Puncte Cardinale anul IX, mr. 11 (107), noiembrie 1999

credinta 
iubire 
speranta 










Prea Fericite Părinte Patriarh al 
României, iubite frate întru Domnul şi 
impreună-slujitor. Teoctist, Prea Sfinţiţi 
Arhierei, Excelenţele Voastre, reprezentanţi 
ai autorităților de Star, şi iubiți fii intru 
Donul, 

Adresăm tuturor celor ce fac parte din 
această distinsă adunare salutul şi 
binecuvântarea Bisencii-Mame a Constan- 
tinopolului şi ne exprimăm profunda bucurie 
şi emoție pentru întâlnirea cu Domniile 
Voastre. Vă mulțumim pentru prezența 
Dumneavoastrăaici, şi în special Prea Fericirii 
Voastre, Părinte Patriarh Teoctist, pentru 
organizarea acestei întâlniri, care oferă 
smereniei noastre prilejul dea face cunoştinţă 
cu înalți reprezentanți ai intelectualității şi 
culturii din țara Dumneavoastră. 

__ Cumultă bucurie luăm cuvântul pe care 
cu nobleţe nu-l acordați, pentru a Vă face 
partaşt câțorva “gânduri pe marginea unei 
teme foarte actuale: “Biserica Ortodoxă ŞI 

Europa contemporană”. Problematizarea 

noastră pe această temă a fost provocată de unele publicații ce E di anumite puncte de 
vedere ale unor “prieteni” europeni sau de peste ocean, purtând într-adevăr semnul originalității. 
Poate că nu ar fi fost necesar să se ocupe cineva de ele pentru a înțelege concluziile evidente 
privind valoarea lor ştiinţifică, însă dezbaterea lor va adânci conştientizarea şi prețuirea noastră 
profundă față de valorile culturale ale Tradiţiei noastre ortodoxe răsăritene, care sunt puse la 
îndoială de către unii nu din motive ştiinţifice, ci probabil pentru a favoriza formarea unei 
anumite opinii publice. 

Precum se ştie, argumentele folosite pentru formarea opiniei publice nu se adresează 
judecății logice, ci instinctelor firii umane, 
astfel încât oamenii să fie atraşi cu uşurinţă la 
acceptarea ideilor urmărite propagandistic; o 
dată ce unii acceptă ideile false, ei se fac 
asemenea unor viețuitoare uşor de manipulat, 
îndeplinind mecanic dorințele stăpânilor lor. 

Unul dintre punctele de vedere care s-au 
făcut auzite reia concepții învechite, care au 
O oarecare explicaţie istorică atunci când se 
referă la trecut, darnicio legăturăcu realitatea, 
când se referă la epoca actuală. Este vorba, 
mai ales, de axioma potrivit căreia Europa se 
sfârşeşte acolo unde începe Ortodoxia - 
“axiomă” în sensul matematic al cuvântului, 
de adevăr nedemonstrat, care este însă 
acceptat pentru construirea pe baza lui a unui 
silogism apodictic. Această propoziție 
axjomatică constituie un exemplu perfect de 
lozincă menită să influențeze masele, dar nu 
are nici o legătură cu adevărul istoric şi 
ştiinţific. În primul rând, ea pune în legătură 
două noțiuni diferite: conceptul geografic de 
Europa şi înțelesul duhovnicesc a! 
Ortodoxiei, astfel încât stabileşte limite 
geografice cu ajutorul unei noțiuni menite nu 
să desemneze spații geografice, ci convingeri 
religioase, Concluzia potrivit căreia hotarele 
continentului european ar fi determinate de zona teritorială în care nu este mărturisită 
Ortodoxia are într-adevăr o mare originalitate! Logic, atrage după sine ideea inacceptabilă că 
Europa ar înceta să existe dacă popoarele acesteia ar deveni ortodoxe! 

Eventualitatea ca Europa să înceteze a mai exista provoacă o anumită reacție din partea 
celui care - în mod instinctiv = se simte european, deoarece îi pune în pericol existența şi, prin 
urmare, îi provoacă o ostilitate lipsită de discemământ, aparținând subconştientului, față de 
Ortodoxie, ca [aţă de ceva ce i-ar ameninţa pământul de baştină şi, în consecință, l-ar amenința 


7 
fapsa Ra n p- 





+ la temeliile civilizaţiei europene se află 
a Bizantul, mita expresia dominantă a Bisericii Ortodoxe Răsăritene.” 


PU nciz 
CARDINALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


irculație în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, F RANŢA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRAL 


Sanctitatea Sa Bartholomeu I, 


Patriarhul Ecumenic al C 0)iuifi topo iu 


BISERICA. 
"ORTODOXĂ 
SI EUROPA 
CONTEMPORANĂ 


(discurs ţinut, miercuri 27 octombrie 1999 
&, Boul Pauriarhiei dai lia eșul 





Sanctitatea Sa Bartholomeu Î, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, 
şi Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, 
la sfințirea Bisericii "Sfântul Grigorie Palama”, din campusul Universității 
"Politehnica" din București, marţi 26 octombrie 1999 (detalii în pag. 2) 













ANUL LX 
Nr. 11/107 


Noiembrie 
1999 


16 pag. -5000 lei 





pe el însuşi. Aşa funcționează caracterul 
convențional al teoremei comentate şi în 
aceeaşi măsură devine evident scopul urmărit 
prin Susținerea ei. 

Fără a dori să abuzăm de timpul 
Dumneavoastră prețios, considerăm potrivit 
să abordăm această afirmaţie şi dintr-o altă 
perspectivă. Teona în cauză poate sugera că 
moştenirea cuiturală a Europei este 
incompatibilă cu moştenirea culturală a 
Bisericii Ortodoxe şi poate induce ideea 
potrivit căreia conducerea politică a Europei 
încetează acolo unde începe preponderența 
spirituală a Bisencii Ortodoxe. 

In ceea ce priveşte incom- 
patibilittatea moştenirii culturale a Europei 
cu moştenirea culturală a Ortodoxiei, nimeni 
n-ar avea vreo obiecție dacă s-ar include în 
“moştenirea europeană” şi paginile negre ale 
civilizației europene, cum ar fi: fascismul. 
nazismul, nietzsche-isimul, rasismul, holo- 
caustul antievreiesc, inchiziția. cruciadele, 
lepădarea crucii de către Biserică şi luarea 
ZZTI războaielor rizioacăa de 100 de ani şi respectiv de 30 de ani, asfixierile cu gaze din 
Abisinia, suveranitatea - deloc dezinteresată - asupra coloniilor (care au acoperit cândva o 
parte uriaşă din globul pământesc), indulgențele, cele două războaie mondiale, raționalizarea 
şi secularizarea credinței, teoria despre ““moartea lui Dumnezeu” şi atâtea alte abateri care - 
în mod sigur - nu reprezintă manifestări ale unei civilizații superioare, ci atrocități de care 
Dumnezeu a păzit Biserica Ortodoxă şi - în cea mai mare parte - popoarele ortodoxe. 

Dacă urmărim, dimpotrivă, elementele bune ale civilizației europene, vom vedea că 
acestea provin, în cea mai mare parte, din Bizanțul ortodox, care a fost apărătorul tradiției şi 
literaturii vechi greceşti, încreştinătorul 
acestora şi transmițătorul tezaurului creştin 
în Occident, astfei încât, în ultimă analiză, la 
temeliile civilizației europene se află 
Bizanțul, adică expresia dominantă a 
Bisericii Ortodoxe Răsăritene. Pentru a da 
un exemplu relevant, evocăm faptul că 
celebrul “drept roman”, cu care se mândreşte 
Europa continentală, nu s-a păstrat în locul 
lui de naştere, ci în Bizanţ, acolo unde, sub 
împăratul Justinian, a fost alcătuit renumitul 
Corpus Juris Civilis, restructurat şi 
îmbunătățit cu ajutorul faimoaselor Novele, 
într-o manieră creştină. Acest Corpus - cu 
adăuginle făcute - a fost tradus în limba 
greacă şi mai târziu publicat sub forma 
prețioaselor Basilicale (în mai multe volume) 
şi a altor colecţii de legi, fiind transmis în 
Europa, prelucrat şi aplicat la ortodocşi chiar 
şi în vremea stăpânirii otomane. 

În legătură cu cealaltă aserţiune a 
declarației în discuţie, potrivit căreia 
conducerea Europei se sfârşeşte acolo unde 
începe influența spirituală a Ortodoxiei, 
aceasta denotă o anume amărăciune pentru 
faptul istoric că țările ortodoxe, care alcătuiau 
Imperiul Roman de Răsărit (ce fusese creștinat 
şi în mare parte elenizat, dat care a rămas multinațional şi tolerant), s-au opus subjugăni lor 
de către puterea politică din Europa Occidentală. Sub acest înțeles, raportat însă la trecut şi 
întrebuințat în chip amăgitor pentru prezent, nu poate nimeni să pună la îndoială istoricitatea 
teoriei. Într-adevăr, Europa Occidentală n-a reuşit să supună integral Europa Răsăriteană 
ortodoxă, în ciuda faptului că a întrebuințat toate mijloacele religioase, ideologice, politice, 
militare ş.a.m.d. Dar de la acest punct, adică al diferenţierii dintre Europa Occidentală şi cea 
(continuare în pag. 16) 























PAG. 2 NR. 11/107 Noiembrie '99 








Marţi 26 octombrie a. c., în 
campusul Universităţii “Politehnica” din 
Bucureşti, a fost sfințită prima biserică din 
România ridicată în aşa-numitul «spaţiu 
iŞ| universitan», tinerimea creştină răspunzind 

| astfel, prin fermitatea întemeietoare a faptei, 
vociferărilor dizolvante ale acelui segment al 
lunii noastre intelectuale care aales să parieze 
indign şi decerebrat pe idiosincraziile 
ideologice curente ale Occidentului secularizat. 
(Am scris acum vrea doi ani despre această 
campanie imundă, sub titlul poate puţin 
teribilist'“Dumnezeu alungat din Universitate”, 
care constat că pe neîmpăcatul |. Zubaşcu îl 
mai obsedează încă; îmi asum în continuare 
riscul «teribilismului», parafrazind vechiul 
titlu în cel al expozeului de față). 

Noul lăcaş este închinat Sfîntului Grigorie Palama (sec. XIV), Arhiepiscopul 
Thessalonicului, subtilul teolog bizantin al «energiilor necreate», biruitorul în cuvînt al 
Apusului dezduhovnicit şi ultimul mare dogmatician mistic al Răsăritului, personalitate 
exemplară atit sub aspect spiritual, cât şi cultural, ca unul ce a fost nu doar un mare rugător şi 
scriitor bisericesc, dar şi un adevărat enciclopedist al vremii sale. De altfel, initiațiva ridicării 
acestei biserici a aparținut deopotrivă Asociaţiei «Sfintul Grigorie Palama» (preşedinte 
onorific: P. S. Teofan Sinaitul; preşedinte executiv: Pr. Conf. Dr. Constantin Coman; vice- 
preşedinte: D-l Costion Nicolescu, absolvent al Politehnicii, dar şi licenţiat în Teologie) şi 
Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din România (A.S.C.O.R.), pe vremea cînd în 
fruntea acestei organizații studenţeşti se aflau D-nii Florin 
Botezan şi Virgiliu George Vlăescu (acesta din urmă licențiat 
în Fizică, iar ulterior şi în Teologie). Initiaţiva a fost sprijinită 
incă de la început atit de B.O.R. (mai ales Patriarhia şi 
Antimul), cît şi de o bună parte a elitei intelectuale şi artistice 
a «laicatului ortodox» (Horia Bemea, Paul Gherasim, Petre 
Lupu, Liliana Chiaburu, editorul grec Stylianos Kementzetzidis 
ş.a.). Nupotsănu-i fac pecititari părtaşi la regretul meu căunii 
dintre aceşti sprijinitori admirabili, ce s-ar fi bucurat nespus să 
fie martori în carne şi oase ai frumoasei împliniri, s-au mutat 
întretimp la cele veşnice: Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele 
Constantin Voicescu, Academicianul Alexandru Duţu sau 
inimosul arhitect Nicolae Goga. 

Demersurile pentru obținerea locului au durat aproximativ 
trei ani, iar alți aproximativ trei ani au fost necesari ridicării 
sfintului lăcaș. În această a doua fază, o contribuție decisivă a 
avut omul de afaceri şi inginerul constructor Petre Badea, 
preşedintele Societăţii de Construcții «/Edificia Carpaţi», 
ctitorul material al bisericii, personaj altminteri controversat 
(a se vedea, între altele, dezvăluirile — desigur, îngroşate — făcute de revista Academia 
Caţavencu, anul IX, nr. 42/413, p. 3, subtitlul «Petru Badea de la «/Edificia Carpaţo» este un 
soi de frate Păunescu al regimului Constantinescw»), dar căruia nimic nu-i poate anula meritul 






Si. Grigore Palama şi Sf. Dimitrie 





. 
EA 
- ci 

2 


- 


Dacă, aşa cum reiese 
din studiul semnat de 
Claudio Mutti (“Werner 
Sombart şi evreii. Rolul 
evreilor în constituirea 
ordinii capitaliste”, trad. de 
R. Codrescu, în Puncte 
Cardinale, nr. 311999, pag. 
13), evreii sunt “înainte- 
mergătorii” capitalismului 
mondial, câteva concluzii 
decurg, în mod logic şi necesar, de aici. Mai întâi, că protestantismul - cunoscut îndeobşte 
pentru rolul său în dezvoltarea capitalismului european - ar fi şi el un produs de natură 
israelită; lucrul făcând cinste geniului hebreu, aşa cum ne pune să înțelegem conceptul 
de verstehen vehiculat de Max Weber într-a sa Die Protestantische Ethik und der Geist 
des Kapitalismus, însumând practic empatia herderiană şi /ntui/ia croceană, în interpretarea 
morală a capitalismului ca fenomen. Mai apoi, faptul că evreilor le sunt proprii, deci 
tradițional-caracteristice anumite practici, deprinderi şi procedee tipice pentru funcționarea 
în mod capitalist a lumii (modeme) - practici şi procedee arhaice, menționate în 
Scripturile veterotestamentare ca recomandări divine, mai exact şi în special fiind vorba 
despre clădirea pe principiul cametei a sistemului capitalist - este un fapt firesc, ce nu face 
decât să întărească “logica” Bibliei: 

9 poporul lui Israel este cu adevărat “poporul ales” de Dumnezeul poporului lui 
israel pentru a stăpâni “pământul făgăduinței”, teritoriu al “lumii acesteia” terestre și 
trecătoare, ca tot ce este sub ceruri, aici, pe pământul locuit şi dat în administrare 
Diavolului, supranumit şi “stăpânitorul acestei lumi”; 

9 firește că acestei lumi Christosul i se refuză, E! anunțându-Se pe Sine ca neapar- 
ținând unei lumi asemenea “lumii acesteia”, ci “Împărăției” lui Dumnezeu, cu totul alta 
decât cea stăpânită de procedeul proto-capitalist al cametei, Ne vom aminti că lisus este 
Acela Care îi va alunga cu plesnete de bici pe cămaătari şi pe negustori din încinta sacră 


PUNCTE CARDINALE 


ÎN UNIVERSITATE 


Macheta bisericii “Sfintul Grigorie Palama” 





(Ia poporul ecumenic /A3) 












zidirii impecabile a acestei biserici studenţeşti. 

Prezența la Bucureşti a Sanctităţii Sale 
Bartholomeu |, Patriarhul Ecumenic al 
Constantinopolului, sub semnul luminos al 
prăznuirii Sfintului Dimitrie Bassarabov, a 
oferit noii biserici şansa de a sta alături de cea 
de la Curtea de Argeș, ctitorie a lui Neagoe 
Basarab, tîrnosită tot de un Patriarh al 
Constantinopolului, Teoctist, la 1517. La 
recentul eveniment au fost prezenți, 
bineînțeles, şi cei mai însemnați ierarhi ai 
B.O.R., în frunte cu Prea Fericitul Părinte 
Patriarh Teoctist (n-au lipsit [.P.S. Daniel 
Cioboteaşi 1.P.S. Bartolomeu Anania), precum 
şi delegați deseamăaialtor confesiuni (inclusiv 
Monseniorul loan Robu). Patriarhul Ecumenic 
aţinut, cu acest prilej, o memorabilă cuvîntare, 
insistînd asupra chemării creştine a tineretului universitar, asupra raportului dintre ştiinţa şi 
credința, asupra valorii de model a Sfintului Grigorie Palama (inclusiv intelectual: «bun 
cunoscator şi al ştiinţelor profane ale vremii sale»), asupra ethos-ului divino-uman al 
Ortodoxiei ca alternativa la e/hos-ul lumii sau al aşa-numitului «umanism» laic — totul sub 
deviza «Sperăm şi luptăm». Unele dintre ideile exprimate cu acest prilej au fost adincite în 
discursul ținut a doua zi la Palatul Patriarhiei, «Biserica Ortodoxă şi Europa contemporană» 
(discurs de o pilduitoare limpezime şi fermitate, pe care-l publicăm pe prima şi ultima pagină 
a numărului de față). 

Tînărul teolog Maricel Popa (pînă deunăzi «gura rea» a Vestiforului Ortodoxiei) a avut 
deosebita șansă de a fi hirotonit preot de însuşi Sanctitatea Sa; 
el va fi al doilea paroh al noii biserici, alături de mai vîrstnicul 
Mihai Marian. Sanctitatea Sa a decemat «ctitorului» Petre 
Badea o înaltă distincție a Patriarhiei Ecumenice, iar Prea 
Fericitul Părinte Patriarh Teoctist i-a înmînat aceluiaşi «Crucea 
Patriarhală» (trebuie poate adăugat că D-| Badea şi «/Edificia 
Carpaţi» vor fi angajați şi în ridicarea viitoarei Catedrale a 
Mintuirii Neamului). : 

Ocertăizbîndăarhitectonică, biserica «Sfîntul Grigorie 
Palama» creează sentimentul că te afli dinaintea unei vechi 
biserici brincoveneşti restaurate, aflate acolo «dintotdeauna» 
şi în jurul căreia, într-un tirziu, se va fi edificat ansamblu! 
arhitectonic barbar al Politehnicii bucureştene»... Mai rămîne 
de realizat pictura murală interioară; deocamdată este pictat 
doar iconostasul. Ne rămine să nădăjduim că, într-un viitor nu 
foarte îndepărtat, o biserică asemănătoare se va înălța şi în 
perimetrul Facultății de Drept (proiect în jurul căruia s-au 
purtat deja discuţii foarte aprinse). Poate că viața noastră 
universitară intră, într-adevăr, în pragul noului mileniu, pe 
calea binecuvintată a reapropierii de Dumnezeu, în straiele de imperială strălucire ale 
Ortodoxiei răsăritene — piatra unghiulară a întregii culturi şi civilizații creştine europene. 

Răzvan CODRESCU 




























Ş Dn Ami ma i 


Biserica “Sfîntul Grigore Palama” 


a Templului! Mai pe urmă, 
alegerea poporului “ales” 
dobândeşte un înțeles 
mai special. Poporul lui 
Israel este într-adevăr 
alesul, dar pentru lumea 
aceasta şi numai pentru 
lumea aceasta. Rolul! lui în 
£ă iconomia divină reiese cu 
claritate ca fiind singurul 
instrument social capabil 
să funcționeze lascară universală, să orienteze spre îndumnezeire întreaga creație în speța 
omenescului, şi anume pe toți aceia care au de suferit şi s-au purificat, de pe urna 
capitalizării lumii impuse de poporul evreu; 

9 de aici, rolul “poporului ales” încetează, în diacronia proiectului divin, locul fiind 
preluat de poporul creştin universal, căruia i-a folosit ca piatră de încercări şi poticnin pe 
un drum în ascensiunea căruia poporul ales este şi rămâne ca de la sine (prin definiție) 
exclus. Mai precis, auto-exclus. 

Această concluzie limpezeşte menirea cataliticăa poporului evreu în istoria umanității, 
din perspectiva ideii transcendenței; adică părăsirea lumii acesteia. lume selecrivă prin 
exelusivism, orânduită după modelul capitalist, şi orientarea către modelul christic, 
model ecumenic prin definiţie, cel mai bine (propriu) reprezentat doctrinar de Biserica 
Ortodoxă. Şi este în măsură să dea un sens, același dintotdeauna, ideii creştine a Învierii 
ca rost al Genezei şi sens trans-mundan al Vieţii omului. În felul acesta, şi tnbulaţiile 
intelectualului Cioran (vezi Nicholas Catanoy, “Cioran”, în Vara, nr. 4/335, aprilie 
1999, pag. 82), care nu găsea “nici un sens” unei lumi guvemate de Dumnezeu, în 
schimbul uneia satanizate dar pline de sens, îşi pierd savoarea prin lipsa de adâncime a 
interpretării echilibrului dintre rău şi bine, Sau poate că luciditatea insomniacă, tributară 
legilor lumii acesteia, în care până şi pre-creştinii egipteni socoteau că somnul este sfânt, 
dă şi ea (uneori) semne de oboseală... Florea TIBERIAN 


ales” 
























Pra - 





Operațiunea Kosovo, care nu poate să nu ne amintească de profeţiile 
Sfântului Calinic de la Cernica, ridică întrebarea Zece “faina /ărădelegii " 
se etalează astăzi la vedere? Articolul Dlui Răzvan Codrescu din 
iunie a arătat cărăspunsul nu mai poate fi multă vreme ocolit. Toţi 
Cohenii vor să fie recunoscuți ca atare, căci, mai mult ca orice, 

“le place să stea în capul mesei la ospeţe, şi în băncile dintâi 
în sinagogi, şi să li se închine lumea în târguri şi să-i 
numească oamenii: Rabbi” (Marei 23, 6-7). 

Rămân câteva precizări de detaliu. Oare nu au 
dreptul şi sârbii la o viață naționată proprie? Nu, 
ne spun Cohenii. Miloşevici este un “ultra 
naționalist, e! nu este un comunist ca cei din 


PUNCTE CARDINALE 





Noiembrie '99 NR. 11/107 PAG. 


nici o atenţie propagandei insistente care se face de ani de zile în Anglia 
şi Europa. şi care are un număr incredibil de suporteri, pentru o uniune 
feocratică a statelor Europei” condusă de o “dinastie descinzând 
din “Jesus (Joshua) Christ” (lisus Hristos nu a murit pe cruce, a 

fost însurat şi a avut copii, din care descind Merovingienii, din 

care descind Habsburgii, Hohenzolernii, Hanovrezii etc.), 

care [dinastie] nu va ocupadoartronul politic sausecular, 

ci şi “tronul Sfântului Petru”, şi că această dinastie, în 

spatele căreia se ascunde o misterioasă “priorie a 

Sionului” (autorii fac tot posibilul să demonstreze 

că Profocoalele, sunt opera acestei “Pnorii” 

creştine, care, numai pentru a se putea 

ascunde mai bine de persecuțiile 


Altminteri Protocoalele sunt bune, ele 


Europade Est,menținuți la putere de URSS; 2 

rădăcinile merg foarte adânc, mulți sârbi i- <a, Establishnent-ului creştin, le-a atribuit 
au dat un sprijin real sau pasiv; n-au mai p, evreilor), sunt chiar Habsburgii, viitorii 
fost regimuri ca acesta înainte!” (citez a repi-preoți ai Statelor Unite ale Europei? 





dupăun articol din New York Times semnat 
de Jane Perlez). Căci nuatâtreminiscenţele 
comunismului i-au îndepărtat pe sârbi de 
“occident”, cât influența spirituală a arhimandritului Justin Popovici de la Mănăstirea 
Celi, fost profesor la Facultatea de Teologie din Belgrad (Părintele Placide Deseille 
mărturisea că în viața lui a întâlnit doar trei teologi ortodocşi care se numără printre cei 
mai mari ai epocii actuale: Vladimir Losski, Părintele Popovici şi Părintele Stăniloae). 
“Ecumenism este numele generica! pseudo-creştinătăților, pseudo-bisericilor Europei de 
Vest”, scria el încă din 1974. “Termenul evanghelic general este: Panerezia... Aceste 
erezii europene au înlocuit pe Dumnezeu-Omul cu omul european... Nu existăo diferență 
esențială între papism, protestantism, ecumenism şi alte erezii... Din această panerezie 
s-au născut şi alte erezii: filioque, renunțarea la Epicleză, azimele, noțiunea harului creat, 
focul purgatorial, indulgențele plenare, învățături mecaniste despre mântuire şi percepția 
mecanistă a vieții care derivă din ele, cezaro-papismul, Inchiziția, indulgenţele, moartea 
omului prin păcat, iezuitismul, Scolastica, cazuistica, monarhismul. atomismul social de 
diferite specii (putem adăuga: comunismul, fascismul, nazismul...). Fără pocăință şi 
reprimirea în sânul Adevăratei Biserici a lui Hristos, este nenatural şi ignorant să se 
vorbească de unirea «bisericilon», de dialogul dragostei, de ifercommunio”. În 1994 
Episcopul Artemi de Kosovo a supus Sfântului Sinod al Bisericii Sârbe cererea de a se 
retrage din Consiliul Mondial al Bisericilor. A urmat imediat înarmarea croaților şi 
musulmanilordin Bosnia, “curățirea etnică” asârbilordin Croaţiaşi Bosnia şi intensificarea 
pregătirii propagandistice (şi logistice) pentru pedeapsa finală, alungarea lordin Kosovo, 
instituirea Tribunalului internațional pentru judecarea “crimelor de război” care să-i 
judece pe sârbii care nu puteau să nu reacționeze în faţa nelegiuitei provocări, decât dacă 
erau total lipsiţi de onoare. Reacția sârbilor a fost provocată în mod deliberat. 

_ Exaperăm oare? NATO a devenit poliția “societății globale”, noul nume al 
Cominternului. Guvemele NATO sunt guverme socialist-comuniste care nu se pot 
dezbăra de frazeologia “antifascistă” cominteristă, de tendința înnăscută de a pune carul 
înaintea boilor, ideologia înaintea realităților, utopia înaintea istoriei. Câtă lume vede 
ceea ce se pregăteşte cu tenacitate din 1990 încoace, “strângerea materialelor” pentru un 
mare proces ă la Niimberg, în care să fie condamnate in abstracto Ortodoxia (“epicentrul 
antisemitismului”) şi “naționalismele” gentililor (goim) ca generatoare de “atrocități”, 
care să justifice incorporarea “Balcanilor” în Europa ca singura cate de a distruge 
““volatilul amestec dintre națiune şi religie” (“chiar dacă asta seamănă a colonialism”, 
cum se exprima Charles Kupchan, profesor de relaţii intemaționale la Universitatea 
Georgetown) şi să coincidă cu proclamarea Ierusalimului drept capitală veşnică a 
Israelului şi ““dedicarea mileniului care vine lui Christ”? Să coincidă şi cu procesul lui 
Pinochet, la care se va condamna din nou anti-comunismul! Trebuie amintit că devine 
tot mai mult o “ofensă criminală” nu numai “negarea Holocaustului”, ci şi orice aluzie 
la“identificarea iudaismului cu comunismul”! În definitiv, comunismul a luptat împotriva 
“adevăratului duşman” al omenirii, naționalismul antisemit, împotriva “neamurilor” pe 
care Dumnezeu (rebuie (scrie în Biblie!) să le aşteamnă la picioarele lui Israil! 

Sănu dea de gândit acceptarea Ungariei în NATO în chiarajunul agresiunii? Ungaria 
a ridicat imediat problema Voivodinei, şi în subsidiar, dar cu voce destul de tare, a 
Ardealului, “probleme care să fie rezolvate la Conferinţa de Pace” (se pare însă că 
“înțeleapta reticență” a ungurilor de a se amesteca în conflict s-a datorat unui serios 
avertisment dat de către ruși, “care nu ma: 
contează” în ochii: NATO; ungurii ştiu însă 
că tancurile ruseşti ajung repede la 
Budapesta!). Să fie pentru că ungurii, aşa 
cum aarătatunul de-al lor, Arthur Koestler, 
sunt la origine khazari, deci din sămânța 
lui Gog şi Magog, care prin frauda 
“turnirelor khazare” este proclamată 
sămânța lui Abraham? Sau pentru că regi: 
lorau purtat titlul de“ Rege al Ierusalimului” 
(atât arpadienii, cât şi prezumtivul 
moştenitor al tronului “apostolic” al 
Sfântului Ștefan, dl. Otto von Habsburg- 
Lorena, colegul lut Cohn-Bendit în 
Parlamentul european)? Tot Koestler ne 
amintește că şi Austria a fost cândva 
condusă de o dinastie care a dat nu mai 
puțin de douăzeci și doi de prinți “evrei” 
(khazari), în timpurile“ pre-creștine”, Oare 
din ei se trag chiar Habsburgii? Să nu dâm 


Sârbii continuă să-şi îngroape morţii... 
(Victime ale U.C.K. în Belo Polje) 





reprezintă planul instaurării domniei lui 

“Christ” pe pământ! Wo more no less! 
Aceste “revelații” au fost expuse, cu toată seriozitatea detaşată a anglo-saxonilor, încă din 
1986, reluate “cu noi şi explozive descoperiri” începând din 1996, într-o carte care a avut 
un succes colosal (şi se reeditează fără încetare, deşi n-o mai cumpără nimeni): The Holy 
Blood and Holy Grail de Michael Baigent, Richard Leigh şi Henry Lincoln. De altfel, 
pretutindeni, “intelectualii humanişti” au fost obligați în acelaşi timp să facă dovada 
obedinţei lor față de “Priorie”, producând “opere” cât mai demonstrativ sacrilege, ca 
filmul “Ultima ispitire a lui Hristos”. Filmul a fost oprit în 1986 de protestele vehemente 
ale creştinilorşi musulmanilor, fapt deplânscaovictoriea'“bigotismului” şi “intoleranţei”! 
Astăzi se reia ca o "victorie a free-speach-ului”. “Intelectualii humanişti” români au 
înțeles rapid de unde levine'“eliberarea” şi au înghițit cu aviditate tema (cum demonstrează 
scatologia Evangheliştilor supraponderalei doamne Alina Mungiu-Pippidi). Aproape că 
nu este nevoie să spunem că, în viziunea autorilor lui //oly Blood, ţările române făceau 
parte din “domeniile Habsburgilor”! Iată de unde şi entuziasmul pentru “Mittropa” al 
unor aprigi “naționalişti creştini” ardeleano-bănățeni! 

Nu trebuie oare să privim cu mai multă seriozitate la vechile profeții? Una dintre ele 
este profeția “ultimului împărat” saua lui “Pseudo-Methodius”. Atribuită secolului VIII, 
profeția anunță restaurarea Imperiului Roman. Ultimul împărat roman recucerea 
Ierusalimul şi acolo îşi preda toate putenile “lui Dumnezeu”. Imediat după aceea urma 
domnia lui Antihrist, împotriva căruia se pornea marele război al timpurilor. După 
înfrângerea lui Antihrist, urma domnia de o mie de ani a lui Hristos pe pământ! Această 
profeție a stat la baza ideologiei Imperiului Carolingian, a cruciadelor şi a cuceririi estului 
de către vest. Toată istoria modemă a Europei, așa-zisa “problemă orientală”, este 
centrată în jurul acțiunilor de a împiedica posibilitatea ca vreodată Constantinopolul să 
reintre în mâna creştinilor după ce a fost abandonat, dacă nu predat ca pedeapsă pentru 
respingerea uniaţiei la Florența, în mâna musulmanilor. Se miră oare cineva că există un 
sentiment “antioccidenta!”? 

Distrugerea Ortodoxiei este o condiție indispensabilă a instaurării regatului “Sionului”. 
Ca şi în vremea cruciadelor, “grecii” (întelege or/odocșii) trebuie să fie alungaţi din 
custodia Sfântului Mormânt. Acesta (şi nu alungarea musulmanilor) a fost primul act al 
cruciaților franci după cucerirea Ierusalimului în 1099. Numai că atunci s-a întâmplat o 
minune, Lumina Sfântă care se aprinde fără întrerupere în seara de Paşti asupra 
Mormântului Mântuitorului încă din vremea Împăratului Constantin (şi care a fost 
motivul real al persecuției creştinilor în Ierusalim, “un act de magie care îi tulbura pe 
muslimi încredința lor”), nu s-amai aprins. Cuprinşi de groază, cruciații au chemat înapoi 
pe Patriarhul Ierusalimului şi, la rugăciunile sale, Sfânta Lumină s-a reaprins. Nimeni nu 
a mai îndrăznit să tulbure apele până când memoria sacrilegiului a fost întunecată de 
tenebrele “Tluminismului” şi francii au încercat din nou să acapareze cheile Sfântului 
Mormânt în secolul X VIII, în numele Catolicismului, încercări reluațe de revoluționarul 
mason Napoleon al III-lea. Aici trebuie să vedem originea războaielor mondiale, a 
revoluție bolşevice, precum şi a marelui proiect al “dedicării secolului XXI lui Christ” 
de către Papa, de pe Muntele Sinai, în anul 2000, în cursul refacerii “pelerinajului lui 
Abraham, părintele celor trei religii monoteiste”! Şi iată că acest grandios proiect 
“ecumenic” este iarăşi “pătat” de “încăpățânarea” ortodocşilor. Nu trebuie să fie 
bombardați? Cui dar trebuie să-şi predea 
ultimul împărat-preot roman puterile, dacă 
nu chiar lui Antihrist, lui Mesia pe care 
sectele “fundamentaliste” iudaice, ca 
Lubavicerii, pretind că s-a născut deja? 
lată motivul grabei! 

Alegerea Kosovei, centrul spiritual! al 
națiunii sârbe şi unul din centrele spiritua- 
lităţii filocalice (Kosovoeste doarometohie 
a Athosului), pentru demonstrația de forță 
a Occidentului este simbolică, este un 
război împotriva unui mit fondator de 
civilizaţie. Este ceea ce G. Parker a numit 
în Zhe Geopolitics of Domination 
“controlul locurilor sacre ale unei culturi”. 
Ea urmăreşte umilirea publică şi demons- 
trativă a Ortodoxiei. Acolo a fost frântă 

(continuare în pag. 5) 


Vlad PROTOPOPESCU 
(Australia) 





















PAG. 4 NR. 11/107 Noiembrie '99 


PUNCTE CARDINALE 





Modul în care este abordată problema 
crimelor comunismului în Occident se 
deosebeşte fundamentai de felul în care se 
pune aceeaşi problemă în țările foste 
comuniste. Occidentalul de rând a 
înregistrat săvârşirea acestor crime de pe 
poziția de spectator. Uneori spectator 
îngrozit de spectacolul ce i se oferea, de 
multe ori însă indiferent. Cât priveşte 
cercurile de stânga, cu precădere 
intelighenția apuseană, dar şi conducerile 
politice ale democrațiilor occidentale, 
acestea au avut tot timpul o atitudine de 
complicitate, uneori tacită, alteori 
manifestă, împinsă chiar până la 
solidaritate, fața de crimele regimurilor 
comuniste. 

In capitolul intitulat “Crimele 
comunismului” din Cartea neagră a 
comunismului, publicată în 1997 la Paris, 
Stephane Courtois, coordonatorul 
colectivului de autori, readuce în actualitate 
problema dublei măsuri cu care operează mulți istorici contemporani când analizează 
crimele puse în sarcina național-socialismului în comparație cu crimele comunismului, 
întrebându-se: “Ce se ştie despre crimele comunismului? Ce se voia să se ştie? De ce 
s-a aşteptat sfârşitul secolului pentru ca această temă să acceadă la statutul de obiect al 
ştiinţei? [...] Atenția excepțională acordată crimelor hitleriste este perfect justificată. Ea 
răspunde voinţei autorităților morale şi politice de a confirma valorile democraţiei. Dar 
de ce acest slab ecou, în opinia publică, privind mărturiile crimelor comuniste? De ce 
această tăcere «academică» privind catastrofa comunistă care a inclus, timp de optzeci 
de ani, aproape un sfert din spețaumană de pe patru continente? De ce această incapacitate 
de a plasa în centrul analizei comunismului un factor atât de esenţial cum este crina, 
crima de masă, crima sistematică, crima împotriva umanității? Ne aflăm în fața unei 
imposibilități de a înțelege? Nu este mai de grabă un refuz deliberat de a şti, o teamă de 
a înțelege?” 

Întrebările formulate de istoricul francez au caracterretoric. Ce om de bună-credinţă, 
cu respect față de adevăr, se mai îndoieşte astăzi că atitudinea adoptată de unii istorici fața 
de crimele comunismului “este un refuz de a şti”? In ultimă instanță, poziția istoricului 
faţă de adevăr este expresia concepției sale despre lume şi viață, a sistemului său de valori 
individuale şi sociale. Or sub acest aspect, între ideologia marxistă, care a însuflețit 
socialismul real, şi valorile la care se închină democraţiile occidentale, nu există deosebiri 
de substanță. Materialismul anticreştin, aoresiv în ideologia marxistă şi insidios, dar la 
fel de virulent, în democraţii, constituie o îngrijorătoare notă comună. La această 
asemănare se adaugă eforturile conjugate ale acestora în vederea globlizării omenirii prin 
desființarea națiunilor ca entități ontologice. (Deosebirea pe acest tărâm între comunism 
şi democrații se reduce la denumirea sub care se ascunde această agresiune împotriva 
existenței neamurilor, unii zicându-i “intemnaţionalism”, ceilalți -“mondialism”). Dar 
elementul care asigură consubstanţialitatea comunismului şi democrațiilor este 
infrastructura lor iudaică. La ora actuală omenirea trăieşte momentul iudaic. O 
realitate care subliniază geniul iudaismului în marşul spre împlinirea idealului evreilor 
ca "popor ales”. 

Evenimentele din Decembrie '89 au găsit România fără o clasă de opozanți ai 
regimului comunist care să-şi fundamenteze opoziția printr-o doctrină proprie şi, 
totodată, să fie capabilă să militeze în spiritul acesteia pentru însănătoşirea morală a 
națiunii, pentru o nouă ordine socială şi pentru reformarea economiei prin încurajarea 
inițiativei particulare. Ca urmare, în era postdecembristă, nici unul dintre aceste deziderate 
nu s-a împlinit. Dictatura comunistă a avut grijă să-şi lichideze oponenții, astfe! că puținii 
supraviețuitori ai închisorilor comuniste, oameni bătrâni, uzați biologic şi psihic de anii 
petrecuți în spatele gratiilor, nu au constituit o primejdie reală pentru elita intelectuală 
roşie, pe care Partidul Comunist Român a pregătit-o temeinic şi a cultivat-o prin 
privilegii, cu misiunea de a forma şi uniformiza gândirea şi comportamentul populației, 
în spiritul tiparelor mentale ale ideologiei comuniste. 

Când se vorbeşțe despre crimele comunismului, acestea sunt asociate cu aparatul de 
represiune, Securitatea, considerată “centrul vital” al regimului comunist. Securitatea 
a arestat, a schingiuit şi, nu de puţine ori, a ucis români în anchete. Securitatea a dictat 
sentințele de condamnare împotriva celor care, într-o formă sau alta, au îndrăznit să 
înfrunte urgia comunistă, justiția nefiind decât ecoul hotărârilor luate de securiști. 
Securitatea a organizat şi a condus direct criminalul sistem penitenciar unde au fost 
asasinați mii, multe mii de români, prin tortură, frig, înfometare, muncă forțată şi lipsă 
de asistență medicală. Adică tocmai acel gen de fapte pe care convențiile internaţionale 
le incriminează drept “crime împotriva umanițății”, crime care nu se prescriu şi pentru 
care - atunci când victimele sunt evrei - făptaşii au fost condamnați la moarte sau la ani 
grei de temniță, chiar dacă sunt bătrâni și bolnavi, chiar dacă faptele pentru care sunt 
incriminaţi au fost comise cu mult timp în urmă sau dacă participarea lor la acele fapte 
este îndoielnică. (Recentele cazuri, Maurice Papon, 90 de ani, şi generalul Pinochet, 85 
de ani, sunt ilustrative în acest sens). Când însă este vorba de crimele săvârşite de 
comunişti, “consubstanțialitatea ideologică” își spune cuvântul. Tentativa disidentului 
sovietic Vladimir Bukovski de a provoca, prin cartea sa./ugement ă Moscou (Paris, 1995), 
instituirea unui nou Tribunal de la Numberg, la care să fie judecaţi comuniştii vinovaţi 
de crime împotriva umanității, “a dobândit - scrie cu o ironie amară Stephane Courtois 
- un succes de critică”. Şi pentru a pune capăt unor speranţe iluzorii, adaugă: “Simultan 
reînfloresc publicaţiile care pledează pentru reabilitarea lui Stalin”. 

Speranțele nutrite în Decembrie "89 s-au stins treptat. Pe măsură ce românii au realizat 





ce înseamnă de fapt“*post-comunismul” şi 
“tranziția”, elanul justiţiar s-a atrofiat şi 
s-au împăcat cu realitatea. O realitate care 
în urmă cu zece ani părea de neconceput. 
S-au împăcat cu faptul că un comunist de 
cea mai pură extracţie, cu o poziţie la vârf 
în ierarhia PCR, a deținut timp de şapte ani 
suprema magistratură în stat, şi că la 
viitoarele alegeri ar putea să redevină 
preşedintele României! S-au împăcat cu 
faptul că toți criminalii odioşi din aparatul 
de represiune al regimului comunist, ale 
căror fapte ar fi fost răsplătite la Niimberg 
cu ştreangul, au devenit, printr-un 
salvconduct ratificat de toate guvernele 
postdecembriste, persoane onorabile! 
S-au împăcat cu faptul că numeroşii activişti 
din aparatul de agitație şi propagandă al 
PCR, deveniți peste noapte “democrați” 
de factură occidentală, mulți dintre ei 
reciclați peste ocean, colcăie în toate 
instituțiile importante ale statului, în 
parlament, în guvern, în economie, dar mai ales în cultură şi învățământ! intr-un cuvânt, 
Românii s-au împăcat cu gândul absolvirii de vinovaţie a celor care, în numele ideologiei 
comuniste, au acționat conştient, punând în primejdie existența noastră ca națiune. Am 
greşi însă grav dacă am cuprinde în acest amplu proces de clemență şi pe cei pe care îi 
vom denumi ““ucigaşii de suflete”. categorie de păcătoşi despre care Insuşi Mântuitorul 
lisus Hristos, “iubirea şi iertarea întruchipată”, spune: *...dar vai omului aceluia prin care 
vine sminteala!”. 

Comunismul nu a ucis numai trupuri, persoane fizice, deşi bilanțul acestor crime în 
estimările autorilor Cărții negre acomunismului este cutremurător, atingând cifra de 100 
demilioane. Mult mai cumplită însă decât asasinatele în masă comise de comunişti a fost 
opera de pervertire şi mutilare a sufletelor. Or ieşirea noastră din iadul comunist trebuie 
privită şi înțeleasă în contextul acestei realitați. Românii au păşit, în Decembrie '89, în 
libertate cu sufletele schilodite de sistemul comunist, cu povara celor peste 4 milioane 
de membri ai Partidului Comunist şi cu o clasă politică şi o intelectualitate modelate în 
spiritul şi după canoanele ideologiei marxiste. 

Forţele oculte care au stat în spatele comunismului au pus un accent deosebit pe 
pierderea identității naţionale. La această “crimă împotriva națiunii”, principalii asociaţi 
au fost “dascălii”, membrii corpului didactic din învățământul de toate gradele. De la 
grădinița de copii până la terminarea universitații, românilor li s-au inculcat, cu 
perseverență de “picătură chinezească”, preceptele marxiste. În Şcoala românească. 
matenalismul dialectic şi istoric nu a însemnat doar unul dintre sistemele filozofice 
cuprinse în tratatele de istoria filozofiei, ci însăşi “Filozofia”, unica deținătoare a 
adevărului absolut. O fundamentare teoretică pentru sistemul dogmatic marxist. ale cărei 
principale linii de forță sunt ateismul, lupta de clasă, dictatura proletariatului şi 
internaționalismul proletar, acesta din urmă anulând naţiunile ca entități ontologice 
distincte. Toate neamurile (Cu excepția “poporului ales”) urmau să fie amalgamate 
într-o nebuloasă informă, populată cuun noutip uman, un “hommculus ” fără Dumnezeu 
şi fără identitate națională, prototipul fiind acel “homo soviericus ” al cărui profil moral 
l-a schițat Aleksandr Zinoviev în cartea sa cu acest titlu. 

La noi, sarcina realizării “omului nou” a revenit “ucigaşilor de suflete” care, prin 
instituțiile de învățământ, educație şi cultură, au reuşit, în cele peste patru decenii deregim 
comunist, să transforme populaţia țării din ființe normale în creaturi modelate după 
proiectul golemic al acelor forțe oculte care stăpânesc lumea. Aşa se explică faptul că 
astăzi segmentul din populația țării cu vârsta cuprinsă între 25 şi 70 de ani, adică 
persoanele asupra cărora “ucigaşii de suflete” şi-au exercitat ticăloasa profesiune, se 
dovedesc incapabile să se adapteze şi să contribuie la instaurarea unui Climat moral, 
social, politic şi economic sănătos. În sufletele oamenilor stăruie încă ecourile ideologiei 
comuniste şi, din păcate, în cei zece ani care s-au scurs de la evenimentele din decembrie 
'89, nu am avut parte de convertiri semnificative, de intenţia unor personalități 
reprezentative de a pomi cu hotărâre pe “Drumul Damascului”, Deşi cazul fostului 
deținut de drept comun Franț Țandără, mediatizat de Editura Humanitas prin cartea 
D-nei Doina Jalea - Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar - poate fi 
considerat ca un gest meritoriu sub aspect moral, el nu constituie însă un semn că marii 
vinovaţi pentru dezastrul țării ar avea intenția să pomească pe “Drumul Damascului”, 
după cum nici închinăciunile făcute în public, din rațiuni electorale, de un on Îliescu sau 
un Petre Roman nu înseamnă înduhovnicirea actualei clase politice. 

ŞI totuși, o cale pentru îndreptarea răului există. Ea trebuie să înceapă de la cei ce 
s-au găsit la originea lui: ““ucigaşii de suflete”, “dascălii”, care artrebui să-şi reamintească 
rolul de “apostoli ai neamului” pe care tagma oamenilor Şcolii îl avusese odinioară. Ca 
un îndemn de a pomi pe “Drumul Damascului”, înainte ca răul să devină iremediabil, am 
ales următorul citat din Scrierile marelui ““dască!” Vasile Pârvan: “Trebuie să facem şi 
politică. Dar politica noastră să nu fie a unui partid, să nu fie opera unor politicieni 
care slujesc unui partid pentru a-şi satisface interesele personale, ci să fie a 
îndreptării energice și hotărâte spre idealul național, Şi noi să mergem înainte cu 
pilda jertfei care se aduce pentru ideile mari şi mântuitoare, noi să merpem Înainte 
cu pilda muncii statornice şi dezinteresate pe ogorul neamului nostru. Dar avântul 
să ne fie întotdeauna însoţit de faptă, să fie înflăcărat de dorul de bine, cald şi 
imbrățișător pentru cei înclinați a urma calea cea adevărată, aspru şi mustrător 
pentru cei răi, înfricoşat pentru cei primejdioşi. lar munca noastră să ne fie muncă 
de apostoli, care nu așteaptă nici o răsplată şi nu urmăresc nici o glorie pentru ei, ci 


Lai 




















fac totul pentru binele neamului, socotindu-şi drept cea 
mai aleasă cinstea lor conştiinţa că au contribuit, fiecare 
după putință, la aducerea întru împlinire a mântuirii 
neamului”, 

S-ar putea însă ca rândurile de mai sus să fie considerate 
de autorii manualului de Istoria a românilor pentru clasa a 
A7l-a, publicat de Editura Humanitas, drept expresia 
concepției unui “romantic” care trăieşte cu “credința că 
discursul său rămâne decisiv pentru afirmarea identității 
naționale”. O erezie pe care o pune la punct, de o manieră 
categorică, insidioasa Catherine Durandin în citatul pus ca 
Avertisment pe frontispiciul manualului: “Istoria românilor 
este o istorie a contradicțiilor nerezolvate”. Un punct de 
vedere la care subscriu fără rezerve autorii manualului, “cei 
cu spinit critic, pragmaticii, în general, cu speranța că 
povestirea trebuie încheiată, adevărul despărțit de mit...”, 
singura soluție pentru integrarea în Europa, “o integrare 
imposibilă fără participarea ta...” (adică a elevului care 
studiază Istoria românilor după acest ““manual altemativ”, 
cănuia autorii lui îi urează, în spiritul “Generației Pro”, în loc 
de succes, “Baftă”! ). 

ŞI astfel, prin intermediul unuia dintre noile manuale de 
Istoria românilor, am intrat în miezul unei înveninate 
dispute privind orientarea pe care trebuie să o adopte 
tratarea istonei naționale. Din modul în care s-a consumat 
această dispută, puternic mediatizată, ni s-a oferit prilejul să 
tragem următoarele concluzii: 

|. Specia “ucigaşilor de suflete” nu numai că, după 
Decembrie "89, nu şi-a încetat opera dizolvantă pentru 
spiritualitatea românească, dar, prin schimbarea perspectivei 
marxiste cu globalismul de inspirație iudeo-americană, a 
devenit încă mai agresivă. Loialitatea națională constituie 
astăzi un păcat grav, care trebuie eradicat din procesul 
educațional al tinerei generații! 

2. Ministerul Educaţiei Nationale a intervenit partizan 
în procesul de elaborate a manualelor altemative prin 
programul de învățământ, în care accentul este pus pe ideile 
de “corectitudine politică” şi “multiculturalism”, idei care 
conduc Ja situația paradoxală că majoritatea națională este 
supusă controlului de către minorități! 

3, Promotorii acestei originale concepții despre cum 
trebuie scrisă istoria națională sunt aceiaşi “ucigași de 
suflete”. mulți dintre et alogeni. foști “aparatnici” ai 
Partidului Comunist. În acest context, să notăm faptul că 
principalul consilier al actualului preşedinte al României a 
fost decan al Facultaţii de Istorie din Bucureşti în timpul 
regimului comunist! 

4. Ministrul Educaţiei Naţionale, D-! Andrei Marga, 
greşeşte când cere ca aprecierile asupra manualelor de 
Istoriaromânilorsă fie privilegiul exclusival “specialiştilor”. 
Fiind vorba de istoria românilor, nu li se poate cere tocmai 
românilor să nu se pronunţe asupra modului cum este 
prezentată propria lor istorie. Desigur că părerile aberante, 
precum aceea prin care se cerea un autodafe pentru manualul 
apărut la Editura Sigma, trebuie veştejite. Dar la fel de 


PUNCTE CARDINALE 


aberantă este introducerea în paginile unui manual care 
tratează istoria națională a unor personaje de vodevil sau 
saltimbanci ai momentului. Manuale altemative de istorie 
au existat şi în era precomunistă dar autorii lor au avut 
decenţa să intrerupă firul relatărilor într-un moment de 
înaltă semnificație, în speță înfăptuirea României Mari... 

În faţa acestei întristătoare situații, ne întrebăm: ce este 
de făcut? Răspunsul la această gravă întrebare nu trebuie 
căutat prea departe. [| găsim în Prefaţa la manualul 
“alternativ” de Jsforia românilor datorat istoricului 
Constantin C. Giurescu, din care reproducem următorul 
fragment: “Urmărind desfaşurarea sbuciumatei dar 
frumoasei noastre istorii, sunt sigur că tinerii meicititori 
vor avea un sentiment de justificată mândrie: ei vor 
vedea că sunfem unul din cele mai vechi popoare ale 
Europei şi cei mai vechiu din sud-estul european. Strămoșii 
noştri, Dacii sau Geţii, locuiau acest pământ cu 
optsprezece veacuri înainte de Hristos. Istoria nu le 
cunoaşte altă patrie decât aceea în care s-au născut şi 
trăiesc și astăzi urmașii lor. Noi suntem de aici, în timp 
ce toți vecinii noştri au venit mult mai târziu în ţările pe 
care le ocupă acum. Dar nu-i numai vechimea. Dacii sau 
Geţii au fost un popor de elită al antichitaţii, pomenit cu 
laude chiar de ia început de către «părintele istorieb», 
Herodot. Religia dacă a fost întotdeauna un prilej de 
admirație pentru scriitorii lumii greco-romane, vitejia 
şi disprețul de moarte al Dacilor, de asemenea. Suntem 
apoi cel mai vechi popor creştin din sud-estul european. 
Toţi vecinii noştri, dar absolut toţi, au fost creștinați 
mult în urma noastră. Suntem, în sfârşit, singurul popor 
în această parte a Europei care a izbutit să aibă o viață 
politică fără întrerupere, de la întemeierea statului până 
astăzi. Bulgarii, Sârbii, Ungurii, chiar şi Polonii au 
discontinuități în viața lor destat, unele deo jumătate de 
mileniu, noi însă nu [...]. Fără de aceste fapte şi deosumă 
de altele care se vor vedea mai departe, sentimentul de 
mândrie naţională şi de absolută încredere în viitorul 
poporului şi statului nostru e cu totul natural! |...] Doresc 
tinerilor cititori ca, pătrunşi de acest sentiment, să 
închine munca, disciplina şi credința lor întăririi şi 
propăşirii patriei”. 

Ce s-ar mai putea spune după aceste impresionante şi 
responsabile cuvinte? Doar atât că, în zilele noastre. când 
“ucigașii de suflete” îşi continuă opera nefastă sub scutul 
protector al puterii politice, şi când Banca Mondială nu se 
mulţumeşte doar să scormonească printre scriptele contabile 
ale D-lui Decebal Traian Remeş. ci, prin agenţiile sale, 
verifică modul de distribuire a manualelor alternative în 
licee, singurasperanță pentru un viitor românesc se îndreaptă 
spre generaţia tânără, căreia i se adresa în urmă cu mai bine 
de o jumatate de veac istoricul Constantin C. Giurescu. Ea 
singură mai poate fi capabilă de o resurecție spirituală în 
numele adevărului 


Gabriel CONSTANTINESCU 


O imagine a Libertăţii în numele căreia suntem pata să ne sacrificăm temeiurile,.. 





Noiembrie '99 NR. 11/107 PAG. 5 
BE 
CE 
" 
+3 5PUA 
N& 2? 


(urmare din pag. 3) 

spinarea ortodocşilor, acolo trebuie să le-o frângă din 
nou, ca să bage lumea la cap! Trebuie distrusă Metohija 
Athosului ca prim pas pentru suprimarea Athosului 
însuşi! “lar când frontierele spirituale ale unui popor 
încetează să existe, nici riposta militară nu mai e posibilă, 
căci agresiunea nici măcar nu va fi resimţită ca atare” (v. 
Puncte Cadinale, lunie '97). 0 lecţie pentru cei care se 
încumetă să reziste Cohenilor! Nu există alt Ierusalim 
decât Ierusalimul! Nici o concurență spirituală nu va mai 
fi permisă! Primul actal mujahedinilorarnăuți maoişti ai 
UCK. în provincia “eliberată” a fost să incendieze 
mănăstirile ortodoxe şi să profaneze moaştele sfinților 
păstrate acolo (exact cum au făcut în secolui XVII, în 
paralel, dacă nu în concordanță cu eforturile papismului 
de a-i aduce pe sârbi la uniaţie), sub ochii binevoitori ai 
peacekeeper-ilor “noii ordini mondiale”. 

Ce să zicem de numirea “francului” Bemard 
Kouchner (Cuşnir - Mihailovici... oare?) ca şef al 
administraţiei ONU în Kosovo, care a anunțat că va fi 
“imparțial, dar nu neztru!"”? Să lăsăm iluzia că “Europa” 
este antrenată fără voia ei în jocul iudeo-masoneriei 
“americane”. L-a făcut dintotdeauna, voluntar şi cu 
conştiinţa de nezdruncinat că, fiind “Noul Israel”, are un 
mandat divin să hotărască soarta popoarelor “minore”, a 
“triburilor” din Răsărit şi “Balcani”, Le-a cam tulburat- 
o '“'obrăznicia” ruşilor! Există desigur numeroşi europeni 
conştienţi de monstruozitatea infatuării “europene”, dar 
cine stă să-i asculte? Cavalerii Cruciadei a IV-a credeau 
cu toată seriozitatea că erau urmaşii troienilor care se 
întorceau “acasă” ca să-i readucă pe sălbaticii barbari 
(bulgari, sârbi, români sau “aromounes"”), care “au rupt 
unitatea europeană” cu ortodoxiile lor “etniciste”, în 
sclavia ce li se cuvine. Nu continuă oare să prevaleze 
ideea că reacția profundă a sufletului românesc în 
respingerea uniației a fost doar rezultatul “urei sârbo- 
greceşti” (Şaguna!) impotriva '“legei strămoşeşti române” 
dela Traian (reînviatăsub benefica oblăduire habsburpică 
- virtus romana rediviva - în “Kakania” mittropeană, 
când sârbii erau protejații Habsburgilor)? Masoneria, ca 
şi Liga Comuniştilor, ca şi Internaționala, sunt toate 
creațiile “Europei”. Europa este destinată să fie centrul 
noiireligii “abrahamice”, bachiar'“noahite” (vezi Assisi!). 
România s-a păcălit din nou singură crezând că va obţine 
mare lucru de la NATO antagonizându-i fără rost pe ruşi, 
în loc să-şi negocieze la sânge poziția. 

Să se fi descoperit oare căalbanezii sunt şi ei urmaşii 
khazarilor? (Koestler a arătat deja că otomanii sunt şi ei 
parte a celui de “al treisprezecelea trib”!). Să nu te miri! 
Cine oare suferă ““persecuţii seculare care au durat zece 
ani”, doar pentru “rasă” şi “felul în care se închină la 
Dumnezeu”? Să-i întrebăm pe “khazarologii” noştri, 
Comea şi Ornea! 

Dar “să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip. 
Căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va 
veni lepădarea de credință şi nu se va da pe față omul 
nelegiuirii, fiul pierzării, potivnicul înălțându-se mai 
presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau e făcut pentru 
închinare, aşa încât să se aşeze în templul lui Dumnezeu 
şi pe sine să se dea drept Dumnezeu” (JI Tes. 2, 34), Să 
ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne găsească nepregătiți! 
Templul iudaic pe care “filosoful platonician”, împăratul 
apostat lulian, atât de drag “humaniştilor”, a vrut să-l 
reconstruiască, a fost distrus până în temelii de focul 
mâniei divine, căci re va mai fi al treilea Templu al 
vreunei împărății de o mie de ani, după ce a venit Hristos. 
EI va veni iar doar ca “să judece viii şi morții”, iar 
“Împărăția Lui nu va avea sfârşit”, căci “nu este din 
lumea aceasta”! 





a 





PAG. 6 NR. 11/107 Noiembrie '99 
F 
3] 


(urmare din numărul trecut) 





națiune acum, cu ocazia bicentenarului Revoluţiei 
franceze? 
"| R. Națiunea e marea descoperire a epocii revoluționare. 
- Şi, totuşi, la ideea de neamuri, de seminii se fac referiri 
cu mult înaințe. 
R. Nu teoretizate şi conturate ca-n perioada 
postrevoluționară franceză. Precizarea termenului sau 
conștiința limpede a lui atunci se face. Deşi pentru 
istoriografie nu se poate trece cu vederea faptul că la 
francezi şi la englezi, în secolul XII chiar, termenul era 
folosit în universități, unde studenții erau organizați pe 
Națiuni. De altfe! şi Rutebeuf face această menţiune într- 
o poezie a lui, fără a-i conferi, însă, semnificaţie politică. 
Î..Nu semnificația politică interesează în primul rând, ci 
existența definită a termenului. 
| R. Dacă-i aşa, atunci să luăm accepţia pe care o dădea 
națiunii Dicţionarul Academiei Francezedin (740 şi unde 
se spune în felul următor: “toți locuitorii unei țări, chiar 
dacănu trăiesc sub aceleași legi sau sub jurisdicțiaaceluiaşi 
principe, alcătuiesc națiunea.” 
IL. Darexercițiul puterii, saual unei singure puteri suverane, 
când apare în conştiinţa locuitorilor unei țări? 
R. Spre mijlocul secolului XVIII, când membrii 
Parlamentului (acea Curia regis) se prezintă în fațaregelui 
şi ca interpreți ai națiunii faţă de rege, şi ai regelui faţă de 
| Î. Deci națiunea e menționată înainte de Revoluţia 
burgheză? u 
R. Să zicem că menţionată este, aşa cum am spus, dar 
faimosului Sieyes îi revine meritul. în acel Qu'esrce-que 
| le Tiers Erat?, de a face ca-n cadrul ideii de națiune să se 
facă joncțiunea între “Starea Treia” şi națiunea propriu- 
| zisă. E cel care, când a fost întrebat ce a făcut în timpul 
Revoluției, a răspuns doar atât: “Am supraviețuit, 
domnule!”. 
Î. Mare noroc, şi pentru el, şi pentru “națiune”! Dar ați 
Ij putea săne spuneți, acum că totveni vorba,cum utilizează, 
după Revoluţie, burghezia aceste termen? 
R. În două sensuri, sau cuo dublă funcţie ideologică: una, 
“| aceea că ideea de naţiune îi dă poporului conştiinţa 
ţ propriei suveranități - ca să-i separe de ideea suveranității 
| dreptului divin; şi cea de a doua, care urmăreşte, tocmai 
4 prin acest principiu al suveranității naționale, abolirea 
| ideii de monarhie de drept divin, regele nemaidomnind în 
virtutea acestui drept, ci ca “Organ al naţiunii” - cum 


| | Î. Ce ne-ați putea spune, domnule B. C. despre ideea de 
| 
| 





| stipulează articolul 3 din Declarația de la 1789. 
| Î, Un fel de a-și şubrezi, în fond, postamentul pe care se 
| ridicase, prostia de a-şi tăia craca de sub picioarele pe care 
| se înâlțase-n istorie... 
R. Dacă ne referim la ceea ce au păţit națiunile în istoria 
| contemporană, mai ales în Est, atunci, da. Dacă ne limităm 
| Ja cea franceză, atunci... 

Î. Atunci? Nici acolo nu stau ideile absolutive la adresa ei, 
| în acest perimetru francez s-au conturat. 
R. Nu numai, deși în cazul recentei orientări spre dreapta 
a Franţei, resuscitarea ideii de națiune tot de aici pare să 
plece. Spectacolul oferit de francezi anul trecut, cu 
“Vandeea” contrarevoluționară, ce altceva denotă? 
Î. De felul în care a fost definită ideea de naţiune între cele 
4) două războaie mondiale în România, ați auzit domnule B, 
Cc? 
| R. Da, ca şi de felul în care s-a încercat să se șteargă sau 
| falsifice acest concept în conștiința poporului român. 
i Î. Și ce părere aveţi despre cele două procese? 
| R. Conform aceepţiei ideii de națiune în România, între 
i cele două războaie, mai ales în Mișcarea Legionară sau 
| acea Gardă de Fier, cred cânicăieri în Europa naționalismul 
sau ideea de naţiune nu a fost mai adânc implantată în 
conștiința unui popor ca aici; de unde apoi, pentru nefasta 
perioadă de după cel de al doilea război mondial, şi 
dezastrul, şi cumplita experiență pe care a trebuit s-o 











PUNCTE CARDINALE 


suporte în spălarea creierului său de acest concept şi de 
multe altele care erau atât de solid ancorate în el. Dar asta- 
i altceva. 

Î. Pentru dumneavoastră, pentru noi, însă, acesta e cel mai 
important lucru istoric: Conştiința de națiune. Şi legat de 
aceasta, ideea că ea, națiunea, pentru noi, nu e numai 
conştiinţa ei, ci şi realitatea sa ontologică. 

R. In orice caz, cred că acum, în Europa, nu ştiu dacă mai 
are cineva - mă refer la vreun popor -această conștiință şi 
această accepție a ideii de naţiune. 

Î. Cu atât mai rău pentru popoarele europene! 

R. Ştiu eu dacă acest fapt nu v-ar putea atrage iar într-un con 
de umbră, ca să nu zic şi-n ceva mai grav? 

Î. S-ar putea, deşi aceasta ar proba, o dată în plus, validitatea 
şi vigoarea termenului, ca să nu spunem direct: a înseşi 
națiunii. 

R. In orice caz, curiozitatea istorică mă va face, sper, să 
dăinui până îmi voi verifica presupunerile. Pentru că, legat 
de ideea de națiune, mai am, încă, temeri. 

Î. Noi v-am dori cât mai mult, asigurându-vă totodată că 
națiunea, așa cum o înțelegem noi, e cel mai temeinic suport 
pentru orice încercare isțorică. În acest sens, ea e şi cel mai 
robust piedestal al statului şi al individului. Specificăra, 
însă, că o națiune cu suport ontologic, iar nu o simplă stare 
trecătoare de conştiinţă. 

R. Vă mulțumesc pentru urare şi asigurări, cu regretul, însă, 
de a nu putea spune totuși “douce nation” cu aceeaşi 
uşurinţă cu care spun “douce France”. 

Î. Semn că vă socotiți, totuşi, Patria mai presus de Națiune. 
R. Ştiu eu? 

Î. Noi însă ştim. E ca şi cum ați pune Sacrul înainte 
Divinului, sau locul înaintea a ceea ce-l sfințeşte. 

R. Voi mai reflecta... 











PET cir A 
PRI Dep ataă 


şa a UNE ȘI NATI 
iC i PE e 
„ MII-NAȚIUNE ŞI NAȚIO 


AIR zece e că 





Î. În calitate de “eminență” a gânditorilor catolici 
contemporani, ce ne-ați putea spune, domnule E. O... despre 
felul în care priveşte sau consideră Biserica Catolică națiunea 
şi naționalismul? 
R. Da, în ceea ce priveşte naționalismul contemporan, mai 
ales, şi apoi ideea de naţiune, aceasta a suscitat o vie reacţie 
a Sfântului Scaun. Reacţie nu în sens de repulsie, cât de viu 
interes, chiar dacă la adresa naționalismului s-a pronunțat 
deseori sancționant. 
Î. În ce sens? 

R. În sensul că naționalismul - aşa cum apare el conturat 
politic în secolele XVIII, XIX şi XX -, abolind dreptul divin 
în favoarea suveranităţii poporului, care se constituia în 
națiune - mă refer mai ales la francezi -, a obligat Sfântul 
Scaun să se sesizeze prompt de acest fapt. 
Î. Şi ce a făcut? 
R. Simplu. Nu a admis popoarelor dreptul de a dispune de 
ele însele, pentru că dreptul divin nu îngăduie aşa ceva. 
Catolicismul are o vocație universală şi în consecință, nu 

te proiecta națiunea şi naționalismul în absolut. 

. Dar Ortodoxia, cum poate? 
R. Nu ştiu dacă poate şi nici dacă a făcut ceva pronunțându- 
se în acest sens. Dar eu nu sunt ortodox, așa că pentru 
Ortodoxie să vorbească un exponent al ei. 
Î. Şi totuşi, creştini sunt şi ortodocşii, şi catolicii. Sănu aibă, 
oare, nimic în comun nici în politică cele două Biserici? 
R. Dimpotrivă, au fost foarte multe în comun, mai puțin 
rațiunile politice privind “Impărăția lui Dumnezeu”, 
Î, Unde? Pe Pământ sau în Ceruri? 
R. Fireşte că aici, pentru catolici; pentru ortodocşi această 
Împărăție nu prea ţine de lumea aceasta - deşi, de multe ori, 
și Ortodoxia a fost amestecată sau s-a amestecat în politică. 
Să nu uităm ce a fost Bizanțul după Marea Schismă! 
Î. Revenind, totuși, la cursul de la care m-am abătut - de ce 
oare Sfântul Scaun uită sau a uitat că, până la Marea 
Schismă, Biserica creștină socotea că, la Judecata de Apoi, 
oamenii se vor prezenta pe neamuri şi seminţii? 
R. Pentru că biblicul neam nu este țotuna cu națiunea în 
concepția catolică. Și mai ales cu noțiunea de naţiune 
teoretizată după Revoluţia franceză. 






PALAGANA DEPUI Ay STANA 8 


Î. Nu cred, totuşi, că disputa a început pe baza unor 
diferenţe de transpuneri ale cuvântului ebraic sau precesc 
în latină. 

R. Nu, ci din pricina ambiguității termenilor de națiune şi 
naționalism luaţi mai ales în accepţia modernă, 
postrevoluționară. Şi apoi, din pricina - repet - rupturii de 
dreptul divin profesat de Biserică şi Monarhie. 
Î. Mă interesează, însă, numai “ambiguitatea” ia care se 
referă Sfântul Scaun sau exponenții poziției sale. În ce 
sens e ambiguu naționalismul, iar națiunea, cum poate fi 
ea ambiguă? 
R. Nuatât națiunea, cât naționalismul, ca manifestare aei. 
Şi aceasta pentru că, practic, azi se observă, în arena 
politică mondială, atât un naționalism de dreapta, cât şi 
unul de stânga. 
Î. Dar acest fapt n-ar da de pândit? Că apropriindu-şi-le şi 
dreapta şi stânga, în sine, naționalismul şi națiunea sunt 
realități care transced istoria? Și pentru dreapta nu-i de 
mirare, pentru că în însăşi sfera şi conținutul termenului 
intră, în mod firesc, atât națiunea cât şi naționalismul. Dar 
stânga să-l folosească - mai ales la-nghesuială şi chiar cu 
patos (situația în care Stalin a apelat la sentimentele 
“Sfintei Rusii” în al doilea război mondial) - e de mirare 
şi chiar de neînțeles. În acelaşi timp în care Papa îl 
repudiază. 
R. Da, papalitatea a fost, tottimpul, ostilă tuturor formelor 
de naționalism. Până şi Maurras a fost pus, o vreme, la 
index din această pricină, iar Papa Benedict XV, în timpul 
primului război mondial, a invitat beligeranţii să-şi uite 
conflictele naţionale, pentru a se împăca în numele 
fraternității creştine. Deci, vedeți... 
Î. Să vedem că, incontestabil, catolicismul nu-şi dă seama 
de cel mai putemic sprijina! său: naționalismul creştin? Şi 
mă mir că mințile agere ale Sfântului Scaun n-au sesizat 
acest lucru - măcar în răsărit! lar, ca replică. acestei 
atitudini catolice de repudierea naţionalismului beligerant 
i S-ar putea da exemplul unor momente beligerante 
religioase, când s-a apelat tocmai la naționalism ca ele să 
se stingă, adică la o împăcare în numele faptului că 
beligeranţii aparțineau mai întâi unei aceleiași naţiuni şi 
apot unei aceleiaşi credințe sau religii. 
R.E adevărat, însă nu pot să nu subliniez, totuşi, faptul că 
papalitatea reacționează nu atât la ideile de națiune şi 
naționalism - aşa cum sunt ele luate sau înțelese de 
creştinismul răsăritean, mai mult sau mai puțin ortodox - 
cât la ideea naționalismului de sorginte revoluționar- 
burghezădinsecolul XV III. Înacestconflictal Bisericii cu 
Revoluția trebuie căutate explicațiile repudierii celor două 
Noțuni. 

I, Da. Dar, atunci, faptul că nu se consideră naționalismul 
ŞI națiunea şi-ntr-o altă lumină- răsăriteană, sau ortodoxă, 
Să spunem - mă face sămă gândesc că pricina nu-i acuzata 

origine” burgheză a naţiunii şi naționalismului, ci 
nerecunoaşterea creştinismului lor profund, în viziune 
ortodoxă. 
R. S-ar putea admite şi această explicaţie, dar numai în 
cazul în care s-ar remarca şi din partea creştinismului 
răsăritean o aplecare deosebită asupra fenomenului. Or, 
Biserica Răsăriteană a cam făcut casă bună cu multe 
orânduiri, revoluționare sau conservatoare, dacă nu chiar 
cu țoate, indiferent de sorginte. 

» Pentru că a invocat, în numele supraviețuirii, o proastă 


metafizică. Dara făcutacest lucru numai când nu mai avea 
incotro. 


R. Chiar credeți aşa ceva? 

-Nuri nevoie de credinţă în aşa ceva; doar de o informație 
mai complexă, 
R. Sunteţi un om ciudat, dacă v 
informative... 

i Numai dacă ecazul;când nu, cred şieuaidomacelui mai 
umil creştin. 
R. Atunci sunteți un om fericit, dacă atiudinii carteziene 
îl puteţi adăuga şi un credo, 

« Mulţumesc, dar aşa sunt din fire; 
metodă, nu şi ca atitudine, 


ă bazaţi numai pe evidențe 


sceptic numai ca 
(va urma) 
Marce) PETRIȘOR 








profiluri 


TIMP DE SCRIS 


Țipătul meu este un far de ceaţă, 

ca nimeni.să nu se izbească de mine. 
Treceţi, poftiți, luați-mi-o-n faţă, 
fără scrupule, fără suspine. 


ŞI trec atletic mirii cîte doi, 

trec impostorii secretîind palavre, 
sint campionul de pe locul doi, 
zimbesc spre fericirea din cadavre. 


S-a răsucit în mine-un mort 
să-şi caute pentru vecie 

un loc de aşteptare mai comod 
la judecata care va să vie. 


Dar pîn-atunci e vreme, cine ştie, 
căci ninge cenuşiu în vis; 

e gustul vînăt de leşie, 

şi timpul, deci, de scris. 


„ MÂ-NTORC CĂTRE MINE 


Am terminat o poezie. 
O corectez, o transcriu, 
m-aşez în ea comod ca-ntr-un sicriu. 


Nu erau pentru mine îngheţul şi spaima, 
nu erau pentru mine frustrarea și palmele; 
dacă venea cutremurul 

eram prin lege ocrotit 

de orice năvală, de orice abis; 

aveam de scris! 


Mă întorc către mine: 

aici e tremurul, aici ziua de miine; 
fantasma fragilă a Prietenului, 

mituri, îngeri, amiezi, 

Nordica, Doamna, crepusculi, zăpezi... 





E d ... 
e At 2007 d pp A a, Da foot XA 
3 a CEA 5 a 
EAI pp Au are 


SĂRAC CD DUHUL 


Acoperă-mă, Doamnă, cu aripa, 
ascunde-mă: mi-e frică, mi-e frig. 

Du-mă spre nord, în ţara cea albă, 

cu îngeri smeriţi şi timizi.. 

Azi-noapte, fantasmele erau lîncede şi sărate. 
Faust a trecut pe la mine, pe înserate, 

ieşit din mit, plictisit, ostenit... 

Nu ne-am spus nimic. Oraşul vuia depărtat. 
Ceaţa şi fumul în suflet ni s-au lăsat. 


Stringe-mă tare la piept, sub aripă: 
mi-e frică 
de Frică. 


NORDICA 


Nordica, galionul de aur, 

m-a luat la bord printre banchize. 

Flutur, în semn de plecare, 

steaguri limpezi de frig; 

unii zimbesc, mama plinge, 

dar eu, neîndurător, cu inima toată de gheaţă, 
lunec şi strig: Eduard Grieg! 


Vino, Doamnă, spre Nord, 

într-o cabană de lemn, la marginea unui fiord; 
privesc în urmă cum se-adună 

sfîrșitul tern de săptămînă. 

Va fi limpede, va fi seară, va ninge 

şi-o pace blondă va învinge. 


Acolo, Ironia, neputincioasă, pe sub gheţuri zace 
şi trandafirii carnivor nu se deschid; 

acolo despre tăcere se tace 

şi îngerii se prăbuşesc discret în vid. 


Acolo m-alină un somn de lumină, cotropitor, 
Acolo se moare atit de uşor! 


PUNCTE CARDINALE 







































Noiembrie '99 NR. 11/107 PAG. 7 





Născut la Bucureşti, pe 14 august 1957, Traian 
Călin Uba este licențiat al Facultăţii de Filologie a 
Universităţii Bucureşti (1983). Înainte de 1989 nu a 
publicat nimic, funcționînd o vreme ca profesor 
navetist, apoi ca traducător în domeniul industrial. 
Din 1990 (cînd devine şi membru A.Z.R.) a fost 
redactor la săptăminalele Expres, Expres Magazin, 
Acum, Contrast, Baricada. A mai colaborat la România 
Liberă, Dreptatea (pe vremea cînd iluziile nu se 
spulberaseră), 22, Caţavencu, Cuvintul, Tinerama, 
Ziua (pagina creştină săptămînală realizată de Fundaţia 
«Anastasia»), precum şi la postul de radio «Europa 
Liberă». Din 1998 este colaborator constant al 
Punctelor Cardinale. Grupajul de versuri pe care-l 
publicăm mai jos a fost alcătuit în Redacţie, cu îngă- 
duința autorului, şi constituie o selecție din volumul în 
manuscris În acte, eşti viu (dedicat D-nei Ovidia 
Babu-Buznea). Scrise în notă postmodernistă, cu ironia 
“amară a deziluziilor postdecembriste, versurile lui 
Traian Călin Uba sînt foarte reprezentative pentru 
drama intelectualului tînăr (constrins să devină 
«reporter al neantului»), pe de o parte, dar şi pentru 
discursul poetic al ultimelor două decenii, pe de alta. 
Cei familiarizați deja cu incisivul scris gazetăresc al 
D-lui Uba, au acum prilejul să descopere şi pandantul 
artistic — nu mai puțin provocator -— al acestuia. 


(R. C.) 


AGONIE DE PRIMĂVARĂ 


“// Au trecut vremurile zgomotoase ale proorocilor 


ucişi şi apoi venerați de aceeaşi colectivitate, 
a trecut vremea disidenților de catifea 

Jăsaţi în viaţă — ca un breloc glorios 

la gîtul dictatorului, 

şi uite, trece şi vremea inutilectualului 
alcoolizat de unul singur 

în biblioteca ticsită 

de metastaze, sinucideri şi asceze. 


E primăvară. Larvele, viruşii, curvele 

trăiesc de-acum în viitor. 

Eu nu trăiesc în viitor, ci în Speranţă — 

adică în acea eternitate 

la care larvele, viruşii, curvele nu au acces. 
Colectivitatea (poporul meu, căci nu cunosc o alta) 
colcăie de limbrici tricolori, 

patetici sau, după caz, fatalişti, mioritici. 


În timpul acesta, 

o minoritate pe cale de dispariţie, 
care nu-şi poate hrăni 

visele şi spaima din excremente, 
agonizează discret... 


VOMIT, DECI EXIST 


Taie-ţi şi tu o halcă de osînză 

din Scroafa tolănită peste țară, 

unge-ți cu ea privirile şi glasul, 

ca să te poţi strecura, slinos, 

prin toată aglomeraţia de burţi privatizate 
şi buci medaliate cu drepturile omului 
care-şi suge credinţa şi vlaga de la țiţele Scroafei, 
fără să calci pe bătătură — 

prin existenţa ta inutilă şi stingheră — 
taraful de milițieni 

care execută orice la cererea țiganilor. 


Ajuns acasă, încuie bine uşa-n urma ta, 
şi, în pustiul intimităţii, 

vomită în numele Tatălui 

toate rămăşiţele zilei, 

şi nu uita să mulțumeşti lui Dumnezeu 
pentru darul vomei ca certitudine 

că tu eşti încă altfel... 











„se 





e e a 


| 
| 







'| măcar o parte din cursurile profesorului Nae Ionescu (a 


| întârziat, dar cuceritor prin puritatea trăirii şi a expresiei 








PAG. 8 NR. 11/107 Noiembrie '99 


Printre figurile pe nedrept uitate ale “noii generații” interbelice se numără şi 
olteanul Constantin Florea Cioroianu, cunoscut în epocă sub pseudonimul de Ilariu 
Dobridor (Dobridorul - nume cu rezonanță de basm - este satul din Dolj în care 
scriitorul a văzut lumina zilei, se pare, la | noiembrie 1909"). 

Era fiu de țăran (tatăl, Florea Cioroianu, ştia o brumă de carte, pe când mama, Maria, 
era complet analfabetă), al doilea dintre cei opt copii ai familiei rămaşi în viață (trei 
băieți şi cinci fete). 

A făcut şcoala primară în satul natal, avându-l ca prim dască! pe învățătorul Ioachim 
Negriţescu. Dincolo de aspra viață câmpenească, satul se întemeia sufletește pe tradiția 
folclorică incă vie şi pe rânduielile Ortodoxiei (preotul satului era pe atunci lon Bercea, 
iar cântăreț iscusitul Mitiţă Negreţ). Această matcă patriarhală şi-a pus adâncă pecete 
pe sufletul viitorului poet, iar opera lui o va mărturisi cu vădită înfiorare. Dobridorul 
pierdut între lanuri, salcâmi şi sălcii plângătoare, “gura 
de rai” a Fântânii Suhatului (izlazul unde se păşteau oile 
şi vitele), şipotul molcom al pârâului Balasan - toate 
acestea vor constitui un fond de inepuizabilă nostalgie, 
trădat şi de unele din poemele sale (““Nostalgie”, 
“Chemare”, “Tristeţe”, “Reverie”, **V sare” etc.). 

Recomandat de învățătorul satului, va urma, ca 
bursier, Liceul Militar din Craiova, fără se fie atras de 
viața cazonă. Răspunzând chemării sale celei mai intime, 
se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie, unde va fi 
unul dintre studenții preferați ai profesorului Nicolae 
Cartojan, vestitul istoric al literaturii noastre vechi. Va fi 
frecventat, fascinat, ca mai toată elita generației lui, 


cărui influență se face destul de mult simțită în scrisul său 
de mai târziu). 

Activitatea publicistică şi-o începe încă din vremea 
studenției (debutează în revista Ramuri, în 1928; debutul 
editorial şi-l face la Craiova, în 1934, cu volumul Versuri). 
Face gazetărie la Dreptatea, Țărănismul, Curentul, Presa, 
iar o vreme funcționează ca profesor la Râmnicu Vâlcea. 
Colaborează la Gândirea (fiind, în multe privințe, un 
reprezentant tipical“gândirismului”), Viața Românească, 
Bilete de papagal, Gând românesc etc... . 

Îşi consolidează imaginea de poet prin volumul 
Vocile singurătăţii (Bucureşti, 1937), pendulând între un 
tradiționalism cu nuanțe expresioniste şi un simbolism 


(“E-n lucruri câte-un suflet şi câte-un epitaf;/Imaginile seacă şi se prefac în gând;/În 
viață şi-n fântână vezi umbrele pe fund/Ca siluete şterse-n oglinzile de praf”). Dotat, dar 
inegal, poetul ar merita, poate, o reeditare antologică (la care s-ar putea adăuga şi câteva 
postume). În Istoria... sa, Călinescu îl înregistrează în treacăt, calificându-l drept 
“serafic, muzical, dar monoton”. Rânduri mai consistente îi va dedica Ovidiu Papadima 
(pe atunci cronicarul literar al Gândirii) într-o carte a cărei reeditare ar fi oportună: 
Creatorii şi lumea lor (1943). 

În ce priveşte articolele și eseurile politico-filosofice ale lui Ilariu Dobridor, ele au 
trecut, în mare parte, în câteva volume (unele cu puternic ecou în epocă): Problema 
tineretului (Bucureşti, 1936), Organizarea minciunii, ] (Bucureşti, 1937), Decăderea 
dogmelor, I (Bucureşti, 1941; versiune germană, în acelaşi an: Dogmendekadenz) şi 


Oameni ridicaţi din țărănime (Bucureşti, 1944). Cărţile reflectă, în bună măsură, , 


evoluţia sa politică dinspre țărănism (o vreme a fost chiar lider al tineretului țărănist) 
spre dreapta național-creştină (fără a fi aderat la legionarism, ci rămânând mai aproape 
de linia lorga - Cuza - Goga - Crainic - Antonescu). Puternic înrădăcinate în realitățile 
specifice ale epocii, scrise cu patos liric (solemn sau pamfletar), nu întotdeauna 
suficient de elaborate, cărțile de proză politico-filosofică ale poetului Ilariu Dobridor 
par greu digerabile astăzi pentru publicul mediu, format pe alte coordonate ideologice 
şi obişnuit cu un altfel de discurs, Dând însă la o parte ceca ce este perimat sau excesiv 
în scrierile cu pricina, căutând cu răbdare şi fără prejudecăți adevărurile prinse sub 
balast, descoperim o conştiinţă superioară şi responsabilă, un apologet entuziast al 





| În Dicţionarul scriitorilor români (vol, II, Bucureşti, 1998) figurează o altă dată de naştere: 
31 octombrie 1908. . 
2 Despre autorii tradiţionalişti şi ortodoxişti ai anilor '30 (politiceşte, aproape fară excepție, 
oameni de dreapta) se găsesc puține referințe oneste, netributare stângismului ideologic şi 
intelectual, Călinescu însuşi îi tratează cu maliţioasă neînțelegere. Consultabile rămân, în 
această privință, pe lângă volumul citat a! lui O. Papadima, sumarul expozeu din Panorama 
de la littărature roumaine contemporaine (Storia della letteratura romena moderna, în 
varianta italiană ulterioară) a lui Bazil Munteanu (apărută iniţial la Paris, în 1938, apoi 
tradusă şi-n alte limbi, iar de curând editată şi în româneşte) sau - cu rezerve - prematura 
sinteză a lui Gh. Vrabie, Gândirismul - istoric, doctrină, realizări 41940). Generaţiile 
postbelice au avut neşansa de a se informa asupra tradiţionalismului românesc dintre cele 
două războaie mai ales prin prismă evreiască (de la poziția mai ponderată şi totuși estetizantă 
a unui Ovidiu S, Crohmălniceanu până la cea violent mistificatoare și ideologizantă a unui 
Z. Ornea), În ce priveşte ampla monografie denigratoare (la comanda P.C.R.) Gândirea şi 
gândirismul (1975), ea rămâne o pată de neșters pe obrazul istoricului şi criticului literar 
Dumitru Micu (altminteri autor nu lipsit de calități, în alte lucrări ale sale). Este reprobabil 
că, nici după 1989, valorile tradiţionalismului n-au fost reconsiderațe onest, continuându- 
se mai degrabă linia detractoare a criticii ideologice (Z, Ornea, L. Volovici, Marta Petreu, 
$. Alexandrescu etc.). 


"PUNCTE CARDINALE 


ILARIU DOBRIDOR 


DECADEREA 
DOGMELOR 








ae AA ie 


valorilor eterne (“dogmele mântuirii noastre din efemer”), atingând cu un curaj 
aproape sinucigaş punctele nevralgice ale modernității şi deconspirând sistematic 
fondul demagogic al democrației politicianiste. Autorul vorbeşte fără înconjur despre 
tucruri asupra cărora astăzi se tace conspirativ, ne arnendează uitările timorate şi 
iresponsabile, comoditățile laşe, complicitățile larvare. Pătrundem, mai ales prin 
Organizarea minciunii şi Decăderea dogmelor, într-o problematică pecare mentalitatea 
comună actuală o ignoră, iarel o exacerbează, dar care, dincolo de variațiile atitudinale, 
există şi provoacă. Eludarea ei sărăceşte considerabil înțelegerea resorturilor lumii 
moderne, inclusiv a stadiului ei actual (în care ceea ce interbelicii numeau “iudeo- 
masonerie”, “hidra masonică”, “Oculta internațională”, “plutocraţia iudaică”, 
“conspirația sionistă” etc. se dovedeşte o realitate planetară deghizată abil în sloganuri 
“umanitare”, dirijând instaurarea așa-numitei “noi ordini mondiale”, fie pe calea 
curentă a şantajului economic şi aterorismului ideologic, 
fie pe cea excepționalăa şantajului politic şia terorismului 
militar, aşa cum le-am văzut exercitate în Irak sau în 
Serbia). 

Volumul reeditat anul acesta la Editura 
F.R.O.ND.E, Decăderea dogmelor. Cum au dizolvat 
evreii cultura europeană, principala scriere teoretică a 
autorului, trebuie citit pe de o parte prin raportare la 
contextul epocii în care a fost scris (începutul anilor 
'40), iar pe de altă parte cu o percepție mai largă decât cea 
strict ideologică, edificiul teoretic şi analizele 
exemplificatoare având interesante deschideri filosofice 
şi culturale în general. Ni se oferă, mai exact, o filosofie 
a culturii dintr-o perspectivă su; generis. Desigur, e greu 
să cazi de fiecare dată de acord cu autorul, fie în principii, 
fie în detalii. Gândirea este însă stâmită şi obligată, nu 
0 dată, la exigențe superioare de ordin logic, dar şi 
informativ. Autorul este un filosof atipic, îndărătul 
căruia se simte temperamentul poetului, dar şi al 
gazetarului militant. Dacă uneori rigoarea analitică se 
arată obositor de minuțioasă, alteori ea este masiv 
sacrificată efuziunii polemice şi ispitei metaforizante, 
ajungându-se până la tonul exaltat, patetic-moralizator. 
Oricum, autorul rămâne, în esență, consecvent cu sine 
însuşi, coherent în sistemul lui de referinţă, sprijinit pe 
o cultură impresionantă“ (a se vedea şi bibliografia deşi 
cam neîngrijit alcătuită - de la sfârşitul volumului), chiar 
dacă, poate, nu întotdeauna suficient sau corect 
“asimilată”, Dacă ar fi avut răgazul de a reveni, Ilasiu Dobridor şi-ar fi consolidat şi 
şlefuit negreşit opera, mai ales la nivelul expresiei şi al amănuntului tehnic (citate, 
trimiteri, indicații bibliografice, regimul evidențierilor grafice în text etc.). De altfel, 
volumul fusese conceput ca primul dintr-o trilogie ce n-a mai ajuns să fie scrisă. 

La o privire superficială, cartea pare născută dintr-o mare ură împotriva rasei 
evreieşti; la o privire mai adâncă, se vede că ea s-a născut, de fapt, dintr-o mare 
îngrijorare: cea față de destructurarea tradiției legitimante a Europei creştine - proces 
prea sistematic spre a nu fi, măcar în parte, premeditat. În acest cadru, elementul 
evreiesc funcționează ca agent patogen, căci mergând înapoi, pe firul fiecărei idei 
dizolvante, dăm de unul sau mai mulți evrei. Mai grav încă, autorul diagnostichează, 
cu 0 argumentaţie nu totdeauna lesne contestabilă, o treptată “iudaizare” a spiritului 
european, echivalentă cu o “sterilizare” a lui (pornindu-se de la dogma - de data asta 
foarte discutabilă -a “sterilităţii” culturale a “geniului iudaic”, extinse chiar şi la 
domeniul religios!). Evreii devin, astfel, țapi ispăşitori pentru ceea ce Gutnon a numit 
“criza lumii modeme” (care nu este, în ultimă analiză, decât destructurarea globală a 
Tr acițigi)i be de altă parte, ca şi pentru Nae Ionescu în faimoasa prefaţă la romanul lui 
Sebastian » asupra rasei evreieşti apasă, crede olteanul, un soi de fatalitate distructivă 
şi autodistructivă (“Destinul lor este un blestem”) - rezultat al “vinei tragice” de a nu- 
L fi acceptat pe Hristos, adevăratul Mesia (răstignindu-L pe Mântuitorul, “pe ei s-au 
răstignit, fiindcă au rămas fără rod şi fără mântuire [...] Evreii s-au sterilizat singuri. 
Suferă? Era firesc, pentru că s-au însingurat” etc.). Dar dacă Nae Ionescu simulează 
măcar înțelegerea impasului tragic al iudaismului, lariu Dobridor nu pare dispus să- 
L acorde acestuia nici clemență, nici compasiune, tratându-! cu un radicalism necruţător 
(a evreii tribulează, noi ne mântuim"”!), temându-se parcă, rațional ori doar instinctiv, 
de cursa jumătăților de măsură”. Tânărului ex-țărănist îi lipseşte detaşarea filosofică 
sau ironică față de abiectul radiografiat, ceea ce nu-i lipsea, sub un lustru de creştinism 
compătimitor, rafinatului profesor. În general, neliniştile sincere şi indienările sfătoase 


ale lui Ilariu Dobridor sunt posace şi intempestive, sugerând o fire “nevricoasă”, care 
“nu ştie de glumă'*. 


CA 





3 Prima reeditare postbelică, în țară, a unei cărți a lui lariu Dobridor. 

4 Să menţionăm, în treacăt, că ştia cinci limbi străine (franceză, germană, ițaliană, engleză 
şi spaniolă), iar o a şasea, maghiara, o va deprinde mai târziu, în temnița Aiudului, de la un 
deținut ungur. 

5 Pentru o ediţie mai recentă, vezi Mihail Sebastian. De două mii de ani, Humanitas, 1990 

pp. 7-25; o broşură cuprinzând traducerea în franceză - Pierre Bardonnet - a prefeței lui Nae 
lonescu a apărut la Paris în 1997: La question juive e! la reponse d'un orthodoxe des annces 
Irenle. 

6 În relativul percepției curente, el poate părea teribilist-ridicol: în absolut, însă, n-ar fi exclus 
ca dreptatea să fie de partea lui, S-ar putea întâmpla ca, din exigenţe de “civilizație” sau 









PUNCTE CARDINALE 





j Pe scurt, Llariu Dobridor se străduieşte să demonstreze trei lucruri: că evreii sunt 

săraci spiritual, lipsiţi de originalitate creatoare, parazitând ideile altora şi exploatându- 
le tendenţios; că imprimă invariabil pseudo-creațiilor lor ceea ces! numeşte “dominanta 
IUgISIdICă” (absolutizarea unui “concept de bază”, pe care îl aplică, procustian, ca 
“grilă interpretativă, întregii realități: “economicul” la Marx “instinctul/intuiția” la 
Bergson, “sexualitatea” la Freudetc ); că toate acestea converg în aşa-numita “perspectivă 
crepusculară”, care ar fi un fel de fatalitate patologică şi dizolvantă, inoculată ca un 
morb intregi civilizaţii moderne. Caracterul acesta'““monoteic”, numit Şi '“moisism” sau 
“orizont moisidic”, se opune “normei creştine a culturii europene”, care ar fi “driada” 
(doi termeni, între care mediază un al treilea). În felul acesta, “certitudinile” sau 
“dogmele” noastre moștenite din cultura eleno-romană Şi din creştinism, sunt dizolvate 
una câte una”, azvârlindu-ne în nelinişte şi haos. 

In aceste condiții “antisemitismul” este nu doar legitim, ci chiar viral pentru 
supraviețuirea lumii tradiționale. Capitolul final al cărții evocă în treacăt “noua cruciadă 
impotriva neamului iudaic”, dar nu recomandă violența fizică sau exterminarea. 
Autorul Nostru pare mai degrabă adeptul soluţiei lui Toma de Aquino, “marele 
antisemit” (!?), urmând cartea Abateiui Gayraud, 
L'antisemitisme de saint Thomas d 'Aquin (de care 
Vaticanul de astăzi ar fi foarte stânjenit): “Evreul este 
duşmanul! lui lisus; în ordinea creştină el trebuie tratat ca 
rasă străină şi ostilă, deci exclus de la toate drepturile 
politice şi cetăţeneşti. Trebuie, totuși. să le lăsăm 
libertatea cultului şi să nu-i maltratăm. Căci ei sunt-zice 
sfântul Toma - literele vii care ne reprezintă pasiunea 
[patimile] Dumnezeului nostru. Pentru aceasta, doar, au 
fost împărțiți în toate țările lumii, pentru ca, suportând 
dreapta pedeapsă a unei mari crime, să depună mărturie 
pentru mântuirea noastră” (subl. V.A.M.). 

In speţă, ar fi vorba de conştientizarea şi apoi 
contracararea “pericolului iudaic” pe cale de rezistență 
moral-spirituală şi de primenire lăuntrică a lumii creştine 
(...“nu vor putea fi biruiţi decât în clipa când cultura 
europeană va fi eliminat ultimele vestigii ale spiritului lor 
asiatic”), Până la urmă, suntem tentaţi să deducem, 
adevărații responsabili de ruina Europei sunt creştinii 
înşişi, care s-au lăsat pervertiți şi manipulaţi, “făcând 
jocul” subversiunii iudaice. Este observaţia pe care o 
făcea, şase decenii mai târziu, şi un evreu învinuit de “ură 
faţă de sine”, anume Israel Shahak, autorul cărții Povara 
a trei milenii de istorie şi religie iudaică: “Foarte mulți 
neevrei (printre care creştini = preoţi sau laici practicanți 
- şi marxişti de toate nuanțele) consideră, într-un mod 
foarte ciudat, că pentru a «ispăşi» persecuțiile suportate 
de evrei, este bine, printre altele, să nu se ridice împotriva 
nelegiuirilor lor, ba mai mult chiar, să se facă părtaşi la Ah 
minciunile pioase în ce îi priveşte pe aceştia. Acuzaţia grosoiană de «antisemitism» [...) 
este cu atât mai izbitoare prin forța şi ostilitatea sa cu cât ea este lansată de «prieteni ai 
evreilon». Existenţa şi vasta influență a acestui grup în toate țările occidentale, dar mai 
ales în Statele Unite (şi în celelalte țări anglofone), le-a permis rabinilor şi specialiştilor 
iudaismului să-și răspândească minciunile nu numai fără a fi contestați, dar ŞI primind 
un ajutor considerabil” (ed. rom., p. 70). Şi mai departe: “Nu putem examina aici toate 
consecinţele politice ale acestei situaţii, dar trebuie să privim realitatea în faţă: în lupta 
noastră împotriva rasismului şi fanatismului religiei iudaice, cei mai înrăiți duşmani al 
noștri nu sunt doar rasiştii evrei (sau cei care exploatează rasismul), ci şi, printre neevrei, 
cei care în alte privinţe trec drept «progresişti»...” (p. 72). Israel dixit. baie. 

Ceea ce pare să-i scape lui Ilariu Dobridor este altceva: bivalența atitudinală a 
evreilor, care nu-s deloc atât de “degeneraţi” şi de “dizolvanţi” când e vorba de ei înşişi. 
Faptul este confirmat cu prisosință de statul israelian postbelic'*, ghidat predilect de 
criterii sioniste. Popoarele de goim (literal: “animale”) trebuie dezvățate de propriile 
rigori religioase, ca şi de orice formă de naționalism şi tradiționalism; evreii, în schimb, 





“cumsecădenie”, să ne înşelăm uneori asupra diagnosticelor și urgențelor “terapeutice”... 
Imperativul contemporan al fo/eranfe; lasă loc pentru o atare primejdie potențială. 

7 Dogma etică (mai ales cu freudismul), dogma logică (mai ales cu bergsonismul), dogma 
estelică (mai ales cu proustianismul), dogma socială (mai ales cu marxismul), dogma 
politică (mai ales cu “iudeocrația” mondialistă a Ligii Naţiunilor), dogma cosmologică (mai 
ales prin relativismul einsteinian), ca şi metafizica tradițională (subminată mai ales de 
“empirismul aprioric” al fenomenologiei husserliene). Se simt, în discursul lui Dobridor, 
ecouri din Drumont, Chamberlain, Spengler, Sombart, Maritain, Crainic, Nae lonescu etc, 
8 Ed. eng). 1994; ed. fr. 1996; ed. rom. 1997 (FRONDE, Alba lulia - Paris, trad, Domnica 
Ciucă), A se vedea şi ampla prezentare descriptivă, semnală Adolf Vasilescu, apărută în mai 
multe mumere consecutive ale revistei Puncte Cardinale (noiembrie 1 997 - mai 1998), sub 
titlul “O radiografie evreiască a «iudeo-nazismului». Prezentarea cărţii Povara a rei milenii 
de istorie şi religie iudaică a lui Israel Shahak”. ze | 

9 Situaţii de genul acesta se constată astăzi curent, inclusiv în lumea românească; 8) Di 
parte dintre oamenii politici şi dintre intelectualii noştri de stânga, zeloşi să intre în grațiile 
influentelor cercuri plutocratice, acceptă necondiţionat orice abuz evreiesc, sau măcar tac 
asupra lui, calificând în schimb, fără nici o ezitare, orice manifestare de naționalism sau 
tradiționalism românesc drept “reacţionarism”, “șovinism , fundamentalism tei 
10 Înființat, prin decret O.N.U, în 1948 Noua realitate istorico-politică aruncă în desuetudine 
multe dintre considraţiile lui Jlariu Dobridor, care înțelege să insiste riscat asupra condiţiei 





Noiembrie '99 NR. 11/107 PAG.9 


la ei acasă, împing credinţa până la habotnicie, naționalismul până la rasism, 
tradiționalismul până la cel mai radical conservatorism! Popoarele de goim trebuie să 
se dezarmeze, să adopte pacifismul (acea “pax judaica ” despre carea vorbea Petre 
Ţuţea, cu referire la lumea postbelică), să abolească orice formă de intoleranță; evreii, 
în schimb, la ei acasă, se înarmează până în dinţi (cu sprijin american), imping spiritul 
belicos până la genocid, iar intoleranța până la acțiunea teroristă şi până la asasinatul 
politic!!! În statele de goim partidele conservatoare (fie ele de dreapta sau de stânga) 
sunt permanent şi zgomotos diabolizate de presa evreiască sau controlată de evrei, în 
vreme ce în Israel, chiar după asasinarea cvasi-rituală a premierului Rabin, a putut 
triumfa glorios în alegeri Partidul Likud (ultraconservator), liderului căruia, Benjamin 
Netanyahu, tocmai îi fusese imputată responsabilitatea morală a proaspătului asasinat! 

Aceasta este, iarăşi, una din principalele observaţii care se desprind şi din 
rechizitoriul profesorului Shahak: evreii judecă aceleaşi realități cu măsuri diferite, în 
funcţie de propriile interese; lucruri pe care nu mai prididesc să le declare monstruoase 
în ograda altora, li se par cât se poate de fireşti în propria lor ogradă! Uriaşa maşinărie 
demagogică a ideologiilor democratice, pacifiste, mondialiste, laice şi progresiste pare 
a fi fost elaborată numai pentru uzul statelor neevreieşti 
(confirmând parcă cinicele precepte şi tehnici de 
manipulare din îndelung contestatele Protocoale ale 
Înțelepţilor Sionului)! 

Victimele de ieri ale discriminărilor şi violenţelor 
naziste dezvoltă astăzi, pe teritoriul de care i-au deposedat 
pe arabii palestinieni, un stat de cel mai deşănțat 
fundamentalism etno-religios!'?, pe care un Israel Shahak 
nu sedă înapoi să-l califice drept '“iudeo-nazism” (formulă 
lansată, pare-se, de un alt evreu cu “ură față de sine”: 
răposatul Y ehoshua Leiboviteh)! 

În aceste condiții, “perspectiva crepusculară” nu 
mai apare atât ca o maladie rasială, cum o voia Ilariu 
Dobridor, cât ca o strategie dizolvantă, aplicată de 
“poporul ales” popoarelor inferioare (dacă nu în litera, în 
orice caz în spiritul odiosului îndemn talmudic 7ob 
şebegoim harog, “pe cel mai bun dintre goim, să-l ucizi”). 
Lucrurile sunt mult mai complexe astăzi decât în 1940, 
aşa că afirmaţile lui Ilariu Dobridor trebuie cântărite cu 
grijă, ca nu cumva, voind a ne lumina, să ne întunecăm şi 
mai tare... 

E cert că nimeni nu va fi surprins că, o dată cu 
instalarea comunismului în România (““moşit” din exterior 
de ruşi, iar din interior de evrei), soarta lui Ilariu Dobridor 
a fost pecetluită. Scăpat ca prin minune de primul val al 
terorii, este arestat abia în 1954, la Râmnicu Vâlcea, unde 
ducea o existență marginală, şi închis mai întâi în 
penitenciarul de la Craiova, apoi (via Rahova) la Jilava ŞI 
la Aiud. Cei zece ani de temniţă grea l-au măcinat fizic şi 
sutleteşte. leşit în 1964 (când s-au lichidat închisorile politice), crucea libertății s-a 
dovedit încă şi mai grea decât cea a închisorii. Decepţiile şi marginalizarea socială |- 
au împins spre singurătate şi alcoolism. Ajutat de Mihai Ralea (paradoxală prietenie!), 
a reuşit să obțină o slujbă. A mai şi scris câte ceva, dar fără vlaga şi entuziasmul de 
odinioară (se păstrează manuscrise ce ar merita să fie cercetate mai îndeaproape). 
Locuia singur în Bucureşti, într-o mansardă, pe strada Roma, primind ajutor din partea 
surorii sale, Elena, care i-a fost ființa cea mai apropiată a ultimilor ani, Putea fi adesea 
Văzut în restaurantul “Feldioara” (din coasta spitalului “Grigore Alexandrescu”), unde, 
aproape regulat, după câteva pahare, le ținea consumatorilor discursuri anticomuniste. 
Urmărit îndeaproape de Securitate, aceasta i-a închis gura mult prea slobodă, pe la 
începutul anului 1968, maltratându-! în mansarda sa din strada Romei şi încuindu-l apoi 
înăuntru cu lacătul. Alarmată că de o săptămnă nu mai avea nici un semn de la el, sora 
sa s-a dus să-l caute; a spart uşa cu ajutorul vecinilor Şi l-a găsit mort, desfigurat în 
bătaie. A fost îngropat în cavoul familiei din cimitirul de lângă piața “Leontin Sălăjan”, 
Probabil că nimeni n-ar fi crezut atunci că numele lui avea să se reîntoarcă vreodată în 
sfera publică; regimul comunist părea de nezdruncinat, iar scrierile poetului dobridorean 
țineau de mirajul altei lumi, peste care prinsese să se aşteamnă uitarea, atunci când nu 
se aşternuse oprobriul “proletar”... 

Desigur, reeditarea operei sale îi va irita pe mulți, cu sau fără dreptate. Dar Ilariu 
Dobridor şi-a câştigat dreptul la ea atât prin viaţa, cât şi prin moartea sa. lar dacă a greşit 
într-o privință sau alta, să nu ne încruntăm prea tare: până şi mucenicii sunt supuşi 
omeneştilor greşeli... 


Vasile A. MARIAN 





de “popor fără patrie” a evreilor, exploatând pro domo vechea paradigmă a “jidovului 
rătăcitor” (“Sunt blestemaţi să nu fie niciodată o naţiune şi, deci, să nu se integreze niciodată 
național. Națiunea este produsul dintre istorie şi geografie, iar evreii sunt un popor fără 
spaţiu. N-au rădăcină, Plutesc = ca microbii” etc.) 

11 Anul 1995, decretat, la inițiativa şi presiunile cercurilor ev reieşti internaţionale, “An al 
Toleranţei”, avea să se încheie cu răsunătorul asasinat politic comis, chiar în Israel, de 
studentul talmudist Yigal Amir, asupra premierului Yitzahak Rabin! 

12 A se vedea, în acest sens, şi cartea lui Roger Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii 
israeliene, ed. rom. 1998, prin colab. editurilor FRONDE (Alba lulia - Paris) şi Alma Tip 
(Bucureşti). 


Ilariu Dobridor - un autor pentru neliniştea noastră 


a 








/ 





PAG. 10 NR. 11/107 Noiembrie '99 


EUR 1 UNĂ pEeŞ 


Cadavrul Căpitanului după deshumare 
(noiembrie 1940) 





Luna martie [1938]. «Casa Verde», sediul central 
al Gărzii de Fier. Noi am clădit-o, cu mâinile noastre» 
- ne-au spus, cu nedisimulată mândrie, legionarii 
veniți să ne întâmpine la Bucureşti, pe când ne însoțeau 
spre locul cu pricina. Acum traversăm un soi de sală 
a corpului de gardă. La primul etaj, un grup de 
legionari ne deschide calea. Un tânăr înalt şi suplu ne 
împină extrem de cordial. »n expresia sa plină de 
cinste şi noblețe, şi mai ales în ochii săi cenuşii- 
albaştri, hotărârea se amestecă în chip straniu cu 
visarea. Este Corneliu Codreanu, liderul Gărzii de 
Fier, exponentul cel mai de seamă al naționalismului 
românesc. Ne invită să luăm loc. Legionarii se retrag. 
O femeie («soția mea», îmi spune) mi-aduce tăcută şi 
zâmbitoare o farfurioară cu dulceaţă şi un pahar cu 
apă, după obiceiul românesc. Codreanu se scuză: 
«Noi azi nu mâncăm nimic: e o zi de posta Legiunii.» 
Respectarea riguroasă a postului de două ori pe 
săptămână este, într-adevăr, o regulă a Legiunii 
(«postul negru», cum i se spune). 

Eram încă sub puternica impresie a căderii 
cabinetului Goga, dispărut imediat ce-a apărut, a 
aprobării noii Constituţii printr-un plebiscitproforma 
şi a noilor înclinații autoritare ale guvernului român. 
Mai existau oarecari speranțe, pe care evoluțiile 
ulterioare aveau să le excludă. Se credea că, odată 
depășit stadiul pluralismului democratic prin 
intermediul noii Constituţii, o colaborare între guvern 
și Mişcarea legionară a lui Codreanu ar fi fost posibilă 
și bogată în rezultate constructive, Se trecea deci 
printr-o nouă perioadă de aşteptări. Cine cunoștea 
însă culisele ultimelor evenimente nu putea să-şi facă 
prea mari iluzii. 

Aflându-mi intenţiile de la prietenii români care 
ne-au favorizat întâlnirea, Codreanu își manifestă 
reala satisfacție de a nu mai [i nevoit să-și limiteze 
explicaţiile la formularea, valabilă îndeobşte pentru 
ziarişti, de «naționalism constructiv», putând în schimb 
vorbi despre fundamentele spirituale ale Mişcării 
sale. 

«În orice fii ință vie se pot distinge trei aspecte; cel 
formal al trupului, cel al forțelor vitale şi cel spiritual. 


PUNCTE met ea te 


unui 0771 Nou, a unui nou e 2 a fi. Tot restul ezită 


de aici. 

Iar această lucrare - noi o concepem atât pe plan 
religios-ascetic, câtşi pe plan eroic. “Dacii nemuritori”, 
ne-a numit Herodot, referindu-se la o caracteristică a 
neamului nostru, anume credinţa în nemurirea sufletului, 
Chiar şi în starea jalnică în care se află azi poporul 
nostru. multă vreme subjugat, pervertit de politruci, 
oprimat şi exploatat de elementul evreiesc, această 
moştenire este încăvie. Trebuie readusă la viaţă. Trebuie 
reabilitată. Şi alături de ea, trebuie pomenită cealaltă 
moştenire a noastră, cea a Romei, creatoarea de state. 

Noi cunoaştem tipul predominant din România de 
azi - spune Codreanu însuflețindu-se; l-am întâlnit deja 
de-a lugul istoriei: sub dominaţia sa au murit națiuni şi 
au fost distruse state. De aceea, programul nostru 
fundamental este însuşi omul, iar nu vreun program 
politic: reforma omului. O şcoală a vieții, asta se vrea 
Legiunea noastră. lar numele pe care l-a avut la început 
este unul mistic: “Legiunea Arhanghelul Mihail”. Când 
din această şcoală va ieşi şi se va răspândi omul nou, cu 
calități de ascet şi de soldat, de credincios şi de luptător, 
atunci va exista cineva în stare să-i dea României o față 
nouă, în stare să distrugă din rădăcini ideea evreiască, 
în stare să răstoarne ruinele unei lumi demult apuse, în 
stare aşadar ca, înarmat cu propria-i tinerețe, să aibă 
neîncetat de partea sa viitorul. Adversarii noştri ştiu 
acest lucru, şi de aici provine ura lor, cu atât mai mare 
cu cât noi ne retragem mai mult din viața de suprafaţă, 
orânduindu-ne lucrarea în acele straturi profunde şi 
încă necontaminate ale poporului român, unde această 
ură nu ne poate ajunge şi nu ne poate birui, căci acolo 
numai glasul adevărului răzbeşte». 

ȘI, într-adevăr, Garda de Fier avea şi are mai multe 
caracteristici comune cu un străvechi Ordin decât cuun 
partid politic. Un corp de elită al său, intitulat «Moța- 
Marin», după numele celor două căpetenii legionare 
căzute în luptele din Spania («Garda de Fier» şi-a dat de 
la început obolul de sânge în războiul anti-bolşevic al 
Spaniei) şi care în momentul întâlnirii noastre cuprindea 
zece mii de oameni, funcționa după regula celibatului: 
nici o preocupare casnică nu trebuie să-i diminueze 
legionarului promptitudinea sacrificiului de sine. 
Căpeteniile trebuie de altfel să se abţină de la exhibarea 
de bogății, ca şi de la «mondenităţi», cum ar fi balurile 





E MIE o > CcE DE DINCOLO DE MORMÂNT 





Cadavrele "Răzbunătorilor” Căpitanului expuse 
pe caldarâmul Bucureştiului (septembrie 1939) 





sau teatrele. O caracteristică a Mişcării este articularea 
sa în așa-numitele «cuiburi», celule compuse din 
câțiva membri, repartizate în teritoriu, având rolul de 
a-i iniția şi de a-i forma spiritual: o pondere esenţială 
o au aici riturile religioase colective, dar şi evocările 
mistico-eroice. După cum s-a menţionat deja, 
Codreanu impusese întregului corp al Mişcării, care 
pe atunci număra, cu tot cu simpatizanţii, un milion de 
membri, regula postului. şi pentru aceasta ne-a dat o 
explicaţie, în următorii termeni: 

«Există în noi două entităţi, spirit şi materie. 
Echilibrul dintre cele două este problematic. Atunci 
când spiritul se subordonează materiei, se instaurează 
“infernul”. În schimb, subordonarea materiei de către 
spirit reprezintă condiţia firească, implicită, a oricărei 
vieți etice şi eroice. Postul, alături de multe alte 
metode, favorizează o astfel de supremație a purei 
forțe spirituale asupra materiei, Aceasta în primul 
rând. 

În al doilea rând, -a continuat Codreanu - cred că 
în orice luptă şi în orice izbândă nu sunt determinante 
doar forțele materiale, palpabile, ci mai ales cele 
spirituale, metafizice, transcendente omului. Aceste 
puteri tainice sunt ale morților noştri, ale eroilor 
noştri, fiind legate de pământul şi de sângele nostru; 
şi, mai presus de ele, sunt forțele divine. Evocarea 
acestor forțe - efectivă, nu alegorică - face parte din 
normele de bază ale legionarismului. Dar eficacitatea 
sa creşte dacă are loc în condiţii de libertate şi de 
supremație a spiritului; condiţie asigurată de 
respectarea postului. Ritul pomenirii şi postul se 
asociază, aşadar, în activitatea “cuiburilor”, cu multe 
alte discipline cu caracter etic şi politic». 

Continuându-şi într-un fel ideea, Codreanu ne 
vorbi despre concepția sa ierarhică asupra naţiunii. 
«Există trei entități: individul, națiunea, Dumnezeu. 
individul trebuie integrat în națiune. Națiunea, în 
legea divină. Națiunea, pentru noi, este un tot organic: 
entitate deopotrivă etnică şi mistică, ea cuprinde viii 
şi morţii, forțele omeneşti şi forțele divine. Individul 
se integrează în legile naţiunii, națiunea în legile 


(a 





sad Zi 7 
Se Sc 
. 4 








divine. Este reluat astfel conceptul de ecumenism, propriu tradiției noastre, 
propriu religiei creştine ortodoxe. 

Din acest punct de vedere, ne găsim poate în împrejurări mai favorabile 
decât alte mişcări naţionale din alte State, care au de luptat cu o mulţime 
de confesiuni religioase sau cu caracterul universalist al unei Biserici 
supranaționale. În schimb, Biserica Ortodoxă este una națională. Aceasta 
face posibilă o întrepătrundere a unității politice cu cea religioasă şi, de 
asemeni, un eroism nu doar în numele măririlor pământeşti şi al unei 
datorii patriotice, dar şi al unui misticism divin. Adevărata menire a 
neamului - eu nu o concep în timp, Ci în veşnicie. Creaţia politică, cultura, 
lupta, măreția națională - eu nu le consider scopuri în sine, ci mijloace. 
Țelul extrem nu este viaţa, ci învierea. 

Tocmai de aceea recunoaştem dreptul legilor onoarei şi al principiilor 
care transcend orice utilitate, fie materială, fie colectivă. Nicicând nu voi 
duce o politică ce ar fi în avantajul țării mele, dar ar trăda legile onoarei: 
iată de ce toate alianțele considerate astăzi utile mie mi se par derizorii, iată 
de ce cred că România trebuie să se alinieze în frontul puterilor anti- 
bolşevice, anti-evreieşti, anti-marxiste. 

Am fost antisemit încă din 1919-1920 - continuă Codreanu, la 
rugămintea noastră de a se referi la această problemă aparte - şi declar că 
rezistența antisemită e o chestiune de viaţă şi de moarte pentru România. 
Problemele noastre, aici, sunt într-atât de complicate, încât soluţia lor nu 
poate fi decât una radicală. Cu cameleonismul său înnăscut, evreul ştie să 
capete orice formă, să tragă orice avantaj, să profite de orice împrejurare, 
pentru a-şi continua încrâncenat luptă împotriva noastră şi jocul cu 
ceilalți. Astfel, exact aceeaşi presă evreiască - sau finanțată de evrei - am 
văzut-o până mai ieri propagând comunismul şi agitând spiritele la revoltă 
antistatală şi anticlericală, am revăzut-o mai deunăzi trecând la exaltarea 
democraţiei şi, în sfârşit, o vedem astăzi în atitudine de nobilă apărătoare 
a ordinii constituționale şi a legii, prigonindu-ne pe noi. ca inamici ai 
statului, ai românismului şi ca mercenari ai străinilor! E tragic, dar 
adevărat! 

Antisemitismul nostru este concret, politic, fără a neglija şi punctele 
de referință superioare, de la care se poate defini pericolul acţiunilor 
evreieşti la adevărata lor anvergură. Este concret şi politic, prin enorma 
pondere a evreilor în societatea noastră, prin invazia evreiască în rândul 
profesiunilor liberale şi al finanţelor româneşti, prin aservirea şi colonizarea 
evreiască a unor întregi judeţe româneşti. Dar, în plus, vedem tot ce face 
Israel pentru a ne înstrăina neamul de cele mai profunde rădăcini, 
îndepărtându-l mai întât de Dumnezeu, prin tot felul de idei materialiste 
şi ateiste, îndepărtându-l mai apoi de pământ şi de tradiție, prin pervertirea 
sa trupească şi sufletească, posibilă o dată ce acesta s-a desprins de forțele 
înaltului. Cine este pătruns de ideea “ecumenică” a naţiunii, la care m-am 
referit adineaori, poate determina întreaga importanță a acestui pericol şi 
îşi dă seama că, fără eliminarea totală a hidrei iudaice, o reconstrucție 
naţională, la noi mai ales, este imposibilă». 

Evenimentele care aveau să conducă apoi la asasinarea lui Codreanu 
însuşi sunt cu atât mai tragice şi cu atât mai grăitoare în favoarea ipotezei 
amestecului unor forțe obscure, cu cât Garda de Fier se dovedea nu doar 
naționalistă, corporativistă, antidemocratică şi autoritaristă, aşa cum 
guvernul român voia mai nou să fie considerat el însuşi, dar era în plus şi 
monarhistă: şi dacă există vreo acuză pe care adversarii legionarismului 
s-o fi precupeţit, este cea a intenţiei de răsturnare a dinastiei, în scopul 
instaurării alteia noi. Redăm textual cuvântul lui Codreanu: «Noi toți 
suntem pro-monarhici. Doar că nu putem renunța la misiunea POAȘtIă, la 
lupta împotriva unei lumi vechi şi corupte, în numele uneia noi». 

La care a adăguat: «Ne păsim astăzi în situația celui care a sucerit 
prima tranşee, apoi a doua, a treia, până când adversarul s-a ascuns într 
O redută din care, bine apărat, ne loveşte fără încetare, nepricepând că noi 
vrem doar să-i venim în ajutor, împotriva adevăraților săi duşmani. Dar cu 
toate câte se întreprind împotriva noastră, România cea nouă va învinge». 

Am mai vorbit despre multe altele, în timp ce lumina palidă a unui 
blând asfinţit se împrăştia pe întinderile sure ale câmpiei române. La 
sfârșit Codreanu ne-a dat ca amintire o insignă a ultimului său partid, un 
disc negru cu un fel de grilă de cruci argintii. «Sunt gratiile închisorii», 
comentă zâmbind, fără să bănuiască tristul adevăr prevestit de această 
glumă. Apoi propuse să ne însoțească cu automobilul său înapoi în oraş, 
e] nepăsător la primejdia unei atari acţiuni, noi - la avertismentele Legajiei 
Italiene, cum că toţi cei care îl întâlnesc pe Codreanu sunt expulzați din 
România în douăzeci şi patru de ore. La despărțire, ia intrarea în hotelul 
meu, ultimele cuvinte ale lui Codreanu, care știa căaveam să ne continuăm 
călătoria prin Europa, fură: «La Roma, la Berlin, oriunde Veţi merge, 
transmiteţi salutul meu tuturor celor care luptă pe acelaşi front cu noi şi 
spuneţi-le că Garda de Fier se va afla în mod necondiţionat de partea lor, 
mereu în Juptă cu iudaismul, cu bolşevismul, cu falsa democraţie», 

(Ouadrivio, Roma, |! decembrie 1938; 
traducere românească de Fi, Dumitrescu) 


PUNCTE CARDINALE 


Noiembrie '99 NR. 11/107 PAG. 11 


"5% (orneliu 2odreanu ș 
D= rcicuicirue 
amd Belimace Doru as Seal 
„ fonslantinescu Nae -  $ 
Bozântanlosii 
„fură Ștefan 
> Pelelon ea 
Atanasiu lon 
“Bogdanţavriă 
„ Vladhadu îs ez 
Georgescu ştefan "47% 


Trandafir lon * +4 


E i 
zi ph 
ma ai 


Şi -$ - 35 zi 0 Baa 3 z zi 

i As 4 ră pa s . $ 2 Die - 
. Ca 3 | Ș A iz -- 
dă Pt E d * dz Pe La e po Dee 

atei a 0. Atu a 1E Ie ATA a că 


SE 


SV TEI 
> 0 E Cotidian aa ai, Eu a 3 d 


d 
i 


Fi 


i d i i 


n Pa a alai 


B 
L 
E 
S 
T 
E 
M 
U 
L 
U 
N 
E 
| 
T 
să 
O 
1 
TŢ 
E 





La Tâncăbeşti, în acea margine de pădure, în anul 1938, în noaptea de 29 spre 
30 noiembrie, noaptea Sf Andrei, din ordinul lui Carol al !!-lea ŞI Armand 
Călinescu, au fost asasinați prin strangulare Corneliu Zelea Codreanu ŞI cei 
treisprezece legionari, Nicadorii şi Decemvirii. Aceşti martiri nu au la mormântul 
lor, necunoscut încă, nici o cruce, simbol al întregii creştinătăţi. Sub regimul şi 
dictatura sângeroasă â comunismului, instaurat la noi în țară prin lovitură de stat 
după 23 august 1944, au început arestările, deportările şi asasinarea prin puşcării 
a totce au avut românii mai bun şi mai curat floarea Neamului Românesc. Astfel, 
au căzut sub urgia comunistă Întregitorii Poporului Român, întreaga familie a 
Brătienilor, marele român luliu Maniu, mulți conducători militari, intelectuali de 
seamă şi chiar mulţi țărani. Statisticile spun că au fost ucişi sub acest regim 
comunist peste un milion de români. 

Lupta acestor atei nu s-a mărginit numai la cei vii. Au început să se lupte şi cu 
morții din morminte. Astfel, în anul 1947, au profanat mormintele celor înhumați la 
Casa Verde, Corneliu Z. Codreanu, lonel Moța şi Vasile Marin, Nicaaorii şi 
Decemvirii. Osemintele lor au fost scoase din morminte şi aruncate undeva, în 
gropi necunoscute de noi până în ziua de astăzi. 

Mulţi din cei care au luat parte la această odioasă profanare, sunt în viață şi 
astăzi. Oare conştiinţa lor, dacă o mai au, acum, la sfârşit de viață, nu-i îndeamnă 
să vie să-şi descarce sufletul? Mai cu seamă că ei au făcut-o sub presiune, din 
ordin. Noi aşteptăm mereu... 

La centenarul naşterii lui Corneliu Zelea Codreanu (13 sept. 1899-73 sept. 
1999), familia şi câțiva prieteni au ridicat la Tâncăbeşti, pe locul asasinăni 
Căpitanului şi a celor treisprezece legionari, pentru amintirea şi pomenirea /or, cu 
multă trudă, o troiță. Acum câteva zile a fost profanată, a fost distrusă. Diavolul în 
luptă cu crucea! Voi, mişeilor, nu aţi distrus o cruce prin odioasa voastră faptă, ci 
ați înălțat-o! Nu prin distrugerea unei cruci veţi putea înlătura din inima şi sufletul 
oamenilor amintirea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a luptei lui! 

Au murit atâția comunişti, atei convinşi, şi la căpătâiul lor a fost pusă câte o 
cruce. Ai auzit cândva ca vreuna dintre aceste cruci să fi fost profanată sau 
distrusă? Sigur nu. Pentru că noi respectăm crucea, chiar dacă nu şi pe ce! de sub 
ea. Judecata cea dreaptă a tuturor o va face bunul Dumnezeu. 

Noi, aici pe pământ, nu ne luptăm cu morţii, ci cu viii: şi numai cu acei care sunt 
împotriva neamului nostru românesc. 

Fapta acestor profanatori este odioasă şi scârbeşte pe orice român de bună- 
credință, fie e! legionar sau nu. Bănuim cine se ascunde în spatele acestor mişelii 
şi le promitem că nu vom avea linişte până când nu vom reuşi să îi aducem în fața 
Justiţiei legale, de la care să-şi primească binemeritata pedeapsă. Şi atunci 
zâmbetul lor sinistru le va încremeni pe fețe. E trist că în această țară cu oameni 
atâ! de buni, primitori şi blajini, mai există asemenea specimene subumane. Să 
sperăm că nu lor !e aparţine viitorul României! 

14 oct. 1999 
Cătălin Zelea CODREANU 











PAG. 12 NR. 11/107 Noiembrie '99 





CABALA | 


PUNCTE CARDINALE 


“Cabala îl face pe om atent la mister; la misterul din el şi la cel care-l înconjoară. ” 


3. ELOGIUL CĂRȚII ZOHAR (1) 


In capitolul precedent, intitulat““Hirsch Heinrich Graetz 
şi Cabala”, am prezentat poziția critică adoptată de unii 
gânditori evrei față de Cabală, poziție reprezentată mai 
recent de rabinul şi iudaistul Abraham Geiger (1810-1874), 
“profesor la Şcoala Superioară pentru Ştiinţa ludaismului”” 
de la Berlin, care considera că întreaga mistică iudaică este 
o “înşelătorie” (Betrung). Dar “cel mai înverşunat adversar 
al Cabalei - afirmă Maurice-Ruben Hayoun în O istorie 
intelectuală a iudaismului -, poate pentru că era şi cel mai 
erudit, a fost Heinrich Gratz (1817-1871), părintele 
istoriografiei evreieşti moderne”. 

opoziţie cu criticii Cabalei, o serie de remarcabili 
teologi evrei acordă o valoare deosebită misticii iudaice, 
punând accentul pe importanța voluminosului Zohar pentru 
influența exercitată asupra spiritualității iudaismului. (Cartea 
Zohar, în ediţia aramaică de la Mantova, are aproape 1.000 
depagini). Din rândul acestei categorii de gânditori evrei, am 
ales studiul lui Jacob B. Angus intitulat Cartea Zohar, 
publicat în lucrarea 7he Great Jewish Books and their 
influence on History (Mari cărți evreieşti şi influența lor 
asupra istoriei), pe care îl reproducem integral mai jos. 

«Dinrândul celor mai mari opere clasice ale iudaismului, 
Cartea Zohar, este unică. Cu toate că autoritatea ei s-a bazat 
pe o fraudă cucemnică, influența sa asupra gândirii iudaice a 
fost amplă şi profundă de-a lungul a mai multe secole. 
Salutată drept cea mai intimă revelaţie a secretelor credinţei, 
eareintroduce în lumea iudaică putemicele ecouri ale gândirii 
mitologice păgâne, Destinată pentru a fi studiată de elita 
credincioşilor. Cartea Zohar a devenit cu timpu! cartea de 
căpătâi a unei mişcări de masă pseudomesianice. Inchinată 
glorificării cucemiciei iudaice şi exaltării misticea poporului 
evreu, această paradoxală operăa fost studiată cu ardoare de- 
a lungul a mai multor generaţii de învățați creştini, care erau 
convinşi că în cuprinsul ei se găsesc dovezi în sprijinul 
adevăruri lor creştinismului, o consecință a nebuloaselor şi 
ambiguității ideilor pe care le conține. Cu toate acestea, nu 
putem sâ tratăm Cartea Zohar ca pe o curiozitate istorică. Ea 
a devenit urzeala şi bătătura vieții iudaice pentru o perioadă 
de peste şase secole. Ca urmare, este util să fie cunoscute 
aspectele remarcabile care o caracterizează, mesajul pe 
care-l transmite și influența pe care a exercitat-o. 

Din capul locului trebuie spus despre Cartea Zohar că 
ea nu este o carte în adevăratul sens al cuvântului, ci o 
compilație a mai multor cărți, fragmente şi comentarii 
prezentate sub formă de predici, având la bază texte din 
Pentateuh, Cântarea Cântărilor şi a alte texte biblice. 
Paternitatea operei este atribuită lui Simon Ben-Jochai, un 
rabin care a trăit în Palestina în secolul al II-lea, dar textele 
zoharice au fost puse în circulație pentru prima dată de Mose 
de Leon, un cabalist spaniol de la sfârşitul secolului al XIII- 
lea. Autenticitatea Cărții Zohar afost pusă la îndoială de 
personalitățile religioase conducătoare ale epocii în care a 
fost publicată. Dar atât de puternic a fost impactul asupra 
credincioșilor, încât foarte curând vocile critice au amuţit. 
Nerespectarea, bătătoare la ochi, a cronologiei din Cartea 
Zohar, în sensul că într-o operă scrisă de Simon Ben-Jochai 
sunt menţionate nume de învățați care au trăit la distanţă de 
secole după moarțea autorului, a fost interpretată ca o dovadă 
miraculoasă a originii divine a cărții, lată ce spune rabinul 
Nahum de la Cemobil, în Ucraina, la începutul secolului al 
XIX-lea: “Cum poate fi cineva înflăcărat de Tora? Înălţându- 

| se,prinstudiul ei, la luminaascunsăcare ne permite să vedem 
lumea de la un capăt la celălalt... Căci puterea acestei lumi 
străbate întreaga existență în aşa fel încât trecutul prezentul 
şi viitorul se contopesc în strălucirea ei, Așa se explică cum 
Rabbi Simon Ben-Jochai a putut să scrie în Cartea Zohar 
ceca ce Rabbi bar Honoh va spune cu câteva secole mai 
târziu. Asemănător se explică faptul că Moise a ştiut ceea ce 
va face Rabbi Akiba la mult timp după el, căci prin Tora ei 
s-au ridicat la lumina ascunsă în strălucirea căreia între 
prezent şi viitor nu este nici o deosebire...” 

Mulţi comentatori serioşi, ca de pildă Rabbi Moshe 


Rabinul Dr. Alexandru Şafran 


Hagis, recunosc caracterul de compilație al Cărţii Zohar, o 
compilație alcătuită din documente puse cap la cap la mult 
timp după moartea prezumtivului ei autor. Dar în ciuda acestei 
constatări, ei îi recunosc autoritatea, considerând-o ca fiind o 
parte a cunoştinţelor revelate de divinitate. Marele învățat 
ortodox, Rabbi Jacob Y avetz, un contemporan al filozofului 
evreu Moses Mendelssohn, care a scris un excelent studiu 
critic despre Cartea Zohar confirmă faptul că Rabbi Simon 
Ben-Jochai nu este autorul ei, dar cu toate acestea este de 
părere că: “esențial rămâne că această Carte este sfântă; ea este 
la fel de pură ca substanța cerurilor”. Privitor la Cabală, care 
se bazează pe ea, el scrie: ““Cartea Zohar este rădăcina Cabalei, 
înțelepciune a adevărului, şi nici un bărbat din poporul lui 
Israel nu trebuie să se îndoiască de adevărul ei, căci ea este, fără 
umbră de îndoială, sufletul Torez”, Acceptarea unanimă a 
Cărții Zohar ca un document Care domină spiritualitatea 
începutului epocii modeme face ca acest text de bază al 
Cabalei să fie a treia operă importantă după Biblie şi Talmud. 
Cu toate acestea ea nu a fost considerată ca o sursă autorizată 
pentru FHa/acha - textul talmudic care conține ansamblul de 
prevederi obligatorii pentru credinciosul evreu - din cauza 
faptului că deciziile lui Simon Ben-Jochai se impun arareori 
în problemele talmudice. In acest context, se acceptă că în 
sfera “revelatului” autoritatea lui Simon Ben-Jochai era destul 
de slabă, în timp ce în sfera “ascunsului” el a atins cele mai 
sublime înălțimi, unde divinitatea binevoieşte să dezvăluie 
secrete care nu mai fuseseră date muritorilor. 

Studiile critice modeme austabilit cu precizie că literatura 
zoharică nu a atins forma sa actuală decât la sfârşitul secolului 
al XIII-lea. Profesorul Gershom Scholem (1897-1982), 
deținătorul catedrei de mistică la Universitatea ebraică din 
lerusalim, susține că Rabbi Mose de Leon a compus întreaga 
Carte Zohar, inventând nume şi caractere, documente secrete 
şi comentarii, dând frâu liber prolificei sale imaginaţii. Alți 
savanți subscriu la un punct de vedere mai moderat, afirmând 
că Mose de Lena editat fragmente de texte şi documente care 
au fost produse şi studiate în şcoala lui Nachmanide, la care a 
adăugat părți scrise de el, din care a rezultat forma finală a 
Cărții. Oricare ar fi însă adevărul, pentru înțelegerea modemă, 
Cartea Zohar este un produs medieval în care se reflectă 
curente vagi, nelămuriteale gândirii carea curs timp îndelungat 
prin canale subterane până să iasă la suprafață. 

Care să fie oare secretul acestei ciudate fascinații pe care 
a exercitat-o Cartea Zohar, de-a lungul a mai multe secole, 
asupra evreilor? Fără îndoială că este vorba de o reafirmare 
plenară a supremului ideal al iudaismului din perioada în care 
credința iudaică era atotprezentă. Cartea Zohar a fost 
considerată ca o nouă revelație. Ea a confirmat credința în 
iudaism, a întărit speranța din sufletul evreilor şi a amplificat 
importanța fiecărui aspect al vieții iudaice la dimensiuni 
cosmice. Aidoma unei mame care şterge lacrimile copilului ei 
bătut, Cartea Zohar face să apară o aură de slavă cosmică 
pentru a contrabalansa adânca tragedie a evreilor spanioli. Pe 
măsură ce nefericita soartă a evreimii medievale atingea în 
secolele XIV şi XV culmi ale suferinței, popularitatea Cărţii 
Zohar creştea, înlocuind operele gânditorilor raționalişti, a 
căror filozofie apare palidă şi ineficace într-o perioadă grea, 
incapabilă să ofere mângâiere sufletelor zdrobite, 

In urma marii tragedii suferită în anul 1492, brutala 
expulzare a evreilor din Spania, Cartea Zohar a dobândit o 
nemăsurată prețuire, nefericiţii exilați găsind în paginile ei 
asigurarea unei rapide îndreptări a situaţiei şi conştiinţa că 
sacrificiul cotidian pentru credință era pe deplin justificat, In 
lumea concretă a existenței fizice, evreul era un sărman paria, 
fără cămin, fără speranță, azvârlit în voia sorții, dar în lumea 
“ascunsă”, așa cum este ea descrisă cu patos, prin imagini 
încurajatoare în Cartea Zohar, evreul ține în mâinile sale 
balanța cu care se cântărește soarta universului. Aşa cum 
întreaga existență a poporului evreu depinde de firul credinţei, 
Cartea Zohar, cu toată iraționalitatea şi naivitatea ei, a fost 
capabilă să alimenteze acea creștere magică a fervoarei 
religioase care estompează diferența dintre moarte şi 
supraviețuire, În spiritul acestui mod de a gândi, iată ce spune 
unul dintre rabinii reprezentativi pentru hasidism de la mijlocul 





CE A iii arat ME 0 


3 x 
. i rd rea ma » 
h ms = Aa > Lă 
€ i) L 
Fi A A ş 
> Ei 
LI +» 
a A ui 
= ha 
- = 
A “ 
Li 
La x 
ea 
i . 


ă 
[3 

% = 
+ 





secolului al XVIII-lea, Rabbi Pincas din Koretz, contemporan 
cu Rabbi Israel Baal Şem-Tov din Podolia: “Ii mulțumesc lui 
Dumnezeu în fiecare zi că nu m-arn născut înainte de data 
când Cartea Zohar nu ne fusese încă revelată, căci această 
Carte este ceea ce mă ţine legat de credința în iudaism”. 

Este cu neputinţă să studiezi Cartea Zohar fără să te 
transpui în acea lume în care teama era omniprezentă, viața 
era plină de speranță, tragediile glorificate şi viitorul de aur, 
aşa cum apărea el în viziunile profetice, era aşteptat să se 
întruchipeze în realitate. 

Oarecum aparte de dogma complexă a Cabalei, Cartea 
Zohar oferă o certitudine, aproape unică, despre imediata 
prezențăa divinității. Nobilul patos şi nemărginita cucernicie 
care parcă se strămută din paginile cărții spre cititor, în formă 
de rugăciune, alinare, frică, contemplare şi vis, pentru ca apoi 
să reia din nou şi din nou, aidoma unui sunet de harfă, tema 
slujirii lui Dumnezeu cu dragoste şi teamă, este greu de redat 
în limbajul! clar al gândirii discursive. Simbolurile, miturile, 
aluziile şi stilul obscur al Cărții Zohar ascund o experiență 
spirituală care trezeşte puternice ecouri în sufletul cititorului 
sensibil. Este cu neputinţă, chiar şi astăzi, să nu simți când 
citeşti Cartea Zohar, cum se manifestă, în mod intempestiv, 
conştiinţa religioasă în acțiune. Ceea ce apare ca “nebunie” 
şi “obstacol” pentru înțelegerea rațională, este de fapt o 
viguroasă realitate emoțională, care atinge profunzimi de 
înțelegere pe care rațiunea nu le va putea egala niciodată. 

In centrul gândirii zoharice se duce o energică ofensivă 
împotriva spiritului raționalist. Oricare ar fi tema asupra 
căreia se concentrează atenţia autorilor, inamicul impotriva 
căruța se îndreaptă sulița lor este gândirea analitică şi spiritul 
de cercetare propriu oricărei ființe. Cartea Zohar nu este 
expresia unei credinţe naive, care în simplitatea ei refuză să 
ia act de orice atitudine critică sau de evidența faptelor, 
împotriva spiritului raționalist şi profund ofensate de 
manifestările acestuia. În consecință, Cartea Zohar înarmează 
sufletele temătoare, tulburate de logică şi reflecţie, oferindu- 
le un sistem metafizic îndrăzneț conceput şi o reconstrucție 
vie arealității, în cadrul căreia credința iudaică apare absolut 
justificată. Filozofia zoharică este în primul rând o apologie 
elaborată în sprijinul credinței naive, o contrarevoluţie 
îndreptată împotriva invaziei gândirii raționale». 

(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 


+ MT e, a SĂ Pui 

+ "jj Pe d ae , +4 

aa +3 fa fi tă ȘI n ia 
a 


Pa na oi 


a y 





Mormântul de la Praga al 
Marelui Rabin Lâwe Juda Ben Bezalel (1525-1609), 
important cabatist și taumaturg, 
considerat creatorul Golemului 








— „.-—————7 


E. 


—. 











„180 DE ANI DELA NAS 


profesorul 
PAULESCU 


(urmare din numărul trecut) 


Profesorul, încrezător în promisiunile ispititoare ale 
unor oameni bogaţi din țară, s-a mulțumit să aştepte câteva 
luni să i se pună un laborator la dispoziție; dar, peste un an 
şi jumătate, câțiva “savanți” canadieni, până atunci total 
necunoscuți, îşi însuşiră descoperirea românească, anunțând 
lumii, cu zgomot asurzitor, “noul tratament al diabetului prin 
Insulină”!. Ei pretindeau, la început, că preparatul lor nu este 
extras un al pancreasului total, ci numai al insulelor 
Langerhans, pentru ca mai târziu să prepare “insulina” exact 
ca profesorul Paulescu! Fireşte, aceştia nu rosteau nici un 
cuvânt despre vreuna dintre lucrările acestuia, pe care abia în 
septembrie 1925 îl menționează, în treacăt, unul dintre ei, 
Banting, într-o conferință Nobel care îi încununa “furtul”, în 
admirația lumii întregi?... 

Protestând, în fața unor înalte foruri ştiinţifice, profesorul 
Paulescu scrie:”... rezultă că F. Banting care, cu MacLeod, 
a beneficiat de celebritatea mondială şi de numeroase 
recompense pecuniare s-a îndurat să-mi citeze o singură dată 
numele, alături de alți trei precta:sori, care au încercat, însă 
nu au veuşit, să pună în evidență hormonul pancreatic. Şi 
totuşi, citind lucrarea mea, el a trebuit să observe că eu 
rezolvasem problema completamente”?... 

John Murlin, Harry Clough, C. B. F. Gibbs şi Arthur 
Stokes, în 1923“, şi mai ales prof. Sir E. Sharpey-Schafer, în 
19265, recunosc meritele profesorului Paulescu. Profesorul 
de Fiziologie de la Edinburgh scria categoric: “În acelaşi an 
în care Paulescu a publicat aceste prime experienţe, F. C. 
Banting şi C, H. Best au început cercetările lor”... 

Academia de Medicină de la Paris, unde profesorul 
Paulescu adusese atâtea contribuții strălucite ştiinţe: franceze, 
arefuzat, nițeluş stingherită, în 1924, prin profesorul Achard, 
să îi publice protestul, care apăru însă în celebra revistă 


medicală franceză Presse Medicale”. 


Comitetul Nobel îi refuză protestarea, ca şi Congresul 
de Fiziologie din 1926, ținut la Stockholm, sub președinția 
profesorului suedez Johansson. “Astfel, unii m-au furat, în 
timp ce alții caută să-mi înăbuşe protestele. Și aceasta se 
petrece în sânul cizastitei familii a Oamenilor de Ştiinţă! Cred 
că trebuie să semnalez aceste penibile tribulaţiuni elevilor 
mei, care vor întreprinde lucrări ştiinţifice, pentru caei săştie 
ceii iaşteaptă din partea confiaților puțin scrupuloşi. Altădată 
credeam și propovăduiam că un savant poate lucra în foafă 
securitatea, fiindcă eram convins că d/a publicațiilor sale 
îl pune la adăpost de orice nedreptate. Din nenorocire, astăzi 
sunt silit să mărturisesc că m-am înşelat cu totul în această 
privință. Nu sunt stăpânit de orgoliu şi combat, din toate 
puterile mele, acest viciu blestemat. ŞI, într-adevăr, publicând 
descoperirea mea, nu am făcut nici un fel de «reclamă», 
putând să atingă modestia — care mi se pare o Calitate 
esențială a oricărui om ce lucrează pentru Ştiinţă. Însă îmi 
este imposibil să suport un alt viciu, încă şi mai ignobil, care 
este Furtul proprietății ştiinţifice a altuia. Și ar fi dezastruos 
dacă asemenea procedee necinstite s-ar introduce în Șiiință, 
care trebuie să fie curată şi nepătată... ca Adevărul pe care îl 
reprezintă...” ? 

După o serie de cercetări asupra microorganismelor, 
diastazelor şi fermentațiilor, a studiat febra şi a arătat că ea 
este, intotdeauna, rezultatul unei intoxicații amarelui simpatic, 
prin diastazele microbilor. Febraeo'“eclapsie sau oconvulsie 
toxică a marelui simpatic”. A cules în sprijin alte fapte 
experimentale şi a publicat, î în 1906, articolul despre “febră” 
din 7raratul de Medicină, iar în 1916, în preajma războiului, 
voind să pună la dispoziția medicilor noştri un mijloc 
terapeutic simplu, la îndemâna oricui şi cu efecte într-adevăr 
miraculoase, a ţinut o lecţie despre “Tratamentul febrei” la 
dispensarul “Bethltem”, publicând-o apoi într-o broșură, pe 
care a trimis-o tuturor medicilor şi studenţilor în Medicină'”. 

Aplicând acest tratament la Spitalul Militar, în sute de 
cazuri de maladii infecto-contagioase foarte grave, prof. C. 
N. Mihăilescu a obținut rezultate cu totul extraordinare şi a 
scăzut mortalitatea aproape la zero!'!. Eu însumi am obținut 
rezultate uimitor de bune în infecțiile uro-genitale!”, 
administrând bolnavilor mei antipiretice în doze slabe, 
repetate, pentru a ajunge la doze zilnice masive. 

Urmărind fenomenele clinice şi leziunile anatomo- 
patologice ale anghinei pectorale, profesorul Paulescu 





PUNCTE CARDINALE 


PAU LESCU 


DE Ci ff ȘI 
Dumnezeu 


teal 97 OLERO 55 TB 















ANASTASIA 





EDITURA 








În 1999 se împlinesc 130 de ani de Ja naşterea 
savantului Nicolae C. Paulescu, adevăratul 
inventator al insulinei, adversar. neîmpăcat al 
darwinismului și unul dintre principalii teoreticieni 
ai pasele alui Spegeir din primul pătrar al 
secolului XX. 5 oii dara 
În. întâmpinarea acestei ea Editura 
«Anastasia» din Bucureștia reeditat de curând una 
dintre lucrările. științifice cele mai importante ale 
lui N.C. Paulescu: Noţiunile de «sufleby şi Dumne- 
zeu) în fi ziologie. (ediţie îngrijită ș şi prefața tă i de 
'odrest Cartea mai fusese reeditată în 
fu ilustru alerge ului, 
pt Ediţia din 194ăera deschisa le oamplă prefaţă 
n intitulacă «Profesorul Paulescu». intrucat 
pa nu za mai fostrepublicată u ulterior; am n hotărât 


n A Meda inci adere ve 
pe N. o 



















stu: 








A E 









spa ua CA iar a, 


Pda pRa &i: ORI N a Dad Iza . Ș 
îndreptatin mod taci 





concepuse demult ideea că acest “sindrom”, ținând de plexul 
cardiac, se datoreşte unei anemii a acestui plex nervos, în 
legătură cu o întreagă serie de afecțiuni diverse!?. 

Din 1919, a început studiul funcției de eliminare a 
rinichilor, pentru uree şi cloruri, în colaborare cu Gh. Mârza 
şi cu mine, care îi propusesem să-mi îngăduie să verific în 
laboratorul său “legile lui Ambard” şi faimoasa “'constantă'“ a 
acestui autor, Rezultatele, consemnate în două articole care au 
provocat mare surprindere în lumea ştiinţifică, au fost total 
diferite de ale lui Ambard şi ale elevilor săi, arătând că atât 
“legile” cât și “constanta Ambard” sunt false'*, Continuând 
experienţele asupra eliminației renale, a publicat legi noi, 
bazate pe experienţe foarte numeroase şi precise, pe om şi 
animale, şi a înlăturat astfel din Știință un criteriu primejdios 
şi fals, pe care timp de douăzeci de ani se bizuiseră toți 
chirurgii, ca să-şi opereze bolnavii urinari!*, Celebrii profesori 
Marion şi Cathelin au salutat cu entuziasm cele două articole 
din Journal d Urologie, care s-au impus repede în toată lumea 
ştiinţifică, în ciuda unor încercări stângace din Franța — dar şi 
de la noi — de-a se apăra “constanta Ambard'”*, 

După numeroase operaţii, deosebit de pingaşe, însă perfect 
reuşite, asupra scoarței creierului, efectuate la animale, 
profesorul Paulescu a reuşit să precizeze “sediul câtorva 
instincte”, A expus pe larg experienţele incepute după război 
şi concluziile sale, în 1922 și 1931, urmând să continue 
cercetările, dar al doilea articol, trimis la Lige cu o lună 








Noiembrie '99 NR. 11/107 PAG. 13 





EREA SAVANTULUI CRESTIN NICOLAE C. pAULESCU (1369-1931) 


evocare de 
DR. V. IRIFU 


înainte de dispariția sa, apărea când profesorul era pe patul 
de moarte", 

A arătat, experimental, că “instinctul de nutriție” îşi are 
sediul pe scoarța cerebrală, “foamea şi setea” fiind localizate 
la nivelul părții inferioare şi posterioare a lobului frontal 
(1922). A arătat, de asemeni, că lobii frontal: sunt sediul 
instinctelor de““dominaţie”, de““proprietate”, de “reproducție” 
şi de “afecțiune familială“, şi anunța: “E probabil că alături 
de aceste localizații frontale ale actelor instinctive, se găsesc 
şi acelea ale actelor voluntare (Ştiinţifice, artistice etc.), care 
nu au fost precizate, din cauza observațiilor (noastre) 
insuficient de numeroase”. 

În 1930, a izbutit să vadă tipărit, după multe dificultăți, 
volumul al patrulea din Traran/ de Medicină (Lancereaux- 
Paulesco), redactat în întregime de dânsul (ca şi volumul al 
cincilea, care a rămas în manuscris, gata de imprimat)... 
Această operă!'* cuprinde “Patologia aparatelor: asimilator, 
urinar şi genital”. În prefaţă, profesorul atacă concepția nouă 
a lui F. Widal, care, “de origine israelită“ fiind, a cutezat, “în 
numele nemuritoarei școli franceze”, să combată cele mai 
frumoase cuceriri ştiinţifice ale acestei inegalabile școli şi să 
le înlocuiască cu “inovaţii” lipsite de orice temei ştiinţific. 
Paulescu demonstrează că noua clasificație a lui Widal, 
bazată pe '“sindrome”, valorează şi mai puțin decât clasificațiile 
sprijinite pe “evoluție” sau pe Anatomie patologică, făcând 
să iasă în evidență, o dată în plus, importanța clasificației 
bazate pe cauzele boalelor-clasificaţia “etiologică'*. “Aceasta 
este — spune categoric profesorul Paulescu — clasificația 
definitivă care — volens, nolens — trebuie să fie adoptată de 
Ştiinţa Medicală'"!?. (va urma) 


|. MacLeod, “Insulina şi Diabetul”, în British Medica/ Journal, 4 Nov. 
1922, în colaborare cu Banting şi Best. 

2. Banting, Diabetul şi Insulina, conferință ţinută la Stockholm, la 15 
Sept. 1925, pentru Premiul Nobel. 

3, Paulesco, Traite de Medecine, t. IV, p. 53. 

4.]. Murlin, H. Clough, C. B. Gibbs şi A. Stokes ”Extractele apoase ale 
pancreasului”, în 7he Journal of Biological Chemistry, Mai 1923. 

Î. Sir E. Shampey-Schafer, “Secreţia intemă a pancreasului”, în The 
Endocrine Organs, Edimbureg, 1926, pp. 343-345. 

6. Presse Medicale, $ Mart. 1924. 

7. Paulesco, Traite de Physiologie, t. UL. 

8. Lancereaux et Paulesco, Țraite de Mădecine, 1. LV, p. 64 şi urm. 

9. Paulesco, “Contributions ă !âtude de la fiăvre , in Journal de 
Medecine interne, lun. 1904. 

10. Paulescu, Tratamentul febrei, Bucureşti, 1916. 

11. Prof. Dr. C. N. Mihăilescu - Comunicare la Societatea Medicilor 
Militari, în 1928. 

12. V. Trifu, “Sur t'action des antipyretiques sur quelques infections 
aigues des organes genito-urinaires”, în Bull. et mem. de | Association 
frangaise d'Urologie, Paris, 1928; V. Trifu, “Les antipyretiques dans le 
traitement des infections du rein”, în V7 Kongress der Internationalen 
Geselischaft fir Urologie, Wien, 1936; V. Trifu, Contribuţie la 
tratamentul infecțiilor acute ale organelor uro-genitale prin 
medicamente antipiretice, teză de docenţă, 1929. 

13. Paulesco, “Pathogenie de langine de poitrinc”, în C. R. Soc. de 
Biologie, Febr. 1920. 

14. Paulesco, Marzact V. Trifu, “Les lois d Ambarde! sa constante unto- 
secrttoire sont eronces”, în Journal] d Urologie, Paris, Mart. 1924, p. 
129; Paulesco, Marza e! V. Trifu, “Les lois d'Ambard et sa constante 
urto-sccretoire sont eronces (râplique aux reponses de M. M. Ambard 
et Chabanier)”, în Journal d Urologie, Paris, lun. 1926, p. 510, 

15. Paulescu, Traite de Medecine, t. IV, p. 623. 

16. Ca întotdeauna, în fruntea apărătorilor acestei constante (absolut 
neconstantă ) s-au afla! confrați români, geloşi, care habar nu aveau de 
cercetări fiziologice şi care au căzut repede în ridicol. Să notăm că tot 
confrați români s-au grăbit să-i salute cu entuziasm pe plagiatorii 
canadieni, ignorând meritele profesorului Paulescu. În schimb, medici 
evrei m-au rugat să intervin pe lânpă profesor şi să-l rog să nu mai 
combată evreimea, ca să poată întreprinde ti, evreii, o campanie de pe 
urma căreia dânsul vaobţine, cu siguranță, Premiul Nobel. Dar profesorul 
a refuzat categoric şi a preferat să se lase furat. 

(7. Paulesco, “Localisation des Instincts sur l'&corce cerebrale”, în 
Archives internationales de Physiologie, Litge, Apr. 1922; Paulesco, 
“Localisation des Instincts sociaux sur ['&corce des lobes frontaux du 
cerveau”, în Arehives intern. de Physiologie, Lite, Aug. 1931. 

18. Pautesco, Traite de Medecine, t. IV, Imprimeria Şcoalei Militare de 
Infanterie, Sibiu, 1930, 676 pagini. Volumul al cincilea aşteaptă ziua 
fericită, pentru medici şi sănătatea publică, când va putea să apară, 
impreună cu predecesoarele lui, epuizate. 

19. Prefaţa a fost scrisă la 15 August 1927, când a dat la tipar volumul, 
care a apărut abia după 3 ani, în 1930. 














PAG. 14 NR. 11/107 Noiembrie '99 


„În Canada, la Biserica “Sf. Nicolae” 
“din Ottawa, în ziua de 10 octombrie a. €.. 
a avut loc lansarea romanului biografic ! 
„De ce am fugit de acasă semnat de 

si scriitoarea Mia Pădurean. Au fost de | 
faţă, pe lângă o! numeroasă asistență, nu. 
doar autoarea, ci. şi. cunoscutul om de! 
afaceri Nicolae Pora, adevăratul 

protagonist al cărții (identitatea reală a 

personajului romanesc “Mircea Mureşan”), 
: Romanul, editat în fimba română de ui Pnizel 
pe CardinaledinSibiu (col. “Memoria Exilului”), poate fi procurat, 
! în România, de la sediul editurii (Calea Dumbrăvii 109, 2400 
' Sibiu,tel/fax.069/422536),laprețul de 50. 000 lei, şi în străinătate” 






























olumul coordonat de faimosul Jacques Le 
Goff, Omul medieval (tradus parte după 
ediția italiană 'vomo medievale, Laterza, 
———————— Roma-Bari — din 1987, parte după ediția 
franceză — L homme medieval, Seuil, Paris 
— din 1989, traducători fiind Dragoş Cojocaru şi Îngrid 
Minca), apărut nu demult la Editura “Polirom” (col. 
“Plural M”), cuprinde 10 studii autorizate (din şcoala 
numită a “noii istorii”, corcite cu un soi de antropologie 
sociologizantă, adaptată ideologiilor curente), schițând 
ipostazele fundamentale ale omului medieval: călugărul 
(Giovanni Miccoli), cavalerul (Franco Cardini — de 
departe, studiul cel mai interesant), făranul (Giovanni 
Cherubini), orăşeanul (Jacques Rossiaud), inrelectualul 
(Mariateresa Fumapgalli Beonio Brocchieri), arfistul 
(Enrico Castelnuovo), negustorul (Aron J. Gurevici — 
un evreu, fireşte!), femeia în cadrul familial (Christiane 
Klapisch-Zuber), sfântul (Andre Vauchez — mai la 
coadă: “la extreme”, zice prefaţatorul) şi “marginalul ” 
(Bronislaw Geremek — un “estic”, fireşte!). În subsidiar 
se vădeşte cu uşurinţă cunoscuta tripartiție (“schemă 
tifuncțională”) studiată magistral de Dumezil: orafores 
(călugărul. sfântul, parţial artistul şi intelectualul), 
bellatores (războinicul sau cavalerul, identificat, la nivel 
definitoriu, cu marea sau mica aristocrație), laboratores 
(toți ceilalți, inclusiv “marginalul''. care este un “lucrător” 
dezactivat conjunctural), ca să folosim chiar terminologia 
latineascăaepocii respective. “Unitatea” omului medieval 
încearcă să o susțină, cu prudență, coodonatorul însuşi (în 
studiul introductiv întitulat chiar “Omul medieval” — pp. 
5-34 —, plin de ticurile marxiste, deghizate “ştiinţific”, ale 
lui J. Le Goff, la care ne-am referit şi cu alte prilejuri). 
Postfața ediţiei româneşti ('“Redescoperirea umanității de 
odinioară” — pp. 345-360), semnată de d-l Alexandru- 
Florin Platon, glosează cuminte înlăuntrul ““convenţiei” 
(cu aceeași morgă “ştiințistă””). Lectura rămâne utilă în 
pofida limitelor exegetice, dar nu poate fi, privită de sus, 
decât premisa unei medievistici false, străine de axiologia 
tradițională, adică de adevăratul duh" al vremii respective 
(care nu poate fi înțeles decât din perspectiva unui 
creștinism autentic asumat). 


rhitectură golică şi gândire scolastică 

pu (Editura “Anastasia”, col. “Impasuri şi 
semne), studiul marelui istoric și teoretician 
o] germano-american al artei medievale şi 
renascentiste, ERWIN PANOFSKY 

(Hanovra, 1892 — Princeton, 1968), pune în evidență, 
pentru prima oară în mod sistematic, cu o cu totul altă 
| înțelegere decât cea a “noii istorii”, corespondențele 
complexe şi organice dintre universul gândirii medievale 
apusene (faza timpurie a scolasticii) şi geneza goticului 
(sec. XII), aruncând o lumină plină de revelații asupra 
intregii dinamici a artei creştine europene (multe dintre 
observaţiile lui Panofsky sunt prețioase şi în cercetarea 
artei medievale românești, cu precădere acelei din Moldova 
de Nord), Importanța crucială a studiului lui Panofsky esţe 
rejiefată, cu subtilitate şi competență, în postfața (“O 
«interfață» la gotic”) semnată de maestrul Sorin 
Dumitrescu. Volumul, tradus din limba engleză de d-ra 
Marina Vazaca, cuprinde și o memorabilă biografie a 
Abatelui Suger de la Saint-Denis (sec, XI-XII), părintele 
goticului, una dintre marile figuri întemeietoare ale culturii 
















n î „D-na Mia] | 
:D ce am fugit 


i dai A DI Nic 
(imag 


ine de la lilSaaă 


creştine europene (““ctitorul” prin excelență), precum şi un 
bogat material ilustrativ. 

Volumul provoacă o reevaluare religioasă surprin- 
zătoare, în cheie gotică , a tradiționalelor noastre raporturi 
cu Franța. În încheierea mai sus amintitei postfeţe, autorul 
notează: “România poate fi rânduită printre țările francofone 
doar ca republică; ca fară creștină, ea este francofilă. 
Consacrarea fondului gotic existent însubconştientul nostru 
colectiv ar putea inaugura o importantă reaşezare pe baze 
religioase a raporturilor noastre diplomatice cu Franţa. 
Acest orizont creştin comun ambelor țări nu poate fi 
recuperat, însă, decât contemplând «goticitatea» implicită 
stilului moldovenesc”, 


ULIUS EVOLA (1898-1974), unul dintre 
/, marii apologeți moderni ai gândirii 
tradiționale, considerat de mulți un Rens 
—————— Gusnon al Italiei, este încă insuficient 
cunoscut publicului românesc (în ciuda 
faptului că a vizitat şi admirat România, fiind şi prieten al 
lui Mircea Eliade şi Comeliu Codreanu; vezi recentul 
volum Julius Evola, Vafionalism şi asceză. Reflecţii asupra 
fenomenului legionar, Editura F.R.O.N.D.E., Alba lulia- 
Paris, 1998), În aşteptarea publicării în limba română a 
operelor sale fundamentale (în frunte Caste şi rase şi cu 
Revoltă pmpotriva lumii moderne,aceasta din urmă pandant 
al celebrei Crize a lumii moderne a lui Gu&non), Editura 
“Anastasia” (col. “Eseu — seria occidentală”) oferă, unui 
public interesat şi de alte dimensiuni ale tradiţiei spirituale 
europene decât cele strict creştine, un eseu celebru al 
autorului italian, Individul şi devenirea lumii, tradus în 
româneşte de poetul Alex. Săndulescu (care a alcătuit şi 
utilele repere bio-bibliografice). Volumul este deschis de o 
amplă prefață (“Evola sau tragicul iluminat”) semnată de 
scriitorul şi eseistul Dan Stanca. 





uhovnic al parohiei româneşti de la Roma 
75) (trebuie menționat că de curând Vaticanul a 
pus la dispoziția comunității româneşti un 
O) lăcaş religios catolic de valoare istorică, ce 
urmează a fi adaptat trebuințelor cultului 
ortodox), ieromonahul IUVENALIE IONAŞCU ne oferă, 
sub egida Editurii “Anastasia” (col. “Comorile Pustiei””) un 
studiu temeinic şi bine informat asupra fenomenului 
duhovnicesc reprezentat de renaşterea filocalică şi isihastă 
din ortodoxia românească a secolului al XVIII-lea (în 
centrul căreia s-a aflat figura harismatică a Cuviosului 
Paisie Velicikovski) şi, pe acest fond, lucrarea marelui 
stareţ Gheorghe (a doua mare personalitate duhovnicească 
cernicană, după Sfântul Calinic), precum şi trăsăturile 
generale ale “spiritualitățtii cernicane” (a se vedea Partea a 
doua). Având la bază teza de specializare în Teologia 
spirituală de la Universitatea Pontificală “SE. Toma de 
Aquino” (îndrumător; prof. Luigi Bormiello, O.C.D,), 
volumul — intitulat Starețul Gheorghe de la Cernica şi 
mişcarea paisiană — apare acum cu binecuvântarea şi 
cuvântul înainte al P.S. Calinic Argatu, Episcopul Argeşului 
şi Muscelului, 


gnatie Monahul, coordonatorul popularei 
7, colecţii “Comorile Pustiei” (care apare cu 
binecuvântarea Î. P. S, Nicolae Comeanu, 
o Mitropolitul Banatului), adună la un loc, în 








| prin solicitare la tel. (001) 819-7771045, la iai 
„RE canadieni (plus cheltuielile de € expe 









ediție). 


Hp ri la JA 3 ) 079) zi 
(N a Ca Pe icrele ode) O ale > 00 077 8 





volumul intitulat Sensul desăvârşirii în monahism. 
Florilegiu duhovnicesc alcătuit de... staturi şi mărturii 
duhovniceşti de autoritate, aparținând unor mari dascăli 
spirituali ai Ortodoxiei, români sau străini, mai vechi sau 
mai noi. Dimensiunile spirituale ale Răsăritului creştin 
sunt astfel puse în evidență cu o sublimă simplitate, 
accentul căzând pe rigorile şi adâncimile de trăire şi 
cugetare ale vieții monahale, dar şi pe reflexele acesteia 
asupra ansamblului vieţii creştine. Volumul (marcând nr. 
30 al colecției respective) se bucură de “trei cuvinte 
însoțitoare” semnate de Protos. Petroniu Tănase, Arhim. 
Sofian Boghiu şi regretatul Pr. Prof. loan G. Coman. 

Adăugăm că este iminentă, în cadrul aceleiaşi colecții 
a Editurii “Anastasia”, apariția altor două titluri de mare 
interes: Cuviosul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci 
simțuri (este în pregătire şi o monografie despre acest 
autor, tradusă din neogreacă) şi Petru Hrisologul, Omilii 
tematice, pe ambele urmând să le recenzâm în numărul 
nostru viitor. 


interesantă şi curajoasă publicaţie 
(supliment al Revisrei Misterelor) a apărut 
în această toamnă sub titlul Franc- 
masoneria. Dezvăluiri cutremurătoare. 
Lapag. 5 se poate citi următoarea precizare 
redacțională (de o naivă afectare): “Această publicaţie 
reprezintă un protest împotriva acțiunilor francmasoneriei 
realizate în ultimul timp în România. Autorii articolelorau 
semnat sub pseudonim | pseudonimele evreizante fac, de 
bună seamă, parte din “protest”: Monica Goldenberg, 
Irina Lazarovici, Victoria Goldenstein etc.] dorind să-şi 
păstreze anonimatul, deoarece mulți dintre cei care au 
demascat crimele francmasoneriei au dispărut în condiţii 
misterioase. Nu este vorba de laşitate sau de lipsă de 
răspundere, ci de dorința sinceră de a continua drumul 
început. Dacă însă veţi constata că Editura Sophia nu mai 
există, aceasta va fi numai o urmare a răzbunării 
francmasonice, şi nu un act de abdicare”. Sub notă este 
reprodusă (cu greşeli) “Doina” lui Eminescu (despre 
partea incomodă a operei şi biografiei eminesciene scriu 
cuardoare, la pp. 70-73, Monica'“Goldenberp” şi Victoria 
“Goldenstein”). Textele sunt pestrițe (fragmente din 
Protocoale, documente masonice mai vechi, pagini din 
scrieri antimasonice “clasice”, articole senzaționaliste, 
luări de atitudine, bancuri cu evrei etc.), dar indiscutabil 
utile cuiva neinformat asupra conspirației masonice, La 
pag. 86 este dată şi o listă biblioprafică de 69 de titluri 
(multe lesne accesibile cititorului român doritor să 
adâncească problema). O mențiune deosebită merită 
ilustrația bogată şi de mare efect, culeasă cu răbdare mai 
ales din surse occidentale şi onorabil reprodusă (deşi ea 
depăşeşte cadrul strict masonic, înspre ocultism şi 
satanism). Tendinţei curente, de bagatelizare iresponsabilă 
a probemei, i se opune un exces în sens invers, de 
generalizare diabolizantă, cu puternice accente antievreiești 
(păcat că realizatorii n-au avut cunoştinţă şi de Decăderea 
dogmelor a lui lariu Dobridor, reeditată recent, sau de 
Organizarea minciunii, a aceluiaşi, încă nereeditată în 
țară, e straniu, de asemenea, că din bibliografia lor lipsesc 
ultimele două cărți ale lui Garaudy, poate din pricina 
trecutului marxist al acestuia ...). 


Răzvan CODRESCU 





în lta 





N NUP CD a E Va 








PUNCTE CARDINALE 


ROMANUL BLECHER 
ȘI EVREUL BĂDESCU 


Textul de mai jos, semnat de fiul regretatului istoric ardelean Vasile Netea, ne-a fost încredințat spre publicare 
de către autor (care-l trimisese anterior şi ziarului Dimineaţa, unde a şi apărut pe 19 octombrie). Este, în felul lui, 
o mărturie demnă să ne pună pe gînduri a vremurilor pe care le trăim şi a jalnicei laxități morale a acelui 
politicianism român care ar vrea să se împăuneze demagogic cu statul de “istoric”, “naţional”, “creştin” şi 
“democrat”. Problema generală a impietății față de valorile şi figurile trecutului rămîne una dintre problemele 
noastre cele mai dureroase: o adevărată oglindă unde ne privim chipul de popor sluțit, pe care ultimul venit 
cumsecade îl poate ruşina cu un gest de pură omenie... (R.C.) 


Franz Kafka, în Scrisori, i se destăinuie prietenului său Max Brod: “Nu ar trebui să citim decît cărțile care ne înțeapă 
Şi ne muşcă. Atunci cînd cartea pe care o citim nu ne trezeşte printr-o lovitură de plumb în moalele capului, la ce bun să 
o mai citim? O carte trebuie să fie securea care sparge marea îngheţată din noi”. 

Aşa au fost cărțile scrise de Franz Kafka. Şi aşa au fost, mutatis mtandis. cărțile scrise de Vasile Netea. Securi 
încercînd să spargă aceeaşi mare înghețată. .. S-a aşternut uitarea peste cei 10 ani care s-au împlinit de la moartea marelui 
istoric şi patriot Vasile Netea, autor al unei opere de peste 40 de volume scrise întru apărarea valorilor naționale, şi în 
special a Transilvaniei. Prilej cu care, la timpul cuvenit, Fundația “Vasile Netea”, prin sufletul ei pe nume Dimitrie 
Poptămaş, directorul Bibliotecii Judeţene Mureş, a organizat ample manifestări de comemorare la cimitirul din Deda 
(unde își doarme somnul de veci istoricul), la Casa Memorială “Vasile Netea” şi la Liceul “Vasile Netea” din aceeaşi 
localitate, precum şi la Palatul Culturii din Tirgu Mureş. Concomitent, revista Puncte cardinale din Sibiu, într-o excelentă 
prezentare oferită cititorilor prin grija redactorului-şef, d-l Răzvan Codrescu, a publicat două pagini cu extrase din 
biografia şi opera celui dispărut; Muzeul Naţional de Istorie a României, prin dragostea fostului elev al profesorului 
“Vasile Netea”, d-l director adjunct Nicolae Petrescu, a aprins o lumînare a cărei flacără s-a numit Simpozionul Omagial 

“Vasile Netea”; Agenția “Nova Turism”, prin managerul ei general, d-] Marcel Blecher-Bădescu, în virtutea prieteniei 
deosebite a acestuia cu istoricul transilvan (prin anii '70, predaseră amîndoi cursuri de istorie la Şcoala de Ghizi O.N.T.!), 
a instituit două premii speciale: unul pentru cel mai bun elev [a istorie de la Liceul “Vasile Netea” din Deda, iar al doilea 
constind într-o excursie la Mormintul Sfint din Israel; şi, ca o apoteoză neașteptată, în încheierea acestui şir de manifestări 
comemorative, ziarul Dimineaţa, datorită redactorului-şef, d-l Mitică Panaitescu, a publicat în facsimil “Mesajul de 
felicitare” al preşedintelui [on Iliescu transmis Fundaţiei la înființare! : 

Ce legătură poate fi în acest conglomerat de nume şi instituţii? Între Moise şi lisus? Între religia mozaică şi religia 
creştină? Între lucruri şi simboluri atit de diferite? În aparență, nici o legătură. În fond, toate legăturile. Ele se numesc 
Religia Prieteniei, a lertării, a Păcii şi a Bunei Învoiri între oameni, avînd la bază principiile perene şi sfinte ale Revelaţiei 
biblice. Valori deopotrivă creștine şi iudaice, sau iudaice şi creştine. Valori pe care Vasile Netea le-a susținut şi cărora 
li s-a închinat o viață întreagă. De aici dificultatea unei explicaţii. Căci nimic nu este mai greu, atunci cînd încerci să-ți 

—___ uşurezi sufletul, decit să te pomeneşti incapabil de a putea pricepe cum de te-au părăsit ai tăi ! Cum de nu ei, ci alții ţi- 
au întinso-mînă spre mîna care, altfel, i-ar fi rămas degeaba întinsă... 

Ce să cred eu altceva, în afara evidenţei? Ce să cred în fața foştilor colegi de închisoare ai lui Vasile Netea, astăzi 
miniştri, deputați şi senatori, plini de bani şi, pe deasupra, cică, aprigi luptători liberali, ţărănişti, “creştini” şi “democrați”, 
dar care, timp de 10 ani, nu au mişcat nici un deget pentru a-i cinsti memoria şi nu au rostit nici măcar un singur cuvînt 
mai de doamne-ajută (fiindu-mi silă de cele ieftine, cu care şi-au făcut propaganda electorală)! 

Ce să cred despre preşedintele Emil Constantinescu, care a inaugurat în stil pompos şi lacrimogen Monumentul 
Victimelor Comunismului de la Sighet, dar care a uitat complet că tatăl meu a suferit 8 ani de închisoare comunistă (în 
temnițele de Ja Malmaison, Jilava, Rîmnicu Sărat şi Botoşani), în vreme ce fostul preşedinte Jon Iliescu probabil pentru 
a mă răsplăti pentru ceea ce am scris de atitea ori împotriva sa! — a făcut un gest de mare nobleţe, singurul gest de noblețe 
de acest fel pe care i l-a acordat memoriei tatălui meu un om politic român! 

Ce să cred despre ziarul Dreptatea, ziar de tradiție țărănistă, pe care Vasile Netea, la procesul intentat lui Iuliu Maniu 
în 1947, l-a apărat în calitate de martor şi i-a susținut valorile în fața unui complet de judecată literalmente criminal? Cum 
de ziarul Dimineaţa, iar nuziarul Drepratea, i-a consacrat lui Vasile Netea o pagină de aducere-aminte?! Ce obligații avea 
față de Vasile Netea ziarul Dimineaţa? Nici una. Ce obligații avea — în primul rînd de recunoştinţă moral-creştină față 
de singurul martor care a avut curajul şi demnitatea să se prezinte dintr-o listă de 200 de nume propuse de luliu Maniu 
(dar care toți s-au eschivat, fiecare în felul său, autorecuzindu-se) — ziarul Dreptatea? Toate obligaţiile! 

Ce să cred, printr-o comparaţie care îmi sfirtecă inima, despre toți aceşti români şi pretinşi creştini , care nu l-au 
pomenit niciodată pe fratele lor de idei, luptă şi suferinţă, şi despre evreul necreştin Marcel Blecher-Bădescu, care, dintr- 
un sentiment de pură prietenie, vrea să-i perpetueze numele prin înființarea premiilor arătate? 

Domnilor miniştri ţărănişti şi liberali, domnilor deputați ţărănişti şi liberali, domnilor senatori ţărănişti şi liberali, cum 
de nu aţi înființat voi aceste premii? Să vă mai spun că, la Muzeul Naţional de Istorie a României, există o cămașă cîrpită 
cu 3| de petice, obiect de muzeu , cu care tatăl meu, fostul vostru tovarăș de suterință, a venit de la închisoare? Cum de 
nici unul, măcar de sămînţă, pe un petic de vorbă sau de hirtie, nu aţi spus şi nu aţi scris nimic despre acest obiect unic 
în colecția Muzeului? 

Ajunge! M-am săturat pînă peste cap de întrebări retorice, donquijoteşti şi chiar grețoase. Nu mai vreau să înțeleg, 
să pricep şi să-mi explic . Nu mai vreau nimic, 

Şi totuși, încăpăținat cum sînt ca un catir, aș mai vrea doar să le spun creştinilor mei o poveste... Zice legenda că 
odinioară 0 cetate creştină a fost împresurată de păgini. Asediul a durat vreme îndelungată. Oamenii au început să moară 
de foame. Atunci, mai marii cetății, în frunte cu episcopii şi preoţii, s-au dus la căpetenia păgină: “Ce vrei, ca să ne laşi 
cu viață?”. lar acela le-a răspuns: “O vreau pe cea mai frumoasă fecioară din cetatea voastră!” Demnitarii şi înalții prelați 
s-au întors, constatînd însă că cea mai frumoasă fecioară a cetăţii era, întîmplător, o evreică, Aceasta, disperată în fața 
sacrificiului ce i se cerea, dar induplecată pînă la urmă de rugăminţile şi lacrimile tuturor, s-a dus, spre salvarea cetăţii, 
la căpetenia păgină. A trecut noaptea. Dimineaţa, căpetenia s-a ținut de cuvînt, a despresurat cetatea şi a plecat. După care 
fînăra evreică a revenit în cetate. Îndreptindu-se, aplecată și umilită, spre casa tatălui ci, oamenii de pe drum au prins 
5-0 scuipe şi s-o bată cu pietre, strigindu-i: “Tirfo!”,,. 








Gelu NETEA 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şel-adjunct), 


Editura 


„iii O .- -- 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251100996517509 


„ * 





Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR, Florea TIBERIAN : 
Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel, 069/422536 


Noiembrie '99 NR. 11/107 PAG. 15 


FIR 
"DR. 

4 E 

ÎI 


* 
j 
4 


PESTE “|! 


CIMITIRUL MÂNĂSTIRII PREDEAL 
ÎN MEMORIA CAMARAZILOR ASASINAȚI 
ÎN 1939 






Sâmbătă 23 octombrie 1999, la Mânăstirea 
Predeal, s-au întâlnit în rugăciune cca. 200 de 
vârstmici şi tineri—rude, camarazi de crez şi suferinţă 
sau simpatizanți ai elitei legionare asasinate fără 
judecată în lagărele carliste. Rememorarea celor 
petrecute în urmă cu şase decenii, în anul de tristă 
amintire 1939 (noaptea de 22/23 septembrie), 
precum Şi rememorarea a tol ceea ce a urmat în 
lunga noapte bolşevică, ar trebui să constituie un 
avertisment serios pentru vremurile tot mai tulburi 
pe care le trăim. Cele întâmplate atunci, potenţial 
repetabile în viața oamenilor sau a popoarelor, au 
fostconsecinţe ale nefuncționării “Statului de drept”, 
ale eludării legii de către Putere şi ale abuzurilor 
oficiale cu caracter antinaţional. În cimitirul 
Mânăstirii Predeal, în anul 1940, s-a făcut 
reînhumarea celor ucişi cu bestialitate în 1939, 
numele lor fiind acum evocare în două slujbe de 
parastas: cea oficiată în biserica mare (cu hramul 
“Naşterii Maicii Domnului ”), dela ora 11.30, şi cea 
de la “mormintele fără cruce”, străjuite în prezent 
de un frumos monument funerar. Preoţii celebranţi 
ai rugăciunilor de pomenire au fost şi ei deţinuţi 
politici. În duh evanghelic, au subliniat semnificația 
jertfelor de odinioară şi încrederea în eficiența lor 
(ainică în timp: holda mănoasă răsare după ce 
bobul sau boabele de grâu mor pentru a rodi însutit 
Imbucurător este că au răspuns “Prezent!”, cu 
această ocazie comemorativă, şi mulți reprezentanți 
qi generaţiei tinere, ce au flancat cu drapele 
monumentul funerar ridicat în 1998 şi pe care 
urmează a se săpa numele celor 104 martirizaţi 
(majoritatea tineri, printre care şi 50 de studenţi). 
Peste tristele morminte s-a aşezat, în lumina blândă 
a toamnei însorite, căldura sufletelor veghetoare şi 
liniştea brazilor care străjuiesc locul. Cei uniţi în 
rugăciune şi reculegere s-au întors la casele lor 
întăriți în speranța că Dumnezeu ne va avea în grija 
Lui, atât pe cei vii cât şi pe cei adormiți, şi că 
dragostea Lui ne va însufleţi şi strălumina pământul 
greu de jertfe mărturisitoare. 


Pr. Gheorghe BOGDAN 










































































Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 








S.R.L 


Printing Company 




























PAG. I6 NR. 11/107 Noiembrie '99 


(urmare din pag. 1) 


Răsăriteană, şi până la însuşirea în exclusivitate a numelui de 
Europa de către partea occidentală a acesteia, există o abatere 
ştiinţifică importantă. 

Desigur, disputa pe marginea numelui n-ar avea nici o 
importanță dacă sub ea nu s-ar ascunde o criză axiologică, şi 
anume mândria că această denumire - respectiv cuvântul Europa 
- reprezintă simbolul a ceea ce este bun şi poate fi utilizat în mod 
justificat numai de către aşa-zisa “parte bună” a Europei, cea 
occidentală. 

In trecutul îndepărtat, când confruntarea dintre Europa 
Occidentală şi cea Răsăriteană era în desfăşurare, însuşirea 
termenului de Europa de către partea ei occidentală era de 
înțeles şi chiar simpatizată, ca o încercare de autojustificare. În 
prezent, însă, când Europa se îndreaptă spre finalul acestei 
confruntări, într-un climat de respect față de moştenirea culturală 
atuturorpopoarelorei, fie ele răsăritene sau occidentale, repetarea 
unor astfel de puncte de vedere constituie reînvierea unor devize 
părăsite şi vătămătoare, potrivnice principiului egalității şi al 
respectului reciproc dintre popoarele Europei şi, totodată, o 
negare clară a aspiraţiei fundamentale de unire a tuturor țărilor 
europene. Suntem deja în pericolul de a fi atraşi în judecăţi şi 
aprecieri politice, pentru care nici nu suntem competenți şi cu 
care nici nu dorim să ne ocupăm. Consemnăm doar atât: astfel 
de puncte de vedere sunt instrumente ale luptei politice, care nu 
are însă o bază ştiinţifică şi logică. 

Am ajuns astfel la punctul de vedere discutat pe scară largă 
în această perioadă, potrivit căruia cultura şi civilizația din 
Europa Occidentală, cu caracteristicile esenţiale care le sunt 
atribuite, se fundamentează pe Catolicism şi Protestantism, 
venind în contradicție cu Ortodoxia. Ideea centrală a demersului 
bazat pe acest punct de vedere atât de disputat este că fundamentul 
principal al civilizaţiilor este religios şi, în consecință, 
contradicţiile dintre culturi şi religii conduc la conflicte armate 
sau, altfel spus, conflictele au un suport religios. Acest punct de 
vedere exprimă cu siguranță, în ultima sa parte, pe autor şi chiar 
o parte a publicului occidental, dar nu Biserica Ortodoxă Răsăriteană, nici - dorim să credem 
-pereprezentanții intelectualității aşa-numitelor țări “est-europene”, nici majoritatea popoarelor 
Europei Occidentale. 

Voința popoarelor aparținând statelor membre ale Uniunii Europene a fost exprimată în 
mod oficial prin art. 128 (151, în altă numerotare) din textul comun al Tratatului de la 
Maastricht al Uniunii Europene, care stipulează că aceasta contribuie la dezvoltarea culturilor 
statelor membre şi respectă polimorfismul lor național şi teritorial, scoțând în evidență, 
totdeodată, moştenirea culturală comună, sprijinind şi completând activitatea statelor membre 
în vederea conservării şi ocrotirii moştenirii culturale de însemnătate europeană. Această 
formulare privind moştenirea culturală de însemnătate europeană ne duce cu gândul la epoca 
de dinainte de schisma bisericească, când în întreaga Europă (apuseană şi răsăriteană) 
Ortodoxia era prezentă şi activă, fiind, din acest motiv, o parte foarte importantă şi a moştenirii 
culturale a Europei Occidentale, independent de situația bisericească ulterioară. În mod 
evident, tradiția ortodoxă din Europa Occidentală a ultimelor zece secole nu este o moştenire 
culturală de neglijat. 

Lista lungă de oameni sfinţi din Europa Occidentală, cinstiți până astăzi şi aparținând 
Bisericii Ortodoxe nedespărțite, arată că nu pot fi ignorate nici Ortodoxia, nici calitatea 
credinței lor, ca parte şi bază a moştenirii culturale, şi în special a celei religioase, din Europa 
Occidentală, chiar dacă urmașii acestora s-au depărtat de credința lor în anumite puncte şi au 
creat Romano-Catolicismul şi mai târziu Protestantismul, în opoziție cu Ortodoxia. 

Este, aşadar, învederat faptul că la rădăcinile civilizației şi culturii Europei Occidentale 
se găseşte Ortodoxia şi că, dacă Europa Occidentală vrea să iasă din anumite impasuri 
spirituale, este datoare să se întoarcă la rădăcinile ei autentice, în care se trăieşte armonia 
omului cu Dumnezeu şi cu lumea, în locul aroganţei umane. 

Într-adevăr, Europa îşi caută rădăcinile, ca să adape din acestea noi vițe de viață. lată două 
exemple. Primul: în luna iulie a. c., a avut loc aici, în România, ultima fază a programului 
special de educație al Consiliului Europei, sub titlul “Drumurile monahismului”, la care a 
participat personal şi D-l Ministru al Culturii din țara Dumneavoastră, țară în care monahismul 
ortodox are o prezență importantă de-a lungul istoriei până azi. Secretarul General al 
Consiliului Europei, fiind întrebat recent cum se explică faptul că un organism politic precum 
acest Consiliu se ocupă de monahism la sfârșitul secolului XX, secolul exploziei tehnologice 
şi al informaţiei, a răspuns, între altele, că “Europa Occidentală nu poate supravieţui fără 
izvoare cu adevărat spirituale” și că “S fântul Munte ortodox rămâne o moştenire comună şi un 
punct de referință al întregii Europe”, 

Al doilea: Uniunea Europeană a instituit, iar acum finanţează, după cum se ştie, printre 
altele, un program special intitulat “Un suflet pentru Europa”. Ce semnifică acest lucru? Nimic 
altceva decât că Europa Occidentală îşi caută propriul suflet. Noi afirmăm următoarele: Euro- 
pa Occidentală nu este lipsită nici de viață, nici de suflet, în ciuda dorințelor unora. Totuşi, ea 
are nevoie în primul rând de următoarele: aprofundare şi conştientizare a propriei sale istorii 
şi a moştenirii religios-culturale a Bisericii nedespărţite, unde va redescoperi mult din ceea ce 
a pierdut, şi încă darurile cele mai preţioase. Fără a ne Iuda în mod superficial, putem spune 
că ian poate să ajute în mod hotărât la o astfel de introspecție, atât de necesară şi de 
esenția 

În prezent, ce-i drept, Uniunea Europeană este alcătuită în special din țările Europei 
Occidentale. Se poate spune, la prima vedere, când se vorbeşte de moştenirea culturală 
europeană, că diferitele tratate europene (Maastricht, Amsterdam etc.) se referă la moştenirea 
popoarelor Europei Occidentale. Totuşi, după cum am arătat mai sus, Ortodoxia a predominat 
în Europa Occidentală timp de zece secole şi constituie o parte esenţială a moştenirii culturale 
europene. Dincolo de acest fapt, trebuie să remarcăm și faptul că scopul țărilor membre ale 
Uniunii Europene este de a extinde granițele Uniunii până la cele mai îndepărtate hotare ale 
continentului european, Acest lucru reiese clar din preambulul tratatelor în care se proclamă 
solemn intenţiile şi scopurile fundamentale, de lungă durată, ale membrilor participanți. În 





PUNCTE CARDINALE 


(discurs ținut miercuri 27 octombrie 1999 
la Palatul Patriarhiei din Bucureşti) 





preambul se afirmă că “suntem hotărâți să înaintăm spre un nou 
stadiu al lucrărilor, spre o dezvoltare europeană deplină, care să 
înceapă cu crearea comunităţilor europene” şi că “avem în 
vedere semnificația istorică a încheierii stării de diviziune a 
continentului european [subliniem cuvântul continent], precum 
şi necesitatea creării unorbaze stabile pentru viitoarea dezvoltare 
a Europei” etc., “drept care am hoțărât să instituim Uniunea 
Europeană” etc, Considerăm că este cât se poate de clar că 
membrii actuali ai Uniunii Europene preconizează extinderea 
Uniunii până la granițele geografice ale întregului continent, 
adică până la Urali inclusiv. În consecință, avându-se în vedere 
ceea ce s-a realizat deja în comun (adică obligația de a aplica şi 
noilor membri criteriile fundamentale prevăzute pentru vechii 
membri, cum ar fi şi respectul pentru particularitățile culturale), 
în statutul legalal Uniunii Europene nu există, principial, nici un 
fel de discriminare în detrimentul Ortodoxiei sau al oricărei alte 
religii. Aceasta este poziția oficială care reiese cât se poate de 
clar din Declaraţia Nr. 11 a Tratatului de la Amsterdam cu 
privire la statutul Bisericilor şi al grupurilor non-confesionale, 
paragraful |, în care se afirmă: “Uniunea Europeană respectă şi 
nu prejudiciază ceea ce potrivit legislaţiei naționale se defineşte 
ca statut al Bisericilor şi grupurilor sau comunităților religioase 
din cadrul statelor membre”. Această poziţie oficială, 
instituționalizată, arată limpede căstatutul Uniunii Europene nu 
prevedenici un fel de atitudine potrivnică Ortodoxiei. Dimpotrivă, 
Uniunea Europeană îşi doreşte extinderea în țările tradițional 
ortodoxe ale Europei Răsăritene pe baza criteriilor economice 
şi politice, iar nu a celor religioase. Aşa stând lucrurile, opinia 
“futuriştilor” de dincolo de Atlantic cu privire la rivalitatea şi 
conflictul religios dintre Europa Occidentală şi cea Răsăriteană 
nu exprimă sentimentele Europei, întrucât opinia respectivă 
promovează dezintegrarea, iar nu năzuita unificare a Europei. 
Considerăm că nu stă în puterea şi nici în atribuţiile 
noastre să adunăm date şi să ne pronunțăm asupra mobilului 
unor astfel de teorii. Totuşi, este de înţeles că opiniile acestora 
potconduce psihologic masele la acceptarea ideii unei încleştări 
între lumea romano-catolică şi cea protestantă, pe de o parte, şi cea ortodoxă, pe de altă parte, 
ca o necesitate istorică şi ştiinţifică pretins inevitabilă. In ce priveşte mulțimea care nu poate 
supune această teorie unei analize critice, susținătorii ei pot genera otoleranță pasivăcu privire 
la însăşi posibilitatea unui asemenea “război al urii”. In cazul în care s-ar transmite lozinci 
similare şi mulțimilor, adresându-le în mod meşteşugit receptivității impulsurilor lor instinctive, 
s-ar facilita acceptarea stereotipului fals căortodocşii le-ar fi rivali şi chiar duşmani ireductibili, 
stâmindu-se astfel ostilitatea față de ei, ba chiar posibile acte de violență de tip nazist. 

In consecinţă, dacă afirmaţia de mai sus nu ar fi o simplă concepție lipsită de fundament, 
atunci ar fi posibil ca aceasta să servească scopului obstrucționării deplinei dezvoltări 
europene înspre Est. In acest caz, ar fi, bineînţeles, un act deliberat politic, , care ar trebui 
criticat şi combătut de toți liderii politici responsabili. 

Noi, în calitatea noastră de Episcopi ai Bisericii Ortodoxe, îi asigurăm pe frații şi surorile 
noastre de credință catolică şi protestantă că nu avem nici o intenție de a rupe relațiile cu ei. 

In principiu, emblema şi credința călăuzitoare a creştinilor ortodocşi este Crucea, nu sabia. 
Crucea este cea care ne oferă mântuirea pe care o căutăm. Noi, în calitate de creştini ortodocşi, 
nu am avut niciodată şi nici nu avem înclinația spre expansiune violentă în detrimentul altora. 
Dorința noastră, pentru care ne rugăm şi luptăm neobosit, este să se realizeze unitatea Bisericii, 
precum şi cea a lumii, iar nu dezintegrarea ei. Căutăm unitatea în armonia minții, a credinței 
comune, a păcii şi a dragostei, adică în domenii total spirituale, iar nu prin reunirea forțată, 
exterioară, a lumii în jurul Bisericii Ortodoxe, prin obligații de natură materială sau psihologică. 
In acest duh, | mărturisim, potrivit spuselor Sfântului Apostol Pavel, pe Hristos Cel Răstignit, 
Care este sminteală pentru cei cu mentalitate rigoristă şi nebunie pentru cei îmbuibaţi cu spirit 
raționalist. Considerăm că a trecut timpul când Dumnezeu era judecat după criteriul forţei - 
poziție fără sens din perspectivă ortodoxă, dar care a dus la noțiunea eronată că victoria, în orice 
conflict, dovedeşte adevărul Dumnezeului pe care îl slujeşte. 

Dumnezeul adevărat este Dumnezeul dragostei şi al păcii, nu al războiului şi al urii. Avem 
convingerea că nivelul cultural al conducătorilor spirituali ai societății contemporane este 
suficient de elevat pentru a accepta fără obiecţie acest principiu suprem. Dacă Dumnezeu Îi- 
a dovedit adevărul prin răstignirea umilitoare şi publică a Logosului Său divin, iar nu prin 
coborârea Lui de pe cruce şi prin zdrobirea celor care ÎI răstigneau, noi, creştinii drept- 
credincioşi, nu avem posibilitatea să dovedim adevărul lui Dumnezeu prin propria noastră 
putere. În consecință, nimeni nu riscă să se expună primejdiei pentru Ortodoxie, numai dacă 
nu se teme că ceea ce el deține ca adevăr se va dovedi neadevărat în comparație cu adevărul 
transparent al lui Hristos, Care a primit Crucea din dragoste, ceea ce este, de asemenea, 
adevărul Bisericii Ortodoxe. 

Acesta este mesajul pe care-l transmitem în spirit frăţesc şi irenic, în timp ce întindem 
mâna spre cooperare fraţilor şi surorilor noastre din Europa Occidentală şi din întreaga lume, 
indiferent de confesiunea sau de religia acestora. Este un mesaj al dragostei, al sacrificiului, 
al descoperirii, iar nu un mesaj al dominării prin forță. 

Considerăm că toate popoarele Europei care au cunoscut consecințele dureroase ale 
diferitelor feluri de diviziuni s-au maturizat şi doresc acum, în mod sincer, unificarea Europei. 
Pentru aceasta, ele sunt pregătite să lase la o parte orice înclinații spre dezbinare saw îndoielnice 
pretenţii etnice şi culturale, adică dorinţa de a obține o parte mai mare decât ceea ce lise cuvine 
în urma lucrării generale şi a eforturilor comune. 

Cu aceste cuvinte ne încheiem discursul, exprimându-ne recunoştinţa pentru răbdarea cu 
care ne-aţi urmărit şi dorindu-Vă din toată inima ca Dumnezeu să dea tuturor toate cele bune: 
europenilor din Uniunea Europeană, prudenţă; gânditorilor, luminare; popoarelor, judecată 
dreaptă, iubitorilor de adevăr, biruință spirituală; celor ce lucrează fărădelegea, pocăință şi 
îndreptare; tuturor = mila cea bogată a lui Dumnezeu. | 

Fie ca harul şi dragostea lui Dumnezeu să fie pururea cu voi. Amin. 

T BARTHOLOMEU, 
Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului