Puncte Cardinale anul XVIII, nr. 3 (207), martie 2008

i. P. S. TEOFAN SAVU (49 DE ANI), LOSIUL MIIROPOLIT AL OLTENIEI, 
ESTE NOUL MITROPOLIT AL MOLDOVEI ȘI BUCOVINEI. 
DUMNEZEU-SA-IL-DEA PUTEREA ȘI CURAJUL UNUI VIITOR PATRIARH. 


inţe al ANUL XVIII 

Iubi E E Nr. 3/207 

speranţa A BEE 
Li E 16 PAG.-3lei 


MARTIE 


AS 


pa! DUMNEZEU A VRUT-ALTFEL... 


Mă pregătisem să scriu pentru numărul de faţă, sub semnul amărăciunii, un editorial intitulat 
“Arhiereasca nesimţire” (cu referire, pe de o parte, la intervenţia abuzivă în art. 26 al noului Statut al 
B.O.R. pe deasupra a ceea ce aprobase Sf. Sinod, şi. pe de altă parte, la autoimpunerea Î. P. S. Laurenţiu 
Streza ca decan al Facultăţii de Teologie din Sibiu — ambele, fapte de o incredibilă samavolnicie, fără 
precedent în ortodoxia românească şi greu de calificat cu atribute urbane). 

Am decis însă, în ultimul moment, că e mai cuvenit să scriu, sub semnul bucuriei, un editorial 
închinat alesei figuri arhiereşti a Î. P. S. Teofan, recent statornicit de Sf. Sinod în scaunul mitropolitan de 
la laşi. După îndelungi manevre de culise, orchestrate de la cel mai înalt nivel, iată că Dumnezeu a vrut să 
certe meschinăria socotelilor prea omeneşti şi a dat cîştig de cauză celui ce părea oursider-ul prin excelență 
al alegerilor mitropolitane (după ce îşi asumase singur poziţia de ou/sider şi la alegerile patriarhale din 
toamna trecută, cînd s-a şi retras înaintea înfruntării finale): Mitropolitul Olteniei, fost episcop-vicar patriarhal 
şi unul dintre oamenii cei mai apropiaţi ai răposatului Patriarh Teoctist. Dincolo de voia lui Dumnezeu. cred 
că rezultatul votului se constituie şi într-un avertisment indirect dat de Sf. Sinod cui crezuse că l-ar putea 
sfida fără consecinţe. Cert este că, mai cu seamă pentru rugăciunile stareţilor şi nevoitorilor îmbunătățiţi ai 
Moldovei, s-a refăcut astfel, în chip nesperat, un anume echilibru intern al vieţii noastre bisericeşti, ce 
părea grav compromis de evenimentele ultimelor luni. Rămâne doar ca alesul să fie la înălțimea alegerii... 

|. P. S. Teofan (pe numele de mirean Dumitru Savu, născut la 19 octombrie 1959 în Corbi-Argeş, 
intrat în monahism în 1984 la Schitul Crasna, licenţiat al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, iar 
în 1990 doctor în Teologie la Institutul “Saint-Serge” din Paris) a cîştigat în mod zdrobitor, cu 32 la 13 
voturi, în faţa P. S. Casian Crăciun, Episcopul Dunării de Jos, favoritul P. F. (S. S. ?) Daniel. 

Intrarea în alegeri a Î. P. S. Teofan a fost neașteptată. Sinodul Mitropolitan de la laşi făcuse două 
propuneri: P. S. loan al Harghitei şi Covasnei şi P. S. Casian. lată însă că în Sinodul general s-au mai 
adăugat două: Î. P. S. Teofan şi P. S. Calinic Botoşăneanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor. Î. P. S, 
Teofan nu-şi arătase anterior în nici un fel interesul de a candida, luînd această hotărire, după propria sa 
declaraţie, abia în timpul lucrărilor Sf. Sinodului. În primul tur de scrutin a primit 20 de voturi (faţă de P. 
S, Casian - 16, P. S. loan — 7 şi P. S. Calinic — 2), iar în cel de-al doilea tur a cîştigat detaşat — cu 32 de 
voturi din 45 — în faţa P. S. Casian. 

După anunţarea rezultatului, Î, P.S. Teofan, om de rugăciune şi nevoinţă, fără nimic din arivismul 
transparent al altora, a recunoscut că alegerea sa este o surpriză şi că lucrările Sf, Sinod n-o anticipaseră 
în nici un fel. “Dumnezeu a grăit prin gura unui profet astfel: «Căile mele nu sînt căile voastre, gîndurile 
mele nu sînt gîndurile voastre»”, a spus proaspătul ales, adăupind, cu semnificativă eleganţă, că mizează 
pe sprijinul P. F. Daniel în misiunea grea la care a fost chemat. Dumnezeu să-i dea îndelungă, luminată şi 
spornică păstorire, iar la Craiova să-i rinduiască urmaş pe măsură, vrednic să ducă mai departe frumoasele 
sale lucrări din ultimii ani (asupra cărora vom mai avea prilejul să revenim) 














Răzvan CODRESCU 


Au mai fost aleşi în aceeaşi zi: 





e P. S. Visarion Răşineanul, episcop vicar al e Preacuviosul arhimandrit Mihail Filimon, 
Arhiepiscopiei Sibiului, a fost ales Episcopal Tulcei, vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor, a 
cu 39 de voturi din 45. fost ales Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române 
e Pp. S. Sebastian Ilfoveanul, episcop vicar al pentru Australia şi Noua Zeelandă, cu 38 de voturi, 
Arhiepiscopiei Bucureştilor, a fost ales episcop al fiind candidat unic. 

Slatinei, cu 38 din 45 de voturi. e Preacuviosul protosinghel Macarie Drăgoi a 
e P. S$. Petroniu Sălăjanul, arhiereu vicar al fost ales Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române 
Episcopiei Oradiei, a fost ales episcop al Sălajului, pentru Europa de Nord, cu 42 de voturi, fiind 
cu 32 de voturi din 45. | candid atiuife. 

9 Si Siluan Marşilianul, $P19SO Po iucât A, e Preacuviosul arhimandrit Timotei Lauran a 
Misropelisi Orțodoxe Komâne A Europţă Qegidențae fost ales Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române 
şi Meridionale, a fost ales episcopal Episcopiei Orto- . ral ie iri a 
doxe Române a Italiei, cu 39 de voturi, fiind candidat din Spania şi Portugalia, cu 39 de voturi, fiin 
unic. candidat unic. 

















PAG. 2 Nr. 3/207 Martie 2008 


PUNCTE CARDINALE spar/ eat acetet 





Domnule Ministru, 


Cum evoluțiile din învățământul românesc al ultimilor ani sunt îngrijorătoare, şi 
fiindcă ați fost primul ministru care a declarat — între altele — că vrea să asculte şi vocea 
profesorilor, țin să vă fac cunoscute câteva gânduri — rod al unor îndelungate observaţii și 
analize. 

De la început trebuie să vă spun că ansamblul de reacţii profesionale sesizat în 
sânul corpului profesoral românesc relevă o profundă criză, dublată de o insatisfacţie 
perpetuă, de frustrări, dezabuzare şi revoltă, toate cu consecințe majore asupra calității 
actului didactic. Este tot mai evident că profesorul trebuie să facă față unor evoluţii 
imprevizibile, pentru care el nu a fost pregătit nici profesional, nici psihologic. Ca urmare, 


în extrem de mobilul context în care profesăm se pot identifica reacții clare de respingere 
a elementelor reformatoare, 


alături de o angoasă extinsă 
care dezangajează profesorii, 
diminuându-le alarmant 
performanţele. Dacă sub 
comunism actul didactic a fost 
mai mult simulat şi profund 
alterat în esenţa sa, astăzi a 
profesa la cote ridicate (într-o 
nesiguranță absolută sub raport profesional şi material) devine ceva, practic, imposibil. Un 
corp didactic decepţionat, remunerat derizoriu, deprofesionalizat metodic, anihilat şi 
„administrat” excesiv nu poate practica eficient cea mai delicată şi dificilă profesiune, 
care, în plus, suportă radicale şi galopante transformări nefericite. Suntem bombardaţi cu 
rudimente preluate neinspirat din actuala didactică occidentală şi cu tentative de 
perfecţionare forțată, ce nu ridică în nici un fel calitatea calificării de care dispunem. 
Aceiaşi activişti cu mentalitate comunistoidă decid evoluţiile şcolii româneşti. Absolut 
toate consultările pe tema modificării legilor 84 şi 128 au fost superficiale, expediate, 
formale, pentru că toată lumea ştie că lucrurile se decid „la centru”, peste capul specialiştilor 
activi din unităţile şcolare. În mod iresponsabil, înlocuim o birocrație cu alta. Formaţia de 
bază şi cea curentă a profesorului nu sunt nicidecum revigorate. Aceleași cercuri pedagogice 
de la care nimeni nu a învăţat niciodată nimic, aceleaşi aşa-zise perfecționări, aceleaşi 
simpozioane şi sesiuni de comunicări înscenate, incapabile să ofere tehnici didactice 
superioare şi funcţionale. În plus, a început o sarabandă a „cursurilor” de tot felul, care-i 
obligă pe anumiţi profesori să-şi piardă timp, bani şi nervi la sfârşit de săptămână pentru a 
asculta prelegeri penibile, ținute de persoane neavenite. Punctajele — şi, mai nou, creditele 
— devin nişte obsesii. Incertitudinea este suverană. Munca specifică, profesionalismul, 
lecturile aplicate şi vaste, moralitatea ireproşabilă nu mai contează. Ceea ce importă 
este... dosarul! Opriţi. Domnule Ministru, acest tăvălug al falselor evaluări şi creditări! Nu 
permiteți veleitarilor să se menţină și să parvină prin hârtii şi nu acceptați înlocuirea 
profesării autentice cu niște dosare pline de formalisme birocratice! Nu admiteţi 
transformarea profesorului într-un conțopist al propriilor gesturi profesionale! Să nu facem 
un comunism pe dos! Cum este posibil să obligi profesorii a se înscrie la presupuse programe 
de perfecţionare fără să li se anunţe problematica și nivelul cursurilor, nici titularii lor şi — 
culmea! — pretinzându-le un dosar cu câpii ale diplomelor de bacalaureat, licenţă, grade 
didactice etc.?! Cum e posibil să pretinzi un dosar cuiva care nu a cerut absolut nimic? Ce 
importanță poate avea diploma de bacalaureat a unui profesor pensionabil? Las la o parte 
faptul că toate celelalte acte au fost prezentate de fiecare cadru didactic din orice şcoală, 
în funcţie de vechime, de cel puţin zece ori, la cererea inspectoratelor şcolare! lată aberaţii 
de netolerat! Desfid aceste tentative de violentare și timorare a profesorilor, cer întreruperea 
lor imediată şi definitivă şi pretind pedepsirea exemplară a celor ce se fac vinovați de 
această stupidă evaziune birocratică! După o muncă ireproşabilă şi subremunerată de 
decenii întregi, după multe mii de ore suplimentare de pregătire eficientă pentru 
bacalaureate, concursuri de admitere, olimpiade şcolare etc., ore făcute adesea de amorul 
artei, un profesor așteaptă mulțumiri din partea superiorilor ierarhici, iar nu evaluări, 
creditări, false perfecționări, sau alte aberaţii de aceeași factură. Anunţ pe această cale că 
nu mă voi transforma niciodată într-un dosar şi nu voi deveni vreodată cursantul unor 
preparatori sau asistenţi de ocazie. 
Profesorii şi elevii trebuie rechemaţi în biblioteci. Nu se învaţă carte prin Internet, 
Protejaţi elevii de superficialitatea și de sclavia calculatorului! Ei trebuie să știe bine să 
folosească ordinatorul, dar este strict indicat ca acesta să rămână un mijloc şi nu un scop. 
Opriţi, Domnule Ministru, nebunia așa-numitelor acţiuni educative care, aproape zilnic, 
perturbă cursurile și obligă clase întregi de elevi să părăsească orele pentru a participa la 
fe| de fel de întruniri cu un impact derizoriu, Redaţi şcolii de azi demnitatea și atmosfera 
din perioada interbelică! Instituţia școlară trebuie să redevină un spaţiu privilegiat al 
echilibrului moral şi intelectual. Anulaţi puterea activiştilor de partid din școala românească! 
Curmaţi hotărât falsificarea examenelor de corigenţă, diferenţă, capacitate, bacalaureat, a 
olimpiadelor şi a tuturor concursurilor școlare! Inversarea sistematică a valorilor 
demotivează acut și decepționează adânc tineretul școlar onest, Insă factorul care grevează 
în cea mai serioasă măsură condiţia noastră profesională este legat de absenţa unui acord 
asupra finalităţilor spre care tindem și asupra valorilor procesului instructiv-educativ, Inalţii 
diriguitori ai învățământului, deşi au centralizat masiv decizii, uitând a se consulta onest cu 
profesorii practicanți, nu au putut defini cu pregnanţă obiectivele didactice pe care le 
vizăm. De aici, cum arătam, apar posibilităţi de negare din exterior a importanței muncii 
didactice, concretizate, între altele, într-o salarizare penibilă, care inhibă, sperie sau invită 
la acte dezonorante. În fond, ceea ce se plătește în prezent abia acoperă deplasarea şi 
prezența la ore... lată de ce a imagina noi sisteme de evaluare, varii credite și punctaje 
menite să scadă salariul profesorului mi se pare un demers sinistru, amoral şi iresponsabil, 
Cum poţi scădea un salariu mediu aflat sub o mie de lei? Cu ce ar mai rămâne cel 
penalizat? Cum s-ar mai putea prezenta în faţa claselor de elevi? Ca un salahor? Ce cărţi 
şi-ar mai putea cumpăra? Cu ce tonus ar mai pulea profesa? Cine — în asemenea condiţii 
— ar mai veni în învățământ? Oricum, cei care profesează azi o fac pentru că nu au altă 


ADRESATĂ DOMN 





soluție! Dacă ar putea, mai toți ar părăsi imediat sistemul! Credeţi că nişte indiv zi care vin 
la şcoală cu mare reţinere şi cu teamă perpetuă — generată de zilnice schimbări stupide, 
obligații absurde, inspecții umilitoare şi evaluări strâmbe — vor putea reforma şcoala 
românească? Ştiu perfect că sunt şi profesori care nu au nici o legătură cu exigenţele 
didacticii, cu morala sau profesionalismul de rigoare. Ei sunt opera comunismului ante şi 
postrevoluţionar și, din păcate, pe foarte mulți dintre ei se bazează sistemul actual. Le sunt 
agreate atât obediența fără fisură, cât şi dispoziția perpetuă de a abdica de la principii spre 
a se deda oricăror malversaţiuni... Caracterele nu plac deloc. Sunt ocolite, umilite, amenințate, 
marginalizate. Este clar, Domnule Ministru, că se impune o revizuire fundamentală a 
poziţiei Ministerului față de ambele categorii. Oricum, în pofida discursului oficial, 
revirimentul suportului socio-economic pentru activită-ţile didactice nu este încă perceput, 
iar părinţii şi şcolarii înşişi manifestă o tot mai redusă încredere în virtuțile muncii dascălilor. 

Ca urmare, prestigiul tradițional 

al acestei profesiuni cunoaşte un 


» 
SCRISO A IRE, DESCHISA regres evident, care se 


ULUI CRISTIAN ADOMNIŢEI, 
MINISTRUL EDUCAŢIEI, CERCETARII ŞI TINERETULUI 


întrepătrunde cu modificarea 
ponderii anumitor convingeri şi 

valori în lumea de azi. V-ar 
reveni, Domnule Ministru, 

sarcina şi onoarea de a reda şcolii 

româneşti demnitatea, rigoarea 

şi liniştea pierdute de atâta vreme. O veţi putea face numai înlăturând rapid şi fără ezitări 

armata de activişti de partid din Minister, Inspectorate, direcţii de unități şcolare. Faceţi 

gestul unic de a-i expedia acolo unde nu au dorit să ajungă niciodată: dincolo de fotoliile de 

comandă sau în fața claselor de elevi. spre a ţine cursuri, şi atunci vom vedea de ce sunt 

capabili! Fără a avea vreo legătură cu esența didacticii, aceşti nefaşti funcţionari nu sunt 

decât factori de tensiune, iritare şi blocaj, prin suita diabolică de circulare, ordine, directive 

etc. pe care le emit perpetuu şi care violentează profesorii şi îi plasează într-o situație de 

culpă neîntreruptă, întrucât nenumăratele pseudo-îndatoriri ce li se impun nu pot fi niciodată 

îndeplinite integral. Desigur, avem aici de-a face cu o continuare a manierelor comuniste 

de control, anihilare şi administrare a profesioniştilor. Stupiditatea discreționară, instabilitatea 

extinsă, insecuritatea sempiternă fac ravagii. Cum explicaţi, bunăoară, renunțarea la 

examenul de capacitate? După ezitări îndelungi şi nejustificate pentru introducerea lui, 

după mutilarea lui (vezi reducerea nemotivată a disciplinelor de examen de la patru la trei), 

după transformarea lui într-o bagatelă, examenul — culmea! — devine „desuet”, iar cei 

vinovaţi de compromiterea lui îşi continuă nepedepsiţi şi dezinvolţi opera distructivă! Cum 

este posibil aşa ceva? Bacalaureatul, dintr-un examen care în perioadele normale ale şcolii 

româneşti ținea națiunea cu respiraţia întretăiată (fiindcă erau filtrate şi promovate valorile 

certe ale unor generaţii), a ajuns o înscenare, o afacere sinistră pentru reprezentanţii ambelor 

grupări: candidaţii şi evaluatorii! Cum se poate tolera o asemenea crimă? Demantelaţi fără 

ezitări rețelele care de ani şi ani falsifică tabla de valori a olimpiadelor, examenelor de 

capacitate şi bacalaureat sau a concursurilor de titularizare a profesorilor, şi dictaţi pedepse 

exemplare pentru cei vinovaţi! Impuneţi atât o asistență riguroasă a tuturor probelor de 

examen sau concurs, cât şi chemarea pentru evaluare a celor mai oneşti şi pregătiţi specialişti. 

Impuneţi ca preşedinţi ai comisiilor doar conferenţiari şi, mai ales, profesori universitari 

reputați şi dispuşi a-şi face regulamentar datoria. În ultimele perioade, preşedinţii comisiilor 
sunt iluştri necunoscuți, ignoră total regulamentul examenului naţional, părăsesc centrul de 
examen, nu asistă probele orale şi favorizează tripotaje de cel mai jos nivel! Redaţi 
examenelor naţionale ţinuta şi prestigiul de odinioară! Bagatelizarea lor, promovarea lor cu 
note şi procente aiuritoare constituie lovituri grele date învățăturii de carte. Interziceţi 
difuzarea abuzivă a sintezelor, compendiilor, culegerilor de texte semnate de veleitari şi 
care sunt tot atâtea otrăvuri pentru elevi! Ei nu au nevoie de surogate, ci de operele marilor 
autori. Repuneţi latina, filosofia, religia în drepturile lor! Revigorați învățământul primar, 
actualmente lamentabil, şi nu ezitaţi a relansa învățământul superior politehnic! Vegheaţi 
ca orice concurs sau examen cu probe orale şi scrise să debuteze numai cu cele scrise, 
eliminatorii, iar baremele de notare să fie în aşa fel concepute încât nota de promovare să 
se obțină cu dificultate, şi nu nota maximă! Menţineţi fără rabat ciclul liceal de patru ani, 
păstraţi minimum patru ani şi pentru facultăţi şi nu permiteţi transformarea licenţei într-o 
calificare de categoria a treia! Renunțaţi la simulări de examene sau la testări inutile! Elevii 
trebuie redeprinşi cu învățătura. Atât. Nu pierdeţi din vedere nici unele amănunte aparent 
minore, dar în realitate de mare importanţă, ca de pildă a menţine nota 6(şase) ca notă de 
promovare a bacalaureatului în condiţiile în care toate probele examenului se trec cu 5 
(cinci)! Este stupid, fiindcă orice examen alcătuit din mai multe probe se poate absolvi cu 
nota de trecere a fiecăreia. E absurd a fi declarat admis după fiecare examinare Şi respins 
în final! Puteţi păstra nota 6(şase) doar dacă ea devine obligatorie ca notă minimă de 
trecere a tuturor disciplinelor de examen. Şi nu şovăiţi a dispune reevaluarea, prin sondaj, 
a tezelor notate cu 5, 6, 9, 10. Veţi fi în faţa unor fapte penale... 

Ar fi încă multe de adăugat. Dacă școala nu mai este acel templu al rezistenței 
intelectuale şi dacă ea a preluat ritmuri ori habitudini ale mediilor civile, regresând şi 
alimentând discursuri depreciative sau generând adversităţi care o erodează, Dumneavoastră. 
Domnule Ministru, alături de noi, aveţi datoria de a încerca să o redresaţi spre a putea 
funcționa neîntinată, Nu am naivitatea de a crede că o veţi face în urma unei scrisori. Nu am 
nici convingerea că niște diriguitori obtuzi şi venali, care nu ştiu decât să forjeze situații 
statistice și să imagineze „acţiuni”, care se infatuează cu premiile obținute de elevi dotați 
la unele olimpiade internaţionale, uitând că aceste rezultate au fost repurtate împotriva şi în 
pofida şcolii, sau care au imaginat cele mai absurde, injuste şi umilitoare criterii de acordare 
a salariilor şi gradaţiilor de merit, ar putea învăţa vreodată ceva şi, în consecință, s-ar putea 
retrage din funcţiile pe care le reprezintă cu atâta dezonoare. De ce am făcut atunci acest 
demers? Simplu: Par acquit de conscience. 

Vă rog să primiţi, Domnule Ministru, expresia deplinei mele consideraţii. 


Prof. Adrian POPESCU 
Director, Colegiul Naţional Anastasescu, 


Roşiorii de Vede 

















PUNCTE CARDINALE 


CELE DOUA ROMÂNII, 


Se pare că o dată cu intrarea în anul electoral 2008 
România comunistă nu se mai mulţumeşte cu ascendentul 
pe care-l are asupra României adevărate prin controlul 
exercitat în cvasitotalitatea instituțiilor statului. A gresivitatea 
manifestată de liderii României comuniste în ultimul timp 
arată limpede că acum vor totul. Vor să aplice României 
adevărate lovitura decisivă, astfel încât să- ȘI asigure 
supremația totală asupra țării, precum şi asupra tuturor 
resurselor spirituale şi materiale ale naţiunii, din ale cărei 
adâncuri se tem că ar putea izbucni energii, atitudini şi acțiuni 
capabile să pună sub semnul îndoielii legitimitatea dominației 
pe care o deţin. 

Atât de înverşunate sunt ultimele mişcări întreprinse 
de România comunistă cu scopul lichidării României 
adevărate, încât liderii comunişti par chiar a fi dispuși să 
renunțe la travestiul sub care şi-au ascuns “trecutul şi 
adevărata identitate politică. Recenta declaraţie a lui Cristian 
Diaconescu, purtătorul de cuvânt al PSD, sugerează o 
posibilă recunoaştere a faptului că partidul în numele căruia 
vorbeşte este continuatorul prin filiație al Partidului Comunist 
Român: „Nu ne dezicem de trecut!” 

“În fapt, însă, declaraţia rostită de posibilul viitor 
conducător al României comuniste (se pare că spilcuitul 
Cristian Diaconescu pândeşte din umbră acest post în 
perspectiva dispariţiei dinozaurilor politici — fie prin 
implacabila sentinţă biologică, fie printr-o posibilă sentință 
a DNA, fie prin sentințele ce se aplică fără drept de apel 
„prostănacilor”) nu aduce nimic nou. Nici unul dintre actualii 


oameni politici care au deţinut funcţii importante atât în 
regimul condamnat lă 18 decembrie 2006 de președintele 


" Traian Băsescu ca „regim ilegitim Şi criminal”, cât Şi după 
decembrie '89, nu s-au dezis printr-o dextariie lipsită « de 


echivoc de trecutul lor comun ist. Ilustrativ pentru această 
categorie de actuali demnitari. pe care îi întâlneşti în funcții 
de conducere în toate instituțiile statului, este „cazul” lon 
Iliescu, al cărui trecut comunist, pentru a nu fi suspectaţi de 
lipsă de obiectivitate, îl reproducem din materialul 
documentar elaborat de Consiliul Naţional pentru Studierea 
Arhivelor Securității, în anul 2004, cu titlul, Membri! CE. al 
PCR 1945-1989, dicţionar. 

/liescu Ion (n '3 mart. 1930. Olienija, jud, 
Călăraşi) Membru supleant al CC. al PC.R. (23 iul. 1965-12 
aug. 1969); membru al CC. al PCR. (12 aug. 1969-22 
nov 1984); membru supleant al Comitetului Executiv al C. ei 
al PC.R (12 aug. 1969-28 nov 1974) şi ial Comitetului Politic 
Executiv al CC. al PCR. (28 nov 1974-23 nov. 1979); 
membru al Secretariatului C.C. al PC.R. (Il Jebr-15 iul 
1971), 

Studii: studii primare în Olteniţa şi Bucureşti, studii 
gimnaziale şi liceale în Bucureşti ( Industrial-Polizu, Spiru 
Haret” şi „Sf Sava), Facultatea de Hidrotehnică, Institutul 
Politehnic Bucureşti (1950); Institutul de Energetică din 
Moscova, specializarea gospodărirea apelor şi ecologie 
(1950-1954), E 

Profesia de bază: inginer energetician. 

Activitate şi funcţii: membru al UTC. din aug 1944, 
voluntar În brigada de muncă „Vasile Roaită” în Albania, 
pe șantierul național al căilor ferate (1944); membru alCC 
al UTM. (din 2] mart, 1949); secretar al Comitetului unional 
al studenţilor şi aspiranţilor români aflaţi la studii în U RSS, 


(din 1950); membru de partid din 1953; membru al Biroului 


CC al UTM. (1 mart. 1954-28 mart. 1960); reprezentant 
al U T.M. la Uniunea Internațională a Studenţilor — Praga 
(din iun, 1956); preşedinte al comitetului de organizare al 
Asociaţiilor studenţeşti din RP R. (din 15 aug. 1956); secrelap 
al CC. al UTM. (1956 — 28 mari, 1960), preşedinte al 
UASR (din 1960); adjunc! al şefului Secţiei Propagandă 
şi Agitaţie a CC. al PMR (1960-1962); şef al Secţiei 
învăţământ şi sănătate din Direcţia de Propagandă şi Cultură 
a CC. al PMR (1962-31 mari. 1965); şef al Secției 
Propagandă şi Agitaţie a C.C. al PM R. (din 31 mart, 1965); 
prim-secretar al C.C. al U TC. şi ministru pentru Problemele 
Tineretului (9 dec. 1967-20 mart, 1971); membru al 
Academiei de Științe Sociale şi Politice (1970); secretar 


pentru probleme de propagandă al Comitetului județean de 
partid şi vicepreşedinte al Consiliului județean Timiş (1971- 
1974); membru supleant al Consiliului de Stat (din 29 nov. 
1974); prim-secretar al Comitetului județean de partid şi 
preşedinte al Comitetului executiv al Consiliului popular al 
județului laşi (9 nov 1974-21 aug. 1979); membru al Consiliului 
de Stat (2 apr. 1979-20 mari. 1980); preşedinte al Consiliului 
Naţional al Apelor Ț28 aug. 1979-17 mari. 1984); director al 
Editurii Tehnice (mart. 1984-22 dec. 1 989). 

Deputat în MA.N, ales în circ, Eleci.* „Ilie Pintilie”, 
Bucureşti (1957-1961), nr. 22 Huedin „Jud Cluj (1965-1969), 
n 3 Olteniţa, jud. Ilfov. (1969-1973), nr 6 Paşcani, jud. laşi 
(1975-1980) şi nr“2 Odobeşti, jud. Vrancea (1980-1985); 
secretăr ăl Comitetului de Conducere al Grupului Român al 
Uniunii Interparlămentare (din 19 mart. 1965); membru al 
Comisiei pentru învățământ, Ştiinţă şi culură a 'M 4 N ( 18 
mat 1975). 

"Distincţii: Ordinul „23 August” clasa â IV-a, „Ordinul 
“Muncii” clasa a III-a; Ordinul „Steaua Republicii Populare 
Române” clasa aV-a: „Medalia Muncii”: Medalia „În cinstea 
încheierii coleclivizării agriculturii”, Medalia, XA August” 
(1964); Ordinul ,, Tiidor Vidăimirăscu” clasa a IIl-a ți 966); 
Medalia „A XX-a ahiversare a eliberării palriei" (1969). 

În decembrie '89, în țările comuniste din Estul Europei, 
izbucnesc insurecțiile populare anticomuniste, pe care Jean- 
Frangois Revel le denumeşte sugestiv, în cartea sa Revirimentul 
democraţiei, , „Revoluțiile contra Revoluției”, Dar cu toate că 
obiectivele urmărite prin dezlânțuirea energiilor naţionale ale 


popoarelor înrobite de Uniunea Sovietică la sfârşitul celui de- 
al doilea război mondial au fost aceleaşi, ieşirea de sub tutela 


Kremlinului şi abolirea ie girnulu comunist, rezultatele 
obținute au fost diferite. În timp ce în Ungatia, Cehoslovăcia 
și Polonia, regimurilor c cotuniste li s-a pus caj at definitiv, 
locul lor fiind luat de guvernări democratice, € care au declarat 
independența țărilor lor față de orice altă putere străină, în 
România revolta populară nu a reușit să înlăture de la 
conducerea țării regimul comunist. Deşi la noi. „Revoluţia 
contra Revoluției” a fost ună sângeroasă, soldându-se cu peste 
o mie de morţi și alte mii de răniţi, beneficiăra acestor jertfe 
nu a fost România adevărată, ci tot România comunistă. Pe 
fondul insurecției populare, fracțiunea anticeaușistă din Partidul 
Comunist, urmând un plan pus la punct la Moscova de 
specialişti î în Otganizarea 'Toviturilor de stat, și profi itând de 
lipsa de organizare a mulțimilor dezlănțuite, dar mai ales de 
lipsa unor lideri capabili să transforme elanul revoluționar în 
act de guvernare, a reușit să se impună. După ce revoluționarii 
autentici au provocat căderea lui Ceaușescu, „comuniştii 
reformiști”, sub conducerea apararcik-ului Ion Iliescu, au pus 
mâna pe putere, pe care 0 deţin fără întrerupere până în ziua 
de astăzi, fie guvernând direct, fie prin mandatari « are le 
urmează fidel directivele. 

În tot răstimpul de 18 ani scurs de la „lovitura de stat” 
din decembrie '89, nici Ion Iliescu şi nici unul dintre ciracii săi 
nu a făcut vreun gest din care să rezulte, măcar aluziv, că s- 
ar dezice de trecutul comunist „ilegitim Şi criminal”. Mai 
mult chiar, Încă din primul ceas al preluării puterii, după 
înlăturarea şi asasinarea lui Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu a 
ținut să sublinieze faptul că, în ceea ce priveşte ataşamentul 
său față de ideologia comunistă, după, revoluție” nu a 
intervenit nici o schimbare, 

„Pe 22 decembrie — relatează istoricul britanic Tom 
Gallagher, în remarcabila sa lucrare Furtul unei națitini. 
România de la comiinism încoace -, primul discurs televizat 
al lui lon Iliescu, figura ceă mai importantă dintre conspiratori, 
a oferit indicii clare că el rămâne credincios rădăcinilor sale 
comuniste, Iliescu a spus că foștii conducători «s-au declarat 
a fi comuniști... EI n-au avut nimic de-a face cu socialismul, 
nici cu ideologia comunismului ştiinţific... Ei doar au pângărit 
numele Partidului Comunist Român. El au pângărit, de 
asemenea, memoria celor care şi-au sacrificat viața pentru 
cauza socialismului în această țară», Înverşunarea lui Iliescu 
de a deţine un monopol al stângii asupra puterii a fost 
demonstrată prin hotărârea lui de a-l împiedica pe Corneliu 
Coposu, singurul supraviețuitor al elitei politice de dinainte de 


D 





Martie 2008 Nr. 3/207 PAG. 3 





1947, să intre în clădirea Comitetului Central, unde se 
adunaseră opozanţii lui Ceauşescu”. 

Și tot din aceeași sursă obținem două informaţii care 
au darul să elimine orice îndoială cu privire la faptul că 
ceea ce se încerca să se prezinte românilor drept Front al 
Salvării Naţionale, în rândurile căruia fuseseră strecurate 
prin fraudă şi, nume ale unor personalităţi integre, ca de 
pildă doamna Doina Cornea, nu era de fapt decât tot Partidul 
Comunist, căruia, din motive de oportunitate, i s-a schimbat 
denumirea, |, 

Prima informaţie, se referă la componenţa „grupului 
de direcţie” al FSN. Acesta era alcătuit din „oameni care 
fuseseră comunişti până în ultima clipă a regimului; lon 
Iliescu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, generalul Victor 
Stânculeșcu, Alexandru Bârldeanu și Dan Marțian”, Nume 
sonore din rândurile nomenclaturii PCR, care deţinuseră 
funcţii importanțe în aparatul de partid şi de stat şi pe care îi 
unea convingerea şi indignarea că Ceaușeştii „au pângărit 
numele Partidului Comunist Român”. (Excepție de la acest 
mănunchi de comunişti din vechea gardă a partidului o 
făcea doar Petre Roman. Acesta însă se bucura de a fi „fiul 
lui Ernst Neulander, alias Valter Roman, veteran al 
Războiului, Civil din Spania, care, până la moarte, fusese. 
membru al Comitetului Central al PCR și director al editurii 
Partidului, Editura Politică”. 

Cea de-a doua, informaţie pe care ne- o furnizează 
Tom Gallagher se referă la măsurile luate de Ion Iliescu, în 
calitate de preşedinte interimar al Republicii, şi de Petre, 
Roman, prim-ministrul i interimar, pentru a proteja structurile. 
partidului din teritoriu de o posibilă disoluţie provocată de, 
dihonia revoluţionară care cuprinsese întreaga țară, dar şi 
de pierderea legăturilor cu autoritatea centrală. „In ultimele, 
zile din decembrie '89, FSN a reuşit să-şi consolideze 
autoritatea. Vechile structun ale PCR au fost preluate când 
în toată țara s-au format comitete FSN, în întreprinderi şi la: 
nivel de judeţ, municipalitate, oraş şi comună. O dispoziţie 
emisă pe 12 ianuarie 1991 de consiliul. FSN şi semnată de 
lon Iliescu stipula că aceste strucțuri, la. nivel central şi 
teritorial. funcţionează ca structuri ale puterii de stat”. 

Intorcându-ne privirile spre momentul istoric în care 
în Statele, comuniste, satelite ale Kremlinului, au avut loc 

„Revoluțiile contra Revoluției”, nu, putem evita o întrebare, 
care se impune cu insistență tuturor, celor care trăiesc cu 
intensitate sentimentul de durere şi neîmplinire provocat de 
înfrângerea României adevărate în confruntarea ei cu 
România « comunistă; de ce în Ungaria, Cehoslovacia ŞI 
Polonia insurecțiile populare anticomuniste au triumfat, 
spulberând regimurile comuniste, în timp ce în România 
avea loc restauraţia gomunismului, după, un scurt interludiu 
revoluţionar? 

Parial, răspunsul la această obsesivă întrebare se 
găsește în „Partea a III-a: . Represiunea”. din documentul 
intitulat Analiza Dictaturii Comuniste î în Romania Raport 
final, elaborat de Comisia prezidenţială coordonată de 
Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile, 
Dar pentru a înţelege de ce tentativa României de a ieşi din 
comunism a fost un semieșec, în timp ce Ungaria, 
Cehoslovacia şi Polonia s-au bucurat de un succes deplin, 
evenimentele şi cifrele conţinute în acest document nu sunt 
suficiente. Pentru a le întregi, câteva date comparative cu 
vecinii noştri sunt utile, 

ga! primă deosebire semnificatiyă se păseşte în 
efectivele de comunişti autentici pe care le-au găsi! trupele 
sovietice în momentul stabilirii lor ca trupe de ocupaţie în 
acesle țări, În România, Partidul Comunist număra mai 
puţin de 900 de membri, în covârşitoare măjoritate alogeni, 
pe când „partidele comuniste frățeşti” se bucurau de 
următoarea susținere: în Ungaria peste 30.000 de membri, 
în Cehoslovacia 80.000, iar în Polonia în jur de 700 de 
comunişti, Aşadar, o primă distincţie conduce la asemănări 
intre Ungaria şi Cehoslovacia, pe. de o parte, şi România şi 
Polonia, pe de altă parte, În istoria recentă a Ungariei, 
comunismul nu era o noutate, În urma dezagregării 
Imperiului Habsburgic, pe 16 noiembrie 1918, este 
proclamață Republica Ungară, pe care, după crearea 
Partidului Comunist, în martie 1918, Bela Kun o transformă 
în Republica Socialistă Ungară, urmând întocmai modelul 
bolşevismului instaurat deja în Rusia. Este drept că Viaţa îi, îi 
va [i scurtă, doar 133 de zile, sfârşitul ei datorându-se Armatei 
Române, care pune astfel capăt tentativei de a se crea un 
bastion comunist în inima Europei şi totodată de a prinde 
România într-un necruţător cleşte bolşevic, Nu trebuie însă 


(continuare în pag. 4) 



























PAG. 4 Nr. 3/207 Martie 2008 


CELE: DOUA 


mm OA ab Dr Pe rin. — 


(urmare din pag. 3) 


să uităm că, pe lângă componenta comunistă, reprezentată 
de evreii din Ungaria, în sânul populaţiei mâghiare mocneau 
reminiscența visului Ungariei Mari de la 1848. precum 
sentimentele naţionalism-revizionismului maghiar din 
perioada interbelică. Ambele tendinţe se vor conjuga şi vor 
conduce spre evenimentele din octombrie 1956. La aceste 
elemente definitorii pentru maghiari, în anii în care au avut 
parte de o guvernare comunistă, se adaugă puternicul sprijin 
moral ce le-a fost oferit de opoziţia făţişă a Bisericii Catolice 
din Ungaria împotriva regimului politic instaurat cu forța de 


Uniunea Sovietică. Consecințele acestei atitudini demne vor . 


fi dramatice pe plan personal. Cardinalul:-primat al Ungariei, 
Jozef Mindszenty, va fi arestat în anul 1948, judecat și 
condamnat la temniţă pe viață. Revoluţionarii din 1956îl vor 
elibera însă şi îşi va găsi refugiu la ambasada USA din 
Budapesta. Pe plan moral, însă, dârzenia sa în numele 
credinţei creştine va dobândi valoare de simbol şi va cântări 
greu în evoluţia comunismului din Ungaria. 

Cât priveşte Cehoslovacia, tradiţiile ei marxiste, dar nu 
de inspiraţie leninistă, ci de orientare social-democrată, 
reprezentată de „renegaţii” E. Bernstein, K. Kautsky şi O. 
Bauer, erau încă puternice în statul cehoslovac apărut pe 
harta Europei după cel de-al doilea război mondial. Un climat 
politic specific, care explică într-o bună măsură atât 
„Primăvara de la Praga” şi conceptul de „socialism cu chip 
uman”, cât şi „Charta 77”. ! 

Cu totul altfel s-au petrecut lucrurile cu Polonia. În 
primul rând, „cei 700 de comunişti” cu care polonezii au 
intrat în orbita Kremlinului erau prea puţini, atât cantitativ, 
cât şi calitativ, pentru a se impune ca atare. În al doilea rând, 
Polonia nu eră o țară învinsă, ci una învingătoare. Polonezii 
luptaseră eroic pentru independenţa lor alături de anglo- 


americani, împotriva Germaniei, în toate etapele celei de-a 


doua conflagrații mondiale, În al treilea rând, polonezii sunt 
o naţiune profund creștină. Catolicismul polonez este activ. 
militant și ireconciliabil cu ateismul marnist. Și, în sfârşit, 
polonezii, într-o covârșitoare majoritate, sunt devotați valorilor 
lor naţionale. | itudi 2 ela 

Înzestraţi cu astfel de calităţi. polonezii s-au dovedit 

d i P:-fld d 9 | , jr Pi 

pregătiţi spre a face față presiunilor exercitate de Moscova 
cu vădită intenţie de a-i transforma dintr-o naţiune catolică 
într-o republică sovietică. Dar, în acea perioadă de cumpănă 
pentru existența lor ca naţiune, polonezii au avut parte de 
două personalităţi providenţiale. Prima a fost Cardinalul 
Poloniei, Stefan Wyszynski, iar cea de-a doua Cardinalul de 
Cracovia, Carol Wojtyla, cel care în anul 1978 va deveni 
Papa loan-Paul al II-lea. Dar nici prezenţa în capul Bisericii 
poloneze ă unui cardinal anticomunist intransigent, pe care 
doar internarea (1953-1956) îl va face să înceteze criticile 
de la amvon împotriva ideologiei și regimului impuse de 
Moscova, şi nici sprijinul Venit din partea unui papă polonez 
nu explică întru totul capacitatea de rezistență faţă de 
comunism a naţiunii poloneze. Alături de Biserică, 
intelectualii polonezi au avut o contribuţie decisivă la unitatea 
naţiunii, materializată în cele din urmă prin constituirea şi 
afirmarea sindicatului independent „Solidaritatea”. 

Următorul eveniment petrecut relativ recent are darul 
să ne ajute să înțelegem cât de „altfel au răspuns intelectualii 
polonezi la tentaţia comunistă și cât de adânc au reuşit ei să 
răscolească conștiința națiunii pe care o reprezentau pentru 
a-şi determina conaţionalii să dea răspunsurile cuvenite la 
provocările istoriei, | 

În octombrie 1984, reverendul Jerzy Popieluszko, un 
tânăr preot, duhovnic al „Solidarităţii” în vremea când 
sindicatul era supus unei crunte represiuni, este răpit de trei 
ofițeri din poliţia secretă (echivalentul Securităţii de la noi), 
După ce |-au torturat în chip înfiorâtor, agresori, crezând că 
astfel Ii se va pierde urma, îl ucid, La funeraliile tânărului 
preot-martir participă peste un milion de credincioși, care-și 
însoțesc duhovnicul pe ultimul drum, În fața, acestui 
eveniment, care a cutremurat întreaga Europă, o primă 
întrebare; dacă această crimă ar fi avut loc în România, 
autoritățile de la București, în speţă Partidul și Securitatea, 
ar fi îngăduit în anul 1984 să aibă loc o astfel de manifestare 
creştină, mobilizată de intelectualitatea din acel timp și 
patronată de Biserica Ortodoxă Română? 

În Polonia, însă, lucrurile nu se opresc la acest omagiu 


Pa 
ROMANII(AL) 
postum. La presiunea opiniei publice, reprezentate prin 
Biserică şi intelectuali. autorităţile, confruntate cu 
impresionantul protest al populaţiei, deschid o anchetă, asasinii 
preotului Popieluszko sunt arestaţi, aduși în faţa justiţiei și 
condamnaţi la pedepse între || şi 25 ani de temniţă. Un 
deznodământ firesc. care sancţiona o crimă strigătoare la 
cer, Această măsură a guvernului polonez ne obligă să ne 


punem o.a doua întrebare; de ce în Polonia comunistă a fost 
posibilă sancţionarea exemplară a asasinării unui preot, iar în 


“România, nu mai spun în anii comunismului, dar nici măcar 


de-a lungul celor 18 ani de democraţie (dintre care ultimul în 
postura de membru al Uniunii Europene), nici unul dintre 
criminalii odioşi, care au săvârşit asasinate de o cruzime fără 
margini în timpul anchetelor, în temnițe sau în lagăre de muncă 
forțată, nu a fost adus în faţa justiţiei pentru a răspunde de 
faptele sale? 

Explicaţia acestei anomalii juridice, cu consecințe 
politice şi morale pe termen lung, trebuie căutată în modalităţile 
diferite prin care viitorii sateliți ai Moscovei au intrat în 
comunism. În timp ce se poate considera că Ungaria. 
Cehoslovacia şi Polonia au fost „convertite” la comunism 
după ce Armata Roşie le-a eliberat de sub ocupaţia Germaniei 
național-socialiste. România a parcurs un traseu mai 
întortocheat. După ce, timp de trei ani. a participat cu întreg 
potențialul moral. militar şi economic la ..Cruciada împotriva 
comunismului”, ieşirea ei din război şi nefireasca alianţă cu 
Uniunea Sovietică s-a produs în urma unei lovituri de stat: o 
combinaţie urât mirositoare între o capitulare şi un act de 
trădare, care a condus la o situație paradoxală. 

Fără nici o pregătire politică și morală prealabilă, la 23 
august 1944 românii au fost obligaţi să-şi abandoneze aliaţii 
alături de care luptaseră timp de trei ani şi, pește noapte, să se 
alăture invadatorilor bolşevici, întorcând armele împotriva 
celor alături de care luptaseră până deupăzi, O frăţie de arme 


şi o alianță politică lipsite de orice temei sau justificare. Actul 
formalalieşirii României din războiul antisovietie — Armistițiul 


— va fi semnat la Moscova abia trei săptămâni mai târziu. la 
13 septembrie. Un răstimp dezastruos pentru România. în 
care Armata Roşie se va considera în continuare în stare de 
război. Ea va înainta vicțorioasă peste Prut. va elibera oraşe 
de sub „jugul fascist”, dar mai ales va face, prizonieri de 
război (pe care se va grăbi să-i trimită la munci erele, în 
Rusia) şi va jefui tot ce-i ieşea în cale., ip at 
„De la data alăturării silite de Uniunea Sovietică nimic 
nu va mai funcţiona firesc și normal în România. Țara va 
avea două oştiri; una în captivitate, în Rusia bolşevică. cealaltă 
în subordinea trupelor sovietice, care va lupta, vărsând sânge 
românesc, pentru a duce comunismul cât mai adânc în inima 
Europei. Câţ privește guvernul. acesta va fi doar un executant 
fidel al ordinelor primite de la Comandamentul sovietic, Dar 
faptul cel mai grav îl constituie transformarea instituțiilor 
tradiționale ale naţiunii — Biserica, Armata, Şcoala şi Justiţia 
— în instrumente de, pervertire şi comunizare a sufletelor 
româneşti. O acțiune condusă metodic, insistent și chiar cu 
brutalitate atunci când succesul ei era pus la îndoială. 
Rezultatele acestei opere de mutilare a sufletelor nu vor întârzia 
să se arate. Ele se vor concretiza în scindarea naţiunii în cele 


două Românii: România adevărată şi România comunistă, 


Acestei sciziuni profunde şi ireconciliabile ar fi țrebuit 
să i se pună capăt în decembrie '89, așa cum s-au petrecut 
lucrurile în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, iar cei vinocați 
de dezastrul naţiunii să fie aduşi în faţa justiţiei. Din păcate, în 
această privinţă, nu numai că nu s-a făcut nimic, dar cu fiecare 
zi care trece devine mai evident că România comunistă îşi 
consolidează poziţiile, iar România adevărată este din ce în 
ce mai marginalizată, Urmăţoarele fapte recente sunt 
concludente în acest sens. TI > 4 

În România postdecembristă există trei instituţii care, 
cel puţin teoretic,.ar [i trebuit să, se ocupe de dezvăluirea 
trecutului comunist, punând accentul pe abuzurile și crimele 
săvârşite în acei ani; „Institutul pentru, Studiul Totalitaris- 
mului”, „Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului 
în România” (IICCR) şi „Colegiul Naţional pentru Studeirea 
Arhivelor Securităţii” (CNSAS), Cu privire la primul din cele 
trei institute nu ne-am fi făcut nici o iluzie, El a fost creat de 
lon Iliescu pentru a-i asigura o sinecură unui protejat, Cel de- 
al doilea, IICCR, a fost o promisiune, Înființat de premierul 
liberal Câlin Popescu-Tăriceanu și dotat cu fonduri și personal 
pe măsură, dar mai ales condus de istoricul Marius Oprea, 


PUNCTE CARDINALE 





oase lucrări de istorie recentă, era de 
aşteptat să se ocupe temeinic de „investigarea UE 
comunismului”. Am aşteptat să se facă lumină asupra pla- 
şilor şi împrejurărilor în care au fost asasinați Iuliu Maniu, 
Dinu şi Gheorghe Brătianu. Mircea Vulcănescu, a 
păsit moartea în temnițe cei aproape 200 de preoți orto sl 
prelaţii greco-catolici şi miile - Dumnezeu Şue cale i: j 
de luptători anțicomunişti din rândurile României adevărate. 
Diri păcate. singurul răspuns pe care ICC ni l-a-oferit prin 
intermediul presei a fost „cazul” unor foşti milițieni, astazi 
poliţişti. care pe vremea lui Ceauşeșcu au maltratat câţiva 
tineri din Secuime, bănuiţi că ar intenționa... să fugă din 
țară! | 
„ŞI, în fine, ultimul din cele trei institute, CNSAS. Născut 
din gând bun şi respect faţă de adevăr, această instituție 
care trebuia să răsfoiască din scoarță în scoarță dosarele 
Securităţii a trebuit să aştepte gestul de graţie al 
parlamentarilor, care s-au opus cât au putut ca să se nască | 
şi n-au pregetat să-i sluțească chipul, ca să nu mai semene 
cu proiectul și mai ales să nu mai fie capabil să facă ceea 
ce a năzuit părintele lui, fostul, deţinut politic C, T. 
Dumitrescu. Cât timp CNSAS a funcţionat cu frânele trase, 
aşa cum au dorit oamenii politici din toate partidele. care 
ştiau că li se vor găsi numele şi calitatea de colaboratori ai 
Securităţii în filele acestor arhive. a fost bine. A fost bine şi 
după ce preşedintele Traian Băsescu i-a lărgit aria de 
activitate, punându-i. la dispoziţie toată agoniseala 
securiştilor. toată munca lor de-a lungul a patru decenii pline. 
câtă vreme nu erau scoase din rafturi decât nume fără 
greutate şi viitor politic; Când însă colegiul a comis 
imprudența să pătrundă în zona interzisă, scoțând la vedere 
dosarul lui Dan Voiculescu, „un fost agent putred de bogat”, 
aşa cum îl cataloghează presa germană, atunci s-a produs 
cutremurul. 

În această nouă, nedorită şi neaşteptată situaţie, 
„conservatorul” Voiculescu-Felix îl deconspiră pe „omul 
său de încredere”, deputatul Sergiu Andon. „a cărui 
identificare cu era comunist-dictatorială fusese una totală”, 
aşa cum îl caracterizează, fără menaiamente, istoricul Tom 
Gallagher, Acesta se adresează celui mai înalt.for al „Frăției 
comuniste”-din România. ..Curtea Constituţională”. cerând 
ca legea prin care fuseşe înființat CNSAS (şi în virtutea 
căreia patronul său — Voiculescu-Felix — fusese stiematizat 
ca „agent al Securităţii”) să fie declarată „neconștituțională” 
și abrogată. Bineînţeles că un astfel de stâlp al României 
comuniste nu, putea fi refuzat şi Curtea Constituţională a 
scos din funcție „Legea Ticu” cu toate consecinţele ei. Şi o 
dată cu dispariţia ei. dispar şi o bună parte din speranțele ca 
România adevărată să mai aibă vreodată vreun cuvânt de 
spus în fața României comuniste. 

Pentru ca însă această infamie şi sfidare sfruntată a 
adevărului să nu se piardă în anonimatul faptelor diverse, 
ne luăm osteneala ca, spre ținere de minte. să pomenim 
numele (însoțit de confirmarea apartenenţei lor la România 
comunistă) „celor nouă judecători” de. la Curtea 
Constituţională, care se pare că vor să scoatem din Istoria 
Românilor o jumătațe de veac:. 

9 jo» Vida, fost activist comunist, lector la Academia .. Ștefan 

Gheorghiu » 4 apropiat al lui Ion Iliescu, fost expert în 

Saal co Consiţuţiei din 1991, membru marcani al 

ului Frontului Salvării Naţionale. 

By Al el tava al Şcolii de Securitate de la 
gicasa, ier al lui Ion Iliescu, fost ministru al 
Ustiției în Guvernul Văcăroiu. | 

e /on Predescu, un apropia! al lui lon Iliescu, un duşman 

eciga al al refor melor din justiţie solicitate de Uniunea 

eană. A 

d Ntolae Cochinescu, procuror timp de 23 de ani la 

Procurătura Generală a Republicii Socialiste România, 

PA OGUrQ general al regimului Miescu. 

e 4spaziu Cojocăru, declarată cola! 

Verdict retras d 

acestei instituţii. 

pe ea Si Valentin, preşedinte al Uniunii 

SU ză AR pi cşteşugăreşti din Judeţul Covasna în 

oda n 

canu, av i REA 
comunist, fost Ma) F, SN Eba.) 993, Sura 

e idore! Toader procuror la 

acum profesor la Colegiul Naţi 

e /xine Gaspar, şeful sectoru 

decrelelor hii Ceauşescu, Ulie 

intocmirea legilor CPUN şi 


autorul unor valor 


* 


boratoare a Securităţii, 
€ CNSAS în urma presiunilor la adresa 


Procuratura locală Panciu, 
onal de Apărare. 

lui juridic pentru pregătirea 
HIOr a0sI cel care a supervizat 
FSN Apropiat al lui Ion Iliescu. 


(Va urma) 


8 








_——— 


Poezia carcerală „cireumscrie un- teritoriu literar 
limitat şi însumează creaţii ce şi-aucăştigal atributul de « literar», 
dar şi texte ce n-au depăşii pretenţia de literalitate, 
conservându-și prin excelenţă valența documentară” [1]. Cred 
că este esențialmente necgsăr ă se cunoaște mai bine literatiăra 
detenției, a celor care au au suferit opresiunile temniţelor 
comuniste, a celor care au găsit în creştinism — în iubirea 
creştină, de fapt — singura cale de salvare, singura explicaţie 
plauzibilă a suferinței nedrepte la care au fost Supuşi, singura 
modalitate de a întrezări Lumina, dincolo de întunecimea 
carcerală. Poeziile din închisori au fost adevărate imne ale 
vieții şi ale salvării, ale redescoperirii umanului. Citind cu atenție 
mărturisirile celor care au suportat calvarul temnițelor, se poate 
constata foarte uşor faptul că pe mulți i-a sâlvat doar credința şi 
poezia ca rugăciune, ca mod de comunicare cu Dumnezeu, 


ca unică soluție salvatoare: „Închisoarea comunistă l-a obligat 


pe creatorul mai mult ori mai puţin iniţiat în ale liricii să se 
apropie de divinitate, chiar dacă înainte de experiența carcerală 
a ignoral sau şi-a refuzat de-a dreptul acest tip de comunicare 
de la uman la divin, tocmai pentru că — oricare ar fi structura 
intrinsecă a respectivului încarcerat — 
Dumnezeu este pentru el unicul sprijin, aceasta neeliminând 
variantele rugăciunii (confesiunea, revolta, lamentaţia, umilinţa, 
implorarea); condamnatul instituie o relaţie cu atât mai deschisă 
şi mai sinceră cu câ! loc de sublerfugiu şi minciună/ trădare 
între ei nu încape” [2]. 

Poezia carcerală are trei mari reprezentanți de o 
valoare de netăgăduit: Nichifor Crainic, Radu Gyr şi Valeriu 
Gafencu, Descoperirea sau re-descoperirea liricii carcerale 
este o dovadă a preocupărilor actuale de a recupera o parte 
valoroasă a poeziei româneşti. Chiar dacă este considerată, 
ca „un teritoriu limitat”, totuşi nu trebuie judecată î în 


cantitatea ei, ci în calitatea « ei ca text literar, de mare forţă, 
artistică, cu Valenţe stilistice şi poetice inconfundabile. Nu 


puțini sunt poeții care au trecut prin calvarul temniţelor 
comuniste: i-am amintit pe cei trei mari creatori-mucenici 
sau mărturisitori, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Valeriu 
Gafencu, dar mai pot fi amintiţi în acest context Valeriu 
Anania, Constantin Oprişan, Ştefan Vlădoianu, Virgil 
Maxim, loan Andrei, Constantin Aurel Dragodan, Dimitrie 
Paciag, Sergiu Mandinescu, Deroostene Andigncicu, Petre 
C. Bâciuete. n ua TITI E Wa CE "i 

1 Valeriu Gafencu este un poet al! suferinței, un 
mucenic al lui Hristos. Mărturisitor al credinței ortodoxe, 
şi-a asumat deplin destinul de jertfire, după 10 ani de detenţie 
sfârșind în închisoarea din Târgu Ocna [3]. Valeriu Gafencu 
a devenit cunoscut printre deţinuţii politici atât prin poeziile 
sale, nescrise cu creionul pe hârtie, dar învăţate pe de rost 
de cei apropiaţi, apoi puse şi pe muzică, cât şi prin însăşi 
viaţa lui de sfințenie și. dăruire creştină, prin gesturile sale 
umanitare extraordinare, fiind amintit deseori; faptul că a 


salvat un pastor protestant dăruindu-i medicamentele ]ui, ; 


chiar dacă prin aceașta și-a grăbit propriul sfârşit. 

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în 
localitatea Singerei, jud. Bălţi, din PApApad)A Student la 
Facultatea de Drept și Filosofie din laşi, deşi avea doar 20 
de ani, Valeriu Gafencu era liderul unui grup al Frăţiilor de 
Cruce şi, în această calitate, a fost arestat și condamnat de 
către rebimul Antonestu, în toamna anului 194], la 25 de 
ani de închisoare; timp de 10 ani-a fost închis la Aiud, Piteşti 
și Tg, Ocna. S-a stins din viaţă la 18 februarie 1952, după 
o cruntă perioadă de suferință fi fizică, dar cu sufletul scăldat 
în lumina rugăciunii și a sfințeniei. Pentru deținuții politici, 
el fusese “sfântul închisorilor comuniste”, expresie 
nominală categorică, al cărei sens denotativ nu ar trebui să 
mai surprindă astăzi pe nimeni. În mod cert, tinerii ca Valeriu 
Gafencu, martiri ai temnițelor sub toate dictaturile, sunt 
mărturisitorii lui Hristos într-un univers carceral inimaginabil 
pentru noi, cei care astăzi avem atâta libertate și nu știm să 
o preţuim cum se cuvine... Merită să fie citit acest poet, ca 
și mărturisirile despre viaţa lui (a se vedea mai ales loan 
lanolide, Întoarcerea la Hristos, dar şi documentarul alcătuit 
şi adnotat de monahul Moise, chiar sub titlul Sfântul 
închisorilor). Am reținut un cuvânt pe care Valeriu Gafencu 
îl spusese unui i politruc al închisorii-sanatoriu de la Pg. Ocna: 
“Între mine şi dumneavoastră stă conștiința Dumfezeu nu 


! Joana Cistelecan, Aploiaală poeziei carcerale, Editura Bikon, - 
Cluj-Napoca, 2006, p; 5. i | 


2 Jbidem, p. 9 


' Pentru mai multe informaţii despre Valeriu Gafencu sau poezii 
ale lui, a se consulta revista Rost, numărul 8/2003, șau diferite 
site-uri:wWWW, bcucluj. ro, WWW. Ortodagi as.ro, e, 
WWW. romaniavoice, com etc. 








în condiţiile date: 


PUNCTE CARDINALE 








este de vânzare. Tranzacţii de conştiinţă nu se pol face. Pentru 
libertatea mea sufletească iau decizia de a muri. Este bine să 
se spună răspicat adevărul, şi eu adevărul îl slujesc. Nu sunt 
judecătorul altora, ci sunt mărturisitorul lui Dumnezeu. Nu, 
există zidire sub soare care să dureze fără Dumnezeu” [4]. 
Valeriu Gafencu a fost “un om în care via Hristos”, “un 
simbol şi un exemplu de viaţă, nu prin intenţie, ci prin trăire. 
Purtător fiind de Hristos, era smerit, evlavios, lucid, mereu 
mulțumit, întotdeauna slăvind pe Domnul său. În Valeriu. se 
simţea unirea vieţii cu veşnicia, unirea minţii cu inima, unirea 
trupului cu Sufletul, unirea lui Dumnezeu cu omul, unirea 
omului cu natura, unirea tuturor oamenilor în Hristos, pacea, 
armonia şi unitatea lumii” [5]. 
Poezia lui Valeriu Gafencu este precum i-a fost şi 
'sufletul: o aură de sfințenie înconjoară versul izbăvitor, 
trădează suferința, dat şi fericirea de a trăi în Hristos, bucuria 
de a simţi Calea, Adevărul şi Viaţa, de a avea, dincolo de 
chinuri sau de incertitudini conjuncturale, puterea credinței, 
a rugăciunii şi a lubirii. Mărturisirea sinceră a poetului este 
justificată: “Aici, în Lârgu-Ocna, am Scris şaisprezece poezii 
ca un testament că o reală mărturisire pentru cei ce vor 
veni, şi rog să nu fi fie interpretată ca O figură ROATE, căci ea 
''este duh arzător şi viu” [6]: S 
Capodopera liricii sale este Imnul Învierii. răpiat; 
poetul face o' chemare imnică la venirea spre a lua- Lumina 
Învierii pentru'a zidi, chiar în crunta închisoare, o Biserică a 
lui Hristos Cel Viu, Care să crească în inimile celor suferinzi 


şi însângeraţi: Cântarea Bucuriei, deoarece, așa cum spune. 


o cântare a Învierii, “prin Cruce a venit bucurie la toată 
lumea”: “Vă cheamă Domnul Slavei la lumină,/ Vă cheamă 
mucenicii-n veşnicii,/ Fortificaţi Biserica creştină/ Cu pietre 
vii zidite-n temelii./ Să crească-n inimile voastre-nfr ânte/ Un 
Om născul din nou, armonios, Pe chipurile voastre să se- 
mplânţe/ Pecetea Domnului lisus Hristos”, 

Chemarea la Înviere este o chemare sfântă, pentru 
că tainicul clopot din inimile celor care sunt întemnițați doar 
trupeşte percepe în mod real venirea Mântuitorului, iar din 
piepturile lor răzbate Imnul Învierii, deoarece Hristos învie 
pentru cei care “flămânzesc şi însetează de dreptate”, pentru 
cei “curaţi cu inima”, deschizând Porţile Împărăteşti ale 
Bisericii Vii din închisoare: “Un clopol tainic miezul nopții 
bate/ Și lisus coboară pe pămâni,/ Din pieptiirile noastre- 
nsângerate/ Răsună Imnul Invierii sfânt / Smulgeţi-vă din ceata 
celor răi,/ Intraţi în cinul oastei creştineşti,/ Priviţi spre Porţile 
Împărăteşti,/ Căci cei din urmă fi-vor cei dintăi”. 

Ultima strofă este Chemarea spre Lumină, întru 
PULA şi împărtășire, întru co-părtăşie la “nunta Fiului de 

mpărat”, “Flămânzii” temniţelor sunt cei aleși să primească 
Lumină și să mărturisească această Lumină salvatoare într- 
un univers dezumanizat, încarcerat; dominat de întunericul 
sfâşietor: “Veniţi creştini, luaţi lumină/ Cu sufletul senin, 
purificat,/ Veniţi flămânzi, gustaţi din Cină,/ E nunta Fiului de 
Împărat”, ) bal 

lar dacă Marea Sărbătoare a Învierii este o 
chemare spre a lua Lumină și Viaţă, Sărbătoarea Naşterii 


= A 
| 





7 
“ loan lanolide, Îi joaca la Hristos. Document pentru « o 
lume nouă, ediţie îngrijită la Mânăstirea Diaconești, cu uni cuvânt 
înainte de: Părintele Gheorghe-Calciu-Dumitreasa, “pd. 
Chrisţiana, Bucureşti, 2006, p. 143. 
* Ibidem, p. 222. 
* Ibidem, p. 24|. 


Martie 2008 Nr. 3/207 PAG. 5 





Domnului apare într-un Colind de Crăciun ca o imagine 
complementară a Învierii. Perspectiva este aceeaşi, cadrul 
spaţial la fel: peştera din Betleem în care Preasfânta 
Fecioară Maria “naşte pe Cel mai presus de ființă” devine, 
la Valeriu Gafencu, propria închisoare. Dar acest spaţiu are 
doar conotaţiile unei prezenţe fizice. Pentru poet, colindătorii 
sunt îngerii Domnului, iar Bucuria Nașterii Mântuitorului 
este atât de mare încât ştie că, deşi el se găseşte într-un 
spațiu închis pe dinafară, cu zăbrele, acest spaţiu nu mai 
are hotare pentru îngerii ce coboară din cer, încărcaţi cu 
florile dalbe, ca să le vestească şi lor, celor întemnițați, 
Nașterea Soarelui Dreptăţii: “La fereastra robilor,/ Cântă 
îngerii în cor/ De cu seară până-n zori,/ Au venit colindători,/ 
Îngerii nemuritori,/ Încărcaţi cu dalbe flori / Lăsaţi copiii să 
vină/ Să-mi aducă din grădină/ Dalbe flori de Sărbători,/ 
Dalbe, dalbe flori./ Cântă robii Domnului/ Înjugaţi cu jugul 
Lui/ Pe malul Trotuşului,/ Dar cântarea lor e mută,/ Că-i cu 
suferință smulsă/ Și cu rugăciuni crescută / Stă un copilaş în 
zare/ Şi priveşte cu mirare,/ O fereastră de-nchisoare./ 
Lângă micul copilaş,/ S-a oprit un îngeraş/ Ce-i şopteşte 
drăgălaş:/ Azi Crăciunul s-a muta!/ Din palat, la închisoare,/ 
Unde-i Domnu-ntemniţat./ Şi copilul Cel din zare/ A venit la 
închisoare/ Să trăiască prâznic mare”. | 
Iubirea celui care înțelege rostul acestei vieți se 
răsfrânge biruitoare asupra tuturor oamenilor, ajungând până 
acolo încât să-L, vadă pe Însuşi Hristos ca pe un Frate. În 
poezia Frate dragă, Gafencu exprimă suprema dorință de- 
a putea să se dăruiască întru totul lubirii lui Hristos, singura 
Iubire mântuitoare, amintind astfel despre momentul când 
lisus le-a spus Apostolilor: ,„Poruncă nouă dau vouă: Să vă 
iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi. voi. 
să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toți că 
sunteți ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii față de 
alții” (Ioan 13, 34-35): “Frate dragă, din grădină, / Îţi trimit 
în dar un crin,/ Să-ţi mângâie linprivirea,/ Cu veşmântul lui 
divin./ Floare dragă, floare dalbă,/ Cât de mult aș vrea şi 
eu,/ Îmbrăcat în haină albă,/ Să mă duc la Dumnezeu / 
Răsădit acolo sus,/ În grădină minunală,/ Să-mi simt viaţa- 
mbălsămată/ Cu iubirea lui lisus./ Plâng înăbuşit în noapte/ 


Și suspin cu glasul stins,/ Dă-mi veşmântul alb de nuntă, / Cu 
crini minunaji Încins”, 


“Un Dor de Dumnezeu nelimitat pătrunde ființa. 
Bucuria credinței este O expresie a conştiintizării prezenţei 
harului. Poetul ştie şi înțelege talantul primit. De aceea, 
dorul lui este pătruns de Iubirea divină, de lacrimile suferinţei 
care transfigurează ființa şi o apropie de Mântuitorul Hristos. 
Calvarul suferinței are un sfârşit creştinesc = bucuria aflării 
lubirii supreme, înduninezeirea firii umane prin credință, 
izbăvirea prin suferință: „Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie! 
frumoasă ca un crin din Paradis./ Potirul florii e mereu 
deschis/ Și-i plin cu lacrimi şi cu apă vie./ Potirul florii e o- 
mpărăţie/ [...] Sub flacăra iubirii arzătoare,/ din zori de zi şi 
până-n noapte-aştepl./ Te chem şi noaptea, ghemuil cu capu-! 
n piept;/ lisuse, lisuse!/ Încet mă mistui, ca o lumânare! 

In această lubire a lui lisus Hristos poetul a trăit, şi 
cu această lubire s-a stins, fără însă a pleca definitiv. El a 
rămas printre contemporanii săi ca un simbol al muceniciei, 
al mărturisiri cu propria-i viaţă a suferinței din lubirea lui 
Hristos, Dovada o constituie şi ultima poezie scrisă de Valeriu 
Gafencu, un autoportret — simbol al vieţii de sfințenie pe 
care a avut-o. Rămas-bun este expresia culminantă a 
smereniei şi a sfârşitului de mucenic al închisorilor, un 
adevărat testament poetic. Versurile au forța credinţei 
supreme în Înviere, în puterea Iubirii creştine, în speranța 
reîncreştinării lumii şi a re-aşezării ei pe un făpaş firesc, 
moră! şi autentic creştin: „Din cerul Tău înalt şi prea- -ales,/ 
Părinte, când mă vei lua la Tine,/ Prietenilor mei de pe! 
pământ/ Redă-le Tu, în alb veşmânt,/ Un sufletcare i-a iubit 
şi i-a-nțeles” 

"Ar trebui ca Valeriu Gafencu să rămână în 
conștiința tuturor ca „tin model uman, o cale de izbăvire din 
moartea sufletească ce ni se pregăteşte, un om deveni! 


desăvârși! prin Hristos. Știm că nu este singurul caz de! 
"sfințenie în acest secol şi credem că noianul acesta de intensă 


şi izbitoare credinţă va naşte în lume o nouă eră creştină, 
mai curată şi mai bine gândită decât în trecut. Viaţa de sfânt 
a lui Valeriu se proiectează ca model al acestei lumi noi” 
17]. su 


ub „(Va urma) 
Maria-Daniela PĂNĂZAN 


4 i 


7 Ibidem, p. 251, 





e n in a i i, i 





PAG. 6 Nr. 3/207 Martie 2008 “PUNCTE CARDINALE Dinile Outodo 


EPISCOPUL CEL DIN URMĂ ÎNDEMN 12 Ebarie 2008 
ARTEMIE ÎNAINTE DE CEASUL AL DOISPREZECELEA 











„> de Ras Prizren şi Kosoyo — Metohia” 


AZI 
|] „ 








Pi > PT g | 
La întoarcerea din ultima Da, spun ei, e adevărat că sârbii din Kosovo și Metohia Ver suferi, dar ei 
Noastră misiune în Washington, trebuie nu sunt decât sârbi. Da, spun ei, suferinţa lor ya fi un episod urât, dar Yagtrace 
să vă aduc la cunoştinţă că Serbia se repede, după care Serbia mutilată va accepta repede noua realitate. După gândirea 
confruntă cu o situaţie care e în acelaşi lor, în privința Rusiei nu trebuie,să se îngrijoreze prea mult; pentru că sârbii pai 
timp plină de primejdii, dar şi de nădejdi nu vor cere ajutorul ei. De țoate acestea șunt convinşi în continuare la îsup | 
cu privire la viitorul provinciei Kosâvo = ' planul lor. Dimpotrivă, ei spun: „Noi vom lua Kosovo şi V(sPo0 a SAL DIO pile: om 
Metohia. Conducerea SUA, ce doreşte scoate inima din piept, doar pentru că ni se permite. 
să smulgă Serbiei Kosovo şi Metohia şi Dragii Noştri întru Hristos compatrioți, dacă-i lăsăm să atace credința 
să şteargă nu doar prezenţa, ci chiar şi noastră, țara noastră şi poporul nostru doar pentru că ne-am arătatica nişte laşi, 
“amintirea neamului pravoslavnic sârb din atunci nimeni altcineva nu va fi de vină; ci noi singuri vom fi vinovați pentru 
Kosovo şi Metohia, e încă puternică şi soarta noastră. Dacă lăsăm ca actuala criză a guvernului să paralizeze puterea 
hotărâtă. Însă, pe de altă parte, glasurile Serbiei de a înfrunta aşteptările duşmanilor noştri, şi dacă ne vom înfățișa 
conştiințelor americane cinstite, încredin- duşmanilor noştri doar ca o pradă uşoară, fiți siguri că vom fi blestemaţi de 
țate de neruşinarea și imoralitatea politicii generaţiile viitoare de sârbi ortodocşi. Dacă nu ne vom strădui să punem în 
oficiale a guvernului lor, nu mai pot fi ordine treburile propriei noastre case, şi dacă nu ne unim să apărăm tot ceea ce 


ignorate. pentru noi e sfânt şi de preț, fiţi siguri că vom da socoteală şi în lumea asta, şi în 
În Washington am vorbit cu cea de apoi. A: ş 4 se ! 
= membri ai Senatului şi ai Congresului, Pe de altă parte, eu nu am nici o îndoială că, chiar dacă se va întâmpla şi 


'cu reprezentanții administraţiei guvernu- ce-i mai rău, altfel spus dacă războinicii şi teroriştii UCK vor proclama independența 
lui, cu reprezentanţii ambasadelor străine, cu jurnalişti, profesori şi academicieni. Şi vor fi recunoscuţi de guvernele neprietene, noi niciodată nu vom pierde Kosovo 
Ca şi în timpul recentei Noastre misiuni la Berlin, şi în SUA am auzit glasuri ale şi Metohia. Da, din nou vom suferi sub noua ocupaţie ilegală a unei părți a sfintei 
oamenilor de seamă care încă sunt neprietenoase. Dar trebuie să spun că am, noastre patrii. Dar, cum am spus tuturor celor cu care am vorbit, noi sârbii am 
auzit şi multe glasuri noi, care ne sunt prietenoase. Însă nimeni, fie că e vorba de . supraviețuit. multor ocupaţii şi le-am biruit. Soluţia nedreaptă, impusă cu forta, 
prieteni sau neprieteni, nu se îndoieşte că ne aflăm înaintea catastrofei ce ne niciodată nu poate dăinui. Agresiunea păgână niciodată nu va birui până la capăt. 
ameninţă pe noi, creştinii ortodocşi din Kosovo şi Metohia, dacă ţările apusene Numai tratativele şi respectul dreptului, morala şi vieţuirea împreună a fiinţelor 
conduse de SUA se vor ține de planul lor de a recunoaşte proclamarea unilaterală , omeneşti pot făuri o adevărată pace trainică şi sioură. Și dacă se va întâmpla 

"|a independenţei din partea administraţiei terorist-jihadice şi tiranice din Priştina. chiar şi ce-i mai rău, singura întrebare va fi cum ȘI când se va sfârşi ocupaţia. Şi 


E 95 a . LOS, PI lei e a 5 a . A xi bi, 034 . Ă A | . SATE dpi | 
| Nimeni nu se îndoieşte de faptul că prin această politică se vor înmulţi fărădelegile, câtă. durere vom îndura,din pricina ei ie autistă At ia no 201 LA ati 


i Li A so . i A fel tea pb p . . p. .. ... .. = zi * . - 8 a AŞI 
Nimeni nu tăgăduieşte că aceasta ar însemna precedentul primejdios al instabilității . Dar, pe temeiul celor auzite la Washington, Noi nu primim aceste! 


în toată regiunea balcanică, în Europa ŞI chiar în lumea întreagă. Cu toate acestea, împrejurări ca inevitabile. Precum am spus ŞI mai sus, sunt luate măsuri pentru 
toți ne-au încredințat că Administraţia SUA intenţionează să continue să meargă + schimbarea politicii SUA. Până şi guvernele europene care sunt gata să urmeze 


în aceeaşi direcţie şi că în acest fel va detona această criză previzibilă. De ce? — politica SUA deja se îndoiesc serios de un-astfel de plan şi se tem de urmări. dar! 


se, pune întrebarea. Deoarece Administraţia SUA se aşteaptă şi speră că urmările.» din laşitate încă nu arată aceasta deschis,-căci.5e tem să nu provoace mânia 
nu-vor fi atât de rele pe cât ar putea fi. Şi mai ales deoarece 'se crede că sfârşitul stăpânilor lor din Washington. Pur şi simplu e de necrezut că, deşi au trecut 
crizei ar aduce suferințe numai poporului sârb, care pentru ei nu contează, căci! / douăzeci de ani de la căderea comunismului în Europa, nimeni nu a fost în stare 
"| americanii şi europenii, ca şi clienţii lor albanezi; ar fi feriţi de orice suferințe? să prevadă că aceste noi ţări, aşa-zis democratice şi independente, vor împlini 
Insă asta nu e singura lecţie care am învăţat-o în Washington: Trebuie poruncile dictatoriale ale birocraţilor Departamentului de Stat ca nişte sclavi, 

să subliniez cu mulțumire că, pentru prima dată după zece de ani de vizite în 'chiar mai conştiincios decât împlineau înainte poruncile Biroului Politic. 
"| cadrul misiunilor pentru pace şi înțelegere, mari personalități americane, ale căror - Pe temeiul'a tot ceea ce am auzit, atât în America, cât şi în Europa, 


glasuri nu pot fi ignorate, cer acum deschis schimbarea direcţiei politicii lor față “suntem convinşi că putem ocoli primejdia recunoaşterii dacă reacționăm îndată 


de Serbia. Conducătorii acestei mişcări, ce este deja binecunoscută, sunt“ şi fără şovăială, înainte de anunţata declarație a albanezilor, căci: numai în acest 

ambasadorul John Bolton, secretarul Lawrence Eagleburger şi secretarul Peter fel putem îndepărta fâlsa impresie a pasivității sârbilor: Cred că trebuie să ne 
'| Rodman. În timpul misiunii Noastre, am vorbit cu mulți politicieni şi congresmeni adunăm puterile ca să unim toate părțile oporului sârb: guvern, Biserică forţe 

importanți şi activi, care, din cauza pericolului crizei amenințătoare, pe care nimeni  ârmatc, tineret, partide politice, organisme publice, mdts-media.. 

nu O mai poate ascunde, au început deja să vină cu iniţiative pentru a opri câtde ii | „SRR pe (Sag Li! 37 

repede mersul mai departe în direcţia nefericitei pplitici trasate de Administraţia | a. | pe alia i îi N! 4 U 

SUA, la care cel mai mult a contribuit Departamentul de Stat. Deci, în sfârşit, a S aie Se îi ju ni (continuare în pag. 9) 


| început mult așteptată dezbatere în SUA. De aceea cred că, dacă am fi avut puţin 


timp, foarte degrabă îndoiala despre înțelepciunea şi eficacitatea actualei politici 3 ID ș “Traducere din limba sârbă de 
oficiale a SUA ar fi ajuns în punctul critic şi ar fi dus la oprirea definitivă a acestei, ȘI „ Sladjana şi Ionuţ GURGU | 
| politici. | bu + SU 


Ş 


Însă poale că nu o să avem îndeajuns vreme din simplul, motiv la care, 
din păcate, singuri am contribuit. De nenumărate ori am auzit de la prietenii 
noștri, dar şi de la neprieteni, întocmai acelaşi gând: că purtătorii politicii anti- 
sârbeşti cred că-și vor îndeplini scopul lor pentru că noi, sârbii, doar vom da din, 

'| umeri şi nu vom răspunde în nici un fel, indiferent de ce ne-ar face duşmanii. Am.» 

| auzit de mai multe ori promisiunile unor politicieni sârbi, ale căror nume ne sunt 
bine cunoscute, că răspunsul Serbiei la agresiune și ocupaţie va fi mult mai mio 
decât al oricărui alt stat independent, Washingtonul crede că aceşti politicieni 
sârbi țin. bine în lanț armata noastră, | 
| Ne-au mai spus şi că aceiași politicieni nu consideră că anunțata misiune 
UE este ilegală, sau că o văd ca pe un aspect al forțelor de ocupaţie trimise ca Î d N 
premergătoare ale recunoașterii, Acei politicieni sârbi, deşi pe faţă spun că” DI USA N Sl ab y A! MA 4 a 
niciodată nu vor recunoaște pierderea provinciei Kosovo şi Metohia, şi că nimic E a | | be a Me 

'] nu vor accepta în schimb, în acelaşi timp spun că Serbia trebuie să întărească 
relaţiile noastre cu ţările agresoare, chiar dacă ele pregătesc noi atacuri împotriva 
țării noastre, impotriva Bisericii noastre și a poporului nostru, Cuvintele acestor 
politicieni sârbi au numai un singur înțeles în mintea celor ce ne urăsc din SUA, 
ca şi în mintea aliaţilor lor din alte ţări, și acesta este; „Putem face ce vrem”, 


















a) SU ca ca , 
INTE ao git 
















"a Bi 


Ce este erezia? Este învățătura mincinoasă care, 
într-o mai mică ori mai mare măsură, denaturează 
adevărata învățătură dumnezeiască şi lucrează în mod 
viclean să o discrediteze şi chiar să se înalțe în locul 
ei. Adevărurile de credință ne-au fost revelate o dată 
pentru totdeauna de Dumnezeu! Eresurile sunt însă 
născocirea diavolului. Acesta năzuieşte să semene 
sămânța discordiei în inimile oamenilor, să-i rupă pe ei 
de la Dumnezeu, să-i dezbine, să-i facă să se certe 
între ei şi astfel să-i stăpânească. Adevărul conduce 
către Dumnezeu. E! ne învață să mărturisim Sfânta 
Treime. 

Sinoadele generale şi locale ale Sfintei Biserici 
Ortodoxe au avut ca pe cea mai importantă sarcină a 
lor să păzească moştenirea învățăturii apostolice 
nepătată de 'eresuri, Ele au impus ereticilor să se 
smerească înaintea Adevărului dumnezeiesc păstrat în 
| Biserică şi să se lepede de învățătura lor cea mincinoasă. . 

Aceste principii de veacuri ale Bisericii, păstrate 
cu sfințenie până de curând, sunt încălcate astăzi de 
către o mulțime de creştini ortodocşi, sub influența 
rătăcirilor moderne, şi mai cu 'seamă a aşa-numitei 
Mişcări Ecumenice, înființate de „Consiliul Mondial al 
Bisericilor”. La ea participă aproape toate sectele ŞI 
eresurile din lumea de astăzi, ce se autointitulează în 
chip cu totul nedrept “Biserici”. Ecumenismul pretinde 
că poate să unească pe ortodocşi cu ereticii şi chiar cu 
cei de alte religii. Sub influenţa lor şi sub influența 
spiritului umanismului înşelător al lumii de astăzi, mulți 
spun acum: „Ce rău este în faptul ca toți credincioşii 
de pe pământ să se unească şi să înceteze să se mai 
certe între €i?”. 

Argumentul pare la prima vedere foarte lăudabil, 
| atâta timp cât s se fundamentează pe dorința de pace. 
Se ştie că nici un om înțelept nu doreşte războiul. Dar 
în spatele acestei minunate propuneri se ascund nu 
planuri luminoase, ci planuri întunecoase, diavoleşti, 
de batjocorire a adevărului dumnezeiesc, de aliniere a 
adevăratei Biserici a lui Hristos cu adunările ereticilor, 












































zip A / e 7 db 4 





"ARHIM. SERAFIM ALEXIEV 


PUNCTE CARDINALE 


care, pretind că şi ele sunt adevărate „Biserici”, şi de 
subminare a veşnicelor' temelii ale Uneia, Sfinte, 
Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici întemeiate de 
Mântuitorul Hristos, care este doar Ortodoxia. 

"Să vedem care sunt roadele participanţilor la 
ecumenism, porniţi să se unească cu ereticii! Militând, 
chipurile, pentru îndepărtarea vrajbei cu cei 
excomunicați, ei intră în conflict ideologic cu propria 
lor Biserică şi cu semenii lor. Creând legături cu 
heterodocşii, aceştia rup legăturile lor cu fraţii lor 
ortodocşi care nu doresc să încalce pravilele apostolice 
prin rugăciuni făcute laolaltă cu ereticii şi care nu 
îndrăznesc să calce în picioare cuvântul lui Dumnezeu. 

Până unde se ajunge pe această cale a 
ecumenismului? Până la înfrăţirea cu ereticii şi până la 
ruperea legăturilor frățeşti cu ortodocşii. Nu este oare 
acesta un plan diavolesc de Sfâşiere a unităţii 
Ortodoxiei, pe motivul că se lucrează, chipurile, pentru 
atingerea idealului creştin — ca toți să fie una ( loan 


17,21)? Însă Mântuitorul niciodată nu a dorit să existe” 


părtăşie între adevăr şi minciună, între Ortodoxie şi 
învățătura cea mincinoasă, între lumină şi întuneric, 
între Hristos şi Veliar. Dimpotrivă, El vine ca să aducă 
dezbinare între sufletele credincioase şi diavol. 
Cuvintele Lui dumnezeieşti sunt limpezi şi indiscutabile: 
Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ, n- 
am venit să aduc păce, ci sabie! “ 

Duhul umanist înşelător al timpurilor noastre 
schimbă duhul clasic evanghelic şi aşază pecetea sa 
de gândire chiar şi asupra creştinilor ortodocşi învăţaţi. 
'Acest duh umanist înşelător-este' întru totul limpede 
împotriva Sinoadelor Ecumenice şi atrage pe mulţi către 
încălcarea Adevărului. EI îi îndeamnă, în ultimă 
„instanță, către neascultarea de Biserică. 

Deşi Biserica exclude pe învățătorii cei 
mincinoşi din comuniunea sa, astăzi se propovăduieşte 
totuși rugăciunea laolaltă cu aceştia! Deşi Biserica nu 
îngăduie nici o părtăşie liturgico-sacramentală între 
ortodocşi şi heterodocşi, astăzi se îngăduie împărtăşi- 


ÎNCEPUT 1 DE VIAȚĂ NOUĂ ? 


aste adevărat că, acum mai bine de un deceniu, în citise românească s-a 






Martie 2008 Nr. 3/207 PAG. 7 


e rea BISERICA, ECUMENISM 


rea împreună cu protestanții! Deşi Biserica îi osândeşte 
pe deformatorii Adevărului, astăzi osândirea lor este 
socotită ca un păcat asemănător cu defăimarea 
obişnuită! 

Există autori ortodocşi moderni, precum 
Serghei Bolşakov şi alții asemenea, care, vorbind 
despre nevoitorii contemporani, subliniază ca pe cea 
mai importantă calitate a acestora faptul că ei nu au 
osândit pe nimeni = nici chiar pe eretici. Prin asemenea 
semne ale egalităţii între osândirea interzisă şi îngăduită, 
ei introduc tainic tendința păgubitoare a amestecătului 
adevărului cu minciuna în favoarea credinţei 

„ecumeniste — lucru care înlesneşte unirea Ortodoxiei 
cu celelalte mărturisiri, ba chiar şi cu religiile păgâne. 
Serghei Bolşakov dă ca pildă de o asemenea 
„neosândire” pe răposatul arhiepiscop de Canterbury, 
William Temple. Într-adevăr, William Temple nu a 
osândit nici chiar pe cei mai vădiţi eretici în biserica 
sa. Ca un mare ecumenist, el a împărtăşit principiul 
pierzător al universalităţii, conform căruia toți pot să 
se unească cu toți, indiferent de neînțelegerile dintre 


“ei privitoare la dogme. După ce, în 1954, a fost creată 


baza ecumenismului, păstrându-se doar un minimum 
dogmatic de unire a credințelor creştine, în speță 
credința minimală în Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, 
W. Temple a mărturisit că neacceptarea acestei baze 
nu trebuie să fie o piedică, ca ecumeniştii să continue 
să colaboreze şi cu alte denominațiuni şi culte, care 
nu recunosc pe Dumnezeu ca Mântuitor. Ce altceva 
poate să însemne aceasta decât larga deschidere a 
porții pentru unirea Adevărului cu minciuna? 

Unii vor încerca să îndreptățească neosândirea 
„ereticilor, argumentând că aceasta s-ar săvârşi în 


numele păcii. Însă cine ațâță războiul? Tocmai acele 


" forțe întunecate care propovăduiesc atât amestecarea 
mărturisirilor, cât şi apropierea credințelor! Scopul lor 
este limpede: nimicirea Adevărului, renunțarea Bisericii 
la acesta. i 
3 Traducere din limba bulgară de 
Gheorghiţă CIOCIOI 





următoarea încheiere — A: Dumnezeule veşnic şi atotputernic, adună ceea ce a fost despărțit 






















creat un precedent (foarte viu dezbătut de atunci şi până astăzi) prin cărțulia intitulată 
Reconcilirea, dar al lui Dumnezeu Şi început de viață nouă (Editura Trinitas, laşi, 1995), 
redactată de Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniţă, P. Dr. Langerdorfer SJ şi Dr. Roger Williamson, cu 
binecuvântarea actualului Patriarh al B.O.R. (aflat pe atunci în scaunul de la lași). Regretatul 
părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa a reacţionat ca unul dintre cei mai înverşunaţi critici 
âi acestei derutante apariţii, nu atât pentru că ar fi fost principial împotriva „reconcilierii” 
între confesiuni, dar pentru că nu putea accepta așa-numita „Liturghie ecumenică a 
reconcilierii” inclusă acolo, căreia nu-i găsea nici o bază canonică, ci mai degrabă 
similitudini (voite sau doar întâmplătoare) cu anumite ritualuri sincretice de tip francmasonic, 
De aici se trag, probabil, și majoritatea suspiciunilor și speculațiilor privitoare la relaţiile 
noului Patriarh cu forurile masonice (despre care unii presupun că ar sta în spatele așa-zisei 
Mişcări Ecumenice contemporane), Neinspirată (chiar dăcă etimologic corectă) va fi fost, 
în orice caz, denumirea de „Liturghie” dată respectivului scenariu de rugăciune în comun 
(în care nu sunt implicate nici Taine, nici mărturisiri dogmatice, cu excepția celei general 
trinitare), Broșura respectivă e mai greu de găsit astăzi, așa că le oferim celor curioşi 
posibilitatea de a judeca singuri în ce măsură reacţiile unora sau altora au fost ori nu 
îndreptăţite, 

lată schema „Liturghiei” ecumenice ($ = Săvârşitorul slujbei, A > Adunarea 
credincioșilor) din sursa menţionată; 

1) BINECUVÂNTAREA DE DESCHIDERE - 5: Binecuvântat fii, Doamne 
Dumnezeul nostru, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin. 2) INVOCĂRI - A: Sfinte 
Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori). S; Slavă 
Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, şi acum şi pururea și în vecii vecilor, Amin. A: Dumnezeule 
în Treime, miluiește-ne pe noi; Doamne, curățeşte păcatele noastre; Sfinte Dumnezeule, 
vino şi curățeşte păcatele noastre pentru Sfânt numele Tău. s; Tatăl nostru, , [Rugăciunea 
Domnească). 3) CITIREA EVANGHELIEI (texte din Vechiul [!!1] şi Noul Testâment), 4) 
RUGĂCIUNI SPONTANE PENTRU RECONCILIERE (în țările unde sunt conflicte), cu 












şi condu-ne spre unitate; priveşte cu dragoste la Biserica Fiului Tău. Te rugăm ca, întru 
unitatea credinţei şi prin legăturile iubirii dintre oameni, să uneşti toți oamenii care s-au 
sfințit prin unul singur Botez, prin lisus Hristos, Fiul Tău şi Domnul şi Dumnezeul nostru, 
care împreună cu Tine şi cu Sfântul Duh va trăi şi va împărăţi, acum şi pururea şi-n vecii 
vecilor. CU TOȚII SCHIMBĂ UN SEMN AL PĂCII ȘI ÎMPĂCĂRII [71]. 5) 
MĂRTURISIREA PĂCATELOR ŞI RUGĂCIUNEA DE IERTARE - S: Doamne, 
Dumnezeul nostru, dragostea Ta este mai tare ca vina noastră şi Tu primeşte-i pe taţi cei 
care se întorc la Tine; priveşte cu milostivire către noi. Mărturisim că am greşit Ţie. Să 
sărbătorim acum taina milostivirii Tale şi schimbă viețile noastre, astfel încât; împreună cu 
Tine, să ne putem bucura veşnic, prin lisus Hristos, Stăpânul nostru. 6) IMN — “Uneşte-ne, 
Doamne, în pace și ține-ne cu dragostea Ta... * (Seigneur, rassemble nous dans la păix de 
ton amour, de Dominique Ombrie). 7) RUGĂCIUNE - 4: Doamne lisuse Hristoase, ai venit 
să-i împaci pe oameni cu Tatăl Tău şi al nostru, vrednic eşti de toată lauda, mărire Ție! 
Miluieşte-ne pe noi. O, slujitor credincios, ai luat asupra Ta păcatele acestei lumi, ca întru 
Tine să ne putem mântui, mărire Ție! Miluieşte-ne pe noi. Tu eşti alături de Tatăl Tău şi ne 
duci la EI întru comuniunea Sfântului Duh, mărire Ție! Miluieşte-ne pe noi. 8) RUGĂCIUNEA 
SFÂNTULUI FRANCISC - S; Doamne, fă-mă unealtă a păcii Tale; unde este ură, să 
sădeso dragoste; unde este dezbinare, unitate; unde este greşeală, adevăr; unde este jignire, 
iertare; unde este deznădejde, speranță; unde este întuneric, lumină; unde este întristare, 
bucurie, O, Stăpâne ceresc, fă mai mult să mângâi decât să fiu mângâiat; să înțeleg decât 
să fiu înțeles; să iubesc decât să fiu iubit. Căci numai dăruind, noi primim; numai iertând, 
suntem iertaţi; numai murind, suntem născuţi la viața veşnică. 9) IMN [?). 10) 
BINECUVÂNTAREA DE SFÂRŞIT - S: Pacea lul Dumnezeu, care e dincolo de înţelegere, 
să ne țină inima și mintea în cunoaşterea şi dragostea lui Dumnezeu și a Fiului Său, Domnul 
nostru lisus Hristos, Și binecuvântarea Dumnezeului Atotputernic, Tatăl, Fiul şi Sfântul 
Duh, să fie printre noi și să rămână cu noi pururea. 

Lăsăm comentariile în seama fiecărui cititor... 























































PAG. 8 Nr. 3/207 Martie 2008 


Unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali ai zilei. spirit subţire. de formaţie 
complexă, întii ştiinţifică, dar mai apoi preponderent umanistă — putindu-se zice că nu e 
străin nici de fizică şi nici de metafizică —. nota acum vreun an în revista Jdei în Dialog: 
“Aproape tot ce ne înconjoară azi, în țările occidentale, e anticreştin, pe faţă — cel mai 
adesea cu o obstinaţie deopotrivă ignară și fanatică. Ura faţă de creştinism. exprimată prin 
libertăţile pe care ni le luăm împotriva tradiţiei lui. a devenit aproâpe unicul conținutspiritual 
al modernităţii noastre. Ne place spontân numai c& pune creştinismul într-o lumină ptoastă. 
Tot ce nu e creştinism e aclamat, tot ce îl afirmă e suspectat. Întocmai ca Locke, pentru 
care a fi tolerant însemna a refuza catolicilor dreptul la toleranță, şi noi avem despre 
toleranță o concepţie similară = merită toleranță numai intoleranța faţă de creştinism. lar 
neutră e declarată acea poziţie care pune în discuţie: inferioritate sau ilegalitate simbolurile 
şi luările de poziţie creştine” [1]. DI 

Apoi. la fel de radical şi îndrăzneţ, constata că: “... foarte puţini oameni par să-şi 
dea'seama în ce măsură civilizaţia noastră nu poate face faţă concurenței cu'alte civilizaţii 
decit cu ajutorul culturii ei — cultură care, orice ar spune oricine. nu poate firdecit creștină în 
instinctele ci profunde. lar cind aceste ! 
instincte sunt contrariate, negate ori lipsite 
de lumina conştiinţei de sine, cultura care 
hrăneşte şi întreține civilizația noastră se; 
osifică şi se condamnă la asfixiere”. 

„Dar imediat el găsea că nu te poți 
opune, căci “dacă te opui, intri în logica lui - 
penser contre c 'est penser comme. [...] Azi 
terenul pe care se dă lupta pentru apologia 
creştinismului este, inevitabil, contestarea 
lui: şi asta pentru că aceia care îl apără sunt 
obligaţi să o facă cu ajutorul unor elemente 
care îl neagă. Orice scriere apologetică, azi, 
e condamnată să aibă aer fie vetust, fie . 
plingăreţ, fie înțepenit; fie slugarnic”. 

În, ciuda indubitabilei bune- „ 
credințe şi a profunzimii simțului său cultural A 
şi estetic, autorul nu are dreptate. Oriciţ de Și "auz 
seducător ar fi jocul de cuvinte, nu este, de. înțeles de ce ar fi apologeţii creştinismului 


să fie dreaptă. i. be. * | | 
pa tote Ea aa 7007704 TNI Aa de a d. i AMBIGUU agp! 
-Elurmează cam la fel: “Mai există însă un argument de principiu. care face lupta - 


Eseul continuă în partea a doua cu două întîmplări recomandate drept exemplare 
pentru modul în care s-ar putea cineva sustrage dificultății enunțate. Se declară că salvarea 
atirnă de calitatea de “geniu”. iar mediul acesteia este cultura majoră, aşă cum a fost 
cultura creștină şi nu mai este actuala cultură relativistă, hedonistă şi postmiodernă. Eroii 
sînt Blaise Pascal și sora sa. gti rol LA [ IF] 

„Nu vom intra În amănuntele reclamate de explicaţii pe marginea jansenismului, 
catolicismului post-tridentin şi iezuit, disponibilităţilor occidentale, contextului pascalian şi 
datelor marțirajului. Atita, doar, că Petre Țutea ar replica, la fel de sentenţios, că nici genjul 
şi nici eroul nu reprezintă exemplaritatea creştină, ci sfintul, i 
[E 


ş ] pa 
ji i ” 


++ 


Ceeâ ce interesează, însă, aici, pe lîngă perfect asumata în context extracție 
creștină a Europei, faţă de care distrucţia actuală are greutatea unui păcat de taliă Suicidului, 
este chestiunea apologiei.  Bm-âi e d dir 

Fireşte că nu donquijotismul în sine trebuie căutat, dar cavalerismul nu strică între 
o situaţie precum cea de azi, Mai ales că asupra vrednicului creştin odihnește o nobilitate de 
sorgintea cea mai înaltă, iar părbierii ştiinţifici și licenţiaţii aculturali trebuie puși la punct, 
altminteri existind riscul complicităţii prin omisiune la contaminarea globală cu a lor 
neînțelepciune cu-minte, Păstrind grija evitării tuturor tipurilor de penibilităţi cultural: 
metodologice de care e avertizat pe bună dreptate, creştinul căruia i s-au încredinţat talanţii 
potriviţi are datoria să facă apologia adevărului, datorie în nici un caz exonerată pe 
considerentul unei eventuale, oricît de probabile, înfringeri în registru istoric. Căci, oare, nu 


' Horia-Roman Patapievici. “Agonia creştinismului”, în /dei în Dialog, nr | (28), ianuarid 
2007, p. 55. 


PUNCTE CARDINALE 








m i + „cît a conserva întregul 
va fi mai fericit a te face pricină de mîntuire măcar unul individ. dec 


ataşament al unei colectivităţi pierdute? 


a | Ş şi la ce bun? 
In definitiv, ce a fost apologia creștină? 


Şi ce mai poate fi ea astăzi — 


CE Pr ae 
rare ori discurs în apărare, fiind un 


i 'evine tinieli în ema apă >. Mpa 
Apologievine din elineşte. unde îns p ii îidepărarea salut ăecitta 


cuvînt compus căre dace cu gîndul mai mult la înlăturare 
distrugerea atacatorului, 
Apologia a'apărut în creștinismul timpuriu ca re 
coordonate filosofice. lustin Martirul. Atenagora, Tatia 
contraareumentează fie iudeilor. fie păginilor. Deja la Origen, apOicE: 
apărare a'creştinismului. ci devine şi contraatac împotriva păginismului. a pia 
După ce martirajul primelor secole a cîştigat mistic ceea <“ Ip pari E biu d 
izbinda creştinismului în Imperiul Roman, scrierea apolagetică s-a amplificat: Eusebiu ce 


Cezareea. spre pildă, scrie organizat şi pe spaţii mari spre a demonstra că religia creştină 
| nu s-a dezvoltat dinireligiile păgîne, ci din 


cea vechitestamentară. Grigorie de Nyssa 
a scris şi el apologetic. deşi oarecum 
instrumental, în sensul că'a făcut apologia 
înseşi rațiunii în teologie. 

Apoi apare primul apologet 
sistematic și fundamental raţional. Fericitul 
Augustin. Credemus ul cognoscamus este 
formula sa cu care, fie şi numai în Apus, 
rațiunea îşi stabileşte teologic poziţia. 


acţie la atacurile lansate în, 
n. Tertulian şi mulţi alții 
logiă nu rămîne doar 


7 


inexistentă la Tertulian. care. teologhisind 
Întruparea, serisese: Natus est Dei Filius: 
non pudet, quia pudendum est; et mortuus 
est Dei Filius: prorsus credibile est, quia 
ineptum esti el sepultus resurrexil: certum 
A est, quia impossibile,) Î 

Pînă aici rezultatul a fost că, slujindu-se de uneltele fijosofiei. raționale şi culturale, 
apologeții au limitat în primul rînd derapajele filosofice care. necontrolate, se puteau preface 
(iar uneori s-au şi prefăcut) în diverse rătăciri. Din unghiul acesta, apologia se aseamănă cu 


„„definirile dogmatice, ca re-acţiune,promptă la acțiunea, erorii. Apologeţii. se adresau în 
special acelor interlocutori din exterior care erau filosofii, în timp ce dogmele au început a 


decantate şi formulaţe de/sinoadele ecumenice într-un proces care a debutat ca dialog de 


„ soima interior, cu exponentii unor miscări centrifuge. 


Amd, a) j 
Primele apologii au mai avut cu siguranță darul de a îndepărta anumite suspiciuni 


aprecieri se înscriu perfect în tendința anticreştină modernă, tip de pricină de poticnire. | Chiar etimologic, cum am văzut, apologia nu tinde să fie 


peremptorie, ci mai curînd îndepărtează pericolele din terenul pe care, altrel, sămînța cea 
bună nu ar putea da roada ei. lar apologetic este nu discursul care dovedeşte raţional 
justețea credinței (aici-ar apărea acel risc al aerului fie vetust, fie plingăreţ, fie înțepenit. fie 
slugarnic), ci acela care demontează rațional aserțianile împotriva credinţei. +, 

In secolul al VIII-lea, Sf. loan Damaschinul, chiar dacă nu e un apologet sistematic: 
face apologie indirect. dogmatic, pe o grilă categorială aristotelică şi, între altele. influenţează 
prin așta infiltrarea gîndirii filosofice în creştinism, într-o abordare numiță curent scolastică, 
deşi el însuşi e departe de așa ceva, Sfinţii Părinţi, între care el e socotit cronologic ultimul, 


_ Li 


s-au exprimat în acest tipar apologetic, ci au fost pur şi simplu apărători ai creştinismului, 


vw 


potrivit tendinţelor Vremii lor. 
"Tendinţa apologetică preponderent raţională începe cu Johannes Scotus Eriugena 
în secolul al IX-lea, și continuă destul de ponderat cu Anselm de Canterbury, în secolul al 
XIPlea, De acum, apologia devine, în Occident, parte integrată în cîte o Ura teologică 
personală, iar rațiunea contribuie din plin — mai mult sau mai puţin slobodă — la temeluirea 
apologetic-sistematică a creştinismului occidental. | ' 

In Orient genul apologetic se stinge: Aici sinoadele, care nu mai sînt ecumenice 
merg pe tradiţia anatemizății Variilor raționalisme și, bineînțeles, a deviaţiilor. Analernele 
nu erau aruncațe pur şi simplu asupra noutăților,;ci dezbaterile soborniceşti ale teologilor 
luminau, motivele peconformităţii cu dreapta-credinţă, Nu aberaţia era condamnată, cît 
persistarea în aberaţie. Întrucii aceste anatemizări ajunseseră numeroase, ele au fost strinse 
într-o colecție numită synodikon şi citite anual în bisericile răsăritene Mita înă în secolul 
al XVIII-lea. Nu erau cuprinse în synodikon întregile demonstraţii Mpa ci numai 
concluziile suficient detaliate, aşa că synodikoni-ul nu poate Îi nicidecum Ai un tratat 
apologetic, Totuşi nu este nici simplu registru sentenţier, Mai degrabă este un document 
anamnetic al păcâtoşeniei gindului ce pu trebuie reiterat. ŞI e Vimitor să co l it A 
dintre solidele idei care au cuprins A pusul protestant în secolul a aa e 
temeinic în Bizanţ cu multe sute de ani înainte, 


IA i | ML 35 i i j 


|XVI-lea fuseseră cenzurate 


Neal ul fa LU 


ag numai întrucît eliniii NA Ș 
p ) SUplinii il bânuiau că spune ceva “nou 





a Sf, Apostol Pavel a lost primit în Arco 
(cf. Fapte 17,21) | 

' Sf, loan Gură de Aur foloseşte termenul A ] | 3 

paideic-spirituală, $1] 4 mt săli înţelepaiunb "cu o certă nuanță 


| î a 
ya AI ADI 


A 


înlocuind: formula-tertuliană credo quia | 
absurdum. (De fapt, aceasta e o prescurtare ! 


_ 





PUNCTE CARDINALE 


iul De prin secolul al IX-lea — unii ar zice că mai din vreme = nici o legătură nu va 
mai fi între apologia apuseană şi Răsărit. De ce s-a întimplat aşa ŞI ce a separat pe tărim 
apologetic, ca şi întru multe altele. Apusul de Răsărit, nu are importanţă pentru discuţia de 








față. Important este numai că încă de atunci apăruseră acele diferenţe de perspecțivă și 
preponderenţe care aveau să ducă, se pare că implacabil. la Marea Schismă. În definitiv, 
Marea Schismă nu a fost provocată de aruncarea în ambele sensuri a unor anateme şi nici 
măcar de barbaria. fratricidă a cruciaților din 1204, ci. invers. acestea din urmă au fost 


consecințele de neînlăturat ale unei înstrăinări'din ce în ce mai adinci, care începuse de 


foarte demult. 


- 


Cel mai interesant caz între apologeți este cel al lui Toma de Aquino. Opera sa 


este uriaşă, iar lucrarea apologetică, sistematic organizată, ca toate ale lui, e prilejuită de 
atacurile arabe (Avicenna şi Averroes) şi de cele evreieşti (Maimonide). Bineînţeles că are 
O formă raţional-scolastică. dar ea nu ienoră “armele” furnizate de revelație. Rigoarea şi 
profunzimea scriiturii l-au făcut pentru catolici (azi doar pentru cei tradiționalişti) un model 
al genului. In 1273, slujind liturghia de Sf. Nicolae, aavut o experienţă tainică = socotită de 
unii intunecare a minţii. dar de alții limpezire a inimii — care a pus capăt activității sale 
savante. Doctor Angelicus nu a mai scris niciodată nimic. lar când cineva a încercat să-l 
determine să continue lucrul, a explicat: "Nu pot, pentru că toate cite le-am scris îmi par 
nişte paie”. | Ea 

Renaşterea şi Reforma obligă la o îndreptare apologetică, prin debarasarea de 
balastul scolasticist, şi la naşterea apologeticii, ca disciplină teologică specială. Începînd 
cu secolul al XVIII-lea. teologii nu au mai putut ține pasul cu filosofia, în sensul de a putea 
demonta amănunțit sistemele filosofice care creșteau, de-acum, foarte ample şi bine legate. 
Apologia, ca răspuns detaliat şi punctual, sau ca parte a unei ample opere de teolog, a 


dispărut cu desăvirşire, lăsind locul apologeticii. ştiinţa preocupată. pe lîngă cercetarea 


scrierilor primilor apologeţi. de observarea critică a sistemelor filosofice din toate vremurile. 


cu rostul, mai ales de a identifica acele neconformitiţi teologice care ar putea fi pricini de 


poticnire orj tentaţii intelectualiste. | sI 
Evident, ofensiva ateistă din secolele X 

teologică într-o poziţie specifică, determinată de bombardamentul raționalismului materialist. 

Pe lingă el. s-a mai insinuat coroziunea unui criticism agnostic, iar combinaţia, neîntrerupt 

pînă astăzi. a furnizat preocupări ştiinţei apologetice! ai 5 


“Aşadar, ştiinţa apologetică este întru totul caracteristică lumii apusene. Însă, pe" 


măsura occidentalizării Răsăritului european (oceidentalizare începută în mod diferit şi 
inegal. în funcţie de regiune, cam prin secolul al XVIII-lea, şi gustind triumful de pe la 
jumătatea secolului al XIX-lea), apologetica a devenit necesară şi aici, astfel că în preajma 
secolului XX a devenit obiect de studiu în institutele teologice superioare. S-ar putea crede 
că Ortodoxia, lipsită de studiul teologic sistematic de tip-universitar. mai ales după pierderea 
Bizanțului (în secolul al XVII-lea, de pildă, turcii încă interziceau crestinilor din Stambul să 
deţină o tipografie). nu a fost în stare să dezvolte o astfel de ramură. Insă adevărul este că 

„nu aspectul lipsurilor instituționale era determinant, ci lipsa acţiunii care să determine 

"reacția apologetică. Pur și simplu, Ortodoxia nu fusese încă supusă unui asediu care să 
ceară o astfel de apărare. . s51:"1lqsb ( Dir. E rima E 

| „. În perioada interbelică, în România au predat apologetică, printre alţii. părintele 


18 VOR 


loan Mihălcescu, Nichifor Crainic, loan.Gh. Savin şi părintele Dumitru Stăniloae. Studiul. 


a avut aproape exclusiv o perspectivă... retrospectivă, Profesorul Savin, licențiat în Teologie 
la Bucureşti şi în Filosofie la Berlin. şi doctor în filosofie la Heidelberg, era ferm convins că 


rudimentarul pozitivism. numai părelnic sofisticat. eşuase definitiv după un marş de trei 


secole. În tratat [4], citează cu plăcere o serie de somităţi din branşa ştiinţelor exacte şi a 
celor naturale, care, în perfect acord cu descoperirile lor, âu declarat explicit existența lui 
Dumnezeu. Ca atare. nevăzind în “ştiinţe” un adversar însemnat. nu'a construit o apărare 


3 i J LD i | d A 
“ loan Gh. Savin, Apologetica. vol. |, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002, pp. 139-158. 


FUT] (Ji „Îi 978 TI: i 
le XVII şi XVIII a concentrat apărarea 


Martie 2008 Nr. 3/207 PAG. 9 


redutabilă în acest flanc [5], Nu faptul că s-a înşelat este de reţinut aici, ci motivul pentru 
care apologetica ortodoxă nu se ocupa în acea vreme de recentele descoperiri ştiinţifice, 
teorii cosmologice sau eventuale aggiornamento-uri evoluționiste. 

Pozitivismul socialist; marxism aplicat după socoteli de moment, a fost o tendință 
pseudo-ştiinţifică în care autoritatea înlocuia argumentul, şi a constituit o surpriză incredibilă 
pentru oameni ca profesorul Savin, o surprindere cu un termen de valabilitate de 50de ani, 
şi care, la expirare [6], a lăsat locul pregătit pentru preluarea din mers a pozitivismului 
genuin dezvoltat în “lumea liberă”, Profesorul Savin nu a mai apucat revenirea la pozitivismul 
original, murind în 1973, dar cu siguranță că anii “democraţiei populare” și cei petrecuţi în 
inchisoare i-au dat timp suficienţ pentru ceea ce ar fi putut fi apologetica față cu comunismul. 
Însă. în România socialistă. nimănui nu i s-a îngăduit să apere sistematic creștinismul, ex 
cathedra, aşa că apologetica a dispărut cu totul pină în anii '90, cînd programa teologică 
ortodoxă a reinclus această malerie. 

Însă restaurarea instituțională a apologeticii este departe de a acoperi trebuința de 
apologie. lar apologia aceasta nu are nimic de-a face cu conotaţia comună a cuvîntului, 
calomnioasă 'ea însăşi în context creştin. de laudă exagerată și de susținere interesată. 
Apologia 'este apărarea rațională pe care o reclamă în prezent atacul amestecat — dar 
perfect organizat — anticreştin (sau, măi transparent spus, antihristic). Datoria apologetică 
revine creştinului în stare să submineze cultural și ştiinţific blocada împotriva lui Hristos. 

Comunismul a vulgarizat ştiinţa şi a determinat pe uimitor de multă lume să ia de 
bune teorii care. depăşind limitele, dau sentințe ce exced posibilităţilor ştiinţei respective. 
Deşi aproape nimeni nu le-a studiat, aproape toată lumea le consideră evidențe. În lumea 


"Occidentală. pe alte căi. s-a ajuns în același punct. 


Sil „+ 
|» Pledoaria în favoarea apologiei nu este pentru a convinge pe cei cărora li s-a răpit 

alegerea şi care nu vor putea niciodată, cu darurile lor. să-şi redobindească singuri ceea ce 
li cuvenea. Ci este pentru cei care, putind înţelege şi putind dărui. nu trebuie să țină sub 
obroc, de teama penibilului ori din alte pricini. ceva ce trebuie risipit întru cunoaştere, ca un 
dar din dar în drum spre grădina raiului. De bună seamă că apologia va trebui făcută după 
măsura fiecăruia. în bună rînduială culturală, ştiinţifică şi apologetică, iar uneori nu va 
trebui făcută deloc — căci nu toţi sintem apostoli și nici prooroci. Şi cine se va putea îndoi că 
va fi bineprimit orice fel de demers apologetic, de la cursul de Angelologie ţinut de un 
estetician la Facultatea de Filosofie [7], sau de la introducerea în antievoluționismul ştiinţific 
[8] făcută de un biolog get-beget, pînă la informaţia onest livrată elevului ori adultului? 

Ideea că fiecare va putea fi depozitarul înţelegerii bine-credincioase stind în 
cămările sale din mijlocul cetății, chiar încercînd exercițiul ascetic, poate fi o capcană 
ucigătoare. Altminteri. celui; fără talant, nimic nu i se va cere. lar abandonul — în urma 
socoteli că efortul este inutil — va fi înselare de sine,.căci cine ştie ce se poate petrece pe 
cale” 

S-ar putea întimpla să pierzi fie că nu te lupţi: fie că te lupți. Însă este Sigur că, 
dacă putind să te lupţi, nu te vei lupta, te vei pierde şi pe tine însuţi şi. neapărîndu-i, îi vei lăsa 


“pierzării și pe alții. Asta pentru că Hristos nu este mai întîi izvor de cultură, ci este mai întii 
"izvor de mintuire. r] La : k 


Lucian D. POPESCU 


. - 
= 





Este adevărat că prof; Savin nu a izbutit sărisprăvească redactarea tratatului de apologetică, 
aşa că e posibil să fi aVul totuşi mai multe de spus în chestiunea aceasta. 

* Termenul a expirat, fireşte, cam în acelaşi timp pentru toate țările socialiste din Europa 

” Andrei Pleşu, Dăspre îngeri. Ed. Humanitas, Bucureşti. 2003 (pornind de la un curs din 
1992), 


* Oana Iftime, Introducere în antievoluționismul ştiinţific. Ed. Anastasia. Bucureşti, 2003. 


i j | | ; b o (Qi! Uq 
EPISCOPUL ARPEM II de Ras = Prizren şi Kosovo — Metohiă 


(urmare din pag. 6) 2 
De aceea, foarte repede, noi trebuic: 
e să punem capăt vrajbei între partide şi să întocmim îndată un guvern de 
salvare națională, care să unească puterile pregătite să apere țara şi poporul prin 
toate mijloacele legitime; £| 29 

e să refuzăm hotărât semnarea oricărui pact sau înțelegere cu UE, sau cu 
oricare alt stat care e pregătit să pericliteze suveranitatea Serbiei; 

e să trimitem în Kosovo şi Metohia, atât în Kosovska Mitroviţa, cât şi în 
enclave, personal militar și polițienesc cu scopul de a împiedica orice atac împoțriva 
structurilor guvernului sârb, împotriva sfintelor lăcașuri creștine sârbeşti și impotriva 


întregului popor creştin ortodox, la care ne obligă Constituţia Serbiei, Charta 


Naţiunilor Unite, Documentul final de la Helsinki şi Rezoluția 1244; 


e să trimitem formaţiuni ale armatei sârbe în sudul Serbiei, cu ordine 
publice de a asigura neîntreruptă legătura normală a sârbilor din Kosovo și Metohia 
cu restul Serbiei; a! 

| e să aducem la cunoştinţă că Serbia va cumpăra cele mai performante 
sisteme de luptă din Rusia şi din alte țări care respectă integritatea noastră teritorială 
şi dreptul internaţional; | la a hotţi Lat 

să invităm Rusia şi alte țări să trimită armată în Serbia şi să trimită 
voluntari pentru a ne ajuta în lupta noastră dreaptă; | 

e să aducem la cunoştinţă planul Serbiei de aderare la Organizaţia de 
Cooperare de la Shanghai; 


“CEL DIN URMĂ ÎNDEMN ÎNAINTE DE CEASUL AL DOISPREZECELEA 





14 
) 


e să trimitem în Kosovo şi Metohia observatori din toate țările prietene şi 
bine intenţionate, pentru a fi martori ai atacurilor teroriste şi agresive la care suntem 
supuşi, cât şi ai apărării noastre legitime; . 

e să invităm pe toți cetățenii sinceri şi patrioţi, dar mai presus de toate pe 
creştini din SUA şi din statele europene, să exprime împotrivirea lor faţă de politica 
nedreaptă, imorală şi periculoasă a guvernelor lor; | 

e să mobilizăm toate organismele publice din Serbia.să-şi arate hotărârea 
de a se împotrivi oricărui fel de atac. 

Unii vor spune că aceasta este implicare directă în politică. Nu, nu este. 
Și chiar dacă ar fi, ca păstor al turmei Noastre din Kosovo şi Metohia, este de 
datoria Noastră de a vă aduce la cunoştinţă numai adevărul despre ce am auzit şi 
mărturisit în Washington și în alte locuri. Şi pe temeiul celor ce am auzit, chemăm 
pe toţi sârbii să împlinească legământul lor şi să acționeze după conştiinţa lor. 
Datoria noastră este de a vă chema astăzi la noul legământ de la Kosovo. Cu 
ajutorul Sfântului Cneaz Lazar, trebuie să urmăm pilda lui, precum şi nenumăratele 
pilde ale Sfinţilor sârbi de-Hristos-iubitori şi ale înaintaşilor noştri, care întotdeauna 
au ales Împărăţia Cerurilor şi nu pe cea pământească. Lupta noastră nu este numai 
O luptă pentru dreptate, pentru interese naţionale, nici nu este numai o luptă armată, | 
ci mai presus de toate este o luptă duhovnicească. Şi cu ajutorul lui Hristos, al 
Preacuratei Sale Maici de-Dumnezeu-născătoare, al Sfântului loan Botezătorul şi 
al tuturor Sfinţilor, vom birui, căci KOSOVO ESTE SERBIA! 








DD 


PAG. 10 Nr. 3/207 Martie 2008 


Ape, MD amo 
dp b i 
La ti Ei Sau aj 


TIPOLOGIA 


CĂLĂTORIEI 
INITIATICE 
ÎN BASMUL 
FANTASTIC 


ROMÂNESC 


e tao Ț DU: o A Pe do Es TB abis sI TOR 207 n Nifea 2 200 2 


a. EXTRAORDINARUL | 
SI ÎNSTRĂINAREA: 


Ă. | În această parte dorim să lămurim o noțiune 
folosită de noi în lucrare (extraordinarul) Şi, totodată, 
să observăm un element fundamental al călătoriei 
inițiatice (înstrăinarea). 

Folosim în lucrare, în mod repetat, noţiunea 
sau termenul „extraordinar”, ca substantiv în primul 


rând, și, subordonat acestei situaţii, ca adjectiv. Dar 


ce înseamnă acest extraordinar, în contextul lucrării 
noastre? Ei bine, putem spune că în basm „ieșirea din ' 


comun” sau din cotidian, din firesc ori natural nu se 
limitează la o simplă acumulare cantitativă, ci, chiar 
și atunci când pare a se limita la aceasta, presupune 
totdeauna şi un salt calitativ. O pildă ne-o oferă 
binecunoscutul personaj Setilă, La prima vedere, el 
este o personificare a unui atribut omenesc obișnuit, 
o simplă acumulare cantitativă, Ce poate fi mai uşor 
decât a trece de la „Ce sete-mi e!” la „Aș bea o găleată 
de apă!”, şi de la aceasta la „Aș bea toată fântâna!”? 
Și, iată, am căpătat ceva care seamănă foarte bine, la 
o primă vedere, cu Setilă. Totuși între a spune „Aş 
bea toată fântâna!” şi a și face acest lucru este un salt 
uriaș. Orice român, fie el țăran sau târgoveț de altădată, 
fie sătean ori orășean de astăzi, cunoaşte foarte bine 





PUNCTE CARDINALE 


limitele de ingurgitare ale omului. Setilă presupune 
împlinirea unei afirmații glumeţe ori exagerate, dar 
aceasta se poate realiza doar printr-un salt calitativ. Să 
ne gândim şi la faptul că Setilă, înghițind apa din fântâni, 
iazuri şi chiar râuri, continuă să meargă la fel ca şi 
ceilalți oameni, cu tot evidentul aport de masă. Mai 
mult, la nevoie se arată în stare a revărsa apa înghițită, 
în cantități de asemenea diluviale (Călinescu, 1965:56- 
58]. Saltul calitativ este evident și manifestat pe mai 
multe planuri, mult mai uimitoare fiind limitarea de care 
dă personajul dovadă. Pare evident că, de vreme ce 
poate purta în sine „apa de la nouă mori”, de pildă, 
trebuie să aibă o putere (fizică) pe măsură. Aceasta 
însă nu se manifestă niciodată. Pentru-o simplă 
cumulare cantitativă, Setilă ar fi trebuit să fie excepțional 
din punct de vedere fizic, dar apare în generâl ca un 
om obişnuit. Capacitatea sa de înghiţire şi păstrare a 
apei se dovedeşte prin urmare a fi o putere specială, 
am putea spune chiar un ar, iar nu manifestarea unui 
cumul cantitativ. Am dat acest exemplu pentru a arăta 
că extraordinarul despre care vorbim se manifestă 
printr-o modificare a legilor comune. Această 
modificare poate reprezenta un har sau un'dar 'divin 
(acelaşi lucru), poate fi rezultatul unei „lucrări 
necurate”, unei vrăji, unei intervenţii diavoleşti, sau 
poate reprezenta intrarea într-un alt tărâm. În toate 
aceste cazuri, eroul, prin contactul cu persoana, 
obiectul sau teritoriul diferit, intră în ceea ce numim în 
această lucrare extraordinarul. n. 
Merită observat că Şăineanu, de pildă, 
observând acest extraordinar ca fenomen, ajunge să 
numească „felurimi de talismane” obiectele 


extraordinare folosite de eroi [Şăineanu, 1978:37]. 
Denumirea este evident greşită. Talismanul' este un 


obiect magic ce se poartă pentru a aduce | „noroc sau a a 
proteja, şi care se obține î în urma unei “performări a 
unui ritual magic (vrăji, descântece, inscripţionări 
magice cu rune sau alte asemenea semne ş.a.m.d.). 
Pe de altă parte, „opincile”, „căciula”, „biciul”, 
„chimiraşul” şi alte asemenea obiecte, date de autorul 
citat ca exemplu, manifestă aceeaşi extrapolare 
extraordinară a rolului-lor ca setea în cazul lui Setilă. 


"Este un alt fenomen, ce nu poate fi încadrat în categoria 


— esenţial diferită — a magicului. Amintim pentru aceasta, 
şi, fundamental, lipsa performării în cazul acestor 
obiecte. Or, fără performare — fie la producerea sau 
consacrarea obiectelor, fie la folosirea lor — este cel 
puțin nepotrivit (şi atipic) să vorbim. de magie sau 


alismâne. De, aceea, printre altele, am, preferat mult 


mai avantajosul şi îndreptăţitul termen de extra-ordinar, 
care caracterizează fără judecaţi de valoare (magic, 
non-magic ş.a.m.d.). 

Un alt exemplu de extraordinar, ce în nici un 
caz nu poate intra în categoria magicului, deşi ţine 
esenţial de miraculos, este cel al harurilor din născare 
pe care le posedă mulţi eroi. „A fost doi fraţi. Unu-l 
chema Siminoc şi-altu Busuioc. Unde călca Busuioc, 
ieşa busuioc, unde călca Siminoc, ieşa siminoc” [Ispas, 
2005:7]. Un asemenea har nu ţine în nici un fel'de 


magie, câtă vreme orice performare lipseşte, Dar ține, 


desigur, de miraculos. 

În multe cazuri delimitările magic / niiraculos 
/ haric ş.a.m.d. sunt foarte greu de făcut şi necesită 8) 
cercetare serioasă şi extinsă. Acesta este încă un motiv 
pentru care am ales un termen care, din acest punct 
de vedere, este ncutru, acoperind toate variantele 
situaţiilor ieşite din firesc (privit acest firesc din 


perspectiva basmului sau culturii ce foloseşte basmul). - 


Un alt element al călătoriei inițiatice pe care 
credem că trebuie să-l menţionăm aici este 
înstrăinarea. Acesta este un fenomen care, cu siguranţă, 
ar merita o analiză extinsă, atât din perspectiva călătoriei 


iu] 







iniţiatice (privită ca fenomen), cât şi din cea a iniţierii 
în sine. Este însă de ajuns pentru lucrarea noastră a 
observa fenomenul şi a-i schița principalele forme de 
prezentare, 

Credem că putem observa în basmul fantastic 
românesc trei forme diferite ale înstrăinării. adr 

Prima ar fi indiferența. |n această situație 
eroul nu manifestă nici o empatie față de locul natal, 
prăbindu-se-â-l părăsi şi, de cele mai multe ori, o face 
pentru totdeauna [1]. Este o înstrăinare ce pare nu 
atât voită, cât pur şi simplu predestinată. Eroul nu 
pare a fi făcut pentru lumea în care s-a născut, ci 
pentru alta, pe care trebuie să o găsească. 

A doua formă de înstrăinare ar fi izgonirea. 
Aici despărţirea, însingurarea, sunt involuntare, sunt 
rezultatul unei greşeli sau nedreptăţi, dar, oricum, se 
realizează prin presiunea unor forţe exterioare. Cu toate 
acestea, şi în acest caz înstrăinarea poate deveni 
permanentă. Dacăe aşa, la fel ca în situaţia indiferenței, 
eroul (sau eroina) se căsătoreşte într-o țară îndepărtată, 
devine rege/regină acolo ş.a.m:d. Uneori apar şi părinții 
(ca în Sarea-n bucate) pentru o recunoaştere 'a 
meritelor eroului sau o reparare a unor greşeli din 
trecut. În alte dăţi nici nu mai sunt menționați, 
înstrăinarea e totală. Există destule cazuri, însă, în 
care izgonirea este urmată de întoarcere şi repararea 
nedreptăţilor, fie că acestea au aparținut eroului sau 
familiei. Întoarcerea se face însă întotdeauna pe alt 
plan, de multe ori eroul nefiind recunoscut de ai săi 
decât cu întârziere şi câştigându-şi alt statut decât cel 
inițial (superior). 

O atreia formă de înstrăinare este insrăinarea 
necesară. La acest ultim tip nu mai este vorba de o 


| e a eroului față de locurile natale sau de familie, 
nici, de. o izgonire, în urma unei nedreptăţi sau greşeli 
ji 


personale, Înstrăinarea necesară se face pentru 
salvarea părintelui, soției, ori copilului bolnav, pentru 
îndeplinirea unei anumite dorințe sau însărcinări 


(Prâslea, de pildă) ş.a.m.d. Ea se prezintă ca o formă | 


liber-aleasă, că 0 încercare sau inițiere prin care se 
trece la o stare mai bună, prin care se înlătură răul 


ş.a.m;d. 


înstrăinării, fenomenul rămâne ca tipic pentru orice 
călătorie, dar mai ales pentru călătoria inițiatică. Dacă 
în mediul casnic este uşor să pară cineva deosebit, 
prin înstrăinare această poziție este verificată şi fi le 
anulată, fie întărită. De pildă, fiii mai mari care se 
dovedesc nevrednici sunt aşezaţi prin aceasta în rândul 
oamenilor comuni — de unde şi unele manifestări urâte 


ale Aor,, inacceptabile la un adevărat erou. În schimb, 


cel care se dovedeşte vrednic, cel care şi printre străini 
se arată a fi ales, dobândeşte o poziție mult superioară 
celei inițiale, se aşază pe un plan net superior. Din 
această perspectivă, înstrăinarea apare ca un factor 
esenţial al inițierii (Şi „cernerii” iniţiatice), precum Şi 
ca un element fundamental, nelipsit, al călătoriei 
inițiaticg [2]. | 


n i 1 (Văurma) 
j j 3 | 


Pr. Drd. Mihai-Andrei ALDEA 


| 





i În unele cazuri, ca în Tinerețe fără bătrâneţe şi viaţă 
fără de moarte, eroul indiferent faţă de locurile natale şi 
familie este lovit brusc de dor, care se manifestă cu atât 


mai puternic cu cât mai radicală a Căi despărţirea, 
indiferența, 


„A Se ajunge chiar până la fenomenul din Harap-Alb şi” 


alte asemenea basme, în care eroul — cunoscut ca fiul a 
împăratului X — este „deghizat” în slugă, este înstrăinat 
suplimentar, dacă putem spune astfel. Acest lucru însă 
deschide calea către alte călătorii iniţiatice, care îi aduc 
eroului un statut mult mai înalt decât acela Bis vazuta 





Dincolo de aceste forme fundamentale ale | 








Martie 2008 Nr. 3/207 PAG. 11 








FN LA APP 270 7 Poe 
| i Dă pi 

| N AVIB E 355 
TA li NI Î 9 i 33 IE! E î& 
Mo 021 VA RA AA 


ÎN NOUA VERSIUNE ROMÂNEASCĂ A LUI 


PURGATORIUL 


CINTUL "XI 


Cîntul începe cu rugăciunea cetei ispăşitoare, după modelul evanghelic al Rugăciunii Domnești 
(Pater noster), din care sînt păstrate principalele cereri şi chiar expresii întregi. Detaliul cel mai 
emoționant, pe care Dante îl exploatează cu fineţe (cf. vv. 31-36), este acela că morţii se roagă şi 
pentru cei vii (de ale căror rugăciuni au la rîndul lor atîta nevoie). Cîntul se constituie astfel într-un imh 
vizionar al comuniunii prin rugăciune între cei vii şi cei adonmiţi, între Biserica văzută şi Biserica nevăzută. 
Apoi, dintre /rufâşii ce poartă poveri după măsura păcatului fiecăruia, Dante stă de vorbă cu duhurile 
p contelui Omberto Aldobrandesco şi miniaturistului Oderisi da Gubbia (care-l şi recunoaşte şi-i ține o 
lungă tiradă despre deşertăciunea faimei lumeşti, apoi îi spune povestea lui Provezan Salvani, iar în 

cele din urmă îi profeţeşte laconic exilul). Cei doi poeţi merg mai departe pe CRUpmul arătat de duhuri. 








1 ;0, Tatăl nostru care-n ceruri Stai, 
nu îngrădit, ci din iubirea mare 
ce de făptura la dintii o ai, 

4 puterea şi-al tău nume fiecare . + 
slăvească-le, cum drept e-a mulțumi 
suflării tale-n veci mingiitoare.. |-.. i 

7. Şi pacea sfintei tale-mpărăţii 
ne vie-n dar, căci singuri n-avem spor... 
s-o dobîndim, oricît. ne-am strădui. 

"10. Cum ţi-aduc jertfă ţie voia lor 
cereştii îngeri şi Osana-ţi cîntă, 
la fel să facă omul muritor. ; 

13 Și dă-ne azi a zilei mană S/intă, 

Căci Jără ca-n această grea pustie 
dă îndărăt cel care-n mers se-avintă, 

16. Și cum şi-n noi iertarea se îmbie 
spre cel greşii, la fel ne dă iertare 
şi nu căta de-avem vreo vrednicie. 

19 Virtutea noastră, nu-ndestul de tare, . 
nu O lăsa să cadă în ispită, | 
ci dă- -ne de vrăjmaşul vechi scăpare. 

22 Ruga din urmă, Doamne, e rostilă 
nu pentru noi, căci nu ni-e de folos, 
ci peniru cei din lumea părăsită " 

25 Și lor şi nouă mersul lesnicios 

rugindu-se a ne fi, trăgeau trudite 

“acele umbre, ca-nir-un vis hidos, 

28 poveri după măsură rinduite 
şi-ocol acelei prime brine dind, 
spălau păcale-n lume-agonisite. 

31 Și dacă pentru noi se roagă blind 
aceia-acolo, ce-ar putea aci 
să facă pentru ei piosul gind? 

34 Se cade deci'şi noi a-t'sprijini 
să-și spele vina şi uşori să zboare 

"spre crugul înstelatei veşnicii, 

'37 „Cea din înalt dreptate şi-ndurare 
curind uşoare aripi să vă dea, 
spre-a vă-nălța pe cit rivniţi de tare. 

40 De-a scară a da pe unde am putea 
mai iute? lar mai multe dacă sint, 
care-i mai lină, s-o urmăm pe ea? 

43 Purtind acesta-al lui Adam veşmint, 

povara cărnii-l face ca să fie 
mai greu la pas decit s-ar vrea-n avint”, 

46 Răspunsul dat acelui care mie 
mi-era pe-acolo-ndrumător nu ştiu 
de la ce duh s-a intimpla! să vie, 

49 dar fu:-„De-a lungul malului pustiu 
prin dreapta ne urmaţi şi veţi găsi 

„drum polrivit şi pentru omul viu. 

52 De nu m-ar ține piatra ce-mi smeri 
grumazul prea trufaş şi mă sileşte 
numai în jos întruna a privi, 


4 


Ş 


"A 
„AN 


“ 3 
a! E 


55 pe-acesta, care-i viu şi nu grăieşte, 
l-aş măsura, să văd de-l ştiu anume 
şi cită milă cazna mea-i trezeşte. . - 
58 Latin, din domn toscan venii pe lume: 


Guglielmo Aldobrandesco mi-a fost tată; | 


nu ştiu de-aţi ăuzit de al lui nume. 
61 Cu neamul vechi şi gloria-adunată 
, de-ai mei străbuni atita m-am trufit 
| încît, uitind de maica lumii dată, 
„64 pe toți disprețuindu-i, mi-a venit 
şi moartea, cum sienezii ştiu prea bine, 
şi-n Campăgnatic — şi-ultimul pîrlit. 
67 Omberto sînt, şi nu numai pe mine 
(rufia mă pierdu, CLOțiai mei 
|” ajunseră prin ea nişte ruine. 

70 Deci este drepr.să Stau aici sub stei, 
“spre-a dobindi cu Domnul împăcare, 
„mori săvirşind ce viu nu ajunsei”, 

7 Îmi aplecasem fruntea-n uscultare; 

şi allul decît cel ce-abia (ăcuse 
„ seopinti sub piatra din spinare, 

„176 .mă cunoscu văzindu-mă şi-mi „spuse 

| călind cu greu în Sus chiar cine mi-s, 

deşi din şale şi-al meu trup se-uduse, 

79 „Nu eşti tu oare Oderisi, am zis, 

„a Gubbiei faimă şi-a acelei arte 

numită-nlun mare la Paris?” 

82 „Frate”, grăi, culori mai vii împarte. 

„„ bolognezul Franco din penel: 


| 
- 
j 
| 


> 
ş Li 


SP a 


e faima- -ntreagă-ă lui şi-a mea e-n parte. 


85 Pe cind trăiam eu n-aş fi fost cu 
aşa curtenitor, căci mă ardea 
| trufaşu-ntiietăţii mele zel. 
88 E dată-aici [rufiei plată grea, 
şi n-aş fi-ajuns aici fără căință- 
pe cînd păcate mai puteam avea, 
9] E fală goală-a omului pulinţă! 
Puțin în virf ce-i verde dăinuieşte, 
şi-abia mai mult în vremi de suferință! 
94 Cimabue crezu cindva orbeşte 
că-i în pictură ne-ntrecul, şi iată, 
d Giolto-acum în faimă-l copleşeşte. 
97 Lafel, a limbii glorie e luată 
Ț de la un Guido de cel'lalt, şi poate 
se şi născu cel ce din cuib să-i scoată. 
100. A lumii vilvă-i ca un vint ce bate... 
cind dintr-o parte, cind dintr-alta, şi 
i-s după loc şi numele schimbate 
103. Mai mare oare faima ta va fi 
murind bătrin, decit de-ai, fi murit 
la virsta lui pappo şi-a lui dindi,, 
106 cind veacuri trec? Răstimp ce socotit 
Cu veşnicia, nici cit clipa nu-i 
pe lingă-ntregul crugului rotit. 


ă 





DANTE ÎN REPREZENTAREA LUI BOTICELLI 


109. De cel ce-abia-și tirăşte piatra, lui 
4. “în Jața mea, Toscana vuia toată; 
Şi-azi e doar zvon chiar şi-n. Siena, cui 

112 Stăpin i-a fost cind fu îngenuncheată 

„„Juria Florenței, cea cîndva semeaţă 
pe cil ajunse astăzi, de spurcată. 

115 E Jaima voastră ca acea verdeață 
ce-azi e şi miine nu-i, căci o păleşte 
chiar, cel ce-i dase din păminturi viaţă”. 

116 lar Cu. Cuvintu-ţi inima-mi Smereşte 
şi-usucă-n mine-o bubă ce muslise, 
dar cine-i cel ce spui — mă lămureşte”. 

121, E Provenzan Salvani ”, acela-mi zise, 
„Şi-djunse-aici pentru c-odinioară 
doar pentru el Siena o rîwnise. 

124 Aşa-şi tot poartă greua lui povară 
de cind muri: acesta-i prelul care 
plătit e-aci de ciţi se îngimfară” 

127 Şi eu: „De cel ce-abia atunci cînd moare 

se pocăieşte de-ale lui păcate 
nu vine-aici, ci stă în aşteptare, 

130 de nul ajută rugi înflăcărate, 
ati! cît fu lungimea vieții sale — 

acestă cum pulu în sus răzbate?” 

133 „În piața mare-a Sienei lui natale, 
pe cînd în culmea faimei se afla, 
de biinăvoie a găsit cu cale, 

136 lăsînd ruşineu, la cerşit a sta, | 
pe un amic de Carol pus în fiare | 
cătind, cu dinții strînşi, a-l ajuta. 

139 Nu spun mai mult = şi ştiu c-obscuw iți pare. 

„prea mult n-o trece şi ai (ăi le-or face 
să înţelegi cuvintul meu în stare. 

142 Această faptă il aduse-ncoace ", 


(În numărul viitor: Cîntul XII) 


Ş 


Volumul bilingv Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, 
Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, poate fi procurat-prin 


Societatea de Difuzare “Supergraph”, str. lon Minulescu 
"36, sector 3, Bucureşti, cod 031216; tel. (021)3206119, 
fax: (021)3191084. e-mail. editura (Gsophlă. ro 

















| Mă du: căci dacă Eu nu Mă voi duce, Duhul nu va Veni la 
gin > « 4 









tânărului aristocrat, care-și găseşte astfel, peste veacuri, 


noastră quaâsi-exclusivă către cunoaşterea rațională şi 





PAG. 12 Nr. 3/207 Martie 2008 


Semnalăm apariția volumului Dialog pe Calea inițiatică (Ed. Herald, Bucureşti, 
2007), carte născută din întâlnirea — rodnică = a doi Oameni: preotul ortodox Alphonse 
Goettmann [1] şi Karlfried Graf von Duerckheim, aristocrat german care, la sfârşitul anilor 
30 ai secolului trecut, s-a aflat în misiune diplomatică în Japonia, unde a avut șansa de a fi 
iniţiat în practica Zen. 

După cum însuşi Duerckheim mărturiseşte, călătoria în Extremul Orient nu avea 
să fie decât una dintre acele ocazii de a întâlni „numinosul” ce stă la baza tuturor religiilor. 
Fie că e vorba de senzația de „minunăţie şi groază” ce-l cuprinde în copilărie când este dus 
în camera mortuară a bunicii, d€ mirosul de lemn încălzit la soare, de murmurul unui pârâu 
sau de amintirea celui dintâi cadavru văzut pe front, toate sunt puncte ale aceluiași itinerar 
spiritual. să: 

Tocmai această supremă valorificare a morţii, posibilă în clipa când revolta şi 
spaima sunt depășite, îl determină pe Alphonse Goettmann să-și amintească de un muribumd 
care-şi sărbătorea „marea trecere” bând şampanie împreună cu familia! 4 

„În anii 20 ai secolului trecut, Duerckheim înființează Ouator-ul, grup unde se 
practică “zilnic examenul de conştiinţă, exerciţii de linişte 


interioară şi de postură meditativă. În acest context, lectura j 


predicilor lut Meister Eckhart are un impact major asupra 


maestrul. Alphonse Goettmann nu ezită să-l considere pe 
misticul medieval ca pe unul dintre cei câțiva continuatori 
apuseni ai lui Dionisie Areopagitul, alăturându-l Sfinților 
Părinţi din Bizanţ. 

-Hrănit de la asemenea surse, Duerckheim se simte 
tot mai străin de valorile vechiculate în mediul universitar. 
Deoarece tentativa psihologilor de a descrie calităţile omului 
în termeni cantitativi îl dezamăgeşte, el va deveni asistentul 
profesorului Felix Krueger, iniţiatorul acelei viziuni 
integratoare cunoscute în epocă sub denumirea de 
Ganzheitpsychologie. 

Sf. Evanghelist loan este, pentru Karlfried 
Duerckheim, „modelul omului chemat să facă experiența 
lui Cristos viu în el însuşi”, sub impulsul Duhului lăuntric: 
„Adevărat vă spun vouă, este mai bine pentru voi ca Eu să 


"Părintele Goettmann vede aceeași neînțelegere a 
gi Duhului” atât în disprețul pe care unii creştini îl vădesc 
față de marile tradiţii necreştine, cât şi în graba altora de a se 
abandona unor doctrine exotice. 

Păcatul originar, departe de a fi un episod trecut, 
e repetat zilnic cu diabolică obstinaţie: el constă în orientarea 


exterioară, care încătuşează omul într-o /ogică a morții. 

În Occident, nu doar sistemul educativ sau cel 
medical stau sub semnul ei sterilizant. Adânc implicată în 
raporturile de putere, Biserica a sfârşit prin a separa mistica 
de teologie. Astfel, „adevărul filosofilor” triumfă asupra 
adevărului inimii. "Eckhart este condamnat ca eretic, 
Francisc de Assisi constrâns la o regulă, loan al Crucii 
aruncat în închisoare, loana d” Arc arsă de vie... Louis Cognet, 
profesor la Institutul Catolic din Paris, spunea într-o zi, cu = RR || rss 
gravitatea sa obișnuită de socotitor ştiinţific, că s-ar putea || 5345 je A E, 
face cea mai pasionantă carte numai cu pedepsele aplicate 2 [4 IN 
de autorităţile ecleziastice de orice culoare căutătorilor 
spirituali şi misticilor!” (Alphonse Goettmann, Dialog pe 
Calea iniţiatică, ed. cit. p. 50). 

Graf von Duerckheim ne propune o antropologie 
care ştie să (re)descopere „eul esenţial” al omului, cel ce 
face cu putință participarea la realitatea supranaturală a 
Duhului. „În nucleul său esențial, omul conţine viața sa, 
adevărul său, care nu se realizează decât în măsura în care acest nucleu esenţial devine 
legea devenirii, Altfel spus: imaginea originară a omului este calea sa înnăscută (das In-bild 
ist der Innenweg)” (op. cit.. p. 59) 

lată o perspectivă cât se poate de neliniștitoare pentru cei ce văd în Hristos doar 
„un legiferator ameliorat”; simplu garant transcendent pentru activităţile social-politice ale 
unor colectivităţi umane: Părintele Goettmann e foarte prompt în a face necesara distincție 
între „colectivitate” și „comunitate”; În vreme ce prima e doar o aglutinare de indivizi, a 
doua e purtătoarea unei dinamici interne ce scapă oricărei planificări exterioare. Cuvintele 
Mântuitorului sunt o sabie care taie în ceea ce ne este mai drag, căci Împărăţia Lui nu e din 
lumea aceasta, „Eşti pe un Pământ nou... Totul este diferit şi totuşi familiar pentru cel care 
intră aici: comportamentul, relaţiile, maniera de a cunoaște, calitatea și sensul a tot ceea ce 
atinge și apucă” (op. cit, p. 65). 

Dar pământul nou nu trebuie confundat cu „transcendența exterioară” a celui 
dornic a-și dezvolta „aptitudinile”, fie ele şi „paranormale”. Înfăptuită pe planul obiebtivant 
al puterilor, ea riscă mai degrabă să-l sfarme pe om, în loc de a-l transfigura. 


| 
EET 


1] Semnalâm bucuroşi și apariția volumului Rugăciunea lui lisus, Rugăciunea Inimii, sub semnătura aceluiași 
Alphonse Goetimann și a soţiei sale Rachel (Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007), în traducerea maicii Siluana 
Vlad. 


"PUNCTE CARDINALE 


“auzi, gusta şi respira Tiupul Domnului lor mort şi înviat...” (op. cit, p. 77). * 


“MEISTER. 
ECKARI LA 
MEDITAŢIA 











». momente de fascinaţie, 


Cu totul diferite sunt subitele apariții ale „numinosului”, ascIați 
când se face simțită plenitudinea Fiinţei. Cum toate cele cinci simţuri pot deveni veriabile 
porți către invizibil, fiecare îşi are locul cuvenit în liturghia ortodoxă. „Nu doar intelectul 
trebuie îndumnezeit, ci toată natura umană, corp-suflet-duh. Liturghia o cufundă literalmente 
într-o baie-de şlavă divină, esţe sărbătoarea pentru toate simţurile, care pol vedea, atinge, 

Această participare plenară a simțurilor nu are nimic hedonist, după cum se 
refuză, în aceeaşi măsură, dolorismului. Suferinţa nu este glorificată, dar nici nu e expulzată, 
ipocrit; pe ușa de serviciu asubconştientului. * Întotdeauna umbra şi lumina merg împreună” 
(op. dr., p. 85), Învierea nu e cu putințăsfără o liber consimțită coborâre în Infern. Pe drumul 
de la moarte la Viaţă piedicile nu vor întârzia să apară. Graf von Duerckheim observă cum, 
prin mijlocirea drogurilor, diavolul a reușit să debusoleze tinerii din Occident tocmai în clipa 
când existau premizele unei veritabile treziri din marasm. Vrăjit de paradisul repetitiv al 
halucinogenelor, sau pierdut în jungla fricii şi a dorinței, omul fuge de lucrurile scandaloase 


şi inacceptabile. Dar „Crucea nu îi va fi luată decât celui care a purtat-o” (0p. ci. p. 104). 
j Acceptarea nu înseamnă doar însuşirea mentală a 


unor principii, ea se validează în imediatul cel mai concret. 

„Nu putem accepta niciodată ceva cu umerii” ridicaţi sau 
contractaţi, este expresia eului existenţial care refuză tot 
ceea ce îi face rău, se apără împotriva pericolului imaginar 
sau adevărat”, avertizează Duerckheim (op. cit, p. 104). 

După spusa marelui teolog Karl Rahner, „corpul. este 
forma spațio-temporală a duhului”. Von Durckheim distinge 
între corpul pe care îl AVEM (Korper) şi cel care SUNTEM 
(Leib). Prima accepțiune face din el „un instrument care 
trebuie să funcţioneze bine”. A doua dă seama de modul 
nostru de a fi prezenți „în timp şi spațiu, aici.şi acum” (op. 
cit., p. 112). „Lucrarea asupra corpului care este se 
repercutează şi asupra corpului pe'care omul îl are şi 
invers”, observă părintele Goettmann (0p. cit. p. 115). Fără 
această regândire a relaţiei cu corpul, există mereu riscul 
de „a-l reduce pe om la capul său”. Căci „se pot face 
consideraţii frumoase despre Dumnezeu, şi chiar se poate 
intra în profunzimea unui cuvânt al Evangheliei, fără ca 
aceasta să ne'schimbe vreodată!” (op. cit., p. 120). | 

Pentru a ne schimba cu adevărat avem de coborât 
în inimă. Considerată îndeobşte a fi sediul celor mai 
siropoase sentimente, ea este de fapt punctul nodal unde se 
intersectează orizontala şi Verticala, “viața pământească, 
condiționată de toate poverile istoriei, şi viața cerească, 
necondiționată, dincolo de spaţiu şi timp, Fiinţa divină. 
Numai în câmpul acestei tensiuni se formează centrul 
personal al omului; când el permite necondiționatului să se 
manifeste în condiționat, când forţa se iveşte din slăbiciune, 
sensul din non-sens, iubirea din cruzimea lumii”'(op. cit., p. 
129). Inima se vădeşte a fi o răscruce grație căreia ne putem 
apropria câte ceva din taina morţii şi a Învierii pe Cruce. 

Duerckheim ne aminteşte că substantivul 
„persoană” provine de la personare: „a suna prin”, „a deveni 
un eu existențial transparent Fiinţei esenţiale, . „a permite 
Vorcii divine... să «sune» prin eul condiționat” (op. cir. pi 
135). Recâştigarea acesței transparențe e urgentă în lumea 
de azi, căci munţii de deşeuri care ne sufocă la propriu nu 
sunt decât corespondenţii exteriori ai rezidurilor noastre 
interioare. , 

Omenirea are de făcut un salt de la umanismul 
gentil la îndumnezeire, de la chipul lui, Dumnezeu în ea la 
asemănare. Salt mortal pentru micul „eu” ce îşi găseşte 
refugiu în activisme de tot felul. „Nu trebuie confundată 
Crucea lui Hristos cu Grucea Roşie, şi creştinismul cu 
militantismul social... Cu siguranţă, Crucea Roşie este o 
ramură importanță a Arborelui lui Cristos, dar nu este Arborele tasta le (0p. cit, p. 165), 
avertizează Duerckheim. 

Etica, morala, eroismul sunt expresii superioare “E eului existenţial, dar ele se 
cer depășite în drumulinostru spre asemănare. În acest: sens, apostolii martiri nu au' fost 
„eroi”, căci jertfa lor nu poate fi descifrată în registru etic. Aceeaşi confuzie de planuri i-a 
făcut pe anumiţi clerici francezi să îmbraţişeze marxismul, uitând că „Cristos nu a pledat 
pentru a avea, ci pentru a fi” (op. cit., p.171). boul | 

Ultimul capitol al cărţii vorbeşte despre sexualitate, bătrâneţe şi moarte, subiecte 
pe care lumea modernă le falsifică — cum e cazul celui dintâi — sau le expediază rapid în 
ghetto-ul aseptic al unei amnezii convenabile. La ceasul acesta, când homosexualii îşi 
exhibă anormalitatea ca pe „un alt fel de normalitate”, este îmbucurător să citim cuvintele 
părintelui Goettmann: „Omul a fost creat bărbat și femeie, ființa lor este o «co-ființă», un 
elan al unuia spre celălalt pentru a deveni una, dar i, confundare, nici separare” (op. cit, 
p. 195), 

4 Despre bătrânul aflat pe calea asemănării, contele von Duerckheim spune: “Ceva 
cu totul nou poate'să-l Viziteze şi vălul care îl separă de invizibil devine transparent la 
maxim, Poate că are spinarea încovoiată de povara anilor, dar nimic nu-i mai poate răpi 
această Bucurie, nici măcar moartea care se âflă alături de el ca un vechi tovarăș, căruia 


i se încredinţează...” (op. cit., p. 197). 
Marian STAN 





——_—.——..—.— 


PUNCTE CARDINALE 


“CÂND ŢI SE ÎNȚÂMPLĂ CEVA NEPLĂCUT, ÎN OCHII ALTORA SE ȚESE DESPRE TINE O ICOANĂ 
NEPOTRIVITĂ FIINȚEI TALE; CÂND TU INSUȚI, JUDECÂNDU-ȚI CARENȚELE, AJUNGI SĂ TE ÎNDOIEȘTI, 
INTOARCEREA LA RĂDĂCINILE FIINȚEI, LA IZVOARE, AD RADICES, ESTE UN MIJLOC TERAPEUTIC...” 


MIRCEA VULCĂNESCU 


II, RASARIT ŞI APUS. PNEUMA ŞI PSYHE 


(Urmare din numărul trecut) 


Şi Răsăritul este terenul unei dispute — de 
mai mică amploare — între umanişii şi isihaşti, din 
care învingători au ieşit isihaştii, Victoria celor 
grupaţi în jurul ierarhului Grigorie Palama este 
exemplară pentru destinul ulterior al creştinismului 
oriental [1]. | | 
! Disputa dintre Sf. Grigorie Palama şi! 
Varlaam, monah venit din Calabria, aruncă o lumină 
şi mai clară asupra diferenţelor de viziune asupra 
existenței din Răsărit şi din Apus. Polemica lor se 
duce pe patru probleme fundamentale. 

| 1) Valoarea ştiinţei pentru mântuire. 
“După Varlaam, cu sănătatea e ca și cu filozofia: se 
dă de Dumnezeu și se dobândeşte prin ştiinţă, fără 
deosebire. La fel şi înțelepciunea Profeţilor şi 
Apostolilor: le-o dă Dumnezeu direct, iar nouă ne-o 
dau Scripturile celor inspirați de Dumnezeu şi ştiinţele 
prin care, căutând înțelepciunea, o aflăm. După 
Palama. înțelepciunea din ştiinţele profane e tot atât 
de inferioară celei date direct de Dumnezeu Profeţilur 
ca lumina unei candele tață de cea. a soarelui. Dar 
'Varlaam le echivalează, crezând că ştiinţele duc spre 
adevărul dât Apostolilor de la Dumnezeu şi că ne 
ajută mult să ne înălțăm la modelele originale 
nemateriale ale lucrurilor. Afirmația că înțelepciunea 
profană contribuie la cunoaşterea lucrurilor e justă, 
dar cele două nu sunt identice sau echivalente. 
Înţelepciunea Profeţilor şi Apostolilor e de la Duhul 
Sfânt, iar de Duhul Sfânt nu se împărtăşeau egiptenii, 
oricâtă ştiinţă ar fi avut. El n-a locuit nici la Aristotel, 
nici la Plotin. Viu pă 

După Varlaam, cel mai înalt bun e 
cunoaşterea lucrurilor, iar înțelepciunea din ştiinţe 
ne duce până la modelele originare 'nemateriale ale 
lor, pe când Scriptura ne dă doar simbolurile acestei 
înțelepciuni. Sf. Scriptură e deci inferioară ştiinţelor. 
Lucrurile stau însă invers, căci sănătatea dată de la | 
Dumnezeu vindecă şi sufletul, pe când medicina 
vindecă doar trupul, pentru scurtă durată, Palama 
arată că ştiinţele profane nu se pot. numi dar 
duhovnicesc, ci numai natural, fiindu-ne: dat de 
Dumnezeu prin fire şi înmulțindu-se prin stăruinţă, 
pe când darul duhovnicesc îl poate primi și un pescar, 

După Varlaam, Dumnezeu, creând sufletul, 
l-a umplut cu noţiunile generale şi cu puterile câre 
definesc, disting şi fac silogisme, puteri din care se 
formează științele. Palama arată că nu trebuie 
condamnate mintea și ştiinţele, ci abuzul şi reaua lor 
întrebuințare, veneraţia nemăsurată care li se acordă, 
Observaţia sa e valabilă şi astăzi, căci ştiinţa, care 
studiază lumea manifestată, îşi dă cu părerea asupra . 
celor ce ţin de nemanifestat, în virtutea câtorva false 
teorii apărate de catolicism, teorii ce nu făceau parte 
din creştinism, aparţinând lui Aristotel și Ptolemeu. 

Disputa dintre Palama şi Varlaam, arată 
ataşamentul Apusului pentru ştiinţă, pentru pândirea 
discursivă. pentru filozofia păgână, interpretată” 
adesea într-un mod grosolan, greoi, sub nivelul celor 


4 


[1] Dumitru Stăniloae, Viața şi învățătura Sfântului 
Grigorie Palama, Ed. Scripta, 1993, pp. 26-78. 


mai înalte piscuri ale gândirii greceşti. Chiar şi Platon 
este mistificat în Apus, fiind neînțeles de nişte gânditori 
care nu puteau — sau nu doreau — să cuprindă mistica 


platonică. Cea creştină — nici atât. Scolastica nu a fost: 


Platon şi Aristotel.  „. —- > , 

2) Rugăciunea inimii. După Varlaam, cel ce 
se-ocupă cu rugăciunea trebuie să dea odihnă simţurilor, 
să-şi mortifice deplin partea pasională (rymos) a 
sufletului; aşa încât să nu mai luoreze prin nici una din 


doar o falsificare a creştinismului, ci şi a filozofiei lui 


puterile ei. Toată lucrarea sufletului şi a trupului ar 


trebui să înceteze, căci ar fi o piedică pentru rugăciune. 
Dacă e aşa, cel ce se roagă mintal n-ar trebui să 
postească, să vegheze, să îngenuncheze, să stea mult 
în picioare, căci toate acestea pun în lucrare simțul 


despre dispoziţia trupului şi tulbură sufletul în 


rugăciune. | lia 

| Varlaam argumentează că simţul dispoziţiei 
trupului e celmai grosier şi mai irațional şi afectează 
prin lucrările lui. Palama . distinge între lucrările 
simțurilor din afară şi cele care mişcă simţurile 
dinăuntru. Simţurile produse de lucrări externe trebuie 


să înceteze la cei ce se concentrează: în interior, nu: 
însă şi cele care vin din suflet, căci acestea nu-l 


împiedică să se concentreze, ci Chiar îl ajută. Trupul 
ne-a fost dat de Dumnezeu pentru a nc fi colaborator. 
Există, patimi fericite, şi lucrări comune sufletului şi 
trupului, care nu ataşează duhul trupului, ci. ridică 


trupul în sfera duhului. Acestea sunt cele duhovniceşti, 


care nu vin de la trup peste minte, ci de la minte peste 
trup, lo 
"Harul Duhului, prin mijlocirea sufletului, trece 
şi la trup şi-l îndumnezeieşte, abătându-l de la cele 
rele. Faţa lui Ștefan lumina ca făţa unui înger. Resimţea 
deci şi trupul cele dumnezeieşti. Aceasta e o lucrare 
comună trupului şi sufletului, o legătură care înalță şi 
trupul spre Dumnezeu. | | 
Varlaam dă dovada unui spiritualism abstract, 
care în disprețul lui de trup e obişnuit raționalismului 
vulgar şi sectelor neoprotestante, şi e prea puţin creştin. 
Palama îi opune creştinismul care propovăduieşte 
mântuirea pentru întreg omul, căci omul în totalitate, 
cu'trup şi suflet, e îndumnezeit; nici una din puterile 
lui sufleteşti şi trupeşti în creștinism nu e disprețuită şi 
înăbușită, ci toate sunt îndreptate, în felul lor, spre 
Dumnezeu. Y j | 
3) Vederea Luminii dumnezeiești. Pentru 
Varlaam, singura lumină spirituală e lumina ştiinţei, pe 
care o au învățații. După el, lumina văzută de isihaşti e 
pură fantezie. Îi acuză că socotesc [iinţa lui Dumnezeu 
sensibilă, având formă, volum și calitate, și ca atare 
amestecându-se cu aerul care primeşte radiaţiuni din 
EI şi le circumscrie spaţial şi sensibil. Palama 
argumentează că nu pot socoti sensibil pe Dumnezeu 
cei care își suspendă activitatea simțurilor externe. 
După Varlaam acea lumină mintală și 
nematerială e socotită de isihaşti ca fiind însuşi 
Dumnezeu, iar el o consideră ca fiind însăşi fiinţa minţii, 
curăţită de patimi şi de neştiinţă, care se vede pe sine 
însăşi şi în sine, ca într-o imagine proprie, pe 
Dumnezeu. În realitate, isihaştii socoteau că ființa lui 
Dumnezeu e invizibilă şi inaccesibilă faţă de oricare 
simţ. Ei ştiau că acea lumină nu e ființa lui Dumnezeu, 


Martie 2008 Nr. 3/207 PAG. 13 





care este neatinsă şi neimpărtăşibilă, dar nici înger 
nu €, căci poartă caractere dumnezeieşti. Uneori 
scoate din trup, ca pe Pavel, alteori transfigurează şi 
trupul; luminându-l şi îndumnezeindu-l şi pe el, ca 
pe Moise. Nu e nici înger, căci îngerii se arată în 
chipuri diferite şi nu numai celor curați de patimi. 
Nu e nici mintea însăşi, căci aceasta ştie că vede 
altceva atunci când se vede pe sinc. A 

"5 Varlaam, ăfirmând că lumina văzută cu 
mintea e numai cunoştinţa lucrurilor create, consideră 
întunecaţi şi necuraţi pe cei-ce nu studiază (sic) fizica 
lui Aristotel şi astrologia lui Ptolemeu. După el, păzirea 
poruncilor hu poate alunga întunericul neștiinţei din 
suflet; aceasta o poate face numai învățătura şi 
cercetarea stăruitoare. Putem vedea aici viziunea 
apuseană asupra existenţei, care va pregăti secolul 
“Luminilor”. 
4) Deosebirea dintre Fiinţa şi lucrarea 
lui Dumnezeu. Palama l-a acuzat pe Varlaam de 
catolicism, căci afirmase că Harul e creat, o aptitudine 
pur naturală; ceea ce se dă prin Fiul nu mai poate fi 
Harul Duhului Sfânt, ci însuşi ipostasul (persoana) 
Lui, ori aceasta e tocmai dogma Filioque. Palama 
dovedeşte că ceea ce se varsă peste noi prin Fiul nu 
e ipostasul Duhului, ci Harul dumnezeiesc, care deci 
nu e creat. Căci Părinţii îl numesc şi îndumnezeire 
sau principiul îndumnezeirii, Dumnezeu fiind mai 
presus de el. Harul care îndumnezeieşte e necreat şi 
e nedespărțit de Duhul Sfânt. 

Palama mai dovedeşte că lumina de pe fața 
lui Moise, sau cea de pe Tabor, nu a fost sensibilă. ci 
a fost însăşi Slava Dumnezeirii, căci o vor vedea 
sfinţii şi în viaţa viitoare. Varlaam susținea că lumina 
aceea a fost sensibilă şi văzută prin aer, atunci ea 
văzându-se, pentru a uimi, dar îndată a pierit; iar 
Dumnezeire e numită numai ca simbolal Dumnezeirii. 
Palama crede că nu se poate numi Dumnezeire ceva 
sensibil şi care are doar o existență de moment, ea 
văzându-se şi în viaţa viitoare. 

La Schimbarea la Faţă se cântă: „În lumina 
Ta arătată azi în Tabor am văzut pe Tatăl lumină şi 
pe Duhul, căci ai descoperit raza cea ascunsă a 
Dumnezeirii”. Nu'numai ființa este necreată, ci şi 
cele în legătură cu ea, adică ipostasurile, relaţiile dintre 
ele, caracterele ipostatice, lucrările şi puterile care o 
reprezintă. RE > | 

Varlaam socoteşte că nu numai lucrările, ci 
şi toate puterile lui Dumnezeu sunt create, o dată ce, 
afirmă că singură fiinţa este necreată, De aceea, chiar 
şi vederile Profeţilor au fost fanteziste, iar orice 
vedere e inferioară cugetării. De aceea am numit acest 
capitol Pneuma şi Psyhe, căci în Răsărit vederile 
'duhovniceşti sunt considerate superioare înțelegerii 
întrucât sunt posibile prin ridicarea omului în Duh 
(pneuma), datorită Harului Duhului Sfânt, numit tot 
Pneuma, Cugetarea e o funcție a sufletului (psyhe), 
aşadar aparţine unui nivel ontologic inferior din fiinţa 
umană. i 

| Fară a dispreţui raţiunea şi funcțiile sale, 
Răsăritul o aşază în ordinea firească, unde îi este 
locul. Vederile duhovniceşti sunt simţuri suprafireşti 
care au aparținut omului paradiziac şi pe care le-a 
pierdut treptat după cădere, din pricina învârtoşării 
inimii, Cei curăţiţi şi restaurați prin Hristos le-au putut 
redobândi şi le vor avea toţi cei mântuiţi în veacul 
(eonul) viitor. Apusul inversează însă ierarhia firească 
Și vrea râțiunea pe cel mai înalt plan, fapt care va 
duce lumea occidentală (cu excepţia câtorva mistici) 
la raționalism, iluminism şi toate câte vor urma, până 
la pozitivism, cum vom vedea în continuare. 
(Va urma) 
Viorel ROȘCA 













PAG. 14 Nr. 3/207 Marţie 2008 










PA MEILSLICARU 
SED OOAsACUMArOST 
(2) ta 
“"Uneroual 
întregirii 
naționale 
şi cel mai mare 
jurnalist român 
al secolului XX 


: Daia | 
y 
Li 


Cum l-am cunoscut pe Șeicaru 
Trec acum la momentul când, pentru prima oară în viață, soarta m-a favorizat 
să-l întâlnesc pe Șeicaru. A fost în urmă cu o jumătate de;secol şi mai bine, în primăvara; 
anului 1944, către sfârşitul lunii martie. Războiul se afla în faza lui finală, situaţia pe-front 
era deplorabilă, disperată chiar, iar trupele germane şi române se aflau în retragere. Tocmai 
în această perioadă nenorocită, doi ofiţeri în uniformă germană fuseseră trimişi în misiune 
la Bucureşti: un căpitan şi un locotenent. Într-o zi, trecând pe străzile orașului Bucureşti, 
căpitanul Bassompierre s-a oprit pe neaşteptate în loc şi așa, din senin, i-am auzit glasul: 

- Ce-ar fi să facem o vizită la Palatul Curentul? Aş vrea să-l cunosc pe Șeicaru, 
despre care tu mi-ai povestit atât de multe lucruri, inclusiv că el a fost cel care a prezis 
deznodământul războiului. Trebuie să fie o persoană interesantă. 

Cu ani în urmă, citisem articolul lui celebru numit Gâranţiile militare ce se oferă, 
scris în 14 apriliel939, din care citez următoarele fraze: Foarte mulți dintre concetățenii 
noştri, în special evreii, sunt într-adevăr emojionaţi până la lacrimi, entuziasmați până la 
delir de aceste garanţii militare oferite de Anglia cu o generoasă grabă. Înţeleg entuziasmul 
concelăţenilor noşiri de rit mozaic: dar el se explică şi prin nepriceperea- de mai multe ori + 
milenară a evreilor în problemele militare. O rasă exclusă de la serviciul militar timp de ; 
mai bine de două mii de ani apierdul înclinarea războiului și implici! priceperea în chestiuni 
militare; de aici și refractarismul aproape organic față de tot ce înseamnă serviciul militar, 
evident, în afară de furniturile militare... Numai că războiul nu se face numai cu bani, ci ŞI 
cu oameni, adică nu-i o licitaţie, în care este o întrecere de cine poate oferi o mai mare 
sumă de bâni... Deci forța terestră a Angliei este, în ultima analiză, armata franceză, fără 
îndoială invincibilă ca armală de uscat. Nu facem nici un fel de reflecţie asupra acestei 
ostilități engleze față de ideea serviciului militar, dar nu mai puţin ne obligă la o justă şi 
prevăzăloare apreciere a “găranţiilor militare” pe care le oferă cu atâta generozitate 


PUNCTE CARDINALE 


- Cum este posibil ca doi ofiţeri germani să » orbească o franceză atât de frumoasă 
şi elegantă? = 

Ne uitam foarte amuzaţi unul la altul şi i-am arătat maneca v estonului, pe care se 
afla tricolorul francez. Ce i ja | 

- Monsieur Șeicaru, nu suntem germani. Noi facem parte din Divizia Charlemagne, 
care luptă împotriva sovieticilor. | Stoa 

L-am văzut tresărind. ochii îi străluceau, aproape că nu-i venea să creadă cele 
auzite. Vizita a fost scurtă, impresionantă, şi niciodată n-am uitat cele petrecute. 

Câteva săptămâni mai târziu, locotenentul, adică eu personal, a fost prins pe 
stradă, la o oră destul de târzie, de o.patrulă miliţară românească. Mă mira numai faptul că 
soldaţii români, îndrăzniseră să aresteze un ofițer german, In orice caz, n-am fost predat 
nemților şi nici francezilor. Fusesem dus pentru cercetări la ofițerul de serviciu, care se uita 
curios prin hârtiile mele. Văzând că sunt născut în România, m-a întrebat imediat pe 
româneşte: 
- Care a fost motivul că nu v-aţi pus la 
războiul? | CAL. 
Nu-mi tămăsese decât să dau din umeri, nu ştiam ce să răspund. 





dispoziția armatei române când Franța 
„pierduse 


| Căpitanul Bassompierre se reîntorsese la unitate şi fusese făcut prizonier de armata 
sovietică la Kărlin. Ca ofiţer în Divizia Charlemagne, i se făcuse şi lui propunerea obişnuită 
a sovieticilor, Ei doreau ca el, imediat după război. să se angajeze cu cele hotărâte de 
Uniunea Sovietică şi, la reîntoarcerea în Franţa, să le pună în practică. N-a acceptat 
propunerile comandantului sovietic și, ca răzbunare. a fost predat francezilor. La 20 aprilie 
1948 a fost executat. Ce i s-a întâmplat căpitanului pe atunci ar fi fost şi destinul meu. Eu 
personal, condamnat politic de Curtea Marţială Română, l-am revăzut pe căpitanul Jean 
Bassompierre pentru ultima oară în 1945, la închisoarea din Craiova, în tractul rezervat 
prizonierilor armatei sovietice. EI se afla la etajul unu şi de sfoara trecută printre gratii în jos 
reuşisem să atârn o bucată de pâine şi un creion pentru el. Gărzile româneşti, văzând 
năzbâtia făcută de mine! mi-au atras atenţia că avusesem un noroc fantastic. Dacă paza 
sovietică m-ar fi văzut, m-ar fi împuşcat pe loc. Acolo. la închisoarea din Craiova, aşteptam 
transportul la Văcăreşti. | 
ŢI 
A doua întâlnire cu Şeicaru s-a petrecut la Minchen, pe la mijlacul toamnei 1974. 
Ca de obicei, mă duceam la biserica română unită din Innere Wienerstrasse, unde celebra 
preotul greco-catolic Vasile Zăpârțan, pe care îl cunoscusem la Salzburg în 1954, atunci 
când venise să stea de vorbă cu mine la Consulatul General American. În aprilie 1959 
fusesem transferat la Miinchen şi, ca să fie o persoană în plus, mă duceam la slujba ținută 
în biserica greco-catolică română în mod regulat. Într-o duminică, slujba terminată, am ieşit 
afară, așteptând apariţia preotului. Majoritatea celor prezenţi îmi erau necunoscuţi şi, uitându- 
mă de jur-împrejur, l-am zărit pe Pamfil Șeicaru, care stătea lângă zidul bisericii! Trecuseră 
decenii de când îl văzusem pentru prima oară şi aici. în Occident, era greu de recunoscut. 


„Nu cred că este nevoie să spun că nu mai era persoana impozantă din primăvara lui 1944. 


Micuţ, puțin încovoiat, cu părul mai rar şi albit, în mână avea un baston. Mai târziu aveam 
să aflu că avea nevoie de el, din cauza unui accident înțâmplat la Madrid. Hainele erau îi 
cam ponosite şi se vedea de la distanţă starea în care se găseau: Eram surprins şi nu-mi 
venea să cred halul în care se prezenta. Dar ce mă năucea mai mult era faptul că nimeni nu 
se afla lângă el. Era singur, se uita în jurul său nedumerit şi oarecum speriat. Parcă se 
simţea străin. Nimeni nu stătea de vorbă cu el şi nu mă puteam dumiri de prezenţa lui în 
Minchen. ÎI ştiam în Spania şi eram sigur că se aranjase. Ceva în suflet mă îndemna să 
merg în direcţia lui şi să-i vorbesc. Pornisem către el şi, când m-ă Văzut, ochii lui s-au holbat 
"de mirare, Pe faţă i se citea o uimire abia stăpânită, de parcă Voia să spună ceva. Îi vedeam 





Anglia... | „buzele cum se mişcau, dar nu putea să rostească fraza pe care o avea pe limbă. Memoria 
Pe front, între două momente de acalmie, stătusem de vorbă cu căpitanul Jean“ lui vizuală infernală îi juca o farsă, avea greutate să mă încadreze'în mintea lui şi nu ştia 
Bassompierre şi tema conversaţiei noastre fusese tocmai articolul lui Șeicaru, care pe „cum să mă rânduiască în lumea pe care o cunoscuse. Sunt sigur că în aceste momente îşi 
atunci, din motive uşor de înţeles, fusese remarcat mult prea târziu. Probabil că articolul 'n- punea întrebarea: Oare cine este copilandrul ăsta care mi se pare cunoscul şi nu ştiu când 
a fost pe placul concetățenilor lui de rit mozaic și asta explică animozitațea lor, uitând și unde l-am mai întâlnit? Ceva îl frământa şi, ştergându-şi ochii întrebători, dădea nedumerit 
nenumăratele sacrificii făcute de Şeicaru pentru salvarea evreilor de origine chazară. Nu . din cap. Abia ajunsesem lângă el, că preotul apăruse imediat, spunând: i 
pândeau la realitate, vedeau în el o concurență periculoasă și nu se puteau lămuri că toată | - Domnule Șeicaru, vă fac cunoştinţă cu domnul de Flers, care este angajat la 
afacerea era o înțelegere între premierul englez Neville Chamberlain și Edouard Daladier, Radio Europa Liberă... Vaal Sau 
președintele Consiliului de Miniştri francez. Era o afacere care, în mod real, nu putea fi  L-amvăzut tresărind, În minte îi revenise întâmplarea care avusese Joc cu decenii 
luată în serios, Articolul fusese scos din circulaţie de cenzura română, dar în întregime în urmă la Palatul Curentului şi am Simţit o puternică strângere de mână din partea lui. 
fusese reprodus în presa celui de-al treilea Reich. ÎI citisem şi rămăsese întipărit pentru Memoria lui ieșită din comun îşi recăpătase vitalitatea, îşi adusese aminte de copilandrul 
veșnicie în creierul meu. Mai târziu, cele scrise de el se dovediseră corecte. care, împreună cu fostul căpitan Jean Bassompierre, venise la el'odinioară. Acum, probabil, 
De atunci trecuse o vreme destul de îndelungată, nu gândeam 'la cele vorbite în . îşi punea întrebarea: Cum de este în stare să vorbească limba română? Mai târziu, atlasem 
trecut și nu-mi venea să cred că fostul meu superior îşi aducea aminte de conversaţia “de la Padrito că venise din Spania şi fusese primit de Aurică Popescu, fost ofițer în aviația 
noastră. Mă înşelam, Intrebarea venise pe neaşteptate, ca şi intenţia lui de a-l cunoaşte pe “română și proprietarul restaurantului Klein Bukarest din Minchen: N-am întrebat când, dar 
directorul ziarului Curentul, Nu acordam prea multă importanţă celor spuse de el şi eram. mi-a spus că în momentul de faţă se afla în hotelul Karisfelderhof; proprietatea unui român 
sigur că totul, fusese făcut doar așa, într-o doară, Știindu-l ironic, nu-l luam în serios. Nu care avea... pașaport chinezesc. În realitate, chiria era plătită, prin preotul Vaşile Zăpârțan, 
voiam să cred și nici nu-mi trecea prin cap că de mai mult timp el hotărâse să-l cunoască. de, ordinariatul catolic din Minchen, cum îmi spusese sora lui, dr. Virginia Munteanu- 
pe Șeicaru. În momentul acela ne găseam în misiune la București și, din ordinul căpitanului, Șeicaru, și chiar preotul unit însuşi, În această perioadă, la început, preotul Vasile Zăpârțan 
fără să reflectăm prea mult, pașii noştri s-au îndreptat către Palatul Curentul, Prezenţa celor încă nu vorbise cu ordinariatul catolic, și n-avea idee cum să-l ajute pe renumitul ziarist 
doi ofiţeri germani a provocat un tumult puţin obișnuit, redactorii erau nervoși, neliniştiţi,nu român. Cunoscându-l pe inginerul Teodor Christen, I-a vizitat, spunându-i de prezenţa lui 
se puteau stăpâni, E nu puteau înțelege motivaţia care aducea doi ofiţeri germani la Palatul Șeicaru la Munchen. Inginerul nu s-a dat înapoi, cum au făcut alți români din exil; s-a 
Curentul, așa cum nici noi nu puteam înțelege agitația care pusese stăpânire pe ei. Toţi angajat imediat să plătească chiria la hotelul unde se afla. , 
alergau de colo pină colo, N-a trecut mult și ne-am dat seama că limba germană nu era * Hotelul se găsea în micul orăşel Karlsfeld, nu departe de Minichen. M-am hotărât 
vorbită de nici un redactor prezent, ei nu știau cum să ni se adreseze și problema trebuia să-i fac o vizită şi, într-o după-amiază de sâmbătă, în a treia săptămână a lui noiembrie 
rezolvată cât mai repede posibil. Imediat fusese adus un redactor evreu, singurul care 1974, i-am telefonat să-i anunţ vizită, el spunându-mi că mă va aștepta în sala de la intrare. 
vorbea germana și care trebuia să facă pe interpretul; Căpitanul a replicat că nu era nevoie, -M-ani urcat în mașină și am luat'direcția Karlsfeld, Când m-a văzut, prima lui întrebare a 
noi ştiam că Șeicaru vorbea foarte agreabil limba franceză și am fost duși acolo unde se fost: Dar cum ai scăpat, băiete? Acolo l-am întâlnit pe proprietarul hotelului şi pe fostul 
afla el, Intrând în biroul lui, am văzut o persoană bine făcută, cu cap impozant, oacheş la | magistrat Constantin Şeicaru, fratele lui, De atunci, vizitele mele deveniseră regulate, 


față, păr negru ondulat și rebel, o mustață destul de voluminoasă și o privire asimetrică;  ducându-mă seara Ja el şi de patru şau cinci ori pe,săptămână, când terminam serviciul. 


ochiul stâng se uita puţin într-o parte, Când am intrat, Șeicaru ne-a privit surprins şi nu Mai târziu, la Karisfelderho/, am avut posibilitatea să. o cunosc şi pe sora lui, dr. Virginia 


înțelegea că doi ofiţeri germani îl vizitau, cum nu înțelegea nici faptul că cei doi vorbeau cu  Munteanu-Şeicaru, sau Veguţa, cum îi spunea el. Era sora lui cea dragă, 
el în limba franceză. Eu, care vorbeam româna, n-aveam voie să grâiesc în limba lui | 


maternă, Era în timpul războiului şi prezenţa căpitanului Bassomplierre mă împiedica să 
vorbesc limba română, pe care el nu o înțelegea. În cele din urmă, înainte de a ne despărţi, | N | 


Şeicâru nu s-a putut abţine și ne-a întrebat: 1] Ren€AL. DE FLERS (Miinchen) 


( Va urma) 









ARHIM. GRIGORIE BĂBUŞ 


În iureşul timpului, nu apucăm să ne 
mai gândim decât abia din când în când la 
viața omului şi, mai ales, la moartea acestuia, 
indeosebi atunci când, primind un telefon, 
aflăm că a mai trecut dincolo cineva apropiat şi drag 
nouă... 

Aşa s-a intâmplat şi la aflarea veştii trecerii la 
cele veşnice, la venerabila vârstă de 93 de ani. a 
părintelui arhimandrit Grigorie Băbuş — cel care a 
fost atâţia ani slujitorul altarului străbun şi al cărților 
teologice, academice şi duhovniceşti... 

Părintele Grigorie s-a născut la data de 3 iunie 
1915, în com. Teişani, jud. Prahova. La vârsta de 13 
ani a intrat ca frate începător la mănăstirea prahoveană 
Cheia, unde era stareţ unchiul său, arhimandritul 
Grigorie Georgescu. Aici a îndeplinit cu râvnă mai 
multe ascultări, printre care cea de paracliser. La 
vârsta de 18 ani a susținut examenul de admitere la 
Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, având 
colegi apropiaţi pe monahul Teoctist Arăpaşu, viitorul 
Patriarh al României, şi pe monahul Sofian Boghiu, 
viitorul stareţ al Mănăstirii Antim din Bucureşti. După 
absolvirea Seminarului Teologic, a urmat cursurile 
Facultăţii de Teologie din Bucureşti, înscriindu-se apoi 
şi la cursurile de doctorat. Fiind înzestrat cu o voce 
deosebită, a devenit, pe rând, cântăreţ şi ierodiacon 
la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, iar apoi, la data 
de 22 februarie 1948, ieromonah. Mai târziu a fost 
numit stareţ al Mănăstirii Cheia, până când Patriarhul 
Justinian l-a readus la Bucureşti, unde o vreme a fost 
duhovnic al studenţilor Facultăţii de Teologie, iar în 
anul 1950 a fost hirotesit protosinghel de către 
Episcopul Vicar Patriarhal Teoctist Botoşăneanul. 

Patriarhul Justinian a fost cel care i-a încredințat 
misiunea de a se ocupa de organizarea Bibliotecii 
Sfântului Sinod din incinta Mănăstirii Antim, unde a 
lucrat împreună cu prietenul său, arhim. Bartolomeu 
Anania. În data de 25 martie 1956, de Buna Vestire, a 
fost hirotesit arhimandrit de către însuşi Patriarhul 
Justinian. În anul 1959, la 13 martie, noaptea, a fost 
arestat de Securitate, care i-a confiscat şi puţinele 
lucruri pe care le avea, printre care şi o cruce pentru 
a cărei recuperare s-a zbătut enorm după 1989 (şi pe 
care o poartă în fotografia alăturată). A fost închis 
vreme de câţiva ani împreună cu părintele profesor 


PROF, ACAD. PAUL PĂLTĂNEA 


„În sfântă zi de vineri, pe 25 
ianuarie 2008, la ora 21.30, după câteva 
suspine, şi cu două bobițe de lacrimi 
în ochi” (cum aflăm din necrologul pe 
care | l-a alcătuit discipolul său Cristian 
Căldăraru, directorul Muzeului de Istorie 
din Galaţi), s-a petrecut din viața 
aceasta, în vârstă de 84 de ani, 
profesorul şi academicianul Paul 
Păltănea, laboriosul istoric al Galaţilor 
(/storia oraşului Galați, publicată rii Cer, 
integral în 1994, a fost răsplătită cu 
prestigiosul premiu „A. D, Xenopol!” al 
Academiei Române), „Patriarhul culturii 

gălățene”, cum i s-a spus, om și cărturar de înaltă conştiinţă creştină 
şi națională, fost deţinut politic sub comunişti (1948-1952; 1959- 


1964) şi membru marcantalA FDPR, 


Trupul neînsuflețit, impuţinat de o lungă şi grea suferință, s-a 
aflat depus la Biserica Mavromol, unde au trecut să-şi ia rămas 
bun de la el cei care l-au cunoscut, prețuit şi iubit de-a lungul anilor 
şi multelor încercări prin care a trecut (mereu cu fruntea sus şi cu 
încredere nestrămutată în biruința esențială a spiritului). Pe 28 
ianuarie a fost înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Galaţi, 


Dumnezeu să-l odihnească. (D. A.) 






PUNCTE CARDINALE 












AA 4 
CAE 


Leă 
4, 


i 6 


„| 
| > 
Eă 


% 
A 


ș: 
Aj 


, J 
e 7 / 
- [pa . 5, 
ip 4 - 
i 
te cpt 
> ., 
ji 


x 
= 


1074) 
N 


Dumitru Stăniloae, profesorul Teodor M. Popescu, 
poetul Radu Gyr şi alţii, suferind în sinistrele închisori 
de la Aiud şi Jilava. Eliberat din închisoare în 1964, 
revine la Mănăstirea Antim din Bucureşti, la Biblioteca 
Sfântului Sinod, pe care o va sluji cu dăruire şi pricepere 
mai bine de 50 de ani. 

A scris multe articole şi câteva cărţi, printre care: 
zvoare liturgice şi pastorale, Bibliografia tipăriturilor 
psaltice ale lui Anton Pann, Lumină pentru suflet. 
Predici (toate apărute la Editura Christiana din 
Bucureşti). 

Slăbit fiind de vârstă şi de boală, s-a retras la 
mănăstirea de metanie, Cheia, în noiembrie 2006, 
petrecând ultimii ani în rugăciune şi nevoinţe, primind 
adesea vizita fiilor duhovnicești. A trecut la cele veşnice 
în 7 februarie 2008, dată care coincide cu ziua de 
naştere a colegului său de şcoală și prietenului său de o 
viață, Patriarhul Teoctist (7 februarie 1915), şi a fost 





Martie 2008 Nr. 3/207 PAG. 15 






IN MEMORIAM 





înmormântat sâmbătă 9 februarie, ora 11.00, la 
mănăstirea sa de metanie din judeţul Prahova, de către 
un sobor de preoți şi diaconi în frunte cu Î. P.S. 
Teodosie Petrescu, Arhiepiscopul Tomisului, şi P. S. 
Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului. 

După ascultarea cu luare aminte a slujbei 
prohodirii preoților, care adăposteşte o atât de bogată 
şi de profundă teologie, au ţinut să omagieze 
personalitatea celui plecat mai mulţi slujitori al altarului, 
între care la loc de frunte au fost cei doi distinşi ierarhi 
ai Bisericii Ortodoxe Române, care au evocat 
personalitatea părintelui ca fiind unul ce a dat dovadă 
de multă înțelepciune, răbdare şi pricepere în diferitele 
momente ale unei vieți presărate cu multe ispite, 
piedici şi suferinţe, mărturisind că toate întâlnirile pe 
care le-au avut cu părintele au constituit momente de 
mare înălţare duhovnicească şi mângăiere sufletească, 
datorită sfaturilor competente şi pertinente pe care le 
dădea întotdeauna. Cu acest prilej a transmis un mesaj 
de condoleanţe şi P. F. Patriarh Daniel, care a 
mărturisit că a avut mereu în persoana părintelui un 
foarte apropiat şi sincer sfetnic, slujitor şi colaborator, 
dispus oricând a da o mână de ajutor la rezolvarea 
diferitelor probleme bisericeşti, şi mai cu seamă a celor 
pastorale, în care avea desăvârşită pricepere! Tot din 
acest mesaj a reieşit demnitatea pe care a avut-o 
părintele, indiferent de vitregiile istorice cu care s-a 
confruntat, fiindu-le, în acest sens, un adevărat 
exemplu de caracter şi onestitate preoţilor, călugărilor 
şi dascălilor mai tineri. 

Cuvintele noastre sunt puţine şi neputincoase 
pentru a putea spune cât bine a făcut părintele Grigorie 
Băbuş, datorită ținutei sale morale şi preoţeşti, a 
echilibrului şi înțelepciunii sale, a preocupărilor sale 
teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de 
Dumnezeu şi de oameni, a ataşamentului său față de 
Biserică şi de Țară. 

Se cuvine, aşadar, să-i aducem prinos de cinstire 
şi de recunoştinţă, rugându-ne lui Dumnezeu să-l 
răsplătească cu harul şi cu dragostea Sa nemărginită 
acolo, în locaşurile cereşti, în lumina neînserată a 
Slavei Sale. 

Drd. Stelian GOMBOȘŞ 
Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte 
din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor 





ATANASIE (SANDU) ŞTEFĂNESCU 


De ai e LANA 


Atanasie (Sandu) Ștefănescu, medicul 
călugărit de la Petru-Vodă, vechi luptător B 
anticomunist, cucerise în anii din urmă multe 
inimi. Mi-a fost dat să-l văd şi să-l aud pentru 
ultima oară acum vreun an şi jumătate, la 
înmormântarea Părintelui Gheorghe Calciu, când | 
a rostit un lung și emoţionat cuvânt de pomenire 
şi mângâiere, accentuând pe ideea că nu atât 
Părintele Calciu are nevoie de rugăciunile | 
noastre, cât noi avem nevoie de rugăciunile lui în | 


Sandu Ştefănescu l-a cunoscut pe Valeriu 

Gafencu (cel ce avea să fie mai târziu “sfântul 

închisorilor”) încă din 1940, când acesta se 

refugiase din Basarabia ocupată de armata roşie, 

familia Ştefănescu primindu-l în gazdă şi ajutându-l să păsească de lucru într-o 

librărie, pentru a-şi putea asigura existența şi plăti studiile. În anul următor au fost 

închişi împreună în temniţa Aiudului, apoi în colonia de muncă de la Galda de Jos. 
Lui Sandu Ștefănescu i-a fost dat să supravieţuiască închisorilor şi lagărelor, 

dar şi lungilor decenii de comunism şi neocomunism, ca să-şi închine în amurg 

Viaţa lui Hristos și să mărturisească noului veac şi mileniu crezul generaţiei lui 

mucenicite. Şi a făcut-o până în ceasul din urmă, strămutându-se cu pace la Domnul 

luna trecută şi fiind îngropat la Petru-Vodă, alături de Părintele Gheorghe Calciu, 

de care-l legase atâta vie iubire de Dumnezeu şi de neamul românesc. 


Odihnească-se cu drepţii și binecuvântată fie-i pomenirea! (Y A. M) 

















PAG. 10 Nr. 3/207 Martie 2008 


V-am descoperit în urmă cu câţiva ani, prin 2002, datorită unei persoane dragi, 
pe care o cunoaștem şi eu, şi d-voastră, citindu-vă câteva dintre cărţile pe care le-aţi scris 
şi articolele curente din Puncte Cardinale. 

Ințelegând că atitudinea contează mai mult decât rezultatul imediat în deşertul 
cotidian, citind astăzi şi anticolul despre aniversarea — ratată — a acestui homo universalis 
care a fost Eminescu, din ultimul număr al publicaţiei păstorite de domnul Gabriel 
Constantinescu, şi constatând dezamăgirea profundă pe care aţi resimţit-o faţă de cei care 
ar fi trebuit să dea tonul unui astfel de eveniment, ca şi față de reacţia, în general, a 
“conştiinţei” româneşti, m-am hotărât să vă scriu, pentru că aşa mi-a dictat conştiinţa şi 
pentru că, personal, l-am descoperit pe adevăratul Eminescu — profund și necunoscut — 
după ce am citit o carte cu texte scrise de el despre influența imigrației evreieşti în Bucovina 
şi Moldova, şi mai recent, când am început să citesc o carte scrisă de Noica despre 
manuscrisele lui Eminescu, în care este dezvăluită adevărata personalitate a acestuia. 
Ceea ce mi s-a părut foarte interesant este faptul că opera sa se concentrează într-o 
perioadă relativ scurtă pentru muritorii de rând. Manuscrisele, pe care a încercat Noica să 
le reproducă în facsimile şi n-a reuşit din cauza unui “tovarăş”, dar care prin truda celor de 
la Biblioteca ASTRA din Sibiu au fost parțial facsimilate, concentrează întreaga sa operă, 
inclusiv bineştiutele poezii. şi mi se pare extraordinar când Noica spune, după ce s-a 
imbolnăvit de eminescianită, că doar păstrându-le în forma lor iniţială, şi făcându-le publice 
astfel, se poate oferi cu adevărat o imagine completă despre marele om de cultură, poetul, 
prozatorul, jurnalistul. omul politic şi neobositul mărturisitor care a fost Eminescu. 

Cred neabătut că “tânăra generaţie” are alternativa morală şi istorică de a fi 
creştină şi mărturisitoare... sau de a nu fi deloc! Trebuie să ne re-cunoaştem valorile, să 
ne re-evaluăm trecutul, să înțelegem că suntem un popor dintr-o sumă de popoare care au 
fost mai vrednice sau mai puţin vrednice, și că de vrednicia celor puțini la număr, dar 
dispuşi la sacrificii şi la jertfe în numele Credinței, lubirii şi Speranţei. depinde mântuirea 
acestui Neam și intrarea în rândul celor drepți la Judecata de Apoi. Nu avem voie să mai 
spunem, cu laşitate și resemnare, că aşa sunt vremurile, sau că suntem mereu “sub vremi” 
şi că lumea în care trăim este cea mai rea dintre cele posibile. Chiar dacă nu vom schimba 
oameni din “funcţii” sau nu vom “reaşeza” lumea cu picioarele în jos, vom încerca să 
misşcăm suflete şi conştiinţe, ca astfel, prin “împreună-lucrare”, să urmăm calea cea de- 
a dreapta, mutatis mutandis. 

Mi-am adus aminte de vorba lui Eliade cum că “istoria a făcut pipi pe noi”; acum 
cred că de fapt am învins vremurile tocmai pentru că am fost siliți să trăim sub ele. prin 
rezistența din închisori şi prin credinţă, prin "întoarcerea la icoană”. cum spunea Ionel 
Moța 

Pentru mine sunteţi, alături de toți cei din redacţia Punctelor Cardinale, o 
personalitate mărturisitoare, în sens creştin. un om care a găsit o cale de a supravieţui - 


SIMPOZION ȘTIINȚIFIC PANORTODOX 


Marţi 4 martie a. c., Mânăstirea Christiana din Bucureşti (şos. Pipera 49. sector 2) a fost 
gazda Simpozionului internaţional Asistenţa spirituală a bolnavului muribund. Abordare 
ortodoxă, organizat de Fundaţia „Sf. Irina”, sub înaltul patronaj al Patriarhiei Române. 

Iniţiatorul şi „sufletul” acestui eveniment deopotrivă ştiinţific şi religios a fost Prof. Univ. 
Dr. Pavel Chirilă (care a şi deschis lucrările), 
ctitor atât al Mânăstirii Christiana, cât şi al 
Centrului de Îngrijiri Paliative „Sf. Irina” din 
Voluntari (str. Erou Mircea Marinescu 3, 
www,paliativecare.ro). 

Printre invitaţii care au luat cuvâtul s-au 
numărat personalităţi de marcă ale Ortodoxiei 
europene, deja cunoscute pentru contribuţiile 
lor în domeniul încă foarte tânăr al bioeticii 
creștine: |, P. S, Hierotheos Vlachos, 
Mitropolit de Nafpaktos (cu comunicarea 
„Trecând de la viaţă la moarte”), Prof. Dr. 
Tristram II, Engelhardt jr (cu comunicarea 
„Remembering Whar Death is about? 
Reflections on End-of-Life Care”), Dr. Marc 
Andronikolif (cu comunicarea „Care sunt 
argumentele încrâncenării terapeutice”), Dr. 
Dmitri Avdeev (cu comunicarea „Moartea = 
începutul veșniciei”) și Corinna Delkeskamp- 
Hayes (cercetătoare occidentală convertită la 
Ortodoxie, cu comunicarea „Raportul și 
impactul bioeticii laice cu bioetica creștină”), 


www,.punctecardinale.ro 
e-mail; ligia(2punctecardinale,ro 


PUNCTE CARDINALE S, A. L. 
cont: B. R. D. Sibiu RO48BRDE330SV02146903300 
ISSN: 1223-3145 


PUNCTE CARDINALE 
ma DELA UN TÂNĂR CITITOR AL PUNCTELOR CARDINALE. MII 


Domnule Răzvan Codrescu, 






























Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şet), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şel-adjunct), 
Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 





prin arta scrisului şi nu numai — într-o lume golită de valori, care “a uitat” de credinţă. 
Vă urmăresc cu interes și aştept cu nerăbdare “apariţiile” d-voastră viitoare. 

Sunt un om care-şi caută încă drumul în viaţă, şi atunci când îmi pare că m-am 
pierdut, că rătăcesc, că nu-mi găsesc locul într-o lume care aleargă aproape exclusiv după 
performanţa economică, Dumnezeu îmi arată o cale, şi atunci ştiu că nu sunt singur, pentru 
că El mi-a dat iubire, o soţie şi o fiică minunate, mi-a dat speranța şi mi-a deschis drumul 
către credinţă. 

Îmi aduc aminte că Marin Preda spunea în Ce/ mai iubit dintre pământeni că “... 
dragostea are fluxuri şi refluxuri, naufragii, cetăţi scufundate, caracatițe. furtuni, cufere cu 
aur şi cu perle. Dar perlele zac în adâncuri...” 

În iubire se împlineşte omul, aşa cum din iubire se naşte. Găsesc că moartea este 
O trecere, şi dacă Eminescu a învățat să moară (Oda - în metru antic), cine sunt eu să mă 
tem de moarte?! 

Am citit de curând o carte de memorii (martor, mărturisire — ce splendide cuvinte 
creştine!) a lui Dan Brătianu, mi se pare din marea familie a Brătienilor, care a facut 15 ani 
de puşcărie şi care spunea, vorbind de anii petrecuţi în închisoare, că la un moment dat 
cineva scrisese pe un perete: "Cine nu ştie să moară nu merită să trăiască — Seneca”, iar 
gardienii au fost puşi să-l caute pe cel care se numea “Seneca” şi scrisese acele cuvinte. 
Culmea imbecilității comuniste! 

NU vom scăpa de comunism până ce nu vom ieși din toate consecinţele acestuia; 
atât de rău şi adânc s-a infiltrat în mintea şi viața românului acest flagel. Şi culmea — asta 
o spunea un francez! 

Mai sunt câțiva oameni care încă pot să mărturisească prin ce au trecut în 
temniţele comuniste, cum este domnul Gabriel Constantinescu, de pildă, care face parte 
din tânăra generaţie exterminată după război la Piteşti. Aiud, Sighet etc, şi care cu greu 
reuşeşte — dar iată că reuşeşte! — să țină pe linia de plutire publicaţia domniilor voastre, Puncte 
Cardinale, dedicată acelora care nu cred că uitarea este o soluţie, ci din contra, exercițiul 
memoriei este soluţia menţinerii unei conştiinţe treze şi nepervertite, a unei stări permanente 
de veghe! 

Am citit o carte-dialog. a unui tânăr istoric, cu Alexandru Paleologu, în care 
acesta spunea, citându-l pe tatăl său, că istoria se repelă pentru că nu o citeşte nimeni... 

Mi-a rămas în minte o rugă: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”... Dumnezeu 
să ne aibă în pază. 


Cu admiraţie şi respect, 
Romeo lancu, 
23.02.2008 


* Este vorba de articolul “Noua singurătate a lui Eminescu” din Puncte cardinale, anul 
XVIII, nr. 1-2/2008,p.|. 


LA SFÂNTA MÂNĂSTIRE CHRISTIANA 


Partea românească a fost reprezentată îndeosebi de Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc (cu comunicarea 
„Omul = trup şi suflet”), ce şi-a asumat şi postura de moderator al dezbaterilor. 

Atât comunicările, cât şi discuţiile aferente au o fost de mare folos celor prezenți, 
onorând deopotrivă statutul ştiinţific şi cel duhovnicesc al Simpozionului, ce poate fi considerat 
O reuşită din toate punctele de vedere, cu o 
notă aparte pentru virtuțile organizatorice: 
găzduire caldă şi atentă, traducere simultană 
în cască (pentru limbile engleză, franceză, 
neogreacă şi rusă), sonorizare excelentă, mape 
informative pentru fiecare participant etc. 
Asistenţa a fost mult mai numeroasă decât se 
prevăzuse (preoţi, monahi, teologi mireni, 
medici, asistenţi sociali, pazetari, studenţi), iar 
atmosfera vie şi innobilată de un superior spirit 
dialogal. 

Păcat că nici o faţă arhierească din 
B.O.R. nu a păsit de cuviinţă să onoreze cu 
prezența ei părintească pe organizatori şi pe 
iluştrii oaspeţi (măcar unul dintre episcopii- 
vicari de la Bucureşti s-ar fi cuvenit să se afle 
de faţă, fie şi numai la deschiderea lucrărilor), 
Ce-i drept, a doua zi, principalii actanţi ai 
Simpozionului au efectuat o vizită la Patriarhia 
Română (după care s-au reunit la Centrul „Sf. 
Irina”, pentru prânzul festiv care a încheiat 
fericita manifestare). (VA. M) 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: PMaai/ S.R.L