Rost anul VIII, nr. 88, iunie 2010

ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 











Ticăloşia presei româneşti 
de Claudiu Târziu 
Războiul sfânt 
contra bolşevismului 
de Daniel Focșa 


an VIII e nr. 88 e iunie 2010 e 4 lei e 3€ 





AS. Ileana 


Principesa călugăriță 











Ortodoxia occidentală 
şi tentația filetismului 

de Alexandru Racu 
Crezul meu național 


de Răzvan Codrescu 


www.rostonline.org 


Coperta I: Principesa Ileana, în tinerețe 








Sumar n 
EDITORIAL Creştinul. Revoluționar 
Ticăloşia presei româneşti sau mărturisitor? (1) 
de Claudiu Târzit......neeeeceeeceeseeaaaaaaae 3 dePr. Marcel Rădut Selişte. „m.m 45 
MARTORI Al VEACULUI Complexul voievodal 
Idei, vorbe, fapte............aanu aaa 5 înlirica lui Eminescu 

de Prof Dr. Constantin Miu... macneeanaaceeee 48 
POLITICA, LA DESCUSUT , 
Pentru o politică de tip creştin Religia, parte integrantă 
de Paul Ghiţiu.....nnnanaeeannaneeeeennaneaenaaeeeaaae 14 turii europene 

de Pr. Dr. Radu Ilaș......cc nea nenenneenenecenecaneeaaea ȘI 
Zece probleme cu alegerile 
anticipate din Republica Moldova Ontologia cunoaşterii 
de Dan DUngaciu......n nana 16 religioase 

de Constantin Mihai... naaaaceeeeaaeaaac 54 
REPERE 
Scurtă biografie Castelul interior 
a Principezei Ileana a României de Paul-Gabriel Sandu... asaaannnananaeei 60 
de Anca SimitOpol..........acauenaeanaaeannaaeaeaace 19 

HISTORIA 
Domnița Ileana sau floarea rară „Lunga vară fierbinte“ 1944 
a modestiei de Daniel FOCŞA......mnccccnneennnaa ee aaa 62 
de Daniel Focșa 

Conflictul din Transnistria, 
Oviață în slujba țării un măcel inutil 
de Anca SIMitOpOl........nunnnnnnnnneaaeaaaaaaeaaaae 25 deDragoș Moldoveanu... 69 
Hoţii de timp VIA SACRA 
traducere de Anca Simitopol.............uuuuunu++ 20 Ortodoxia occidentală 

şi tentaţia filetismului 
DECANTĂRI de AlEXandru RACU.... nana TI 
Crezul meu național 
de Răzvan COdIESCU.....cee anna 30  LAROST 

Războiul sfânt contra 
Ce este metafizica! ([) bolşevismului 
de George Popescu Glogoveanu................ 42 de Daniel FOCŞA.......ncnunacnearoreeeneenaneeanaeee 76 

OFERTA 


Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, firme locale 
de difuzare a presei, librării şi persoane particulare. Oferim comision atractiv. 
Pentru detalii, luați legătura cu directorul publicației, Claudiu Târziu, 
Ia telefon 0740.103.621 ori pe e-mail revistarostOgmail.com. 





ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Fondată 2002 


Revistă națională editată de 
Asociaţia ROST 


DIRECTOR 
Claudiu TARZIU 
tel.: 0740.103.621 
revistarostOgmail.com 


SENIOR EDITORI 
Răzvan CODRESCU 
Paul GHIŢIU 


REDA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Pr. Antonio ARONEASA 
Constantin MIHAI 
Pr. Marcel RĂDUȚ SELIŞTE 


COLABORATORI PE 
Ierom. Savatie BAŞTOVOI 
Daniel FOCŞA 
Stelian GOMBOŞ 
Paul S. GRIGORIU 
Silviu MAN 
Dragoş MOLDOVEANU 
Paul NISTOR 
Cristi PANTELIMON 
Viorel PATRICHI 
Alexandru RACU 
Teodora ROŞCA 
Paul Gabriel SANDU 
Constantin N. STRĂCHINARU 


CORECTURĂ 
Nicu BUTNARU 


EDIȚIE INTERNET 
www.rostonline.org 
lonuţ TRANDAFIRESCU 


CORESPONDENȚĂ 
OP 23, CP 27 - Bucureşti 


dd rii Qui 


bib 004 CE e E Da - a Al 
ca ap iutiala Lai e - came, ch za m de 


TIPAR 


DIFUZARE & ABONAMENTE 
Asociaţia ROST 
tel.: 0740.103.621 


ISSN 
1583-6312 


Reproducerea unor articole apărute 
în revista ROST este permisă numai cu 
acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în ţară şi 
în comunitățile româneşti din Europa, 
SUA şi Canada. 


EDITORIAL 


ROST 





Ticăloşia presei 
românești 


„Marşul pentru Familie“, organizat în Bucureşti, pe 21 mai a.c, de 
Forul Ortodox Român și Alianța Familiilor din România, a fost tratat 
cu indiferență de presa mainstream. În schimb, parada homosexu- 
alilor, de a doua zi, a fost supraexpusă pe toate televiziunile şi ziarele, 
în ciuda evidenţei că era o manifestare marginală, fără relevanţă pen- 
tru marele public. Prin acest comportament pervers, presa noastră şi-a 
dat definitiv arama pe tață: nu o interesează decît agenda ei, care este 


cel mai adesea opusă interesului naţional şi credinţei creştine. În acest 


1 


caz, încearcă să ne reeduce întru „corectitudinea politică“, pentru a 


accepta anormalul ca normal. 








Claudiu Târziu 


arşul pentru Familie“ a fost un aver- 

M tisment dat clasei politice pentru 

99 lipsa de responsabilitate pe care o 

manifestă față de familie, dar şi un protest la 

adresa agresiunilor morale la care e supusă fa- 

milia, precum pornografia şi propaganda homo- 
sexualității. 

De la acest veritabil eveniment nu s-au ostenit 
să relateze decit agenţia de presă Agerpres, TVR (la 
emisiunea „Universul Credinței“ de duminică 
dimineaţa, dar nu şi în buletinele de ştiri) şi 
Realitatea "TV (0 ştire în treacăt, în care exagera 
numărul de demonstranți, probabil pentru a da 
mai mare greutate mesajului anti-guvernamental). 
În rest, tăcere. Ca şi cu două zile mai înainte, cînd 
conferința de presă a organizatorilor a fost ono- 
rată doar de cățiva ziarişti — şi aceia doar de la mass 
media de stat, TVR, Radio România şi Agerpres. 

Subiectul nu a interesat, pentru că a pus 
probleme de fond şi n-a avut nimic spectaculos în 





el, deşi, în esenţă, este scandalos că, într-o țară 
pretins creştină, sîntem nevoiţi să apărăm familia 
în stradă. 

Carevasăzică, principalele televiziuni şi coti- 
diene naţionale au ignorat protestul a peste 200 
de persoane respectabile, familii cu prunci în 
braţe, făcut pe o ploaie torențială, pe un traseu 
destul de lung, de la Biserica Kretzulescu pînă în 
Dealul Patriarhiei. Dar aceleaşi instituţii de presă 
au transformat în evenimentul săptămînii scălim- 
a susținătorilor lor, intitulată pompos „Gayfest“, 
de sîmbătă 22 mai. 

Relatări în direct, dezbateri în studio, actua- 
lizări ale ştiriilor în variantele online ale ziarelor 
şi pe agenţiile de ştiri, articole în ediţiile pe print 
de duminică. Toate puse în antiteză cu protestul 
Asociaţiei „Noua Dreaptă“ la adresa Gayfest, 
desfăşurat cu cîteva ore mai devreme. De ce? 
Pentru că e coolsă susții minoritățile, e şi „corect 
politic“, homosexualii sînt „exotici“ - mai ales 
nefericiţii aia travestiţi -, iar opoziția ND creează 
potenţialul de conflict. 

Într-o vreme în care milioane de români se 
gîndesc cu ce-şi vor cumpăra pîinea de miine, iar 
familia este ameninţată din toate părţile, presa 
noastră se înflăcărează pentru „drepturile“ 





anul VIII e nr. 88 


EDITORIAL 











pederaştilor. Şi cînd spun că se înflăcărează mă 
refer şi la partizanatul pe care îl dovedeşte. 

Am fost convins că, în actualul context 
social, instituţiile de presă din România, asupra 
cărora altminteri nu-mi fac iluzii, vor avea o re- 
zervă în a amplifica propaganda dezgustătoare a 
homosexualilor, că vor pune surdină cel puţin. 
M-am înşelat. Lipsa de ruşine e totală. Nu numai 
că mare parte din presă are agenda ei, de la care 
nu se abate o iotă, indiferentă sau chiar ostilă 
interesului naţional şi în răspăr cu credința 
creştină, dar iată că nici măcar nu mimează pre- 
ocuparea pentru problemele reale ale românilor. 

Dacă televiziunile de ştiri au pus toate reflec- 
toarele pe protestele sindicale privind „curba de 
sacrificiu“, a fost pentru că asta le aduce rating şi 
mai ales pentru că astfel lovesc în Putere, nu pen- 
tru că le-ar păsa într-adevăr de românii cărora li 
se taie veniturile sau vor fi concediați. 

Dacă la televizor sau în ziare sînt criticați şi 
ironizaţi politicienii, nu este pentru că presa şi-ar 
dori o clasă politică profesionalizată, ci pentru că 
acei politicieni nu satisfac interesele instituțiilor 
de presă, ori pentru că sînt în tabăra nepotrivită. 
Şi aşa mai departe. 





Foarte puţine publicaţii şi emisiuni de radio 
şi de televiziune mai slujesc binele public şi mai 
răspund cu onestitate nevoii de informare a 
românilor. 

Apoi, tot presa este surprinsă că îi scade 
audiența, că nu mai are credibilitate şi că este 
înjurată. În stilul ăsta, nu mai e mult pînă numele 
de ziarist va deveni o ocară. Dar dacă jurnaliştii 
oneşti nu fac nimic să împiedice asta, atunci va fi 
prea târziu să se ruşineze. Este un motiv suficient 
pentru ca Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor 
Creştini să fie scoasă din amorțire. 


PS: 

Trustul de presă al Bisericii Ortodoxe Române, „Basilica“, a 
ignorat şi el „Marşul pentru Familie“. 

Mai notez aici, cu mîhnire, că este pentru al treilea an 
consecutiv (exact de cînd PF Daniel a devenit patriarh) în 
care Biserica Ortodoxă Română nu a luat nici o atitudine 
față de propaganda homosexualilor, destășurată an de an în 
preajma unor mari sărbători ortodoxe. De asemenea, nu a 
pomenit nimic despre noile probleme ale familiei generate 
de Putere. 

Pentru comparație, Arhiepiscopia Romano-Catolică 
Bucureşti şi Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika“ au 
dat împreună un comunicat în care critică politica guvernu- 
lui faţă de familii. Apropo de Asociaţia „Vladimir Ghika“, se 
cade să menţionez că reprezentanţii săi au venit la Marşul 
pentru Familie. Chapeau bas! 





anul VIII e nr. 88 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





Idei, vorbe, 


Inflaţie de demnitari 

Traian Băsescu ne cere solidaritate cu guver- 
nul, pentru depăşirea crizei. Însă guvernanţii 
nu prea sînt solidari cu noi. În vreme ce se 
pregăteşte să taie pensiile, salariile bugetarilor 
şi indemnizaţiile pentru creşterea copiilor, 
puterea rămîne cu aceeaşi structură stufoasă, 
din care fac parte 300 de secretari de stat! 
Fiecare secretar de stat este plătit cu peste 
1000 de euro plus sporuri. „Doar pentru 
salariile secretarilor de stat, statul plăteste 
anual trei milioane de euro, în conditiile în 
care numărul acestora, dar şi al angajaţilor din 
subordinea lor, ar fi trebuit înjumătăţit de la 
începutul anului, după cum s-a angajat şeful 
Guvernului, Emil Boc“ - scrie „Ziarul 
Financiar“ din 18 mai a.c. (B.7,) 


Stat polițienesc 

Dacă mai aveam nevoie de o dovadă că sîntem 
pe cale de a deveni un stat polițienesc, ne-o 
oferă tot „Ziarul Financiar“, în aceeaşi ediţie: 
unul din cinci bugetari lucrează la Interne, în 
serviciile secrete sau în Apărare. Cei 260.000 
de bugetari „speciali“ consumă patru miliarde 
de euro anual, adică 40% din tot ce se cheltuie 
cu salariile în sistemul public. (B.T.) 


Din prostie în prostie... 

Veniturile artiştilor, sportivilor, consultanţilor, 
jurnaliştilor şi ale persoanelor fizice autori- 
zate (PFA) ar putea scădea cu aproape 30%. 
Propunerea de taxare a drepturilor de autor 
cu CAS de 31,3% vine de la sindicate şi este 
îmbrăţişată de Guvern - scrie „Adevarul“ din 
18 mai a.c. Sindicatele instigă a şi guvernul e 
pe cale să comită o ticăloşie cel puţin în cazul 
artiştilor, scriitorilor şi jurnaliştilor. De ce? 
Pentru că: 1. Drepturile de autor nu aduc veni- 
turi constante, 2. În general, cei care au drep- 
turi de autor au şi carte de muncă, deci deja 
contribuie la CAS, 3. Nu mă poţi obliga să am 
pensie, 4. Nu se strâng în felul ăsta prea mulți 


pte 


bani la buget, dar o suţire pătură de creatori 
va suferi, 5. Prin impunerea CAS coroborată cu 
reducerea cheltuielilor deductibile, veniturile 
autorilor scad cu aproape o treime, 6. Măsura 
mai dă o lovitură sistemului privat. În loc să 
controleze câți şoferi şi portari sînt plătiţi pe 
drepturi de autor, guvernul preferă să pro- 
cedeze otova, ca şi în cazul salariilor bugeta- 
rilor. Ceea ce denotă rea-credință, lene şi pros- 
tie. Încă un argument ca să fie demis. (B.T.) 


Un botez politic 

Preşedintele României, Traian Băsescu, 

s-a încumetrit cu Paul Lambrino, care-şi zice 
prinț de România, deşi Casa Regală Română 
nu-l recunoaşte. 





Paul Lambrino este fiul fratelui vitreg al 
Regelui Mihai, Carol Mircea, născut în urma 
căsătoriei morganatice a lui Carol al II-lea cu 
Ioana (Zizi) Lambrino. Căsătoria n-a fost nicio- 
dată recunoscută de Casa Regală şi de statul 
român, cum nici Carol Mircea nu a fost 
recunoscut de Carol al Il-lea. Sîmbătă, 22 mai 
a.c., a avut loc un botez politic şi nimic altceva. 
Băsescu a pretins că gestul său este unul 
creştinesc, dar că nu înseamnă înrudire. M-aş 





anul VIII e nr. 88 


MARTORI Al VEACULUI 





mira ca preşedintele să nu ştie, după ce a 
botezat opt copii, că a fi naş înseamnă a fi 
părinte spiritual, ceea ce e mai mult decât o 
înrudire prin alianță şi cu cel botezat, şi cu 
părinţii acestuia. Prin botezul acesta, Băsescu 
îi conferă legitimitate lui Lambrino şi încearcă 
un mic şah la Rege. Gestul ofensator la adresa 
Regele Mihai, vine după ce RAAPPS a anunțat 
că familia regală va trebui să-şi plătească 
întreţinerea reşedinţei sale, Palatul Elisabeta. 
Traian Băsescu n-a uitat că alt prinț pîrit, Radu 
Duda, ginerele Regelui, a vrut să candideze la 
preşedinţie şi a avut un discurs critic la adresa 
lui, anul trecut. Şi nici faptul că, în vara anului 
2008, n-a fost invitat la nunta de diamant a 
Regelui Mihai şi a Reginei Ana, la care însă au 
fost prezenţi toți duşmanii săi: Iliescu, 
Tăriceanu, Roman, Constantinescu, Patriciu, 
Voiculescu. Probabil că mijlocitorul tovărăşiei 
dintre Paul Lambrino şi Băsescu este naşul de 
cununie al „prințului“, George Constantin 
Păunescu. Să ne reamintim că G. C. Păunescu a 
devenit, în urmă cu vreun an şi ceva, princi- 
palul sfetnic pe domeniul economic al lui 
Traian Băsescu şi totodată susţinător de năde- 
jde al acestuia, prin trustul său de presă. 
Acum, Băsescu, Păunescu şi Lambrino se gă- 
sesc în aceeaşi familie, în care a intrat nu 
demult şi renumitul cap al mafiei ţigăneşti 
Bercea Mondialu, al cărui ultimo copil a fost 
năşit de Mircea Băsescu, fratele preşedintelui. 
Aşadar, capitalismului de cumetrie îi cores- 
punde politicianismul de cumetrie. În altă 
ordine de idei, bag samă că la aşa mărimi nu 
se mai ţine cont de învățătura noastră de cre- 
dință. Botezul a fost oficiat de un sobor de 
şase preoţi, condus de episcopul vicar patri- 
arhal Vaarlam Ploieşteanul, dar pruncul nu a 
fost scufundat în apă, după tipicul ortodox, ci 
doar înmuiat cu picioarele de două ori şi stro- 
pit pe creştet o dată. Patriarhul Daniel însuşi a 
pecetluit încreştinarea, printr-o felicitare pu- 
blică a părinţilor şi naşilor. Întiistătătorul BOR 
a folosit în document apelativul Alteță pentru 
Paul Lambrino, aducînd astfel şi el un afront 
Regelui Mihai, cel care a fost uns de Biserică. 
Alături, reproducem certificatul de naştere al 


micuţului Carol Ferdinand. Sînt tare curios pe 
baza căror hirtii a fost emis. Dacă scria doar la 
prenume „Carol-Ferdinand Al României“, mai 
înțelegeam, că doar avem atâţia din neamul lui 
Bercea Mondialu pe care îi cheamă Michael 
Jackson, Argentina ş.a. (B.T.) 


Popii Moscovei îi bruschează pe 
preoții români 

Cu mare osteneală şi cu mari emoții (la 
graniță), un grup de români a făcut o troiță pe 
care a pus-o în oraşul Sîngerei din Basarabia, 
locul de baştină al lui Valeriu Gafencu, cel 
supranumit „Sfintul Închisorilor“. Troiţa a fost 
sfințită la 10 mai a.c., printr-o ceremonie orga- 
nizată de ASCOR Chişinău, cu participarea 





entuziastă a primarului de Sîngerei, Gheorghe 
Braşovschi. Au fost prezenţi părintele Moise 
Iorgovan de la Oaşa, cel care a alcătuit volu- 
mul Sfîntul Închisorilor, părintele Mircea 
Băjenaru de la Suceava şi surorile lui Gafencu. 
De la părintele Mircea am aflat că evenimentul 
n-a fost lipsit de tensiuni şi şicane din partea 
preoților Mitropoliei Moldovei (închinată 
Moscovei). Popii rusofoni i-au bruscat pe pre- 
oții români şi nu le-au permis să slujească 
împreună cu ei sfinţirea troiţei. Dacă şi la 
troița unui sfint se comportă după un tipar 
politic, aproape că nu mai e nimic de spus. 
Părintele Mircea era tare mîhnit, cu atât mai 
mult cu cît Mitropolia Moldovei nu a avut altă 
implicare decît aceea că a permis amplasarea 





anul VIII e nr. 88 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





troiţei într-o zonă pe care o controlează. Pe de 
altă parte, ştiu, încă de cînd am fost ultima 
dată la Chişinău, că popii rusofili încearcă să 
se folosească de „brandul“ Gafencu, punînd la 
cale organizarea unei Asociaţii „Valeriu 
Gafencu“, prin care să-şi facă, probabil, progra- 
mul politic, că de duhovnicie nu prea putem 
vorbi. În această capcană umblau să-i atragă şi 
pe ascorişti, prin intermediul unor preoţi de 
bună-credință, dar rătăciţi în Mitropolia 
Moldovei cu largul concurs al ÎPS Petru, mitro- 
politul Mitropoliei Basarabiei (subordonată 
canonic Patriarhiei Române). (C.T,) 


Apăraţi familia, salvaţi România! 
Luni, 17 mai 2010, două organizaţii ale laicatu- 
lui au dat următorul comunicat: 

„Forul Ortodox Român (FOR) şi Alianța 
Familiilor din România (AFR) atrag atenția 
întregii clase politice că este direct responsa- 
bilă pentru gravele amenințări şi loviturile 
neîncetate la care este supusă familia în 
România. Din cauza problemelor de ordin 
material, dar şi a celor de ordin moral şi le- 
gislativ, instituţia familiei riscă să dispară sau 
să se transforme într-o curiozitate inutilă în 
cadrul societăţii moderne. Iar în absenţa fami- 
liei româneşti solide, însuşi viitorul țării este 
pus sub semnul întrebării. FOR şi AFR 
protestează împotriva preconizatei măsuri 
guvernamentale de reducere a indemnizaţiei 
pentru creşterea copilului nou-născut. Această 
măsură descurajează serios natalitatea şi riscă 
să provoace încă o creştere a valului de avor- 
turi - prin care România deja ocupă un trist 
loc de lider în lumea civilizată. Potrivit studi- 
ilor demografice, populaţia din România se 
află într-o scădere dramatică, ceea ce face acţi- 
unea guvernului şi mai condamnabilă, întrucât 
duce la îmbătrânirea populaţiei, la scăderea 
forței de muncă şi de aici la consecințe eco- 
nomice şi sociale grave. Pe de altă parte, FOR 
şi AFR îşi manifestă îngrijorarea față de lejeri- 
tatea cu care autoritățile tratează fenomene 
deosebit de dăunătoare familiei, ca prostituţia, 
pornografia şi propaganda deşănțată a unor 
practici sexuale aberante - care iau amploare 





în contextul relativizării valorilor, al slăbirii 
credinței şi al unei legislații şubrede, deloc 
româneşti - deci necreştine şi nereprezenta- 
tive - în setul ei intim de valori. Pe marginea 
acestor pericole conjugate la adresa familiei, 
FOR şi AFR organizează o conferință de presă 
miercuri 19 mai a.c., ora 16.00, la sediul FOR 
din Bucureşti, str. Vulturilor nr. 8. La confe- 
rință participă, alături de reprezentanţii FOR şi 
AFR, şi doi invitaţi special: omul de presă 
Liana Stanciu şi prof. univ. dr. Pavel Chirilă. Pe 
linia continuării protestului, vineri 21 mai a.c., 
începînd cu ora 17.30, FOR şi AFR cheamă 
lumea creştină, dar şi toate forțele sociale asu- 
mate la un Marş pentru Familie, pornind de la 
Biserica Kretzulescu, de pe Calea Victoriei, 
până în Piaţa Unirii.“ 


Ne paşte disoluția? 

În conferința de presă organizată miercuri 19 
mai 2010 de Forul Ortodox Român şi Alianța 
Familiilor din România a fost criticată sever 
clasa politică românească pentru lipsa ei de 
preocupare pentru viitorul românilor. Viitorul 
o reprezintă familia cu copii, ori la noi familia 
este agresată din toate părţile. Clasa politică 


Pi m ei 











anul VIII e nr. 88 


MARTORI Al VEACULUI 





poartă principala responsabilitate, pentru că 
nu asigură un cadru legislativ potrivit şi pen- 
tru că dirijează fondurile greşit. Prof. univ. dr. 
Pavel Chirilă a sintetizat excelent situaţia în 
care ne aflăm. „În istorie, crizele economice au 
fost precedate de crize morale şi urmate, une- 
ori, de disoluţii ale societăţilor respective. Pînă 
să trăim criza economică, la noi s-a instalat o 
gravă criză morală, ignorată, din păcate de 
politicieni şi nu numai. Puterea politică, ori- 
care a fost ea, a avut un aport substanțial la 
adîncirea crizei morale. De pildă, la începutul 
anilor 90, printre primele hotărîri ale guver- 
nului a fost cea privind liberalizarea avo- 
turilor. De atunci, în România se înregistrează, 
ca nicăieri în Europa, un raport de un avort la 
un nou-născut, iar în anumiţi ani un raport de 
1,6 la 1. Potrivit unui studiu făcut în clinicile 
de stat, prețul unui avort este mai mic decât cel 
real, deci preţul avortului este subvenţionat de 
la buget. România este ţara cu cea mai mică 
rată medie de viață din Europa. Iar rata mor- 
talității infantile este cea mai mare. Categoria 
persoanelor de la 0 la 14 ani este foarte 
redusă, din acest punct de vedere plasîndu-ne 
pe penultimul loc din Europa, înaintea 
Sloveniei. Asta ne arată că rata de îmbătrînire 
este foarte mare şi că în curînd nu va mai avea 
cine să plătească pensiile, dacă vor fi suficienţi 
români care să ajungă la vârsta de pensionare. 
Nu în cele din urmă, guvernul a avut mai 
multe tentative de a legaliza prostituţia şi con- 
cubinajul.“ Bogdan Mateciuc, reprezentantul 
Alianței Familiilor din România, şi Iulian 
Capsali, purtătorul de cuvînt al Forului 
Ortodox Român şi tatăl a şapte copii, au arătat 
că motivele de mai sus şi încă multe altele - 
cum sînt pornografia sau sexualitatea explicită 
răspîndite în publicaţii de mare tiraj şi emisiu- 
ni de televiziune, precum şi o propagandă 
asiduă pentru manifestările anti-familie - 
determină cele două organizaţii să facă un 
marş de protest vineri, 21 mai, începînd cu ora 
17.30, pe traseul Biserica Kretzulescu - Calea 
Victoriei - Spaliul Dimboviţei - Piaţa Unirii. 
Partea optimistă a conferinței a aparţinut 
Lianei Stanciu, mamă creştină şi om de presă, 






care a declarat că, în ciuda tuturor agresiunilor 
contra familiei, putem izbîndi cu puterea pe 
care ne-a sădit-o Dumnezeu în fiecare din noi. 
Ea a fost susținută de soţul său, Mihai 
Georgescu, solistul trupei „Bere Gratis“, care a 
spus că fiecare om care crede în Dumnezeu are 
familie. Deci, credința va duce familia mai 
departe. (8.7) 


Marșul pentru Familie 2010 
Asociaţia „Rost“ a fost printre organizatori, ală- 
turi de alte ONG-uri reunite în federaţia Forul 
Ortodox Român, şi a participat la „Marşul pen- 
tru Familie“ din 21 mai 2010, de la Bucureşti. 
Aproximativ 200 de persoane, familii cu copii, 
au pornit, pe o ploaie torențială, de la Biserica 
Kretzulescu, de pe Calea Victoriei, şi au mers 
pînă în Dealul Patriarhiei. Organizatorii au 
declarat că existența familiei româneşti este 
amenințată pe mai multe planuri: material, 





PMC NU DRUG 
FAMILIA 





legislativ, moral şi spiritual. De aceea, marşul a 
fost în primul rînd un protest contra „curbei 
de sacrificiu“ la care vrea să ne supună guver- 
nul Boc, una care loveşte în familie. De aseme- 





anul VIII e nr. 88 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





nea, a fost un avertisment dat politicienilor în 
legătură cu legile pe care le adoptă în 
defavoarea familiei şi, în acelaşi timp, cu 
modul în care tolereză sau chiar încurajează 
propaganda homosexualității. Aceste idei s-au 
desprins şi de pe pancardele purtate de mani- 
festanţi: „Copiii nu se negociază“, „Apăraţi 
familia, salvaţi România“, „Vrem copii normali, 
nu homosexuali“, „Salvaţi România, păcatul 
aduce sclavia“, „Decât să ne taxaţi, mai bine nu 
furaţi“...(D.C.) 


Cu trupul în Vest, sau cu sufletul 
în Est? 

Pentru cei mai mulţi români, Occidentul era, 
înainte de 89, sinonim cu mintuirea. Acolo 
aveai libertate şi prosperitate. Majoritatea 
românilor trăiesc şi azi mirajul Vestului, în 
care găseşti un loc de muncă mai bine plătit, 
standarde profesionale mai înalte, oportu- 
nități de carieră mai mari, o viață îndestulată... 
Nu se reduce însă totul la material. Dacă ai 
năzuințe moral-spirituale, nu mai poți alege 
Occidentul din toată inima şi, dacă eşti om 
întreg, nici nu te imaginezi trăind acolo mai 
mult de o perioadă provizorie, cât să-ţi faci 
„plinul“. Incontestabil, în Occident sînt străzi 
mai curate, oameni mai politicoşi, economii 
mai ridicate, posibilităţi mai multe. Însă, există 
şi delict de opinie: n-ai voie să spui ce crezi în 
toate chestiunile politice şi istorice. Există un 
sistem de formare a unui „om nou“, disci- 
plinat, civilizat şi spălat pe creier: statele deţin 
exclusivitatea asupra educaţiei copiilor. Şi mai 
există şi un sistem, „corect politic“, de cenzură 
a credințelor: n-ai voie să porți însemne reli- 
gioase, îţi este interzis să spui păcatului pe 
nume şi eşti marginalizat definitiv, ca „tali- 
ban“, „fundamentalist“ sau, de ce nu, „fascist“ 
(ca tot încep să se suprapună noțiunile în noul 
limbaj politic corect), dacă îndrăzneşti să te 
pronunți pentru apărarea familiei în fața ofen- 
sivei ideologiei dominante. România a optat, 
cu nişte ani în urmă, pentru Occident. Și a 
început să importe, pe lîngă forme şi reforme, 
şi ideologie. Ideologie care este una clar 
împotriva unei dezvoltări normale a naţiunii. 


La acest import toxic a apărut o timidă opozi- 
ție. Iar azi sînt destui români care se află în 
plină dilemă: cu Occidentul prosperității şi al 
pervertirii spirituale, sau cu Estul, încă sărac, 
dar mai întemeiat în credință? Alegerea nu-i 
uşoară, pentru noi, românii, cel puţin, pentru 
că rănile istoriei încă sîngerează şi mai ales 
pentru că nici prezentul unei Rusii dominante, 
agresive şi la cheremul unei mafii kagebisto- 
afaceriste nu ne îmbie. Dilema este repusă pe 
tapet, cu mai mare acuitate, la câte un 
eveniment cum a fost cel de azi. Homosexualii 
din România au anunţat că vor mărşălui 

prin centrul Bucureştiului, pentru a putea 
întemeia legal „familii“ şi a putea adopta copii. 
Cu alte cuvinte, vor să fie recunoscuţi ca 
normali şi acceptaţi ca atare de societate. 
Marşul a fost autorizat de Primăria Capitalei, 
sub cuvînt că toţi cetăţenii țării pot să 
manifeste public. Dacă Primăria Capitalei era 
cinstită vedea că marşul homosexualilor nu 
este o manifestaţie oarecare, ci una care se 
constituie într-o atingere la bunele moravuri şi 
că poate tulbura ordinea publică - motive 

de a nu autoriza marșul. În sprijinul 
homosexualilor s-au declarat ambasadorii 
Africii de Sud, Australiei, Canadei, Cehiei, 
Franţei, Germaniei, Marii Britanii, Olandei, 
Spaniei, Suediei şi Statelor Unite. 

Asta în vreme ce la Moscova a fost interzisă 
parada gay. (C.T.) 


Revoluţie online 

Criza presei tipărite se prelungeşte, în vreme 
ce o adevărată revoluţie, despre care am mai 
scris, are loc pe online. Şi e natural aşa, de 
vreme ce pînă şi eu, ziarist cu state vechi să zic 
aşa şi conservator pînă-n prăsele, mă plictisesc 
după ce frunzăresc ziarele de dimineață şi trec 
imediat la bloguri pentru a afla adevăratele 
ştiri. Tot mai mulți jurnalişti şi-au făcut 
bloguri şi s-au emancipat de ziarele pentru 
care au lucrat. Ei publică informaţiile pe care 
nu le are sau nu le dă nici un jurnal. Şi au 
succes aceşti bloggeri. Gazetele care nu ţin 
cont de aceste schimbări, se vor stinge în cele 
din urmă. (B.T.) 





anul VIII e nr. 88 


MARTORI Al VEACULUI 





„Pe drumul Invierii“, 

cu mai mulţi prigoniţi 

Duminică, 16 mai 2010, ora 13.00, la Casa de 
Cultură „Ion Creangă“ din Târgu Neamţ a fost 
vernisată expoziţia itinerantă „Pe drumul 
Învierii“, în organizarea filialei locale a asoci- 
ației ROST. Desfăşurată sub forma unei mese 
rotunde, manifestarea s-a bucurat de partici- 
parea a peste 40 de persoane, fiind onorată de 
prezența primarului urbei, dl. Decebal 
Arnăutu. În calitate de organizatori, domnul 
inginer Mihai Diaconu şi domnul profesor 
Octavian Carp au deschis întrunirea, făcând 
oficiile de moderatori. Alături de cele 18 
panouri, deja cunoscute, care exemplifică prin 
documente şi fotografii din arhivele Securității 
urmărirea, anchetarea, chinuirea şi con- 
damnarea la închisoare a şase personalități 
ortodoxe-reper, dl. Mihai Diaconu a expus şi 
un al 19-lea, conținând imagini şi date despre 
personalităţi locale, persecutate de autoritățile 
comuniste şi arestate pentru mărturisirea lor 
de credință şi pentru vederile anticomuniste. 
Astfel, au fost evocaţi Aurel Grămadă, fost 
diriginte al poştei din Târgu Neamţ, țăranii 
Constantin şi loana Arnăutu, învățătorul 
Victor Vasiliu, arhimandritul Ilarion Argatu, 
preotul Constantin Cosma, părintele Nicolae 
Gheorghiu, doctorul Vladimir Carp, Eduard 
Boureanu, Mihai Croitoru, Florica Ionescu, 
Eugen Stoian, Lucian Cherţ şi Valeriu 
Danielescu, arestaţi ca elevi, Sandu Dumitru - 
contabil, Valeriu Roban, avocat şi primar al 
localităţii în timpul guvernării Antonescu, 
sculptorul Gheorghe Gheorghiță, medicul 
pediatru Nicolae Dumitriu, soții Dumitru 
(inginer) şi Virginia (profesoară) Teodosiade. 
Au luat cuvântul dl. primar Decebal Arnăutu, 
dna Liliana Ionescu (condamnată de comuniști 
la doi ani de închisoare, deşi era elevă, pentru 
„omisiune de denunţ“), părintele Alexandru 
Argatu, de la Boroaia, prof. C. Cosma, prof. 
Anca Corduneanu, prof. lurea - tatăl core- 
spondentului TVR la Moscova, Gheorghe 
Bîrliba, profesor de istorie. Presa a fost 
reprezentată la întâlnire, un cuvânt de suflet 
având dna Diana Boureanu, redactor al unui 


cotidian local. De remarcat faptul că mulţi din- 
tre vorbitori sunt rude ale celor prigoniţi şi 
evocaţi acolo. Prof. Mihail Albişteanu, 
vicepreşedinte ROST, a făcut un scurt expozeu 
al istoricului revistei şi al asociaţiei, mulţu- 
mind organizatorilor, celor prezenţi, precum şi 
gazdelor de la Casa de Cultură a municipiului, 
în special domnului director Gheorghe Tiugea, 
care, cu amabilitate, s-au oferit să găzduiască 
expoziţia, într-un spaţiu generos, în perioada 


16-26 mai. (M.N.) 


Eroare regală 

Regele Mihai a participat la parada din 9 mai 
de la Moscova. Cu acest gest cred că Majestatea 
Sa şi-a redus drastic ultima brumă de 
încredere, care i-a rămas după coabitarea cu 
PSD şi tandemul Iliescu - Năstase. Dacă puteam 
admite că 23 august 1944 a fost o eroare 
datorată tinereții suveranului, la care a fost 
împins de politicienii mai bătrîni, această nouă 
legitimare a comunismului şi a împărțirii lumii 
între URSS şi anglo-americani, săvirşită la 
apusul vieţii, nu mai este scuzabilă. De la 
politicienii români ne aşteptăm la orice com- 
promis, dar pe rege ce (sau cine) l-a mînat la 
Moscova? (C.I) 


Pomenire 

Joi, 29 aprilie a.c., ora 10.00, la Biserica Sf. Ilie 
- Gorgani, părintele Vasile Gordon a oficiat o 
slujbă de pomenire pentru şase mari luptători 
anticomunişti: Pr. Gheorghe Calciu, Dimitrie 
Paceag, Ionel Zeană, Tache Funda, Nicu Naum 
şi Zahu Pană. Aceştia au fost evocaţi apoi de 
către scriitorul Marcel Petrişor, fost deținut 
politic, care a pătimit alături de cîţiva dintre ei 
în temnițele comuniste. Dumnezeu să-i odih- 
nească şi să-i pomenească întru Împărăția Sa! 
(HLB.) 


Revista ROST, premiată 

la Zilele „Convorbiri Literare“ 

Pe 22 şi 23 aprilie a.c., la Iaşi s-au desfăşurat 
Zilele revistei „Convorbiri Literare“, la care au 
participat peste o sută de scriitori şi jurnalişti 
români din țară şi din străinătate. 





10 


anul VIII e nr. 88 


MARTORI Al VEACULUI 

















Manifestarea, aflată la a XIV-a ediţie, este un 
bun prilej pentru aducerea revistei (fondată la 
1 martie 1867) în prim-planul vieţii publice. 
„Dar este şi una din puţinele ocazii în care ne 
putem privi în ochi. E important să ne citim 
unii pe alţii, însă e importantă şi întîlnirea fizi- 
că“ - a declarat Cassian Maria Spiridon, redac- 
torul şef al publicaţiei şi preşedintele Uniunii 
Scriitorilor - Filiala Iaşi. Vineri seara, pe 23 
aprilie, Zilele revistei „Convorbiri Literare“ 
s-au încheiat cu o festivitate de premiere, 
devenită de asemenea tradiţională. Revista 
ROST şi scriitorul Marcel Petrişor, preşedintele 
Senatului Asociaţiei „Rost“ s-au numărat prin- 
tre premiaţi. Dl Marcel Petrişor a spus că închi- 
nă acest premiu, primit pentru memoriile sale 
din închisorile politice, unor prieteni ai săi 
mutaţi la Domnul, cu care a suferit în temniță: 
părintele Gheorghe Calciu şi Petre Ţuţea. 
Claudiu Târziu, directorul revistei ROST, a ridi- 
cat premiul în numele publicaţiei (acordat 
„pentru conservarea şi perpetuarea tradiției 
naţionale“) şi a mulțumit „Convorbirilor 
Literare“ pentru acest gest de solidaritate şi 
încurajare. Juriul, alcătuit din membrii 
redacţiei „Convorbirilor Literare“, a mai 
hotărît acordarea următoarelor premii: 


Claudiu Tarziu a mulțumit pentru premiul acordat revistei ROST 


Premiul special - Gheorghe Iorga, pentru 
demersul ştiinţific în buna cunoaştere a 
literaturii persane în spaţiul românesc; 
Premiul pentru emisiuni literare - emisiunii 
„Convorbiri literare“, Radio Iași (realizator 
Valentin Talpalaru); Premiul pentru Traduceri 
- Mircea M. Pop; Premiul pentru Eseu - 
Nicolae Oprea; Premiul pentru Critică - 
Paul Cernat; Premiul pentru Poezie - Ion 
Matiuţ şi Adrian Popescu; Premiul pentru 
Proză - Daniela Zeca şi Varujan Vosganian; 
Premiul de Excelenţă - Marcel Petrişor şi 
Sorin Dumitrescu; Opera Omnia - Virgil 
Nemoianu. (R.R.) 


Sub semnul lui Eminescu 

Expoziţia itinerantă „Pe drumul Învierii“, orga- 
nizată de Asociaţia „Rost“, a fost vernisată la 
Iaşi, sîmbătă 24 aprilie a.c., începînd ora 
12.00, în sediul filialei locale a Uniunii 
Scriitorilor, Casa Cu Absidă „Laurenţiu Ulici“. 
Timp de două ore, într-o atmosferă caldă şi 
plăcută, s-a desfăşurat o adevărată întîlnire 
între prieteni, prieteni de idei şi de suflet. 
Vegheaţi de Eminescu, al cărui portret în 
peniță trona deasupra prezidiului. Claudiu 
Târziu, preşedintele Asociaţiei „Rost“ şi Mihail 





anul VIII e nr. 88 


IN 


MARTORI Al VEACULUI 





Albişteanu, vicepreşedinte, au moderat mani- 
festarea şi au dat explicaţiile tehnice şi istorice 
despre expoziţie. Părintele arhimandrit 
Nichifor Horia, starețul Mănăstirii Trei Ierarhi 
şi exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşi, 
părintele Dumitru Merticaru şi scriitorul 
Marcel Petrişor, fost deţinut politic timp de 13 
ani, au încîntat auditoriul cu discursurile lor. 
Expoziţia a fost deschisă la Iaşi pînă pe 10 mai 
a.C. Prin această expoziţie, Asociaţia „Rost“ 
încearcă să ilustreze o parte din istoria recentă 
a românilor: prigoana regimului comunist con- 
tra Bisericii Ortodoxe Române. Şi exemplifică 
prin documente şi fotografii din arhivele 
Securităţii legate de urmărirea, anchetarea, 
chinuirea şi condamnarea la închisoare a şase 
personalităţi ortodoxe - reper: arhimandrit 
Arsenie Papacioc, singurul care mai este în 
viață (duhovnicul Mănăstirii Techirghiol), 
ieromonah Arsenie Boca (supranumit Sfîntul 
Ardealului), ieroschimonah Daniil Teodorescu 
(cunoscut mai ales sub pseudonimul literar 
Sandu Tudor), părintele Gheorghe Calciu 
(închis în anii 70 pentru că s-a opus dărîmării 
bisericilor din Bucureşti), loan Ianolide (au- 
torul cărţilor „Întoarcerea la Hristos“ şi „De- 
ținutul profet“) şi Valeriu Gafencu (supranumit 
Sfintul Închisorilor). Expoziţia a fost realizată 
în anul 2008, la iniţiativa unor membri ai 
Asociaţiei „Rost,“ de către specialiştii Muzeului 
Judeţean Ialomița, cu ajutorul Consiliului 
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securită- 
ţii. Iniţial a fost intitulată „Destine de martiri“. 
Expoziţia a fost pentru a doua oară în Iaşi, 
după ce în vara lui 2008 a fost închisă intem- 
pestiv la Muzeul „Mihail Kogălniceanu“, ca 
urmare a retragerii din proiect a CNSAS. 
Manifestarea a fost sub acuzaţii politice, deşi 
ea este una eminamente cultural-educativă. 
După închiderea ei la Iaşi, expoziţia a fost 
reorganizată, sub titlul „Pe drumul Învierii“, în 
proprietatea şi prin asumarea sa numai de 
către Asociaţiea „Rost“. Expoziţia a fost 
vernisată pînă acum la Bucureşti, Constanţa, 
Vaslui, Brăila, Galaţi, Iaşi, Chişinău, Slobozia, 
Tecuci şi Tg. Neamţ. Iar la jumătatea lunii iunie 
va fi deschisă la Piatra Neamţ. (D.C,) 


„Big Brother“, 

amputat în Marea Britanie 

Un oficial al guvernului britanic a anunțat că, 
în maximum trei luni, vor fi anulate cărțile de 
identitate biometrice, abia introduse de 
Cabinetul laburist. Laburiştii au justificat 
măsura prin combaterea fraudei, a imigrației 
ilegale şi a furtului de identitate. Noua coaliţie 
de guvernare consideră însă că sistemul este 
prea scump şi încalcă libertăţile civile ale 
cetățenilor britanici. Totuşi, un sistem separat, 
dar din punct de vedere tehnic asemănător, va 
fi aplicat în continuare pentru cetăţenii străini 
- ministrul Imigraţiei, Damian Green, declar- 
înd că aceasta este o obligație pe care Marea 
Britanie şi-a luat-o faţă de UE. Paşapoartele 
britanice sînt pe cale de a fi actualizate la un 
nou standard internaţional de securitate, dar 
propunerile de a adăuga mai multe informații 
biometrice au fost, de asemenea, respinse. La 
noi se dau într-o veselie numai paşapoarte bio- 
metrice, iar de la anul vor fi introduse şi cărți 
de identitate biometrice. Pe aşa o criză, noi ne 
permitem să cheltuim un miliard de euro pen- 
tru supravegherea poporului, nu ca Marea 
Britanie. (R.R,) 


Joaca de-a Dumnezeu 

O echipă de cercetători, condusă de Dr. Craig 
Venter, pretinde că a readus la viață o bacterie 
moartă. Evenimentul ştiinţific a fost perceput 
ca primul pas spre năzuința de a crea viață. 
N-am văzut pînă acum nici o reacţie dinspre 
Bisericile Ortodoxe. Însă, Vaticanul a declarat, 
prin glasul episcopului Domenico Mogavero: 
„Să pretinzi că eşti Dumnezeu şi să imiţi pu- 
terea sa de creaţie este un risc enorm, care 
poate trimite oamenii în barbarie, Oamenii de 
ştiinţă nu trebuie să uite că există un singur 
creator: Dumnezeu“ - 4 precizat acesta pentru 
cotidianul „La Stampa“. (R.R.) 


Pe cine mai lustrăm? 

La 20 de ani de la Revoluţie, parlamentarii au 

adoptat Legea lustraţiei. Camera Deputatilor a 
votat pe 19 mai actul normativ iniţiat în urma 
cu cinci ani de PNL, urmînd ca preşedintele 





12 


anul VIII e nr. 88 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





Traian Basescu să-l promulge. Legea prevede 
interzicerea funcțiilor publice pentru foştii 
nomenclaturişti PCR, lucrători în Securitate 
(dar numai cei care sînt dovediţi, în instanţă, 
că au făcut poliţie politică) şi şefi ai ziarelor 
comuniste. Din păcate, acum Legea lustraţiei 
nu mai înseamnă decît mimarea unui act de 
dreptate şi o vagă satisfacție morală pentru cei 
care au suferit pe timpul comunismului. Ea nu 
mai prinde în funcţie decît o seamă de anoni- 
mi deveniți consilieri locali şi judeţeni sau pri- 
mari. Nici măcar Ion Iliescu nu mai deţine o 
funcţie publică. Totuşi, îi atinge, dacă nu 
cumva vor găsi o uşă de salvare, pe: Mihai 
Răzvan Ungureanu (fost membru supleant în 
CC al UTC, actual şef SIE), Sergiu Andon (fost 
procuror-şef la Procuratura raionului Urziceni, 
actual lider PC), Şerban Mihăilescu (fost secre- 
tar al Consiliului de Miniştri cu grad de secre- 
tar de stat, actual lider UNPR - partidul satelit 
PDL), lon Iliescu (dacă mai vrea vreo funcţie 
de-acum înainte, după ce-a trecut de 80 de 
ani), Adrian Păunescu (fost membru al 
Comisiei Centrale de Revizie a CC al UTC, se- 
cretar UTC al Uniunii Scriitorilor, redactor-şef 
la revista „Flacăra“), Octav Cozmîncă (fost 
membru al CC al UTC), Viorel Hrebenciuc (fost 
membru în C] Bacău al PCR, actual lider PSD), 
loan Talpeş (fost redactor-şef la Editura 
Militară, actual lider de partid fantomatic şi 
țiitor de trena lui Băsescu). În forma votată, 
Legea i-a făcut scăpaţi de lustraţie, printre alţii, 
pe responsabilii cu operaţiunile valutare 
(Theodor Stolojan), pe şefii misiunilor comer- 
ciale din străinătate (Traian Băsescu) sau pe 
„simplii“ profesori de la Academia „Ştefan 
Gheorghiu“ (loan Vida, preşedintele Curţii 
Constituţionale, sau Dan Mircea Popescu, sena- 
tor PSD). Dacă Legea ar fi fost adoptată la 
începutul anilor 90, i-ar fi înălutrat la timp de 
la putere pe mulţi din cei care au făcut rău 
României. Să nu uităm că: 11 dintre cei 39 de 
membri fondatori ai CFSN ocupaseră posturi 
în aparatul executiv al regimului comunist; 
peste 25% din cei 141 de membri ai CFSN-ului 
legal constituit pe 27 decembrie 1989 erau 
foşti nomeclaturişti; cinci dintre cei 11 membri 








Un lustrabil pe care legea nu-l mai atinge 


ai Biroului Executiv ocupaseră fotolii de dem- 
nitari sub comunism; în guvernul provizoriu 
instituit pe 26 decembrie 1989 sub conducerea 
lui Petre Roman, fidelii ceauşi reconvertiţi în 
revoluționari ocupau trei sferturi din fotoliile 
cabinetului; ponderea numerică a foştilor 
nomenclaturişti în Parlamentele României, pe 
parcursul anilor '90, n-a fost niciodată mai 
mică de 10%; 20% din grupul parlamentar al 
FSN din 1990 era format din persoane care 
ocupaseră funcții de decizie în timpul regimu- 
lui comunist; 30% din elita parlamentară a 
PDSR din 1996 era formată din foste cadre ale 
nomenclaturii; 76,9% din membri aparatului 
prezidenţial din 1990 deţinuseră posturi de 
decizie în aparatul comunist. Sînt date certe 
din Anuarul Institutului de Investigare a 
Crimelor Comunismului în România, Volumul 


1, 2006. (8.5) 





anul VIII e nr. 88 


13 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Pentru o politică 
de tip creștin « 


Să citim cele ce urmează, prinși tiind în apele tulburi şi 
învolburate ale ceea ce este cunoscut îndeobşte sub numele de 
criză, dar care este de tapt o rearanjare, o redistribuire a 
banilor şi puterii de Ia cei mulți Ia cei aleși, un pas important şi 
tot mai transparent către lumea de mâine. (Paul Ghiţiu) 


Noul Imperiu 


Dezvoltarea economiei din ultimele secole a 
condus la dependența economică totală a omului 
față de stat. Primul pas în această direcţie este dis- 
trugerea „gospodăriei naturale“ ţărăneşti şi crea- 
rea pieţelor regionale. Un om care nu e inclus în 
relaţii comerciale active cu oraşul nu mai este în 
stare să-şi hrănească familia. Pasul următor este 
crearea pieţelor multinaționale. Un oraş, sau o re- 
giune, care nu participă la cooperarea multinațio- 
nală dă faliment şi, oricum, îşi pierde atât inde- 
pendența economică cât şi pe cea politică. În se- 
colul al XX-lea s-a constituit sistemul economiei 
mondiale şi o ţară întreagă, care refuză să joace 
conform regulilor pieţei mondiale, nu poate să-şi 
mai asigure independența. 

Din punctul de vedere al eficienţei economi- 
ce, este un sistem extrem de lucrativ. Dar el are o 
consecinţă care poate fi decisivă pentru sfârşitul 
istoriei: omul şi-a pierdut deprinderea vieții inde- 
pendente. Gradul lui de dependenţă față de 
lumea exterioară nu s-a diminuat, ci a crescut de 
multe ori. Omul contemporan este amenințat de 
pericole de care omul societăţilor tradiționale nu 
trebuia să se îngrijească. El este dependent nu 
numai de starea vremii şi de stihiile naturii, ci şi 
de furnizarea de benzină şi gaze, de căldură şi 
energie electrică şi, în ultima vreme, de fluxul 
informaţional. Suprimarea uneia dintre arterele 
care alimentează un apartament, un oraş, o re- 
giune sau o țară duce la moartea lentă a locuito- 
rilor acestora chiar în condiții meteorologice care 
ar fi îmbogăţit o gospodărie tradițională. 


Ştergerea granițelor statelor naţionale se 
petrece într-un mod foarte original. Statele îşi 
pierd suveranitatea. Şi cine le preia puterea din 
mâini? Structurile de guvernarea internaţională, 
apatride, dar având interese financiare şi politice 
în întreaga lume. (Andrei Kuraev) 


Arhitectura globalistă contemporană se con- 
struieşte, evident, după alte măsuri decât cele ale 
democraţiei. Iar modelul parlamentului univer- 
sal, alcătuit din persoane cu drepturi egale de vot, 
a rămas, în continuare, o utopie. Dimpotrivă, are 
loc o anume diminuare, un recul al autorității şi 
influenţei largilor forumuri politice, în paralel cu 
întărirea comunităților mai înguste, elitiste. (...) 
Are loc o regrupare a potenţelor conducătoare 
dinspre structurile politice spre centrele de pu- 
tere economică (de tipul FMI sau al Băncii Mondi- 
ale). Eroziunea instituțiilor democratice se mani- 
festă tot mai distinct. Democraţia, ca formă de 
conducere a maselor, cedează locul unui alt tip de 
guvernare: neodemocraţiei, ca putere a banilor, 
manifestată în principiul decizional specific orga- 
nizaţiilor de acest fel: UN DOLAR, UN VOT. Pe 
baza acesteia, sub acoperirea lozincilor democra- 
tice, în lume se conturează profilul unui regim oli- 
garhic internaţional, care preferă acţiunea de pe 
poziţii de forță. (Alexandr Neklessa) 


Societatea occidentală este, din punct de ve- 
dere economic, o societate a totalitarismului 
financiar. Acest totalitarism este realizat şi apărat 
de un mecanism uriaş format dintr-un gigantic 
sistem financiar, condiţionat înainte de toate de 





14 


anul VIII e nr. 88 


POLITICA, LA DESCUSUT 




















un număr incomensurabil de operaţiuni cu bani 
care au cuprins toate aspectele oamenilor şi ale 
societăţii. Este mecanismul unei subunități a aspec- 
tului lucrativ al societăţii - activitatea financiară - 
care a devenit un fenomen supraeconomic şi su- 
prapolitic. Este un capital uriaş care a pus stăpâni- 
re pe toată societatea şi este despotic faţă de ea. 
Nicio putere dictatorială din lume nu se poate com- 
para cu el, în această calitate. (Alexandr Zinoviev) 


Şi sclavii săi 


Mentalitatea oamenilor din noile vremuri va 
fi caracterizată de credința organică în rolul înflo- 
ririi economice, ca garanţie a libertății omului. Li- 
mitele bunăstării lumeşti se vor identifica, în 
mod ascuns, cu măsura acestei libertăţi. iar dez- 
voltarea personalităţii şi statutul ei vor fi puse în 
relație directă cu propăşirea economică. De 


aceea, o amenințare a standardelor de prosperi- 
tate obţinute va fi percepută ca un atac la adresa 
spaţiului cucerit, ca o rodare a continentului li- 
bertăţii de către apele întunecate ale arhaismu- 
lui, care îl înconjoară. Ergo, pericolul falimentu- 
lui valorilor fundamentale este real şi trebuie evi- 
tat cu orice preţ. Din acest moment, liberalismul 
va începe să suporte metamorfoze semnificative 
şi, eliberându-şi potenţialităţile radicale, va înce- 
pe să-şi epuizeze toleranța specifică (care părea 
să-i fie organică)... Versiunea renascentist-ilumi- 
nistă a umanismului a rămas un pom înflorit, cât 
timp a rămas într-un anumit context. Dar numai 
acum, în pragul unei lumi secularizate la maxi- 
mum, postcreştine, orizonturile lui îndepărtate 
se descoperă la modul cel mai paradoxal: umanis- 
mul începe să se manifeste ca o concepție anti- 
umanistă despre lume“. (A. Neklessa) 

Va urma 





anul VIII e nr. 88 


15 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





„Dragoste în vremea holerei“ sau 


Zece probleme cu 
alegerile anticipate din RM 


„În ceea ce priveşte RM... situaţia sa politică... este aproape 


Dan Dungaciu 


iza principală a dezbaterilor actuale din 
M Republica Moldova este cea a alegerilor 

anticipate. Cei care le susțin şi le consi- 
deră inevitabile se bazează pe argumente juridice 
şi pe o anumită „traducere“ a termenului „rezo- 
nabil“ în care acestea ar trebui să fie anunțate. 
Este însă suficient? Exemplul european arată că 
nu. Evoluţia statelor UE arată că, în perioada de 
criză acută prin care trec, se iau decizii politice, 
economice sau juridice care păreau inacceptabile 
şi „ne-rezonabile“ în vremuri de normalitate. De 
aici complexitatea chestiunii şi insuficiența evi- 

















Alegerile stau în mîna președintelui interimar Mihai Ghimpu 


ca în Kârgâzstan“ (Vladimir Putin) 


dentă a unei interpretări strict juridice. Chesti- 
unea alegerilor anticipate trebuie abordată prin 
cel puţin zece grile de lectură. 


1. Criza economică 


În 2008, când criza economică începea să 
lovească SUA, fanfarele cântau în Europa şi 
nimeni nu se gândea la ea. Prin 2009, când criza 
a început să lovească Vestul european, fanfarele 
mai cântau doar în Est, prea puţin atent la ce i se 
poate întâmpla. În 2010, fanfarele au tăcut în 
România, şi pare că se mai întrezăresc doar în 
unele discursuri la Chişinău. Ceea ce trebuie însă 
să se înțeleagă este că această criză va lovi şi stân- 
ga Prutului, chiar dacă la o distanță cronologică 
egală cu distanța „economică“ față de epicentrul 
ei. Deja se resimte, chiar dacă nu cu acuitatea cu 
care este percepută la Bucureşti. Dar cine ne ga- 
rantează că, peste şase luni, nu va fi la fel? În con- 
dițiile în care Europa nu ştie cum va arăta peste o 
lună, poate pretinde Chişinăul că ştie cum va ară- 
ta RM atunci când vine timpul „rezonabil“ pentru 
alegeri anticipate? 


2. Ce înseamnă „rezonabil“ 
când ești 
la marginea prăpastiei? 


Confruntate cu o criză economică fără pre- 
cedent, statele europene au redefinit de multe ori 
semnificația termenului „rezonabil“. Ceea ce este 
firesc într-o situaţie normală, nu mai este deloc 
aşa în timpul unei crize; şi viceversa. Nu este 
deloc „rezonabil“ să tai salariile sau pensiile în 
vremuri de normalitate, dar în vreme de criză, cu 
siguranță, este. Din această perspectivă, criza de- 





16 


anul VIII e nr. 88 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





vine cadrul prin care se traduc acțiunile statului 
şi în funcţie de care trebuie acestea interpretate. 
Cadrul juridic propriu-zis trebuie şi el citit şi tra- 
dus prin criza ce devine în aceste momente ele- 
mentul suprem de raportare. Pentru că, într-un 
stat prăbuşit şi falimentar, discuţia despre demo- 
crație şi normă constituțională îşi pierde orice 
semnificaţie. Îşi poate permite RM să gândească 
altfel? 


3. Ambiguităţi legislative 


Cu atât mai mult că ambiguităţile legislative 
de aici sunt notorii. Semnificația termenului „re- 
zonabil“ este doar una dintre ele, sesizată şi de 
Curtea Constituţională. Unele voci pretind că ter- 
menul „rezonabil“ ar trebui interpretat „în ter- 
meni europeni“, dar asemenea afirmaţii îşi pierd 
astăzi conținutul din motivele indicate deja. Fi- 
reşte, nimeni nu vrea suspendarea Constituţiei, 
dar cu siguranță că, atunci când există ambigui- 
tăți evidente, criza economică trebuie să fie unul 
dintre elementele prin care acestea trebuie 
descifrate şi clarificate. 


4. Cine traduce termenul 
„rezonabil“? 


Şi nu numai criza economică. Ci şi populaţia 
asupra căreia se va aplica orice decizie legislativă. 
De aceea, în disputa de la Chişinău, în legătură cu 
cine „traduce“ cel mai just termenul „rezonabil“, 
dincolo de criza economică trebuie adăugată şi 
populaţia. Ce se va întâmpla dacă aceasta va spu- 
ne într-un eventual referendum - acceptat şi de 
către Comisia de la Veneţia - că „rezonabil“ pen- 
tru ea înseamnă fără alegeri anticipate pe timp de 
criză? Ar fi scandalos? Cineva ar putea argumenta 
că, dincolo de argumentul „vox populi“, ar fi cea 
mai rezonabilă decizie pentru RM. 


5. Veneţia sau Atena? 
Recomandări în timp de criză 


Argumentul cu recomandările Comisiei de 
la Veneţia trebuie şi el nuanţat. În primul rând, 
pentru că recomandările sunt (doar) recoman- 


dări. Importante, fireşte, dar asta nu înseamnă că 
RM nu are nimic de spus. În al doilea rând, chiar 
şi Comisia şi-a nuanțat opiniile. Dacă până mai 
ieri Consiliul Europei şi Comisia respingeau 
ideea organizării unui referendum, după ce s-au 
convins că dialogul este blocat, şi-au schimbat 
opinia. Şi, în al treilea rând, recomandările tre- 
buie citite şi ele prin grila crizei. Pentru că scopul 
guvernării RM în criză globală este evitarea fali- 
mentului de stat, care ar face inutile orice „reco- 
mandări“ ale oricărei comisii, de oriunde ar veni 
aceasta. 


6. Inocentarea vinovaţilor 
Sau alegeri fără 7 aprilie 


Dacă în 2009 cineva ar fi prognozat că, peste 
un an, nu se va clarifica nimic în ceea ce priveşte 
evenimentele din 7 aprilie, ar fi fost privit cu dis- 
preţ. Din păcate, situaţia aşa arată. Iar legătura cu 
alegerile anticipate este esenţială. Căci acestea 
riscă să de desfăşoare ca şi cum 7 aprilie nu ar fi 
existat! Există suspiciuni că sunt partide care au 
fost implicate în mod nemijlocit în aceste eveni- 
mente, că autorităţile de atunci au persecutat, 
schingiuit, torturat şi chiar ucis oameni - cum se 
mai poate prezenta partidul vinovat la alegeri? 
Ce precedent se va crea în RM? Chiar poți să faci 
orice aici şi să scapi nepedepsit? Mai mult: chiar 
să participi la alegeri? Cine vrea astăzi alegeri 
care să inocenteze vinovaţi din 7 aprilie? 


7. Putin avertizează Vestul și 
scoate RM din Europa 


Dincolo de argumentele interne, există şi 
argumente geopolitice, extrem de puternice pe 
timp de criză. Declaraţia premierului Putin desti- 
nată occidentalilor - nu întâmplător popularizată 
de Russia Today - după care RM este un Kâr- 
gâzstan în devenire, trebuie să îngrijoreze. Este 
un avertisment dat occidentalilor să nu se aven- 
tureze prea tare peste Prut şi sugerează că RM 
este văzută de la Moscova ca parte a CSI-ului. 
Deci, trebuie comparată cu ce se petrece acolo, nu 
cu spaţiul european! În plus, semnalul premieru- 
lui rus trebuie citit în contextul eventualelor 





anul VIII e nr. 88 


17 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





alegeri anticipate, care pot deveni spaţiul ideal 
pentru destabilizare şi confuzie la Chişinău, din- 
colo de chestiunea transnistreană, folosită în con- 
tinuare ca pârghie de presiune pentru RM. 


8. Ispita rusă și duplicitatea 
Ucrainei 


După resuscitarea coloanei a cincea din 
spaţiul politic de la Chişinău în timpul campaniei 
electorale şi chestiunea transnistreană, a treia 
pârghie a Rusiei este cea economică. Criza se va 
acutiza la Chişinău, iar sunetul de sirenă al 
Moscovei va fi tot mai pregnant. Ispita relațiilor 
„pragmatice“ cu Rusia, mai cu seamă la nivel eco- 
nomic, va fi tot mai greu de evitat şi invers pro- 
porțională cu distanța în timp până la eventualele 
alegeri. Asta - în condiţiile în care, pe relația cu 
Moscova, Chişinăul pierde şi sprijinul eventual al 
Kievului - faţă de care unii lideri ai AIE au avut 
aşteptări exagerate - cu care are relații politice 
reci în acest moment şi care tratează RM cu dis- 
preţ total. Din acest punct de vedere, alegerile 
anticipate vor lega mâinile guvernanţilor şi riscă 
să îi oblige pe politicieni la gesturi pe care, fără 
sabia lui Damocles a alegerilor anticipate, proba- 
bil că nu le-ar face. 


9. Ierarhiile politice 
ar fi aceleași 


Sondajele din ce în ce mai dese de la Chişi- 
nău sugerează, în esenţă, că raportul de forțe 
politice între AIE şi PCRM este relativ constant, 
astfel că nimic esenţial nu se va modifica în urma 
alegerilor. Că va exista o eventuală schimbare de 
ierarhii în interiorul alianței este posibil. BOP 
sugerează că PLDM deocamdată creşte (dar 
„iarna nu-i ca vara!“), PD scade şi trebuie să alea- 
gă între a rămâne în AIE sau a fi strivit într-o 
alianță cu PCRM, AMN are posibilitatea, totuşi, să 
depăşească pragul de 4%, iar soluţia PL-ului de a 
acumula capital este cea aleasă de preşedintele 
Mihai Ghimpu pe 9 mai. De ce, însă, circa 25-30% 
din electoratul RM votează constant comuniştii, 
aproape indiferent de ceea ce fac sau spun 
aceştia, este o chestiune care nu ţine doar de evo- 


luţiile actuale. (Şi de aceea este nevoie de Comi- 
sia pentru cercetarea crimelor regimului comu- 
nist- pentru a înțelege mai bine ce s-a petrecut în 
stânga Prutului, inclusiv cu cei care astăzi formea- 
ză așa-zisul nucleu dur al comuniştilor.) În terme- 
nii discuţiei noastre, este însă evident că alegerile 
anticipate nu ar schimba nimic major în RM. 


10. Pierderea tempoului 
european și costuri economice 


Dacă alegerile anticipate nu par să modifice 
decisiv structura politică, efectele lor economice 
vor fi masive. În primul rând, agenda moder. 
nizării şi europenizării RM ar fi pusă între paran- 
teze în timpul campaniei electorale. În al doilea 
rând, investitorii potenţiali pregătiți să intre în 
RM îşi vor despacheta bagajele sau vor căuta alte 
destinaţii (când ai o ţară în preajma unei cam- 
panii electorale şi pe care Putin o compara cu 
Kârgâzstanul nu-ți vine să duci banii acolo!). În al 
treilea rând, eforturile financiare pentru organi- 
zarea acestor alegeri nu sunt deloc mici. Una 
peste alta, nota de plată a anticipatelor, fie şi 
numai în termeni strict economici, este una pe 
care Chişinăul nu pare că şi-o permite în acest 
moment. 








Catedrala din Chişinău 





18 


anul VIII e nr. 88 


REPERE 





Scurtă biografie a 
Principesei Ileana a 


României 


Anca Simitopol 





|: ianuarie 1893 are loc căsătoria Principesei 


Maria - nepoata Reginei Victoria a Marii Bri- 

tanii, pe linie paternă, şi a Ţarului Alexandru 
al Ilea al Rusiei, pe linie maternă - cu Prințul 
Ferdinand - fiul Prințului Leopold de Hohen- 
zollern si al Infantei Antonia a Portugaliei - fiind 
încoronați ca regi ai României Mari în 1922. Luna 
de miere şi-o petrec într-o călătorie cu trenul din 
Germania până la Bucureşti. Pe 5 ianuarie 1909 
se naşte Principesa Ileana, cea de-a cincea din cei 
şase copii ai familiei regale. Prinţul moştenitor 
Carol, mai ales, era fascinat de noua născută, in- 
ventând mereu noi jocuri spre bucuria Princi- 
pesei, însă, o dată cu trecerea timpului, relaţiile 
dintre cei doi s-au răcit. 

În special în timpul Primului Război Mon- 
dial, Principesa Ileana a învățat de la părinții săi 
că membrii familiei regale sunt „primii care-şi ser- 
vesc țara“. Principesa şi-a luat rolul în serios şi, 
încă de la şapte ani, o dată cu intrarea României 
în război, vizita, împreună cu mama sa, spitalele 
pline cu soldaţi răniţi, servindu-le masa, stând de 
vorbă cu ei sau fiind translator pentru soldații 
britanici şi americani. În urma vizitelor la spitale, 
Mircea, ultimul născut, şi fratele preferat al Prin- 
cipesei, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi, după 
zile de chinuri, a părăsit familia regală la vârsta 
de trei ani. Principesa Ileana spune cum a învăţat 
din exemplul Reginei Maria - care şi-a continuat 
munca în spitale după moartea celui mai tânăr 
membru al familiei - să lucreze necontenit pen- 
tru țară, să-şi ascundă durerea, pentru ca ceilalți 
să se poată sprijini mereu pe ea. Lipsurile dato- 
rate războiului se făceau tot mai simţite. Princi- 
pesa Ileana își aminteşte că, mai ales în timpul 

















retragerii familiei regale la Iaşi, îi era mereu foa- 
me, ceea ce însă n-o împiedica să ducă în fiecare 
seară o parte din mâncare oamenilor şi mai 
înfometați, de pe străzile Iaşiului, cu toate că, evi- 
dent, bunele sale intenţii erau ca o picătură într-o 
mare de suferință. În 1917, în ajun de Crăciun, 
Principesa le povestea cu seriozitate unor colonei 
britanici şi americani, apropiați familiei regale, 
că, după spusele mamei sale, Moş Crăciun nu 
avea cum Să ajungă la ea, pentru că nu putea 
trece de liniile germane. În timpul nopții, crezând 
că Principesa doarme, coloneii au lăsat lângă pa- 
tul său cele mai ciudate daruri pe care Moş Cră- 
ciun le-ar putea aduce unui copil: o tabacheră din 





anul VIII e nr. 88 


19 


REPERE 





lemn, una din piele, stegulețe britanice şi ameri- 
cane, o portocală şi niște nuci. 

Din 1919, Principesa Ileana s-a aflat în frun- 
tea Crucii Roşii pentru Tineret din România, iar 
mai târziu a fondat Asociaţia Tinerelor Femei 
Creştine care lucra pentru ajutorarea săracilor, a 
celor afectaţi de război, împreună cu câteva 
mănăstiri din jurul Bucureştiului. Principesa era 
o fire activă şi sportivă, juca tenis, făcea yachting, 
„fiind singura femeie din România care obținuse 
«Brevetul de căpitan de cursă lungă» „.! 

Frumoasă şi jovială, Principesa avea nume- 
roşi pretendenți. Regina Maria şi-ar fi dorit pen- 
tru fiica ei un principe străin care să fie dispus să 
trăiască în România. În cele din urmă, Principesa 
Ileana s-a căsătorit în 1931 cu Arhiducele Anton 
Habsburg, bucurându-se de o ceremonie străluci- 
toare la Sinaia. În ciuda insistențelor Principesei, 
căsătoria religioasă nu s-a putut celebra decât în 
rit catolic, singura permisiune pe care a obținut-o 
fiind aceea de a se împărtăşi în Biserica Ortodoxă 
chiar înainte de cununia religioasă, actul având o 
dimensiune oficială prin prezenţa întregii familii 
regale. 

Satisfăcut de căsătoria surorii sale cu Arhidu- 
cele austriac, şi totodată îngrijorat de populari- 
tatea de care se bucura Principesa, Regele Carol 
al Ilea - gelos pe oricine era îndrăgit de popor 
mai mult decât el - i-a cerut acesteia să părăseas- 
că țara. Tinerii căsătoriți s-au stabilit întâi în 
Modling, la sud de Viena. În 1932, Principesa a 
cerut Regelui permisiunea de a naşte în ţară pri- 
mul fiu, însă, deşi se împlineau şi cinci ani de la 
moartea Regelui Ferdinand, Carol a respins cere- 
rea Principesei. Totuşi, Ştefan Habsburg, primul 
fiu al Principesei Ileana şi al Arhiducelui Anton, s- 
a născut pe „pământ românesc“, întâmpinat toto- 
dată de salve şi de clopotele bisericilor din Au- 
stria. Regina Maria obținuse permisiunea Regelui 
Carol de a-şi vizita fiica, aducând cu ea un vas plin 
cu pământ românesc pe care l-a aşezat sub patul 
pe care s-a născut Ştefan Habsburg. Pe același 
„pământ românesc“ s-au născut şi ceilalţi cinci 
copii ai Principesei şi Arhiducelui (Regele nu şi-a 








Ileana şi soțul ei arhiducele Anton de Austria 


dat niciodată acordul ca sora sa să nască în Româ- 
ni), „pământ românesc“ aşezat de data aceasta 
într-un castel de poveste din Sonnberg, la nord de 
Viena, aflat în mijlocul unui parc, înconjurat de 
un râu. Pentru Principesa Ileana, cele mai fru- 
moase amintiri de la Castel sunt legate de vizitele 
mamei sale care, potrivit spuselor Principesei, 
aducea bucurie nu doar în Castel, ci în tot satul, 
Regina pregătind mereu daruri pentru copii. 

În iulie 1938, Principesa Ileana a fost anun- 
țată că Regina era pe moarte. În acelaşi an, arma- 
ta lui Hitler a intrat în Austria, iar Principesei îi 
era greu să obţină nu doar acordul Regelui de a fi 
alături de mama sa, ci şi un paşaport valid cu care 
să poată ajunge până în România. În cele din 
urmă, drumurile i-au fost deschise, însă Principe- 
sa nu a ajuns decât după ce Regina a murit. 
Principesa Ileana înțelegea acum un lucru pe care 
mama sa i-l spusese cu ani în urmă: „Ce lucru teri- 
bil să nu mai ai părinți!“? 

În 1939, Arhiducele Anton, aviator, s-a oferit 
voluntar în al Doilea Război Mondial, Principesa 
rămânând să îngrijească nu doar familia sa, ci tot 
personalul Castelului din Sonnberg şi oamenii 


1 „Principesa Ileana, evocată de o «prințesă» a spiritului românesc Zoe Dumitrescu-Buşulenga“, în Formula AS, 


Nr.712, 2006 


2 Bev. Cooke, Royal Monastic. Princess Ileana of Romania, Conciliar Press Ministries, California, 2008, p.85. 





20 


anul VIII e nr. 88 


REPERE 


ROST 





din împrejurimi. Principesa a transformat o parte 
din Castel într-un mic spital în care soldaţii răniţi 
de pe front, în special români, erau îngrijiţi. 

După abdicarea Regelui Carol, Principesa a 
revenit în țară împreună cu familia. În martie 
1944, s-a oferit voluntar la Crucea Roşie din Bra- 
şov care se ocupa de trenurile cu refugiați din Ba- 
sarabia care treceau prin Braşov. Soldaţi, femei, 
copii, câini, găini cuibărite în scaune stil Ludovic 
XV, treceau în fiecare zi prin gara din Braşov. La 
fel ca toţi ceilalți voluntari, Principesa împărțea 
alimente, acorda ajutor medical răniților, asista 
femei la naştere, botezându-le copiii, şi luându-i 
pe unii dintre nou-născuți în grija ei. Se întâmpla 
ca pe tren să moară oameni. Autorităţile au găsit 
de câteva ori cadavre aruncate din tren, aşa că 
ascunderea decesurilor era pedepsită prin lege. 
Prin gara de la Braşov au trecut oameni disperaţi, 
cu copii morţi, pe care i-au lăsat în grija Principe- 
sei care le promitea o înmormântare creştinească 
pentru copiii lor. 

Principesa Ileana a reuşit să construiască un 
spital în apropiere de Castelul Bran, lăsat moş- 
tenire de către Regina Maria „fiicei sale prefe- 
rate“. Spitalul „Inima Reginei“ a fost construit la 
sfârşitul anului 1944, în amintirea Reginei Maria 
al cărei exemplu Principesa încerca să-l urmeze, 
considerând, însă, că nu a ajuns niciodată la 
măsura mamei sale. După venirea trupelor sovi- 
etice pe teritoriul României, erau aduşi la spital 
oameni supuşi la cruzimi teribile. Principesa îşi 
aminteşte că o dată a fost adusă o bătrână din sat, 
pe care vecinii au descoperit-o înghesuită într-un 
cuptor de pâine după ce fusese abuzată de sol- 
daţii sovietici. Principesa era mai tot timpul la spi- 
tal, participând şi la operaţii chirurgicale - în 
lipsa asistentelor - unde se lupta mereu cu 
leşinul. 

O dată cu instalarea comunismului în 
România, Principesa s-a luptat pentru a menţine 
spitalul deschis, până în ianuarie 1948, când a 
fost nevoită să părăsească din nou țara. În 1950 
Principesa a ajuns în Statele Unite pentru a face 
un tratament pentru artrită care, în urma unei 
lovituri din tinerețe, în timp ce făcea yachting, şi 
a muncii continue în țară, îi dădea dureri îngrozi- 
toare de spate. Arhiducele Anton s-a întors în 


Austria, iar în 1952 copiii au venit în SUA, alături 
de Principesă, care a vândut o tiară - lăsată moş- 
tenire de către Regina Maria şi scoasă pe furiș de 
la Bran, în momentul plecării, când autoritățile 
aveau grijă ca nu cumva familia regală să „fure“ 
ceva din „averea poporului“ - cu care a reuşit să- 
şi întrețină familia. În 1954, căsătoria greu încer- 
cată a Principesei cu Arhiducele s-a desfăcut şi în 
acelaşi an Principesa s-a recăsătorit cu un medic, 
Ştefan Issărescu, de care avea să divorțeze în 
1965, când s-a hotărât să îmbrace haina mona- 
hală. Principesa a intrat întâi într-o mănăstire de 
maici ruse la Bussy-en-Othe, în Franța, întrucât 
spaţiul nord-american era sărac, la acea vreme, în 
mănăstiri ortodoxe. În 1967 Principesa a depus 
votul monahal, şi a devenit Maica Alexandra. S-a 
hotărât, de asemenea, să construiască o mănă- 
stire în Statele Unite, iar un an mai târziu, Maica 
Alexandra a fost numită stareța mănăstirii Schim- 
barea la Faţă din Pennsylvania. Maica Alexandra 
a dus în continuare o muncă neobosită: a tradus 
în limba engleză cărți de spiritualitate ortodoxă 
românească, a ținut conferințe în numeroase 
locuri din State despre ortodoxie şi despre 
România. Principesa era foarte cunoscută şi 
iubită în Statele Unite, iar visul său, ca mănăstirea 
Schimbarea la Faţă să fie un loc în care oamenii să 
dea grija lumească pe pacea sufletească, s-a 
împlinit; Maica avea mulţi „copii duhovniceşti“ 
care veneau mereu la mănăstire pentru a-i căuta 
sfatul. 

La începutul lui ianuarie 1991 Maica Alexan- 
dra este internată de urgenţă la spital după ce şi- 
a fracturat şoldul, însă nu putea fi supusă unei 
operaţii chirurgicale deoarece suferise şi un 
infarct. Potrivit maicilor de la mănăstire, buzele 
Maicii Alexandra repetă permanent rugaciunea 
„Doamne Iisuse“. Infarctul suferit şi aparatura 
care îi prelungeşte Maicii viața îi provoacă haluci- 
naţii demonice şi coşmaruri, însă rugăciunile 
copiiilor şi ale maicilor o liniştesc. 

Pe 21 ianuarie, Principesa Ileana trage aer 
adânc de două ori în piept şi ochii ei se închid, 
lăsând în urmă rugăciunea sa pentru cei rămaşi 
în lume: „Ca Domnul Dumnezeu să strălucească 
lumina Feţei Sale peste voi şi să vă dea bucuria pe 
care nimeni nu v-o poate lua“. 





anul VIII e nr. 88 


21 


ROST 


REPERE 





Domnița Ileana 
sau floarea rară 


a modestiei 


Daniel Focșa 





intre toți membrii Familiei Regale româ- 

ne, ai acelei dinastii de Hohenzollern - 

Sigmaringen împământenite şi devenită 
de-o-ființă cu Neamul Românesc, Ileana, făcând 
parte din a treia generaţie de Hohenzollerni ro- 
mâni, şi prima generaţie născută pe pământul 
țării, a fost poate principesa care s-a bucurat de 
cea mai mare simpatie printre cei din generaţia şi 
vremea sa. Hlamida regească nu a îndepărtat-o 
de oamenii obişnuiţi în mijlocul cărora se simţea 
atât de bine şi care la rându-le o înțelegeau şi o 
puteau iubi. Dintre surorile ei, principesa Elisa- 
beta, devenită regină a Greciei, şi principesa Mă- 
rioara, devenită regină a Iugoslaviei, Ileana a fost 
singura numită de toţi cu un apelativ care 
aminteşte de vremuri mai îndepărtate: Domnița 
Ileana. Aşa i S-a spus şi după căsătoria care a făcut- 
o arhiducesă de Austria, şi pe vremea când 
devenise „doamna Issărescu“, ba chiar şi atunci 
când, în 1990, a făcut o scurtă vizită în ţară, cu 
chipul monahal pe care îl purta, şi cu care a ador- 
mit întru Domnul, ca maica Alexandra. 

Lucrarea ei autobiografică, Trăiesc din nou, 
scrisă în 1950 - 1951, special pentru cititorul 
american nefamiliarizat cu istoria Europei şi cu 
atât mai puţin cu cea a României, oferă o măr- 
turie emoţionantă despre ceea ce a fost viața 
acestei prințese care, aşa cum scria Al. Paleologu 
în prefața sa, „devine o femeie ca oricare alta, în- 
vățând să gătească, să spele vasele, să facă piața, 
să muncească pentru hrana zilnică a copiilor ei, 
aşa cum Dumnezeu a osândit-o de la începutul 
lumii. Roaba lui Dumnezeu Ileana, mai apoi 
Maica Alexandra, după ce a născut şase copii şi nu 


a fost scutită de tot ce are de îndurat o mamă şi o 
femeie din popor“. 

Povestea vieţii Ilenei este povestea României 
în veacul XX, insistând asupra perioadei celui de-al 
doilea război mondial, a instaurării regimului co- 
munist şi a primilor ani de exil, ani în care, ruptă de 
pământul țării şi de locurile dragi, se simţea sfâşiată 
interior. Primii ani de exil, după 1948, sunt anii 
înstrăinării şi ai unei veşnice căutări. O dată cu 
România pierdută, se pierduse pe sine. Se va regăsi, 
târziu, sub chipul monahal al Maicii Alexandra. 

În anii războiului, ca principesă română dar 
şi austriacă (în urma căsătoriei cu un Habsburg) 
are de înfruntat neplăcerile regimului nazist la 
castelul din Austria al soţului ei, apoi pe cele ale 
sovieticilor şi comuniştilor în România. Este pa- 
sionată de medicină şi devine o pricepută infir- 
mieră, care în anii războiului, în spitalul militar 
organizat de ea lângă Braşov, nu se dă în lături de 
la cele mai umile şi neplăcute munci. Această 
prințesă română şi arhiducesă de Habsburg 
schimba oalele de noapte ale răniților şi ducea i- 
gheanele în care aceştia vomitau, având senti- 
mentul că nu îşi face decât datoria. 

În 1946 este martora neputincioasă a comu- 
nizării țării şi a executării Mareşalului. 

„Vestea despre semnarea condamnării la 
moarte a lui Antonescu a ajuns la mine în timp ce 
mă îndreptam de la spital spre castel. «Şi uite aşa 
a fost semnată şi condamnarea noastră la moar- 
te» - mi-am spus eu. Nici până acum nu s-au adu- 
nat destule fapte care să permită istoricilor să 
emită judecăţi asupra lui Antonescu ca om de stat 
şi soldat, şi nici eu nu am încercat să-l judec - nici 
atunci, nici acum. În inima mea am plâns pentru 
acel Antonescu care îmi era prieten“. 





22 


anul VIII e nr. 88 


REPERE 


ROST 





Cartea ei de memorii nu insistă prea mult despărțiți de o prăpastie morală. S-ar putea spune 
asupra relaţiilor cu Familia Regală. Dacă i-aş că ASR Ileana, în toată viața ei, a încercat să ajute. 
reproşa ceva, ar fi tocmai graba cu care trece Pe 16 decembrie 1947, fostul rege Carol al II-lea 
peste evocarea figurii Regelui Ferdinand, despre nota în însemnările sale zilnice: 


care vorbeşte cu mult drag, însă prea puţin. Regi- „Oribile sunt atitudinile Elisabetei şi ale Ile- 
na Maria, mama şi modelul ei feminin, este totuşi  nei. Amândouă se pupă-n bot cu mai marii zilei, 
mult mai prezentă. prima organizând la Banloc o vânătoare pentru 


A încercat să aibă relaţii normale cu noua Tito şi Groza, ruşine ! A doua s-a dat cu Ana 
putere comunistă, atât cât se putea între oameni Pauker, cu nădejdea ca fiul ei, Ştefan, să ia Tronul; 


= e P Zi 
Pa a RE ri n 
| —. ; 


-. a 









= 4) 


9] 
3 NP e ie 8 





——P 
AMA UA V 








Fotografie din colecția Ana-Maria Vizanty. În imagine, la masă, principesa Ileana şi Demostene Vizanty, tatăl pilotului Dan Vizanty. 





anul VIII e nr. 88 23 


ROST 


REPERE 








= 


sm ii 








este dezgustător“. Zvonul că Ileana era în relaţii 
prea bune cu comuniștii, cu Bodnăraş în special, 
a circulat, aşa cum circulă lucrurile urâte şi sunt 
gustate la repezeală şi fără discernământ. Ade- 
vărul este că principesa a încercat, cultivând 
câteva relații amiabile cu reprezentanţii noi pu- 
teri, să facă ceva pentru ameliorarea situației 
celor care deja începuseră să umple închisorile. 
Iată un portret interesant pe care i-l creionează 
Anei Pauker: 

„Corpolentă, cu un păr cărunt scurt şi în 
dezordine, cu ochi albaştri tăioşi, privind pe sub 
sprâncenele joase şi cu un zâmbet fascinant, neal- 
terat de faptul că buza de sus se răsfrângea peste 
cea de jos, ea îi făcea pe toți să simtă că aveau de- 
a face cu o adevărată personalitate. Am avut în- 
totdeauna impresia, când mă aflam în preajma ei, 
că era ca un boa constrictor care abia a fost hră- 
nit, aşa că nu te mănâncă pe loc ! Geoaie şi trân- 
davă cum părea, avea tot ce este respingător, dar 
totodată fascinant la un şarpe. Puteam să-mi ima- 
ginez cu uşurinţă, doar privind-o, că îşi denun- 
țase propriul soț, care fusese, ca urmare, împuş- 
cat; iar întâlnirile mele ulterioare cu ea mi-au ară- 
tat strălucirea rece şi dezumanizată datorită 
căreia ajunsese la puternica poziţie pe care o 
ocupa acum“. 

Castelul Bran, moştenit de la Regina Maria, a 
fost poate, alături de castelul Pelişor de la Sinaia, 
locul de care s-a simţit cel mai ataşată. Tot de aici 
avea să fie izgonită de noul regim republican, bol- 











şevic, în ianuarie 1948, după abdicarea regelui 
Mihai. 

Foarte interesante (şi prea puţin cunoscute) 
sunt raporturile pricipesei Ileana, după plecarea 
din ţară, cu fratele ei, fostul rege Carol al Ilea. Re- 
laţiile sunt strict epistolare şi cu totul sporadice, 
chiar reci. Totuşi Carol se bucură când primeşte 
prima scrisoare de la ea, pe 25 decembrie 1948: 
„Am avut încă o bucurie - notează el în jurnalul 
său intim: după 8 ani am primit un semn de viață 
de la Ileana, o scrisoare de urare pentru Crăciun. 
Este primul dintre fraţi care-mi dă, neprovocat, un 
semn de viaţă“. Ceea ce nu-l împiedică să consem- 
neze, răutăcios, în jurnal, pe 10 iunie 1949: „Pare- 
se că Ileana şi-a vândut bijuteriile, spre a face un 
spital pentru refugiați. Gest răsunător, de propa- 
gandă, dar mndoiesc [sic] de folosul lui practic. Se 
zice că ar avea un amant argentinian şi că acesta a 
îndemnat-o de a merge într-acolo“. Pentru a rectifi- 
ca, patru zile mai târziu: „Am primit o scrisoare de 
la Ileana, care dă o altă versiune asupra bijuteri- 
ilor; din cauza greutăților financiare, a trebuit să le 
amanetizeze [sic], şi că a fost bolnavă“. 

Urmând exemplul domnițelor românce de 
altădată, după două căsnicii, un război şi un exil, 
principesa Ileana a ales calea monahală, ador- 
mind întru Domnul, cu acest chip, în 1991, după 
ce şi-a revăzut, nesperat, țara şi locurile pe care le 
purtase toată viața în suflet. Pentru istoria noas- 
tră, figura Domniței Ileana rămâne un punct 
luminos şi curat într-o epocă tulbure. 





24 


anul VIII e nr. 88 


REPERE 





Principesa Ileana 


O viaţă în slujba ţării 


Anca Simitopol 





XIX, Dostoievski scria că unii ruşi erau 
emigranți fără să fi pus piciorul vreodată 
în altă ţară. Acest lucru se datora, spunea el, fap- 
tului că aceştia au preluat cu atâta ardoare critici 
şi idealuri gata-făcute sau contrafăcute ale Occi- 
dentului (în special socialist), mistificând ideile, 
cum ar fi crearea unei lumi noi, a unei umanităţi 
noi, fără patrie, familie, biserică sau proprietate. 
În acelaşi timp, persiflau concretul sau, mai bine 
zis, acea umanitate pe care țăranii ruşi o credeau 
veche de când lumea, exprimată prin neam, fami- 
lie şi biserică. Astfel, emigrantul rus, deşi cu tru- 
pul permanent în Rusia, hoinărea cu spiritul în 
„minunata lume nouă“ a ideilor. 
Pe la mijlocul secolului XX, Principesa Ileana 
s-a văzut nevoită să descopere Lumea Nouă, dato- 
rită flagelului ideologiei care s-a născut din ideile 
„emigranților“ ruşi. A plecat din țară în 1948, cu o 
mână de pământ de la Bran, stabilindu-se întâi în 
Argentina, iar apoi în Statele Unite, după ce lucra- 
se neobosit pentru poporul pe care l:a iubit cu pa- 
siune. Se pare că Principesa avea o personalitate 
marcantă, lucru care a făcut-o să fie îndrășită sau, 
cel puţin respectată, de toată lumea, inclusiv de 
oameni ca Emil Bodnăraş care a dat curs nume- 
roaselor ei rugăminți, impresionat, poate, de fap- 
tul că nu a cerut niciodată nimic pentru sine. Aşa 
se face că a reuşit să menţină deschis spitalul de 
la Bran, până în momentul plecării, pe care la 
pus pe picioare prin propriile eforturi, în memo- 
ria Reginei Maria, spital menit a fi „un loc unde 
cei aflați în suferinţe să-şi găsească alinarea“. Și 
şi-au găsit-o, într-adevar, soldați români veniţi de 
pe front, precum şi toți cei din împrejurimi. Iar 
Domnița alerga zi şi noapte pentru oameni din lo- 
calități izolate care, altfel, nu ar fi avut şanse de 
supravieţuire şi, mai ales, nu ar fi sperat ca cineva 
să „se zbată“ pentru ei. Şi nu doar să „se zbată“, ci 


Rs: la intelighenţia rusă de secol 


„Să-şi pună viața“ pentru ei, căci, după mărturiile 
oamenilor, „nimeni care a venit la uşa sa nu a ră- 
mas neajutat“. Mulţi şi-au găsit adăpost de furia 
Securităţii în ascunzătorile Castelului Bran. Desi- 
gur, dacă ar fi fost descoperită o asemenea „cri- 
mă“ împotriva statului, nici măcar Emil Bodnă- 
raş, chiar de ar fi vrut (lucru puţin probabil), n-ar 
mai fi putut-o salva pe Domniţă. De aceea, Dom- 
nița purta mereu cu ea o otravă, ajungând, ca 
mulți alţii, la punctul de a nu mai şti clar ce era 
mai bine pentru ea şi pentru copiii ei, otrava sau 
viaţa, în potenţialele condiţii ale deportării în Ru- 
sia. Dar, după cum spune Steinhardt, „omul cura- 
jos e acela care numai el ştie cât i-e de frică“. 
Principesa Ileana îşi aminteşte cum o dată a 
adăpostit într-o ascunzătoare a Castelului pe cine- 
va timp de doi ani, până când persoana respecti- 
vă a reuşit să fugă din țară. Evident, iarna era ne- 
voie de o cameră încălzită, însă din Castel nu tre- 
buia sa iasă nici o urmă de fum, aşa că Arhiducele 
Anton, soţul Principesei, a reuşit să facă un sistem 
de încălzire „fără fum“ şi care să nu fie descoperit 
nici de administratorul Castelului. Dar întâmpla- 
rea a făcut ca omul să nu fie lovit doar de un sin- 

















anul VIII e nr. 88 


25 


ROST 


REPERE 





gur necaz, căci în acest răstimp, i-a apărut o tu- 
moare care continua sa crească. Domnița a găsit 
un chirurg de încredere care să-l opereze pe fugar 
într-o cameră improvizată din Castel; operaţia a 
reuşit, iar tumoarea - trimisă la analize la un spi- 
tal, sub un nume fals - s-a dovedit a fi benignă. 
Însă nu era cazul ca pacientul şi protectorii săi să 
răsufle încă uşuraţi. Căci, în timpul curățeniei 
generale de primăvară în Castel, cel adăpostit a 
trebuit ascuns într-o pădure din apropierea Cas- 
telului. Deşi pădurea era, de obicei, neumblată şi 
deşi ascunzișul era perfect, s-a întâmplat ca fuga- 
rul să fie descoperit tocmai de „nebunul“ satului 
care, mort de spaimă, striga în gura mare că 
„necuratul s-a sălăşluit în pădure“, însă, din nou, 
spre norocul celui adăpostit, singurul care a auzit 
țipetele a fost Arhiducele Anton. 

Această poveste cu iz hazliu este doar una 
din şirul de poveşti în care Domnița nu a ținut la 
viața ei „cu dinții“, şi-a ieşit din sine, cum s-ar spu- 
ne, făcându-le loc altora în sinele ei, adică s-a pur- 
tat „ca prinții“, în limbaj steinhardtian, „păstrând 
modesta condiţie luptătoare a omului“. 

Ianuarie 1948 a sosit. Principesa şi-a luat ră- 
mas bun de la Spitalul de la Bran, de la oameni, 
de la locuri, încercând să le cuprindă pe toate 
într-un pumn de pământ, cea mai mare comoară 
pe care spunea că a luat-o din țară. Maşina în care 
se afla Principesa, împreună cu familia, s-a împot- 
molit într-un drum noroios la Tohan. La rugămin- 
tea Domniței, câţiva muncitori de la fabrica din 
oraş, pe care îi tratase la spitalul ei de câțiva ani, 
au despotmolit maşina, nevrând să primească ba- 
nii pe care Domnița îi oferea drept mulțumire. 
Aceşti muncitori, în numele cărora comuniştii 
spuneau că luptau şi pe care credeau că i-au cuce- 
rit, au vrut să dea un ultim ajutor Domniței, necă- 
jiți fiind că ajutorul lor trebuia să fie împotriva 
pământului care se împotrivea plecării ei. O rugă- 
minte au avut totuşi: ca Domnița să îngenunche- 
ze împreună cu ei şi să spună „0 rugăciune pentru 
Rege şi ţară şi pentru întoarcerea“ sa. O dată cu 
sfârşitul rugăciunii „Tatăl nostru“, viața Domniței 


s-a scurs şi, după cum mărturiseşte în cartea ei, 
Trăiesc din nou, începea să trăiască asemeni unui 
om mort. 

Pe cine credeau că pot convinge comuniștii, 
prin demenţiala lor maşinărie de omorât, se în- 
treba Principesa. Răspunsul i l-a dat, cu ceva timp 
înainte de a pleca, Ana Pauker - acea figură 
despre care Principesa Ileana spunea că transmi- 
tea groaza şi fascinația pe care o transmite un şar- 
pe boa: nu era nicicum vorba de convins. „Când 
cineva vrea să planteze ceva, trebuie să distrugă 
întâi tot ce a crescut înainte, din rădăcină“, îi ex- 
plica Ana Pauker. Sigur că era irealist să distrugă 
dintr-o lovitură o generaţie întreagă, tocmai de 
aceea teroarea era instrumentul potrivit. 

Contrar convingerilor comuniştilor, sufletul 
nu doar că există, dar, în cuvintele Părintelui 
Gheorghe Calciu, nu este asemenea unui obiect 
material; dacă rupi, el poate învia. Aşa a înviat 
sufletul Principesei Ileana, într-o seară, în America, 
în timp ce-şi spunea mai mult mecanic rugăciunile, 
până când a ajuns la „facă-se voia Ta“. Principesa 
Ileana a descoperit fericirea pe care o simte sufle- 
tul când primeşte spontan suferința şi - în mod 
paradoxal - nu mai încearcă s-o-nţeleagă. 

După unsprezece ani în State, în care Princi- 
pesa a învăţat să fie femeie obişnuită, să spele, să 
gătească, în care s-a chinuit să-şi pună copiii pe pi- 
cioare şi s-a recăsătorit, s-a hotărât, în cele din ur- 
mă, să urmeze gândul tainic care-i dăduse târcoa- 
le încă din ţară: acela de a intra într-o mănăstire. 

Zoe Dumitrescu-Buşulenga îşi amintea cum 
a întâlnit-o în 1967, la mănăstirea Bussy-en-Othe, 
pe Principesa Ileana, devenită acum Maica Ale- 
xandra, care i-a povestit trecerea ei la monahism. 
Fata cea mare, Maria Ileana (Minola, cum îi spu- 
nea familia), pleca împreună cu soțul ei într-o ex- 
cursie în America de Sud. Chiar la decolare, avio- 
nul s-a prăbuşit, sub privirile celor doi copii ai Mi- 
nolei şi ale Principesei, nelăsând nici un supravie- 
țuitor. La scurt timp, fiul cel mai mare, Ştefan, a 
intrat într-o comă profundă timp de doi ani, în 
urma unei căzături de pe cal2 


1 Principesa Ileana a României, I live again, http://www.tkinter:smig.net/Princesslleana/ILiveAgain/index.htm, ch.29. 


2 „Principesa Ileana, evocată de o «prinţesă» a spiritului românesc Zoe Dumitrescu-Buşulenga“, în Formula AS, 
Nr.712, 2006, http://www.formula-as.ro/2006/712/societate-37/principesa-ileana-evocata-de-o-printesa-a-spirit- 


ului-romanesc-zoe-dumitrescu-busulenga-6896 





26 


anul VIII e nr. 88 


REPERE 











„M-am gândit că Dumnezeu mă cheamă în 
felul acesta să-mi schimb drumul şi să mă căiesc 
pentru viaţa de până atunci“.3 Asta o spune Prin- 
cipesa Ileana, după ani de dăruire! 

La Bussy, liturghia în slavonă - deşi Principe- 
sa începuse s-o-nveţe pe de rost - era un oarecare 
obstacol. Trecerea la monahism a Principesei ne 
duce cu gândul la bătrânul din Pateric care, spre 
uimirea uşor indignată a unui frate, purta san- 
dale şi dormea nu pe jos, ci pe un pat din paie, sin- 
gurele „concesii“ pe care şi le făcuse după renun- 
țarea la viaţa de palat pe care i-o oferise timp în- 
delungat calitatea de aristocrat cu funcţie înaltă. 
La Radio Europa Liberă, Maica Alexandra îi spu- 
nea lui Vlad Georgescu cum, întrebată fiind de 
cineva cum i se pare noua casă şi viața în Ameri- 
ca, în raport cu România, răspunsese că „nu se 
compară“ - cu viața de castel.+ Dar Maica Alexan- 
dra „s-a adaptat“ şi la smerita vieţuire în comun, 
reuşind să treacă peste - fără însă să uite nimic - 
nostalgia copilăriei şi tinereţii la Cotroceni, Bran 
şi la castelul ca din poveste din Sonnberg, unde se 
născuseră mai toţi copiii ei. 


5 Ibidem. 





Maica Alexandra ştia că pustia era leagănul 
monahismului şi ar fi vrut să întemeieze o mănă- 
stire ortodoxă poate în Nevada, unde cei aflaţi în 
suferințe, să-şi găsească, de această dată, alinarea 
sufletească. Oricum, ştia clar că voia o mănăstire 
ortodoxă de limbă engleză, în America, întrucât 
văzuse că aici era un număr oarecare de orto- 
docşi, fără mănăstiri, şi mai ştia că „ortodoxia 
fără mănăstiri nu e ortodoxie“.5 În timpul petre- 
cut în Statele Unite, mai văzuse că românii de aici, 
cât şi americanii, „flămânzeau“ spiritual şi că 
mulți dintre ei primeau „fast-food-urile“ scoase 
pe piaţa „spirituală“, pentru că nu cunoşteau alt- 
ceva. Aşa că, împreună cu Arhiepiscopul Valerian, 
s-a hotărât să construiască o mănăstire - care 
avea să se numească „Schimbarea la Faţă“ - în 
Ellwood City, Pennsylvania, pentru că zona era 
centru ortodox, cu vreo două sute de parohii. În 
1967, a început construirea, din propriile fonduri 
şi din cele adunate de Arhiepiscopul Valerian. 
Faptul că singura soră care urma să plece împre- 
ună cu ea, de la Bussy în Pennsylvania, s-a îmbol- 
năvit şi n-a mai putut-o însoţi, nu a întors-o pe 
Maica Alexandra din drumul ei. Maica Alexandra 
a adus o rulotă pe terenul Mănăstirii, pentru a 
supraveghea zi şi noapte construcția. „Prima dată 
când m-am trezit pe terenul Mănăstirii «Schimba- 
rea la Faţă» m-am simțit ca-n rai. Soarele strălu- 
cea, pomii înmuguriseră, păsările cântau, iar eu Îi 
dădeam slavă lui Dumnezeu pentru multele Lui 
daruri. Că rulota n-avea utilităţi, că nu fusese încă 
stabilizată şi se legăna în sus şi-n jos, nici nu con- 
ta“€, povestea Principesa. 

În septembrie 1968, în jur de o mie de preoți 
şi credincioşi au participat la sfințirea Mănăstirii, 
toți fiind încântați de construcție, dar arătându-şi 
un oarecare scepticism privitor la munca mai 
grea care avea să fie necesară pentru „popularea“ 
mănăstirii, din care făceau parte atunci doar Mai- 
ca Alexandra şi sora Despina. Maica Alexandra a 


4 „Cu Principesa Ileana pe urmele istoriei“ (11), Radio Europa Liberă, 1986, http;//www.europalibera.org/con- 


tent/article/1919887.html 


5 „Cu Principesa Ileana pe urmele istoriei“ (III), Radio Europa Liberă, 1986, http://www.europalibera.org/con- 


tent/article/1920400.html 


6 Principesa Ileana, in Bev. Cooke, Royal Monastic. Princess Ileana of Romania, Conciliar Press Ministries, 


California, 2008, p.168. 





anul VIII e nr. 88 


27 


ROST 


REPERE 





zâmbit şi a continuat să zâmbească, chiar dacă 
cele mai multe surori care veneau la Mănăstire 
plecau. A continuat să ducă o muncă neobosită 
pentru răspândirea ortodoxiei în America. După 
câţiva ani, munca sa a dat roade, căci în 1978, a 
fost trimisă la „Schimbarea la Faţă“ Maica Bendic- 
ta, de la Văratec, sora Părintelui Roman Braga, 
aducând cu ea tradiția trăitoare a ortodoxiei, adu- 
nată în cincizeci de ani de monahism şi, treptat, 
numărul maicilor a crescut. Așa a început o nouă 
poveste despre Domniţă şi curajul ei. 

Paradoxal, plecată în Lumea Nouă, Domnița 
nu a fost „emigrantă“, asemeni „emigranților“ 
ruşi. Dimpotrivă, mâna de pământ românesc de 
la Bran şi tradiţia ortodoxă românească trăită în 
fiecare zi de maicile de la Mănăstirea „Schimba- 
rea la Faţă“, au permis Maicii Alexandra să nu 
aibă nevoie de lumea ideilor pentru a fi mai bună 
şi a face o lume mai bună. 

În timpul vizitei sale în ţară, în 1990, Princi- 
pesa era hotărâtă să ajute orfanii bolnavi de SIDA. 
La remarca fiului său că „sunt mult prea mulţi“, 
Principesa a răspuns că „mai bine să ajuţi un copil 
decât să spui ce nu poți să faci pentru o mie“. 

După cum spune Zoe Dumitrescu Buşulenga, 
mâna de pământ românesc se află în Catedrala 
Bisericii Episcopale din New York, sub o icoană 
dăruită Principesei de către Regina Maria, iar pe o 
plăcuță din bronz scrie: „În memoria părinților 
mei, Regele Ferdinand şi Regina Maria, precum şi 
a tuturor celor care s-au sacrificat pentru ţară. Aici 
se găseşte o părticică de pământ românesc liber!“7 
Pământ românesc care continuă să fie liber de 
materialism - comunist, capitalist şi de orice tip. 

Din povestea Domniței reiese faptul izbitor că 
adevărul creştinismului e omul în carne și oase, că, 
în lipsa oamenilor, orice programe sociale, edu- 
caţionale etc. - chiar şi cele al căror succes a fost 
dovedit cu o „precizie matematică“ - sunt inutile, 
tocmai pentru că omul scapă preciziei matematice, 
cum 0 spune neîncetat acelaşi Dostoievski. 
Principesa a urmat sfatul Regelui Carol 1 care, atun- 
ci când i s-a spus, în timpul vizitei la prima 


Universitate românească de la Iaşi, că profesorii 
vor crea specialişti, a răspuns: „Nu vreau specialişti, 
vreau caractere“. Aşa că Principesa şi-a suflecat 
mânecile şi, ştiind că avea o funcţie mai înaltă decât 
majoritatea cetățenilor României, pe vremea când 
părinţii săi conduceau țara, şi-a asumat şi datorii, la 
fel, mai mari decât majoritatea cetățenilor. Desigur, 
după cum modelele pot fi în bine, ele pot fi şi în rău 
şi, din nefericire, cele din urmă sunt extrem de 
rapid urmate, dându-și şi extrem de rapid roadele. 
La Europa Liberă, Principesa povestea cum, aflată 
încă în ţară, se întâlnise cu Gheorghiu-Dej la 
Constanţa şi, aflând că trenul acestuia trebuia să 
plece în curând, i-a spus că nu vrea să-l mai reţină, 
ca să nu piardă trenul căci ştia din experiența 
tatălui său că un tren, cu cât mai important, cu atât 
nu poate aştepta. Însă Gheorgiu-Dej i-a răspuns că 
tatăl său era doar un rege, pe când el e poporul, 
aşadar, trenul lui aşteaptă. Deci, raționează - nu 
fără dreptate - oamenii (unii), cei care au putere şi 
bani fac tot ce vor, inclusiv cu noi. Aşa că, fascinat de 
potenţialul de „a face orice cu orice şi cu oricine“, 
ajungi, cum scrie Steinhardt, „să îndepărtezi cu un 
gest larg al brațului lingurița ce ţi se întinde şi să 
smulgi polonicul, linguroiul, ciorbalâcul, pentru a 
înfuleca, morfoli şi morfoli cu nesaț din materia 
urât mirositoare“, de multe ori, fără ca măcar să-ți 
atingi, la sfârşit, obiectul dorinței. 

Întrebată de Vlad Georgescu de ce îşi conside- 
ră fratele un rege rău, şi dacă nu trebuie până la 
urmă să fim realişti, înțelegând că minciuna e par- 
te din politică, Maica Alexandra a răspuns că „min- 
ciuna o fi parte a politicii, dar nu a caracterului“, că 
un conducător „nu poate să-şi clădească domnia 
pe minciună“, ci că trebuie să-şi pună țara înainte, 
şi apoi pe sine, şi să recunoască - atunci când e 
cazul: „eu sunt de vină pentru păcatele mele“. Şi 
asta pentru că, aşa cum este înscris pe mormântul 
Maicii Alexandra, „nimeni dintre noi nu trăieşte 
pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Căci 
dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, 
pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă 
murim, ai Domnului suntem“ (Romani 14:7-8). 


7 „Principesa Ileana, evocată de o prinţesă a spiritului românesc Zoe Dumitrescu-Buşulenga“, in Op. cit. 
8 Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca,2001, p.219. 
9 „Cu Principesa Ileana pe urmele istoriei“ (1), Radio Europa Liberă, http://www.europalibera.org/content/arti- 


cle/1919441.html 





28 


anul VIII e nr. 88 


REPERE 





Hoţii de tim 
: p 
După întiințarea Mănăstirii „Schimbarea la Faţă“, Principesa Ileana - Maica Alexandra 


s-a ocupat şi de redactarea unei reviste a Mănăstirii, cu titlul Lite Transtigured. În 1991, 
de Paşti, după adormirea Maicii Alexandra, comunitatea monastică a scos un număr 


dedicat în exclusivitate Maicii Alexandra, redând, printre altele, „cuvinte de învățătură“ 


TA 


pe care Maica le-a scris de-a lungul timpului. Iată un cuvânt, apărut în 1970. 


iecare minut contează“, „timpul în- 
F seamnă bani“, exclamăm îngrijoraţi, a- 
99 lergând în continuu, ca să dobândim 
ce? Oboseală, nemulțumire, dorința de-a atinge 
ceva mereu neatins, sau poate ceva ce am şi pier- 
dut deja în goana noastră. Nu cumva acel ceva 
este însuşi lucrul pe care-l folosim cu sârg peste 
măsură, nu cumva ne lipseşte simţul timpului? Îi 
simțim mereu lipsa; rareori putem spune că ne 
bucurăm de timpul liber. Ne-am inventat tot felul 
de maşinării care să ne uşureze munca, dar nu 
avem parte de odihnă: timpul trece nebuneşte, 
sau cel puţin aşa ni se pare. Dar oare nu noi sun- 
tem cei care ne grăbim, încercând să apucăm, în 
goana mare, câte ceva de ici, de colo? Nu vrem să 
păcălim timpul, să-l întrecem? Timpul nu trece 
nici mai repede nici mai încet ca-ntotdeauna; fie- 
care anotimp vine la vremea lui, la fel cum soare- 
le şi luna răsar la vremea lor (Ps 103); pământul 
se-nvârte la fel de repede ca-ntotdeauna. Ce-am 
făcut cu noi şi cu lumea în care trăim? 

Un mistic necunoscut scria în secolul al XIV- 
lea: „Ca să înţelegem ce lucru de preţ e timpul, să 
ne gândim cum ni-l dă Dumnezeu. Niciodată 
două momente din timp nu se suprapun, ci fieca- 
re urmează celuilalt. Acesta e timpul de care vom 
da socoteală, şi nu vom avea scuză înaintea lui 
Dumnezeu spunând: «Mi-ai dat două momente 
deodată şi n-am avut cum să le folosesc pe amân- 
două» „(The Cloud of Unknowing, Harper & Bro- 
thers, p.31). 

Oare asta să fie problema cu noi, că ne furăm 
singuri timpul, că îl folosim peste măsură, mai de- 
grabă decât îl pierdem? Când Dumnezeu a făcut 
lumea, a fost un moment când s-a oprit şi a zis că 
e vreme de odihnă. Odihna e unul din semnele li- 
bertăţii pe care Israel a primit-o, ca să-şi aminteas- 
că de eliberarea de sub robia egipteană. Atunci 


când se odihneşte, omul Îl imită pe Dumnezeu, 
care S-a odihnit în a şaptea zi. Când îşi lasă trebu- 
rile şi se odihneşte, omul mărturiseşte nu doar că 
e liber, ci mai ales că e fiu al lui Dumnezeu. Unde 
spune Sfânta Evanghelie să ne grăbim - dacă apa- 
re pe undeva în Evanghelie acest cuvânt? Nu ni se 
spune „să vă odihniţi şi să ştiţi că Eu sunt Dumne- 
zeu“? Hristos ne invită „în loc pustiu“, unde să ne 
odihnim puţin (Marcu 6:31). Odihna e unul din- 
tre cele mai mari daruri pe care ni le-a făcut Dum- 
nezeu. Odihna nu înseamnă pur şi simplu înceta- 
rea oricărei activități, ci dimpotrivă, presupune 
eliberarea energiilor pentru a ne „desfăta“ de bu- 
curia întregii creaţii, întru Domnul (Isaia 58: 11, 
13-14). Adevărata odihnă este o activitate spiritu- 
ală, una în care mărturisim asemănarea noastră 
cu Dumnezeu. Umblând în căile Domnului aflăm 
odihnă sufletelor noastre (Ieremia 6:16). 0 pe- 
deapsă grozavă, de care Dumnezeu ne vorbeşte, 
este ca Elsă nu ne primească în odihna Sa, pentru 
Că am rătăcit cu inimile noastre (Ps 94: 11-12). „Să 
ne temem, deci“, spune Apostolul Pavel, „ca nu 
cumva câtă vreme ni se lasă făgăduinţa să intrăm 
în odihna Lui, să pară că a rămas pe urmă cineva 
dintre voi“ (Evrei 41). 

Învățăm să ne rugăm numai în linişte, fără 
grabă. „De mi-am adus aminte de Tine în aşternu- 
tul meu, în dimineţi am cugetat la Tine, că ai fost 
ajutorul meu“ (Ps 62:7). Bibila nu învață graba de- 
cât în cazul în care trebuie să fugim de un pericol, 
dar fuga este totdeauna urmată de odihnă peste 
tot în Biblie. Odihna nu înseamnă a sta neclintit, ci 
presupune încununarea activității, o bogăţie prin 
care gustăm de aici, de pe pământ, Raiul. 

Opreşte-te, suflete al meu, fii cu băgare de sea- 
mă şi ascultă vocea şoptită a lui Dumnezeu, care nu 
e în cutremur, nici în foc, ci în liniştea inimii tale. 

Traducere de Anca Simitopol 





anul VIII e nr. 88 


29 


ROST 


DECANTĂRI 





Crezul meu naţional 


Faptul că în micul meu volum În jurul lui Eminescu (Editura Christiana, București, 2009) este 
inclus, în Addenda (pp. 109-111), şi textul intitulat „Recurs la «cadavrul din debara»“, în care 
încercam să arăt că, pe lingă atitea reproşuri legitime care i se vor fi făcut de-a lungul vremii d-lui 
Horia-Roman Patapievici (altminteri, vorba lui D'Annunzio, un nemico che vale la pena di 
avere) se numără şi măcar unul cu totul nelegitim (referitor la pozitia sa faţă de Eminescu), le-a 
produs unora nedumerire şi/sau amărăciune, ba chiar impresia că eu m-aș îi „patapievicizat“, 
devenind peste noapte, în răspărul întregului meu traseu existenţial și intelectual, un denigrator 
nedrept al neamului românesc şi al ideii naționale. Dacă impresia aceasta pripită ar ti fost formu- 
Iată doar de anumiţi trepăduși grobieni ai radicalismului tradiționalist, nu m-aş fi sinchisit în nici 
un fel. Se întîmplă însă că ea a fost resimţită, pe alocuri, şi de cîțiva oameni Ia care țin foarte 
mult, pe carei preţuiesc sincer şi a căror cinste sutletească este mai presus de orice discuţie. 
Printre ei se numără şi monahul de aleasă osîrdnicie căruia i-am adresat nu demult scrisoarea de 
mai jos (Și al cărui nume îmi rezerv discreţia de a nu-l divulga). Lămuririle din ea pot fi de folos 
şi altora, așa că m-am decis s-o postez și aici, cu speranța unei mai drepte înțelegeri a poziţiei 
mele - nu atât faţă de un Patapievici sau altul, cît față de însăși problema natională din perspecti- 


va tradiţiei creştine şi a provocărilor crudei realități actuale. (R.C.) 


O epistolă lămuritoare 
Bucureşti, 12 aprilie 2010 


Mult iubite ostenitor întru Hristos 
şi neprețuit frate [V.], 


Îmi pare sincer rău pentru amărăciunea pri- 
Iejuită de cutare text în care eu am înţeles să mă 
pronunț ceva mai aspru la adresa poporului ro- 
mân, ceea ce a putut crea impresia că m-am lăsat 
furat de „ispita Patapievici“. Fără să mă [i supărat 
pe cineva (Doamne fereşte!), mă simt dator cu - 
teva lămuriri principiale, care privesc nu numai 
textul cu pricina, ci întreg scrisul meu, întreaga 
mea atitudine față de „problema naţională“. 

Las a o parte că nici d-I Patapievici nu mai e 
întru totul cel din 1996 (cînd au apărut Politicele, 
pricinuitoare de atita scandal și pe marginea Că- 
rora eu însumi am polemizat dur cu autorul) și cu 
atît mai puţin cel din 1990 (de cînd - din vremea 
mineriadelor - datau de fapt textele epistolare 
incriminate cu precădere şi adresate iniţial, în 
particular, răposatului Alexandru Paleologu). 
Astăzi d-l Patapievici este mult mai la dreapta 


decit acum 15-20 de ani, chiar dacă dreapta sa nu 
e tocmai dreapta noastră. Fără să înceteze să tie 
critic faţă de ceea ce numește „vulgata bunului ro- 
mân“, s-a mai nuanţat în afirmaţiile la adresa po- 
porului din care face parte, iar gîndirea sa (nu în- 
totdeauna și comportamentul său, din păcate!) a 
căpătat mult mai evidentă consistență creştină 
(Omul recent o dovedește cu prisosinţă), chiar 
dacă nu neapărat în cadrele stricte ale Ortodoxie, 
cum mulți şi-ar fi dorit. Toate acestea sînt însă 
problemele d-lui Patapievici şi n-o să insist eu, 
care l-am amendat în atîtea rînduri, să-i devin 
apologet. De alttel, nu ca apologet m-am referit la 
scandalul mai recent al raportării sale la Emines- 
cu (i s-au pus în cîrcă afirmaţii decontextualizate 
și răstălmăcite), ci numai în virtutea unei minime 
onestități intelectuale, de Ia care cred că „cinstea 
sufletească“ a creștinului şi a omului de dreapta 
nu trebuie să facă rabat. 

În ce mă priveşte, mi se pare cel puţin o pri- 
pită exagerare de natură sentimentală să fiu pus 
pe același plan cu d-l Patapievici în conceptia şi 
atitudinea faţă de național, națiune, naționalism. 
Mai întîi că eu, chiar cînd am adoptat un ton mai 
critic, n-am folosit limbajul de odinioară al d-lui 





30 


anul VIII e nr. 88 


DECANTĂRI 


ROST 





Patapievici („cur“, „fecale“ etc.). Apoi n-am gene- 
ralizat abrupt asupra trecutului românesc obser- 
vaţiile mele critice despre prezentul pe care îl tră- 
im; ba n-am generalizat nici asupra prezentului, 
arătînd întotdeana că, oricît de dezamăgiți sau în- 
grijorați am ti faţă de o majoritate întristătoare, 
nu-i putem judeca pe toți românii cu o singură 
măsură, iar minoritățile responsabile şi creatoare 
nu ne lipsesc (ele păstrind de fapt adevărata „li- 
nie a neamului“ şi îndreptățindu-ne să sperăm că 
măcar de „hatirul“ lor, prin mila Lui şi prin mijlo- 
cirea marilor noștri morți, Dumnezeu ne va scoa- 
te cîndva Ia un liman). În fine, pentru mine toate 
acestea nu-s doar pariuri teoretice sau eventuale 
obligații civice, ci am încercat toată viața - ca pro- 
fesor, publicist sau editor - să lucrez, după daruri 
și puteri, pe linia și în spiritul tradiţiei naționale 
(poezia mea, la rîndul ei, cred că o vădeşte îndes- 
tul, iar ciclul „Rost de doină“ - îmi îngădui acea- 
stă confesiune în paranteză - mi-e cel mai drag 
din cîte am scris vreodată, pentru că nicăieri nu 
m-am Simţit mai acasă în spatiul graiului şi sutle- 
tului românesc). 

Că avem o problemă (mare) cu prezentul, 
mai ales sub aspect național, e de prisos să vă mai 
amintesc eu. În aceste condiții, eu n-am renunțat 
nicio clipă Ia linia naționalistă, dar am adoptat 
calea - desigur mai incomodă, dar cred că mai 
realistă şi mai eficientă pe termen lung - unui 
„naționalism critic“, străduindu-mă în acelaşi 
timp să rămîn fidel principiilor şi exigențelor 
creștin-ortodoxe tradiționale, care-și află temelia 
ultimă în Mîntuitorul Hristos, dojenitorul dumne- 
zeiesc al lumii. 

Am selectat în cele ce urmează cîteva con- 
stante ale „discursului“ meu pe această temă și în- 
cerc să le readuc în discuţie ca repere lămuritoare 
(pe care, de altfel, le veţi putea regăsi „transfigu- 
rate“ şi în modesta mea creaţie poetică). Am dat 
cu litere îngroșate acele pasaje care mi se pare că 
motivează mai îndeaproape pozitia mea critică 
de care v-aţi arătat atât de necăjit. 

Este cert că naționalismul se confruntă cu o 
dublă criză: internă, pe de o parte (handicapul ex- 
ceselor istorice, disoluția curentă a sentimentului 
naţional, desuetudinea discursivă, disensiunile 
între grupuri, mixajul etnic), şi externă, pe de altă 





H.R. Patapievic 


parte (inflația prejudecăţilor, diabolizarea medi- 
atică, marginalizarea, provocările globalismului, 
eclipsa generală a tradiţiei). Singura lui şansă, 
prin urmare, ar fi aceea de a se redefini din mers 
şi de a găsi soluţii realiste de acomodare cu actu- 
alitatea. Iar înainte de a se angaja în vreo 
ambițioasă campanie politică, forţele naționaliste 
autentice, atitea cîte au mai rămas, ar trebui mai 
degrabă să-şi concerteze eforturile într-o inteli- 
gentă campanie de pedagogie naţională, care la 
noi (ca şi în alte țări din estul Europei) implică, în 
plus, delimitarea fermă de pseudo-naţionalismul 
de sorginte comunistă (concurent pervers şi încă 
redutabil, care ştie să profite, de pe poziţii popu- 
liste de stînga, tocmai de destructurarea naţiona- 
lismului propriu-zis, ca şi de lipsa mai generală a 
unei drepte credibile şi coherente). 

În istoria modernă a României se pot identifi- 
ca trei tipuri de naționalism (dintre care numai al 
doilea e cu adevărat organic şi legitim): naționalis- 
mul masonic (de la Tudor Vladimirescu şi liderii 
paşoptişti pînă la fondatorii junimismului), na- 
ționalismul creştin (cu rădăcinile în Hasdeu şi Emi- 
nescu, dar consolidat abia de marea generație 
interbelică) şi naționalismul comunist (de la 





anul VIII e nr. 88 


31 


ROST 


DECANTĂRI 





protocronismul ceauşist pînă la discursul curent 
de tip România Mare). Or, aşa cum naționalismul 
creştin a avut de luptat cîndva cu reziduurile deru- 
tante ale naţionalismului masonic (simplu instru- 
ment conjunctural de distrugere a imperiilor tra- 
diţionale), tot aşa naționalismul creştin de astăzi, 
în măsura în care mai posedă ambiția şi resursele 
de a juca un rol istoric, într-o încă posibilă „Europă 
a naţiunilor“, este chemat să salveze „ideea naţio- 
nală“ de reziduurile insalubre ale naţional-comu- 
nismului şi s-o reîncredinţeze lui Hristos, Dumne- 
zeul cel Viu al neamurilor (cf. Matei 28, 19-20). 

Desigur, orice discuţie despre naționalism ar 
trebui să se raporteze, în mod principial, la fun- 
damentul său ontologic: „naţia“ sau „națiunea“ în 
sens originar, „etnia“ sau „neamul“. Numai acest 
fundament ontologic corect înțeles şi asumat 
(realitate complexă şi inefabilă, pe care doar o 
aproximează toţi termenii menţionaţi) dă naţio- 
nalismului consistență şi legitimitate, dincolo de 
orice context istorico-politic, după cum contesta- 
rea acestui fundament permite criticismul antina- 
ţional şi implementarea discreţionară a noilor 
proiecte politice de tip nivelator. 


Că, în ciuda atitor destructurări, contami- 
nări şi relativizări, națiunile continuă să existe - 
acesta e un fapt în jurul căruia nu poate să încapă 
discuţie. Discuţiile încep atunci cînd se caută a se 
stabili natura şi notele definitorii ale acestei reali- 
tăţi: este ea o realitate secundară, de ordin istoric 
şi subiectiv, sau este o realitate primară, de ordin 
metafizic şi obiectiv? Altfel spus, sînt națiunile 
(neamurile) entităţi necesare în ordinea firească 
a lumii (fie că o concepem ca determinism natu- 
ral, fie că o concepem ca determinism divin), sau 
ele au un caracter aleatoriu, conjunctural? E greu 
de aproximat care ar putea fi cel mai simplu argu- 
ment pentru eventualul caracter aleatoriu, dar 
pentru caracterul necesar este fără îndoială acela 
că nu există individ fără apartenență națională, 
ba mai mult, originea etnică e ceva la fel de impo- 
sibil de modificat ca şi condiția umană: aşa cum, 
născut om, nu mă pot preschimba în altă specie 
animală, tot așa, născut român, să zicem, nu mă 
pot preschimba în chinez, în evreu sau în turc. 
Îmi pot schimba religia, mentalitatea, patria, cetă- 
ţenia, înfăţişarea, ba chiar şi sexul - dar cu niciun 
chip apartenenţa etnică. În mod fatal, fie că-mi 








32 


anul VIII e nr. 88 


DECANTĂRI 


ROST 





place, fie că nu, voi muri drept ceea ce m-am năs- 
cut; şi, după expresia biblică, „mă voi adăuga la 
neamul meu“. 

Aşadar, înainte de orice altă tratare mai so- 
fisticată (teologică, filosofică, istorică, etnologică, 
sociologică, psihologică, biologică etc.), evidenţa 
bunului simţ e cea care ne arată că națiunea, na- 
ționalitatea, naţionalul țin de o realitate obiecti- 
vă, de un dat al firii. Sigur că mie, om deştept şi 
gelos de libertatea mea, se poate întîmpla să nu- 
mi convină această stare de fapt şi să mă revolt 
principial împotriva ei (ca d-l Patapievici la un 
moment dat), ca şi împotriva oricărei alte forme 
de determinism. Revolta nu foloseşte însă la ni- 
mic dincolo de planul strict al subiectivităţii mele: 
la nivelul ontologic al realităţilor primare, deter- 
minismul nu-i mai puţin existent din cauză că îl 
contest eu. 

Din unghiul de vedere al unui naționalism 
creştin, interesează dacă această realitate incon- 
testabilă - naţi(une)a sau neamul - este de la oa- 
meni sau este de la Dumnezeu. Episodul biblic al 
Turnului Babel (Facerea 11, 1-9) sprijină cunoscu- 
ta aserțiune că diferenţierea „limbilor“ (cuvînt 
care în vechime avea şi înțelesul de „neamuri“) 
nu-i străină de voința şi lucrarea divină (dar într- 


un sens mai degrabă corecţional). Conştiința teo- 
logică creştină nu se poate mulțumi însă doar cu 
acest vag, mit paleosemitic (ce are mai degrabă re- 
levanță morală şi nu explică decit o latură a pro- 
blemei!), ci reclamă o fundamentare teologică 
mai solidă şi mai cuprinzătoare, în lumina revela- 
ției hristice şi a tradiţiei bisericeşti. 

Spre o perspectivă providenţialistă ne duce 
şi puternica încredințare a lui Israel că este „po- 
porul lui Dumnezeu“, ales şi chemat să parcurgă 
mesianic o istorie sfîntă, păzindu-şi cu habotnicie 
temeiurile identitare, tocmai din răspundere față 
de Dumnezeul său şi de ordinea divină a Creaţiei. 
Numai că originea şi misiunea de sus Israel le 
revendică strict pentru sine 2, pe cînd pe noi ne 
preocupă o explicaţie integratoare, în măsură să 
dea seama nu doar de un neam, ci de toate nea- 
murile, consfinţite ca atare prin universalismul 
mesajului creştin („La ai Mei am venit şi ai Mei nu 
M-au primit; chema-voi neamurile şi acelea Mă 
vor preamări!“). Cert este că nicăieri în Sf. Scrip- 
tură, nici în Vechiul Testament, nici în Noul Testa- 
ment, nu este contestată (sau măcar pusă la îndo- 
ială) legitimitatea existenţei diferenţiate a nea- 
murilor în istorie, cu toate consecințele ce decurg 
de aici. Nici teologia Sfinților Părinți ai Bisericii 


1 Etnicul (sinteză inefabilă de sînge şi suflet) e asociat de obicei cu o anumită limbă şi cu un anumit spaţiu, dar 
între acestea nu-i o legătură indisolubilă sau o convergență necesară. Există în istorie şi neamuri care şi-au pier- 
dut limba sau teritoriul, dar nu şi identitatea etnică, iar cazul cel mai relevant e chiar cel al poporului evreu. 
„Amestecul limbilor“ nu constituie nicidecum un criteriu suficient în explicarea diferențelor etnice sau a misteru- 
lui etnogenetic. 

2 Statutul de „popor ales“ al lui Iahve reprezintă însăşi axa istorică şi religioasă a iudaismului, iar ideea dominaţi- 
ei sale universale, pe cale de consecinţă, este limpede atestată în textul Legii (Tora): cf. Ieșirea 23, 22, 
sau Deuteronomul 7,6 (discutabilă răminînd doar extrapolarea acestei „alegeri“ din planul religios în cel istori- 
co-politic). În orice caz, spune o formulă celebră datînd din secolul X şi atribuită rabinului Saadia Hagga'on, „Po- 
porul nostru este un popor numai în virtutea Torei“. 


3 Ba mai mult, Biblia ne încredinţează (cf. Deuteronomul 32, 8-9, dar şi Daniel 10, 13-21) că Dumnezeu a rînduit 
îngeri protectori fiecărui neam (de Israel văzând EI Însuşi). În cartea sa Despre îi îngeri (2003), controversatul An- 
drei Pleşu are un frumos capitol intitulat „Îngerii, muzica lumii şi naţiunile“, din care îmi îngădui aici câteva spi- 
cuiri: „Toţi marii învățați ai creştinismului timpuriu sînt de părere că, în economia divină, fiecare seminție îşi are 
îngerul ei păzitor. Nu doar individul uman are, prin urmare, un înger [păzitor], ci şi poporul din care face parte. 
Iată, în acest sens, un pasaj semnificativ din Sf. Vasile cel Mare (sec. al IV-lea): «Ştim încă de la Moise şi de la Pro- 
feți că există îngeri înainte-stătători ai tuturor naţiunilor... Aceste căpetenii şi guvernatori puşi să ocrotească şi să 
supravegheze popoarele ce Li s-au dat în grijă sînt fără de număr. [...] Comentarii iudaice la legenda Turnului 
Babel (Testamentum Nephtali) precizează că răspindirea pe întreg pămîntul a urmaşilor lui Noe s-a făcut cu aju- 
torul unei armate de 70 de îngeri, care i-au învăţat pe oameni 70 de limbi diferite. Origene consideră şi el că la 
originea limbilor naţionale stau îngerii (cf. intra, Îngeri şi litere», PP. 204-206). Sîntem, aşadar, îndreptățiți să 
ne imaginăm Că la temelia fiecărei comunităţi etnice se află un principiu spiritual, un înger, care se exprimă în 
felul de a fi al respectivei comunități, în destinul ei istoric, în limba şi cultura ei. [...] În asemenea măsură se 
identifică îngerii neamurilor cu neamurile pe care le păstoresc, încât, potrivit tradiţiei, ei vor fi chemaţi să răs- 
pundă o dată cu ele la Judecata de Apoi“. Hristos este însă mai mare peste îngeri şi în El avem supremul „interlo- 
cutor ceresc al fiecărui individ şi al fiecărei naţiuni“. 





anul VIII e nr. 88 33 


ROST 


DECANTĂRI 





nedespărţite, fie ea răsăriteană sau apuseană, nu 
se pronunță în alt sens; ba mai mult, Biserica Or- 
todoxă, care a păstrat cel mai fidel învățătura tra- 
diţională, a dăinuit firesc în duhul organicității 
etnice, orînduită treptat în Biserici naţionale, pe 
temeiul unității în diversitate a întregii Firi cre- 
ate. Apusul, din păcate, s-a îndepărtat de această 
viziune realist-spirituală, absolutizînd unitatea în 
detrimentul diversităţii, cu căutarea raționalistă 
aunui universalism abstract, precursor religios al 
universalismelor laicizate ale modernităţii, de la 
„cosmopolitismul“ sau „internaţionalismul“ de 
ieri pînă la „mondialismul“ sau „globalismul“ de 
azi. Cu toate acestea, natura lucrurilor a opus o 
rezistență semnificativă abuzurilor artificiale, 
naţiunile conservîndu-şi cu îndărătnicie ființa şi 
conştiinţa de sine, chiar dacă pe fondul unei crize 
tot mai accentuate, ce pare a permite astăzi, cel 
puţin în Occidentul euro-american, pasul înde- 
lung, pregătit spre abolirea definitivă a structu- 
rilor naționale, adică a întregii ordini tradiționale 
a lumii. 

Cum se poate deci fundamenta teologic, pe 
baze scripturistice, patristice şi ortodoxe, dar şi în 
confruntare deschisă cu provocările oneroase ale 
modernităţii, existența legitimă a naţiunilor şi 
naţionalismelor (în sensul nepervertit al cuvîntu- 
lui)? Se ştie că problema, conturată în secolul al 
XIX-lea, a fost destul de pe larg şi de cu folos 
dezbătută în România interbelică, fie de oameni 
de ştiinţă creştini, precum Nicolae C. Paulescu 
(socotit de Nichifor Crainic, exagerat poate, chiar 
„fondatorul naţionalismului creştin“ la meridian 
românesc) sau Simion Mehedinţi, fie de filosofi 
cu sensibilitate teologică, precum Nae Ionescu 
sau Vasile Băncilă, fie de ideologi politici ai drep- 
tei creştine, precum Corneliu Z. Codreanu sau 
(într-o fază mai tîrzie) Petre Ţuţea, fie de teologi 
propriu-ziși, precum Nichifor Crainic sau Dumi- 
tru Stăniloae. 

Cea mai solidă fundamentare metafizică a 
naţiunii în duhul teologiei mistice răsăritene, de 
la înălțimea unei înalte autorităţi teologice, dar şi 
cu o bună respiraţie filosofică, îi aparţine fără în- 
doială părintelui Dumitru Stăniloae şi se regă- 
seşte în prima parte a volumului Ortodoxie și ro- 


mânisrm, care sintetizează, în 1939, un deceniu de 
dezbateri serioase pe această temă. 

Pornind, în mare, de la aceste antecedente şi 
raportîndu-mă interpretativ la cunoscutul loc 
paulinic: „Căci precum în Adam toţi mor, aşa în 
Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rîndul cetei 
sale...“ (I Corinteni 15, 22-23; traducerea literală 
este, ce-i drept, fiecare la rîndul său), am încercat 
o sinteză a ceea ce se poate numi „teologia nea- 
mului“, socotind că acest cuvînt, deşi de origine 
maghiară, exprimă mai exact înlăuntrul limbii 
române statutul ontologic şi dimensiunea mistică 
a entității etnice sau naţionale, avînd şi avantajul 
de a fi (încă) un termen de circulație curentă (spre 
deosebire de „nație“, receptat tot mai mult ca un 
termen învechit şi oarecum livresc, eliminat în 
mare măsură din uzul curent de către sinonimul 
parțial „naţiune“, ce are însă un puternic caracter 
sociologizant, impus mai ales pe filieră marxistă). 

Criza identitară a devenit una dintre mărcile 
„omului recent“ şi principalul factor dizolvant al 
culturilor tradiționale. Se pune însă întrebarea 
dacă procesul tot mai accelerat de deznaţionali- 
zare a lumii (pavat poate, ca şi iadul, cu bune in- 


ee / 
pill 


rai 


if 
up 





i 

Ă 
ph 
13 
CZ 
— L. 


Fr, f ff 
Z 


a] 





1 


3 e e pă Site ge uaasă 





4 În transliterare după originalul grecesc: ekastos de en to idiotâgmati. 





34 


anul VIII e nr. 88 


DECANTĂRI 


ROST 





fireşti a existenței istorice? Nu cumva se petrece, 
la nivelul „naţiunilor“ şi al „patriilor“, un proces 
de uniformizare tendenţioasă, foarte asemănă- 
tor cu cel încercat la nivelul indivizilor în diferi- 
tele regimuri totalitare (şi mai ales în cel comu- 
nist)? Nu e oare la fel de scandalos să pui între 
paranteze personalitatea istoriceşte consolidată 
a unor comunități ca şi pe aceea a unor indivizi 
umani? Dacă fiecărui om i se recunoaşte dreptul 
la personalitate proprie şi la liberă determinare, 
atunci de ce acest drept nu s-ar cuveni respectat şi 
în cazul comunităţilor umane? Cum să nu existe 
temeri, în fața acestor tendinţe nivelatoare cu vă- 
dit substrat ideologic, că internaționalismul de- 
mocratic al „noii ordini mondiale“ (sintagmă 
adeseori grafiată cu majuscule) nu-i decât o formă 
camuflată de totalitarism, ale cărui victime nu 
vor mai fi atît indivizii luaţi izolat, cât comunită- 
țile tradiționale? Din acest punct de vedere, nu ne 
aflăm decât pe linia de continuitate a comunismu- 
lui marxist („Proletarul n-are patrie!“), deci a aşa- 
numitului internaționalism proletar, ale cărui 
baze sînt, cum bine ştim, ateismul şi materialis- 
mul, adică atentatul de tip luciferic la „ordinea 
firească a lumii lui Dumnezeu“ 5. Cea care se vede 
agresată, îndărătul ordinii politice, este însăşi or- 
dinea religioasă, care-n spaţiul nostru european 
se identifică organic cu creştinismul. 

De aceea, problema naţională se cuvine re- 
discutată (şi) din perspectiva generală a creştinis- 
mului, cu toată responsabilitatea mistică şi mo- 
rală pe care omul creştin o are în faţa lui Dum- 
nezeu, atît pentru sine, cât şi pentru aproapele. 
Trăitor în Biserică, creştinul are conştiinţa vie că 
nu se mîntuieşte „de unul singur“, ci că există cer- 
curi concentrice de viaţă comunitară (familia, 
neamul, Biserica), pe care nu le poate eluda nepe- 
depsit. Chiar dacă nu avem aici „cetate stătă- 
toare“ (Filipeni 3, 10), ci „cetăţenia noastră este 
în ceruri“ (Evrei 15, 14), istoria sau „veacul de 
acum“ rămîne marea „scenă a mântuirii“, care nu 
ne poate fi indiferentă, după cum nu ne poate fi 
indiferent „trupul stricăcios“ în care vieţuim cu 
nădejdea „nestricăciunii“ ce va să vie. Nu absolu- 


tizăm „lumea“, nici nu ne împătimim de ea, dar 
ne pasă de rosturile ei, căci tot ceea ce ne încon- 
joară e sprijin sau piedică pe calea mîntuirii. 

Conform ideologiilor curente, națiunile sînt 
contestate pentru că generează naţionalisme, iar 
naţionalismele sînt definite ca forme revolute de 
extremism şi intoleranță. Dacă națiunea este 
devalidată, atunci naționalismele rămîn fără 
obiect. Este un caz tipic de reducționism ideolo- 
gic. În realitate, cum spuneam, existența naţiuni- 
lor este un faptde evidență elementară, iar naţio- 
nalismele reprezintă consecinţe fireşti ale acestei 
stări de fapt. Că naţionalismele au ajuns uneori la 
excese reprobabile, acesta e un adevăr. Nu în- 
seamnă însă că orice naționalism trebuie con- 
damnat aprioric, aşa cum anumite excese pătima- 
şe ale iubirii nu ne îndreptățesc să condamnăm 
iubirea în sine - care nu numai că este bună, dar 
este cel mai mare bun. 

Părintele Stăniloae conchidea, la capătul 
unei minuţioase analize teologice: „Există, prin 
urmare, naționalism şi naționalism. Există un 
naționalism care poate fi o grea cădere în păcat 
- şi de multe ori aşa este -, dar antinaţionalismul 
e prin sine, ca fugă nu numai de forma creştină a 
vieţuirii, ci şi de conţinutul ei firesc, o şi mai grea 
cădere în păcat. [...] Naționalismul, ca tot 
conţinutul natural al vieţii, chiar dacă nu ne mîn- 
tuie el, ci credința din el, nici nu ne pierde prac- 
ticîndu-l cu credință. [...] Naționalismul, în sine 
luat, nici nu mântuie, nici nu pierde. Dar în prac- 
tică, orice naționalism sau mâîntuie, sau pierde, 
după cum este sau nu este străbătut de credința 
creştină“ („Naționalismul sub aspect moral“, în 
Ortodoxie şi românism). 

Mai întîi se cade arătat că naționalismul ge- 
nuin n-are nimic de-a face cu şovinismul sau cu 
vreo altă formă de izolare ori agresivitate etnică. 
Tot aşa cum personalismul, la nivelul individual, 
nu-i o formă de însingurare sau de negare a celor- 
lalți. Orice persoană este chemată să se dezvolte cît 
mai mult pe linia propriei personalități, aceasta 
constituind singura modalitate optimă de con- 
tribuţie creatoare la organismul social. Tot aşa, 


5 Părintele Dumitru Stăniloae evoca, din teologia germană, sintagma Gottes Erhaltungsordnungen, „orînduirile 
dumnezeieşti de conservare a lumii“. Pînă la urmă, ca orişice realitate organică, neamul poartă spre Dumnezeu, 
Creatorul şi Rost(u)itorul - Logosul - lumii. Orice refuz sau siluire a realității fireşti este „partea diavolului“, 


negarea luciferică a creaţiei şi a ordinii ei divine. 





anul VIII e nr. 88 


35 


ROST 


DECANTĂRI 





orice neam este chemat să se dezvolte cât mai mult 
pe linia tradiţiei proprii, spre a aduce sporul său 
specific umanităţii înseşi, care nu este altceva decât 
unitatea în diversitate a tuturor comunităților 
umane, finalitatea lor armonică (integratoare, dar 
nu nivelatoare). E un adevăr banal că, bunăoară în 
ordinea valorilor spirituale, cu cât eşti mai specific, 
cu atit eşti mai interesant şi mai universal. Căci 
fiecare este chemat să atingă universalitatea în 
propria lui specificitate. Universalul este ideal, 
specificul este concret. Or, idealul trebuie întruchi- 
pat în concret, pe care-l catalizează şi prin care se 
valorifică funcţional. Universalul viu, „întrupat“, 
nu este nicidecum totalizare amorfă, ci vastă sim- 
fonie de note specifice. Cei ce umblă să ne ispiteas- 
că în numele unui universalism abstract şi imper- 
sonal sînt deopotrivă in-amicii „neamurilor“ şi ai 
„omenirii“; şi, implicit, ai lui Dumnezeu, Care a rîn- 
duit ca neamurile să existe prin fire şi să co-existe 
prin iubire, pînă ce se vor înfățişa, cu zestrea lor 
istorică, la marea Lui judecată. 

Adevăratul naționalism înseamnă, aşadar, 
păzirea şi afirmarea creatoare a fiinţei şi geniului 
naţional al unui neam, dar şi efort conştient de 
armonizare cu celelalte neamuri, în concertul 
universal al omenirii. 

Naționalismul acesta nu are doar baze mate- 
riale (biologice, istorice, politice), ci şi baze 





Parintele Dumitru Stăniloae, 
o personalitate-reper 
a naţionalismului creştin 
TOIMâNeSC 
moral-spirituale, metafizice şi chiar mistice. De 
aceea, cea mai pură formă de naționalism este 
naționalismul creștin, ca unul care stă sub marele 
imperativ al Iubirii. iubire față de Dumnezeu, 
iubire faţă de propriul neam, iubire față de orice 
om ca făptură a lui Dumnezeu. Altfel spus, iubire 
lucidă (în sensul mistic al cuvîntului) față de ordi- 
nea firească a Creaţiei, în care neamurile/naţiile, 
lăsate ca atare de Dumnezeu, sînt forme de exis- 
tenţă metafizic legitime şi istoriceşte necesare. 
Orice atitudine - politică sau de altă natură 
- care contravine temeiului dumnezeiesc al iubi- 
rii cuminecătoare este o formă de patologie 
istorică. Şovinismul (rasismul, xenofobia), toc- 
mai pentru că se întemeiază nu atât pe iubirea de 
propriul neam, cât pe ura față de alte neamuri, nu 
este decât o formă de pseudo-naţionalism, ce tre- 
buie repudiată tocmai în numele naționalismului 
adevărat. A amesteca însă tendenţios lucrurile, 
cultivînd deliberat confuzia dintre naționalism şi 
şovinism, denotă o lipsă de probitate vecină cu 
infamia. Din păcate, propaganda antinaţională a 
reuşit să inoculeze adînc această confuzie în 
conştiinţa opiniei publice mondiale, transfor- 
mînd naționalismul în „sperietoarea“ de serviciu 
a lumii contemporane. Creştineşte vorbind, de- 
mersul onest ar fi acela de a veghea ca lucrurile 
să nu degenereze, prin manipulare interesată, 





36 


anul VIII e nr. 88 


DECANTĂRI 


ROST 





nici în pseudo-naţionalismul şovin, nici în pseu- 
do-universalismul antinațional, care nu sînt decât 
două fundături simetrice ale vieţii istorice. 

În al doilea rînd, se cuvine reamintit că fun- 
damentul uman al naționalismului autentic nu 
este poporul, ci neamul. Actualizez aici o distinc- 
ție curentă în discursul interbelic de dreapta. Din- 
colo de imanența poporului, există o transcen- 
dență a neamului, conexată la Dumnezeu. Cînd 
spun „popor“, înțeleg o ipostază actualizată a 
neamului, uneori fastă, alteori nefastă, în funcţie 
de virtuțile sau păcatele liber exercitate de fie- 
care trăitor curent. Iar cînd spun „neam“, înțeleg 
comunitatea, deopotrivă istorică şi transistorică, 
a tuturor generaţiilor trecute, prezente şi viitoare 
subsumate ontologic aceluiaşi „model“ identitar 
de origine divină, avind o dinamică structurală 
complexă, a cărei evaluare definitivă e legată de 
misterul eschatologic, în raport tainic cu fiecare 
destin personal. Chiar în stare degenerată, „chip- 
ul“ neamului continuă să subziste în fiecare din- 
tre noi, aşa cum, creştineşte vorbind, la nivelul 
ontologic al condiției panumane, păcatul n-a des- 
ființat din noi „chipul lui Dumnezeu“, ci numai l-a 
stricat sau l-a obscurizat. Omul şi-a „ieşit“ din fire, 
pe toate registrele existenței sale, dar Dumnezeu 
îi lasă posibilitatea şi-i adresează chemarea de a- 
şi „veni“/re-intra în firea lui, mântuirea repre- 
zentînd o provocare complexă, deopotrivă par- 
ticulară şi generală, personală şi comunitară, is- 
torică şi metaistorică. Inşi şi neamuri (realități 
ontologic solidare) se pot pierde sau se pot 
cîştiga, căzînd toate sub „judecată“: nu atit sub 
judecata omenească a istoriei (care este parţială 
şi poate fi nedreaptă), cît sub Marea Judecată a lui 
Dumnezeu, cea de la „plinirea vremii“. 

Raportul dintre popor şi neam nu trebuie în 
nici un caz înțeles simplist, ca unul dintre o reali- 
tate fizică, supusă devenirii, şi alta metafizică, 
substrasă devenirii. În fond, este vorba de una şi 
aceeaşi realitate, dar în două ipostaze comple- 


ua 


mentare: una care „se arată“ în veac, alta care „se 
ascunde“ dincolo de veac, sau, altfel spus, de o 
prelungire a fizicului în metafizic, printr-o dina- 
mică tainică şi perpetuă, de ordin cumulativ. Tot 
ce păţeşte un „popor“ (ipostaza sincronică a reali- 
tății etnice) se înregistrează în contul „neamului“ 
respectiv (ipostaza diacronică a aceleiaşi reali- 
tăţi). În felul acesta, putem spune, fără nici o ezi- 
tare, că „neamul“ se actualizează şi devine prin 
„popor“. Această dinamică ni se înfăţişează com- 
plexă şi imprevizibilă, ca una ce angajează tot şi- 
rul generațiilor istorice ale unui organism comu- 
nitar. De aceea, cum am arătat în polemica mai 
veche cu d-l Patapievici), se poate spune că nu 
există neamuri o dată pentru totdeauna rele, nici 
neamuri o dată pentru totdeauna bune. Ca orice 
realitate care cade (şi) sub incidența istoriei, nea- 
murile nu sînt entități perfecte, pentru că omul 
însuşi nu (mai) este o ființă perfectă. Viaţa naţio- 
nală se colorează şi ea, la toate nivelurile, de vir- 
tuțile sau de viciile umanului, iar neamul, ca 
ansamblu organic, se resimte, clipă de clipă, de 
starea fiecărui mădular €. Aşa cum insul uman nu 
poate fi judecat definitiv după o singură împreju- 
rare a vieţii sale, ci o dreaptă judecată se cade să 
ia în seamă ansamblul acestei vieţi, tot aşa nea- 
murile se cade să fie judecate în ansamblul exis- 
tenţei lor istorice (tocmai de aceea precizam mai 
sus că adevărata lor judecată aparţine lui Dumne- 
zeu şi că nu se poate face decăt la sfirşitul istoriei). 

Conform învățăturii creştine, există o certă 
solidaritate eschatologică între ins şi comunita- 
tea căreia îi aparține. Învățăturii deja citate a Sf. 
Apostol Pavel, privind învierea fiecăruia „în rîn- 
dul cetei sale“, Sf. loan Teologul îi adaugă această 
viziune a lerusalimului ceresc: „Şi neamurile vor 
umbla în lumina ei [a cetăţii sfinte], iar împărații 
pămîntului vor aduce la ea mărirea lor [...] Și vor 
aduce în ea slava şi cinstea neamurilor“ (Apoca- 
lipsa 21, 24 şi 26). Încă din vechime, evreii sugerau 
unitatea mistică în eternitate a insului cu spița 


6 Părintele Stăniloae observa cu dreptate (cf „Scurtă interpretare teologică a naţiunii“, în Ortodoxie şi românism) 
că nu împotriva neamurilor e de luptat, ci împotriva păcatului care sluțeşte (şi) neamurile: „Scoaterea neamurilor 
din starea păcătoasă nu se face prin anularea calităților naţionale, ci prin îndreptarea naturii omeneşti în general. 
Dacă ar fi ceva păcătos însuşi specificul național, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi răi în cadrul 
unei națiuni, căci toţi ar fi răi!“. Principial, neamul este şi nu poate să nu fie. El devine însă întru Bine sau întru 
Rău, după împrejurările istoriei. Aici, „sub vremi“, lucrurile sînt neclare şi amestecate (perplexae şi permixtae, cu 
terminologia augustiniană), într-o mişcare perpetuă, fiind întotdeauna loc şi de „mai rău“, şi de „mai bine“. 





anul VIII e nr. 88 


37 


ROST 


DECANTĂRI 





lui, spunînd despre cel ce murea că „s-a adăugat 
la neamul său“. Biserica se roagă în mod curent 
pentru cei răposaţi să fie pomeniți de Dumnezeu 
„cu tot neamul lor cel adormit“. Neamul este re- 
simțit ca un fel de „sine lărgită“ a fiecăruia dintre 
noi, avînd nu doar subzistență istorică, ci şi per- 
manenţă transistorică. 

Între „neam“ şi „popor“ există un raport 
analog - mutatis mutandis - cu cel dintre „Biseri- 
ca văzută“ şi „Biserica nevăzută“. Comunitatea 
mistică a neamului nu se substituie nicidecum co- 
munităţii mistice a Bisericii (o asemenea înțele- 
gere ar constitui o erezie de tip filetist, de care a 
fost păscut uneori naționalismul romantic, ce nu 
s-a sfiit să vorbească chiar de o „mistică naţiona- 
lă“), ci este internă acesteia: nu atit ca parteîntrun 
întreg, cât ca diversitate în unitatea întregului. 

În teologia Părintelui Stăniloae, pe lîngă ac- 
cepțiunea de comunitate mistică a generațiilor et- 
nice (la care ne vom adăuga cu toții, pînă la sfirşi- 
tul veacurilor, cu virtuțile şi cu păcatele noastre), 
neamul o mai are şi pe aceea de model/proiect 
dumnezeiesc etern care susţine şi guvernează 
realizarea în timp a unui destin comunitar 7. (În 
acest sens, nu-i neavenit să spunem că libertatea 


făpturilor raționale este şi o problemă de confor- 
mare sau de non-conformare la aceste cadre tai- 
nice ale ordinii divine: neamul, ca şi individul, îşi 
poate împlini destinul sau şi-l poate rata.) 

Ținînd seama de toate aceste dimensiuni 
teologice, confuzia dintre neam şi popor poate 
duce la grave neajunsuri pentru înţelegerea co- 
rectă a naţionalismului, care riscă să devieze une- 
ori nu doar spre o supralicitare păgînă a naţion- 
alului (cum a fost cazul rasismului german, a 
cărui critică ortodoxă a întreprins-o Nichifor Crai- 
nic în „Rasă şi religiune“), dar şi spre un populism 
demagogic şi conjunctural (cum este cel practicat 
astăzi la noi de Partidul România Mare sau de alte 
oficine național-comuniste, ieşite de sub pulpana 
vechii Securităţii). 

În istorie există o linie a fiecărui nean&, ur- 
mată şi îmbogățită în măsuri variabile de şirul ge- 
neraţiilor etnice. Ea, această linie a neamului, 
constituie axa esențială a existenţei naționale. Pe 
ea se întîlnesc, în ceea ce au mai reprezentativ, 
morţii şi viii, cei ce au fost, cei ce sînt şi cei ce vor 
fi; la capătul ei va sta întreagă, pentru dreapta 
judecată a lui Dumnezeu, vrednicia sau ne-vred- 
nicia istorică a fiecărui neam. În dialectica istori- 


7 „Astfel, creaţiunea propriu-zisă n-a constat într-o arătare a lumii în forma ei deplin dezvoltată, cu toate speciile şi 
varietățile lucrurilor din ea. Dumnezeu a creat numai semințele lucrurilor, dar în aceste semințe se cuprind po- 
tenţial toate formele ulterioare ale lor. Dezvoltarea aceasta se face printr-o colaborare a lui Dumnezeu, ca proni- 
ator, cu lumea. Ceea ce este de Ia început, în Dumnezeu, deplin descoperit şi dezvoltat, în lume se arată pe rînd, 
în timp. Dezvoltarea lumii e o descoperire în timp a formelor care există etern [în sophia divină]. În ce priveşte 
pe om în special, Dumnezeu a creat la început pe Adam şi Eva. Dar în ei se cuprindeau potenţial toate naţiunile 
[neamurile]. Acestea sînt descoperiri în timp ale chipurilor care există etern în Dumnezeu. La baza fiecărui tip 
național acționează un model dumnezeiesc etern...“ (ibidem). Oricum le-ar numi - rațiuni/logoi, idei-voință, mo- 
dele-forță, esențe, substanțe etc. - şi oricum le-ar concepe, creştinismul se întemeiază, pretutindeni şi totdeauna, 
pe certitudinea unor „idei“ divine eterne, ce constituie - fie că le place, fie că nu, „antiesenţialiştilor“ - 
temeiurile şi ordinea metafizică a Creaţiei. Nu poți fi creştin dacă nu accepți, în însuşi spiritul Revelaţiei, o formă 
de esenţialism. Toată tradiţia creştină, atât cea răsăriteană, cât şi cea apuseană, mărturiseşte esențialismul ca pe o 
consecință a creaționismului. Este însă o deosebire fundamentală (pe care probabil că VI. Lossky a formulat-o cel 
mai limpede, bunăoară în Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, mai ales capitolele IV şi V, sau în Introducere în 
teologia ortodoxă, mai ales cap. II): Apusul, pe urmele lui Augustin, perpetuează, inclusiv prin Toma de Aquino, 
un esenţialism static de origine platoniciană (este esenţialismul sau substanțialismul prost, pe care-l cunoaşte şi 
e supărat un Patapievici, şi care confundă ființa neschimbătoare a lui Dumnezeu cu ființa schimbătoare a lumii, 
înghețînd dinamismul creației divine); Răsăritul, depăşind de devreme atit idealismul platonismului antic, cât şi 
formele de neoplatonism creştinat ale origenismului sau augustinismului, a promovat - prin Maxim Mărturisito- 
rul, Dionisie Pseudo-Areopagitul, loan Damaschin etc. - un esenţialism dinamic sau energetic, consolidat defini- 
tiv prin marea sinteză palamită: este esenţialismul ce distinge între „ființa“ şi „lucrarea“ lui Dumnezeu, rațiunile 
lucrurilor ținînd de sfera „energiilor necreate“, a „dumnezeirii de jos“ despre care vorbea Sf. Grigorie Palama, 
prin care făptura se împărtăşeşte haric şi progresiv - liberă de orice fixism fatalist - din slava atotcuprinzătoare 
şi atotţiitoare a Creatorului ei, chemată fiind Ia în-dumnezeire (theosis). D. Stăniloae insistă şi mai tîrziu (în Teo- 
logia dogmatică ortodoxă, vol. 1) pe acest caracter ortodox, „maleabil“ sau „flexibil“, al raportului dintre raţiuni- 
le eterne şi „raţiunile plasticizate“. 

3 Sintagma „linia neamului“ se întâlneşte, cu o accepţie asemănătoare, şi la Corneliu Codreanu (în Pentru legio- 
nari). 





38 anul VIII e nr. 88 


DECANTĂRI 








că a vieţii naţionale, există generaţii care se în- 
vrednicesc mai mult şi generaţii care se învredni- 
cesc mai puţin. Sau, am putea spune: popoare 
care trăiesc mai aproape de linia neamului lor şi 
popoare care, orbite şi decăzute, se îndepărtează 
considerabil de la această linie. Or, degenerarea 
unui popor poate să meargă şi pînă la frîngerea 
definitivă, încă de aici, a liniei istorice a unui 
neam; există destule exemple de neamuri care au 
părăsit scena istoriei prin nevrednicia uneia sau a 
mai multor generaţii succesive. Un neam se poate 
„stinge“ atunci cînd poporul - ipostaza lui actuali- 
zată într-un anumit ceas istoric - decade atât de 
mult încât uită complet şi se îndepărtează de linia 
neamului, adică de formula specifică a vredniciei 
şi demnității lui. Cîtă vreme mai există însă în st- 
nul unui popor măcar o minoritate ce urmează şi 
mărturiseşte linia neamului, acesta se poate salva 





prin ea. Acea minoritate va fi național reprezen- 
tativă: ea va constitui „elita mesianică“ a neamu- 
lui respectiv, capabilă să-l îndreptăţească în fața 
lui Dumnezeu ?. Căci, după vechea mărturie bi- 
blică (Ieșirea 18, 23-32), pentru o mînă de drepți 
Dumnezeu poate salva/ierta întreaga Cetate... 

Un popor ticăloşit trebuie mustrat cu aspri- 
me, tocmai în numele neamului, de către „drepţii“ 
lui. Poporul nu trebuie absolutizat şi iubit orbeşte. 
Dacă el periclitează, prin nedesăvîrşirile clipei, 
existența veşnică a neamului, atunci adevăratul 
naţionalist are obligația morală şi istorică de a-l 
certa, trezindu-l din nemernici, cum făceau proo- 
rocii din vechiul Israel - şi cum a făcut-o Mîntuito- 
rul Însuşi („Neam [popor] păcătos!“ - le strigă E 
evreilor în mijlocul şi din sîngele cărora S-a întru- 
pat ca om). Dumnezeu Însuşi îi ceartă pe cei pe 
care-i iubeşte, dojana nefiind decît semn al iubirii 
care veghează. Adevăratul naţionalist va fi, aşa- 
dar, cel care, iubindu-şi neamul pînă la sacrificiul 
de sine, va evita să-l mistifice sau să se mistifice. A 
vorbi necondiționat numai în termeni superlativi 
despre poporul tău, oricât de rătăcit ar fi acesta, nu 
e atitudine de adevărat naţionalist, ci de jalnic de- 
magog populist. Ca şi şovinismul, populismul este 
o formă de denaturare a naționalismului; el apare 
de obicei ca apanaj al retoricii politicianiste, dis- 
puse oricînd, pentru interesele sale imediate, să 
linguşească poporul, chiar în detrimentul destinu- 
lui naţional. Este tocmai ceea ce au făcut în Româ- 
nia ultimilor ani avortonii național-comunişti ai 
vechiului regim, dar şi anumite tabere ce s-ar dori 
sincer naţionaliste, fără a fi meditat însă cum se 
cuvine asupra temeiurilor mai adînci ale doctrinei 
şi atitudinii lor politice. 

Adevăratul naționalist nu caută să-şi în-cînte, 
ci mai degrabă să-şi des-cînte poporul, spre a-l lecui 


9 Problema elitei este fundamentală, în pofida discreditărilor ei actuale. Întreaga istorie se întemeiază pe un „para- 
dox* pe care Marx n-a reuşit să-l înlăture prin decret ideologic: calitativ, majoritățile n-au fost niciodată reprezenta- 
tive. Ele se manifestă cantitativ: „umplu“ o formă istorică sau alta, dar nu pot da ele însele formă istoriei. Bună sau 
rea, istoria o fac elitele (sau falsele elite) - deci minoritățile calitative (sau care se pretind ca atare) - din sînul unei 
comunități. De cînd lumea, cei puţini au decis pentru cei mulți. La noi şi aiurea, comunismul (ca şi neocomunismul 
succesiv) s-a întemeiat pe lichidarea sau marginalizarea elitelor autentice, decapitînd calitativ națiunea. El a insta- 
urat puterea discreţionară a falselor elite, sub camutlajul pur demagogic al „voinţei proletariatului/poporului“. 
Noi avem trebuință astăzi, înainte de toate, să ne crească [a loc capetele retezate de comunişti. Nu este vorba aici, 
se înțelege, doar de aşa-numitele elite profesionale, nici de cele economice, cât de o adevărată elită naţională, defi- 
nită în primul rînd moral, care să redibuiască „linia neamului“ şi să ne readucă „în fire“. O astfel de elită nu se 
poate constitui decât în duhul Ortodoxiei, care reprezintă axa spirituală a dăinuirii româneşti. Cum au dovedit-o 
anii din urmă, orice „elită“ străină de acest duh rămîne inoperantă la nivel naţional. 





anul VIII e nr. 88 39 


ROST 


DECANTĂRI 





de bolile sau infirmităţile curente. EI va fi „des- 
fermecătorul“ poporului, de pe poziţiile absolute 
ale Tradiţiei neamului. Un astfel de „desfermecă- 
tor“ a fost, bunăoară, Eminescu (azi atât de puțin 
sau de fals cunoscut, din păcate, în această ipostază 
trans-iterară a personalității lui). Fără a fi o conşti- 
ință teologică sau o fire prea evlavioasă, el a înţe- 
les, cu intuiţia geniului, dar şi cu răspunderea asu- 
mată a pedagogului naţional, că Biserica Ortodoxă 
este „Maica spirituală a poporului român“, că for- 
mula de creştere a unei naţiuni sănătoase este dată 
în însăşi tradiţia ei, că naționalismul adevărat tre- 
buie să se manifeste deopotrivă critic şi creator, iar 
românii să răspundă „misiunii“ istorice pe care 
Dumnezeu le-a hărăzit-o: aceea de a fi „un strat de 
cultură la gurile Dunărei“. 

Prin urmare, adevăratul naționalism, înte- 
meindu-se pe realitatea eternă a neamului, 
călăuzit de iubire, dar şi de luciditate, nu se poate 
confunda nici cu populismul, nici cu şovinismul. 
El nu-i decât valorificarea istorică firească şi exem- 
plară, străină de orice extremism degradant, a 
ființei şi geniului naţional „întru“ care am venit 
pe lume şi „întru“ care sîntem chemați a ne împli- 
ni, fiecare după puteri, ca în „sinele nostru lărgit“ 
sau în „conştiinţa noastră mai bună“. 

Religia lui Hristos, deopotrivă universalistă şi 
personalistă, poate cataliza, pe de o parte, dezvol- 
tarea specifică şi armonioasă a fiecărei persoane 
umane în cadrul organismului său etnic (a 
fiecărui „eu“ în cadrul lui „noi“) şi, pe de altă 
parte, a fiecărui organism etnic în cadrul general 
al umanităţii (a fiecărui „noi unii“ în cadrul lui 
„noi toţi“). Universalul este rînduit să se în-tru- 
peze în formele particulare ale naționalului, iar 
naţionalul este chemat să se dez-mărginească (iar 
nu să se anuleze!) în ecumenicitatea harică a lubi- 
rii. „Naţiunile - scrie D. Stăniloae - sînt, după cu- 
prinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe 
toate le vrea. În fiecare arată o nuanță din spiri- 
tualitatea Sa nesfirşită. Le vom suprima noi, vrînd 
să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dum- 
nezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la exis- 
tenţa fiecărei naţiuni, protestînd cînd una vrea să 


oprime sau să suprime pe alta şi propovăduind 
armonia lor, căci armonie deplină e şi în lumea 
ideilor dumnezeieşti“ („Scurtă interpretare...*). 

Şi pentru că d-l Andrei Pleşu pare să ştie ceva 
ce d-l Horia-Roman Patapievici nu ştie (sau se pre- 
face a nu şti), îmi îngădui să-l mai citez o dată: 
„Apartenența la o naţiune sau alta este un dat 
providenţial, aşa cum este culoarea ochilor, statu- 
ra şi tot ce alcătuieşte identitatea noastră particu- 
Iară. Ca atare, această apartenenţă are un sens şi 
creează o răspundere. Nu te naşti întimplător 
într-o anumită naţiune: există o marcă destinală 
în această împrejurare, există o comunitate istori- 
că cu ceilalți, există, mai ales, formidabila comu- 
nitate de limbă care leagă, în adînc, pe toți utiliza- 
torii ei. Şi există un rostal fiecărei naţiuni în isto- 
ria lumii care, neîmplinit, lasă vacantă o porțiune 
importantă a acestei istorii. Identitatea națională 
e un fapt de Ia sine înţeles, care lucrează în noi 
clipă de clipă. Naţiunile sînt o realitate foarte pu- 
ternică încă şi diversitatea lor este «sarea pămîn- 
tului». [...] Problema nu este a abandona sau a 
eluda tema națiunilor, ci de a o pune la locul ei, 
fără emfaza secolului al XIX-lea, fără idolatrie, 
fără obsesia confruntării dușmănoase şi a supre- 
maţiei exclusiviste. Asumarea identității naţiona- 
le trebuie, cu alte cuvinte, să ia chipul unei ofen- 
sive a creativității...“ (n Despre îngeri). 

Se cade recuperat, în concluzie, acel naționa- 
lism care îmbogățește şi deschide, cu grija de a-l 
separa tranşant de formele patologice ale sufici- 
enței gregare şi de autoamăgirea (ca să nu zic au- 
tomistificarea) cu care ne ispiteşte „vulgata bunu- 
lui român“. Altfel spus, se cade redescoperită re- 
laţia intimă dintre naturalul creat şi divinul ne- 
creat 10, reaşezîndu-ne, cu înțelepciune şi realism, 
pe coordonatele eterne ale lumii lui Dumnezeu. 
Se cade, în fine, să reînvățăm lecţia adevăratei 
comuniuni, care înseamnă integrare organică a 
diversităţii existenţiale în marea unitate dinami- 
că a Făpturii. 

Sper că am reușit să mă explic şi să arăt în ce 
măsură mă diferenţiez de d-] Patapievici, dar şi de 
orice naționalism demagogic sau lingușitor. Iu- 


10 N. Crainic: „... naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se completează; Hristos n-a venit să strice natura, ci 
s-o desăvîrşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu“ („Nico- 
lae Paulescu, fundatorul naţionalismului creştin“, în Ortodoxie și etnocraţie). 





40 


anul VIII e nr. 88 


DECANTĂRI 


ROST 





besc sincer şi încăpățînat neamul românesc, dar 
nu cu O iubire oarbă, ci mă simt dator, tocmai în 
virtutea acestei iubiri responsabile, să cert, atun- 
ci cînd mi se pare a fi cazul, poporul în numele 
neamului, chemînd ceea ce este trecător să se 
reorienteze după şi spre ceea ce este veşnic. Con- 
sider dojana - frățească sau părintească - o 
expresie uneori necesară a iubirii şi a grijii faţă de 
neam. Nu fac, în această privinţă, decît să urmez 
- după puterile mele modeste - pilda lui Hristos, 
Ia nivelul de sus, şi pilda lui Eminescu, la nivelul 
dejos. Nimeni n-a iubit lumea mai mult decît Hris- 
tos şi nimeni n-a certat-o mai mult decit El. Ni- 
meni n-a iubit lumea românească mai mult decât 
Eminescu și nimeni n-a certat-o mai mult decît el. 
Iar marea mea grijă nu e aceea că aș fi prea aspru 
dojenitor, ci aceea că nu sînt suticient de vrednic 


ca dojana mea, mai blîndă sau mai aspră (după 
împrejurări), să aibă suficientă greutate într-o 
lume cu tot mai multe urechi închise şi tot mai 
resemnată în decăderea ei. De aceea rămîn cu 
încredințarea că, fără să o excludă, mai presus de 
dojană rămîne rugăciunea. Dar despre aceasta 
frățiile voastre ştiu şi pot mult mai mult decît 
mine şi de aceea n-aş putea încheia altfel această 
epistolă dureroasă ca o rană decit cerșindu-vă 
smerit să vă rugați neîncetat pentru neamul nos- 
tru greu încercat, dar şi pentru mine, nevrednicul 
şi păcătosul, care n-am decit rugăciune mică și lu- 
mească. 


Cu toată dragostea trătească 
şi buna nădejde întru Hristos, 


Răzvan Codrescu 




















anul VIII e nr. 88 


4 


DECANTĂRI 





Ce este metaţizica! « 


„Memoria este tocmai această aducere aminte a vieţii ancestrale din care a 
căzut omul prin păcatul originar, iar nostalgia este dorul nestins după această 
minunată şi neegalată viață pe care noi vrem s-o redăm lumii prin metatizicizarea 


George Popescu Glogoveanu 





este cea mai înrobitoare, cea mai neliniș- 

titoare şi mai răscolitoare pasiune dato- 
rită atitudinii problemelor dezbătute, riscului ce 
îl pândeşte pe gânditor de a aluneca pe un drum 
greşit - pericolului de a cădea în erezie. Şi dacă 
este aşa, atunci nu suntem de aceeaşi părere cu 
unii filosofi care susțin că metafizica este o artă, 
adică un produs al fabulaţiei omului. Noi credem 
şi spunem că metafizica este o preocupare tragică 
prin care omul, în mod personal, încearcă să-şi re- 


[) intre marile pasiuni ale omului metafizica 


vieții şi a culturii“. 


zolve marile probleme ale vieţii şi salvării sale, cu 
alte cuvinte, să-şi rezolve cruciala problemă a 
destinului său. Preocuparea metafizică nu este o 
învățătură teoretică, ci este o frământare subiec- 
tivă, o problemă personală pe care trebuie să şi-o 
rezolve singur, întrucât este vorba de liniştea lui, 
de fericirea lui. De aceea, metafizica, pe lângă 
prezentarea problemelor ce intră în configurația 
ei, trebuie să pună la îndemână şi metodele prin 
care omul poate ajunge Ia linişte, la fericire. În 
concluzie, preocuparea metafizică nu este o preo- 
cupare impusă din afară, de cineva, ci ea este un 
rezultat al căutărilor omului după fericirea supre- 








A, 


m 








PER e e 0 | | 
: ă pă, i 














42 


anul VIII e nr. 88 


DECANTĂRI 


ROST 





mă, după cunoaşterea supremă, după nemurire. 
Metafizica fiind născută din frământările omului, 
ca necesitate, ea este dorul după liniştea supre- 
mă. Fiorul acesta ce străbate ființa umană, nu ca 
leit motiv, este de origine ancestrală. Transcen- 
dentalismul drumului nostru de după moarte ne 
obligă să acordăm preocupării metafizice o aten- 
ție cât se poate de gravă. Metafizica este poezia 
vieţii noastre spirituale fără a fi artă, ci încercare 
de a depăşi tragismul; ea este cea mai înaltă sim- 
fonie şi cea mai adâncă care se cântă în slujba des- 
tinului omului şi a Creatorului său. Și dacă totuşi 
vrem să dăm satisfacție gânditorilor care afirmă 
că metafizica este o artă, să acceptăm această de- 
finiţie, spunând, la rândul nostru, că metafizica 
este cea mai adâncă artă, arta de a căuta metode- 
le adecvate, specifice originalității noastre pen- 
tru a ajunge Ia liniştea supremă, la descoperirea 
prin revelaţie a adevărului absolut în lumina că- 
ruia descoperim sensurile juste ale lucrurilor şi 
ale vieții. 

Preocuparea metafizică este lucrarea care vi- 
zează esenţele Universului; ea se ocupă cu lucru- 
rile care trec dincolo de sfera raționalului şi a ex- 
perimentului, adică cu lucrurile ce trec dincolo de 
fenomenal: esența omului, esența lumii, esența 
absolută. Căutarea şi descoperirea acestor esențe 
se face printr-o explorare minuțioasă a adâncuri- 
lor omului, printr-o cunoaştere de sine şi printr-o 
perseverentă şi meticuloasă purificare de tot ce 
este sens eronat al lucrurilor (noţiuni eronate), 
ca şi de orice pasiune care stigmatizează, materi- 
alizează planul nostru ontologic, planul metafi- 
zic. Procesul de sublimare, adică de înlocuire a 
noțiunilor eronate ale lucrurilor şi ale imaginilor, 
precum şi a pasiunilor cu noţiuni juste şi imagini 
respective, este tot secretul şi preludiul teoriei 
cunoştinței revelate în metafizică. Metafizica nu 
este preocuparea care să se lase demonstrată, nu 
atât prin natura ei, cât prin destinaţia pe care i-a 
dat-o cel care a vrut să fie o preocupare a esențe- 
lor, a lucrurilor ce trec dincolo de sfera raționalu- 
lui şi a empiricului. Metafizica este dorul nestins, 
această nostalgie care nu se lasă niciodată învin- 
să şi care nu se va distinge în sufletul fiinţei. Sche- 
lling spunea că arta şi religia converg. Şi într-ade- 
văr, atât poezia, cât şi muzica sau pictura sunt ar- 


tele prin care omul încearcă să cânte bucuria şi 
frumuseţea eternă a paradisului pierdut, după 
care suspină sufletul uman. De altfel, toate religi- 
ile şi miturile popoarelor vechi şi-au făcut din 
aceste trei arte un instrument pentru împlinirea 
țelurilor lor sfinte. Ele au servit şi la constituirea 
şi manifestarea ceremonialului liturgic. Toate ar- 
tele sunt mari, subtile, cu imense posibilități de 
exprimare, dar cea mai profundă, cea care reuşeş- 
te să schimbe sufletul uman, să-l facă să vibreze, 
oricât ar fi de împietrit, este muzica. Mai mult, 
aceasta exercită o influență deosebită şi asupra 
animalelor. Nici poezia, nici pictura şi nici sculp- 
tura nu pot opera atât de efectiv asupra ani- 
malelor, ceea ce denotă profunzimea şi subtilele 
legături pe care le are muzica cu esența vieţii, în 
general. 

Viziunea metafizică pe care o profesăm şi 
care ni se pare că aduce o notă de speranță în pro- 
blema salvării omului şi a reabilitării lui, propune 
înlocuirea lui cogito ergo sum, cu iubesc, deci 
sunt. A iubi înseamnă a fi, a fi înseamnă a exista, 
a exista din punct de vedere ontologic, realitate 
spirituală ce defineşte omul ca personalitate, ca 
ființă de sine stătătoare, cu finalitate transcen- 
dentă. Dezideratul iubesc, deci sunt este o reali- 
tate metafizică care implică existenţa ființei într- 
un climat metafizic, moral. Cu alte cuvinte, omul 
nu există decât în perspectiva că iubeşte. Iubirea 
îi legitimează, îi garantează lui existența. Prin ur- 
mare, existența omului este în funcţie de climatul 
iubirii în care îşi derulează activitatea (viața), ci 
nu de climatul cugetării, cum susține Descartes. 
În cazul acesta, cine nu iubeşte în existența lui s- 
ar găsi într-o poziţie de non-existenţă, adică de 
moarte. Moartea nu este numai un fapt biologic, 
ci şi unul metafizic. În plan istoric, moartea este 
biologică, adică materializarea sau forma morții 
metafizice, dar în plan spiritual, moartea are un 
alt înțeles. Moartea bilogică nu semnifică întot- 
deauna şi moarte metafizică. Ideea nemuririi su- 
fletului ne opreşte să tragem această concluzie. 
Murim din punct de vedere metafizic numai dacă 
am murit din punct de vedere moral. Deci eterni- 
tatea noastră sau prelungirea vieţii metafizice 
este în funcţie de încadrarea noastră în planul 
moral, în planul ideilor morale universale. Astfel, 





anul VIII e nr. 88 


43 


ROST 


DECANTĂRI 





noi ne încadrăm în planul ontologic care ne asi- 
gură eternitatea, nemurirea. 

Metafizica propriu-zisă nu este o disciplină, 
cu atât mai puțin o ştiinţă; ea este o preocupare - 
şi mai mult un curent, un Weltanschauung - 0 
stare de spirit care străbate, cu duhul ei, toate 
preocupările omeneşti. Altfel spus, metafizica 
este o stare de har, un foc care ne mistuie, un fior 
care ne pune permanent probleme, precum cele 
referitoare la originea vieții, a sensului ei, a desti- 
nului nostru. Această stare de har se traduce 
printr-o acţiune pe care am putea să o numim ac- 
tivitate de metaficizare a întregii culturi, arte şi ci- 
vilizaţii. Prin urmare, toate acestea pot fi străbă- 
tute de fiorul metafizic sau pot fi departe de 
această stare de har. În acest caz, cultura, arta şi 
civilizaţia nu ar mai avea finalitatea pe care le-o 
dă spiritul metafizic, ci ar fi pur şi simplu nişte 
mijloace de propagandă în mâinile unor persoa- 
ne sau ideologii. 

Începuturile metafizice sunt foarte îndepăr- 
tate. Am putea afirma că primul mare metafizici- 
an a fost Socrate, deşi au fost filosofi înaintea lui 
care au abordat probleme metafizice. Dar Socrate 
abordează două mari probleme speciale ale me- 
tafizicii: 1. existența unui singur zeu; 2. existența 
şi nemurirea sufletului. Discipolul său, Platon ri- 
dică însă multe probleme în metafizică. Dar cel 
de la care provine numele de metafizică este Aris- 
totel. Pe vremea când exista Biblioteca de la Ale- 
xandria, Conservatorul ei făcând o verificare a 
manuscriselor existente în bibliotecă, a grupat 
toate lucrările lui Aristotel sub una singură, denu- 
mind-o Organon. Acest mănunchi de tratate pri- 
veau discipline precum: botanica, zoologia, ana- 
tomia, fizica, deci discipline care vizau ştiinţele 
naturii. Mai rămăsese o lucrare de catalogat, 
lucrare care nu purta nici un titlu şi care uitase să 
fie inclusă în rândul celor din Organon. Răsfoind 
acest tratat, conservatorul a observat că în el 
Aristotel tratează alt tip de probleme decât în ce- 
lelalte despre lumea fizică, adică trata probleme 
de esenţă a lucrurilor. Neştiind cum să o numeas- 
că a pus-o peste Organon şi a scris pe ea Metafizi- 
ca, lucrarea ce urmează celor care cuprind pro- 
blemele vizând lumea fizică, adică lucrarea de 
după fizică. Întâmplător, ca şi conţinut, această 


lucrare trata alte probleme decât cele din lumea 
fizică, adică probleme de metafizică, în sensul 
actual al termenului. Din fericire, lucrarea cu pri- 
cina se ocupa chiar cu probleme metafizice. Fiind 
o problemă a esențelor lumii, metafizica necesită 
o anumită maturitate în gândire, o anumită expe- 
riență spirituală şi o puternică stăpânire de sine. 
Fiind o activitate de recrudescenţă spirituală, me- 
tafizica nu se mulţumeşte să exploreze teritorii 
deja cunoscute. Ea este deschizătoare de dru- 
muri, este o activitate care restructurează, cu spi- 
ritul ei, întreaga activitate spirituală a omenirii. 

În filosofia clasică, metafizica ocupa urmă- 
toarele capitole: problema ontologică şi proble- 
ma teleologică. Filosofia raționalistă, ca şi cea em- 
piristă, excludeau problema cosmologică, proble- 
ma epistemologică şi cea etică din cadrul metafi- 
zicii. Nu se poate rezolva problema destinului u- 
man fără a structura toate problemele cu spiritul 
metafizic şi atunci făcând o clasificare a curente- 
lor care intră în cadrul problemelor filosofice 
(cinci, la număr), spunem că din punct de vedere 
metafizic ele arată astfel şi nu numai că arată, dar 
rezolvă, în mod optim, problemele care se ridică. 
În problema cosmologică, de pildă, între trans- 
formism, evoluţionism şi creaţionism, metafizica 
optează pentru creaționism; în problema onto- 
logică, între materialism, spiritualism şi dualism, 
metafizica alege dualismul; în problema teleolo- 
gică, între panteism, deism şi teism, metafizica 
optează pentru teism, iar în problema epistemo- 
logică, între nominalism, empirism, intuiţionism, 
trăirism şi existenţialism, metafizica alege trăiris- 
mul, cu nuanțe creştine. În consecință, trebuie să 
admitem că metafizica este drumul cel mai drept, 
calea eficientă pentru ieşirea omului din starea 
de tragism. 

Astăzi se bate foarte mult monedă pe diferite 
metode: yoghism, mahomedanism, mozaism, sec- 
tarismul protestant american, metode care ar aju- 
ta la rezolvarea dramei şi a sănătății sufleteşti şu- 
brede în care se zbate omenirea. Susținem cu tărie 
că numai metafizica plămădită din aluatul creştin, 
adică metafizica teistă este singura soluţie, singu- 
ra manieră care ne poate salva din frământările şi 
zbuciumul în care se mișcă sufletul uman. 

(Va urma) 





44 


anul VIII e nr. 88 


DECANTĂRI 





Creştinul. Revoluționar 
sau mărturisitor! w 


Societatea contemporană se află într-o criză protundă. 

Vectorul politic insistă asupra cauzelor economice ale acestei 
crize. Legile economiei de piaţă ar funcționa mecanic, peste voința 
ființelor umane care compun „miezul“ societății capitaliste globale 
şi globalizante. Un fel de „fatalism economic“ încearcă să explice 


mecanismele care au generat criza. 


Pr. Marcel Răduţ Seliște 





Muncitorul exploatat, funcţionarul încorsetat 

de birocraţia căreia îi slujeşte sau micul 
patron, aflat în concurenţă cu marile corporaţii, 
nu sunt liberi să-şi transforme viața, depăşindu-şi 
condiţia socială. Ei pot face aceasta doar în măsu- 
ra în care pot înțelege şi utiliza - manipula? - le- 
gile „obiective“ ale economiei de piaţă în folosul 
propriu. Altfel - şi de cele mai multe ori - prole- 
tarul, micul proprietar rămân neputincioşi. 
Marele capitalist, bancherul, industriaşul, aren- 
daşul, politicianul nu sunt răspunzători de crizele 
ciclice provocate în sistem. Aceleaşi legi „obiec- 
tive“ au provocat criza. Marele capitalist, deşi 
aflat în vârful piramidei sistemului, este condi- 
ționat de sistem în manifestările sale de „actor 
economic“ şi astfel, lipsa lui de libertate se va tra- 
duce prin lipsa lui de responsabilitate pentru fap- 
tele comise în plan economic. 

Totuşi, aşa cum afirma Matei Dobrovie în ar- 
ticolul „Criza emoțională globală“ publicat în „Di- 
lema Veche“ nr. 300 / 2009, „puţini sînt cei care 
înțeleg, că în spatele cauzelor economico-finan- 
ciare ale crizei actuale se află motivații umane. 
Palierul economico-financiar nu poate fi privit în 
abstract, fără a lua în calcul motivațiile şi acţiu- 
nile actorilor individuali. (...) Criza emoţională 
este o reflecţie a unor populații, a unor indivizi în 
căutare, în căutare de nici ei nu mai ştiu ce. 
Societatea de consum nu mai poate să le ofere şi 
nu le-a oferit niciodată decît o fericire iluzorie. 
Puterea lui „a avea“ sau de a acumula cît mai mult 


] ndividul nu este liber şi deci, nici responsabil. 











a pălit în fața aceleia de „a fi“. Acum oamenii se 
caută şi se redescoperă pe ei înşişi şi relaţia cu 
ceilalți, în vreme de criză“. 

Criza unei societăţi - economică, politică, 
socială, culturală sau spirituală - este de fapt o 
criză a libertăţii individului sau mai exact, a mo- 
dului cum individul îşi foloseşte libertatea cu 
care Dumnezeu l-a înzestrat. Istoria omului este o 
permanentă căutare a libertății. Putem spune 
deci că dintotdeauna, de la căderea omului din 
harul lui Dumnezeu şi până în prezent, societatea 
umană a fost în criză. 





anul VIII e nr. 88 


45 


ROST 


DECANTĂRI 





Cum se poate manifesta creştinul într-o soci- 
etate aflată într-o criză continuă, indiferent de 
natura acesteia? Devine creştinul, prin mărturisi- 
rea lui Hristos, un „revoluționar de profesie“, 
prin faptul că, în cele mai multe situaţii, se află 
într-un conflict cu societatea, provocat de tensi- 
unea interioară şi exterioară dintre valorile creş- 
tine pe care şi le asumă şi valorile necreşti- 
ne/anticreştine ale societății în care trăieşte? Re- 
nunță creştinul la mărturisirea lui Hristos, prin 
izolare, fugă din faţa răului social sau prin dilu- 
area mesajului hristic într-o aşa-zisă „adaptare“ la 
societate, aşezând „ce este al Cezarului“ mai pre- 
sus de „ce este al lui Dumnezeu“? 

Creştinul ştie că nu este din lumea aceasta. 
Creştinul ştie şi că doar pentru o vreme trăieşte 
în lumea aceasta decăzută, afectată de păcat. El 
este trimis în lume de către Hristos pentru a do- 
bândi mântuirea personală în Hristos şi de a 
restaura lumea în Hristos, în împreună lucrare cu 
Hristos. Creştinul are deci, un rost în această 
lume. O misiune. Lumea este importantă tocmai 
prin prisma acestui rost. „Dispreţuirea maniheică 
a vieţii lumii înconjurătoare nu este permisă. 
Participarea creştină la ea trebuie să fie înte- 
meiată pe conştiinţa faptului că lumea, socium-ul, 
statul sunt obiecte ale iubirii lui Dumnezeu, fiind- 
că ele trebuie transformate şi curățite după prin- 
cipiile iubirii poruncite de Dumnezeu. Creştinul 
trebuie să vadă lumea şi societatea în lumina sco- 
pului lor ultim, în lumina eshatologică a Împără- 
ției lui Dumnezeu.“ (Fundamentele concepției so- 
ciale a Bisericii Ortodoxe Ruse, Sinodul Episcopal 
Jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse, Moscova, 
13-16 august 2000) 

Trăind în lume, în societate, creştinul îşi 
trăieşte călătoria spre Parusie şi învierea mor- 
ților. Parusia nu are loc într-un „regat fantastic“ 
aflat departe, într-un „univers paralel“, ci aici, pe 
pământul transfigurat de Lumina lui Hristos. 
Învierea morţilor în noile trupuri de lumină - 
„Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mă- 
rită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.“ (Matei 
22, 30) - are loc tot aici, pe pământul devenit „cer 
nou şi pământ nou“ - „Şi am văzut cer nou şi pă- 
mânt nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel 
dintâi au trecut; şi marea nu mai este“ (Apocalip- 


sa 21, 1). Lupta creştinului cu răul din societate 
este deci, superioară oricărei alteia deoarece pe 
de o parte, finalitatea luptei depăşeşte limitările 
vieţii pământeşti, aceasta fiind dobândirea vieții 
veşnice în Hristos, iar pe de altă parte, metoda de 
eliminare a răului este întemeiată pe iubirea de 
semeni, fapt care face imposibilă acceptarea sau 
comiterea de către creştin a vreunui atentat cât 
de mic împotriva „chipului şi asemănării lui Dum- 
nezeu“ regăsite în individul „generator“ de rău 
social. 

„Creştinii trebuie să fie preocupaţi de aspec- 
tele sociale ale vieţii. Divorțul dintre etică şi prac- 
ticile individuale sociale este de negăsit în Evan- 
ghelie sau în iudaismul precursor. Acest divorţ 
apare doar atunci când se acceptă un compromis 
din partea creştinului, a Bisericii în faţa societății 
corupte, o societate ale cărei norme, uneori, nu 
provin din revelaţia biblică şi chiar sunt contrare 
acesteia“. (Andre Trocme - lisus şi revoluţia non- 
violentă, pag. 62) Creştinul nu se poate dedubla. 
Evanghelia este urmată, mărturisită atât în spaţi- 
ul liturgic, cât şi în comunitate - familie, agora, 
activitatea economică, culturală sau politică a 
creştinului. Hristos este mărturisit mereu în Bise- 
rică, Biserica este mereu cu creştinul fie şi măcar 
pentru faptul că acesta îi aparţine prin Botez, iar 
creştinul este întotdeauna chemat să-L mărtu- 
risească pe Hristos, chiar şi în situaţiile aparent 
cele mai banale ale vieții. 

















46 


anul VIII e nr. 88 


DECANTĂRI 


ROST 





„Ori de câte ori Duhul Sfânt vorbeşte în 
Biserică, EI face un apel la pocăință, adică la o 
transformare a obiceiurilor şi practicilor atât la 
nivelul indivizilor, cât şi al societății, în ansamblu. 
Convertirea individuală nu poate fi disociată de 
efectul ei în societate, anume pocăință socială, 
reaşezarea societăţii pe principiile creştine. Etica 
Evangheliilor este una a reînnoirii ființei umane 
în Hristos. Orice limitare a aceastei renaşteri a 
fiinţei umane în Hristos are ca efect reducerea 
sau chiar anularea roadelor sale în plan social şi 
politic la nivelul societăţii. Nu ne este îngăduit să 
limităm domeniul de aplicare a puterii lui 
Dumnezeu“. (Andr6 Trocme - Iisus şi revoluția 
non-violentă, pag. 62) Din perspectiva dobân- 
dirii mântuirii şi a restaurării lumii în Hristos, 
lupta creştinului cu răul social dobândeşte 
valenţe superioare unei activități revoluționare. 
„Ura de clasă“ este înlocuită de „iubirea de vrăj- 
maşi“, fără a fi anulată necesitatea înlăturării 
cauzelor sociale, politice, economice ale răului. 
Această eliminare a răului nu se face însă, prin 
lichidarea fizică a individului care generează răul 
(capitalist, exploatator etc.), ci prin reaşezarea, 
modificarea mecanismelor societăţii pe o temelie 
creştină, tocmai datorită convertirii individului 
care formează şi pune în mișcare mecanismele 
respective. 

Mărturisirea lui Hristos se face atât la nivelul 
indivizilor, cât şi la nivelul grupului de indivizi 
privit ca sistem de organizare - familie, comuni- 
tate, instituţie economică, instituţie culturală, in- 
stituție socială, instituţie statală. A-L mărturisi pe 
Hristos doar individului, fără a fi încreştinat şi 
modul - sistemul - în care acesta interacționează 
în grupul de indivizi unde se manifestă, reprezin- 
tă un efort lipsit de eficiență. A încerca să „refor- 
măm“ în Hristos instituţiile sociale, privite 
abstract, ignorând faptul că acestea sunt formate 
din indivizi, este inutil. 

„Biserica nu trebuie şi nu poate lua locul 
statului. Evanghelia lui Hristos nu leagă pe oa- 
meni cu legi pământeşti, trecătoare. Evanghelia îl 
eliberează pe om, din perspectiva veşniciei, de 
orice fel de servitute a păcatului. Evanghelia tre- 
buie asumată de creştin, de Biserică într-un spirit 
de pocăință şi rugăciune. Statul modern, chiar şi 


în situația unor programe generatoare de mari 
beneficii sociale, nu are vocaţie evanghelică. Sta- 
tul nu poate nici a se ruga şi nici să se pocăiască. 
Deci, numai Biserica poate fi pe deplin purtătoa- 
rea Evangheliei.“ (Andre Trocme - Iisus și revolu- 
ţia non-violentă, pag. 62) 

„Revoluţia“ creştinului nu este a maselor, 
dar nici a individului. „Revoluţia“ creştinului, lup- 
ta creştinului împotriva răului social se poartă pe 
cel puţin două „fronturi“. „Frontul sufletesc“ in- 
tim al neputinţelor personale, slăbiciunilor, pati- 
milor, păcatelor care tulbură şi încearcă sufletul 
creştinului şi deopotrivă, al semenului care gene- 
rează şi multiplică răul social. „Frontul sufletesc“ 
al obştei, al comunității, acolo unde răul provocat 
de individ dobândeşte dimensiunea de fenomen 
social - sărăcia, exploatarea, nedreptatea, opre- 
siunea, inegalitatea etc. „Revoluţia“ pe care creş- 
tinul mărturisitor o declanşează în om şi umani- 
tate este tocmai această dualitate a luptei cu răul 
- lupta cu răul din individ, spre convertirea la 
Hristos a individului, fără însă a ignora lupta cu 
efectele generate în societate de acest „rău 
subiectiv“ şi lupta cu răul social, „răul obiectiv“, 
spre eliminarea acestui rău, fără a accepta însă ca 
individul sau indivizii care au comis răul să fie le- 
zați în calitatea lor de „chip şi asemănare a lui 
Dumnezeu“. 

O astfel de atitudine în lupta cu răul social în- 
seamnă, de fapt, asumarea Evangheliei lui Hris- 
tos, iar „asumarea de către Biserică a Evangheliei 
lui Hristos în relaţia sa cu societatea, cu statul 
poate fi privită ca un fel de stare în care nu există 
tensiuni ireconciliabile între „Împărăția lui Dum- 
nezeu ce va să vină“, cu a sa așa-numită „etică 
absolută“ şi lumea „aşa cum este“, societatea, 
statul cu ale lor „necesităţi relative“. (...) Sufletul 
creştinului nu mai este sfâşiat între îndatoririle 
pe care i le cere conştiinţa sa creştină şi exi- 
genele apartenenţei la stat, ca cetățean. Singura 
tensiunea care rămâne este doar cea care 
izvorăşte din separarea Bisericii de stat, în sensul 
respingerii acelor valori promovate de stat aflate 
în incompatibilitate cu Evanghelia lui Hristos.“ 
(Andre Trocm6 - Iisus şi revoluția non-violentă, 
pag. 62) 

Va urma 





anul VIII e nr. 88 


47 


ROST 


DECANTĂRI 





Complexul voievodal 
in lirica lui Eminescu 


Prof. Dr. Const. Miu 





Î: lirica lui Eminescu, sunt câteva creaţii din 


care putem decela complexul voievodal. 
Acesta fie că se manifestă la nivelul colecti- 
vităţii, fie la acela al individului. 

Spre pildă, în poezia La moartea Principelui 
Știrbey, complexul voievodal este evidenţiat la 
nivelul colectivităţi, prin intermediul thanatosu- 
lui. Moartea Principelui este un eveniment cu im- 
plicaţii la nivel astral şi teluric: „Turnurile mişcă-n 
doliu a lor inimi de aramă/ Şi un înger cu-aripi 
negre, cu diademă de spini,/ Cu cântarea plângă- 
toare lumea mişcă, lumea cheamă“. Mesagerul di- 
vin este îngerul morții, care pune în mişcare lu- 
mea. Întreaga naţiune vede semnul divin al 
naturii princiare a voievodului răposat: „Şi cu 
ochiul plin de lacrimi națiunea cea română/ Care 
are-n mii de inimi sufletul ei tremurând, / Vede 
cum prin nori se stinge stea cu flacără divină/ Şi 
aude-n cer un tunet şi un gemet pe pământ.“ ($. 
n.). Să observăm în versurile citate sinecdoca 
(„ochiul plin de lacrimi“), prezenţa ei augmen- 
tând manifestarea la unison a întregii colecti- 
vităţi afectate de moartea voievodului. De aseme- 
nea, acest eveniment funest are - după cum se 
poate lesne sesiza din ultimul vers - repercusiuni 
atât în cer (tunetul care se aude-n cer) şi pe pă- 
mânt („gemetul“ care se aude pe pământ) - aces- 
tea sunt două „semne“ că evenimentul are semni- 
ficaţie planetară. În strofa a treia, complexul voie- 
vodaltranspare din manifestarea aproape împie- 
trită a supuşilor, vădit afectați de semnul celest al 
morții, hiperbola şi comparaţia amplă fiind eloc- 
vente în acest sens: „A-ntristării neagră-aripă pes- 
te lume se întinde, / Totul tace, căci durerea este 
mută ca un gând, / Lumea azi nimic nu vede, 
ochiu-i nimic nu cuprinde/ Decât cursu-acelui as- 
tru ce se sparge pe-un mormânt.“ Să mai reținem 


din strofa mai sus citată că registrul verbal este la 
indicativul prezent continuu, lăsând impresia că 
totul se petrece sub ochii cititorului spectator la 
un ceremonial funerar. 

În Scrisoarea III, sultanul Baiazid, prin aro- 
ganța discursului său, intenționează a impune 
interlocutorului său - Domnul Țării Româneşti - 
complexul inferiorității. „- Am venit să mi te-nchi- 
ni, / De nu schimb a ta coroană într-o ramură de 
spini./ (...) Cum? Când lumea mi-e deschisă, a 
privi gândeşti că pot/ Ca întreg Aliotmanul să se- 
mpiedice de-un ciot?/ O, tu nici visezi, bătrâne, 
câţi în cale mi s-au pus!/ Toată floarea cea vestită 
a întregului Apus, /'Tot ce stă în umbra crucii, îm- 
păraţi şi regi s-adună, / Să dea piept cu uraganul 
ridicat de semilună./ (...) Când văzui a lor 
mulțime, câtă frunză, câtă iarbă, / Cu o ură nem- 
păcată mi-am şoptit atunci în barbă, / Am jurat ca 
peste dânşii să trec falnic, fără păs, / Din pristolul 
de la Roma să dau calului ovăs.../ Şi de crunta-mi 
vijelie tu te aperi cu-un toiag?/ Şi purtat de biru- 
inţă să mă-mpiedic de-un moşneag?“ Nu putem să 
nu remarcăm infatuarea lui Baiazid, care de la 
bun început îi solicită voievodului român închi- 
narea, iar în caz de refuz făcând aluzie la crucifi- 
carea Împăratului iudeilor - Iisus Cristos. Apoi, 
după ce-și etalează faima de mare cuceritor, nu 
scapă ocazia Să jignească, numindu-l disprețuitor 
pe Mircea „ciot“ şi „moşneag“. În răspunsul său, 
Voievodul foloseşte pluralul colectivități, semn 
oratoric vădit că el vorbeşte în numele supușilor: 
„Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti, 
/ Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti/ 
(...) Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre 
vrun pod, / De-au trecut cu spaima lumii şi mul- 
țime de norod;/ Împărați pe care lumea nu putea 
să-i mai încapă/ Au venit şi-n țara noastră de-au 
cerut pământ şi apă -/ Şi nu voi ca să mă laud, 
nici că voi să te-nspăimânt, / Cum veniră, se 





48 


anul VIII e nr. 88 


DECANTĂRI 


ROST 








făcură toţi o apă şi-un pământ.“ Din desfăşurarea 
evenimentelor surprinse în poem, putem aprecia 
că vorbele Domnitorului au valoare anticipativă, 
iar complexul interiorității, pe care Baiazid a 
intenţionat să-l impună lui Mircea cel Bătrân a 
avut efect de bumerang şi, prin aceasta, invada- 
torul a avut parte de un cert complex voievodal. 

În poemul Luceafărul, la prima metamorfo- 
zare a astrului celest, acesta îi apare fetei de împă- 
rat ca personaj de basm, de sorginte princiară: „Şi 
din adânc necunoscut/ Un mândru tânăr creşte./ 
(ŞI ține-n mână un toiag/ Încununat cu tres- 
tii.// Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moa- 
le, / Un vânăt giulgi se-ncheie nod/ Pe umerele 
goale.“ În această primă ipostază recunoaştem 
câteva „semne“ distinctive pentru un ales - toia- 
gul încununat cu trestii şi giulgiul vânăt, încheiat 
cu nod. Primul obiect de recuzită (toiagul încu- 


L-i 


< 


nunat cu trestii) este însemnul regalității tână- 
rului voievod, asemănător cu cel al fetei „Din 
rude mari împărăteşti“. Această înfăţişare sub 
care mândrul tânăr i se arată prinţesei este aido- 
ma celei din basmele cu împărați, împărătese, 
prinți şi prințese. Invitaţia pe care i-o face fetei de 
împărat de a-l urma în lumea lui ţine de acelaşi 
fond de basm: „Acolo-n palate de mărgean/ Te-oi 
duce veacuri multe, / Şi toată lumea-n ocean/ 
De tine o s-asculte.“ (s. n.). Două aspecte dece- 
lăm în strofa citată: temporalitatea („veacuri 
multe“) aminteşte de durabilitatea acţiunilor pe 
tărâmul basmului; prin schimbarea toposului şi, 
implicit, a statutului ei („Iar tu sa-mi fii mireasă“), 
fata de împărat devine stăpâna lumii acvatice - 
altă lume de basm. 

Şi a doua metamorfozare a astrului are în- 
semn al regalității: „Pe negre vițele-i de păr/ 





anul VIII e nr. 88 


49 


ROST 


DECANTĂRI 








Coroana-i arde pare, / Venea plutind în adevăr/ 
Scăldat în foc de soare,// Din negru giulgi se des- 
făşor/ Marmoreele braţe, / El vine trist şi gândi- 
tor/ Şi palid e la față;// Dar ochii mari şi minu- 
naţi/ Lucesc adânc himeric, / Ca două patimi fără 
saţ/ Şi pline de-ntuneric.“ (s. n.). Remarcăm. fap- 
tul că „recuzita“ (coroana şi giulgiul) este ase- 
mănătoare celei avute de protagonist la prima sa 
înfăţişare: „...coroana e simbolul gloriei celor 
aleşi, în sensul biblic al cuvântului.“! La a doua 
venire a alesului, poetul pune accent pe slava 
Luminii. Dacă prima dată Lumina este „în ea 
însăşi viață nepieritoare, care traversează pacea 
iubirii“2 - elocventă în acest sens fiind metafora 
ochilor vii/ Ce scânteie-n afară (S. n.) -, a doua 
oară ea se află în strânsă legătură cu adevărul, în 
care protagonistul vine plutind: „EL este Lumina 
şi Adevărul. Şi când această Adevărată Lumină 
(loan, 1:9 ) ne va cuprinde, atunci noi trăim cu 
Iubirea Lui.“3 Acum putem înţelege că natura 
acestei Lumini este sacră, căci „Strălucirea aceas- 
ta exterioară este o dogoare a focului lăuntric (...) 
e iradiaţia în afară a unei explozii de lumină lăun- 
trică“t, iar apariţia ei, ca dorință de unire mistică 
între sacru şi profan, „e semnalată totdeauna ca 
foc, ca flacără...3 ($. n.). Întărim această opinie că 


Lumina în care este învăluit Hyperion, la a doua 
sa descindere, e una sacră, amintind că îngerul 
care i s-a arătat lui Daniel (în Vechiul Testament) 
avea „faţa ca fulgerul şi ochii ca flăcări de foc...“ 
(s.n.). În dialogul său cu fata de împărat, Hype- 
rion mărturiseşte scopul inhabitării sale - do- 
rința unirii mistice între sacru şi profan, ca logod- 
nă noetică: „Am coborât cu-al meu senin/(...) Eu 
sunt luceafărul de sus, / Iar tu să-mi fii mirea- 
să.“(3.n.). 

Dar aceste însemne (toiagul încununat cu 
trestii şi coroana) nu sunt suficiente, spre a o de- 
termina pe fată să accepte chemarea tânărului 
voievod. Refuzul vine de două ori şi e formulat 
categoric printr-o negaţie totală: „- O, eşti frumos, 
cum numa-n vis/ Un înger se arată,/ Dară pe calea 
ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată//(...) (s. n.). 
De observat că fata îi recunoaşte acestui Domn 
frumuseţea angelică şi demonică, dar acesta e 
străin la vorbă şi la port: „Deşi vorbeşti pe înțe- 
les/ Eu nu te pot pricepe.“ E aici un paradox, care 
dezvăluie crudul adevăr că vizitatorul nocturn - 
ca personaj de basm - aparţine altei lumi. De aici 
şi complexul voievodal, de care fata de împărat 
vrea să se elibereze, prin refuzul de a accepta 
invitaţia. 


1 Jean Danielou, Simbolurile creştine primitive, Editura Amarcord, Timişoara, 1998, p. 21. 
2 Arhim. Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Editura Adonai, Bucureşti, 1995, p. 110. 


3 Arhim. Sofronie, op. cit., p. 186. 


4 Nichifor Crainic, Sfinenia - împlinirea umanului (curs de Teologie mistică ), Editura Mitropoliei Moldovei şi 


Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 171. 
5 Ibidem, p. 171. 


6 Billy Graham, Îngerii - agenţii secreţi ai lui Dumnezeu, Editura Stephanus, Bucureşti, 1994, p. 84. 
y li Sen! ! p 





50 


anul VIII e nr. 88 


DECANTĂRI 





Religia, parte integrantă 
a culturii europene 


Integrarea în structurile europene nu poate reprezenta un motiv 
pentru excluderea Religiei din învățământul public, pentru 
armonizarea legislaţiei cu normele comunitare. În primul rând, 
Religia constituie parte integrantă și detinitorie a culturii 
europene. Fără cunoştinţele oterite de acest domeniu, nu putem 
înţelege istoria și cultura acestui continent şi nu putem prețui 
catedralele, mănăstirile, bisericile, operele de artă vizuală şi 
muzicală în marea lor majoritate inspirate de credinţa religioasă. 





Pr. Dr. Radu Ilaș 


u este drept să ştergi, în numele laicității, 
N secole de istorie şi cultură inspirate de cre- 

dința religioasă. Nu putem mutila sufletul 
Europei, ignorând capodoperele din arhitectură, 
pictură, sculptură, literatură sau muzică, pentru a 
susține o pretinsă emancipare bazată pe vidul 
spiritual al secularizării. Nu putem înlocui nicio- 
dată valorile constante ale Religiei cu modele efe- 
mere ale umanismului autosuficient şi antireli- 
gios. 

Aceasta explică de ce, în marea majoritate a 
țărilor europene, Religia se predă în cadrul siste- 
mului de învățământ public, având un rol recu- 
noscut şi apreciat în societate, cu implicaţii pro- 
funde în dezvoltarea socio-culturală. 

Învățământul are un caracter confesional în 
Austria, Grecia, Italia, Polonia, Spania şi Germa- 
nia, iar un specific general în Olanda, Suedia, Nor- 
vegia sau Danemarca. 

Elevii din România au dreptul să nu frecven- 
teze orele de Religie, situaţie întâlnită şi în Italia, 
Cehia, Grecia sau Austria, dar Religia este pro- 
pusă ca parte din curriculum. 

Uniunea Europeană încurajează, prin prin- 
cipiul „unităţii în diversitate“, păstrarea identită- 
ţii naţionale, a tradiţiilor locale şi a valorilor for- 
mate de-a lungul secolelor şi nu urmăreşte o nive- 
lare artificială şi sterilă, o distrugere a specificu- 
lui cultural al minorităţilor şi mă refer îndesosebi 
la confrații din Bucovina. 


Astfel, anul 2008 a fost proclamat, în cadrul 
instituţiilor europene, anul dialogului inter-cul- 
tural. În acest context, fără excepție, cultul reli- 
gios şi morala socială religioasă au marcat cul- 
tura tuturor popoarelor europene. 

Biserica contribuie fundamental la formarea 
şi dezvoltarea tezaurului cultural național, pere- 
nitatea credinței, a tradiţiilor şi valorilor transmi- 
se prin biserică, nu poate fi contestată sau consi- 
derată un „fals istoric“. Operele artistice repre- 
zentative şi momentele istorice cruciale, perpetu- 
ate, respectiv consemnate/redate prin efortul 
oamenilor bisericii pun în evidență rolul Bisericii 
în crearea, păstrarea şi transmiterea valorilor na- 
ționale de ordin spiritual, moral şi cultural. Din 
acest punct de vedere românii din Bucovina indi- 
ferent de care parte a graniţei s-ar afla, mustesc 
de spiritualitate românească, ce trebuie manifes- 
tată, cu respect pentru legislaţia Ucrainei. 

Religia a avut, întotdeauna, în cadrul sistemu- 
lui public de învățământ, un rolimportant în proce- 
sul de formare a competenţelor şi atitudinilor 
moral - sociale. Așa cum Geografia oferă cunoaşte- 
rea configurației spaţiale a pământului, esențială 
pentru cunoaşterea patriei şi a planetei, iar Istoria 
oferă cunoaşterea succesiunii temporale a generați- 
ilor umane, Religia oferă perspectiva comuniunii 
eterne de iubire între Dumnezeu şi oameni, între 
Creator şi creaturi, între persoane şi popoare. 

Prin urmare, studiul Religiei, nu poate lipsi 
din curriculum sau din programul şcolii ucraine- 
ne, tocmai pentru că studiul Religiei corespunde 





anul VIII e nr. 88 


51 


ROST 


DECANTĂRI 





nevoii comunității româneşti de a-şi păstra 
bogăţia şi identitatea spirituală şi de a transmite 
valori permanente tinerei generaţii. 

Însă, pentru că Biserica propune, nu im- 
pune valori, trebuie respinsă orice formă de pre- 
siune prin care elevii ar putea fi obligați să ur- 
meze orele de Religie sau să participe la slujbe şi 
manifestări religioase. Cu alte cuvinte, întrucât 
libertatea reprezintă un mare dar oferit de Dum- 
nezeu omului, educaţia religioasă trebuie asu- 
mată în mod liber, respectându-se dorinţa părin- 
ților şi a copiilor. 

În acest sens, Biserica se raliază articolului 
26. alin(3) din Declaraţia Universală a Dreptu- 
rilor Omului, care prevede că „părinţii au dreptul 
de prioritate în alegerea modului de educație 
acordată copiilor lor“. 

Pe de altă parte, libertatea nu este simplă 
indiferenţă spirituală, ci capacitatea omului de a 
alege valori spirituale care îmbogăţesc viaţa per- 
soanei şi a comunităţii umane. În acest sens, va- 
lorile oferite de educaţia religioasă sunt extrem 
de necesare, întrucât ele reprezintă pentru tineri 
un reper spiritual esenţial şi un liant existenţial 
între toate cunoştinţele teoretice, dobândite prin 
studiul celorlalte discipline. 

Valorile cultivate şi virtuțile încurajate în 
cadrul orelor de Religie sunt necesare sănătăţii 
spirituale a persoanei şi a comunității. Religia îl 
învață pe copil şi pe tânăr iubirea faţă de Dumne- 
zeu şi de oameni, credința, speranța şi solidari- 
tatea, dreptatea şi recunoştinţa față de părinți şi 
față de binefăcători, dărnicia şi hărnicia, sfințe- 
nia vieții, valoarea eternă a ființei umane, adevă- 
rul prim şi ultim al existenței, binele comun şi fru- 
museţea sufletului profund uman, cultivat şi îm- 
bogățit prin virtuţi. 

Aşadar, predarea Religiei în şcoală are va- 
lenţe educaţionale deosebite, prin rolul ei forma- 
tiv în viaţa tinerilor, reducând efectele negative 
ale crizei contemporane de identitate şi de orien- 
tare (provocată în mare parte de nevoi econo- 
mice), propunând modele viabile de bunătate şi 
sfințenie, şi oferind tinerilor repere în viaţa de 
familie şi în societate. 

Educaţia religioasă ar trebuie să reprezinte 
un factor de stabilitate şi de comuniune în so- 


cietatea ucraineană, un izvor sfânt şi statornic de 
inspiraţie pentru a apăra şi promova identitatea 
spirituală şi demnitatea românilor sau a altor 
persoane, care trăiesc azi într-o lume din ce în ce 
mai pluralistă şi mai fragmentată din punct de 
vedere spiritual şi social. 

Religia fiind lumina vieţii în comuniune de 
iubire cu Dumnezeu şi cu oamenii, evidențiază 
valoarea eternă a faptelor bune, săvârşite în tim- 
pul limitat al vieţii terestre, şi promovează comu- 
niunea între generaţii prin valorile perene ale 
credinței cultivate şi transmise. 

Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de 
credință în Dumnezeu, de urmarea principiilor 
de viață ale moralei creştine, care ne obligă să lu- 
crăm la renaşterea şi zidirea moral-spirituală a ro- 
mânilor de pretutindeni, la redescoperirea ade- 
văratelor sale virtuţi, aşa cum au fost ele păstrate 
de-a lungul istoriei. 

Mesajul Bisericii - prin educaţia religioasă 
este, pentru om, Hristos, care - din iubirea de oa- 
meni a lui Dumnezeu - s-a întrupat pentru mân- 
tuirea noastră. 

Misiunea profesorului de religie este nu 
numai de a împărtăşi cunoştinţe elevilor, ci şi de 
a le forma şi cultiva religiozitatea. 

Procesul include fixarea, cu profesionalism, 
a cadrului informativ-formativ al educaţiei reli- 
gioase, stabilirea obiectivelor pe care le are de 
realizat educaţia religioasă în şcoală, selectarea 
inspirată a strategiilor care asigură învăţarea ac- 
tivă în clasă şi a tehnicilor de evaluare, care deter- 
mină cunoaşterea performanţelor la care au 
ajuns elevii Ia o lecţie de religie. 

Statutul dobândit de religie în şcoală îi con- 
feră acesteia reale posibilităţi de aplicare a con- 
ceptelor şi dogmelor Bisericii creştine, în general, 
de cunoaştere şi stăpânire a conţinuturilor pro- 
gramelor şcolare de religie de către elevi şi de cul- 
tivare a sentimentelor lor față de tradiţiile şcolii 
româneşti, față de credința în care s-au născut, 
față de Biserica Ortodoxă. 

Trebuie să nu uităm îndemnurile adresate 
de fericitul in adormire Părinte Patriarh Teoctist, 
rostite în cuvântul către credincioşii parohiei ro- 
mâne ortodoxe din Salzburg: „Lumina credinței 
ne face să ne unim sufletește unii cu alții, oriunde 





52 


anul VIII e nr. 88 


DECANTĂRI 

















ri PI Și 
ri PU 


ne-am afla (...) datorită acestei lumini a credinţei, 
pe care o invocăm atât de semnificativ la unele 
din slujbele noastre, zicând Lumina lui Hristos 
luminează tuturor!, noi ne îmbogățim sufletește, 
dându-ne unii altora lumină din lumina credin- 
fei, transmisă de înaintaşi“. 

Este recunoscut faptul că şcoala şi Biserica 
au reprezentat, şi reprezintă, în continuare, insti- 
tuțiile de bază pentru luminarea şi culturalizarea 
maselor, pentru educarea morală a acestora, pen- 
tru păstrarea tradițiilor strămoşeşti. 

Perceptele moralei creştine şi practicile reli- 
gioase au ocrotit sănătatea morală a poporului 
nostru, puritatea sa morală şi ființa naţională. 
Permanent Biserica Ortodoxă a fost apărătoare şi 








La rugăciune 


păstrătoare a valorilor naţionale şi a tezaurului 
cultural-național. 

Prin şcoală şi Biserică s-a păstrat identitatea 
noastră naţională. Istoria culturii şi a vieții spiri- 
tuale a poporului nostru se regăseşte în însăşi is- 
toria Bisericii. Împreună, şcoala şi Biserica au 
contribuit şi contribuie la educarea moral-creşti- 
nă a poporului român. 

„Biserica, spunea Preafericitul Părinte Pa- 
triarh Daniel Ciubotea, încetează de a mai fi ghe- 
toul liturgic, ieşind cu demnitate pe arena socialu- 
lui. Ea are de construit conştiinţe, suflete. Se cuvine 
ca ea să devină mai ofensivă, oferind alternative de 
viață, având alternative caritabile implicându-se în 
multe întreprinderi culturale şi sociale“. 





anul VIII e nr. 88 


53 


DECANTĂRI 














Ontologia cunoașterii 
religioase 


Constantin Mihai 





jurul apodicticului, problematicului, sis- 

teme materiale cu un caracter reflectoriu, 
adică punctate de o conştiinţă teoretică. Rațiunea 
umană pendulează între o gândire sistemică şi un 
aspect pasiv al sistemului reglat de o latură auto- 
nomă a mentalului şi de o latură eteronomă a lu- 
crurilor interioare şi exterioare. Singura modali- 
tate care asigură depăşirea polarităţii subiect - 
obiect este mistica cunoaşterii fundată pe har. Jo- 
cul spiritual care decurge din triada Har - che- 
mare - căutare este o certitudine că şi cunoaş- 
terea îşi are sediul în mistică. De aici, deosebirea 
fundamentală între tipul antropologic autonom, 
supus controlului logic al conceptelor, raționa- 


E xistă sisteme de gândire care gravitează în 


mentelor şi tipul antropologic religios, dominat 
de logica Adevărului Revelat, Unic, vehiculat de 
dogma creştină. 

În cadrul acestei dezbateri privind va- 
loarea cunoaşterii în plan religios se remarcă şi 
Petre Ţuţea, un alt reprezentant al elitei interbe- 
lice, preocupat de problematica ecleziologiei 
creştine. Potrivit gânditorului român, Biserica 
reprezintă spaţiul sacru care defineşte profilul 
uman, practica liturgică fiind singura „scară 
către cer“1. Cu alte cuvinte, Ecclesia oferă iden- 
titate ontologică, substanță şi devenire. Pen- 
dulând între calea Domnului (Bossuet) şi 
cetatea lui Dumnezeu (Augustin), homo chris- 
tianus aspiră neîncetat la sotiria sa, prin setea 
de Absolut. În centrul cunoaşterii stă Dumne- 
zeu, Creator al tuturor unităţilor, orice parte şi 


1 A se vedea, 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, ediţia a IV-a, Bucureşti, Humanitas, 2008, p.25: „În 
Biserică eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din 
istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul... În Biserică afli că exişti. Ce pustiu ar fi spaţiul dacă 


n-ar fi punctat de biserici!“ 





54 


anul VIII e nr. 88 


DECANTĂRI 


ROST 





orice întreg fiind cuprinse în EL. În acest sens, 
unităţile nu iau naştere prin totalizare, ci sunt 
esențe mistice. Se poate aplica aici viziunea pan- 
teistă a lui Malebranche. Cunoaşterea din per- 
spectivă religioasă, se plasează în jurul relaţiei: 
Dumnezeu - omul - natura. 

Petre Ţuţea s-a oprit la trei cetăţi cu destin 
istoric: Ierusalim, Atena şi Roma pentru a ilustra 
acest proces interior. Astfel, Ierusalimul este sim- 
bolul patimilor, al biruinței lui Hristos. Asistăm la 
spectacolul Fiului omului, prin misterul teandric 
revelându-se legătura eternă dintre om şi 
Dumnezeu. Atena este cetatea spiritului căutător 
de adevăr, bine şi frumos - kalokagathia. Ca o 
mare cultură, ea a unit imanentul cu transcen- 
dentul, propunând modelul paideic ideal. Este 
perioada de punere a marilor probleme şi între- 
bări care frământă spiritul elin, conturându-se 
tipul unei pedagogii sui generis. În schimb, Roma 
este cetatea praxisului, unde totul începe în le- 
gendă şi se termină în ruină. Din punct de vedere 
gnoseologic, se poate vorbi de un eclectism cul- 
tural, de un amestec de curente şi concepții care 
se suprapuneau unor practici religioase bogate în 
rituri şi ritualuri păgâne. Punctarea spaţială a 
spiritului, prin reliefarea trăsăturilor distinctive 
ale celor trei cetăţi, trebuie completată, în vizi- 
unea lui Petre Ţuţea, cu trei factori majori: Dum- 
nezeu, omul şi lumea. Prin Dumnezeu se poate 
depăşi neliniştea produsă de infinit, precum a 
dovedit experiența lui Pascal. Fixarea cunoaşterii 
în dimensiunea sacrului - în accepţia sa teologică 
-, acolo unde acționează harul lui Dumnezeu, 
prin conlucrarea cu umanul, prin coborârea Lo- 
gosului. Ordinea interioară a omului şi ordinea 
naturii izvorăsc din Dumnezeu, divinitatea fiind 
situarea înaintea lumii, ființa nenăscută, cum 
afirmase şi Thales. Ordinea şi sensul lumii, pre- 
cum şi lucrurile din ea, aparţin lui Dumnezeu, ele 
putând fi revelate celor aleşi. 

În Sfânta Scriptură, Dumnezeu se revelează 
omului drept o realitate care poate fi obiectul 
unei anumite cunoașteri. Acest act de cunoaştere 
nu se raportează la inteligență; a-l cunoaşte pe 
Dumnezeu presupune a-l recunoaşte în procesul 


de adorare, proces care necesită participarea to- 
tală a omului. Potrivit teologiei occidentale, rați- 
unea naturală construieşte o filosofie autonomă, 
protejată de principiul harului - non tollit natu- 
ram -, ceea ce permite teologiei să coexiste cu 
filosofia naturală. Teologia răsăriteană n-a accep- 
tat niciodată principiul rațiunii naturale, Jumen 
naturale rationis. Revelația creştină nu este o 
completare a vederii naturale. 

În teoria sa despre ontologia cunoaşterii, 
Petre Ţuţea dezvoltă principiile teologiei apofa- 
tice, oferind un răspuns eficient celor care neso- 
coteau Tradiţia Bisericii Ortodoxe. Spre deose- 
bire de teologia catafatică care utilizează metoda 
afirmațiilor limitative, restrictive, teologia apo- 
fatică promovează „distanța cea de netrecut şi 
mântuitoare“. Nu este vorba de un agnosticism, 
întrucât tocmai datorită acestei necunoaşteri, 
printr-o intuiție primordială şi simplă, se poate 
accede la cunoaștere, dincolo de orice înțelegere. 

Prin urmare, teologia apofatică sau negativă 
nu se opune teologiei catafatice sau pozitive. 
Metoda apofatică nu este negatoare; afirmaţia tri- 
umfă prin negaţie, singurul remediu al insufi- 
cienței care o obligă să se autodepăşească. Teolo- 
gia apofatică nu este un simplu corectiv, ea este o 
teologie autonomă care aduce o anumită cunoaş- 
tere. De pildă, noţiunile de supra-bun şi supra- 
existent reprezintă negații - afirmaţii, conținând 
o anumită descriere a lui Dumnezeu care este 
inconceptibil. Teologia apofatică se situează în 
orizontul experienţei creatoare de unitate, pre- 
cum taina comuniunii euharistice. Ca metodă, 
apofaza indică atitudinea adecvată a oricărui 
teolog: omul nu teoretizează, ci se schimb. 

Dacă pentru Occident, lumea este reală, iar 
Dumnezeu ipotetic, fapt ce incită la căutarea 
argumentelor în favoarea existenţei Sale, pentru 
Răsărit, lumea este cea care prezintă o existență 
îndoielnică, singurul argument al realității ei este 
existența auto-evidentă a lui Dumnezeu. Filosofia 
evidenţei se identifică cu cea a Revelaţiei. Eviden- 
ţa reprezintă modelul adevăratei cunoaşteri tre- 
cute prin filtrul apofatic. Este vorba de noțiunea 
de cunoaștere vie, cunoaștere-viaţă, cunoaștere- 


2 Pentru mai multe detalii privind dimensiunile apofatice şi catafatice ale teologiei Sfinților Părinţi, a se vedea 
Paul Evdokimov, Cunoașterea lui Dumnezeu, Bucureşti, Christiana, 1995, pp.25-27 





anul VIII e nr. 88 


55 


ROST 


DECANTĂRI 





iubire, în sensul teoriei lui Homiakov. Cu alte 
cuvinte, Adevărul nu se descoperă decât iubirii 
reciproce a tuturor. Teologul rus relevă enciclica 
Patriarhilor răsăriteni trimisă Papei Pius al IX-lea, 
în 1848: Păstrătorul Adevărului este tot poporul 
Bisericii, aceasta fiind formula noţiunii de sobor 
sau de colegialitate. De fapt, unitatea dintre raţi- 
une şi credință se stabileşte pe măsura aparte- 
nenţei ființei la Biserică, Stâlp şi tărie a Adevăru- 
lui, potrivit Sfântului Apostol Pavel. Unicul su- 
biect al cunoaşterii este Absolutul; de aici rezultă 
că subiectul uman al cunoaşterii nu este un ins 
izolat, ci persoana ca mădular al Ecclesiei, Trupul 
lui Hristos, ceea ce face din Biserică axa duhov- 
nicească a istoriei și subiectul sobornicesc al 
cunoaşterii lui Dumnezeu. 

Pentru Ţuţea, cunoaşterea revelată este sin- 
gurul tip de cunoştere autentic. În antropologia 
creştină, omul nu se caută, nu se intuieşte, nu se 
descrie, nu se autodefineşte, fiindcă primeşte 
dogmatic, prin credință şi har, datele cunoaşterii 
sale. Homo Christianus este conştient de faptul că 
nu se poate autocunoaşte şi nici nu poate cu- 
noaşte total. Viziunea Adevărului creştin prote- 
jează ființa umană de neliniştile provocate de 
perspectiva infinitului şi a morții. Astfel, există un 
singur Adevăr, secundum fidem, cel secundum 
rationem fiind iluzoriu. Dacă comprehensiunea 
ar fi o cunoaştere identică cu cognoscibilitatea 
obiectului cunoscut, atunci nu numai esența divi- 
nă, dar chiar şi substanţele create ar fi incompre- 
hensibile pentru noi. Comprehensiunea se rapor- 
tează numai la extensia lucrului cunoscut; acest 
fapt permite menţinerea unei identități perfecte 
între obiectul comprehensiunii infinite a lui 
Dumnezeu şi cunoaşterea finală a celor aleşi. Tex- 
tele patristice care par a nega posibilitatea cunoa- 
şterii divine trebuie interpretate pornind de la 
următorul principiu: cunoaşterea fericiților nu va 
putea niciodată să se adecveze extensiei lucrului 
cunoscut (adequare amplitudinem rei cognitae). 

Tributar tradiției patristice răsăritene, Petre 
Ţuţea subliniază imposibilitatea cunoaşterii 
divine în transcendența sa absolută, în afara 
oricărei relații cu fiinţele create, dincolo de reve- 
larea Lui în iconomia creaţiei şi a mântuirii. 

















Treimea cea de-o-ființă e independentă de relați- 
ile ei iconomice cu lumea creată. Regăsim aici mai 
vechea idee patristică referitoare la noţiunile de 
theologia şi oikonomia, o dualitate de aspecte 
esenţiale în cunoaşterea religioasă. Această idee 
patristică este extrem de importantă pentru com- 
prehensiunea semnificației reale a distincției 
schițate de Părinții Capadocieni între ousia inac- 
cesibilă şi dynameis sau energeiai care pogoară 
până la noi. Se cunoaşte importanţa pe care o au 
puterile şi energiile de care vorbesc Sfinţii Vasile 
cel Mare şi Grigorie de Nyssa în teologia bizanti- 
nă propriu-zisă, după Dionisie Areopagitul - 
îndeosebi la teologii secolului al XIV-lea. În con- 
trapunct cu Eunomie care separa energeia de 
ousia divină pentru a o atribui Logosului, singu- 
ra ființă creată nemijlocit de Agennetos (Cel 
Nenăscut), Sfântul Vasile cel Mare a susținut inse- 
parabilitatea acestor două aspecte. Altfel, Dum- 
nezeu ar rămâne nemanifestat şi necunoscut în 
relațiile Lui cu fiinţele create. În acelaşi timp, 
Sfântul Vasile a insistat pe necesitatea de a le dis- 
tinge; în alte condiţii, raportul cu fiinţele create 
ar determina oarecum ousia Treimii anulând na- 


3 Petre Ţuţea, Tratat de antropologie creștină. Filosofie şi teologie, Iaşi, Timpul, 2001, p.126 





56 


anul VIII e nr. 88 


DECANTĂRI 


ROST 





tura absolută a transcendenţei lui. Pentru Sfântul 
Vasile cel Mare, a cunoaşte un lucru prin esența 
lui înseamnă a înlocui cunoaşterea unui obiect 
real prin cunoaşterea unui concept. Mai există un 
nivel al problemei formulat de Sfântul Grigorie 
de Nyssa: mintea umană descoperă proprietăţile 
lucrurilor; Dumnezeu singur cunoaşte esenţele 
create; dacă am putea vedea temeiurile lucrurilor 
create, am fi de-a dreptul uimiţi de puterea cre- 
atoare care le produce. Cunoaşterea esenţială a 
fiinţelor create depăşeşte puterile noastre cogni- 
tivet. 

Petre Ţuţea punea accent pe dimensiunea 
experienței mistice ca modalitate unică a cunoa- 
şterii, din perspectiva tradiției creştine. Această 
noțiune centrală de mistică se înrudeşte cu cea 
biblică de taină, mister şi presupune relaţionarea 
dintre Dumnezeu şi om, o comuniune de natură 
nuptială. Ultima unire este taina Sofiei lui Dum- 
nezeu, partea ascunsă a planului Său privind des- 
tinul veşnic al omului. 

Tradiţia ortodoxă nu a operat niciodată dis- 
ocierea între teologie şi mistică, adică între dog- 
ma mărturisită de Ecclesie şi trăirea personală a 
tainelor divine. De fapt, Predania nu a înregistrat 
divorțul dintre teologie şi spiritualitate, nici reli- 
giozitatea modernă, cu formele sale de pietate 
personală. Experienţa mistică trăieşte conținutul 
credinței comune, iar teologia o organizează şi o 
sistematizează. De aceea, viața creştinului, fie el 
anahoret sau mistic, se structurează pe aspectul 
dogmatic al cultului, iar doctrină comunică 
trăirea Adevărului experiat de Părinţii Bisericii. 

Începând din secolul al IV-lea, Părinţii 
Bisericii identifică taina mântuirii cu substanța 
Tainelor, ceea ce explică denominația lucrării 
Sfântului Chiril al lerusalimului, Cateheză mista- 
gogică sau cea de Mistagogie a Sfântului Maxim 
Mărturisitorul ori cea de Teologie mistică a lui 
Dionisie Pseudo-Areopagitul. Viaţa mistică devi- 
ne viață creştină de îndată ce se manifestă ca 
trăire a iubirii lui Dumnezeu care atinge ființa 


umană şi de care aceasta trebuie să fie pe deplin 
conştient. Atent la valoarea tainei de nepătruns a 
lui Dumnezeu, Răsăritul ortodox neagă răspicat 
orice vedere a ființei divine, etern transcendentă. 
Precum spuneam anterior, teologia catafatică 
este simbolică, ea neaplicându-se decât atribute- 
lor revelate, în timp ce teologia apofatică măr- 
turiseşte neputința cunoaşterii religioase, fixând 
o limită riguroasă prin chiar utilizarea noţiunilor 
de infinit şi nenăscut. Astfel, în jurul abisului in- 
tradivin există un cerc de tăcere. Nu este vorba de 
o imposibilitate logică, umană, ci de profunzimea 
insondabilă a ființei dumnezeieşti; întunericul 
inerent credinţei protejează taina de nepătruns a 
proximității lui Dumnezeu. 

Teoria palamită este elocventă în privința 
decelării cu acuitate a misticii ortodoxe. Este mis- 
tica paradoxală a întunericului dumnezeiesc, 
rază a luminii sale. De la stadiul cunoaşterii uma- 
ne, Sfântul Duh trece fiinţa, prin participare, la 
stadiul cunoaşterii divine. În plus, aceasta este 
Teognozia Sfântului Apostol Ioan prin inhabi- 
tarea Cuvântului şi iluminare prin lumina necre- 
ată. Experienţa mistică trăieşte întreagă această 
teologie de la palierul fanic până Ia strălucirea sa 
exterioară: aura Sfinţilor, luminozitatea trupului 
lor, lumina taborică şi cea a Învierii, lumina per- 
cepută cu ajutorul ochilor transfigurați. 

Cunoaşterea religioasă autentică este cu- 
noaşterea revelată, trinitară, în descendența tra- 
diţiei capadociene: în Sfântul Duh se poate vedea 
chipul Fiului şi, prin EI, Arhetipul abisal, pe Tatăl. 
Răspunsul ortodox formulat de Sfântul Teodor 
Studitul iconoclasmului este semnificativ: chipul 
este întotdeauna neasemănător prototipului, 
după fiinţa sa, dar îi este asemănător după ipo- 
stas şi nume. Pe icoanele lui Hristos este repre- 
zentat ipostasul Cuvântului întrupat şi nu firea Sa 
divină sau umană. Prin urmare, este vorba de- 
spre o comuniune cu persoana lui Hristos, în care 
energiile celor două firi, firea necreată şi cea cre- 
ată, se întrepătrund. 


4 A se vedea de asemenea articolul lui Joseph Pieper, „De P6l&ment negatif dans la philosophie de Saint Thomas, 
in Dieu vivant, 20, p.43: „Potrivit Sfântului Toma este inerent esenței lucrurilor ca ființe create faptul că 
cunoaşterea lor nu poate fi epuizată de un intelect finit, deoarece cauza acestei abilitări de a cunoaşte (luminozi- 
tatea, vizibilitatea) are în acelaşi timp cu necesitate drept efect aceea de a face aceste lucruri insondabile“. Dacă 
aşa stau lucrurile, atunci tomismul Sf. Toma este poate mai aproape de gândirea Capadocienilor decât de tomis- 


mul eclectic al teologiilor secolului al XVII-lea 





anul VIII e nr. 88 


57 


ROST 


DECANTĂRI 





Trecerea de la contextul hristologic la cel 
pneumatologic implică repoziționarea spre as- 
pectul luminii necreate pe care o descoperă Sfân- 
tul Duh şi la care ființa umană participă plenar. 
Contemplarea mistică ca formă esenţială a cu- 
noaşterii revelate se asociază cu vederea eshato- 
logică. Sinteza palamită desăvârşeşte tradiţia pa- 
tristică, transgresând dualismul maniheist dintre 
sensibil şi inteligibil. Dumnezeu se revelează cre- 
aturii în plinătatea Sa, fără a fi vorba de o cunoaş- 
tere intelectuală sau sensibilă. Limita este între 
creat şi increat; cu alte cuvinte, aceasta nu în- 
seamnă reducerea sensibilului la inteligibil sau 
materializarea duhovnicescului, ci comuniunea 
totală a omului cu necreatul, a persoanei umane 
cu Dumnezeu, dincolo de orice limitare a firii cre- 
ate. 

„Unde duce cultura cuvântului lui Dumne- 
zeu, credința în cuvintele lui Dumnezeu? Cuvinte- 
le lui Dumnezeu omului pot părea, şi par de mul- 
te ori, sminteala cea mai mare, şi însuşi Apostolul 
Pavel nu se sfieşte a vorbi de « nebunia lui 
Dumnezeu », dar adaugă că nebunia lui Dumne- 
zeu se arată mai înțeleaptă decât înțelepciunea 
omului. Înţelepciunea omului e neputincioasă, 
precum şi omul; este stricăcioasă, precum şi 
omul; dar ceea ce ne pare nouă a fi o nebunie, 
dacă este dumnezeiască, să ne împărtăşim cu 
această nebunie, şi vom vedea că asta era înțelep- 
ciunea“5. 

Pr. Rafail Noica încearcă să definească noțiu- 
nea de cuvânt, de cuvânt al Domnului, plecând 
de la existenţa a prioria ceea ce numeşte „cultura 
Duhului“. Dincolo de nivelul prim, cel de infor- 
maţie al cuvântului, el mai semnifică, în tradiția 
religioasă, şi împărtășire, cuminecare. Cultura, ca 
o devenire a propriei cultivări - există o cultură a 
păcatului, „o cultură smintită“, tot aşa cum există 
o cultură a pământului - este în permanent acord 
cu vocea Tatălui ceresc, modelând existența uma- 
nă. Această voce interioară se dezvoltă treptat 
prin trăirea cuvântului divin, contribuind la îm- 
plinirea unei culturi a Duhului. Înduhovnicirea 
celor cinci simțuri conduc ființa la o reală cunoaş- 
tere a lui Dumnezeu. În măsura în care aceste 
simțuri nu sunt înduhovnicite, ele devin prin cul- 


tură (ca şi cultivare), omul ajungând „să cultive 
cuvântul lui Dumnezeu“. Ascultarea, acel „auz al 
cuvântului“, înainte sau dincolo de a fi o disci- 
plină în Biserică, „este o auzire şi un discernă- 
mânt“. Cu alte cuvinte, ființa discerne vocea Tată- 
lui întrun mod distinct, în raport cu orice altă 
voce. Numai „cultivând cuvântul lui Dumnezeu - 
afirmă Pr. Rafail Noica - cultivăm în noi sămânța 
vieţii“. Prin urmare, cuvântul lui Dumnezeu con- 
stituie cultura Duhului. 

Este vorba de o păzire a cuvântului lui 
Dumnezeu nu la nivelul etic, al purei formalizări, 
ci la nivelul trăirii duhovniceşti, al practicii efec- 
tive. Pornind de la presupoziția unei cercetări du- 
hovniceşti care implică o interogaţie capitală de 
ce, fiinţa poate descifra sensul şi esenţa lucruri- 
lor. Cu alte cuvinte, păzirea cuvântului lui Dum- 
nezeu depăşeşte aspectul moral implicit, efectul 
său secundar, trimițând la sensul său primordial, 
acela al cuvântului de viață. Prin păzirea cuvântu- 
lui lui Dumnezeu se creează posibilitatea ca acest 
cuvânt „să sălăşluiască şi să petreacă în noi“. 
Această nuanță, în limbajul teologic arhaic, dă 
măsura plenitudinii energiei creatoare divine. 
Astfel, cuvântul devine cuminecător pentru om, 
în măsura în care „se împărtăşeşte numai în vie- 
țuire“. Nevoia interioară a fiinţei umane depă- 
şeşte nivelul unui studiu abstract scripturistic sau 
nivelul formalismului, prin simpla împodobire a 
casei cu icoane sau a ascultării unei muzici bi- 
sericeşti. Adoptarea unei „culturi îmbisericite“, 
printr-un mod specific de trăire este o primă eta- 
pă esenţială în procesul prefacerii spirituale. Îm- 
bisericirea înseamnă intrarea şi rămânerea în 
Biserică, integrarea în duhul Predaniei, adică 
ascultare şi supunere desăvârşită poruncilor ei. 
Cultura Cuvântului conduce spre sfera Nefigura- 
bilului, a Invizibilului, a Inefabilului. De fapt, în- 
treaga căutare umană „trădează chipul dumneze- 
iesc în om“. Cuvântul lui Dumnezeu este cumine- 
cător pentru om Îa toate palierele: al cuvântului, 
al simțului şi chiar la palierul concret „al mân- 
cării“. 

Nebunia întru Hristos este forma autentică a 
sophiei din care fiinţa se poate împărtăşi, acea 
energie creatoare de viaţă. Cultura Duhului este 


5 Pr. Rafail Noica, Cultura Duhului, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2002, pp.28-29 





58 


anul VIII e nr. 88 


DECANTĂRI 


ROST 











o proiecţie eternă a „calității dragostei lui Dum- 
nezeu“, a cărui virtute este smerenia „care se dă 
fără întoarcerea asupra sa“. Nu se poate înțelege 
semnificația profundă a acestei culturi a Duhului 
fără a ne raporta la o valoare esenţială a creşti- 
nismului, la atributul său primordial, libertatea 
credinței. 

În forma mistică a cunoaşterii, realismul 
scoate omul din lumea vizibilă, transgresând in- 
distincţiile dintre exterior şi interior şi situând 
fiinţa în orizontul arhetipurilor. În plan uman, 
potrivit concepției lui Petre Ţuţea, Realul nu se 
identifică cu obiectul cunoaşterii - fenomenalis- 
mul kantian, ficționalismul -, iar sub raport mis- 
tic, Realul echivalează cu Adevărul Unic. Iată de 
ce gânditorul român formulează o concluzie per- 
tinentă: nu se poate niciodată gândi real fără ter- 


menii fundamentali: creaţie ex nihilo, ordine, ie- 
rarhie, vocaţie, revelaţie şi finalitate ultimă. De 
aceea, un mistic este incapabil să cunoască din 
perspectiva materialistă, idealistă şi criticistă, ci 
numai din cea real-dogmatică. Exceptând mistica 
care constituie realiter „sediul graţiei şi al reve- 
laţiei, nu se poate înțelege materialitatea globală 
a lumii, straturile ei şi interdependenţa lor“€. 
Astfel, din punctul de vedere al ecleziologiei 
creştine susţinute de Petre Ţuţea, unicul mod de 
acces la o cunoaştere religioasă autentică este 
prin intermediul Revelaţiei. Cu alte cuvinte, cu- 
noaşterea religioasă este o cunoaştere harică, cu- 
minecătoare, ale cărei izvoare se regăsesc în Tra- 
diţia Ecclesiei, cunoaştere sui generis prin inter- 
mediul căreia ființa umană se racordează esenţial 
la verticala divină, restaurând ordinea pierdută. 


6 petre "Ţuţea, Tratat de antropologie creştină. Filosofie şi teologie, Iaşi, Timpul, 2001, p.175 





anul VIII e nr. 88 


59 


ROST 


DECANTĂRI 





Castelul interior 


Sf'Tereza din Avila, Castelul interior, trad. rom. 


Christian Tămaş, laşi, Editura Ars longa 2007, 293 pp. 


Paul-Gabriel Sandu 





[i controversat studiu heideggerian care 


datează aproximativ din aceeaşi perioadă în 
care filosoful publica celebra sa operă Fiinţă 
şi timp, Studiu intitulat „Fenomenologie şi teolo- 
gie“, acesta face o observaţie de natură să nedu- 
merească în primă instanţă: „Teologia nu poate 
decât să îngreuneze credința, adică poate să dea 
de înţeles că sentimentul credinței nu poate fi 
obţinut prin intermediul ei - adică prin teologie 
ca ştiinţă - ci numai şi numai prin credință“ (Re- 
pere pe drumul gândirii, p. 414). Cu alte cuvinte, 
sofisticatele tratate de teologie, strălucitoarea 
construcţie înălțată pornind de la eşafodajul 
filosofic aristotelic care poartă numele de catoli- 
cism (la care se referă aici în mod special Hei- 
degger) nu numai că nu este de nici un folos cre- 
dinței, dar este în măsură să o stânjenească. 
Acestui castel exterior, Sfânta Tereza de 
Avila îi opune, printr-una dintre cele mai pro- 
funde scrieri mistice, Castelul interior, acela al 
căutării lăuntrice, asumate, personale, a divinită- 
ţii locuitoare în adâncul sufletului nostru. Cele 
două „castele“ fac parte din lumi diferite, ele sunt 
despărțite aşa cum oglinda apei desparte zidurile 
şi turnurile înălțate pe marginea lacului de reflex- 
ia lor, iar rătăcirea într-una dintre lumi nu poate 
decât întârzia intrarea în cealaltă. Pentru Sfânta 
Tereza de Âvila adevărata viață întru credință 
este cea întoarsă către interior, cea în care sufle- 
tul este „mort de tot pentru lume“ (p. 146), locu- 
ind pe cât cu putință în cea mai lăuntrică încăpere 
a castelului interior, în uniune cu Dumnezeu. 
„Castelul interior“ nu este un tratat de teolo- 
gie şi cu atât mai puţin îşi propune să fie astfel. El 
este aşezat, de la un capăt la altul, pe o metaforă 
al cărui scop este, asemenea oglinzii, de a purta 
„dincolo“, într-un dincolo care este de fiecare 
dată în noi înşine. Caracterul său metaforic nu 
este însă acela al unei opere literare, ci este însuşi 


refuzul dogmatizării şi teologizării, este refuzul 
căderii sub dominaţia unor cuvinte care, ca tra- 
ducere a unor experienţe prin esență intraducti- 
bile, s-ar transforma în trădători ai acestei expe- 
riențe. Caracterul metaforic al operei este expre- 
sia restului de intraductibilitate care, fiind sem- 
nalat ca atare, nu este anulat printr-un demers 
raționalizant, care ar transforma trăirea perso- 
nală într-un obiect de laborator. Căci în acest caz 
conștiința că numai o abordare piezişă (loxos) şi 
nu una directă (ortos) are şanse de a prinde ceva 
din sensul supranatural al realităților sufleteşti. 
De aceea metafora nu mai stă în puterea celei care 
scrie, saltul către dincolo nu mai este împlinit de 
ea, ci „deoarece începe să fie vorba de lucruri 
supranaturale, e foarte greu de explicat dacă nu 
mă ajută cu totul Majestatea sa [...]“ (p. 109). 





stânta Tereza din Ava 


CASTELUL INTERIOR 

















60 


anul VIII e nr. 88 


DECANTĂRI 




















„Castelul interior“ nu este, de fapt, altceva 
decâtun jurnal al sfintei ţinut nu atât pentru sine, 
cât pentru mai tinerele sale surori, cărora ea în- 
cearcă să le împărtăşească revelaţiile sale, arătân- 
du-le astfel drumul spre propria mântuire. Iar 
drumul acesta, aşa cum este el „metaforic“ înțeles 
de sfântă este unul al recuperării de sine din 
risipirea în lume, al întoarcerii către încăperile 
cele mai lăuntrice ale sufletului, pas cu pas, treap- 
tă cu treaptă, până la unirea cu Dumnezeu, stă- 
pânul celui din urmă locuințe interioare. Drumul 
este, de altfel, reflexia drumului descris de Augus- 
tin în cartea a X-a a Meditaţiilor, drum care por- 
neşte din afara sufletului, punând lumii întreba- 
rea privitoare la Dumnezeu, pentru a fi călăuzit, 
treptat, spre propriul sine şi spre propria interior- 
itate. Acel „defluxus in multum“ - aşadar risipi- 
rea sinelui în diversitatea lumii exterioare - este 
o temă care traversează întreaga filozofie teolo- 
gică şi care primeşte aici, în această operă mistică, 
o nouă dimensiune: rătăcirea sinelui în lumea 
exterioară înseamnă, deopotrivă, a lăsa castelul 
interior nelocuit, a nu te afla niciodată „acasă“. 

Singura cale de a te reîntoarce în tine însuți, 
singura poartă de intrare în „primul rând de încă- 
peri“ este cea a rugăciunii: „sufletele îndepărtate 


de rugăciune sunt ca un trup paralizat sau 
amorţit, care, chiar de are mâini şi picioare, nu şi 
le poate mişca; şi aşa este că există unele suflete 
atât de bolnave şi de obişnuite cu lucrurile dina- 
fară, că nu pot [...] să reuşească a intra înăuntrul 
lor“ (p. 69). 

Rugăciunea are însă ea însăşi mai multe 
trepte, şi de la primul rând de încăperi rămâne 
încă o distanță mare de străbătut până la ajun- 
gerea la cea din urmă şi cea mai intimă locuință 
unde sufletul nu se regăseşte numai pe sine, ci îl 
găseşte chiar pe Domnul, cel care este locuitorul 
de taină al acelei încăperi. Căci, la fel ca şi pentru 
Augustin, drumul către sinele propriu este dru- 
mul către „acel ceva din noi care este mai adânc 
decât noi“, este simultan drumul către divinitate. 

Drumul pe care îl străbate sufletul către pro- 
pria-i interioritate nu este „straniu“ (străin) sufle- 
tului, în sensul că, deşi el este cel care îl străbate, 
îi este necunoscut şi are nevoie de o călăuză mai 
înaltă pentru a putea intra în castelul său interior, 
accesul fiindu-i, de fapt, dăruit, ci este deopotrivă 
straniu pentru că drumul pe care-l străbate este 
chiar el însuşi. El înaintează, prin sine, spre sine, 
iar acest paradox al îmbinării stranietății față de 
sine cu faptul că cel care îi este străin este chiar el 
însuşi pare a fi rezolvat de Stein, în anexa capodo- 
perei sale „Fiinţă finită şi ființă eternă“, unde 
distinge, referindu-se explicit la scrierea Terezei 
de Âvila, între suflet şi eu: „Eul apare ca un punct 
„mişcător“ în „spaţiul“ sufletului. Acolo unde se 
află acesta luminează de fiecare dată lumina con- 
ştiinţei, răspândind lumină într-o anumită zonă“ 
(Fiinţă finită şi fiinţă eternă, p. 524). 

Scrierea mistică a Sfintei Tereza de Âvila nu 
este însă numai o frumoasă descriere a acestor 
locuri ale sufletului, a apropierii sale de Dumne- 
zeu şi a străduințelor sale de a se recăpăta pe 
sine, dăruindu-se divinității. Ci ea este, mai pre- 
sus de toate, un îndemn ca noi înşine să apucăm 
acest drum, îndrăznind, pe calea regală a rugăci- 
unii şi prin harul divin către acel loc lăuntric din 
noi în care sălăşluieşte Dumnezeu. Iar dacă singu- 
ra cale de a intra în acest „castel interior“ este cea 
a rugăciunii, atunci scrierea însăşi, în măsura în 
care ne deschide această poartă, nu este altceva de- 
cât o rugăciune la suntem invitați să luăm parte. 





anul VIII e nr. 88 


61 


ROST 


HISTORIA 





Centenar Dan Vizanty (ID) 
„Lunga vară 
fierbinte“ 1944 


Daniel Focșa 





Intermezzo. Un zâmbet printre 
lacrimi 


Aviatorii sunt şi ei oameni, iar cei din Grupul 
6 Vânătoare nu făceau excepție. Printre atâtea 
lupte aeriene, moarte, arderi şi prăbuşiri, au exis- 
tat şi clipe de destindere, de veselie şi voie bună, 
tipic româneşti. Lectura frumoaselor memorii ale 
lui Petre Constantinescu, comandantul Escadrilei 
59, poreclit „Țavă“ (în aviaţie, fiecare pilot - sau 
aproape fiecare - avea şi o poreclă) aruncă o 
lumină neașteptată asupra acestei laturi a vieții 
pe aerodromul Popeşti-Leordeni, în vara lui 
1944. Piloții grupului erau oameni originali, ade- 
sea copilăroşi şi puşi pe farse - desigur, atunci 
când era cazul. Atmosfera destinsă şi relaţiile 
deloc rigide dintre piloţi, în care nu gradul şi 
funcţia primau, ci comunicarea umană şi cama- 
raderia dintre zburători, se datorau, cred, şi fap- 
tului că în fruntea grupului se găsea „Mon Cher“, 
Dan Vizanty, un om de lume, mereu bine dispus, 
zâmbitor şi relaxat. 

În lunile mai-iunie 1944, pentru a se destin- 
de nervos atunci când nu aveau a decola în alar- 
mă „la americani“, băieţii din Grupul 6 au avut 
ideea organizării, pe aerodrom, a unor specta- 
cole artistice improvizate, în care personalul gru- 
pului constituia, deopotrivă, interpreţii şi pu- 
blicul acestora. Serbările, organizate într-un han- 
gar al Şcolii de Zbor fără Vizibilitate, cu scenă 
amenajată şi scaune pentru public, au fost date 
pe escadrile: mai întâi Escadrila 61, comandată de 
Mircea Dumitrescu, apoi Escadrila 62, a lui 
Gheorghe Posteucă, la interval de câteva săptă- 
mâni. Urma rândul Escadrilei 59, comandată de 


autorul memoriilor din care voi reda câteva 
pasaje, căpitanul Petre Constantinescu. Descri- 
erea este savuroasă: 

„Cei din Escadrila 59 nu pregătiseră nimic şi 
se părea că nici nu aveau de gând să iasă din rolul 
de spectatori de meserie, cu toate că în rândurile 
lor existau şi aici „adevărate talente“. 

Astfel Costică Dimache, cu mandolina și cu 
chitara lui, ca şi cu „gurița“ lui, în aşteptarea alar- 
melor, de atâtea ori înveselea pe cei ce aveau 
plăcerea să-l asculte cum, acompaniindu-se sin- 
gur când cu un instrument, când cu altul, îşi cânta 
repertoriul: 

„Piatră, piatră de e piaaaatră....“, 

„Ecaterino, vedea-te-aşi moartă“, 

„Cine iubeşte şi laaasă, Dumnezeu să-i dea 
pedeaaapsă!“, sau — ce plăcea cel mai mult decât 
toate: 

„Cooostică, Costică, 

Făăă lampa mai mică, 

Cooostică, Costică, 

Când noi ne iubim !...*, etc., în timp ce 
celălalt Costică (Anastasiu) îl acompania cu: 

„Ia porumbul, 

Na porumbul, 

Ia porumbul, 

Na porumbul !“ 

Nici cu maistrul radio, Romică Cerneschi, 
nu-i era ruşine Escadrilei 59, sub raport artistic. 
„Alifie“ sau „Aspirină“, cum îi ziceau toți, era plin 
de talent de comic teatral. El nu avea nevoie de 
un repertoriu învățat de undeva, deoarece felul 
în care îşi „debita părerile“ în toate împrejurările, 
vesele sau triste, de treabă serioasă (cum ar fi fost 
spre exemplu o partidă de pocher, la care s-ar fi 
putut să-i surprindă „Țavă“), sau numai o treabă 
de rutină (ca spre exemplu acordarea aparatelor 





62 


anul VIII e nr. 88 


HISTORIA 

















de radio de pe avioane), aducea zâmbetul pe bu- 
zele tuturor. 

Poate tocmai felul acesta al lui de a privi 
viața îl hărăzise atunci, în 1943 - 1944, să fie cio- 
clul Escadrilei 59 Vânătoare la început şi al Gru- 
pului 6 până la sfârşit. EI a avut grijă să ducă la 
bun sfârşit toate formalitățile şi ceremoniile lega- 
te de înmormântarea eroilor grupului. 

Dar acum este vorba de talent artistic şi de 
cum urma să se descurce Escadrila 59 Vânătoare 
la serbarea pe care, vrând nevrând, trebuia să o 
dea, căci îi sosea rândul! 

Mai erau şi alte talente artistice: Lulu Io- 
nescu (sublocotenent aviator Ionescu Alexan- 
dru) era şi un foarte bun gospodar — deoarece el 
se oferise să ducă şi popota grupului; avea talent 
organizatoric, dar şi talent la vioară, de care nu se 
despărțise nici pe aerodrom. Şi mai erau şi alţii cu 
talente. 

Lulu Ionescu a fost acela care, într-o după 
amiază, a venit în biroul (camera de odihnă toto- 
dată) căpitanului Constantinescu şi a declanşat 
urmtoarea discuţie: 

- Domnule căpitan, ce ne facem că ne vine 
rândul peste zece zile să dăm şi noi serbarea 
escadrilei? 

- Păi, dacă ne vine, să o dăm! 


- Dar noi n-am pregătit nimic până acum şi 
„dacă trece timpul tot aşa...“ nu vom putea pre- 
zenta nimic. 

- Pregătiţi-vă, fraţilor! a zis căpitanul, şi să fie 
şi escadrila noastră la înălțime. 

- Trebuie însă să ne ajutaţi şi dumneavoastră. 

- Eu?! Cum? Mi-aţi găsit şi mie un rol? 

- Uite cum m-am gândit eu, a zis Lulu. Dum- 
neavoastră să aprobaţi să iau acum motocicleta 
escadrilei şi să merg la Săftica, la vila lui Tănase. 

- Care Tănase, măi? Şi de ce? 

- Constantin Tănase, de la Teatrul „Cărăbuş“; 
iar de mers, să merg la „Vila Cărăbuş“ de la Săf- 
tica, unde s-a retras el să locuiască pe timpul bom- 
bardamentelor şi a luat cu el toată trupa lui de 
actori. Acolo, vreau să-l rog, din partea dumneav- 
oastră şi a tuturor din Escadrila 59 Vânătoare, să 
vină şi să ne ajute să pregătim serbarea noastră. 

- Măi Lulule, ideea este grozavă, dar crezi că 
va primi Tănase asemenea propunere? 

- Dacă nu va primi, cel puţin mă voi alege şi 
eu cu ocazia de a vorbi „în particular“ cu Tănase; 
şi tot este bine. 

Bineînţeles că motocicleta, cu sergentul care 
o avea în primire, aştepta la intrarea în baracă. le- 
şind de Ia căpitan, Lulu şi-a ocupat locul în ataş şi: 

- Hai la Săftica! i-a spus motociclistului. 

Târziu, seara au apărut din nou la Popeşti- 
Leordeni. 

- Ei, cum este? l-a întrebat căpitanul. 

- Domnule căpitan, este groasă rău! Mâine 
după-amiază, avem invitată toată trupa lui 
Tănase, cu Tănase în frunte, iar eu nu am nimic la 
popotă pregătit să-i primesc aşa cum se cuvine! 

- Dar, cu serbarea şi pregătirea ei cum a 
rămas? 

- Lăsaţi asta, că ne vom descurca noi. Trebuie 
însă neapărat să pregătim ceva la popotă şi, pen- 
tru asta, trebuie să vorbiţi şi cu domnul coman- 
dor Vizanti, să-i spuneţi de ce este vorba. (La 10 
mai 1944 căpitanul Vizanti fusese avansat locote- 
nent-comandor aviator, iar sublocotenenţii pro- 
moţiei 1941 avansați la gradul de locotenent avi- 
ator) (Petre Constantinescu se înşeală asupra 
datei avansării lui Dan Vizanty la gradul de loco- 
tenent-comandor, data exactă fiind 10 mai 1945 
- nota mea, D.F.). 





anul VIII e nr. 88 


63 


ROST 


HISTORIA 





Comandantul grupului era în biroul (locuin- 
ţa) lui de pe aerodrom. Constantinescu l-a infor- 
mat despre invitaţia de a doua zi şi în ce circum- 
stanțe s-a făcut. Comandantul grupului a râs; a 
fost de acord cu toate şi... 

A doua zi dimineața cu noaptea în cap, Lulu 
a pornit-o prin piețele şi magazinele alimentare 
ale Bucureştiului, să se aprovizioneze la înălțime, 
spre a nu cădea la examenul de ofițer cu popota, 
gazdă a invitaţilor de onoare. 

Tănase, aşa cum promisese, a venit la Po- 
peşti-Leordeni împreună cu cei din trupa lui, pe 
care atunci îi găzduia la „Vila Cărăbuş“. Între aceş- 
tia erau Nae Roman, Horia Căciulescu, Zizi Şer- 
ban, Dan Demetrescu, Mary Don şi alții. 

Au făcut toți cunoştinţă cu comandantul 
Grupului 6, cei trei comandanți de escadrile şi cu 
piloții şi personalul tehnic al escadrilelor. Au vi- 
zitat şi le-au plăcut toate: aerodromul, avioanele, 
felul în care erau instalaţi ei acolo, cei pe care ei, 
actorii, îi ştiau doar că există şi-i văzuseră de la 
Bucureşti şi de la Săftica, cum îşi luau zborul ime- 
diat după sunarea prealarmei; uneori îi văzuseră 
chiar şi în plină acţiune de luptă. Acum ei erau 
entuziasmați de cunoştinţa pe care o făceau cu 
aceşti oameni, pe care actorii îi considerau deose- 
biţi prin misiunea ce o aveau de îndeplinit. 

La rândul lor, aviatorii „gazdele“ îi consider- 
au oaspeţi deosebiți pe renumiţii actori, care 
acum erau musafirii lor. Atmosferă în care se lea- 
gă prietenii între oameni. Şi atunci chiar acest 
sentiment al prieteniei actori - aviatori s-a născut 
acolo la Popeşti-Leordeni. 

Tănase însă nu uitase şi împrejurarea care 
determinase invitarea lui la Popeşti-Leordeni; îm- 
preună cu ceilalţi actori, şi-au luat rolul de profe- 
sori şi au examinat pe candidaţii la „luminile ram- 
pei“, ca amatori. 

Reuşiţi cu brio: Costică Dimache, Romică 
Cerneschi, Costică Anastasiu, Lulu Ionescu. 

Declaraţi reuşiți (cu bunvoință) şi ceilalți 
candidaţi care aspirau la gloria scenei. 

Uşor apoi, s-a stabilit şi programul serbării: 

Partea I-a: 

— muzică şi cântece populare; tot repertoriul 
lui Costică Dimache inclus în program, bineînțe- 
les cântat chiar de el, talentata stea în devenire. 


Tănase chiar i-a făcut propunerea ca — după răz- 
boi — să se lase de aviaţie şi să se angajeze în tru- 
pa lui. Costică Dimache însă n-a mai apucat să tră- 
iască şi după război. Constantin Tănase, în oc- 
tombrie 1944, într-o revistă prezentată la AL 
hambra, i-a rezervat un tablou întreg, în care Gică 
Petrescu a lansat cântecul preferat lui: „Costică, 
Costică, fă lampa mai mică“. 

— o scenetă hazlie, în care Horia Căciulescu 
era regizorul, iar actorii, în frunte cu Romică 
Cerneschi, băieţii din Escadrila 59. 

— dansuri populare. 

Partea II-a: 

— programul prezentat de actorii de la 
Cărăbuş. 

Repetiţiile aviatorilor s-au făcut printre pică- 
turi, în zilele următoare. Horia Căciulescu şi cei- 
Ialţi actori destinaţi să îndrumeze pe actorii ama- 
tori, după câteva zile de repetiţii, au declarat că 
totul este gata şi spectacolul poate avea loc. 

În ziua spectacolului, iarăşi prezenţi la 
Popeşti-Leordeni toţi actorii din trupa lui Tănase 
şi — în plus — noi invitați, printre care Păstorel 
Teodoreanu, Gion - caricaturist şi reporter de 
ziar, alţi câţiva gazetari şi N. Stroe, care rămăsese 
fără perechea sa din scheciurile duminicale de la 
radio, Vasile Vasilache (celebrul cuplu cu cele 
două voci care clamau, comic, pe calea undelor, 
în anii '30: „Alo-alo / Aici e radio / Stroe şi Vasi- 
lache-lache !“ - nota D.F.) 

Compozitorul şi actorul Vasilache îşi pierdu- 
se viaţa în primul bombardament asupra Bucu- 
reştiului. 

Cuplul lor însă fusese nevoit să se despartă 
înainte de moartea lui Vasilache. Erau condițiile 
vitrege de viaţă şi persecuții pe care dominația 
hitleristă asupra Europei căuta să le impună şi în 
țara noastră atunci evreilor. 

Constantin Tănase însă, nu se sfiise să ofere 
mai departe prietenia şi ocrotirea sa lui N. Stroe; 
iar autoritățile româneşti de atunci, deși obligate 
de conjunctura politică, erau totuși departe de a 
se potrivi, faţă de evrei, măsurilor sălbatice ale 
hitleriștilor. (sublinierea D.F.) 

Bucuroşi de oaspeţii lor, aviatorii le-au oferit 
acestora locurile cele mai bune din sala de specta- 
col (rândul întâi de scaune din hangar), celelalte 





64 


anul VIII e nr. 88 


HISTORIA 


ROST 





fiind ocupate de gazde. 

Partea I-a din spectacol, cea prezentată de 
„artiştii“ Escadrilei 59, a avut un succes frumos. S- 
au bucurat mai ales de aplauze „la scenă 
deschisă“ — chiar şi din partea spectatorilor din 
trupa lui Tănase — Costică Dimache şi Romică 
Cerneschi. 

Partea a II-a, cea dată de trupa Cărăbuş, a 
fost adevăratul dar pe care actorii l-au oferit din 
inimă şi cu vervă deosebită luptătorilor aviatori 
din apărarea zonei interioare. 

A urmat apoi, la popota grupului, masa 
comună actori - aviatori. Aici s-au apropiat şi mai 
mult sufletele; au început să se cunoască şi mai 
bine unii pe alții. Actorii bineînțeles că mereu 
aveau de spus ceva; poante deosebite, glume şi 
şotii din cariera lor. 

Păstorel, când şi când, mai citea câte o epi- 
gramă, pe care — între două închinări de pahare 
— o făcuse unuia sau altuia dintre cei prezenți. 

La un moment dat, chiar şi comandantul 
Escadrilei 62, locotenentul aviator George 
Posteucă, a cerut să se facă liniște, deoarece şi 
asupra lui îşi pogorâse harul muza epigramelor şi 
voia să aducă la cunoştinţa tuturor ceea ce comis- 
ese. 1 s-a respectat voia şi, în hazul tuturor, a citit: 

„Când voi muri, măi fraţilor, 

Să mă-ngropaţi cu fața-n jos, 

Să mă sărute fiecare, 

C-am fost un mare păcătos!“ 

Dar, când încă nu se stinsese rumoarea pro- 
dusă de ivirea pe lume a unui nou epigramist şi 
încă atât de spiritual, iar Posteucă nu prididea cu 
strânsul mâinilor celor care-l felicitau, Păstorel a 
cerut din nou să fie ascultat: 

„Posteucă vrea să se-ngroape 

Când va muri, cu faţa-n jos, 

Ca să arate omenirii 

Tot ce-a avut el mai frumos.“ 

Şi culmea, în loc să scadă, acţiunile lui Pos- 
teucă crescură în mod vertiginous în ochii celor 
prezenţi. 

Despre el circula o anecdotă cam aşa: 

Când s-a prezentat comandantului flotilei 
unde fusese repartizat, după activarea în aviaţie 
(la origine fusese avocat, dar războiul i-a schim- 
bat drumul vieţii) acesta l-a întrebat: 


- Măi Posteucă, cum te cheamă pe tine de- 
adevărat? Posteâcă, sau Posteucă? (adică să-l 
accentueze pe u, sau să-l pronunţe scurt, odată cu 
e, ca pe un diftong). 

- Domnule comandor, este indiferent cum pro- 
nunțați. Important însă este ca întotdeauna, înainte 
de Posteucă, să fie spus şi cuvântul „domnul“! 

În acest timp, Lulu Ionescu, cel care cu ideea 
lui genială adusese viața pe acest curs, stătea gân- 
ditor în colțul lui de la întinsa masă a veseliei, aşa 
cum ajunsese în acel moment. Dar, în capul lui, 
clocea acum şi cea de a doua idee genială. Şi, fără 
să spună nimic nimănui, se ridică şi merge în 
capul mesei, unde Tănase, alături de comandan- 
tul grupului, constituiau prezidiul. 

Îi şuşoteşte ceva la ureche lui Tănase; iar 
acesta, sculându-se de pe scaun, exclamă: 

- Măi, să fie! 

Apoi, escortat de Lulu, porneşte spre locul 
de la masă, unde se afla căpitanul Constantines- 
cu. Înainte de a spune însă Tănase ceva, Lulu i se 
adresează căpitanului spunând: 

- Am îndrăznit să-i spun marelui nostru Con- 
stantin Tănase că dumneavoastră doriţi să-i co- 
municați, din partea întregului personal al Es- 
cadrilei 59 Vânătoare, rugămintea de a se consid- 
era şi a deveni naşul nostru, adică naşul Esca- 
drilei 59 Vânătoare. 

- Păi cum vine asta, fraţilor? întreabă atunci 
Tănase. 

Între timp, cele ce se petreceau atrăseseră 
atenţia tuturor şi, în tăcerea deplină care se lă- 
sase, Constantinescu — deşi luat prin surprindere 
— a avut prezența de spirit, odată cu acordul total 
la ideia lui Lulu, să spună: 

- Da, în numele tuturor din Escadrila 59, vă 
rog cu respect să acceptați ca, de astăzi înainte, 
escadrila noastră să poarte numele de Escadrila 
59 Vânătoare „Constantin Tănase“. 

Nu se aştepta; dar Tănase, emoţionat până la 
lacrimi, a zis: 

- Dacă vreţi voi, da! 

Şi s-au sărutat pe amândoi obrajii. Naşul şi 
finul au închinat câte un pahar, odată cu toți cei 
prezenți în sală şi în aplauzele acestora. 

Apoi Tănase i-a anunțat pe toţi cei prezenţi 
că sunt invitaţii lui la „Vila Cărăbuş“ de la Săftica, 





anul VIII e nr. 88 


65 


HISTORIA 





pentru seara zilei de... (era o seară frumoasă de 
început de iulie 1944). 

Au fost cu toţii într-adevăr invitaţii lui 
Constantin Tănase la Săftica. 

Voia bună şi prietenia şi-au găsit locul şi 
acolo. 

O undă de tristețe plutea totuşi în sufletele 
tuturor. Cu o săptămână în urmă, murise în luptă 
aeriană, la nord de Afumaţi, Costică Dimache“. 

Această felie de viață autentică, redată de ta- 
lentatul memorialist cpt.av. Petre Constantines- 
cu, arătând omenescul din aceşti luptători, mo- 
mentele spumoase de pe aerodrom, cu o aşa 
mare concentraţie de artişti, alături de piloți - 
marele Tănase, Horia Căciulescu, N. Stroe, Gion, 
Păstorel Teodoreanu şi toți ceilalți -, va fi rămas 
de pomină în amintirea tuturor participanților. 
Iar Grupul, cunoscut şi ovaţionat de locuitorii 
Capitalei, mai ales după fabuloasa zi de 10 iunie 
1944, va rămâne în memoria colectivă a 
bucureştenilor drept „Grupul Şase / Cu fetele fru- 
moase / De la Tănase“ ! 


23 august 1944 
şi campania din Vest 


Momentul 23 august 1944 reprezintă o coti- 
tură în istoria noastră contemporană, iar conse- 
cințele sale au fost departe de ceea ce prevă- 
zuseră inițiatorii săi. Dacă motivaţia autorilor 
acestui act politic (Regele Mihai I, Iuliu Maniu, 
Dinu Brătianu, generalul Constantin Sănătescu şi 
alții) a fost fără îndoială una izvorâtă dintr-un sin- 
cer patriotism, ruperea alianței cu Germania şi 
încetarea (unilaterală) a războiului cu URSS au 
deschis cale liberă Armatei Roşii spre ocuparea 
României şi comunizarea acesteia pentru jumă- 
tate de secol. 

Armata a urmat însă ordinele Regelui. Puţini 
erau cei care, în acel moment, îşi puteau închipui 
ce se va întâmpla în următorii ani. Cei mai mulți 
au întâmpinat cu sinceră bucurie ceea ce părea a 
fi sfârşitul războiului, dar şi încetarea ostilităților 
cu Marea Britanie şi Statele Unite, ţări faţă de care 
românii păstraseră o simpatie constantă. 

În aviaţie, unde camaraderia cu germanii fu- 
sese strânsă, cimentată prin lupta comună contra 











sovieticilor şi contra raidurilor anglo-americane, 
câteva zile după 23 august, aceasta s-a păstrat. 
Piloții români şi germani, în momentul în care se 
întâlneau în aer, adesea evitau lupta şi se salutau 
cu aripile. Momentele de tensiune au început 
abia o dată cu pretenţia nemților de a li se restitui 
toate avioanele de fabricație germană aflate în 
dotarea Aeronauticii Regale Române şi, mai ales, 
o dată cu bombardarea sălbatică a Bucureştiului 
de către Luftwaffe. 

În ceea ce îl priveşte pe Dan Vizanty, el între- 
ținuse relaţii cordiale şi chiar de prietenie strânsă 
cu unii ofițeri germani de aviaţie. EI însuşi poves- 
teşte convorbirea telefonică avută cu Eduard 
Neumann, în biroul său de comandament de pe 
Popești-Leordeni, în dimineața zilei de 24 august 
1944: 

„- (..) Dragă Vizanty, într-o jumătate de oră, 
voi lansa un bombardament asupra Bucureştiu- 
lui. Ce vei face? 

Fără ezitare, răspund: 

- Ridic aviația de vânătoare. 

E: 

-'Te înţeleg, fiecare cu datoria sa.“ 

Eu: 

- Nu există alternativă. Tristă realitate. Dacă 
ne ajută Dumnezeu, ne vom reîntâlni într-o zi 





66 


anul VIII e nr. 88 


HISTORIA 


ROST 





pentru a evoca doar clipele fericite petrecute îm- 
preună. 

Astfel a luat sfârşit, la 24 august 1944, la 
orele 8.30, o convorbire telefonică intrată în isto- 
rie, între comandantul german al aviaţiei din Bal- 
cani, colonelul Eduard Neumann, şi mine, «Dan 
Vizanty», devenit comandantul grupurilor de vâ- 
nătoare româneşti cu baza pe aerodromul 
Popeşti-Leordeni. 

Până în ajun fusesem prieteni şi camarazi de 
arme. 

Cu două ore mai devreme (la ora 6 dimi- 
neața), colonelul Neumann, în fruntea unei for- 
maţiuni de 8 avioane Messerschmitt 109, venise 
în razmot să ne salute, salut de prietenie şi frater- 
nitate, dar, în acelaşi timp, preludiu al bătăliei 
dure în care aveam să fim angajați. 

Într-adevăr, din seara precedentă, ca urmare 
a Armistițiului semnat cu Forțele Aliate, noua mi- 
siune a armatei române era să se opună armatei 
germane şi s-o învingă“. 

În realitate, armistițiul avea să fie semnat 
abia peste câteva săptămâni, la Moscova - se ştie 
în ce condiţii umilitoare pentru partea română. 
Dar aceasta este o altă poveste... 

Suntem pe aerodromul Popeşti-Leordeni, în 
marginea de sud a Bucureştiului. Aici sunt con- 
centrate grupurile 6 şi 1 Vânătoare, dotate cu 
avioane IAR 80 şi 81, şi puse după 23 august sub 
comanda căpitanului Dan Vizanty. Legăturile cu 
înaltul comandament sunt întrerupte, iar starea 
de alarmă, începând cu dimineața zilei de 24 au- 
gust, este permanentă. Din iniţiativa lui Vizanty, 
aviația de vânătoare concentrată pe acest aero- 
drom reacționează în forță la atacurile Luftwaffe, 
doborând, în zilele care au urmat, circa 25 de 
avioane germane de toate categoriile, printre 
care şi un „Gigant“ cu 6 motoare, încărcat cu tru- 
pe şi material de război. 

În dimineaţa zilei de 25 august, un automo- 
bil îşi face apariţia pe aerodrom. În el, generalul 
de aviaţie Ermil Gheorghiu, noul subsecretar de 
stat al Aerului, şi Rică Georgescu, noul secretar 
general al Ministerului Economiei Naţionale. 
Aduceau cu ei un memoriu, elaborat de noul gu- 
vern şi semnat de Rege, care trebuia dus, în zbor, 
şi predat americanilor la Foggia, cât mai curând 


posibil. Memoriul conținea mai multe solicitări 
adresate de partea română Marii Britanii şi 
Statelor Unite, şi era considerat un document de 
mare importanţă. O dată cu memoriul, trebuia 
transportat la Foggia şi It-colonelul american de 
aviaţie James Gunn. Iniţial, s-a încercat acest 
lucru cu un bombardier Savoia-Marchetti pilotat 
de comandorul aviator Constantin Perju. După 
câteva ore, avionul şi pasagerii săi aterizează 
înapoi pe Popeşti-Leordeni: motoarele aparatului 
Savoia nu reuşiseră să redreseze până la alti- 
tudinea de 5000 m. Cu acest avion, nu se putea 
ajunge în condiţii de siguranță până în Italia. 
Atitudinea generalului Ermil Gheorghiu este 
una pasivă, fatalistă, de neputinţă. „Ministrul 
Aerului, răspunzător de această misiune, era atât 
de înnebunit şi disperat încât părea total dezori- 
entat şi neputincios“, afirmă Dan Vizanty. Ne 
amintim de atitudinea aceluiaşi Ermil Gheor- 
ghiu, pe frontul Stalingradului, cu ocazia dezas- 
trului de la Karpovka, şi de ceea ce povesteşte 
Tudor Greceanu despre el. „Ministrul continua să 
se lamenteze“, adaugă Vizanty. Atunci, acesta din 
urmă are o idee. Misiunea să fie îndeplinită de 
către un avion de vânătoare Messerschmitt 109- 
G, în fuselajul căruia să se facă loc şi colonelului 
american, prin scoaterea aparaturii radio (tot 
după modelul celor care se salvaseră de la Kar- 
povka). Ermil Gheorghiu refuză: „E o nebunie! 
Tu, Vizanty, ai fost dintotdeauna omul extreme- 
lor“. În cele din urmă este de acord. Altă soluție 
oricum nu exista. Insă cine va fi pilotul? Tot Dan 
Vizanty vine cu cea mai bună idee. Se gândise o 
clipă să facă el însuşi acest zbor, dar şi-a dat ime- 
diat seama că locul lui, în calitate de comandant, 
era în mijlocul Grupului 6. Nu-şi putea lăsa baltă 
subalternii, camarazii, exact în astfel de momen- 
te critice, când nemții erau încă în jurul Bucu- 
reştiului şi reprezentau un pericol serios, iar el îşi 
asumase, de facto, comanda a două grupuri de 
vânătoare. A doua variantă la care s-a gândit a 
fost căpitanul Bâzu Cantacuzino. Celebrul pilot, 
primul as român, ca număr de victorii, după 
moartea lui Șerbănescu, care se petrecuse cu o 
săptămână în urmă. Bâzu, perfect zburător, ex- 
cepţional în acrobație aeriană, bun prieten cu 
Dan Vizanty, camarad iubit de toţi cei din jur, mai 





anul VIII e nr. 88 


67 


ROST 


HISTORIA 





puţin poate de unii superiori invidioşi. Bâzu, co- 
pilul teribil al Cantacuzinilor, care avea să moară, 
aproape anonim, paisprezece ani mai târziu, în 
exilul său spaniol... În acel moment era însă în 
plină formă, emana numai bună dispoziţie, forță, 
tenacitate - un om luminos. 

Acesta este aşadar pus la curent cu misiunea, 
o acceptă imediat, cu spiritul său sportiv, ca pe o 
provocare. 

„ Bine, dragă Dane, dacă zici tu! Dacă aşa ai 
hotărât tu! Dacă aşa vrei tu! 

Şi imediat am zărit pe chipul său schimbarea 
pe care o cunoşteam aşa de bine: îi străluceau 
ochii şi toată ființa lui era încordată ca un arc, 
gata să trimită săgeata în centrul țintei“. 

Colonelul Gunn se arată ceva mai reticent. 
După câteva insistențe venite din partea lui 
Vizanty, acceptă să precizeze aerodromul exact 
de la Foggia, unde ar fi trebuit să aterizeze. Per- 
spectiva de a face un zbor, înghesuit în fuselajul 
unui avion de vânătoare, pilotat de către un avia- 
tor român pe care nu îl cunoştea, nu prea îi 
surâdea americanului. Se linişteşte însă după un 
zbor acrobatic făcut de Bâzu cu avionul său per- 
sonal, un Avia, în care prinţul s-a întrecut pe sine, 
spre admiraţia tuturor celor de pe aerodrom. 

Plecat de pe Popeşti-Leordeni în după-ami- 
aza zilei de 25 august, Bâzu revine cu răspunsul 
Aliaților pe 27, într-un avion P-51 Mustang, însoțit 
de alte trei, care însă nu aterizează, ci fac cale în- 
toarsă în Italia. Nu voi insista în a povesti desfă- 
şurarea misiunii sale la Foggia, de altfel, bine- 
cunoscută. Din punct de vedere aviatic, ea a fost 
un succes, din punct de vedere diplomatic, nu a 
reprezentat decât foarte puţin, jocurile fiind deja 
făcute, iar România, oricâte memorii ar fi trimis 
anglo-americanilor, era deja abandonată. 


kkk 


După 1 septembrie, Grupurile 1 şi 6 vor cu- 
noaşte o reorganizare printr-o comasare, astfel că 
piloții şi aparatele grupului 6 vor trece în Grupul 
1, comandat în continuare de Dan Vizanty. Ră- 
mân aceleaşi escadrile, 59, 61 şi 62, două dintre 
ele păstrându-şi chiar vechii comandanți. Astfel, 
la comanda Escadrilei 61 rămâne It.av. Mircea 


Dumitrescu, la cea a Escadrilei 62, It.av. Gh. 
Posteucă, în timp ce cpt.av. Petre Constantinescu 
pleacă de la comanda Escadrilei 59, fiind înlocuit 
de It.av. Tache Baciu. 

După anihilarea germanilor aflați în zona 
Băneasa şi după încetarea atacurilor Luftwaffe 
asupra Capitalei, grupul pleacă pe aerodromul 
Turnişor, în Transilvania. De la 8 septembrie 
1944 până la capitularea Germaniei (8 - 9 mai 
1945), în cadrul Corpului Aerian Român, Dan 
Vizanty va participa la întreaga campanie din 
Vest (Ardeal, Ungaria şi Cehoslovacia) în calitate 
de comandant al Grupului 1 Vânătoare, împre- 
ună cu Armata a 5-a aeriană sovietică. În această 
campanie, Grupul 1 a fost echipat în cele din 
urmă cu aparate de vânătoare Messerschmitt 
109-G, care au înlocuit IAR-urile 80. 

Pe 3 octombrie, aşa cum am arătat deja într- 
un capitol precedent, Vizanty primeşte Ordinul 
„Mihai Viteazul“ clasa a III-a, decorație conferită 
totuşi, cu siguranță, pentru fapte de arme săvâr- 
şite înainte de 23 august, în luptele cu americanii. 
Întâmplarea a făcut ca, datorită duratei proce- 
durilor de atribuire a acestei prestigioase deco- 
rații, care luau ceva timp, să o primească în cursul 
campaniei din Vest. 

Pe 15 aprilie 1945, în Cehoslovacia, primeşte 
Ordinul „Virtutea Aeronautică“ cu spade, în grad 
de Ofiţer, clasă primită de numai 14 piloți ro- 
mâni, ceea ce făcea din aceasta o distincţie foarte 
prestigioasă. În aceeaşi zi, primeşte şi Ordinul 
„Steaua României“ clasa a IV-a. Pe parcursul cam- 
paniei din Vest este în două rânduri felicitat per- 
sonal de către generalul de aviaţie sovietic Seles- 
Niov. 

După propria sa mărturisire, făcută unui pri- 
eten în 1963, Vizanty a doborât personal în Ceho- 
slovacia patru avioane nemțeşti. 

Capitularea Germaniei îl găseşte la Piestany. 
A doua zi după încheierea armistiţiului, pe 10 mai 
1945, de ziua naţională, este înaintat la gradul de 
locotenent-comandor aviator. 

Războiul se terminase, dar pacea avea să se 
arate mult mai teribilă. 

NB. Bibliogratia pe care se sprijină prezentul text 
va fi reprodusă la sfârşitul ultimului articol al acestui ciclu. 
Fotografii din colecţiile Ana-Maria Vizanty şi Daniel Foca 





68 


anul VIII e nr. 88 


HISTORIA 





Conflictul 


din Transnistria, 
un măcel inutil 


Conflictul fratricid care a opus populaţia de pe ambele maluri 
ale Nistrului şi care s-a soldat cu mii de victime şi pagube materi- 
ale colosale s-a destăşurat între decembrie 1991 şi iunie 1992. 
La optsprezece ani de la acordul de încetare a focului, semnat la 
21 iunie 1992, percepția generală la nivelul opiniei publice este 
că acest conflict a reprezentat „un act de agresiune militară din 
partea Federaţiei Ruse“ (Oazu Nanţoi, „Transnistria “). 


Dragoș Moldoveanu 





neşti Sovietice Socialiste Nistrene“, la 2 
septembrie 1990, şi alegerea în funcția 
supremă în statul moldovean a lui Mircea Snegur, 
o zi mai târziu, liderii separatiști din stânga Nis- 
trului au început organizarea unor masive forțe 
armate, cuprinzând Garda Republicană, Miliția, 
regimente muncitoreşti, cazaci, detaşamente te- 
ritoriale de salvare. La 23 iunie 1991, Republica 
Moldova îşi proclamă suveranitatea, prin vocea 
Parlamentului său. Două luni mai târziu, la 25 
august, Republica separatistă transnistreană de- 
vine „independentă“, demers proclamat de So- 
vietul Suprem al acesteia, pentru ca, la 27 august, 
Parlamentul moldovean să anunţe independența 
statului condus de Mircea Snegur. 
Auto-proclamata Republică Moldovenească 
Nistreană organizează alegeri prezidenţiale, con- 
testate cu vehemență, conform aşteptărilor, de 
către oficialităţile de la Chişinău. O cvasi-unani- 
mitate l-a creditat pe Igor Smirnov - un fost direc- 
tor de întreprindere, născut în Siberia - pe fotoli- 
ul suprem, iar conflictul este pe cale de a începe. 
După atacul armat de la Dubăsari, din dimi- 
neaţa zilei de 22 decembrie 1991, provocat de 
gardiştii separatiști şi soldat cu moartea a patru 


9) upă proclamarea „Republicii Moldove- 


poliţişti moldoveni şi a douăzeci de milițieni şi 
cazaci transnistreni, Tiraspolul a anunţat mobi- 
lizarea generală împotriva Chişinăului „care 
atacă şi ucide oameni nevinovaţi“. Un flux masiv 
de informaţii măsluite şi intoxicatoare au invadat 
spaţiul ex-sovietic, atât în Transnistria, cât şi în 
Republica Moldova, cu intenţia vădită de a demo- 
niza şi incrimina prezumtivul adversar. 

La 1 martie 1992, a început războiul „ofi- 
cial“, printr-o provocare a membrilor Gărzii Re- 
publicane şi a cazacilor din stânga Nistrului, la 
Casa de Cultură din Dubăsari. Poliţiştii care s-au 
implicat în restabilirea ordinii au fost dezarmați 
şi obligați de noile autorități să părăsească sediul 
propriu pentru a se refugia. Pe parcursul urmă- 
toarelor trei luni şi jumătate, separatiştii transnis- 
treni au dezlănţuit un măcel de o cruzime incredi- 
bilă, făcând uz de armamentul pus la dispoziție 
de către Armata a XIV-a a Federaţiei Ruse. 

O multitudine de factori au contribuit la „în- 
frângerea politică, militară şi morală (mai ales - 
n.r.) a Republicii Moldova în faţa rebeliunii antis- 
tatale din Transnistria“ (O. Nanţoi). Între acestea: 
carențele majore în organizarea militară, defi- 
ciența la nivel de coordonare între ordinele pri- 
mite de la Statul Major şi executarea acestora de 
către soldați, neputința militarilor care nu benefi- 
ciau de muniţia necesară executării unor operaţiuni 





anul VIII e nr. 88 


69 


ROST 


HISTORIA 











coerente, dar şi impasibilitatea decepționantă a 
factorilor de decizie moldoveni față de soarta dis- 
păruţilor şi a zecilor de mii de refugiați. A fost 
„necesară“ moartea a peste douăzeci de mii de 
militari şi civili pentru ca adevărații diriguitori ai 
acestui conflict, interesați în mod direct de a 
menţine un climat cât mai tensionat, să decidă 
să-i pună la punct. Autoritățile moscovite au ofer- 
it opiniei publice un peisaj mistificat, fără nici o 
legătură cu realitatea de pe front. În permanență, 
Moscova a fost prezentată ca „agresoare“ cu refle- 
xe genocidare - intenția sa era de a „extermina 
populaţia slavă“ -, România a apărut drept statul 
care făcea aprovizionările cu arme către vecina 
de peste Prut, iar aşa-numita republică transnis- 
treană ca unica victimă. Secesioniştii au obținut 
un imens capital politic şi simbolic, ca urmare a 
acestui conflict. 

Semnarea „Convenţiei cu privire la principi- 
ile de reglementare paşnică a conflictului armat 
din regiunea transnistreană a Republicii Moldo- 








va“, la 21 iulie 1992, între liderul de la Chişinău, 
Mircea Snegur, şi preşedintele Federaţiei Ruse, 
Boris Elțîn, a demonstrat cu certitudine impli- 
carea masivă a „marelui vecin de la Răsărit“ în 
conflictul transnistrean. Câteva zile mai târziu, 
au fost introduşi într-o zonă delimitată expres, 
aşa-zisa Zonă de securitate, 4800 de militari apar- 
ținând Rusiei, Chişinăului şi auto-proclamatei 
Republici Transnistrene. 

Există voci care susțin că semnarea acordului 
din 21 iulie 1992 nu a însemnat, aşa cum era firesc, 
„elaborarea unei strategii proprii de soluţionare a 
conflictului transnistrean bazată pe interesele 
cetățenilor Moldovei de pe ambele maluri ale 
Nistrului“ (O. Nanţoi). Starea de fapt post-conflict 
alimentează imaginea conform căreia venalitatea, 
incoerența administrativă şi sărăcirea economico- 
socială reprezintă criteriile „definitorii“ pentru 
clasa politică de la est de Prut. Conflictul din 
Transnistria a fost un măcel fratricid şi complet 
inutil. Pentru el, încă nu a venit judecata istoriei. 





70 


anul VIII e nr. 88 


VIA SACRA 





Ortodoxia occidentală 
şi tentaţia filetismului 


Alexandru Racu 





fântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a 

lansat în data de 11 Februarie un aşa numit 

„Apel la Unitate şi Demnitate Româ- 
nească“I. Prin acest „apel de suflet“, Sfântul Si- 
nod îi cheamă pe „toţi clericii şi mirenii ortodocşi 
români din afara granițelor țării, aflați - fără 
binecuvântare - în alte Biserici Ortodoxe surori 
sau în structuri bisericeşti necanonice, să revină 
în comuniune directă cu Biserica Mamă, adică în 
jurisdicția canonică a Sfântului Sinod al Bisericii 
Ortodoxe Române“. Potrivit arhiereilor noştri, 
solicitarea cu pricina ar fi în deplină concordanță 
cu canonul 16 al Sinodului | Ecumenic, care, chi- 
purile, ar afirma că (citez textul Apelului) “nu 
este îngăduit unei eparhii să primească în juris- 
dicţia sa clerici şi credincioşi ortodocşi, fără 
binecuvântarea Bisericii (eparhiei) căreia aceştia 
aparțin”. În realitate însă, după cum a arătat Cris- 
tian Bădiliță într-un articol scris în stilul caracte- 
ristic al autorului şi direcționat de data asta îm- 
potriva Preafericitului Daniel (pe care Bădiliță 
pare să îl considere adevăratul şi unicul respon- 


sabil pentru Apelul cu pricina), avem de-a face cu 
o măsluire a canonului respectiv, care de fapt nu 
face nici o referire la credincioşi.? 

Alături de “controversatul” canon, Sinodul 
invocă şi prevederile articolului 5 din Statutul de 
Funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, în care 
se afirmă că „Biserica Ortodoxă Română este Bi- 
serica Neamului Românesc şi îi cuprinde pe creş- 
tinii ortodocşi din ţară şi pe creştinii ortodocşi ro- 
mâni din afara granițelor țării“, precum şi pre- 
vederile Conferinţei Presinodale Panortodoxe de 
la Chambesy (6-13 iunie 2009) care aparent (cel 
puțin din câte susţine Sinodul) menţionează 
dreptul fiecărei biserici autocefale de a-şi păstori 
propria diasporă. Dincolo de utilizarea formulei 
ecleziologice bizare „comuniune directă“ cu BOR, 
textul apelului care, cred ierarhii noştri, „va con- 
solida şi va intensifica lucrarea pastoral-misio- 
nară a Bisericii Ortodoxe Române de pretutin- 
deni“ şi va fi receptat de către românii de dincolo 
de graniţe „cu bucurie şi responsabilitate ca do- 
rință de comuniune şi cooperare frățească“, con- 
ține fel de fel de formulări cu aromă filetistă de 
gen „solidaritate etnică ortodoxă“. 


1 http;//Awww.basilica.ro/ro/comunicate/apel_la_unitate_si_demnitate_romaneasca.html 





2 „E limpede pentru toată lumea“, susține Crisitian Bădiliţă în articolul Apel 14 cinste, logică, bun simţ - către 
patriarhul BOR Daniel Ciobotea, „că Sinodul BOR este la cheremul unui patriarh autocrat” (nu putem să nu ne 
amuzăm cu gândul la faptul că genul ăsta de autocraţie în raport cu Sinodul, care Ia noi reprezintă un nefericit 
accident de parcurs datorat scăderilor omeneşti, reprezintă regula instituționalizată în Biserica Romei, cu care 
altminteri Cristi Bădiliță se străduieşte de ani buni să ne unească), care chipurile ar fi uitat “în douăzeci de ani 
de carieră arhierească, tot ce a învăţat în Occident cu voie de la Ceauşescu şi de Ia Securitate”(Sic!). Cristian 
Bădiliță se întreabă dacă nu cumva “Daniel Ciobotea deţine un manuscris, nepublicat încă, al Canoanelor de la 
Niceea, cu un capitol 16 sub forma celui « rezumat » de el în fraza de mai sus. Aşa ceva nu există în adevăratele 
Canoane de la Niceea, cum sunt ele publicate după adevăratele manuscrise, în ediţii ştiinţifice normale. 
Canonul respectiv sună în felul următor: « Preoţii şi diaconii, sau, în general, clerul care, cu îndrăzneală, fără a 
avea frică de Dumnezeu şi neluând în seamă disciplina bisericească, îşi părăsesc comunitatea, nu trebuie în nici 
un caz primiți într-o altă comunitate; trebuie obligați, prin toate mijloacele, să revină în dioceza lor şi, dacă 
refuză, trebuie excomunicați ». Unde apar cuvintele « mirean »/ « credincios » şi « ortodox » (sic!)? Sunt adăugiri 
ale lui Daniel Ciobotea, probabil participant secret Ia lucrările Sinodului de la Niceea. El inventează 
«ortodoxia » în secolul al IV-lea şi vede « mireni »/ « credincioşi » acolo unde Părinţii de la Niceea nu vedeau 
decât « preoți »”. Astfel, Cristian Bădiliță se întreabă retoric : “Ce apel la „demnitate“ poate fi acesta, bazat pe un 
fals intelectual?” 





anul VIII e nr. 88 7 


VIA SACRA 





Cu riscul de a dezamăgi, ca român trăitor în 
afara graniţelor şi membru al unei parohii aflate 
sub jurisdicția Constantinopolului, mărturisesc 
că nu am receptat deloc apelul cu bucurie. Ca ata- 
re, împărtăşesc pe deplin sentimentele a douăze- 
ci şi opt de personalități ortodoxe din Europa 
Occidentală (printre care părinţii John Breck, 
Nicolas Lossky şi Vladimir Zelinsky) care, în reac- 
ție la „Apelul pentru Unitate şi Demnitate Româ- 
nească“ au înaintat Sfântului Sinod al BOR, două 
luni mai târziu, o scrisoare de protest. Semnata- 
rii declară că „au luat cunoştinţă cu tristeţe“ de 
apelul în cauză şi se declară „şocaţi“ de încercarea 
Sfântului Sinod de a impune, în contradicţie fla- 
grantă cu ecleziologia ortodoxă, obligații precum 
cele stipulate mai sus românilor ortodocşi din 
afara țării. În acest sens, semnatarii menţionează 
că referința la canonul 16 al Sinodului de la Ni- 
ceea nu se aplică „întrucât părinţii de la Niceea 
respingeau ideea de dioceze definite pe principii 
etnice, menţinând tradiţia Apostolilor care recu- 
noştea doar criteriul teritorial“. Astfel, canonul 8 
al Sinodului 1 Ecumenic de la Niceea indică în 
mod clar că nu este îngăduită existența a doi epis- 
copi în acelaşi oraş, iar canonul 12 al celui de-al 
patrulea Sinod Ecumenic interzice existența a doi 
mitropoliți în aceeaşi eparhie. Aceste prevederi 
au fost reiterate de către Sinodul local de la 
Constantinopol de la 1872, care a condamnat 
erezia filetistă, adică formarea de biserici pe cri- 
terii etnice şi dezbinarea creştinilor pe aceleaşi 
motive. Semnatarii, care altminteri afirmă că, 
apărând principiul teritorial al ecleziologiei orto- 
doxe, nu neagă existența diferențelor naţionale, 
culturale şi lingvistice şi nici nu-şi propun să le 
suprime, fac referire directă la Sinodul Con- 
stantinopolitan mai sus menţionat, scoțând în 
evidenţă astfel caracterul filetist al „Apelului pen- 
tru Unitate şi Demnitate Românească“. Semna- 
tarii remarcă în mod pertinent că instrumen- 
talizarea Bisericii lui Hristos în slujba demnității 
şi unităţii unei naţiuni reprezintă de fapt un atac 
atât la unitatea Bisericii, care nu aparține nici 
unei naţiuni în particular, cât şi la demnitatea 
Bisericii, „demnitate care începe cu respectarea 
ecleziologiei apostolice“. Nu în ultimul rând, sem- 








PF Patriarh Daniel 


natarii se întreabă: „În numele cărui criteriu se 
vrea dezmembrarea unor comunități ortodoxe 
care sunt de facto multietnice, expediind pe fie- 
care străin în Biserica sa de origine? Astfel de ini- 
țiative destabilizează comunitățile noastre care 
încearcă să mărturisească Învierea lui Hristos 
într-o lume zdruncinată şi indiferentă, produ- 
când astfel suferințe, tensiuni şi supralicitări ale 
sentimentului naţional în rândurile credincio- 
şilor“. 

Într-adevăr, ceea ce m-a surprins în mod 
deosebit la apelul Sfântului Sinod, este lipsa de 
sensibilitate, aş zice chiar „cruzimea“ managerial- 
birocratică ignorantă sau indiferentă în raport cu 
realitatea omenească de pe teren. Mulţi români 
de aici, printre care mă număr, au parohiile lor cu 
prieteni de care s-au ataşat, au duhovnicii lor care 
sunt uneori de altă naționalitate. Există chiar 
familii mixte formate din ortodocşi de diferite 
naţionalităţi sau din ortodocşi proveniți din țări 
ortodoxe care s-au căsătorit cu occidentali con- 
vertiți la ortodoxie. Însă dat fiind imperativul 


3 http://corortodox.blogspot.com/2010/04/reactia-28-de-personalitati-ortodoxe-in.html 





72 


anul VIII e nr. 88 


VIA SACRA 


ROST 





„unităţii şi demnităţii româneşti“ ar trebui 
chipurile să ne separăm, neluând în seamă nici 
un alt criteriu pastoral sau pur şi simplu ome- 
nesc! Pe scurt, „apelul de suflet“ al Sinodului este 
întâi de toate lipsit de suflet. 

Chiar mai mult decât atât, în cazul meu cel 
puțin, pot să afirm cu tărie faptul că, în mod para- 
doxal, m-a învrednicit Dumnezeu să descopăr pe 
deplin ce este aceea o parohie, să descopăr, ca să 
spun aşa, adevărul parohiei aici mai mult decât în 
România. Probabil că într-un fel, presiunea unei 
societăți hiper-secularizate şi ultra-individualiste 
catalizează regăsirea comunitară la nivelul paro- 
hiei, transformând-o într-o veritabilă sursă de 
oxigen duhovnicesc şi sobornicesc. Dincolo de 
aceasta, este clar că, aşa cum sugerează semnata- 
rii scrisorii de protest pe care am prezentat-o mai 
sus, presiunea societăţii de aici şi a expresiilor ei 
cultural-instituționale, de la psihologizarea 
religiei până la măsurile de sterilizare a euharis- 
tiei sau de la statul care îţi îndoctrinează odrasla 
din fragedă pruncie în spiritul toleranței faţă de 
diversitatea sexuală până la reclamele ateiste din 
autobuze, reprezintă adevărata problemă a 
creştinilor ortodocşi de pe aceste meleaguri, nu 
lipsa. de „solidaritate etnică ortodoxă“ care nu 
înseamnă de fapt decât sectarizare filetistă, adică, 
pe scurt, lipsă de solidaritate ortodoxă. 

În fine, nu pot să nu observ cu tristeţe şi fap- 
tul că, în ceea ce priveşte soarta de ansamblu a 
Ortodoxiei, suntem pe de-o parte pe cât se poate 
de „integrați“ şi de „globalizaţi“ atunci când vine 
vorba să ne dedăm la tot felul de aberaţii ecu- 
meniste, însă rămânem îndeajuns de „naţiona- 
lişti“ şi „încuiaţi“ atunci când vine vorba de legiti- 
ma existență a unei mănăstiri româneşti sau 
georgiene la Muntele Athos, spre exemplu, sau, ca 
în cazul de față, atunci când decidem să bombar- 
dăm o mică turmă de peste hotare, care are cu to- 
tul alte probleme, cu apeluri care mustesc a 
obsesii netratate de secol XIX. 

Dacă un Teodor Baconsky ne sugera nu 
demult că odată intraţi în UE, nu mai suntem 
îndreptăţiți să refuzăm intercomuniunea cu 
„Fraţii“ români şi europeni de alte confesiuni, iată 
că potrivit Sfântului Sinod al BOR (acelaşi Sinod 


care, în spiritul toleranței postmoderne şi euro- 
pene, l-a achitat în cvasiunanimitate pe pseudo- 
pocăitul Mitropolit Corneanu), aceeaşi aparte- 
nență la UE şi la NATO (a care se face referință, 
nu prea înţeleg de ce, chiar în textul Apelului) îi 
obligă chipurile pe românii din diaspora să 
răspundă patriotic la „chemarea Sfântului Sinod 
al BOR la unitate şi comuniune ortodoxă româ- 
nească“, „comuniune“ care presupune interdicția 
unei comuniuni „directe“ cu ortodocşii de alte 
naţionalităţi! 

Nu are rost să insist prea mult asupra 
aspectelor canonice, întrucât alţii au făcut-o deja, 
convenind asupra faptului că din acest punct de 
vedere, situaţia din diaspora este anormală. Cum 
şi când anume se va rezolva ea nu este clar. Pe de 
altă parte nu trebuie exagerată gravitatea situ- 
aţiei, nici nu trebuie grăbite sau forțate lucrurile, 
cu riscul creării unor tensiuni inutile. Cu ajutorul 
lui Dumnezeu, cel puţin în America de Nord, în 
momentul de față, după un secol de dezbinări, cu 
excepţia unor grupări stiliste sau ultra-tradiţio- 
naliste, ne aflăm în situaţia fără precedent în care 
toți credincioşii ortodocşi, deşi împrăştiaţi în 
numeroase jurisdicții paralele se află în schimb 
în comuniune euharistică, atât cu fraţii lor de 
aceeaşi naționalitate cât şi cu cei de alte naţiona- 
lități, iar acesta este cel mai important lucru. Este 
foarte posibil ca, pentru moment, să lăsăm 
lucrurile să evolueze de la sine. 

La rândul ei, Patriarhia din Constantinopol, 
care îşi sprijină pretenţiile jurisdicţionale asupra 
întregii diaspore ortodoxe pe canonul 28 al 
Sinodului IV Ecumenic, îşi exprimă convingerea 
că o nivelare a diferențelor culturale şi lingvistice 
în diaspora nu este nici fezabilă nici de dorit“, şi 
că, de principiu, o eventuală reglementare cano- 
nică a situaţiei nu se traduce în mod necesar prin- 
tr-o „deznaționalizare“ a românilor sau a altor 
popoare, nici, ca să citez textul Apelului, printr-o 
„înstrăinare a românilor unii de alții, până la 
dezbinarea lor bisericească“. În momentul de 
față aici există biserici româneşti, şi vor continua 
să existe, pentru cei care vor să audă Liturghia în 
limba română, fie pentru că nu cunosc bine limba 
locului, fie pentru că sunt prea puternic atașați de 


4 http://ww.patriarchate.org/greek/docdisplay.php?lang=en&id=287&tla=en 





anul VIII e nr. 88 


75 


VIA SACRA 











limba maternă; la fel cum există biserici oroto- 
doxe care slujesc în limba locului. Şi chiar nu înțe- 
leg de ce i s-ar limita simplului credincios (cu atât 
mai mult în cazul credinciosului român care, năs- 
cut aici, nu stăpâneşte limba română şi care, în 
consecinţă, nu poate decât să perceapă drept bi- 
zare convocarea patriotică şi admonestările pă- 
rinteşti primite de la Bucureşti) libertatea de a-şi 
alege parohia şi duhovnicul, în numele unui pre- 
supus imperativ al „comuniunii directe“ cu BOR. 
În mod evident, reglementarea jurisdicțio- 
nală a situaţiei din diaspora va reprezenta încu- 
nunarea unui proces de constituire organică, 
treptată, a unei Ortodoxii locale cu specific local, 
şi tocmai acest proces firesc, care s-a realizat şi 
continuă să se realizeze de ceva vreme, se vrea a 
fi sabotat de către recenta inițiativă a BOR. 
Aceasta ne aduce la adevărata miză a subiec- 
tului care este tocmai „lucrarea pastoral-misio- 
nară“ a Ortodoxiei, care se vrea a fi „consolidată“ 
prin intermediul dezmembrării parohiilor mul- 
tietnice de peste hotare (ce-i drept, Sfântul Sinod 
îşi limitează preocupările doar la „lucrarea pas- 
toral-misionară a Ortodoxiei româneşti de pre- 
tutindeni“ (sic!) ) în care există şi un număr sem- 
nificativ de occidentali convertiți la Ortodoxie. 
Or, în opinia mea, o măsură precum cea propusă 


e at eg mia Sa — 3 1 

Sfintul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române 
de Sinodul de la Bucureşti nu poate decât să aibă 
un efect contrar celui scontat. Pentru că, aşa cum 
au subliniat o serie de reprezentanți de seamă ai 
Ortodoxiei din Occident, printre care şi Maica 
Alexandra (Principesa Ileana), pe termen lung, 
Ortodoxia din Occident va avea un viitor doar în 
măsura în care se va reuşi edificarea unei 
Ortodoxii Occidentale, misiune care altminteri 
nu este deloc uşoară. 

Mai mult decât atât, un astfel de eşec mision- 
ar ar avea un efect extrem de negativ pentru soar- 
ta întregii Ortodoxii, aruncând o serioasă în- 
doială asupra vocației ei universale. Alegând stra- 
tegia ghetoizării etnice şi lingvistice, cea din 
urmă urmând în chip firesc celei dintâi, renun- 
țăm din start la orice ambiţii misionare, căci pen- 
tru a putea să converteşti un om trebuie să 
vorbeşti, evident, pe limba lui. În plus, ne limităm 
la revendicarea peticului nostru de diversitate 
din universul multicultural postmodern, privând 
în mod automat Biserica Ortodoxă de posibili- 
tatea oricărui impact transfigurator asupra cul- 
turii în mijlocul căreia se găseşte. Atât agenţii 
multiculturalismului, cât şi corifeii ecumenismu- 
lui ne vor în ipostaza particularismului oriental- 
exotic, care, neavând nimic de spus lumii în an- 
samblul ei, acceptă să se „integreze“ docil în vari- 





74 


anul VIII e nr. 88 


VIA SACRA 


ROST 





ile „structuri globale“. La acest capitol, multicul: 
turalismul postmodern şi naționalismul îngust se 
îmbină de minune. Agenţii multiculturalismului 
şi ai ecumenismului sunt primii care ne încura- 
jează să ne „păstrăm diversitatea“ atâta timp cât 
ne-o păstrăm pentru noi, conformându-ne astfel 
uniformităţii de fond a marelui mozaic postmo- 
dern unde toate comunităţile se aseamănă prin 
aceea că nici una nu se pretinde a fi deținătoarea 
adevărului universal. 

Experiența dovedeşte că strategia izolării cu 
scopul păstrării tradiţiei este o metodă foarte si- 
gură de pierdere a tradiției întrucât, în marea 
majoritate a cazurilor, strategia ține pentru o ge- 
neraţie, cel mult două. Deja la a treia generaţie, 
majoritatea nepoților celor veniţi nu mai cunosc 
limba bunicilor şi, ca atare, nu se mai regăsesc în 
universul cultural al acestora din urmă, fiind 
absorbiți de cultura dominantă a societăţii. O 
tradiţie nu supravieţuieşte decât dacă inter- 
acţionează în mod critic şi creativ cu mediul cul- 
tural străin în care se găseşte. Şi trebuie subliniat 
că, cel puţin în America, Ortodoxia a avut parte 
de experienţe nefericite în care nu-şi poate per- 
mite să persiste. Per ansamblu, în ciuda activităţii 
misionare desfăşurate în special de Biserica 
Greacă, cea Antiohiană şi de Biserica Ortodoxă a 
Americii, care au convertit şi continuă să con- 
vertească nord-americani la Ortodoxie, prezența 
la Liturghie s-a înjumătățit în ultimii patruzeci de 
ani, pierderile masive înregistrându-se în special 
în rândul celor proveniți din țări de tradiţie orto- 
doxă. 

Acesta este aşadar primul pericol: o Ortodo- 
xie redusă la statutul de patrimoniu cultural se 
autocondamnă la muzeificare şi dispariţie. Este o 
Ortodoxie deteritorializată şi neîntrupată, care, 
fixându-se oniric în nostalgia unui altundeva şi 
altcândva nu îl transfigurează pe aici şi acum. De 
cealaltă parte, există şi pericolul unei Ortodoxii 
care asimilează în mod necritic cultura locală, şi 
care astfel nu mai este occidentală ci occidental- 
izată. În general, acesta este unul din pericolele 
cu care se confruntă cei convertiți la Ortodoxie, 
care nu sunt ancoraţi într-o cultură ortodoxă, cul- 
tură din care se împărtăşeşte, deseori în mod 
incoştient, chiar şi românul nedus la biserică. 


Cultură care, prin diversele ei reprezentări, de la 
crucea de pe colivă până la baba care tămâiază în 
cimitir, transmite o inteligență teologică aparte, 
care deseori nu poate fi dobândită din tratatele 
de dogmatică şi care conferă un anume dar al 
deosebirii duhurilor. 

Este clar însă că Ortodoxia Americană îşi va 
avea specificul ei, cum de altfel şi este firesc. 
Părintele Roman Braga sublinia că Ortodoxia de 
aici, dată fiind specificitatea culturală a locului, 
nu va putea fi o Ortodoxie precum cea în care 
țăranul contemplă chipul lui Hristos în bobul de 
grâu, însă va fi o Ortodoxie, căci nu se poate ca 
Dumnezeu să fi exclus vreun popor sau, adaug 
eu, vreun veac, de la chemarea şi făgăduinţa Lui. 

Din câte reuşesc să-mi dau seama, după trei 
ani petrecuţi într-o parohie ortodoxă multietnică, 
unde un larg segment din membri este reprezen- 
tat de canadieni convertiți, ducerea la bun sfârşit 
a acestui proces de transmitere a Ortodoxiei 
către cei din Occident, necesită unitatea euharis- 
tică directă, parohială, a ortodocşilor convertiți şi 
a celor proveniţi din Estul Europei sau din 
Orientul Mijlociu; necesită aşadar ca cele două 
categorii să nu fie izolate unele de altele, adică 
exact ceea ce ar urma să se întâmple în eventua- 
litatea în care şi celelalte Biserici surori ar lansa 
apeluri precum cel al BOR, iar toţi ortodocşii din 
diaspora ar da curs acestor apeluri. 

După cum am spus, cele două categorii 
menționate mai sus au nevoie una de alta, la fel 
cum acel ceva care se întrupează are nevoie de 
acel ceva în care se întrupează, iar Biserica trebu- 
ie să încurajeze această unitate de care depinde 
viitorul Ortodoxiei Americane în particular şi al 
Ortodoxiei Occidentale în general. Realizarea 
organică a acestei unităţi care stă la baza unei 
viitoare reglementări a statutului canonic al dias- 
porei şi de care depinde viitorul Ortodoxiei 
Occidentale cere curaj, dăruire, dragoste, respon- 
sabilitate şi nu în ultimul rând multă rugăciune. 
Ca orice fenomen organic solicită timp, răbdare 
şi perseverență. Are loc doar acolo unde şi atunci 
când suflă Duhul, neputând fi instituit prin decret 
şi ca atare, nu se cade nici să se încerce stoparea 
lui printr-un decret emis de la mii de kilometri 
depărtare. 





anul VIII e nr. 88 


75 


ROST 


LA ROST 





Războiul sfânt 
contra bolşevismului 


„Nici o brazdă românească nu se uită. Nici o umilire nu rămâne nerăzbunată. 
Jertfele de la Odessa nu sunt numai pentru granița răsăriteană, 


ci pentru îndeplinirea tuturor dorințelor Neamului. “ 


Mareşal lon Antonescu, 12 sept. 19411 


Figura Mareşalului Antonescu rămâne și azi, la 70 de ani de la 
venirea sa la putere, ca prim-ministru învestit cu „depline 
puteri pentru conducerea Statului Român“, una controversată. 
În unele cazuri, obiectivitatea cu care este abordată această 
personalitate a istoriei noastre contemporane este abando- 
nată, în profitul antipatiilor personale, provenite fie din idei 
fixe, fie din umori politico-ideologice greu de ținut în trâu. 





Daniel Focșa 


| n numărul 86 al revistei ROST, publicaţie la 


care cu plăcere colaborez, am primit răspun- 

sul dlui Alexandru Racu la textul meu Despre 
eroi şi morminte (care apăruse în nr. 83-84), în 
care mă văzusem dator să corectez, să amendez 
câteva afirmaţii cel puţin hazardate pe care dom- 
nia sa le încredințase, cu oarecare nonşalanţă, ti- 
parului. Şi, deşi în lungul text al dlui Racu 
(unsprezece pagini de revistă) la care mă voi 
referi aici, intitulat Despre Antonescu, legionari și 
nevoia de spirit critic, domnia sa abordează o 
sumedenie de teme, într-un amalgam destul de 
obositor, am totuşi senzația că discuţia noastră se 
învârte, în principal, în jurul rolului Mareşalului 
Antonescu în orientarea politicii româneşti între 
1940 - 1944. 

Mai întâi, câteva consideraţii preliminare. În 
articolul meu, Despre eroi și morminte, am încer- 
cat să fac ceea ce cred eu că este rolul şi datoria 
unui istoric: să corectez, prin contra-argumente, 
mai multe afirmaţii eronate şi concluzii pe care 
le-am considerat neadevărate. Îmi pare că m-am 
rezumat la idei şi nu am adus discuţia pe un tă- 


râm personal. Cu alte cuvinte, nu persoana auto- 
rului textului combătut de mine mă interesa, ci 
ideile pe care le vehicula. Nu acelaşi lucru se 
poate spune şi despre răspunsul dlui Racu. Dom- 
nia sa se vede numaidecât acuzat, atacat, şi simte 
nevoia să se apere. DI Racu mă acuză explicit de: 
lipsă de onestitate, calomnie, orbire ideologică 
(p. 75), rea voinţă (p. 78), se întreabă dacă aş fi 
folosit, în anii “40, salutul „Heil Hitler“ (p. 79) şi 
aşa mai departe. Mi se par nişte afirmaţii şi pre- 
supuneri destul de nelalocul lor. Şi poate că n-ar 
fi rău ca autorul lor să se întoarcă la problemele 
ortodoxiei medievale balcanice, subiect în care se 
arăta destul de informat şi scria articole intere- 
sante. 

De altfel, m-am întrebat, încă de la primele 
fraze ale textului său, Ia ce s-a gândit afirmând că 
s-a văzut atacat „pe teren propriu“. Să considere 
oare domnia sa istoria, în care înțeleg că nu are 
studii, ca fiind un teren propriu? Ori să înțeleg 
mai bine că revista ROST ar fi terenul său pro- 
priu...? Mister total. Pe care, oricum, nu mi-am 
propus să-l dezleg. 

Dintru început, voi spune că domnul Racu a 
făcut, în partea a doua a textului său, intitulată 


1 apud Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al doilea război mondial (1941 - 
1945), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pp. 24 - 25. 





76 


anul VIII e nr. 88 


LA ROST 


ROST 




















„Fondul problemei“, o lungă speculație, care mie 
mi se pare nu numai confuză ci şi profund ero- 
nată, despre Mişcarea Legionară. Cum, în ce mă 
priveşte, nu am considerat că Mişcarea Legionară 
a reprezentat fondul discuţiei, ci o amintisem 
doar tangenţial, nu am de gând să dau acum nici 
un răspuns la divagaţiile domnului Al. Racu. Îi 
spun doar ca nu a înţeles duhul legionar, Mişca- 
rea Legionară şi istoria acesteia decât superficial 
şi, din punctul meu de vedere, greşit. 

Fondul problemei l-a reprezentat orientarea 
politicii României în perioada interbelică şi în 
anii celui de-al doilea război mondial, aşa-zisa 
laşitate de care di Racu îşi acuză poporul, laşitate 
manifestată în 1940 cu ocazia destrămării Româ- 
niei Mari, persoana Mareşalului Antonescu şi 
opțiunile lui politice şi militare. Nu văd de ce, 
pentru a discuta despre aceste chestiuni, ar fi 
nevoie de analiza doctrinei legionare sau de ce ar 
fi nevoie ca Daniel Focşa să precizeze, la somaţia 
lui Alexandru Racu, ce simpatii politice are. Asta 
o putem discuta eventual la o halbă cu bere, nu 
într-o polemică dintr-un periodic, polemică 
axată, repet, pe idei, pe fapte istorice, şi nu pe 
propriile noastre persoane. Sau, cel puţin, eu aşa 
văd lucrurile. 

Să o luăm aşadar metodic. 


Politica externă a României în 
perioada interbelică 


A fost o politică greşit orientată, lipsită de 
supleţe, întreaga clasă politică românească, aşa 
cum am mai spus, cu excepţia Gărzii de Fier şi a 
LANC girând această orientare, de care răspunză- 
tor fireşte este Regele Carol al II-lea, dar şi toți cei 
care, fie şi numai prin tăcerea lor, au aprobat-o. 
De aceea, afirmaţia dlui Racu, cum că eu aş face o 
apologie a „luminatei elite legionare şi cuziste, ca 
alternativă la o clasă politică completamente fa- 
lită“ reprezintă o deturnare a ceea ce am scris. 
Fiindcă nu despre falimentul clasei politice inter- 
belice româneşti fusese vorba, ci despre orienta- 
rea externă a ţării noastre, două probleme net 
distincte. (În subsidiar, precizez că nu sunt la cu- 
rent cu „teoriile domnului Patapievici“ şi nici ale 
altor domni). 

Subiectul este mult prea vast, şi am vaga 
bănuială că nu l-aş convinge pe dl Racu de faptul 
că politica noastră externă din anii '30 a fost 
greşită, nici dacă aş scrie un tratat pe această 
temă. De fapt, citind şi recitind ceea ce scrie dum- 
nealui, mi-am spus că la fel trebuie să fi gândit şi 
cei care au dus această politică. Şi lor, Hitler şi 
Mussolini le vor fi provocat repulsie, democraţi- 





anul VIII e nr. 88 


77 


ROST 


LA ROST 





ile occidentale, o mare simpatie, iar URSS le va fi 
rămas o necunoscută, un pericol de care nu erau 
suficient conştienţi şi de care încercau să se apere 
în felul în care un copil construieşte, pe plajă, di- 
guri de nisip ca să oprescă valurile. Am observat 
că, de fiecare dată când pomeneşte numele celor 
doi dictatori fascişti, dl Racu îşi exprimă față de ei 
ovie aversiune personală. Foarte bine ! Dar eu nu 
despre asta vorbeam. Ci, plasându-mă în contex- 
tul epocii interbelice, spuneam că ar fi trebuit ca 
cineva să fie inconştient pentru a nu vedea ascen- 
siunea şi forța Germaniei, politica Italiei, inefi- 
ciența structurilor politice gen SDN (Societatea 
Naţiunilor) sau stupiditatea şi inutilitatea unor 
alianțe locale născute moarte în faşă, precum 
Mica Antantă sau Înțelegerea Balcanică. Aşa cum 
am încercat să arăt în articolul meu Relațiile 
româno-ruse, publicat în ROST, nr. 85, pe care 
i-l recomand călduros domnului Racu, pericolul 
rusesc a fost pentru români unul permanent, în 
ultimii 300 de ani (şi un gruzin, un polonez ori un 
baltic ar înțelege perfect ce spun). Anumiți 
oameni politici din vremi mai vechi (Regele Carol 
I, Petre Carp, Al. Marghiloman...) sau mai noi 
(C.Z. Codreanu, Gheorghe Brătianu, O. Goga, 
A.C. Cuza...) şi-au dat seama de asta şi au înţeles 
că prietenii României nu pot fi decât aceia care ne 
asigură şi ne apără împotriva acestui colos. Din 
păcate, cvasi-totalitatea clasei politice interbelice 
româneşti, cu excepţiile pe care le-am spus, nu a 
înțeles acest adevăr evident. De aceea, aproape 
că mi se pare nedrept faptul că Regele Carol al II- 
lea este făcut singur răspunzător de dezastrul din 
1940, când de fapt, a dus această politică, aşa cum 
spuneam, inconștientă, anglofilă şi fracofilă, cu 
concursul tuturor partidelor. În septembrie 1940, 
când i se cerea abdicarea, a avut mai multe con- 
vorbiri cu câţiva politicieni marcanți, printre care 
şi cu Iuliu Maniu. Acesta i-a declarat verde: „În po- 
litică, Majestate, ca şi în viaţa de toate zilele, gre- 
şelile se plătesc. V-aţi asumat răspunderea, tre- 
buie să abdicaţi“. Dar aş vrea să întreb, retoric, 
sau să-l întreb pe dl Racu, admirator al lui Maniu: 
Ce orientare în politica externă a avut acest băr- 
bat de stat în toată perioada interbelică ? Departe 
de mine să nu am respect pentru figura „sfinxului 
de la Bădăcin“, de n-ar fi decât pentru rolul lui în 


Marea Unire şi pentru sfârşitul său martiric în 
temniţele comuniste. Însă el este un exponent al 
unei clase politice care se apăra de URSS apropi- 
indu-se de URSS, încercând să obțină de la acest 
stat recunoaşterea frontierei de pe Nistru, cu 
orice preţ, şi dovedind că n-a înțeles nimic - 
respectiva clasă politică - din mentalitatea ruse- 
ască şi din disprețul profund al acestui stat față de 
orice tratate şi convenţii. 

Părerea mea este că o apropiere de Germa- 
nia şi Italia, la timp, era necesară nu din dragoste 
sau admiraţie faţă de persoanele lui Hitler şi 
Mussolini, ci din dragoste şi luciditate față de 
soarta europeană a României. Situaţia la care s-a 
ajuns în 1940 este cel mai bun argument că am 
dreptate, şi că cei care optau, în anii '30, pentru o 
apropiere de aceste două puteri europene nu se 
înşelau. 

Iată ce scrie istoricul Nicolae Ciachir în sub- 
stanţiala sa lucrare Marile Puteri și România. 
1856 - 1947 (asta pentru a-i oferi dlui Racu o 
alternativă de lectură la „Povestirile istorice volu- 
mul al III-lea, de pe vremea lui Ceauşescu“): 

„În 1934, după cum se ştie, se stabilesc relaţii 
diplomatice între România şi URSS. Franţa era 
interesată ca aliata ei România să aibă relaţii nor- 
male, chiar bune cu colosul de Ia răsărit. Hitler, în 
1935, suspecta România că începe să aibă o atitu- 
dine tot mai binevoitoare față de ruşi. Von 
Ribbentrop, în ajunul plecării sale ca ambasador 
la Londra, îşi exprima mirarea faţă de ministrul 
nostru de la Berlin, N. Petrescu-Comnen, că Ro- 
mânia, mult mai ameninţată decât alte state de 
vecinul de la răsărit, face jocul Sovietelor. Pe- 
trescu-Comnen raporta că Berlinul se teme ca, în 
urma unei înțelegeri cu Uniunea Sovietică, ţara 
noastră să nu-şi deschidă graniţele Armatei Roşii! 

Gheorghe Brătianu (...) inițiază seria con- 
tactelor cu oameni politici germani. La 7 noiem- 
brie 1936, Hermann Gâring îi declara: „Nu putem 
să vă lăsăm barieră contra Sovietelor, neliniş- 
tindu-vă la alte granițe. Putem merge până la 
garantarea frontierelor aşa cum am făcut cu 
iugoslavii, dar trebuie să fim siguri de poziția 
voastră“. lar la 16 noiembrie 1936, Hitler îi dădea 
de înțeles că, „dacă România s-ar elibera de tendin- 
țele influenței bolşevice şi ar avea cu Germania 





78 


anul VIII e nr. 88 


LA ROST 


ROST 





relaţii economice mai bune, atunci interesul Ger- 
maniei ar spori să vadă în acest colţ al Europei o 
Românie independentă şi puternică“. Brătianu 
îşi dă seama că Germania ne suspecta în mod per- 
manent de o apropiere de sovietici. La întrebarea 
„Dacă se desface de influența sovietică în mod pu- 
blic, care va fi poziţia Reich-ului?“, Hitler L-a asigu- 
rat: „Aş merge în cazul acesta foarte departe şi aş 
spune-o în mod public şi oficial la Roma şi la 
Budapesta, şi mai cu seamă la Budapesta“. Fiihre- 
rul a autorizat pe Brătianu să relateze discuţiile 
de mai sus regelui şi tuturor oamenilor de răs- 
pundere de la noi. 

În decembrie 1936, Găring îi comunica lui 
Petrescu-Comnen ceea ce Hitler îi spusese lui G. 
Brătianu, adăugând că, pe lângă garantarea in- 
tegrității teritoriale, Germania 0 poate înzestra 
cu arme moderne. În primăvara anului 1937, se 
organizează în Germania Congresul internațio- 
nalal foştilor luptători din primul război mondial. 
Cu această ocazie, Hitler declara delegaţiei româ- 
ne că articolul favorabil țării noastre, apărut sub 
semnătura lui Alfred Rosenberg în „Volkischer 
Beobachter“, în care se accentuează că Germania 
recunoaşte intangibilitatea frontierelor Români- 
ei, a fost scris din ordinul său. Tot în perioada 
aceea, mai precis la 20 martie 1937, G6ring îi su- 
gera ministrului român de la Berlin: „Noi nu ce- 
rem României nici o alianță. Dar această neutrali- 
tate trebuie să fie sinceră şi riguroasă (Eine 
strenge Neutralităt), şi atunci vom spune tuturor 
vecinilor «Nu aveți dreptul să vă atingeţi de 
pământul României, vom spune la Budapesta, ca 
şi la Sofia, că orice tentativă împotriva României 
ar fi urmată de apariţia avioanelor noastre 
asupra Budapestei şi Sofiei». Orice tentative din 
partea Sovietelor de a trece granița D-voastră ar 
găsi, la cererea D-voastră, în locul armatelor 
române, legiunile noastre“2. 

lată şi mărturia controversatului Radu 
Lecca, despre care se ştie că în anii '30 întreținea 
relaţii strânse cu câteva vârfuri ale regimului 
naţional-socialist din Germania: 

„Eu sunt convins şi azi, după aproape 30 de 
ani, că iscălirea tratatului propus de Germania în 


1935 ar fi salvat România de toate nenorocirile 
care s-au abătut asupra ei în anii 1940 - 1944. 
Dictatul de la Viena, care a atribuit Transilvania 
de nord ungurilor, nu ar mai fi fost posibil. Or, 
este ştiut că acest dictat a provocat criza de gu- 
vern, venirea la putere a legionarilor cu Antones- 
cu şi abdicarea lui Carol. (...) Este ştiut că cedarea 
Basarabiei nu a provocat în România nici măcar 
criză de guvern. Este sigur că această cedare ar fi 
avut loc chiar dacă se iscălea tratatul din 1935 
[este opinia lui R. Lecca - nota mea, DF], pentru 
că Germania avea interes să nu indispună Rusia 
Sovietică, şi chiar dacă ar fi avut intenţia să 
împiedice cedarea, nu avea posibilitatea materi- 
ală. Dar ce interes direct ar fi avut Germania să 
satisfacă dorințele ungurilor în Ardeal dacă 
România ar fi fost o ţară neutră şi în bune relații 
cu Germania, astfel cum doreau Hitler şi 
Rosenberg în 1935? Niciunul! Pentru că livrările 
de petrol ar fi fost asigurate şi nu ar fi fost nevoie 
de o săgeată teritorială strategică [face referire la 
forma geografică a teritoriului cedat în Ardeal - 
nota mea, DF] care ducea până la poalele Car- 
paților şi care avea ca scop să împiedice România 
de a trece în rândul adversarilor Germaniei şi să 
asigure livrările de petrol. De altfel şi „săgeata 
strategică“ era mai mult un pretext, pentru că 
regele Carol, în 1939, după ocuparea Poloniei de 
către germani şi ruşi, a încercat în fel şi chip să 
ajungă la o înţelegere cu Germania. Însă era prea 
târziu. Pentru că încă din 1937 se strânseseră 
definitiv legăturile între Germania şi Italia, iar 
Mussolini cerea Ardealul pentru Ungaria. El nu ar 
fi cerut acest lucru dacă ar fi ştiut că Germania 
întreține relaţii de prietenie cu România'3. 


Persoana mareșalului 
Ion Antonescu 


Ştiu foarte bine că s-a încercat folosirea fi- 
gurii lui Antonescu, înainte de “89 în Occident, şi 
după '89, în România, în anumite scopuri diver- 
sioniste. Pe de o parte, pentru discreditarea Rege- 
lui Mihai (prin blamarea actului de la 23 August) 
şi a Dinastiei. Pe de altă parte, pentru blamarea 


2 Nicolae Ciachir, Marile Puteri şi România. 1856 - 1947, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pp. 218 - 219. 
3 Radu Lecca, Eu i-am salvat pe evreii din România, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994, p. 118. 





anul VIII e nr. 88 


79 


LA ROST 





legionarilor şi a lui Horia Sima, cu a lor Rebeliune 
cu tot. Și unii şi ceilalți au, într-un fel, partea lor de 
adevăr. De exemplu, actul de la 23 august, deşi 
făcut cu cele mai bune şi patriotice intenţii, rămâ- 
ne o greşeală de proporţii, iar predarea Mareşalu- 
lui, în mâna comuniștilor şi a ruşilor, o mârşăvie. 
Acest adevăr însă nu trebuie folosit ca armă pen- 
tru a se lovi în Rege. 

Ca istoric, mă distanţez de aceste tendințe şi 
înțeleg să servesc doar adevărul istoric şi curăția 
conştiinţei mele. 

Desigur, şi Antonescu a făcut greşeli, i se pot 
reproşa multe, şi el avea, ca om, scăderile lui (în 
special un caracter coleric şi o anumită rigiditate, 
poate şi o relativă megalomanie). Îi reproşez ma- 
rea greşeală a prigoanei declanşată contra legio- 
narilor, prigoană care a umplut închisorile cu 
deţinuţi politici încă din 1941. 

Consider totuşi că aceste minusuri nu îi scad 
statura de personaj istoric de mare anvergură, cu 
rolul său bine definit şi emblematic în istoria 
românească a veacului XX. 


Guvernarea Antonescu și 
reorientarea politicii României 


DI Racu se arată scandalizat de afirmaţia 
mea privind faptul că momentul septembrie - 
noiembrie 1940 a reprezentat o „restauraţie 
morală“. Domnia sa, citându-mă trunchiat, scrie: 
„Ajungem din nefericire la o parte mult mai pro- 
blematică a argumentaţiei domnului Focşa, care 
consideră că aderarea României la Pactul Tripar- 
tit <a reprezentat primul moment de restaurare 
morală (sublinierea îmi aparține) după 1918». 
Aşadar domnul Focşa (...) afirmă că semnarea 
unui pact cu Mussolini şi Hitler, doi indivizi ex- 
trem de simpatici (...) reprezintă o «restaurare 
morală»! 

Asta scrie dl Racu. Trec peste aceeaşi ten- 
dință, de a se raporta personal la anumite perso- 
naje istorice (eu, ca istoric, încerc să rămân obiec- 
tiv şi să păstrez un stil cât de cât sobru, dar dl 
Racu, mai temperamental poate, nu ezită să îşi 
etaleze resentimentele retroactive față de diverşi 
conducători de state - îmi amintesc cum îl 





blestema în articolul precedent pe Regele Carol 
al II-lea). Spun că citatul este falsificator al 
intenţiei mele, fiindcă nu m-am referit la per- 
soanele lui Hitler şi Mussolini, ci la politica 
internă şi externă a Regatului României, şi am 
afirmat: „Momentul septembrie - noiembrie 
1940, cu primul guvern român cu adevărat naţio- 
nalist şi cu aderarea României la Pactul Tripartit 
a reprezentat primul moment de restaurare 
morală după 1918“. Cred ca ceea ce am vrut sa 
spun este foarte clar - mă refeream la înlăturarea 
unui regim falimentar, corupt, masonic, patronat 
de Regele Carol al II-lea şi de întrega lui camarilă, 
regim care a lichidat fizic toată crema tineretului 
naţionalist în anii 1938 - 1939 şi a cărui politică 
externă (Şi aici ajungem la chestiunea despre 
care vorbim) a dus la izolarea României pe plan 
european şi, în final, la dezastrul din 1940, ceea 
ce este cred evident pentru toată lumea. De altfel, 
îl trimit pe dl Racu la excelentul text al lui Claudio 
Mutti, intitulat Fiice ale aceleiași lupoaice, tradu- 


4 vezi şi: Daniel Focşa, Mareșalul Antonescu între istorie şi mit, în „Terra Magazin“ nr. 6-7-8/2005, pp. 50 - 51. 





80 


anul VIII e nr. 88 


LA ROST 


ROST 





cere din italiană de Răzvan Codrescu, text care îi 
va fi foarte accesibil, deoarece e publicat chiar în 
nr. 86 din ROST, acelaşi număr în care se gă- 
seşte şi articolul domniei sale în care mă pune la 
punct. Claudio Mutti vede, şi el, momentul despre 
care vorbeam ca pe „sfârşitul regimului oligarhic 
care a dus țara la dezastru“. 

Generalul Antonescu decide aşadar să par- 
ticipe alături de Germania la ofensiva anti-sovie- 
tică, pe 22 iunie 1941. DI Racu îi dă voie, consi- 
derând că războiul pentru eliberarea Basarabiei 
şi Bucovinei de Nord era unul legitim. 

Ce a însemnat acest război? lată mărturia 
unui participant de prim rang, generalul Platon 
Chirnoagă (Cruciada contra Rusiei comuniste, 
1941 - 1944, text scris la 20 de ani după sfârşitul 
războiului, în exil): 

„Războiul germano-român împotriva Rusiei 
sovietice a avut un caracter deosebit de alte mul- 
te războaie, purtate între naţiuni care aveau de 
revendicat, unele de Ia altele, teritorii naționale 
smulse în alte împrejurări. Nu aveam în fața noas- 
tră numai un vecin puternic şi hrăpăreţ, ci un ade- 
vărat monstru. O monstruozitate a pământului şi 
a omenirii. Crescută, prin cuceriri de țări întregi, 
până la întinderi colosale, condusă de un regim 
de teroare şi însuflețită de o ideologie ateistă şi 
expansionistă, Rusia sovietică se prezenta în 
1940 ca o imensă şi periculoasă necunoscută. (...) 
Oricum ar fi fost, pentru noi războiul ofensiv con- 
tra Rusiei însemna salvarea noastră ca stat inde- 
pendent şi ca naţiune liberă. De aceea, acest răz- 
boi a avut, pentru noi, chiar de la început, sensul 
unei cruciade pentru salvarea dreptului nostru, 
pentru salvarea libertăţii, pentru salvarea cre- 
dinței. Caracterul acesta de cruciadă s-a accentu- 
at şi mai mult pe măsură ce războiul se prelungea 
şi pe măsură ce puterea monstrului, decimată în 
repetate rânduri, se refăcea mereu, devenea 
chiar din ce în ce mai mare, până ce a ajuns la o 
superioritate zdrobitoare. 

Deşi Germania, ca forță principală, a căutat 
să pună în evidență caracterul acesta de cruciadă, 
ura Occidentului faţă de naţional-socialismul ger- 
man era atât de mare, încât şi Roosevelt şi 
Churchill au sprijinit pe Stalin, cu toate puterile 


lor, până la capitularea fără condiții a Germaniei. 
(... Pe toate lungimile de undă, în toată lumea, se 
trâmbițau victoriile ruseşti. Şi în timp ce soldatul 
german şi soldatul român, încleştaţi în luptă cu 
fiara ateistă şi sălbatică, rezistau tot mai greu pre- 
siunii acesteia, occidentalii înălțau nesfârşite 
imnuri de laudă lui Stalin şi armatelor lui“5. 

Principalul reproş pe care dl Racu îl face po- 
liticii Mareşalului este trecerea Nistrului şi conti- 
nuarea războiului în Est alături de germani, după 
ce Basarabia şi Bucovina de nord fuseseră elibe- 
rate. 

Răspunsul care se poate da acestui reproş 
este că Mareşalul nici nu putea, în acel moment, 
să se desfacă de alianța cu Germania, şi nici nu 
voia. Nu putea, practic, din motive de natură mil- 
itară şi diplomatică, şi nu voia, din considerente 
de onoare. 

Este ciudat ca dl Racu, care, atunci când vor- 
beşte despre momentul 1940, dă exemplul Polo- 
niei şi exemplul Jugoslaviei, afirmând că sunt po- 
poare care au ştiut să moară demn (sârbii „nu au 
prea ştiut ce înseamnă capitulare“) însă atunci 
când vine vorba despre asumarea, peste Nistru, a 
războiului în care intrasem, preferă soluţii de 
genul „viclenia vulpii“, „menajarea pe cât se pu- 
tea a resurselor militare şi economice“ etc. Deci, 
cum s-ar spune, două măsuri. Înţeleg că dl Racu ar 
fi preferat să dispărem ca stat în 1940, când orice 
rezistență era o nebunie, în schimb, în 1941, când 
situaţia ne era favorabilă, n-ar fi trebuit să 
„marşăm“. Interesantă logică! 

Este uşor să ai o astfel de viziune când ştii care 
a fost deznodământul acestui război. Însă dl Racu 
uită să plaseze decizia Mareşalului în context: în 
1941, când a trecut Nistrul, întreaga Europă (cu 
excepția țărilor neutre: Portugalia, Spania, Suedia 
şi Elveţia) era sub dominație germană, Anglia era 
izolată, URSS nu părea să poată rezista prea mult, 
iar Statele Unite nu intraseră încă în război. 

„Între timp - scrie istoricul german Andreas 
Hillgruber, în lucrarea sa de referință, Hitler, Re- 
gele Carol și Mareșalul Antonescu -, Conducăto- 
rul Statului s-a hotărât definitiv să folosească 
armata română pentru a participa la război şi 
dincolo de hotarele Basarabiei. Ulterior, atât în 


5 în: Gh. Buzatu, Mareșalul Antonescu în faţa istoriei, B.A.I., laşi, 1990, vol. II, pp. 425 - 427. 





anul VIII e nr. 88 


8l 


ROST 


LA ROST 





diferite memorii, cât şi în convorbiri purtate cu 
Conducătorul Statului, această hotărâre a fost 
aspru criticată de către Iuliu Maniu, şeful opo- 
ziției. Dar nici Maniu nu a oferit altă cale politică 
aplicabilă în condițiile date, din moment ce el 
însuşi susținuse cauza redobândirii Basarabiei şi 
a Bucovinei de Nord. Având în vedere superiori- 
tatea forței politice a Reichului, România nu 
putea ieşi din război în perioada aceea pentru a 
reveni la neutralitate“e. 

Gheorghe Barbul (diplomat, membru în ca- 
binetul Mareşalului): „...Antonescu considera 
Rusia sovietică şi comunismul ca singurul mare 
pericol pentru România ! EI a trecut Nistrul ca să 
lupte contra comunismului, a întreprins ceea ce a 
numit, cu o formulă, să zicem, emfatică, cruciada 
contra comunismului... Cruciada contra comu- 
nismului era idea lui centrală. Era convins că 
soarta României depinde de victoria asupra 
URSS-ului. Marea lui greşeală este că a crezut în 
această victorie... Pot să spun clar că Hitler nu l-a 
constrâns pe Antonescu să treacă Nistrul! 
Eventual, dacă rămâneam pe Nistru, dădeam şi 
noi câteva divizii şi atât ca să lupte mai departe, 
aşa cum au făcut de fapt ungurii. Antonescu însă 
a trecut premeditat Nistrul, în dorinţa de a termi- 
na o dată pentru totdeauna cu URSS-ul! De fapt 
cine şi-a ridicat glasul în 1941 împotriva trecerii 
Nistrului? În afară de Maniu, cred că nimeni. 
Regele Mihai şi-a vizitat trupele, care operau din- 
colo de Nistru, în Crimeea de pildă. Dar, după 
dezastrul de la Stalingrad şi de la Cotul Donului, 
criticile aduse lui Antonescu că a trecut Nistrul au 
venit din toate părțile. Cu alte cuvinte: Cât timp 
lucrurile au mers bine, mai nimeni nu a protestat 
că am trecut Nistrul... 

Iuliu Maniu se ferise sa accepte raspunderile 
guvernarii în 1940, pretextând ca „este timpul 
militarilor“, tot asa cum a evitat sa-si asume ris- 
curile unei guvernari dupa lovitura de stat din 
1944, la care a participat. Maniu a fost o persona- 
litate istorica, dar mentalitatea sa era tot aceea a 
politicianului, care evita sa-si asume raspunderea 
în vremuri critice. 


Mareşalul a avut în vedere şi problema 
onoarei rămânerii în alianța cu Germania, cât şi, 
pe de altă parte, oportunitatea participării în con- 
tinuare la campania din Răsărit, în speranța că, la 
masa tratativelor de pace, ca putere învingă- 
toare, România va putea formula anumite pre- 
tenţii - în special, pe cea a recăpătării Ardealului 
de Nord. Dacă o astfel de gândire pare azi 
utopică, să nu uitam că, în cazul unui alt dez- 
nodământ al celui de-al doilea război mondial, ea 
s-ar fi putut dovedi providenţială. 

lată cum se pronunța Antonescu însuşi 
asupra chestiunii trecerii Nistrului - din punctul 
de vedere, subiectiv, al onoarei şi demnităţii - în 
Consiliul de Miniştri din 5 septembrie 1941. Un 
citat de o importanță capitală: 

„Istoria se scrie cu spada. Anul trecut ne-au 
luat ruşii Bucovina. Noi luptăm acum să rămână 
Bucovina în stăpânirea Neamului Românesc. 
Dacă n-avem aliaţi puternici, care să aibă unitate 
de interes, şi aşa o pierdem. Nu putem rezista față 
de aceştia, de la Est. De aceea a trebuit ca, în tot 
timpul vieţii noastre istorice, să facem o necon- 
tenită echilibristică. Am pierdut ceea ce am pier- 
dut prin politica Regelui Carol [este vorba despre 
Carol al II-lea - nota mea, DF]. Dacă ştiam să ne 
adaptăm la timp situației politice din Europa, nu 
pierdeam nimic. Dar nu ne-am adaptat la timp. 
Noi am făcut sentimentalism în politică, chiar 
când a fost vorba de apărarea vieții Neamului 
Românesc. Am făcut mereu sentimentalism, pen- 
tru că suntem filofrancezi - şi am pierdut gra- 
nițele Neamului Românesc -, pentru că am fost 
filoenglezi - şi am pierdut hotarele țării noastre! 
Noi, filofrancezi! Dar nici nu ştie țăranul ce este 
aceea. Nici nu i-a văzut în pictură măcar, nici pe 
francezi, nici pe englezi. Noi trebuie să fim 
filoromâni şi să ştim cum să ne putem apăra 
graniţele. În circumstanţele internaţionale de azi, 
pe ce ne putem sprijini situația noastră? Pe ger- 
mani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfâr- 
tecaţi. Dacă o făceam la timp, scăpam Statul Ro- 
mânesc. Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, 
când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat 


6 Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareșalul Antonescu. Relaţiile germano-române (1938 - 1944), 


Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 173 - 174. 


7 Liviu Vălenaş, Mareșalul Ion Antonescu şi frontul secret. Convorbiri cu Gheorghe Barbul, Editura Vremea, 


Bucureşti, 2001, pp. 27 - 28. 





82 


anul VIII e nr. 88 


LA ROST 


ROST 





Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut 
cum spun unii: să fi aşteptat, că ne-ar fi dat-o, la 
pace, englezii? Puteam să stau cu braţele încru- 
cişate, când germanii se băteau cu ruşii şi să aş 
tept ca să ni se dea Basarabia de către englezi? Şi 
dacă am pornit la luptă, fără Germania nu ne pu- 
team lua Basarabia. Bravura soldatului român? 
Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. 
Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de 
ori mai priceput şi soldatul român de un miliard 
de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam 
de la ruşi. Şi după ce le-am luat cu ajutorul arma- 
tei germane, puteam să le opresc la Nistru? Pu- 
team eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă 
opresc aici? Ca şi doi țărani, care pun ce au împre- 
ună ca să-şi are locul şi după ce unul şi-a arat, să 
spună celuilalt: Eu nu te mai ajut, fiindcă mi-am 
făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi 
țărani. Şi atunci cum mi se poate pretinde să fac 
eu aceasta, pe plan militar? Ar însemna să dez- 
onorez şi Armata şi poporul român pe veci. Ar fi 
o dezonoare pentru noi, să mă fi dus până la 
Nistru şi să le fi spus nemților apoi: la revedere. 
Vedeţi în ce stare de decadenţă se găseşte condu- 
cerea acestui Stat, dacă se găsesc între conducă- 
tori oameni cu o astfel de mentalitate, care ne cer 
să lăsăm pe nemți să se bată şi noi să aşteptăm de 
la englezi Basarabia şi Bucovina. Se înşeală cine 
crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, 
dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii“E. 


Problema războiului 
cu englezii și americanii 


DI Racu afirmă că mareșalul Antonescu „a 
găsit de cuviință să poarte război cu nişte ameri- 
cani care nu s-au atins niciodată de teritoriul 
patriei noasstre şi nici nu aveau de gând“. Dacă o 
luăm cronologic, anglo-americanii au fost primii 
agresori, prin vocea Marii Britanii, care ne so- 
mează să ne retragem trupele dincoace de Nistru, 
apoi ne declară război la 7 decembrie 1941. După 
câteva zile, la 12 decembrie, România declară, 
simbolic, război Statelor Unite. Însă tot Statele 
Unite au fost primele care au agresat țara noastră, 


prin operaţiunile „Halpro“ din 1942, „Tidal 
Wave“ din 1943, iar apoi prin bombardamentele 
sălbatice şi sistematice din aprilie până în august 
1944. Noi nu am făcut decât să ne apărăm țara. În 
ce priveşte caracterul ucigător al acestor agresiu- 
ni anglo-americane asupra României, îl trimit pe 
dl Racu la articolele mele din ciclul „Centenar 
Dan Vizanty“, publicate în numerele 86 şi 87 din 
ROST, în care am arătat pe larg ce s-a întâmplat 
atunci, câte mii de morţi a făcut numai bombarda- 
mentul de Ia 4 aprilie 1944 asupra Bucureştiului, 
cum americanii mitraliau populaţia civilă din 
sate şi oraşe, cum atacau obiective civile fără 
apărare (de pildă, automobile care circulau pe 
şosele sau trenuri de călători), cum englezii arun- 
cau bombe noaptea în centrul Bucureştiului, şi 
aşa mai departe. 

În viziunea mareşalului Antonescu, războiul 
purtat de români a fost unul strict anti-sovietic. A 
spus-o explicit. 

„În răspunsul său la ultimatumul englez [1 
decembrie 1941, nota mea, DE], guvernul român 

















3 Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. IV (iulie - septembrie 1941), 
ediţie de Marcel-Dumitru Ciucă şi Maria Ignat, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2000, pp. 568 - 569. 





anul VIII e nr. 88 


83 


ROST 


LA ROST 





arătase în mod clar sensul luptei armatei 
române. Spre marea nemulțumire a germanilor, 
el insista într-un document care trebuia să devină 
public asupra aspectului unilateral al războiului. 
El nu era îndreptat decât împotriva Rusiei. (...) 
«Eu sunt aliatul Reich-ului împotriva Rusiei. Sunt 
neutru între Marea Britanie şi Germania. Sunt 
pentru americani contra japonezilor» spuse 
Antonescu ziariştilor pe care îi adunase din nou 
pentru a le indica linia pe care presa trebuie să o 
adopte“?. 


Sintagma de „război sfânt“ 


Fireşte, în sens strict teologic, nu ştiu dacă 
vreun război, oricât de legitim ar fi el, poate fi nu- 
mit „sfânt“. Dl Racu se arată revoltat de reluarea, 
de către mine, a acestei sintagme folosite de pro- 
paganda română şi germană în timpul războiului 
(o variantă era „cruciada împotriva comunismu- 
lui“). Ceea ce am spus în articolul precedent a fost 
Că, pentru noi românii, acest război a fost 
într-adevăr sfânt (în sens larg, nu strict teologic) 
fiindcă a fost purtat pentru dezrobirea provinci- 
ilor noastre de la Est răpite de sovietici în 1940. 
Am spus „sfânt“ în sens larg, tot aşa cum s-ar pu- 
tea spune că legătura dintre neamul românesc şi 
teritoriul său naţional este una indestructibilă, 
organică, „sfântă“, iar apărarea acestui teritoriu, 
o datorie la fel de sacră. 

În sens larg deci, dar şi în sens precis: să nu 
uităm că administrația românească redeschidea 
bisericile ortodoxe din Rusia şi Ucraina, oamenii 
dezgropau icoane vechi şi le aşezau din nou în bi- 
sericile care fuseseră pânșărite, transformate în 
magazii, iar acum erau resfinţite şi redate cultului 
pravoslavnic. Să nu uităm cum ruşii erau boteza- 
ți în masă, de către preoții militari români, fiind- 
că asta nu fusese posibil sub Stalin. Şi îmi vine 
acum în gând şi gestul mitropolitului rus Nicolae 
al Rostovului, care, o dată cu retragerea armate- 
lor româno-germane, a preferat şi el să vină la 
Bucureşti, stabilindu-se la Mânăstirea Cernica, 
împreună cu părintele loan Culighin, care a avut 
rolul său, cunoscut, în mişcarea Rugului Aprins 


de la Mânăstirea Antim. Poate că acest gest spune 
ceva. 

DI Racu vorbeşte despre războiul „dintre doi 
draci“ (Stalin şi Hitler), trăgând de aici concluzia 
că acest război nu poate fi numit „sfânt“. Este ciu- 
dat că dl Racu nu se plasează, afirmând acest lu- 
cru, pe poziţia României, ca putere beligerantă, ci 
îi vede numai pe cei „doi draci“. Eu am spus că 
războiul românesc, antisovietic, era cu adevărat 
un război sfânt, adică drept, şi când am scris acest 
lucru am spus-o în calitate de român, nu m-am 
închipuit a fi nici neamţ, nici sovietic. Am pus 
problema strict din punct de vedere românesc. 


Comparaţia cu Serbia și 
contabilitatea morţilor 


DI Racu manifestă o admiraţie fără rezerve 
față de Serbia şi sârbi, pe care îi dă mereu drept 
contra-exemplu pentru români: românii sunt laşi, 
sârbii curajoşi; românii au dat de trei ori mai pu- 
țini morți decât sârbii, deşi au o populaţie dublă 
față de aceştia; românii au o capacitate naturală 
de „a fenta istoria“ în timp ce sârbii nu au prea 
ştiut ce este aceea capitulare. 

Mărturisesc că şi eu îi privesc cu simpatie pe 
sârbi şi le respect istoria, atât de plină de vitregii. 
Dar să nu exagerăm şi să facem din acest popor 
un etalon al virtuților pe care trebuie să le aibă o 
naţiune. Dacă Serbia este singurul stat balcanic 
care se poate mândri că a avut, în timpurile noas- 
tre, o dinastie autohtonă, se uită de obicei să se 
specifice că a avut nu una, ci două, Obrenovici şi 
Karagheorghevici, care s-au tot luptat între ele în 
secolele XIX şi XX, succedând una alteia de câte- 
va ori. Să nu uităm apoi tratamentul rău pe care 
sârbii l-au rezervat întotdeauna minorităţii româ- 
ne şi aromâne de pe teritoriul lor. Să nu uităm 
naționalismul feroce care i-a făcut să fie antipati- 
zați de toate popoarele din jur, fie ele ortodoxe, 
catolice sau musulmane. Fiindcă, din câte ştiu, 
nici bulgarii, nici albanezii, nici ungurii, nici croa- 
ţii şi nici slovenii nu prea îi iubesc. În problema 
provinciei Kossovo, mărturisesc că sunt de partea 
sârbilor, dar nu mă pot opri să gândesc că nici ura 


9 Gheorghe Barbul, Memorial Antonescu. Al treilea om al Axei , Editura Pro Historia, Bucureşti, 2001, 


pp. 124 - 125. 





84 


anul VIII e nr. 88 


LA ROST 


ROST 





albanezilor nu va fi izvorât din senin şi că, în ge- 
nere, resentimentele au o cauză. A îi considera pe 
sârbi eterne victime, un popor model, care a rezi- 
stat întotdeauna eroic tuturor loviturilor, şi în 
comparaţie cu care noi, românii, ar trebui eventu- 
al să intrăm în pământ de ruşine, mi se pare o 
optică grotescă. Îi propun dlui Racu, îl legătură cu 
aceşti minunaţi sârbi ortodocşi, pe care îi laudă 
că au izgonit pe „regele trădător“ (de fapt, era 
vorba de regentul Paul şi nu de rege) care voia să 
alieze în 1941 țara cu Germania nazistă, să-şi 
amintească episodul de la 1903. Acelaşi popor 
minunat, un alt rege sârb care trebuia înlăturat: 
Alexandru Obrenovici. Motivul? Se căsătorise cu 
o femeie cu 15 ani mai în vârstă, regina Draga, de 
origine foarte modestă şi incapabilă să-i dăruias- 
că urmaşi. Drept care, în noaptea de 10 iunie 
1903, un grup de ofiţeri năvăleşte în palatul regal 
de la Belgrad, îi caută pe rege şi pe regină câteva 
ore, şi după ce îi dibuiesc în încăperea unde se 
ascunseseră înspăimântați, îi împuşcă şi îi măce- 
lăresc la propriu, cu săbiile, şi le aruncă cada- 
vrele, dezbrăcate şi mutilate, pe ferestrele palatu- 
lui. Această atrocitate a fost privită cu satisfacție 
de opinia publică sârbă. Acesta este modelul pro- 
pus de dl Racu? Am cel puţin satisfacția că noi, 
românii, nu am procedat aşa cu nici un suveran, 
oricâte am fi avut să-i reproşăm. 


Campania din Vest 


Este dincolo de orice îndoială faptul că meri- 
tele ostaşilor români care au luptat în Vest nu 
sunt cu nimic mai prejos decât ale celor care lup- 
taseră în Est, cu atât mai mult cu cât, în cea mai 
mare parte, este vorba despre aceiaşi oameni. Şi 
bunicul meu, It. Gheorghe Vrânceanu, a luptat în 
vest, până în decembrie 1944, iar un frate de-al 
său a murit în luptele de la Oarba de Mureş, în 
1944, pentru eliberarea Transilvaniei. Deci insi- 
nuările dlui Racu sunt fără sens. Ceea ce este însă 
limpede este faptul că alianța noastră cu URSS nu 
semăna deloc cu alianța cu Germania, că, spre 
deosebire de germani, ruşii s-au amestecat în or- 
dinea noatră internă, ne-au impus un regim care 
a răsturnat întreaga structură politică, socială, 
economică şi chiar culturală şi sufletească a nea- 


mului românesc. După 23 august 1944, am fost o 
țară ocupată, cu tot mai puţină putere de decizie. 
Desigur, lupta pentru dezrobirea Ardealului de 
Nord a fost la fel de legitimă ca şi cea pentru eli- 
berarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, însă 
după 25 octombrie 1944, în continuare, se poate 
spune fără a greşi că armata română a fost târâtă 
spre vest fără drept de replică. În timp ce soldaţii 
români mureau în lupta contra Germaniei nazis- 
te, la noi acasă, la Bucureşti, guvernul Rădescu 
era răsturnat şi Vişinski impunea primul guvern 
comunist. 


Vae victis! 


Pot fi împărțiți beligeranții în buni şi răi? Ne- 
greşit, germanii au comis atrocități în teritoriile 
ruseşti ocupate. Dl Racu îşi exprimă de câte ori 
poate o aversiune personală față de conducătorii 
Puterilor Axei. Domnia sa înclină, în mod evi- 
dent, spre soluţia Aliaților, şi afirmă că, pentru 
noi, „singura variantă decentă în ceea ce ne 
privea era varianta anglo-americană“. Teoretic, 
negreşit, nu pot să nu fiu de acord cu dl Racu. Ba 
cred că pentru noi şi mai minunate ar fi fost va- 
rianta australiană, cea canadiană şi, poate, cea 
paraguayană. Ceea ce îi scapă din vedere dlui 
Racu este că noi nu cu aceştia aveam frontieră, ci 
cu ruşii. Şi, de asemenea, că oricâte tratative am fi 
încercat să purtăm cu anglo-americanii, ei veneau 
la pachet cu sovieticii. Este de notorietate ideea 
anglo-americanilor de a nu negocia nici un fel de 
armistițiu separat, ci numai împreună cu glorio- 
sul lor aliat, Stalin. 

Şi, dacă tot este să vorbim despre „buni“ şi 
„răi“, iar cei buni ar fi Aliaţii (câştigătorii războiu- 
lui), nu pot să nu mă gândesc la bombardarea 
oraşelor Germaniei şi Japoniei, la bombele de- 
mocraţiilor occidentale liberale care au căzut 
peste femeile şi copiii din Dresda, la bombele 
atomice care au căzut peste femeile şi copiii din 
Hiroshima şi Nagasaki... în nişte momente în care 
deznodământul era clar şi aceste masacre inutile 
ar fi putut fi evitate. 

Iată ce propunea Churchill, reprezentant al 
„variantei decente“, în iulie 1944, generalului 
Hastings Imay: „Vreau să reflectaţi foarte serios 





anul VIII e nr. 88 


8 


ROST 


LA ROST 





asupra acestei chestiuni a gazelor asfixiante 
[asupra populaţiei civile din oraşele germane, ca 
răspuns la folosirea de către nemți a rachetelor 
VI şi V2 - nota mea, DE]. Este absurd a lua în con- 
siderare moralitatea în această afacere, când 
toată lumea le-a folosit pe parcursul ultimului 
război, fără să existe proteste din partea mora- 
liştilor sau a Bisericii (...). Este vorba pur şi simplu 
de o modă, comparabilă cu evoluţia lungimii 
fustei femeilor. Vreau să se examineze la rece cât 
de rentabilă ar fi utilizarea gazelor asfixiante (...). 
Nu trebuie să ne lăsăm mâinile legate de principii 
neghioabe“. 


Problema autoculpabilizării 


În textul dlui Racu, mă tem că există şi 
această tendință. Este subțire, limita dintre privi- 
rea onestă şi lucidă a propriilor defecte şi scăderi 
(naţionale) şi căderea, pe nesimţite, într-o auto- 
învinovăţire menită să spulbere orice idee de pa- 
triotism sau naționalism (nu-i aşa că termenii în 
sine au început să sune desuet? Dacă spui „patri- 
otism“ te gândeşti automat la ceva legat de pro- 
paganda de pe vremea lui Ceauşescu, când de 
fapt, ce poate fi mai firesc decât să-ţi iubeşti patria 
şi națiunea din care faci parte?). Îţi poţi iubi ţara 
cu durere, îi poţi vedea şi înfiera toate defectele, 
dar acest lucru te doare în primul rând pe tine, cel 
care vezi, simţi şi vorbeşti ori scrii despre asta. 





Este cazul lui Cioran, cu Schimbarea Ia faţă a Ro- 
mâniei. Pentru că altfel, a pune diagnostice ex ca- 
thedra, detaşat şi cu superioritate, a „demitiza“ 
pe bandă rulantă totul, ajunge într-adevăr la limi- 
ta blasfemiei. Dan Puric ar zice: nu îţi poti privi 
critic nici mama, nici Biserica... Aş adăuga: nici pe 
fraţii morți pe câmpurile de luptă, oricât de „sub- 
țire“ ar fi numărul lor în comparaţie cu orice 
neam străin... 

În articolul precedent, îi reproşam dlui Racu 
ireverenţa față de neamul românesc. Mă aştep- 
tam la o tresărire. Dimpotrivă, domnia sa recidi- 
vează şi, încercând să demonstreze că nu este așa, 
repetă aceleaşi idei: „ÎI trimit pe dl Focşa Ia o lec- 
turare mai atentă a textului meu, în care eu vor- 
besc de laşitatea poporului român în ansamblul 
său“, „...Deşi cu siguranță se găsesc pe faţa pă- 
mântului şi popoare mai puţin curajoase decât 
noi“. Chiar adevărat de-ar fi, este totuşi jenant să 
scrii aşa ceva despre poporul în mijlocul căruia 
te-ai născut. Mai mult: este de prost gust. 

Pentru generaţiile de la 1848, 1877, 1918, 
1941... sintagma „neamul românesc“ avea ceva 
solemn, care impunea, ceva într-adevăr sacru. 
Acum facem exces de spirit critic, şi în acest fel ne 
secătuim, cădem într-un intelectualism steril, fad, 
plicticos şi rece. 

Uitasem, în zilele noastre nu prea se mai 
vorbeşte despre „neamul românesc“. Am devenit 
„populaţie“. 





86 


anul VIII e nr. 88 


Cei care doresc să-și completeze colecția publicaţiei ROST pot trimite contravaloarea 
revistei (3 lei/exemplar), prin mandat poștal, pe numele: 


Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 Bucureşti. 


Precizaţi pe mandatul poştal ce număr al revistei doriți, în cîte exemplare și adresa dvs. 


Pentru informaţii sunaţi la tel.: 0740.103.621 


Nr. 1 - martie 2003, dedicat lui Nicu Steindhardt 
Nr. 2 - aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 

Nr. 3 - mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 

Ne. 4 - iunie 2003, dedicat lui Mihai Eminescu 

Nr. 5 - iulie 2003, dedicat lui Nicolae Paulescu 

Nr. 6 - august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 

Ne. 7 - septembrie 2005, dedicat lui Nae Ionescu 
Ne. 8 - octombrie 2003, dedicat lui Valeriu Gafencu 


Nr. 9 - noiembrie 2003, dedicat Părintelui 
Dumitru Stăniloae 


Nr. 10-11 - decembrie 2003, dedicat lui Vasile Băncilă 
Ne. 12 - februarie 2004, dedicat lui Nichifor Crainic 

Ne. 13 - martie 2004, dedicat lui Mircea Vulcănescu 

Nr. 14-15 - aprilie-mai 2004, dedicat lui Radu Gyr 

Nr. 16 - iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia - epuizat 
Nr. 17 - iulie 2004, dedicat lui Ştefan cel Mare - epuizat 
Nr. 18 - august 2004, dedicat lui Ernest Bernea 

Nr. 19 - septembrie 2004, dedicat lui Constantin Noica 
Ne. 20 - octombrie 2004, dedicat Părintelui Arsenie Boca 
- epuizat 

Nr. 21-22 - noiembrie-decembrie 2004, dedicat Părintelui 
Constantin Galeriu 

Nr. 23 - ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu 

Nr. 24 - februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga 

Nr. 25-26 - martie-aprilie 2005, dedicat 

Părintelui Constantin Voicescu 

Nr. 27 - mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga - epuizat 
Nr. 28 - iunie 2005, dedicat Părintelui Arsenie Papacioc - 
epuizat 

Nr. 29 - iulie 2005, dedicat Părintelui Zosim Oancea - 
epuizat 

Nr. 30 - august 2005, dedicat lui Vasile Voiculescu - 
epuizat 

Nr. 31 - septembrie 2005, dedicat 

Părintelui Liviu Brânzaş 

Nr. 32 - octombrie 2005, dedicat lui Aron Cotruş 

Nr. 33 - noiembrie 2005, dedicat Părintelui 

Iustin Pârvu 

Ne. 34 - decembrie 2005, dedicat lui Paul Goma 

Nr. 35 - ianuarie 2006, dedicat lui Horia Bernea 

Nr. 36 - februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru 

Nr. 37 - martie 2006, dedicat Părintelui Teofil Părăian 
Nr. 38 - aprilie 2006, dedicat Părintelui Calciu 

Nr. 39 - mai 2006, dedicat lui Pan M. Vizirescu 

Nr. 40-41 - iunie-iulie 2006, dedicat lui lon Gavrilă 











Nr. 42-43 - august-septembrie 2006, dedicat 
Părintelui Adrian Făgeţeanu 


Nr. 44 - octombrie 2006, dedicat lui 
Gabriel Constantinescu 


Ne. 45 - noiembrie 2006, dedicat lui Simion Mehedinți 
Nr. 46 - decembrie 2006, dedicat Părintelui Rafail Noica 


Ne. 47-48 - ianuarie-februarie 2007, dedicat 
Părintelui Benedict Ghiuş 


Ne. 49 - martie 2007, dedicat luiloan Ianolide 

Nr. 50 - aprilie 2007, dedicat lui Marcel Petrişor 

Nr. 51 - mai 2007, dedicat părintelui Nicodim Măndiță 
Nr. 52 - iunie 2007, dedicat Mitropolitului Bartolomeu 
Nr. 53-54 - iulie-august 2007, dedicat Părintelui Trifa 


Nr. 55 - septembrie 2007, dedicat lui 
Alexandru Mironescu 


Nr. 56 - octombrie 2007, dedicat 
Părintelui Sofian Boghiu 


Nr. 57 - noiembrie 2007, dedicat lui Teodor M. Popescu 


Nr. 58 - decembrie 2007, dedicat lui 
Demostene Andronescu 


Nr. 59-60 - ianuarie-februarie 2008, dedicat 

Părintelui Ioanichie Bălan 

Nr. 61 - martie 2008, dedicat lui Dan Botta 

Nr. 62 - aprilie 2008, dedicat Maicii Mihaela Iordache 
Ne. 63 - mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan 
Nr. 64 - iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu 

Nr. 65 - iulie 2008, dedicat Părintelui Mina Dobzeu 

Nr. 66 - august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu 


Nr. 67 - septembrie 2008, dedicat 
Părintelui Chesarie Gheorghescu 


Nr. 68 - octombrie 2008, dedicat Părintelui Marcu 

de la Sihăstria 

N. 69 - noiembrie 2008, dedicat lui George Racoveanu 
Nr. 70 - decembrie 2008, dedicat lui Constantin Oprişan 


Ne. 71-72 - ianuarie-februarie 2009, dedicat lui 
Gheorghe Stănescu 


Nr. 73 - martie 2009, dedicat lui Grigorie Leu 
Nr. 74 - aprilie 2009, dedicat Părintelui Cleopa 


Nr. 75-76 - mai-iunie 2009, dedicat lui George Popescu 
Glogoveanu 


Nr. 77 - iulie 2009, dedicat lui Petru C. Baciu 
Nr. 78 - august 2009, dedicat părintelui Dimitrie Bejan 
Nr. 79 - septembrie 2009, dedicat monahului Atanasie 


Nr. 80-81 - octombrie-noiembrie 2009, dedicat 
părintelui Roman Braga 


Nr. 82 - decembrie 2009, dedicat lui]. V. lamandi 


Nr. 83-84 - ianuarie-februarie 2010, dedicat 
părintelui Vasile Vasilachi 


Nr. 85 - martie 2010, dedicat lui Silviu Dragomir 
Nr. 86 - aprilie 2010, dedicat lui Nicu Naum 
Nr. 87 - mai 2010, dedicat Olgăi Greceanu 








ACESTA LU ESTE Up SPECTACOL 
XAU DACA VREI, ESTE CEL MAI INTENS SPECTACOL PE SCENA VIEŢII 


lo PATURI ÎN PLUS INTR-O NOLIA CLADIRE VOR AJUTA FUNDAŢIA SFANTA IRINA SA 


ÎNC EIȚEASCA VESTE 20U) DE OAMENI BOLNAVI DE CANCER. ÎN FIECARE Ar 


r- 
24 
m 
2 
1 
| 3 





7. MĂ M LI NI TECĂC ITI, Er Ț 


d e liniei Maricaţirig] +Parin 


U 


Lampiapile conezepiu 


FĂ UN GESI 
CRESTINESC 
m 


ROMANESC 





FURIDAȚŢIA SFANTA LEIMA 


TELL [E e TRI i jăTŢI