Puncte Cardinale anul XIII, nr. 2-3 (146-147), feb. — martie 2003

credinta 
iubire 
speranta 


Rămăşiţele păminteşti ale lui Carol Il — “regele 
plavboy” ce a apucat să domnească 10 ani între două 
dezertări, pierzând fără luptă o treime din teritoriul ţării, 
decimind elita unei generaţii (peste 300 de asasinate 
politice numai între 1938 şi 1940!),desființind democrația 
cu 7 ani înainte de bolşevizare (căreia i-a netezit în mod 
iresponsabil terenul) şi fugind definitiv din România cu 
14 vagoane ticsite de bunuri mai mult sau mai puțin 
proprii —au fost aduse pe 13 februarie din dependinţa de 
la Estoril în necropola regală de la Curtea de Argeş, 
urmate îndeaproape de rămăşiţele păminteşti ale Elenei 
Lupescu- Wolf (““Duduia”), metresa lui de o viaţă, cu care 
făcuse totuşi o căsătorie tirzie (1947-1953), chipurile “pe 
patul morții”, dar care i-a supraviețuit timp de 24 de ani 
(1953-1977), judecîndu-se la sînge cu toți urmașii legitimi 
şi nelegitimi ai satirului răposat în puf, pe meleaguri 
lusitane. 

Pus la cale în mare secret de guvernul neocomunist 
al lui Adrian Năstase (!), din păcate cu complicitatea 
nevertebrată a Bisericii Ortodoxe Române (care a reuşit 
să lase încă o dată impresia că nu-i decît o simplă unealtă 
a puterii seculare) şi cu acordul constipat al Casei Regale 
(care i-a găsit cu acest prilej o întrebuințare publică şi 
Dudei pripăşite în ogradă), faptul s-a produs şi a fost 
mediatizat cu titlu de “reparaţie istorică” (71), dar nimeni 
n-a reușit să răspundă coherent şi pînă la capăt întrebăni 
elementare: Cui prodest? Cui foloseşte această înhumare 
oficială după 50 de ani a unui criminal depravat şi trădător 
de ţară, care şi-a bătut joc sistematic de prerogativele 
regale, de propria familie şi de prea răbdătorul popor 
român, pus acum, de la vlădică pină la opincă, să caşte 
gura, nedumerit, rebegit şi pauperizat, la un show funerar 
de aproape 3 miliarde de lei, care n-a făcut decit să 
readucă la suprafaţă nişte drojdii demult depuse în 
coşciugele a două personaje imunde şi fatidice, aproape 
la fel de odioase în retrospectiva istoriei ca şi cuplul 
dictatorial executat în zi de Crăciun?! 

Dacă este anevoie de găsit o logică exterioară (cît de 
cît obiectivă sau general-valabilă) acestui demers straniu 


şi costisitor, el se integrează mult mai lesne în logica 
interioară (maladivă şi psihanalizabilă) a unui guvern 
patibular, fascinat de oroare şi de concupiscenţă, dovedind 
un adevărat cult al monstruosului şi al perversităţii. 
Repatnierea (şi pină la urmă reabilitarea) postumă a lui 
Carol II, profanatoare deopotrivă pentru spaţiul sacru al 
Curții de Argeş ca şi pentru simţul moral al societății 
noastre civile, se înscrie pe aceeaşi linie guvernamentală 
pe care se duce, de mai bine de doi ani, campania scelerată 
pentru Dracula Park, adică pentru asumarea şi comer- 
cializarea abjectă a unui fals mit național, cu conotaţii 
sataniste şi sîngeroase. lar aducerea concomitentă în 
România a Elenei Lupescu (a cărei origine etnică rămîne 
indiferentă în context) se înscrie pe aceeaşi linie guver- 
namentală prin care s-a dezincriminat homosexualitatea şi 
se insistă pentru dezincriminarea prostituţiei sau pentru 
legiferareaconcubinajului.“ Aceşti bolnavi carene conduc” 
n-oravea vocaţie politică, dar au sigur vocație scarologică. 
Un Dan Matei Agathon sau un lon Antonescu (secretarul 
de stat surprins de fotoreporter cu tirfele pe genunchi la 
lansarea revistei //ustler) nu sînt deloc cazun izolate: o 
întreagă clasă politică de avortoni ai comunismului, crescuţi 
în disprețul a tot ce este sfint, au acum prilejul să-şi exhibe 
public, pe fondul unei democrații de camaval, turpitudinea 
moral-spirituală. Nu întîmplător, cel mai înfocat susţinător 
pe micile ecrane al recentei “reînhumări” s-a dovedit a fi 
un Adrian Păunescu, întruchipare monumentală (şi de- 
acum clasică) a abjecției tupeiste şi a oportunismului 
naţional-demagogic, ani de-a rîndul bard oficial al 
ceauşismului — şi care probabil că ar fi la fel de favorabil 
unei eventuale reînhumări a lui Nicolae şi a Elenei la 
Mănăstirea Cozia, cu onoruri naționale! Oamenii născuţi 
şi trăiţi sub zodia porcului au între ei un fel de afinitate 
transcedentală; mai ales cu gindul la unii ca aceştia va fi 





















fu Codru-Drăgușanu (Pereerimu ranbilsan), 


pe TA par, fai pi 





ANUL XIII 
Nr. 2-3/146-147 







Februarie — Martie 
2003 





24 pag. - 15000 lei 













scris Topîrceanu cîndva că “omului îi trebuie o mare doză 
de nesimţire ca să nu roşească în fața porcului” 

Una peste alta, pare să existe la noi, impusă mai ales 
de sus înjos, otendinţă spre curul național al monştrilor, 
indiferent de onginea sau de condiţia lor socială: un Vlad 
Ţepeş vampirizat prin aliniere complice la o anume 
stupiditate vulgară a Occidentului, un Ceauşescu după a 
cărui epocă sinistră mulți continuă să suspine şi azi ca 
jidovii după ceapa Egiptului, un Carol II care — se 
povesteşte — a spurcat cristelniţa încă de la botez (sub 
privirile constemate ale vlădicăi Ghenadie Petrescu), 
pentru ca apoi să spurce tot ce a atins, de la patul conjugal 
pină la tronul țării, iar acum, iată, pînă la necropola regală 
de la Argeş, unde a fost adus cu țiitoare cu tot, ca să nu se 
mai îndoiască nimeni că România este... “Grădina Maicii 
Domnului”! 

Acumun veac şi jumătate, unardelean trecut dincoace 
de munți le împărtăşea impresiile sale celor de acasă, 
scriindu-le: “În țara aceasta [Țara Românească] meritul 
n-are preț, numai porc-de-ciinele înaintează”. Astfel 
eram la ieşirea din fanariotism şi astfel am rămas sub 
semnul triumfător al balcanismului (radicalizat de 
mentalitatea bezbojnică a secolului XX): o țară în care 
jigodia este onorată şi antum, şi postum, pe cînd omul 
cinstit este desconsiderat şi în viaţă, şi după moarte. În 
vreme ce cele mai pure conştiinţe ale României interbelice 
sînt calomniate pînă astăzi şi nici nu se mai ştie pe unde 
le-au fost risipite osemintele, rămăşiţele călăului lor sînt 
aduse din străinătate ca nişte sfinte moaşte şi înhumate 
festiv în monastirea “neisprăvinii” româneşti! 

Singura nădejde consolatoare, compensînd ruşinea 
de a fi contemporanii unei astfel de comedii cinice şi 
strigătoare la cer, este aceea că din aşa-zisa “reparație 
istorică” nu varămine pină la urmă decît o palmă de țărină 
spurcată, aşa cum din cartea albă a guvemării Năstase nu 
vor rămîne în memoria națiunii decât gențile negre ca 
noaptea tranziției. 

Anonimul dimbovițean 











PAG. 2 NR. 2-3 Febr.-Mart. 2003 


În ultimul timp, atât la noi cât şi aiurea, se vorbeşte tot mai insistent de necesitatea 
(re)creării unei Drepte politice autentice, în măsură să constituie o alternativă la 
guvemare sau, cel puţin, să tempereze, cu mijloace specifice opoziţiei, excesele unei 
Stângi hipertrofiate şi pline de sine, ce, nu face decât să adâncească, pe zi ce trece, criza 
lumii moderne (care, înainte de a fi o criză politică, este una metafizică). 

Dacă în următoarele decenii nu se va înfiripao Dreaptă politică credibilă, fie ea chiar 
“trădătoare” „adică adaptată realităților lumii moderne, astfel încât să facă față provocărilor 
“veacului”, dar care să fie cu totul altceva decât ceea ce se consideră astăzi ca fiind partide 
de dreapta (democraţiile creştine şi difentele vecinătăți liberale împinse la dreapta), 
atunci omenirea va cunoşte o tiranie totalitară mult mai dezastroasă decât totalitarismele 
secolului XX. Căci atotputernicia Stângii, 
îmbătate de succese şi fără nici o oprelişte, 
duce cu necesitate la tiranie. A prevăzut 
acest lucru, încă din prima jumătate a |. 
secolului XIX, Alexis de Tocqueville, care, | 
referindu-se la “popoarele democratice”, 
spune că acestea “au pentru egalitate o 
pasiune atăt de înflăcărată, nesăţioasă şi 
de nestăvilit încât, dacă nu o vor putea 


DEI VI | PE VĂ zi N PAR ă . it /a & 43 
obține înlibertate, vor fidispusesăaccepte | POPI e af Ra: AY A 
F pap N izbi za EEE IS Ce a A 


sclavia chiar, pentru a o obține. Sunt în 
Stare să suporte sărăcia, aservirea, barbaria, mumai aristocrația nu”. Şi mai departe: 
"Cred că este mai uşor de instaurat un regim absolut şi despotic într-o societate în care 
condițiile sunt egale decăt în alta, şi mai cred că un asemenea regim, o dată instaurat, 
nu numai Că va oprima pe oameni, ci, cu timpul, le va răpi şi multe dintre atributele lor 
omeneşti [...]. Despotismul, care este periculos în toate timpurile, este cu atât mai 
periculos în perioadele democratice”. Şi nu s-ar putea spune că devenirea istorică nu 
i-a dat drepiate. E suficient să urmărim evoluţia Stângii — de la Stânga liberală, 
fundamentată ideologic imediat după Revoluţia franceză, la Srânga comunistă, trecând 
mai întâi prin Stânga anticlericală şi democratică, iarapoi prin Stânga socialistă-— pentru 
a ne da seama că A. de Tocqueville a avut dreptate. 

Şi dacă expriența comunistă a secolului XXX a eşuat lamentabil în bolşevism, fiind 
confiscată de Rusia şi transformată în suport ideologic al mesianismului său, nu 
înseamnă că aventura comunistă nu va continua. Stânga socialistă de astăzi, chiar în 
condițiile prăbuşirii bolşevismului, nu a renunțat la înfăptuirea “visului de aur” al 
omenirii, căruia, din motive de imagine (conceptul de comunism s-a demonetizat), 
nu-i mai spun comunism, ci mondialism, globalizare, comunitarism sau mai ştiu eu cum. 
Dar, oricum îi vor spune, ceea ce va rezulta din acest marş triumfal al Stângii va fi “aceaşi 
Mărie cu altă pălărie”, adică acelaşi totalitarism nivelator, chiar dacă va opera, poate, cu 
metode ceva mai subtile şi cu mijloace oarecum diferite față de cele ale defunctului 
totalitarism comunist Şi “bastionul”, “farul călăuzitor” al acestui nou sistem vor fi Statele 
Unite ale Americii. Americanii. care până mai ieri au pozat în apărători ai Occidentului, 
iar acum pozează în campioni ai Libertăţii şi în apărători ai întregii Umanităţi, îşi vor 
impune modelul (/he american way of life), care are multe afinități şi similitudini cu 
modelul comunist, pentru că stau pe acelaşi fundament ideologic. Alain de Benoist 
vorbeşte chiar de o matrice comună: “Această matrice comună constă, în primul rând, 
în ideea că dimensiunea economică defineşte esenţialul existenţei umane şi ii determină 

finalitatea. Prin mijloace radical diferite, regimurile liberale şi regimurile comuniste 

urmăresc scopuri identice. Având, şi unele şi altele, aceeaşi aspirație egalitară şi 
descinzând din acelaşi materialism şi din acelaşi universalism, ele nu pot concepe 
societatea decât ca pe o organizare rațională bazată pe schimburi între egali”. 

__ Aşa stând lucrurile, cei care îşi imaginează că Statele Unite au luptat împotriva 
comunismului sovietic de pe poziții de Dreapta sunt naivi, după cum tot atât de naivi sunt 
şi cei care cred acelaşi lucru despre nazismul german. 

Lumea modemă este şi a fost, în toată perioada de după primul război mondial, când 
s-au destrămat ultimele imperii europene, guvernată, cu nesemnicative excepții, de 
regimuri de stânga. În consecință, se poate afirma, fără teamă de a greşi, că atât cel 
de-al doilea război mondial, cât şi “războiul rece” care i-a urmat nu au fost războaie 
purtate între ideologii diferite, ci au fost mai degrabă “războaie fratricide”, duse de 
diferite țări sau grupuri de țări cu regimuri de Stânga, pentru obținrea supremației 
mondiale. În cel de-al doilea război mondial şi-au disputat această supremație trei 
mesianisme desacralizate, toate, la vremea respectivă, aliniate la Stânga: mesianismul rus 
(care, înainte de Revoluţie, viza, de pe poziții pe atunci de dreapta, unificarea lumii 
ortodoxe şi refacerea Imperiului Bizantin), metamorfozat în internaționalism proletar şi 
ateu; milenarismul german, care se regăseşte în nazismul păgânizant, al cărui fondator 
preconiza crearea unui mare Reich german care să dureze o mie de ani, şi milenarismul 
new-age-ist (pe atunci in nuce) al democraţiilor occidentale descreştinate, în frunte cu 
Statele Unite ale Americii. După înfringerea Germaniei naziste, s-au încăierat — în aşa- 
zisul “război rece” — învingătorii între ei: de o parte Rusia sovietică, iar de cealaltă parte 
Statele Unite şi aliaţii lor europeni (““occidentaloizii” de care vorbeşte un Al. Zinoviev). 

Aşadar, mişcările fasciste din perioada interbelică, în afară de cea a lui Salazar şi, 
în oarecare măsură, de cea franchistă, nu au fost mişcări de dreapta, ci îşi au sorgintea în 
aceeași Stângă ca şi bolşevismul. În sprijinul acestei aserțiuni se poate invoca opoziția 
cvasiunanimă a Dreptei tradiționale italiene faţă de Fascism şi, în mod special, opoziția 
față de Nazism a Dreptei tradiţonale germane, care, după unii istorici, ar fi fost singura 
în măsură să organizeze o mişcare de rezistență împotriva lui Hitler. In orice caz, 
principalii teoreticini ai Dreptei tradiționale germane (Stefan George, Emstvon Salomon, 
Ernst Junger, Oswald Spengler) nu şi-au ascuns niciodată ostilitatea faţă de național- 
socialism şi de Hitler, De altfel, Claus von Stauffenberg, autorul atentatului împotriva 
Fihrerului, era un discipol a lui Stefan George. Dar nu doar acesta este singurul şi cel mai 
important argument care să demonstreze că atât Fascismul italian, cât şi Naţional- 





PUNCTE CARDINALE 





Socialismul german au fost mişcări de stânga. Mai sunt şi altele, mult mai consistente şi 
mult mai convingătoare, | | 
Înainte de a le trece în revistă, este necesar să amintim că, după cel de-al doilea război 
mondial, învingătorii s-au străduit (Şi în oarecare măsură au şi izbutit) să inculce opiniei 
publice ideea că regimurile fasciste au fost de dreapta, pentru a pune astfel excesele 
acestora pe seama Dreptei în general. Şi au reuşit să o facă, deoarece, atât în epocă, cât 
şi mult după, se auzea foarte des punându-se că “cel mai mare rău pe care l-a făcut Hitler 
omenirii este compromiterea Dreptei”. Nu le-a fost greu să convingă pe mulți că aşa stau 
lucrurile, deoarece, şi atunci ca şi astăzi, Stânga era practic identificată cu Comunismul 
şi, în consecinţă, cei ce au luptat sau luptă împotriva acestuia trebuie să fie neapărat “de 
dreapta”, A mai fost pusă în circulație şi o 
altă teorie, conform căreia atât Fascismul, 
cât şi Comunismul ar fi depăşit dihotomia 
Dreapta-Stânga, ele constituind manifestări 
ale unui fenomen istoric nou, specific seco- 
lului XX, care a fost numit Totalitarism. 
Această teorie a fost inspirată, probabil, 
din declarațiile unor lideri fascişti care 
pretindeau, la vremea respectivă, că ei ei 
| nusuntnicidedreapta,nicidestânga,ci,că 
A Se e E au depăşit această antinomie. J. A. Primo 
de Rivera, fondatorul Falangei spaniole, declara, de exemplu, următoarele: “Fascismul 
s-anăscut pentru a aprindeo credință Nuocredinţă de dreapta, căci Dreapta urmăreşte, 
în fond, să conserve totul, chiar şi injustiția. Dar nici o credință de stânga, căci Stânga 
urmăreşte, în fond, să distrugă totul, chiar şi ceea ce este bun. În perioada postbelică, 
unii teoreticieni de stânga, vrând să se debaraseze de bolşevici şi de excesele lor, i-au 
inclus şi pe aceştia în aceeaşi categorie (nici de dreapta, nici de stânga) a regimurilor zise 
totalitare. Dar aceşti teoreticieni se feresc să scormonească în istorie şi să vadă care sunt 
originile acestor totalitarisme. Că totalitarismul comunist îşi are originea în Stânga 
socialistă modemă nu mai trebuie demonstrat. Ceea ce vom face în continuare va fi să 
aducem câteva argumente irefutabile că Fascismul în general — şi național-socialismul 
german, în special — îşi află sorpintea în aceeaşi Stângă ca şi Comunismul. 

În primul rând, mişcările fasciste au fost mişcări revoluţionare; or, se ştie că Revoluția 
este apanajul Stângii. Dreapta este reacționară. Fascismul nu a urmărit nici conservarea 
ordinii burgheze, nici restaurația vreunui vechi regim, nici respectarea tradiţiilor vii. El 
aurmărit, apelând conjunctural la nişte tradiții mai degrabă livreşti, să instaureze o “nouă 
ordine”. Şi aceasta nu se poate face decât prin revoluție. Hitler însuşi a declarat răspicat 
acest lucru: “ntre noi şi bolşevici există mai multe puncte comune decât divergențe. În 
primul rând, spiritul revoluţionar. [...] Noi vrem revoluţie. Şi a făcut Revoluţia brună. 

Pe lângă componenta revoluționară, Fascismul a mai avut şi alte componente de 
stânga. destul de uşor de sesizat. Dintre toate, cea mai importantă este cea legată de 
originea puterii. Ca în toate regimurile de stânga. şi în Fascism puterea emană “de jos”, 
de la mase, şi nu “de sus”, ca în regimurile tradiționale. Dar nu numai puterea este 
emanația maselor, ci şi liderul. Cineva făcea următoarea remarcă: “Hitler nu s-a impus 
poporului german cu forța, ci l-a reprezentat. În aceasta a constat puterea lui”. O altă 
componentă de stânga importantă a Fascismului este ateismul şi politica violent anti- 
religioasă. Sunt cunoscute celebra provocare adresată lui Dumnezeu de către Mussolini 
(“Dacă Dumnezeu există, îi dau cinci minute ca să mă trăznească! "), precum şi nu mai 
puţin celebra blasfemie a lui Hitler: “Religiile? ” — întreba retoric acesta din urmă; şi tot 
el răspundea: “Toate — tot un drac. Nici una nu are nici un viitor. [...] Aceasta nu mă va 
împiedica deloc să extirp creştinismul din Germania ”. Astfel, persecuțiile religioase sunt 
aproape tot atât de frecvente în Fascism ca şi în Comunism. Dar cele două regimuri 
totalitare mai au şi alte trăsături comune specifice Stângii, care sunt atât de evidente încât 
este suficient doar să le emumerăm: antitradiționalism, mesianism utopic şi ideologie 
milenaristă oficială, partid unic cu bază de masă, birocrație excesivă, monopol asupra 
mijloacelor de comunicare, poliție politică teroristă şi multe altele. Pentru ceea ce am vrut 
să demonstrăm cred că este suficient. 

Să ne întoarcem acum la problema de la care am pormit, şi anume aceea a necesității 
(re)creării unor autentice partide de dreapta. Vom pune mai întâi în discuţie în ce măsură 
este posibilă astăzi crearea unui partid de dreapta autentic şi, o dată creat, în ce măsură 
va fi şi eficient, adică în ce măsură va putea să-şi îndeplinească menirea într-o lume ca 
a noastră, desacralizată şi atomizată. Căci omul modern, “omul autonom” (cum l-a numit 
Petre Ţuţea), sieşi suficient, areuşit perfomanţa ca, rupând toate legăturile cutranscedența 
şi cu tradiția, să înlocuiască valorile-scop (Adevărul, Binele, Frumosul) cu valori-mijloc 
(economicul, politicul, utilul) şi să dea omului şi aventurii sale “pământeşti” o altă 
finalitate, intrinsecă. ȘI a mai făcut ceva: a ucis Taina. Şi, ucigând Taina, a ucis în OM 
— sau, în cel mai fericit caz, a atrofiat doar — instinctul de nemurire, producând astfel o 
dezordine spirituală, precum şi un grav dezechilibru social care amenință existența 
civilizaţiei înseşi. Din păcate, omul modem, ademenit de “cântecul de sirenă” al Stângii, 
a adoptat, conştient sau inconştient, o concepție despre lume care corespunde, în linii 
mari, acestei Weltanschauung stingiste, ceea ce îl face să încline, din punct de vedere 
politic, de cele mai multe ori, spre una şi aceeaşi orientare, În aceste condiţii, pe tărâm 
politic, Dreapta nu mai poate acționa decât fie ca o falsă Dreaptă (ceea ce se întâmplă, de 
fapt, astăzi), fie adaptându-se, până la limita “trădării”, realităților şi cerințelor lumii 
moderme (pentru ca, de pe această poziţie, să poată juca un rol secundar şi moderator şi 
să poată conserva şi salva ceea ce mai poate fi salvat). 

Dacă pe tărâm politic Dreapta are puţine şanse să se impună, ea poate, în schimb, să 
acționeze în voie — și cu oarecare succes — pe tărâm spiritual şi cultural. Mai sunt încă 
destui muritori în stare de grație, capabili să audă ““muzica sferelor” şi să o capteze pentru 
a o pune temelie “noilor întemeieri”, 


CĂ 
=> 
î 


Demostene ANDRONESCU 








ş 
“ 
ş 
Ă 
i 


Aa n aa a 


PR 


$ 4 











PANĂ UNDE 
MERGE 





îm re 


Punct pei în chestiunea regionalizării 


O chemare nouă, țara o străbate: regionalizarea 
României în scopul declarat al administrării cât mai 
eficiente a fondurilor necesare integrăni, alocate țănii 
noastre de către Uniunea Europeană. Ca urmare a 
acestui “imperativ categoric”, în România au fost 
stabilite, încă din 1998, opt regiuni de dezvoltare 
„conform principiului echităţii teritonale, calchiate după 
proiectul administrativ al lui Carol al II-lea, 
neindependente din punct de vedere administrativ şi 
funcționând în paralel cu cele 41 de județe. Dar, în 
viziunea integristă a Uniunii Europene, regiunile se 
constituie dintr-o adunare reprezentativă 
(corespunzătoare unui parlament regional) şi dintr- 
un organ executiv (corespunzător unui guvern la 
nivel regional), urmând a fi supuse unei conduceri 
(bicefale?), reprezentate de guvernatorul local şi de 
prefect Dacă vrem să punem punctul pe / în această 
problemă aflată în dezbatere, trebuie precizat fără 
echivoc, de la bun început, că respectivele regiuni nu 
pot funcționa cu adevărat independent din punct de 
vedere administrativ, decât într-un stat federal. În 
aceste condiții, mai devreme sau maitârziu, caracterul 
național unitar al statelor suverane europene va intra 
într-o inevitabilă contradicţie cu federalizarea impusă 
din rațiuni supranaționale de către U E. Din această 
cauză, în paralel cu canonada mediatică de 
discreditare a oricărei forme de naționalism şi de 
substituire a “anacronicului” concept de stat național 
cu cel de stat civic, termenul de federalizare este 
evitat deocamdată cu prudenţă şi înlocuit într-o etapă 
inițială cu cel de descentralizare (care dă bine, în 


PUNCTE CARDINALE 


IT 


a . 
m Sl aaa 


opoziție cu “centralismul democratic” de sorginte 
comunistă), iar acum, în etapa de tranziţie (de la 
comunism la centralismul globalist), cu cel de 
regionalizare, cu un mai pronunțat caracter integrist, 
dar menajând încă sensibilitatea şi susceptibilitatea 
națiunilor intrate fără voia lor în hora globalizării”. 

La extrema 'ultra-retrogradă” a dezbaterii pro/ 
anti-regionalizare se situează Partidul România Mare, 
care, prin vocea deputatului PR M. Augustin Lucian 
Bolcaş, consideră că tendințele de regionalizare a 
României “independent de forma pe care o 
imbrățişează, sunttendințe centrifuge, care pot foarte 
uşor să ducă la dezmembrarea țării” (cf. Evenimentul 
zilei / 20 ianuanie 2003). 

La centru, în surprinzător tandem cu PNȚCD. 
(care “nu poate fi de acord cu o descentralizare sau o 
regionalizare care săducă la dezmembrarea României, 
zonele bogate, cum ar fi Timişul sau Aradul, putând 
contribui la un fond de solidantate, dar aşa cum 
hotărăsc ele”, după cum a declarat vicepreşedintele 
Viorel Sasca- cf. Evenimentul zilei/20 iunie 2002), se 
situează atitudinea prudentă, de un conservatbrism 
moderat, a preşedintelui lon Iliescu care acceptă 
descentralizarea administraţiei locale (“fiecare 
comunitate are datoria de a-şi lua destinul în propriile- 
i mâini”), cu condiția ca aceasta să nu favorizeze 
tendințele secesioniste ("Nu există soluții individuale 
la problemele generale ale României. Sunt de 
neconceput oaze de prosperitate într-un deşert de 
sărăcie” — cf. Evenimentul zilei / 20 ianuarie 2003) 

La extrema "ultra-progresistă” se situează Sabin 
Gherman, preşedintele Ligii Transilvania-Banat, căruia 
Îi revine paternitatea ideii de regionalizare sub lozinca 
"M-am săturat de România” -— vârful de lance 
(nemulțumit de regionalizarea pe criterii economice) 
al autonomiei regionale bazate pe criterii cultural- 
istorice 

Atitudinea UD M.R. - partid etnic incompatibil cu 











Febr.-Mart. 2003 NR. 2-3 PAG. 3 


standardele unei democrații avansate, care a atacat 
neîncetat, la scenă deschisă, caracterul național al 
statului român, intrând astfel în coliziune chiar cu 
legea siguranței naţionale fără ca vreuna din 
autoritățile statului român să se sinchisească — 
este, de această dată, lipsită de patos şi de incisivitate 
(considerând chestiunea doar ca “o opțiune 
europeană” prin vocea senatorului U.D.M.R. Seres 
Denes — cf. Evenimentul zilei / 20 ianuarie 2003). 
Explicaţia acestei poziții moderate constă în faptul 
că UDMR. preferă să-l scoată la înaintare pe 
Sabin Gherman, a cărui Ligă alcătuită în marea ei 
majoritate din etnici maghiari (“avem 1700 de membni 
cu semnătură, dintre care mulți sunt, cel puțin după 
nume, membriU.D.M.R."—a declarat Mircea Teaha, 
vicepreşedintele Ligii), înregistrează coincidenţe 
ideologice cu blocul reformist din U.D.M.R., condus 
de parlamentarul extremist Toro Tibor (deputat 
UD.M.R deTimiş), pebaza cărora acesta “doreşte 
strângerea relațiilor cu formațiunea condusă de 
Gherman” ; acestui demers “i se alătură şi deputatul 
UDMR de Bihor, Szylogyi Zsolt, cunoscut ca 
adept al aripii Tokes” (cf. Evenimentul zilei / 17 iulie 
2002). 


Planul DNESTR și dezmembrarea 
teritorială a României 

"Regionalizarea” României (tot pe criterii 
“cultural-istorice” !) figurează, avant!aettre, în planul 
DNESTR (denumirea rusească a râului Nistru) 
conceput sub acest nume conspirativ de conducerea 
U.R.S.S. pentru înlocuirea deviaţionistului 
Ceauşescu (din cauza politicii “naționalist-şovine” a 
acestuia, a opoziției sale fățişe față de invadarea 
Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la 
Varşovia şi a veleităților sale de emancipare de sub 
tutela Kremlinului) “cu un cadru de partid loial 
Moscovei”, prin pregătirea unui puci militar împotriva 
dictatorului român şi găsirea “unui pretext pentru o 
intervenţie militară a Uniunii Sovietice în România, 
în cazul în care puciul va eşua”. În acest scop, cu 
ajutorul seviciului de informații maghiar, sovieticii 
“intenționau a crea stăn de spint nefavorabile în 
Transilvania”, întimp ce “cu sprijinul activ al serviciului 
de spionaj bulgar”, pregăteau “o răscoală a 
minorităților bulgare din Dobrogea, determinată, 
chipunile, de politica şovină a lui Ceauşescu? 
Ce-ar mai fi rămas din România “regionalizată”, în 
urma “salvăni” “fraților moldoveni” de către ruşi şi a 
minorităților conlocuitoare din Transilvania şi 
Dobrogea de către ungurii şi, respectiv, bulgarii 
săritori şi ei, la o adică, în apărarea “revoluției” din 
decembrie 1989? O Țară Românească (lipsită de 
accesul la Marea Neagră) fără probleme minoritare 
ŞI fără a necesita mari costuri în vederea integrării 
ulterioare în noul imperiu confederativ preconizat de 
UE! 

Pentru a crea “necesitatea” intervenției militare 
sovietice, “revoluția” din decembrie 1989 a debutat 
cu "războiul electronic” —un bruiaj teribil care “a făcut 
imposibile comunicațiile radio ale armatei, inclusiv 
supravegherea radar”. Pe măsura intensificării 
bruiajului, în noaptea de 22-23 decembnie, "generalii 
care conduceau armata au fost bombardați cu 
mesaje panicate despre atacuri aeriene”, dartot ce 
a doborât antiaeriana a fost, în locul restunlor de 

Tralan Călin UBA 
(continuare în pag. 4) 


|. lon Mihai Pacepa, Moștenirea Aremlinului, Editura 
Venus, Bucureşti 1993, p. 302 
2, Ibidem, p. 304 


"pd 














PAG. 4 NR. 2-3 Febr.-Mart. 2003 





(urmare din pag.3) 


avioane şi elicoptere, "o grămăjoară de plastic ars”, 
provenit din țintele false. Scopul acestei masive 
diversiuni era “crearea imaginii false că forțele 
Securităţii, loiale lui Ceauşescu, ar fi atât de 
numeroase şi de înzestrate încât să fie capabile să 
ducă un război general, pe tot teritoriul, cu cele mai 
sofisticate arme, pentru înăbuşirea revoluției”? 

Conform planului DNESTR, acesta era momentul 
propice pentru scontata intervenție militară sovietică 
În aceste condiții, “la orele două, în dupăamiaza zilei 
de 23 decembrie, televiziunea română a anunțat că 
Frontul Salvării Naţionale a cerut ajutor militar Uniunii 
Sovietice, deoarece terorişti neidentificați erau pe 
cale să-l reinstaureze pe Ceauşescu (...) Ambasada 
sovietică din Bucureşti a intrat prompt în joc, declarând 
oficial că personalul ei era în pericol, Câteva ore mai 
târziu Vremia, buletinul de ştiri al televiziunii sovietice, 
a confirmat” că Ceauşescu era sprijinit de “mercenari 
străini” şi a anunţat că Kremlinul îl informase deja pe 
Iescu că era gata să-i acorde ajutor militar dacă va 
fi necesar. (...) Departamentul de stat amencan a 
declarat că Washington-ul priveşte favorabil o 
intervenţie militară sovietică în România” Consensul 
(dezvăluit de Pacepa) dintre ruşi şi americani, cu 
pnivire la invadarea țării noastre de armata sovietică 
“eliberatoare”, plasează planul DNESTR în cadrul 
unui scenanu mult mai vast, “vizat” de manie puten, 
cu ştiinţa anumitor cancelarii occidentale, de 
dezmembrare a unor state vechi (fosta Iugoslavie, 
fosta Cehoslovacie) şi de formare a altora noi (dintre 
care Slovenia şi Cehia au prins deja trenul aderării la 
U.E.)in procesul extindeni Occidentului după căderea 
comunismului. În acest sens pledează pnpeala cu 
care la 22 decembrie 1989, guvernul Ungariei, 
“condamnând masacrarea organizată a poporului” 
nostru şi manifestându-şi “intenţia de a ajuta prin 
toate mijloacele pe care le are, poporul român”, a 
solicitat intervenţia străină în România prin 
“convocarea Consiliului de Secuntate ONU”, cu 
“rugămintea de a se acorda ajutor poporului român 
prin toate mijloacele posibile” (cf. Agerpress — 
Budapesta — 25 decembrie 1989). În condiţiile în 
care “unguni cheltuiesc anual circa 4 miliarde de 
dolari, sumă exorbitantă raportată la mărimea şi 
potențialul țării lor, pentru a convinge opinia publică 
şi cancelariile occidentale, mai ales, că la Tnanonli 
s-a făcut o mare nedreptate şi că Transilvania ar 
trebui să le fie restituită”*, Ungaria — în comunicatul 
mai sus citat — se arată preocupată numai de 
ajutorarea poporului român, fără a sufla nici o vorbă 
despre minoritatea maghiară din România — deşi 
“platforma U.D.M.R. publicată imediat după 22 
decembrie 1989 era, întâmplător, antedatată”* (deci 
conturată înainte de “revoluție”). 

Dezmembrarea teritorială a României prevăzută 
în planul DNESTR, nu a mai avut loc pentru că: 1) 
Armata română trecuse de partea poporului, 2) 
Generalul Guşe, şeful M.St M. şi omul numărul unu 
al armatei din acea vreme a respins categoric (plătind 
ulterior cu viața) inițiativa lui lon Iliescu de a chema 
în ajutor trupele sovietice. 3) şeful D.S.S , generalul 
lulian Vlad, aavuto poziţie extrem de lucidă (deoarece 
deţinea "informațiile ce demonstrau că organizații 
maghiare, din România şi din străinătate, pregătesc 
O lovitură anti-românească ce urma să fie înfăptuită 


3, Al. Saucă, KGB-ul şi revoluția română, Editura Balek/ 
Pika Import-Export SRL, iunie 1992, pp. 29-31, 

4, lon Mihai Pacepa, op. cit., pp. 451-452, 

5, AL. Saucă, op. cil. p. 16. 

6. Ibidem, p. 27. 


PUNCTE CARDINALE 


PÂNĂ UNDE 
MeRGre 
REGIONALIZĂREA 
ROMÂNIEI ? 


cu forțe paramilitare masive, înscopul ruperii Ardealului 
din trupul țăni”), ordonând ca Secuntatea să-şi ia 
mâna de pe Ceauşescu şi evitând astfel implicarea 
acesteia într-un sângeros război care arfi oferit pretextul 
intervenției străine în România. 4) Caracterul național 
unitar al statului român (neregionalizat în provincii 
autonome) nu a permis desfăşurarea scenariului 
secesionist (favorabil integrării în U.E. a celor mai 
prospere regiuni) care a funcționat ulterior eficient în 
cadrul unui stat federal ca Iugoslavia. 


Prin Moscova spre Europa? 


Surprinzător este că în întreg concertul actualei 
dezbateri pe tema regionalizării României, nici o voce 
nu-şi pune problema: ce se va întâmpla cu România 
regionalizată, în situația în care țara noastră nu-şi va 
face toate temele necesare aderării la U.E.? Dacă în 
cazul invităni noastre de a adera la NAT.O. a 
precumpânit poziția geo-strategică a Românei 
(solicitată recent să participe alătun de americani la 
războiul împotriva Irakului) în privința aderării la U.E., 
accentul cade în mod priontar pe reforma economică, 
pe care mafia KGB-istă care conduce România nu are 
interesul să o pună în aplicare, deoarece prin 
deblocarea concurenței capitalului occidental, mahării 
tranziției imbogățiți pnin jefuirea statului şi extorcarea 
cetățenilor, riscă să piardă monopolul pieței româneşti 
ŞI, odată cu acesta, controlul politic asupra României 
În această situație, ce-i face pe politicienii noştri să fie 
atât de siguri că vom fi primiţi în UE. la termenul 
scontat? Care sunt indicatorii economici pe care se 
bazează adormitele lor certitudini? Şi care sunt aliații 
politici europeni care ar putea sprijini România în 
vederea aderării la U.E.? 

Critenul politic nu se poate substitui la nesfârşit 
performanțelor economice, cu atât mai mult cu cât 
concesiile făcute americanilor (România fiind prima 
țară care a semnat acordul cu S.U.A. cu privire la 
imunitatea soldaților americani în fața Curţii Penale 
Internaționale, primind, în schimb, o.k.-ul îngăduitor al 
F.M.I. pentru o nouă tranşă de împrumut din acordul 
stand-by) în detrimentul europenilor, riscă să 
stâmească rezervele resentimentare ale acestora — 
mai ales în contextul în care ministrul american al 
apărării, Donald Rumsfeld, a aruncat mănuşa Franței 
şi Germaniei care se opun războiului din lrak, declarând 
că centrul de greutate al Europei se mută spre Est, iar 
Franța, Belgia şi Germania au replicat recurgând, 
pentru pnma oară în istoria alianţei, la dreptul lor de 
vetofață de solicitarea S.U.A caN.A T.O.să demareze 
planunle de apărare a Turciei. 

Pe fondul acestui antagonism dintre SUA. şi 
UE, Franța, aliatul nostru tradițional, a criticat deja 
entuziasmul pro-american al României, alegându-se 
însă cu un "perdaf foarte puțin diplomatic din partea 
şefului diplomației române, Mircea Geoană. Acesta a 
replicat că “după ce România se va bucura de mai 


7. Ibidem, p. 27. 


multe decenii de prosperitate, asemenea Franţei, 
ne vom putea permite luxul de a trata S.U.A. cu 
indiferență” — ceea ce aminteşte de “principiala” 
disponibilitate a românului de a-şi trăda aliați, 
sintetizată în zicala de circulație în timpul celui de- 
al doilea război mondial : “Uite-aşa cum ne vedeți, 
le-am venit de hac la nemți, şi-n curând, acuşi, 
acuşi, o să-i păcălim pe ruşi”. Chiar dacă pe ruşi n- 
am reuşit să-i dovedim, cert este că după ce le-am 
venit de hac nemților, prin insurecția de la 23 august 
1944, nici aceştia nu prea se înghesuie să sprijine 
România în vederea aderării la UE. În situația în 
care S.U A. (pe a căror carte jucăm) e “la cuțite” cu 
“vechea” Europă occidentală reprezentată de Franța 
şi Germania (pilonii U.E.!), cine va mai susține 
politic aderarea la UE. a unei Românii 
neperformante economic? Poate Rusia — care a 
început deja să se substituie Statelor Unite, ca aliat 
al U.E. şi garant al secuntăţii europene!!! 

De remarcat că în timp ce economia României 
se prăbuşeşte vertiginos (fără ca U.E. să demaşte 
acuta polarizare a societății româneşti incompatibilă 
cu standardele democraţiei liberale), tendințele de 
“descentralizare” au continuat să funcționeze pe 
teritoriul României, conform planului DNESTR, chiar 
şi după victoria “revoluției” din 1989, atât în 
Transilvania (unde Sabin Gherman vizează 
autonomia etnică în timp ce UD.M.R. “sapă” la 
temelia statului național), cât şi în Moldova (prin 
înființarea partidului separatist al moldovenilor). 
Într-un context stabil şi în absența autonomiei 
regionale, forțele secesioniste nu pot întruni condițiile 
necesare scontatei uniri a Transilvaniei şi Moldovei 
cu “patria-mamă” Ungaria (în cadrul federativ al 
UE ) şi, respectiv, Republica Moldova (în cadrul 
federativ al CS). Dar, în urma regionalizărnii 
României nu pe criterii economice (care evită 
preponderența secuilor în cadrul vreuneia dintre 
regiuni!) ci pe cnterii cultural-istonce (care favonzează 
posibilitatea dictaturii minorităților), cea mai 
performantă economic-datontă investițiilor străine, 
în mare parte ungureşti — şi, în consecinţă, cea mai 
prosperă provincie autonomă va fi, cu siguranță, 
Transilvania. Aceasta (în urma invitației Ungarieide 
aaderalaU.E .) se învecinează direct cu Europa, cu 
care se înrudeşte — spre deosebire de celelalte 
provincii româneşti — atât prin amprenta intra- 
carpatică a civilizației austro-ungare, cât şi prin 
afinitățile confesionale catolice şi protestante. 

În condițiile în care aderarea la UE. a unei 
Românii regionalizate pe criterii cultural-istorice va 
fi amânată la calendele greceşti (după principiul 
“boală lungă — moarte sigură”), care va fi reacția 
etnicilor transilvani? Se vor sătura şi aceştia de 
România, la instigarea lui Sabin Gherman? Aravea 
toate motivele! (Şi subsemnatul s-a săturat de 
această Românie, dar — spre deosebire de Sabin 
Gherman -nu-şi face nici o ligă separatistă cu birou 
la Bruxelles, pe această temă!) Şi atunci, de ce ar 
mai plăti aceştia impozite şi pentru amărâții de 
moldoveni, şi pentru superficiali regățeni, de vreme 
ce precedentul acestui refuz a fost deja creat în 
nordul Italiei, deci chiar în cadrul U.E.?! 

În situația destabilizatoare a acestei greve 
financiare (permisă de autonomia administrativă- 
financiară-politică a Transilvaniei regionalizate), 
granița Uniunii Europene, proiectată inițial a se 
extinde până la munții Urali şi apoi redimensionată 
până la Prut, riscă să se restrângă în cele din urmă, 
de facto, pe arcul carpatic — însuşindu-şi astfel 
fruntaniile delimitate chiar de planul DNESTR. 


—— 7 — .—— ”, —_9TY-....— — ... 


— ———„——. —  -—.—— — j —7rPT—— DD or -— —“ ——..— —_ .——— 7". ..—.— 77 


—-———_———_” >. .— Î- ... CC—_.— UD 


”y —_” LL —_—" PY 





(urmare din numărul trecut) 


Despre Conferința de la Yalta (4-1 1 februarie 1945)s- 
au scris zeci de cărți. În nici una însă nu găsim vreo referire 
că, la acest conciliabul (astăzi ar fi fost denumit summit), 
la care Stalin, Roosevelt şi Churchill au pecetluit viitorul 
Europei postbelice, România ar fi constituit subiect de 
discuție. Explicaţia absenței țării noastre de pe ordinea de 
zi a Conferinţei este simplă: România constituia la acea 
dată un “caz rezolvat”. Viitorul țării noastre fusese deja 
decis de Stalin şi Churchil! la întâlnirea de la Moscova, din 
octombrie 1944. O decizie pe care Statele Unite, prin 
glasul lui Roosevelt, o ratificase fără obiecţii. Pentru a ne 
convinge că aceasta este explicația lipsei oricărei referiri la 
România, să parcurgem titlurile principalelor capitole ale 
protocolului final al Conferinței, aşa cum le prezintă 
Nicolae Baciu în lucrarea sa Yalta şi crucificarea României. 
“1. Organizarea Naţiunilor Unite. IL. Declaraţia asupra 
Europei eliberate. III. Dezmembrarea Germaniei. [V.Zone 
de ocupații şi comisii de control în Germania. V.Chestiunea 
daunelor de război. VI. Soarta marilor criminali de război. 
VII Situaţia Poloniei. De la punctul VIII laXTV, protocolul 
sereferă la Jugo-Slavia şi frontiereleei, larelaţiile bulgaro- 
Jugo-slave (pact de amiciţie), la pretențiile Greciei asupra 
Bulgariei, la retragerea trupelorruseşti din Iran, laconvenţia 
Strâmtorilor şi la instituirea Consiliului Miniştrilor de 
Exteme. Nimic despre România.” 

Au existat visători şi optimişti care au sperat, sau mai 

bine zis şi-au închipuit, că soarta României era legată de 
“Declaraţia asupra Europei eliberate”. Evenimentele care 
s-au succedat în România constituie însă cea mai 
convingătoare dovadă că “Declaraţia” n-a fost altceva 
decâto misti ficare, un paravan în spatele căruia occidentalii 
Şi-au ascuns nu numai neputința, dar chiar şi cea mai firavă 
intenţie de a interveni în sprijinul popoarelor ocupate de 
sovietici, pentru ca acestea să nu-şi piardă identitatea şi să- 
şi poată prezerva valorile autohtone. De altfel, chiar prin 
textul “Declarației” sovieticii sunt dezlegaţi de orice 
oprelişti în acțiunea de comunizare a țărilor ocupate de 
armata roşie. În paragraful al II-lea al documentului, 
înainte de definirea guvemelor cu “largă reprezentare” şi 
a “alegerilor libere”, care urmau, chipurile, să aibă loc în 
aceste țări, este statuat următorul principiu: “Stabilitatea în 
Europa şi reconstruirea economiilor naționale trebuie să 
fie îndeplinite prin procedee care să permită popoarelor 
eliberate să distrugă până şi ultimul vestigiu de nazism sau 
fascism”, 

O armă teribilă pusă în mâna bolşevicilor ruşi de 
“marile democraţii occidentale”! În litera şi spiritul acestei 
prevederi, era suficient ca unei persoane sau unei instituții 
să le fie aplicat stigmatul de “fascism” pentru a fi scoase în 


PUNCTE CARDINALE 


AMAGIRI & DEZAMAGIRI 


Marginalii la relaţiile politice româno-americane (VII) 


afara legii, cu toate consecințele nefaste care decurg din 
statutul de proscris. 

Faptul că România fusese abandonată de Aliați a 
devenit o tristă certitudine pentru populația țării încă de la 
primele contacte cu “eliberatorii” sovietici. O realitate de 
care va deveni curând conştient şi luliu Maniu, autorul 
moral al “Actului de la 23 August 1944”. Într-o telegramă 
datată 1.12.1944, adresată Secretarului de Stat Burton 
Berry, reprezentantul american în Comisia Aliată de Control, 
este relatată următoarea discuție cu omul politic român: 
“Seara trecută, Maniu mi-a spus că dacă ar fi ştiut că li se va 
da mână liberă sovieticilor să aplice termenii armistiţiului, 
nu l-ar fi sfătuit pe Rege să semneze armistițiul. Era supărat 
că presiunea sa şi acțiunea românească ce a rezultat din 
aceasta au făcut ca linia Focşani-Galaţi, care ar fi trebuit 
menținută multtimp, săavanseze până la porțile Budapestei... 
Cu multă emoție, Maniu m-a întrebat dacă America şi 
Marea Bnitanie doreau ca România să devină o parte a 
Uniunii Sovietice... Apoi a repetat că, dacă în intenția 
noastră era să abandonăm România, avem față de el datoria 
să i-o spunem, iar el datora poporului român asigurarea 
celor mai bune condiții cu putință”. 

În ciuda evidenţei, a tragediei pe care românii o trăiau 
zi de zi sub ocupația sovietică, în lipsa unei soluții realiste 
care să salveze România din ghearele comunismului, 
oamenii îşi găseau refugiul în speranța că totuşi americanii 
nu ne vor abandona şi vor interveni. O dovadă în acest sens 
o constituie scrisoarea (însoțită de un memoriu de 36 de 
pagini, în care sunt relatate abuzurile săvârşite de trupele de 
ocupație sovietice) pe care Regele Mihai i-a adresat-o 
Preşedintelui Roosevelt la 24 ianuarie 1945. Scrisoarea, 
care a parcurs un drum lung şi întortochiat până a ajunge la 
destinatar, a fost descoperită în arhivele americane de 
neobositul cercetător Nicolae Baciu, care o publică în cartea 
sa România în Agonie: 1943-1947, apărută la Editura lon 
Dumitru din Minchen, în 1987, de unde o reproducem: 

“Prea Stimate Domnule Preşedinte, în cursul ultimilor 
patru ani, împrejurări nefericite şi conducători lipsiți de 
merit au forțat România să urmeze o politică şi să ducă un 
război ce au fost contrare tradiției şi intereselor ei vitale, în 
opoziţie cu voința Mea şi cu convingenle poporului Meu. 
La 23 august 1944. cu ajutorul lui Dumnezeu, Eu am fost în 
stare să duc țara înapoi pe drumul cel bun, pe drumul ce duce 
la triumful justiţiei, al libertății popoarelor şi cu respectul 
demnității umane, împreună cu tradiționalii, naturalii şi 
fireştii ei aliați. Eu am convingerea că, săvârşind acest act 
de maniera în care l-am făcut, Eu am servit nu numai 
interesele poporului Meu, dar şi interesele tuturor popoarelor 
din Naţiunile Unite... Eu am exprimat mulțumirile Mele 





Febr.-Mart. 2003 NR. 2-3 PAG. 5 


glorioasei Armate Roşii pentru ajutorul ce ne-a dat pentru 
recâştigarea Transilvaniei de Nord, care a fost întotdeauna 
atât de scumpă în inimile tuturor Românilor adevărați... 
Vreau săatrag atenția Domniei Voastre asupra memoriului 
alăturat, din care se poate vedea rațiunea îngrijorănlor 
Mele. Judecaţi Dv. dacă aceste motive sunt sau nu 
întemeiate, cunoscându-vă spiritul Dv. de înaltă dreptate 
ce v-a călăuzit întreaga Dv. acțiune până acum. Dacă Dv. 
sunteți de acord cu motivele îngrijorărilor Mele din 
memoriul alăturat, Eu sper că Dv. veți decide vreo acțiune, 
a cărei formă şi moment numai Dv. singur puteți să le 
decideți... Vă rog să primiţi, Domnule Preşedinte... Mihai 
R”. 

Este neîndoielnic faptul că cei care au conceput și 
redactat scrisoarea semnată “Mihai R.” au fost aceleaşi 
malefice personaje care au plănuit, organizat şi executat 
complotul de la23 august 1944: baronul Macsony-Stârcea, 
Grigore Niculescu-Buzeşti şi Constantin Vişoianu, 
consilierii de taină ai regelui. Cât priveşte drumul parcurs 
de această misivă, ea a fost predată inițial unui ofițer din 
serviciul secret al Statelor Unite (de ce n-a fost oare 
predată reprezentantului oficial al Statelor Unite la 
Bucureşti, Burton Berry?), care la rândul său a transmis- 
odirectorului OSS, William Donovan. Acesta a prezentat- 
o preşedintelui Roosevelt în ziua de $ martie 1945, când 
acesta, abia întors de la Yalta, era bolnav, muribund. 
“Răspunsul american — ne informează în continuare 
Nicolae Baciu — la această scrisoare vine la 21 aprilie 
1945, după moartea lui Roosevelt, printr-o telegramă a lui 
Stettinius (Edward Riley Stettinius Jr., industriaș şi om 
politic, numit în noiembrie 1944 Secretar de Stat; deşi 
deținea această înaltă demnitate în politica externă a 
Statelor Unite, nu a participat la Conferinţa de la Yalta 
n.n.), adresată lui Burton Berry, pentru a-i comunica 
regelui că «a primit instrucțiuni să comunice că preşedintele 
Roosevelt a primit scrisoarea şi că guvernul său 
simpatizează cu dorința României de a-şi recâştiga locul 
său printre popoarele doritoare de pace ale lumii. Dumneata, 
domnule Berry, trebuie să eviți de a exprima vreo părere 
asupra memoriului anexat, spunând eventual, dacă 
problema va fi ridicată, că acest document a fost transmis 
Deapartamentului de Stat spre studiere»”. 

În timp ce scrisoarea Regelui Mihai îşi căuta 
destinatarul, în România presiunea exercitată de sovietici 
pentru înlocuirea guvemului Rădescu cu un guvem de 
extracție comunistăa făcut ca evenimentele să se precipite, 
Dar iată cum relatează succesiunea evenimentelorNicolae 
Baciu în Ya/ta şi crucificarea României: 

“La 24 februarie 1945, generalul Rădescu ține 
curajosul său discurs la Radio, în care acuză o mână de 
oameni fără țară şi fără Dumnezeu că dau foc României. 
Cei fără țară şi fără Dumnezeu i-au răspuns prin focuri de 
mitralieră, trase din Ministerul de Interne... Burton Berry, 
şeful Misiunii Americane la Bucureşti, împreună cu Le 
Rougetel, reprezentantul Angliei, cer înzadaro întrevedere 
cu şeful Misiunii Sovietice. Necunoscând acordul cu 
privire la zonele de influență, Truman (vice-preşedintele 
Statelor Unite, care conducea de fapt politica externă, 
Roosevelt fiind grav bolnav - n.n.) trimite instrucțiuni 
ambasadorului american la Moscova, Averell Harriman, 
să-l informeze pe Molotov că vor ca situaţia politică în 
România să se desfăşoare în ordine şi legalitate. Truman 
cere aplicarea Declaraţiei Europei Eliberate de la Yalta şi 
adaugă că situația din România cere o consfătuire urgentă 
a celor trei. Această notă a fost prezentată lui Molotov la 
26 februarie 1945. Churchill n-a protestat. Consecvent cu 
el însuşi, explică de ce, cu cinismul său obişnuit: «Ne 
venea peste mână să procedăm, scrie el în memonile sale, 
deoarece Eden şi cu mine, cu prilejul vizitei noastre din 
octombrie 1944 la Moscova, recunoscusem că Rusia avea 
primul şi ultimul cuvânt în România şi Bulgaria». 
Răspunsul lui Molotov la nota lui Harimana fost fulgerător. 


Gabriel CONSTANTINESCU 
(continuare în pag. 5) 





p 





PAG. 6 NR. 2-3 Febr.-Mart. 2003 





(urmare din pag. 5) 


La 27 februane, Vişinski aterizează la Bucureşti, este 
primit cu toate onorurile şi, de la aeroport, se duce direct 
la Palatul Regal din Calea Victoriei. Nici Londra, nici 
Washingtonul nu fuseseră anunțate de această vizită. La 
drept vorbind, nici nu era nevoie, deoarece prin 
reprezentanții lor, Roosevelt şi Churchill, ruşii primiseră 
mână liberă în România. Scena de la Palat a fost povestită 
şi este cunoscută. Calm, rece şi brutal, Vişinski cere 
Regelui Mihai imediata schimbare a guvernului, socotit 
neloial Uniunii Sovietice... Regele Mihai voia să câştige 
timp, pentru a putea interveni la Londra şi la Washington. 
După cum se vede, nici Regele nu cunoştea acordurile de 
la Moscova. Dar chiar dacă le-ar fi cunoscut, tot nimic n- 
ar fi putut să facă”, 

Deznodământul acestei crize este cunoscut. În urma 
presiunilor străzii, întreținute de comunişti, ministrul de 
Exteme a încercat să invoce Declarația Europei Eliberate 
lansată la Yalta. Răspunsul lui Vişinski a răsunat sec: 
“Yalta? Yalta sunt eu!”. Era singurul care spunea răspicat 
adevărul. Aşa s-a ajuns la constituirea guvernului Groza. 
Pentru a scăpa cu viață, generalul Rădescu s-a refugiat la 
Misiunea Engleză, de unde, mai târziu, se va refugia în 
Occident. Privind retrospectiv evenimentele petrecute în 
umbra conferinţei de la Y alta, o serie de istorici de prestigiu 
nuse vorsfii să spună adevărul. În cartea sa Security versus 
self determination, istoricul american John Lewis Gaddis 
afirmă fără echivoc: “Faptul că Roosevelt n-a vrut să ceară 
aplicarea Declarației asupra Europei Eliberate, la două 
săptămâni după Y alta, când Ruşii au instalat în România 
un guvem aservit lor, arată neîndoielnic că el nu se aştepta 
ca Moscova să respecte Declaraţia de la Yalta”. La fel de 
categoric este şi istoricul William McNeil, care 
caracterizează Declarația ca'“un inofensiv capitol de retorică 
în ochii lui Stalin, destinat consumului intem american”. 

La 12 aprilie 1945, Franklin Delano Roosevelt moare 

şi, conform Constituţiei, vicepreşedintele Harry Spencer 
Truman devine cel de-al 33-lea preşedinte al Statelor 
Umite. Ţinut departe de problemele de politică extemă de 
către predecesorul său, noul preşedinte va fi surprins 
aflândde concesiile făcute Uniunii Sovietice de Roosevelt. 
Angajamentele şi concesiile intemaționale semnate de 
acesta îl vor împiedica însă să schimbe cursul politicii 
externe. Pe de o parte, războiul încă nu se terminase, iar pe 
dealtă parte, nu aveao imagine precisăa nivelului infiltrației 
comuniste în administraţie. Totuşi, la Conferința de la 
Potsdam din iulie 1945, Truman, informat de situaţia din 
România, unde sub presiune sovietică se instalase un 
guvern comunist, ceea ce în opinia sa era în contradicţie cu 
Declarația de la Yalta, i-a reproşat lui Stalin acest fapt. 
Răspunsul acestuia este relatat de Stettinius în cartea sa 
Roosevelt and the Russians şi sună astfel:““Un guvem liber 
ales, în oricare din aceste țări, va fi un guvern anti-sovietic, 
ceea ce eu nu pot admite”. 

În procesul de consolidare al regimului comunist în 
România (să nu se uite că Ana Pauker a pornit la drum, în 
august 1944, cu mai puțin de 1000 de membri de partid), 
Moscovaa folosit un “argument” mai puţin cunoscut. Este 
vorba de şantajul exercitat prin amenințarea cu înlăturarea 
Regelui Mihai și readucerea pe tron a fostului monarh, 
Carol al II-lea, izgonit din țară de români pentru netrebnicia 
sa. În documentatul său studiu, citat mai înainte, România 
în Agonie: 1943-1947, Nicolae Baciu dezvăluie 
dedesubturile acestei cabale politice, încapitolul““România 
între disperare şi speranță”, din care cităm: 

“O problemă care preocupa pe M.S, Regele şi pe 
fruntașii opoziției în acest timp era agitația pentru 
reîntoarcerea în țară a fostului rege Carol II. Rușii au 
păstrat contactul cu Carol II şi direct prin ambasadorul lor 
[din Brazilia - n.n.], şi prin Gheorghe Tătărescu. Din 
procesele verbale « The minutes» ale discuţiilor anglo-ruse 
la Moscova din octombrie 1944, vedem că problema 
regelui Carol II preocupa serios pe Anthony Eden, care |- 
a întrebat pe Molotov ce îi interesa pe ruşi și ce intenții au 
cu €l, Molotov răspunzându-i că «regele Carol II era 
interesant cât era război, acum nu mai interesează», 
Ministrul de Externe al Marii Britanii considera de datoria 
sa (fiindcă problema era serioasă) să informeze întregul 





PUNCTE CARDINALE 
AMAGIRI & DEZAMAGIRI 


cabinet britanic de cele spuse de Molotov. În documentul 
secret Nr. 155 din 17 octombrie 1944, Eden informează pe 
colegii săi că «în timpul războiului ruşii voiau să-l utilizeze 
pe Carol, fiindcă numele său putea fi utilizat să creeze 
dificultăți şi teamă în cercurile româneşti care mai rezistau. 
Molotov a adăugat că nu e mulțumit de luliu Maniu în 
România, fiindcăel nus-a declarat încă favorabil armistițiului 
încheiat cu România». 

M.S. Regele Mihai era el însuşi serios preocupat de 
intenţiile tatălui său de a reveni în România. Faptul ni-l 
relatează Burton Berry în raportul său din 22 aprilie 1945, 
trimis la Washington după lunga sa vizită făcută fostului 
suveran. 

«Regele mi-a spus că el este convins că Ana Pauker şi 
alți membri mai radicali ai Partidului Comunist sunt porniţi 
să-l discrediteze şi până la urmă să-l elimine pe el. În ultima 
vreme, ei au început o campanie de zvonuri prin care se cere 
reîntoarcerea tatălui său. Bineînţeles, ei nu au ce face cu 
Carol, dar Carol poate fi mai uşor discreditat în ochii țării şi 
deci poate fi mai uşor eliminat (detronat) decât el». 

Regele Carol [| se găsea în exil în Brazilia la acea dată. 
Dar Departamentul de Stat era infonmat încă din 14 ianuarie 
de intenţiile lui Carol II de a se întoarce în România. 
Arhiducele Otto de Habsburg a informat Departamentul de 
Stat căela prezentat primului ministru Salazar, la Lisabona, 
ocopie aunui «agreemenb» făcut la Ciudad de Mexico între 
Carol şi ambasadorul sovietic Umanski, în care el promitea 
să fie flexibil, în schimbul ajutorului sovietic de a se 
reîntoarce pe tron. Departamentul de Stat a considerat util 
a informa despre aceasta, la 17 iunie, pe însuşi preşedintele 
Truman. 

La27 iunie 1945,reprezentantul americandl.Melboume 
(telegrama Nr. 6-2745) semnalează la Washington că 
fruntașii politici ai opoziției din România sunt îngrijoraţi de 
faptul că fostul rege Carol II ar fi obținut o viză pentru 
Franța. DI. Melbourne adăuga că, dată fiind situația de criză 
din România, s-ar putea ca ruşii să vrea să înlocuiască pe 
regele Mihai prin tatăl său, um om compromis, care va fi 
instrument maleabil îndistrugerea sentimentului monarhic, 
singurul punct de rezistență în aceste momente de criză 
[s.n.]. 

După cum vedeți, aceste zvonuri sunt puse în circulație 
în momente de criză în România, pentru a se face presiune 
asupra regelui şi a fruntașilor din opoziţie, ce nu puteau 
concepe revenirea lui Carol II, pe care l-au detronat. Dar 
şantajul continua. Astfel, acesta, la 9 octombrie 1947, cere 
o viză pentru Lisabona, iar subsecretarul de stat Lovett 
instruieşte legația americană să continue a supraveghea 
mişcările fostului rege (fostul rege se însurase în luna iulie 
1947 cu Magda Elena Lupescu). În urma unor informaţii 
serioase asupra unor contacte comuniste cu fostul rege 
Carol, Foreign Office dă instrucțiuni ambasadei britanice 
din Lisabona să ceară lui Salazar să ia toate măsurile pentru 
a împiedica plecarea acestuia din Portugalia. 

Șantajul comuniştilor cu regele Carol s-a accentuat 
după decizia regelui Mihai, luată la 20 august 1945, de acere 
demisia guvernului Groza, demisie refuzată şi de acesta, şi 
de ruși, Seriozitatea eventualei reîntoarceri a lui Carol este 
subliniată de enerpica intervenţie a secretarului de stat 
Bymes, făcută la 27 august 1945, când el personal a cerut 


oficial ambasadei portugheze din Washington să retragă 
viza portugheză lui Carol, care urma să se îmbarce la Rio 
de Janeiro pe vaporul «Serpo Pinto», la28 august, împreună 
cu Magda Lupescu şi cu Urdăreanu. Asupra acestei 
probleme britanicii erau de acord cu americanii. Carol 
trebuia cu orice preț împiedicat să revină în România. La 
| septembrie, din nou Byrnes telegrafiază ambasadorului 
american la Rio de Janeiro, să informeze pe Urdăreanu că 
Statele Unite, în consultaţie cu britanicii, francezii şi 
portughezii, consideră sosirea lui Carol în Europa 
inoportună. 

Bineînţeles, în țară, Gheorghe Tătărescu susținea 
revenirea lui Carol, iar Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej 
aruncau spre Palat şi opoziţie această perfidă amenințare. 
Cum şantajul lui Carol continua în România, şi cum acesta 
persista de areveni în Europa, Burton Berry, printelegrama 
Nr. 12-1045 din 10 noiembrie, cere Departamentului de 
Stat să facă totul ca să susțină inițiativa britanică de a-l ţine 
departe de Europa pe Carol, «fiindcă acesta constituie o 
ameninţare în plus contra instituţiilor democratice 
româneşti”. 

În timp ce în România ruşii exercitau presiuni pentru 
consolidarea guvernului comunist condus de Groza, în 
Europa evenimentele militare şi politice se derulau cu 
repeziciune. La 8 mai 1945, Germania capitulează. Intre 
17 iulie şi 20 august 1945, se desfăşoară Conferința 
puterilor învingătoare de la Potsdam. Ea începe cu 
participarea lui Truman, Stalin şi Churchill, acesta din 
urmă fiind însă înlocuit cu Clement Atlee, şeful Partidului 
Laburist, devenit noul prim-ministru al Angliei în urma 
pierderii alegerilor de către conservatori. Şi din comentariul 
lui Nicolae Baciu: “Istoricul Lisle A. Rose scrie că atât 
Truman, cât şi Bymes au fost «moi» la Potsdam, că au 
acceptat pe loc intrarea României şi Bulgariei în Naţiunile 
Unite, cu toate guvernele lor «nereprezentative», că nu au 
insistat deloc asupra «controlului alegerilon»> propuse, că 
Bymes a avut grijă să marcheze că ei sunt cu totul opuşi 
asumării unui rol activ şi important în răsăritul Europei”. 

Poziţia lui Byrnes este explicabilă. Secretarul de stat 
reprezenta linia politică a apropierii de Uniunea Sovietică 
inițiată de Roosevelt, fapt care va dezavantaja România. 
Cât îl priveşte pe Truman, acesta nu era încă deplin edi [icat 
cât de departe au mers concesiile făcute sovieticilor de 
predecesorul său. De bună-credinţă, la 9 august 1945 el 
prezenta naţiunii americane un amplu raport asupra 
Conferinţei de la Potsdam. Cu privire la România, el 
afirma: “La Yalta, cele trei guveme au decis să asume o 
responsabilitate comună la instalarea unor regimuri de 
largăconcentrare democratică în toate țările satelite. Această 
rezoluţie a fost confirmată la Potsdam pentru România, 
Ungaria şi Bulgaria. Aceste țări nu vor cădea niciodată în 
zona de influenţă a nici unei puteri”. 

Cu toată lipsa de informaţii, datorată cenzurii impuse 
de ruşi, cuvintele preşedintelui Truman au fost auzite şi în 
România. Ele au avut darul să declanșeze o temerară 
acțiune patriotică din partea regelui şi a opoziţiei 
anticomuniste. La 20 august 1945, regele a cerut demisia 
guvernului Petru Groza, omul Uniunii Sovietice. Totodată 
a fost transmisă celor trei membri ai Comisiei Aliate de 
Control în România o scrisoare semnată de însuş Mihai |, 
prin care se solicita sprijinul în vederea constituirii unui 
guvern de largă reprezentativitate, în vederea organizării 
de alegeri libere. Din păcate, însă, aşa numita “Doctrină 
Truman” în politica extemă a Statelor Unite va prinde 
contur abia după 1947. Dar ea se va limita doar la măsuri 
de împiedicarea expansiunii comuniste în țările din afara 
“Cortinei de fier”, prin acordarea de sprijin economic şi 
militar. În țările din spatele ei, ruşii îşi vor continua 
nestingheriți opera de comunizare. Siguranța cu care 
acționau avea două motivații solide. Pe de o parte, forța 
militară de care dispuneau, forță care impunea respect 
Occidentului, iar pe de altă parte, deplina libertate de 
acțiune în zonele de influență, libertate dobândită şi 
garantată de tratatele încheiate de Uniunea Sovietică cu 
Marea Britanie şi Statele Unite în timpul războiului. Aşa 
fiind lucrurile, cuvintele rostite de preşedintele Truman la 
9 august 1945 vor rămâne, pentru români, doar un “gest 
frumos”, iar pentru ruşi, un motiv în plus de a grăbi 
procesul de lichidare a oricărei forme de opoziţie politică 
în România. 

(va urma) 








PUNCTE CARDINALE 


Febr.-Mart. 2003 NR. 2-3 PAG. 7 





FASCINANTUL CULIANU ŞI CENTRALELE DE INTELIGENŢĂ 


3. Perspectiva istorică 


Cum se pierde controlul asupra propriei istorii? O dată cu confiscarea imaginarului, 
confiscarea propriului tău mit de către un altul mai putemic, cu o priză mai mare la 
membrii propriei colectivităţi. Şi Culianu exemplifică, făcând în joacă istoricul operaţiei 
de /ranslario imperii în Europa, începând cu Imperiul Roman.! De la Imperiul Roman 
de Apus, care a generat regatele din vestul Europei şi Sf. Imperiu Romano-German 
(Habsburgic), la Imperiul Bizantin, care va pierde supremaţia universului în favoarea 
Imperiului Otoman, acesta fiind şi el înlăturat de Imperiul Rus. 

“După 1453 este aproape de la sine înțeles că imperiul rus e cel ce-și arogă drepturile 
Şi datoriile decurgând dintr-o indiscutabilă ranslario a puterii de la Constantinopole la 
Moscova, în timp ce biserica ortodoxă rusă pretinde automat şi fără a economisi 
legendele justificatoare [subl. mea] căeste moştenitoarea de drept şi de fapta supremaţiei 
ecleziastice în Răsărit. [...] Prin ton, calitate a povestirii şi succes la mase, legenda 
emanată de la centrala ecleziastică de inteligență din Novgorod precumpăneşte asupra 
aceleia de la Moscova [...]. În 1666-67, legenda a fost declarată mincinoasă de către 
conclavul de la Moscova. Şi pe bună dreptate, căci «cea de-a treia Romă» era Moscova 
însăşi, nu Novgorodul!” (op. cit., pp.176-177). Ceea ce explică tendința constantă a 
Rusiei de a ocupa Constantinopolul. 

Cum a ajuns ulterior centrul de putere în Occident, în subordinea “centralei de 
inteligență” de la Washington, autorul nu specifică. Dar noi ştim că deja Luther, opunând 
establishment-ului catolic doctrina preoţiei universale (pe care orice exemplar uman ar 
poseda-o direct de la Dumnezeu, conform concepției lui), a făcut din acest protest o 
mişcare de subminare a unicului centru oficial, instalat în Cetatea Eternă. Începea 
bascularea ireversibilăa omenirii către antropocentrism, o datăcu Renaşterea. Multitudinea 
de monade (ce se vor egale) ia locul ierarhiei. Este o revoltă împotriva autorității 
sacerdotale, potențată de spiritul insurgent specific popoarelor războinice, neamurilor 
germanice. 

Un nou centru de putere se constituie pe ruinele celui parazitat. Protestantismul îşi 

urmează cu fanatică încredere daimonul, reuşind să-l transplanteze pe sol american. 
Moştenitoare a acestei uzurpări, noua Romă se laicizează şi tinde, treptat, la supremaţia 
mondială, constituind noul imperiu, mai mult sau mai puțin informal. Omenirea a ajuns 
în etapa globalizării, cum profetizează Culianu: “În fond, istoria integrală nu-i decât o 
istorie globală fără epilog, sau poate e numai drumul care duce la istoria globală.” 
(ibidem, p. 190, subl. mea). Din acest moment, orice devine posibil, dar din istorie 
omenirea nu mai poate scăpa, deoarece nihilismul a devenit „mişcarea universală a 
popoarelor pământului, inghiţite în sfera de putere a Timpurilor Modeme'?. Or, 
ținuturile apusene (4Pendlandes) se fac vârful de lance al acestei modemități: “Nihilismul, 
gândit în esența lui, este mai curând mişcarea fundamentală a istoriei Occidentului” 
(ibidem). 

lată de ce, de-acum. orice spaţiu de pe planetă “este orientat în raport cu un vârtej 
mondial care-l antrenează inexorabil în mişcarea-i de rotaţie în jurul unei axe imaginare 
imobile. Avariile cele mai grave apar la periferie din cauza forței centrifuge [subl. mea]. 
[...] Axaaceastaeste o /storieprivilegiată [subl.mea] care antreneazăcuea toate celelalte 
istorii, mai mult sau mai puţin periferice, spre a le aduce la sine — proces de lungă durată, 
ce înghite civilizaţii întregi al căror scop n-a fost altul, până la urmă, decât de a fi înghiţite 
N-am ajuns încă la sfârşit, ca să aflăm ce rezultă din asta. Nu suntem nici măcar aproape 
de sfârşitul acestei istorii ce pare să reducă o diversitate iniţială la unitate. Suntem mereu 
în mers. 

E inutil săconsiderăm că axa istoriei se află peste tot, precum Dumnezeul lui Nicolae 
Cusanus, centrul ubicuu al unei sfere infinite. Oricine ştie că nu e adevărat şi că, dacă 
uneori axa pare să se deplaseze, e vorba de o mişcare de precesiune ce antrenează tot restul 
în înclinația ei, fără ca ceva să se schimbe. Dar eomeneşteca fiecare subiect al unei istorii 
periferice să aibă iluzia optică de a se găsi în centru. E omeneşte ca el să-şi cultive chiar 
această iluzie, fără de care vitalitatea i-ar fi poate grav păgubită [subl. mea]. Şi e de 
asemenea omeneşte să nu ieşi niciodată din peri feriata, casă nute pomeneşti în primejdie 
mortală de depersonalizare. Transfugilor din istorie, care sunt adesea, dar nu întotdeauna, 
transfugi ai pământului, puţine şanse de supravieţuire le sunt date. Oriunde se duc, fie că 
merg înspre centru, fie din periferie în periferie, ei încearcă să reconstituie acelaşi orizont 
în care s-au născut și au crescut. Vai de cei care nu au periferie, căci pentru ei nu va exista 
decât împărăția cerurilor. Vai şi de cei ce sunt în centru, fiindcă ei nu se mai pot duce 
nicăieri. 

“Viitorul va fi din nou istoricist sau nu va fi deloc” (ibidem, pp.190-191; ultima 
subliniere îi aparține autorului). 

Profesiunea de credință a autorului nu putea fi mai clar expusă decât în acest 
fragment pierdut în vastitatea scrierilor lui”, Dealtfel, chiar în debutul capitolului din care 


1. În studiul Mircea Eliade necunoscutul, redactat în 1982-1983 (traducere Dan Petrescu), 
inclus în volumul Mircea Eliade, Ed. Nemira, Buc.,1995, cap. „Prietenii ortodoxiei”, 

2. Martin Heideger, /olzwege: Nietzsches Satz „Gort ist tot” (“Rătăcire: spusa lui 
Nietzsche: Dumnezeu a murit”), apud Culianu, Gnozele dualiste, ed. cit., p.309. Dar nu 
rătăcea şi Culianu făcând disjuncţia între “istoria integrală” și “istoria globală”, văzută ca 
un capăt al drumului (ifer in silvis?) reprezentat de cea dintâi? Relua el astfel imaginea 
utopică a “sfârşitului istoriei” profetizat de la Hegel încoace de atâţia epigoni, dintre care 
ultimul sosit este Fukuyama? 

3. Într-un articol separat, Mircea Eliade et la pensce moderne sur I'irrationnel (1982), 
inclus de către editorul postum în Studii românești 1, Ed. Nemira, Buc., 2000, Culianu își 





am reprodus consistentele pasaje (*O chestiune privind metoda”), vede opera eliadiană 
ca o criptogramă al cărei cod este chiar istoria (p.189). lată-ne întorşi la determinismul 
istoric, departe de orice hazard! 

Într-o anumită privință, intuiţia lui Culianu a fost justă: frustrarea celor alungați 
dintr-un centru este sursa ideologiei autoconsolatoare (pentru “transfugi”), subversive 
(pentru centrul în funcţiune) a centrelor instituite ad-hoc (mai întâi mental, apoi 
consacrate prin “rituri de construcție”), aşa cum am constatat la luteranism. Ar fi o 
naivitate din partea noastră să credem că această ruptură s-a petrecut o singură dată în 
istorie; aşa cum a existat un Centru al Lumii, o “Romă”, apoi a doua şi o a treia, toți 
alungaţi şi pribegii istoriei au avut câte un Pământal Făgăduinței: a fost Palestina, a fost 
America puritană, fusese deja platoul mexican pentru aztecii veniţi din nord. Dimpotrivă, 
s-ar putea construi o teorie interpretativă a istoriei din perspectiva opoziției şi a tensiunii 
dintre două modalități de raportare la ideea de centru, observabile încă din protoistorie: 
o tradiţie eroică şi una contemplativă. 

“Am putea spune că un mănunchi de tradiții atestă dorința omului de a se afla fără 
efort în «Centrul Lumii», pe când un altul insistă asupra dificultății şi, ca urmare, asupra 
meritului ce revine putinţei de a pătrunde acolo. Pentru moment nu ne interesează să 
stabilim istoria fiecăreia dintre aceste tradiţii. Faptul e că prima dintre ele — cea care 
uşurează construcția «Centrului» în chiar casa omului-— se regăseşte aproape pretutindeni, 
ne face să o socotim, dacă nu drept cea mai veche, cel puţin ca semnificativă şi proprie 
întregii umanități”*. În timp ce, continuă autorul, “miturile «eroilon», care sunt singurii 
în măsură să pătrundă într-un «Centru», devin cu atât mai frecvente cu cât civilizațiile 
care le produc sau le propagă devin mai evoluate. Noţiunile de merit, curaj, de 
personalitate putemică, de probe inițiatice etc. joacă un rol de o importanță crescândă 
şi sunt hrănite şi slujite de creditul tot mai copleşitor acordat magiei şi ideii de 
personalitate”(ibidem). 

Tradițiile paleoorientale, de pildă, întruchipând cele mai vechi centre de civilizaţie 
cunoscute în istorie, insistă cu oarecare orgoliu pe faptul că un centru se cucereşte, se 
obține prin luptă (ceea ce poate reprezenta, pe de altă parte, o metaforă a efortului 
ascetic). Este edificator, cred, faptul că toți eroii legendari angajați într-un “drum spre 
centru” aparțin mitologiilor unor astfel de civilizații angajate pe calea afirmării istorice; 
Ghilgameş (plecat în căutarea ierbii nemuririi) aparține tradiţiei babiloniene, Tezeu 
(intrarea în labirintul Minotaurului), Jason (obținerea Lânei de Aur) şi Heracle (Merele 
de Aur din grădina Hesperidelor) — tradiţiilor (pre)helenice. 

Lucrurile s-ar putea petrece după următoarea schemă. Decăderea unei civilizaţii are 
loc deoarece un strat social mai puțin obişnuit cu travaliul intelectual se substituie 
“specialiştilor sacrului” şi depozitarilor lui de drept, vulgarizând cunoştinţele. Resturi 
ale nucleului de învățați şi preoți fondează şcoli, curente de gândire care vor apărea în 
ochii noilor conducători drept concurente, de unde conflicte care vor sfârşi cu alungarea 
lor. Are loc o migraţie a unei părți din corpul social. Într-o comunitate pe cale de a se 
înțepeni în propriile legi şi principii, ritualuri şi dogme, în ceea ce se numeşte 
establishment, vaexista întotdeauna o minoritate neîncadrabilă, care, dezamăgită, îşi va 
căuta drum spre alte zări, sau, urmându-şi la limită consecvenţa, în pustie. Civilizaţiile 
marginale, expulzate treptat, prin forța împrejurărilor, din vechea vatră, se vor resemna 
să fondeze noi aşezări, de cele mai multe ori precare, departe de regiunile de origine. 

Pentru a evita efectele înstrăinării, precum şi propriul dezechilibru psihic, un alt tip 
de percepție va lua în stăpânire teritoriul şi va institui noul centru, modificând doctrina 
consacrată. Membrii comunității respective sfârşesc prin a crede că, indiferent de loc, 
în orice colţal Pământului s-ar afla, ei sunt acasă, atâta vreme cât acel loc li se revelează 
hierofanic drept centru. Doctrina centrului ubicuu (ce poate fi invocat pretutindeni, de 
orice grup uman) va aparține acestor fugari, tuturor fugarilor şi “transfugilor din istorie”, 
în timp ce doctrina centrului cucerit prin calități eroice rămâne în vatra originară, 
stimulat, poate, de respingerea cu succes a unor încercări de cucerire din partea celor 
ostracizați. Zeii învingători nu se schimbă. Celor care stăpânesc un centru le convine 
tradiția eroică, războinică, în timp ce renegații recurg la atitudinea unei demnități 
sacerdotale de tipul:““Centrul poate fi oriunde, atâta vreme cât «cu noi este Dumnezew»”. 
Paradisul castare nue legat de un loc anume, de aceea colportorul ei subplantează centrul 
oficial recunoscut: “Nu pe muntele acesta, nici pe muntele acela, ci în duh şi adevăr”, 
Cum să nu devii suspectat de autorități? 


Florea TIBERIAN 
(continuare în pag. 8) 





exprimă şi mai sec convingerea, acceptând, ,„ — fără nici un entuziasm, dar şi fără teamă 
Iutalitatea inexorabilă a hegemoniei culturii occidentale”. Aceasta „va ajunge să distrugă 
orice reziduu cultural «primitiv» şi [...] vom asista peste puţin la o totală uniformitate a 
instituțiilor pământești şi la o unitate la fel de integrală a criteriilor istorice care instituie 
limitele «realităţii» şi «raționalităţii»” (p. 315). 
4. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor (traducere de Mariana Noica), Ed. 
Humanitas, Buc.,1992, p. 350, sublinierile autorului. Vezi cap. „Spaţiul sacru: templu, 
palat, «Centrul Lumi”, în special paragrafele 145 şi 146. „Un întreg ansamblu de mituri, 
simboluri şi ritualuri subliniază dificultatea de a pătrunde fără daune într-un «Centru»; pe 
de altă parte, concomitent, o serie de mituri, simboluri și ritualuri arată că acel centru e uşor 
accesibil, Pelerinajul la Locurile Sfinte e greu, dar orice drum făcut la o biserică este un 
pelerinaj. Arborele cosmic este, se ştie, inaccesibil, dar este foarte uşor să se introducă în 
orice iurtă un arbore echivalent Arborelui cosmic. Itinerarul care duce la «Centru» e plin 
de obstacole etc. şi totuși fiecare cetate, fiecare templu, fiecare locuinţă se a/lă în Centrul 
Universului” (p, 349). 








PAG. 8 NR. 2-3 Febr.-Mart. 2003 


FASCINANTUL CULIANU ŞI CENTRALELE DE INTELIGENŢĂ 


(urmare din pag. 7) 


În consecință, experiența integrării facile într-un centru va caracteriza comunitățile 
mistice, nevoite să accepte ca pe un dar divin locul care li se oferă — vremelnic sau nu — 
spre stăpânire. Astfel că el va fi investit cu statutul de centru. Această credință ar înfățişa 
situația umană înainte de Cădere. Eroismul, dimpotrivă, se referă la asceză; e posibil 
chiar ca, la origine, referințele legendare la dificultățile “drumului spre centru” să nu fie 
în fond decât metafore ale ascezei, ulterior înțelese ad litteram, denaturate. De asemenea 
ca, urmând imboldului extravertit, urmaşii fugarilor să încerce a reveni în forță pentru a 
lua în stăpânire vechea patrie. Ei reprezintă modelul uman de după Cădere, încercând 
să-şi recapete vechiul statut, de cetățean al Edenului Poate de aceea mentalitatea mistică 
este proprie satului, iar cea magică, oraşului; în afară de propria vocaţie, istoria şi 
geografia au fost cele care au sancționat — prin situaţia “în teren” — alegerea uneia sau a 
alteia dintre tradiții. Altă diferenţă: misticii rătăcesc, stăpânii formulelor magice (generic 
vorbind) sedentarizează. Acolo unde se păstrează dogmele, se va înmulți şi aurul. Tainele 
cereşti ale lui Uranus luminează şi drumul către tainițele lui Plutus. 

Tabloul fiecăreia dintre aceste două poziţii s-ar putea completa şi cu alți itemi 
caracteristici: 

Ideea că centrul se cucereşte: 
pune accentul pe meritul personal, pe un demers volitiv, lucid, pe anumite cunoştinţe 
referitoare la modul în care se cuceresc “înălțimile” (acestea formează dogma oficială); 
mentalitatea este de tip magic, implicând antropocentrism, activism, cunoaştere mediată, 
instrumentalizare; 

model de acțiune — construcția Babilonului, colectivism; 
mod de a gândi suprasensibilul — via affirmativa. 

Ideea că orice loc se poate revela ca centru al lumii, în care insul se inserează firesc. 
Sau: orice subiect uman se poate considera în centrul lumii: 
subiectul e receptacol pasiv, imitând un comportament ““edenic””; 

mentalitatea este de tip mistic, implicând o poziţie teocentrică, contemplaţie, 
cunoaştere imediată, individualism; 
model meditativ — via negativa. 

Treptat, această ideologie devine noua dogmă, care va trezi, la rândul ei, reacții 
împotriva anchilozării în formule. 

Deosebit de interesant pentru epoca modemă este următorul fapt: dacă la începutul 
istoriei, Centrul a “scuipat” populaţiile în surplus pe circumferința sa, prin centrifugare, 
astăzi, același centru, dar laicizat, le absoarbe, cum spune Heidegger, în vârtejul lui. 

Există, de fapt, o dublă mişcare, concomitentă: de absorbţie a resurselor şi de expulzare 
a gunoaielor. Dacă centrul primordial a determinat roirea seminţiilor după eşecul de a le 
contopi în proiectul babilonic, centrul actual, reînnoind tentativa, se vede din nou 
confruntat cu o fărâmițare etnică, de data aceasta fără precedent. Trebuie să privim 
realitatea în față: visul globalist, imperial, de unitate a speței umane (de odinioară şi de 
oricând), după ce a dus prin reacție la formarea naţiunilor, e cel care provoacă şi azi 
autodeterminări atomizante. 

Sau: formarea naţiunilor urmează eşecului visului globalist, de unitate a speţei 
umane. 

Sau: ar putea fi o legendă fondatoare, prin care Centrul oficial, Babilonul, se justifică: 
deoarece naţiunile n-au vrut să colaboreze la edificarea unităţii globale, Dumnezeu le-a 
încurcat limbile! 

Concurența dintre cele două tradiţii caracterizate mai sus se reflectă şi în lupta 
dintre ideologia imperială şi cea naţională, între Imperiul Universal şi naţiunile 
(etniile) autocefale. Națiunea refuză să participe la societatea transnaţională (pe acţiuni) 
a Turnului. Şi nu numai că refuză, dar colaborează şi cu extremismul anarhic (şi terorist) 
la demolarea lui, deconstruind legenda Babilonului. Acesta afirmă: Tumul construit de 

noi este o construcţie sacră, este Poarta Cerului, locul unde se întâlnesc (se confundă) 
Cerul cu Pământul; prin vârful lui Zeul coboară pe Pământ, iar omul poate urca până la 
Zei. Kenoza zeului şi apoteoza omului. 


PUNCTE CARDINALE 





Israel (=Naţiunea) ripostează prin protopărinți şi profeți: Babilonul vostru este locul 


unde Dumnezeu v-a pedepsit pentru trufia dea crede că puteţi ajunge pri ie forturi proprii 
până la EI, încurcându-vă limbile, semănând confizie şi discordie în rândurile voastre. 

O serie de întrebări grave seridică în acest punct, legate de autenticitatea sentimentului 
religios al celor care trăiesc mistic şi ceremonial centrul lor. Mai rămâne el inocent? 
Răspunsul este afirmativ doar atâta vreme cât un centru “personal “nu poate fi declarat 
chiar oriunde, ci se cere confirmat de anumite semne exterioare voinţei umane 
(manipulatoare prin definiţie), şi câtă vreme persoanele în cauză sunt sacerdoți reali ai 
centrului întruchipat de ei înşişi, rolul lor fiind numai să recunoască, să consfinţească 
acel loc. IT 

În ce priveşte destinul ulterior al cetăţii, nu e decât o consecinţă a modului în care 
s-a fondat, toată istoria aflându-se de la bun început în structura intemeienii el. 
Evenimentele aleatoare, “hazardul”, provine din ciocnirile cu alte civilizaţii, care îşi 
poartă, larându-le, destinul. Cercul unei cetăți intersectează şi interferează, prin propriile 
personalități, evenimente şi habitudini, orizontul mental şi biologic al altei cetăți. Istoria 
este acest cerc aflat în desfăşurare. Atât în mărturii arheologice, cât şi în altele scrise, se 
repetă la diferite civilizații modul de fondare a unei cetăți-stat: cercul ei este împărțit în 
sferturi (cartiere) şi pături concentrice, alocate custricteţe claselorsociale sau triburilor, 
familiilor gentilice fondatoare. Sacerdoții au o poziție privilegiată, ocupând fie centrul 
cercului, fie un cartier orientat într-o direcție considerată sacră, fie separându-se ritualic, 
în hieropole. Astfel, cetatea devine o transpunere geometrică şi geografică a imaginii de 
sine a comunităţii, o imago mundi şi o mandala. Nimic mai firesc, prin urmare, ca 
structura ei să determine liniile de forță pe care se va desfășura istoria ei; rând pe rând, 
rulează la conducerea cetăţii elitele sacerdotale, războinice, producătoare. ar cetățile 
care au făcut imprudenţa de a folosi sclavi, racolați în războaiele lor, nu vor scăpa de un 
răstimp al guvernării acestora, de o inversare a ordinii prin răscoale şi revoluții. Chiar 
dacă proles-ul (““starea a patra”) nu e capabil nici de a lua puterea, nici de a rezista, fără 
complicitatea şi manipularea (iresponsabilă, aşa cum am văzut) din partea tehnocraților. 
Deci perindarea grupului influent la conducerea cetății, aşa cum a fost prefigurat încă din 
proiectarea şi construcția ei, nu e o invenție a guenonienilor, marii istorici au descris 
istoria în cicluri, dominate rând pe rând de clasele care erau reprezentative în acel 
moment pentru cetate şi stilul/obiectivele ei. Una câte una, au jucatrol politic determinant 
de-a lungul istoriei: casta preoțească, militarii (vezi gărzile pretoriene care nu mai puteau 
fi stăpânite în târziul istoriei romane), producătorii (care au dobândit supremația prin 
pârghiile pieţei şi ale producţiei) şi dezmoşteniţii, foştii prizonieri de război ajunşi sclavi. 
Aceşti paria, egali în nefericirea lor, rămân veşnicii înşelați, chiar când reuşesc — 
vremelnic şi cu ajutor negustoresc — să ajungă la putere. Căci nu este funcția naturală a 
mulțimii să se lase manipulată? — se întreabă retoric Culianu*. Până şi “dictatura 
proletariatului”, comuna eternă, a fost o înscenare fabricată oportunist de cetatea adversă 
şi de clasa producătorilor, ca o proprie contracultură, pentru a-şi lua răgazul necesar unei 
noi ofensive ideologice. Diferenţa dintre epoca antică şi cea contemporană este că 
dezrădăcinaţii nu mai suntsclavii războnicilor, ci ai castei producătorilor şi a tehnocraților, 
ale căror mijloace actuale de iluzionare sunt net superioare plasei cu care strămoşii lor 
prindeau sclavii în expedițiile de jaf. larteoreticienii acestora dinurmă (“plebeascribax” 
a semidocţilor şi a vulgarizatorilor, secta savanților cu superstiții pozitiviste), continuă 
să arunce “plase” — conceptuale de astă-dată — peste lucruri şi lume, mirându-se de ce 
acestea nu se potrivesc rectangular teoriilor pe care le fabrică într-un ritm amețitor! 

Lumea noastră de azi aparține deopotrivă producătorilor şi spiritului mercantil- 
ingineresc. (Asistăm, de pildă, la proliferarea unor expresii ca: “gestionarea tranziţiei”, 
“gestionarea crizei”, “gestionarea culturilor de tineret”, “inginerii financiare”, “inginerii 
spirituale” ş.a.m.d.). De aceea suferă grav de nevroză. Ce inginerie religioasă ar putea 
să o vindece, să-i respiritualizeze imaginarul? Intenţiile manipulatoare care se ascund în 
spatele acestui gen de intervenţie nu fac decât să-i agraveze etiologia. 

Cine se simte fără de păcat, acela să-şi administreze cel dintâi drogul. 

Cine şi-a spălat bine creierul, acela să-l administreze altora. 





5. Intervenţia zorabilor în. Jormania, în Pergamentul diafan, ed. cit.,p.91:* poporul a fost 
tras pe sfoară [...]. Dar oare nu asta e şi funcția esenţială a poporului?”. 





ta az 














PUNCTE CARDINALE 


Febr.-Mart. 2003 NR. 2-3 PAG. 9 


OMUL — ICOANĂ N LUI DUMNEZEU 


O introducere în antropologia creştină 


“Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi 
asemănarea Noastră [...]». ŞI l-a făcut Dumnezeu pe om 
după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; 
bărbat şi femeie i-a făcut” (Facerea |, 26-27). 

Acest loc biblic reprezintă cheia întregii antropologii 
creştine. Sfinţii Părinți sînt de acord că noțiunea de “chip” 
(eikOn) trimite la o realitate obiectivă, dată ca atare prin 
creație, iar noțiunea de “asemănare” (homoiosis) trimite lao 
realitate subiectivă, de dobindit prin exerciţiul virtuții. 
Finalitate ultimă a “chipului”, “asemănarea” este ceva de 
ordin potenţial, în care este implicată direct libertatea fiinţei 


omeneşti: avind “chipul”, depinde de noi să înaintăm întru e A 


“asemănare”. Unii exegeți asimilează “chipul” cu mintea | 


(venim pe lume ca fiinţe cugetătoare), iar “asemănarea” cu 
inima (de-venim în lume fiinţe iubitoare). Omul este chemat 
sărealizeze plinătatea iubirii în plinătatea rațiunii, raportîndu- 
se la modelul absolut al dumnezeirii. 

Formula completă — kat" eikâna kai homoiosin, “după 
chipul şi asemănarea” — apare o singură dată în contextul 
respectiv, pe cînd sintagma kat 'eikâna, “după chipul”, apare 


de încă două ori. Insistenţa pe “chip” se explică prinaceeacă . - 


el este un dat în structura ontologicăa fiinţei umane (vrea sau 
nu vrea, omul îl poartă în el, chiar şi în condiţii de degradare), 
în vreme ce “asemănarea” este doar o posibilitate ce rezidă 
în iconomia “chipului” şi a cărei actualizare trebuie neîncetat 
lucrată de om, acesta devenind astfel co-autor liber al 
propriei plinătăți. Sf. Vasile cel Mare (Despre facerea 
omului, XXI) defineşte “chipul” ca rădăcină a binelui îm- 
plintată prin creaţie în firea omenească, iar “asemănarea” ca 
fruct al trudei întru virtute, de-a lungul întregii vieți. După Sf. 
loan Damaschin (Dogmatica, |, 12), care rezumă întreaga 
învățătură patristică, “cuvintele «după chipul» indică rațiunea 
şi liberul arbitru, iar cuvintele «după asemănare» arată 
asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atit cît este cu putință 
[Omul] avea adică puterea să rămînă şi să sporească în bine, 
ajutat fiind de darul dumnezeiesc, după cum avea şi putere 
să se întoarcă de la bine şi să ajunoă la rău, lucru pe care 
Dumnezeu îl îngăduia, întrucît omul era înzestrat [prin 
«chip»] cu liberul arbitru. Căci nu este virtute ceea ce se face 
cu de-a sila”. 
Orice conotație corporal-antropomorfică este din capul 
locului exclusă: “chipul” constituie o realitate tainică de 
natură spirituală, în virtutea căreia omul este, ca şi Creatorul 
său, ființă rațională, liberă, personală, capabilă de comunicare 
(cuminecare dialogală), iubire şi creativitate, ceea ce-l şi 
deosebeşte esenţial de toate celelalte făpturi trupeşti, peste 
care a şi fost rînduit să stăpînească, urmînd a-şi “lucra” şi 
“păzi” nu numai propria ființă, ci şi întreaga ““antroposferă” 
cosmică (la origine, o “logosferă”, zice Dumitru Stăniloae, 
menită a fi prefăcută, prin om, în “hristosferă” şi “pnevma- 
tosferă”). Aşadar, condiția sa inițială îl apropia mai degrabă 
de firea îngerească, dar cu o complexitate existențială 
specifică, dată de unitatea lui noopsihosomatică, singulară în 
registrul creaţiei divine. În om Dumnezeu nu-Şi creează o 
jucărie, nici un sclav, nici o alteritate concurențială, ci — 
dincolo de orice necesitate, din preaplinul iubirii Sale — un 
prieten liber, un partener de dialog spiritual, chemat la 
contemplație şi comuniune mistică, la înfiere harică şi 
îndumnezeire (/h6osis). Omul este în acelaşi timp /a fel şi în 
al! fel decât Dumnezeu, zice Sf. Grigorie de Nyssa, nefiind 
nici străin de dumnezeire, dar nici copie inferioară a ei!. lar 
ca să-i arate dragostea şi prețuirea Lui neinteresată, Dumnezeu 
nu ezită să-Şi suspende în fața libertăţii omeneşti atot- 
puternicia, ba chiar Se smereşte făpturii Sale pînă laa luatrup 
din trupul ei, pînă la a-i spăla picioarele şi a Se întinde 
jertfelnic pe cruce, ca s-o aducă mereu mai aproape de El, 
Dumnezeu-Cuvîntul este marele “boier” paradigmatic al 
lumii? şi, în virtutea “chipului” Său în noi, instaurat prin 


|. Patristica răsăriteană nu se sfiește să vorbească despre 
“înrudirea” noastră cu Dumnezeu. O formulare de origine 
paulinică (cf. Fapte 17, 29), dezvoltată de un Grigorie de 
Nazianz şi ajunsă loc comun la un Serafim din Sarov, spune 
că noi suntem “neamul lui Dumnezeu”. 

2.N. Steinhardt:“La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura 
cea mai mică, pe cînd Hristos, dintr-o dată, şterge un întreg 





creație şi restaurat prin cruce, ne provoacă la aceeaşi măsură 
a nobleţii, crezind în noi mai mult decit credem noi în El 
(“Drept aceea, fiți voi desăvîrşiți, precum Tatăl vostru cel 
ceresc desăvirşit este!” — Marei 5, 48). 

Desigur, orice am spune despre “chipul” lui Dumnezeu, 


elrămîneorealitate inefabilă, subzistentă numai prin iconomia 


harului dumnezeiesc. “Crearea după chipul şi asemănarea lui 
Dumnezeu presupune deci ideea unei participări la ființa 
dumnezeiască, ideea unei comunicări cu Dumnezeu; adică ea 
presupune harul. După Sf. Grigorie de Nyssa, chipul Lui în 
om, întrucît este desăvirşit, este în mod necesar peste putință 
de a fi cunoscut [pînă la capăt], căci oglindind plinătatea 
arhetipului său, el trebuie săreflecte şi caracterul incognoscibil 
al ființei dumnezeieşti. De aceea, nu se poate defini întocmai 
în ce constă chipul lui Dumnezeu. Noi nu-l putem concepe 
altfel decît prin mijlocirea ideii de participare la bunurile 
nesfirşite ale lui Dumnezeu” (observă VI. Lossky în Teologia 
mistică a Bisericii de Răsărit). De altfel, după P. Evdokimov, 
deşi “kerygma antropologică a Sfinţilor Părinți ai Bisericii 
proclamă că chipul nu este nicidecum o idee regulatoare sau 
instrumentală, ci însuşi principiul tainic constitutiv al ființei 
omeneşti”, totuşi “nu întîlnim [la ei] o concepție perfect 
coherentă despre chip. Dar pentru că chipul are un conținut 
foarte bogat, aceasta ne permite să-l recunoaştem în diferite 
facultăți ale spiritului nostru, fără să-l putem epuiza [cunoaşte 
total). [...] Străbătînd spaţiul nesfirşit al gîndirii patristice, 
nemăsurat de bogată şi de nuanțată, ai impresia că ea a evitat 


registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti 
să dăruieşti, a şti să uiţi Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. 
O dată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti /iber 
şi prieten al Domnului” (Jurnalul fericirii). Hristos Domnul 
posedă toate trăsăturile “boierului”, “gen//eman-ului”, 
“cavalerului”; “încredere în oameni, curaj, detaşare, bună- 
voință către năpăstuiţii de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici 
un folos (bolnavi, străini, întemnițați), un simţ sigur al măreției, 
predispoziția pentru iertare...” 

3. Crezînd în noi fără limite, Hristos se adresează peneric 
latenţelor umanului şi ne îndeamnă, în realitate, să nu ne 
mulțumim cu puţin. După cunoscutul cuvint patristic (Sf. 
Atanasie cel Mare e! alii), “Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca 
şi omul să se facă Dumnezeu. Nu Dumnezeu după fire, dar 
Dumnezeu după har”. Sau, cu formula Sf. Vasile cel Mare 
(consemnată de Sf. Grigorie de Nazianz), “Omul este o făptură 
care a primit porunca săajungă Dumnezeu”, Hristos, Dumnezeul 
Care S-a făcut om, ştie, desigur, că avem putine şi neputinţe. 
Dar EI ştie şi ce bogăţie a pus în creaţia Sa, drept care ne 
îndeamnă să ne redescoperim, în mod liber şi îndrăzneţ, propria 
măreție. 


orice sistematizare, tocmai pentru a-şi păstra integral suple- 
țea ei uimitoare” (Ortodoxia)'. Pe urmele Sf. Grigorie de 
Nyssa, P. Evdokimov conchide: “Dar chipul merge şi mai 
adînc în reproducerea tainei trinitare celei negrăite, chiar 
pînă la nivelul acelei adincimi unde omul ajunge o enigmă 
pentru el însuşi: «E mai uşor să cunoască cineva cerul decit 
pe sine însuşi» [De hominis opificio, P. G. 44, 257 CJ" 
(ibidemy. 

Ceea ce se poate afirma cu toată certitudinea este că 
“fără această legătură a sa cu Dumnezeu, omul nu poate fi 
gîndit ca atare. Raportarea la absolut este conținută în însăşi 
ființa lui. Omul este înfipt şi fixat ființial în absolut” (B. 
Vişeslavţev, op. cit.). Dar — comentează D. Stăniloae (în 
Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1) — “omul tinde spre 
Dumnezeu întrucît Dumnezeu e absolut şi tinde spre absolut 
întrucît absolutul e Dumnezeu personal. Un absolut 
impersonal [ca în concepția indiană] nici nu e absolut cu 
adevărat. lar un Dumnezeu personal care n-ar fi absolut, n- 
ar putea fi sursa deplin şi etern satisfăcătoare a omului, n-ar 
asigura existența lui etemă şi plenară într-o comuniune 
desăvirşită [...] Numai în această iubire infinită se poate 
odihni omul: Inguietum est cor meum donec requiescat in te 
[Neliniştită este inima mea pînă ce nu se va odihni în Tine), 
a spus Fericitul Augustin”. 

Caracterul personal al divinității, care conferă prin 
“chip” şi caracterul personal al omenității*, ne ajută să 
înțelegem adecvat şi controversatul verset 27 din primul 
capitol al Facerii. Nu este vorba că Dumnezeu ar fi o 
pluralitate divină în sens politeist, nici că el ar fi androgin sau 
în orice alt fel determinabil sexual, ci că este o ființă 
personală care dă “chipul” ei altei ființe personale. Deşi 
formularea poate părea prea îndrăzneață (şi, desigur, nu 
trebuie luată ad/i/teram), mulţi teologi (inclusiv D. Stăniloae) 
se încumetă să vorbească despre o *de-o-ființime a umanu- 
lui” în care se răsfrînge, mutatis mutandis, ceva din de-o- 
ființimeadivinului. Aşa cum Dumnezeu nu este unipersonal. 
nici omul creat “după chipul” Său nu este unipersonal:““după 
chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut”. Nu 
diferențierea sexuală se vrea subliniată aici, ci diferențierea 
personală, care conţine in muce (primul eu şi primul tu în 
unitatea ființialăa lui noi), încă din zorii creației, diversitatea 
indefinită a persoanelor în cadrul omenității. 

Am să-i las mai departe cuvintul lui VI. Lossky (cu 
precizarea că punctul său de vedere în această privință este 


Răzvan CODRESCU 
(continuare în pag. 10) 


4. Nu trebuie scăpat din vedere nici următorul avertisment al 
lui P. Evdokimov: “Înainte de toate, trebuie să înlăturăm 
orice concepție substanțialistă despre chip. Acesta nu este 
depus în noi ca o parte componentă a fiinţei noastre, ci 
totalitatea fiinţei omeneşti este creată, plăsmuită «după 
chip». Chipul se manifestă, în primul rînd, în structura 
«ierarhică» a omului, a cărui viață spirituală stă în centrul 
existenței. Această centralitate, acest primatal vieții spirituale 
condiționează aspiraţia sa specifică spre spiritual, spre absolut” 
(ibidem). 

5. Ceea ce ne aduce aminte de acel homo cordis absconditus 
(ho Xripls tes kardias anthropos), “omul cel tainic al 
inimii”, din / Petru 3,4, şi ne face să înțelegem afirmaţia unui 
B. Vişeslavţev; “Aşa cum există o feologie negativă, care 
poartă spre adîncul de taină al dumnezeirii, tot aşa există şi 
o antropologie negalivă, care poartă spre taina din inima 
omului” (“Das Edenbild Gottes in dem Siindenfall”). 

6. În sens general, persoana — spre deosebire de simplul 
individ (realitate cantitativă, aservită, imitativă şi “închisă” 
în sinea sa egoistă, în “limitația care limitează” a unui eu mai 
mult sau mai puţin conştientizat) — este o realitate calitativă, 
liberă, creatoare şi “deschisă”, capabilă de transcenderea de 
sine, de împărtăşirea unei naturi comune, de “cuminecarea” 
cucelălalt. În plan uman, împrumutînd terminologia filosofică 
a lui C. Noica, individul stă sub semnul “devenirii întru 
devenire”, iar persoana sub semnul “devenirii întru fiinţă”. 
Personalismul întruchipează o umanitate dinamică şi 
complexă, capabilă de spor lăuntric şi de integrare comunitară, 
adică de participare originală şi responsabilă la o realitate 
care o depăşeşte şi îi dă sens. /ndividualismul, dimpotrivă, 
reflectă o umanitate statică şi elementară, paralizată sufle- 
țeşte şi non-participativă, înregimentabilă doar cantitativ, 
din mimetism sau din simplă instinctualitate gregară. 











PAG. 10 NR. 2-3 Febr.-Mart. 2003 


PUNCTE CARDINALE 





OMUL — ICOANÂ A LUI DUMNEZEU 


(urmare din pag. 9) 


citat — dar din altă sursă” — şi asumat şi de D. Stăniloae în tratatul său de dogmatică, vol. 1); 
“Creat după chipul lui Dumnezeu, omul se înfăţişează, deci, cao ființă personală, ca o persoană 
care nu trebuie să fie determinată de natură, ci care poate determina natura să se asimileze 
arhetipului dumnezeiesc. Persoana umană nu este o parte din ființa omenească, așa cum 
persoanele Treimii nu sunt părți din Dumnezeu. De aceea, calitatea de chip al lui Dumnezeu 
nu se rezumă doar la un element al compusului uman, ci priveşte firea omului în întregimea 
sa [...] Chipul dumnezeiesc propriu persoanei lui Adam se referea la întreaga omenire, la omul 
universal. Pentru aceasta, în neamul lui Adam, înmulțirea persoanelor, dintre care fiecare este 
după chipul lui Dumnezeu — s-ar putea spune: înmulțirea chipului dumnezeiesc în pluralitatea 
ipostasurilor omeneşti —, nu se va împotrivi deloc unității ontologice a firii comune tuturor 
oamenilor. [...] Aşadar, oamenii au.o fire comună, o singură fire în mai multe persoane. Această 
distincție între fire şi persoană în om este tot aşa de greu de priceput ca şi distincția analoagă 
dintre firea cea una şi cele trei persoane în Dumnezeu. [...] Ca persoană (ci nu individ), 
ipostasul nu împarte [divide, divizează) firea făcînd loc la mai multe firi deosebite. Treimea 
nu-i trei Dumnezei, ci un singur Dumnezeu. Dacă înmulțirea persoanelor omeneşti fărimițează 
firea, împărțind-o în mai mulți inşi, este pentru că noi nu cunoaştem [astăzi] altă naştere decît 
pe aceea care are loc după păcat, în firea omenească ce a pierdut asemănarea cu firea 
dumnezeiască. [...] Luată însă din firea lui Adam, os din oasele sale şi trup din trupul său, Eva, 
o nouă persoană umană, întregea firea lui Adam, era aceeaşi fire cu el, «acelaşi trup». Numai 
ca urmare a păcatului aceste două prime personae umane deveniră două naturi despărțite, două 
ființe individuale, avînd între ele legături exterioare, dorințele femeii îndreptîndu-se înspre 
bărbatul ei şi stăpînirea bărbatului exercitîndu-se asupra femeii, după cuvîntul din Geneză (3, 
16). După păcatul originar, firea umană devine împărțită, îmbucătățită, tăiată în mai mulți 
indivizi. Omul se prezintă sub o îndoită înfăţişare: ca fire individuală, el devine o parte dintr- 
un tot, unul dintre elementele care constituie universul, dar ca persoană el nu este deloco parte, 
ci conţine într-însul totul. Firea este conținutul persoanei, persoana este existența firii. O 
persoană care se afirmă ca individ, închizîndu-se în limitele firii sale particulare, nu se poate 
desăvirşi cu adevărat: din contră, ea se împuţinează, sărăceşte. Numai lepădîndu-se de propriul 
său conținut, numai dăruindu-l în mod liber, numai încetînd să existe exclusiv pentru sine, se 
exprimă din plin persoana în aceeaşi fire a tuturor. [...] Persoana devine astfel icoana desăvirşită 
a lui Dumnezeu, dobindind asemănarea, care este desăvirşirea firii comune tuturor oamenilor. 
Distincția dintre persoane şi natură reproduce în cadrul omenirii ordinea de viață dumnezeiască 
exprimată prin dogma treimică. Este temelia întregii antropologii creştine, a întregii morale 
evanghelice, căci creştinismul «este o imitare a firii dumnezeieşti», după cuvîntul Sf. Grigorie 
de Nyssa [De professione christiana, P. G. 46, 244 CJ” (din motive de spaţiu, am redus 
paragrafele). . 

Sursa citată de D. Stăniloae (vezi mai sus) întăreşte, într-o formulare mai sintetică, acest 
punct de vedere. Comentînd chiar versetul care ne preocupă aici, VI. Lossky scrie: “Astfel, 
misterul singularului şi pluralului în om reflectă misterul singularului şi pluralului în 
Dumnezeu; aşa cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura cea una să se exprime în 
diversitatea persoanelor, la fel în omul creat după chipul lui Dumnezeu. Natura umană nu 
poate exista în posesiunea unei monade; ea cere nu singurătatea ['“Nu este bine să fie omul 
singur” — Facerea 2, 18], ci comuniunea, sau diversitatea cea bună a iubirii [în care stă însuşi 
sensul alterității]”. 

Aşadar, acest “mister al singularului şi al pluralului” dă cheia de înțelegere a locului de 
la care am pomit: Sfatul Treimic i-a hotărît şi i-a făcut pe ei Părbar şi femeie ca pluralitate a 
umanului — după modelul arhetipal al pluralităţii personale sau ipostatice a lui Dumnezeu 
Însuşi. 

Cineva ar putea obiecta, însă, că pluralitatea ar fi putut primi o altă expresie decit cea 
sexuală”. Aici, pe lingă observaţia că teologia n-are ca obiect de studiu eventualitățile ipotetice, 
ci datele consemnate prin Revelaţie, intervine, cu suficientă plauzibilitate, explicaţia celebră 
a Sf. Grigorie de Nyssa (împărtăşită şi de mulți alţi Sfinți Părinți: Maxim Mărturisitorul, loan 
Damaschin, Simeon Noul Teolog etc.): în preştiința Lui, prevăzând căderea prin păcat, 
Dumnezeu a creat sexele, ca antidot relativ împotriva morții, asigurînd perpetuarea pe această 
cale a neamului omenesc după păcat, la rînd cu celelalte organisme biologice sau animale. 
Diferenţierea sexuală (fără legătură cu arhetipul divin şi ținînd de ordinea strict naturală) apare 
astfel ca fiind suprapusă prevenitor peste pluralitatea de tip personal (“chip” al arhetipului şi 
temei al ordinii spirituale) — şi deci secundară în plan ontologic față de aceasta'?. 





7,“ Thcologie dogmatique” (conferințe pregătite pentru tipar de O. Clement şi apărute postum, 
mai întîi în franceză, în Messager de |'Exarchat du Patriarche russe en Europe occidentale, în 
1964-1965). Eu urmez aici Teologia mistică a Bisericii de Răsărit. 

8. Pentru felul în care VI. Lossky înțelege binomul persoană-individ, citez: “Ceea ce noi numim 
în mod obișnuit «persoane», «personab», arată mai degrabă inşii, ceea ce este individualul. Noi 
suntem obișnuiți să vedem între cei doi termeni — persoană şi individ — aproape nişte sinonime 
Într-un anumit sens, însă, individ şi persoană au un înţeles contrar, individul exprimînd un 
oarecare amestec al persoanei cu elemente care ţin de firea obştească, persoana însemnînd, 
dimpotrivă, ceea ce se deosebeşte de fire[a comună]. În starea noastră de acum, noi nu 
cunoaștem persoanele decit prin indivizi, ca inşi izolaţi. Cînd vrem să definim, să caracterizăm 
o persoană, noi îngrămădim însușiri individuale, «trăsături de caracter», ce se întîlnesc totuși şi 
în altă parte, la alţi inşi, nefiind deci niciodată absolut «personale», ca unele ce ţin de fire, Ne 
dăm seama pină la urmă că ceea ce ne este cel mai scump Într-o fiinţă, ceea ce o face să fie «ea 
însăși», rămîne ireductibil şi de nedefinit” 

9, Dar altcuiva ar putea să | se pară că Dumnezeu ar fi putut foarte bine să-l facă pe om tot numai 
prin cuvint, ca pe celelalte vieţuitoare, sau că ar fi rămas mai aproape de “model” dacă ar fi creat 
nu o pereche de oameni, ci trei persoane (şi, eventual, tot atitea sexe), sau altele de felul acesta. 
Acest gen de supoziţii şi “problematizări”, pe deasupra oricărei realități sau necesităţi, 
reprezintă ceea ce P. Ţuţea numea “întrebarea prefăcută în viciu” (deformaţie a omului 
întrebător), iar C. Noica amenda ca “triumf al posibilului asupra realului” (ispită a spiritului faustic), 
10. Pentru aspectele antropologice legate de sex și sexualitate, cf. Răzvan Codrescu, Teologia 
sexelor şi Taina Nunții. O introducere ortodoxă În antropologia conjugală (apărută anul trecut 
la Editura Christiana). 


* 
Li 
- 





3. 
(i 
XE 
Ri 





IURI 


Autoritatea mistică a Sfântului 
Munte, consolidată din belşugul 
existenţei sale monahale milenare, a 
exercitat dintotdeauna o tainică atracţie 
asupra celor care caută sensul real şi 
ultim al condiţiei umane. Ieşirea 
voluntară din lume a sutelor de călugări, 
trăitori în cele 20 de mânăstiri şi peste 
trei sute de schituri, chilii şi coliberisipite 
pe versanţii Athosului, provoacă adesea 
nedumerire, născută din neputința de a 
înțelege de ce unii oameni, cei mai mulți 
tineri, renunță de bună voie la viața 
uşuratică şi plăcută din lume, renunţă la 
familie, la prieteni, la distracţiile şi 
plăcerile societăţii, în favoarea unei 
vieţuiri izolate, monahiceşti. 

Ei Îl caută pe Dumnezeu şi 
calea către viaţa veşnică, promisă de 
Mântuitorul lu mii, lisus Hristos, tuturor 
celor care împlinesc deplin şi onest toate 
învățăturile evanghelice. Ceilalţi, pelerini, vizitatori sau turişti, prin scurtele lor şederi de 
câteva zile în Athos, rămân, totuşi, marcați de atingerile sufleteşti ale “celor nevăzute”, li 
se deschid noi căi de percepţie a unei realități subtile, neştiute, dar presimţite; de aceea 
revin mereu, mai deschişi, mai dornici şi mai plini de speranţa unor noi şi bogate 
experienţe athonite, pe calea evoluţiei lor spirituale. 

S-a întâmplat însă, şi nu de puţine ori, ca în Athos să sosească şi oaspeți nepoftiți şi 
nedoriți, cum au fost, de-a lungul timpului, cruciații, mercenarii catalani, numeroasele 
incursiuni piratereşti sau ocupația otomană de patru secole. Zidurile de apărare ale 
mânăstirilor nu au putut opri întotdeauna atacurile, jafurile, incendierile şi asasinatele 
asediatorilor. Doar mila şi bunătatea Lui Dumnezeu şi a Sfintei Maicii Sale au ferit de la 
pieire obştile monahale din Sfântul Munte. 

Astfel s-a întâmplat şi la anul 1821, în timpul revoluţiei antiotomane, când turcii — a 
căror putere de vremelnici ocupanţi ai Balcanilor, îngăduită de balanța Dreptăţii Divine, 
era de-acum erodată de atrocitățile şi samavolniciile lor păgâneşti, anticreştine — simțind 
declinul gloriei lor deşarte, au mai dat o raită de prădăciuni prin Athos. 

Lu vremeu aceea, în ţinutul din sudul peninsulei athonite numit Vigla, dintre Lavra 
şi chilia Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir, se aflau risipite, prin desişul pădurii de la poale, 
câteva chilioare, locuite în mare parte de monahi români. Pe atunci schitul românesc 
Prodromu încă nu era ridicat, construcția sa fiind începută cu 38 de ani mai târziu, la 
1859 ; doar paraclisul Sfântului loan Botezătorul, datat pe la 1780, se afla acolo, ca şi 
astăzi, dar complet solitar în mijlocul pădurii din Vigla, unde vieţuiau câțiva schimonahi 
români şi greci, iubitori ai isihasmului. Turcii cunoşteau bine locul; chiar construiseră 
în apropierea paraclisului un adăpost cunoscut până azi sub numele de “Casa turcului ră 
pentru soldaţii ce păzeau zona sudică a peninsulei athonite. Când turcii au aflat de revolta 
grecilor, îndată s-au pornit a prăda şi a jefui tot ce găseau mai de preţ, după cum le era 
obiceiul lor păgân. Ştiind ei locul şi valoarea icoanei Sfântului loan Botezătorul, pe care, 
în ignoranța lăcomiei lor, o măsurau după aurul şi argintul care o împodobeau, s-au 
grăbit să vină şi s-o smulgă din iconostasul paraclisului. Dar cu puterea dată de 
Dumnezeu, Sfântul loan Botezătorul, Proorocul şi Înaintemergătorul nu a îngăduit o 
"asemenea profanare; când soldații turci au năvălit în paraclis, un zid nevăzut s-a aşezat 
în calea lor, oprindu-le înaintarea spre catapeteasmă, ba chiar împingându-i înapoi, iar 
chipul din icoană al Sfântului loan a prins viaţă, şi-a schimbat înfăţişarea, ochii s-au 
încruntat aprig şi mustrători spre turcii înspăimântați, care, sărmanii de ei, au început a 
fugi ca să scape de mânia dumnezeiască, trăgând focuri de armă spre altar; dar gloanţele, 
prin voia divină, se întorceau înapoi spre ei, biete suflete căzute, gonindu-i afară din locul 
acela sfânt, unde nu au îndrăznit vreodată a se mai întoarce. 

Astăzi, la aproape două secole de atunci, pelerinii şi dreptcredincioşii creştini vin cu 
mare dragoste să se închine şi să venereze Sfânta Icoană, iar chipul încruntat al Sfântului 
Ioan Botezătorul continuă încă să mustre necredința, vandalismul păgân şi ereziile, 

Cu siguranță, astăzi vedem în privirea sa aceeaşi asprime pe care va fi avut-o şi în 
urmă cu două milenii, când, cu glas tare şi mânios, l-a certat pe regele Irod pentru păcatul 
desfrânarii. Pentru această faptă de mare curaj, izvorâtă din dreptatea creştinească, a şi 
fost martirizat prin “mântuitoarea bunăvoință” a triadei des/rânării şi dezmăţului: Irod, 
Irodiada şi Salomeea. 

Athosul, Grădina Maicii Domnului de peste o mie de ani, a fost, este şi încă va mai 
fi locul cel mai sacru al Ortodoxiei, unde monahii şi toți credincioşii ortodocşi văd în 
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, în Aghiou Timyou Prodromou şi în toți sfinţii lui 
Dumnezeu, puternici aliați cereşti împotriva tuturor anticreştinilor şi ereticilor de toate 
nuanțele. 

Sfinţii sunt certitudini vii, oameni care au trăit în lume, ca şi noi, dar şi-au dus crucea 
până la sfârşit, cu răbdare şi smerenie, Fie ca asemenea lor, lucrând întru Domnul, să nu 
ne plerdem nădejdea mântuirii şi a vieţii veşnice, agonisind Împărăţia promisă celor 
vrednici de Dumnezeul nostru lisus Hristos, Împăratul Slavei şi Mântuitorul lumii. 


Fratele ALEXANDRU 











PUNCTE CARDINALE 





Febr.-Mart. 2003 NR. 2-3 PAG. II 





Se cere lămurită următoarea problemă: raportat la tripla 
renunțare monahală, are şi creştinul mirean obligațiile lui 
corespunzătoare? Şi care sunt acestea? 

Trăsăturile fundamentale ale monahismului 
caracterizează în aceeaşi măsură şi vocația creştină în general, 
în sensul lor profund, de natură duhovnicească. Călugărul îşi 
asumă obligația de a practica aceste privațiuni concrete 
numai pentru a asigura condițiile unei adevărate renunțări 
spintuale, singura valabilă, promisă la Botez. 

Desă vârşirea creştină este propusătuturor celor botezați: 
e se angajează la aceasta lepădându-se de Satana şi de 
lucrurile lui, pentru a fi de partea lui Hristos; toți fiii lui 
Dumnezeu trebuie să se asemene Tatălui prin iubirea de 
aproapele; toți creştinii trebuie să prețuiască numele pe care- 
| poartă, ceea ce nu se poate realiza decât însuşindu-şi 
trăsăturile şi virtuțile Mântuitorului. Monahismul nu adaugă 
înălțimi noi la vârful accesibil tuturor, care să le fie acestora 
apriori interzise; nu corectează, nici nu completează Botezul, 
Monahismul nu este o Taină, deşi unii au pretins că ar fi. 


1. Botezul conferă creştinilor o curăție superioară 
fecioriei fireşti şi e de datoria oricărui botezat, nu numai să 
o păstreze evitând păcatul, ci şi să o desăvârşească prin 
supunere față de Duhul sfinţitor, Fecioria trupească sau 
înfrânarea sunt la îndemâna acestora numai guibus datum 
est. Păstrarea curăției Botezului constituie esența lepădării 
de Satana şi a unirii cu lisus Hristos. Căsătoria nu se opune 
acestei uniri, dacă este de fapt ceea ce trebuie să fie de drept: 
un lucru binecuvântat prin legătura cu lisus Hristos şi cu 
Biserica Sa, chiar dacă, psihologic vorbind, este mai greu să 
te dăruieşti cu totul lui Dumnezeu când trebuie, deasemenea, 
să porți grijă de cele ale lumii, “cum să placi bărbatului” (7 
Cor. 7, 32-34). Regulile creştine ale vieţuirii conjugale se 
impun persoanelor căsătorite la fel cum se impune înfrânarea 
absolută călugărilor; şi ele au aceeaşi putere sfințitoare, dacă 
sunt acceptate şi respectate în duhul supunerii filiale către 
Dumnezeu. În acest domeniu, nimic altceva n-ar fi mai fals 
ca maxima “Totul sau nimic”; nu se permite nimic unora 
pentru că sunt călugări şi se permite totul celorlalți pentru că 
sunt mireni. Mai degrabăe bună formularea: aceeaşi fidelitate 
şi curăţie neştirbite incumbă şi unora, şi altora, dar în mod 
diferențiat. Ceea ce variază nu este nicidecum sensul primei 
porunci, de a-L. iubi pe Domnul Dumnezeu din tot sufletul 
lor, din toată inima lor, din tot cugetul lor şi din toate puterile 
lor, ci numai cadrul şi ocupațiile materiale în care fiecare 
trebuie să aspire la desăvârşirea sa. 

Decalogul şi cele două mari porunci care-l cuprind 
rămân valabile mereu şi pentru toată lumea. Înființarea 
monahismului nu a prelevat nimic din ele pentru a fi destinat 
exclusiv călugărilor, cateheza, general valabilă şi mult mai 
veche decât monahismul, nu-şi schimbă şi nici nu-şi reduce 
conţinutul din cauza existenței monahilor. “Tot curăție este 
şi vieţuirea împreună cu o soție legitimă”. Sfântul Clement 
Alexandrinula precizat principiul în mai multe locuri, pentru 
că este sigur pe învățătura sa şi pentru că ține să o fixeze în 
mintea ascultătorilor: “Pe scurt, când e vorba de căsătorie, de 
mâncare şi de celelalte, să nu facem nimic mânaţi de poftă, 
ci să voim numai cele ce sunt necesare, Că nu suntem copiii 
poftei, ci ai voinţei (In. 1, 13). Cel care se căsătoreşte pentru 
ca să aibă copii, acela trebuie să se deprindă a se înfrâna, în 
aşa fel încât nici să nu-şi poftească femeia lui, pe ea trebuie 
s-o iubească, făcând copii mânat de o voință sfântă şi 
cumpătată. Că noi n-am fost învățați să prefacem grija de trup 
în pofte, ci să umblăm cuviincios, ca ziua — adică în Hristos 
şi într-o vieţuire luminoasă şi plăcută Domnului — nu în 
ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi destrăbălări, nu în ceartă 
şi în pizmă (Rom. 13, 13-14). “Dar nu se cuvine să privim 
înfrânarea numai printr-o singură înfăţişare a ei, adică prin 
înfrânarea de la împreunările trupeşti, ci şi prin înfrânarea de 
la toate celelalte câte le doreşte sufletul nostru târât de 
simţuri, care nu se mulţumeşte cu cele de neapăratătrebuinţă, 
ci caută desfătarea. A te înfrâna înseamnă a dispreţui banul, 
hrana, averea, a dispreţui spectacolele, a-ți înfrâna limba, a 
fi stăpân peste gândurile rele”. 

Aceleași idei sunt exprimate în alt loc într-o formă mult 
mai clară: “Niciodată ignoranța nu ajunge gnoză şi nici 
binele nu se preface în rău. De aceea, pentru gnostic, 
mâncarea, băutura şi căsătoria nu sunt lucruri de căpetenie, 
ci ceva necesar. Vorbesc de căsătorie, dacă raţiunea i-o cere, 


1 Socrate, Pist. Eccl. |, |]. 
2 Strom. IUL, 7. 
3 Strom. VII, 12 (P. G. 9,497 C). 


dar aşa cum se cuvine. Gnosticul, ajungând desăvârşit, are 
pildă pe apostoli. Cel care-i cu adevărat bărbat nu-şi arată 
însuşirea sa de bărbat alegând viața singuratică [uovnpn nu 
înseamnă monahală]; ci este cu adevărat bărbat şi-i învinge 
pe bărbaţi acela care, stăpân pe plăceri şi pe dureri, îşi duce 
viața fiind căsătonit, având copii şi purtând grijă de casă; acela 
care, odată cu grija decasă, iubeşte necontenit pe Dumnezeu'". 

2. Sărăcia: OXTNUOOVVN. Această primă renunțare 
antrenează după sine o a doua, sau mai degrabă se combină cu 
alta care a început la fel de devreme ca şi prima (Fapte 4, 33- 
35). Termenul specific, evanghelic, anroraoceodou, adică 
a renunța la ceva, a-şi lua rămas bun de la cineva, a se despărți 
de cineva. Complementul acestui verb în scrierile ascetice este 
TO KOOUW TOVIW= a părăsi lumea, sau raow — toate 
lucrurile (Luc. 14, 33), sau xpnuarwv [sic] — bunurile 


ă e fai, i TD pat Pra pe 0 RE PA Ie, Lg Sa A atu 
Irene Hau herr 
= 2509 0 tag a Lausi ada sati 


ap = i! | 


MONAHALĂ (|) 





materiale”. Cuvântul se foloseşte şi singur“. Substantivul are 
două forme: una veche, aroTaEIG şi una mai nouă, ANOTAEIG. 
Du Cange notează": TOTO et VNOTAYN, voces monachorum 
propriae. Isidor Pelusiotul explică cei doi termeni în prima din 
scrisorile sale: “Sfinţii corifei ai filosofiei monahale, trecuți 
prin suferințele şi ispitele pe care le-au îndurat, au dat lucrurilor 
numiri potrivite, care nouă ne servesc drept atenţionare şi 
învăţătură: ei au denumit aporage înstrăinarea de cele materiale 
şi hpotage, ascultarea. În singurătate, ei nu aveau pe nimeni 
care să se bucure de înțelepciunea lor, în schimb, noi avem 
descrierea praxis-ului lor, dar prea puțin ne interesează aplicarea 
ei ”. În continuare, el face exegeza duhovnicească a celor doi 
termeni. Sensul propriu al cuvântului aporage este, pentru 
călugări, acela de renunțare reală la orice proprietate. Încă de 
la început, regulile sărăciei monahale au fost specificate cu 
minuţiozitate, deşi nu exista nici un vot în acest sens. Un 
călugăr — un sihastru, evident — avea ca unic bun material o 
Evanghelie pe care o dădea unui sărac. “Am dat — explică el 
— pe aceea care ne porunceşte să dăruim totul'”. Mai târziu 
putem vedea, de exemplu în catehezele Sfântului Teodor 
Studitul, cu câtă rigoare este depistată şi pedepsită posesia 
individuală a celor mai neînsemnate obiecte. Principiile acestei 
severități se găsesc deja la Sfântul Vasile cel Mare. Călugăr 
este cel “care renunță o dată pentru totdeauna la totul şi face 
o profesiune din a nu poseda nimic la propriu. Nu mai are 
nimic altceva în afară de strictul necesar al vieții, haine şi 
mâncare”. Posedarea oricărui lucru ca bun propriu, în 
comunitate, “înseamnă înstrăinarea de Biserica lui Dumnezeu, 


4 Trad. eng]. în Clement of Alexandria, Miscellanies, VII, de 
F. ]. A. Hort şi ]. B. Mayor, p. 123: „Knowledge never 
becomes ignorance, nor does good change to evil. Hence with 
him eating and drinking and marrying are not the main objects 
of life, though they are its necessary condition”. Pentru 
învăţătura Sfântului Clement despre căsătorie, c/. o excelentă 
prezentare în F. Quatember, Die christliche Lebenshaltung 
des Clemens von Alexandrien nach seinem Pădagogus, 
Wien, 1946, pp. 137-142. 

5 Vezi Ficker, Amphilochiana |, p. 49, 18. 

6V, Hist. Laus. 13;Cyrille de Scythopolis, Vie de Saint Sabas 
29, 

7 V. Eusebiu, De Martyr. Pal. ||, 2. 

8 Glossar. Graec. |, p. III. 

9 Evagrie, Practikos 97 (P. G. 40, 1249 D), 

10 RB.T.93, 


pentru că presupune contrariul a ceea ce atestă Faptele 
Sfinţilor Apostoli (4, 32) despre cei care crezuseră în lisus 
Hristos: nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa; 
înseamnă a nesocoti iubirea lui Dumnezeu, pentru că El ne- 
a învăţat prin cuvânt şi prin faptă să ne dăm chiar viața pentru 
cei pe care-i iubim, nu numai bunurile exterioare'!. Cât 
despre obiectele puse la dispoziția sa, cenobitul trebuie să 
aibă mare grijă de ele, pentru că sunt proprietatea lui 
Dumnezeu. Din proprie iniţiativă nu va avea dreptul să dea 
nici măcar haine sau încălțăminte uzată!'?, şi această regulă 
nu îngăduie nici o excepție, chiar dacă ar fi vorba de un 
cerşetor complet dezbrăcat”. În fața oricărei obiecții, 
indiferent de argumentare, Sfântul Vasile repetă âdâi-ul său 
care răstoarnă orice raționament: “s-a spus o dată pentru 
totdeauna "4. Şi cum am putea să căutăm temei în Sfânta 
Scriptură, el răspunde tranşant printr-un text al Sfântului 
Apostol Pavel: “Fiecare, fraților, în starea în care a fost 
chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu ”(/ Cor. 
7, 24 ). Poate această exegeză corespunde nu atât gândirii 
Sfântului Apostol Pavel, cât mentalității Sfântului Vasile; în 
orice caz, cea din urmă este clară, cu atât mai clară cu cât se 
conturează independent de orice citare paulină: monahismul 
transformă într-o datorie şi într-o instituție practica liberă a 
primilor creştini din Ierusalim. 

Aceasta n-ar putea deveni o obligație pentru toată lumea 
şi nici un Părinte ortodox n-a afirmat-o. Dar este o învăţătură 
a Domnului valabilă pentru toți: “ Aşadar, oricine dintre voi, 
care nu se leapădă de tot ce are, nu poate să fie ucenicul Meu” 
(Luc. 14, 33). Este vorba aici de un triplu totalitarism — a) al 
subiectului; b) al obiectului; c) al motivaţiei: oricine aspiră 
să devină ucenic al Mântuitorului trebuie să renunțe la 
posesia tuturor bunurilor lumeşti, nu pentru că altfel nu ar fi 
primit în monahism “starea de desăvârşire” în sens juridic, 
ci pentru căaltfel ar fi incapabil de a atinge această stare care, 
în sens evanghelic, este condiţia creştină. 

Ce spun Părinţii pe această temă, pe care ei au abordat- 
o cu mult înainte de apariţia călugărilor? Sfântul Clement al 
Alexandriei chiar a tratat ex professo problema în discuție: 
Quis dives salvetur? El demonstrează două lucruri: 

1) cărenunțarea efectivă la bogăție nu este necesară; 

2)  căesteindispensabilă detaşarea interioară deele. “Vinde 
avuţia ta !”. Ce înseamnă aceste cuvinte? În nici un caz ceea 
ce unii înțeleg în mod superficial: să te debarasezi de toate 
bunurile materiale, ci să înlături din suflet ideile despre 
avere, simpatia pentru ea, dorințele exagerate, neliniştea 
bolnăvicioasă, grijile, adică spinii care înăbuşă semănătura 
vieții!*. 

Schimbareaconcepțiilor şi-a simţirii. Păgânii păreau c- 
au făcut-o când îşi afişau disprețul pentru bogății. Totuşi, 
doar cu atâta nu şi-au încreştinat modul de a gândi şi de a 
Simți, ci au înlocuito vanitate prin alta (filosofi ca Anaxagora 
sau Democrit). 

In cele ce urmează, să reținem ideea: “Bogăția este un 
instrument”. Or, “dacăne servim deel cutalent, instrumentul 
devine artist”. Dacă-ți lipseşte talentul, “el participă la 
stângăcia ta fără să fie responsabil de ceva”'*. Instrument 
pentru ce? In nici un caz pentru plăcere! “A spune; «Am şi- 
mi prisoseşte! Pentru ce să nu mă desfătez?» nu-i omeneşte, 
nici frățeşte! lată, însă, care-i fapta dragostei de om! Să spui: 
«Am! Pentru ce să nu dau celor care au nevoie?y». Un om ca 

acesta este desăvârşit, pentru că a împlinit porunca «lubeşte 
pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”""", 
(Va urma) 


(După Irense Hausherr,“Vocation chrstienne et vocation 
monastique selon les Pâres” în Orientalia Christiana 
Analecta, nr. 183, pp. 464-484) 

Traducere de Cristina CHECHE 


„- Începutul acestui texta mai apărut în numărul 
„pe septembrie 2002, dar urmarea nu a putut fi dată | 
la vreme din pricina unui accident tehnic (pierderea 
„ documentului computerizat), pentru care cerem 
- scuze traducătoarei şi cititorilor. Reuşind între timp 
„să recuperăm documentul, reluăm acum dela început | 
"publicarea textului, ce se va continua regulat în | 
mumereleurmătoare 
11 /bid, 85. 

12 R.B.T., 87. 

I3RB.I.,91. 

14 R.B.T.91. 

15 Stăhlin III, 166, 24,n.2. 

16 Stăhlin, p. 168. 

17 Pedagogue II, 12 ( Stăhlin, p. 228). 





— Maxime Egger ext 


CAZUL KALLISTOS WARE 


“In Biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare”, cântă Biserica Ortodoxă într-un 
tropar. Preasfinţitul Kallistos Ware, pe atunci Timothy, avea 17 ani când s-a întâlnit pentru 
prima oară cu Ortodoxia: “Era într-o sâmbătă după-amiază. Treceam pe una dintre străzile 
Londrei când, deodată, am văzut o biserică pe care n-o cunoşteam. Impins de curiozitate, am 
intrat. Prima impresie a fost aceea de gol. Nu vedeam nimic — nici pupitru, nici scaune, nici 
bănci. Doaro imensă pardoseală lustruită. Era foarte întunecos. Apoi, obişnuindu-mi-se ochii 
cu întunericul, am observat că biserica nu era cu desăvârşire goală. În picioare, de-a lungul 
pereților, erau nişte oameni. Erau şi icoane luminate de candele, iar undeva cânta un cor. 
Sentimentul de gol de la început s-a transformat în opusul său şi m-a copleșit impresia unei 
extraordinare plenitudini. Prin icoane şi mâna aceea de credincioşi am perceput, tainic, 
Biserica nevăzută. Mă simțeam parcă sorbit în sus, înălțat într-o lucrare mult mai mare decât 
mine. Da, mi-era dat să văd cerul pe pământ!”. 

Fără să ştie, Kallistos Ware retrăia experiența trimişilor prințului Vladimir la Constan- 
tinopol, într-o zi a anului de grație 988. “Când, mult după aceea, am citit relatarea lor”, adaugă 
părintele, “ardea inima în mine. Dar atunci, născut fiind în 1934 din părinți anglicani 
practicanți, nu ştiam mai nimic despre Ortodoxie. Nu înțelegeam limba slavonă. Structura 
şi sensul slujbei la care nimerisem, privegherea de sâmbătă seară, îmi erau total necunoscute, 
fiind o slujbă care se oficia pe vremea aceea, la Londra, numai în Biserica rusă. Şi nu avea 
nimic fastuos: corul era mediocru, credincioşii puţini, icoanele caracteristice stilului 
decadent al secolului al XIX-lea, locul — o întunecoasă şi foarte mare clădire gotică, pe care 
Biserica anglicană o împrumutase ruşilor. Nu, ceea ce m-a atras atunci n-a fost splendoarea 
exterioară, a fost ceva lăuntric: evlavia credincioşilor, sentimentul tainic şi foarte puternic de 
comuniune cu sfinții. Din acest moment, înainte chiar de a fi citit ceva despre Biserica 
Ortodoxă, despre doctrina şi cultul ei, am şiut că-i aparțin, că vreau să devin ortodox!. Astăzi 
sunt fericit că n-am descoperit Ortodoxia prin lecturi sau întâlniri, ci prin Liturghie. Cred că 
e drumul cel mai bun”. 

Dar, cu toată convingerea sa intimă, Kallistos Ware a mai aşteptat încă 6 ani până la 
convertirea formală. În timp ce studia la Oxford (4 ani limbi clasice şi 2 teologie), l-a întîlnit 
pe preotul ortodox local, părintele Vasili Krivoşein, mai târziu arhiepiscop în Belgia şi autor. 
al unei valoroase cărți despre Sf. Simeon Noul Teolog (949-1022). Devine membru al foarte 
activei Asociaţii anglicano-ortodoxe “Sf. Alban şi Serghie”, unde cunoaşte conferențiari 
străluciți precum Nikolai Zernov şi părintele Lev Gillet, cunoscut mai bine cu numele său 
de scriitor: “Un monah al Bisericii de Răsărit». Învaţă astfel, puțin câte puțin, să cunoască 
mai bine Ortodoxia. Este atras în mod special de patru elemente. În primul rând, de puterea 

Tradiţiei, de continuitatea vie a Bisericii din Răsărit cu Biserica Apostolilor, a Martirilor şi 
a Părinților, departe de rupturile şi diviziunile care au afectat creştinismul occidental 
incepând încă din Evul Mediu. Al doilea, Lirurg/ia şi simţul profund al comuniunii cu sfinţii, 
al unității Bisericii pământeşti cu Biserica cerească. Al treilea, Rugăciunea lui lisus, 
chemarea Numelui şi lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt, aşa cum s-a făcut arătată, bunăoară, 
în figura Sf. Serafim din Sarov (1759-1833), care i-a mers imediat la inimă. Și, în sfârşit, 
experiența martiriului: a grecilor sub otomani (despre care a scris o carte”) şi a ruşilor sub 
regimul comunist. 

La capătul acestei prime perioade de inițiere şi maturizare, Kallistos Ware este primit 
în Biserica Ortodoxă, în 1958. Avea 23 de ani, Deşi, prin sensibilitatea sa, se simţea apropiat 
de spiritualitatea rusă, a intrat în arhidioceza greacă de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. 
“Biserica rusă din diaspora mă atrăgea”, explică Presfinția Sa, “dar eram conştient de 
precaritatea situației sale canonice. Pe de altă parte, cunoscând greaca veche, îmi era uşor să 
înțeleg Liturghia bizantină. Şi credeam că viitorul Ortodoxiei în Occident era mai degrabă 
în Patriarhia Ecumenică. Dar aceasta nu înseamnă că sunt sectar sau fanatic. Nu voi 
condamna pe nimeni dacă alege mai degrabă o jurisdicție decât alta. Cred că occidentalii 
convertiți trebuie să se ducă acolo unde se simt acasă”. Ironia sorții: episcopul grec nu se 
socoteşte vrednic să se ocupe personal de un occidental şi-l trimite la un preot al Bisericii ruse 
din diaspora, George Şermetiev (+1971), ce-i devine duhovnic. 

Urmează apoi, din 1958 până în 1965, o destul de lungă perioadă de călătorii şi studii 
pe care le face într-un fel ca autodidact. Dorind să cunoască centrele duhovniceşti ale 
Ortodoxiei, să cerceteze manuscrise şi să adune materiale pentru teza sa de doctorat despre 
istoria monahismului şi Sf. Marcu Monahul“, se duce la Muntele Athos, la Ierusalim şi în 
Insula Patmos. În același timp, la iniţiativa marelui editor englez Penguin, scrie şi prima sa 
carte, o prezentare sintetică — şi istorică, şi teologică — a Tradiţiei Răsăritului creştin: 
Ortodoxia — Biserica celor şapte Sinoade. Publicată inițial în 1963, tradusă şi editată în 
franceză în 1968, cartea sa devine repede un titlu “clasic” al literaturii ortodoxe. Epuizată 
demult, a trebuit să fie reeditată la Desclce de Brouwer, într-o versiune complet adusă la zi. 
“Această nouă versiune este mai nuanțată, mai puţin abruptă şi mai puţin violentă ca prima, 
mai ales în problema /ilioque”, explică autorul. În anii şaizeci, eram mult influențat de VI. 


* Text reprodus, cu îngăduința editorilor, din vol. Occidentali convertiți la Ortodoxie. Şase 
ipostaze mărturisitoare, Ed. Christiana, Buc., 2002, pp. 109-121. 

|. Dans la Lumire du Christ, 1980, p. 426. 

2. Cf. Jesus — simples regards sur le Sauveur, Chevetogne, 1962, p. 199, şi La Priăre de Jesus, 
Chevetogne, 1963, p. 119. 

3. Eustratios Argenti. A Study of the Greek Church under Turkish Rule, Clarendon Press, Oxford, 
1964, p. 196. 

4. C/ introducerea pe care Kallistos Ware a consacrat-o lui Marcu Monahul, Traites spirituels et 
ihtologiques, Abbaye de Bellefontaine, 1985, pp. IX-LI. 

5, La articolul Crezului oficial al Bisericii, așa cum a fost definit la Constantinopol în 381, care 
mărturisește că “Duhul Sfânt purcede de la Tatăl”, latinii adaugă precizarea : “și de la Fiul” 
(filioque). Pentru bizantini, acest adaos, hotărât unilateral, a rupt comuniunea eclezială. De 
altminteri, reducând dimensiunea personală a Sfântului Duh și făcând din Fiul un principiu 
originar, el atentează la plinătatea adevărului revelat în Sfânta Treime. 


PAG. I2NR.2-3 Febr.-Mart.200 PUNCTE CARDINALE 





Lossky*. Şi acum am o mare admirație 
pentru el, dar sunt mai puțin categoric în 
această privință. Deosebirea dintre 
Occident şi Răsăritul creştin în problema 
Sfintei Treimi rămâne desigur importantă, 
dar mai puţin decât se pretinde de obicei. 
Se atribuie Occidentului puncte de ve- 
dere care aparțin unor autori scolastici şi 
sunt departe de a constitui o normă. Per- 
sonal, cred că Fer. Augustin nu este atât 
dediferit de Părinții capadocieni. Filiogue 
nu are ce căuta în Simbolul credinţei, dar, 
în Occident, există maniere de a-l explica în acord cu Ortodoxia”. 

În 1963, Kallistos Ware ia drumul Canadei, unde petrece şase luni într-o mănăstire a 
Bisericii diasporei ruse. Dar viziunea rigidă şi îngustă a monahilor de acolo I-a întristat. 
Afirmaţia-— curentă în aceste medii, deşi nu generalizată-—că Duhul Sfânt nu poate fi dobândit 
decât de ortodocşi îl şochează, cu atât mai mult cu cât contrazice propria sa experiență sa 
duhovnicească şi trecutul său de anglican. Înţelege că nu aici este locul său şi revine în Marea 
Britanie. Abia sosit, noul arhiepiscop grec, Athenagoras II, îl cheamă şi-l numeşte secretarul 
său. În 1965 este hirotonit diacon; primeşte numele de Kallistos, care-l aşază sub patronajul 
unui autor filocalic, Sf. Callist Xantopol. Episcopul său îl trimite la Patmos, la Mănăstirea 
“Sf. loan Evanghelistul”, unde petrece un an de zile. Îşi împlineşte astfel visul de adolescent: 
se călugăreşte. “Mă gândisem la acest lucru, fără să iau decizia formală, de pe la vârsta de 16 
ani, când eram încă anglican”, precizează Kallistos Ware. “Apoi, bineînţeles, am avut 
îndoieli. Şi nu numai o dată, ca student, m-am gândit la căsătorie. Dar m-am întors mereu la 
monahism”. 

Kallistos Ware şi-a exprimat viziunea, foarte ortodoxă, despre raportul dintre căsătorie 
şi monahism, într-un text de o rară frumuseţe: *“Căsătoria şi viața monastică se completează 
şi se echilibrează cam în felul în care se completează şi se echilibrează în teologie calea 
catafatică şi cea apofatică. [...] Ambele sunt Taine ale iubirii. Dar ceea ce soțul şi soția 
realizează unul prin celălalt, călugărul se străduieşte să dobândească direct. [...] Amândouă 
căile sunt expresii reale ale preoţiei împărăteşti, universale, a celui botezat. Amândouă sunt 
necesare Bisericii şi nici unadinele nu poate fi înțeleasă cu adevărat decât în lumina celeilalte. 
[...] Monahul şi creştinul căsătorit sunt, şi unul, şi celălalt, deopotrivă ascetici şi trupeşti, [...] 
în sensul că mărturisesc potențele spirituale ale trupurilor. Ambii reneagă păcatul şi afirmă 
lumea. Diferența dintre ei stă doar în condiţiile exterioare ale luptei lor ascetice. [...] Pentru 
noi toți, căsătoriți sau monahi, iubirea este, cu harul dumnezeiesc, atât ceva ce avem deja şi 
izbucneşte spontan în inimile noastre, cât şi ceva ce trebuie să învăţăm şi pentru care trebuie 
să luptăm şi să suferim mereu. lubirea e atât punctul de plecare, cât şi cel de sosire. lubirea 
e în centrul viu al ființei noastre: e chiar esența noastră şi, dacă nu iubim, nimic nu suntem. 
Oriunde am fi, în căminul nostru sau în mănăstirea noastră, să ne străduim să devenim mai 
deplin ceea ce suntem deja”. 

In 1966, Kallistos Ware este hirotonit preot, chiar înainte de a pleca la Oxford, unde 
primise numire la Universitate. Singurul ortodox în colegiul profesorilor, va preda cursul de 
“Studii ortodoxe orientale” la catedra Facultăţii de Teologie. În 1982, “impotriva voinței 
sale”, este hirotonit episcop vicar de Diokleia (Asia Mică), sub autoritatea diocezei ortodoxe 
din Marea Britanie. 

La Oxford, Kallistos Ware s-a nevoit în ascultarea pe care i-o dăduse duhovnicul său de 
la mănăstirea din Patmos, părintele Amphilokios (+1970); să facă punți. Să fie un ““podar” 
(adică cel care ajută la trecerea frontierelor, la depăşirea lor, pentru reunirea celor divizați de 
ele), să deschidă trecători între Orient şi Occident. Este o lucrare pe care a împlinit-o la două 
nivele. În primul rând, între ortodocşii uniţi în aceeaşi credință şi în Duhul Sfânt, dar de atâtea 
ori separați în fapt de graniţele de naționalitate şi jurisdicție. În 1966, la Oxford nu era decât 
o comunitate rusă. Athenagoras II îi cere să înființeze o parohie greacă. O face, dar — fără nici 
o greutate — în colaborare cu ruşii. Rezultatul? În 1973, eveniment absolut excepțional, cele 
două comunităţi hotărăsc să-şi unească forțele şi să construiască, împreună, o singură 
biserică. “Astăzi”, explică Preasfinţitul Kallistos, “avem două parohii (greacă şi rusă), două 
jurisdicții (Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Moscovei), două calendare (iulian ŞI gregorian), 
dar o singură biserică. În Dumnezeiasca Liturghie suntem una, O singură adunare de 
credincioşi. Cu excepția unor sărbători care se oficiază la date diferite, cei doi episcopi de 
Oxford slujesc împreună, de fiecare dată în trei limbi: engleză, greacă şi slavonă. Desigur, 
situația nu-i întotdeauna ideală, nici prea lesnicioasă, dar încercăm să mărturisim unitatea 
panortodoxă”, Cert este că, alături de Londra, locul parohiei atât de active a Mitropolitului 
Antonie de Suroj, orăşelul Oxford a devenit unul dintre cele mai vii centre ortodoxe din 
Europa. Un semn al acestei vitalități şi străluciri sunt cei nu mai puțin de 12 preoți hirotoniți 
aici până acum! 

“Pod” şi “'podar” a fost Kallistos Ware şi între Ortodoxie şi Occident. Mai întâi prin 
învățătura sa, care se adresează mai ales studenților neortodocşi, ca şi prin prezența sa activă 
în Asociaţia “Sf. Alban şi Serghie”. Apoi prin scrisul său, în reviste de dialog ca Eastern 
Churches Rewiew, ieri, şi Sobornost, astăzi, sau în cărți ca Approches de Dieu dans la 
tradition orthodoxe", care a introdus mulți occidentali în creştinismul răsăritean. În sfârşit, 
prin traducerile sale: iodul şi Mineele marilor sărbători, adaptate limbii lui Shakespeare, 
în colaborare cu Maica Maria de la mănăstirea din Bussy-en-Othe (Franţa); dar mai ales 


Li 
6. CE. Essai sur la theologie mystique de L'Eglise d'Orient, Cerf. 1990, p. 248. 


7. “La vie monastique — Sacrement d'amour”, în Contacts, 11/1981, Nr. 114, pp. 136-150. 
8. Desclce de Brouwer, 1982, p. 221. 









PUNCTE CARDINALE re -Man 2003 NR.23PAG. 3 





Filocalia Părinților neptici”, lorilegiu de texte ascetice şi mistice din secolul al IV-lea până 
în al XVI-lea, publicate la Veneţia în 1783 de Macarie al Corintului şi Nicodim Aghioritul, 
A cărei ediție engleză o coordonează el însuşi, făcând considerații substanţiale despre 
s spiritualitatea filocalică”"*, "Metodă ştiinţifică” (Nicodim Aghioritul), şcoală a rugăciunii, 
F locala este, cum spune St, Filotei Sinaitul, o cale “spre împărăţia dinăuntru şi împărăția 
lumii de apoi” şi are ca scop îndumnezeirea, comuniunea omului, aici şi acum, cu Dumnezeu 
cel deodată cunoscut şi necunoscut, imanent şi infinit transcendent. Căile Filocaliei: nepsis- 
ul (trezvia, veghea) şi isihia, adică liniştea lăuntrică a inimii curățite de orice gând şi de orice 
IagANC, In sfârşit, instrumentul său: chemarea numelui Domnului sau Rugăciunea lui lisus 
(însoțită, eventual, de tehnici corporale sau respiratorii). 

La ora la care Ortodoxia este pândită, aici şi în alte părți, de ritualism, este fundamentală 
această reamintire a priorități “omului celui lăuntric” (cf. Rom. 7, 22; 11 Cor. 4, 16: Efes. 3, 
16) asupra celui din afară, a rugăciunii inimii asupra celei a buzelor, a lăuntricului asupra 
exteriorului, a duhului asupra literei. Cum explică Nicodim Aghioritul în introducerea sa la 
Filocalia, nevoinţele ascetice, împlinirea rânduielii, ostenelile trupeşti, respectarea sfintelor 
canoane, oricât de importante ar fi, sunt pentru viața duhovnicească ce sunt şi frunzele pentru 
pomi. Singure nu sunt suficiente nici pentru păstrarea credinței şi tradiţiei ortodoxe, nici 
pentru creşterea duhovnicească. Esenţialul, 
“Singurul lucru necesar”, este până la urmă 

fructul, adică trezvia lăuntrică, păzirea minții 

şi curăția inimii, singurele mijloace de a ne 
“întoarce la harul desăvârşit al Duhului ce ne- 
a fost dat la început prin Botez”. 

Cuviosul Nicodim Aghioritul sublinia 

vocația universală a Filocaliei. Cuviosul 
Paisie Velicikovski (1722-1794), dimpotrivă, 
temându-se ca ea să nu cadă în mâinile unor 
persoane nepregătite sau lipsite de îndrumare 
duhovnicească, s-a împotrivit mult timp ca 
traducerea făcută de el în slavonă să fie 
tipărită. Kallistos Ware este cutotul de partea 
Cuviosului Nicodim. Calea filocalică şi 
practicarea Rugăciunii lui lisus, care este 
inima acestei căi, nu sunt rezervate exclusiv 
monahilor sau ortodocşilor, cu condițiile să 
“aparții deplin şi activ Bisericii” şi să duci o 
“viață sacramentală regulată”. Ca şi porunca 
Sf. Apostol Pavel, “Rugaţi-vă neîncetat!” (/ 
Tes. 5, 17), ea se adresează oricărui creştin, 
oricare i-ar fi ocupația în lume. “Chemarea 
Numelui este o rugăciune de o extremă sim- 
plitate”, scrie Preasfinția Sa. “Este o rugăciune 
ce poate fi adoptată de toţi: nu pretinde nici 
vreo cunoaștere specială, nici vreo pregătire complicată. [...] Fiind atât de scurtă şi simplă, 
Rugăciunea lui lisus poate fi rostită oriunde şi oricând, [...] în autobuz, în timpul lucrului, în 
erădină sau în bucătărie, îmbrăcându-ne sau mergând, când suferi de insomnie, în perioadele 
de disperare sau tensiune, când alte forme de rugăciune sunt imposibile. Din acest punct de 
vedere, trebuie să recunoaștem că este o rugăciune foarte potrivită pentru tensiunea lumii 
modeme. [...] Este o rugăciune potrivită pentru toate etapele vieţii duhovniceşti, de la cea mai 
elementară până la cea mai avansată”, 

Cale de rugăciune şi transformare lăuntrică, această spiritualitate filocalică ar putea fi, 
împreună cu lucrarea de slujire a celor sărmani, piatra unghiulară a ecumenismului de mâine. 
Un ecumenism al inimii, în plină înflorire faţă de ecumenismul oficial al instituțiilor şi al 
comisiilor teologice, care se află astăzi într-un punct mort, dacă nu chiar în regres. 

Kallistos Ware, în orice caz, este frapat de succesul Filocaliei în Occident. Prima 
versiune engleză, tradusă din slavonă (2 volume de 420 pagini, fără numeroasele explicaţii), 
s-a reeditat deja de vreo 10 ori de la cea dintâi apariție a sa (din 1951-54), Primele volume 
ale noii traduceri în curs, din limba greacă, s-au reeditat deja. “Influența F'i/ocaliei n-a încetat 

să crească”, explică Preasfinția Sa. “În mod paradoxal, opera a avut efectul cel mai putemic 
nu în secolul al XVIII-lea al lumii greceşti aflate sub turci, nici în «sfânta Rusie» pre- 
revoluţionară, nici într-o altă țară de tradiție ortodoxă, ci, mai ales, în Europa occidentală şi 
în America de Nord, în ultima jumătate a acestui secol'”"*. Pregătit mai ales de publicarea în 
mai multe limbi a Povestirilor unui pelerin rus", Occidentul s-a arătat a fi un teren în mod 
special receptiv faţă de Filocalie. “E uimitor, dar încurajator în același timp, ca o culegere de 
texte duhovniceşti, destinate la ongine grecilor ce trăiau sub puterea otomană, să aibă 
adevăratul ei impact două secole mai târziu în Occidentul secularizat şi post-creştin, printre 
copiii acestor «Lumini» pe care Macarie şi Nicodim le priveau cu cea mai mare teamă”, 
continuă Kallistos Ware. “Sunt cărți ce par a fi scrise mai puţin pentru timpul lor şi mai mult 
pentru generațiile viitoare. [...] Adevărată «bombă cu întârziere» duhovnicească, Filocalia 
este cu siguranță una dintre acestea. Adevărata epocă a Filocaliei este mai degrabă secolul 
nostru decât al XVIII-lea. Deşi este imposibil să măsori prin statistici viața de rugăciune, se 
poate spune că invocarea Numelui este astăzi practicată, mai mult ca niciodată în trecut, atât 
în Răsărit, cât şi în Occidentul creştin. lar cei ce citesc şi practică Filocalia nu sunt, cei mai 
mulți, nici universitari, nici teologi calificaţi sau specialişti bizantinologi, ci oameni simpli, 
care nu cunosc, în general, Ortodoxia, şi poate nici chiar prea multe despre trăirea vie a 
credinței creştine, dar sunt pur şi simplu interesați de viața Duhului. Bineînţeles, este riscant 
să se izoleze experiența duhovnicească de orice context doctrinar, sacramental sau comunitar 
şi trebuie să avem grijă să nu se cadă în anumite forme de gnosticism caracteristice mişcării 


9. Cf. Philocalie des Peres neptiques, Abbaye de Bellefontaine, | | vols., 1979-1991, Sub formă de 
extrase, Petite Philocalie de la pritre du c ur, Seuul, 1979, p. 248, şi Nouvelle petite Philocalie, Labor 
et Fides, 1992, p. 195 

10. “The Spirituality of the Philokalia”, in Sobornost, 13/1, 1991, pp. 6-24, 

|]. În /ntroducerea egumenului Hariton. Cf. L "Art de la Priere, Abbaye de Bellefontaine, 1966, pp 
5-44, 

12. Op. cir.. nota 10 

13. Ed. Baconniere/Seuil, 1978, p. 184. 





New Age. Acest pericol trebuie să ne invite la prudență şi vigilență, dar nu este un motiv să 
ne retragem şi să ne închidem în noi înşine. Există azi o enormă sete spirituală în inimile 
oamenilor şi este datoria noastră să le răspundem, să-i ajutăm în căutarea lor, mai ales 
făcându-le accesibile comorile încredințate nouă. Eu cred că Duhul Sfânt se poate manifesta 
şi printr-un text. Dacă cineva este de bună-credință şi caută cu sinceritate şi smerenie, oare 
nu-l va îndruma Dumnezeu pe calea cea bună, dându-i ce-i trebuie? Filocalia este una dintre 
căile posibile, o răscruce. Să avem încredere în Duhul Sfânt!”, 

Există, într-adevăr, persoane care au început să practice Rugăciunea lui lisus fără să fie 
creştini, ca pe o mantră. Şi, puţin câte puțin, în mod inconştient, puterea Numelui a lucrat în 
ei şi le-a deschis inima spre prezența personală şi spre Faţa lui Hristos. | 

Tradiţională, echilibrată, niciodată polemică, Ortodoxia predicată şi proslăvită de 
Kallistos Ware este, după cum se vede, una cu fermitate deschisă. “Lumea are nevoie nu de 
o Ortodoxie zgribulită, exclusivă, acuzatoare şi închisă în ea însăşi, ci de una îndrăzneață, 
primitoare, tolerantă şi generoasă. Şi putem fi toate acestea fără a fi obligați să ne diluăm 
Tradiţia”, declară Preasfinția Sa. “În acest sens, nimic nu-i mai întristător decât atitudinea 
negativistă pe care o au numeroşi ortodocşi față de Occident şi modernitate. După mine, 
aceasta reprezintă o deviere, căci Ortodoxia este, fundamental, o afirmaţie şi nu o negație. 
Din nefericire, trebuie să recunoaştem că 
astăzi Ortodoxia este deseori inspirată de 
teamă. Frica este cea care ne închide față de 
alţii, faţă de Occident. Să nu ne speriem! Să 
avem încredere în Tradiţia noastră! Nu sunt 
pentru compromisurile doctrinare, dar ştiu 
că am fost mult ajutat în formarea mea 
ortodoxă de scrierile unor romano-catolici 
ca Urs von Balthasar, Henri de Lubac, Jean 
Daniclou, de anglicani ca Michael Ramsey, 
arhiepiscop de Canterbury, care a scris cea 
mai bună carte pe care o cunosc despre 
Schimbarea la Faţă. Da, există aici, pe plan 
spiritual, schimburi ce pot fi deosebit de 
fructuoase. Occidentul, întâlnirea cu 
Occidentul, ne poate ajuta chiar să ne 
înțelegem mai bine şi să ne aprofundăm 
Ortodoxia”. 

“Din acelaşi motiv regret şi atitudinea 
antiintelectuală şi anticulturală a unor 
ortodocşi, convertiți sau nu”, mai subliniază 
părintele. “Buna folosire a rațiunii umane, 
înțeleasănu în sensul unui raționalism strâmt, 
este cu desăvârşire în tradiția şi duhul 
Părinților. Dece artrebui atunci să-i renegăm 
pe Dante, Montaigne, Shakespeare, Milton, 
Hugo şi atâţia alții? Nu aparțin oare şi ei moştenirii noastre culturale? Este important pentru 
ortodocşii din Occident să cunoască bine poezia, arta, cultura țărilor în care locuiesc. De ce 
n-ar fi posibil să fii în acelaşi timp ortodox pe plan duhovnicesc şi occidental pe plan cultural? 
Nu există în asta nici incompatibilitate, nici contradicție, ci doaro tensiune creatoare, precum 
cea pe care o găsim, de exemplu, în definiţia dogmelor, unde se încearcă unirea a două 
adevăruri paradoxale, antinomice. Există, bineînțeles, un risc. Dar trebuie să ne asumăm şi 
riscurile. De multe ori, oamenii care intră în Biserica Ortodoxă cred sau speră să găsească 
un răspuns imediat, rapid şi sigur la toate întrebările lor. De parcă aici n-ar trebui să fie loc 
pentru îndoială sau ezitare! Personal, nu cred că aceasta este adevărata Ortodoxie. Căci există 
o formă de certitudine pe care Biserica nu poate să o aibă; mai bine zis, nu trebuie să o caute. 
Duhul Bisericii este un duh de explorare, apofatic. Adevărul nu este alcătuit din argumente 
care dau răspunsuri sistematice la toate întrebările, ci este o lumină. Şi ca orice lumină, e 
înconjurată de umbre şi întunecimi. Să avem smerenia să recunoaştem că avem multe 
probleme nerezolvate la care Occidentul, cu tradiţia lui, ne poate ajuta să găsim soluţii”. 

Este, mai ales, cazul slujirii sociale. “Există un real pericol pentru ortodocşii din 
Occident să se rupă nu numai de mediul lor cultural, ci şi, într-un sens mai larg, de acțiunea 
socială”, constată Kallistos Ware. “Retragerea din lume într-un cerc strâmt, protector şi plin 
de siguranță, un microcosmos liturgic în care totul este armonios şi frumos, ar fi o trădare a 
plenitudinii Ortodoxiei. Căci adevărata Ortodoxie respinge separarea dintre sacru şi secular. 
Dumnezeu poate fi găsit peste tot, în fiecare persoană. Totul este potenţial sacru: totul poate 
deveni sacru. Locul central, din nefericire uitat adesea, pe care spiritualitatea noastră îl dă 
pildei despărțirii caprelor de oi la Judecata din urmă (cf. Matei 25, 31-45), este o mărturie. 
Cred că trebuie, ca ortodocşi, să ne angajăm în slujirea celor sărmani. Să trăim asta! Să ieşim 
din gogoaşa noastră, să mergem în întâmpinarea celuilalt, să-L descoperim pe Hristos în 
aproapele nostru. Să ne inspirăm de la nebunii întru Hristos, care merg înaintea nevoiaşilor, 
alepădaților, a prostituatelor, a bețivilor, atuturor acestor proscrişi pe care clerul «respectabil 
nu-i va întâlni niciodată!” 

Kallistos Ware îi iubeşte mult pe “nebunii întru Hristos”. Pentru părintele Kallistos, ei 
sunt expresia extremă şi sublimă a carității, a iubirii lui Hristos care participă total la suferința 
celuilalt, desăvârşind deoființimea cu neamul omenesc, pe cruce. “Nebunul întru Hristos”, 
ne mai spune Kallistos Ware, arată că “nu-i ajutăm pe alții prin ce spunem, ci prin ce suntem, 
prin maniera noastră de a trăi. Credința nu se predică prin elocvenţă sau prin argumente 
subtile, ci prin reală compasiune”. Pentru aceasta trebuie să-ncepem prin ane realiza vocaţia 
proprie. “Să devii, conştient şi activ, ceea ce eşti deja în mod potenţial şi secret, în virtutea 
creării tale după chipul lui Dumnezeu şi a re-creării tainice prin Sfântul Botez”, proclamă 
Kallistos Ware. “Să devii ceea ce eşti: mai exact, să revii la tine însuţi; descoperă-l pe cel ce 
deja este în tine; ascultă-l pe cel ce niciodată n-a încetat să vorbească în tine; posedă-l pe cel 
ce chiar acum te posedă!”!*, 


În româneşte de Maica Eugenia Vlad 


14, “The Fool in Christ as Prophet and Apostle”, în Sobornost, 6/2, 1984, pp. 6-28. 
15, “La Puissance du Nom”, în Elisabeth Behr-Siegel, Le Lieu du Cur, Cert, 1989, pp. 123-154 








PAG. 14 NR. 2-3 Febr.-Mart. 2003 


PUNCTE CARDINALE 





Dr. Pavel Chirilă, Pr. Mihai Valică 





MOAȘTE ŞI FALSE MOAȘTE 


Diagnosticul diferențial al trupurilor meputrezate 


Introducere 


Problema trupurilor neputrezite este la fel de actuală azi ca şi altădată. 

In mentalitatea religiilor precreştine a existat, ca la egipteni bunăoară, o certă preocupare 
pentru neputrezireatrupurilor; izvoarele istorice arată efortul precreştinilor de a permanentiza 
trupul şi imaginea lui în generațiile ulterioare. 

In epoca creştină, problema se pune altfel, dincolo de orice tehnici omeneşti de 
conservare: 

e trupurile neputrezite printr-o mare sfințenie prefigurează viața veşnică în 
Împărăția Cerului; 

e trupurile neputrezite printr-o înfricoşătoare stare de păcat prefigurează viața 
veşnică în iad, 

Din cauza acestor semnificaţii profund diferite şi a faptului că prin descoperirea unui trup 
neputrezit se impune o atitudine atât din partea Bisericii, cât şi din partea societății laice 
(instituțiilor statului), este foarte necesară realizarea unui diagnostic diferenţial în faţa unui 
trup neputrezit. 

In abordarea acestui subiect, ni se pare nimerit, pentru o mai bună înțelegere, să pomim 
de la natural spre miracol. Prin urmare, începem prin a prezenta pe scurt modificările 
tanatologice aşa cum rezultă dintr-un tratat ştiinţific de medicină legală. L 


Modificări tanatologice naturale 


Modificările tanatologice precoce 
e Răcirea corpului: temperatura scade cu 1 grad pe oră dacă temperatura 
mediului ambiant este jumătate din temperatura organismului; o temperatură sub 
20 grade intrarectal certifică sigur moartea. 
e Deshidratarea: pielea şi mucoasele se întăresc, devin papiracee, având 
culoarea galbenă la început, apoi brună; procesul începe la nivelul mucoasei 
buzelor şi pe scrot; deşi aspectul seamană cu o echimoză, la secționarea zonei nu 
deschişi, comeea devine opalescentă şi, la nivelul papilei, apare o pată albicioasă (pată 
Larcher), prin deshidratare, cadavrul pierde în greutate aproximativ 10-18 g/kg/zi. 
e Lividităţi cadaverice (pete cadaverice): apar zone vineții din pricina căderii 
sângelui în zonele declive; prima datăapar pe gât, la 30 minute-l oră după moarte, 
generalizarea necesitând 12-16 ore; în această fază, digitopresiunea face să 
dispară pata; după circa 15 ore, petele devin permanente şi nu mai dispar la 
digitopresiune, deoarece plasma cu hemoglobină hemolizată difuzează 
extravascular şi infiltrează țesuturile; faza a treia, după cca 18 ore de la momentul 
morţii, coincide cu începutul putrefacției;, culoarea virează spre roşu-vişiniu, 
trecând prin nuanțe verzui, datorate sulfhemoglobinei: hidrogenul sulfurat 
rezultat din putrefacție se combină cu hemoglobina şi mioglobina, dând o culoare 
gălbui-verzuie. Lividităţile cadaverice nu apar în stări caşectice grave, cu anemie 
sau — în cazul morților în colaps — după sângerări mari. 
o Rigidilatea: este semn sigur de moarte; se produce din cauza stării coloidale a 
mioglobinei; în primele 12 ore nu poate fi oprită prin manevre mecanice; în 
perioada 12-24 ore, învinsă prin manevre mecanice, nu se reinstalează; în 
intervalul 24-48 ore rigiditatea dispare în ordinea instalării, rigiditățile se 
instalează la 2-3 ore după moarte, începând cu muşchii feței şi continuând cu cei 
ai gâtului, apoi cu membrele superioare, pentru ca, în 24 ore, să se extindă la toate 
grupurile musculare; organele inteme cu musculaturi intră şi ele în rigiditate; 
miocardul devine rigid la o oră după moarte. 
e Autoliza: hemoliza apare prima; apoi epiteliile de contact (mucoasa gastrică, 
intestinală, bronşică), viscerele abdominale, organele cu celule foarte diferențiate 
(medulosuprarenală); cea mai mare rezistență o are epiteliul pavimentos al pielii. 


Modificările tanatologice tardive 

e Putrefacția: reprezintă transformarea trupului, dintr-un complex morfologic 
organic-anorganic, în elemente de bază anorganice; procesul de putrefacție se 
realizează de către o floră microbiană complexă; la nou-născut şi sugar procesul 
de putrefacție începe tardiv; procesul se declanșează cu cavitatea abdominală, în 
decurs de 24-72 ore, în funcție de temperatura mediului; se continuă la torace şi 
faţă, sângele hemolizat difuzează perivascular, imprimând pe tegument desenul 
vascular anatomic; ordinea intrării în procesul de putrefacție: organele 
parenchimatoase — organele cavitare, musculatura, oasele, Putrefacţia evoluează 
mai rapid în unele condiţii endogene: inflamații puternice, stări septice, insuficiență 
renală acută, comă prelungită. Condiţiile exogene influențează putrefacția diferit: 
umiditatea, aerarea, solul poros grăbesc putrefacția, pe când temperatura joasă, 
temperatura înaltă, solul argilos, mormintele adânci o încetinesc, 


Conservarea cadavrelor 


Conservarea naturală a cadavrului 
e Mumificarea naturală: se realizează la temperaturi înalte, fără umiditate, cu 
ventilație bogată, sau în saline; tegumentele sunt brun-gălbui, cadavrul des- 
hidratat; procesul poate avea loc în inhumările din zone cu temperaturi crescute 
şi sol afânat nisipos, 


e Adipoceara: se realizează printr-un proces de saponificare a grăsimilor la 
cadavrele aruncate în ape neaerate (puțuri părăsite, lacuri). | ab 

e Lignificarea: are loc în mediile bogate în turbă, cu un pH acid care împiedică 
putrefacția; pielea este dură (aspect tăbăcit), de culoare brună. 

e Congelarea: se realizează natural în zone cu temperaturi scăzute; după 
decongelarea bruscă, evoluția putrefacței este foarte rapidă. 


Conservarea artificială a cadavrului 
e Îmbălsămarea: se face introducând pe cale arterială formol, alcool sau 
sublimat; ea se practică fie în scopuri igienice, fie pentru studii medico-legale, 
fie pentru identificare, fie în scopuri estetice sau muzeistice. 


Între natural şi supranatural 


Există două căi principale prin care un trup evoluează spre neputrezire. Una este calea 
naturală, care la rândul ei cunoaşte două procedee: 
acţiunea factorilor geo-pedo-climatici: temperatură, aeraj, sol specific din punct de vedere 
fizic şi chimic; 
conservarea artificială prin temperatură şi substanțe chimice. 
Cealaltă este calea supranaturală, şi ea cu două aspecte: 
e trupuri neputrezite printr-un mare grad de sfințenie: moaștele; 
trupuri neputrezite printr-un mare grad de păcătoşenie sau/şi prin afurisirea/ 
nedezlegarea unui ierarh sau preot: falsele moaşte. 


Sfintele Moaşte 


În literatura occidentală, moaştele sunt denumite cu termenul general de “relicve”; 
sensul este incorect din punct de vedere ortodox, deoarece cu acelaşi cuvânt sunt denumite 
şi unele obiecte trezitoare de falsă evlavie, precum şi oseminte sau fragmente de trupuri care 
provin din sfera altor religii. | 

Prezentăm în continuare analiza criteriilor de identificare a Sfintelor Moaşte, în 
conformitate cu Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiție. 

În primul rând, se cade să remarcăm o evoluție a concepției despre moarte a lumii 
veterotestamentare. Dacă, după Legea veche, oricine se atingea de un mort se considera 
spurcat (cf. Vumerii 19, 11-13), după Învierea lui Hristos, când sfinții au ieşit din mormânt 
Şi, intrând în cetate, s-au arătat multora (cf. Marei 27, 52-53), şi când, mai apoi, prin botezul 
creştin, trupurile devin, în harul Sfântului Duh, temple sau lăcaşuri vii ale lui Dumnezeu (cf. 
Ioan 14, 23 şi 15,4, sau ] Corinteni 3,16 —17 şi 6, 19-20), concepția veche este părăsită. 

Prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, creştinii sunt înfiați, devenind dumnezei (cf. loan 
10, 34) sau fii ai lui Dumnezeu prin har (cf. loan |, 12; Romani 8, 14-1 7; Galateni 4, 57), 
iar cei ce se mențin în acestă stare de har, sporind în virtuți şi avându-L. pe Hristos sălășluitor 
în ei (cf. Galateni 2, 20 etc.), se fac prin aceasta şi “părtaşi ai dumnezeieştii firi” (1 Petru 
1, 4). 

De fapt, prefigurări ale neputrezirii sau efecte vindecătoare ori dătătoare de înviere 
există încă din Vechiul Testament: Enoh n-a văzut moartea, fiind luat la cer (cf. Facerea 5, 
24; Evrei 11,5), proorocul Ilie Tesviteanul a fost răpit la cer în carul de foc (cf. IV Regi 2, 
11); un morta înviat când a fost aruncat peste osemintele proorocului Elisei (cf. IV Regi 13, 
20-21). 

În istoria ei bimilenară, Biserica creştină s-a îmbogăţit cu nenumărate sfinte moaşte, 
unele cunoscute, altele necunoscute după nume: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfântul 
Dimitrie Basarabov, Sfânta Cuvioasă Paraschiva, Cuviosul Părinte Losif cel Nou de la 
Partoş, Sfântul loan Rusul, Sfânta Muceniţă Filofteia, Cuviosul Grigorie Decapolitul, 
Sfântul Ierarh Calinic de la Cemica, Sfântul loan cel Nou de la Suceava, mâna Sfântului 
Mucenic Ciprian, capul Sfintei Muceniţe Tatiana, capul şi mâna dreaptăale Sfântului Nifon, 
Sfinţii Mucenici Zoticos, Atalos, Kamasis şi Filippos (ale căror moaşte au fost descoperite 
la Niculiţel) ş. a. Există, de asemenea, mii şi mii de părticele din martirii primelor secole, 
care sunt temelie bisericilor zidite de creştini spre dăinuire. 

Sfânta Tradiţie a schimbat percepția şi atitudinea oamenilor nou-botezați faţă de trup; 
rămăşiţele trupeşti ale martirilor erau îmbrățişate cu evlavie chiar sub ochii schingiuitorilor 
şi călăilor, fiind îngropate cu cinste. S-a încetățenit convingerea că persoana-mucenic există, 
este prezentă în continuare, mijlocind la Mântuitorul cu sufletul, iar harul lui Dumnezeu 
sălăşluiește în rămăşiţele ei trupeşti. Astfel s-a creat sentimentul preţios de nedespărțire, de 
împreună-lucrare în sânul teandric al Bisericii celei una. 


Prin ce recunoaştem Sfințenia unor moaşte 


|, Viaţa persoanei care a lăsat moaşte este una de sfinţenie sau/şi martiriu: practicantă 
a virtuților, rugătoare, postitoare, jertfelnică, iubitoare de Dumnezeu şi de semeni (inclusiv 
de vrăjmaşi), cu frică de Dumnezeu, milostivă, smerită, mărturisitoare a lui Hristos Şi 
prigonită pentru EI, botezată în numele Sfintei Treimi şi adormită cu nădejdea învierii în 
Domnul, 

2, Descoperirea Sfintelor Moaşte se face în chip minunat prin: prevestirea descoperirii 
moaştelor de către sfântul în viaţă; vise repetate în timp şi loc, apărând la membrii aleşi ai 
Bisericii, semne în universul material: ridicarea pământului, mireasmă plăcută, cântece 
îngereşti în preajmă, manifestări neobişnuite ale păsărilor, animalelor etc. 


(A 





_—. 7 1 ..”P.—_——7 7”. ——. 








3, Durata neputrezirii este veşnică. Moaştele sunt descoperite mult timp după perioada de putrezire naturală 
aunui trup. Avem în fața noastră moaşte ale unor sfinți care au dăinuit de-a lungul celor două mii de ani şi nu 
putrezesc. Viaţa lor, naşterea, părinții, vieţuirea, împrejurările morții (mai corect ale adormirii) sunt atestate 
biografic, mărturisite de contemporani. 

4. Aspectul general sugerează somnul şi se constată mumificarea sau neputrezirea armonică, echilibrată 
a diferitelor segmente ale corpului. Antropometria în planul frontal, sagital, transversal şi circumferenţial arată 
tape proporționale şi armonice cu omul viu. 

5. Impactul psiho-afectiv ŞI spiritual: moaştele impresionează plăcut la vedere; nu proyoacă frică, ci 
bucurie duhovnicească; creează impulsul de a da slavă lui Dumnezeu, Care se preamăreşte în sfinții Lui; trezesc 
dorința de rugăciune; induc dorința şi disponibilitatea de a fi revăzute oricând, ba chiar atinse cu mâna sau cu 
buzele. 

6. Starea de deshidratare este avansată, uniformă şi armonică. 

7. Mirosul aduce adesea aminte de mireasma trandafirilor, uneori rămâne nedefinit, dar întotdeauna plăcut, 

8. Sub aspectul greutății, moaştele sunt uşoare, mult mai uşoare decât trupul sfântului în viaţă. Adesea, dacă 
se încearcă mutarea lor într-un loc necuvenit, ele devin însă brusc “foarte grele”, atât de grele încât nu pot fi 
clintite; dacă se renunță la intenţia nedorită de ele, atunci redevin uşoare. 

9. Pielea întinsă, fără zbârcituri, de culoarea alunului. 

10, Părul şi unghiile rămân necrescute, păstrându-şi dimensiunea din momentul morții. 

11. Sfintele Moaşte sunt făcătoare de miracole, aducătoare de vindecări trupeşti și spirituale, fie prin 
rugăciune, fie prin atingere, uneori pe loc, alteori în timp, pentru cei ce le cercetează cu credință. 

12. Evlavia populară pe care o trezesc este crescândă, în ciuda piedicilor care uneori se pun pentru a stăvili 
această evlavie; ea creşte de la sine, fără ca să depună cineva vreun efort pentru aceasta. 


Falsele moaște 


Se exclud din această noțiune trupurile neputrezite prin acţiunea unor factori naturali sau artificiali. 

Se înțelege prin false moaşte trupurile neputrezite ale unor mari păcătoşi şi/sau afurisiți de episcop sau preot 
pentru păcate grave şi care, în urma unor rugăciuni de dezlegare ale Bisericii, se dezintegrează, putrezind şi 
întorcându-se în pământul din care au fost luate. 

Vom parcurge aceleaşi criteni, pentru a le deosebi de Sfintele Moaşte: 

1. Viaţa persoanei care a lăsat false moaște — cunoscută sau necunoscută oamenilor a fost plină de păcate 
(ucidere, desfrânare, vrăjitorie etc.) lipsită de pocăință, hulitoare şi fără frică de Dumnezeu, autoexcluzându- 
se din Biserică, ba chiar luptând fățiş împotriva acesteia. 

2. Descoperirea falselor moaşte se face fără nici un semn minunat. 

3. Durata neputrezirii este limitată, condiționată îndeobşte de efectuarea rugăciunilor de dezlegare, în urma 
cărora rămășițele se dezagregă, uneori brusc 

4. Ca aspectul general, sunt urâte, deformate, umflate ca toba, disarmonice. Antropometria în planul 
frontal, sagital, transversal şi circumferenţial arată dimensiuni disproporționate şi dizarmonice cu omul viu. Se 
constată altemanță sau amestec de segmente putrezite şi neputrezite ale corpului 
„5. Impactul psiho-afectiv şi spiritual: au efect respingător, provoacă spaimă şi cutremur, induc dorinţa de 
a nu le mai vedea sau a nu şi le mai aminti niciodată, ba chiar regretul de a le fi văzut. 

6. Ca starea hidrologică, aspectul lor este umed. 

7. Au miros dezaoreabil. respingător. 

8. Greutatea lor este de obicei foarte mare. 

9. Pielea este galben-palidă, vânătă sau neaeră, plină de zbârcituri. 

10. Părul şi unghiile sunt crescute exagerat. 
11. Nu există legat de ele nici miracole, nici vindecări trupeşti şi spirituale 
12. Nu există în jurul lor nici un fel de evlavie populară. 


Concluzii 


1. În fața trupurilor neputrezite se nasc trei interpretări posibile: 1) sfinte moaşte, 2) false moaşte şi 3) 
conservare naturală sau artificială. 

II. În cazurile controversate, slujbele de dezlegare tranşează diagnosticul: Sfintele Moaşte rămân întregi, 
mireasma, numărul miracolelor şi evlavia populară cresc. Falsele moaşte se dezagregă şi putrezesc, supunându- 
se firii trupurilor înhumate. 

IIL. Biserica, prin autoritatea ierarhilor ei, decide declararea unui trup neputrezit ca Sfinte Moaşte, decizie 
bazată pe semnele descrise şi pe proba timpului, care confirmă neputrezirea, aduce tot mai multe miracole şi 


menţine sau chiar sporeşte evlavia populară. 


m 


PA 


7> 
lb 
ps 
da 
fa 
Ş . - 
| 
£ 
iă 
E 
SĂ 











pe 


Ă 4 șI 
RU PI PR To [ . - Wa . 
x . <« j A Xa 
. = p - > 
."u d ta _ TR AT 





Un Ze carea stârnit numeroase e discuţi ti 
+6 care Sin d sub cercetarea ofi icială a  Biser cii Ortod 





4 ze 


-Lcicorma LE JI = Uc 


p comunist e între 













cruz ru sr ținut + 
(ca mărturisitor al Nela credinţe ŞI anticomunist cu 
simpatii tii legiona re).si slu tor fără, pat să al altarului, „pensionat 


şi stabilit la Bucureşt iri ee a închide ochii cinci. 
re o contract ctase în. 























Eta a SP de ha 

- “În primăv aaa, farăutăţ 
m m mt m Acta că: a trei 
de 22 iulie, y va mai Vieţui în îucă doi ani. ap: 
aflându-l pe e patul de spital, a fot mumăratîncăa „«ceal 
aleşilor părinți». Cu câteva zile n mai înaint ea în împăr tăşit 
“însă familiei dorința sa ca, dacă presbitera Ecaterina 
„Lăcătușu [n. Popescu, învăţătoare, cu care se căsătorise în Ș 
1931] se va săvârşi la 15 sani după dânsul, trupulacesteia să 
fie depus în aceeaşi criptă a cavoului famil iei. Şi iată că, 
împlinindu-se cei 15 ani de la stingerea candelei vieţii 
părintelui Ilie, în ziua de 27 septembrie 1998. presbitera 
“Ecaterina Lăcătușu s-a săvârşit la rândul său [e] În ziua i 
de 29 septembrie 1998, „urmând să aibă 1oc prohodirea şi A 
înmormântarea presbiterei, procedându-se. la scoaterea 
părintelui lie din cripta în care fusese depus cu 15 aniîn A 
urmă, a fost găsit întreg, neatins de nici o stricăciune, : 
Jrumos mirositor, uşor, având un zâmbet întipărit pe chip, 
aidoma celui care i-a luminat= ca o bucurie cerească — toată. 
viaţa, după cum se „poate vedea şi în prezent” (Văsucă y 
Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile. comuniste [do | 
cumentar alcătuit sub. formă de. dicționar]; ed. a 1 a. 
[eVAzuțĂ şi adăugită, EdițurA „Patmos, fi a: ALEE pp: 148- 
151). RDA A. Ta ef Sea: ANS pair să a 
Dacă, în cele din urmă, părintele Ilie Lăcâtuşu va. n. 
trecut în ceata sfinţilor, rămăşiţele sale (acum reînchise în 
cavou) fiind confirmate ca Sfinte Moaşte, atunci vom avea 
primul sfânt român cu moaşte  aflătoare chiar în România. 
Reamintim că un alt sfânt român din secolul XX, loan 
Iacov Hozevitul, trecut deja în calendar (5 august), are 
moaştele în Ţara S [aulţai (Redacţia) . Da TE A Aa 


e A da er + 








PAG. IGNR.2 


2-3 Febr.-Mart. 2003 


PUNCTE CARDINALE 





ROSSI merge mai departe 
Dreapta. Soluţia culturală ei 


Înainte de a fi o direcţie politică, Dreapta este un model cultural. Fundamentele sale sînt valorile perene ale 
comunităţii naționale care a născut-o. În cazul nostru, acest model hrăneşte un curent de gîndire şi simţire românească, 
ce impune, la rîndu-i, un fel de-a fi. Astfel, în linii mari, românul de dreapta se defineşte ca unul ataşat tradiției, creştin, 
avînd conştiinţă naţională şi un puternic simţ al onoarei, care respectă ordinea şi ierarhia pe criterii de competenţă, îşi 
asumă responsabilități şi îşi face datoria pînă la capăt. 

Evident că în perioada aceasta de tristă tranziție, un comportament ca acela propriu omului de dreapta apare drept 
păgubos şi, deci, inacceptabil. Cei 45 de ani de comunism, dar şi intervalul post-decembrist, au provocat mutații radicale 
în mentalul colectiv. Aşa s-a ivit ““omul recent”, care găseşte căi de supravieţuire ignorînd reperele esenţiale ale unei 
existențe demne, cînd nu acționează de-a dreptul în răspărul lor. ză 

În lipsa unei reacţii hotărite a societăţii, generațiile noi vor continua să se formeze în disprețul pentru carte şi în cultul 
banului, în aversiunea față de valori şi în prețuirea pentru impostorii care şi-au făcut loc spre vîrful societății prin mijloace 
murdare ş.a.m.d. Ceea ce se va dovedi catastrofal pe termen lung. 

Soluția pentru evitarea unui astfel de deznodământ este în primul rînd culturală. Dreapta, în sensul de model 
cultural, trebuie să redevină matricea naturală a noilor generații. 

În acest fel se va realiza şi o necesară reechilibrare a spectrului politic românesc. Numai precedată de Dreapta 
culturală, se va construi şi o Dreaptă politică. Eşecul alcătuirilor politice “*de dreapta” de după 1989 (mă refer doar la 
cele care au intrat în Parlament în legislaturile de pînă acum şi care ar fi putut astfel să se impună) a fost provocat în bună 
măsură de faptul că acțiunea politică nu a fost nici precedată, nici însoțită de o expresie culturală a Dreptei. Așa încît 
mesajul — atunci cînd a fost unul de dreapta — s-a lovit de neînțelegerea majorităţii românilor, pe care îndelunga 
propagandă a Stingii o face să vadă în Dreapta pe diavolul însuşi. Vina însă nu aparține electoratului, ci oamenilor 
Poe care au pus carul înaintea boilor: au creat structuri politice “de dreapta” pe o fundaţie culturală de stinga. În plus, 
liderii formațiunilor “de dreapta” sunt ei înşişi oameni educați în comunism şi tributari mentalităţii de stînga. 

Once mişcare politică este animată de o viziune filosofică asupra lumii şi a vieţii şi urmăreşte împlinirea unui 
program. Însă, ideologiile şi doctrinele cresc dintr-o emulaţie culturală. Or, în România post-comunistă nu a existat nici 
o mişcare a Dreptei culturale de amploare, care să-şi propună declanşarea resurecției morale şi spirituale a românilor. 
Căci, aşa cum arăta Constantin Rădulescu-Motru! încă de la începutul secolului XX, schimbarea mentalităților mutilate 
şi a proastelor moravuri se face prin acţiune culturală. “Problemaculturii române este capitală pentru destinul românesc, 
deoarece numai prin cultură şi implicit prin conştiinţă care se formează prin educație, prin cultivarea sufletului — poate 
avea loc resuscitarea sau revigorarea morală a societății”, scrie cu îndreptățire Rădulescu-Motru. 

Că avem încă nevoie de o însănătoşire a mentalităților observă şi Varujan Vosganian”: “Conştiința culturală a 
românilor, vitriolată de egalitarism şi ateism, îndepărtată de tradiţie şi îmbicsită de kitsch, alimentată cu o istorie 
falsificată, agresată de un populism de-a dreptul hipnotizant, este înarmată cu instrumente primitive pentrua lovi în orice 
efort de reîntoarcere la izvoarele culturii autentice, la moralitatea creştină, la valorile istorice adevărate ale românilor. 
precum şi în orice efort de înnoire”. 

Prin urmare, este limpede de ce nu a fost posibilă construirea unei Drepte politice viabile la noi. de la căderea 
comunismului încoace. 

Să ne amintim că în secolul al XIX-lea, Dreapta politică (Partidul Conservator) şi-a găsit temeiurile spirituale şi 
morale într-o „/unime de excepţie. De asemenea, în perioada ante şi interbelică, expresiile politice ale Dreptei au fost 
motivate şi susținute cultural de două curente puternice: sămănătorismul şi gândirismul. 

lată de ce înțelegem să pledăm pentru închegarea unei mişcări de regenerare națională prin cultură. Oamenii de 
dreapta din România au obligaţia de a capta, întreține şi direcționa un curent cultural semnificativ. Orgoliile, antipatiile 
şi neînțelegerile ar trebui uitate cel puţin o vreme. Măcar pînă cînd o nouă.Junime va legitima un nou partid conservator. 











Văralaa ear “Tentaţia ri ruperii de rădăcini” de 
Bogdan G. Rădulescu, “Spune-mi ce sărbătoreşti, ca să-ţi 
spun cine eşti!” de Răzvan Codrescu, “Harry Potter sau 
popularizarea vrăjitoriei şi satanismului” de Monahul 
Inochentie (cu urmare în numereleviitoare),“Despremânie” 
de Pr. Gh. Calciu, “Alt Eminescu” de Nicole Tescanu etc. 
Nu lipsesc informaţiile utile și lămuritoare despre“ Romfest 
XAL: 

Deun interes: aparte este ii interviul realizat de Claudiu 

Târziu cu tinărul ieromonah Savatie Baștovoi. 

„ Nebucurăm că în revistă se întîlnesc reprezentanți ai | 
„mail tuturor grupurilor de dreapta, în intenția vădită a unei 


AVERTISMENT 


Una dintre cele mai nefericite măsuri luate oficial după 1989 este 
revenirea la scrierea cu â şi sunt. Raţiunile care au stat la baza ei, cînd nu 
au fost pur demagogice, au rămas mai degrabă nostalgic-sentimentale. 

Adevărul este că orice limbă vie are tendinţa fireascăspre simplificare 
şi regularizare, iar comuniştii, înainte de a comite o aoresiune ideologică, 
legiferaseră evoluția obiectivă a limbii, ordonînd-o ortoepic şi ortografic. 
A fost unul dintre puţinele lucruri pozitive înfăptuite în perioada postbelică, 
în perfect acord cu principiul de bază care guvernează scrierea românească: 
cel fonetic (un sunet>o literă). 

Dacă ar fi să scriem etimologic (adică altfel decît citim, cum scriu 
francezii sau englezii), atunci, pe lângă â, ar trebui, să folosim (uneori 
chiar în unul şi același cuvint) şi 6, scriind nu fintină, nici fântână, ci 
fortână (de la latinescul fontana), sau &, scriind nu vint, nici vânt, ci vânt 
(de la latinescul ventus) etc. Se ştie că pe vremuri numele unui celebru 
cotidian era prafiat etimologizant nu cu ă, ci cu e: Adeverul (cf. lat. 
verum), iar publicul mai neinstruit, ignorând semnul ortografic & (confundat cu e) şi obişnuit 
că noi citim aşa cum scriem, se chinuia penibil să pronunțe Adeverul! Cam aşa se întîmplă 
astăzi cu sînt, sintem, pe care lumea se chinuieşte să le pronunţe sunt, suntem, conform 
ortografiei în vigoare, deși pronunțarea corectă a fost dintotdeauna cu î. Dacă limba română 
ar proveni din latina clasică sau literară, şi dacă principiul scrierii noastre ar fi unul etimologic, 
atunci ar trebui să scriem cu (sânt), E însă dovedit ştiinţific că românescul sint nu se trage 
din forma de indicativ sunt, ci din forma de conjunctiv sint, generalizată ca indicativ în latina 





ră IESE SR Re a Claudiu TÂRZIU 
1. Cf. Scrieri politice, Ed. Nemira, 1998 


2. In Mesajul Dreptei Româneşti. Tradiţie şi modernitate, Ed. Nemira, Bucureşti, 2002. 


context, să grafieze sâni (ceea ce este complet greşit după toate normele)! 
În fine, dacă în unele cazuri (“camp” din campus, “bătrân” din veteranus 
etc.), scriereacuâ face mai transparentă etimologia latinească a cuvîntului 
(argument de bază al “reformiştilor” postdecembrişti), în alte cazuri o 
obscurizează, căci n-avem de ce să grafiem râpă sau râu (în loc de rîpă, 
rîu) cînd în latină avem chiar i: ripa, rivus (sau rius). Cum n-avem de ce 
să prafiem cu â bunăoară numele slave (Soljeniţin, Elțîn etc.), în cazul 
cărora grafia Soljenițân, Elţân este cel puţin stranie. 

E pe cit de simptomatic pe atit de ridicol că, după 1989, cei mai 
înfocați partizani ai întoarcerii la vechea ortografie au fost tocmai 
comuniştii recondiționaţi, giraţi în mod complice de o Academie dominată 
numeric de ingineri şi de impostori semianalfabeți, propulsaţi în tagma 
“nemuritorilor” pe vremea cînd patriotismul adevărat se plătea cu ani grei 
de închisoare. Mulţi au crezut c-o să-şi spele în felul acesta vechile păcate, 
votind o măsură care nu-i costa nimic. Zadarnic au protestat lingviştii 
profesionişti şi zadamic au făcut frondă marile reviste culturale: măsura 
a fost adoptată şi impusă sistemului de învățămînt, mediei şi instituţiilor 
oficiale, iar rezultatul ei imediat, cum şi era de aşteptat, n-a fost deloc vreo 
înviere a conştiinţei naţionale, ci un haos total în materie ortografică. 

Revista Rost, deşi conştientă de caracterul neştiinţific şi producător de haos al ortografiei 
oficiale de azi, nu impune colaboratorilor ei o anume ortografie, ci publică textele conform 
sistemului ortografic adoptat de autorii respectivi, cu condiția ca el să fie folosit neoscilant 
în unul şi același text. Sperăm însă că pînă la urmă probitatea ştiinţifică şi realismul vor 
triumfa asupra criteriilor extralingvistice, iar ortografia se va adapta şi oficial stadiului actual 
al limbii române. 








populară; prin urmare, aici etimologia însăși ne trimte spre grafia cu î. Nenorocirea este că 
în ultimii ani, din tendința naturală spre unificare și regularizare, mulţi ajung, derutaţi de 


(Text redacțional apărut în revista Ros și pe care l-am reprodus aici 
pentru că l-am găsit potrivit şi situaţiei din ultimii ani a revistei Puncte Cardinale) 








PUNCTE CARDINALE Febr.-Mart. 2003 NR. 2-3 PAG. 17 





| D 4 
0/daă 8 —1uU -4970 
ama 
Po ai 099 - Degaminie 43pa. 
da Înca Dacie Când e azineyeua, 
Gu COMA 74 OARA Lana 
a Po mii ut zac a ll doua - 2 


— 


An QUE 7 fa denunDota: A. 





Wu mp am que ca 

a fugit Cn Au dea lot plrum 
| cete cart ati Post axieiuie, > 
(> 


Codena. Max A Amezpull A Aa 
da Anale ae feat dupa 
Atacuri pa OMA Anat PIPI A Ș, APV 
emis A Mama “A banal Ocol 





Acest senizal szef 77727 Va CORRUĂRRUIZa FER RRURRIRCr- ele uann-amziitozar-e.- 


Domnului Director al publicaţiei LYON FIGARO, 
3 Jean Moulin 69001. Lyon 


Parma, 22 ianuarie 2003 


Domnule Director, 


Pus în discuţie în numărul din 18 decembrie al publicaţiei Lyon Figaro, într-un articol de Fabrice Arfi, pe care îl descopăr abia azi, vă rog, deci, 
şi la nevoie chiar vă cer, conform dispoziţiilor articolului 13 al Legii din 29 iulie 1881, să binevoiţi să apară în acelaşi cadru, în acelaşi loc, în numărul 
viitor, următorul drept la replică: 


Abia astăzi am luat cunoştinţă de articolul semnat de Fabrice Arfi, intitulat "Jean Plantin persistă şi semnează”, care a fost publicat în ediţia . 
din 18 decembrie2002. În acesta am putut citi că “italianul Claudio Mutti, doctor în revizionism, este autorul best-se/ler-ului negaționist Protocoalele 
Înţelepţilor Sionului”. 

Sunt dezolat că trebuie să dezmint informaţia potrivit căreia aș avea un doctorat în revizionism, Nu ştiam până astăzi că o astfel de diplomă 
este eliberată de vreo universitate. În consecință, aş fi recunoscător domnului Fabrice Arfi dacă mi-ar indica numele şi adresa acestei universități, 
franțuzești sau străine, unde se fac astfel de studii. 

Trebuie să-l felicit pe domnul Fabrice Arfi pentru că a înţeles că Prorocoalele Înţelepților Sionului este un “best-seller negaționist”, lucru pe care, 
până în prezent, nimeni nu l-a remarcat. Dar, mai ales, domnul Fabrice Arhi are un imens merit: acela de a fi descoperit ceea ce istoricii n-au putut 
să determine cu certitudine, şi anume cine este autorul adevărat al acestei cărţi: “italianul Claudio Mutti”. 

lată-mă, așadar, nevoit să mărturisesc că eu sunt autorul cărții Protocoalele Înţelepţilor Sionului: le-am scris când eram foarte tânăr şi acum 
sunt destul de în vârstă, de vreme ce prima ediţie a acestei cărţi a fost scoasă în 1905. Dacă în epocă eram tânăr, astăzi am depăşit suta de ani! 


Ţin să vă informez că am încredinţat consilierului meu grija respectării acestui drept la replică. 
Vă rog să primiţi, Domnule Director, salutările mele. 


Claudio Mutti 











PAG. 18 NR. 2-3 Febr.-Mart. 2003 






Romanul istonc Vulturii Pindului de lonel Zeana este de 
fapt o pagină de istorie aromânească ce ne dezvăluie că şi 
această ramură a neamului nostru a supraviețuit aproape 
miraculos, prin lupte şi sacrificii legendare, 

Suntem daton să cunoaştem cu ce preț au plătit românii 
din Macedonia această supraviețuire şi, în acelaşi timp, datorăm 
recunoştinţă autorului pentru osârdia lui de cronicar. 

Cât timp a durat imperiul otoman (500 de ani), în spațiul 
geografic denumit Macedonia au locuit mai multe etnii: greci, 
valahi, bulgari, albanezi. Macedonia era, în pragul secolului 
XX, încă sub tutela noului stat turc, dar soarta ei era incertă, 
depinzând de Manile Puteri, ce, pare-se, voiau să aplice 
principiul majorității etnice. Cei mai numeroşi erau vlahii, care în 
cele mai multe oraşe şi sate aveau școli şi biserici româneşti de mai 
bine de două decenii. Dar România era departe. Aproape, cu 
graniță comună, erau Bulgaria şi Grecia. Bulgaria era prima 
care revendica Macedonia, populaţia slavă din Macedonia 
având limba cea mai apropiată de cea bulgară. Rusia visa ca 
prin cele două state slave, Serbia şi Bulgaria, să realizeze visul 
lui Petru cel Mare — ieşirea la Dardanele. Grecia însă avea un 
Vis mai mare: refacerea Imperiului bizantin şi panelenismul. 

Bulgana deja formase cete de propagandă care acționau 
în Macedonia şi îi converteau pe macedonenii slavi, predicând 
alipirea la Bulgaria. Grecia a instruit aşa-zisele cete de terorişti 
antarți, în fruntea cărora erau militari, fanatici susținători ai 
panelenismului. Aceştia nu se mulțumeau cu propaganda. Ei 
au pus la cale aşa-zisa “epurare etnică”, care trebuia să ia la 
goană celelalte etnii, sau să le decimeze pur şi simplu, ca ei, 
grecii, care erau minoritate, să devină majoritate, îndeplinind 
astfel condiția de a obține de la Marile Puteri anexarea 
integrală a Macedoniei. 

Astfel, romanul Vulturii Pindului începe cu primul 
avertisment dat de greci valahilor. Ultima zi de viaţă tihnită, 
patriarhală, cu care începe romanul, este scena din cafeneaua 
lui Cionga, în satul Doliani, unde un grup de oameni vârstnici, 
în frunte cu preotul şi învățătorii de la şcoala română, îşi beau 
cafeaua şi comentau ştinle din ziarele turceşti. Alarma se 
produce când un băiețandru aduce vestea că soții Gherasi au 
fost împuşcaţi pe câmp, unde lucrau, iar pe pieptul bărbatului 
s-a găsit un bilet în care, scria: “ Aşa vor păţi toți cei ce trădează 
elenismul”. 

Megalomania greacă îi considera pe toți creştinii ortodocşi 
reci, fără nici un temei, spunându-le greci-vlahofoni, greci- 
sln'ofom etc. După primul avertisment, vine repede şi al 
doilea. Patru tineri valahi, care mergeau în oraşul valah Venia, 
au fost prinşi pe drum şi decapitați. Acelaşi bilet. Preotul valah 
de la biserica română, Papanace, a fost împuşcat în plină zi, pe 
stradă, mergând la slujbă. 

Incepea astfel un lanț de asasinate, de sate valahe şi 
bulgare arse, care au îngrozit Europa, sub privinle pasive ale 
jandarmeriei turce (poate şi complice). Populaţia neînarmată 
(femei, bătrâni, copii) n-a fost cruțată. Se pomi o haotică 
bejanie, care încotro. 

“Când cuțitul a ajuns la os”, cum zice proverbul, fruntaşii 
etniei valahe s-au adunat la renumitul celnic Hagigogu şi, 
căzând de acord că “cu blesteme şi văicăreli băbeşti nu-i 
speriem pe ăştia”, s-au hotărât să se ducă la autoritățile locale 
şi să ceară arme cu care să se apere. Arme le-au fost date şi 
astfel au luat naştere şi cetele valahilor, sub numele de 
armatoli, a căror vitejie a ajuns legendară. 

La implacabila urgie acetelor greceşti, vizând şi populaţia 
bulgară, şi populația valahă, cele două curente s-au solidarizat 
şi au ajuns la înțelegere, considerând că Macedonia trebuie să 
devină stat independent şi federal, format din etniile existente, 
în cantoane care să aibă fiecare specificul şi limba lui, după 
modelul Elveţiei. 

Bulgarii nu erau complet sinceri în această coaliție cu 
vlahii; deşi declarația oficială a şefului cetelor bulgărești 
fusese fermă, el “era prea bulgar” ca să nu viseze anexarea 
Macedoniei la Bulgaria, dar deocamdată luptau împreună şi 
duceau viață de haiducie. E descrisă cu multe amănunte 
interesante viața din stufişul unei bălți, unde iemau cetele 
atunci. De cum se împrimăvăra, începeau actele de terorism 
ale grecilor, sate incendiate şi pustiite, lupte între cete, răzbunăni; 
acesta este conținutul celor aproape 300 de pagini ale cărții, 
starea de coşmar din “cazanul Satanei”, acest colţal Peninsulei 
Balcanice unde vechile hrisoave pomenesc de Valahia Mare, 
Valahia Mică, Muntele Valah. Se pomeneşte de întreruperea 
relaţiilor diplomatice între statul grec şi statul român. E 
menționată vizita în Țară a scriitorului Nicolae Batzaria cu un 
demnitar turc care era de părere că populația valahă trăia bine 
în timpul imperiului turc și că n-ar fi rău să rămână tot sub 
tutela statului turc. Din tot acest haos, când aveau o situaţie 
încurcată, francezii au născocit un nou proverb: C'est une 
vraie Macedoine, 















PUNCTE CARDINALE 





> A pu 
ice hu 
se 
u< E 5 
PA 
4 
-y o. | 
pase 


VULTURI PINDULUI | 


- roman istoric - 


IONEL gi 


ZEANA 


Epurarea etnică luând proporții apocaliptice, la intervenția 
Marilor Puteri s-a ajuns la un pact între cetele beligerante; să se 
lupte numai cei înarmaţi, cetele, să nu fie atacate persoane, 
grupuri neînarmate. Un timp, această convenție fiind respectată, 
oamenii au început să doarmă liniștiți. 

Dar n-a trecut nici un an şi o adunare secretă a grecilor a 
decis că epurarea etnică mergea prea lent şi că trebuia să se 
revină la vechiul ritm: teroare fărăa alege mijloacele. Revenirea 
la masacre, pustiirea satelor, fără a ţine cont nici de femei, nici 
de copii, nici de bătrâni, şi-a găsit omul potrivit în persoana 
şefului suprem, colonelul Agras, care i-a urmat lui Akritas. 
Acest militar fanatic, îndrăgostit de panelenism, a fost de o 
cruzime diabolică. Sate valahe şi bulgare fumegau într-una, 
convoaiele la cimitire nu se mai terminau, femeile îmbrobodite 
cu negru umpleau cu bocetele lor sate şi oraşe. 

Se vede că acest mare elenist, colonelul Agras, avea 
predilecție pentru aşezările vlahilor, căci după incendierea mai 
multor sate ale aromânilor, şi-a pus în gând să dea loc marelui 
centru al acestora, Gramaticova. Până a se pune în aplicare 
satanicul plan, a fost însă prins cu aghiotantul său chiar colonelul 
Agras, “lupul cel mare”. Prin această captură a fost dejucat 
planul şi salvată Gramaticova. Două capitole din roman 
reconstituie dialogul dintre şeful cetelor valahe, Mucitani, şi 
colonelul Agras, în aşa-zisa “judecată”. L-am întrebat pe 
autorul romanului ce credit să-i atribuim în ce priveşte 
autenticitatea dialogului şi de unde a cules înformațiile. 
Regretatul Ionel Zeana mi-a spus: “De la zeci şi zeci de 
persoane, martori oculari sau urmaşii lor”. De altfel, ideile 
esenţiale erau aceleaşi, invariabile, atunci ca şi azi, astfel că aş 
vrea să citez aproape integral discursul colonelului Agras, ca şi 
discursul şefului vlahilor, Mucitani. 

La afirmaţia lui Mucitani: “Cum credeți că veți reuşi să 
grecizaţi cu forța popoarele creştine din Balcani, tocmai în 
acest secol, când s-a trezit la ele conştiinţa naţională?”, A gras 
a răspuns: “Noi avem răbdare. Mai curând sau mai târziu, 
Marile Puteri europene, care admiră cultura greacă, au şi 
datoria şi interesul să ne susțină pentru poziția noastră geo- 
strategică. Tocmai de aceea am venit, ca să înăbuşim conştiinţa 
națională la aceste popoare”. 

Șeful armatolilor, Mucitani, îi dă o replică usturătoare: 
“Căpitane Agras, nu veți reuşi să înăbuşiți această conştiinţă. 
Dacă aveţi simpatizanți grecomani este că, în acei 500 de ani cât 
a durat imperiul otoman de religie mahomedană, noi n-am avut 
şcoli şi Biserici, iar voi prin şcoli, dar mai ales prin biserica 
creştină ortodoxă, ați făcut acea propagandă neloaială, cum că 
valahii sunt greci vlahofoni şi bulgarii greci bulgarofoni. Cum 
puteau să înveţe grecii valaha şi bulgara, când este o lege 
indiscutabilăcăocivilizaţie superioară înghite pe cea inferioară? 
Este un miracol că noi totuşi am supravieţuit, şi s-a trezit 
conștiința aceasta națională. Acum şi noi avem şcolile şi 
bisericile noastre, în care auzim “Doamne miluieşte” în 
româneşte, înțelegem Scriptura, căci limba greacă nu are nimic 
comun cu limba noastră şi ştim că suntem acelaşi neam cu 
valahii din nordul Dunării. 

Colonelul Agras, care era un cerebral, dar şi un om 
mândru, a înțeles că a pierdut partida, că nu va fi grațiat, căci 
lucrurile merseseră prea departe şi, deşi era un respect reciproc 
între cei doi adversari, a vrut săse răzbune: “Căpitane Gheorghe, 
ai dreptate. Este adevărat tot ce mi-ai spus, dar nu se ştie ce ne 





rezervă istoria, numai Dumnezeu ştie. Eu însă cred în destinul 
Eladei şi sper că ținuturile acestea, în care azi curge sânge 
nevinovat de greci, vlahi și bulgari, vor reveni mai devreme 
sau mai târziu la sânul patriei mele, Elada. Marii învinşi veți 
fi voi, vlahii, fiindcă România este mică şi departe, şi are 
interesele ei majore acolo, nu aici, în sudul Dunării, iată de ce 
voi, care luptaţi cu atâta ardoare şi abnegaţie pentru România, 
pretinsa voastră patrie, veți fi sacrificați. Inainte de a muri, țin 
să vă spun încă o dată că adevărata voastră patrie este Elada 
şi nu România”. Răspunsul răspicat al lui Mucitani a fost: 
“Căpitane Agras, noi ştim că România e mică şi departe, căare 
probleme majore, care o fac dependentă de Manile Puteri şinu 
poate să ne ajute cât ar vrea. Dar nimic nu ne poate convinge 
că noi şi cei din nordul Dunăni nu suntem acelaşi neam. 
Spune-mi de ce voi, toate popoarele din Balcani, ne spuneţi 
vlahi şi unoraşi altora? Şi de ce, noi între noi, ne zicem români, 
armâni, rumâni? De aceea patria noastră este România. Dar 
nu e uşor să dezrădăcinezi un popor. Noi, românii din Balcani, 
suntem urmașii direcți ai tracilor macedoneni romanizați şi 
avem drepturi politice şi culturale egale cu celelalte etnii 
conlocuitoare, de aceea luptăm pentru un stat independent, 
federativ, după modelul Elveţiei”. 

Cu aceste cuvinte se termină replica lui Mucitani, dar ele 
nu au ajuns să devină realităţi, căci Macedonia de azi, creația 
altor interese, n-a ajuns să fie o Elveţie în Balcani. 

La marginea satului bulgar Bladova, în ziua de 7 iunie 
1907, colonelul Agras şi aghiotantul lui au fost spânzurați în 
pădure. Pe pieptul lui Agras a fost agățată o hârtie pe care 
scria, în limba turcă şi valahă: “Aşa vor păți toți grecii care 
ucid aromâni, le ard satele şi le omoară vitele” (semnat: 
Gheorghe Mucitani şi Mihali Handuri). 

Vestea morții faimosului căpitan Agras s-a răspândit în 
toată Macedonia ca un fulger. Aromânii jubilau, bulgarii erau 
invidioşi că nu le revenise lor cinstea de a prinde “marele lup”. 
Au fost în toată Macedonia manifestări de mare entuziasm, s- 
au scris balade ce cântau vitejia armatolilor şi bucuria de a 
scăpa de teroare. 

Aici se termină primul volum al romanului istoric Vulturii 
Pindului. Pe ultima pagină este reprodusă, în limba literară şi 
în dialectul macedo-român, balada care însuflețise atunci 
tineretul aromân. Nu avem cuvinte pentru a-l elogia suficient 
pe lonel Zeana, descendent al “Vulturilor din Pind”, cum li s- 
a spus armatolilor mai târziu, că ne-a lăsat mărtunie despre 
acei traţi ai noştii din Macedonia care, deşi la sute de kilometn 
depărtare de Patria Mamă, ne-au dat o probă de patnotism 
exemplar. 

Cronica evenimentelor de la începutul secolului XX în 
Macedonia, care se vrea roman, se citeşte uşor, cu plăcere 
estetică; nu lipsesc metaforele memorabile, iar dialogunle 
sunt antrenante, deşi se păstrează structura frazei din dialect; 
scenele de viață idilică, patriarhală, ne evocă lumea tihnită de 
dinaintea secolului televiziunii şi betonului armat. 

Rămân totuşi unele probleme neințelese şi neatacate în 
aceste pagini. Una dintre ele este cum a putut primul ministru 
Duca să refuze viza de intrare în țară a unui mare grup de 
aromâni, care, speriați de viața din Macedonia, au vrut să se 
refugieze în România, deşi inițial s-a stabilit că vor fi primiţi, 
în ultima clipă, când aceştia, cu case, pământ şi animale 
vândute, aşteptau viza de intrare, au fost refuzați. Ei care, după 
cuvintele colonelului Agras, luptaseră cu atâta ardoare şi 
abnegaţie pentru România, nu aveau loc în sânul Patriei 
Mame, pe când atâția străini aveau! Scena aceea de la graniță, 
când au fost refuzați, mi-a explicat de ce dintre cei trei 
atentatori care l-au împuşcat pe Duca, doi erau aromâni 
(Caranica şi Belimace). 

Recenzia nu era terminată când am primit vestea că 
autorul şi urmaşul Vulturilor Pindului ne-a părăsit. Recenzia 
mea capătă astfel sensul unui omagiu înfiorat. 

ȘI vreau să adaug, tot pe această cale, un omagiu şi 
vărului meu Doru Belimace, blândului şi sentimentalului 
Doru, pe care l-am înțeles deplin abia acum, după ce am citit 
cartea lui lonel Zeana. La un vorbitor, când erau la Jilava, i- 
a spus mamei sale, mătuşa mea: “Mamă, dacă se întâmplă 
ceva, să nu te boceşti ca la noi”... 

Ei ştiau că vor fi omorâţi. Dar voia fără lacrimi. 

Ce plămadă de oameni erau aceştia, ce au umplut 
“calendarul românesc” cu nume de martiri şi de eroi! Şi unde 
li-s urmaşii? 

Când ne adunăm în ajun de Sfântul Andrei, la o margine 
de pădure, să stăm în genunchi, cu capul plecat, şi dacă nu 
putem să-i egalăm, măcar să ne închinăm cutremuraţi în fața 
pământului unde s-a înfrățit sângele românilor din nordul şi 
din sudul Dunăni, rugându-ne ca acest Neam să mai nască 
“pui de lei”. 

Flora CRĂCEA 


PUNCTE CARDINALE 


“p IONEL ZEANA (1912-2003) 





| Ne-a părăsit încă o legendă vie a pătimirii româneşti. În ziua de 8 ianuarie, imediat după 
aniversarea onomasticii sale, s-a săvârşit din viaţă discret, ca un sihastru în singurătatea chiliei sale, 
lonel Zeana, patriarhul mişcării de rezistenţă național-creştină din România. Deşi avea 91 de ani, 
a murit atât de tânăr! La această venerabilă vârstă, “încrezător în tutelara-i stea” şi “pansându-şi 
rănile cu cer”, cum spune într-una dintre poeziile închinate unui camarad de temniţă, îşi făcea încă 
planuri de viitor şi visa colorat. 

lonel Zeana s-a născut la 19 iulie 1912 în comuna românească Doleani, judeţul Salonic, 
Macedonia. La vârsta de 16 ani, după absolvirea gimnaziului românesc din Salonic, a venit, pentru 

a-şi continua studiile, în țară. În 1939 a absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti, iar începând 
din 1945 funcționează ca medic primar ftiziolog în diverse sanatorii T.B.C. din țară. În 1934, în 
timp ce era student, s-a încadrat în Mişcarea Legionară şi a rămas un luptător consecvent pentru 
însănătoşirea morală a poporului român. A fost prieten nedespărțit mai mult de şase decenii cu o 
altă figură de excepție a lumii legionare: regretatul Dumitru (Tache) Funda, tot de origine armână. 

In 1936, întimpul Congresului studenţesc de la Tg.-Mureş, a fost arestat şi apoi încarcerat timp 
de şase luni la închisoarea militară Şi la penitenciarul din Cluj. La 1 decembrie 1938 este internat 
în lagărul de la Miercurea-Ciuc, fiind unul dintre puţinii supraviețuitori ai masacrului din noaptea 
de 21 spre 22 septembrie 1939 (supranumită “noaptea legionară a cuţitelor lungi”, când au fost 
împuşcaţi aproape 300 de legionari internaţi în lagăre şi spitale, dar şi ridicaţi de la domicilii, pe 
tot cuprinsul țării). n timpul războiului a fost concentrat şi a luat parte la campania din Răsărit. 

In mai 1948 a fost arestat la Constanţa, judecat şi condamnat la 10 ani temniță grea, pe care 
i-a executat în închisorile din Constanţa, Văcăreşti, Jilava şi Aiud. După ispăşirea acestei pedepse, 
în 1958, pentru că a refuzat să colaboreze cu Securitatea, a mai primit o pedeapsă administrativă 
de 60 de luni, pe care le-a executat în lagărele de muncă forțată de la Noua Culme şi Periprava, de 
unde s-a eliberat în mai 1963. 

După eliberare a fost retrogradat şi a funcționat multă vreme ca medic stagiar. Abia după şase 
ani a fost repus în drepturile sale de medic primar, post câştigat prin concurs încă din 1945. 

În detenţie şi-a descoperit o nouă vocaţie, aceea de poet, fiind unul dintre cei mai prolifici poeți 
amatori ai închisorilor comuniste. A fost, de asemenea, şi un talentat artist plastic amator, în 1977 
fiind distins cu premiul trei pe țară la pictură. De neuitat sunt şi cântecele tradiționale aromâneşti 
pe care încă le cânta cu patos la 90 de ani (şi care se păstrează în înregistrare sonoră). În 1995 i- 
a apărut, la Editura Societăţii Culturale “Lamura”, volumul de poezii intitulat Golgota românească, 
care conţine o parte din poeziile concepute şi memorate în închisoare. lonel Zeana a fost şi un 
asiduu traducător, tălmăcind în dialectul macedo-român poezii din Eminescu, Blaga, Arghezi şi 
alţii. Anul trecut (2002) i-a apărut în Editura “Scara” romanul intitulat Vu/turii Pindului, o frescă 
interesantă a luptei românilor macedoneni pentru păstrarea identităţii naționale. 

Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor Săi! 
Demostene ANDRONESCU 


GORUNUL 


Lui Ilie Rădulescu 


Nu-s trestie bătută de-orice vânt, 
Ci sunt gorun înalt, beat de azur, 
Nu mă aplec cu fruntea la pământ, 
Ci neclintit restriştile le-ndur 


Setos de inălțimi şi de lăstuni, 
Coroana verde mi-o rotesc în larg 
Și chiar când se dezlănţuie furtuni, 
De pieptul meu vânjos şi lat se sparg 





Cu creștetul sub fulgere şi nori 
Ce-aleargă bubuind deasupra mea, 
Adulmec luminişul altor zori, 
Încrezător în tutelara-mi stea 


ZIMBRUL 


Ca din moldave cronici vechi un zimbru 
Mi s-a ivit în roua dimineții, 

În toată strălucirea frumuseții, 

Şi s-a pierdut departe spre Sântimbru 


Adeseori din lupte ies schilod 

Şi sânger calm precum un cavaler, 
Dar fruntea nu mi-o prihănesc în glod 
Au chiuit gorunii tinereții, Și rănile mi le pansez cu cer 
Prin codrii transilvani cu iz de cimbru, 
La zvonul fermecatului său timbru, 


Ce mi-a robit de-a pururi duhul vieţii 


Înfipt în glia țării şi-n trecut, 
Înfrunt semej şi viscole, şi ploi, 
Cu fruntea sus, cu pieptul desfăcut — 
Pe urmele copitelor fugare, Și chiar de cad, mă frâng, dar nu mă-ndoi 
Zoresc de-atunci să-l țintuiesc săgeții, 
În sângerări şi în zdreliri amare Că-s binecuvântat de Cel de Sus 
ŞI ştiu că implinindu-mi rostul bun, 
Aşa, ca răsăritul din apus, 
Din ghinda mea va creşte alt gorun 

Ionel Zeană 


Mă-nţeapă mărăcinii şi scaefii, 
Dar coama lui imi năluceşte-n zare 
Şi-mi dau târcoale corbii şi ereții 


Febr.-Mart. 2003 NR. 2-3 PAG. 19 


GHEORGHE STĂNESCU 
(1926-2003) 


DESPĂRŢIREA DE UN FRATE 





Ne-a părăsit şi Gheorghiţă Stănescu. Prematur. În febrilă 
activitate. 

Parcă şi-a propus un dușman nevăzut să ne doboare stejarii, 
să ne ademenească oamenii adevăraţi pe drumul fără întoarcere, 
să ne sărăcească încă. 

Omul acesta modestşi prietenos, comunicativ dar nu locvace, 
omul acesta fără astâmpăr, obsedat de acţiune, de faptă, uitând 
că este bolnav, refuzând să creadă că va fi învins, a sfârşit luptând 
şi continuând să spere în virtuțile neamului său. 

Făptura lui care n-a putut fi destrămată de detenţia 
comunistă, nici doborâtă în aspra luptă pentru pâine în condiții 
de proscris, a cedat în cele din urmă dezamăgirii, cu conştiinţa 
că se luptă zadarnic într-o lume în parte putredă, în parte 
debusolată. 

Omul acesta nobila plecat în cer să sporească legiunea celor 
drepți şi curați, şi sufletul lui a pornit să întâlnească în viața de 
dincolo lumina numită lisus. 

Mâna îmi tremură şi mintea mi-e răvăşită de faptul că 
drumurile ni s-au despărţit atât de nedrept pentru el. 

Este cumplit să trebuiască să cred DENECREZUTUL. 

Ninge cu funingine peste o prietenie de şapte decenii. 

Îţi sărut amintirea, Gheorghiță, şi rog pe Dumnezeu să te 
primească printre aleşii Săi şi să te odihnească în grădinile Sale 
veşnice. 

Ion PARASCHIVESCU 


O VIAŢĂ DE OM 


Gheorghe Stănescu s-a născut la 4 iulie 1926 în comuna Negru- 
Vodă, judeţul Constanţa. Studiile liceale le-a început la Bazargic (în 
fostul județ Durostor), la Liceul “Nicolae Filipescu”, şi le-a continuat 
în Bucureşti, la Liceul “Spiru Haret”, luându-și bacalaureatul în 
1946. Student la Litere şi la Drept, a părăsit facultatea pentru a evita 
o arestare de care până la urmă nu a scăpat. 

Deţinut politic între 16 februarie 1952 şi 26 decembrie 1956, a 
trecut prin închisorile din Constanţa, Aiud, Jilava, Gherla şi laşi, prin 
lagărele de muncă de la Peninsula şi Valea-Neaoră, ca şi pe la mina 
de plumb de la Cavnic. 

După eliberare lucrează ca tehnician în construcţii pe şantiere 
din Bucureşti, Moldova şi Oltenia, după pensionare stabilindu-şi 
domiciliul în Râmnicu-Vâlcea, unde s-a stins din viaţă la 6 ianuarie 
2003. 

După evenimentele din decembrie 1989 a avut o activitate 
susținută şi neîntreruptă, mai ales de ordin publicistic. 

A participat la acţiunea “Piaţa Universității”, fiind uunl dintre 
vorbitorii de la “balcon”. A înființat, în 1994, Filiala Râmnicu- 
Vâlcea a Fundaţiei “Memoria”, al cărui preşedinte a fost. În această 
calitate, ia inițiativa unor emisiuni de radio şi televiziune intitulate 
“Restituiri din istoria confiscată”, care s-au desfăşurat timp de peste 
cinci ani (Radio “Vâlcea 1” — 110 episoade şi T.V. “Vâlcea ["—201 
episoade), bucurându-se de o largă audienţă. 

In anul 1996 îi apare prima carte, intitulată Jurnal de prigoană 
(1952-1956), iar în 2000 oa doua, intitulată Pseudo-jurnale poetice, 
şi oa treia: Cabala tăcerii... şi dreptul la replică. A fost colaborator 
constant al revistei Puncte cardinale, unde cărțile lui au şi fost 
recenzate. (1 P.) 


RUGACIUNE CĂTRE ÎNGERUL MEU 
de Gheorghe Stănescu 


Înger păzitor, păstrează-mă vrednic 

de surori şi fraţi mai fierbinţi şi mai buni 
în iubirea de neam, ce le-a fost sfemnic, 

în credinţa ce le-a pus pe frunţi cununi! 


Asemeni celor ce-au ştiut să înfrunte 
călăi şi draci, punând binelui semne, 
fereşte-mă de risipiri mărunte 

şi de orgolii putrede, nedemne! 





Învață-mă să aleg mereu ce-i greu 

şi să nu îngenunchez sub povară, 
ține-mi dreaptă scara către Dumnezeu 
şi dragostea de visuri pentru Țară! 


PAG.20 NR. 2-3 Febr.-Mart, 2003 PUNCTE CARDINALE 


“Fost deținut elite sub. co unisti, exilat timp de trei decenii în Statele Unite (unde A Sco 
pa 'pe vremuri, pula românească Libertatea), Ovidiu Vasilescu, reîntors sub cerul A UNEA 
i: sale, „este astăz Is membru al Uniunii Scriitorilor din România şi a adunat opt volume asi | 
Ş poartă RE (poezii, eseuri, aforisme), unele apărute î în exil, altele în (ară, dar to 
| „veşmântul: sacru allimbii române, Cugetările der mai jos toate inedite -— sunt selectate de d 
rului, dintr-un nou volum pregătit pentru tipar, conţinând deop 


p 


„eu îngăd uința a iuto 


Ea IEZI SE IS 


„es eseuri şi aforisme. Îndărătul « cugetătorului se simte, desigur, po etul — care € [ Ada ps as 
Ruta dur aaa VE Ia aforism, pe urmele i il astre ale lui Blaga, dar nu fără 0 Ă 
itate Rr poate; cu un n plus de inytiință mărturisitoai e). resim 
E raicura be noastre, cu atât mai mult cu cât două dinti 


e A 
re t e | pia dinal le. 3. 20 e vă Sa ata BE ea tie 
ERA Ec! miză e Cardin Re dâșiia e e Maui ile Rt 


re(uindu-te singur, 
rea 
x ni p FATA pia Ț A pr Oa en uni 
Începem ziua cu 0 convin; sreșiosnin canin. Siig DU di mii di a Ia e «i UAI + E Ă 
pi îă 2 AC N-ai i Îsi d) si Ă ÎI 33 +i pă 
Ca LE Ar el AI: şte Ada . | x AA. DE e det. ai A | 1[] ANSAŞI Jirea 


soară în carate el T rin ti m în [ icio încă de ca l nu ştiam ce Oareiubita me Na 
E ra PI Ă el ce Eee aere fa » ri d. PA ET : 
înseamnă veri calitate - “7 aa pe. 


24 


si x 
| Na 


cal ma! mult 


scă ţara natală, exilatulnu mai Cui tat este rezultatul unei judecăți 


Pa 4 
LA 


încăl zeas că s al Netul ur ui avar 4 mate 9 o 0080 0: te virturile o enest 2 zf 

pe ae UA tczai Pr otea AR5e” “că Raetia 

AT: = SOS bora Fii 3 ea 4 
e ERE tr ră, br imdea d x AR. pe AX x, a | 


i ăță nare: este "co 


At | a 4 : A Tepiehepay « Sa AER aa , , - Ş d | 
Se altuia inţile restesingura muzică LU N St re A Inoared esti legea supren ă in care unt incluse 


emplu d 


etrudiu It 


ni 
Ey 
dr 


mult: ui 


demnitate decât 


"umnar f 
va la în y: tului ie 


Mont: 12n 
chilibrat 
Suntunii care fiecare dată îţ pai un acelaşi lucru. ce au pa 
Nu înseamnă că gi o me moric labă: atâ tiu ei | | 
” Oricât de mult an ăța, nu vom şti niciodată 
să atât cât ar trebui i 





——— FIOREBOREALI-— 


Voalurile înalte ale nopților polare 
Gingaş unduite de brizele solare, 
Grăiesc adâncul tăcerilor celeste, 
Acolo unde numai gândul este. 


Angelice peneluri pictează Universul, 
Stropii căzuți aici aşază versul, 

Lumina rourată desface-un curcubeu, 
Spre Ararat se-ndoaie, să-l vezi şi tu, şi eu. 


Aminte, ia aminte la vechiul legământ! 
Luceferii din boltă zbura-vor spre Pământ! 
S-aprindă foc în vetrele de ape, 

Clocote urca-vor la ceruri, să le sape. 


Suflete — semințe, muguri să adaste, 
Desprinse atunci din pârjolita oaste 
A cojilor crescute din noroaie, 
S-adune răul gliei, să-l înmoaie. 


lar Timpul desfăcut în pulberea de clipe, 
Ninsoarea de pe urmă în vidul ce-o să țipe 
Cântece de jale şi mare bucurie, 

Erele lumii topite-n veşnicie. 


Atunci vulcanul cosmic Jăratec va erupe, 
lar arderea de tot se va vărsa din cupe 

În spaţii despicate din fostul Univers, 
Jertfa cea din urmă revărsată invers, 


Desface puntea veșniciei din a opta zi, 
Coroana existenţei visată deunăzi; 

E taina de lumină a celor înţelepţi, 
Iubirea, stâlp de foc al oamenilor drepți, 


Arsura lăncii rupte-adânc în rană, 

Unde carnea rea şi veche se destramă, 

În bucuria durerii ce se pierde 

Sub Mângâietorul venit ca să desmierde 


Mugur de suflet răsărit în ceruri, 
În zbor cu îngerii de multe feluri, 
Prins de fiorii Borealului văzduh, 
Uimit, pe braţe lepănat de Sfântul Duh. 








PUNCTE CARDINALE 


APROAPELUI-PIERDUT 


Cu ochii-nchişi să te strecori tăcut 
Prin falduri boreale din inimă-aprinsă, 
Spre veşnicia nimbului cu raza ninsă, 
Stropit de lacrima aproapelui pierdut. 


Popas să faci în visul de-un minut, 

Cu chipu-ți luminat de-a mea iubire ; 
Chiar dacă zaci în marea adormire, 
Mult îţi doresc să-nvii, iubitule pierdut. 


Dorit-ai multe să le ai, şi le-ai avut... 
Aurul tot l-ai adunat din sipeții de piatră, 
Topitu-l-a dogoarea flăcări din vatră, 
Şi-n munţii de carate iubirea ţi-ai pierdut. 


Safire, diamante şi topaze te-au durut, 

Şi camea voluptatea ţi-a străpuns-o, 
Sclipirea din rubine retina ţi-a împuns-o, 
lar tu, sărman iubit, vederea ai pierdut. 


Mai multe vreau, mai multe, ai cerut: 

Case şi străzi, palate şi oraşe ai poftit; 

Toale ale voastre eu le vreau, ai poruncit. 
Şi-avutul lor ţi-ai dăruit, dar cinstea ai pierdut. 


Când omenia din tine a dispărut 
Şi-un gol adânc în piept ţi s-a lăsat, 
Strigăt de jale din tine s-a surpat 
Peste fărâma din sufletu-ți pierdut. 


Amarul şi durerea să simtă toţi, ai vrut. 

Cu sacii tăi de bani ai cumpărat războiul, 

Şi-ai zis : Muriţi de-acum, hrăniţi noroiul. 

lar tu, de plânsul lor ai râs, sărmane om pierdut. 


Splendorile din lume, tu nu le-ai mai văzut, 
Şi-n ochiul tău orbit, doar neguri străluceau, 
Suspine, vaiet şi dureri te îndulceau, 

Când inima din piept s-a desfăcut şi s-a pierdut. 


Împiedicat de-un ciot de spaimă, ai căzut, 
În tine o cruntă vijelie s-a pornit, 

Tumult de aspre şoapte te-au hrănit, 
Nâlucile de-ndată mintea ți-au pierdut, 






Febr,-Mart. 2003 NR. 2-3 PAG. 21 


zar le A VECI VI CĂr24 


FRATELE ALEXANDRU (Alexandru Mihail Niţă), născut în 
1942, este absolvent al Conservatorului din București. A fost profesor de 
muzică până în 1983, când a fost dat afară din învățământ din cauza 
cererii de emigrare în Statele Unite (unde soţia sa rămăsese cu câțiva ani 
înainte). A luat calea exilului în 1984, împreună cu fiul său Alexandru, 
familia reîntregindu-se sub cerul californian. 

După un lung şir de experiențe spirituale diverse (consumate atât în 
România, cât şi dincolo de ocean), a descoperit Ortodoxia în lamura ei 
athonită, iar în anul 2001 a fost primit ca frate în schitul românesc 
PRODROMU, unde astăzi este arhondar. Vechi cititor şi abonat al 
Punctelor cardinale, Fratele Alexandru devine acum şi colaborator al 
revistei noastre, atât în ipostaza de poet lirico-religios, cât şi în aceea de 
cronicar înfiorat al “tainelor Athosului”. 


(R. C.) 


Şi trista dramă a-mpietririi te-a cuprins, 
În lanţ de nestemate-ai fost legat, 

Narcis dintr-o oglindă te-a chemat, 

Un gând de preamărire în tine s-a aprins. 


Te preumblai prin lume ager şi distins, 
Păşind în măreție şi-admirat, 

Semeţ, chiar de statui aplaudat, 

Un mort fălos, cu focul vieţii stins. 


Un şiretlic imens prin tine s-a prelins ; 
În lumea toată doar tu să fii-narmat, 

Cu oastea națiilor toate-nconjurat, 
Biet comandant suprem de neînvins. 


Vai, monstrul cuceririlor s-a-ntins 
Peste drepții ce moarte-au adunat; 
Înţelegând, ei nu s-au aplecat 

În fața ta, sărmane împărat pretins. 


Pe fiii tăi de azi cu aur i-ai atins, 

lar ei de-ndat' cu bucurie au strigat : 

Ce bine, ce bine că ne-a cumpărat, 

Cei treizeci de arginţi în laţ ne-au prins! 


Cu voia lor spre bogății au tins, 

Dont-au fiecare câte un mic regat, 
Asemeni ție, viața pe moarte au schimbat, 
Cu glorii efemere în groapă i-ai împins. 


Acolo neguri din adâncuri s-au desprins, 
ŞI de lumina ne-nserată v-aţi îndepărtat, 
Etema bucurie cu jalea ați schimbat, 
Din hora lor şi sfinţii v-au respins. 


Peste ființa voastră funingine a nins, 

De tot ce-i bun în om v-aţi dezbrăcat, 
Pârjol din focul veşnic v-a înconjurat, 
Întruna mistuiţi veți fi în jarul cel nestins. 


Dacă aste vorbe în suflet te-au durut, 
ŞI gânduri ți s-au răvăşit, 

la aminte şi-ţi schimbă voia negreşit: 
O clipă ai ca să revii, străin pierdut. 


Atunci din morți vei învia, frate iubit. 
La Tatăl de te-ntorci, vei fi bine primit! 











PAG. 22 NR. 2-3 Febr.-Mart. 2003 


ASCEȚICA ŞI MNAC Deac ORTODOXE 


Uâmana busatului Bâc și de Niiune ai Biserici Orademe Române 


Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Ascerica şi 
mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi 
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 
2002,442 papini (reeditarea volumului 3 —Spritualifarea 
ortodoxă — din Teologia morală ortodoxă a aceluiaşi 
autor). 


Ti arturisitori ai lui Hristos 


Vietile Nollor Mucenici ortodocsi 
din vremea stăpânirii turcesti (1437-1860) 


Pr. Nomikos Mihail Vaporis, Mărturisirori ai lui 
Hristos. Vieţile Noilor Mucenici ortodocşi din vremea 
stăpânirii turceşti (1437-1860), în româneşte de 
Constantin Făgețan, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, 
434 pagini + 10 planşe alb-negru. 


PR | DUMITRESCU-BORŞA 


CEA MAI! MARE 
JERTFĂ _ 
LEGIONARĂ 


MOȚA ŞI MARIN 


CRATER 


Pr. lon Dumitrescu-Borşa, Cea mai mare jeriță 
legionară: Moţa şi Marin, Editura Crater, | |,fa., 272 
pagini (reeditare neprofesională, realizată de Emilian 
Dumitrescu, fiul autorului, cu ilustraţii şi mici adaosuri 
documentare), 


PUNCTE CARDINALE 


Sfintul loan al Crucii, Integrala operei poetice, cu 
textul spaniol original şi cu fragmente din comentariile 
teologice în proză, ediție îngrijită, prefaţă şi note de Anca 
Crivăţ, versiuni româneşti de Anca Crivăţ şi Răzvan 
Codrescu, Editura Christiana. Bucureşti, 2003, 263 pagini. 


Arhim. DAMASCHIN ORLOYSKI 


Arhimandrit Damaschin (Orlovski), Voi 
mărturisitori ai Rusiei. Volumul 1: Provincia Nijni- 
Novgorod, înromâneşte de Petrişor Ilina, Editura Sophia. 
Bucureşti, 2002, 333 pagini (cu icoanele Sfinților Boris 
și Gleb pe copertele | şi IV). 


DOSARUL 
MIŞCĂRII LEGIONARE 


[Editura FI ISAVARUO> 
Bucureşti, 2002 


*** Dosarul Mişcării Legionare, Editura Elisavaros, 
București, 2002, 41| pagini (documentar de cert interes 
istoric, întocmit stângaci sub egida Partidului Pentru 
Patrie, care-și rezervă şi drepturile asupra ediţiei), 


ț Ara Usca P $Sgrin Usco 
4 


P'o Ioan 
Vechiul Testament în tilcuirea Sfinților Părinţi 


Prof. Ana Usca, Pr. loan Sorin Usca, Vechiul 
Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, 11]. Leviticul, 
Editura Christiana, Bucureşti. 2003, 156 pagini (în 2002 
au apărut vol. | — Facerea şi vol. II — /eșirea, sub 
semnătura părintelui Usca şi cu binecuvântarea |. P.S. 
Nicolae, Mitropolitul Banatului). 


jeromonuh PETRONIU TANASE 


ICOANE SMERITE 


din Sfânta Ortodoxie românească 


leromonah Petroniu Tănase, /coane smerife din 
Sfânta Ortodoxie românească, co-editare Schitul 
Prodromu-Sf. Munte Athos Editura Bizantină, Bucureşti, 
f. a, 127 pagini (cuvântul înainte este datat 2002). 


VLADIMIR 
VOLHOFF 


DEFECTELE 
DEMOCRAȚIEI 


De ce nu sunt decât 
pe jumătate democrat 


Vladimir Volkov, De/ectele democrației. De ce 
nu sunt decât pe jumătate democrat?, traducere din 
limba franceză de Nicolae Năstase, Editura ANTET XX 
PRESS, Bucureşti, 2002, 93 pagini (ediţia originală a 
apărut tot în 2002), 





E —— 


7 R MIN ci Am e m aa ep 


PUNCTE CARDINALE Febr.-Mart. 2003 NR. 2-3 PAG. 23 






LUCIAN BLAGA — 
UN PROFET LIRIC + 










Stelele, ce-i drept, mai sunt deasupra, toate, 
dar Dumnezeu ne trece sub tăcere. 
| „ Tenebrele n-au capăt, lumina n-are în viere, 
EA Inima mea — €-o carte care arde, aaa 
“un bocet A 
în mijlocul Patriei. 







pic âfeiniie a - dpi 
S că: ue iza îi iii 4 
. ti iei he tii i 








ae - 
iai de 






SE 
2 md i 
ii ela 


RER 
Ra 






E 


a 
a păazăi 
3 






a iai: 






(Din ciclul Vârsta de fier — 1940-1944) 








ASOCIAȚIA MEDICALĂ CREȘTINĂ «CHRISTIANA» 


$os. Pantelimon, nr. 27, sector 2, Bucureşti; E-mail: chrAmediasat.ro 










INITIAŢIVA ÎNFIINŢĂRII: un grup de medici şi preoți ortodocşi din Bucureşti. 
ANUL ÎNFIINŢĂRII: 1990 


TEMEIUL STATUTAR: asociaţie creştin-ortodoxă de caritate; acordă asistență medicală, socială şi spirituală; 
promovează conceptul de medicină creştină. 










REALIZĂRI PÂNĂ ÎN PREZENT 





e 27 detiliale în România, cu învăţământ medical preuniversitar (peste 10.000 de absolvenți şi 5.000 elevi in curs 






de şcolarizare); 

e sponsorizarea a o sută monahii şi elevi săraci pentru efectuarea studiilor de medic şi asistent medical; 

e editură profilată pe teme medicale şi teologice (peste 60 titluri de carte editate); 

e a inițiat şi sprijinit substanțial înființarea a trei mănăstiri, dintre care două cu slujire medicală; 

e a organizat 12 simpozioane şi numeroase schimburi de experiență, în țară şi străinătate, pe teme medicale şi de 











filantropie 








IMPASUL ACTUAL AL ASOCIATIEI 





Vultiirul ce roteşte sus 
va fi atunci demult apus. 










În Bucureşti, activitatea Asociaţiei, în principal a şcolii și a editurii, se desfăşoară într-o clădire 
închiriată, provizorie, improprie, motiv pentru care există riscul ca Ministerul Educaţiei şi Cercetării să 







nu mai acorde școlii avizul de funcţionare. 
Pentru construirea unui sediu propriu, conform proiectului anexat, Asociaţia are nevoie de cca 


140.000 dolari SUA. 
Vă rugăm să contribuiţi, în limita posibilităților, la acest proiect. 


Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci 
numai Stejarii vor mai fi şi-atunci. 













Mai aminti-mă-va un trecător 
vreunui străin, sub ceasul lor? 





Cu recunoştinţă, 
Dr. Pavel Chirilă, Preşedinte 










Nu cred să mă vestească cineva, 
căci basmul ar începe-aşa: 








Persoane de contact: Dr. Pavel Chirilă, preşedinte al Asociaţiei (tel: 4915133), Prof. Elizeta Dincă, director 
al şcolii (252 05 17); Biol. Nicoleta Macovei, manager al şcolii (tel: 448 03 07) 












Cont în valută: 
ROMANIAN BANK FOR DEVELOPMENT GSG Cont în lei: 
A.F.M.C. CHRISTIANA 


Bucharest Branch 
4 Doamnei Street, 3 District Bucharest, Romania AD, —S.M.B. 
Account: 5410251100296130457 251100996130457 


Code Swift: BRDEROBU 
Titular cont: A.F.M.C. CHRISTIANA (Şos. Pantelimon, nr. 27, sector 2, Bucureşti, cod postal 73381) 


Pe-aici umbla şi el, şi se-ntorcea mereu, 
contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu. 















(Din volumul Nebănuitele trepte — 1943) 









Editura Gabriel CONSTANTINESCU (director), Tehnoredactare computerizată 
Răzvan CODRESCU (redactor şef), "PUNCTE CARDINALE" 


_PUNCTE CARDINALE __ Demostene ANDRON ESCU (redactor şef-adjunct), ere 
Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR, Florea TIBERIAN Pasi SR.L 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
COC TILA APARI SURRILI, Adresa Redacției: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 Printing Company 

















PAG. 24 NR. 2-3 Febr.-Mart. 2003 


PUNCTE CARDINALE 





NATURĂ MOARTA CU MANDARINI 


Nu este zi lăsată de la Dumnezeu care să nu ne 
convingă de adevărul celor două constatări sumbre 
cu privire la realitatea postcomunistă pe care le face 
Jean-Frangois Revel în cartea sa Le regain demo- 
cratique, publicată de Editura Humanitas cu titlul 
Revirimentul democraţiei. Primase referă lasituaţia 
în care se găsesc țările respective în momentul 
ruperii de trecutul comunist: “Când o țară se vede 
nevoită să iasă din comunism, ea nu se găseşte la 
nivelul pe care-l atinsese când a intrat în comunism, 
ci mult mai jos, dacă nu cumva se găseşte... nicăieri. 
Lucru adevărat nu doar în economie, ci şi în cazul 
instituțiilor politice, al raporturilor sociale, al vieţii 
culturale”. Cea de-a doua constatare se referă la 
ceea ce se întâmplă cu aceste țări după abandonarea 
comunismului: “Comunismul este atât de devastator 
încât nu-i suficient să scapi de el: trebuie să poți să 
ieşi inclusiv din toate consecințele lui”. Un adevăr, 
pe care noi, românii, îl resimțim din plin. Deşi au 
trecut mai bine de treisprezece ani de la “ieşirea” din comunism, ne zbatem fără succes “să 
ieşim din toate consecinţele lui”. 

Observațiile lui Jean-Franois Revel cu privire la dificultăţile întâmpinate de fostele țări 
comuniste de a se desprinde de trecut, pentru ca locuitorii lor să devină oameni cu adevărat 
liberi, care să se bucure de aceleaşi condiții de viață ca şi semenii lor din democraţiile 
occidentale, surprind realitatea cu o remarcabilă obiectivitate. Dar ele sunt numai constatări. 
Ni se spune cur se desfăşoară viața oamenilor din țările aflate în procesul de “tranziție” spre 
democraţie, în speță a românilor, dar nu ni se spune şi de ce nivelul lor de viață sub aspect 
moral şi material este atât de mizer încât numărul vocilor care-şi exprimă regretul față de 
vechiul regim creşte într-un ritm îngrijorător. Pentru a opri însă acest proces de degradare 
progresivă din toate domeniile vieții, degradare care pune în primejdie însăşi existența 
naţiunii, cunoaşterea cauzelor răului este esențială. 

“Un prim pas spre determinarea cauzală a situației din țara noastră îl face chiar autorul 
Revirimentului democraţiei. Spre deosebire de alţi politologi, care consideră regimurile 
dictatoriale de-a valma, sub denumirea globalăde “totalitarism” (analiştii politici dâmboviţeni 
cultivăcu predilecție acest mod dea considera dictaturile), gânditorul francez face o distincţie 
categorică între dictaturile de dreapta şi comunism: “Ţările care au trecut prin dictaturi 
autoritare nemarxiste — Italia, Spania, Germania, Grecia, Portugalia, Japonia —, inclusiv țări 
distruse de război, n-au avut de înfruntat astfel de probleme insolubile. Cele care au fost 

aneantizate materialmente, Germania sau Japonia, pomeau la reconstrucție nu chiar de la 
Zero, Altele, precum Spania sau Chile, au intrat în tranziţie cu o economie prosperă”. 

Scopul urmărit prin “globalizarea” regimurilortotalitare este transparent: foare dicraturile, 
indiferent de culoarea lor. au fostla fel de rele. În telul acesta se creează o platformă teoretică 
pentru absolvirea de păcate a comunismului, el nemaifiind singura pagină neaoră din istonia 
noastră contemporană. Un soi de amnistie generală, de care vor beneficia, în primul rând, 
comuniştii. Atât cei care au săvârşit, cât şi cei care au patronat, organizat şi condus crimele 
odioase din anii regimului comunist. Poziţia lui Jean-Frangois Revel față de această tentativă, 
în care se amestecă în proporții egale cinismul şi perversiunea, este tranşantă: “Comunismul 
nu este un produs al istoriei, ci un hiatus în istorie, o sincopă în evoluţie, erupția unui delir 
sistematizat în înlănțuirea actelor umane, un accident cu mult mai grav decât o simplă 
experiență socială eşuată”. 

Aşa apare comunismul privit din exterior. Din interior, însă, pentru cei care au trăit-o 
nemijlocit, realitatea comunistă încetează să fie doar prilej de consideraţii teoretice. Eaa fost 
infemul în care milioane şi milioane de oameni au fost asasinați, iar alte multe milioane, 
înspăimântător de multe, după ce au fost izolaţi de restul omenirii, au fost supuşi unui proces 
diabolic de remodelare a personalității după tiparele ideologiei marxiste. Încetul cu încetul, 
omul creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa a fost transformat într-o făptură nouă, 
căreia, prin silnicie, i s-a mutilat sufletul. Este cea mai odioasă crimă împotriva umanităţii, 
pe care Aleksandr Soljeniţin o caracterizează astfel în Arhipelagul Gulag: “ Într-o atmosferă 
dominată lungi ani la rând de teamă şi trădare, cei rămași nevătămați sunt teferi numai pe 
dinafară, corpul lor e teafăr. Dar ceea ce e lăuntric se descompune”. Şi, în continuare, marele 
scriitor rus, într-una dintre ultimele sale opere, Rusia sub avalanșă, insistă asupra acestei 
monstruoase acțiuni prin care omului i se“'descompune cee lăuntric”, sufletul, dumnezeiasca 
“suflare de viață”, cu care a fost înzestrat prin actul creației: “Apăsat de o frică paralizantă, 
care s-a înstăpânit î în întreaga țară, într-o societate în care fusese infiltrată o rețea deasă de 
turnători, în popor a pătruns, s-a încetățenit disimularea, suspiciunea în asemenea grad încât 
orice atitudine deschisă apărea ca o provocare. Câte renegări ale rudelor apropiate! Ale 
prietenilor căzuți sub secure! O indiferență surdă, generală față de cei de alături pe care i-a 
lovit nenorocirea- un câmp copleşitor al trădării. Erai obligat să minţi, săminți Şi să te prefaci, 
dacă voiai să supravieţuieşti. lar în locul a tot ce era bun şi sortit pieirii se afirma 
ingratitudinea, cruzimea, tendința de a parveni cu orice preţ, până la neobrăzarea extremă”. 

Tot din interior, de data aceasta un român, Constantin Dumitrescu, în cartea sa Cetarea 
fotală — comunismul despuiat de legende, publicată în 1982 la Munchen, face o necruțătoare 
analiză a ororilor comise de regimul comunist: “Puterea a întreprins în România, cu o 
brutalitate neomenească, nivelarea socială, proletarizarea forțată, standardizarea relaţiilor 
dintre locuitori. (...) În climatul de teroare, delaţiune și fanatism s-a manifestat un proces tipic 
pentru socialismul totalitar; pulverizarea solidarității sociale, atomizarea populaţiei şi 
transformarea €i într-un conglomerat de particule neutre din punct de vedere politic. (,..) 
Atomizarea populației a împiedicat împotrivirea faţă de nivelarea brutală, iar omogenizarea 
a intensificat insingurarea existenţială a locuitorilor. După ce corpul armonios al societăţii 
a fost tranșat în clase sociale, membrele dezarticulate și moarte ale organismului odinioară 





viu au intrat sub gigantica presă a totalizării, până 
când s-au prefăcut rând pe rând într-o masă 
gelatinoasă, aptă de a fi turnată în forma dorită”. 

Rezultatul acestei acțiuni de dezumanizare, 
generatoare de teamăşi trădare ca trăsături definitorii 
ale edificiului marxist, a fost divizarea societății în 
două stări distincte. De o parte, aparatul — agent al 
totalizării; de cealaltă parte, populația — obiectul 
proceselortotalizatoare. O structură socială specifică 
marxismului, care, la adăpostul unei fațade zugrăvite 
stângaci cu culorile democrației, dăinuie încă în 
România postdecembristă. Dar să-l ascultăm din 
nou pe Constantin Dumitrescu, în capitolul “Starea 
întâi — mandarinii” din Cetatea totală: “Aparatul 
comunist a fost şi va rămâne în orice caz o categorie 
închisă, indiferent din ce unghi vom privi alcătuirea 
î* Cetăţii. Aparatul a creat regimul şi este în acelaşi 

timp regimul. Câtă vreme în vârful piramidei va 
trona activul de partid, socialismul totalitar îşi va 
menţine structura, indiferent câte remanieri ale fațadei şi câte modificări de detaliu ar avea 
loc. 

Aparatul este apoi marele dresor de oameni, instrumentul totalizării, organizația care 
îndoctrinează şi terorizează populaţia, întreține ficțiunea Marelui Proiect, distribuie privilegiile 
şi îşi rezervă partea cea mai consistentă din beneficii. Deşi din punct de vedere formal nu 
posedă nimic, aparatul deține monopolul Puterii, dreptul exclusiv al deciziilor, dispune 
discreționar de inventarul viu şi mortal Cetăţii... Protipendada comunistă a rechiziționat încă 
din primii ani de dominație zeci de mii de locuinţe şi vile în întreaga țară; astăzi din apanajul 
aparatului fac parte castele şi reşedințe somptuoase la mare şi la munte, apartamente vaste 
în capitală, situate în gheoturi bine păzite, de felul «Parcului Primăverii». Activiştii din 
posturile înalte şi mijlocii au venituri reale care întrec de şase până la zece ori salariul maxim 
al unui muncitor, îşi acordă reciproc, prin decorații şi titluri, scutiri de impozite şi prime. 
speciale, se înconjoară de produse importate din Occident şi practică un lux exorbitant, pe 
care nici boierimea de odinioară nu îl etala cu atâta imundicitate”. 

Nu i oare, în acest tablou al **mandarinilor” de ieri, protipendada zilelor 
noastre? “Revoluția” din '89? O minciună mare cât secolul, aşa cum sună titlul cărții lui. 
Michel Castex, conducătorul echipei de jumalişti ai Agenţiei France Presse sosiți la 
Bucureşti în decembrie '89, pentru a se documenta la fața locului. O lovitură de stat, dibaci 
regizată, care a schimbat la conducerea țării o gamitură comunistă cu altă samitură 
comunistă, cea care conduce și astăzi România! Zgânați puțin glazura democratică a 
reprezentanților actualei clase politice, a miniştrilor, senatorilor şi deputaţilor, a “baronilor” 
locali, a oamenilor de afaceri cu milioane de dolari în cont, care-şi flutură cu o nerușinare 
strigătoare la cer luxul în care se lăfăie, şi veţi da peste activistul de partid de ieri, peste 
milițianul sau securistul care s-a întrecut pe sine, răspândind în jurul său teamă şi trădare. lar 
dacă unora dintre aceste personaje odioase le-a cam trecut vremea, să nu credeți că stau în 
umbră, molfăindu-şi în tihnă pensiile înzecit mai mari decât cele ale amărâților pe care i-au 
hăituit când erau în putere. Nu, ei continuă să fie prezenți în viața publică prin progenituri. 
Fii şi nepoți, care nu le-au moştenit numai bunăstarea, dar şi conştiinţa de “mandarini”. 
Adevărate dinastii de beneficiari ai Puterii, cu rădăcini adânc înfipte în bezna trecutului 
comunist. 

Actuala generaţie de “mandarini” are totuşi o problemă: într-o democrație, chiar şi 
“originală”, aşa cum este democrația dâmboviţeană, Puterea nu mai poate fi păstrată prin 
teroare. “Lupii tineri” au găsit însă repede un substitut la fel de eficace: corupția. Hoţia 
instituționalizată, de care profită, fără frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni, succesorii 
“legitimi” ai regimului comunist a devenit starea de normalitate în societatea românească. 
In situații asemănătoare, în democrațiile autentice, de îndată ce fenomenul corupției 
depăşeşte o anumită limită, societatea civilă reacționează, uneori cu consecințe dramatice: 
demisii ale unor miniştri, condamnări la închisoare ale unor oameni de afaceri cu nume 
sonore, şi, uneori, chiar căderea guvemului. La noi, însă, românul este orb, surd şi mut, total 
lipsit de reacție la infamiile care se petrec în jurul său. Explicația acestui paradox ne-o 
fumizează, în mare, tot Jean-Franqois Revel: “«Revoluțiile contra Revoluției» se desfăşoară 
într-un spital de răniți grav. Este lupta unor invalizi care încearcă să-nveţe din nou să meargă, 
sau măcar să şchiopăteze... Tragica lor istorie ne învață cât de scump se plăteşte aneantizarea 
libertăţii, fie şi numai pentru câteva decenii”. 

Laalegerile din noiembrie 1946, în plinăocupaţie sovietică, cu un guvern care instaurase 
un regim de teroare, românii au votat în proporție de 90% împotriva comunismului. (Faptul 
este atestat de V îşinski, carea fost nevoit să întoarcă pe dos rezultatele de la ume, pentru anupune 

în dificultate guvemul Groza, al cărui naş fusese.) În mai 1990, la alegeri libere, urmașii celor 
din 1946, după ce înduraseră o jumătate de veac de teroare, exercitată necruţător de regimul 
comunist, i-au votat cu o majoritate zdrobitoare pe comunişti, deşi asupra lornu s-a făcut nici 
o presiune! Deasupra localurilor de vot plana însă, nevăzută, umbra lui Vîşinski... 

Teroarea generatoare de feamă şi trădare, exercitată zi de zi de regimul comunist, a 
afectat, pentru cine ştie cât timp, sufletele oamenilor. Românii au ieşit din comunism cu 
sufletele schilodite. O tragedie de care ne dăm seama urmărind apatia cu care semenii noştri 
privesc nu numai dezastrul țării, dar şi propriul lor dezastru. Să fie oare “blestemul mioritic”, 
resemnarea dincolo de orice limită? Pentru a ieşi din actuala situaţie, care ar putea să însemne 
preludiul dispariţiei ca naţiune, se cer, dincolo de doctrine şi ideologii, ca un prim pas pentru 
a pomi pe calea redresării, două condiţii minimale: cinste şi curaj. Mai suntem noi în stare 
să le îndeplinim? Dacă nu, atunci, asemenea lui luda, mai bine ne-ar fi fost nouă să nu ne fi 

născut! 


— 


Gabriel CONSTANTINESCU