Puncte cardinale anul VIII, nr. 9 (93), septembrie 1998

«Traditia nu acceptă asimilarea cu traditionalismul — conservatorism sterp şi repetitiv, inevitabil blocat într-o formă temporală subaltern 

(ideologică, religioasă, politică), silnic prezentată ca supremă. Nu așa vom fi în stare să presimțim adevă rul traditiei autentice, căreia 1 se adaugă, 

spontan, calificativul de ea însăşi impus: vie. Tradiţia veritabilă dăinuieşte într-o regiune a ființei ce însoțește, de la origini, formele şi epocile 

temporale, o regiune în care se manifestă sensul actual şi ultim a tot ce advine. Veghea ei aținteşte orizontul Spiritului liber («acolo unde eD uhul 

e libertatea»). Sensibilitatea ei — căci se poate vorbi despre o «sensibilitate» față de Tradiţie — este inclusivă, nu exclusivă» (Andrei Scrima) 
9 „Tay 


ş LU Septembrie 
= i . DE O rob a 


«Tradiția — e oare nevoie s-o 
reamintim? — nu acceptă asimilarea 
cu traditionalismul: conservatorism 
sterp și repetitiv, inevitabil blocat 
într-o formă temporală subalternă 
(ideologică, religioasă, politică), silnic 
prezentată ca supremă, imperisabilă 
şi chiar (de ce nu?) «sacră». Nu așa 
vom fi în stare să presimțim adevărul 
tradiției autentice, căreia iseadaugă, 
spontan, calificativul de ea însăşi 












credinta 
iubire 
speranta 










"<Nr:9/93=. 


i at 


> 
apare 





ți 







Dacă ne pretindem onești ȘI 
responsabili, n-avem dreptul să 
confundăm criza Ortodoxiei cu 
excesele ortodoxismului, așa cum nu 
vom confunda Traditia vie (care 
poate avea eclipsele ei) cu 
traditionalismul osilicat (care este 
vicios în chiar esența lui). Nu putem 
pune în cârca Ortodoxiei păcatele 
curente ale ortodoxismului, chiar 
dacă cele două poziţii se intersectează 















impus: vie. Tradiția veritabilă accidental. 
dăinuieşte,vom spune, într-o regiune ortodoxismul (identiticabil adeseori cu interbelice. Criza Ortodoxiei, în măsura Desigur, criza istorică a Orto- 





a ființei ce însoțește, de la origini, «ateismul ortodox» deconspirat de în care se poate vorbi despre ea, ține doxiei se cade să ne preocupe mult 
formele şi epocile temporale, o d-l Sorin Dumitrescu) nu ţine atât de deordinea religioasă, pe când excesele mai mult decât perpetuarea totuși 
regiune în care se manifestă sensul viața bisericească sau de discursul ortodoxisteţin cu precăderedeordinea marginală a ortodoxismului. 
actual și ultim a tot ce advine. Acest strict teologic, cât de o anume publi- culturală (şi uneori, în subsidiar, de 
sens transcendent, mai curând decât cistică ideologizantă, rev endicată de cea politică). Problematica Ortodoxiei 
aparențele —adesca venerabile—care obicei, tără suficiente temeiuri interne, franscende istoria; problematica 
îl propun şi ascund totodată, acest de la strălucita eseistică a perioadei ortodoxismului se în fundă în istorie. 


sens se cere — și e dat Tradiţiei să-l ROMEFE ST ? 98 


recunoască. Veghea ci ațintește 
16 - 20 septembrie, București 





Vici 
trebuie să ne transpunem însă în 
ordinea pur religioasă și să înţelegem 
limpede un lucru tundamental: spre 
deosebire de ortodoxism. Ortodoxia 
are o sorginte dumnezeaiască; 
slăbiciunile cu care se confruntă nu 
țin de esența ei spirituală, ci de 
nevrednicia conjuncturală a celor 
care o slujesc. Ortodoxismul poate 
pieri pe limba lui; Ortodoxia, fiind 
de la Dumnezeu, nu poate să piară. 
Primejdia care ne paşte este alta: 
aceea de a zădărnici circumstantial, 
prin nevrednicia noastră, lucrarea 
lirească a Bisericii în veac. Suntem 
asttel responsabili, în lata lui 










orizontul Spiritului liber («acolo 
unde e Duhul e libertatea»). 
Sensibilitatea ei — căci se poate vorbi 
despre o «sensibilitate» faţă de 
Tradiţie — este inclusivă, nu 
exclusivă» (Andre Scrima, Zimpul 
Rugului Aprins.., Humanitas, 
Bucureşti, 1996, p. 135). 

Pe fondul raportului mai general 
dintre Traditie și tradiționalism se 
luminează și raportul particular 










































































g N Php! pu i u Dumnezeu, nu doar de noi înşine, 
dintre Ortodoxie și ortodoxism. | DEE e, N dar şi de fiecare sullet de lrate rătăcit 
: p du. A f: “biți 4 | 3 shi 
Aidoma  lradiţiei în genere, apt alu oaintabintaacte sili | («lar cine va sminti pe unul dintr- 
. i i : 144333 ai | Tr 3 
Ortodoxia este o realitate vie și fiti aceştia mici care cred în Mine, mai 
neistovită, purtând pecetea incon- iti bine i-ar [i lui să i se atârne de pâto 
fundabilă a Duhului. Ortodoxismul Iitiiitin piatră de moară şi să he alundat în 
se arată a fi, în schimb, un soi de si adâncul mării» — Matei 18, 0). 

, ă i p pie 30 - > > . 
convenționalism mimetic, o reducție Ve ițilu Biserica Ortodoxă trebuie să se 
pi 2 spe 2 pă Ii stlirilui S d ee E a 
ideologică a Tradiţiei răsăritene, ur Iti tut f ferească şi să se delimiteze de 

i FE = ati lesititi : : * 
abuz de Ortodoxie, Poziţia ortodoxă Mitte ortodoxism, chiar dacă acesta se 
4 : - 4 » Ni sista . 4 

este realistă, organică, deschisă, tri [i străduieşte s-o lingușească; pentru 

ientată a Jasiti, rit icarici i< n te 
orientată spre esc/arton. Poziția iiilualiul Biserică, ortodoxismul nu poate îi, 
ortodoxistă este, dimpotrivă, ||ril pe termen lung, decât un «tovarăs de 
idealistă, artificială, închisă în Mii drum» păgubos și compromițător, 

i A Atat pe j | | = Ş 

propria-i suliciență, înteudată unui MN dând apă la moara adversarilor 
trecut nedigerat, Ortodoxul autentic li Mili generici ai Tradiţiei și asemănându- 
este «boier» în sens steinhardtian; lei ij fi se câinilor intrați în ieslea vitelor, 
ortodoxistul este cel mai adesea care nici nu mănâncă, nici nu lasă 
«mitocan», În sens aproape Ronald Regan (fostul preşedinte al Statelor Unite) vitele să mănânce. 

aginla 4 4 A ata i ina a Da da altă narta încă | 
caragialesc... și Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa Pe de altă parte, însă, Simpla 

Din păcate, Ortodoxia și : : : delimitare de ortodoxism nu rezolvă 

preşedinte a - naţional Romtest | ci apă la 

ortodoxismul sunt confundate adesea n i a] Cosiitetului Inte [Is : Ă ) impasul cu care se contruntă astăzi 
(fie din superficialitate, fie din ondamnat, ca opozant al comunismului, la 10 ani de închisoare ||! piserica Ortodoxă. Dar aceasta este, 


tendențiozitate);, atunci când (4.05.1979) şi eliberat, în urma presiunilor internaţionale, la 20.08.1984, 
confuzia nu este deliberată, se simte || Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a fost nevoit să ia calea exilului, 
îndărătul ei o altă confuzie curentă: || printre ai cărui lideri spirituali se numără astăzi. 
cea dintre religie și cultură, Căci || 


deja, o altă discuţie... 


Răzvun CODRESCI 


(Despre ROMFEST '98 - amănunte în pagina 14) 













PAG. 2 NR. 9/93 Septembrie '98 


AVANGARDA DECADENȚEI (V) 


Prezentarea cărții Les Etats-Unis: avant-garde de la decadence de Roger Garaudy 


In cele ce urmează vom prezenta ultimele două capitole (IX şi X) ale cărţii lui Roger Garaudy, Les FErars-Unis avant-garde 


«e la decadence (Paris, 1997). 


Reamintim cititorilor că prima parte a acestei prezentări (capitolele |, II și III, consacrate ascensiunii Statelor Unite și 
depistării, în istoria acestui “nou imperiu mondial”, a germenilor decadenței morale și spirituale care amenință, la acest sfârşit 
de mileniu, întreaga omenire) a apărut în nr. 1/85 al revistei noastre, din ianuarie 1998. În numărul din februarie-martie 1998 
am prezentat capitolul IV, intitulat“ Colonizarea Europei șia Lumiia Treia”, consacrat eforturilor pe carele depun Statele Unite 
pentru a-și aservi Europa și întreaga lumezisă “a Treia”, precum și mijloacelor pe care le întrebuințează pentru atingerea acestui 
scop. În numărul din iunie 1998 am prezentat capitolele V, VI şi VII, consacrate încercărilor eşuate ale socialismului de a se 
constitui într-o alternativă la societatea capitalistă creată de dogma “Liberalismului economic” (capitolul V); postulatelor ipocrit 
umanitare ale lumii occidentale (democrația, drepturile omului, libertatea) în numele cărora îşi arogă dreptul de a inter eni îi ; 
oriunde şi oricând (capitolul VI); culturilor şi credințelor din alte regiuni ale lumii, cu care Occidentul va trebui să intre în dialog pentru a realiza acea unitate simfonică 
a lumii indispensabilă salvării omenirii (capitolul VII). În sfârşit, în numărul din iulie 1998, 
avansează câteva soluţii de ieşire din criza în care a fost împinsă omenirea de ipocrizia unui «liberalism» rap 


PUNCTE CARDINALE 


ț 


LES ETATS-UNIS 
" AVANT-GARDE 


DE LA DECADENCE 





i 


am prezentat capitolul VIII, intitulat “Comment en sortir?”, în care Garaudy 
ace. De altfel, aşa cum am amintit deja, ultimele trei capitole 


alecărții (VIII, IX şi X)suntconsacrate găsirii unor asemenea soluții şi stabilirii unor strategii caresă scoată lumea din impasul în carea fost adusă de““această nouă dezordine 
mondială”, cum numeşte Garaudy criza care amenință omenirea la acest sfârşit de secol şi de mileniu. 


In capitolul IX, intitulat “Declaration universelle des 
devoirs”, el continuă să caute soluţii, propunând schița unei 
“Declaraţii universale a îndatoririlor omului” ca replică la 
“Declaraţia drepturilor omului” care“ a avut meritul, întimpul 
Revoluţiei franceze, să pună capăt ierarhiilor şi privilegiilor de 
sânge, dar care a instituit, în acelaşi timp, alte ierarhii şi 
privilegii: cele ale banului”. 

“Pornind de la această «Declaraţie universală» a 
îndatoririlor, continuă Garaudy, noi trebuie să ne ridicăm 
deasupratuturor sistemelor opresive ale pretinsei superiorităţi 
occidentale şi să descoperim calea principală şi universală a 
umanizării omului..., făcând apel la responsabilitatea fiecărui 
om în parte şi a tuturor la un loc, şi amintindu-le ceea ce, 
dincolo de natură, a făcut din om om autentic... Căci - 
subliniază în continuare el - omul nu are numai o natură, el are 
şi o istorie. EI este populat, fie că este conştient sau nu de 
aceasta, de toate creaţiile anterioare ale culturii umane. E! este 
beneficiarul acestei moşteniri şi este responsabil de ea. Aceasta 

comportă datoria de a participa în mod creator la îmbogățirea 
ei, pentru a continua această umanizare a omului”. 

lată câteva puncte ale “Declaraţiei universale ale 
îndatoririlor”, schitată sumar de Garaudy în acest al IX-lea 
capitol: 

“|. Umanizarea omului fiind opera culturilor tuturor 
neamurilor pământului, toate îndatoririle noastre se ordonează 
în funcţie de această universalitate: orice activitate şi orice 
gând nu poate să capete valoare umană decât dacă oferă 
fiecărui individ, oricare ar fi el, cultura din care face parte, 
credința sa sau pământul său natal, mijloacele economice, 
politice, culturale sau spirituale de a-şi dezvolta şi fructifica 
toate posibilitățile creatoare cu care este înzestrat. Orice 
organizaţie socială care se vrea umană nu poate avea alt scop. 
Procedând astfel, se pune capăt şi pretenției unora de a se 
autoproclama «popor ales». 

2. Orice purere deținută de un individ ajuns într-un post 
de conducere sau de organizare în comunitatea din care face 
parte... impune respectivului datorii suplimentare, mai ales pe 
aceea de a veghea ca, în timpul exercitării mandatului său, 
comunitatea pe care o conduce să nu vătămeze pe nimeni. 

3, Proprietatea implică datoria celui care o deţine, de ao 
(ace să rodească în folosul întregii umanităţi, deoarece această 
bogăție aparține, de fapt, generațiilor care au creat-o, deci 
întregii umanităţi, proprietarul nefiind decât un fel de 
administrator responsabil al acesteia. 

4. Îndatoririle față de natură sunt un caz paiticular al 
îndatoririlor faţă de proprietate; nici indivizii, nici grupurile de 
indivizi nu pot să-și aroge privilegiul de a secătui, desfigura 
sau distruge bogăţiile pentru satisfacerea propriilor capricii. 
Natura, aşa cum noi am moştenit-o, a fost, în cea mai mare 
«parte umanizată» prin munca multelor generaţii care ne-au 
precedat. Ea nu poate deci fi considerată nici ca un rezervor 
nelimitat de bogății pentru satisfacerea poftelor noastre de 
moment, nici ca depozit de deșeuri, ea aparține nu numai 
milioanelor de morţi care au înnobilat-o, ci și celor care nu s- 
au născut încă și faţă de care noi avem datoria de a o transmite 
mai bogată și mai frumoasă decât am primit-o, căci nu avem 
vole să ipotecăm viitorul 

5, Libertatea constă în anu fi robul intereselor proprii sau 
al scopurilor străine comunităţii căreia îi aparții, şi în a acţiona 
numai în vederea propâșirii tuturor membrilor comunității 
planetare... Căci individul devine conştient de îndatoririle sale 
numai dacă este solidarresponsabil de destinul tuturor celorlalți, 

6. Drepturile omului decurg din aceste îndatoriri și se 
rezumă la unul singur; acela de a veghea ca nici un fel de 

discriminare (economică, politică, culturală sau spirituală) să 


nu împiedice îndeplinirea îndatoririlor față de comunitatea 
planetară”. 

În sfârşit, în cel de al X-lea capitol. Garaudy schițează un 
program concret (capitolul chiar aşa este intitulat: “Un 
programme concret") de ieşire din criza în care omenireaa fost 
împinsă de pretenţiile hegemonice ale Statelor Unite. In 
primul rând, el susține că trebuie refăcută unitatea popoarelor 
oprimate care sunt divizate de politica abilă dusă de către cei 
ce tind să devină stăpânii necontestați ai lumii. lată ce spune 
el în acest sens; 

“Slăbiciunea actualelor popoare oprimate se datorează, în 
mare măsură, conflictelor şi războaielor dintre ele, provocate 
şi întreţinute de actualii stăpâni ai lumii. Prima grijă este deci 
de a pune capăt, prin negocieri paşnice, tuturor conflictelor 
care fac jocul opresorilor”. 

Pentru țările din “Lumea a Treia”, filozoful francez 
propune, cum am amintit deja, “un nou Bandune” (aluzie la 
Conferința de la Bandune, din 1955, prin care 29 de țări din 
Asia şi Afiica au condamnat colonialismul şi au stabilit 
metode de luptă împotriva lui). Prin acest nou Bandunze el 
propune “să se refuze în bloc plata pretinselor datorii către 
FMI”, deoarece adevăratul datomic este“*Occidentul, care are 
o datorie enormă față de Lumea a Treia”. Şi. în acest sens, 
Garaudy aduce exemplul Americii Latine, care a fost jefuită 
de sute de mii de kilograme de aur şi de milioane de kilograme 
de argint, al indienilor americani alungaţi de pe pământurile 
lor, al Indiei exploatate sute de ani de colonialiştii englezi, 
precum şi al Afiicii care, timp de trei sute de ani, a fost 
rezervorul de sclavi al Americii. “Apoi - continuă Garaudy - 
aceste datorii au fost rambursate prin dobânzile cămătăreşti 
plătite creditorilor străini. De exemplu, Algeria, cu 26 de 
miliarde de dolari datorie, plăteşte dobânzi 6 miliarde pe an. 

În aceste condiţii redresarea nu este posibilă şi aici se găseşte 
şi sursa principală a integrismelor”, 

In continuare, Garaudy indică câteva direcţii în care țările 
din Lumea a Treia pot acționa: “Să refuze «ajutoarele» 
derizorii care au ca scop să mascheze nedreptățile de multe ori 
seculare”. Apoi, “să se opună embargourilor impuse arbitrar 
de către provizorii «stăpâni ai lumii”. “Să creeze o «piaţă 
comună» şi să multiplice schimburile Sud-Sud între popoarele 
din această zonă, care dețin 80% din resursele naturale ale 
lumii”. “Să boicoteze sistematic Statele Unite şi pe vasalii lor, 
mai ales Israelul, mercenarul Occidentului contra statelor din 
Orientul Mijlociu”. De asemenea, “'să se opună agresiunilor 
lorculturale, anticulturii «Tiranozaurilon» şi «Terminatorilon» 
Hollywoodului, precum și tuturor manifestărilor morale şi 
materiale ale decadenței lor”. În sfârşit, ceea ce este mai 
important, aceste măsuri implică, “pe plan politic, retragerea 
în masă din toate instituţiile cu pretenţii mondialiste, devenite 
instituții de dominație şi de acoperire a agresiunilor militare, 
economice şi culturale: ONU, FMI, Banca Mondială, 
Organizaţia Mondială a Comerţului (fostul GATT), precum ŞI 
toate filialele acestora, care se fac complicele unei dominaţii 
imperialiste asupra lumii şi a unei concepţii reducționiste 
asupraomului, considerat numai ca producător și consumator, 
pus în mişcare de un singur interes, refuzând să dea acestuia 
altă posibilitate de afirmare decât aceea de a munci ca un rob 
pentru a consuma mai mult, atunci când nu este șomer, 
colonizat sau exclus”, ŞI Garaudy îşi încheie consideraţiile 
despre Lumea a Treia trăgând următoarea concluzie: “Primul 
Bandung a avut ca obiect, într-o lume bipolară, refuzul (țărilor 
participante la această conferință-n.n.) de a se alinia la unul 
dintre cele două blocuri, pentru a-și salva independenţa, Dar 
condiţiile istorice s-au schimbat. Astăzi trăim într-o lume 
unipolară, și avem de apărat identitatea noastră, de la cultură 


până la economie, împotriva integrismului nivelator al 
pretendenților la dominaţia mondială prin simplul joc al unul 
monoleism al pieţei. adică al «libeităţib» celor puternici de a 
devora pe cei slabi. făcând din piaţă. adică din bani, singurul 
regulator al relațiilor sociale. Noi refuzăm această viziune a 
lumii fără om, a unei vieți fără nici o semnificație. şi dorim să 
construim o lume UNA. bogată în diversitatea sa şi sigură pe 
viitorul său...” 

In continuare, Garaudy se ocupă de problemele Europei 
şi de soluționarea acestora. In această privinţă, el susține că 
“singura politică care are astăzi un viitor este aceea care va 
rezolva problemele fundamentale care ni se pun: şomajul, 
imierația şi foametea din lume, cu toate consecinţele morale 
și culturale care decurg din acestea” 

Apoi, el demonstrează falsitatea soluțiilor propuse de 

lumea politică occidentală. care susține că "aceste probleme 
vor fi rezolvate prin creşterea economică” şi că “ele vor fi 
rezolvate în cadrul Europei”. “Acestea suntminciuni sfruntate”, 
deoarece “nici una dintre problemele noastre vitale nu vor 
putea fi rezolvate prin creştere, acest lucru însă nu este înţeles 
de către politicienii țărilor occidentale. căci ei sunt obsedaţi... 
de tantasmele unei creşteri care constă în a produce din ce în 
ce mai mult şi din ce în ce mai repede. Această creştere este 
prezentată de politicieni şi de mediile de informare ca un 
panaceu pentru ieşirea din criză şi din şomaj. chiar dacă. după 
1975, creşterea, obținută prin sporirea productivităţii mulțumită 
dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, nu a creat noi locuri de muncă, 
ci din contra, numărul locurilor de muncă a scăzut, deoarece 
munca omului a fost înlocuită în mare parte de cea a mașinii. 
In 1980, Belgia producea 10 milioane de tone de oțel, cu 40 de 
mii de muncitori; în 1990, ea a produs 12 milioane şi jumătate 
de tone, cu 22 de mii de muncitori”. 

De asemenea, pentru a demonstra că nu există nici o 
legătură între creştere și şomaj, dă şi exemplul Franţei: “În 
1991 creşterea economică în Franţa a fost de 0,7%. în acelaşi 
an ea a avut 2.348.000 de şomeri (9.4%). In 1992. creşterea s- 
a dublat (1,4%), iar numărul şomerilor a fost de 2.500.000 
(10,4%). In 1993. creşterea a scăzut la 1%, iar numărul 
şomerilor a fost de 2.900.000 (11,60%). 

In continuare, Garaudy demonstrează că "nici una dintre 
problemele vitale nu pot fi rezolvate numai în cadrul Europei”, 
EI consideră că singura soluție prin care se pot rezolva aceste 
probleme '“este deschiderea spre întreaga lume căci câtă vreme 
subzistă această lume, divizată, cu economia sa diformă (în 
care două treimi din populaţia lumii, jecmănită de Occident, 
nu sunt solvabile), lumea foametei şi cea a şomajului vor 
rămâne juxtapuse, iar între ele două, imigrația constituie calca 
de trecere de la lumea foametei la cea a şomajului”. In aceste 
condiții, “singura soluție posibilă de a veni în întâmpinarea 
foamei unora. şomajului altora şi imigrării întometaţilor 
pentru a căuta de muncă, este o schimbare radicală a 
raporturilor noastre cu Lumeaa Ieia, punând capăt dominaţiei 
Occidentului şi dependenţei Sudului, căci dependența este cea 
care generează «subdezvoltarea», 

Toate aceste soluții de schimbare a lumii avansate de 
Garaudy, pe cât sunt de indreptățite, pe atât sunt de utopice, 
mai utopice chiar decât cele pe care el le respinge încă de la 
început, Căci este areu de crezul că un nou Banduna, de 
exemplu, ar fi de ajuns pentru a determina popoarele să se 
unească împotriva celor care construiesc “Noua Ordine 
Mondială”. 


Prezentare de 


Demostene ANDRONISCU 





PUNCTE CARDINALE 


Septembrie '98 NR. 9/93 PAG. 3 





AUTOAPĂRAREA 
LUI JULIUS EVOLA 
(1951) 


Onorată Instanță, 

Acuzația inițială pe baza căreia s-a procedat 
la arestarea mea se încadrează în Art. 1alLegii 
1546 din 1947: alături de alții, eu aş fi promovat, 
sub forma a diferite organizaţii, dar mai ales a 
celei în fruntea căreia se doreşte a fi puşi tinerii 
de la Imperium, refacerea dizolvatului partid 
fascist. Despre aceasta nu merită osteneala să 
spun mai mult de două vorbe, dat fiind că o astfel 
de acuzație este lipsită de orice fundament. 

Într-adevăr, nu s-a prezentat cu privire la 
mine nimic care să poată duce la concluzia că 
relațiile mele cu acele grupuri s-au desfăşurat 
altfel decâtpe un plan pur intelectual şi doctrinar, 
vizând concepția despre Stat, etica şi viziunea 
generală asupra vieții. lar în privința relaţiilor 
respective, puse în evidență de către Procuratură 
într-un mod tendențios şi arbitrar, trebuie să 
spun că ele nu au fost mai extinse decât cele pe 
care le-am întreținut cu diferite alte grupuri, 
monarhice, independente sau naţionaliste, ca, 
de pildă, cel de la // Nazionale al lui E. M Gray 
sau cel de la Meridiano d'Italia (M.S.1.). Desigur, 
am simţit o înclinație specială față de tinerii de la 
Imperium, şi anume din următoarele două motive: 
în primul rând, fiindcă ei insistau asupra 
necesității unei revoluții interioare, de ordin 
spiritual, a individului ca subiect al luptei politice 
— lar directorul de la /mperium, Erra, a indicat în 
mod precis acest lucru în interogatoriul său: în al 

doilea rând, fiindcă, în ansamblul curentelor 
M.S.I|., acest grup apăra poziţiile de dreapta, 
legate de valorile spirituale şi ierarhice, împotriva 
tendinței socialistoide, larg reprezentate în acest 
partid 

Am fost cu totul străin de orice iniţiative 
organizatorice clandestine şi nimeni nu mi-a 
vorbit vreodată de aşa ceva; cât despre un 
anume activism, am atras adeseori atenţia să nu 
se ofere pe această cale arme adversarilor, dat 
fiind câ nici o persoană serioasă nu va crede -— în 
actuala situaţie internațională -că în Italia există 
premise pentru o adevărată revoluție sau lovitură 
de stat antidemocratică. Aceste lucruri nu le-am 
exprimat doar intr-o scrisoare pe care Procuratura 
a sechestrat-o (darpe care totuşi s-a feritcu grijă 
s-o prezinte), ci şi, bunăoară, într-un articol din // 
Nazionale, intitulat «A profita de pe urma 
obstacolelor», articol în care susțin că rigorile 
sporite prevăzute, în privința represiunii 
antifasciste, de noul proiect de lege al lui Scelba, 
ar trebui să ofere ocazia propice a unei salutare 
renunțări la formele exterioare de expresie şi de 
acțiune, mai mult sau mai puțin anacronice, 
pentru ca eforturile să se concentreze, în schimb, 
asupra unei serioase pregătiri doctrinare. 

În general, întrucât s-a ținut să se vorbească 
de «complicitate ideologică», nici o incitare, nici 
măcar indirectă sau involuntară, la acţiuni 

teroriste sau clandestine, nu se găseşte în vreo 


“ Evola vorbeşte într-o epocă în care Mişcarea Socială 
Jtahană(M.S,I.)încă revendica moştenirea Republicii Sociale 
Italiene (1943-1945), în special ideea «socializării 
întreprinderilor», înainte de a involua într-un sens conservator, 
pentru a se transforma, în zilele noastre, într-un partid liberal 
de dreapta (Alianța Naţională). La polemica lui Evola cu 
«fascismul de stânga» al R.S.1. se fac referiri repetate în cele 
ce urmează [notă preluată din Ciudad de los Cesares) 





Anul acesta marchează centenarul naşterii lui Julius 
Evola (1898-1974), cunoscut filosof al culturii și 
cercetătoral doctrinelor tradiţionale (comparatadeseori 
cu Ren Guenon — mai ales pentru a sa Rivolta contro îl 
mondo moderno |1934), pandant al celebrei La crise du 
monde moderne [1931] —sau cu principalii discipoli ai 
acestuia), dar şi teoretician fidel al dreptei europene 
(depășind limitele ideologice ale fascismului mussolinian 
și apropiindu-se, în multe privințe, de doctrina 
spiritualistă a legionarismului românesc închegată în 
scrierilelui Corneliu Codreanu, cum se vede limpede și 
din textul alăturat). 

Reamintim că Evola a cunoscut îndeaproape 
«tragedia legionară» şi pe Codreanu însuși, pe care-l 
evocă admirativ în multe dintre scrierile sale, Întâlnirea 
cu «Căpitanul», de la Bucureşti, din martie 1938, a 
constituit pentru savantul italian o adevărată revelație 
(a se vedea, în românește, recentul volum Nazionalism 
şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar, Ed. 
FRONDE, Alba lulia-Paris, 1998, precedat de un 
excelent studiu introductiv —«Evola şi România»-—ald- 
lui Claudio Mutti). Cititorii Punctelor cardinale au mai 
avut dealttel prilejul să se întâlnească, chiar în paginile 
revistei noastre, cu texte de sau despre Evola, de la 
«Întâlnirea mea cu Codreanu» (nr. 7/43, p. 9) până la 
recenta recenzie a volumului Varionalism şi asceză... 
(nr. 5/89, p. 14). 

Evola a fost urmărit, ca și alți iluştri intelectuali de 
dreapta, de inchizitorii ideologici ai stângii postbelice, 
iar în 1951 i s-a intentat un proces penibil, sub dubla 
acuzaţie că ar fi uneltit pentru refacerea partidului 
fascist și că şi-ar [i exaltat în mod public propria poziție 
fascistă. Avocatul său a fost Francesco Carnelutti, 
jurist de prestigiu internaţional; deosebit de riguroasă 
și de semnificativă rămâne însă autoapărarea sa (a se 
vedea Julius Evola, Aufodifesa, Quademni di testi evoliani 
— No. 2, Fondazione «Julius Evola», Roma; o ediție 
spaniolă adnotată a fost publicată în 1986 de Ciudad de 
los Cesares, iar textul a fost reprodus şi într-unul din 
numerele recente ale revistei de la Santiago-anul X, nr. 
49, iunie-august 1998, pp. 15-20), oferită în continuare 
pentru prima oară în traducere românească (cele câteva 
note de subsol le-am preluat fie din Ciudad de los 
Cesares, fie din Quaderni di testi evoliani, cu unele 
ajustări). Deși s-a cerut oficial o pedeapsă cu optluni de 
închisoare, tribunalul a sfârșit prin a-l absolvi deplin 
(20 noiembrie 1951), 

Autopărarea lui Evola aminteşte de alte autoapărări 
de același gen din primii ani de după război, cum au fost 
şi la noi, de pildă, cele ale lui Radu Gyr sau Mircea 
Vulcănescu (cărora însă condiţiile social-politice le-au 
fost fatale), răspunzând unor capete de acuzare destul 
de asemănătoare, ceea ce vădește,o dată în plus, unitatea 
ideologică a stângismului vindicativ, dincolo de regimuri 
și meridiane... 


(R. C.) 


scriere de-a mea. Procuratura, în rechizitoriul 
său, avrutsă stabilească o legătură absurdă între 
constituirea «Legiunii negre» şi cutare loc din 
opusculul meu Orientări, în care se spune că 
natura tragică a timpurilor noastre cere un fel de 


«legionarism». Dar eu specific limpede despre 
ce este vorba: despre legionarism nu ca 
organizare, ci ca spirit, ca atitudine interioara 

lată citatul exact: «Atitudinea aceluia care ştie să 
aleagă calea cea mai grea, a aceluia care este 
capabil să lupte, chiar ştiind că bătălia este 
materialmente pierdută, şi care se raliază 
străvechiului principiu potrivit căruia fidelitatea 
este mai puternică decât focul» (Orientări, p. 4). 
Aceeaşi semnificație este exprimată şi mai 
departe (p. 26), acolo unde vorbesc despre 
«omul drept printre ruine». Nu e vorba decât de 
o atitudine etică, eroică, spirituală. Nu e loc de 
echivocuri, iar dacă ele s-au produs cumva, eu 
nu-mi pot asuma vreo responsabilitate. N-am 
incitat niciodată la formarea de partide — eu neg 
conceptul însuşi de «partid» — sau de mişcări 
subversive. lată cum, în aceeaşi lucrare, lapagina 
5, indiccee de făcut: «O revoluţietăcută. care să 
înceapă din adâncuri, ca să fie create mai întâi 
în interior şi în individ premisele acelei ordini 
care, la momentul potrivit, va trebui să se afirme 
şi în exterior, înlocuind în mod fulminant formele 
şi forțele unei lumi decadente şi corupte» 

Permiteţi-mi să citez alte două pasaje. Pagina 3 

«A se redresa lăuntric, a-şi da sieşi o formă, a 
crea în sine însuşi o ordine şi o rectitudine», în 
loc de «a ieşi în întâmpinarea demagogiei şi 
materialismului maselor», formând o redută 
spirituală «împotriva celor care nu ştiu să 
gândească decât în termeni de programe, de 
probleme organizatorice şi de partid». Paginile 
5-6: «Unei lumi de mizerie, ale cărei principii 
sunt "cui eşti obligat', sau "mai întâi stomacul, 
apoi morala”, sau "acestea nu-s vremuri în care 
să-ți permiţi luxul de a avea caracter”, sau, în 
fine, "am familie”, să ştim să-i opunem. noi nu 
putem face altfel; aceasta este calea noastră, 
acesta este felul nostru de a fi. Cele ce efectiv 
vor putea fi dobândite astăzi sau mâine nu se vor 
dobândi prin abilitatea unor agitatori sau 
politicaştri, ci prin fireasca prețuire şi 
recunoaştere a unor oameni capabili să le 
dobândească şi aducând, prin chiar acest fapt, 
chezăşie pentru ideile lor». Eu, care îndemn ca. 
în pofida acestei lumi în ruină, să se reziste la un 
astfel de nivel al tensiunii etice. aş fi — după 
expresia textuală a Procuraturii — «un personaj 
malefic şi tenebros», seducător al unui tineret 
exaltat! 

Trec la cea de-a doua acuzaţie: cea de «a fi 
exaltat idei proprii fasciste» în «articole publicate 
în diferite numere ale revistelor La Sfida, 
Imperium şi în Orientări», considerate «alte 
acțiuni consecutive aceluiaşi proiect criminal» 

În această privință, trebuie să reliefez, inainte 
de toate, un fapt foarte semnificativ. Acest delict 
mi-a fost imputat abia într-o a doua etapă, astfel 
încât, în acuzația pe care a formulat-o la adresa 
mea Procurorul Republicii atunci când m-a 
interogat, el nu figurează. Rezultă limpede că 
este vorba despre o repliere, despre o «manevră 
strategică», menită să asigure o fiche de 
consolation în fața previzibilului colaps al inițialei 
şi principalei acuzații. E de ajuns să iei în 
considerare data scrierilor incriminate pentru a 
te convinge de acest lucru: ele sunt anterioare — 
cu şase luni până la doi ani! — arestării mele 
Orientări poartă data 1950 şi a apărutcu aproape 
un an înainte, fiind, pe deasupra, o culegere de 
articole deja publicate în alte locuri, reordonate 
mal potrivit la solicitarea unui grup care nici 
măcar nu este cel de la Imperium, ci care numai 
s-a slujit de rețeaua de difuzare a acestei reviste 
Cum oare abia după un timp atât de neverosimil 
de lung au ajuns să fie observate aceste «acte 


(urmare în pag. $) 





PAG. 4 NR. 9/93 Septembne 98 


NUMĂRUL 
ANTERIOR 





După ce am căutat să desluşim (nr. 8/92, pp. 4-5) 
în ce măsură legionarismul poate fi învinuit de «cultul 
violenței», să venim acum la controversatul rapoit 
dintre legionarism şi «antisemitism». 

Legionarii, pe fondul general al epocii. s-au 
considerat datori să divulge şi să contracareze anumite 
«manevre» evreieşti (Codreanu fusese dintotdeauna 
ferm în această privință, «problema evreiască» 
constituind una dintre obsesiile vieţii lui), dar nu şi- 
au propus niciodată, în mod programatic, o acțiune 
antievreiască globală şi exterminatoare, de felul celei 
imputabile nazismului. O dovadă în acest sens este şi 
faptul că soarta evreilor a fost mult mai blândă în 
România decât în țările învecinate”. iar rarele violențe 
fizice împotriva acestora (culminând cu aşa-zisul 
«pogrom de la laşi», din iunie 1941, când legionarii 
fuseseră deja anihilaţi. cu mai multe luni în urmă, de 
către Antonescu, în înţelegere cu Hitler) n-au fost în 
primul rând de sorginte legionară, ci mai degrabă puse 
în cârca legionarilor, din interese lesne de bănuit (cum 
a fost şi cunoscuta mistificare cu «cadavrele de la 
abator». ticluită în birourile vechii Siguranţe, apoi 
preluată cu voluptate de propaganda comunistă ”). 
Altminteri un Codreanu a putut sta de vorbă decent, 
chiar la Casa Verde. în 1937, cu rabinul David Şafran, 


' Pentru o discuţie critică asupra acestui termen problematic, 
a se vedea cap. «Naționalismul față cu «antisemitismul» 
din vol. Spiritul dreptei. Îmre tradiție şi actualitate, Ed. 
Anastasia, Bucureşti, 1997 (mai ales pp. 140-141). 
: Totuşi complotiştii din 1923 stabiliseră cu amară luciditate 
că mult mai vinovaţi decât evreii sunt «românii ticăloşi», 
trădătorii intereselor naţionale «pentru arginţii ludei» (v. 
Pentru legionari, p. 169). lată şi o lamentaţie semnificativă 
— nu atât ideologic, cât psihologic — pentru tinerii de atunci: 
«Primim peste obraz şi peste sufletele noastre româneşti 
batjocură peste batjocură, palme peste palme, până la aceea 
de a ne vedea cu adevărat în grozava situaţie: jidanii — 
apărătorii românismului, la adăpost de orice neajuns, 
trăind în linişte şi belşug, iar noi — duşmanii românismului, 
cu libertatea şi viața în pericol, urmăriţi, ca nişte câini 
turbaţi, de toate autoritățile româneşti! [...] Să porneşti la 
luptă pentru țara ta. curat la suflet ca lacrima ochilor, să lupţi 
ani de-a rândul într-o sărăcie şi foame ascunsă, dar sfâşietoare, 
ca să te vezi la un moment dat declarat în rândurile 
duşmanilor țării, urmărit de români şi spunându-ţi-se că 
lupți pentru că eşti plătit de străini, iar alături să vezi 
întreaga jidănime stăpână pe țara ta, erijată în apărătoare ŞI 
purtătoare de grijă a românismului şi a statului român 
ameninţat de tine, tineret al ţării, este ceva îngrozitor!» (op. 
cit, p. 158). 
> Că auexistat şi la noi unele excese antievreieşti nu contestă 
nimeni. Ele n-au avut însă nici proporțiile şi nici susţinerea 
oficială pe care le-au cunoscut în alte părţi. Ba mai mult: în 
timpul unui regim principial antisemit, cum a fost cel 
antonescian, sute de mii de evrei au fost totuși salvaţi prin 
România de urgia hitleristo-horthystă (aşa cum altădată 
găsiseră scăpare în România de persecuțiile din Rusia sau 
Galiţia). A se vedea, pentru datele esenţiale ale problemei, 
şi recentul Răspuns la declaraţia Preşedintelui Emil 
Constantinescu cu privire la holocaustul evreilor din 
Româniaal d-lui Traian Golea (Romanian Historical Studies, 
Hallandale (Florida, U.S.A.], 1997), reprodus şi în Puncte 
cardinale (nr. 12/84, dec. 1997,pp. 10-11). Nuputem sănu 
menţionăm și protestul recental unui evreu onest, d-l Barbul 
Bronstein din Sinaia (v. România liberă din || dec. 1997, 
p. 3), din care spicuim; «,.. simt de datoria mea să fac 
următoarele precizări: Mă numesc Barbul Bronstein, sunt 
născut și trăiesc ca român în această țară — a treia generaţie 
— , am astăzi 73 de ani şi vă pot spune, fără nici o teamă de 
a greşi cu ceva, că eu, alături de foarte mulţi coreligionari de- 
ai mei [...] apreciem mai clar acuma, în lumina a tot ce s-a 
întâmplat în ultima jumătate de veac, că se face cea mai mare 
greşeală şi nedreptate din istorie de a-l socoti pe, Antonescu 
fascist, legionar, extremist, un om care a dus la pierzanie 
evreimea din România [...] Nimeni din cei care au trăit în 
România, înainte, în timpul războiului și din păcate și după, 
nu mai vrea să accepte teza comunistă a masacrării evreilor 
în timpul războiului şi cu atât mai mult cifrele aberante care 
se lansează ca baloanele de săpun și care se contrazic unele 
pe altele...» 
+ Vezi Puncte cardinale, anul VIII, nr. 7791, p. 5, nota 8, 


PUNCTE CARDINALE 





«FENO 
LEGION Alb 


căruia i-a şi făcut o puternică impresie”. «Nu a fost o 
discuţie de cabinet — îşi amintea rabinul 40 de ani mai 
târziu —, ci s-au amestecat aici durerile lumii... 
Adevărurile lui şi ale mele ardeau. chinuiau gând şi 
suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne 
despărți, în cele din urmă, ca prieteni». In finalul 
întrevederii, pretinsul «mâncător de evrei» îi întinsese 
mâna şi-i spusese: «Am avut mare plăcere de întâlnirea 
noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme. dar am 
învățat fărâme din taina infinită a credinţei. Eu nu vreau 
să provoc ură sau răbufnire. Mi-e sufletul curat. Nu ştiu 
dacă toți legionarii gândesc ca mine. Dacă un evreu a 
fost lovit. rănit sau jignit pe plan moral, iartă-i pe 
răufăcători! Nu-s nici ei decât oameni... Nu pe omul 
superior încercăm noi să-l şlefuim, ci pe omul om». Nae 
Ionescu, deşi «ideologal Legiunii», aavutîn preajmalui 
numeroşi discipoli evrei (Mihail Sebastian. lon Călugăru, 
Oscar Lemnaru ş.m.a.). In vremea Statului Naţional- 
Legionar (14 septembrie 1940 — 25 ianuarie 1941), 
poetul legionar Radu Gyr (Radu Demetrescu), pe atunci 
Director General al Teatrelor, sprijină deschiderea unui 
teatru evreiesc în Bucureşti, lucru pe care nici o altă țară 
europeană cu regim progerman nu l-a mai făcut. Jurnalul 
fericirii al lui N. Steinhardt stă şi el mărturie pentru o 
viziune mai nuanţată asupra fenomenului legionai6. 
Aşa cum pe Eminescu «antisemitismul» ideologic nu-l 





* Relatări reproduse la noi mai întâi în Gazera de Vest, nr. 1/ 
1991,subtitlul«Rabinul Şafran discută cu Căpitanul Legiunii, 
Corneliu Codreanu». O impresie puternică i-a lăsat Codreanu, 
într-un alt context, şi unui evreu ungur: istoricul Nicholas 
Nagy-Talavera (cf. The Green Shirts and the Others. A 
HistoryofFascism in Hungary and Romania, p. 247, înrom.: 
O istorie a fascismului în Ungaria şi România, Ed. Hasefer, 
Bucureşti, 1996,p.339) Felix (Froim) Aderca îi mărturiseşte 
în mai multe rânduri lui Mihail Sebastian (c/. M. Sebastian, 
Jurnal — 1934-1945, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 
195 şi 335) admiraţia sa pentru Codreanu (a se vedea și 
orupajul intitulat «Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia faţă 
de Codreanu!», în Puncte cardinale, anul VII, nr. 8/80, aug. 
1997, p. 16). Şi exemplele s-ar putea înmulți. 

+ Cu privire la situaţia sa ca evreu în România anilor 1939- 
1945, N. Steinhardt face următoarea mărturisire şi într-o 
scurtă autobiografie descoperită în arhivele Mânăstirii Rohia 
şi publicată recent (mai întâi în Ziua din 21 iunie 1997, p.4); 
«Reîntors în țară, nu am avut de suferit ca evreu [...] Am 
executat totuși — deși puteam fi scutit — munca obligatorie şi 
munca la zăpadă, însă în condiţii de operetă. Ar [i cu toate 
acestea făţămicie din partea mea dacă nu aș recunoaşte că 
măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi 
totodată prea bine seama că guvernul ţării — date fiind 
împrejurările — nu putea proceda altfel şi admirând curajul și 
mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din 
exterior, care cereau imperios executarea populaţiei evreiești. 
Afecţiunea mea pentru neamul românesc s-a întări». 





CONTINUARE 
DIN 
NUMĂRUL 
ANTERIOR 









impiedicase să aibă relaţii foarte cordiale cu un M 
Gaster sau cu un H. Tiktin. nu-i împiedicase nici pe 
atâția intelectuali legionari să aibă prieteni buni printre 
evrei (a se vedea prieteniile dintre M. Eliade şi M 
Sebastian. C. Noica şi Edgar Papu. P. luţea ȘI O 
Lemnaru ş.a.). Auexistat legionari căsătoriți cu evreice 
creştinate (cazul Vasile Marin) şi chiar legionari de 
sânge evreiesc (cazul Vasile Noveanu). Ceea ce ar |! 
cazul să se înțeleagă este că opțiunea legionară (de ieri 
sau de azi) nu implică automat «violența cai bă impotriva 
evreilon».chiardacă anumite excese. ale unor persoane 
sau ale unor grupuri marginale, nu se pot tăgădui (fără 
că fi fost vorba vreodată de proporţii pogromiste). 
D-| Andrei Pleşu (rev. Dilema. nr. 154/1995, p. 3, text 
la care ne-am mai referit) se arăta oripilat. bunăoară. de 
imperativul exprimat de Codreanu prin cuvintele: 
«înlăturarea primejdiei jidăneşti». Desigur. ele nu 
sună bine astăzi. Expresia trebuie însă Judecată prin 
raportare la limbajul curent al epocii respective şi la 
ansamblul realităților concrete de atunci. Pentru 
legionari. «primejdiajidăneascăâ« se confunda cu aceea 
a «bolşevizării»* ţării, lucru care se va şi întâmpla ma! 
târziu tocmai cu contribuția masivă a evreilor (ce au 
făcut şi mai toată agitația comunistă de dinainte de 
19459. dar şi mai toată opera de comunizare internădin 
anii următori)”, 

E greu de stabilit astăzi dacă legionarii autentici 
(nu pleava oportunistă a «septembriştilon» din 1940, 
care — cu puţine excepţii — n-aveau în comun cu 
legionarismul decât cămaşa verde ')au ucis evrei sau 
nu. Cert este că nu asta a fost principala lor preocupare 


> 
* In scrierile lui Codreanu. cuvântul «jidan» şi derivatele 
sale apar, ce-i drept, destul de frecvent. În Moldova. 
Basarabia şi Bucovina, unde evreii erau foarte numeroşi. ial 
tensiunile sociale generate de ei constituiau o problemă 
extrem de complexă. termenul era banal. Ca şi cel de 
«ovrei», el începuse să poarte deja o nuanţă peiorativă, pe 
care nu o avusese iniţial (cum nu o avusese nici termenul — 
încă şi mai vechi — de «jidov»). La o analiză mai atentă, 
«violența antisemită» se reduce, nu doar în cazul lui 
Codreanu. dar şi al altor fruntași sau ideologi legionari. la 
sfera limbajului, al unui anumit tip de discurs (negreşit 
indigerabil astăzi) moştenit din «şcoala» lui A. C. Cuza (cu 
menţiunea că legionarismul s-a născut însă tocmai prin 
ruperea de cuzism, inclusiv de șovinismul/antisemitismul 
visceral al acestuia). Conştient sau nu, Codreanu a mers pe 
linia lui Eminescu, adică a unui antisemitism principial şi 
conjunctural, rezultat din realitățile sociale şi economice 
ale vremii, iar nu din «ura de rasă» sau din «ura religioasă» 
(«Criteriul în virtutea căruia un stat poate lua măsuri restrictive 
în contra unei minorităţi nu poate fi nici aversiunea de rasă, 
nici ura religioasă. Principiul călăuzitor trebuie să fie: 
pericolul pe care o minoritate îl poate reprezenta la un 
moment dat pentru viața şi libera dezvoltare a naţiunii 
dominante»). 

* «De vor intratrupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, 
în numele Diavolului, cine poate săcreadă, unde este mintea 
care să susțină că ele vor pleca de la noi inainte de a ne 
sataniza, adică bolşeviza?» (Circulară din 30 mai 1936; în 
Circulări şi manifeste, ed. cit., p. 75). 

* Să notăm, în treacăt, că începutul acţiunilor de tip terorist 
în România Mare a fost făcut, la începutul deceniului trei, 
de un evreu comunist, Max Goldstein («Omul cu cârli2»), 
prin bomba de la Senat (care s-a soldat cu moartea unui 
prelat şi a doi oameni politici), episod asupra căruia 
istoriografia românească postbelică a tăcut cu multă grijă... 
E un fapt constatabil în toată istoria politică a ultimelor două 
veacuri: terorismul a pornit dinspre stânga, silind dreapta să 
re-acționeze în consecinţă (dialectica provocare-răspuns). 
10 Antievreismul defensiv al legionarilor (care, la o analiză 
mai profundă, n-are nimic de-a face cu rasismul şi prea puțin 
cu «fundamentalismul religios») rezulta înu-o măsură 
importantă, dincolo de problemele de ordin social (ce 
duseseră spre mumerus clausus), din această teamă profetică 
de comunism (ai cărui fondatori şi agenţi internaționali 
fuseseră, în număr covârșitor, de origine evreiască), pe de 
o parte, şi din repulsia față de po/iticianismul năimit 
plutocraţiei «iudeo-masonice». pe de alta 

" Deschiderea largă aporților Legiunii s-a dovedit neinspirată 
şi i-a produs lui Horia Sima multă bătaie de cap. Era 











- 


>) 


consecutive ale aceluiaşi proiect criminal»?! Una 
din două: ori trebuie să cădem de acord că 
supravegherea politică a presei are un ritm ŞI O 
promptitudine cu adevărat stranii, ori trebuie să 
admitem o altă ipoteză, singura de bun-simţ, şi 
anume aceea că respectivele scrieri au fost 
selecționate (dintre multe altele care-mi aparțin, 
redactate în acelaşi spirit, unele chiar destul de 
recente, publicate în periodice bine 
supravegheate, precum Meridiano d'Italia, 
Rivolta ideale, Lotta politica) nu pentru conţinutul 
lor intrinsec, ci pentru simplul fapt de a fi apărut 
în periodice ale grupului Imperium, căutându-se 
să se stabilească astfel o inexistentă implicare a 
mea în presupusele iniţiative organizatorice 
legate imputate acestui grup. Un astfel de artificiu 
nu se poate să nu-i sară în ochi unui judecător 
obiectiv. 

Ba mai mult. Relatarea iniţială a Procuraturii 
aproape că nu se referă efectiv la presupusul 
delict de «apologie» pe care eu l-aş fi comis prin 
scrierile cu pricina. Arogându-şi competența, 
autoritatea şi funcția de a emite judecăţi în 
materie de înaltă cultură, de filosofie, de doctrină 
a rasei, aventurându-se chiar în aprecieri asupra 
spuselor mele despre darwinism, despre 
psihanaliză, despre existențialism, relatarea 
Biroului politic al Procuraturii caută mai degrabă 
denigrarea mea ca scriitor, prezentându-mă ca 
pe un diletant cunoscut doar unor «bisericuțe» 
de esoterişti — amuzant este că, din pomenita 
relatare, rezultă că respectivul compilator ignoră 
ce va să zică «esoterism»! —, care cu teoriile sale 
filosofico-magice bolnave — se ajunge până laa 


(continuare din pag 


PUNCTE CARDINALE 


NATIONALISM 
ȘI ASRUZĂ 


se vorbi de «insania mentis»! — ar fi aprins minţile 
tinerilor neofascişti şi ar fi responsabil de acțiunile 
lor nesăbuite.. 

Se intră astfel pe un teren care depăşeşte cu 
totul materia pozitivă a imputării, conform Art. 7 
Drept care, deşi e un lucru foarte neplăcut să 
vorbeşti despre tine însuți, mă văd obligatsă aduc 
o scurtă rectificare unei asemenea caricaturi 
distorsionate a imaginii mele. 

Dacă n-aş fi mai mult decât un diletant şi un 
exaltat, necunoscut în afara pomenitelor 
«bisericuțe», cineva se poate intreba: cum de 
numai editori de prim rang — precum Laterza, 


EVOLA (1951) 









Septembrie '98 NR. 9/93 PAG. > 





editor al lui Croce "” Bocca şi Hoepli — mi-au 
tipărit lucrări dintre cele mai diverse, unele chiar 
privitoare la rasism? Nu puţine dintre acestea 
mi-au fost reeditate, iar câteva au fost traduse în 
diferite limbi străine. Cineva se poate întreba, de 
asemenea: cum se face că am fost invitattocmai 
eu să ţin cicluri de conferințe în universitați 
italiene (Milano, Florența). dar şi străine (Halle 
Hamburg), pelângă că am fost invitat sa vorbesc 
în societăţi străine deschise numai principalilor 
exponenți ai gândirii tradiționale şi aristocratice 
europene, precum Herrenklub-ul din Berlin, 
Asociaţia Culturală a Contesei Zichy, de la 
Budapesta, sau Kulturbund-ul Prințului de Rohan 
de la Viena? 

Ceea ce s-ar fi doritprezentatcu titlu de teorii 
dezechilibrate, tenebroase, «magice», vizează 
în realitate studii sistematice despre metafizică 
despre orientalism, despre asceză, despre ştiinţa 
miturilor şi a simbolurilor, iarăşi favorabil apreciate 
şi în străinătate. Mă voi limita, sub acest ultim 
aspect, să remarccă chiarîn anul din urmă Casa 
[Editura] Luzac din Londra, cea mai prețuită pe 
plan european în acest domeniu, a publicat o 
lucrare a mea despre buddhism, The Doctrine of 
Awakening 

(continuarea în numărul viitor) 
Julius EVOLA 


- 


” Aici avocatul Carnelutti a intervenit, zicând: «La Laterza 
nu se publica niciodată ceva care să nu-i fi fost pe plac lui 
Croce!». Despre relaţiile dintre filosoful liberal şi antifascist 
şi Julius Evola, a se vedea A. Barbera, «Quand Benedetto 
Croce "sponsorisait” Evola», în /ow/oir 2 (119/121), iulie- 
septembrie 1994, pp. 25-26 [notă preluată din CC]. 


şi că nu prea e de crezut că o adunătură 
de «pogromişti» ar fi putut fi urmată de 
bunăvoie de atâtea personalităţi de elită, 
martirizate ele însele — cu sutele sub 
Carol | (mai ales în perioada noiembrie 
1938 — septembrie 1939), cu miile sub 
Antonescu (începând din ianuarie!94]. 
pe mulți trimițându-i în linia întâi a 
frontului, cum s-a întâmplat cu ilustrul 
Radu Gyr) şi cu zecile de mii sub 
comunişti (până spre începutul anilor 
'60). «Că au fost omorâţi evrei în 
România sub comandă legionară nu «se 
demonstrează». ci se afestă prin 
documente», afirma acelaşi Andrei 
Pleşu. Dar ce înseamnă «documente». în 
cazul de faţa” Nu cumva sc reduc ele lu 
niște mistilicări propaganrlistie el= șia 


simplele deziarat tendenţioase ale unui 


nesocotită astfel. din rațiuni conjuncturaie 
vechea precizare a lui Codreanu care lususe 
prilejuită de lozinca de nostalgic junimist a 
lui A. C Cuza, liderul LA.NC( vin Ligă 
intră cine vrea şi rămâne cin poale»); «Într- 
O Organizaţie nu intră “cine vrea”, ci intră 
cine Irebuie şi rămâne cine e — şi atâta vreme 
câ! e — om corect, muncitor, disciplinat, 
credincios [...] Noi plecâm de la ideea de om 
cu valoare morală, iar nu ca valoare 
numerică, electorală, democratică» (Pentru 
legionari, ed. cit., p. 259), Profetismul lui 
tragic avea să se confirme încă o dată; 
«Dacă într-o organizaţie apar aceste 
începuturi de cangrenă, ele trebuiesc imediat 
localizate și apoi extirpate cu cea mai mare 
energie, Dacă nu se pot localiza și se întind 
ca un cancer în întregul organism al mişcării, 
cauza este pierdută. Viitorul și misiunea 
organizaţiei sunt compromise. Ea va muri 
sau îşi va târi zilele intre viaţă și moarte...» 
(1hilenm) 

"Pe linia tot mai vădită a culpabilizării unor 
popoare intregi prin necutul lor, 


evrei resentimentari? În primul caz. ar fi 
ca şi când s-ar da credit poveştilor cu 
«terorişti» din decembrie '89 sau 
zvonurilor lansate în timpul mineriadei 
din iunie '90 (cu «maşina de bani» de la 
sediul liberalilor, cu armele de la sediul 
țărăniştilor, cu drogurile de la Universitate. 
pe care nimeni nu le-a văzut, dar de care 
mulți au rămas până astăzi convinşi). Inal 
doilea caz, se ridică o problemă de 
principiu: de ce pe unii i-am crede pe 
cuvânt. iar pe alții nu? Împotriva afirmației 
lui Petre Ţuţea că «legionarii n-au omorât 
nici un evreu», actualul ministru de 
Externe monta un întreg scenariu al 
discreditării. bazat pe un raționament 
deconcertant: că dacă bătrânul Ţuţea se 
“muza uneori să facă «afirmaţii enorme», 
Hunci tot ce nu-i convine d-lui Pleşu 
iebuie să intre în această categorie a 
„normităţii! În schimb, celeilalte tabere 
'utorul îi acorda credit necondiţionat... 

Situaţia se repetă curent, confirmând 
observaţiile profesorului Israel Shahak 5 
din lucidul său rechizitoriu împotriva 
«iudeo-nazismului»; «Foarte mulţi 
neevrei (printre care creștini — preoți sau 
laici practicanți — și marxişti de toate 
nuanțele) consideră, într-un mod foarte 
ciudat, că pentru a "ispăși” persecuțiile 
supoitate de evrei, este bine, printre altele, 
să nu se ridice împotriva nelegiuirilor lor, 
ba mai mult chiar, să se facă părtași la 
minciunile pioase în ce îi priveşte pe 
aceştia,  Acuzaţia grosolană de 
“antisemitism” (sau, în cazul evreilor, de 
“ură faţă de sine”), pe care o primește cel 


'> Evreu polonez (n. 1925, Varşovia), trecut 
prin mai multe lagăre naziste, stabilit în Israel 
din 1945 și aflat de mai multe decenii în 
frondă deschisă cu excesele scandaloase ale 
iudaismului 


ce denunţă discriminarea impusă 
palestinienilor. sau cel ce atrage atenţia 
asupra unor fapte contrare «versiunii 
oficiale» a religiei sau trecutului evreilor. 
este cu atât mai izbitoare prin forța şi 
ostilitatea sa cu cât ea este lansată de 
"prieteni ai evreilor”. Existenţa şi vasta 
influență a acestui grup în toate țările 
occidentale, dar mai ales în Statele Unite 
(Şi în celelalte ţări anglofone). le-a permis 
rabinilor şi specialiştilor iudaismului să- 
Şi răspândească minciunile nu numai fără 
a fi contestați. dar şi primind un ajutor 
considerabil»! *. 

Ne mişcăm, prin urmare, în privința 
legionarismului, între o «legendă neagră» 
de uz popular. cultivată de toate fronturile 
stângii şi radicalizată obsesiv în mediile 
evreieşti, şi o«legendă aurită». perpetuată 
de foştii membri sau simpatizanți ai 
Mişcării şi având ocirculaţie mai restrânsă. 
Intre aceste două legende se află suspendat, 
deocamdată, adevărul istoric, pe care 
uneori străinii îl dibuiesc mai lesne, 
dincolo de patimi şi complexe. inclusiv în 
esența lui moral-spirituală,,. > (Să fim 


': Povara a hei milenii de istorie şi religie 
iudaică, Ed. FRONDE, Alba lulia-Paris, 
1997, p, 70 (cartea lui Israel Shahak a apărut 
mai întâi în engleză, la Londra, în 1994; trad, 
rom, s-a făcut după ediţia franceză din 1996) 
A se vedea şi Adolf Vasilescu, «Oradiografie 
evreiascăa "iudeo-nazismului"», în mai multe 
numere consecutive din Puncte cardinale 
(începând cu nr. 11/83 din 1997), 

'* V, Julius Evola, Napionalism şi asceză 
Reflecţii asupra fenomenului legionar, Ed, 
FRONDE, Alba lulia-Paris, 1998, cu ampla 
bibliografie de la pp. 165-190 (pe care am 
alcătuit-o pentru ediţia românească pormind 
de la un «nucleu» mai vechi, apărut în Puncte 
cardinale — şi pe care voi avea prilejul s-o 
imbunătăţesc), 


noi oare un blestem pentru propria noastră 
istorie sau să fie istoria însăşi un blestem 
pentru noi?!) 

Nici un observator onest nu poate 
eluda faptul căexistăodiferență sensibilă 
între ce au vrut legionarii să fie. în mod 
ideal, şi ce au ajuns ei să fie de fapt. în 
vâltoarea evenimentelor. Dar poate că 
un Miguel de Unamuno avea dreptate să 
spună că Dumnezeu ne va judeca după 
năzuințele noastre şi că ne va hărăzi. în 
eternitatea eternității. să [im nu cei care 
(Im fOSt, ci cei care am vrul să fim... 


Răzvun CODRESCU 


” VMA “ra , 


- 
Te 
AŞ 
- 





Ana Pa TLD 4 Pui Cad A A 
7 
adi sil / 
fi LA > d fu fi 2-tu, 
| 





PAG. 6 NR. 9/93 Septembrie '98 


PUNCTE CARDINALE 








Pentru cei doi oieri, ungurean şi 
vrâncean, socoteala e simplă: il vor 
omori pe confratele lor, însuşindu-şi 
avutul. Versurile spun pe şleau că se 
hotărăsc să-l suprime pentru că-i “mai 
ortoman 

Ş-are oi mai multe 

Mândre şi cornute, 

ŞI cai învăţaţi 

ȘI câini mai bărbaţi!... 

Insă o serie de elemente ne 
îndreptățesc să presupunem că 
preeminenţa lui asupra celorlalți nuera 
doar de natură materială, nu se reducea 
doar la simpla bunăstare. Înainte de 
[oale, iese în evidență modul cu totul 
remarcabil în care înțelege să-şi 
primească  moarlea: nu numai 
bărbăteşte, dar, după cum au arătat cu 
prisosinţă cercetările mai vechi sau mai 
recente, fructificând-o ca nuntă mistică 
celebrată de cosmosul întreg. Această 
manieră de valorificare a firii şi a ceea 
ce e mai presus de fire, nu e la îndemână 
decât aceluia pentru care totul e simbol 
O asemenea incărcătură metafizică a 


versurilor nu se naşte oricum; păstorul 
moldav se arată capabil de a stabili, de a 
se afla în permanentă comuniune cu 
lucrurile. Oile, câinii, păsările, brazii şi 
paltinii, corpurile cereşti, îi grăiesc într- 
un limbaj viu, oricând deschis înţelegerii 
sale, dar care a devenit inaccesibil 
celorlalți doi păstori. Pentru ei, toate 
acestea şi-au pierdut transparența 
simbolică, indicândo decădere spirituală 
din care derivă şi amoralismul faptei ce o 
pun la cale. De aceea, deşi complotul 
(“sfatul”) lor aduce cu o răzvrătire 
impotriva unui păstrător al datinilor, 
căruia tradiția nu-i e străină, nici 
indiferentă, aceasta nu constituie propriu- 
zis obiectivul lor, deoarece nici nu mai 
înțeleg menirea unui astfel de reprezentant 
al “autorităţii spirituale”. Urmărind 
scopuri mult mai pământeşti, acțiunea 
lor vizează şi se petrece pe un nivel pur 
material, economic. Ea survine într-un 
(ârziu al istoriei când statura harismatică, 
poate chiar sacerdotală a celui ce le era 
in orice caz superior spiritualiceşte, le 
devenise neinteligibilă. 


ÎNVINGĂTORII ÎS? 


Că nu este gratuil a vorbi de 
“sacerdoțiul”, fie numai poelic, al 
ciobănaşului condamnat să moară 
(păgân, desigur), o arată b. $ «a ce ia 
naştere odată cu propria-i moarte. Ea 
este, într-un fel, creaţia lui, căci provine 
dintr-un orizont de-acum în extincţie, pe 
care ea îl pecetluieşte și as/fel il codifică 
in versuri al căror conținul dă seama de 
O spiritualitate complei străină ucigaşilor 
lui. 

Ne putem întreba, atunci, prin ce 
miracol a supraviețuit, ajungând la 
urechea noastră, această baladă care 
conține versiunea celui ucis asupra 
evenimentelor. Pentru că îi simţim lupta 
surdă pentru a răzbate la suprafaţă, voce 
din fund de mormânt, îngropată sub secole 
de istorie, încleştată pe viaţă şi pe moarte 
cu interpretarea adversă. Este 
interpretarea colportată de ceilalți doi 
ciobani şi de toți învingătorii istoriei, 
aceea a “fatalismului” funciar al 
românului, curesemnarea lui prea uşoară 
in fața vitregiilor vieții. Aproapecă ghicim 
impularea ca o sentință: românul işi 


merită soarta şi strâmlorarea materială 
din care arareori izbuleşte să se riclice 
Acuzaţie foarte la îndemână astăzi 
pentru a culpabiliza creştinismul 





răsăritean şi, prin exirapolare 
i(mpijlicită, orice  spirituulitate 
autohtonă - a se vedea studiile 


depreciative insăilate de “aniropologi " 
de ocazie. E vorba de acei indivizi care, 
după o inspirată definiţie a filosofului 
ieşean ŞI. Afloroaei, “pricep numai ceea 
ce pol contrazice" 

Tol mai puţini Sunt cei dispuşi să 
înțeleagă că dacă mentalitatea 
achizitivă, de origine prolestantă, nu 
prea a găsi! un mediu favorabil aici, 
este pentru că nu a fost luată în sens 
literal parabola sporirii talantului şi, 
mai ales, pentru că într-un anumil 
moment al istoriei unii n-au fost dispuşi 
să calce peste cadavre ("oamenii 
pământului ” şi tradiţiile lor) pentru a- 
şi inchega bunăstarea 


Florea TIBERIAN 


“Biserica Ortodoxă nu are o doctrină 

socială” - iată un enunţ acuzator, reproşat 
la multe din întâlnirile inter-confesionale 
din țară sau de aiurea. Catolicismul, 
Protestantismul european şi Neo- 
protestantismul american - confesiunile 
din partea cărora vine reproşul respectiv 
- se simt indreptăţite să ceară Ortodoxiei 
o “doctrină socială”, din moment ce 
lumea creştină occidentală cunoaşte 
forme de militantism socio-religios 
străine Răsăritului. Cu alte cuvinte, 
Bisericii Ortodoxe i se sugerează să se 
ocupe cu probleme importante şi 
arzătoare ca “ecologia”, “drepturile 
femeii”, “rata şomajului”, “ridicarea 
nivelului de securitate socială”, “cooperarea amiabilă în domeniul energiei” 
ș.a.m,.d. - pentru a cita doar câteva dintr-un “document ecumenic de lucru” - adică 
să-și elaboreze o “doctrină socială” în termeni ceruţi de confesiunile occidentale. 
Teologi de mare luciditate, precum Christos Yannaras, au înţeles de mult riscurile 
unor astfel de preocupări pseudo-misionare, pe care “dacă Biserica încearcă să le 
imite, punând accentul pe comportarea omului, pe morala socială, pe problemele 
lumii a treia, pe feminism etc., totul este pierdut”. Nu există în Ortodoxie o 
“doctrină socială” aşa cum este ea astăzi înțeleasă. Ceea ce nu înseamnă că 
învățătura Bisericii Ortodoxe nu ar răspunde problemelor omului contemporan. 

Ortodoxia are “doctrina” ei socială, dar aceasta nu este formulată în chip 
expres, ci derivă ca un corolar din singura “doctrină” a Bisericii lui Hristos: cea a 
mântuirii sufletelor. Mântuirea sufletului înseamnă implicit însușirea şi aplicarea 
învățăturii de credință şi morale, precum şi a sfaturilor şi poruncilor evanghelice, 
aşa cum sunt ele tâlcuite de Sfinţii Părinţi şi învățătorii Bisericii. Din această trăire 
bisericească a credinţei și moralei se va naşte ceea ce psiho-sociologia contemporană 
numește “comportamentul social al individului”, sau în termeni răsăriteni, atitudinea 
creștinului faţă de societate şi de aproapele său. Cu alte cuvinte, unde va fi viaţă 
bisericească, viaţă creştină trăită după Evanghelie şi Părinţi, acolo va fi şi viață 
socială, ŞI prin urmare se va putea vorbi de o “doctrină socială” a Bisericii. 

Două sunt virtuțile cardinale care întemeiază “doctrina” socială a Ortodoxiei 
şi care duc la desăvârşirea omului: înfrânarea de sine de la orice rău şi lepădarea 
de sine, pentru a putea recunoaște binele şi a-l înfăptui cu folos pentru viața ta și a 
aproapelui. 

În “doctrina” socială a Ortodoxiei, grija pentru aproapele este confirmată de 
cele şapte porunci privitoare la milostenia trupească (sau “faptele milei trupeşti” 
- în catehismul pentru popor). Ele nu sunt vorbe goale, pentru că, într-adevăr, 
învăţătura Bisericii condiționează mântuirea de împlinirea acestor fapte bune, 
rezumate astfel: “A da hrană celor flămânzi”, “A îmbrăca pe cei goi”, “A îngriji pe 
cei bolnavi”, “A primi pe străini”, “A îngropa pe cei morţi”, “A-i cerceta pe cei din 
închisori”, “A da apă celor însetaţi”, La această “doctrină” socială se adaugă alte 


get Artene 
STAMORA RA A îs 
ZE Că 





şapte porunci privitoare la milostenia 
sufletească (“A feri pealtul de a păcătui”. 
“A învăţa pe cei neştiutori”, “A mângâia 
pe cei întristaţi”, “A da un sfat bun celui 
care are nevoie” etc.). Dacă această 
învăţătură ortodoxă este cel mai adesea 
ignorată, aceasta nu înseamnă că ea nu 
există, ori că trebuie inventată alta. De 
altfel, dacă nici teama pentru pierderea 
sufletului nu-l mai poate face pe un 
creştin să se intereseze de aproapele 
său, atunci orice “doctrină socială” nu 
poate fi decât un eşec şi o pierdere de 
timp. 


În morala creştină. călcarea 
legiuirilor dumnezeieşti se numeşte 
păcat, aşa cum câlcarea legilor civile se numește delict. Dacă cercetăm învățătura 
Bisericii Ortodoxe despre păcat, aflăm că printre cele mai grave păcate se numără 
păcatele impotriva aproapelui şi a societății. Ele sunt numite păcate srrigătoare la 
cer: 1. Uciderea săvârşită cu voie; 2. Sodomia (nu numai homosexualitatea. ci orice 
împreunare împotriva firii); 3. Asuprirea săracilor, a văduvelor şi a orfanilor; 4. 
Oprirea plății lucrătorilor. Ce preocupări mai grave decât acestea pot sta în atenția 
unei “doctrine” sociale? 

Dar să mergem mai departe şi să vedem ce înțeleg teologii ortodocşi prin 
asuprirea văduvelor, orfanilor şi săracilor şi prin oprirea plății lucrătorilor. Deschidem 
Manualul de morală ortodoxă al prof. dr. Emilian Voiutschi şi citim la Oprirea 
plății lucrătorului: “Aici se numără fiecare oprire sau scurtare a plăţii cuvenite şi 
agonisite de muncitori, servitori, pălmaşi, zilieri, meseriaşi şi negustori; apoi 
bancruta (...), monopolizarea preţurilor cu privire la alimente şi falsificarea lor” 
ş.a.m.d. La capitolul despre Asuprirea văduvelor, orfanilor şi săracilor citim 
despre “nedreapta administrare publică” (exact ce se întâmplă astăzi în România cu 
banul public), “înşelăciunea cu privire la averea şi proprietatea străină” (azi. în 
România sunt înregistrate peste 2 milioane de procese provocate de aplicarea Legii 
funciare, iar aproximativ 700.000 de cetăţeni s-au văzut expropriaţi prin înşelăciune), 
“umblarea cu perfidie după averile văduvelor şi orfanilor” (ce perfidie mai mare 
decât cea a autorităţilor de până mai ieri, de a elibera certificate false de urmaşi ai 
revoluționarilor, uzurpând drepturile adevăratelor victime ale evenimentelor din 
decembrie?), “toată judecata mişelească” (mai sunt, oare, necesare referiri la 
justiția românească?), 

Aşadar, ce altă “doctrină” socială mai sănătoasă poate fi pentru un creştin decât 
să știe că păcatele împotriva aproapelui său şi a lumii în care trăieşte sunt strigătoare 
la cer şi se cer răzbunate de Dumnezeu încă din timpul vieţii sale? Lumea e plină 
de păcate strigătoare la cer, dar se caută “doctrine sociale”! Cine spunea că secolul 
XXI va fi religios sau nu va fi deloc? 


Silviu ALUPEI 








DIVINA 
COMEDIE 


a lui Dante Alighieri 


într-o nouă cd 


versiune româneascâ i £ 


de Răzvan Codrescu 






IOSIF IEARDȚU IL 


Cîntul al sais prezecelea 


| M-aflam pe unde apa-avană vine 
spre celălalt ocol, cu vuiet mare. 
dind zvon în jur ca roiul de albine. 
4 cind desluşii venind din depărtare 
trei umbre răzlețite dintr-o gloată 
bătută-n mers de-a focului dogoare. 
Goneau spre noi şi-mi tot strigau deodată: 
«Opreşte tu, ce pari. după veşminte. 
din chiar cetatea noastră dezmăţată!» 
10 O, cite râni. mai noi sau dinainte. 
purtau aceia-n carnea pirjolită! 
Și azi mă doare să-mi aduc aminte 
13 Virgil. oprit de larma intreită. 
se-ntoarse şi-mi grăi: «Din curtenie, 
se cade să-i aştepţi, căci prea se-agită. 
16 De n-ar fi crunta ploaie de vipie. 
atunci aş zice c-a fugi devale. 
mai bine decit lor. ţi-ar şade ție». 
19 De cum am stat. ei vechiul cint de jale 
au prins din nou să-l depene. făcind 
în jurul nostru, citeştrei. ocoale: 
22 precum acei ce goi și unși luptind, 
se-nfruntă cu priviri iscoditoare 
şi-abia apoi iși dau la trintă rind. 
așa ȘI ei, rotind fără-ncetare, 
cătau spre mine, astfel că-n răspăr 
umblau grumajii faţă de picioare 
28 «De-i locul odios într-adevăr». 
orăit-a unul. «și de-ţi facem silă. 
așa cum suntem arși. de-a fir a păr. 
3| măcar de-a noastră faimă fie-ţi milă 
și zi-ne cine eşti și cum cutezi 
să baţi de viu genunea-n veci ostilă. 
34 Acesta. cui pe urme-i calci, cum vezi, 
deși e gol și pirjolit. se cade 
să ştii c-a fost mai mare decit crezi: 
37 nepot venindu-i vrednicei Gualdrade, 
Guido Guerra se numea și-n lume 
fu om al minţii, dar şi-al mindrei spade. 
40 ȘI ce-l ce-n urmă faţa negrei hume 
O bate-ntruna e-Aldobrandi, cui 
de sfetnic bun i s-ar cădea renume, 
43 lar eu, ce crucea-mi port cu dinșii, fui 
lacopo Rusticucci și-n sminteală 
m-a tras mai mult nevasta ce-o avul» 
46 De n-ar fi fost cumplita fierbinţeală. 
cu între ei m-aș fi zvirlit pe dată, 
și mi-ar fi dat maestrul involală; 
49 dar cum s-ar fi scrumit ființa-mi toată, 
invinse frica nobila pornire 
ce phes imi da să-i string la piept deodată 


mă ] 


1_ 
1) 


52 ȘI le zisei: «Nu silă, ci mihnire 
in suflet mi-a trezi! a voastră stare 
(incit cu greu mi-o! reveni în fire), 
dă de cum din vorba-acestui dascăl mare 


putui afla că feţe-atit de-alese, 
cum sunteţi voi, ne fac intimpinare 


6] 


64 


67 


70 


76 


79 


35 


9] 


94 


97 


100 


106 


109 


PUNCTE CARDINALE 





Dintr-o cetate sunt cu 1oi și-adese 

de-a voastră faptă şi-ale voastre nume 

avui prilej in fel şi chip să-mi pese 
Lăsind amarul. mă indrept anume 

către dulceţi de domnul meu promise. 

dar va să trec întii prin joasa lume» 
«Ani mulți de-acum». atunci acela-mi zise. 

«rămiie-ţi duhul viu în mădulare 

ȘI fie-ți ale faimei căi deschise! 
Dar spune-ne. mai are parte oare 

cetatea-ne de cinstea de-altădată. 

sau zace in nevrednică uitare? 
Guglielmo Borsiere care. iată, 

e-n rind cu noi. dar nu demult. aduse 

urite veşti în trista noastră ceată». 
«Poporul nou. ce pe ciştia se puse, 

trufie și necumpât iscă-n tine. 

de-ți plingi, Florenţă. vremile apusa!». 
nălțai atunci. cu faţa-n sus. suspine. 

pe cind cei trei schimbau priviri năuce. 

căci teama lor se-adeverea prin mine. 
«De poţi oricind atit de lesne-aduce», 

mi-au zis. «răspunsuri cui te iscodeşte. 

ferice-atunci că nu-ţi pui gurii cruce! 
Din bezna care-aici ne copleşește 

de-o fi să scapi spre-a stelelor splendoare. 

cind bucuros vei zice: Am /usr. vesteşte. 
celor ce-s vii. și trista noastră stare», 

ŞI. ruptă hora. o tuliră-n pripă, 

părind să aibă aripi. nu picioare. 
Cit un umin pe buze se-nfiripă. 

pe-aceia parcă-i și-nghiţi pămintul, 

iar domnul meu porni-n aceeaşi clipă 
Abia-mi cătam pe urma lui avintul. 

cind ne-asurziră apele în spume. 

incit cu greu ne-am fi-auzit cuvintul. 
Ca riul care-și taie drum anume 

din Monte Veso-ntii spre răsărit. 

de-a stinga Apeninului, pe nume 
Acquaqueta pin' să fi răzbit 

pe vale-n jos. pe la Forli, pe unde 

el nu mai e-n același fel numit. 
și-ajuns la Sfintul Benedict, pătrunde 

vuind în hâu, mai jos de minâsure, 

unde și-o mie s-ar putea ascunde, 
așa prindea și-acolo a vuire 

deasupra ripei apa singerie, 

rânind auzul fără contenire, 
Aveam mijlocu-ncins cu o fringhie 

cu care-n gind urzisem altădată 

pestrița fiarâ-n la s-o prind de vie 
De peste briu mi-o desfăcui pe toată. 

aşa cum domnul bun mă indemnase, 

și i-am Înțins-o, bine-nfășurală, 
Spre dreapta răsucit, pe loc rămase, 

dar funia departe o zvirii, 

in mijlocul bulboanei furioase, 



















Septembrie '96 NR. 9/93 PAG. 7 


Ajuns la marginea celui de-altreilea briual 
cercului al şaptelea al Infernului, de unde 
putea fi auzit deja vuietul cumplitului 
Flegheton (rîul infernal ce dădea în cercul al 
optulea), Dante are ocazia de a întilni un ultim 
grup de sodomiţi, din care ies în evidență trei 
iluștri concetățeni de-ai săi (Guido Guerra, 
Tegghiaio Aldobrandi şi lacopo Rusticuccl) 
cu care vorbeşte, plin de amărăciune și 
indignare, despre decăderea Florenței, mai 
ales sub aspect moral și social. 

În cele din urmă, cei doi pocti ajung pe 
buza genunii întunecate dintre cele două 
cercuri infernale. acolo unde, la un semn aliui 
Vergilius, se va ivi din adîncuri, spre a-i trece 
pe celălalt mal, făptura monstruoasă a lui 
Gerion (descrisă pe larg în cîntul următor, a 
cărui nouă versiune românească va apărea în 
numărul nostru din octombrie). 

Ilustrația îi apartine lui Gustave Dore, 
anticipînd cîntul următor. 


|15 «E rost. gindii. «de-un lucru nou aci, 
ca un răspuns la noul semn pe care 
maestru-l meu pindeşte-al tilcui» 
11$ Ah. cită grijă-ar fi trebuitoare 


cu cei ce-s inţelepţi să tălmăcească 
nu fapta doar. ci gindul ca atare! 
12] Grăi Virail: «Curind o să sosească 
ce-aievea-aștept. iar tu-n închipuire 
suind din hăuri. stă să se vădească» 


124 Cind adevărul pare-a fi scornire. 
mintos e cel ce gura şi-o păzeşte. 
spre-a nu mai da prilej de cleveure 
[27 dar eu să tac nu pot. ci cui citeşte 
îi jur pe slova-acestei Comedii 
ce mi-ar plăcea s-o ştiu că dâinuieşte. 
130 cum'că din bezna aroasă se ivi. 
răzbind spre noi. o hidă arâtare. 
de care orice om s-ar ingrozi. 
133 așijderi celui ce-n adinc de mare 
s-a fost lăsat. ca ancora-ncilcită 
din stinci sau din hăţiş s-o despresoare. 
136 şi-acum la fața apei se agită 
NOTE 


Versul 9. In original: 
ținutul florentin, . 

Versul 22: In orig.: i campion (luptătorii din arenă: foarte 
răspindit în antichitate. acest gen de intrecere s-a perpetuat. in diferite 
tome. şi in Evul Mediu occidental. mai ales în cadrul anumitor 
sărbăton populare), 

!ersul 3": morig. . della buona Gualdrada. Gualdrada fusese 
frumoasa şi virtuoasa fiică a lui Bellincion Berti de” Ravignani. 
căsătontă cu Guido cel Bătrin, 

lersul 35: Guido Guerra (m. 1272). euelf. fiul lui Ruggero sau, 
după alţii. al lui Marcovaldo, conte de Dovadola 

Versul 4]: Tegohiaio Aldobrandi degli Adiman (m. spre 1206), 
lider guelf. 

Versul 44: lacopo Rusticucci, contemporan al celor de mai 
inainte, euelf la rindul său, căsătorit cu o femeie pe care -Inonimul 
florentin o caracterizează drept «diversa e spiacevole» 

Versul 55: Vergilius. 

Versul 70); Guglielmo Borsiere, personaj puţin cunoscut, pomenit 
de Boccaccio ca om de lume, elegant, manierat şi bun vorbitor. 

lersurile 3-5. Exclamaţie de indignare a lui Dante la adresa 
cetăţii decăzute (mai ales din pricina «oamenilor noi» = a genre nove 
= de extracţie joasă şi puşi pe căpâtuială). Dante manifestă şi în alte 
locuri un fel de aversiune aristocratico-intelectuală [aţă de elementele 
«burgheze», 

Versul 94 şi urm : Cei mai mulți comentatori consideră că ese 
vorba de riul Montone din Romagna. 

Versurile 100-102: Versuri destul de obscure, neştiindu-se la ce 
se referă mille (o mie). Certă rămine referința la mănăsurea San 
Benedetto, 

Versurile 106-10$: Acestei cingători danteşti i s-au căutat 
felurite interpretări simbolice (briul hanciscan, cutare însemn militar 
sau cavaleresc ete.) fără să se [i ajuns la un acord al comentatorilor 
Dante ace aluzie la episodul relatat în Cintul | (31 şi urm). 

Versul 128; Autocaracterizare estetico-literară a operei, ce va li 
păstrată ca titlu (Boccaccio îi va adăuga atributul de «divină»). 
Cun întul nu trebule luat nicidecum în sensul lui actual: este vorba de 
o scriere inui-un stil mai puţin elevat și solemn decit cel al tragediei, 
oferind o frescă a moravurilor unei lumi, 

Versul 131: Inorig.: veni notando una figura insuso, Este vorba 
de Gerion, monstrul infemal ce va [i descris pe larg în cintul unnâtor, 


di nostra terra prava. Este vorba de 








„8 NR. 9/93 Septembrie '98 


PUNCTE CARDINALE 








îp30 aţa) tă Ep perii itp iat 
? ” a N p p 
8. ISRAEL IN PUSTIE 
prea AA pf pi i IZA a a Li — PT Are) is 0 e Life 





După ce am părăsit păcatul, ne aflăm ca 
într-o pustie, un fel de stare neutră ce nu poate 
dura prea mult. Trebuie sădite de îndată 
virtuțile în sufletul curăţit, altfel păcatul poate 
reînvia, preschimbând pustia într-un nou Egipt. 
Astfel, pustia era o dublă conotaţie: 
“nediferențierea originară şi întinderea 
superficială, sterilă, sub care trebuie căutată 
Realitatea”. 

“Plecând apoi din Elim, a venit toată obştea 
fiilor lui Israel în pustia Sin, care este între Elim 
şi între Sinai, în ziua a cincisprezecea a lunii a 
doua, după ieşirea din Egipt. În pustia aceasta 
(oată obştea fiilor dui Israel a cârtit împotriva lui 
Moise şi Aaron. Şi au zis către ei fiii lui Israel: 
Mai bine muream bătuţi de Domnul în pământul 
Egiptului, când şedeam împrejurul căldărilor cu 
carne şi mâncam pâine de ne săturam! Dar voi 
ne-ați adus în pustia uceasta, ca toată obştea 
aceasta să moară de foame” (Ieş. 16, 1-3). “Cu 
adevărat lângă căldările de carne șed cei ce-și 
aprind dorințele cu o căldură mustoasă şi 
necontenită. lar maica iubirii de plăceri este 
lăcomia pântecelui, căci aceasta naşte iubirea 
de plăceri, dar și multe din celelalte patimi. 
Pentru că din aceasta, ca dintr-o rădăcină, 
puiesc celelalte patimi care, înălțându-se pe 
încetul, ca niște arbori, peste aceea care le-a 
născut, îşi împing răutăţile până la cer”. 

Prin Moise, Dumnezeu a vestit poporul că 
va trimite, către seară, prepeliţe, iar dimineața 
le va da pâine (16, 4-12). “Priveşte cum 
prepelițele zboară către adunarea ludeilor 
seara. (...) Lucrul acesta ne arată indirect că 
iubitorul celor pământeşti nu se afla în lumina 
înțelegătoare, ci ca într-o noapte și într-un 
întuneric. Şi aceasta înseamnă, fără îndoială, 
că mintea ludeilor nu s-a eliberat de neștiință şi 
împietrire, sau de ceața spirituală”. 

“Jar dacă S-a făcut seară, au venit prepeliţe 
şi au acoperit tabăra, iar dimineața, după ce s-a 
luat roua dimprejurul taberei, iată se afla pe faţa 

pustiei ceva mărunt, ca nişte grăunte, şi albicios, 
ca grindina pe pământ. Şi văzând fiii lui Israel, 
au zis unii către alții: Ce este asta? (man hu?) - 
că nu ştiau ce e. lar Moise le-a zis: ACeusIa e 
pâinea pe care v-o dă Dumnezeu să o mâncaţi” 
(Ieş. 16, 13-15). După cum se va vedea, mana 
trimisă de Dumnezeu nu se comporta ca un 
aliment natural. Biserica a văzut întotdeauna 
în mană un tip al lui Hristos: “Pâinea ce s-a 
coborât din cer nu este ceva fără de trup, Căci 
cum s-ar face hrană trupului ceva netrupesc? 
Deci Cel netrupese Se face trup, iar trupul 
acestei pâini nu a avut nevoie nici de sămânță, 
nici de stropire, ci pământul, rămânând cum 
era,s-a umplut de această hrană dumnezeiască, 
de care se împărtăşesc cei care flămânzesc, 
Prin această minune e vestită de mai înainte 


|, DSIIII,p. 139(Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, 
Dicţionar de simboluri, vol. I-II, Ed, Artemis, 
Bucureşti, 1994 - vol. [; 1995 - vol. II-I11) 

2, Nil Ascetul, Ciwvân! ascetic, 55. 

3, Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Ieşire, II (p 
313), 


pasi 
/ 


taina săvârşită prin Fecioara”. “Mana este 
umbră şi chip al învățăturilor şi darurilor venite 
prin Hristos, care sunt de sus și din cer şi nu au 
ceva pământesc în ele; sunt străine de murdăria 
trupească şi cu adevărat nu sunt numai hrană a 
oamenilor, ci şi a îngerilor. (...) Hrana duhurilor 
este cunoştinţa dreaptă şi nepătată; iar dăruirea 
învățăturilor prin Hristos ne vine ca o lumină a 
zilei. De aceea mana s-a coborât celor vechi când 
se lumina de ziua, se răspândea lumină”, 

“Iată ce a porunci Domnul: Adunati fiecare 
Cât să vă ajungă de mâncat; câte un omer de om, 
după numărul sufletelor voastre; fiecare câți are 
în cort, atâtea omere să adune! Și au făcut aşa fiii 
lui Israel; au adunat unii mai mult, altii mai 
puțin; dar măsurând cu omerul, nici celui ce 
adunase mult n-a prisosit, nici celui ce adunase 
putin n-a lipsit, ci fiecare, cât era de ajuns la cei ce 
eru cu sine, atât a adunat” (Ieş. 16, 16-18). E o 
învățătură pentru toți dreptcredincioşii: *De se 
vor purta cu o astfel de simplitate și dragoste 
întreolaltă, prisosul celor cestăruie în rugăciune 
va împlini lipsa celor ce slujesc. Și prisosul celor 
din urmă va împlini lipsa celor dintâi”, “Căci 
trebuie să ne umplem de învățăturile 
dumnezeiești şi evanghelice. Și Hristos, 
împărțindu-ne în măsură egală celor mici și 
celor mari harul Său și hrănindu-ne la fel pe toţi 
spre viaţă, voieşte ca cei mai tari să adune 
împreună cu alţii şi să asude pentru fraţi și să le 
dăruiască ostenelile lor şi să-i facă copărtași 
darurilor de sus”. 

“Zis-a iarăşi Moise către ei: Nimeni Să nu lase 
din aceasta pe a doua zi! Dar ei n-au ascultat pe 
Moise, ci unii au lăsat din aceasta pe a doua zi; dar 
a făcut viermi şi s-a stricat” (Ieş. 16, 19-20), “S-a 
mai spus să nu se lase ceva pe a doua zi. Prin 
aceasta, legea dă de înţeles că folosirea de chipuri 
după trecerea vremii în care au fost folositoare 
și necesare e supusă cu totul osândei și pedepsei. 
(...) Căci cei ce păstrează umbra după venirea 
adevărului vor fisupuși stricăciunii şi pedepsei”. 
“Tot ce e adunat în afară de trebuinţă, din 
pricina lăcomiei, se preface în ziua următoare, 
adică în viața viitoare, celui ce a adunat-o, în 
vierme. Prin viermele acesta, cel ce aude înțelege, 
fără îndoială, viermele neadormit, care prinde 
viață din lăcomie”, 

“Tar în ziua a şasea adunară de două ori mui 
multă: câte două omere «de fiecare. Și au venit 
(oale căpeteniile adunării să-l înştiinţeze pe Moise. 
Iar Moise le-u zis: lată ce u zis Domnul: Mâine e 
odihnă, odihna cea sfântă în cinstea Domnului; 
ce trebuie copt, coaceți, ce trebuie fiert, fierbeţi 
Astăzi, şi ce vu rămâne, păstraţi pe a doua zi! Și au 
lăsat din acestea până dimineaţă, după cum le 
poruncise Moise, şi nu s-au stricat, nici n-au făcu 
viermi” (Ieş. 16, 22-24). “Cuvântul că ceea ce se 
pune deoparte pentru sâmbătă nu suferă nici o 
stricare cuprinde acest înţeles: trebuie să ne 
folosim de voința lacomă numai când ceea ce 
adunăm nu e supus stricăciunii, Aceasta ni se 
face de folos când, după ce vom trece de viaţa 





4, Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise (p. 00) 
5, SI, Chiril al Alexandriei, op. cir, II, 

6, Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie 
Egipteanul, 26, 

7, Sf, Chiril al Alexandriei, op. cir, Il (p. 314) 

8, Ibid (p. 315), 

9, Sf, Grigorie de Nyssa, op. cir, (p.07) 





aceasta de pregătire, vom intra în nelucrarea 
de dincolo de moarte. Pentru că ziua dinaintea 
sâmbetei este şi se numește ziua de pregătire 
(gr. paraskevi)””. “Ajunşi prin credință la 
odihna (sabatismul) înțeleasă în Hristos, adică 
la nelucrarea şi la încetarea păcatelor, nu 
respingem ca nefolositoare pedagogia legii 
ajunsă la capăt și oarecum întipărită maiinainte 
în noi, care ne-a condus la Hristos. (...) Ci 
păstrând-o mai degrabă pe ea împreună cu 
învățăturile evanghelice, nu vom fi lipsiți de 
laudă, iar Dumnezeu nu se supără pe cei ce fac 
aceasta”!. 

Au fost şi din cei care au căutat mană în ziua 
sabatului, fără a găsi ceva, În final, evreii au 
înteles să păzească sabatul (16. 27-30). Un omer 
cu mană a fost păstrat ca amintire pentru 
urmași; ulterior, acesta a fost pus în cortul 
mărturiei (19, 31-34). 

“Tar fiii lui Israel au mâncat mună patruzeci 
de ani, până ce au ajuns în ţară locuită; până ce 
au ajuns în hotarele pământului Canaan, au 
mâncat mană. Iar omerul este a zecea purre 
dintr-o efă” (eş. 16, 33-36). Efa este o măsură 
de capacitate egală cu 38,80 litri, iar omerul, cu 
3,38 litri. In timp, aceste valori au oscilat, astfel 
că putem întâlni cifre diferite, în funcție de 
autor. Clement Alexandrinul crede că nu 
întâmplător vorbește Scriptura despre măsuri: 
“Aceste cuvintearată că în noi sunt trei măsuri, 
trei criterii: simţirea, pentru cele ce cad sub 
simțuri; cuvântul, pentru cele grâite, pentru 
nume şi cuvinte; şi prinrea, pentru cele 
spirituale”. 

Israel s-a mutat şi, ajuns la Rafidim, la cale 
de o zi de Sinai, a însetat. Din nou poporul s-a 
ăzvrătit împotriva lui Moise (17, 1-4). 

“Zis-a Domnul către Moise: Treci pe 
dinaintea poporului acestuia, dar ia cu tine câțiva 
din bătrânii lui Israel; ia în mână şi toiagul cu 
care «i lovit Nilul şi du-te. Iată Eu voi sta înaintea 
a acolo, la stânca din Horeb, iar tu vei lovi în 
stâncă şi va curge din ea apă şi va bea poporul” 
(Jeş. 17,3-6). Stânca este Hristos, Piatra cea din 
capul unghiului (Fapre 4, 11; Rom. 9, 33 ş.a.), 
iar apa e învăţătura Sa. Loculuii s-a pus numele 
Masa (=ispită; încercare) şi Meriba (> ceartă; 
gâlceavă), arătând că Mântuitorul va fi pentru 
mulți piatră de poticnire (Mr. 21, 44; Le. 2, 34; 
| Petru 2,9 ş.a.). 

“Atunci au venit Amalecirii să se bară cu 
Israeliţii la Rafidim. lar Moise a zis către Iosua: 
Alege-ţi bărbaţi voinici şi du-te de te luptă cu 
Amaleciţii! Lar eu mă voi sui mâine în vârful 
muntelui şi toiagul lui Dumnezeu va fi în mâna 
mea” (leş. 17, 8-9). Pentru prima dată este 
numit Josua (> Lahve este mântuire) fiul lui 
Navi. După Origen, Moise i-a încredințat 
această sarcină lui losua pentru că legea veche 
nu putea găsi bărbați voinici. Aceasta o va lace 
lisus (Iosua), prin Legea nouă”. 

“A făcut deci losua cum îi zisese Moise şi 
s-a dus să bată pe Amualeciţi; iar Moise cu Aaron 
şi Or s-au Suit în vârful muntelui. Când își ridica 
Moise mâinile, biruiu Israel; iar când îsi lăsa el 
mâinile, biruiau Amualeciții” Ueş. 17, 10-11). 


Uz 


10. /bid (p. 315) 

| |. Sf, Chiril al Alexandriei. op. cir. Il (pp. 315-310) 
|2, Srromate, ll, 30, |. 

13. cf. Omilii la Curtea losua, |, | 








ez 





Credinţa este în cea mai mare măsură un act de 
cunoaştere, “Cel ce crede ştie, iar cel ce ştie crede ”, 
spune un vechi şi cunoscut adagiu. Cunoaşterea 
experimentală este o cunoaştere mărginită. chiar dacă 
s-ar putea afirma că această limitare a ei este oarecum 
asimptotică. Intr-un fel, lucrul acesta îl afirmă ştiinţific 
“principiul de indeterminare” al lui Heisenberg. Asta 
nu înseamnă că, la scara umanului. înaintarea întru 
știință nu este nesfârşită. Această continuă autodepăşire 
se datorează faptului că ştiinţa se aplică domeniului 
creației, care pentru noi are nesfârşite taine. toate 
demne de a fi descoperite şi cunoscute. Dar ştiinţa 
rămâne totdeauna pe tărâmul măsurabilului. al 
palpabilului. perfecţionându-se înlăuntrul lui. În 
schimb. credința se apleacă asupra celuilalt tărâm. cu 
adevărat nemărzinit. funcţionând la scara veşniciei. a 
necuprinsului. De aceea, după spusa Sfântului Maxim 
Mărturisitorul: “Credinţa eo cunoștință ce nu se poate 
dovedi. lar dacă e cunoştinţă ce nu se poale dovedi 
alunci credința este o legătură mui presus de fire, prin 
care în chip neştiul şi indemonstrabil ne unim cu 
Dummezeu într-o unire mai presus de înțelegere "(1). 
In cunoaşterea prin credinţă. dihotomia obiect-subiect 
se estompează; nu mai avem. ca în ştiinţă, un obiect 
exterior subiectului. supus analizei acestuia şi, eventual, 
perturbat în cursul experimentărilor, ci ne aflăm în faţa 
unei uniri, unei reciproce întrepătrunderi. Credinţa 
constă. în ultimă instanţă, în cunoaşterea unei persoane 
in toată complexitatea ei. a lui Dumnezeu ca Persoană 
- Tu suprem - şi ca prezenţă mai mult sau mai puțin 
preunantă, în ceilalți. De aici. concluzia că în cazul 
credinței se depăşeşte mărginirea conceptelor (fără ca 
ele să fie totuşi excluse). ea găsindu-și temeiul şi 
valorificarea in trăire; trăirea concepută nu ca simplu 


ISRAEL ÎN PUSTIE 


“Poporul, când vede mâinile legiuitorului 
ridicate, se face mai tare în luptă decât 
vrăjmasul, iar dacă le vede coborâte, este biruit, 
Ridicarea mâinilor lui Moise spre înălțime 
inchipuie vederea înțelesurilor mai înalte ale 
legii, iar aplecarea lor câtre pământ înseamnă 
tălcuirea mai umilă și mai coborâtă a legii, 
după literă”, 

“Dar ohosind mâinile lui Moise, au luat o 
piatră şi au pus-o lângă el şi a şezut Moise pe 
piatră; Iar Aaron şi Or îi sprijineau mâinile, 
unul de o parte şi altul de altă parte. Și au stat 
miinile lui ridicate până lu asfințitul soarelui” 
(/eş. 17, 12), "Mintea trebuie să fie susținută în 
ațintirea ei spre Dumnezeu de fâptuirea 


14, Sf. Grigorie de Nyssa, op. cir. (p. 69), 


PUNCTE CARDINALE 


act biologic, ci ca expresie esențială. Acelaşi Maxim 
Mărturisitorul spune: 

“Pentru că numai celor ce ştiu cum să creadă, le 
este dal să știe ce trebuie, cum trebuie şi care lucruri Să 
le ceară. Căci cunoştinţa nu este a tuturor (2 Tes. 3. 2) 
precum nici credinţa. (...) Cei credincioşi trebuie să 
caute numai cunoştinţa dumnezeiască şi virtutea care o 
împodobește prin fapte " (2). 

Pentru poporul credincios, pentru țărani desigur, 
credința are exact acest înțeles şi cuprins teologic, de 
cunoaştere prin unire după har. Ei nu caută explicaţii 
savante,” 'teologale”. darei “știu ei sunt'"în-credințaţi”. 
ei "nu se îndoiesc”, ei sunt neclintiți în credinţa lor. Şi 
atunci ei o trăiesc ca atare, acţionează ca atare. 
“Cunoscând”, ei țin cont de cunoaşterea lor şi orice 
întâmplare sau eveniment sunt privite prin prisma acestei 
cunoașteri, în raportcu ea, şi sunt cântărite în conformitate 
cu învățătura izvorâtă din credinţă. Țăranul vrea să aibă 
cunoştinţa şi mai puţin îl interesează argumentarea 
explicită. El vrea să ajungă la legătura mai presus de fire 
şi la unirea mai presus de înțelegere. deci să intre în tot 
acel apofatism de care vorbeşte Sfântul Maxim. El, 
țăranul, nu-şi doreşte un discurs speculativ, ci trăire, nu 
cunoaştere mediată prin noțiuni şi definiţii seci sau 
uscate, ci una directă, străluminată. După acelaşi Maxim, 
“Credinţa in Dumnezeu am primit-o în dar fiind o 
CUuNoOŞIință ce se mişcă nemijlocit în jurul lui Dumnezeu 
ŞI conținând o ştiinţă ce nu se poate dovedi" (3). 

Țăranii! ajung adesea direct. pe“scurtătură ”. la aceeaşi 
concluzie la care ajung teologii după ce s-au adâncit în 
multe studii. 

Credinţa nu este orice fel de cunoaştere. ci o 
cunoaştere pornită în mod total spre cunoaşterea 
Adevărului. “Credinţa autentică slujeşte adevărul ”, 
spune Maxim Mărturisitorul (4). În căutarea acestui 
Adevăr. aşa cum susține Paul Evdokimov, “credința e 
un dialog, un mod de cunoaştere suprarațional. Această 
cunoaştere nu se bazează pe documente istorice ştiinţific 
neclătinate, dar tocmai acest lucru este ceu mai bună 
dovadă a adevărului Evangheliilor, proba obăârşiei lor 
divine "(5), 

Modul suprem în care se poate manifesta cunoaşterea 
în popor este înțelepciunea. Înţelepciunea nu vine în 
primul rând din exersarea abilă şi complexă a unor 
mijloace intelectuale (care nu sunt, desigur, nici de 
disprețuit. nici dispreţuite). ci din coagularea miraculoasă 
a cunoştinţelor dobândite prin experienţa unei vieți 
trăite implicat şi treaz. Înţelepciunea este dovedită mai 
ales de capacitatea de a străvedea dincolo de aparenţe şi 
imanent, de a lua hotărâri cu discernere, de a fi cât mai 
aproape de gândul lui Dumnezeu. iar nu de cel al 


înțelegătoare şi de contemplarea cuvenită, ca 
odinioară mâinile lui Moise de Aaron şi Or”!$, 
Îm potriva lui Amalec (> lenevie) vom lupta prin: 
statornicirea pe Piatră, asumarea crucii (braţele 
desfăcute ale lui Moise), preoţia mijlocitoare 
(arhiereul Aaron), Sfintele Taine (Moise = scos 
din apă), rugăciune (Aaron = împresurat de 
strălucire), priveghere (Or= Răsărit) şi urmarea 
lui lisus în luptă. E arătat și timpul venirii 
Domnului, asfințitul, sau seara zilei a șaptea, 
până la care Legea veche călăuzește poporul. 
“Şi zdrobit losua pe Amalec şi tot poporul lui 
cu ascuțişul sabiei” (Teş, 17, 13). “Poporul nu 
devenea mai tare pentru că Moise se ruga astfel, 
ci pentru că numele lui lisus era în fruntea 
luptei, iar (Moise) făcea numai semnul crucii”16, 
E. subliniată superioritatea Legii celei noi, fără a 
[i minimalizat rolul lui Moise, Cât priveşte pe 


15, Calist Catalygiotul, Despre viața contemplativă, 
58 
16, ST, Justin Martirul, Dialog cu iudeul Trifon, XC, 


Septembrie '98 NR. 9/93 PAG. 9 


“] Credinta- act de cunoastere 


oamenilor. Cel înțelept este capabil să-ți dea sfatul cel 
bun şi de aceea el va fi cercetat în momente de cumpănă. 
În concepția țărănească, această înțelepciune este strâns 
legată de credință. Înţelepţii sunt nu o dată pustnici, 
oameni retraşi din tumultul lumii pentru a viețui cu 
Dumnezeu. Înţelepciunea este atribuită părinţilor din 
mănăstiri, la care se vine, în situaţii grele, după sfat şi 
rugăciune. Înţelepciunea aparține mai cu seamă celor 
bătrâni, care au trecut prin multe şi au învățat ceva de 
la viață, dar la fel de bine şi tinerii pot primi darul 
înțelepciunii, fapt vizibil în basme şi balade. 
Înţelepciunea este pusă de român în legătură cu 
mintea omului, cu capacitatea lui de a gândi bine, 
inteligent, în conformitate cu darul său natural de a fi 
O fiinţă rațională. Omul care crede este un om cuminle, 
cu minte, în toate minţile, nu-şi iese şi nu-l scoale pe 
altul din minţi, nu are minţile rătăcite, nu suceşte 
mințile altuia, nu fură minţile, nu-şi bea minţile etc. 
Din contră, el ține minte, ia aminte, ii vine în minie, îi 
(rece prin minte, este întreg la minte, e cu mintea 
intreagă. Chiar când a greşit, el nu dă în mintea 
copiilor, îşi bagă minţile în cap, ii vine minlea la loc, 
îşi adună minţile, se învaţă minte (6). Dar mintea 
scoasă din contextul credinţei, al unei anumite modestii 
şi smerenii, te poate purta spre rătăcire. Ea este o ispită 
în mod cert: “Unde e minte multă, e şiprostie destulă”. 
Mintea singură nu-l poate salva pe om de greşeală şi 
chiar de ridicol. Mintea cea bună, cea adevărată. este 
mintea care a trecut atent prin experienţele vieții, care 
a ştiut să discearnă prin ele glasul lui Dumnezeu. “Dă- 
mi mintea românului cea de pe urmă! ", “să fi avul la 
tinereţe mintea de acum!" iată expresii folosite adesea, 
arătând rolul exploatării duhovniceşti, înțelepte, a 
experienţelor de viaţă, cu reuşitele şi căderile ei. 


COSTION NICOLESCU 


NOTE 


(1) Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 
în Filocalia românească, vol. 3, Tipografia Arhi- 
diecezană, Sibiu, 1948, pp. 119-120. 

(2) Ibidem, p. 118. 

(3) Ibidem, p. 214. 

(4) Ibidem, p. 252. 

(5) Paul Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, Ed. 
Christiana, Bucureşti, 1993, p. 43. 

(6) Dicţionarul Limbii Române, tomul VI, Ed. 
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 
1965-1968, pp. 366-570. 


losua, el închipuie pe “Iisus, nu fiu alomului, ci 
Fiu al lui Dumnezeu, arătat în preînchipuire în 
trupul lui Iisus al lui Navi”, 

“Atunci a făcut Moise un jertfelnic Domnului 
şi i-a pus numele: Domnul este scăparea mea! 
Căci zicea: Pentru că mi-au fost mâinile ridicate 
spre scuunul Domnului, de aceea va bate Domnul 
pe Amalec din neam în neam!” (eş. 17, 15-16), 
“Moise sta pe vârful muntelui, cu mâinile 
sprijinite de Aaron și Or, ca să nu-şi coboare 
mâinile din semnul crucii până s-a întors lisus 
cu bucurie, după cea nimicit pe Amalec. Numele 
de Amalic înseamnă “lenevie”. Căci de începe 
omul să fugă de voile lui şi aleargă la Dumnezeu, 
lenevia (plictiseala) este cea dintâi care îl 
războieşte, voind să-l întoarcă iarăşi la păcatele 
lu 1dăs: 

Eugenia GHIMICI 
loan USCA 


17, Barnaba, Epistola, XII, 2-3, 
]$. Isaia Pustnicul, 29 de cuvinte, IV, ||. 














PAG. 10 NR. 9/93 Septembrie '98 





„ Dupăatacurilemai vechi de pe vremea “Congresului” iehoviştilor. în ultima vreme acţiunile impotriva 
Bisericii Ortodoxe continuă cu alte atacuri. legate de cererea de restituire a bisericilor care au aparținut 
cultului greco-catolic. 

In timp ce în privința caselor naționalizate nu se prevede - din cauza disensiunilor coaliţiei 
guvemamentale -nici o şansă pentru restinulio in integrum. în cazul bisericilor totul ar fi foarte simplu (nu- 

i aşa?), dacă nu s-ar opune în mod neeuropean şi nefrățesc (sic!) Biserica Ortodoxă... 

Sunt de părere că lucrurile trebuie cântărite cu mai multă responsabilitate și înțelepciune, întrucât nu 
este vorba de un simplu drept de proprietate. 

1. După ocuparea Transilvaniei şi reuşita maeghiarizării nobilimii române (sfârşitul secolului al XV- 
lea). au fostintroduse legi (1514, 1653. 1669) care considerau pe români o sectăa căror relivie“nus-aadmis 
printre religiile recunoscute prin lege. cu toate acestea este tolerată aici în interesul țării”. În acest fel. preoții 
otodocşi au împărtăşit soauta mizerabilăaromânilortransil âneni. ca iobagi fărădrepturi pemoşiile erofilor. 
iar ierarhii au fost trataţi ca eretici. destituiţi și aruncaţi după bunul plac al stăpânirii. : 

2, Pe fondul situaţiei generale a românilor transilvâneni şi a ierarhiei bisericeşti îndeosebi. mitropolitul 
de Alba Iulia, Atanase, sedus de promisiunile călugărilor iezuiţi Gavril Hevenesi şi Paul Barani şi îndemnat 
de Curtea Imperială din Viena. face unirea cu Biserica Romei, iar la 7 octombrie 1698 acelaşi mitropolit 
declară împreună cu 38 de protopopi români că se unesc cu Biserica Romano-Catolică, voind “să trăiască 
cu aceleaşi privilegii cu care trăiesc membrii şi preoții Bisericii Catolice” (nora bene”) 

3. Adoptat de sus în jos de unii ierarhi ai bisericii onodoxe, noul cult greco-catolic a trebuit să fie impus 
românilor din Ardeal cu forța - mai ales după răscoala lui Horia. Cloşca şi Crişan- în încercarea de a se ține 
sub control populaţia românească. Există numeroase mărturii care ilustrează rezistența românilor la 
schimbarea cultului. cult ce la început s-a efectuat la fel ca în bisericile rămase ortodoxe, pe baza unui număr 
minim de precepte catolice (de unde şi denumirea de greco-catolic). dar cu preoți unși de Vatican şi prin 
aceasta dependenți de puterea austriacă. propovăduitoarea catolicismului. Mai târziu. atunci când s-a simţit 
în putere, Biserica română unită a mai adoptat încă o serie de precepte catolice, apropiindu-se și mai mult 
de Biserica Catolică, fată de care a rămas subordonată. 

4. Istoricul Nicolae Densușianu. el însuşi fiu al Bisericii române unite. consideră că --...unireadin 1698 
fu un pas greşit al românilor de peste Carpaţi. Prin actul de la 1698, mitropolitul Atanase şi clerul din 
Transilvania sacrificară integritatea Bisericii române pentru o simplă speranţă a unor drepturi politice şi 
civile, drepturi care, mai curând sau mai târziu, puteau fi câştigate şi pe altă cale. Şi în fapt unirea cu Biserica 
Romei nu schimbă deloc poziția socială și politică a românilor din Transilvania. Biserica română a rămas 
Şi de aici inainte numai Bisericătolerată. națiunea română o naţiune fără drepturi politice, preoții uniţi iobagi 
ai nobililor, fără de privilegii şi fără de venituri. poporul fără de reprezentanţi în Camera Transilvaniei. 
oficiile țării distribuite numai la aderenții celor patru religiuni şi fără nici o considerațiune la religiunea 
românăunită, iar poporul român care nu voi sătreacă la unire, lipsit de biserici, lipsit de episcopi şi persecutat 
în toate modurile şi pe toate căile de guvernul din Transilvania şi de guvemul central din Viena”. 

5. Trebuie amintită aici trista soaita a celor care. aflaţi în fruntea ierarhiei Bisericii române unite, au 
înţeles să se pună în slujba poporului pe care îl păstoreau. aşa cum a fost episcopul Inocenţiu Micu Klein. 
care în urma formulării şi susținerii unui program de revendicări naționale şi-a atras dizeraţia Curţii de la 
Viena şi surehiunul la Roma. de unde a fost readus şi reînhumat, în tara pe care o iubise atât, abia în acest 
an. Semnificativ este şi faptul că gestul aprobării de către Vatican a reîntoarcerii în țară a rămâăşițelor 
pământeşti ale episcopului Micu Klein a fost prezentată ca o dovadă de conciliere, uitându-se a se spune 
motivul ades ărat al surghiunului său. 

6. Abia târziu. în secolul al 19-lea. Biserica Greco-Catolică - ajunsă Biserică oficială şi susținută in 
continuare de puterea austriacă - a reunit sub cupola ei mari valori naţionale. care au sprijinit populaţia 
românească impotriva deznaționalizării şi au pregătit Unirea de la 1918, astfel că după aceasta cultul greco- 
catolic şi-a putut păstra un statut special alături de cultul ortodox majoritar. Merită amintită atitudinea 
marelui om politic lulu Maniu, care, crescut în Biserica Unită. după înfăptuirea României Mari participa 
la serviciul religios duminical altemativ în Biserica Unită şi în cea Ortodoxă. arătând în acest fel că una se 
trage din cealaltă. 

7. În 1948, comuniștii desființează cu forța cultul greco-catolic, iar toate bisericile acestuia trec în 
proprietatea Bisericii Ortodoxe. Astfel, un cult introdus de sus în jos cu forța este desființat tot de sus în jos 
şi tot cu forța. Din nefericire, mulți dintre prelaţii acestui cult, care s-au opus acestui act. au fost martirizaţi 
şi au murit în închisori. Rezistențaaceasta dovedeşte însăcăceeace a fost prezentat la inceput cao schimbare 
doar de fațadă. devenise de profunzime şi că. de fapt legătura de origine dintre cele două Biserici se rupsese, 
ele devenind tot atât de indepănate (sau apropiate) precum Bisericile Ortodoxă şi Catolică. Aceasta se 
manifesta şi pe planul relaţiilor între enoriașii celor două culte, care în anumite localităţi ajunseseră la 
manifestări de respingere. In același timp. Biserica Ortodoxă este prezentată că ar fi pactizat de la început 
cu comuniștii, făcându-se uitate miile de victime dintre preoții ortodocși. Este mai mult decât probabil că 
şi rezistența prelaților greco-catolici a avut la bază iluzia sprijinului exterior, la fel ca iluzia că "in 
americanii” pentru rezistența din munți. | ti Lect 

8. Laaproape 50 deani, cultul greco-catolic- acceptat din nou oficial - solicităreluarea' echilor biserici 
şi se vorbeşte chiar de o restitutio in integrum. Trebuie răspuns la o întrebare esenţială: Este aceasta doar 
o problemă de proprietate, sau este o problemă majoră pe planul relațiilor confesionale? In situaţia în care 
marea majoritate a enoriașilor din 1948 a decedat, iar copiii lor au fost botezați şi crescuţi în cultul ortodox 
majoritar, reluarea cu putere - susținută de Biserica Catolică și de Vatican -a acţiunii de revigorare a cultului 
ereco-catolic nu este altceva decât o acţiune de prozelitism inacceptabilă pentru Biserica Ortodoxă 
naţională. Seriile de preoți greco-catolici ieşite din şcolile reînființate după 1989 au nevoie de biserici, dar 
mai ales de enoriași. Faptul că acest cult nu este unul cutotul nou nui dă mai multe drepturi astăzi dea folosi 
o infrastructură pe care a pierdut-o pentru a-şi atrage enoriașii pe care nu-i mai are. Acum, ca și la 1700, 
nu este vorba decât de a introduce religia catolică pe uşa din dos, lucru care astăzi nu mai poate fi tolerat. 
Biserica Catolică fiind liberă - ca și atunci - să-și construiască biserici declarat catolice și să le umple cu 
enoriași, dacă îi are. 

9, Cei care consideră că nu este important ce fel de religie au românii, ar trebuie să observe stăruința 
cu care Biserica Catolică se luptă să păstreze ceea ce a apucat şi îşi continuă acţiunile de misionarism - din 
păcate nu doar printre păgâni, dar şi în defavoarea Bisericii Ortodoxe surori. Cei care susţin prin toate forțele 
intărirea cultului greco-catolic sunt fie bătrâni prelați ai acestei Biserici, fie bătrâni enoriaşi - ceea ce este 
până la un punct explicabil, dar după vâlva stâmită prin ziare sunt mai ales cei care țin cu tot dinadinsul să 
lovească învalonile naționale tradiționale ale poporului român, cei pe care cuv intele de naţional, naționalism 
sau Biserică Ortodoxă Îi tulbură mai râu decât pe stăpânii lor. 

10, In ceeace priveşte “logica” unora dintre cei (precum domnii Ciobanu şi Zubașcu), care susțin fără 
rezerve restituirea bisericilor - astăzi ortodoxe - cultului greco-catolic, trebuie remarcate câteva mistificări: 

a) Recunoașterea cultului greco-catolic s-a făcut imediat după revoluție, și va însemna ruperea de la 
Biserica Ortodoxă Românăa unei pârți a enoriașilor săi prin acţiuni de prozelitism, în timp ce recunoaşterea 
- încă nedefinitivată - a Mitropoliei Basarabiei, susținută de Biserica Onodoxă Română. nu reprezintă 
schimbarea cultului credincioșilor ortodocşi. ci numai schimbarea ierarhiei. 

b) Bisericile Mitropoliei Basarabiei sunt bisericile ai câror enoriași și preoți optează liber pentru 
intoarcerea lor sub ascultarea Patriarhiei Române, în timp ce pentru cultul greco-catolic reactivat ar trebui 
ca enoriașii ortodocși să renunțe de bunăvoie la bisericile lor, 

|], In încheiere, încă o întrebare: Oare trebuie să incepem să credem câ şi hrana spirituală a devenit 
o marfă ca oricare alta? Cu alte cuvinte, dacă vrem să intrăm în Europa, webule oare să |ăsăm la intrare tot 
ce ne caracterizează și să acceptăm să fim români doar cu numele? 

Horia ŞTEFAN 


PUNCTE CARDINALE 
UN SIMPLU DREPT DE PROPRIETATE?) DREPTUL LA 


În cazul conflictului dintre Bisericile româneşti Ortodoxă şi Greco-Catolică. 
fără nici o urmă de indoială. nu-i vorba doar de un simplu drept de proprietate. Din 
nefericire. este vorba de un război fiatricid purtat pe tărâm confesional şi care nu 
are decât victime şi perdanţi de ambele părți, cei ce culeg roadele acestei vrăjmăşii 
nefiind, în nici un caz. combatanții. Ei nu reuşesc decât performanţa de a se decima 
reciproc spre folosul vrâjmaşilor neamului românesc şi a toată creștinătatea, 

Faptele ce se întâmplă astăzi in lumea românească sunt cu atăt mai intristătoare 
cu cât se manifestă sub forma unui conflict religios între credincioşi creştini 
români. Abordarea litiaiului de către părțile aflate în conflict de pe poziţii rigide. 
lipsite de orice flexibilitate. nu este în măsură să vindece râni şi să înlăture 
neînțelegeri. Dimpouivă. cumplit de pâgubosul conflict româno-român face să 
sângereze şi mai tare vechile râni, iar dezbinarea să se adâncească şi mai mult. Ca 
şi cum n-ar [i destule consecinţele sfârtecării României Mari şi celelalte urmări ale 
reoimului comunist, românii zilelor noastre se sfâşie intre ei exact acolo unde ar 
trebui să conlucreze mai vâitos, 

Dincolo de unele aspecte discutabile şi unele urmări nefericite, unirea cu 
Roma trebuie neozeşit privită - sine ira er studio - şi sub aspectul profundelor şi 
beneficelor'ei consecinţe pentru românii ardeleni, ca şi pentru toți urmaşii Romei 
din această pante de lume creştină. Actul afirmării identităţii naţionale româneşti 
în Împărăţia Austriei nu poate fi separat de necurmata luptă a Bisericii Greco- 
Catolice din rândurile căreia au ieşit şi cu care s-au identificat personalități ale 
trecutului românesc care au intrat pentru totdeauna în cărțile de istorie. Cui 
foloseşte dacă se neagă ori se ianoră marele rol pe care l-a avut Blajul. cu şcolile 
şi oamenii lui. în tot răstimpul ultimelor trei secole? Cine rămâne păgubit dacă se 
rostesc mereu grele acuze reciproce. în loc să se caute câile şi punţile care unesc? 

De bună seamă. ceea ce s-a întâmplat cu trei sute de ani în urmă, când a luat 
ființă Biserica Greco-Catolică Unită cu Roma, nu este nici măcar comparabil (Şi 
nicidecum similar) cu ceea ce a dus la Decretul nr. 358 din 1948. când această 
Bisencă românească a fost desființată în chip samavolnic de câtre o putere 
comunistă ate. anticreştină şi antiromânească. Cuitea imperială de la Viena a fost 
un centru de putere al unui stat creştin, european. depozitarul unei imense 
moşteniri cultural-spirituale în care-şi regăseşte originile şi neamul românesc. în 
vreme ce Moscova din vremea lui Stalin era capitala mondială a Impărăţiei lui 
Anticrist, A uza, in cazul de faţă. de argumentul "desființării de sus în jos, cu forța. 
a ceea ce a fost introdus în acelaşi chip” este nu doar un exemplu de inadecvare, 
ci o mostră de cinism. Mai este necesar a demonstra cine stăpânea România la 
194s? 

N-ar fi oare mai firesc să se evalueze mai întâi tot ce ne uneşte şi poate zidi 
întru trăinicie şi adevăr, spre buna sporire a înțelegerii [rățeşti şi a iubirii întru 
Hristos? Trei veacuri de luptă pentru afirmarea şi apărarea fiinţei româneşti duse 
împreună de cele două biserici surori. n-ar trebui oare să fie motiv de apropiere şi 
impăcare?! [Este mare păcat că, dimpotrivă, neînțelegerilor de natură confesională 
li se imprimă semnilicaţii politice. exploatate în scopun electorale, trecutului i se 
dau interpretări simpliste, de circumstanță sau vădit tendenţioase, iar totul se 
întâmplă în paguba intereselor generale româneşti. 

O atentă privire în jur şi-n istorie poate releva tristul adevăr: românii trăitori 
în spaţiul învecinat din afara graniţelor actuale ale României se află în grav pericol 
de asimilare. Lumea slavofonă înconjurătoare, creştin-ortodoxă în cea mai mare 
parte a ei, este principala beneficiară a lentei dar necruțătoarei dispariții. prin 
deznaționalizare şi asimilare, a românilor din Valea Timocului şi Voivodina, din 
Maramureşul Transtisan. Bucovina de Nord, Ținutul Herei şi Sudul Basarabiei. 
Nici măcar la Chişinău lucrurile nu stau cu mult mai bine. Chiar dacă autoritățile 
de aici afirmă independența și identitatea statală a "Republicii Moldova”. prezenţa 
Armatei a 14-aa Rusiei în secesionista “Republică Nistreana” dovedeşte cât şi față 
de cine este de fapt “independentă” Basarabia. Dacă se mai are în vedere şi faptul 
că Mitropolia Basarabiei continuă să întâmpine mari oprelişti şi se confruntă cu 
îndârjitaşi neinduplecataadversitate nu doara autorităților politice şi administrative. 
ci şi a înaltei ierarhii ascultătoare de Patriarhia Rusiei. tabloul stării lucrurilor se 
clanfică şi mai mult. Şi asta în timp ce autoritățile pseudo-statale de la Tiraspol 
continuă să-l deţină. samavolnic condamnat la moarte. pe Ilie Ilaşcu, în condiţii de 
temniță din ce în ce mai drastice (recent mutat de la Hlinaia la Tiraspol), iar pentru 
funcționarea învațământului românesc în grafie latină, aceleaşi autorități declarat 
comuniste au pus bir pe limba română, prin taxele pe care le pretind pentru 
autorizarea funcționării şcolilor româneşti. La fel de proaste veşti parvin şi din 
regiunea Odessa, unde autoritățile ucrainene “încurajează” de această dată ca în 
puţinele şcoli care mai funcționează pentru copiii românilor de aici să se înveţe în 
limba “moldovenească” şi, negreşit, în scriere chirilică, 

Desigur, disputa dintre Biserica Ortodoxă Română şi sora ei, Biserica Greco- 
Catolică, nu este şi nici nu poate fi limitată doar de dimensiunile juridice ale unui 
simplu conflict generat de interese patrimoniale de natură materială. Este mult mai 
multdecât atât. In primul rând. este vorba de istoria de două milenii a lumii creştine, 
căreia i se circumscrie şi integrează şi istoria de trei veacuri a Bisericii Greco- 
Catolice, In al doilea rând, este vorba de asumarea a tot ce ține de acest trecut, cu 
înfrângeri şi împliniri. cu suferințe pe care s-au clădit victorii după lunai şi 
istovitoare vremuri de luptă şi jertfe, Şi, în definitiv, este vorba de dreptul li 
existență şi identitate, întemeiat pe faptele cu care este marcat acest trecut, diepl 
căruia îi este intrinsec şi cel de proprietate. Dar mai presus de toate drepturile, este 
datoria creştină de a înțelege pe celălalt. 

Vecinii noşui nelatini şi neslavi, ba nici măcar indo-europeni, dar civilizaţi 
prin creştinare după aşezarea lor pe Dunărea mijlocie, ungurii, sunt un bun 
exemplunu numai de ințegrare în lumea creştină şi europeană, dai şi de armonizare 
interconfesională. Cele patruconfesiunicârora aparţine națiunea maghiară (romano- 
catolică, calvină, unitariană şi luterană) nu sunt o piedică în calea unei putemice 
coeziuni naţionale şi nu constituie motiv de dispute, 

Convins că singura cale a stingerii conflictului româno-român pe temeiuri 
confesionale este doar calea lrăţeştii impăcări şi a creştineştii ierteri, amintesc 
cuvintele lui Nicolae Iorga, rostite în Parlamentul României la 4 aprilie 1925: 
“Biserica Unită este îndrituită a rămâne în mijlocul poporului românesc... prin 
glorioasa Biserică de la Blaj, şi aloria aceasta nu o poate lua nici o pasiune, nici o 
nedreptate...” 

Nicolae POP 


V) 


5) 


Dialogul sungilan ] 

















>5 zana 
















iapa szi 





PUNCTE CAADINALE 


Septembrie '98 NR. 9/93 PAG. 1] 





Ce doresc naționaliștii creştini? 


O cunoştinţă, o femeie între două vârste. îmi spunea 
nu demult, înt-un context politicoai ecum jenant şi desuet 
(din păcate normal în România post-decembristă). că abia 
acum înțelege ce îi spunea tatăl ei, adică să nu confunde 
niciodată politica cu țara. 

[ot mai mult în ziua de azi, țara este scoasă la mezat. 
Numele ei este pe buzele tuturoi şi nimeni, aproape, nu 
tace nimic pentru ea. Se vorbeşte prea uşor despre țară, a 
devenitun obicei generic pentru politicieni să dea din gură 
cât se sacrifică pentru ea. Şi în rest, ce vedem? Un popor 
deznădăjduit. sărăcind de la an la an, neîncrezător ŞI cu 
speranţele stinse. In România infloreşte ca mucegaiul o 
putermică grupare de politicieni uniţi. indiferent de paitid, 
in interese, ce îşi construiesc vile ŞI vieţi opulente, cu 
neobrăzarea parveniţilor. Aceştia folosesc până la 
violentare şi demonetizare cuvântul (ară. Alături de acesta. 
politicienilor noştri le place. din ce în ce mai mult. ŞI 
Sintagma in/eres naţional 

Mulţi acuză astăzi, din pricina dezabuzării ŞI 
destructurării identitarea prezentului. că în istorie poporul 
român nu a avut o dezvoltare constantă sau un 
constructivism linear, ci mai deprabă răbufniri de moment, 
Din cauza secării speranței prezentului, mulți români 
aruncă această proiecție negativă a zilei de azi peste istoria 
noastră milenară, dându-i astfel o conotaţie pesimistă. 

Toate aceste teorii pesimiste vin din două variante 
pseudo-ideologice ale clasei politice actuale: una susținută 
chiarde preşedintele României, carea declarat că““trecutul 
nu ține de foame”; alta a neglijării cerințeloi sufleteşti ale 
românului contemporan. Una din principalele vini ce au 
aruncat poporul român în deznădejde o poantă, în mare 
parte. clasa politică. Din decembrie 1989. după un 
comunism structural ateu şi deci dizolvant pentru sufletul 
românesc, s-a ridicat la suprafață o clasă politică veleitară. 
compusă dintoate scursurile marginalizate ale unui prezent 
nu tocmai ortodox (în sensul unei corecte politici de 
valori). Această clasă politică și-a făcut un leitmotiv prin 
exacerbarea imaginii proprii. căzând în narcisism. Astfel, 
politicianul contemporan a confundat construcția imaginii 
proprii cu realitatea proprie, ajungându-se la construirea 
nu a realității palpabile, ci a unei abstracții. 

S-a ajuns astfel să se instituționalizeze minciuna 
Clasa politică a devenit o instituție a minciunii. ceea ce a 
dus, bineînţeles. lao criză identitară şi deci la dezorientarea 
poporului român, 

Această concurenţă dialectică intemă a clasei politice 
pentru imaginea proprie. pentru construcția. de fapt. a unei 
minciuni, este distructivă pentru întreaga existență nonmală 
a poporului. 

Crizaeconomică de azi este consecinţa bolii sufleteşti. 
Extirparea tumorii neîncrederii şi lipsei speranței se impune 
cu necesitate. Vindecarea ne va veni de la limpezimea de 
izvorastrăfundurilorarhetipale româneşti. Când izvoarele 
limpezi ale gândului curat, izvorâte din Adevărul creştin, 


0 





Împărțirea atitudinilor şi a formu- 
[iunilor politice în “de stânga”, “de dreapta” 
şi “de centru” este o împărțire absolut 
formală şi implicit stearpă (provenind de la 
hunula aşezare a parlamentarilor, acum 
două sute de ani, în băncile forului legiuitor 
(intr-o anumită țară, la începuturile 
(emocruției inoderne), 

Iniţial “de stânga” însemna “prog- 


resist”, “de dreapta” - “conservator”, “de centru” - “moderat”. La acea oră, masoneria 





venite întru strălucirea credinței noastre ortodoxe, vor ţâșni 
din fântâni, curățând întreaga suflare românească de mizeria 
distructivă a politicianismului. 

lar când nu se va mai confunda politica cu țara şi nu se 
va mai pune mai presus politica de țară. atunci va începe 
procesul de regenerare moralăa României. Principalul scop 
fiind țara. atunci, interesele meschine, politice, de moment. 
vorcădea sau îşi vor restrânge multdin puterea lordistructivă. 
iar țara se va dezvolta sinuos. dar constant. Momente din 
isto me 'eamului nostru în care s-a pus mai presus țara decât 
orice interes meschin de moment. ceea ce a asigurat o 
dezvoltare excepțională. o răbufnire a energiilor, au fost: 
vremea lui Ștefan cel Mare. a lui Al.I.Cuza, a lui Carol |. a 
României Mari. 

Țara nu este un concept abstract, ci însumarea unor 
elemente transcendente: morţii, cei ce vor veni, pământul 
strămoşesc şi credința noastră creşin-ortodoxă. Când se va 
realiza această unitate de credință - ȚARA - premisele 
insănătoșirii sufletului românesc vor da roade, într-o epocă 
de încredere şi speranță. ceeace vaduce firesc şi la integrarea 
României într-o Europă nonmală, adică creştină. 

Numai o viziune metafizică asupra României ne va da 
tăna trasării adevăratului nostru destin european: drumul 
smerit spre Mântuire, Un adevărat naţionulist nu poate fi 
decăl creştin, pentru că numai Cuvântul îi dă limpezimea 
transcedentă asupra neamului. Fără Dumnezeu, nu poate 
exista neam, ci numai o masăbiologicăsupusăvicisitudinilor 
intemaționaliste şi a experimentalismului de orice fel. 
Numai în credință poți fisolidarcu morţii. cu contemporanii 


” 


Ori vom avea o “dreaptă” autentică, 


OFI NU VOM Mal avea nimic 


mai ales PUNR şi PRM!!! 






ŞI cu urmaşii tăi. Astfel, pământul pe care şi din care 
trăieşti, şi care te va găzdui până la Judecata de Apoi, 
devine o paite din tine. Numai așa, Omul devine con- 
substanțial cu Fiinţa. Omul este printr-un neam întru 
Fiinţă, cum arătă Dumitru Stăniloae în Or/odoxie şi 
românism,. De aceea, un naţionalist-creştin nu poate fi 
pentru o organizare profund supra-naţională, ce diluează 
Fiinţa neamului, cum este Uniunea Europeană - o 
organizare ce loveşte în identitatea ţărilor, în sensul lor 
creştin. Dacă evităm nuanțele, putem spune că Uniunea 
Europeană, în esenţă, este o nouă Uniune Sovietică, o 
renaştere a infernaţionalismului comunist, în haina nouă 
a internaţionalismului comunitarist. Bruxelles a devenit 
o nouă Moscovăa celor ce doresc dizolvarea neamurilor. 
Poporul român, mergând pe linia tradițională creştină, nu 
trebuie să fie redus de o organizare, Uniunea Europeană, 
ce rupe legăturile ființiale ale Ortodoxiei: om, neam, 
Dumnezeu. Un adevărat creştin este împotriva ruperii 
Omului de Dumnezeu; deci împotriva clasei politice 
actuale, exponenta integrării în Uniunea Europeană. De 
fapt, Uniunea Europeană este "Noul Babilon” modern. 
Prin încrâncenarea cu care clasa politică din România, 
destructurată şi dezrădăcinată, încearcă legalizarea 
anormalului canonmal, prin introducerea homosexualității 
în țara noastră, aceasta arată că politicienii s-au rupt 
definitiv de sufletul şi spiritul poporului român. Renegarea 
clasei politice-exponentul tumorii canceroase a neamului 
- se impune cu necesitate. Revenirea la tradiţie, deci la 
filonul arhetipal creştin, va însemna regăsirea noastră, a 
României, în Europa adevărată, creştină. Adevăratul 
spirit european este cel creştin, iar nu o ideologie 
comunitaristă standardizată la Bruxelles, ce încearcă să 
ne rupă de Dumnezeu. De aceea, cred că românii, prin 
afirmarea naționalismului creştin, sunt profund şi cu 
adevărat europeni. Nu prin ruperea de tradiţie, ci prin 
credința ortodoxă suntem europeni, într-o Europă a 
neamunlor. 

A fi naționalist creştin înseamnă să fii cu Țara, deci 
cucredințaortodoxă, asigurând astfel dezvoltarea firească 
a poporului tău, în tensiunea aşteptării Judecăţii de Apoi. 
Vrem o Românie pentru români, într-o Europă a 
neamurilor creştine. 

Avem nevoie de o guvernare care să simtă româneşte, 
co-răspunzătoare cu cei care au ales-o. Dorim să nu ne 
mai simțim înstrăinaţi în propria țară. cu o guvemare 
ostilă, ce aplică precepte străine. Vrem să ne simțim 
împliniți în comuniune, să reînviem starea de fior sfințit 
a Cinei celei de Taină, să transformăm trăirea în co- 
sfințenie, deci să devenim martori ai unei permanente 
Euharistii. 

Vedem o Omenire după chipul Omului. avându-l. ca 
model, cusmerenie şi sete de iubire, pe Fiul lui Dumnezeu. 


Ionuţ ŢENE - Cluj 


“Dreapta autentică” este extrem de slab 
organizată, deşi numără un număr imens 
de simpatizanți (unii inconştient). Cel mai 
mare număr se află în afara tuturor 
partidelor, scârbiţi de ce au văzut timp de 
Sani. Apoivin marea parte a membrilor de 
rând din PNŢCD, a căror voce se aude din 
ce în ce mai slab “la vârf”. Se găsesc 
membri şi la PNL, PAR. Dar şi la PDSR şi 





Din păcate ei sunt simple mase de manevră pentru nişte 


controla în principal curentul “progresist”. În momentul când şi spectrul de dreapta a 
abdicat de facto de la valorile tradiţionale şi a început să fie dirijat tot de masonerie, a 
Upărul aşa-numita (de duşmanii ei) “extremă-dreaptă”. Copiii masoneriei radicale, 
socialismul şi comunismul, au creat polul “extremei-stângi”. 

Dacă istoric această împărţire se justifică oarecum, doctrinar eu nu rezistă unor 
inadvertențe, Cea mai vădită este ceu legată de politicu socială: cei “de Stânga” şi 
VEXTremua-STângă ” Sunt pentru o protecție socială cât mai mare, pentru “redistribuirea 
prosperității”, cei “de dreapta”, din contră, merg pe principiul “cine poate reuşeşte, cine 
Mt Să se descurce"; continuând, cei “de extremă-dreapta” ar trebui să fie nişte ultra- 
liberali ce ar condamna practic la moarte prin înfometare şi boli pe cei mai puţin 
norocoşi! 

Adevărul este, însă, departe de uceustă concluzie: curentele aşa-zis “de extremă- 
dreaptă” uu propovăduit totdeauna (asemănător celor “de sfângu”) “echitutea socială”, 
indiferent sub ce formă o spuneau, generată din latura creştină comună tuturor mişcă- 
rilor de acest gen (chiar dacă în cazul unora aceasta nu era arborată munifest - vezi aşu- 
zisul ateism al naţional-socialiştilor germani). 

Personal, eu împart politicul altfel: curentul “naţionalist-conservator-tradiționalist” 
(“dreapta autentică” conform împărțirii clasice), nemusonic, îl situez la “centru”, deoarece 
doreşte păstrarea armoniei fireşti atât în societate, cât şi în natură sau în relația cu Biserica 
Şi Dunuţezeu, nedorind să strice echilibrul natural nici “la stânga”, nici “la dreapta”, în timp 
ce curentele "liberal" şi “socialist”, ambele controlate masonic, doresc acest lucru, dar pe 
direcții diferire, (Interesant de subliniat este faptul că ambele doresc instaurarea “Noii 
Ordini Mondiale”, perspectivă “apocaliptică” pentru tradiționaliştii creştini), 

Irirulinile prezentate mai sus nu trebuie confundate cu partidele. Paradoxal, putem 
pisi în acelaşi partid oameni având toate trei orientările! Carlerismele complică şi mai 
IN lt ecuatia. 


impostori. Cei mai puţini “naivi” se află probabil la PD... 

Dar simputizanții “dreptei autentice” nu au reuşit să facă ceva nici în interiorul unor 
așa-zise formaţiuni declarate “de extremă-dreapta”: vezi “Mişcarea pentru România” 
condusă de controversatul Marian Munteanu, “Partidul Dreaptu Naţională” (dubios 
încă de la începuturi) etc. În general eșecurile s-au datoratrelei credințe a conducătorilor, 
care făceau de fapt, ca şi Vadim sau Jirinovski, jocurile duşmanilor organizaţiilor lor 
(nota bene: “Xe vom crea propria opoziţie” - Protocoalele Ințelepţilor Sionului), 

Din păcate, nici micile grupuleţe necontrolate, de tipul "Partidul pentru Patrie”, 
“Familia de cuiburi” condusă de Suru, "Gazeta de West”, editurile şi fundaţiile 
legionare etc, sau chiar "Vulturul Brâncovenesc” pe care îl conduc, nu reuşesc decât 
insignifiant în scopurile lor. Motivul este scârba amestecată cu resemnare a populutiei, 
puterea duşmanilor noştri ce controlează mass-media, spălarea pe creier a generaţiilor 
ce vin (Generaţia PRO), dar şi tactica greşită aplicată uneori de lideri. 

Ce se poute fuce, ce va urma? Trebuie să rezistăm în primul rând infiltrărilor, să ne 
cunoaştem mai bine, să coluborăm, iar la momentul oportun (care, din păcate, din 
pricina laşităţii şi moliciunii româneşti, va veni cu siguranţă din afara granitelor) să 
acționăm cu o "dreaptă autentică unită”. Dacă nu vom putea face nicimăcar atât, atunci 
Mu merităm un loc sub soare, 

Apocalipsa şi venirea lui Satan la conducerea lumii este de fupro imagine simbolică 
a instaurării Noii Ordini Mondiale, a sfârşitului lumii creştine în favoarea masoneriei, 
Din fericire, după lovitura de forță ce va veni anii aceştia, va veni şi reacția: "bătălia de 
la Armaghedon", unde nu îngerii şi dracii se vor lupta, ci tot oamenii, susținători, 
conştienţi sau nu, ai forțelor Răuiui şi Binelui, 

Dacă tot nu putem fuce altceva înainte, măcar să ne pregătim pentru acel moment. 


10.06, 1998 Radu CHESARU - Bucureşti 





PAG. 12 NR. 9/93 Septembrie '98 


“Eu nu Sunt cetățea 
Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ant” 


SG 


2 i 


american de religie mozaică. Eu sunt evreu. 


Rabinul Stepkgn S. Weise 





19. Talmudul și filozofia 


leşivoturile, Academiile rabinice de 
la Sura şi Pumbadita, înfiinţate în inima 
Imperiului Persan, au avut pentru cultura 
ȘI spiritualitatea iudaică “acelaşi rol 
intelectual pe care-l joacă Harvard 
Oxford şi Sorbona în lumea occiden- 
'ală de astăzi”, Apreciind elogios aceste 
instituţii, în care *s-a cristalizal ydân- 
direa ebraică intr-un corp de cunoştinţe 
care a primit numele de Talmud sau 
invățătură”, Max I.Dimont afirmă. în 
lucrarea sa intitulată Evreii, Dumnezeu 
şi Istoria, “că au servit drept prototip 
peniru primele universităţi europene 
care au apărut în sec. XII” 

După terminarea elaborării 

Ialmudului babilonian, leşivoturile, fără 
să-şi piardă rolul de focare de cultură 
iudaică, au intrat într-o fază de rutină, 
lipsită de originalitate. Mai mult, 
contactul cu cultura islamică. a condus 
prin influenţă, la dispute atât în planul 
ideilor, cât și de natură lumească,. în 
sensul conflictelor pentru supremație în 
comunitatea iudaică între exilarhi 
(conducătorii politici ai evreimii din 
Onent) şi cei doi rectori ai şcolilor 
rabinice de la Sura şi Pumbadita. 
Consecința acestor dispute de idei, 
desfăşurate într-o perioadă de 
prosperitate economică şi de libentate 
religioasă, a fost crearea unui climat 
favorabil apariţiei primilor filozofi ai 
iudaismului medieval. 


o. 

În cuvântarea de deschidere a 
cursului de limbile ebraică, chaldeană şi 
siriacă. rostită în Februarie 1862 la 
College de France. cuvântare intitulată 
“Prezențapopoarelor semilice în istoria 
civilizației”, Ernest Renan făcea 
următoarea afirmaţie. “Rolul filozofic 
al evreilor în Evul Mediu este cel de 
simpli interpreți. Filozofia iudaică din 
această epocă este filozofia arabă fără 
modificări. O pagină din Roger Bacon 
conţine mai mul! spirit ştiinţific autentic 
decăt loală această ştiinţă de mâna a 
doua, denmă de respeci doar ca o verigă 
a tradiției, dar lipsită ue o mare 
originalitate”. O contirmare parțială a 
aprecierilor oarecum defavorabile cu 
privire la originalitatea gânditorilor evrei 
făcute de Renan este subliniată de 
Etienne Gilson, membru al Academiei 
Franceze şi profesorla College de France, 
in capitolul intitulat “Filozofia 
evreiască” din monumentala sa lucrare 
Filozofia Evului Mediu - De la 
inceputurile patristice până la sfârşitul 
secolului al XIV-lea, (Opera istoricului 
francez a fost publicată în traducere în 
limba română de Editura Humanitas. cu 
“ajutorul Ministerului Francez de 
kxlerne şi al Ambasadei Franței În 

România") 
Primul nume menţionat de Gilson 
in galeria filozofilor medievali evrei este 
Isaac Israeli (865-955), medic la curtea 





califilor de la Kairuan. “/n ciuda faimei 
de care s-a bucurat printre filozofii 
medievali apuseni - scrie Gilson -, nu 
putem să-l considerăm decăt un 
compilator, iar felul aspru în care i-a 
judecat Maimonide unele scrieri pare 
indreptăjil. Meritul său este că a fost un 
mare medic şi că a dat primul impuls 
studiilor filozofice evreieşti”. Pe lângă 
lucrările de medicină. Israeli a scris şi 
câteva opere cu conținut filozofic, Cartea 
definiţiilor, Cartea elementelor şi Cartea 
spiritului şi a sufletului. De altfel şi Graetz. 
deobicei elogios la adresa personalităţilor 
iudaice, recunoaşte “că /sraeli, ca filozof. 
nu a realizal ceva deosebit”. 

Cel căruia însă istoricii filozofiei 
medievale îi recunosc valoarea este Saadia 
ben  losef (892-942),  Gilson 
caracterizându-l ca fiind “un gânditor 
într-adevăr interesant", iar Graetz 
rezervându-i în opera sa Geschichte der 
Juden un întreg capitol, intitulat "Saadia 
şi epoca sa (900-960)” 

Saadia ben Josefal Fayyami s-a născut 
în Dilaz, un sat în ținutul Fayyum. In anul 
915 a emigrat în Palestina şi apoi în 
Babilon. Pentru meritele sale deosebite, 
la vârsta de treizeci şi şase de ani adevenit 
gaon (rector) al Academiei din Sura. 
Confruntat cu sciziunea caraiţilor (relatată 
pe larg în capitolul “"Conrestarea 
Taldumului dinlăuntrul comunităţii 
iudaice", din Mai a.c.) şi cu scepticismul 
față de iudaismul talmudic ortodox, Saadia 
şi-a asumat o sarcină asemănătoare cu 
activitatea mutahalimilor în Islam, 
activitate care constă în a demonstra 
deplina concordanţă între credinţă şi 
rațiune. In scurta sa viață de numai 
cincizeci de ani. Saadia a redactat 
numeroase scrieri. cele mai multe in limba 
arabă, comparabile ca valoare. pentru 
gândirea iudaică medievală cu operele lui 
Maimonide. Lucrarea sa Agron. un 
dicționar aramaic al limbii ebraice, a pus 
bazele filologiei ebraice. In acelaşi 
domeniu de preocupări a publicat lucrarea 
Kitab al Lugah (Cartea limbii) - cea mai 
veche gramatică a limbii ebraice 
Traducerea Vechiului Testament in limba 
arabă este şi astăzi folosită de evreii 
vorbitori de limba arabă. Dar opera sa 


— EVREI RELIGIOȘI LA _ZADUL PLÂNGERII 


| 


PUNCTE CARDINALE 






capitală este Kirab al-Amanal (Cartea 
doctrinelor şi ideilor filozofice), apărută 
în 933 - o adevărată “Summa contra 
gentiles ” a teologiei iudaice. 

Următorul fragment din introducerea 
la Cartea doctrinelor lămureşte poziţia 
adoptată de Saadia în starea de confuzie 
în care se găseau evreii din Imperiul Arab 
ca urmare a influenţei exercitate de 
disputele dintre cele două curente din 
teologia islamică - curentul mutakalim şi 
curentul mutzilah. (În timp ce gânditorii 
mutakalim reprezentau ortodoxia pură. 
respingând rațiunea în problemele 
teologice, gânditorii mutazilah erau 
adepţii unei fundamentări raționaliste a 
adevărurilor credinţei.) 

“Inima mea este întristată, deoarece 
fiinţele raţionale din poporul meu au o 
credință şi o înțelegere confuză despre 
Divinitate. Unii neagă adevărurile clare 
ca lumina zilei. Alţii sunt scufundaţi în 
oceanul îndoielii, valurile rătăcirii se 
rostogolesc deasupra capetelor lor şi, 
din păcate, nu se găseşte nici un salvator 
care să-i ajule să ajungă la mal. Intrucăt 
pe mine m-a inzestral graţia divină cu 
posibilități spre u le fi de folos, consider 
de datoria mea să-i călăuzesc, prin 
învățătură, pe calea cea dreaptă. Dacă 
cineva şi-ar pune întrebarea cum se poate 
să-i readucem pe cei rătăciţi la dreapta 
credință, răspunsul meu este că ei pol fi 
aduşi pe drumul cel drept prin îmvățătură 
Iar dacă cineva se întreabă cum este cu 
putință să-i readucem pe rătăciți la 
dreapta credință prin gândirea filozofică, 
pe care mulți o consideră erezie şi 
necredinţă, eu răspund că astfel de idei 
nu au decăt spiritele limitate, aşa cum 
sunt, depildă, ideile că toţi cei cure u! une 
în India se îmbogăţesc. sau că eclipsele 
de lună se produc deoarece un balaur 
înghite discul lunar. Dacă însă cineva 
afirmă că cercetarea ştiinţifică ne este 
interzisă de Talmud şi că cei care 
meditează asupra naşterii spaţiului. şi 
limpului nu mel ită să trăiască, aceluia eu 
ii văspund că Talmudul nu poate să 
interzică judecata. întrucât Scriptura îi 
incirumă pe numeni şi chiar le cere să 
judece ” 

Saadia recunoaşte atât adevărul 


- 







Li 





id stia ala 
Nut sf 


3 et) si 4 


j », EA. și P n Și 
AR d: AM SEE la 


a 


VA 1; i 
Î2014 Bia i 








revelației, cât şi al tradiţiei, atât al legii 
scrise, cât şi al legii nescrise. Dar în 
acelaşi timp el se exprimă în sprijinul 
rațiunii. încercând să dovedească cu 
ajutorul ei adevărul revelaţiei şi al 
tradiţiei. În ceea ce priveşte punctele din 
textul biblic care sunt în flagrant contrast 
cu rațiunea, suntem justificaţi să operăm 
critic. Descrierile antropomorfice ale 
Divinităţii trebuie interpretate metaforic. 
Dumnezeu nu are chip de om. Ordinea şi 
legalitatea din lume conduc la concluzia 
existenței unui Creator care a acţionat 
rațional. Ar fi absurd să acceptăm un 
Dumnezeu rațional care nu răsplăteşte 
virtutea. Dar cum pe “această lume” 
Virtutea nu este întotdeauna 
recompensată, trebuie să existe “/umea 
de dincolo”, în care nedreptățile din 
această lume sunt pedepsite, iar faptele 
bune răsplătite. Poate că suferinţele celoi 
virtuoşi pe această lume sunt pedepse 
pentru greşeli pe care le-au comis 
accidental, dar după moarte, cu păcatele 
ispăşite aici pe pământ. cei virtuoşi vor 
intra în Paradis. Dar chiar şi aceia care 
au dus aici pe pământ o viaţă plină de 
virtute şi în acelaşi timp s-au bucurat de 
fericirea lumească aspiră la viața de 
dincolo, deoarece este cu neputinţă să 
nu-ți dai seama de existenţa unei stări de 
fericire superioară fericirii care poate fi 
dobândită aici pe pământ. Şi cum ar fi cu 
neputinţă ca un Dumnezeu rațional să 
lase să se nască în sufletele oamenilor o 
astfel e speranţă, dacă ea nu s-ar putea 
împlini? 

Saadia s-a inspirat într-o măsură 
considerabilă din argumentaţiile 
teologilor murazilah musulmani. Acest 
lucru nu a impiedicat ca opera sa Să-ŞI 
pună puternic amprenta asupra uândinii 
iudaice ulterioare. fapt subliniat de 
Maimonide, care afirmă: “Dacă nu ar fi 
fos! Saadia, Tora ar fi dispărut demult”. 

Descompunerea Califatlui de la 
Bagdad şi întemeierea unor state 
musulmane independente în Egipt. 
Nordul Africii şi Spania au avut drept 
consecință slăbireu lepătuilor dintre 
iudaismul asiatic. atrican şi european. 
Evreii babilonieni au fust antrenați în 
procesul de descompunere politică şi 
economică a Islamului răsăritean. 
Academia de la Sura şi-a închis porțile 
in anul 1034, iar cea din Pumbadita cinci 
ani mai târziu. Cruciadele i-au separat 
pe evreii babilonieni de cei egipteni şi 
europeni, iar după pustiirea Baodadului 
de mongoli (1258), comunitatea iudaică 
din Babilon dispare din istorie. Rostul ei 
fusese însă împlinit. Talmudul babilo- 
hian va Supraviețui peste veacuri, 
tămânând până în ziua de astăzi 
indrumâtorul comunităţilor evreieşti de 
pe tot întinsul lumii. 


(NA UI) 


Gabriel CONSTANIINESCIL 





PUNCTE CARDINALE 
Lă 


Septembrie '98 NR. 9/93 PAG. 15 





Unul dintre subiectele neglijate - cel puţin 
dacă e să ne luăm după marile publicaţii italiene - atit 
pe parcursul orgiei de comemorări ale Revoluţiei 
franceze, cît şi al contra-celebrărilor lui '89, este - se 
pare - cel al legăturii dintre Revoluţie şi masonerie. E 
vorba. după părerea mea, de un subiect important. ce 
nu trebuie sub nici o formă subevaluat. Este fără 
îndoială un subiect istoric, dar cu urmări politice de 
mare actualitate. 

Doresc, în acest sens. să readuc în atenţie un 
fraament dintr-o lucrare a unui scriitor mason. Pie! 
Carpi. Lucrarea se intitulează /I caso Gelli -Cazul 
Gelli- şi a fost publicată nu în 1789, ci în 1982. Carp! 
scrie: "Masoneria, deşi se declară dezinteresată de 
politică. ia decizii sociale la nivel internaţional. iar în 
Italia şi-a făcut simțită influența asupra unor impoitante 
evenimente politice. O influență indirectă în majoritatea 
cazurilor, datorată prezenţei în Marele Orient a multor 
exponenţi politici, care acționează în mod profan”. 
Carpi adaugă. imediat după aceea, că în America 
"masoneria este extrem de puternică” şi că în fruntea 
firmelor multinaționale se găsesc. în mare parte, masoni. 

Reiese deci clar cît de însemnată şi influentă 
este masonetria în cadrul dominaţiei capitalismului şi 
imperialismului americanasupra lumii şi. în consecință. 
asupra înseşi societăţii noastre 

De aceea. analiza unor evenimente şi idei de 
acum două veacuri nu poate şi nici nutrebuie să fie un 
simplu exerciţiu istoriografic. După cum s-a scris, se 
impune astăzi o revenire asupra studiului Revoluţiei 
din 89. de această dată însă nu pentru a identifica înu- 
insa modele de urmat, ci originea multora din 
problemele noastre actuale. de care masoneria nu este 
deloc străină 

e e a 
Care a fost deci rolul jucat de masonerie în 
Revoluţie? Problema a stirnit aprinse polemici care, 
după două secole, sînt departe de a se fi domolit. In linii 
mari. pot fi delimitate trei filoane istoriografice: 
Primul filon constă în ceea ce. din comoditate. s- 
ar putea defini "istoriografia laică” (adică nici catolică, 
nici masonică). Cităm cîteva nume reprezentative: 
Aulard. Mathiez. Lefebvre. Soboul 
Aldoilea filone constituit din istoriografia propriu- 
zis masonică. în cadrul căreia se pot întilni diferite 
tendințe. Evident. mai toţi istoricii masoni neagă 
existența unui complot masonic. Există totuşi cițiva. ca 
de pildă Gaston Martin, care mărturisesc rolul deloc 
neglijabil al masoneriei; în timpce alţii. cade pildă J.G. 
Findel şi A. Lantoine. îl minimalizează 
Altreilea filone constituit din istoriografia catolico- 
contrarevoluţionară. Conform acesteia, revoluţia a fost 
un complot urzit împotriva tonului şi altarului, iai 
masoneria- una din componentele cele mai importante 
ale acestui complot, 
Care a fost, de fapt, rolul masoneriei? 
[Examinarea faptelor propriu-zise ne-ar putea lămuri 
PP 
Prima lojă fu implantată în Franţa în Jurul 
anului 1726, prin intermediul cîtorva catolici englezi 
in exil (“iacobiţi”), sub numele de “Saint-Thomas 
Trebuie. aşadar, să presupunem că la început era lipsită 
de orice caracter subversiv, Totuşi, puţin cite puţin, în 
lojă se infiltrară elemente protestante care, pină la 
urmă. izbutiră să preia conducerea și să-i înlăture pe 
catolici 
Ne este imposibil astăzi să reconstituim istoria 
de aproape două secole a masoneriei franceze, o istorie 
plină de frămintări. de reconcilieri, de sciziuni, Mă voi 
mărgini la citeva elemente mai importante pentru acest 
subieci 

La inceput, lojile franțuzeşti erau unite într-o 
“Mare Lojă”, care mai apoi căpătă numele de “Marea 









In paginile care urmează este redat 
fextul unei conferinte pe care am tinut-o în 
timpul colocviului “De la contrarevoluţie la 
revoluțiile naționale. Procesul Revoluţiei 
franceze”, organizat în 7 octombrie 1989 la 
Montichiari (Brescia) de Comitetul din Brescia 


pentru contru-celebrarea Revoluţiei franceze. “ 

Am găsit cu cale să-l retuşez doar 
foarte sumar, lăsînd intact tonul colocvial, cu 
avantajele şi restrictiile pe care aceasta le 
pretinde. 


Autorul 


Lojăa Franţei”. Nu după multtimp. masonena începusă 
prolifereze pe întregul teritoriu francez, recrutindu-şi 
adepții din rîndurile aristocraților. preoților. intelec- 
tualilor, artiştilor. meşteşugarilor, negustorilor. 

O dată memorabilă este 1773. Cea mai mare 
parte a lojilor franțuzeşti formară “Marele Orient al 
Frantei”. fiind absorbiti într-însul o mulțime de membri 
ai “Marii Loji a Franţei”. Mare Maestru al acestuia e 
numit Ludovic Filip d' Orleans. cunoscut mai tirziu ca 
Filip Egalite. 

Deci. în momentul izbucnirii Revoluţiei. 
masoneria franceză era împărțită în două subordonări 
principale: “Marele Orient” şi “Marea Lojă”. Din 1773 
masoneria se dilată vertivinos şi devine stat în stat. În 
ajunul lui 1789 se puteau număra circa o mie de loji. 

kk 

Avertismentele şi excomunicările din paitea 
autorității ecleziastice n-uu lost nicidecum luate în seamă. 
Cele două enciclice - /n eminenti (1758) a lui Clement 
XII şi Providus (1751) a lui Benedict XIV - rămaseră 
fără efect. intrucit Parlamentul. compus cu precădere 
din jansenişti şi galicani. respinse pînă şi consemnarea 
acestora. 

De la bun început, Biserica atrăsese atenţia 
autoritătilor seculare asupra acestui tip de întovărășiri 
secrete. Sint documentate numeroasele şi precisele luări 
de poziţie din partea unor episcopi. cardinali şi simpli 
sacerdoți. Masonii începură să fie acuzaţi de conspirație 


Da 4 


ZR 
Sp 
Lp af 


) 
A 
PR Aa 


i - 3 
AT 

LT. 

a e A 


.- 


d." 
— 






-,, 


7 VI ROI A 
CADEREA BASTILIEI (14 iulie 1789) 


împotriva religiei şi a orinduirii. dar, după cum am 
arătat. autorităţile refuzară practic să ia vreo măsură. 

E cazul să ne întrebăm: cum se explică 
răspindirea atît de largă a lojilor masonice în țesutul 
societății franceze? Care au fost clasele societății 
franceze în care a proliferat masoneria? 

Desigur, unii se simțeau împinşi câtre loji de 
oustul pentru mister, satisfăcut de un anumit ritualism 
enigmatic al acestora; alții - doar de propria vanitate, 
stîrnită de titlurile răsunătoare ale gradelor masonice; 
alții. la rindul lor. de plictisealăşi. eventual. în încercarea 
de a mai stoarce cîțiva bănuțţi; iar alţii, oameni de bună 
credință. de convingerea în nobilele idealuri proclamate. 
Dar cei mai mulți intrau în lojă pentru scopuri pe care, 
în mod generic, le putem defini “politice”. 

Doi istorici, extrem de diferiți unul de celălalt, 
au făcut lumină asupra acestui aspect. Primul este 
Bernard Fay. un scriitor francez catolic. profund 
cunoscător al masoneriei. Al doilea este profesorul 
german Reinhard Koselleck. 

B. Fay. în lucrarea La Franc-magonnerie et la 
"evolution intellectuelle du XVIII siecle - Masoneria şi 
revoluția intelectuală a secolului AVIII-, a descris 
procesul de anglicizare al unor ample straturi din 
nobilimea franceză, operat în cursul secolul XVIII. 
Fay numeşte ansamblul acestor straturi "le monde”, 
adică societatea. 

Nobilimea franceză o privea pe cea engleză ca 
pe un model demn de imitat. Nobilimea engleză îi 
izeonise pe Stuarţi şi, în cadrul unei monarhii 
constituționale, domina viața politică, alături de 
burghezie. Nobilimea franceză, în schimb, fusese 
umilită de Ludovic XIV. care o deposedase de 
majoritatea prerogativelor politice şi juridice şi o 
uansformase într-o inactivă clasă de curtezani. 

De multă vreme, această nobilime simţea 
mocnind mai vechi nemulțumiri. Spiritul său de frondă 
plutea în aer. Şi tocmai în lojile cele tainice îşi găsi 
locul ideal pentru a-şi manifesta dezacordurile. Nu 
trebuie uitat că tocmai un ilustru mason, anume 
Montesquieu, inițiat pe 12 mai 1730 în loja “Horn 
Tavern” a Orientului din Westminster, a fost cel care a 
introdus în Franța ideea superiorității instituţiilor 
englezeşti. 

Resentimentele şi nemulțumirile nobilimii 
franceze au dat amploare acestei idei. Atit de răspindita 
anglomanie se contrunta cu aşa-numitul "despotism 
francez”, adică monarhia. Intoleranţa se extinse şi 
asupra fundamentului spiritual al monarhiei, al 
catolicismului şi al Bisericii, etichetate ca torme de 
"despotism religios”, "fanatism" etc. 

Alături de această nobilime rebelă se agita 
burghezia. Burghezii. lipsiţi la rindul lor de influenţă 
politică, erau dornici de putere. În lucrarea sa, Critica 
illuminista e crisi della societă borghese -Critica 
iluministă şi criza societăţii burgheze-, Koselleck a 
analizat în profunzime tentativele burgheziei tranceze 
de a-şi crea, în interiorul statului absolutist, un spaţiu 
al său independent, un spaţiu de relativă suveranitate, 
ce tindea să se exindă tot mai mult. 

Ei bine, lojile asigurau acest spaţiu secret atit 
burgheziei, citşi nobilimii anglicizate. In cadrul lojilor, 
sub protecția secretului sectar, aceste torţe începură 
să-şi îndrepte criticile acide asupra "despotismului” şi 
"fanatismului". Cu alte cuvinte, începurăsăsubmineze 
bazele Vechiului Regim. 

(va urma) 


Această conferinţă a italianului Gian Pio 
Mattogno, urmată de un amplu cibitol de 
"Orientări bibliografice” şi de o postfață a d-lui 


Radu Comănescu, este în curs de apariţie în volum, 
în traducerea d-lui Florin Dumitrescu, la Editura 
"Anastasia" din Bucureşti. 














PAG. 14 NR. 9/93 Septembrie '98 PUNCTE CARDINALE 


«Un maestru al navigării peste smârcuri» 


in numărul din iunie 1993 al Punctelor cardinale, în cadrul rubricii «Profiluri lirice» (p. 3). publicam şapte 
poezii purtând semnătura d-lui ION PARASCHIVESCU (pe atunci colaborator constant al revistei), precedate 
de următoarea scurtă prezentare: «Poezia d-lui lon Paraschivescu (n. 1921). tăiată în marmura versului clasic, 
apare ca o specie lirism intelectualizat. care-şi reprimă în mod voit freneziile. Dar îndărătul acestei severe 
cerebralităţi se ghiceşte neliniştea existenţială a unui om trecut prin toate vămile acestui veac. păzindu-şi 
discret, dar neabătut. umanitatea esenţială. Impresia este aceea a unui suflet care "arde la rece”. temător de orice 
exces, dar mereu atent la vibraţiile lumii. Notaţia lirică e simplă, precisă, abstrasă de la orice artificiu, de o 
monotonie solemnă, ce poate să-l deruteze pe cititorul superficial, dar nu şi pe cel atent la puritatea ritmurilor 
interioare». Şi încheiam cu speranța că volumul manuscris din care extrăsesem micul grupaj avea să vadă până 
la urmă. întreg, lumina tiparului 

Cu atât mai mare a fost bucuria de a putea ţine în mână, de curând. cochetul volum Să atingi cerul cu mâna, 
scos de Editura Star Tipp din Slobozia. cu o prefață («Speranţă şi damnaţiune») semnată de d-l Pan Izverna (la 
rândul său, un rafinat scriitor şi eseist, din cercul discipolilor lui Petre Ţuţea). Câteva extrase din acest text 
introductiv sunt poate mai binevenite decât orice altă recenzie: 

«lon Paraschivescu, poet de care ne mirăm că până acum nu i-am văzut numele înscris pe o carte, se arată 
a fi dominat permanent de gândire, de o ideaţie trează, fierbinte şi de foarte multe ori anxioasă. O nelinişte 
frapantă străbate întreaga sa carte de versuri, mod propriu de a fi al autorului, ce pare să nu poată ieşi dintr-un 
dat temperamental pe care îl cunoaşte, şi-l asumă şi nu riscă să-l înlăture, cu toate că ar dori adeseori să spargă 
această crustă invizibilă ce face din poet un "prizonier" liric original [...] 

Dacă aceste poezii ar fi fost publicate la începutul anilor '60, adică atunci când păreau a miji zorii unei 
relative libertăţi de expresie, altul ar fi fost impactul cu cititorul al acestui lirism meditativ. de nobilă esenţă. 
Ar fi corespuns mult mai clar orizontului de aşteptare al omului avid de poezie autentică, după deşertul de 
monstruozități prin care hălăduise. ca un sclav mutilat, cuvântul aşa-zis poetic. Târziu, însă, pentru poezia 
veritabilă, nu este niciodată [...] 

Poetul lon Paraschivescu este de fapt un rănit perpetuu, cu cicatrici adânci, cu răni nevindecate. Rânit de 
timp. de oameni, de războiul oribil şi absurd, de mediocritatea jalnică din preajmă, de imoralitate, de prostia 
eternă şi trufaşă. Cu o asemenea povară. rar îşi mai îngăduie să se aplece asupra rănilor lumii. Mai putem spune 
că vulnerarea lui adâncă şi fără panaceu se poate extinde tutelar, de la un individ care adună dureri, la o lume 
întreagă. Este libertatea Poetului de a-şi dilata, nemărginit, suferinţa [...] 

a e ACE a cit a va ti A e ati RE AR aa Facultatea esenţială a poetului nu este imaginaţia 


PY ia - - ul aj „X Li | 
SA Sar + ă ; AR E 


ai i Ă să ZA “ dă e: ge eg | f ag . _. pă . . 3 . as . i 
PEPE AA e TE i  fantazarea), nici proiecția lumilor noi, descoperirea miracolelor, 
a 2 ION PARASCHIVESCU i ate eta : poat e ie ai 
ii Ag rd ae Rae la capat adorația providenței sau decodarea meandrelor spiritului, ci 
“atita i iritant sa a CA observaţia directă, mediată sau tangentă, palparea lumii nude [...] 

să Să DAR A și A data ME RN Poetul nu este un demiurg din specia romantică, deşi accentele 


îs 


i î 
de 2597 


* 2 A Ş 
an, E 3 Aa sei 
Po PE e a D/A VIA Pa i 
E Sr ua Sei (e, A Viena mt PA ci 








be do poet At marelui romantism nu-i lipsesc, ci un lucid văzător al lumii, 
pie - pp d E Deo bei Be mă A A . = . . F 

Sq afin £I cerul CU MING  cenzurându-și dramatic orice pornire sentimentală [...] 

ea Dea 0 e Ci ae e La un asemenea poet îndurerat nu putem să nu vedem 
Ma ; Pic: d SE t (Ii 





urmele frustrării. El se mişcă "între țărână şi astre” fără speranţă 
deşartă şi fără încrederea că se va mai putea mântui de răul adânc ce 
îl mistuie neincetat [...] Pe un ton sumbru de Epitaf — "A plecat 
dintre cei vii omul-marfă. / Căutaţi-vă, dureri, altă harfă” — se 
încheie cartea acestui poet-gânditor, ce se mişcă asimptotic spre 
cucerirea Binelui şi a Adevărului, într-un univers existenţial lipsit 
de speranţă, negru, funest. deşi cu evadări luminate în alb şi albastru 
celest. ca un înger căzut care şi-a supravegheat, cu luciditate calmă, 
destinul». 

Pe coperta finală, un Ovidiu Drimba îl pune pe autor «în 
tradiția marii noastre poezii interbelice», iar un Pan M. Vizirescu îl 
defineşte metaforic drept «un maestru al navigării peste smârcuri». 


V.A.M. 
ROMEEST '98 
BUCUREŞTI-ROMANIA 


Aula Muzeului Naţional de Istorie al României, 
Calea Victoriei nr.12, sectorul 3. 


i 
x 





ANUNT 


Aducem pe această cale la cunoştinţa 
abonaților externi ai revistei "Puncte 
Cardinale"! că peviitor plata abonamen- 
telor se va face prin bunăvoința fostului 
nostru director administrativ, DI. Ing. 
Dipl. Constantin Apolzan, în Contul 
Nr. 64501805 Postbank Miinchen - BLZ 
700 100 80. 

Totodată ne împlinim datoria de a 
mulțumi Dlui Dr. Mircea Alexe din 
Schollstr. 18 69469 Weinheim - 
Germania, care timp de şase ani ne-a 
ajutat, cu discreţie şi total 9ezinteresat, 
la colectarea abonamentelor externe. 
Contribuţia Domniei Sale la asigurarea 
existenței "Punctelor Cardinale" a fost 
atât de importantă încât am reușit să 
asigurăm apariţia regulată a revistei, în 
ciuda permanentelor dificultăţi de ordin 
financiar şi într-un climat politic ostil 
publicațiilor cu caracter naţional- 
creștin. 



















PROGRAMUL FESTIVALULUI 
SUB PATRONAJUL PRIMARULUI GENERAL AL CAPITALCI, 
DOMNUL VIOREL LIS 
VREŞEDINTE DE ONOARE AL COMITETULUI NAŢIONAL ROMFEST '98 
ÎNALT PREASFINŢIA SA NICOLAE CORNEANU, 
MITROPOLITUL BANATULUI 






Mercuri, 16 Septembrie 
Ora 11.00 Conferinţă de presă - Părintele Gh Calciu Dumilreass, prepediniele 
Comitetului Romfeat Internaţional prof. univ. dr. Nicolae Clachir, preyediniele 
Comiletului Rnimlest Naţional. Andrei Hadin, secretar general al Comiirtului Najinnal 
e pietaă [30% aţi - reprezentanții mass mesliei din Ţară şi din bull 
Ora p Recepţia de deschidere a ROMIEST la Muzeul Naţional dr Istorie 
Var fi invitaţi Președintele României, Primul Minisiru, membri ai Parlameniului 
ambasadari şi reprezentanţi ai mislunilur diplomatice acreditaţi la Ducureşii persona 
JiLâţi ale vieţii publice 





Speclacol artistice svsținul de A nsambilul folelarie din Râmnicu Vâlcea 
oi, 17 Septembrie 


2:09 - 2-99 Comunicări şi dezbateri in cadrul Secţiuni “Politică” 
| - 00 Pauză 
9% = 18.00 


E) Comunicări şi dezbateri in cadrul Sectiuni "Heligie” 
20,30: spectacol! artistic ausținul de artiyii din Țară și din Buil 


Vineri, 18 Septembrie 
A = 12.00 comunicări și derbalen în cadrul srcțiunii Paturi” 
A) = [i Pauză 
„00 = 1A, 







i Comunicări şi dezbateri In cadrul Sectiuni “Cultura” 
0.305 Spectacol artistic susținut de artisti din Țară «i din Fall 


Sâmbâtă, 19 Septemurie 
2-9 - , .p C ovmnun beârt și dezbate i in cadrul Secpunii Sri bunonie jurii” 
. - Pauză 
= 15.00 cCumunirâri să denbateri in cadrul Secţiuni "Tinere 
40; Spestacal artistic sustinut de artişti din Țară și din Caii 
Duminică, 20 Septembrie 
2-30: Slujba relipinasa 
15.00;  mecepiia de Inchidere a ROMIESI 
Notă: n Decare ri intre orele 1200-1800 vor [| prezeniale dare și reviste român“ șii pnblieate în 
(sil. Au lasi invitaţi reprezentanţi ai urm uarelor publicaţii “Cuvintul Mamânesr Mamilian, 
Canada "Lumea libera” Now York, USA, "foale”, New York, LSA; "Aleridianul Momânwac” 
Anaheim Cal. USA; "Curierul Românesc”, Siochholm, Suedia "Dorul", Aalborg, Danemarca 
Căminul Românrar” Geneva, [iveţiaj "New York Afagarine” New Vor UDA fribuna 


LSA” Chivapa, USA “Clipa” Los Anpeles., USA 
În acesi limp se poale vizinna vepnariția de artă plastică mipaniaată de (seria de artă 











Pontica” cundusă de artiata plastică Cornelia M si duveanu 

CAZARF. Pentru voi interesa FLIPS TOUR ROMANIA va oleri cazare şi ali» servicii (inclu 
iv tramsler dela aeroport] cu prețuri mal misi decăt cele afisate Detalii pol fi ehținule dela 
€ omitetul Natianal Romfest - lelefonnele mobile: 40 1 391.659 și 40 “d od le fas 
40.1.312.03 85 sau esmall: badinzima ro, De asemenea pnl || obținute informații şi dela ILIă 
IDOUH ROMANIA. Calea Victoriei A/Ind Flor / Suite 2 î, HO 701024, Nuci! țelefnn și 
fas ADATO VII) 1 40 Dies [iiroctar general: Paul Maărăţalu Wentru vrier alle informaţii 

smtactați Comitetul Naţional ROMPEST 

ISOONTANT! Între 2] și 2A Septembrie va [i organirată o excursie ru aulocanii la mănăstirile 
Ain Maldova şi Oltenia. Locuri limitate Pe atru Întoemaţii scrieți la adrraa riarulul "Cavâniui 
Românesc” perbu "Rom/rot- Laramie” 









Colegiul redacţional 









DESPĂRȚIREA DE 
SAVA 





Muzicologul IOSIF SAVA. notoriul realizator 
de emisiuni culturale televizate, atins de o formă de 
cancer cu care s-a luptat îndelung, refuzând să se 
plece sufleteşte în fața inexorabilului, s-a stins din 
viaţă în dimineaţa zilei de marți, 18 august 1998, la 
Spitalul Clinic Universitar din Bucureşti, după o 
spitalizare de o săptămână, cu diagnosticul «ocluzie 
intestinală». Rezistase iniţial intervenţiei chirurgicale, 
în urma căreia se obținuse o stabilizare a funcţiilor 
cardio-vasculare, dar n-a putut supraviețui gravei 
tulburări consecutive a funcţiilor respiratorii. 

Evreu de origine, losif Sava se născuse la laşi, 
într-o familie de muzicieni, pe 15 februarie 1933. A 
făcut inițial studii de Filosofie (în perioada ingrată a 
anilor '50), apoi a urmat Conservatorul «Ciprian 
Porumbescu» (absolvit în 1966), dedicându-se cu 
precădere muzicii. A desfăşurat o vastă activitate în 
presa scrisă şi audio-vizuală şi a semnat nu mai puţin 
de 44 de cărți (dintre care 35 închinate muzicii) 
Apogeul carierei sale a fost după prăbuşirea vechiului 
regim comunist, când a sperat că libertatea dobândită 
cu atâtea sacrificii va fi mai prielnică decât a fost artei 
şi culturii în genere. Deşi adeseori contestat. dintr-un 
motiv sau altul (inclusiv în paginile revistei noastre), 
«Seratele» sale muzicale de sâmbăta (cu invitaţi iluştri, 
«stâmiți» cu abilitate) rămân de neuitat. constituind 
cea mai substanţială manifestare culturală televizată 
din atât de arida viaţă spirituală românească a ultimilor 
ani. losif Sava a avut, dincolo de limitele sale (darcine 
n-are limite pe lumea aceasta?), un dar neobişnuit de 
«catalizator» cultural. ba chiar s-a dovedit. în multe 
privinţe, «mai român» decât mulți rrromâni... 

Plecarea lui 1osif Sava lasă un gol imens în viaţa 
noastră publică. Moartea lui a dovedit mai mult decât 
viața (cum se întâmplă adesea) că omul reuşise să 
cucerească nu doar respectul şi simpatia prietenilor, 
dar şi ale adversarilor (spirituali sau ideologici). Pe de 
altă pante, ca evreu (ba chiar membru în Consiliul de 
conducere al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din 
România), losif Sava a dovedit că diferențele şi 
tensiunile etnice sau religioase pot fi depăşite prin 
bunăvoință şi tact, cu osebire pe terenul creaţiei şi 
receptivității cultural-antistice, Prestaţia sa, mai ales 
în anii din urmă, a constituit o lecţie pentru multi. 
români sau neromâni. Nu ştiu cât de mult l-a iubit 
losif Sava pe Dumnezeu, dar nu mă indoiesc că 
Dumnezeu l-a iubit nespus pe losif Sava 

Din nefericire. ultimele luni de viaţă i-au lost 
marcate în mod amar de îndepărtarea sa din cadrul 
Televiziunii naţionale; ultima serată muzicală de acolo 
s-a desfăşurat spre sfârşitul lunii mai; unii continuă să 
creadă că, su/leteşte, losif Sava atunci a murit... 
«Salonul muzical ACASĂ - Lista lui Sava». înjehebat 
în urmă, n-a mai constituit decât cadrul stângaci al 
unei agonii. Cu atât mai jenantă a apărut «jalea» 
afişată de instituția Televiziunii Române în zilele 
consecutive trecerii sale în eternitate. Moartea lui va 
fi fost la rândul ei, poate, un «catalizator» al 
remuşcărilor româneşti... 

Funeraliile lui losif Sava au avut loc joi. 20 
august, la Cimitirul «Filanuopia» din Bucureşti. 
ODIHNEASCĂ-SE ÎN PACE! (R. C.) 


































































OO 





PUNCTE CARDINALE 


Septembrie '98 NR. 9/93 PAG. 15 





In zilele de 22 şi 23 august a avut loc la Ploieşti întâlnirea anuală a 
foştilor deținuți politici ce şi-au executat o parte din pedeapsă la închisoarea 
Târgșor. Este ştiut că în anii 1948-1953 regimul comunist din România, pe 
atunci în plină (virulentă) uscensiune, a arestat, închis şi condamnat, ca 
“duşmani ai poporului”, zeci de mii de oameni pe care, grupându-i pe 
categorii, i-a trimis spre executarea pedepsei la diferite penitenciare: pe foştii 
demnitari la închisoarea Sighet, pe muncitori la Gherla, pe intelectuali la 
Aiud, pe foştii poliţişti la Făgăraş, pe studenţi la Piteşti, pe elevi la Târgşor. 
Dar după câtiva ani au modificat 
UCeaustă aranjare, preferând să-şi 
regrupeze tot mui numeroasa lume 
penitenciară după criteriul 
apartenentei politice. Explicatia 
acestei schimbări de optică ar fi fost, 
după Ion Ioanid, influenta pe care o 
exercitau legionarii printre ceilalți 
detinuti, polarizându-i, atrăvându-i 
spre concepțiile lor (Închisoarea 
noastră cea de toate zilele, Editura Albatros, 1991, vol. 11, pp. 133-134). 

"Munifestările Târgşor” au început, anul acesta, în municipiul Ploieşti, 
[u Cusa de Cultură (sală de 200 de locuri), ora 10), în prezenţa unei numeroase 
asistenre, oameni veniri din toată țara. Şedinţa a fost deschisă şi apoi condusă 
de domnul Popilian Constantin, preşedintele Filialei Prahova a A.F.D.P.R., 
cure, după cuvintele de bun-venit, pentru intrarea în atmosferă, a dat cuvântul 
lu doi din cei ce au Scris şi publicat texte, amintiri din trecereu lor prin uceustă 
închisoare. Domnii Gheorghe Andreica şi Luca Călvărăsan au citit din 
lucrările lor, primul câteva întâmplări hazlii, cel de al doilea dimpotrivă, fapte 
cu încărcătură dramatică, într-un ton adecvat, sobru. Temnita, oricând şi 
oricare, rămâne o instituţie de schingiuire a trupurilor, dar mui ales u 
sufletelor. Nici Târgşorul nu s-a dezmintțit, până la urmă. 

Atmosfera fiind astfel creată, s-a trecut lu partea a doua: S-a (at 
cuvântul participantilor, celor ce aveau de comunicat ceva asistenței. 
Semnatarul acestor rânduri a opinat că imagineu ce şi-o face, şi cu care 
rămâne, marele public despre ce au fost temmnirele, lugărele, coloniile de 
muncă este una făcută (contrufăcută) de oameni ce n-au cunoscut direct acele 
locuri, n-au “locuit” personal în gulag; că e incorect, dacă nu chiar necinstit, 
să prezinte publicului penitenciare “renovate” ca autentice şi, emițând judecăţi 
de valoare, să stubileuscă ierarhii. Se vorbeşte puțin prea mult despre 
“Memorialul de lu Sighet”. Oare cei închişi acolo, unii exterminuţi de 
comunişti, nu aveau şi răspunderea pentru cădereu țării în această “sferă de 


influentă” care a făcut posibilă comiterea atâtor orori? Oricât de neplăcut ar 


Semnalăm apariţia unui excepţional volum documentar, sub 
egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului: Paul 
Caravia, Virgiliu Constantinescu, Fgori Stănescu, Biserica se 
întemnițată. România: 1944-1989 (în tapt, un "Dicţionar al -- = 
personalului ecleziastic în detenţia sistemului concentraționar 
comunist”). În numărul nostru viitor vom reveni cu o recenzie 
amănunţită a acestei lucrări de referinţă. 


BISERICA ÎNTEMNITATĂ 


RONA 4 1944-1989 


colectia DICTIONARE 





“NCIIISOAREA INGLENȚIL PR: 


TÂRGȘOR - 1998 





fi, trebuie să spunem că, pentru unii măcar, temnitele au fost o formă de 
ispășire. 

Spre deosebire de toți ceilalți deţinuţi politici, elevii închişi la Târgşor, 
în marea lor majoritate nevârstnici, nu plăteau, prin suferința detenției, 
păcatele lor, ci pe ule altora. Vinile pentru care erau închişi, adevărute sau 
mincinoase, eruu reule față de legile satanice instituite de comunism, dar care 
n-au apărut din senin, ci, vai, cu acceptia laşă, trădătoare, a multor oameni 
politici. 

Cuvenindu-se, întru 
cinstirea adevărului, să facem uceastă 
distinctie, am propus ca penitenciarul 
Târgşor să se numească în viitor 
“Închisoarea Inocentilor”, adică u 
acelora care, luând parte la lupta 
anticomunistă, n-au avut asupra lor 
altă armă decât propria nevinovăție. 
Neştiutori în ale lumii şi vieţii, dar cu 
0 mare curățenie sufletească, au fost 
în Stare să pună, în adevărata ei lu mină, prin contrast, hidoşenia comunistă, 
dar şi, din păcate, cum o vedem bine şi azi, pe cea u unei considerabile părți 
a lumii politice. 

Au urmat la cuvânt şi au făcut observații în legătură cu cele petrecute 
la filialele A.F.D.P.R din tară, considerate abuzuri ale conducerii, Iacob 
Pintilie de lu Piatra Neamt şi preotul Capotă de lu Galati, lăsând impresia că 
în rândul detinutilor n-ar exista o unitate de vederi. 

Domnul Popilian, preşedintele filialei A.F.D.P.R. Ploieşti, a rezumat 
în câteva cuvinte cele spuse de antevorbitori. În concluzie, a opinat că nu 
există un conflict, o sciziune între membrii A.F.D.P.R, ci doar una între Ticu 
Dumitrescu şi cei ce-l contestă, S-ur părea mujoritatea. Cu soluţie, preşedintele 
A. F.D.P.R Ploieşti propune introducerea unui articol în Statutul Asociaţiei 
cure Să limiteze la două numărul de mundute pe care o persoană le poate avea 
în functia de preşedinte. 

A doua zi a manifestărilor a început cu deplasarea la închisoarea 
Târgşor, în prezent penitenciar pentru femei. Acolo, după încheierea slujbei 
religioase «de duminică, ținute în biserica de lângă închisoare, a avut loc 
parastasul de pomenire a mortilor, după tradiție. 

A urmat vizitarea închisorii, în timpul căreia s-au povestit şi S-au 
revăzut locuri, aducându-le, cu ochii minţii, la forma lor de odinioară, cu 
cincizeci de ani în urmă... 


Constantin IORGULESCU 





Pe data de 12 iunie 1998. la ora patru după-amiază. inima lui Simion Ghinea a încetat să mai bată. Sufletul lui curat 
a părăsit trupul mâncat de cancer. un trup care a suferit ani lungi de închisoare politică. ultima lui condamnare fiind pe viaţă. 
in Mai 1959. ca membru al așa-zisului “lot Puiu Atanasiu” (acuzat de Securitate că ar fi încercat reconstituirea a 


Comandamentului Legionar) 


Sufăr când scriu aceste rânduri. pentru că m-a onorat cu prietenia lui din momentul în care am împărțit aceeaşi celulă 
de pe strada Uranus, acum aproape patru decenii. învățând de la el să îndur cu demnitate suferințele torturilor, fără să le dau 


sațisfacție torționarilor arătând că sufăr, 


După ieșirea din adevăratul holocaust al închisorilor comuniste. Simion Ghinea nu a încetat să fie un intelectual în 





ințelesul filosofic al cuvântului, Nu ştiu dacă şi-a rescris cartea lui Roninii - samurai fără stăpân, distrusă la ultima lui 
arestare. dar ştiu că. după căderea comunismului. deși ajuns la vârsta senectuţii, Simion Ghinea a întemeiat Fundaţia "Buna 
Vestire”, iar apoi a fost deosebit de activ în tipărirea cărților documentare care demascau comunismul, impreună cu prietenii 
săi de la Editura "Elisavaros”, A contribuit la apariţia în România a cărții despre Piteşti a regretatului D, Bacu, precum şi 
a vestitei antologii Din luptele tineretului român (1919-1939), A semnat numeroase broşuri sau volume, printre care 
Silogismul slav, Când se lăsa "cortina de fier”, Mircea Eliade şi Emil Cioran în tinereţe. Avea în pregătire un volum intitulat 
Filosoful mărturisitor. Petre Tuţea şi vremea în care a Irăit, A colaboratin ultimii ani la multe publicaţii periodice de dreapta 
(inclusiv Punere Cardinale). Uneori a semnat Simion Ghinea Vrancea (se născuse în părțile Focşanilor, la Iveşti - Vidra, 
pe 23 octombrie 1913) 

Amândoi speram să ne reintâlnim la Rom/fes/'98 Doream să-l revăd și să-l îmbrăţişez cu aceeaşi prietenie cu care am 
făcut-o în temniţa de pe Uranus când, venind de la proces, avea pedeapsa cu moartea plutind din nou deasupra lui. 

N-a fost şă fie, Toţi suferim la moartea acestei mari conștiințe legionare, Simion Ghinea a fost legionar ( născut, nu 
făcut”, preciza el adesea) din convingeri naționale şi creştine, nu din veleităţi politice, A fost legionar deoarece a vrut 
refacerea morală a Ţării lui, renașterea unei naţiuni infectate de polificianism și vlăguite de fatalităţile istoriei, 

Acum, bunul Dumnezeu a hotărât să-i curme suferințele. Dar visurile și planurile lui vor merge mai departe, aşa după 
cum a zis pe patul de moarte, câteva momente inainte de a-și trimite sufletul la Cel de Sus: "Să mergem mai departe!" 

Dumnezeu să-l pomenească veşnic în ceata drepţilor Săi, 

D. PHILLIP 
Calgary - Canada 





PAG. 16 NR. 9/93 Septembrie 98 





Prea repede au fost date uitării crimele săvârşite de 
comunişti şi. cu o condamnabilă adaptare la cotidianul 
postdecembrist. din tragedia extenminării a sute de mii de 
oponenți ai regimului comunist astăzi nu se mai 
menționează. încel mai fericitcaz, decât aspectul cantitativ 
al ororii. Se uită că fiecare nume din care s-au rotunjit 
cifrele statistice in carea fostconventit genocidul comunist 
este numele unei ființe vii. căreia nu numai că i s-a răpit 
unul dintre drepturile fundamentale ale omului, 
DREPTUL LA VIAȚA, dar i-au fost pângărite şi 
rămăşiţele pământeşti, prin înhuumarea lor la adăpostul 
întunericului nopţii. în locuri tainice, ştiute numai de 
temniceri, pentru ca astfel să se şteargă nu numai urmele 
asasinatului, dar şi urmatrecerii prin viațăacelorasasinați. 
In paginile introductive ale cutremurătoarei sale mărturii, 
căci mărturie este opera de căpătâi Arhipelagul Gulag, 
Aleksandr Soljeniţin surprinde ticăloşia spăşită a celor 
implicaţi în fărădelegile comise de comunişti. “Ocotitură 
neașteptată a istoriei noastre a făcut ca nişte lucruri, 
extrem de puţine, despre acest arhipelag să iasă la iveală 
Insă aceleaşi mâini care ne puneau cătuşele, acum întind 
palma conciliant: «Nu trebuie!... Nu trebuie să răscolim 
(recutul!... Celui care va pomeni frecutul - să i se scoată 
un ochi!'». Insă proverbul continuă astfel: «lar celui care 
il va uita - Să i se scoată amândoi!» ".. 

x 

Inaintede 1989.anul prăbuşirii regimurilor comuniste 
în Europa rasăriteană, ne împăcasem cu gândul că ororile 
săvârşite în spatele Continei de Fier vor fi date uitării, iar 
făptaşii nu vor fi niciodată traşi la răspundere pentru 
fărădelegile pe care le-au săvârşit. Scriitorul rus Lev 
Rasgon, care a cunoscut timp de 17 ani ororile Gulagului 
sovietic, înfiera cu amărăciune indiferența Occidentului 
fată de crimele comunismului cu următoarele cuvinte: 
“Noi nu avem muzee în care vizilatorii să se ingrozească 
de ororile istoriei contemporane, aşa cum sunt cele de la 
Auschwitz sau Mauthausen, şi nici memorialecala Lidice. 
Mii. multe mii de morminte, pe care nu este scris nici un 
nume. sunt demult uitate sub buruienile şi iarba care au 
crescut peste ele”. (La cei 80 de ani ai săi când Rasgon 
scria aceste rânduri. nu ştia despre inaugurarea 
impunătorului Mausoleu al Holocaustului de la 
Washington și nici despre deschiderea Muzeului Evreiesc 
de la Berlin. avându-l ca director pe multimilionarul 
evreu-american Michael Blumenthal, fost ambasador ŞI 
ministru în guvemul Statelor Unite, după cum nu ştia nici 
despre proiectul construirii în inima noii capitale a 
Genmaniei a unui grandios “Monument pentru evreii din 
Europa ucişi”). Abia târziu, în 1997, este publicat un 
document cu greutate - Cartea neagră a comunismului - 
ce ridică un colţ al voalului pe care conspirația tăcerii, 
profesatăde intel ighențiaoccidentalăde stânga, l-aaştemut 
peste cele 100 de milioane de victime ale comunismului. 

Dar şi acest volum-document, care dezvăluie pe 
întinsul a peste 800 de pagini crimele comunismului, nu 
depăşeşte decât parțial aspectul statistical ororilorsăvârşite 
de regimurile comuniste. Este dreptcă St&phane Couitois, 
coordonatorul Cărţii negre a comunismului - crinie, 
teroare, represiune, încearcă să elimine discriminarea 
dintre ceeace evreii denumesc princutremurătorul cuvânt 
ebraic shoah (transpus pentru uz general în corespondentul 
de origine greacă holocaust) şi la fel de cutremurătorul 
genocid comunist prin următoarea remarcă: “Moartea 
prin înfometare a copilului unui culac ucrainean, victimă 
a foametei provocate intenţiona! de Stalin, nu se deosebește 
cu nimic de moartea unui copil evreu înfometat de nazişti 
în gheltoul din Varşovia”. Şi totuşi, în ciuda lăudabilului 
efort al lui Courtois de a pune semnul egalităţii între cele 
două forme de crime, esenţialul este eludat. Cei doi copii, 
atât ucraineanul, cât și evreul, sunt fiinţe concrete, nu 
abstracțiuni statistice. Au chip, au nume, au părinți pe care 
i-a copleșit durerea când au murit, iar dacă nu le-au 
impărtășit soarta în impactul dintre viață şi teroarea 
ideologiilor, nu i-au uitat, pomenindu-i după rânduielile 
legii creştine sau a legii iudaice, spre a se bucura de 
adevărata viață, viaţa veșnică, 

Lă 


Au trecut mai bine de opt ani de când românii au trăit 
naiv şi euforic iluzia prăbuşirii comunismului, A fost doar 
o iluzie. deoarece această monstruozitate a secolului 


nostru continuă să facă ravagii. Explicaţia prelungirii 


(» Editira Lo jtaa 
PUNCTE CARDINALE 















PN E > 
 B.RD. Sucursala SIBIU 
Pi 251100996517509 








Colegiul redacțion 


Ligia BANEA 
secretar de redacție 


PUNCTE CARDINALE 


avatarurilorcomunismului dincolo de pra?uşirea lui formală 
ne este fumizată de Jean-Franşois Revel în lucrarea Ze 


Regain democratique (publicată în traducere românească 
de Ed. Humanitas, în 1995, cu titlul Revirimentul 


democraţiei). “Comunismul e atât de devastator, încăt 
nu-i de ajuns să ieşi din el ca să scapi de el: trebuie să poți 
ieşi inclusiv din toate consecinţele lui". Or ceea ce nu s-a 
reuşit la noi. o nereuşită mult mai profundă decât în alte țări 
comuniste, este tocmai ieşirea din toate consecințele 
comunismului. 

Pretutindeni unde aavut loc, instaurareacomunismului 
s-a făcut sub semnul principiului demoliio în integrum, pus 
în practică cu o consecvență şi înverşunare nemaintâlnite în 
istorie. Revoluția comunistă a desființat toate valorile şi 
instituţiile vechii societăţi, înlocuindu-le cu valorile şi 











instituţiile proprii orânduirii comuniste. În faţa acestei 
realități, guvernanţii care au preluat conducerea politică în 
țările în care s-a pretins că a avut loc abolirea sistemului 
comunist ar fi trebuit, pentru ca această abolire să devină 
fapt împlinit, să aplice maxima medicinii clasice, valabilă 
şi în terapia politică: contaria contrariis curantur, în 
traducere, “cui pe cui se scoate”. Ar fi trebuit să aplice, cu 
aceeaşi consecvență şi înverșunare cu care au procedat 
comuniştii, principiul restitutio in integrum. Dar nu o 
restitutio limitată la anumite bunuri materiale (cum o 
înțeleg, adeseori din interese meschine, mulți din actualii 
politicieni), ci, înainte de orice, o restaurare a valorilor 
spirituale care au asigurat dăinuirea neamului românesc de- 
a lungul fiământatei sale istorii. O restitutio care săcuprindă 
în desfăşurarea ei cu precădere instituțiile fundamentale ale 
națiunii, Biserica, Şcoala, Anmata şi Justiţia, grav afectate 
de modul în care le-au lost alterate rostul şi menirea în anii 
de dictatură comunistă. Şi, aparent paradoxal, ideea de 
restitutio, de reparaţie a unui prejudiciu, a unei nedreptăți, 
pentru un popor dreptmăritor creştin, aşa cum este poporul 
nostru, nu trebuie să se limiteze numai la vii, ci trebuie să- 
icuprindă şi pe monţi. În dezlănţuirile lor patologice de ură, 
comuniştii nus-au mulțumit să-şi lichideze brutal adversarii, 
dar au împins ticăloşia până a le pângări şi rămăşiţele 
pământeşti. 
E3 

Datorită lui Hristos, moartea creştinăare un sens pozitiv, 
exprimat astfel întextul liturgic: “Viața credincioşilor Tăi, 
Doamne, se schimbă, dar nu se pierde şi, după destrămaea 
nestatormnicei locuinţe pământeşti, le este pregătit un locaş 
veşnic înceruri ”. Pentrucreştin, înclipamolții se împlineşte 
ceea ce a mărturisit cu credinţă şi speranță o viață întreagă: 
“Aştept Învierea morților şi viața veacului ce va să fie, 
Amin”. Unadevărcutremurătorcu privire la moarte, înviere 
şi viața veşnică pe care, în zilele noastie, cei fără Dumnezeu 
şi imbecili, două tipuri umane care în ultimă instanță se 
confundă, o numesc... “/recere în neființă”. 

În datina creştină, înmormântarea unei ființe umane 
este un act solemn, care se face în pământ sfinţit, cu 
participarea întregii comunități, cu credință în învierea 
trupului şi cu nădejde în Impărăţia lui Dumnezeu. Deținuţii 
politici asasinați în temniţele şi lagărele de muncă forțată au 
fost însă lipsiţi de asistența cuvenită moiților din partea 
Bisericii, Şi deşi au trecut mai bine de opt ani de când 
regimului comunist i s-a pus capăt, locul lui fiind luat de 
guvemări “democrate”, spre ruşinea noastră, ca popor 
creştin, oficialităţile care conduc țara nu au făcut nimic 
pentru a afla locurile unde rămăşiţele pământeşti ale celor 
ce şi-au jertfit viața în lupta împotriva comunismului au fost 
azvârlite, aidoma unor hoituri impure, în gropi ascunse de 
ochii oamenilor. 

Recentam urmărit la televiziune, pe canalul Discovery, 
un film documentar privind insistenţele cu care autoritățile 





Constantin IORGULESCU, Marcel PETRIȘOR 









al: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 
telefon 0609/422536 





Recfizitonii 


americane, la aproape treizeci de ani de la terminarea 
războiului din Vietnam, continuă să caute rămăşiţele 
pământeşti ale ostaşilor căzuţi în luptele din junglă. De la 
Pentagon se află regiunile unde au acționat unităţile din 
careau făcutparte soldaţii dispăruți. In căutarea rămâşiţelor 
lorpământeşti sunttrimise adevărate exped ițiiarheologice, 
alcătuite din specialişti în domeniile impuse de specificul 
investigaţiilor, care caută, caută şi iar caută până şi ultimul 
oscior al soldaţilor americani căzuţi. pentru a fi readuşi în 
patrie şi înmormântați cu onorurile cuvenite. 

La noi, o acţiune similară ar fi mult mai uşor de 
întreprins. Morţii noştri nu sunt împrăştiaţi în nesfârşitul 
junglei vietnameze. Gropile în care le-au fost azvânlite 
trupurile se găsesc în locuri ştiute, la marginea aşezărilor 
unde au funcționat închisori sau lagăre de muncă forțată. 
Cei mai mulți dintre cei ce au ordonat înhumările, Ca ŞI cel 
dintre ce le-au executat, sunt încă în viaţa. 
Documentele în care sunt consemnate 
ororile dictaturii comuniste 
există şi. dacă ar exista 
şi voința de a 





se afla adevă- 
rul, s-ar putea afla 

locurile unde zac morții noştri, 
neştiuți şi fără cruce. Dar mai ales s-ar putea 

deshuma rămăşiţele lor pământeşti, pentru a fi apoi 
înmormântați creştineşte în pământ sfințit. Din păcate, 
însă, cei ce ar fi trebuit să considere ca pe o datorie sfântă 
să acţioneze în acest sens au făcut prea puțin şi uneori nu 
au făcut nimic. 

Nu s-a făcut nimic nici măcar pentru a se descoperi 
rămăşiţele pamânteşti ale lui luliu Maniu. care nu zac 
undeva în imensitatea deltei fluviului Mekong, ci pe 
păşunea de câteva hectare de la marginea Sighetului. 
Ţărăniştii lui lon Diaconescu. care au ajuns la guvemarea 
țării în temeiul prestigiului lui luliu Maniu. întemeietorul 
panidului, sunt prea preocupați să se chivemisească, ei şi 
toate neamurile lor, ca să se mai gândească la moiţi. Poeta 
Ana Blandiana şi toate numele simandicoase, din țară şi 
străinătate, care ornează Consiliul de Conducere al 
Fundaţiei Academia Civică, sunt prea prinse în activitatea 
muzeografică a “Memorialului de la Sighet” şi de 
simpozioane pe tema “Renaşterea unei Românii 
democrate, prospere şi demne, care să intre cât mai 
repede în civilizația europeană ”, pentru a mai avea timp 
să iniţieze o acțiune temeinică de răscolire a pământului 
din zona în care au fost înhumați cei moiţi în temniţa de la 
Sighet. 

Dar cea mai condamnabilă atitudine este pozitia 
adoptată de Asociaţia Foştilor Deținuți Politici ca urmare 
a “politicii toboşarului” impusă de preşedintele ei, 
impostorul Ticu Dumitrescu, care. în afară de a fi 
transformat Asociaţia într-o anexă marginalăa PNȚCD şi 
într-un instrument manevrat din umbră de fostul director 
al SRI, Virgil Măgureanu, nu a făcut nimic, dar absolut 
nimic, pentru a cinsti aşa cum se cuvine pe cei căzuți în 
lupta împotriva comunismului. lar dacă, în ciuda acestei 
nefericite situații în care se găseşte astăzi AFDPR, există 
totuşi unele realizări notabile, ele se datorează iniţiativelor 
locale ale filialelor, inițiative care s-au concretizat în 
înălțarea de troițe şi de monumente funerare în memoria 

“morţilor noştri”. O restitutio în integrum a mMemoniei ŞI 
demnităţii celor ce şi-au dat în lupta împotriva 
comunismului bunul cel mai de preţprimitde la Dumnezeu 
-viaţa-nu a avut însăloc. Şi un popor incapabil să trăiască 
cu intensitate cultul morțilorare puţine şanse să-şi găsească 
un loc onorabil în istorie, 
Gabriel CONSTANTINESCU 





Erată: În numărul trecut, în articolul "Țiparul se visează 
balenă”, coloana a doua, s-a strecurat o regretabilă greşeală 
de culegere: "acest /audario țărănist”, în loc de "această 
laudatio țărănistă”. Cerem scuze cititorilor. 


Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CARDINALE” 


CE == 


Paul SRL 


Printing, Company