Puncte cardinale anul IV, nr. 37, ianuarie 1994

iza $ 


Sote! A RUTE: Zi TI CaEI E din il ic utili De Ra 


mare: parte nu sînt lupte EL: i Ciă Si de: iau Lălă ri aa 
| i De A IV, (2 DI: 4 






credinta SI) N 
iubire Tia, pic sa 
speranta a îi a 


ia 
CAD: 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Circulaţie în afara României : AUSTRIA, GERMANIA, FRANŢA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


VALI ENE (eee AFOST LAN), 


ne-a încredințat-o din ziua în care Traian 

Miracolul eminescian este unul al sintezei creatoare. împăratul a pus piciorul pe malul stâng 

De aceea greşesc cei ce apasă, în judecăţile lor, pe al Dunării, trebuie să ținem ca toți 
individualitatea poetului. Aceasta există, neîndoielnic, ca membrii statului nostru să fie, de nu A fost la voi şi nu l-aţi cunoscut... 


i Za ca, pre i români i i i A 
temei al originalității sale artistice; dar culturile lumii sunt TORA dea FipAne: CPE puţin pene pi Avea o frunte cît un prag de lume 


pline de astfel de “individualități”...Ceea ce-i distinge pe i (M.Eminescu) şi ochi noptateci ca un început 
oamenii cu adevărat cruciali este tocmai harul supra- şi un Arhanghel strajă lîngă nume. 
individualităţii (Călinescu prindea esența eminescianismului 
atunci când afirma că Eminescu a fost “mai mult un exponent 
decât un individ”). 

Îi putem numi oameni cruciali pe aceia care punctează 
decisiv istoria, sintetizând spiritualități şi epoci întregi, cărora 
le devin icoană eternă. Dante, bunăoară, a fost un astfel de om 
crucial: sinteză a Apusului medieval şi a geniului italic. La fel 
şi Dostoievski: sinteză a spiritualității ortodoxe şi a geniului 
rus. Eminescu, la rândul său, stă alături de aceştia şi de alți 
câţiva, în supratemporalitatea valorilor europene, nu doar ca 
sinteză a spiritualității româneşti, dar şi a întregii epoci 
romantice. 

Oamenii cruciali nu sunt doar creatori de geniu, ci 
mai ales mărturisitori exemplari, atât în fața universalului 
imanent (conştiinţa omenească), cît şi în fața universalului 
transcendent (conştiinţa divină). Astfel ne apare şi Eminescu, 
cel ce poate sta mărturie în eternitate pentru tot neamul 
românesc şi pentru tot veacul romantic. A avea un astfel de 
“sămădău”, cum îi plăcea să spună lui Noica (îngăduindu-şi să 
tâlcuiască acest cuvânt prin..."dătător de seamă”), deopotrivă 
naţional şi universal - iată un dar de care nu toate neamurile 
s-au învrednicit; un dar care înnobilează, dar şi obligă. Prin 
Eminescu avem mari drepturi, dar şi mari datorii, atât în fața 
lumii, cât şi în fața lui Dumnezeu... 

Eminescianismul există; el nu este însă cat o formulă 
literară, ci trebuie înţeles ca o formulă a vredniciei româneşti. 
Pe planul restrâns al artei, Eminescu le poate părea unora 
desuet (controversata teorie lovinesciană a “mutaţiei valorilor 
estetice” are destui partizani zzomotoși). Pe planul mai larg al 
culturii şi spiritualității, Eminescu rămâne însă, mai presus de Răzvan CODRESCU 
orice tăgadă, viu, actual şi exemplar. Eminescianismul nu este 
doar o estetică; el reprezintă, la un loc, o întreagă filozofie, o 
întreagă etică şi o întreagă politică, o “ştiinţă” totalizatoare a 
istoricului şi a spiritualului, a naționalului şi a universalului. T “Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării; aceasta e singura 

De aceea, cine-l atacă pe Eminescu, încercând să-i misiunea statului român şi oricine arvoi să ne risipească puterile spre alt scop, pune 
conteste actualitatea, exponențialitatea sau exemplaritatea, nu în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri”. 


atentează cu perfidie doar la ființa istorică şi morală a neamului 
românesc, ci săvârşeşte un atentat pervers împotriva ființei 
istorice şi morale a omului universal. Căci adevăratul om 
universal nu este vreo abstracțiune ideologică, aşa cum ar vrea 
masonii, ci expresia universală a unor valori profund naţionale. ae aaincsă, | Ea FIII tt e: 
Eminescianismul înseamnă general-umanul în trup şi PE ip NE, mie 7 RI ANEI IPS, ta e e 
grai românesc. Și dacă l-am numit pe Eminescu “crucial”, Aa € în apa 
putem apela la imagistica crucii. Crucea este cuminecare a 
verticalei cu orizontala. În cazul lui Eminescu am putea spune 
că se întretaie, în chip harismatic, verticala transfiguratoare a 
universalității şi orizontala cuprinzătoare a românismului. 
Prin Eminescu, “conştiinţa noastră mai bună”, românismul 
îmbrăţişează lumea şi se înalță odată cu ea spre taina Împărăției 


în care foate sunt una. Adolf VASILESCU 














Păstor era de gînduri şi de vise, 
pogoritor din Vlahie cerească, 

şi pentru el în taină îşi deschise 
întregul suflet limba românească. 


Știind prin codri tainice poteci 

şi peste creste drumurile lunii, 
venea din veac şi se ducea în veci, 
la cina iui de taină, cu nebunii... 


A Jost la voi şi blind l-aţi răstignit 
pe crucea sunăioarelor cuvinte, 
cînd el era liman de negrăit 

şi împlinire multor legăminte. 


Ați plins cu el, dar nu l-aţi înţeles, 
ci l-aţi culcat în racla poeziei 

pe cel făr 'de întoarcere trimes, 

pe Mihail, Arhanghelul Pustiei... 





(M. Eminescu) 


















PAG. 2 NR. 37 IANUARIE 





CONSTANTIN NAGACEVSCHI !! 


Ampierdul pe cel mai bun prieten pe care l-am avut 
în viață. Credincios profund, naţionalist până-n ultima lui 
fibră, şi-a iubit țara mai mult decăt orice pe-această lume. 
Acest om a trăit numai pentru cei din jurul său. Nu cunoştea 
decăt iubirea, iubirea lui Dumnezeu, iubirea de Patrie, de 
Familie şi de Semeni. 

S-anăscut la 21.10.1916 încomuna.Şerpeni, judeţul 
Tighina, pe malul Nistrului, tatăl lui fiind preot în această 
comună. A făcut cursul primar în comuna Teliţa, județul 
Tighina, apoi a urmat liceul la Chişinău. Din 1934 a urmat 
la Universitatea din laşi filologia şi conservatorul, pe care 
le-a terminat la Cernăuţi. În 1938 a fost arestat în urma unei 
manifestații studenţeşti şi a fost eliberat la 6 Septembrie 
1940, dată la care a luat conducerea ţării Generalul 
Anlonescu. 

A fost numit ajutor de prefect în judeţul Roman. La 
“rebeliune”, a fost chemat la Bucureşti fără să cunoască 
molivul şi tot fără să ştie s-a trezit îmbarcat şi deportat în 
Jugoslavia, în comuna Uzdin, iar de-acolo la Graz, la Viena 
şi după aceea direct în lagărul de la Seestadt-Rostock, apoi 
la Buchemvald. La 10 Iulie 1941, împreună cu alți 20 
legionari, afost angajat ca muncitor în Sozial Nationalistische 
Muster-Betrieb, Heinkel Flugzeugwerke, în oraşul de pe 
Warnow. Aici a învățat sudura şi de Crăciun a devenit un 
sudor desăvârşit. La 22 Decembrie 1941, sunt cu toții 
arestați, iar şeful Gestapo-ului, generalul Muhler, le-a 
comunicat că motivul arestării este fuga lui Horia Sima în 
Italia, dar că a fost rearestal şi se află sub pază germană. Cei 
20 legionari aflați la Rostock au fost împărţiţi în două grupe, 
una rămânând pe loc, cealaltă fiind dusă în lagărul de la 
Buchemwald. Costel Nagacevschi a rămas pe loc şi la 
Rostock a începul o adevărată activitate culturală, în care 
prin calităţile cu care l-a înzestrat Dumnezeu, el-a adus un 
deosebit apori. Comandantul garnizoanei era Petre 
Vălimăreanu La 24 lanuarie 1944, fără să li se spună nimic, 
legionarii de la Rostock sunt duşi la Buchemvald, unde se 
reîntâlnesc cu camarazii de care se despărțiseră cu trei ani 
mai înainte. Aici au lucrat la aparate optice pentru armată. 

La 24 August 1944, ozi după arestarea mareșalului 
Antonescu, au fost bombardaţi de către aviația americană şi 
Costei Nagacevschi a fost grav rănit. Printre personalităţile 
aflate în lagăr se găseau: Leon Blum, un general francez şi 
prințesa Mafalda, care moare în acest bombardament. 

La 28 August 1944, au fost cu toții duşi la Viena, 
deoarece Horia Sima, cu asentimentul lui Hitler, formase o 
armată, care să lupte alături de nemți, împotriva ruşilor. La 
15 Februarie 1943 sunt cu toții trimişi, fără armament, pe 
frontul din Pomerania şi apoi pe Oder, la sud de Stettin. 
Costel Nagacevschi făcea parle din compania a 3-a, 





PUNCTE CARDINALE 


a dj 


comandată de Valerian Dobrescu. La începutul lui Aprilie 
1945 au fost transformați în vânători de care. La 3 Mai 1945, 
cad cu toții prizonieri la englezi, în localitatea Lauenburg. 
După două săptămâni au fost cu toții duşi la Munser-Lager bei 
Celle (Hanover), unde datorită lui C.Nagacevschi, care avea 
Ocunoştință în “Lumea Liberă", sunt angajaţi în Vedemerfeld, 
Kreis Cleve, cu o simbrie de 25 RM lunar, cu care puteai să 
Cumperi 5 ouă 

Am Scris toate aceste amănunte, pentru a se vedea 
Cum Gu fost trataţi de către Hitler “fasciștii români”. 

După un an Costel Nagacevschi pleacă la 
Universitatea din Bonn, apoi la sfaturile profesorului Sân- 
Giorgiu, pleacă însoțit de camaradul său Popa Dumitru la 
Tiuibingen, la profesorul Emil Gammilscheg, unde se înscrie la 
doctorat, pe care după doi ani îl trece cu “Magna cum 


„Laude ”. Aici face cunoştințăcuviitoarea lui soţie, care i-a fost 


devotată până la moarte. După terminarea studiilor a fost 
numit asistent la Universitatea din Saarbriicken şi mai târziu 
la cea din Miinchen, unde a funcţionat ca asistent la Catedra 
de limbi romanice şi franceză veche, până la pensie. Din 1966 
şi până în 1977 este numit şi director la Akademischer Institut 
der Universităt Miinchen. 

La 26 Oct.1993 moare în spitalul Harlaching din 
Miinchen, în urma unui accident de automobil. 

Grav bolnav de rinichi, încă din 1987, a trebuit 
să-şi schimbe tot sângele la fiecare două zile, până a încetat 
din viață. Cuo'voinţă nemaipomenită, a trebuit să îndure acest 
chintimp de şase ani, fărăsă-şi neglijeze numeroasele activități 
pe care le ducea. În exil, activitățile lui erau culturale, sociale 
şi politice. A fost unul dininiţiatorii Institutului de la Freiburg, 
unde venea de la Tubingen cu motocicleta, de câte ori era 
nevoie, luând parte activă la redactarea buletinului şi la toate 
activităţile bibliografice curente. Începândcuanul 196.1 a fost 
vicepreşedinte al Consiliului de Conducere al acestei Bibliotevi 
şi, la fiecare două săptămâni, C.Nagacevschi pleca de la 
Miinchen la Freiburg, cu trenul sau cu automobilul. pentru 
câteva zile, spre a susține Institutul. Cu timpul, biblioteca a 
luat o amploare tot mai mare şi s-a bucurat de un prestigiu 
care a atras toate personalitățile din exil. Aceste personalităţi 
şi-au donat propriile lucrări, precum şi bibliotecile personale. 
C.Nagacevschi a susținut moral şi material acest Institut până 
în ultima clipă a vieţii sale. Era sufletul lui. Cu două zile 
înainte de a ne părăsi, a rugat-o pe soția sa ca toți cei ce vor 
veni la înmormântarea sa să hu aducă coroane sau flori, ci să 
doneze aceşti bani Institutului de la Freiburg. Tot în cadrul 
activităților culturale, a susținut substanțial revista “Puncte 
Cardinale" dinSibiu, acărei orientare creştină şi naționalistă 
a apreciat-o atât de mult. Activitatea sa socială a dus-o prin 
înființarea şi susținerea Căminului pentru refugiaţi politici 
“Moța-Marin" de la Madrid, alcărui preşedinte este Părintele 
Dumitru Popa de la Freiburg şi al cărui secretar şi casier a 

fost C.Nagacevschi. Dar activitatea sa socială nu s-a mărginit 
la această instituție, ci el a ajutat material şi moral pe toți cei 
nevoiaşi, de care întâmplător afla. Întot cursul vieții sale a dus 
şi o foarte importantă activitate politică. A fost legionar din 
convingere, dar legionar prin educaţia sa creştină şi 
naționalistă. Inexil a fost deasupra partidelor politice, fiindcă 
mai înainte de orice, a fost român, un român adevărat, un 
naţionalist în adevăratul înțeles al cuvâtului. În sufletul său nu 
puteaconcepe şavinismul şi antisemitismul, dar punea înainte 
de toate românismul. Nu s-a abătut niciodată de la credinţa sa 
creştină şi nici de la românismul său profund. În anul 1987 a 
/ual parte, printre primii 1], la alcătuirea “Frontului Unităţii 
Româneşti”, cu scopul “Unirii Exilului” şi formării primului 
“Congres Mondial Românesc". A luat parte la acest prim 
Congres, la 4 lunie 1988, la Paris. Ca întotdeauna modest, nu 
a vrut să ocupe nici o funcţie în cadrul acestui Congres, nici 
să i se pronunțe numele ca membru fondator! A fost de două 
ori în Țară, pentru a-şi vedea rudele, pe care nici nu le 
cunoştea şi pentru a sărbători 55 de ani de la bacalaureat. Din 
cauza dializei pe care trebuia să o facă, nu a putut sta 
niciodată mai mult de două zile. Marele său regret a fost că nu 
a putut ajunge-în Basarabia, pe malul Nistrului, unde s-a 
născut. S-a dus dintre noi un adevărat creştin şi un admirabil 
român, iar eu am pierdut pe cel mai bun prieten. 
Dumnezeu să-l odihnească. 


ION PANTAZI 





WNDE-S MEBUNII ? 











Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii? 
E, Doamne, lumea plină de cuminţi, 
E plin pământul de martiri şi sfinţi 
Atinşi de filoxera-nţelepciunii. 













































Tăcută-i gloata de-nțelepți ca sfinxul 
În faţa lumii şi-a nemărginirii 
Şi-ascultător de rânduiala firii 
Ca un plăvan în jug trudeşte insul. 














Scâncesc cuminţii-n chingile durerii 
Şi, sângerând din răni adânci blândețe, 
Lângă neveste mor de bătrânețe, 
Necutezând să tragă spada vrerii. 
















Boleşte omenirea ca o juncă 
Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge; 
S-a-mpotmolit istoria şi plânge 

Cu prora-nfiptă într-un colț de stâncă. 












Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne 
Cu bâta de la spate, ca pe-o vită, 
Acestui veac să-i pună dinamită 
Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme. 







O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoţii? 
E lumea plină de-alde Sancho Panza 
Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza, 
Ci scutieri cuminţi se vor cu toții. 











Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii 
Să tragă spada şi să taie nodul? 
Tânjeşte după glorie norodul 

Şi nu-s Cezâri să-l treacă Rubiconii... 








Sloboade, Doamne, -n lume nebunia, 
S-o răvăşească şi să o răstoamne, 

Ca un berbec să ia pământu-n coarne 
Şi-acestui veac să-i surpe temelia! 







Demostene ANDRONESCU 








DS 


i Ai 3 e N 
i sud atei e ia ide ai 


A 
NC 


Vw 


i 
- ș 9 = 
La - EI E ă N E . . 4 
“ 1... 
Mia ci DA ae ia a i Oa a Poe d ii 


= 





visai 2008 II si oaia e APĂ 7 at li albe 


msi 


4 


E 
m a ii dai 


pi sd 4. — 


TR Pr” PT PT" EV. NP VU PIEPT NI) SE PPE ŢI RU PU TI SOPIȚOOSp PT ȚIP rr 75|" V 
Ș “o 


i m & 


pp, LA” A...” pr 
i v 


— 79 * 99 7 TOD TIP. ASE P 


Ianuarie '94 NR.37 PAG.3 


PUNCTE CARDINALE 

























MAICA TFEODOSLA 
de la 'VLADIMI RISTI 


Zvonurile contradictorii cu privire la ortodoxia Maicii Veronica, stareța greu încercatei comunițăți 
monahale de la Vladimireşti (jud.Galaţi), au pus adesea într-o umbră nemeritată, mai ales în anii din urmă, 
un fenomen spiritual complex, care s-a ilustrat şi prin câteva figuri excepţionale, nu nurbai. pe ptan 
duhovnicesc, ci şi pe plan cultural. Una dintre aceste figuri sublime, care a îimibrăcat rasa călugărească încă 
din 1949 şi a trecut prin toate persecuțiile la care comunismul a supus aşa-zisul “lot Vladimireşti” (a se. 
vedea, pentru amănuntele istorice, sinteza semnată de d-na Anca Crivăţ în “Puncte Cardinale”, anul I1. 

nr.10/22, octombrie 1992, pp.12-13), a fost şi Maica Teodosia, pe numele mirencesc Zorica Laţcu (1 917- 
1990), fiica unui avocat din Braşov, licenţiată în Filologie clasică la Cluj şi remarcabilă poetă (forinată în 
cercul literar din apropierea lui Lucian Blaga). De la Maica Teodosia ne-au rămas două volume de versuri 
publicate în tinereţe, sub semnătura Zorica Laţcu (Insula albă, 1944 şi Osana Luminii, 1947), precis ŞI 
numeroase manuscrise, ce ar merita să vadă cât mai curând lumina tiparului, eventual chiar sub egida 
Mănăstirii din Vladimireşti (unde autoarea se şi află înmormântată). Noi publicăm mai Jos, ca uni seruri de 
cinstire a Maicii Teodosia, dar şi a efervescenţei spirituale de la Vladimireşti, câteva diri poeziile sale. 








VINUL 


Îmi strâng durerea-n inimă ca-n teasc; 
Din ea, mustind, poiemele se nasc 

Şi fierbe mustu-n clocot rubiniu, 

De-n buți cu cerc de fier abia-l mai țiu. 


S-a limpezit apoi în căni de lut 

Şi locul de mireasmă s-a umplut, 
Ulcelele-nflorate îl cuprind 

În smalțul lor...şi mâinile se-ntind. 


Se ia din rodul viei...Dar ce vreți, 
Voi buze întinate, voi ochi beţi? 
Voi în zadar aţi ars şi-ați însetat, 
Că nu veţi bea din vinul meu curat. 


Să spumege poiemul lucitor 

Din strofele cu flori în smalțul lor, 
Să-l duc la Cina Domnului în dar, 
Să stea-n Potir pe Masa din Altar. 


Atunci din rănile lui Dumnezeu 
Va curge sânge sfânt în vinul meu. 


E clipa jertfei. Voi, cei luminaţi, 


Voi, cei desăvârşiţi, luaţi, mâncaţi! 


Cei țintuiţi pe cruci şi traşi pe roți 
Cu sete “beți dintru acesta toți.” 


|  TRANDAT IREIL 


TAINIC 


Tu Marie, Preacurată, 
Cel mai dulce dintre nume, 
Trandafir crescut în taina 
Zorilor de peste lume, 
Dăruie-ne din mireasma 
Cea de sfântă curăție 
Cum n-a fost mireasmă-n lume 
Şi cum nici n-o să mai fie. 
Peste mirosul de sânge 
Şi de acru puiregai 
Lasă să răzbată, Doamnă, 
Adierea Ta de rai. 
Peste lumea care arde 
Şi se-năbuşe în fum 
Scutură, Împărăteasă, 
Poala plină de parfum. 
Peste patimile noastre 
Cu răsuflet de otravă 


„Fă s-adie dulce mirul 


Trandafirului din slavă. 

Și ne dă măcar o clipă 

Să simţim ca-ntru-un delir 
Negrăita Ta mireasmă - 
Doamnă, tainic trandafir. 


religioase, atât antume cât şi postume, în faţa frumuseţii cărora cuvinteie noastre devin de prisos: i > 


ÎNTRILPARE 


Din slava Ta cerească Te coboară 
Spre Vifleemul sufletului meu 

Şi-n staulul smereniei, Fecioară, 
Intrând, să-L naști pe Unul Dumnezeu. 


Să-L înfăşori în cântece de slavă 
Ca-n scutece subțiri de bumbăcel 
Şi ca-ntr-o iesle plină de otavă 
Să-L culci, în pacea duhului, pe EI. 


Pleca-vor magii, soli din altă zare, 
Călăuziți de focul alb de stea, 
S-aducă nou prinos de închinare 
La staulul smer€niei, Doamna mea. 


Ci eu voi pune-n mâna lor bătrână 
Tot aurul cuvântului isteţ; 

Voi făuri din viersul meu, Stăpână, 
În jar de gând, comori de mare preţ. 


Căldura rugăciunilor de seară 
Va-nfierbânta cădelnițele reci, 
Tămâia de la magi va arde iară, 
Cu fumul preaslăvirii, până-n veci. 


Şi ca să fie plină dăruirea 

Voi presăra din visteria lor 

Cu boabele de smirnă grea Iubirea 
Cea fără de prihană şi de dor. 


Ştiu bine că nu-s vrednică, Fecioară, 
Să-ţi fiu în noapte acoperământ, 

Ci-n mila Ta din ceruri Te coboară, 
Să-L naşti în duhul meu pe Unul Sfânt. 


FUGA ÎN EGIPI 


E drumul prin pustiu. În lungul zării 
Abia mijeşte ziua. De departe 
Nisipu-n unde moi ca apa mării 
Îmbracă sihăstriile deşarte. 


Un măgăruş cu ochii blânzi Te poariă; 
Te-ai încrezut în pasul lui cuminte... 

Cum creşte-n zări mereu câmpia moartă, 
Tu-ţi pleci spre sân privirea Ta fierbinte. 


Căci ai la sân copilul şi Te doare 
Să pleci cu EI în aspră pribegie: 
Peste căpşorul Lui, mângâietoare, 
Răsfrânt-ai vălul Tău, cu gingăşie. 


De ce Ți-s, Maică, genele muiate? 
Petreci în minte alte prigoniri? 

ÎI vezi pe EI cu palme sfășiate, 

Cu trupul jertfă sfintei Lui iubiri? 


e Pa 
si - ip 
> aa «x 


1 


În mijlocul nisipurilor, poate, 
Singurătatea Lui e mult mai blândă... 
Odată fi-va părăsit de toate 

Şi-un vânzător ascuns va sta la pândă... 


Mai este timp? Un înger se pogoară 
Deasupra-Ți, ca un sol de mângâiere. 
Frânturi de rază Te-nvălesc, fecioară, 
şi-alături merge losif în tăcere. 


SONET 


Gânditu-m-am, lisuse, la floarea scuturată, 
Ce îşi revarsă-alene belșugul de petale; 
Ca nişte fulgi coboară din ramură, agale, 
Şi-acoperă țărâna cu haina lor curată. 


Când trece grădinarul în mers grăbit pe cale, 
E! calcă în picioare grămada miresmată; 
Dar iată, biata floare zdrobită şi călcată 

Îi unge tot piciorul cu mirurile sale. 


De-o fi ca să mă scutur, lisuse, ca o floare, 
Aş vrea să treci pe cale Tu Însuţi - Grădinarul - 
Şi floarea scuturată s-o calci chiar Tu-n picioare. 


lar dragostea din mine, curată ca cleştarul, 

Să-nmiresmeze, Doamne, Prea Sfintele-Ţi 
Picioare, 

De nimenea ştiută... Așa să-mi fie darul. 


ÎNINERE 
Am fost cândva mormântul nou în care 
Nicicând vreun mort nu mai fusese pus, 


Mormânt deschis în lungă aşteptare, 
Ca să-L primesc în mine pe lisus. 


Şi iată, mâini de ucenici, pioase, 

Mi L-au adus în giulgiu-nfășurat; 
Cu zvon de rugăciune şi prinoase 
În mine ca în groapă L-au culcat. 


A stat dormind sub lespedea uitării, 
Cu strai de gânduri aspre învelit, 
Înmormântat în noaprea întristării 
Şi cu tăceri adânci pecetluit. 


Dar Tu ai înviat, Lumină lină, 
Şi totul s-a umplut de străluciri, 
Iar bucuria trâmbiței divină 
Zvoneşte imnul veşnicei iubiri. 


Acum mormântul este bazilică, 
lar gândurile mele - pelerini: 
Cucernice spre Tine se ridică 
Şi Tu spre ele mila Ţi-o înclini. 











PAG. 4 NR. 37 IANUARIE '94 


- 


lon Î. Moţa s-a născut în părţile 
Hunedoarei, la Orăştie, fiind fiul 
protopopului lon Moţa, vechi luptător 
naționalist (ca şi profesorul lon Zelea 
Codreanu, tatăl Căpitanului) din generaţia 
care a făurit România Mare. Bătrânul preot 
ardelean se remarcase toată viața printr-o 
susținută activitate misionară şi 
publicistică, scoțând “foi” pentru 
îndrumarea creştină şi naţională a 
poporului, cum au fost “Foaia plugarilor” 
sau “Libertatea” (de care şi fiul său va 
rămâne puternic legat până la moarte). 
Frumoasa catedrală ortodoxă din Orăştie, 
una dintre mândriile oraşului de pe Sibiel, 
este şi ea, în mare măsură, o ctitorie a 
familiei Moţa. De altfel bunicii lui lonel 
Moţa fuseseră şi ei preoți: cel dinspre tată 
în satul Nojag, iar cel dinspre mamă (Maria) 
în satul Balşa, tot de prin părţile Hunedoarei. 

lonel Moţa îşi face studiile 
primare la Orăştie, unde le începe şi pe cele 
medii. Însă odată cu izbucnirea războiului 
mondial, familia este nevoită să se refugieze 
pentru o vreme la Bucureşti şi apoi la laşi 
(preotul lon Moţa fusese condamnat la 
moarte de autorităţile maghiare, pentru 
românismul său militant). Astfel că lonel 
îşi continuă studiile liceale la Bucureşti (la 
”Gh.Lazăr” şi apoi la “Sf.Sava”). În 1920 
pleacă la Paris, cu o bursă de studii ce-i este 
însă în curând suprimată. Nevoit să se 
întoarcă în ţară, se înscrie la Facultatea de 
Drepta Universităţii Daciei Superioare din 
Cluj, pe care o va absolvi, ca şef de 
promoţie, în 1926. Aici îşi începe lupta 
naționalistă în mediul studenţesc, pe fondul 
tulburărilor pentru numerus clausus. 
Devenit conducător al studențimii clujene, 
face cunoştinţă în 1922 cu Corneliu 
Codreanu, conducătorul studențimii din 
laşi. Este perioada în care izbucnesc 
faimoasele mişcări studenţeşti din care se 
va desprinde, câțiva ani mai târziu, Mişcarea 
Legionară. În același an Ionel Moţa scoate 
la Cluj, împreună cu Justin Ilieşiu (autorul 
Imnului Studenţesc), “Dacia Nouă”, “prima 
alarmă ziaristică a mişcării naţionaliste a 
noii generaţii”, curh o caracteriza mai târziu 
Nicolae Roşu, vestitul autor al Dia/ecticii 
Naţionalismului. 

În 1923ia ființa la Cluj “Acţiunea 
românească”, sub îndrumarea câtorva 
profesori naţionalişti, în frunte cu 
I.C.Cătuneanu, Em.Vasiliu-Cluj şi luliu 
Haţieganu. Primii doi vor alcătui corpul de 
comentarii la Protocolele Înţelepților 
Sionului, în excelenta ediţie din 1923, a 
cărei traducere este semnată de către Ionel 
Moța. În luna august a aceluiaşi an are loc 
la laşi Congresul conducătorilor de mişcări 
studenţeşti de pe întreg cuprinsul României 
Mari. Ionel Moţa este ales, alături de 
Cormeliu Codreanu, Tudose Popescu, Ilie 
Gâmeaţă şi lon Simionescu, în Comitetul 
Director al mişcării studenţeşti unificate. 
Acum este proclamată ziua de 10 decembrie 
(data izbucnirii celei mai îndelungate greve 
studenţeşti din istoria țării) ca sărbătoare 
naţională a studențimii române. 

A urmat, în toamna lui 1923, mult 
discutatul “complot” studenţesc, 
manifestare radicală, de jertfă exaltată, a 
liderilor unei studenţimi ajunse la 
exasperare. Este vorba de salvarea 


idealurilor şi onoarei unei generaţii care 
avusese tăria să înfrunte timp de un an 
manevrele oculte şi abjecţiile antiromâneşti 
ale oficialităților politice şi culturale. 
Intervine însă trădarea săvârşită de Aurel 
Vernichescu, agent informator al Siguranţei 
strecurat printre “complotişti”. Tinerii sunt 
arestați şi închişi la Văcareşti. Toată opinia 
publică românească este în fierbere. “O 
întreagă pleiadă de fruntaşi ai legilor s-au 
grăbit să ia apărarea celor de pe banca 
acuzaților. Procesul s-a judecat într-o 
radiațiune de caldă simpatie a celor prezenți, 
pledoariile au mişcat până la lacrimi, iar 
juraţii au adus în unanimitate verdictul de 
achitare. Când s-a aflat sentința, de la un 
capăt la altul al țării o vie mulțumire a 
înseninat frunțile şi în multe părți s-au produs 
manifestații de aprobare. Adevărul este deci 
cănu ne găsim în fața unui fenomen izolat de 
înfierbîntare a câtorva singuratici, ci în plin 
curent de mulțime, angajând conştiinţa 
publică românească”, scria O.Goga în “Ţara 
noastră” (articol reprodus şi în volumul 
Mustul care fierbe). 

Interesantă ne apare convorbirea 
purtată la 13 octombrie 1923 între Moţa- 
fiul, Moţa-tatăl şi judecătorul de instrucție 
Radovanu (asevedea “Cuvîntul Studențesc” 
din 30 octombrie 1923): 

“- Doresc să ştii, tată, căacel comunicat 
guvernamental după care s-ar fi descoperit 
lanoiun complot împotriva vieții mai multor 
miniştri nu e deloc adevărat! Noi n-am 
mărturisit niciodată aşa ceva(...). Pornirea 
noastră era îndreptată împotriva duşmanilor 
cauzei noastre studenţeşti, care sunt în acelaşi 
timp duşmanii ţării şi ai neamului nostru! 

-Dar, d-le Moţa,- l-a întrerupt 
judecătorul Radovanu pe student - tatăl 
d-tale a fost închis de repeţite ori în temniţele 
ungureşti pentru lupta sa naţională, totuşi 
dânsul n-a pus mâna pe revolver întru 
apărarea dreptăţii sale! 

- A trăit în alte împrejurări, în alte 
vremuri, cu alte vederi- a răspuns tânărul. A 
pune mâna pe armă de ce ar fi adică aşa de 
osândit? Dacă, d-le Judecător, azi dă năvală 
la hotar o armată de duşmani din afară, mă 
mânați să-i împuşc; şi cu cât i-oi împuşca 
mai bine, cu atât îmi veţi acoperi mai tare 
pieptul cu decorații. lar acum, numai că mă 
gândesc să ridic mâna împotriva duşmanului 
dinlăuntru, mă şi aruncaţi în temniță!(...) 
Duşmanul din afară ce-mi face? Vrea să-mi 
răpească bunul meu din țara mea! Dar 
duşmanul dinlăuniru face exact acelaşi 
lucru, doar că stând liniştit în scaune moi, 
aci între noi(...). Şi împotriva lui de-mi ridic 
braţul, e îndată o crimă!...” 

Adie aici “duhul marilor rupturi cu 
lumea veche” şi pornirea eroic-misionară, 
“în spirit de totală jertfă personală”, care-l 
vor călăuzi până la moarte pe tânărul Moţa şi 
care vor fi şi ideile supraordonatoare ale 
cărţii Cranii de lemn(selecţie din publicistica 
sa, apărută în 1936). 

Lucrurile se complică prin actul de 
pedepsire a trădătorului Vernichescu; 
urmează un nou proces, în care Moţa este 
implicat singur, dar care se soldează cu o 
nouă achitare. Procesul lui Moţa s-a 
transformat, cum spunea dr.N.Paulescu, într- 
un “proces al trădării, care e cea mai infamă 
dintre crime”... 


PUNCTE CARDINALE 


îi 


5 iulie 1902- 


După un an fără 13 zile lonel Moţa 
părăseşte închisoarea. În anii următori se 
strâng legăturile sale cu Corneliu Codreanu 
(şi el achitat de Justiţia țării în 1924, când 
trăsese, în legitimă apărare, în odiosul 
C.Manciu, prefectul de poliţie din laşi, 
schingiuitor al studenţilor naţionalişti, aflat 


în solda iudeo-masoneriei). În vara lui 1927. 


Jonel Moţa se numără printre întemeietorii 
Legiunii Arhanghelului Mihail şi ai organului 
de presă al acesteia, “Pământul Strămoşesc”, 
în al cărui prin numar semnează faimosul 
articol "La icoană” (reprodus şi în Cranii de 
lemn):““Credem neclintit şi vedem în zare, în 
lungul căii noastre, nebănuite biruinţi”... 

La 18 august 1927 se căsătoreşte 
cu lridenta Zelea Codreanu, sora Căpitanului 
(care i-l va dărui pe iubitul său fiu, Mihai, 
decedat în 1992, precum şi o fiică, Gabriela, 
încă în viaţă). Tot acum începe să-şi practice 
meseria de avocat la Sibiu. În paralel îşi 
pregăteşte doctoratul, pe care şi-l va trece la 
Grenoble, în 1932, cu strălucita teză La 
securile juridique dans la Societe des 
Nations. 

Cumplita prigoană antilegionară 
din toamna şi iarna lui 1933 îl găseşte pe 
Moţa alături de Codreanu. Ajunge din nou, 
după dizolvarea abuzivă a Gărzii de Fier, în 
“Academia eroică” (celebrul Fort 13 al 
închisorii de la Jilava, de unde va fi eliberat 
abia în aprilie 1934, neputând fi făcut 
responsabil în vreun fel ca şi întreaga 
conducere a Mişcării, de asasinarea lui 
I.G.Duca, săvârşită pe cont propriu şi cu 
asumarea întregii răspunderi mistice şi 
juridice de către aşa-numiţii Nicadori). 
Participă în acelaşi an, ca delegat legionar, la 
Congresul dreptei europene de la Montreux 
(Elveţia), organizat sub preşedinţie italiană. 
Aici are o intervenție foarte apreciată cu 
privire la problema evreiască; ea a răzbătut 
şi în moţiunea finală, votată în unanimitate 
de participanţii din 16 state europene: 
“Congresul(...)declară că problema evreiască 
nu trebuie concepută ca o campanie de ură 
împotriva evreilor, dar, cu toate acestea, 
considerând că în numeroase țări anumite 
grupuri evreieşti exercită pe faţă sau în mod 
ocult o influență dăunătoare intereselor 
morale şi materiale ale Patriei, constituind 
un fel de Stat în Stat, profitând de toate 
drepturile, dar refuzând să se conformeze la 
orice datorii, lucrând totodată la distrugerea 
civilizaţiei creştine, Conbresul denunță 
acțiunea nefastă a acestor elemente şi se 
angajează a o combate ("Comit& d'action 
pour l'universalit& de Rome”, Reunion de 
Montreux, No.16-17, pp.86-87). 

Din 1935 Ionel Moţa va prelua, 
până la plecarea sa în Spania, şi conducerea 
efectivăa “Libertății” de la Orăştie. Continuă, 
de asemenea, să colaboreze regulat la 
“Cuvântul Studenţesc”, “Crai-Nou”, 
“România creştină” şi alte publicaţii de 
dreapta. La 6 decembrie 1935 este numit 
Comandant al Bunei-Vestiri (cel mai înalt 
rang legionar). De Căpitan îl leagă o tot mai 
adâncă şi curată frățietate. Pe acesta îl va 
înştiința mai întâi despre decizia sa de a 
pleca să lupte în Spania, ceea ce avea să 
reprezinte încununarea prin jertfă supremăa 
unei întregi vieţi de luptă sub semnul Sfintei 
Cruci. “Se trage cu mitraliera în obrazul lui 
Hristos! Se clatină aşezarea creştină a lumii! 





& 
; 


Ş la 
ri 


Putem noi să stăm nepăsători? Nu e o mare 
binefacere sufletească pentru viața viitoare 
să fi căzut în apărarea lui Hristos?”, scrie el 
în ajunul plecării, într-o epistolă cu valoare 
testamentară. Și în altă parte explică: “De 
va cădea Crucea la pământ în Spania, se vor 
clătina temeliile ei şi în România, iar 
comunismul, dacă va fi biruitor azi acolo, se 
va năpusti mâine şi asupra noastră” (Înţelesul 
plecării noastre în Spania, în “Cuvântul 
Argeşului”, an |, nr.25-27). 

Căpitanul se opune inițial, pentru 
ca apoi, la insistențele lui Moţa, să admită 
plecarea pe un timp limitat. Camaradul 
Vasile Marin vrea să-i fie alături (poate fără 
să bănuiască faptul că-i va rămâne alături... în 
eternitate). Se găsec şi alți Comandanți 
legionari, cu inimi de cruciați, care constituie 
o echipă de elită, pusă sub înalta conducere 
a Generalului Gheorghe Cantacuzino- 
Grănicerul. La 24 noiembrie 1936 pleacă 
spre Spania, cu seninătate de martiri, 
generalul Zizi Cantacuzino (din cauza 
vârstei - necombatant), Alecu Cantacuzino, 
Ionel Moța, Vasile Marin, Gh.Clime, preotul 
lon Dumitrescu-Borşa, Bănică Dobre şi 
Nicolae Totu. Primiţi cu onoruri de armata 
franchistă, ei predau sabia de onoare 
Generalului  Moscardo, apărătorul 
Alcazarului. La cererea lor, sunt înrolați ca 
simpli soldați în Bandera 6 Tercio, luptând 
cu o abnegaţie şi un curaj care i-au uluit pe 
spanioli. Moţa, în special, a săvârşit 
adevărate minuni de eroism, consemnate în 
numeroase documente oficiale sau 
memorialistice. În dimineaţa zilei de 13 
ianuarie 1937 Ionel Moţa şi Vasile Marin, 
după ce se ilustraseră la Las Rosas şi El 
Pradillo, cad alături, sub focul hoardelor 
satanice ale internaționalei comuniste, pe 
frontul de la Majadahonda. 

Ion I.Moţa şi-a presimțit moartea, 
dar nu s-a temut de ea. “Omul - le scria el 
parinţilor la 1 decembrie 1936 - nu a fost 
născut pentru a trăi numaidecât un număr 
anumit de ani, ci pentru a se apropia de 
Dumnezeu prin faptele vieţii sale”, căci, 
cum scrisese tot el, “spiritul de jertfă este 
esenţialul! Avem cu toții la dispoziţie cea 
mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil 
instrument de luptă, mai puternic decât toate 
tancurile şi mitralierele: este propria noastră 
cenuşă!”. 

(prelucrare actualizată după A. VÂNTU) 





CRUG 

; 

13 ianuarie 1937 SECOLU 
d a e £ 13 


fa e Parte Aa la 


ăi ali, 


ȘT] 
sai 00 e 


% 


e 
: 
Aj. 
„3 
Si 
"SI 
> 


PUNCTE CARDINALE IANUARIE '94 Nr. 37 PAG.5 


L >» 
D “ 





29 ianuărie-1904-- 


13 ianuarie:1937 


Da A 


e 
_ 


care înfăţişează complet şi sistematic autorităților din plină campanie electorală! catolice, culcată la pământ de ura 
publicului românesc statul fascist” (în În februarie 1933 Vasile Marin se comunistă. Sunt foi româneşti care se fac 
varianta sa mussoliniană). căsătoreşte cu o tânără doctoriță, Ana-Maria că nu înțeleg măreția acestui gest. Şapte 
După încheierea studiilor Ropală(d-na Ana-Maria Marin trăieşte încă, tineri, floarea şi mândria generaţiei noastre, 
universitare Vasile Marin şi-a începutilustra credincioasă idealurilor tinereţii şi memoriei merg să lupte pentru Hristos, la mii de 
carieră de avocat. Se angajează activ şi în bunului “Vasia”, purtându-şi vârsta cu kilometri de pământul țării(....- lar voi, 
politică, la început ca secretar al lui lon neasemuită distincție, undeva în Elveţia). legionari din toată România aceasta putredă 
Lugojeanu, membru marcant al Partidului Domnia-sa reprezintă, alături de d-na Elena a politicienilor, să ştiţi că secretul victoriei 
Naţional- Ţărănesc. Devenit un an mai târziu Codreanu (n.Ilinoiu) şi de d-nalridenta Moţa, voastre stă în gestul acestor 7 camarazi: să 
subsecretar de Stat, |.Lugojeanu îl face pe tipuri feminine exemplare, ridicându-se la' stăm, la fel cu ei, cu toții gata de moarte, 
Vasile Marin, ale cărui calităţi nu puteau înălţimea unor soţi pe care i-au pierdut atât înfruntând uneltirile nenumăraţilor mişei. 
trece neobservate, şeful său de cabinet. Pe dedevreme, în iureşui unei istorii sângeroase. Cu ce vor să ne învingă aceştia? Cu ce? 
atunci (1919-1930) multă lume credea în Vasile Marin va suferi şi el Când noi, până la cel din urmă legionar, 
misiunea şi puterea creatoare a Partidului închisori, alături de ceilalți camarazi legionari stăm gata de moarte?”. 
Naţional-Țărănesc condus de luliu Maniu şi (în 1933-34). În închisoare se va cimenta şi lar la 15 ianuarie 1937 legionarii 
lon Mihalache. Este vremea când şi marea lui prietenie cu lonel Moţa. “Marinla sunt înştiințaţi, cu inimă 
Profesorul Nae lonescu îi va susţine fățişpe închisoare era neschimbat - îşi amintea zdrobită:”Legionari, Ionel  Moţa, 
ţărănişti, fără să se înregimenteze efectiv (în acelaşi M.Polihroniade. Calm, veşnic tânăr, întemeietor al Mişcării Legionare, 
felul în care-i va susține mai târziu şi pe surâzător, judecând cu obișnuita lui agerime preşedinte de Onoare al studențimii române 
i legionari). Ca şi Nae lonescu, Vasile Marin situaţia, era sigur de victorie”... şi Vasile Marin, comandant legionar, şeful 
trăieşte o mare deziluzie şi în 1931 îşi dă La 28 iulie 1935 Căpitanul îl înalță organizaţiei Capitalei, amândoi după ani 
„Pe-al costru sange jurâm, demisia din postul de şef de cabinet, ca unul pe Vasile Marin la gradul de Comandant de chinuri, lovituri şi închisori, îndurate 
Frezat Heat ip Ro „ce n-a fost niciodată vânător de funcţii (pe Legionar. În acelaşi an, în septembrie, el va pentru credința în neamul românesc, au 
Tatal aci sauna [* cât de mult iubea politica, pe atât de multura prelua conducerea organizației pe județul adormit pentru totdeauna pe frontul de la 
politicianismul, factor ce a grăbit în mod Ilfov. Tabăra de la Hotarele, organizată de Majadahonda, întru apărarea Mântuitorului 
firesc apropierea lui de Mişcarea Legionară). Vasile Marin, devine în scurtă vreme, cum lisus Hristos. Vestea sfâşietoare a căzut ca 
Se înscrie în Legiune în 1932, s-aspus, oadevărată Academie Legionară”. un trăznet peste noi. Ea va cutremura pe 
“Clară, lucidă, luminoasă, astfel dăruindu-se ei cu trup şi suflet. Cam în Pe la mijlocul lui noiembrie 1936  oriceromân adevărat. Am dat lui Dumnezeu 
ne apare nouă astăzi, după săvârşirea ei, aceeaşi perioadă se integra Legiunii şi Vasile Marin află de inițiativa lui Moţa cu pe cei mai buni copii ai Neamului acestuia. 
viața lui Vasile Marin. Într-adevăr, dacă în faimosul grup “Axa” (M. Polihroniade, privire la plecarea pe frontul spaniol, Generalul Cantacuzino pleacă mâine să 
generaţia lui a întrupat cineva luciditatea, Vladimir Dumitrescu, Vasile Christescu,lon împotriva conspirației comuniste, readucă în țară trupurile lor(...). Fie ca 
inteligenţa, stăpânirea de sine, voințacalmă, Victor Vojen, Alexandru Constant etc.), din  anticreştine şi antinaționale. El, care nu Dumnezeu să primească jertfa lor!” 
ironia muşcătoare, apoi fără îndoială că care făceau parte o serie de vechi prieteni ceruse niciodată nimic nimănui, se roagă In primăvara lui 1936 Vasile 
acela a fost Comandantul legionar Vasile de-ai lui Vasile Marin şi căruia el însuşi îi va acum de Căpitan să-i îngăduie plecareaalături Marin scria (în “Cuvântul Argeşului”, an, 
Marin”, scria Mihail Polihroniade în 1937. fi colaborator apropiat de prin 1933. "Țara de Moţaşi de ceilalți camarazi. Căpitanul se — nr. 17-20) un articol intitulat Morii noştri. 
Rădăcinile lui Vasile Marin erau Românească are nevoie în vremurile acestea  codeşte (plecau prea mulți oameni-cheie ai Nici nu putea bănui că zece luni mai târziu 
olteneşti (prin tată) şi ardelenești (prin de oameni tragici şi sintetici”, scria el în Mişcării), invocând lipsa de fonduri. Marin el însuşi avea să intre, muceniceşte, în 
mamă), dar el s-a născut şi a trăit în No:5 al revistei “Axa” ( unde debutează cu se împrumută de bani (5000 de lei) şi vinecu galeria lor ilustră! “Ei sunt - scria el - 
Bucureşti. Şcoala primară şi-a făcut-o în articolul O singură ideologie:Fapta). ei lasediul Legiunii:"Vreausăfiual şaptelea izvorul de viață eternă pentru sufletele 
comuna suburbană Griviţa. Liceul, început Colaborarea la “Axa” nu se va încheia decât sicriu!” îispune el Generalului Cantacuzino. noastre, pentru minţile noastre, pentru 
la “Sf. Sava”, îl va termina la “Gh.Şincai”, odată cu dispariţia revistei (interzisă de In noiembrie 1936 îi scrie soției: faptele noastre. Purtăm cu toții cămaşa 
în 1923. Încă din liceu citeşte enorm, cenzura carlistă). Pe acolo a curs însă, după “N-am făcut actul acesta din disperare sau  țesută din firele nevăzute ale jertfei lor...” 
arătându-se pasionat de filozofie, literatură, vorba lui Vasile Marin, “Nilul tinereţii aventură, ci perfect lucid. Era o datorie de Trupurile martirilor Vasile Marin 
politică. Bun cunoscătoral limbii franceze, creatoare”. onoare care apăsa pe umerii generaţiei şi lonel Moţavor fiaduse în țară şi înhumate 
este atras, în mod deosebit, de gânditorii şi Activitatea publicisticăa lui Vasile noastre. L-am făcut cu acelaşi drag cași când în februarie în mausoleul special ridicat în 
scriitorii francezi de dreapta (Maurice Marin (extinsă şi în alte publicaţii: ar fi fost vorba de țara mea”. fața Casei Verzi. Toată suflarea românească 
Bars, Charles Maurras, Lâon Daudet, “Cuvântul” lui Nae Ionescu, “Cuvântul A plecat împreună cu Moța, au va vibra dinaintea jertfei lor. Profesorul 
Leon Bloy etc.). În micul cenaclu ce se studenţesc”, “Glasul Strămoşesc”, “Revista dormit în acelaşi pat pe vaporul ce-i ducea Simion Mehedinţi, care vedea în cei doi 
țineaacasă la Nicu Carandino, adesea chiar mea” sau “Vestitorii” - foaie scoasă chiar de spre țărmurile iberice (“Monte Olivia”, de martiri pe “urmaşii lui Eminescu” întru 
de mai multe ori pe săptămână, vaciti, la 19 către el în 1935,darinterzisăşieadecenzură, pe care vor debarca în Portugalia, curăție şi credință românească, scria (a se 
ani, un eseu despre Pamfletariireacţionari după doar patru numere) formează un  urmându-şi apoi drumul cutrenul spreinima vedea “Cuvântul Studenţesc”, anul XII, 
francezi (după mărturisirea lui adevărat catehism politic naţional. In centrul Spaniei). La Toledo el şi Moţa vor împărți nr.1-4, ianuarie-februarie 1937, pp.36-39): 
M.Polihroniade, unul dintre vechii săi preocupărilor se aşează problema Statului şi aceeaşi cameră. “Intre aceşti doi oameni, “Moţa şi Marin, prin jertfa lor de bunăvoie, 
prieteni). Aici îl cunoaşte, printre alții, şi a elitelor. Imperativul momentului istoric îl atât de deosebiți ca temperament, se au dat semnalul unificării sufleteşti a nuturor 
pe Mircea Eliade, cu câţiva ani mai tânăr reprezintă, în viziunea lui Vasile Marin, închegase o legătură frățească, o legătură Românilor care se mai simt Români. Cu 
decât el. Din cultura şi literatura română se trecerea “de la formalismul democratic la care pornea de atunci, de la Jilava, când sângele lor românesc ei au vrut să vindece 
simţea atras mai ales de marii doctrinari ai naționalismul constructiv”. stătuseră laolaltă cu Sterie Ciumetti, rana înveninată a dezbinărilor din trecut. 
naţionalismului (N.Bălcescu, M.Eminescu, EI a adus imense servicii Legiunii  macedoneanul; o legătură careaveasă-i ducă Aceasta este semnificaţia istorică a jerfei 
A.C.Popovici, N.Iorga, A.C.Cuza şi mai _ Şi în postură de avocat, apărându-i strălucit  îmbrățişați în mormânt”. (M.Polihroniade, lor”. 
p ales N.Paulescu, ilustrul prieten mai pe camarazii săi în nenumărate procese, ce li . el însuşi ucis în timpul sângeroasei prigoane La 13 ianuarie 1938 (anul 
vârstnic al generaţiei legionare). se intentau mai ales prin manevrele finanţei din 1939, în închisoarea de la Rimnicu Sărat; “decapitării” generaţiei legionare) va fi 
Urmează cursurile Facultăţii de şi presei evreieşti (cărora le cedau mulți - să adăugăm că acolo aveau să piară şi patru înființat, printr-un ordin special, “Corpul 
Drept (obţine licența în 1927), fiind ales şi prea mulţi! - dintre oamenii politici ai țării). dintre supraviețuitorii echipei din Spania: Moţa-Marin”, sub comanda prințului 
preşedinte al Cercului Studenţilor IIfoveni. Lui Vasile Marin ajunsese să i se spună cei doi răniți pe frontul spaniol: N.Totu şi Alexandru Cantacuzino.V olumul antologice 
Ca şi lonel Moţa, el devine doctor în drept, “avocatul Legiunii”. Un mare triumfa fost Bănică Dobre, avocatul Alexandru al lui Vasile Marin, Crez de generaţie 
tot în 1932, la Bucureşti însă. Teza sa, cel din vara 1933, cînd a pledat şi a biruit la ' Cantacuzino şi inginerul Gh.Clime). (prefațat de Nae lonescu şi de Corneliu 
i Fascismul, rămâne până azi o lucrare Rădăuţi, Caransebeş, Arad, Alba Iulia şi La 8 ianuarie 1937 Căpitanul dă Z.Codreanu), va fi mesajul său testamentar 
E fundamentală cu privire la doctrina fascistă Piteşti, apărând faimoasa “Echipă a morţii” următoarea circulară: “Camarazi legionari şi postum, devenind, alături de Peniru 
i şi la organizarea constițuțională a statului (în frunte cu Sterie Ciumetti și din toată țara, vă anunţ că din ziua de 18 /egionari şi de Cranii de lemn, o carte de 
corporativ italian. Fascismul corporatist N.Constantinescu, amândoi asasinați mai decembrie cei şapte legionari referință a naţionalismului creştin 
este așezat şi judecat în perspectiva istorică târziu), despre care, din păcate, mulți mai  români...(urmează înşiruirea numelor)...se românesc. 
; a teoriei Statului modern. “/Fascismul - cred şi astăzi că era o formaţiune de ucigaşi, află pe front, luând parte la luptele cele mai 
E observa M.Polihroniade în 1937, dar când, de fapt, era o echipă de sacrificiu, grele. Gestul lor înalță neamul nostru (...).Un 
observaţia este valabilă în continuare - a hotărâtă să reziste non-violent, până la preot creştin ortodox merge îmbrăcat în (prelucrare actualizată după 
fost şi rămâne până astăzi singura lucrare moarte, persecuțiilor strigătoare la cer ale  odăjdii să moară întru apărarea Bisericii M.POLIHRONIADE) 


-v „Te 


YT vre 





TI 5 VY'ISTIV TIT "i IP 


PET TR PET ro IVIT PP 
ț ț N d 


5 E PE 








PAG. 6 NR. 37 IANUARIE '94 


Bila si Îsi ina iei Saab 
Cf Butea e i îi gaara 


Tase Rădulescu termină de citit scrisoarea cu voce 
tremurândă şi cu lacrămi în ochi. Tăcerea care domnise în 
timpul lecturii s-a prelungit, accentuându-se parcă. Oamenii, 
prăbuşiți în ei înşişi, erau năuciţi de cele auzite. Colonelul 
Crăciun, după ce, de la înălțimea estradei pe care era cocoțat, 
a privit triumfător, câteva clipe, peste sala rămasă fără replică, 
a rupt tăcerea, adresându-ni-se: “Ei, ce ziceţi? Mă adresez, mai 
ales, celor încăpățânaţi dintre dumneavoastră, care refuzați 


Sinai 02 ti guăia Bei toi d țntcaa Ltd iati 
€ ind), f Sia 253 bibi tzlig îi US PERaB ba 8 BIBI 
bin zaaieap (e Maia st dp Abupcali atacau 


15 Le iti 


PUNCTE CARDINALE 


pei 4 | NES 
TI ja] Ei de pă Ai ta ițez e dtie adn Ulei o isifei al ai 
3 Mii vara Bu ag 4 A fa Ra Soia NM 9 Al lea tie d 
i 2 109003 


7) 
Ş> 


| 
pie 


EDi= 


când este evident că nu voi, ci noi am avut dreptate şi că viitorul 
este de partea noastră, ai obligația morală să-i ajuţi să se 
dezmeticească pentru a se salva. Noi vrem să vă punem pe toți 
în libertate, însă nu oricum. Nu putem trimite în mijlocul 
societății indivizi care să ne creeze iarăşi probleme. Vrem, mai 
întâi, să vă reeducăm, să vă facemsă înțelegeți şi să recunoaşteți 
că aţi fost bandiți şi duşmani înverşunaţi ai poporului şi numai 
după aceea să vă punem în libertate. Vrem să ieşiţi de aici, dar 





[i 


Ț 


Li i i Sa 9 veri . ş 
ie sia! ii 70 is Er aa] £ 
dai eră Lida dl nula SIE ai ze sama tii 
f Dai dp uzul inu 


AlUD 


dacă vom accepta să ne reeducăm şi vom dovedi 
prin comportamentul nostru, ne vom elibera. 

“În al doilea rând - a continuat el - v-am adus aici 
ca să auziţi cu urechile dumneavoastră care sunt gândurile 
şi noile convingeri ale celor ce părăsesc astăzi înch isoarea 
gânduri şi convingeri pe care le-au dobândit în urme, 
contactului pe care l-au luat, în ultimul timp, cu realitățile 
din țară, precum şi în urma unui lucid şi responsabil proces 


acest lucru 


V. DEMOLAREA IDOULOA ( 


a Su e AM tu sie age ai a A 





besmetici şansa ce vi se oferă. Luaţi exemplu de la marele 
vostru poet, Radu Gyr, care întotdeauna v-a fost exemplu şi 
îndemn. O să mă întrebaţi, poate, de ce nu vi l-am adus pe el 
personal aici, să vă spună direct ceea ce v-a transmis prin 
scrisoare. Nu l-am adus pentru că acum este bolnav Şi este 
internat în spitalul penitenciarului, unde medicii noştri îi 
acordă o îngrijire deosebită pentru a-l salva. Cred că nu se va 
prăpădi şi că într-o zi voi putea să vi-l aduc aici, să vă vorbească 
personal despre noua şi sănătoasa lui orientare”. Gyr, însă, nu 
a fost niciodată adus în fața noastră. A fost probabil concesia 
care i s-a făcut atunci când a acceptat să scrie infamanta 
scrisoare, căci, sensibil cum era, nu ar fi suportat să dea ochii 
cu cei al căror idol fusese şi pe care acum îi dezamăgise. 
După acest scurt discurs al Colonelului Crăciun, 
scrisoarea a fost dată, la indicaţia lui, să circule din mână în 
mână, pentru ca fiecare să se convingă de autenticitatea ei. 
Oamenii o luau, o cercetau, întorcând-o şi pe o parte şi pe alta, 
darnu le venea, parcă, să creadă. Când scrisoarea ajunse la cel 
care îl înfruntase pe Colonelul Crăciun după recitarea poeziei, 
acesta o trecu mai departe, fără să se uite la ea măcar. De data 
aceasta Crăciun nu a mai răbdat şi, deşi îl ştia pe respectivul 
colțos, l-a apostrofat: “Ce bă, tu nu vrei să te comvingi de 
autenticitatea scrisorii?”. Răspunsul veni prompt: “Nu, mu 
mă interesează! S-ar putea ca scrisoarea să fie autentică, dar 
nu înțeleg de ce ţineţi neapărat să mă convingeți pe mine de 
acest lucru. Aceasta nu este problema mea, ci este problema 
lui Gyr, pentru că, domnule colonel, aici fiecare moare 
singur. AStăzi a căzut Gyr, mâine vor cădea alții şi s-ar putea 
ca într-o bună zi să cedez şi eu. Tentat de promisiuni sau 
nemaiputând Suporta tratamentul pe care mi-l veţi aplica, s- 
ar putea să scriu şi eu o astfel de scrisoare. De se va întâmpla 
aşa, să ştiţi că nu voi fi sincer. Nu eu cel normal voi face acest 
lucru, ci îl va face ticălosul sau nevolnicul din mine. Revenind 
la Gyr, nu ştiu ce metode ați întrebuințat ca să-l convingeţi 
săiscălească o astfel de scrisoare, dar sunt sigur că nu pentru 
un blid de linte şi-a ucis el visul. Noi ştim că Gyr a fost şi este 
şi acum, după cum singur ați recunoscut, foarte bolnav. Şi 
mai ştim că dumneavoastră, cu umanitarismul care vă 


caracterizează, aţi refuzat până acum, pentru a-l forța să : 


cedeze, să-i acordaţi asistență medicală. Dar nu numai 
teama de moarte l-a determinat să se încovoaie. Aţi mai avut 
dumneavoastră la îndemână şi alt argument pentru a-l 
determina să cedeze”... 

Colonelul Crăciun era vădit furios, pentru că 
neprevăzuta intervenţie putea diminua efectul pe care el sconta 
să-l aibă asupra deținuților această punere în scenă. Nu i-a 
replicat însă nimic temerarului vorbitor, dar s-a aplecat şi i-a 
şoptit ceva la ureche ofițerului politic din imediata lui apropiere. 
Şi chiar în aceeaşi zi, după terminarea circului la care am fost 
obligați să asistăm, cel care îndrăznise să încurce socotelile lui 
Crăciun a fost luat din Celular şi izolat în Zarcă. 

Într-adevăr, respectivul deținut, al cărui nume nu-l 
mai rețin şi pe care nu l-am mai întâlnit niciodată, avea 
| dreptate. Poetul închisorilor, Radu Demetrescu-Gyr, nu a 
renunțat la vis doar de frica morții, doar pentru a obține 
asistență medicală, ci reeducatorii au recurs, pentru a-i înfrânge 
rezistența, la o metodă mult mai eficientă. Speculându-i 
sensibilitatea, i-au creat o gravă problemă de conştiinţă. “Eşti 
răspunzător de nenorocirea a sute şi mii de oameni”, i s-a 
spus. “Tu ai scris versurile la Sfântă tinerețe legionară şi la 
alte cântece şi marşuri legionare, care au fanatizat generaţii 
întregi de tineri, determinându-i să se înregimenteze în 
mişcarea voastră criminală. În închisoare, cu versurile tale, 
le-ai întreținut fanatismul şi ura împotriva regimului şi a 
clasei muncitoare, făcându-i să se creadă aleşi pentru 
<<sfânta jertfă>> care să asigure biruința legionară. Acum, 





nu cu capul sus, ci că el plecat, nu cu aură de eroi, ci învinşi 
şi compromişi, pentru a nu mai putea complota împotriva 
regimului”. 

Cineva care a stat într-o celulă vecină cu celula lui 
Gyr, în perioada când asupra acestuia se făceau presiuni pentru 
a semna scrisoarea cu pricina, ne relata că, zile şi nopți de-a 
rândul, poetul s-a frământat şi zbuciumat sufleteşte, trăind, din 
motivele arătate mai sus, o cumplită criză de conştiinţă. EI era 
perfect conştient de influența pe care o avea asupra unora dintre 
deținuți, precum şi de faptul că mulți dintre aceştia îi vor urma 
exemplul. Dacă era adevărat că de aceasta depindea eliberarea 
multora dintre ei, avea el oare dreptul să nu le ofere această 
şansă? În cele din urmă, omenescul dinela învins, determinându- 
I să capituleze şi să semneze scrisoarea, care a avut, aşa cum am 
amintit deja, un efect dezastruos asupra multora dintre deținuți. 
Dar cine l-ar putea judeca? Nimeni. Mai ales nimeni dintre cei 
care nu au trecut prin ce a trecut el şi nu au trăit experiențele pe 


care le-a trăit el. 


Cu Gyr, acțiunea de demolare a idolilor de-abia 
începea. Ea va continua în tot cursul anului 1962 cu demolarea 
unor personalități mai puțin importante şi va culmina cu 
spectacolul de neuitat din noaptea rămasă de pomină de la 
începutul lui ianuarie 1963. Atunci, într-o seară, după ora 20, pe 
când aşteptam stingerea (care se dădea la ora 22), pe coridoare 
a început o mişcare neobişnuită pentru ora aceea. Se deschideau 
şi se închideau uşi şi se auzea dându-se ordine scurte şi şoptite. 
Nedumerirea noastră era cu atât mai mare, cu cât se ştia că după 
ora închiderii (ora17) pe Celular nu se mai făceau mişcări decât 
în cazuri cu totul excepționale, iar când se făceau, se făceau cu 
cea mai mare discreție. Când, în sfârşit, s-a deschis şi uşa celulei 
mele, gardianul mi-a ordonat scurt: “Repede echiparea şi la 
Ciub!”. Am rămas o clipă nedumerit şi oarecum neliniştit. Ce se 
putuse întâmpla de eram scoşi la Club (noi, care nu frecventam 
Clubul!) la o oră atât de târzie? Nu am avut timp să găsesc o 
explicație, căci, zorit de gardian, am coborât scările împreună cu 
ceilalți deținuți şi, încolonați, am ieşit din Celular. A farăviscolea 
şi era un ger cumplit. Am trăit atunci o senzaţie ciudată. De ani 
de zile nu mai păşisem prin zăpadă şi fața nu-mi mai fusese 
Şfichiuită de vânt. Această senzaţie a fost însă de scurtă durată, 
căci, zoriți de la spate, am ajuns repede la intrarea în Club. Aici 
am avut o nouă surpriză. Mai bine de jumătate din sală era deja 
ocupată de oameni îmbrăcați civil, care şedeau liniştiți în bănci. 
Toţi erau proaspăt bărbieriți şi toți erau stăpâniţi de o nefirească 
seriozitate. Am înțeles imediat că era vorba de un lot de deținuți 
pregătiți pentru eliberare. Gardienii ne îndemnau să ne ocupăm 
locurile, dar mulţi dintre noi au rămas în picioare, sala fiind 
arhiplină. Curând şi-a făcut apariţia şi colonelul Crăciun, însoțit, 
ca de obicei, de statul lui major. De data aceasta afişa o mină mai 
gravă ca de obicei, fiind parcă pătruns de importanța misiunii pe 
care o avea de îndeplinit, ca “reprezentant al guvernului”, 
după cum el însuşi a declarat la începutul alocuțiunii pe care 
ne-a ținut-o (Şi care de data aceasta a fost şi scurtă şi sobră). 
Inainte de a intra în fondul problemei, a mai ținut să ne 
amintească despre prezența în sală a unor persoane oficiale 
importante, din afara închisorii: primul procuroral regiunii Cluj, 
primul secretar de partid al aceleiaşi regiuni, secretarul de partid 
al raionului Aiud şi alți câțiva trepăduşi mai mărunţei. 

După cum am amintit deja, discursul pe care ni l-a 
ținut Crăciun în acea seară a fost scurt şi concis. Printre altele, 
el ne-a spus că am fost aduşi acolo să fim martori la eliberarea 
celui de al doilea lot de deținuți politici (primul se eliberase, 
după spusele lui, cu o seară înainte), pentru ca, în felul acesta, să 
ne convingem că nu am fost minţiți atunci când ni s-a spus că, 


de conştiinţă. Faceți ca ei şi vă vei elibera şi dumneavoastră! 
Eu nu vă promit nimic, dar dacă vă veţi schimba concepțiile 
şi atitudinea faţă de regim şi de clasa muncitoare, fiţi siguri 
că nu veți regreta”. 

După ce Crăciun şi-a terminat discursul, a dat 
cuvântul celor care fuseseră aleşi special pentru a face acest 
lucru. Aceştia, în număr de şase, erau aşezaţi la o masă plasată 
în imediata apropiere a estradei pe care erau cocoțate 
oficialitățile. Dintre ei, eu nu cunoşteam decât pe Gheorghe 
Parpalac, despre care auzisem că a fost unul dintre cei mai 
agresivi şi înverşunaţi şefi de reeducare. După cum aveam să 
aflu pe măsură ce Crăciun le dădea cuvântul, ceilalți erau: 
Victor Biriş, fost Secretar General al Ministerului de Interne, 
Victor Vojen, fost ministru al României la Roma, preotul Ion 
Dumitrescu-Borşa, cel care a făcut parte din echipa legionarilor 
care au luptat în Spania, părintele Dumitru Stăniloae şi încă 
unul, al cărui nume nu mi-l mai amintesc. 

După cum se poate observa, toți cei aleşi de Crăciun 
să-şi facă în fața noastră "autodemascarea" (numită cufemnistic 
“autoprezentare”) erau personalităţi de frunte ale Mişcării 
Legionare, iar unii dintre ei, prin verticalitatea şi integritatea 
lor morală, precum şi prin viaţa spirituală pe care o duseseră 
până atunci, fuseseră adevărate exemple de urmat pentru 
ceilalți deținuți. Din acest punct de vedere (al integrității 
morale şi al trăirii spirituale), figura cea mai proeminentă, 
devenită aproape legendă, era fără îndoială cea a lui Victor 
Biriş. lată de ce căderea lui a zguduit, ca un seism de maximă 
magnitudine, conştiinţele celor ce l-au ascultat atunci, în acea 
noapte numită de unul dintre noi “noaptea ucigătorilor de 
Vise”. 

Autodemascările celor care au luat atunci cuvântul 
au urmat toate acelaşi tipic, pe care-l cunoşteam din scrisoarea 
lui Gyr citită cu câteva luni în urmă. Mai întâi, veştejirea fără 
menajamente, în cuvinte cât mai dure şi cât mai pline de venin, 
a trecutului şi lepădarea, ca de necuratul, de acest trecut. Apoi, 
osanalele de rigoare ridicate regimului şi statului comunist ŞI, 
în sfârşit, angajamentul rostit solemn ca un jurământ. 

Deşi rostite după un anumit tipic şi obligate toate să 
se încadreze în baremul impus de reeducatori, aceste luări de 
cuvânt au fost totuşi, pentru un observator atent, foarte diferite 
unele de altele. Oricât s-ar fi străduit să pară degajaţi şi 
convingători, unii dintre vorbitori nu şi-au putut ascunde, 
totuşi, zbuciumul sufletesc şi imensa tragedie pe care o trăiau. 
Biriş, de exemplu, şi-a citit discursul fără să ridice ochii din 
hârtiile pe care le avea în mână, cu o intonație monotonă, care, 
aparent, nu spunea nimic altceva decât spuneau cuvintele. 
Dacă făceai însă abstracție de înțelesul cuvintelor şi pătrundeai 
dincolo de ele, aveai impresia că asculți un psalm de căință, o 
rugăciune a unui păcătos care se roagă pentru iertare... De 
altfel, Victor Birişnua putut supraviețui mult acestei cumplite 
prăbuşiri. leşit afară, “în libertate”, nemaiputând suporta 
mustrările de conştiinţă, s-a sinucis. Unii spun că ar fi fost 
asasinat de Securitate. Oricum, moartea lui este strâns legată 
de ceea ce s-a întâmplat în acea noapte la Aiud. 

Alţii, însă, au fost atât de vehemenţi, atât de 
înverşunaţi în a ponegri trecutul - pe al lor şi pe al altora - încât, 
ascultându-i, nu puteai să nu te înfiori. Unii erau atât de 
încrâncenați şi puneau atâta ură în rechizitoriul pe care şi-l 
făceau lor înşişi şi altora - morţi sau vii - altădată dragi 
sufletului lor, încât, ca om, nu puteai să nu simţi o mare jenă 
pentru condiția umană. Există, fără îndoială, o voluptate a 
prăbușirilor. 

(va urma) 


Demostene ANDRONESCU 





PUNCTE CARDINALE 


SMIEA AI 








Puţini, cred eu, sunt suspicioşi din fire. Cei mai 
mulți oameni devin bănuitori cu timpul, după ce un şir de 
experienţe dezamăgitoare i-au făcut să ajungă la concluzia 
că nu poți avea încredere în nimic şi în nimeni, Şi, ce 
poate fi mai păgubitor decât pierderea încrederii? Lunga 
perioadă de stăpânire comunistă, când injustiția era 
omniprezentă şi atotputernică, când la fiecare pas întâlneai 
cazuri cutremurătoare de nedreptate şi necinste, a deformat 
sufletele trăitorilor în acele blestemate timpuri. Bine ar fi 
fost ca nedreptatea suportată să nu afecteze atât de 
profund, să nu strivească ființa interioară. Omul, după 
oricâte, amare, experiențe, să rămână cu sufletul întreg, 
neîntinat. Dar nu e posibil, legea slăbiciunii omeneşti nu 
îngăduie. Răul din afară se strecoară şi, de cele mai multe 
ori, copleşeşte dinăuntrul. Când n-a reuşit să acopere, să 
murdărească total, lasă răni. Cel ce şi-a păstrat nepătat un 
colț de suflet, rămâne vulnerabil, sensibil (până la durere) 
la incertitudini, la îndoieli. Şi când reuşeşte să se învingă 
pe el şi să nu răspundă celui ce l-a agresat, tot nu scapă de 
întrebări sâcâitoare ca: “Oare îngăduința ce-am arătat-o 
nu este o scuză, un eufemism pentru laşitate?” Cum să 
rămâi drept-stătător în credință după atâta amarnică 
îndoială? 

S-au scurs patru ani de când peste o mie de 
oameni au fost ucişi, în decembrie 1989. S-au acumulat 
mărturii cu miile în sute de dosare. Avem organe de 
anchetă, de procuratură, de justiţie şi nici un criminal 
condamnat. Ucigaşii de tineri, de copii, se plimbă liberi, 
sfidând societatea şi sfințenia dreptății. E firesc deci ca 
până şi cei mai îngăduitori dintre oameni să devină 
bănuitori, să vadă în şirul de victime nu cazuri izolate, ci 
o mână “mafiotă”, o “politică”, Prin neputința justiţiei, 
probată. prin proliferarea. în destrăbălare. a corupţiei, 
prin sfidarea publică a oricărei morale, nu se urmăreşte 
oare destrămarea întregii societăți româneşti? Şi dacă-i 
aşa, în ce scop? Ce grup sau categorie socială poate să 
aibă un astfel de interes? Sau o astfel de nebunie? Să fie 
comuniştii care, după ce, pe o bună parte a lumii, în mai 
mult de o jumătate de veac, au înşelat, mutilat, asasinat, 
prădat după bunul plac, văzându-se aspirați de necruțătorul 
sorb al istoriei, cu tot efortul lor disperat de a se menține, 
să urmărească acum antrenarea în genunăa lumii întregi? 
După patru ani de întrebări fără răspuns un scop măcar 
pare atins: ne îndoim de tot şi de toate. Şi astfel ne 
cufundăm, tot mai mult, în lumea fărăcredinței. Încăpător, 
abisul ne primeşte. 

De la început am avut serioase îndoieli privind 
posibilitatea unor alegeri corecte, ținute sub comunişti, 
oricare ar fi fost firma sub care-şi ascundeau identitatea. 
Aveam 17 ani, în 1946, şi-mi amintesc bine cum s-a 
desfăşurat acel scrutin, primele “alegeri libere”. Fiecare 
a putut să voteze cum a vrut, dar accesul la despuierea 
urnelor, respectiv la consemnarea rezultatelor, l-au avut 
numai reprezgntanţii guvernului, care erau ai Moscovei. 
“Nu contează cine şi cum votează, contează cine numără 
voturile”, ar fi spus marele Stalin. Indicaţia s-a dovedit 
prețioasă, că şi acolo unde alianța comunistă, Frontul 
Naţional Democrat, nu a avut nici măcar un vot, tota ieşit 
pe primul loc, cu minimum 96 de procente! 

Cunoscând toate acestea, dintru-nceput, adică 
de la alegerile din mai 1990, mi s-a părut de-a dreptul 
absurdă, sinucigaşă, acceptarea de către opoziţie a 
prevederii din legea electorală care stabilea că posturile 
de preşedinţi şi vicepreşedinţi ai circumscripţiilor, 
secţiilor, birourilor electorale să fie ocupate de jurişti, 
când, se ştia prea bine că aceştia, exercitându-şi profesia, 
judecând, unii zeci de ani, după legi scelerate, fiind 
obligaţi să se supună “indicaţiilor” venite de la partid, 
adică să accepte, zilnic, imixtiunea puterii în actul de 
justiţie, erau de fapt cea mai compromisă categorie 
profesională, cea mai improprie, inaptă să deţină poziția 
de arbitru, după ce fusese, ani la rând, “brațul răzbunător 
al partidului”, instrument al luptei de clasă. Obedienţa 
întregului aparat juridic, de la preşedintele Tribunalului 
Suprem şi până la ultimul aprod, faţă de “şefi”, începând 
cu stupizii conducători ai partidului şi până la ucigaşii de 
profesie ai aparatului represiv, era notorie. Era de-a 





dreptul ridicol să li se încredințeze acestor oameni misiunea 
de-a arbitra, de a veghea la desfăşurarea corectă a alegerilor, 
când se ştia, nu puteau fi altfel decâtviciaţi până-n măduva 
oaselor de îndelunga practică a nedreptății. Cum a putut să 
accepte opoziția anticomunistă o astfel de lege electorală? 
Nu trebuia să fii jurist, nici măcar ştiutor de carte, ca să-ţi 
dai seama că aici ceva nu e în ordine. Până şi ultimul 
cioban, cel mai desprins de lume şi politică, ştie ce se 
întâmplă dacă pui lupul să păzească stâna. Reinstalarea în 
fotolii a vechii nomenclaturi, ca şi perpetuarea stării de 
decădere a țării, e consecinţa acestei prime greşeli; unii îi 
spun orbire, alții conivenţă la trădarea interesului național. 
Sigur, cumpănindu-le pe toate, alăturându-mă 
laşităţii generale, am stat de-o parte, ca să observ. 


x 


Bănuielile mele iniţiale, pe măsură ce 
confruntările electorale veneau şi treceau, au început să 
devină certitudini. Secretul spectaculoaselor rezultate 
obținute, la urne, de către domnul Iliescu a început să-mi 
pară cât se poate de limpede, era aplicarea locală a formulei 
celebrului tătuc de la Kremlin şi consta din “aranjarea” 
“prin părțile esenţiale” a rezultatelor. La majoritatea 
secţiilor de votare, cei ce ar fi trebuit să vegheze, din partea 
opoziţiei, erau oameni cu activitate în PCR sau foşti 
“ciripitori” ai Securităţii, și unii şi alții transformați peste 
noapte, înscrişi în partidele de opoziţie pe care le reprezentau 
la alegeri. Având pe preşedintele şi vicepreşedintele biroului 
electoral “jurişti”, numiţi, iar pe ceilalți membrii tot “băieţi 
de-ai noştri”, nu e nici o mirare cum de rezultatele erau 
exact cele prevăzute de Bucureşti. 

Pentru ca să am confirmarea celor văzute stând 


„doar pe margine, la ultimele alegeri parlamentare şi 


prezidenţiale, ținute în septembrie 1992, am cerut să fac şi 
eu parte din biroul electoral al unei secţii de votare, să pot 
astfel vedea, direct, cum se desfăşoară scrutinul. Mi-am 
exprimat dorința să fiu repartizat la una din secţiile oraşului 
nostru, unde, la alegerile anterioare, proguvernamentalii 
obținuseră rezultate din cele mai bune. Cererea mi-a fost 
satisfăcută şi astfel am ajuns delegat, din partea Convenţiei 
Democratice, la Secţia de votare nr.98, prima în ordine 
numerică din Mediaş, avându-și sediul la Clubul 
Tineretului, în plin centrul oraşului, acolo unde locuiesc 
un număr mare de foşti nomenclaturişti locali, respectiv 
unde densitatea simpatiilor proguvernamentale era deosebit 
de mare. 

Mi-am luat rolul în serios. Am citit atent legea 
electorală, am subliniat părțile ce se cereau reținute și cu 
ea sub braț, m-am prezentat la datorie, exact la ora prevăzută 
de lege. Am fost primul sosit. Au venit apoi preşedintele şi 
ceilalți membri. Am constatat că toți erau cunoştinţe vechi; 
participeseră, în aceeaşi formaţie, le confruntările electorale 
anterioare. Ba, mai târziu, din povestirile lor, am desprins 
că se cunoșteau şi de la alte “acțiuni” ale defunctului PCR. 
Numai eu eram nou. Dar nu numai din acestă cauză, sau 
pentru că pretindeam să aplicăm riguros litera legii, eram 
privit cu suspiciune. Eram, evident, un “corp străin”, cu 
toate că se făceau eforturi, de ambele părţi, ca lucrul să nu 
fie prea vizibil. După îndeplinirea tuturor celor prevăzute 
de lege, la ora acolo indicată, am deschis secția de vot, şi 
totul a decurs corect, fără cel mai mic incident. 

Pe măsură ce scrutinul se desfăşura, membrii 
biroului electoral ieşeau, pe rând, la o catea, la o țigară, 
mergeau la masă sau numai să facă puțină mişcare, numai 
eu nu mă dădeam dus de acolo. E drept că m-au invitat şi 
pe mine, de mai multe ori, dar, politicos, i-am refuzat. Toţi, 
şi “oamenii guvernului” şi cei ce, chipurile, reprezentau 
opoziţia, erau vizibil deranjaţi de neclintirea mea. Mă 
făceam că nu observ, că nu înțeleg micile lor ironii şi 
rămâneam pe loc, atent la orice mişcare. Trebuie să spun 
că mă pregătisem, adică nu am mâncat nici băut nimic, din 
după-amiaza zilei precedente, imi făcusem de dimineaţă 
toate treburile la toaletă, aşa că nu mai aveam de ce să ies. 
În ce priveşte foamea, setea, oboseala din nemişcare, 
atenția încordată ore în şir, erau lucruri prea îndelung 
exersate în anii de temniță. În aceste condiţii, supravegherea 
unei urne era, pentru mine, mai mult decât uşoară, devenea 





Ianuarie '94 NR. 37 PAG. 7 


distractiv, văzând reacția colegilor care nu mai înțelegeau 
nimic şi se enervau, plecau să mai ia o gură de ceva, să 
mai prindă putere. În funcţie de temperament şi poate, ce 
pot să ştiu, de misiunea ce-o aveau şi pe care nu şi-o 
puteau îndeplini, din cauză că nu mă duceam de acolo, 
cei din biroul electoral se manifestau, față de mine, 
destul de diferit. Unii încercau o timidă apropiere, cei 
temători, în ochii lor se putea citi întrebarea: “Pe cine o 
fi având ăsta, în spate?”. Ceilalţi încercau să pară degajaţi, 
se angajau în discuții, emițând judecăți contradictorii, 
urmărind să mă atragă în dispută. Preferam să păstrez 
tăcerea. Din când în când le atrăgeam atenţia că nu e 
admisă nici o propagandă electorală în incinta localului 
de vot. 

A venit ora închiderii, am încuiat uşa, dar n-am 
trecut la despuierea urnei până nu am terminat toate 
operaţiile ce se cereau a fi făcute în prealabil: anularea 
buletinelor rămase nefolosite, strângerea, numărarea şi 
închiderea sub sigiliu a ştampilelor cu “votat”, pregătirea 
deschiderii urnei de față cu toți membrii biroului electoral 
al secției. Se făceau propuneri. Majoritatea erau de 
părere să facem mai multe grupe de numărat, “să meargă 
mai repede”. M-am opus cu vehemenţă. Era contrar 
legii: fiecare buletin trebuia văzut de toată lumea. “Dar, 
ne-apucă dimineața!”. Am rămas neclintit şi n-au avut 
încotro. Preşedintele desfăcea buletinele şi, cel văzut, 
era pus la grămada opțiunii respective. Nimic echivoc, 
nici o pripeală. E drept că s-a făcut ora şapte dimineaţa, 
a zilei următoare, când scriam procesele-verbale, dar 
totul a fost fără incident, cu respectarea strictă a legii. 
Rezultatele? Dezamăgitoare pentru guvern şi preşedinte. 
Reprezentanta partidului de guvernământ 
(FDSN), văzând situaţia, a plecat furioasă, fără să mai 
semneze procesul-verbal, trântind uşa. Avea şi de ce: 
FDSN obținuse doar 7,2% din voturi, față de cele 35,2 
procente ale Convenţiei Democratice. În competiția 
pentru preşedinţie, domnul Iliescu, nici în primul, nici 
apoi în al doilea tur de scrutin, n-a reuşit să obțină 
jumătate măcar din numărul de voturi acordate lui Emil 
Constantinescu. Şi totuşi e preşedinte... 

Sigur că experiența făcută de mine, la o singură 
secţie de votare, poate fi considerată ca nesemnificativă, 
Se putea, din întâmplare, într-un anume loc, guvernul 
să-şi fi pierdut, brusc, simpatizanții. Dar tot acolo să se 
înregistreze şi un număr surprinzător de mic de buletine 
anulate, un număr, de asemenea, foarte redus de oameni 
care au votat fiind în deplasăre, în totală contradicție cu 
ce s-a întâmplat pe ansamblul țării? Să admitem că totul 
a fost datorat coincidenţei, unei singulare întâmplări, dar 
tocmai la o secție de vot unde urna a fost cu străşnicie 
păzită? 

După un an şi ceva de la consumarea 
evenimentelor, faptele relatate n-ar mai avea nici o 
relevanță, n-ar mai prezenta nici un interes, dacă unele 
voci nu s-ar face auzite pronunţând cuvintele: “noi 
alegeri”, iar altele, mai pițigăiate, că vin de sus, n-ar 
scanda în cor: “reconciliere”! Dar cine cu cine? Hoţii cu 
vardiştii? “Să fim serioşi, domnilor !”. Sunt primele 
cuvinte pe care, se spune, le-ar fi pronunţat măgarul, 
când a ajuns deputat în parlamentul britanic; se referea 
la “drepturile omului”. 


Constantin IORGULESCU 








PAG. 8 NR. 37 lanuarie '94 





PUNCTE CARDINALE 


CEI 9 55 EITE E 53 ISP 0,9441) 


Creaţia lumii văzute a culminat 
în “ziua” a şasea cu facerea omului (1, 26- 
29; a se vedea şi 2, 18-23). Acesta a fost 
concepul de Dumnezeu ca un fel de sinteză 
a întregii creaţii, reunind în sine văzutul 
şi nevăzutul, naturalul şi supranaturalul. 
prin materialitatea trupului şi prin 
imaterialitatea duhului, ceea ce-i conferă 
unicitatea şi complexitatea existențială. 
Prin spirit se apropie de îngeri, în vreme 
ce prin trup se apropie de creaturile 
pământeşti; el se constituie astfel în 
punctul de întretăiere al celor două lumi, 
ca o icoană totalizatoare a Creaţiei. 
Mărturisirea Ortodoxă (|. XVIII: 
ed.cit.p.36) ne învață: “lar apoi l-a făcut 
Dumnezeu pe om, îndoită alcătuire, din 
suflet - nematerial şi înzestrat cu judecată 
- ŞI din trup material, ca să se cunoască din 
aceasta că El Însuşi este Făcătorul celor 
două lumi, al celei materiale şi al celei 
imateriale. lar din această pricină omul se 
numeşte şi lume mică (microcosm - n.n.), 
fiindcă poartă în sine chipul lumii celei 
mari (al macrocosmului - n.n.)”. Cu omul 
Creaţia se încheie, căpătându-şi sensul ci 
ultim. “Căci creațiunea nu e întreagă până 
ce Dumnezeu nu-i descoperă sensul ei în 
om. Omul apare numai la sfârşit, pentru că 
el are nevoie de toate cele anterioare, iar 
toate cele anterioare nu-şi găsesc sensul 
decât în om. Apariţia succesivă a celorlalți 
oameni din primul om nu mai & o creaţie 
asemeni celei dintru inceput. căci se 
rămâne pe acelaşi plan ontulugic” 
(D.Stăniloae, 7eo/ogia dogmatică 
ortodoxă. ed.cit., vol.1..p.333). 
În ceea ce priveşte structura 
fiinţei umane, în gândirea creştină s-au 
vehiculat atât concepția /rihotomiei trup- 
suflei-spirit. (soma-psyche-nous), cât şi 
cea a dihotomiei trup-suflet (conform 
căreia spiritul nu este altceva decât sufletul, 
ci doar o funcţie superioară a acestuia). În 
Ortodoxie e predominantă concepția 
dublei naturi a omului, aşa cum se vede şi 
din textul mai înainte citat al Mărturisiri 
ortodoxe. Această dublă natură reiese atât 
din referatul bibhc despre Creaţie 
(FACEREA. 2, 7:” Atunci, luând Domnul 
Dumnezeu fărână din pământ, l-a făcut 
pe om şi a suflat în fața lui su/7are de viaţă, 
încât s-a făcut omul ființă vie”), cât şi din 
alte locuri ale Sfintei Scripturi 
(ECLESIASTUL, 12, 7:"Şi ca pulberea 
să se întoarcă în pământ, cum a fost, iar 
sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, care 
l-a dat”; sau MATEI, 10,28:”Nu vă temeţi 
de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să- 
|ucidâ”...). În ceea ce priveşte unele locuri 
evanghelice, mai ales paulinice, care pot 
legitima şi concepţia trihotomică 
(1 TESALONICENI, 5, 23; EVREI, 4, 12 
etc.), s-a opinat că “prin acestea nu se 
înțeleg două principii deosebite, ci numai 
două funcțiuni sau puteri ale uneia şi 
aceleiaşi naturi spirituale aomului, anume 
puterea (funcțiunea) vieții organice şi 
puterea (funcțiunea) vieţii spirituale” 
(&&&Teol dogm. şi simb., vol.l, p.508). 
lar opoziţia dintre “omul psihic şi trupesc” 
şi “omul duhovnicesc”, formulată de 
Sf.Apostol Pavel (1 CORINTENI, 2, 14- 
15), “nu-i fiinţială, ci mora/ă; ea nu se 
bazează adică pe existența unor principii 
în componența spirituală a omului, ci pe 
viața deosebită a aceluiaşi principiu 
spiritual, adică a sufletului” (idem, p.509; 
subl.n.). De altfel Sf.Apostol Pavel însuşi 


afirmă cu tărie, în alte locuri, natura dublă a 
fiinţei omeneşti (a se vedea, de pildă, | 
CORINTENI, $, 3-5 sau 7, 34). Totuşi 
concepția întreitei alcătuiri, permiţând şi 
paralelismul ispititor cu întreita dumnezeire 
(în virtutea “chipului şi asemănării”), pare 
să-şi facă din nou loc la teologii ortodocşi 
mai recenți. Aşa cum observa însă şi 
VI.Lossky, deosebirile dintre dihotomişti şi 
trihotomişti s& reduc în general la 
terminologie... 

Cu privire la modu/ creaţiei omului, 
e lesne de observat că acesta a fost adus la 
existență nu doar prin verbul divin, asemenea 
celorlalte creaturi, ci printr-un ac/ deosebit, 
printr-o specială grijă a lui Dumnezeu, care 
l-a făcut pe om “luând țărână din pământ”, 
cu “mâinile” Sale (după interpretarea 
dezantropomorfizantă a Sf.lrineu, prin cele 


biblice în sensul lor literal, că în creaţia 
omului ar fi fost două acte separate ŞI 
succesive (întâi facându-se trupul, iar după 
aceca şi sufletul), ci trebuie să înțelegem un 
singur act creator, complex şi omeneşte 
inexprimabil, prin care sufletul şi trupul au 
fost aduse simultan la existență. D.Stăniloae 
observă:”"Sufletul trebuie să fie în trup de la 
începutul formării trupului, pentru ca trupul 
să aibă acea complexitate adecvată sufletului 
şi să ofere mediul adecvat pentru mişcarea 
spirituală... Sufletul şi trupul vin la existenţă 
deodaiă, la început prin creaţie, iar după 
aceea prin naştere şi prin voia lui Dumnezeu, 
ca o unitate...” (op.cit., pp.379-380), ŞI mai 
precizează: Datorită faptului că nici o clipă 
nu există singur nici sufletul şi nici trupul, 
învăţătura creştină preferă să vorbească nu 
de spiritul omului, ci de sufletul lui. Căci 





două “mâini” ale lui Dumnezeu-Tatăl ar 
trebui să înțelegem pe Fiul şi pe Sf.Duh; 
oricum, avem de-a face cu o exprimare 
metaforică şi cu un sens simbolic). Pe de altă 
parte, omul, “ca fiinţă reală <<vie>>, vine în 
mod esenţial la existență prin. suflarea lui 
Dumnezeu în nările lui. Prin faptul că omul 
e creatnu numai din țărână, ci şi prin suflarea 
lui Dumnezeu în trupul făcut din această 
țărână, se face vădit că el are o poziţie 
specială nu numai față de natura din care a 
fost luat trupul lui, ci şi în raport cu 
Dumnezeu... Omul va urca, prin această 
relație specială cu Dumnezeu, la viaţa 
viitoare şi cu suflet şi cu trup” (D.Stăniloae, 
op.cit. p.389). 

Suflarea dumnezeiască insuflată 
lui Adam nu a fost, cum cugetau unii eretici 
din vechime, vreo părticică de ființă 
dumnezeiască, deoarece Dumnezeu nu se 
divide, nici nu se amestecă fiinţial cu natura 
creată; sufletul omului este de /a Dumnezeu, 
dar nu este din Dumnezeu (de aceea concepția 
indiană a identităţii dintre Arman şi Brahman, 
adică dintre Eul uman şi Principiul divin 
impersonal, este profund anticreștină, căci 
duce la confuzia între Făcător şi Făptură. pe 
care o semnalează Si.Apostol Pavel în 
ROMANI, 1, 23-25). Prin trup omul ar fi 
doar “ceva”, în vreme ce prin suflet el este şi 
“cineva”, adică oenlitate nu doar individuală, 
ci şi personală (pentru acest mister al 
persoanei a se vedea, între altele, şi cartea 
Părintelui D.Stăniloae, /isus /lristos sau 
Restaurarea omului, reeditată de curând la 
Editura “Paideia” din Bucureşti). De aici şi 
valoarea inestimabilă a omului în ordinea 
creației divine, asupra căreia i s-a dat 
stăpânire dintru început: "Și a zis Dumnezeu: 
Să facem om după chipul şi după asemănarea 
noastră, ca să stăpânească peştii mării, 
păsările cerului, animalele şi toate vietățile 
ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” 
(FACEREA, 1, 26). 

Învățătura dogmatică ne previne 
cănu trebuie să ne închipuim, luând cuvintele 


prin spirit s-ar putea înțelege, în mod greşit. 
o entitate care n-are nici o caliticare'ce s-ar 
datora coexistenței cu trupul. De aceea, 
pentru învățătura creştină, spiritul nu este în 
om o entitate deosebită principial de suflet, 
ci. o funcție superioară a sufletului” (p.380; 
a se vedea şi discuția noastră anterioară). 
Separată este însă antropogeneza 
după sex. Biblia ne dezvăluie că Adam a 
fost creat mai întâi, Eva fiind creată după, 
din şi pentru bărbat (întrucât “nu e bine să 
fie omul singur”). “Atunci a adus Domnul 
Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi 
dacă a adormit, a luat una din coastele lui Şi 
a plinit locul ei cu carne. lar coasta luată din 
Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie 
şi a adus-o la Adam (FACEREA, 2, 21-22; 
în limba ebraică, cuvântul “femeie”, ișa, 
derivă din cuvântul “bărbat”, i$). Nu este 
locul să prezentăm şi să discutăm aici 
diferitele interpretări neteologice care s-au 
putut da acestui text biblic. Aflându-ne în 
fața unei tainice rânduieli dumnezeieşti, 
dificile înțelegerii şi limbajului nostru, riscul 
de a ne pierde în ipoteze năstruşnice, străine 
orizontului creştin (cum ar fi aceea a 
androginiei iniţiale a lui Adam), e mare. 
Inainte de a schița cadrul creştin al 
problemei, să mai menţionăm că despre 
creația primei perechi de oameni textul 
Facerii ne mai informează lapidar şi în alt 
loc (1, 27):”Şi a făcut Dumnezeu pe om 
după chipul său; după chipul lui Dumnezeu 
l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”. Textul 
rămâne obscur în privinţa raportului dintre 
“chipul” lui Dumnezeu şi dualitatea bărbat- 
femeie. Hristos, referindu-se numai la 
această dualitate, va spune mai târziu:"Dar 
de la începutul făpturii bărbat şi femeie i-a 
făcut Dumnezeu, De aceea va lăsa omul pe 
tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia 
sa. Și vor fi amândoi un trup; aşa că nu 


numai sunt: doi, ci un “trup” 


(MARCU, 10,6-8).Existăotaină mai presus 
de minte care uneşte cele două sexe, mistic 
ŞI ontologic (fiinţial), dar fără a le conf unda. 





Sf.Pavel atrage într-un loc atenţia asupra 
“întâietăţii” bărbatului (1 CORINTENI, 
8-9:"Pentru că nu bărbatul este din femeie, 
ci femeia din bărbat. Şi pentru că n-a fost 
zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia 
pentru bărbat”), ceea ce nu înseamnă 
neapărat subestimarea femeii, ci doar 
aşezarea €i la locul cuvenit în ordinea 
reală (dumnezeiască) a existenței. De 
altfel, Apostolul însuşi continuă 
zicând:”totuşi nici femeia fără bărbat, 
nici bărbatul fără femeie, în Domnul. 
Căci precum femeia este din bărbat, așa şi 
bărbatul este prin femeie şi toate sunt de 
la Dumnezeu” (11-12). Chiar şi vechea 
Scriptură ne spune că femeia a fost dată 
bărbatului spre a-i fi un ajutor asemenea 
lui (a se vedea FACEREA, 2, 18 şi urm.), 
Despre originea femeii din bărbat şi despre 
relația lor tainică, iată cum se pronunță 
îndrăznețul teolog rus VI.Lossky: “Părinții 
Bisericii asemuiesc purcederea Duhului 
Sfânt cu ceea ce unii dintre ei numesc 
<<purcederea>> Evei, deosebită de Adam 
şi totuşi de aceeaşi natură cu el; astfel, 
prin unitatea naturii şi pluralitatea 
persoanelor, ni se dezvăluie tainele Noului 
Testament. După cum Duhul nu este 
inferior Celui din Care El purcede, tot aşa 
nici femeia nu este inferioară bărbatului; 
căci iubirea cere egalitate şi numai iubirea 
a dorit această polarizare primordială, 
izvor al întregii diversități a speciei 
umane” (/ntroducere în teologia ortodoxă, 
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, 
p.94). Cât despre alipirea tainică pomenită 
mai sus, asemănată cu relația mistică 
dintre Hristos şi Biserica Lui (“Pentru că 
bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos 
este capul Bisericii...”), Sf.Apostol Pavel 
se rosteşte cu înfiorare:”Taina aceasta 
mare este” (EFESENI, 5, 32; a se vedea 
pasajul întreg, de la versetul 22 până la 
versetul 33). Supunerea la care totuşi 
femeia este chemată în raport cu bărbatul 
(idem, 22-23) e doar unreflex al structurii 
ierarhice a existenţei creştine, al acelei 
“armonii ierarhice” rânduite de 
înțelepciunea dumnezeiască (Fiul Însuşi 
face voia Tatălui, fără a-i fi inferior prin 
aceasta; tot aşa omul, ca făptură, Îi slujeşte 
lui Dumnezeu, ca Făcător, dar prin aceasta 
el nu se înjoseşte, ci se înalță; femeia se 
Supune bărbatului, spre a se împlini prin 
el; copiii ascultă de părinți spre propriul 
lor bine, fără a se înrobi acestora ş.a.m.d.). 
Din păcate, omul modern, uitând de 
Dumnezeu şi îmbătându-se cu iluzia 
propriei măreții autonome, a căutat să 
înlocuiască această “armonie ierarhică” 
firească şi originară cu o ordine omenească 
artificială şi relativă, bazată pe principii 
abstracte şi utopice, în numele presupusei 
sale “emancipări”. Dar astăzi devine 
limpede că, pornit pe calea aceasta, el 
n-areuşit altceva decât să eşueze în anarhia 
unor “drepturi” şi “libertăţi”. iluzorii, 
nemântuitoare... 

În creştinism, relaţia bărbat- 
femeie, ca şi relația om-Dumnezeu, stă 
sub imperativul liber asumat al 
reciprocității (EFESENI, 5, 21-25; 
COLOSENI, 3, 18-19etc.). Şi mai trebuie 
adăugat, de altfel, că în nici o altă religie 
nu s-a bucurat femeia de o mai mare: 
libertate şi prețuire ca în creştinism. Căci 
dacă prin ea (Eva) a venit păcatul în lume, 
țot prin ea (Maria) a venit şi mântuirea de 
păcate, Între Eva şi Maria se înscriu taina 
şi măreția femeii în creştinism. 


(va urma) 


VASILE A. MARIAN 






Li Ai Xa Pa — 
N 


TI 


NE Ar *tp 


DP 
i) 


9. E 


ie 










SR 


Sa dy Pale 


ip AMA 


+ 


i = i 
ş Y 


| 
4 
i 
i 
| 
: 
i: 





Ea 


DT op 










£ Parafrazând cuvintele Mântuitorului de la Cina cea de 

E Taină, rostesc şi eu - exprimând, cred, sentimentele tuturor celor 
* prezenți. : “cu dor am dorit” (Luca, 22, 15) să ne reîntâlnim sub 
= cupola acestui foral conştiinţei şi demnităţii naționale. Mărturisim. 


în memoria sacră a martirilor noştri şi pe mormintele lor fără cruci 
Ş şi nume, că noi, care ne regăsim aici, astăzi, suntem şi rămânem 
Ş solidari şi uniţi în chip desăvârşit şi că nimeni nu va pleca dintre 
noi, precum odinioară luda, care a părăsit soborul apostolic şi s- 
a pierdut în negura nopții, mergând să facă jocul vrăjmașilor lui 
Hristos. 


T $' 


Dorul despre care vorbesc îmi şopteşte că ne întâlnim 
prea rar şi că ne comportăm ca şi cum am trăi la nesfârşit. Nu 
vedeţi că suntem la capătul drumului, că în față ne-a mai rămas 
puțin timp, poate chiar prea puţin? 

PE Întâlnirile rare sunt în detrimentul datoriei şi rolului pe 
p care îl avem de împlinit în societatea românească. Trebuie să 


PE E 


MI avem conştiinţa clară a ceea ce reprezentăm şi a ceea ce avem 

ic datoria de a realiza. Prin anii '80, întâlnindu-mă cu Andronic 
| 8 Bulhac - Dumnezeu să-l ierte - , mi-a povestit o întâmplare 
e * | semnificativă. Intr-o zi, unul dintre foştii frați de suferință i-a 
ă destăinuit alarmat: “Să ştii că ne urmăresc încă”. “Foarte bine”, 


i-a răspuns Bulhac. “Dar să ştii că atunci când tiranii bolşevici nu 
ne vormai urmări, înseamnă că nu mai reprezentăm nimic în lupta 
pentru libertate!”. Atunci, ca şi azi, bolşevicilor nu le plac 
întâlnirile noastre. Strădania lor permanentă a fost de a ne 
împiedica să ne întâlnim. De ce să coincidă atitudinea noastră, în 
această privință, cu interesul lor? 

Dar mai presus de orice, lor nu le place unitatea 
noastră. Ar dori ca să fim dezbinaţi, să ne împărțim în grupuri 
adverse sau măcar paralele, uitând suferința comună şi țelul 
comun. După cum dezbinarea creştinilor este bucuria diavolului, 
tot aşa dezbinarea noastră este bucuria călăilor noştri. 

Mai bine să ne prăbuşim în mormânt, decât să le 
împlinim voia! Este regretabil că glasul nostru se aude atât de 
puțin, că idealurile şi jertfele noastre nu au rezonanța cuvenită în 
opinia publică românească. Parcă am fi şi astăzi, încă, tot în 
temniță! “Tăcem de ani, tâcem de veacuri/Ca nişte funduri vechi 
de lacuri...”. 

Da, atunci tăceam, pentru că eram îngropaţi sub zidurile 
închisorilor crunte. Dar azi? Azi când toți vorbesc, şi chemaţii şi 
nechemaţii, mai alesnechemații, când foştii activişti şi ticăloşii de 
notorietate națională îşi trâmbiţează demagogia lor în auzul țării, 
glasul nostru nu se aude. Nu mai existăm? 

Este inadmisibil ca Asociaţia noastră să fie lipsită de o 
publicaţie care să exprime lupta şi credinţele noastre. Căci avem 
datoria să vorbim, datoria şi mai ales dreptul moral de a vorbi 
acestui popor şi în special tineretului, drept câştigat prin 
Bt incomparabile jertfe. Fără o publicaţie, suntem exact în situația 
E misionarului căruia i-ar lipsi graiul. Şi cine are interesul ca să nu 
fie auzit glasul nostru? În primul rând opresorii noştri, toți foşti 
politruci şi activişti, care, prin funcţiile pe care le-au deţinut în 

MR -. regimul totalitar bolşevic, au fost gardienii ce au ținut încătuşat 
E poporul român timp de o jumătate de veac. 

În Asociaţia Foştilor Deținuți Politici din Româniatoți 
au una şi aceeaşi calitate: luptător anticomunist. Nu există 
membri de rangul întâi şi membri de rangul al doilea. Toţi ne-am 
ridicat împotriva aceluiaşi val devastator de credință şi rânduială 

sa românească şi creştină şi toți am stat în aceleaşi lanţuri, sub 
Es - amenințarea permanentă a morții. Toţi avem aceleaşi drepturi şi 
E aceleași datorii. Toţi suntem una în dragoste şi frăţie, indiferent 
3 de numărul rănilor primite în luptă. Cel cu o sută de râni îşi 
h = A ascunde cu smerenie cicatricile, ca să se vadă cicatricea celui cu 
îs o singură rană. De fapt, Asociaţia noastră nu este formată din 
persoane disparate, ci din grupuri de luptători. Dar toţi am format 
o singură armată de luptă şi rezistență anticomunistă. Diferenţa 
constă doar în aceea că am făcut parte din batalioane diferite. O 
SE singură armată, cu un singur comandament. Comandamentul 
2 SE nostru suprem a fost credința în Dumnezeu, dragostea de neam şi 
A cultul eroilor. 

Credinţa în Dumnezeu este temelia cea mai adâncă 1 
luptei şi jertfei noastre. Prin aceasta ne înscriem pe linia destinului 
nostru istoric de apărători ai creştinătăţii. Ţelul final al 
comunismului a fost desființarea Bisericii lui Hristos, demolarea 
lumii creştine şi a valorilorei. Sunt perfect valabile şi pentru lupta 
noastră cuvintele lui Petre Ţuţea: “Istoria românilor dezgolită de 
crucile de pe scuturile voievozilor este egală cu zero”. Cine a 
luptat împotriva comunismului şi nu a avul conştiinţa de cruciat 
a stat zadarnic în închisori. În perspectiva eternității, suferința lui 
este egală cu zero. Cei care au murit în închisori cu această 
conştiinţă şi dăruire de cruciat, sunt cu adevărat martiri ai lui 
Hristos. 

Cruciada noastră nu s-a sfârşit odată cu căderea 
comunismului: credinţa creştină de pe plaiurile mioritice va avea 
de înfruntat un alt val de necredință, un nou păgânism, care, de 


pi 
5 i 


PD A 
_ 


dgre 
Pa 5 

ay, ă i 
E 


PE i 
; ă 


a] 


a] 







. 
43 e Îmi 
= 


ț 


PU TA, “ 


PE n e i do ep i 
A E ai C 
f 


a 





Zg ” 


7 ».b: p 
' . ș 
(tr) TR ) 
4 


ŞI 


E Se a e e iu 
PR -. sie . "oa p 





Ă 


ZA 


Ptr VOR SĂ 


fa 


%! 
TRW 
E % 


n 
i a ? pu 


ie 
“; 


PREIA 
Pre pe 
p2, : i Y. x As 


ua B 


ăi, 


A pi că 
CT An 


. 
î ie : 
? mă aa 
4 foi 
e! Ă 
Fi -.4 . 


|, 













PUNCTE CARDINALE 


CUVÂNT DUHOVNICESC LA CEL DE-AL TREILE/ 
ţ CONGRES AL AFDDR. - 199 


data aceasta, vine dinspre puncte cardinale unde credința sublimă 
a creştinismului tradiţional a fost abandonată în numele libertăţii. 
Este indubitabil că într-o țară cu o admirabilă tradiţie creştină, cum 
este România, forma politică cea mai firească şi creatoare nu poate 
fi decât democrația creştină. Dar este ceva iluzoriu să credem că ea 
va putea fi realizată de creştinii căldicei, de cei care n-au intrat în 
vreo biserică în toată perioada ateistă şi care n-au mai rostit vreo 
rugăciune din timpul “Îngerelului”. 

Aici intervine datoria noastră. Să extindem spiritualitatea 
creştină pe care am călit-o în închisori, la dimensiune națională. 


SUSPINÂND, M-AM aa 











Am fost fraţi, când eram € A; 
luptân ai buni dintră , au căzut 
în muti (of nițe, lagăre, d ț a frați 

“0 şi eroii ne-au Ș 









| cu cei mișei, 
fă astupi 


7 


Scut lupi! 


mâ (i e-ne ca fii ai dureri Se 
ZA 






i, 
întoșeitii fața către smerenie! 


A 
AŢI, 
47 





Să-i dăm țării un suflet nou, animat de spiritul creştin autentic. Pe 
acest popor dezorientat şi deznădăjduit să-l împărtăşim şi să-l 
luminăm cu raza din catacombă. 

O altă datorie a noastră este să învăţăm generaţiile tinere 
adevărata dragoste de neam. Există un imens sacrilegiu naţional 
care se săvârşeşte astăzi la lumina zilei. “Toţi hingherii şi codoşii” 
care au jucat “sârba târfei roşii” (cum i-a caracterizat poetul) 
vorbesc astăzi despre dragostea de țară. Ei, foştii purtători ai 
stindardului roşu, flutură fără nici o Jenă tricolorul sfinţit al 
neamului românesc. Azi ei sunt patrioți, ei sunt salvatorii neamului. 
De cine şi de ce anume vor să ne salveze? De comunism? Ei, 
comuniştii?! O farsă mai oribilă şi mai tragică pentru destinul 
naţional nici nu se poate imagina. 

Este la ordinea zilei de a se vorbi despre corupție. 
Aceasta este imensa. fundamentala corupţie: faptul că foştii 
comunişti şi atei vor să purifice România de comunism. Este trist 
pentru viitorul acestei țări că majoritatea românilor nu înțeleg că 
viața politică actuală a României este aşezată pe o mare minciună, 
pe o imensă impostură; că aceia care comandă destinele țării s-au 
pregătit pentru activismul de tip comunist, nu pentru democraţie; 
că foştii secretari şi activişti ai Partidului,Comunist nu au sub nici 
o formă - după o jumătate de veac de teroare şi mizerie - dreptul 
moral de a fi în fruntea unei țări creştine, eliberate în aparență de 
comunism. 

Dacă dintre toți românii, numai ei, comuniştii, pot să ne 
elibereze de comunism, înseamnă că am ajuns la un nivel moral 
care echivalează cu abisul ruşinii şi degradării naţionale! 

Dar lipsa lor de bun simț, specifică tuturor apostaţilor, 
culminează în modul cum folosesc numele eroilor neamului. Toate 
numele sfinte ale românismului: Horia, Cloşca şi Crişan, Avram 
lancu, Eminescu şi numele tuturor voievozilor apărători şi mucenici 
ai creştinătăţii, sunt folosite cu neruşinarea specifică a batjocoritorilor 
de cele sfinte şi aşezate pe taraba ncgustoriei infamea sentimentului 
naţional. Cum de nu se zguduie mormântul de la Țebea la acest 
sacrilegiu! 

Aceşti cavaleri ai minciunii şi adulatori ai unor pigmei 
paranoici nu-şi pot imagina că țăranul Horia, dacă ar fi fost 
contemporan cu noi, nu ar fi tăcut apologia colhozurilor care au 
distrus satele româneşti, izvoarele perenităţii naţionale, ci ar fi 
trudit şi sân gera! împreunăcu noi la minele de plumb din Maramureş 
sau la Canalul Morţii; că tânărul Avram lancu nu s-ar fi înscris în 
UTC şi nu şi-ar fi făcut studiile la Moscova, devenind apoi activist 






IANUARIE '94 NR. 37 PAG. 9 





Preot Liviu BRÂNZAŞ 


al partidului ateu şi antinaţional impus de o forță străină, ci ar [i 
trecut, împreună cu ceilalți reprezentanți de frunte ai tineretului 
creştin din România, prin monstruoasa reeducare de la Piteşti şi ar 
fi fost victimă a celei mai diabolice crime împotriva umanității 
care s-a petrecut vreodată pe pământul românesc; că Eminescu, 
cavalerul fără teamă şi fără prihană al cultuni române, nu ar fi 
dedicat ode slugamnice unor impostori şi asupritori ai poporului 
român, ci, în urma revoltei sufletului său integru, ar fi ajuns în 
temnița de la Aiud, unde ar fi compus. alături de Radu Gyr şi 
Nichifor Crainic, epopeea însângerată a acestui neam încătuşat de 
hidraroşie. A gândi despre ei altfel decât aşa constituie o blasfemie 
naţională strigătoare la cer! 

Până când va dura această mascaradă patriotardă, atât 
de păgubitoare pentru renaşterea spirituală la care aspiră cu sete 
acest popor? Este dureros că lineretul acestui neam nu se simte 
rănit în idealismul sufletului său pur şi nu vibrează după cum ar 
trebui în fața dramei naţionale care se derulează înaintea ochilor 
săi. Am ajuns, oare, până acolo incât nici măcar tinerii nu se mai 
indignează şi nu se mai revoltă în fața marilor minciuni şi 
nedreptăți?! 

Foştii slujitori ai ideologiei urii nu se sfiesc să vorbească 
despre spiritul nostru de răzbunare, deşi ştie toată țara că după 22 
decembrie 1989 nimeni dintre noi nu a schiţat nici cel mai mic gest 
de agresiune împotriva celor care ne-au torturat şi ucis; nu am sărit 
în beregata niciunuia dintre schingiuitorii şi călăii noştn. Ce pot 
ei să înțeleagă din sublimul versurilor în care s-a imortalizat crezul 
nostru creştin din închisori? “Prin inimi negre de păduri cu fiare/ 
Trec mucenici cu frunțile în soare/Cerşind pentru călăii lor 
iertare”... 

Această atitudine reprezintă culmea generozității cu 
care ne-a înnobilat suferința. Aceasta este răzbunarea noastră! 
Această lecţie de totală nonviolenţă, pe care le-am dat-o, i-a făcut 
pe foştii temniceri ai poporului român mai îndrăzneţi. Unii chiar 
ne ameninţă. Nu este nici inexplicabil şi nici surprinzător. Până nu 
dispare ultimul martor al crimelor, ei nu au odihnă Ei nu s-au 
lepădat de crimele lor şi nu au făcut nici un act de pocăință. Ei nu 
s-au prezentat în fața naţiunii a cărei viaţă, credinţă şi libertate au 
fost călcate-în picioare de partidul pe care l-au slujit - şi pe care 
l-au părăsit numai obligați de evenimente, dar neputându-se 
debarasa de spiritul lui malefic - cu atitudinea de reală căinţă şi 
voinţă de îndreptare a fiului risipitor, spre a fi iertaţi şi restauraţi 
la demnitatea de oameni. Ei ne privesc în continuare prin lentilele 
roşii prin care au privit neîndurători timp de o jumătate de veac 
zvârcolinle acestui popor îngenuncheat de ei. 

Nu pot, însă, să nu dau glas regretului că o-parte dintre 
românii ce se consideră acum adversari ai comunismului, dar care 
atunci nu au fost împreună cu noi la Aiud, folosesc față de 
luptătorii anticomunişti cei mai redutabili aceeaşi terminologie pe 
care au folosit-o foştii anchetatori şi schingiuitori! Să bănuim la 
unii dintre aceştia o stare de ocultă satisfacție că suntem insultați 
şi loviți în continuare? 

Pare paradoxal, dar consider că ar trebui să ne bucurăm 
că începe un război împotriva noastră. Prea am stat pasivi şi | . 
amorțiţi. Acest atac ocult sau direct împotriva noastră ne va trezi 
- ne varetrezi - la datoria noastră fundamentală. Poate căncăreptatea 
care se săvârşeşte împotriva noastră va râni inima acestui tineret 
al țării, care stă blazat în fața catastrofei materiale şi morale în care 
ne scufundăm, şi se va uni cu noi în luptă, pentru o adevărată 
renaştere românească. 

Ca unul care am avut fericirea de a fi soldat în prima 
linie în lupta pentru apărarea credinței în timpul prigoanei ateiste, 
nu pot tăinui marea dezamăgire care sângerează inimile celor ce 
au pătimit în catacombe, De ce slujitorii Bisericii strămoşeşti, care 
ar trebui să aibă cultul martirilor, sunt atât de străinii faţă de foştii 
luptători împotriva comunismului ateu? Este un spectacol dezolant 
să vezi pe ierarhii Bisericii atât de des alături de nomenclaturiştii 
atei de ieri, dar niciodată alături de luptătorii creştini anticomuniști. 

Bisenica oficială organizează frecvent parastase pentru 
pomenirea celor căzuți în războaiele pentru independență şi 
reîntregire şi pentru cei căzuți în revolta din decembrie 1989. Cine 
comandă, oare, scenariul acestor ceremonii în care nu se pomenesc 
niciodată morţii din închisorile comuniste şi din munţi? Este 
dezonorant şi revoltător ca jertfa acestor veritabili martiri pentru 
credință şi libertate să fie uitată în mod ostentativ. 

Cine va putea justifica vreodată ruşinea şi impietatea 
că Biserica neamului nu aprinde făclii la căpătâiul celei mai curate 
Jertie creştine din timpul dornici sângeroase a Fiarei apocaliptice? 
Oare demnitarii Bisericii au rămas la mentalitatea că luptătorii 
anticomunişti au fost nişte bandiți şi fascişti? În acest caz, credem 
că a sosit timpul ca era demnitarilor fără demnitate să apună! 

Din adâncul mormintelor şi gropilor comune de pe 
întreg, cuprinsul țării se aude un murmur. Sunt morții noştri! Să 
facem tăcere ca să le auzim glasul şi să le urmăm porunca! Să jurăm 
că nu vom trăda niciodată idealurile pentru care ei s-au jertfit! 


. 


IANUARIE '94 NR.37 PAG.10 


Aşa ar fi vrut Mihai-Limaru, un mune unanim Stimat în lumea “Foștilor Deținuți 
Politici”, să-şi înceapă cuvântul pe care se pregătise să-l rostească la “Cel de al Treilea 
Congres al Asociaţiei Foştilor Deținuți Politici din România” 
Dar se pare că Mihai Timaru nu a ținut seama de faptul că trecerea timpului „şi 
îndeosebi ultimii patru ani, au produs mutații ciudate chiar şi în conştiinţele “Dragilor săi 
fraţi de suferință ”. A avut însă grijă dl Tănase Tăvală, actualmente senator PNȚ. cel care 
a condus lucrările Congresului, să-l readucă cu picioarele pe pământ! Domnia-Sa a 
considerat că nu este cazul să irosească timpul preţios afectat lucrărilor Congresului 
acordându-i şi lui Mihai Timaru cele “două minute ”, 
Cdl s-a decis să se acorde fiecărui vorbitor. Astfel că $ 
fraza cu care Mihai Timaru işi propusese să-şi încheie | | 
cuvântul, “Vă mulțumesc că m-aţi ascultat”, nu a mai (| 
fost rostită 
Grav nu este însă faptul că dl senator Tănase 
Tăvală a refuzat să-i îngăduie lui Mihai Timaru să 
vorbească Mult mai gravă şi îngrijorătoare a fost lipsa oricărui 
gest de prolest din partea “Fraţilor de suferință" faţă de această 
stupidă, abuzivă şi de neînțeles interdicție, impusă cu îndârjire de 
unul din reprezentanţii în exerciţiu ai “democraţiei” din Țara 
Românească! 
Regrelămcă spaţiul nu ne permite săredăm în întregime 
gândurile pe care Mihai Timaru intenţionasă le comunice “Fraţilor 
săi de suferință ” Vom spicui insă din întregul lor câteva idei care 
poi constitui. alături de "Cuvântul Duhovnicesc" prin care 
Cucernicia Sa, Părintele Liviu Brânzaş, îi povăţuia pe participanţii la 
Congres să se reinloarcă la valorile permanente ale statutului de “Fost 
Deţinut Politic”, întorcând spatele amăgitoarelor deşertăciuni 
conjuncturale, prilej de meditaţie pentru toți care am asistat nepăsători 
la izgonirea lui Mihai Timaru de la tribuna de la care a încercat, zadarnic. 
să ni se adreseze. 
“Ei care nu mai sunt şi noi care supraviețuim, atunci 
demult, când am luat calea codrilor şi drumul Golgotei închisorilor, 
atunci nici noi şi nici ei nu aveam nici orgolii şi nici veleități. 
Un singur crez şi un singur ideal ne unea pe toți: să apărăm Crucea lui 
Hristos şi ființa Neamului Românesc, să ne opunem întunericului comunist. 
Acestea au fost idealul şi crezul nostru. Ideal și crez moştenit de la 
părinții şi bunicii noştri; cu el am pornit pe drumul lung al suferințelor. 
În numele acestei moșteniri ne-am părăsit soțiile şi copiii, mamele și 
taţii îndurerați. Unii dintre noi şi-au părăsit copilăria, băncile şcoalei, facultăţile; 
țăranul și-a părăsit plugul și coasa, oile şi plăvanii, muncitorul și-a părăsit strungul, 
învățătorul şi-a părăsit şcoala şi copiii. preotul credincioşii şi biserica. Toţi la un loc, 
atunci demult, am pus mai presus interesele neamului de interesele noastre personale. 
Au fost ani grei de haiducie şi de temniță. Unii, sub povara lor, au murit, iar 
alții s-au prăbuşit până la limita degradării umane. În fața celor morți se cade să 
îngenunchem şisă nu-i uităm niciodată, iar pecei cares-au prăbuşit să nu-i condamnăm. 





La împlinirea a patru ani de la 
evenimentele din Decembrie '89, Puterea - şi 
îndeosebi dl.Iliescu -, din dorința de a găsi încă 
un temei de legitimitate, a organizat o 
“Săptămână a Recunojştinţei” (16-22 
decembrie) şi un “Mary al Recunoştinţei” (pe 
itinerarul Bucureşti-Reşiţa-Timişoara-Arad- 
Deva-Sibiu-Braşov-Bucureşti). 

În criză de credibilitate şi-n lipsă de 
audienţă la o opinie publică înşelată sistematic, 
Puterea s-a folosit de Uniunea Naţională a 
Organizaţiilor 
Luptătorilor din 
Decembrie (UNOLD; 
care, privită cu un ochi 
mai atent, se dovedeşte a 
fi în fapt o anexă a 
Cotrocenilor, creată 
pentru slujirea propriilor 
interese. 


privilegiaţii ilegalişti ai Partidului Comunist. 
După şedinţa solemnă a Parlamentului 
din 21 decembrie, şedinţă la care, spre cinstea sa, 
reprezentantul revoluţionarilor timişoreni a rostit 
răspicat tot adevărul despre complicitatea actualei 
Puteri atât la masacrul din Decembrie '89, cât şi 
la tăinuirea şi protejarea autorilor crimei, ceea ce 
a urmat se înscrie pe linia mascaradelor 
festivismului comunist. Participanţii la marş 
(găzduiţi în hotelul Clubului “Dinamo”) au fost 
onoraţi cu un spectacol festiv, desfăşurat într-o 


Înainte de a urmări succint modul în 
care s-a desfăşurat finalul acestui simulacru de 
comemorare, ar trebui să precizăm despre ce 
“recunoştinţă” este vorba. Adică ar trebui 
lămurit cine sunt cei datori să dea dovadă de 
recunoştinţă şi cine anume sunt beneficiarii 
acestei recunoştințe. 

| n conviţii normale, ar fitrebuit să fie 
vorba de recunoştinţa poporului român faţă de 
cei care, cu sacrificiul propriei lor vieţi, au făcut 
primul pas spre desprinderea țării de comunism. 
Cum însă această desprindere, cu tot sângele 
plătit, nu s-a realizat, de fapt nu poate fi vorba 
decât de “recunoştinţa” dlui. Iliescu faţă de cei 
care, sacrificându-şi vieţile, au făcut din cenuşa, 
cadavrele şi sicriele lor treptele scării pe care 
dumnealui s-a cocoțat pe tronul “republicii 
democraţiei originale”, de unde şi-a propus să 
facă figură de “despot luminat”. Desigur, la 
“recunoştinţa prezidenţială” mai trebuie 
adăugată “dreapta recunoştinţă” a acelor 
organizaţii şi grupuri ai căror membri, cu 
dubioasă calitate de revoluționari, se bucură de 
prevederile Legii 42, precum odinioară 


sală a Ministerului de Interne, cu concursul 
ansamblului artistic al aceluiaşi minister, alături 
de care au cântat şi vreo două duzini de copii, 
aduşi în acest scop de la o şcoală generală din 
Deva. 

"A doua zi - 22 Decembrie - 
reprezentanţii asociaţiilor din Timişoara. 
Constanţa şi Craiova, sesizând că prezeuţa lo: nu 
are alt rost decât pe acela de a întregi alaiul 
prezidenţial, alături de Primul Ministru, de 
Preşedintele Senatului şi de conducerile 
Ministerului de Interne, a SRI-ului şi a Ministerului 
Apărării Naţionale, s-au retras, refuzând să întineze 
memoria morţilor, în numele cărora veniseră, prin 
participarea lor la o astfel de mascaradă penibilă. 

Restul “revoluţionarilor” s-au alăturat 
programului “recunoştinței”, târându-se, în coada 
oficialităților, la procesiunea depunerilor de 
coroane la Cimitirul Eroilor Revoluţiei, 
Televiziune, Aeroportul Otopeni şi 
Radiodifuziune. Nu a mai contat dacă înscrisurile 
de pe pancarte şi (lamuri şi identitatea purtătorilor 
acestora erau sau nu puse de acord. O dovadă în 
plus că impostura din UNOLD şi cea de la 






Ori 
qi 
Îe suferinta... 





PUNCTE CARDINALE 


Să-i condamnăm pe călăii neamului, care ne-au chinuit cu frigul, cu foamea şi cu tot 
arsenalul de torturi, la care mulți din noi nu au putut rezista... 

Oare atunci, în camerele morții, la Piteşti și la Gherla, când sistemul comunist 
îşi pusese în aplicare toate instrumentele diabolice pentru exterminarea noastră fizică 
şi morală, mai aveam orgolii? 74 

Ce orgolii şi patimi îi stăpâneau atunci pe acei copii de 16-17 ani, pe Liviu 
Brânzaș, Gicu Manea, Dan Staicu, Gelu Popovici, Mândru din Piatra Neamţși pemulți, 
mulți alții, careau înfruntat cu demnitate povara temniței? Oare orgoliile i-au îndemnat 
la luptă pe colonelul Arsenescu, pe frații Arnăuţoiu, pe Spiru Blănaru, pe comandorul 
Domoşneanu, pe lon Paragină, pe căpitanul Grigorescu, pe maiorul Dabija, pe cei din 
Codrii Babadagului sau pe Ion Gavrilă - şoimul Munţilor Făgăraș?... 

Din păcate acum nu mai suntem cei de odinioară, cei din celule. Acum fiecare 
dintre noi vrem să apărem mai martiri şi mai eroi decât cei cu care am împărțit bobul 
de arpacaş şi chirpiciul de mămăligă. Și este rău că s-a ajuns aici, într-un 
moment când singura armă care impune cu adevărat comunismului, încă 
stăpân pe toate instituţiile statului, este unitatea noastră, dublată de 
respingerea oricărei forme de veleitarism care pune unitatea în primejdie. 

Pe linia acestei idei, Asociaţia Foștilor Deținuți Politici este și trebuie 
să rămână un for moral care însumează valorile spirituale ale Neamului 
Românesc. Ea nu trebuie să aparțină nici unei formaţiuni politice şi nu 
trebuie să acţioneze la remorca nici unui partid. A adopta o astfel de poziție 
înseamnă a da satisfacție dușmanilor noștri și a-i dezamăgi pe prietenii, dar 
mai ales pe copii şi nepoții noștri, pentru care avem datoria să fim farul ce 

le arată drumul pe care trebuie să se meargă spre învierea spirituală 

a Neamului Românesc. 

Cei ce ocupați diferite funcții şi posturi, desprindeți-vă din 
căldura scaunului pe care staţi și lăsaţi locul altora mai vrednici decât 
voi! Nu vă considerați indispensabili şi de neînlocuit, mai ales atunci 
când sunteţi contestați! 

Atunci când acceptați şi doriți să fiţi aleşi ca reprezentanți ai 
noștri, să vă întrebaţi dacă sunteți 
pregătiți să onorați această alegere. 
Și mai ales să nu uitaţi că cei aleși 
nu ne reprezintă numai pe noi, cei 
vii. Eiîi reprezintă şi pe cei morți, în 
primul rând pe martirii noştri, faţă 
de care aveţi datoria sfântă de a nu 
le întina memoria!...” 

Ce s-ar mai putea adăuga la citatele de mai sus? Doar atât că de un watament 
asemănător cu Mihai Timaru s-a bucurat şi lon Gavrilă-Ogoranul, eroul rezistenţei armate 
anticomuniste din Munţii Făgăraşului, care ar fi trebuit să ia cuvântul în numele Filialei 
AFDPR Alba. Din păcate, nici in acest caz asistenţa nu a schițat nici un gest de protest. În 


rest, Congresul s-u desfăşurat după tipicul cu care ne-au obişnuit congresele din ultimii 
patruzeci de ani... 


$ 
> 


Şerban SURU 








minichiolhan la Snagov, agrementat din belşug 
cu şampanie, vin şi alte delicatesuri neaccesibile 
în fiecare zi “revoluționarilor de rând”, la care 
au participat aleşii pe sprânceană ai 
dlui. Ivanovici. 

Prestaţia “unoldistă” a zilei de 22 
decembrie s-a încheiat cu recepţia prezidenţială, 
consumată în spaţiile amintitului Club Dinamo, 
la care au mai luat parte Ministrul de Interne, 
dl.Victor Surdu - preşedintele PDAR - şi alți 
obişnuiţi ai casei prezidenţiale. În onoarea 
dlui. Preşedinte lon Iliescu, 
aceiaşi elevi ai şcolii de la 
Deva au pus în scenă un 
montaj “muzical-literar”, 
gen “Cântarea României”, 
din care nu au lipsit Mihai 
Viteazul, Al.loan Cuza 
şi... lisus Hristos! 

Dacă pe parcursul 
festivităţii prezidenţiale din capitală, Piaţa 
Universităţii a fost ocolită sistematic, la sfârşitul 
recepţiei de la Clubul "Dinamo " d.Iliescu nu 
şi-a mai putut reprima resentimentele. Vărsarea 
nădufului prezidenţial antimonarhic s-a produs 
prin îndemnuri de genul: “Să ne unim, pentru că 
adversarii noştri vor să aducă monarhia!”. 

În acest moda luat sfârşit un spectacol 
jalnic, pus în scenă de Putere, cu concursul celor 
care formează aripa concesivă (şi coruptă) din 
UNOLD. Marşul Recunoştinţei, desfăşurat în 
săptămâna cu acelaşi nume (16-22 decembrie), 
a rămas departe de scopul urmărit de Cotroceni. 
Sindromul şi complexul ilegimității de care suferă 
di.lliescu, ca şi toate componentele actualei 
Puteri, rămase tot comunistă prin structuri, 
mentalitate, persoane, doctrină şi metode. ale 
exerciţiului politic, se dovedeşte a fi şi a rămâne 
incurabil. Opţiunea terapiei prin ADEVĂR 
rămâne complet ignorată de cei responsabili 
peniru toate nefericirile aduse neamului 
românesc în ultima jumătate de veac, cea a 
domniei minciunii şi crimei comuniste. 


Cotroceni pot face casă bună, cu câştig pentru 
ambele părți! 

„ Depeparcursul desfăşurării festivități, 
căci am comite o impietate denumind-o ceremonie, 
trebuie menționate câteva momente semnificative, 
care dau adevărata măsură a faptelor. Astfel, la 
Cimitirul Eroilor, în timp ce cortegiul prezidenţial 
se afla la momentul depunerii coroanelor, “băieţii 
cu ochi albaştri” se străduiau din răsputeri, fără 
să reuşească, să împiedice intrarea în cimitir a unei 
nefericite mame al cărei copil fusese ucis în 


“e ea i ai zu - 
- PR a aa i 


“% & y E 
aa ă îi MU: E 
tb. s - Ip 
23 E pa Ri 
pa 2% ă DR Ş a 
st d pt = . 
2 Aud - e. 
- _ î> d 
î i Y ea a - si * 7 i 
î î - : 
i - 
PE e a . 3 
"4 > W > 
i Fi) Nicolae POP : 
- Alo o a a 
vea e IP l i 
. Pra a i data 3 isa Pa DD 


Decembrie '89. Zbătându-se să intre în cimitir, 
îndoliata mamă s-a adresat vigilenţilor paznici ai 
“omului liniştii naţionale”, spunându-le să fie 
fără teamă, căci “eu n-o să-l împuşc pe Iliescu, 
aşa cum ați făcut voi cu copilul meu”. 

Un alt moment demn de reţinut s-a 
consumat la Sala de concerte a Radiodifuziunii, 
singurul loc unde s-a vficiat o slujbă religioasă de 
pomenire, cel care a oficiat-o nefiind altul decât 
senatorul PDSR-ist, Preotul (?) Simion Tatu. Şi 
tot aici, senatorul de aceeaşi culoare Constantin 
(Bebe) Ivanovici, preşedintele “Comisiei 
parlameniare pentru cinstirea eroilor 
Revoluției”, a constatat că “singurul răspunzător 
pentru necunoaşterea adevărului cu privire la 
evenimeniele din Decembrie '89 este... Bunul 
Dumnezeu”! Ceva mai aproape de pământ, 
dI.senator C.T.Dumitrescu, vorbind în acelaşi loc 
şi cu acelaşi prilej, a găsit de cuviință să afirme că, 
pentru necunoaşterea aceluiaşi adevăr, Domnia- 
Sa se simte “fot atât de vinovat ca şi cei ce au 
organizat măcelul în Decembrie '89" (71). Să 
mai amintim că după-amiaza zilei de 22 decembrie 
a mai cuprins şi un moment “semioficial”: un 








-_> 7 


.—— 7”. , — " 0 "| 


””  -——, . -._.,7 











PUNCTE CARDINALE 





PAG. 11 NR. 37 IANUARIE '94 


ECONOMIA ROMÂNEASCA 


_ 


In scopul de-a face pe om total dependent, 
partidul comunista luat sub controlul său toate activităţile 
economice ale societății. Aşa s-a ajuns că statul producea 
şi vindea totul, de la cele mai sofisticate maşini până la 
borşul din piaţă. Pentru a-şi atinge acest scop, partidul 
comunist şi-a format un aparat birocratic constituit din 
oameni acărorcalitateprincipalătrebuiasăfie capacitatea 
de a se supune şi a executa orbeşte ordinele partidului, de 
fapt ale nomenclaturii comuniste. Toate legile fireşti ale 
economiei au fost eliminate, iar economia a devenit un 
instrument politic. Toţi cei competenţi şi cinstiți, care prin 
diverse forme au protestat împotriva acestei crime 
economice, au fost împinşi pe poarta teribilelor fabrici de 
suferință instituite de comunişti. Destul de mulți, din 
incompetență, dar mai ales din abjectlichelism, au acceptat 
monstruozitatea şi au devenit instrumente docile ale unui 
mecanism economic nefiresc. Nomenclatura comunistă a 
înțeles că singurul motor care poate mişca oarecum 
aberantul angrenaj al economiei comuniste este teroarea, 
frica generalizată: frica pierderii locului de muncă (fără 
nici o posibilitate de a găsi o altă modalitate de 
supraviețuire, pentrucăoriunde mergeai dădeai de acelaşi 
patronneînduplecat, partidul) saufricapierderii libertății 
(sau a ceea ce mai rămăsese din ea). Incetul cu încetul, 
acest motor al economiei comuniste nu a mai funcționat 
şi atunci a ieşit la iveală lipsa oricărei forme de 
responsabilitate, nepăsarea, minciuna, traficul de 
influență, hoția ca fapt calificat, hoția cu acte, etc. Tot 
angrenajul economic comunist s-a gripat şi blocat ca un 
motor şi astfel economia comunistă s-a prăbuşi!. 
Comunismul s-a prăbuşit din interior şi numai din interior. 
Principalacauzăa prăbuşirii generale rămâne prăbuşirea 
economiei de tipcomunist, pierderea chiar şi acapacităţii 
de a asigura supraviețuirea populației. Înlăturarea 
comunismului astfel îmbolnăvit, din țările peste care 
această nefericită pecingine s-a întins, se ştie cum s-a 
făcut. Numai lanoi înlăturareas-afăcutprintr-o Revoluţie, 
cu sacrificii de vieți omeneşti. Impactul acestei Revoluții 
în exterior a fost enorm. Toată lumea a fost dispusă să ne 
ajute pe toate căile, a fost dispusă să pună umărul la 
refacerea economiei româneşti. Motivația marelui interes 
pentru România era în primul rînd una rațională. Pentru 
investitori, România era țară cu resurse, o fară fără 
datorii, o țară care dispunea de o industrie relativ 
dezvoltată, cu o forță de muncă calificată şi ieftină, o țară 
care, în sfârşit, convinsese lumea că a înțeles aberanța 
mecanismelor economiei comuniste şi necesitatea urgentei 
lor înlăturări. Pentru investitori României nu îi trebuia 
decâtcevacapital. cucare să facă anumite retehnologizări, 


repunând în funcțiune adevăratul motor al economiei. 
Nutrebuia altceva decăt ca viaţa economică să fie lăsată 
să funcționeze după legile specifice economiei de piaţă: 
legea cererii şi a ofertei, a competiției şi a competenţei. 
Nu a fost să fie aşa. În cei 4 ani trecuţi de la 
Revoluţie, logica nu şi-a găsit locul cuvenit în economia 
românească. Repede, cu o abilitate demnă de invidiat, 
aparatul care a deservit motorul absurd şi corupt al 
economiei comuniste a acaparat puterea şi a înțeles ce 
are de făcut pentru propriile sale interese. Pentru cei din 
țara noastră, care cunoşteau şubrezenia eşafodajului 
economiei comuniste şi au luptat împotriva lui, căt şi 
pentru lumea care trebuia să vadăcă România a terminal 
Cu comunismul, puterea a adoptat tactica prafului în 
ochi, dând legi reformatoare şi uzând demagogic de un 
insistent limbaj favorabil reformei, fără a face însănimic 
concret. Pentru cei mulți, nostalgicii, care în comunism 
“s-au descurcat” mulțumitor, mai mult prin mijloace 
ilicite şi maipuțin prin muncă, situaţia a fostconvenabilă, 
creându-le iluzia siguranței. Cine a uitat lozincile din 
campaniile electorale de după Revoluție: “Nune vindem 


? 


țara!”, “Nu vrem îmbogățiți!”, “Nu vrem întoarcerea 


Ă 


, “ 


moşierilor!”, “Nu vrem şomaj!" etc.? Cu asemenea 
lozinci fosta nomenclatură, cu neînsemnate sacrificii în 
aparatul său, areuşit să-şi menţinăpoziţiile şi-n economie. 
Totodată, a avut grijă să-şi asigure şi controlul brumei 
de economie privatizată, prin nomenclaturiştii care nu 
au mai încăput în structurile politice neocomuniste, dar 
care au avut posibilităţi financiare şi au devenit, peste 
noapte, “capitalişti 

Prețul acestei politici, plătit de noi toți, s-a 
dovedit enorm: 

- producția a scăzut aproximativ la jumătate, 


"investițiile au stagnat, iar capitalul străin întârzie să 


vină, 

- numărul şomerilor a depăşit 1.000.000 şi 
există pericolul unei vertiginoase creşteri a acestora în 
1994, 

- tineretul, viitorul țării, este complet debusolat; 
cei mai îndrăzneți îşi iau lumea în cap, iar marea 
majoritate aşteaptă pasivă, fără să ştie ce, în timp ce 





ÎNTRE SINUCIDERE SI IZBAVIRE 





nomenclatura comunistă se aşează căt poate mai bine în 
șa, omițând că tineretul ar putea exploda din nou, 

- cea mai mare parte a populaţiei trăieşte sub 
pragul sărăciei, cuconsecințe demografice şi de sănătate 
de maximă gravitate 

Dezastrul politicii puterii neocomurniste este 
total şi are o singură şi gravă caracteristică: păstrarea 
structurii şi aparatului comunist, cu strâmbele lui soluţii 
ineficace, cu interesele lui de castă, fără nici o 
responsabilitate față de viitorul țării. Aşa se explică cei 
4 ani de stagnare, în conditiile în care cele mai multe din 
țările fostului lagăr comunist se află demult angajate în 
trecerea Rubiconului, sau l-au şi trecut deja, cu efecte 
remarcabile, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, în Cehia. 

A venit însă ziua scadenţei. A venit ziua în care 
puterea neocomunistă de la noi este forțată să treacă 
totuşi la reformă, nemaiavând nici un sprijin pentru 
păstrarea tiparelor economiei moştenite. Pe de o parte 
putereaeste constrânsăde mizeriadințarăşi de structurile 
europene în care a intrat, iar pe de altă parte China şi 
Rusia, de unde aştepta “'izbăvirea ", numai pol constitui 
sprijin economic serios, ele înşile trecând la o extinsă 
privatizare. Puterea neocomunistă îşi dă seama că 
trebuie să dea socoteală ţării de întârzierea reformei, cu 
toate consecinţele ei nefaste asupra populaţiei, dar şi 
pentru această bruscă schimbare de atitudine abia după 
4 ani! Pentru a se salva, puterea încearcă să găsească 
diverşi parteneri din opoziție, cu care să declanşeze 
adevărata reformă, dar în spatele carora să se ascundă 
de consecințele politice ale sacrificiilor pe care această 
reformă atât de mult întârziată le determină. Înmorhentul 
de față încearcă să se folosească şi de sindicate, dar 
deocamdată fără succesul scontat. Dacă nu le va ieşi 
pasienţa, probabil că neocomuniştii vor accepta alegeri 
anticipate, ştiind că lasă o moştenire catastrofală, astfel 
ca viitorul Guvem să nu poată face mare lucru, iar 
atunci nostalgicii, cărora duhoarea structurilor 
comuniste le prieşte, să-i aducă din nou la putere, ba 
chiar cu titlu de “salvatori ", aşa cum deja s-a întâmplat 
în anumite țări foste comuniste. 

Ceea ce rămâne de sperat este că electoratul va 
ajunge să realizeze, măcar în ceasul al doisprezecelea, 
pepropriapiele, cărămăşițele comunismului nu mai pot 
scoate economia din impas, că munca şi cinstea sunt 
adevăratul temei al primenirilor viitoare, că soluții 
imediate şi miraculoase nu există, dar că relansarea 
economiei este totuşi posibilă, în timp, cu condiția de a 
nu mai tolera incompetența şi demagogiă şi de a nu mai 
suspina, prosteşte, după vechiul regim, precum jidovii 
după ceapa Egiptului. 

Constantin CONSTANTINESCU 


IŢI ae 
Sc e foi 
AD, Mt d SAE aa 


A 
. La 
ASR A, 











CTT 




















PAG. 12 NR. 37 Ianuarie '94 





adevar si prejudecată 


Perioada în care la conducerea 
Islamului s-a găsit dinastia omayyadă a fost 
răstimpul în care se organizează imperiul 
rezultat din cuceririle arabe. 

Revenind la întemeietorul 
dinastiei, Muawiya, trebuie să fim drepţi cu 
el, recunoscându-i odată cu învinuirea de a 
fi pus capăt instituţiei califatului legitim şi 
unele merite. El a urcat treptele puterii, 
fiind mai întâi guvernator al Siriei, 
demnitate ce i-a fost încredințată de 
virtuosul Omar. De pe această poziție s-a 
dovedita fi un adevărat maestru al intrigilor 
țesute pentru a-şi anihila adversarii şi a-şi 
dobândi aliaţi în perioada când s-a găsit în 
fruntea reacţiunii provocate de asasinarea 
lui Othman. Dibăcia sa politică l-a ajutat 
să-şi atingă țelurile, utilizând numai arareori 
forța. Următoarea afirmaţie pusă pe seama 
sa are darul să-i ilustreze caracterul:"Nu 
mă folosesc de sabie”, spune el, “dacă 
este de ajuns biciul şi nu fac uz de bici 
dacă este suficientă vorba”. Adevărul 
este că drumul său spre putere a fost mai 
puţin înroşit de sânge decât al celor mai 
mulți întemeietori de dinastii orientale. 

Ca mai toți uzurpatorii, Muawiya 
a simţit nevoia să-şi mascheze ilegitimitatea 
prin fast şi ceremonial. Şi cum arabii nu 
aveau o tradiţie monarhică, modelul pe 
care s-a străduit să-l imite a fost curtea 
împăraţilor bizantini carc, la rândul lor. 
preluaseră fastul regal de la Rege/e Regilor, 
Suveranul Persiei. Procedând astfel, 
Muawiya nu trebuia să forțeze lucrurile. 
Pretutindeni, ca urmare a uriaşelor prăzi de 
război, arabii se bucurau de un nivel de 
prosperitate remarcabil, conflictele tribale 
luaseră sfârşit şi guvernarea era consolidată 
de la Oxos, în Asia, până la NII. 

Convins că principiul dinastiei 
ereditare este singura alternativă la haosul 
pe care l-ar produce revenirea la soluția 
califatului electiv, Muawiya l-a declarat pe 
fiul său Y ezid moştenitor la tron şi a pretins 
să i se presteze jurământ de credință de 
toate provinciile Imperiului. Dar cu toate 
aceste măsuri preventive, la moartea sa, 
izbucneşte totuşi un război de succesiune, 
având la origine pasiunile încă nestinse, 
provocate de înlăturarea fiilor lui Ali de la 
demnitatea supremă. 

Musulmanii din Kufa l-au 
încunoştiințat pe Husein, cel de al doilea 
fiu al lui Ali, că sunt hotărâți să pornească 
la luptă pentru a-l înscăuna calif dacă, după 
obţinerea victoriei, va transfera capitala 
Imperiului în oraşul lor. Husein s-a lăsat 
ademenit de propunere şi a părăsit Mecca, 
pe ascuns, însoțit de familie şi de un grup 
de adepți devotați. Dar la patruzeci de 
kilomctri de Kufa, grupul fugarilor a fost 
interceptat de un detaşament al lui Yezid, 
trimis în urmărirea răzvrătiților. Husein era 
înclinat să se predea, dar însoțitorii săi au 
preferat să încerce să se salveze prin fugă. 
Soluţie nefericită, întrucât toți bărbații din 
grupul de fugari au fost seceraţi de săgețile 
urmăritorilor, capul lui Husein fiindu-i 
trimis lui Yezid la Damasc. Pe locul unde s- 
a consumat acest masacru, la Kerbela, 
credincioşii şiiţi au ridicat un sanctuar în 
memoria lui Husein şi anual se reprezintă, 
în formă de mistere religioase, tragedia 
acelor evenimente. 

Dar Kerbela nu a însemnat 
sfârşitul tulburărilor. Abdallah, fiul lui 





Zobeir, a continuat rebeliunea. Trupele 
siriene ale lui Y ezid i-au zdrobit pe răsculați, 
care s-au refugiat la Mecca. In timpul 
asediului care a urmat, asediatorii au incendiat 
cu maşinile de asediu Caaba, iar Piatra Sfântă 
a fost izbită de un proiectil catapultat şi 
spartă în trei bucăţi. Înainte însă ca asediatorii 
să cucerească oraşul survine moartea lui 
Yezid şi trupele asediatoare se retrag la 
Damasc. Urmează o perioadă de instabilitate 
la nivelul conducerii supreme. Pe parcursul 
a doi ani se succed, la conducerea 


10. CALIFATUL OMAY YAD (661-750) 


Imperiului,trei califi, nici unul nereuşind să- 
şi consolideze puterea. Abia în anul 685, 
Abd al-Malik, fiul unui văr al lui Muawiya, 
reuşeşte să pună capăt dezordinelor, lovind 
fără cruțare în toți cei ce nu i s-au supus. 
Conducătorul oştilor sale, Haddşadş ibn 
Yusuf, i-a supus pe locuitorii din Kufa şi a 
reluat asediul la Mecca, cucerind oraşul. 
Abdallah, conducătorul răzvrătiților, a căzut 
brav în luptă şi capul său a fost trimis la 
Damasc (692). După terminarea campaniei 
de represalii, Abd al-Malik a domnit cu 
blândețe şi înțelepciune. A scris poezii, a 
promovat literatura şi s-a dedicat celor opt 
soții, care i-au dăruit cinsprezece fii, din care 
patru vor domni pe tronul califilor. 


72 
LV 


Cei douăzeci de ani de guvernare a lui 
Abd al-Malik au creat premizele succeselor 
fiului său, Walid1(705-715). Şirul cuceritor, 
întrerupt pe timpul acțiunii de pacificare 
internă, a fost reluat. După supunerea 
populaţiei berbere şi convertirea ei la 
islamism este cucerită toată Africa de Nord. 
Musa ibn Musair, guvernatorul Ifrigiyei 
(regiunea din Nordul Africii pe al cărei 
teritoriu se găsesc astăzi Tunisul şi o mare 
parte din Algeria), organizează o invazie în 
Spania. Avangarda condusă de generalul de 
origine berberă Tariq trece pe pământul 
Europei în punctul denumit astăzi Gibraltar, 
(Gabal At Tariq - Muntele lui Tariq în arabă) 
şi îl înfrânge pe regele vizigoților, Roderich, 
care este ucis în luptă(711). Ceea ce urmează 
este numai o plimbare militară, astfel că 
grosului trupelor de invazie conduse de Musa 
nu le-a mai rămas decât să se instaleze pe 
teritoriul Peninsulei Iberice. 

Dar cuceririle au continuat şi în 
răsărit. În anul 702 este cucerită Buchara, iar 
în anul 712 Samarkandul. Guvernatorul 
regiunilor răsăritene,  Haddşady, 
administrează provinciile de sub autoritatea 
sa cu mână de fier. Asanează mlaştini şi 
construieşte sisteme de irigaţii în zone până 
atunci nefertile. Activitatea sa nu s-a limitat 
însă numai la domeniul economic şi 
administrativ. Fostul învățător, căci aceasta 
fusese îndeletnicirea sa anterioară, a înfăptuit 
o adevărată revoluţie în scrierea arabă, 
introducând semnele diacritice. Dar nu numai 
Haddşadş a avut preocupări administrative, 
economice şi culturale. | i Walid a fost 
un rege model. El s-a dedicat în principal de 
guvernare, lăsând conducerea războiului pe 
seama generalilor săi. A încurajat 
meşteşugurile şi comerțul prin organizarea 


PUNCTE CARDINALE 


LUMEA ARABA, 


de pieţe şi întreţinerea şoselelor. A construit 
şcoli şi spitale. De numele său este legată 
organizarea primelor azile pentru bătrâni, ca 
şi a primelor azile pentru infirmi şi pentru 
orbi. A extins şi a înfrumusețat moscheele 
din Mecca, Medina şi Ierusalim şi a construit 
marea moschee din Damasc, care mai poate 
fi văzută şi astăzi. Şi pe lângă aceste multiple 
preocupări mai găsea timp să compună poezii 
şi cântece, pe care le executa la lăută, asculta 
cu plăcere creațiile poeţilor şi muzicanților 
şi, lucru interzis de Coran, organiza în fiecare 
a doua zi câte o orgie bacanală... 


DEE 

Vad 
Urmaşul lui Walid, Suleiman (715- 
717) nu s-a remarcat decât printr-un atac 
nereuşit asupra Constantinopolului, acțiune 
care s-a soldat cu cheltuirea unor uriaşe 
sume de bani şi cu pierderea a nenumărate 

vieţi omeneşti. 

Din ceilalți fii ai lui Abd al-Malik 
care au deţinut funcţia de califi, cel care 
merită a fi menţionat este Hişam (724-743), 





O domnie lungă, marcată de spirit de dreptate 
şi debună administrare a statului. Dar, uneori, 
blândețea poate fi un defect pentru un 
suveran. Armatele sale au fost deseori înfrânte 
pe câmpul de luptă. Dintre înfrângerile pe 
care le-a suferit, cea pe care istoria o 
menţionează în primul rând, este tentativa 
nereuşită de a extinde Imperiul dincolo de 
hotarele Spaniei, pătrunzând în Ţara 
Francilor. În această tentativă, armatele 
musulmane, deşi făcuseră câteva incursiuni 
spre Narbonne şi Carcassonne, pătrunzând 
spre est până în valea Rhonului şi în nord 
până pe Garonne, s-au izbit de o rezistență 
puternică. Armata Francilor de sub 
conducerea lui Carol Martell, întemeietorul 
dinastiei carolingiene, zdrobeşte forţele 
musulmane într-o bătălie destul de puţin 
cunoscută, pe care istoria o înregistrează sub 
denumirea de bătălia de la Tours şi Poitiers. 

Deşi la sfârşitul domniei sale Hişam 
a lăsat visteria statului plină, guvernarea sa 
nu s-a bucurat de popularitate, tocmai din 
cauza regimului de economie cu banul public 
pe care l-a impus. Urmaşii săi se vor dovedi 
mai darnici, dar actele de mărinimie 
nejustificată, care vor secătui visteria, ca şi 
incapacitatea lor de a guvernauriaşul Imperiu, 
vor provoca grave tulburări, îndeosebi în 
provinciile de la periferie, tulburări care, în 
final, şe vor solda cu prăbuşirea dinastiei 
omayyade, 

Lui Hişam îi va urma la tron 
nepotul său, Walid [1 (743-744), un desfrânat 
care, după ce a aflat de moartea unchiului 
său, s-a grăbit să-l arunce în temniţă pe fiul 
acestuia, urmaşul legitim la demnitatea de 
calif. Despre el se povesteşte că se îmbăia 
într-un bazin plin cu vin pentru a-şi potoli 
setea şi că se servea de Coran ca țintă pentru 
exerciţiile sale de tragere cu arcul. În cele din 
urmă, libertinul calif va fi ucis de fiul lui 
Walid [, Yezid, care însă nu va domni decât 
şase luni. În locul lui tronul va fi ocupat de 
fratele său Ibrahim care, de asemenea, nu 
reuşeşte să se menţină la conducerea 
Imperiului. EI va fi înlăturat de un general 
destoinic care va domni timp de şase ani sub 
numele de Merwan II. O perioadă tragică ce 
se va încheia cu răsturnarea dinastiei 
omayyade. 


4 


Bă 

i di 
Dacă pe tărâm religios califatul 
omayyad a fost cauza principală a destrămării 
unității spirituale a Islamului, pe planul 
înfăptuirilor politice realizările Omayyazilor 
nu pot fi trecute cu vederea. Granițele 





Imperiului au atins maximum de extindere, 
iar pe plan intern, cu excepția unor perioade 
de tulburări, dinastia a asigurat, în general, 
un regim de ordine şi stabilitate. Situaţia 
se înrăutățește însă în secolul VIII, când 
tronul revine unor conducători incapabili 
care secătuiesc finanțele, care lasă 
guvernarea pe seama eunucilor şi care nu 
mai sunt în stare să mențină sub control 
individualismul arab, principala trăsătură 
negativă a lumii musulmane. Vechile 
adversităţi tribale ies din nou la lumină 
sub formă de conflicte politice. Ura dintre 
Haşemiţi şi Omayyazi se adânceşte. Arabia, 
Egiptul şi Persia se răzvrătesc împotriva 
dominaţiei abuzive a Damascului, iar 
mândrii persani care după convertirea la 
islamism dobândesc egalitate în drepturi 
cu arabii, pretind acum să li se recunoască 
această egalitate, nemaitolerând dominaţia 
siriană. 

Rudele apropiate ale Profetului 
erau îngrozite văzând cum în fruntea 
Islamului se instalase clanul Omayya, 
alcătuit din cei mai înverşunaţi duşmani ai 
lui Mahomed care aderaseră ultimii la noua 
religie, convertirea lor având la bază 
interesul, nu convingerea. Vechii 
musulmani medinezi priveau cu indignare 
lipsa de moralitate şi indiferentismul 
religios al califilor omayyazi. Ei se rugau 
să vină ziua mult aşteptată când Allah le va 
trimite un Mahdi, un Mântuitor, care să-i 
elibereze de această conducere umilitoare. 


9 


La suirea pe tron a lui Merwan II 
situația devenise explozivă şi forțele 
potrivnice Omayyazilor aşteptau doar 
apariția unei personalități temerare, care 
să preia conducerea unei mişcări 
insurecţionale. Abu al-Abbas, strănepotul 
unui unchi al lui Mahomed. şi-a asumat 
această sarcină şi a preluat conducerea 
răzvrătiţilor. El a organizat răscoala în 
provincii şi a câştigat sprijinul 
naționaliştilor şiiţi din Persia. În anul 749, 
Abu al-Abbas se proclamă calif la Kufa. 
Încercarea lui Merwan II de a i se opune s- 
a soldat cu o înfrângere totală. Urmărit de 
trupele conduse de Abdallah, unchiul 
noului calif, Merwan se refugiază la 
Damasc. După un asediu de un an, oraşul 
se predă, Merwan este făcut prizioner şi 
capul său îi este trimis lui Abu al-Abbas. 

Dar noul calif nu este mulțumit 
numai cu atât. “Dacă ei ar fi ajuns să bea 
sângele meu”, spuneel, “nu şi-ar fipotolit 
setea numai cu atât. lată de ce mânia 
mea nu este stinsă de sângele acestui 
om”. Abu al-Abbas s-a denumit pe sine 
“al-Saffah”, însetatul de sânge, şi a 
ordonat ca toți prinții din familia Omayya 
să fie urmăriți fără milă şi ucişi, pentru a se 
împiedica orice încercare de revenire la 
putere a vechii dinastii. 

Abdallah, care fusese numit 
guvernator al Siriei, a îndeplinit ordinul 
repede, folosind un vicleşug tipic oriental. 
EI a făcut cunoscută o amnistie pentru toți 
membrii clanului Omayya şi a invitat 
optzeci de conducători din rândul lorlaun 
banchet menit să consfințească concilierea. 

n timpul mesei. la un semn al său, în sala 
în care avea loc banchetul au năvălit soldați 
înarmaţi care i-au măcelărit pe toți invitații. 
Alţi membri ai familiei, care nu 
participaseră la masa festivă, au fost 
urmăriți fără cruțare şi ucişi. Mai mult 
chiar, mormintele mai multor califi 
omayyazi au fost profanate, osemintele au 
fost dezgropate, biciuite şi spânzurate, iar 
apoi arse şi cenuşa împrăştiată în cele 
patru vânturi. Din numeroasa familie 
Omayya, un singur reprezentant va reuşi 
să scape cu viață. El se va refugia în 
Spania, unde va întemeia un nou regat. 

va urma) 


Gabriel CONSTANTINESCU 









PUNCTE CARDINALE 


Evreii în BO) PĂNITĂ x 


Invazia masivă a evreilor în teritoriile locuite din 
totdeauna de români, atât în provinciile României Mici, 
Moldova şi Muntenia, dar şi în Basarabia, Bucovina, 
Transilvania şi Banat, i-a determinat pe numeroşi politicieni 
şi oameni de cultură din cea de a doua jumătate a secolului 
trecut să adopte o atitudine fermă față de “problema 
evreiască”, dezvăluind, fără ocolişuri, țelurile urmărite de 
această invazie şi consecințele ei nefaste pentru fiinţa 
neamului românesc. 

XX 


În acest sens un document cu (e 
valoare istorică îl constituie răspunsul pe N 
care, în iunie 1869, Mihail Kogălniceanu, în 
calitate de ministru de interne, îl dă acuzațiilor aduse de 
guvernele occidentale şi de propaganda proiudaică despre 
persecuții cu caracter religios care ar avea loc în România, 
împotriva evreilor. 

“In România - afirmă Mihail Kogălniceanu - 
cestiunea jidovilor nu este o cesiune religioasă; ea este 
o cestiune naţională şi totodată o cestiune economică. 

In România jidovii nu constituesc numai o 
comunitate religioasă deosebită; ei constituesc în toată 

puterea cuvântului o naţionalitate, străină de români prin 
origină, prin limbă, prin pori, prin moravuri şi chiar prin 
sentimente. 

Nu este, prin urmare, la mijloc persecuţiune 
religioasă; căci de ar fi aşa, israeliţii ar întâmpina 
interdicțiunea sau restricțiunea în exerciţiul cultului lor. 
ceeace nu este. Sinagogele lor nu s-ar ridica libere 
alăturea de bisericile creştine. Învăţământul lor religios, 
publicarea lor de cult, asemenea nu ar fi îmvoite. 

Toţi acei care au vizitat Principatele, şi 
indeosebi Moldova, s-au înspăimântat de aspectul trist, 
spre anuzice mai mult, ce-l înfăţişează israeliţii polonezi 
care împoporează oraşele noastre. Când ei au cercetat 
mai în fond comerțul, industria şi mediile de convieţuire 
a acestei mulțimi, aceşti călători s-au spăimântat şi mai 
mult, căci au văzut că jidovii sunt consumatori fără a fi 
producători. Şi că marea, şi potzice, singura şi principala 
lor industrie, este debitul băuturilor... 

„..EU nu am Scos pe nici un evreu din domiciliul 
său pe simplul cuvânt că după toate legile țării israeliţii 
din România nu au dreptul la domiciliu la sate... 

„Eu am mărginit închirierea pe viitor de 
cârciumi şi accisuri la israeliți, şi mai în special, la cei ce 
se numesc Galiţiani şi Podoliani. Măsura aceasta este 
întemeiată pe regulamentul organic şi pe legea votată de 
adunarea generală şi sancționată de Domnul Mihai Sturza 
şi pe care nici o lege posterioară n-a desființat-o până 
astăzi... 

„În această situațiune nu un ministru, ci zece 
miniştri, succedându-se la putere, unul după altul, n-ar 
putea face altfel decât ceeace am făcut eu şi predecesorii 
mei. 

Miniştrii ai României, ai unei țări cu un regim 
constituțional, noi nu putem guverna decât conform cu 
voința națiunii. 

Suntem datori a ține seama de trebuințele, de 
păsurile, şi până la un oarecare punct şi chiar de 
prejudiţiile ei... 

Aceasta dovedeşte marea iritațiune din partea 
populaţiunilor române, provenită din grele suferințe şi 
dino legitimă îngrijire, căci este vocea unei națiuni ce se 
simte amenințată în naționalitatea sa şi în interesele sale 
economice. Această voce străinii o pot înăbuşi, dar nu 


este permis nici unui ministru român, de orice partid ar 


fi, de a nu o asculta. 

De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot 
timpul şi sub toate regimurile, toți domnii, toți bărbaţii de 
stat ai României, toți acei ce poartă un interes viu pentru 
țara lor, s-au preocupat de necesitatea de a opri 
exploatarea poporului român printr-un alt popor străin 


lui, prin jidovi."” 


Daro adevărată explozie a sentimentului național, 

a dragostei de neam şi de ţară, s-a produs în anul 1879, ca 
reacțiune la obligaţia pe care Marile Puteri participante la 
"Congresul de la Berlin au impus-o României Mici de a 
revizui articolul 7 din Constituţie, deschizând porţile 


împămâtenirii evreilor, 

Din numeroasele manifestări de indignare față de 
această silnicie la care Țara cra supusă am reţinut, îndeosebi 
pentru actualitatea lui în condiţiile de azi ale României, 
discursul rostit în şedinţa Senatului din 7 Octombrie 1879 
de poetul Unirii, Vasile Alecsandri. 

“Astă-i România se prezintă nouă cu istoria sa în 
mână pentru ca noi să înscriem pe paginile sale sau 
umilirea şi pierderea neamului nostru sau demnitatea şi 





pr ara 


AA IA 
| dă AA > 


salvarea lui. 

„În prezenţa acestei situaţii, fără seamăn în 
analele istorice ale lumii, trebuie să ştim a ne ridica cu 
inima şi cu cugetul la înălțimea datoriei noastre, fără 
patimi, fără violențe, dar cu spirit liniştit, cu patriotism 
luminat şi cu nobilul curagiu ce se cere de la oamenii 
chemaţi a decide de soarta țării lor... 

„„Ce este această nouă cumpănă? Ce este această 
nouă năvălire? Cine sunt năvălitorii, de unde vin, ce vreau? 
Şi cine este noul Moisi, care-i conduce la noul pământ al 
făgăduinţei, aşezat de data aceasta pe malurile Dunării? 

Ce sunt năvălitorii? Sunt un popor activ, inteligent, 
neobosit întru îndeplinirea misiunii sale; sunt adepții celui 
mai orb fanatism religios; cei mai exclusivişti din toți 
locuitorii pământului, cei mai neasimilabili cu celelalte 
popoare ale lumii .. 

„Ce vreau ei de la noi? 

Să devină proprietari ai pământului acestui popor, 
iar din vechii stăpâni ai țării să facă nişte iloți, precum sunt 
astăzi țăranii din Galiţia şi din o parte a Bucovinei. 

Țara e frumoasă, îmbelşugaltă; ea are oraşe mari, 
drumuri de fier, instituţii dezvoltate, şi un popor cam 
neprevăzător, ca toate popoarele de viță latină ... Ce este 
mai uşor decât a se substitui locuitorilor acestei țări şi de 
a face din țara întreagă o proprietate izraelită? 

Dacă este acesta planul năvălitorilor de astăzi, 
precum totul ne induce a o crede, el probează încă o dată 
spiritul întreprinzător al neamului israelit şi, departe de a 
merita un blam, ele de natură a-i atrage lauda şi admirarea 
oamenilor practici. Blamul s-ar cuveni nouă, Românilor, 
dacă prin nepăsarea noastră sau prin aplicarea unor fatale 
şi absurde teorii umanitare, am da înşine o mână de ajutor 
la îndeplinirea acestui plan. 

Blamul ar cădea pe capul nostru dacă înşelaţi de 
aceleaşi teorii, înțelese pe dos, sau dominați de o spaimă 
imaginară sub influența unor amenințări imaginate, am 
uita că patria românească este un depozit sacru încredințat 
nouă de părinţii noştri, pentru ca să-l transmitem întreg şi 
nepătat copiilor noştri. 

„.„„„Ce arzice dar țara întreagă, dacă i-am crea o 
asemenea situaţie în istorie? Ce ar zice românul care s-a 
luptat voios pentru independența moşiei strămoşeşti? 
Țara şi-ar intoarce ochii cu durere de la noi. Românul ar 
zice: Nu-mi mai cereți de astăzi înainte sângele meu, dacă 
acel sânge vărsat, nu slujeşte decăt la trunchierea țării şi la 
înjosirea demnității naţionale. Pentru aceste considerente, 
când astăzi România vine cu istoria sa în mână pentru ca 
noi să înscriem pe paginile sale, al nostru veto, eu rup 
pagina destinată pentru înscrierea umilirii țării, iar pe 
cealaltă pagină scriu cu inima mea: demnitatea şi salvarea 


ei!” 
XX 


Cu acelaşi prilej filosoful Vasile Conta a ţinut în 
Camera Deputaţilor o amplă cuvântare, din care redăm 
concluzia formulată în modul cel mai categoric cu putinţă: 


“Noi, dacă nu vom lupta în contra elementului jidovesc, 
vom pieri ca națiune”. 


Remarcabil în această ordine de idei, este 
momentul de trezire al lui lon Heliade-Rădulescu care, aşa 
cum menţionează Nicolae lorga în “Istoria Evreilor. în 
Țările noastre”, scrisese pe steagul tricolor al Revoluției de 
la 1848 :“emanciparea Israeliţilor ”. Zece ani mai târziu, în 
capitolul intitulat “Israeliţii şi Jidanii” din “Echilibrul între 
antitheze sau spiritul şi materia”, lon Heliade-Rădulescu 







Ianuarie '94 NR. 37 PAG. 13 





scria: “Nu vedeţi Dumneavoastrăcă Târtanii din Englitera 
şi Franţa mu cer drepturi de cetățeni în România, ci 
privilegii, supremaţia; vor afondao aristocrație a banilor, 
a Viţelului de Aur? Cer ceea ce noi nu putem da până la 
ultimul Român... Pentru binele ce le dorim şi le-am dorit, 
în numele regenerării popoarelor şi însuşi a Evreilor pe 
pământul Palestinei, îi plângem de pietate şi le dăm tot 
sfatul ce le poate da un creştin, - gelos de mântuirea 
umanităţii întregi, prin rănile lui Christ ce din înălțimea 
Crucii ieartă pe înşişi călăii săi, - să nu 
cumva să încerce la una ca aceasta şi nici 
sănucuteze nici acugeta, necum apretinde 
ceva în această epocă de agitaţie provocată 
de îngerii Satanei ce i-a indus întentaţiune, 
să nu cerce la una ca aceasta că Dumnezeu ştie unde vor 
ajunge Românii în legitima lor şi cea mai sacră din toate 
urgiile, apărându-şi drepturile lor ca orice naţiune ce Îşi 
are instinctul de conservare!” 


Xa 


—— 


Dezvăluind adevărata față a raporturilor dintre 
intruşii evrei şi populaţia românească autohtonă, istoricul 
A.D.Xenopol scria în 1902, în studiul “La question 
israelite en Roumanie” următoarele: 

“Dacă un român s-ar hotări să deschidă o 
prăvălie, nici un jidan mu-i va trece pragul, fiind astfel 
ocolit de o clientelă numeroasă, în timp ce românii nu se 
opresc deloc de a cumpăra de la Jidani. Se înțelege dar 
căchiar fărăcartelarea prețurilor, rezistența negustorului 
şi meseriaşului român poate fi înfrântă 

Niciodată un jidan nu va primi în intreprinderea 
sa un Român dacă acesta din urmă ar putea să înveţe de 
la el câte ceva; căci Românii nu sunt primiţi în casele 

jidoveşti decât ca slugi sau hamali. Acest sistem de 
exclusivism persistă cu toată puterea. Nu se află, în 
ateliere sau prăvălii ale jidanilor care au înțăsat Moldova 
de la un capăt la altul, nici un singur creştin sau Român 
ca ucenic, lucrător, contramaistru, contabil, casier, 

vânzător. 

Jidanii practică deci față de Români 
exclusivismul economic cel mai riguros şi nu pot renunța 
la el, căci le este prescris de însăşi religia lor”. 


xx 


Vom încheia această sumară prezentare a stării 
de spirit de care erau animați intelectualii patrioți din cea 
de a doua jumătate a secolului trecut cu cuvintele lui 
Mihai Eminescu privitoare la “Chestiunea israelită”. 

“Dacă astăzi, când n-au plenitudinea 
drepturilor civile şi nici pe cele politice, au pus mâna pe 
fot negoțul şi pe toată industria mică din Moldova, dacă 
astăzi se lăfăiesc înspăimântător asupra şesului românesc, 
dacă astăzi se încuibă în vatra harnicilor olteni, ce va fi 
mâine, când vor avea drepturi egale, când vor avea 
putinţa de a-şi zice români, când vor avea înscris în legi 
dreptul formal că patria aceasta este a lor tot deopotrivă 
cu noi! 

Prin ce muncă sau sacrificii şi-au câştigat 
dreptul de a aspira la egalitate cu cetățenii români! Ei au 
luptat cu Turcii, Tătarii, Polonii şi Ungurii? Lor le-au 
pus Turcii, cândau înfrânt tratatele vechi capul în poale? 
Prin munca lor s-aridicat vaza acestei țări, s-a dezgropat 
din învăluirile trecutului această limbă? Prin unul din ei 
şi-a câştigat neamul românesc dreptul la soare?” 


XX 


Din păcate, în ciuda numelor de prestigiu ale 
personalităților care s-au străduit să atragă atenția asupra 
primejdiei reprezentate de invazia evreilor şi de 
pătrunderea lor atât în principalele domenii economice, 
cât şi în viața spirituală, glasul acestora nu a avut ecoul 
scontat, răsunând mai mult în pustiu. Raporturile care se 
vor stabili, în această perioadă, între Români şi Evrei vor 
fi din cele mai ciudate. În timp ce Românii vor apăra ființa 
Națiunii şi a Statului, cu atitudini din cele mai binevoitoare 
faţă de Evrei, aceştia se vor organiza metodic, ducând o 
luptă pe viaţă şi pe moarte pentru a subjuga populaţia 
băştinaşă. O luptă în care, în multe privințe, Românii au 
fost înfrânți, aşa cum ne vom strădui să dovedim, prin 
cifre şi fapte, în capitolul următor. 


(va urma) 












PAG.14 NR.37 lanuarie '94 


3 fărşitul anului 1993 a fost foarte 
bogat în apariții editoriale, cel mai bine 
reprezentată fiind cartea teologică. Foarte 
multe apariții au purtat semnătura 
Părintelui Dumitru Stăniloae, mutat la 
cele veşnice în toamna care a trecut. 
Ultimul său volum antum, 7răirea lui 
Dumnezeu în Ortodoxie, a văzut lumina 
tiparului la Editura “Dacia” din Cluj 
(colecţia “Ieşirea din labirint”, seria 
“Homo religiosus”). Este vorba de o 
culegere de texte din cărțile sale anterioare, 
inteligent alcătuită şi structurată de d-l 
Sandu Frunză, care semnează şi Studiul 
introductiv (pe lângă Prefaţa Pr.Prof. Ilie 
Moldovan). Materia este divizată în 4 
capitole mari:"Căderea protopărinților şi 
restaurarea omului prin lisus Hristos”, 
“Trei moduri ale cunoaşterii lui 
Dumnezeu”, “Pe drumul desăvârşirii 
creştine” şi “Reflexii asupra nemuririi” 
(volumul totalizează aproape 250 p.). 

Postum, pe lângă Ascetica şi 
mistica creşiină sau Teologia vieţii 
spirituale, Casa Cărţii de Ştiinţă (71), Cluj, 
1993 şi Ascetica şi mistica ortodoxă, 2 
vol., Editura “Deisis”, Alba lulia, 1993 
(de fapt două variante mai extinse ale 
volumului Spirimalitatea ortodoxă din 
1981, având la bază un curs al autorului 
din 1946-47), i-au mai apărut volumele 
Sfânta Treime sau La inceput a fost 
lubirea, Editura Institutului Biblic..., 
Bucureşti, 1993  (cităm din 
Prefaţă: "Ortodoxia nu cunoaşte numai un 
Hristos al discursurilor, ci pe Hristos care, 
iubind pe Tatăl prin Duhul Sfânt, comunică 
şi credincioşilor această iubire a Sfintei 
Treimi”), /isus Hristos - Lumina lumii şi 
îndumnezeitorul omului, Editura 
“A nastasia”, Bucureşti, 1993(lansat festiv 
inainte de Crăciun, la Galeriile 
““Catacomba'”) şi traducerea româneascăa 
Istoriei lausiace (Lavsaicon) a bătrânului 
Paladie (364-425), episcop al 
Helenopolisului, ucenic al lui Evagrie 
Ponticul şi prieten apropiat al Sf.Ioan 
Gură-de-Aur. Această cărțulie, stând 
alături de Patericul egiptean şi de 
Limonariul lui loan Moshu, cuprinde 7] 
de istorisiri din viaţa monahală a 
creştinismului timpuriu, cu poveţe “pline 
de sfinţenie”; a fost editată tot de către 
Institutul Biblic şi de Misiune al B.O.R. 
(titlul vine de la numele dregătorului 
Lausus, cel care l-a rugat pe Paladie să 
întocmească scrierea, în jurul anului 420). 

Se cuvine menţionată şi 
Bibliografia Părintelui Academician 
Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, alcătuită 
prin strădania prof.Gh.Anghelescu şi 
apărută tot la Bucureşti; e un pas necesar 
spre o viitoare bibliografie mai completă, 
mai precisă şi mai bine structurată a operei 
celui mai însemnat teolog român (pe 
jumătate încă necunoscută publicului 
nostru actual). 

Planurile mai multor edituri 
conţin şi alte titluri în curs de apariţie, 
purtând aceeaşi prestigioasă semnătură; 
unele sunt inedite (Comentariu la 
Evanghelia după loan sau noua versiune 
românească a operei lui Dionisie Pseudo- 
Areopagitul), altele reeditări mult aşteptate 
ale unor cărți din tinereţe (Ortodoxie şi 
românism, lisus Hristos sau Restaurarea 


omului). 
3 


I Editura “Anastasia” din 
Bucureşti a apărut, tot spre sfârşitul lui 
1993, sub îngrijirea d-lui Răzvan 
Bucuroiu, cartea intitulată Despre vise şi 
vedenii a Arhimandritului Ilie Cleopa 
(unul dintre ultimii supraviețuitori iluştri 
ai generației duhovniceşti a lui Dumitru 


Stăniloae şi Arsenie Boca). Volumul 
(încheiat încă din 1962) cuprinde şapte 
convorbiri: Despre mândrie şi smerenie”, 
“Despre slava deşartă”, “Despre vise”, 
“Despre vise mai pe larg”, “Despre vise şi 
vedenii” (care a dat şi titlul volumului), 
“Despre Sf.Liturghie şi Sf.Impărtășanie”, 
“Despre împărtăşirea cu vrednicie sau cu 
nevrednicie”. Cartea este cu atât mai 
binevenită la cunoştinţa publicului larg cu 
cât problema “viselor” şi “vedeniilor” s-a 
ridicat tot mai acut în vremea din urmă, mai 
ales în legătură cu fenomene precum cele 
de la Vladimireşti sau Pucioasa-Glodeni, 
ce au pus la grea încercare, chiar dacă în 
chip deosebit, ortodoxia noastră 
contemporană. 


D upă Teologia mistică a Bisericii 
de Răsărit, iată că a apărut în limba română 
şi o altă carte a marelui teolog rus Vladimir 
Lossky: Introducere în teologia ortodoxă, 
Editura Enciclopedică (colecția “Orizonturi 
spirituale”), Bucureşti, 1993 (în rom. de 
Lidia şi Remus Rus, cu o prefață de 
Pr.Prof.D.Gh.Popescu). Publicată iniţial în 
limba engleză, sub egida Seminarului 
Sf.V ladimir din New-York, în 1978, cartea 
aceasta completează de minune strălucita 
sinteză a autorului din 1944. Structurată 
mai didactic şi scrisă într-un limbaj mai 
accesibil publicului larg, ea cuprinde un 
Prolog (“Credinţă şi teologie”), patru 
capitole mari (“Cele două monoteisme”, 
“Creaţia”, “Păcatul originar” şi “Dogma 
hristologică”), precum şi un foarte util 


Postscriptum (despre “Chip şi asemănare”) . 


din care cităm:”Spiritul uman trebuie să-şi 
găsească hrana în Dumnezeu, să trăiască în 
Dumnezeu; sufletul trebuie să trăiască în 
spirit; trupul trebuie să trăiască în suflet - 
acesta a fost planul originar în legătură cu 
natura nemuritoare a omului. Îndepărtându- 
se însă de Dumnezeu, spiritul, în loc să 
hrănească sufletul, începe să trăiască pe 
seama sufletului, hrănindu-se din substanța 
lui (acestea sunt astăzi numite, de obicei, 
“valori spirituale”). La rândul lui, sufletul 
începe să trăiască din viața trupului, aceasta 
fiind sorgintea patimilor. În fine, trupul, 
constrâns să-şi caute hrană în lumea 
exterioară, în lumea neînsufleţită, ajunge 
să descopere moartea. Structura omului se 
desface în bucăţi” (pp.186-187). 

Nu putem ieşi din domeniul cărții 
teologice fără a menţiona şi apariţia în 
limba română (Arhiepiscopia Romano- 
Catolică de Bucureşti, 1993) a Carehismului 
Bisericii Catolice, tom de aproape 700 de 
pagini, purtând pecetea Vaticanului (textul 
tipic latin a fost editat în 1992, cu 
binecuvântarea Papei loan-Paul II). 


Sa 


U n eveniment editorial al anului 
recent încheiat trebuie considerată apariţia 
Prelegerilor de Filosofia Religiei ale lui 
Nae lonescu, la “Biblioteca Apostrof” din 
Cluj. Ediţia, îngrijită cu profesionalism de 
d-na Marta Petreu, după vechile stenograme 
ale lui Tudor Ionescu şi Floru Andronic, 
cuprinde prelegerile ţinute în 1925 şi care 
“cronologic vorbind, reprezintă cel de-al 
treilea curs de probleme religioase ținut la 
Universitatea bucureşteană de Nae 


PUNCTE CRADINALE 





Ionescu”, după cele din 1920-21 şi 1923- 
24 (în schema generală a operei lui Nac 
lonescu, anexată volumului de /storia 
logicei editat în 1941 de un grup de discipoli 
ai săi, cursul în cauză figurează la poziţia 
20, ca unul de “fenomenologia actului 
relipios”). 

Editarea unei “opere” păstrate în 
astfel de condiţii este extrem de dificilă, 
mai ales când se face practic pentru prima 
oară (cursurile retipărite până în prezent de 
Editura “Humanitas” mai beneficiaseră de 
ediții anterioare, din anii '40). De aceea 
meritul editoarei clujene este cu atât mai 
mare. Nota asupra ediţiei dezvăluie câteva 
aspecte ale acestui lăudabil travaliu cultural. 

Cursul cuprinde 15 prelegeri; spre 
deosebire de editorii interbelici ai altor 
cursuri naeionesciene, d-na Marta Petreu 
n-a considerat de cuviinţă să dea celor 15 
capitole-prelegeri nişte titluri orientative, 
care, puse eventual între paranteze drepte, 
n-ar fi dăunat deloc, ba dimpotrivă; am zice 
că este singurul “cusur” lesne sesizabil al 
ediţiei. 

Textului i s-a anexat un Indice, iar 
acolo unde era absolut necesar s-au dat şi 
scurte note de subsol. 

Reamintim că textul mai fusese 
publicat, dar fără îngrijirea corespunzătoare 
(ba chiar cu erori şi omisiuni penibile), în 
revista “Viaţa Românească” (de la Nr.5/ 
1990 la Nr.7/1991), având o răspândire 
foarte limitată. 

Să mai menţionăm că şi ilustrului 
discipol al lui Nae Ionescu, regretatul Petre 
Ţuţea (de la a cărui moarte s-au împlinit doi 
ani), i s-a mai publicat, spre sfârşitul anului 
trecut, un volum nu tocmai inedit, Zearrul 
seminar.Lumea ca teatru, de către nişte 
editori obscuri, mânaţi vizibil de raţiuni 
comerciale (nu-s primii, dar sperăm să fie 
ultimii din această categorie la care ne-am 


mai referit!). 
Sa 


ÎI rea naționalismului, una dintre 
cărțile cele mai interesante şi mai actuale 
semnate de răposatul Horia Sima, dezvăluie 
un gânditor politic subtil şi lucid, capabil să 
se adapteze noilor realități europene, fără 
a-şi trăda principiile ideologice aletinereții. 
Cartea aceasta, în care se încearcă o logodnă 
realistă între naționalism şi democrație, 
rămâne o contribuţie care depăşeşte cadrul 
strict românesc, intrând în patrimoniul 
ideologic al dreptei europene. Privind totuşi 
lucrurile prin prisma actualității româneşti, 
ar fi de observat, fără alte comentarii, că 
d-l Marian Munteanu, deşi atât de apropiat 
tocmai taberei antisimiste,"se mişcă” mai 
degrabă, cu național-democraţia sa, pe linia 
mai nouă a lui Horia Sima decât pe cea 
tradițională a lui Corneliu Z.Codreanu... 

Publicarea cărții în România a 
fost asumată de Editura “Vremea” din 
Bucureşti (nici o legătură cu publicația 


omonimă a lui Adrian Păunescu!), cu — 


acordul d-lui Prof.Dr.Aurelio Răuţă 
(Madrid) şi cu o scurtă notă introductivă 
semnată de d-l ing. Mircea Nicolau 
(Bucureşti). Până acum cartea era cunoscută 
mai ales în versiunea ei franceză (Destince 
du Nationalisme, Editura P.E.G., Paris, 
1951, 228 p.), deşi în acelaşi an apăruse şi 
în româneşte la Salamanca (Publicaciones 





de la Asociaci6n Cultural Hispano - 
Rumana). 

Pentru cei interesaţi de istoria 
naţionalismului românesc (şi mai ales a 
Mişcării Legionare) semnalăm, cu 
oarecare întârziere, cartea foarte 
rezonabilă a istoricului italian Michele 
Rallo, România în perioada revoluțiilor 
naționale din Europa (1919-1945), 
apărută în 1990 la Roma şi tradusă în 
româneşte în 1993, la Editura “SeMpre” 
din Bucureşti. (Continuă să rămână o 
ruşine faptul că propria noastră istorie 
interbelică este abordată şi limpezită astăzi 
mai ales de istorici străini: Heinen, Veiga, 
Rallo etc.! Când va ieşi oare istoriografia 
românească din blazarea ei atât de 
îndelungată? Sau este nevoie pentru asta 
de “altă revoluţie”?!). 


“3 


V ura Il al Poeziilor lui Radu 
Gyr (ed.îngrijită de d-na Simona Popa, 
fiica poetului) poartă titlul Srigmare şi a 
apărut în ajunul sărbătorilor de iarnă la 
Editura “Marineasa” din Timişoara. În 
frunte (ca şi în cazul vol.l) este aşezată 
poezia-manifest “Ridică-te Gheorghe, 
ridică-te, loane” (pentru care poetul a fost 
condamnat la ani grei de temniță sub 
comunişti). O utilă notă lămuritoare, 
explicând sumar structura volumului, 
găsim la p.270. Intre paginile 219-264 
figurează o Addenda cu “poezii pe care 
poetul le-a dorit în acelaşi volum, dar n-a 
mai avut timp să le ordoneze”. Reamintim 
că este în curs de apariție şi cel de-al 
treilea volum, care va încheia ediția. 

Şi pentru cătot suntem în spaţiul 
publicistic al Timişoarei, să semnalăm şi 
Almanahul “Gazelrei de Vest" pe 1994(0 
inițiativă inspirată din vestitul precedent 
interbelic al Almanahului “Cuvântul” pe 
1941, din care se şi reproduc pagini 
întregi). Volumul, scos în condiţii grafice 
deosebite (ceea ce face rezonabil prețul 
de 2000 lei), reprezintă un util şi interesant 
documentar legionar, urmărind fenomenul 
“de la trecut la prezent”. Să sperăm că 
almanahul va putea fi scos şi în anii 
următori, beneficiind de o soartă mai puțin 
vitregă decât precedentul său din 1940. 
Strădaniile d-lui Guleş ar merita-o cu 
prisosință, chiar dacă se mişcă în 
continuare pe un spațiu destul de îngust... 


Sa 


U. document de excepțională 
importanţă şi semnificaţie este publicat, 
pentru prima oară după 1945, în revista 
“Mişcarea” (Anul III, Nr.1/22, p.5), în 
cadrul unui grupaj realizat de d-l George 
Roncea (“Francmasonii - Duşmanii lui 
Hristos”). Este vorba de poziția adoptată 
în mod oficial de Sf.Sinod al Bisericii 
Ortodoxe Române, în anul 1937, impotriva 
Francmasoneriei. La baza hotărârii 
sinodale a stat un studiu întocmit de IPS 
Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului 
(a se urmări şi Numerele viitoare). 
Documentul sinodal arată limpede şi 
măsurile ce se impun şi care rămân de 
certă actualitate. Poate că ar fi vremea, 
după exemplul recent al Bisericilor din 
Grecia şi Cipru (a se vedea şi în “P.C.”, 
An III, Nr.8-9, p.15, articolul semnat de 
d-l Silviu Alupei), ca Biserica Ortodoxă 
Română de astăzi să-şi reasume public 
această poziţie şi să devină, aşa cum se 
cuvine, principalul bastion al luptei 
antimasonice din România contemporană. 


Răzvan CODRESCU 2 


= 5 r 
“o mil De Dâasă pf ui ta PA LR e IEC a SPUI AO IAA IE RE PEPE PI ARITEE IN 


PR Ă În NA ANA Aa În 94 d e ii a - 





IPN "ICPP POTI 7 ITP PIŢI 








PUNCTE CARDINALE 


UI, 
paie, 


Ianuarie '94 NR. 37 PAG. 15 





Spiritul imitaliv şi neputința creatoare 
par să definească, din păcate, tânăra 
generaţie actuală; lumea românească trece 
printr-o criză de epigonism, atât în domeniul 
politic, cât şi în cel cultural. Două 
manifestări ni se par deplin grăitoare în 
acest sens. Una, aparținând domeniului 
cultural, constă în prelungirea epigonică a 
vechiului gândirism; la Sibiu, sub 
conducerea tânărului teolog Mihai Marinica 
(totuşi o minte ageră şi un condei sigur), 
apare “seria nouă” a “Gândirii”, care se 
complace a trăi din reproducerea textelor 
interbelice, inclusiv cu vechea prezentare 
grafică. Contribuțiile contemporane sunt 
sporadice şi prea puţin semnificative. E un 
caztipic de epigonism şi parazitism cultural. 
În lipsa unei “grupări” tinere, coperta trimite 
la vechea şi ilustra grupare din jurul lui 
Nichifor Crainic, ai cărei puţini 
supraviețuitori sunt astăzi nonagenari... 

Cealaltă manifestare simpto- 
matică, din ce în ce mai gălăgioasă, aparține 
domeniului politic şi constă în maimuțărirea 
vechiului legionarism; este vorba, mai nou, 
de Partidul Dreptei Naţionale (cu organul 
de presă “Noua Dreaptă”, care aduce aminte, 
vrând-nevrând, de penibila publicaţie 
omonimă din exil, pentru care până şi 
creştinismul e o treabă “jidănească”!). 
Personajul obscur din fruntea acestei 
“mişcări” răspunde la numele de Radu 
Sorescu şi este nepotul ministrului-poet 
Marin Sorescu (cel atât de înspăimântat de 
“fascism”, dar nu de acela experimentat de 
nepot. ci de un altul. fictiv. pus pe seama... 
Editurii “Humanitas”!). 

“Dreapta Naţională”, prin 
manifestările sale de un extremism 
iresponsabil (dacă nu cumva “regizat” din 
culise, cum se spune), dar şi de un 
incomensurabil ridicol, nu face decât să 
compromită dreapta creştină autentică (Şi 
aşa urmărită de o mulțime de prejudecăţi 
generalizate). E un caz tipic de epigonism 
şi parazitism politic, căutând chiar să-şi 
asocieze, prin fraudă publicistică, numele 
unor venerabili supraviețuitori ai Mişcării 
Legionare (cum ar fi, bunăoară, d-l Faust 
Brădescu)... 

Să ne oprim puţin la acest soi de 
epigonism politic, care nouă ni se pare 
foarte primejdios din numeroase motive. 
Discuţia nu-i chiar nouă; am mai purtat-o în 
legătură cu Mişcarea Pentru România a 
d-lui Marian Munteanu (şi inclusiv cu 
publicația “Mişcarea”, totuşi indiscutabil 
superioară “Noii Drepte” , fie şi numai 
datorită unei mult mai substanţiale echipe 
gazetăreşti, în frunte cu tânărul sociolog 
Dan Dungaciu, în care se poate întrevedea 
un publicist de, mare viitor ). 

Am arătat, în mai multe rânduri, 
că fiecare generaţie autentică trebuie să se 
manifeste creator, în forme specifice; 
adecvate vremurilor ei. Aşa s-a întâmplat și 
cu strălucita generaţie de la 1922.Noi putem 
beneficia astăzi de experiența ei, dar nu mai 
putem reitera legionarismul ca atare, pentru 
că tot contextul s-a schimbat. Principiile 
mai pot fi viabile, dar formele s-au perimat. 
A maimuțări astăzi acele forme înseamnă 
să rişti ridicolul şi suspiciunea, săte hrăneşti 
din iluzie şi mistificare, să dai dovadă de 
lipsă de realism, de inautenticitate şi de 
sterpitudine. Cu atât mai mult cu cât 
generaţia tânără actuală este una foarte 
problematică, neexcelând (din pricini, de 
care, în mare măsură, nu este ea vinovată) 
nici prin unitate, nici prin formație, nici 
pri vitalitate creatoare; ceea ce o 


caracterizează, din păcate, este tocmai 
individualismul, dezorientarea, lenea şi 
nerodnicia. O astfel de generaţie nefericită, 
din care abia de se ivesc câteva vârfuri răzlețe, 
nu trebuie flatată şi idealizată ca atare, ci 
trezită şi modelată. Numai în urma unui real 
cutremur lăuntric ea s-ar putea defini şi 
unifica, acțiunea exterioară urmând abia după 
aceea, născută firesc din experiențele, 
mentalitatea şi nevoile actualități. 

Pe noi nu ne sperie descendența 
legionară (ba mai degrabă tindem să o 


considerăm o onoare), ci numai sensul greşit 
în care ea poate fi înțeleasă şi asumată. De 
aceea nu constatăm faptele cu repulsie, ci 
doar cu îngrijorare. Nu avem nevoie de o 
imitație ieflină, ci de o primenire creatoare 
a naţionalismului nostru creştin. Nu vom 
putea însă răspunde semnificativ şi eficient 
acestei nevoi doar decrerând “creştină” şi 
“naționalistă” o generaţie de rockeri şi 
depechişti, compilând în cercuri restrânse 
programe şi statute de acum 70 de ani, 
încingându-ne cu chimire sau organizând 


MASONERIA 


plănuieşte transformarea 
Sf Munte ATHOS 
în „Centru turistic 


Fariseii şi saducheii se apropie de 
Mântuitorul Hristos şi îi cer să le arate 
semne. Mântuitorul le răspunde: 
"Fățamicilor, fața cerului ştiţi s-o judecați, 
dar semnele vremurilor nu puteți!”(Matei 
16, 3). Tot aşa şi astăzi, după 2000 de ani de 
la răstignirea lui Hristos, o lume aproape 
îndrăcită, plină de farisei şi de saduchei, nu 
vrea să vadă şi să înțeleagă semnele 
apocaliptice pe care le trăim. Suntem atât de 
pedanți şi de pretenţioşi, atât de scrupuloşi în 
fleacuri şi nimicuri, atât de “semioticieni” şi 
“hermeneuţi”, încât universul şi lumea, din 
care l-am exilat pe Dumnezeu, s-ar zicecănu 
mai au vreun “sens” sau vreo “semnificație” 
pe care omul autonom de astăzi să nu le 
cunoască. Şi totuşi omul de astăzi e frate 
geamăn cu fariseul şi cu saducheul de acum 
două mii de ani. Deşcreştinarea lumii aajuns 
în ultimile ei faze, răspunzând parcă 
aşteptărilor din Protocoalele Înţelepților 
Sionului, dar sărmana omenire nu vrea să 
vadă semnele apocaliptice: apostazie 
generală şi organizată; “ecumenism” 
bisericesc, comuni(tari)sm, sectarism, 
new-age-ism, internaționalism, desfrâu 
moral nemaivăzut, anarhie democratică, 
ateism şi materialism sălbatic, decăderea 
clerului, cutremure, foamete ş.a.m.d. 

Din Grecia, prin intermediul 
revistei bilunare “Vestitorul ortodoxiei”, 
editată de Patriarhia Bisericii Ortodoxe 
Române (vezi nr.105 din 15.11.93), stareţul 
Schitului românesc “PRODOMU” din 
Sfântul Munte ATHOS, părintele 
PETRONIU TĂNASE ne trimite nouă, 
creştinilor ortodocşi din România, un semnal 
de alarmă apocaliptică pentru destinul 
ortodoxiei în această lume îndrăcită. 

În interviul luat de redactorul 
“Vestitorului”, preotul C.Coman, găsim 
următorul avertisment:"/n fața avalanşei de 
secte, de masonerii şi de ideologii, este 
necesar ca ortodocşii să se unească”. Sub 


acest avertisment, părintele Petroniu . 


dezvăluie planul masoneriei mondiale de a 
desființa Sfântul Munte Athos, prin alungarea 
călugărilor athoniţi şi transformarea lui în 
zonă...turistică!!! Cum spuneam, fariseii şi 
saducheii de astăzi vor semne. lată-le:; Satan 
dă ultima bătălie cu ostașii lui Hristos din 
Sfântul Munte Athos! Care va fi rezultatul 
acestei bătălii? Părintele Petroniu ne explică: 


“Am primit anii trecuți o circulară din partea 
călugărilor atoniți zelotişti, ramura 
conservatoare a Sf.Munte, în care ni se 
comunica programul unei mişcări masonice 
<< loan Vekos> >, un program vădit îndreptat 
împotriva Ortodoxiei, sprijinit de 

textul este întrerupt de un “accident 
tipografic”, două rânduri fiind suprapuse; să 
fie intenția redactorului de anu se pune rău cu 
duşmanii puternici ai Ortodoxiei sau numai o 
întâmplare? Totuşi, folosind o lupă, o lamă, 
o radieră fină şi două exemplare de ziar, pe 
care le-am suprapus la lumină putemică, am 
reuşit să descifrăm primul rând, care sună 
aşa:”sprijinit de papalitate şi de alte forţe”; 
din păcate, rândul doi de supraimprimare nu 
l-am putut descifra - n.n., S.A.). 

Se preconiza ca Sf.Munte să devină 
un centru turistic, să se facă drumuri bune şi 
arsanale, casă poată fi accesibil. Monahismul 
să fie încet, încet, strâns într-o mănăstire, 
două, doar ca mostră. Şi în locurile mai 
prăpăstioase să fie lăsate câteva chilii pentru 
ca să vadă lumea cum a fost. În rest, să fie 
deschis turiştilor, bărbaţi şi femei, să se facă 
hoteluri bune, restaurante, centre de cercetări. 

Acest program, dacă se realizează, 
poate fi pentru Grecia o sursă imensă de 
venituri. Se pare că multă lume de aici, din 
Grecia, chiar reprezentanți ai Statului şi ai 
Bisericii, ar fi de acord cu acest program 
masonic. O piedică serioasă este prezenţa 
aici a monahilor din alte țări. De aceea, 
programul prevede ca săse facă toate eforturile 
pentru a se împiedica venirea călugărilor din 
alte țări la Sf.Munte, iar cei existenţi să fie 
încet, încet, dacă se poate, chiar scoşi din 
sfântul Munte. 

Deşi nu acordăm totală încredere 
acelui program, suntem nevoiţi să constatăm 
că lucrurile se realizează întocmai. Au fost 
recent cazuri când călugări athoniţi, din alte 
țări, au fost scoşi, pe un motiv sau altul, din 
Sf.Munte”. 

Fariseii şi saducheii masoneriei 
mondiale, care se ocupă de “planurile 
turistice” ale Sf.Munte Athos, au uitat totuşi 
să mai consulte un “specialist-manager”: pe 
bunul Dumnezeu! Tocmai acest “manager”, 
ignorat de masonerie, s-ar putea să le încurce 
toate socotelile... 


Silviu ALUPEI 





marşuri, făcând piruete retorice sau violențe 
de limbaj! 

De altfel, d-l M.Munteanu însuşi, 
după cuforia imilativă a începuturilor, pare 
să fi priceput rnăcar în parte aceste lucruri 
(ceea ce şi explică tot mai desele dumnealui 
disocieri de legionarism, din păcate nu 
întotdeauna corecte). 

Cu numitul Radu Sorescu - a 
cărui “mişcare” este un fel de imitație a... 
imitaţiei - situaţia ni se pare mult mai gravă. 
Statutul partidului său (publicat nu demuit 
şi în paginile cotidianului “Ora”), imitând 
în mod inabil Cărticica şefului de cuib şi 
alte vechi îndreptare legionare, este de o 
lipsă de simţ al realității care atinge ridicolul 
şi bate spre caragialism, iar pe unii, mai 
puţin înzestrați cu simțul umorului, îi poate 
chiar speria de-a binelea, consolidându-le 
prejudecățile despre aşa-zisul “ extremism” 
de dreapta. Până la urmă se creează impresia 
că toată această parodie are drept scop 
compromiterea dreptei în general, prin 
ridiculizarea ci publică... 

Aspectul cel mai ridicol rămâne 
acela al rigidei structuri “ierarhice” a 
grupării, implicând supunerea 
necondiționată față de “capul” acesteia, 
devenit icoană a autorității. Sigur că şi aici 
avem de-a face cu un reflex legionar; 
de-alde Radu Sorescu se crede chemat să 

joace rolul “Căpitanului”! Ceea ce-i scapă 
epigonului nostru este că Zelea Codreanu 
nu şi-a decretat arbitrar autoritatea, ci şi-a 
impus-o firesc în ani îndelungaţi de lupte şi 
sacrificii (1919-1927); când dădea acel 
laconic ordin de zi (“Astăzi, Vineri, 24 
iunie 1927, ora 10 seara, se înființează 
Legiunea Arhanghelul Mihail, sud 
conducerea mea...”), Căpitanul era deja un 
simbol necontestat al românismului şi 
aproape o legendă a generaţiei sale. 
Dumneata cine eşti, domnule Sorescu? 
Care-i Nicolina dumitale? Unde ţi-ai riscat 
pielea sau când te-a întâmpinat țara cu flori 
şi cu urale? Nici nu ţi-ar sta bine pe un cal 
alb, din pricina contrastului care s-ar crea... 

E drept că şi d-l M.Munteanu s-a 
crezut (şi poate se mai crede) un al doilea 
Codreanu. Şi conducerea M.P.R. se bazează, 
statutar, pe acelaşi autoritarism. Dar cel 
puţin d-l M.Munteanu are o anumită harismă 
(ceea ce l-a şi făcut foarte popular într-o 
vreme), are aura de necontestat a Pieței 
Universităţii, are pe spinare stigmatele 
bâtelor minereşti. |luzia sa “căpitănească”, 
chiar dacă până la urmă deşartă, are măcar 
anumite temeiuri în luptele sau virtuțile 
sale, pe când un Radu Sorescu nu s-a ilustrat 
prin nimic pozitiv (ba chiar dimpotrivă... 
dar să nu insistăm!); neputând fi considerat 


| nici măcarojumătate de M.Munteanu, cum 


oare, păcatele noastre, să-l considerăm un 
Codreanu întreg?! Ce-o fi în mintea cuiva 
când, cocârjat de banalitate şi de anonimat, 
ajunge să se autodecreteze lider autoritar, 
reclamând încrederea şi supunerea oarbă a 
unei generaţii care nici măcar n-a auzit de 
el?! Există două posibilități: ori este 
manevrat de cineva în scopuri diversioniste, 
ori este bolnav şi - vorba lui Eminescu - 
“vrednic ca să şază în zidirea Sfiniei Golii”... 

Marian Munteanu? O promisiune 
națională care s-a autoanulat treptat, din 
pricina orgoliului- său nesăbuit. Radu 
Sorescu? Un orgoliu ridicol, căruia i s-a 
nărăzit că ar putea fi o promisiune națională. 
Generaţia tânără actuală? Deocamdată 
“nişte pitici pe umerii unor uriaşi” sau 
mascarada epigonică a unui trecut devenit 


legendar... 
| Adolf VASILESCU 


J 


PAG.16 NR.37 Ianuarie '94 





În revista “România literară”, nr.45, 

din noiembrie 1993, la pag. 1 1 (“Polemici”), a 
apărut un articol semnat de d-l Alexandru 
Georpe, ce încearcă să adâncească o idee pe 
care o mai colportase anterior şi de care se 
arată foarte încântat: aceea că legionarii ar fi 
fost... Bo/şevicii noștri! În urmă cu mai bine 
de unan, în revista “Formula AS", dumnealui 
dăduse un amplu interviu pe această temă; 
mai nimeni nu s-a sinchisit să-l ia prea în 
serios din tabăra legionarilor propnu-zişi, 
absurditatea afirmaţiiloranulându-le oarecum 
de lasine, chiar şi-n ochii duşmanilor Legiunii. 
Noi arâtam atunci că. asemenea d-lui Z.Ornea 
(a cărui “competență” în privința istonei 
legionare se reduce la... originea dumnealui 
evreiască), d-l Al.George, critic literar de 
mânaa doua, eun personaj iremediabil ridicol 
şi suficient, care crede că “are răspuns pentru 
toate şi decretează cu siguranță de Caiafă: 
Legionarii au fost bolşevicii noştri! Sigur că 
o asemenea gugumănie nici nu merită 
discutată...” (“P.C.”, nr.3/27, p.13). 

S-a găsit totuşi cineva care să-i 
adreseze d-lui Al.George o “scrisoare 
deschisă”, publicată, ca drept la replică, tot în 
revista “Formula AS” (III, 61, 1993); este 
vorba de d-l Andrei-lustin Hossu, universitar 
clujean în vârstă de 43 de ani, simpatizant al 
Mişcării Legionare, altminteri greco-catolic 
şi țărănist prin tradiție familială. Rândurile d- 
lui Hossu, dincolo de anumite lungimi 
biografice, cuprindeau o atitudine pertinentă 
şi probau în măsură suficientă 
incompatibilitatea de esenţă dintre bolşevism 
şi legionarism. 

lată însă că d-l Al.George, devenit 
un profesionist îndârjit al antiromânismului 
de coloratură masonică, se trezeşte revenind, 
după aproape un an, de data aceasta în 
“România literară”, nu numai cu aceeaşi teză 
incptă, dar şi cu o ofuscare întârziată împotriva 
preopinentului său şi a tot ceca ce ar putea 
trece drept'““românism”. Nemulțumit de ecoul 
prea modest al elucubraţiilor sale 
antilegionare, d-l Al.Gcorge, cu o imaginaţie 
înfierbântată, menită a-i -răzbuna 
mediocritatea. vorbeşte despre “un val de 
indignare în respectiva tabără (legionară - 
n.n.), rămasă şi acum vehementă şi dispusă la 
amenințări şi insulte, opacă la argumente şi la 
nuanțe” (ceea ce i-a scăpat d-lui Al.George 
este că, încercând să caracterizeze tabăra 
adversă, a reuşit mai degrabă un lel de 
autodefiniție, căci “indignarea”, “vehemenţa”, 
“insultele” şi “opacitatea” constituie tocmai 
trăsăturile propriului său discurs!). Cum, în 
afara câtorva menţiuni persiflante, așa-zisul 
“val de indignare” se reduce la răspunsul d-lui 
Hossu, criticastrul nostru începe prin a-i aplica 
acestuia “lovitura sub centură”, caliticându-l 
drept privilegiat al vechiului regim, “doctor în 
filosofie marxistă”, “domn (lost tov., actual 
camarad?) cu dosar politic atât de bun” ş.a.m.d. 
Pesine, în schimb. d-l Al. George se recomandă 
cavictimăacomunismului (marginalizat social 


şi intelectual )şi “publicist de orientare liberală” - 


(ceea ce iarăşi i-a scăpat este că, în majoritatea 
punctelor aduse în discuție, dumnealui apare 
opus nu numai imaginii pe care şi-a făcut-o 
despre d-l Hossu, dar şi imaginii rea/e a 
propriului său patron ideologic şi financiar, 
d-l Z.Omea, beneficiar şi slugă ideologică 
notorie a vechiului regim!). 

Urmează, pe trei coloane şi 


PUNCTE 





jumătate, o nouă dezvoltare a “teoriei” 
bolşevismului legionar (care, în treacăt fie spus, 
nici măcar nu e inedită; “presa din Sănndar”, 
încă din anii '30, o insinuase deja, iar lon 
Antonescu 0 colportase la rândul lui, după 
evenimentele din 1941). D-l Al.Georgee foarte 
mândru de ea: *... sunt unul dintre rarii publicişti 
de onentare liberală care am respins categoric 
ideca că legionarii au fost o agentură hitleristă, 
căau fost vânduți nemţiloretc., acuze ce continuă 
să apară chiar şi în textele unui istoriogral de 
talia lui Zipu Omea (7!) şi mai recent la 
Ed.Mezincescu, în cartea sa despre Mareșalul 
Antonescu”. După această delimitare inițială 
(în care se combate o prostie mai mică printr-o 


prostie mai mare), începe un delir de idei 
nerumegate, pe care d-l Al.George le confundă 
cuo demonstraţie atezei bolşevismului legionar. 
Este greu de precizat cât reprezintă neputinţă 
teoretică şi cât reprezintă anal fabetism istorico- 
politic în aceste consideraţii ridicole: pe de o 
parte sunt susținute “rădăcinile autohtone” ale 
Mişcării, pe de altă parte se spune că Mişcarea 
(şi liderul ei) ar fi avuto origine slavă (mergând 
până la afirmaţia că Legiunea lui Codreanu s-ar 
trage, printr-o filiație obscură, din nu ştiu ce 
organizaţie aunui oarecare Purişchievici, “unul 
dintre asasinii lui Rasputin”, sau chiar din 
“narodnicism”!); pede o parte se arată caracterul 
de “dreapta” şi elitist al legionarismului, pe de 
altă parte se tună şi se tulgeră împotriva 
“stângismului”” său “plebeian'”; pe de o pante (la 
sugestia altora) se admite că legionarii ar fi fost 
“o sectă mistico-politică”, pe de altă parte, 
nedespăduchiat mintal, d-l Al.George pune 
problema în termenii determinismului 
economic marxist! Nedefinindu-şi termenii, 
dumnealui discută caorice ageamiu, folosindu- 
icum apucă şi fluctuând senin în plină aberaţie; 
chiar termenul-cheie. cel de bolşevism, este 
folosit anapoda, căci la ongini bolşevismul a 
fost prin excelență antinaţionalist şi anticreştin, 
definind tocmai transpunerea revoluționară a 
intemaționalismului proletar şi ateu, de extracţie 
marxistă: legionarismul, oricât de aspru ar fi 
judecat, este, în modul cel mai evident, tocmai 
expresia tendinței diametral opuse: naționalist, 
creştin, antimarxist. Legionarismul s-a născut 
şi s-a manifestat în permanență ca co reacție 
impotriva bolşevismului, a comunismului 


iudeo-masonic în genere. Bolşevismul a fost: 


teoretizat, finanţat şi coordonat de evrei (de la 
Marx la Trotzky), în vremece legionarii au avut 


(ne-o spune şi d-l Al.George) o atitudine 


fundamental antievreiască (chiar dacă mai mult 
defensivă decât ofensivă). Incompatibilitatea 
se vede clar şi pe teren strict românesc. 
Legionanii sunt continuatorii curentului de 
dreapta statornicit de Eminescu, al cărui cel mai 
ireductibil adversar contemporan a lost tocmai 
stânpa marxistă, moşită la noi de 
evreul C.Dobrogeanu-Gherea( Solomon 
Solomonovici Kaiz), toată istoria legionară 


CARDINALE 


este unaa luptei anticomuniste (până astăzi, aşa 
cum se poate lesne observa, legionarii au rămas 
principala spaimă şi obsesie a comuniştilor de 
toate nuanțele), bolşevizarea României după 
1944 - politică, dar şi spirituală - s-a făcut peste 
zeci de mii de cadavre legionare, pe linia 
revoluționismului internaţionalist şi ateu, nu 
atât de către români de sânge, ci de către 
“cuceritorii” sovietici, spnjiniţi de evreimea 
intemă (Ana Pauker, Vasile Luca, leohari 
Georgescu, Walter Roman, Silviu Brucan, 
AL.Nicolski, dar şi A. şi S.Toma, M.Roller, 
|. V itner, Z.Ormea ş.a.m.d.)... 

În aceste condiţii, cum ar fi putut fi 
legionarii... “bolşevicii noştri"?! Cât de deformat 





mintal trebuie să fie cineva pentru a da credit 
unei asemenea idei?! D-l Al.George pare să 
facă parte din acea categorie de oameni, 
intelectual ingenuă, care lansează câte-o 
incomensurabilă inepție şi pe urmăse miră cum 
de ceilalți nu-l înțeleag!... 

Textul d-lui Al.George ar putea fi 
combătut cu uşurinţă chiar rând cu rând, 
reprezentând cea mai curioasă aglomerare de 
enormități (de care numai d-na Alina Mungiu - 
devenită Pippidi -ar mai fi în stare...) din câte 
ne-a fost dat să citim în anii din urmă; credem 
însă că un astfel de efort ar merita investit în 
lucruri mai serioase. Nici nu ne-am mai fi referit 
de altfel la acest caz dacă el ar fi implicat numai 
persoana autorului sau numai problema 
legionară. Este însă vorba aici de una dintre 
expresiile simptomatice ale unui întreg front 
antiromânesc şi anticreştin, ce a pus stăpânire 
pe principalele publicaţii de cultură din 
România, cu girul multor români pervertiţi şi 
înstrăinaţi, recrutaţi adesea dintre vârfurile 
“intelighenţiei”. Să dăm uitării problema 
legionară sau persoana lezată a d-lui Flossu; 
cum vi se par totuşi, luate în sine, următoarele 
afirmaţii ale d-lui Al.George? “La tratativele 
finale (pe plan european-n.n.)noinu ne puteam 
prezenta cu o echipă de haidamaci cu țundre 
dacice şi cuțite la brâu, care sărevendice i/uzorii 
virtuți străbune”... (totuşi “haidamacul” lon 
I.Moţa a făcut la Montreaux figură de mare 
orator şi diplomat, ca să dăm un singur 
exemplu!) “De aceea elita noastră socială şi 
intelectuală s-a îmbulzit să intre în masonerie, 
pentru că voia să fie acceptată în Europa, nu 
pentru că ținea să-şi vândă țara” (desigur, 
vânzarea a venit pe deasupra; cam asta ar fi de 
făcut, în consecință, şi astăzi, când problema 
“acceptării” în Europa se pune din nou: să 
devenim masoni şi să facem pipi pe tradițiile 
noastre “iluzorii”"!); *... vechii extremiști români, 
în frunte cu Eminescu” (dacă pentru Noica 
Eminescu era “conştiinţa noastră mai bună”, 
pentru de-alde Al.Georpe, ca şi pentru şef- 
rabinul Rosen Moses, Eminescu este capul 
tuturor răutăţilor!); *,..evreii..., tocmai acei 
neromâni care căutau să se integreze mai rapid 
(!) vieţii publice româneşti (!!) şi să o slujească 


mai eficient” (!!!); “E inuul să mai spun că 
politica de numerus clausus preconizată de 
legionari i-ar fi exclus şi pe aromâni din 
cadrul românității” (deci pentru d-l Al George 
românimea sud-dunăreană sau evreimea 
galițiană sunt totuna!); evreii persecutați, 
chipurile, “au devenit, fără voie (bieţii deei! ), 
ceea ce adversarii lor îi acuzau că sunt: nişte 
paraziți trăind pe deasupra economiei 
româneşti, din exploatarea acesteia”; pe 
legionari “inteligenta Ana Pauker a căutat 
Să-i recupereze şi să-i integreze în P.C.R.(sic)”. 
Şi totul se încheie cu această afirmaţie 
înlernnitoare: “Cu toate păcatele sistemului, 
România liberală, masonică, înfeudată 
străinătăţii şi condusă ocult de plulocrația 
iudaică ne-a dus la Unirea Mare, la marea 
reformă agrară, la votul universal, la 
încoronarea de la Alba Iulia”! (sublinierile şi 
parantezele din textele citate ne aparțin). lată 
deci idealul pe care tabăra d-lui Al.George îl 
propune fără nici un ocoliş, într-o revistă care 
mai şi poartă numele țării: o Românie cu 
creierii spălați, direcționată economic, politic 
şi cultural de evreimea internă, năimită 
masoneriei şi  plutocraţiei iudaice 
intemmaţionale! Niciodată asemenea “ideal” 

n-a mai fost formulat la noi aşa de direct şi cu 

atâta cinism! Dar în România de azi. unde 

vedem făcându-se atâta caz de problema 

“antisemitismului”, delict de antiromânism 

nu există... | 

VAM. 


P.S. Menţionăm căam primit la redacție 
un material de 8 pagini, intitulat Răspuns 
domnului Alexandru George şi semnat 
Andrei-lustin Hossu (trimis ca dreptlareplică 
şi “României literare”, fără a fi publicat). 
Dimensiunile materialului şi aspectul prea 
personal pe care i l-a dat autorul ne-au 
determinat şi pe noi să nu-l publicăm ca atare. 
După ce în jumătate din Răspuns... d-l Hossu 
îşi reglează, mai mult sau mai puţin 
convingător, conturile personale (ce fel de 
doctor în filosofie este, de ce a intrat în 
Partidul Comunist, cât de persecutat de 
Securitate a fost. precum şi cum se leagă toate 
acestea de greco-catolicismul domniei-sale, 
despre care în mod eronat crede că l-ar fi 
exclus de la a fi “camarad”), este atinsă şi 
chestiunea legionară. După părerea domniei- 
sale, legionarismul ar fi străbătut 4 faze: 
ascensiunea (1927-1937),reprimarea(1938- 
39), degenerarea (1940-41), eroismul 
anticomunist postbelic (“temelia de granit a 
rezistenței naţionale anticomuniste”). În ultima 
tază, legionarismul şi național-țărănismul 
s-ar Îi manifestat solidar, sub tutela statuară a 
lui luliu Maniu. Teza bolşevismului legionar 
este executată prompt, cu citate din cărțile 
legionare. Simplul “revoluţionarism” (cu ideea 
“omului nou”) nu poate susține logic 
echivalența (Non idem est si duo dicuni idem). 
Se face distincţia tranşantă între bolşevici 
(“monştri cu chip uman, fără Dumnezeu, lără 
suflet, fără Neam, fără Patrie”) şi legionari 
(“Cavaleri creştini întârziați în istoria acestui 
secol satanic”). În concluzie, “diferenţa între 
legionari şi comunişti este ca între Cer şi 
Pământ, ca între Spirit şi Neant, ca între 
Dumnezeu şi Satana”. Încheierea este că d-l 
Al.George s-ar cuveni să-şi caute de critica 
dumnealui literară... 


a] 
i 


LE dida Colegiul redacțional: Gabriei CONSTANTINESCU, redactor-şef; | 
Demostene ANDRONESCU, Marcel PETRIŞOR 


Răzvan CODRESCU, Constantin IORGULESCU 


„Vehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE” 


"PUNCTE CARDINALE" | 


= pa i 


Fi 


"" B.R:D. Sucursala SIBIU 


| Cont nr, 40729965 17509] 


loan NISTOR 
secretar redacție 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr.109 


telefon 092/422536 


7/1, S.R.L 


Printing Company 





|