Puncte Cardinale anul VI, nr. 6 (66), iunie 1996

"Un remediu radical ar fi numai o mână de fier, dreaptă şi conştie de telurile ei bine hotărâte, care 

să inspire tuturor partidelor convingerea că statul român, moştenit de la zeci de generații care au 

luptat şi Suferit pentru existenta lui, formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi că nu e 
jucăria şi proprietatea exclusivă a Peneraţiei actuale." Mihai EMINESCU 


aa Za 
ANUL VI, 
LE. 53 
it 
pi 
E] ED] 
i E 16 pag. - 800 lei 


e a e Ce E poe n n e e 
PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


irculație în afara României: AUSTRIA, GERMANIA. FRANŢA, ELVEȚIA. DANEMARCA. SUEDIA, SPANIA. CANADA. STATELE UNITE, AUSTRALI/ 















credinta 
iubire 
speranta 




















(Câteva consideraţii postelectorale) ia 


Timp de aproape o jumătate de veac, regimul comunist s-a străduit să-l 
scoată pe Dumnezeu din sufletul oamenilor. Poporul român, născut creştin, 
trebuia îndepărtat de la credinţa strămoşească. În locul învăţăturii Sfintei 
Biserici, învățătură care ne-a ajutat să dăinuim ca neam de-a lungul frământatei 
noastre istorii, conducătorii comunişti ne-au impus învăţăturile anti-creştine ale 
unor profeţi mincinoşi care, promiţându-ne fericire veşnică aici pe pămânț = 
raiul bolşevic, au adus România în situaţia nenorocită în care se găseşte asrâţe: 

In Decembrie '89 am crezut că domnia comunismului şi a comuniştilor a 
luat sfârşit. Din păcate. nu a fost aşa. S-au schimbat doar stăpâni. nu şi 
stăpânirea. Locul comunistului Nicolae Ceauşescu şi al slujitorilor săi a fost luat 
de comunistul lon Iliescu, cu ceata lui de profitori lacomi, puşi pe căpătuială, 
singura lor grijă fiind să păstreze cât mai mult din rânduielile comuniste. 

Comuniştii din timpul lui Nicolae Ceauşescu nu au făcut nici un secret din 
lupta necruțătoare pe care au dus-o impotriva credinţei creştine. Nenumăratele 
biserici distruse, scoaterea învăţământului religios din şcoli şi înlocuirea lui cu 
propaganda ateistă, precum şi nesocotirea sărbătorilor creştine, stau mărturie 
pentru brutalitatea cu care purtătorii ideologiei comuniste s-au străduit să-i 
îndepărteze pe oameni de credinţa strămoşească. Comuniştii de astăzi. cei 
grupaţi în jurul lui lon Iliescu, fostul ideolog al Partidului Comunist, obligaţi de 
conjunctura creată în urma evenimentelor din Decembrie '89. şi-au nuanţat 
atitudinea faţă de creştinism. declarându-se “/;be- cugerători”. O modalitate de 
a nega creştinismul inventată de materialismul *Seco/u/ur Luminilor”. care, 
după ce şi-a găsit împlinirea în Revoluția franceză. a devenit religia “inrelighenţiei 
occidentale”. Cum însă procesul de descreştinare a popoarelor Europei nu s-a 
desfășurat în ritmul şi în proporțiile dorite, ideologiile materialiste, care s-au 
impus şi domină viaţa politică în Occident. /ibera/ismul şi soc ialismul, au 
recurs, din rațiuni electorale, la soluția “comvrerairii paşmce” cu Bisericile 
creștine şi la acceptarea unora dintre prescripțiile moralei creştine ca noi me de 
conduiţă utile pentru armonia socială. ca şi cum creştinismul s-ar putea desface 
pe “piaţa liberă” cu bucata! O soluţie comodă, la care au aderat şi “/iber- 
cugelătorii”” ihescieni. 

Cum insă adevăraţilor români. celor care trăiesc cu frica lui Dumnezeu, 
“iber-cugerătorii” le sunt la fel de suspecți ca şi “comuniştii”, preşedintele 
Iliescu, din dorinţa de a-şi crea popularitate, a învăţat să se închine pe la 
praznicele creştine. În faţa unor astfel de spectacole groteşti, numai naivii își pot 
inchipui că lon Iliescu, comunistul care, în regimul trecut, a condus propaganda 
atee comunistă, s-a încreștinal peste noapte. Şi tot de o naivitate de neiertat, ca 
să dăm încă un exemplu, se fac vinovaţi ței care iau în serios sinceritatea creştină 
a lui Petre Roman, nepotul rabinului Neulander de la Oradea şi fiul fruntaşului 
comunist Valter Roman, luptător împotriva lui Hristos şi a Sfintei Cruci în 














































— * La 


Înurmăcu 55 de ani, în zorii zilei de 22 lunie 1941, 
era difuzat prin posturile de radio "Ordinul Generalului 
lon Antonescu către Armata Română": 




































„ : 
războiul civil din Spama, agent comunist trimis de Moscova în țară după 23 Ostaşi, 
August 1944 (pentru a bolșeviza armata română) și propovăduitor al ideologiei Vă ordon: | 
comuniste în rândul tineretului universitar român. | ceti Prutu | 
Cât de adânc este, în fapt, disprețul actualilor conducători ai României faţă Tre ŞI I! 


Zdrobiți vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte. 
Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe 
frații noştri cotropiţi ...” 
ŞI, la auzul acestor cuvinte, în dangătele prelungi 
ale clopotelor, o țară întreagă a îngenunchiat, 
rugându-se pentru izbândă... | 


de credinţa creştină și rânduielile bisericeşti o dovedeşte data la care au fost 
fixate alegerile locale din anul acesta. 2 lunie- Dumineca Rusaliilor, Pogorâre: 
Duhului Sfânt peste Apostoli. Dacă insă nesocotirea calendarului creştin de 
câtre actuala Putere nu ne surprinde, surprinzătoare este ușurința cu care 
conducerea Bisericii Ortodoxe și-a dat aprobarea ca alegerile să aibă loc în ziua 
de Rusalii, ziua în care a luat linţă Biserica creștină. O aprobare care, spre 
durerea noastră, readuce în actualitate Ț———————————————— 


i dee ! 4 (continuare în pag 2) 
atitudinea de supuşenie condamnabilă dă | Se 
Gabriel CONSTANTINESCU 















PAG. 2 NR. 6/66 lunie '96 


PUNCTE CARDINALE 





(urmare din pag.1) 


faţă de regimul comunist manifestată de către unii 
dintre ierarhii ortodocşi. Şi astfel, în Duminica a 
VIll-a după Paşti (a Rusaliilor) au avut loc alegerile 
locale. 


* 


Modul de organizare şi desfăşurarea acestor 
alegeri au fost analizate până în cele mai mici 
amănunte, atât de reprezentanţii formațiunilor 
politice implicate în procesul electoral. cât şi de 
observatori neutri. Cu excepţia Puterii, care, prin 
glasul dlui Cozmâncă, organizatorul alegerilor, 
susține că scrutinul s-ar fi desfăşurat fără reproş, toți 
ceilalți observatori sunt unanimi în aprecierea că la 
aceste ultime alegeri nimic nu a fost aşa cum ar fi 
trebuit să fie pentru ca România să merite numele de 
țară civilizată. 

Calitatea necorespunzătoare a tuşului din tuşiere 
şi numărul insuficient de ştamplie cu inscripţia 
“votat”, pe care alegătorii trebuiau să le aplice pe 
buletinele de vot, au constituit numai preambulul 
dezordinii care a caracterizat alegerile din 2 lunie. 
Mai gravă a fost totala lipsă de responsabilitate cu 
care au fost întocmite listele de alegători. Dacă 
prezenţa în liste a unor persoane care au trăit în 
secolul 18 a fost ceva izolat. chemarea masivă la 
urne a decedaţilor de dată recentă nu poate fiscuzată. 
Biroul Electoral Central a raportăt că numai în 
Bucureşti au figurat 94.000 de morţi pe listele de 
alegători, la această enormitate adăugându-se 
fenomenul contrar: absenţa din liste a numeroase 
pesoane vii cu drept de vot! lar dacă la dezordinea 
organizatorică adăugăm şi lungul şir de tentative de 
fraudă electorală. sau chiar de fraude dovedite, 
caracterizarea făcută de un comentator al postului 
de radio BBC, prin afirmaţia: “procesul electoral 
s-a desfăşurat într-un haos grotesc. de care se face 
vinovat guvernul Văcăroiu”, este pe deplin 
întemeiată. 

Cât priveşte explicaţia acestei stări de lucruri 
care descalifică România şi o exclude din rândul 
țărilor civilizate, ea a fost formulată concis” de 
deputatul Varujan Vosganian. una dintre puţinele 
personalități politice autentice din Parlamentul 
României. care se detaşează din masa cenuşie a 
colegilor săi prin nivelul cultural, urbanism în 
expresii, echilibru interior şi o remarcabilă capacitate 
de a sesiza esenţialul: “Partidul Democraţiei Sociale 
din România şi guvernul au administrat alegerile în 
acelaşi mod în care au administrat țara”... 

Cu o întârziere care i-ar face să roşească până şi 
pe organizatorii de alegeri din țările africane. mai 
precis abia în a cincea zi de la terminarea votării, 
Biroul Electoral Central a reuşit să facă publice 
rezultatele scrutinului. Cât priveşte afirmaţia făcută 
de preşedintele Biroului Electoral Central, generalul 
de justiţie militară Adrian Niţoiu, că întârzierea 
obţinerii rezultatelor definitive s-ar datora faptului 
că la computerul la care s-au centralizat datele 
transmise de secţiile de votare nu lucrează decât o 
singură operatoare. care nu “răzbeşte” să facă faţă 
afluxului de informaţii. ea este de-a dreptul ridicolă. 
confirmând încă o dată ceea ce se ştie din perioada 
dictaturii comuniste: că generalii de justiţie militară 
execută. fără să crâcnească. ordinele primite de la 
Securitate. 

Odată cunoscute rezultatele scrutinului, în urma 
comparării numărului de voturi. a numărului de 
primari, de consilieri locali şi de consilieri judeţeni 
obținute de partidele politice aflate în competiție, 
majoritatea analiştilor politici au ajuns la concluzia 
că detuala Putere a suferit un eșec în fața Opoziţiei. 
Subliniind această concluzie, cotidianul “România 
liberă” din 8 lunie inserează, pe prima pagină, cu 
litere deo şchioapă, informaţia: “Lovirură de grație 
dată regimului Iliescu - BEC-ul confirmă victoria 
CDR”. O concluzie pripită, căci înainte de a o 
ratifica trebuie definite. cu grijă, noţiunile de Putere 
și Opoziţie. 


+ 


În ceea ce priveşte actuala Putere, lucrurile sunt 
clare. Fa s-a instalat la cârma ţării în urma unui 
conflict între două clanuri comuniste, clanul 


Ceauşescu şi clanul Iliescu. A ieșit învingător clanul 
Iliescu şi, aşa cum se întâmplă pretutindeni în lumea 
comunistă, acolo unde au loc lupte pentru putere şi 
supremație, învingătorul îşi lichidează adversarul. 
Ceea ce s-a numit procesul soților Ceauşescu, urmat 
de o execuție sumară în numele unei sentinţe 
judecătoreşti, a fost de fapt un asasinat murdar, de 
care adevărații luptători anticomunişti au toate 
motivele să se ruşineze. 

După lichidarea soţilor Ceauşescu, pentru a 
ascunde Occidentului adevărata situaţie din România. 
comuniştii din grupul Iliescu s-au declarat peste 


Partidul Naţional Liberal. a acceptat să participe la 
guvemarea neocomunistă, girând, printr-un membru 
marcant al său, conducerea Ministerului de Justiţie. 

Datorită refuzului (sau poate incapacității) de a 
înțelege că în Decembrie '89 nu aavut loco Revoluţie 
în sensul adevărat al cuvântului, ci doar transferarea 
guvernării de la o echipă comunistă la altă echipă tot 
comunistă, Opoziția a devenit prizoniera Puterii, 
care i-a îngăduit să se joace de-a democraţia, să facă 
interpelări în Parlament şi chiar să introducă moțiuni 
de neincredere în guvern. O comedie cu accente 
sinistre, de care Puterea avea nevoie pentru a 





(Câteva consideraţii postelectorale) 


noapte “democrați” şi au întemeiat un aşa-zis Front 
al Salvării Naţionale, apoi mai multe partide politice 
cu denumiri care mai de care mai atrăgătoare. dar care 
nu erau, în realitate, decât un paravan în spatele 
căruia își continua existenţa Partidul Comunist. Ca 
urmare, conținutul conceptului de Putere nu trebuie 
limitat la instituţiile care asigură guvernarea. Ideea de 
Putere are, în primul rând, un temei ideologic - 
ideologia comunistă - uşor disimulat prin concesii 
nesemnificative făcute social-democraţiei. 

Cu aceste precizări. în sfera de cuprindere a 
conceptului de Putere trebuie incluse următoarele 
formaţiuni politice: Partidul Democraţiei Sociale 
din România (PDSR), Partidul Socialist al Muncii 
(PSM), Partidul România Mare (PRM), Partidul 
de Unitate Naţională Romii (PUNR), Partidul 
Socialist (PS) şi PartidulYDemocrat Agrar din 
România (PDAR). Şi am greşi dacă din această 
enumerare a forțelor politice care alcătuiesc, în 
accepţiune ideologică. Puterea, am omite Partidul 
Democrat (PD), condus de fostul prim-ministru Petre 
Roman, şi Partidul Social-Democrat Român 
(PDSR)cu care formează Uniunea Social Democrată 
(USD). 

Dar aria de cuprindere reală a Puterii nu se 
opreşte aici. Pentru a fărâmiţa forțele politice care i se 
opun, Puterea. prin aparatul ei de diversiune, a creat 
o puzderie de partide-fantomă, din rândul cărora 
merită să menţionăm câteva, pentru a sublinia fantezia 
bogată a adevăraţilor lor ctitori: Partidul Relansării 
Sociale. Partidul “Noua Românie”. Partidul 
Naţional Democrat Creştin, Partidul Naţional al 
Automobiliştilor, Partidul Foștilor Necomuniști şi 
Deținuți Politici (1), Partidul Alianţei Sociale (al 
Chinaşilor). Partidul Republican. Partidul Naţional 
Liberal (Câmpeanu). Partidul Umanist din 
România, Partidul Pensionarilor din România. 


x 


Pe scena politică românească. Opoziția şi-a făcut 
apariția după evenimentele din Decembrie "89. Ea a 
fost organizată de persoane în vârstă, în mare majoritate 
foşti deţinuţi politici, supraviețuitori ai temniţelor 
comuniste, care au reînființat partidele desfiinţate de 
comuniști după preluarea puterii. Partidul Naţional 
Țărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul 
Social Democrat. Din păcate, încă de la început, 
activitatea Opoziţiei a fost marcată de o serie de paşi 
greşiţi, cu urmări care s-au făcut simţite şi la alegerile 
din Duminica Rusaliilor. 

O primă greşeală gravă săvârşită de Opoziţie a 
constituit-o acceptarea atât a formațiunilor politice 
desprinse din Paitidul Comunist, cât şi a comuniştilor 
cu funcţii şi responsabilităţi importante în vechiul 
regim, ca parteneri onorabili, ca şi cum, după 
asasinarea cuplului Ceauşescu, în România s-ar fi 
instaurat un regim cu adevărat democratic. Atât de 
departe s-a mers cu absolvirea celor vinovaţi de 
dezastrul țării şi chiar de participare (în calitate de 
autori morali) la crimele înfăptuite de dictatura 
comunistă încât unul dintre partidele cu tradiţie, care 
ar fi trebuit să fie stâlpul principal al Opoziţiei, 


prezenta Occidentului spectacolul, bine regizat. al 
unui regim democratic. 


x 

Urmărind analizele şi comentariile asupra 
rezultatelor scrutinului din 2 lunie. surprinde 
superficialitatea cu care analiştii politici şi 
comentatorii au trecut peste faptul că aproape 30% 
din persoanele cu drept de vot au refuzat să-și 
îndeplinească datoria civică de a participa la 
alegerea conducătorilor cetăţii. Și, tot în același 
context, surprinde uşurinţa cu care a fost tratat 
faptul că grosul absenteiştilot de la votare a fost 
alcătuit din tineretul țării. Numai în Municipiul 
Brăila, unde încă de la primul tur de scrutin a fost 
ales un primar comunist, 80.000 de persoane, în 
covârşitoare majoritate /ineri, nu s-au prezentat la 
vot. 

Pentru a înțelege motivele refuzului tineretului 
român de a participa la vot. un reluz care a afectat în 
primul rând Opoziția, să cităm cuvintele uneia dintre 
tinerele care au participat la marea manifestaţie din 
17 Mai 1990, in Bucureşti. 

“Sunt elevă a Liceului « Nicolae Bălcescu», de 
acum din nou «Colegiul Naţional Sf. Sava». şi 
vreau să vă spun că pe elevii de la "Sf Sava ”. care 
au înțeles că lupta împotriva comunismului trebuie 
continuată cu orice preț. nu trebuie să-i mobilizeze 
nimeni pentru aceasta. Sunt suficiente conştiinţele 
lor. Cred că trebuie să afle toată lumea că 
manifestaţia pornită din curtea hceului. joi. 17 mai 
1990, şi continuată spre Piaţa Operei şi mai departe. 
la Universitate. a fost iniţiată şi făcută de elevii 
liceului nostru. Nicidecum de profesori sau de 
părinţii noştri... S-ar putea spune că nu elevii au 
mers cu profesorii lor de data aceasta. ci profesorii 
au mers cu elevii, fiind chiar invitaţi de aceştia. Vă 
iubim. drag: dascăli ai noştri. care aţi înțeles că 
trebuie să veniți alături de noi. că ucum avem 
nevoie de aceasta. că trebuie să luptaţi pentru noi 
ŞI, IMpreuna cu not, impotriva ulopiei care este 
comunismul. fie el chiar şi cu față umană”. 

Nu ştiu în ce măsură dascălii de la “Sf. Sava” şi 
de la celelalte licee din țară au înţeles vibrantul apel 
al tinerei. Certeste insă că fruntașii partidelor politice 
care alcătuiesc Opoziția nu l-au înțeles. Nu au 
înțeles (sau, dacă au înţeles cândva, astăzi au 
uitat) că lupta cu Puterea neocomunistă este, în 
primul rând, o luptă ideologică şi că ideologia 
comunistă nu poate fi combătută cu sorți de 
izbândă decât de pe poziţia unui naționalism 
creştin afirmat consecvent şi fără reticențe. 

Consecința acestei lipse de înțelegere a fost că 
tineretul, care în vara anului 1990 reuşise să creeze 
în inima Capitalei o “ZONĂ LIBERĂ DE 
NEOCOMUNISM”, a refuzat să se alăture unei 
Opoziţii Sp din ce în ce mai evident la orice 
compromis pentru a putea să participe la guvernare. 
Și este greu de presupus că, atât timp cât pentru 
actualii conducători ai Opoziţici “politica este arta 
compromisului”, tineretul ţării va accepta să-i 
sprijine. 


7 _——”_—J =... 


Tr»: -.. 


n deopotrivă subtilul 
şi smeritul său. Jurnal 
de la Tescani 
(“ Humanitas”. 1993). 
d-l Andrei Pleşu ne 
livrează, printre 





delicii de stil şi reuşite ideatice,. 
un aforism demn de amintirea 
oricărei vârste: “Cel mai grav 
lucru care i se poale întâmpla 
unui om tânăr — scrie domnia-sa 
— este să fie lipsit de capacitatea 
de a admira” (p. 93). Nu-mi 
propun exegeza acestui fragment; 
plec de- la el lăsând deoparte 
tipologia atât de diversă a 
ingratitudinilor de care ne facem 
cu toţii, într-un moment sau altul. 
vinovaţi: mă opresc doar la 
evidența secundară potrivit căreia 
nu poţi admira decât admirabilul. 
Or, ce este, ce ar.trebui să fie 
admirabil în ochii tineretului 
nostru? Pe de o parte. tot ceea ce 
generaţiile mature produc sub 
sigiliul exemplarităţii. Pe de altă 
parte, ceea ce ierarhiile constituite 
(prin autoritatea Școlii, a Bisericii 
sau a părinţilor) propun ca sistem 
normativ. Admiraţia va avea deci 
ca obiect o valoare culturală, 
validată în prezenţa unei tradiţii 
instituționale. În definitiv, a admira 
înseamnă a [ace o judecată de 
conformitate. Când admiraţia este 
apologetică, actul de conformitate 
se transformă în gest hagiografic. 
Când, dimpotrivă, admirația se 
bazează pe refularea unui apetit 
iconoclast, rezultatul ei va pendula 
între ipocrizie şi resentiment. Dacă 
admirația ar implica doar o logică 
a culturii şi o educaţie sentimentală, 
atunci necesitatea ei ca pod între 
generații s-ar diminua până spre 
punctul zero. Din fericire, 
admiraţia deplină se stabileşte într- 
un al treilea registru — cel mistic — 
în virtuta căruia amintitul pod nu 
mai leagă două cosmosuri sociale, 
ci două persoane concrete. 
Adevărata admiraţie creşte prin 
întâlnirea dintre un maestru—avvă, 
profesor sau duhovnic = şi un 
ucenic vrednic de zidire spirituală. 
Sensul unei relaţii admirative nu 
este de ordin profan. pentru că 
scopul ei ține în fond de misterul 
unui discipolat inițiatic, La acest 
nivel, admiraţia este versantul 
lucid al unei iubiri care se mistuie 
deasupra rațiunii. 
ot ce am scris până 
aici este rezumatul 
unui ideal mort. Nu 
poate fi maestru 
(deci. persoană 
admirabilă) decât 
cel cetransmiteo Tradiţie în apele 
căreia eul său se dizolvă prin 
abnegaţie. Admiraţia nu poate 







PUNCTE CARDINALE 


i 


atare 


———. 


mp, 


- 


Papiu te 


VCL 
-. 


Muia Mint PT 


MISI Atat Hui 
IARTA apttittanaza Llzaaa vesa, 


îimbrăţişa umbra dispăruţilor, 
modelele cutărui panteon: forţa ei 
este vitală, nu mumificată. Oricât 
aş preţui, de pildă, teologia Sfinţilor 
Părinți, în lipsa cuiva capabil s-o 
întrupeze ea rămâne literă pe hârtie, 
semnal luminos în tenebrele 
memoriei. Altfel spus, dacă maeştrii 
în carne şi oase dispar, ucenicii îşi 
ratează proiectele între aproximaţie 
şi narcisism. Disciplina se rupe, 
pildele se fetişizează, fapta rămâne 
intenţie, iar imediatul se pierde în 
comentarii. Este şi ceea ce se 
întâmplă la noi (âtât în domeniul 
spiritual, cât şi în cel politic), cu 
urmarea că nevoia de a admira se 
exercită parodic, la întâlnirea 
confuziei cu oportunismul. 

acă tinerii noştri trăiesc 
astăzi. uneori patetic. 
criza  admiraţiei. 
faptul acesta nu se 
datorează, cred. 
incapacității de a 
admira, cât neputinței de a detecta 
în jur o figură, o singură figură pe 
de-a-ntregul admirabilă, Ce-i drept, 
tinerii aceştia ar fi putut descoperi 
sursa unei admiraţii absolut 
iubitoare în persoana etern vie şi 
prezentă a Mântuitorului lisus 
Hristos; dar cum să-L iubeşti pe 
Hristos dacă ucenicii Lui şi-au 
abandonat misiunea? Faptul e 
brutal: România momentului nu 
trăiește sub platoşa unui crez. lar 
din ne-credinţă poate oare izbucni 
altceva decât ticăloşia lucrativă, 
abjecțiunea cu moţ și arguţia 
minabilă? Într-o comunitate care 
nu admite decât surogatele 
admiraţiei (lingușeala și aşteptarea, 
simetrică, a elopiului deşănțat), 





ADINIRAȚIEI 





tinerii — adică toţi cei ce îi vor 
înlocui oricum pe actualii politicieni 
şi lideri intelectuali — ezită 
fatalmente între pervertirea de sine 
şi ura faţă de cei vârstnici. Din 
păcate, mai marii zilei nu par să 
înțeleagă criza admiraţiei ca pe un 
pericol gata să submineze 
dinamismul (ca să nu spun: 
sănătatea) societăţii româneşti. Şi 
“bătrânii” componenți ai grupului 
dominant din România generaţiei 
de la 1922 s-au culcat pe lauri (şi 
încă aveau pe ce să se culce!), 
sfidând deopotrivă aşteptările şi 
drepturile tineretului de atunci. 
Chiar dacă istoria nu se repetă, 
conflictele grave, cele care ameninţă 
coherența unui destin colectiv. au 
adesea o schemă similară: aceleaşi 
frustrări generează, în situaţii 
diferite. aceleaşi reacţii 
fundamentale. De peste şase ani. 
tinerii noştri cer acele lucruri de 
bun-simţ care le-ar putea reda, odată 
cu încrederea în ei înşişi, capa- 
citatea de a admira: procesul moral 
al comunismului, pedepsirea 
ucigaşilor din decem- 
brie '89 şi iunie '90, demarxi- 
zarea până la capăt a Şcolii, 
instaurarea ierarhiilor de merit şi 
garantarea egalităţii şanselor. Şi, 
tot de atâţia ani, li se aruncă praf în 
ochi, fie sub forma flateriilor 
retorice, fie sub cea a neglijenţei 
cinice. O parte din ei recurg la 
alternativa pe care o pomeneam 
anterior (imoralitate/"geronto- 
fobie”). Alţii pleacă din țară sau 
visează să o facă. Dar majoritatea 
vor rămâne pe loc: lezaţi, scârbiţi 
de promisiuni neținute şi de prea 
multele iluzii sfărâmate. Îmi 


lunie '96 NR. 6/66 PAG. 3 





displac exerciţiile gratuite de 
profetism şi totuşi mă întreb dacă 
ruptura etică dintre generaţii 
nu cumva întunecă văzduhul 
nostru cu apăsarea unor 
tragedii potenţiale. Mi-e teamă 
că răspunsul nu poate fi decât 
afirmativ. 
e spune îndeobşte 
că generaţia post- 
comunistă nu are o 
conştiinţă de sine; se 
crede că ea s-ar 
dizolva în soluţii 
individualiste şi scamatorii de 
moment. E o greşeală. Cei care 
vin (Şi în primul rând studenţii) 
au, intuitiv, conştiinţa propriei 
identități şi poartă în ei orgoliul 
unei diferenţe. Numai că identita- 
tea lor este sufocată de minciuna 
înconjurătoare, pălită sub maladia 
cronică a mizerjei, deformată de 
trădări izolate, inhibată de gălăgia 
demagogică în care trăim. Într-o 
zi, ea, această demnitate ultragiată, 
va răbufni într-o cultură a dispre- 
țului, dacă nu cumva într-o răstur- 
nare violentă a “ordinii” putrede 
pe care au creat-o politicianismul 
ŞI arivismul ambiant. 
ub comunişti, solida- 
ritatea între generaţii 
era imperativă, pentru 
că familia şi grupul 
profesional reprezen- 
“tau ultimele refugii 
ale demnităţii personale. Chiar 
atunci când: se manifestau, 
delațiunea şi incompetența se 
opreau la granița propriului clan. 
Astăzi, sub impulsul unei libertăţi 
anarhice, raportul dintre generaţii 
se reduce la concurența egoisme- 
lor. Treptat, ni se impune părerea 
că "inițiativa personală“ — temelie 
a unui ipotetic paradis al 
consumului — este singurul lucru 
care contează în definiţia 
succesului. Numai că omul nu este 
destinat “succesului”, ci realizării 
de sine, în cadrul a ceea ce C. G. 
Jung numea “procesul individua- 
ției”. A avea lasă — trebuie să lase 
— locul lui a fi. Posesiunea celuilalt 
devine îngăduire a lui, întru 
admiraţie. Or, aşa cum omul 
religios se identifică pe sine cu 
arhetipurile păstrate în inconştien- 
tul colectiv al speciei, tânărul se 
fixează obligatoriu în preajma 
adulților admirabili. Lipsa lor, 
îngrozitoarea lor absenţă, pretinde 
poate modificarea citatului de la 
care mi-am pornit însemnările: cel 
mai grav lucru care i se poate 
întâmpla unui om tânăr este să fie 
lipsit de dreptul de a admira. 
Andrei _ZIMBREANU 





















PAG. 4 NR. 6/66 Iunie '96 





COŞMARUL 
LUI 


ŞATOV 


"..„se făcea că este legat de patul lui cu frânghii atât de tare, 
incât nici nu se putea mişca, iarprin toată casa răsunau lovituri cumplite 
în gard, în poartă, în uşă...” 

Episodul acestui vis din Demonii, este unul dintre acele “noduri ” 
investite de Dostoievski cu multiple semnificaţii şi corespondențe in 
trama romanului. Ca vis premonitor, vesteşte în limbajul său enigmatic 
iminenţa morţii, prefigurând chiar modul în care cadavrul lui Şatov va 
fi aruncat în apă, legat de pietroaie. Simbolismul colportal de imaginea 
legăturilor este însă mult mai adânc, moartea în general constituind 
legătura prin excelenţă, după cum ne încredințează Eliade în cercetările 
lui comparatisțe. 

Dar iată că bătăile din uşă răzbat şi dincolo de vămile somnului, 
trezindu-l. Este soția sa, Maria (de care trăise despărțit vreme de trei 
ani, prins în mrejele activismului subversiv), ajunsă la capătul puterilor 
şi care va naşte un copil peste numai câteva ore. Cititorii romanului îşi 
amintesc că Şatov, inițial membru în cercul conjuraţilor condus de 
fanaticul ateu nihilist Piotr Verhovenski, se îndepărtează de ei (“am 
rupt-o cu aceşti imbecili”), fapt care îi va atrage condamnarea la 
moarte. 

Prin urmare, adevărata luptă şi izbândă de sine a lui Şatov, de 
care autorul se slujeşte pentru a ilustra moartea transfigurată în 
reinviere, se pelrecuse întâi în plan spiritual. O naştere mistică avusese 
loc in sufletul lui prin redescoperirea Dumnezeului uitat, inainteu 
naşterii copilului Mariei, corespondent pământesc al Pruncului divin. 
lisus însuşi bătuse la poarta fiinţei sale alunecare în mrejele coşmarului 
(“Iată, Eu stau la uşă şi bat"), risipind vraja rea şi chemându-l la o nouă 
viață. Răspunzând chemării lui, legăturile care-l țintuiseră de pat se 

desfac ca la porunca: "la-ţi patul tău şi umblă!" 

Desfăcute sunt acum deopotrivă legăturile somnului, care-l 

“reținuseră în lumea lui sumbră, desfăcute sunt legăturile morții, pentru 
trezirea la viaţa veşnică. Jugul morţii a fost scuturat, dovadă felul în care 
îşi înțelege viața de până atunci: "Marie, strigă el ținând pruncul in 
braţe, s-a terminal cu coşmarul de până acum, cu ruşinea şi putreziciunea! 
Ne apucăm de muncă şi pornim pe un drum nou tustrei, da, da!" 

Descoperind despotismul totalitar prefigurat de societăţile 
secrete care subminiau orânduirea în numele ideilor egalitare, a 
“speranțelor luminoase ”, înțelege că visălorii lor s-ar simţi primii 
nenorociţi dacă țară s-ar transforma brusc şi ar fi fericită, deoarece 
n-ar mai avea pe cine să urască "Cine sun! ei? Duşmani ai VIs(ii 
insuflețite slugoi ai ideii, duşmani ai personalității şi libertăţii. : 

Într-adevăr, aceşti conspiratori, a căror demnitate se atrofiază 
din momentul acceptării spionajului reciproc şi denunţului, anticipă 
însăşi esența doctrinei socialist-atee, negarea onoarei, Procainarea 
dreptului la dezonoare, cum spune un alt personaj al cărţii Previziune 
confirmată din plin de lumea comunistă, unde disprețul oligarhiei roşii 
faţă de aceia pe care pretinde că-i reprezintă, este masca! doar prin 





ze Căâtă deosebire față de generoasa perspectivă pe care ințelege 
să o susțină, în cadrul unei mişcări de dreapta (Garda Coriştiințel 
Naţionale), tânărul Corneliu Codreanu: "Nu-i de-ajuns să învingem 
comunismul. Trebuie să luptăm şi pentru dreptatea muncitorilor. Au 
dreptul la pâine şi dreptul la onoare"! | 

Ca un crez, vorbele răsună peste amarul de ani al cuşmarului 
comunist, în gura lui lon Gavrilă Ogoranu, legendarul, de-acum, 
luptător din munţii Făgăraşului “Un popor nu se hrăneşte numai Cu 
salam - cu sola sau fără soia - ci şi cu demnitate şi onoare "(''Memorialul 
Dureri", 30.03.1996) 

Să mulțumim lul Dumnezeu că ne-a mai lăsal asemenea oameni, 


dărulți cu cuvinte menite să ne sculure de coşmarul unei istorii străine. 


Florea TIBERIAN 


PUNCTE CARDINALE 













Pe Pad 
“sa ala, dă a Es 
ap me DE a 


LA 
ii A 


d 
E? 


Ta ARĂ oa edi AN 
ma. 


În satul Ocișor (din apropiere de Țebea, unde odihnește Avram Iancu la umbra 
gorunului lui Horea), se află o bisericuță de lemn declarată demult monument istoric. 
Pentru protejarea ei, sătenii au iniţiat construcţia unei alte biserici alăturate, în care să se 
oficieze slujbele curente. Prima tentativă, datând din anii '50, a fost zădărnicită de 
autorităţile comuniste (cărămida adunată pentru construcția bisericii a fost deturnată 
pentru...ridicarea unor grajduri). Anul acesta, din mila lui Dumnezeu, lucrările au fost 
reluate. Cei ce vor să-și aducă o cât de modestă contribuție la împlinirea acestej întreprinderi 
creștinești se pot adresa Comitetului Eparhial al satului Ocișor (com. Vața de Jos, jud. 
Hunedoara). 


Câteva adaosuri la bibliografia străină 
«a legionarismului românesc 







În Numărul nostru din februarie (pp. 8-9) am publicat o listă bibliografică de 
155 de tilluri referitoare la fenomenul legionar românesc văzul din afara României. În 
prezentarea acelei liste, precizam că ea era departe de a fi completă, urmând să sufere, 
in timp, adaosuri şi imbunătăţiri. Câţiva dintre cititorii şi colaboratorii noştri (cărora le 
mulțumim încăo dată, așteptând noi contribuţii) ne-au semnalat şi alte titluri bibliografice 
din aceeaşi categorie, pe care le publicăm alăturat, în ordine alfabetică, numerotându- 
le în continuarea celor anterioare. E un mic pas înainte spre definitivarea bibliografiei 
respective, despre a cărei utilitate am primit deja numeroase semne. 

(R. C.) 


156. *** “Cioran”, în «Origini» (Supplemento a «Orion»), nr. 13, februarie 1996 (număr 
îngrijit de d-l C. Mutti şi dedicat în întregime lui Emil Cioran, cu numeroase referiri la 
relațiile acestuia cu legionarismul). 

157. Bobango, Gerald J., Religion and Politics. Bishop Valerian Trifa and his times, East 
European Monographs, Boulder, Distributed by Columbia University Press, New York, 
1981. 
158. Carp, Matatias, Cartea Neagră: Suferințele Evreilor din România, Atelierele 
Grafice SOCEC & Co S.A.R., Bucureşti, 1946 (se poate vedea că cifrele vehiculate astăzi 
cu privire la aşa-zisul “martiriu” al evreilor români — atrocități puse mai ales pe seama 
Gărzii de Fier — sunt cu totul fantasmagorice). 

159. Castellan, G., Histoire de la Roumanie, P.U.F., Paris, 1984. 

160. Dion, Michel, Eg/ises, etat et identite nationale dans la Roumanie moderne (Notice 
bibliographique commentee), GSR/IRESCO/CNRS, [Paris], 1992. 

161. Goebbels, ].. Die Tagebucher von „Joseph Goebbels, hrsg. von Elke Frălich (im 
Auftrag des Instituts fir Zeitgeschichte und in Verbindung mit dem Bundesarchiv), K. G. 
Saur Verlag, Minchen, 1987, Band 3 (mai ales p. 541 şi urm.). 

162. Grassi, Pietro, “«Guardia di Ferro» e intellettuali — un amore pericoloso”, în “]! 
Giornale”, 26 martie 1996, p. 15 (sereferă lacartead-lui C. Mutti, Lepenne dell'Arcangelo. 
Intelleituali e Guardia di Ferro). 

163. Hogoan, David... Der umnâtige Krieg 1939-1947. “Germam, mustperish”, Grabert 
Verlag, Tiibingen, 1974, 

164. Miloe, ]., La riposte aux artagues du gouvernemeni roumain contre l'Eglse 
Roumaine de Paris, Paris, 1976 (este vorba de procesul preotului Vasile Boldeanu. 
câştigat împotriva calomniilor iudeo-comuniste). 

165. Mouton, ].,.Journal de Roumanie, 29 Adut 1939-19 Mars 1947. La seconde guerre 
mondiale vue de l'Est, L'Age d' Homme, Lausanne, 199]. a 

166. Mutti, Claudio, “Il «Capitano» in Italia. | rapporti fra Codreanu a la nostra Nazione”, 
în «Storia del XX secolo», anul II, nr. 12, aprilie 1996, pp. 37-40. 

167. Randa, Alexander'von, Lebende Kreuze, Colecţia “Europa”, Miinchen, 1979. 
168. Reinerth, Karl M., Cloos, Fritz, Zur Geschichte der Deutschen in Rumânien. 1933- 
1945, Bad Tolz, 1988. 

169, Şafran, Alexandru, Un tison arrache aux flammes. Memoires. Stock, Paris, 1989. 
170. Zikeli, Gerd, Corneliu Z Codreanu. Rumânien 1938 und 1988, Colecţia “Europa”, 
Munchen, 1992 (broşură). . 












































A Su = . e E ge e al 
Ea i ERATĂ + e ? 
„În numărul trecur, în 
prezentarea cărții d-lui T. Baconsky, 
RâșulPatriarhilr (.15),s-asre 


e, nu pe 28 


Îianunţăm pecei interesaţi că, 
din motive financiare, publicaţia 
“Lumea Satelor” își întrerupe -numai 
temporar, sperăm - apariţia. Am fost 


PP 













nevoiți să ne reducem strădaniile la 
asigurarea subzistenței “Punctelor 
Cardinale”, cu care am dori să ajungem 
măcar până la sfârșitul anului în curs, 

REDACȚIA 





4 


Mat ării ră Geta 







negre 











i 
| 


_. _ 


“AR si 


vV SR TOȚI IS Pe ” "Tr 1 LE 





Avea amiaza chipul tău pe-atunci, 
aievea şi departea mea iubire: 

sub cea dintii şi marea-ntre porunci, 
crescusem drepți, ca ruga din psaltire. 
ŞI cerul nu era nicicînd mîhnit 
asupra-ne, pe cit mi-aduc aminte; 
lumina lumii de la răsărit 

ne pogora-n tăceri şi în cuvinte. 


Băteam prăfoase drumuri de-a călare, 
adulmecînd vreo umbră de cetate 

ŞI, lung vuind, pădurile barbare 

mi se-nchinau, cu crengile plecate. 
Trăgeam în piept văzduhul tot spre tine 
ŞI-n pleata mea juca lumina beată 

cînd mă pomeam din Vlahii transalpine 
spre inima Levantului — săgeată... 


ȘI într-un prag de toamnă auriu, 

mă oglindeam în ochii tăi vrăjit, 

ca într-o oază verde din pustiu, 
domniță de la miez de răsărit; 
şi-ntr-un apoi, tăceri desferecînd, 

în graiul vechi, ce nu-l mai ştie nime, 
îţi închinam şi inimă şi gînd 

şi crucea spadei mele — sîn' treime... 


Avea amiaza chipul tău pe-atunci,- 
amirosind a vin şi a prescură; 

sub cea dintii şi marea-ntre porunci, 
ne dăruiam întregi, fără măsură. 

În maiestatea cerului, serenă, 
creştea rotundul ev ca o stihie, 
răpindu-ne, domniță dalassenă, 

în strălumina anului o mie. 


Trecea-n amurg, Maria Magdalena, 
iubire-ncinsă-n purpuri de Sion, 
și-n urma ei albea, ținindu-i trena, 
alai înalt de ingeri cu ison. 


Frumseţe-n pirg, lumină de departe, 
păstrind în plete izuri vechi de mir, 
trecea-n amurg crăiasa Mârii Moarte, 
cu slava lumii pusă coviltir. 


Brăzdind uşor văzduhul cu sandala, 
tăiată drept în marmoră de vis, 
trecea-n amurg Maria din Magdala 
pe cerul jalnic ca un miel ucis... 





die PRE E 
> E E e cea 


Dă pp A i h 

d i, i 

p _ P 
E DAI 
D=: E A tic 


Motiv arhaic românesc 


Îmi place să privesc în ochii tăi 
neliniştea pădurilor spre toamnă, 

ca voievodul ctitor de biserici 

de-a pururi să te am alături — Doamnă. 


Să veşniceşti de-a dreapta mea şi poate 

să nici nu ştii că duhul ți l-am pus , 
în zidul timositelor cuvinte 

din temelia lumii pînă sus... 





Bucură-te, stătătoare 

într-al îngerilor jeţ; 

bucură-te, cea mai mare 

dintre cele fără preţ; 

bucură-te, sus-lumină 

dinainte de stihii; 

bucură-te, rădăcină 

a oricărei bucurii! 
Bucură-te, care mîntui limbile de grea osîndă, 
timosita mea iubire, veșnicia mea plăpîndă, 
taină care covirşeşte toată mintea, iezer sfint, 
parusie care scaldă fața-ntregului pămint! 

Bucură-te, sfiiciune 

pogorită în cuvinte; 

bucură-te, rugăciune 

Şi aducere-aminte; 

bucură-te, dor departe; N 

bucură-te, bucurie; 

bucură-te, leac de moarte; 

bucură-te, Poezie! 





Domol trecură anii ca nişte boi bătrîni, 

cu pîntece umflate aproape să plesnească, 
Îţi trebuia, iubito, un bici mai bun să-i mini 
prin bărăganul nostru de dragoste lumească. 


Căci iată,-au luat-o razna plăvanii peste vis, 
să caute islazuri cu iarbă ne-ncepută, 

ci tu tot strigi zadamic pe urma lor, căci ţi-s 
cuvintele betege prin cîmpuri de cucută. 


Nici vlagă n-ai, nici vreme de-acuma nu mai este; 
în ochii tăi durerea ca într-un scoc se-adună 
şi-ncremeneşti înaltă, în zarea lumii-aceste, 

cu pletele-ncurcate în raze reci de lună... 






lunie '96 NR. 6/66 PAG. 5 





Domnița mea cantacuzină, 
desculță-n mirişti de lumină, 
cu ochii mari şi glezna lină 
de-mpărătiță bizantină, 

mi te năzari în veac de vină, 
nălucă din Levant — lrină. 


Neînserată maiestate, 

iubită fără de păcate 

a stihurilor mele toate, 

din coasta visului te-oi scoate 
şi-n crucea slăvilor uitate 

de cîntec ți-oi dura cetate. 


Să dăinui — fire şi nefire 

în taina graiului nuntire, 
mireasă miresmînd a Mire, 
lumină-n veci a răsărire, 
Bizanţ înalt, Bizanţ subţire, 
pustia mea de duh — Iubire... 





“Sint trist cum n-am mai fost de la cădere, 
de cînd plezni sămînța morții-n mine: 

e ca şi cînd Hristosul meu mi-ar cere 

să nu mai cred în EI, căci nu mai vine!... 


De-a fost să-ncapă-n inima-ți prihană, | 
atunci prihană-s ceruri şi pămînt, 
căci tu mi-erai psaltire şi icoană 

ŞI preţ de taină-a toate cîte sînt... 


lubirea mea pe vremuri răstignită, 

smintit am fost să te iubesc aşa? 

Mi-era din veci osînda hărăzită 

sau mi-am săpat-o eu în carnea ta? 


Lumina ce-o crezusem ne-nserată 

clipeşte-abia, prin volburi de durere... | 
O, visul meu seren de altădată, 

Sînt trist cum n-am mai fost de la cădere!”... 





În graiul meu şi-a fost zidit cetate 
măria-sa de taină, Poezia, 

Şi-n Slava ei mă voi ascunde, poate, 
cînd duhul trudnic şi-o primi simbria. 


Spre murii albi călare mă petrec 

pe şargul asfinţitului de lume; 
pămîntu-l rad potcoavele şi-l trec — 
labuntur anni Domini, Postume... | 











PAG, 6 NR. 6/66 lunie '96 


Dacă ni s-a poruncit să iertăm, atunci trebuie. 
Ne străduim, de multe ori trecând peste noi, dar nu putem 
s-o facem deplin fără să înțelegem. De, suntem şi noi... 
oameni! Rog deci ca efortul meu, cam chinuit, cam forțat, 
de a găsi o explicaţie, respectiv un început de absolvite. 
pentru cuvintele nedrepte şi nedemne spuse despre noi, 
cei ce impreună trăim în această ţară, de către domnul 
Horia-Radu Patapievici, să nu fie luată ca incă una dintre 
cinicele răscoliri ale rânilor din sufletul mult prea 
chinuitului şi disprețuitului neam românesc. Încerc dar, 
prin cele ce urmează, un efort de înțelegere. Şi nu e uşor 
deloc. De aceea o şi iau mai pe departe. 


Era în prima zi de Paşte a anului 1949. Mă aflam i 


la închisoarea de elevi de la Târgşor, unde, peste zi, elevii 
erau liberi în curte. În jurul orei unsprezece, când toți, pe 
grupuri, se pregăteau de masă, într-o atmosferă de 
sărbătoare, apare, val-vârtej, directorul, însoțit de statul 
său major: (subdirectorul, contabilul, primii gardieni), 
ordonând adunarea. Mă strigă pe mine de pe o foaie, ies 
în fața frontului şi mă acuză că aş fi vrut să dau foc 
puşcăriei. Am rămas stupefiat. După ce a proferat 
amenințări la adresa mea şi a “altora ca tine”. directorul 
i-a ordonat primului gardian; "Bagă-l!”. Asta voind să 
insemne izolarea, în carceră. N-am încercat să mă apăr 
de-o acuzaţie aşa de absurdă. Am tăcut încruntat. În 
liniştea stânjenită ce s-a aşternut, când directorul a obosit 
ameninţându-ne, s-a auzit o voce: era colegul meu Gândea 
Petre care, ieşind un pas mai în față, a început să spună 
că învinuirea este nedreaptă, că cel care a spus aşa ceva 
a minţit şi că el, decât să asiste-nepăsător la astfel de 
nedreptăți, preferă să meargă la izolare, impreună cu 
mine, care-i sunt prieten. 

O astfel de intervenție era ceva cu totul nou. 
Luat prin surprindere, directorul s-a încurcat; nu era în 
înțelegerea lui ca un om să sară pentru altul, Descumpănit, 
a avut proasta inspiraţie să întrebe dacă mai sunt şi alții 
care... S-au auzit întâi câteva voci, apoi mai multe, şi, 
într-un minut, atmosfera era răsturnată: copii vociferau, 
fluierau, huiduiau. Directorul s-a văzut nevoit să bată în 
retragere, cu tot statul său major. La puţină vreme am fost 
strigați cu bagajele un număr de elevi şi izolaţi în cealaltă 
parte a închisorii, unde se aflau, în detenție, foştii poliţişti. 
A fost, totuşi, o victorie. Un precedent se crease. 
Timorarea, atmosfera de teroare, nu a putut fi introdusă 
în inchisoarea elevilor decât mai târziu; nu mai eram 
acolo. 

Eu nu pot să am despre români groaznicele 
păreri pe care le are şi le face publice di. H.-R. Patapieviti, 
Viața mea e plină de întâmplări precum cea mai sus 
povestită: trăite, văzute, auzite. Curajul, sacrificiul, 
sârguința, inteligența, talentul nu mi s-au părut rare, ci 
dimpotrivă; mai ales la cei neostentativi, la oamenii de 
rând. Tatăl meu mi-a lăsat amintire - şi le păstrez - 
decoraţiile lui din primul război mondial. Virtutea 
Militară, Bărbăţie şi Credinţă cu spade, Steaua României. 
Crucea Sfântul Gheorghe (rusească) şi altele. Din 
povestirile tatei ( a luat parte la trei războaie; 1913, 
1916-18, 1941-44) amreţinut un număr de fapte, exemple 
de bărbăție şi curaj ale anonimului soldat român. 
Moștenirea cea mai prețioasă, însă, imi este exemplul 
comportării lui după 23 august'44. Cum înainte nu făcuse 
nici un fel de politică, a primit tentante oferte din partea 
proaspătului PCR (Partidul Comunist din România). Nu 
le-a acceptat. A preferat anonimatul, care s-a dovedit a fi 
lungul drum al lagărelor şi inchisorilor, pentru el şi 
familia lui, pe care l-a dus până la capăt. A ieșit din 
inchisoare in iulie 1964, când s-au eliberat ultimii deţinuţi 
politici. Cât de mult l-ar fi mâhnit o carte precum cea a 
dlui. Patapievici! Ce greu i-ar fi venit, ca unuia ce a luptat 
la baionetă la Mărăşeşti şi, trecând noaptea Siretul inot, 
a imobilizat şi adus în liniile noastre o sentinelă germană, 
să | se spună că românii, prin urmare şi el, sunt indolenți 
şi laşi, Dacă Dumnezeu i-ar fi dat distinsului eseist o 
fărâmă măcar din capacitatea omului întreg de a-şi iubi 
semenii, prin darul de a lua aminte nu doar la “/ojgăiala”, 
ci chiar la viața mulţimii (anodină, neînsemnată, cum 
pare) și dacă, cititor al Filocaliei şi Parericului fiind, ar 
fi înțeles, până la urmă, că nu îngâmfarea, ci smerenia e 
cea care înalță la Dumnezeu, n-ar fi publicat aceste 
Politice, o carte la care nu știi de ce să te Îngrozâşti mai 


PUNCTE CAADINALE 





UN LEGIONAR NEREUȘII ? 


întâi: de sentenţiozitatea judecăților vădit necinstite sau de 
plăcerea scatofagică a exprimării. Nu poate fi vorba doar 
de teribilism. Facilă mi se pare şi explicaţia lui Dan 
Emanoil Dobreanu (“Snobism intelectual”. "*Cotidianul”". 
Supliment cultural, 27 mai 1996): “EI este incă marcat de 
spaima viscerală resimţită în urma deținerii sale la 
Jilava...” Dacă două zile de detenţie in acele hrube sunt 
suficiente ca să scoată individul din omenesc, cum ar 
trebui să arate cei care au stat acolo cu anii?! Semnatarul 
acestor rânduri “a locuit” la Jilava mai mult de patru sute 
de zile, şi asta pe vremea celebrilor Ivănică şi Maromet, 
când bătaia era zilnică şi asasinatul se practica 
demonstrativ... 

Indrăznesc să afirm că dacă di. Patapievici ar fi 
avut, acolo, un timp de reflecţie mai lung, dacă ar fi văzut 
cum arătau tinetele metalice (*“tunurile”'”) în care deținuții 
işi făceau necesităţile, pline până-n buză de urina deasupra 
căreia se revărsau, ca o inflorescență, excrementele, tinete 
transportate de o echipă formată numai din generali ai 
armatei române, sunt sigur că s-ar fi reținut să folosească, 
în mod cu totul gratuit, formulări ca: “Toate ies acum la 
iveală ca excrementele” (pg.27). Căci dacă unui Pavilec, 
cârciumarul “spurca! la gură” din Peripeţiile bravului 
soldat Svejk, i se pot trece cu vederea vorbe ca: “S-au căca! 
muştele pe el” (era vorba de portretul împăratului) sau: “Să 
mă pupe toți în cur cu politica lor”, nu de aceeaşi îngăduință 


se poate bucura un om cu pretenţiile dlui Patapievici. 
+++ 


Nu e deloc uşor de înţeles “cazul Patapievici”. 
Intens mediatizat, ca opozant al regimului Iliescu, mai ales 
după intrarea în scenă şi a unui spion în uniformă, 
"Căpitanul Soare”, acest “prinț al exaltării” (părerea lui 
Dan Stanca, până când izul Politicelor i-a tăiat respiraţia) 
face azi obiectul unor discuţii ample, dar ciudat de 
convergente în a-l scoate în evidenţă, a-i pune în valoare 
porco-panseurile: “Chiar într-o poiană cu narcise un 
căcal miroase „tot a căcat” (pg.43) sau variaţiunile 
caragialeşti (prezentate, evident, mai “inte/ectua[”): “Aici, 
la Bucureşti, suntem o mână de lucizi într-un hârdău de 
fecale...” (pg. 40), ceea ce este aproape identic cu *.. in 
oraşul ăsta de gogomani, unde eu sunt primul”; numai că 
formularea lui Caţavencu mi se pare infinit mai elegantă. 

Citind cu atenție Politice (Humanitas, 1996), 
mulți sunt tentaţi să caute, cu precădere, controversatul 
autor, prezentat când ca un personaj ibsenian (George 
Pruteanu, “Un duşman al poporului?”, **Dilema” nr. 
173). când ca “un caz patologic” (Cristian Tudor Popescu, 
""Adevărul'', 17 mai 1996). Cine este, deci, dl. H.-R. 
Patapievici? 

Din textele publicate, din *mărturisirile” făcute 
la interviuri, trei sunt ipotezele care se impun: (1) este un 
individ vândut, scriind la comanda cuiva ale cărui scopuri 
nu-l interesează câtă vreme ce îşi primeşte plata) interesant 
să ne inoculeze ideea că suntem nişte nimicuri, nişte 
dejecții demne de haznaua istoriei; (2) este un om bolnav 
de hipertrofia eului şi târât de propria locvacitate în spaţii 
unde nici logica, nici bunul simț nu mai sunt capabile să 
opereze, (3) este un refulat (idee la care subscriu). un ins 
care a dorit, conştient sau nu, ceva, dar nici condiţiile 
mediului, nici propria înzestrare (lașitatea şi-o recunoaşte 
deschis la pagina 40), nu i-au îngăduit implinirea. S-a dorit 
un dur, un neînfricat, un justiţiar, un “'legionar'”. 
Neţinându-l curelele, nu i-a rămas decât să spună că aşa 
ceva nu-l teisează. “Pentru că ardoarea bigotă a unui 
patriotism de operetă este o formă de slăbiciune, 
naționalismul românesc imi displace. Dimpotrivă, 
deoarece iubesc firile tari, orgolioase şi realiste, nu imi 
pot da acordul decât pentru o formă de patriotism crud, 
lucid, necruţător, axal pe prezent şi pe eficacitate politică” 
(pg.110) Dar aceasta este imaginea potrivită, la noi, 
legionarilor! A avut H.-R, P. astfel de vise secrete? În 
susținerea acestei a treia supoziţii vine și observaţia că, 
deși spune; “aproape încontinuu îmi e ruşine că suni 
român” (pg.23), “eu m-am desolidarizat complet de poporul 


—| vei ni 


meu” (pg. 65), “relația pe care-o am cu propriul meu 
popor e dificilă şi dureroasă” (pg. 291), conştiinţa 
apartenenţei la această etnie, grija obsesivă de felul cum 
se prezintă ea e atât de vizibilă incât Dan C. Mihăilescu 
îl întreabă la un moment dat: “7u nu te-ai; plictisit de 
rumegarea asta disperată a Ideii Româneşti”” (pg. 2 78), 
Antilegionarismul declarat al autorilor este foarte puțin 
convingător, nu doar prin surprinzătoarea lipsă de 
argumente și recurgerea la slogane ieftine, cât prin prezența 
ideilor comune cu doctrina şi practica legionară: 
“Maniheismul moral” (pg. 218), criticat, dar acceptat; 
“ortodoxia” (pg. 240), “exercițiul rugăciunii” (pg. 258), 
“apartheid meritocratic” (pg. 287), un reproş pe care 
i-l face Mioara Caragea, fără să spună că este vorba de 
“elita națională”, unul dintre ţelurile educaţiei legionare. 
Împotriva educaţiei primite şi a fricii căpătate, să exercite 
această doctrină o atracţie obscură asupra omului 
Patapievici? N-o recunoaşte, dar s-a dorit, în felul lui, un 


legionar? A ieşit, se vede, unul nereuşit. 
..+. 


Eu cred că nu e o ruşine să fii un “nereușit”. De 
copil, în special din liceu, unde câţiva profesori mă 
incurajau, am căpătat o mare admirație pentru oamenii 
culți şi. dorind să ajung ca ei, citeam, conspectam, ziua 
şi noaptea, mă afirmam în diferitele întreceri şcolăreşti, 
ştiinţifice, literare, începeam să fiu încântat de propria 
mea “deşteptăciune”. Mi se prezicea “un viitor mare”. 
Azi, privind înapoi, mă îngrozesc-la gândul că aş fi putut 
ajunge un intelectual de tipul Patapievici. Noroc cu 
comuniştii. M-au arestat din clasă, cu un grup de elevi. 
printre care şi Petrică Gândea, am străbătut împăfăția 
gulagului şi am revenit “in libertate”. după opt ani. Sigur 
că în închisoare n-am încetat să mă instruiesc, în condiţiile 
date: pe coji de săpun, pe fundul gamelei, în unghiurile 
moarte ale celulelor, unde nu puteam fi văzut de la vizetă. 
leşind, cu aviditatea hămesitului, am încercat să recuperez, 
dar procesul educaţional întrerupt e ca o amputare. 
Niciodată suma cioburilor nu poate fi inițiala oglindă. 
Am rămas deci, în ciuda studiilor, un intelectual nereuşit. 
Putea fi şi mai rău. 

Petrică Gândea, după expirarea celor cinci ani 
de condamnare, făcuţi pentru activitatea în Frăţiile de 
Cruce, terminându-şi liceul. s-a înscris la Facultatea de 
Istorie. In trei ani a ajuns, datorită inteligenței. tenacității 
ŞI mai ales splendidelor cunoştinţe de istorie căpătate în 
detenţie (direct de la sursă, adică de la fosta pătură 
conducătoare a României. aflată la lichidare fizică, 
excelent organizată de comunişti). un vârf al facultății 
sale, mai ales că avea şi "origine sănătoasă”. era copil de 
cioban. Dar “clasa muncitoare” era vigilentă, Demascat 
pentru "fiorosul său trecut legionar”, a fost exmatriculat 
apoi arestat ŞI Supus unui tratamenţ “Ştiinpfic”, cu lovituri 
protesionist plasate la ficat. La scurt timp după eliberare 
a decedat din cauza cancerului traumatic provocat de 
contactul direct cu orânduirea “mai bună şi mai dreaptă” 
Odihneşte în cimitirul din Călăraşi... 
Mai mult ca oricând sunt inclinat să cred că 
lumea de azi are nevoie nu de justificări, ci de înțelegere, 
ca să poată ierta. DI. Patapievici scrie la pagina 57: “Mă 
doare că tatăl meu S-a amestecat cu răul din jur pentru 
a ma oregie pe mine in belşug... 'Simt cum în mine 
Suprâviețuiesc, neizbăvite, atât laşitățile părintelui meu, 
Cal ŞI atrocitățile disperării lui, ravagiile ruşinii, pustiirile 
care au făcut din iubitul meu tată un om condamnat la 
exil interior.” 
Mi-am propus un efort de înțelegere. ÎI fac. 
Impotriva imenselor distanțe, apropierea e posibilă pentru 
că e obligatorie, Ca unul care ştiu ce e aia, cum să nu-l 
înțeleg pe autorul Politicelor când spune: “Trăiesc ca un 
jupuit, totul mă doare, nimic nu mă linişteşte...” (pg.61). 
Dar mă întreb; Oare când vor pricepe şi oamenii de carte 
că nu poţi sluji la doi domni? 


Constantin IORGULESCU 





——— 7 —” rr ——_P"ya 


> ai 








PUNCTE CARDINALE 


lunie '96 NR. 6/66 PAG. 7 





PROCESUL REEDUCARII 


(De ce şi ce au fost demascările de la Piteşti ȘI Gherla) 


(urmare din numărul trecut) 


În lumina . acestor 
considerente, procesul se va înscrie 
într-o spirală ascendentă, cu atât 
mai violentă cu cât rezistența 
“anormalității” va fi mai structurată, 
deci mai puternică. Dozarea violenţei 
va fi astfel paralelă cu capacitatea 
de opunere a “diferenței” reprezen- 
tate de anormalitate. Din această 
confruntare se vor naşte trei atitudini, 
care se vor manifesta sub trei forme 
de acțiuni întrebuințate intensiv, 
exhaustiv, dacă se lasă la o parte 
încercarea de ademenire, promi- 
Ssiunea mirobolantă, amenințarea 
deghizată în avertisment sau alte 
sâcâieli (mai degrabă de ordin 
administrativ) aplicate întregii 
societăți. 

a. Cea mai curentă este 
Închisoarea. Arestarea şi încarce- 
rarea devin mijloace “legale” de 
izolare şi excludere a elementelor 
care refuză să recunoască şi să 
accepte “adevărul absolut” (expresie 
“logică” a “legilor naturale” decretate 
de organele oficiale ale puterii, în 
numele materialismului dialectic), 
Această excludere stigmatizează pe 
“Celălalt”, decretându-l “duşman al 
poporului”, deci supus vindictei de 
clasă, deşi de foarte multe ori acest 
“Celălalt” provine din sânul “clasei 
muncitoare”. Dar comunismul nu 
este aici la prima contradicţie. 
Sloganul "nici o justiție pentru 
duşmanii justiției” este încă o dovadă 
a paradoxului. Care paradox stă la 
baza unei întregi concepții juridice. 
Contra cui se exercită această 
“justiție” dacă nu împotriva celor care 
îineagă legalitatea? “Alteritatea” va 
fi condamnată nu pentru ceea ce a 
făcut, ci pentru ceea ce ar putea fi 
capabilă să facă, cel exclus este 
trasnformat astfel într-o simplă 
virtualitate, o “capacitate” care 
trebuie să se muleze în calapoade, 
criterii ideologice elaborate ştiinţific, 
după un cod în prealabil stabilit, cum 
spuneam mai sus. Utopia a devenit 
ştiinţă. Privarea de libertate a 
demonstrat că o parte din deținuți 
(dat fiind numărul imens al 
arestaţilor), cei care nu aveau o 
pregătire interioară capabilă să 
reziste sinistrei realități, a câutat o 
posibilitate de acomodare cu acest 
cod. Dacă unii au reuşit să salveze 
aparențele, alții au sucombat 
cântecului de sirene, devenind 
uneltele Puterii şi făcând astfel 
codeținuților foarte mult rău, fără ca 
aceasta să ofere altceva decât un 
polonic de arpacaş suplimentar şi o 
promisiune de eliberare anticipată, 
niciodată respectată. Alta a fost, în 
schimb, atitudinea față de 
elementele care au refuzat 


b. Spitalul psihiatric va fi 
întrebuințat maiales după renunțarea 
la torturile practicate până prin 1956/ 
98, dar nu aduce nici el rezultatul 
concret, adică ştergerea voinței şi 


anihilarea personalităţii prin 
recurgerea la droguri. “Anorma- 
litatea”, Celălalt, nu a cedat 


psyhedilismului. Sistemul spitalului 
psihiatric are un caracter mai restrâns. 
El încearcă să discrediteze o 
persoană anumită, prezentând-o ca 
o victimă a unei deformări sufleteşti, 
în măsura în care nu este capabilă să 
discearnă “adevărata” valoare a 
“normalității” instaurate de sistem. 
Măsură represivă, dar şi preventivă 
pentru limitarea unei eventuale 
contagiuni 

c. Cea de a treia cale (şi cea 
mai satanică, mai distrugătoare) va fi 
încercarea de aobține Aderarea prin 
convingere, pentru realizarea visului 
unei societăți omogene, cu o singură 
voință, o singură dorinţă şi un singur 
scop: sfârşitul istoriei. Eliminarea 
definitivă a elementului perturbator, a 
"Celuilalt”, şiinstaurarea unei societăți 
scăldate doar de “eternitatea 
radioasă”, construcţie elaborată 
matematic, începând cu Paton, 
trecând prin Campanella sau Thomas 
More, şi terminând cu Lenin, Stalin, 
Mao, Castro şi Pol Pot, şi având ca 
nume Utopia. | 

Dar am văzut mai înainte că 
încercările de “vindecare” a 
anormalității prin argumente, izolare, 
droguri sau ademeniri nu a dat nici un 
fel de rezultat. Nu se putea deciajunge 
la această “eternitate radioasă”, la 
acel "lendemain qui chante” al lui 
Aragon, decât pe un singur drum; 
reeducarea după normele acestei 
utopii. Educaţie rousseau-istă - omul 
este bun, societatea îl corupe - va fi 
aruncată la gunoi ca ineficace şi 
înlocuită cu aceea ce va deveni 
expresia cea mai sângeroasă şi care, 
deşi elaborată la rece, se va 
manifesta, paradoxal, cu o ură fără 
margini, abisală: Reeducarea prin 
violență (Piteşti). Rostul ei nu mai 
este nici izolarea fizică a individului 
(recuperabil prin presiune) şi nici 
distrugerea voinţei şi a personalității 
(recuperabil prin tentaţie sau drogare), 
ci recuperarea lui totală, printr-o 
transformare interioară radicală a 
inseşi natuni celui supus experienței. 
Indiferent de preț (care, după cum se 
va vedea, va fi exorbitant). Aici nu va 
mai fi vorba de lămurirea celui 
contaminat de ideologia “burghezo- 
capitalistă” sau alienat de “opiumul” 
religiei, nici de regenerarea prin 
acceptarea "muncii purificatoare” 
(Mao), ci de structurarea unui nou 
individ, în care răsturnarea să fie 
totală. Un individ dresat ca fiara din 
circ, obligat să răspundă la oricare 
solicitare a dresorului, aderent 


“voluntar” la norme noi, reguli noi, 
adevăruri noi. Voi pomeni aici un caz 
care ilustrează perfect aceste reflexe 
condiționate: În toamna lui 1953, 
lucram în tura de noapte, în atelierele 
închisorii Gherla. Eram în aceeaşi 
celulă cu câțiva studenți cu care 
începusem discuţii, pe ocolite, 
referitor la demascări. Într-o 
dimineață, Mircea S. intră în celulă 
printre ultimii, cu gamela cu varză 
aburind, şi pronunţă în glumă fraza: 
"A venit ăl cu căciulă” (acesta fiind 
Țurcanu, călăul demascărilor). 
Alăturea de mine, studentul A.O „care 
fusese chinuit tocmai de Țurcanu, 
scapă gamela din mână şi rămâne 
încremenit, galben ca ceara. 
Zadarnică a fost insistența lui Mircea 
în a-i repeta că nu a fost decât o 
glumă stupidă. Groaza pe care am 
citit-o pe chipul lui A.O. valora cu mult 
mai mult decât orice încercare de 
descriere a realității. Din clipa în care 
a cedat ca şi oricare alt reeducat, va 
fi fost obsedat de ideea că reeducările 
pot reincepe în orice moment, dacă 
Țurcanuva considera necesar. Astfel, 
cel reeducat nu va fi simplu robot 
amputat de voinţă, ci altceva, cu totul 
nou, inedit: un mutantcapabil în orice 
clipă de adeziune “voluntară”, convins 
de acest nou adevăr pentru că 
dezrădăcinat total de întregul lui trecut, 
de tot ceea ce putuse constitui mai 
înainteo lume alui, orealitate mentală 
sau socială. În acest context, 
reeducarea violentă a căpătat un 
nume care va obseda ani de-a rândul 
spiritul şi va înspăimânta nopțile unei 
întregi generații: DEMASCAREA. 

La capătul experienței, cel 
solicitat va deveni un altul, imagine 
inversă, negativ a ceea ce fusese 
înainte. După ce va fi jupuit de viu, 
întors pe dos ca o mănuşă 
sângerândă, se va cuibări fericit şi 


plin de bunăvoință într-o nouă piele, 


dincarevatrebui să reeduce la rândul 
lui alți cetățeni ai utopiei, de preferință 
prietenii lui cei mai apropiați, victimă- 
călău aplicându-le aceleaşi norme, 
aceleaşi argumente care i-au fost 
impuse mai înainte lui însuşi: 
schingiuirea fizică şi morală, într-un 
timp suspendat parcă pentru 
eternitate, într-o izolare fizică şi morală 
în care nu pătrunde nici cea mai slabă 
licărire de scăpare. 

În ciuda încrâncenării, 
rezultatul final a fost doar o acumulare 
indescriptibilă de suferințe şi umiliri. 
Aceasta este realitatea care-a obligat 
pe studenții anchetați să facă 
declarații “care să contribuie la 
dezvăluirea imaginii reale a unor fapte 
istorice”, cum pretinde Editura 
Vremea. 

Privit din afară (şi mai ales de 
cei care nu au avut şansa să fie cobai 
ai experienței - cei de la “Vremea”, de 
ex.), succesul reeducării, aşa cum 





) 

* e d 
VP e 0) E ie 
DE 


Desen de Florin PUCĂ 


apare el după documentele 
prezentate, poate arunca o lumină 
pesimistă asupra devenirii societății. 
Potențialitatea revenirii la normal a 
demonstrat însă, în mod irefutabil, 
întreaga absurditate a experienței. 
Martorii de la sfârşitul volumului o 
atestă din plin. În fața unei situații 
atât de complexe, a unei tragedii 
unice, soldate cu asasinarea morală 
auneielite şi schingiuirea unei întregi 
generații, indiferent de valoarea 
crezului (bun sau rău) care le-a 
animat acțiunea şi fiind vorba de 
tineri români “de un sânge şi de o 
lege” cu editorii respectivi (sau poate 
că mă înşel...), s-ar fi cuvenit din 
partea responsabilior măcar un 
minim respect al suferinței îndurate. 

Dacă ar fi fost solicitați de 
SRI, erau obligați moral să refuze, 
din moment ce nu erau decât în 
posesia unui dosar trunchiat, 
destinat unui scop necinstit, pe care 
ei nu puteau să nu-l întrevadă. Dar 
în măsura în care inițiativa le aparține 
Şi vroiau totuşi să-l publice ca pe un 
aport obiectiv la tragedia istoriei 
noastre, aveau aceeaşi obligaţie 
morală să avertizeze, într-o prefață 
documentată, despre natura reală a 
acestor autodenunţări. Se vede însă 
că a predominat ura lui Nicolski. În 
fundul gropii în care zac acum, atât 
el cât şi Dulbergher şi Zeller (triada 
demonică), pot dormi liniştiţi. 
Demascarea continuă să chinu- 
iască, mai departe, aceleaşi victime. 
La ea contribuie de acum Şi cei care, 
asemenea unor fiare din savana 
africană, pândesc cadavrele pentru 
a se înfrupta din ele. Indiferent dacă 
victimele mai trăiesc sau au plecat 
să ceară dreptate de la Singurul 
capabil de acum să le asculte, să le 
înțeleagă şi să le mângâie durerea. 
EI, Cel care a fost pironit pe cruce 
pentru că a iubit prea mult pe cei 
obidiți. Pentru că la ei S-a referit 
când a spus: “Fence va fi de voi 
când, din pricina Mea, oamenii vă 
vor prigoni şi vor spune tot felul de 
lucruri rele şi neadevărate împotriva 
voastră" (Matei 5,11). 


Dumitru BACU 
(Evry, Franța) 











“a 


PAG. 8 NR. 6/66 Iunie '96 


PUNCTE CARDINALE 





MIŞCAREA LEGIONARĂ 


ȘI BISERICA 


(urmare din numărul trecut) 


În Mişcarea Legionară nimeni 
dintre noi nu face doctrină. Doctrina a 
făcut-o cel ce a creat Mişcarea - 
CĂPITANUL. În împlinirea testamen- 
tului lui, doctrina creează fapta Legiunii. 
Să vedem, aşadar, care e doctrina şi care 
sunt infăptuirile Mişcării Legionare. [...] 
Împreună vom arunca o privire asupra 
doctrinei Căpitanului şi asupra acţiunii 
Mişcării lui, spre a vedea dacă nu cumva 
nu ne aflăm în fața unei concepții despre 
Viaţă şi a unei etici potrivnice 
creştinismului. 
Mişcarea Legionară - mişcare 
de mântuire, cum a definit-o Nae lonescu 
- a pornit de la A/tar şi de la /coană. «De 
la icoană şi altar am pornit,- mărturiseşte 
Moța- apoi am rătăcito bucată de vreme, 
purtaţi de valurile omeneşti, şi n-am ajuns 
laniciun mal, cutoată curăția impulsurilor 
noastre. Acum, cu sufletul greu, răzleţi, 
sfărtecați, ne strângem la adăpost, la 
singura căldură şi alinare, tărie şi 
reconfortare a noastră, readucătoare de 
puteri, la picioarele lui lisus, în pragul 
orbitoare! străluciri a cerului: la Icoană» 
(La Icoană). Despre vremile începutului 
scrie Căpitanul: «Toţi credeam în 
Dumnezeu, Nu era nici un ateu printre 
noi» (Pentru Legionari). Şi iarăşi: 
«Ne-am strâns şi mai mult în jurul icoanei. 
Şi cucât greutățile ne vorasalta şi loviturile 
lumii vor curge mai grele peste noi, cu 
atât vom sta mai multsub scutul Sfântului 
Arhanghel Mihail şi la umbra săbiei lui» 
(Pentru Legionari). Arhanghelul 
Legiunii nu e vreun arhanghel al vreunui 
cult oarecare; e Arhanghelul Bisericii 
creştine a Răsăritului, aşa cum îl arată 
dogma şi rânduiala acestei Biserici: «EI 
nuera pentru noi o fotografie pe o icoană, 
ci îlsimţeam viu. Acolo, la icoană, făceam 
de gardă cu schimbul, zi şi noapte, cu 
candela aprinsă» (Pentru Legionari). 
Despre alcătuirea lăuntică a 
legionarului şi despre rostul Bisericii în 
viaţa neamului nostru stă scris în Cărticica 
Șe/ului de Cuib: «Legionarul crede. în 
Dumnezeu şi se roagă pentru biruința 
Legiunii. Să nu se uite că noi, poporul 
român, stăm aici, pe acest pământ, prin 
voia lui Dumnezeu şi prin binecuvântarea 
Bisericii creştine». Prin urmare: 
legionarul crede în Dumnezeu, nu va 
crede în Dumnezeu. Întru atâta întru câte 
legionar, el crede în Dumnezeu. Pentru 
CĂPITAN, legionarul care nu crede în 
Dumnezeu este un infirm. |n Circulara 
din 23.11.1936, datăcu prilejul consumării 
unei mișelii, el spune, despre unul care 
izbutise să se înalțe până la treapta de 
Comandant legionar. «L-am sfătuit atunci să 
se retragă cavalereşte din rândurile legionare, 
neputându-se acomoda acestui spirit şi 
credinței necesare unui legionar, pentru a nu 
crea mai târziu dificultăți organizaţiei. din 
cauza construcției lui sufleteşti aparte, căreia 
euii gâsisemo infirmitate- imposibilitatea de 
a crede în Dumnezeu.» |...] 
Deschid aici o paranteză: situaţia 
eventualilor «infirmi» din casa noastră e 


limpede: 


a) Infirmul câre nu se mândreşte 
cu infirmitatea lui rămâne în nădejde, în 
lazaretele dragostei noastre. 

b) Infirmul care şi-ar afişa 
ostentativ infinmitatea, ca pe o normalitate 
şi superioritate față de camarazii lui, ar 
dovedi a fi un inconştient. 

c)Anticristul - legionarul luptător 
împotriva lui Hristos - de va încerca să dea 
pietrii unghiulare a casei noastre lovituri - 
cu atât mai piezişe cu cât uneltele minţii lui 
sunt mai ascuțite - va trebui țintuit, fără 
milă, sub sticlă, drept pildă de mișelie, 
pentru generațiile viitoare. Trecerea cu 
vederea, îngăduința, ar fi, în cazul acesta, 
mare păcat împotriva datoriei de a ţine 
porunca şi a plini testamentul lăsat de 
Căpitan. În Circularadin25.X.1936, citim: 
«Se vor lua cele mai severe măsuri cu 
privire la recrutatea noilor elemente, în aşa 
fel încât să nu pătrundă decât acelea 
capabile de credinţă în Dumnezeu şi în 
viitorul acestui neam». Şi spre a nu mai 
lăsa loc de interpretări, iată ce scrie 
Căpitanul: «Vom învia din morți în numele 
lui Hristos; adică, în afară de credinţa în 
Hristos, nimeni nu va fi mântuit» 
(Însemnări). Sau: «A înviat Hristos, sădind 
nădejdea Învierii din morți; că viața nu se 
termină aici, la aceşti aşa de trecători 60- 
70 de ani; că se prelungeşte dincolo; că ne 
vom întâlni iar... şi nu ne vom mai despărți 
niciodată» (Însemnări). La Jilava, în 
noaptea de Paşti a anului 1938, Căpitanul 
aştepta, cu înfrigurare, ceasul Învierii. După 
multe osteneli, izbuteşte să-şi procure o 
lumânare. Scrie el în Însemnări: «O fi 
trecut de 12 (noaptea). Poate şi de 1.N-am 
mai auzit clopotele sunând Învierea. 
Aprind lumânarea şi zic: Hristosa înviat!», 

Socotesc inutil a mai continua. 
Învățătura Căpitanului despre Hristos şi 
despre rânduiala Bisericii creştine se află 
la tot pasul, aceeaşi, neschimbată. Eanu se 
deosebeşte de învăţătura Părinților 
Bisericii, 

Ţin să fac aici o remarcă. Şi să 
dau un îndemn. Sunt unii camarazi care 
înclină a crede că în vremea din urmă 

Căpitanul... ar fi căzut la misticism. (Vom 
vedea imediat ce e şi- misticismul). Că, 
adică, unul ar fi Căpitanul din Peru 
Legionari şi altul Căpitanul din Însemnări. 
E o eroare gravă. ŞI o impietate. Căpitanul 
este un bloc. Existenţa lui pământească ni- 
| arată ca pe un mare credincios. A crezut, 
totdeauna, în Dumnezeu. A crezut în 
Hristos cel înviat din morţi. A fost 
intotdeauna adânc respectuos față de 
rânduielile Bisericii. Că în /nsemnări a 
formulat mai mult? Este evident: prilejul 
de a sta mai mult de vorbă cu sufletul său 
asupra celor netrecătoare l-a făcut să 
formuleze mai mult. Dar ore în Pentru 
Legionari şi în Circulărilu născute. pe 
câmpul de bătaie, n-a spus el exact acelaşi 
lucru? Pașii lui au fost paşii Legiunii lui. 
Căci așa a făcut el Legiunea: pe măsura 
adâncimii şi a bogăției lui. Nici un pas al 
ei n-a foșt făcut fără asistența Bisericii 
părintești. Amintiţi-vă de recrudescența 
credinței creştine din anii de blestem - 
recrudescenţă al cărei punct culminant l-a 
însemnat primăvara anului 1938 - şi veţi 


înțelege ce a însemnat pentru Biserica 
noastră românească fapta şi cuvântul 
Mişcării Legionare. Se mira lumea că 
Bisericile au devenit neîncăpătoare. La 
cetirea Evangheliei - la care doar femeile 
în vârstă mai îngenunchiau- îngenunchiau 
acum, cu evlavie, legiuni de tineri. Ei se 
spovedeau şi se împăntăşeau, ca moşnegii. 

Drept nevoitomagiu, s-a aruncat, 
deci, Legiunii lui Codreanu acuzaţia de... 
misticism, Atunci mintea cea mai luminată, 
inteligența cea mai rodnică a timpului 
nostru - Nae Ionescu - a avut prilejul să 
pună lucrurile la punct. Din expunerea sa 
dauaici numai un fragment: «Sunt oameni, 
culturi şi civilizaţii care cred că realitatea 
aceasta sensibilă, în care trăim noi şi care 
constituie experiența noastră imediată, nu 
epuizează existența; că, mai mult, există 
oarecum două lumi, dintre care una 
tangibilă - de aci - şi alta intangibilă - de 
dincolo - principiu oarecum şi rațiune de a 
fi a celei de aci. Putinţa omului de aci de a 
pătrunde dincolo în chiar această viață 
constituie experiența mistică a fiecăruia 
dintre noi. Pătrunderea vieţii de dincolo în 
Viaţa de aci, prezenţa ei în fiecare moment 
al istoriei, constituie înțelegerea mistică a 
existenței. Misticismul, deci, poate fi 
contestat - dar cu o condiţie: ca, anume, cei 
care o fac să-şi dea seama că ei contestă 
însăşi existenţa religiei; sau, dacă vreți: a 
oricărei religii...». 

Înainte de a trage o concluzie, aş 
vrea să spun două vorbe şi un cuvânt 
despre Moţa, cu care Căpitanul, în credința 
în Hristos şi în Biserică, a trecut pragul 
veşniciei îmbrăţişat. Moţa a fost creştin 
adevărat. Împreună cu Căpitanul, el a fost 
ctitor Mişcării Legionare. Încădin tinerețe 
el scrie despre rostul şi puterea Duhului 
Sfânt în Biserica lui Hristos; despre 
«nesfârşitul şir al Apostolilor, al Sfinţilor 
Părinţi ai Bisericii şi al celorlalți Sfinţi ŞI 
Martiri, care răspândiră şi întăriră 
Biserica». În «Pământul Strămoşesc», el 
scrie: «Nu suntem făuritori ai mântuirii 
donte, ci vrem să fim simple unelte ale 
mântuirii, pe care n-o căutăm în altă parte 
decât la singurul loc unde se află: la 
Dumnezeu». Despre legătura dintre 
creştinătate şi neamul nostru, el scrie. în 
Spania: «Neamul nostru nu poate trăi fără 
credința noastră creştină. Apărând 
creştinătatea. chiar pe pământ străin, noi 
apărăm o putere care este izvor al puterii 
neamului nostru, iar ascultând de îndemnul 
dragostei de cruce, noi ne supunem, aici în 
Spania, dragostei pentru neamul nostru 
românesc» (Prezent). Moţa a trăit precum 
a învățat. ŞI a murit precum a trăit: a murit 
pentru Hristos şi Legiune (nu doar pentru 
Legiune). Mă opresc aici şi fac constatarea 
că,nunumai în țara românească, ci nicăieri 
pe tot pământul străjuit de umbra cumcii, 
sămânța Evanghel lei n-a rodit atât de drept, 
atât de curat şi de falnic, precum în casa la 


acărei temelie s-a îngropat însuşi Căpitanul, 
creatorul ei. Intre Mişcarea lui Corneliu 
Codreanu şi Biserica lui Hristos mi există 
cale deschisă conflictelor. Dimpotrivă. 
Precizând poziţiile, Căpitanul scrie, ca un 
Dascăl al Bisericii: 

«Linia istorică este una: aceea pe 
care o trăim sub condamnare şi sub piatra 
de moară a păcatelor noastre, ale lumii şi 
ale moşi-strămoşilor noştri. Recunoaştem 
căsuntem păcătoşi; aceasta este atitudinea 
legionară faţă de Biserică» (Pentru 
Legionari). Prin urmare: recunoaştem că 





suntem păcătoşi, că purtăm, de-a lungul 
existenţei noastre, păcatele noastre şi ale 
lumii. Şi în starea în care ne aflăm, noi ne 
zbatem, ne jertfim viaţa, sub aripa 
ocrotitoare a Bisericii străbune, pentru 
apărarea Crucii şi pentru aducerea 
neamului nostru la Hristos. 

Nu-mi place să ocolesc 
dificultăţile. Fără îndoială că în sufletele 
Dv. stăruie o întrebare: «Camarazi de-ai 
noştri - plenipotenţiari ai destinului 
comunităţii noastre - au fost aduşi în 
situaţia de a pedepsi pe călăii sufletului 
naţiei, cum stau ei, cu fapta lor, faţă de 
învăţătura lui Hristos?» Răspunsul la 
această întrebare îlkdă Căpitanul: suntem 
în starea de oameni păcătoşi. La rândul 
ei, Biserica ecumenică nu pedepseşte pe 
împutemiciţii comunităţilor de destin ca 
pe nişte inşi singuratici. lară fapta care se 
cheamă ucidere, uneori e numai 
NECURĂŢIE A MÂINILOR. Doctrina 
Bisericii spune că la Judecata cea de pe 
urmă - unde trebuie să seţină seama de tot 
şi de toate - vor învia şi trupurile, ca unele 
care au fost tovarăşe sufletelor în timpul 
vieţii şi deci solidar răspunzătoare. Ei 
bine, judecata aceasta - judecata 
desăvârşirii - nu va trece cu vederea 
vremile, stările şi motivele care au 
determinat hotărâri şi gesturi. Căci dacă 
Nicadorii noştri n-ar fi trăit adânc toată 
tragedia neamului nostru, dacă ar fi fost 
nişte «cetățeni ai lumii» (adică acea 
pălămidă țigănească pe care vântul o 
mână pe faţa nisipului şi. unde află 
umezeală, prinde rădăcină, iară când 
umezeala s-a dus, îşi ia şi ea drumul spre 
alte locuri), n-ar fi pedepsit, niciodată, pe 
un Duca. 

Hotărârile sinoadelor ecume- 
nice-adicăale supremei autorităţi formale 
în Biserică - nu se pot discuta. Dar cum 
nue bine ca în inimile Dv. să rămâie vreo 
umbră de îndoială cu privire la adevărul 
Evangheliei, vreau să vă previn că 
Evanghelia nu este o utopie. Vreau să 
spun că, adică, a vrut Dumnezeu ca ea să 
fie trăită şi în absolut, chiar în viaţa 
aceasta. Căci scrie în cărțile de slujbă ale 
Bisericii: «Unde voieşte Dumnezeu. 
acolose biruieşterânduiala firii». Biserica 
noastră cântă biruința Cuvioasei 
Paraschiva, care s-a desprins şi de patrie 
şi de rudenie. Troparul slujbei Sfintei 
incepe chiar cu aceste cuvinte: «Patria ŞI 
rudenia ai lăsat. ». [...] Până acum însă. 
aceste biruinţi, aceste scoateri din istorie. 
S-au operat numai individual, 
colectivitățile rămânând, cu legile lor, în 
IStorie, (Aceasta n-a înțeles-o Gandhi 
când a propus unei colectivități de 
400,000.000 trăirea poruncii neîmpo- 
trvirii, poruncă cu care se biruie hotărât, 

insă dincolo de istorie.) Funcțiunea 
Evangheliei este aceea de a chema spre 
înălțimi; de a ține în noi trează nostalgia 
absolutului şi a desăvârşirii. Ne înălțăm 
pe cât ne ajută neputința noastră. Nu 
avem dreptul să spunem că. de cădem de 
pe «scara lui Iacov», nu avem vină. Vină 
avem. Că nu suntem Singuri în această 
lume. -De aceea ne vom ruga neîncetat 
pentr Păcatele noastre, Am văzut cum a 
rodit Evanghelia în casa noastră; în 
Mişcarea noastră Legionară. Am înţeles 
că doctrina ŞI fapta Legiunii închid poarta 
oricărui conflict între Mişcarea Legionară 


Aa A 
Gheorghe RACOVEANU 
7 


| 
Y 
ă 
Ş 
ȘI 
i 
i 
| 
Î 








PUNCTE CARDINALE 


Şi Biserica ecumenică. Biserica lui Hristos cel ce-i făcuseră episcopi şi patriarhi; așa cerea guvernul, Au 

inviat din morţi află în această Mişcare un ieşit atunci din rânduri călugării și preoții de mir cei 

INSItumeni prin care neamul nostrueste îndrumat săraci. Călcând disciplina călugărească şi ascultarea 
pe calea mântuirii. Biserica ecumenică nu poate sânu preoțească, părăsind pe păstorii cei năimiţi, ei au îmbrăcat 
se bucure văzând cum foamea unui tinere! se rupe de cămaşa verde, au înfruntat primejdia, au plătit cu viața 
bucuriile sortite muritorilor ŞI se jertfeşte de bună voie credinţa lor. Și au spălat, astfel, ruşinea de pe obrazul 
pentru «zidirea unei țări frumoase şi curate ca soarele şi clerului Bisericii româneşti dinal 4-lea deceniual veacului 
puternice şi ascultătoare de Hristos». XX. 

- Dașă însă Biserica ecumenică nu poate să nu Părinţii noştri episcopi n-au întrebat niciodată 
se bucure văzând florile crescute din sămânța Evangheliei Stăpânirea de ce au fost aceşti clerici împuşcaţi; 
semânate în grădina Legiunii, bucuria aceasta s-ar fi măcar asupra numărului celor împuşcaţi n-au cerut 
cuvenit, în primul rând, să fie a Bisericii lui Hristos din lămuriri. Au primit decoraţii şi portofolii ministeriale. 
țara românească. Ei bine, cum a fost primită apariția Şi au tăcut 
Legiunii de către Biserica «oficială». de către clerul Este adevăratcă această atitudinea lor, constantă. 
nostru bisericesc? Cum ne-au primit Părinţii Episcopi, faţă de Mişcarea Legionară, a fost părăsită o singură dată: 
care sunt chip Tatălui, o arată, în chip plastic, însuşi în primăvara anului 1937. După înmormântarea lui Moţa 
Căpitanul, în /nsemnările sale din 1938: «Un copil, care şi Marin, guvernul a cerut, ca de obicei, Sinodului să ia 
NU Şi-a văzut demult tatăl, se repede să-l îmbrățişeze. unele măsuri împotriva clerului care a participat la 
Când copilul se apropie, tatăl îl primeşte cu răceală înmormântarea celor doi luptători ai Crucii. Spre 
şi-l loveşte cu palma peste gură, scoțându-i doi dinţi...», surprinderea generală, Sinodul a dat un răspuns care a 
ŞI mai departe: «Biserica părintească, Biserica străbună smuls Căpitanului cuvinte de admiraţie. A scris el atunci: 
ne loveşte Patriarhul e şi prim-ministru, în numele «Pentru mine atitudinea de acum, istorică, a Bisericii 
căruia se fac toate; de la care ne vin în fiecare zi atâtea Ortodoxe este un început de mărire, un început de 
chinuri!». In palatul Patriarhiei, în ziua de Paşti a anului atitudine de Împărab» (Circulara 64, 1937). tară Nae 
1938, Patriarhul acesta rosteşte, în fața a 60 de preoți Ionescu scrie despre aceeaşi atitudine: «Răspunsul 
veniţi să-i ureze viaţă cu pace şi iertarea tuturor, potrivit Sfântului Sinod al Bisericii noastre privitor la amestecul 
cântării Bisericii («Să iertăm toate. pentru Înviere»), preoților în politică este - de la 1919 şi până acum, adică 
sentința: «Mai bine să moară unul pentru popon». de când urmăresc eu linia pe care se mişcă acţiunea 
(Patriarhul Miron se dovedea a fi om umblat prin Bisericii oficiale - cel dintâi act izvorât din răspunderea 
Scriptură.) Cel ce batjocorea Evanghelia prin chiar față de aşezarea, rostul şi destinul Ortodoxiei» (“Predania”, 
faptul îndeletnicirii lui cu «ocârmuirile publice» aducea, Nr.4, 1937). 
aşadar, citat din Evanghelie! El adăuga, pentru a întări Atitudinea aceasta din 1937 a Sinodului a rămas 
cuvântul, că în vinele Căpitanului «nu curge unstropde fără a doua zi. Căci acelaşi Sinod a rămas mut, fără glas, 
sânge românesc»... Sfatul lui a fost urmat chiar în cursul la ororile comise de demenţa stăpânitoare. Mai mult: 
acelui an: Căpitanul a ţinut națiunii «cel mai mare al său fiecare episcop în parte şi toți laolaltă au felicitat, încurajând 
discurs. Şi cel din urmă...» crima. Cum se explică atunci gestul din 1937? Simplu: 

Urmaşul în cinste al Patriarhului Miron, după înmormântarea celor doi martiri legionari, ţara 
Patriarhul Nicodim, avea să procure guvernului, în întreagă nu se mai îndoia de biruința Mişcării Legionare. 
toamna anului 1939, tot din Scriptură, o motivare a Guvernul însuşi a mărturisit-o mai târziu: «Am avut 
îngrozitoarelor asasinate comise în acea toamnă. Și noroc că n-au îndrăznit mai mulb»... Părinţii episcopi, 
toate acestea nu pentru vreun temei doctrinar (aceasta deci, căutaseră şi ei să se pună bine cu stăpânirea ce se 
nefiind măcar cu putință), ci pentru că aşa cereau cei zărea, falnică, la orizont. (După vechea rânduială...) În 








unii găsim numele de Sar 





În Vechiul Testament auzim adesea vorbindu-se despre Maleach Jawe sau Maleach  Jahve. Vene 
Elohim. Părerile asupra lui Maleach.Juhe sunt împărțite: |) Augustin, leronim, Grigore cel pentru îmblâ | 
Mare, etc. sunrde părere că este un înger creat anume pentru indeplinirea strictăa poruricilor —țap'? ( Levitic 1621 „ps 
divine. Această părere se bifurcă şi ea: unii cred, că este unul ŞI acelaşi inger întotdeauna: rămat expresia des 
alții cred, dimpotrivă, câ pentru fiecare serviciu Dumnezeu ÎŞI alege din numărul ingenlor 242| oştirea d: Sau 
pe unul ânume, deci Maleuch Julmve n-ar fi totdeauna același. Dar această teorie, după care păgâni, care la ziiia j decății 
2 ul și acelaşi cu Jahve. Astfel, în cap. 16 din Geneză, când se prăpăstioase, În Levitic 17,7 şi. 
a E oc agriM sell din Valea Sidim; în cap. 22, cândacelași Abraham lor este opritidn Psalmul 90,6, 







Vesteşte Jui 


aaa n Ai a Profetul Zaharia primește descoperiri de la Maleach Jahve, pe noaptea, 
care adesea îl numeşte Simplu Ja/rve sau Jahve Sebaolh (203; 5, |). Din modul de apariție de moaplte (sul 
şi felul de vorbite, așa cum reiese din mai toate locurile din Vechiul Testament, se dovedeşte cândva măririi lui Dumnezeu, [i 
că nu poate fi vorba de un înger creat. 2) A doua părere are şi ea diferite împărțiri: unii zic va lui Dumnezev. Cel 










dogmaticii |nerani. După această părere, 


asurile sale. În ideea de “trim Xa 9 
aia pei i tipa confunde. Numeroase locuri din Vechiul Testament ne spun că 6,5), 


“ a it de Jahve. Aşa, după Gen. 48.15. losit este binecuvântat de a Satana, diavol, € 
ir cil ii A pă 5.14, apare Maleach.Ju/nve şi zice că este "căpetenia căzut, Spirit rău, vârcolaci 
oștirii Dommului” - deci deosebit de Jahve. Mult mai clar se vede această deosebire între Belzebut (divinitate la Filist 
Maleach Jahve şi Jahve însuşi, în locurile unde Maleach Jane se prezintă mi jlocitor intre mitologic Sau folcroric, avem 
Jahve și poporul Israel. De asemenea, nu trebuie trecut cu vederea că în multe locuri din număr indefinit de forme. 


Vechiul şi Noul Testament Mila 
cu Logo-ul (Maleachi 3,1; 1 Cor. 10,9). 









“ 
| 


, ca pe i este însă diferit de Jahve. 
i fire cu Jahve - adică de natură divină, ca persoană es 
Te din Vechiul Testament în această privință nu sunt perfect lâmurite, Mafeach 


Totuși expresiile căa doua persoană a Sfintei Treimi. 


Jahve. adeseori, este identificat cu Mesia sau cu Logos-ul- adi 





A PA Satana şi Demoni 
DESPRE INGERI E 


La evrei găsim, din timpurile cele mai vechi, ideea de spirite rele. Scriitorii 
Vechiului Testament vorbesc când 


opune. Geneza vorbeşte despre Sa, na chiard 
deseori şarpele. În /ov. 1,7 şi Ge 
19,22, David aseamână pe fiii li Te 
numele de Satana se dă demonilor, ci ŞI: 
Regi22,21;2 Cron. 18,20). În reprezenta 
regele demonilor, ape DEESUȚ 
În Bibliile româneşti este tradus: “Îngerul Domnului” sau **Trimisul Domnului”. socotit egalul lui Dumnezeu. De aces a 













Maleuch Julmve este un înger creat, este înlăturată prin faptul că, în Vechiul Testament, aimonia, duhuri sau fiţe rele, d 


său Isac: în Exod 3.2, Maleach Jane îi apare în rug lui Moise, Sepluaginiaşi V ulgata adaugă; 
Ah9 pagubă oameni 
râurirea plăgilo 


ba 1 de aa a . A h i i L ; 
| soană a divinității, în sensul ideii trinitare creştine: Logos- Zeu şi voind să-l.detroneze, a fost ahungat c bă cehtătoare a Arhamăzii N): 
că MaltachJohrbe este a doua per irul şi Filosoful, Irineu, Tertulian, Ciprian şi iu ă amăgi ai Ard IE o cniii 
ul. De părerea aceasta.sunt: lustin Martirul şi Filosoful, Irineu, i iu a amăgit prinia pereche de oameni să ab jtĂge din pop Oprit, “pent 
| Maleac h Jahve este însuşi Jahve, într-unul dintre . Pentru A66%taă? de neascultaneşi răzvrătingtiigză schimbat omului firea 


itere” este cuprinsă în acelaşi timp şi ideea de trimiţător nemuritoare şta fost condamnat să rătăceasc 
4 Y 4 


i - Ey y .. i 
ac, balaur sau şarpe înaripat cu mai multe capete, necuratul, îrteer 


ph Jahve este arătat ca “îngerul Domnului” sau identificat Asupra originii-spiritelor rele Vă 
| Se poate însă trage concluzia că sunt ingerii 
Deci Maleach.Jahrve este o hinţă prin care Jahve (în V.T.) se descoperă oamenilor; — stricate de păcat, pârtă la Marea Judecata, 









lunie '96 NR. 6/66 PAG. 9 






România Legionară, într-o Românie în care apele vor 
intra în matca lor firească, nimeni nu se va mai încurca 
în câmpul de activitate al altuia. Starea de dezechilibru 
în care se află comunitatea încetând, va înceta şi 
răzvrătirea împotriva vechii rânduieli. Căci „ceea ce 
până aci era lucru firesc, de-acum nu va mai fi firesc. 
Clerul bisericesc va trebui să rămână la roshrile hui 
fireşti: povăţuitorcu putere spre calea mântuirii, sfinţitor 
al făpturi, prin oficierea ierurgiilor al căror sâmbure 
sunt Sfintele Taine. O Românie legionară - care va crea 
condiţiile necesare unei dezvoltări fireşti a lucrării 
preoțeşti - va fi în drepturile ei să pretindă clerului exact 
ce pretinde legionarului: seriozitate, muncă, credință, 
spirit de jentfă. Pe plan duhovnicesc. [...] e 
Căpitanul nostru scrie: « În momentul în care 
mănăstinile şi bisericile nu se vor mai ruga, țara aceasta 
se va prăbuşi». În rânduiala Bisericii creştinea Răsăritului 
săvârşirea Liturghiei are atât de mare însemnătate încât 
stă scris că, de se va întâmpla să ia foc biserica în vremtea 
Liturghiei (după ce se va fi trecut de un anumit moment 
al ei), preotul nu va mai putea părăsi altarul: el va arde 
acolo împreună cu Sfintele Taine! lară după cucerirea 
Constantinopopului şi transformarea Sfintei Sofii în 
moschee, evlavid creştină a născut o legendă de adâncă 
semnificaţie. Spune legendaaceasta că se oficia Liturghia 
în biserica lui lustinian |, când necredincioşii năvăliră 
înlăuntrul strălucitului locaş, spurtând şi pângărind. 
Atunci s-a întâmplat minunea: preotul liturghisitor a 
dispărut cu Sfintele Taine, după un zid tainic. De atunci 
el tot aşteaptă ca Sfânta Sofie să fie redată slujbei 
creştine, casă-şi continue Liturghia întreruptă. Şi aceasta 
se va întâmpla, cu certitudine absolută, de vreme ce 
Liturghia nu poate rămâne intreruptă 
În România Legionară, Biserica lui Hristos va 
trebui să cunoască viața şi calea împărătească. Dar 
aceasta prin vrednicia ei. Închei această mărturisire de 
credință cu cuvintele Căpitanului, aflate în Circulara 
Nr. 64, 1937: «Credcăe bine ca Ortodoxia noastră să ştie 
că cineva nu-i Împărat pentru că împărția de alături s-a 
dărâmat, ci întrucât are inimă de Împărat. Am credinţa 
că, în marea lume a Ortodoxiei, Biserica României va 
juca, cândva, cel mai mare rol». 
























































dul, când de mai multe spirite rele (Gen.3,1-4). La 
radicalul Satan - a duşmăni, a se împotrivi, a se 
e la începutul omenirii. Chipul lui Satana este 
1-A, apare ca o ființă care caută să facă rău. În 2 Regi 
jas cu Satana. Dar în Vechiul Testament nu numai 
ite nume, precum: 1) Azazel - duh mincinos: (3 
religioase ale evreilor din vechime, Azaze! era 
un că Azazel era venerat ca spirit al deşerturilor, 


Se aducea jertfă asemănătoare cu cea adusă lui 
ă din vremea când evreii nomazi aduceau jertfe 
ie jap. Chiar mele Azazel înseamnă ““zeu- 
trece păcatele oamenilor asupra unui țap, a 
43 vorbeşte de oameni cu chip de țapi, în 

ină ezință decât demonii adoraţi de 
ip dep ge Dumnezeu, Septuaginta i-a redat prin 
e apar asociăte cu viniale ăbatice, în pustiu şi în locuri 
onici | 1,10, sunt co id rate Ga zeități păgâne, înr cultul 
tă Inim numele de “poli ce] bântuie întru amiază”, jar 
dimon meridianus, adică un Spițit răy, care umblă ziua şi 

Și Isaia 37,26, sogoteşte ehaai ca un înger distrugător” 
giptului). 2) Lă he: + pur dul de Jumină””, părtaş 
























pă 








































































zite altronului SRI pin păcat, titorul 
di tăi război a bucnit N Anc Luci F invidios De 










































â pe pământ ca 0P al păcatului originar (Gen. 








r, Scaraoțchi, tartorul, Aghiuţă, Nichipercea, 
aud, Chiduță, Ucigă-l toaca, sau oricum l-am numi, 
bcu i laşi principiu-al Răului, diversificat într-un 







(ŢI 












nt nu dă nici o lămurire hotărâtă. 
din ceata lui Lucifer, tulburători ai lumii 








NICU CRACEA 














PUNCTE CARDINALE 


Am grupat în pagina de față trei texte privitoare la învățământul religios, 
problemă ce a redevenit actuală in România, după lunga noapte a materialismului ateu 
Textele - aparținând reprezentanţilor a trei generații (o mare profesoară din România 
veche, un inspector şcolar actual şi o proaspătă învățătoare) sunt reproduse din volumul 
Cum să-i învăţăm pe copii Religia (a/ regrerarei Anastasia Popescu - "Mama Sica”): din 
revista bisericească "Chemarea credinței” (prof. Vasile Molan) şi din revista şcolară 
"Paşi pe nisip” (im. Livia Pop). Creștinismul şi pedagooia trebuie să se reîntâlnească 
în viața şi în cultura României postcomuniste, dacă vrem să ieşim din criza morală care 


PAG. 10 NR. 6/66 lunie '96 





“Elevul trebuie să se învingă mai întâi pe sine, 
după ce a învățat să deosebească binele de rău. 
Profesorul este numai un aliat, un prieten la 


nevoie. Aceasta este disciplina liberă! Fără 
această disciplină liber consimţită a elevului, nu 





.—-_— a 


— mpa iat 





ne amenință viitorul! 


| Profesorul de religie a reapărut în 
| cancelaria noastră în 1990. Cine s-a 
hotărât să fie profesor de religie este 
conştient de faptul că el nu-şi poate 
| permite ce şi-ar putea permite un alt 
profesor. El este în ochii copilului cel 
| care spune numai adevărul, pentru că 
propovăduieşte cuvântul Domnului. El 
nu poate intârzia sau lipsi de la şcoală. 
| nu se poate certa cu un coleg; nu poate 
| vorbi urât copiilor ş.a. Comportamentul 
său poate fi un model pentru alții, iar 
| adevărul său, izvor de înţelepciune. 
| Deşi suntem abia după patru ani de 
predare a religiei, sunt multe exemple 
frumoase de dat. Sunt vizibile 
schimbările în bine în comportamentul 
| copiilor după parcurgerea acestei 
| discipline. Acolo unde profesorul este 
| foarte bun. copiii abia aşteaptă lecţia de 
| religie. Ei ascultă cu atenţie, cu smerenie 
“chiar, ceea ce li se spune despre 
Dumnezeu şi, pentru că vor să ştie mai 
multe, pun întrebări, citesc cărți care pot 
| fi înțelese de ei, îşi caută profesorul în 
| pauze pentru a purta discuţii despre 
învăţăturile Domnului. Astfel de 
| profesori se găsesc în multe şcoli. Fie că 
| sunt preoţi, studenți la Teologie sau de 
| altă pregătire, dar conştienţi de 
| răspunderile pe care le au. : 
Dar şi cealaltă faţă a lucrurilor. In 
şcoli suntşi unii profesori de religie care 
nu se pregătesc pentru lecţii, care nu 
conving prin ceea ce transmit, care 
dezvoltă conținuturi peste posibilitatea 
| de înţelegere a copiilor, care nu au în 
| vedere patricularităţile de vârstă ale 
| acestora. Mai există practica de a ieşi 
| din rigorile demersului didactic în 






















Ă a 
“a e aa Se Ata ca plai te 
p-ta mg N pe 7A! da 


sau în 





. 


pi A 
îti e 
„ A! e pir C 


a Vama e 
Pg aie a 0 d 


E: tăt ba 
O a 


Parabola se clădește totdeauna pe simbol, 
conţinutul ei fiind metaforic. Ea trimite, 


sugerând, la un adevăr transcendent, exprimă ' 


Şi, în același (imp, învăluie, “acţionând asupra 
structurilor mentale, declanșând o activitate 
intelectuală rodnică în înţelegere pentru 
persoana ce se opreşte asupra ei”. Mesajul 
revelației divine. absolut necesară pentru om, 
ne este accesibil mai ales în “imagini” familiare 
gândirii noastre, Nu întâmplător Hristos Se 
exprimă și Îşi transmite învăţătura prin 
parabole. 

Pilda semănătorului ne indică o largă 
problematică. Apare aici simbolul seminței, 
roditoare sau nu, în funcție de pământul pe 
câre cade (alt simbol). Apare. de asdemenea, 
simbolul semânătorului, cel ce are sămânţa, 
dar o împarte altora (nu o păstrează egoist), 
Apar şi alte simboluri: piatra, spinii, marginea 
de drum. Avem cristalizată aici problema 
“cuvântului” - ca învăţătură = și cea a 
“persoanei”, a celui capabil de cunoaştere, de 
înțelegere și de schimbare, 

Semânâtorul” este Dumnezeu însuși, este 
Hristos, Cel ce prin intrupare “a ieşit” din 
âtemporal și a “intrat” în istorie, pentru “a-Și 
semăna sămânța Sa”, adică pentru a oferi 
omului o învăţătură, un adevăr (EI Însuși) 
capabil să-l salveze de rău, de dezintegrarea 


la SSN li 
şi 4: > EA Pat 
Sa DA za A 
des 

ie aa aa 


Pepe ii PTR ADE îl ppAn e a 


(Red.) 


detrimentul pregătirii copiilorşideatrimite | 
uneori înlocuitori la clase, fără | 
pregătirtea corespunzătoare în predarea | 
religiei. | 

Pentru că disciplina Religie face | 
parte din planul de învățământ, profesorii 
care predau religia se organizează ca şi 
ceilalți. In fiecare şcoală se constituie 
catedre de religie şi, dacă sunt mai puţini | 
profesori, catedrele se constituie din | 
cadre de la mai multe şcoli. Şi pentru | 
religie se numesc profesori metodişti. | 
care sprijină inspectoratul şcolar. în 
formareajniţială şi continuă a catedrelor | 
de specialitate. 

Absolvenţii învățământului | 
teologic, care predau religia în şcoli cu | 
normă de bază, se pot înscrie în primul 
an la examenul pentru definitivat, pe | 
care-l pot susține în anul următor. după | 
efectuarea inspecției şcolare. Cadrele | 
calificate pot susține examene de 
titularizare pe catedre de specialitate, | 
odată cu ceilalţi profesori, în perioadele | 
stabilite de Ministerul Învăţământului 
şi după o programă aprobată de acesta. | 

Profesorii de religie vor intra 
într-un sistem coerent de perfecţionare, | 
ca şi ceilalți profesori. Aici Facultatea | 
de Teologie are un rol deosebit. Este | 
absolut necesar să apară Merodica 
predării religiei, care să se incadreze în 
toate cerințele psihopedagogice. | 

Dacă cerem profesorului de religie 
atâtea lucruri, să-l şi ajutăm să facă față 
acestor cerințe. | 

Prof. Vasile MOLAN, | 
Inspector General adjunct la | 
Inspectoratul Școlar Bucureşti | 










A . st 
7 ai 2 Tati + 
Sade si E 


7 





e AT ar piper SA IRI a ata 

"2 17 e a 
reinvâțâtură 
rs i 9, A i 


CI PANE PE, 





prin păcat. de îndepărtarea de Dumnezeu. De 

aceea a ieşit Semânătorul, Hristos, să semene 

dragostea infinită, sămânţa chemării Sale, în 
“pământul sufletului omenesc. 

Învățătura, cristalizarea ideilor capabile 
de rod, condensarea gândurilor orientate spre 
binele şi mai binele omului, este asemenea 
unei seminţe. Cuvântul, învăţătură bogată în 
sens, rodește în sufletele ce se deschid să o 
primească. Acolo, în pământul rodnic al 
sufletelor Însetate de cunoaştere, sămânța 
învăţăturii incolțeşte și rodeşte. Rodul ei este 
schimbarea în mai bine, este inălțarea celui ce 
a primit-o. 

Împlinirea omului prin cunoaştere se 
realizează, ca orice act valoros, prin efort, 
efortul celui care primește în setit cu efortul 
călăuzitor al celui care oferă. * + aflăm aici pe 
tărâmul specific pedagogiei. 

Dar oare cum va arâta lecţia? Pentru 
introducerea în atmosferă; ar fi bine ca pilda 
semânătorului să fie prezentată copiilor la 
inceputul primăverii, când ei ştiu că se 
seamână, Se poate valorifica astfel experiența 
lor de viață, deoarece unii dintre ei, fiind de la 
(ară sau având bunici acolo, e posibil să fi 
văzul cum se seamână și ce se întâmplă cu 
semințele. Pe baza întrebărilor învățătorului 
şi a răspunsurilor elevilor, se stabileşte că 


te numeşti pedagog". 





a 


Educatorul (deci Scoala); 
Biserica. 


+ 
>) 


ce duce la viaţa veşnică. 


statului nostru român. 


locaşul ştiinţei şi al filosofiei. 


noastre, 


era favorabil pustiirii. 


Aşa să vă ajute Dumnezeu! + 


” 


seminţele aruncate pe întinsul ogorului ajung 


în pământ, mai târziu răsar şi cresc, aducând 
toamna rod. Dar ei ştiu că sunt şi semniţe care 
nu rodesc, iar la întrebarea: “De care dintre 
toate semințele aruncate în ogorse bucură mai 
mult semănătorul?”, ei vor răspunde fără 
şovăire: "De cele care aduc rod mai mult”. De 
aici este doar un pas până la a deduce că 
semânătorul se va bucura mul! atunci când ar 
răsări roate seminţele. Dar oare de ce nu pot 
răsări şi aduce rod chiar toate seminţele? 
Intrucât sunt piedici, piedici pe care şi 
Mântuitorul lisus Hristos le-a cunoscut şi 
despre care a spus oamenilor chiar şi o pildă 
(istorioară) - Pilda semănătorului. 

După citirea povestirii, se va interpreta 
astfel încât copii să fie cei care vor da răspuns 
propriilor nelămuriri. Învățătorul le va dirija 


„ gândirea cu ajutorul întrebărilor: “Voi aţi 


înţeles pilda cu semânătorul? Ce este sămânţa? 
(Invăţătura). Cine este semănătorul? (lisus). 
Ce fel de sămânță este cea aruncată de El în 
lume? (Numai cea bună). Dar dacă este numai 
bună, de ce nu creşte în sufletul tuturor 
oamenilor? Cum este sufletul unora? Al cărora 
Este ca drumul? (AI celor «bătâtoriți» de 
păcate). Cum rămân ei după ce au auzit 
cuvântul lui Dumnezeu? (Cum au fost şi 
inainte): După ce se cunoaște sufletul 
«impietrib»? (Inel nu prinde rădăcini învățătura 
cea bună), Se zice că loveşti în sufletul lui cum 
ai lovi cu nuca în perete. Aşa cum nu se lipește 
nuca de perete, nu se prinde nici sfatul bun de 
ei, Care suflet se aseamănă cu pământul 
«spinos»? (Al omului cu multe gânduri rele), 
În ce fel de suflet se prinde cuvântul lui 
Dumnezeu”? (În cel bun), Cu ce se aseamână 


[...] In pedagogie trei sunt elementele cu care trebuie să lucrăm: 
|. Copilul încredinţat educatorului de familie; 


In afară de această maică a noastră. uşor putem aluneca în-prăpastia necredinţei, 
scopul acestei educațţii religioase fiind conducerea celor încredințați nouă pe drumul 


De aceea, pentru noi, Mântuitorul a fost. este şi va fi Pedagogul desăvârşit către 
care trebuie să ne îndreptăm, ca să putem lăsa în urma noastră un tineret sănătos 
sufleteşte. Aplicând fiecărui copil metoda pedagogică ce i se potriveşte. senşibilitatea 
specilică sufletului lui curat, să aveţi în față cuvinţele Mântuitorului: “Lăsaţi copii să 
vină la Mine şi nu-i opriți. că a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu”. Numai 
aşa vom reuşi să tormăm adevăraţi creştini ai Bisericii străbune şi demni cetățeni ai 


Copilul vine de acasă, din mijlocul familiei. cu anumite deprinderi şi va intra în 
şcoală - în mijlocul colegilor lui - având aceste deprinderi. La inceput de drum va fi 
sfios, dar va avea şi darul de a se imprieteni cu aceşti colegi ai lui cât mai repede. 

Deci, vouă, celor ce doriţi să deveniți invățăceii Mântuitorului. mă adresez; fără 
o metodă pedagogică bine insuşită de dumneavoastră prin trăirea ei - căci pedagogia 
este trăire - nu veți reuşi. Vă aşteaptă o muncă de dăruire, de jenfă. 

Invățământul religios, educaţia religioasă. spre deosebire de celelalte obiecte de 
studiu, se adresează în special inimii şi numai apoi gândirii. 

Intre aceste două daruri nu se duce o luptă, așa cum crede marea majoritate a 
corpului didactic de toate gradele, ci ele se impletesc în mod armonios, spre a forma 
adevăratul om. Inima este locaşul iubirii aduse de Mântuitorul, iar raţiunea este 


Această situație de luptă intre cele două (inimă şi rațiune) se datorește nu slujitorilor 
din învățământ, ci epocii în care marxism-leninismul s-a impus, prin metode bine gândite. 
cu perseverenţă, uitând că Impărăția lui Dumnezeu nu va putea fi distrusă. 

Să ne gândim la toţi creştinii noştri, care, având ca modele vii pe creştinii din 
primele veacuri şi dragostea cu care aceştia mergeau la moarte ca la cea mai frumoasă 
nuntă, şi-au sfârşit viața în cele mai crude torturi; şi nu au fost puţini pe pământul țării 


Munca dumneavoastră vă va aduce cea mai mare bucurie a vieții, răsplata în cer. 

Avem un mare număr de oameni botezați, dar adevărații creştini sunt destul de 
puțini, căci a fi creştin înseamnă să implineşti legea lui Dumnezeu. 

Pe intreg globul pământesc bate un vânt al distrugerii, care loveşte mai ales cele 
ma! puternice temelii. Familia, Şcoala şi Biserica. 

Acest vânt pustiitor a ajuns şi la noi. unde, după atâţia ani de comunism. terenul 


Fie ca aceste cuvinte să aibă răsunet în sufletele dumneavoastră! Pornind la lucru 
cu Stânta Cruce, veţi învinge acest uragan al necredinţei - satanismul. 









































Anastasia POPESCU 


acesta? (Cu pământul roditor). Şi ce aduce” 
(Rod). Ce fel de rod? (Foarte bun)”. 

Prin interpretarea pildei, situațiile întâlnite 
vor fi transpuse în viaţa lor de şcolari. 
Semănătorul, la ei în clasă, este învățătorul, 
de la care primesc toți învățătură bună. dar 
aceasta nu se lipește de copiii, să le spunem, 
"râv”. Pe aceştia îi vom asemăna cu “țarina cea 
rea”; sau, dacă le-a fost prezentată şi istoria 
smochinului neroditor, cu smochinul care nu 
rodeşte, ci face doar umbră pământului 
degeaba. Leneşul seamănă cu smochinul, 





pentru că nu aduce folos nimănui. Pentrus 


aceasta a fost pedepsit (s-a uscat), aşa cum 
sunt pedepsiţi şi şcolarii care nu învaţă (au 
note proaste). Copiii de care se prinde 
învăţătura sunt asemănaţi cu pământul bun, ei 


fiind cei care vor ajunge fericiți în viaţă, de | 


care se vor bucura părinţii, prietenii, 
învățătorul, Dumnezeu Insuşi. Bineînţeles, 
toți ar voi să facă parte dintre cei “fericiţi”, iar 
întrebarea: “Când veți fi cu toţii ca pământul 
aducător de roade multe şi bune””, i-ar putea 
ajuta să ia o hotărâre în acest sens. 

Astfel, Cuvântul, având însuşirea de a 
informa, de a modela interior pe cel căruia îi 
este destinaţ, pe cel în care pătrunde, dă formă, 
intrumuseţează, convingând şi schimbând în 
măsura în care transmite Adevărul. 

„Marele Adevăr, înurul căruia se clădeşte 
orice pedagogie reală şi eficientă, este un 
adevăr, viu şi personal, singurul care 
modelează autentic, pentru că intră în relație 
cu omul capabil să-i răspundă prin Jubire. 

d LIVIA POP 

(proaspătă absolventă a 
Școlii Normale "Elena Cuza” din Bucureşti) 


j 





d 


"a 


—_-.” "a 


se 


î.  ” 












Asistând la desfăşurarea umplitudinală 
a profanului în contemporaneitate, imprecaţiile 
violente la adresa divinității. mascate ONCIuOs 
Sub paravanul genericei libertăţi de conştiinţă - 
ca şi când spațiul reflecţiei ar putea fi supus 
vreodată coerciţiei - şi al unei perfide cazuistici 
antropoceniriste, simți cum sufletul ţi se 
distilează, iar o plagă dureroasă îţi acaparează 
involuntar şi incontrolabil viscerele Capacitatea 
volitivă scade, speranța şi entuziasmul obosesc 
într-un trup aflat, fatalmente. sub imperiul 
necesităților biologice. 

Suntem atacați în funciaritatea Noastră 
de şarpele mediocrităţii, al platitudinii, al lenei 
în gândire şi, mai ales, al fricii. Experiem letargic 
loate propunerile facilităţii, ne Sustragem 
derizoriu: de la faptă, gândim doar în 
proximitatea mundanului. Trăim neintrerupt sub 
desfăşurarea susținută şi cu articulaţii 
plurivalente a demonului futilității, în care 
gesturile nostre sunt ale altcuiva, tocmai pentru 
că nu îi inluim existența. Denis de Rougemonit, 
discipol spiritual al lui S. Kierkegaard, excelent 
eseist cu vocație teologică, propune (în celebra 
sa carte Partea diavolului) vânarea Răului în 
lipsa de semnificaţie u gesturilor noastre. 
Epidemia non-sensului şi a tăcerii a lovit crunt 
generația noastră. Sunt existenţe lipsite de sens, 
asumate şi trăite astfel, iar mai apoi sunt existenţe 
lipsite de sens pentru că le lipseşte vocația 
misionară (sau această problematică stă în 
raport de recesivitale față de imperativele 
imediatului) 

Înmormântarea curajului, evanescența 
inițiativei, diatriba la adresa sacrului, alacarea 
reperelor morale, flagelarea pâradiemei 
hristocenirice, laxitatea axiologică, 
cosmopolitismul degenerat sunt doar căteva din 
coordonatele în care stă prea bine fixată 
societatea românească. Tinerii se alimentează 
din debuşeul educațional vestic, care-şi are 
originile intr-un e!hos afla! a plină. coma 
spirituală; astăzi discreţia, izvorul tainic al 
oricărei iubiri sunt înlocuite cu exhibiţii sordide 
şi obsesii sexuale necenzurale „Je/eviziunea 
debilităţii, tribuna 


rămâne agentul FI 
limbuţiei şi 


Parlamentului emblema 
homosexualitatea principiul scatologic a 


europenismului iii 
Există, zeci, poate sute de definiţii date 


de diverşi gânditori făpturii umane Arfi ojioasă 
(dar şi imposibilă) o încercare de sintelizare a 


formulărilor găsite aiurea. Dar suni lucruri 


care pol fi spuse fără u le pAula paternitatea 
strictă, fiindcă, în ultimă analiză, au d valoare 
axiomatică, ireductibilă. Să nu creudă cineva că 
enunțând următoarele Jruze, Adevărale 
banalităţi, avem cumva pretenția une! filosofii 
adânci. Ne mărginim la a sublinia unele aspecle 
pe care lumea intelectuală chiar pare a le Ji 
uitat, un tip de reflecţie comparativ, i Ma: 
este cultivat În ultimul timp, cu sau fără ştiinţă 
NeindaleInic, deosebirea esențială dintre animal 
şi om constă în faptul că animalul mu are 
conştiinţă. Dumitru Stăniloae observă că omul 





PRECARITATEA 
_ ONTOLOGICĂ A 
TÂNĂRULUI MODERN 


PUNCTE CARDINALE 






posedă o conştiinţă a măreției sale față de lumea 
obiectelor imediate; “Ne simţim deasupra tuturor, 
dacă nu prin puterea fizică numaidecălt, prin 
conştiinţa de subiect” (DS, lisus Hristos sau 
restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 
1993, p.21). Omul are o intuiție a unei lumi 
dincolo de sensibil, el întrevede şi uneori afirmă 
existența unei realități trassubiective, dicolo de 
realitatea imanentă. Prin vocația su crealoare, 
omul & singura făptură care poate să iasă de sub 
incidența imediatului. Omul are o axiologie, o 
aulo-exigenţă şi, lucru important, este capabil de 
un crez 

Or, conştiinţa barbară a omului modern 
este vitregilă tocmai de acest lucru: capacitatea 
de a găsi un Sens dincolo de sfera concretului 
pur. Mărginit complet în orizonturile sale, duşman 
al reflecţiei şi al contemplării, el este inapl pentru 
orice săvârşire a unui act, fiindcă prezenţa sa în 
lume nu are o justificare ontologică, pe când 
condiția de creator are ca premisă ''o existenţă în 
alvie adâncită şi sub bolți cu rezonanţe 
'ranscendente " (L. Blaga, Geneza metaforei şi 
sensul culturii, cap. ''Semnificaţia melafizică a 
culturii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.172). 
Toată atenţia sa este centrată asupra eului propriu, 
devenind unicul subiect al lumii, dumnezeul său 
particular. Vârtejulegocentric îi suprimă şi ultima 
undă de sensibilitate, reflexul mecanicist 
înstăpânindu-se definitiv în el. Delirant apologet 
al individualismului, nu are, fireşte, conştiența 
structurii sale mentale de tip gregar. Nici una 
dintre valorile fundamentale, care încarcă cu un 
sens existența umană (aspirația spre Frumos şi 
Bine, propensiunea spre Absolul, căutarea 
Adevărului şi a Dreptăţii, libertatea, iubirea), nu 
îi trezeşte interesul. 

Decrepitudinea, oligofrenia şi sterilitatea 
omului modern par a fi atins astăzi desăvârşirea. 
Incongruența spirituală a tinerilor de acum cu ei 
din generaţia interbelică este peremptorie. 

ASTăzi, a avea un crez implică şi riscuri. 
dacă eşti naţionalist, devii automat “antisemit ”. 
dacă vorbeşti de Biserică şi neam, ţi se pune 
eticheta de “legionar”, dacă eşti anticomunist, 
obiuza stângă le incondeiază cu atributele de 
"fascist ” sau “reacționar”; dacă te revendici de 
la Hristos şi nu de la Darwin, primeşti stigmatul 
“desuet”; şi, nu în ultimul rând, dacă eşti 
conservator, [i se va arunca apelativul de 
"fundamentalist”. 

Să ne ferim de abrutizarea cerebralităţii, 
de linearitatea ontologică instituită prin 
precaritalea gesturilor cotidiene. Să lichidăm 
acum orice impuls al faptelor viciate şi sub- 
istorice, să rupem violent contractul cu 
mediocritatea, să respirăm libertatea prin 
asumarea răspunderii, lepădând acum conştiinţa 
de “civil” şi asimilând o postură angajal- 
atitudinală. Căci un ou, se ştie, nu fierbe în zece 
one de apă călduță, ci într-un ibric cu apă 
clocotilă 

RAFAEL HRAȘOVAN 
(proaspăt absolvent al Liceului "Moise 
Nicoară" din Arad) 






lunie '96 NR. 6/66 PAG. 1] 






Cerul e limpede şi dogoritor, întocmai ca 
văpaia dragostei dintâi. Vântul adie uşor ca o 
rugăciune peste fața aspră a Bărăganului. Toate par 
calme şi solemne, mai trainice, mai adevărate şi mai 
odihnitoare decât oricând, iar deasupra tuturor se 
înalță crucea impunătoare, ca o punte între cer Şi 
pământ. 

În sfârşit, ne îngropăm morții. Năpăstuiţii 
ale căror suflete hălăduiau fără astâmpăr, fiindcă 
n-avuseseră parte, în frigul morţii, de un mormânt în 
care să-şi odihnească, după rânduială. oasele 
zdrobite. 

Ne-am adunat cam patru sute de oameni, de 
la elevi şi studenţi până la vârstnici supraviețuitori 
ai temniţelor comuniste, constituind aceştia ultimul 
bastion al acelei mari — şi atât de neînţelese astăzi — 
aventuri spirituale româneşti: Mişcarea Legionară. 
Suntem poate, cum spunea “Jurnalul național” prin 
1993, nişte nebuni în inima Bărăganului. Dar vorba 
poetului: 

Nebun, da, sunt nebun! Dar lume, dacă 
n-ar fi nebuni, ai fi de tot săracă (..), 
căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii 
de n-ar muri în locul lor nebunii... 


SV 300 pg zi 
[0 3057020 G 14 IA) 


DE LA 'BALACIU 





Aici, prin trudă şi dragoste creştină, s-a 
zidit mormânt pentru cei oropsiţi ai noştri: dispăruţi 
fără urmă, mitraliați pe la colțuri de uliţe în puterea 
nopții, lăsaţi hrană pe la răscruci corbilor şi câinilor, 
aruncaţi de vii în crematorii, cu singura “vină“ de 
a-şi fi iubit Dumnezeul şi Neamul. Azi îi simţim vii 
în rugăciunile noastre. Soclul circular, din beton 
monolit, sarcofagul din piatră stropită cu lacrimi 
şi crucea înaltă şi zveltă, proiectate pe 
fundalul albastru, dau împrejurimilor măreție 
şi sfințenie, unind morţii şi viii 
într-o nouă” dimensiune şi într-o neistovită 
speranță. Prima gardă, formată din veterani ca 
Dr. Lefa sau Ing. Funda, a încadrat monumentul. 
Trăim momente de transfigurare, când lacrima 
suferinţei este biruită de cea a bucuriei, într-un fel 
de sublimare a umanului... ! 

Din 15 în 1S minute garda se schimbă: este 
deja straja a treia, iar un cor de copii din clasele 
gimnaziale intonează imnuri Şi cântece de tradiţie 
românească şi creştină, cu glasuri curate, cristaline. 

Soborul de preoți slujeşte apoi lângă garda 
formată acum din elemente mai tinere, din ultimile 
"trăţii de cruce” şi din noile “cuiburi”, printre care 
se disting figuri ca DI. Mircea Moţei (din generaţia 
mai veche) şi DI. Şerban Suru (din generaţia mai - 
nouă). Toţi stau drepți şi nemişcaţi, constituind, cu 
mulțimea de prin împrejurimi, un cor religios în 
toată regula. 

Se terminase sfinţirea monumentului, când 
s-a adunat în jurul lui ULTIMA GARDĂ copii de 
10-12 ani, cu fețele transfigurate în dogoarea soarelui. 
Am trăit, văzându-i, un sentiment de împlinire şi de 
împăcare. Un sentiment de ceva mai puţină 
singurătate ne învăluia sufletele, cu creştinească 
nădejde. Suferințele şi jertfele nu vor fi fost în 
zadar... 

Doamnele cu credinţă legionară — adevărate 
simboluri de devoțiune şi demnitate feminină — au 
împărțit ouă roşii, cozonac şi colivă. Pretutindeni 
cântec, împăcare şi pioasă pomenire. Polițaiul 
comunei, un băiat tânăr, era şi el vădit emoţionat, 
privind cu înțelegere şi simpatie grupul de vreo 15 
tineri localnici care s-au alăturat corului... 

De pe crucea scăldată în lumină, pe care, 
înainte de a pleca, am mai privit-o o dată cu mâna 
streaşină la ochi, părea că lisus zâmbea maiestuos 
văzutelor şi nevăzutelor... i 

Ovidiu VASILESCU 








PAG. 12 NR. 6/66 lunie '96 


PUNCTE CARDINALE 





_TRUMUDUU 


“Eu nu Sunt cetățean american de religie mozaică. Eu sunt evreu. 


Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” 
Rabinul Stephen S. Weise 


4, 
EVREII ÎN BABILONIA 


Babilonia este denumirea creată de vechii greci 
pentru a desemna regiunea geografică aflată în zona 
cursului inferior al Eufratului şi Tigrului, regiune în 
centrul căreia se găsea metropola Babilon. unul din cele 
mai importante centre de cultură şi civilizaţie ale 
Antichității. 

Pentru evrei, denumirea de Babilonia are 
accepțiuni diferite, în funcţie de contextul în care este 
folosită. Intr-o primă accepțiune, prin Babilonia se 
înțelege întreaga Mesopotamie, teritoriul cuprins între 
fluviile Eufrat şi Tigru, până la Golful Persic. În tot acest 
vast teritoriu, în Antichitate, S-au găsit. răspândiţi, evrei. 

Intr-un sens mai restrâns, prin Babilonia se 
înțelege numai fâşia cuprinsă între cele două fluvii, 
acolo sunt foarte aproape dea se uni, adică numai partea 
sudică a Mesopotamiei. În decursul timpului, populația 
acestui teritoriu va deveni precumpănitor iudaică, 
locuitorii ei denumind-o “Țara Israel”. Şi, în sfârşit, 
într-un sens foarte restrâns, prin Babilonia se înţelegea 
numai zona de pe malul estical Eufratului, de la Nahardea, 
în Nord, până la Sura, în Sud. 

Cât de importantă a fost această regiune din 
Orientul Mijlociu pentru istoria poporului evreu, dar mai 
ales pentru evoluția lui spirituală, o spune istoricul 

Heinrich Graetz în monumentala sa lucrare Geschichte 
der Juden, princuvintele: Babilonia a fost pentrunaţiunea 
iudaică o a doua patrie. 

După cucerirea şi distrugerea Ierusalimului de 
către Nabucodonosor, evreii duşi în “robia babiloniană” 
au fost ținuți în lagăre şi folosiți la lucrări de construcții. 
După moartea lui Nabucodonosor, ei şi-au redobândit 
libertatea personală, şi-au întemeiat sate proprii. la 
marginea capitalei şi, la început, s-au îndeletnicit cu 
grădinaritul, cultivând zarzavaturi. Cu timpul, cei mai 
întreprinzători dintre ei s-au avântat în negoț, reuşind să 
agonisească averi considerabile. 

Evreii îmbogăţiți au început să imite stilul de 
viaţă al babilonienilor. Bogăția le-a deschis calea spre 
funcţii înadministrație şi chiar lacurtearegală. Consecința 
dobândirii acestor privilegii a fost îndepărtarea de credința 
în lahve şi integrarea în obiceiurile, mentalitatea şi 
credinţele localnicilor. Incetul cu încetul, în rândul 
populaţiei evreieşti strămutate în Babilon îşi fac apariţia 
grupuri distincte. De o parte, cei care purtau în suflet 
imaginea patriei pierdute, aşteptând cu nerăbdare, darcu 
credință fermă, clipa în care lahve va pedepsi Babilonul, 
le va reda libertatea şi le va permite să se reîntoarcă pe 
meleagurile strămoşeşti. Ei păstrau curigurozitate Legea, 
respectau Sabatul şi toate celelalte sărbători religioase şi, 
în lipsa templului de la Ierusalim, se adunau în casele 
conducătorilor comunităților şi se rugau în comun. Aceste 
adunări au constituit embrionul viitoarelor sinagogi, o 
modalitate de a practica cultul mozaic ce va fi adoptată 
de toate comunitățile evreieşti obligate de împrejurările 
istorice să trăiască departe de Țara Sfântă, în mijlocul 
unor populații străine şi adeseori ostile. De cealaltă 
parte, evreii asimilați sau în curs de asimilare, care 
vedeau în Babilon noua lor patrie. 

În climatul spiritual dominat de descurajare, 
dar mai ales lipsit de unitate, în care trăiau evreii strămutați 
în Babilon, se produce intervenţiatonifiantă a prorocului 
lezechiel. Provenind dintr-o familie de preoți, el a făcut 
parte din primele grupuri de evrei care au fost deportaţi în 
Mesopotamia. Cunoscând starea de spirit a compatrioților 
săi, lezechiel a înțeles cât de importantă este pentru ei 
speranța și increderea în sprijinul divin. EI i-a asigurat că 
Domnul îi va salva, profețind totodată renașterea 
lerusalimului, construirea unui nou templu, întemeierea 
unui regat condus de preoți şi, cao incununare a împlinirilor, 
lahve se va așeza pe veci în mijlocul poporului său. 





Zugrăvind un tablou atât de atrăgător pentru 
viitor, lezechiel spera să păstreze trează, în sufletele 
deportaților, speranța şi, prin aceasta, să împiedice 
asimilarea evreilorîn masa populaţiei babiloniene. Atunci, 
ca şi acum, un astfel de proces ar fi însemnat pierderea 
unității şi identității iudaice. Dar acest proces nu a putut 
fi stăvilit decât parțial. Condiţiile uşoare de viaţă pe care 
le oferea solul fertil al Babiloniei, precum şi climatul de 
libertate religioasă, au făcut ca numărul evreilor care 
adoptau zeitățile babiloniene (şi. odată cu ele, moravurile 
hedoniste din uriaşa metropolă) să crească necontenit. 
Caracterizând mentalitatea evreilor înstăriți din exilul 
babilonian, H. Graetz scrie; “/nmr-arâr se identificaseră 
cu specificul babilonian, incât îşi uitaseră compleci 
patria şi lerusalimul, nemaivoind să ştie de existenţa lor, 
Necum Să se mai gândească la reintoarcere. Voiau să fie 
şi să rămână babilonieni şi îi batjocoreau pe cei care 
[răiau cu nostalgia Ierusalimului”. 


Urmaşii lui Ep PAREA Evil-Merodach, 
Neriglissar şi mai ales ultimul rege al Noului Babilon - 
Nabonid - nu au fost nici războinici şi nici buni 
administratori. În acest timp, regele persan Cyrusal II-lea 
cel Mare(559-529), după ce cucereşte Media, se pregăteşte 
să-şi extindă stăpânirea asupra întregului Orient Mijlociu. 
Pentru a face față primejdiei. Babilonul încheie o alianță 
cu Lidia şi Egiptul, însă nu poate stăvili expansiunea 
persană. Rând pe rând, aliaţii sunt înfrânți şi țările lor 
ocupate de armatele perşilor. În anul 539 î.d.Chr.. Cyrus 
cucereşte, fără luptă. regatul Noului Babilon. 

Popoarele din Caldeea l-au primit pe Cyrus ca 
pe un adevărat izbăvitor. Spre deosebire de regii asirieni 
şi caldeeni, el nu a persecutat populaţiile țărilor cucerite. 
nu le-a ars orașele şi nu a permis războinicilor săi să 
jefuiască. Sub conducerea sa, viața în provinciile cucerite 
şi-a urmat cursul, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. 
Toleranța sa politică şi religioasă a îmbrăcat forme 
necunoscute până atunci. Cyrus-a permis populațiilor 
strămutate să se întoarcă în țările de baştină şi a poruncit 
să li se restituie obiectele de cult jefuite de babilonieni. 
Nici o mirare, deci, că evreii l-au considerat un adevărat 
trimis al lui Iahve, iar preoții şi prorocii lor i-au înălțat 
imnuri de slavă. 

La scurt timp de la cucerirea Babiloniei, Cyrus 
le-a acordat evreilor permisiunea de a se întoarce la 
Ierusalim, el însuşi ocupându-se, prinadministraţia sa, de 
organizarea şi siguranța deplasării. Nu toți deportații s-au 
decis însă să se repatrieze. Evreii bogaţi. cei care posedau 
moşii întinse sau practicau un negoț prosper, precum şi 
cei care deţineau funcţii înalte în stat, nu se simțeau 
îndemnați să părăsească tot ce agonisiseră şi să se 
stabilească în săraca şi îndepărtata ludee. 

Dar cucerirea persană a avut un efect salutar ŞI 
pentru unitatea spirituală a evreilor deportaţi în Babilonia. 
Cei care, fie din convingere, fie din oportunism, se 
îndepărtaseră de credința strămoşească, adoptând cultul 
zeităților caldeene, văzând cât de neputincioase se 
dovediseră acestea în fața impetuozității armatelor lui 
Cyrus, au înțeles greşeala pe care o făcuseră şi au revenit, 
smeriți, în sânul comunităţii. Acest reviriment spiritual 
va fi de lungă durată şi de o deosebită importanță pentru 
evoluțiaulterioarăareligiei mozaice. Comunitatea iudaică 
din Babilon - a deveni, pentru o perioadă îndelungată, 
centrul spi' „ual al iudaismului. Aici, pe pământul 
Babiloniei, generaţii după generaţii de oameni de 
carte vor clădi cu migală opera fundamentală a 
teologiei iudaice, opera care constituie până în ziua de 
astăzi liantul spiritual al evreimii de pretutindeni - 
Talmudul, 4 


Deportații deciși să se repatrieze erau patrioți 
înflăcăraţi și adepţi convinşi ai cultului lui lahve. Conform 
textului biblic (Cartea Întâi alui Ezdra, 2604-70), coloana 
care a părăsit Babilonia, îndreptându-se spre lerusalim, 


E TE 


= CE AT DIE 

7 A 7 d i La Lai 
d 

bi [i 


d 
e 
Ei 


7, 


? 


_ . > 
a» E a. ă FA o Îi ca 
ă i ş - p La 
Ra C 5 | E Ş 
Ş +5 „N A 
. Da m pă : A - 
y A kr = & i Ci 
pi ied AA rd PE să 


număra 42.360 de bărbaţi, femei şi copii. 7.337 de robi 
şi roabe şi 200 de cântăreți şi cântărețe. Bagajele erau 
purtate de 736 de cai. 435 de asini, 6.720 de catâri şi 435 
de cămile, Conducerea acestui impresionant convoi de 
oameni era asigurată de marele preot losua, de Zorobabel, 
nepotul fostului rege al ludeii. loachim. descendent 
direct din regele David, şi de doisprezece bărbaţi aleşi 
din Sfatul Bătrânilor. Cei mai mulţi dintre repatriați 
făceau pane din triburile luda şi Veniamin. Ei erau 
însoțiți de preoții lui lahve şi de un mic număr de leviţi. 
Coloana de repatriați a urmat drumul cunoscut al 
caravanelor de negustori. Mai întâi s-au deplasat în 
susul Eufratului, au ocolit ruinele oraşului Ninive, 
pentru a ajunge la Haran. De acolo, pe acelaşi itinerariu 
pe care-l urmase Avraam pentru a ajunge în Pământul 
Fagăduinţei, s-au îndreptat. prin Damasc, spre Lacul 
Ghenezaret şi vechea graniță a Regatul ludeea. La 
capătul călătoriei, într-o bună zi, dintre stânci, li s-au 
înfățişat ruinele lerusalimului. De acum înainte va 
începe munca grea a refacerii. 


Îngăduința acordată de Cyrus evreilor din 
Babilon de ase reîntoarce în patrie a avutdrept consecință 
scindarea comunităţii iudaice în două grupuri distincte. 
Pe de o parte, evreii reintorşi în ludeea; pe de altă parte, 
cei care au preferat să rămână în Babilon. Aceştia din 
urmă, împreună cu alte comunități de evrei aflate în 
afara hotarelor patriei, comunităţi constituite fie ca 
urmare a emigrărilor, fie ca urmare a deportărilor sau 
ducerii în robie de către armatele străine care au invadat 
şi cucerit teriroriul pe care odinioară ființase Regatul 
Regelui David, au format ceea ce. într-o denumire 
globală, să cheamă evreii din diaspora. 

Inmodobişnuit. termenul diaspora este utilizat 
pentru a desemna existența unei minorități naționale 
care trăieşte în afara teritoriului naţiunii din care face 
parte. Dar utilizarea denumirii de diaspora pentru evreii 
aflați în afara patriei lor de origine prezintă o 
particularitate specifică iudaismului. Evreii din diaspora 
nuconstituieo minoritatea naţiunii iudaice. ci majoritatea 
ei. O realitate care caracterizează existența poporului 
evreu de la reîntoarcerea din exilul babilonian. de-a 
lungul întregii sale istorii. Chiar şi astăzi, când. după 
mai bine de două milenii. evreii au reuşit să pună 
temelie unui stat național pe pământul strămoşilor lor, 
Statul Israel, majoritatea membrilor comunității iudaice 
trăieşte în afara hotarelor naţionale. 

Datele statistice ale anului 1977 consemnau 
existența a 14,3 milioane de evrei în lume. din care 
numai 3, | milioane trăiau în Statul Israel. Restul națiunii 
se găseşte împrăştiată pe toate meridianele Şi la toate 
latitudinile globului, peste 6 milioane trăind în Statele 
Unite. O situație asemănătoare, atât din punctul de 
vedere al proporției numerice dintre evreii rămaşi în 
Babilonia şi cei ce s-au întors în ludeea. cât ŞI din 
punctul de vedere al raportului dintre posibilitățile 
materiale precare ale repatriaților ŞI bogăția evreilor 
rămaşi în Babilon, în diaspora. Sesizând această 
similitudine de situații, nu greşim afirmând că pentru 
evreii din acele timpuri Babilonul a fost ceea ce este 
astăzi America pentru evreii din Statul Israel sau că, 
ceea ce este în fond acelaşi lucru, Statele Unite sunt, 
pentru evreii stabiliți în Palestina după anul 1948. Noul 
Babilon, 


(Va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 





N, a 


sal 








OMUL, venit pe lume viu, îmbracă, ipso facto. mantia drepturilor 


naturale, singura condi 
indiferent de durata ei 

Când s-a născut viu? 

Când a răsuflat, ziceau Sabinienii, 

Când a țipat, susțineau Proculeenii 

Consecințele juridice, dacă viața lor dura fie şi numai o clipă, 
aveau importanță în sfera dreptului succesoral. De unde interesul 
controversei dintre cele două şcoli 


Omultrăieşte şi apare ca factor social. Noi drepturi îi configurează 
personalitatea. 


Ubi societas ibi jus, stabileşte Ulpian. 

Eu mi-am permis să-l amendez pe Ulpian, semnalând noțiunea 
de drept la omul în sine nu prin societate, ci la apariția lui singulară pe 
lume, şi am zis: 

Ubi persona, ibi jus 

Nu societatea conferă drepturi omului, ci natura. Societatea nu 
conferă. Ratifică. Ratificarea implică preexistența 

Drepturile ratificate de societate constituie dreptul pozitiv. 

Drepturile de ratificat constituie dreptul natural 

Când Revoluţia Franceză proclamă “drepturile omului şi ale 
cetățeanului”, ea nu inovează, ci repetă. 

Când în epoca noastră se stăruie asupra drepturilor omului, 
rațiunea e siluirea lor, nu inexistenţa lor 

Aş zice. “Suprimarea abuzului şi restituirea uzului”. 

Cazurile sunt, deci, individuale şi umanitare. 

Dar există alte drepturi, mult mai importante, de destin nu 
individual, ci colectivo-istoric: drepturile națiunii. 

O organizare statală, România, de exemplu, e compusă din trei 
elemente: 

Națiune, 

Suveranitate, 

Teritoriu. pa 

Individul se resoarbe în națiune sau, numeric, în popor. 

Un Stat compus numai din indivizi nu poate fi de conceput. Ar 
fi un Stat anarhic, fără ideal, fără coheziune, fără disciplină, fără 
Es al indivizilor, împodobiţi cutotalitatea drepturilor Juridice, 
nu este un Stat. De asemenea, un Stat numai cu populaţie teritorială ar 
fi altceva decât ceea ce se numeşte o “Ţară”, o “Patrie”. 

Fiindcă din toate formele indicate lipseşte nucleul creator: 
Aaaa este colectivitatea umană care are un trecut istoric 
propriu, o tărie proprie, un identic viitor, un ideal comun, o aceeaşi 
pre detire pl ANEI compusă mai mult din morți decât din vii”. 

Acestea sunt drepturile imprescriptibile ale noastre, ale 
Românilor, fiindcă acestea sunt expresia Patriei noastre mai presus de 


orice 


ție pusă de juriştii dreptului roman fiind viața, 


> 


Nu trebuie deturnată atenția de la ele, suferințele [oaste 
individuale nefiind, inesenţă, decât drepturile națiunii căreiai aparținem 
suferim ca Români, nu ca indivizi. Suferim fiindcă nu avem Patrie, nu 
d Si în pietei lasa drepturile omului au eclipsat drepturile 
națiunii îi pour cause. Noi, care vedem şi trăim altfel, suntem nişte 
“desueţi”, nu păşim în pascu vremea,nu posedăm sensul compromisului, 
suntem nişte patrioți integrali, care facem rău prin discordanţă şi prin 

supremei calități a omului politic facultatea de adaptare. 
pe e minţi, să înşeli, să calomniezi, să ucizi. exerciţiul pervers al 
drepturilor omului să ştergi din templul amintirilor imaginile care 
întreţin elanul și viața generațiilor - să te supui şi să beneficiezi. 

Şi să nu mai faci semnul crucii decât pentru a închina Țara ta 


i norocire CA | 
Ca dle naţia românească, fiindcă are originea ei, istoria 


ei, cultura ei, jertfelnicii ei din icoana de aura Ţării! 


Radu BUDIŞTEANU 


PUNCTE CARDINALE 







lunie '96 NR. 6/66 PAG. 13 


Am primit la redacţie: 








COMUNICAT DE PRESĂ 
AL PARTIDULUI “PENTRU PATRIE” 


Partidul “Pentru Patrie” este o organizație politică care a fost 
fondată în 1993 de către un grup de anti-comunişti, veterani de război şi foşti 
luptători în munţi. Coordonatele pe care încearcă să evolueze formațiunea 
noastră politică sunt: primatul intereselor neamului. respectul Bisericii 
noastre strămoşeşti. realizarea dreptăţii sociale, afirmarea adevărului istoric, 
instituirea şi alcătuirea unei societăți din care să fie eliminată corupția (mai 
cu seamă din rândul persoanelor care şi-au asumat răspunderea conducerii 
treburilor publice). Dorim o societate din care să fie înlăturat politicianismul 
veros. 

Partidul nostru se adresează neamului românesc în total itate, dorind 
să-şi recruteze din sânul acestuia o elită austeră, demnă, aptă să trăiască şi 
să muncească după normele creştine, capabilă să înlăture din viaţa noastră | 
politică tarele lăsate de comunismul kominternist sau ceauşist, precum şi de 
neocomunismul postdecembrist. Partidul “Pentru Patrie” îşi îndreaptă toată 
grija spre tineret şi doreşte să trezească energiile creatoare ale acestei 
categorii de români. Grijă deosebită se va acorda creşterii şi educării acestuia 
în şcoli şi universităţi, unde trebuie să câştige teren spiritualitatea creştină şi 
duhul curat ce a animat cândva idealurile majore ale românismului. 

Cu toate că nu ne-am manifestat zgomotos pe scena politică a 
României postdecembriste, ținem să începem, din acest an, să ne spunem 
punctul de vedere într-o serie de probleme care frământă societatea 
contemporană. Partidul “Pentru Patrie” nu aprobă politica de cârdăşie dusă 
de grupurile politice care au dominat guvernele postdecembriste, respingând 
asocierea acestora cu forțele, mai mult sau mai puțin oculte, care împing 
societatea românească la umilință şi sărăcie generală. Actuala Putere este şi 
aceea care, prin comportamentul ei laş, prin amatorismul dovedit, lasă în 
componența Ucrainei ținuturile răpite de 1.V Stalin în 1940. De aceea, 
Partidul “Pentru Patrie” este gata să lupte, alături de întregul neam românesc, 
pentru reîntregirea României în granițele ei naturale - cele stabilite şi 
consacrate la sfârşitul primului război mondial. 

Partidul “Pentru Patrie” atrage atenţia celor ajunşi conjunctual la 
cârma naţiunii, că neamul românesc nu le va îngădui şi nici trece cu vederea 
duplicitatea în tratarea corectă a marilor probleme naţionale. 

Partidul “Pentru Patrie” solicită diri guitorilor vieții noastre culturale 
şi politice să faciliteze cunoaşterea corectă şi în profunzime, prin asigurarea 
accesului liber la arhivele fostei securități, a trecutului nostru apropiat, adică 
a celor circa 60 de ani de dictatură (carlistă, antonesciană, comunistă). 
Cerem aceasta pentru a înceta, odată cu aflarea adevărului, campania de 
culpabilizare a forțelor naţionale şi creştine, care s-au jertfit, fără preget, 
pentru neamul românesc, Şi au făcut-o fără să ceară altceva în schimb decât 
dreapta recunoaştere a sacrificiilor aduse. 

In activitatea sa politică, de zi cu zi, Partidul **Pentru Patrie” 
înțelege să se conducă după şi să adere la următoarele principii general 
acceptate, principii în care crede şi pentru realizarea cărora se angajează să 
lupte: 

- principiul demofiliei creştine; 

- principiul pluralismului politic, al libertăţii de opinie, de asociere. 
fără nici o îngrădire sau discriminare de ordin ideologic; 

- principiul onoarei şi non-violenţei în confruntarea politică; 

- principiul asanării relelor năravuri din viața publică; 

- principiul respectului libertăţii şi demnităţii persoanei; 

- principiul convieţuirii - în Duhul lui lisus Hristos - cu minoritățile 
naționale, fără nici o excepție, cu condiția ca acestea să-şi exprime, public, 
lealitatea față de statul şi națiunea română; 

- principiul descătuşării energiilor creatoare ale Națiunii şi al 
intoarcerii la tradiţiile ei creştine bimilenare; 

- principiul protecţiei sociale, având la bază caritatea Şi echitatea; 

- principiul economiei social-creştine; 

- principiul coexistenței armonioase a celor douătipuri de proprietate: 
de stat şi particulară; 

- principiul supremaţiei drepturilor Națiunii Române Eterne asupra 
intereselor individuale, de grup şi clasă: 

- principiul separaţiunii reale a puterilor în stat; 

- principiul Statului Naţional Român unitar, în graniţele lui naturale; 

- principiul promovării = în politica externă - a unor relaţii demne cu 
toate statele şi mai cu seamă cu statele care vor facilita aderarea României 

la structurile euro-atlantice. 

Vă mulțumim pentru atenţie, 


Consiliul Central al Partidului “Pentru Patrie” 
Preşedinte, 
dr.ing. Constantin lulian 









PAG. 14 NR. 6/66 lunie '96 







riza instituțională a Ortodoxiei româneşti 
Z (pe care ierarhia noastră bisericească se 

complace în a o eluda) se vădeşte şi în 
activitatea cu totul insuficientă (cantitativ 
şi calitativ deopotrivă) a Editurii 
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe 
Române. Dincolo de câteva jalnice reeditări (adevărate 
kitsch-uri editoriale, cum numai editurile bisericeşti se 
pricep să comită), apariţia câte unui volum mai acătării 
aproape că stârneşte mirarea... Ditai Biserica naţională 
stă în umbra unor fundaţii, asociaţii sau edituri creştine 
particulare (precum “Anastasia”, “Christiana” sau 
“Deisis”), uneori mireneşti, pe care înțelege să le 
gelozească şi chiar să le boicoteze (jucând rolul câinelui 
intrat în ieslea vitelor. care nici nu mănâncă, nici nu lasă 
vitele să mănânce. ..)! Ba, lucru şi mai grav: activitatea 
editorială şi misionarăa B.O.R. este pusă în inferioritate, 
la ea acasă, şi din afara comunităţii ortodoxe, mai ales 
de anumite grupări protestante, ce se dovedesc - cu 
smintelile lor cu tot — mult mai vii, mai ambiţioase şi 
mai consistente din punct de vedere cultural. 

Apariţia la Editura Institutului Biblic... a cărții 
teologului ortodox ruso-german JOHN 
MEYENDORFF (1926-1992, regretat profesor de 
Patristică şi Istorie bisericească la Academia Teologică 
Ortodoxă *Sf. Vladimir” din New York), Byzantine 
Theology. Historical Trends and Doctrinal Themes 
(1974; ed. a doua: 1979), tradusă onorabil în româneşte 
de pr. conf. dr. Alexandru |. Stan. sub titlul Teo/ogia 
bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare, se cade 
cu atât mai mult semnalată. (Nu demult apăruse, într-o 
ediție mult mai cochetă, la Editura Enciclopedică, col. 
“Orizonturi spirituale”, o altă lucrare de acelaşi autor: 
Sfântul Grigorie Palamas şi mistica ortodoxă, recenzată 
în Numărul nostru din februarie '96). 

Cartea lui John Meyendorffeste o bună sinteză, 
atât istorică (prima parte: /ntroducerea şi capitolele I- 
[X), cât şi doctrinară (partea a doua; capitolele X-XVII 
şi Concluziile), căutând să scoată în evidenţă, mai ales 
pentru cititorul occidental, “relevanța contemporană” a 
gândirii religioase bizantine (ceea ce va să zică 
actualitatea Ortodoxiei, de care mulţi se îndoiesc şi la 
ea acasă, din suficienţă sau din ignoranță). 

Foarte utilă este ampla Bibliografie pe capitole 
(adusă la zi în 1983). cuprinsă între pp. 303-317 (şi în 
care sunt înregistrate şi câteva dintre cărțile traduse în 
Occident ale lui Dumitru Stăniloae, singurul teolog 
român postbelic de audienţă universală, față de a cărui 
memorie şi pildă teologia noastră actuală artrebui să se 
simtă mai obligată). 

Ne exprimăm nădejdea că proaspăta serie 
“Teologi ortodocşi străini” (din cadrul colecţiei 
“Biblioteca teologică“) nu va lâncezi, asemenea altor 
“" colecţii” şi “serii” iniţiate de-a lungul anilor de Editura 
Institutului Biblic... în al cărei posibil reviriment încă 
mai credem. 





anteriori. Editura “Deisis” din Sibiu 
continuă să-şi onoreze bunul renume în 
al spaţiul culturii noastre ortodoxe. Ultimele 

două apariții care ne-au parvenit sunt 
Practica rugăciunii personale după tradiția Sfinţilor 
Părinţi sau “Comoara în vase de lut "(aluzie la 1// Cor 
4, 7)a ieromonahului de origine germană GABRIEL 
BUNGE (n. 1940, călugărit “în rit slavo-bizantin” î 





, eşi mai puţin prolifică decât în anii 


in 


1962, iar din 1980 ducând viaţă de eremit într-o sihăstrie 
din Elveţia, “după o regulă similară cu cea a primilor 
monahi egipteni din deşertul sketiot”) şi Lumina Sfântă 
de Paşti de la Ierusalim. Studiu asupra ritului Luminii 
Sfinte din Biserica Sfântului Mormânt de Episcopul 
AUXENTIOS AL FOTICEEI (cartea apărută acum 
În româneşte este versiunea definitivă a tezei cu care a 
devenit doctor în Teologie liturgică, în 1992, la Berkeley, 
California). 

Volumul dintâi (apărut în col. “Mistica”, seria 
“Spiritualitatea răsăriteană. Iniţieri”, Cuvânt înainte — 
“Un «abecedar» patristic al rugăciunii și semnificaţia 
lui” — şi traducere de diac. loan |. Ică Jr.) reprezintă un 
mic tratat de teoria şi practica rugăciunii, nutrit din cele 
mai vechi izvoare ale Tradiţiei; sunt urmărite sistematic 
(dar fără urmă de ariditate expozitivă); statutul rugăciunii 
in Viaţa spirituală creștină, “locurile și timpurile 
rugăciunii”, “modurile” şi “gesturile” acesteia. Într-un 
“Apendice” (pp. 200-205) se oferă câteva “Indicaţii 
practice”, în stil de catehism popular (“Fiindcă toate 
ideile (frumoase despre rugăciune rămân străine dacă nu 
conduc la rugăciunea însăşi”). Ediţia este ilustrată cu 





PUNCTE CARDINALE 


desenele (bizantinizante) ale călugărului italian 
Francesco Riganti. Din Cuvântul inainte al traducătorului 
român aflăm că multe alte scrieri ale “benedictinului 
ortodox” german sunt cuprinse în planul editorial al 
celor de la “Deisis” (printre care şi un recent comentariu 
“istoric, iconografic, liturgic şi teologic” la “Troiţa” lui 
Andrei Rubliov — în curs de apariţie). 

Celălalt volum (apărut în col. “Liturgica”. seria 
“Monografii”, cu o Prefaţă a Episcopului Chrisostomos 
al Etnei — dascăl al autorului, alături de celebrul G. 
Florovski — şi cu un Prolog al Arhimandritului Ioanichie 
Bălan; în româneşte de Vasile Bârzu, după originalul 
anglo-ameritan din 1993) ne lămureşte teologic “marea 
minune” a pogorârii “în fiecare an de peste douăzeci de 
veacuri [?!] în Sâmbăta Mare a Sfintei Lumini în mod 
suprafiresc la Mormântul Domnului din Ierusalim (...) 
Dizertaţie solidă, lectură incitantă, abordare modernă 
(dincolo de fetişizare ori denigrare) a unei teme 
provocatoare, cartea Prea Sfinţitului Photios [sic] se 
recomandă de la sine...” (se pot închide ochii — căci nu 
este ceva caracteristic vrednicei edituri sibiene, ci, de 
bună-seamă, doar o regretabilă “scăpare” — asupra 
textului confuz, pleonastic şi agramat de pe coperta 
finală). 

Să remarcăm, în încheiere, preocuparea 
constantă a Editurii “Deisis” de a pune în evidenţă 
puternica iradiere a Ortodoxiei dincolo de spaţiul ei 
istoric, într-un Occident ce începe să-şi caute primenirea 
lăuntrică nu doar în exotismele păgânizante ale new- 
age-ismului, ci şi la autenticele rădăcini spirituale ale 
Europei creştine. 


eşi hăituită cu o pizmă patologică de 
anumiţi ierarhi compromişi, sterili şi 
analfabeți ai Bisericii, Fundaţia 
“Anastasia” rămâne principalul bastional 
culturii creştine româneşti. Activitatea ei editorială se 
desfăşoară cu aceeaşi râvnă în noul local din Lacul Tei, 
după ce “Maica noastră, Biserica” a hotărât că într-un 
schit ortodox (Darvari) nu e loc de imixtiuni culturale! 
(Ajungem să trăim acest paradox năucitor: instituția 
“Bisericii strămoşeşti” devine, treptat, cel mai perfid 
duşman al Ortodoxiei vii şi al culturii creştine!) 

Mulțimea cărților de mare interes apărute în 
ultima vreme la “Anastasia” nu ne permite decât o 
trecere în revistă sumară şi selectivă (cu nădejdea că 
vom avea ocazia să revenim, în alt context, asupra unora 
dintre ele). 

Studiul de mare erudiție şi pertinenţă exegetică 
al actualului Arhiepiscop al Vienei, CHRISTOPH 
SCHONBORN, Die Christus-lkone. Eine theologische 
Hinfiihrung (1984) — poate cea mai bună contribuție 
occidentală la teologia icoanei şi la analiza fenomenului 
iconoclast din Bizanțul medieval — ne este oferit în 
traducerea preotului şi profesorului Vasile Răducă: 
lzoana lui Hristos. O introducere teologică (col. 
“Eikona”). Părintele Stăniloae îi spusese cândva 
teologului vienez: “Mă bucur să vă cunosc, domnule 
profesor; sunteţi romano-catolic, dar aţi scris o carte 
despre icoană aşa cum nici un ortodox n-a scris încă” (a 
se vedea Prefaţa traducătorului la proaspăta ediţie 
românească), 

De vu traducere de excepţie — realizată de 
bizantinolozul Nicolae-Şerban Tanaşoca - beneficiază 
incitantul eseu Heidegger şi Areopagitul al gânditorului 
creştin prec CHRISTOS YANNARAS. lată că, alături 
de Editura Bizantină a părintelui şi protesorului 
Constantin Coman, Editura “Anastasia” se angajează şi 
ea în editarea în româneşte a operelor d-lui Christos 
Yannaras (urmează: Metafizica post-modernă), una 
dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii 
ortodoxe contemporane (în ciuda rezervelor formulate 
asupra sa în unele medii bisericeşti, mai ales cu privire 
la încercarea de reabilitare creştină aeros-ului, ca posibilă 












dimensiune mistică. nu fără anumite temeiuri patristice; 
a se vedea şi capitolul final din Heidegger şi 
Areopagitul). 

După Cursul de istorie a metafizicei (pe care 
l-am prezentat în Numărul trecut), “Anastasia” pune la 
îndemâna publicului larg o nouă carte inedită a 
profesorului NAE IONESCU (de a cărei îngrijire s-a 
ocupat cu osârdie d-na Dora Mezdrea): Problema 
mântuirii în « Faust» al lui Goethe (curs din 1925-26). 
fundamental pentru înțelegerea gândirii creştine a 
profesorului. MIRCEA VULCĂNESCU. discipol şi 
monograf al lui Nae lonescu, este şi el reactualizat cu 
o culegere de eseuri intitulată Poşib/lităţile filosofiei 
creştine (sintagma este a autorului). Din aceeaşi familie 
spirituală face pante şi VASILE BĂNCILĂ: după 
Iniţierea religioasă a copilului, i s-au editat şi unele 
dintre cele mai frumoase pagini eseistice (Vasile Băncilă 
a fost unul dintre cei mai subtili eseişti interbelici şi al 
doilea mare teoretician al grupării gândiriste, după 
Nichifor Crainic): Duhul sărbătorii (ediţie îngrijită de 
fiica autorului, d-na Ileana Băncilă, ce până acum 
colaborase mai ales cu Editura “Marineasa” din 
Timişoara, unde s-au publicat primele reeditări post- 
comuniste din opera lui Vasile Băncilă, inclusiv celebrul 
eseu Lucian Blaga — energie românească). 

IOAN GH. SAVIN, vestitul apologet 
interbelic, apare pentru a doua oară-sub egida 
“Anastasiei”: după /conoclaşti şi apostaţi contemporani 
(reeditată în 1995), în această primăvară a revăzut 
lumina tiparului Apărarea credinţei (ediție îngrijită de 
d-na Dora Mezdrea, în colaborare cu nepotul autorului, 
preotul şi publicistul Aurel Savin). Cartea, adresată 
unui public foare larg, reprezintă şi o invitaţie la 
reînvierea preocupărilor de apologetică în sânul 
timoratei noastre ortodoxii contemporane (al acelui 
“creştinism cuminte” despre care vorbea un mai vechi 
colaborator al nostru). 

O menţiune deosebită merită cartea de debut 
a tânărului cercetător MARIUS LAZURCA, /nvenția 
trupului (apărută cu un Cuvânt inainte al d-lui Teodor 
Baconsky, directorul Editurii “Anastasia”). Este un 
excelent studiu de antropologie (privind originea 
reprezentărilor actuale ale trupului omenesc în cultura 
europeană), vădind deopotrivă erudiție. tehnică 
intelectuală, eleganţă stilistică şi o gândire de o discretă, 
dar incontestabilă coherență creştină. Autorul. în vârstă 
de doar 25 de ani, este doctorand la Paris şi se anunţă 
ca una dintre cele mai redutabile figuri culturale ale 
generaţiei sale. lată că. încetul cu încetul, cultura 
românească începe să prindă consistență europeană, 
fără a-şi pierde sensibilitatea specifică; Râsul 
Patriarhilor (Teodor Baconsky) şi /nvenția trupului 
(Marius Lazurca) constituie două mărturii recente în 
acest sens. Pe de altă parte, începem să depăşim faza 
unei culturi alcătuite aproape exclusiv din reeditări, 
traduceri, eseuri ideologice şi polemici pătimaşe. Se 
poate vorbi de un nouorizont de echilibru şi creativitate 
românească? Ceva ne spune că acestea s-ar putea să nu 
fie doar nişte “vorbe mari”... 


Editurii *Humanitas”, merită semnalat 
măcar volumul Evangheliile apocrife 
(realizat prin strădania competentă a d- 
lui Cristian Bădiliţă, alt nume mai mult 
decât promiţător din pleiada culturală a noii generaţii) 
Ne propunem să revenim asupra acestei cărți, eventual 
într-un cadru mai larg. 

(Despre un alt volum apărut la “Humanitas” — 
H. R. Patapievici, Politice — puteţi citi câte ceva în 
paginile 6 şi 16 ale Numărului de faţă). 


/) ntre publicaţiile din ultima vreme ale 





Răzvan CODRESCU 





PUNCTE CARDINALE 


SORISOARE  DESCAISĂ DOAMNEI 
VI O MW 7 (2 4 / 0 1/7 AES Dfisria era de acord cu pedepsirea vinovaţilor. După aceea 


Srimată Doamnă Monica Lovinescu, 


V-am văzul la televizor intr-oemisiune a d-lui losif 
na, în care ați apărut împreună cu dl Liiceanu. Mi-a 
plăcut cum a început dezbaterea şi am privit-o cu interes 
Toute bune şi frumoase. până a venit vorba de Mişcarea 
Legionară' Cunlicla perficlie şi insinuarea au luat atunci 
locul brumei «de adevăr pe care vă propuseseţi, totuşi, să-l 
aboruuți 

“Talăl meu, E. Lovinescu, a fost al doilea pe listă, 
(lupă lorea”... Astace-ar fi însemnat? Că legionarii au făcul 
O IiStă cu oameni care trebuiau lichiclaţi şi că al doilea pe 
listăera E. Lovinescu. Dar oare pe ce vă buzaji când vorbiţi 
de o astfel de “listă”? Nu cumva pe nişte presupuneri 
fanteziste” Cumrămâne atunci cu imperativul “adevărului "> 
Dacă eruţi o persoană care aţi fi stat în țară şi ar fi trebuul 
să loceuscă istoria lui Roller sau să memoreze articole de 
forul din "Scânteia" ca să aibă ce spune la şedinţele de 
simtlical su partid, aţi fi avut, poate. o scuză. dar es trăind 
la Paris, aţi avut ocazia să vă informaţi 

După 6 sept. 1940, se uproximau câteva sute de 
UCIRUŞI, in lOală țara, cure au arestul, SChingiuit şi omorăl 
muri multe sute de legionari. Cu multă răbdare, culegere de 
probe Şi socolință au fost triaţi şi arestaţi 6-4 de inşi 
pricipalii vinovaţi de decapitarea Legiunii Dacă Mişcarea 
Legionară ar fi fost o mişcure “leroristă”, “extremistă”, 
UȘA CUM Propugă ISIOricU şi activiștii Sângişti, atunci cum 
se face că din septembrie până în noiembrie 1940 nu a 
EXISIAI NICI O agresiune impolrnacuiva, după cum nici de la 

“revoluția” din 1989 şi până în prezent nu a existat nici o 
răzbunure, deşi torționarii şi călăii noştri se plimbă liberi şi 
ne Sficlează”! 

In luna noiembrie. când Horia Sima a prezentat 
lista celor arestaţi laJilava lui Antonescu, acesta a replicat 

- De ce lipseşte lorga de pe această listă. când el 
ese vimvul, ca principalul instigator al asasinării 
Capitanul ? 

- Domnule General (căci pe atunci era doar 
general), am arestal pe principalii vinovaţi care au ucis cu 
mâna lor sau au dat ordin să ucidă, a răspuns Horia Sima 

- Toți cei care au comis abuzuri şi asasinate 
trebuiesc judecaţi şi condamnaţi” 

Pe atunci Antonescu, proaspăl scos din exil de la 


a fost corupl de fosta camarilă regală şi de foştii politicieni şi 
dorea să-i scupe fără ca să fie judecaţi. Aşa se explică 
asasinalele de la Jilna 

Iorga, care reuşea săcalce pe coadă pe toată lumea, 
Scrisese şi împolriva lui Antonescu nişte răutăţi, când acesta 
se certase cu Regele şi fusese exila! 

Am lucrat, în fabrica de pe lângă Penitenciarul 
Aiud, cu Nicolae Roşca, fost şofer a lui Horia Sima. Îmi 
povestea ce distrus a fost Comandantul Mişcării Legionare 
când a aflat «le arestareu lui lorga. Se pare că Antonescu 
aflase mai inainte de abuzul echipei lui Boeru şi l-a ținul, în 
mod nejustificat, pe Horia Sima la preşedinţie, până seara 
târziu. Când acesta a scăpul de acolo şi a aflat de cele 
întâmplate, a plecat în grabă pe Valea Prahovei, să oprească 
această nebunie, dar a fost prea târziu: asasinii fugiseră de 
la locul faptei, ceea ce, în cazul legionarilor, nu s-a întâmplat 
niciodată 

Deci lorganueratrecutpe nicio “listă” Legionarii 
îl respectau prea mult peniru ceea ce fusese în trecut. Din 
contră, am aflat tot la Aiud, unde am fost mult timp închis, că 
Horia Sima trimisese o echipă la Vălenii de Munte ca să-l 
păzească, fiindcă ştia că are mulţi duşmani, dar doamna 
Iorga a respins această pază 

Asasinarea lui lorga şi a lui Madgearu nu a fost nici 
dorită, nici comandată de legionari, ci s-a făcut pentru 
compromiterea Mişcării Legionare, de către forțe 
antiromameşii.. Traiun Boeru, cel care a comdus acest act 
odios, lucra la cooperație şi nu avea nimic cu arestările 
Pentru aceasta exista poliția de stat, poliția legionară şi 
jandarmeria. Dacă lorga ar fi fost să fie pedepsit, ar fi fost 
arestat impreună cu cei de la Jilava 

V-am asculta! ani în şir la Radio “Europa Liberă” 
Pentru casa mea eraţi ca o rază în întuneric. Vă căutam şi vă 
aşteptam, iar dvs. “veneaţi” de la Paris şi ne descrețeaţi 
frunţile şi făceaţi parte din famile. Suntem de aceeaşi vârstă 
Şi nu este cazul să vă victimizaţi, aşa cum fac mulţi astăzi. Am 
stat în închisoare cu oumeni care v-au cunoscut şi nu Sunt 
Străin de tot ce vi s-a întâmplul. Din 1941 şi până în prezent 
Nu a existat nici o agresiune din partea legionarilor, iar cei 
care au [uptat în munţi sau au suferil prin inchisori. au făcut- 
O pentru țară şi nu pentru vreun partid politic. Ne-am opus 
IOȚI, cum am putul, urgiei ce venea de la Răsărit. 

Generaţia noastră, bătută de vitregia unei istorii 
crâncene, a sângeral îndelung. Antonescu a dat o dispoziţie 
ca elementele Frăţiilor de Cruce să fie căwate printre 


lunie '96 NR. 6/66 PAG. 15 





premianţii claselor. Şi premianţii claselor au fost suspectaţi, 
urmăriţi, provocaţi şi mulți dintre ei arestați şi condamnaţi 
la ani grei de închisoare, ani pe care unii i-au terminat abia 
în 1964. Aproape că nu a existat şcoală sau liceu din țară 
care să nu fi dat un tribul greu de suferință, sânge şi 
morminte. Despre tragedia celor ce au umplut închisorile la 
O vârstă fragedă, când ar fi avut nevoie de ocrotire, despre 
cei ce au fost trimişi pe front în linia întâi cu intenţia de a fi 
astfel decimaţi, despre cei ce şi-aurisipit oasele pe câmpiile 
ruseşti sau au ajuns în gulagurile nordului îndepărtat, prea 
puține lucruri vreţi să ştiţi! Cam la fel s-a întâmplat şi cu 
generația dinaintea noastră. Duca a ucis zeci de legionari, 
Călinescu şi Carol, sute, Antonescu şi comuniştii - mii, dar 
Nici acestea nu vă interesează. Nu am văzul vreo carte care 
să vorbească despre arestările, devastările de sedii şi 
crimele lui IG. Duca, nu am văzut vreo broşură care să 
spună despre asasinatele lui Armand Călinescu şi nici ale 
Mareşalului, iar cele despre ororile comunismului Sunt 
puţine şi greu de găsil.. 

Creștinii din primele veacuri, ca să poată fi 
răstigniți sau aruncaţi fiarelor din arene, trebuiau mai întăi 
acuzaţi de vrăjitorii, orgii, crime, elc. (pentru că existau şi 
pe atunci oameni de bună-credinţă, care s-ar fiopus uciderii 
unor Oameni nevinovaţi). Păstrând proporțiile, cam la fel se 
întâmplă şi cu legionarii veacului nostru. 

Personal, am intrat în închisoare la 16 ani şi, cu 
excepția a trei ani şi jumătate intr-o libertate ce semăna mai 
mult a hărţuială, am fost eliberat definitiv în 1964, la vârsta 
de 39 de ani. Fără să fi cnvut vreun rol în societate, fără să 
zic cuiva măcar: "Dă-te mai incolo” ", mi s-a spus de mii de 
ori “"Banditule!”, “Criminalule”", “Asasinule”"'elc. (şi am 
fosI tratat ca atare), iar după ce am scăpal din inchisoare, 
am fost mereu urmărit, persecutal, anchetat. ameninţat, 
până în 1989. Şi, la drept vorbind, nu ştiu dacă astăzi a 
incelat urmărirea Calomniile, în orice caz, n-au încetat... 

Parafrazându-l pe N. Steinhardt, aş putea spune: 
“O, țara mea, de ce pe cei ce te iubesc ii persecuţi şi îi ucizi, 
iar pe cei ce te pradă, te vând şi te trădează, îi ocroteşti şi 
le dai toate bunurile ce şi le doresc în viaţă”! ”... 

Și acum, unii dintre prietenii dvs, când vorbesc 
despre legionari, n-au alte cuvinte decât “bădărănism ”, 

“incultură”, “isterie”, “extremism”, “antisemitism ” etc. 
Asta atunci când nu adoptă direct limbajul comuniştilor 
(“asasini . “criminali”, “bandiți” etc.) Nici bs,, stimulă 
Doamnă, nu v-aţi alăturat părintelui Nicolae de la Rohia, ci 
mai degrabă înclinați spre partea detractorilor şi 
denigratorilor. Dar vă previn, cu respect, că aceia al căror 
joc il faceţi, direct sau indirect, nu sunt prietenii poporului 

român, 
Dumitru ONIGA 


În Gazera de Vest din Mai 1996. d-l 
Sebastian Mlocanua răspuns celor două articole 
care au apărut în revista Puncte Cardinale din 
luna Marue 1996. arucole aparținând: unul 
d-lui Dymitru Funda şi altul d-lui Dumitru 
Groza. prin care cei doi au incercat să mistifice 
unele adei ăruri istorice legate de Mişcarea 
Legionară. Completarea mea râspunde numai 
denigrărilor pe care D. Groza le-a continuat. 
tot în rev ista Puncte Cardinale. într-un număr 
apărut ulterior replicii d-lui Mocanu, 

Precizez că nu-i contest lui D. Groza 
dreptul de a se apăra faţă de acuzaţia că ar fi 
fost comunist strecural în Mişcarea Lepionară. 
Mâvoi referi numai la afirmațiile care depăşesc 
marginile acestei apărări. câci D. Groza 
foloseşte de dată aceasta, asemenea 
comuniştilor. falsul şi denigrarea impotriva 
legionarilor 

De exemplu. fără mici o legătură cu 
acuzaţiile care î se duc. reține din depozitul 
declaraţiilor din limpul reeducării numai pe 
cele care de(dimează Mişcarea Legionară. Or. 
foştii deținuți politici aNaţi in aceF timp la 
Aiud cunosc că aceste declaraţii nu pot fi luate 
în considărare. La Aiud au existht infometări, 
izolări şi presiuni la care nu s-a putul rezista. 
Nici Dumitru Groza hu a rezistat și chiar a 
făcut parte din grupul restrâns al celor care 


l-au defăimat pe Corneliu Codreanu şi pe Horia 
Sima. Nimeni nu se gândeşte să îl acuze pentru 
aceasta. Marea + ină a lui Dumitru Groza începe 
odată cu marea minciună. atunci când afirmă 
(repet fraza pe care a scris-o în articol): "Nu 
cunosc nici un caz în care să fi fost cineva forțat 
la Aiud să declare sau să calomnieze, mai bine 
zis. pe alții”. 

Prin această afirmaţie D. Groza îşi asumă 
răspunderea declaraţiilor trecute și prezente pe 
care le-a făcut. după cum spune, de bunăvoie. şi 
pe care acum le susține în mod voluntar. 
Admiţând aceasta. D. Groza își asumă şi riscul 
şi suspiciunea de fost protejat al administraţiei 
comuniste din închisoarea Aiud, 

Împotriva afirmației lui D. Groza. aduc 
din partea unor foști deținuți politici. care nu au 
fost legionari. următoarele mărturii: 

|. „Din cartea /nirareu în tunel. de Radu 
Ciuceanu, despre Prof. univ. George Manu, fost 
şef al Comandamentului Legionar pe țară în anii 
1943-1945, condamnat la muncă silnică pe 
viață, aflăm că, la Aiud, în 1962, refuză să îşi 
rehege ideile legionare și i se aplică un regim 

criminal de izolare şi tortură, care |-a condus la 
moarte. 

2 «În cartea Mormime fără cruce, vol. IN. 
scrisă de Cicerone loniţoiu. la pag. 321. ne 
spune despre prof. N. Petrașcu: "Era paralizat. 


Mi-a spus că fusese lovit cu cizma în şira 
spinării de un miliţian şi de atunci nu mai putea 
mişca. Era arestat de 14 ani. Săptămânal. doi 
securişti îl puneau pe un scăunel şi plecau. 
Odată s-a întors noaptea târziu. Mâncarea îl 
aştepta. dar nu voia s-o guste. Într-o dimineaţă. 
când au venit cu scăunelul să-l ia. a inceput să 
strige: «Lăsaţi-mă, nu mă mai chinuiţi. Nu mai 
vreau să merg!»”. 

3.-În cartea Amfileatre şi inchisori. 
semnată de prof. univ, Nicolae Mărgineanu. 
referindu-se la reeducarea legionarilor de la 
Aud, scrie despre prof. Nicolae Petrașcu. 
Secretarul General al Mişcării Legionare. la 
pag. 256 şi 257: *...Xăd că ţi-au rupt nu numai 
dinţii. ci şi un picior...”, sau. vorbind despre 
reeducare. afirmă: *..„nenorocirea pentru voi. 
legionarii. e că nu e nimeni care să vă ia 
apărarea. să se scandalizeze de uciderea voastră”, 

Mai sunt. tot din vremea reeducărilor de 
la Aiud. și mărturiile legionarilor. Unii. după 20 
de ani de închisoare. la expirarea condamnării. 
nu au fost eliberaţi. ci li s-a prelugit pedeapsa. 
fără judecată. 

Acesta fiind adevărul. iar nu cel spus de 
Dumitru Groza. cele două afirmaţii denigratoare 
impotri+ a Comandantului Horia Sima- afirmaţii 
care au aparținut unui deţinut care a executat 
peste 20 de ani de închisoare - folosite acum de 
D. Groza, nu pot fi luate în considerare. 

Despre afirmaţia că Horia Sima ar fi 
avut legături cu Moruzov. fostul şefal Siguranţei 
Statului pe timpul lui Carol II. întrebăm: oare 

nviciile secrete din cei peste 50 de ani care au 
trecut, ale lui Antonescu şi ale fostei securităţi 
comuniste, să nu le fi descoperit? L-au așteptat 


pe Dumitru Groza - marele Sherlock Holmes? 
Cealaltă afirmaţie. având aceeaşi sursă a 
reeducărilor, îl acuză tot pe Horia Sima că ar 
fi avut cunoştinţă de evenimentele de la Jilava. 
petrecute cu ocazia deshumării Căpitanului. 
Nicadorilor şi Decemiirilor. Prietenul întru 
dizidenţă al lui D. Groza. d]. Dragomir Jilava, 
care şi-a recunoscut o prezenţă activă la acele 
evenimente. se oprește numai la o iniţiativă 
restrânsă. necunoscută de Horia Sima. 
Comandantul Horia Sima a condamnat cazul 
lorga-Madgearu. dar pentru cazul Jilava nu 
Şi-a manifestat o intristare deosebită. Cei închişi 
atunci la Jilava erau cei mai odioşi criminali ai 
țării, Ei uciseseră fără sentințe judecătoreşti 
peste 400 (patru sute) de legionari. Căpitanul, 
Nicadorii şi Decemvirii au fost ştrangulaţi. alţi 
legionari au fost aruncaţi de vii în crematoriu. 
au fost împuşcaţi în lagăre, au fost luaţi de 
acasă noaptea. din sânul familiilor. studenţi. 
intelectuali de mare valoare. preoți. fiind 
impuşcaţi şi expuşi în piețele publice. 

Un grup restrâns de legionari - care 
descoperiseră intenţia de eliberare a acestor 
criminali -nu au cerut şi nu au avut aprobări. 
Şi-au recunoscut fapta şi au plătit cu viața lor 
acest act. Cei care vor să mai plângă şi acum 
amurgul bestiilor umane pedepsite atunci la 
Jilava, le recomandăm să se oprească mai întâi 
la faptele lor odioase şi să se cutremure, 
Proporția violențelor până la acea dată era de 
400 (patru sute) de legionari ucişi şi numai doi 
morţi din partea celor care au ucis: Duca şi 
Călinescu. 


Zaharia MARINEASA 








PAG. 16 NR. 6/60 lunie '96 









FIZIOLOGII 
CONTEMPORANE 


D-lui H. R. Patapievici i-a apărut 
anul acesta un alt volum de eseuri la 
“Humanitas”, intitulat Po/irice. Paginile 
adunate între coperţile lui nu aduc nimic 
nou sub aspect ideatic: ideile autorului 
sunt puţine şi fixe, cum şi stă bine cuiva 
care trebuie să îndeplinească un rol precis 
(pentru care s-a şi creat “mitul Patapievici”, 
cu toate mijloacele clasice ale propagandei 
de tip masonic, ce poate face şi desface 
reputați peste noapte, în funcţie de 
interesele urmănte la un moment dat) 

Ceea ce aduce relativ nou cartea în 
discuție este violența de limbaj cu care 
autorul înţelege să-şi traducă obsesiile: a 
trebuit să treacă şase ani de la explozia 
“presei libere” ca Vadim Tudor să-şi afle 
un egal în tabăra adversă 

D-l Cnistian Tudor Popescu, directorul 
cotidianului “Adevărul”, are dreptate. să 
pornească, in replica sa foarte fermă (“Cum 
să ne descotorosim de poporul român”, în 
“Adevărul” din 17 mai 1996, p. 1). de la 
întrebarea: “autorul chiar crede în ce 
serie?”. D-I CT. Popescu avansează două 
posibilități: avem de-a face fie cu o formă 
de “exhibiționism senzaţionalist”, fie cu 

“un caz patologic”. Într-adevăr, tertium 
non datur. Pentru că una este “să fii 
“democrat”, “internaţionalist”, “liberal”, 
“progresist” ş.a.m.d, şi cu totul altceva să 
secretezi fraze precum aceasta: “Privit la 
raze X, trupul poporului român abia 
dacă este o umbră: el nu are cheag; 
radiografia plaiului mioritic este ca a 
fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca 
un cur, fără şira spinării”... (imaginarul 
d-lui Patapievici este marcat de formația 
sa ştiinţifică: priveşte “prin lentilă” sau “la 
raze X”, a probe de urină şi de fecale etc.; 
până şi o metaforă banală precum cea cu “o 
țară ca soarele sfânt de pe cer” este supusă 
unei decodân pozitiviste, din care trebuie 
să rezulte absurdul ei, pentru că “pe soare 
nu sunt condiţii de viaţă”!). 

D-l C. T. Popescu îşi mai pune şi 
problema dacă d-l Patapievici este român 
(Şi înclină să creadă că da). Cine ştie, poate 
că ar trebui să-l privim la raze X... In orice 
caz, d-l Patapievici e supărat pe orice 
apartenență națională, pe natura “dată, pe 
respectul ortodox al “firii”, pe lumea lui 
Dumnezeu, în care unul ca dumnealui n- 
are loc să-şi exercite “libertatea”. Acum 
nu-i mai puţin adevărat că lumea 
contemporană e plină de oameni 
nemângâiaţi, certați cu determinările 
“obiective”; unii umblă, bunăoară. să-şi 
schimbe sexul... Toate se pot schimba, 
numai naționalitatea nu! S-ar putea ca asta 
să fie marea dramă a d-lui Patapievici: 
şi-ar lua dumnealui lumea în cap, să nu ne 
mai vadă, să nu ne mai audă, dar “inima ca 
un cur” nu şi-o poate scoate din piept... Şi 
atunci rămâne pe “plaiul mioritic”, să-şi 
răzbune sinea pe noi toți. Păcat că, aşa cum 
ne descrie, nu prea are la ce se aştepta. De 
fapt, de aici incepe patologia: din exerciţiul 
pur al unei uri fără speranță. Psihiatrii se 
vor pricepe mai bine să-l diagnosticheze 
Noi credem că, dacă nu este cumva doar o 
docilă unealtă, atunci este pur şi simplu un 
bie! am necăjil, căruia creştineşte ar fi 
să-i plângem de milă, așa cum ne plângem 
și nouă înşine, atât cât ne ingâduie soiul de 
inimă 













Editura 
001) pisi [sli 


UPS ITI TELE 00 
Cont nr. 4072996517509 






DIN NOU DESPRE 
"NEAM" ŞI "POPOR" 


Din punctul nostru de vedere, d-l 
Patapievici — dacă admitem că e sincer — 
păcâtuieşte prin confuzia între “neam” şi 
“popor”, care-l duce inevitabil la o altă 
confuzie: cea între “naționalism” şi 
“populism”. Nu vom relua aici întreaga 
discuție privitoare la aceste “distincții 
necesare”, pentru că am purtat-o în destule 
rânduri (nu doar în “Puncte Cardinale” şi 
"Gazeta de Vest”, dar şi în“România liberă“ 
şi “Dilema”); e de ajuns, pornind de la cazul 
Patapievici, să spunem câteva lucruri de 
bun-simţ. în lumina acestor distincţii 

Neamurile sunt realități fireşti, rânduite 
sau îngăduite de Dumnezeu. Orice neam are 
pe lume un rost, pe care este chemat să şi-l 
limpezească şi să şi-l cultive, nu impotriva 
celorlalte neamuri, ci /aolaltă cu ele. Ca 
orice realitate care cade sub incidenţa istoriei, 
neamunile nu sunt entități perfecte, pentru 
că omul însuşi nu (mai) este o ființă perfectă. 
Viața națională se colorează şi ea de virtuțile 
sau de viciile umanului. Părintele Stăniloae 
observa cu dreptate că nu împotriva 
neamurilor e de luptat, ci împotriva păcatului 
care sluțeşte (Şi) neamurile. Neamul este şi 
nu poate să nu fie (se poate să dispară din 
istorie 4 neam, dar nu neamurile). El devine 
însă întru bine sau întru rău, după 
împrejurările istoriei (căci, oricât nu ne-ar 
plăcea tonul “bătrânesc” al cronicarului, 
“este bietul om sub vremi”). Un neam nu va 
putea fi judecat definitiv decât la sfârşitul 
istoriei şi din perspectiva divinității. Aici, 
“sub vremi”. lucrunle se află într-o dinamică 
perpetuă, fiind întotdeauna loc şi de “mai 
rău” şi de “mai bine”. Nu există neamuri o 
dată pentru totdeauna rele, nici neamuri o 
dată pentru totdeauna bune . 

“Poporul” (care, pentru noi, nu este 
neamul în absolut, ci doar neamul în 
relativitatea unui moment istoric) se poate 
ticăloşi, ticăloşia prezentă nu anulează însă 
în mod necesar trecutul sau viitorul neamului 
pe care-l înfăţişează vremelnic. Pe de altă 
parte, nu există “popor” în întregime ticăloşit, 
aşa cum nu există nici “popor” în întregime 
virtuos. De altfel, din punct de vedere creştin, 
tocmai! această dinamică diversitate face 
posibilă mântuirea (ca liberă şi variabilă 
con-lucrare a omului cu Dumnezeu) — 
individuală şi comunitară. 

D-l Patapievici are dreptate să fie 
supărat pe “poporul” român de azi, pe care 
nici noi n-am înţeles să-l flatăm 'demagopic. 
Nu mai are insă dreptate când, plecând de la 
mizeria prezentului. contestă neamului 
românesc ca atare orice vrednicie trecută şi 
once șansă de viitor. Nu se poate deduce 
nevrednicia unui neam întreg dintikun impas 
istoric (fie el şi prelunait). Tot aşa, n-are 
dreptate când judecă reductiv întregul unui 
popor printr-o parte a lui (fie ea şi majoritară), 
Minoritățile salvează cetățile, creştineşte 
vorbind. Dumnezeu se îndură și pentru “o 
mână de drepţi”, chiar şi in “ceasul al 
doisprezecelea”, Dar d-l Patapievici e certat 
și cu Dumnezeu, chiar dacă, intrebat, o 
infirmă 

Poporul român de azi e, într-o proporție 
gravă. bolnav (cum bolnav, în felul 
dumnealui, e şi d-l Patapievi 1) De această 
îmbolnăvire naţională suni n, într-un Tel 
sau altul, cu toții răspunzători, chiar dacă se 
poale da o pante din vină şi pe acea “istorie 
care a făcut pipi pe noi”, E de văzut cum se 
ate lucra, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru 


Ligia BANEA 
secretar de redacție 








PUNCTE CARDINALE 





Colegiul redacţional: Gabriel CONSTANTINESC U, redactor- 


Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 
Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr, 109 





o posibilă vindecare, lar aici minoritatea 
românească trebuie să fie “doctor” al 
majorității nauonale. Cum nu există însă 
boli, ci bolnavi, *doctorul” va trebui să ţină 
seama de nalura proprie a bolnavului. 
Românii trebuie vindecaţi drept ceea ce 
sunt, căci nimeni ru devine ce nu este de 
apt 

E bine să diagnosticăm necruţător, 
Problema este; ce facem mai departe? 
Scuipăm pe bolnavi şi pe tot neamul lor. ca 
d-l Patapievici?! Daratunci cineva s-ar putea 
să ne şoptească de alături: “Doctore, vindecă- 
te pe tine însuți!”... 


TRIUMFUL LUI 
YIGAL AMIR 


Recentele alegeri din Israel au dat câştig 
de cauză Partidului Likud (dreapta 
naționalistă), propulsându-l la conducerea 
destinelor evreieşti pe Benjamin Netanyahu. 
şeful conservatorilor, cel acuzat (de văduva 
lui Yitzhak Rabin, dar şi de numeroase 
cercuri evreieşti şi internaţionale) ca fiind 
responsabil moral de asasinarea fostului 
premier israelian. Nu e treaba noastră să 
stabilim aici responsabilitatea directă sau 
indirectă a lui Netanyahu în cazul cu pricina. 
Ne putem însă ingădui să tragem unele 
concluzii din acest succes electoral, pentru 
a înțelege adevărata față a iudaismului 
contemporan. 

Mai întâi şe confirmă un lucru pe care 
l-am observat în multe rânduri: deşi pe plan 
internațional evreii constituie cei mai 
vehemenți adversari ai oricăror tendințe de 
dreapta şi ai oricărui “fundamentalism” 
religios (exaltându-şi până la delir condiția 
de victime istorice ale “extremismelor” 
creştine sau islamice), la ei acasă (ca şi în 
principalele concentrări din diaspora) 
profesează, în proporții majoritare, un 
naționalism şi un tradiţionalism fără 
reticențe. Naționalismul religios reprezintă 
formula Jor de rezistenţă istorică şi morală 
Aşa-numiţilor goim (ne-evrei; literal: 
animale) nu le este îngăduit însă ceea ce este 
îngăduit “poporului ales”: aceştia trebuie să 
se lepede de propriile tradiții naţionale şi 
religioase şi să subscrie pretinselor bine faceri 
mondialiste (controlate, ideologic şi 
financiar, de marile foruri evreieşti şi 
masonice)! Exact ca în dispoziţiile atât de 
contestatelor Profocoale ale Ințelepților 
Sionului. 

Se verifică apoi că opinia publică 
evreiască nu a fost atât de nefavorabilă 
asasinului Y igal Amirpe câta încercat presa 
intemațională să ne facă să credem. Acesta 
a fost brațul înarmat al unui larg curent de 
credință şi atitudine, a cărui linie astăzi s-a 
oficializat, sfidând o lume întreagă. Yigal 
Amir se dovedeşte acum a fi fost un înainte- 
mergător al lui Benjamin Netanyahu, 
căpătând, intr-un fel, statut de profet şi erou 
național. Triumful dreptei naționaliste este 
triumiul cauzei lui. Prin victoria electorală a 
Partidului Likud, Yitzhak Rabin este 
“asasinat” a doua oară, moral şi ideologic, 
de propriul său popor, ale cărui aspirații 
reale şi intime îşi ingăduise să le lezeze 
(semnându-şi astfel singur condamnarea la 
moarte, conform prescripțiilor talmudice), 

In fine, venirea taberei lui Netanyahu 
in fruntea statului israelian riscă să afecteze 
serios (ân pofida declaraţiilor formale) 
scontata pace din Orientul Apropiat. Cât se 
poate omeneşte prevedea, conflictul politie 
şi religios arabo-israelian se va ascuţi în anii 
următori, pentru că, prin asasinarea lui Rabin, 









şei; 





telefon 0609/422536 















căderea lui Peres şi ascensiunea lui 
Netanyahu, politica “de compromis” a 
falimentat spectaculos, spre neliniştea 
tuturora, iar dimensiunea religioasă a 
ostilităților poate cunoaşte dezvoltări 
neașteptate (fiind hrănită şi din afara 
Israelului. mai ales de cercurile sioniste din 
America, care își văd apa venită la moarâ) 
Pentru lumea creştină. evoluţia 
situaţiei din Israel ar trebui să constituie 
inceputul unei treziri din somnul 
ideologiilor demagogice şi căldicele: Israel 
nu este neapărat Duşmanul; el nu este însă 
nici Victima inocentă, nici Prietenul 
pacifist; el este permanenta “piatră de 
poticnire” a lumii, de care n-avem voie să 
ne odihnim decât la Judecata din urmă 


GARAUDY SPERIE 
| PARISUL! 


„Ne-a parvenit recent, de la Paris, 
ultima carte a lui Roger Garaudy. marele 
corifeu al marxismului occidental de ieri 
Oricât de greu le-ar veni să creadă alâl 
prietenilor cât şi adversarilor mai vechi ai 
autorului în cauză, noua sa carte se 
intitulează Les Mythes fondateurs de la 
politiqueisraclienne ( Miturile întemeietoare 
ale politicii israeliene) şi are următorul 
cuprins: Miturile teologice // Mirul 
"“făgăduinței ”: Țara făgăduită sau țara 
cucerită” 2. Mitul “poporului ales” 3. Mitul 
lui Josua- Purificarea etnică), Miturile 
secolului XX (7. Mitul antfascismului sionist 
2 Mitul justițiar de la Nurnbere 3 Minul 
celor ' şase milioane ” (Holocaustul) 4 Mitul 
“țării fără popor ), Utilizarea politică a 
mitului // Lobby-u/ din Satele Unire. 2 
Lobby-u/ din Franța 3. Miracolul israelian 
finanțarea din exterior), la care se adaugă o 
Concluzie, o Anexă (Noii istorici in Israel) şi 
o Bibliografie... Garaudy se mărturiseşte 
un admiratoral “iudaismului profetic” (care 
a murit) şi îşi face o datorie din denuntarea 
“sionismului tribal” (care trăieşte). Nu vă 
grăbiţi săvă închipuiți un Garaudy de dreapta! 
Inchipuiți-vă însă un stângist sincer, inteligent 
ŞI mai ales temerar, cocoțat pe un maldăr de 
documente demisti ficatoare! 

Refuzat de toate editurile pariziene. 
autorul s-a văzut nevoit să-şi scoată cartea 
în “samizdal” Acum i serefuză difuzarea. 
Singura care i-a întins efectiv mâna a fost 
Librăria Românească din Paris (Librairie 
du Savoir), unde se şi află dâpozitat tirajul 
Presa a instaurat şi ea asupra cărții 
(procedeul se poartă chiar şi pe la noi) o 
adevărată conspirație a tăcerii. Ce 
predomină oare în această situație: 
atotputernicia “la vârf” a acelui /obb 
evreiesc din Franța? Prostia rafinată a 
mediilor intelectuale franceze? Teama de 
consecințele “legale”, în virtutea acelei 
“scelerate legi Gayssot-Fabius din 13 iulie 
1990, care restaurează în Franţa delictul 
de opinie de sub Second Empire” (R. 
Garaudy)? Sau, pur şi simplu, teroarea 
psihică pe care evreii au reuşit s-o inoculeze 
unui Occident degenerat, a cărui laşitate 
politică şi morală a ajuns deja la forme 
patologice? Garaudy vorbeşte, intr-o notă 
din fruntea volumului, de tendința spre 
“gândirea unică şi terorismul intelectual”, 
făcând o analogie cu... România lui 








Ceauşescu. S-ar putea ca până să aj ungem 
noi la ce are Europa mai bun, Europa să se 
apropie ea de ce am avut noi mai rău! Şi să 
ne strângem mâinile de la sine, sub acelaşi 
"semn al Fiarei”... 


PAM, 
e pe RT E catea PATE) 


"PUNCTE CARDINALE" 
ciinii) 


N /A97AER:RB 


iulia ei