Puncte Cardinale anul VIII, nr. 2-3 (86-87), februarie-martie 1998

credinta 
iubire 
speranta 












osti Re “Roger 
Garaudy recidivează”, am prezentat primele 
trei capitole ale cărții Sratele Unite - 
avangarda decadenţei (Vent du large, Paris, 
1997). Reamintesc cititorilor, pentru a 
înțelege de ce Roger Garaudy “recidnvează”, 
că filozoful francez, înaintea acestei cărți, în 
1996, a publicat o alta, Miturile fondatoare 
ale politicii israeliene, care a iscat, în Franţa, 
un scandal de proporții. Reamintesc, de 
asemenea, că primele trei capitole ale noii 
sale cărți sunt consacrate ascensiunii Statelor 
Unite şi instituirii dominaţiei lor(subpretextul 
realizării unei “Noi Ordini Mondiale"), 
precum şi depistării, în istoria acestui “nou 
imperiu mondial”, a germenilor decadenței 
morale și spirituale care amenință întreaga 
omenire. 

Cel da al patrulea capitol al cărții, 
intitulat “Colonizarea Europei şi a Lumii a 
Treia”, este consacrat eforturilor pe care le 
depune America pentru a-şi aservi întreaga 
lume, precum şi mijloacelor pe care le 
întrebuințează pentru atingerea acestui scop. 
Cu toate că acest capitol este mai puţin întins, 
ne vom opri mai pe îndelete asupra lui, 
deoarece conţine unele observații care ne 
interesează direct şi pe noi. Spune Garaudy: 
“De douăzeci de ani «Fondul Monetar 
Internaţional» şi « Banca Mondială» pustiesc 
emisfera sudică, din Argentina până în 
Tanzania, din Pakistan până în Filipine, iar 
acum încep să aplice aceleași metode şi în 
țările Europei de Est” 

Această aventură “a celor care vor 
deveni, înzilele noastre, cea mai mare putere 
din lume începe- subliniază Garaudy - lamai 
puţin de trei secole de la imvazia Americii şi 

jefuirea aurului acesteia, care a dal 
industrializării Europei un impuls fără 
precedent" 

Istoria Statelor Unite în secolul al 
XIX-lea este- demonstra autorul în capitolul 
precedent - istoria cuceririi întregului 
continent prin “exterminarea indienilor” şi 
prin “alungarea din America a Spaniei şi 
Portugaliei, pentru a-şi impune dominația 
economică şi controlul politic asupra 
continentului...” În consecinţă, “Principiul 
de bază al acestei politici... a fost fixat de 
preşedintele Monroe la 2 decembrie 1823, 
într-un mesaj adresa! Congresului 
«europenilor, vechiul continent; ameri- 
canilor, cel nou». (Doctrina Monroe) 

Odată atins acest scop, americanii 


.. 
De douăzeci de ani « Fondul Monetar International» şi «Banca Mondială» pustiesc emisfera sudică, din Argentina până 


în Tanzania, din Pakistan până în Filipine, iar acum înce p Să aplice aceleaşi metode şi în țările Europei de Est. [...] Tările astfel 
«ajutate» produc prea mult ceea ce nu consumă şi consuntă prea mult ceea ce nu produc”. 


PUNCLE 
CAD:NALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


irculație în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANTA. ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, C 





Mount Rushmore National Memorial 


“ies în lume” şi emit pretenţii pentru o nouă 
impărțire a sferelor de influență. Prilejul le 
este oferit de cele două războaie mondiale în 
urma cărora, cu eforturi minime şi cu pierderi 
nesemnificative, “ei acaparează jumătate din 
bogăția lumii ”. 

“Mitul americanilor ca «eliberatori» 
ai Europei este o dublă impostură”, afirmă 
Garaudy, deoarece ei au intervenit în aceste 
conflicte târziu, astfel că “pierderile lor în 
vieți omeneşti sunl derizorii în comparaţie cu 
cele ale restului lumii" 

“Statele Unite au ieşit din război (e 
vorba de cel de al doilea război mondial - n.n.) 
într-o poziție de dominație totală, o poziție 
fără precedent în istorie. Rivalii lor industriali 
fuseseră distruşi sau serios slăbiţi, în timp ce 
producția lor industrială crescuse de aproape 
patru ori în anii războiului...” Astfel, "in 
1945, Europa, alăl cea a învinşilor căl şi cea 
a învingătorilor, vlăguită de război, a pierdut 
hegemonia în profilul Statelor Unite, pentru 
care cele două războale au fost surse de 
imbogăţire, aşa încăâl el au devenit stăpânii 
lumii, din punct de vedere economic, încă de 
la sfârşitul celui de al doilea război mondial, 
jar din punct de vedere politic şi militar, după 
prăbuşirea sistemului sovietic, în 1990", 

Unul dintre instrumentele prin care 
“noii stăpâni al lumii” acţionează şi își impun 





voinţa este reprezentat de “Naţiunile Unite”. 
Această instituție suprastatală, după prăbuşirea 
Uniunii Sovietice mai ales, “dominată de 
Statele Unite şi de clienţii acestora, a devenit 
un fel de birou de înregistrare a capriciilor 
americane, servindu-le de acoperire şi alibi”. 

In această acțiune a lor de aservire a 
întregii lumi, Statele Unite, nepermițându-şi 
să-şi facă din Europa un rival, au vasalizat-o 
atât din punct de vedere militar, poliic şi 
economic, cât şi din punct de vedere cultural, 
Şi Garaudy vine cu exemple: 

“Din punct de vedere militar, ea 
(Europa-n.n.)joacă astăzi unrol de umplutură 
[suppleti/], din Irak până în Somalia” şi - 
adăugăm noi - în lugoslavia şi în majoritatea 
conflictelor regionale. 

“Din punct de vedere politic, ea se 
supune aceloraşi dictate: « Politica Agricolă 
Comună» (PAC) vine în întâmpinarea 
exigențelor americane ale «Organizaţiei 
Mondiale a Comerţului» (OMC, adică fostul 
GATT) acceptând ca Franţa, de exemplu, să 
lase în paragină 15 % din teremurile sale 
agricole, pentru a deschide piaţa mondială 
marilor producători de cereale americani" 

Dependenţa Europei de Statele Unite 
este susținută de autor cu exemple din industria 
carbonileră, industria aerospațială, infor- 
matică, industria oțelului, a automobilului ete. 


ANADA, STATELE UNITE, AUSTRAL 


"AVANGARDA DEGANENTEI 


a mă] __ - ——_ —— E. . ——. pT* m. 


Roger GARAUDY 










ANUL VIII 
Nr. 2-3/86-87 


Februarie - 
Martie 
1998 


24 pag. - 3000 lei 





Rs 


(ON 


— 


Pentru a demonstra reculul ndueitiei 
carbonifere europene, Garaudy citează un 
articol din Le Monde din 22 decembrie 1992, 
care prezintă “'agoniacărbunelui european": 
“In 1955, în momentul semnării « Tratatului 
de la Roma» (care «organiza» Europa), în 
minele de Iuuilă ale Comunităţii lucrau două 
milioane de mineri; în anii Tratatului de la 
Maastricht, doar 250.000. Acum 30 de ani. 
cei «Doisprezece» produceau 400 de 
milioane de tone de cărbune, în 1992. doar 
150de milioane. (Franţa, principalavictimă, 
a trecul de la 28 de milioane de tone în 1973 
la 12 milioane în 1991). Producţia Angliei a 
scăzul cu 50%, iar cea a Germaniei cu 40% 
Totul în profitul americanilor şi sateliților 
lor, din Columbia până în Venezuela, şi 
chiar Indonezia ”. 

La fel stau lucrurile în industria 
siderurgică şi în ceaaautomobilului: “Pentru 
oțel, la 27 ianuarie 1993, Statele Unite au 
decis mărirea taxei vamale pentru importurile 
din 19 țări, dintre care şapte europene. 
Această vamă suplimentară interzice, de 
fapt, siderurgiştilor europeni, orice vânzare 
de oțel pe piața americană. . General Molors, 
Ford şi Chrysler au amwmţat o ofensivă 
asemănătoare pentru automobile. Acest 
protecţionism (America mai întâi) 
demonstrează cum «OMC» funcționează în 
sens unic, protejând piața americană şi 
deschizându-i acesteiapiețele întregii lumi ”. 

În sfârșit, Garaudy demonstrează cum 
şi din punct de vedere cultural Europa este 
invadată, cu ajutorul televiziunii şi al 
cinematografului, de “valorile” modului de 
viață şi ale culturii americane: “Pe plan 
cultural, Europa Sucombă în faţa imvaziei 
filmului şi televiziunii americane. Din 
230.000 de ore de program, în Europa, 
ansamblul celor «Doisprezece» ai 
«Comunităţii» produce doar 25.000 de ore 
Cinematografia franceză este prezentă pe 
piața americană doar cu 0, 5 % dinconsumul 
acestei piețe, pe când cinematografia 
americană în Franţa acoperă 60 % din 
consum. Un raport de 120 la ] pentru 
decerebrarea unui popor prin tirurile de 
mitralieră ale «Terminatorului» sau ale lui 
«James Bond»... ” 


(continuare în pag. 2) 


Prezentare de 
Demostene ANDRONESCU 





2 
e 





E Fei Oua Per 


Ie în du; 





PAG. 2 NR. 2-3/86-87 1998 





(urmare din pag. 1) 






















După aceste aserțiuni, Garaudy conchide: “Această 
satelizare politică, materială şi morală a E uropei a făcut ca 
lumea să intre într-o nouă etapă a colonialismului. Puterea 
din Est şi Europa fiind scoase din joc sau vasalizate, câmpul 
arămas liber pentruuncolonialism de tip nou, uncolonialism 
care nu mai este cel al imperialismelor rivale din Europa, de 
acum înainte pusă sub ascultare, ci uncolonialism centralizat 
ŞI totalitar la scară mondială, sub hegemonie americană” 

Bilanțul acestei râvne americane? “/negalitatea 
moştenită de la cele cinci secole precedente de colonialism 
nu iriceleaziă să se accentueze. « Programul Naţiunilor Unite 
pentru Dezvoltare» constată că, în 30 de ani, decalajul 
dintre țările cele mai bogate din Nord şi cele mai sărace din 
Sud s-a dublat... Ceea ce fostul preşedinte Bush numeşte 
«Noua Ordine Mondială» este extinderea şi întărirea, în 
intreaga lume, a acestor raporturi colonialiste între o 
metropolă, de data aceasta unică, şi restul lumii. Raporturi 
colonialiste înseamnă: dependență militară şi politică 
permanentă de cei care domină, pentru a face din colonie un 
apendice economic al metropolei şi pentru a impune reguli 
de schimb şi tarife vamale unilateral avantajoase 
dominatorului. Obiectivul, de nenumărate ori proclamat de 
conducătorii americani, este de a asigura hegemonia 
mondială a Statelor Unite" (subl. n.). 

In continuare, Garaudy prezintă metodele pe care 
Statele Unite le aplică pentru atingerea scopurilor 
hegemoniste, metode care sunt multiple şi care variază de la 
un continent la altul, de la un regim politic la altul: “Sua, în 
primul rând, metodele experimentate îndelung în America 
Latină, mai ales după cel de al doilea război mondial, de la 
«Alianţa pentru Progres» a preşedintelui Kennedy până la 
«inițiativa lui Bush» de creare a unei «pieţe unice din Alaska 
până în Țara de Foc» Mecanismul este simplu: se acordă 
investiții, împrumuluri sau chiar daruri țărilor latino- 
americane - înprincipiupentrua le ajuta să se industrializeze 
-, în realitate pentru a permite companiilor multinaționale 
din Nord să-şi mărească profitul implantându-se în țări 
unde mâna de lucru este ieftină şi unde cheltuielile pentru 
crearea infrastructurilor sunt suportate de guvernele 
dependente. În acelaşi timp, prețurile materiilor prime 
importate din aceste țări sunt scăzute, făcând astfel 
schimburile din ce în ce mai inegale” p 

Şi Garaudy dă iarăşi câteva exemple: “In 71957, umii 
brazilian ii erau suficienţi 14 saci de cafeapentru a cumpăra 
un jeep din Statele Unite. In 1962, pentru acelaşi jeep, 
trebuia să plătească 39 de saci. In 1964, un jamaican 
cumpăra un tractor american cu 680 tone de zahăr, în 1905 
cu 3.500 de tone. Țările sărace continuă să subvenţioneze 
țările bogate " 

Această spoliere a țărilor sărace se face prin multiple 
metode, printre care se numără şi aceea a dobânzilor extrem 
de ridicate pe care cel ajutat le plăteşte pentru împrumutunile 


Articolul de faţă îşi propune să demonstreze 0 teză şocantă, greu de digerat 
şi periculos de exprimat: aceea că în România, în anumite perioade ale regimului de 









Emblema masonică de pe bancnota de 1 dolar 


contractate: “Dobânzile plătite pentru datorii reprezintă de 
mai multe ori capitalul împrumutat. Fiecare dolar împrumutat 
aduce înapoi, celui care îl dă, doi sau trei dolari, aşa încât 
dobânda echivalează, cel mai adesea, cu totalitatea exporturilor 
[ării respective, făcând astfel imposibilă dezvoltarea. Nu este 
vorba, deci, «de țări în curs de dezvoltare», cum ipocrit se 
pretinde, ci de țări condamnate lao mizerie crescân-dă pr intr- 
o dependenţă crescândă... Industrializarea țărilor din Lumea 
a Treiaşi «transferurile de telmologie» reprezintă un alt mijloc de 
dominare şi de mărire a profiturilor pentru țările bogate”. 

Garaudy dă în acest sens exemplul Braziliei: “Un 
exemplutipic de dezvoltare industrială şi de «amestec ecologic» 
al țărilor bogate in pădurile amazoniene, îl constituie 
«miracolul brazilian». Bilanţul: această țară, una dintre cele 
mai bogate din lume în resurse naturale, este populată de 
săraci... În Brazilia, companiile multinaționale deţin 55 % din 
producția de cacao, 90% din cea de cafea, 60 % din cea de 
zahăr, 90% din cea de bumbac şi 90% din cea de ler. De 
asemenea, “companiile străine controlează 50% dinproducția 
de bunuită, 50 % din cea de pietre prețioase şi 100 % din cea 
de cuarț de primă calitate (indispensabil pentru industria 
electronică). În toate doemniile economice (automobile, 
electronică, telecomunicaţii, petrochimie), cu colaborarea 
celor care dispun de industria locală, s-a creat um model de 
«dezvoltare» ale cărui centre de decizie sunt în afara țării, 
instituindu-se astfel o totală dependenţă economică. Această 
dependență economică şi această formă perversă de creştere 
impusă unui întreg popor implică şi o dependenţă politică 
directă sau indirectă” 






PUNCTE CARDINALE 


acelaşi mesaj subtextual: “Eu sunt ales de majoritatea oamenilor, legitimitatea mea e 1) 
incontestabilă, deci orice lac eu e bine şi oricine mi se opune loveşte în sacrosanta 

























































Această dependențăpolitică este asigurată- subliniază 
Garaudy - prin facilitarea ajungerii la putere a dictatunlor 
militare în ţările Americii Latine sau prin instalarea la putere 
a unor regimuri clientelare în Africa. ŞI toate acestea in 
numele doctrinei americane a “securităţii naționale " sau în 
numele apărării “drepturilor omului "sau a “democraţiei” 
În aceste condiţii, “domnia Fondului Monetar Internaţional 
(FMI) poate săse perpetueze fărăriscuri înțările împovărate 
de datorii şi a căror economie este în mâinile firmelor 
străine. FMI-ul poate, deci, să impună nestingheril, nu 
numai Lumii a Treia, ci, în perspectivă, întregii lumi, modul 
de «dezvoltare» cel mai conform cu interesele metropolei 
mondiale: dezvoltarea monoculturilor şi a monoproducțiilor, 
reducerea drastică a culturilor de plante alimentare şi a 
indeletnicirilor autohtone de subzistență, exploatarea tot 
mai accentuată a mâinii de lucru, sporirea daloriei prin 
importuri masive”. Şi Garaudy continuă: “Acest sistem de 
dominație poartă un mume pudic: «planul de ajustare 
structurală». Conform acestui plan, mu se acordă ajutoare 
sau împrumuturi decât cu respectarea unor condiții politice 
riguroase. Când programele impuse de FMI sunt riguros 
aplicate într-o țară, atunci guvernul acestei țări beneficiază 
de un trâtament privilegiat din partea Statelor Unite şi al 
vasalilor săi europeni" 

Dar iată în ce constă acest “program de ajustare 
structurală” (căruia noi, românii, tocmai îi simțim efectele): 

“Un «program de ajustare» prevede, cel mai adesea, 
următoarele: devalorizarea monedei (cu scopul descurajării 
importurilor şi încurajării exporturilor); reducerea 
draconică a cheltuielilor publice, în special a celor sociale: 
reducerea bugetelor pentru educaţie, sănătate, pentru 
construirea de locuințe, eliminarea subvenţiilor de consum, 
înțelegând prin aceasta consumul alimentar; privatizarea 
întreprinderilor publice sau mărirea tarifelor lor 
(electricitate, apă, transport etc.); eliminarea controlului 
prețurilor; «gestionarea cererii» - deci reducerea 
consumului - asigurată prin plafonareasalariilor, restricția 
creditului, mărirea impozitelor şi a dobânzilor, toate acestea 
în vederea stopării inflaţiei” (sublinierea ne aparține). 

ŞI Garaudy adaugă: “Țările astfel «ajutate» produc 
prea mult ceea ce mu consumă şi consumă prea mult ceea ce 
nu produc” 

Este şi cazul României, care, supusă programului de 
ajustare structurală, îşi ajustează (citeşte: îşi falimentează!) 
economia de subzistență (vezi falimentarea crescătoriilor de 
porci şi de păsări), producând mult pentru un export cel mai 
adesea păgubitor, şi consumă mult ceea ce nu produce, de la 
Coca-Cola şi guma de mestecat la pulpele de pui americane 
şi produsele lactate sau mezelurile, importate din țările 
Comunității Europene... 








- 


EP EAI PAPI 


dinainte de 1989, era mai multă democrație decât după acest an! 

Nune referim, fireşte, la democraţia formală, la libera exprimare aopţiunilor 
politice prin vot. Ne referim la sensul etimologic al termenului: demo-crație, adică 
“puterea poporului”. Puterea lui de a influența clasa politică, de a o sili să acționeze 
inspre binele lui, al poporului. În anumite perioade ale regimului comunist, conştienţi 
de ilegitimitatea lor, liderii politici trăiau sub o perpetuă teroare: să nu se ia o măsură 
care ar putea să provoace revolta maselor, să le împingă cu spatele la zid, să le pună 
in situaţia de “a nu mai avea nimic de pierdut”. În lipsa unui adversar politic, al unei 
opoziții formale - fie că se înregimentase în Partid, fie că “activase” la Canal, aceasta 
nu avea posibilitatea să se manifeste în sistemul politic monopartid- singurul potenţial 
oponent pe măsură al Partidului era Poporul. Singurul de care Partidul se temea, aşa 
cum singura formă de conflict de care se temea Napoleon era, conform propnilor 
spuse, “stomacurile goale”, 

Această poziţie privilegiată, de unic declanșator al coșmarunlor politice ale 
oficialități, îi dădea poporului putere; pentru a nu se ajune la “revolta stomacunilor 
goale”, aceste stomacuri trebuiau, cât de cât, umplute... Cu orice preţ! Până prin '55, 
era mai important să satisfacem pretențiile tovarășilor sovietici. După '80 era mai 
important să satisfacem capriciile“ Marelui Cârmaci”, Dar între aceste perioade, a fost 
totuși mai important să se dea o pâine şi o locuință “poporului”, măcar că acesta nu le 
cerea în mod explicit, prin vot liber, prin presă liberă sau prin libertatea întrunirilor şi 
manifestărilor, | | 

Paradoxal, legitimitatea guvernărilor post-decembriste a condus la scăderea 
“rației” demos-ului, la micşorarea capacităţii cetățenilor de a determina clasa 
conducătoare la acțiuni în favoarea poporului. Sub dictatură, poporul funcţiona ca a 
fleed in being - formulare care exprimă capacitațea unei [lote, a unei armate, de a 
exercita 0 influență strategică fără a intra efectiv în luptă, prin simplul fapt că interzice 
inamicului anumite manevre. După 89, când poporul şi-a încredințat explicit şi fonmal 
votul și soarta în mâinile unui partid sau a unui om, nimic n-a împiedicat acel partid 
sau acel om să folosească mandatul obținut în răspăr cu interesele populare, Din 
atitudinile publice și ale lui Ion Iliescu şi ale lui Emil Constantinescu se poate citi parcă 


democrație, în popor”. În consecință: poporul putea să-l fi ales (şi l-a ales) pe lon Iliescu 
într-o stare de confuzie; poporul putea să-l fi ales (Şi l-a ales) pe Emil Constantinescu 
sub influența unor minciuni electorale curând vădite ca atare, Purtători ai unui mandat 
valabil din partea poporului, ei nu au fost neapărat şi purtătoni intereselor acestuia. 

Complexul de culpabilitate, sentimentul de impietate, teama de blasfemie pe 
care mi le provoacă aceste gânduri necuvioase la adresa democrației sunt mult 
atenuate când urmăresc falk-show-urile legate, să zicem, de actuala criză. Îi vezi. de 
pildă, pe “foştii” Adrian Năstase sau Mircea Coşea, băieți nu prea proşti, de altfel, cum 
îşi mobilizează inteligența, capacitatea de argumentație, şmecheria congenitală sau 
dobândită, pentru a-i da jos pe Ciorbea şi ai lui, care, la rândul lor, par tot mai multnişte 
iresponsabili, fără Dumnezeu, dacă este să-i judecăm după halul în care au adus țara 
nuimai într-un an. Odată reinstalați în fotolii, îşi vor folosi oare “foştii” inteligența şi 
energia pentru binele celor mulți? Nici vorbă, or să reinceapă girofarurile. cu vilele, 
cu comisoanele, cu plimbările pe mapamond, cu distracțiile, cu nepăsarea criminală 
față de cei ce i-au ales. In pertect, dar disimulat consens, de altfel, cu cei pe care tocmai 
îi vor fi dat Jos şi care îşi vor aştepta rândul, râgâind de prea plinul burții, la o nouă 
îmbuibare.., 

Dar dacă adversităţile politice între democrați capătă forme atât de beniene, 
altfel se pun problemele când e vorba de “extremiști”, fie ei “de dreapta” sau “de 
stânga”, Când e vorba de legionari sau de comunişti romantici, de oameni care nu pun 
prea mult preţ pe bogății. De oameni care cred, atunci când sunt puri în credința lor, 
chiar dacă nu o spun cu aceste vorbe, că e mai bine să-ți aduni comori în ceruri, unde 
rugina şi molia nu le mănâncă, unde furii nu ţi le sapă şi nu ți le pradă, Şi că mai degrabă 
va trece cămila prin urechile acului, decât va intra bogatul în împărăția cerurilor... 

Descriindu-şi “tovarășii” (sau poate “camarazii”) din închisoare, Tudor 
Arghezi spunea: Câţiva cu ucis,/ Câţiva ispiişesc un furi, ori un vis.. /Totuna-i ce faci, 
Ori că-i culci pe bogaţi, ori că-i scoli pe săraci! 


Victor Alexandru BALTAG 











PUNCTE CARDINALE 
CORNELIU CODREANU ÎN EVOCAREA LUI JULIUS EVOLA 


A 

|» ajunul primăverii lui 1938 (deci în urmă cu exact 60 de ani), cu puţin înaintea 
arestării definitive a lui Corneliu Codreanu (17 aprilie), care în luna mai avea să fie 
judecat şi condamnat într-o parodie de proces, iar în noiembrie avea să fie asasinat în 
detenție, Julius Evola se deplasa la Bucureşti, special pentru a-l cunoaște pe deja 
legendarul șef al Mișcării Legionare. S-au văzut la “Casa Verde”, iar impresia lui Evola 
a fost foarte puternică (așa cum o atestă, în mai multe rânduri, şi Mircea Eliade); întors 
în Italia, autorul Revolrei împotriva lumii moderne a publicat o serie de articole în presa 
italiană a vremii (puterea lui Mussolini se afla la apogeu), în care zugrăvește portretul 
"Căpitanului” şi relatează cele discutate cu acesta (referinţe la această întâlnire se 
regăsesc până târziu în scrisul lui Evola, decedat în 1974). Prezentăm mai jos, pentru 
prima oară în limba română, unul dintre aceste texte evoliene. Menţionăm că o ediţie a 
lor — sub titlul Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar — este în 
pregătire la Editura “Anastasia”, (sub îngrijirea lui Răzvan Codrescu, cu un studiu 
introductiv —“Evola şi România” al italianului Claudio Mutti şi cu o amplă bibliografie 
străină- aprox. 250 de titluri—a legionarismului românesc). Articolul tradus aici a apărut 
la douăzeci de ani după respectiva întrevedere, în ziarul napolitan Roma (1958); textul 
italian ne-a fost pus la dispoziţie, în xerocopie, de d-l Claudio Mutti, căruia îi mulțumim 
şi pe această cale. (Reamintim că o altă relatare a lui Evola pe această temă, datând din 


1973 şi apărută în Civilră, a mai fost publicată de noi în iulie 1994, în traducerea lui lon 


Mânzatu/Nello Manzati, sub titlul “Întâlnirea mea cu Codreanu” — text inclus, într-o 
nouă versiune românească, și-n volumul pregătit la “Anastasia”.) 


NR. 2-3/86-87 1998 PAG. 3 


a Sa A . - A [3 - . [9 4 w . - . 
„Rugăciunea e un element hotărâtor pentru orice izbândă“, obişnuia să spună Codreanu. A fost ucis printr-un asasina! 
mascat de o tentativă de evadare, după ce fusese arestat, iar cu el au fost lichidaţi alți 13 camarazi de credinţă. 


Printre multe figuri de conducători 
ai mişcărilor naţionale pe care am ajuns 
să-l cunoaştem în cursul călătoriilor 
'] noastre prin Europa, puține, ca să nu 
spun nici una, mi-au făcut o impresie 
atât de vie precum Corneliu Codreanu. 
şeful Gărzii de Fier din România. Ne 
amintim întâlnirea cu ek în martie 1938. 
la „Casa Verde”, sediul central pe care 
legionarii şi l-au construit cu mâinile lor 
la Bucureşti. Ne stăruie în minte un 
tânăr înalt, semeţ, cu o expresie de 
noblețe, de lealitate şi de curaj, înscrisă 
în turile lui de pur tip dato-roman, 
la care se adăuga un aer contemplativ, 
harismatic, Între noi doi s-a stabilit îndată 
o spontană simpatie; într-adevăr, multe 
dintre ideile noastre erau convergente, 
mai ales în ce privea exigența de a 
conferi mişcărilor de renaştere națională 
nivelul de organizare pe care Codreanu 
îl concepuse, cu care îşi propunea să 
schimbe chipul României şi care era 
unul foarte înalt. Această mişcare 
complexă avea o orientare originală. Ea 
se apropia în mod ideal de mişcările 
naţionale care se afirmau pe atunci în 
Italia şi Germania, dar îşi păstra o 
fizionomie specifică, 

Intr-o convorbire, acelaşi Codreanu 
ne sugera această orientare proprie, 
utilizând următoarea imagine: „Fiinţa 
umană este alcătuită din trup, din energie 
vitală şi din suflet. Astfel, orice națiune 
domică de renaştere poate face să iasă în 
evidență unul sau altul din aceste 
elemente, iar restul să şi-l chivemisească 
pornind de aici. Acum, fascismul italian 
mi se pare că porneşte de la elementul 
trup, adică de la un element formal, 
întruchipând idealul roman al Statului 
ca forță formatoare. Naţional- 
socialismul german îşi raportează saltul 
pe care l-a făcut la tot ceea ce înseamnă 
rasă şi sânge, pornind, care va să zică, de 
la elementul vital, În ceea ce priveşte 
Garda de Fier română, aceasta, pentru a 
atinge același țel, își propune să, 


pornească de la elementul spiritual, de la 
suflet”. În cadrul Mişcării lui Codreanu, 
acesta capătă un înțeles particular. Pentru 
Codreanu, mai mult decât de o luptă 
politică pentru simpla cucerire a puterii, 
este vorba de a crea un om nou. El et de 
părere că substanța poporului român este 
atât de alterată, încât fără o prefacere 
lăuntrică, din adâncime, nimic durabil nu 
se va putea realiza. Opera de educare 
trebuia să se împlinească deocamdată, la 
nivelul unei-minorităţi, pentru ca aceasta 
să poată deveni cândva coloana vertebrală 
a națiunii. Orientarea spirituală, religioasă, 
ca ocontraparte a celei militante, se vădea 
deja chiar din denumirea pe care 
organizația o avusese iniţial: „Legiunea 
Arhanghelul Mihail”. Când aceasta a 
devenit „Garda de Fier”, şi-a menţinut 
totuşi trăsăturile unui soi de. ascetism 
războinic, foarte asemănătoare celor ale 
unor vechi ordine cavalereşti. Astfel, cei 
care aparțineau unui corp special, purtând 
cu fală numele lui Moţa şi Marin (doi 
lideri ai Gărzii căzuţi în războiul din 
Spania), păzeau legământul celibatului: 
nici o ispită mondenă sau familială nu 
diminua în ei capacitatea de a se dărui 
cauzei în chip absolut. Trebuia să se 
abțină, de asemenea, de la a frecventa 
barurile şi cinematografele, ca şi de la 
orice tentaţie spre bogăţie sau lux. 
Trebuiau să iubească o anumită ținută 
spartană de viaţă; mai mult, era respectată 
practica de a posti de două ori pe 
săptămână. Codreanu era primul care se 
supunea acestor reguli. O deosebită 
importanță era atribuită rugăciunii, pe 
care o făceau cu intensitatea unei invocaţii, 

„Rugăciunea este un element hotărâtor 
al oricărei izbânzi, spunea Codreanu. 
Învinge cel care știe să-și atragă din eter, 
din ceruri, forţele tainice ale lumii 
nevăzute și să-și asigure sprijinul lor“, 
Pentruel, printre astfel de forțe se numărau 
sufletele strămoșilor şi ale morților. lar în 
„cuiburi” = aşa erau numite celule 
organizatorice ale Gărzii - orice reuniune 


începea şi se termina cu o rugăciune de 
invocare adresată celor ce, de-a lungul 
veacurilor, căzuseră pentru apărarea țării 
ŞI a credinţei şi care continuau să rămână 
legaţi în chip nevăzut de neamul lor. 
Astfel, prin deformarea adevărului, s-a 
răspândit zvonul că Garda de Fier s-ar fi 
dedicat chiarspiritismului, dacă nu cumva 
ŞI necromanţiei! 

Neamintim cum Codreanu ne spunea: 
„Scopul este să se activeze la maximum 
toate posibilităţile de măreție umană care 
au fost sădite de Dumnezeu în sângele şi 
„sufletul neamului nostru. Dacă mistica 
are drept scop extazul, adică un contactal 
sufletului cu Dumnezeu printr-un. salt 
dincolo de natura umană, mistica națională 
nu e altceva decât contactul omului şi al 
mulțimii cu sufletul neamului prin 
intermediul unui salt dincolo de interesele 
personale şi materiale, spre lumea etemă 
care se suprapune istoriei”. El mai vorbea 
de un soi de lumină, despre o exaltată şi 
iluminată conştiinţă colectivă, care, 
iradiind de la o elită până la periferia 
organismului național, trebuia să fie 
analogă celei a marilor experienţe 
religtoase. O astfel de stare de spirit îl 
chema spre o „ecumenicitate națională”. 
În acest fel, un popor în întregimea sa este 
transformat şi „ajunge la “conştiinţa de 
sine, la cea a sensului şi destinului său. 
Aceasta este o stare care în istoria 
popoarelor apare doar ca o licărire, dar în 
ea se manifestă națiunea eternă”. 
Codreanu voia să pună temei neclintit 
neamului său. 

Se ştie despre tragedia Gărzii de Fier 
şi despre sfârşitul lui Codreanu. Prin 
anumite influenţe obscure, s-a născut o 
funestă tensiune între monarhie şi 
Mişcarea legionară, fără ca totuşi aceasta 
din urmă să fie potrivnică ideii monarhice 
(Codreanu zicea: „Monarhia e 
întotdeauna bună: nu trebuie să 
confundâm omul cu instituţia, trăgând de 
aici concluzii greşite”), În cele din urmă, 
Codreanu a fost arestat şi judecat. Atunci, 


forțele care îi erau fidele s-au dedat la 
represalii detipterorist; a intrat în acțiune 
o „echipă a morții“, s-a constituit un 
tribunal secret cu scopul de a-i judeca şi 
de a-i pedepsi pe aceia care, din punctul 
de vedere legionar, se făceau vinovaţi 
de înaltă trădare a intereselor naţiunii. 
Temându-se de mai rău, puterea a 
acționat fulgerător şi a recurs la un 
asasinat mascat. Un laconic comunicat 
guvernamental anunța că Codreanu, 
împreună cu alţi capi ai Mişcării, arestaţi 
şi condamnaţi, fusese ucis în urma unei 
tentative de evadare. 

Prăbuşirea României după regimul 
Antonescu şi al doilea război mondial şi 
alipirea ei violentă la blocul sovieto- 
comunistnua înăbuşit întrutotul mesajul 
lui Codreanu. Horia Sima a fost 
considerat drept succesorul său, îar 
printre exilaţii români se află şi numeroşi 
vechi membri ai Gărzii de Fier, pe lângă 
elemente mai noi, care şi-au însuşit 
ideile,„Căpitanului” ucis, în acelaşi spirit 
mistic, şi care-şi pun speranţe în 
eliberarea României. Mai mult decât 
atât, aceste elemente din exterior sunt 
poate cele mai bine organizate şi cele 
mai active în lupta împotriva 
comunismului şi a altor forme de 
Ssubversiune mondialistă dintre toți 


reprezentanţii națiunilor căzute sub” 


influența Rusiei. Amintirea şefului lor 
rămâne nespus de vie. Noi înşine ne 
amintim că, atunci când, la Bucureşti, 
cram pe punctul de a ne lua rămas bun de 
la el, ne-a dat semnul distinctiv al Gărzii 
de Fier - un mic cerc negru cu gratii 
argintii- formulându-şi salutul cu înseşi 
cuvintele Bisericii: „Nu vor învinge!“*. 


(Roma, Napoli, 12 decembrie 1958) 


Traducere şi prezentare de 
Răzvan CODRESCU 


* In original: Non prevarramno (n. tr.). 


r 





—- 




















ji 


PAG. 4 NR. 2-3/86-87 1998 





Orga de cr sâmegeae ei d recenta perle a mr 


lsraci Shahuk 


Histoire juive - Religion juive 
Le paids de trois mullenaires 


pile ÎL Doe e Vida 


9. 


Continuăm prezentarea cărții lui 


Israel Shahak (ed. engl. 1994; ed. fr. 1996), 


bazându-ne pe ediția românească scoasă 
de d-lG. Pişcoci-Dănescu (FRONDE, Alba 
lulia-Paris, 1997; trad. Domnica Ciuc), 

Reamintim că Israel Shahak este un 
evreu polonez trecut prin mai multe lagăre 
naziste și stabilit în Palestina (viitorul stat 
Israel) din 1945, Exasperat de funda- 
mentalismul politico-religios al evreilor 
israelieni (dar și de complicitatea celor din 
diaspora), el avea să pornească o luptă 
susținută împotriva a ceea ce numește 
“iudeo-nazismul” (termen lansat, se pare, 
de către răposatul Yehoshua Leiboviteh — 
y. ed. rom., p. 11). 

În numărul din noiembrie 1997 am 
prezentat preliminariile cărții (motto-ul lui 
Noam Chomsky, prefața lui Edward W. 
Said şi cuvântul înainte al lui Gore Vidal 
un evreu, un islamist și un creştin), precum 
şi primul capitol, “Visul unei societăți 
inchise” (pp. 23-42 din ed, rom.) În numărul 
din decembrie 1997 am prezentat capitolul 
al doilea,“ Prejudecăţi și falsificări de sens” 
(pp. 43-72 din ed, rom.). În numărul din 
ianuarie 1994 am prezentat capitolul al 
treilea, “Ortodoxie și interpretare” (pp. 
73-102 din ed, rom.), În numărul de faţă 
prezentăm, în aceeaşi manieră descriptivă, 
capitolul al patrulea,“ Povara istoriei” (pp. 
103-145 din ed. rom.), cel mai întins al 

întregii cărţi, 

Răspândirea și înţelegerea mesajului 
lansat de profesorul Shahak, precum și 
detabulzarea acestei problematici complexe, 
ni se par de o importanță fundamentală 
atât pentru evrei, cât și pentru ncevrei, mai 
exact pentru orice om care participă, onest 
și responsabil, la “aventura” istorico- 
politică și mornl-spirituală a gmanităţii 
contemporane, | 

(Nustraţia — care a însoţit prezen- 
farea noastră și în numerele anterioare = 
este împrumutată din vol, Emmanuel 
Hatier, Les Guerrlery b'Isradl. Fmqudte sur 
les milices slonistes, Facta, 1990), 


IV, Autorul Incepe prin a stabili patru 
vpocl si fue În intorin ludaismului (avertizând 
că ele nu pot fi judecate tonle cu ncecnși 
măsură) 1 )epocavechilor regate ale lsrmelului 
și ludeei, până la distrugerea primului Templu 
(5471, Hr)yexilul în Babilon, când societatea 
evreiască ern Incă destul de memânilonre cu 
regatele semite invecinate, inclusiv sub aspect 
religios (“Ideile cure nvenu să devină tipice 
pentru judalsmul ulterior = în special cel 
segregaţlonist — nu ermu agitate decit într-un 
cere restrâns de preoți și profeţi, m câror 
influenţă asupra societăţii depinde de sprijinul 
regelui” - pp. 103-104); 2) faza numită “n 
celor două centre” (Palestina şi Mesopotumin), 


£ 


4 "n 


- URMARE 
după prima întoarcere din Babilon (537 î. Hr.) 
şi până spre anul 500 d. Hr. (adică până la 
închegarea definitivă a Talmudului), fază 
caracterizată “prin existența acestor două 
societăți evreieşti autonome, amândouă 
fundamental agricole, cărora «religia iudaică», 
aşa cum fusese anterior elaborată de un mic 
grup de preoţi şi cărturari, le-a fost impusă prin 
forța şi autoritatea Imperiului persan [v. Ezdra 
7, 25-26)”, când în ambele centre autonomia şi 
ortodoxia evreiască s-au menţinut (cunoscând 
doar eclipse tempoșare), dar când “mai ales 
după prăbuşirea Imperiului persan şi până spre 
anul 200 d, Hr. evreii care trăiau în afara celor 
două centre nu cunoşteau constrângerile 
religioase iudaice”, ceea ce le-a şi permis “să 
creeze o literatură evreiască în grecește”, ulterior 
“respinsă in foto de iudaism” (pp. 104-105);3) 
faza definită de autor drept “iudaism clasic” (la 
care ne-am referit în prezentarea capitolelor 
anterioare și despre care se va vorbi pe larg în 
continuare, constituind însâşi cheia de înțelegere 
a fenomenului iudaic până în ziua de azi) şi 4) 
faza modemă (caracterizată mai ales prin 
acţiunea de tip sionist), despre care se va vorbi 
iarăși pe larg în încheierea capitolului. Profesorul 
Shahak adaugă această precizare: “Între a doua 
şi a treiă fază (cea a iudaismului clasic) este un 
vid de mai multe secole; nu se ştie mai nimic din 
ce s-a petrecut cu evreii şi cu societatea evreiască 
în acest interval, iar cele câteva informaţii avute 
la dispoziţie provin exclusiv din surse exteme 
(neevreieşti)” (p. 106), 

Lăsând la o parte aceste “vremuri de 

intuneric”, autorul îşi îndreaptă atenţia asupra 
iudaismului clasic, câruia i găseşte “trei trăsături 
fundamentale distincte” (v, p. 107 şiurm.), Mai 
înțâi, societatea evreiască clasică nu mai 
cuprindea ţărani, bucurându-se de statutul 
destul de avantajos al unei minorități 
nețărăneşii, evreii făcând parte, în ciuda 
persecuțiilor, din “clasele privilegiate” ale 
societăţii medievale și post-medievale, chitir 
dacă Istoriografia evreiască (mai ales cea de 
limbă engleză), “tinde să sublinieze exclusiv 
sărăcia evreilor şi discriminarea antievreiuscă”, 
Această tendință parțial mistificutoarg este 
amendată cu promptitudine: “În unele momente, 
aceste fenomene au fost cât se poate de reale, 
dar chiar şi cel mai sărac dintre meșteșugarii, 
negustorii ambulanți, intendenţii sau 
funcționarii de birou evrei trăia incomparabil 
mul bine decât un şerb, mai ales în acele țâri ale 
Furopel în care șerbia a persistat, Într-o formă 
parțială sau deplină, până în secolul ul IX-lea 
Prusia, Austria (inclusiv Ungaria), Polonia şi 
teritoriile poloneze anexate de Rusia, Este un 
[apt a cârui importanţă nu ponte [| neglijată: 
inainte de inceputul maşilor migrații evreieşti 
din timpurile moderne (spre 1880), marea 
majoritate a evreilor din lume trăia în nceste 
repluni, funcţia lor socială cea mal importantă 
alei [ind să contribuie la oprimare țhranilor în 
folosul nobilimii și al Coroanei”, Pretutindeni, 
anatema 


Stunţie valabilă și pentru spaţiul românose (mai 
ales pentru Moldova de Nord, Basarabia șI 
Îjucovinn), unde majoritatea covârgitoare n 
nrendaşilor sau “olocollor” er = spre sfârgitul 
secolulul itecut şi inceputul secolului nostru = de 
origine evroluscă (conmituind şi ndevhrata enuză 
4 râsconlelor (irâneşii din 1907, Iupt notoriu în 





i scăpăm Prezentarea cărții? > i 
Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică 
„alui Israel Shahak 





PUNCTE CARDINALE 


O RADIOGRAFIE EVREIASCĂ 
A “IUDEO-NAZISMULUI” 





tă iara S 
Sa ze 


3 2%b 
es . Al U 
dee a 


. 
ri : A d 
4 ap 


DIN NUMĂRUL TRECUT - 


iudaismul clasic a nutrit, faţă de agricultură ca 
meserie şi faţă de țărănime ca clasă socială, o 
ură şi un dispreţ mult mai puternice decât faţă 
de ceilalţi «gentil» — o ură ce nu ştiu să aibă 
echivalent în celelalte societăţi. Această 
atitudine sare în ochi oricui posedă o oarecare 
cunoaştere a literaturii idiş sau ebraice din 
secolele XIX-XX” (într-o notă de subsol — 59 
— sunt citați ca exemple Bashevis Singer şi 
Agnon, amândoi laureați ai Premiului Nobel, 
apoi Bialik, “poetul naţional de limbă ebraică“, 
autorul celebrului poem Tată! meu, în care îl 
evocă pe aceasta din urmă “vânzând vodcă 
țăranilor descrişi ca nişte animale”; or, adaugă 
Shahak, “acest poem foarte popular, studiat în 
toate şcolile israeliene, este unul dintre 
mijloacele de a transmite şi răspândi până azi 
această atitudine antițărănească“). 

O altă trăsătură ar fi aceea că societatea 
evreiască clasică depindea strâns de regi sau 
de nobilii investiţi cu puteri regale. Legile 
evreieşti indreptate impotriva neevreilor (goim) 
“nwcunose decât o singură excepție: când 
«gentilul» este un rege sau un potentatal locului 
[pariiz în ebraică, poorelz în idiş). Unuia ca 
acesta i se aduc laude, se fac rugăciuni pentru 
el, se manifestă supunere în faţa lui, nu numai 
în cazul majorităţii treburilor civile, dar chiar şi 
in unele chestiuni religioase, După cum vom 
vedea, medicii evrei, cărora le este interzis să 
salveze viața unui «gentil» în zi de sabat, au 
ordin, dimpotrivă, să facă tot ce le stă în puteri 
pentru a-i îngriji pe regi şi pe cei puternicii; 
acesta este şi principalul motiv pentru care regi 
şi nobili, papi şi episcopi au avut adeseori în 
slujba lor medici evrei, Şi nu numai medici, ci 
şi colectori de impozite şi de alte drepturi, sau 
(în Europa de Est) administratori de domenii: 
dacă aceştia erau evrei, se ştia că vor face tot ce 


„le va sta în putință pentru rege sau nobilul 


respectiv”, Desigur, de aici rezultau o serie de 
privilegii, atât personale, căt şi comunitare 
(scutiri de impozite, autonomie administrativă 
şi juridică, protecţie în cercurile înalte, trecerea 
cu vederea a unor abuzuri, printre care specula 
şi comâta ete.) nici un demers evreiesc neavând 
caracter dezinteresat, 

În al treilea rând, observă Shahak 
societatea iudaismului clasic este în totală 
opoziție cu societatea  neevreiască 
înconjurătoare (cu excepţiile arătate în 
paragralul anterior), Suntem anunțați că acest 
aspect - fundamental şi deci plin de consecințe, 
atât în cec ce priveşte mentalitatea evreului, 
câ şi "reacţiunea" antisemită de-a lungul istoriei 

va [i amplu Iustrat în capitolul următor (pe 
Pa Lui 
istoriopralla românească mal veche, dau tiinuiţ cu 
grijă do istoriogratla comunistă). A se Vedea 
pentru mal multe detalii, serialul “vrei in 
România”, apărut În Puncte cardinale (ial ales 
episodul 18, “Sitmaţia în agricultură Lapte şi 
cite”, nr. 38/1994, p. 13), Nuci de mirare, În 
aceste condiţii, că evreii erau atât de neagreați În 
mediile țirâneşii (peste 80% din populația ţii la 
CVA vreme), ca și printre Intelectualii proveniți 
din aceste medii. Mult trâmbițatul “antisemitism” 
românesc, do la conservatorii secolului al XIX: 
lea (printre care se număra ŞI Eminescu) până la 


legionarii perioade! interbelice, nu a avut nuze 
rusiule sau reliplonse (cu excepția unor cazuri 


izolate și patologice), ci foarte CONCrele cauza 
sopiale şi economice În. Red | 





EXIALI, SECI 


POVARA A TREI MILENII 
DE 
ISTORIE ȘI DE RELIGIE 1 DAICĂ 





care noi îl vom prezenta în numărul din 
aprilie). 

“Privite împreună -— concluzionează 
autorul (pp. 112-113) aceste trei caracteristici 
sociale şi consecinţele lor ne permit deja să 
explicăm o bună parte a istoriei comunităților 
evreieşti «clasice», atât din lumea creştină, 
cât şi din cea musulmană. Poziţia evreilor 
apare deosebit de favorabilă în țările dominate 
de regimuri autoritare, care-şi păstraseră 
caracterul feudal şi în care nu începuse încă să 
se dezvolte o conştiinţă națională elementară 
[...] De fapt, iudaismul clasic a înflorit cu 
precădere sub regimurile de forță, care erau 
rupte de aproape toate clasele societății; în |. 
aceste regimuri evreii îndeplineau unele funcții 
ale clasei de mijloc — dar cu un statut de 
veşnică dependenţă. Din această cauză, ei s- 
au izbit nu numai de opoziţia țărânimii 
(opoziţie neglijabilă, exceptând rarele revolte 
populare), dar, mai ales, de cea a bureheziei 
neeyreieşti (care, în Europa, era atunci clasa 
in ascensiune) şi a clerului de rana interior, în 
schimb, erau protejaţi de clerul înalt şi de 
nobilime. Dimpotrivă, în ţările în care, fiind 
înlăturată anarhia feudală, nobilimea a ajuns 
Să se unească cu regele (şi cel puţin cu o parte 
a burgheziei) pentru a guverna: statul, care 
dobândea astfel o formă naţională sau măcar 
proto-națională, poziţia evreilor a fost 
periclitată”, În sprijinul acestei “scheme 
generale” se dau mai multe exemple, atât din 
lumea creştină (Anglia, Franţa, Italia, Spania 
creştină, Polonia - de unde Shahak este 
Originar), cât şi din lumea musulmană (Spania 
maură, Egiptul islamizat, Imperiul otoman 
ete.). Ne vom opri aici, ca fiind mai aproape 
de noi, doar la cazul Poloniei”, de altiel foarte 
edificator, Aici țăranul fusese redus la starea 
de şerbie, pan-ul fiind atotputernic (mergând 
până la dreptul de viaţă şi de moarte asupra 
Supuşilor săi), Numărul mic de evrei trăitori 
în Polonia încă din see, al XIV-lea s-a înmulțit 
considerabil în secolele următoare, cunoscând 
O certă culminaţie în sec. al XVI-lea, de când 
comunitatea evreiască a şi căpătat o poziție 

extrem de importantă în stat. “Care a fostrolul 
social al comunității evreieşti poloneze de la 
începutul secolului al XVI-lea şi până la 1795 
lanul celei de-a treia împărțiri a Poloniei între 
ruşi şi austrieci]? Puterea monarhică, tot mai 
inexistentă, a încetat să influențeze soartă 
evreilor, iar aceştia au căzut foarte repede sub 
puterea aristocrației — fapt care a mul 


VY 
ÎN 
2$ Ve: 

Si menţionăin ed un mare număr de evrei avea 
SĂ se trunsmute țreptat, după 1795, din spațiul 
polonez (mal ales din Galiţia, numită şi "Polonia 
Mici”) ln spațiul românese (cu precădere în 
zonele din nord-est), În anii "30 al secolului 
Nostru numărul evreilor din România ar [i depăşit 

„A inillon Asti, după statisticile oficlale ai (i 
tâmas mal puţin de 20000... |n, Red] 











consecințe durabile şi tragice pentru evrei şi 
totodată pentru poporul polonez de rând. În 
întreaga republică (Polonia era republică 
feudală cu regalitate electivă!], nobilii s-au 
folosit de evrei pentru a submina puterea 
comercială, şi aşa destul de slabă, a oraşelor 
regale. In Polonia — caz unic în țânle Europei 
occidentale bunurile aparţinând nobililor în 
oraşe, chiar şi cele ale regelui. nu cădeau sub 
incidența legilor municipale, nici sub 
regulamentele breslelor. În cea mai mare 
parte a-cazurilor, nobilii îi aduceau aici pe 
protejaţi lor evrei, ceea ce provoca neîncetate 
conflicte. Din ele, evreii ieşeau, de regulă, 
«victorioşi», astfel că oraşele nu reuşeau nici 
să-i facăsă se supună legii, nici să-i expulzeze; 
dar, tot de regulă, un oarecare număr dintre ei 
erau omorâţi, iar bunurile lor prădate în timpul 
răzmernițelor populare [...] Dar cea' mai rea - 
situație a fost aceea care a apărut în provinciile 
onentale ale Poloniei [...] În aceste vaste 
teritorii nu exista nici urmă de oraşe regale. 
Oraşele fuseseră întemeiate de seniori şi le 
aparțineau acestora, fiind însă populate 
aproape în exclusivitate de evrei. Până târziu, 
populația din numeroase oraşe poloneze aflate 
laest de Bugera în proporție de 90% evreiască, 
iar acest fenomen demografic devenea încă şi 
mai pronunțat în lungul fâşiei de teritoriu 
anexat de la Polonia de către Rusia imperi- 
ală, teritoriu pe care administraţia țaristă îl 
'definise drept «zonă de sedentarizare 
evreiască». In afara oraşelor, foarte mulți 
evrei, în toată Polonia, dar mai ales în partea 
de est, erau folosiți in funcţii care făceau din 
ei superiorii şi asupritorii direcți ai țărănimii 
aservite: erau vechili (administratori de 
domenii, investiţi de senior cu depline puteri 
de constrângere), arendaşi ai unor privilegii 
feudale, ca exploatarea morii sau a banalului 
cuptor de pâine, a distileriilor de alcool şi a 
crâşmelor (ceea ce implica dreptul de ascotoci 
casele țăranilor cu arma în mână, în căutarea , 
alambicurilor clandes-tine); sau colector ai 
tuturor redevențelor imaginabile. Pe scurt, în 
Polonia orientală, pe vremea dominaţiei 
seniorilor (şi a Bisericii feudale), evreii erau 
în acelaşi timp exploatarorii direcți ai 
țărănimii şi aproape singurii orăşeni [...] Cu 
siguranță, evreii erau €i înşişi asupriți şi 
subjugaţi;, istoria a consemnat numeroase 
exemple izbitoare ale încercărilor şi 
umilințelor la care aceşti «nobili de țară» îi 
supuneau pe evreii «lor». Dar, aşa cum am 
remarcat, țăranii sufereau o asuprire încă şi 
mai cruntă sub dubla tiranie a proprietarilor 
de terenuri şi a evreilor [...] Această stare de 
lucruri a durat până la înființarea statului 
modern [...] Aceasta a fost, aşadar, singura 
țară mare din Occident care nu i-a expulzat 
niciodată pe evreii «săi». Onouăclasămijlocie 
nu se putea dezvolta dintr-o țărănime Total 
aservită; iar prima burghezie, izolată în câteva 
orașe şi puțin activă pe tărâm comercial, nu 
reprezenta o forţă [...] Condiţiile existente în 
sânul comunităţii evreieşti au urmat, de 
asemenea, un curs retrograd. În perioada 
cuprinsă între 1500 şi 1795, una dinite cele 
mai infestate de superstiții din istoria 
iudaismului, comunitatea evreiască poloneză 
le-a întrecut pe toate celelalte în privința 
fanatismului. Puterile considerabile ale 
autonomiei evreieşti au fost folosite tot mai 
mult pentru a înăbuși orice gândire originală 
sau novatoare, pentru a apăra şi a incuraja cea 
mai neruşinată exploatare a evreilor săraci de 
către evreii bogaţi uniţi cu rabinii, şi pentru a 
justifica dece evreii țineau partea aristocrației, 
împilându-i pe țărani [...] Polonia de dinainte 
de 1795, în care rolul social al &vreilor a fost 
mai important decât-oriunde altundeva, 
ilustrează mai bine decât orice altă țară 
falimentul iudaismului clasic” Pp. 123-] 26), 
Astfel de tensiuni sociale explică 
numeroasele persecuții la care evreii nu fost 
supuşi de-a lungul ultimului mileniu, 


| 





PUNCTE CAADINALE 





O RADIOGRAFIE EVREIASCĂ 
A “IUDEO-NAZISMULUI” 








“rasismul” propriu-zissau “fanatismul religios” 
al persecutorilor au avut, indiferent de secol 
sau meridian, un rol cu totul secundar. Unii au 
văzut în nazism încununarea acestui şir de 
persecuții istorice. Shahak ține însăsă precizeze: 
“Este bine ca, de la început, să stabilim clar 
deosebirea între persecuțiile din perioada 
«clasică» şi exterminarea nazistă. Acelea erau 
mişcări populare, venite de jos, în timp ce 
aceasta din urmă a fost inspirată, organizată şi 
pusă în practică de sus, de conducătorii unui 
stat [...] Mai mult, naziştii căutau să nimicească 
şi alte popoare: țiganii au fost suprimaţi în 
acelaşi fel ca şi evreii...” (p. 127). 

Până la holocaustul nazist”, capetele 
încoronate, aristocrația, clerul inalt, ba chiar şi 
marea burghezie, au ținut mai degrabă partea 
evreilor, din interese în primul rând financiare; 
persecuțiile au pomit dinspre categoriile sociale 


pauperizate (țărani, târgoveţi, mica burghezie, * 


clerul mărunt, “proletariatul” intelectual). 
“Acest lucru este adevărat chiar şi în cazul 
Rusiei, în parte excepţional. Guvernarea țaristă, 
prin intermediul poliţiei sale secrete, a provocat 
efectiv pogromuri, dar numai în momentele în 
care era profund zdruncinată (după asasinarea 
lui Alexandru II, în 1881, apoi exact înainte şi 
după revoluția din 1905); şi avea grijă, chiar şi 
atunci, să prevină orice exagerare. În schimb, 
când era la apogeul forței sale (de pildă sub 
Nicolae | sau în timpul celei de-a doua părți a, 
domniei lui Alexandru II, după zdrobirea 
opoziţiei), regimul nu tolera pogromurile (chiar 
dacă el consolida totuşi discriminarea juridică 
impotriva evreilor). Această regulă este într- 
adevâr generală, verificându-se pentru toate 
masacrările de evrei în Europa creştină“ (p. 
128), din vremea cruciadelor şi până în pragul 
secolului XX. Cel mai frapant este, în opinia 
lui Shahak, exemplul marelui pogrom ucrainian 
din 1648 (revolta cazacilor lui Hmielniţki, 
transformată rapid într-o amplă răscoală a 
țăranilor înrobiți)”. 

Sfârşitul capitolului tratează problema 
antisemitismului modem şi replica sionistă. 
“Odată cu intemeierea statelor moderne, cu 
abolirea iobăgiei şi cucerirea drepturilor 


3 Israel Shahak nu merge atât de departe încât să 


conteste holocaustul (cum o făcuse Garaudy, pe 
urmele multor istonci “revizionişti”, mai ales 
germani, englezi şi americani), dar pendulează 
între cifra de şase milioane de victime (devenită 
oarecum “oficială”, sub presiunea propagandei 
mondiale evreieşti) şi cea de cinci milioane (pentru 
care pledează şi un Max Dimond, Într-o carte 
recent apărută în româneşte, la Editura” Hasefer”: 
Evreii, Dumnezeu şi Istoria)ln. Red ). 


4 -Cei lipsiţi de privilegii, supușii, ucrainienii, 
ortodocşii... s-au răsculat impotriva stăpânilor 
lor, catolicii polonezi, atacândui pe sprijinitorii 
acestor stăpâni: clerul şi evreii” (John Stoye, 
Europe Unfolding 1648-88, p.46, cit. de Shahak 
la p. 129) 


individuale “minime, funcția economică şi 
socială a evreilor nu şi-a mai găsit rostul. În 
acelaşi timp, au dispărut şi puterile pe care 
comunitatea evreiască le avea asupra membrilor 
săi, iar aceştia, în număr tot mai mare, au 
obținut libertatea de a se alătura, ca simpli 
indivizi, sotietății comune țărilor în care trăiau. 
Evident, această schimbare a determinat o 
reacție violentă atât din partea evreilor 
conservatori şi a rabinilor lor, cât şi din partea 
acelor elemente ale lumii europene care se 
împotniveau «societăţii deschise»...” (p. 130- 
131). Antisemitismul modem şi-ar fi făcut 
apariția mai întâi în Franța şi Germania, apoi în 
Rusia. “La începuturile sale (1880-1900) — 
crede autorul — antisemitismul modem a fost 
reacția oamenilor dezorientați, care urau din 
răsputeri noua societate sub toate formele sale, 
bune sau rele, şi credeau cu tărie într-o teorie 
conspiraţionistă asupra istoriei”, Aceştia i-au 
luat pe evrei drept țapi ispăşitori, le-au imputat 
prăbuşirea vechii societăți [...] şi tot ce e 
neliniştitor în epoca contemporană“ (p. 131). 
Acum apar, propriu-zis, teoriile FasiSpp 
“inventarea «rasei» iudaice”, zice Shahak!)/ . 
Este evocată doctrina rasistă a lui Edouard 
Drumont, expusă în La France juive (1886). 
Antisemitismul s-a aliat mai pretutindeni cu 
partidele conservatoare (de partea evreilor 
rămânând, cu mici excepţii, forțele politice în 
ansamblu dominante — ale liberalismului şi 
socialismului), iar pe alocuri şi cu Bisericile 
tradiționale (mai ales în spaţiul ortodox, unde 
cazul României este citat în mod-expres — 
p. 134), încercându-se reactivarea xenofobiei 


„pure şi a fundamentalismului religios, dincolo 


de cauzele imediate de natură socială, politică, 
economică, iaruneori culturală. “Totodată este 


necesar să facem o distincţie foarte clară i 





S Aluzic la ideea destul de răspândită a unei 
conspirații oculte “iudeo-masonice”, lucrând 
pe scară mondială la ruina lumii tradiționale şi la 
instaurarea a ceea ce azi numim “noua ordine 
mondială” (în spatele căreia s-ar afla un “guvem 
mondial” mai mult sau mai puţin camuflat, 
dominat de plutocraţia evreiască) [n Red ]. 


SNue mai puţin adevărat că, dincolo de obsesia 
conspirației de tip francmasonic, evreii au stat la 
originea multor ideologii dizolvante, în lrunte cu 
marxismul [n Red]. 


7 “Cel mal de seamă şi disunctiv semn formal al 
antisemitismului este tocmai mitul — modem — al 
«rasei» evreieşti, această nâlucă formată din 
trăsături invizibile şi ascunse” [7] care ar constitui 
“caracterele dominante ale «evreului», 
independent de istorie, de rolurile sociale ale 
acestuia şi de orice altceva” (p. 132). Desigur, 
orice generalizare este primejdioasă, dar totuşi 
evreii, ca orice altă rasă, nu un specilic 
incontestabil (inclusiv la nivel psihologic şi 
comportamental), iar rasiştii incriminaţi nu 
inventează, ci doar exagerează nelegitim anumite 
constante ale modului ovreiesc de a fi, verificate 
printr-o lungă experienţă |n. Red ] 


NR. 2-3/86-87 1998 PAG. 5 





recunoaște autorul — între conser-vatori şi 
chiar reacționari, pe de o parte, şi antisemiţi şi 
adevărații rasişti, pe de altă parte. Deşi este 
produsul unor condiţii sociale specifice, 
rasismul modern (incluzând şi 
antisemitismul), când câştigă teren, devine o 
forță care, după părerea mea, nu poate fi 
calificată altfel decât ca demonică“, avână, în 
consecință, caracter irațional, imprevizibil şi 
incontrolabil, cum sa întâmplat cu nazismul 
însuşi (pp. 135-136). 
Evreii au răspuns prin forma lor de 
conservatorism rasist: sionismul (care a luat 
locul “iudaismului clasic”); acesta susține, ca 
şi antisemitismul creştin sau musulman, etema 
incompatibilitate dintre-evrei şi “gentili” 
(goim). “În această privință, probabil că 
exemplul cel mai uluitor este bucuria cu care 
sioniştii au întâmpinat venirea la putere a lui 
Hitler, pentru că împărtăşeâu convingerile 
sale în privinţa primatului «rasei» şi aostilității 
faţă de asimilarea evreilor” (p. 139)! Un 
Joachim Prinz (doctor rabin, ultenor emigrat 
în Statele Unite şi devenit lideral Organizaţiei 
Sioniste Mondiale şi al Congresului Mondial 
Evreiesc) putuse să scrie, într-o carte publicată 
în 1934, Wir Juden (Noi evreii): *... pentru 
noi, sensul ei este că liberalismul şi-a pierdut 
toate şansele. Singura formă de viață politică 
ce favoriza asimilarea evreilor nu mai există“ 
(]. Prinz, Wir Juden, Berlin, 1934, pp. 15Q- 
151; cit. de Shahak la p. 140). Şi mai departe: 
*.... numai cel care îşi cinsteşte originile şi 
propriul său sânge poate respecta şi onora 
voința rațională a altor popoare” (ibidem, p. 
155; cit. de Shahak la p. 141). Acest amestec 
de radicalism, oportunism şi naivitate avea să 
fie nidiculizat de mersul evenimentelor. Cert 
este insă un lucru: hitlerismul a murit, în 
vreme ce sionismul se perpetuează, imitându- 
| fără scrupule, cum s-a dovedit nu o dată în 
sângeroasele acţiuni antipalestiniene, iniţiate 
sau girate chiar de statul israelian... 
Concluzia profesorului Shahak ar fi că 
evreul onest trebuie să înfrunte “trecutul iudaic 
totalitar”, la fel de odios ca şi totălitarismele 
antievreiești, transformându-se în “apărător 
al adevăratei libertăți şi umanităţi, în toate 
țările, la toate popoarele”. “Dacă nu tragem 
invățăminte din istorie, înseamnă să ne 
condamnăm la repetarea ei: evreii care refuză 
să privească în faţă trecutul iudaismului nu 
fac excepţie de la această regulă; ei au devenit 
sclavii lui şi îl repetă în opțiunile politicii 
sioniste şi israeliene” (p. 143). Şi în încheiere 
(cu o generalizare poate discutabilă): “Calea 
unei revoluții autentice în sânul iudaismului — 
pentru a-i insufla omenia, pentru a-i fâce pe 
evrei să înţeleagă propriul lor trecut şi, prin 
aceasta, să se reeduce dincolo de tirania 
acestuia — trece printr-o critică implacabilă a 
religiei iudaice. Împotriva a tot ce iese la 
iveală din propriul nostru trecut, fără aprobarea 
nimănui, trebuie să reluămstngătul lui Voltaire 
„ împotriva propriului său trecut: Zdrobiți-l pe 
infam”" (p. 145). Israel dit. 
| (Va urma) 


Prezentare de 
Adolf VASILESCU 





S Într-o notă — 75 — autorul ilustrează cu câteva 
exemple, mai vechi sau mai noi, “caracterul 
irațional, demonic, atins uneori de rasism”. | 
reținem pe cel din urmă (din care se vede că 
rasismul evreiesc nu face excepție de la regula 
generală stabilită de Shahak) : “In vara lui 1980, 
imedia! după un atentat comis de teroriștii evrei, 
în care primarul din Napluz, Bassam Shak'a, şi 
a pierdut ambele picioare, iar cel din Ramallah, 
Karim Khalaf, şi-a pierdut un picior, un grup de 
nazişti evrei s-a reunit în campusul Universităţii 
din Tel-Aviv, a pus la fript câteva pisici şi a 
oferit trecătorilor camea acestora, recoman- 
dând-o drept «mie kebab din ciosvârtă de primar 
arab») . 




















“e 


PAG. 6 NR. 2-3/86-87 1998 


, 


(Votealto 


Deceniul de la moartea lui Mircea Eliade a fost 
“sărbătorit” cu noi acuzații de actuala poliţie a gândirii, 
care de multă vreme a fost mobilizată pentru linşarea 
postumă a marelui savant. În zilele de 27 aprilie şi 15 
mai 1996, inchizitorul de serviciu a scris, pentru ziarul 
italian “Corriere della Sera”, o pereche de articole care 
reiau nişte vechi acuzații împotriva lui Eliade (şi a lui 
Dumezil) şi inventează unele noi. lată un scurt eşantion: 
"Cel mai compromis cu fascismul este Mircea Eliade 
(1907-1986).După ce aparticipat în tinereţe la mişcarea 
criminală română zisă «Garda de Fien», el a glorificat 
totalitarismul lui Salazar şi apoi a justificat genocidul 
nazist. Aici coerenţa dintre teorie şi practică este clară: 
va fi de ajuns dacă ne gândim la mistica proslăvire a 
riturilor sângeroase şi a jertfelor omeneşti, într-o 
adevărată religie a morţii. Eliade a elaborat, pe baza 
teoriilor sale despre origini, o doctrină rasistă proprie”. 
Degeaba Julien Ries (director al Centrului de 
Istorie a Religiilor din Louvain) a întrebat unde se 
poate găsi la Eliade această “justificare” a “genocidului 
nazist”. Autorul articolelor, Cesare Segre, l-a somat 
“să nu facă recurs la argumente de tip revizionist”! 
Degeaba Ries a denunțat faptul că i s-a intentat lui 
Eliade un proces bazat pe elemente ideologice, elemente 
care încearcă să confirme aceasta “prin extrapolarea 
textelor eliadeşti din contextul lor şi prin interpretarea 
lor în lumina ideologiei”. Cotidianul condus de Mieli 
i-a dat ultimul cuvânt lui Segre. care a repetat acuzaţia 
de "nazism ':"membrul Gărzii de Fier, care deja protesa 
o ideologie mistico-magică, individul care detesta lumea 
izvorâtă din revoluțiile din 1789 şi 1848, admiratorul 
lui Salazar, corespondentul credincios al lui Evola - e 
natural că justifica genocidul”. E curios că însuşi 
autorul acestei proze îi atribuie lui Eliade. textual, o 


formă de “delir”! 


Începuse să delireze, încă din 1949, un Ambrogio 
Donini, care degeaba încercase să-l întoarcă pe Cesare 
Pavese de la editarea a două cărţi ale lui Eliade, 
acuzându-l pe acesta din urmă că este “un scelerat 
emigrantdin România, un intrigant fascist”. Dar primul 
atac masiv împotriva savantului român datează din 
1972, când un fantomatic “Institut Dr. ]. Niemirower” 
din lerusalim a publicat un Dosar Mircea Eliade în 
numărul întâi din *Toladot”, un buletin de limbă română 
tot atât de fantomatic. Dosarul din Ierusalim raporta 
nişte declarații pe care Eliade le-ar fi făcut, în decembrie 
1937, în revista legionară “Buna Vestire”. In particular, 
raporta această frază: “Poate neamul românesc să-şi 
sfârşească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care 
arcunoaşte-o istoria, surpat de mizerie şi sifilis, cotropit 
de evrei şi sfârtecat de streini, demoralizat, trădat, 
vândut pentru câteva sute de milioane de lei?”. Bazându- 
se pe dezminţirea lui Eliade şi făcând o analiză 
lingvistică a textului, loan Culianu a ajuns la coneluzia 
că era vorba de o falsificare grosolană. Că era într- 
adevăr o falsificare, astăzi este evident, deoarece 
colecția din “Buna Vestire” cu declaraţiile lui Eliade 
(De ce cred în biruinţa legionară) poate fi citită de 
oricine. Cuvintele raportate de “Toladot” nu există 
deloc. |n orice caz, conținutul Dosarului Eliade a fost 
difuzat în Italia de Alfonso Maria Di Nola, în “La 
Rassegna mensile di Israel”, apoi a fost divulgat de 
Furio Jesi, prin revista înființată de Adriano Olivetti şi 
prin a sa trâmbiţată carte Cultura di destra. 

Acuzarea lui Eliade ca “antisemit” trebuia să 
denunțe “gafa unuia dintre cei mai prestigioși profesori 
ai Universităţii din Ierusalim, Gershom Scholem, care 
a socotit potrivit să-l omagieze pe Eliade scriind un text 
pentru un volum colectiv în onoarea lui”. Dar, în 
special, “Toladot” vroia să pronunţe un veto influent la 
candidatura lui Eliade pentru Premiul Nobel. (O discretă 
aluzie la acest veto se găsește în romanul lui Eliade 
Nouăsprezece trandaţiri). 


“„ 








PUNCTE CARDINALE 


MIRCEA ELIADESUB PROCES" 


In orice caz, campania împotriva lui Eliade a avut 
dezvoltări ulterioare. In aprilie 1978, Furio Jesi scria în 
revista lui Olivetti că Eliade “nu a găsit nimic infam în 
faptul de a reprezenta în străinătate, ca ataşat cultural. 
acel guvern român care, în vara lui 1942, a semnat cu 
delegatul lui Eichmann, Gustav Richter, o convenţie 
pentru deportarea tuturor evreilor din România în lagărele 
de exterminare”, Să presupuneri că un ataşat cultural ar 

„putea să răspundă de măsurile luate de guvernul de care 
depinde, dar, în cazul care ne preocupă acum, nici nu se 
pune problema, pentru că Mircea Eliade a fost numit în 
funcţie nu în 1942, ci în 1940, pe ziua de 10 aprilie: Şi 
la acea dată nu era deloc la putere generalul Antonescu, 
care, de altminteri, n-a semnat niciodată convenția 
solicitată de Eichmann, după cum a stabilit cineva de 
nebănuit, adică istoricul evreu Nagy-Talavera. Guvernul 
care i-a dat lui Eliade funcţia de ataşat cultural a fost. 
dimpotrivă, guvernul prezidat de Gheorghe Tătărăscu 
(24 noiembrie 19394 iulie 1940), adică de un naţional- 
liberal, care era un duşman deschis al Axei şi un partizan 
al alianţei cu Anglia. In particular, ministrul Culturii de 
la care Eliade a primit numirea era Constantin C. 
Giurescu; un democratic, care mai târziu a devenit 
istoric oficial al P.C.R. 

Cu toate acestea, “argumentele” lui Jesi au avut 
succes: recenzând Cultura -di destra în ziarul "La 
Repubblica” din 4 mai 1979, Enrico Filippini a susţinut 
de-a dreptul că kliade “livra SS-iştilor evreii din 
România”! 

Argumentul a fost reluat în 1986. în mod puţin mai 
echilibrat, de Crescenzo Fiore (Storia sacra e storia 
profana in Mircea Eliade) şi de Vittorio Lanternari (în 
revista “La Critica Sociologica””). Dar s-a ajuns la delir: 
într-unairticol care în mare măsură se baza pe fantomaticul 
Dosar din Israel, Radu loanid îl acuza pe Eliade, între 
altele, de a fi “arătato lipsă totală de sensibilitate faţă de 
marea tragedie a Holocaustului” şi de a le fi acordat lui 
Hitler şi Mussolini o “atestare de bună conduită civică”. 

Apoi a fost rândul lui Alfonso Di Nola. care a luat 
din nou cuvântul la doisprezece ani după prima sa 
intervenţie. Rezumaând controversa care s-a dezvoltat in 
jurul cazului lui Eliade şi revendicându-şi meritul de a o 
fi declanşat în Italia, Di Nola producea noi perle (greşind 
numele lui Codreanu, data asasinării lui”etc.), noi 
exagerări (făcându-l pe Eliade “un înalt funcționar” al 
guvernului Antonescu), noi contrafaceri (denaturând 
sensul câtorva declaraţii ale lui Eliade). Di Nola a ajuns 
la limitele grotescului susținând că Corneliu Codreanu 
“a căzut victimă răzbunării unor membri ai hoardelor 
lui”! In acelaşi timp, nevoit să răspundă celor care se 











îndoiau de sursa sionistă folosită de el (printre care ŞI 
autorul acestor rânduri), Di Nola şi-a luat măsuri de 
apărare. mărturisind că despre “documentul publicat 
în Israel” el aflase “numai printr-o semnalare sintetică”, 
dar că “nu găsise originalul. cu toate că a făcut câteva 
încercări în hemerotecile israeliene”. Cu alte cuvinte: 
iei Di Nola, nici Jesi nu au văzul niciodată “sursa "pe 
care ei au forjat scandalul! „r3t | | 

La începutul anilor nouăzeci. intelighenția 
mondialistă reînflorită în România postceauşistă s-a 
mobilizat şi ea în campania postumă împotriva lui 
Eliade, În fine, Zigu Ornea a putut scrie o carte despre 
“extrema dreaptă românească”, în care Eliade e pomenit 
în continuu, de la pagina 5 până la pagina 455. Incă o 
dată. semnalul a fost dat de la Ierusalim. unde un 
“Centru Internaţional pentru Studierea 
Antisemitismului” a publicat. sub semnătura lui Leon 
Volovici. un nou dosar în contul lui Eliade şi al celorlalți 
intelectuali români din generaţia tânără. Spusele din 
lerusalim au fost repetate şi la Paris. unde Edgar 
Reichmann i-a avertizat de mai multe ori pe cititoni 
ziarului “Le Monde” despre “capcanele primejdioase 
ale lui Eliade”, pe când Norman Manea. în “Les Temps 
Modernes”. a terminat un rechizitoriu împotriva lui 
Eliade cu o “argumentaţie” pur ideologică: “el nu era 
credincios nici democrației, nici lumii moderne, ci se 
păstra legat de rădăcinile etnice ale valorii culturale”. 

Tot în Franța, Isac Chiva tormula acuzaţii” 
asemănătoare, aflând în “opera pernicioasă (sic; 
malfaisante)” a lui Eliade “o gândire cu adevărat 
obscurantistă”, “o gândire explicit fascistă şi 
antisemită”, deci “un concentrat al efectelor schizoide 
din-ultimii cincizeci de ani”. Acest demn epizon an lui 
Lukâcs şi al lui Jesi nu se mulţumeşte să extindă 
acuzaţiile în domeniul moral, învinuindu-l pe savantul 
român de a fi contribuit la producerea unei... “istorii 
ucigătoare”. Isac Inchizitorul pretinde să lichideze în 
bloc toată opera lui Eliade, “pentru că eu - scrie el 
textual - îl socotesc pe Mircea Eliade un poliaraf 
mediocru, ca romancier, ca isturic al religiilor şi ca 
cinograt: el rămânc un teolog chiar şi dacă ar vrea sa lic 
om de ştiinţă”. 

Atunci intervine, împotriva “teo-logului” Eliade, 
Marele Inchizitor, Daniel Dubuisson, care emite o 
condamnare pur teologică, acuzându-l de erezie: 
"Concepţia eliadescă despre sacru, deşi contraface 
retorica religioasş ordinară, faţă de iudeo-creştinism 
este eretică”. Deci, să fie afurisit! Dar într-o țară 
secularizată va fi mai potrivit, pe lângă acuzația de 
erezie, să pară şi o altă învinuire, la care să fie aplicată, 
eventual, şi legea Gayssot-Fabius din 13 iulie 1990, 
care a restaurat în Franţa delictul de opinie. lată deci că 
Dubuisson îl acuză pe Eliade de a fi construit... “o 


"ontologie antisemită”! 


_„. Dela ontologie, Dubuisson trece la metafizică ŞI, 
in cartea despre “mitologiile veacului al XX-lea”, vrea 
să mai cerceteze despre “originile de nemărturisit” ale 
teoriilor lui Eliade ŞI să explice cum savantul român a 
fost “obsedat de preocuparea de a da o temelie 
metafizică aversiunii lui faţă de evrei şi față de ebraism”. 
In cartea lui Dubuisson, Eliade nu este singur, ci însoțit 
de alți “indivizi” foarte suspecți, pe care el i-a ridicat 

la rang de gânditori”: “propagandistul fascist” Evola: 
Rene Gucnon. Henry Corbin. 

Țelul manevrelor acestea este pentru noi destul de 
clar. Dezbaterea Care în ultimele decenii s-a desfăşurat 
in jurul lui Nietzsche şi a lui Heidegpera arătat că, dacă 
un gânditor e învinuit de complicitate (fie şi postumă, 
ca in cazul lui Nietzsche) cu naţional-socialismul sau 
cu o anumită variantă a fascismului. reală ori presupusă, 
atunci opera acestui gânditor nu mai poate constitui un 
punct de referință în noua epocă a istoriei omeneşti 
care s-a deschis “după Auschwitz”. Dacă cinevă va voi 
să recupereze Opera învinuitului, atunci va fi necesară |: 
o lectură radical nouă, care să o purifice de toată 
heterodoxia, împăcând autorul şi opera lui cu ortodoxia 
lumii moderne. După ce au fost “nazificaţi” şi apoi 

denazificaţi” Nietzsche şi Heidegger, acum e rândul 
lui Dumezil şi al lui Eliadă. Dacă acuzaţii vor vrea să 
i<câştige demnitatea morală cerută de epoca “după 
Auschwitz "Şi drepul de cetățenie în republica ideilor, 
atunci Va trebui să fie cenzurate, din operele lor, acele 
elemente care sunt în contrast cu gândirea hegemonică... 
A PE RAR a e Claudio MUTTII 

părut în "Origini", vol. 1, no. 56, nov.-dec. 1997) 






















> 


V, 
- 


(Di 
E 9 


EX 






pa roă SEA ă d $ 4. 

(FRESCĂ DE LA BISERICA SFÎNTUL 

SC DIN ABENNA - sec. Ay) 
qi o PA E, a 


i PI a 


d au 


Î Era-n amurg şi noaplea sta să vie, 
despovărind făptura-nsuflejită 
de truda ei; dar mie, numai mie, 

J o luptă aspră imi era'sortită : 
cu drumul greu, cu mila ce-mi da ghes, 
cum fără greş voi spune-ntr-o clipită 

Mă ajutaţi, o, Muze, 0, geniu-ales! 

Tu, minle-n care toate sint păstrate, 
plineşte-ţi rostul şi mă fă-njeles! 
10 Grăil-am eu: “Poete,-nlii socoale 
de-i vrednicia mea destul de mare 
să pol pe-alit de-nalle căi străbate 
13 Tu zici de al lui Silv părinte care 
aievea şi de viu umblă cindva 
pe-aceste nevremelnice hotare. 
16 Dar orice minte dreaplă-ar cugeta 
că Cel ce-rveci e-al răului duşman 
l-a-ngăduit pe dinsul, căci era 
19 incepălorul neamului roman, 
pe care cerul l-a ales anume 
să fie între neamuri suveran 
22 lar Roma cea lăţită peste lume 
s-a rinduit a fi lăcaş din care 
urmaşii lui Sin Petru să ne-ndiume 
25 Enea de-şi croi pe-aici cărare, 
de slava lui şi-a mântiei papale 
el dobindi de-atunci încredințare 

25 lar mai tirziu urmă această cale 

şi cel ce fu credinței vas ales, 
spre mintuirea-n veci a lumii sale 

31 Dar eu, din voia cui voi fi purces? 

Enea nu-s, nici Pavel. ba mă ştiu — 
şi eu şi alții — de nevrednic ce-s! 

34 Deci să mă las înduplecat să viu 

mă tem c-ar fi curată nebunie 

eşti înțelept, cum eu nu cred să fiu!" 
3/7 Și ca şi cel pe care il îmbie 

fot alte ginduri, nemaivrind ce-a vrul 

şi renunţind la ce era să fie, 

40 aşa şi eu, pe-acel liman păscul 

de umbre dese;-ntruna cumpăânind, 
pierdui dorința cea dintru-ncepul. 
43 “De nu mă-nşel, din cil te-aud grăind , 
răspuns îmi dete umbra maiestuoasă, 
“fiori de teamă laşă te cuprind, 

16 cind bietul om in voia lor se lasă, 
işi pierde orice nobilă-ndrăzneală, 
ca fiara şi de umbra ei fricoasă 

49 Dar eu ți-oi da un leac de şovăială, 
vădindu-ţi cum spre line-am fost adus 
şi ce-am simțit aflindu-te-n sminteală 

52 Şedeam cu-acei ce puşi la cazne nu-s, 

cind fui chemat de-o doamnă preaferice, 
” frumoasă-ncil cerşii să-i fiu Supus 
55 Nu-i stea pe cer lumină să ridice 
ca ochii ei; în dulce grai toscan, 
cu glas suav de inger, prinse-a-mi zice. 

58 «0, tu, preanobil sufle! mantovani, 

a cărul faimă dăinuleşte vie 

şi creşte veac de veac şi an de an, 
GI un bun prieten - sorții nu, dar mie - 

se zbale singur pe-un meleag pustiu 

şi dă-napoi de-a drumului urgie, 


| PUNCTE CARDINALE 
»orviun Gontedie a lui Dante Mlighieri 











NR. 2-3/86-87 1998 PAG. 7 


într-o nouă versiune românească de Răzvan Codrescu 


In acest al doilea cînt al /nfernului, Dante îi mărturiseşte lui Vergiliu că nu se simte demn să 


înfăptuiască minunata călătorie prin tărîmurile de dincolo, el neavînd nici destinul lui Enea (legendarul 
strămoș troian al Romei imperiale, a cărui coborîre în lumea morţilor fusese relatată de Vergiliu în cartea 
a şasea a Eneidei, v. 236 şi urm.), nici harul Sfîntului Apostol Pavel (/o Vas d 'elezione), cel ce mărturisise 
a fi fost răpit, în chip tainic, pînă la al treilea cer (17 Cor. 12, 2-5), dar despre care tradiţia medievală afirma 
că vizitase şi infernul (cf. Visio Sancti Pav Apostoli; în rom.: Apocalipsa lui Pavel, trad. Cr. Bădiliţă, 
Polirom, lași, 1997). Vergiliu îl îmbărbătează, povestindu-i cum și de cine fusese trimis să-i dea ajutor; în 
registrul simbolic, cele “trei doamne mari în har” (fre donne benedette), care-l ocrotesc din ceruri pe poet, 
reprezintă Mila supremă (Sfînta Fecioară), Graţia (harul) care luminează (Santa Lucia) și /ubirea 
virtuoasă (Beatrice, care în ansamblul poemului simbolizează Teologia — “ştiinţa” supremă, călăuzitoare 
spre Dumnezeu). Intărit înlăuntrul său, Dante se încredințează umbrei lui Vergiliu (4 duca, tu segnore 
e tu maestro), începindu-şi lungul drum inițiatic. 


Sujernul Gîntul al Doilea 


64 
67 


70 


95 
9 


YI 


100 
103 
106 
109 
112 
115 
118 
121 


124 


ba chiar mă tem că prea-l ajut tirziu, 

fiind sminteala lui destul de mare, 

pe cil în cer imi fuse dal să ştiu 
Te du dar tu, măiastru-n cuvintare, 

şi tot ce crezi a-i fi spre izbăvire 

fă pentru el, să-mi aflu alinare 
Sint Beatrice eu, ce-ţi dau de ştire; 

din loc rivnil m-am fost desprins cu greu 

şi te implor minată de iubire. 
De bine te-oi vorbi la Domnul meu, 

la care iarăşi mă grăbesc să sul» 

Lăcul-a ea Şi-am prins a zice eu 
«Domniţă a virtuţii, cinste cui 

se iscă-n om prisos de bucurie, 

cum alta-n lume mai aleasă nu-i, 
porunca-ți mi-e ati de scumpă mie, 

că-n Slujba ta m-aş osteni pe veci 

ujunge doar să-mi spui ce vrei — şi fie! 
Dar, oare, cum de-ai hotărit să pleci 

din locul după care-alit tinjeşti, 

venind aici, în miezul beznei reci?» 
«De-ţi este voia să mă iscodeşti, 

în treacă! ți-oi răspunde la-nirebare. 

Cum de cutez spre bezne păminteşti? 
Temute-s doar acele lucruri care 

cu răul lor ating o-ntreagă lume; 

cit despre restul — nu-s vătămătoare. 
Pe mine Domnul mă păzeşte-anume 

al vostru rău nicicum nu mă răzbeşte 

şi nici vipia blestematei hume 
O Doamnă bună-n ceruri mijloceşte 

pentru acel ce-n grijă [i-l voi da; 

prin ea, județul aspru se-mblinzeşte. 
Chemind-o pe Lucia,-i zise-aşa 

“În ceasu-acesta, cel ce ţi-e fidel 

nevoia-ţi simte, ia-l în paza ta!" 
Deci răutăţi nesuferind de fel, 9 

grăbi Lucia-n locul unde eu 

stam cu Rahila, şi-mi vorbi de el 
“Tu, cea plăcută-n veci lui Dumnezeu, 

cum nu-l ajuţi pe cel ce se desprinse, 

iubindu-te, de orice rost plebeu?! 
Nu-i Simţi chemarea-n plinsul ce-l cuprinse? 

Nu vezi că moartea umblă să-l inghilă, 

pe-un riu mai crunt ca mările întinse? ”. 
N-a fost nicicînd făptură mai grăbită 

de rău să fugă sau folos să-şi cale, 

ca mine cind, de spusa ei Slirnilă, 
m-am coborit din slăvi neinserate, 

nădăjduind in harul Vorbei tale, 

de toţi ce-au auzit-o lăudate». 
Zicind acestea, chipul plin de jale 

ea şi l-a-ntors, de lacrimi podidit, 

iar eu zorii alunci să-ți ies în cale, 
venind la tine cum mi-a poruncii, 

şi le scăpai de gheara fiarei care 

te-mpiedica spre culmi să fi suit. 
Ci-acum, la ce mai stai pe ginduri oare? 

Ce griji deşarte-n inimă-ţi răsar? 

Și cum de nu găseşti incumelare, 
cind ştii că-n cer trei doamne mari în har 

la curtea slavei partea ta o țin, 

lar vorba mea-ţi vesteşte-atita dar?!" 





127 Cum florile, scăpind de-al nopţii chin, 
şi-ndreaptă-n zori plecatele tulpine 
- şi către soare se deşchid deplin, 
130 la fel şi eu simţii crescind în mine 
atita rivnă-ncăl, de-avini purtat, 
grăii ca unul ce-i stăpin pe sine 
133 "Preabună-i doamna ce-ajutor mi-a dal 
şi tu, ce-avuşi alita curtenie 
c-al ei cuvint intocmai l-ai urmat 
136 M-ai copleșit cu-aşa nădejde vie 
şi mi-ai grăit cu-atita iscusinţă, 
că mi-ai redal pierduta mea tărie 
139 De-acum ne poarlă-o singură voinţă 
țu — călăuz, tu — domn, tu — dascăl mare” 
Sfârşind, mi-am dat in urma lui silință 
142 pe suiloarea codrului cărare . 


Note: 


Versul ”: Dante invocă ajutorul putenlor cereşti, în formă 
păgină. dar în duh creştin (omul nu poate împlini nimic doar cu 
propriile-i puteri, ci numai cu ajutor de sus). Valorificarea creştină a 
tradiției păgine este una dintre caracteristicile Divinei Comedii. 

Versul 13: Enea (v. şi nota introductivă), fiul lui Anchise şi 
tatăl lui Silviu. 

Versurile 22-24: Primatului imperial al Romei păgine îi 
sucoede primatul papal al Romei creştine (papii considerindu-se, pe 
de altă parte, succesorii Sfintului Apostol Petru). Altfel spus. Roma a 
fost hărăzită să domine lumea, mai întii cu Sabia, apoi cu Crucea. 

Versul 29: Sfintul Apostol Pavel (v. nota introductivă). 

Versul 52: Vergiliu se referă la locuitorii Limbului, primul 
cerc al Infemului, rezervat (conform concepției catolice) copiilor 
morți fără a primi botezul, precum şi drepţilor Vechiului Testament, 
dar unde Dante îi aşază şi pe oamenii iluştri ai întregii Antichităţi, în 
măsura în care; deși necreştini, au dus totuși o viaţă virtuoasă. Aceștia 
nu sînt supuşi caznelor, dar nici nu se pot bucura de vederea lui 
Dumnezeu (v. Cîntul al treilea, versul 31 şi urm. ). 

Versul 53: Este vorba de Beatrice [Portinari] (ce se va 
prezenta direct în versurile următoare), cea despre care Dante făgăduise, 
în finalul Vieţii noi, că va spune “ceea ce niciodată n-a mai fost spus 
despre o alta” (io spero di dicer di lei quello che mai non fue detto 
d alcuna). Prototip de donna agelicata, Beatrice capătă multiple 
valori simbolice (v. şi nota introductivă). 

Versul ÎS: Vergiliu, originar din Mantova (Mantua), este 
Supranumit * Marele Mantovan” (aşa cum lui Dante avea să i se spună 
“Marele Florentin”). 

Versul 94. Este vorba despre Sfinta Fecioară Mana. Dante, 
din respect, evită să rostească numele sfinte în'infern. 

„Versul 97 Martiră din Siracuza (al cărei nume trimite 
direct la ideea de lumină, /uce), avind darul de a vindeca bolile de ochi; 
aici poate fi vorba de deschiderea ochilor sufletului, Dante fiind 
“orbit” de păcate, 

Versul 102; Este vorba de biblica Rahilă. fiica lui Laban şi 
soția patriarhului Iacov. După unii, simbol al vieţii contemplative, 
spre deosebire de sora sa, Lia. simbol al vieţii active. 

Versurile 104-105 Prindragostea platonică pentru Beatnce, 
Dante se ridicase deasupra sensului vulgar al iubirii. În plan simbolic, 
dragostea pentru teologie îl îndepărtase cândva de deşertăciunile 
lumești, 

Versurile 119-120. Vergiliu se referă la lupoaica descrisă 
în primul cînt (versul 49 şi urm.), care-l adusese în pragul deznădejdii 
pe poetul rătăcit. 


— 


---ă 


DN 


= 


e € PE — 


| 


„e 


a” 








PAG. 8 NR. 2-3/86-87 1998 


„Cine îşi închipuie că un partid totalitar, aşa cum a 
(ost Partidul Comunist Român, care a numărat 4 milioane 
de membri şi a deținut puterea aproape o jumătate de veac, 
poate să dispară peste noapte de pe scena politică, comite o 
gravă eroare. Cele câteva cazuri ale unor membri PCR care 
in Decembrie '89 şi-au ars cametele de partid nu înseamnă 
un autodaf& al comunismului. În mod cert. comunistul lon 
Iliescu, ca şi ceilalți membri din tagma veteranilor PCR. nu 
numai Că nu şi-au ars carnetele de partid, dar le păstrează 
la loc de cinste. Ele reprezintă viaţa lor, împlinirile şi 
neimplinirile pe care le-au trăit, dovada crezului pe care |- 
au servit cu zel şi devotament. Cât îi priveşte pe comuniştii 
tineri, cei din generația lui Petre Roman. aceştia, chiar dacă 
nu mai trăiesc apartenența la ideologia comunistă cu 
fervoarea care îi anima pe maeştrii lor, sunt totuşi tributari 
ideilor în spiritul cărora au fost educați. Apartenența la 
nomenclatura comunistă conferă putereşi avantaje, pe când 
Drumul Damascului, convertirea la alt sistem de valori, 


- Presupune renunțări; or renunțările nu fac parte din 


echipamentul moral al comuniştilor. 

- Dar dictatura comunistă nu a condus numai la 
crearea unei elite politice-nomenclatura- fidelă principiilor 
marxiste. Acţiunea de inculcare a ideilor comuniste a avut 
in vedere întreaga populaţie şi rezultatele ei s-au concretizat 
încreareaunui tipumanreprezentativ pentru era comunistă. 
Acestui tip uman, un adevărat Homunculus fabricat în 
laboratoarele de indoctrinare ale partidului comunist. i s-a 
cerut în Mai 1990, în Duminica Orbului, adică la numai 5 
luni după ce scăpase de sub supravegherea aparatului de 
represiune, să voteze “liber”. Rezultalele alegerilor au fost 
catastrofale. Frontul Salvării Naţionale, denumirea de 
circumstanță adoptată de- Partidul Comunist Român 
"cosmetizat", aobținut65% din sufragii, iar comunistul lon 
Iliescu a fost ales Preşedinte al României cu 85 % din 
opțiunile electoratului. 

Din păcate, consecințele grave ale rezultatelor 
înregistrate la primele “alegeri libere” au fost insuficient 
evaluate. Se uită că în Mai 1990 nua fost ales un Parlament 
obişnuit, care peste patru ani putea fi schimbat, ci Adunarea 
Constituantă care a elaborat şi votat Constituţia României, 
legea fundamentală a statului, ale cărei principii vor trebui 
respectate, indiferent de coloratura politică a partidelor care 
vor guverna țara în viitor. Or principiile adoptate în actuala 
Constituţie exprimă vederile şi convingerile politice ale 
unei majorităţi provenite din rândurile Partidului Comunist 
Român, o majoritate dirijată şi controlată de două 
personalități marcante ale nomenclaturii comuniste: 
Alexandru Bârlădeanu şi Dan Marțian. Ca urmare, 
democrația şi statul de drept din România de astăzi se 
sprijină pe temelia unei Constituţii de cea mai autentică 


inspiraţie neocomunistă! 


Dar comuniştii lui lon Iliescu au fost conştienţi că 
nu pot miza la nesfârşitt pe reflexele condiționate ale 
populației. Mai devreme saumai târziu, libertatea de expresie, 
condiția elementară pentru ca România să fie acceptată în 
rândul statelor democrate, aveasă-şi arate influența, redându- 
le oamenilor libertatea de decizie şi acţiune. Pentru a 
preîntâmpina consecințele inevitabile ale acestui proces; 
neocomuniştii români au recurs la o abilă manevră politică. 
Au provocat deliberatscindarea Frontului Salvării Naţionale 
în mai multe partide-satelit, fiecare dintre ele corespunzând 
aspirațiilor unui anumit segment al electoratului. Astfel, 
trunchiul principal al FSN a devenit Partidul Democrației 
Sociale din România (PDSR), în jurul căruia gravitau 
Partidul de Uniune Naţională Română (PUNR), Partidul 
România Mare(PRM), Partidul Socialist al Muncii (PSM) 
şi Partidul Democrat Agrar din România (PDAR). 

Deşi avantajele acestei manevre au fost uneori 


- eclipsate de faptul că, odată scăpaţi de sub autoritatea 


directă a ocultei comuniste, conducătorii acestor partide şi- 
au luat "independenţa ” în serios, ajungându-se la certuri ca 


la ușa cortului cu patronii lor, când erau în joc cele două 


obiective majore ale guvernării neocomuniste, prezervarea 
structurilor şi instituțiilor moştenite de la PCR şi 
menținerea activiştilor comunişti în posturile de conducere 
din administraţie, economie şi cultură, se dovedea că 
vehemența verbală era doar o banală ceartă în familie. 

In Mai 1992, cu prilejul Convenţiei Naţionale a 
Frontului Salvării Naţionale, s-a produs însă o adevărată 
lovitură de teatru. Petre Roman, fost prim-ministru până în 
Septembrie 199, se retrage, impreună cu un grup de adepţi, 
din partidul care-l consacrase ca om politic şi pune bazele 
unei noi formaţiuni politice, Partidul Democrat (PD). 

Dacă până la producerea acestui eveniment 
participarea lui Petre Roman la guvernare fusese oarecum 
estompată de personalitatea putemică a lui lon Iliescu, 
surprinzătoarea sa mișcare ne obligă să reconsiderăm atât 
perioada în care a deținut funcţia de prim-ministru, dar mai 











ales mobilul care l-a determinat să se lanseze în “polirica 
mare", precum şi intenţiile sale de viitor. Anticipând 
concluziile la care vom ajunge, este din ce în ce mai evident 
că dacă astăzi România este prada unei profunde crize 
politice, fiind confruntată cu primejdia de a deveni o țară 
neguvernabilă, vinovăția îi aparține, în totalitate, lui Petre 
Roman. Implicarea sa şi a celorlalţi acoliţi ai săi într-o 
acțiune organizată de subminare a tuturor structurilorstatului, 
acțiune care poate fi considerată ca o adevărată lovitură de 
stat, dezvăluie rolul destructiv jucat de Partidul Democrat. 
dar mai ales pe preşedintele său, în eforturile depuse de 


Guvernul României pentru a aduce ţara la nivelul 
standardelor sociale, economice şi culturale europene. 
Ed 


Apariția lui Petre Roman, în Decembrie '89, pe 
scena politică, direct în funcția de prim-ministru, seamănă 
cu apariția Afroditei din spuma mării. Aparent, numirea sa 
într-o funcție atât de înaltă nu era justificată în nici un fel. 
Nici printr-un trecut de luptăanticomunistă, sau cel puțin de 
dizidență față de regimul Ceauşescu, şi nici prin competență 
în conducerea treburilor statului. Aşa cum mărturiseşte în 
lucrarea autobiografică intitulată Libertatea ca datorie, 
publicată în 1994 la Editura Daăcia, în toiul evenimentelor 
din Decembrie 1989 nu era “decâr un om ca mulți alții în 
profund dezacord cu regimul ”. Astăzi însă, când multe din 
tainele “Revoluţiei au început să fie dezlegate, ne dăm 
seama că 'emanarea"” celor două personaje malefice, lon 
Iliescu şi Petre Roman, a fost rezultatul unui târg încheiat 
între cele două fracțiuni ale complotului împotriva regimului 
Ceauşescu: fracțiunea gorbaciovistăcare l-a propulsat pe 
Jon liescu în funcția de Preşedinte al României, şi fracțiunea 
evreiască, care a pretins pentru alesul ei, Petre Roman, 
postul de prim-ministru. 

Până spre a doua jumătate a anului 1991, 
conlucrarea cuplului Iliescu-Roman a funcţionat perfect în 
activitatea de înăbuşire, prin orice mijloace, a tentativelor 
opoziţiei de a se manifesta. Ambii se fac vinovaţi de actele 
de terorism de stat care au avut loc în acea perioadă, acte pe 





VALLE DE LOS CAIDOS 
(locul în care Francisco Francoa ridicat un monument pentru 
toți cei căzuţi în Războiul Civil, fie prieteni, fie duşmani) | 


Pi 





care românii le-au uitat prea repede, neținând seama de 
vorba înțeleaptă că “cei ce-și uită trecutul sunt condamnaţi 
şă-l retrăiască”,. 

Curând însă, în mariajul politic Iliescu-Roman au 
început să apară fisuri. Pe de o parte, lon Iliescu, în baza 
trecutului său politic, se credea îndreptățit să dețină cele 
două mandate îngăduite de Constituţie în magistratura 
supremă; pe de altă parte, Petre Roman. care se considera 
succesorul firesc al lui Iliescu, dădea semne de nerăbdare, 
vizibil indispus de faptul că va trebui să aştepte scurgerea 
celor opt ani. Şi cum conflictul lua forme din ce în ce mai 
acute, lon Iliescu s-a hotărât să-l rezolve prin aceeaşi 
metodă prin care îşi anihilase contestatarii şi. în trecut: 
chemarea minerilor, forța de şoc prezidențială. Mineriada 
din Septembrie 1991 a pus capăt carierei de prim-ministru 
a lui Petre Roman, dar nuşi ambițiilor sale politice. Grupul 
de presiune evreiască care-l vrea Preşedintele României nu 
a precupeţit nici un efort pentru a-l sprijini, chiar cu prețul 
destabilizării politice a țării. 

, Ă 


Pentru o parte din români, cei care mat fac încă 
distincția dintre naționalitate şi cetățenie, obiectivele politice 
urmărite de Petre Roman constituie o inacceptabilă sfidare. 
ŞI deși astăzi totul, datorită faptului că dețin supremaţia în 
lume, evreii cred că le este permis, depăşirea măsurii devine 
supărătoare şi provoacă, în mod firesc, reacțiuni. 

Dar pretenţiile politice ale lui Petre Roman nusunt 
amendabile numai pentru că este evreu. Pentru românii care 
au trecut prin noaptea comunistă ca victime, nu ca profitoni 
(aşa cuftn este cazul lui Petre Roman), numele celor “srrăini 
de neam şi fără Dummezeu”, cum i-a calificat în 1945 
Generalul Rădescu pe comuniştii veniţi din Rusia pentru a 
pune bazele dictaturii comuniste în România, le sunt încă 
vii în memorie. 

Or pretendentul la preşedinţia României, Petre 
Roman, este fiul cunoscutului agent comunist Ernst” 
Neulander alias Valter Roman, una dintre cele mai: 
detestabile figuri din galeria agenţilor bolşevici care au 
contribuit la comunizarea României. În acest context, 
menționăm că nu am fi abordat cazul Valter Roman, dacă 
Petre Roman ar fi avut înțelepciunea să evite acest delicat 
subiect. Dar nu a făcut-o, iar în capitolul intitulat Valter 


Roman, tatăl meu din amintita sa lucrare autobiografică, - 


mizând pe lipsa de informaţii a cititorilor, îl prezintă pe 
agentul comunist Valter Roman ca fiind prototipul 
“comunistului bun”. campion al idealurilor umanitare, 
însuflețit patriot român, admirator al lui luliu Maniu. critic 
neînduplecat al stalinismului şi al lui Nicolae Ceauşescu, 
etc., etc., etc.! O revoltătoare suită de neadevăruri fabricate 
după tiparele clasice ale propagandei comuniste, cu rostul 
dea-icrea “viitorului Preşedinte al României "o ascendență 
nu numai onorabilă, dar chiar eroică. Pentru restabilirea 
adevărului, să lăsăm faptele să vorbească, evocând 
momentele semnificativedin biografia politică activistului 
comunist Valter Roman: participarea la războiul civil din 
Spania, activitatea desfăşurată în Uniunea Sovietică în 
timpul celui de al doilea război mondial şi perioada lui 
românească. 
Ei 

O caracterizare edificatoare a revoluţiei comuniste 
din Spania (care, în anul 1936, a provocat izbucnirea 
războiului civil, la care Valter Roman a participat în cadrul 
brigăzilor internaționale) este făcută în Scrisoarea colectivă 
a episcopilor spanioli către cei din lumea întreagă, cu 
privire la Războiul din Spania: 

“Judecândexceselerevoluției comuniste spaniole, 
se poate afirma că, în istoria popoarelor apusene, nu se 
întâlneşte nici un fenomen asemănător de sălbăticie 
colectivă... Hecatomba săvârşită de revoluția comunistă a 
fost «premeditată». Cu puţin timp înainte de izbucnirea 
revoluției, au sosit din Rusia 79 de agitatori specializaţi... 
Pentru înlăturarea persoanelor considerate dușmănoase 
revoluției, se stabliseră în prealabil «liste negre». În elepe 


fi primul loc figurau Episcopii... Cu toate că cifrele nu sunt 


încă definitive, putem socoti că aproape 20.000 de biserici 
aufost distruse sauprădate. Nunărul preoților asasinați se 
ridică la aproape 16.000... Revoluţia aceasta a fost mai 
presus de toate crudă, masacrul a îmbrăcat forme de 
barbarie îngrozitoare. În ceea ce priveşte numărul, se 
evaluează lapeste 300.000 de mireni, care aupierit asasinați 
pentruideile lor politice şi, înspecial, religioase... Revoluţia 
aceasta a fost «lipsită cu totul de orice omenie»... S-au 
Pângărit mormintele şi cimitirele. La Vich s-a pângăril 
mormântul marelui Balmes şi aflăm că s-a jucat fotbal cu 
craniul marelui Episcop Torrasy Bages... Revoluţia aceasta 
afost barbară, eaa distrus operele unei civilizații seculare... 


Gabriel CONSTANTINESCU 
> 


1 


E Pa 


Wp e pe apa = 


Li 

















Revoluţia aceastaacălcal cele mai elementare principii ale 
«drepturilor omului»... Revoluţia aceasta a fost 
esențialmente antispaniolă. Opera de distrugere a fost 
miovărăşită de strigătele «Trăiască Rusia!» Apologia 
pe! sonajelor străine, conducerea militară în mâinile şefilor 
ruşi, jefuirea naţiunii în folosul metecilor, imnul 
internațional” comunist, Sunt dovezi ale noii orientări 
contrarespiritului naţional şi sentimentului patriotic... Day 
mai presus deorice, această revoluție a 'fOst «anticreştină » 
Nu credem că în istoria creştinismului, într-un răstimp de 
numai căteva săptămâni, Să se fi produs o astfel de explozie 
de ură impotriva lui lisus Christos Şi Sfintei sale religii 
Pustiireă atăt de nelegiuită a fost confirmată de declaraţia 
făcută la Moscova de delegatul Raşilor spanioli trimus la 
congresul celor «fără Dumnezeu»: «Spania a întrecut cu 
mul! opera Sovielelor, căci în Spania Biserica a fost total 
nimicită» îi 

Şi pentru ca Petre Roman, dar mai ales adepții şi 
simpatizanții săi politici, să cunoască tot adevărul despre 
bestialitatea “Roşilor”, alături de care Valter Roman a 
participat la războiul civil din Spania, săcităm câteva pasaje 
din impresionanta poemă-prefaţă scrisă de Paul Claudel 
pentru volumul Prigoandreligioasă în Spania. 

"Unsprezece episcopi, şaisprezece mii de preoți 
măcelăriți şi nici o lepădare!... Trebuie făcut loc liber 
pentru Marx şi pentru toate bibliile imbecilităţii şi urii!... 
Omoară, lovarăşe, distruge şi îmbată-te, fă dragoste, căci 
asta-i solidaritatea umană! . Aduceţi gazul! Să-l ardem şi 
pe Dumnezeu! Va fi cea mai faimoasă descotorosire! ”... 

Să nu ne amăgim că Petre Roman nu cunoaşte 
adevărul despre războiul civil din Spania, că nu a citit cartea 
scrisă de “comunistul bun” Valter Roman, intitulată Sub 
cerul Spaniei - Cavalerii speranței, în care autorul îşi 
revarsă ura viscerală asupra naţionalismului românesc. 
“Alăturându-se forțelor fascismului internațional - scrie 
Roman-tatăl- care inăbuşeanunu mumai lupta pentrulibertate 
în Spania, dar amenințau şi libertatea şi independenţa 
României, integritatea teritorială a patriei, mişcarea 
legionară a păşii, în continuare, pe drumul trădării 
intereselor naţionale ah poporului român”. Şi casă tie mai 
convifigător, "cenvalerul speranței ", Valter Roman, îl citează 
pe tovarăşiil său de crez, comunistul italian Luigi Longo, 
care se exprimă astfel despre legionarii români plecați să 
lupte în Spania pentrucă ''serrăgeacumitraliera în obrazul 
lui Hristos”: “Aici, la Majadahonda, s-au întâlni! faţă în 
faţă voluntarii antifascişti români cu grupul de mercenari 
fascişti, trirhişi de agentura fascistă Garda de Fi ieri unde 
şi-au găsit Sfârşitul lor fără glorie cei doi fascişti români 
Moța şi Marin”. S 4 

Este posibil caantifasciştii români, cei dincategona 
unor Nicolae Cristea, Constantin Doncea sau Gheorghe 
Stoică. să fi fost de bună credință şi să fi crezut că, luptând 
alături de comuniştii spanioli, luptă pentru “libertarea şi 
independența României ŞI integritatea feritorialăapatriei ri 
Când însă este vorba de “inferbrigadiştii ” evrei, aşa cum 
este cazul Neulander-Roman, participarea lor la războiul 
impotriva Spaniei creşune a avut O motivaţie mult mai 
profundă decât lozincile înscrise pe steagurile rOŞII CU 
secera şi ciocanul. Acestora li s-a ivit prilejul pe care-l 
aşteptau de 400 de ani de a răzbuna decretul dat la 31 Martie 
1492 de “Regii Catolici "„ prin care, sub amenințarea 
pedepsei cu moartea, toți evreii trebuiau să părăsească 
Spania în răstimp de patru luni, ca unii ce primejduiau 
puritatea națiunii şi religia sreşti ăi ) 


În anul 1939, “roşii” sunt înfrânți, brigăzile 
comuniste intemaţionale se dizolvă şi “interbrigadiștii "se 
împrăștie în'cele patru zări. După un scurt popas în Fi ranța, 
“maiorul Valter Roman ” se pune la dispoziția Partidului 
Comunist al Uniunii Sovietige, care îi încredințează 
conducerea departamentului de propagandă pentru România 
al postului de radio Moscova. Relatând despre funcția 
deţinută de tată! său, Petre Roman se depăşeşte pe sine 
însuşi. Închipuindu-şi că cei care-i citesc opusculul sunt fie 
imbecili, fie înapoiaţi mintal, el afirmă că Valter Roman “a 
însufleţit un post de radio românesc liber, refuzând să se 
afilieze Kominternului din raţiuni. de independență 
națională”. Aşadar, în Rusia bolşevică, întimpul războiului, 
sub dictatura lui Stalin, “bravul patriot român Ernst 
Neulamder ” conducea un past de radio “liber”, care milita 
pentru “/ndepemdenţa națională"! Nu, de data aceasta 
nerușinarea idolului de la APACA trece dincolo de orice 
limită! Adevărul este că, în timpul războiului, de la postul 
“le radio Moscova, Valter Roman a condus o josnică 
propagandă antiromânească, Incitând ostuşii români, 
care luptau pentru reîntregirea h ofarului de la Răsărit, să 
comită cel mai odios act de trădare: (lezertarea la inamic 


în timp de război. 


PUNCTE CARDINALE 


Concomitent cu activitatea propagandistică 
desfășurată la postul de radio Moscova, Valter Roman a 
avut o contnibuţie, deloc neglijabilă, la formarea Diviziei 
"Tudor Vladimirescu”. O unitate alcătuită pe teritonul 
inamic din prizonieri de război români care, în vara anului 
1944, a luptat substeagul sovietic împotriva armatei legitime 
a statului român. Activitatea de propagandă comunistă în 
lagărele de prizonieri nu a încetat însă după semnarea 
armistițiului cu Uniunea Sovietică (12 Septembrie 1944). 
Dimpotrivă, ea a devenit mai intensă şi efectele ei s-au 
concretizat în constituirea unei a doua divizii de “voluntari”, 
Divizia "Hona, Cloşca şi Crişan”. O dovadă concludentă că 
Uniunea Sovietică dădea curs abjectului târg al procentajelor 
încheiat în Octombrie 1944 la Moscova între Stalin şi 
Churchill, prin care România era abandonată, fără scăpare, 
în ghearele comunismului. 

Ca o diversiune menită să abată atenţia de la 
adevăratul rostal Diviziei "Horia, Cloşcaşi Crişan” (devenită 
operativă abia după terminarea războiului), comanda ei a 
fost încredințată nefericitului general Mihail Lascăr, eare a 
acceptat acest rol dezonorant, pentru a pune capăt anilor 
grei petrecuți în captivitatea sovietică. Conducerea efectivă 
era însă exercitată de “omul Moscovei”, Valter Roman, 
comisarul politic al diviziei. El venca în țară cu sarcini 
precise: organizarea aparatului politic al armatei şi epurarea 
acesteia de cadrele ofițereşti considerate irecuperabile din 
perspectivă comunistă. Două domenii de activitate 
complementare în sensul că ofițerii politici formaţi în 
Direcţia de Educaţie, Cultură şi Propagandă condusă de 
Valter Roman (între timp avansat la rangul de general), pe 
lângă sarcina de a-i îndoctrina pe militari în spirit comunist, 
aveau şi misiunea de a identifica elementele reacționare şi 
a cere îndepărtarea lor din oştire. Cum însăacest capitol din 
carierade militara lui Roman-tatăl, putea deveni, din rațiuni 
de imagine, dezavantajos pentru aspirațiile politice ale lui 
Roman-fiul, acesta trece fugitiv peste el. In compensație, 
pentru a nu deteriora portretul idealizat al tatălui său, Petre 
Roman recidivează (considerându-ne din nou handicapați 
mintal) şi ne serveşte descnerea următoarei idilice scene de 
familie, cu conotații conspirative: 

“Printre imaginile care îmi rămân din copilărie 
se află şi aceasta: tata adunându-ne. pe surarile mele, pe 

fratelemeuşi pe mine, în salon, casănecânte, acompaniindu- 
secu vioara lui neagră, Hora Unirii, intr-o vreme când era 
_interzisă de stalinişti ”. Fără comentarii! 
* 

- In anul 1994, anul apariţiei în librării a 
autobiografiei sale romanțate, Petre Romanavea deja fixate 
atât obiectivele strategice ale Partidului Democrat, cât şi 
metodele pentru a le realiza. Privind coperta color a cărții, 
reprezentându-l pe autor în tonuri stridente de afiş electoral, 
cu buzele rujate (ca în fotografiile care-l reprezentau, în 
“anii de lumină”, pe Nicolae Ceauşescu), cu dantura de 
carnasier pusă pronunţat în evidență prin contrastul dintre 
albul dinților şi roşeața buzelor (ca un avertisment ce este 
gata să muşte la nevoie) şi cu zâmbetul lăbărțat de gigolo de 
periferie (distonant cutristețea generală care apasă şi oamenii, 
şi țara), îți dai seama, încă înainte de a citi Libertatea ca 
datorie, cu cine ai de a face şi la ce te poţi aştepta de la 





1998 NR. 2-3/86-87 PAG. 9 


prezumtivul viitor preşedinte al României. lar dacă în 
continuare parcurgi textul, în care fiecare pagină este un 
amalgam de minciun şi jumătăți de adevăruri răstălmăcite, 
descoperi toată gama trăsăturilor de caracter specifice 
politicianului oportunisti. 

“Cinci sunt metodele pe care oportuniştii le 
întrebuinţează cu toată virtuozitatea pentru a-şi impune 
voinţa: L. arta de seduce, a se insimua şi a place; 2. arta de 
a corupe; 3. arta de a calomnia, minţi şi mistifica; 4. arta 
de a intriga şi, în sfârşit, 5. arta de a teroriza -Cine 
stăpâneşte aceste cinci elemente ale propagandei 
oportuniste este un desăvârşit artist, este perfectul om 
politic” (D. Gusti, Partidul politic). 

Cine nu a uitat evenimentele din zilele de 13-15 
Junie 1990 are datoria să nu uite nici că în acel ceas nefast 
Petre Roman era şeful puterii executive a unui “sfat de 
drept”, în mâna căruia se găseau toate mijloacele ca să 
împiedice un război româno-român. Dar n-a făcut-o, ci, 
dimpotrivă, a coordonat desfăşurarea lui. 

, Şi nu trebuie să se uite nici că Petre Roman - 
primul-ministru al țării - la Alba lulia, la 1 Decembne 1990, 
cu orilejul aniversării Marii Uniri, cu chipul convulsionat 
de ură, de latribuna oficială, ațâța bandele de huligani aduşi 
intenționat pentru a-l împiedica, prin urlete dezaprobatoare, 
pe Corneliu Coposu să-şi rostească -alocuțiunea, deşi 
preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc era singura 
personalitate politică îndreptățită (atât prin trecut, cât mai 
ales prin rectitudinea mordlă) de a omagia înfăptuirea 

' României Mani. 
Se pare însă că primii care au uitat cine este de fapt 
Petre Roman au fost actualii fruntaşi ţărănişti, cei care 
aveau datona să respecte linia politică trasată de Comeliu 
Coposu-refuzul oricărei colaborări cu comuniştii. Stăpâniţi 
“de gândul căle-arputea trece vremea fără să se împărtăşească 
din avantajele puterii, urmaşii lui Comeliu Coposu n-au 
pregetat să formeze o “coaliție ” politică cu Petre Roman, 
căruia i-au ofent preşedinţia Senatului (cea de a doua 
demnitate ca importanță în stat) şi au acceptat în componența 
Guvemului cinci miniştri şi o droaie de subsecretari de stat 
P. D. Consecințele acestei mezalianțe se vor dovedi 
dezastruoase. Miniştrii lui Petre Roman se vor comporta ca 
un adevărat comando terorist torpilând Guvemul CDR-PD 
din interior, în intenţia de a-l înlătura pe incomodul prim- 
ministru Victor Ciorbea şi a se ajunge la o nouă formulă 
guvemamentală, în care Partidul Democrat-să facă legea. 
Ra 

În încheiere, o ultimă precizare. Cine îşi ia osteneala 
săcitească cuâtenţie autobiografia lui Petre Roman. trecând 
printr-o sită deasă faptele relatate, după ce elimină balastul 
destinatuzului naivilor, nuar fi exclus săajungă la concluzia 
că “lista lui Adrian Severin” nu a fost chiar o fantezie 
gratuită, aşa cum au stabilit organele statului specializate în 
vânătoarea de spioni. lar dacă luăm act de interdicția 
aplicată fostului ministru de Exteme de a mai lua parte la 
vreo activitate a Partidului lui Petre Roman. suspiciunile 
noastre devin şi mai legitime... = 


Gabriel CONSTANTINESCU 


7 — 


e 


e e 











"Te E - 


” 








PAG. 10 NR. 2-3/86-87 1998 





PUNCTE CARDINALE 


Sitperativul reabilitării: 


gândirii 

Clerici, teologi şi chiar mulți simpli 
mireni se plâng că Biserica Ortodoxă Română 
(BOR) este tot mai mult ionorată în deciziile 
politicienilor ce vizează probleme vitale ale 
societății româneşti sau că este “îmbrâncită” 
la periferia “câmpului de acțiune socială, 
economicăşi culturală”. Într-adevăr, Biserica, 
învățătura ei, se vede astăzi marpinalizată. 
Corpului social al naţiunii i se inculcă. sub 
diverse forme şi pe diferite canale de 
comunicație, concepții de viață generate de 
anumite curente de gândire care nuau nimic în 
comun cu duhul Evangheliei. Aşa-zisa 
intelectualitate a țării, pervertită până mai ieri 
de ideologia roşie şi coruptă azi de 
“pragmatismele tehnocraţiei”, se dovedeşte 
ostilă recreştinănii. Mai grav, o armată de 
intelectuali-vedetă (mulţi fiind străini de neam 
şi de Biserică - nişte "nebotezaţi”, cum le-ar 
zice părintele Ioanichie Bălan) se năpusteşte 
asupra Bisericir Ortodoxe, acuzând-o că a 
ajuns o instituție retrogradă, care împiedică 
progresul social, democratizarea şi 
“integrările” de tot felul, 

In această încleştare ideologică 
(apologeți-detractori), constatările teologilor, 
îngrijorările clericilor şi tânguirile 
credincioşilor rămân doar “cartuşe oarbe”. 
Curentele de gândire anticreştină reprezintă o 


“armă” ideologică atât de perfecționată, încât 


argumentele clasice ale apologeticii ortodoxe 
nu potanihilablasfemiile, inepțiile, calomniile 
saucriticile impertinente, debitate cu nemiluita. 
Oculta anticreştină dispune, în acest năucitor 
război psihologic, de un “arsenal intelectual” 
în carea investit enorm în ultimele trei secole. 
Eficiența “arsenalului” s-a văzut în Franța, în 
epoca Revoluţiei de la 1789 şi, ultenor, în 
celelalte țări unde a fost exportat morbul 
revoluționar anti-creştin. 
Astăzi, însocietatea românească bolnavă 
deanarhism intelectual, doar gânditorul creştin 
mai poate apăra, cu un relativ succes, Biserica 
lui Hristos şi învățăturile Sale. O primăurgență 
în stăvilirea iureşului descreştinării poporului 
român ar putea fi reabilitarea gândirii creştine. 
Vrem să atenționăm, aşadar, pe cei care 
pomesc în această inegală şi umilitoare luptă 
apologetică „doar cu “cartușele oarbe” ale 
disperării, că din agora românească - ținută 
sub clopot de sticlă de ideologii de serviciu ai 
ocultei anticreştine - absentează -tocmai 
gânditorul creştinadevărat. Prezenţa acestuia, 
într-o cetate ce tolerează pe blasfemiatorii lui 
Hristos, poate oferi maselor debusolate, 
terorizate ideologic și sufletește, o orientare 
creştinăa vieții, osoluţie creştină a problemelor, 
oviziune creştină asupra viitorului naţiunii. In, 
aceste timpuri ale apostaziei generalizate, doar 
gânditorul creştin- cugetătorul miruil în sfânta 
Biserică şi plecat în luptă din fața altarului şi 
de sub icoană - mai poate reda creștinismului 
ortodox forța intelectuală, morală şi politică 
de care s-a bucurat în vremurile sale de glorie. 
Eseul nostru aceasta încearcă să demonstreze; 
necesitatea reabilitării gândirii creştine, ca 
poruncă a vremii ce-o Irăim. Pentru o deplină 
înțelegere a rostului acestui imperativ, am 
realizat o sumară trecere în revistă a 
principalelor curente de gândire care menţin 
disoluția spirituală a societății româneşti 
contemporane. 


su Sa 


1), care pândeş EXAEA E 
€ |  darnu crede et, Sa, ke 


+ 4 4 . 
NR reia SĂ ea dz dal 










Gânditorii zilelor noastre sunt cel mai 
adesea creaturile monstruoase ale mentalității 
pozitiviste, anticlericale, antibiblice, 


crestine 


antihristice, apărute în timpul Renaşterii 
“omului autonom” (excepțional descris şi 
analizat de regretatul filosof Petre Ţuţea - 


ultimul mare gânditor creştin al României). 


Incepând de atunci, s-a impus, prin coruperea 
conştiințelorsau prin putereaarmelor, o gândire 
încartiruită în discreta “disciplină” a 
“iluminaților”. 

Conform mentalității pozitiviste, omul - 
creație a lui Dumnezeu - şi implicit sufletul şi 
conştiinţa pot fi “sondate” şi măsurate cu 
echerul şi compasul. Această îndrăzneală 
luciferică, numită “aventura cunoaşterii 
umane”, atacăde faptunitatea ființei omeneşti, 
artificial divizată în: 1) omul care crede - de 
regulă, creştinul mistic, un credincios pe cale 
de dispanție azi, supus unui teribil regim de 
umilire şi dispreţ; 2) omul care gândeşte - de 
regulă “omul autonom” afectat de o incurabilă 
debilitate sufletească, pentru care “Zeița 
Raţiunii” este superioară Revelaţiei 
Dumnezeieşti. 

Privind critic în istoria gândirii umane, 
se observă că “iluminaţii” de azi - detractori ai 
concepției creştine despre viață- nu sunt decât 
nişte caraghioşi epigoni, odrasle “spirituale” 
ale acelei şcoli de cugetare antihristică 
întemeiate de maeştrii gândirii iluministe 
(autonome), de la Bacon lă Hegel (pe mulți 
dintreei-"iluminaţi "care au ocolit creştinismul 
- metafizicianul şi logicianul Nae lonescu i-a 
criticat necruţător în cursurile sale universitare, 
cu argumentele unei sănătoase cugetări 
creştine). Gândirea acestor "iluminaţi” (de 
Lucifer și nu de harul lui Hristos, pe care nu 
l-au acceptat în ale lor “ştiinţe autonome”) 
i-a inspirat apoi pe toți ateii şi apostaţii secolelor 
XIX şi XX. 


„ Cireulintelectual. 
- alneo-iluminismului 


În linii generale, acestea ar fi originile 
intelectuale ale curentelor de gândire 
anticreştină, aflate azi într-o diavolească 
ofensivă împotriva ultimului grăunte de 
divinitate care a mai rămas în sufletul omenirii. 
În România, aceste curente de gândire îşi fac 
loc în conştiinţa publică, printr-un truc pus la 
dispoziţie de ultra-tehnologiile de manipulare 
din mass-media, Intr-o țară în care educația 
intelectuală a însemnat, timp de 45 de ani, 


- “lemnizarea” treptată a minţii, iar cultura 


generală a individului a fost redusă la un zero 
tăiat în patru, printr-un braâin-washing aţeist şi 
proletcultist, “iluminaţii” contemporani au 
ajuns să pară în fața poporului chiar “genii” ale 
gândirii româneşti. Trucul-a prins repede: 
"iluminiştii” sunt azi mediatizaţi ca stăpâni ai 
gândirii în România (mesele rotunde, ta/X- 
show-urile şi conferințele propagate prin mass- 
media chiar așa ni-i prezintă, în postură de 
adevăraţi “procurori” ai vieţii intelectuale, 
culturale şi chiar religioase). In consecință, 
maselor needucate, disprețuite şi amăgite cu 
dibăcie, li se oferă un “circ” intelectual în care 
anticreştinii sunt principalii actori. Fără nici 
uri fel de adversâr în arenă, fără nici un fel de 
opoziție la propaganda lor ideologică, aceşti 
vremelnici “zapcii ai gândirii” îşi fac un titlu 
de glorie din a dispreţui şi blama capitalul de 
cugetare creştină lăsat de Tradiţia Bisericii. 
Un capital ce reprezintă gândirea luminată de 
harul dumnezeiesc şi nu de “raţiunea atot- 
cunoscătoare, atotcuprinzătoare” care i-a robit 
pe "iluminaţii” ultimelor secole, Filonul de 
aur al gândirii patristice a fost îmbogăţit de 
pânditorii Evului Mediu şi învigorat, prin 
actualizare şi valorificare, de câtre toți acei 





Silviu ALUPEI. 


scriitori bisericeşti şi filosofi care au constituit 
intelecțualitatea dreptcredincioasă a 
Răsăritului ortodox. 

Orbite sufleteşte, “vedetele” de azi se 
dovedesc incapabile să sesizeze, măcar din 
bun simţsau din minimă onestitate intelectuală, 
faptul - de o evidență strigătoare la cer - că 
neîntrerupta cugetare creştină a îmbogățit 
patrimoniul de gândire şi desăvârşire umană, 
într-o măsură imposibil de atins de orice 
curent intelectual de factură păgână sau ocultă, 
talmudicăori'“zidărită liber”. Sensul scrierilor 
savantului creştin Mircea Eliade, deşi exprimat 
voalat într-o monumentală operă, confirmă 
acest adevăr al sacrului ca parte dintotdeauna 
constitulivă a conștiinței umane, adevăr care 
provoacă astăzi mari probleme "iluminaţilor” 
dintr-o Americă ce l-a adoptat cândva. Deşi 
binefacerile Bisericii lui Hristos au cucerit 
întreaga omenire, roadele minunate ale gândirii 
creştine nu sunt acceptate de liber-cugetătorii 
contemporani. 

Din gândirea cu adevărat harică a 
Sfântului Vasile cel Mare, de pildă, s-a născut 
“invenția” unei instituții sociale care, după 
realizarea ei practică la scară planetară, a 
schimbat fața lumii, schimonosită pânăatunci 
de dureri fizice şi sufleteşti mealinate sau 
nevindecate. Această instituție creştină şi 
socială, numită iniţial vasiliadă, este 
SPITALUL. Ce "iluminat" ateu va putea crea 
vreodată ceva asemănător pentru omenire? 





“Cinci direcţii 
de gândire anticreştină 


În România, intelectualii care nuwcred în 
Fiul lui Dumnezeuatacă Biserica şi Ortodoxia 
după un plan sistematic, programatic. 
Analizând timp de mai multă vreme ce le este 
caracteristic tuturor acestor detractori 
hipermediatizaţi, am ajuns la concluzia că 
oculta anticreştină acționează după un plan 
structurat pe cel puțin Cinci direcții de 
manifestare. 

Să le enumerăm, într-o prezentare 
sintetică şi într-o ierarhie ceurmedză un anume 
'raseu psihologic: de la amorțirea şi corupția 
COpştiinței creştine- la diversiune, manipulare 
şi anarhism întelectual (această ultimă țintă 
fiind de fapt scopul urmărit). Într-un mediu 
social dizolvat în anarhism intelectual, orice 
tentativă de gândire creştină, orice încercare 
dea impuneoordinecreştină vieţii şi societăţii, 
rămân doar simple strădanii neputincioase ale 
unei minorități religioase sau elite morale. 

Deocamdată, finalitatea acestui plan 
diabolic, pe care numai îl intuim sau îl deducem 
din “mişcările de trupe” de pe frontul 
antireligios, este îndepărtată ca realizare, Nu 
nerămâne decât săne mulțumim cu decriptarea 
celor cinci direcții de gândire anticreştină. 
lată-le: 

|.- Gândirea ca divertisment intelectual 
- propagată de sfertodocți, diletanţi, aşa-zişi 
“oameni de ştiinţă” specializaţi în tot felul de 
şarlatanii intelectuale, precum ocultismul. 
magia, astrologia şi horoscopul, OZN Şi 


civilizaţii extraterestre, bioenerpia, viitorologia 


etc. 


"lemnizare” a minţii - susţinută, după abilă 
reciclare ideologic-democratică, de foştii 
activişti, securiști, ideologi şi “oameni de 
cultură” formaţi la defuncta şcoală de partid 
“Ştefan Gheorghiu"; aceştia, cu obrăznicia 
marxismului, discută cu nonşalanţă sau 
“tratează” subiecte religioase într-o limbă de 
lemn ce are menirea de a induce publicului, 


11.- Gândirea ca fenomen de 


ÎL n a 
ta ma rm Pa! 


* . 
a 


* der e 
ş.Y; > E, 

Th 1 pt Să ta d . 
tf Si — (o 

+ 


we 


_ 
e. 
. 
- 
SD 4 
-r 
. » 
» 
Lia 
%; 
+» 
» 
e! 
LV, 
ş 
4? 
” 
Ei 
LI 
. 
PI 4 
4 r 
+, 
pă 
-. 
.p 
» 
.7 
4 7 


. 


AP ore 
d | 





după cum a demonstrat savantul sovietolog 
Frangoise Thom, în cartea sa La /angue de 
bois, o gândire “lemnizată”; tot în această 
categorie intră şi “naționalistul-creştin” de 
mucava, baptistul C.V. Tudor, care, în 
discursurile sale isterice, amalgamează 
elemente ale doctrinei național=creştine cu o 
retorică tipică activistului per; | 
II. - Gândirea ca simplu exercițiu de 
erudiție cosmopolită - promovată prin 
discursuri lipsite ge substanță şi sens, dar 
decorate cu concepte asimilate în şcolile de 
instruire organizate de oculta anţicreştină sub 
paravanul aşa-ziselor burse de studii în 
Occident, oferite de bizare “fundaţii” sau 
oficine ideologice; aceşti gânditori erudiți în 
cosmopolitism şi de regulă experţi în 
“politologie” au misiunea dea iphiba publicul 
Şi de a obişnui urechile cu, concepte şi idei 
importate din laboratoarele ocultei ariticreştine; 
IV.- Gândirea ca diversiune ideologică 
- lansată de anumiţi “stăpâni ai gândirii” care 
au scopuri precise de manipulare şi intoxicare 
ideologică, culturală şi filosofică; aceşti 
"gânditori" au fost selectați pentru calitățile 
lor speciale de persuasiune, influențare şi 
sugestionare a opiniei publice; în principiu, 
toate produsele intelectuale ale acestui tip de 
“gândire” vizează următoarele scopuri: 
I)inculcarea convinoerii, fundamentate pe 
argumente raționale, că religia creştină nu e 
supranaturală, ci doaruna naturală: 2) atacarea 


"şi contestarea, prin orice mijloc, a divinității 


Mântuitorului Hristos; 3) formarea unei opinii 
generale potrivit căreia Ortodoxia este o 
confesiune a oamenilor înapoiaţi sau chiar 
bolnavi. psihic; 4) compromiterea şi 
discreditarea Bisericii lui Hristos (Şi a preoţilor 
care o slujesc); 

„ V.- Gândirea ca anarhism intelectual 
- impusă prin constrângerea conştiinţei de a 
accepta, impasibilă, haosul spiritual şi vidul 
de ierarhie (socială, profesională etc.) într-o 
lume în care disciplina morală şi educația 
sufletească a maselor sunt taxate drept acțiuni 
“fasciste”, “totalitare”, “fundamentaliste” - şi 
pentru care oculta anticreştină a reuşit să 


- obţină condamnarea şi scoaterea lor în afara 


legii, în multe țări de confesiune catolică sau 
protestantă. 


fe febr i 0 ERE PS) FIA ZU pI-aia Anei aaa NBA y, 
„Duhul antihristie al vremii 


Reabilitarea gândirii creştine nu va fi 
posibilă fără a descătuşa cugetarea 
contemporană de normele stabilite de către 
oamenii care gândesc, dar nu cred. De altfel, 
de “gânditori” este lumea plinăşi ne convingem 
de această realitate, tragică pentru destinul 


(continuare în pag. 11) 








bă denisa 
= 


ARăgatas 


La sbbrie 


ITI 


Ş 
Re Ae-ti 


POP O UPA IP IP: AA d [ a 
e: 


Pi 
dt pa LE 
La + 


4. 


II i în 
454 + 
- şi 
bt -- ze, 
et 
e 
di 8 4 


“* 
F, 
* 


Pi 
i, 
e 
1 Lc 
, 
LE 9 


E] 


(urmare din pag. 10) 





omenirii, constatând: că ştiinţa nu mai are 
nici O legătură cu credința, că o pseudo- 
rațiune domneşte  atotstăpânitoare 
pretutindeni, Sfidând legile divine; că Revelația 
Dumnezeiască nu-și mai găseşte locul înviaţa 
omului modern; că acelaşi om modern este 
incapabil să înţeleagă rosturile metafizicii şi 
religiei în viața sa lipsită de orice rodire 
spirituală autentică. Mai mult, mistica a fost 
decretată drept o atitudine obscurantistă a 
unor epoci înapoiate 

Punctând situația României contem- 
porane şi criza spirituală pe care o străbate, ne 
vedem îndreptăţiți a crede că reabilftarea 
cugetării creștine în spaţiul nostru ortodox 
este posibilă, fiind chiar un imperativ religios 
al momentului. Altfel, acest popor varătăci pe 
cărănle sectarismelor de tot felul. Sau va 
cădea într-o stare de misticism patologic 
alimentat de o ortodoxie moartă, scufundată 
sau împotmolită într-o mistică promiscuă 
(limitată la “cărți” de genul “Talismanul lui 
lisus” sau “Visul Maicii Domnului). Sau va 
fi prada "intelectualizării” ortodoxiei după 


Pe eată 
[edi 
ji i 59 a 


[3 a. . + 
DE pi lei 


PUNCTE CARDINALE 





Silviu ALUPEI 


rețetar protestant şi ne vom trezi cu toţii - 
pănnți, copii şi nepoți - cântând “Ce mult te 
iubesc, lisuse” pe melodiile count -fOlk ale 
lui Hruşcă, în miros de hot-dogs americani. 

Generaţiile unor mari mentori ai gândirii 
creştine româneşti sunt prea apropiate de noi, 
istoric vorbind, ca să invocăm motivul 
desuetudinii în acţiunea de recuperare a unei 
asemenea atitudini intelectuale. Sfântul 
Simeon Noul Teolog (tradus în româneşte, 
excelent, de marele Dumitru Stăniloae) a trăit 
o viaţă pe care ne-a lăsat-o model de îmbinare 
fericită, de simbioză perfectă intre mistică şi 
rațiune. 

Gândirea patristică a rodit în toţi marii 
cugetători ai neamului nostru. Un gânditor 
care a lăsat opere unice în metafizica ortodoxă 
a fost şi Vasile Băncilă. Ceea ce ne străduim 
noi în aceste pagini a explica şi demonstra, 
acest autor de geniu al filosofiei creştine a 
enunțat în câteva fraze: 

“Latoţi oamenii autentici, latoate marile 
spirite nefalsificate, găsim rațiune şi misticism. 
ȘI numai aceasta dă posibilitate omului să se 
incadreze armonios şi critic în realitatea 
generală. Altfel, misticismul duce cu timpul la 
anarhie, iar raţiunea singură duce în cele din 
urmă la artificializare şi impotenţă (...) 
Cunoaşterea umană cea mai completă e o 
rațiune tare, sigură însă pe un fond de misticism 
sănătos.” 


| - Gânditorul Petru P. lonescu 
„şi “cunoaşterea harică” 


Cultura românească actuală 
maimuţăreşte la “trapezele” gândirii 
occidentale secularizate şi ale gândirii 
americane putemic infuzate de ideologia post- 
modemismului. Filosofiacreştină, dacă privim 
laproducţiile editoriale ale culturii "iluministe" 
şi subculturii de masă de tip american, aproape 
că nici nu mai există! Orice încercare de 


'Benimentedioil La un pas de “integrala 


i Smyperativul reabilitării 
QÂNDITii crestine 


evadare din atmosfera modermnist-laică a 
gândirii acceptate oficial se pedepseşte. Un 
val de scribi, o mulţime de voci abil orchestrate 
de “stăpânii gândirii” sancţionează pe orice 
gânditor care seapleacăasupra misticii creştine, 
asupra filosofiei creştine. Un astfel de filosof 
este imediat acuzat, de către “procurorii de 
serviciu” ai culturii descreştinate, că s-a refugiat 
în mistică din cauza unei “crize intelectuale”. 
Toate aceste mecanisme, aparent oculte, încep 
să funcționeze şi în culturaromânească, păzită 
straşnic ca nimeni să nu evadeze spre zările 
cugetări creştine. In panteonul gândini creştine 
româneşti există cugetători care probabil nu 

vor fi niciodatărepublicaţi. De exemplu. opera 
unor metafizicieni precum Petru P. lonescu, 

care a teoretizat pentru filosofia românească 

noțiunea de “czmoaștere harică” (concept 

fără de care filosofia pretins creştină ar orbecăi 

în raționalismul autohton). Această operă ar 

pune în dificultate petoți gânditorii "iluminaţi” 

(numai de “dialog social”, dar nu şi de 

Evanghelia lui Hristos). Deasemeni, retipărirea 

operei lui llariu Dobridor, vârf de lance al 

gândirii creştine europene a secolului XX, ar 

pulveriza tone de maculatură ideologică 
anticreştină, cu care s-au intoxicat conştiințele 
a milioane de oameni. Nu mai amintim acum 
Şi aici de teologii Bisericii Ortodoxe care au 
lăsat spiritualității noastre opere inegalabile 
de filosofie, sociologie, psihologie sau 
pedagogie creştină. Numărul lor este 
copleșitor. 


| Reconsiderarea “Metafizicii? 
şi a “Religiei” 


După puterile cugetănii noastre, de tineri 
intelectuali mărturisitori ai Ortodoxiei şi 
nevrednici de o cunoaştere harică pe măsura 
aspirațiilor noastre sufleteşti, am crezut că ar 
fi util, spre o lămurire a cititorilor, să punctăm 
câteva din imperativele acțiunii de reabilitare 





i TE 


1998 NR. 2-3/86-87 PAG. 1] 


a gândirii creştine: 

| - Reconsiderarea Metafizicii şi 
Religiei, ca fiind două cerințe sufleteşti ale 
omului, indiferent de epocă. Fără fiorul 
metafizic şi religios, omul postmodemismului 
şi anarhismului intelectual, cu conștiința lui 
liber-cugetătoare, devine doar o “dischetă” 
pentru care învăţătunle despre mântuire ale 
Bisencii şi dogma Revelaţiei hristice vor 
ajunge, în vi torul apropiat, doar “biţi” de 
erudiție; 

2- Refacerea corelaţiei dintre religie 
şi metafizică (teologul fără orizont şi 
preocupări metafizice se cantonează sau în 
misticism fals, sau în ecumenism, iar filosoful 
şi omul de ştiinţă fără religie ajung robii lui 
Lucifer); 

3 - Reabilitarea filosofiei creştine (în 
DEX-urile comuniste, care au mutilat sau 
sterilizat conştiințele atâtor generații de 
intelectuali, filosofia creştină şi filosofii sau 
cugetătorii creştini au fost prezentaţi ca adepţi 
ai  “obscurantismului religios” şi 
“misticismului patologic”; astăzi, se observă 
că intelectualitatea țării încă nu se poate 
desprinde de această mentalitate anticreştină, 
atâta vreme cât noile directive ideologice nu 
au,adus după 1989 nici o schimbare, decât | 
trecerea de la ateismul comunist la ateismul | 
iluminist; 

4- Revizuirea urgentă a tuturor teoriilor 
polrivnice Revelaţiei creştine (cu care se 


.. îndoctrinează tineretul universitar în anii de . 


studii, prin impunerea anumitor bibliografii la | 
trecerea examenelor - bibliografii selectate 

după argumentele şi gradul de agresivitate 

prin care este combătută religia creştină). 





(Text apârut inițial în publicaţia ieşeană Biserica şi 
problemele vremii, reluat aici cu încuviințarea 
autorului) - 








Printr-o fericită întâlnire a competențelor (filologică 
şi filozofică) şi printr-o exemplară acribie editorială, d-na 
Dora Mezdrea şi d-l Marin Diaconu pun la îndemâna 
publicului contemporan cea mai substanțială ediţie de până 
acum a cursurilor de logică ale profesorului Nae Ionescu 
(1890- 1940). Cele trei volume apărute spre sfârşitul anului 
trecut la Editura Eminescureunesc prelegeri în cea mai mare 
parte inedite, constituind un pas important spre integrala 
cursurilor universitare ale legendarului profesor ( Du 
fipărirea şi a acestui curs (Cursul de logică ținut în anu 
universitar 1927/1928 - n.n], mai rămâne să fie editat doar 
Cursul de metafizică din 1937. Îngrijirea ultimului curs ținut 
de Nae Ionescu şi-a asumat-o Dan Zamfirescu. Sper ca în 
curând să fie aşezat și acesta lângă cele scoase, în u Muti 
şapte ani, de câteva edituri [Humanitas, Biblioteca iti: : 
Anastasia, Eminescu - 1.n.]. Invităm şi cu acest pri e) pe 
deţinătorii de cursuri litografiate sau iernii j A 
prelegerile rostite să ne semnaleze once Insert £ iar dacă 
aparenteste neinteresant ). osia et Ag e “integrala 

(d (a ale ŞI conservule , 
ala br i şi difuzate la un loc, cele trei volume 
(nenumerotate ca atare) cuprind, în ordinea GI pc a 
cursurilor: Curs de istoria logicei, însoțil de trei prelegeri de 
Logica colectivelor (1924-1 925) [cele trei oc tapale pa 
de Logica colectivelor datează din 1935 - n n], av e | ca 
introducere un text al lui Mircea Vulcănescu ( Gân rea 
filosofică a d-lui Nae Ionescu”), preluat din Epoca (n. i ; 
30 ian. 1931, pp. 1-2); Curs de logică, cu priv ire speciale 44 
ştiinţele exacte (1926-1927), având în chip de cuvâni MIR 
un text al lui Constantin Noica (“Nae Ionescu şi spiritu ie 
școală”), preluat din Comvorbiri literare (an LXXYI, pe 
6, mai-iunie 1943, pp. 353-356); Curs de logică (19 - 
1928), precedat de un cuvânt inainte al lui Emil Cioran (“Nae 


- 


lonescu și drama lucidităţii”), text preluat din Vremea (an X, 
nr. 490, 6 iunie 1937, p. 4). 

Cele trei texte introductive reprezintă tot atâtea 
mărturii de epocă ale unora dintre cei mai importanţi “elevi” 
ai lui Nae Ionescu (primii doi implicaţi, în anii '40, şi în prima 
acțiune de editare a cursurilor naeionesciene, frântă după 
doar patru volume). 

In ce privește Cursul de istorie a logicei proaspăt 
editat, el nu se suprapune întru totul cu cel din 1929-1930 
(editat mai întâi în 1941 şi 1943, apoi reeditat în 1993). 
Explicații în această privinţă pot fi găsite la pp. 178-179 ale 


respectivului volum. (raportul dintre cele două versiuni 


rămânând destul de ceţos). 

Pe coperţile volumelor, printr-o convenţie editorială, 
figurează următoarele țitluri: /ntroducere în istoria logicei, 
Introducere în logica matematică (utlul îşi află suficientă 
acoperire în textul propriu-zis, deşi acesta are o respiraţie 
ceva mai largă) şi /ntroducere în logică (a nu se confunda cu 
Logica generală din 1934-1935, editată mai întâi în 1943, 
reeditată în 1993),. 

Cei doi editori nu-şi ascund intenţia realizării unei 
viitoare ediții critice comentate a tuturor cursurilor naeiones- 
ciene, ceea ce ar [i o binemeritată împlinire a strădaniilor 
amândurora, dar și cel mai frumos omagiu pe care cultura 
românească actuală îl poate aduce memoriei celei mai 
covârșitoare figuri din întreaga istorie a gândirii româneşti 
(nu atât prin forța unei opere la care a refuzat '“să meşterească” 
el însuși, cât prin forța catalizatoare a unei personalități 
complexe şi fascinante, de care se leagă, cu o mie de fire, 
destinul celei mai strălucite generaţii spirituale a României 
moderne). 


Adolf VASILESCU 






































Le i 


T 
d. _ 
_ Ra 


PROFESORUL NAE IONESCU 
(BUST DE OSCAR HAN - 1928) 










































































-  Contorm unui atticol publicat de Washington Post, Vineri, 25 Octombrie 
1996, pagina Al - A14, adunarea anuală a Academiei Pontificale de Ştiinţe s-a 
intrunit Miercuri, 23 Octombrie 1996, la Vatican, spre a pune la curent curia papală 
cu ultimele descoperiri ale ştiinţei. Această amuaţă adunare a Academiei întruneşte 
cel măi mari savanţi ai lumii, catolici şi necatolici, mulţi dintre ei laureați ai 
Premiului Nobel. Tema principală a acestei întruniri a fost originea şi evoluția 
vieţii, Cu această ocazie, Papa a dat un mesaj către membrii întruniți ai Academiei, 
în care afirmă că ultimele cercetări ştiinţifice dovedesc că problema evoluţiei este 
"mai mult decăt o simplă teorie”. 

Mesajul prin care Papa infirmă Biblia reprezintă un pas enorm faţă de o altă 


enciclică papală de acum 50 de ani, care afirma că teoria evoluţiei este demnă de” 


a Îi discutată, dar ea rămâne încă o problemă deschisă. Această grabă a Papei loan- 
Paul al II-lea de a infirma Biblia şi învăţătura Sfinţilor Părinţi ridică o serie de 
intrebări şi zeuduie profund lumea creştină, catolică şi necatolică, punând sub 
semnul întrebării creştinismul real al lui loan Paul al II-lea. Este adevărat că, spre 
a salva ideea de creație şi pentru a adormi conştiinţa membrilor Bisericii Romano- 
Catolice, profund subminată de materialism şi modernism, de scepticism şi libera 
cugetare, Papa afirmă. în declaraţia sa către oamenii de ştiinţă, că “su/letul uman 
este creat in chip divin, anume pentru fiecare persoană, şi nu este supus unul proces 
evoluționist. Orice altă învățătură este incompatibilă cu adevărul despre om.” 
Ştim că o scrisoare papală nu este integral opera lui; ştim că are tot felul de consilieri 
ŞI că el dă numai autoritatea pontificală unui asemenea mesaj. Afirmația Papei, 
dovedeşte, cel puţin, o nepăsare totală privind consecinţele acestei afirmaţii. 
Lepădând orice legătură cu Biblia şi cu învăţătura cristică, el restrânge rolul lui 
Dumnezeu în creaţie numai la crearea sufletului. Oare ce a făcut Dumnezeu, vreme 
de milioane de ani, până ce materia moartă a evoluat spre prima celulă vie şi de aici 
la om? Şi când S-a hotărât Dumnezeu să iasă din amorţire şi să fabrice “în chip divin 
şi pentru fiecare persoană în parte” un suflet? Când a apărut omul de Neanderthal 
sau pilecantropus erectus? Când a apărut primul filosof sau primul politician? Ori 
poate primul teolog iudeu sau catolic? Acest “somn divin”, în timp ce materia se 
autocrea şi evolua, ni se pare una dintre cele mai eretice teorii, chiar dacă 
neexprimate ca atare, pe care un papă a făcut-o vreodată. Ea ne dovedeşte, pe de o 
parte, că Papa are sfătuitori incompetenţi, care nu sunt în stare să gândească la 
consecinţele neclarităţilor pe care le lasă în mesajele papale; sau, pe de altă parte; 
teaua lor credinţă, ca şi, eventual, o anumită incapacitate a Papei de a gândi corect, 
logic şi teologic. | 

Probabil.că, din punct de vedere organizatoric, demult nu a mai existat un 

papă atât de destoinic şi artizan al unui imperiu eclesiastic-ca papa loan Paul al Il- 
lea. Papă itinerant, în ciuda slăbiciunii, el călătoreşte mult, încearcă să stimuleze 
alaşamentul catolicilor față de Biserică şi conceptul de sfințenie papală în inima 
credincioşilor. Simţind necesitatea unităţii catolice, Papa loan Paul al II-lea a 
incercat să înghită toate bisericile greco-catolice, fără menajamente, trimițând la 
greco-catolici cât mai mulţi preoți de rit romanic. Numai când s-a izbit de opoziția 
dârză a uniților, care nu înțelegeau ca, după ce umpluscră închisorle comuniște cu 
martiri, în scopul supravieţuirii unei Biserici martire, să se vadă acum înghițiţi, fără 
să poată protesta, de către Vatican, pierzându-și ființa proprie. In faţa acestei 
opoziții, Papa a rechemat pe toți aceşti preoți şi i-a “reciclat”, dându-le dreptul de 
a sluji în ambele rituri: romanic şi oriental. Dar a căutat să introducă în bisericile 
catolice de rit oriental, cu multă perseverenţă, preoţia de celibat. 

Până aici, nimic de condamnat, decât un anumit imperialism teologic, din 
totdeauna trăsătură esenţială pentru catolicism. Suspiciunile noastre încep. pe 
dovezi foarte precise, din momentul în care Papa acționează dur și apoi cedează, sau 
se arată de la început subordonat grupurilor necreştine. 

Să le luăm la rând, pe cele mai importante: prima este dorința Papei, 
exprimată şi realizată concret în înființarea unei mănăstiri de maici la Auschwitz, 
de a se ruga pentru toți cei morţi acolo. Se ştie opoziția dârză făcută de evrei care, 
la ora aceea, afirmau că în acest lagăr muriseră patru milioane de conaţionali ai lor, 
cifră pe care, fără vreo intervenţie externă - cine ar fi avut curajul să numească 
această cifră “mincinoasă”, în afară de ei înşişi? - a fost schimbată la un milion şi 
patru sute de Mii, A fost o polemică în care Papa afirma că acolo au murit polonezi 
şi țigani şi alte naţiuni care au dreptul la o rugăciune. De la început, polemica a fost 
falsă, pentru că o biserică reală nu se roagă numai pentru alte neamuri, ci şi pentru 
evrei. Cert este că Papa a cedat în faţa presiunii evreieşti şi mânăstirea, atât de 
necesară pe un pământ blestemat precum cel de la Auschwitz, a fost desființată. 
Prima slăbiciune a Papei. Biruinţa cvieilor împotriva poruncilor divine ale 
creştinismului a crescut și mai mult puterea internaţională a evreimii, dând 
autoritate poporului evreu de a confisca doliul internațional, negând valoarea 
suferinţei creştinilor, sporind și mai mult teama lumii creştine de a-şi mai afirma 
valoarea principiilor sale. 

Acum un an de zile, am urmărit la televizor un serviciu religios închinat 
familiei, Era pe linia întăririi acestei unităţi mistice care este familia, pentru că 
Dumnezeu a creat “dintru început” pe bărbat şi pe femeie, pentru a umple pământul 
şi a-I stăpâni, ceea ce Papa neagă direct în mesajul său din Octombrie. După părerea 
Papei, trupul omului este consecința evoluției oarbe a materiei, iar sufletul a început 
a fi creat de Dumnezeu, cândva, la un timp nedefinit. 

Toată atmosfera acestei adunări de rugăciune pentru familie cra, cu 
adevărat, sacră. Apariţia Papei a sporit atmosfera mistică. Dacă atunci Papa ar i 
spus! “lubiţilor, să îngenunchem în umilință și să cerem lui Dumnezeu pace în 
Bosnia, pace în Oreint, biruința adevărului creştin în această lume atacată de diavol 








— 





din toate părţile”, sunt convins că s-ar fi petrecut o minune. Acolo erau oameni care 
ardeau pentru Hristos, chiar dacă Papa părea o flacără stinsă. În loc de un astfel de 
îndemn, în momentele cele mai tainice ale rugăciunii, se auzea câte un strigăt: “Va 
Papa!" şi mulțimea, uitând de Dumnezeu, ovaţiona pe locţiitorul Sfântului Petru, 


în timp ce Papa, cu gesturile oamenilor politici din Est şi din Vest, flutura din mâini 


drept mulțumire. Mi-au revenit atunci în minte, cu amărăciune, “vizitele de lucru” 
ale conducătorilor comunişti, sau vizitele lor la locul dezastrelor naturale, unde cel 
mai important lucru nu era nenorocirea oamenilor, ci preaslăvirea tiranilor. 

inconjurat din ce în ce mai mult de rabini şi de oameni de ştiinţă atei, de 
masoni şi alte personaje nefaste, Papa alunecă spre agnosticism şi materialism, 
negând Biblia fără nici un menajament, reducând rolul lui Dumnezeu aproape la 
nimic. în timp ce rolul Papei creşte infinit, spre distrugerea credinţei. 

Cu câteva luni în urmă, la Vatican, a avut loc un serviciu special pentru cei 
morţi în holocaust. Rugăciunea papală s-a limitat aproape exclusiv la holocaustul 
german. Erau acolo prezenţi reprezentanții evreimii, rabini, victime ale holocaustului. 
Aceştia se vedeau. Nevăzute şi ignorate de Papa şi de cardinali. ca Şi de preoţii care 
slujeau, erau milioanele, zecile de milioane de victime ale comunismului internațional, 
cei mai mulți creştini ortodocşi, dar şi necreştini, budişti şi chiar musulmani, cărora 
Papa le nega dreptul la rugăciune şi la pomenire. Era un Papă care provenea din lumea 
comunistă, din Polonia, şi care, la alegerea lui, trezise speranţe şi entuziasme în toţi 
creştini... 

La alegerea Papei loan Paul al II-lea eram în închisoarea Aiud. Prin deţinuţii 
de drept comun, care treceau pe sub fereastra celulei mele de izolare, am aflat că a 
fost ales un papă polonez. Citisem despre Cardinalul W'işinski care, în jurnalul său, 
deşi suferise atât, nu reuşea să se dezbare de fel de ideile socialiste. Alegerea Papei 
mi-a dat o nădejde și un curaj nou, pentru care îi sunt recunoscător Şi acum, cu toate 
decepțiile ulterioare pentru lumea creştină, care nu este numai cea catolică Atunci 
am cerut administraţiei închisorii dreptul de a scrie o scrisoare Papei. O concepusem 
în gând, cât mai scurtă şi mai concentrată, ca sâ-ncapă într-o carte poştală. Odată la 
şase luni, aveam dreptul să scriu o scrisoare acasă. M-am hotărât să renunţ la 
scrisoarea pentru familie, spre a-i serie Papei. Bineînţeles, administraţia închisorii | 
m-a privit ca pe un nebun. Eu am insistat şi am declarat greva foamei până la primirea 
scrisorii. După zece zile, colonelul Vasile Gheorghe, comandantul Securităţii, în a- 
cărui grijă supremă eram, a venit şi mi-a dat cartea poştală, amenințându-mă că nu 
VOI primi scrisoarea pentru familie. l-am răspuns că ştiam acest lucru de la început 
ŞI că am acţionat în cunoştinţă de cauză. Eram sigur că scrisoarea nu va părăsi 
bi rou rile Securităţii, dar vroiam să se ştie că cineva din închisoare, un preot ortodox, 
a incercat, cu orice risc, să trimită o scrisoare unui papă din tările comuniste, ca o 
confirmare a speranțelor noastre. Scrisoarea nu a plecat. După eliberarea mea, în 
Umpul domiciliului obligatoriu, printr-o persoană de încredere. am expediat scrisoarea 
la "Europa Liberă”, cu rugămintea de a o transmite Papei. "Europa Liberă”, spre 
cinstea celor de acolo, a transmis scrisoarea Papei Şi a dat-o şi pe post Scrisoarea a 
apărut în multe publicaţii creştine şi ziare din Vest. O redau mai jos spre a dovedi 
câte speranţe mi-am pus în Papa loan Paul al II-lea; şi nu numai cu ci mai toată 
creştinătatea: : | 

"“Sanctitate, inimile noastre au fost inundate de un val de bucurie divină. 
Harul Duhului Sfânt s-a pogorât peste conclavul cardinalilor. Alegerea Sanctității 
voastre ca Papă, în această epocă crucială pe care o trăim, este o dovadă că 
Dumnezeu iubeşte lumea: o dovadă în plus. Dumnezeu v-a ales pentru noi toți. 

«Atunci am auzit glasul Domnului întrebând: Pe cine să trimit? Cine va 
merge pentru mine?» (Isaia, 6-8), a 


E o cinste pentru poporul polon faptul tă a dăruit lumii 
mugurul nădejdii noastre de astăzi. Sanctitate. nu uitaţi Biserica 


IESE 








| 
p 
| 


PUNCTE CARDINALE 





Orientală în suferință! Fiind chemat de Dumnezeu la cea mai eminentă dintre 
sarcini, purtând în inima rănită durerea poporului căruia îi aparțineţi, aduceţi-vă 
aminte şi de Bisericile surori din celelalte țări, căci noi toţi căutăm pe Hristos şi 
mântuirea prin El 

Noi suntem ProScrIşI, asupriți şi aruncați la marginea societății, dar 
predicăm pe Hristos cu vreme şi fără de vreme, după cuvântul Apostolului. Noi nu 
suntem «biserica oficială», nici nu primim vizitele «frățeşti» ale delegaţiilor 
ecumenice. Aceşti «fraţi» nu se apleacă asupra rănilor noastre. Ei nu ascultă decăt 
ponegririle puse în circulaţie împotriva noastră. Dar noi Stăruim în gândul cel bun, 
păstrând credința în biruința dragostea hu Hristos şi a dreptăţii divine şi vedem în 
alegerea Sanctităţii Voastre zorii binecuvântaţi at acestei biruinţe 

Vă. scriu, Sanctitate, în romăneşte, limba poporului meu, ale cărui 
suferinţe se aseamănă celor îndurate de poporul polonez de-a lungul istoriei. E 
limba în care s-a plămădit cultura noastră naţională şi creştină, astăzi ameninţată 
şi stricată, limba în care am păcătui! şi ne-am pocăit, limba în care, de veacuri, ne 
rugăm şi Sluțim Liturghia creştină. Să răsune ea astăzi pe pământul Romei, pentru 
a aduce cu ea amărăciunea şi lacrimile noastre 

Binecuvântați, Sanctitate, pacea lumii, Bisericile surori şi neamul românesc 

Preot al Bisericii Române Ortodoxe aflate în suferință, 

Gheorghe Calciu- Aud” 

De aceea simt o mare durere că acest Papă, în care ne-am pus atâtea nădejdi 
şi care ne confirma nădejdile, acum se dovedeşte contradictoriu în gândirea lui 
teologică şi chiar apostat față de Sfânta Scriptură. R 

Mesajul Papei este scris în limba franceză şi, referindu-se la enciclica 
Papei Pius al XII-lea din anul 1950 - Humani Generis - care afirma cu un oarecare 
dubiu că ipoteza evoluționistă este o foarte serioasă ipoteză, Papa loan-Paul al |l- 
lea scrie; : | 
“Astăzi. mai mult decât acum o jumătate de secol, noile cunoştinţe ne 
determină să recunoaştem în teoria evoluţiei mai mul! decâl oipoteză... Con isecinţele, 
nu.raționăte sau induse, ale rezultatelor muncii ştiinţifice, făcute separat de unii ŞI 
de alții, constituie în ele însele un insemnat argument in Javoarea acestei teorii. 

Desigur. mesajul Papei a stârnit comentarii contradictorii in presa 
internaţională şi în grupurile de credință catolice şi necatolice. David Beyers, 
Directorul executiv al Comitetului de Ştiinţă şi Valori Umane pentru Conferința 
Naţională a Episcopilor Catolici, scrie, la rândul lui: sere i i 

“Aici este un mare pas. Biserica a trecut de la azice că eşti liber să accepţi 
evoluţia sau orice formă de creaţionism, la a zice că gcum noi vom accepta evoluția 
care, oricum, este situaţia de facto. Cine mai pune la îndoială evoluționismul în 
Biserica Romana-Catolică? Eu cred că nimeni. | 

lată dar cât de subminată este credința catolicilor în Sfânta Scriptură, prin 
acceptarea infailibilității papale. Discutând cu un catolic problema mesajului 
antibiblic al Papei, spre surprindereagnea, mi-a spus că el este de acord cu Papa şi 
crede că este foarte posibil ca Dumnezeu să fi luat o pereche de maimuțe cărora să 
le fi suflat în faţă, dându-le sufletul viu despre care papa afirmă că ar fi singurul 
lucru pe care Dumnezeu I-a făcut și îl mai face încă, până când papalitatea îşi va 
schimba poziţia și în această problemă. Aşadar, mergând pe raționamentul papal, 
pentru cineva care trage toate implicaţiile din el, ca prietenul meu catolic, primii 
oameni - Adam şi Eva - nu ar fi decât nişte maimuțe pe care Dumnezeu le-a ales, 
dif milioanele de maimuțe existente, pentru a le da suflet uman. De altfel, presa 
conservatoare italiană a scris cu litere de-o şchioapă: “Papa spune Că ne-am putea 
trage din maimuţă” (Il Giornale) sau, în La Repubblica: “Papa a /ăcui pace cu 


Darwin” 


+ Evoluţia !!! 


1998 NR. 2-3/86-87 PAG. 13 





Cercurile fundamentaliste creştine, ca şi 
| | | ortodocşii care păstrează neştirbită învăţătura 
Sfintei Scripturi şi tradiția Sfinţilor Părinţi, 
protestează împotriva ereziei papale. Jim 
Stambough, de la Institutul pentru Cercetarea 
Creaţiei din Santee, California, scrie: "In termenii: 
ştiinţei şi ai Bibliei, eu nu ştiu dacă Papa este pe 
deplin conştient de ceea ce afirmă aici. Apoi 
adaugă că afirmaţia Papei face lucrul Institutului 
pe care Jim îl conduce mult mai dificil, pentru că 
Papa este o persoană respectată şi un om integru, 
ceea ce ar putea determina pe mulţi catolici să ia 
spusele Papei drept adevăr evanghelic. Aşa s-a 
întâmplat în Tenessee, unde un paragraf legal care 
stabilea că adevărul care trebuie predat în şcoli 
privind crearea lumii este cel din Geneză, a fost 
abrogat anul acesta, după 70 ani de funcționare. 
lată cum afirmația Papei distruge învățătura 
Biblică despre crectie. Profitând de dogma 





treaptă cu Dumnezeu, Papa loan Paul al II-lea a 
făcut modificări ale Sfintei Scripturi care, în 
perioada Sfinților Părinţi şi a luptelor pentru 
păstrarea credinţei adevărate, stabilită de Sinoadele 
Ecumenice, ar fi dus la anatemizarea ereticului 
fără nici un fel de cruțare. Autoritatea papală, 
pentru catolici, trece înaintea autorităţii Bibliei şi 
a Sfintei Tradiţii. Aceasta este cea mai mare 
"rătăcirea vremurilor noastre”. Ea poate fi rătăcirea 
cea din urmă despre care ne vorbeşte Scriptura. 
+ Prima modificare a Scripturii făcute de Papa loan 
Paalal II-lea a fost cea prin care a scos din textul sfânt, sau a modificat, toate versetele 
care acuzau poporul evreu de uciderea lui Hristos. Poate că cititorii noştri îşi mai 
amintesc de conflictul dintre profesorul de teologie Marcel Junin din Franţa, dat în 
judecată de către un fel de ligă antidefamatorie evreiască, asociată cu cardinalul 


“catolic Etchegaray, pentru incitare la ură rasială, deoarece a protestat împotriva 


falsiticării texului biblic prin scoaterea sau modificarea versetelor acuzatoare față de 
iudei. Spre cinstea ei, Justiţia laică l-a achitat pe profesor, în timp ce Biserica Catolică 
i-a dorit condamnarea! 
infailibilitatea papală se manifestă în multe feluri. De data aceasta, 
Papa este mai ştiutor al adevărului divin decât însuşi Duhul Sfânt. El ştie ce a făcut 
Dumnezeu, la începutul creației - când, de fapt. nu făcea nimic - şi cânda început să 
lucreze practic, făcând sulletele pe care le-a pus, fie în maimuțe, fie în nişte oameni 
care au apărut fără nici un amestec al Tatălui ceresc, ci pe care “evoluția” darwinistă 
i-a pus la dispoziţia Sa. Adevărul adevărat nu este conţinut în Biblie, ci în teoria lui 
Darwin şi, mai ales, a darwiniştilor. | 
| Ultima acțiune a Papei, care a surprins neplăcut pe exilații cubanezi din 
America şi, probabil, din .alte ţări, o constituie cordiala întâlnire dintre el şi ultimul 
dictator comunist din lumea neasiatică, Fidel Castro (întâi la Vatican. apoi chiar în 
Cuba). 

Unii catolici, obişnuiţi cu compromisurile politice ale Bisericii lor, în alţi 
termeni decât cei făcuţi de Bisericile Ortodoxe sub presiune Şi teroare, socotesc 
atitudinea de dragoste a Papei față de Castro drept-un mare act politic, pentru că 
numai așa putea obține pontiful dreptul de a vizita Cuba ŞI de a extinde imperiul 
catolic şi în această țară, Se ştie că Papa a contribuit mult la prăbuşirea comunismului 
răsăritean, iar cu ocazia vizitei sale în Nicaragua, în 1983, a luat atitudine fățişă 
împotriva sandiniştilor susținuți de Castro. 

Pe de altă parte, cubanezii simt o deznădejde justificată în fața acestui 
compromis papal. In realitate, credința nu cunoaşte compromisuri ŞI numai acomodarea 
slujitorilor ei la viaţa lumii justifică teoretic acţiunile de compromis. Unii cubanezi 
au fost foarte duri; ei îl consideră pe Papă un trădător, pentru că “absolvă un 
criminal” Alţii sunt mai puţin duri, dar îşi exprimă îndoiala în privința acțiunilor 
papale. Si 
„Din toate acestea reiese tot mai mult caracterul de Papă politic al lui loan- 
Paul al II-lea şi diminuarea evidentă a caracterului lui de vicar al Sfântului Petru. 
Privind cu ochii credinţei spre ereziile veacului nostru, care iau putere de dogmă în 
catolicism, datorită autorității papale, care apare mai mare decât a Sfintei Scripturi, 
dau slavă lui Dumnezeu că, fără să am vreun merit, m-a făcut să mă nasc ortodox. În 
felul acesta, m-a scutit de suferinţele renegării acceptate a adevărului credinţei şi de 
rătăcirile puterii autoritative a organizaţiei unui imperiu eclesiastic în care persoana 
umană trece înaintea lui Dumnezeu şi-a Cărţii Sfinte. Să ne rugăm lui Dumnezeu şi 
Mântuitorului lisus Hristos să păstreze pururea în Ortodoxie lucrarea necurmată a 
Sfântului Duh, care ne fereşte de greşeli dogmatice. În ciuda atâtor păcate pe care unii 
ierarhi ortodocşi le-au săvârşit, doctrina Mântuitorului a rămas neştirbită în Biserica 
noastră dreptmăritoare, neatinsă de madernisme, de aggiornamente, de ajustări 
politice ale Sfinter Scripturi şi de primatul unui om față de Dumnezeu. 

Credem şi mărturisim, cu Sfânta Scriptură şi cu Sfânta Tradiţie, cu hotărârile 
celor şapte Sinoade Ecumenice şi cu învățătura Sfinţilor Părinţi, că Dumnezeu a creat 
lumea din nimic, pe regnuri, la timpuri diferite, şi a încununat creația Sa cu omul, pe 
care l-a făcut cu o grijă specială, punând în el toate elementele universului Şi, prin 
suflarea gurii Sale - sufletul omenesc, a pus în el chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, 
care ne-a dat posibilitatea îndumnezeirii prin harul adus de lisus Hristos, prin patima, 
moartea şi învierea Lui. Amin! | 





infailibilităţii papale, care pune un om pe aceeaşi . 


Pe SE 





4 IN 





ă 


PAG, 14 NR. 2-3/86-87 1998 


PUNCTE CARDINALE 


PRIN SUFERINTA SPRE MÂNIUIRE 








Muzica şi poezia de închisoare, pe scenă 






Puţini sunt cei care ştiu că oratoriul “Cabvarul pă 
prezentat bucureştenilor, pe 15 noiembrie 1997, de 
Orchestra Radiodifuziunii Române, a fost compus. în 
închisoarea Aiud, de către Traian Popescu. Şi mai puțini, 
din păcate, par dispuşi să accepte că în puşcăriile politice 
s-au scris pe coala motorolită a memoriei poezii, cântece 
sau lungi scrisori de dragoste. În mod normul, gândul 
acesta arfitrebuit să neelectrocuteze, făcând neîncăpătoare 
sala de concerte Radio, acolo unde foştii deținuți politici 
prezentau, în premieră absolută, muzică şi poezie de 
închisoare. N-a fost să fie așa. Din felurite cauze, 
evenimentul a trecul discret, dar şi plin de mustrare tăcută, 
în vârful picioarelor. Pare greu de crezut, dar la spectacol 
nu a fost prezent nici un post de televiziune, nici un ziarist! 
Prinşi în capcana răfuielilor zilnice, am început să uităm 
sau, şi mai grav, să ne refugiem iremediabil în noi înşine. 

Sincer vorbind, cei care au lipsit din sala Radio 
au ce regreta. Luat în sine, spectacolul ne-a încremenit de 
emoție. Totul a fosto trăire. Nimicpolitic, nimic ostentativ. 
Dimponivă - aerul de „reculegere. mistică, rugăciunile 
cântate de Corul Seminarului. Teologic Ortodox din 
Bucureşti, s-au completat de minume cu. recitalurile 
susținute de Adriana Trandafir ori de fostul deținut politic 

Mihai Timaru, care, la cei 80 de ani ai săi, a făcut să se 
cutremure auditoriul, recitând cu patosul unui mare actor 
“Întoarcerea din Cruciadă” a lui Radu Gyr, celebrul poem 
ferecul în lanţuri aproape o jumătate de secol, 

Fără să fi făcul parte din scenariu, spectacolul s- 
a mutat, încet dar sigur, de pe scenă, în sală, acolo unde, 
punând cap la cap anii de detenţie ai celor prezenţi, ai fi 
strâns uşor câteva veacuri de temniţă grea, Canul, anchete 
suu domiciliu forțat. 

Timp de două ore,- sala de concert a 
Radiodifuziunii a avut privilegiul de a găzdui tot ce a mai. 
rămas din suferinţa acestui neant- oamenii generaţiei "48, 
generaţie mu de sacrificiu, ci (aşa cum spunea compozitorul 
Traian Popescu) generuţia celor fără tinerete, a Studenţilor 
redeveniți studenţi la 50 de ani. Nimic, nici chiar succesul 
răsunător al unui spectacol, nu poate plăti acest cumplit 
furi de biografie. 

În pragul senectuţii, Traian Popescu e cântat de 
cele mai mari orchestre ale țării. E o victorie amară aici, o 
trazodie optimistă. Imun la cuvinte frumoase şi felicitări, 
Traian Popescu Îşi refuză fără pic de ostentaţie calitatea de 
compozitor. “Istoria oratoriului «Calvarul - mărturisea 
el - este chiar istoria salvării mele de la moarte. Niciodată 
nu am făcut versuri, iar la muzică nici măcar nu mă 
gândeam. Şi totuşi, cântul lăuntric, izvorât spontan, avea 
să mă însoțească în momentele cele mai grele ale detenţiei. 
La Aiud, fiind singur în celulă, m-am trezit cântând, ca 
mulțumire bunului Dumnezeu, care mă salvase de la o 
dramatică încercare de sinucidere. Apoi, pedepsitla izolare 
24 de zile, epuizat şi bolnav, cu rația redusă la jumătate, mm-. 
aumsalvut de nebunietor prin muzică. Parcurgeam kilometri 
întregi în vârtindu-mă prin celula umedă şi complet goală, 
cântând în gând. N-aveam nici un merit. Ovoce celestă îmi 
dicta textul, care însoțea melodii ce nu-mi aparțineau, 
Niciodată nu am trăit o bucurie mai mare. Aşa am Scris 

partitura memoriei «Ilora şi Imnul Libertăţii», aşa mi-a 
fost «dictat» finalul oratoriului”, = 

Muzica şi poezia a salvat în închisoare multe 
vieți, DI. Mihai Timaru, singurul supravieţuitor al camerei 
chinezeşti de la Aiud, repeta în gând cele 300 de poezii pe 
care le ştia pe de rost. Pazi Petrescu edita la Mislea, 
impreună cu celelalte colege, volume din poezia lui Radu 
(ayr scrise pe bucăți de cârpă, în alfabetul n:orse. Paul 
(oma scria în versuri, pentru o mai uşoară memorizare, 
primele capitole din «Culorile curcubeului». 

Bătrâni şi uitaţi de lume, oamenii generaţiei '48 
(atâția câţi vor fi rămas) s-au regăsi! în sala de concerte 
Radio, pentru a frunzări împreună ceaslovul aducerii 
aminte, cu o lacrimă rebelă mereu cenzurată în colțul 
ochilor. - 







































































În față, rândurile rămase libere arătau tăcut şi 
acuzator spre grabaşi indiferența noastră prezentă. Istoria, 
care se sprijină pe umerii lor osteniți, pare să nu ne mai 
intereseze Ar fa cumplită greşeală, Neînţelegând suferința, 
nui vom şti niciodată, cu adevărat, să prețulm bucuria 
simplă şi omenească de a trăl. 








Sorin PREDA 






- Oratoriu în 3 părţi - 
versuri şi muzică: Traian Popescu 
armonizare: prof. Radu Cozărăscu 


Partea ] Y 
NAVALIRE 


Piscuri golaşe de munte 

Privesc îngrozite şi mute 

Crengi suspinând despletite 

Muouri şi frunze strivite 

Troznesc sub crunte copite 

Pe căi pârjolite 

De hoarde cumplite 

Şi hămesite 

Schiloadă-i pădurea 

Și păsăni nu cântă 

Dar gloanţele-aiurea 

In stânci se împlântă 

Când nu pot să secere vieţi ce le-nfruntă 
Vânat e doar omul 

Ce n-acceptă jugul 

ŞI prins e-n capcană 

Ștergându-şi cu lacrimi prelinse pe geană 
Rană de rană: 


Partea a Il-a 
URGIA 
- recitativ - 


Urgia e mare şi fără cruțare 

Din vârfuri de munte şi până la mare 
Zac trupuri schiloade sub lacăte grele 
Ori spintecă munţii serâşnind din măsele. 
Robia nu iartă nici pe cei care-n sate 
Şi-au zis gospodari. Ei nu au palate! 

Pe cei ce-au avut ştiinţă de carte 
Duşmani i-au numit, cu ură de moarte. 
Duhovnici ori schimnici mânaţi în robie 
Târâţi sunt în bezne de-a lor barbarie — 
Şi furia creşte dementă zăludă 

Țara-i o temniţă, un scrâncet şi-i rugă. 


Evocare 
-popas- 7 

Mame cu ochi duioşi 

Zâne şi Feţi-Frumoşi 

Soţi şi soţii mângâind 

Copii cu buclele-n vânt 

Fraţi şi surori rând pe rând 

Veniţi în popasul de noapte 

Răscoliţi amintiri fermecate 

Şi-n tainice şoapte fierbinţi 

Alinaţi şi-adormiţi suferinți sub clarobscur. 
Sub clarobscur de ametist 


Desprinşi din licăriri de aştri - 


Urcaţi cu sufletul spre Christ 
Voi robi ori peregrini sihaştri 
Ce-aveţi odihnă-n rugi şi-n vis 
În vis unde se-aud în cor 

Cei evocaţi veniţi să pună 
Balsam pe rănile ce dor 

Și vă spună 

Noapte bună! 


$ Deznaâdejde 
Mama 


Când zdrobit de deznădejde încerc să-mi alin durerea 
Imi închid o clipă ochii şi-mi apare blândă Mama 
Când pe genele-obosite somnu-a aşternut uitarea 
Intr-un Vis ce-i doar o clipă, mânpâiat sunt tot de 


Mama Se 
Când mă simt singur pe lume şi m-apasă intristarea 
lar puterile mă lasă, eu o chem atunci pe Mama. 
Refren: 

Mama e cuvântul care 

Îţi aduce alinare 

E fiinţa ce pe lume 

N-are alt-asemănare 

De te arde ori te doare 

Vreun dor, vreo supărare 

Doar la ea e alinarea 

MAMA! 
Sfâşiat de-a ta durere îmi rămâne grea povara 
C-am fost smuls de lângă tine, iar tu suferi dragă 

mamă 

Printre lacrimi şi suspine. te rog să-mi asculți chemarea 

În genunchi căzând la tine eu îţi spun: 

“TARTĂ-MĂ, MAMĂ”! 


Clopotele din Aiud 


Bat clopotele-n turlă sus 

La o biserică-n Aiud 

Și parcă glăsul lui lisus 

De peste veacuri îl aud 
Incet atâta de încet 
Răsună şoaptele divine 
In ceruni sau în Nazaret 
Cei osteniţi veniţi la Mine 

Bat clopotele-acelor vremi 

Armonios ca şi acum 

Plângi tristă mamă şi mă chemi 

In noaptea sfântă de Crăciun 
O! Blândule Mântuitor 
Cu Tine toţi cei dragi suspină 
Revarsă-n inimile lor 
Potop de tihnă şi lumină 


Refren: 


În calde melodii de-argint 
Bat clopotele tot mai tare 
Celor ce suferă alint 

lar celor ce nu cred Chemare! 


Infernul 
Pitesti - Gherla 
- recitativ - 


Vuiet, scrâşniri 
Lacrimi, icniri, 
Scrâncet şi rugă, 
Pielea asudă, : 
Tortura e crudă. 
Trupuri schiloade 
Ciomagul le roade. 
Ochi dilataţi 
Spre moarte holbaţi 
Se roagă de ea 
Să vină să-i ia. S 
Lavă fierbinte hârdăul cu ciorbă! 
“Soarbe gamela fără o vorbă 
Nu te opri nu ai voie să stai, 
Doar să înghiţi, că altfel e vai!”. 
Plânset şi tunete, 
Bocete, urlete, 
Noi răstieniri 
Cu zvârcoliri! |! 
Livizi şi poi, 
Schelete, strigoi, 
Piepturi stâlcite, 
Gem istovite 
Schimonosite. 
Se roagă bolnave de chinuri strivite 
Indură- Te Doamne de trupuri chircite. 











lar sufletul lor în prag de pieire 


Salvează-] în 


clipa de grea despărțire!!! 


ŞI ruga le-a fost pe deplin ascultată 
Când Duhul pomnit-a spre al său Tată! 
- RUGACIUNE - 
PREA SFANTA MARIE, MAICA LUI 
| DUMNEZEU, 
ROAGA-TE PENTRU NOI PĂCĂTOȘII, 
ACUM ŞI IN CEASUL MORŢII NOASTRE. 


AMIN! 


RUGĂ 
Ca zorii ce se sting e drumul vieţii mele 
ȘI scurt ca amiaza e licărul din stele 


Li 


O Doamne! Când noaptea vieţii se lasă peste mine 


Tu singur eşti nădejdea ridică:mă la Tine! 


Partea a Ill-a 
ZORILE 


- recitativ - 


Trec praguri sau intră-n pridvoare 


Năluci ce-au 


scăpat din vâltoare 


Se-ntore cu cocorii deodată _ 
Bătrâni ce-au fost tineri odată 


Sunt 


umbre livide 


» De soare avide 


Rest 


de coşmar 


Dar spirit amnar 
Păşesc cu lumini peste moarte 
Când iama de nea se desparte 


pastel - 


Crapă mugurii în floare 
Dornici de viaţă 

Şi-n nou răsărit de soare 
Suflete se-nalță. 


Îmbătate de lumină renăscute-n primăvară 


Zburdă-n ciurde ciutele 


Nori alunecă 


molatec, par veştmânt 
de foc şi pară 


Insorite crestele 


Doine picură 


cavalul 


Îngânatul văilor 
Fluieraşi îmbracă plaiul 
Tresărirea horelor A 

Lujere îşi pun cerceii 

Pe grumajii murilor 

Diademă mugureii 

Pe fruntea pădurilor. 
Soarele arzând jăratec a dat pe zăpezilor 
Revărsând fuioarele 


Clopoţeii neaua saltă prinşi în horă laolaltă 


Colorând vâlcelele A, 
Din vânjos pripor de stâncă 
Se zăresc izvoarele 
Toporaşi mirare-adâncă 
Smălţuiesc ponoasele 

Asfinţitul prins în valuri 

Îşi aruncă jerbele 

Ceru-nfofolit în șaluri 

Îşi varsă ulcelele, 


_Hora Libertăţii 


Hai cu toții să jucăm un dans frumos minunal 


Hora iubirii şi a înfrăţirii cu cel ce 


s-au eliberat 


Hai cu toţi să cântăm și să slăvim ne-ncetal 


Ziua în care am dat din nou mâna, 
şi fraţi cu toţi ne-am chemat 


Refren; 
E numai joc veselie și 


cântec o mare de vii bucurii 


Se-mbrăţişează [rate cu Irate, 


părin 


ii cu-ai lor dragi copii 





PUNCTE CARDINALE 


Şi-n fericirea de mult aşteptată cu toți 

să strigăm într-un glas 
Slăvită să fie pe veci înfrățirea şi al libertăţilor ceas 
Căci o singură ţară o patrie-avem 
O Românie pe care în veci înfrățită vrem să o vedem 
Şi-n case de-a pururi ca frați să trăim 
Și numai gânduri curate de pace cu toți 

libertăți să-i dorim. 


Auzi din depărtări 
Din munţi, şesuri şi văi 
Auzi cântând. 
Imnul Libertăţii 
” 
Libertate, libertate pe pământul românesc 
E Sărbătoare 


Ziua cea mare 

Astăzi românii se înfrăţesc. 

Dorind a fi stăpân 

Singur pe-al lui destin 

Neamul îşi scutură jugul străin 

Vibrează inimii vii 

Potire aurii 

Murmură tainic izvoare vestind bucurii 
Români descătuşaţi 

Veniţi şi-ngenunchiați 

Cerul vă cheamă cu dragoste să vă rugați 
Libertate, libertate pentru neamul românesc 
Noi vom cânta. 

Doamne păzeşte cu Mâna Ta 

Poporul nostru român; nu ne uita 
Veghează lisuse şi binecuvântează țara mea 
Doamne păzeşte cu harul Tău ROMANIA! 


ONRTURISIRE AI TEĂIAN POPESCU 





PROCES DE CREATIE 
“Creaţiile mele sunt fructul *cunoaşterii 
muzicii şi a durerii, Cele pe care doar durerea le 


- impregnează par a face cel mai puţin plăcere 


oamenilor”. (Franz Schubert) 
Cum a fost posibil? 


La această - cum de a fost posibil ca, fără 
hârtie şi creion, Să fac muzică - întrebare nu am putul 
dea explicaţii niciodată decăt cu un laconic: “Aşa 
mi-a venii, aşa mi-a dat Cel de Sus"! Parafrazându- 
] pe Schubert, pot spune că totul a fost "fructul 
durerii”, dar şi al rugăciunii; nu şi al “cunoaşterii 
muzicii”, 

Niciodată nu am făcut versuri, nici măcar în 
adolescenţă, iar la muzică nu puteam îndrăzni nici 


măcar să gândesc, dintr-un respecl deosebit pe care 


I-am avul pentru această artă, socolind-o drepl cea 
mai valoroasă creaţie a omului. Am ascultat muzică 
multă până la 25 de ani, dar de aici şi până la a face 
muzică, am socotit calea inaccesibilă mie. Și totuşi... 

nvara anului 1955 mă aflam într-o anchetă 
inscenare - deşi arestat de şapte ani - în care mi se 
cerea recunoaşterea unor lucruri pe căl de nereale, 
pe atât de imposibile. În urma unor torturi nesfărşite, 
recunosc parțial lin neadevărurile cerute, dar nu le 


1998 NR. 2-3/86-87 PAG. 15 





pol justifica şi închega până la capăt. Incepând CU 
luna Augusi, mi se pretinde, cu insistență şi 
amenințări, recunoaşterea întregii înscenări. În 
Octombrie cedez psihic şi nervos, intrând într-o 
stare de semialienare mintală. 

Seapropiaziua mamei mele, 19 Octombrie. 

În zilele de 15 şi 16 mi se învălmăşesc în 
minte, pentru prima dată în viaţă, versurile şi 
muzica prin care mă adresam mamei mele, cu 
finalul: “In genunchi căzând la tine eu îţi spun. 
iartă-mă, mamă! ”. Le fredonamplângând şi râzând. 
Urmează reeditarea amenințărilor, apoi o anchetă 
non-stop de două zile şi două nopți. În seara de 19 
Octombrie, convins că voi ajunge la tortura 
“promisă”, mă hotărăsc să termin cu viața şi comil 
o tentativă de sinucidere. Dar Dumnezeu nu vrea să 
mă “elibereze " din viață. Transportat la Văcăreşti, 
El mă salvează. Acesta a fost inceputul versurilor şi 
MUZICII... 

În 1957, în infirmeria T.B.C. din Aiud, 
dorind a mulțumi Domnului pentru “salvarea” 
mea nu numai prin rugăciunile zilnice, compun 
versurile şi muzica Poemului-Cantată “Mântuire 
ascultat în această sală în 1991, 1992 şi 1993. 

Din toamna anului 1957, până în vara 
anului 1958, izolat în “zarca” Aiudului, încep 
“împletirea” oratoriului “Calvar”, rămas însă 
nefinalizat, din lipsă de “inspiraţie ”. 

In lunie 1959, printr-o “fericită” ocazie, 
suni scos din celulă şi dus la beci. Aici mi se spune 
Că am de executa! 24 de zile “arest sever”, în urma 
unor rapoarte care s-au cumulat. Hrana, conform 
regulamentului, se limita la jumătate de raţie odată 
la treizile. Două zile primeam apă caldă, iar a treia 
zi jumătate din porţia de ciorbă şi de pâine sau 
mămăligă. Pardoseala de beton a beciului avea o 
crustă noroioasă de câțiva milimetri, iar pereții 
erau umezi. Frigul din celulă, cât şi faptul că nu 
aveam pe ce să stau, mă obligau să mă plimb 
aproape permanenl. Când am fost luat din celulă, 
plecam complet nepregătit, neştiind ce va urma. 
“Ținuta” de vară era în pantaloni scurţi, iar în 
picioare nu aveam decât bocancii, pentru că locmai 
imi spălasemobielele. Seara, laora 22, se introducea 
în celulă o somieră, care avea trei drugi de fier pe 
lungime şi patru pe lățime, împreună cu un fel de 
pătură cam de 1,20 m pe 1 m. Acestea se ridicau 
dmineaţa la ora 5. Tot “confortul " oferit mă obliga 
săparcurgzilnic kilometri întregi, cu mici întreruperi 
când mă sprijineam de perete sau mă “odihneam ” 
aplecat pe genunchi. 

Dar această “şedere” nu mi-a fost inutilă. 
“Inspirația " întreruptă s-a “coborât” asupra mea 
ŞI am reuşit să compun textul şi muzica la “Hora 
piei "şi “Imnul Libertăţii”, împreună cu 

inalul. 


4 
Eramextraordinar de bucuros, cu momente 
de fericire chiar, când fredonându-le jucam hora 
(pentru a le memora), dar în acelaşi timp pentru a 
nu înțepeni. Totuşi, puterile se sleiseră şi în a 18-a 
zi am leşinal. Nu ştiu cum am fost dus sus, în celular 
(se pare pe targă), ştiu doar că, într-o celulă la 
parter, m-am trezit cu un halat alb lângă mine. Era 
infirmierul închisorii. Pe toate căile: pereți, țeavă 
de calorifer, a început răpăitul Morse-ului. Am spus 
Cine Sunt, mi S-a transmis imediat Să caut - când voi 
fiscosla WC. - în spatele rezervorului de apă, acolo 
unde ştiam noi căeste “poşta”. Zile întregi am găsit 
acolo pâine pentru “refacere”. l-am rugat pe frați 
Sămu mai pună, spunându-le că primesc “supliment 
laciorbă. Ei ştiau însă că ..minţeam. “Suplimentul” 
pentru mine era însă fericirea solidarității, moment 
pe care niciodată nu-l voi mai putea retrăi. Avea 
dreptate un bun amic, care îmi spunea nu demult: 
“Mi-e dor de Aiud”... A 


(Grupaj reprodus cu încuviințarea d-lui Traian Popescu) 








a ae m 


= ci pe ——— —— m ca e 


Hi 








In imunda. publicaţie “România” 
Mare” „(anul LX, nr.391,6Gian. 1998) 
a apărut un interviu luat colonelului 
Gheorghe Crăciun, fostul comandant al penitenciarului 
Aiud în perioada 1958-1961 (când a avut loc acolo vestita 
“reeducare 7), de către un alt personaj cu iz securistic, 
generalul de divizie (r) Neagu Cosma. Prin acest interviu, 
intitulat“ Adevărul despre temniţele staliniste”, se urmăreşte 
evident nu doar reabilitarea colonelului Crăciun. ci şi a 
Securitaţii ca instituție, ba chiara comunismului în general. 
Să fie oare o simplă coincidență faptul că această stângace 
încercare de reabilitare a comunismului românesc şi acelor 
care l-au slujit cu abnegaţie s-a declanşat tocmai acum, 
într-un moment când şi în Occident forțele de stânga au 
început o campanie asemănătoare de justificare a crimelor 
comise în înspăimântătorul Gulag comunist? Provocată de 
apariția, în noiembne trecut, a volumului documentar Le 
livre noir du comnunisme, această campanie a stângii 
europene nu putea să nu constituie prilej de contraatac şi 
pentru" împricinaţii” de lanoi. Şi iatăcă a fostales colonelul 
Crăciun, unul dintre “clasicii” în viață a represiunilor 
comuniste, căruia i-ar fi fost mai de folos să se spovdecască 





“ unui duhovnic decât “României Mari”... 


Colonelul Crăciun şi-a câştigat faima de “pontif al 

ororii” în perioada cât a fost comandant al penitenciarului 
din Aiud, deşi se remarcase şi în lupta împotriva rezistenţei 
anticomuniste din munţi, ca şef al Regiunii de Securitate 
Braşov. Tocmai calitățile de care dăduse dovadă în această 
funcție îl recomandaseră drept omul potrivit pentru ducerea 
la indeplinire a misiunii de la Aiud. Vrând să-i “spele 
imaginea”, generalul Neagu Cosma, pornind de la 
caragialesca aserțiune că “în toate epocile, indiferent de 
regimul politic, au existat fapte bune şi fapte rele”, se 
întreabă retoric în preambulul interviului; “Este atât de grav 
sau de ruşinos să se spună că în sistemul de detenție, în 
perioada regimului comunist, ca şi în regimurile trecute, de 
altfel, au existat şi oameni care i-au tratat pe cei aflaţi în 
recluziune ca pe nişte oameni, acordându-le, în condiţiile de 
detenţie, considerația corespunzătoare?!”. Vor fi existat, 
domnule general (deși eu nu am întâlnit nici unul, cel puțin 
printre cadrele de conducere), dar, nici într-un caz, colonelul 
Crăciun nu se numără printre aceştia. Ba dimpotrivă, el 
excela prin mârlănie şi totală lipsă de consideraţie față de 
om în general şi față de condiția de om a deținutului în 
particular. Să vă dau un exemplu. În vara anului 1964, prin 
iunie sau iulie, când acţiunea de “reeducare” se apropia de 
sfârşit (ba chiar'se intrase în criză de timp), pentru a se pulea 
raporta, probabil, că la acţiunea de “reeducare” au luat part 
câtmai mulți deţinuţi, incepuserăsă fie aduşi, la filmele care 
se proiectau, din când în când, pe un ecran improvizat în 
curtea fabricii, şi deținuții care refuzaseră '“reeducarea” şi” 
care erau izolaţi în Zarcă. La unul dintre aceste filme, ceva 
mai deochiat, a fost adus, fără voia lui, şi părintele călugăr 
loan, fostul duhovnic al mănăstirii Vladimireşti. Bietul 
preot, pe care nu-l interesa filmul, stătea cu capul plecat şi 
cu ochii închişi, murmurându-și rugăciunile. Colonelul 
Crăciun, care umbla printre deținuți pentru a le studia 
reacțiile, |-a observat şi, apropiindu-se de el, l-a apostrofat 
grosolan: “Ce-i, mă popo, tu nu te uiţi la film? ie nu-ţi plac 
muierile?”. Părintele a îngăimat, sfios, un răspuns, după 
care Crăciun i-a replicat: *Roagă-te, popo, roagă-te! Dar să 
știi că nu Dumnezeul la care te rogi îţi va da drumul de aici, 
ci tot eu, numai dacă-ți bagi mințile în cap”... 

Pentrua înțelege mai bine cât de''uman” eracolonelul 
Crăciun, voi repeta o caracterizare pe care iam făcut-o cu 
altă ocazie. Deşi nuerachiaro bestie, o brută sadică asemeni 
altorcomandânți de închisoare, precum Gociusau Maromet, 
eră totuși extrem de dur, neînduplecat şi insensibil la 
suferințele pe care,cu bună ştiinţă, le provocacelor peste ale 
căror destirte ajunsese stăpân. El nu-şi permitea răutăţi 
gratuite, nu acționa la nivelul instincetelor, precum cei mai 
sus pomeniți, ci săvârşea răul deliberat, cu discemământ, 
pătruns fiind de importanța misiunii pe care o avea de 
indeplinit. De aceea, este cu atât mai vinovat. 

Și mai aveatolonelul Crăciun o “calitate”, Suferind, 
că orice semidoct, de un accentuat com Ep de inferioritate, 
simțea O plăcere perversă să-i umilească pe cei pe care îi 
simţea superiori (social, moral sau intelectual). 

In-preambulul interviului, generalul Cosma pune la 
indoială faptul că, la Aiud, ar fi fost vorba de o acțiune de 
“spălare a creierului”. “Dupărevoluţie - spune el- s-a vorbit 
și s-a scris mult în legătură cu așa-numita acţiune de spălare 
a creierului petrecută în Penitenciarul de la Aiud, gar 
argumentele viguroase au lipsit”, N-or fi ele argumentele 
“viguroase”, domnule penerâl, dar convingătoare sunt, căci 


"SPOVEDANIA 


COLONELULUI 
CRACIUN 


consthtuie mărturiile celor care au trăit din plin această 
cumplită tragedie. Desigur, mărturiile victimelor au gradul 
lorde subiectivitate. Darcuatât mai subiective sunt mărturiile 
colonelului Crăciun, care de fapt nici nu depune mărturie, 
ci se apără, creându-şi alibiuri, atât pentru opinia publică, 
cât şi pentru propria-i conştiinţă. Dacă vreți argumente 
“viguroase”, de ce nu apelaţi la alte surse? La documente, 
de exemplu, căci sunt destule şi suficient de edificatoare. De 
ce nu cercetaţi rapoartele pe care Administrația 
penitenciarului le trimitea periodic Ministerului de Interne, 
sau sutele de rapoarte prin care deţinuţii erau pedepsiți la 
izolare și la reducerea rației alimentare, rapoarte aprobate 
de colonelul Crăciun sau de subalternii săi? Sau de ce nu 
citiți declarațiile aberante făcute de unii deținuți în timpul 
“reeducării” şi conservate cu grijă de colonelul Crăciun, 
“pentru a fi transmise posterităţii”, cum, cu maliţiozitate, el 
însuşi spunea? De altfel, aceste declaraţii auşi fostexploatate 
publicistic deun istoric savant” în săptămânalul “Timpul”, 
în mai multe numere din 1995. Cum vă explicaţi 
dumneavoastră că unom, care a fost robul unui ideal, pentru 
care a luptat şi a suferit ani grei de prigoană şi temniţă, a 
putut să facă dintr-o dată o astfel de declarație?! Să vă dau 
o mostră. Nu ştim cui îi aparține; am luat-o din revista mai 
sus amintită. S-ar putea să fie a preotului Dumitrescu- 
Borşa,darnusuntsigur. lată cespune““reeducatul” respectiv, 
referindu-se la campaniile electorale ale legionarilor: 
“Adunarea de la Reşiţa, cu tot zoomotul care s-a făcut în 
jurul ei. nu a avut nici un efect politic. A avut însă efecte de 
altă natură; de pe urma relaţiilor prea apropiate cu vitejii 
echipieri, fetele au contractat diferite boli venerice, care s- 
au răspândit în rândurile tineretului cu-o viteză şi cu o 
eficacitate mult mai mare decât frazeologia legionară despre 
necesitatea salvării neamului. De această amintire nu a 
scăpat nici chiar soția lui Jovin, şeful organizației legionare 
din Reşiţa, încasacăruia fusese găzduit un tânăr comandant, 
cart i-a răsplătit în felul acesta ospitalitatea... Pe drum, casă 
fie în spiritul coechipierilor săi, în posasurile pe care le-a 
făcut pe la diferiți preoți, moșieri şi bogătaşi, Codreanu 
însuşi mai greşea paturile şi nimerea lângă o femeie tânără, 
care avea grijă să-şi îmbete bărbatul, în timpul ospăţului, ca 
să-i țină de urât”. Ce ziceți de o așa aberaţie? Nu vă întreb 
dacă o credeți sau nu, căci, probabil v-aşjigni; darvă întreb: 
cum putea un om care, cu doi sau trei ani în urmă, era dispus 
să moară pentru crezul său, să facă o asemenea declaraţie? 
Nu cumva este vorba, în acest caz, tocmai de un creier 
spălat? Cum vă explicaţi apoi că un om ca Victor Biriş, care 
timpde20deani (fusese întemnițat încădin 1941) nua făcut 
nici cel mai mic compromis, politic, moral sau de altă 
natură, a putut să facă declaraţiile pe care le-a făcut, pentru 
ca apoi, la numai câteva zile de la eliberare, să se sinucidă? 
Nici acest caz nu constituie un argument “viguros” că în 
Alud s-au spălat creiere? Și exemplele de acest fel abundă. 
Trebuie numai să le căutaţi, domnule general, iar apoi, după 
ce le veţi fi cunoscut, să-l întrebaţi pe colonelul Crăciun ce 
metode a întrebuințat pentru a obține asemenea declaraţii. 
Căci litania pe care o îndrugă el cam sună a justificare. O 
cunosc bine. căci a debitat-o şi cu alte ocazii. = 

În urmă cu câțiva ani, prin 1993, vrând să aflu unele 
amănunte în legătură cu “reeducarea”, i-am făcut o vizită la 
locuinţa sa din cartierul Militari, ocazie cu care, timp de trei 
ore, nu a făcut altceva decât să-mi îndruge aceeaşi şubredă 
“apărare”, De asemenea, aceleași lucruri lea repetat, cu 
aroganță, și într-o emisiune televizată, cu ocazia prezentării 
unui episod din "Memorialul Durerii”. Singura deosebire 
între versiunea de atunci şi cea de acum este în lepătură cu 
palemitatea iniţiativei acțiunii de““reeducare”. Atât în discuţia 
cu mine, cât şi în emisiunea de la televizor, el susţinea, nu 
stiu din ce motive, că inițiativa acestei acţiuni îi aparține. 
Acum recunoaşte că eaa fost clocită în birourile Ministerului 
de Inteme şi că el a fost trimis la Aiud să o ducă la 
indeplinire, “La noul imeu loc de muncă - spunea el în 





interviu - au mai fost în vizită şi alu 
şefi, ca Pintilie-Pantiuşa şi generalul 
Neorea. îndemnându-măsă fac muncă Z 
de reeducare cu legionarii, pentru că «de asta ai fost trimis 
aici»”. Recunoaşte, de asemenea, că generalul Pintilie- 
Patiuşa i-a făcut şi unele recomandări cu privire la felul cum 
să procedeze. “La Aiud sunt bandiți - pretinde că i-ar fi spus 
acesta - şi trebuie bătut la cur la ei... trebuie băgăm frica în 
ei cu duritate şi la nevoie bătaie, noi trebuie facem la ei 
reeducare, fără să ştie c-o facem noi...” Şi dacă el nua aplicat 
întru totul instrucțiunile generalului Bodnarenko Pantelei, 
alias Pintilie-Pantiuşa, şi nu a recurs, decât cu foarte rare 
excepții. la bătaie, nu a făcut-o din consideraţii umanitare, 
ci din cu totul alte motive. În primul rând, nu a făcut-o din 
teamă. O mărturiseşte el însuşi în interviu. Avea prea 
proaspăt în amintire ceea ce pățiseră tovarăşii lui de breaslă 
de la Piteşti, Gherla şi de la Canal. Nu voia să fie şi el țap 
ispăşitor, dacă evenimentele ar fi evoluat nefavorabil. Apoi, 
era destul de inteligent ca să înțeleagă că se poate achita de 
misiunea primită şi prin alte metode, pentru care avea 
acoperirea regulamentelor, pe care nu el le întocmise. Şi a 
procedat în consecință. La Piteşti, oamenilor li s-au ucis 
sufletele, într-un timp record, prin aplicarea torturii fizice 
neîntrerupte; celor de la Aiud li s-a făcut acelaşi lucru, dar 
cu încetişorul, întrebuințându-se metoda dresorului: “biciul 
şi zahărul”. “ | 

De cum s-a instalat în noua sa funcție, colonelul 

Crăciun s-a pus pe treabă. Primul lucru pe care l-a făcut a 
făcut reorganizarea deținuților pe celule. Dacă până atunci 
repartizarea pe celule se făcea oarecum la întâmplare, după 
cum se nimerea, de data aceasta formațiile de patru, cinci 
şau şase oameni, care urmau să conviețuiască în aceeaşi 
celulă, au fostcu grijă alcătuite după anumite criterii, pe care 
deținutul nu le-a prea putut înțelege decât retrospectiv. 

Din acestmoment. pentru““locatarii” Aiudului începe 

o lungă perioadă critică. Timp de aproape doi ani, ei au fost 
nevoiți să trăiască în aceeaşi formaţie, pentru că timp de 
aproape doi ani în Aiud nu s-a mai făcut nici o mişcare. Şi 
acest lucru a avut urmări nefaste asupra stării lor de spirit, 
ştiut fiind că menţinerea, timp îndelungat. între patru pereți. 
a doi sau mai mulți oameni, face convieţuirea aproape 
imposibilă. De altfel, acest lucru se şi urmărea: degradarea 
relațiilor dintre oameni şi slăbirea rezistenței lor morale şi 
psihice. S-au consumat atunci, în spatele uşilor ferecate. 
adevărate drame. Oameni echilibraţi, care înainte fuseseră 
prieteni sau măcar se respectaseră reciproc, au ajuns să nu 
se mai poată suferi, să se urască chiar. Fiecare agresa pe 
fiecare cu ticurile sale, cu automatismele sale, cu obsesiile 
sale. Iți trebuia o mare capacitate de înțelegere şi o şi mai 
mare capacitate de autocontrol pentru a-ți putea struni 
sentimentele care o luau razna. 

Odată cu aceste măsuri a fost instituit şi un regim 
extrem de sever. Vigilența celor care ne supravegheau a 
sporit considerabil şi cea mai micăabatere (sau presupusă 
abatere) de la un regulament aberant era cu severitate 
pedepsită. Timp de 17 ore din zi, de la cinci dimineaţa şi. 
până la zece seara, deținutul nu avea voie să facă nimic. Nu 
avea voie să se întindă pe pat, nu avea voie să vorbească 
decât în şoaptă, nu avea voie să stea la geam, nu avea voie 
să aibă nici o activitate, manuală sau intelectuală. care ar fi 
făcut ca timpul să-i treacă mai uşor. Deţinutul trebuia să 
perceapă dureros curgerea timpului. Fiecare clipă trebuia 
să-i fie muşcătură şi muşcătura îi era. S-a pedepsit mult în 
această perioadă şi s-a pedepsit pentru orice. lar toate 
acestea urmăreau slăbirea rezistenței fizice şi sufleteşti a 
deținutului, pentru ca atunci când i se va propune “o 
altemativă”, să o accepte. 

Toate aceste realități contrastează flagrant cu 
afirmaţiile pe care le face acum colonelul Crăciun, Căci iată 
ce declară el, vrând, chipurile, să restaureze “adevărul”: 
“Tratamentul a fost pentru toți omenesc şi de apropiere, fără 
batjocură şi ură, ceea ce probabil a şi contribuit la rezultatele 
bune pe care le-am avut; n-au existat revolte sau evadări, s- 
au produs foarte puţine acte de indisciplină, iarpedepsele au 
fost reduse aproape la zero”, Citind o astfel de declarație, tu, 
care ştii bine cum stau, de fapt, lucrurile, căci ai simţit pe 
propria-ți piele “tratamentul omenesc” care ți s-a aplicat, 
cum poți să nu fe revolți? 

Desigur, colonelul Crăciun are dreptul să se apere. Şi 
se apără în felul lui, așa cum de altfel se apără toți marii 
păcătoşi, compunându-şi “o ediție revăzută, corectată ŞI 
purificată a propriului său trecut”... Dumnezeu să-l ierte! 





Demostene ANDRONESCU 





- 





i 


> | b 


-———7 -..  -  ” 





La 


«LA CAPĂT 


După cele două volume dedicate experiențelor 
penitenciare din faimosul Fort 13 al Jilavei (Fortul 13: 
Convorbiri din detenție, Editura Meridiane, Bucureşti, 
1991, 316 pp. şi Secrerul Fortului 13 Reeducări şi 
execuţii, Editura Timpul, laşi, 1995 1,211 pp.), ambele 
zugrăvind profilul etapei concentraționare a anilor 50, 
scriitorul Marcel Petrişor (n. 1930, ardelean, deținut 
politic între 1952 şi 1964) 2 revine cu un volum dedicat 
Aiudului şi etapei finale a închisorilor comuniste (anii 
'60), sub titlul metaforic La capăt de drum (Institutul 
European, laşi, 1997,205 pp.). In felul acesta, memoriile 
sale din închisoare (redactate, in mare parte, încă dinanii 
'80) se implinesc într-o “trilogie” mărturisitoare de cert 
interes documentar, dar şi literar (urmând, într-o oarecare 
măsură, modelul Soljeniţin). Cum observam şi altădată, 
autorul “literaturizează” deliberat, dar — cu o singură 
excepție, pomenită mai jos — nu dincolo de limitele 
impuse de realitatea tragică a experienţelor relatate (ale 
sale sau ale altora, dintre care mulţi au părăsit deja 
această lume); strădania se îndreaptă, în mod evident, 
spre decantarea esenţialului, cu accent pe latura 
psihologică şi morală; personajele se ridică, treptat, de 
la cazuri la tipuri, dezvăluind o umanitate complexă, 
răstignită parcă pe crucea dintre rai şi iad. Sfidând 
judecățile simpliste, “rezistența” şi “căderea” au parcă 
aceeași măreție tragică şi denunță laolaltă o, istorie 
ajunsă la limitele extreme ale abjecţiei şi perversiuniu. 

Ca şi în povestea Jilavei, autorul face un inventar 
neconvențional de figuri memorabile, pe care le 
“portretizează” mai degrabă prin dialog; realităţile dure 
se răsfrâng astfel în numeroase “oglinzi paralele „unele 
de mare calibru moral sau intelectual (prinţul Alecu 
Ghyka, Petre Ţuţea, “stareţul P.”, Aurel State, Dumitru 
Stăniloae, Petre Pandrea, Nicolae Pătraşcu etc.), altele 
de pură (şi uneori tristă) fascinaţie epică (“Popa Ranu' 
sau pitorescul Moş Masaca, dintre deținuți; Baciu”, 
dintre opresori). Este folosit în continuare procedeul 
(cam simplist) de disimulare a identităţii unor personaje 
(altminteri lesne recognoscibile) „ uneori prin 
modificarea completă a numelor reale (Marcel Petrişor 
însuşi = “Mircea Petre”, Gheorghe Calciu = “Gore 
Bolovan”. Crăciun = “Baciu” etc,), alteori prin ajustări 
minime ale acestora (Dragoş Hoinic= “Dragoş Voinic: / 
Popa Țanu * “Popa Ranu”, Puiu Atanasiu = “Duiu 
Atanasiu” etc.), iar mai rar prin apelul strict la iniţiale 
(“starețul P,”, bunăoară, este, desigur, marele 
înduhovnicit Arsenie Papacioc). 

Patru astfel de figuri rămân cu pregnanţă în 
conştiinţa cititorului la capătul lecturii: Nicolae Pătrașcu 
(bine cunoscut și din volumele anterioare), Aurel State 
(“cavaletul fără frică*“, cel “căruia nimeni, nici duşmani, 
nici prieteni, nu i-ar fi putut face vreun reproş ȘI care 
“trecuse prin viață cu deferența cu care trece lebăda 
neagră pe undele lacului unui castel”), Petre Ţuţea (sunt 
de neuitat dialogurile acestuia cu Petre Pandrea sau cu 
colonelul “Baciu”/ Crăciun, a se vedea mai ales p. 135 
şi urm, sau p. 158 şi urm.) şi prințul Alexandru (Alecu) 
Ghyka, căruia i se înalță un adevărat imn in ultima parte 








a cărții (replica sa cea mai subtilă, inclusiv prin lapidaritatea 
ei, dezvăluindu-i deopotrivă noblețea şi rectitudinea, este 
cea pe care i-o dă comandantului închisorii, exasperându- 
|, după ce acesta îl dusese să-i arate “realizările” noului 
regim, respectiv “blocuri, maşini, uzine, tractoare, case”; 
întrebat “ce mai are acum de spus”, prințul priveşte visător 
peste zidul închisorii şi exclamă pe tonul cel mai firesc: 
"Ce să zic? Ce frumoase sunt acele sălcii plângătoare pe 
malul Aiudelului, domnule colonel!”). 
Din păcate, cu aceeaşi pregnanţă (deşi cu sem 
negativ) se impune şi figura colonelului“ Baciu” (Gheorghe 
Crăciun), comandantul înghisorii. Încercând să forţeze 
rețeta literară a “personajului negativ fascinant” şi să facă 
din el un cazcomplex, autorul conferă o aură nemeritată 
unui individ sinistru şi dezgustător, ce mai are şi astăzi 
tupeul să dea declaraţii publice cinic-mistilicatoare (a se 
vedea articolul d-lui Demostene Andronescu de pe pagina 


alăturată), Chiar disumularea adevăratului său nume ni se 


Li 


pare de neînțeles, oricâte rațiuni “literare” s-ar invoca... 

Compoziţional, relatarea începe cu transportul 
lotului de deţinuţi de la Jilava spre Aiud; peste prima 
treime a volumului mai pluteşte umbra Jilavei, descrise în 
primele două părţi ale memorialului. Pornită la sfârşitul 
anilor '40, teroarea concentraţionară a comunismului 
românesc (îndreptată împotriva elitelor politice, morale 
sau intelectuale refractare bolşevizănii, dar mai ales 
împotriva elementelor tinere, multe cu educaţie legionară) 
se apropia de “faza finală“; multe trupuri şi conştiinţe se 
istoviseră prin temnițe, iar mijloacele de “reeducare”, 
chiar dacă aparent imblânzite, deveniseră mai perfide şi 
mai perverse. “In fapt şi de fapt, noul plan al M.A.I.-ului 
de lichidare a problemei deţinuţilor politici începu odată 
cu sosirea transportului celor din Casimcă la Aiud. Teoretic 
era bine pus la punct şi directorul penitenciarului, colonelul 
Baciu, fusese temeinic pregătit pentru reuşita-i deplină“ 
(p. 75); ultimele “îndărătnicii” trebuiau spulberate, 
mizându-se pe uzajul fizic şi moral; deţinuţii vor fieliberaţi, 
dar partidul îi voia, dacă nu afectiv “reeducaţi”, măcar 
iremediabil compromişi. 

După ajungerea la Aiud (o remarcabilă descriere 
“balzaciană"” a acestei închisori, moştenite de la Imperiul 
austro-ungar şi diabolic valorificate de comunişti, se 
găseşte la paginile 75-77), naraţiunea - sprijinită mai ales 
pe rememorări, dezbateri şi portretizări “din mers” — 
altemează mai vizibil cele două planuri epice (dar şi 
moral-existenţiale): cel a/ deţinuţilor (ce se luptă să-şi 
păstreze măcar un minimum de demnitate umană, 
presimţind apropierea eliberării, dar şi dramatismul 
ultimelor încercări, transferat aproape pe de-a-ntregul în 
adâncul conștiințelor vulnerate) şi cel al opresorilor (ce 
se străduiesc, cu toate resursele de abjecţie de care dispun, 
să dea lovitura morală de graţie, conform “sarcinilor” 
trasate “de sus”, acestor suflete răvăşite şi epuizate, 
problema lui “Baciu”/ Crăciun este formulată astfel: 
“Cum avea s-o scoată la capâl cu cei cu care însăşi vremea 
şi toate represiunile n-o putuseră scoate?” 4), 

Mulţi au ajuns să cedeze în ultima clipă (şi 
tragedia lor este poate cea mai răscolitoare din toată 


1998 NR. 2-3/86-87 PAG. 17 





istoria penitenciarelor comuniste), majoritatea au sfârşit 
prin accepta compromisuri mai degrabă “formale”, dar 
au fost şi dintre aceia — puțini — care au rămas nepătați 
până la capăt şi a căror ieşire pe poarta închisorii capătă 
dimensiunile unei apoteoze a umanului: “Pe poarta 
închisorii începură apoi să iasă grupuri-grupuri, la 
anumite intervale de timp, ultimii fiind cei din Zarcă şi 
cei din camerele de psihiatrie. În fruntea acestora se 


aflau Anderca şi Turtureanu, doi studenți declarați 


fanatici, responsabili, pentru că nimeni din conducerea 
închisorii, nici măcar Baciu, nu putuse sta vreodată de 
vorbă cu ei”. Apoi, “netulburaţi de amintirea nici celei 
mai mici concesii sau slăbiciuni, pe aceeaşi poartă pe 
care intraseră cândva în Aiud, ieşeau acum, cu fruntea 
ridicată spre cer, şi prințul Ghyka, în hlamida-i verde de 
mucegaiul izolării în care fusese zvârlit; şi Aurel State, 
sprijinit — dar nu îndoit — pe cele două cârje pe care le 
purta, mărturie a «marelui salb» făcut de pe acoperişul 
Ministerului de Interne $; şi stareţul P[apacioc], nepăsător 
la tot ce se petrecuse cu el în anii de detenţie, ca şi la ceea 
ce-l aştepta afară; cu veşnicul surâs pe buze, [...] se- 
ndrepta spre ieşire, însoțit doar de cineva nevăzut, care 
nu-şi ridicase niciodată degetul de pe el”. “Iese «sfințenia» 
pe poartă!” — ar fi exclamat un gardian, petrecându-l cu 
privirea... . 

Şi astfel se scurseră toți, purtându-şi crucea 
destinului, spre “închisoarea mai mare” care era 
“Republica Populară”, în care cei mai mulţi vor fi 
hărțuiți şi marginalizaţi ani buni după aceea. “In urma lor 
— încheie povestitorul — rămâneau însă gardieni îngrijorați 
de ce vor face ei după plecarea atâtor oameni ce avuseseră 
nevoie de pază, grefieri uluiți de cele auzite, procurori 
dezamăgiţi de. refuzul unor ultime «oferte» — şi 
penitenciarugol ca o gură flămândă, care cine ştie când 
avea să se mai sature... Şi încă ceva: alături de oraş, pe 
o coastă, rămânea un cimitir sătul de mormintele fără 
cruci care-l umpleau până la refuz”. 

Scris poate mai în grabă şi de aceea insuficient 
“Slefuit”, acest volum încununează totuşi o mărturie 
exemplară, pe care nici o savantă “carte neagră a 
comunismului” n-o poate substitui esenţial, căci, după 
vorba lui Leon Bloy, “a sufer trece, dar a fi suferit nu 
trece niciodată"... 


Vasile A. MARIAN 


ÎN aaa 


N 


Pe pagina de titlu figurează anul 1994. 

Pentru mai multe amănunte biografice, dar şi pentru o 
prezentare sumară a celorlalte două volume, a se vedea 
articolul nostru “La împlinirea unei mărturii”, în Puncte 
cardinale, anul V, nr. 6, iunie 1995, p. 16. Reamintim că d-] 
Marcel Petrişor (membru al Uniunii Scriitorilor încă din anii 
"70) este şi semnatarul altor numeroase volume de proză 
literară (Serile-n sat la Ocişor — 1971, debut editorial, apoi 
Măreasa, Crişan, Călătorie spre Soare Răsare, Temeri, 
Căruţa cu scânduri), studii şi esecuri (Curente estetice 
contemporane, Griinewald, La Rochefoucauld sau Aventura 
orgoliului, Vitralii, Gogol sau Paradoxurile literaturii moderne 
— acesta din urmă recenzat de noi nu demult, în Puncte 
cardinale şi în Cuvântul românesc) sau traduceri (din autori 
francezi, ruşi ori gruzini). Are în pregătire un volum de 
Călătorii în jurul lumii, iar memoriile din închisoare îşi 
aşteaptă o iminentă ediție franceză la Paris (Plon). 

” Observaţia pe care o făceam în recenzia citată, cu privire la 
identitatea ocupanților celulei 2 din “casimca” Jilavei — 
Marcel Petrişor (devenit “Mircea Petre”), Gheorghe Calciu 
(devenit “Gore Bolovan”), Iosif V, Iosif şi Constantin 
(Costache) Oprişan, numai ultimii doi cu numele lor adevărate 
— se aplică, în principiu, tuturor situaţiilor similare: “în ce 
priveşte disimularea identităţii celorlalți doi, oportună poate 
la data primei redactări a cărții, astăzi nu prea-şi mai are rostul; 
orice cititor cât de cât familiarizat cu literatura închisorilor 
comuniste din România îi poate identifica lesne...” (Cui 
prodest?). 

„ Printre deţinuţi se aflau şi legionari închişi încă din 1941, pe 
care “capitularzii” îi preluaseră de la puvermarea antonesciană; 
lăsându-i apoi la discreția bestialităţii comuniste. Unii erau 
supraviețuitori ai infernului de la Piteşti, constituind cazurile 
cele mai complexe. Majoritatea fuseseră târâţi, de-a lungul 
anilor, prin numeroase închisori şi văzuseră nu o dată moartea 
cu ochii. 

“Spre a scăpa de teroarea anchetelor şi mai ales de presiunile 
exercitate asupra lui pentru a-şi deconspira vechii camarazi, 
Aurel State se aruncase, în timpul unui interogatoriu, de la 
înălțimea etajului patru, “dar căzuse în picioare, ca o pisică”, 
Se alesese cu 120 de fracturi în tot corpul, dar rămăsese în 
viață, zdrobit, dar niciodată înfrânt. “Am vrut să fac un mare 
salt în lumea cealaltă, dar m-am împiedicat de o aripă de 
înger”, spunea... 


La 








PAG. 18 NR. 2-3/86-87 1998 





Răfuiala cu Școala şi Biserica a regimului comunist s-a 
declanşat îndată ce puterea a fost preluată de către cei fără de neam 
şi Dumnezeu, aserviți ocupantului străin. Cele două instituții prin 
care s-a cultivat spiritualitatea şi s-au păstrat tradiţiile noastre 
naţionale trebuiau oprite de la împlinirea menirii lor. Fără lumina 
minții şi strălucirea spiritului, nici individul şi nici comunitatea nu 
mai sunt în stare să facă față potrivniciilor, 

Prin Legea Învăţământului din august 1948, completată cu 
alte măsuri ulterioare, circumscrise aplicării principiului “luptei de 
clasă”, şcoala românească a fost supusă unui proces de transformare 
sistematică înanexăa partidului comunist. Implinireaactului criminal 
de distrugere a valorilor naționale, concomitent cu falsificarea 
trecutului istoric, s-a înfăptuit mai cu seamă prin intermediul şcolii. 
In chip brutal şi cu neascunsă (rea)intenţie, s-a urmărit - iar din 
păcate, adesea, s-a şi reuşit - inocularea unei atitudini de ostilitate şi 
dispret faţă de valorile sacre ale tradiției naţionale şi ale credinței 
creştine. 

Amintita lege a învățământului, act normativ odios şi 
abuziv, a fost temeiul juridic pe care s-a clădit întreaga rețea şcolară 
“unificată şi laicizată” din România comunizată. In procesul de 
îndoctrinare comunistă bazat pe “materialismul dialectic şi istoric, 
ideologia marxist-leninistă şi ateismul ştiinţific”, şcolii, controlate şi 
subordonate partidului comunist, i-a revenit o misiune de prim rang. 
Instituţia a fost grabnic reorganizată Şi condusă după model sovietic, 
multe dintre manualele şcolare fiind copii după originalele din limba 
rusă. Măsurile “reformiste” au avut consecințe imaginate şi de cea 
mai mare gravitate. Ceea ce s-a ruinat în lumea românească, mai ales 
în sfera spiritualității (în care învățământul ocupă un loc de prim 
rang), în ultima jumătate de veac, este departe de a-şi fi găsit 
vindecarea în anii din urmă. Dimpotrivă. ceea ce prin teroare şi 
samavolniciea fostadesea imposibil de împlinit în regimul comunist, 
nupare să fie o piedică în calea” libentăţilor Occidentului democratic”, 
Primite şi însuşite nu doar în manieră “liber consimțită”, ci cu 
entuziasmul cel mai zaomotos, multe dintre “valorile” Apusului se 
convertesc şi pe la noi în practicile şi fărădelegile cele mai diverse, 
identice cu cele din locurile lor de baştină. De la abandonul şcolar 
până la prostituție, de laconsumul de droguri, libertinaj, pomografie 
şi comportament sexual deviant până la practicile satanice, 
pruncucideri ori alte crime dintre cele mai oribile, totul se regăseşte 
şi la noi. La acest nivel ne putem lăuda că suntem integrați lumii 
“civilizate”! 

Efectul amestecului non-valori/anti-valori este din plin 
sesizabil în tot ce se întâmplă în lumea românească de astăzi. 
Cumplita criză morală, profundă şi atotcuprinzătoare, îşi are originile 
tocmai în vremurile în care şcoala a fost aservită cu totul statului 
comunist ateu, pentru care dascălul -indiferent ce nivel al 
învațământului deservea- devenise un slujbaş umil şi depersonalizat. 
Menirea lui erasăasigure succesul acțiunii de formare acontingentelor 
de executanți ai planurilor de construcții faraonice. Din malaxoarele 
şi angrenajele unei societăți ineficiente din punct de vedere economic, 
aflate sub controlul absolut al Partidului Comunist şi al Securității, 
mânate spre o existență a mizeriei uniformizate, nimeni nu trebuia să 
iasă nestandardizat. În acest mecanism, şcoala era piesă de bază. 


+++ 


Este lesne de observat că, din păcate, inerțiile ce marchează 
școala românească de astăzi sunt datorate, în bună măsură, ŞI 
corpului profesoral care, în marea lui parte, se dovedeşte lipsit de 
disponibilitatea, voința şi capacitatea de desprindere din chingile 
vechilor mentalități, Regimul comunist şi-a puso amprentă definitivă 
asupra multor dascăli. Numeroase posturi de autentici modelatori de 
caractere şi ziditori de competențe continuă să rămână vacante nu 
doar în statistici, lar realităţile se prezintă așa și pentru că se mențin 
încă în funcţii de conducere (de la simpli directori de şcoli săteşti la 
înalți funcționari din Ministerul Educaţiei) multe persoane ale căror 
unice merite au fost acelea că s-au distins doar prin zelul cu care au 
ostenit (în campaniile agricole, în cele de recuperare a deşeurilor 
refolosibile și de omagierea “conducătorilor iubiţi!) latransformarea 
şcolii în dependință decerebrată a puterii în funcțiune. Spre paguba 
intregii societăţi româneşti actuale şi cu efecte dintre cele mai grave 
pentru prestigiul instituţiei înseși, fenomenul corupţiei şi al 
fărădelegilor de tot felul nu a ocolit nici școala. Cazul de negustorie 
cu subiectele de examene la admiterea în licee de la Sibiu, din iunie 
1997, nu este nicidecum singular, aşa cum nu sunt fapte izolate nici 
scandalurile (inclusiv cele de corupție) de la nivelul multor inspectorate 
școlare. 

Efortul lăudabil al actualei conduceri a Ministerului 
Educaţiei de a așeza instituțiile şcolare pe alte temelii, prin reformarea 


PUNCTE CARDINALE 





Şi restructurarea întregului sistem şi proces al educaţiei şi instrucției 
(discipline şi programe de studiu, manuale, structura anului şcolar, 
inclusiv o nouă metodologie a evaluării şi aexamenelor), îşi va putea 
găsi împlinirea numai în măsura în care vo! conlucra toți factorii 
implicaţi. Şcoala românească ar putea dobândi un nou chipşi arputea 
redeveni instituția de cultură în care să se oficieze, cu căldura 


dragostei şi a respectului dintre învăţăcei şi maoiştri, dar într-o 


necesară atmosferă de sobrietate şi solemnitate, procesul încărcat de 
nobleţe al educaţiei generațiilor tinere; cu condiția însă ca măsurile 
privind reforma sistemului să cuprindă foare nivelurile şi să Vizeze 
în termeni concreţi roate elementele componente: tineretul şcolar, 
corpul didactic, baza material-logistică, relaţiile cu celelalte instituții 
de cultură şi educaţie, cu factorii deciziei politice şi cu Biserica... 

Condiţia salarial-profesională, prestigiul şi statutul moral- 
civic ale personalului didactic sunt deocamdată departe de ceea cear 
trebui să reprezinte. Speranțe pentru prea imediate schimbări de 
esență nu se prea întrevăd, chiar dacă un act normativ privitor la 
“Statutul personalului didactic””exiștă încă din anul trecut. 
Controversata şi mult aşteptata modificare a Legii privitoare la 
Educaţie şi Învăţământ mai întârzie încă. Gâlcevile cu iz şovin, care 
se vor acte de apărare a intereselor naționale pe temeiul acestei legi, 
rămân, în ultimă instanță, doar diversiuni menite să zădămicească 
regăsirea normalității, . 

Rolul educativ al şcolii este, din păcate, grav afectat, de o 
serie de factori perturbatori, atât din interiorul instituției şcolare cât 
şi din afara ei. Proasta şi chiar umilitoarea salarizare a personalului 
didactic a dus la proliferarea unui sistem şcolar paralel şi parazit, 
funcționând în semiclandestinitate şi ilegalitate; meditațiile particulare. 

Din exterior, asupra tineretului şcolar, societatea exercită 
influențele cele mai nefaste, printr-o întreagă samă de mijloace şi pe 
căile cele mai diverse. Mass-media, în primul rând televiziunea, este 
departe de ceea ce ar trebui să reprezinte în plan educativ-formativ, 


Televiziunile româneşti nu se lasă mai prejos de cele occidentale în | 


emisiunile adresate tineretului, iar în locul preocupării pentru cultivarea 
unor autentice valori spirituale şi moral-comportamentale, izvorâte 
din tradițiile naționale şi creştine, se constată tocmai preocuparea 
supremă pentru distrugerea acestora, Indemnurile (adresate mai ales 
adolescenților) la destrăbălare şi răzvrătire impotriva Familiei, Școli 
şi Bisericii, la încălcarea şi macularea fățişă şi brutală a tot ceea ce 
este puritate şi sacralitate, credință şi tradiție, se fac cu agresivitatea 
neruşinată şi josnicia dezeustătoare a celor ce nu mai au nimic sfânt. 
Violenţa, imoralitatea, perversiunile şi fărădelegile de tot felul ocupă 
cu prioritate micile ecrane şi sunt prezentate cu atâta ostentație încât, 
pentru copilul sau adolescentul scăpat de sub influenţa familiei şi a 
şcolii, ele devin fapte fireşti! 

Datoria de a repune valorile la locul lor revine în primul 
rând slujitorilor Catedrei şi Altarului. Numai prin truda lor sisifică 
neamul românesc se mai poate regăsi pe sine. 

Nicolae POP 


Ra că pata 
N 


JI FUT 4/74 


3 


1] 


/ 


= 
e 
/ 
[N 


TI 


- 








Snobismul, trăsătură specifică societăților 
guvernate de aparențe, ipocnzie şi non-valoare, 
a impus şi în actualitatea românească anumiți 
termenişi anumite repere, menite săse substituie 
valonlorculturale şi religioase existente şi sâ ne 
familiarizeze cu o terminologie intrată deja în 
traditia tărilor democratice din vestul Europei 

"Un astfel de termen, utilizat frecvent, 
exasperant de frecveni, un ventabil ideal al 
-relaţiilor internaționale, interconfesionale, 
interetnice, interpersonale, o stare de spint la 
care se fac apeluri disperate în situații 
conflictuale, poartă numele de “toleranţă”. La 
ora actuală, cerinta maximă care se mai poale 
impune ființei umane se pare că este aceasta 
toleranța. Cu alte cuvinte, pentru armonia 


LD) Pe LL PL BI Pe 





TOLERANȚEI 





relațiilor cu semenii este suficient să ne tolerăm 
unii pe alții, adică să ne suportăm reciproc 
capriciile. Sub masca perfidă a toleranței se 
poate ascunde once: ignoranță în cunoaşterea 
şi analiza problemelor care fac obiectul unui 
anumit conflict, indiferența față de semeni, 
nemulțumiri acumulate pe fondul unei anumite 
tensiuni, sau chiar ură. Dar prea puțin mai 
interesează astăzi sondarea acestorsentimente 
profunde, importantă este ambalarea lor în cutii 
ale toleranței, optimiste, neapărat roz, pe care 
să se poată pune, în' sfârşit, ştampila “popor 
civilizat”! 

La o analiză mai atentă, am constala că 
acest termen, relativ recent apărut, este destul 
de puțin familiar spiritualităţii româneşti. Desigur, 
asta nu înseamnă că lot ceea ce este străin 
gândini şi simţini noastre este lipsit de valoare şi 
că trebuie refuzat cu obstinație, dintr-un stupid 
şi primitiv orgoliu. Numai că, în acest caz, în 
pământul acesta bătrân au încolțit semințele 
aruncate de Hnstos pnn Sfântul Său Apostol 
Andrei: iubirea, mila, înțelegerea, iertarea, 
blândeţea. Toate acestea au lăsat urme adânci 
(chiar dacă greu perceptibile astăzi) în sufletul 
acestui neam. Ele sunt valori cu adevărat 
profunde, care, trăgându-şi seva din însăşi 
invățătura lui Hristos, au forța unică şi 
nedezminţită de a transfigura ființa umană 

lubirea, nu toleranța, constituie idealul 
suprem al relațiilor interumane. lubirea este 
exercițiul necesar astăzi şi, alătun de ea, refuzul 
dreptului iluzonu la indiferență, manifesta! fie şi 
numai în forma lui pasivă, de a-l asculta şi pe 
celălalt Iubirea, asociată cu înțelepciunea, este 
singura care mai poate provoca seisme în munții 
aceştia de gheață sau de stânci semete şi 
colțuroase căre se ndică între noi. 

Dacă termenului de “toleranță” nu i s-ar _ 
pulea reproşa decât. artificialitatea. şi 
imposibilitatea reală de rezolvare a conflictelor 
interumane, atunci vehicularea lui nu ar 
reprezenta un pencol prea mare, cu atât mai 
mult cu cât este bine intenționată. Ceea ce este 
mai grav, însă, este că in numele toleranței se 
acceptă aproape orice, iar tendintele cntice 
justificate sunt etichetate ca “intolerante”! 

Un exemplu din realitatea religioasă este 
edificator, în condițiile în care in acest spațiu 
noțiunea prost înțeleasă de “toleranță” are un 
câmp de acțiune nelimitat, acceptându-se cele 
mai bizare şi mai anormale manifestăni aşa-zis 
religioase. Membni sectei “Martoni lui lehova”, 
de pildă, sunt arhicunoscuţi pentru maniera 
agresivă încare înțeleg ei să-şi propage doctrina 
colindă prin blocuri, bătând la uşile locatarilor şi 
amenințându-i cu pedeapsa divină în cazul unui 
refuz, sau opresc trecătonii pe stradă, oferindu- 
le diverse broşuni ori reviste. Este foarte bizar 
cum, intr-o țară în care prozelitismul religios 
este interzis, aceaslă sectă îşi poale întinde cu 
atâta dezinvoltură tentaculele; şi constituie, de 

asemenea, un semn de întrebare sensul univoc 
al toleranței pe care noi le-o arătăm Jor, şi 
nicidecum invers, în acest sens fiind sugestiv 
refuzul copiilor proveniți din astfel de familii de a 
interpreta Imnul de Stat în cadrul lecţiilor de 
citire sau istorie. 

„ Omulțime de exemple similare se pot da 
ŞI pe tărâm cultural, moral, politic etc., exemple 
care demonstrează ampularea spintului cntic 
(gpidat după anumite valon certe) în favoarea 
unei toleranțe care nu reprezintă altceva decât 
un surogat diabolic. Un surogat al iubini şi al 
lucidității cnitice deopotrivă, adică al adevăratelor 
temeiuri ale ordinii universale. 


Carmen CODRESIN 








PL 


” 
p Î>ai N 











Sub acest grav şi responsabil îndemn a fost 
întâmpinat, anul acesta, ceasul comemorării zilei de 13 
ianuarie. întru amintirea celor.doi martiri ai neamului 
nostru căzuți în lupta împotriva comunismului ateu 
(care. după ce robise Rusia pravoslavnică, încerca din 
răsputeri să se înstăpânească şi pe pământul Spaniei 
catolice). Un consens unanim. angajând deopotrivă pe 
cei atât de departe în fapt, dar atât de strâns 
inmănunchiați în acelaşi crez. i-a adunat pe românii 
sosiți aici din patrie. de prin toate colțurile Europei şi 
de peste ocean, pentru a împlini datoria acestui pelerinaj 
identificator: regăsirea rădăcinilor stinţite cu sânge ale 
destinului nostru creştin comun. 

Străjuit de careul compact al celor înfrățiți cu 
camarazii lor spanioli în actul comun al acestui omagiu 
solemn. dublul arc triumfal al monumentului ridicat la 
Majadahonda. în apropierea Madridului, pe locul unde 
cei doi eroi au căzut în 1937, a răsfirânt asupra celor 
prezenţi binecuvântarea aceluiaşi duh creştin ecumenic. 
Slujba de pomenire, concelebrată de cele patru feţe 
bisericeşti aflate la comemorare, părintele Demetr1os. 
părintele Moldovan. părintele stareț Ambrozie, precum 
şi diaconul Cătălin Dumitrean. ultimii doi sosiți din 
țară pentru acest evlavios prilej. a înălțat rugăciuni 
rostite alternativ în greacă, română şi spaniolă. 

Împărtăşite din acelaşi spirit comunitar, 
formaţiuni de orientare naţional-creştină au întărit prin 
prezenţa lor solidară mesajul comun. Ca şi în anii 
precedenţi. Spania creştină a cinstit memoria 
sacrificiului lui Moţa şi Marin prin prezența delegaţiilor 
din partea formațiunilor naţionaliste. S-a remarcat 
prezenţa delegaţiei cu cea mai veche tradiție la 
comemorarea de la Majadahonda, delegaţia partidului 
Frente Nacional, condusă de Domnul Blas Piiar, vechi 
şi statornte prietenal României, Alături de reprezentanții 
Frontului Naţional s-au găsit reprezentanți ai Falangei 
Spaniole, ai organizaţiei Patria Libre, în frunte cu 
Domnul Eduardo Arias. şi ai formaţiunii Resistencia 
Nacional y Juventud, conduse de Domnul Francisco 
Mendez Monasterio. Zara 

Din România au participat reprezentanți ai 
Partidului Pentru Patrie. ai Fundaţiei Buna Vestire, al 
Fundaţiei George Manu, ai revistelor PuncteC ardinale 
şi Gazeta de Vest, Acestoralli s-au alăturat personalități 
din lumea exilului românesc. Alături de Domnul 
Michael Ronett. sosit din Statele Unite,s-a găsit Doamna 
Tiana Popa, o veche luptătoare pentru idealurile 
naţionaliste şi o distinsă cercetătoare pe tărâm filologic. 
Domnia Sa a evocat conțextul istorico-politic a cărui 
expresie a fost gestul exemplar al celor e ep 
mulțumind camarazilorspanioli pentru că ne-au ! esni 

“să aprindem o făclie, să uşezăm O coroană $ ps 
reînnoim crezul, aici unde s-a consumat. marti! iul 
celor doi legionari români ", 

: Eco, TU de Prinţul Ite-Vlad Sturdza, a 
impresionat prezența Domnului Traian opel 
vicepreşedintele Comunităţii Române din Spania, 
Domnia Sa, la venerabila vârstă de 88 de ani, a găsit 
resursele de a participa la ceremonie şi de i aprinde o 
lumânare la modesta cruce ridicată prin osteneala sa - 
prima mărturie crştinească și românească pe locul 





PUNCTE CARDINALE 


ADRAHONDEI 


“Astăzi nu comemorăm numai jertfa lui Moţa şi Marin, ci şi jertfa miilor 






1998 NR. 2-3/86-87 PAG. 19 


de legionari asasinați de guvernele lui Carol II, Antonescu şi de regimul 
comunist. Dar mai de temut decât aceste crime odioase este 
DEZBINAREA. Vă rog astăzi, în acest moment solemn, să vă uniți în 
duhul martirilor noştri, spre stârpi neînțelegerile şi spre a salva Neamul 
Românesc de la DEZBINARE, ale cărei efecte distructive sunt mai 
primejdioase decât gloanțele vrăjmaşilor!”. 


22 (Din cuvântul rostit de Prinţul Ilie-Vlad Sturdza) 





unde au căzut, seceraţi de gloanețele comuniste, Moţa şi 
Marin, şi unde, mai târziu, comunitatea legionarilor 
refugiaţi în Spania a înălțat actualul memorial. 

Exilul românesc, din ce în ce mai împuţinat 
odată cu trecerea timpului, s-a străduit să fie prezent. 
Din Franţa au venit D-nii Dumitru Crețu şi Prof. 
Zamtiroiu. Din Germania. D-na şi D-l Mircea Aleman, 
D-l lon Mării, D-l loan Puşcariu şi D-l Ing. Constantin 
Apolzan. + 


« După oficierea serviciului divin, D-nii Cornel 
Suliman, loan Puşcariu şi Diaconul Cătălin Dumitrean 
au luat cuvântul, omagiind lupta purtată de Mişcarea 
Legionară pentru apărarea credinţei creştine, luptă 
ilustrată exemplar prin jertfa lui Moţa şi Marin. 

Oaspeţii spanioli au cinstit, la rândul lor, această 
solemnitate prin cuvinte care ni i-au apropiat o dată mai 
mult. “Dragi prieteni, - ni s-a adresat DI. Blas Pihar - 
prin fidelitate şi prin întredere învăţăm să ne adunăm 
aici in fiecare an, pentru ca să nu uităm. “Amnezia 
colectivă este o pierdere ireparabilă. Pentru a ne feri 
neamul de uitare este nevoie să ne adunăm la răstimpuri, 
folosind acelaşi limbaj. Există trei tipuri de limbaj: cel 
rostit prin viu grai, cel aşternul pe hârtie şi cel simbolic, 
cel ce se foloseşte de însenine. Aici, pe povarnişul de la 
Majadahondă, ni se arată, laolaltă, toate aceste trei 
forme de limba): cuvintele rostite de noi, slovele care 
ne-au fos! lăsate în scris, precum şi însemnele (crucea şi 
monumentul) în fața cărora ne aflăm. Moţa şi Marin ne 
trimit această solie, această ofrandă fialernă, a 
cuvântului, slovei şi a însemnelor lor, pentru ca şi noi să 
ne învrednicim de jertfa lor neasemuită. Moţa şi Marin 
sunt exemple vii ale spiritului de sacrificiu, ale duhului 
jertfei! Am venit la Majadahonda pentru ca ei să ne 
vorbească '. 

În cuvinte la fel de expresive, Eduardo Arias a 
ținut. la rândul său, să amintească: “Să aducem un 
omagiu! In acest chip, un-luptător nu moare niciodată. 
Moța şi Marin au fost, în chip esenţial, combatanți ai 
unei cauze, soldaţi ai unei idei. Au căzut la încheierea 
luptei, la sfârşitul bătăliei, dispuşi să facă din zilele 
vieții lor câte o zi de slujire. Moţa şi Marin, vă spunem 
aşa cum ni se cuvine nouă, răspicat, că vă mulțumim! 
Fie ca fapta voastră să ne însuflețească, să ne dea 
puterea şi demnitatea de a continua să luptăm pentru 
Spania”, A 4 atata 

Pentru ca rândurile aşternute pe hârtie de Moţa 
să nu fie date uitării, autoarea acestei relatări a dat citire 
ultimei sale scrisori trimise în țară. Un text esenţial, cu 
valoare de festament spiritual, străbătut, în acelaşi timp, 
de un adânc presentiment al morţii. Mesajul datează din 
3 Decembrie 1936. lată-l integral: 

“Iubiţi camarazi legionari, [...] Dumnezeu a 
Vrul Să mă numere şi pe mine - poate şi pe alți camarazi 
ai mei, legionari români ai Căpitanului - printre fericiţii 
luptători căzuţi în Spania pentru apărarea Crucii. lată, 
spun că sunt fericiţi aceşti luptători = deşi mulți dintre 
noi lăsăm în urma noastră copii, saţii, fiinţe dragi şi fără 
alt sprijin decăt noi - deoarece e fericit cu adevărat 
numai omul care trece astfel prin viața pământească 
Încăt să poată nădăjdui în mântuirea sufletului său. lar 


Foto I; Falangiştii spanioli la Majadahonda (1972); Foto 2: Vedere ftontală a Monumentului de la Majadahonda 


cei pe care Dumnezeu ne-a ales şi ne-a primit să-i fim 
apărători cu prețul sângelui-şi vieţii noastre, aceştia 
putem âvea o puternică nădejde de mântuire asufletului, 
cu toate păcatele noastre de până acum. 

Nicio putere, nicio dragoste nu este deasupra 
Neamului, nu se poate împlini decăt în Neamul său, 
afară doar de puterea lui Cristos, de dragostea pentru 
EI. Cristos este acelaşi şi în Spania, şi în România. 
Când o oaste diavolească se ridică pentru a izgoni pe 
Cristos din lume, când în fața luminoasă a 
Mântuitorului se trage cu baioneta şi cu mitraliera, 
atunci toți oamenii, din orice neam ar fi, trebuie să 
sară în ajutorul Crucii. Cu atât mai mult cu câl cei care 
lucrează acum la dărâmarea creştinismului în Spania 
nu se mulțumesc cu nenorocirea acestei țări, ci vor 
alaca mâine aşezarea creştinească şi naţională a 
luturor țărilor, aşadar şi a României noastre. 

Dar dacă dragostea de Cristos şi puterea 
creștinătății, am spus că sunt deasupra Neamurilor, 
putând să ne ducă pe noi Românii să luptăm pentru 
Crucepe pământul străin al Spaniei, alături de Spanioli, 
de Nemţi şi de Italieni, aceasta nu inseamnă că puterea 
creştinătăţii şi dragostea de Cristos ne scot din Neamul 
Nostru, ne înstrăinează de el. Căci Neamul nostru nu 
poate trăi fără credinţa noastră creştină. Apărând 
creștinătatea: chiar pe pământ străin, noi apărăm o 
putere care e izvor al: puterii Neamului nostru, iar 
ascultând de indenmul dragostei de Cruce, noi ne 


supunem, aici. în Spania, dragostei pentru Neamul 
Nostru românesc... ”. 


Cristiana HÂNCU 
Majadahonda, 11 lanuarie 1998 








- 


| | 











PAG. 20 NR. 2-3/86-87 1998 


TAUMUDULU 


PUNCTE CARDINALE 





“Eu nu Sunt cetățean american de religie mozaică. Eu Sunt evreu. * 


Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” 





Rabinul Stephen S. Weise 


16. MORALA TALMUDULUI (5) 


nterpretarea talmudică a celebrului verset 18 din 
capitolul 19 al Leviticului, “...să iubeşti pe 
aproapele tău ca pe tine însuţi. ”, în sens 
exclusivist, prin “aproapele” neînţelegându- 
se, ca în creştinism, “orice om”, ci numai “n 
alt evreu", atrage după sine existența a două coduri morale: 
unul care reglementează relațiile dintre evrei, celălalt care 
cuprinde prescripțiile privind comportamentul evreilor față 
de neevrei "gentilii” sau goim, aşa Cum sunt denumiți 
neevreii în lucrările care abordează această problemă). 
Premiza pe care se fundamentează întregul edificiu al 
sistemului moral care guvemează relațiile dintre evrei şi 
neevrei este formulată fără echivoc de adepții mişcării 
hassidice ("cucemicii” - urmaşii devotați ai macabeilor şi 
fariseilor). Dar să-l ascultăm în această problemă pe Israel 
Shahak în Povara a trei milenii de istorie şi de religie 
iudaică, lucrare prezentată pe larg în Puncte Cardinale: 
“Hassidismul - metamorfoză (şi gravă înjosire!) a misticii 
evreieşti - este dintotdeauna o mişcare plină de vitalitate, 
având sute de mii de adepți, care dovedesc ataşament fânatic 
pentru «sfinţii lor rabini»... Care sunt deci opiniile acestei 
mişcări faţă de neevrei? Să luăm de pildă Hatanya, «biblia» 
mişcării habbadiste, una dintre cele mai puternice ramuri 
ale hassidismului. Conform acestei cărți, neevreii sunt 
crealuri ale Satanei «la care nu se găseşte absolut nimic 
bun». Diferenţa calitativă dintre evrei şi neevrei există încă 
din stadiul embrionar! Însăși viața unui neevreu este ceva 
neesențial, pentru că lumea a fost creată numai pentru 
folosul evreilor” (s.n). O credinţă care afectează 
comportamentul evreilor faţă de neevrei în viaţa de zi cu zi, 
aşa cum se poate vedea din următorul pasaj din revelatoarea 
lucrare a lui Shahak: “/n afară de rugăciunile zilnice fixe, 
evreul evlavios trebuie sărecite scurte formule de mulțumire, 
în anumite ocazii, bune sau rele, ale existenţei sale (de pildă, 
când îmbracă haine noi, sau când mănâncă pentru prima 
dată un fruct din acel an, sau când vede trăznetul căzândori 
când află o veste tristă etc). Unele dintre aceste rugăciuni 
au ca scop să insufle ura şi disprețul faţă de toți gentilii.. 
Evreul pios care trece pe lângă un cimitir trebuie „Să 
pronunțe o formulă de ocară dacă morții sunt gentili, de 
binecuvântare dacă este un cimitir evreiesc... Nici chiar 
casele nu scapă de la această regulă; Talmudul cere unui 
evreu aflat în trecere pe lângă o locuinţă încare stau neevrei 
să-l roage pe Dumnezeu să o distrugă, iar dacă aceasta este 
în ruină, să-i mulțumească pentru răzbunarea sa”. 
+ 


Afirmația făcută de Dr. S. Taubes, autorul lucrării 
Morala Talmudului - Răspuns S.S.Iconomul Const. 
Nazarie, Profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, 
apărută în anul 1915, că “geniul Talmudului este şi va 
rămâne o carle cu şapre peceți pentru antisemiţi”', ar putea 
fi corectată în sensul că tocmai cunoașterea acestui “geniu” 
printr-o documentare temeinică a condus adeseori la 
antisemitism! Este cazul Profesorului Nicolae C. Paulescu, 
marele savant român care a adoptat o atitudine critică, 
împinsă până la radicalism, față de iudaism, în urma unui 
temeinic proces de documentare asupra Talmudului în general 
şi asupramoralei talmudice în special. Din amplabibliografie 
axată pe tema investigării moralei Talmudului am ales 
lucrarea Profesorului Nicolae C. Paulescu intitulată Spitalul, 
Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria, apărută la 
București în anul 1913, Deși lucrarea savantului român este 
astăzi oarecum depășită sub aspectul sistematizătii dezvăluirilor 
cu privire laţelurile urmărite de iudaism și la metodele folosite 
pentru atingerea acestor țeluri, am preferat-o altor lucrări 
apărute ulterior, în perioada dintre cele două războaie 
mondiale, întrucât probitatea sa unanim recunoscută, ca om 
de știință care şi-a închinat viața căutării adevărului, nu poate 
fi pusă la îndoială, În acest sens, este suficient să amintim 
omagiul pe care i l-a adus Nicolae lorga în necrologul 
publicat în Neamul Românesc: "a trăit ca un mucenic şi a 
murit ca un sfânt”, 

In prima parte a prezentării Talmudului, Nicolae 
Paulescu subliniază caracterul confidenţial, pe alocuri chiar 


_ 


conspirativ, al pasajelor care cuprind recepte referitoare la 
comportamentul evreilor față de neevrei în general şi faţă de 
creştini în special. Pentru a nu fi cunoscute, “aceste pasaje 
pline de ură în contra a tol ce nue jidov, au fost înlocuite prin 
cercuri sau prin linii în alb şi un Sinod evreiesc, ținut în 
Polonia, a prescris ca, în viitor, asemenea pasaje să nu fie 
imprimate, ci Să fie spuse prin grai în şcoli”. Şi în spiritul 
rigorii ştiinţifice care îi caracterizează întreaga operă, savantul 
român reproduce într-o notă de la subsol textul enciclicei 
adoptată laamintitul Sinod; “De aceea, ordonă, subpedeapsa 
de excomunicare majoră, să nu se imprime nimic, în ediţiile 
viitoare ale Mişnei sau ale Ghemarei, care să privească, în 
bine Sau în rău, actele lui lisus Nazariteanul. Poruncim, prin 
urmare, să se lase în alb, locurile în care e vorba de Iisus 
Nazariteanul. Uncerc ca acesta O, pus înloc, va încunoştiinla 
pe rabini şi pe dascălii de şcoală să îmveţe pe tinerime aceste 
pasaje numai prin viu grai”. “Dar aceste pasaje - continuă 
Nicolae Paulescu - au fost traduse de mai multe ori, fiegge 
rabini comvertiţi la creştinism, fie de orientalişti sau profesori 
de limba ebraică, neevrei, ca bunăoară de Christoph 
Wagenseil, de Johann Andreas Eisenmenger, şi mai curând 
de Dr. August Rohling, profesor la Univeristatea din Praga”. 

In legătură cu “cele şapte peceți” care ar trebui să 
protejeze Talmudul deprivirile indiscrete ale gentililor, savantul 

român scrie: 

“Jidanii au căuta! întotdeauna să ascundă, secretele 
criminale ale legislaţiei lor ..: De câte ori a vrut cineva să 
tragă vălul care acoperă mârşăvia Talmudului, a dezlănţuit 
imediat ura cea mai cumplită a jidovilor, care au lăgăduit 
exaclitalea traducerii ŞI au încercat, prin toate mijloacele 
posibile, să se răzbune împotriva traducătorului. (lată ce-l 
aşteaptă pe creştinul care îndrăzneşte să deschidă Talmudul 
şi să-i traducă grozăviile: « Un-goi care studiază legea este 
demn de moarte» - Tractatul Sanhedrin, notă la subsol). 

Astfel, când în 1700, orientalistul Eisemenger, după un 
studiu de 20 de ani, publică traducerea unei părţi din Talmud, 
în cartea sa «Iudaismul descoperit», jidovimea scoase un 
strigăt de turbare. Ovreii încercară mai întâi să confişte 
aceastăcarte. Dar, neputând, ei îioferiră autorului 10.000 de 
(alei, pentru ca să-şi retragă scrierea. 

Frederic 1, regele Prusiei, căruia se adresară în urmă 
rabinii - calomniind pe Eisenmenger şi acuzându-l că este un 
falsificator -, însărcină Universitățile din Giessen, din 
Heidelberg şi din Mainz să caute dacă, într-adevăr, erau 
pasaje rău citate sau falsificate în lucrarea acestui savant. 

Însă traducerea lui Eisenmenger şi citaţiile lui au fost 
în unanimitate declarate autentice, şi rabinii - nemaiputând 
să mintă în faţa atrei Universităţi - au fost siliţi să le confirme 
în mod solemn. 3 

Dar asupra niciuhuia dintre traducătorii Talmudului 
jidovimea nu s-a îndârjit cu atăta furie ca asupra celebrului 
orientalist Rohlig. Toată haita presei ovreieşti s-a năpustit 
asupra lui, numindu-l bârfitorul nevinovaţilor, apostolul 
obscurantismului şi amenirânguţi cu nimicirea morală”. 


De la data la care Profesorul Nicolae Paulescu 
întreprindeaanalizasaasupra Talmudului, dezvăluind existența 
a două coduri morale care guvernează existența evreilor de 
pretutindeni, până astăzi, procesul de cunoaştere a ceea ce se 
ascunde sub cele “șapte peceți "a evoluat. Pe de o parte, vălul 
sub care se ascundeau tainele Talmudului s-a dovedit a fi 
străveziu în fața insistențelor unor cercetători obiectivi din 
domeniul istoriei religiilor. Nu poţi să scormoneşti în domenii 
greu accesibile, aşa cum ar fi, de pildă, religia și practicile 
cultice ale aztecilor sau incașilor şi să ocoleşti acelaşi pen de 
probleme cu privire la iudaism. Pe de altă parte, nici evreii nu 
au mai avut interesul să se cramponeze, apărând cele “şapte 
peceţi”. Poziţia dobândită după ce au câștigat cel de al doilea 
război mondial le conferă "dreptul învingătorului” de a face 
legea, pretutindeni în lume, 

Conform Talmudului, “evreii sunt mai plăcuţi de 
Dumnezeu decăt îngerii” - Tract. Chullin 91 b. “Dumnezeu 
îşi manifestă majestatea munai în mijlocul evreilor" - Tract. 
Beracholh ? a. “Toţi oamenii datorează evreilor 





-» 


binecuvântarea divină” - Tract. Jewamol 63 a. “Toţievreii 
sunt prin naştere fii de regi” - Tract. Schabbal 67 a şi 128 
a. “Cel care loveşte un evreu, este vinovat de crimă, căci 
această faptă este ca şi cum i-ai da o palmă lui Dumnezeu” 
- Tract. Sanhedrin 58 b. “Dumnezeu nu se mânie niciodată 
pe evrei, ci mamai pe neevrei” - Tract. Awoda sara 4 a. 

Doctorii legii (rabinii) au un statut deosebit. “Ce/ 
care-l contrazice pe învățătorul său, care se ceartă cuel, sau 
murmură împotriva lui, este ca şi cum ar săvârşi O astfel de 
faptă împotriva lui Dumnezeu” - Tract. Sanhedrin 110 a. 
“Cinstea îmvățătorului tău, să fie ca cinstea lui Dumnezeu" 
- Tract. Awot II, 12. “Cel care se ridică în picioare, 
respectuos, în fața învățătorului său şi îl slujeşte pe acesta, 
acestuia i se consideră gestul ca şiscum l-ar sluji pe 
Dumnezeu” - Tract. Erwin 2 a. 

Neevreii sunt, în comparaţie cu evreii, doar animale şi, 
în spiritul concepției talmudice, lipsiţi de drepturi. “Numai 
evreilor li se cuvine denumirea de oameni, neevreilor nu li 
se cuvine denumirea de oameni, ci de vite” - Tract. Bara 
batra 114 b, Tract. Jewamol 6 a şi Tract. Krilol 6 .b, 7 a. 
“Ura față degoimi a coborât de pe muntele Sinai, odată cu 
legea iudaică” - Tract. Schabbat 89 a. “Dacă un goi se 

„ găseşte lângă un puț, să-ltazvârle înăuntru, iar dacă este o 
stară în puț, s-o tragă afară... şi să astupe intrarea puțului 
Cu 0 piatră zicând: fac aceasta pentru ca vitele mele să nu 
cadă înăuntru” - Tract. Awoda sara 26 c. 

“Evreul care a găsit un lucru nu este obligat să-l 
restituie celui care l-a pierdut decât dacă lucrul găsit 
aparține unui «frate», adică un evreu” - Tract. Baa 
Kamina 113 b. “Evreului îi este permis să exploateze 
naivitatea şi nepriceperea neevreului căruia îi vinde un 
lucru” Tract Bawvakamma 113b. “Esteopritsă împrumuţi 
pe goim fără camătă” - Tract. Awoda sara 77 c. După 
Talmud, evreul poate să înşele pe un neevreu, pentru că este 
scris: “să nu faci pagubă aproapelui tău, dar nu este Scris 
să nu faci pagubă umui goi” - Tract. Bawa mezia 61 c. 

ŞI în lumearelațiilor sexuale operează dubla perspectivă 
morală. “Păcatul adulterului se săvârşeşte mumai în cazul 
în care un evreu major seduce soția altui evreu major; dacă 
însă seduce soția unui neevreu, evreul nu comite un adulter” 
- Tract. Sanhedin 52 b. “Pe o fată neevreică în vârstă de 3 
ani şi O zi, evreul o poate necinsti (dar nu o poate lua în 
căsătorie)” - Tract. Awoda sara 37 a. Surprinzător este însă 
faptul că şi în relațiile intime, în cadrul familiei evreieşti, 
Talmudul prevede libertăți inacceptabile pentru morala 
creştină. “De propria sa soție evreul poate abuza sexual în 
modul în care îi place” - Tract. Nedarim 20 b. lar, în 
continuare, prescripția talmudică este de-a dreptul 
revoltătoare: “EI poate să o trateze ca în Sodoma. Şi dacă 
ea se plânge, rabinii îi răspund: «Nu putem să-ţi venim în 
ajutor, căci legea te-a dat pradă bărbatului tău» ” - Tract. 
Nedarim 20 c. 

Sub aspectul relaţiilor cu celelalte naţiuni, Talmudul 
dă evreilor dreptul de dominație asupra atot ce nu este evreu, 
asupra întregii omeniri. “Precum oamenii domnesc asupra 
animalelor, aşa şi evreii trebuie să domnească asupra 
celorlalte naţiuni ale pământului”, afirmă interpreţii 
Talmudului, bazându-se pe următoarele prescripții: “Afesia 
va da imperiul lumii evreilor, cărora le vor senvi şi li se vor 
Supune toate popoarele” - Tract. Sanhedrin SS c şi “Peste 
totunde se stabilesc, evreii trebuie să devină stăpâni, şi dacă 
mu obțin dominaţia absolută, trebuie să se considere ca 
exilați şi ca prizonieri. Chiar când ajung să guverneze 
oraşele, dacă nu le stăpânesc pe toate, ei nu vor înceta să 
Strige: Jale! Grozăvie!” - Tract. Sanhedrin 104 c. 

ŞI pentru ca “poporul ales” să devină stăpânul acestei 
lumi, Talmudul nu economiseşte nici un mijloc, Acel cumplit 
îndenin Tob şebagoim harog! (Pe cel mai bun dintre goimi, 
ucice-l!), îndemn emblematic în lupta purtată de iudaism 
pentru a-şi împlini idealul "mesianic" de dominație mondială. 
pare astăzi mai actual ca oricând, 


(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 





| 
| 











” ceva referitor la lisus din Nazaret (...). 





"Rabinica” - explică Josh Mc Dowell - "este studiul 
comentariilor făcute de rabinii iudei la scrierile Vechiului 
Testament”. 

In secolul al V-lea î.Hr., pe vremea lui Ezra, după 
refacerea zidurilor Ierusalimului, unii preoți, cărturari şi 
învățători (adică rabini) au început să comenteze diferite 
pasaje din Scriptură. Acţiunea loraveaun temei hermeneutic 
public, după cum rezultă limpede din cartea lui Neemia: Ei 
cileau lămurit bucăţi din cartea legii lui Dumnezeu, iar 
bucățile citite le lămureau şi poporul înțelegea astfel cele 
ce se citeau (8, 8). "Generaţie după generație” - precizează 
Josh Me Dowell - "această învățătură a fost memorată şi 
transmisă- cuvânt cu cuvânt, printr-o tradiţie orală 
neîntreruptă. Şi, cu fiecare generaţie, interpretările noilor 
rabini erau adăugate la tradiţia care creştea mereu”. 

Această tradiţie orală va căpăta o importanță 
excepțională după distrugerea Ierusalimului şi a Templului 
(anul 70 d.Hr.). Precum se ştie, salvat cu acordul romanilor, 
rabi Yohanan ben Zakkai întemeiază la Jamnia o putemică 


şcoală fariseică, având drept obiectiv principal transcrierea + 


comentariilor orale. Acţiunea va presupune un efort 
monumental şi va implica multe generații de învăţători. Pe 
laanul 135 d.Hr., Rabi Akiba reuşeşte să organizeze tradiția 
pe subiecte - însă se amestecă într-o răscoală şi va muri în 
torturi. Lucrarea sa este continuată şi revizuită de unul din 
discipoli. Rabi Meir. Iar la anul 200 d.Hr. Rabi Iuda 
Patriarhul sfârşeşte compilaţia care va deveni celebră sub 
numele de M/işna. Perioada aceasta - 70-200 d.Hr. - este 
cunoscută în rabinică drept perioada tanaitică. 

Mişna este un cuvânt care înseamnă învățătură sau 
repelare. Formal, ea este alcătuită din 6 Sedarim, fiecare 
fiind compusă din/ractate care, la rândul lor, conţin secțiuni. 

In aceeaşi perioadă tanaitică, paralel cu Mișna, a fost 
elaborat Midraş, un alt comentariu al Scripturii. Numele de 
Midraş vine de la verbul daraș care înseamnă a căuta, a 
explora sau a interpreta. Există două feluri de Midraş: 
Halaka (mai legislativă) şi Haggada. 

O altă sene de comentarii rabinice, care nu au fost 
selectate pentru Mișna dar apar parțial în Midraş, poartă 
numele de Tosefia. Termenul înseamnă adăugare sau 
supliment, căci Tosefia este un comentariu suplimentar al 
afirmațiilor din Mișna. De altminteri, Mişna şi Tosefia 
constituie preocuparea principală a rabinilor din perioada 
tanaitică. | 

În secolele al III-lea şi al IV-lea d.Hr. se întinde 
perioada amoraică. foarte importantă. caracterizată prin 
apariția Gemarei şi a celor două Tabmuduri 

Termenul Gemara vine de la cuvântul gemar care 
înseamnă a fermina. Ea cuprinde comentarii despre Mina, 
dintre care unele sunt cunoscute sub numele de Barairhorh 
şi provin din perioada anterioară, tanaitică. iar celelalte au 
fost redactate de rabinii amoraimi. Existau două şcoli 
independente de rabini amoraimi: una în Babilonia, cealaltă 
în Palestina. Ele îşi realizează Gemara în mod separat. Intre 
anii. 350-425 d.Hr., Şcoala Palestiniană adună Mişna 
împreună cu propria Gemara într-o comp! lație pe care o va 
numi Talmud. termenul însemnând învățătură. Pe la anul 
500, Şcoala Babiloniană realizează un alt Talmud, din 
Mișna şi Gemara locului. Acesta din urmă - Talmudul 
babilonian - este cunoscut dreptcel mare, deoarece este mai 
amplu decât omologul palestinian. i 

lată, foarte pe scurt. povestea textelor rabinice. A 
căuta aici referințe despre lisus a fost o problemă firească, 
deoarece numeroase tradiţii orale sunt contemporane. cu 
existența terestră a Mântuitorului. Dar problema aceasta se 
va dovedi deosebit de dificilă pentru cercetători, din câteva 

ive bine i eiate: Ia ate 
pd pie ra persecuțiilor, comunitățile evreieşti din 
Europa au decis adesea să înlăture din Talmudul l9r orice 
referire la lisus. În acest sens, Moiris Goldstein citează o 
hotărâre a Consiliului evreiesc al bătrânilor din tool 
(1631): "Văporuncim,sub Spear E e 

FI iei i 
nu mai publicaţi în nici o ediție no Dacă nt vei asculta 
cu grijă această scrisoare, ci veți proceda iupețriva si 
continuând să publicaţi cărțile noastre Ia fel ca la acu ie 
s-ar putea să aduceți asupra noastră şi asupra voastră ŞI ma! 

i t în trecut”, „ 
Vietii scrie Goldstein - "textele şterse din 
Talnnuduri au fost indicate prin cercuri mici său prin iii 
goale, dar, cu timpul, chiar şi lucrul acesta a fost interzis de 
către cenzoți”. 

Astfel, aluziile ori referirile la lisus nu prea ip pia fi 
găsite în ediţiile Talmudului din ultimele patru seco i ai 
nevoie de manuscrise mai vechi, care sunt rare, tot din 

| i: câpii străvechi ale textelor 
pricina persecuțiilor. Numeroase copii 5"; S-a 
rabinice au fost confiscate de Biserică și ulterior arse. 
întâmplat așa deoarece referirile talmudice la lisus erau, 
adesea, profund jignitoare pentru Sp! pu piara ori 

2. În genere, rabinii nu menţionau evenii 

istori tul excepţional, adică numai 
persoane istorice decât cu 10 





PUNCTE CARDINALE 


dacă ar fi fost vorba despre ceva deosebit de relevant pentru 
comentariu. Astfel, Joseph Klausner observă că dacă nu s- 
ar fi păstrat scrierile lui Josephus Flavius şi cărțile 
Maccabeilor, deci bazându-ne doar pe Talmud, nici nu s-ar 
fi cunoscut numele lui luda Maccabeul! 

Aşadar, faptul că există pomeniri ale persoanei lui 
lisus este, prin el însuşi, un lucru remarcabil. 

3. In fine, o dificultate specială este subliniată de R.T. 
France: "In cazul informaţiilor referitoare la lisus. avem 
încă un factor care complică lucrurile, şi anume că Ela fost, 






> pe e SUI Sti 3 - Ă i 
> AL ! d en 4 - d - 4 

(PI Si A A II 9 î i La 

pete bi DĂ E îi | rii 

MEA MA UE pai Ă j de pâe 

> ete ra - 254 a a 

E fie acte e i sd p 

A 





| Tia E na 2000 N a 717 papii tie e 0 
i DA Esi la ES - pf A 
1 p. ri w - _ A A & = 
PD p.. X 
CI P Ş 
2050. gi I 3 5 ad 
i E imi “ DE 
DEE P La 
iz Teza >» fa ş ? SE aci ee d 
e cca e - , ie i: 4 
GE: Pda, 23 a d Cai | A 
Pa i 
să n A A i | 
TE %- Sg 
FRA = - 
% pi 4 ” ă . ă . 
. e = 


pentru rabini, un învăţător eretic şi un vrăjitor, al Cărui 
nume rareori putea fi [olosit fărăa fi profanat; de aceea mulţi 
cercetători cred că ei s-au referit la El prin pseudonime - de 
exemplu, Ben Stada sau Bălaam - ori prin.expresii vagi de 
genul cutare şi cutare". 

Astfel stând lucrurile, vom urma metoda lui Josh Me 
Dowell, care împarte presupusele referiri la lisus în două 
categorii: nedemne de încredere şi demne de incredere. 

Referirile nedemne de încredere cuprind unele pasaje 
care îl pomenesc pe Ben Stada, pe Balaam. istoria zisă a 
celui neruşinal şi Toledoth Yeshu. Le vom trece în revistă. 
pe scurt. 

(a) Pasajele despre Ben Stada. "Timp de secole” - 
zice Josh Mc Dowell - "creştinii şi alții au simţit că pasajele 
Ben Stada se refereau la lisus. Ca urmare, ei i-au criticat 
adesea pe evrei pentru comentariile care se presupune că se 
refereau negativ la lisus. Acum pare clarcă Ben Sradanuera 
lisus. ci egipteanul menţionat in Fapte 21, 38". Acolo. în 
Faptele Apostolilor 21, 38, un căpitan roman îl întreabă pe 
Sfântul Apostol Pavel: Nu eşri n oare egipreanul căre, 
inainte de zilele acestea, te-ai răsculat şi ai scos în pustie pe 
cei patru mii de bărbaţi răzvrătiți? Astfel, este de remarcat 
că încă de la început a existat tendința de a-l confunda pe 
Ben Stada cu notorii figuri creştine. Trebuie să precizăm că 
tendința respectivă a supraviețuit în tradiţia iudaică până 
într-atât încât un fragment din Talmudul babilonian, şi 
anume Shabbarh 104b, îl confundă clar pe Ben Stada cu 
lisus: "Este o tradiţie Barairha: Rabi Eliezer a spus 
înțelepților: Nu a adus Ben Stada vrăjitorii din Egipt într-o 
crestătură din-camea sa? Ei i-au răspuns: El a fost nebun şi 
noi nu scoatem dovezi de la un nebun. Ben Stada? E] a fost 
Ben Pandera!”. 

Prin numele de Ben Pandera (adică fiul lui Pandera), 
rabinii îl identifică în mod cert pe lisus, despre care pretind 
că ar fi fost copilul nelegitim al unui anume Pandera. nume 
ce apare şi în variantele: Pantira, Pantera, Panthera, Pantiri 
şi Panteri. lată deci că interpretarea pasajelor Ben Stada 
dreptreferiri la lisus se datorează chiar Talmudului. 

Despreegipteanul Ben Stadascrie şi Josephus Flavius. 
Acestaa venita Ierusalim şi s-arevoltat împotriva romanilor, 
prin anul 52 d.Hr., pe când procurator în ludeea era Felix. 
Revolta lui Ben Stada a avut un caracter original: el s-a suit 
pe Muntele Măslinilor şi a pretins că va distruge cu puterea 
cuvântului zidurile lerusalimului! Armata romană din oraş 
a intervenit în forță şi i-a înfrânt pe discipolii epipteanului. 
ucigând 400 de persoane şi capturând alte 200. Totuşi 
conducătorul, Ben Stada însuşi, a dispărut ca prin farmec şi 
nu a mai fost găsit niciodată .. 

Confuzia din 7almudul babilonian este pusă pe seama 
lui Rabi Hisda şi se bazează pe aigumente atât de strident 
false, încă! este de mirare că abia critica lui Klausner din 
zilele noastre le-a desființat. Astfel, spre exemplu, Rabi 
Hisda susținea că soțul Mariei şi tatăl oficial al lui lisus 
(alias Ben Stada) ar fi fost un anume Pappas ben Yehudah, 
cetățean care a trăit abia în secolul al II-lea d.Hr. 

Să mai adăugăm, spre cinstea altor rabini din Ta/mud, 
că, în acelaşi fragment (Shabbarh 104b), învățătorul Tam a 
combătut asemenea opinii. 

(b) Pasajele despre Balaam. Balaam, care apare în 
textele ebraice ca Bilaam, a fost un ghicitor celebru din 
Petor, localitate de pe malul Eufratului. Era, probabil, 
medianit, dar cunoscător al unicului Dumnezeu, pe care ÎI 


1998 NR. 2-3/86-87 PAG. 21 





puteaauzi. Totuşi intenţiile sale sunt mai ales ostile poporului 
israelit pe care se pregătea să-l blesteme. Deaceea, în Mişna, 
el este trecut pe lista celorcare nu au parte de lumea viitoare. 
În conştiinţa ebraică. identificarea lui lisus cu Balaam 
reprezintă ceva notoriu, care nici măcar nu mai are nevoie 
de demonstraţie! Dar, precum bine arată Josh Me Dowell, 
convingerea aceasta este de dată relativ recentă şi nu poate 
fi extinsă ca atare asupra tuturor autorilor Zalmudului. 
Dimpotrivă, atât în Midraş cât şi în Talmudul 
babilonian sunt indicii serioase că Balaam şi lisus erau bine 


deosebiți unul de altul. Astfel. în Midraș se pomeneşte de . 


un cuvânt al lui Rabi Eliezer ha-Kapper care îl considera pe 
Balaăm chiar ostil lui lisus. Conform acelui cuvânt, Balaam 
ar fi zis. proorocind: "Aveţi grijă să nu vă rătăciți după omul 
acela. căci este scris: Dummezeu nu este om, Ca Să mintă şi 
Vai de cel ce va trăi din acel popor care va auzi pe omul 
acelacăsefacepe sine Dumnezeu”. În Talmudul babilonian 
diferenţa este şi mai clar exprimată. O găsim în istoria lui 
Onkelos, fiul lui Kalonymos. care nu ştia dacă este bine să 
treacă la mozaism. Pentru a-şi rezolva dilema, Onkelos 
hotărăşte să-i întrebe pe morţi. El îl învie mai întâi pe 
Balaam, care îl sfătuieşte vehement împotriva Israelului. 
Apoi, spune textul rabinic, Il învie şi pe lisus, Care - 
dimpotrivă îl asigură că Israel este cel mai important lucru 
din lume şi adaugă: "Caută binele lor şi nu căuta să le faci 
rău; oricine îi loveşte este ca şi cum s-ar fi atins de lumina 
ochilor lui Dumnezeu”. 

Aşadar. iată că fragmentele din perioada tanaitică şi 
amoraică îi diferenţiază aproape antagonic pe Balaam şi pe 


lisus. De aceea nu se poate accepta ideea unei codificări a - 


lui lisus drept Balaam în rabinică. De altminteri. lisus, ca 
om, a fost evreu, pe când Balaam, nu; iar acest simplu fapt 
este atât de important pentru mentalitatea rabinilor, încât cu 
siguranţă interzice orice qui pro quo. 

(€) Istoria celui neruşinat. Textul apare în Tractatul 
Kallah şi încă într-un alt tractat, pe care nu am reuşit să-l 
aflăm. Personajele centrale sunt trei rabini respectați şi 
bătrâni: Rabi Eliezer, Rabi Yehoshua şi Rabi Akiba care, 
observând comportamentul necuviincios al unui copil, îl 
consideră fie bastard, fie fiul necurăţiei. fie şi una, şi alta. 
Băiatul se va dovedi atât bastard, cât şi fiual necurăţiei. Unii 
au sperat să-l poată identifica pe respectivul băiat cu Iisus. 
Trecând peste caracterul grav jignitor al identificării - 
caracter, de altminteri, nesurprinzător pentru mentalitatea 
rabinică - vom observa, laolaltă cu Josh Mc Dowell. că Rabi 
Akiba a murit în anul 135 d.Hr., deci nu putea fi un bătrân 
respectabil pe vremea copilăriei Mântuitorului. 

(d) Toledorh Yeshu. Expresia înseamnă Viaţa (istoria) 
lui lisus. Deastă-dată ne aflăm în prezența unui text care este 
clar dedicat lui lisus Hristos. După toate probabilitățile, el 
a fostcompilat cam prinsecolul al V-lead.Hr..reprezentând 
rezultatul unui impresionant efort folcloric de denigrare a 
Mântuitorului. Conform evaluării lui Klausner(carenueste 
creştin, ci un savant evreu), "cea mai superficială citire a 
acestei cărți slujeşte drept dovadă că nu avem aici nimic 
altceva decât o lucrare folclorică în care sunt întreținute 
confuz zvonuri şi legende timpurii şi târzii despre lisus, din 
Talmud şi Midraş, lalolaltă cu relatările evanghelice, pe 
care autorul cărții Tol'dorh le răstălmăceşte într-un mod 
detăimător pentru lisus, precum şi alte legende populare, 
dintre care multesuntmenționate de Celsusşi Tertullian. iar 
mai târziu de Părinţii Bisericii, şi pe care Samuel Krauss le 
etichetează drept motive folclorice. Este de remarcat. în 
special, atitudinea adoptată de 7o/'dorh faţă de relatările 
evanghelice. Aproapecănuneagăniciodată nimic: schimbă, 
pur şi simplu, răul în bine şi binele în rău”. + 

Vrem să scutim cititorii de enorma cantitate. de 
blasfemii cuprinsă în 7oledorh Yeshu. Totuşi, pentru a avea 
o mostră, ofer, în rezumatul lui Josh Me Dowell, modul în 
care această carte prezintă momentele răstienirii şi ale 
Invierii: "Suntrelatate multe alte aventuri stranii, dar în cele 
din urmă lisus este arestat şi spânzurat de otulpină de varză, 
în ajunul Paştelor. După ce trupul lui este îngropat, un 
grădinar îl ia şi îl aruncă într-un canal de apă. Ucenicii, 
negăsind trupul lui lisus, începsă proclame învierea lui. Însă 
Rabi Tanchuma (care a trăit în realitate la 400 de ani după 
lisus!) găseşte trupul şi dă pe faţă scamatoria. Ucenicii fug 
ŞI îşi împrăştie religia în toată lumea”. 

Dacă literatura rabinică nu ar fi produs nimic mai bun 
decât Zoledoth Yeshu, probabil că ea ar fi meritat arderea cu 
care au tratat-o oamenii Bisericii... 

Insă uneori, din nefericire pentru ei, rabinilor le-au 
scăpat şi informaţii demme de crezare şi care, împotriva 
dorinţei lor, constituie astăzi unele dintre cele mai bune 
dovezi ale istoricităţii lui lisus şi ale acurateții relatărilor din 
Evanghelii. = 


(urmarea în numărul viitor) 











Radu COMANESCU 





“ 3 
a Dale 





Pop rii: - a 


3 A 
RR di a. 








=" Tm | 


i... —— 
> 
m GI 





a ci? 


PAG. 22 NR. 2-3/66-87 1998 


carte esenţială (care, scoasă la 
Humanitas, ar fi costat probabil peste 
40000 de mii de lei) este oferită 
pauperizatei noastre intelectualități, în 
două volume, la numai 18000 lei, de 
cunoscuta editură Meridiane (seria “Arte. C ivilizații. 
Mentalităţi”): este vorba de HENRI-IRENEE 
MARROU, /storia educației în antichitate, în 
traducerea d-nei Stella Petecel, care semnează şi un 
scurt cuvânt înainte (pp. 9-10), din care cităm: “... 
puţine lucrări în lume au putut oferi o sinteză a unui 
câmp de cercetare atât de vast şi totodată de o 
copleşitoare complexitate, cum este cel al evoluției 
civilizației şi culturii antice, de la origini până la 
aparenta ei stingere, jncluzând şi primele încercări de 
renaştere, cu formele lor specifice. Prodigioasa erudiție 
a lui H.-I. Marrou este secondată de un penetrant spirit 
de reflecţie, ca şi de o deosebită capacitate de structurare 
atemelor, de subtilă acordare a ideilor, într-o perspectivă 
originală. Este un caz fericit, în care erudiţia, departe 
de a obosi printr-un discurs pletoric, reprezintă doar 
suportul solid al unei cunoașteri de adâncime a 
obiectului tratat, asupra căruia autorul nu dă verdicte, 
ci îşi pune întrebări, stimulând curiozitatea şi 
participarea intelectuală a cititorului. Este o carte vie, 
actuală pentru orice generaţie”. 

Volumul întâi al ediției româneşti acoperă 
partea dedicată de'autor “educaţiei clasice” din lumea 
greacă (de la Homer la epoca hellenistică), iar volumul 
al doilea dă seama de aspectele educaționale din lumea 
romană, în mare măsură continuatoare a celei greceşti 
(“Rolul istoric al Romei -— scrie Marrou —nua fost acela 
de acreaocivilizație nouă, ci de a implanta şi înrădăcina 
solid în lumea mediteraneană civilizaţia hellenistică 
pe care o cucerise ea însăşi”), până la triumful 
creştinismului şi “preludiile renaşterii carolingiene”. 
Problematica interesează deopotrivă pe cercetătorii 
istoriei generale, ai istoriei culturii şi ai istoriei 
pedagogiei, pe filosofi şi pe antropologi, evocând 
“originile directe ale propriei noastre. tradiţii 
pedagogice” europene (“Noi suntem greco-latini: 
esențialul civilizaţiei noastre a izvorât în întregime din 





| civilizaţia lor”. dincolo de pecetea mai târzie a 
„care a ştiut la rându-i să valorifice magistral formele 


“paideice” ale Antichității clasice, cum Marrou însuşi 
a arătat-o cu atâtea prilejuri). 

Această lucrare se completează organic cu 
cea apărută anul trecut la Humanitas, Sfântul Augustin 
şi sfârşitul culturii antice (recenzată aici la vremea 
respectivă, prilej cu care am oferit şi informații mai 
bogate despre Marrou şi ansamblul operei sale). 


nrudită în multe privințe cu cartea lui 
Marrou despre “educaţia clasică“ (în 
fond, despre modelul paideic al 
Antichității) este şi lucrarea lui PIERRE 
HADOT (n. 1922, profesor onorific la Collăge de 
France), Ce este filosofia antică?, tradusă în româneşte 
de d-nii George Bondor şi Claudiu Tipuriţă, cu o 
substanțială prefață d-lui Cristian Bădiliţă (“Împăcarea 
cu filosofia” — titlu care exprimă nu doar un deziderat 
sau o necesitate de ordin general, ci şi o anume 
experiență interioară a semnatarului, altădată mai 
“fundamentalist” în privința raporturilor dintre 
creştinism şi filosofia păgână, printr-o “încăpățânare a 
nematurității”, cum mărturiseşte într-o notă finală). 
Traducerea a apărut la editura ieşeană Polirom (col, 
“Plural”, seria “Eseu”), la scurt timp după ediţia franceză 
(Gallimard, 1995), încununată de un succes rareori 
întâlnit la cărțile de acest gen (“Ultimul Hadot s-a 
vândut mai bine chiar decât L 'Equipe”!), succes în care 
prefațatorul vede “o creştere uluitoare a interesului 
pentru filosofie” în țara lui Descartes, ca răspuns la 
“adâncirea crizei psihologice occidentale”. 

Hadot împărtăşeşte părerea că “istoria 
«filosofiei» nu se confundă cu istoria filosofiilor”, ci ar 
trebui să se preocupe mai degrabă de “studiul 
comportamentelor și al vieţii filosofice”. EI ne invită 
să redescoperim filosofia la originile ei, punând în 
evidență, totdeodată, “diferența profundă existentă 
între reprezentarea anticilor cu privire laphilosophia şi 
reprezentarea obișnuită din zilele noastre a filosofiei, 
cel puţin în imaginea ce li se oferă studenţilor din cauza 











PUNCTE CARDINALE 


exigenţelor învățământului universitar” şi “distanța ce 
separă filosofia de înţelepciune”. Demonstrația se 
desfăşoară “în trei etape” (definirea şi întrebuințarea 
termenului de philosophia, caracterizarea comparativă 
a diferitelor filosofii ale Antichității “sub aspectul lor de 
mod de viaţă“, dialogul dintre gândirea antică şi gândirea 
creştină a timpurilor medievale), corespunzând celor 
trei părți ale cărții: “Partea întâi: Definiţia platoniciană 
a filosofului şi antecedentele ei” (pp. 37-79), “Partea a 
doua: Filosofia ca mod de viață“ (pp. 83-255 — secțiunea 
cea mai importantă a cărţii) şi “Partea a treia: Ruptură şi 
continuitate. Evul Mediu şi timpurile moderne” (pp. 
259-304). Lucrarea se completează cu o bibliografie 
esenţială, cu o cronologie a epocii abordate, cu un index. 
de concepte şi cu un indice de nume proprii, care îi dau 
o largă funcţionalitate didactică (în sensul superior al 
cuvântului). 
ot la Polirom (col. “Plural M”) a apărut şi 
S/ volumul întâi din lucrarea fundamentală “ 
a lui JEAN DELUMEAU (autor la care 
ne-am referit mai pe larg în prezentarea 
făcută nu demult traducerii româneşti a 
cărții sale Grădina desfătărilor. O istorie a paradisului, 
apărute, tot anul trecut, la Humanitas), Păcatul şi frica. 
Culpabilizarea în Occident (secolele XIII-XVIII) |dintr- 
o scăpare, pe coperta şi pe cotorul cărţii, în loc de 
“culpabilizare”—culpabilisation— apare “*culpabilitate”], 
în traducerea d-lor Ingrid Ilinca şi Cora Chiriac. Autorul 
însuşi îşi defineşte lucrarea drept “o istorie culturală a 
păcatului” (v. introducerea). 

Acest prim volum al ediţiei româneşti cuprinde 
două părți: “Macabrul şi pesimismul Renaşterii” (pp. 
13-219, cu cinci capitole; “Dispreţul față de lume şi 
om”, “De la disprețul față de lume la dansurile macabre”, 
“Ambiguitatea macabrului”, “O lume păcătoasă“, “Un 
om fragil”) şi “Eşecul răscumpărării” (pp. 223-387, cu 
alte cinci capitole: “Punerea la punct a examenului de 
conştiinţă”, “Teritoriul confesorului”,““Păcatul originar”, 
“Mulțimea de pierzanie şi sistemul păcatului”, 
“«Stânjeneala» religioasă“). Bogatul corp de note, pentru 
toate cele zece capitole ale volumului, se întinde până la 
p. 467 (este vorba de prețioase precizări bibliografice). 
Autorul este un mare erudit, dar, cum am spus-o şi 
altădată, destul de opac în ceea ce priveşte înțelegerea 
religioasăa fenomenelor studiate; pluteşte peste rândurile 
lui suficiența “tolerantă“ a laicismului modern, care-l 
deosebeşte, bunăoară, de un H.-I. Marrou, apropiindu-l, 
mai degrabă, de un Jacques Le Goff — marele erudit cu 
ticuri marxiste al medievişticii contemporane. 





âtevatitluri incitante oferă, la acest început 
(7 de an, Editura Anastasia. Lăsând la o 
parte micile volume Război impotriva 
salanei (col. “Comorile Pustiei”) şi Sfinţi 
în travesti (în afara colecţiilor), o atenţie deosebită 
merită alte patru titluri. 
| În primul rând, celebrul curs universitar al lui 
NICHIFOR CRAINIC (despre care am scris şi în 
numărul pe ianuarie), Dostoievski şi creştinismul rus, 
tipărit pentru întâia oară, prin eforturile conjugate ale 
Arhidiecezanei Cluj şi Editurii Anastasia, cu 
binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului Bartolomeu Anania, 
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului (care 
semnează şi un scurt cuvânt înainte, cu titlu de 
“Argument”, pe care îl încheie aștfel: “E de la sine 
înțeles că editarea acestei lucrări nu implică, sub nici o 
formă, beneficii materiale. Singura ei ţință este aceea de 
a-l reactualiza pe Dostoievski prin viziunea unuia dintre 
cei mai subtili gânditori ai Teologiei şi, în general, ai 
culturii româneşti; aceasta cu atât mai mult cu cât lui, 
gânditorului, cu toate încovoierile la care l-au supus anii 
temnițelor comuniste şi prizonieratul pseudo-libertăţii 
de după ei, nu i s-a permis publicarea nici măcar a unei 
pagini din scrisul său autentic . l-o permite, acum, 





4 incepând din 1990, lui Crainic i-au apărut mai multe volume, chiar dacă ni toate reflectă 
“scrisul său autentic”. o ediție do poezii dată de d-I Nedic Lemnaru, o altă ediție de poezii 
(mult mai profesională) în curs de apanție (îngrijită de d-na loana Cracă), două volume 
de memorii (Nedic Lemnaru și AL Condeescu), cursul de teologie mistică (sub titlul 
editorial S/ințenta - împlinirea umanului), Nostalgia paradisului (care urmează să apar 
şi-n traducere francezii), Puncte cardinale în haos (ediţie ieșeană contrafăcută), Orodaxie 
şi emocrație, iar acum Dostolevski şi creştinismul rus. Ar mai [i de un deosebit interes 
cursul despre mistica germani și o ediție fidelă a Puncrelor cardinale în haos Reamintim 
câ la Sibiu s-a incercat, sub direcţia ononifică a d-lui Pan M. Vizirescu (ultimul important 
“pândinst” [n viaţă), și o resurecție a revistei Gândirea, unde au fost reproduse multe 
escuri, articole şi poezii ale mentorului de altădată. Din pâcate, noua serie s-a împotmolit 
În puținătatea culturală a lumii românești de azi 








Dumnezeu, prin degetul Său asupra istoriei”). 
Prelegerile au fost ținute de Crainic mai întâi la 
Facultatea de Teologie din Chişinău (anii '20), apoi la 
cea din Bucureşti (anii '30), având până astăzi o 
circulaţie restrânsă, în copii litografiate. Studenții de 
atunci şi-l amintesc pe Crainic ca pe un vorbitor 
seducător, nu doar prin informaţie şi idei, dar şi prin 
arta oratorică. Citite, aceste prelegeri îşi păstrează încă 
farmecul stilistic; textul curge limpede, domol şi 
temeinic, iar formulările memorabile nu lipsesc pe 
alocuri, slujind de minune şi scopul didactic al 
expunerii, ce educă neostentativ, pe mai multe planuri: 
teologic, filosofic, estetic, pedagogic, istoric şi politic. 
După câteva prelegeri cu caracter introductiv (despre 
viaţa şi opera lui Dostoievski, dar şi despre ambianța 
spirituală şi ideologică a lumii ruse din vremea sa), 
materia se structurează în două părți mari: |. Tragedia 
individualismului (alcătuită din: “Individualismul 
raționalist şi iubirea”, “Raskolnikov, victima crimei 
sale”, “Sinucigaşul Kirilov”,*Stavroghin, fața diavolului”, 
“Revoluţia — crimă colectivă“, “Dostoievski şi 
catolicismul”, “Un pamflet de geniu: Legenda Marelui 
Inchizitor”, “Problema răului” şi ““Vinovăţia universală“) 
şi II. Concepţia afirmativă despre viaţă (alcătuită 
din:““Personaje pozitive”, “Starețul Zosima”, “Doctrina 
starețului Zosima”, *Şatov”, “Prințul Mişkin şi ideea 
iubirii universale”. “Alioşa Karamazov, întruchiparea 
idealului creştin” — două prelegeri). În cuvântul de 
încheiere, Crainic adânceşte interpretarea fraţilor 
Karamazov ca întruchipări ale celor trei Rusii: Dmitri 
reprezintă “Rusia primitivă, în stare de natură“; Ivan 
reprezintă “Rusia intelectuală“, “raţionalistă“*; Alioşa, 
“iluminat de flacăra credinței creştine şi răspândind 
împrejurul lui această putere atotințelegătoare . şi 
atotsolidarizatoare a iubirii evanghelice”, reprezintă 
“cea de-a treia Rusie, pe care n-o vedem încă, dar pe 
care Dostoievski a visat-o şi a dorit-o cu toată puterea 
geniului său”. Pe un plan mai general, Alioşa este 
lumea creştină “care va să vie”, panslavismul. fiind 
transfigurat într-o perspectivă. paneuropeană;: 
Dostoievski, “ca artist, cugetarea lui universală o 
exprimă în formele concrete ale elementelor pe care le 
avea în jurul lui, şi în primul rând era în jurul lui maica 
Rusia. In aceasta vedem însă nu numai Rusia, ci şi 
întreaga Europă, pe care Dostoievski a visat-o regenerată 


prin forța iubirii creştine”. Volumul mai cuprinde o 


“schiță de portret” al lui Nichifor Crainic (semnată 
Răzvan Codrescu), cu multe amănunte bio-bibliografice 
şi cu regretul că, la 25 de ani de la moartea mentorului 
gândirist, încă sunt predominante “cele două fundături 
simetrice ale abordării sale actuale: cea pios-ditirambică 
(din unele restrânse cercuri ortodoxizante) şi cea impios- 
anecdotică (slujind unor interese de frondă anti- 
tradițională)”. 

Celălalt Noica. Mărturii ale monahului Rafail 
Noica, însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui 
Symeon (col. Dogmatica”, seria “Părinți duhovniceşti”, 
ediție îngrijită de pr. Eugen Drăgoi şi de pr. Ninel 
Ţugui, cu o prefață — “Ortodoxia între Occident şi 
Orient” —a Mitropolitului Serafim Joantă) este de fapt 
a doua ediţie a unei cărți ce s-a bucurat de un deosebit 
succes la prima ei apariție (1994). RAFAIL NOICA, 
născut ortodox şi călugărit la Mânăstirea “Sfântul loan 
Botezătorul” din Essex (Anglia), este fiul filosofului 
Constantin Noica şi al unei englezoaice, iar 
PĂRINTELE SYMEON este un elvețian convertit la 
Ortodoxie şi legat de aceeaşi mânăstire britanică. 
Amândoi se vădesc doi mărturisitori exemplari ai 
valorilor creştinismului răsăritean, în dialoga 
viu cu problematica modernității, ur 














PUNCTE CARDINALE 


NR. 2-3/86-87 1998 PAG. 23 





In colecția““Homo symbolicus” (întemeiată de 
d-l Teodor Baconsky, fostul director al Editurii 
Anastasia), Originile vieții monahale. Pentru o 
fenomenologie a monahismului (volum tradus de d-l 
Constantin Jinga) adună o suită de studii despre 
monahism (în formele lui timpurii, de origine 
răsăriteană) ale cunoscutului cercetător ANTOINE 
GUILLAUMONT (profesor la College de France), 
prezent acum pentru prima oară în limba română. 
Materia cărții este împărțită în patru secţiuni” “Originile 
monahismului creştin” (pornind de la precedentele 
eseniene). “Forme ale monahismului creştin” (virtuțile 
ŞI exigenţele vechiului monahism creştin din pustia 
egipteană, curolul fundamental al Rugăciunii lui lisus), 
"Martori ai monahismului creştin” (de la întemeietorii 
leagănului monahicesc de la Kellia la marele “onostic” 
al pustiei, Evagrie Ponticul) şi “Privire de ansamblu” 
(două temeinice studii de sinteză: “Perspective actuale 
asupra originilor monahismului” şi mai ales “Schiţă a 
unei fenomenologii a monahismului” — cheia de boltă 
a cărții), Lucrarea se întemeiază pe o erudiție 
copleşitoare, deopotrivă istorică, filologică şi teologică, 
stăpânită de o profundă înțelegere a spiritualității 
ascetice, care transcende limitele confesionale. 

In fine, o carte apărută în afara colecțiilor, cu 
sprijinul tinerilor români care au participat la întâlnirile 
de la Taize, poartă semnătura ilustră a lui OLIVIER 
CLEMENT (gânditor creştin francez convertit la 
Ortodoxie): 7aize. Un sens al vieţii. Textul lui O. 
Clement este precedat de o scrisoare-prefață a Fratelui 
Roger (părintele spiritual al comunităţii de lă Taiz€). 
Cartea este tradusă de Părintele Nicolae Bordaşiu (care 
semnează şi un cuvânt final) şi prefațată cu căldură de 
Părintele Constantin Galeriu (purtând deci pecetea 
spirituală a Bisericii Silvestru din Bucureşti, la care cei 
doi se ostenesc împreună şi care, în anul trecut. a 
găzduit şi fostele Seri Darvari” organizate de Fundația 
Anastasia). **Se întâlnesc la Taize — scrie Părintele 
Galeriu — , pe fondul unei adânci crize a increderii în 
om, tineri ce sunt dispuşi să-şi asume responsabilități 
pentru a readuce în lume încrederea şi comuniunea [...] 
Mesajul lui Olivier Cl&menteste limpede: nu se încearcă 
aici vreo formă de prozelitism, nu sunt lezate confesiunea 
sau crezul cuiva [...] Taiz&-ul, adunând tineri din întreg 
continentul european, ca şi din celelalte continente, este 
un semn şi reprezintă un aport sacru la eforturile depuse 
pe multiple planuri pentru înfăptuirea unităţii spirituale 
a lumii, întrezărindu-se în toate speranţa pregătitoare a 
Zilei a Opta. a Învierii în plinătatea luminii şi iubirii 
divine”. lar Părintele Bordaşiu, foarte apropiat de tinerii 
români care frecventează Taiz6-ul, conchide: “Am 
încredințarea că pelerinajele tinerilor pentru încredere 
pe pământ rămân pentru toți de neuitat, cum de neuitat 
este acea noapte petrecută la Taize, cu lumânări aprinse 
în faţa Crucii. Aceste pelerinaje nu vizează crearea unei 
mişcări Taize; scopul lor este să dea un stimulent mereu 
înnoit vieţii creştine”. Titlurile capitolelor cărții lui O. 
Clement sunt grăitoare prin ele însele; “Un sens al 
vieţii” (care a dat şi titlul volumului), “O parabolă a 
comuniunii”, “Viaţa interioară şi solidaritatea umană”, 
“Pătrunderea în mister”, “O revărsare de lumină, de 
pace şi de iubire”, “De la angoasă la încredere”, “O 
iubire dăruită tuturor”, La Taize, zice autorul, tineretul 
învaţă, dincolo de orice diferenţe, “cănusuntem pierduţi 
şi că în profunzimea lucrurilor nu există neant, ci există 


iubire” (p. 76). 


rimele titluri ale anului 1998 la Editura 
Deisis din Sibiu sunt ARHIMAN- 
DRITUL SOFRONIE, Rugăciunea — 
experiența vieţii veşnice (col. “Mistica”, 
seria “Spiritualitate răsăriteană”, 
traducere şi prezentare de diac, loan |. Ică jr., după 
Archimandrite Sophrony, His Life is Mine, St. Vladimir” s 
Seminary Press, Crestwood, New York, 1977/ A, R. 
Mowbray & Co. Lid. 1977) şi CARTEA FIULUI 
RISIPITOR. O PARABOLĂ BIBLICĂ ÎNGLECTURI 
PENTRU OMUL CONTEMPORAN (col. “Eseuri”, 
ediţie îngrijită de acelaşi diac, loan |. Ică Jr. care 
semnează și un scurt “Argument” editorial: “Cum 
înţelege omul contemporan, omul secolului XX, dincolo 
de simpla identificare, sensurile acestei parabole, a 
cărei simplitate face din ea un text inepuizabil, deschis 








jocului mereu reînnoit al interpretărilor. Răspunsul la 
această întrebare îl pot da cele şase lecturi antologate în 
prezentul volum, [...] prefațate de textul original [grecesc] 
al parabolei, însoțit de o măiestrită şi foarte proaspătă 
versiune românească [a |. P. S. Bartolomeu Anania]. 
urmat de o primă exegeză liturgică“ — p. 6). 

Ucenic şi legatar testamentar al Cuviosului 
Siluan Athonitul, Arhimandritul Sofronie (Serghei) 
Saharov (n. Moscova, 1986), ne oferă un “adevărat 
catehism duhovnicesc modern”, o introducere vie în 
practica ortodoxă a rugăciunii, cu sublinierea “unității 
indisolubile a experienţei eclesiale ortodoxe”, în care 
“rugăciunea încetează de a mai fi o simplă tehnică de 
meditaţie subiectivă, intelectuală“, devenind “ontologie 
în act, [...] arta realizării unificării prin comuniune a 
întregii fiinţe în timp şi în spaţiu, după asemănarea 
Fiinţei Supreme şi Veşnice revelate ca iubire, a Sfintei 
Treimi” (prefața, pp. 12-13). Prima parte vorbeşte despre 
rugăciune în general (ca modalitate fundamentală a 
“luptei” duhovniceşti), a doua despre Rugăciunea lui 
[isus (metoda isihastă), iara treia despre unitatea Bisericii 
şi îndumnezeirea omului, după chipul Sfintei Treimi 
(“Realizarea acestei unități după chipul Sfintei Treimi e 
intim legată de antropologia noastră creştină. Uitând 
ceea ce este omul, în ce sens şi în ce măsură este el după 
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu vom putea 
rezolva problema unităţii noastre” — p. 183). 

Cartea fiului risipitor reuneşte şase comentarii 
(teologice sau filosofice, răsăritene sau apusene) ale 
vestitei parabole (Luca 15, 11-32): Joachim Jeremias 
(“O parabolă şi exegeza ei”), Vasilios Gondikakis 
(“Parabola fiului risipitor”), Marko |. Rupnik (“Parabola 
Tatălui milostiv”). Nicolae (Steinhardt) Delarohia 
(“Trei lecţii ale unei singure parabole”), Jean-Luc 
Marion (“Filozofia unei parabole: fiii şi tatăl. sau destinul 
fiinţei între avere şi dar”) şi Constantin Noica (grupaj 
de texte, sub titlul “Parabola filosofiei: cei doi fii sau 
gâlceava devenirii cu ființa”, din care merită reținute 
mai cu seamă primele două: “Fiul risipitor şi fratele său” 
şi “Cunoaştere şi asceză'"), cel mai substanțial fiind cel 
al iezuitului Marko I. Rupnik. Culegerea se vrea însă (v. 
p.8) "un modest omagiu adus memoriei filosofului de la 
Păltiniş |diac. loan |. Ică jr. a fost un apropiat al grupării 
noiciste], la împlinirea unui deceniu de la trecerea sa de 
la cele vremelnice la cele veşnice [4 decembrie 1987], 
de la devenire la ființă“... Mais ou sont les neiges' 
d 'antan?... 


menţiune merită, fără îndoială. şi o carte 
venită de la periferia lumii editoriale 
(Editura Elisavaros din Bucureşti). dar 
utilă, prin bunul ei didacticism, mai ales 
tinerilor din ultimii ani de liceu: MIHAI STERE 
DERDENA. 7rei teme literare (1998). În duhul iubirii 
de limbă şi neam, fără paradă de erudiție, dar cu o bună 
aplicare pe textele fundamentale, autorul (aromân, fost 
deținut politic şi profesor de română. debutând editorial 
la 64 de ani) analizează trei teme fundamentale ale 
literaturii române: “Ideearomanităţii noastre la cronicarii 
moldoveni” (sunt avuţi în vedere Grigore Ureche, Miron 
şi Nicolae Costin, Dimitrie Cantemir), “Evenimentele 
din 1821 oglindite în literatură“ (de la aşa-numitele 
“cronici rimate” până la o Bucura Dumbravă sau un Paul 
Constant) şi “Tema metempsihozei în literatura română" 
(de la Eminescu la Mircea Eliade, cu o deosebită simpatie 
faţă de Adam şi Eva, romanul fantastic al lui Rebreanu). 
Intr-o postfață cam patetică, autorul îşi confesează 
intențiile şi amărăciunile, cu frumoasă nădejde în 
“purificarea morală a tuturor românilor”. 





revistă neo-legionară, PERMANENȚŢE, 
a început să apară din luna ianuarie a 
acestui an, sub egida Fundaţiei “Prof. 
George Manu”, avându-l ca redactor-şef 
pe d-l Mircea Nicolau. Respectabilă prin 
seriozitatea tonului şi prin conştiinţa misionarăa autorilor 
(înduioşătoare împreunare de crez romantic şi venerabil 
didacticism), publicaţia suferă — ca şi altele din această 
categorie — de o infinită monotonie nostalgică şi de un 
deconcertant primitivism pgazetăresc (tehnoredactare, 
prezentare grafică, “nerv” publicistic etc.), oarecum 
fatal întreprinderilor amatoriceşti. În loc să se străduiască 
a alcătui un front comun (inclusiv publicistic) de oarecare 





consistenţă, care să poată avea un impact semnificativ 
asupra vieții publice româneşti, dreapta continuă să se 
risipească naiv (ca să nu spunem: iresponsabil) în 
aventuri marginale şi adeseori divergente, cu iz sectar 
(de data aceasta fiind vorba de o fracțiune “simistă", cu 
protagonişti din țară: Mircea Nicolau, Nae Nicolau, 
Sebastian Mocanu etc., dar şi din exil: Filon Verca, lon 
Halmaghi ş. a.). Notabilă în multe privinţe. dar 
indigerabilă prin lungime (un sfert din spațiul întregului 
număr!), este scrisoarea deschisă adresată d-lui Andrei 
Pleşu, cu o stranie tardivitate, de către d-na lulia Maria 
Cojerean (v.pp. 3-6). Pe pagina 7. redactorii au înţeles 
să facă loc unei violente diatribe la adresa B.O.R., 
intitulată pretenţios “Poziţia diasporei româneşti față 
de actuala ierarhie conducătoare a Bisericii Ortodoxe 
din România”, în timp ce pe ultima pagină deplâng 
“campania antieclesiastică ce se desfăşoară de un timp 
încoace împotriva Bisericii Ortodoxe Române”! Nu e 
singurul paradox al unui număr care poartă drept motto 
bombastica formulă: “Ţara este întâi a lui Dumnezeu 
şi numai apoi a noastră“... Dar Biserica țării a cui e mai 
întâi, “fraţi camarazi”?! 

A apărut şi numărul 3 (“treapta a treia”) din 
SCARA. REVISTĂ DE OCEANOGRAFIE 
ORTODOXA: este vorba de un volum masiv, de 320 de 
pagini, într-o frumoasă prezentare grafică (în gust 
arhaizant), la un preț neobişnuit pentru o publicație 
periodică (19500 lei), dar rezonabil în raport cu 
proporţiile şi calitatea revistei. Deşi stau toate sub 
semnul unificator al Tradiţiei ortodoxe, textele (eseuri, 
articole, recenzii, aforisme, poezii, traduceri şi pagini 
epistolare) abordează o tematică variată şi acoperă 
toate marile domenii ale culturii şi spiritualității (de la 
dogmatică şi mistică, trecând prin filologie, 
folcloristică, antropologie, filosofie. estetică, 
psihologie, istorie, politologie, până la fizică şi 
biologie). Cu discreţia încetăţenită încă din numerele 
anterioare, numele autorilor nu sunt trecute decât la 
cuprins (spre o anume iritare a mentalităţii curente). Ar 
fi nedrept să facem aici nominalizări parțiale. Numărul 
este echilibrat în toate secțiunile lui (*Veacul”, “Timpul 
omului”. “Omul cultural”, “Omul creştin”), iar 
colaboratorii s-au înmulțit; perspectivele se profilează 
incitante şi rodnice, desigur în măsura în care se va 
putea depăşi problema strict financiară — marea “vamă 
capitalistă” a culturii româneşti actuale. Am fi mândri 
odată în plus decititorii noştri dacă i-am şti şi sprijinitori 
ai tinerei publicaţii bucureştene, pe care nu trebuie 
decât s-o cumpărăm spre a nu o lăsa să piară... 


Răzvan CODRESCU 


Biserica şi problemele vremii 






periodic de gîndire creștină 
apare în fiecare lună 


a 
BUCUREȘTI 


Se caută difuzori pentru 
lași, București și Sibiu 


Asigurăm comisioane mari! 


Tel. 032/140184, lasi 





PAG. 24 NR. 2-3/80-87 1998 





România continuă să aibă în 
mediile occidentale, mai cu seamă în 
rândunile opiniei publice din această 
parte a lumii, o imagine extrem de 
nefavorabilă, ca să nu spunem de-a 
dreptul catastrofală. Or, în această 
epocă a interdependențelor de tot 
felul, a circulației intense şi rapide de 
idei şi de oameni şi a exploziei 
informaționale, imaginea pe care ai 
contează enorm, mai ales în situația 
în care nu eşti nici destul de puternic, 
nici nemaipomenit de “frumos” şi nici 
suficient de bogat ca să nu-ţi pese de 
ceea ce cred ceilalți despre tine 
Înţelegând acest lucru, noua putere 
instalată la cârma țării după alegenile 
din noiembrie 1996, a făcut, şi face în 
continuare, eforturi susținute pentru 
îimbunătățrea acestei imagini. Din 
păcate, însă, aceste eforturi sunt 
îndreptate cu precădere doar asupra 
efectelor, nu şi asupra cauzelor reale 
care deteriorează imaginea țării. 
Aceste cauze sunt multe. Nu le vom 
enumera aici pe toate, ci ne vom 
limita la câteva dintre cele mai 
importante: calitatea (morală şi 
intelectuală) mai mult decât 
îndoielnică a celor trimişi să ne 
reprezinte în străinătate, începând cu 
membrii Corpului Diplomatic (cei de 
la Bonn, bunăoară, se duc în maşina 
cu insemnele Corpului Diplomatic, să 
cumpere vechituri din talcioc pentru a 
le comercializa în țară) şi terminând 
cu şoferul de TIR care tranzitează o 
țară sau alta; comportamentul 
necivilizat şi lipsit de orice demnitate 
al unor turişti români (şi nu mă refer 
aici la “mâncătorii de lebede”, ci la 
persoanecu pretenții), şi, nu în ultimul 

rând, comportamentul incalificabil şi 
de-a dreptul iresponsabil al 
funcționarilor care vin în contact cu 
străinii. lată un exemplu privitor la 
aceştia din urmă 

În luna octombrie a anului 
trecut, ne-avizitatțara un tânăr ziarist 
american de pe coasta de Vest ÎI 
cunoscusem cu câteva săptămâni 
înainte la Los Angeles şi, cum avea 
programată o călătorie de 
documentare în unele țări din Europa 
de Est, şi-a manifestat intenția de a 
vizita şi România. L-am încurajat, 
asigurându-l că, dacă nu va veni cu 
idei preconcepute, va avea prilejul să 
cunoască şi să înțeleagă realitățile 
româneşti în toată complexitatea lor, 
acumulând o experienţă utilă pentru 
meseria lui deziarist În cele din urmă, 
cu acceptul ziarelor la care lucrează 
(Los Angeles Times şi alte două), s-a 
hotărât ca vizita să se axeze pe 
România (unde a şi stat, de altfel, trei 
săptămâni) 

L-am întâmpinat la aeroport, 
I-am găzduit şi, pentru că nu vorbea 
româneşte, i-am pus la dispoziție o 
persoană vorbitoare de limbă engleză, 
care să-l însoțească şi să-l servească 
de interpret. Din felul cum şi-a început 
treaba mi-am dat seama că îşi 
cunoaște meseria şi că va reuşi să 
recepteze și înțeleagă realitatea 
românească în toată complexitatea 
ei. A mers la Parlament, a intervievat 
câțiva oameni politici, dar, mai mult 









Editura 
PUNCTE CARDINALE 


Pe a E 
B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251100996517509 


PUNCTE CARDINALE 





decât opinia acestora, l-a interesat 
opinia cetățeanului de pe stradă, a 
omului de rând şi, maiales atineretului, 
care l-a impresionat în mod deosebit. A 
vizitat o şcoală, a mers, de asemenea, 
la Universitate, s-a întreținut îndelung 
cu elevii şi studenții şi a rămas surprins 
de seriozitatea şi de nivelul de 


cunoştinţe al tineretului studios din 
România. Mi-a cerut să-l introduc în 
câteva familii de intelectuali, dar şi în 
familii mai modeste, pentru că, spunea 
el, în intimitate oamenii se manifestă 
altcum decât pe stradă A ţinut să 
meargă, de câteva ori, singur prin oraş, 
pentru a observarealitatea, neinfluențat 





X 


„ Stângismul  marxizant. al 
ntelighenţiei occidentale rămâne destul de 
şifonat după apariția, spre sfârşitul anului 
trecut. la editura pariziană Robert Laftont. a 
monumentalei lucrări (846 pp. format inare) 
Le livre noir du comnumismie. Crimes, terrenur 
er repression, alcătuită de istoncii Stephane 
Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, 
Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean- 
Louis Margolin, cu colaborarea lui Remi 
Kauffer, Pierre Rigoulot, Pascal Fontaine, 
Yves Santamana şi Sylvain Boulouque, sub 
direcția tehnică a lui Charles Ronsac. Editorii 
şi autorii dedică lucrarea memoriei regretatului 
istoric şi politolog Frangois Furet (care 
„acceptase să scrie prefața. dar nu a mai avut 
răvazul s-o facă, ea fiind redactată. în cele din 
urmă, de St&phane Courtois, directorul revistei 
Comnnmisme Şi co-autor al unei mai vechi 
Histoire du Particomnumiste firimgais). Textul 
(Studii, documente, mărturii) este însoțit de 
numeroase hărți şi fotografii. note de subsol şi 
liste bibliografice, 
Comunismul în România, în pofida 
faptului căacunoscut formele cele mai radicale 
din spaţiul european (experimentul Piteşti, 
'neo-stalinismul ceauşist ete. ), este tratat destul 
de superficial (se pare că rămânem marginali 
ă şi în suferinţă!); în indicele de la sfârşitul 
ucrării (pp. 827-841) se regăsesc vreo 30 de 
nume — Victime sau călăi — din sfera 
comunismului românesc (cel maiocurent fiind 
cel al lui “Nicolas Ceaucescu”). În afară de 
U.R.S.S. şi China, cel mai mult spațiu este 
acordat Poloniei (a avea papă la Roma se vede 
că e mai convingător decât a rezista nebuneşte 
prin munți...) Dariată, pentruopnmăonentare 
(vom reveni, în numerele viitoare, cu câteva 
observaţii de detaliu), structura cărții: după 
introducerea lui Courtois (“Les crames du 
commiunisme ” ), materia este divizată în cinici 
părți (fiecare subimpărțită într-un număr 
variabil de capitole). purtând următoarele 
titluri: “Un erat contre son peuple” (este 
vorba de instaurarea şi devenirea comunis- 
'mului în spaţiul rus), “Revolution mondiale, 
guerre civile et terreur " (radiaţiile intema- 
ționale ale comunismului, în încercarea de a 
cuceri o parte cât mai mare a lumii), “L'autre 


Ligia BANEA 
secretar de redacție 


“e A Ş a si _ Di 
. ai y 
«i - £ „A e Th $. x = 
| E faeagea > 
( ro . Li 
"A x. ss ” 
pa ari dea 
a A 0 caci A m 
A SAT ale A $ e 
3 N sulina nd e 
d g: 
i Y. » 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 


Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 
Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 








A COMUNISMULUI 


Europe victime du comnnunisme ' (este partea 


care ne interesează cel mai direct; referințele 
la istoria comunismului în România sunt 
incluse în capitolul al doilea. care tratează 
global, în vreo 70 de pagini, după expunerea 
separată a cazului polonez, ceea ce autorii 
numesc “Europe centrale et du Sud-Est”), 
“Comnumismes d Asie: entre «reeducalion» 
et. massacre” (oronle din China, Coreea, 
Vietnam, Laos, Cambodgia), “Le ners- 
monde” (experienţele comuniste din America 
latină, Africa şi Onentul apropiat). Textul cu 
rol de postfață, intitulat * Pourquoi? ”, poartă 
semnătura aceluiaşi Stephane Courtois. 
Intreaga lucrare insistă pe numărul unaş al 
victimelor “holocaustului roşu”: minimum 55 
de milioane, dar mai degrabă bătând spre 100 
de milioane (în condiţiile în care arhivele sunt 


“însă incomplete, iar comunismul continuă să 


supraviețuiască, mai mult sau mai puțin 
camutlat, nu doar ca mentalitate, dar şi ca 
sistem, mai ales în anumite zone asiatice ori 
latino-amencane). Tentativele penibile ale 
comuniştilor francezi de a motiva conjunctural 
acest genocid istonic (v. şi editorialul nostru 
din numărul trecut), pe mai toate canalele 
mediatice, arată limpede că, deşi falimentat în 
varianta lui “dură, comunismul camentalitare 
rămâne marea boală ideologic-sentimentalistă 
a sfârşitului de mileniu, aflând un mediu 
propice în intemaţionalismul şi laicismul 
Occidentului “masonizat” (căruia nici 
evidențele cele mai crude nu-i pot înfrânge 
deocamdată inerțiile morale şi ideologice). 
Cartea neagră a comunismului va 
apărea în acest an și în limba română, Editura 
Humanitas, împreună cu Alianța Civică, 
obținând dejacopyrighu-ul, la licitație (şi prin... 
supra-licitare!), pentru 3500 de dolan. Avem 
intormații că d-l Liiceanu (în dezacord cu d- 
na Ana Blandiana), devenit un negustor 
imperturbabil (dintre cei despre care un Petre 
Ţuţea spunea că au “credit” în loc de 
“onoare”), are de gând să scoată cartea, în 


ciuda subvenţiilor, la peste 120000 lei 


exemplarul, ceca ce o va face inaccesibilă 
multor buzunare intelectuale şi anticomunis- 
te... Adevărul (ne) costă, în toate privințele... 

PAM, 


telefon 0609/422536 


de nimeni. A vizitat câteva cartiere 
mărginaşe ale Bucureştiului, a intrat 
într-un cimitir şi în câteva biserici, a 
asistat chiar şi la o slujbă religioasă 
(el fiind catolic, mexican de origine) şi 
a fost impresionat de religiozitatea 
neipocrită a românului. Pentru a-şi 
face o imagine cât mai completă 
despre țara noastră, a mai vizitat 
Braşovulşi împrejurimile, Sibiul, Clujul 
şi laşiul 

La plecare mi-a mărturisit (şi 
mărturisirea lui mi s-a păruta fi sinceră, 
nu de circumstanță) că pleacă din 
România cu impresii total diferite decât 
cele pe care le avea la sosire şi pe 
care şi le făcuse ad-hoc, consultând 
nişte ghiduri. "A propos-m-a întrebat 
el, făcând o paranteză - de ce toate 
ghidurile referitoare la România (cel 
puțin cele pe care le-am consultat eu) 
sunt atât de tendenţioase, unele 
insultătoare chiar?”. Şi mi-a arătat un 
astfel de ghid. Este vorba de Romania 
The Rough Guide, despre care mi-a 
spus că este ceva mai temperat în 
ceea ce priveşte aprecierile, dar, în 
general, tot nefavorabil. A continuat 
spunându-mi că aceste prime impresii 
negative i-au fost confirmate şi întănite 
la sosirea pe aeroport. Funcționara 
de la punctul de frontieră, care i-a 
controlat paşaportul şi i-a pus viza de 
intrare în țară, l-a întrebat, privindu-l 
oarecum compătimitor: "ŞI 
dumneavoastră vreţi să staţi trei 
săptămâni în România?”. La 
răspunsul său afirmativ, aceasta a 
continuat: “Sunteţi un om curajos, 
domnule! Vă jucaţi viața la loterie!'. 
“Mărturisesc - mi-a relatat el - că m- 
am cam speriat. M-am speriat şi mă 
gândeam că, dacă din vreun motiv 
oarecare nu mă veți aştepta la ieşire, 
să renunţ la România şi să plec în 
Ungaria sau Polonia. Acum sunt 
bucuros că nu s-a întâmplat aşa, căci 
am avut prilejul să cunosc o țară 
interesantă, cu probleme interesante 
ŞI, mai ales, cu oameni interesanți 
Desigur, am văzut aici şi multe lucruri 
negative care îşi au, însă, explicația 
lor. Nu poți judeca un popor căutând 
cu lumânarea doar părțile lui negative 
Trebuie, mai întâi, să te străduieşti 
să-l cunoşti şi să-l înţelegi bine în 
toată complexitatea lui, iar numaidupă 
aceea ai dreptul să emiţi judecăți de 
valoare”. 

Mărturisesc că episodul cu 
funcţionara de la punctul de frontieră 
de pe aeroportul Otopeni m-a uluit 
Mă întreb şi acum. ce a fost în capul 
acelei femei?! A făcut ceea ce a făcut 
din prostie, pur şi simplu, sau a 
făcut-o intenționat, pentru a-l 
descuraja pe vizitator? Mai ales că 
era ziarist. Şi mă mai întreb, ce ar fi 
scris acesta despre noi odată întors 
acasă, dacă până la urmă contactul 
lui cu România s-arfilimitatla dialogul 
cu funcționara respectivă? Oare cine 
poartă răspunderea instituțională 
pentru astfel de aberaţii profesionale 
ŞI cetăţeneşti? 


Demostene ANDRONESCU 






Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CAADINALE" 


PWaol SRL 


Printing Company