu şi Sima Simulescu. 


Aşadar, de acum exista o Asociaţie cu conducere 
exclusiv legionară, legitimă prin apartenenţa şefilor 
la generația 1922, şi legitimată de majoritatea mem- 
brilor generaţiei 1922. Planul camarilei a fost zădăr- 
nicit. lon Moţa va rămâne preşedintele Asociaţiei, 
fiind reales în funcţie şi în 1936. In 1937, după 
moartea lui Moţa, în funcția de preşedinte al Aso- 
ciaţiei „Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 1922” 
va fi ales Ilie Gârneaţă. 


Congresul Studenţesc de la Craiova 


Acţiunea lui Moţa a avut o însemnătate uriaşă din 
multe puncte de vedere. Achitându-se în mod 
exemplar de misiunea trasată de Căpitan, Moţa 
pune punct confuziei dorite de autorități în lumea 
studențească. La scurtă vreme după înfiinţarea Aso- 
ciaţiei „Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 1922” 
va avea loc la Craiova, între 17 şi 19 Aprilie 1935, 
Congresul General Studenţesc pentru anul 1935. De 
acum apele erau limpezi. Acesta va fi primul Con- 
gres în care studențimea va fi majoritar legionară, 
de aceea Comandantul Horia Sima îl numea Con- 
gresul unanimităţii legionare. 


Congresul a fost condus de Traian Cotigă din pozi- 
ţia sa de preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenți- 
lor Creştini din România şi toţi reprezentanții Cen- 
trelor Studenţeşti din ţară, participanți la Congresul 
de la Craiova, erau legionari. Cotigă îl proclamă pe 
Ion Moţa drept preşedinte de onoare al Congresului 
la care, deşi nu participa fizic, trimite studenţilor un 
extraordinar text, „Esenţialul”, care se va citi la des- 
chiderea lucrărilor Congresului, text pe care îl 
puteţi citi şi dvs. în completarea acestui articol. 


lată care era starea de spirit a studenților aflați la 
Craiova: Deşi dezbaterile s-au derulat în condiții de 
perfectă libertate, nimenea nu s-a ridicat să susțină 
puncte de vedere diferite de acelea ale reprezentan- 
ților legionari. Spiritul Legiunii îmbrăţişa, ca un 
Pluid invizibil, pe miile de congresişti. Cântece 
legionare erau intonate de masa întreagă de stu- 
denți. Toţi oratorii, conducători ai centrelor Uni- 
versitare Studenţeşti, erau legionari. Toţi au glorifi- 
cat pe Căpitan şi toți şi-au manifestat adeziunea 
necondiționată la idealurile Mişcării. Congresul de 
la Craiova a fost o manifestare a elanului şi a tine- 
reţii, care a demonstrat în chip strălucit că studen- 
ţii se integraseră, erau absorbiți în spiritualitatea 
legionară. (Horia Sima, Istoria Mişcării Legiona- 
re). 


continuare în pag. 5 


pentru noi şi ne cheamă alături prin exemplul lor. 
Valeriu Gafencu, viaţa, lupta şi suferinţa sa, reprez- 
intă un exemplu total de credinţă şi iubire de ţară şi 
neam. Motiv pentru care nu ne-am oprit doar la acţi- 
unea de la Galda de Jos. Membri ai grupului Cama- 
razii au fost prezenți şi la Târgu Ocna, unde mergem 
cu evlavie deja de câţiva ani. În efortul nostru de a 
promova numele lui Valeriu Gafencu, am lipit afişe 
cu el şi am realizat şi picturi murale. Fie ca lumea 
să-l descopere şi să-i urmeze exemplul! 

Noi astăzi trebuie să-i păstrăm memoria vie şi 
exemplul, actual. Să mergem înainte, pe un drum 
sigur cu vorbele lui în inimă: „Doamne, dă-mi robia 
care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care îmi 
robeşte sufletul.” 


Valeriu Gafencu — PREZENTI! 


CAMARAZII 





ANUL XXIV, NR. 2, FEBRUARIE 2021 


ESENȚIALUL 


(DEDICAT CONGRESULUI GENERAL 
STUDENȚESC DE LA CRAIOVA DIN APRILIE 1935) 


Un Congres General Studenţesc trebue să fie nu 
numai ocaziunea de afirmare a studenţimii în raport 
cu adversarii idealurilor sale, ori prilejul de a fixa 
încă o dată aceste idealuri, dar el trebue să consti- 
tuie şi o verificare interioară sufletească, o exam- 
inare a capacităţii lăuntrice a studentului luptător, o 
preocupare a studențimii de propria ei structură 
interioară, revizuind şi îndrumând această structură 
spirituală în aşa fel, încât să corespundă cerinţelor 
luptei şi să asigure victoria idealurilor studențești. 

Este inutil să se indice idealuri care să nu fie însoțite 
de elaborarea mijloacelor prin care aceste idealuri 
vor fi atinse. lar esențialul în acest domeniu al real- 
izărilor este un element interior sufletesc al luptă- 
forului, un element care a caracterizat mişcarea 
națională studenţească dela 1922-23 şi care trebue 
păstrat şi cultivat înainte de orice: confundarea 
vieții personale a studentului cu idealul său. Acest 
salt din egoismul individual, oricât de justificat, 
pentru a trece în focul dureros al unei lupte din care 
să fii hotărit a nu ieşi viu fără a fi biruitor, acesta e 
elementul esenţial fără de care nu poate exista o 
împlinire a idealurilor studenţeşti. Totală aservire a 


DECEMVIRII 


Arderea simbolică a trădării 


Mihai Stelescu nu vine la Craiova, dar trădarea lui 
apasă greu pe sufletul legionar al Congresului. 
Durerea trădării este prezentă în toate piepturile stu- 
dențeşti şi răbufneşte printr-un gest simbolic de 
pedepsire, desigur nu a lui Mihai Stelescu, ci a 
„operei” sale. „Cruciada Românismului”, alături de 
ziarele iudeo-masonice, sunt arse de studenți chiar 
la pupitrul prezidiului Congresului. 

Evenimentul este descris în revista greco-catolică 
„Flori de Crin”, prin condeiul părintelui profesor 
doctor Titus Mălai, sub titlul de „Focul simbolic de 
la Craiova”: Studente şi studenți creştini, suflete 
din sufletul neamului nostru, adunaţi la Craiova în 
congresul 17-19 IV a. c,, țin să oficieze un ceremo- 
nial neobişnuit: ard în public unele ciuperci otrăvi- 
te ale scrisului cotidian şi periodic. Se procedează 
simbolic la înfierarea concretă a trădării. Se ard pe 
scenă foile „Cruciadă Românismului ”, „Acţiunea 
Srudențească ”, „Cioclii” şi ziarul „Dimineaţa ”, 
pe care Congresul le califică de oficine ale tuturor 
trădătorilor de neam. Ne închipuim elanul de însu- 
flețire colectivă ce se desprinde din miile de piep- 
turi viguroase ale asistenţei, părtaşă la acest sacri- 
ficiu de avertisment. E oferit pentru afirmarea unei 
demnități. Victimele?... Scrisul unor duşmani decla- 
rați ai sufletului românesc, litera tipărită a anarhiei 
morale, meschinele unelte ale internaţionalei des- 
trăbălate şi cozi de topor ale trădării. („Flori de 
Crin”, mai-iunie 1935). 

Aceeaşi revistă face în acelaşi număr şi o scurtă şi 
deloc admirativă prezentare a revistei lui Stelescu 
„Cruciada Românismului”: Cruciada Românismu- 
lui, director Mihai Stelescu. O revistă frumoasă la 
înfăţişare, dar plină de cea mai neagră ură. Cei ce 
o citesc chiar numai 0 dată cu obiectivitate se 
îngrozesc de aşa pătimaş dor de răzbunare ce 
urmează din călcarea poruncii fundamentale a lui 
Iisus — iubirea, de care, prin nenumăratele-i artico- 
le calomnioase se face vinovată pretinsa Cruciadă 
a Românismului. 


Tot în cadrul sesiunilor Congresului un loc aparte îl 
are discursul lui Alecu Cantacuzino „Românul de 
Mâine”, o extraordinară analiză legionară a omului 
nou şi o viziune de excepţie asupra românului legio- 
nar. Desigur, conferința lui Alecu a ridicat asistența 
în picioare şi a venit ca un balsam peste sufletele 
legionare greu apăsate de durerea trădării lui Steles- 
cu. Vom reda doar câteva pasaje din respectiva con- 
ferință (vă recomand cu insistenţă lectura ei inte- 
grală). 


Românul de mâine va avea să se lepede de urmă- 
toarele năravuri: îngăduinţa, şmecheria, incorecti- 


PERMANENTE 5 


interesului personal interesului colectiv, hotărirea 
de a-ţi da pieptul tău zdrobit pentru a sluji la temelia 
biruinţei pe care o visezi, numai din această trans- 
figurare sufletească poate ţâşni victoria ta, student 
român! 

Când vei spune cumpliților tăi duşmani: Nu-mi pasă 
dacă mă veţi sdrobi sau nu, nu-mi pasă dacă voiu 
vedea sau nu ziua biruinţei, dar sunt sigur că jertfă 
mea va aduce prăbuşirea voastră, şi când porneşti şi 
te menţii până la capăt cu această hotărire senină, 
nu încape nici o îndoială că porţi în tine o forță pe 
care nici o tehnică represivă nu o poate birui. 
Spiritul de jertfă este esenţialul! 

Avem cu toții la dispoziție cea mai formidabilă dina- 
mită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai put- 
ernic decât tancurile şi mitralierele: este propria 
noastră cenuşe! Nici o putere din lume nu va putea 
evita prăbuşirea atunci când se menţine pe ceruşa 
unor luptători viteji, căzuţi pentru Dreptate şi Dum- 
nezeu. 

Camarazi! Trecutul tuturor luptelor româneşti şi al 
luptelor studenţeşti ne învaţă să mânuim această 
teribilă armă: Propria noastră jertfă! 

Coboriţi în adâncul vostru sufletesc şi întrebaţi-vă 
dacă vă mulţumeşte sau nu o simplă recitare de ide- 
aluri menite a fi veşnic înfrânte. lar dacă veți simți 
că demnitatea voastră de om şi de Român nu mai 
îngăduie ruşinea tuturor resemnărilor. atunci împă- 
caţi-vă (pe încetul şi definitiv, iar nu numai în clipa 


tudinea, repulsia pentru sforțare, pasivitatea în 
reacțiuni, resemnarea, dorința de câştiguri lesni- 
cioase şi repezi, dorul după o viaţă tihnită, în gene- 
re călitățile burgheze. 

Toate aceste feluri de purtare micşorează sau chiar 
anihilează vigoarea revoluţiei naţionale. 

Păziți-vă, camarazi, de aceste defecte, dar mai cu 
seamă vreau să strig, păziţi-vă de lepra trădării. 
Cu stigmatul ruşinii în suflet, trebuie să admitem că 
cei mai vrednici eroi ai neamului nostru au murit 
trădați. (...) 

Acum, în vremurile noastre, trădarea a devenit o 
industrie rentabilă. 

Se creează pepiniere de trădători. 

Se cultivă cu premeditare şi cu ştiinţă bacilul tră- 
dării, cum se cultivă ciupercile cu gunoi. 

Mediul românesc de astăzi, spre ruşinea noastră, 
încurajează şi permite creşterea şi propăşirea tră- 
dătorilor. 

Generaţia noastră are datoria să cauterizeze aceas- 
tă bubă, iar cel ce poartă lepra trădării va fi ars pe 
rug. (...) 

Să rezumăm. Sentimentele care vor trebui cultivate 
în românul de mâine sunt: intransigenţa, tenacita- 
tea, mândria, violenţa, vitejia, ambiţiunea, cinstea 
excesivă, dragul muncii, rigiditatea, voinţa puterii, 
voința de afirmaţie, încrederea în sine, simţul dem- 
nității de om, intoleranța, creştinismul şi antijudais- 
mul. (...) 

Românul de mâine va fi aliberal. 

Românul de mâine va fi intolerant față de el însuşi, 
față de orice slăbiciune, faţă de oricine, prieten, 
rudă sau chiar Domnitor. 

Românul de mâine va fi un bun creştin, mai credin- 
cios, mai practicant decât românul de azi. 
Românul de mâine va fi antisemit şi dușman neşo- 
văielnic al păcatelor spiritului judaic. (...) 
Românul de mâine va avea două calități: va fi recu- 
noscător şi va fi răzbunător. 

Amintiţi-vă, domnilor, el va fi nemilos. 

Românul de mâine va fi răzbunător al celor nouă 
morminte astăzi aşa hulite (se referă la morții pri- 
goanei Duca) şi recunoscător martirajului ce l-au 
îndurat atâtea mii de luptători, tineri creştini naţio- 
nalişți, pentru vina de a fi visat învierea Naţiei 
româneşti. 

Desigur, cuvintele lui Alecu aveau o acoperire 
generală, cu toate astea numele lui Mihai Stelescu 
se citea printre rânduri. Pentru a-şi aroga o impor- 
tanță sporită, Stelescu declarase neîncetat că va fi o 
victimă a lui Corneliu Zelea Codreanu care pregă- 
teşte asasinarea sa. Acum se va trezi la realitate: 
Căpitanul nu îi dorea moartea, însă legionarii nu se 
puteau împăca cu trădarea lui şi mai ales cu tirul 
neîncetat de calomnii la adresa Căpitanului şi a 
Mişcării care veneau în cascadă dinspre „Cruciada 
Românismului”. De ce nu s-a oprit Stelescu în acel 


unui entuziasm trecător), cu gândul că viaţa voastră 
personală cade cu totul pe al doilea plan, şi treceţi 
dincoace, pe marele drum dureros al jertfei pentru 
binele altora, pentru binele Neamului, pentru Slu- 
jirea lui Dumnezeu. 


Altfel, dacă veţi condiţiona lupta de faptul de a nu vă 
stingheri interesele personale, oricât de îndreptăţite, 
atunci toate moţiunile voastre frumoase, toate con- 
gresele voastre înfierbântate nu vor aduce nici o 
biruinţă, ci vor rămâne în istorie doar pentru a car- 
acteriza laşitatea unei generaţii nevrednice de 
înaintaşii ei şi menite blestemului urmaşilor. 


ION MOTȚA 
„Cuvântul Studenţesc”, 17 Aprilie 1935 


punct? Nu am idee. Poate a sperat că va scăpa nepe- 
depsit? Mi-e greu să cred aşa ceva. Mai degrabă 
înclin să cred că nefericitul Stelescu a presupus că 
prin moartea sa va rămâne în memoria neamului ca 
un mare erou sacrificat pe altarul adevărului. Mare 
mândrie, mare rătăcire... 


De ce nu se sinucide trădătorul M. Stelescu? 


După Congresul de la Craiova atitudinile publice 
împotriva lui Stelescu încep să fie tranşante. 
„România Creştină”, ziar legionar din Basarabia, 
publică un text cu titlul ,, De ce nu se sinucide tră- 
dătorul M. Stelescu? ”. Poate că vi se pare o contra- 
dicţie între numele ziarului şi titlul acestui articol. 
Adevărul este că în epocă sinuciderea (desigur, nu 
orice fel de sinucidere, nu vorbim de eşecuri în 
amor, de nebunie etc) era văzută ca un gest de onoa- 
re şi tratată ca atare, în plus sinucigaşii de acest tip 
aveau parte de înmormântare creştinească cu oficie- 
rea slujbei de către preot (cazuri legionare concrete 
de sinucidere în baza cărora am scris cele de mai 
sus: Elvira Gârneaţă, 1935, Alexandru David, 1935, 
Alexandru Ventonic, 1941). Redau articolul respec- 
tiv. 


Când calomniatorul de la „, Cruciada Românismu- 
lui” era om, sau mai bine zis, noi credeam că este 
om, a făcut un cântec în care spunea: „răsplată 
luptei laurii vor fi, iar trădătorului moarte”. Mihai 
Stelescu a trădat mişcarea naţională căreia îi jura- 
se credinţă cu mâna pe inimă, acesta a recunoscut- 
o personal în faţa juriului de onoare când a fost eli- 
minat şi a constatat-o toată lumea din dovezile 
expuse la ultimul Congres Studenţesc de la Craiova 
şi a Congresului justilor conducători ai studențimii 
ținut recent la Bucureşti (se referă la întrunirea 
generaţiei de la 1922, convocată de Moţa), în 
ambele congrese a fost declarat trădătorul mişcării 
naționaliste. Dacă la etatea de 26 de ani când — cu 
doi ani în urmă — visai lauri pe frunte, ai devenit un 
trădător, de ce nu-ţi respecţi cântecul „iar trădăto- 
rului moarte "? Ce aştepţi, reabilitarea? N-o aştep- 
ta căci nu va veni niciodată, ar fi venit poate cân- 
dva, dacă ai fi avut o licărire de demnitate romă- 
nească; eşti însă un nimic, căci nimicnicie se chea- 
mă ceea ce faci în „Cruciadă ” faţă de acela care 
te-a ridicat acolo unde niciodată nu te visai. Nu ştiu 
dacă mai ai timp să te pocăieşti!? 


Stelescu nu a luat în seamă „sfatul” foştilor săi 
camarazi şi nu s-a sinucis... Anul 1935 va dezvălui 
şi alte comploturi împotriva vieţii Căpitanului, iar 
legionarii, în frunte cu Moţa, vor face tot ce le va sta 
în putință pentru a împiedica o nouă tentativă de 
asasinat. 


CEZARINA CONDURACHE 





G PERMANENTE 


ANUL XXIV, NR. 2, FEBRUARIE 2021 


Mircea Vulcănescu: martir sau criminal? 


BOGDAN MUNTEANU 


Starea de fapt e aceea că în privinţa personalităţii lui 
Mircea Vulcănescu opiniile sunt divergente. După 
cum vom vedea, statul, cu legile sale strâmbe şi 
vremelnice, se află în contradicție cu conştiinţa 
naţională şi creştină a românilor, care speră la o 
dreptate dincolo de veac. 


Temeiul legal al etichetării „criminalilor de 
război ” 


Din perspectiva statului român actual, moştenitor al 
statului comunist instaurat în mod ilegitim după 23 
august 1944 şi care nu s-a despărțit încă definitiv de 
toată această moştenire nefastă, filosoful Mircea 
Vulcănescu este încă un „criminal de război”. El a 
fost condamnat în anul 1946 în virtutea funcţiei sale 
de secretar de stat în Ministerul Finanţelor între anii 
1941-1944. Apartenența la guvernul Antonescu în 
perioada în care România se afla în război contra 
Uniunii Sovietice a dus la condamnarea în bloc a 
celor care au fost implicați în el. Aceasta s-a făcut 
în virtutea Legii 312/1945 pentru pedepsirea „celor 
vinovaţi de dezastrul ţării şi de crime de război”. 
Recursul din 1948 a confirmat sentința din 1946. 
Tentativa de revizuire a acestora inițiată de fiica 
filosofului, după un rezultat iniţial pozitiv obţinut la 
o curte inferioară, a fost respinsă în cele din urmă 
definitiv de Curtea de Apel Bucureşti în anul 
2019". Trebuie spus şi că baza legislativă pe seama 
căreia s-a încercat revizuirea sentințelor comuniste 
împotriva lui Vulcănescu a fost totuşi una impro- 
prie şi insuficientă pentru a acoperi şi cazul său“. 
Deocamdată, legislaţia în vigoare recunoaşte doar 
faptul de a te opune regimului comunist începând 
cu 6 martie 1945, nu însă şi încercarea de a preveni 
instaurarea acestuia! 


Nodul gordian îl constituie faptul că România post- 
comunistă nu s-a desprins încă în totalitate de 
moştenirea de după 1944-45, când comuniştii au 
avut practic în mâna lor destinele ţării. Dealtfel şi 
acea lege 312 din aprilie 1945 este tot o creaţie 
comunistă. În virtutea trecerii României de partea 
puterilor aliate, în ianuarie 1945 s-au emis iniţial 
legile 50 şi 51. Prevederile lor se încadrau în lim- 
itele bunului simţ şi nu purtau încă pecetea urii 
comuniste. 


Prima face referire la „criminalii de război”, termen 
definit aşa cum îl înțelegem şi astăzi, care îi viza 
efectiv doar pe cei care poartă răspunderea unor 
atrocități, inclusiv împotriva populaţiei civile, pe 
teatrele de luptă5. 


A doua îi viza pe cei vinovaţi de „dezastrul țării”, 
adică pe cei care au avut o răspundere politică efec- 
tivă în alianța României cu puterile Axei *. 


Dacă aceste legi ar fi rămas în vigoare, cu siguranță 
că Mircea Vulcănescu nu ar fi fost nici măcar incul- 
pat înainte de acapararea deplină a puterii de către 
comunişti. Desigur că nu ar fi scăpat de arestările 
masive care au avut loc după 1948, dar în acest caz 
nu ar mai fi fost etichetat pentru posteritate drept 
„criminal de război”. 


Partidul Comunist a fost însă nemulțumit de cele 
două legi, care nu îi permiteau o răfuială general- 
izată cu toţi adversarii politici. După ce la 6 martie 
1945 au format primul guvern, ilegitim, impus sub 
amenințarea tancurilor sovietice, comuniştii au 
comis şi primul abuz legislativ major. La presiunile 
exercitate prin ministrul comunist al justiţiei, 
Lucrețiu Pătrăşcanu, s-a emis astfel o nouă lege, 
312 din 21 aprilie 19455, în care cele două noțiuni 
incriminate au fost practic comasate. Infracțiunea 
era denumită astfel „vinovat pentru dezastrul țării 
prin comiterea de crime de război”, iar sfera ei de 
aplicabilitate s-a extins asupra tuturor celor care, 
într-o formă sau alta, au avut o atitudine anticomu- 
nistă, sprijinind, fie şi doar prin scris, participarea 
României de partea Axei la războiul antisovietic. In 


raportul său asupra acestei legi, Pătrăşcanu afirma 
că legile anterioare, 50 şi 51, s-au dovedit a fi 
improprii pentru scopul urmărit şi că „prin prezen- 
tul decret-lege am revenit la concepția unitară că 
atât criminalii de război şi cei vinovaţi de dezastrul 
Țării, constituie o singură categorie care urmează 
să răspundă în faţa poporului român ”. 


Această lege 312/1945 a permis astfel o epurare 
masivă în rândurile elitelor României, amestecând 
practic criminalii de război veritabili cu cei care şi- 
au slujit ţara prin atitudinea lor anticomunistă, în 
special scriitori, intelectuali, conştienţi că la acea 
vreme nu era o altă alternativă viabilă: ori cu Axa, 
ori cu comuniştii, neexistând altă cale de mijloc. 


Următoarea paralelă ar putea fi sugestivă. Filosoful 
şi juristul catolic german Carl Schmitt, susţinător al 
regimului nazist, a fost arestat şi anchetat după 
război, dar în cele din urmă nu a fost inculpat şi a 
fost eliberat. Pe seama sa nu a putut fi pusă partici- 
parea la „crime de război, contra păcii sau contra 
umanităţii”. E drept că din punct de vedere aca- 
demic şi social a trăit apoi marginalizat, precum 
Noica la Păltiniş, fiind şi el vizitat de numeroşi ade- 
pți care-i apreciau opera şi valoarea intelectuală. 
Dacă ar fi trăit în România, ar fi fost fără îndoială 
condamnat şi el drept „criminal de război”, alături 
de Vintilă Horia, Radu Gyr sau Mircea Vulcănescu. 
In virtutea legii româneşti, pentru aceasta era sufi- 
cientă orientarea pro-Axă a câtorva texte cu carac- 
ter jurnalistic. (Aceasta în vreme ce scribii comu- 
nişti ai deceniilor de la mijlocul secolului trecut au 
avut parte din partea posterității de o condamnare 
cel mult morală, iar cei din occident sunt prizați şi 
elogiați în continuare şi în ziua de azi, fiind pe valul 
„corectitudinii politice”, spre deosebire de autorii 
de dreapta.) Dar şi invers, dacă Mircea Vulcănescu 
ar fi reuşit să fugă din țara ocupată de comunişti, în 
lumea occidentală el nu ar fi fost nici măcar incul- 
pat — a se vedea cazurile Vintilă Horia, Carl Schmitt 
sau chiar membrii Guvernului legionar din exil de 
la Viena, care în România au fost condamnaţi în 
contumacie prin legea 312, dar care în occident nu 
au fost nici inculpaţi şi nici extrădați autorităților 
comuniste din țară. 


Prin urmare, versiunea comunistă a noțiunii de 
„criminal de război” e pur şi simplu o etichetă 
frauduloasă, care îi amestecă în aceeaşi oală pe 
criminalii veritabili cu intelectualii de atitudine 
anticomunistă, stigmatizându-i pe aceştia din urmă 
pentru posteritate, nu doar pe plan ideologic, ci mai 
ales pe plan penal, juridic, cu unul din cele mai 
odioase calificative posibile. 


Statul român actual nu e desprins încă în totalitate 
de moştenirea comunistă, care începe chiar cu acea 
lege 312/1945. Efectele ei toxice şi imorale se man- 
ifestă în continuare până în ziua de azi şi sunt cons- 
fințite şi de legea 217/2015 în care, printre altele, 
sunt recunoscute sentințele „Tribunalelor poporu- 
lui” date tocmai în virtutea legii din 1945. 


Ca atare, în conformitate cu legislația statului 
român actual, Mircea Vulcănescu rămâne un „„crim- 
inal de război” condamnat de o lege comunistă care 
a definit termenul după bunul plac, lărgind la max- 
imum sfera sa de aplicabilitate. România anului 
2021 rămâne aşadar tributară moştenirii comunis- 
mului, chiar dacă formal acest regim a fost declarat 
„ilegitim şi criminal”. Dar acest caracter nu s-a 
manifestat doar de la finalul lui 1947, când comu- 
niştii au acaparat puterea în mod deplin, ci încă din 
martie 1945, când influenţa lor politică, sub pro- 
tecția tancurilor sovietice, devenise deja una con- 
siderabilă. 


Apărarea lui Mircea Vulcănescu 


Primul proces în care Vulcănescu a fost condamnat 
a avut loc în 1946, iar recursul s-a judecat în 1948. 
Textele redactate de filosof în apărarea sa în cadrul 
celor două procese, intitulate „Apărarea”, respectiv 
„Ultimul cuvânt”, au fost publicate iniţial în exil de 
Virgil lerunca în 1983. In primăvara anului 1990 au 
apărut şi în ţară, în revista culturală timişoreană 
„Orizont”, iar reunite în volum în 1992, la editura 
Humanitas. 


Curentul de opinie în rândurile intelectualităţii anti- 
comuniste de acum trei decenii era aşadar net 
favorabil lui Vulcănescu, conferindu-i acestuia cel 
puţin o absolvire morală de „crimele” care i-au fost 
puse în cârcă de justiţia comunistă. Din păcate, ţara 
era încă sub controlul unei clase politice cu pro- 
funde rădăcini comuniste şi cu obsesii anti- 
monarhice, antilegionare, cu fobii la adresa a tot ce 
era o moştenire a interbelicului, a naţionalismului 
creştin, dar şi a țărănismului şi liberalismului. 
Având controlul tuturor pârghiilor în stat, acel 
regim politic a împiedicat efectiv o decomunizare 
reală şi totală a României, care ar fi trebuit să 
îndrepte toate abuzurile comise după 6 martie 1945, 
deci inclusiv în privința legii 312/1945. 


Confruntarea României cu trecutul comunist s-a 
produs din păcate foarte târziu, după mijlocul anilor 
2000, şi a avut doar un caracter selectiv. Acea lege 
controversată a rămas din păcate în vigoare. Faptul 
nu se datorează vreunei scăpări întâmplătoare, ci 
unor interese majore de a păstra etichetarea de 
„criminali de război” aplicată astfel elitelor intelec- 
tuale de orientare naţional-creştină, precum Radu 
Gyr, Nichifor Crainic, Vintilă Horia, Mircea Vulcă- 
nescu. 


În anul 2014, preşedintele Institutului „Ele 
Wiesel”, Alexandru Florian, scria în Revista 22 cu 
o satisfacţie abia disimulată: „Această lege, pe care 
unele voci încearcă să o minimalizeze pe motivul că 
ar fi fost impusă de comunişti, este astăzi în 
vigoare. A discuta despre imperfecţiuni juridice sau 
de conținut poate lua forma unui exercițiu juridic 
de salon sau a unei dezbateri. Dar a nega legea şi 
efectele ei credem că poate crea un precedent pen- 
tru minimalizarea Statului de drept. Ne place sau nu 
ne place, atât Legea 312/1945, cât şi OUG 31/2002 
s-au născut în anumite contexte istorice şi politice 
care încă mai produc efecte şi ele sunt astăzi în 
exercițiu. În calitate de instituţie care apără memo- 
ria victimelor Holocaustului, nu ne putem permite 
interpretări selective ale legilor. ” 


După care A. Florian citează unele afirmaţii ale lui 
Vulcănescu legate de măsuri economice din care ar 


continuare în pag. 7 





ANUL XXIV, NR. 2, FEBRUARIE 202| 


MIRCEA VULCĂNESCU: 
MARTIR SAU CRIMINAL? 


rezulta atitudinea sa antisemită, dar fără a prezenta 
întregul context: erau ele îndreptate împotriva 
evreilor în general, sau doar a unora, care poate erau 
ostili statului? În plus, deşi invocă rigoarea statului 
de drept, uită să menționeze că Vulcănescu nu a fost 
condamnat pentru astfel de episoade, ci pentru cu 
totul alte (presupuse) fapte. 


Dacă la începutul anilor 90 regimul Iliescu a fost 
cel care s-a opus din răsputeri condamnării comu- 
nismului, după anul 2000 se poate aşadar constata 
care a fost lobby-ul care a insistat pentru o „deco- 
munizare selectivă”, care a continuat să legitimeze 
anumite abuzuri ale justiţiei bolşevice. In anii 1945- 
48 aceasta era suficient de influentă şi beneficia şi 
de un cadru legislativ „ajustat” pe măsură, încât 
prin plasa acelui simulacru de justiţie să nu scape 
niciun adversar politic şi ideologic. 


Revenind la Mircea Vulcănescu, acesta a fost con- 
damnat în virtutea Art.l a) şi Art.2 a) ale legii 
312/1945. Mai precis, a fost considerat „vinovat de 
dezastrul ţării” pentru că „militând pentru hitlerism 
sau fascism şi având răspunderea politică efectivă, 
a permis intrarea armatelor germane pe teritoriul 
țării“, respectiv „vinovat de dezastrul țării prin 
comiterea de crime de război“, pentru că a „hotărât 
declararea sau continuarea războiului contra URSS 
şi Naţiunilor Unite“. 


La prima vedere cele două acuzații par absurde, 
căci Vulcănescu nu a fost un militant filo-nazist şi 
nu a avut nicio treabă cu intrarea armatei germane 
în România, care a avut loc în 1940 într-un context 
în care Vulcănescu nu a fost implicat deloc. lar 
după 1941, când a fost subsecretar de stat la Minis- 
terul Finanţelor, nu a avut niciun rol decizional în 
privința participării României la război. În ciuda 
acestor realități evidente, tribunalele comuniste nu 
acela al „solidarităţii cu roate faptele guvernului“ 
din care a făcut parte Mircea Vulcănescu ca spe- 
cialist în Ministerul Finanţelor, iar nu ca om politic 
cu rol de decizie. 


„Într-adevăr, nu vi se pare straniu, Onorată Curte, 
că dintr-un dosar de 200 de file, în care am expus 
activitatea mea sub trei miniştri, vreme de trei ani şi 
jumătate, arătând toate nădejdile, greutăţile şi 
rezultatele ei —şi dl. procuror spune că pedeapsa se 
dă pe rezultate — acuzaţia să nu rețină niciun fapt, 
Curtea să nu-mi admită probator decât pentru căte- 
va întrebări, câte una de fiecare martor, din opt- 
sprezece, care ar fi putut dovedi tot, dar absolut tot 
ce am spus în memoriul meu — şi Să fiu pus să 
răspund pentru fapte pe care nu le-am făcut eu, 
prin deducție, pentru o solidaritate a mea cu toate 
faptele — auziți, Onorată Curte, pentru „toate“ 
faptele trecutei guvernări —printre care se aleg spre 
încadrare — prin ce neexplicabilă îndurare — numai 
două [Art. 1 a) şi Art. 2 a), nn]; dar suficiente 
acestea să-mi răpească nu numai viața mea, care în 
cumpăna dreptăţii prețuieşte cel mai puţin, dar cin- 
stea unui neam nepătat şi viitorul unor ființe care 
nu au nicio vină.“ (Mircea Vulcănescu — 
„Apărarea *, 1946) 


Aceeaşi idee o regăsim şi în procesul din 1948: 


„Trec acum la acuzațiile speciale ce mi se aduc 
prin actul de acuzare. Sunt numai şase rânduri, în 
care se rețin, ca incontestabile, următoarele fapte: 
1) că am făcut parte din guvern, în timpul când s-a 
declarat războiul; 2) că am colaborat la toate 
actele lui; 3) că am militat pentru hitlerism; 4) că 
m-am solidarizat cu toate actele guvernului, şi —ca 
o consecință- zice acest act, 5) mi-am asumat 
întreaga răspundere a tuturor faptelor rezultate din 
această guvernare, deci şi 6) aceea a continuării 
războiului. (...) 


Încerc să mă regăsesc făcând parte, cum zice actul 
de acuzare, dintr-un guvern „cu structură indisolu- 
bilă”, de oameni „legaţi — cum zice acelaşi act — 
unii de alții, în activitatea lor politică şi guverna- 
mentală, printr-un scop comun şi printr-o reuniune 
a tuturor participanţilor la guvernarea şi ori- 
entarea politică, aşa că răspunderea lor să fie 


PERMANENTE 7 


aceeaşi, fie că erau 
conducători, complici 
ori simpli agenţi de 
execuţie””. (Mircea 
Vulcănescu — ,, Ultim- 
ul cuvânt”, 1948) 


Vulcănescu încearcă 
să demonteze această 
aşa-zisă „unitate 
indisolubilă” a 
guvernărilor din care 
a făcut parte, argu- 
mentând că person- 
alul acestora a fost 
unul fluctuant, supus 
schimbărilor, iar 
tehnocraţii asemenea 
lui nu au fost întrebaţi 
în privinţa deciziilor 
majore. 


Faptul că nu a reuşit 

să convingă tribunalul denotă un singur fapt: acel 
element comun pe care îl învedera acuzarea şi care 
era pus la temelia acelui principiu al „solidarităţii” 
în toate acţiunile, nu era altceva decât orientarea 
anticomunistă a membrilor acestor guverne. Ceea 
ce s-a judecat atunci a fost un proces al anticomu- 
nismului! lată sensul încadrării la Art. 1 sau Art. 2 
a). ar faptul că unii membri ai acelor guverne s-au 
făcut responsabili şi de alte culpe, prevăzute la Art. 
2 b)-o), nu a făcut altceva - în opinia acelor tri- 
bunale — decât să arunce vina individuală a unora 
asupra tuturor celorlalți, care ar fi astfel solidari cu 
ei în virtutea „unui scop comun”. Care, da, exista 
într-adevăr, acesta fiind protejarea ţării de ciuma 
comunistă! 


Vulcănescu nu se putea exprima însă atât de 
tranşant, încât în „Ultimul cuvânt” el pledează în 
felul următor: „Acest scop nu este, însă, acel de 
care vorbeşte actul de acuzare: voința unor orbeţi 
de a pregăti o groapă pentru ce au mai Scump, din 
pricina vanităţii lor zadarnice. Ci este preocu- 
parea, pururi îngrijorată, a unor oameni care văd 
fara cu piciorul într-o groapă şi se trudesc din răs- 
puteri, punând în cumpănă toată râvna şi toată pri- 
ceperea lor specială, care-i mare, pentru că pe 
temeiul ei au fost aleşi, ca să scape — ce se mai 
poate scăpa — de prăbuşire. ” 


Iar în privinţa aşa-zisei „solidarizări” cu toate acți- 
unile guvernului din care făcea parte, el afirmă: 
„Nu se face dovada, în sfârşit, că m-am solidarizat 
cu toate actele guvernului şi deci şi deducția, pe 
cale de consecință, că mi-aş fi asumat întreaga 
răspundere a tuturor faptelor rezultate din această 
guvernare nu este justificată. M-aş opri. Dar nu mă 
pot împiedica să mă întreb: Ce se pedepseşte aci? 
Solidarizarea mea cu actele altcuiva? Asumarea 
răspunderii actelor altuia? Pe ce text? În faţa cui?” 


Detaliile amănunțite ale apărării lui Vulcănescu nu 
pot fi cuprinse şi nici măcar rezumate în aceste 
câteva pagini. Dar semnificativ şi tulburător este 
modul premonitoriu în care el şi-a încheiat „Ultim- 
ul cuvânt” rostit în fața tribunalului din 1948: 
„Dacă trebuie să ispăşesc ceva, revendic dreptul de 
a pătimi şi de a muri pentru Adevăr!” 


Scris cu majusculă, Adevărul nu poate fi confundat 
cu ceea ce chiar Vulcănescu pare a-l asocia tempo- 
rar atunci când repetă că acesta reprezintă negarea 
capetelor de acuzare împotriva sa: nu el a permis 
armatelor germane să intre pe teritoriul țării, după 
cum nu el a fost cel care a hotărât declanşarea şi 
continuarea războiului. Căci, după acest scurt inter- 
mezzo lumesc, el continuă în aceeaşi notă mărtur- 
isitoare: „Dar, eu cred în Adevăr şi ştiu că nu e put- 
ere în lume mai mare decât Adevărul! Să vă ajute 
Dumnezeu, domnilor judecători, să fiţi nu judecă- 
tori drepți, ci judecători Adevăraţi! ” 


Sunt cuvinte inspirate de Duhul Adevărului, 
adresate peste vremi generaţiilor viitoare de 
români! Da, rugămintea i-a fost îndeplinită: Mircea 
Vulcănescu a fost dăruit cu cinstea de a pătimi şi de 
a muri pentru Adevărul pe care l-a mărturisit o viață 
întreagă! lar dacă judecătorii vremii sale nu au fost 
nici drepţi, nici adevăraţi, suntem sigur că acei 
judecători Adevăraţi pe care îi invocă filosoful 





dimensiunii româneşti a existenței au dat deja 
sentința pe care o merită pe deplin. 


În lumina acestei atitudini, întrebarea dacă Mircea 
Vulcănescu e un martir al lui Hristos sau un crimi- 
nal e, evident, una retorică. Răspunsul final, pe care 
de fapt îl anticipăm cu toții, dat în lumina Adevăru- 
lui, nu poate fi decât unul singur. Cale de mijloc 
între cele două alternative nu poate exista! 


Note: 


l https://ziare.com/stiri/magistrati/de-ce-a-respins- 
justitia-reabilitarea-lui-mircea-vulcanescu-decedat- 
in-temnitele-comuniste-de-la-aiud-1583727 şi 
https://r3media.ro/s-a-lepadat-sau-nu-s-a-lepadat- 
biserica-ortodoxa-romana-de-mircea-vulcanescu- 
cat-fals-si-cat-adevar-cuprinde-adresa-cancelariei- 
sfantului-sinod-privitor-la-criminalul-de-razboi/ 


2 Legea 221/2009 „privind condamnările cu carac- 
ter politic şi măsurile administrative asimilate aces- 
tora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 
decembrie 1989” prevede la Art. 1 a) „Constituie 
condamnare cu caracter politic orice condamnare 
dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, 
pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decem- 
brie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 
6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut 
drept scop împotrivirea față de regimul totalitar 
instaurat la data de 6 martie 1945”. Formularea e 
prea restrictivă şi nu se poate aplica lui Vulcănescu. 
Acesta s-a împotrivit comunismului în general, 
inclusiv prin asocierea sa la guvernarea care a par- 
ticipat la războiul anticomunist. Dar acest fapt nu se 
poate echivala cu o împotrivire față de regimul 
totalitar instaurat la 6 martie 1945, iar Vulcănescu 
nu a fost condamnat pentru împotrivirea la acel 
regim. 


3 Legea Nr. 50 / 20 ianuarie 1945: Art. 1 Sunt crim- 
inali de război cei care, în orice calitate: a) Au supus 
la un tratament inuman, contrariu dreptului inter- 
naţional, pe prizonierii şi ostatecii de război; b) Au 
ordonat sau săvârşit acte de cruzime sau de supri- 
mare asupra populaţiunii din teritoriile în care s-a 
purtat războiul; c) Au ordonat sau inițiat înființări 
de ghetouri, lagăre de internare, deportări, din 
motive de adversitate politică sau rasială; d) Au 
ordonat sau executat represiuni colective sau indi- 
viduale, cum şi cei care au ordonat deplasări şi 
transporturi de persoane, în scopul vădit al exter- 
minării celor transportaţi sau au ordonat sau organi- 
zat munci excesive cu scop vădit de exterminare; e) 
In calitate de comandanți, directori, supraveghetori, 
paznici de închisori, lagăre de prizonieri sau de 
internați politici, de deportaţi sau de deținuți politi- 
ci, de lagăre sau detaşamente de muncă obligatorie, 
însoțitori de transporturi de deportaţi, au supus cu 
cruzime sau continuu la tratamente neomenoase pe 
cei aflați în puterea lor; f) In calitate de ofiţeri de 
poliție judiciară sau anchetatori, cu orice titlu şi în 
sprijinirea politicii de război au prigonit şi supus la 
cazne unele persoane pentru faptul că acestea erau 
adversari ai războiului sau ai regimului de dictatură, 
precum şi cei care, în calitate de procurori sau 


continuare în pag. 8 


PERMANENTE 


Din Temniţele Memoriei ţ 15 februarie 1936 


Prima jertfă a Cetăţuilor legionare: Olimpia Zeană 


Olimpia s-a născut în 1915 în satul Dolean 
din apropierea Salonicului, în familia harni- 
cilor plugari armâni Nicolae şi Maria. Va 
urma şcoala primară în satul său apoi, la 
vârsta de 10 ani, vine în România împreună 
cu bunica maternă şi se stabileşte în Cadri- 
later, la Bazargic. Era toamna lui 1925 şi 
făceau parte din primul lot de colonişti 
armâni care veneau din Macedonia gre- 
cească pentru a se stabili în ţară (1500 
familii sunt colonizate în această fază, cu 
acordul Guvernului Brătianu). In 1928 se 
vor stabili la Bazargic şi părinţii şi frații 
Olimpiei. 

Olimpia va urma liceul „Domnița Ileana” la 
Bazargic, apoi după terminarea acestuia, în 
1933, decide să urmeaze Facultatea de 
Medicină, secția Farmacie. Dă examenul de 
admitere la Facultate şi începe anul obligato- 
riu de practică farmaceutică la Râmnicu Vâl- 
cea. Revine apoi ca studentă la Bucureşti. 
Aderă cu tot sufletul la Mişcarea Legionară, 
ataşându-se total de Nicoleta Nicolescu pe 


MIRCEA VULCĂNESCU: 
MARTIR SAU CRIMINAL? 


care o va urma până la moarte. Vor locui 
împreună într-o cameră alături de alte 
legionare, Nataliţa Cojocaru şi Constanţa 
Stănciulea. 


Mereu prezentă în activitatea legionară, 
Olimpia participă la taberele de muncă, este 
curiera de încredere a Nicoletei şi una dintre 
fetele care fac parte din serviciul de 
supraveghere a grupului Mihail Stelescu — 
serviciu înființat de Nicoleta după 
descoperirea complotului pe care Stelescu îl 
pusese la cale pentru uciderea Căpitanului. 
In 1935 o găsim în tabără la Carmen Sylva 
unde, din cauza efortului mare şi a sănătăţii 
ei şubrede, va face pleurezie de care se va 
vindeca până la finele anului. 


La începutul lunii februarie 1936, Olimpia 
porneşte la ordin în urmărirea unui legionar 
suspectat de trădare cu grupul Stelescu. Vre- 
mea era rece, Olimpia era sensibilă şi bol- 
năvicioasă. A pornit fără să țină cont că avea 
părul ud. O răceală puternică o pune la pat şi 
se dovedeşte a fi o meningită tuberculoasă. 
Evoluţia este galopantă, ducând-o într-o săp- 
tămână în mormânt. La 15 februarie trece la 
Domnul senină şi bucuroasă că a putut fi de 
folos Legiunii, Căpitanului şi Nicoletei. 

Va fi înmormântată în Cimitirul Sfânta 
Vineri din Bucureşti. La înmormântarea ei 
participă Căpitanul, Generalul Cantacuzino, 
Nicoleta Nicolescu cu Cetăţuile Legionare. 
În cuvântul rostit în fața gropii deschise, 
Căpitanul stabileşte că numele Olimpiei 
Zeană se va pomeni în apelul făcut în 
deschiderea tuturor şedinţelor legionare 
ținute de Cetăţui după numele lui Sterie 
Ciumetti şi al lui Virgil Teodorescu. 

Toţi fraţii Olimpiei au făcut parte din Miş- 
carea Legionară, între aceştia cel mai cunos- 
cut fiind doctorul Ionel Zeană care a pătimit 
timp de 15 ani în temniţele comuniste. 


Noi mereu te plângem soră, iar tu dormi 
mereu... Olimpia Zeană — PREZENT! 


CEZARINA CONDURACHE 


în slujba organelor de propagandă germană, 
activând în scopul de a alătura şi a aservi România 


Germaniei hitleriste. 


ANUL XXIV, NR. 2, FEBRUARIE 2021 


Cuvântul Generalului Gheorghe 
Cantacuzino Graniceru la înmormântarea 
Olimpiei Zeană: 


Intristată adunare, 
Un înger s-a desprins dintre noi şi s-a suit la cer. 
Olimpia Zeană a murit. 


Studentă la farmacie, de 20 de ani, era o podoabă a Legiu- 
nii şi prin virtuțile ei aducea pe altarul Patriei parfumul sfin- 
tei tămâi a tinereţii ce se jertfeşte. 

Dar de ce atâtea calități în frageda ei faptură? 

Răspunsul îl vom găsi chiar în obârşia ei şi dacă părinţii ei 
au ştiut să o crească cu frica lui Dumnezeu şi în cultul 
patriei, sângele macedonean ce curgea prin vinele sale a 
adus desigur cu el râvna şi virtuțile de care vorbeam. 


Dacă familia îndurerată pierde un copil iubit, Legiunea se 
desparte de o legionară care, în toată tinereţea ei, marca o 
activitate pe care ar râvni-o orice bătrân. 

Pentru copilul iubit în faţa căruia azi stăm înmărmuriți şi 
familia ei şi familia legionară, să împletim durerile noastre 
şi în faţa crudei lovituri să ne ajutăm ca să putem suporta. 


Fiinţă curată, copil nevinovat care nu a avut timp să păcă- 
tuiască, Dumnezeu cel bun, cel drept şi cel mare ne-ar bate 
dacă am spune „Dumnezeu s-o ierte” pentru că Dumnezeu 
nu are ce ierta şi dreptul ei suflet curat s-a suit la cer pentru 
a fi, ca şi pe pământ, în preajma îngerilor ca o podoabă. 
Iar noi cei care am rămas, mişcaţi până la lacrimi şi profund 
emoţionaţi prezentăm familiei sincerele noastre con- 
doleanţe şi, salutând-o legionăreşte, spunem „să-i fie între 
noi memoria eternă!”. 


„Cuvântul Argeşului”, 1 martie 1936 


- 


neomenoase pe cei aflați sub puterea lor; h) Ofițerii 
de poliţie judiciară sau anchetatorii cu orice titlu în 
chestiuni cu caracter politic sau rasial care au comis 
acte de violenţă, torturi sau alte mijloace ilegale de 


judecători civili sau militari, prin acte săvârşite în 
îndeplinirea atribuțiunilor lor, au întreţinut teroarea 
sau violenţa; g) Părăsind teritoriul naţional s-au pus 
în slujba Germaniei hitleriste şi au atacat ţara prin 
scris, prin grai sau prin orice alt mod; h) Cei care, 
în orice alt mod, au călcat regulile dreptului inter- 
național cu privire la conducerea războiului. Art. 2 
Sunt profitori de război: a) Cei care, în orice cali- 
tate, participând la conducerea războiului, au real- 
izat averi ilicite; b) Cei care, în orice calitate, prof- 
itând prin abuz sau prin violență de legiuirile sau 
măsurile de fapt, cu caracter hitlerist, legionar, sau 
rasist, au realizat averi ilicite. 


4 Legea Nr. 51/ 20 ianuarie 1945: Art. 1 Sunt vino- 
vaţi de dezastrul ţării: a) Acei care au instaurat 
regimul de dictatură şi având răspunderea politică 
efectivă, au pus în primejdie securitatea Statului, 
prin încheierea de tratate de alianță politică cu Ger- 
mania hitleristă, prin permiterea intrării armatelor 
operative germane pe teritoriul țării sau prin 
pornirea războiului împotriva URSS şi a Naţiunilor 
Unite; b) Acei care militând printr-o activitate 
susținută pentru o politică externă alături de Ger- 
mania hitleristă, au consimţit la cedarea Transil- 
vaniei de Nord; c) Acei care prin amenințări, prin 
acte de teroare sau orice acţiune ilegală au urmărit 
să impună României o orientare politică alături de 
Germania hitleristă; d) Acei care interesat s-au pus 


5 Legea Nr. 312/21 aprilie 1945: Decret-lege pen- 
tru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de 
dezastrul țării sau de crime de război. Art. 1 Sunt 
vinovaţi de dezastrul țării cei care: a) militând pen- 
tru hitlerism sau fascism şi având răspunderea 
politică efectivă au permis intrarea armatelor ger- 
mane pe teritoriul țării; b) După 6 septembrie 1940, 
au militat pentru pregătirea sau desăvârşirea 
faptelor de mai sus prin graiu, prin scris sau prin 
orice alte mijloace. Art. 2 Sunt vinovaţi de dezas- 
trul țării prin săvârşirea de crime de război cei care: 
a) Au hotărât declararea sau continuarea războiului 
contra URSS şi Naţiunilor Unite; b) N-au respectat 
regulile internaţionale cu privire la conducerea 
războiului; c) Au supus la un tratament inuman pe 
prizonierii sau ostaticii de războiu; d) Au ordonat 
sau săvârşit acte de teroare, cruzime sau de supri- 
mare asupra populaţiunei din teritoriile în care s-a 
purtat războiul; e) Au ordonat sau săvârşit represiu- 
ni colective sau individuale în scop de persecuție 
politică sau din motive rasiale asupra populației 
civile; f) Au ordonat sau organizat munci excesive 
sau deplasări şi transporturi de persoane în scopul 
exterminării acestora; e) Comandanții, directorii, 
supraveghetorii şi paznicii de închisori, de lagăre 
de prizonieri sau de internați politici, de deportați 
sau de deţinuţi politici, de lagăre sau detaşamente 
de muncă obligatorie, care au supus la tratamente 


constrângere; i) Procurorii sau judecătorii civili ori 
militari care au ajutat sau săvârşit — cu intenție — 
acte de teroare sau violență; ]) Au părăsit teritoriul 
naţional pentru a se pune în slujba hitlerismului sau 
fascismului şi au atacat ţara prin scris, prin graiu, 
sau în orice alt mod; k) Şi-au însuşit ilicit sau 
abuziv bunuri private sau politice din teritoriile în 
care s-a purtat războiul, 1) Au realizat averi în mod 
ilicit, cu ocazia participării la conducerea războiu- 
lui, în orice calitate, ori profitând de legătura lor cu 
asemenea persoane sau de legiuirile şi măsurile de 
fapt cu caracter hitlerist, legionar sau rasial; m) Au 
ordonat sau inițiat înființări de ghetouri, lagăre de 
internare ori deportări din motive de persecuție 
politică sau rasială; n) Au ordinat edictarea de 
legiuiri sau măsuri nedrepte de concepţie hitleristă, 
legionară sau rasială, ori au practicat — cu intenţie — 
o excesivă a legilor derivate din starea de război 
sau a dispoziţiunilor cu caracter politic sau rasial; 
0) S-au pus în slujba hitlerismului sau fascismului 
şi au contribuit prin fapte proprii la realizarea scop- 
urilor lor politice sau la aservirea vieții economice 
a ţării în detrimentul intereselor poporului român. 


Ohttps ://revista22.ro/eseu/alexandru-flori- 
an/mircea-vulc259nescu-35 1 i-memoria-public259 


BOGDAN MUNTEANU 





ANUL XXIV, NR. 2, FEBRUARIE 202] 


PERMANENTE 


Modelul Alexandru loan Cuza 
— 155 ani de la detronarea sa — 


CONSTANTIN MIHAI 


Se împlinesc 155 de ani de la îndepărtarea domni- 
torului Alexandru loan Cuza „când istoria Români- 
lor a avut de înregistrat detronarea primului Dom- 
nitor al României Unite, printr-un act mişelesc de 
trădare. Şi cu toate că o atât de lungă trecere de 
vreme ar fi trebuit să dea răgaz patimilor să amu- 
țească şi dreptei judecăţi să restabilească adevărul 
istoric, urmaşii conjuraţilor şi trădătorilor de la 11 
februarie 1866, cât şi supraviețuitorii lor, continuă 
să ponegrească memoria fostului Domnitor, bârfin- 
du-l şi după moarte cu aceeaşi mişelie şi ură cu care 
a fost combătut în viață”. General şi Ministru de 
Război (12 aprilie 1864 — 29 ianuarie 1866), în 
guvernele conduse de Mihail Kogălniceanu, Con- 
stantin Bosianu şi Nicolae Creţulescu, Săvel Manu 
a explicat întreaga conjurație care a dus la detrona- 
rea lui Alexandru loan Cuza, printr-o operă pusă la 
cale de o serie de trădători. 


Cu câteva săptămâni înainte de deschiderea came- 
relor (corpurile legiuitoare), Alexandru loan Cuza 
trimitea împăratului Napoleon al III-lea o scrisoare, 
în care îl ruga să desemneze un prinţ străin de neam 
latin, căruia să îi încredinţeze tronul României. Ale- 
xandru Cantacuzino, consilier la Curtea de Casaţie, 
a fost însărcinat cu remiterea scrisorii lui Napoleon 
al III-lea. Acesta a răspuns acestei scrisori, dar răs- 
punsul „dovada cea mai strălucită a patriotismului 
lui Alexandru loan Cuza, în loc să figureze în arhi- 
velg Statului, a fost sustras cu mai multe documen- 
te”2. 


Săvel Manu menţionează faptul că Emille Olivier, 
fostul ministru al lui Napoleon al III-lea, în lucrarea 
sa dedicată domniei ultimului Bonaparte, afirma că 
la Ministerul Afacerilor Externe şi în arhivele fran- 
ceze s-a regăsit întreaga corespondenţă din 1860 
dintre Împăratul Franţei şi Prințul Cuza. Mai mult, 
din scrisorile dezvăluite de Ollivier reiese foarte 
clar că Napoleon al III-lea îi propusese lui Alexan- 
dru loan Cuza la care ţinea foarte mult să consoli- 
deze toate liniile de frontieră ale ţării din punct de 
vedere militar, şi linia Dunării şi să proclame inde- 
pendenţa României. Napoleon al III-lea îşi asuma 
obligaţia de a obține din partea Europei recunoşte- 
rea acestei independențe. Bucuria lui Alexandru 
loan Cuza este atât de mare încât îi împărtăşeşte 
secretarului său, Dimitrie Sturza, conţinutul scriso- 
rii. Din păcate, acesta din urmă îi comunică lui loan 
Ghica conţinutul scrisorii, care este transmis mai 
departe de către ambii consulului englez, german şi 
austriac, alertând guvernele ţărilor respective şi 
presa străină. În aceste condiții, planul lui Napole- 
on al III-lea devine nerealizabil, întrucât împăratul 
Franţei dorise să pună Europa în faţa unui fapt 
împlinit, constrângând Turcia şi influențând Marile 
Puteri să admită noua stare de lucruri din România. 
Durerea lui Alexandru loan Cuza era cu atât mai 
mare cu cât a primit telegrama lui Napoleon al III- 
lea care spunea foarte răspicat: O ţară care are ase- 
menea trădători nu merită independenţa. Alexan- 
dru loan Cuza a încercat să îl aresteze pe Dimitrie 
A. Sturza pentru actul său de trădare, dar acesta a 
fugit în Turcia, „pe care o servise în detrimentul 
patriei şi a națiunii române”. 

Aşadar, trădarea lui D. A. Sturza este evidentă pen- 
tru toată lumea, împiedicând realizarea visului inde- 
pendenței, care ar fi generat avantaje enorme pentru 
noul stat român. Marele Domnitor Alexandru loan 
Cuza, cum inspirat îl numeşte Săvel Manu, care se 
revendica de la ideile lui Cavour, vroia unirea 
neamului românesc prin dezrobirea Transilvaniei, 
Bucovinei şi a tuturor provinciilor subjugate. Din 
nefericire, conjurația şi trădarea pusă în slujba stră- 
inilor, mai ales a Austriei, au împiedicat înfăptuirea 
acestui mare ideal. 


Politicienii vremii îl acuzau pe Alexandru loan 
Cuza pentru lovitura de stat din 2 mai 1864, răs- 
pândind tot felul de calomnii la adresa domnitoru- 
lui. Un lucru este cert: fără acea lovitură de stat, nu 
s-ar fi putut deschide „calea cea mare a reformelor 
sociale democratice: din acea zi de salvare, ţăranul 
român s-a ridicat mândru, independent, proprietar 
cu vot, şi cu toate fericirile după care suspina de 
secole... Fiecare zicea că înfrăţirea şi unirea va face 
mărirea neamului românesc, iar marele Cuza-Vodă, 
ca un al doilea Ştefan cel Mare, îşi privea cu bucu- 
rie şi mândrie opera geniului său românesc””. 

A.D.Xenopol subliniază faptul că Alexandru loan 
Cuza „a fost săpat de potrivnici în tot timpul dom- 


niei sale”. Pe lângă uneltirile interne şi încercările 
„de a atrage puterile garante în scopurile urmărite 
de răsturnători, se adaugă şi misiunea lui Panu din 
străinătate'”5. Conjuraţia împotriva domnitorului 
Alexandru loan Cuza s-a format încă din 1865, cău- 
tând „să se ascundă, inițial, sub nişte forme literare, 
înjghebându-se, câteva săptămâni după lovitura de 
stat, o societate literară şi politică, care avea drept 
scop mărturisit apărarea regimului constituțional, 
iar drept scop ascuns împotrivirea pe toate căile la 
măsurile arbitrare şi despotice”9. Această societate 
denumită societatea progresului era alcătuită din: 
G. Gr. Cantacuzino, doctor în drept şi demisionat 
din postul de magistrat al Curţii de Apel, Grigore 
Cantacuzino, Neculai Racoviţă, Panaite Iatropol, 
Apostol Mănescu, Emanuel Creţulescu, 
G.C.Filipescu, Gr.Lahovary. Întrucât această socie- 
tate nu dispunea de elemente energice pentru a pune 
în aplicare conjuraţia, s-a încercat o apropiere de 
anumiţi oameni politici: C.A. Rosetti, loan 
C.Brătianu, Lascăr Catargiu, Dimitrie Ghica, Petre 
Mavrogheni, Neculai Golescu, loan Ghica şi Dimi- 
trie A. Sturza. Aceştia decid detronarea lui Alexan- 
dru loan Cuza prin orice mijloace şi chiar prin asa- 
sinare. Nefiind siguri de reuşita acestui plan fără 
sprijinul garnizoanei militare, ei atrag câţiva mili- 
tari superiori: colonelul Haralambie, colonelul Cre- 
țulescu, colonelul T.Călinescu, colonelul Berindei, 
colonelul Gheorghiu, maiorul D.Leca, căpitanul 
Lipoianu, căpitanul Pilat, căpitanul Handoca, căpi- 
tanul Costescu, căpitanul Candiano Popescu, căpi- 
tanul Mălinescu. 


Asemenea celor care l-au răstignit pe Hristos, stri- 
gând Acesta este fiul Domnului, să-l omorâm pe el 
şi vom stăpâni lumea, conjuraţii şi trădătorii cereau 
uciderea domnitorului român. Deşi era informat în 


legătură cu existența unor conspirații sau atentate, 
Alexandru loan Cuza era nepăsător, necrezând că s- 
ar putea întâmpla asemenea fapte. Pentru a înde- 
plini acest act mişelesc, „ofiţerii trădători au adus la 
palat două companii din Regimentul 8 linie, un 
batalion de vânători, două baterii de artilerie cu roţi- 
le înfăşuraţe cu fân şi două companii din batalionul 
de geniu”!. 

În noaptea zilei de 10-11 februarie 1866, la orele 4, 
conjuraţii intră în palat şi îl obligă pe domnitorul 
Alexandru loan Cuza, sub presiunea armelor, să 
abdice, punându-l să semneze şi decretul: Noi Ale- 
xandru loan 1, conform dorinței naţiunei întregi şi 
angajamentul ce am luat la suirea mea pe tron, 
depun astăzi 11/22 fevruarie 1866 cârma guvernu- 
lui în mâna unei locotenențe domneşti şi a unui 
minister ales de popor. 


După răsturnarea lui Alexandru loan Cuza s-a alcă- 
tuit locotenența domnească din care făceau parte 
generalul Nicolae Golescu, Nicolae Haralambie şi 
Lascăr Catargiu, numind un minister sub preşedin- 
ţia lui loan Ghica. Pentru a pune capăt crizei de 
tron, Camera şi Senatul întrunite în 11 februarie 
1866 au stabilit prin vot alegerea fratelui regelui 
Leopold II al Belgiei, Filip, conte de Flandra şi duce 
de Saxonia. Cu trei zile mai târziu ministrul A face- 
rilor Externe din Belgia comunica la Bucureşti 
mesajul lui Filip de Flandra, care se simţea onorat, 
măgulit şi recunoscător pentru alegerea sa, ca şi 
regele Leopold, dar se vedea nevoit să refuze. De 
altfel, alegerea lui Filip de Flandra provoca oareca- 
re neliniște la Curtea rusească, nefiind nici pe pla- 
cul lui Napoleon al III-lea. În cele din urmă s-a 
optat pentru varianta principelui Carol de Hohenzo- 


continuare în pag. 10 





10 


MODELUL ALEXANDRU IOAN CUZA 
— 155 ANI DE LA DETRONAREA SA — 


lern, sprijinit de Franţa şi Anglia, în vârstă de 27 de 
ani, locotenent atunci în regimentul de dragoni al 
gardei prusace, al doilea fiu al principelui Carol- 
Anton de Hohenzolern-Sigmaringen şi prin mama 
sa, principesa losefina, înrudit cu Napoleon al III- 
lea, „coborâtor din Frederic al VI-lea de Zoller, 
burgravul de Nirnberg, care luptase la Nicopole, în 
1396, alături de Mircea cel Bătrân”. 


Ce i se reproşa de fapt lui Alexandru loan Cuza? 


În actul forțat de abdicare, se spunea că Alexandru 
loan Cuza conform dorinței naţiunii şi a angaja- 
mentului luat la suirea sa pe tron în 1859 ca domn 
al Principatelor Române, cedează puterea unei loco- 
tenențe domneşti. Este adevărat că domnitorul îşi 
luase acel angajament de a pregăti calea pentru un 
principe străin, dar nu în condiţiile unei conjurații 
monstruoase, ci al unui act voluntar de predare a 
puterii, lucru care nu se întâmplase, dimpotrivă el 
fusese izgonit realmente în ciuda voinței naţiunii 
române care îl iubea pentru tot ceea ce făcuse. 


Câştigând încrederea Sultanului şi învoirea lui la 
contopirea guvernelor şi a adunărilor legiuitoare, 
învoire încredințată prin firmanul de organizare 
administrativă a Moldovei şi Valahiei din 2 decem- 
brie 1861, prin care se desfiinţau drepturile comisiei 
centrale din Focşani pentru întreaga durată a unirii 
acestor guverne şi adunări, Alexandru loan Cuza 
aduce la cunoştinţa românilor, în proclamația de la 
11 decembrie 1861 că: „Unirea este îndeplinită, 
naționalitatea română este întemeiată. Acest fapt 
dorit de generaţiile trecute..., chemat cu căldură de 
noi a fost recunoscut de Inalta Poartă şi de Puterile 
garante... Alesul vostru vă dă astăzi o singură 
Românie”. 

lată aşadar ce oferea Alexandru loan Cuza români- 
lor: o Unire îndeplinită, o întemeiere a naționalități 
şi o singură Românie, deşi visul său de mai târziu 
pentru o întregire completă este zădărnicit de trăda- 
rea lui D. A. Sturza, aşa cum arătam mai sus. 


Alexandru loan Cuza este părintele României 
moderne, prin reformele pe care le-a adoptat, cu 
ajutorul lui Mihail Kogălniceanu reuşeşte să ofere o 
„dezlegare corespunzătoare intereselor naționale”: 
secularizarea averilor mânăstireşti, împroprietărirea 
țăranilor, democratizarea ţării printr-o lege electora- 
lă „care să asigure drepturile cetăţeneşti şi pe seama 
celor nerăsfățaţi de soart㔀. Întrucât ultimele două 
reforme nu puteau fi împlinite „cu o cameră privile- 
giată, precum cea aleasă pe temeiul Convenţiei de 
la Paris”, Kogălniceanu a convins pe Cuza de a da 
acea lovitură de stat din 2 mai 18647. 


Problema averilor mânăstireşti se cerea demult 
rezolvată, mai ales că s-ar fi putut pierde multe 
mânăstiri în dauna grecilor. Această măsură adopta- 
tă de Cuza era tocmai pentru salvarea mânăstirilor 
româneşti, păstrându-se astfel multe dintre aceste 
lăcaşuri de cult. Relația dintre Alexandru loan Cuza 
şi Episcopul Calinic de la Cernica era de profundă 
apropiere sufletească şi de preţuire aleasă, relaţie 
care s-a concretizat în multe momente, inclusiv 
atunci când domnitorul Alexandru loan Cuza a 
refuzat o cerere de îndepărtare a Episcopului Cali- 
nic, replicând foarte energic: „Te schimb pe tine, 
dar pe Episcopul Calinic niciodată, întrucât este un 
Sfânt”. lată cum Alexandru loan Cuza descoperise 
sfințenia Episcopului Calinic încă din timpul vieții 
acestuia. 

Între 1859-1864 episcopul Calinic a refăcut şi 
redeschis schitul Frăsinei, construit în 1763, dar mai 
apoi părăsit. În 1863 episcopul Calinic a construit la 
mânăstirea Frăsinei o biserică nouă, o clopotniță şi 
a adăugat noi chilii. Aici, Prea Sfinţitul Calinic a 
introdus rânduiala athonită şi „blestemul” asupra 
hotarelor mânăstireşti, prin care se interzicea intra- 
rea femeii. Întrucât în acea perioadă a intrat în 
vigoarea legea secularizării averilor mânăstireşti, 
episcopul Calinic a cerut lui Alexandru loan Cuza 
ca mânăstirea să rămână cu toate bunurile, cerere 
aprobată de domnitor. Prin urmare, Alexandru loan 
Cuza a sprijinit Biserica Ortodoxă Română prin 
toate măsurile sale, în pofida minciunilor proferate 
de monstruoasa coaliție care se continuă până astăzi 


PERMANENTE 


referitoare la naționalizarea bunurilor mânăstireşti. 


Legea secularizării averilor mânăstireşti nu a fost 
dată pentru „a spori avuţia ţării”, aşa cum tendenţios 
se afirmă. Este adevărat că anumite mânăstiri şi 
schituri au fost transformate în biserici de mir şi că 
se instituise un impozit de 10% asupra veniturilor 
nete ale mânăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii 
şi centre de asistenţă socială. În faţa acestor măsuri, 
mitropolitul Sofronie Miclescu a făcut mai multe 
proteste. Să nu uităm că Sofronie Miclescu a mani- 
festat temeri față de marele act al Unirii Principate- 
lor din 24 ianuarie 1859, ezitând să prezideze adu- 
narea electivă din 17 ianuarie 1859. Apoi, şi-a adus 
contribuţia sa, fiind ales chiar preşedintele Divanu- 
lui ad-hoc al Moldovei. Mitropolitul Sofronie s-a 
opus reformelor lui Cuza, acuzând o imixtiune a 
politicului în viaţa Bisericii, ceea ce a dus, în cele 
din urmă, la suspendarea şi înlăturarea sa din scaun, 
la 7 noiembrie 1860. 


Prin legea secularizării s-au confiscat anumite averi 
pe care le aveau unele mânăstiri din Sfântul Munte 
Athos şi pe care le-au primit cu mult timp înainte de 
la alți domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul 
ş.a.) pentru ca monahii athoniţi să se roage pentru 
bunăstarea domniilor lor. Numeroase documente în 
limbile greacă, slavă veche şi română „atestă faptul 
că toate mânăstirile din Sfântul Munte Athos au pri- 
mit de-a lungul veacurilor cele mai multe ajutoare 
din partea Bisericii Ortodoxe Române şi a domnito- 
rilor români. După ocuparea Constantinopolului de 
turci, în 1453, singurii sprijinitori ai trăitorilor de pe 
muntele sfânt au fost conducătorii Principatelor 
Române. Voievozii români au fost asemănaţi, din 
acest punct de vedere, cu împărații Constantin cel 
Mare şi Iustinian. lar despre Sfântul Constantin 
Vodă Brâncoveanu (1688-1714) s-a spus pe drept, 
că prin imensul ajutor pe care l-a acordat mânăstiri- 
lor athonite, a fost mai darnic decât oricine dintre 
împărații bizantini. Mânăstirile athonite au primit 
de la toţi voievozii români nu numai ajutoare 
băneşti, dar şi danii în metoace bogate, sate, moşii, 
păduri, Pg deorii, bălți şi numeroase alte venituri în 


Pat) 


natură 


Chestiunea secularizării averilor mânăstireşti închi- 
nate reprezintă un proces mai vechi între ţară şi 
călugării greci; istoricul acestui proces este lung, 
începând înainte de Matei Basarab. Abuzurile 
monahilor greci în administraţia lor întrecuseră 
orice limită. În timp ce Cuza spera să termine acest 
proces astfel încât să nu mai fie niciun apel din par- 
tea călugărilor greci, miniştrii Creţulescu şi Cr. Tel 
se grăbesc să scoată limba greacă din biserică. 
Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, cu Alex 
Papiu Ilarianu, ministru la justiţie şi Dimitrie Bolin- 
tineanu la culte, rezolvă problema spinoasă a secu- 
larizării mânăstirilor închinate, „fără consimțămân- 
tul Puterilor garante, dar cu sprijinul vădit al împă- 
ratului Napoleon al III-lea, care, în noiembrie 1863, 
spunea lămurit: ar fi potrivnic dreptului public 
european să se silească guvernul Moldo-României 
să lase mânăstirile care alcătuiau, în stare de mână 
moartă, o foarte mare parte din țeritoriul lor, sub 
ocârmuirea călugărilor străini”. Legea seculari- 
zării averilor mânăstireşti este votată de majoritate 
la sfârşitul anului 1863. 


Votându-se legea secularizării averilor mânăstireşti, 
„Cuza-Vodă destituie egumenii greci de la toate 
mânăstirile şi dispune ca arenzile moşiilor mânăsti- 
rilor închinate să fie adunate la vistierie, înscriind în 
bugetul anului 1863 la venituri suma de 26 milioa- 
ne lei, apoi ordonă tribunalelor să nu mai legalizeze 
învoieli între egumenii mânăstirilor închinate şi par- 
ticulari privitoare la cesiuni de pământuri” | . 

Problema legii rurale şi a legii electorale a fost şi 
mai delicată. Proiectul de lege al lui Kogălniceanu 
care viza deplina împroprietărire a ţăranilor nu a 
putut fi dezbătut de Adunare, majoritatea fiind 
împotriva sa. În aceste condiţii, Kogălniceanu şi-a 
prezentat demisia, care a fost respinsă de domnitor. 
Alexandru loan Cuza l-a însărcinat pe acelaşi 
Kogălniceanu să prezinte Adunării un proiect de 
lege electorală, care să asigure tuturor claselor 
sociale posibilitatea de a fi reprezentate în Adunare 
şi de a-şi apăra interesele. La 2 mai 1864, Adunarea 
a refuzat să ia în dezbatere proiectul până când nu 
se elimina „neînţelegerea constituţională dintre ea şi 


ANUL XXIV, NR. 2, FEBRUARIE 202] 


guvern”. Atunci Kogălniceanu a citit decretul de 
dizolvare al Adunării. Constantin Şutu cerea inter- 
venția armată a Turciei împotriva lui Cuza şi a lui 
Kogălniceanu. 


Astfel, la 2 mai 1864, Alexandru loan Cuza dă acea 
lovitură de stat, arătând într-o proclamaţie către 
popor că, „după ce toate serviciile sale pentru cauza 
naţională au fost uitate de Adunare şi drept răsplată 
pentru devotamentul său, alesul României nu a găsit 
decât ultragiul şi calomnia”, fiind nevoit să supună 
votului popular schimbarea constituţiei şi noua 
lege electorală. La 21 mai 1864 rezultatul plebisci- 
tului este unul zdrobitor: 683.928 voturi pentru 
reformele lui Cuza şi 1307 contra. Statutul lui 
Cuza care prevedea şi un Senat „ca un corp cum- 
pănitor”, cu membri de drept şi 64 de senatori 
numiți de Domn, nu anula convenţia de la Paris, 
care constituia fundamentul organizării constituțio- 
nale a Principatelor Unite, schimbând acele părți ale 
ei care nu mai corespundeau noi ordini, prin des- 
ăvârşirea Unirii sub un singur Domnitor, cu un sin- 
gur guvern. În timp ce Regulamentul Organic şi 
Convenția de la Paris erau constituţii impuse în 
parte de străini, Statutul lui Cuza era oferit de un 
Român, Domnul ales al Țărilor Unite. Sistemul uni- 
cameral era înlocuit de cel bicameral. 


Presa străină începuse să atace lovitura de stat, con- 
siderând-o o idee napoleoniană. De asemenea, con- 
ferința diplomaților din Constantinopol nu o vedea 
bine, Turcia cerând o intervenție diplomatică. Cuza 
s-a deplasat la Constantinopol, la 25 mai 1864, reu- 
şind să obţină recunoaşterea Statutului şi a legii 
electorale, cu mici modificări, precum şi a plebisci- 
tului. Astfel, „lovitura de stat a trecut în domeniul 
legalităţii internaționale; s-a încuviințat chiar princi- 
piul autonomiei depline, ca Principatele Unite să-şi 
poată schimba în viitor legile privitoare la ocârmui- 
rea dinlăuntru fără niciun amestec străin, afară, bine 
înţeles, de legăturile cu Imperiul Otoman” 15. 


La 6 iulie 1864 Cuza va afirma printr-o proclamaţie 
că: „România numai de astăzi intră în autonomia ei 
dinlăuntru. ÎInaltele puteri au consfințit acum în 
toată întinderea, autonomia noastră”. Adversarii 
săi politici (Eugen Carada, Costache Negri ş.a.) îl 
învinuiau pe Domnitor că prin călătoria sa la Con- 
stantinopol, „ar fi făcut act de vasalitate şi crimă de 
les naţionalitate”. De fapt, ceea ce reuşise Alexan- 
dru loan Cuza era „desființarea privilegiilor sociale 
şi politice ale oligarhiei”, asigurând autonomia 
internă a Ţării Româneşti. Preţul plătit de Ale- 
xandru loan Cuza a fost detronarea de la II 
februarie 1866. Mihail Kogălniceanu va afirma cu 
îndreptăţire că „nu greşelile principelui Cuza au fost 
cauza căderii lui, ci faptele sale l-au răsturnat”. Dar 
faptele lui Cuza au rămas peste timp ca o dovadă a 
caracterului său deosebit, a demnităţii sale de ade- 
vărat român: „întărirea naţionalității române, înche- 
garea Statului român”. 

„În adevăr, îndreptările cele mai de seamă, făcute cu 
ajutorul lui Kogălniceanu, un principe străin nu ar fi 
avut nici îndrăzneala, nici putinţa de a le îndeplini 


continuare în pag. 11 





ANUL XXIV, NR. 2, FEBRUARIE 2021 


PERMANENTE 


România şi sfârşitul Europei (43) 


Preot prof. MARIUS VIŞOVAN 


Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de 
prestigiu, ministru de externe al României în perio- 
ada Statului Naţional-Legionar (1940-1941) şi a 
Guvemului Naţional de la Viena (1944-1945). 
Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” consti- 
tuie un izvor documentar de excepţie. 


Întrebarea se pune până la ce punct puteau 
Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, partizanii lor poli- 
tici şi diplomaţii care erau în confidenţele lor, 
precum şi clica de la Palat să-şi facă o cât de 
mică iluzie asupra posibilităţilor unei prezențe 
militare a occidentalilor în România şi a pro- 
tecţiei lor la aplicarea unui armistițiu care 
implica ocuparea întregului nostru teritoriu de 
către trupele sovietice? Toate informaţiile publi- 
ce sau pe canale diplomatice din 10943 şi 1944 
arătau soarta pe care România urma să o aibă 
sub ocupaţia sovietică, cu acordul Puterilor 
Occidentale. (pag.249) 


Mihail Sturdza continua să urmărească din Dane- 
marca evoluția războiului în general şi situația 
României în special, atât din presa ţărilor aliate 
Germaniei sau neutre, la care putea avea acces, cât 
şi prin relaţiile ce le avea în lumea diplomatică. 
Totul indica un acord deplin al puterilor occidenta- 
le, S.U.A. şi Anglia, ca România să cadă în sfera de 
influență sovietică, şi largul dezinteres al acestora 


MODELUL ALEXANDRU IOAN CUZA 
— 155 ANI DE LA DETRONAREA SA — 


atât de repede şi cu rezultat aşa de mulțumitor. Fap- 
tele mari vor păstra pentru totdeauna în istoria 
Românilor numele lui Cuza şi pe al lui Kogălnicea- 
nu, al cărui rost în pregătirea unirii naţional-politi- 
ce a Românilor a fost asemănător cu cel al lui Bis- 
marck în făurirea unității germane şi cu al lui 
Cavour în pregătirea celei italiene, cu deosebirea 
însă că el a izbutit să împlinească năzuinţele 
neamului său din sudul şi răsăritul Carpaţilor, fără a 
fi fost silit să arunce — cum spune Bălcescu — greu- 
tatea puterii armate în cumpăna politică” ?. 


Analizând abdicarea lui Cuza într-o lucrare semni- 
ficativă, cercetătorul francez Paul Henry îl înfăţi- 
şează pe Alexandru loan Cuza, în pofida învinuiri- 
lor aduse de adversarii săi, ca pe un mare Domni- 
tor, „ca pe cel dintâi care a izbutit să aşeze piatra de 
temelie a României de astăzi. Politica lui Cuza, deşi 
nu putea fi primită în toate împrejurările, a rămas 
totdeauna o politică de mare curaj, o politică a fap- 
telor îndeplinite fără şovăire. De la el şi-au însuşit 
şi cei care i-au surpat domnia în noaptea de la 11 
februarie 1866 aceşt fel de politică roditoare de 
isprăvi neaşteptate” 5, 

Titu Maiorescu se întreba pe bună dreptate „dacă 
nu era de preferat ca alegerea domnitorului străin să 
fie făcută fără violenţă, cu liberul consimţământ al 
Principelui Cuza, căci o abdicare voluntară în vede- 
rea marelui scop național era plănuită de el 
însuşi” | „Nu există circumstanţe atenuante pentru 
a se putea admite răsturnarea lui Cuza, modul în 
care s-a executat fiind unul absolut condamnabil. 


Marele poet naţional Vasile Alexandri, un apropiat 
şi un susţinător al lui Alexandru loan Cuza, avea să 
scrie o poezie sugestivă cu valoare de imprecaţie 
pentru conjurații şi trădătorii cauzei româneşti: 
„Blestemul ţării tunând să cază/ Pe capul vostru 
nelegiuit!/ Blestem şi ură! Lumea să vază/ Cât rău 
în ţară aţi făptuit.... Şi când în neagra de vecinicie/ 
Veţi pleca sarbezi, tremurători,/ Pe fruntea voastră 
moartea să scrie: Duşmani ai ţării, cruzi vânză- 
tori”. 

Reformele lui Alexandru loan Cuza au plasat 
România în orizontul modernităţii: reforma fiscală 


pentru soarta ei ulterioară. Ocupaţia militară sovie- 
tică urma să fie dură şi de lungă durată. Masacrele 
de la Katyn erau deja cunoscute aşa că nicio iluzie 
nu era justificată privind comportamentul bolşevi- 
cilor cu prizonierii sau cu populația ocupată. 


În condiţiile acestea avea România altă şansă decât 
să continue rezistența alături de Germania? Dacă 
pe câmpiile Rusiei motivaţia armatei române putea 
fi îndoielnică, acum era vorba de apărarea pămân- 
tului strămoşesc, a caselor şi 

familiilor fiecăruia, a altarelor 

sfinte şi a locurilor sacre ale jert- 

fei înaintaşilor! Iar dacă legiona- 

rilor, ţinuţi de Antonescu şi de 

germani în închisori şi lagăre, li 

s-ar fi permis să lupte, coeziunea 

armatei şi motivaţia sacrificiului 

deplin ar fi fost cu siguranță mult 

mai mare. 


Şi totuşi, opoziţia pro-occiden- 
tală, tolerată de Antonescu, mai 
precis liderii naţional- ţărănişti şi 
liberali precum şi anturajul rege- 
lui Mihai (deloc tineri sau începă- 
tori în politică) se agățau naiv de 
speranța că Anglia şi S.U.A. vor 
interveni militar şi vor influența 


(1861) prin instituirea impozitului personal şi a 
impozitului pentru drumuri, a impozitului funciar, 
secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma 
agrară (1864), reforma justiției (1864), adoptarea 
codului civil şi penal de inspiraţie franceză, legea 
contabilităţii, legea consiliilor judeţene, legea 
instrucţiunii publice, crearea Consiliului de Stat, 
legea pentru obligativitatea învățământului primar, 
înființarea primelor două Universităţi din țară: Uni- 
versitatea din Iaşi (1860) şi Universitatea din Bucu- 
reşti (1864), înfiinţarea Şcolii Naţionale de Arte 
Frumoase la Bucureşti, sub conducerea lui Theodor 
Aman, inaugurarea Şcolii de Medicină Veterinară, 
inaugurarea primei linii de cale ferată, înființarea 
spitalului „Noul Pantelimon” sau „,Colentina”, 
organizarea armatei naționale, înfiinţarea serviciu- 
lui poştal modern și a primului serviciu de informa- 
ţii românesc, etc. În perioada sa, cultura şi artele s- 
au dezvoltat la un nivel plenar, aşa cum bine remar- 
ca A.D.Xenopol, totul mergând spre o politică 
novatoare în toate domeniile: de la cultură şi artă, la 
administraţie, justiție, urbanism, economie. 


În pofida acestor mari realizari pentru România 
modernă, conjuraţia transpartinică (de la liberalii 
roşii la conservatori şi socialişti), cu sprijinul maso- 
neriei europene, a reuşit îndepărtarea ultimului 
mare domnitor Român, Alexandru loan Cuza, pen- 
tru a distruge continuitatea domniei româneşti. Și 
astfel s-a trecut la o dinastie străină de neam şi de 
credință, o dinastie care a reuşit să intronizeze în 
România filonul franemasoneriei şi al abjurării de 
la credinţă — cazul lui Carol al II-lea este unul eloc- 
vent pentru fărădelegile sale: Mitropolitul Gurie al 
Basarabiei i-a interzis acestui rege călcător de cre- 
dință şi de neam, un rege criminal şi desfrânat, care 
umbla cu amanta sa, Elena Lupescu, să se aşeze pe 
scaunul arhieresc, întinându-l prin păcatele sale 
strigătoare la cer. 


Alexandru loan Cuza rămâne ultimul nostru model 
de domnitor român, profund ataşat tradiţiei națio- 
nale şi spiritualităţii ortodoxe, un model de asuma- 
re a curajului, onoarei, cinstei şi demnității. 


Note: 


l M.Savel, Domnia Marelui Domnitor Român Ale- 
xandru loan Cuza şi Epoca glorioasă a românilor. 
Scriere dedicată naţiunii române, Bacău, Tipogra- 


1] 


politic, salvând independența României şi împie- 
dicând instaurarea unui regim comunist. Şi, astfel, 
bazându-se pe aceste speranţe naive, au decis că 
merita acceptată capitularea şi ocuparea ţării de 
către sovietici. 


Sturdza se întreba siderat şi revoltat pe ce infor- 
mații se bazau cei care au decis capitularea, o 
adevărată trădare nu doar faţă de aliatul german, 
dar mai ales faţă de cei 130.000 de ostaşi români 
predați pe tavă bolşevicilor ca să ia drumul lagăre- 
lor din Siberia? Asemenea informaţii, credibile şi 
relevante, nu existau. Maniu avea să recunoască 
mai târziu că a fost minţit în mod ticălos de către 
englezi. EI şi Dinu Brătianu vor muri la Sighet ală- 
turi de generalii cu care au organizat complotul de 
la 23 august 1944. Antonescu, care le tolerase jocu- 
rile de culise, fusese deja împuşcat în 1946... 


Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu 


fia Progresul M.Hacer, 1911, p.97. 
2 Ibidem, p.98. 
3 Ibidem, pp.100-101. 


ID AD), Xenopol, Istoria românilor din Dacia 
Traiană, vol.XIV, Domnia lui Cuza-Vodă 1859- 
1866, partea a doua, ediţia a III-a revăzută de autor, 
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1925, p.78. 


5 Ibidem, pp.78-79. 
6 Ibidem. 


ii M.Savel, Domnia Marelui Domnitor Român Ale- 
xandru loan Cuza şi Epoca glorioasă a românilor. 
Scriere dedicată naţiunii române, Bacău, Tipogra- 
fia Progresul M.Hacer, 1911, p.104. 

SC£I. Lupaş, Istoria Unirii Românilor, Bucureşti, 
Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, 1938, 
p.270. 


9 Ibidem. 


10 Mihai Stere Derdena, Muntele Sfânt din Mace- 
donia, Bacău, Editura Babel, 2013, p.34. Pentru o 
analiză aprofundată a contribuţiei culturii româneşti 
la izvorul athonit, a se vedea, de asemenea, Pr. 
Arhim. Veniamin Micle, Cultura românească la 
Muntele Athos, Sfânta Mânăstire Bistriţa, Eparhia 
Râmnicului, 2019. 


II 7. Lupaş, Istoria Unirii Românilor, Bucureşti, 
Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, 1938, 
p.270. 

12 M.Savel, Domnia Marelui Domnitor Român 
Alexandru loan Cuza şi Epoca glorioasă a români- 
lor. Scriere dedicată naţiunii române, Bacău, Tipo- 
grafia Progresul M.Hacer, 1911, p.46. 


13 1, Lupaş, Istoria Unirii Românilor, Bucureşti, 
Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, 1938, 
p.27P2. 

14 Ibidem, p.273. 

15 Ibidem, p.274. 

16 M.Savel, Domnia Marelui Domnitor Român 
Alexandru loan Cuza şi Epoca glorioasă a români- 
lor. Scriere dedicată naţiunii române, Bacău, Tipo- 
grafia Progresul M.Hacer, 1911, p.109. 


17 Ibidem, p.113. 


CONSTANTIN MIHAI 





12 


La Division Azul (25) 
«Laureaţii» Diviziei Albastre | 


CĂLIN GABOR, Spania 


Acest capitol îl voi dedica eroilor-voluntari spanioli 
cărora le-a fost decernată Crucea Laureată San Fer- 
nando, cea mai înaltă distincţie militară spaniolă. 


Această decorație se acordă pentru fapte sau ser- 
vicii militare, individuale sau colective, cu un imi- 
nent risc al propriei vieţi şi întotdeauna în slujba 
Patriei sau a păcii şi securității comunităţii inter- 
naționale. Scopul acţiunii nu trebuie să-l constituie 
salvarea propriei vieţi. Actul eroic trebuie să aibă 
loc în momente critice şi dificile ale luptei şi să pro- 
ducă extraordinare efecte în favoarea forțelor com- 
batante proprii. În acelaşi mod este considerat mer- 
ituos pentru a fi distins cu acest ordin cel care real- 
izează un act eroic menit să crească şi să con- 
solideze moralul trupei în momente critice. 


Acordarea Crucii Laureate implică încadrarea în 
Ordinul Regal şi Militar de San Fernando, cel din- 
tâi Ordin spaniol cu caracter militar. Crucea Laure- 
ată a fost creată prin decretul num. LĂXXXVIII la 31 
august 1811 în Cadiz. Numele său face referință la 
regele sfânt Fernando III al Castiliei şi Leonului. 
Decorația este o cruce formată din patru spade pur- 
purii unite prin mânerele de aur ale gărzilor, mon- 
tată pe o coroană de lauri. 


San Fernando III Rege al Castiliei şi al Leonu- 
lui, Copatron al Spaniei 


San Fernando III (1198-1252) îşi împarte patronat- 
ul Spaniei cu Sfântul Apostol Iacob. Războinic, 
poet şi muzician, compozitor de cântece închinate 
Domnului, s-a distins prin integritate, pietate, vite- 
jie şi puritate. Fernando al III lea al Castiliei a fost 
un rege sfânt, care a atins cele mai înalte culmi ale 
perfecțiunii, sfințind cele mai mărunte acțiuni ale 
vieţii sale şi dedicând evlaviei şi devoțiunii mari- 
ane, intense şi fierbinți, toată grija şi preocuparea 
vieţii sale. 

A fost unul ditre cei mai mari oameni ai secolului al 
XIII lea şi cel mai sfânt dintre regii hispanici. 
Umple prima jumătate a secolului menţionat, cu 
viața sa exemplară, cu intensa sa evlavie religioasă, 
cu prudența de guvernant şi cu eroismul său de 
cuceritor neînfricat. Nu a cunoscut în acţiunile sale 
înfrângerea sau eşecul; din contră, au fost întot- 
deauna încununate de triumf şi glorie. Este un 
model de sfânt mirean, de militar stăpân pe sine, de 
cruciat viteaz al credinței. Meticulos, nobil şi în 
toate şi întotdeauna mare senior şi perfect cavaler. 


S-a născut în regatul Leonului, probabil în 
apropiere de Valparaiso (Zamora) şi a murit în 
Sevilla la 30 mai 1252. Fiul lui Alfonso IX al 
Leonului şi al Berenguelei, regina Castiliei, a unit 
pentru totdeauna cele două coroane. Considera că 
adevărata împărăție, căreia toate trebuie să i se 
închine, este Împărăţia lui Dumnezeu. Se considera 
robul Preacuratei Maria. 


Se naşte în ultima parte a secolului al XII lea, între 
splendorile curţii Leonului şi creşte în primii săi ani 
binecuvântați şi fericiți, mângâiat de grija mamei 
sale, o femeie exemplară, plină de virtuţi. La vârsta 
de doar zece ani se îmbolnăveşte grav şi este pe 
punctul de a muri. Medicii se văd neputincioşi în 
încercările disperate de a-l salva. Atunci mama sa 
îşi ia pruncul în braţe şi călăreşte cu el până la 
Mânăstirea Oa (provincia Burgos), se roagă cu 
lacrimi în ochi o noapte întreagă la Icoana Preacu- 
ratei, şi «micuțul adormi, apoi când se deşteptă, 
ceru de mâncare», spun cronicile regale. 

Timp de 27 de ani luptă pentru recucerirea penin- 
sulei de sub robia maurilor. A Eliberat Cordoba 
(1236), Murcia, Jaen, Cadiz şi în cele din urmă 
Sevilla (1249), unde a murit. Căuta să nu asprească 
tributurile, în ciuda exigenţelor războiului. Purta 
atât de multă grijă supuşilor săi, încât ajunsese cele- 


PERMANENTE 


bră fraza sa: «Mai tare sperie blestemele unei 
bâtrânele amărâte din regatul meu decât toți maurii 
Africii». 

Ca rege, a fost preocupat de justiţie; era amabil, dar 
drept şi ferm în toate actele sale. A fost de asemenea 
un senior nobil, în cea mai înaltă accepțiune a 
cuvântului: călăreț elegant şi foarte îndemânatic, 
desăvârşit în jocurile nobile, inclusiv în cele de 
salon, cum e şahul; iubitor de muzică şi excelent 
cântăreţ. 1 se atribuie câteva cântece dedicate 
Preacuratei, cea mai mare dragoste şi pasiune a sa, 
de când mama sa i-a povestit cum îl salvase, copil 
fiind. Promotor al tuturor artelor, a favorizat cu gen- 
erozitate recentul, pe atunci, stil gotic, lui datorân- 
du-i-se construirea celor mai importante catedrale 
din Spania: Burgos, Toledo, Leon, Palencia... 


Recunoscut pentru înţelepciunea sa, a fundat 
faimoasa universitate din Salamanca. 


Fernando III s-a căsătorit de două ori: prima soţie a 
fost Beatriz de Suabia, prințesă germană; a doua, 
Juana de Ponthieu. Ambele i-au dăruit fii. Cea de-a 
doua soţie i-a dăruit-o pe Eleanora, soția lui Eduard 
I al Angliei. 

Strălucesc în Regele Sfânt cele trei virtuți militare: 
iuţimea, prudenţa şi perseverenţa. Când inamicii săi 
îl credeau foarte departe, pe malurile Dueroului, la 
curțile sale, apare deodată în faţa zidurilor Cor- 
dobei. Stăpâneşte arta de a surprinde şi a deconcer- 
ta, profitând de toate conjuncturile politice ale 
adversarului; organizând cu studiu şi cumpătare 
marile şi decisivele sale campanii, prelungind, dacă 
era necesar, asediile pentru a reduce vărsarea de 
sânge. 

Alături de acest aspect, de militar şi cuceritor, care 
a putut face efectivă unirea totală a patriei în epoca 
sa, trebuie subliniată acțiunea sa ca guvermant, la 
care abia se referă istoricii, în concret: relațiile sale 
cu Biserica şi cu prelaţii; cu nobilii şi cu magnații, 
administrarea justiției şi exemplarele relaţii cu 
ceilalți regi peninsulari creştini; impulsul pe care-l 
dă codificării şi reformei dreptului; protecției sale 
dedicată artelor, ştiinţelor şi creării de noi centre şi 
universități... În aceste privinţe a fost o domnie atât 
de exemplară şi de o asemenea perfecțiune, compa- 
rabilă mai târziu doar cu a marii regine Catolice. 


Peste nenumăratele şi mereu victorioasele sale cam- 
panii militare şi laborioasele sale gestiuni de bun 
guvernant, străluceşte în devoțiune pentru Preacu- 
rata Maria. 


Se considera cavaler al Domnului, se numea rob al 
Sfintei Maria şi acorda o mare cinste titlului de Ste- 
gar al Sfântului Iacob. Purta mereu cu sine o iconiță 
a Preacuratei în oblâncul şeii, când călărea, la 
căpătâiul patului când dormea, în faţa căreia petre- 
cea multe ore îngenuncheat în momentele cele mai 
dificile. 

Ştiindu-şi apropiat sfârşitul, şi-a abandonat aşternu- 
tul şi a îngenuncheat pe pământ, primind ultima 
Impărtăşanie. Şi-a chemat regina şi fiii pentru a-şi 
lua de la ei rămas bun şi a le da câteva ultime sfa- 
turi. Întorcându-se către cei prezenți, le-a cerut să-l 
ierte dacă, fără să-şi dea sema, le-a greşit vreodată 
cu ceva şi, ridicând spre cer lumânarea aprinsă, a 
închinat-o ca pe un simbol al Duhului Sfânt. Ceru 
clericilor să intoneze Te Deum şi astfel muri la 30 
mai 1252. O strălucire cerească îi iluminează chip- 
ul. «Trecerea lui San Fernando, spune Menendez y 
Pelayo, a făcut să pălească toate grandeţile vieții 
sale.» A domnit treizeci şi cinci de ani în Castilla şi 
douăzeci în Leon, fiind binecuvântat în război, 
moderat pe timp de pace, smerit cu Dumnezeu şi 
liberal cu oamenii, cum afirmă cronicile despre el. 
Numele său înseamnă „viteaz în timp de pace”. 


Aşa a fost viața pământească şi sfânta moarte a 


ANUL XXIV, NR. 2, FEBRUARIE 202] 


celui mai mare dintre regii Castiliei, «atlet neînvins 
al lui lisus Hristos», cum l-au numit papii Gregorio 
IX şi Inocencio IV. 


Cel dintâi «laureab> divizionar a fost adjunctul 
Comandantului Diviziei Albastre, Şeful Infanteriei 
diviziei (funcţie atribuită în mod normal gradului de 
general) şi mai târziu, în 1942, comandant al Reg. 
269, colonelul Miguel Rodrigo Martinez, omul de 
încredere al lui Muioz Grandes, care venea cu 
Crucea Laureată, atât cea individuală, cât şi cea 
colectivă, obținută în Spania în anul 1933 pentru 
faptele sale de eroism în luptele pentru eliberarea 
poziţiei Kudia Tahar (Africa 1925). Ali & 
divizionari vor fi distinşi cu Crucea Laureată San 
Fernando pentru actele lor de eroism în campania 
din Răsărit: 

Locotenent Jaime Galiana Garmilla, de la Secțiunea 
de asalt a Regimentului 269, pentru acţiunile sale în 
cadrul operaţiunilor Capului de pod de pe râul 
Volkhov. Căzut în luptă. Decernarea oficială: 5-XII- 
1973. 


Caporal Jose Perez Castro, pentru participarea la 
bătălia Posadului, în cadrul operaţiunilor capului de 
pod. Căzut în luptă. Decernată oficial: 17- VIII- 
1944. 


Caporal Generoso Ramos Văsquez, pentru acţiunile 
sale în bătălia Posadului. Căzut în luptă. Dercernată 
oficial: 1-XII-1944. 


Sublocotenent Jose Rubio Moscoso, 11/269, pentru 
acţiunile de la «Poziţia Intermediară». Căzut în 
luptă. Decernată oficial: 22-I-1954. 


Căpitan Salvador Massip Bendicho, de la 7/11/269, 
pentru acțiunile sale în Posselok. Căzut în luptă. 
Decernată oficial: 26-IV-1944. 


Soldat Antonio Ponte Anido, de la Batalionul de 
Genişti, pentru eroismul său în luptele de la Krasny 
Bor. Căzut în luptă. Decernată oficial: 17-11-1944. 


Căpitan Manuel Ruiz de Huidobro, de la 3/1/262, 
pentru acțiunile sale în luptele de la Krasny Bor. 
Căzut în luptă. Decernată oficial: 16-X1-1945. 


Căpitan Teodoro Palacios Cueto, de la 5/11/262, 
pentru participarea sa în luptele de la Krasny Bor şi 
pentru comportamentul său în cei 11 ani de captiv- 
itate în Rusia. Decernată oficial: 17-XI-1967. Este 
singura dintre cele opt Cruci Laureate care nu a fost 
decernată post-mortem. 

Până în prezent, dintre cei menţionaţi mai sus, i-am 
evocat în episoadele anterioare pe locotenentul 
Galiana şi pe căpitanul Palacios. În cadrul acestui 
episod îl voi prezenta pe soldatul Antonio Ponte 
Anido, de la a cărui moarte eroică s-au împlinit în 
februarie 78 de ani. 


Antonio Ponte Anido 


Se naşte în La Coruna la 8 octombrie 1920. Soții, 
Jose Maria Ponte Rodriguez (sergent de infanterie 
care luase parte la războiul din Africa) şi Francisca 
Anido Dapena aveau cinci copii: Gerardo, Jose, 
Lourdes, Antonio şi Elena, născută în anul 1923, 
singura în viaţă la ora actuală. 


Abia împlinise 18 ani, când se înrolează voluntar în 
Falange, la 20 octombrie 1938, fiind încadrat în cea 
de-a Treia Banderă de Le6n la 1 noiembrie. Par- 
ticipă la eliberarea Cataluniei şi, deşi războiul era pe 
sfârşite, la douăzeci de zile de la încorporarea sa pe 
front este rănit în luptă. Odată încheiat războiul 
civil, îşi continuă serviciul militar în cadrul Regi- 
mentului Mixt de Geniu No. 8 al Diviziei 81 
(Regiunea Militară 8), concret în cea de-a doua 
Companie a celui de-al doilea batalion de Geniu, 
detaşamentul din Betanzos. 


Se ştie, pentru că aşa figurează în fişa sa, că era 
blond şi avea ochii verzi. Fişa întocmită în Vitoria, 
în drum spre Rusia, spune «ochi albaştri», iar în cea 
de la înrolarea în Falange apare: «ochi de culoare 
deschisă, nas normal, barbă blondă, gura normală şi 
culoare sănătoasă». Statura sa, 1,68. 

De-asemenea ştim că era inteligent şi instruit, după 
cum o demonstrează faptul că a fost ales de către 
căpitanul său în Rusia, Gullermo Diaz del Rio Jau- 


continuare în pag. 13 





ANUL XXIV, NR. 2, FEBRUARIE 2021 


PERMANENTE 


Matias Montero, jPresente! 


În 6 februarie şi anul acesta, falangiştii s-au adunat 
pe strada Juan Alvarez de Mendizâbal numărul 70 
din Madrid pentru a-l comemora pe renumitul nos- 
tru camarad Matias Montero. Acolo a căzut, 
străpuns de gloanțele trase de militanții aceluiaşi 
partid care acum ne conduce ţara, acaparează insti- 
tuțiile şi promulgă legi împotriva ţării: Partidul 
Socialist al Muncitorilor din Spania (PSOE). 

Matias era un tânăr student din Madrid, orfan de 
ambii părinţi. EI locuia cu mătuşile sale în capitala 
Spaniei. După o scurtă simpatie pentru ideile marx- 
iste, el ajunge mai apoi să scrie publicaţiei săp- 
tămânale a lui Ramiro Ledesma „La Conqguista del 
Estado”, exprimându-și dorinţa arzătoare de a adera 
la incipientul naţional-sindicalism. Studia medici- 
na, fiind un student strălucit. Credinţa sa oarbă în 
Falanga spaniolă l-a condus la o militanţă activă şi 
dedicată. Drept urmare, ştiind că a fost ameninţat cu 
moartea, a ieşit totuşi să distribuie ziarul Falangei, 
„F.E.”. Cu toate că era conştient de pericolul marx- 
ist, el nu a ezitat să-şi îndeplinească datoria de 
falangist. La 9 februarie 1934 a căzut pentru Dum- 
nezeu, Spania şi Revoluţia Naţional-Sindicalistă, 
udând pământul Patriei cu sângele său la vârsta 
fragedă de numai 21 de ani, hrănind prin moartea sa 
sămânţa mişcării sindicaliste cu praf de puşcă şi 


LA DIVISION AZUL 


denes, ca unul dintre ştafetele companiei, ceea ce 
înseamnă, pentru cineva care cunoaşte armata, că 
era inteligent şi foarte disciplinat, pe lângă loial şi 
diligent. 

Se desprinde, citindu-i-se corespondenţa, că era un 
bun fiu şi un om cu o deosebită frumuseţe inte- 
rioară. 

Ca mulți alți voluntari s-a înrolat în DA fără ştirea 
familiei. Povesteşte sora sa Elena că în acel sfârşit 
de săptămână venise acasă (Betanzos se află foarte 
aproape de unde locuia familia): «Era foarte drăgăs- 
tos cu mama şi cu noi, dar în acea duminică, înainte 
de a se întoarce la cazarma sa din Betanzos s-a pur- 
tat deosebit. Işi lua rămas bun odată şi încă odată şi 
nu pleca; de mai multe ori, din uşă, s-a întors să ne 
sărute şi să ne îmbrăţişeze din nou, ceea ce ne făcea 
pe mine şi pe Lourdes să izbucnim în râs. Apoi, 
printr-o scrisoare pe care ne-a adresat-o, am aflat că 
a plecat în Rusia.» 


Pentru a ne face o idee despre multiplele misiuni pe 
care le duceau la capăt geniștii, de muncile, difi- 
cultățile şi pericolele la care erau expuşi, ne ajută 
cartea „Los Zapadores de la Division Azul” a 
primului său capitan în Rusia, Gullermo Diaz del 
Rio, care pe lângă faptul că conţine unele referiri la 
Ponte Anido, ne permite să coroborăm ceea ce se 
desprinde din citirea scrisorilor lui: că nu dorea să- 
şi îngrijoreze mama sau să o facă să sufere 
povestindu-i greutăţile şi pericolele prin care trecea. 
Pentru a da un exemplu, când Gullermo Diaz del 
Rio descrie în cartea sa dantesca experiență a călă- 
toriei într-un vagon de vite, la o temperatura sub - 


sânge. 

De aceea, acest act ocupă un loc special în inimile 
falangiştilor în general şi ale S.E.U.-iştilor în spe- 
cial. Actul a început cu aducerea celor cinci 
trandafiri, care au fost depuşi de camarada Laura 
din patrea Partidului Naţional Francez (PNF). Mai 
târziu, un camaras de la F.E. de las J.O.N.S. a con- 
tinuat să citească rugăciunea falangiştilor căzuți. 
Astăzi, ca şi ieri, P.S.O.E continuă să submineze 
educaţia tinerilor studenți. Deşi este adevărat că nu 
mai face acest lucru prin asasinate (în mod ironic, 
apreciem), noua lege a educaţiei promovată de 
acest partid, denumită de către creatorul său „Legea 
Celaâ”, elimină spaniola ca limbă vehiculată (se 
referă la limba castiliană care până acum era limba 
oficială obligatorie în unităţile de învățământ din 
toată Spania şi care de la finele anului 2020 şi-a 
pierdut supremaţia, fiecare regiune autonomă 
putând alege limba în care se desfăşoară procesul 
educaţional) şi centrele de educaţie specială. 


În cadrul actului comemorativ au vorbit Alejandro 
Mille, şeful național al Sindicatului Universitar 
Spaniol (S.E.U.) şi Jose Luis Marin, purtătorul de 
cuvânt al aceleeaşi organizaţii. În cele din urmă, 
şeful nostru național, Manuel Andrino, împreună cu 
şeful naţional al F.E. al J.O.N.S., Norberto Pico, au 


20 de grade Celsius, timp de trei zile, cât dura evac- 
uarea la un spital din spatele frontului, şi consem- 
nează că acoperiseră ferestruicile pentru a nu muri 
înghețaţi, adăugând că «Slavă Domnului, nu călă- 
torea în vagon niciun degerat, deoarece mirosul ar 
fi fost la fel de insuportabil precum frigul.» Vedem 
că Ponte Anido, evacuat în aceleaşi zile către ace- 
laşi spital pentru o degerătură suferită, într-una din 
scrisori îi spunea mamei doar că: «am călătorit cu 
trenul trei zile». 


Moartea lui Ponte Anido 


Epopeea soldatului Ponte Anido este cunoscută 
doar de cei care studiază istoria militară a Spaniei 
şi în special pe cea a Diviziei Albastre. Pentru pub- 
licul larg însă, este un anonim absolut. Cu toate 
acestea, datorită conjuncturii şi a modului eroic în 
care îşi găseşte gloriosul sfârşit, dând dovadă de un 
curaj şi o abnegaţie ieşite din comun, ar trebui să fie 
cunoscut şi prezentat ca model oricărui tânăr span- 
i0l, şi nu numai. 

Ponte Anido cade în luptele de la Krasny Bor, 
despre care am mai scris în două din episoadele 
anterioare. 

Astfel, ruşii reuşesc să rupă prima linie de apărare 
în punctul plănuit. Când aceasta lua sfârşit, pozițiile 
defensive ale spaniolilor erau spulberate, legăturile 
radio tăiate, refugiile, depozitele de muniţie şi 
armele automate, în mare parte, distruse... Insă sol- 
daţii spanioli, în mici grupuri izolate continuau să 
apere poziţiile, nu din tranşeele care dispăruseră, ci 
din craterele provocate de obuzele inamice. Cu 
primele şiruri ale infanteriei inamice, care inaintau 
cu cunoscutul lor strigăt de luptă Ura! Ura!, însoțit 
de cadenţatul Spansky Kaput, străpunseseră de- 
asemenea dispozitivul de apărare spaniol, temutele 
T-34, împotriva cărora tunurile anti-car se dovedeau 
inutile, deoarece nu erau capabile să le perforeze 
blindajul. Astfel carele de luptă ruseşti au început să 
se mişte în voie printre insulele de rezistenţă span- 
iolă, ce se apărau cum puteau, văzându-se surprinse 
de pe flancuri şi din spate de focul acestor coloşi de 
metal ce roiau prin ceea ce fusese dispozitivul span- 
iol de apărare. Când unul dintre acele care de luptă 
se îndreptă descărcându-şi arsenalul către o «isbă» 
în care se stabilise un «cuib de răniţi», şi unde se 
găseau înghesuiți aproape o sută dintre ei, aşteptând 
să fie evacuaţi, genistul Ponte Anido, văzând că 
proiectilele trase nu-i provocau nici cea mai mică 
avarie, luă o mină magnetică, intenționând s-o 
aplice pe blindaj şi în urma activării ei să scape, 
lucru pentru care s-a apropiat cu îndrăzneală, prof- 


13 


condus intonarea Cara al Sol în încheierea eveni- 
mentului. 


Amintirea nu va muri niciodată, camarade Matias 
Montero... PREZENT!!! 


Sindicatul Universitar Spaniol (S.E.U.) şi Tinererul 
Falangist Spaniol (J.F.E) 


itând de unghiurile moarte pe care el le cunoştea la 
perfecție. Reuşi să ajungă până la tanc, dar în acea 
ofensivă blindatele sovietice erau acoperite cu o 
vopsea antimagnetică, astfel încât mina nu se lipea. 
Atunci, într-un sublim gest de abnegaţie, văzând că 
mina nu se prindea, a susţinut-o cu mâinile pe blin- 
daj şi a detonat-o, aruncând în aer tancul inamic. 
Există mai multe naraţiuni ale «cazului Ponte 
Anido», care nu diferă în ceea ce este esențial. Intre 
cei care au scris despre el îi putem enumera, 
incluzând-o şi pe cea a Ordinului General, pe Fer- 
nando Vadillo - «Lucharon en Krasny Bon»; Alfre- 
do Bellod Gomez - «Soldado en tres guerras», aces- 
ta fiind şi comandantul său de batalion şi a cărui 
viaţă este salvată de acțiunea eroului nostru şi, cum 
am mai spus, Guillermo Diaz de Rio, care, deşi nu 
se mai afla în Rusia când au avut loc luptele de la 
Krasny Bor, este sigur că a vorbit cu maiorul Bellod 
şi cu căpitanul Aramburu despre acest fapt, când 
aceştia au revenit în Spania. Aşa aflăm că Arambu- 
ru îl trimisese pe curierul Ponte Anido la postul de 
comandă a comandantului de batalion pentru a 
solicita de urgență un medic, compania având 
numeroşi răniţi. „Ponte Anido porneşte pe drumul 
care ducea spre Krasny Bor, intrând într-un infern 
de explozii, amestecându-se cu oameni care se 
retrăgeau de sub focul tancurilor ruseşti şi a arma- 
mentului de infanterie. Fusese deja lovit de un glonţ 
când văzu un T-34 separându-se de formațiunea sa 
şi luând-o pe şosea, se îndrepta trăgând spre spital. 
Deşi rănit, luă o mină magnetică şi ignorând 
strigătele camarazilor, se lansă spre carul de luptă, 
detonând mina într-una din şenilele tancului. O put- 
ernică explozie îi distruge pe amândoi. 

Dacă se pune întrebarea „cum a murit Ponte 
Anido?”, răspunsul nu poate fi decât unul: ca un 
erou. Aşa îl acreditează oficial maxima distincţie 
militară spaniolă: Crucea Laureată San Fernando. 


CABOL PONTE ANIDO, PRESENTE! 


Bibliografie: El Espaiol Digital — En el 78 aniver- 
sario de la heroica muerte del soldado Ponte Anido 
en Krasny Bor — Col. Lorenzo Fdez. Navarro 
Tradicion Viva - San Fernando Rey De Castilla y de 
Leon — Pedro Rizo 02/06/2014 


1 Odată cu acordarea post-mortem a Crucii Laure- 
ate San Fernando, este avansat la gradul de caporal 


CĂLIN GABOR, Spania 





14 


Coasta Galeş 
Brigada Nr. 1 


ION DUNCA 


ÎNCHEIERE (a unei etape) 


Intrasem în închisoare un copilandru de 16 ani, 
aveam acum 21. Major după legile vechi, matur 
peste vârstă din unele puncte de vedere, rămas ace- 
laş copilandru în fond. Ceea ce era bine, în sensul că 
teroarea, mizeria, foamea, frigul sau arşiţa, truda 
sălbatică nu au alterat fondul. Nu au reușit. In cele 
din urmă, deşi îngenunchiaţi, biruitorii eram noi. 
Îndeosebi prin faptul că ieşeam fără reziduuri de ură 
contra celor care ne-au chinuit ani de zile, fără ca 
noi să le fi făcut vreodată vreun rău. Dacă i-am fi 
urât, cu ce ne-am fi deosebit de ei? Chiar dacă am fi 
vrut, nu am fi reuşit să le oferim o asemenea satis- 
facție. Poate părea o autotămâiere, dar nu este. Este 
o realitate dovedită după Decembrie 1989: ați auzit 
să fi fost vreun fost deţinut politic care să ceară 
pedepsirea celor vinovaţi de atrocități, cruzimi şi 
barbarii fără seamăn, sau măcar să-l fi admonestat 
pe vreunul? 


leşeam din temnițe mai curați, mai buni, mai înţe- 
lepţi. Şi ceea ce unui om obişnuit i se va părea de 
neînțeles, mai iertători. Dacă ieşeai din temniță cu 
ură în suflet, erai învins. Baza ideologiei comuniste 
fiind ura, dacă ţi-o însuşeai, cu ce erai mai bun decât 
ei? 

Deocamdată priveam, observam, analizam, pentru a 
putea lua atitudinea cea mai corectă în noul mediu. 
Am văzut şi simţit prea multe în anii de extremă 
duritate. Am văzut figuri măreţe căzând sub lovi- 
turi, pierzându-şi demnitatea, îngenunchiate moral. 
Am văzut oameni modeşti şi fără pretenţii — îndeo- 
sebi țărani — păstrându-şi demnitatea cu simplitate 
şi armonie deplină. Fără emfază şi fără să-şi clame- 
ze virtuțile. Urmându-şi drumul drept şi fără aba- 
teri, ajutându-şi semenii cu discreţie şi anonimat 
deplin, ca pe un fapt firesc, chiar dacă prețul era 
sacrificiul de sine. Am văzut cât de oscilant poate 
deveni omul cu educație şi cum găseşte motivații 
savante pentru a explica ruşinoase slăbicuni. Am 
văzut politicieni de frunte sau de duzină, explicân- 
du-și laşităţile şi justificându-le: trebuie să supra- 
viețuim! Cum? Cu orice preţ?!? Îşi imaginau amă- 
râții că sunt spuma țării şi că de supraviețuirea lor 


PERMANENTE 


depinde soarta acesteia: cine o va conduce după ce 
vor veni americanii? Ei,desigur! Singurii care se 
pricepeau la asemenea treburi complicate. Desigur, 
şi rentabile, dar despre asta nu se vorbeşte, nu este 
de bon-ton! Oamenii educați păstrează o pudică dis- 
creție când e vorba de bani, averi, venituri, privile- 
gii, sinecuri etc... La vedere rămân doar onorurile 
şi gloria. 


Oamenii aceştia nu erau pregătiți deloc, dar chiar 
deloc, pentru suferință şi luptă adevărată: cea cu 
tine însuţi. Epave jalnice de înfrânți şi culmea, 
îngâmfaţi. Pe unii i-am văzut radiind pe micile ecra- 
ne, autoglorificându-se, etalându-şi suferințele 
îndurate şi făcând din ele panaş politic. Avându-şi 
originile în cloaca politică pe gustul lor, de „larve 
trufaşe şi arogante” a pretenţioasei democraţii inter- 
belice. 
* 


În cele din urmă ne-am format un grup de şase inşi, 
toți tineri, doritori să mergem împreună până în 
capitală. Am luat direcția Medgidia, de unde 
puteam să ne urcăm într-un tren spre Bucureşti. Cu 
speranța că vom întâlni vreun şofer binevoitor, care 
să ne transporte pe direcţia dorită. Puiu Păcuraru, 
Nilă Roman — care era tot nedumerit de „nebunia” 
celor care l-au eliberat —, un băiat din Ploieşti, prie- 
ten bun, al cărui nume mi s-a şters complet din 
memorie, spre ruşinea mea, încă doi tot atât de uitaţi 
şi subsemnatul, cel mai ageamiu dintre toţi întru ale 
vieţii, era formația omogenă care se târa pe şoseaua 
străbătută nu de mult între sentinele înarmate şi răc- 
nete de caralii. Ne-a ajuns din urmă o autobascu- 
lantă ZIS de trei tone, nouă-nouţă, la volanul căreia 
trona fălos nevoie mare un militar constructor. l-am 
făcut semn şi a oprit, refuzând orice conversaţie din 
momemtul în care şi-a dat seama care-i hramul ce-l 
purtăm, presupunând că, probabil, nu-i vom onora 
serviciul. A plecat mai departe lăsându-ne cam şui 
şi dezamăgiţi, dar nu a parcurs nici 50 de metri, că 
a rămas proptit în drum cu motorul stins. Când l-am 
ajuns se holba năuc la motor, cu capota acestuia 
ridicată. Ploieşteanul nostru, care lucrase tot prin 


Povestea Sfinţilor 


Locul radia de o lumină diafană, neputând distinge 
chipurile şi formele. 

- Intraţi, fii mei! 

- Unde suntem? 

- Cum de nu ştiţi unde sunteţi?! 

- Ştim că drumul nostru era pregătit să ajungem la 
Tatăl Nostru! 

- Se făcea că eram în temniţă, murdari şi parcă ceva 
încerca să ne înalțe. 

- Aţi ajuns la Poarta Cerului! 

- Ce este Poarta Cerului? 

- Drumul spre Tatăl Vostru! 


Tot înainte, „înălțaţi-vă”! 
Am pornit şi mai înfometați ca nimeni alții. 
- Drumul greu a fost, prin „mizerie” şi foamete. 


- Poarta Împărăției aţi atins cu glasul vostru smerit 
şi blând, cu bunătatea voastră cea fără de margini. 
Prin „întuneric” şi „zăbrele” pornit-am ca gândul. 

- Poarta Porţilor deschis-am! 

- Ultima poartă a vremurilor, auzit-am că va fi. 

- Unde sunt Sfinţii? 

- Sfinţii voi sunteţi, de nu vă recunoaşteți... 


Glasurile îi ademeneau: 


- Ștefane, Mihail, Valeriu, Ioane! 

Gândiră pe loc că au atins poarta timpului, ultima 
poartă a jertfei pentru Hristos. 

- Să îi aşteptăm şi pe ai noştri! 

Îi vezi, loane, cum vin şi cât de mulţi sunt? 

Cum se înalță toți din Grădina Maicii Domnului! 
Şi câţi or veni până la sfârşitul veacurilor! 


Era în sfârşit linişte, o tăcere de mult visată... şi era 
aşa cum au „văzut-o”, plină de cântec, împlinire, 
fericire. 
- Mame, taţi, fraţi, surori, veţi fi cu noi la timpul 
scris”! 


Porţile au deschis „sfinţii în viaţă”, 
Cu iubirea pentru Dumnezeu, Neam şi ară! 


„Doamne lisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, 
miluieste-ne pe noi, păcătoşii”! 


Adu la luptă dreaptă neamul nostru şi fii cu noi la 
judecata cea Sfântă şi cea Dreaptă! 


Închinată Sfinţilor Martiri din temnițele comuniste 
şi tuturor Sfinţilor jertfiți pentru neamul românesc. 


GEORGIANA NĂSTASE 


ANUL XXIV, NR. 2, FEBRUARIE 2021 


ateliere mecanice, era as în materie de motoare. 
Părinţii lui fuseseră proprietarii unui atelier de depa- 
nări auto şi el crescuse — cum ziceam noi, răii — cu 
benzină şi ulei de motor în loc de lapte şi înțărcat cu 
motorină. L-a privit cu milă pe nefericitul şofer 
făcut meseriaş la repezeală, cum se cam făceau 
toate pe atunci şi s-a uitat peste umărul lui să vadă, 
el ştie ce. 


- Mă laşi pe mine puţin? 


- Dacă vă pricepeţi... se îndoi răcanul, totuşi cu o 
urmă de speranță. 


- Oleacă. Mergeţi în cabină şi faceți ce vă spun. 


Nu ştiu ce a trebăluit găzarul preţ de câteva secun- 
de doar şi i-a cerut cătanei să pornească motorul. 
Acesta s-a executat prompt şi la fel de prompt a por- 
nit să duduie vesel şi motorul, ca unul nou-nouţ ce 
se afla. Cu ochii fericiți, ca ai unuia recent scăpat de 
la înec, ne-a făcut semn să urcăm. L-am refuzat net 
şi categoric. Şi cam imprudent aş zice, dar ţâfna era 
țâfnă: ne-ai refuzat o dată, refuz rămâne! Drum 
bun! 


O faptă bună totdeauna e răsplătită, doar că noi, fie 
nu observăm, fie uităm. S-a oprit în dreptul nostru 
un şofer civil, conducea o Skoda de trei tone caro- 
sată, având o încărcătură de criblură de piatră albă. 
Ne-a întrebat unde mergem, i-am răspuns. „Urcaţi” 
a fost răspunsul simplu al omului, ceea ce am făcut 
imediat, fără mofturi şi pretenţii de confort. La mar- 
ginea oraşului, dar cât mai aproape de gară, am 
încheiat această primă etapă a călătoriei. Omul s-a 
scuzat că nu ne poate duce mai aproape de ținta 
noastră. l-am oferit plată, dar nici nu a vrut să audă. 


- Păstraţi-vă banii băieţi, veţi avea nevoie de ei. Şi 
încă ceva: aveți grijă ce şi cu cine vorbiţi, că lumea- 
i rea. Luaţi-o pe poteca asta şi ajungeţi la gară. 
Dumnezeu să vă ajute! Şi a plecat la ale sale, fără să 
mai asculte mulțumirile noastre bâiguite de plăcuta 
surpriză. 

- Deci, asta-i lumea acum? Brrr!... 


Ne-am cumpărat țigări „Mărăşeşti”, că nu se mai 
găseau „Canal”... Au murit şi astea odată cu Cana- 
lul cel mare? Fie-le țărâna uşoară! Am găsit un ghi- 
şeu în gară şi am scos nişte bani. Sumă limitată. Mă 
rog. Dacă asta-i moda... Ne-am interesat de tren. 

Primul era un accelerat. Fie! Banii ne ajungeau şi ne 
mai şi rămâneau. Ce-ar fi dacă ne-am boieri şi noi 
puţin? Am luat — cu unanimitate de voturi — bilete 
la clasa I-a. Nici mai mult, nici mai puţin! Pe atunci 
la trenurile de călători erau trei clase. Nu ne-am 
coborât nici măcar la a Il-a: dacă-i bal, bal să fie! 
Doamne, că fuduli mai eram noi în ziua aceea!... 


(va urma) 





ANUL XXIV, NR. 2, FEBRUARIE 202] 


In memoriam 


PERMANENTE 


+ Preot Gheorghe Dipşe (1921-1999) 


Preot prof. MARIUS VIŞOVAN 


La 24 februarie s-au împlinit 100 de ani de la naş- 
terea părintelui Gheorghe Dipşe din Baia Mare, o 
figură luminoasă şi plină de demnitate, atât în 
detenţie, cât şi în libertate. Născut la Şurdeşti- 
Maramureş, elev al liceului „Gheorghe Şincai” 
din Baia Mare, Gheorghe Dipşe s-a încadrat de 
tânăr în Mişcarea Legionară cu al cărui ideal creş- 
tin şi naţional s-a identificat pe deplin până la 
jertfă. Refugiat din Ardealul de nord ocupat de 
unguri în 1940, arestat şi întemnițat ca legionar de 
regimul Antonescu în 1941 şi apoi, din nou, de 
către regimul comunist în 1948, pătimind 13 ani 
detenţie, după eliberare a studiat teologia în clan- 
destinitate şi a fost hirotonit preot greco-catolic în 
1970 de către episcopul Iuliu Hirţea de la Oradea, 
de fericită memorie, misiune spirituală pe care a 
continuat-o apoi în libertate, după 1989, până la 
trecerea la cele veşnice. 


Autodidact, avea o cultură tehnică, etnografică şi 
religioasă mult apreciată de confrații lui; vorbea 
germana şi franceza, însuşite tot prin efort indivi- 
dual. A lucrat pe mai multe şantiere din ţară dar, 
din nefericire, inovațiile şi invențiile lui au fost 
însuşite de alții. Cu o ţinută morală impecabilă, 
Gheorghe Dipşe a fost foarte apreciat în comuni- 
tatea slujitorilor Bisericii, de către preoţi şi cre- 
dincioşi. 

Aurel Vişovan îşi aminteşte cu drag momente de 
comuniune în lagărul de la Baia Sprie (1953). 


„„ Într-o seară bate la uşă discret un bun prieten al 
meu. Era Ghiţă Dipşe din Baia Mare - om cu totul 
şi cu totul deosebit. Făcuse închisoare şi sub regi- 
mul generalului Antonescu. Era absolvent al şco- 


lii de arte şi meserii. Ne întreabă dacă mai 
rezistăm la foame, deoarece raţia noastră ce o pri- 
meam era cam de patru ori mai mică decât rația 
celorlalți din colonie. Era aproape inexistentă. 
Ceilalţi camarazi ai noştri erau de-a dreptul alar- 
mați de soarta noastră. Le era teamă să nu ne 
îmbolnăvim. Ne-a comunicat că va încerca o anu- 
mită soluție ca să putem fi ajutați. După un timp 
oarecare, am auzit nişte zgârâieturi la uşă şi nişte 
ciocănituri uşoare... Oare ce s-a apucat să facă - 
ne întrebam noi. La un moment dat am observat 
cum tăblia inferioară a uşii este scoasă şi prin 
gaura respectivă puteam comunica direct cu cei 
din camera vecină. Marele meşter Ghiţă Dipşe - 
zis filosoful - ne-a demonstrat că poate scoate 
tăblia şi a o pune la loc fără să se observe că s-a 
lucrat la ea. Gardienii, care intrau zilnic în 
cameră, n-au observat că s-a lucrat la uşă. Seara - 
după ora stingerii - Ghiţă scotea tăblia de la uşă şi 
prin acest orificiu primeam din abundență pâine şi 
marmeladă, pe care cei ce lucrau la mină aveau 
posibilitatea să le cumpere de la o cantină din 
interiorul coloniei. Eram copleşiţi de atâtea 
bunătăţi primite de la cei din colonie. Ne bucuram 
- mai ales - că se apropia Crăciunul şi se dorea ca 
şi noi să ne putem bucura de darurile pământeşti 
ale marii sărbători. Desigur, era un risc destul de 
mare, mai ales pentru cei ce ne aduceau aceste 
ajutoare, dar noi pândeam cu înfrigurare în toate 
direcțiile, cu simţul ascuţit de fiară al deţinutului 
şi astfel n-am fost prinşi niciodată.” (Aurel Vişo- 
van, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce 
m-ai părăsit, pag.96) 


Dar iată şi bucuria revederii în libertate... „Într-o 


Momente de bucurie în sihăstrie 


Luna ianuarie a anului 2021 ne-a adus, pe lângă 
zilele friguroase şi vremea mohorâtă, şi un 
moment de relaxare duhovnicească prilejuit de 
serbarea pe data de 20 ianuarie a Cuviosului Efti- 
mie cel Mare, unul dintre ocrotitorii spirituali ai 
aşezământului monahal din cartierul Poieni al 
oraşului Târgu Ocna. Ca de fiecare dată, încă de 
dimineaţă, în biserica de lemn au început să se 
adune preoţi şi credincioşi din zona oraşului şi din 
împrejurimi pentru a-şi arăta evlavia față de 
Cuviosul Eftimie, dar şi ataşamentul față de 
obştea acestui schit. 


Soborul participant a însumat 12 preoți şi un dia- 
con. Am primit cu bucurie delegaţia Arhiepisco- 
piei Romanului şi Bacăului prin prezenţa părinte- 
lui arhimandrit Nicodim Biţic, exarhul mănăstiri- 
lor din eparhia noastră. Acesta a slujit împreună 
cu preoții şi diaconul prezent Sfânta Liturghie în 
timpul căreia s-a săvârşit şi o slujbă de pomenire 
a tuturor eroilor căzuţi pe aceste meleaguri în Pri- 
mul Război Mondial. La finalul slujbei părintele 
Nicodim a vorbit despre viaţa şi activitatea 
Cuviosului Eftimie cel Mare, amintind şi o parte 
din minunile săvârşite de acesta. În continuare 
părintele Silviu Andrei Neicu de la parohia Pre- 
cista a prezentat mesajul părintelui protoiereu 
loan Bârgăoanu şi a menţionat şi o parte din acti- 
vitățile şi proiectele social-filantropice în care 
este implicat şi schitul Cuviosul Eftimie cel Mare. 


A urmat o agapă pentru toţi credincioşii prezenţi, 


respectându-se condiţiile impuse de pandemia de 
Covid 19. 


Evenimentele importante ale schitului au conti- 
nuat şi pe data de 2 februarie când, prin grija lui 
Dumnezeu, părintele stareţ, protosinghelul Clau- 
diu Panţiru a împlinit 28 de ani de la primirea Tai- 
nei Preoţiei. Momentul a fost marcat prin oficie- 
rea Sfintei Liturghii. La final părintele a făcut un 


TAL ma ai 


N 
Na Ta Tara 


15 


zi, fiind cu nişte documentaţii la Baia Mare, văd 
pe stradă o persoană ce-mi părea cunoscută, dar 
nu-mi aminteam de unde. Îmi zâmbeşte. - Aurel, 
ce faci? Mai trăieşti?! Ce bine-mi pare că te-am 
întâlnit! Nu te-am mai văzut de când erai la izo- 
lare la mina din Baia Sprie, împreună cu alți câți- 
va, consideraţi periculoşi. Eu vă aduceam de 
mâncare printr-o deschidere în uşă, bine camu- 
lată. Am răspuns entuziast: - Tu ești Gheorghe 
Dipşe!... Era el, chiar el. Un om de mare valoare 
intelectuală şi spirituală, şi el membru al Mişcării 
Legionare. La Baia Sprie, înainte de a fi izolat, 
spuneam împreună Rozariul. Trăia o viață pro- 
fund religioasă. Ajuns afară, a luat legătura cu alți 
preoţi greco-catolici care activau în clandestinita- 
te. A studiat în secret teologia şi tot în cel mai 
mare secret a fost hirotonit preot, de către epis- 
copul Iuliu Hirţea chiar la Dipşe în apartament. 
M-am bucurat foarte mult că vocaţia lui, sprijinită 
de un deosebit curaj, s-a realizat. (op.cit., pag. 
323). 


Veşnica odihnă şi memoria binecuvântată! 


Gheorghe Dipşe - Prezent! 





| 4 


bilanţ al activităţii sale sacerdotale, apoi a mulţu- 
mit tuturor colaboratorilor săi pentru dragostea cu 
care îl înconjoară, asigurâdu-i că sunt prezenţi zil- 
nic în rugăciunile sfinției sale. 


Cu acest prilej îi urăm multă sănătate şi să-l țină 
Bunul Dumnezeu mulţi ani alături de noi pentru a 
ne putea împărtăşi din viaţa şi experienţa sa de 
slujitor al lui Hristos şi pentru a putea ţine neîn- 
cetat candela aprinsă pentru sufletele eroilor Cire- 
şoaiei. 


Preot BENONE PAUL VĂSÂI 





16 


PERMANENTE 


ANUL XXIV, NR. 2, FEBRUARIE 202] 


Atitudini din exil - Împotriva balaurului roşu 


În cadrul noii rubrici „Atitudini din exil” ne propunem să republicăm artico- 
le ale Comandantului Horia Sima apărute în perioada 1950-1992. Prima 
serie cu titlul „Impotriva balaurului roşu” pune accentul pe texte în care, 
printr-o atitudine fermă şi cu un ascuţit spirit de observaţie sunt disecate 
caracteristicile şi acțiunile cercurilor comuniste, atât din Răsărit cât şi din 
Apus. Adică a înaintemergătorilor stângii contemporane care, după degrin- 
golada ulterioară căderii blocului comunist est-european, şi-a strâns rânduri- 
le şi a reuşit să cucerească Occidentul de azi sub forma ideologiei neo-mar- 
xiste. O evoluţie care a fost anticipată de spiritul vizionar al Comandantului 
Mişcării Legionare încă din primii ani postbelici şi care arată că atitudinea 
faţă de ofensiva dizolvantă a stângii trebuie să rămână şi în ziua de azi nes- 
chimbată în esenţa ei, pe aceleaşi coordonate ale valorilor naţionale şi spiri- 
tuale. După cele peste 20 de articole pe care le avem în vedere pentru aceas- 
tă serie, va urma o altă grupare de texte cu titlul ,, Pe linia neamului”, care va 
fi dedicată fenomenului românesc. 


Naționalismul la răscruce 


Cel de-al doilea război mondial, se afirmă de obicei, a lichidat un mit: mitul 
naționalismului. Odată cu prăbuşirea puterilor Axei, naționalismul a suferit o 
înfrângere decisivă. Omenirea coalizată a respins această formulă de viață, 
căutându-şi alte drumuri. S-a produs o selecţie de idei-forță şi viitorul şi-a 
închis obloanele pentru naționalism. Nu mai rămân aşadar în prezență decât 
două doctrine care îşi dispută întâietatea în lume: democraţia şi comunismul. 


Concluzia aceasta nu e tocmai exactă. În realitate, nu naționalismul a fost 
răpus odată cu capitularea de la 1945, ci falsul naționalism, naționalismul 
agresiv şi imperialist, care nu-i decât o remanenţă a perioadei burghezo-capi- 
taliste. Naționalismul autentic nu are nimic de-a face cu poftele de cucerire şi 
aservire a altor popoare. El reprezintă faza de proiecţie în istorie a conştiinţei 
interioare a unui neam, de maturizare spirituală a unui popor. El nu este 
revanşard, nu este pornit spre rapt, viclenii şi agresiuni. EI cultivă imanenţele 
unui popor şi respectă în acelaşi timp geniul creator al altor popoare. Naţiona- 
lismul este o formulă de conviețuire în duh a tuturor popoarelor. 


Natural că restaurarea acestui adevăr reclamă eforturi penibile şi de lungă 
durată. Opinia publică din Occident e subminată de falsuri, de minciuni, de 
slogane propagandistice, de prejudecăți de cea mai ieftină calitate. Chiar ros- 
tirea termenului „naționalism” provoacă o anumită repulsie în aceste cercuri, 
considerându-l o noțiune osândită, un principiu devinitiv eşuat. Tema care se 
pune este extrem de dificilă: a degaja din ruinele morale ale războiului per- 
manențele naţionalismului, a detaşa imaginea lui pură de nişte exterioare isto- 
rice care nu convin fondului său şi nu-i aparțin prin esență. Și toată această 
luptă de clarificare a noţiunilor trebuie dată cu o opinie publică ostilă, trăind 
încă sub povara grelelor acuzaţii ce s-au adus naţionalismului. 


Dificultăţi în calea unei juste interpretări şi reevaluări a naționalismului nu 
provin numai din tabăra foştilor inamici ai puterilor Axei. Rezistenţe tot atât 
de aprige se ridică şi din sfera naţionaliştilor. Există curente în sânul lor, care 
nu şi-au schimbat perspectiva trecutului şi n-au învăţat nimic din teribila lecţie 
a războiului. Aceste tendințe se orientează exclusiv după erorile săvârşite de 
aliaţi şi au mai puţină înţelegere pentru erorile ce le-au făcut marile state naţio- 
naliste. Adevărul este că haosul actual din Europa se datorează în egală măsură 
marilor puteri naționaliste şi marilor puteri democratice. Singurii care au pro- 
fitat de pe urma acestei viziuni precare a destinului uman au fost bolşevicii. E 
o pagubă comună şi o responsabilitate comună. Ceea ce înseamnă că răul nu 
poate fi reparat decât printr-o nouă închegare a frontului european, printr-o 
fixare activă a naţionaliştilor alături de forțele Occidentului. 

O poziție intermediară este şi utopică şi primejdioasă. Acei care susțin afir- 
maţii de această natură nici cu Rusia, nici cu America, ci cu Europa - în reali- 
tate, de bună credinţă fiind, fac jocul Moscovei. Politiceşte, Europa nu mai 
există, în sensul că nu mai are viabilitate proprie, nu mai dispune de armătura 
de state, care să-i garanteze integritatea istorică. Europa a fost lichidată la 
Casablanca, Teheran şi Yalta, devenind un câmp de tensiune între Statele Unite 
şi Soviete. Europa nu poate fi restaurată decât odată cu alungarea bolşevismu- 
lui din jumătatea ei răsăriteană şi acest obiectiv nu poate fi realizat fără spriji- 
nul american. 


Puterile occidentale, şi în special Statele Unite, dispun de un enorm potențial 
tehnic şi economic. În schimb, în domeniul spiritului, se prezintă sărăcite de 
vlagă. Le lipseşte un ideal, o credinţă, care să-i însuflețească în titanica încor- 
dare de astăzi. Naţionaliştii pot complini acestui gol. Ei se simt profund ataşaţi 
de sufletul naţiunii lor -singura entitate istorică ce poate fi opusă cu succes 
bolşevismului. Dispunând de acest tezaur doctrinar, indispensabil pentru crea- 
rea unui front anticomunist compact, curajos şi puternic, naționaliştii nu se pot 
preda unor atitudini oscilatorii. E o datorie care emană din propriul lor conţi- 





- Redacţia își păstrează distanţa față de conţinutul articolelor; 
responsabilitatea revine exclusiv autorilor. 











nut. Dacă Europa le este atât de scumpă, dacă cred în misiunea ei civiliza- 
torie, atunci nu pot fi decât alături de cei care o pot salva. 


Şi dacă naționalismul mai are o şansă în lume, ea nu se poate împlini decât 
pe calea unei fraternizări totale cu democrațiile, în lupta care s-a încins astă- 
zi pe tot globul. 


HORIA SIMA, Vestitorul, Noiembrie 1951 


PERMANENȚE 


ISSN 1453 — 9551 
Editor: Fundaţia Culturală „PROFESOR GEORGE MANU” 
Str. Austrului nr. 12, Bl. 3, Sc. C, Ap. 32, 
024073, Sector 2; Bucureşti 
e-mail: fgmanu Q gmail.com 
Internet: http://www.fgmanu.ro 
tel. 021-252-20-41; 0746 548 305 


REDACTOR SEF: 
BOGDAN MUNTEANU 
REDACTORI: 


PR. MARIUS VIŞOVAN PR. VASILE GORDON 


CIPRIAN VOICILĂ CEZARINA CONDURACHE 
CORESPONDENȚŢI STRĂINĂTATE; 





CĂLIN GABOR NICOLAE OPRESCU 
DANIELA MILITARU - TEHNOREDACTOR 
ADMINISTRAȚIE — DIFUZARE: 
MILITARU CARMEN DANIELA O.P. 37 Ghiseul 2 — 14, 024280 București 


RELAȚII CU PUBLICUL LA SEDIUL FUNDAŢIEI: 
LUNI, MARTI, MIERCURI, JOI, VINERI: 14-18 


FUNDAȚIA “PROFESOR GEORGE MANU” 
1994-2021 


PREŞEDINŢI: ACTUALA CONDUCERE: 


PREŞEDINTE ONORIFIC: 
ELISABETA IONESCU 


f NICOLAE GOGA, 1994-1995 


f MIRCEA NICOLAU, 1995-2011 
CONSILIER ONORIFIC: 


f NICOLAE ROŞCA, 2011-2013 
VASILE AFILIE 


+ GHEORGHE GHEORGHIU, PREŞEDINTE: 


2013-2015 CEZARINA CONDURACHE