Puncte Cardinale anul VI, nr. 5 (65), mai 1996

credinta 
iubire 
speranta 








"Pacea Europei înseamnă: 
pământ național şi cer comun. " 


PUICLE 
CAD:NALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


irculaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA. FRANȚA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA. CANADA, STATELE UNITE, AUSTRAL 


Nichifor CRAINIC 





ANUL VI, 
Nr. 5/65 


ui! 
bir 


16 pag. - 800 lei 








LUPIA CU TEMEIURILI 


Bântuie în lumea modernă un duh dizolvant: se duce o luptă în-drăcită 
cu fradiţia, cu temeiurile. E ca şi când copacul s-ar lupta cu propriile lui 
rădăcini... 

Tendinţa a fost inaugurată în Vest, prin secolul al XVIII-lea, şi a fost 
radicalizată în Est. cu bolşevismul. în prima jumătate a secolului XX. Apoi, 
odată cu alunecarea oarecum paradoxală a comunismului spre naționalism, 
Estul a redevenit mai conservator decât Vestul (chiar dacă vădeşte, adesea. o 
viziune viciată a tradiţiei). În fond, dincolo de formele concrete şi de diferenţele 
de accent. avem de-a face cu un rău general, ce sapă de multă vreme la temeliile 
istorice, religioase şi culturale ale lumii europene. E o lume ce pare să fi obosit 
de propriul ei trecut. să fi obosit de sine însăşi. Dar, la o privire mai atentă, 
procesul nu este tocmai “natural”; antitradiţionalismul acesta. înainte de a fi 
expresia unei uzuri “spontane”. a fost şi este o ufacere dirijată de forţe şi 
interese mai mult sau mai puţin oculte. ce au lucrat şi continuă să lucreze 
sistematic în acest sens. Lumea contemporană ni se înfăţişează, în devenirea ei, 
ca o ruină premeditută. Ea este victima unor ideologii dizolvante, ce urmăresc 
o manipulare mondialistă şi al căror succes este condiționat de transformarea 
omenirii într-o massă amorfă şi dezrădăcinată, fără memorie şi fără transcendenţă, 
care să răspundă neproblematic la comenzi şi să nu-şi dorească decât ceea ce i 
se sugerează. | ati 

Lupta se duce, pe de o parte, cu credinţele şi cu ideile moştenite şi, pe 
de altă parte, cu oamenii care le-au întruchipat sau le întruchipează încă. Cum 
ideile sunt abstracte. iar oamenii concreţi, s-a constatat că e mult mai eficient 
să te lupţi cu ideile prin oameni; "opinia publică” are alergie la idei, dar e 
sensibilă la bârfă. la amănuntul picant, la concretul biografic. Ergo: compromite 
omul (minţind. dacă nu-ţi oferă el însuşi pretexte), căci atunci şi ceea ce 
reprezintă el, ideatic sau atitudinal. va fi pus la îndoială. pe 

Orice tradiţie naţională. bunăoară. are personalitățile ei consacrate, ce 
funcţionează. în condiții fireşti. ca repere şi ca modele. Dacă vrei să dinamitezi 
tradiţia. loveşti. în primul rând, în aceste temeiuri umane concrete. Rezultă, 
desigur, o luptă mai mult cu morții decât cu viii. Dar e cu atât mai lesnicioasă, 
căci morţii nu se mai pot apăra! Că se vor găsi unii — “romantici” al adevărului 
_ care să le sară în apărare, încercând să deconspire abjecţia? Vor fi puţini şi- 
i vei putea califica drept “minoritate reacționară”. Miza manevrei este alta: să 
ajungi la urechile “marelui public”. care nu gândeşte, ci înregistrează... 


10 MAI 1996 - 130 DE ANI DE LA ÎNTEMEIEREA MONARHIEI CONSTITUŢIONALE. ÎN ROMÂNIA 


PEITIIRT 


M.5, Regina Elisabeta 
(Carmen Sylva) 


PPE CCI CE SET 


Madrid, 23 aprilie 1996. Se împlinesc 390 de ani de la moartea lui 
Cervantes. Prinţul Ilie-Vlad Sturdza îmi pune sub ochi. indignat, proaspătul 
Număr din cotidianul “ABC” (publicaţie spaniolă considerată “de dreapta”, 
într-o presă de un stângism agresiv). În loc de altă comemorare, la p. 50 ise ia 
un interviu scriitorului Fernando Arrabal, campion al stângii intelectuale 
franco-spaniole, care a scos o carte intitulată Un esclavo llamado Cervantes 
(editată la Madrid de Espasa-Calpe). Dumnealui susține teza că Cervantes a 
fost... homosexual. Braţul nu şi l-a pierdut la Lepanto; tăierea braţului era o 
pedeapsă aplicată curent în epocă pentru cei dovediţi a fi întreținut relaţii 
homosexuale... Reporterul are o umbră de îndoială, dar nu îndrăzneşte prea 
mult. Când i se vorbeşte despre misoginia bolnavă a lui Cervantes. pune timid 
problema Dulcineei din Toboso. Interlocutorul îi râde în nas: o parodie de ideal 
utopic; în realitate nu era decât o ţărancă duhnind a bălegar; Cervantes şi-a pus 
în ea, de fapt, tot dezgustul faţă de lemeie... El avea plăcere mai degrabă la 
cardinali... N-a fost doar sclav la Alger, ci sclavul propriei slăbiciuni. De aici 
şi obsesia cuplului masculin: don Quijote şi Sancho Panza reprezintă năluca 
romanescă a unui homosexual. lată taina “geniului naţional” al Spaniei! 

Imi aduc aminte cum este terfelit, într-o anumită presă românească, 
Eminescu. E drept, nu s-a gândit nimeni să-l facă homosexual; ajunge să se 
arate că a fost nebun, sifilitic, poate chiar obsedat sexual... Cum să-l iei în 
serios? Era reacționar (şovin) pentru că nu era sănătos. Pe vremuri, cineva îl şi 
psihanalizase... Un bolnav. dintr-o familie bolnavă. într-o lume bolnavă... lată 
taina “geniului național” al României! Halal pilon al tradiţiei! Cum “să intri în 
Europa” cu aşa cineva”... 

Aşa cum, în ordinea religioasă, dacă vrei să subminezi creştinismul, 
loveşti în “omul Isus” (de curând, de pildă, în Statele Unite, o societate 
intitulată “Modern People News” şi-a anunţat intenţia de a turna un film despre 
viața sexuală a lui “Isus din Nazareth”, prezentându-l totca pe un homosexual!). 
la fel, în ordinea culturală, dacă vrei să subminezi o tradiţie națională. loveşti 
cu predilecție în figura ei cea mai exponențială. în temeiul ei cel mai “mitizat”. 
Demitizarea, desacralizarea, “spălarea creierilor” - iată condiţiile sine guibus 
non pentru a îi agreat în paradisul terestru al “Europei comune” şi al “Noii 
Ordini Mondiale”! Şi mai lăsaţi-le dracului de Prorocoale ale Înţelepților 
Sionului, că doar v-am spus că sunt false! 


Răzvan CODRESCU 


je 


M.S, Regele Ferdinand 


M.S. Regina Maria 
LE SALL ț hi 













PAG. 2 NR. 3/65 Mai '96 





lată-ne într-un nou an electoral 
(care a debutat. în forme insidioase. cu 
destulă vreme în urmă). Experienţa 
ultimelor două campanii electorale 
sub semnul “democraţiei” nearată că 
nu ne putem aştepta la nimic bun. Nu 
ne referim la modul propriu-zis în care 
se vordestăşura alegei ile. ci la aspectul 
pe care-l înfăţişează scena politică 
românească în acest moment. 

Desigur că. odată campania 
electorală declanşată. ni se lasă 
impresia unei mulutudini de posibile 
opțiuni politice şi oterte. Cei care au 
deținut puterea câăută să-şi schimbe 
strategia. pentru că nu mai pot capta 
interesul cu promisiuni tăcute acum 4 
ani şi nici justifica eşecul politicii lor. 
pe care-l resimţim usturător fiecare. 
pe pielea noastră. Opoziția. la rândul 
ei. caută să-şi disimuleze neputinţa 
prin tot telul de subtertugii 
(neparticiparea la exerciţiul puterii 
etc.). neputinţă care nu se vădeşte atât 
in detilarea aceloraşi figuri şi în 
nerezolvarea contradicţiilor inteme 
care o macină. cât. mai ales. în ahsenţu 
ultei nutivei la puterea actuală. soluțiile 
ei fiindaproape identice cu ale acesteia. 


FALIMENTUL STÂNGII 


Cei 6 ani de guvernare stângistă 
in România. cărora le adăugăm 
experiența mult mai îndelungată a 
stângii mondiale. ne arată un lucru 
cert: falimentul stângii. Acest faliment 
se desfăşoară pe planuri multiple. 
începând cu cel politic şi sfârşind cu 
cel spiritual. Preluând nu numai 
strategiile stângii europene. ci şi 
patologiile ei. guvernarea de stânga 
din România a epuizat toate 
virtualitățile în rău ale acesteia: 
corupția generalizată. incompetenţa. 
hoţia. dezonoarea, neputinţa aplicării 
unei reale politici social-democrate 
(cu care se laudă). sărăcirea imensei 
masea locuitorilor. mizeria, susținerea 
diferitelor mafii (cu ramificații în cele 
mai neaşteptate medii). Acestora |i se 
adaugă. încă mai grav. un faliment 
total al moralei laice de stânga, care 
debuta odată cu Revoluţia franceză. 
punându-l pe om în locul lui 
Dumnezeu şi instituind astfel debutul 
nihilismului contemporan. ale cărui 
““soluţii”” sunt: hedonismul, consu- 
mismul şi dezangajarea politică. 
Singurul lucru care i-a rămas de promis 
acestei stângi. în afară de veşnica 
justificare a “dificultăților tranziţiei. 
este ideea “salvatoare” a integrării, de 
la care se aşteaptă minuni. Lasă că 
aceasta este o idee din arsenalul iudeo- 
masonic (statalitate globală, guvernare 
unică etc.). dar. înainte de toate, ea 
este o nouă probă de IDEALISM 
politic; şi să stăm să ne gândim cât de 
mari au' fost nenorocirile aduse în 
istoria omenirii de astlel de 
“idealisme”:de câte ori omul a încercat 
să pună ideile înainte şi să supună 
realitatea acestor idei, rezultatele au 
fost nefaste, Mu există nenorocire căre 
să nu aibă în spatele ei "ideile", Nuatăt 
integrarea în sine e rea, cât /etişizureu 
ei. Integrarea a devenit categoric un 
fetiş pentru puterea de astăzi, de care 
nimeni nu se poate atinge, pe care 
nimeni nu o poate pune în discuţie, 
care justifică totul și de la care se 
aşteaptă toțul, Ea justifică eliminările 
abuzive, separările, izolările celor care 
sunt de altă părere, acceptarea 
nediterenţiață a ordinelor venite de 
“dincolg”, bachiar tabuizarea lor. ceea 
ce face să fie acceptate nu puţine 


PUNCTE CARDINALE 


E 


Săi 
ANUL (ELECTORAL) ARE 


asemenea ordine care contravin 
interesului național. Integrarea a devenit 
“paradisul promis”. tăgăduit de 
guvernanţii stângişti. care ne aşteaptă 
după traversarea pusuiului numit 
“îndeplinirea cererilor venite de la 
Consiliul Europei”. În felul acesta. s-a 
născut o categorie: “europenismul”. 
Aplicată nouă. care am fost întotdeauna 
europeni în spirit, este abuzivă. 
Categoria aceasta a devenit s/andaru. 
Îndeplineşti “standardul”. eşti bun: nu- 
| îndeplineşti. nu eşti bun. eşti 
"“retiograd””. “reacţionar”. “fascist”. 
Ademenirea fluturată dincolo de această 
categorie este desigur cea a bunăstării 
vest-europene şi se găsesc mulți naivi 
care să cadă în capcana aceasta. 
confundând planurile (pentru că aşa îi 
place stângii să lase să se înțeleagă). 
Dar niciodată ideologia, sau aderarea la 
o ideologie. n-a creat prosperitate. Ceea 
ce uită stânga să spună este că 
prosperitatea europeană, ale cărei 
rădăcini sunt mult mai îndepărtate în 
timp, în sistemele coloniale înființate 
de țările occidentale. nu se datorează 
nicidecum stângii (care. acolo unde 
n-a distrus această prosperitate, a reuşit 
cel mult s-o gestioneze). * 

Faţă de acest faliment generalizat 
al stângii, sesizabil peplan politic. social. 
economic, dar şi moral. se impune din 
partea fiecăruia dintreinoi să privim cu 
atenție şi să analizăm rezultatele 
guvernărilor de stânga de la noi şi de 
aiurea. spre a ne exercita atributele 
electorale in deplină luciditate 

Să ne întrebăm sincer: s-a produs o 
mutație reală cu noi (trecând de la o 
guvernare de *'extremă stângă” la una 
de “'stânga'"), în sensul aşezării în 
curgerea firească a neamului, sau nu 
cumva ne aducem noi înşine aportul 
benevol la salvarea unei părți din 
moștenirea stângistă? 

Statul laic comunist și-a pierdut 
multe prerogative devenind stat laic 
democrat? Am făcut vreun pas înainte 





subsuituind lipsei de libertate din regimul 
comunist mistica (de origine anglo- 
saxonă) a libertăţii de a face orice? Ne 
simțim mai protejaţi înlocuind absenţa 
“drepturilor” din comunism cu 
himericele “drepturi ale omului”? Şi ce 
valoare are o filosofie a drepturilor 
omului care nu cunoaşte aplicabilitate 
universală? Ne-am apropiat vreun pas 
de Dumnezeu substituind moralei laice 
a triumtului proletariatului pe sora ei 
geamănă care e morala omului-centru 
ŞI scop al universului? Suntem mai 
aproape de iconomia dumnezeiască 
substituind comunismului falimentar 
individualismul săjbatic? 

! Nu cumva istoria se repetă. doar 
experimentul e altul? 


CĂILE DREPTE() 


Concomitent cu toate aceste 
aspecte pe care le-am întăţişat mai sus. 
s-a petrecut. şi continuă să se petreacă. 
un proces asiduu de condamnare a 
dreptei şi a naționalismului. 

Pentru o conştiinţă creştină, a pune 
alături politica şi religia într-o singură 
pagină poate părea intamant. Pentru că, 
dacă definiţia iadului este spațiul din 
care Dumnezeu u fost exclus. credem 
cănici unui alt domeniu, mai bine decât 
celui al politicii. nu i se poate aplica 
definiția aceasta. Sunt chiar gânditori 
care cred că nu se poate discuta astăzi 
despre politică fără să posezi cunoştinţe 
temeinice de... demonologie. 

Vie şi lucrătoare a rămas 
Onodoxia pentru că s-a cumpânit în 
raporturile sale cu veacul. Veacul 
insemnând un anumit timp şi un anumit 
spațiu; spațiu care ne-a menţinut 
individualitatea etnică şi țimp 
schimbător, în cate Ortodoxia a stat 
când sub vremuri, când mui presus de 
acestea. 

Lane învaţă că multe şi nepătrunse 
sunt căile Domnului, Cum vom şti oare 
să le deosebim pe acestea de câile celui 





rău. în veacul ateismului de masă. al 
hedonismului. al consumismului, 
lipsite cum sunt de finalitate 
transcendentă”? Putem. desigur, să ne 
întrebăm: va fi fiind una prin politică? 

Răspunsul nu-l ştim. pentru că 
nu ştim care sunt căile pe care 
Dumnezeu le-a pregătit pentru 
mântuirea noastră. Dar avem un 
îndreptar sigur: cuvântul lui Hristos. 
Cuvântul cel /repr. calea cea dreapră 

“Nu ne-anr propus să abordăm 
politologic noţiunea de “dreapta: 
informaţii asupra acestui subiect se 
găsesc în orice tratat de specialitate. 
Căile dreptei sunt căile conservării 
valorilor tradiționale. care pot pune. 
ele singure. o stavilă în calea 
liberalismului devăstator. Ne intere- 
sează căile dreptei întrucât ele trec 
prin Biserică. întrucât au drept 
îndreptar Evanghelia. Ne interesează 
căile dreptei întrucât ele pot pune în 
evidenţă ef/iciențu lucrătoare u 
modelului creştin în societuleu 
conlemporună. Şi întrucât ele pot 
produce două schimbăn fundamentale 
în această societate: 

1. Ele pot schimba mentalitatea 
antropocentrică a omului modern. 
smerindu-l şi aşezându-l într-o relație 
de dependenţă taţă de Dumnezeu. 

2. Ele pot crea un nou tip de 
solidarităţi. după modelul treimic al 
unităţii în diversitate. singurul leac 
atât impotriva colectivismului. cât şi 
impotriva individualismului. Acest 
nou tip de solidarități are atributele 
comunității de iubire pe care a 
experimentat-o veacuri în şir Biserica 
Ortodoxă. experimentând în acelaşi 
timp egalitatea şi libertatea ca valori 
creştine. iar nu laice (cum le-a 
batjocorit Revoluţia franceză): toi 
oamenii sunt egali, nu între ei. ci în 
aţa lui Dumnezeu, toți se bucură de 
libertate. dar nu de libertatea de a face 
ce-i taie capul. ci de libertatea 
nemărginită în Dumnezeu. 

Nu ştiu, repet, dacă va fi fiind o 

cale a Domnului prin politică. În orice 
caz. din punct de vedere politic, 
opoziția dreapta/stânga este puţin 
relevantă la scara internaţională 
(dreapta americană. de pildă. este 
identică cu stânga liberală euro- 
peană...). Nu şi pentru români, care au 
o singură tradiţie: de dreapta (vorbesc 
de tradiţii organice, nu de cele 
împrumutate sau impuse cu forța). 
Pentru Evanghelie. însă, lucrurile sunt 
limpezi: drepţii vor sta de-u dreapta 
latălui (Marei 25.34). Şi nuevorba de 
indivizi. ci de neumuri. Neamurile 
vor îi judecate după legea lor. iar nu 
după călcătorii lor de lege. 

lată de ce este timpul să ne 
anuntim, cu ocazia anului electoral, 
de căile cele drepte şi de datoriile pe 
care fiecare le avem față de soarta de 
aici şi faţă de cea de dincoloaneamului 
din care facem pante. 

Să le lăsăm călcătorilor de lege 
căile strâmbe ale stângii şi să le urmăm 

pe cele repre. 

Intorcându-ne în punctul din care 
am plecat, la apropiatele alegeri de 
anul acesta nu există o reală şi credibilă 
torță politică de dreapta în România. 
Nu ne-am propus să analizăm aici 
cauzele acestei absenţe, care în mare 
parte sunt cunoscute. Dar nu avem 
Dici o îndoială că, atâta vreme cât nu 
Vaexista, nu putem nădăjdui în intrarea 
pe tăgaşul natural al neamului nostru. 
Dea Doninulca această! ipsă să dureze 
cât mai puţin, 

Dora VRANCEANU 





N 
A 


e S.s 


>” A 


rara. Pr * PP 


SR 


——— 


Ş * 1» 


._Ş PTT N “7, vor 


wivV yu 








- 


EEE IE 3 
SSE e ip ao ete dit 
(o Dodoma 


Rp Pa VRUT 


Li 
23) 
pi 








Există la noi şi aiurea concepția potrivit 
căreia polaritatea dintre “dreapta” şi "stânga " nu ar 
mai fi actuală. Afirmația merită cercetată cu măsurile 
duhului. E adevărat că dacă incremenim in orizontul 
politic (ca spaţiu al himerelor lucrative) opoziția 
stângu/dreapta ni se pare a fi oarecum irelevantă. În 

aza actuală a democraţiilor occidentale, stânga şi 
dreapta nu mai conotează (precum în Testamentul 
unui Ludovic al XIV-lea) lupta dintre ingerii căzuţi şi 
Dumnezeu, ci doar două moduri de a exercita Puterea. 
Elitele financiare îşi schimbă periodic eticheta, 
guvernând alternativ, pe baza unor retorici de 
circumstanță. Când ajunge la putere, dreapta 
privalizează industriile in numele “coeziunii 
naționale”, in vreme ce stânga naționalizează 
economia în numele “egalității sociale ”. Cele două 
mobiluri — şi aşa convergente — nu mai traduc astăzi 
- la ora integrării mondiale şi a comunicaţiilor “fără 
ronliere” — decăt o nuanță ideologică accesorie. 
Atunci când jocul democratic ii readuce “pe tuşă“, 
oamenii politici “de dreapta ” se hrănesc din rente şi 
afaceri imobiliare, aşa cum cei "de stânga” se 
refugiază prompl în lenevia remunerativă a “opoziţiei” 
parlamentare. Din acest punct de vedere, democraţia 
este acel sistem care permile perpeluarea Statului cu 
ajutorul unui minimum de corupţie controlată. Și 
dacă ne reamintim că "legile ” sunt acele instrumente 
chemate să asigure, pe cale coercitivă, "un minimum 
de morală", atunci putem înțelege de ce democrația 
este, cel puţin în principiu, sinonimă cu "Statul de 
drept”. 

Cei care acuză acum natura invechită a 

olurităţii dreapta/stânga nu par a pricepe că atâta 
timp căi conceptele respective au fos! create în vederea 
praxisului care dizolvă lumea creştină de două secole 
incoace, abolirea lor ar implica denunțarea acestui 
praxis şi revenirea la un statu quo ante. Să nu ne 
inşelăm, totuşi, cu asemenea paradoxuri. Atunci când 
“democraţii” spun: “Trebuie să instiluim o nouă 
ordine!”, ei nu se gândesc decâ! la topirea dreplei 
politice în creuzetul “transmutant” al unei stângi 
generalizate. În fond, se înțelege că “dreapta” este 
depăşită (acum, când Drepturile Omului “triumfă” 
planetar), în aşa fel incât “stânga " să poată funcţiona 
de acum înainte ca o variabilă independentă. Lupta 
dintre dreapta şi stânga ne apare astfel (dar mai ales 
după ce comunismul însuşi afost asimilat nazismului) 
ca un conflict între ordinea statică a metafizicii 
tradiționale şi dezordinea proteică a luciferismului 
modern 

lată de ce avem nevoie — din nou, paradoxal 


— de teoretizarea renovatoare, dar şi de menţinerea- 


volarității dreapta/stânga in lupta politică din România 
(incă puternic marcată de sechelele comunismului de 
ieri), cu loate că dihotomia in cauză este produsul 














PUNCTE CARDINALE 


mistificator şi contingent al climatului politic de după 
Revoluţia franceză. Dacă extragem aceste ultime două 
secole de sminteală din ansamblul celor 10000 de ani 
care au urmal aşa-numilei “revoluţii neolitice”, 
observăm că, în realitate, 95 % din istoria omenirii a 
fost "de dreapta”! Unde erau “revoluționarii de 
profesie" pe vremea dinastiilor egiptene sau 
babiloniene? Unde se ascundeau proto-bolşevicii in 
lunga istorie a monarhiei romano-bizantine (ca să nu- 
i mai căutăm în imperiile Extremului Orient sau în 
statele sacerdotale precolumbiene)? Nu numai 
popoarele x sau z şi nu doar cutare formulă de 
guvernământ s-au situat (de când vorbim de "istorie ") 
la Dreapta divinității, ci ființa umană însăşi, atâta 
vreme cât nu s-a risipit în tenebrele ateismului. În 
raport cu această uriaşă în-dreptare soteriologică a 
popoarelor lumii către lumina lină a Cuvântului divin, 
pledoaria noastră pentru o biată “dreaptă politică“ 
(menită doar să limiteze delirul sinucigaș al stângii) 
poate părea (şi chiar este) meschină. Dar ea, pledoaria 
pentru instituirea unei drepte politice româneşti demne 
de acest nume, este totuşi singura cale pe care o putem 
aborda in “durata scurtă “ a rătăcirilor noastre 

Tuturor adepților “dreptei tradiționale ” li se 
reproşează — pe lângă aerul “apocaliptic” — o 
mentalitate aşa-zicând “retrogradă”, in sensul 
etimologic al cuvântului. Pentru mentalitatea stângistă 
de tip occidental, omul de dreapta este “aristocratul” 
(sau chiar “burghezul”) care plânge pe mormântul 
propriilor privilegii şi care gesticulează decadenit, 
ignorând “mersul istoriei”, etc. Generaţia nouă din 
România a primit de la Dumnezeu forța de a contrazice 
faptic acest clişeu bazat pe fantezia criminală a “luptei 

de clasă”: la noi, spiritul dreptei este acum liber de 
orice medieri sociale (câţi aristocrați veritabili mai 
avem?) şi se poate lipsi de fățărnicia conjuncturală a 
“intereselor de partid”. De ce? Pentru că, pe de o 
parte, societatea românească este un deşert înconjurat 
de făgăduinţe şi pentru că, pe de alta, am trăit deja — 
sub forma paroxistică a comunismului — eşecul definitiv 
al perversiunilor stângiste. Datorită acestei tragedii 
specifice, resurecția dreptei poate recurge la politică 
de sus în jos, adică dinspre înălțimea unei memorii 
martirice, fără egal în trecutul nostru, către cercul 
necesar al “vieții obşteşti”. 

Asta nu inseamnă ca noua generaţie să 
jongleze cu imponderabile, în timp ce neocomunismul 
bântuie prin țară ca un cadavru cochet. Când spun că 
suntem prima generaţie care poale cobori spre politic, 
mă refer la avantajul de a repune politicul la locul său 
în ierarhia valorilor şi practicilor umane voite de 
Dumnezeu. Ne putem situa mai bine în ordinea de sus 
decât au putut-o face părinţii noştri, prinşi în dialectica 
interbelică a “modernizării” României, adică in acea 
aventură soldată, cum se ştie, cu oroarea yaltistă. Căci 


Mai '96 NR. 5/65 PAG. 3 


NĂDEJDILE ÎN-DREPTĂRII 


un lucru e sigur: nu ne mai pulem intoarce înapoi 
decăt direct cu prețul unei nevroze (colective) de 
compulsiune regresivă. Şi nici inainte nu putem merge 
eternizând o "tranziţie" care nu este onestă nici ca 
premize, nici ca punct lerminal şi care, oricum, 
sfidează nu doar “drepturile ”, dar chiar şi realitatea 
generației care, intr-un fel, a răsturnat comunismul. 
Nu e nevoie să alunecăm in isteria unicităţii. E 
suficient să înțelegem că noi ca români (şi, alături de 
noi, generaţia tânără din tot fostul bloc estic) avem 
posibilitatea de a inchipui şi a asuma un alt mod 
istoric, un alt fel de a fi în fața lui Dumnezeu. Refuz să 
cred că vreme de 45 de ani vom fi fost nişte simpli 
cobai în laboratorul utopic al Internaționalei a III-a 
În alți termeni, adevărul rezistenței noastre la 
comunism nu se va putea afirma decât dacă vom 
interpreta experiența ateismului totalitar ca pe un 
stadiu într-un parcurs religios, ca pe o etapă în urma 
căreia luminile noastre vor fi crescul pe măsura 
suferințelor îndurate. Altminteri neantul ar purta 
chipul unei rușini inexpiabile, iar desfacerea noastră 
ca neam ar primi sensul unei morți meritate... 

În atitudinea globală a acestei generații există 
deja germenii unui fenomen enigmatic, ai unui proces 
care, fără a se reduce lapariul unei căi de mijloc între 
“capitalism " şi "comunism ”, işi implântă rădăcinile 
într-o chestionare radicală a condiţiei umane 
Chemarea căreia va trebui să-i răspundem se ridică 
mult deasupra unei vulgare pragmatici politice, 
făcând să răsune — de pe acum — sunetul deopotrivă 
iconoclast şi smerit al unei noi religiozități. Aici va 
trebui să “lucrăm ” via incertitudinilor şi a erorilor 
moştenite de la o societate in care frontiera dintre 
călăi şi victime se suprapunea aceleia dintre apostuzie 
şi laşitate. Aici va trebui să ne cunoaştem, in sfârşit, 
puterile, fără a mai risipi majuscule şi fără a 
dramatiza, autocomplezent, starea de fapi. Dacă 
dreapta noastră credință va tânji necurmat către 
Dreapta Tatălui, adică spre “spaţiul” christic, atunci 
decomunizarea mentalităților şi emergența unei noi 
realități spirituale ni se vor adăuga nouă, în 
nedezminţita logică a Scripturilor. 

Ne sunt de trebuință nu doar visările 

transfiguratoare sau exercițiile de stil. Ceea ce ne 
lipseşte vizează cunoaşterea, contactul ziditor, curajul 
mărturisirii, delimitarea faţă de alte generaţii, 
strângerea laolaltă a propriilor energii, începută 
parțial prin stabilirea “punctelor cardinale ”. E păcat 
că pe fondul prea deselor noastre crize de scepticism, 
uilăm acoperişul Bisericii, uităm că prin Botez suntem 
deja mădularele unui trup, uităm — altfel spus — acel 
“Indrăzniţi!” pe care se întemeiază biruinţa lui 
Hristos.. 


Andrei ZIMBREANU 







culturală? Ce statut, ce program, ce doctrină are? Fără aceste precizări, această nouă 
dreaptă românească nu e decât o ficțiune şi vorbe fără acoperire.” 

D-l Brahonschi confundă “dreapta” ca direcție sau orientare generală cu 
“partidul de dreapta”, care nu este decât eventuala ei concretizare instituţională. De 
aceea ne solicită “statut”, “doctrină”, “program” (Căpitanul ar fi zâmbit!). 













În proaspătul Bultetin informativ al Fundaţiei “Buna Vestire” (ce apare la 
Sibiu), d-l Gheorghe Brahonschi îşi propune să tranșeze o problemă (semnificaţia 
cuvintelor lui Corneliu Z. Codreanu: “Să vină în aceste rânduri cel ce crede 
nelimitat”) pe care subsemnatul o atinsese tangenţial, în Numărul pe aprilie al 
“Punetelor Cardinale” (p. 16). Cași legionarul timişorean la care mă refeream acolo, 


într-unul politic. În fond, fiecare înţelege cât vrea și cât poate, Ar fi oţios să reiau aici 


discuția. 

La altceva aş vrea să mă refer, pe scurt, Replica d-lui Brahonschi se încheie 
astfel:*“D-l Răzvan Codrescu ne vorbeşte de noua dreaptă românească. L-am ruga să 
ne precizeze ce este această nouă dreaptă românească? E un partid, o grupare 


d-l Brahonschi Sp sintagma “a crede nelimitat” nu atât într-un sens spiritual, cât 


Noi am afirmat şi afirmăm tocmai faptul că, până»la constituirea sau 
reconstituirea unui partid de dreapta credibil şi viabil (care să constituie o forță 
politică reală, iar nu un simplu depou de nostalgii crepusculare), e nevoie de 
formarea treptată a unei sensibilități de dreapta în această lume românească 
bolnavă de stângism. Fără acest fond prealabil, orice partid de dreapta va fi privit 
cu neînțelegere, suspiciune sau chiar repulsie, mai ales de generaţiile tinere, ce s-au 
înstrăinat de valorile tradiționale şi manifestă reticenţă faţă de angajarea politică. 

"Dreapta despre care vorbim noi este solul plivit fără de care nici o plantă 
nu poate creşte. Sau altfel spus: este comunitatea de mentalitate şi atitudine a 
tuturor celor ce cred in Dumnezeu şi în tradiția noastră naţională, dincolo - 
deocamdată - de orice înregimentare politică îngustă. Când această comunitate va 
(i destul de numeroasă şi de pregătită (cum a fost, bunăoară, pe vremea naşterii 
Legiunii), un puternic partid de dreapta va emana de la sine din ea, purtând, în mod 
necesar, pecetea noilor realități. 


DL 















PAG. 4 NR. 5/65 Mai 90 PUNCTE CARDINALE 


SERAFIM PÂSLARU [LA pA)4 rau FĂ 


| Într-un Număr trecut (cel din martie) prezentam, la rubrica “Marginalii”, cartea de versuri 
din închisoare a “medicului - martir” Serafim V. Pâslaru: Fără condei, Librairie du Savoir - 
FRONDE, Alba lulia-Paris, 1995, ce ne-a fost trimisă la Redacţie de prefatatorul ei, d-l Mirel 
S/venete u, din a cărui “Mărturie” spicuim: 
+ În toamna anului 1958, în bezna umedă u Celulei nr. 7 din Inchisoarea Jilava, asistam 
zi de zi IA truda fără preget a medicului - poet Serufim Pâslaru, care-și «scria» versurile create în 
ceasurile lungi de restriște, țesându-le cu fir de urzeală pe faşa care-i proteja genunchiul. Versurile 
cizelate cu har şi dăruire, mână de meşter mânuind un ac improvizat primitiv, răbdare de furnică 
trudnică, fără răgaz, săptămâni şi luni în şir... Firul tras din faşa durerii a dat viață meandrelor de 
cuvinte împerecheate cu măiestrie, cure au fost sustrase vigilenţei înverşunuate a temnicierilor-călăi, 
răzbătând în lumea din afară...” 
Vă oferim, cum făgăduisem, un grupaj din versurile respective. 


DESCĂTUŞARE FĂRĂ CONDEI (Il) 


Din zidurile Jiluvei 
















































Surpaţi-vă grinzi de-mbâcsit mucegai Cine să mă creadă că. fără condei. 

şi dă-mi. temnicerule. cerul să-l sorb: se pot scrie versuri? Numai dorul meu! 

prin bezna ticsită de şarpele orb. - EI, ce păumit-a. ştie-l Dumnezeu. | 
să cadă lumina și-n ochii ce n-ai!... racilele soartei. vitregia ei!... 

Să cadă. cu lanţu-mi, genunchele tău Cum nu-i rug de vreascuri fără de scântei. A A 

la sfântul cutremur al ceasului greu: Şi nici fără coadă nu se-nalţă zmeu. MOARTE CALCAN D 
să-ți zornăie zala-n urechi Dumnezeu. cine să mă creadă că, tără condei. 

s-auzi un ecou din străfunduri şi hău!... se pot scrie versuri? Numai dorul meu!... 

| Cu cocoşii ce-l îngână. 

La stâlp. infamia să-şi prindă-n piron „ŞI, de Feţi Frumoşii n-ar mai da cu zmei. miezul nopţii-n somnul greu 

un ciung fără cruce, de suflet şi mâini: pe viaţă. pe moarte. piept, cu paloş greu, frânge suliță păgână 

să-i sfârtece inima haite de câini: ar mai avea farmec basmele? Şi eu şi pironul saducheu... 

și lupii să urle. să-i țină ison!... aş mai putea scrie vreun vers - ehei. 


. + Ă a Ă.p ăpră pa +19] . . sot 
cine să ma creadă CU lără condei Aaa Orbitoare se ridică 


mântuirea către cer 
ŞI sutaşul bolţii pică 
împietnt sub scut de fier... 


PSALM Umbrele-n genunchi. multime. 


cad pe braţ de cruce. frânt... 
Bucură-te. Rusalime 
al întregului pământ! 


Surpaţi-vă ziduri jilave de tot, 
pe umbrele negre, haine stihii: 
și Voi. cucuvele, de stelele mii. 
atârne-vă gâtul, cu limba de-un cot!... 


Te bucură doară. tiran temnicer, 
când cerul va râde afară. la toți; 
tu spune-i din parte-mi, de vrei sau de poți, 
că-n marea lumină cum astrele pier!... 

| M-ai semănat cândva.-ntr-o primăvară. 
- sau ştiu eu, prin edene. când se ară? - 


VE D = N | = un bob de lut sub olia Ta-n grădină. 


ce-l tăvăliseşi. Doamne. prin lumină! 





Fragment de "manuscris" 


Din bezna Jilavei 





Și-am încolţit, sub brazdă. visul plin. să 











Polara miezului de noapte. oare, răsară o scânteie-n soare-aprinsă 
mi-a licărit? Ce fuse. Doamne? Ce e ? din spicul flăcării minunii lale 
Frumoasa beznelor? Sau ea. femeie?! stropită cu ispită de petale! ARE 
Sau vreo lumină.-ntruna călătoare?! DE i: ui CE ETA 
Un singur bob ...şi-am înfrățit un lan de Au terte stante iu i 
Uuu! Măi N-aude. ieşi-mi. din lactee, colaci și azimă pentru ofrande... Su 
în calea carului tras de cocoare... Din tot aluatul însă - a fost să-ndure 
Sunt eu; şi dorul ce mă strânge doare... calvarul, doar o singură prescure! 


Trimite-mi robii, calul să-mi înşee!... 

„ De-atunei, răscumpăraţi, printre vedenii. 
Să zbor pe aripi albe de A-vede, Te caută penunchi-mi de milenii. 
s-o caut prin grădina de lalele, Dar nu ești Tu până şi-n bob de linte? 
când cerul înflorit pe noapte şede!... De ce Te-or mai [i căutând. Părinte? 






Hoinar, prin zări, s-o caut printre stele!,.. 
Dar uite câte bufniţe; și ce de * 
stihii!... Dă Doamne, ochii-mi să mă-nşele!,,, 








AM 
ȘI 
] 
| 
2) 


5 
mii * Să O e cc: id o 








(Urmare din numărul trecut) 


II. În închisori s-au comis dintotdeauna ŞI pe 
toate meridianele atrocități. Cele din prima jumătate a 
acestui secol, începând cu revoluţia bolşevică, cu 
nazismul şi terminând cu masacrele în masă din 
Cambodgia lui Pol Pot. se înscriu într-un context 
special, fără echivalent în alte vremuri, născut dintr-un 
calcul rece şi pus în serviciul unor ideologii care se vor 
deținătoarele unui Adevăr istoric absolut. Oriunde 
socialismul (produs ideologic al dialecticei 
materialiste) şi-a făcut apariţia, fie sub masca 
“intermaţionalismului proletar”, fie sub aceea a 
“naționalismului social”, închisoare şi tortură devin 
instrumente privilegiate în slujba violenței, care la 
rândul ei capătă funcție esențială în exercitarea puterii. 
Paradoxal, cele două noţiuni, antinomice ca 
determinate ale unei stări sociale în care se oglindesc 
cele două ideologii, rasa şi clasa, capătă acelaşi sens şi 
se confundă în “opera” de excludere şi exterminare. 
Ca şi în oricare altă ideologie raționalistă, în care 
conceptul hegelian “violența în serviciul rațiunii” 
capătă valoare de simbol identificator. Vom conveni 
lesne că atitudinile acestea sunt absurde, inumane şi la 
termen inoperante. Nicăieri însă absurdul n-a atins 
dimensiunile din România. Ceea ce s-a petrecut aici 
depăşeşte orice imaginaţie, orice înțelegere. De aceea, 
experienţa de la Piteşti, ca şi derivatele ei, nu vor putea 
fiexplorate exhaustiv niciodată. Nu este vorba de actul 
în sine. Despre el s-a scris şi se va mai scrie. Cu un 
oarecare efort, chiar şi cei care au trecut prin infern au 
reuşit până la urmă să-şi învingărepulsia şi sădezgroape 
oroarea în totala ei nulitate. Eaa intrat în istorie, e drept 
cu greutate şi parcă pe furiş, dar nu mai este contestată. 
Ceea ce trebuie să intre în discuție acum este motivul 
care i-a împins pe comunişti să recurgă la asemenea 
mijloace. De ce a trebuit ca această experienţă să aibe 
loc tocmai în închisorile din România şi asupra unui 
corp de deţinuţi cu un calificativ specific: studenții, 
punte de legătură între trecut şi viitor (“Prin voi vom 
rupe şira spinării areacțiunii””, ne spuneau anchetatorii, 
prin 1948/50,când oboseau să mai lovească şi aveau 
chef de vorbă...) pe deoparte; iar, pe de altă parte, 
cadrele spirituale, intelectualii în vârstă, depozitari ai 
conştiinţei naționale a poporului român. Şi unii şi alții, 
cei supuşi experimentului erau în marea lor majoritate 
legionari. Nu au fost scutiţi nici cei care reprezentau o 
valoare intelectuală certă şi o atitudine de rezistență 
serioasă şi ale căror vederi puteau fi catalogate drept 
“fascizante”. Cazul lui loan loanid este destul de 
reprezentativ, loanid nefiind legionar. A avut doar 
câţiva prieteni a căror credință a respectat-o. 
Comportamentul lui, însă, a fost suficient de 
demonstrativ pentru ca anchetatorii să-l califice drept 
“legionar”. 
Înconflictcu societatea“cealaltă”, comunismul 
a întâlnit mai întodeauna din partea reprezentanţilor 
ideologiei *“burghezo-capitaliste” un refuz pe criterii 
logice, de natură economică, socială sau filozofică, în 
care demonstraţia se sprijinea pe silogisme, având ca 
sursă (în gemeral) materialismul dialectic sau 
raționamentul cartezian. (Raymond Aron face o 
demostraţie magistrală în L opium des intellectuels). 
Conflictele sociale nu puteau fi soluționate decât pe 
bază de “cantitate”, întrucât amândouă concepțiile îşi 
aveau sursa în aceeași viziune materialistă a societăţii, 
diferența existând doar în alegerea metodelor de 
aplicare, Evoluție pașnică prin îmbunătăţirea stării 
materiale a tuturor pentru unii, pentru ceilalţi revoluție 
violentă pentru desalienarea proletariatului ŞI 
aproprierea mijloacelor de producţie, pentru eliminarea 
exploatării. Or, cum “socialismul ştiinţific” era o 
religie inversă, o expresie autentic mistică, o societate 
“ideală” născută din secularizarea ideii mesianice a 
paradisului pierdut, întreaga critică burghezo- 
capitalistă rămânea inoperantă, obsesia “viitorului 
radios” devenind dogmă intuşabilă. A 
Pentru prima dată ideea comunistă se va izbi 
de rezistența unui corp structurat, axat pe o concepție 
diametralopusă, dând preponderență identităţii omului 


PROCESUL REEDUCARII 


PUNCTE CARDINALE 


(De ce şi ce au fost 
demascănile de la Piteşti şi 
Gherla) 


în detrimentul masificării colective şi subordonând 
raționalul unor autentice valori morale. Deci nu un 
adversar, ci un duşman, cu care orice conviețuire devine 
practic imposibilă. Acest duşman comuniştii l-au 
identificat tocmai în angajamentul total al legionarilor 
în lupta de rezistență anticomunistă. Şi l-au combătut cu 
toate mijloacele. 

Cu rareexcepțţii, studenţii au avut întotdeauna o 
orientare tradițional-naţionalistă. Puţini au fost cei care 
s-au lăsat ademeniţi de ideile socialiste. Excepţia era 
constituită de elementele alogene, în special evrei din 
Basarabia şi Bucovina sau Unguri din Ardealul abia 
eliberat. Presiunea comunistă se simţea mai ales la 
Universitățile din laşi, Cemăuţi, mai puţin la Bucureşti 
ori la Cluj, unde predomina sentimentul naţional al 
maghiarilor răniți de pierderea războiului. Deşi cea mai 
mare parte dintre ei proveneau din familii destul de 
înstărite, orientarea politică a studenţilor evrei era spre 
stânga. După revoluţia bolşevicădin 1917,eiau început 
să militeze în favoarea ei, proclamându-se deschis 
comunişti. Toată agitația prin presă ori manifestații era 
controlată de ei. In faţa acestui pericol, care nu era 
numai teoretic (bomba aruncată de Max Goldstein în 
fața Senatului, în Decembrie 192 1,aucisun episcop) şi 
care izbea sensibilitatea națională a tinerilor veniţi în 
bună parte din mediul rural, reacţiunea s-a manifestat 
aproape simultan. Nu este cazul aici să prezentăm 
acțiunile generaţiei "22. Se poate spune doar că, încă de 
atunci, orientarea politică a studenților români va fi 
dominată de curentul naţional-creştin şi de opoziția 
fermă la bolşevism, chiar de la apariția acestuia pe malul 
Nistrului. În perspectiva unei previzibile confruntări, 
având în vedere misiunea lui internaţionalistă, elita 
studenţimii se pregătise din timp, decorticându-i 
structura ideologică şi descoperindu-i adevărata misiune 
de esență demonică: ura de clasă, ura celor considerați 
de ei ca oropsiţi, împotriva celor care posedau o avere 
oarecare, indiferent de natura şi valoarea ei. Unei 
ideologii care-şi împlânta rădăcinile în visul unui 
mesianism secularizat şi axat pe ura împotriva celui 
care are, fie el îmbrăcat în frazeologie raționalistă, nu i 
se putea opune decât conceptul creştin, hrănit din 
învățăturile Evangheliei şi altoit pe structura 
tradiționalistă a românului, adică pe mila şi dragostea 
pentru cel care nu are. De aici imposibilitatea 
compromisului de care pomeneam. 

Pornind de la această realitate, reeducarea de la 
Piteşti(ca şi cea ulterioară, de la Aiud) va fi un unicum 
în planul uman al raportului dintre indivizi. Ea s-a făcut 
pomind de la interpretarea răstumată şi combătută cu 
toată furia a întregului sistem de valori creştine care au 
stat la baza educaţiei studenţilor (şi în special al celor 
care proveneau din rândurile Frăţiilorde Cruce), educaţie 
primită tocmai de la cadrele care vor fi maturizate după 
zece ani la Aiud şi cărora li se va reproşa în primul rând 
faptul dea fi barat drumul comunismului prin imunizarea 
tineretului față de microbul roşu (cf. Andronescu, 
Reeducarea de la Aiud, P.C.” serial). Vom întâlni aici 
unul din multiplele aspecte cinice ale comportamentului 
reeducatorilor: acela de a se erija în apărători ai unei 
generaţii pe care cu zece ani înainte o sfărâmaseră moral 
şi fizic la Piteşti! Nimic nu a fost scutit. Întreaga ierarhie 
care a stat la baza educaţiei studenţilor a fost călcată în 
picioare, cu o violență oarbă. Mamă, tată, individ, 
familie, prieteni, şcoală, educaţie spirituală, Dumnezeu, 
biserică, morală, istorie - nimic, dar absolut nimic, nu a 
fost lăsat nepângărit. Totul trebuia compromis prin 
forțarea cobailor să se automutileze spiritual, după ce se 
autodistruseseră fizic. A fost o experienţă aplicată la 
rece, metodic, “ştiinţific”, pentru a determina până la ce 
punct spiritual poate fi omul maleabil şi reductibil la 
nivelul mediului său. Ea a urmărit până în pânzele albe 
verificarea pe viu a unei certitudini fioroase: omul vine 
în lume, din punct de vedere intelectual, “tabula rasa”, 





Mai '96 NR. 5/65 PAG. 5 


A F i 


| / / [i Ș Sar zae 


N) UNT 


un fel de pastă amorfă, un fel de argilă maleabilă la 
infinit, căreia i se pot imprima formele dorite sau visate 
de cel care este în stăpânirea ei şi reprezintă voința 
părții “conştiente” a societăţii. El nu va fi, deci, decât 
ceea ce “suprastructura” societăţii îi va imprima prin 
educaţie. Făcând abstracție de suflet, comuniştii nu şi- 
au putut închipui nici o clipă că rezultatul nu putea fi 
decât iluzoriu. 

Experienţa de la Piteşti nu este, deci, decât 
produsul firesc al gândirii materialiste care, pomind 
de la simple calcule omeneşti. fundate numai pe 
raporturi de greutate şi număr, neagă omului atributele 
spirituale, lăsându-l până la urmă doaro “cantitate” de 
materie supusă tuturor capriciilor. Ea s-a bazat pe 
considerentele următoare: 

1. Conceptul utopicalunui ADEVĂR absolut, 
produs al rațiunii şi deţinut de o minoritate - “elita” - 
care nu poate admite alteritate (două vise în acelaşi 
pat). Viabil teoretic, dar irealizabil, utopic pe planul 
realităţii. Societatea fără violenţă, la care se poate 
ajunge prin utilizarea fără Timite a violenței! Alt 
paradox marxist. 

2. Imposibilitatea unui compromis între 
concepția materialistă a socialismului zis “ştiinţific” 
şi viziunea creştină a românilor. Comuniştii au avut 
întotdeauna nevoie de “tovarăşi de drum” sau de 
“idioţi utili”(Lenin) şi i-au recrutattocmai din rândurile 
acelora care aveau ca bază de gândire doctrinară 
materialismul ateu sau agnostic. 

3. Uzurparea de către această minoritate, în 
numele colectivități, a tuturor atributelor divinității; 
identificarea individului - ca expresie conştientă a 
societăţii - cu divinitatea însăşi, prin confiscarea şi 
însuşirea atributelor ei. Omul devine astfel măsura 
tuturor lucrurilor, stăpânul absolut al vieții şi al morții. 
Saltimbacul de pe frânghie poate fi prăbuşit în vid; nici 
o morală nu-i mai interzice tânărului să nu-i ia locul! 

4. Stabilirea arbitrară a unor criterii etice 
specifice filozofiei materialiste, care nu se mai vrea 
pasivă incursiune neutră în domeniul întrebărilor 
esențiale. Ea intervine şi îşi materializează ideea în 
acțiune, împinge domeniul ei dincolo de orice bariere, 
modifică desfăşurarea istoriei, cu vădita intenţie de a 
o supune unui întreg şir de norme sau legi (Marx). 
Care vor degenera în ceea ce se va numi "justiție 
populară” şi în care “nu dreptatea e lege, ci legea e 
dreptate”, cum stătea scrissubtabloul “conducătorilor”, 
în sălile tribunalelor populare. Faptul că această 
intervenţie intră în contradicţie cu evoluţia firească a 
naturii, nu pare sătulbure conştiinţa nici a judecătonilor 
şi nici, ceea ce este infinit mai grav, a “filosofilor”. 
Parafrazând, dialectica marxistă are rațiunile ei, pe 
care rațiunea nu le înțelege... 

5. Necesitatea absolută a eliminării oricărei 
“diferenţe” care tinde să contrazică normalitatea 
derivată din aceste legi, din moment ce-i neagă valoarea 
absolută, deci “etemitatea”. “Crearea Cetăţii Perfecte, 
accesul la paradisul terestru, ne sunt totdeauna 
prezentate ca fiind subordonate eliminării prealabile 
sali convertirii forțate a vinovaţilor” (R. Giraud). Sau, 
am spune, proclamaţi ab urio vinovaţi, 

Dumitru BACU 
(Ewry, Franţa). 


(Va urma) 





| 
| 











PAG. 6 NR. 5/65 Mai '96 


“Cineare interesulca România 
să intre;săracă în Europa?”, m-a 
întrebat, deunăzi, un prieten care are 
marele cusur de a gândi, de a pune şi 
dea-şipune întrebăn "Căci-îşi justifica 
el întrebarea - după şase ani de la 
ceea ce unii mai cred, sau numai se 
prefac a crede, că a fost revoluţie, se 
vede cu ochiul liber şi de la distanță că 
acțiunea de falimentare a economiei 
româneşti este gândită şi minuţios 
programată. Şi este gândită şi 
programată nu de incompetenta, 
corupta şi iresponsabila noastră clasă 
politică, ci de altcineva care, interesat 
fiind, cu complicitatea inconştientă şi 
vinovată a acesteia, ne pregăteşte 
viitorul”... 

Nici eu şi nici prietenul meu nu 
suntem economişti Nu este însă 
nevoie săfii mare specialist în domeniu 
pentru a-ți da seama că asupra 
economiei româneşti se duce o 
susținută acțiune de falimentare. Nu 
trebuie să ai neapărat studii de 
specialitate pentru a observa că 
România, care, din punct de vedere al 
resurselor materiale şi chiar umane, 
precum şi din punct de vedere al 
capacităților de producţie, nu este 
deloc mai săracă decât celelalte țăn 
ce au cunoscut “binefacerile” utopiei 
comuniste, este cu mult în urma 
acestora în ceea ce priveşte relansarea 
economică, venitul național brut pe 
cap de locuitor, nivelul de trai, precum 
şi la toți ceilalți indicatori economici 
(marea majoritate a populației trăind 
cu mult “sub pragul sărăciei”, cum 





Demostene ANDRONESCU 


Anunţata retragere a armatelor ruseşti de intervenţie din 


eufemistic este numită astăzi mizeria 
cruntă în care această populație se 
zbate). S-a spus şi se tot repetă, fie de 
către putere, fie de către opoziție, că 
această stare de lucruri s-ar datora 
moştenirii nefaste pe care ne-a lăsat-o 
vechiul regim, greutăților inerente 
tranziției, incompetenței manageriale 
(Sic!), corupției care s-a întins ca o 
pecingine la toate nivelurile (şi pentru 
eradicarea căreia - vezi Doamne! - nu 
se poate face nimic), acumulării 
sălbatice de capital şi, nu în ultimul 
rând, lipsei de voință politică a actualei 
echipe guvernamentale care, din motive 
pe care nu le vom menționa acum, 
temporizează şi chiar sabotează 
privatizarea. Suntem conduşi de indivizi 
pe cât de incompetenți, pe atât de 
venali şi lipsiţi de scrupule, avem 
corupție şi corupți cât cuprinde, la noise 
practică o acumulare de capital 
sălbatică, putând fi comparată cu 
acumularea primitivă din Europa 
preindustrială; şi toate acestea se 
suprapun peste greutățile obiective, 
inerente perioadei de tranziție. Dar, 
oricât de catastrofale ar fi aceste racile 
interne, de care, până la urmă, noi 
suntem vinovați, ele singure nu pot 
explica situația dezastruoasă pe care o 
traversăm Obsesia celor care susțin 
căo conspirație mondială complotează 
împotriva noastră nu este cu totul lipsită 
de temei. Numai că această 
“conspirație” (o pun deocamdată între 
ghilimele) nu vizează doar poporul 
român, cilucrează, cu intensități diferite 
(depinde de importanța pe care o au 





PUNCTE CARDINALE 


NOU PLAN 
| Perestne AEFORESCU” 










sau care i se acordă), împotriva tuturor 
națiunilor europene şi, în special, a 
celor din Est care, deşi au cunoscut 
timp de aproape o jumătate de secol 
ororile comunismului, au ieşit din 
această utopie totalitară cu 
mecanismele de rezistență spirituală şi 
morală încăfuncționând. Căci ce altceva 
este proiectul de “construcție a Noii 
Europe”, imaginat şi pus în practică de 
o “elită” de experţi în ale abstracțiunii, 
dacă nu o conspirație impotriva 
adevăratei Europe, care este o Europă 
a diferențelor. Un proiect de esență 
totalitară, ca şi toate celelalte 
totalitarisme care au bântuit veacul 
nostru! Această nouă utopie totalitară, 
internaţionalismul comunitar (care, ca 
orice totalitarişm, siluieşte viața, 
încercând să o îngrădească în tipare 
abstracte), vizează, printre altele, 
distrugerea Europei reale, a Europei 
națiunilor, a universurilor spirituale 
specifice, şi înlocuirea ei cu o Europă 
uniformă, abstractă, cu omul ei nou, 
“europenul abstract”, fără naționalitate 
şi fără istorie; şi vizează crearea unui 
model unic, riguros planificat, 
comparabil cu modelul “economiei 
planificate” a celuilalt internaționalism, 
internaționalismul comunist, recent 
sucombat. 

Din aceste motive, Europa 
comunitară, care este cel puțin tot atât 
de interesată să ne integreze pe cât 
suntem şi noi de interesați să fim 
integrați, pregăteşte, cu minuțiozitate şi 
fără menajamente, terenul în acest 
scop. Desigur, până la urmă, vom intra 
în această "Nouă Europă”, dar nu vom 
intra cu potențialul nostru economic 
valorificat. Şi, mai ales, nu vom intra cu 
zestrea noastră spirituală şi matenală 
actuală, de care ea nu are nevoie. Din 
aceste motive, artizanii “Noii Europe” 
nu numai că tolerează, dar şi întrețin cu 
abilitate toate disfuncționalitățile interne 
ale perioadei de tranziție, pentru ca 
perdeaua de fum creată de acestea să 






camufleze acțiunile externe de 
demolare a structurilor economice 
româneşti (care, performante, i-ar 
incomoda) şi să creeze altele noi, 
corespunzătoare strict intereselor 
comunitare. 

Pentru a ilustra această stare 
de lucruri, să luăm doar un singur 
exemplu. Situaţia dezastruoasă în care 
se află agricultura românească nu se 
datorează numai disfuncționalităților 
create de trecerea de la un sistem la 
altul şi nostalgiilor colectiviste ale lui 
lon lliescu ori ale celorlalți demnitari 
neocomunişti, ci şi intereselor celor pe 
care valorificarea potenţialului agricol 
românesc i-ar stânjeni. Căci, ce ar 
insemna pentru Europa comunitară 
integrarea unei Românii cu o 
agricultură performantă şi compe- 
titivă? l-ar crea, fără îndoială, 
probleme. Pe lângă multele pe care 
deja le are din acest punct de vedere 
Săneamintim numai de numeroasele 
“războiae” dintre membrii ei (“războiul” 
puilor, al vinului, al untului, etc., etc.), 
precum şi de mai recenta acțiune de 
protest a fermierilor francezi, care au 
manifestatvehement pentru apărarea 
intereselor lor economice în cadrul 
comunității. 

Este limpede, deci, că, cel puțin 
în perioada de pregătire a integrării, 
România şi, în general, toate țările 
est-europene care aspiră la integrare, 
vor servi ca piețe de desfacere, printre 
altele, şi pentru produsele agro- 
alimentare ale comunităţii. De altfel, 
piața românească a şi fost invadată 
de ăstfel de produse, cele similare 
româneşti dispărând aproape cu 
desăvârşire. Situaţia este aceeaşi şi 
în celelalte sectoare economice. 
Exemplele abundă. Noi ne oprim, 
totuşi, aici; nu înainte, însă, de a face 
amara constatare că ni se pregăteşte, 
de fapt, un nou plan Valev, cu singura 
deosebire că centrul de planificare nu 
va fi Moscova, ci Strasbourgul. 




























CI-CENIA s-a dovedit foarte curând a [i doar o simplă promisiune 
propagandistică. Dacă se are în vedere că vestea mai conţinea şi 
precizarea că în zona de conflict din nordul Caucazului vor 
continua să opereze “lorțe speciale”, intenția Moscovei de a 
continua campania de masacrare a cecenilor era evidentă. 

Cu tehnica de luptă cea mai modemă. lorțele ruseşti continuă 
9 campanie criminală impotriva întregii populaţii cecene. De mult 
timp. pretextându-se colaborarea dintre luptătorii. pentru 
independență şi populava civilă. aviația şi artileria Rusiei 
bombardează de-a valma satele şi oraşele cecenilor. Această Iurie 
nimicitoare este determinată de ncpulința unei puleri aparent 
ins incibile şi copleşitoare de a se impune în faţa unor luptători 
animați de o nestăv ilită + italitate şi o neinduplecată voinţă de luptă. 
dusă până la sacriliciu 

Eliminarea. printr-o complicitate criminală cu serviciile secrete 
şi lehnologia de vârf occidentale. a liderului cecen Djohar Dudaev 
este incă o dovadă a implicării + inovate a Apusului în chestiunea 
expansionismului rusesc şi a contribuţiei la menţinerea unui 
potenţial militar periculos al acestei țări. Pe nimeni n-ar mai trebui 
să mire constanta reacție de adversitate vehementă faţă de planurile 
de extindere spre Râsârii a NATO, Faptele se petrec de maniera în 
care Occidentul insuşi pare interesat: “umbrela de securitate” să 
nu-i Încapă şi pe foştii (91) sateliți ai Kremlinului... 

De alfel. sfidarea rusească a fost încurajată Tăţiș, cu prilejul 
ultimei reuniuni din această primăvară, de la Moscova. a liderilor 
Celor Şapte |prime puteri cconoinice ale lumii]. club al cârui 
membru aspiră şi Rusia să devină, Tâlcul aprecierii făcute de Bill 
Clinton în pris inţă evenimentelor şi situaţiei din Caucaz este muli 
prea strâve/iu. Președintele american, referindu-se la luptul câ ”în 
secolul trecut. și SIA au fost confruntate cu secesiunea Sudului”, 
d omis. că din intâmplare, esenţialul. Căci este foarte clar că nu 
secesiunea Sudului american se asecamână cu lupta şi sacrificiul 
pentru independenţă și libertate a Ceceniei, ci modalitatea În care 
a fost săvârșită masacrarea indienilor nordamericani de câtre 
frupele federale ale SUA este identică, dar la altă scarâ, cu aceea 
În care sunt nimiciţi cecenii, militari şi civili de-a valma, de câtre 

irupele (tot federale!) ruseșii, 













p RETUL Î)eeTuLu La Îoerrrate 


Nici în ORILNIUI. MIJLOCIU lucrurile nu stau cu nimic mai 
bine în privința dreptului la identitate şi existenţă. Nici Israelul nu se 
împiedică de nici un lel de scrupule. Slidarca evreiască este pe cât 
de agresivă. pe atât de cinică. După ce au izgonit din casele şi 
aşezările lor sute de mii de arabi palestinieni. pe mulți ucigându-i, iar 
pe alţii obligându-i la pribegie. nici astăzi supraviețuitorii acestui 
gcnocid nu se află la adăpost sigur nicăieri. Sub pretextul inter enţiei 
impotriva “teroriştilor” din mişcarea |lezbollah. forțele acriene ale 
Israelului nu au ezitat să bombardeze tabăra de la Cana. din sudul 
Libanului. chiar dacă această tabără se află sub protecţia declarată. 
legală şi efecuvă (2!) a ONU, 

Cum foarte puţină lume. dacă nu aproape nimeni. se osteneşte 
aștăzi să mai facă cuvenita delimitare între luptătorii pentru libertate 
şi apărarea propriei lor identități. pe de o parte. şi lorțele statelor cu 
care se coniruntă. pe de altă pane. conluzia cultivată în opinia 
publică mondială. pe toate câile şi cu toate mijloacele, permite, 
[oarțe lesne, percepţia răsturnată a lenomenului terorismului, Astlel, 
(erorismul de'stat este prezentul şi percepul ca “legitimă apărare”. şi 
invers, lupta pentru apărarea şi alirmarea propriei idenutăţi şi linţe 
ctno-spirituale este definită şi incriminată ca “terorism”! 

În ciuda proiectelor internaționale şi Raportului ONU care 
condamnă masacrul israeliari de la Cana. Israelul transmite lumii un 
mesaj foarte clar în privinta intenţiilor sale de a nu se lăsa impiedicat 
de nimic și de nimeni, nici chiar de ONU. când e vorba de interesele 
sule stricte, 

Acelaşi preţ enorm este plătit de NURZI şi de TIBITANI În 
lupta lor pentru apărarea dreptului la identitate și la existenţă. 

Comunicatele oficiale țurceşti menţionează cilre de ordinul 
zecilor de mii de victime din rândurile luptătorilor kurzi. Nu mal 
sensibilizează pe nimeni faptul că aceste victime provin din rândurile 
unui popor de zeci de milioane de suflete căruia | se refuză dreptul 
la identitate și neatârnare. Nu mai impresionează şi nu mal 





scandalizează pe aproape nimeni taptul că armatele 
tronticrele Irakului. la vânatoare de kurzi 
libetanii micul popor ce trăieşte din timpuri imemoriale în 
imensitatea podişului din nordul Ilimalaiei. Suportă de multă 
Vreme agresiunea chinezească. “Revoluția culturală” madistă. 
soldată cu distrugerea mai tuturor celor circa 3000 de mânăsuri 
budhiste. victime ale furiei demente alee. nu a sensibilizat 
Occidentul mai mult decât o făcuse masacrul din Piaţa | ien An 
Men, Drepturile omului Sunt percepute diferit. 

„La CHIŞINĂU, conhictul pentru putere pare să cunoască o 
perioadă de acalmie prelectorala. Preşedintele Mircea Snegur. 
după eşecul în tentativa de a-l dizloca din postul de ministru al 
apărării pe generalul prorus Pavel C reangă. a dal un nou ordin: la 
loc comanda! Aparenta linişte nu înscamnă neapărat că 
"beligeranţii” nu urzesc noi planuri operative în vederea 
Jeslăşurărilor ulterioare. Dacă balanța va înclina în fa varea celor 
care Vor să se afirme ca purtători ai unei identități româneşti şi ai 
idealurilor de Unitate şi Reintregire, ori a celor ce-şi alirmă 
identjtateu ŞI independenta “moldovenească”. rămâne de Văzut, 
Oricum, prețul victoriei celor din a doua categorie este achitat 
demult. În contul acestora Moscova este pregătită să verse vricând 
“ajutoarele” sale 

Libertatea şi viața lui Ilie Naşcu şi ale camarazilor lui. ca si 
ucelea ale tuturor românilor ce-au indrăznii să-şi afinme dreptul la 
libertate şi identitate (şi încă o mai lac), poate să [ie oricând prețul 
CU care se poate plăţi cutezanța unei asemenea aspirații, 
Disponibilitatea autorităților de la BUCUREŞTI pentru semnarea 
Unui tratat cu Rusia fără condamnarea expresă a Pactului Molotov- 


Ribbentrop Şi a consecințelor sale, înseamnă. în [apt ratificarea 
unui act de trâdanme naţionala. 


turceşti violează 















Nicolae POP 











PE SE RACIT O C P PPppre Net 












Q/ 





a 


Citind Jurnalul Fericirii -al lui Nicu 
Steinhardt mi-a venit în gând cazul lui 
Nicodim “care era fruntaş între ludei”. căruia 
Domnul i-a spus că omul trebuie să se nască 
din nou “prin apă şi Duh”. Din acea noapte 
Nicodim a trecut de la întuneric la Lumină Şi 
! s-a îngăduit să atingă Trupul Domnului şi 
să-l gătească pentru Inviere cu “$Smirnă Şi 
aloe, ca la o sută de litre”. Nicu Steinhardt a 
coborât şi el în noaptea puşcăriilorcomuniste 
şi acolo aaflat Lumina, născându-se din nou 
“prinapă şi Duh” şi aducând smima şi aloea 
mărturisirii sale. Putea să facă altfel, odată 
îmbrăcat în Hristos? . 





Tristeţea e că se poate şi altfel. Aşa cum 


iudeilor li s-a retras alegerea, ca să se dea 
altor neamuri, nici harul Botezului nu e 
ireversibil dacă nu e pus în lucrare. Tot 
citind Jurnalul, am notat că una dintre 
acuzațiile care i s-au adus lui Nicu Steinhardt 
a fostcăcitea şi răspândea literatură “mistico- 
legionară”. Şi, surpriză, printre autorii acestei 
literaturi figura şi Emil Cioran. Printinerețea 
meaştiam că Emil Cioranera unreprezentant 
de seamă al ceva numit ““trăirism'”, o boală 
foarte urâtă şi extrem de contagioasă, de 
care trebuia să ne ferim mai rău ca de ciumă 
(avea, de altfel, Securitatea grijă să ne țină în 
carantină). Prin anii '60-'70, totuşi, cei care 
puteau avea acces la Biblioteca Academiei 
l-au descoperit şi pe Emil Cioran; şi pe 
Mircea Eliade, altscnitor“*mistico-legionar” 
ținut în Carantină. Zvonurile spuneau că 
aceştia doi ajunseseră notorii în lumea care 
mai umbla încă pe două picioare. 

Fireşte, m-am aruncat cu “disperare” 
încitirea lui Eliade şi Cioran. Mi se deschidea 
un orizont nebănuit. Avem contact cu acea 
“ciumă” de care m-am contaminat definitiv. 
Citeam, cu bucurie ascunsă încă, execuția 
caustică a materialismului marxist din 
operele lui Cioran şi exultam la afirmarea 
spiritului din opera lui Eliade. Aveam şi acel 
sentiment al participării la lucrul interzis: 
gândirea “mistico-legionară”. Dar parcă, 
totuşi, ceva nu suna “right”, ca vioara 
virtuosului care, din când în când, mai scapă 
o notă falsă. De unde imi venea o nedefinită 
iritare aflând de “căderile în timp”? Era 
acolo tonul Eclesiastului reverberat în 
gâlceava înțeleptului Cantemir cu lumea, 
era acea neîncredere tonică în iluziile lumii, 
era privirea acidă a lui Diogene şi gesturile 
sale sfidătoare în piața publică, dar parcă 
aşteptam şi altceva. Ştiam doar că legionarii 
fuseseră creştini, mistici şi fanatici 
“ortodoxişti”. Ştiam ce era ortodoxia, 
mergeam totuși labiserică, cutoate reuniunile 
de la școală din noaptea de Paşti, cu toată 
propaganda “lor” ateist-ştiinţifică; şi mama 
nu s-ar fi gândit să nu mâ ducă la spovedanie 
şi împărtăşanie măcar de Paşti, orice ar fi zis 
partidul; şi parastase trebuiau făcute (de 
altfel, petrecându-mi copilăria in curtea 
Bisericii Enei, eram totdeauna primii la 
toate pomenile). citisem şi pe Nae Ionescu, 
aşa că încă și mai tare nu pricepeam.,. Cioran 
fusese doar elevul lui Nae lonescu! Undeera 
“misticismul legionar”, câci între timp 
aflasem şi ce era misticismul, și nu de la 
oarecine, ci de la Părintele Stăniloae, pe care 
am avut norocul extraordinar să-l cunosc în 
anii mei de formare intelectuală. Undrăcuşor 
mi-a şoptit la un moment dat: "Cum se face 
că un legionar atât de vestit ca Cioran, 


(îi Sile cagiza 09) 





Vl 


doctrinar al trăirismului, existențialismului, 
legionarismului, misticismului şi câte altele, 
este atât de apreciat şi lăudat în Occident. 
când lui Vintilă Horia i s-a retras Premiul 
Goncourt pentru că se zvonise că fusese «de 
dreapta», nici măcar legionar? Când a fi de 
dreapta în Parisul lui Sartre înseamnă să-ți 
pui ştreangul de gât? Nici lui Eliade nu-i e 
prea moale. Da” de Soljențin ai auzit? L-au 
făcut şi pe el «de dreapta», cu tot Premiul lui 
Nobel... Ai?”, Drept să spun, nu ştiam ce să 
răspund şi până la urmă am lăsat-o baltă. 
Aveam altceva mai bun de făcut. 

Aveam să aflu răspunsul mult mai 
târziu, ca în piesele de teatru sau filme. Era. 
cred, prin 1988, când, într-o librărie din 
Sydney, am găsit The temptation to exist a 
lui Cioran (Quartet Books, London - New 
York, 1987). Am sărit în sus şi am cumpărat 
cartea imediat. Era cam scumpă, dar să 
găseşti aşa ceva în Australia, unde 
preocuparile intelectuale sunt ceva exotic, 
aproape "unaustralian'”!... Şi când am deschis 
cartea, deodată mi se făcu negru înaintea 
ochilor şi lumină în cap. Citeam şi reciteam 
un eseu intitulat A People of Solitaires şi 
frazele parcă refuzau să intre în conştiinţa. 
Dacă n-aş fi recunoscut stilul (deşi nu mai 
citisem nimic de el de peste douăzeci de ani, 
iar atunci în franțuzeşte) şi n-aş fi fost sigur 
că pe copertă scria E. M. Cioran şi pe pagina 
de gardănuar fi fost scris““născut la 8 Aprilie 
1911, la Răşinari, un sat din Carpaţi, unde 
tatăl meu era un preot grec-ortodox”, aş fi 
crezut că am în mână una dintre acele 
nenumărate cărți şi articole care proliferează 
mai ales în jurul Crăciunului şi Paştilor şi 
care “demonstrează”, după "cele mai recente 
interpretări” şi “cele mai noi date”, că evreii 
parcă nici n-au fost prin împrejurimi la 
Procesul lui lisus. “Ana şi Caiafa întrupau în 
ochii mei însuşi bunul simţ... Intrebuinţând 
mijloace cinstite, ei au arătat un interes 
remarcabil în cazul c4i se prezenta... Am 
împărtăşit exasperarea lor la răspunsurile 
evazive ale acuzatului... Probitatea lor m-a 
cucerit. Am fost alături de ei şi /-am aprobat 
pe luda, deşi i-am disprețuit remuşcările”, 
Cioran descria sentimentele sale**spontane” 
când asista la faimosul festival de la 
Oberammergau (a cărui interzicere a fost 
cerută cu atâta vehemenţă, pentru că ar 
alimenta antisemitismul”) şi încheia:"“Când 
am ieşit în hall, am simţit că publicul perpetua 
prin lacrimile sale o neînțelegere veche de 
două mii de ani... Oricât de grave au fost 
consecințele, rejectarea Creştinismului de 
către ludei rămâne cea mai mare realizare a 
lor, un NU care le face cinste”, (Ceva care 
îmi aduce aminte de o carte recentă, scrisă de 
un''proeminentexpert catolic în Evanghelii”, 
Father Raymond E. Brown, 7he Death of 
[he Messiah, care a primit imprimatur-ul şi 
care alirmăcătrebuie să tratăm toate detaliile 
familiare din Evanghelii ca imaginare! Şi că 
totul a fost o înțelegere greşită - din partea 
creștinilor, fireşte - pe care au folosit-o drept 
pretext pentru persecuția evreilor de-a lungul 
veacurilor! Totul, firește, cu “imense 
scholarship” care "desigur îi va necăji pe 
creștinii «tradiţionalişti», “deşi e în acord cu 
noile puneri în gardă împotriva 
«fundamentalismului» ale Comisiei Biblice 
Pontificale!”), Dumnezeule, mi-am zis, omul 
Asta e un diavol! ȘI, cu greață, am pus cartea 


PUNCTE CARDINALE 






4 JURNALUL FERICIRE 


deoparte. Mai că îmi părea rău de bani, ar fi 
făcut un număr apreciabil de sticle de bere, 
care îmi cam lipseau. Exilul, totuşi, nu este 
UŞOr... 

Dar lucrurile nu s-au terminat aici. Mă 
rog, un diavol are oarecare măreție, cel puțin 
aşa crede el. Dar iată că vine “revoluția”. 
Cioran la mare cinste (legionarii erau încă 
duşmanii fioroşi, de trebuia să aduci minerii 
împotriva lor!). Fraze grandilocvente despre 
“gândirea arestată”, “pagini cenzurate” etc. 
D-! Liiceanu deplasat la Paris să ia un interviu 
(interminabil) ilustrului “trăirist”. Câteva 
ore de vagă iritare la lungimile tăcerilor 
blazate şi pline de indescifrabile subințelesuri 
ale maestrului, ale plimbărilor melancolice 
pe bulevardele pariziene (impuse, poate, de 
montajul D-lui Liiceanu), agrementată doar 
de verva contrapunctică a lui Petre Ţuţea, 
“vizionând"” o casetă menită să ne arate cum 
s-a liberat “gândirea arestată”. Şi deodată, 
dincolo de interminabila lungime, minabilul 
adevăr, gol-goluț, patetic. Hotărârea sa de a 
nu munci niciodată, anii de sărăcie din Paris, 
expulzarea din cantina studenților, unde 
mânca dându-se drept student, curtea fără 
mare succes făcută celebrităților literare ale 
vremii, umilințele. Chiar şi Diogene regreta 
că nu poate să-şi satisfacă şi foamea doar 
frecându-se pe burtă. după celebra sa 
demonstrație publică cualtă pante atrupului... 
Trebuia ieşit din această situație intolerabilă 
şi care nu mai putea dura. Trebuia să avem 
şi noi faliții noştri. Dar cum? În Parisul lui 
Sartre şi Aragon, în Parisul totmai““gauchist” 
şi “antifascist”, unde bănuiala că ai fi putut 
fi“colabo” nu era deloc, dar deloc, o glumă? 
Aici caseta e mai discretă. Dar Cioran găsise 
soluția, ne-o spusese el însuşi: “L-am aprobat 
pe luda... Le-am făcut eu oare totdeauna 
dreptate? Departe de aceasta. Dacă la 
douăzeci de ani îi iubeam până la punctul de 
a regreta că nu eram unul dintre ei, mai 
târziu, incapabil să-i iert pentru că au jucat 
un rol conducător în istorie, m-am trezit 
urându-i cu furia dragostei transformate în 
ură. Strălucirea omniprezenței lor mă făcea 
şi mai sensibil la obscuritatea țării mele, 
condamnată, o ştiam, să fie sufocată sau 
chiar să dispară; pe când ei, ştiam tot atât de 
bine, vor supraviețui de-a pururi, orice s-ar 
întâmpla. Mai mult chiar, pe vremea aceea 
nu aveam decât o consideraţie livrescă pentru 
suferințele lortrecute şi nu puteam să ghicesc 
care le mai erau rezervate. După aceea, 
gândindu-mă latribulaţiile lor şi la hotărârea 
cu care le-au îndurat, aveam să realizez 


valoarea exemplului lor şi să scot dimel mai 


multe rațiuni de a lupta împotriva tentaţiei 
de a abandona orice. Dar oricare au fost 
simțămintele mele în diferite momente ale 
vieții, asupra unui punct nu m-am schimbat 
niciodată: măreferlaatașamentul meu pentru 
Vechiul Testament, la venerația pe care am 
simțit-o totdeauna pentru cartea Jor, această 
providență a exceselor şi ironiilor mele”. 
Inchei aici citatul, fără să fi ajuns la limita 
“exceselor”, pentru că şi atâta este mai mult 
decât edificator, Doar tote] ne spune cătoate 
cărțile sale sunt “mai mult sau mai puțin 
autobiografice”, Şi iată că cei treizeci de 
arginţi nu au întârziat să vină. ŞI s-a blindat, 
împotriva remuşcărilor şi amarăciunilor 
capitulării fără onoare, cu aere de teoreticiam 
al alienârilor şi renegărilor, de ascet al 









Mai '96 NR. 5/65 PAG. 7 


pi) 


o < 


utilității. L-am compătimit. Spectacolul 
capitulării e totdeauna dureros. 

Interesant, prefațatoarea versiunii 
englezeşti a Ispirei de a trăi, Susan Sontag, 
părea uşor enervată tocmai de acest eseu pe 
care i-l socotea: "the only weak essay in the 
present collection and one ofthe few things 
Cioran has ever written that falls below his 
usual standard ofbrillianceand perspicacity” 
(p. 20) şi îi trăgea o mică copită de 
avertisment. Citez: “It may be relevant to 
recall that Cioran was bom in Rumania, 
virtually all ofwhose intellectuals have been 
either apolitical or overtiy reactionary ... 
(It's perhaps worth noting, too, that Cioran 
is the son of a Greek Orthodox priest)” (p. 
22). Era poate chiar şi pentru saduchei prea 
mult, prea ostentativ (nu destul de““sincer”?). 
Parcă voiau să spună: “Ce ne priveşte pe 
noi? Tu vei vedea.” Dar, până la urmă, îl iartă 
mărinimos: ** Whatever his political-moral 
sympathies have in common with right- 
wing Catholic sensibility, Cioran himself is 
commited to the paradoxes of an arheist 
theology [17]. Faith itself, he argues, solves 
nothing” (p.23). Şi laudă-l pentru atitudinea 
“nietzscheană” (Nietzsche, alt doctrinar al 
“fascismului”, dar iertat şi el, pentru 
vehementa sa atitudine anti-creştină, ce l-a 
dus până la urmă la balamuc). Susan Sontag 
sublinia cu satisfacție că şi Cioran vorbea de 
“the stupidities inherentintbecultofTruth”. 
(Cine a zis: “Eu sunt Adevărul”?). Dă-i 
înainte, băiete, da” fii cuminte! (Mă rog, un 
pic de “dreapta” se poate, da" vezi să fie 
“catholică”! Şi mai ales fereşte-te de 
“Adevăr”!). Introducerea data din 1966. 

Şi ce contrast în confruntarea video cu 
Petre Ţuţea! Trecut şi el prin mizerii, şi încă 
ce mizerii, decrepit şi tremurând, aproape 
incoerent uneori, dar parcă iluminat de 
aşteptarea marii Întâlniri, care avea să se 
petreacă pentru el peste puțină vreme, 
răsplată a unei vieți de suferință. El nu s-a 
mulțumit cu treizeci de arginţi în această 
lume, ci şi-a adunat comori în cer. “Unde 
nici molia nici rugina nu le strică, nici furii 
nu le sapă şi nu le fură”. Şi câți au fost ca el, 
nu doar dați afară de la cantina studențească 
a Sorbonnei! 

Dar Dumnezeu are socoteli şi mai 
ascunse şi ironii mult mai subtile. Cartea 
pentru carea fostcondamnat Nicu Steinhardt 
era tocmai ... Ispita de a trăi, pe care 
acuzatorii, paradoxal luminați cu Duhul, 
care adesea vorbeşte prin gura proştilor şi a 
păcătoşilor, o considerau “un atac la adresa 
poporului român”. Şi iatăcă '“jidanul” aspus * 
NU, dar nu creştinismului, ci tocmai celor 
cărora Cioran le admira NU-ul spus 
creştinismului, rejectând şi el harul, cu care 

fusese dăruit gratis la Botez, pentru efemera 
glorie literară, şi renegând “raiul copilăriei” 
de la Răşinari (dacă nu m-aş fi dat şi eu 
de-a berbeleacul pe Coasta Boacii şi n-aş fi 
călărit pe leii lui Şaguna, fără însă să fi jucat 
fotbal cu țestele din cimitir, n-aş fi crezut 
câtă durere şi amărăciune implică această 
ruptură; poate e o circumstanță atenuantă?). 
Dupăun pic de periuţă pe hainele conducerii 
“revoluționare” din România, s-a trezit 
publicat integral şi în țară, salutat ca un mare 
Vlad PROTOPOPESCU 
Sydney, Australia 
(continuare în pag. 11) 


PAG. 8 NR. 5/65 Mai '96 





Conferinţa de ui jos - din care 
am redus câteva pasaje (ce ni s-au părut 
redundante) şi în care am actualizat 
ortografia, punctuuţiu şi, mai rar, 
anumite forme sau construcții lexico- 
gramaticule - a fost rostită de teologul 
Gheorghe Racoveanu (1900-1967), 
discipol ul lui Nue lonescu şi membru 
marcant al Mişcării Legionare, în seara 
zilei de 15 martie 1943, în faţa grupului 
legionar din lagărul de la Buchenwald. 
Conferinţa a fost publicată, alături de 
alte texte ale lui Gh. Racoveunu, într-o 
broşură apărută în exil (Editura 
“Armatolii” - Cetateu Eternă, col. 
“Biblioteca Verde - Nr.22”, 1973), cuv 
prefață de Constantin Papunace. 

Este avută în vedere editarea în 
volum «a principulelor scrieri ale lui 
Gh.Racoveanu (unele inedite), atât din 
perioada interbelică (autorul a luat 
calea exilului în 1941), cât şi din cea 
postbelică (şi-a sfârşit zilele în 
Germania, fiind înmormântat la 
cimitirul Waldfriedhof din Freising). 


Grija pentru unitatea noastră în 
gând mă face să vă poftesc la examinarea 
unei probleme care - orice s-ar spune - 
rămâne problema centrală a Mişcării 
noastre şi mândria noastră cea mai mare. 
iară, prin noi, mândria neamului care a 
putut da lumii un om de proporţiile 
duhovniceşti ale lui Corneliu Codreanu. 

Am ținut să vă vorbesc astăzi, 15 
Martie, fiindcă astăzi s-au împlinit3 ani 
de la moartea în credinţă legionară a 
profesorului Nae lonescu. căruia 
problema aceasta i-a fost totdeauna 
aproape de suflet şi a cărui capacitate de 
formulare a realităţii trăite direct a adus 
o hotărâtoare contribuţie la rezolvarea 
ei 

Titlul conferinţei - indicând mai 
degrabă o obişnuinţă de limbaj decât 
raportul real dintre doi termeni - nu e 
lipsit de justificare. 

Este adevărat că într-o enciclică a 
Patriarhilor. din '1848, pe numele ei 
adevărat: «Scrisoare enciclicăa Bisericii 
una. sfântă, sobornicească şi apostolică» 
(scrisoare semnată de 4 patriarhi şi 29 
episcopi răsăriteni şi conținând un 
răspuns la scrisoarea Papei Pius IX: 
Lirere ad Orientales). stă scms că: 
«păstrarea dogmei şi curăţia rânduielii 
n-d fost dată în paza unei ierarhii 
oarecare, ci in paza întregului c/er şi 
popor bisericesc. strâns unit în dragoste. 
care fiind însuşi trupul Bisericii, sub 
călăuzirea Duhului Sfânt, nu poate 
greşi». Potrivit acestei definiţii = care 
este cea justă - Legiunea ar fi o purie a 
/rupului Bisericii. Când. însă, o parte a 
totului seorganizează singură în vederea 
unui scop. partea aceasta suferă, uneori, 
transformări - fiecare ins din nouă 
grupare nu mai este fiecare, ci este aşa 
cum îl hotărăște structura comunităţii de 
destin, gruparea din care face de-acum 
parte. Şi când noua comunitate cultivă o 
concepţie despre lume opusă crești- 
hismului şi activează în sensul ei, 
conflictul e deschis. O examinare, deci, 
a noilor poziţii devine necesară, lată de 
ce titlul conferinței nu&ste, deocamdată, 

! lipsit de îndreptăţire. 

Fără îndoială că în chestiunea 
aceasta fiecare dintre dumneavoastră are 
o părere formată. Și e bine că o are. Râu 
ar fi dacă nu ar avea-o. Problema 
raporturilor dintre Mişcarea Legionară 





PUNCTE CARDINALE 


MISCAREA LEGIONARĂ 


” 


a. 





LA 


Dă 


CA 


" 
Zu 
ist 


« - 
R E m oa % 
E. p A pă Eta i 


LA] 
re 
“ 
RI 
a 

a 


şi Biserică poartă asupra vieţii înseşi a 
mişcării noastre. lată de ce spun eu că e 
bine că. aci, fiecare dintre dumneavoastră 
aţi ajuns la o soluţie. 

Că ar fi justă, orr/alsă? Evident că 
o soluţie falsă e un rău. Ca orice lucru fals. 
Dar mai bine o soluție falsă, decât lipsa 
preocupării. Căci o soluţie falsă este o 
alunecare; dar alunecare înlăuntrul unui 
domeniu. Pe câtă vreme lipsa preocupării 
însemnează situarea ta în afara granițelor 
acelui domeniu. 

Spre slujirea adevărului şi spre 
uşurarea sarcinei mele ţin să afirm, din 
capul locului, că părerea fiecăruia dintre 
dumneavoastră, ca şi părerea mea, în 
această chestiune, nu interesează. Aici 
interesează numai două păreri: 

a. părerea Bisericii; 

b. părerea Mişcării Legionare. 

lară rostul meu aici este unul singur: 
acela de mărturisitor. Nu voi veni, deci, 
cu adevărul meu. Ci voi mărturisi, pur şi 
simplu. adevărul care este. Dacă. însă. 
asupra părerii Mişcării Legionare ne vom 


înţelege repede. nu tot aşa se vor petrece 


lucrurile cu privire la părerea Bisericii. 
Domeniul pe care va trebui să-l parcurgem 
impreună e foarte dificil: mărăcinişuri 
dese și prăpastii. la tot pasul. Voi. fi. dar. 
nevoit să procedez. în prealabil, la unele 
defrişări: voi căuta să întind unele punți 
de trecere peste genuni, 

Desigur că o conferinţă despre 
criteriul udevărului în Ortodoxie ar [i fost 
bine s-o preceadă pe aceasta. Ţin să vă 
amintesc, cu acest prilej, numai atât: că 
adevârurile religiei creștine ortodoxe nu 
sunt Adevăruri individuale, Viaţa lor se 
desfăşoară într-o comunitate şi anume! în 
comunitatea de iubire care este Biserica. 
Formularea lor - înscrierea la conştient - 
se face de câtre s/noude (sub călăuzirea 
Duhului Sfânt). plecându-se de la 
principiul, absolut just, că adevărul creştin 
e de natură sobornicească (conciliară, 
sinodală) şi nu raţională, rațiunea 
individuală neavând nimic de spus într-o 
asemenea problemă. lară garanţia 
dezvoltării și formulării juste a unui adevâr 
al Bisericii stă în organicitarea lui - în 
concordanța lui cu rradiția, el trebuie să 
stea, adică, structural, Într-un raport 
organic cu toate celelalte adevăruri; 
trebuie să se integreze în unitaleaorganică 


BISERICA 


E, ba o E — 1 ta A 
A Ș) 4 77 matand fa 
dm d - N Ș € 





a învățăturii. Nu e în concordanţă cu cele 
formulate până la el - se respinge. Stă în 
concordanţă cu ele - rămâne. 

In învăţătura noastră ortodoxă nici 
un om. Nici un episcop. nici un sinodnue 
mai presus de eroare. «Nu e om care să fie 
Viu şi să nu greşească», spune doctrina. 
Numai trupul Bisericii întreg, unit în 
dragoste. nu greşeşte. Și istoria confirmă 
acest adevăr: au fost episcopi şi patriarhi 
care au greşit: au lost sinoade care au 
greşit. ŞI ce s-a rupt de trup, s-a uscat şi a 
murit; iară trupul a rămas şi va rămâne, de 
vreme ce Duhul Sfânt stă în el. 
călăuzindu-l. Aşa stând lucrurile. în 
Biserica Ortodoxă vom întâlni o ierarhie 
U autorităţii în materie de cunoaştere a 
adevărului, Hotărârii unui sinod ecumenic 
nu 1 se poate opune, de pildă. hotărârea 
unui sinod al unei biserici naționale din 
vremea noastră. Dacă hotărârea unui sinod 
din vremea noastră contrazice hotărârea 
unui sinod ecumenic, avem în aceasta 
dovada că sinodul din vremea noastră a 
greşit. Tot astfel, nu puţem opune părerii 
unui Sfânt Părinte al Bisericii părerea 
unui episcop oarecare. fie el om oricât de 
luminat. Şi nici arătările imnoprafiei 
bisericeşti nu le putem răsturna cu ajutorul 
vreunei alcătuiri a cine ştie cărui Doctor. 
protesor de teologie din vremile de azi. 
Intr-o dispută teologică în care eu aducea! 
mărturia unui Părinte bisericesc. cinev 
m-a combătut sprijinindu-se pe o părere a 
lui. Chateaubriand! Discutând în chipul 
acesta. nu numai că ne pierdem vremea 
zadarnic, dar producem confuzii; încâlcim 
drumul înțelegerii. Nădăjduiesc că atenţia 
Dv, binevoitoare și osteneala mea- şi una 
şi alta în condiţii care sunt departe de a fi 
optime - ne vor duce, totuși, la înțelegerea 
lucrurilor. [...] 

Pentru soluționarea problemei 
raporturilor dintre Mișcarea Legionară şi 
Biserică nu voi recurge la citate din Noul 
Testament, pentru foarte puternicul motiv 
că metoda aceasta nu duce la nimic. Sau 
duce la orice, Ceea ce e tot una! Cu 
ajutorul citatelor din Noul Testament cu 
pot susţine orice; pot susţine contrariile. 

Cine are cunoştinţe elementare de 
hermeneutică biblică înțelege ce spun eu 
aici. În Noul Testament aflăm lucruri 
privite sub aspecte diferite; aflăm figuri 
de stil, aflăm alegorii; aflăm paronomasii 





(jocuri de cuvinte). În Noul Testament 
sunt înfăţişate faptele lui Dumnezeu şi 
cuvinte ale lui Dumnezeu pentru noi; 
adică porunci date nouă. Interpretând «d 
Litteram o figură de sul, putem ajunge - 
precum s-a şi ajuns- la concluzia că. prin 
bunăvestirea păcii, Hristos ne îndeamnă 
să ne cumpărăm săbii! Uitând condiția 
noastră omenească. uitând că noi nu 
suntem Dumnezei. vom fi pata a imita 
pesturi ale Dumnezeirii. Dv. ştiţi că în 
Noul Testament se află porunca 
neimpotrivirii: «Nu staţi împotrivă celui 
rău». Şi prezicerea: de te sileşte cineva 
să mergi cu el o milă de cale; tu mergi cu 
el două; de vrea cineva să se judece cu 
line ca să-ţi ia haina. tu dă-i şi cămaşa: de 
te loveşte peste o parte a obrazului. tu 
intoarce şi partea cealaltă. Această 
poruncă a neimpotrivirii la rău - din care 
Tolstoi face cheia de boltă a sistemului 
său şi pe care Gandhi. mare admirator al 
lui Tolstoi. o impune. ca armă politică, 
unei comunităţi de 400.000.000 - a fost 
dată peste cap, cu ce credeţi? Tot cu un 
citat - numai cu un citat - din Noul 
Testament. Şi anume: cu o faptă a lui 
Dumnezeu: cu biciuirea de la Templu. 
(Uitând interpretatorii acestei fapte că. 
pe lângă aceasta. Dumnezeu mai făcuse 
vreo două. trei fapte: soarele, cerul şi 
pământul, de pildă!) 

Omul n-are dreptul să se aşeze. cu 
obrăznicie, lângă Dumnezeire pe Tron. 
EI n-are dreptul să judece din punctul de 
vedere al Providenţei, să judece sub 
specie aeternitatis. Că atunci îşi poate 
permite orice. Işi poate permite. de pildă. 
să ierte orice. fără să aibă cu/irarcu de a 
ierta. (Poate să ierte lapta lui luda: sau 
păcatul comis împotriva comunităţii de 
destin din care el face parte: el, care 
n-are decât dreptul şi datoria de a ierta ce 
! s-a făcut persoanei lui). [...] 

Mai îndreptăţită ar fi o discuţie a 
problemei pe baza Evangheliei. Căci 
între Noul Testament (pe care-l purtăm 
No! în buzunar) şi Evanghelie e deosebire. 
Din Noul Testament eu citesc şi judec cu 
Judecata mea, Judecătorul suprem al 
adevărului e RAŢIUNEA MEA. 
Evanghelia stă în biserică, în altar, pe 
sfânta masă. Credincioşii o sărută. (O 
sărută şi preotul, după cetire), Evanghelia 
conţine cuvântul lui Dumnezeu investii 
cu putere; cuvântul într-un singur înțeles: 
E nea eu 
aaa S a află in cântările şi in 

pe cărțile de la strană 

sau din altar), 
Sete Sâ] în esenţa ei. 
Draga Bela este legea 
y omului ce se abate sub 
povara păcatului şi a nedesăvârşirii. 
sl ana joi acri 
ph Reci i S a În trăit de oameni în 

E emnul relativului. 

Li Se e nthel iei culminează 
Tarile git Aa prseuș 
ceruri desăvârşiy este!” 


Invățătura lui Hristos cuprinsă în 


E anghelie n-a fost dată ca lumea să se 
uite la ca, prin sticlă, ori chiar să i se 
inchine - spune Nae Ionescu. Învățătura 
evanghelică a fost lăsată de Dumnezeu 
Spre u/i trăită de oameni. Trăirea aceasta 
ae! fiind un/fapr istoric. nu poate fi decât 
relativă, Considerată în totalitatea ei, în 
timp şi spaţiu, trăirea aceasta constituie 
insăşi viața învățăturii. La învăţătura 


Gheorghe RACOVEANU 
P 


Da za 


>: cre hill ua ym o mame e 1 o ratia trait rai Pai 


e rule in 


"73 1. 9 


; 
E 





PUNCTE CARDINALE 


evanghelică se adaugă astfel trăirea ei de către noi. Ea nu mai este 
Evangheliepurşi simplu, ci Evanghelie care a rodit în noi - Evanghelie 
rodită, Să nu se confunde, aşadar, cuvântul lui Dumnezeu (Evanghelia), 
care este absolut, cu trăirea lui de către oameni, care, fiind un fapt istoric, nu poate 
(i decât relativă. Invăţătura lui Hristos se dovedeşte, aşadar, a fi un fapt cu o istorie 
a lui, cu diverse momente ce se înscriu pe o curbă. Curba aceasta este înşăşi legea 
de desfăşurare a posibilităţilor cuprinse în Evanghelie. Creşterea narmală a 
Evangheliei în comunitatea de dragoste a Bisericii se cheamă CREȘTINISM. 
Am spus: creştere normală. Căci s-ar putea să vedem şi creşteri anormale. 
Dar impotriva acestor creşteri nefireşti (anorganice, cum am spus). ca şi împotriva 
formulării false a unei creşteri normale, Biserica are garanţii. Toate creşterile sau 
rodirile Evangheliei în sânul comunităţii omeneşti şi toate formulările acestor 
creşteri sunt- în Ortodoxie -examinate în lumina unui dreptar sigur: ÎNVĂŢĂTURA 
ECUMENICA A BISERICII; adică învățătura recunoscută valabilă de intreg 
trupul Bisericii (până la anul 787 d.Hr.. dată la care s-a ținut ultimul sinod 
ecumenic). Căci până în veac.VIII Biserica lui Hristos nu se rupsese de fapt. Ceea 
ce intreg trupul Bisericii din vremea primelor 8 veacuri. povăţuit de Duhul Sfânt, 
socotise fără greş, s-a chemat învățătură ecumenică. Învățătura aceasta a fost fixată 
in şapte sinoade generale, ţinute între anii 325-787. şi denumite, prin glasul 
Bisericii, SINOADE ECUMENICE. Pentru vremile de azi, ecumenicitatea unei 
învățături nu este altceva decât constatarea IDENTITĂŢII acestei învățături cu 


"învăţătura fixată în sinoadele ecumenice; deci cu învățătura fără greş a Bisericii de 


totdeauna. 


Deosebirea dintre Evanghelie şi Creştinism nu e. deci. alta decât deosebirea 
dintre o sămânță şi floarea crescută în condiţii normale din acea sămânță. Floarea 
aceasta, deşi virtual se află cuprinsă în sămânță, este totuşi a/rceva decât sămânța. 

Trebuie să adaug. pentru lămurirea unora dintre dumneavoastră, că Evanghelia 
există prin g/usul Bisericii. Ea a fost formulată în Biserică. sub purtarea de grijă a 
Duhului Sfânt. Cea dintâi evanghelie - cea de la Matei - a fost scrisă către anul 60. 
adică la 30 de ani după învierea Domnului: iar cea din urmă - cea după loan - către 
anul 90. adică la 60 de ani după învierea Mântuitorului. Şi garanţia transmiterii ei. 
nealterate. în /ireră şi spirit, este Biserica. Biserica în care se află prezent 
Dumnezeu - Duhul Sfânt. [...] 

Un om de geniu + care n-a înţeles creştinismul (cel puţin creştinismul nostru 
răsăritean nu l-a înţeles) - l-a caracterizat drept ** morală a sclavilor”. E fals. În 
primul rând pentru că creştinismul e mai mult decât un sistem de morală. 
CREŞTINISMUL ESTE O INȚELEGERE PROFUND REALISTĂ A 
EXISTENŢEI. În metafizica creştină, existenţa este îmbrățişată cu durerea. Dar nu 
numai atât: recunoscând existența de fapt a durerii, creştinismul recunoaşte, 
totodată. şi drepturile la viaţă ale durerii (căci durerea n-a venit în lume fără 
pricină). Recunoaşterea dreptului la existenţă a durerii nu duce, în creştinism, la 
resemnare. Păcatul originar, de la care derivă IN TIMP răul, nu prezintă o 
demonstrație a necesităţii răului. Creştinismul nu luptă. cu orice preţ, împotriva 
durerii. El are altceva mai bun de făcut. Creştinismul primeşte durerea, în care 
lumea se zvârcoleşte ca o râmă pe jăratec. ca pe o realitate, pe care el o valorifică. 
Dacă, adică, durerea îndeplineşte un rost, dacă îşi capătă un sens în ancorarea 
noastră înspre mântuire. durerea poate deveni izvor de nesfârşită bucurie, Acesta 
e esenţialul. 

În metafizica creştină - metafizică lipsită de dialectică - deosebirea dintre 
Evanghelie şi Creştinism nu e o floare dialectică. Ci o realitate vie. Deosebirea 
aceasta nu o fac eu. Ci chiar sinoadele ecumenice - sinoade care ne-au dat 
Evanghelia! - recunosc că trăirea Evangheliei, fiind un fapt istoric, este relativă. 
Dar să venim cu fapte. | 

Dv. cunoaşteţi doctrina Evangheliei cu privire la ucidere. Atâţia oameni de 
bună-credinţă. dar de perspectivă îngustă, şi-au devastat mintea şi ŞI-au împovărat 
sufletul de păcat căutând să justifice omuciderea cu Evanghelia! Căci adevărul 
rămâne neclintit: Evanghelia, porunca desăvârşirii. nu conţine - nu poate conţine 
- motive. prime de încurajare, pentru ridicarea vieţii semenului nostru. Uciderea 
aceasta. cu voie sau fără voie, în legitimă apărare ori în atac. rămâne - nu numai 
pemru sămânţa absolutului care e Evanghelia. ci pentru Biserica în care rodeşte 
Evanghelia - un păcat. (Că uneori Biserica iartă păcatul, asta nu modifică situaţia 
- PĂCATUL IERTAT nu poate fi confundat cu fapta, cu PORUNCA 
EVANGHELICĂ. Să vă feriţi de această mare confuzie!). Biserica ecumenică, 
paznică a poruncilor din Evanghelie. dar şi singura deținătoare a «adevărului 
lucrurilor». nu priveşte în acelaşi chip păcatul uciderii, ci felurit. Căci, iată. dacă 
un ins singuratic a ucis, fără voie, ori în legitima lui apărare, Biserica il opreşte de 
la împărtășanie vreme de 10 ani de zile, ca UCIGAȘ, Pe cei care ucid însă - cu bună 
ştiinţă - pentru salvarea comunităţii de destin. pentru salvarea naţiei lor, aceeaşi 
Biserică ecumenică îi opreşte de la Impârtăşanie vreme de numai 3 ani, ca pe nişte 
NECURAŢI CU MAINILE. Şi cu aceasta punctul nevralgic al problemei noastre 
este alins. Ie: 

Pentru Biserica lui Hristos, pentru Biserica creştină ecumenică, comunitatea 
de destin - națiunea - din care facem parte este un fapl firesc (Că națiunea, ca 
realitate istorică. e o consecinţă a păcatului originar, prin care s-a început istoria, 
prin care noi “am câzul in istorie '.astae altă chestiune!). Comunitatea de destin 
- națiunea - nu e numai categoria logică. ci şi colecțivitatea reală care ne defineşte 
pe fiecare dintre noi: locul. cadrul şi principiul intregii noastre acțiuni și existenţe 
in veac. larâ nuionalismul nue altceva decât atitudinea care trage toate consecințele 
ingăduite din faptul firesc că fiecare din noi aparținem - fără putință de sustragere 
- unei naţiuni. Comunitatea de destin, neaflându-se principial în conilict cu 
Biserica. ci dimpotrivă, poate totuși, in fapt. intra in conflict cu Biserica. anume 
când ea - comunitatea - propagă o concepție despre Viață şi O etică potrivnică (sau 
nucutotul conformă) doctrinei Bisericii, Când, adică, sămânța Evangheliei a rodit 
nefiresc in această comunitate, Sub acest unghi vom examina, dar, creșterea 
Evangheliei în grădina Legiunii, spre a putea înțelege apoi raportul real dintre 
Mişcarea Legionată și Serie (continuare în Numărul urmâtor) 


Mai '96 NR. 5/65 PAG. 9 





DESPRE 
ÎNGERI (11) 


Figura, numărul 
şi rangurile îngerilor 


În tot locul unde îngerii se 
arată oamenilor. au figură omenească 
(Gen. 18 şi 19; Dan. 9.21) şi săvârşesc 
acțiuni omeneşti, 

După felurile lucrărilor 
săvârşite, li se dau unele atribute 
simbolice (Dan. 9.22; 12,6). Numărul 
lor este foarte mare. **Mii de miriade”” 
(Ps. 68,8; Dan. 7.10, Deut. 33.2; Ps 
103,2). 

in Vechiul Testament se 
deosebesc şi după rang. Numiţi sunt 
numai trei: 


|. Michael:“Care este ca Dumnezeu. Îndeosebi îngerul păzitoral paporului 
lui Israel (Dan. 10,13). 


2. Gabriel: "bărbat al Domnului”. care a explicat viziunile profetului Daniel 
(Dan. 8.16). 


3, Rafael: “Dumnezeu vindecă”: se arată îndeosebi pentru restabilirea 
omului (7ob. 3, 25;12.15). 

Însă rangurile nu sunt atât de deosebite ca în Noul Testament. Sfinţii Părinţi 
numără nouă cete ingereşti: Pseudo-Dionisie Areopagitul le împarte în trei triade. 
Prima triadă este veşnic în jurul lui Dumnezeu, în unire nemijlocită cu Acesta, şi e 
formată din: Serafimii cei cu câte şase aripi. Heruvimii cei cu ochi mulți şi Zronurile 
prea sfinte. A doua triadă e alcătuită din: Domnii, Puteri şi Stăpâniri. A treia triadă 
este formată din: Începătorii, Arhangheli şi Îngeri 

Fiecare om are doi îngeri: unul al dreptății, altul al nedreptăţii; deosebim 
aceasta după gândurile bune sau rele din inima noastră. 


Unii îngeri, ca Arhanghelii, apără popoarele, cum au arătat Moise şi Daniil 
(Deut 32,8; Dan. 10, 5). 


Heruyvimii şi Serafimii 


Figura Heruvimilor nu se poate determina în mod hotărât. După Gen. 3.24 
- au chip omenesc şi sunt păzitori ai raiului. 

Chipuri ge Heruvimi avem în cortul mărturiei, pe chivotul legii (£xod25.18- 
22; 37, 7-10). De asemenea, pe covoarele şi perdeaua dintre Sfânta şi Sfânta Sfimelor 
(Exod. 36, etc.). În templul lui Solomon chipurile Heruvimilor sunt la loc de cinste. 

Profetul Ezechiel îi descrie: au patru aripi, două pentru zburat şi două pentru 
acoperitul capului), picioare, mâini. Faţa lor era: înainte de om; în spate de vultur: în 
stânga de taur, în dreapta de leu. Insă aspectul lor, la vedere, era omenesc (Ezechiel 
15). - 


Clement de Alexandria (Srromata 5) crede că sunt de origine păgână. Alţii 
susțin alte două păreri: 

a) Filon spune că Heruvimii sunt simboluri ale lui lahve Şi ale însuşirilor 
Sale. Dar împotriva acestei păreri stă faptul că heruvimii sunt servitorii lui Dumnezeu. 
Atunci cum sunt reprezentări ale Lui? 

b) Alţii zic: Heruvimii sunt reprezentanți ai creaturi lor celor mai desăvârşite, 
dar chipurile lor nu sunţ ceva real, ci ideal. închipuit. Împotriva acestei păren stă însă 
faptul că Heruvimii sunt făpturile lui Dumnezeu (Gen. 3.24; Ezechiel 1,1220; 
Apocul. 4.6 ş.a.). Şi în tradiţia bisericească sunt socotiți ca ființe adevărate. 

Unirea chipurilor de om, leu, taur şi vultur simbolizează desăvârşirea acestor 
fiinţe cereşti, în care sunt reprezentate creaturile pământeşti cele mai înalte. Tronarea 
Domnului şi mergerea Lui pe Heruvimi (7 Sam 4.4; 11 Sam 62: Reg. 19,15; Ps. 182 
etc.) simbolizează atotputernicia lui Dumnezeu şi dependența creaturilor de făcătorul 
lor. Aripile întinse denotă că Heruvimii sunt gata în orice clipă să îndeplinească 
poruncile divine. Ochii cei mulţi înseamnă că ei văd şi supraveghează toate, slăvind 
mereu mărirea lui Dumnezeu. Etimologia cuvântului cherubine este nesigură. După 
unii ar deriva de la cherab = **a lucra pământul”. pentru că la Ezechiel (10,14 şi 1.10) 
numirea alternează cu şor = “taur”, 

Alţii cred că este radicalul racab = *“a călări'” (cu metateza lui “reş” cu 
"caf'), pe temeiul Ps. 18. 11: Domnul merge sau călăreşte pe Heruvimi. 

Alţii socotesc că arabul karabi = **a sculpta”!. ar fi radicalul, pentru că 
Heruvimii erau chipuri sculptate, În fine. alții iau karab = *“a fi aproape”. ca radical, 
pentru că ei stau aproape de tronul Domnului. 

Serafimii se întâlnesc la Isaia (6). Stau împrejurul tronului şi slăvesc pe 
Domnul în cântări. Chipul lor este omenesc, cu două mâini. două picioare. şase aripi 
(două pentru zburat. două pentru acoperirea feței şi două penuru acoperirea picioarelor). 

Etimologia cuvântului “Serafim” este, de asemenea. nesigură. Unii îl derivă 
de la saraf = “a arde”, pentru că ei, ca şi Heruvimii, strălucesc ca focul. Dar saraf 
inseamnă "'a arde ceva ', nua străluci, Genesius crede că derivă de Y un alt radical, 
care inseamnă ''şarpe””, şi le dă chipuri de sfincşi, care odinioară au avut şi cap de 
şarpe, Dar Isaia nu vorbeşte nicăieri despre Serafimi că ar fi avut cap de şarpe. 

Mai probabil este că vine de la sarifun > “*nabil, ales”. Şi atunci Serafimi 
ar însemna: “ingeri aleşi”, adică de rang înalt. 

(va urma) 
Nicu CRĂCEA 





E SA 


şP 


.. ——. pr i -— 


0-4 DP 


.—: 


| 














PAG. 10 NR. 5/65 Mai '96 
























































TA PANCIU: 
COMEMORAREA 
MARTIRILOR VRÂNCENI 


“«Cel ce ştie să moară nu va fi rob niciodată.» Maxima 
filozofului Seneca înveleşte blajin întreaga istorie a acestui 
neam creştin. Exemplele străfulgeră trecutul: dacii vedeau în 
moarte drumul spre grădinile lui Zamolxe, Decebal nu s-a lăsat 
rob, loan Vodăcel Cumplit nu s-a plecat şi l-au frânt, Brâncovenii, 
domni creştini, nu s-au lepădat, neclintiţi au fost Horia, Tudor, 
lancu, Moţa şi Marin, Căpitanul... 

Suntem un popor cu destinul răstignit pe crucea istoriei. 
Aşa cum am stat neclintiți în apărarea Bisericii lui Hristos şi a 
Neamului, în fața hoardelor bolşevice, în aceeaşi măsură, s-au 
înălțat pe creste haiducii veacului: Roneţii şi Motrescu în 
Bucovina, Sumanele Negre în Maramureş, Blănaru şi Marineasa 
în Semenic şi Apuseni, maiorul Arsenescu, frații Arnăuţoiu în 
Muscel, lon Gavrilă - şoimul Făgăraşului, frații Frangulea cu 
Nicolae Ciolacu în Dobrogea şi grupul Paragină în Țara Vrancei” 
(Corneliu Marcu, fiul preotului Ştefan Marcu, comandant 
legionar). 

În memoria luptătorilor vrânceni pentru Cruce şi Neam, în 
cimitirul bisericii “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din 
Panciu a fost înălțată o troiță pe care sunt înscrise, simbolic, 
nume din toate generaţiile, începând cu cel al lui Nicolae 
Voinea, asasinat de călăii lui Carol al II-lea în noaptea de 21/22 
septembrie 1939, şi încheind cu cel al unui tânăr erou al 
Revoluţiei din Decembrie 1989. Aceasta este o infimă parte din 

jertfa “fiilor Tudorei Vrâncioaia” care s-au ridicat împotriva 
fiarei comuniste. 

Din Vrancea a pomit prima reacție împotriva Armatei 
roşii cotropitoare, întâmpinată acolo cu branduri, obuze şi 
gloanțe. “Nu-i de mirare. Aici, pe aceste meleaguri, sunt 
Mărăşeşti şi Mărăştiul, iar răzeşii din Ţara Vrancei n-au dat bir 
nimănui, niciodată” (C.M.). Imediat după război, căpitanul 
Octavian Voinea şi profesorul lon Paragină organizează 
rezistența armată anticomunistă, pe baza unui puternic nucleu 
legionar, avându-l drept mentor pe preotul Ştefan Marcu. În 
prigoana declanşată în mai 1948, printre zecile de mii de români 
arestați sunt şi părintele Marcu şi Octavian Voinea. “Cei ce au 
scăpat din prigoană vor porni şi ei pe drumul jertfei, luând calea 
munţilor şi împânzind țara cu o armată de haiduci. Aceştia vor 
întreține ideea de libertate, spiritul de luptă şi nădejdea în 
sufletul poporului, împlinind cuvintele Căpitanului: «În 
momentele istorice de cumpănă, țara nu a Supraviețuit prin 
mulțimile de robi ce şi-au pus grumazul în jug, ci prin acei 
vrednici haiduci, cu căpitanii lor, ce şi-au pus viața zălog 















































































































































































































































PR fost alături de acei legionari care, sesizând abaterile lui Stelescu 
7/44144 JE Dap (conducătorul taberei) de la linia legionară, au ieșit în fața 
frontului, anunțând că parăsesc tabăra. 
In tabăra de la Carmen-Sylva, în vara anului 1936, a avut loc 
MARIA P A SCU IORAȘ vestita nuntă ca în poveşti a MARIEI PASCU cu TODERICĂ 
IORAȘ, primul naș fiind Prinţul Alecu Cantacuzino, iar al doilea 
(13 ianuarie 191| - 26 octombrie 1995) ing. N. Horodniceanu. 
Carmen Sylva - vara anului 1936... MARIA IOR AŞ a fost printre primele care au făcut parte din 
Acolo, pe malul însorit al mării. se adunaseră, la chemarea “Batalionul Comerțului Legionar” (alături de Cornelia Novac). 
Căpitanului, tinerii insetați de idealul înălțării neamului la A avutfuncția de casieră la Cooperativa de la sediul din Gutemberg 
Dumnezeu, ca prin muncă şi cântec să-şi întărească sufletele — 3, până în primăvara anului 1937, când a intrat în concediu de 
pentru luptă, realizând omul eroic de care țara avea nevoie, matemitate, fiind înlocuită de Sofica Cristescu. peatunci studentă. 
Inaintea Căpitanului se mai auziseră, în decursul Istoriei, glasuri Viaţa MARIEI IORAŞ a fost dintre cele mai încercate. 
care Spuneau că Țara are nevoie de “caractere”, de oameni După inchisorile din 1938-1940, în 1941 soțul ei a luat drumul 
adevăraţi. dar nimeni nu pornise la a trudi să-i formeze. Corneliu exilului, ea rămânând singură. Mamă a doi copii, Marta şi 
Codreanu a fost primul şi singurul care a intemeiat şcoala din Alexandru-V ad, atrebuit să se zbată pentru a-i creşte. Inchisorile 
care, dacă la inceputul drumului intra un om, la capătul celălalt nu au cruțat-o, cunoscându-le încă de pe vremea lui Antonescu. 
trebuia să iasă un erou, În cadrul acestei “școli”, taberele de cea mai lungă fiind între 1948-1955. Detenţia a suportat-o cu 
muncă aveau un mare rol. Pământul Țării a fost plin de asemenea — fruntea sus, nefiind supărată pe “soarta” care pe ea o zvârlea în 
tabere și şantiere, în care se învățau marile virtuți, prin muncă şi . închisoare ori de câte oriel publica prin Occident câte o carte! Cu 
efort continuu. cu gândul îndreptat către Cel de Sus, cu bucuria umorul ei deosebit, spunea, zâmbind discret: “Fiecare cu soarta 
de a pune fiecare o cărămidă la temelia Legiunii şi la inflorirea — lui! Ela avut parte de ceea ce Şi-a dorit: să scrie; eu - după fiecare 
României, prin dragoste puternică intre camarazi - toate aceste carte a lui - vin la închisoare, să mănânc cu voi arpacaş aici, pe 
trăiri fiind potenţate prin cântec. Cântecul legionar avea darul de  prici”... (Toderică loraş publicase la începutul perioadei: “Țara 
a aduce bucurie şi lumină în suflete, făcându-i pe toți- Una. mea şi mândra mea” şi “ll mondo arde nell'una stessa fiama'”). 
In tabăra de la Carmen-Sy va erau şi câteva fete. Puţine, căci, In tot timpul anilor de închisoare, MARIA IORAŞ a fost în 
dintre cele care auziseră şi răspunseseră pe atunci chemării fruntea fetelor, ocrotindu-le cu grija ei, cu spiritul ei gospodăresc, 
Căpitanului. unele erau răspândite în alte tabere: Susai, Dealul . fiind mereu şefă de cameră. pentru a rezolva toate problemele 
Negru. Arnota, etc. Ele erau strânse lângă camarada Nicoleta legate de viața de acolo; curăţenie, impărțirea hranei. păstrarea 
Niculescu, prima care intuise perfect rolul femeii în Mişcarea armoniei şi “tactul” în legăturile cu gardiencele. Cu “mâna ei de 
Legionară, care luptase şi suferise pentru a-l impune şi care aur”, pricepută fiind la orice, a fost intotdeauna de neprețuit 
reprezenta un munte de credință și sacrificiu. Căpitanul o prețuia — ajutor tuturor. Orice necaz sau încurcătură. ea ştia să le rezolve. 
atât de mult încât. din inchisoare, în 1938, ei i se adresa şi pe toți Cânda ieșit din închisoare, a fost izbită din plin de actele de 
la ea Îi trimitea spre a se lua hotărâri. duşmănie care ii loviseră pe ai ei: bunicul Mariei fusese printre 
Intre fetele din jurul camaradei Nicoleta. era o studentă la primii colonizați din judeţul Argeş în judeţul Ialomița; băiețaşului 
Litere, descinsă parcă dintr-o pictură a lui Grigorescu: înaltă şi Mariei, rămas la țară la bunici. nu i s-a permis să urmeze nici 
voinică. cu ținută demnă. cu ochii mari, rotunzi şi Vii, cu trăsături . cursurile şcolii primare. Mama lui I-a regăsit. după şapte ani de 
regulate și expresive. cu părul impletit în cozi bogate, detenție, neşcolarizat (avea vreo 13-14 ani). Acestea sunt numai 
impodobindu-i capul ca o coroană. Ceea ce-i fermeca pe mulți, unele din actele de duşmănie îndreptate împotriva acelora care 
însă, erau mâinile MARIEI PASCU, albe şi foarte fine, cu care n-au avut altă vină decât că și-au iubit țara. MARIA IORAŞ a 
frământa din zori și până-n seară gogoșile care se vindeau la primit cu mare barbăţie toate loviturile, dintre care cea mai 
bufetul taberei. dureroasă a fost pierderea băiatului, la o vârstă tânără, după o 
MARIA PASCU era una dintre cele mai vechi legionare. lungă şi grea suferință. 
Născută la 13 ianuarie 1911. în comuna Potcoava din județul Mereu singură în faţa vieții, sprijinindu-şi surorile mai mici, 
Ialomița, după şcoala primară din sat a urmat cursurile liceale la care au stat la ea în timpul şcolii şi pe care le-a ajutat să urmeze 
Silistra şi apoi Facultatea de Litere la Bucureşti. Înzestrată cu o . şi cursuri universitare, lucrând din greu (ca muncitoare țesătoare) 
inteligenţă vie, iubindu-i pe oameni. povestea cu un dar deosebit . într-o fabrică, în trei ture (cu toată licența pe care o avea). pentru 
(din care nu lipsea umorul) intâmplări din copilărie (care l-ar fi a-şi întreține familia, Maria nu s-a plâns, n-a disperat. Senină. 
concurat pe Creangă) și de la liceul din Silistra (unde avea colegi privind mereu inainte, a ars permanent în credința legionară din 
bulgari, care vorbeau prost româneşte și pe socoteala cărora se prima tinerețe. In rugăciune, smerenie, împăcare şi cu nestăvilit 
făceau multe glume). curaj. a ştiut să “imbătrânească frumos”, păstrându-și nealterată 
Având adânc întipărit in suflet, din familia curatromânească puritatea dintâi. a € | 
din care se trăgea, credința în Dumnezeu, ataşamentul față de mă ia 26 ăi d e virtă de 83 de =" MARIA 
ânduielile “legii din străbuni”, dragostea de Țară şi Neam, a păşit Dincolo, plină de liniştea pe care ţi-o confe tc i em 
a se vieţii ei să se Eee M işcarea credința și înțelepciunea, spre a da socoteală de talanții ce i-au eu aa balta Ea neamului.»” (C.M.) 
Legionară. S-a înrolat cu tot entuziasmul tinereţii, îndată ce a fost incredințaţi, sur] SI Oristzai GE ceai tdi m e =. ga fraţii Paragină, lon 
descoperit-o, Legiunea fiind expresia marilor idealuri pentrucare Imaginea ei, în urmă, rămâne un exemplu de demnitate și | $ îi le iau ca, studentul Costache Paragină, ete 
sufletul ei vibra încă din copilărie. Cu dăruire totală, s-a avântat echilibru lăuntric, de modestie, de curaj in faţa tuturor loviturilor | arestat şi intră în diabolicul mecanism al reeducării de la Piteşti, 
in munca din tabere și şantiere: Casa Verde, Budachi, Carmen- şi încercărilor, dar mai ales de dragoste nemăsurată: pentru | împreună cu Octavian Voinea. Fraților Paragină li se alătură 
Sviva_ Dumnezeu, pentru Neamul Românesc, pentru familie şi pentru Gheorghe Maălăcescu şi ofiţerul ardelean Mihai Timaru, care 
- Modestă şi perfect echilibrată, ageră şi hotărâtă, intuia Mişcarea Legionară, căreia i-a inchinat întreaga ei viaţă. preiau conducerea câte unui grup de luptători. În toamna anului 
situaţii dificile şi lua atitudine. Astfel, în tabăra de la Budachi, a SOFICA CRISTESCU 1949, prin trădare, lon Paragină şi Mihai Timaru sunt arestaţi, 
= A iar grupurile pe care le conduceau sunt lichidate. Lupta este 
PĂRINTELE ȘTEFAN STRAJA (1911-1996) dusă mai depare de Cristea Paragină și Gheorghiţă Balan, care 
Luni, 26 Mai 1996. am aflat vestea încetării din viaţă a părintelui Ştefan Straja. Trupul neînsuflețit a fost depus la biserica a A E e pi at Nela ga za Ca Date aa 
din satul Ruși (sat la jumătatea drumului dintre Sibiu şi Mediaș). iar înmormântarea s-a făcut în curtea aceleiași biserici, pe care el isa di a tea tit tara Sit 
insuşi a ctitorit-o. ve în guta, Ia 
ȘI ascut in August 19] 1. ca prim fiu al preotului Andrei Straja, din Cacova lerii (jud. Cluj), a urmat şcoala primară în satul natal, Gheorghiță Balan, colonelul Strâmbei ŞI alții cad răpuşi de 
liceul la Turda și Gherla. iar licenţa in teologie şi-a obținut-o la Cernăuţi, in 1934, după care aabsolvi şi pedagogia. la Cluj. A funcționat plutoanele de île cun ŞI Sunt aruncaţi în gropi comune, fără 
ca profesor de religie şi limba română la Târgu Mureş. Câmpeni și Baia de Arieș. În anul 1939, a fost arestat la Târgu Mureş, pentru cruce la căpătâi. Ceilalţi vor urma «calea regală a mântuirii 
apartenența sa la Mişcarea Legionară. În 1940, a fost şeful Organizaţiei Legionare a judeţului Brăila. După lovitura de stat dată de prin suferință», cum spune Petre Ţuţea, şi vor umple renumitele 
Antonescu (ianuane 194|) a fost condamnalt la |5 ani de muncă silnică, iar regimul comunist, după executarea acestei sentinţe mai | închisori Gherla şi Aiud sau vor sfinți Dobrogea cu mormintele 
vechi, i-a mai prelungit detenţia cu incă G ani, prin FR Peer ză S-a eliberat în inchisoare SR 962, adică] lor” (C.M.) 
după 2! de ani. După eliberare a fost incadrat “la munca de jos”, la |.F.E.T.. unde a funcționat vreme de cinci ani. S-a căsătorit târziu, Pentru toate acestea stă mărturie troi : 
în 1963, În 1967, aie hirotonit pentru parohia Mag (jud. Sibiu), unde a reconstruit biserica din temelie. În 1970, a fost transferat ziua de 28 aprilie, prin nel tel lore ati 
in parohia Ruși, unde a păstorit 21 de ani. A stat strajă lui Dumnezeu și neamului românesc, iar amintirea lui va rămâne pilduitoare Epifanie Norocel, Episcopul Buzăului Căritale ua 
pentru toți cei ce l-au cunoscut. | Da zi tea SNA ari > lt dur Dobrin din Panciu, secretarul Protoeriei Panciu Eniete 
Veniţi să-l priveghem. cu sufletele cernite, în biserica din Ruși ne-a intâmpinat preotul paroh, succesor al părintelui Straja. de Stefân A iztle ibiriatalA W, pă ele 
la care am aflat că predecesorul său nu s-a limitat doar la efectuarea serviciului divin şi la gospodărirea exemplară a parohiei, ci a] *? €. ga, d, e părintele Capotă, fost deţinut politic 
predat ore de religie şcolarilor din satul Ruși, într-o vreme când nimeni nu îndrăznea s-o facă. Tânărul paroh de azi i-a fost elev şi] anticomunist din Galaţi. La ceremonie au asistat cu evlavie 
fiu duhovnicesc. supraviețuitori rezistenței anticomuniste din întreaga ţară, 
Părintele Straja. în sicriu, imbrăcat in odăjdii, părea să doarmă un somn senin. Figura sa avea expresia impăcată a unei misiuni | localnici şi tineri dornici să învețe adevărata istorie. Nu a trecut 
implinite până la capăt. M-am așezat lângă el, în meditaţie, intrebându-l; neobservată, nici de câtre prieteni şi nici de câtre duşmani, 
- “Părinte, când ai pomit o astfel de lucrare, sub un regim care era inclinat mai mult spre dărâmarea bisericilor decât spre | prezenţa tinerilor legionari din Cuibul “Horia Sima” din 
construirea lor, nu ţi-a fost teamă că nu o vei putea duce până la capăt?” București, condus de di. Şerban Suru. La Panciu s-a aflat şi o 
Mi-a răspuns, parcă, în duh: | | i da parte a echipei “Memorialului Durerii”, doamna Lucia Hossu- 
-“ Dragul meu, oare nu le-a spus Mântuitorul Apostolilor: «În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea» (loan Longin anunțând că viitoarele episoade vor fi consacrate 
16, 33)?” icta di 
Cesal inmormântării, oficiată de 10 preoţi În odâjdii și cu un cor de tineri teologi, a fost impresionantă. S-au rostit frumoase di e Me ici i My di GoltienOTareă 
cuvântări, chiar dacă unii dintre vorbitori (printre care și inalte feţe bisericești) păreau temâtori să evoce lupta naţională a celui răposat de lacrimi j Bionarilor căzuţi „cântat SI ochii plini 
uvă e lacrimi pentru camarazii intraţi în legendă. Istoria scrisă cu 
şi prigoanele pe care le-a Îndurat, mai ales pe vremea regimului comunist... i AM; sânge i suferintăa rezistentei vrân 
În timp ce bulgării de pământ se rostogoleau peste trupul neinsufleţit, iar noi intonam, cu lacrimi în ochi, ultimile cuvinte din | SAE ŞI sulerințăa rezistenței vrâncene a fost evocată de dl. col. 
. în rez. Mihai Timaru şi de dl. Comeliu Marcu. 
A consemnat Ştefana JIVAN 


duhul părintelui Straja, plutind pe deasupra noastră, părea să ne șoptească, iarăși și iarăși: “ȘI nu uitaţi 


“Imnul legionarilor căzuţi 
Gh, BRAHONSCHI 


îndemnul Mântuitorului: «Îndrăzniţi, Fu am biruit lumea»... 









XP... 


.—— -—" V 

































S-a insistat în ultimii ani, pe bună dreptate, 
asupra falsificării istoriei de către comunism. Sintagme 
ca: "modificarea trecutului”, “anexarea sau etatizarea 
istoriei”. "atentat la memoria colectivă” (şi altele) au o 
deplină acoperire în realitate. 

Rare au fost insă referirile la agresiunea 
aceluiași regim îndreptată impotriva geografiei. Nu s-a 
remarcat nici faptul că memoria e o realitate spaţială, mai 
bine zis arhitecturală. presupunând o anumită formă sau 
capacitate informaţională, care urează, nu devine, în caz 
contrar negându-și esența. În societățile tradiţionale, orice 
eveniment remarcabil. chiar'"istoric”. era integrat timpului 
fabulos al începuturilor. după cum a demonstrat-o cu 
prisosință Eliade. Să vedem însă ce este cu adevărat un 
eveniment. recurgând la două definiţii din discipline 
diferite. Ştefan Lupaşcu scrie că evenimentul “desemnează 
introducerea unei numite configurații spaţiale în câmpul 
acțiunii ”. iar Mircea Eliade confirmă. într-o descriere a 
mitului. că evenimentul (povestit de mit) are Joc, “în 
sensul exact al termenului”? 

Mai sunt necesare dovezi pentru înţelegerea 
naturii geogrufice a memoriei? Orice configuraţie 
simultană de elemente exprimă prin “geografia” ei un 
capital de informaţii. o memorie în virtutea căreia există 
ca structură unitară. 

In aceste condiţii. nu este de mirare că atentatul 
la ființa unui popor vizează nu numai memoria 
înmagazinată de tradiţie, ci şi pe aceea a ținuturilor 
locuite, geografia lui. Infractor la ordinea universală, aşa 
cum tranşant îl defineşte Ţuţea. comunismul este şi cel 
mai murdar agent din istorie, poluantul prin excelenţă, 
incepând cu conştiinţa umană şi până la pământul care îl 
rabdă. Deşi poluarea pe scară largă se declanşează începând 
cu aşa-numita revoluție industrială, atacul deschis contra 
geografiei şi ecologiei constituie cea mai acută fază a 












































PUNCTE CARDINALE 


luptei “culturii de tip istoric împotriva celor de tip geometric” 
(Noica). Odată înstăpânit pe o cultură de tip tradițional, 
comunismul o smulge cu brutalitate din rădăcinile ei, 
pentru a o livra istoriei. Diferenţa dintre el şi societatea 
industrială capitalistă ar fi ca de la intenţie la indiferență, în 
privința mediului. 

Incercările de desființare a personalităţii 
geografice, sub pretexte de felul “obiectivelor economice”, 
constituie unul dintre cele mai grave acte săvârşite impotriva 
României. Intregi comunități rurale, împreună cu peisajele 
în care se integrau organic, au fost absorbite în vârtejul 
istoriei recente. Aproape nu există desfigurare geografică, 
dezastru ecologic provocat de comunism, care să nu fi 
urmănt prioritar lichidarea centrelor de rezistență vie a 
populației. Intr-un episod din “Memorialul durerii”, pe la 
inceputul lunii noiembrie 1995, primarul unei localităţi 
făgărâşene a arătat cum această regiune, adevărată matrice 
etnică, de o deosebită vitalitate, a fost supusă unui cumplit 
program de surpare socială şi biologică. Nu întâmplător, 
spunea domnia sa, marile unități industriale poluante au 
fost plasate în anumite zone precum Maramureş (Baia 
Mare, Baia Sprie), Apuseni (Zlatna), Făgăraş- Țara Oltului 
(Victoria, Copşa Mică, Făgăraş). Se urmărea prin această 
"judicioasă repartiție pe întreg cuprinsul țării” în primul 
rând pedepsirea comunităţilor care se împotriviseră 
regimului, prinalterarea structurii populaţiei, proletarizarea 
ei prinafluxul forței de muncă din zone excedentare în acest 
sens, schimbarea specificului economic al regiunii vizate, 
a modului de viaţă în general. 

In munţii Făgăraş, Ceauşescu a născocit ceva 
diabolic pentru a dizloca populaţia ce se opusese cu arma 
în mână în anii '$0: proiectul de a capta toate apele de pe 
versantul nordic în bazinele Dâmboviţei şi Argeşului. O 
parte a planului intrase în execuţie, cu efectele scontate: 
secarea fântânilor, pâraie transformate în şanţuri mocirloase, 





Mai '96 NR. 5/65 PAG. [1 





părăsirea satelor. Cea mai deasă rețea hidrografică din 
țară, un ecosistem cu funcţii extrem de importante la scară 
națională, adevărat “castel de apă” al României, era 
amenințată cu dispariția. Lucrările continuaseră o vreme 
şi după 1989, până când o delegație a mai multor primari 
din acele sate, trecând peste apartenența politică a fiecăruia, 
a solicitat primului ministru sistarea lor, ceea ce dl. 
Văcăroiu a aprobat. 

Insă în urmă rămân mutilările de relief şi 
mutațiile etnografice. “Mândra seminţie de odinioară”, 
vorba d-nei Hossu-Longin, a fost împinsă în afara 
habitatului firesc şi silită să degenereze. Oare actualmente, 
numărul atât de mare de handicapaţi, de persoane cu racile 
congenitale, este întâmplător? 

Să reflectăm deci şi sub alt unghi la “măreţele 
realizări socialiste”; hidrocentrala *V.I.Lenin”, cu 
strămutarea populaţiei de pe fundul văii Bistriţei şi 
întreruperea vestitei axe de plutărit care aproviziona în cel 
mai ieftin mod portul Galaţilor cu lemn; micul zăcământ 
de sulf din Călimani, care a “costat” decopertarea unui 
munte întreg şi distrugerea singurei peşteri în sulf din 
Europa; haldele de steril care înăbuşă peisajul Detunatelor 
ŞI un vastteren din Ţara Moților; atâţia alți munţi decapitați 
şi turtiți; marile defrişări de pădure din Vrancea în anii 
rusificării României. 

Printre atâtea altele, am aflat recent, de la un 
om din partea locului, cum s-a distrus uriașul habitat 
acvatic al Bălții Brăilei, care, în treacăt fie zis, putea 
furniza peşte întregii țări aproape fără cheltuială. Paralel 
cu indiguirea şi desecarea, pădurile bătrâne de plop şi de 
salcie au fost doborâte în totalitate. Şi ca dovadă că nu s- 
a avut deloc în vedere eficienţa. uriaşa masă lemnoasă n- 
a primit nici o întrebuințare economică. Trunchiurile erau 
strânse cu buldozerul în mari stive şi incendiate cu 
cistemne întregi de motorină! 

Nivelarea geografiei o repeta pe aceea socială, 
idealul comunismului, care se simte cel mai bine în stepă. 
O spune Piotr Verhovenski, unul dintre posedații lui 
Dostoievski: “A nivela munții este o idee excelentă”... 


Florea TIBERIAN 
Note: 
|. Experiența microfizică şi gândirea umană. Ed. Şuinţifică 
Buc. 1992. p. 37. 
2. V. Mituri, vise şi mistere, în “Eseuri”, Ed. Ştiinţifică. Buc. 
1991, p. 122. i 




















44 
ul 


( i U | Ge) A 
OY J ACR 
(urmare din pag 7) 


vânditor şi îndrumător spiritual. un *guru”. După ce i-a denunțat şi pe legionari a mai 
incasat treizeci de arpinţi. aşa că bâtrâneţea i-a fost asigurată... 5 

Prin 1940. Căpitanul era pentru Cioran”'acel cea dat țării altă direcţie ŞI altă structură 
(şi) unea în sine o presiune elementară cu detașarea spiritului, Soluţiile sale sunt valabile 
in imediat şi în veşnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu spirit mai practic şi atâta 
pricepere în lume. sprijinită pe un suflet de sfânt. Tot așa.nucunoaşte ''oa doua «mişcare» 
în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăna... De aici incolo, țara 
va fi condusă de un mon... Acest mort a răspândit un parfum de veșnicie peste pleava 
noastră umană și a readus cerul deasupra României ". Mai târziu nu mai era decât “hatmanul 
ucrainean” (nu știați că-l chema Zelinski. de fapt?), iar legionarii nişte declasaţi. Mai poţi 
să spui ceva? Îţi trebuie oarecare nerv ca să nu ameţeşti după astfel de piruete! Dar vremea 
mea pierdută căutând să desfund uşi larg deschise, cine mi-o plăteşte? Să fim drepți însă: 
în definitiv nici românii nu sunt scutiţi de “căden sub mp”, 

Totuși. pe undeva. Cioran avea dreptate. "*Când bisericile vor fi părăsite pentru 
totdeauna. evreii se vor reîntoarce la ele. sau vor construi altele. sau ceea ce pare mult mai 
probabil. vor înălța Cruci pe sinagogi”. ȘI iată că | s-a oferi! şi satisfacția de a verifica Şi 
această afirmaţie. nu chiar aşa cum o vedea. dar totuși pe aproape, Când el a părăsit pentru 
totdeauna Biserica părinţilor şi a strămoşilor săi, iată că locul i l-a luat Nicu Steinhardt (şi 
tot mă minunez dacă nu a fost influențat și de C ioran). Poate, intr-adevăr, din acea 
formidabilă incăpaţânare a, poporului cu “cerbicea tare”, Dar care şi-a supus cerbicia 
“jugului uşor” al lui Hristos, cu smerenie. De unde i-a venit ”jidanului care n-a fost 
căcăcios' tăria smereniei? De la acei modeşti și smeniţi popi de țară, ca părintele Cioran 
de la Râşinari şi Mârculescu de la Biserica C apră, de la mahalagii din Pantel imon şi boierii 
desueţi din Strada Armenească, de la Valeriu Gafencu; “sfântul închisorilor”, şi de la'"acel 
mort căre a răspândit un parfum de veșnicie peste pleava noastră umană şi a readus cerul 
deasupra României”, De la acea “ţară obscură „neorbită de “strălucirea omniprezenței 
obositoare a celor care “prin strigăte și amenințări au reușit să dobândească acea autoritate 
în angs! şi acel aspect de hoardă vapabondă de insomniaci care Îi irită pe nativi şi le disturbă 
sforăielile” (Cioran îi numeşte astfel în chiar apologia pe care le-o face!). 

Ce destine invers paralele! Cioran asumând futilitatea existenţei și dorind să-și rupă 











rădăcinile, să devină un “metafizic străin”, după chipul şi asemănarea poporului care 
reprezintă "condiţia alienată par excellence”, Steinhardt, “metafizicul străin” pe care îl 
invidia Cioran, care tot din voință, îşi înfige rădăcinile în solul de unde s-a dezrădăcinat 
celălalt, devenind acel animal ciudat şi incomod, căci acționa ca un revelator asupra 
minciunii, care i-a pus şi îi pune în încurcătură pe toți acei oameni “cu scaun la cap”, 
“raționali”, pentru care viața trebuie să se desfăşoare după scheme prestabilite (de 
preferință marxiste, ateiste, evoluționiste), “jidanul legionar”! Se poate aşa ceva? Se poate, 
s-a putut. Nu i-a cerut Mihail Sebastian lui Nae lonescu să-i scrie prefața la De două mii 
de ani? Nuau fost medici israelieni care au recunoscut şi susținut prioritatea “antisemitului” 
Paulescu (respins de la Premiul Nobel pentru acest motiv nemărturisit) în descoperirea 
insulinei? Mai mult decât atât: trebuia să se întâmple. căci Dumnezeu este şi Domnul Milei, 
iar Duhul suflă unde vrea. Şi cum de chiar tatăl lui N. Steinhardt. omul “raţional” care 
frebuia doar să ştie că e o incompatibilitate fundamentală (“ce naiba, zău aşa!”) între 
legionarism şi iudaism, l-a îndemnat să spună NU? O fi fost unul din acei Am Ha-aretz, 
acei evrei simpli cărora Dumnezeu le vorbeşte mai direct decât fariseilor şi saducheilor 
dintotdeauna? Imi amintesc din copilărie de nişte vecini ai mei de bloc, cu care făceam la 
grămadă Crăciunuri şi Purimuri şi în casa cărora stătea la vedere. dar nu în locurile unde 
o puteau vedea vizitatorii, fotografia bătrânului Bercovici, pozând marțial în uniforma lui 
de “erou de la'77” (dragă, a fost la Plevna!). Sau de cel mai drag mentor pe care l-am avut, 
prieten intim cu tatăl meu, de Cezar Partheniu, un nepot al ilustrului matematician David 
Emmanuel, legionar de pe băncile şcolii, trecut prin focul rebeliunii. al lagărelor germane, 
al puşcăriilor comuniste, voluntar al echipelor paraşutate, care îmi demonstra că Legiunea 
este instrumentul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii şi că neamului românesc i s-a 
încredințat o misiune mai mare decât evreilor! 

"Schimbarea la față a României” - iat-o! Şi iat-o paradoxal, aproape aşa cum o vedea 
Cioran; evreii punând cruci pe sinagogi! E dreptul lor, e datoria lor de fapt, prescrisă de 
Dumnezeu din veac. De ce? Răspunsul ni-l dă Monahul Nicolae: "Nicăieri nu am găsit o 
mai clară desluşire a motivelor pentru care intuisem la poporul român un fond creştin 
irecuzabil - datorită căruia până şi defectele românilor par scăldate de o lumină atenuantă 
- decât în studiul lui Mircea Eliade asupra Mioriţei... Interpretarea eliadiană are într-însa 
ceva din absolutul soluţiilor după a căror formulare orice discuție devine inutilă. Roma 
loculu... Intocmai caşi creştinismul, românismul poate anula urmările aparent iremediabile 
ale unei tragedii, dându-le valori nebănuite, scoase din alte serii. Adversitatea degradantă 
devine contrariul ei, după cum şi ruşinoasa spânzurare pe lemnul crucii ajunge a fi, prin 
Hristos, biruinţă şi scoatere de sub mânia Creatorului”. Cădem în timp. sub timp, sub mânia 
Creatorului, dar nu rămânem acolo decât dacă vrem. Zbaterile noastre, în timp sau sub 
timp, își au rostul lor, dar nu futilitatea, chiar dacă “cel mai dificil lucru de pe lume” este 
destinul nostru, Il simţim mai degrabă în clopotele Bisericii Capra, al căror zvon l-a 
transformat pe Nicu Steinhardt, din **mahalagiu” şi *“jidan”” pe deasupra. în Monahul 
Nicolae de la Rohia. lar asta pentru că clopotele erau trase de" Mâăria-Sa, Poporul Român”, 
cum spunea Petre Ţuţea, "să scoale morții din mormânt şi morţii cei de pe pământ”. “Pentru 
cine bat clopotele (Mitică)?”... 





PAG. 12 NR. 5/65 Mai '96 





TRUMUDUL/ 


“Eu nu Sunt cetățean american de religie mozaică. Eu sunt evreu. 


PUNCTE CARDINALE 


Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” 





3. 
REPERE ISTORICE (2) 


Scindarea statului lui David în două regate, 
Israelul în Nord şi ludeea în Sud, a constituit una din 
cele mai mari tragedii ale poporului evreu, Ea s-a 
produs într-un moment în care suportul religios al 
unităţii iudaice - iahvismul- nu era pe deplin consolidat. 
fapt care, pe lângă urmările negative pe plan spiritual, 
a stat la originea frământărilor politice şi sociale din 
cele două state. In acest context este suficient să amintim 
că la scurt timp după ce Roboam, fiul lui Solomon şi 
succesorul său la tron, a provocat destrămarea regatului, 
faraonul Egiptului, Sişak (947-925), a întreprins o 
acțiune de jefuire în Canaan. Armata egipteană se va 
retrage din Ierusalim numai după ce Roboam va plăti 
invadatorilor un preț uriaş. Splendoarea şi strălucirea 
edificiilor construite de Solomon au dispărut la numai 
douăzeci de ani de la moartea marelui rege. Splendidele 
ornamente de aur care împodobeau templul şi palatul 
regal au luat calea Egiptului. După retragerea trupelor 
de ocupaţie, Roboam a poruncit ca ele să fie înlocuite 
cu câpii în bronz, pentru a ascunde în spatele lor 
decăderea dureroasă a unei glorii pe care evreii, reveniţi 
după trei mii de ani pe pământul strămoşilor lor, 
încearcă, în zilele noastre, să o reînvie. 


În timp ce în Rebatul ludeea conducerea 
statului a rămas în mâna dinastiei intemeiate de David, 
în Regatul Israel, la cârma statului s-au succedat 
domnitori şi uzurpatori ai acestora, după cum pe scena 
politică reuşea să se impună un partid sau altul. Istoria 
biblică consemnează, începând cu leroboam (926- 
907), primul rege al Israelului, un număr de douăzeci 
de domnitori care au ocupat tronul micului regat. 
Iniţial, capitala regatului a fost la Sichem, apoi la 
Penuel şi Tirzaşi, în cele din urmă la Samaria, oraş nou, 
fonificat, construit de regele Omri (878-871). 

Concomitent cu instabilitatea politică. în Israel 
are loco continuă “canaanizare” a cultului, manifestată 
prin îndepărtarea de la iahvismul autentic şi adoptarea 
unor ritualuri idolatrice. La acest fenomen a contribuit 
într-o bună măsură şi faptul că, după despărțirea 
Nordului de Sud, preoții lui lahve s-au mutat la 
Ierusalim, iar oamenii profund credincioşi se duceau în 
pelerinaj la templul lui Solomon, care adăpostea 
simbolul cel mai de prețal religiei întemeiate de Moise 
- Arca Legământului. 

În atmosfera spirituală poluată de penetrarea 
cultejor idolatrice de provenienţă străină, reacția 
iahvismului nua întârziat. Ea s-a manifestat prin glasul 
profeților Ilie, Elisei, Osea, Amos şi lona, însă 
rezultatele obținute de aceşti trimişi ai lui Dumnezeu 
au fost nesemnificative. Glasul lor a răsunat în deşert! 

Dar marea primejdie pentru existența micului 
Regat Israel a constituit-o, într-un moment în care țara 
era în pragul anarhiei, ca urmare a luptelor interne 
dintre partidele proegiptean şi proasirian, ascensiunea 
puterii militare a Asiriei, odată cu suirea pe tron a 
marelui războinic Tiglatpalassar al III-lea (745-727), 

În urma unei campanii fulgerătoare, armata 
asiriană, sub conducerea lui Tiglatpalassar, cucerește 
Damascul şi apoi pătrunde în Israel. Invadatorii s-au 
purtat cu o cruzime rar întâlnită chiar şi pentru timpul 
acela; Țara a fost pustiită și populaţia decimată, 
Locuitorii Israelului rămași în viață au fost deportaţi în 
interiorul Mesopotamiei, iar în locul lor au fost aduse 
triburi din Arabia și Babilonia, înfrânte în campaniile 
anterioare. Singurul punct pe care aşirienii nu au reușit 
să-l cucerească a fost muntele pe care era așezată 
capitala regatului, Samara, unde regele Pecah 


Rabinul Stephen S. Weise 


„ 


(735-732) a continuat să reziste. Cetatea va fi cucerită 
abia peste zece ani de Sargonal Il-lea(722-705). Ultimul 
rege al Regatului Israel, Hosea, va fi luat prizonier şi 
trimis înlănțuit la Ninive. Cu acest ultim episod, în anul 
722 î.d.Chr., Regatul Israel încetează de a mai exista, 


devenind o neînsemnată provincie asiriană. Prin, 


deportarea populaţiei evreieşti, cele zece seminţii ale lui 
lacov, care alcătuiau populaţia regatului din Nord, dispar 
fără urmă. Conglomeratul de popoare, colonizat pe 
teritoriul fostului Regat Israel de asirieni, va adopta, cu 
timpul, uncultreligios pigmentat cu elemente de iahvism, 
pe care istoria îl va înregistra sub denumirea de cult 
samaritean. A m 


Istoria Regatului ludeea se aseamănă în multe 
privinţe cu frământata istorie a regatului frate din Nord. 
Israelul. Aşezarea geografică între Egipt şi Asiria l-a 
făcut dependent de raportul de forțe şi de confruntările 
dintre cele două mari puteri ale timpului. Ca şi în Israel, 
şi în ludeea au existat două partide: unul proegiptean, 
celălalt proasirian. Şi tot ca şi în Israel, viața politică 
internă a fost dominată de neînțelegerile şi conflictele 
dintre cele două orientări. Soarta popoarelor mici, aşezate 
geografic la intersecţia intereselor a-două mari imperii! 
In plus, conflicte locale cu popoarele învecinate, filistenii, 
ammonoțţii, sirienii, edomiţii şi, bineînţeles israeliţii, 
conflicte care adeseori au degenerat în ciocniri 


sângeroase, au făcut ca istoria ludeii, în perioada ce a 


urmat scindării regatului lui Solomon, să fie destul de 
agitată. | 

Succesele militare ale Asiriei au avut drept 
urmare creşterea influenţei partidului proasirian, cu 
consecințe dăunătoare pe plan religios. Regele iudeu 
Ahaz (736-726), reîntors de la Ninive, unde fusese să se 
închine lui Tiglatpalassar, a fost atât de impresionat de 
măreţia şi splendoarea acelui oraş încât a devenit un 
fervent adorator al zeităților asiriene. El a poruncit ca în 
templul de la Ierusalim, alături de altarul lui lahve, să se 
aşeze altare pentru zeitățile asiriene. In oraşul lui David, 
acolo unde ar fi trebuit să se păstreze puritatea 
iahvismului,"'cultura şi religia asiriană au devenit 
preponderente în rândul populaţiei înstărite. 

In fața primejdiei ca unitatea spirituală a 
poporului evreu să se altereze prin adoptarea unor culte 
şi practici idolatre, reacţia iahvismului nu a întârziat. Ea 
s-a exprimat viguros prin glasul proorocului Isaia. În 
predicile şi cuvântările sale, pe lângă îndemnurile de a se 
reveni la dreapta credinţă, Isaia a adoptat şi o poziție 
politică, prevenindu-şi concetăţenii de pericolul pe 
care-l reprezintă expansionismul asirian. Glasul său nu 
a răsunat însă în deşert, aşa cum s-a întâmplat cu proorocii 
din Israel, Regele lezechia (725-697), cel în timpul 
domniei căruia ultima insulă de rezistenţă a regatului din 
Nord, Samaria, a fost ocupată de asirieni, l-a sprijinit. 
Manifestările cu caracter idolatric au fost interzise şi 
obiectele de cult de inspirație asiriană au fost înlăturate. 
Concomitent au fost luate măsuri de întărire a apărării 
țării. Pe plan politic, ludeea a participat la o coaliție 
antiasiriană, condusă de Egipt. Dar războiul dezlănţuit 
de asirieni a fost defavorabil coaliţiei. Armata asiriană, 
sub conducerea regelui Sennacherib (705-681), îi 
zdrobeşte pe egipteni şi pustiește ludeea. Ierusalimul a 
rezistat însăși, conform textului biblic, cetatea lui David 
a fost salvată printr-o minune dumnezeiască, In urma 
rugăciunilor lui Isaia, îngerul Domnului a pătruns în 
tabăra asediatorilor asirieni şi a ucis 185,000 de 
războinici. “Atunci Sanherib, regele Asiriei, a ridicat 
tabăra și s-a oprit la Ninive” (saia 37, 37), ș 

Urmașii lui lezechia nu au fost însă la înălțimea 
sa, Dușmanii iahvismului au reuşit să se impună din nou, 
Altarele zeităților asiriene, canaanene, moabite şi 
sidoniene au reapărut în templul de la Ierusalim şi 






populația a reînceput să venereze stâlpi de piatră şi 
copaci. Reacţia iahvismului împotriva idolatriei s-a 
produs și de data aceasta. Prin glasul proorocului 
leremia, care şi-a rostit profeţiile în timpul domniei 
ultimilor cinci regi ai regatului lui luda. poporul evreu 
a fost avertizat necontenit de urmările pe care le are 
îndepărtarea sa de cuvântul Domnului. Se pare însă că 
nici chiar profeția despre apropiata dărâmare a Cetăţii 
Sfinte nu i-a impresionat pe evrei. 


La sfârşitul secolului VII î.d.Chr., pe fundalul 
unor frământări interne, Regatul Asiriei trebuie să facă 
faţă atacului armatelor coalizate ale Mediei şi Regatului 
Noului Babilon. In anul 612, Cyaxeres, regele Mediei, 
cucereşte capitala Regatului Asiriei, Ninive. Şapte ani 
mai târziu, armata asiriană este înfrântă în bătălia de la 
Karkemiş de către Nabucodonosor şi stăpânirile asiriene 
vor fi împărțite între Media şi Regatul Noului Babilon. 
ludeea devine unul din statele vasale ale noului hegemon 
al Orientului Mijlociu, regele Ioachim (608-598) 
acceptând să plătească tributul impus. 

După trei ani de vasalitate. la incitarea 
partidului proegiptean, loachim refuză să mai plătească 
tributul. Răspunsul lui Nabucodonosor la această ofensă 
a fost fulgerător. Armatele sale pătrund în ludeea, 
ocupă şi jefuiesc lerusalimul, îl iau prizonier pe regele 
loachim şi duc în sclavie în Babilon 10.000 de evrei din 
rândul oamenilor de vază şi a celor mai pricepuţi 
meseriaşi. In locul lui loachim, care îşi va sfârşi zilele 
în captivitate, Nabucodonosor îl instalează pe tronul 
ludeii pe Sedechia (597-587). Darşi acest ultim monarh 
al ludeii s-a dovedit, în curând, dornic să redobândească 
independența țării sale față de Babilon. Înfuriat. 
Nabucodonosor se reîntoarce în fruntea armatelor sale 
în ludeea, hotărâtsă rezolve odată pentru totdeauna 
problema evreiască. Cucereşte pentru a doua oară 
lerusalimul, pe care, de data aceasta. îl transformă 
într-un uriaş morman de moloz şi cenuşă. Distruge 
Templul lui Solomon şi. după ce îi ucide fiii. lui 
Sedechia îi străpunge ochii cu un fier înroşit în foc. 
Toată populaţia lerusalimului, fără excepție, este târâtă 
în captivitatea babiloniană. In anul 587 şi cel de-al 
doilea regat evreiesc îşi încetează existența. Mai târziu, 
un psalmist evreu, în impresionantele versuri ale 
Psalmului 137, intitulat “lubirea de ţară şi blestemul 
tiranilor”, va da expresie atât durerii care copleşeşte 
sufletul unui popor care şi-a pierdut libertatea şi patria, 
cât şi dorinţei de răzbunare împotriva celor care l-au 
dus în robie. 

“La râul Babilonului, acolo am şezut şi am 
plâns, când ne-am adus aminte de Sion... Fiica 
Babilonului, ticăloasă! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti 
ție fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel care 
va lua şi va zdrobi de stânci pe pruncii tăi.” 


În ținuturile pustiite ale ludeii, învingătorul 
nu a lăsat decât populaţia rurală săracă şi, ca un favor 
deosebit, proorocul leremia s-a bucurat de privilegiul 
de a nu fi deportat. Profitând de această favoare, 
leremia a scos, pe ascuns, din lerusalimul dărâmat, 
Arca Lepământului şi altarul de jertfe, pe care le-a 
ascuns într-o peşteră din muntele Nebo, spre a nu fi 
pângărite. Din păcate, aceste obiecte sfinte nu au mai 
(ost găsite niciodată. (Va urma) 


Gabriel CONSTANTINESCU 








“NOILA SPIRITUAL IȚATȚE” 
SI CONTESTAREA INSTITUŢI LLOR 
TRADIŢIONALE 


In paginile revistei de faţă s-a mai scris despre efectele nelăste pe care experimentele new-age-iste 
de peste ocean le au asupra civilizaţiilor tradiţionale. În cele ce urmează. ne vom ocupa de raportul acestei 
"noi spintualități” cu instituţiile tradiționale. 

Premisa de la care se pleacă în contestarea acestora din urmă este cea a “eficienţei”. Fiind o premisă 
falsă (o instituţie trebuie păstrată în măsura în care e eficientă). ŞI concluzia e falsă (orice instituţie care-şi 
dovedeşte ineficienţa trebuie înlocuită). Căci. aplicată instituției “scoală . această premisă a dus la concluzia 
că scuala tradițională, fiind ineficientă. oricine=și poale înfiinţa propria şcoală: acest lucru s-a şi întâmplat. 
cu rezultate previzibile. Dacă un alt tip de activ ism social este. până la un punct. benefic. atunci când priveşte 
naşterea şi moartea. activismul acesta devine hilariânt. Cum ar putea ți “controlat” - ca să tolosim termenul 
activ işuilor respecti î- un mister, fie cel al naşterii. fie cel al morţii.al cărui singur stăpân e Creatorul văzutelor 
ŞI nevăzutelor? Cum ar putea omul decide asupra naşerii şi asupra morții sale? O primă fază a desacralizării 
naşterii ȘI i morții a lost înregistrată odată cu scoaterea acestora de sub tutela Bisericii. Biserica a încetat să 
conslințească cu harul pe carei l-a încredințat Dumnezeu venirea Şi plecarea noastră de pe acest pământ. Rolul 
acesta a lost incredintat Spitalului. De altfel. în SUA. multă vreme medicii au fost veneraţi asemenea marilor 
picoți. "Noua spiritualitate” pretinde că poate scvate oimul din această servitute. dându-i posibilitatea să 
decidă sinaur venirea şi plecarea sa din lume. Cum ar putea cineva decide asupra a ceva ce nu poate controla? 
Panizani ai celor mai ncăşteptate "drepturi". activ iştii aceştia nu s-au vândit să apere dreptul la viaţă. ci pe 
cel la contracepție. avort ori euthanasie. 

Vlaturi de mstituţiile laice. “noua spiritualitate” vizează. aşadar. şi instituția divino-umană a 
Bisericani Destituită shn ranuul de instituție divină. Biserica intră şi ea în caruselul “actualizărilor”. 
"adaptări lor “uimonrilor Nuomul este cel care trebuie să-l. slujească pe Dumnezeu în templu. ci omul este 
Zeul pe care trebuie să-l sluțească toate instituţiile. | 

Deruta relizivasă a unei Americi creatoare de idoli la minut este o realitate pe care n-avem cum 
SO L2NOră m. Gray tatea nu Stă atat în faptul că se incearcă găsirea unui Dumnezeu cât mai puţin particularist. 
CI că se incearcă zămnuslirea unuta pe măsura omului american de azi 

( ontestarea instituțiilor tradiționale este in stransă legătură cu un fenomen propovăduit de ideologia 
nem ue -iStă. destructurărea ierarhiilor. înlocuirea structurii ierarhice (asociată cu impersonalitatea şi 
inerția) cu o structură de rețea. considerată. din punct de vedere sociologic. cea mai potrivită formă de 
"comunicare şi interacțiune” (Jessica Lipnach şi Jeitrey Stamps. în Nuw Ave). Orice formă de asociere 
tradițională este dezav uată şi minată. începând cu familia. vecinătatea. Biserica. grupul de prieteni (considerat 
O asociațiune “eliuistă . ceca ce este complet eronat. grupul de prieteni fiind o asociere eminamente electivă), 

Rețelele sunt vaste organizaţii pe orizontală. create. cum arată Marilyn Ferguson în The Ayuuriun 
Cunspirucy. prin ”conlerinle. convorbiri teletonice. călătorii aeriene. cârţi. organizaţii fantomă. ziare. 
editarea de broşuri. lotocopri. cercuri. reuniuni. colportări. prieteni comuni. întâlniri la nivel înalt. coaliţii. 
benzi de mauneroton. bulcune muluphicate distribuite pin abonament. tar slacă unele dintre aceste rețele au 
luncțonalnate națională şi vizează obiective strict sociale (produci tate. condiții de lucru. etc.). altele sunt 
rețele internaţionale (unele sub protecţia O.N.U.). cu membri în intreaua lume şi cu misiuni dintre cele mai 
diverse: că acțiunea este dirijată şi controlată 0 "demonstrează. printre altele. şi existența unei rețele menite 
să... constituie rețele. PI 

Contestând instituțiile vrpanizate icrarhic. retelele dez olă relații pe orizontală. dându-le 
participanţilor sentimentul că se allă în centul rețelei Ai & | i au 

Propos ăduntor n nou ere declară moarte vechile insutuţii traditionale ierarhice şi pretind că urmăresc 
cvalizarea tutun or oamenilor prin inlormane. Lucrurile stau cu totul ulitel; este mai întâi vorba despre un 
control so dirițure i inlormaţiei după placul celui care se ahă la capătul emiţător al rețelei: cel care primeşte 
inlormaţia. allat intr-un nod oarecare al rețelei, nu are posibilitatea să conuoleze intormaţia decât de la cei 
având acecuşi sursă «le mlormare cu el: apoi. această suuctură pe orizontală privează efinitiv omul de 
levătura sa cu trauscendentul. castranelu=i complet lința spirituală: liber Să-şI creeze propria lui biserică ŞI 
propriul lui dumnezeu. ducă U doreşte, el nu va Slabili nicio clipă o relație pe verticală. ci o nouă prelungire 
a rețelei pe orizontală, cuptând noi membri, Ă | | | LĂĂ 

In vreme ce siructura ierarhică îi dă omului certitudinea apartenenței sale metatizice. 
detenninându-l să se autodepăşească şi să se împlinească, structura «le rețea nu doar îl mutilează pe om de 
dimensiunea sa transcendentă. dar îl transtormă pe hecare în paznic şi supraveghetor al celui din preajmă: 
orice zbor, orice inălțare este condamnată din start. | 

| ste loarle uncvulc ca 0 asemenea suructură să prindă pe o societate CU 0 structură ierarhică bine 
consolidată. Cu toate acestea. la noi. regimul COMUNISL, destiguranul pană la caricatură simţul ierarhic. prin 
ierarhiile sale pe dos, n preuătit terenul acestei contestări a instituţiilui tradiţionale ia | ia 

Desigur. indusriali zarea şi masii ul exod de la sal către oraş au creat forme noi de asociere şi rămâne 
incă de văzut câ! de apr este românul (chiar şi cel “masiticat Ai recul prin internul comunist) să pună 
comunitatea de interese inaintea comunităţii morale (care implică valorile uadiţionale şi o asociere electivă. 
inaintea celei a intereselor imediate). Intrebarea trebuie pusă dilerențisal pentru omul de tând, pe de o parte, 
şi intelectual. pe de alta. Acesta din urmă s-a crezul = de prea Duliy Or În iar CEV E Lai aă lumea 
ŞIY cucul nostru pe sfârşite este pe cale sd CONS Ie drepl un bun caștigat ACCaAA CALCLOI i de Die eSuuau care 
şi-du Tăcul din “schimbarea lumi 0 profesiune, Uşi s&Tinsle ACESOI 4 TEN LAT DU asi incă la ei 
propos ăduitori ai “dreptului natural impolriv it celui IRU! Ice! uu lOSL cei dintai care Hu USUUI dreptul 
omului de a se asocia după plac. imponiya insutuţiilor tradiţionale puse sub semnul intrebării, 

Dar. cu toată reducerea iniclectualului la rolul de activ ist, istoria noastră a inregistra intotdeauna - 
5, aditi fericire, inregistrează şi astăzi, eul divă In ntumă mul reilus = şi cvbiulta SRI EMQA le de Viejectuali 
CINpuşi sări astm clesti i mite val Du să-l pună sub semnul intrebării. ŞI Ap ŞI alții suni 9 prezență 
constantă in istoria Noastră: atâta doar că, in vreme ce i aloi ile comunitare pe care le apără unii Sunt [USreU 
aceleaşi. modulele dizolv ante pe care le propoy Aduiesc ceilalţi Val ază intre nişte parametri pre izibili | entiu 
cei dintâi. valorile comunitare au fost şi aurâmas lamilia, vecinătatea. prietenia, comunitatea de iubire numită 
Biserică şi Dumnezeu: pentru cei din urmă. au lost, pe rând, “libertate, epalitate, lraternitate . apoi, 
individualism. seculurizare, cosmopolitism, imernaţionulism proletar şi antinaţional (în comunism) şi 
drepturi ale omului, astăzi | carta ATĂ zii 13 Ve 

Şi unii şi altii pretind că acționează în numele “binelui penerul dar, în vreme ce primii estimează 
acest “bine” pornind de la exigenţele reale pe care le impune destinul comunitar, cei din urmă încearcă să 
siluiască acest destin. impunându-i experimente ""melioriste””, al câror rezultat a fost întotdeauna nefast, 


Dora VRÂNCEANU 





PUNCTE CARDINALE 













Mai '96 NR. 5/65 PAG. 13 





a DAL 1 ci sa e RTP Das 
i j Ş 4 . y Ag 5 4 
, > 2 E i DR pat SI Ă E 
Pe dă Frate Perie ace NOR Aer 00 CA la a ra ; 
N i - y j € E > 
= i seta iar Doe E PI 0 a N PAR E $ ţ 


Apropiatele alegeri — atât cele locale, cât şi cele 
generale — reprezintă în acest an. mai-mult decât în alte 
dăți. un examen de conștiință și de maturitate pentru 
hecare dintre noi. Nu mai avem voie să greşim. pentru 
că nu mai avem motivații pentru o eventuală greşeală. A 
trecut suficientă vreme de la evenimentele din decembrie 
"89, am avut posibilitatea să verificăm până la capăt, pe 
pielea noastră. câte parale fac, în fruntea ţării. “lupii 
imbrăcaţi în piei de oaie”. am avut timp să observăm. să 
cugetăm. să devenim responsabili. Pe lângă experiența 
brută a vieţii de zi cu zi. am avut la îndemână destule 
mijloace de informare. am avut prilejul să ascultăm 
diferite păreri. explicații. dezbateri. am avut — într-un 
cuvânt — toate datele ca să ne lămurim. 

Concluzia unei minţi limpezi şi a unei inimi curate 
nu poate fi decât una singură: Ţara are nevoie de o 
primenire politică și administrativă. Criza morală. 
socială şi economică în care ne aflăm este fără precedent 
in istoria României; e limpede că aceia care au adus |ara 
până aici nu mai pot prezenta vreo garanţie de guvernare. 





( 
+ 


Ei şi-au dovedit. cu asupra de măsură. necinstea şi 


incompetența. E destul să spunem că am ajuns. cu 
"Cucuveaua” în frunte, cea din urmă țară din Europa: 
statisțicile internaţionale. pe care Puterea “trandafirie” 
nu le mai poate ajusta. aşa cum procedează cu cele de 
acasă, arată că am rămas cu mult până şi-n urma Albaniei! 
România nu numai că a fost. vreme de 6 ani. prost 
tuvernată; lucru şi mai grav, de care se uimeşte o lume 
întreagă: e ca şi când n-a fost guvernată deloc! A fost 
numai dusă cu vorba şi mulsă de pretutindeni, exact ca 
O țară a nimănui! 

Democraţia a adus, poate. şi multe dezordini. dar a 
adus şi un mare avantaj (de care noi. din păcate. nu ne- 
am priceput să profităm cum se cuvine până acum): 
acela că. făcându-se alegeri libere. electoratul are 
posibilitatea reală de a influența. prin votul său. soarta 
ării. Nu mai stăm sub semnul nici unei fatalitău.: 
suntem liberi şi responsabili de noi înşine şi de Țara 
întreagă, Sau. cum zice proverbul: “Cum ne vom aşterne. 
aşa vom dormi... 

Putem să-l iubim în continuare. dacă nu putem 
alttel. pe "domnu' Iliescu”; putem să ne păstrăm, dacă 
vrem. anumite simpatii politice în particular (ca muierea 
pe care o bate bărbatul de o snopeşte şi ea zice: *E 
bărbatul meu!”...). Dar pentru interesul Ţării, pentru 
binele copiilor noştri. să facem un etort de luciditate şi 
de responsabilitate şi să dăm bietei Românii şansa unei 
primeniri! 

Noi n-am făcut aici politică partizană: şi nu facem 
nici acum, Noi nu spunem: *Votaţi cutare partid!” sau 
"Votaţi cutare candidat!”. Dar ne simţim datori să 
spunem, de pe marginea prăpastiei spre care Țaraa fost 
adusă; "Nu-i mai votaţi pe aceiaşi!” Important la noi, în 
momentul de faţă, nu e să ştii pe cine să votezi, ci să ştii 
bine pe cine să nu votezi! 

Poate că noii aleşi, de se voralege, nu vor corespunde 
nici ei anumitor aşteptări, mai cu seamă că nu-i uşor 
lucru să dregi ce-au stricat alții vreme de 6 ani (şi ce-a 
stricat comunismul, ale cărui urmări n-au fost efectiv 
înlăturate, vreme de o jumâtate de secol). Dare o şansă, 
L. măcar, un început de altceva. A persista în vechile 
forme ar echivala — [dră nici o exagerare = cu o sinucidere 
națională. 

"De aceea, e vremea să medităm serios la adevărul 
cuprins în titlul acestui articol, ŞI să ne binemerităm 
indreptarea. 

Un cetățean ne-turmentat 


— "3 
























PAG. 14 NR. 5/65 Mai '96 


estinul postum al lui 
NAE IONESCU pare să 
fi intrat sub o zodie bună. 
După ce la Editura 
“Humanitas” s-au 
reeditat, între 1991 şi 1993, sub îngrijirea 
d-lui Marin Diaconu, cursurile ce mai 
văzuseră lumina tiparului în anii imediat 
următori morţii profesorului (15 martie 
1940), adică Istoria logicii, Logica şi 
Metafizica, iată că Fundaţia “Anastasia” 
inaugurează tipărirea celorlalte cursuri, 
ce n-au circulat decât în cadru restrâns, 
sub formă litografiată, putând fi 
considerate aproape inedite. 

Seria debutează cu faimosul (în 
epocă) Curs de istorie a metafizicii 
(1930-1931), ce ne este oferit acum în 
colecţia “Elita interbelică“, într-o 
excelentă ediţie îngrijită de acelaşi Marin 
Diaconu, cu colaborarea sârguincioasei 
Dora Mezdrea (care a dovedit în ultimii 
ani, sub egida “Anastasiei”, că nu este 
doar un strălucit condei gazetăresc, ci şi 
o remarcabilă editoare). Pe lângă textul 
naeionescian (urmat de un corp de note 
editoriale şi de un util indice de nume), 
volumul mai conţine un substanţial 
studiu (pp. 7-87) despre personalitatea 
şi gândirea legendarului profesor (“Nae 
lonescu — filosof”). Autorul lui, d-l 
Ştefan Voinescu; reuşeşte o sinteză 
pertinentă (în ciuda bibliografiei sărace 
— v. pp. 88-92 —, ce are în vedere numai 
referințe de până în 1990, inclusiv o 
grămadă de inepții marxiste: Lucrețiu 
Pătrăşcanu, Al. Posescu, Gr. Traian Pop, 
N. Gogoneaţă, Gh. Al. Cazan!), reliefând 
toate axele majore ale gândirii 
naeionesciene, cu accent pe dimensiunea 
ei antropologică şi pe afinităţile ei cu 
creştinismul. Un merit indiscutabil al d- 
lui Voinescu este acela că rupe cercul 
vicios al abordărilor de tip eseistic sau 
encomiastic şi se aplică asupra ideilor, 
cu rigoare profesională, sprijinindu-se 
în permanență pe texte, fără a le ocoli 
dificultăţile. 

Cursul de istorie a metafizicii 
(titlul ediţiei litografiate, îngrijite de unul 
dintre cei mai fideli discipoli ai 
maestrului, D. C. Amzăr, era: Curs de 
metafizică. II Istoria metafizicei) are 
următoarea structură (pe lecţii): “Moda 
în filosofie” (determinismul 
“momentului istoric”, ce se cere mereu 
depăşit), “Istoria metafizicei ca 
morfologie a culturilor” (în opinia 
noastră, partea cea mai interesantă a 
cărții). “Multiplicitatea formelor de viață 
spirituală“ (culturile în timp şi spaţiu. cu 
tipurile fundamentale de viață spirituală: 
metafizic şi ştiinţific), “Orientarea 
metafizică a lumii antice” (tepcentrică), 
“Orientarea metafizică a lumii moderne” 
(antropocentrică până la “demenţă”), 
“Metafizica primitivă“ (căreia i se 
consacră două lecţii, cu care începe de 
fapt expozeul istoric propriu-zis), 
“Metafizica indiană“, “Metafizica 
persană“, “Condiţiile metafizicei 
greceşti” (cu acestea, expunerea se 
frânge: “Cari sunt formele acestei 
metafizici — le vom vedea altă datâ.”), 

“Propun acest curs — ne spune 
d-l Diaconu = în continuarea celor 
tipărite de Constantin Floru, Constantin 
Noica și Mircea Vulcănescu (...) N-am 
identificat exact cu ce ar fi continuat 
editarea cei trei elevi ai lui Nae lonescu; 
ceva, nu ştiu ce, mă face să cred că 
tocmai cu acest curs de istorie 
metafizicii...” (p. 197). Ordinea 
cursurilor ni se pare mai puţin 
importantă; important este ca aceste 
cursuri să fie reactualizate, în condiţii 
decente. Şi iată că se reușește, spre 








PUNCTE CARDINALE 


dreapta cinstire a memoriei marelui 
profesor. 

Menţionăm că în planurile 
editoriale ale Fundaţiei “Anastasia” mai 
figurează, până la sfârşitul acestui an, 
alte două cărți purtând semnătura lui Nae 
lonescu: Curs de teoria cunoaşterii şi 
Corespondenţă inedită cu soția sa. 


unoscutul (dar şi 
controversatul) istoric al 
Bisericii Ortodoxe 
Se Române, preot prof. univ. 
dr. MIRCEA PACURARIU. ne pune 
la îndemână, prin intermediul editurii 
bucureştene “Univers Enciclopedic”, 
Dicţionarul teologilor români (DTR), 
lucrare de peste 500 de pagini, cuprinzând 
“aproape 720 de nume de teologi, 
începând cu cei «daco-romani» din 
primele veacuri creştine şi până azi”. 
Necesitatea unui astfel de instrument se 
simțea de multă vreme. Dicţionarul. 
apărut în acest an — dincolo de limitele la 
care ne vom referi — este şi destul de 
funcțional; fiecare articol cuprinde 
informaţii bine sintetizate despre viaţa, 
activitatea şi opera teologului respectiv, 
cu bibliografie de autor şi cu referinţe 
(“lucrări” şi “literatură”). Prin natura 
cărţii, Cuprinsul (pp. 493-501 )-este, de 
fapt, un indice alfabetic de nume. 
Cităm din Cuvântul autorului: 
“Am dat termenului «teolog» un sens 
foarte larg: ierarhi, copişti de manuscrise 
şi meşteri tipografi de renume, traducători 
din literatura teologică, patristică, 
postpatristică, slavonă ori modernă, 
profesori de teologie din epoca modernă 
şi contemporană, preoţi folclorişti, 
istorici, prozatori, ziarişti etc. Au fost 
incluşi şi unii cărturari cu pregătire 
teologică. mai ales din secolul nostru, 
care au activat mai puţin în cadrul Bisericii 
şi mai mult în mediul «laic», dar care au 
tratat, în lucrările lor, probleme 
bisericeşti. Au fost incluşi şi un număr 
apreciabil de teologi uniţi din 
Transilvania de până la 1948. De 
asemenea, sunt incluşi aici «teologi» 
români din Basarabia, din Bucovina, din 
«diaspora» românească din America şi 
chiar câțiva aromâni, precum şi unii 
teologi de alt neam, dar care au trăit şi au 
activat printre români. Am prezentat şi 
pe unii ierarhi de la care n-au rămas 
lucrări scrise, pentru că am considerat că 
un ierarh este un «dascăl» prin însăşi 
misiunea sa în mijlocul credincioşilor, 
iar unii s-au impus în viața bisericească 
prin lucrări de alt gen” (p. 5). Inprincipiu, 
sunt inventariaţi numai teologii sau 
cărturarii creştini care s-au făcut 
cunoscuţi până la limita anului 1990, 
Trebuie să constatăm că rareori 
se va fi dat cuvântului “teolog” un înţeles 
atât de larg, mergând până la a-l spulbera. 
Faptul se explică probabil (ca şi nota de 
protocronism) prin dorinţa de “a umfla” 
o cultură teologică nu foarte bogată. Cu 
toate acestea, nu şi-au găsit locul în 
Dicţionar... —referindu-ne doar la secolul 
XX — unele dintre cele mai strălucite 
figuri duhovniceşti ale Ortodoxiei 
contemporane (deşi unii sunt și autori de 
“lucrări scrise”): Arsenie Boca, Rafail 
Noica, Arsenie Papacioc, Theofil 
Pârâianu ş.a. Cel mai curajos apărător al 
Bisericii Ortodoxe din vremea demenjei 
destructive a vechiului regim, părintele 
Gh, Calciu-Dumitreasa, nu se bucură 
nici măcar de o menţiune. Mulţi cărturari 
creștini (şi chiar teologi-profesionişti, 
dacă putem spune astfel) din gruparea 
gândiristă, din “şcoala” lui Nae lonescu 
sau din mediile legionare sunt lăsaţi cu 
grijă la o parte. De ce un Virgil Cândea 


sau un Dan Zamfirescu încap printre 
“teologi”, dar un Vasile Băncilă, un 
George Racoveanu sau un Mircea 
Vulcănescu nu? Cum de poate lipsi un 
Alexandru Elian?! Criteriile autorului 
sunt extrem de imprecise, când nu de-a 
dreptul curioase; ele trădează, sub 
aparența lărgimii”, o mentalitate îngustă 
şi partizană, exprimată chiar şi-n 
utilizarea noțiunii de “Biserică” (“au 
activat mai puțin în cadrul Bisericii şi 
mai mult în mediul «laic»»”). Pentru autor, 
Biserica, înțeleasă strict instituțional, ar 
părea să se definească la modul 
caragialesc (“noi şi-ai noştri”)... 

Pe coperta finală. autorul 
zâmbeşte mulțumit propriei sale note 
biografice. Aflăm căa publicat “ peste 15 
lucrări de sinteză şi manuale” (or fi 15 şi 
jumătate?!), “peste 100 de studii” şi 
“aproximativ 250 de articole”, în țară, 
dar şi “peste hotare”. Aşa de multe că 
nici nu le poate ține. precum se vede, 
socoteala exactă. Cu cantitatea stă bine. 
S-ar putea totuşi ca. de pildă. pe 
“cântarul” subtil al Judecăţii din urmă. 
cele şapte vii şi mărturisitoare Cuvinte 
către tineri ale unui Gh. Calciu să dea de 
ruşine tomuri întregi de ştiinţă moartă, 
păcurărească... Acum şi aici, însă, legea 
o fac păcurarii. După chipul şi asemănarea 
lor. 


PY, sociaţia “Christiana” 
continuă seria edițiilor 
| româneşti din opera lui 
PAUL EVDOKIMOV. 
De curând a apărut (deşi pe pagina de 
titlu este înscris anul 1995) Femeia şi 
mântuirea lumii (cu o prefață de Olivier 
Clement), în traducerea d-nei Gabriela 
Moldoveanu. (traducere “verificată” şi 
“îmbunătăţită”. ca şi în alte rânduri. de 
către “Pr. Lect. univ. Dr. Vasile Răducă”, 
foarte activ atât la *Christiana”, cât şi la 
“ Anastasia”). 

Este, din cât avem cunoştinţă, 
cea mai bună carte de până astăzi despre 
condiția creştină a femeii şi despre 
misiunea ei istorică şi eschatologică, de 
pe poziţiile unei riguroase ortodoxii. În 
acelaşi timp, ea luminează întreaga 
problematică a antropologiei creştine. 
Să-i dăm cuvântul lui Olivier Clement: 
„în această carte, condiţia feminină nu 
este nici izolată de cea masculină şi nici 
diferențiată prin vreun raport de 
inferioritate. Femeia şi bărbatul sunt 
văzuţi unul cu celălalt şi unul ca celălalt, 
în nelimitata lor demnitate de persoane, 
care permite reciprocitatea «naturilon» 
lor (acest ultim cuvânt folosit nu Într-o 
perspectivă filosofică, ci într-una 
harismatică), 

Lucrarea are pentru noi, datorită 
primei sale părţi, valoarea unei 
remarcabile teologii a ființei umane, în 
dubla perspectivă a unităţii treimice şi a 
divino-omenităţii (...) 











Dumnezeul monoteist şi, 
într-un fel, patriarhal al Vechiului 
Testament nu-i răspunde cu adevărat 
lui lov, ci îl terorizează. Dar, prin 
Întrupare, Dumnezeu devine EI Însuşi 
lov îne aducem aminte de definiţia 
naeionesciană a creştinismului: 
“Creştinismul e rezolvarea dumne- 
zeiască a problemei lui lov” —n.n.ş(...) 
EI imploră iubirea liberă a omului şi 
doar fiat-ul Mariei |i îngăduie să Se 
facă Om (...) Prima fiinţă îndumnezeită 
este o femeie şi în ea se împlineşte deja 
chemarea omenirii şi a universului(...) 

Paul Evdokimov subliniază 
astfel legătura tainică ce uneşte femeia 
şi Duhul (...) In ultimii ani ai vieţii sale, 
Paul Evdokimov simţea că «revoluţia 
feminină» se ridică la proporțiile unui 
eveniment spiritual major al vremii 
noastre şi-i evalua, în acelaşi timp, 
ambiguitatea. Tocmai de aceea, de mai 
multe ori, dar mai ales într-o conferință 
(încă inedită) despre Devenirea 
femininului în concepția lui Nikolai 
Berdiaev, a lansat o adevărată chemare 
către femeia creştină, chemare din care 
trebuie să transcriem, ca o concluzie, 
aceste rânduri esenţiale: 

«Bărbatul, luptător şi 
tehnician, dezumanizează lumea; 
femeia, rugătoare, o umanizează prin 
calitatea ei de mamă care veghează 
asupra oricărei ființe omeneşti ca 
asupra propriului său copil. Dar 
femeia îşi va împlini menirea numai 
dacă va primi slujirea “fecioarelor 
înțelepte” din parabolă, ale căror 
lămpi erau pline de darurile Duhului 
(...) In faţa tragediei lumii a treia, în 
faţa materialismului, a pornografiei, 
a drogului, în faţa tuturorelementelor 
descompunerii demonice, femeia este 
cea care, după ce a spus cu Sfânta 
Fecioară fiat, este predestinată să 
spună astăzi nu, să-l oprească pe 
bărbatul ajuns pe marginea 
prăpastiei, să-i arate adevărata lui 
chemare...» 

Evdokimov îşi structurează 
cartea în trei părţi: “Antropologie”, “Eva 
biblică şi femeia în istorie” şi 
“Arhetipurile” (Născătoarea de 
Dumnezeu este arhetipul femininului, 
iar Sf. loan Botezătorul — arhetipul 
masculinului). Bărbat şi femeie (fiecare 
cu harismele sale) stau, arhetipal, de-a 
dreapta şi de-a stânga lui Hristos, 
rugători pentru lume, aşa cum ni-i 
închipuie icoana de tipul Deisis, 
răspândită şi cinstită îndeosebi în aria 
creştinismului răsăritean. Taina 
mântuirii stă în această imagine 
totalizatoare a comuniunii umanului cu 
divinul. 

Răzvan CODRESCU 


Iustraţiile de la paginile 2, 5, 13 
aparțin graficianului Florin PUCĂ 


Pi 
| 
. 
%$ 
a 
, 





... ., 


——. —.”, 1 


-_.P 


| 





Eueniment editancal 


PUNCTE CARDINALE 


Mai '96 NR. 5/65 PAG. 15 





EVENIMENTUL EDITORIAL AL PRIMĂVERII *9%: 


Teodor Baconsky, Râsul Patriarhilor 





' A tace din râs o categorie a 
antropologiei creştine şi a-l 


cercela pe un material 
predominant medieval (şi mai 
ales răsăritean) li se poate părea 
unora o întreprindere riscată. Pe 
de o parte. lumea modernă a 
injosit râsul până la a-l pretace în 
antipod al sacralităţii. Râsul şi 
batjocura au devenit sinonime 
Desucrulizurea este. înainte de 
toate. Jeruadeve. Pe de altă pante. 
dacă ne raportăm la reprezentările 
curente (care nu-s atât false. cât 
simpliticatoare). râsul apare mai 
deprabă ca un apanaj al Renaşterii 
(ce va fi început cu chicotele lui 
Boccaccio. ca să culmineze cu 
hohotele lui Rabelais); el pare un 
drept cucerit împotriva 
rigorismelor medievale (ca-n 
Numele trandafirului al lui 
Umberto Eco). Evul Mediu e 
receptat mai degrabă ca oepocăa 
surăsului  seratic. cumva 
incompatibilă cu humorul sau cu 
exuberanța mundană a râsului. In 
fine. _răsăriteanul mediu. 
ignorându-şi tradiţia proprie. e 
tentat să creadă că anumite torme 
medievale de deriziune sau 
autopersiflare. ivite totuşi în 
câmpul religios (precum. 
bunăoară. “năstruşniciile” notorii 
ale unui Francesco d" Assisi). nu 
sunt decât curiozităţi ale spiritului 
apusean. 

Cartea d-lui leodor 
Baconsky. Răsul Patriarhilor. O 
untropologie a deriziunii în 
patristicu răsăriteună (Editura 
“* Anastasia”. Bucureşti. 1996. cu 
un Cuvăni inainte poate prea 
succint al d-lui Andrei Pleşu şi cu 
o copertă riscant de ratinată 
realizată de d-l Horia Bernea). 
amendează indirect asemenea 
viziuni simplificatoare. reliefând 
posibilele virtuţi ale râsului, 
analizându-l ca! dimensiune 
majoră a umanului Şi 
demonstrându-i. pe baza unui 
uriaş material documentar (a se 
vedea. pe deasupra bogatelor note 
de subsol. bibliopratia siste- 
matizată. cuprinsă între paginile 
389-407. nu doar compatibilitatea 
de principiu cu spiritul creştin, ci 
Şi prezenţa lui concretă în tradiţia 
creştină răsâriteană (pornind de 
la izvoarele ei patristice). Este o 


carte îndrăzneață şi complexă. de 
erudiție. dar şi de subtilitate 
analitică. angajând tot spectrul 
ştiinţelor umanului. subordonate 
insă unei viziuni teologice 
neostentativ ortodoxe. ce domină 
discret întregul demers. Cel puţin 
patru discipline îşi pot revendica 
deopotrivă lucrarea: antropologia. 
istoria mentalităților. teologia şi 
bizantinologia (la lansarea cărții — 
pe 28 aprilie. la Muzeul Literaturii 
Române din Bucureşti — d-l 
Nicolae Şerban lanaşoca a 
prezentat-o mai ales prin această 
din urmă prismă). 

Pentru aria apuseană se 
țăcuseră cercetări înrudite. chiar 
dacă nu întotdeauna de aceeaşi 
consistenţă şi profunzime. D-l 1. 
Baconsky dă seama de ele (a se 
vedea prima secţiune a cărţii: 
“Spaţiul mental al râsului””) şi le 
utilizează tangenţial pe parcursul 
investigaţiei sale. Abordând aria 
răsăriteană (până acum ignorată 
sub acest aspect). cu accent firesc 
pe Bizanțul medieval (moştenitor 
el însuşi al unei duble tradiţii a 
râsului/deriziunii: cea biblică şi 
cea elenistică). domnia-sa aduce 
destule revelații de natură să arunce 
o lumină nouă şi asupra unor 
fenomene înrudite din Occident 
(ce şi-n această privinţă riscă să se 
constate. în bună măsură, 
“epigonic”). Sensibilitatea 
ortodoxă şi buna cunoaştere a 
limbii greceşti îl ajută să pătrundă 
spiritul textelor şi să refacă de la 
izvoare paradigma creştină a lui 
homo _ ridens (la Clement 
Alexandrinul: ge/astikon zoon ho 
anthropos). Simplitficând, am zice 
că sunt avute în vedere trei mari 
ipostaze ale râsului (clar delimitate 
de diferitele variante ale ”râsului 
prost '): râsul caretrimite la”"marea 
temă a bucuriei creştine” (ce-a 
reținut prioritar atenţia d-lui Andrei 
Pleşu în al său Cuvânt inainte), pe 
care o dezvoltă şi N. Steinhardt în 
Jurnalul fericirii, răsul de sine. ca 
semn al smereniei; în fine. râsul. 
să-i zicem. pedagogic şi terapeutic. 
“ironia constructivă”. Vecinătatea 
râsului cu sfinţenia (a se vedea 
mai ales paginile despre sfinţii- 
mimi şi despre nebunii întru 
Hristos. din ultima parte a cărții: 
“Râsul ca hierofanie circulară”) 
ne pune în lața unui creştinism 
mai viu sau. cum zice d-l Pleşu 
(loc cit.). de o "deschidere 
spirituală vastă, care e însăşi 
deschiderea vieţii” (d-l |. 
Baconsky vorbeşte despre "o 
sacralitate deschisă” - p. 387), 
Marea virtute a lui homo ridens? 
El reprezintă “singura liinţă 
capabilă să-şi savureze eșecurile 
fără a se prâbuşi în disperare” (p. 
377), 


O sensibilitate românească 
este poate cea mai chemată să 
poarte spre o înţelegere şi 
valorizare a râsului. câci suntem, 
mai mult decât alţii (chiar şi-n aria 
răsăriteană). o spiritualitate a 
derizoriului transfigurat — ţara lui 
“a tace haz de necaz” şi a lui "aş 
plânge. dar nu pot de râs”. Poate se 
va păsi cineva să încerce odată o 
antropologie a râsului/deriziunii 
în folclorul românesc” (d-l 1. 
Baconsky atinge subiectul în 
treacăt. la p. 230. sub titlul ”O 
demonologie folclorică”. cu 
referință la basmul Daâni/ă 
Prepeleuc al lui Creangă şi la 
porecla Aghiuţă — de la grecescul 
hagios! — dată celui râu). 

Dincolo de tematica propriu- 
zisă a cărţii (cu ramificații uneori 
nebănuite). d-l [. Baconsky se vrea 
şi se pricepe să fie un apologet 
discret (dar cu atât mai 
convingător) al valorilor ignorate 
ale Răsăritului. vorbind 
Occidentului pe limba lui despre 
un “europenism non-occidental” 
(ce a moşit odinioară formele 
incipiente ale culturii creştine 
occidentale şi poate va avea un rol 
în primenirea spirituală a unei 
Europe ce-şi va regăsi cândva 
unitatea şi sensul. în răspărul 
suficienţei actuale). De alttel. la p. 
383. găsim următoarea mărturisire: 
“Unul dintre obiectivele cercetării 
noastre a fost acela de a pune în 
evidenţă. pe lângă posibilitatea 
însăşi de a interpreta istoria 
mentalităților prin prisma 
deriziunii, o problemă legată de 
dinamica culturală a societăţilor 
contemporane; este vorba de 
imaginea pe care Occidentul şi-o 
face despre Bizanţ Şi, prin urmare. 
despre această Europă de Est pe 
care o redescoperă acum, tără să 
despartă întotdeauna esenţialul de 
accesoriu, principalul de 
anecdotic”... (Cartea — repre- 
zentând teza de doctorat a 
autorului, redactată iniţial în limba 
franceză — a apărut în această 
primăvară şi la Paris?. unde 
obținuse de altfel. încă de la 
susținerea ei la Sorbona. o 
apreciere superlativă. inclusiv din 
partea marelui medievist Jacques 
Le Gott). 

Răsul Patniarhilor repre- 
zintă, pe de altă parte. o lecţie de 
des-provincializare a discursului 
cultural românesc şi de perlectă 
stăpânire a rigorilor ştiinţilice 
actuale (ce țac casă bună cu un stil 
de o rară elepanţă). leolog de 
formaţie. autorul *are norocul dea 
vorbi cu egală uşurinţă şi limbajul 
tradiţiei şi pe acela al veacului”, 
observă acelaşi A. Pleşu. "Credinţa 
şi cultura sunt. pentru el, materia 
unei opţiuni unice, a unei 


experienţe g/obale, în care nu 
încap discriminări schizoide şi 
excomunicări sărăcitoare. E. în 
peisajul nostru religios. o noutate 
absolută, un sunet distinct, pe 
care-l aşteptam demult”. 

Aflat la prima sa carte, d-l 
|. Baconsky nu face, în fond, 
decât să confirme o altitudine 
culturală ce nu putuse scăpa celor 
ce-i urmăresc de ani buni 
activitatea publicistică în diferite 
periodice laice sau bisericeşti. 
Într-o lume intelectuală bântuită 
fie de un ridicol tradiţionalism 
osificat. fie de un banal mimetism 
occidentalizant. fie de grimasele 
unei erudiţii sterpe, fie de 
suficiența unui semidoctism plin 
de tupeu. d-l T. Baconsky. 
reprezentant al unei generaţii pe 
ai cărei umeri va apăsa mâine 
destinul lumii româneşti, 
constituie o pildă şi o făgăduinţă 
de echilibru şi vrednicie. de 
posibilă regăsire a dreptei noastre 
aşezări în veac. 


Răzvan CODRESCU 


NOTE: 


lSe cuvine menţionat că la versiunea 
românească a textului o contribuţie 
însemnată a avut, în faza iniţială, şi d-na 
Dora Mezdrea, redactor al Editurii 
“ Anastasia”, faţă de care autorul îşi exprimă 
gratitudinea pe foaia de gardă a cărții. De 
asemenea, la frumosul aspect grafic al ediţiei 
româneşti a contribuit — cu deosebita-i 
pricepere — şi d-na Doina Dumitrescu. În 
general, cartea d-lui T. Baconsky reprezintă 
una dintre cele mai reuşite realizări editoriale 
ale Fundaţiei “Anastasia”. 

Le rire des Peres. Essai sur le rire dans la 
paltristique grecque, Desclee de Brouwer, 
Paris, 1996. Ediţia franceză este prefațată 
de faimosul antropolog Michel Meslin 
(autorul lucrării esenţiale L 'experience 
humaine du divin. Fondemenis d'une 
anihropologiereligieuse, Paris, Cerţ, 1988), 
cu care d-l T, Baconsky şi-a şi făcut teza de 
doctorat. 


TEODOR BACONSKY 


ere” LE a Aa i | a. 


toiruna BEE ANASTASIA 








pa Vo 

















PAG. 16 NR. 5/65 Mai '96 










Campania electorală pentru alegerile locale a lost 
dominată la Bucureşti de propauanda pe care n-o putem 
numi decât! deşânţată a P.D.S.R. în jurul candidatului 
său la primăria Capitalei. ex-tenismenul Ilie Năstase 
(prezent - neoficial - încă din 1990 în cercurile puterii 
neocomuniste) 

Desigur. d-l Năstase e liber să opteze politic atăt 
câ! il dute mintea și il trage inima. iar partidul de 
guvernământ e indreptățit să încerce a-şi impune 
candidatul _ ca irtual gospodar. în conştiinţa publicului 
elector. Amendabile sunt insă mijloacele alese în acest 
scop. printre care şi mânjirea cu vopsea a zidurilor și 
pavajelor bucureștene. Până şi clădirea centrală a 
Universităţii. abia curâățită în parte de urmele anilor de 
frământări postdecembriste. a lost inscripționată de 
jur-imprejur cu lozinca inlantilă “ILIE LA 
PRIMARIE. 

Dintre mijloacele normale. ies în evidenţă afişele 
ce au invadat Capitala şi în care "Ilie" ne zâmbeşie. cu 
haina pe umâr. Alătun scrie: “Şi-a clădit un nume. ta 
reclădi un oraş . Nimic mat firesc. în campania 
electorală. decât lipirea de afişe şi căutarea unor 
sloganuri cât mai succinte şi mai pregnante. Nefiresc 
este. insă. să-ţi consideri electoratul atât de prost incât 
să inehită orice eugumânie, Ce legătură poate să existe. 
in cazul dat. între “clâuirea” (re)numelui şi “reclădirea” 
Bucureștilor?! “Numele” şi l-a clădit cu racheta de 
tenis (şi nimeni nu |-l contestă). Se poate reclădi şi un 
oraș cu racheta de țenis? Ce merite sau competenţe are 
acest om dincolo de trecutul său strict sportiv? L-am 
auzit de atâtea ori, de-a lungul timpului. vorbind la 

televiziune: este incapabil să lepe o frază: chiar şi 
propoziţiile le construieşte anevoie (vocaţia lui fiind. 
se pare. cea inlerjecţională). A absolvit cu greu 9 
(nouă) clase. După încheierea carierei sportive. spre 
deosebire de un lon Țiiiac care nici nu aspiră la 
primării româneşti). s-a dovedit a nu îi bun de nimic 
altceva. Cum de ar fi bun. munca. “sa recladedsca un 
oraş”! Probabil că. prin puterile proprii. bietul “Ilie 
n-ar fi in stare nici să curâățească oraşul de urmele 
campaniei electorale care i s-a făcut! Cât de gros trebuie 
să fie obrazul unui partid care sfidează astfel electoratul 
bucureştean și interesele imediate ale ţării? 

E. de fapt. o strategie josnică pe care P.D.S.R.-ul 
a lansat-o și pe care au preluat-o. cu la fel de puține 
scrupule. şi alţii (ajunge să reamintim. ca exemplu. că 
la primăria sectorului 6 al Capitalei candidează. din 
partea P.D.A.R.-ului. fostul portar rapidist şi idol 
congener al țiganilor din Giuleşti. Răducanu Necula. 
zis “Rică” sau “Tamaneo !). Se mizează pe o formă 
abjectă de populism. de care. în realitate. electoratul ar 
trebui să se simtă profund jignit. Partidele noastre de 
sorginte comunistă par încredințate. ca.şi d-l Brucan. 
că românii nu sunt altceva decât o massă de proști. Doar 
că n-o spun de la obraz. ascunzându-şi convingerile şi 
disprețul indărâtul unei sforăitoare demagoaii 
naționalist-populiste. Noi nu zicem că n-au partea lor 
de dreptate, dar lipsa de măsură şi abjecția sunt prea 
radicale 

Să se numească acesta “realism politic”? (la 
intreba-ţi-l pe de-alde Ilie Năstase. să vedem ce "retur 
ne dă!). Un lucru e cert: actuala putere (ca și sateliții el. 
mai mult sau mai puţin şifonaţi) nu este interesată decăl 
să-şi păstreze poziţiile de pe care să se înfrupte. puțin 
păsându-i de starea materială sau morală a cetăţenilor 
(-Dâ-i dracu' de proşti! ) sau de imaginea generală a 
țării. Atâta lucru ştiu și politicienii noștri proveniţi din 
recondiționarea deşeurilor vechiului regim: că de-alde 

Rică” şi “Ilie” n-au condiție de primari. ci doar de 
cârlige de pescuit voturile celor “proşti. da mulți. 
Odată ce se vor alege (dacă se vor alege). are "partidul 
urijă: le dă şi lor ceva de muls și timp liber cât incape, 
că au destui mărunţei anonimi, cu hârtiile mai în regulă 
pe care să-i pună să joace după cum li se cântă! 


BANDITISM EDITORIAL 





4 mar rămas aproximativ o lună până când va 


Rae 
24915 [i (3 dps>i [sli 


B.R:D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 4072996517509 














Ligia BANEA 
secretar de redacție 





PUNCTE CARDINALE 


intra in vigoare noua Lege privind dreptul de aulur şi 
drepiurile conexe (publicată în “Monitorul Oficial” din 
26 martie 1996). Nu ştim dacă ea va reuși efectiv săpună 
capăt tărădelegilor din viaţa noastră editorială. La noi 
corupția şi nesimţirea sunt mai puternice decât legea 
"Vidul legal” va fi treptat umplut. dar “vidul moral” şi 
"vidul de civilizaţie ne temem că se vor umple mult mai 
ereu. intr-o țară în care “tupeul” și "şmecheria” au rang 
de virtuti a 

Evocâm doar două cazuri recente de banditism 
editorial. cu care ne-am confruntat mai indeaproape. ŞI 
le evocăm mai ales pentru a ns exprima ruşinea că ele țin 
intr-o oarecare măsură. de aceeaşi parle a "baricadei în 
care. ideologic (urât cuvânt!). ne situăm şi noi 

Se ştie că la Editura "Puncte Cardinale” a apărul nu 
demult volumaşul Mircea Eliade şi Gurda de Fier al d- 
lui Claudio Mutti (lucrare pe care noi am tradus-o şi am 
editat-o cu încuviințarea autorului italian). Cu acelaşi 
acord. intentionam să scoalem şi o altă carte. foarte 
inrudită tematic: Le penne dell Arcungelo. Intellettuali 
e Guardiu di Ferru (pe care am și anunţat-o. sub titlul 
romanesc Aripile Arhunghelului. Intelectualii şi Garda 
de Fier. şi din care am şi publicat un capitol - cel despre 
[mil Cioran — in Numărul pe ianuarie a. c. al "Punctelor 
Cardinale ). lată insă că. doar câteva săptămâni mai 
târziu. pe dosul volumului || din eseul d-lui Grigore 
Traian Pop despre Mişcarea Legionară (Garda. Căpitanul 
şi Arhanghelul din cer...). apărut la Editura "Eurasia". 
aflăm anunţată apariţia iminentă a cărţii d-lui Mutti. la 
editura respectivă. sub titlul (ondeiele Arhanghelului 
Scriitorii şi Garda de Fier! Faptul i-a fost comunicat 
imediat d-lui Mutti (la rândul său director de editură - 
Edizioni all insegna del Veltro - la Parma). Ne răspunde 
cu perplevilate că nu-l cunoaște pe d-l Grigore Traian 
Pop. că n-a auzit niciodată de Editura "Eurasia" şi cân- 
a dat nimănui - în afara noastră - acceptul de a traduce 
şi edita în România vreuna dintre cârţile domniei-sale! 

In aceste condiţii. cum de a ajuns cartea respectivă 
in planurile editoriale ale -Eurasiei"?! Ce idee despre 
editarea de cârți trebuie să aibă patronul isa patronii) 
ci” Lristeste că nu ne luram numit inu nor. ci furâm 
lără nici un scrupul şi din atară. tăcându-ne de baltă în 
ochii lumii întregi. ce nu mai încetează să se mire de 
"hoţia” şi ”nesimţirea” românească. pe care lustrul 
intelectual nu le face mai diperabile! 

Al doilea caz la care ne referim are. din fericire 
(dacă putem spune aşa). numai implicaţii locale. Acum 
câteva luni. la Editura “Anastasia”. a fost reeditată o 
carte a lui Nicolae C. Paulescu (/nsincre, patimi şi 
remedii): ediția a fost realizată cu bunăvoința nepotului 
autorului. d-l ing. Dan Angelescu. și a constituit o 
premieră în peisajul editorial postbelic. În Nora asupra 
ediţiei se exprima intenţia publicării treptate. tot la 
"Anastasia. și a altor cărți ale savantului. conform 
testamentului acestuia (aflat în posesia d-lui D. 
Angelescu). Se afla la rând volumul Spitalul. Coranul, 
Talmudul. Cahulul. Francmasoneria (1913). Deunăzi. 
d-l D. Angelescu ne sună indignat și ne spune câ a 
nimerit din întâmplare. plimbându-se prin zona 
Cișmigiului. la lansarea unei cârţi a lui... Nicolae C 
Paulescu! Editura "Majadahonda din Bucureşti (despre 
care interlocutorul nostru nu auzise niciodată). a scos 
fără să se sinchisească de nimeni şi de nimic. un volumaş 
numit Fruncmasoneriu, reproducând (in condiţii 
editoriale pe care ne abţinem să le comentăm) capitolul 
respectiv din cartea lui N.C. Paulescu (în “ingrijirea” 
istoricului Radu-Dan Vlad - directorul editurii. fost 
colaborator al "Gazetei de Vest şi al Editurii “Gordian” 
din Timişoara — și cu o prefaţă a istoricului Gh. Buzatu) 
Nu e treaba noastră. desigur. că la lansare simpatizanți ai 
legionarismului șe aflau amestecați cu simpatizanți 
vadimişti,.. Trezindu-se pe cap cu nepotul celui editat 
banditeşte. au cam început să se bâlbâie (ştiau bine că 
există un astlel de urmaș legal al profesorului Paulescu 
și că "Anastasia se implicase in reeditarea operei 
păulesciene!) 

Credem că ambele cazuri sunt grăitoare. Și nu este 
vorba -— cel puțin în aceste două cazuri — atât de latura 
financiară (în această privinţă e greu de păsil un om mai 
rezonabil decât d-l D. Angelescu: cât despre d-l C 
Mutti, în mod sigur nu umblă după leii noștri părliţi!). ci 
de respectarea unor uzanţe elementare: adică de civilizaţie 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 





2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 
telefon 0609/422536 


şi de bun-simţ, Râmane de văzut dacă aceste cazuri vor 
avea şi urmări, E trist insă să constaţi că la noi porcăria 
se intinde egal de la “stânga la “dreapta” şi cărişti ca. 
inainte de a te lura duşmanii. să te lure prietenii. 

(Ar mai Îi lost ceva de spus. în acelaşi cadru 
despre un anume domn Pișcoci. editor româno-parizian 
uns cu toate aliliile. dar am fost rugaţi să nu tulburăm 
deocamdată apele chiar de câtre cel lezat direct...) 


STÂNGISMUL DE “DINCOLO” 


Cine a zis că “statia” lui Marx nu mai bântuie prin 
Europa! 

In Spania. la Majadahonda (18 km. de Madrid). se 
înalță monumentul consacrat lui Moţa și Marin. 
legionarii români căzuţi. “por Dios por Espana" (pentru 
Dumnezeu şi pentru Spania). la 13 ranuarie 1937. După 
moartea lui Franco (1975). monumentul. ni se spune. a 
fost profanat aproape sistematic cu lozinci și simboluri 
stângiste. Până acum câţiva ani. evilaţii legionari de la 
Madrid au tot şters inscripțiile prolanatoare. Apoi au 
renunțat. ca la o luptă cu morile de vânt... Pe marele 
monument ridicat în 1970 (după planurile unui arhitect 
spaniol) serie astăzi. cu litere de-o șchioapă: "Un 
patriota es un idiota” (Orice patriot e un idiot). lar 
alături. pe lateral. o mână a scris iniţial: “Muerte a los 
fascistas” (Moarte fasciştilor). iar o alta a adăugat 
ulterior. cu un fel de demenţă aurii: "Y a las fascistas 
(Și fascistelor)... Cineva observă. cu un zâmbet amar. 
că au fost uitaţi ""puii de fascişti ... Inainte. arată 
fotografiile. scria: ”Lucha antifascista. lucha 
ânticlerical” (Luptă antifascistă. luptă anticlericalâ): 
Dumnezeu e fascist. Biserica e fascistă... Secera şi 
ciocanul. desenate pe una dintre coloane. dâinuie încă. 
In bună vecinătate. cândva. cu steaua lui Davrd 
Pe crucea 
mai veche 
din faţa 
monu- 
mentului 
(pusă de 
d-l Traian 
Popescu 
in 1947) 
cineva a 
$. CP ris 
recent. cu 
o mână 
ureoaile: 
"006 rar 
ceva mai 
Jos a 
desenat o 
cpuce 
întoarsă 
(simbol 
satanic) 
S-au 
oferit 
zeci de 
milioane 
de pesetas pentru dărâmarea monumentului şi 
“valorificarea” terenului în scopuri mai practice... 

E duhul locului. se pare: inscripţiile stângiste 
acoperă totul. cât e Spania de mare. La Universitatea 
Complutense. bunăoară. greu poți afla un spaţiu gol pe 
ziduri: îi urăsc pe năzişti (care nazişti?!). îl urăsc pe 
bietul Aznar (un Emil Constantinescu mai tânăr) ȘI 
Partidul Popular (P.P. = [semnul zvasticii] + [semnul 
dolarului]). le pute monarhia (* Abajo el rev!) şi nuli 
se pare mai brează decât anarhia (“Monarquia anarquia 

la misma porqueria ). vor învățământ gratuit ŞI 
lesbianism... O inscripţie cu litere uriaşe mărturiseşte 
concis esența marvismului: "Ni guerra entre pueblos, 
ni paz entre clases” (Nici război între popoare. nici 
pace între clase [sociale] ) 

Ca şi la noi. dreapta - atâta câtă este = nu scrie pe 
ziduri. nu profanează monumente. Să fie aceasta virtutea 
sau slăbiciunea ei? Dacă-l vezi pe Aznar, ţi se pare 
slăbiciune. Dacă-l uiţi pe Aznar. ţi se pare virtute. 
PAM. 


Rue Tae Ta eur te pziTi! 


Mala ă UL LL 


Încet ia a) 


p/A77 ARB 


Printing Company 
























ee