Puncte Cardinale anul VI, nr. 8 (68), august 1996

credinta 
iubire 
speranta 





Trecând în revistă gravele 

“maladii” contemporane ale lumii 
româneşti, nu poate fi eludată criza istorică 
a Ortodoxiei, ce se răsfrânge, conştient 
sau nu, asupra întregii noastre vieţi publice 
sau private. Noi n-am avut şansa istorică a 
unei “evoluţii egale”, netulburate, de care 
s-au bucurat în mare măsură, din punct de 
vedere social, economic şi cultural, ţările 
din Occidentul Europei; acolo s-a pus pe 
picioare, printr-o continuitate de veacuri, 
o civilizație funcţională, ce supravie- 
țuieşte, cu aparența *normalităţii”, 
propriului regres moral-spiritual. Noi am 
luat-o mereu de la capăt, încercând să 
renaştem, de fiecare dată, din propria 
cenuşă. România modernă s-a înălțat din 
cenuşa epocii fanariote, iar România de 
azi este în situaţia de a se reînălța din 
cenuşa epocii comuniste. Aceasta va să 
însemne o recuperare a temeiurilor şi o 
uriașă sforțare creatoare, imposibile însă 
în condiţii de haos moral-spiritual. Altfel 
spus, noi nu ne putem permite “destinderi” 
sufleteşti, pentru că torul este de (re)făcut, 
iar (re)construcţia implică unitate şi 
rigoare sub toate aspectele. “Omul 
sfințeşte locul”, dar numai după ce ”s-a 
sfințit” pe sine... Un popor “bolnav” nu 
poate genera o societate “sănătoasă. Boala 
cea mai adâncă de care se pot îmbolnăvi 
inşi şi popoare este înăsprirea sau 
pervertirea sufletească, pentru că starea 
sufletească decide asupra tuturor actelor 
noastre. Deci resurecţia României trebuie 
să înceapă cu o reală “reformă” moral- 
spirituală, de care sunt responsabile. în 

primul rând Biserica şi Şcoala, dar la care 

suntem chemaţi să contribuim şi fiecare în 

parte. Creştineşte vorbind, trebuie “să-L 

căutăm pe Dumnezeu”; de-l. vom (re)găsi, 

“toate celelalte ni se vor adăuga nouă“, 

treptat și firesc, lar de nu ne vom învrednici 

de aceasta, atunci vom îngropa cu noi două 

mii de ani de istorie răstignită. Căci fără 

Dumnezeu nu € nici “zidire”, nici “viaţă”, 

Biserica Ortodoxă ne-a fost un 

martor şi un sprijin constant de-a lungul 

unei istorii de încrâncenată dăinuire. Ea a 

reprezentat — şi ar putea reprezenta încă - 

principalul liant naţional în ordinea 

sufletească. Avem în ca privind-o în absolut 
— singura cale adevărată spre împăcarea 
noastră cu Dumnezeu și cu noi înșine, 





De aceea, nu ne poate rămâne 
indiferentă, ca români şi creştini, starea în 
care se află atât Biserica în sens restrâns 
(ca instituţie istorică), cât şi Biserica în 
sens larg (ca realitate mistică de ordin 
comunitar). Cu alte cuvinte, nu ne putem 
juca iresponsabil cu starea noastră 
duhovnicească, nici în perspectiva istoriei, 
nici în perspectiva veşniciei. 

Din punct de vedere instituțional, 
Biserica Ortodoxă Română de azi nu mai 
are nici forţă, nici credit, căpătând tot mai 
mult aerul unui organism anacronic, prezent 
mai degrabă în retorica ieftin-naționalistă 
decât în viaţa curentă a comunităţii. De 
altfel, ea s-a lăsat în multe rânduri folosită 
ca instrument sau paravan al Puterii 
seculare, împrumutând și unele dintre 
“clişeele” discursului oficial, cum este, de 
pildă, invocarea “majorităţii”. Puterea 
neocomunistă uzând demagogic de 
ortodoxie, opoziţia anticomunistă a răspuns 
printr-un fel de adopţiune formală a greco- 
catolicismului, astfel că un conflict de 
natură politică a dus la recrudescența 
reprobabilă a unui vechi conflict religios, 
Cele două principale Biserici din România, 
în loc să mijlocească o unitate naţională în 


jurul ideii creștine, au contribuit 


iresponsabil la adâncirea dezbinărilor din 
lumea românească (dar şi a tensiunii mai 
generale dintre Răsăritul ortodox şi Apusul 
catolic), Biserica Ortodoxă invocă în 


ASE see” At a ei N 


Adormirea Maicii Domnului (frescă de la Meteora) 


"De vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele 
Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca 
înainte de a ne Ssataniza, adică bolşeviza? Consecintele? Inutil a le discuta” 








favoarea sa nu doar tradiţia istorică, dar şi 
recentul recensământ, conform căruia peste 
80 % din populaţia țării s-a declarat 
“ortodoxă”. Ea nu-şi mai bate capul să se 
întrebe dacă mai este la înălțimea propriei 
tradiții, nici câți dintre “ortodocşii de 
recensământ” auo viață religioasă efectivă. 
Deşi se ascunde după cuvinte, ea îşi trădează 
slăbiciunea în mai toate împrejurările cu 
care se confruntă: este incapabilă să 
stăvilească atât anumite alunecări interne 
(este incredibil că “Noul Ierusalim” de la 
Pucioasa-Glodeni continuă să existe şi să 
funcționeze, ca să nu dăm decât exemplul 
cel mai frapant; ni se pare simptomatic că 
Biserica nu ezitase să-l caterisească, la 
porunca P.C.R., pe Părintele Gh. Calciu, 
care îi apărase temeiurile, dar s-a mulţumit 
doar să-l “urecheze” pe Irineu Bistriţeanul, 
care a lovit-o perfid în temeiurile ei cele 
mai adânci!), cât şi să răspundă adecvat 
anumitor provocări exteme (cum a fost 
cazul, deunăzi, cu scandalul congresului 
iehovist, în jurul căruia s-a iscâl o vâlvă 
panicată, ce n-a făcut decât să vădească 
slăbiciunea internă a unei ortodoxii care 
s-a simţit imediat amenințată, lăsând şi 
impresia unui “fundamentalism” primitiv, 
cu binecuvântare patriarhală; de altlel, 
rămâne grăitor faptul că pe 30 iunie, în 
Dealul Patriarhiei, abia de s-au adunat 
vreo zece mii de credincioşi ortodocşi ca să 
protesteze împotriva unui scontat congres 


Corneliu Z. Codreanu 





CA?D:NALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


irculaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVETIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRAL 


Eli 


16 pag. - 1000 lei 





de patruzeci de mii de iehovişti!). 

Instituţia B.O.R. este şubredă la 
toate nivelurile ei. lerarhii sunt 
compromişi şi depăşiţi de vremuri, mediile 
monahale suferă de analfabetism şi se 
abrutizează prin munca fizică (idealu- 
rile mistice fiind înlocuite aproape 
exclusiv cu cele “gospodăreşti '), preoții 
de mir sunt lipsiţi de zel catehetic şi 
misionar, urmărind numai beneficiile 
materiale ale slujirii, revendicate adeseori 
în modul cel mai grosolan, ceea ce-i 
scarbeşte şi-i indepăntează pe credincioşi. 
Aceştia din urmă alunecă adesea spre 
comportamente magico-superstiţioase; 
ignoră rânduielile, înjosind spaţiul sacru 
până la caricatură. De la vlădică până la 
opincă, ortodoxia noastră s-a pervertit 
esenţial, riscând să se transforme într-un 
handicap al vieții naționale (aşa cum o şi 
proclamă de multă vreme: adversarii ei 
înverşunaţi). In loc să se lumineze prin 
Biserică, individul ajunge să se 
troglodească prin ea! 

Să ne mai mirăm atunci de starea 
morală jalnică a societății româneşti? Să 
ne mai mirăm că nimic “nu se leagă“ pe 
acest fond de decădere sufletească? 

Răul trebuie conştientizat, 
răspunderile trebuie serios cântărite, iar 
îndreptarea trebuie să pornească, 
sistematic şi ferm, de la nivelul ierarhiei 
superioare. (Ne vom îngădui, într-un 
Număr viitor, să luăm deja în discuţie 
câteva sugestii în această privință). Înainte 
de a fi intolerantă cu alții, ortodoxia 
românească s-ar cuveni să fie intolerantă 
cu sine însăşi. Altminteri “tradiția” şi 
“majoritatea” rămân doar nişte vorbe 
goale, iar disoluția lăuntrică o va grăbi pe 
cea exterioară, căpătând proporţiile unei 

sinucideri naţionale, 

Revista “Puncte Cardinale” 
propune discutarea deschisă a acestor 
probleme, oferindu-şi paginile tuturor 
celor dispuşi să se angajeze, cu 
responsabilitate şi pertinență, în 
deconspirarea, analiza şi soluționarea 
lor. Editorialul de faţă e o provocare 
cu bune intenţii, adresată atât 
oamenilor Bisericii, cât şi laicatului 
ortodox. 


Vasile A. Marian 


DC ._———.. 


“PAG. 2 NR. 8/68 August '96 





Nu fără un oarecare temei, oamenii 
politici care îşi arogăcalitatea dea reprezenta 
Opoziția față de Puterea instalată la 
conducerea țării după evenimentele din 
Decembrie '89, pun eşecul suferit laalegerile 
din Mai 1990, precum şi rezultatele 
nesatisfăcătoare înregistrate în Septembrie 
1992, pe seama incapacității celei mai mari 
părți a populației țării de a depăşi starea de 
conştiinţă la care a fost adusă de cei cincizeci 
de ani de dictatură comunistă. O explicaţie 
care pare să confirme existența “sindromului 
Brucan” - cei douăzeci de ani de ucenicie de 
care ar avea nevoie românii pentru a fi 
absolviți de calificativul de “srupid people” 
(popor nătâng). Dar oare numai țăranii din 
fundul Moldovei, din Câmpia Dunării sau 
din Oltenia, abia ieşiţi din bezna colhozurilor, 
numai muncitorii amenințați de spectrul 
şomajului, o consecință inevitabilă a 
economiei de piață, numai cei care alcătuiesc 
grosul “poporului nătâng”, numai ei poartă 
oare povara vinovăţiei că România iese atât 
de anevoie din zodia comunismului? O 
întrebare care, în perspectiva alegerilor 
parlamentare şi prezidențiale din această 
toamnă, ne obligă să reanalizăm natura 
actualelor raporturi dintre Opoziţie şi Putere, 
cu precădere modul în care Opoziția, ca 
speranță de viitor, a înțeles să-şi definească 
„poziția față de Puterea neocomunistă, care 
guvernează țara de aproape şapte ani. 

2 * 

Aceleaşi forțe oculte care în anul 1917 
au asigurat succesul revoluţiei bolşevice în 
Rusia țaristă, iar la sfârşitul celui de al doilea 

“război mondial extindereazonei de influență 
a Uniunii Sovietice, prin impunerea unor 
gegimuri comuniste în țările din Estul 
Europei, au manevrat în aşa fel evoluția 
evenimentelor politice încât, în anul 1989, a 
avut loc prăbuşirea spectaculoasă a 
“dictaturilor din interiorul lagărului socialist. 
Comunismul îşi îndeplinise misiunea pentru 
„care fusese creat şi popoarelor peste care se 
înstăpânise li se putea oferi posibilitatea 
trecerii la'“democraţie”, pentru ca pe această 
cale să poată fi înghițite de o formă nouă de 
organizare a omenirii: integrarea tuturor 
statelor şi naţiunilor într-o structurăpolitică 
supranaţională, condusă de un guvern 
mondial. Aşadar, răsturnarea regimurilor 
comuniste din Europa de Est nu a fost 
provocată şi sprijinită pentru ca națiunile să 
se elibereze dintr-o robie care le-a împiedicat 
timp de o jumătate de veac să se realizeze pe 
linia aspirațiilor lor fireşti, ci pentru ca să 
adere la “Noua Ordine Mondială”. 

Momentul ales pentru răsturnarea 
regimurilor comuniste nu a fost întâmplător. 
Răsturnarea s-a produs după ce aproape 
toate energiile spirituale valoroase, care s-au 
opus “internaționalismului proletar” (0 
formă de mondialism concepută de aceleaşi 
cercuri de “iluminaţi” care urmăresc astăzi 
instaurarea unui guvern mondial), au fost 
lichidate. Astfel că în momentul trecerii de la 
sistemul partidului unic la pluralismul politic, 
pe scena politică românească, pe lângă foştii 
comuniști care şi-au găsit peste noapte vocația 
democratică, abia s-au putut încropi câteva 
formațiuni de opoziţie, alcătuite din 
supraviețuitorii temnițelor comuniste, care 
au încercat să reînvie partidele istorice 
desființate de regimul comunist la scurt timp 
de la preluarea puterii, 

+ 


PUNCTE CARDINALE 
NOUL POLITICIANISM 


- dialectica compromisului la români - 


Bunele intenţii, de care au fost (Şi 
nădăjduim că sunt încă) animați fondatorii 
Opoziţiei politice din România postcomunistă, 
sunt însă umbrite de o serie de erori. 
Semnalându-le, nu facem altceva decât să 
sperăm că în viitor ele nu se vor mai produce. 

Faptul cel mai grav pe care-l imputăm 
Opoziţiei este lipsa de fermitate față de 
reprezentanții actualei Puteri. Atât preşedintele 
Iliescu, cât şi conducătorii partidelor politice 
care-l sprijină sunt comunişti de cea mai pură 
extracție. lar partidele care guvernează țara de 
aproape şapte ani, Partidul Democraţiei 
Sociale din România (PDSR), Partidul de 
Uniune Naţională Română (PUNR), 
Partidul România Mare (PRM), Partidul 
Socialist al Muncii (PSM), Partidul Socialist 
(PS) şi Partidul Democrat Agrar din 
România (PDAR) nu sunt altceva decât o 
stratagemă transparentă, la adăpostul căreia 
fostul Partid Comunist Român (PCR) 
supravieţuieşte şi îşi asigură continuitatea. În 
acest context, aacorda politicienilor din aceste 
partide statut de onorabilitate politică este o 
adevărată jignire adusă memoriei victimelor 
holocaustului comunist. Dacă totuşi regulile 
jocului democratic îi obligă pe parlamentarii 
Opoziţiei, unii dintre ei foşti deținuți politici, 
să coabiteze cu parlamentarii comunişti, 
această situație nu îi îndreptăţeşte pe primii să 
se considere “colegi” cu Adrian Păunescu, |lie 
Verdeț sau Vadim Tudor, ca să cităm numai 
trei dintre multele figuri de tristă aducere 
aminte, care prin prezența lor în Parlamentul 
României profanează ideea de “ales al 
națiunii”, 

Din păcate, această minimă cerință de 
demnitate şi moralitate politică nu este 
respectată decât arareori. Câteva exemple în 
acest sens sunt utile. Ele au darul să sublinieze 
slăbiciuni ale Opoziţiei, slăbiciuni care de 
fiecare dată au fost exploatate din plin, în 
avantajul ei, de Putere. 

OConfirmarea Directorului Serviciului 
Român de Informaţii (noua diversiuneavechii 
Securități), Virgil Măgureanu, în această 
funcţie a necesitat votul Parlamentului. Unul 
dintre cei care i-au acordat votul (şi implicit 
încrederea sa) a fost senatorul PNŢ-cd, C. T. 
Dumitrescu. Cum însă dânsul nu este numai 
politician țărănist, ci şi preşedinte al Asociaţiei 
Foştilor Deținuți Politici din România, actul 
său de felonie s-a răsfrânt dureros asupra 
zecilor de mii de foşti încarcerați politici care 
nu au uitat ce a însemnat Securitatea, 
suspectând SRI-ul de a fi continuatorul direct 
al aparatului de supraveghere şi represiune al 
regimului comunist. 

OPrintre politicienii care se străduiesc 
să-şi creeze o aură de opozanți doctrinari ai 
preşedintelui Ion Iliescu, un loc de frunte îl 
ocupă criticul literar Nicolae Manolescu, 
preşedintele Partidului Alianţei Civice. Se 
pare însă că principialitatea şi fermitatea nu 
fac parte din bagajul de calități cu care doreşte 
să cucerească electoratul, pentru a ocupa, în 
toamnă, scaunul de preşedinte al României. 
Pentru cei care urmăresc cu atenţie 
evenimentele politice, este însă cu neputinţă 
să fi trecut neobservate următoarele trei 
momente din cariera sa de politician, În primul 
rând, părăsirea Convenţiei Democratice într- 
un moment când răposatul Comeliu Coposu 
se străduia să cimenteze unitatea Opoziţiei. 
Motivul: orgoliul, dorința de a parveni, cu 
orice preţ, într-un domeniu = politica = în care 
nu era tocmai calificat. În al doilea rând, 


participarea alături de preşedintele lon Iliescu 
la vizita acestuia în China. Motivul: o doză de 
slugămicie fața de cei care dețin puterea reală. 
ŞI, în al treilea rând, participarea alături C.V. 
Tudor la vizita unei delegaţii parlamentare în 
Africa de Sud. Motivul: dorința de a fi în 
primul plan, indiferent de cadrul în care 
pozează. Alăturarea partidului său la Alianța 
Liberală a fost un gest potrivit. Sub aspectul 
oportunismului, se potriveşte de minune cudl. 
Dinu Patriciu, 

OCu părere derău, vatrebui să facem un 
scurt popas şi în tabăra național-țărănistă, 
unde se pare că preceptele conţinute în 
testamentul moral al lui Corneliu Coposu au 
fost prea repede uitate. Este drept că rațiunea 
de a fi a unui partid politic este de “a ajunge 
la puterea de a guverna”, dar aceasta nu ca un 
scop în sine, ci ca o cale “pentru realizarea 
unui ideal etic social”. 

Or, la scurt timp după moartea lui 
Comeliu Coposu, a fost dată uitării distanța 
fermă pe care acesta o impusese partidului față 
de Cotroceni. Custrângere de inimăam urmărit 
cum la“'corocarea” conducătorilor partidelor 
politice de către preşedintele Ion Iliescu, Dnii 
lon Diaconescu şi Gabriel Ţepelea au răspuns 
cu promptitudine de recruți, în pofida celor 
peste optzeci de ani pe care-i duc pe umeri şi 
a statutului lor de foşti deținuți politici. Aşa 
fiind lucrurile, de ce să ne mai mirăm de graba 
cu care Dl. Emi! Constantinescu, candidatul 
Convenţiei Democratice la demnitatea de 
Preşedinte al Românie, s-a prezentat împreună 
cu Dl. Petre Roman la chemarea lui lon Iliescu, 
chemare al cărui rost a fost să spele obrazul 
fostului secretar al PCR pentru problemele de 
propagandă, acum preşedinte în funcţie al 
țării, după declarația nesăbuită cu privire la 
acordarea clauzei în relațiile comerciale cu 
Statele Unite. 

Prezenţa fostului prim-ministru Petre 
Roman la această convocare este firească. DI. 
Petre Roman a fosr mâna dreaptă a 
preşedintelui lon Iliescu în toate momentele 
în care acesta nu şi-a dezmințit crezul său 
comunist. A fost alături de el când îl acuza pe 
Nicolae Ceasuşescu că “a intinat idealurile 
nobile ale socialismului”, vină pentru care |- 
a trimis în fața plutonului de execuție. A fost 
alături de el la 19 Aprilie 1990, când la 
mitingul electoral de la Călăraşi afirma că 
“poale să fie democraţie şi într-un regim 
fotalitar, dar cu un despot luminat”. Dar mai 
ales a fost alături de el atunci când guvemarea 
Iliescu-Roman a înscris cea mai întunecată 
pagină din istoria postdecembristă, mineriada 
din 13-15 lunie 1990. Pe cei doi, pe lon Iliescu 
şi pe Petre Roman, îi leagă un lanț de 
complicităţi de care Convenţia Democratică, 
dar mai ales Partidul Naţional- Țărănesc, par 
să fi uitat. O amnezie care astăzi îi determină 
pe politicienii Convenţiei să vadă în Petre 
Roman un opozant la actuala Putere. Amnezie 


care ar putea să fie utilă conjunctural, dar 


care, în mod cert, le va dăuna țărăniştilor în 
perspectivă. Dacă însă actualul Partid 
Naţional-Ţărănesc a abandonat linia 
imprimată de luliu Maniu în 1944 şi 
reactualizată de Corneliu Coposu în 
Decembrie '89, revenind la linia partidului 
din perioada interbelică, linie formulată de 
Petre Pandrea în următorii termeni: 
“Duşmanul este la dreapta” şi “Nu există 
adversari de stânga", viitorul ne va arăta în 
ce direcție se va îndrepta partidul, ieri al lui 
Comeliu Coposu, astăzi a lui lon Diaconescu! 
OŞi în legăturăcu atitudinea Opoziţiei 
în perspectiva viitoarelor alegeri prezidențiale 
să notăm câteva ciudăţenii care ne pun pe 
gânduri. Nu ştim cine sunt sfătuitorii Dlui 
Emil Constantinescu, dar adoptarea unui stil 
de propagandă american ni se pare deplasată 
în raportcu realitățile românești. Dacă Boris 
Elținşi-a făcut propagandă jucând cazaciocul, 
Dl. Emil Constantinescu greşeşte crezând că 
poate sensibiliza tineretul bântuind 
discotecile de la Costineşti sau acceptând 
invitația Dlui Viorel Cataramă, magnatul 
PNL-ului (Şi, se pare, chiar şi al Convenţiei), 
care, cu generozitate de nabab, le-a oferit 
soților Constantinescu şampanie de cea mai 
aleasă. (Se pune că a fost vorba de şampanie 
de 300.000 ei sticla). Nu de “show” are 
nevoieromânul pentru a fi convins pecinesă 
voteze, ci de seriozitate, pe măsura situației 
grave în care se găseşte țara! 
* 


Şi în timp ce adevărata Opoziţie, 
Convenţia Democratică, navighează 
oarecum în derivă, fără obiective doctrinare 
foarte precis formulate, Puterea aplică cu 
virtuozitate metodele specifice partidelor 
politice pe care le interesează numai 
guvernarea, metode pe care Dimitrie Gusti le 
enunța astfel în studiul său intitulat 
“PARTIDUL POLITIC”: 

“Suntcinci metode pe care oportuniştii 
le întrebuințeazăcutoatăvirtuozitatea pentru 
a-şi impune voinţa: 1. arta de a seduce, a se 
insinuaşi aplace; 2. arta de acorupe; 3. arta 
de a calomnia, minţi, mistifica; 4. arta de a 
țese intrigi şi, în sfârşit, 5. artade a teroriza.” 

Un mănunchi de metode de care 
Opoziția ar trebui să se teamă, gândindu-se 
cum să le contracareze. 

Ceea ce Opoziția nu a făcut în cei 
aproape şapte ani de când neocomunismul 
patronat de Ion Iliescu guvermează țara, este 
greu de presupus că va face în cele câteva 
luni care ne despart de data alegerilor. 
Neavând însă alternativă, deşi conştienţi de 
neajunsurile Opoziţiei, va trebui să votăm 
Convenţia Democratică şi pe Profesorul Emil 
Constantinescu. Vom vota însă cu regretul 
că lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie. 


Gabriel CONSTANTINESCU 


ROMFEST '96 
COMUNICAT DE PRESĂ 


26 lulie 1996 


Din mai multe surse din România am interceptat zvonuri legate de faptul că 
anumite persoane politice conectate cu actuala putere de guvemământ ar fi fost 
invitate la Romfest '96, ce va avea loc la Princeton, New Jersey, în zilele de 6. 7. 8 


Septembrie a.c. 


Comitetul Intemaţional Rom fest împreună cu Comitetul Local Romfest'96 


dezmint categoric aceste zvonuri, 


Comitetele Romfest nu au invitat şi nu au intenţia de a invita la Romfest'96 
persoane care ar putea compromite scopul acestei manifestări. 


COMITETUL INTERNAȚIONAL 


Pr. Gheorghe CALCIU - Preşedinte Nicolae ILIESCU 
Mihaela MOISIN 


Zahu PANĂ 
Nicolae PORA 


Gheorghe BĂLAŞU 
Aureliu CIUFECU 
lon HALMAGIII 





COMITETUL LOCAL 
Anca POPA - Preşedinte 
Nidia BELCEA 

lon SIMULESCU 

loana BELCEA 





: 
A 








ue anii ai a 


"da, 


ii 


3) Ra i ee laica i tu 


E m e 


August '96 NR. 8/68 PAG. 3 


PUNCTE CARDINALE 





E" A LUL DANTE ALIGHIERI) 


într-o nouă versiune românească de Răzvan Codrescu 


76  Răspunse el: “Ți-e oare mintea-atinsă, 
cum n-a mai fost, de-un duh de nebunie? 
Oni este-n mreaja altor gândun prinsă? 
79 Să-ţi fi pient din amintire ție 


Ajunşi spre capătul locului în care ereticii se chinuiau în morminte încinse de 
flăcări (loc plasatin cercul al şaselea), Dante şi Vergiliutrec pe lângă raclaincandescentă 
destinată papei An ] ] ] IE] ] 
ua jel: d ACI Cca pe nedrept, lied ste: LU ae, că uli LiL (sii Curi ELA ho Tată că dintre 
impăratul Anastasiu |, cu care fusese contemporan; acesta din urmă căzuse, într- Ei Anina: 

pe aie . se Stie Pi: 3 iatipi pominle ce-n cer stâmesc mânie: 
adevar, in erezia acaciană, care nega că Hristos ar fi fost prin naştere Fiu al lui 82  necumpătarea, relele idei 
Dau) Ș ş pet o şi bestialitatea, iar din toate 

Inainte de a pătrunde în cercul al şaptelea, cei doi încetinesc pasul, spre a se mai mică-i pnma, ca şi-osânda ei? 
obişnui treptat cu duhoarea care emana dintr-acolo. Ca timpul să se scurgă cu folos, 85 De minteata să adâncească poate 
Vergiliu îi explică lui Dante felul în care sunt distribuiți păcătoşii în ultimele trei cercuri acest cuvânt şi să pnceapă cine 
ale infernului (al şaptelea, al optulea şi al nouălea), risipindu-i şi alte nedumeriri. sunt cei munciți afară din cetate, 
Greutatea cu care Danteajungesă înțeleagă rânduiala Infernuluisugerează slăbiciunea Ps Ei: Rea e IE- Ole ee 





minții omeneşti în fața tainelor de dincolo. 


INFERNUL 


Cântul al unsprezecelea 


Din buza unei râpi înfncoşate, 
tvite-n Jur cu colțun man de stâncă, 
urmau în jos mai chinuite gloate: 








de ce nu-s ei cu cei de-aici părtaşi, 

ci-s pedepsiți cu chinun mai puține”. 
91 “O, soare, tu, ce-nbeznă nu mă laşi, 

mi-e rătăcirea însăşi bucune 

când tu mi-ndrepți neştiutoni paşi! 
94  Dintotce-ai spus, mai lămureşte-mi mie 

un lucru doar. de ce îl ofensează 

pe Dumnezeu să faci cămătăne? 
97 “Filosofia cine-o descifrează, 

din ea va căpăta încredințare 

cum că natura purun îl urmează 
100 pe Dumnezeu, în cuget şi-n lucrare; 

iar Fizica la rândul ei arată 

că ucenic pe om natura-l are, 


4  cicum urca spre noi din groapa-adâncă 103 iararta voastră cât se poate cată 
duhoare' grea, dădurăm înapol natuni a-i urma, încât aş spune 
şi lângă-o criptă zăbovirăm' încă, că arta-i e lui Dumnezeu nepoată. 
7. pe care scns am desluşit apoi: 106 De-ţi aminteşti străvechea-nțelepciune 
“Aici e papa Anastasiu, care, a Facerii, pnn ele dăinuieşte 
l-a tras pe Fotin pe smintite căi... şi urcă lumea spre-ntocmiri mai bune: 
10 “Să nu zonm la coborâş prea tare, 109. pe când zaraful pe-alte căi pomeşte, 
ci-ntâi să ne depnndem cu mirosul, disprețuind şi firea şi lucrarea 
spre-a-l îndura mai lesne fiecare. ca unul ce la altceva râvneşte. 
13 Aşa grăi Virgil, iar eu: “'Folosul, 112. Dar s-ar cădea să ne urmăm cărarea 
de stăm pe loc, să-l căutăm altunde..." căci Peştii-n cer încep a da târcoale 
'La asta mă gândeam . Să şti că-n josul şi Carul Mare îl înghite zarea, 
16 acestor stânci genunea mai ascunde 115 larpână jos mai va destulă cale” 
trei brâun încă“, pnnse să mă-nvete, 
“cu-atât mai mici cu câtu-s mai afunde: 
19 Puhoicupnnd de osândite fețe, 
de ce şi cum se-nşiră-ți desluşesc. Note: 
s-o ştii când vei vedea a lor instețe FR Fo UȚI 
22 Păcatele ce-n cer se osândesc eci cel mai strâm în sine duce V -Di | E 
RARI pe CONTA aut arca ȘI PI CĂ Du Asul 9: Diacon din Tesalonic, adept al ereziei 
în silnicii şi-nşelăciuni sfârşesc ce-l necinstesc pe Cel jertfit pe cnuce Versul 50: Cahors — vestit centru cămătăresc 
25  Darcum să-nşele numai omul poale, 92 Deşi mustraţi de cuget cu temei, din Franţa medievală. 
/a-nşelătoni străfundul Ii-e sortit înşelătoni pe creduli înşeală Versul 65: Nu este vorba d&ttetatea omonimă 
şi Dumnezeu cu chin mai greu îi bate ca şi pe cei ce nu se-ncred în ei ci de Pluton sau Lucifer, stăpânul lumii infemale. 
28 Întâiul brâu, la silnici rânduit, 55 Acest din urmă soi de păcăleală Versul 74: Cetatea Dite i 
cum trei făgaşe sunt de silnicie, zădămiceşte dragostea din fire; Versul 80: Referința este la Etica aristotelică 
în trei ocoluri este împărțit deci într-al doilea brâu e-nvălmăşeală Versurile 91-93: Cuvântul lui Vergiliu luminează 
31  Cumvei vedea, pot siiniciţi să fie 58  de-nşelăton dedați la linguşire, mintealui Dante aşa cum soarele luminează pământul. 
ori Dumnezeu, on sinea, on vreun frate — de ipocnți, fermecători, codoşi, Ignoranța devine ea însăşi pnlej de bucurie, căci îi 
de-a dreptul sau, de nu, în avuţie; zarali şi alții, frați întru smintire înlesneşte poetului să audă cuvântul Maestrului său. 
34 omor sau râni să-i faci cuiva se poate 61  larcăți şi-nşeală semeni credincioşi, Versul 101: Fizica aristotelică. 
cu sila ta, ori doar să-i treci prin foc nu doar iubirea-n speță o-njosesc, Versul 105: Pentru că Natura e fiica lui 
sau să-i răpeşti avenile-adunate ci-ncrederea lăsată din strămoşi; Dumnezeu, iar Arta e fiica Naturii. Vers celebru, 
37 Deci când ajung aceştia la soroc, 64  de-aceea-n brâul cel mai strâmt trudesc = sintetizând concepția clasică (dar şimedievală) despre 
tâlhari sau ucigași, spre veşnic chin chiar unde stă în miezul lumii Dite — artă (în sensul mai general de meşteşug — tehn6 — 
în cel dintâi ocol îşi află loc cei ce-au trădat şi veşnic ispăşesc” omenesc): ... che vostrarte a Dio quasi ă nepote. 
40 lar dacă-i unul cu-ale lui hain, 67  lareu' "Maestre, vorbe lămunte Versul 107: Este vorba de Facerea sau Geneza 
deci silnic sieşi, chiar de s-o căi, m-ai fost rostit şi-am priceput din ele biblică. "Prin ele”: adică prin natură (creație divină) şi 
Ocolu-al doilea-l paşte, unde vin cum sunt pe-acolo cetele-mpărțite prin artă (creație umană). 
43 cei ce-au voit de viață-a se lipsi, 70  Darspune-mi. cei ce-noată-n smârcuri grele, Versurile 112-114: Aşezarea constelațiilor — 
Or! şi-au jucat intreaga avuţie, cei duşi de vânt şi cei sub ploi chirciţi, Peştii spre răsărit, Carul Mare spre apus-aratăcămai 
on s-au lot plâns, fugind de bucurii sau cei ce se-mboldesc cu vorbe rele, sunt doar două ceasuri până la răsăritul soarelui. 
46  Dumnezeini inseşi silnicie 73 aceştia loți de ce nu-s pedepsiți Vergiliu zoreşte acum pătnunderea în cerculal şaptelea. 





prin hulă sau blestem ii poți aduce, 
certat cu firea, orb la dămicie; 


de-s vinovați, chiar în cetatea-aprinsă? 
lar de n-au vină, cum de sunt muncii?" 





PAG. 4 NR. 8/68 August'90 


PUNCTE CARDINALE 





În Rostirea. filosofică românească, 
volum în care sunt decantate, pe încetul ca 
într-o hârlostă, grăunţele de aur ale limbii 
române dăruite cu înțelesuri şi acces la 
universalitate, Conştantin Noica are intuiţia, 
limpezitoare de largizări pe care, din păcate, 
nu putea să le colinde necenzurat, a căderii 
cuvântului în cazuri. Fiecare caz de după 
nominativ (cu excepţia ultimului) e o cădere, 
o voalare atotalității semantice primordiale: 
el întruchipează o degradare a termenului 
din demnitatea iniţială, iar acesta este 
sensul cel mai profund al declinării. 

O întreagă filosofie a gramaticii - o 
meta-gramatică - se poate reconstitui de 
aici, din care am întrevăzut, ca o aplicaţie 
la ideea noiciană, modelul întrupării 
Logosului. 

Am spus “aplicație”, dar nu este 
această cădere sacrificială, de fapt, 
arhetipul destinului oricărui cuvânt în lume? 
Nu încearcă inteligența omenească să 
formuleze, sâ'îmbrace' într-un simbol fonic 
sau vizual un gând pogorât asupră.-i, care 
mai apoi va fi deformat, pentru a-l servi în 





CĂDEREA CUVÂNTULUI 


toate o-caziile, în toate flexiunile frazei? 
Flexiuni, adică torsiuni, adică torturi. Să 
urmărim aşadar patimile cuvântului care, 
cum ar spune Noica, la început este situat 
în toată plenitudinea ontologică. 

Nominativui asta şi înseamnă, 
Numele prin excelență, închis, rotunjit 
asupra lui însuşi, ca o vocală perfectă, 
“rostită” mut, cu buzele strânse. (Arînsemna 
să complic prea mult firul expunerii dacă aş 
încerca o paralelă cu silaba sacră OM - de 
asemenea nerostită, sintetică, virtuală - 
din gnoza hindusă, amintind-o numai în 
treacăt.) 

“Întru începutera Cuvântul şi Cuvântul 
era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu 
era”. 

lată numele în absolut, Cuvântul ridicat 
la exponența puterii divine, pe care o şi 
întruchipează. “Căci Cuvântul Domnului e 
viu şi lucrător şi mai ascuțit decât o sabie cu 
două tăişuri”, spune Scriptura, ceea. ce 
arată într-adevăr Cuvântul având calitatea 
de afi în acelaşi timp substantiv (substanţă) 
şi verb (acțiune, lucrare) - şi vom vedea 
efectele acestei potenţări: 

Ca substantiv, Cuvântul este static, 
centrat în EI Însuşi. Am putea spune că 
reprezintă Suprema Tăcerea lui Dumnezeu 
de dincolo şi de dinaintea Creaţiei, cercul 
perfect, intonându-Şi un murmur numai de 
EI cunoscut. Dar deodată se “înviorează şi 
devine Verb: sunetul lui vibrează şi răsună 
în tot Universul, aducându-l în acestmodla 
ființă. Cercul s-a transformat în sinusoidă, 
în odulații; Cuvântul a fost trimis în lume, 
sacrificându-l-Se calitatea Sa substanțială, 
deoarece numai ca verb poate fi eficace, 
susținând cosmosul pe canavauavibrațiilor 
sale armonice. 

Trece astfel în stadiul de genitiv, căci 
acceptând kenoza sacrificială, este ca şi 
născut din nou. Nu-şi mai aparține în 
întregime, ci a devenit acum lisus a/Mariei 


din Nazareth, a/ lumii toate. Fiu a/ Omului, 
necontenind să fie şi Fiul /u; Dumnezeu. 

Însă pentru aceasta Îi este dat Lui să 
sufere. Cuvântul trebuie să se dăruie 
oamenilor, să treacă în condiția de dativ. 
“Puneţi în urechile voastre cuvintele acestea: 
FiulOmuluiva să fie dat în mâinile oamenilor” 
(Luca 9, 44) Acest caz, este de altfel definit 
cum nu se poate mai sugestiv; destinația 
acțiunii unui verb! Şi întru predicare, jertfă şi 
înviere a fost datlumii Fiul Omului, ca astfel 
să o mântuiască. 

Trebuie să înțelegem dublul aspect al 
pătimirii Lui. Pe lângă chinurile fizice,acelea 
mistice, ontologice. Cuvântul, prin chiarfaptul 
că Se distribuie în patru Evanghelii şi Se 
împrăştie prin cei 12 apostoli în cele patru 
zări ale lumii, continuând de fapt aceeaşi 
acțiune de creare a lumii ca şi la începuturi, 
suferă o diminuare a înțelesurilor prime, o 
întunecare a Luminii divine, fiind dat unei 
omeniri concrete, cu toate consecințele 
adaptării la capacitatea ei de pătrundere. 
(Vedea foarte corect Nae lonescu acest gen 
de procese, contrazicându-i pe cei care 
stipulau obiectivitatea absolută a datelor 
experienţei. Replica filosofului se baza pe 
chiar faptul că sunt date, deci date cuiva; or 
nu se poate separa arbitrar datul, de 
persoana căreia îi este destinat.) 

Cuvântul străbate lumea prin vestitorii 
Săi şi pătimeşte realmente prin interpretările 
primite; şi fiindcă Însuşi S-a dat putinței de 
asimilare a fiecăruia dintre noi, ființa Lui 
este într-o perpetuă agonie. Crucificarea e 
nu numai a omului lisus, dar şi a Cuvântului 
Divin (a Veştii Sale Bune), care, prin 
predicarea în patru vânturi, pierde (şitrebuie 
s-o facă, pentru a rodi) din prospetimea 
primară. Inițial întreg şi viu între ucenicii 
cărora le încredințează revelația (consistând 
ea nu doar în vorbe, ci şi în miracolul Fiului 
Omului aflat în mijlocul lor), mesajul întrupat 
de El va fi atenuat şi distorsionat in spațiu, 


dar mai ales în timp, în istorie. Suferă, de 
asemenea, prin persecuțiile îndurate de 
Biserica Lui, de trupul Său mistic. 

Căci, ca şi cum suferințele dăruirii nu 
ar fi de-ajuns, Cuvântul este acuzat pentru 


" aceasta Fariseii poruncesc să-L prindă pe 


lisus, care este privit acum, în fața 
sinedriului, acuzativ. Este acuzat omul, 
darvafiincriminată şi doctrina, creştinismul 
însuşi, Cuvântul Său în tribulațiile spațial- 


istorice. î- i 
Acuzatde acea antichitate muribundă 


ji. _cevasucomba chiar ascultându-L (şi asta 


începând cu Pilat -la care se simt îndoielile 
incipiente - şi cu soția sa), întins apoi între 
Răsărit şi Apus, rupt în bucățele tot mai 
mărunte, aproape la literă, ce se vor 
împrăştia pe toată fața pământului, luat în 
derâdere odată cuzoriitimpurilormoderne, 
arătat cu degetul ca morală a sclavilor, 
opium pentru popor, ca fundamentalist şi 
intolerant (EI, care predica iertarea!) - se 
poate aluneca mai jos pe panta declinării? 

Îndreptățiți suntem a nădăjdui că nu, 
că toate suferințele au un liman. Şi 


IN CAZURI 


speranţele noastre renasc, paroxistic, 
atunci când Tatăl cheamă din ceruri cu 
strigăt mare: “Acesta este Fiul Meu Cel 
iubit, întru Care am binevoit!”. Este 
vocativul, învierea Cuvântului, momentul 
restaurării în Sine, a revenirii la identitatea 
cu nominativul, după morfologia căderilor 
pământene. Noua stare simbolizează 
vocația Lui, întru Care fusese menit, darul 
de a învia sub evocarea energizantă a 
Tatălui, ca la rându-l să-l împărtăşească 
celor ce-L invocă. 

Cutotulremarcabil este că, în rostirea 

dumnezeiască, orice cuvânt (dar mai ales 
Cuvântul), în perfecțiune formală, are două 
sensuri gramaticale: 
„> Substantiv la vocâtiv (nearticulat 
insă): “Cuvânt!”, pronunță Dumnezeu şi 
astfel, prin ființa Logosului. substanța 
trupul Lui, e “strigată” în eternitate făcută 
nemuritoare; 

- sau verb im | 
ret NSU perativ la...persoana |: 

| Aparenta aberaţie gramaticală are o 
noimă, dacă ne gândim că numai 
Dumnezeu, întreită Persoană, poate să-şi 
poruncească Sieşi, să se cheme pe Sine 
să dialogheze cu Sine. | 

Tot Noica sesi | iați 

de la Ca Ro e rai sti 
forte i, în suprema 
u sunt Cel ce sunt (în loc de 
Cel ce este”), prin care Dumnezeu Se 
defineşte lui Moise, deasupra oricărei 
expresii inteligibile rațiunii umane. deci 
formulabilă gramatical, | 

Într-adevăr, de-abia la nivelul 
suprarațional “greşelile de gramatică” ale 

lui Dumnezeu îşi arată caratele: pietre de 


poticnire întru cunoaşterea 
Lui făpturi. paradoxalei 


i 


Florea TIBERIAN 


In imagine: Ştefan Orth, Evangheliştii 



































D-l Claudio Mutti continuă să scrie, cu interes şi competenţă, despre 
fenomenul legionar românesc. Articolul pe care-l publicăm mai jos — // 
“Capitano” in Italia. 1 rapporti fra Codreanu e la nostra Nazione — a apărut în 
“Storia del XX secolo”, Anul II, Nr. 12, aprilie 1996, pp.37-40 (fiind o variantă 
a celui apărut în “Pagine libere”, aprilie 1995, sub titlul Codreanu e L'Italia). 
Traducerea s-a efectuat în Redacţie. Notele la care trimiterile se fac cu asterisc 
— date în subsol — aparțin Redacţiei noastre. Cele numerotate — — grupate i 
sfârşit — sunt ale autorului. 

n “Storia del XX secolo”, articolul este piece de următoarea 
dedicație: “Nel ricordo della moglie Elena, alcuni episodi relativi al fondatore. 
della leggendaria «Guardia di Ferro» romena e al suo 'cgărie con | Ialla”; re 
textul este însoțit de mai multe fotografii. - 

Menţionăm că d-l C. Muttia îngrijit de curând şi un Spin coriizănd 
textele lui J. Evola privitoare la Mişcarea Legionară (Julius Evola, La tragedia 
della Guardia di Ferro, Fondazione “Julius Evola”, Roma, 1996), în care este 
inclus și studiul Evola e la Romania (pp. 5-15). În măsura în care vom primi 
acceptul d-lui C. Mutti, vom publica treptat, în traducere românească, textele 
evoliene, în viitoarele numere ale “Punctelor șardinaleă (până la o o posibilă 
apariţie românească în volum). | St 
ze 

Cea dintâi legătură a lui Codreanu cu Italia se datorează unui fapt neobişnuit; ni l-a 
povestit văduva Căpitanului, Elena Codreanu *, pentru a ne arăta că soțul ei avea, adeseori, 
presentimente şi intuiții surprinzătoare. 

Era în 1927, când Căpitanul, aflat în apropiere de Grenoble **, a primit de veste că în 
România urmau să aibă loc alegeri parțiale; s-a hotărât atunci să răspundă invitației de a se 
reîntoarce în țară pentru a participa la alegeri, drept care a plecat imediat. Pentru a lua trenul 
care avea să-l ducă în România, trebuia să se oprească în Italia, la Milano. Aici, având înainte 
întreaga zi, Şi-a lăsat valiza la oficiul de bagaje al gării centrale şi a plecat în oraş, în căutarea 
unei frizerii; însă acolo, când să plătească, a constatat că nu mai are portofelul, în care se aflau 
atât banii, cât şi biletul de Bucureşti. S-a dus la consulatul român (pe vremea aceea era unul 
şi la Milano), dar i s-a refuzat orice ajutor. Intors la gară, s-a aşezat să-şi tragă sufletul, 
urmărind o vreme lucrul hamalilor. Deodată s-a ridicat şi a pus mâna pe umărul unuia dintre 
aceştia, întrebându-l dacă nu cumva găsise un portofel. Tocmai omul acela, cu puţin timp 
înainte, găsise într-adevăr un portofel şi-l depusese la poliţia feroviară! Era chiar cel al lui 
Codreanu, astfel că şi l-a putut recupera îndată! *** 

Un alt episod neobişnuit li s-a întâmplat câtorva italieni care veniseră la Bucureşti 
anume ca să-l întâlnească pe Căpitanul Gărzii de Fier. “Zianişti, probabil” — spunea văduva 
Căpitanului, cea care-şi amintea că faptul se petrecuse prin primele luni ale anului 1938. Pe 
vremea aceea, Codreanu i-a primit pe Virgilio Lilli (care a scris apoi un lung articol pentru 

“La Lettura”), pe Virginio Gayda de la “*Giomale d'Italia”, pe Francesco Maratea de la 

"Messageero” şi pe Julius Evola, care a relatat convorbirea sa cu Căpitanul în mai multe 
cotidiene şi periodice **** + (Nu şi pe Montanelli, care, în ciuda portretului detaliat făcut 
Căpitanului în “Corriere”, , ajuns la Bucureşti numai după asasinarea lui Codreanu LI] ). S- 
a întâmplat ca vizitatorii veniţi din Italia să ajungă la Casa Verde într-o miercuri sau într-o 
vineri, adică într-una din cele două zile ale săptămânii în care legionarii țineau ““post negru”: 
se abțineau complet de la mâncare, băutură şi fumat, până la apusul soarelui. Sau poate să 
fi fost într-o marți — altă zi în care Codreanu obișnuia să postească. 

În orice caz, acesta i-a pofiit în biroul său pe ziarişti, până ce, spre seară, îi spune soției 
sale să pregătească masa: italienii aveau să-i fie oaspeți. Biata doamnă s-a cam speriat, fiindcă 
nu aveau decât o strachină cu fasole verde şi nu prea vedea cum o să-i sature pe toți. “Dar acei 
italieni — povestea amuzată văduva lui Codreanu — nu mai pridideau să-şi manifeste 
entuziasmul pentru acel fel de mâncare şi să laude cina!”. 

În aceeaşi perioadă, mai exact pe 21 februarie 1938, a fost făcut public proiectul noii 
constituţii româneşti, ce prevedea dictatura personală a a Regelui ( Carol II; atunci Comeliu 
Codreanu dizolvă partidul legionar “Totul pentru Țară“ * şi îşi anunță intenția dea pleca 
la Roma, unde ar fi urmat să se ocupe de ediţia italiană a cărții sale. 

Că această problemă îl preocupa pe Căpitanul Gărzii de Fier se confurmă şi prin patru 
scrisori inedite, pe care el le-a scris, între 1937 şi 1938, profesorului Leon Zopa, şeful 
“cuibului” legionar “Dacia”, întemeiat la Roma în septembrie 1937. În prima dintre acestea, 
care poartă data de 19 noiembrie 1937, Codreanu le trasează militanţilor legionari rezidenți 
la Roma sarcina de ase îngriji de ediţia italiană din Testamentul lui lon Moța, ca şi de propria 
lui carte, Pentru legionari. Înce priveşte Testamentul, pe lângă instrucțiuni precise privitoare 
la format, titlu, tiraj (10000 de exemplare) şi difuzare parțial gratuită, Codreanu solicita o 
prefață a generalului Mario Sani sau a lui Eugenio Coselschi, car care, scrie el, “l-au cunoscut 
pe Moţa fie în România, fie la Congresul de la Montreux , Şi i-au apreciat valoarea 
intelectuală şi caracterul” [2]. Indicaţii asemănătoare erau date şi pentru ediția italiană din 







st E . a 
*. “ap Cc. 





* Născută Ilinoiu, câs. Codreanu, recăs. Praporgescu. Interviul luat de d-l C. Mutti datează din 1992 
şi s-a publicat parțial în revista italiană “Orion” (decembrie 1994, pp. 46-48), de unde a fost retradus 
şi- n “Puncte Cardinale” (februarie 1995, pp. 6-7) 

Intenţiona să-şi dea doctoratul în Drept 
*** “Îi alunecase, probabil, după ce pusese în el tichetul de bagaje şi dăduse să-l bage la loc în 
buzunar... Vedeţi dumneavoastră, pune mâna pe prima persoană care se nimereşte şi o întreabă: «N- 
aţi găsit cumva un portofel?», şi dă tocmai peste cel care-l găsise! lar asta în invălmâşeala unei gări 
ca aceea... (interviul menţionat) 
**** Unadintre relatări a apărut şi în“ Puncte Cardinale” (Anul IV, Nr. 7/43, iulie 1994,p.9), tradusă 
de Nello Manzati (Ion Mânzatu) din “Civilă” (Anul 1,Nr. 2, sept.-oct. 1973), 
***** prin Circulara Nr. 148, din care cităm; “Suntem aruncaţi din raportul de drept în raportul de 
forță. Pe acesta însă, noi nu-l primim. Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legii, manifestâridu-ne 
credințele noastre, Lovitură de stat nu voim să dâm. Prin esența insâşi a concepției noastre, noi 
suntem contra acestui sistem. Ea lovitura de stat însemnează o atitudine de bruscare, de natură 
exterioară. pe când noi așteptăm biruința noastră de la desăvârșirea în sufletul națiunii a unui proces 
de perfecţiune omenească. Nu vom întrebuința aceste mijloace, pentru câ tineretul de astăzi are prea 
adâncă înfiptă conștiința misiunii sale şi a răspunderii sale pentru a face acte necugetate, care să 
transforme România Într-o Spanie însângerată”, 
****** La Montreux (Elveţia) a avut loc, în 1934, Congresul dreptei europene, organizat sub 
preşedinţie italiană, cu participarea reprezentanţilor a 16 state, Intervenţia lui lonel Moţa a făcut o 
deosebită impresie participanţilor 


PUNCTE CARDINALE 






August '96 NR. 8/68 PAG. 5 


Claudio 


Mutt 


“CAPITANUL” 
ÎN ITALIA 


(Legăturile 
lui Codreanu 
CU Națiunea 
HOastră ) 


Pentru legionari, în privinţa prefeței, Codreanu notează: **Cartea nu are nevoie de prefață. 
Totuşi mi-ar plăcea mult dacă această carte ar putea fi prefațată de fiul Ducelui Mussolini, 
cel care în fotografie (anexată scrisorii — n. C. Mutti) se află în dreapta tatălui său. Nu ştiu 
cum îl cheamă, dar, din poză, nutresc pentru el o mare simpatie”. Era vorba de Bruno. 

În adouascrisoare, din 17 ianuarie 1938, Codreanu acceptă propunerea deaise publica 
volumul de către Institutul “Europa Giovane”, condus de Pietro Gorgolini, “un fascist din 
primul ceas, ce dedica activitatea Institutului difuzării valorilor fasciste în întreaga peninsulă 
şi popularizării acelor străini care ar fi avut o oarecare importanță pentru mişcarea fascistă'* 
(3]. Făgăduieşte să trimită “câteva rânduri” pentru mensualul Institutului, ““Naţionalul”, ca 
şi suma de 800 de lire drept contribuţie latipărirea cărții, adăugând: “Nu cereți niciodată bani, 
favoruri etc. Deja am ajuns să fum tratați — Şi pe bună dreptate — ca unii care umblă 
să cerşească pomeni şi avantaje materiale. Legionarul trebuie să pună capăt acestui ruşinos 
obicei”. Şi conchide: “La prefața solicitată nu țin cu orice preţ. N-aş vrea să pricinuiesc cine 
ştie ce încurcături politice, care s-ar putea naşte de aici. Deci, dacă nu se poate, prefer o carte 
fără prefață. Dacă însă se poate; o prefață scurtă, militărească, fascistă. Nu un studiu”. Din 
27 ianuarie, datează un mesaj sintetic: “Vă rog să vă orăbiţi în problema tipăririi cărții mele!”. 
Ultima scrisoare e din 30 martie, patru zile după închiderea forțată a restaurantelor legionare 
şi trimiterea de către Codreanu a scrisorii de protest care, peste puţină Vreme, îi va atrage 
acuzația de ultragiu la adresa consilierului regal lorga, apoi arestarea. ***%*** 

In acest moment de maximă tensiune, Căpitanul scrie: “Dragii mei, lucraţi în regim de 
urgență la tipărirea cărții, căci e de trebuință. Comunicaţi în ce fază se află lucrul. Aici e în 
curs de desfăşurare cea mai mare bătălie legionară. Nu vin la Roma. Plecarea mea, ca şi 
autodizolvarea Partidului, reprezintă doar prima mutare din acest joc de şah. Vedeţi, deci, 
să nu fie confuzie. Am văzut că în «Naţionalul am devenit deja «fosb» şi «ex» şef al Gărzii 
de Fier. Nu ex, ci actual şi viitor! Cândva se spunea: «Garda moare, dar nu se predă!. Acum 
e altfel: «Garda de Fier nu moare şi nu se predă! Garda de Fier învinge!” [4]. 

Spre sfârşitul lui martie, prin urmare, Codreanu renunțase să se deplaseze la Roma. 
După cum mi-a relatat chiar Elena Codreanu, “*Comeliu se hotărâse de plecare în Italia. 
Locuiam pe atunci la Casa Verde şi într-o bună zi mi-a zis să pregătesc toate cele necesare 
pentru călătorie. Am umplut două valize şi am rămas în aşteptarea plecării spre Italia. Am 
aşteptat, am aşteptat... Dar el n-a mai adus vorba de plecare. Comeliu înțelesese că guvernul 
s-ar fi bucurat ca el să plece, pentru a putea distruge Mişcarea Legionară. Prin urmare, cum 
s-ar spune, eu nu vreau să fac ce vor ei! Aşa că am rămas la Casa Verde”. 

Cum se ştie, Comeliu Codreanu avea să fie asasinat, din ordinul lui Carol II, în noaptea 
de 29 spre 30 noiembrie 1938 (Noaptea Sfântului Andrei), Soția sa, Elena, a murit la 
Bucureşti, 56 de ani mai târziu, în ziua de 18 septembrie 1994. 


[1] Cf. Theodor Armon, Stampa di Regime e Guardia di Ferro, în “| Mulino”, Anul XXXIII, Nr 
2, martie-aprilie 1984, pp. 219-230; Omar Muti, Quando /ndro esaltava Gadreamui, î în “Lltalia 
settimanale”, 3 august 1994, pp. 51-52. 

[2] Tesiamenla di lon Motza va ieşi spre sfârşitul anului 1937, la Stab. Arti Grafiche F. Canella 
din Roma, cu o prefaţă a generalului Mario Sani (această primă ediție a fost reimprimată de 
Edizioni all'insegna del Veltro, Parma, 1984), Cu unele ajustări, impuse de modificarea situației 
politice din România, Testamentul a fost republicat chiar de gen. M. Sani, pe 13 februarie 1941, 
la S.A.C.E.N. Editrice din Roma. 

[3] Michael A. Ledeen, L 'internazionale fascista, Laterza, Bari, 1973, p. 189. 

[4) În articolul publicat în “Corriere Padano” din 6 decembrie 1938, Evola va zice că volumul lui 
Codreanu este “recentissimamente uscito in italiano” (foarte recent apărut în italiană). Volumul, 
editat de S.A. Casa Editrice Nazionale (Roma-Torino) şi tipărit la o tipografie din Via degli 
Scipioni, poartă titlul Guardia di Ferro şi subtitlul Per i legionari, iar numele autorului € însoțit 
de calificativul “Capo della «Guardia di Ferro» in Romania”. Pe copertă este indicată colecția 
politică “Europa-Giovane”, În interior, nici o prefaţă nu precede textul lui Codreanu. 





+9999%* Se referă la români în genere. 

»eeeeee*De fapt, a fost vorba de două scrisori: una din 22 februarie, adresată it disillettibe regali” 
din guvernul Patriarhului Miron Cristea (*... Actuala Constituţie este o piatră de mormânt peste viața 
naţiei româneşti... "), alta din 26 martie, adresată personal lui N, lorga (*...Dardin adâncul unui suflet 
lovit şi nedreptăţit, îţi strig — şi Îţi voi striga şi din adâncul gropii: eşti un necinstit su/lâteşte, care 
i-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate [...] Nu veţi întâmpina nici Dvs. Domnule 
Profesor, nici ceilalţi care v-aţi asumat răspunderea unei nedrepte opresiuni, nu numai nici o 
violenţă, ci nici măcar vreo opunere | ..] Dar, de ticum şi până voi închide ochii, Domnule Iorga, 
ba chiar şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi””), aceasta din urmă întărită de un protest din 29 
martie (“necavalereşte”, N. lorga, în "Neamul Românesc”, îşi publicase numai propriul răspuns la 
rândurile lui Codreanu, nu şi textul căruia îi răspundea), Pe 30 martie, N, lorga se adresează 
Parchetului, invocând “ultragiul” (mai cu seamă pentru cuvintele subliniate în citatul nostru). Este 
primul pas făcut de noul regim spre distrugerea lui Codreanu şi a Mişcării sale 












DA A A 


—.: 


PAG. 6 NR. 8/68 August '96 


Scumpirile continuă să vină în salturi; printre ele 


PUNCTE CARDINALE 


aci 





foarte aproape de aceea pe care o scrie lon Drăgănoiu în 
“România Liberă” din | august 1996; “...in România 


0 ECONOMIE DE 'PIATETĂ" 


creşterile de prețuri se strecoară tiptil. Şi, deşi provin din 
cauze diferite, primele având la origine lăcomia şi 
tembelismul aparatului de stat, celelalte rapacitatea şi 
neomenia sectorului particular, ambele una sunt. Oricum şi- 
ar face simțită prezența, zgomotos sau discret, amândouă 
micşorează pâinea, şi aşa mică, de pe masa românului. Dacă 
muncitorul, după o zi de muncă, într-o vară caniculară, nu- 
şi poate permite o sticlă de bere fără teama de a-şi lăsa 
familia fără pâine, dacă o mamă, cu copilul de mână, nu-i 
poate lua o înghețată pentru că nu-i ajung banii să ia şi 
zarzavat pentru ciorbă, înseamnă că toată măsluiala de cifre 
şi procente, produsă pentru uzul extem al guvemului în 
funcțiune, nu este decât un exercițiu de cinism, inutil şi 
ridicol. 

Oricare ar fi punctul de vedere al parlamentarilor, 
ministeriabililor, directorilor de opinie, omul simplu simte, 
pe pielea lui, că situaţia economiei e una rea. Cei interesaţi 
de statistici pot urmări, din datele ce se publică, continua 
depreciere a monedei naţionale, în raportcu celelalte valute; 
pot să constate, şi chiar să prevadă, nerealizările bugetului, 
datorate unor “oameni de afaceri” ca Iskandarani, Gigi Kent 
şi alții, care abat spre conturile lor sute şi mii de miliarde de 
lei ce s-ar fi cuvenit statului; pot lua cunoştinţă de creşterea, 
trecută sub tăcere, a datoriei publice sau a celei externe, de 
deficitul la zi al balanței comerciale, etc. 

Toate acestea reies, riguros şi nemilos, din calcule 
care, deşi arată dimensiunile dezastrului, nu-l cuprind în 
totalitate. Căci, mai presus de cifre, mai elocvent decât 
bilanțurile contabile, încruntarea de pe chipurile oamenilor 
arată ce e-n sufletul lor: dezgust, neîncredere, teamă. Cauza? 
Prăpastia dintre conducători şi conduşi. La ea s-a ajuns prin 
nepăsarea primilor pentru viitor şi trecut, prin ruşinea celor 
din urmă pentru ce se întâmplă în prezent şi pentru că au 
putut fi - şi sunt - reprezentaţi de astfel de “aleşi”. 

Cum poate fi vorba de încredere reciprocă atunci când 
de-o parte se află politicianismul, dorinţa de îmbogăţire prin 
orice mijloace, veleitarismul, iar de cealaltă parte se găseşte 
conştiinţa stării jalnice în care a fost adusă ţara, de la străzi 
până la instituţii, insatisfacția dată de munca insuficient 
retribuită, teama de viitorul incert, dacă nu sumbru. Nevoia 
de Bine, de Frumos şi de Adevăr se află, sădită de Dumnezeu, 
în sufletul omului. De nimic n-a însetat mai mult omul de 

rând ca de dreptate. Dar cui să se adreseze cel ce n-are 
““proptele” şi ““pile'"? lon Stoica, “realizatorul” Caritasului, 
cel care a furat banii naivilor dintr-o bună parte de țară, e pus 
în libertate, iar ziariştii care au dezvăluit hoțiile şi 
matrapazlâcurile sunt condamnaţi şi vor face, probabil, 
pușcărie. Cui să te adresezi când eşti agresat? Acestei 
justiții? Slujitorilor ei inamovibili? 

Stalinismul a fost denunțat, “economia mondială 
socialistă” s-a prăbuşit, dictatoni şi encavedeurile lor s-au 
dizolvat (camuflat) fără urmă. Dar suspiciunea a rămas 
intactă, înfloritoare. Cei ce nu pot muri, suportă. Și 
neîncrederea generalizată roade, paralizează, ţine în loc. 
Trecerea de la “economia socialistă” la o alta, în care să 
opereze legile pieței, nu s-a realizat. Calea “originală”, 
imaginată de dl. Iliescu şi consilierii săi, tradusă în viaţă de 
guvem, seamănă, ciudat, cu drumul parcurs de Moise, 
împreună cu poporul său, prin pustiu, cu diferența că, la noi, 
doar unii sunt cu mana, celorlalți rămânându-le, la discreție, 
pustiul... 

'*De ce-o fi așa?" se-ntreabă românul. De ce, aplicând 
legile pieţii, economia occidentală e prosperă şi stabilă, iar 
a noastră e săracă şi cu sincope? Când nu e criză de hârtie, 
e penurie de motorină, iar ce se întâmplă în sectorul bancar 
şi al fondurilor mutuale e de groaza lumii! După experiența 
“Caritas”, se poate afirma că s-au creat şi bănci doar cu 
scopul de a-i îmbogăţi pe hoți (“noua clasă”), instituții 
financiare create prin minciunizare socialist-capitalistă, cu 
falimentul gata planificat. Fenomenul însă nu se opreşte la 
bâncile de la început proiectate pentru a fi zgĂlţâite de vântul 
sălbatic al capitalismului. Cazul Băncii Române pentru 
Dezvoltare, o instituţie solidă, căreia firma americană în 
rating bancar THOMSON BANK WATH-BREE i-a acordat 
un calificativ foarte bun, se trezește “lucrată” pe dinăuntru. 
Sigur că nu este exclus să fie, aşa cum afirmă di. Marian 





- 


Crişan, director al băncii, “un furt izolat şi stopat”, dar 
românul, deshidratat de preumblarea de patruzeci de ani prin 
pustiul comunismului, iar acum secat şi la inimă de orbecăiala 
prin labirintul secetos al “tranziţiei”, nu poate să creadă că e 
treabă curată, nu-şi poate reprima întrebarea: “Cine nu vrea 
ca în România să se instituie şi să funcţioneze un sistem 
bancar eficient, fără de care o economie normală nu e 
posibilă?”. 

În lumea băncilor se foloseşte curent un termen: 
“bonitate”. EI desemnează, măsoară, credibilitatea pe piaţă. 
Domnul Mugur Isărescu îl defineşte ca: “Încrederea pe care 
o inspiră o persoană fizică sau juridică...” (În zgomotul 
Bursei, Editura Albatros, 1982, pag.200). 

Sondajele de opinie indică, pentru guvernul țării, în 
fruntea căruia se află un economist, o cotă foarte scăzută de 
astfel de încredere. Cu aşa o ““bonitate” nici un agent 
economic n-ar reuşi să obțină credite, fără garanţii 
suplimentare. Cel puţin până acum, aceşti conducători au fost 
mereu aleşi; în nişte alegeri suspect de libere... 

a 

Economia mondială continuă să se dezvolte. E din ce în ce 
mai amplă, mai interconectată, mai complexă 
(interdependentă) şi ca atare mai greu de dirijat de la centru. 
Cine continuă să creadă altfel, să revadă rezultatele 
experimenului socialist. Cu toate dificultățile ei, sunt destui 
oameni care i-au deprins, în suficientă măsură, rigonle, 
legile, conjuncturile, periodicele şi aleatoarele perturbații, 
pentru ca să o stăpânească, s-o conducă, obținând rezultate 
notabile, măsurate în dividende. Dacă cineva, angrenat în 
acest domeniu, nu e în măsură să obțină rezultatele cerute, e 
înlocuit cu alt manager, e regula jocului. La noi, nimeni dintre 
cei investiţi cu putere nu pare să observe situația, ajunsă 
insuportabilă, a marii mase de cetăţeni: săraci, pensionari, 
şomeri. Ani de zile, activiştii ne-au explicat că starea precară 
a vieţii de la noi, privaţiunile la care este supusă “clasa 
muncitoare” au drept cauză efortul făcut pentru trecerea de la 
capitalism la socialism. Acum au apărut specialişti de invers: 
“Tranziţia de la socialism la economia de piaţă cere sacrificii, 
etc., etc...” Aceiaşi oameni, acelaşi limbaj, schimbându-se 
doar tonul, în locul celui voluntarist, ceauşist, au adoptat altul 
mai plângăreţ, mai “măi, dragă”. 

Realizatorul acestui nou tip de economie, penibilă, 
caracterizată prin cei trei F (frig, foame, faliment), este 
cuadrupetul de aur al preşedintelui. Unul dintre acești “patru 
cavaleri ai apocalipsului” economic românesc, Mircea (ceilalți 
sunt: Mişu, Florin şi Nicolae), se plânge, pe unde poate, că e 
neînțeles. lată ce scrie, sub semnătură proprie: “Senzaţia 
principală e că eşti tratat aprioric ca un duşman, ca un hoț, ca 
un incompetent. Eu n-am furat niciodată nimic, am un 
geamantan de diplome”... (““Adevărul”, nr.1807, 2 martie 
1996), E de-a dreptul înduioșător! Să nu-i fi trecut prin minte 
dlui. ministru că geamantanul cu diplome nu ține nimănui de 
foame şi că de la “savanta de renume mondial” (şi ea ahtiată 
după astfel de hârtii) cuvântul are şi o conotaţie peiorativă? 
Să nu-i fi atras nimeni atenţia că s-ar putea să rămân în Istorie 
sub numele de “ministrul paraginii”? Pentru că realitatea e 


închisoarea săracilor e însăşi țara...” 
* 

În vara anului 1990, după primele “alegeri libere”, 
întristat de rezultatele scrutinului, m-am aflat, la un moment 
dat, față în față cu trei oameni tineri, care îşi manifestau 
bucuria că au câştigat şi că în noile condiţii “de libertate” 
vor putea să construiască o economie de piaţă, eficientă. Ar 
fi fost un efort prea mare, probabil inutil, ca să le arăt cât de 
mult se înşelau, luând lucrurile în uşor. Ca să le mai tai din 
puerila exuberanţă, i-am întrebat, neutru, dacă au cunoştinţele 
necesare pentru realizarea unei atari întreprinderi. S-au 
arătat miraţi, jigniţi chiar; toţi aveau studii superioare, 
deci... Atunci am pus chestiunea mai precis, i-am întrebat un 
lucru elementar, dacă ştiu ce-i aceeao cambie. Auridicat din 
umeri. Unul singur pretindea că a auzit termenul, dar că nu 
ştie la ce se referă. Reproduc discuţia ce a urmat: 

- În acest caz, sunt nevoit să vă atrag atenţia că scopul 
ce vi-l propuneţi nu poate fi obținut prin, chiar repetate, 
încercări de amatori, el presupune solide cunoştinţe, practică 
economică, dar nici astea nu sunt suficiente. Ca totdeauna 
când trebuie atins un nou stadiu, e nevoie de ceva mai mult: 
invenţie, inspiraţie şi, de ce nu, geniu. Cine îşi asumă o astfel 
de răspundere afirmă, implicit, că le are. Cunoaşteți căile, 
metodele prin care se poate realiza țelul propus? Ştiţi, într- 
adevăr, de la rigoare la finalitate, care sunt exigenţele unei 
economii libere, de piață? 

Ne-am uitat unii la alții. Eu la ei, sincer, fără ironie. 

- Normal, nu ştim noi acuma tot... dar ne punem la 
punct pe parcurs, învăţăm, suntem tineri, avem timp. 


- Când ajungem la concret, vedem. De la caz la caz, ne 
orientăm... 


Interveni şi al treilea: 

- Chiar dacă n-o să reuşim dintr-o dată, dacă n-o să iasă 
de la începuto economie de piață mare, va ieşi una mai mică, 
o dibuim noi. N-o fi de piaţă, o să fie de piaţetă; merge! Şi 
de n-o fi chiar liberă, să fie măcar libertină _. 

Şi toţi trei au râs. Eu nu; erau multe pe care le ştiam încă 
de atunci. Trecerea timpului n-a făcut decât să-mi mărească 
circurspecția. Căci, dacă balanța comercială e mereu 
deficitară, dacă venituri de sute Şi mii de miliarde dispar în 
conturile mafioților, ce se sustrag de la plata taxelor vamale 
văduvind, cu sumele acestea. bugetul statului, dacă industri ile 
nerentabile sunt, în continuare, menținute ca “să producă” 
pierderi, e logic că visteria statului nu poate fi decât goală 
Mai ştiu că nivelul de viață al slujitorilor regimului trebuie 
menţinut măcar, altfel se deteriorează “conştiinţa de clasă” 
Ştiu, deci, că cineva trebuie să plătească şi acest“cineva” nu 
poate fi decât mereustorsul şi oropsitul cetățean de rând. Cei 


care plătesc vor plăti şi mai mult, cei storşi vor fi 


E Storşi şi mai 


* 

Revista “Capital”, nr. 27, din 11 iulie curent, publică 
un sugestiv documentar despre fiscalitatea în țările Europei 
Centrale şi de Est, care este edificator. Din acesta se săi 
constata că, în timp ce bulgarul, cehul, polonezul dau. ca 
impozit, un sfert din salariul lor de bază, românului îi 
oh după impozitare, doar cu puţin peste jumătate: 

Lucrurile, cu regret, s-au des 
temut. S-au adeverit, din păcate, şi c 
de tinerelul ce din studiile lui m 
economie de piaţă, dar mai Mică, 
noastră cea puţintică, dar băşcălioasă. Neavândnici dorinţa 
nici resursele intelectuale şi nici deprinderea de a lucra bină 
ŞI cinstit, urmaşii lui Ceauşescu într-ale conducerii nu şi-au 
propus, decât de ochii lumii, să facă o economie modemă; 
în realitate, au lucrat cu sârg la confecționarea unei şmecherii 
de piaţă prin care fostele “bunuri ale întregului popor” să fie 
transferate în conturi personale. Restul e doar o schiță 
caricaturală, o economie “de piaţetă”, pentru gazeta de 
perete prezentată F.M.I, Băncii Mondiale şi altor organizaţii 
linanciare internaţionale. Toţi aceştia par a se face că nu 


observă, De ce oare? De aici gândul că mai periculoasă 
decât tâlhăria este conivența tâlharilor. 


făşurat aşa cum m-am 
uvintele spuse în glumă 
arxiste voia să scoată o 
mai modestă, pe măsura 


Constantin IORG ULESCU 


| 
| 








7 > 








PUNCTE CARDINALE 


August '96 NR. 8/68 PAG. 7 


6 IDIN A49 


1989. Într-o frumoasă seară de lămurească un prost. O asemenea roşeață 
la sfârşitul lunii decembrie, Mobutu de jeleu de coacăze mai văzusem pe 
Georgescu, copilul unui vecin. mi-a chipul său doar în ziua în care îl învățase 
făcut o vizită, în speranţa că se va alege pe Mobutu cât fac 7x8 (parcă 56). 
cu ceva mărunțişuri. Adevărat, Gândeam că aşteaptă un 
Crăciunul trecuse, dar în acel an am răspuns: 
fost cu toții cam ocupați de Crăciun, - Atunci, cred că cel mai bine ar 
căci se zvonise că ar fi fost împuşcate . fi aşa: dacă până acum am avut parte de 
două personalități, zvon parţial un partid prost şi a mers rău, să-l înlocuim 
confirmat ulterior. Oricum, Mobutu cu o conducere bună şi va fi bine... 
mi-a făcut o vizită, după cum am mai Domnul Georgescu îşi ascunse 
arătat, plin de speranţe. Constatând că O uşoară iritare sub un zâmbet îngăduitor 
mă comport ca în economia de piaţă şi şi se pregăti să-mi explice pe larg cum 
că nu-i dau nimic (nu ştiam noi ce-i stă problema: 
aceea economie de piață, dar aşa mă - Nu ai de unde să scoţi o 
comportam eu încă de pe atunci), micul conducere bună! În astfel de organizaţii 
meu vecin socoti util să încălzească se înghesuie în primul rând hoţii, 
atmosfera printr-o conversaţie: derbedeii, incompetenții, pe scurt, toată 

- Domnu loan, azislatelevizor fauna lăsată să mişune pe pământ. Dacă 
nişte oameni îmbrăcați în pulovărsăne vor mai intra. din greşeală, şi oameni 
adunăm câte două sute cincizeci şi să serioşi în asemenea grupări, aceştia, fiind 
facem pluripartite... în minoritate, vor fi cu uşurinţă 

Nu prea pun eu multă bază în  neutralizați. Astfel că orice partid va fi 
ce debitează copiii, aşa că eram oarecum unul prost. Dar existând mai multe, 
neîncrezător: oricând vom fi nemulțumiți de un partid, 

- Dar cine erau acei oameni în îl vom putea schimba cu un alt partid 
pulover? prost, sancționând astfel pe primul, 

- Nu ştiu cum le zice, da-s ăia urmândcatotla fel să-l sancționăm şi pe 
care au făcut Revoluţia! următorul, după o vreme. În afară de 

Replica mi-a fost dată pe un asta, e nevoie de mai multe grupări, căci 
ton antifonic, alăturând o nedisimulată există felurite doctrine politice. Chiar 
mândrie unui disimulat dispreţ ce viza dacă majoritatea membrilor unui partid 
ignoranța mea. E uluitor ce paletă de nu crede în nimic, tot e necesar ca 
sentimente poate cuprinde sufletul unui gruparea să se definească. 
copil care, fie vorba între noi, nici măcar Apoi, partidele vor alcătui 
nu este prea dotat. programe politice şi le vor face publice 

l-am oferit ceva lui Mobutu, prin felurite mijloace audio-video Şi, în 
până la urmă, ca să scap de el. În schimb, funcţie de aceste programe sau de toane, 
n-am mai scăpat de gândul la oamenii vordecide, prin vot, care partid 
pluripartitele alea. Mai ales, nu 
pricepeam de ce trebuie ca necunoscuţi, 
în pulover sau frac, să ne dea nouă temă 
de casă sau de stradă (după cum 
observați, mi-am dat seama încă de 
atunci că fiecare îşi va încropi 
pluripartitul în funcţie de spaţiu şi de 

propria-i fire). 

Domnul Georgescu, tatăl 
tânărului Mobutu, a ținut,în zilele 
următoare, să mă lumineze. Intrasem 
deja în ianuarie 1990. 

- Domnule loan, matale îţi faci 
un partid! (Sublinie articolul nehotărât 
“un”). Eu îmi fac altul, Gigi, altul, şi 
toate astea la un loc generează » 
pluripartidismul! (Domnul Georgescu 
pronunța termenul diferit față de fiul + 
său), pl 

- Bun, asta am înțeles - am a 
replicat, măcar că nu înțelegeam mare 
lucru. Dar cui folosesc toate partidele 

















astea? 
Cum tăceam încurcat, a hotărât î 
să mă ajute printr-o întrebare: a (7 sf 

- Cum cui? Nouă, tuturor, 
poporului! Câte partide am avut noi 
până acum? 

- Unul - am zis, bucuros că ştiu % 
răspunsul, 

- EI, şi a fost bine? 

- Nu, 

- Atunci?,., 

Expresia Domnului Georgescu 
arăta mulțumirea celui care a reușit să 





să conducă țara pentru o anumită 
perioadă. Bineînţeles, orice partidajuns 
la putere, indiferent de numele său ori 
de programul afişat, va face ceea ce îi 
vor dicta marile puteri, chiar dacă unele 
mari puteri sunt, în aparență, mici... 

Apoi, interlocutorul m-a 
lămurit ce înseamnă parlament, sistem 
bicameral, circumscripție electorală, 
tehnica votării, ba chiar şi care este 
diferența dintre alegerile locale şi cele 
generale, sau dintre prezidenţiale şi 
parlamentare. Era cu totul uimitor să 
asculți un om atât de bine informat, într- 
o perioadă când mai toți bâjbâiam în 
necunoscut. Aşa că încheierea Domnulii 
Georgescu nu m-a prea surprins: 

- Vezi, dacă eşti ignorant şi 
semidoct?... | 
Sincer vorbind, mi-aş dori să 
fiu semidoct, dar ca să ajung astfel mi- 
ar fi necesare eforturi mult prea mari 
pentru vârsta mea. 

Răvăşit de atâtea noutăți, mi-a 
trebuit mult timp ca să le pun într-o 
oarecare ordine. Totuşi, chiar aşa 
milidoct cum mă aflu, cred că. până la 
urmă, am ajuns la unele concluzii de 
bun-simţ sau, în orice caz, eficiente. 
Eram emoționat, căci pregustam, în sinea 
mea, recunoştinţa Ţării... 

Mărturisesc, sistemul electoral 


pe care l-am imaginat stă în primul rând 


sub semnul pragmatismului. Apoi, nici 
nu mai e întru totul electoral, dar, după 
cum se va vedea, rezultatul nu se 
modifică cu nimic. 

In primul rând, am contopit 
alegerile locale cu cele generale, 


pi 4 iz i i! 
4 4 

| N | 4 Ş W 

fa ş! 4 b D d 


— 


urmărind să elimin astfel cheltuielile 
de prisos. În acelaşi scop, am stabilit 
ca rezultatul alegerilor să fie decis 
într-un singur tur de scrutin. Astfel se 
vor economisi, la fiecare quadrenal 
(un cincinal mai scurt cu un an), 40 de 
miliarde lei (am luat în calcul şi inflaţia 
probabilă pe următoarele quadrenale). 

Legislativul l-am redus la o 
organizare unicamerală, fiecare judeţ 
al țării urmând să trimită un singur 
parlamentar, primul clasat în zona 
respectivă. La fel, am redus numărul 
consilierilor locali la trei, ştiind că 
“toate lucrurile bune sunt trei”. Se vor 
realiza economii de 850 miliarde lei 
per quadrenal. 

Ținând cont că programele 
politice nu au nici o importanţă şi că 
cetățenilor le e tot una dacă sunt 
conduşi de la Moscova şi Washington 
sau de la Washington şi Moscova, am 
mers cu planul meu mai departe. Vom 
scuti poporul de efortul de a mai vota, 
înființând o urnă, în care se vor 
introduce, în bile metalice (ca să reziste 
şi la alegerile viitoare), numele 
partidelor înscrise în competiţie. 
Partidul extras din umă îşi va mai 
trimite un reprezentant în legislativ 
(pentru consiliile locale se mai 
efectuează două extrageri). Se va 
proceda identic pentru fiecare judeţ, 
folosindu-se, evident, o singură urnă 
centrală, extragerea fiind televizată. În 
ce priveşte alegerile prezidenţiale, se 
varenunța la listele de semnături pentru 
Susținerea candidaturii, fiind mai 
economică introducerea unor bile în 
plus, decât o întreagă armată purtând 
sumedenie de tabele asupra sa. 
Aplicând toate aceste măsuri, vom 
economisi încă 110 miliarde de lei. 

nsumând, rezultă un 
beneficiu de o mie de miliarde de lei la 
fiecare quadrenal. Aceşti bani ar putea 
fi investiţi, ceea ce ar însemna că i-am 
economisit degeaba, sau s-ar putea 
împărți poporului, acțiune cu mult mai 
utilă, căci cu ceva trebuie să se aleagă 
şi bietul elector. De la sine înțeles, 
banii se vor împărți doar cetățenilor cu 
drept de vot (aproximativ zece 
milioane). Astfel, la fiecare patru ani, 
electorul ar beneficia de o sută de mii 
de lei, bani cu care va chefui în ziua 
alegerilor, în timp de Televiziunea va 
prezenta, pentru fiecare judeţ, 
extragerile din urnă. Am omis 
economiile la hârtie, vopsele, pânză, 
lemn, etc., materii cărora le vom găsi 
alte utilizări, în folosul obşti, 

Desigur, nu am pretenţia de a 
fi creat un sistem perfect. Tocmai de 
aceea simt nevoia să mă adresez unor 
oameni inteligenţi. Cu Domnul 
Georgescu, devenit membru marcant 
al unui puternic partid politic (de 
stânga, fireşte, ca orice partid), nu am 
putut colabora. De când i-am expus 
planul meu, îl întâlnesc mult mai rar. 
Uneori, am chiar impresia că mă 
ocoleşte. 

IOAN USCA 


"a 





PAG. 8 NR. 8/68 August '96 


Și DES pi 7 - 


- a 


N, Pi, PI 
î NL A, S 


. ai ai | 
[| 





. 
- 

3 
% Po 
- 4 
. _ 


, me rm _ 
A fefte 


Vaal iat) d 7 
- = _., 


Sp 
VA 


E SA A: 
L > 


Li E 4 


pa 5 - A 
19 
| DĂ [sp 
.. 
Lă - 
ez ca  i  (v / ! > 
ae ps i .. | 
(od at N 
ş = 
-j - Lai ja” 
L A „ ul ăi 
LL %.. g 
DE v, & 
ş E | 
Li A ” 
3 
Vi 


j A LI ;) 
_ i ”, ra 
Lt RAT ccaa asi 
SL AO 


+ is 
prd Da i d- 
pi * 3 [4 = Fa ț 


AL 


E: OEI 
AA e 


N, 


ud . 


. 

E S-A 

) Li Le n finl0O. 
e,  oha 


Ei 
"EA pote sm 


E, 


LD 
Vii 
Li 


"g ! 


A Ta 


„„„Facem în cele ce urmează câteva 
considerațiuni asupra sfințeniei şi răspunderilor 
preoţiei, sperând că dreptul de a le face nu va fi 
contestat celui care le semnează, pentru calitatea lui de 
mirean. Socotesc chiar că este necesar ca preotul să 
cunoscă părerea, sentimentul, dezideratele 
credincioşilor despre lucrul său, fie părerea lor bună 
sau rea, întemeiată sau neîntemeiată. 

In această calitate de credincios, observator şi 
cunoscător de aproape al vieţii bisericeşti şi al activității 
preoțeşti, comunic în paginile ce urmează câteva gânduri 
- în parte constatări, în parte dorinţe - privind înalta şi 
sacra misiune preoțească.[...] 

Elogiul preoţiei l-au făcut unii mari Părinţi 
bisericeşti, în scrieri pastorale cunoscute !; se face în 
tratate teologice şi în cărţile de slujbă, se face mai ales 
în cuvintele cele de la începutul Bisericii, ale 
Mântuitorului şi ale Sf. Apostoli.[...] 

Elogiul preoţiei se face continuu, prin sacrul 
ei oficiu, prin puterea şi chemarea ei, care vin de 
dincolo de om, prin necesitatea şi prin binecuvântatele 
ei efecte în viața noastră religioasă-morală; se face prin 
esența ei dumnezeiască, prin consubstanțialitatea ei cu 
Biserica, cu sfânta instituție a mântuirii oamenilor, 
prin afinitatea şi prin legătura ei directă cu opera 
marelui Preot lisus Hristos şi a sfinţilor Lui apostoli, 
primii Lui slujitori. Biserica este opera şi trupul lui 
lisus Hristos în lume, între noi, în noi; preoția este 
organul prin care se face actual, activ, simţit, luminător, 
sfințitor şi roditor harul dumnezeiesc acordat Bisericii. 
Preotul săvârşeşte lucrul lui Dumnezeu; preoţia este 
acest lucru al lui Dumnezeu săvârşit de om cu puterea 
lui Dumnezeu, este prezenţă a voii, a sfințeniei şi a 
puterii dumnezeieşti între noi, prin omul învestit cu 
harul lui Dumnezeu. Preotul este astfel împuternicitul 
lui Dumnezeu faţă de noi, este - cum îl numeşte Sf. 
Apostol Pavel -“omul lui Dumnezeu” (/ 7imotei6,11). 

Când lisus Hristos Mântuitorul a promis 
asistența Sasfinţilor apostoli, apromis-o prin ei tuturor 
slujitorilor Săi în Biserica Sa; când lisus Hristos 
Mântuitorul a întărit pe Apostolii Săi cu putere de sus, 
a întărit prin ei pe toți slujitorii Săi în Biserica Sa; când 
lisus Hristos trimis pe Ucenicii Săi să propovăduiască 
în toată lumea cuvântul Lui, să înveţe şi să boteze 
popoarele, a dat prin ei acest mandat tuturor slujitorilor 
Săi; când lisus Hristos a cerut Apostolilor Săi să 
săvârşească Sfânta Cină a jertfei euharistice, a cerut-o 
tuturor slujitorilor Sâi, până la sfârşitul veacurilor. 


]. Sf. Grigore de Nazianz, Cuvânt II Apologetic despre fuga sa; 
SI. loan Gură de Aur, Despre Preoţie, Sf. Ambrozie, De o/ficiis 
ministrorum, St. Grigorie cel Mare (Dialogul), Liber regulae 
pastoralis. Eustațiu al Tesalonicului (sec. XII), a scris Către cei 
care se supără că preotul este numit părinte. 





PUNCTE CARDINALE 


SFINȚENIA ȘI 









N! pe ec ce 77 Si 
[sie RĂSPUNDERILE PREOŢIEI 
Pai zii > 





ntre 1959 şi 1964 a fost vârât în închisoare 
îndepărtat de la catedră). | 






+ 









Arhiepiscopul Clujului. 







oarecum redundante. 







amenința țara. 





Preoția este prelungirea şi perpetuarea misiunii 
sfinților apostoli în lume, este un mandat încredințat de 
Mântuitorul slujitorilor Săi din toate timpurile. Mai 
mult, preoția este într-un fel continuarea de către oameni 
a slujirii lui lisus Hristos Însuşi, pentru mântuirea lumii. 
Preoția este lucrare din lucrarea lui Hristos, putere din 
puterea lui Hristos, cuvânt din cuvântul lui Hristos, 
chemare din chemarea lui Hristos. Ca misiune şi putere 
de la Hristos, preoția este un miracol permanent în sânul 
Bisericii. 

Preoțţia s-a bucurat de cinste în toate timpurile 
şi în toate religiile. Popoarele păgâne - culte sau inculte 
- au respectat în preoții lor- în chipul lor superstițios - pe 
inițiaţii în tainele cerului, sacrificatorii, îmblânzitorii 
zeilor, uneori o castă sau o categorie deosebită de ceilalți 
oameni. Poporul iudeu a respectat în preoţii săi pe 
împlinitorii rânduielilor Legii pentru slujirea lui 
Dumnezeu şi pentru iertarea poporului; ei formau în 
sânul lui un trib aparte (Levi), iar faptul că jertfele nu se 
puteau aduce decât la templul unic din lerusalim, creştea 
prestigiul locului şi al oficiului lor. 

Dar ce însemna preoția veche, chiar cea iudaică, 
față de sacerdoțiul creştin, ca apostolat? Este oare un 
oficiu omenesc, o funcţiune de trib sau de stat, o tradiţie 
de familie, o însărcinare împreunată cu ritualismul, cu 
formaţionalismul şi superstiția? Ea nu era nici har 
dumnezeiesc, nici apostolat în lume. Nici situația 
privilegiată a castei preoțeşti, nici autoritatea sacerdoților 
de slujitori ai statului, nici faptul că împăratul roman 
însuşi era pontif, pontif suprem, nici prestigiul religios 
ce-l dau misterele oficianţilor lor, nu puteau să facă din 
preoție ceea ce a făcut [isus Hristos: slujirea lui Dumnezeu 
în duhul şi adevărul religiei revelate a mântuirii, cu 
puterea harului divin. 

Intre preoţia antecreştină şi preoția creştină 
este distanța şi deosebirea dintre religiile naturale 
omeneşti, denaturate, degenerate, coborâte la nivelul 
superstiției păgâne sau al formalismului iudaic, şi între 
sublima descoperire religioasă a Fiului lui Dumnezeu, 
deosebirea dintre o făclie ce pâlpâie în noapte şi soarele 
care luminează şi încălzeşte ziua, cu putere şi cu efecte 
incomparabile: deosebirea dintre lucrul şi puterea 
oamenilor şi lucrul şi puterea lui Dumnezeu, dintre o 
însărcinare omenească şi o misiune dumnezeiască, 
distanța dintre magie sau rit şi o taină sfântă. 

Nici un zeu sau semizeu, nici un întemeietor de 
religie sau legislator religios, nici un pon/ifex maximus, 
nici un om divinizat n-a exercitat şi n-a pilduit el însuşi 
sacerdoțiul, ca funcţiune şi ca misiune spirituală. Nu zeii 
oficiau sau învățau pe oameni preoția, nici măcar profetul 
şi primitorul Legii, Moise, nu era el însuşi preot. Singur 
lisus Hristos a exercitat preoţia, preoția cea nouă, ca har 
şi ca misiune dumnezeiască, preoţia ca un drept! şi ca un 
privilegiu al Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, 
preoţia ca mijlocire între Dumnezeu şi credincioşi, nu 
redusă la rit, nici doar la o anumită învățătură, ci preoția 
ca sfânt apostolat și slujire de la Dumnezeu la credinciâşi, 
ca mijloc al mântuirii credincioşilor din încredințarea 


„ TeodorM.Popescu (1893-1973)a fostunul dintre cei mai impo 
secol. A făcut studii teologice la Bucureşti, Athena, Leipzig şi Paris. 


rofesorla Chişinău şi Bucureşti. În anii războiului a fost decanal Facultății de Teologie din Bucureşti, | 
964 a) rat de regimul comunist (duba ce încă din 1948 fusese 


“Aavuto bogată activitate publicistică, în cea mai mare parte risipită | MR 
Dintre lucrările sale mai cunoscute (apărute în volume sau broşuri) menționăm: Divinşi uman la vechii. 
istorie a culturii (1926), eu Laue în AiMlenploa 
creştinismului (1927), Teologia ca ştiinţă (1937), Anticreştinismul comunist (1942). A fost coaut 
manualului de /storie bisericească a Lala (2 vol. -1956). Operă sa este astăzi în curs de reeditare. 
În 1995, la Editura “Credința Noastră” din Bucureşti ri “Tezaur Ortodox”), i-a apărut volumul 
Biserica mărturisitoare, culegere de studii şi articole (mai a 
şi Catolicism) realizată de Pr. llie Georgescu, cu un Cuvânt înainte de |.P.S. Bartolomeu Anania, 


istorici bisericeşti (1924), Istoria creştinismului ca 








rtanți teologi români ai acestui 
Nehirotonit, a funcționat ca 


pită prin periodicele vremii. 


es pe tema raporturilor dintre Ortodoxie 


În 1996, la Hallandale (Florida, S.U.A), d-l Traian Golea, neobositul editor de carte național- 
creştină, i-a scoș, într-o broşură, studiul pe care-l reproducem şi noi maijos: “Sfințenia şi răspunderile 
preoţiei” (datând din 1952). În acest Număr dăm prima parte a studiului, cealaltă urmând să apară în . 
Numărul dublu pe septembrie-octombrie. Am renunțat, din motive de spațiu, la câteva pasaje 


a Intenționăm, în Numerele următoare, să republicăm şi Anticreştinismul comunist- una dintre 
cele mai necruțătoare deconspirări (dinspre tabăra teologilor ortodocşi) a flagelului 


roşu ce ne 





lui Dumnezeu şi cu harul lui Dumnezeu. 

Preoția creştină vine din preoția lui lisus 
Hristos, face urmare preoţiei lui lisus Hristos, este un 
atribut al lui lisus Hristos, trecut de Hristos şi asupra 
slujitorilor Lui: este slujire din slujirea dumnezeiască 
a lui lisus Hristos. Aşa au înțeles-o, cunoscut-o şi 
prețuit-o creştinii dintru început. 

Când sfinții apostoli cereau credincioşilor din 
Ierusalim să aleagă “şapte bărbați cu nume bun, plini 
de Duhul Sfânt şi de înțelepciune” şi-i întăreau cu 
punerea mâinilor şi cu rugăciuni (Fapte 6,3.6); când 
hirotoneau preoți la fiecare Biserică, rugându-se pentru 
aceasta cu postire (Fapte 14,23); când socoteau pe 
episcopi “puşi de Duhul Sfânt” ca să păstorească 
Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele 
Său (Fapte 20,32), ei transmiteau chemarea şi puterea 
slujirii lui Hristos. 

„Când Sf. Clement Romanul deosebeşte pe 
cleric de “omul lumesc”, când Sf. Ignaţiu al Antiohiei 
cere creştinilor să se supună episcopului ca harului lui 
Dumnezeu, iar presbiterului ca Legii lui Hristos 
(Magnezieni I1.2), învățându-i că episcopul stă în fruntea 
Bisericii în locul sau în chipul lui Dumnezeu, iar 
preoții în locul sau în chipul colegiului. apostolilor 
(11,6), când cere să fie respectați diaconii ca lisus 
Hristos, colegiul preoţesc ca o adunarea lui Dumnezeu, 
iar episcopul ca unul care e chipul Tatălui (Zralieni 
111,1), când cereau să nu se facă nimic fără clerici căci 
fără ei nu există Biserică (111.7), Clement şi lenaţiu 
tălmăceau ini ci i tă 

iceau pentru creştini cinstea ŞI tâlcul sacru al 
preoţiei creştine, aşa cum în Biserica Ortodoxă au 
rămas de atunci până azi. 

„Nu este părinte sau scriitor bisericesc care să 
nu privească preoția la înaltul ei nivel de funcțiune 
dumnezeiască a Bisericii, de animatoare a trupului 
omenesc al Bisericii, de călăuză, de putere şi lumină 
conducătoare a ei. Sf. loan Gură de Aur îndeosebi, care 
a trăit şi a cinstit preoția cu o conştiinţă şi vrednicie 
excepționale, a văzut în ea o demnitate care le întrece 
pe toate celelalte, chiar şi slujirea îngerilor în ceruri 

| Aceasta fiind cinstea preoţiei, creştinii, ținând 
să primească Sfintele Taine din mâini curate les d 
la început ca păstori ii cei IESE 
credința şi virtuțile lor, i-au deosebit de ei 
ŞI Cu titlurile lor, ştiindu-i investiţi cu har dumnezeiesc 
şi socotindu-i părinţii lor duhovniceşti, Biserica a 
cinstit preoția nu numai în respectul şi dre turile pe 
care i le-a acordat, nu numai în ducii i fn 
privilegii, ci Şi în condiţiile, cerințele şi icre ce 
a pus asupra ei, precum şi în severitatea ŞI sancţiunile 
excepționale cu care a tratat-o din punct de vedere 
disciplinar. Pentru aceleaşi păcate, canoanele prevăd 


i regulă pedepse mai grave pentru clerici decât pentru 
aici, 


» Cu respectul 


| Păgânii înşişi au cunoscut importanța clerului 
creştin Și au manifestat în felul lor brutal, de prigonitori 
convingerea că păstorii creştini sunt temeiul organizaţiei 


Y 








Pr pe > 


> 
Lj 





-” 


bisericeşti, urmărindu-i pe ei cu preterință, 
sau uneori în mod exclusiv (ca Maximin 
Tracul). Împărații creştini au arătat respectul 
lor faţă de cler nu numai prin tot felul de 
mărturii de cinste, prin ajutoare, drepturi Şi 
unele privilegii, ci şi prin dorinţa lor de a se 
bucura €i înşişi, în Biserică, de unele onoruri 
şi titluri preoțeşti, ca şi prin supunerea lor 
puterii şi disciplinei bisericeşti. Constantin 
cel Mare socotea o cinste a se numi “episcop 
pentru cele dinafară” ale Bisericii. iar 
Justinian socotea slujba şi puterea imperială 
o supremă demnitate, ca şi arhieria, 
numindu-le pe amândouă “cele mai mari 
demnități”. 

Invăţată, instituită şi sfinţită de 
lisus Hristos, transmisă Bisericii prin sfinții 
apostoli, respectată de credincioşi ca o taină 
dumnezeiască, privită la înălțimea unei 
slujiri cereşti pe pământ, râvnită în cinstea 
ei chiar de împărați, temută şi atacată de 
către păgâni şi eretici, ca poziţia de 
rezistență a Bisericii, preoția a fost 
întotdeauna stâlpul şi puterea ei, condiţia 
existenței Bisericii. 2] 

In trupul mistic al lui lisus Hristos, 
care este Biserica şi în care toți creştinii 
sunt mădulare, clericii sunt cele esenţiale, 
vitale, indispensabile, fără de care trupul 
nu poate exista şi funcționa ca organism 
viu şi lucrător. În acest sens, este îndreptățită 
zicerea după care ei sunt numiţi Biserică, 
pentru că o comunitate bisericească poate 
să existe fără o sută sau fără o mie de 
credincioşi, dar nu poate să existe fără 
episcop sau fără preot; Dacă harul 
dumnezeiesc este principiul vieţii ei tainice, 
seva Bisericii, clerul este organul prin care 
ea circulă şi se comunică în trupul Bisericii, 
prin care se leagă cu izvorul şi cu temeiul 
ei, care este Dumnezeu. 

Biserica ființează şi se menţine 
prin preoție; prin preoţie este şi va fi lisus 
Hristos în mijlocul nostru, prin preoţie se 
însuşeşte cuvântul Lui, harul Lui, prin 
preoție devenim. mădulare ale: Bisericii, 
primim Sfintele ei Taine, sfintele ei mijloace 
şi făgăduințe de mântuire. Pe când, noi, 
ceilalți creştini, trăim în viața misterică şi 
harică a Bisericii un moment: momentul şi 
destinul nostru personal, limitat la un 
individ, clerul trăieşte viața milenară, 
neîntreruptă, nesecată a harului transmis, 
prin toți slujitorii, ca printr-un singur fir, de 
la Hristos prin Sfinții Apostoli, din episcop 
în episcopşi de la fiecare episcop la fiecare 
preot. 





Harul şi slujirea fiecărui preot se 
înşiră pe un lanț de aur, în care el este o 
verigă şi care leagă în Hristos pe toți clericii 
până la sfârşit, prin sacră şi neîntreruptă 
succesiune apostolică; o făclie nestinsă trece 
din mână în mână, de la primii până la 
ultimii lampadofori-ai lui lisus Hristos.,. 
Fiecare preot trăieşte şi lucrează în această 
succesiune. neîntreruptă, prezent în tot 
cursul ei; trăieşte şi lucrează sub specie 
aeternitatis.. Fireşte, toți creştinii trăiesc 
ideal din bogăţia vieţii harice, ce curge ca 
din nesecat izvor din puterea lui Dumnezeu, 
dar trăiesc fragmentar şi provizoriu; ei 
primesc, dar nu transmit har. Preotul 
primeşte şi comunică altora, din depozitul 
harului sacerdotal, care-i dă mai mult decât 
puterea de a se mântui el, ca unul: pe aceea 
de a se mântui prin el şi alţii. El trăieşte în 
legătură şi comuniune de har apostolic 
chemarea şi destinul tuturor slujitorilor lui 
Hristos, ba chiar pe al nostru, al celorlalți 
creştini, care suntem păstoriții lui, El trăieşte 
nu numâi viaţa să, ci și viața noastră, a 
comunităţii, a comunității lui. , 
Prin el se binecuvintează şi se 
sfințeşte viața noastră, de la naştere și de la 
baia Botezului şi până la rugăciunile de 
înmormântare a credinciosului. Noi suntem 
in gândul şi în rugăciunea lui de fiecare 
liturghie, de fiecare ierurghie, de fiecare zi, 
suntem prezenţi in fiecare cuvânt şi gest 


sacramentăl, în fiecare rugăciune făcută 
pentru pacea, sănătatea, ajutorul, 
iertarea şi mântuirea noastră, suntem 
în grija şi în bucuria lui de a se îndrepta 
şi izbăvi lumea, de ase realiza Biserica, 
împărăția lui Dumnezeu. 

“Fără aceştia nu există 
Biserică” - zicea Sf. Ignaţiu despre 
clerici, iar fără Biserică -adică fără 
preoți -nu se realizează opera mântuirii. 
Ea întrupează şi înfăptuieşte cuvântul 
lui. lisus Hristos, învățătura Lui, 
impărăţia Lui, o face realitate 
pământească, aduce harul, lumina şi 
binecuvântarea lui Dumnezeu în viaţa 
noastră, Confesiunile şi sectele 
protestante care au desființat preoția, 
au mutilat Biserica, au decapitat-o, au 
redus-o la un corp care nu mai este un 
organism întreg, la o comunitate din 
care lipseşte mădularul cel mai 
important şi care nu mai este o 
comunitate organică propriu zisă. 

Aceasta este greşeala 
fundamen-tală a tuturor organiza- 
țiunilor fără preoție. Orice explicație 
ar avea şi oricât de mare ar fi vina 
clerului însuşi în această negare a 
preoţiei, desclerizarea Bisericii este 
negarea unui har şi oficiu, pentru care 
Mântuitorul a voit şi Sfinţii Apostoli 
au creat un organ propriu şi 
indispensabil vieţii şi chemării Bisericii 
în lume, mandatar şi mijlocitor investit 
în chip special cu puteri de sus, element 
de bază al comunității, purtătorul de 
cuvânt şi interpretul lui Dumnezeu 
înaintea ei. 

Pe cât de mare este cinstea şi 
puterea preotului, în calitatea lui de om 
sfințit şi sfințitor, cap şi părinte al 
comunității creştine, plenipotențiar al 
lui Dumnezeu, pnevmatofor şi 
portdrapel al Bisericii, vehicul al 
harului. vestitor al cuvântului lui 
Dumnezeu, ziditor al Bisericii, pe cât 
de sfântă şi de sublimă slujirea lui, cu 
care întrece în vrednicie şi putere pe 
toți pământenii, pe atât de mare este 
răspunderea lui înaintea lui Dumnezeu 
şi a oamenilor pentru primirea şi 
purtarea cu cinste a sarcinii lui, pentru 
împlinirea cu scumpătate a datoriilor 
lui. 

"De pofteşte cinevaepiscopie, 
bun lucru doreşte”, scria Sf. Apostol 
Pavel lui Timotei (/7/ Timotei 3,1), luând 
cu aceasta prilej să enumere o serie de 
calități, cerute clericului, care fac din 
el un om “fără prihană”. Acest cuvânt 
revine sub condeiul apostolului, când 
vorbeşte despre vrednicia clericilor (Ti/ 
1, 6-9). După ce arată şi datoriile 
diferitelor categorii de credincioşi = 
bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri - 
apostolul cere episcopului să se arate 
pe sine pildă de fapte bune, de 
neschimbare în învățătură, de cuviință, 
de cuvânt sănătos, fără vină, “pentru ca 
cel potrivnic să se ruşineze, neavând 
de zis nimic rău de noi” (7i/ 2, 7-8; / 
Timotei 6,14). 

Intre vechile scrieri creştine, 
este una care e un comentar fidel şi 
stăruitor al acestor cuvinte apostolice 
despre vrednicia sacerdoțiului: 
Constituțiunile  (Aşezămintele) 
Apostolice ?, un adevărat cod al 
calităților şi datoriilor preoţeşti, 
Constituțiunile Apostolice exaltă pe de 
o parte cinstea cuvenită sacerdoțiului 
creștin, pe de alta accentuează 





2, Cartea ||: Despre episcopi, preoţi şi diaconi, 
(În Scrierile Părinților apostolici dimpreună 
cu Aşezămintele şi Canoanele Apostolice, 
vol, ÎI, trad, de Pr. loan Mihâlcescu, Econ. 
Matei Pâslaru şi Econ. Gr. N, Niţu, 1928, pp, 
| 5-85) 


PUNCTE CARDINALE 





răspunderile lui: “Socoteşte pe episcop ca. 
ținând locul lui Dumnezeu între oameni şi 
covârşind pe toți cei cu slujire şi cu cinste 
între ei” (II, XI), “ca judecând cu putere 
de la Dumnezeu” (II, XII) şi cere pentru el 
cel mai mare respect ce se poate acorda 
unui om, “Pe episcop sunteţi dator să-l 
iubiți ca pe părintele vostru, să vă temeţi 
de el ca de împărat şi să-l cinstiţi ca pe 
Domnul” (II, XXXIV). “El este căpetenia 
şi conducătorul vostru, el este împăratul 
şi stăpânitorul vostru, el este dumnezeul 
vostru pământesc care trebuie să se bucure 
de cinste din partea voastră, căci despre 
acesta şi despre cei asemenea lui vorbeşte 
Dumnezeu: «Eu am spus; dumnezei 
sunteți (Ps. 81,6) şi: «Pe dumnezei să nu- 
i vorbeşti de rău» (Exod 22,28), căci 
Episcopul, ca şi Dumnezeu, se cuvine să 
aibă întâietatea la respectul pe care trebuie 
să i-l dați, potrivit demnităţii lui, cu care 
stăpâneşte clerul şi predomneşte peste 
toți credincioşii. Diaconul să stea în 
preajma acestuia, ca Hristos lângă Tatăl... 
Şi preoții să fie socotiți de voi în chipul 
nostru, al Apostolilor: să vă fie învățători 
ai cunoştinței de Dumnezeu, deoarece şi 
Domnul, când ne-a trimis pe noi, ne-a 
spus: «Mergând, învățați toate neamurile, 
botezându-le înnumele Tatălui şi al Fiului - 
şi al Duhului Sfânt, învăţându-le să 
păzească toate câte am poruncit vouă»"” 
(II, XX VI).“Pe păstorul într-adevăr bun, 
laicul să-l cinstească, să-l iubească, să se 
teamă de el ca de părintele. ca de 
Dumnezeul, ca de stăpânul său, ca de 
arhiereul lui Dumnezeu, ca de învățătorul 
pietății, căci cine-l ascultă pe el, pe Hristos 
II ascultă şi cine se leapădă de el, de 
Hristos se leapădă şi cine nu primeşte pe 
Hristos, nu primeşte pe Dumnezeu şi Tatăl 
Său. «Cine, ascultă de voi, de Mine, 
ascultă, şi cine se leapădă de Mine se 
leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine» 
(Luca 10,16). 

Această cinste excepțională, 
arătată clerului de toate gradele, este 
împreunată cu excepționale datorii şi 
răspunderi: “De aceea, Episcope, sileşte- 


„te a fi curat în faptele tale, cunoscându-ți 


poziția şi vrednicia, ca-unul ce, ținând 
locul lui Dumnezeu între oameni. 
covârşeşti pe toți oamenii, pe preoți, pe 

împărați, pe domni, pe părinţi, pe fii şi pe 

toți cei care vă sunt deopotrivă supuşi” 

(LXI). 

. In cartea II, privitoare la cler, 
scrierea este un continuu imbold. spre 
înțelegerea şi împlinirea datoriei, potrivit 
cu misiunea şi cu cinstea sacerdotală şi 
totodată un îndemn la consecvență, un 
frâu şi un avertisment pentru cei care nu ar 
fi la înălțimea chemării preoțeşti. Citând 
cuvântul profetului Osea (4,9), după care 
“poporul va fi ca şi preotul”, scrierea 
aminteşte pilda Mântuitorului, care nu 
numai a învățat, ci a şi făcut: Cine va face 
şi va învăța, acela se va chema mare în 
împărăția lui Dumnezeu” (Matei 5,19%. 

Mai mult decât acestea şi de cât 
se poate spune în cărți întregi, spun 
cuvintele Mântuitorului către Apostolii 
Săi, cele mai mari şi de cinste care s-au 
adresat vreodată slujitorilor Lui: “Voi 
sunteți sarea pământului, iar dacă sarea 
se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu 
mai este bună, decât să fie aruncată afară 
şi călcată de oameni. Voi sunteți lumina 
lumii. Nu poate cetatea să se ascundă 
stând deasupra muntelui, nici nu aprind 
făclia şi o pun sub obroc, ci în sfeştnic, şi 
luminează tuturor celor ce sunt în casă. 
Aşa să lumineze lumina voastră înaintea 
oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele 
bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel 
din ceruri” (Matei 5, 13-16), 

În aceste cuvinte dumnezeieşti 
se cuprinde misiunea apostolică şi 
preoțească, cu cinstea şi cu răspunderea 








August'96 NR. 8/68 PAG. 9 





ei,caînnici o carte din câte s-au scris sau 
se mai pot scrie. Nu se poate închipui 
apostolat şi preoție fără deplină şi 
riguroasă consecvență, fără potrivire 
între lucru şi nume, între faptă şi cuvânt, 
între preotşi preoţie, între om şi chemare. 
Nici o îndeletnicire, nici o vrednicie, 
nici.o slujire nu angajează şi nu obligă 
ființa omului la conformitate între om.$ 
lucrarea sa, cât sacerdoţiul creştin. Se 
poate exercita cu succes o profesiune 
liberă, o meserie, se poate îndeplini mai 
mult sau mai puțin bine orice funcţiune; 
nu se poate însă săvârşi corect şi cu folos 
slujirea preoțească, fără identificarea 
preotului (ca om) cu datoria sa (ca 
misiune dumnezeiască). Există, de altfel, 
o morală şi o conştiinţă profesională 
pentru orice slujbă omenească, există cu 
atât mai mult pentru preoție şi cu atât 
mai înaltă, mai sfântă, mai 
constrângătoare, cu cât esența dumneze- 
iască a slujirii preoțești se deosebeşte de 
esența omenească a celorlalte slujiri. 
“Priceperea, talentul, 'îndemâ- 
narea pot să asigure succesul în orice 
altă slujire; nu-l pot asigura ele singure 
în preoție, Preoţia este mai întâi slujire 
cu sufletul; este atitudine interioară; este 
o convingere, o mărturisire, o, dedicare 
cu totul misiunii. În aceasta, calităţile 
fizice şi intelectuale ale omului nu pot 
niciodată să înlocuiască pe cele morale. 
Dimpotrivă, calitățile morale se cer în | 
mod obligatoriu şi necondiționat, oricâte 
ar fi celelalte însuşiri ale preotului..A 
cânta şi a citi frumos, a predica bine, a 
avea înfăţişare impunătoare, a se găsi cu 
credincioşii în raporturi corecte în formă, 
nu este destul pentru preot. El slujeşte 
nu numai cu cuvântul şi cu gesturile 
rituale; else judecă nu numai după forme 
şi aparențe; el slujeşte cu viața sa, cu 
inima sa, cu purtarea sa. A-şi ascunde 
slăbiciunile sau păcatele de ochii lumii, 
nu ajunge ;spre a avea. respectul ŞI 
ascultarea ei toată; preotul trebuie s-o 
edifice, prin exemplu, trebuie să fie 
neapărat pildă a celor ce învaţă, trebuie 
să predice şi cu fapta şi cu viața sa. 
Dacă preotul face! din. 
Evanghelie o simplă carte de ritual, din 
care doar citeşte pentru credincioşi 
pericopele indicate detipic (şi eventual 
leexplicăbine), credincioşiinu vor vedea 
în Evanghelie mai mult decât atât: -o 


„carte de slujbă, din 'care se fac citiri 


rituale şi &are se-sărută ca un obiect de 
cult, dar care nu pătrunde în credincios 
ŞI în viaţa lui pe calea sufletului, nu se 
„preface; în: gânduri, simţiri şi fapte 
creştine. [TO 90 Did 

a 44 1) i 


| IHo i i 


(va urma) 





n N a 














PAG. 10 NR. 8/68 August '96 


CAMARADERIEI 


“Bădia” Iordache Nicoară, 
asistent universitar, a fost una dintre 
cele mai alese figuri ale mişcării 
național-creştine a tineretului român 
din perioada interbelică. S-a numărat 
printre cei asasinați prin mitraliere 
în lagărul de la Miercurea-Ciuc, în 
cea mai sângeroasă noapte din istoria 
modernă a României: noaptea de 21 
spre 22 septembrie 1939, când au 
fost lichidaţi, din ordinul lui Carol 
II, aproape trei sute de legionari de 
petotcuprinsul țării, făcând parte cu 
toții din conducerea Mişcării (13 
din lagărul de la Râmnicu-Sărat, 44 
din lagărul de la Miercurea-Ciuc, 32 
din lagărul de la Vaslui, 7 din Spitalul 
Militar de la Braşov, iar peste 150 în 
diferite județe ale țării, conform 
ordinului de a fi executaţi câte trei 
din fiecare judeţ). 

Sora lui Iordache Nicoară - 
Marieta Nicoară, vestita Maică 
Mihaela de la Vladimireşti - avea să 
fie martirizată mai târziu în 
închisorile comuniste (a se vedea 
Ana-Maria Marin, “Patimile Maicii 
Mihaela”, în “Puncte Cardinale”, 
anul II, nr. 5/17, mai 1992, pp. 6-7). 

E greu de stabilit data la 
care Iordache Nicoară a aşternut pe 
hârtie rândurile pe care le publicăm 
mai jos. Le reproducem dintr-o 
broşură scoasă în 1942 (la aproape 
trei ani de la moartea autorului), în 
seria “Azur şi oțel” (unde se află 
însoțite de o scurtă prezentare 
semnată de C. Pârlea). Textul mai 
apăruse în ziarul “Drapelul”, nr. 11 

şi 12/1942. 

Vedem în Imn Camaraderiei în 
primul rând un document psihologic, 
care aruncă lumină asupra spiritului 
unei întregi generaţii. E în el o raină 
a unității prin iubire pe care noi 
părem a fi pierdut-o, pe măsură ce 
ne-am îndepărtat de cele două 
temeiuri ale ei: Dumnezeu şi 
Neamul. 

Imn Camaraderiei este, 
dincolo de orice contingență politică, 
o mărturie de creştinism viu, o 
expresie emoţionantă a bucuriei de a 
fi laolaltă şi de a arde sufleteşte pe 
altarul aceluiași ideal. Cu cât ne 
simțim mai străini de aceste rânduri, 
cu atât trebuie să ne întrebăm mai 
abitir asupra pustiirii noastre 
sufleteşti, în mijlocul unei lumi care 
“nu mai are nimic sfânt”... 

R.C. 


Oamenii trebuie imvățaţi să iubească. Să 
iubească larg, cu acea respiraţie proprie 
lumilor lui Dumnezeu. 

Trebuie învățați să iubească aşa 
cum Îi înveţi să scrie, aşa cum ii înveţi istorie, 
așa cum Îi înveţi să înoate, cum îl înveţi să 
cânte sau să se închine. 

Trebuie puşi să facă acest exercițiu 
zilnic, ca să-l învețe, aşa cum Învață alte 
lucruri pe care le cere viața de la ei şi care 
trec in deprinderi, devin organice. 

Trebuie educați să simtă şi deci să 
la față de omul lui Dumnezeu atitudinea 
aceea de incantaţie, de îmbrăţişare nevăzută, 


şi de contopire, pe care insul o ia neforțat în 
fața unui peisaj natural, plin de soare, sau în 
fața mării, frământate şi chinuite 

Trebuie îvățaţi să se coboare din 
nou în lumea aceea de taină, despre care 
cuvintele nu pol povesti nimic, înacele ținuturi 
insesizabile, în care se pot arunca punți de 
aur, grele, de la suflet la suflet! 

Trebuie învăţaţi să se lepede de 
însingurare şi să purifice, prin renunțare la 
orgolii şi răutăți, atmosfera de lumină în 
care să vâslească sufletele lor. 

Trebuie puşi să cucerească, prin 
exerciţiu zilnic, prin totala lepădare de sine, 
acea stare de conştiinţă şi de suflet, care se 
numeşte cuprinzător: Capacitate de dragoste. 

Cineva din lumea românească a 
iubit din nou acest comandament 
dumnezeiesc, care se pune neamului nostru. 
Prin el, avem azi certitudinea copleșitoare 
că această ardere extatică în dragoste, 
care-ţi dă senzaţia de zbor, este punct de 
plecare şi țintă supremăa omului pe pămânl. 
E singura cale de izbăvire, atât în lumea de 
aici, cât şi în lumea de apoi. De aceea omul 
acestaa început lucrul inimii lui cu un îndemn 
scos din experiență sufletească proprie: 

“Unde sunteți strânşi trei, trăiţi ca 
fraţii între voi. Unire şi iar unire. 

Sacrifică tot, calcă-te în picioare, 
cu toate pofiele şi cu tot egoismul din tine, 
pentru această unire. Ea, unitatea, ne va da 
biruința. Cine este contra unităţii, estecontra 
biruinței. 

Nu-ţi vorbi de rău camarazii. Nu-i 
pări. Nu şopti la ureche şi nu lăsa să ţi se 
şoplească. 

În singurătatea ta roagă-te lui 
Dumnezeu, în numele morților noştri, pentru 
ca să ne ajute să suferim toate loviturile, 
până la capătul lor, până la marea înviere şi 
biruință a neamului românesc”. 

De aici seridică azi, din acest cald 
rotund şi tunător îndemn, o lume nouă, 
unitară, care îmaţă să facă acest exercițiu al 
dragostei, arcuită înlăcrămat peste jertfe, 
într-o feroare mistică, cântând cu ochii 
ridicați spre cer. 

Cine poposeşte în mijlocul lumii 
acesteia, întâlneşte încuprinsulei un fenomen 
pe cât de nepipăibil, pe cât de necuprins în 

forme, pe atât de viu şi de adâncit în temeiul 
acestei lumi ce se cristalizează în forme pure 
din imaginea vieţii româneşti: Duhul 
Camaraderiei, cu toate fațetele lui 

Un sentiment care se întregeşte, 
întinzându-se spre cele mai îndepărtate 
margini şi crescând din dragoste ca un crin 
din lumină. Cine nua simţit adiindu-i fruntea 
cu O boare sfinţită, susurându-i în sânge ca 
o melodie nepământeană, acela a ratat o 
mare bucurie şi nu a ajuns la miezul trăirii 
româneşti. 

Concrescut într-o substanță 
nevăzută, sentimentul acesta al caramaderiei 
Îşi are totuşi expresia lui exterioară, faţa lui 
văzută. lată: se întâlnesc doi inşi din această 
lume. Două mâini se ridică. Ochii înoată şi 
ard într-o lumină pornită din lăuntru. Două 
zâmbete se rup din lumea unor certitudini, 
din care nu se împărtăşesc decât el. Două 
mâini se strâng cu căldură, cu senzaţia 
contopirii apelor în limanuri. 


PUNCTE CARDINALE 






Aceasta-i fața nevăzută. Dincolo 
de ea incepe orchestraţia sublimă. Cadenţa 
e desăvârşită. Acest legământ comun e 
deajuns să le umple toată viaţa. Ei nu mai au 
legământ inapoi, intr-o lume personală 
Privelişti vechi, proprii, au adormit. Nici o 
privelişte din altă lume decăt aceasta nu-i 
mai leagă, Ei privesc numai înainte, într-o 
puritate de sentiment care-i infăşoară total, 
punându-i intr-o rezonanţă desăvârşită 

Cine ştie ceva fi mâine? Caoricare, 
fe gândeşti că s-ar putea să dormi îmbrățișat 
sub tăria românească, îmbrățişare de somn 
şi vis prelungit peste veacuri 

Cine ştie ce trudă prelungită îi 
aşteaptă, din ce ciutură de răscruce vor bea 
împreună, pece linie de atac vor muricântând 
pentru România adevărată” Și-şi vor surăde, 
ca şi acum, când se intâlnesc sub cerul 
Moldovei într-un sat neştiul, sus în culmea 
Mestecănişului, în Dobrogea lui Mircea, sau 
în Orheiul Basarabiei 

Toate dorurile şi visele lor s-aştern 
inainte sub pecetea visului cel mare: 
Dumnezeu şi Neamul. O senzaţie de trăire 
mai deplină nu se poate decăt această irizată 
lumină a dragostei, inundând din cerul 
camaraderiei. 

Există o voluptate în acest 
sentiment. El iți dă o stare interioară de 
vibraţie, pe care n-o poţi împărtăşi deplin 
nimănui, un soi de euforie proprie, dacă i se 
poate spune aşa, sub imperiul căreia toate 
bunurile imediate ale pământului îşi pierd 
categoric valoarea față de fericirea imensă 
pe care ţi-o procură sentimentul dăinuirii 
pentru toți. 

Pentru cei mulți, rămaşi până acum 
în afară şi care nu îşi pot explica fenomenul 
repetatelor biruinţi, misterul care-i poartă 
spre jertfă şi spre moarte pe oamenii lumii 
acesteia, dezlegarea stă în putinţa apropierii 
de această comuniune spirituală sprijinită 
pe dragoste şijertfă. Virtuţile acestea exersate 
I-au ars şi i-au curățat... O înaltă Simţire a 
pus stăpânire pe suflete. Sentimentul onoarei 
creşte viforos sub soarele camaraderiei. 
Preocupările materialiste, răvaşurile înutile. 
pofta de câştig iefiin, patima unui trai 
îmbuibat, toate dispar sub zodia ei, iar un 
dor de dăruire totală se înscăunează stăpân 
şi Domn peste sufletele tuturor. 

Sentimentul acela de însingurare, 
deprimant, bolnăvicios, sterp, caracteristic 
celor ce au căutat împlinire în bucuriile 
pământeşti ale cărnii, nu mai încearcă pe 
nimeni, dacă a intrat sub zodia legămintelor 
NOI. | 

Lângă tine cântă cutremurător 
camarazii, camaradele în dreaptaşi instânga, 
înainte, înapoi, simţi umerii lor, bloc, păşind 
spre un destin de ispaşă şi de lumină, spre 
certitudine, spre o țară nouă, cu aureolă pe 
frunte, spre împăcări şi armonii 

Prin inimile lor, prin inimata, trece 
venind din adâncimi de veleaturi unda 
înduioşată a tuturor jertfiților pentru 
Dumnezeu, pentru dreptate, pentru neam. 
Aceeaşi undă domnească largă, rotundă, pe 
creasta căreia au tremurat inimile Moților 
lui Horia şi-ai lui lancu, inimile oştenilor de 
credință ai lui lon Vodă, inimile pandurilor 
lui Tudor, şi care va trece dureros de dulce 
mai departe, în veacurile ce vin, prin inimile 
altor fericiți. Unda destinului unui neam 
care poartă acum înproraei lagunara floare 
albă a camaraderiei. 

Cineva a avul puterea să-i învețe pe 
români să iubescă Subochii lui creşte acum, 
din cerul tuturor primăverilor trecute şi 
viitoare, o lume limpede ca lumina munţilor 
după ploaie. N 


lordache NICOARĂ 


Pe 3-3 


În ziua de 9 august 1996, 
la Minchen, după o lungă 
suferință, s-a stins din viața 
aceasta camaradul lon 
Pantazi, una dintre figurile 
cele mai prestante ale exilului 
românesc din Germania, 
autorul zguduitorului memo- 
rial intitulat Am trecutprin lad 
(vol. 1: 1940-1964; vol. II: 1964- 


1988), întemeietorul şi 
directorul publicaţiei 
“Stindardul Românilor” 


(începând din 1985). 

lon Pantazi se născuse 
la Bucureşti, în 1920. În 1940 
absolvise Liceul Militar, iar în 
1942, Şcoala Militară Ofițeri 
de Cavalerie, plecând pe front 
la 1 iunie 1942, în Reg. 9 
Roşiori, de unde se întorsese 
în 1946 cu numeroase 
decorații: Coroana României, 
Steaua României, Crucea de 
Fier, fiind şi Cavaler al 
Ordinului “Mihai Viteazul”. 

A executat 16 ani de 
închisoare sub comunişti. 
După eliberare (1 iunie 1964), 
a fost nevoit să lucreze ca 
miner şi maistru miner la 
hidrocentralele de pe Argeş, 
Lotru şi Someş. 

Bolnav şi permanent 
persecutat de regimul 
comunist, reuşeşte să se 
exileze în 1978, rămânând ca 
azilant politic la Minchen. În 
toată perioada exilului său a 
desfăşurato bogată activitate 
publicistică şi militantă, în 
numele lui Dumnezeu şi al 
Neamului Românesc... 

“Punctele Cardinale” au 
avut în lon Pantazi un 
colaborator şi un sprijinitor 
de nădejde, ani de-a rândul. 
Amintirea lui va rămâne 


“neştearsă în sufletele noastre. 


DUMNEZEU SĂ-L 
ODIHNEASCĂ ÎN CEATA 
DREPȚILOR SĂI. 








PUNCTE CARDINALE 





August'96 NR. 8/68 PAG. 1] 


LA 50 DE ANI DE LA GREVA STUDENTEASCĂ DIN 1946 


După 50 de ani, două pericole pot face ca 
greva studenţimii române din 1946 să nu fie privită 
cum a fost. 

Primul pericol e ca greva să fie catalogată 
simplist sau interesat, drept o ciocnire între două etnii: 
română şi maghiară, un fel de Tg.Mureş 1990. 
Confuzia e uşoară, pentru că aproape toți comuniştii 
din Cluj erau maghiari, care, desigur, nutreau scopuri 
iredentiste... N-a fost însă o ciocnire între două etnii 
pentru că: a) Steagul, sub care acționau atacatorii 
căminului “Avram lancu”, era al Partidului Comunist 
din România, atacul fiind plănuit şi dirijat de 
organizația locală a acestuia, în strânsă legătură cu 
C.C. din Bucureşti. La făurirea planului de răzbunare 
au luat parte şi câţiva români. b) De partea 
provocatorilor a trecut din primul moment conducerea 
comunistă a Universității (rectorul Emil Petrovici, 
decanii Daicovici, Kernbach, Şt. Goangă, etc.), 
ameninţându-i şi eliminându-i pe studenții grevişti. c) 
Poliţia din Cluj, în frunte cu vestitul călău al tineretului 
român, Crăciun, care aici şi-a făcut ucenicia, aresta 
studenții singuratici şi-i trimitea în dube la Turda. d) 
Din păcate şi armata, prin gen. Vasiliu Răşcanu, se 
afla tot de cealaltă parte a baricadei, înconjurând cu 
patrule cartierul universitar, apărând pe atacatori şi nu 
pe studenţi. e) Guvernul Petru Groza le patrona toate, 
neluând nici o măsură de aflare şi sancționare a celor 
vinovaţi, condamnându-i tot pe studenţi. Impotriva 
autorităților comuniste de toate nivelurile a fost greva, 
care a avut un caracter anticomunist şi antirevizionist. 

Al doilea pericol e ca greva să fie ruptă de 
contextul istoric. Ar fi cam aşa: Noi, studenţii clujeni, 
am manifestat de 10 mai 1946, alături de toată suflarea 
românească, am cântat, am ovaţionat, am rostit 
cuvântări mişcătoare sau poezii, ca bunăoară a poetului 
năsăudean Dale, de pe statuia lui Matei Corvin, ne-am 
bătut cu huliganii şi poliţia, am strigat: “Kali”, trei 
săptămâni a fost o continuă sărbătoare, nimeni n-a 
murit, apoi tot noi am încetat greva, fiecare s-a dus la 
ale sale, de soarta conducătorilor grevei nu ne-am mai 
interesat, pentru ca peste ani să ne aducem cu drag 
aminte ce frumos era pe vremea studenţiei! Mă rog, o 
ispravă studențească! - 

n acest context, o amintire. In 1976 eram la 
Securitatea din Bucureşti, condamnat încă la moarte. 
Sunt vizitat în camera de anchetă de un personaj 
foarte important (probabil procurorul Republicii, 
Ardeleanu), care mărturiseşte că şi el a fost grevist în 
1946. 
























Festivitățile prilejuite de 
inaugurarea noului mandat prezidențial al lui 
Boris Elţin nu s-au desfășurat, nici pe departe, 
cu pompa așteptată. Renunțareala spectacolul 
de grandoare și strălucire, propriu curților 
imperiale, pare să aibă explicaţii pe cât de 
simple. pe atât de plauzibile. 

De multă vreme problemele de sănătate ale 
primului personaj de la Kremlin nu mai 
reprezintă un secret sau o noutate pentru 


- Atunci de ce nu sunteţi aici, cu mine? - am 
întrebat eu. 

- Pentru că în România s-au schimbat multe de 
atunci - mi-a răspuns. | | 

- Din păcate, pentru unii ca mine - am zis - nu 
s-a schimbat nimic! i 

Oare un astfel de “grevist” ar avea ce aniversa? 
Ar fi ceva ca în viziunea raiului iehovist, unde leul se 
îmbrățişează cu mielul, sau ca la aniversarea Revoluţiei, 
unde ucigaşii depun coroane de flori pe mormintele 
victimelor lor! 

La aniversarea grevei, părintele Anania de 
atunci, azi episcopul Bartolomeu, îşi aminteşte că unii 
studenţi nu ovaţionau, fiind sigur legionari şi împotriva 
grevei. E nevoie de o lămurire chiar şi peste ani: toți 
studenţii au fost pentru grevă. De altfel, mulţi dintre 
conducătorii grevei, fruntaşi în Facultatea “Petru 
Maior”, erau legionari (Victor Gruiţă, Nosa, Petru 
Săbăduş, Ovidiu Cotruş, Oct. Scrob, Rednic, Riţiu). 
Legionarii n-au ovaţionat pentru că nu era stilul lor. În 
adunările lor nu se bătea din palme. Dar nu numai 
legionarii nu ovaţionau. Trebuie ştiut că jumătate din 
studenți veneau de pe câmpurile de luptă, purtau încă 
uniforme militare şi răni încă nu pe deplin vindecate, 
mulți trecuseră şi prin închisori. Aceştia, trecuţi prin 
atâtea, nu se puteau entuziasma la nişte vorbe, oricât de 
frumoase ar fi fost. Pentru cei ce aveau cât de cât o 
educație politică, situaţia țării era tragică, nu comică. 
Puteai umili Rectoratul, puteai învinge poliţia, dar 
regimul de la Bucureşti era la locul lui, Armata Roşie 
la câţiva paşi. Nu-l puteau socoti pe Lucrețiu Pătrăşcanu 
“patriot” şi să-l ovaţioneze, numai pentru că a rostit 
nişte vorbe fără acoperire: “Mai întâi sunt Român, şi 
apoi comunist”. Ca ministru al justiţiei, acesta 
condamnase zeci de generali români la moarte şi 
închisoare, iar procesul mareşalului Antonescu era 
încă proaspăt. O bună parte din studenții clujeni, ca de 
altfel din toată țara, erau angajaţi la ora aceea în planuri 
de rezistență anticomunistă mult mai serioase. În 
organizaţiile de luptă studenţeşti (indiferent ce nume 
purtau: **Sumane negre”, **Spic””, centre st. legionare, 
org. ale ofiţerilor activi sau deblocaţi) se urmărea o 
revigorare a virtuţilor româneşti, o unire a tuturor 
Românilor în jurul Regelui şi al lui luliu Maniu, un 
refuz de colaborare cu comuniştii, la oraşe şi sate, o 
rezistență sub toate formele, inclusiv armată, în munți. 
Pentru toţi aceştia, greva nu era un scop în sine, ci o 
etapă pregătitoare, în vederea unor lupte mai importante. 

Incetarea grevei s-a făcut la cererea conducerii 


Ei 


Li 


a Ă S a Ru Ă y 
— a + mu e sa et 


Au NL 


E 


i | 
: RD A ae 
CE PPE 
d | a Î p 
A 
[ ( 
NY, x 
A, N a 
52 4 Woa ti 
.—— Dă > = . 
E. et aa 


i + 


i 


Partidelor Naţional-Ţărănist, Liberal şi a Mişcării 
Legionare, pentru ca România să nu aibă de suferit la 
Conferinţa de Pace de la Paris, ce urma a începe 
curând. Unii conducători şi-au dat demisia, alţii şi-au 
dat consimțământul cu lacrimi în ochi. Spiritul grav al 
grevei a fost continuat apoi, de către o parte din 
studenți, în trei planuri: 

1) În închisori, pentru cei arestaţi în 1948 şi 
în anii următori şi condamnaţi în procese-mamut. 
Astfel, în Vinerea Mare din 1949, au fost condamnaţi 
la Cluj în jur de 400 studenți, între care şi 30 de 
studente, la mii de ani închisoare. Trebuie amintiţi, 
între ei, lon Bohotici, şeful Centrului st. legionar, 
Costache Oprişan, şeful Frăţiilor de Cruce, căpitanul 
Copotă, Aurel Vişovan, lon Gherasim, Riţiu din 
Săpânța, Balanişcu, fost elev de la Sighet, Alexi, 
Goţea şi Ilieş, poetul Dale, Maniu din Năsăud, pentru 
a nu aminti decât pe câţiva. Au fost şi două grupuri de 
fete, cu Aspazia Oțel şi Gica Popa, care mai trăiesc şi 
care atunci, prin atitudinea lor, şi-au pus în încurcătură 
judecătorii-călăi. Dintre aceşti tineri, cei mai mulţi şi- 
au lăsat trupurile la Piteşti, Gherla, Aiud, Jilava, la 
Canal şi în câte alte locuri ale gulagului românesc. 

2) Dintre studenţii scăpaţi de arestări, s-au 
recrutat luptătorii din diferiți munți ai României. 
Eugen Pintea şi Axente Păcurariu au căzut la Blaj, 
Popa Ştefan, Nicu Moldovan, Petru Săbăduş, Pavel 
Mârza au fost în M-ții Gălzii, Titus Onea la Muntele 
Mare, Marcel Cornea, Haşiu Laurean şi lon Ghiujdea 
în Munţii Făgăraşului. Nutrebuie uitate două studente 
clujene: Alexandrina Pop, ce cade rănită în Muntele 
Mare din Apuseni şi e ucisă în trenul morţii în 
închisoare, ca şi Alexandrina Teglaru, ce a luptat în 
M-ții Gălzii. 

3) O mică parte au reuşit să treacă granița, 
înfruntând închisorile titoiste. N-au plecat să se 
salveze, ci ca să continue lupta venind înapoi. Un fost 
elev al Sighetului, Juga, student la matematică, a fost 
împuşcat la granița italiană. lon Golea şi studentul 
ofițer Marc Sabiu se întorc în grupul de paraşutişti din 
1953, să continue sub altă formă Rezistenţa 
anticomunistă. 

Pentru toți aceştia, ca şi pentru alții ca ei, 
greva studențească din 1946, în adevăr frumoasă şi 
romantică, a fost numai o etapă în marea încleştare 
împotriva comunismului din anii următori, o verigă în 
marele lanţ al Rezistenței anticomuniste româneşti. 


lon GAVRILĂ OGORANU 


fete mac A ae ap 


cărări tainice, pot pătrunde, din ţările 
musulmane învecinate, arme şi muniții, 
echipament logistic de natură şi proveniență 
vanate, şi că, chiar în Ingușeţia învecinată, pot 
să funcționeze tabere de antrenament cecene 
sub nasul autorităţilor ruseşti! Tot aşa, în aceste 
circumstanțe, este de înțeles prezența în 
rândurile luptătorilor ceceni a unor voluntari 
din alte spaţii islamice în care armatele 
Kremlinului au adus moarte şi dezastru. Este 













































nimeni. Cu prilejul depunerii jurământului 
constituțional, prin intermediul televiziunii, a 
fost arătat lumii un preşedinte al Rusiei nu 
numai vizibil suferind, cu mişcări și gesturi 
nesigure, dar și complet epuizat. Preşedintele 
Boris Elțin, încă de la începutul noului său 
mandat, pare a se dovedi incapabil să facă faţă 
atât aparițiilor publice, cât și (mai ales) 

' îndatoririlor efective ale funcţiei prezidenţiale. 
La momentul reinvestirii sale cu mandatul de 
președinte al Federaţiei Ruse - cea mai întinsă 
alcătuire statală din lume -. Boris Elţin nu mai 
semăna deloc cu candidatul din recenta 
campanie electorală, gata să se dedea la 
spectacole ieftine. 

Modificările planurilor iniţiale privind 
sărbătorirea noului mandat prezidențial de la 
Kremlin se vor fi produs nu numai din cauza 
stării de sănătate a președintelui, ci și din 
cauza cursului evenimentelor din Cecenia şi a 

stării lucrurilor din armata nusă, a situaţiei din 
structurile de vârf miltare și politice ale Rusiei, 








parte a populaţiei din mica țară caucaziană, nu 
dau deloc semne de epuizare. Dimpotrivă, 
neînfricaţii ceceni se arată mereu mai proaspeţi 
și mai hotărâți în încleștarea cu Goliath-ul rus, 
Veştile privind miraculoasa “înviere din morţi” 
alui Djohar Dudaev și reapariția în came și oase 
a altora din locotenenții declaraţi morți, nu pot 
produce decât serioase preocupări și nelinişti la 
Moscova, Şi asta, cu atât mai mult cu cât o armată 
de luptători ceceni de patru până la şase mii de 
oameni dă dovadă de o asemenea mobilitate şi 
eficienţă încât, nedispunând nici de armament 
greu (în afara celui capturat ocazional de la 
invadatori) şi nici de flotă aeriană, reușește să dea 
lovituri uimitor deeficace'“mașinii de război” rusești, 

Succesele militare de la Groznii şi din 
imprejurimi, din prima parte a lunii august, au 
dovedit, conform declaraţiei unui comandant 
cecen, că pentru cucerirea capitalei Ceceniei 
sunt suficiente două ore! Dar nu pentru ruși, aşa 
cum afirma în decembrie 1994 fostul ministru 


Luptătorii ceceni, ca de altfel cea mai mare 





rusal Apărării, generalul Pavel Graciov, ci pentru 
cei ce-şi apără libertatea şi glia străbună. 

Este uimitor faptul că o mână de oameni, 
înarmaţi uşor, reuşeşte să distrugă mai multe 
coloane de blindate și să creeze mari probleme 
escadrilelor de avioane şi elicoptere ruseşti. Şi 
fac acest lucru de ani de zile, dovedind că marea 
şi putemica armie rusească poate fi obligată la 
defensivă şi că este neașteptat de vulnerabilă şi 
ineficientă. Așa cum recunoaște preşedintele 
Boris Elţin însuşi, armata Rusiei, în momentul 
de faţă, este devorată de corupție, Este şi aceasta 
cauză şi o explicaţie a insucceselor din Caucaz, 
Dar dacă se are în vedere faptul că luptătorii 
ceceni se bal acasă, în pământurile lor strămoşeşti, 
că în esență acțiunile lor sunt defensive, 
desfăşurate cu sprijinul efectiv al celei mai mari 
părți a populaţiei civile, și că, adesea, chiar 
autorități cecene formal pronuse colaborează cu 
luptătorii pentru neatârnare, înțelegerea 
succeselor lor nu-i greu de realizat. așa după cum 
nu-i greu de înțeles că, în Nordul Caucazului, pe 





imposibil de crezut căexemplul Afganistanului 
poate fi uitat. 

Rusia a dovedit, în multe părți şi cu multe 
alte prilejuri, că armatele sale sunt în măsură să 
transforme în deşerturi locurile prin care trec. 
Dar, la rândul lor, luptătorii ceceni dau dovadă 
de ceva mult mai semnificativ şi esenţial decât 
pot să cucerească şi să distrugă armatele 
invadatoare, copleşitoare numericeşte şi 
superioare în dotare tehnică: capacitatea lor 
uluitoare de luptă şi de sacrificiu, Moralul 
luptătorilor ceceni se dovedeşte inegalabil. Aşa 
se explică faptul că escadrile aeriene şi coloane 
de blindate se arată neputincioase în fața unor 
mici detașamente de viteji înarmaţi sumar, dar 
gata să lupte la ultima suflare. 

Lecţia cecenă merită a fi analizată şi insuşită. 
Agresorii, oricine ar fi ei şi oricât de bine 
înarmați, devin neputincioşi în fața acelor 
luptători pentru care credința neclintită în 
dreptatea cauzei lor se află mai presus de 
moarte. Nicolae POP 











PAG. 12 NR. 8/68 August '96 


TRAUVIUUDULU | 


PUNCTE CARDINALE 


“Eu nu Sunt cetățean american de religie mozaică. Eu sunt evreu. 


Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” 


; Rabinul Stephen S. Weise 





6. TENTAȚIA HELENISTĂ 


piritualitatea elenă nu a făcut nici un secret din 

orientarea sa “asistă” în relațiile dintre greci şi 

celelalte popoare; deo parte “grecii”, de cealaltă 

parte “barbarii”. Sensul “rasist” al cuvântului 

“barbar” este exprimat fără echivoc de Platon, 
care afirmă că barbarii sunt “din natură” duşmanii grecilor, 
Ideea va fi reluată de altfel şi de Aristotel, profesorul lui 
Alexandru, care îşi învaţă elevul că barbarii nu sunt numai 
barbari “*din natură”, ci şi sclavi “din natură”. 

Se pare însă că discipolul a rezistat cu tărie părerii 
maestrului său şi, în activitatea desfăşurată în calitatea sa de 
stăpânal lumii pe carea cucerit-o a căutat să împământenească 
un cu totul alt principiu: acela că, în realitate, nu există greci 
sau barbari “din natură”; devenim una sau alta “prin cultură”, 

ha Uriașul imperiu creat de Alexandru, care se 
întindea din Grecia până în inima Indiei, nu va dăinui după 
moartea sa, survenită în anul 323 î. Chr. De astfel prezisese 
această desfăşurare a evenimentelor, spunându-le generalilor 
săi: “Veţi celebra funerariile mele în sânge”. Au trebuit 
douăzeci de ani de războaie pentru a se instala o linişte 
relativă pe ruinele fostului imperiu şi a se strecura noi 
formaţiuni statale sub conducerea succesorilor săi, diadohii. 
Ceea ce însă va dăinui şi îşi va pune putemnic amprenta pe 
evoluţia ulterioară a lumii antice va fi ieşirea culturii helene 
din matca în care se ţinuse izolată până atunci. Alexandru a 
fost conştient de acest proces şi l-a încurajat cu perseverenţă, 
dorind să se ajungă la o contopire a popoarelor pe care le 
cucerise. A voit să realizeze concordia, mai mult chiar, 
fratemnitatea dintre greci şi barbari. Posteritatea i-a recunoscut 
acest merit şi i-a legat numele de zorile noii epoci de cultură 
ce se deschidea în lumea antică, helenismul. 

Dintre statele rezultate în urma descompunerii 
imperiului lui Alexandru cel Mare, două au avut o importanță 
deosebită, datorită atât stabilității de care s-au bucurat, cât şi 
longevităţii dinastiilor care le-au guvernat: Egiptul, sub 
dinastia Lagizilor (întemeiată de Ptolomeu 1 Soter) şi 
Babilonul, Media şi Persia, sub dinastia Seleucizilor 
(întemeiată de Seleukos | Nikator). Amândouă aceste regate 
au exercitat o putemnică influență asupra istoriei poporului 
evreu. 

= 

În organizarea administrativă în satrapii făcută 
de Alexandru cel Mare, ludeea a revenit lui Ptolemeu, astfel 
că, după dezagregarea imperiului, ea va intra în componența 
Regatului Lagid. Seleucizii nu au acceptat niciodată această 
hotărâre, dar ea se va impune în urma victoriei obținute pe 
câmpul de luptă de către Ptolemeu | împotriva lui Seleukos. 
Timp de peste un secol (312-198 î. Chr.), ludeea va face parte 
din Regatul Ptolemeilor. În toată această perioadă, 
comunitatea iudaică se va bucura de o largă autonomie, fiind 
obligată doar să plătească un tribut anual de opt mii de talanți. 

Conducerea efectivă a provinciei, atât cea 
administrativă, cât şi cea religioasă, era deținută de Marele 
Preot, cu reședința la Ierusalim. EI era ajutat în exercitarea 
atribuțiunilor sale de Sfatul Bătrânilor, instituția întemeiată 
de Ezdra şi confirmată ulterior de Neemia. Sfatul Bătrânilor, 
alcătuit din circa şaptezeci de membri recrutați dintre 

„conducătorii celor mai onorabile familii şi dintre cei mai 
importanți învăţaţi (soferim), îndeplinea atât funcția de 
Senat, cât şi pe cea de Curte Superioară de Justiţie, Hotărârile 
sale - Dibre Soferim- îşi păstrează, pentru iudaismul ortodox, 
valabilitatea până în ziua de astăzi. 

Intregul comportament al membrilor comunităţii 
era prescris şi supravegheat până în cele mai mici amănunte 
de Sfatul Bătrânilor, Accentul pus pe îndeplinirea cu stricteţe 
4 obligaţiilor.religioase impunea evreilor un stil de viață 
sobru, Distracţiile erau ingăduite doar într-o mică măsură. 
Căsătoriile cu neevrei nu erau permise, De asemenea, celibatul 
şi avortul. Consecința a fost creșterea numărului populaţiei 
evreieşti. În ciuda războaielor, a perioadelor de foamete și a 


/ 


altorcalamități naturale, populațiaevreiascăacrescut continuu. 
In Imperiul Roman, în timpul lui Cezar, ea ajunsese să 
depăşească cifra de şapte milioane. 

Dar ludeea făcea parte dintr-un regat în care, odată 
cu instalarea Lagizilor pe tronul faraonilor, s-au deschis larg 
porțile pătrunderii culturii şi spiritului helenismului. De Jur 
împrejurul ținutului locuit de evrei se găseau aşezări greceşti 
în care pulsa rafinamentul epicureic. În toate aceste aşezări 
funcționau instituții greceşti, temple unde eraucinstite zeitățile 
grecilor, şcoli, gimnazii şi academii unde se preda ştiinţa şi 
filozofia, unde literatura, cultul frumuseţii şi al plăcerii, 
cântecul şi dansul, băutura şi petrecerile, sportul, prostituția şi 
pederastia nu erau condamnate. Într-un cuvânt, unde domnea 
o atmosferă de libertinism care punea sub semnul întrebării 
toate comandamentele morale ce constituiau osatura 
spiritualității iudaice. 

In acest climat spiritual poluat, tineretul cultivat 
din sânul comunităţii iudaice a început să-i privească pe preoți 
ca pe nişte avari meschini care, propovăduind o moralitate 
severă, nu urmăreau de fapt, decât să se îmbogăţească; iar pe 
adepții lor evlavioşi, ca pe nişte naivi, incapabili să înțeleagă 
frumuseţea vieții. Pe aceeaşi traiectorie (de neglijarea valorilor 
autentic iudaice) s-au înscris, odată cu tineretul, evreii bogați 
şi evreii care reuşiseră să obțină funcții în aparatul de stat. Şi 
unii şi alții considerau că este mai distins să vorbeşti limba 
greacă, să trăieşti după modelul de viaţă al grecilor şi uneori 
chiar să practici cultul zeilor greci. 

Procesul de helenizare al iudeilor a fost mult mai 
intens în oraşele mari. In Alexandria, capitala regatului, se 
găsea o numeroasă comunitate iudaică, încă de la întemeierea 
aşezării. Aici s-a făcut traducerea Vechiului Testament din 
limba ebraică în limba greacă, traducerea numită a Celor 
Şaptezeci - Septuaginta. După tradiţia iudaică, Ptolomeu II 
Philadelphul (238-246) ar fi adunat şaptezeci de învățați şi 
le-ar fi cerut să traducă în grecește Scripturile lor. Dar aceasta 
nu este decât legendă. In realitate, traducerea a durat mult mai 
mult. Pentateuchul n-a fost terminat decât în secolul al III-lea, 
Profeţii şi Psalmii în secolul al II-lea, iar Ecleziastul aproape 
o sută de ani după Christos. Existența acestei traduceri indică 
însă că evreii erau foarte numeroşi în Egipt, iar mulți îşi 
uitaseră limba. 

| 

În fața primejdiei de a-şi pierde identitatea, sub 
acţiunea dizolvantă a helenismului, comunitatea iudaică a 
găsit în lăuntrul ei forța necesară de a-şi apăra valorile 
religioase. Evreii cucemici s-au grupat într-o asociaţie - 
chassidim-, propunându-şi să respingă orice influenţă străină. 
Probabil că tentativa “cucernicilor” de a impune comunității 
respectarea unui puritanism excesiv nu ar fi avut succes dacă 
regele seleucid Antiochos al IV-lea nu ar fi încercat să-i 
helenizeze pe evrei cu forța. 

În anul 198î. Chr. Antiochosal III-lea, supranumit 
cel Mare, îl învinge pe suveranul lagid Ptolemeu al IV-lea şi 
anexează ludeea Regatului Seleucid. Obosiţi pe povara fiscală 
egipteană, evreii l-au sprijinit pe Antiochos al III-lea în 
campania pe care acesta a purtat-o împotriva Egiptului şi au 
privit cucerirea Ierusalimului ca pe o eliberare. Bucuria lor a 
fost însă de scurtă durată. Urmașul lui Antiochos al III-lea, 
Antiochos al IV-lea, a văzut în noii supuşi o sursă nesecată de 
venituri. Având nevoie de mulţi bani pentru războaiele pe care 
intenţiona să le poarte, le-a pretins evreilor să predea statului 
O jumătate din recolta de cereale şi o treime din recolta de 
fructe, Și pentru a fi sigur că impozitele impuse vor fi plătite, 
l-a înlăturat din funcție pe Marele Preot, înlocuindu-l cu 
reprezentantul partidului helenizant = Iason = care avea drept 
țel introducerea instituţiilor grecești în ludeca. 

Cum însă lason nu s-a dovedit prea zelos în 
indeplinirea obligaţiilor pe care şi le asumase, a fost înlocuit 
cu Menelaos, care s-a dovedit mai slugamic decât predecesorul 
său, EI a decretat înlocuirea lui lahve, Dumnezeul evreilor, cu 






De ai cei Ai ui die 4 pp Pe a 

ao PD PP i EDEA Sl 

j a dr, €, Li 2 00I7eă = - Li A Li Li: 
i u Di a 
. ri „A LI N = = .-. a 

E | E uta 

J 9 "a i E - 

Ss : - 


d 
Li A PE n 
Ș ă ra ra 
4 Zn e 
n A - 
Li 
[i - Zi - - 
. $ d 
- £ Li F 
= = 
ă ; [i 
ă d d 
A 2 A 
DA, ? ă 
A 
4 
« 


Zeus, a vândut vasele din Templu (pentru a procura banii 
pentru plata impozitelor), iar în unele aşezări iudaice locuitorii 
au fost siliți să aducă jertfe zeităților păgâne. La Ierusalim a 
fost înființat un gimnaziu după modelul grecesc, unde tinerii 
trebuiau să ia parte, goi, la exercițiile sportive. Ingroziți de 
aceste schimbări şi conştienţi de faptul că prin ele era 
primejduită însăşi esența credinței lor, din ce în ce mai mulți 
evrei s-au alăturat sectei “cucernicilor'. 

Inanul 168 î.Chr., Antiochosal IV-lea întreprinde 
o campanie împotriva Egiptului, în care este înfrânt. Vestea 
înfrângerii soseşte la Ierusalim, completată însăcu informația 
neadevărată că printre cei căzuți pe câmpul de luptă se află 
şi regele. La primirea acestei veşti, evreii s-au răsculat. l-au 
masacrat pe toți conducătorii partidului helenizant şi au 
curățat Templul de tot ceea ce considerau a fi impuritate 
păgână. 

Aflând despre ceea ce se întâmplase în ludeea, 


Antiochos s-a îndreptat cu rămăşiţele armatei sale spre, 


Ierusalim, pentru a-i pedepsi pe evrei, pe care îi socotea 
vinovați de pierderea campaniei împotriva Egiptului. 
Răzbunarea sa a fost cruntă. Mii de evrei, bărbați, femei şi 
copii, au fost ucişi. Templul a fost jefuit, confiscându-se 
pentru tezaurul regal altarul de aur, vasele sfinte şi toate 
celelalte obiecte prețioase de cult. Menelaos a fost repus în 
funcție şi a ordonat helenizarea cu forța a tuturor evreilor. În 
templu a fost ridicat un nou altar în cinstea lui Zeus, iar 
jertfele rituale urmau să fie făcute cu carne de porc. A interzis 
ase mai ține Sabbatul, ca şi toate celelalte sărbători evreieşti, 
iar circumcizia a fost declarată drept crimă capitală. Pe tot 
întinsul ludeii, vechea religie şi practicarea ritualului iudaic 
au fost înlocuite cu ritualul grecesc, nerespectarea lui fiind 
sancționată prin pedeapsa cu moartea. Orice evreu care 
refuza să mănânce came de porc sau asupra căruia se găseau 
cărți iudaice era executat. Ierusalimul a fost dat pradă 
flăcărilor şi zidunle de apărare dărâmate, iar localnicii 
vânduți ca sclavi, în locul lor aducându-se populații de altă 
origine, pentru a coloniza oraşul. Pe muntele Sion a fost 
clădită o nouă cetate, în care a fost instalată o puternică 
gamizoană. 

Persecuţia devenea din ce în ce mai sălbatică. În 
toate timpurile şi în toate locurile a existat o minoritate care 
simte o supremă satisfacție persecutându-şi semenii. După 
ce au înlăturat din Ierusalim orice urmă de iudaism, agenții 
lui Antiochos s-au îndreptat, ca o flacără nimicitoare, spre 
fiecare orăşel sau sat locuit de evrei. Pretutindeni evreii erau 
puşi să aleagă între moarte şi recunoaşterea zeităților şi a 
cultului grecesc. Toate sinagogile şi şcolile iudaice au fost 
închise. Cine refuza să lucreze în ziua de Sabbat. era 
considerat instigator şi scos în afara legii. În zilele închinate 
lui Dionysos, tinerii evrei erau forțați, după obiceiul grecesc, 
să poarte ca podoabă ramuri de iederă şi să cânte cântece 
orpiastice închinate zeului. 

Mulţi dintre cei persecutați, așteptând să treacă 
furtuna, acceptau condițiile ce le erau impuse. Mulţi adulți 
preferau însă să se refugieze în munţi, trăind casălbăticiunile, 
dar respectând cu strictețe prescripţiile Legii. “Cucernicii” 
se găseau tot timpul printre aceşti credincioşi, povățuindu-i 
să reziste şi insuflându-le curaj. Din mijlocul lor va pomi 
mişcarea de resurecție religioasă şi națională relatată în 
Vechiul Testament, în cele trei cărți ale Macabeilor. 

Iudaismul, care până la dezlănţuirea persecuțiilor 
ordonate de Antiochos al IV-lea se păsea în pragul asimilării 
de câtre helenism, va regăsi resurse de vigoare pentru a-şi 
afirma cu hotărâre identitatea naţională şi religioasă. 


(Va urma) 
Gabniel CONSTANTINESCU 


N matei NR e e cca ee 


Îi De li 













Deşi nu a fost niciodată cetățean român, 
doctorul Constantin Hagi s-a considerat întotdeauna, 
după eliberarea din închisoare şi plecarea sa în Grecia, 
un exilat. 

Născut în munții Pindului, dintr-o familie de 
aromâni, la 23 aprilie 1921, Constantin Hagi a fost 
trimis de părintele său, gospodar cu oarecare dare de 
mână, să studieze Medicina în România. Dar, în timpul 
războiului din Grecia, familia sa îşi pierde averea 
(confiscată de statul grec), astfel că tânărul Constantin 
Hagi, rămânând fără nici un sprijin material, devine 
bursier al statului român. În această calitate a locuit, 
timp de cinci ani, la căminul mediciniştilor din Splaiul 
Independenței, integrându-se cu trup şi suflet grupului 
studenților naționalişti de aici. După 23 august 1944 a 
participat activ la toate manifestațiile şi acțiunile 
studenților români împotriva instaurării puterii 
comuniste. S-a remarcat în mod deosebit în ciocnirile 
care au avut loc în Piaţa Palatului, între manifestanți 
(în marea lor majoritate studenți şi elevi) şi aşa-zisele 
forțe de ordine, cu ocazia manifestaţiei regaliste din 8 
noiembrie 1945. După aceste evenimente a fost alungat 
din cămin, împreună cu alți studenți naţionalişti, de 
către studenții ““progresişti””, astfel că, în ultimul an 
de studii, a fost găzduit în locuinţa lui Nichifor Crainic 
(de către fiica acestuia, Nina Crainic). 

La terminarea facultăţii, în 1946, deşi ar fi 
putut să plece acasă, în Grecia, se hotărăşte, totuşi, să 
rămână în țară, căci simţea că aici îi este locul. În acest 
sens, face demersuri pentru a obține cetăţenia română 
şi pleacă ca medic de circă în comuna Baia din judeţul 
Constanța. Aici intră în legătură cu grupul de partizani 
condus de românul macedonean Gogu Puiu, care 
activa în munții Babadag. In iulie 1949, după ce acest 
grup a fost lichidat, a fost şi el arestat, sub acuzaţia că 
a dat asistență medicală unor partizani răniți în ciocnirile 
cu Securitatea. Datorită unui concurs de împrejurări, a 


PUNCTE CARDINALE 









Doctorul CONSTANTIN HAGI 


lucru i-a fost salutar, deoarece toți cei din lotul cu care 
a fost judecat şi care primiseră condamnări mai mari de 
15 ani (aproape o sută de oameni) au fost adunaţi 
ulterior de prin închisorile în care îşi ispăşeau pedeapsa, 
îmbarcaţi în faimosul “tren al morţii” şi lichidaţi prin 
împuşcare, pe undeva prin apropiere de Timişoara. 

Doctorul Constantin Hagi şi-a ispăşit 
condamnarea la Aiud, unde a dovedit un comportament 
exemplar, fapt pentru care a avut mult de suferit. În Aiud 
a devenit celebru în urma unei năzbâtii pe care numai 
unul ca el era în stare să o facă. Aflând că în spitalul 
închisorii este intemat, grav bolnav, cumnatul său, 
doctorul Stere Cepi, a simulat o criză de apendicită şi, 
în complicitate cu doctorul Petre Topa, aromân şi el, pe 
care îl cunoştea din timpul studenţiei (acesta fiind pe 
atunci medicul şef al Spitalului Floreasca), s-a lăsat 
operat numai pentru a-şi putea întâlni cumnatul! Această 
năzbăâtie era să-i fie fatală, deoarece serul cu care i-a fost 
făcută rahianestezia era alterat şi a fost la un pas de 
moarte. Datorită robusteţei sale, după zece zile de comă, 
a scăpat totuşi cu viață. 

S-a eliberat din închisoare în 1954, după 
expirarea pedepsei, numai cu câteva luni înainte de 
apariția decretului prin care erau amnistiaţi toți cetățenii 
străini, indiferent de condamnare. S-a stabilit la Braşov, 
unde avea rude (un frate şi o soră), lucrând un timp la un 
spital din. acest oraş. Nefiind, însă, dispus să facă 
compromisuri, a intrat repede în conflict cu autoritățile 


“FIGURI DIN. EXILUL. 









August '96 NR. 8/68 PAG. 13 










A 
[53 






“ atat > pui 
A Ma A 
ă . 
3 Pc „A 
x d Pe > 
N A Tai Dr pl 
au 32 4 Di 


4 i N ai o N e tu 





pentru a se specializa în radiologie, la şcoala renumitului 
doctor radiolog Chişleag, cu care a legat o strânsă şi 
trainică prietenie. După ce a terminat specializarea, 
s-a întors, cum spune el, “unde a mâncat lupul oaia” - 
la Constanţa. Neputându-se adapta, însă, rigorilor 
regimului comunist şi fiind permanent hărțuit de 
Securitate, care voia cu tot dinadinsul să facă din el un 
informator printre grecii şi aromânii de acolo, s-a 
hotărât, în cele din urmă, să emigreze. 

A reuşit să plece din ţară în 1958, cu câteva 
luni înainte de a se declanşa valul de arestări din acel 
an. De ar fi rămas în țară, cu siguranţă că ar fi fost din 
nou arestat. În Grecia, s-a stabilit la Veria, în Macedonia, 
unde şi-a deschis cabinet medical, devenind în scurt 
timp, datorită competenţei şi devotamentului său pentru 
oamenii aflaţi, în suferință, un medic. cunoscut şi 
apreciat. Cu timpul, şi-a făcut o situaţie materială 
înfloritoare, însă niciodată nu şi-a uitat ţara în care 
s-a desăvârşit ca om şi ca medic şi pentru care şi-a 
jertfit cei mai frumoşi ani ai tinereții sale. 

Începând din 1990, vine regulat aici unde a 
cunoscut împlinirea, pentru a-şi petrece vacanțele cu 
prietenii şi cu camarazii săi de suferință. “Vin cu 
plăcere şi cu drag aici -spunea el anul acesta, în iunie, 
foştilor colegi, pe care i-a întâlnit cu ocazia aniversării 
a 50 de ani de la absolvirea facultății - pentru că 
adevărata mea patrie este România”. 



























Puncte Cardinale 














> şi monstruozităţile Piteştiului. 






|” Jumal din prigoană, 
| Editura Venus,Bucureşti 
- Ştiinţa, Chişinău, 1996. 
| Gheorghe Stănescu se consideră, 
pe drept cuvânt, un om norocos pentru că a scăpat, printr-un concurs de împrejurări, de 
arestare în 1948. Căci, de ar fi fost arestat atunci, împreună cu lotul în care a fost condamnat 
în lipsă, cusiguranță că ar fi cunoscut, pe lângă experienţele care fac obiectul acestui Jurnal, 
Pentru a scrie acest./urnal la aproape 40 de ani de la consumarea evenimentelor pe 
care le relatează, autorul a fost nevoit să-şi retrăiască trecutul, cu tot cortegiul lui de orori, șă- 
şi recompună sentimentele şi, în general, toate stările sufleteşti de atunci. Demers anevoios 
şi dureros în acelaşi timp, dar asumat din capul locului, deoarece îşi deschide cartea cu un 
argument având ca motto un vers din Vergilius (Eneida, Cântul II): "Cu toate că sufletul meu 
se îngrozeşte să-şi aducă aminte şi fuge înapoi din fața durerii, voi începe”. Şi începe, 
cufundându-se, cum spune el în continuare, “scafandru în epavele memoriei”, scoțând la 
suprafață “imagini şi fapte zdrenţuite de timp şi colmatate de uitare, cu încrâncenarea 
redeschiderii unor răni aparent cicatrizate”. Scormonind astfel prin cotloanele memoriei, 
reuşeşte să refacă întreg itinerariul parcurs de la data arestării (16 februarie 1952) şi până la 
eliberare (26 decembrie 1955). Într-un timp relativ scurt (patru ani doar), Ghiţă Stănescu 
cunoaște toate ororile spațiului concentraţionar românesc: duritatea anchetelor de la Securitatea 
din Constanţa, regimul de exterminafe din lagărele de muncă forțată de la Canal (Peninsula 
- Valea Neagră) şi din minele de plumb de la Cavnic, singurătatea şi deznădejdiile din izolările 
de la Jilava, Aiud şi Gherla şi, în sfârşit, frământările sufleteşti din preajma unei eliberări 
incerte din penitenciarul de la laşi, Dar, mai presus de toate, în acest periplu al său, Gheorghe 
Stănescu cunoaşte oameni, oameni adevăraţi, de care îşi aduce cu venerație aminte: “În lumea 
'concentraționară românească am cunoscut secvențe dintr-un posibil filmal refuzului laşităţii, 
al demnității naţionale asumate, al tăriei morale; film cu multe personaje reale, memorabile 
- unele dintre ele adevărate modele de căutare a desăvârşirii umane, în condiţii atât de 
adverse”, Multora dintre aceste personaje reale el le schițează succint, dar convingător, 
portretul, pentru a fi cunoscuţi de posteritate așa cum au fost şi s-au comportat ei în acele 
vremuri de restriște. Redau la întâmplare un asemenea portret: “Cu ochii săi negri, inteligenţi 
şi pătrunzători, pe care chipul cu trăsături fine de bărbat frumos şi ars de soare îi fac şi mai 
expresivi, profesorul Grigore Zamfiroiu poartă în el o ardoare deosebită, scoasă la lumină de 
glasul blând, dar ferm și convingător, când prezintă o situaţie sau expune un punct de vedere, 
Combatant, ca ofiţer de rezervă, în U.R.5.S,, fost prizonier de război câţiva ani,... acest 
gorjean, cu severe principii etnice încorporate organic şi devenite natură şi substanță a sa, nu 
putea lipsi din pușcăria românească”, 
De fapt, dacă ar [i să caracterizâm acest Jurnal din prigoană al lui Gheorghe 
Stănescu, am spune că este o galerie de portrete în miniatură, de caractere ale unor 


personalităţi ale vieţii culturale, religioase sau politice românești, dar și (mal ales) ale unor. 


“anonimi de excepție” care au trecut prin închisorile comuniste. 





fost condamnat la doar cinci ani muncă silnică. Acest de aici, fiind nevoit să părăsescă oraşul. S-a dus la laşi, 


GheorgheSTĂNESCU, 





Dumitru Gh. BORDEIANU, 
„Mărturisiri din mlaştina disperării, 

Vol. 1 -“Piteşti”, Vol. II -“Gherla”, Editura Gama, Bucureşti, 1995. 

“Aceste lucruri le scriu în frica lui Dumnezeu, în care cred nelimitat, deoarece numai 
EI ştie că, ceea ce mărturisesc, este adevărat”. Cu această precizare îşi începe Dumitru Gh. 
Bordeianu relatările despre ceea ce s-a întâmplat în timpul reeducărilor de la Piteşti şi Gherla. 
Desigur, au mai scris şi alții despre aceste adevărate temple ale Satanei Şi despre sacerdoții 
care au oficiat în ele, însă majoritatea acestor Scrieri aparțin unor oameni care nu au trecut 


“efectiv pe acolo, ci cunosc fenomenul din relatările altora. Cartea lui Dumitru Bacu, cel dintâi 


document de referință asupra Piteștiului, a fost scrisă după mărturii individuale ale unor 
pătimitori, culese de autor încă din timpul detenției (Dumitru Bacu a fost el însuşi deținut 
politic), iar cea a lui Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, se bazează, de asemenea, tot pe astfel 
de mărturii (cuprinse în dosarul pus lui la dispoziţie de regretatul Ovidiu Cotruş). 

Există, totuşi, şi unele mărturii directe, scrise sau relatate de chiar victimele acestui 
diabolic experiment: -de exemplu, cartea lui G. Dumitrescu, Demascarea, apărută la 
Minchen în 1978, sau alte câteva referiri tangențiale la acest fenomen, referiri făcute, însă, 
în alte contexte. Nici una dintre aceste scrieri nu reuşeşte însă să ne dea o imagine integrală, 
o privire de ansamblu asupra fenomenului, aşa cum o face Dumitru Bordeianu în cele două 
volume ale sale. Moe ae SA 

Scrisă târziu, când amintirile s-au sedimentat ŞI sentimentele s-au limpezit, cartea 
lui Dumitru Bordeianu nu este literatură, ci doar mărturisire. “A nu fabula” este grija lui de 
căpetenie. ““Mărturisirile acestea nu au pretenţia unei scrieri literare... Conştiinţa mea şi 
sufletele celor plecaţi dintre noi m-au îndemnat să Scriu, să scriu tot, aşa cum a fost - cine a 
condus, cine sunt vinovaţii (care au fost convinşi că nu vor răspunde de faptele lor), cine a 
executat planul, cine au fost cei înşelaţi şi cine au fostvictimele acestei nemaiîntâlnite drame”. 
Făcând parte din grupul celor consideraţi mistici, autorul a avut tristul privilegiu dea fi victimă 
şi martor al acestei cumplite drame încă de la declanşarea ei, în decembrie 1949, şi până la 
încetarea demascărilor, în august 1952. Neconsiderându-se nici un moment un martor 
inocent ('a avut şi el căderile şi îndoielile lui, pe care le recunoaşte cu obiectivitate şi cu 
umilinţă creştină), Dumitru Bordeianu redă cu luciditate ŞI fără resentimente întregul film al 
reeducării: metodele întrebuințate, dezumanizarea şi bestialitatea călăilor, rezistența şi 
căderile victimelor, lepădările şi apostaziile unora, dar şi încăpăţânarea de a rezista a altora 
(e drept, din ce în ce mai puţini pe măsură ce timpul trecea), | 

Pe lângă toate acestea, el face interesante consideraţii în legătură cu pregătirea 
acestei acțiuni în penitenciarul de la Suceava, unde s-au pus bazele O.D.C.C.-ului (Organizația 
Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste), precum şi în legătură cu rolul jucat în desfăşurarea ei 
de administraţia închisorilor respective (Piteşti şi Gherla) Şi de ofițeri superiori din cadrul 
MAL. (Nicolski, Zeller, Jianu, Dulgheru etc.), care au dirijat-o şi supravegheat-o din umbră. 

Fiind făcute de un om care a trăit pe viu experienţele respective, aceste mărturisiri 
vor rămâne fundamentale pentru explicarea și înțelegerea acestui diabolic experiment. 


= 


Demostene ANDRONESCU 









PAG. 14 NR. 8/68 August '96 










Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii 
Ortodoxe Române ne oferă o utilă reeditare: 
Problema răului la Fericitul Augustin de 
Prof. Dr. CONSTANTIN C. PAVEL (în 
seria “Teologi ortodocşi români”). Cartea 
reprezintă teza de doctorat a autorului şi apăruse inițial în 
1938 (cu subtitlul — la care s-a renunțat în noua ediție — 
“Studiu de filosofie morală'").Profesorul nehirotonit 
Constantin Pavel a făcut studii de Teologie şi Filosofie la 
Bucureşti, Paris şi Strasbourg, orientându-şi preocupările 
mai ales în direcția Moralei (prima sa carte, publicată în 
1935,a fost L 'irreductibilite de la Morale ă la Science des 
Moeurs, cu o prefaţă de Raoul Allier). Figura lui Augustin 
pare a-l fi fascinat de-a lungul întregii vieţi; dacă vremurile 
ar fi fost mai prielnice, am fi avut probabil în acest 
înzestrat teolog, şi cărturar un augustinist de renume 
european. Oricum, Problemarăului la Fericitul Augustin 
rămâne cea mai notabilă contribuție românească de până 
acum la cercetarea ortodoxă a gândirii augustiniene (a se 
vedea şi sinteza mai recentă “Creştinismul şi filosofia 
antică în gândirea Fericitului Augustin”, în «Studii 
Teologice», anul XLII, nr. 2, martie-aprilie 1990, pp. 20- 
41 şi nr. 3, mai-iunie 1990, pp. 3-45). 

După o “scurtă privire” asupra vieții, formaţiei 
intelectuale şi concepției morale augustiniene, autorul 
oferă câteva repere în problematica preaugustiniană a 
răului (cap. 1), de la primii filosofi şi până la Sf. Vasile cel 
Mare. Miezul cărții este în cap. Il (pp. 37-124), ce a dat şi 
titlul întregului volum. Se dezbat aici natura, originea şi 
felurile răului (*“metafizic”, “moral”, fizic”) în viziunea 
augustiniană, cu insistență fireascăasupra ideii că “răul nu 
are o existență ontologică” (nua fost creat de Dumnezeu), 
ci reprezintă doar lipsa binelui (privatio boni). Cap. III ne 
informează sumar asupra principalelor abordări 
postaugustiniene ale problemei respective (de la patristica 
mai târzie, trecând prin scolastică, până la gânditorii 
moderni şi contemporani, cu observaţia că “toți cei care 
au ajuns la soluţii acceptabile în problema răului, au 
trebuit să meargă pe urmele gândirii Fericitului Augustin 
sau chiar să se inspire direct din ea” — p. 174). Excelentă 
este şi sinteza finală, de o largă deschidere filosofică, dar 
sub farul călăuzitor al ortodoxiei (“*Lucrarea de față ne-a 
condus la o concluzie şi mai precisă, şi anume că numai 
creştinismul ortodox merită pe deplin numele de «religia 
mântuirii»” — p. 216). Cartea se încheie cu câteva dense 
pagini concluzive şi cu o temeinică bibliografie (rămasă, 
din păcate, la stadiul din 1938). 

„Şi pentru că a venit din nou vorba de Editura 
Institutul Biblic... la ale cărei insuficiențe ne-am referit 
altădată (fără a pierde din vedere şi anumite realizări 
lăudabile, atunci când a fost cazul), avem informaţii că 
aceasta riscă să rămână, printr-o țesătură de intrigi, fără 
unul dintre puţinii oameni care-şi merită locul acolo şi 
care, sprijinit cum se cuvine, ar putea da editurii prestanța 
necesară: actualul director Aurelian Marinescu. Să fie 
chiar atât de alergice la valoare structurile superioare ale 
B.O.R.?! Poate că este, totuşi, numai un zvon... 





74, Dintre numeroasele apariţii din ultima vreme 
de la Editura “Anastasia”, semnalăm, din 
motive de spaţiu, doar câteva. 
E Volumul Cele ma: frumoase rugăciuni 
ale Ortodoxiei, tutelat de d-l prof. Virgil Cândea (care-l 
însoţeşte și cu o doctă postfață), pune la îndemâna 
publicului larg, într-o prezentare grafică deosebită (datorată 
d-nei Doina Dumitrescu), o versiune românească a 
Rugăciunilor Sfinţilor Părinţi din culegerea Cuviosului 
Nicodim Aghioritul tipărită la Constantinopol în 1799 şi 
intitulată Apanthisma (“Buchet de flori”); aceste rugăciuni, 
ce poartă în ele toată “buna mireasmă duhovnicească“ a 
Răsăritului, nu erau familiare până astăzi, în aria 
românească, decât unor limitate medii teologice şi 
monahale. 

A ieșit de sub tipar şi volumul al doilea din 
lucrarea Viaţa repausaților noştri şi viața noastră după 
moarte de PARINTELE MITROFAN (arhimandrit 
rus din secolul trecut), al cărei prim volum (1993) s-a 
bucurat de un cert succes de public. Cartea tratează, într- 
un limbaj nepretențios și de pe ferme poziţii ortodoxe, 
tainica problematică a vieții de dincolo de mormânt, atât 
cât ne este dat s-o cunoaștem prin mărturiile Scripturii și 
ale Tradiţiei. Autorul se referă atât la starea sufletelor până 
la Marea Judecată, cât şi la perspectivele “veacului ce va 
să vie” (când sufletele vor reintra în trupurile lor înviate și 
transfigurate), cu o detaliată lămurire a noțiunilor de “rai” 








PUNCTE CARDINALE 


şi “iad”. Chiar dacă scrierea pare insuficient sistematizată, 
având anumite lungimi şi repetiţii, ea se citeşte cu real folos 
şi reprezintă o dreaptă orientare într-un domeniu adeseori 
răstălmăcit de autori mai noi, neortodocşi şi chiaranticreştini. 

Despre Meditaţiile la dummezeiasca Liturghie ale 
lui N. V. GOGOL am pomenit, în treacăt, încă din 
Numărul trecut. Între timp, cartea a şi apărut, în traducerea 
(excelentă!) şi cu prefața d-lui Boris Buzilă. Este pentru 
prima oară când această scriere mai puțin cunoscută a lui 
Gogol este tradusă în româneşte direct din limba rusă (0 
traducere din franceză mai apăruse, în condiţii editoriale 
foarte modeste, în perioada interbelică). “Cine ar fi putut 
bănui în autorul schițelor poznaşe, de care făceau haz 
zețarii, culegându-le pentru tipar, în observatorul amar- 
lucid şi duios-liric al vieţii ruseşti, ca şi în vehementul critic 
al tarelor acesteia, în rapsodul vitejiei căzăceşti, un creştin 
plin de ardoare, un mistic profund, chinuit de râvna mântuirii, 
un «Pascal al stepelon»?”, se întreabă, în deschiderea 
prefeţei, traducătorul. Într-adevăr, cartea cuprinde o 
introducere sistematică în universul de taină al Liturghiei 
ortodoxe, dezvăluind nu doar profunzimile dumnezeieşti 
ale cultului creştin autentic, ci şi o altă faţă a marelui 
prozator rus, care dovedeşte o sensibilitate deosebită faţă de 
tradiția Ortodoxiei, anticipând şi în această privinţă marea 
sinteză dostoievskiană. Apariţia cărții în româneşte se 
suprapune cu împlinirea a 150 de ani de la scrierea ei. 
“Inspirat de credință şi fascinat de taina Euharistiei, autorul 
Sufletelor moarte ne conduce pe tărâmul împărătesc al 
sufletelor vii”, se conchide în prezentarea editorială de pe 
ultima copertă. 

In fine, o altă carte de care mai pomenisem în 
treacăt este Posibilităţile filosofiei creştine, purtând 
semnătura eruditului gânditor creştin Mircea Vulcănescu 
(1904-1952), discipol al lui Nae lonescu şi martir al 
închisorilor comuniste. Este al şaptelea volum al lui Mircea 
Vulcănescu dar primul editat la“ Anastasia” —apărut după 
prăbuşirea comunismului. Ediţia realizată de d-na Dora 
Mezdrea (specializată, cutimpul, în editarea lui Nae Ionescu 
şi a celor din “şcoala” acestuia) este cea mai serioasă de 
până acum, cu asamblarea fericită şi stabilirea minuțioasă 
a textelor, însoţite de bogate informaţii privitoare la viața şi 
operaautorului, darşi la contextul epocii respective. Materia 
cărții (parțial inedită) este împărțită în două secţiuni: 
“Posibilităţile filosofiei creştine” (este chiar titlul textului 
care deschide culegerea) şi “Delimitări ortodoxe”. Este 
posibilă o rodnică întâlnire între spiritul filosofic şi spiritul 
religios? In căutarea unui răspuns la această întrebare 
fundamentalăa lumii modeme, autorul abordează problema 
raporturilor complexe dintre creştinism şi cultură, dintre 
marile confesiuni creştine, dintre Ortodoxia tradiţională şi 
“ortodoxismul” gândirist, precum şi dintre diferitele grupări 
culturale ortodoxizante ale României interbelice (a se 
vedea mai ales ultima parte a secțiunii a doua: pp. 139-216, 
cu o interesantă contribuție la limpezirea conceptului de 
“generaţie”, într-un sens mai nuanțat decât cel supralicitat 
de un Mircea Eliade). 


O editură serioasă şi tot mai prolifică se 
dovedeşte a fi “Polirom” din laşi (ce pare 
ieşită din coasta mai vechiului Institut 





dintre apariţiile mai recente. 

Vestitele Exerciţii spirituale ale lui IGNAŢIU 
DE LOYOLA (1491-1556) au văzut pentru prima oară 
lumina tiparului în limba română, în traducerea d-lui 
Christian Tămaş (de-acum consacrat ca traducător al operei 
Sfintei Teresa de Jestis), ce semnează şi unstudiu introductiv 
în care sunt prezentate atât viața lui Ignaţiu de Loyola 
(părintele iezuitismului, canonizat de Biserica Romano- 
Catolică în 1622), cât şi opera sa (cu accent, fireşte, pe 
Exerciţiile spirituale, “manual” de căpătâi — în ciuda 
dimensiunilor sale reduse — al spiritualităţii apusene). 
Redactate iniţial în limba latină, apoi transpuse în spaniolă 
de autorul însuşi, exerciţiile ignaţiene sunt stnicturate "în 
intervale de patru săptămâni, conţinând cinci meditații 
zilnice de o oră, una dintre acestea trebuind să fie făcută la 
miezul nopții...”, cu scopul luminării şi perfecționării 
sufletului (de preferințăsubcontrolul unui maestru încercat). 
Interesul cărții este deopotrivă teologic, psihologic și 
pedagogic, 

Într-o serie dedicată antropologiei religioase, după 
Formele elementare ale vieții religioase de Emile Durkheim 
şi Riturile de trecere de Amold Van Gennep, două lucrări 
clasice ale domeniului, a apărut de curând şi un studiu mai 
recent(1989)al istoricului religiilor CARLO GINZBURUG: 


A | ropean). Ne vom referi doar la două, 










Istorie noctumă. O interpretare a sabatului (traducere 
din limba italiană de d-l Mihai Avădanei. cu o posfaţă a 
d-lui Valeriu Gherghel). Este, de fapt, o abordare generală 
a universului superstiţiilor şi vrăjitoriei în relație cu 
“Jumea morților”, abordare întemeiată pe un material 
bogat şi divers, dar neconvingătoare, credem, la nivel 
interpretativ. Autorul ajunge la concluzia —"“ştiințifică”, 
se înțelege-—că Sabatul ar fi fost doaro imvenție eclesiastică 
întemeiată pe colaționarea unor vechi tradiții de răspândire 
universală şi dispărută “odată cu sfârşitul persecuțiilor” 
(interpretare psihologizantă şi sociologizantă). Această 
ficţiune obsesivă a marcat puternic imaginarul creştin, iar 
ecourile ei se resimt şi astăzi, fără vreo legătură reală cu 
“lumea de dincolo”. Cercetătorul credea ne fi oferit;de la 
înălțimea — dar şi suficiența — unei erudiții încântate de 
sine, nu doar “o poveste printre altele, ci modelul tuturor 
poveştilor posibile” (p. 313). Oricum, cartea se citeşte cu 
folos, în primul rând ca sinteză factologică (din care nu 
lipsesc nici referirile la spațiul românesc). 


Principalul evenimental Târgului de Carte 
de la Bucureşti (din iunie ac.) a fost 
prezența vestitului scriitor şi semiolog 

Să | ian (deorigineevreiască) UMBERTO 
ECO. Cu acest prilej s-a făcut lansarea ediţiei româneşti 
a cărţii sale din 1990, Limitele interpretării (traducere 
românească: Ştefania Mincu şi Daniela Bucşă), scoasă de 
Editura “Pontica” din Constanţa (colecția “Biblioteca 
italiană”, coordonată de d-l Marin Mincu, cel care a şi 
mijlocit vizita de câteva zile a lui Umberto Eco în 
România). Ș 

Celor care, ani de-a rândul, pradă unei mode 
contemporane cu cea structuralistă, au jurat pe cartea sa 
Opera deschisă (1962), autorul vine acum să le tempereze 
elanul “hermeneutic”... S-ar părea, într-adevăr, că pe 
când atunci ridicam în slăvi o interpretare «deschisă» a 
operelor de artă, admițând că aceasta era o provocare 
«revoluționară», astăzi mă cantonez pe nişte poziții 
conservatoare. Eu nu cred că este aşa [...] „In decursul 
ultimilor treizeci de ani, mulți s-au avântat prea mult pe 
versantul iniţiativei interpretului. Problema, acum, este 
nu să ne avântăm în sensul opus, ci să subliniem încă o 
dată faptul că oscilarea balanței nu poate fi eliminată. La 
urma urmei, a spune că un text este, potențial, fără sfârşit 
nu înseamnă că orice act de interpretare poate avea un 
scop nobil şi binevenit. Până şi deconstructivistul cel mai 
radical acceptă ideca că există interpretări care sunt 
inacceptabile şi clamoroase. Asta înseamnă că textul 
interpretat impune interpreţilor lui nişte restricții. Limitele 
interpretării coincid cu drepturile autorului lui” (p. 15). 
Aşa care va să zică! Cităm şi din prezentarea d-lui Mincu 
(a se vedea coperta finală a ediției româneşti): “Prin 
Opera aperta(1962) Umberto Eco deschidea metodologia 
interpretării către o infinitate de posibilități [...] După 
aproape 30deani, prin limit dell 'interpretazione (1990), 
faimosul semiolog revine asupra problemei, tranşate atât 
deoptimistanterior, ajungând la concluzia mai echilibrată 
— că semioza nu (mai) poate fi nelimitată. Prin această 
contribuție, de cea mai largă extindere [sau poate de cea 
mai extinsă lărgime... — n. R. C.] hermeneutică şi 
epistemologică, Umberto Eco rămâne în continuare în 
avangarda cercetării semiotice [...] Lectorul român are 
astfel ocazia să se sincronizeze [...] cu ceea ce estemai nou 
în teoria critică contemporană”. 

Deci, "mai nou”, opera nu este, în principiu (la 
nivelul “semioticii”), nici complet închisă, nici complet 
deschisă; ea este deschis-închisă sau închis-deschisă, 
nelimitat-limitată sau limitat-nelimitată, deşi, în fapt (la 
nivelul “semiozei”), unele opere pot fi mai închise sau 
mai deschise decât altele... Shalom! 


Răzvan CODRESCU 











PUNCTE CARDINALE 


August '96 NR. 8/68 PAG. 15 





Am primit la Redacţie: 





Publicând “apostrofa” d-lui Filon Verca (pe care-l respectăm la fel 
de mult ca pe d-l Dumitru Funda, pe care l-am publicat altădată), ne 
anunțăm cititorii şi colaboratorii că este pentru ultima oară când găzduim 
în paginile “Punctelor Cardinale” astfel de răfuieli între diferitele tabere 
legionare, considerându-le penibile şi păgubitoare pentru viitorul dreptei 
creştine româneşti. 


Dacă aceste ranchiuni reprezintă tot ce-a mai rămas viu din trecutul 
de luptă şi jertfă al Mişcării Legionare, atunci nu vrem să împărtăşim 
ruşinea de a le fi în vreun fel părtaşi. Preferăm să rămânem cu principiile şi 
cu memoria martirilor, pe deasupra tuturor sectarismelor, indiferent de 
“raţiunile” pe care acestea le invocă. 


Colegiul de Redacţie 





Nu demult citeam undeva o misivă a d-lui Dumitru Funda, care m-a revoltat în 
aşa măsură încât am pus şieu mâna pe condei, să dezic ceea ce afirma acestdomn, 
cu atâta tărie 

Cum însă, în acea vreme, în țară era mare agitație, unii dintre camarazi se 
credeau îndreptățiți să ia în mâna lor destinele Legiunii, bătând din coate, să-i 
îndepărteze pe eventualii postulanți. 

Şi iată ce declara d-lFunda referitor la “imixtiunea” legionarilor din Exil în acest 
proces care nu-i privea deloc. “În mod evident, unitatea nu o putem realiza decât noi. 
Voi v-aţi învrăjbit prea mult! Lăsaţi-ne deci pe noi, cei din Țară, să ne alegem 
purtătorul sau purtătorii de steag, răsăriți din rândurile noastre şi promovați de noi...” 

Zisele lui Funda au fost completate şi de d-l lon Zeană, care îi califică pe 
camarazii din Exil, ceicare nu-i împărtăşesc vederile, drept "energumeni iremediabili, 
vreo 10-12 oameni penifenci”. 

Fiind şi eu ținta acestor excluderi, m-am hotărât să-i amintesc d-lui Funda că 
intenționat ocultează anumite fapte, deja înregistrate de istorie. 

I-aş recomanda lectura anumitor amintin, pe care cred că nu s-a încumentat 
până acum să le răsfolască, care cuprind în ele atâta zbucium legionar, la care 
nimeni, nici măcar adversarii noştri n-au rămas insensibili. Este vorba de scrierile lui 
Horia Sima, Şeful Mişcării Legionare (cu sau fără voia d-lui Funda), în care se 
analizează cu multă obiectivitate şi cauzele care au dus la această despărțire de 
camarazii noştri de luptă. Dacă domnia sa ar fi consultat aceste scrieri -traduse în 
mai multe limbi de mare circulație -ar fi ezitat, poăte, înainte de a fi lansat acel “noi” 
şihumai noi, “ceidin țară”, avem exclusiv drepturile. .ceidin exilnu mai suntlegionari, 
că ei n-au trecut nici prin Piteşti, nici pe la Gherla, Aiud, Canalul Dunăre-Marea- 
Neagră etc. | 

Acest domn simulează a ignora că nici noi, cei din Exil, n-am stat cu brațele 
încrucişate. Mă închin cu pioşenie în fața atâtor martiri, a atâtor suferințe ale 
camarazilor noştri din Țară, dar apreciez mai puțin ca aceste suferințe să reprezinte, 
pentru unti, valorificări personale. Să nu se uite că, între timp, cei din Exil au trecut 
şi ei prin Buchenwald, au fost paraşutaţi în Țară, mulți ucişi în luptă cu bolşevicii sau 
îngropați de vii în nămeți, pentru eternitate. | 

“Voi v-aţi învrăjbit...” Nu, domnule! Cu toate atacurile permanente, de zeci de 
ani de zile, ale unora dintre foştii noştri camarazi din Exil, care ne plasau cu prioritate 
în rândul duşmanilor, atât noi cât şi Comandantul Mişcării Legionare n-am răspuns 
niciodată, pentru că aveam ceva mai bun de făcut, în timp ce agresori! noşini se 
limitau la intrigă, coalizându-se cu "istoricele” partide care au contribuit la asasinarea 

lui 
eee palarii Guvernul Naţional Român de la Viena, frontul de pe Oder 
împotriva comunismului (acțiune legitimă, care ne-a scos de pe lista celor judecați 
la Nărenberg, cu toate că am luptat împotriva unui aliatal învingătorilor), paraşutarea 
în Țară şi rezistența pe pământul românesc ocupat. Apoi, din nou paraşutați...Ică 
Tănase, Dr. lon Golea, lon Samoilă, Mircea Popovici... Ye. 

Să nu seuite, iarăşi, reeditarea întregii literaturi legionare, continuată cu scrieri 
ce aveau să perpetueze crezul nostru peste o viață de om. 

Toate aceste acțiuni au fost duse din poziția de om liber, liber a-şi alege singur 
destinul, a-şi însuşi voluntar riscurile, unde viața şi moartea mergeau mereu alături, 
compensată de satisfacția de a şti că lupți pentru o cauză dreaptă. O bibliografie a 
tuturor scrierilor legionare din Exil, atât în româneşte, cât şi în limbi de mare circulație, 
stă mărturie că doctrina legionară, aşa cum a fost concepută de Căpitan şi 
transplantată în om, a devenit o valoare universală | 

Dar avem dreptul să ne etalăm, noi înşine, suferințele, să ne scoatem în 
evidență pretinsa Intâietate în ierarhia legionară, cu riscul de a fi azvâriiţi la periferia 
preocupărilor legionare? | i 

M-am ostenit şi eu să scriu, ca istoria acestor frământate timpuri să nu fie dată 
uitării. Am vorbit pentru acei ce nu o mai puteau face, plecați în lumea umbrelor, să 
servească de reper generațiilor viitoare, indicându-le drumul de urmat pentru a 
perpetua prezența românească pe aceste meleaguri | | 

Câţi oare nu s-au dăruit acestei cauze, necunoscuţi luptători, a căror modestie 
a fost mai puternică decât orgoliul unora? | | | 

Se întâmplă că doi români macedoneni, d-nii Funda şi Zeană, Şi-au permis să 
ne elimine din Mişcarea Legionară, din care făceau și ei parte odinioară, pentru a 
inventa o altă Legiune, pe măsura lor. Această conduită m-ar indreptăți şi pe mine 
să lansez anatema asupra românilor macedoneni, să fie eliminaţi din sânul Mişcării? 
Pentru mine insă, ei sunt ca toți frații români, fraţii mei. Le-am cunoscut, în vremi de 





O SCRISOARE ÎNTREDESCHISĂ . 


bejenie, atât afecțiunea cât şi generozitatea, când soarta m-a purtat prin Bulgaria, 
la Sofia. Nu uit serile de trăire românească, intonând cu domnişoara Flora - azi soția 
camaradului Crăcea -cele mai grăitoare cântece din folclorul nostru, care vibrau în 
inima acestei fete, departe de țara ei. 

În toamna anului 1940 mă găseam la Râşnov, 
dezgropând corpurile camarazilor noştri asasinați de 
către o camarilă străină de Neamul nostru. Am ridicat 
din groapa comună trupurile lui Grigore Pihu, Şuşman, 
doi macedoneni, inginer lonică, Traian Cotigă, căpitan Şiancu.. şi lacrimile mele 
cădeau peste aceste oseminte. 

Domnule Funda, puţină decenţă! Respectă liniştea celor ce au murit în credința 
legionară, în care nu mai crezi! Ţi s-ar cere prea mult? 

Am stat mult pe gânduri dacă este momentul să public această apostrofă 
adresată d-lui Funda. Şi mi-am zis atunci, când învălmăşeala la “unire” era în toi, să 
mai aştept poate că pasiunile omeneşti se vor mai calma şi că “beligeranții” îşi vor 
da seama că au ieşit din cuvântul Căpitanului, care vedea unirea numai între cei 
cuprinşi de dragoste de Dumnezeu, de om şi de Neamul lor, iar nicidecum între cei 
roşi de ură, patimă şi intrigă. Citind însă un articol din revista “Gazeta de Vest”, al 
camaradului Sebastian Mocanu, am simțit o profundă nelinişte, aflând că d-l Funda 
(stăpânit, în continuare, de ură şi minciună,) susține fără jenă şi ruşine că Statul 
Naţional Legionar din 1940 n-a fost decât o “firmă”! O “firmă” cu produse de 
consumație, doar că la temelia ei stau de veghe suflete legionare, răpuse pentru ca 
această 'firmă' să ia ființă. 

Răbdarea mea îşi epuizase rațiunea rezervei şi am scos din arhivă aceste 
rânduri pentru luare aminte, că nu oricine îşi poate permite să profaneze morții 
pentru vane orgolii omeneşti. 





Paris, 11 lulie 1996 








Filon VERCA 
(BE ai 23 idee 0 po ea IN RD piei afecteze a — 
| SACRED HEART 
| NIVERSITY 
| De, Kata ine Nisa A | 
Dr, Kati Or. Aurebu D. Ciutacu 
| Center tot Global Studies | 
| Sacrea Heart Universny maeaa e i | 
ue 
| ACLIMARI | 
| Al VI-lea Congres | 
Cultura Macedo - Română i 
| 1986 - 1996 | 
| La 30, 31 august şi 1, 2 Se : | 
, ptembrie 1996 va s'aibă | 
Congroo di Cultură Ma zUU = SE dea 
| E eat du - Româna ia universitatea Sac, ed |leart di | 
Congresu easti un forum naţional disclj | 
! s tuturor per 
| [i etaţ, Avem un scop Clar: s'n'apărăm limba și ne ps 
cultura veaclia Traco - Macedo - Romană, aco iu nă plasă Dumidză | 
| acasă tu Peninsula Balcana Şaoa lu n'arucă soarța 3 | 
| Aceli şi vor s'a parti la aist Congres ori icari, ş' 
| da râspuns pânâ la 10 august 1996 fe ea să 0 Coreea 08 
| Center for Global Studies 
Sacred Heart University | 
| 5151 Park Avenue | 
| Fairfield, CT 06430, USA 
ori 
| 90 Laolo Torraae | 
| Fairfield, CT 06430, USA | 
| Fax. (203) 365 - 7508 Tel: (203) 371 - 743 | 
| (203) 777 - 9637 (203) 266 7690 | 
L 





Următorul Număr al revistei va apărea spre jumătatea lunii 
octombrie, în 24 de pagini, la același preț: 1000 lei exemplarul. 

Din motive financiare, publicația suplimentară “Lumea satelor” 
rămâne suspendată. 







REDACȚIA 






Atragem încă o dată atenția 
colaboratorilor noştri că nu dăm 
curs publicării matesialelor 
nedactilografiate, nici nu garantăm 
apariția textelor a căror lungime 
depășește 5 (cinci) pagini 
dactiloprafiate la două rânduri, 

Materialele nepublicate nu 
se păstrează și nu se returnează 
autorilor, 


Orice reproducere a textelor 
apărute în “Puncte Cardinale” sau 
în “Lumea satelor” se poate face 
numai cu încuviințarea Redacţiei 
sau a autorilor respectivi, 

Redacția nu-şi asumă 
punctele de vedere ale tuturor 
colaboratorilor, 










Puncte Cardinale 





REDACȚIA 





PR 


d 


| 
| 





PAG. 16 NR. 8/68 August '96 


Io Pl et ter a a ce ale 3 


"PATIMILE D-LUI RESET 





D-l G. Pişcoci — librarul român de la Paris care a avut 
îndrăzneala să-i întindă o mână proscrisului Roger Garaudy, 
acceptând să-i depoziteze şi să-i difuzeze cartea scoasă în samizdat 
(Les mythes fondateurs de la politique israclienne), în răspărul 
“embargo-ului” instituit în Franța (prin consens tacit) impotriva 
acesteia a început să tragă consecinţele “nealinierii” sale. Marţi, 
16 iulie 1996, în sediul Librărie: Româneşti din Paris au pătruns 
vreo şase indivizi mascaţi, care au răvăşit cărțile, au spart 
geamurile şi au mânjit pereții cu vopsea roşie. D-l Pişcoci a fost 
bătut măr, punându-i-se în vedere că acesta n-a fost decât “un 
avertisment”, 

Cine să fi pus la cale agresiunea? Aici nu identitatea 
“pumnului” care loveşte e importantă. ci aceea a “creierului” 
care-l comandă. E neîndoielnic că acest act de tip terorist stă în 
legătură cu “scandalul Garaudy”. Vopseaua roşie ar trimite spre 
o grupare extremistă de orientare comunistă (cutoteuro-marxismul 
său, Roger Garaudy a fost exclus în anii '70 din Partidul Comunist 
Francez, iar pozițiile sale ulterioare au contravenit nu o dată 
intereselor extremei stângi). Contextul general imediat legitimează 
însă bănuiala unei “reacțiuni” direct evreieşti. Dacă îndărătul 
incidentului se va fi aflat extrema stângă, atunci se dovedeşte încă 
O dată strânsa legătură istorică dintre comunism și iudaism (de la 
Marx la... Wolf-Jirinovski!). Dacă indărătul incidentului se va fi 
aflat însuşi “lobby-ul” evreiesc din Franța (deconspirat de Garaudy 
în cartea incriminată), atunci se dovedeşte că evreimea nu 
exercită în lumea de astăzi doar un “terorism intelectual” 
(Garaudy), ci, la nevoie, şi unul foarte matenial... (De altfel, ceea 
ce se întâmplă în Israelul lui Benjamin Netanyahu — mergând 
până la terorizarea femeilor care se depilează şi la alungarea 
turiştilor din anumite “zone rezidențiale”! - dovedeşte o adevărată 
vocație fundamentalistă. confirmând noțiunea de “sionism tribal” 
pe care o foloseşte Garaudy în Les mythes fondateurs...). 

Rămâne de văzut dacă, în aceste condiţii, d-l Pişcoci işi va 
mai materializa intenţia de a scoate la editura sa (FRONDE, 
Paris — Alba lulia) versiunea românească a cărţii lui Garaudy 


CINENECLOCEȘTE VIITORUL... 





“ Adevărul” şi “Evenimentul zilei” — sensibilizate, se pare. 
de dolarii (care cică n-au miros) d-lui losif Constantin Drăgan, 
petrolistul protocronist și președintele de onoare (7!) al Uniunii 
“Vatra Românească” — au pus, lunatrecută, câte o pagină întreagă 
la dispoziția tupeului propagandistic al Fundaţiei “România de 
Mâine”, al cărui preşedinte este fostul zbir ceaușist — d-l Pleşu i- 
a zis de-a dreptul “măcelar” — Aurelian Bondrea (şef de cadre în 
vechiul Minister al Învățământului şi Educaţiei Socialiste). 
Pretextul acestei mediatizări a fost dublu: pe de o parte, apanţia 
volumului Starea Națiunii: 1918-1996. Concluzii şi opțiuni 
pentru România de mâine, pentru Viitorul Poporului Român 
[delirul majusculelor se regăsește în toate textele emanate de 
respectiva grupare, fiind o marcă generală a stilului demagogic- 
naționalist) (Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 
1996), iar, pe de altă parte, constituirea așa-numitei “Alianțe 
Naţionale pentru România de Mâine, pentru Viitorul Poporului 
Român”. 

Volumul — care se vrea o abordare realistă a problemelor 
românești de ieri și de azi, în vederea “evoluţiilor ulterioare” — 
cuprinde și destule idei judicioase, dar este handicapat în intregime 
de un limbaj care amintește — iar pe alocuri repetă de-a dreptul - 
vechiul limbaj al programelor de dezvoltare peceriste (reflex al 
unei gândiri iremediabil stigmatizate). Dâm numai o mostră 
lucrarea menționată “și schița de Program-cadru de acțiune 
pentru dezvoltarea viitoare a României sunt și o invitaţie la o 
angajare responsabilă a diverșilor factori social-politici în opera 
de redresare, cu eforturi unite, a economiei româneşti, ca una din 
premisele prefigurării coerente a viitorului țării. Analizele, 
prezentate in mod succint opiniei publice, au pornit de la 
considerentul că un program-cadru credibil, privind orientările și 





ST ITI 
PUNCTE CARDINALE 


Li ai 


90 9 ITI FIER AAN 
Cont nr. 4072996517509 





Ligia BANEA 
secretar de redacție 


PUNCTE CARDINALE 


A La 
E 074 
liniile generale ale dezvoltării economico-sociale a României în 
etapa imediat următoare, trebuie să se bizuie pe resursele şi datele 
reale, actuale”... Așadar iarăși “programe-cadru” de “acţiune” şi 
“dezvoltare”. “angajări responsabile”. “factori social-politici”, 
“orientări şi linii generale”, "etapa imediat următoare”. ajungându- 
se până la minunatul topos manist-leninist: “actualul stadiu istoric 
pe care il străbate țara ! De altfel, totul este judecat, marxist şi 
schematic, prin prisma economicului; “parametrii istorici ai 
dezvoltării României prin etape succesive de transformări structural- 
sociale” ar fi: economia capitalistă în ascensiune (1918-1944); 
refacerea postbelică şi constituirea economiei socialiste (1945- 
1989); noua tranziţie spre tipul de economie capitalistă (după 
1990)”. Este limpede incercarea de legitimare a socialismului ca 
“etapă istorică” obiectivă şi necesară, integrată unei scări principial 
evolutive! 

În ce priveşte numita “Alianţă...”, ea şi-a făcut publică lista 
membrilor fondatori (la sediul Fundaţiei aşteptându-se noi adeziuni, 
ce vor fi făcute publice în săptămânalul propriu, botezat caragialesc 
“Opinia națională”). În fruntea listei este așezat un “moto” care 
duhneşte de demagogie populistă: “Partidul meu se numeşte 
România”. Sunt cuvintele lui Nicolae Titulescu, acest mit fals de 
care nu ne mai vindecăm, cel ce a confundat toată viața interesele 
româneşti cu interesele masonice şi a făcut “neabătut” (vorba 
tovarăşului Bondrea) o politică externă pro-sovietică (Mihail 
Sturdza îl numea pe bună dreptate, în România şi sfârşitul Europei, 
“ministrul duşmanului”, citând, printre altele, şi cuvintele cu 
care-l caracterizase un deputat francez: “Titulesco, il payerait pour 
se faire acheter "/ “ar plăti ca să fie cumpărat'!). Să venim insă la 
durerile prezente. Cei care fac atâta caz de “Viitorul Poporului 
Român” sunt, în majoritate covârşitoare, cei mai groteşti lingăi și 
profitori ai regimului ceaușist (“secta foştilor mâncători de căcat 
din România”, cum îi califica fără inconjur “Academia Caţavencu”, 
explicitând: ”... inşi îmbătrâniţi pe ştatele de plată ale Securității, 
ale Secției de cadrea C.C.-ului, precum şi ale Secţiei de propagandă 
[...], ce şi-au călit limba în focul dragostei pentru cabinetul numărul 
unu şi cabinetul numărul doi”). Acesta este, de altfel. singurul 
numitor comun pe care-l poţi găsi acestei adunături pestnțe şi pline 
de tupeu. dincolo de marota demagogică a “țărişoarei” (căci să nu 
spuneţi că, atunci când e vorba de “biata noastră țărişoară”, Iosif 
Constantin Drăgan şi Nicolae Cajal aleargă săse pupe, Mitropolitul 
Antonie Plămădeală confundă “caritatea” creştină cu “*Omenia” 
fostei tovarășe Ilie Minodora sau Adrian Păunescu crede in destinul 
lui Hajdu Gy&ză!). Nimeni nu se miră să-i afle pe listă, sub ridicola 
preşedinţie a unui Aurelian Bondrea. pe de-alde Dinu Săraru, lon 
Dodu Bălan. Mihai Ungheanu, Dumitru Radu Popescu, Ilie 
Bădescu, Gheorghe Cazan, Mihai Golu etc. dar presa se tot miră 
de unii ca Nicolae Cajal, Antonie Plămădeală. Radu Beligan. 
Valentin Lipatti, aşa cum ne mirăm şi noi mai ales de un Ştefan 
Milcu sau de un Romulus Vulcănescu... Aici probabil că se aplică 
însă înțelepciunea din bătrâni: “Spune-mi cu cine te aduni, ca să- 
ți spun cine eşti!” 

Cum ar putea rușinea trecutului să hrănească onoarea 
viitorului? În nici un fel, desigur, Toată afacerea e o “nostalgică” 

aflare în treabă (chiar dacă, îndărătul declaraţiilor de “apolitism”, 
s-ar ascunde planul tovărăşesc al vreunei “partide naţionale” 
cosmetizate). Rămâne numai lecţia dâmboviţeană a tupeului 
(neo)comunist, spre înțelepțirea şi amuzamentul generaţiilor 
viitoare. 

(Păcat că Biserica Ortodoxă Română, printr-un ierarh al ei, 
este amestecată din nou în ciorba de avortoni ai vechiului regim!). 


TATEA ÎMPOTRIVA CALITĂŢII 


Sunt numeroase elementele care trădează caracterul de 
“ceaușiadă postumă“ al “Alianţei...” prezentate mai sus. Sufocat de 
problemele “majore”, învățământul işi găseşte şi el locul, totuşi, 
printre “prevederile” (denumite, pretenţios, "OBIECTIVE, 
DIRECȚII ȘI OPȚIUNI MAJORE, PRIORITARE”) propuse 
“Alianţei...” de către moașă-sa, Fundaţia “România de Mâine”. Pe 
lângă generalităţi retorice de tipul “elaborarea și punerea în practică 
a unui Program cultural naţional, finanțat de stat” sau “ridicarea 
nivelului general de instruire și educaţie”, se stipulează şi un lucru 





Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 


2400 SIBIU - Calea Dumbrâăvii nr. 109 
telefon 0609/422536 





foarte concret: “Încetarea imediată a procesului de de-şcolarizare 
(?!). Introducerea, începând cu anul şcolar 1997-1998, a 
învățământului obligatoriu de zece ani și crearea condiţiilor de 
generalizare a învățământului de 12 ani, până în anul 2000... 
(adică repejor de tot, dacă nu cumva “până în anul 2000” nu este 
decât un tic verbal de dinainte de decembrie '89...) 

Recunoşti imediat nostalgia celor zece clase (poate şi a 
celor două “trepte” liceale) de pe vremea răposatului, precum şi 
marele “obiectiv” pe care acesta n-a mai avut vreme “să-l pună în 
practică”; transformarea liceului într-o formă de învățământ 
“generală şi obligatorie”, ca să fie tot românaşul “bacalaureat” 
intr-o egalitate, cum stă bine unui popor “multilateral dezvoltat”, 
pe drumul “inaintării României spre comunism”! E probabil 
ambiția tovarăşului Bondrea. vechi funcționar ministerial (deşi i 
s-ar potrivi vorba aceea: “Fiindcă poartă cărți în samar, măgarul 
se crede învățat ), spnjinit obedient de tovarășul Golu (trecut pe 
listă cu specificarea de iz pașoptist: “preşedintele Societăţii 
Naţionale pentru Învățătura Poporului Român "). In ce-l priveşte 
pe âcad. lon Coteanu (prezentat drept "președintele Consiliului 
Învățământului Preuniversitar din cadrul Fundaţiei «România de 
Mâine»), acesta e la fel de ştrăin de învățământul preuniversitar 
pe cât e de străin şi de “Poporul Român . 

E drept că experienţa au mai făcut-o şi alții. iar astăzi 
problema se discută cu oarecare aprindere şi-n anumite țări 
occidentale guvernate indelung de către socialişti (cazul Spaniei. 
bunăoară). Nu ştim cum o fi pe la alţii, ce trăiesc în societăţi care 
funcționează, dar la noi este cert că generalizarea liceului ar fi 
egală cu distrugerea lui şi, practic, a intregului învățământ, iar asta 
din mai multe motive. 

Mai întâi că, pentru ca toţi să poată face liceul, nivelul 
acestuia trebuie să scadă simţitor. Elementele capabile (şi cu ele 
prestigiul învățământului românesc) vor trebui sacrificate 
elementelor mediocre şi chiar submediocre, realizându-se o 
egalizare la nivelul de jos. Condiţia de licean şi diploma de 
bacalaureat (Şi aşa compromise prin lipsa de exigențăşi rectitudine 
morală a unei mari părți a corpului profesoral de mentalitate 
comunistă, precum şi de târlele de “analfabeți cu diplomă 
constituite de “seralişti” şi “comasați ”) nu vor mai avea nici un 
prestigiti şi nici o pertinență. Scăderea motivaţiei de a învăta, in 
rândul tinenlor, va fi şi ea dezastruoasă, ducând inevitabil la un 
regres cultural fără precedent, la confuzia totală a valorilor, la 
scăderea rolului şi prestanţei sociale a intelectualului (în frunte cu 
profesorul însuşi). Învăţământul universitar va fi şi el afectat. căci 
studenții vor fi din ce în ce mai slabi, atât la nivelul cunoştinţelor, 
cât şi al deprinderilor de activitate intelectuală. Nici nu mă mai 
refer la imposibilitatea de a asigura “până în anul 2000” o bază 
materială (spaţii, dotări, cadre competente) corespunzătoare unei 
asemenea generalizări (“baza materială” a învățământului liceal 
este, chiar în condițiile actuale, cu totul insuficientă!) 

Poate că pe aiurea, trăind în societăți prospere, bine 
structurate şi tehnologizate, capabile de a importa “inteligență” 
sau de a cultiva generos elitele profesionale, massele de tineri îşi 
pot permite să fie “proaste”, reglajul făcându-se (încă) la nivel 
macrosocial. Nu este cazul nostru. Noi nu putem recupera 
handicapul de civilizaţie şi cultură moştenit de la cei aproape 50 
de ani de comunism decât pe calea unui învățământ performant 
(cum nu poate oferi sistemul liceului “masificat”). De asemenea, 
nu vom putea schimba menalitatea troglodită și vulgar materialistă 
amasselor actuale decât printr-o reconsiderare a valorilor spirituale 
Şi a statului socăal al intelectualului autentic (ceea ce, iarăşi, un 
liceu “masificat” nu poate înlesni) 

latăde ce “obiectivul” respectiv din “programul” Fundaţiei 
tovarăşului Bondrea ni se pare o sfidare a intereselor naționale de 
azi Şi de mâine, în cel mai josnic spirit comunist! 


O VESTE, ÎN TREACĂT ... 


A reapărut revista “Mişcarea” (după un an de întrerupere); 
odată cu ea, d-l Marian Munteanu şi formațiunea sa politică ies 
din nou pe scena publică, in prag de alegeri (se întâmplă!) 
Credem că se cuvine să-i salutăm creștineşte, Atât, deocamdată. 





PAM, 


Tehnoredactare computerizată 


Was Au 


(XP ARE D 


Printing Company