Puncte Cardinale anul IX, nr. 8 (104), august 1999

credinta 
iubire 
speranta 





CA"DINA 


Nr: 8/104 : 
=== 
16 pag, - 5000 lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 





Acum vreo douăzeci de ani, cu ocazia unei festivități 
oficiale, o pionieră fruntașă, vorbind nu doar în numele 
colectivului din care făcea parte, ci al generației întregi, lansa 
această memorabilă definiţie : “Noi, generaţia Metroului şi 
a Canalului Dunăre-Marea Neagră...” În retorica sforăitoare 
a vechiului regim, cetățenii cuminţi se puteau defini totuși, 
dincolo de toate mizeriile curente, prin anumite “înfăptuiri” 
ale momentului, concrete şi (încă) durabile. 

Astăzi, dacă s-ar mai încerca o definiţie de acest gen, 
s-ar constata cu ușurință că nu mai există “înfăptuiri” 
credibile şi durabile de interes narional (sau hai să zic 
“Dublic”, ca să nu-i tulbur la vreme de vacanță pe noii 
politruci ai “societăţii deschise”): în România, de aproape 
zece ani încoace, nu se mai construieşte nimic, lăsindu-se de 
izbelişte şi ceea ce se construise cu exaltarea megalomană a 
unui trecut totuşi indezirabil. Nu răsar decit, multe ca 
ciupercile, dughenele “capitalismului sălbatic” (şi calic) sau 
vilele indecente ale noilor îmbogăţiți. lar dacă s-a mai 
ridicat, pe ici-pe colo, vreo clădire mai arătoasă (ceea ce nu 

înseamnă neapărat şi frumoasă), ea este opera străinilor 
veniţi cu afaceri şi neconsolați cu edilitatea afro-asiatică a 
urbanismului mioritic... 

În aceste condiții, noi nu ne mai putem defini prin 
realizările umane, ci mai degrabă prin emergenţa 
“fenomenelor naturale”, ținînd parcă să ne confirmăm 
statutul de *““popor vegetal”... Tînăra generație ar putea 
spune cel mult ceva de genul: “Noi, generaţia eclipsei şi a 
dezastrului de la Cuculeasa”... 

Cum însă străinătăţii îi atrag prea puțin atenția 
inundaţiile, alunecările de teren sau alte catastrofe strict 
localizate, ECLIPSA rămîne, cu voia lui Dumnezeu, marea 
noastră legitimaţie de moment în faţa unei lumi obişnuite să 
ne ignore (sau să ne contabilizeze doar handicapaţii, copiii 
bolnavi de $.1,D.A., mîncătorii de lebede şi mineriadele...). 
Jată-ne deci deveniți conjunctural, cel puțin pentru sezonul 
în curs, dincolo de orice conotație negativă, “țara eclipsei”! 
În sfîrşit, deşi nu avem nici un merit într-asta, Europa (Şi 
lumea întreagă) “e cu ochii pe noi”! (Ceea ce nu se ştie, la o 
adică, dacă e mai degrabă bine sau mai degrabă rău...) 

Cert este că-n România lui “Noi muncim, nu gîndim” (şi 
unde, în realitate, se gîndeşte - bine sau prost - infinit mai 
mult decît se muncește) există cîteva obsesii majore, printre 
care şi aceea exprimată sintetic în cunoscuta lozincă “Nu ne 
vindem țara!”, Cu eclipsa, desigur, am fi avut mai puţine 
scrupule; ba chiar, fie vorba între noi, sintem consolați de a 
fi făcut cu ea o afacere cît se poate de proastă... 

Mai pe șleau, cu eclipsa e, într-un fel, invers decit cu ţara: 
țara degeaba am tot strigat noi că nu ne-o vindem, pentru că 
Oricum Hu ne-ar cumpăra-o nimeni (lucru dovedit, cu asupra 
de măsură, sub mai multe guvernări, care n-au reușit decît 
s-0 fure dinăuntru); în ce priveşte eclipsa, degeaba va fi 
stirnitea interesul multora, fiind potenţial foarte“vandabilă”, 
pentru că noi, deşi am vrut,p-am fost capabili să ne-o vindern 
(de furat neputind fi, din păcate, vorba), așa cum nu sîntem 
în stare de nimic eficient, băltind și pe mai departe într-o 
nevrednicie invers proporțională cu dezideratul cam retoric 
al “integrării europene”! 

Să fi privilegiat Dumnezeu cu "zona optimă de totalitate” 
a ultimei eclipse a mileniului o țară şi un popor cu inițiativă 
şi simț practic - atunci să [i văzut mediatizare, organizare 
turistică, profit pe curiozitatea publicului cu dare de mînă! 
Noi n-am fost în stare decit de niște show-uri penibile pe 
posturile interne, de un comerţ dubios cu bieţii “ochelari de 
eclipsă” (merpînd pînă la a-i băga pe gât pensionarilor, la 





plata unor pensii de mizerie), de a-l aduce pe Pavarotti în 
frumusețe de Centru Civic ceaușist (cu “profit” mai mult 
pentru el decit pentru noi, oricît de melomani ne-am da!) şi 
decîteva broşurici în limba ““curelelor strînse”! Am procedat 
şi de data aceasta în virtutea unei mai vechi deprinderi 
compensatorii specifice“*capitalismului” românesc: lipsindu- 
ne infrastructurile necesare valorificării contextului şi fiind 
deci incapabili să scoatem bani de ia cei care au, am încercat 
să ciupim cîte ceva de la cei care n-au, atentînd, altfel spus, 
tot la prăpăditul leu autohton, în spiritul micii găinării 
dîmbovițene. Altminteri, nici măcar Observatorul 
Astronomic din Bucureşti n-am reuşit, cu ditamai ocazia, 
să-l dotăm la nivelul minimei decențe! 

Ba mai mult: sondajele (în mare parte televizate) ne-au 
arătat atît de opaci şi de troglodiţi încît cei mai mulți nici 
n-au 0 reprezentare rezonabilă a ceea ce este o eclipsă (iar 
unii nici măcar n-au habar, la patru secole după Galilei, dacă 
Soareie se învîrte în jurul Pămîntului sau Pămîntul în jurul 
Soarelui!), crezînd că de vină sînt norii de ploaie sau... 
bombardainentele din fosta lugoslavie! Nici chiar cu 
superstiţiile nu ne-am întrecut (ceea ce ar fi dat seamă, chiar 
dacă într-un mod reprobabil, măcar de o oarecare înfiorare 
mistică la răscrucea mileniilor, sau de o cît de confuză 
“teamă de Dumnezeu”)*. Mai pe scurt, ne-am dovedit, sub 
toate aspectele, prea mici pentru o eclipsă afît de mare... 

După ce “masa electorală” a poporului român 
(“majoritar ortodoxă”, fireşte) va fi privit “comeata” prin 
ochelarii cumpăraţi din oportunism (sau împrumutați de pe 
la vecini) şi va fi căscat ia păsăreştile discursuri televizate ale 
astronomilor exaltaţi, după ce Pavarotti va fi cîntat O, sole 
mio... (vorba vine) unei protipendade pestriţe şi transpirate, 
iar adolescenții vor fi făcut ceva gălăgie americănească, pe 
un fond de mirare difuză şi plictisită... totul se va lumina a 
sărăcie şi a lene dezabuzatţă (0, “leneșele stele ale polului 
getic”!), Soarele va continua (în fond) să se învîrtă în jurul 
Pămîntului (sau invers, dracu” să le ia!), iar “neantul valah” 
- slavă Domnului, nevîndur? - va prinde treptat să vibreze 
(însă cu măsură) de unica întrebare care-l defineşte esențial 
de la Caragiale încoace: ““Vorba e, coană Zoiţico, eu pentru 
cine (mai) votez?!”... e 

Răzvan CODRESCU 


* Fondul nostru superstițios nu bate atit de sus, tinzînd să se 
manifeste mai degrabă “la sol”, în mărunte stupidități mahalageşti, 
cum este cazul, de vreo trei săptămîni încoace, cu un banal copac 
din parcul Drumul Taberei, în ramurile căruia unii pretind a 
vedea chipul lui Hristos răstignit şi pe cel al Maicii Domnului. 
Lumea stă ciopor, mai toată ziua, cu ochii zgiiți în frunzişul 
copacului: unii desluşesc deralii (*... uite cum are EI nasu” mare 
şi barba îi curge aşa, în jos...”), alţii nu izbutesc să desluşească 
nimic. “Văzătorii” (care se autodenumesc “credincioşi”, prin 
opoziţie cu cei care nu cred în pretinsa “arătare”) au ajuns să 
aprindă luminări Ja poala copacului, sărutîndu-l şi făcîndu-i 
mătănii. “Necredincioşii” sau “miştocarii” sînt zburătăciți cu 
vorbe grele (*... fire-ați ai dracu” care n-aveţi nici o credință în 
nimic!...), “pletatea” lezată fiind iute la mînie şi slobodă la gură, 
fără să caute la fața ““vrăjmaşului”. Părintele Emilian, parohul 
locului, venit să risipească zelul idolatru, a fost deunăzi huiduit 
şi chiar blestemat, la doi paşi de sfîntul locaş în care slujeşte! 
Altminteri nimeni nu pretinde să atribuie presupusei “arătări” 
vreun tilc anume: curiozitatea superstițioasă se simte foarte bine 
în suficiența decerebrată a purei gratuităţi. Lumea n-are nevoie 
de sens, ci de faptul brut, în felul boului care rumegă fără să ştie 
de ce... 























“PAG. 2 NR. 8/104 August '99 


In loc să ridicăm ca în Decembrie baricada dintre 
noi şi ei pentru că altceva nu ne-a mai rămas, ca vajnici 
cârtitori de casă înjurăm S.U.A. pentru că nu vrea să 
primească în NATO Securitatea  nedeconspirată care 
ne conduce (pe ultimul drum. -)! Înjurăm organizațiile 
financiare internaționale pentru că nu-i lasă pe 

“investitorii” autohtoni de pe lista AVAB-ului să 
dezvolte multilateral moştenirea dezastrului!... Înjurăm 
Uniunea Europeană care vrea să ne integreze cu anasâna, 
oferindu-ne în acest scop o finanțare nerambursabilă 
de 2,5 miliarde euro, la care ortacii lui Radu Vasile dau 
cu piciorul pentru că “nu avem priorități, nu ştim să 
bugetizăm, nu suntem în stare să facem o planificare 
strategică” - după cum afirmă secretarul de stat din 
Departamentul Integrării Europene, Nicolae Idu, pentru 
care “structura programului (naţional de aderare la 
U.E.- n.n.] e handicapul major” (cf. Capital, nr. 25/24 
iunie). 

După cum se vede, când e vorba să elaborăm 
programe care să scoată ţara la liman, specialiştii noştri 
se dau loviți de... handicapul major! În schimb, le 
merge mințea să programeze (prin ordonanţă) de urgență 
cum să “stoarcă” din buzunarul contribuabilului 
inanit salarii neimpozabile de 300 de dolari pe zi; astfel 
sunt retribuiți “handicapații majori” autohtoni plasați 
alături de specialiştii străini din unităţile de management 
pentru proiectele finanțate prin împrumuturi externe 
rambursabile (deci suportate de contribuabil) sau 
nerambursabile (care includ însă costurile pentru 
asistență tehnică!). Păi, dacă în afară de căpătuirea 

“specialiştilor” angajați, nu prin concurs, ci pe bază de 
curriculum, nu suntem în stare de nici o altă planificare 
sau strategie, hai să facem o listă de priorități măcar 
pentru înjurături! 

Pe cine înjurăm? Înjurăm Banca Mondială care pe 
de-o parțe recurge la lichidarea Comtim-ului, iar pe de 
altă parte finanţează împreună cu F.M.I. construirea la 
Kecskemet, în Ungaria, a unui combinat din aceeaşi 
branșă, cu o capacitate dublă, sau înjurăm “taraful” 
mulatrului Radu Vasile care cântă înstrunaP.D.(S.R.)- 
ului, cu obişnuitele-i oftaturi lăutăresco-filozofice, 
melodia preferată (“Noi creştem o dată cu țara”) a 
handicapaţilor “reformiști”? 

Ovidiu Grecea - fost (?) şef al Contrainformaţiilor 
pe țară, actualul șefal Corpului de Control al Guvernului 
şi nu în ultimul rând câinele de pază al lui Radu Vasile 
- s-a luat cu mâinile de cap în urma controlului efectuat 
la Comtim. Dar câți dintre managerii celor 22 de firme 
căpuşă au intrat la puşcărie în urma anchetei? De la 
câți mafioți din “parohia” Comtim s-au recuperat 
banii murdari obţinuţi prin concurarea neloială a 
acestui combinat? De ce nu se purcede la deparazitarea 
Comtim-ului de toate SRL-urile-căpușă care îl 
falimentează fraudulos, cu complicitatea conducerii 
combinatului? Răspunsul e la mintea cocoşului (păcat 
că Radu Vasile nu e cocoș, ci “economist”!): pentru că 
mafia guvernamentală bate palma cu mafia de la 
Comiim. Pe spezele celor care crapă la cozi ca să-şi 


"plătească impozitele pentru finanţarea Comtim-ului! 


Totuși, existența unui astfel de combinate necesară 
în continuare în segmentul de piață aferent. Dacă nu 
poate funcționa decât în pierdere în cadrul economiei 
noastre de piaţă neagră, atunci combinatul lichidatprin 
noi înşine este re-creat de Banca Mondială în spaţiul 
igienic şi securizant oferit de vecinătatea adevăratei 
economii de piață ungureşti... 

Nualtfel sau lucrurile în privința băncilor devalizate 
sub patronajul lui Mugur Isărescu, cu complicitatea 
celor care-l menţin în funcţie chiar şi după încheierea 
de anul trecut a mandatului său de guvernator B.N.R., 
precum şi cu complicitatea părții decrepite sau corupte 


sue CARDINALE 





Pb 
. ad duba eh 


Amine 


"rr 


Ai bani - minte ce-ţi mai trebuie? 
Ai minte - banul, dacă nu curge, pică... 
Ce te faci însă când n-ai nici bani, nici minte?! 


ia guvern îs ev mit parac isul 


da alani ctatoril dei ET re 


Lă i. 


rămase în P.N.Ţ.C.D. după ce aripa Ciorbea a fost 
expulzată... Ca plătitor de impozite “pompate” de la 
buget în “solda” poliţiştilor şi procurorilor care-i apără 
de revolta românilor disperaţi pe bugeţii țepari, întreb 
din nou: câți dintre mafioții care devalizează băncile 
intră la puşcărie? Dar s-ar părea că nu beneficiem nici 
măcar de dreptul de a şti cine sunt marii debitori de pe 
lista AVAB-ului, căci la această întrebare (pusă de 
reporterul României Libere) supraomul Ovidiu Grecea 
se conformează şi el, omeneşte, omertei: “Toată lumea- 
i ştie, nu-i mai mediatizez şi eu!”. Dacă i-ar fi ştiut toată 
lumea, reporterul nu l-ar mai fi întrebat, dar adevăratul 
motiv pentru care Ovidiu Grecea este implicat în această 
conspirație a tăcerii este - potrivit propriei explicaţii - că 
“la politicieni nu mă bag!”... 

În condiţiile acestei depline izolări “fonice”, ar fi 
interesant de aflat cum decurg “negocierile” dintre 
“recuperator” şi irecuperabilii Viorel Cataramă, George 
Pădure sau recent îngrijoratul Dinu Patriciu. Dacă 
poliţie niet, procuratură niet, justiţie nier, probabil că la 
masa tratativelor se-ncinge un barbut pe cinste, miza 
nefiind chiar de ici, de colea... Pentru nici unul dintre 
aceşti “negociatori” nici un zar nu cade rău, pentru că e 
vremea lor... Dar pentru românul verde, neprotejat de 
drepturile omului pentru că nu e nici minoritar etnic şi 
nici măcar minoritar sexual, vine sfârşitul! 

În consens cu “discreția” lui Grecea, guvernatorul 
B.N.R. Mugur Isărescu îi lasă cu ochii în soare pe 
membrii comisiei senatoriale care l-au audiat, 












MOCRAT 


“nemulţumiţi de faptul că BNR refuză în continuare 
să transmită date nominale privind soldurile unor 
conturi referitoare la creditele neperformante şi o 
clasificare a acestora” (cf. Adevărul/17 iunie), deşi 
aceste date sunt necesare - după cum precizează Andreiu 
Oprea, preşedintele comisiei de anchetă - "pentru a se 
vedea dacă nu există o legătură între cadrele din Ministe- 
rul de Interne şi Ministerul Justiţiei care au primit 
credite de la Bancorex şi litigiile pe care le are această 
bancă”. 

În condiţiile în care hoţii trecuți oficial sub tăcere 
sponsorizează cu banii furaţi partidele protectoare de 
la putere sau din opoziţie, noi înjurăm însă F.M.I.-ul că 
vrea să lichideze Bancorex-ul - cea mai mare “gaură 
neagră” din sistemul bancar! Ca şi Corntim, Bancorex 
este o măsea stricată. Ori obturezi măseaua, 
drenându-i canalele ca să scoţi puroiul de la rădăcina 
ei, ori dacă nu vrei s-o cureţi, atunci nu-ți rămâne decât 
s-o extragi (lichidezi), ca infecția să nu prolifereze 
ucigând prin declanşarea septicemiei întregul organism. 
Dar “puroiul” din opoziție şi de la putere nu are 
interesul să restructureze cu adevărat, în vederea 
eficientei privatizări, măsele stricate ca Bancorex, 
Comtim, Tractorul, Roman, Sidex etc., încercând să 
deturneze, prin acea parte din presa scrisă şi audio- 
vizuală pe care o finanţează, resentimentele populaţiei 
(care-l regretă pe Ceauşescu) spre organismele 
financiare intemaționale, spre U.E. sau S.U.A., care ar 
plănui - chipurile - federalizarea României. 








Subsemnatul - deşi nu şi-a “tras” certificat de 
revoluționar - a ieşit în stradă în Decembrie 89 pentru 
înlocuirea dictaturii comuniste cu o democraţie liberală 
şi nu cu actuala dictatură mafiotă întemeiată de P.D.S.R. 
şi “naţionaliştii” patrulaterului roşu și consolidată, 
după rotirea cadrelor din noiembrie '96, de partidele 
mafiote P.D. şi P.N.L. şi de pasivitatea P.N.Ţ.C.D. şi a 
lui Emil Constantinescu. Care este, în fond, diferența 
dintre schizofrenia politică a lui lon llici Iliescu - pro- 
sovietic în România, dar anti-rus în America - şi 
“labilitatea” lui Emil Constantinescu - care în România 
nu va iniția, nu va permite şi nu va tolera nici un demers 
pentru reinstaurarea monarhiei, dar care, în America, 
se simte onorat nevoie mare să predea puterea în 
timpul mandatului său adevăratului lider al României, 
majestatea sa Regele Mihai?... Acelaşi dublu limbaj 
prin care se exprimă aceeaşi dublă gândire (de la 
Orwell citire). 

Desigur că în raport cu iliESCU, constantinESCU 
e caun soare... Pe lângă ceauşESCU, Iliescu nu e decât 
unsoare (cu toate alifiile...). Şi uite-aşa, din orizonturi 
roşii, tot țimpul a răsărit soarele pe ulița noastră, deşi 
majoritatea dintre noi, cel puţin în noiembrie '96, nua 
votat soarele... 

Spre deosebire de “debilitatea” poliţiştilor sau 
procurorilor de astăzi, pe vremea lui Ceauşescu 
autoritățile nu refuzau să-şi exercite autoritatea, ba 
chiar exista un anumit departament al CC al PCR unde 
cetățeanul, disperat de abuzurile suferite la locul de 
muncă sau în raporturile sale cu instituțiile statului, 
putea să reclame (cu condiţia de a nu călca pe bombeu 
partid ul!) orice persoane cuexcepţia clanului Ceauşescu 
şi orice situaţii care nu l-ar fi pus în postura de opozant. 
Desigur că dreptate nu i se făcea, dar se dădea, măcar 
de ochii petiționarului, o anumită rezolvare a 
problemelor reclamate... 

Astăzi în România, poliţia, procuratura, justiția nu 
mai sunt complicii mafiei 
securiste ca pe vremea lui 
Iliescu, ci chiar focarele _(COntinuare în pag, 4) 
acestei mafii, centrele ei de Traian Călin UBA 
comandă! 





In ultimii ani, tot mai multe crime se întâmplă în 
America. Un demon al furiei ucigaşe sau al deznădejdii 
sinucigaşe bântuie tineretul, îndeosebi adolescenții. 
Niciodată nu au fost asasinate în masă printre copiii de 
şcoală aşa cum se întâmplă în ultimii ant, începând cu 
1997, primul an al celei de a doua legislaturi a 
administraţiei Clinton. Agresivitatea americană față de 
alte națiuni, față de Europa şi de aliații săi, trecerea 
organizației NATO de la statutul defensiv la cel de atac 
împotriva naţiunilor libere, disprețuind ONU şi orice 
consultare a lui, violența oficială în problemele interne 
ale Statului, imoralitatea Preşedintelui, scandalurile de 
la Casa Albă, sperjurul, minciuna, obstrucționarea 
justiției, coruperea Parlamentului american până la a 
măslui adevărul spre a-l salva pe Preşedinte de la 
impeachment, toate acestea dovedesc o decădere morală 
generală, o abandonare a adevăratei credințe, o alungare 
a îngerilor şi o demonizare a Americii prin persoane şi 
instituții oficiale. 

Asemenea lucruri nu se întâmplau în timpul 
administrației Reagan şi Bush, pe când sub administrația 
Clinton ele au devenit endemice. Primele violenţe au 
fost săvârşite de administrația Clinton împotriva unei 
secte religioase care se izolase într-un fel de campus, 
trăind numai între ei şi refuzând supunerea faţă de Stat, 
fără rebeliune. Nu făceau nimănui nici un rău, nu presau 
oamenii să vină la ei sau, în orice caz, de mii de ori mai 
puțin decâto fac sectele străine în țara noastră. Erau nişte 
oameni orbiți de convingerea religioasă că sfârşitul 
lumii se apropie şi că leader-ul lor religios era 
reîncarnarea lui Hristos. În America şi în România, ca şi 
în alte părți, poţi vedea mulți astfel de deviați psthici care 
se consideră reîncarnarea lui Hristos sau a altui personaj 
din istorie. Nimeni nu-i ucide, nici pe ei, nici pe cei care 
îi urmează. Autoritatea de stat americană a făcut-o. 
După informaţiile pe care poliția le deținea, copiii 
comunității respective, peste 20, erau supuşi unor abuzuri, 
nu se ştie exact cum (nu s-a făcut nici o precizare în acest 






PUNCTE CARDINALE 
Pr. Gh. CALCIU 


DEMONIZAACA 
AMERICII 


sens). Autoritățile au hotărât să salveze copiii. A fost un 
fel de asediu al clădirilor şi terenului în care trăia 
comunitatea, se pare chiar cu schimb de împuşcături, 
deşi nici măcar un cartuş de-al asediaţilor nu a fost 
produs ca dovadă că şi aceştia au tras, ci simpla afirmaţie 
a oficialității, după modelul cunoscut nouă din cei 
aproape 50 de ani de comunism. În cele din urmă, toate 
clădirile au fost incendiate şi toți trăitorii din acea 
comunitate au murit, inclusiv copiii, arşi de vii. Chiar 
dacă afirmaţia autorităților ar fi adevărată, anume că 
asediații au pus singuri foc clădirilor, autorii morali şi 
materiali rămân tot asediatorii. Fără ei, nimeni nu ar fi 
fost ars de viu. Nimeni nu a fost tras la răspundere, ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În felul acesta, o acțiune 
care părea de bună intenție s-a terminat prin arderea de 
vii a tuturor celor care locuiau acolo. 

La Ruby Ridge, o familie şi câțiva prieteni s-au 
declarat separatişti, refuzând săse mai supună autorității 
de stat, fără însăa ataca pe cineva. Intre ei, era şi o femeie 
tânără cu un prunc la sân. Pentru America, separatismul 
este tot atât de criminal ca şi neplata taxelor către Stat. 
Îndată alarma a cuprins autoritățile, chiar şi pe cele 
federale; s-a descoperit că unul dintre separatişti 
cumpărase clandestin nişte arme (în America circulă 





Asasin la:11 ani: 
evoluția . 
unui monstru 
curchip de copil 


9 


August '99 NR. 8/104 PAG. 3 





milioane de arme clandestine, care fac zilnic zeci de 
victime) şi s-a început asedierea micului grup. Au fost 
îm puşcături şi victime de ambele părți. Trăgători de elită 
au fost trimişi de către FBI, ca şi cum ar fi fost acolo ceva 
similar situaţiei din Kosovo - pe atunci existentă numai 
în planurile SUA. Un copil de 14 ani este împuşcat şi 
tânăra mamă, de asemenea, chiar în timp ce îşi alăpta 
pruncul. O crimă mai monstruoasă decât oricare alta; să 
ucizi o mamă exact în clipa în care îşi îndeplinea cel mai 
sacru oficiu: alăptarea pruncului! Nimeni nu a fost tras 
la răspundere. Trăgătorul de elită care a împuşcat mama 
a fost declarat nevinovat; el nu şi-a făcut decât datoria, 
executând un ordin neformal... 

Astfel de violenţe oficiale sunt de natură să justifice 
violențele particulare şi să reducă puterea de înțelegere 
a răului iscat, pentru că exemplul oficial, totdeauna mult 
mai dezastruos decât cel particular, reduce în ochii 
autorului individual proporţiile propriului său act 
monstruos. 

Într-un sens, aşa se explică asasinatele săvârşite de 
numeroşi copii de şcoală, între 11 şi 18 ani, împotriva 
colegilor şi profesorilor lor. Filmele de violenţă, creație 
a unor autori cu intenția diabolică de a distruge orice 
milă în inima fragedă şi nerezistentă a copiilor, chiar 
desenele animate, în care violenţa are loc la un grad mai 
înalt, şi aproape de fiecare dată cel atacat, împuşcat, 
otrăvit se reface, îi determină pe copiii de grădiniţă, şi 
chiar mai în vârstă, să creadă că o împuşcătură, o lovitură 
cu toporul sau cuțitul nu înseamnă nimic, pentru că cel 
spintecat se reface imediat şi lupta mortală continuă, aşa 
cum se întâmplă şi la maşinile de jocuri! Aşa cresc copiii 
americani şi nu numai ei. Educaţia din şcoală îi ridică pe 
copii împotriva părinților, iar profesorii care o fac nu-şi 
dau seama că vor fi ei însuşi victime ale violenţei 
copiilor educați astfel, cărora li se spune că au toate 
drepturile şi nici o obligaţie, că dacă părinţii le cer ceva, 


(continuare în pag. 4) 


Andrew Golden (11 ani), cel ce, împreună cu Mitchell Johnson (13 ani), a comis monstruosul atac de la şcoala din Jonesboro, Arkansas, în martie 199, 
ucigând 4 colege și o profesoară (fotografiile victimelor sunt reproduse în partea de jos) şi rănind alte 10 persoane; unul dintre tot mai numeroasele cazuri 
de criminalitate juvenilă din societatea americană a sfârşitului de secol, pe care o Europă decerebrată insistă iresponsabil să o adopte drept model! 


DEICUL Tot) 


Brittany R. Vamer 


DP 

. <otze 

> 4 Mi dd cai 
p + Bi i 


Stephanie Johnson 




















PAG. 4 NR. 8/104 August '99 


(urmare din pag. 3) 

sau îi forțează să înveţe mai mult, ei trebuie să-şi denunțe 
părinții, urmând ca poliția să-i aresteze, iar copilul sau 
copiii să fie duşi la un orfelinat, de unde vor fi înfiaţi de 
altcineva, etc. Dacă un copil nu-şi iubeşte părinții care îl 
cresc şi-i asigură o viață comodă, pe cât le stă în putinţă, 
cum îl vaiubi el pe profesorul care îi dezlănţuie instinctele 
nestăpânite? În felul acesta, demonizarea se face lent şi 
insidios, până la distrugerea sufletească a copilului, la 
care se adaugă muzica demonică a rock-ului, care 
îndeamnă la sinucidere, la disperare, la asasinat şi, mai 
ales, la adorarea lui Satan. 

Începând din 1997, în mai mult de zece şcoli au avut 
loc violențe împlinite sau doar tentative de ucideri în 
masă, ajungându-se până la aproape o sută de victime 
dintre copii şi profesori. După asasinatul îngrozitor din 
Littleton, Colorado, unde doi elevi în jurul vârstei de 16 
ani au ucis 12 colegi şi un profesor, mulți dintre ei fără 
motivații personale, apoi sinucigându-se şi ei, 
investigațiile şi percheziţiile făcute de poliție în licee au 
scos la iveală numeroase comploturi ale elevilor de a 
ucide în masă colegi şi profesori. La liceul din Norton, 
Ohio, după mai multe descinderi făcute de poliţie, care 
a percheziționat dulapurile elevilor şi gențile, a fost 
găsit, la un elev de 14 ani, un plan de asasinare în masă 
a colegilor şi profesorilor, în capul listei figurând chiar 
părinții autorului! 

La un liceu din San Marcos, Texas, poliția a 
descoperit că patru elevi în vârstă de 14 ani au complotat 
să ucidă mai mulți colegi şi profesori şi, pentru această 
crimă în masă şi-au procurat arme şi au fabricat bombe. 
Intr-un sat Taber din Alberta, Canada, un elev de 16 ani 
a venit la şcoală înarmat cu o puşcă de calibrul 22 şi a 
descărcat-o în plin, în colegii săi. Nefiind însă obişnuit 
cu manevrarea armei, a împușcat mortal doar un elev şi 
a rănit grav un altul. Altfel, ar fi putut face un masacru 
mai mare decât cel din Littleton. Aproape în fiecare zi, 
ziarele ne vorbesc de noi şcoli în care se descoperă 
comploturi ucigaşe ale adolescenților împotriva 
colegilor, profesorilor, părinților şi, fără îndoială, aceste 
“descoperiri” vor continua încă multă vreme. Tragedia 
din Colorado rămâne un punct de referință privind 
violențele adolescenților americani, dar, în acelaşi timp, 
ea ne descoperă rădăcinile răului care vin de la diavol, 
prin conducători, părinți, profesori. Ziarele din 16 Mai, 
a.c. anunțau că, în Port Huron din Michigan, patru elevi, 
doi de 14 ani şi doi de 12, respectiv 13 ani, au pregătit un 
masacru în masă al colegilor şi profesorilor, prin 
împuşcarea în plin, cu ocazia unei adunări a şcolii, 
detonând apoi şi o bombă. Ambiţia lor erasă depăşească 
masacrul de la Şcoala Colombine din Littleton, Colorado. 
Un alt recent masacru este cel din Conyers, Georgia, 
unde un copil de 15 ani a venit cu o puşcă în ziua de 20 
Mai, dimineața, la ora când copiii veneau la şcoală, şi a 
descărcat-o în plin, fără vreo ţintă precisă, rănind şase 
elevi. Din fericire, nu a murit nici unul, medicii reuşind 
să-i salveze. 




















(urmare din pag. 2) 


















prin “liberalizarea” genocidului democrat... 


——— 


OSTATUL ROMÂN SUFERĂ DE 


Enea 
SI DA E 









GENOCID 


Pe vremea lui Ceauşescu, printr-o ipocrită morală 
comunistă oficializată, partidul unic aservit dictatorului 
reuşise - de bine, de rău - să țină în subordine Securitatea; 
până în momentul în care slugile şi-au lichidat stăpânul, 
exterminându-ne apoi mai abitir pe cei scăpaţi cu viaţă, 


Mafia este o structură parazitară. Cao tenie, are nevoie 
de organismul unui stat viu, în interiorul căruia să trăiască 
şi pe seama căruia să prolifereze, În clipa în care acest 
organism moare, tenia-mafie caută un altul în viață, pe care 
să-l paraziteze. Statul român e pe moarte. Ca și națiunea 
noastră. Le ucide mafia securistă care - sub alibiul 





PUNCTE CARDINALE 





DEMONIZARCA 
AMERICII 


Acesta este idealul unor copii crescuți în morala 
şcolii ateiste americane, unde poţi vorbi de Marx, de 
Stalin, de Satan, dar în nici un caz de Hristos! Singurul 
şi supremul ideal al acestor copii fără credinţă, fără 
morală, fără măcar un ideal intelectual, este să întreacă 
masacrele făcute de americani în Serbia, cu bombe 
teleghidate, lansate împotriva țăranilor, a orăşenilor, a 
copiilor şi a neputincioşilor, de la înălțimi uriaşe şi din 
avioane care nu pot fi atinse de nici un obuz! Cel puţin, 
copiii criminali din Colorado şi-au dat singuri pedeapsa, 
sinucigându-se... 

În ultimul timp, se înmulţesc apelurile telefonice ale 
unor copii, prin care se anunță în mod mincinos că o 
bombă a fost pusă în şcoală. Nu ne mirăm de fel, având 
în vedere minciunile preşedintelui Clinton, pe care 
Parlamentul american le-a declarat “greşeli de 
exprimare”, ca şi minciunile actuale ale administrației 
SUA privind războiul din Serbia, care ar fi dus “din 
motive umanitare”, pe când bombardarea refugiaților 
kosovari ar fi o minciună scornită de sârbi. În clipa în 
care se dovedeşte că piloții americani i-au bombardat pe 
refugiați, întâmplarea este iarăşi o minciună sârbească! 
În sfârşit, când se dovedeşte, fără dubiu, că bombele 
americane au ucis zeci şi sute de persoane, totul este “o 
greşeală repretabilă”, ca şi bombardarea Ambasadei 
chineze, a spitalelor şi a vechilor biserici sau mănăstiri, 
minciună pe care nimeni n-o crede, dar, ca şi în comunism 
trebuie preluată oficial şi declarată adevăr imbatabil! 

În general, se caută să se explice acțiunile criminale 
în masă ale tinerilor prin boli mintale, prin exemplul rău 
al lui Hitler şi al naziştilor, prin apartenența la unele 
grupuri de violență, cum a fost Mafia Trencicoturilor 
Negre din Littleton, sau la “subculturi”, cum le numesc 
ziarele, de categoria “goticului”. Am asistat, pe calea 
televiziunii, la zeci de priveghiuri, de comemorări 
funerare, de discursuri, rostite de profesori, elevi, pastori 
şi conducători politici ai Americii, în special cu ocazia 
tragediei din Colorado. Aproape nici unul (şi, în special, 
oficialii) nu au mers la rădăcina răului, nu s-au vizat pe 
ei înşişi ca vinovaţi de dezastrul moral din inimile 
generațiilor actuale de adolescenți. Fiecare a căutat să 
vorbească la un nivel cât mai neutru, privind vina şi 
cauzele adevărate ale acestei stări de lucruri, urmărind 




















LA be 
ȘI 






VASILE DEMOCRATOCTONUL 
(un țărănist pentru 
liniştea neocomuniştilor) 


carte de muncă la Cotroceni... În statele de drept vii, existența mafiei 
este inevitabilă, dar aceasta nu parazitează întreaga structură statală, 
pentru căacolo există anticorpii care duc necontenita luptă dintre stat 
şi mafie. Statul român suferă însă de SIDA. Sistemul său imunitar. 
rezistența şi capacitatea de ripostă a autorităților sale față de 
ascensiunea mafiei în locurile prea înalte, nu mai funcţionează. În 
această situaţie, mai devreme sau mai târziu, este inevitabil ca alte 
state vii să-şi extindă administrația (ordinea nebiruită de mafie) 
asupra teritoriului statului defunct... 

Nue nebun cine mănâncă şapte pite - spune un proverb- ci e nebun 
cine-i dă! Parafrazând, putem afirma că nu e nebună Ungaria, în care 
(pentru început!) “se mută” Comtim-ul, ci e nebună puterea mafiotă 
aflată la conducerea României, care din Decembrie '89 până în 
prezent continuă - printr-o iluzorie alternanță democratică - să 
lichideze fără discernământ industria, agricultura, sistemul bancar 
transformând ceea ce mai rămâne din România “în debuşeu pentru 
| unele produse străine”, după cum avertizează chiar recentul raport 
interminabilei “tranziţi!” - instaurează dictatura statului mafiot prezidat de facto de de activitate al S.R.I. În aceste condiţii, federalizarea României nu e decât procesul 
Mugur Isărescu, Virgil Măgureanu, Petre Roman- adevărații preşedinţi ai României, de firească descompunere, survenit în urma uciderii statului şi a națiunii din interior, 
de la care scârbitul Emil Constantinescu încă n-a preluat puterea, deşi s-a angajat cu chiar de către cei ce mimează democrația, 


> DEMOCRAT 





să scoată cât mai multe efecte lacrimogene din 
întâmplarea macabră a asasinatelor şi, eventual, nişte 
rezultate pozitive privind numărul de voturi în viitoarele 
alegeri. Au venit cântăreţi care au cântat la pomenirea 
celor ucişi foarte frumos şi chiar lacrimogen - era, într- 
adevăr, tulburător ce se petrecuse - dar departe de 
adevărul cel mai dureros: cauza crimelor, demonismul 
social, rezultantă a acţiunilor demonice din societatea 
americană. 

Pentru cel care priveşte cu atenție la fapte şi la 
răsunetul lor în inimile ascultătorilor, în cele din urmă, 
tot adolescenţii au înțeles mai bine sensul mistic al celor 
întâmplate. Ei au fost singurii - nu poeţii-cântăreți, nu 
părinții, sau profesorii, nuoficialii. ci copiii de 14-18 ani 
- care au înțeles că inima tuturor copiilor este câmpul de 
luptă dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi Satan, şi că 
liderii, profesorii, părinții sunt responsabili de rezultatul 
acestei lupte şi de cui îi revine victoria. Unii dintre copii 
au numit, cel puţin pe o parte din colegii lor ucişi, 
martiri. Martir, în sensul genuin al termenului, înseamnă 
cel care depune o mărturie (indiferent cât de scump 
plăteşte acest curaj) în favoarea unei credințe bune. Cel 
puţin două fete dintre cei uciși la Littleton, Colorado, au 
fost numite mucenițe. Să menţionăm că oficialii s-au 
ferit ca de foc de folosirea termenului. 


(va urma) 






















| afară de titlu, care este acelaşi: Paradoxul 


„acel an, în Olanda, şi care a fost fondată, 


„cartea pe care o publică acum, deoarece 





DIN NOU 


DESPRE PARADOXURILE 
DOMNULUI SORIN ALEXANDRESCU 


in numărul 5/101, din mai 1999, al revistei noastre, am prezentat critic cap. V, 
consacrat “Fenomenului legionar”, al cărții d-lui Sorin Alexandrescu Paradoxul român, 
apărute, în 1998 la Editura Univers, fără să ne fi referit în vreun fel la carte în ansamblul 
ei. O vom face în cele ce urmează, ținând seama că şi O serie de cititori ne-au cerut acest 
lucru. Specificăm de ta început că ne vom opri mai pe îndelete asupra capitolului |, cel 
consacrat făuririi României Mari, deoarece, în legătură cu această problemă, autorul 
emite nişte teorii care au darul de a ne pune pe gânduri. Pe celelalte, deşi interesante ca 
interpretare, je vom prezenta, din motive de spaţiu, doar foarte sumar. 

Reamintim că lucrarea d-lui Sorin Alexandrescu a fost primită cuun deosebit interes 
de “o anumită parte” a elitei noastre intelectuale, fapt demonstrat atât cu ocazia lansării 
care aavut loc, în ziua de 4 decembrie 1998, lasediul Uniunii Scriitorilor, cât şi cu ocazia 
amplei dezbateri organizate pe marginea ei, câteva zile mai târziu, la sediul GDS. 

Cartea începe cu o prefaţă scrisă de autorul însuşi, în care, după observația d-lui 
Alexandru Paleologu (Adevărul literar şi artistic, anul VIII. nr. 459, 9 martie 1999), 
“apare inutil evocarea unor structuralişti care erâu complet străini de problemă, între care 
Deridaşi alţii...” Într-adevăr, din acest punct de vedere, prefața este cam stufoasă şi pare 
a degaja o oarecare prețiozitate, trădând astfel intenția autorului de a-şi etala erudiţia. Cu 
toate acestea, consideraţiile sale metodologice şi de filosofie a istoriei rămân interesante, 
deoarece explică multe dintre concluziile “originale” la care ajunge el cu privire la 
perioada istorică pe care o studiază. 


PUNCTE CARDINALE 


August '99 NR. 8/104 PAG. 5 


E a apte 4 Rue al 
77 ENE TI r e î ARredea,? 
ap RAP a A 


Di iza sait 
N în E a a 
că PE a A 
CA 





dorind unirea în 1918 cu Transilvania, Crişana, Maramureş şi Banat nu avea argumente 
statale pentru aceasta, pe când el avea aceste argumente în raport cu Bucovina și 
Basarabia. Subliniez argumentele stara/e, pentru a le distinge de cele istorice în sens 
larg, neintrând în lunga dezbatere asupra continuității românilor pe aceste meleaguri. 
Reţi aici, deci, numai faptul că Vechiul Regat nu avea argumente statale pentru unirea 
ct provinciile vestice, chiar dacă românii aveau drepturi istorice pentru aceasta, pe când 
acelaşi Vechi Regat avea, în raport cu Basarabia şi Bucovina, și drepturi istorice și 
argumente statale. Din punct de vedere demografic, dimpotrivă, Vechiul Regat putea 
invoca majoritatea românilor în Transilvania şi Basarabia, dar nu şi în Bucovina. Primul 
dezechilibru este deci acela dintre factorul statal, favorabil României numai în cazul 
Basarabiei şi Bucovinei, şi factorul demografic, favorabil numa: în cazul Transilvaniei 
şi Basarabiei. Sau restrângând discuţia... România îşi bazează legitimitatea unirii pe un 
criteriu statal la est (în raport cu Rusia) şi pe un criteriu demografic ia vest (în raport 
cu Ungaria). Slăbiciunea argumentării româneşti a fost, şi încă este, faptul că ea nu este 
uniformă în raport cu ambii vecini” (p.61). 

Săo luăm sistematic. În primul rând principiile care au stat la baza formării statelor 
succesoare Austro-Ungariei şi Rusiei ţariste, deci şi României Mari, au fost două: 
principiul drepturilor istorice şi principiul dreptului la autodeterminare. Nu a invocat 
nimeni, niciodată, vreun argument sau criteriu statal asemănător celui pe care îl 
inventează acum, din nu ştiu ce motive 


. EREI AAN A AT Sp DI Tau ARII Dece a fai Die ia Taia a. : : 
Dupăprefațăurmeazăunalticoltradus | Maâis'otuestile rire dantan? | (îmiplacesăcredcădoardin dorințadea 


m 


din limba franceză, pe care autorul l-a 

publicat în 1976, în primul număra) revistei | ac auf 
International Journal of Rumanian ți | pa dada APE 
Studies, revistă care a apărut, începând cu 


după cât ne putem da seama, chiar de 
autor. Este de neînțeles de ce d-i Sorin 
Alexandrescu a inclus acest articol, scris 
cu aproape un sfert de secol în urmă, în 


acesta nu are nici o legătură cu subiectele 
pe care le abordează în această carte, în 


român. În articolul respectiv, d-l Sorin 
Alexandrescu scotea în evidență situația 
precară a Romdnisticii (ştiinţă care se 
ocupăcustudiul culturii române) de acum 
un sfert de veac, făcând, cu această ocazie, 
şiunele interesante considerații de filosofie 
a culturii. Deci, nimic comun cu 
problematica propriu-zisă a cărții. 

Lucrarea începe cu prezentarea 
circumstanțelor istorice create de primul 
război mondial, care au permis românilor 
să realizeze Marea Unire. În capitolul |, 
intitulat "Construcția României Mari”, 
după ce sunt trecute, pe scurt, în revistă 
aceste circumstanțe, sunt prezentate 
etapele şi felul cum s-a realizat Unirea. 

Trebuie să menționăm de la început 
că acest studiu de istorie ru se bazează pe 
documente primare, ci este o compilație 
dupăalte lucrări. Chiaratunci când citează 
surse primare, le citează tot după alții, 
lucru pe care |-am remarcat şi atunci când 
am prezentat capitolul V, consacrat 
fenomenului legionar. Deci, din acest 
punct de vedere, nici o originalitate. 
Original este d-l Alexandrescu în 
interpretările şi comentariile pe care le 
face pe marginea unor texte sau 
evenimente. În acest sens, în unele privinţe este chiar suspect de original. De exemplu, 
punând în discuţie problema legitimităţii actului unirii, dumnealui spune: “Deşi, cumam 
arătat mai sus, şi eu cred că atitudinea României a fost legitimă în fiecare din cele trei 
provincii, doresc să precizez că legitimitatea n-a fost în fiecare caz aceeaşi. Dimpotrivă, 
acest concept cunoaşte o contradicție internă în legătură cu care, cred eu, s-a ajuns la o 
tăcere nejustificată, aproape vinovată”, (p. 59). 

Despre ce este vorba? Autorul introduce, în mod cu totul arbitrar, un principiu nou 
pentru legitimarea unirii, şi anume: principiul (sau cum îl numeşte dumnealui, prgmentul 
sau criteriul) statal, pe care îl substituie insidios principrului drepturilor istorice, Dar 
să-i dăm cuvântul dumnealui, văzând cum îşi fundamentează această năstruşnică 
inovaţie: “Fundamental este faptul că Transilvania şi celelalte provincii vestice nu au 
făcut niciodată parte din statele românești Moldova şi Țara Românească, pe când 
Bucovina și Basarabia au făcut parte din Moldova... Concluzia este că Vechiul Regat, 


N PARADOX ROMÂN ÎN CARNE ŞI OASE... 
is m ie ARAD eta i CAE 


oa i oi 
E edi 


Peratologul Gabriel Liiceanu 
(anul dintre apologeţii fără limită ai ParaJoxului român 
şi recentul iniţiator al Apelului intelectualilor 
pentru desuveranizarea Serbiei), 
când era mai tânăr şi la duh curat... 





fi original), d-l Sorin Alexandrescu. Este 
adevărat, nici Transilvania, nici celelalte 
provincii vestice care s-au unit cu Vechiul 
Regat nu au aparținut niciodată, statal 
vorbind, acestuia (poate doar în timpul 
efemerei unini realizate de Mihai Viteazul), 
însă au aparținut dintotdeauna românilor 
şi aceasta contează. Argumentul statal, 
aşa cum îl defineşte d-l Sorin Alexan- 
drescu, dacă ar fi fost invocat, nu ar fi fost 
operant, ci ar fi complicat inuti! lucrurile, 
unele teritorii în dispută aparținând, în 
decursul istoriei, succesiv, mai multor 
in al doilea rând, nu doar “Vechiul 
Regat a dorit în 1918 unirea cu 
Transilvania, Crişana, Maramureş şi 
Banat”,cumspune dumnealui, ci întreaga 
suflare românească, mai ales cea din 
provinciile în cauză, a dorit cu ardoare 
acest lucru. Ecoul lozincii “Vrem să ne 
unim cu țara!”, clamate la Blaj în 1848, a 
dăinuit şi s-a amplificat în sufletele 
generațiilor următoare, animându-i şi pe 
participanții la Marea Adunare Naţională 
de la Alba Iulia din 1918. Dar d-i Sorin 
Alexandrescu este de altă părere, căci iată 
ce afirmă dumnealui: “Unirea a fost, de 
fapt, opera acelei minorite agissantre care 
nu intră în schema mea: pătura cultă, mai 
ales urbană, românească. Nu este clar în 
ce măsură țăranii români au vrut, 
deliberat, unirea [subl. n.]: ei s-au raliat, 
oarecum, Cu entuziasm (în măsura în care 
Şi-au exprimat acest entuziasm)” (p. 62). 
Şi mai departe: "Modul în care s-a realizat 
unirea, aşa cum cred că am arătat în acest 
articol, nu confirmă nici teza «luptei 
seculare a poporului român», nici cea a 
«norocului» românesc... Unirea nu a fost 
nici un proces organic, nici un act 
imperialist românesc, ori un complot parizian. Unirea s-a realizat printr-un complex de 
factori favorabili...” (p. 69). 

Astfel de interpretări surprinzătoare au darul să scandalizeze nu nuzmai pe “oamenii 
care se simt bine cu vulgata istoriografică națională” (l-am citatpe d-l H.-R. Patapievici), 
ci şi pe istoricii serioşi, precum şi pe toţi aceia care şi-au asumat şi îşi asumă în continuare 
destinul “acestui neam fără noroc” (Mircea Eliade). Să fie oare o simplă coincidență 
faptul că asemenea răstălmăciri sunt puse pe piaţă tocmai acum, într-un moment când 
se agită fel de fel de idei autonomiste, federaliste etc. şi când se aud tot mai numeroase 
voci, mat mult ori mai puțin autorizate, care încearcă să ne convingă că principiile 
Tratatului de la Versailles sunt depăşite? Nu vreau să insinuez nimic, dar prea seamănă 
acest argument statal inventa! de d-l Sorin Alexandrescu cu 
ideea vânturată de unguri că, vezi Doamne, ei sunt creatori de (continuare în pag. 11) 
stat şi, ca atare, au dreptul să revendice acele teritorii peste 











—— 





Una dintre problemele pe care 
antropologia religiei din Occident 
şi-a pus-o cu tot mai multă 
obstinaţie este aceea a “feno- 
menului religios popular” sau a 
“religiei populare”. lată cum 
defineşte acest concept M. Meslin: 
fenomenulreligiosdevinepopular 
când el manifestă o adversitate la 
obiectivarea sistematicăacredinței 
religioase, când el este explozia 
afectivităților subiective şi când el 
înțelege să-şi alaşeze divinul la 
orizontul mental cotidian al 
omului: pe scurt, când el Îl 
umanizează pe Dumnezeu pentru 
a-L simţi mai apropiat şi când vrea 
să-l/captezeputereaprinmijlocirea 
unor tehnici pe carele inventează” 
(1). Această definiţie trebuie privită 
însăîn contextullumii catolice (şia 
celeiderivatedinea,ceaprotestan- 
tă)carea generat-o.Estecunoscută 


| diferenţaîntreceledouăînvăţături, 


ceacatolică şi cea ortodoxă, în felul 
deaconcepeacţiuneamântuitoare 
a lui Hristos. Catolicismul 
consideră jertfa de pe Golgota ca 
având un caracter preponderent 
juridic: Hristos asumându-Şi 
păcatele întregii omeniri dă, prin 


| jertfa Sa de pe Cruce, satisfacţie 


deplină Tatălui pentru neascul- 
tarea, vina şi supărarea pricinuită 
de protopărinţi în rai. O dată acest 
act împlinit, Dumnezeu - Hristos 
SeînalţăşiSeaşazăîntr-odepărtare 
(undeva “acolo sus”), rămânând 
oarecumiîn espectativă. Haruleste 
trimis în formă creată, de daruri 
strict delimitate, nu de energii 
necreate conlucrătoare cu omul. 
Protestantismul duce mai departe 
această concepţie izolaţionistă, 
susținând predestinaţia, simplă 
sau dublă, în cadrul căreia rolul 
omului, în ceea ce priveşte 
mântuireasa,estepracticanihilat. 

În concepţia ortodoxă, jertfa de 
pe Golgota nu închide problema 
mântuirii, ci, din contră, abia o 
deschide. O dată prin anihilarea 
vinei primordiale. În al doilea rând 
prinfaptulcădeschidecu adevărat 
omului calea spre mântuire prin 
împlinirea voit divine. În această 
luptăpentrudobândireamântulirii, 
omul trebuie să-şi manifeste 
opţiunea, voinţa, lucrând sinergic 
cu Dumnezeu, Între Dumnezeu şi 
om lucrează, ca un [lux continuu, 
această ploaie de aur a energiilor 
necreate, care se cer captate şicare 
permit o comunicare mai intimă 


PAG. 6 NR. 8/104 August '99 





cunoaştere mai directă a Lui. De 
aceea în lumea ortodoxă acea 
“adversitate”, cum o numeşte 


Meslin, este mult, mult atenuată, | 


datorită unei duble tendinţe: aceea 
a Bisericii de a-şi subsuma 
manifestările populare şi aceea a 
poporului de a-şi şlefui practicile 
conform învățăturilor dogmatice şi 
canoniceale Bisericii, astfelîncâtele 
devin suportabile şi tolerabile unele 
altora, nu arareori îmbogăţindu-se 
reciproc. Acest lucru nu este, de 
altfel, un dat absolut al ortodoxiei 
româneşti, numai că în cadruleis-a 
manifestat cu maximă pregnanţă. 
Astfelîncât 'afectvitateasubiectivă” 
nuesteexplozivă,cibinetemperată, 
manifestându-se prin tandreţe şi 
sobrietate, în egală măsură. De 
asemenea, în Răsărit distanţa între 
cler şi popor este mult mai mică 
decât în Occident. “De Ja vlădică la 
opincă 'esteodistanţă care se poate 
parcurge în mod real prin co- 
municare şi împreună-făptuire. 
“Divinul” este propus chiar de 
Bisericăpentruaconstitui 'orzonful 
mental cotidian al omului”. 
Dumnezeu, Lumina cea ne- 
apropiată”, este pentru românul 
ortodox o prezenţă apropiată, 
participativă. În ceea ce priveşte 
“tehnicile inventate” pentru 
captarea puterii lui Dumnezeu, 
chiardacăelesuntpracticaterelativ 
larg, despre “inventarea "lor nu se 
poate spune marelucru, elevenind, 
adesea, de dinainte de puterea 
noastră practică de detecție şi de 
explicare. În orice caz, situaţia 
fenomenului religios se prezintă 
diferit în lumea ortodoxă în raport 
cu cea occidentală, catolică sau 
protestantă, căci în Răsărit 
creştinismulsemanifestă, în modul 
celmaiautentic, şi astăzi ca o religie 
apoporului, aoamenilor simpli, fără 
de care nici măcar nu i s-ar putea 
concepe existenţa. De aceea, la o 
analiză atentă, se poate constata 
cum criteriile dogmatice, nu prin 
conceptualizare, dar prin trăire 
autenticăla nivelul popular, separă 
destul de clar şi de precis super- 
stiţiile. Pe unele le transformă (în 
ceea ce priveşte caracterul lor), 
anulându-le ca superstiții şi asimi- 
lându-le, iar pe altele delimitându- 
Je de cadrul religios, exilându-le în 
afara manifestărilor religioase, 
unde-şi continuă o existenţă 
periferică şi facultativă, cel mai 


PUNCTE CARDINALE 


adesea, deşi extrem de persistentă. 
Nu toate manifestările credinţei au 
aceeaşi încărcătură existenţială şi 
nicimăcaraceeaşiimplicaţie înviaţa 
societăţii săteşti. Unele sunt vitale, 
normative, iar abandonarea sau 
chiar neglijarea lor era de 
neconceput în societatea tradi- 
țională. Abaterile erau taxate sever, 
astfel încât a-ţi permite anumite 
libertăţi, din acest punct de vedere, 
era deosebit de periculos, peri- 
clitând, din capul locului, poziţia 
persoanei respective în societatea 
sătească. Nu s-ar fi putut astfel 
concepe un om nebotezat, soţi 
necununaţi, înmormântare fără 
asistenţa Bisericii, neefectuarea 
slujbelor îndătinate pentru morţi, 
nerespectarea interdicţiilor de 
înrudire spirituală etc. Nu acelaşi 
lucru se petrece în cazul neglijării 
practicilor, credințelor, obiceiurilor 
aparţinând “fenomenului religios 
(sauparareligios) popular" :primirea 
ursitoarelor, diferitele practici 
magice ş.a. 

Problema “religiei populare” a 
pornit de la faptul că ar fi fost 
observatănunumaiodiferenţă, dar, 
în multe cazuri, chiar o tensiune 
între religia “integrală”, pură, 
teologică, şi cea “practică” a popo- 
rului,carearsimţinevoiasă-iadauge 
practici neconforme cu învăţătura 
Bisericii, practici cu cert caracter 
superstiţios, de provenienţă pre- 
creştină sau extracreştină. 

Raoul Manselli îşi dezvoltă 
analiza “fenomenului religios 
popular "pornind delaopoziţia,care 
lui Isambert i se pare pertinentă, 
între religia populară şi religia 
savantă (2). La rândul lui, Jean 
Seguy distinge trei tipuri de religie: 

-reauacredinţăsau superstiţia; 

- credinţa sincretică sau 'guas/ 
neo-religia 

- credinţa tradiţională. 

Dintre acestea, primele două ar 
trezireacţiaşicombatereadin partea 
religiei oficiale”(3). 

Considerăm că în Răsăritul 
ortodox, în orlce caz în ceea ce-i 
priveşte pe români, opoziţia pe care 
ovede J. Cl. Schmidt între Biserică 
şi “cultura folclorică '„opoziţieîncare, 






|| 


pia 3 d o 35 f 
a A 99 ae: i 5.9 ţar 
E ai ze si “Pintea % „ku i —— ţ E ; iz 


susţine el, cea din urmă rezistă 
celei dintâi fie prin inerție, fie de o 
manieră activă (4), nu este atât de 
pregnantă. Aici “cultura folclorică 
sedăruieşte Bisericii, sepliază ei şi 
rezistenţa sa este, în fapt, o 
persistenţă, în ciuda unor com- 
ponente cu caracter evident de 
superstiție. Superstiţia supra- 
vieţuieşte periferic, existând 
conştiinţa clară a ilicităţii ei, a 
faptuluicăreprezintăocompletare, 

dar prin încălcare, a credinţei 
normale, drepte. Astfel încât, 

practic, nu distingem în lumea 
satuluiromânesc, careaconstituit 

societatea fundamentală la noi 

pânăînepocacontemporană, două 

religii, una “oficială” şi una 

“populară”! Ar fi greu de operat la 

români, cel puţin pentru perioada 
clasică, cu ajutorul acestor 

concepte ale lui Isambert de “relj- 
gie savantă” şi 'religie populară” 

Chiar dacă admitem în mănăstiri, 

care au jucat rolul unor focare de 
cultură, existenţa unei “religii 
savante", se poate observa că ea s- 
a exercitat în cea mai strânsă 
legătură cu poporul credincios şi, 
pe cât cu putinţă, pe deplinul în- 
ţeles al acestuia. 


Note 
(1) M. Meslin, “Le phânomâne 
religieux populaire”, în Les religions 
populaires, Colloque international 1970, 
Qusbec, Presses de l'Universite Laval, 
1972, p. 7,apud Frangois-Andr€ Isambert, 
Le sens dusacre (feteetreligionpopulaire), 
Les Editions de Minuit, Paris, 1982, p.22. 
(2) R. Manselii, Lareligionpopulaire 
du Moyen Age, problemes de methode et 
d 'histoire, Montreal, Institut d'&udes 
medievales, Paris, Vrin, 1975, p. 16, apud 
Frangois-Andre Isambert, op. cit. p.72. 
(3) Jean Scguy, “Langue du peuple et 
piete du vulgaire: un exemple occitan au 
grand sitele”, în Recherche et religions 
populaires, Colloque international 1973, 
Montreal, Ballarmin, 1976, p. 50, apud 
Francois- Andre Isambert, op. cit., p. 37. 
(4)].-C1. Schmidt, “Religion populaire 
et culture folklorique”, în Annales, 
€conomies, societes, civilisations, 
septembre-octobre 1976, pp. 941-953, 
Sina Frangois-Andre Isambert, op. cit., p. 











ai | 


10 


13 


16 


19 


22 


25 


28 


3i 


34 


37 


10 


43 


46 


49 


52 


55 


58 


6i 


64 


PUNCTE CARDINALE 
DIV ISIA COMEDIE 


a lui Dante Alighieri 
într-o nouă versiune românească 


de Răzvan Codrescu 


IINFERNUL, 


întul douăzeci 





De-o altă caznă-a stihui se cade, 
[emei puhind la cîntul douăzeci 
din cariea osinditelor noroade. 

Să desluşesc mă încordasem deci 
cite prindeau din hău a se vădi, 
miti ate-n plinsul necurmat în veci, 

şi-nlăcrimată, fără a vorbi, 
văzui trecînd o ceată-n pasu-n care 
pe-un mort la groapă il petrec cei vii. 

Plecind spre ea privirea-mi scrutătoare, 
mă minunai să văd cum răsucit 
şi-avea spre spate girul fiecare, 

ținindu-şi chipul dinapoi cirmit, 
de-a-ndoaselea umblau cu silnicie, 
fiindu-le firescul mers oprit. 

Poate damblaua doară, cine ştie, 

Să mai sucescă-așa pe oarecine... 
Eu n-am văzut şi nici nu cred să fie. 

De Dumnezeu mintos şi treaz te ține, 
tu singur, cititorule, socoate 
ce tulburare s-a iscat în mine 

văzind de-aproape în ce hal se poate 
suci al nostru chip, incit să-şi ude 
cu propriul plins chiar părțile din spate! 

Piingînd şi eu, proptit de stinci, se-aude 
deodată glasul celui ce mă poartă 
"Te-asemeni, încă, minţilor zălude? 

Pe-aci trăieşte mila cind e moartă. 
ce-i mai smintit decir a vrea lumeşie 
divina judecată să se-mparlă? 

Hai, nalță-ți capul, naiță-l şi priveşte 
la cei pe care ţărna-l înghiți, 
pe cind tebanii-i tot sirigau: «Fereşte, 

Anfiarau! Ne laşi luptind pe-aci?», 
şi nu-ncetă-n adinc să se pogoare 
pină la Minos, lartorul ce-l ştii 

Piep! îşi făcu, priveşte-l, din spinare. 
rivnind prea mult să vadă inainte, 
cată-ndărăt, cu ochi şi cu picioare 

Şi la Tiresias poţi să iei aminte, 
ce din bărbal se prefăcu-n muiere 
şi pe de-a-ntregul deveni aitminte, 

ca mai apoi, în plină-mperechere, 
pe cei doi şerpi lovindu-i, să primească 
la loc a bărbăţiei lui putere. 

Jar cel ce-n Purla-i dă să se proptească 
e-Aronte, care-n munţi, la Luni, unde 
se suie carrarezul să cosească, 

în grota lui s-a fost pulut ascunde, 
prin marmuri albe, slobod a scruta 
şi ceru-hali, şi mările afunde 

[ar cea ce nu vrea sinii a-și trăda, 
ci-i tăinuieşte-n coama despletită, 
să nu-l vezi părul smoc pe pielea sa, 

aceea Manto-a fost, ce rătăcil-a 
pin” ce-a ajuns pe unde-s eu născul, 
să-ți spun povestea-i ghes îmi dă ispita 

Cind tată-său din viaţă s-a rrecul 
şi a lui Bac cetale fu-nrobită, 
ea-n pribegie mult a petrecul 

E-o apă în lalia-mi iubită — 
pe unde Alpii-nchid nemţeasca țară, 
pe la Tira!li — ce-i Benac numită. 

izvoare mil, cu unda lor sprințară, 
din Garda-n Val Camonica străbat 
/ot Apeninul şi spre lac coboară 


67 


88 


Şi 


94 


97 


ȘI-i un ostrov pe-acolo, minunat, 
din Brescia, Treni, Verona să se-adune 
vlădicii-n el, la slujbă sau la sfat 
Peschiera, cea cu ziduri mari şi bune, 
se-nalță, unde-i țărmul mai leşii, 
bresciani şi bergamezi ținind în strune 
Și-acolo, cită apă n-a răzbit 
Benacului să i se verse-n poale, 
şa face riu pe şesul înverzii, 
şi unde prinde-n jos să-şi taie cale, 
de-acolo-i Mencio, nu Benac numită, 
iar Padu-o-nghite la Governo-n vale. 
Nu curge mult şi ia!-o-mpotmolită 
într-un islaz mustind de smircuri vele, 
ce vara-i cuib de molimă cumplită. 
Bătind fecioara locurile-acele, 
află-ntre mlaștini şi pămint uscat, 
dar om sau holdă nu-ntilni în ele. 
Fugind de oameni, ea s-a aşezat 
cu sclavii-acolo, multe vrăji făcind, 
şi-şi duse traiul pină-a răposal. 
Cei risipiţi prin preajmă oarecind 
s-au strins apoi în locu-acela tare, 
de strajă smircul împrejur avind 
Pe-acel mormint zidiră aşezare, 
şi-uitind de sorți, ei Mantua-o chemară, 
în cinstea primei descălecătoare. 
Fu mult noro în ea odinioară, 
pină ce Pinamont, prin viclenie, 
pe Casalodi-l azvirii afară. 
Amine ia şi altfel de-o să fie 
s-auzi cîndva obirşia vetrei mele, 
ce-i drept şi ce-i minciună să se ştie” 


100 lay eu: "Maestre, vorbele-ți fidele 


atit mă-ncing încit scorniri străine 
(ăciune stins ar fi pe lingă ele 


103 Dar zi-mi ae-n gloata care-ntruna vine 


zăreşti cumva vreo umbră mai de soi, 
căci taina lor mă macină pe mine" 


106 Îmi spuse-atunci: "Cel căruia şuvoi 


ii cade barba pe spinarea sură 
fu, cînd plecară grecii la război 


109 şi-n loc doar pruncii ne-nţărcaţi stătură, 


augur ce semn în Aulida-a dat 
şi-odgoaneie dintii tăiate fură. 


y 


d Fi 
fre în, 


pica ca l8d 
i iii jf 





za 





“pecare Vergilius îi arată lui Dante (parte personaje. 


118), Notele finale previn posibilele nelămuriri. 









August '99 NR. 8/104 PAG, 7 


e 


* * Închin «cu smerenie această tălmăeire ” 


„memoriei ilustrului romanist şi dantolog 
=: MARIAN PAPAHAGI 





În al patrulea briu al celui de-al optulea cerc 
sînt osîndiți cei ce s-au îndeletnicit cu ghicitoria şi 
alte soiuri de vrăji. Pedeapsa lor este să umble de- 
a-ndoaselea, cu capul răsucit spre spate. Printre cei 







mitologice, parte personaje reale) se numără și 
vrăjitoarea Manto, căreia Vergilius îi acordă o 
atenție deosebită, deoarece, conform tradiției, ca 








este întemeietoarea orașului Mantua (Mantova), | 





locul de origine al poetului Jatin. 
Ciîntul abundă în descrieri şi nume geografice 
sau mitologice, uneori foarte anevoie de redat în 
traducere. Am încercat să nu le deformez prea tare. 
şisă nuleomit(un sinpur nume propriu din original 
nu se regăseşte în versiunea de mai jos: Calcante, 
din versul 110; un altul a fost păstrat numai în. 
parte: «Bonatti» pentru Guido Bonafti, din versul 














"Gravura care însoţeşte textul îi aparţine lui 
Mac Constantinescu, Ta ui ră aug ea 





112 Pe-acest Euripil l-am fost cintat 
in tragedia mea, cum bine ştii, 
căci rind cu rind din ea te-ai înfruptal. 
115 lar celălall, cu şolduri pirpirii, 
Michele Scotul fu, ce meşter mare 
in fel şi chip de vrăji se dovedi. 
118 Bonalti-n urmă-i; şi Asdente, care 
la piei şi sfori ar vrea să fi rămas, 
dar e-n zadar tirzia-i remuşcare. 
121 Le vezi şi pe-amăritele ce-au tras 
mai mult la vrăji decit la ac sau fus, 
arzind momii sau ierbi fierbînd în vas. 
124 Dar s-o pornim, că-n cumpăna de sus 
pe la Sevilla peste mâre-nclină 
Cain cu spinii-n mină, spre apus. 
127 Şi cum ieri noapte fuse lună plină, 
Să-ţi aminteşti că ea cindva te scoase 
din negura pădurii la lumină” 
130 Aşa vorbindu-mi, după el mă trase. 


NOTE 
Versul 26: Glasul lui Vergilius 

Versurile 28-30: In onginal: Qui vive la pietă quana '$ ben morta:/ chi 
€ piu scellerato che coli! ch" al giudicio divin passion porta? Dacă în 
lume mita e o virtute, în Înfem ca n-are îndreptățire, căci cei osindiți 
acolo își merită pedepsele rînduite de Justiția absolută. 

Versul 34: Anfiaraos — rege al Argosului şi ghicitor, fulgerat de Zeus în 
războiul contra Tebei, unde î) înghiţi pămîntul, cum e] însuşi prevăzuse, 
fără a se putea sustrage destinului 

Versul 36: Vezi Cintul V, v. 4 şi urm. 

Versul 40 și urm.: Tiresias — ghicitor teban (pentru legenda lui, vezi 
Ovidiu, Meramorfoze, Il) 

Versul 47: Aronta — prezicător etrusc ce a prevăzut victoria lui Cezar 
asupra lui Pompei. Luni — veche cetate etruscă din Alpii Apuani, în 
apropierea căreia a luat ființă localitatea Carrara. 

Versui 55: Manto - ghicitoare şi vrăjitoare faimoasă, fiica lui Tiresias 
(vezi mai sus), fugită din Teba după moartea tatălui ei. 

Versul 59: Lacirtă di Baco este Teba, închinată zeului Bachus şi căzulă 
pradă tiranului Creon. 

Versul 62; «nemțeasca țară» — în original: Lamagna. 

Versul 63: Benaco — vechea denumire a lacului Garda (în antichitate: 
Benacus), 

Versul 66; Este vorba de grupul Alpilor Penini (le Aipi Pennine), iar nu 
de Appenino, care n-are ce căuta în context. 

Versurile 67-69: Punct în care se întilnesc hotarele celor trei dioceze: 
Brescia, Trento şi Verona. Poate fi vorba despre /rola dei Frati, astăzi 
numită Lecchi, 

Versul 82: Este vorba de Manto (în original: Ja vergine cruda) 
Versul 92: Era obiceiul ca denumirea unci noi cetăţi să fie bazată pe 
consultarea sorților (aupurilor). 

Versurile 95-96: Pinamonte de' Bonacolti îl sfătuise pe Alberto da 
Casalod: să-i alunge din Mantova pe toți nobilii răzvrătiți, iar apoi, 
profitind de tulburările produse, a uzurpat el însuşi conducerea oraşului 
(1272-1291). 

Versul 108: Este vorba de războiul pentru cucerirea Troiei. 
Versurile 110-111: Auaurul Eurypylos a fost ce) care, împreună cu 
Calchas/Calcante (menţionat în onginal:.. e diede puntocon Calcanta! 
in Aulide a tagtiar la prima fune), a indicat momentul optim al plecării 
flotei greceşti spre Troia. 

Versul 113: Vergilius a pomenit episodul în Eneida (cartea (i, v. 114 
şt urm), pe care o numeşte aici [alta mia tragedia (pentru Dante, 
«tragedie» este orice compoziţie poetică în stil nobil şi solemn). 
Versul î 16: Michele Scotul - traducător al lui Aristotel din limba arabă, 
dar şi astrolog la curtea lui Frederic |]. 

Versul 1 18: Guido Bonatt: - astrolog din Forli (sec, XIII), autor al unor 
apreciate scrieri în domeniu. Asdente — porecla meşterului pantofar 
Benvenuto din Parma, devenit magician. 

Versul 126: În petele lunare, fantezia populară îl vedea pe Cain purtind 
un mânunchi (fascia) de spini. Întreg pasajul se referă la luna care stă 
să apună. 











o — OO Î. 








—— ii mi scie 
OI pe 


a Rt 


dr pe -— 








PAG. 8 NR. 8/104 August 99 


= = 
sa 


> Ş 

Va aan pe 

- În mie d — 
il a ih ai o, 

& LaLa! LEA pr “Ph etate 

» a i E da 





INTRODUCERE 

Cugetarea noastră se bazează pe ştiinţa 
biblică şi patristică despre om şi pe 
spiritualitatea Bisericii Ortodoxe. Conform 
imaginii luminoase prezentate de Sfântul 
Pavel, Biserica, “trupul bine alcătuit şi bine 
încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, 
îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării 
măsurate fiecăruia dintre mădulare, şi se 
zideşte întru dragoste” (£f 4, 16). Conţinutul 
„acestui textsereferă la harismele,adicădarurile 
pe care fiecare le primeşte pentru a sluji 


este legat de celălalt. Este vorba, deci, de 
realitatea harismatică a sufletului omenesc. 
, În decursul istoriei, ruperea echilibrului 
componentelor ființei umane a permis 
formularea cu uşurinţă a falselor probleme în 
acest domeniu. O astfel de problemă este şi ceaa femeii: luând-o în discuție fără ao raporta 
la propria-i existență, bărbatul se autoizolează, nu se mai alimentează de la izvoarele 
limpezi ale vieţii, se prevalează de condiţia lui şi se dovedeşte anacronic. Intr-o lume 
fundamental masculină, în care totul este pus sub semnul patriarhatului, bărbatul, înarmat 
cu propria sa înțelegere, raționalizează sufletul şi existența, pierde legătura cosmică reală 
cu cerul şi cu natura, dar şi cu femeia, taină complementară a existenței lui. Eliminând 
metafizica şi mistica pentru că îl incomodează, lunecând 
către abstracțiunile cerebrale, el vede închizându-se înaintea 
sadimensiunea profunzimii,aceeaa Duhului Sfânt. Trasează 
cu precizie marile artere ale civilizației, unde locul femeii 
este cel al unei ființe minore. Prin instinctul egocentric de 
apărare, bărbatul supune femeia, temându-se de ea ca de o 
putere malefică, amenințare permanentă a libertății sale. Ea 
va fi supusă puterii supreme a stăpânului, autorității 
indiscutabile a bărbatului. Principiul solar, al limpezimii, 
este întruchipat în el. Principiul binelui creează ordinea, 
lumina şi bărbatul; principiul rău creează haosul, tenebrele 
şi femeia- afirmă maxima pitagoreică. Bărbatul încearcăsă 
seafirme depăşind tot ceeace îl limitează. Orice femeie este 
însă o limită, căci este o alfa: ea instituie alferitatea. 
Bărbatul o considerăun fel de temniță, pentrucăîi îngustează 
orizonturile şi îi îngrădeşte spiritul. Conştiința colectivă 
elaborează mituri false. Şi iată cum femeilor creştine de 
astăzi li se aplică încă prescripțiile rituale elaborate în epoca 
rabinică, în care răsună rugăciunea; “Fii binecuvântat, 
Adonai, Tu Care nu m-ai creat femeie”! Complexul lui 
Adam, specific masculin, se regăseşte în aceste cuvinte: 
“Femneiaeste cea care mi-a dat să muşc din fructul păcatului”. 
Înfăptuirea revoluției prin Evanghelie are nevoie de o 
perioadă îndelungată de timp; chiar şi discipolii lui Hristos 
s-au arătat surprinşi văzându-L. vorbind cu o femeie (In 4, 
27)! 
HARISMELE FEMEII 
Femeia are felul său de a fi, propriul său mod de existență, capacitatea de a-şi împleti 
ființa înrelația personală cu Dumnezeu, cu ceilalți şi cuea însăşi. Înciudaalterăriloristorice 
cărora şi femeia le cade victimă, ea păstrează în adâncul ființei ei taina firii şi a harismelor 
proprii, taină desemnată de Sfântul Pavel prin““văl”, simbol uimitor de bogat, semnevident 
al sacrului. Marea Desfiânată a Babilonului (4poc. 17, 5) profanează şi degradează însă 
feminitatea, înțeleasă ca esenţă religioasă a femininului. Ea sfâşie vălul, se dezbracă, 
renunţă la taina feminină, la fîat-ul adresat eternei sale modernități!. Or, tocmai aceasta este 
taina pe care trebuie să o pătrundă fiecare, pentru a citi în ea propriul său destin, vocația, 
harismele sale. Prezentarea biblică a primei monade umane, Adam-Eva, descrie modelul 
original al desființării principiilor complementare. Căderea le polarizează şi, de atunci, ele 
sunt fie contrariiaflate în luptă, fie alferități care se acceptă şi se completează, spre a alcătui 
astfel un “om nou” în Hristos. Bărbatul, în cea mai mare măsură exteriorizat, îşi depăşeşte 
propria ființă. Harisma sa de expansiune îi orientează privirea dincolo de propria-i 
persoană. El umple lumea de energiile sale creatoare; se impune ca stăpân şi cuceritor, 
inginer şi constructor, O prirneşte alături de el pe femeie, aj utorul său. Ea îi este în acelaşi 
timp logodnică, soție şi mamă. Fiind mai interiorizată, femeia se simte în largul său trăind 
în limitele propriului suflet, cu care, printr-o prezenţă strălucitoare, umple lumea. “Slavă 
a bărbatului” (I Cor. 11, 7), ea se aseamănă, în curăţia ei luminoasă, unei oglinzi care 
reflectă chipul acestuia, i-l descoperă şi prin aceasta îl îndreaptă/corectează. Astfel, ca îl 
ajută pe bărbat să se înțeleagă şi să-şi îndeplinească sensul propriei existențe. Ea face acest 
lucru urmându-și propriul destin; căci, prin femeie, bărbatul devine cu mult mai multă 
uşurinţă ceea ce este de fapt. Cuvântul Sfântului Petru (/ Pr. 3,4) este adresat oricărei femei 
şi el conține o întreagă Evanghelie a femininului referitoare la maternitatea spirituală. 
Acest text defineşte cu precizie harisma fundamentală a femeii: naşterea în inima ei a 
omului lăuntric, homo cordis absconditus. Bărbatul este în cea mai mare măsură tentat să 
nu se intereseze decât de propriu-i scop; instinctul matern al femeii, însă, ca şi la nunta din 
Cana (In 2, 1-10), descoperă imediat setea de spiritual, chiar şi pe aceea a bărbaţilor, şi 
găseşte izvorul euharistic pentru a o potoli. (Părinţii Bisericii vedeau în minunea din Cana 


|. Fiat, “să fie” (în Ib. lat.); aluzie la răspunsul Fecioarei câtre îngerul Bunei Vestiri: “lată 
roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38). 


PUNCTE CARDINALE 


întregului bisericesc, înlăuntrul căreia fiecare  p 









FERIEJA 5] CUVÂNTUL: 


maginea Euharistiei). Raportul ființial marnă-copil 
ă vegheze asupra oricărei fiinţe, să protejeze viața 
şi universale o îndreaptă pe oricare 
d admirabil esența femininului: 


Galileii-preschimbareaapei învin-oi 
face ca femeia, Eva, “izvor de viață”, s 
şi lumea. Harisma ““matermității” sale interiorizate 
femeie către cel înfometat şi către cel nevoiaş, surprinzân n 
fecioară sau soție, orice femeie este mama în aefernum,; “caracterul sacramental este 
înscris chiar în sufletul ei. Părţile lui componente o predispun la a “'cloci” tot ce-i 1ese în 
cale, la a descoperi chiar şi în ființa cea mai virilă şi mai puternică un copil slab şi fără 
apărare. Dacă am defini dragostea masculină, “a iubi” înseamnă “a avea nevoie”; pentru 
femeie, “a iubi” înseamnă “a satisface nevoia”, a-i ieşi în întâmpinare şi a-i răspunde. | isus, 
văzând-o pe mama Sa, iar în apropierea ei pe ucenicul pe care îl iubea, i-a spus: “Femeie, 
iată fiul tău!” - cuvânt fundamental, care face din Fecioara Maria chip al Bisericii-Mamă, 
iar din orice femeie o existență eclezială. Pururea-fecioria, pururea-feminitatea derivă din 
ururea-maternitate, model al acelei Magna Mater din mitologiile tradiționale. 
VALOAREA RELIGIOASĂ A FEMININULUI 
Luptător, aventurier, constructor, bărbatul nu are imprimată în fire paternitatea. Un 
vechi text liturgic proiectează asupra maternității F ecioarei lumina paternității divine: “Tu 
L-ai născut pe Fiul fără tată, Fiul născut din Tată fără mamă”. Maternitatea Fecioarei este 
astfel întruchiparea umană a Patemității divine. Această ordine explică de ce principiul 
religios al dependenței de lumea de dincolo, al receptivităţii, al comuniunii sunt exprimate 
în mod direct prin femeie: sensibilitatea specifică pentru duhovnicesc se află mai degrabă 
în anima. Sufletul feminin este mai apropiat de izvoare, de origini, de geneză. Bibliaridică 
femeia la rangul de organ al receptivității duhovniceşti a naturii umane. De fapt, 
promisiunea mântuirii a fost făcută femeii, ea este cea care primeşte Buna Vestire, ea este 
cea căreia Cel înviat i se arată mai întâi; femeia “înveşmântată în soare” este cea care 
simbolizează Biserica şi împărăția cerească în Apocalipsă. 
i De asemenea, imaginea miresei şi a logodnicei sunt cele 
i alese de Dumnezeu pentru a exprima dragostea Sa pentru 
om şi natura nupțială a comuniunii cu acesta. Şi, lucrul cel 
mai important, întruparea se înfăptuieşte în firea feminină 
îi a Fecioarei; ea este cea care îi dă Cuvântului camea şi 
; sângele său. Paternității dumnezeiești, caracteristice ființei 
|. divine, îi răspunde în mod direct mafernitatea feminină, ca 
specificreligios al naturii umane, capacitatea sade receptare 
1 adivinului. Scopul vieții creştine este să transforme sufletul 
| oricărui om într-o “mamă”, într-o existență orientată spre 
| taina Întrupării:““până ce Hristos va lua chip în voi” (Gal 4, 
| 19). Sfinţirea este chiar acțiunea Duhului Care lucrează 
' naşterea minunată a lui Hristos în adâncimile sufletului. De 
aceea, întruparea simbolizează şi exprimă harisma oricărei 
femei dea naşte pe Dumnezeu în sufletele răvăşite: “Cuvântul 
i senaştetotdeaunanouîninimile oamenilor”, spune Epistola 
.. cărme Diognet. Pentru St. Maxim Mărturisitorul, misticul 
esteacelaîn carese naşte Domnul. Când doreşte sâdefinească 
paternitatea sa spirituală, Sf. Pavel se foloseşte de imaginea 
matemităţii: “sufăr durerile naşterii”. 
EXISTENȚA FEMEII ȘI VOCAŢIA SA 
„__ Bibliaoprezintăpefemeieca“loc” consacrat întâlnirii 
dintre Dumnezeu şi om. Dacă masculinul participă la 
întrupare prin tăcere, în persoana dreptului Iosif, femeia 
este, dimpotrivă, cea care pronunță fiat-ul din partea tuturor. 
Et Fiat-ului creator al Tatălui” îi răspunde smeritul fiar al 
““roabei Domnului”. Hristos nu putea să ia came şi sânge de om dacă Umanitatea-Maria 
nu i le-ar fi oferit de bunăvoie în dar, ca pură ofrandă. Fecioara este punctul de întâlnire, 
spaţiul convergenței celordouă fiat-uri. Chipal Bisericii, Fecioara întruchipează principiul 
hp Of dei ereu ca co i role Be eă cr 
A tie = ntegritate şi integrare, Chiar putere de a uni. 
O veche rugăciune liturgică cere Preacuratei Născătoare de Dumnezeu: “leasă prin 
dragostea ta sufletul meu”, din mulțimea cugetelor mele fă să izvorască unitatea, Suta 
Această integrare este singura capabilă să oprească lucrarea de dezintegrare căreia i se 
dedică geniul li Î i ântui : 
geniul masculin modem. În realitate, mântuirea depinde de “eternul matem'” 
Putem înțelege puterea sa mântuitoare dacă înțelegem că Eva nu în calitate de exponentă 
a “sexului slab” a fost ispitită. Dimpotrivă, a fost sedusă pentru că este cea care 
întruchipează principiul integrării religioase a naturii umane; atinsă în inima sa, acesta 
cedează imediat. Adam O urmează docil (“femeia mi-a dat să mănânc”), neopunând nici 
o rezistenţă, nepunând nici o întrebare. Lăsat în propria-i grijă, bărbatul se rătăceste în 
rul ap sale, în furie perfecționate ale înjosirii; degradat, el tat 
egradant, ajungând să creeze o lume : x 
Masculinul don agonie. 7 ES GA eoance gclorue a sale tezuuanizante. 
Bărbatul se prelungeşte în lume prin unealtă; femeia, pri ina. în Clă 
sufletului său, ea este legată de ritmurile naturii. Tica ca. Giga despe adie 
bărbatului, femeia este legată de “a fi”, iar acesta este tocmai modul prin excelență elizios 
de existență. Bărbatul creeazăştiința, filosofia, arta, dartotel este cel E Rază tul s 
printr-o periculoasă obiectivizare a “adevărului organizat”. Femeia se află la polul 
oricărei obiectivizări, căci punctul său forte nu este creaţia, ci naşterea. Ea est Rea cita 
sa, elementul care atenuează orice abstracțiune, pentru a recentra valorile și lati a 
manifeste corect cuvântul masculin, Instinctiv, femeia va apăra oul a ic ul 
existenței asupra teoreticului, al operativului asupra speculativului, al intuiti i a 
discursivului. Ea posedă darul ii directe în.vi YuUui al intuidvului asupra 
fc Fă arul pătrunderii directe în viața celuilalt, aptitudinea de a sesiza 
imperceptibilul, de a descifra destinul. Să protejeze ca mamă lumea bărbaţilor, să o 


2. Anima, “suflet”; cuvânt latinesc de genul feminin, di ieşi 
ima, ; in care “inimă” 
3, “Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină!” (Fac. 1,3 şi urm). d ormanescul inimă 








PUNCTE CARDINALE 


August '99 NR. 8/104 PAG. 9 





VOCATIA RELIGIOASĂ A FETEI 


curățească scă prin feciorie, dăruindu-i un suflet (sufletul său) - iată vocația femeii, fie ea 
[aluzii Ei Ru celibatară. Bărbatul, orientat spre exterior, există în afara propriei 
persoane, în proiecția exterioară a geniului său de a stăpâni lumea; femeia, orientată spre 
interior, este absorbită de existența ei, de existenţă în general. Femininul se manifestă la 
nivelul structurii ontologice, nu este act, ci pură ființare (esse), sânul creației. Aceasta este 
manifestarea Sfințeniei, sfințenia firii insuportabilă pentru demoni; nu acționând, ci prin 
sfințenia sa, femeia “zdrobeşte capul şarpelui”. La Heraclit “războiul este tatăl oricărui 
lucru”; dimpotrivă, “armonia, înțelegerea este mama oricărui lucru”. Tatăl-război este 
simbolizat prin arc, tar Mama-simfonie prin liră. Or, lira, s-ar putea spune, este arcul 
sublimat, arcul cu mai multe coarde; în locul morţii, ea cântă viața. Astfel, masculinul 
luptător, sângeros, poate fi acordat prin feminin şi schimbat în viață, în cultură, cult, 
liturghie dreptmăritoare. 
SIMBOLURILE ŞI ISTORIA 

Didascalia leagă fiinţial femininul de taina Duhului Sfânt: “Diaconul are locul lui 
Hristos şi voi îl iubiţi; diaconiţele, pe cel al Duhului Sfânt; deci respectaţi-le!”. De aceea, 
în simbolistica adunării liturgice, femeia este numită “altar” şi simbolizează rugăciunea. 
Imagine a sufletului în contemplație, ea este fire umană devenită rugăciune. În cunoscuta 
frescă a Sfântului Calist, bărbatul întinde mâna deasupra plinirii ofrandei şi episcopul, 
sfințitorul, este cel care acționează, slujeşte. În spatele său se află oranta, femeia. în 
rugăciune, jertfa pură, darul total. In virtutea harismei sale de ocrotire, ea înalță viaţa, 
lumea, bărbatul, orientându-le toate către Dumnezeu. Ea se află sub semnul Duhului Care 
“cloceşte” -termenebraical referatului creației,semnal Paracletului, A vocatşi Mângâietor. 
Hirotonia, episcopatul şi preoția întruchipează funcția masculină a mărturisiri: episcopul 
atestă validitatea mântuitoare a tainelor şi posedă puterea de a le celebra. EI are harisma 
de a veghea asupra curăției tezaurului credinței şi apără 
puterea pastorală. Slujirea femeii aparține preoţiei 
împărăteşti feminine, nefiind o funcție atribuită, ci un datal 
firii sale. Slujirea ierarhică (preoția) nu se numără printre 
harismele sale, pentru că ea ar trebui să-şi trădeze propria 
fire. În orice caz, vocația personalizată în Fecioara Maria nu 
este inferioară, ci pur şi simplu diferită. Spiritualitatea 
monahală este, în cazul acesta, foarte lămuritoare. Dacă pe 
alte planuri femeia este aparent o ființă inferioară bărbatului, 
dimpotrivă, pe planul harismatic, între ej este egalitate 
perfectă. Clement al Alexandriei notează: “Virtutea 
bărbatului şi a femeii este una şi aceeaşi, au același fel de 
conduită” (PG 8,260c). Theodoret observa că femeile “au. 
luptat nu mai puțin, ci poate mai degrabă mai mult decât 
bărbaţii ..avândo fire mai slabăau dovedit aceeaşi hotărâre 
ca şi aceştia” (PG 82, 1489). Ele excelează în “mila 
dumnezeiască” şi au un har special al dragostei pentru 
Hristos. Nimeni nu le consideră inferioare, ci capabile să-i 
călăuzească spiritual pe cei credincioşi, în aceeaşi măsură 
caşi bărbaţii. O femeie harismatică, /heophotistos, iluminată 
de Dumnezeu, primeşte numele de ammmas, sâu mamă 
spirituală (Vitae PatrwnV, 18, 19). Adeseaele sunt“ mame 
pentru mănăstirile lor, aşa cum Pahomie a fost * tă în 
mănăstirea sa... Oamenii de afară veneau să le caute şi să le 
ceară sfatul (Sf. Eufrosina, Sf. Irina). Avva Isaia alcătuieşte 
un florilegiu de cuvinte ale Maicilor, Marericul, asemănător 
Patericului (ce conţine cuvinte ale Părinților). In afara 
puterii sacramentale şi a predicării i Bica în ing] 

i i i şi clerului), maici 
Fr Linia ie E arce şi călugării. Ele nu sunt Mame ale Bisericii - funcție 
Seci fi Pinilor episcopi şi teologi - dar sunt mame spirituale şi participă la răspândirea 
doctrinei. Textele liturgice le laudă ca pe unele “întocmai cu Apostolii” pe femeile care 

ădui ăgânilor Evanghelia, îi luminau prin cateheză, participau activ la 

it fe ate rbi despre instituția diaconiţelor. Didascalia 


izare (Sf. Elena, Sf. Nina). Se poate vo dai | 
i a i Suleica de a-şi die mâinile asupra bolnavilor, Constituţiite Apostolice 


rbesc despre hirotonire prin punerea mâinilor şi invocarea Duhului Sfânt. 
Mid plătit e Mostru (1, 40, 43) precizează printre îndatoriri şi pe aceea de a 
“învăţa femeile catehumene”; de asemenea, conform Constituţiilor Apostoliae (336) 
diaconiţele “expun femeilor elementele doctrinei”, În Biserica nestigiar i citesc 
Evangheliile în adunările femeilor. Pe vechi pietre funerare se poate citi: Vidus za ja Se 
a stat”, aluzie la scaun, la carhedra, locul celui care catehizează şi convinge. Ri iz e 
care au slujit în mod ilustru Biserica se află Olimpiada, ucenică şi prietenăa Sfântu A oan 
Gură de Aur, Procula şi Pentodia, Anastasia, cunoscută pentru corespondența da Ei 
al Antiohiei, Macrina - sora Sfântului Vasile cel Mare, Lampadia - prietena sa, Fheosoha 
- soția Sfântului Grigorie de Nyss şi multe altele, cunoscute şi necunoscute. 

ZI ia 

EI i ih ob Pe vremea literaturii rabinice, un învățat re ue al 
că este preferabil să fie arse cuvintele Legii decât să fie încredințate femeilor, şi ci mai 
există voci care repetă cuvintele Sfântului Pavel: Mulier taceal în Ecclesia. Istoria Martei 


i Mariei însăcă Evangheliaridică femeia pe aceaculmespiritualăaaccesibilităţii 
nisi să por pi dci proclamând: “în Hristos nu dă rar a 
ferneie”, inspiră practica Bisericii şi el însuşi asociază slujirii sale aposto a mu 7 emei. 
Este suficient să amintim nume celebre, ca Phoebe şi Priscilta (Harnac y See 
aceasta din urmă autoare a Epistolei cărre Evrei), care au Ec il ăi piei viii 
Alte femei au fost răpite în Duhul Sfânt Şi au proorocit (Fapt 21, Va: A Sa A Aa d 
preocupat de păstrarea ordinii, stabileşte anumite reguli, interzi E 


4, “Femeia să tacă în biserică...” (/ Cor. 14, 34). 





= sar st 


m... 
x» 
îi 4 
(33) 
pă = 3 adm PR 4 Cp i 
PPR o Ii LL im anal i 4anad aia aa aa a cn vag 
PP a 


. 
Pt n d A 0 e dl a a A) 


„axe 


femeilor să vorbească, rămâne valabil acest 
adevăr: “Duhul să nu-L stingeți, proorociile să 
nu le dispreţuiţi” ( Tes. 5, 19, 20). Alături de / 
Corinteni 14, unalt fragmental aceleiaşi epistole 
(11, 3-16) admite legitimitatea profeție! şi a 
cuvântului cu acelaşi statut din partea femeii ca 
şi din partea bărbatului. Este vorba de cuvântul 
care tulbură ordinea şi de cuvântul profetic. In 
mod cert, rostirea predicii în timpul slujbelor 
este un atribut al episcopului, femeia este 
predestinată prin harismele sale la slujiri potrivite 
firii sale speciale şi sacerdoțiului laicilor. In 
apostolatul laic, amândoi, bărbatul şi femeia, se 
mențin în mod egal, fiecare în felul său propriu, 
în prima linie a lupte: pentru stăpânirea lui Fota A! că, 
Dumnezeu în lume. Şi înainte de toate se află PE ra e e e 
slujireacredinţei prin cuvânt şi trăirea mărturisiri. AF ceia 
Prima îndatorire de a învăţa trebuie îndeplinită în căminul familial şi la şcoală, dar femeia 
are o funcţie şi în parohie, în lucrarea de catehizare laică. Ea este şi cea care, poate prin 
tăcerea rugătoare mai intens decât prin cuvânt, participă la înfăptuirea liturgică acomuniunii 
sfinților. “Niciodată în decursul istoriei - spunea Pius al XIII-lea - evenimentele nu i-au 
cerut femeii atâta eroism ca în zilele de acum”. ““Sunt diferite daruri, slujiri,... lucrări, dar 
este Acelaşi Dumnezeu Care lucrează toate în toți”, spune Sf. Apostol Pavel (7 Cor. 12,4- 
6). Starea conjugală, celibatul sau monahismul sunt diferite forme ale vocației personale 
a diaconiei. Imaginea originală a naturii feminine pure 
sparge frontierele materiale ale firii şi determină apariția 
harului de “mamă spirituală” şi “diaconiță”. l-a fost dat 
Rusiei secolului XX să străbată abisurile unui destin profetic 
unic; această experiență este încărcată de semnificație 
profetică pentru cei care ştiu să citească în cartea timpului. 
Marii părinți spirituali, sareții, au manifestat un interes cu 
totul special pentru diaconia feminină. Astfel, stareții 
„ Macarieşi Ambrozie de la Optina, urmând exemplul profetic 
al Sfântului Serafim din Sarov, s-au dedicat formării 
apostolice a femeilor, fapt ce dovedeşte uimitoarea lor 
4 clarviziune. Femeia are o înțelegere intuitivă. Prin 
profunzimea valorilor Duhului, ea este înzestrată în mod 
patura] cu sensibilitatea religioasă. Afirmația: “sufletul este 
în mod natural creştin” (anima nahuraliter christiana) este 
valabilă în primul rând pentru femeie. Marxiştii au simţit 
prea bine acest lucru. “Emanciparea femeii” şi “egalitatea 
sexelor" seaflă pe primul plan al preocupărilorlor. Virilizarea 
femeii vizează modificarea structurii antropologice până la 
a deveni, în privința psyche-ului?, identică bărbatului. Acest 
proiect de uniformizare face evidentă una dintre cele mai 
virulente lupte împotriva legii lui Dumnezeu şi vizează 
aneantizarea stării harismatice feminine, Or, recunoaşterea 
este astăzi unanimă: credința în Rusia a fost păstrată de 
femeia rusă. ȘI toți sunt mişcaţi de rolul pe care îl are femeia 
în transmiterea credinței. Innoirea religioasă, ca şi 
continuitatea tradiției, reprezintă un ajutor pentru soții şi 
mame. Femeia sau tânăra fată rusă în plin proces de 
socializare aspiră din ce în ce mai des şi în mod uimitor la 
interiorizarea şi trăirea adevărului pe care îl citesc în icoanele Naşterii Domnului. 
Feminitatea lor discretă pare mai degrabă inspirată din icoana “Blândei Mângâietoare” 
decât din idealul, în mod esenţial viril, al regimului. Femeia rusă este cea care, prin 
harismele sale, fără violență, păstrează valorile eterne şi, din interior, reface Rusia creştină. 
După exprimarea fia-ului, femeia este cea predestinată în continuare să spună: Non, non 
sic futurum esse non possum.* Nu în zadar marii duhovnici au acordat unanim o atenție 
Juminată de speranţă slujirii harismatice feminine. Inima femeii este cea din care 
izbucneşte în mod spontan, instinctiv, rezistența invincibilă împotriva materialismului şi 
a tuturor elementelor demoniace ale descompunerii civilizației modeme. Mântuirea lumii 
nu va veni decât din sfinţenie; or, aceasta îi este în mai mare măsură interioară femeii, în 
condițiile vieţii modeme. Părinții spirituali consideră că liniştea are o imensă valoare. 
Tăcerea activă este îmbogățită cu prezenţe: “Cel care ştie să asculte Cuvântul, ştie să Îi 
asculte tăcerea”. Într-un anume sens, chiar liturghia este o tăcere a duhului care, cântând, 
ascultă. Şi această tăcere este un element organic al slujbei, asemănător - ca importanță - 
momentelor de linişte ale unei simfonii. În acest mod, Fecioara “păstra în inima ei toate 
acestea” (Le. 2, 51). Orice femeie are o intimitate înnăscută, aproape o complicitate, cu 
tradiția, cu continuitatea vieții, “Cuvintele păstrate în inima sa” sunt cele pe care orice 
femeie le poate povesti, asemeni“... Mariei Magdalena vestind ucenicilor” ceea ce văzuse 
şi auzise, asemeni femeilor mironosiţe care “au vestit toate acestea celor unsprezece şi 
tuturor celorlalți”, sau urmând exemplul celor numite liturgic “întocmai cu Apostolii”, 
Femeia are această chemare harismatică de a mărturisi şi de a sluji Cuvântul, în felul său, 
în felu! Duhului Sfânt Care Îl manifestă, Îl descoperă şi Se ascunde în spatele imaginii 
porumbelului limbilor de foc de la Cincizecime. Vălul, semn al sfințeniei şi al tainei, de 
care vorbeşte Sf. Pavel, se transformă, în timpurile apocaliptice, în imaginea “femeii 
înveşmântate în soare”, a femeii înveşmântate în Cuvânt. Prin întreaga sa ființă, ea îl 
propovăduieşte; printr-o iluminare ființială, Îl naşte din adâncul firii sale; din inima ei, ea 
dăruieşte lumii Cuvântul. 


5, Psyche, “sullet” (în lb. pr.), 
6. “Nu, nu se poate să nu fie așa” (în Ib. lat.). 


Prea pa 


„rr marea e 


e an 
aa tal sa Peace m a e e ai ata a Dome ta n ace 
SIF 


N a ai 


dos. 


Ro 


PY. 
[A 


now amr, 


Tep rr 


. 
. 
- 
d 
- 
Lă: 
» 
. 
” 
* 
* 
* 
pi 
i a 
d: 
i 


mapA mew re 
Net Oe ee Ci 
po fa e em ft ap Afar PPP as PP 


PPP i, 

Ass 
ta em e 3 na e a 
PETELE 


”. 
a 
sssnidtesi deh 
Imi au 
3 mdrti 
CELI al dai 
pe 


AI 


+. 


i 
34 (e. 
E Aj 
e eee e 
ian zi 





Traducere de 
Ioana MILUTINOVICI 











| 
| 
ă 





PAG. 10 NR. 8/104 August '99 


PUNCTE CARDINALE 





Înfăptuirile regimului comunist din 
România s-au înscris într-un amplu proces, a 
cărui esenţă o sintetizează sugestiv conceptul 
de “sovietizare”. Rusia Sovietică a fost 
suprastructura politică creată de mesianismul 
comunist pentru a servi drept model pentru 
organizarea lumii în perspectiva victoriei finale 
a ideologiei marxiste. In acest sens regimul 
comunist din România nu a fost altceva decât 
aplicarea întocmai a modelului impus de 
Kremlin, cu toată rigoarea şi ferocitatea lui. 
Cine zice că atât Gheorghiu-Dej, cât mai ales 
Ceauşescu ar fi făcut politica intereselor 
naţionale, este fie analfabet în politică, fie 
agent al fostului regim. 

In discursul ținut la 21 Iunie 1987, la 
Paris, cu prilejul Congresului Mondial al 
Românilor Liberi, Dl. David Funderburk, 
fostul ambasadoral Statelor Unite la Bucureşti, 
afirma următoarele: “... Partidul Comunist 
Român a fost creat şi menţinut la putere de 
Partidul Comunist Sovietic. Ceaușescu a 
petrecut câţiva ani în URSS, unde a fost 
instruit de KGB... Guvernul Statelor Unite 
deține dovezi, dar nule utilizează, că sovieticii 
menţin la Bucureşti un numeros personal. 
Guvernul român a transmis tehnologie 
militară din Statele Unite şi din Occident, 
când Sovietele au cerut acest lucru, ceea ce 
era de fapt în concordanţă cu obligațiile pe 
care România şi le-a asumat față de 
Kremlin...” 

„Peste conceptul de “sovietizare a 
României”, puterea “emanată” în Decembrie 
'89 a avut grijă să se aşteamă o umbră de 
uitare. lată însă că într-un discurs din primăvara 
anului 1997, fostul premier Victor Ciorbea îl 
readucea în actualitate, în contextul necesității 
de a se iniţia, chiar şi după şapte ani de la 
debarcarea de la putere şi asasinarea lui Nicolae 
Ceauşescu, o acțiune de “desovietizare a 
României”. 

Împotriva iniţiativei fostului prim- 
ministru, aşa cum era de aşteptat, s-au ridicat 
vocile profitorilor “sovietizării”. Nimic 
surprinzător că vocea cea mai agresivă a celor 
care susțin zgomotos că “desoviefizarea” 
s-ar fi făcut încă din timpul lui Gheorghiu- 
Dej, a fost tovarăşul lon Iliescu, el însuşi 
un produs tipic al “sovierizării”. Dacă însă 
icnelile tovarăşului Iliescu la perspectiva 
inițierii unei acțiuni sistematice de 
“desovietizare”, nu sunt surprinzătoare, 
alinierea D-lui Dumitru Tinu, directorul 
cotidianului Adevărul, la vocile care con- 
damnau inițiativa fostului prim-ministru, este 
de neînțeles. “Ce desovietizare? - se întreba 
retoric acesta DI Ciorbea pare picat de pe 
altăplanetă. Astase întâmplape când domnia 
sa era pionier...” 

Oare sănu fi priceput DI. Tinu căacțiunile 
pe care le consideră ca făcând parte dintr-un 
proces de “desovielizare ”, în primul rând 
mult trâmbițata independență față de Moscova, 
precum şi refuzul de a participa cu trupe la 
operaţiunile Pactului de la Varşovia, nu au 
fost altceva decât manevre de intoxicare a 
cancelariilor occidentale, manevre specifice 
Kremlinului, puse la cale în complicitate cu 
Bucureștiul? Dar dacă despre dedesubturile 
acestor manevre ne putem da seama cuajutorul 
unei documentări țemeinice, bazate pe date 
obiective, există însă o componentă a 
“desovietizării”' care nu poate fi demontată, 
oricât de temeinică ar fi documentarea. Este 
vorba de influențele ideologiei comuniste, 
vehiculate prin procesul de sovietizare, 
influențe care s-au insinuat şi apoi s-au 
sedimentat în sufletele oamenilor, devenind 
resorturi intime de judecată şi de atitudine. Un 
sindrom psihic de care se pare că a fost 
ireversibil marcat și directorul cotidianului 
Adevărul. 


E im m 200 


DE UNDE SE VEDE CĂ NU TOT 


CALARETUL ES 


Nu am fi readus în actualitate problema 
“desovielizării ” (unul dintre multele proiecte 
ale guvernării Ciorbea, împotmolite, din 
păcate, în stadiul de bună intenție), dacă nota 
cu titlul Derașamentul Cavalerie al 
Jandarmeriei Bucureşti se va moni “Felix 
Țopescu, publicată de cotidianul Adevărul în 


Et 
A 


TE CAVALER ... 


decedat duminică în vârstă de 93 de ani. 
Aşadar, ministrul de Interne, Constantin 
Dudu Ionescu, a dat “ordin ”caun detaşament 
de jandarmi să primească denumirea “fostului 
campion de hipism Felix Țopescu”. Inainte 
însă de a ne pune întrebarea dacă în fişa 
postului de ministru de Interne este prevăzut, 
printre alte drepturi constituționale, şi dreptul 


Sublocotenent NICULCEA CUPA, la Şcoala Specială de Cavalerie - 
mort la şarja de la Robăneşti, la 10 noiembrie 1916 


prima decadă a lunii lulie, nu ne-ar fi 
descumpănit în asemenea măsură încât să ne 
punem, cu toată gravitatea, întrebarea: Oare 
mai poate fi salvată România din starea de 
degradare în care a adus-o regimul comunist? 
Dar iată conținutul notei incriminate. 
“Ministrul de Interne al României, 
Constantin Dudu lonescu, a atribuit prin 
ordin Detaşamentului Cavalerie din cadrul 
Brigăzii Mobile de Jandarmi Bucureşti 
denumirea «Felix  Ţopescu». Federația 
Ecvestră Română, în colaborare cu Jandar- 
meria Română, va organiza vineri, sâmbătă 
şi duminică, la Baza Sportivă din Aleea 
Privighetorilor, Memorialul «Felix [opescu». 
Fostul campion de hipism, Felix Țopescu, a 


Anul XIV, 





Mbosaimsat: 75 Lai po ma, 40, |. pes, an, A:dactată de! D-na 


ALE st aie acei NA de CRY rii 
404 % PA Aa 
Aa! 
|| 


e 
Ab A A ţ Ni 


A 
7 01:90. 


Chlărejil! români în 


—— Magazin de cunoștințe. — Pentru pelrecere şi învățălură. — 


Li Et. 





de a acorda denumiri după bunul plac unor 
unități militare, să vedem, pe scurt, cine a fost 
răposatul “campion de hipism”? 

Felix Ţopescu a fost ofițer în perioada 
interbelică şi în cel deal doilea Război Mondial, 
când Armata Română avea peste 25 de 
regimente de cavalerie. Pentru cavalerie, calul 
nu era un mijloc de divertisment sportiv, ci o 
armă de luptă, iar echitația constituia un capitol 
din pregătirea de războia calului şi călărețului. 
Pentru stimularea acestei pregătiri se organizau 
concursuri hipice (echivalentul tumirurirlor 
medievale), atât în țară, cât şi în străinătate. În 
perioada aceea, în regimentele de cavalerie şi 
în şcolile de echitație ale Armatei existau 
multe zeci de ofițeri care-l depăşeau pe 


Orâştiio, la 1 August 1920, Nr: 31: 


foaia Int 


eresantiă 








MARIA MOŢA Trisalaă ia „Libartaisa“ aumal 50 Lei pe ani 














caplilala Poloniei 


PRIMIȚI FOARTE PRĂȚESTE, PI AU FOAT DRAVI, FĂCÂND GINATE ȚĂRII 


la ara sceneta, în lenfe, România n aval aa nas prilej de n vedea cum suie pre(ullă de vecina sa Palanin, ca 


Dara ara legilari sorta şi sărbitareții de bană prietinin, ba chitu 
Armata polonă n orpganiasi mari Intracari de uRlrit 

Mării ca | va Hesi, —— pă trimita și ea a sehipă (ati) de cală 

fiori ai să! ta sharpi aviatorilor români (de cari am aetlu). 


r de fovirâgie da arme 
» La menis Imirsceri România a dai dă știre — îm urma fm- 
saj! nl săi, — apa um și Polonia iriminesa p coniă de aba- 


ȘI van das votbieti sâlărași ramial, sub eamande Oumezatalai Cominasee, și s'au dot ln întrecere cu cel poloni, 


N. deşi Românii ara pr('al, ma leşii facauanați de mirătaciia hbâna!, 
Ei sn cele 


luat promil diatre nai dintâi şi nn fps m 


ta Varpovla, 
La mijioe sa vede Marâgalul palan Pildami! (fn hula 
nadisca (cu pimoara po plapi. cam ponriă Bhițarii de eiărta) 


sii ladaț! da pricapătorii la ale elitrttatat, 


Chipul da sua ma armă pa câtâreții români fotogrehați [a miliocnl camarazilor lar ln fața Boonlsi de Cavaleria 


A sibă, da vară) având la dreapia pe generalul român Ca- 


Sentemi minâri că, pe unda s'au das și seu luni Ja înlreceze ca ca nu maal bau alle [Ari — fin la bor € 
iama, [a în Intraeeri da călării, flo în alta fapta de davadire n vredalelal, — aurii ramtal mâl pi e tearta rai pro sâaf 
Po Ia i Ra a ra a RR a i i 


“campion” sub aspectul talentului, apti- 
tudinilor şi performanțelor, dar mai ales sub 
aspectul eticii şispiritului de camaraderie care 
domnea în Oştire. 

Dar fondul problemei este altul, el 
constând în raportul dintre tehnica şi etica din 
Arma Cavaleriei. Un raport pe care Regele 
Ferdinand l-a sintetizat în deviza încrustată pe 
frontispiciul Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie de 
la Târgovişte, al cărui ctitor a fost. “Ofițerul 
de cavalerie trebuie să fie şi călărej, şi 
cavaler!” Or, sub acest aspect, nimeni nu 
contestă că răposatul Felix Țopescu a fost un 
bun călăreț, dar, nu a fost nici pe departe şi 
cavaler. Pentru meritele sale de călăreț a fost 
cooptat în corpul de elită al ofiţerilor din 
Regimentul de Escortă Regală. Dar faptul că 
de acolo s-a prăbuşit în cocina Miliției călare, 
îl descalifică ireversibil. 

Ofiţerimea română a fost un corp de elită 
guvernat de un sistem de valori, aceleași de la 
înființarea Oştirii. Aceste valori au început 
însăsăse clatine odatăcu instaurarea regimului 
comunist. Pentru consolidarea acestui regim 
era necesar ca toate instituţiile de bază ale 
vechii Românii să fie înlocuite cu instituții de 
inspirație marxistă, copiate după modelul 
sovietic, Cum însă diriguitorii comunişti nu 
dispuneau de cadrele necesare care să facă să 
funcționeze aparatul de stat comunist, era 
necesar ca, pe o perioadă de tranziţie, să fie 
utilizate o parte din cadrele care slujiseră în 
vechiul regim. Aşa se face că în rândurile 
corpului ofițeresc au început să apară unele 
fisuri. În timp ce din ce în ce mai mulți ofițeri, 
loiali educaţiei şi crezului lor, erau înlăturați 

din Oştire, altora li se promitea că îşi vor putea 
continua cariera militară cu condiția să 
servească, cu devotament, noul regim. Nici 
unul dintre ofiţerii Armatei Regale nu a scăpat 
din cleştele acestui şantaj odios. In această 
atmosferă coclită sub aspect moral, 
“campionul” Felix Ţopescu nu a stat pe 
gânduri. A înlocuit, fără procese de conştiinţă, 
stema regală a Regimentului de Gardă cu 
steaua roşie bolşevică! 

Cavaleria română a avut figuri de legendă 
în înfruntarea cu regimul comunist. Şi când 
fac această afirmație mă gândesc la doi 
adevărați martiri ai Neamului, care nu au 
abdicat niciodată de la demnitatea de adevărați 

“cavaleri”. Este vorba de Generalul Radu 
Korne şi de Colonelul Mircea Elefterescu, 
asasinați în Jilava, în perioada în care 
“călărețul ” Felix Ţopescu culegea lauri ca 
“sportivemeril " înspeluncaClubului Dinamo... 

In acest context, inițiativa ministrului de 
Inteme de a “atribui prin ordin” denumirea 

“Felix Țopescu” unei unități a Oştirii denotă 
aroganță şi suficiență, cu un pronunțat iz de 
parvenitism, atribute specifice actualei clase 
politice din România. Cât priveşte alegerea 
unui personaj de statura morală a 
“campionului” Felix Ţopescu ca patron al 
jandarmilor călări din Bucureşti, faptul 
dovedeşte că fostul prim-ministru Victor 
Ciorbea a avut dreptate. În România trebuie 
făcută “desovietizare""! 


P.S. Săne fie iertat dacă prin consideraţiile cu 
privire la răposatul Felix Țopescu, ne-am 
abătut de la îndemnul lui Chilon din Sparta, 
unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice: 
“Despre morți numai bine ” (De mortuis nil 
nisi bene, în formularea încetățenită pe 
latineşte). Dacă însă trecerea la cele veşnice a 
pesoanei în cauză s-ar fi petrecut discret, fără 
eforturi de a o glorifica post-mortem fără 
temei, am fi rostit un creştinesc “Dumnezeu 
să-l ierte”, şi ne-am fi văzut de necazurile 
noastre. Când însă impostura devine agresivă, 
a răspunde este o datorie. 

Gabriel CONSTANTINESCU 





PUNCTE CARDINALE 


August '99 NR. 8/104 PAG. 1] 





O statistică recentă arăta că, din cei 
60.000 de cercetători existenți în 1990, se 
mai află în România numai 7.000. Şi 
cvasitotalitatea tinerilor eminenţicarearputea 
să umple acest gol, continuă să părăsească 
țara, îndreptându-se de preferință către marile 
universități şi institute de peste ocean. Chiar 
dacă nu toți caută neapărat 
realizarea unui vis de 
prosperitate - năzuință de 
înțeles până la un punct - ci în 
primul rând posibilitatea de a- 
Şi experimenta ideile, acest 
exod are aceleaşi urmări: o 
depotențare a capitalului de 
inteligență autohton, în paralel 
cualimentarea performanțelor 
mediului ştiinţific de adopție, 
deci mărirea decalajului 
tehnologic. 

Din aceeaşi categorie de 
fapte face parte şi altul mult 
mai grav, mai cu seamă când 
e făcut să treacă neobservat. Am în vedere 
acel act normativ, adoptat în urmă cu mai 
bine de un an, care, spre a ne “alinia la 
standardele internaţionale”, a dat pentru 
prima oară permisiunea persoanelor fizice 
de a obține organe de la aşa-zisele “legume 
umane”. 

Se pare că '“înțările civilizate” ideea de a 
achiziționa organe aparținând unor oameni 
înviață este socotită deja firească. Societatea 
de consum a început să nu mai vadă în 


nici măcar inocența. 


PCI a 
A tă 
ln: 


(urmare din pag, 5) Câres-a întins statul creat de ei. Dar chiar făcând abstracție de acest 
lucru, mi se pare suspect că o carte românească de istorie pune în 
circulație asemenea teorii care dau apă la moară adversarilor noştri, tocmai într-un 
moment în care aceştia sunt în plină ofensivă revizionistă. Suspect mi se pare şi 
entuziasmul cu care închinătorii la “Înalta Poartă” a vremurilor noastre au primit şi au 
comentat această carte. D-l Gabriel Liiceanu o recomandă chiar ministrului de Externe, 
ca îndreptar de lucru! Căci iată ce spune dânsul în intervenţia sa de la dezbaterea care a 
avut loc la sediul GDS: “Nici un istoric din spațiul nostru cultural, după cât ştiu eu, nu 
a venit vreodată cu o asemenea încărcătură de ştiinţă teoretică şi metodologică într-un 
discurs istoric ca Sorin Alexandrescu. L-am rugat pe Andrei Pleşu să citească măcar 
primele 20 de pagini ale cărții pentru ca să poată aplica, la funcția de ministru de Exteme 
pe care o are, o remarcă extraordinară. Sorin Alexandrescu sesizează, atunci când 
vorbeşte despre criteriul de stat şi criteriul demografic în revendicarea unui teritoriu 
românesc, o inconsecvenţă a politicii noastre externe. Primul dezechilibru al 
comportamentului nostru politic apare în cazul Transilvaniei, când utilizăm criteriul 
demografic, fără să putem invoca vreodată un criteriu de stat, pentru că, până în 1918, 
Transilvanianuaaparținutstatal României. 7 ET PIERE Ig FIER 
În schimb, când e vorba de teritoriile din 
est şi nord-est, Basarabia, Bucovina, 
utilizăm un criteriu de stat, criteriul 
dernografic punându-l în paranteză, pentru IUIVIIN 
că nu funcționează. Astăzi, când suntem 5 a 
puși în situaţia de a da cetățenie română celor din Republica Moldova, funcționăm iarăşi 
incoerent, deoarece refuzăm statului maghiar dreptul de ada cetățenie maghiară etnicilor 
săi din România. Această blestemată măsură neunitară ne joacă feste până şi în politica 
de azi” (revista 22, anul X, nr. 1/463, 5-11 ianuarie, p. II ). Mai că îţi vine să crezi că d- 
| Gabriel Liiceanu se numără printre semntarii declarației de la Cluj! 4 
Şi D-l Sorin Alexandrescu, şi admiratorii săi pripiți sau iresponsabili, scapă din 
vedere că “neuniformitatea argumentării” este un rezultat al neuniformității realităților 
istorice. Adoptând un idealism ridicol şi primejdios, dumnealor cad cu seninătate într- 
o abstracţiune principială de un amatorism istorico-politic deconcertant. Or, atât în 
istoriografie, cât şi în diplomaţie se operează în raport cu datele concrete, ce pot fi foarte 
iferi caz la caz. 
i peiberici al Il-lea este consacrat perioadei ce se întinde de la 1918 (sfârşitul 
războiului) până în 1938 (instaurarea dictaturii regale) şi este intitulat ““România 
postbelică democrată”, În această perioadă, democraţia românească “traversează - 
constată autorul - trei etape: (re)construcţie liberală (1918-1928), înnoire şi gestionare a 
crizei de către ţărănişti (1928-1933) şi neoliberalism (1933-1937), ș 
Capitolul următor, al III-lea, intitulat “Un erou ratat: Carol al II-lea”, se ocupă de 
personalitatea “regelui playboy” şi de dictatura instaurată de acesta, începând din 
februarie 1938. În această prezentare Carol este judecat, nu fără temei, foarte aspru, 
d-l Sorin Alexandrescu considerându-l ca fiind, “simbolic vorbind, ultimul fanariot al 
României - nu etnic, ci strict funcţional, de prinţ hotărât să profite la maximum de tronul 
hărăzit lui pe scurt timp, lui şi camarilei...” mer să 
Capitolul IV este consacrat lui Antonescu şi regimului dictatorial al acestuia. În acest 
capitol, intitulat “Dubla structură a lui lon Antonescu”, d-l Sorin Alexandrescu încearcă 
să-| descifreze pe mareșal şi să-i explice inconsecvenţa şi deciziile contradictorii. Pentru 
aceasta recurge la “autorul Antonescu”. Analizând textele scrise de mareşal, dumnealui 





măruntaiele omului altceva decât simple piese 
anatomice, iar în posesorii lor, care au avut nenorocul 
să-şi piardă lumina conştiinţei, bănci vi; a căror unică 
şi nobilă menire nu mai rămâne decât de a prelungi 
viețile decrepiţilor puternici ai zilei, 

Se vor găsi suficiente rezerve de ipocrizie şi auto- 
amăgire pentru a se obiecta că cedarea organelor se 





face numai cu acordul tutorilor, eludându-se trista 
inegalitate care împinge, sub protecția ademenitoare 
a criminalei legi, la această tranzacție sângeroasă. 
Suntnesocotite astfel amplele disponibilități financiare 
ale celor ce doresc să-şi primenească fiziologia, în 
stare să corupă o sărăcie căreia nu-i va mai rămâne 


În mod fatal, “oferta” pleacă din aceste regiuni pe 
cale să devină un fel de suburbii ale Occidentului. 
Dacă ne amintim şi de numeroasele cereri de înfiere 
a copiilor, pentru dobândirea cărora s-au comis şi 





atâtea ilegalităţi, avem în fața ochilor un 
adevărat curent vital îndreptat dinspre 
perifenie spre metropolă. Simplificând, putem 
spune că la acel brain drain exagerat 
propagandistic în anii '80, s-a adăugat un 
blooddrain. Pe lângătransfuzia de inteligență, 
Occidentul simte nevoia uneia de ...tinerețe, 
dar pentru țările “în curs de 
i dezvoltare” ea echivalează cu 
o hemoragie. 
+ + Interesanteste instrumen- 
* tarul prin care se dijmuieşte 
> acestnecesardeviață. Dincolo 
de simplele măsuri legislative 
de genul celei arătate mai sus, 
se procedează la reformarea 
=! mentalităţii, pentru a o 
3 acomodacuaceste practici. În 
fond, se poate spune că 
- strategia metropolei este de a 
' exporta ideologie (adică 
, formă), pentru a putea importa 
substanță (adică fond), fie ea 
materie primă sau capacități intelectuale. 
Foamea de inteligenţă nu se limitează la 
“creierele” individuale, tinzând s-o absoarbă 
şi pe cea colectivă, sub forma "geniului" 
fiecărei etnii, a imenselor resurse de 
creativitate din ariile culturale tradiţionale. 
Sub ochii noştri se desfăşoară un 
adevărat transplant de tradiție - unul din 
secretele supremaţiei Occidentului. 


Florea TIBERIAN 


îi descoperă acestuia o dublă structură. Textele private relevă “omul cinstit, cel care 
acționează într-un spațiu social redus şi de obicei familiar, pe front în inspecții, în şedinţele 
de guvem, vituperând contra escrocilor şi profitorilor de toate soiurile”, iar din lectura 
textelor publice “apare al doilea Antonescu, autorul discursurilor, analizelor şi deciziilor 
politice, personajul social... nerealist, demagog şi nesigur, coleric, de aceea şi chiar fanfaron, 
nu lipsit de şiretenie, dar lipsit de viziune pe termen lung şi încăpățânându-se în decizii 
finalmente nefaste pentru țară şi destructive pentru el” (p. 173). Această analiză 
complicatăşinu lipsităde prețiozitateestesuperfluă, deoarece personajul respectiv (Antonescu) 
poate fi citit şi înțeles foarte bine cântărindu-i faptele şi analizându-i acriunile. 

De remarcat, în aceste capitole, este dubla măsură cu care domnul Alexandrescu 
judecă comportamentul românilor față de alogeni (evrei în special) şi comportamentul 
acestora față deromâni. Referindu-se la manifestările antiromâneşti ale evreilor întimpul 
retragerii armatei române din Basarabia în 1940, dumnealui se străduiește să justifice şi 
să diminueze amploarea acestor manifestări: *“Gheorghe Buzatu a studiat documentele 
din arhivele ruseşti despre această retragere, cu vădită simpatie pentru Antonescu şi 
regretabilă lipsă de înțelegere pentru evrei... Cu toate acestea, documentele citate de 

ae ZI Buzatu indică doar cazuri izolate de 
atitudine antiromânească a evreilor: multe 
rapoarte militare se referă cam la aceleaşi 
localități (Hânceşti, de exemplu) şi la 
violențe mai curând verbale: huiduieli şi 
profanarea steagului românesc, arborări 
de steag roşu, ori proteste... Violenţele fizice s-au redus la zece morți şi cinci răniți din 
trupele române din întreaga retragere... Au mai fost şi sute de dispăruţi, ceea ce se poate 
explica prin dezertarea soldaților din zonă. Supralicitarea acestor pierderi este însă 
uimitoare, atât în rapoarte - se vorbeşte despre «terorismul evreilon» -, cât şi în presa din 
țară, unde Iorga publică articolul «De ce atâta ură», în Universul din 6 iulie 1940". 

Un alt exemplu în acest sens îl constituie încercarea d-lui Sorin Alexandrescu de 
reabilitare a Elenei Lupescu, despre care toată lumea ştie ce rol nefast a jucat în epocă: 
“Cu un «machism» tipic, marea majoritate a istoricilor şi oamenilor politici - bărbaţi - 
români, a «demonizaby imaginea ei ca prostituată şi evreică. Nimeni, pe câte ştiu, nu a 
relevat aspectele pozitive ale acestei femei care, ca o adevărată se//made woman, a ajuns 
O doamnă a Curţii, cu voia sau chiar fără voia establishment-ului. Frumuseţea acestei 
femei a fosttaxată de vulgaritate, abilitateaei în afaceri, dreptescrocherie, lipsă descrupul 
etc. Poate că așa a fost, dar poate că a fost şi altceva. Că se trăgeau sfori în casa ei nu se 
poate nega, dar în care alt «salon» al epocii nu se trăgeau sfori? Prezenţa ei publicăa rămas 
discretă, cu excepția câte vreunei snoabe întruniri, iar Carol, deşi o consulta, pare-se, în 
fața lui Ernest Urdăreanu ori a lui Armand Călinescu, nu a introdus-o în funcții publice, 
cum avea să facă, peste ani, Ceauşescu cu a sa - e drept - legală consoartă. Prezenţa sa 
ocultă în toate deciziile țării, cum sugerează Florin Constantiniu prin a sa «Lupesco- 
craţie», nu a fost demonstrată”. Comentariile sunt de prisos. 

Capitolul al Vi-lea al cărții (pe cel de al V-lea l-am prezentat pe larg în numărul din 
mai al revistei), care este şi ultimul, reprezintă un fel de Curs scurt de Istorie a Partidului 
(Naţional Țărănesc Creştin şi Democrat, bineînțeles). Această încercare de istorie a 
PNȚCD, jenant de apologetică, este extrem de sumară, superficială chiar, semănând mai 
degrabă cu un extemporal al unui elev silitor, grăbit să scape de o obligație şi să obțină 
nota de trecere. De altfel, “partidul și guvernul” l-au şi recompensat, numindu-l consilier 
prezidențial... 
























Da, DP PE a e. pri ibm — Oa Pr 





DE ni 





PAG. 12 NR. 8/104 August!'99 


PUNCTE CARDINALE 


“Cabala îl face pe om atent la mister; la misterul din el şi la cel care-l înconjoară.” 


2. HIRSCH HEINRICH GRAETZ 
| ŞI CABALA (4) 


În continuare, H. H. Graetz prezintă evoluția 
disputelor teologico-filosofice din lumea iudaică la 
cumpăna dintre secolele XIII şi XIV, avându-l ca 
personaj principal pe cabalistu! francez Salomo Petit, 
stabilit la Acra. 

„..Dar în perioada respectivă în fruntea comunită- 
ților iudaice orientale se găsea o personalitate puternică, 
lişai Ben-Chiskija. Pentru meritele sale, el a obținut 
titlul de prinț şi demnitatea de exilarh asupra 
comunităților evreieşti din teritoriile aflate sub 
dominație islamică. lişai avea un respect deosebit 
pentru opera lui Maimonide şi întreținea relaţii de 
prietenie cu Nagid David, nepotul filosofului. Deîndată 
ce a aflat de uneltirile misticului de la Acra i-a trimis o 
scrisoare prin care-l amenința cu excomunicarea dacă 
îlvacalomnia pe Maimonide în continuare. Dar Salomo 
Petit nu era omul să se sperie de o scrisoare de 
amenințare. Pentru a-şi răspândi ideile, e! a întreprins 
o călătorie în Europa, prilej cu care şi-a dezvoltat 
punctul de vedere cu privire la caracterul nociv al 
operelor lui Maimonide în fața mai multor rabini. 
Concomitent, el a făcut, cu succes, apologia ştiinţei 
sale secrete, rabinii germani fiind cei care au manifestat 
“pentru Cabală şi care şi-au exprimat adeziunea la 
vederile sale prin scrisori de adeziune. 

Asigurat de sprijinul rabinilor germani, Salomo 
Petit întreprinde oa doua călătorie în Palestina, trecând 
prin Italia, unde încearcă să-şi găsească adepți. Aici 
însă ideile sale au fost întâmpinate cu răceală. 
Comunitățile evreieşti italiene, care în trecut concurau 
cucele germane în dezinteresul față de ştiinţă şi filosofie, 
se trezeau din somnolența lor spirituală şi îşi îndreptau 
privirile cu interes spre lumina care iradia din operele 
marelui filosof. 

Buna stare care domnea în Italia ca urmare a 
înfloririi comerțului, dar și sensibilitatea italienilor 
pentru artă şi poezie au avut o puternică influență 
asupra evreilor de acolo. Lui Hillel din Verona i se 
datorează deşteptarea din starea de lâncezeală spirituală 
şi răspândirea gândirii ştiinţifice printre evreii italieni. 
Hillel a aprofundat scrierile filosofico-ştiinţifice ale 
lui Maimonide, fără însă a-şi trăda convingerile 
religioase. În acea atmosferă spirituală nu trebuie să 
surprindă faptul că Salomo Petit nu a avut succes 
printre. 

Când a sosit la Acra cu scrisorile de adeziune ale 
rabinilor germani, Salomo Petit a căutat să refacă 
moralul acoliţilor săi intimidați de amenințările 
exilarhului de la Damasc şi să-i determine să reia lupta 
pentru excomunicarea celor care se îndeletniceau cu 
studiul scrierilor maimonidice. Deja tânăra Cabală se 
simțea destul de puternică pentru a declara război 
tuturor celor care cultivau ştiinţele sau filosofia. Se 
pare că tocmai cabaliştii din jurul! lu: Salomo Petit au 
fost autorii profanării mormântului lui Maimonide din 
Tiberiada. In locul elogioasei inscripţii de pe piatra 
funerară, profanatorii au gravat: “'Mose Maimuni, un 
eretic şi un excomunicat”. 

Din fericire, vederile lui Salomao Petit nu au fost 
împărtășite de întreaga comunitate iudaică din Acra. 
Printre evreii din această comunitate se găseau mulți 
detractori ai filosofului, dar şi admiratori convinși. 
Sciziunea dintre adversari şi adepţi s-a soldat cu 
izbucnirea unui violent conflict în sânul comunităţii. 
În fața acestei situaţii, Hillel din Verona a iniţiat o 
acțiune de temperare a calomniatorilor filosofului, EI 
a trimis scrisori atât lui David Maimuni, nepotul 
filosofului, cât şi comunităților din Egipt şi Iraq, cu 
propunerea de a se găsi o cale pentru a stinge pentru 


Rabinul Dr. Alexandru Safran 


totdeauna neînțelegerile provocate de scrierile lui 
Maimonide. În această idee el propunea o întâlnire la 
Alexandria a celor mai de seamă rabini ai comunităţilor 
din Orient, pentru ca în cadrul acestui sinod, rabinii 
germani care l-au sprijinit pe Salomo Petit să-şi susțină 
poziţia. In cazul în care se vor găsi motive întemeiate că 
scrierile filosofice ale lui Maimonide conțin, într-adevăr, 
afirmaţii eretice, contrazicând Biblia şi Talmudul, atunci 
ele vor fi condamnate şi se va interzice citirea lor. Dacă 
însă rabinii germani nu vor fi în stare să-şi susțină 
punctul de vedere, atunci să fie forțați să se supună 
punctului de vedere general, care considera Călăuza ca 
o operă de o valoare excepțională. Sarcina de a decide în 
această controversă urma să revină rabinilor babilonieni 
care, întotdeauna, s-au bucurat de o necontestată 
autoritate. 

Exilarhul din Mosul, David Ben-Daniel, descendent 
din casa regelui David şi capul comunităţilor de la est de 
Tigru, l-a ameninţat pe Petit cu cea mai aspră 
excomunicare în cazul în care nu încetează să mai agite 
spiritele. Exilarhul din Damasc, lişai Ben-Chiskija, care 
luase mai înainte atitudine împotriva calomniatorilor lui 
Maimonide, a intervenit de asemenea cu energie. Colegiul 
său format din doisprezece membri a lansat a 
excomunicare împotriva tuturor acelora care se exprimă 
ireverenţios la adresa memoriei lui Maimonide, sau care 
îi consideră scrierile ca fiind eretice. De asemenea, era 
luată măsura catoți cei care posedau scrieri calomnioase 
împotriva filosofului să fie obligaţi să le predea imediat 
lui David Maimuni. 

Acestei excomunicări i s-a asociat şi importanta 
comunitate din Safet. Rabinul ei, Mose Ben-lehuda 
Kohen, cu întregul său colegiu şi o parte a comunităţii 
din Acra aurepetat la mormântul lui Maimonide formula 
excomunicării împotriva tuturor celor care nu se 
supuneau hotărârii exilarhilor. “Căci aceia care provoacă 
sciziuni în comunităţi neagă Tora, Cartea care predică 
pacea, şi iau în deşert numele lui Dumnezeu, care este 
pace”. Toate comunitățile şi rabinii din Palestina s-au 
pronunțat în sprijinul filosofiei lui Maimonide, Cabaliştii 
din Acraau fost judecați aspru de opinia publică iudaică. 
Exilarhul din Damasc s-a îngrijit ca şi comunitățile 
europene să ia act de cele hotărâte. 

Rabinii germani care îl sprijiniseră pe Salomo Petit 
nu au mai avut însă răgazul să reflecteze asupra modului 
în care se soluționase controversa provocată de cazul 
Maimonide. Persecuţia evreilor declanşată o dată cu 
urcarea pe tron a împăratului Rudolf de Habsburg a stins 
orice licărire de viață spirituală în această parte a Europei. 
O soartă similară (persecuții şi expulzări în masă), au 
avut şi evreii din Anglia sub domnia regelui Eduard |, 
astfel că şi în această țară preocupările spirituale au 
trecut pe planul al doilea. 

Timp de peste două secole evreii fuseseră promotarii 
preoții gândirii libere, Filosofia scolastică, acest 
reviriment spiritual al Europei creştine, s-a inspirat 
copios din ideile lui Ibn Gabirol şi Maimonide. Tot ceea 
ce Scolastica creştină a preluat din gândirea greacă şi 
arabă, a parvenit prin intermediul traducătorilor şi 
comentatorilor evrei. Dar această lumină spirituală 
izbucnită din mijlocul lumii iudaice a fost stinsă, pentru 
o lungă perioadă de timp, de elucubraţiile Cabalei. 

După un început în care a dat dovadă de moderație, 
doctrina secretă a Cabalei a luat avânt, încetoșând minţile 
celor care au acceptat-o, Ceea ce îi lipsea ca adevăr şi 
putere de convingere, Cabala compensa prin îndrăzneală 
şi înşelătorie. După ce şi-a consolidat poziţia în regiunea 
unde luase naştere = Gerona - ea a început să se extindă 
spre sud, ajungând să câştige adepţi până la Toledo, 
capitala Castiliei, a cărei comunitate se distinsese în 
trecut prin combaterea tendinţelor obscurantiste, Acolo, 
Cabala a atras interesul unui bărbat care, prin originea sa 











Dig 3 Try Oa ana 
ş d 





nobilă, prin vastele sale cunoştinţe, prin înalta sa 
poziție socială şi prin averea sa s-a dovedit a-i fi un 
puternic sprijin. 

Todros Ben-Josef Halevi (1234-1304) aparținea 
nobilei familii toledane Abulafia. Era nepotul acelui 
Abulafia care luase o poziţie înverşunată împotriva lui 
Maimonide şi a raționalismului practicat de acesta. 
Todros Abulafia deținea o poziție înaltă la curtea lui 
Sancho IV, fiind apreciat atât ca medic personal al 
reginei, cât și ca expert în finanțe. Ca şi unchiul său, 
Todros era un neîmpăcat adversar al filosofiei şi al 
celor care se îndeletniceau cu ea. Critica sa se îndrepta 
îndeosebi împotriva celor care considerau că tot ceea 
ce nu poate fi demonstrat logic nu are existență. El 
imputa filosofiei că neagă existenţa spiritelorrele, ceea 
ce, după el, implica şi negarea existenţei spiritelor 
bune, a Bibliei şi a Talmudului. Pentru el Cabala conta 
ca înțelepciunea divină. Fiii săi Levi şi Josef s-au 
adâncit şi ei în studii cabalistice. 

Recunoaşterea Cabalei de o personalitate de 
dimensiunile lui Todros nu putea rămâne fără urmări. 
Doi dintre cei trei cabalişti vestiți ai acelei perioade i 
s-au alăturat şi i-au dedicat scrierile lor. Aceşti trei 
cabalişti de primul rang, care s-au străduit, prin operele 
lor, să răspândească învăţăturile ştiinţei secrete, au fost 
Isaak (Ben-Abraham) Allatif, Abraham Abulafia şi 
Mose de Leân, toţi trei spanioli. Lor li se datorează 
haosul de idei fantasmagorice care au luat locul credinței 
senine în spiritualitatea lumii iudaice. 

Cel mai puţin vinovat pentru dezordinea spirituală 
provocată de Cabală a fost Isaak Allatif. În comparaţie 
cu ceilalți doi propovăduitori ai Cabalei, care îşi 
închipuiau că prin fantasmele lor pot crea o ordine 
nouă în univers, Allatif poate fi considerat ca un 
gânditor lucid. In schimb, Abraham Abulafia (1240- 
1291), originar din Zaragoza, a fost un aventurier atât 
în viață, cât şi în lumea ideilor. Aşa cum povesteşte el 
însuşi, şi-a început activitatea întreprinzând o călătorie 
în Asia pentru a căuta legendarul râu Sabbation, unde 
presupunea că existau aşezările unor străvechi triburi 
evreieşti. În acest scop s-a îndreptat spre Palestina, dar 
pe drum a făcut un popas în Grecia, unde s-a căsătorit. 
După scurt timp şi-a abandonat însă soția şi a pornit 
spre Acra. Aici a renunțat la planul iniţial de a pătrunde 
adânc în Asia, deoarece Siria şi Palestina erau bântuite 
de cuceritorii mongoli. 

La vârsta de patruzeci şi trei de ani s-a reîntors în 
Spania, undea început să studieze Cabala şi misterioasa 
Carte a Creaţiei. În timpul studiului, spune el însuşi, 
era năpădit de gânduri turburi şi avea vedenii în care i 
se arătau făpturi fantastice. Spiritul său era într-o 
permanentă stare de agitaţie, pe care nu şi-o putea 
controla. Gonind după claritate, se adâncea şi mai mult 
în tumultul fantasmelor. De un singur lucru era însă 
sigur: filosofia nu-i putea astâmpăra setea de cunoaştere 
şi nu-i putea da linişte sufletească. Nici chiar Cabala, 
aşa cum se practica în timpul său, nu-l mulțumea. 
Abraham Abulafia năzuia spre ceva mai înalt, spre 
revelația profetică, singura trambulină de pe care se 
putea face saltul decisiv la originea adevărului, fără a 
fi obligat să parcurgi drumul lung şi obositor al ştiinţei. 
EI credea că inspiraţia divină i-a ajutat să ajungă la o 
Cabală superioară, care îi oferea posibilitatea stabilirii 
unor conțacte cu lumea spiritelor şi a profundă viziune 
profetică, 

(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 





SR, 5 a 

| i & 130, 
vză d ZA 

Aaa zi 

> în di SN Ye, 





aie du ta DE A FE ei = 


0 DE PE id 


profesorul 
PAULESCU 


(urmare din numărul trecut) 


Prima sa lucrare de Fiziologie pe care a publicat-o — 
«Cercetări asupra coagulabilității sângelui hepatic» O_era 
deja o operă de savant cu foarte largă experiență. Ea 
demonstra că doi valoroși oameni de ştiinţă se înşelaseră în 
experiențele lorşi ajunseseră la concluzii eronate. Paulescu 
ştia dinainte aceasta, fiindcă observase, în cursul unor 
experiențe instituite în alt scop, cum se face coagularea 
sângelui din ficat, dar nu s-a mulțumit cu atât spre a-i 
combate, ci a refăcut experienţele autorilor francezi, le-a 
completat şi le-a lărgit, pentru ca rezultatele obținute să fie 
clare, precise şi evidente. În plus, a izbutit să demonstreze, 
prin ele, influența digestiei asupra acestei coagulabilităţi, 
precum şi importanța cunoaşterii acestei influențe de către 
medicul sau chirurgul care s-ar afla în fața unei plăgi a 
ficatului. 

Din 1897 până în 1900, Paulescu a studiat şi a lămurit 
onoutate de necrezut: unele lichide «nedializabile», precum 
gelatina, injectate sub piele sau intraseros, se pot absorbi şi 
pot fi întrebuințate în terapeutică. 

La 22 iunie 1897, împreună cu Lancereaux, a expus, 
la Academia de Medicină, «Tratamentul anevnsmelor în 
general, şi al anevrismelor aortei în special, cu injecții 
subcutanate de gelatină» şi aprezentatunbolnav care, după 
tratament, şi-a putut relua ocupațiile, deşi anevrismul îi 
distrusese sternul şi trei cartilaje costale. 

În octombrie 1898, tot cu Lancereaux, a descris pe 
Targ noul tratament în Journal! de Medecine interne. Aduse 
în acelaşi timp date noi la Academia de Medicină, unde 
Huchard raporta rezultatele bune pe care le obținuse 
adoptând acest tratament; dar celebrii savanți fiziotogişti 
Laborde, Gley şi Camus îi opun energic «argumente 
fiziologice» şi îl combat cu severitate, mai ales că medicii 
Boinet şi Barth prezentaseră Academiei două cazuri de 
anevrisme care s-ar fi terminat cu moartea, tocmai din 
pricina injecțiilor cu soluţia de gelatină. Discuţia trecu şi la 
Academia de Ştiinţe, care, imitând Academia de Medicină, 
consacră şedinţe întregi expunerilorşi replicilor lui Paulescu; 
în cele din urmă, acesta câştigă partida: «Am dovedit, prin 
clinică şi prin experimentaţie, posibilitatea absorbțiunii 
substanțelorlichide nedializabile, injectate în țesutul celular, 
sau, ceea ce însemnează acelaşi lucru, într-o cavitate 
seroasăy 7. Această noțiune fusese până atunci 
«necunoscută în Fiziologie», dovadă fiind obiecţiunile 
ridicate de eminenții fiziologişti Laborde, Gley şi Camus. 

Concluziile lui Paulescu par uneori severe, fiindcă 
sunt întotdeauna foarte concise, aproape ca formulele 
matematice, însă din nici una dintre lucrările sale nu 
lipseşte calmul şi modestia, când e vorba de expunerea 
concepției şi a metodelor de lucru. În lucrările sale, el ținea 
să anunţe de la început «obiectul lucrării», făcând după 
aceea un scurt istoric al chestiunii, care era întotdeauna o 
expunere critică. Nota tehnica pe care o adoptase şi planul 
expunerii sale. Urma expunerea clară şi concisă a 
experiențelor făcute de dânsul, discuțiarezultatelorobținute 
şi propriile concluzii. În sfârşit, lucrarea se încheia cu un 
indice bibliografic. 

«Spiritul cu adevărat ştiințific-—zice Paulescu, citându- 
| pe Claude Bernard — trebuie să ne facă modeşti şi 
binevoitori, No! toți ştim, În realitate, prea puţine lucruri 
şi suntem, cu foții, expuși greșelii în fala dificultăților 
imense pe care ni le oferă investigația în fenomenele 
naturale» 

În plină activitate spitalicească şi de laborator, obţinu, 
cu elogii, titlul de Doctor în Medicină Ja Facultatea de 
Medicină din Paris, cu excetentul său studiu «preliminan» 
piei structurii splinei: Recherches sur la structure de la 
Rate 7. Juriul tezei era prezidat de ilustrul Potain, una 
dintre cele mai fermecătoare figuri ale Medicinei, pe care 
nici Leon Daudet, în faimoasa lui șarjă împotriva 
profesorilor Facultăţii de Medicină din Paris, «Les 
Morticoles», nu a putut-o atinge, ci, dimpotrivă, o admiră 
în Amintirile sale. 

În acelaşi an, profesorul Paulescu dobândea şi 
certificatul de studii superioare pentru Chimia biologică, 
de la Facultatea de Ştiinţe, iar peste câteva luni, în 1898, 


PUNCTE CARDINALE 


e Pee” Da Rai: trace ic Ep ră 






PAULES CU 


N 


pe Suflet ȘI 
Dumnezeu 


E. | 303 Calcio ae 





EDITURA 









AC ae CEI EDEA 


fa rii A be e izese 130 de an L - ela Ș Şi . 


în 1999 se împli 


Ape tea 
si 










u „ad văra 
i ) ECU cae ri a pi a 
dar rwinisriuluişiunul dintre principalii teoreticieni 
iona pala din e ae 










ai i aL 











punctuaţia fa J unătă RE | - L , 
îndrepta ma tai) 
i sc A Dra 





certificatul de studii superioare pentru Fiziologia generală, 
de la aceeași Facultate. 

Cercetările sale asupra sângelui şi asupra proprietăților 
lui îl conduseră la studiul amănunţit al organelor destinate 
să-i modifice compoziţia — glandele zise «vasculare 
sanguine», cărora le-a dat o clasificaţie nouă, ce însemna şi 
un program nou de studii lămuritoare. 

Cercetările asupra fiziologiei ficatului şi a pancreasului 
(acestea din urmă aveau să se termine peste 25 de ani, cu 
descoperirea remediului diabetului) au fost începute de 
profesorul Paulescu încă din 1893-1894, din îndemnul lui 
Lancereaux, care le-a şi consemnat în al său 7raite des 
maladies du foie et du pancreas 10 

În ptus,a început, de peatunci, în colaborare cu Dastre, 
în laboratorul de la Sorbona, O lucrare menită să încerce 
izolarea şi studierea principiului activ al secreției interne a 
pancreasului. 

Cucolegul său, chirurgul Paul Reynier | l aîntreprins 
studiul patogeniei guşei exofialmice, dar, în lipsa 
cunoștințelor precise asupra funcției glandelor tiroide, şi-a 
luat sarcina să cerceteze, mai întâi, această din urmă 
problemă. Și a studiat: a) insuficienţa tiroidiană — efect al 
lipsei congenitale a plandei; b) insuficienţa tiroidiană — 
efectalalteraţiiloranatomice ale glandei în timpul copilăriei 
(cretinismul); c) insuficiențatiroidiană- efect al alteraţiilor 
anatomice survenite Ja adult (mixoedemul); d) insuficiența 
tiroidiană consecutivă scoaterii plandei, prin operaţie, la 


> ge pate e Pee ae, Ai ep apa ali 


August '99 NR. 8/104 PAG. 13 


e armat teeapAN me pai etate etice Nor PSDR) 





DE ANI DE LA NASTEREA SAVANTULUI CRESTIN NICOLAE Cu PĂULESCU (1269-1930) 


ed ID i Satie, 


evocare de 
DR. V. IRIFU 


om; e) medicaţia tiroidiană şi efectele ei, la om. 

A demonstrat că teoria care era pe-atunci admisă în 
ştiinţă — aceea că glandele tiroide ar avea rolul de a 
neutraliza o toxină — este falsă şi a emis o nouă teorie: 
«Glandele tiroide au funcția de a elabora, din sângele care 
trece prin ele, o substanță necesară nutriției sistemului 
Nervos), 

În 1898, şi-a continuat cercetările, în colaborare cu 
Lancereaux, aplicând tratamentul tiroidian într-o întreagă 
serie de afecțiuni rezultate din turburări ale funcţiei 
sistemului nervos simpatic: în reumatismul cronic, în 
gută, în obezitate, în glicosurie, în arterioscleroză, în 
turburările vaso-motorii şi trofice ale extremităților, în 
alterațiile unghiilor şi ale părului, în sclerodermie — cu 
rezultate excelente, care au fost prezentate Academiei de 
Medicină | 

În 1900,acompletatsingurseriaafecțiunilor herperice 
(sauartritice, datorate lenevirii sistemului nervossimpatic), 
care pot fi vindecate prin extrasul de glandă tiroidă, 
relatând vindecările obţinute în cazuri de gangrenă uscată, 
de escare ale extremităților, de ulcere trofice ale gambelor, 
de tulburări trofice ale unghiilor etc. 

In 1898, pentru a demonstra că gușa exofalmică nu 
este o afecțiune propriu-zis tiroidiană, ci consecinţa unei 
«vaso-dilatațiuni active a vaselor gâtului şi ale capulu»», 
concepu un tratament nou al acestei maladii, cu rezultate 
într-adevăr impresionante: tratamentul cu sulfat de chinină, 
care face să dispară, odatăcu a stă acestor vase, toate 
tulbutările guşei exoftalmice 1. Itustrul Huchard aprecia 
astfel noua sa metodă: «Pornind de la aceste date 
experimentale, Paulescuaavut ideea deainstitui medicația 
acestei afecțiuni cu sulfat de chinină, din cauza acțiunii lui 
vaso-constrictive asupra vaselor gâtului şi ale capului [...] 
lată o bună terapeutică, fiindcă ea se bazează pe 
experimentaţie şi pe fiziologie». Şi mai departe: «Atragem 
atenția practicianului asupra acestei medicaţiuni 
recomandate de Dr. Paulescu, ale cărui cercetări 
răbdătoare în terapeutica fiziologică merită elogiile 
noastre, fiindcă sunt încununate de succes» 

(va urma) 
NOTE 


“ Paulesco, “Recherches sur la coagulabilit€ du sang hepatique”, 
în Archives de Physiologie, ianuarie 1897, p. 21. 

Archives de Physiologie, Paris, 1897, p. 21. Vezi, de asemenea: 
“Traitement des ancvrismes par les injections sous-cutantes de 
gâiatine”, a treia comunicare, cu Lancereaux, în Bullerin de 
| Academie de Medecine, 1900, “Nouvelles considerations sur le 
traitement des ancvrismes par les injections sous-cutandes de 
gclatine”, cu Lancereaux, în Journal de Medecine interne, 1900, 
p. 701; La gucrison des anevrismes par la traitement gelatină, 


comunicare la Ai Afli-lea Congres de Medicină, Paris, 1900. 


" Claude Bernard, Introduction ă !'ctude de la medecine 
experimentale, pp. 68-69, citat de Paulescu în articolul 
“Generațiunea spontanee şi danwvinismul”, din Spitalul, februarie 
1905. 

” Thâse pour le doctora! en medecine, Paris, 1897. 

Mai multe alte cercetări clinice şi experimentale asupra fiziologiei 
şi patologiei ficatului, făcute în serviciul şi în laboratorul lui 
Lancereaux, au fost pubicate; 

a) într-o comunicare la Academia de Medicină, în octombrie 

1896, asupra cirozei ficatului la copii, 

b) în tezele inaugurale ale doctorilor: ]. Boland, “Cirrhose chez les 

enfants”, 1895; Bouly de Lesdain, “Hypermegalie hepatique et 

splenique d'origine palustre”, 1894; H. Sainperny, “Sur |'stiologie 
es cirrhoses du foi”, 1897. 

Reynier et Paulesco, “Gilandes (hyroides- Physiologie normale 
et pathologique (Considerations cliniques et exp&rimentales)”, în 

ournal de Măâdecine interne, Paris, |, 15 iunie 1898. 

Lancereaux et Paulesco, «L'Jodothyrine dans le traitement des 
afTections dites rhuematismales.. », în. Journal de Mâdecine interne, 
ianuarie 1899; «La medication ihyriodienne dans le traitement 
des afTections dites rhumatismales...», în Bu//erin de [ Academie 
de Medecine, 3 lanuarie 1899. 

Pautesco, «La medication thyriodienne dans le traitement des 
troubles trophiques des extremites», în Journal de Mâdecine 
interne, Î iute 1900, p. 694. 

Paulesco, «Le traitement du goitre exophtalmique par ic sulfate 
de quinine», în Journal! de Mădecine interne, L$ decembrie 1898, 

H. Huchard, în Journal des Practiciens, 3 l decembrie 1898, p. 
844. 




















| Pe marg ginea ea volumului de vers 





PAG. 14 NR. 8/104 August !'99 


PUNCTE CARDINALE 


«NĂDEJDEA NEÎNVINSĂ SUPUNE GÂNDUL TRIST...» 


—_— cr e ŢI CI a 





Inimi zăvorite este al doilea volum de versuri al fostului deținut politic, legionarul Pag 
Petru C. Baciu. După 15 ani de temniță, spirit viu şi aprig, profitînd de singurul drept real. IE 
cîştigat de români după decembrie '89-— dreptul de a se exprima liber, Petru C. Baciu pune 
pe hirtie o cascadă de versuri, amintiri săpate cu fierul roşu în «inima zăvorită» a tînărului 
«bandib», umilit şi batjocorit pe nedrept, cu elita mărturisitoare a unei întregi generații. . | 

Amintirile lui curg ca apele care au rupt zăgazurile, Vrea să lase ceva în urma sa, nu are 
timp de pierdut, căci cea mai mare parte a vieţii a fost nevoit să şi-o tacă în temnițele 
gloriosului «lagăr socialisb>. Vrea ca lumea să ştie adevărul, să afle ce s-a trăit şi cum s-a 
murit după gratii; simte că satanicul cerc ar vrea să se închidă perfid, ajutat de cei cărora 
adevărul nu le-a priit şi nu le poate prii; numai că el, asemenea unei stihii, nu mai poate fi 
oprit, nu mai are nimic de pierdut şi continuă să-şi strige adevărul cu dubla demnitate a mucenicului şi a poetului. Nu 
un poet «de profesie», membru al cutărei sau cutărei uniuni sau asociații scriitoriceşti, ci un poet prin fibra sufletească, 
sfidind fără ostentație curentele sau modele literare. Poezia lui face parte dintr-o specie literară nevalidată bel fereşte: 
ceaa ISTORIEI SUFERINŢEI, în care Frumuseţea este crucificată spre o tainică înviere întru Bine şi Adevăr. O istorie 
vie a luptei, dar şi a dragostei, a înfrîngerii, dar şi a demnităţii, a credinței în Dumnezeu, dar şi a fidelității față de neam 
şi de țară. 

Nu spun vreo noutate (nimic nou sub soare!), dar nu mă sfiesc s-o repet: nu este puțin lucru să crezi şi să iubeşti. 
A fi sceptic sau negativist, liber-cugetător sau rău-voitor sînt atitudini la îndemnîna oricui; a crede şi a iubi înseamnă a 
te jertfi, a te depăşi pe tine însuţi, a fi mai mult ceilalți decît tu însuți, ceea ce nu mai este la îndemina «deştepțilon» 

cîrtitori... 

Pentrua înțelege mai bine poezia lui Petru C. Baciu, trebuie mai întîi să-i cunoaştem viața-—a lui şi a generației căreia 
îi este exponent. Încă de tînăr s-a simțit dator să se pună în slujba celui mai pur ideal național, cu o intuiție a pericolului 
roşu pe care nu multe neamuri au avut-o. Entuziasmul tineresc și dragostea nemăsurată pentru țară l-au făcut să răspundă 
«Prezent!» la apelul celui ce-a fost «Căpitanul» elitei tineretului din vremea sa, sub semnul transfigurator al «credinței 
nelimitate». Idealul lor, idealul jertfei pentru Dumnezeu şi Neam, a tulburat conştiințele pătate ale mai marilor țării (0 
clică asemănătoare fariseilor din vremea lui lisus), care l-au perceput doar ca pe o amenințare la adresa privilegiilor şi 
comodităților lor. Aceşti tineri trebuiau opriți! Complotul s-a urzit îndată, iar în jurul lor s-a cîntat, cu o perseverență 
demnă deo cauză mai bună, cunoscuta şi eficientaarie a calomniei. Au urmatani grei de prigoană, dina căror sevătragică 
se trag şi cele două volume de versuri a lui Petru C. Baciu. În ciuda anilor grei de temniță, a fost un om liber, căci dacă, 
aşa cum spunea Camus, «libertatea este dreptul de a nu minți», e! a refuzat tocmai să mintă sau să trădeze. În virtutea 
acestei libertăţi, a stat neclintit alături de cei ce s-au împotrivit celor trei dictaturi sinistre care au dus România la ruină 
în ultimii 60 de ani: cea a regelui Carol II, cea a lui lon Antonescu şi cea comunistă, instalată de tancurile sovietice, dar 
şi de îndelungata iresponsabilitate a politicienilor români. | 

Astăzi, ajuns la 76 de ani, credința lui Petru C. Baciu se dovedeşte a fi rămas la fe] de vie, dragostea lui Ia fe! de mare, 
mintea lui la fel de trează. În timp ce torționarii săi sînt oale şi ulcele sau zac înecați, după o viaţă de abjectă îmbuibare, 
în propria grăsime, hizi şi senili, Petru C. Baciu, asemeni păsării Phoenix, găseşte resurse să renască mereu şi scrie, iată, 
al doilea volum de versuri, cu vocea neistovită a purității mărturisitoare... 

Deşi aflat în cuşca unei dube, hăituit de temnicerul care-i supraveghează pînă şi răsuflarea, autorul trăieşte cu pace 
şi bucurie minunea Învierii, învăluit de amintiri dragi, etem însufleţitoare; 

Mi-i tristă-această noapte, cu zornăit de fiare, 
M-apasă ca O piatră trecutul izgonil, 
Vin amintiri din vreme şi calde ca un soare, 
Vin să-mi aducă linişti din Templul zăvorit... 
(Noapte de Înviere») 

Sfintele Paşti reprezintă mereu — chiar şi-n cele mai vitrege împrejurări — un prilej de înălțare spirituală pedaiu ce] 

întemnițat: 
Nădejdea neînvinsă supune gindul trist: 
Ne-mbărbătăm la crucea durerilor lui Crist, 
Te-mbrăţișezi cu morții, şi ierți toți temnicerii, 
Şi-n suflete se-aşază lumina Invierii... 
(«De Paşti») 

Dragostea pentru țară este şi ea prezentă mereu în poezia sa. Cîţi dintre noi, mai ales dintre cei mai tineri, n-au fost 
oare «bîntuiţi» de gîndul emigrării pe alte tărîmuri, în anii întunecați ai «epocii de aun» sau în anii tulburi ai «tranziției» 
din zilele democraţiei noastre atît de «originale»? Versurile lui Petru C. Baciu din poezia intitulată «Transfen» (transferul 
dintr-o închisoare în alta) vin parcă să ne biciuie micimea debusolată şi să ne plece fruntea sub ruşinea acestor gînduri: 

Plecăm spre nu ştim unde, fără de stea şi nume, 
Necunoscutul frate, întins ca apa mării. 

Ne-or cobori-n adincuri, sau ne-or urca pe culme? 
Oriunde ne vor duce, e tot pămintul Țării! 

Nu mi-am propus să fac aici o analiză critică a poeziei lui 
Petru C, Baciu, ci am îndrăznit doar să spun cîteva cuvinte despre 
viața lui pe cît de încercată, pe atît de exemplară, cu speranța că 
voi atrage atenția asupra unui mesaj poetic esențial, în care s-a 
transpus aceastăexperiență de viaţă, lăsată ca testament generațiilor 
viitoare. 

S-ar putea să se găsească critici simandicoşi care să strimbe 
din nas, căutători de pete-n soare, găsind că versurile sînt prea 
lungi sau prea scurte, că rima este desuetă, ritmul imperfect, sau 
cine ştie ce alte uerezii» estetice. Pentru noi, la capătul unei 
jumătăți de secol de ateismn şi intenaționalism marxist, credința 
în Dumnezeu şi dragostea de Țară, răzbătind pretutindeni din 
versurile lui Petru C, Baciu, înseamnă infinit mai mult decît 
rigoarea unor canoane sau teribilismul ieftin al unor mode 
literare. 

Îi mulțumim că există și că ni s-a dăruit, prin lupta și prin 
versurile sale! 


PETRU C. BACIU 


ZĂVORÂTE 


Marina Gabriela PĂDURE 















Constantinescu 
MABRGINALII LA 


| ELA cp Er Di 
AAA: pe ry7) 


-- „9 
n 


În apreciata colecție "Homo religiosus” a 
Editurii Dacia din Cluj-Napoca, a apărut în 
această vară volumul intitulat Marginalii la 
Talmud, semnat de D-l Gabriel Constantinescu 
(un pasionat de problemele Orientului semitic 
şi de raporturile acestuia cu istoria şi cultura 
lumii creştine; în 1997, la Editura Anastasia din 
Bucureşti, în colecţia "Religiile Cărţii”, i-a mai 
apărut volumul Filosofia arabă a istoriei. Ibn 
Haldun - lucrare unică în bibliografia 
românească a domeniului). 

Volumu! apărut recent la Cluj, totalizând 
173 de pagini, reuneşte texte publicate iniția! în 
Puncte Cardinale (din martie 1996 până în 
martie 1999). Materialul a suferit mici revizuiri 
la pregătirea pentru tipar a volumului, iar autorul 
a adăugat o postfață lămuritoare, în care este 
pusă în lumină importanța cunoaşterii 
Talmudului pentru diferitele categorii de public 
(evrei şi neevrei, filosemiţi sau antisemiţi, 
specialişti sau nespecialişti etc.), precum şi 
obiectivele cărții (ce se înscrie în suita - la noi 
încă puţin numeroasă -a cărților de popularizare 
adresate cu precădere publicului intelectual 
mediu). Autorul prezintă lucrurile cu suficientă 
imparțialitate (imparţialitate absolută 
neexistând decât la Dumnezeu), aducând o 
perspectivă neevreiască într-un domeniu în care 
predomină, în mod fatal, bibliografia mult mai 
subiectivă a mediilor evreieşti. 

Cartea urmăreşte, cu o bună informaţie şi o 
logică strânsă, dialogul complex al iudaismului 
postbiblic cu lumea neevreiască (îndeosebi 
creştină), geneza şi structura Talmudului, 
precum şi disputele în jurul acestuia, până în 
epoca lui Maimonide, dar şi cu referințe 
tangențţiale la evoluţiile ulterioare, inclusiv la 
starea actuală a lucrurilor (pe fondul dominaţiei 
mondiale a evreilor - economice, dar şi 
ideologice - după grelele încercări ale ultimului 
război mondial). 

Actualmente, tot în paginile Puncrelor 
cardinale, autorul publică, în serial, o nouă 
lucrare, dedicată Cabalei, pe care o sperăm cât 
mai curând definitivată şi apărută, eventual tot 
sub egida editurii clujene. De asemenea, are 
pregătită pentru tipar sinteza intitulată Evreii în 
România (apărută, mai demult, tot în Puncte 
Cardinale, dar ulterior revăzută şi adăugită). 
V.A.M. 























































——._— Și 





| 
| 
| 
| 


Anul acesta, la 9 August, 
s-au împlinit trei ani de când 
camaradul de arme, de luptă : 
împotriva comunismului şi de credință în destinul bun al 
neamului românesc, lon Pantazi, ne-a părăsit, încredințându- 
şi sufletul său bun şi drept judecății lui Dumnezeu. 

Drumunle vieții noastre s-au încrucişat pentru prima 
dată într-unul din cele mai tragice momente din istoria 
României. Era în Septembrie 1940. Tineri absolvenţi ai 
liceului păşeam pe poarta Școlii de Ofiţeri de Cavalerie din 
Târgovişte în zilele în care România Mare, țara făurită cu 
prețul sângelui vărsat cu generozitate de generația Regelui 
Ferdinand Întregitorul, se prăbuşea din cauza becisniciei 
nevrednicului său urmaş, Carolal Il-ea. În lunie 1940 se ceda 
Uniunii Sovietice Basarabia, Nordul Bucovinei şi ținutul 
Herţei, iar în Septembrie, Ungariei, Ardealul de Nord, iar 

Bulgariei, jumătate din Dobrogea. 

această situaţie, instinctul de conservare al naţiunii a 
reacționat cu violență. La 6 Septembrie 1940, Carol al II-lea 
a fost detronat şi fiul său, Mihai, devenea Regele României, 
dar conducerea politică a țării fiind preluată de Generalul lon 
Antonescu. Din păcate, însă, în acele clipe de răscruce, 
conducătorii partidelor istorice au refuzat să-i acorde sprijin. 
Cum întreaga Europă era zguduită de cel de al doilea război 
mondial, aceştia, dintr-o prudență vecină cu laşitatea, au 
preferat să se păstreze în expectativă, așteptând să se profileze 
tabăra victorioasă, ca apoi să se alăture. In fața acestui refuz, 


Generalul a fost nevoit să facă apel la rămăşiţele Mişcării.aa 


Legionare, ceea ce mai rămăsese din ea, după ce aproape tâţi, 
conducătorii valoroşi at acestui curent de înnoire spirituală” 


înregimentându-se î în PE ie de Cruce. , 

Intrarea României, alături de Germania, în războiu 
împotnva Uniunii Sovietice, ne-a găsit la Târgovişte, făcâni 
ne ucenicia ostăşească. Ca elevi de şcoală militarz 
ascultat cu profundăemoție, alături de întreaga țară, 
de Zi către Armată” al Generalului lon Antonesc 
lunie 1941. “Osiaşi, Vă ordon treceţi Prutul! 


vrăjmaşul din Răsărit și Miazănoaple! Dezrobiţi din jugul l 


roşu al bolşevismului pe fraţii cotropiţi! Reimpliniţi. în 
trupul țării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali 
ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!" 

Elanul şi eroismul cu care Oştirea Română a participat 
la “Cruciada împotriva bolşevismului au fost exemplare. /. 
Deoarece însă din rândurile celei mai tinere promoții dg/, 
ofiţeri activi, promoția 194 1, numărul celor căzuţi pecâmput! 
de onoare a fost impresionant de mare, Mareşalul a dispus ca 
promoția noastră, promoția 1942, să nu fie încă trimisă pe 
front. De la aplicarea acestei dispoziții, Generalul Constantin 
Pantazi, Ministrul de Război, a făcuto singură excepție. Fiul 
său, sublocotenentul Ion Pantazi, a fost trimis pe front la 
cererea acestuia, unde s-a distins prin acte de bravură, fiind 
decorat cu Ordinul Mibai Viteazul şi cu Crucea de Fier. 

Din nefericire, războiul a urmat un curs defavorabil şi la 
începutul anului 1944 se întrevedea înfrângerea Germaniei. 
În această conjunctură, oamenii politici sprijiniți, spre 
necinstea lor, de unii ofiţeri cu grade mari şi funcții înalte în 
Oştire, sub pretextul pragmatismului politic, au pus la cale 
lovitura de stat de la 23 August 1944. Ce a urmat se ştie. O 
noapte, lungă de 45 de ani, se va aşterne asupra României. De 
acum înainte toată țara va trăi sub imperiul terorii roşii, dar 
unele persoane vor deveni ținte predilecte ale dictaturii 
comuniste. Este cazul familiei Pantazi. Generalul Constantin 
Pantazi, ostașul demn care şi-a servit Patria fără preget, a fost 
declarat “criminal de război” şi condamnat la moarte în acea 
sinistră crimă juridică intitulată “Procesul Marii Trădări 
Naţionale ”. Graţierea semnată de rege a fost un act formal. 
În loc să cadă secerat de gloanţele plutonului de execuţie, va 
fi asasinat, în chinuri umilitoare, în temniţa de la Râmnicu- 
Sărat. Soţia Generalului Pantazi va fi azvârlită la periferia 
societăţii, fiind nevoită să muncească din greu pentru a-și 
câștiga existența, dar mârlănia parvenitismului proletar nu a 
reuşit să-i afecteze calitatea de autentică doamnă. 

Cât despre fiu, lon Pantazi, ca întreaga noastră generație, 
a fost pus în fața alternative: pactul cu diavolul, sau respectarea 
valoritor tradiționale ale Armatei Române, ceea ce obliga 
adoptarea unei atitudini ferme anticomuniste, Urmând firescul 
lucrurilor, lon Pantazi a ales calea rezistenței anticomuniste. 


PUNCTE CARDINALE 














Ocale grea,c conduceainevitabil spreterhi seouise 
Timp de/1G“ani, Jon Pantazi a cunoscut II rigorile 
temnițelOr ş ac de muncă forțată Com 


Ne-apăirEVăz) în anul 1952, la mina de plumb de la Baia 

Sprie; iz: , de metri sub pământ, în condiții de muncă 

& emlintărej (rebuia să scormonim măruj) ele muntelui. 

fr) „drumurile noastre s-au des dn nou. El 
ȘE 

















la mina de la Cavnic, undeih [953 a avut loc 
i, printre care 
-au ținut însă 


a) tr-o pitt 


pătoare, de [a care 
ri 


LUNO/ 
umnezeu 


„ Jon Pantazi, câ»de- EA toți deținuții 


ip edit, va 
erjahi Sa 
Pio îşi va înten 
chef Aoana/ 
pr os 


os 


urle urma credincioasă în exil şi-l va ajuta la) 


































ajunsă î în 1978, 
ivire la perioada petrecută în Occident trebuie să fac 
"Brecizări de natură să surprindă profilul moral al 
dului meu, [on Pantazi. Spre deosebire de alți refugiați 
politici, lon Pantazi a refuzat să se înregimenteze în aparatul 
de propagandă anticomunistă dirijat şi subvenţionat de puterile 
apusene. Cauza acestui refuz a fost caracterul duplicitar al 
politicii duse de Occident. Pe de o parte, prin canalele de 
propezzdă: semioficiale, Occi-dentul Ia iti din 
EM 


= 


Li 


x C “ - 
+) 


e 
1% 


3 SAVA 2% 
A 
(03 


fi d 
//4) (N |, 


Ă A lori Pantazi i în uniformă Aţi 
de paznic de noapte - Mâncheb, 1980 i | 































August '99 NR. 8/104 PAG. 15 





spatele Cortinei de Fier la 
nesupunere şi rezistență, iar pe de 
altă parte, guvernele apusene 
întrețineau relaţii normale cu guvemele comuniste. Cazul 
revoluţiei ungare din 1956 este grăitor în acest sens. Iar dacă 
ne amintim cum Nicolae Ceauşescu a fost plimbat cu 
caleaşca regală la Londra, înțelegem-rezerva lui Jon Pantazi 
față de “anticomunismul occidental". Pe acest temei s-a 
alăturat redacției Stindardului condus de I.V. Emilian, 

începându-și cariera de ziarist. Şi tot pe acest temei a început 
să colaboreze la Curierul din Los Angeles, condus de 
Gabriel Bălănescu. Pentru a-şi câştiga existența, a preferat 
avantajelor pe care le-ar fi putut obține cu un minimum de 
concesii față de principiile cărora le-a fost credincios toată 
viața, serviciul de paznic de noapte la o clinică veterinară . 

După moartea lui l.V. Emilian, familia, tentată de 
ofertele făcute de un intermediara! omniprezentei Securități, 
a refuzat să-i îngăduie lui Ion Pantazi să continue editarea 
Stindardului. În faţa acestei situaţii, cu o remarcabilă voință, 
şi cu sacrificii băneşti cu mult peste posibilitățile sale 
modeste, a schimbat numele revistei în Stindardu/ românilor. 
Cu această nouă denumire, revista a apărut, fără întrerupere, 
din 1985 până în Decembrie '89. 

O altă realizare meritorie a lui lon Pantazi a fost 
organizarea, la Paris, în 1988, a primului “Congres Mondial! 
Românesc”. Cel puţin pentru o clipă, românii din exil au 
reușit să dea dovadă că se pot ridica deasupra intereselor de 
grup şi pot închega o unitate de acțiune pusă în slujba 
intereselor permanente româneşti. Evenimentele din 
Decembrie '89 au făcut ca existența “Congresului” să-şi 
piardă rațiunea de a fi. Dobândirea libertăţilor politice dădea 
posibilitatea înființării de partide, şi în acest nou climat 
politic, lon Pantazi s-a alăturat Uniunii Democrat Creştine, 
o formație politică nouă, înființată de foşti deținuți politici. 
Din păcate, însă, şi de data aceasta Securitatea a fost cu un 
pas înainte, reușind să infiltreze, la vârf, acest promiţător 
partid politic. Lascurt timp de la înființare, însuşi preşedintele 
pantidului, fostul deţinut politic Mihai Grama (în prezent 
senator țărănist), făceauluitoarea declarație publică: “Primin 
în partid foşti comunişti, dar nu primim foşti legionari"! 


- fusese compromisă. Ea va fi reluată mai târziu de alte 


| a tormaţiuni politice, dar numai ca firmă, din rațiuni electorale. 


Ca doctrină politică, democrația creştină românească a 


care lon Pantazi o va desfăşura în Occident, unde Tur o dată cu încetarea apariției periodicului Veghea 


(1990). 

După apariţia Punctelor Cardinale, lon Pantazi s-a 
alăturat cu trup şi suflet redacției revistei. În acelaşi timp, pe 
lângă activitatea pazetărească, lon Pantazi s-a remarcat ca 
memorialist. Cele două volume din remarcabila lucrare 4m 
trecut prin iad conţin pagini document despre regimul 
penitenciar din România comunistă, precum şi descrieri 
edificatoare ale vieţii din perioada ulterioară eliberării din 
temniță. Cel de al treilea volum al acestei lucrări se află în 
posesia familiei, în stadiu de manuscris. Sperăm ca, o dată cu 
reeditarea în țară a primelor două volume (ele au apărut, 
înainte de Decembrie '89, în Germania), să vadă lumina 
tiparului şi cel de al treilea volum, care are ca temă exilul 
românesc, 

Anii de temniță, condiţiile grele de viaţă ca “om Jiber” 
în România comunistă, dar mai ales zbuciumul sufletesc 
provocat de marile şi multele neîmpliniri ale neamului şi 
țării, de care s-a simţit legat mai presus de orice, i-au şubrezit 
sănătatea. Grav bolnav de inimă, la 9 august 1996, la 
Minchen, camaradul lon Pantazi s-a stins din viață. Dorința 
lui a fost ca rămăşiţele sale pământeşti să fie încredințate 
pământului țării în care s-a născut şi pentru care a luptat şi a 
suferit. Nu a fost însă cu putință. Puţinătatea mijloacelor 
materiale ne pun în imposibilitate să ne îndeplinim chiar şi 
fireştile îndatoriri creştineşti, Tot ce s-a putut face a fost să 
i se aducă în țară uma cu cenuşă, care a fost înhumată în 
mormântul în care se odihneşte mama sa. (Despre mormântul 
tatălui său, atât ştim: rămăşiţele pământeşti ale Generalului 
Constantin Pantazi, fostul Ministru de Război al României 
din anii Cruciadei împotriva Comunismului, se găsesc la 
groapa comună din Râmnicu Sărat, Acolo unde comuniştii 
au îngropat, pe întuneric şi fără cruce la căpătâi, o bună parte 
din elita rezistenței româneşti împotriva comunismului...) 


Gabriel CONSTANTINESCU 





PAG: 16 NR. 8/104 August'99 PUNCTE CARDINALE Santa Janta Pare 


A SS 


Y 


Crăiasă alesîndu-te, Ati 
Însenunchiera rugînde-te, Aa d 3 
„Înaltă-ne, ne mîntuie * a e 
+ Din valul ce ne Pintic; 
1 Firscut de întărire 
Si zid de mântuire, Xire; 
ii - Privirea-fi a dare 
"Asupră-ne ot 
O, Maică prea curată 
Şi pururea. IF egioaii 
pe a e Magati 


Noi; ce din a Sfintului 
n Facem umbră a altă Deea ia, 


35 : siga P "Ad pei fn e be paz 
_. £ | i 
Ă | (ra Sa ai a pp Pa fe dd cae 4 


TE a 


a Ac ad i lin cena 
Regina peste înseri, 
Din neguri, te. arată, 
“Emmină dulce, clară. 
O; Maică prea curată A 
Si pururea, Fe ecioară, Aă e: 
Marie. / «d 


Era. 


viata la Vas 
p „îngi ă de Iele 


je îs 
șa 


Ga ia. audă 


+» 


dt; Şi e A TR a n 
Din albă smeriixe de pur uri fec 
pîinea şi vinul amin se posi 


Ia 


creşte Cuvîntul tăcut i în Pais a ea 


, 
ji 


Gurie. laudă fie, 
Osie sfi RLĂ a lumii, Marie! 


Milelor tale imi povară, 
lacrima rugilor noastre de sară 


E) E ţi-o udă; heruvii ţii, moaie, 
şi cerul într-însa pt Egu se-ncovoaie... 


ÎP 
4 
La 


Gia pi ție, 
osie sfintă a lumii, Marie! 


Sta Ai E 
€ ă DI 


- . Editura Gabriel CONSTANTINESCU (director), Tehnoredactare computerizată 
Răzvan CODRESCU (redactor şel), "PUNCTE CARDINALE" 
a UNEI CARDINIICE Ss Demostene ANDRONESCU (redactor șef-adjunct), 
B.R.D. Sucursala SIBIU Ligia BANEA (secretar de redacţie), Marcel PETRIŞOR, Florea TIBERIAN p/APXA SRL: 
Cont nn 251100996517509 Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel. 069/422536 “Printing Company