Puncte Cardinale anul VII, nr. 8 (80), august 1997

credinta 
iubire 
speranta 





“Tragedia şi paradoxul unui moment istoric în care predomină «politiculy este că oricine poate ajunge 
puternic, că nu mai există ierarhia valorilor şi a fortelor personale, ci ierarhia lozincilor”, 


PUNCE 
CAtD:NALE 


- 


MIRCEA ELIADE 





ANUL VII 
N til 


August 
| bg, 


LE PAPA IL! 











LB 





Văzându-| în cărucior 
pe preşedintele american Bill 
Clinton, la întâlnirea de la 
Helsinki din primăvara acestui 
an(cuun Boris Elțin confirmând 
la rându-i faimoasa sintagmă: 
“aceşti bolnavi care ne 
conduc”!), mulţi şi-au amintit 
cu înfiorare de invalidul 
Roosevelt şi de marea vânzare 
de la Yalta, de acum o jumătate 
de secol. Cum să nu-ţi 
încolțească în suflet teama că 
“istoria se repetă“, mai ales când 
eşti român, adică victimă 
perpetuă, de câteva sute de ani 
încoace, a laşităţilor şi a lipsei 
de scrupule din lumea politică 
occidentală? 

Toată istoria modernă 
a României “s-a cerut după 
Occident”, fărăa primi, dincolo 
de vagi făgăduințe conjunctu- 
rale, decât “luxaţiile” periodice 
ale acestuia. Am fost părăsiți 
aproape sistematic la cheremul 
turcilor sau al ruşilor, trebuind 
s-o luăm mereu de la capăt, 
într-un fel de luptă abrutizantă : 
cu propriul destin, lar astăzi suntem aspru judecaţi (şi puşi la colţ) pentru neimplinirile 
noastre și pentru nevrednicia ceasului de faţă. Păi de unde “împlinire” şi “vrednicie”, 
când tot ce am înjghebat “ziua” s-a surpat “noaptea”, ca zidurile mănăstirii din 
legendă?! Lunga experiență comunistă ne-a costat mai mult decât toate dezastrele 
anterioare ale istoriei (chiar și decât perversa epocă fanariotă, care ne-a desfigurat 
esenţial, în chiar pragul modernităţii), secătuindu-ne nu doar materialicește, ci şi 
sufleteşte, până aproape de limitele disoluţiei naționale. Dar în această experienţă noi 
nu ne-am aventurat de bunăvoie, ci am fost împinși spre ea tocmai de “judecătorii” noştri 
de astăzi, ce ne-au dus și atunci cu vorba, în timp ce în culise ni se semnase demult 
sentința (90 % influenţă sovietică), mai grea decât a tuturor țărilor din zonă! Dacă am 
ajuns în halul în care am ajuns, cauzele nu sunt doar interne (cum încearcă să ne convingă 
o anumită propagandă antiromânească), ci în mare măsură externe (“jocul de interese” 
al marilor puteri, ce ne-au aruncat, fără nici cea mai mică remușcare, în gura “bestiei 
roşii”, ca să-și cumpere tihna istorică a unei “civilizaţii” de la înălțimea căreia își pot 
îngădui astăzi să ne sfideze şi să ne dea lecţii de bună purtare!), 


AL 








lonel NECULA 
Mihai Eminescu şi dosarul 


Cultul ortodox 
al Maicii Domnului 


p. 3 | dublei sale sacrificări 


p.4 








PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


irculație în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRAL 


DOILEA VALI(S) 











Madridul a adus, în această vară, 
confirmarea: Occidentul (de la care 
aşteptam nu atât o bunăvoință 
conjuncturală, cât o reparație 
istorică şi morală) ne-a trădat din 
nou, sub aceeaşi baghetă americană 
(pe care — şi aici nu mai e vina 
altora! —ne-am repezit s-o aclamăm 
la Bucureşti, a doua zi după ce-şi 
reiterase abjecția postbelică; or, o 
națiune care-şi adoră călăii nu mai 
are viitor, pentru că, dincolo de 
nenorocirile abătute asupră-i, a 
încetat moralmente să-l mai 
merite...). 

Şi aşa am ajuns la delirul 
(auto)mistificator al “valului doi” 
(în realitate un fel de “paştele cailor” 
ambalat în limbaj diplomatic), 
cântat pe aceeaşi melodie cu mai 
bătrânescul “Vin americanii”. Ni 
se întinde înainte un nou deşert 
istoric, pe care ar trebui să-l 
străbatem răbdători, cum am făcut- 
o dintotdeauna. Mă tem însă că, 
după atâtea aşteptări înşelate, după 
atâtea uzaje istorice consecutive, 
“celula românească” se va spulbera 
iremediabil. Poporul român n-a mai 





fost niciodată atât de obosit şi atât de sătul de sine şi de toate. Cine refuză să vadă această 
crudă realitate va muri, probabil, ca “bun român”... 


Nu faptul în sine de a nu fi intrat în N.A.T.O. e grav, nici acela al îngreunării 


drumului spre Comunitatea Europeană, ci handicapul moral al acestui eşec, deznădejdea 
mai mult sau mai puţin conştientizată, “soarta” ce ne loveşte din nou, într-un moment 
de maximă slăbiciune. “Neantul valah” al lui Cioran abia de acum riscă să înceapă! 


E anevoie de estimat cum şi în ce măsură vom reuşi să depăşim actuala criză 


națională, care înainte de a fi una economică şi politică, e una morală şi psihologică. 
Măcar de am izbuti să nu prefacem până la capăt, în vâltoarea acestui timp crepuscular, 
un destin tragic într-o vină tragică | 


Desigur, ne-ar plăcea să credem, cu Mircea Eliade (“Destinul culturii 


româneşti”, 1953), că “s-ar putea caceea ce a constituit până acum nenorocul românilor 
în istorie, să alcătuiască tocmai marea lor şansă de a supravieţui în Istoria de mâine”... 
Aşa să ne ajute l)umnezeu, 


Adolf VASILESCU 


Pr. Tertulian LANGA 
Recitindu-l astăzi 
pe Homer 


Nici printre evrei n-a 
lipsit admiraţia faţă de 
Codreanul 

p. 16 











PAG. 2 NR. 8/80 August '97 


PUNCTE CARDINALE 





În prima Jumătate a secolului 
al XIX-lea, scriitorul francez Alexis de 
locqueville (1805-1859) a scris o 
entuziastă lucrare intitulată Despre 
democraţie în America (prima traducere 
românească: Ed. Humanitas, 1992), care 
a urmat vizitei sale în Statele Unite 
(1831-1832). De Tocqueville a notatcă 
“atâta timp cât Credinţa în Dumnezeu. 
Nucleul Familiei şi Clasa Mijlocie vor 
rămâne dominante în societatea 
americană, această țară va înflori 
mereu”. 

La sfârşitul acestui secol. 
putem spune că, deşi idealurile acestui 
scriitor rămân în principiu valide, 
America decade din ce în ce mai mult. 
Ce s-a îritâmplat cu ţara aceasta, de a 
ajuns la o asemenea stare de deteriorare? 
Paradoxal, răspunsul la această 
întrebare îl găsim tot prin apelul la 
autorul francez citat... 

Orice străin care a ţinut în mâna 
sa o bancnotă de | dolar S.U.A. a putut 
citi pe ea faimoasele cuvinte: In God we 
trust (adică “Credem în Dumnezeu”). 
Evenimente politice petrecute la 
Washington D.C., precum “Dejunul 
Naţional cu Rugăciune” dat anual la 
Casa Albă de către fiecare preşedinte 
american, sau pletora de biserici 
americane făcând slujbe la fiecare sfârşit 
de săptămână, pe tot cuprinsul Americii, 
ar putea duce la impresia că America 
crede în Dumnezeu. Dar la o privire 
mai atentă, ne putem da seama cu 
uşurinţă că astfel de episoade pioase nu 
reprezintă adevăratul spirit actual al 
Americii, ci doar o fațadă mincinoasă 

America NU MAI CREDE IN 


DUMNEZEU. În marţieni poate, dar în 


Dumnezeu nu. Încă de prin anii '60, 
guvernul american a decis să anuleze 
orice rugăciune în clasele de şcoală; 
asta pentru a nu-i “îndoctrina” pe copiii 
ai căror părinţi erau atei (sau de 
confesiuni exotice) şi pentru a respecta, 
chipurile, ca entiăţi separate, Statul şi 
Biserica. În anii '80, se ajunsese la 
ironia că, în timp ce în şcolile americane 
rugăciunile de orice fel erau interzise, 
se preda în schimb... marxismul! (A 
trebuit să se verse sânge în sud-estul 
Europei, în 1989, pentru a-i lecui pe 
americani de pasiunea pentru marxism). 

Pe lângă pervertirea ideologică 
a şcolilor din Statele Unite, se constată 
şi o tot mai pregnantă pervertire 
comportamentală, cu grave consecințe 
fizice, Astfel, în anii '90, nu există 
aşezare urbană din America unde să nu 
se găsească şcoli înzestrate, la intrare, 
cu detectoare de metal (ca în aeroporturi) 
pentru a preveni introducerea, de către 
elevi de toate vârstele, a unor arme 
periculoase (de la cuțite până la pistoale 
automate!), 

Tot de prin anii '60, de la 
ideologia “Rebeliunii Tinerilor” (altfel 
spus, hippie) până în zilele noastre, 
familia americană n-a încetat să decadă, 
Statisticile naţionale spun că mai mult 
de 50% din cuplurile americane au 
divorțat cel puțin O dată până la vârsta 
de 40 de ani. Asta înseamnă că mulţi 
părinţi adoptivi îi pun pe copii în situaţia 
de a nu mai şti cui să spună “tata” sau 
“mama”: părinţilor biologici sau 
părinţilor adoptivi?! Adulții nu le oferă 





nici pe departe acestor copii exemplul 
unui- comportament responsabil, iar 
relațiile incestuoase sunt din ce în ce mai 
numeroase, mai ales între părinţii adoptivi 
ŞI copiii care ajung în grija lor. Astfel, în 
ziua de azi, una din trei fete din America 
a raportat că a fost molestată în familie 
până la vâsrta de 18 ani, iar unul din cinci 
băieţi a raportat acelaşi lucru. 

Dacă în prima jumătate a 
secolului XX aproximativ 60% din 
venitul Americii era în mâna clasei 
mijlocii americane, în anii '90 numai 
10% din cetățenii săi controlază peste 
60% din venitul naţional. Clasa mijlocie, 
motorul Americii de odinioară, este acum 
o minoritate în societatea americană. 
Micile prăvălii şi ateliere care erau 
proprietatea tradițională a unor familii 
(în engleză: Ma 'and Pa” Store) au fost 
înlocuite de către super-magazinele 


PPE 


n 
Et i Pete 


paz 


DE 
pe 





actuale, stăpânite de către corporaţii 
multinaționale. Aceste corporaţii au dat 
o lovitură fatală micilor prăvălii, pentru 
că au cumpărat la preţuri infime (şi au 
vândut, în consecinţă, mai ieftin) 
produsele cerute pe piaţă, provenite însă 
din ţările din Lumea a Treia, mai ales din 
cele asiatice. În condiţiile în care aceste 
corporații achiziționau articolele 
respective cu un cost mult mai mic față 
de cele produse în America. dar le vindeau 
la prețuri care se ridicau la de câteva sute 
de ori mai mult decât cele plătite 
producătorilor, ele ajungeau atât să obțină 
câştiguri fabuloase, cât şi să împingă la 
faliment micile prăvălii de familie, care 
n-au mai putut rezista concurenței, cu 
produsele lor americane. În America 
actuală, trăim paradoxul unei societăţi 
care, dacă în anii '50 putea oferi unei 
familii vacanță, casă, maşini şi şcolarizare 


IP Pon . 
%, 


a ai Aaa pa 
a Pa i a, T 


PE ue RR, 


age ti pup pene 


Pi “ 
a îi DE 


pi » - o ? 
Îi ia e duc i 





numai din câştigurile tatălui, în anii '90 
impune ca ambii părinţi să aibă serviciu 
pentru a putea face faţă solicitărilor 
financiare curente. Serviciile s-au 
înmulţit, însă calitatea lor a scăzut 
considerabil. 

Toate acestea au dus la obsesia 
americanilor pentru bani; dolarul, care 
în concepţia fondatorilor Americii 
trebuia să servească pe Dumnezeu. a 
devenit el însuşi Dumnezeu: pentru bani 
îşi trădează americanii țara (vezi cazul 
Ames); pentru bani trădează Casa Albă 
interesele democraţiei în lume (vezi 
scandalul preşedintelui Clinton, cu 
primirea de donaţii de la chinezi, prin 
Indonezia); pentru bani îşi retrag 
victimele pedofililor acuzaţiile legitime 
(vezi scoaterea “cu basma curată” a lui 
Michael Jackson); în fine, pentru bani 
îşi vinde America sufletul (vezi folosirea 
produselor făcute în Lumea a Treia, 
adeseori prin exploatarea muncii 
copiilor, sclavilor sau prizonierilor 
politici)! 

Ţin minte că am văzut în şcolile 
româneşti, în 1995, icoane. Acolo unde, 
în şcoala copilăriei mele din Bucureşti. 
spre exemplu. tronau odată stema 
comunistă şi portretul “într-o ureche” 
al lui Ceauşescu, am găsit acum o icoană 
şi un tricolor: simple şi frumoase semne 
de reînnoire şi purificare spirituală a 
Țării. Insă, văzându-le, mărturisesc că 
m-am îngrijorat: cât va dura - m-am 
gândit - până când, în numele 
“democraţiei”, icoanele vor fi din nou 
scoase, şi eventual marxismul din nou 
predat, după modelul dominant al 
“fraților” din Vest? 

Puţini americani realizează că 
democrația nu este ținta ultimă a 
societății, ci doar mijlocul prin care 
societatea să trăiască mai bine. A trăi 
bine, după cum spunea regretatul lon 
Pantazi (întemeietorul “Congresului 
Mondial Românesc”), înseamnă a avea 
în viață întreitul scop al slujirii lui 

Dumnezeu, a Ţării şi a familiilor noastre. 
Alexis de Tocqueville găsise aceste 
înalte scopuri, în America vremii lui, 
sub forma: Dumnezeu, Clasa Mijlocie 
şi Familia. Astăzi, de toate aceste lucruri 
s-a ales praful în lumea americană. Dacă 
declinul actual va continua, probabil că 
America va împărtăşi soarta Greciei 
Antice, a Imperiului Roman târziu şi a 
Angliei coloniale. În ce ne priveşte, 
strânşi între o Rusie sălbatică şi o 
Americă decadentă, ar trebui să ne 
Străduim a ne crea un viitor nu prin vreo 
imitație ieftină, ci pe cont propriu, 
valorificând propriile noastre tradiţii 
istorice şi spirituale, 


Gabriel GHERASIM 
Portland, Oregon 






ÎN ATENȚIA 
CITITORILOR! 


Următorul număr al 
"Punctelor Cardinale” va 
apărea în 24 de pagini, spre 
jumătatea lunii octombrie, 
prețul rămânând neschimbat. 









Redacţia 





Da 53 a. 


















Marea sărbătoare religioasă a 
acestei luni este Adormirea Maicii 
Domnului, prăznuită în ziua de 15 august. 
Am socotit că ar fi de folos să ne 
reamintim, cu acest prilej, câte ceva 
despre locul deosebit pe care-l ocupă în 
tradiția noastră răsăriteană cultul Sfintei 
Fecioare. Am însoţit această scurtă 
prezentare cu câteva extrase din 
Didahiile Sfântului lerarh Martir Antim 
Ivireanul (1650-1716), unul dintre cei 
mai de seamă scriitori bisericeşti din 
literatura noastră veche; textele au fost 
actualizate la nivelul morfologiei, al 
ortografiei şi al punctuaţiei, păstrându- 
se însă particularităţile sintactice şi 
lexicale ale originalului. 


Cultul Sfintei Fecioare ocupă un loc 
deosebit în cele două mari confesiuni 
tradiționale ale creştinismului: Ortodoxia 
şi Catolicismul. Mariologia este o 
dimensiune esenţială a teologiei creştine, 
iar literatura marianică este foarte bogată, 
atât în Răsărit, cât şi în Apus. 

Biserica Ortodoxă o preacinsteşte 
dintotdeauna pe “Preasfânta, Preacurata, 
Preabinecuvântata, slăvita Stăpâna noastră 
de Dumnezeu Născătoare şi pururea 
Fecioara Maria” ca pe cea care este “mai 
cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără 
de asemănare decât Serafimii”, adică mai 
presus de toate celelalte făpturi; nu doar de 
cele văzute, dintre care s-a ivit, dar şi de 
cele nevăzute, între care veşniceşte. Uşă 
tainică a mântuirii, ea este A/easa' lui 
Dumnezeu, mărturisind şi mijlocind în 
ceruri, cu putere mare, pentru tot neamul 
omenesc. 

lubirea şi evlavia față de Sfânta 
Fecioară stă în inima însăşi a trăirii ortodoxe, 
încălzind şi însuflețind întreg trupul 
Bisericii. Ea apare pretutindeni — în slujbe, 
în rugăciuni, în icoane. Aceastanu înseamnă 







Sf. lerarh Martir 
ANTIM IVIREANUL 





[Laudă Preacuratei] 
celelalte lumini ale cerului. 
împărăteasă. 


purlătoare. 


siricăciunea. 


podoaba albiciunii. 


a păcatului. 





CULTUL ORTOD 





Vă 


<a 


i 
Și a 
+ Cu 

Pa XA, 

"7 AP Po da 


. 
PI 4 [A a 

d VA 
(YA 


Po: 
[RX i 
PCA 
VACĂ 


PLS 


nicidecum o “divinizare” a ei, ci doar o 
cinstire aparte (prea-cinstire sau supra- 
cinstire), mai prejos de adorația adusă lui 
Dumnezeu, dar mai presus de cinstirea adusă 
Îngerilorşi Sfinţilor. Un creştinism fără cultul 
Născătoarei de Dumnezeu este întru totul 
străin de duhul ortodox; de altfel, adepții 
protestantismului şi urmaşii lor, sectanții, se 


RUGACIUNI ȘI LAUDE ADUSE SFINTEI FECIOARE 


“ Aleasăeste, cuadevărat, ca soarele, pentrucăeste încununată 
cu toate razele darurilor dumnezeieşti şi străluceşte mai vârtos între 


Aleasă este şi frumoasă ca luna, pentru că ea, cu lumina 
sfințeniei, stinge celelalte stele şi, pentru marea şi minunata ei 
strălucire, de toate şiragurile stelelor celor de taină se cinsteşte, ca o 


Aleasă este ca revărsatul zorilor, pentru că ea a gonit noaplea 
şi toată întunericimea păcatului şi a adus în lume ziua cea de viaţă 


Aleasă este, că este izvor care cu curgerile cereştilor bunătăţi 
adapă Sfânta Biserică şi tot sufletul creştinesc. 

Aleasă este, că este chiparos care cu înălțimea covârşeşte 
cerurile şi prin fireasca-i. mireasmă s-a arătat departe de toată 


Aleasă este, că este crin, ce măcar de a şi născut între 
mărăcinii nenorocirii celei de obşte, totuşi nu şi-a pierdut niciodată 


Aleasă este, că este nor care n-a îfostş ispitit ideş nici o greime 


Aleasă este, pentru că este fecioară mai înainte de naştere, 
„ fecioară în naştere, fecioară şi după naştere, adâncime nepricepută 
a bunătăţilor şi icoană însufleţită a frumuseţilor celor cereşti. Liste o 
grădină încuiată, dintrucare a ieşit floarea cea neveştejită, şi fântână 
peceiluită, dintru care a curs izvorul vieţii, Hristos... 


(După Antim Ivireanul, Opere, ed. G. Ștrempel, 


Minerva, Bucureşti, 1972, pp. 19-20) 


PUNCTE CARDINALE 
AL MAICII DOMNULUI 


ru PS 7 TE Ie 


PD At Spre 
aie Sade Sa 
Are ed SAT De 





PR Apr Ni smerenie drumul Lui pământesc, între 


j 3 4 i să j 
40 4 a 
“ a a * - m AR A SRI 
p e E TDaă E rar Mă „e GE ari Cc du i Lă 


Adormirea Maicii Domnului - basorelief bizantin (Constantinopol, sec. X) | 








August '97 NR. 8/80 PAG. 3 









pe Maică de Fiu, “pe aceea care a întrupat 
de Acela Care S-a întrupat”. 

Pe de altă parte, Dumnezeu n-a voit 
ca întruparea să fie o siluire a firii noastre, 
ci a voit ca această fire să consimtă de 
bunăvoie la aceasta, prin glasul celei mai 
curate ființe omeneşti, care a răspuns 
îngerului vestitor; “lată roaba Domnului. 
Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). 
Atunci Duhul Sfânt a pogorit şi a rămas 
asupra -ei; “Buna Vestire a fost 
Cincizecimea Fecioarei”. 

Maica Domnului reprezintă, 
totdeodată, răscumpărarea şi plinătatea 
feminităţii, reunind în chip tainic 
maternitatea şi fecioria. Dacă prin femeie 
(Eva) a intrat păcatul în lume, tot prin 
femeie (Maria) a venit în lume mântuirea. 
Aşa cum lui Hristos s-a spus““Noul Adam”, 
Maicii Domnului i s-a spus “Noua Evă“. 
Creştinismul reprezintă primenirea 
dumnezeiască a făpturii omeneşti. 

Dar legătura dintre Maică şi Fiul ei 
nu se mărgineşte doar la momentul 
zămislirii fecioreşti; ea a vegheat cu 














bă 
i 



























staulul din Betleem şi norul din Betania; a 
luat parte la naşterea Bisericii apostolice, 
iar “adormind”, a fost ridicată la ceruri, de- 
a dreapta lui Hristos, mai întâi cu duhul, 
Ț apoi şi cu trupul îmbrăcat în slavă, ca 
Cad n maică a Fiului Omului, dar şi a întregului 
şi neam omenesc “restaurat” prin El. 
Biserica îi adresează rugăciuni 
neîncetate, cerându-i ajutorul, ca uneia ce 
are cea mai mare trecere înaintea lui 
deosebesc cel mai mult de Ortodoxie tocmai Dumnezeu. lar Dumnezeu Însuşi este 
prin aceea că refuză cu înverşunare cultul implorat să ne miluiască la rugăciunile ei, 
Fecioarei şi al Sfinţilor. care sunt cao punte tainică între nevoinţele 
Desăvârşita unire în Hristos a nNoastreşiatotputernicia Lui: “Sfânt, Sfânt, 
divinului cu umanul stă în strânsă legătură Sfânt eşti, Dumnezeul nostru; pentru 
cu sfinţirea şi proslăvirea firii noastre rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, 
omeneşti, căreia Maica Domnului îi este miluieşte-ne pe noi. Amin”. 
temei şi icoană. Biserica nu separă niciodată Vasile A. MARIAN 






















[Rugăciune către Născătoarea de Dumnezeu] 


- A 

Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, Împărăteasa cerului şi a pământului, 
cinstea şi slavacreştinilor, ceeace eşti mai înaltă decăt cerurile şi mai curată decât 
soarele, Fecioară prealăudată, nădejdea celor fără de nădejde şi liniştea celor 
bătuţi de valurile păcatelor, caută asupra norodului tău, vezi moştenirea ta, nu ne 
lăsa pre noi, păcătoşii, ci ne păzeşte şi ne mântuieşte de vicleşugurile diavolului, 
că ne-au împresural scârbele, nevoile, răutățile şi necazurile. Dă-ne mână de 
ajutor, Fecioară, căpierim. Indură-te de noi, că pe tine te avem ajutătoare şi la tine 
nădăjcluim, caprinrugăciunile tale cele preaputernice şi nebiruite să-L îmblânzeşti 
pe Fiul tău asupra noastră, să-ji întoarcă mila Sa cea bogată spre noi şi să ne 
învrednicească pe toți a petrece viaţă cinstită, curată şi fără de prihană, ca într- 
un glas şi cu o inimă pe Dânsul de-a pururea să-L mărim, iar ție Să-ţi zicem: 
“Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Dommul este cu tine. Amin. 














(După Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., pp. 21-22) 






[Altă rugăciune către Născătoarea de Dumnezeu] 







O, fericită Fecioară, după cum a căutat Donmul spre smerenia ta şi te-a 
înălțat de pe pământ lacer, pentruca să împărățeşti împreună cu El, caută şi tuspre 
noi, ticăloşii, robii tăi cei umili, şi mângâie-L pe Judecătorul cel înfricoşat, pe Fiul 
tău, cu rugăciunile tale cele pline de căldură, ca să ne mântuiască de scârbele şi 
de nevoile ce ne-au împresurat. Ji precum cu dumnezeiasca putere într-o mică de 
ceas într-o clipită, foarte repedeş i-a adunat din toată lumea pe Apostoli, ca să 
petreacă preacinstitul şi sfântul tău trup spre îngropăciune, cu laude şi cu cântări, 
aşa să adune şi mintea noastră cea împrăştiată întru deşertăciunile cele lumeşti şi 
să o lumineze, ca pururea pe Dânsul să-L mărim şi să-L lăudăm. lară ţie, ca unei 
adevărate Născătoare de Dumnezeu, să-ți cântăm, cucernici, cântarea cea 
ingerească: “Bucură-te ceea ce eşti cu bun dar dăruită, Domnul este cu tine". 
Amin, 












(După Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., pp. 132-133) 


PAG. 4 NR. 8/80 August '97 


PUNCTE CARDINALE 





Mihai Eminescu şi dosarul 
dublei sale sacrificări” 


Cunoscut prin acribia sa în analiza universului eminescian, Theodor Codreanu, cel care atăt 
de bine a pus sub stare de semnificaţie manifestările de viaţă “conştie ” ale poetului, a imbogăţii, iată, 
repertoriul acestor cercetări cu o nouă lucrare de o factură mai aparte în ansamblul percepțiilor sale 
critice. Nota distinctivă este conferită în primul rând de caracterul ei polemic, atitudinal, mai puţin 
exercita! de autor care, de regulă, îşi caută temeiurile critice în propria sa conytiinţă perceptivă şi mai 
Puțin înatitudini contrapunctice față de preopinenţi. Înplus, carteaeste tulburătoare, chiar gravă, prin 
substanța şi fondul ei constitutiv, întrucâl răsfrânge perioada celor şase ani apocaliptici, ultimii din 
viața lui Eminescu, marcați deopotrivă de obscuritate şi ocultare. 

De fapt, ce s-a petrecut cu poetul între 28 iunie 1883 şi 15 iunie 1889? Biletul transmis lui 
Maiorescu de soția lui Slavici indica, într-adevăr, începutul unei întunecări a minţii poetului sau numai 
punerea in mişcare a cabalei francmasonice interesate în moartea lui civilă? Concluziile noilor 
biografi care-au reconstituit evenimentele acestei perioade (este vorba de lucrările lui N. Georgescu 
şi Ovidiu Vuia) comverg spre ideea din urmă, dar Theodor Codreanu stabileşte toate conexiunile între 
fapte, le perspectivează în timp până în anii din urmă, când detractările poetului au recidivat în forme 
la fel de oculte şi contondente. Nu spun că teza d-lui Codreanu este convingătoare, dar, desigur, este 
incitantă, problematică şi credibilă. Prea sunt multe elementele concordante ce s-au cumulat în 
sprijinul ei! 

Cea mai mare parte a travaliului ziaristic eminescian a fost de opoziție, întrucât a coincis 
cu lunga guvernare liberală, pe care acombătul-o statornic şi în toate articulațiile ei. Şi-a atras asupra 
sa atâlea aversiuni din partea “roşilor” încât afirmaţia lui A.C Cuza din 1923, că “liberalii au ucis 
mişeleşte pe cel mai mare poet al neamului, ar putea căpăta şi alte conotaţii. Să fi ştiut liderul 
naţionalist ceva care nouă ne scapă? 

Ca “român absolut", cum l-ar mumi Petre Ţuţea, Eminescu a apărat - cu consecvență, cu 
îndârjire, cu principialitate - drepturile tuturor românilor, inclusiv ale celor din provinciile aflate sub 
stăpânire austro-uhgară. Or, critica tendințelor de deznaționalizare a românilor din Ardeal. într-o 
vreme când se pritoceau clauzele tratatului secret cu Puterile Centrale, nu mai cădea bine multora. 
“Și mai pololiți-l pe Eminescu!" scria P.P.Carp lui Maiorescu, din Viena, unde se găsea pentru 
tratative cu Bismarck, cupuţin înainte de nefericita dată de 28 iunie 1883. Avertismentul suna oarecum 
sinistru, dar, judecând la rece, cum ar fi putul fi acesta potolit? Oare neutralizarea lui civilă, sub forma 
declarării lui ca iresponsabil, n-ar fi fostocale la îndemână? Săfie o coincidenţă că în aceeaşi zi, odată 
cu declararea nebuniei lui Eminescu, a fost desființată şi Societatea “Carpaţii”, care avea ca obiectiv 

“unirea politică şi culturală a tuturor românilor "'? Sau faptul că numai cu câteva zile mai înainte de 
cea fatidică deputatul Petre Grădişteanu fusese pus în situaţia penibilă de a cere scuze cabinetului din 
Viena pentru că, în discursul rostit la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare de la laşi, amintea Regelui 
Carol ] de cele trei mărgăritare (Basarabia, Bucovina şi Transilvania) ce lipsesc din coroana sa? 

Manifestările lui Eminescu din 28 iunie trădează cu adevărat începutul nebuniei lui, cum 

rezultă din biletul d-nei Szoke (Slavici) către Maiorescu, sau numai o simplă criză nervoasă”? Să nu 
uităm că în aceeaşi zi, laora 10, când trăsural-a adus acasă la Maiorescu, poetul părea complet liniştit 
şi în deplinătate mintală, iar pentru secvențele de la Capşa şi Baia Mitraşewski s-a acordat un prea 
mare credit mărturiilor depuse de “ticălosul" Grigore Ventura, a cărui prezenţă în preajma lui 
Eminescu este cel puțin suspectă. 

Faptele se leagă Depus la sanatoriul doctorului Şutu, poetul este declarat bolnav de 

“sifilism congenital” dobândit pe linie maternă - o enormitate care a condus la altă enormitate, 
tratamentul inadecvat. De-ar fi fost aşa, boala trebuia să survină mult mai devreme şi într-o formă 
ireversibilă, fapt contrazis de manifestările intelectuale arătate de poet în cei şase ani de infern. De 
altfel, medicii de la institutul lui Leidesdorf nu vor impărtăşi niciei diagnosticul celor de la Bucureşti. 
Dar din jurnalul de observaţii medicale de la institutul vienez lipsesc multe file, care nu ştim ce 
conțineau, iar o presupusă adoua ladă cu manuscrisele poetului din aceşti ani a dispărut se pare pentru 
loldeauna. . 

“Boala poetului - spune Theodor Codreanu - a fost vindecabilă. A devenit incurabilă, în 
schimb, grație morții civile care i s-a programat". Odată elaborat, scenariul scoaterii lui Eminescu 
în afara vieţii sociale trebuia înfăptuit etapă cu etapă. La acest program eliminativ a contribuit, 
desigur, şi obedienţa medicilor, a doctorului Francisc Iszac în primul rând, care-i administra doze 
mari de mercur, câte 20 de fricțiuni a 4 grame, “când şi o jumătate de gram poate să aibă acțiune 
dăunătoare. 

Fireşte, pentru cercurile masonice de la noi (în 1880, spune Th. Codreanu, activau în 
România nu mai puţin de 32 de loji masonice) nu Eminescu poetul trebuia anihilat, ci Eminescu 
ziaristul, doctrinarul naţionalist care încurca atâtea din urzelile “păturii superpuse ”. Pericolul mu 

fusese înlăturat decăt episodic prin declararea iresponsabilităţii sale, dar iată-l însănătoşit şi panica 

nelinişteşte Bucureştiul din nou. “De Timpul nu mai poate fi vorba", îi scria Maiorescu însoțitorului 
lui Eminescu prin Italia (Chibici-Râvneanu) şi, pentru a-i descuraja orice tentativă gazetărească, îi 
incetează, cu numai câteva zile inainte de sosirea lui în capitală, apariția. A fost prima sacrificare a 
lui Eminescu. , 

Terenul fiind pregătit, procesul sacrificării putea continua şi pe alte planuri. În special 
trebuia ajustată grila de receptare şi printre primii care-au ținul să se remarce în acest sens, la mumai 
doi ani de la moartea poetului, a fost canonicul papistaş de la Blaj, Alex. Grama. EI n-a reprezentat 
0 opinie critică, un punct de vedere, ci un fenomen, o galaxie resurecționată în anii din urmă de un alt 
“canonic” = rabinul Moses Rosen, pentru care Eminescu a reprezentat o nevindecată obsesie, 
Tehnicile fiind deja postulate, rabinul nu mai avea decât să le încerce încăo dată şubrezenia. Oeroare, 
pentru a fi credibilă, trebuie integrată într-un ansamblu de erori - patru a mumărat Th. Codreamu = şi 
mu mai stăruim asupra lor. Mai grav este că la acest mod de percepere a fenomenului eminescian 
s-au branşal şi alți analişti dispuşi la îmbrățişarea schizoidiei dintre poezie şi publicistică şi chiar la 
o receptare În “cheie minoră”. Tabloul este atât de cuprinzător că autorul, îl simţim, parcă se jenează 
să-l infățişeze în toată întinderea. 

Înţelesesem demult că universul eminescian are în Theodor Codreanu un partizan cu 
netăgăduite haruri analitice. Bănuiamcătol cercetândacesi teritoriu încărcat de reacții contradictorii 
va da şi peste capcane meschine şi subminante, care-l vor frisonaepistemic şi rezonalor. Doar ipostaza 
de polemist resoarbe aceeași acribie arătată anterior, dar impregnată de indignare, de consternare, 
de revoltă. Fraza sa, deşi tot cu limpezimi de cristal, cumpănită şi dreaptă, devine însă executorie şi 
irefutabilă. ŞI lui, ca oricărui bun gospodar, îi place curtea curată Ionel NECULA 


* Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura Macarie, Târgovişte, 1997, 








O creaţie culturală autentică se recunoaşte şi după necontenita ei capacitate 
multifuncţională, de a oferi soluţii în contexte diferite, la probleme aparținând unor 
variate domenii. Este şi cazul teoriei blagiene a stilului, care, în afară de utilizările 
inițiale, şi-ar putea găsi o nouă aplicaţie, în cadrul căreia structura abisală devine 
criteriu de selecție între manifestările plenare ale spiritului şi ideologie. 

Categoriile inconştientului identificate de Blaga în creaţiile artistice au o 
calitate definitorie: compun o garnitură completă şi posedă o “sinergie cosmotică”, ele 
organizându-se în ceea ce autorul a denumit, cu o imagine sugestivă, cosmoid. 

“O matrice stilistică trebuie să posede în structura ei atâtea categorii abisale 
căle sun! necesare pentru ca, prin însumarea lor convergentă şi arhitectonică, să se 
obțină un cosmoid Opera de artă e un cosmoid, dar şi celelalte creaţii de cultură, 
construcția ipotetică, teoria, concepția metafizică, sunt de asemenea «cosmoide»”. 
(Geneza metaforei şi sensul culturii, Ed. Humanitas, Buc., 1994, pp. 156-157). 

Existăstiluri individuale şi stiluri colective, însă chiar şi în cazul primelor, cele 
mai importante categorii abisale sunt colective, aparţin inconştientului colectiv al unei 
etnii, la acest nivel conservându-se în integritatea lor. Dacă lipsesc, nu se mai poate 
vorbi de operă de artă sau de teze propriu-zise, viabile. Mediul lor “natural” e 
specificat clar de Blaga: “Dar care regiune a spiritului uman ar putea să fie populată 
de asemenea categorii, dacă conştiinţa nu le suportă fără primejdia alterării? Evident, 
numai Inconştientul”. (op. cit., p. 148). 

Aici este atins un punct nevralgic, căci ceea ce deosebeşte configurația 
interioară a unei valori spirituale de expresia ei (şi ea este exprimată numai prin 
mijlocirea categoriilor stilistice abisale) e pericolul reducției de care sunt pândite cele 
din urmă. Cu cât gama de categorii este mai săracă, mai incompletă, cu atât o concepţie 
(fie ea teorie, creație artistică sau credință religioasă) este mai schematică, mai 
dezechilibrată. Teoria devine aberaţie, motivul artistic - idiosincrasie, iar religia - 
erezie. Fenomenul a fost constatat şi de Eliade: “Nu există erezie monstruoasă, orgie 
infernală, cruzime religioasă, nebunie, absurditate sau insanitate magico-religioasă 
care să nu fie «justificată», în însuşi principiul ei, de o falsă interpretare - parțială şi 
incompletă fiind - a unui grandios simbolism”. * 

Nu este singurul loc în care istoricul religiilor subliniază că înțelegerea 
fragmentară, locală, parțială a ideologiilor aferente unei religii, unui mit sau ansamblu 
simbolic, nu poate avea vreun prestigiu axiologic. Dimpotrivă, deformarea sensurilor, 
sărăcirea conținuturilor, au grave consecinţe, conducând la provincializare şi la o 
mentalitate parareligioasă. 

lată că teoria matricii stilistice ne pune la îndemână un excelent mijloc de 
verificare a caracterului şi provenienţei unei ideologii. Aportul unui număr suficient 
de categorii abisale cosmoidal articulate oferă garanţia unei creaţii în adevăratul sens 
al cuvântului, ale cărei ipostaze supreme sunt religia, mitul, simbolul; o exemplificare 
a caracteruluui lor cosmoid o găsim în propensiunea tradițiilor religioase către o 
exprimare paradoxală, în termeni antinomici, corpusurile acestora fiind pline de 
predicații care se contrazic reciproc. Chiar şi proverbele, acele “pastile” de înțelepciune: 
populară, sunt “servite”, dacă le analizăm atent, în perechi opuse, aceeaşi temă 
prilejuind cugetări care se bat cap în cap, fără a se anihila, ca în binomul: “La tată 
zgârcit, fiu risipitor” sau “Aşchia nu sare departe de trunchi”. La rândul lor, 
simbolurile concentrează o pluralitate de semnificaţii cu caracter de coincidentia 
Oppositorum, ca în cazul apei: epifanie a morții (“neant substanţial”, după formula lui 
G. Bachelard) şi totodată mediu care hrăneşte germenii vieții, izvor de apă vie etc. 

In această reunire a contrariilor stă problema: atâta timp cât înțelesurile 
fundamentale nu suferă o degradare, nu sunt reduse la un singur aspect, nici o religie 
nu are cu adevărat manifestări de intoleranță. Ceea ce se întâmplă să pară aşa este 


fermitatea faţă de deviaţiile individualiste, care tind să o “explice” raţional, în ideea 
că “omul este măsura tuturor lucrurilor”. = 


i Spre deosebire de religie, cea mai mare parte a ideologiilor (în sens restrâns, 
e sistem filosofic sau concepție doctrinară) au cu totul alt regim. Ele sunt “filtrate” 


printr-un număr insuficient de categorii abisale, sau prin ele se declară numai una, care 
poate fi obsesivă, o “idee fixă” refulată în inconştient, 


„Vom deosebi deci ideea de inspiraţie metafizică totală, transcendentă, care se 
proiectează cosmotic în imaginar (are un “portret” bine conturat în pnevma), de 
simpla iluzie “aeriană”, văzduhul fiind prin excelență elementul bântuit de demoni şi 
vrăjitoare. Se spune despre un psihic care preia orice idee ivită în minte, identificându- 
Se posesiv cu ea, că este “muncit de gânduri”, luat de “vântoase” şi “sburători”. lar 
Camil Petrescu a prins acest simptom în binecunoscuta-i metaforă “jocul ideilor este 
Jocul ielelor”. Fenomen care explică de ce atâţia oameni inteligenţi au putut fi seduşi, 


si 1 3 » , + + E a =» 
“furaţi de o idee „ fumizând categoria anecdotică a savanților “cu capul în nori ,â 
profesorului distrat” etc. 


Pe un alt palier, producțiile teoretice ale mentalităţii intelectuale sau politice 
sectare, rod al unor experiențe sufleteşti limitate, fără orizont, în care nu răzbate suflul 
impărtăşirii din tradiţiile unei colectivităţi organice, nu pot fi decât nocive. Numai 
înlocuirea raportării la întreg, la sinele societal, cu raportarea la parte (grupul ce se 


Sonia Slepozitari 2 adevărului), reprezintă o alunecare ideologică. 
am acesta ar îi drumul parcurs de la o conceptie sniri ică la una 
artificială, văzut prin pri pție spirituală organ 


sma proprietăţii de “cosmoid” a matricii stilistice. 
Florea TIBERIAN 


a gal şi simboluri, td. Humanitas, Buc, 1994, p. 20. Un model de exegeză a 
it i E A ai SECI pA ni-l oferă chiar Mântuitorul, în dramatica scenă a ispitirii. 
oi aa ta c lar autoritatea unor versete biblice! La care răspunsul lui lisus este 
abil: ar mai este scris...”, făcându-ne să înțelegem că orice afirmaţie îşi arc 
complementul, şi numai luate îm reună ne pot apropia de esența adevărului testamentar. 








PUNCTE CARDINALE 


August '97 NR. 8/80 PAG. 5 








[A Roma sepultada en sus ruinas) 


Buscas en Roma a Roma, oh, peregrino!, 
y en Roma misma a Roma no la hallas: 
cadăver son las que ostento murallas, 
y, tumba de si proprio, el Aventino. 

Yace, donde reinaba, el Palatino; 

y limadas del tiempo las medallas, 
mas se muestran destrozo a las batallas 
de las edades, que blason latino. 

Solo el Tiber quedo, cuya corriente, 
si ciudad la rego, ya sepultura 
la llora con funeste son doliente. 

Oh, Roma!, en tu grandeza, en tu hermosura, 
huyo lo que era firme y solamente 
lo fugitivo permanece y dura. 


[Romei îngropate în ruine] 


În Roma cauţi Roma, pelerine, 

şi-n Roma însăşi Roma n-o găseşti: 

a stârv arată murii-mpărăteşti 

şi Aventinul stă-ngropat în sine. 
Semeţul Palatin e doar ruine 

şi-n roasele efigii desluşeşti 

mai lesne-amurgul celor pământeşti 

decât vreun semn al gloriei latine. 
Doar Tibrul, ce şi-n vremuri strălucite _ 

uda cetatea, singur mai jeleşte 

pe-al ei mormânt, cu apele cernite. 
O, Romă, câte-n tine omenește 

păreau eterne, toate-s risipite 

Şi numai efemerul dăinuieşte! 


[Todas las cosas avisan de la muerte] 


Mire los muros de la patria mia, 
si un tiempo fuertes, ya desmoronados, 
de la carrera de la edad cansados, 
por quien caduca ya su valentia. 
Salime al campo: vi que el sol bebia 
los arroyos del yelo desatados, 
y del monte quejosos los ganados 
que con sombras hurto su luz al dia. 
Entre en mi casa: vi que, amancillada, 
de anciana habitacion era despojos; 
mi băculo mâs corvo y menos fuerte. 
Vencida de la edad senti mi espada, 
y no halle cosa en que poner los 0jos 
que no fuese recuerdo de la muerte. 


[Toate lucrurile vestesc moartea] 


Privit-am zidurile țării mele, 
odată mândre, astăzi risipite, 
de-a vremurilor goană vlăguite, 
ce din viteze au ajuns mişele, 
În câmp ieșit-am și văzui cum cele 
mai reci pâraie soarele le-nghite 
şi sus, în munte, turmele mâhnite, 
răzbind al zilei chip cu umbre grele. 
Şi-n casa mea intrat-am, dar cuprinsă 
era şi ea cu totul de pierzare, 
toiagul meu ceda sub greul sorții, 
Simţitu-mi-am de vreme spada-nvinsă 
şi nu-mi căzu sub ochi vreun lucru care 
să nu-mi deştepte amintirea morii. 


ze UNS) DE OU 


[Amor constante mâs allă de la muerte] 


Cerrar podră mis 0jos la postrera 
sombra que me llevare el blanco dia 
y podră desatar esta alma mia 
hora a su afân ansioso lisonjera, 

mas no de esotra parte en la ribera 
dejară la memoria en donde ardia; 
nadar sabe mi llama el agua fria, 

y perder el respeto a ley severa. 

Alma a quien todo un dios prision ha sido, 
venas que humor a tanto fuego han dado, 
medulas que han gloriosamente ardido, 

su cuerpo dejarân, no su cuidado; 
serân ceniza, mas tendrân sentido: 
polvo serân, mas polvo enamorado. 


[Dragoste statornică dincolo de moarte] 


Putea-va-nchide ochii-mi umbra care 
cea de pe urmă dalba zi o pradă 
şi să-mi desfacă-a inimii plămadă 
putea-va ceasul, linguşind ce-o doare; 
dar nu pe țărmul unde rău dogoare 
mi-o-ndupleca memoria să şadă, 
ci focul meu, cu aspra lege-n sfadă, 
va şti înot să treacă prin vâltoare. 
Duh ce-ntr-un zeu şi-a fost aflat robirea, 
vine ce-au ars în flacără cumplită, 
tot ce în mine s-a-ntrecut cu firea — 
lăsa-vor trupul, hu şi-a lui ispită; 
cenuşă-or fi, dar şi-or păstra simţirea: 
țărână, dar țărână-ndrăgostită. 


[Definiendo el amor] 


Es hielo abrasador, es fuego helado, 
es herida que duele y no se siente, 
es un sohado bien, un mal presente, 
es un breve descanso muy gansado; 
es un descuido que nos da cuidado, 
un cobarde con nombre de valiente, 
un andar solitario entre la gente, 
un amar solamente ser amado. 
Es una libertad encarcelada 
que dura hasta el postrero parasismo, 
enfermedad que crece si es curada. 
Este es el nifio Amor, ste es su abismo; 
mirad cual amistad tendră con nada 
el que en todo es contrario de si mismo. 


[Definind amorul) 


E gheaţă-ncinsă, flacără-nghețată, 
e rană ce pe nesimţite doare, 
e-n vis desfăt și-aievea — întristare, 
e-o tihnă ce se osteneşte-ndată; 
e lipsa grijii ce de grijă-şi cată, 
un laş ce nume de viteaz îşi are, 
un pas stingher printr-o mulțime mare, 
o patimă de sineşi devorată. 
E-o libertate prinsă ca-ntr-un cleşte, 
ce pân” la cel din urmă spasm se zbate, 
o boală ce, de-i cauţi leac, sporeşte, 
Acesta-i pruncu-Amor, ce-n hău te-abate; 
priviţi cum cu nimicul se-nfrățeşte 
cel ce potrivnic sieşi este-n toate! 


ED) > VILLEGA3 


[A un hombre de gran nariz] 


Erase un hombre a una nariz pegado, 
trase una nariz superlativa, 
crase una alquitara pensativa, 
rase un peje espada muy barbado; 
era un reloj de sol mal encarado, 
grase un elefante boca arriba, 
grase una nariz sayon y escriba, 
era Ovidio Nason mâs narizado. 
Erase el espolon de una galera, 
rase una piramide de Egilo, 
las doce tribus de narices era; 
crase un naricisimo infinito, 
muchisima nariz, nariz tan fiera 
que en la cara de Anăs fuera delito. 


[Unui om cu nasul mare) 


Era un om ce spânzura de-un nas, 
era un nas superlativ în toate, 
era un alambic pus pe socoate, 
era un peşte-spadă cam neras. 
Era un ceas solar la față tras, 
era un elefant căzut pe spate, 
era un nas de scrib sau gâde poate, 
era Ovidiu Naso mai cu nas. 
Era decât o proră mai ceva, 
era cât piramidele de mare, 
de nasuri triburi douăşpe era. 
Era un supernas fără hotare, 
un nas total, un nas ce-nfricoşa, 
„încât şi-Anâs s-ar fi codit să-l care. 


[Ti ya, oh ministro, afirma tu cuidado...] 


Tu ya, oh ministro, afirma tu cuidado 
en no injuriar al misero y al fuerte: 
cuando les quites oro y plata, advierte 
que les dejas el hierro acicalado. 

Dejas espada y lanza al desdichado, 

y poder y razon para vencerte: 
no sabe pueblo ayuno temer muerte, 
armas quedan al pueblo despojado. 

Quien ve su perdicion cierta, aborrece 
mas que su perdicion la causa de ella; 
y esta, no aquella, es mâs quien le enfurece. 

Arma su desnudez y su querella 
con desesperacion, cuando le ofrece 
venganza del rigor quien le atropella. 


[Tu, ce-ai ajuns ministru, te păzeşte...] 


Tu, ce-ai ajuns ministru, te păzeşte, 
neurgisind pe nimeni, mic sau mare: 
poți să-l despoi de toate câte are, 
dar nu-i poţi lua şi fierul ce loveşte. 

O armă împotriva ta găseşte 
cel împilat, de vrea să te doboare: 
când e să-şi piardă lunga lui răbdare, 
nici frica morții nu-l mai îmblânzeşte. 

De-şi simte omul sigură pierzarea, 
cu ură cată către-a ei pricină 
şi-aceasta, nu aceea-i dă turbarea. 

La goliciune şi obidă-anină 
a deznădejdii armă, răzbunarea 
căzând pe cel ce l-a zvârlit în tină. 





—Î_ 
DU 


ersiuni româneşti de Răzvan Cod 


îi > 
+ 
i 
= 


DIN as Versi Pa, A Y AA d _D x i PP a . AR LA X îi X i. ae: Aaa = + e, i pai IP DY CR AN RI 
rescu* versiuni româneşti de Răzvan Codrescu * versiuni româneşti de Răzvan Codrescu, 


n Cs 








PAG. 0 NR. 8/80 August '97 


PUNCTE CARDINALE 








“Până la urmă vom învinge şi visul nostru secular se va înfăptui, dar prețul 
împlinirii lui este chinuitor de dureros. Ştiam că va trebui să plătim unitatea 
noastră naţională cu atâta sânge, nu am crezut însă niciodată că va trebui 
să plătim şi cu alâl noroi ”. 


Odată cu înfrângerea Franţei de către 


lon I.C. Brătianu 
(laşi, primăvara 1917) 


Pentru a ilustra cele două căi care 


Germania, în lunie 1940, vocabularul politic s- conduc la colaboraționism, vom apela din nou 


a îmbogăţit cu un nou 
colaboraţionismul. 

În ciuda apelului lansat la 18 Iunie, de 
la postul de radio Londra, de către generalul 
Charles de Gaulle, prin care acesta cerea 
francezilor să continue lupta, Adunarea 
Naţională recunoaşte că Franța a fost învinsă şi 
îl însărcinează pe mareşalul Philippe Petain să 
ceară încheierea unui armistițiu. Armistițiul 


este semnat la 22 Iunie, principala sa clauză 


concept: 


stipulând că, până la încheierea păcii (o pace. 


care însă nu se va încheia niciodată), teritoriul 
Franţei va rămâne divizat în două zone. O zonă 
extinsă până la limita la care pătrunsese armata 
germană în timpul ostilităților, administrată de 
trupele de ocupaţie. Cea de a doua, “zona 
liberă” (partea neocupată formal de germani) 
care, sub denumirea de “Statul francez", cu 
capitala la Vichy, avându-i la conducere pe 
mareșalul Petain ca “Șef al statului” şi pe 
Pierre Laval ca prim-ministru, se va bucura de 
o relativă independență, condiționată însă de 
respectarea cu strictețe a liniei politice impuse 
de Berlin. În acest context, “Regimul de la 
Vichy” a devenit simbol pentru ceea ce de 
atunci se va denumi “colaboraționism 
concept al cărui conținut poate fi definit concis 
astfel: colaborarea voluntară, împotriva 
propriei naţiuni, cu duşmanul carea ocupat 


ra. 

E În fapt, colaboraţionismul este o 
manifestare veche de când lumea. După cum 
istoria este un nesfârşit șir de războaie, multe 
din ele soldate cu ocuparea de către învingători 
a teritoriilor țărilor învinse, tot astfel, în toate 
timpurile, din rândurile populațiilor aflate sub 
ocupaţie străină s-au recrutat 
“"colaboraționişti”, persoane dispuse să 
colaboreze cu forţele de ocupaţie, în dauna 
intereselor propriei lor naţiuni. Sub aspectul 
motivaţiilor care pot determina atitudini de 
colaboraţionism, dou sunt temeiurile care 
precumpânesc. Fie o afinitate de idei cu 
ideologiaocupantului, fie interese egoiste care 
pot fi satisfăcute devenind unealtă în slujba 
forțelor de ocupaţie. Dar cea mai josnică formă 
de colaboraţionism este un hibrrd între cele 
două motivații menţionate mai sus: poleirea 
intereselor egoiste cu o pojghiță de 
principialitate. 


la exemplul Franţei. In Franţa, în perioada 
dintre cele două războaie mondiale, a existat 
un puternic curent naționalist-regalist, cu 
accente antidemocratice şi antisemite, avându- 
| ca doctrinar pe filozoful, scriitorul şi omul 
politic Charles Maurras. In jurul publicaţiei 
sale, Action francaise, s-a grupat o pleiadă de 
scriitori şi gânditori cu vederi de dreapta, care 
militau activ pentru realizarea ideilor lor, 
manifestând vădite simpatii față de toate 
mişcările naționaliste din Europa, inclusiv față 
de naţional-socialismul german şi fascismul 
italian. După izbucnirea războiului european 
(3 Septembrie 1939), Maurras şi adepții săi au 
făcut o intensă propagandă pentru încheierea 
unei păci separate cu Germani iar după 
înfrângerea din 1940,ausprijinitregimul Petain. 
Maurrasienii constituie exemplul clasic de 
colaboraționişti pe temeiul afinităţii cu filozofia 
ocupantului. Cea de a doua categorie de 
colaboraţionişti este uşor de identificat. 
Recrutaţi din drojdia societăţii, ei s-au pus, fără 
rețineri de ordin moral, la dispoziția Gestapo- 
ului, comportându-se cu o brutalitate care 
adesea o depăşea pe cea a patronilor lor, pentru 
a justifica, prin exces de zel, avantajele de care 
se bucurau. 

In 1944, la “eliberare”, Franţa nu a 
făcut nici o deosebire între cele două categonii 
de colaboraţionişti, aplicându-le regimul 
cuvenit trădătorilor de țară. Mareşalul P&tain, 
eroul naţional de la Verdun, deşi din anul 1942 
nuamai avut decâtunrol simbolic în guvernarea 
“Statului francez ”, deşi în August 1944 a fost 
încarcerat de germani, mai întâi la Belfort şi 
apoi la Sigmaringen, deşi în Aprilie 1945 s-a 
prezentat de bună voie în faţa autorităţilor 
franceze, Inalta Curte de Justiţie îl condamnă 
la moarte, Va fi însă grațiat, la cererea Curţii, 
de peneralul de Gaulle, pedeapsa fiindu-i 
transformată în închisoare pe viaţă. Îşi va sfârşi 
zilele purtând oprobriul de “co/aboraţionist”, 
la 23 lulie 1951, în temniţa din Ile d'Yeu., 
Aceeaşi condamnare va Îi pronunțată şi 
impotriva lui Pierre Laval, dar de data aceasta 
sentința va fi dusă la îndeplinire. Tribunalele 
franceze au pronunțat, imediat după izgonirea 
ocupanților germani, 2071 de condamnări la 
moarte, din care numai 768 au fost executate, 
SA mai amintim că nici Charles Maurras nu a 


fost cruțat, deşi “colaboraționismul ” său nu a 
depăşit cadrul ideilor. A fost condamnat la 
muncă silnică pe viaţă, dar va fi grațiat în anul 
1952, cu puţin timp înainte de a muri. Nici 
adepții ideilor maurrasiene nu au fost cruțați. 
Douăexemple ilustrează inflexibilitatea justiției 
franceze față de colaboraționism. Scriitorul 
Pierre Drieu la Rochelle, rănit de trei ori în 
primul război mondial şi decorat pentru bravură, 
directorul, sub ocupaţia germană, al publicaţiei 
Nouvelle Revue francaise şi partizan al 
colaborării cu național-socialismul german, nu 
a mai aşteptat verdictul justiţiei şi s-a sinucis în 
Martie 1945. Robert Brasillach, critic literar şi 
eseist, este condamnat la moarte pentru 
colaboraţionism şi executat la Paris, în Februarie 
1945. Dar, în fața acestor fapte, conchide 
Jacques Madaule în /storia Franţei, “nu se 
poale spune că epurarea a fost deosebit de 
sângeroasă în Franţa. Mult mai aspră a fost în 
Belgia şi Olanda". Să-i mai cităm şi pe sârbi? 
In orice caz, țările aflate sub ocupație germană 
în timpul celui de al doilea război mondial au 
ținut să arate lumii că: a pune în primejdie 
existența naţiunii prin colaborare cu forțele 
de ocupaţie este o faptă impardonabilă! 
Fi 


În timpul primului război mondial, 
România s-a găsit într-o situație sensibil 
asemănătoare cu situația Franţei sub ocupație 
germană. După un început promiţător, armata 
română a suferit o serie de înfrângeri grele, 
care au obligat-o să se retragă în Moldova, 
lăsând cea mai mare parte a teritoriului țării sub 
ocupația forțelor armate inamice. Conducerea 
efectivă a tentoriului ocupat a fost exercitată 
de germani, prin administraţia militară de 
ocupație “Milităr Venwvaltung in Rumânien . 
Cum însă pentru relațiile cu populația era 
nevoie şi deo “administraţie civilă", germanii 
au găsit în omul politic Petre P. Carp, şeful 
Partidului Conservator, fost prim-ministru între 
anii 1910-12, adversar îndârjit al Aliaților şi 
adept înfocat al participării României la Război 
alături de Puterile Centrale, un colaborator de 
nădejde. lată - colaboraționsim avan! la letzre! 

Imediat după intrarea în Bucureşti, 
feldmareşalul Mackensen a luat contact cu 
P.P. Carp, cerându-i să nominalizeze câțiva 
membri ai partidului său cu care să organizeze 
administrația civilă, aşa numitul “guvern de 
giranți " din care au făcut parte Lupu Costache, 
la Ministerul de Inteme, D.Neniţescu la Finanţe, 
magistratul Hinna la Justiţie, Gr. Antipa la 
Domenii şi Virgil Arion la Instrucție, toți 


- filogermani convinşi. 


Dar acțiunea de colaborare cu inamicul 
în timp de război nu s-a limitat numai la 
constituirea unei administrații civile. Interesul 
germanilors-a concentrat, în special, spre opera 
de propagandă menită să submineze atât 
moralul ostaşului român, rămas credincios 
Coroanei şi Guvernului legitim al țării, cât şi pe 
cel al populației civile din teritoriul ocupat, 
supusă unui regim polițienesc de exploatare 
economică. Lista celor al căror nume ar fi 
trebuit stigmatizat la stâlpul infamiei, pentru 
trădarea intereselor naţionale, este dureros de 
lungă. Ea începe cu Mitropolitul primat al 
României, Alex. Donici Conon, semnatarul 
“Chemării ” prin care soldații din tranşee erau 
incitați la insubordonare, alături de care se 
găsesc nume prestigioase pe prelați şi teologi. 
Din rândul lor, o menţiune specială se cuvine 
profesorului de teologie, scriitorului şi 
traducătorului Sfintei Scripturi, Gala Galaction, 
Prezenţa lui pe această listă a ruşinii dovedeşte 
incă o dată că într-un regim de independenţă a 
valorilor, între talent, erudiție şi moralitate nu 
există întotdeauna o relaţie de dependenţă. De 
alttel, Pr, Gala Galaction va recidiva în timpul 
tepimului comunist, cu care va colabora, fără 
rezerve, în numele unui umanitarism rău înțeles, 
până la sfârşitul vieţii, 

ȘI înşiruirea celor care şi-au pătat 
numele colaborând cu forțele de ocupaţie nu se 
opreşte aici, Personalităţi politice şi oameni de 





cultură ca Tudor Arghezi, Constantin Stere, 
D.D. Pătrăşcanu, loan Slavici, urmaţi de o 
cohortă de trepăduşi ai condeiului şi de afacerişti 
veroşi, cărora li se adaugă un număr destul de 
mare de dezertori din timpul retragerii, care, 
revenind la casele lor cu conştiinţa împovărată 
de încălcarea jurământului ostăşesc, s-au pus 
în slujba ocupanților. 

Ampăcătui însă dacă am lăsa să planeze 
asupra Partidului Conservator numai umbra 
nefastă a lui P.P. Carp şi a acoliţilor săi. In 
timpul în care aceştia serveau, fără ruşine, 
interesele ocupantului, un alt fruntaş 
conservator, Titu Maiorescu, mentorul spiritual 
al Junimii, prim-ministru între anii 1912-14, 
refuză invitaţia pe care i-o face Mackensen, 
dezaprobând cu fermitate “urzelile politice 

puselacale sub auspiciile puterilor ocupante ". 

Asemănarea dintre România şi Franţa, 
prima ocupată în 1916-17, cea de a doua în 
1940-44, se opreşte însă aici. În timp ce Franța 
după victorie a procedat necruţător cu 
colaboraționiştii, România a-dat dovadă de o 
condamnabilă clemență cu colaboraţioniştii 
ei, clemență pe care |.G.Ducao judecă aspru în 
Amintiri politice: “Aşa am şi făcut, am lăsat ca 
sancțiunile tuturor vinovaţilor războiului şi 
ale ocupaţiei să le deaopiniapublică, conştiinţa 
națională a generaţiilor de astăzi şi verdictul 
istoric al generaţiilor de mâine. Făcut-am 
bine? Veşnică întrebare şi permanentă 
controversă. Întrucât mă priveşte, cred că 
oricare ar fi greutăţile, câteva sancțiuni ar fi 
trebuit date. Prea am oferit lumii spectacolul 
că România este țara impunităţii. Pentru 
educația morală a acestui popor, înfierarea 
legală a vinovaţilor s-ar fi cuvenit şi desigur 
că, prin pildele date atunci, am fi înlăturat 
multe scăderi ulterioare, care au înăbuşit dorul 
de bine, setea de dreptate ce ne însuflețeşte 
neamul”. 

* 

Anul 1944 a adus din nou România în 
situația de țară ocupată. Actul de la 23 August 

1944, prin care România a rupt alianţa cu 
Germania, a fost de fapt o capitulare 
necondiționată în fața Uniunii Sovietice, dând 
posibilitatea Armatei Roşii să ocupe, fără lupte, 
întreaga țară. Deşi evenimentele petrecute în 
urmă cu 53 de ani sunt îndeobşte cunoscute, 
totuşi, chiaratunci cândse scriu “istorii sincere 
ale poporului român”, se evită discret să se 
sublinieze existența unei relații de la cauză la 
efect între actul de la 23 August 1944 şi 
instaurarea regimului comunist, cu toate 
consecințele nefaste care au bântuit şi bântuie 
încă neamul românesc. Şi cum orice ocupație 
străină este urmată, ca un blestem, de apariția 
şi proliferarea diverselor forme de 
“colaboraţionism ', care de care mai odioasă, 
România nu a fost o excepţie. Poate doar prin 
faptul, agravant sub aspect moral, că la noi 
colaboraționismul cu inamicul a început înainte 
de înfrângerea pe câmpul de luptă şi de ocuparea 
teritoriului național! 

Incă din anul 1943, când, după eşecul 
de la Stalingrad, victoria Germaniei şi aaliaților 
în războiul antisovietic devenise îndoielnică, 
atât Regele şi anturajul său, cât şi oamenii 
politici din partidele “istorice ” au început “să 
se miște”. Acceptaseră preluarea conducerii 
Statului de generalul lon Antonescu şi alianța 
cu Germania, dar numai ca pe o soluție fortuită, 
impusă de un anumit context politic. Atât 
Coroana, cât şi “istoricii ” îşi închipuiau că în 
politicaextemă România avea de făcutoalegere 
între Germania şi Aliați, câtă vreme, în realitate, 
alegerea cra între Germania şi Uniunea 
Sovietică. O eroare fundamentală pe care luliu 
Maniu, cel în jurul căruia s-a polarizat 
conspirația care urmărea scoaterea României 
din alianţa cu Germania, nu a fost capabil să o 
înțeleagă. Când îşi va da seama de ea, va fi prea 
târziu, În Decembrie 1944 îi declara lui Burton 


Gabriel CONSTANTINESCU 





(continuare în pag. 7) 








August '97 NR. 8/80 PAG. 7 


PĂCATUL NEROSTIRII ADEVĂRULUI 


In prezența unui număr de aproape 


trei sute de persoane, majoritatea foşti 


deținuți politici, împovăraţi de ani şi de 
suferinţele îndurate în temniţele 
comuniste, de Sărbătoarea Sfântului Ilie 
(Duminică 20 Iulie a.c.) şi cu osteneala 
unui sobor de preoți, la Crucea înălțată în 
memoria luptătorilor anticomuniști, la 
Mânăstirea Sâmbăta de Sus, a avut loc 
slujba de pomenire a sufletelor celor căzuţi 
în luptele din Munţii Făgăraşului, purtate 
cu forțele de represiune ale Partidului 
Comunist. 

Dacă slujba de pomenire s-a desfăşurat 
cuviincios, după rânduielile bisericeşti, 
nu acelaşi lucru se poate spune despre 
conținutul cuvintelor rostite de slujitorii 
altarului la sfârşitul parastasului. Cu o 
prudenţă de neînțeles, feţele bisericeşti 
au evitat să spună limpede, celor de faţă, 
Cu greutatea autorităţii pe care le-o 
conferă harul cu care au fost înzestrați, 
cine au fost ceipomeniţi, împotriva cui au 
luptat, în ce împrejurări şi-au pierdut 
viața, dar mai ales au evitat să spună că 
lupta lor a fost o luptă dreaptă, închinată 
lui Dumnezeu, neamului şi ţării. A fost nevoie de intervenţia celor doi reprezentanţi 
de frunte ai rezistenței armate din Munţii Făgăraşului, lon Gavrilă-Ogoranu şi 
Olimpiu Borza, pentru ca echivocul creat de preoții care au cuvântat (cel mai 
îndrăzneţ dintre ei a calificat lupta dusă de cei pomeniţi drept luptă împotriva 
ateismului) să fie împrăştial. A nu rosti cu tărie, curaj şi fără menajamente 
Adevărul că luptătorii din Munţii Făgăraşului, cei în memoria cărora s-a ridicat 
Cruce spre a le cinsti memoria, au fost în covârşitoare majoritate membrii ai 
Mişcării Legionare, sau simpatizanți ai acesteia, înseamnă nu numai 0 gravă 





2 


Dar temeiurile de nedumerire şi îndurerare ale celor prezenţi la pomenirea 
de la aşezământul monahal brâncovenesc nu se opresc la cele spuse mai sus. În 
urmă cu aproape doi ani, numele părintelui Arsenie Boca, înscris la loc de cinste 
pe Cruce, ca unul care a fost duhovnicul de taină al celor împovăraţi de greutatea 
misiunii pe care şi-o asumaseră- lupta pe viaţă şi pe moarte împotriva comunismului 
- a fost martelat, sub privirile îngăduitoare ale mai marilor mânăstirii, de o mână 
netrebnică. Nici până astăzi această pângărire nu a fost îndreptată. Judecata 
acestei întristătoare fapte, săvârşite chiar de către unele feţe bisericeşti, o lăsăm 
în seama Celui de Sus... 

În timp ce se oficia slujba de pomenire, la câteva zeci de metri distanţă avea 
loc un spectacol de-a dreptul incredibil. Prin faţa unui şir de automobile, un 
călugăr ornat cu toate însemnele preoțeşti şi dotat cu ustensilele necesare (cruce, 
molitfelnic, căldăruşă cu apă sfinţită şi mătăuz), trecea de la automobil la 
automobil, oficiind, contra unei taxe fixe, ca un adevărat “şaman” din Africa, 
sfințirea motoarelor, interioarelor şi portbagajelor maşinilor! Exorciza caii- 
putere ai autovehiculelor în fața proprietarilor lor, care asistau, cu capetele 
plecate, la operațiune. Fără comentarii... 

Mai de neînțeles a apărut însă “foştilor deținuți politici”, veniţi la Sfânta 
Mănăstire să se reculeagă, înscrierea pe plăcile omagiale cu cei care au făcut 
danii mănăstirii a unor nume precum acelea ale lui Corneliu Vadim Tudor sau 
Răzvan Temeşan. Oare nu ştiu cuvioşii monahi de la Sâmbăta cine a fost şi cine 
este C.YV. Tudor, comunistul ateu şi poetul de curte al lui Nicolae Ceauşescu? Oare 
nu ştiu cuvioşii monahi că banii dăruiţi de R. Temeşan sunt bani jefuiţi din avutul 
public şi cel privat, din buzunarele tot mai goale ale contribuabililor nevoiaşi? 
Bani murdari, care maculează fața Sfintei Biserici! 

Și ca paharul amărăciunilor să se umple, să mai spunem că, prin grija 
organizatorilor parastasului, s-a pregătit o masă caldă pentru bătrânii veniţi de 
departe să-i cinstească pe cei căzuți pe câmpul luptei anticomuniste. Am crezut că 
masa va fi servită în trapeza mânăstirii, aşa cum cere şi tradiţia, şi ospitalitatea 
monahală. Nu. Cuvioşii monahi au oferit organizatorilor parastasului, ca sală de 
masă, o anexă gospodărească, probabil pe vremuri grajd, iar astăzi, după 
dispariția cailor, destinată unor scopuri mai degrabă opuse... 

Teama de adevăr şi lipsa de obraz merg mână în mână. lar anumite feţe 
bisericeşti nu se sinchisesc de nici una dintre ele... E 





eroare, ci şi o mare nedreptate. 


m 


esp | ANR 7 au ec 
JA e U dea ic | APD 
AV Ca [VI A A 
Ta JL: SARE A pret : „ 















E ur 
i) | 


= be | dr a rs niz A 
E ri 

ul aie a ]] FII Ș XI, ea 

papua alt? 
E || RE UL ' PR in RE , 
Ă UI 4 Fe | UL [ e 4 PM air 

[i ' Ii R-- TI, [i bj Ti ; Y re P i A i i 
e AU Tdi AIE A UPA LEA! 





(urmare din pag. 6) 


Berry, reprezentantul politic al S.U.A. în România: "..dacăaş 
fi ştiut că li se va da mână liberă sovieticilor să aplice termenii 
armistițiului, nu l-aş fi sfătuit pe Rege să-l semneze ", 

Regretul tardiv al liderului P.N.Ţ. este însă amendabil 
din două puncte de vedere. În primul rând, scuza “dacă aş fi 
ştiut” nu este acceptabilă la un om politic în mâinile căruia stă 
nu succesul unei afaceri personale, ci destinul unei națiuni. În 
al doilea rând, afirmaţia că “I-a sfătuit pe Rege să semneze 
armistițiul" este inexactă. luliu Maniu l-a sfătuit pe Rege să 
ordone capitularea armatei române! La 23 August 1944, în 
urma ordinului regal, toate unităţile aflate pe frontul Moldovei 
au încetat lupta, așteptând noi ordine. Trupele sovietice, care nu 
aveau nici un ordin de încetare a ostilităților, au continuat 
operaţiunile, făcând prizoniere toate unitățile româneşti pe care 
le-au întâlnit, deşi acestea nu au mai luptat. Astfel, 150 de mii 
de luptători români au luat calea prizonieratului rusesc din 
cauză că Regele a invocat un armistițiu inexistent. Armistițiul 
a fost semnat abia la 12 Septembrie, dată la care întreg teritoriul 
României era ocupat de armata sovietică, conţinutul lui fiind în 
întregime impus de sovietici, singura intervenţie anglo- 
americană fiind sfatul de a-l accepta aşa cum a fost formulat de 
Moscova. 

Așadar, conştienţi de gravitatea faptelor lor, sau doar 
visători naivi, toţi cei care au participat la conspirația de la 23 
August 1944 s-au făcut vinovaţi de “colaboraționism cu 
ocupantul sovietic. În această înțelegere, cu durere în suflet, 
într-o încercare de a-i numi pe cei care au deschis porţile 
invaziei comuniste în România, trebuie să începem cu Regele 
Mihai, care se pare că nu a înţeles că imnul naţional nu-i doreşte 
numai “să trăiască în pace", ci şi “Înonor Pe aceeaşi treaptă 
înaltă a responsabilității se găseşte Iuliu Maniu, urmat de şefii 
celorlalte partide “istorice”: Constantin Brătianu, George 
Brătianu şi Titel Petrescu. Alături de ei se înşiră lunga listă a 
conspiratorilor civili şi militari, din care-i menţionăm, cu riscul 
de a săvârşi unele omisiuni, pe Ion Mocioni-Stârcea, Gr, 
Niculescu-Buzeşti, Mircea loaniţiu, generalii C, Sănătescu, A, 


Aldea, Gh. Mihail, M. Racoviţă, C. Niculescu, C. Vasiliu- 
Răşcanu, coloneii D.Dămăceanu, E. Ionescu, M. Olteanu, N. 


2 Dragomir. 


Organizarea formală a conspirației s-a făcut la 20 Iunie, 
când s-a constituit Blocul Naţional-Democrat, organism politic 
de colaborare alcătuit din P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D. şi bineînțeles 
P.C.R., în vederea înlăturării regimului antonescian şi 
desprinderii României de Germania. O alianță politică în care, 
paradoxal, vioara întâi a fost Partidul Comunist, deşi nu număra 
decât 800 de membri! Rolul conducător al comuniştilor în 
cadrul Blocului Naţional-Democrata devenit evidentă odată cu 
arestarea Mareşalului lon Antonescu (şi a principalilor săi 
colaboratori) în Palatul Regal. După arestare, Conducătorul 
statului a fost predat de Regele țării comunistului Emil Bodnăraş, 
fost locotenent în armata română, dezertor în URSS şi revenit 
în țară, în timpul războiului, ca agent sovietic. Comuniştii îl vor 
ține pe Mareşal ascuns într-o casă conspirativă până la intrarea 
trupelor sovietice în Bucureşti, când va fi transferat la Moscova. 
Una dintre cele mai urâte pagini din istoria României! 

* 


Prezența armatei sovietice pe teritoriul țării nu a constituit 
decât o etapă în procesul complex de ocupare a României. 
Pentru a deveni deplină, ocupaţia militară trebuia înlocuită 
treptat, dar într-un ritm alert, cu “ocupația ideologică”. Odată 
înfăptuit acest obiectiv - comunizarea României - ocupația 
militară devenea superfluă. Dar numai cu cei 800 de comunişti, 
câți s-au adunat din cei ieşiţi din închisori, cărora li s-au adăugat 
cei sosiți din Rusia în furgoanele armatei sovietice, era greu de 
presupus că s-ar fi putut realiza o ocupație ideologică. O 
realitate de care Moscova era conştientă, motiv pentru care nu 
a pregetat să întărească firavul detaşament de comunişti, mai 
mult sau mai puţin autohtoni, cu “consilieri”, specialişti în 
propagandă şi îndoctrinare, dar mai ales în stimularea 
colaboraționismului cu noii stăpâni ai țării, 

De intenţiile Moscovei şi-au dat însă seama şi fruntaşii 
partidelor “istorice”, în primul rând luliu Maniu. După 6 
Mastie 1945 (instaurarea guvemului Petru Groza în urma 
presiunilor exercitate de V îşinski asupra Regelui) nimeni nu se 
mai îndoia de adevăratele țeluri ale comuniştilor, Politica lui 
“cine nu este impotriva noastră, este cu noi" a fost înlocuită cu 
politica lui “cine nu este cu noi, este împotriva noastră ”, 
Conştienţi de primejdia care ameninţă neamul şi țara, luliu 
Maniu, lon Mihalache, Constantin Brătianu, George Brătianu 
şi mii, zeci de mii, sute de mii de români au adoptat o poziţie 
fermă de rezistenţă față de comunism. Reacţia comunistă va fi 
însă cumplită. Curând, temniţele şi lagărele de muncă forțată se 


Nicolae POP 





vor dovedi neîncăpătoare pentru cei ce au avut curajul să spună 
“nu” comunsimului. Din rândurile lor, multe zeci de mii de 
români vor fi asasinați cu bestialitate în sistemul concentraționar 
organizat de comunişti. 

In acelaşi timp, însă, din ce în ce mai mulți români au 
acceptat colaborarea cu regimul comunist. Numărul lor va 
creşte an de an, ajungând în Decembrie '89 la aproape 4 
milioane. Din rândurile lor, două au fost categoriile de 
colaboraționişti care, prin activitatea desfăşurată, au asigurat 
“ocupația ideologică a României ”: “ucigașii de trupuri” şi 
“ucigașii de suflete”. 

Primii, agenții din aparatul de represiune, securiştii, au 
exercitat cu vigilență de Argus controlul asupra populației, 
nepregetând să recurgă la asasinat când socoteau că o persoană 
reprezintă “un pericol social”. Astăzi, la şapte ani de la o 
răsturnare de regim care s-a voit să fie “anticomunistă”, foştii 
câini de pază ai regimului comunist se bucură de deplină 
impunitate. Mai mult chiar, preşedintele Emil Constantinescu, 
din motive numai de el ştiute, consideră că nici chiar cea mai 
blândă măsură propusă împotriva lor, Art. 8 din “Proclamaţia 
de la Timişoara”, nu mai este de actualitate. Morții cu morii, 
viii cu viii! 

Cea de a doua categorie de colaboraționişti de elită, 
“ucigașii de suflete”, nu numai că se bucură de impunitate, 
aidomatovarăşilor lor securişti, dar continuă să-şi ocupe fotoliile 
de academicieni, catedrele în învățământul de toate gradele, 
pozițiile fruntaşe în instituţiile de cultură. Ei sunt deținătorii 
unui statut de infailibilitate conferit de regimul comunist şi 
ratificat tacit de o populaţie tâmpă, incapabilă să priceapă că 
dacă astăzi România se găseşte în pragul unui dezastru moral 
şi material, această situație se datorează în bună măsură celor 
care, de pe poziţiile de prestigiu pe care le-au deținut, au 
contribuit cu bună ştiinţă la păcătoşirea sufletului românilor. 

Numele lor sunt bine cunoscute. Se găsesc în destul de 
multe lucrări, temeinic documentate, care analizează problema 

“trădării intelectualilor ” în timpul regimului comunist. Dar 
“România este țara impunităţii”. Se pare că nici Dl. lon 
Diaconescu, nici Dl. Emil Constantinescu, nici Dl. Victor 
Ciorbea şi nici unul dintre cei care şi-au propus să însănătoşească 
țara printr-o reformă temeinică, nu ştiu că “pentru educația 
morală a acestui popor, înfierarea legală a vinovaţilor s-ar fi 
cuvenit”. După cum nu cunosc nici îndemnul lui lisus, rostit în 
Predica de pe munte: “Și dacă mâna ta te sminteşte, taie-o şi 
o aruncă de la tine, căci mai de folos iţi este să piară unul din 
mădularele tale, decăt tot trupul tău să fie aruncat în gheena” 
(Matei 5, 30). 




















Capitolul 20, ce urmează în 
Cartea Facerii, prezintă multe 
asemânări cu capitolul 12 (Avraam 
pogorât în Egipt). Avraam a plecat din 
Hebron, locuind o vreme în Gherara 
(>primejduirea străbunei). Aici, 
Abimelec (=Tatăl este rege - nume 
generic pentru regii filisteni), ca şi 
Faraon odinioară, a fost uimit de 
frumusețea Sarrei (în vârstă foarte 
înaintată acum!), pe care a luat-o la el. 
Avraam, ca şi altădată, o prezentase 
drept soră. Ca şi pe Faraon, Dumnezeu 
l-a împiedicat pe Abimelec de a păcătui 
împotriva lui Avraam. Din faptul că 
Egipteanul şi Filisteanul sunt avertizaţi 


de câtre Dumnezeu, Sfântul Dionisie 


Areopagitul trage concluzia că fiecare 
popor are câte un înger păzitor!, chiar şi 
popoarele idolatre. La Fac. 20, 7, 
Dumnezeu îl numeşte pe Avraam 
prooroc. Prooroc sau profet (er.profitis) 
traduce ebraicul nabi. S-a văzut o 
legătură între nabi şi arabul naba 'a (=a 
vesti) ori sirianul nabu (>a chema; a 
vesti). Sensul termenului ebraic e acela 
de “vestitor al voii lui Dumnezeu”. In 
cazul lui Avraam, înțelesul e de 
“persoană ce are relaţii privilegiate cu 
Divinitatea” * 

După cum a  făgăduit 
Dumnezeu, Sarra a născut un fiu la 
bătrâneţe, pe /saac (>râs; bucurie). E 
prefigurată Naşterea Domnului: “Sarra 
era stearpă şi-i încetaseră cele femeieşti 
şi a născut contrar legilor firii. Aşadar, 
dacă cea stearpă a născut contrar legilor 
firii, atunci a născut şi Feciara”. 

Sarra a alungat mai apoi pe 
Agar şi pe Ismael. E greu să ne împăcăm 
cu această atitudine, dar aici trebuie 
desluşit un plan divin. Sarra “azis câtre 
Avraam. lzgoneşte pe roaba aceasta şi 
pe fiul ei, căci fiul roabei acesteia nu va 

fi moştenitor cu fiul meu, Isaac!" (Fac. 
2], 10). “Dumnezeiasca profeție ne 
învață că aceasta priveşte mai mult 
moştenirea virtuților decât a avuţiei””. 

Foarte greu i s-a părut acest 
cuvânt lui Avraam, dar Dumnezeu i-a 
cerut să asculte voința Sarrei, căci Isaac 
e cel ce îl va moșteni. Tot acum, El 
reînnoieşte legământul că şi din Ismael 
se va naște un popor mare (21, 11-13). 
Avraam s-a supus şi a trimis în pustiu şi 
pe Ismael (21, 14). “Dumnezeiescul 
Avraam, biruit de legea iubirii de copil, 
voia să poarte grijă de Ismael. Dar fiindcă 
prezicerea dumnezeiască îl îndemna să 
și-l alipească numai pe Isaac, de care era 
legată făgăduinţa, a slobozit pe Agar şi 
i-a poruncit să părăsească odată cu 
pruncul casa stăpânului, arătându-se prin 
aceasta de mai înainte taina lui Hristos 
ca chipal legii””. Ismael, ca întâi născut, 
este tip al Legii mozaice. EI face apoi 
loc Legii celei noi, închipuite de Isaac, 
Deși părinte al arabilor, Ismael, în cazul 
de față, închipuie pe Israel, iar Isaac, 
chiar dacă e strămoș trupesc al poporului 
Israel, închipuie poporul creştin”, A 
suportat greu Avraam plecarea Aparei, 


PAG. 8 NR. 8/80 August '97 


dar a lăsat-o la porunca lui Dumnezeu. 
Căci a întristat cu adevărat pe Sfinţii 
Apostoli şi Evanghelişti căderea lui Israil. 
Dar s-au despărțit (şi nu fără voie) de el, 
pentru voia lui Dumnezeu şi pentru iubirea 
lui Hristos”.$ 

In pustiu, Agar a fost ocrotită de 
Dumnezeu (21, 15-19). “Șiera Dumnezeu 
cu copilul şi a crescut acesta, a locuit în 
pustiu şi s-a făcut vânător " (Fac. 21.20). 
Arabii, urmaşii lui Ismael, sunt locuitori 
ai pustiei şi, adeseori, vădesc o fire aprigă, 
care ar putea fi sugerată prin ocupația 
vânătorii. Dar mai e un înţeles: 
“Simbolismul vânătorii se prezintă destul 
de firesc sub două aspecte: omorârea 
animalului, adică distrugerea ignoranței, 
atendinţelor nefaste; şi căutarea vânatului, 
mersul după urmele lui, ce reprezintă 
căutarea spirituală”! 

Abimelec a încheiat un legământ 
cu Avraam (21, 22-33) că nu-şi vor face 
rău unul altuia, legământ pecetluit la 

fântâna Beer-Șeba (= fântâna 
jurământului; fântâna celor şapte). In 
preajma fântânii era şi o aşezare, devenită 
destul de importantă în timp. “O fântână 
foarte adâncă, existentă la poarta 
localităţii, datează dintr-o perioadă 
anterioară construirii cetăţii. Să fie oare 
vorba despre Beer-Şaba de pe vremea 
patriarhilor?”.* Cât priveşte aşezarea, “la 
43 km sud-est de Hebron, se află 
localitatea Beer-Șaba. Este punctul cel 
mai meridional al ludeii. Incă din sec. 
XVIII î. Hr, era un oraş mare şi un 
important centru cultural”.” “Vestigiile 
arheologice descoperite în anii 1969-1970 
pe locul localităţii biblice Beer-Şeba 
confirmă existenţa ei în perioada biblică. 
Din datele arheologice rezultă că ea a fost 
distrusă violent în anul 701 î. Hr., după 
care a urmat repopularea ei în perioada 
persană”.!* 

“Şi a mai trăit Avraam în țara 
Filistenilor zile multe, ca străin. După 
acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam 
şi i-a zis: Avraame, Avraame! lar el a 
răspuns: lată-mă! Şi Dumnezeu i-a Zis: 
Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău 

fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul 
Moria şi adu-l acolo ardere-de-toi pe un 
munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!" (Fac. 
2], 34 - 22, 2). Dumnezeu, după ce a 
socotit credința lui Avraam spre dreptate, 
îl lasă “să cadă iarăşi în ispită, spre 
probarea lui şi spre a face fără apărare 
puterile întunericului”. “Dumnezeu nu 
l-a ispitit pentru că nu ştie ce va face 
Avraam, ci pentru ca şi cei de pe vremea 
lui, până azi, să cunoască dragostea de 
Dumnezeu a patriarhului, aflând că 
Avraam s-a supus întru totul poruncilor 
Stăpânului! '*. Este, desigur, cea mai grea 
încercare pentru Avraam. Totodată, 
“Avraam, marele patriarh, aduce o jertfă 
neobișnuită, chip al marii Jertfe””. Evreii 
nu aduceau jertfe omenești, asemeni 
canaaniţilor, ceea ce făcea ca porunca să 
fie de neînțeles pentru Avraam. Locul 
indicat pentru jertfă era Muntele Moria 
(> pământul cel înalt), loc pe care, peste 


PUNCTE CARDINALE 





circa un mileniu, regele Solomon varidica 
Sfânta Sfintelor a Templului din 
Ierusalim. 

In ciuda aparentei absurdităţi a 
poruncii, Avraam a pomit s-o împlinească. 
“Sculându-se deci Avraam dis-de- 
dimineaţă, a pus samarul pe asinul său şi 
a luat cu sine două slugi şi pe Isaac, fiul 
Său, şi tăind lemne pentru jertfă, s-a 
ridicat şi a plecat la locul despre care-i 
grăise Dumnezeu ” (Fac. 22, 3). “Cei doi 
slujitori care însoțesc pe bătrân şi merg 
împreună cu el până în a treia zi socotesc 
că sunt chipul celor două popoare chemate 
în robie prin lege, al lui Israil şi al lui luda, 
care socoteau că trebuie să urmeze numai 
poruncilor lui Dumnezeu şi Tatăl, ca aceia 
lui Avraam, necunoscând nici pe Fiul 
prin Care sunt toate, nici pe Moştenitorul 
Tatălui, al cărui chip preafrumaos îl poartă 
micul Isaac, aşezat la sânul tatălui”!“. În 
ce priveşte lemnele pentru jertfă, 
“simbolismul general al lemnului rămâne 
constant: el conţine o înțelepciune Şi o 
ştiinţă supraomenească””!s. 

“Iar a treia zi, ridicându-şi 
Avraam ochii, a văzut în depărtare locul 
acela. Atunci a zis Avraam slugilor sale: 
Rămâneți aici cu asinul, iar eu şi copilul 
ne ducem până acolo şi, închinându-ne, 
ne vom intoarce la voi” (Fac. 22, 4-5), 
Clement Alexandrinul scrie despre cele 
trei zile de drum până la Moria: “Prima zi 
este ziua vederii celor frumoase; a doua zi 
este ziua în care sufletul doreşte ceea ce 
este mai bun; în a treia zi mintea distinge 
cele spirituale, pentru că ochii minţii au 
fost deschişi de Invăţătorul care a înviat a 
treia zi”!*, “lar faptul că cei doi slujitori i- 
au urmat până în a treia zi şi nu li s-a 
îngăduit să urce pământul cel înalt Şi 
sfințit, ci li s-a poruncit mai vârtos să şadă 
acolo cu asinul, arată cum cele două 
popoare (Israil şi luda) au urmat lui 





Dumnezeu până la timpul al treilea, 
adică până la cel din urmă, în care ni 
S-a arătat Hristos”. Inainte de Hristos 
au fost Legea şi Proorocii, de aceea 
spunem că EI vine în timpul “al treilea”. 
“Luând deci Avraam lemnele 
cele pentru jertfă, le-a pus pe umerii lui 
Isaac, fiul său; iar el a luat în mâini 
Jocul ŞI cuțitul şi s-au dus amândoi 
impreună (Fac. 22, 6). E prefigurată 
Jertfa Mântuitorului, dar. cum 
precizează Clement Alexandrinul, 
"Isaac n-a fost jertfit, cum a fost jertfit 
Domnul; a dus numai lemnele de jertfă, 
aşa cum Domnul a dus crucea””*. 
Intrebat de Isaac unde este oaia 
pentru jertfă, Avraam vesteşte, fără să o 
ştie, cele ce vor urma: “Fiul meu, va 
îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!” 
(Fac. 22, 8). Avraam a ridicat apoi 
Jerttelnic, a aşezat deasupra pe Isaac şi 
s-a pregătit să-l junghie, când a fost 
oprit de un înger ce i-a arătat, încurcat 
într-un tufiş, un berbec pe care să-l 
Jertfească în locul lui Isaac (22, 9-13). 
“Avântat, viril, instinctiv şi puternic, 
berbecul simbolizează forța originară 
ce trezeşte omul, lumea şi care asigură 
refacerea ciclului vital”!?. În cazul de 
faţă, berbecul închipuie mai mult dcât 
atât, fiindtipal Mielului Celui adevărat, 
venit la plinirea vremii, spre a Se jertfi 
în locul omenirii, condamnate la moarte 
pentru păcatele sale. “Berbecul este 
Cuvântul plin de linişte, de măsură şi de 
răbdare. Prin El se arată că înţelepciunea 
este jertfa cea bună, cunoaşterea chipului 
de a merita şi de a câştiga bunăvoința 
prin jertfă”. Avraam a devenit sacerdot: 
“De preoţie a fost învrednicit să aibă 
parte Şi Avraam; şi a adus lui Dumnezeu 
jertfă pe Isaac; şi-a jertfit propria sa 
inimă”), 


[> 











“Şi a strigat a doua oară ingerul Domnului din 

cer către Avraam şi a zis: Juratu- M-am pe Mine Însumi, 
zice Domnul, că de vreme ce ai făcut acesta şi n-ai 
cruțat nici pe singurul tău fiu pentru Mine, de aceea te 
voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulți 
foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca 
nisipul de pe țărmul mării, şi va stăpâni neamul tău, 
cetățile duşmanilor săi; şi se vor binecuvânta prin 
neamul tău toate popoarele pământului, pentru că ai 
ascultat glasul Meu” (Fac. 22, 15-18). E marcat un alt 
progres: “Când îi face pentru a doua oară făgăduinţa, 
Scriptura constată că din cer s-a auzit glasul. Astfel, 
întâia făgăduinţă vine de pe pământ, a doua din cer” 2. 
Cuvântul nu e o simplă repetiție a celor făgăduite şi 
altădată, ci el “arată, prin aceasta, că pentru jertfa şi 
patimile fiului său se garantează cu tărie făgăduinţa, 
anunțând limpede că pentru pătimirea lui Hristos rămâne 
asigurată credința şi pe seama poporului dintre neamuri, 
care se ține de credința lui Avraam (Rom. 4, 16)". 
Urmaşii lui Avraam sunt comparaţi cu stelele şi cu 
nisipul mării. Deoarece stelele sunt izvor de lumină, iar 
nisipul e steril, Origen redă întâi opinia generală privind 
acestea două, aducându-i apoi o corectură: “S-ar putea 
spune că imaginea cu numărul stelelor se potriveşte 
poporului creştin şi cea cu nisipul mării poporului 
evreu. Eu, însă, înclin să cred că atât un exemplu, cât şi 
celălalt, se pot aplica la amândouă popoarele”. 

Isaac adus spre jertfă fascinează până azi. 
“Avem aici de-a face cu un tip special de dialectică a 
sacrului: profanul nu numai că e transformat în sacru, 
păstrându-şi structura sa dintâi (o piatră sacră nu 
încetează de a fi piatră), dar sacralizarea nu este 
sesizabilă de către inteligență; infanticidul nu este 
transformat într-un ritual vizând un anumit efect specific 
(.... Avraam nu îndeplinea un ritual (pentru că el nu 
urmărea nici un obiectiv şi nu înțelegea sensul actului 
său); pe de altă parte, credința lui îl asigura că era vorba 
de o crimă. S-ar putea spune că Avraam nu se îndoia de 
sacralitatea gestului său, dar ea era irecognoscibilă şi, 
prin urmare, incognoscibilă””. 

“Avraam a fost lăudat fiindcă n-a şovăit la 
auzul cuvintelor lui Dumnezeu, şi a fost răsplătit cu un 
foarte mare dar, socotind că din porunca lui Dumnezeu 
chiar şi uciderea copilului este o faptă evlavioasă””. 

Avraam este, în orice timp, pildă pentru toți 
drepteredincioşii: “Cel ce a biruit cu făptuirea trupul şi 
simţirea şi lumea, care pricinuiesc desfacerea alipirii 
minţii de cele inteligibile, şi s-a “apropiat în mod 
cunoscător numai cu mintea de Dumnezeu, unul ca 
acesta este un alt Avraam, arătând că are, printr-un har 
egal, aceeaşi pecete a virtuţii şi conştiinţei ca şi 
patriarhul". 


loan Sorin USCA 
NOTE 


1. Cf. Despre ierarhia cerească, IX, 4, trad. 8. Stăniloae: Sf. 
Dionisie Areopagitul, Opere complete, Ed. Paideia, Bucureşti, 
1996, p. 29. 
2. GEN, p. 348. 
3. Sf CRiil al Ierusalimului, Carehezele, XII. 28, trad. D. Fecioru, 
vol. |, EIB, Bucureşti, 1943, p. 300. 
4. Sf. Ambrozie, Scrisori, XXXIII, 8; PSB 53, p. 164. 
5. Sf. Chirila! Alexandnei, Glafire la Facere, III, trad. D. Stăniloae; 
PSB 39, EIB, Bucureşti, 1992, p. 80. 
6. Ibid,, p. 89. 
7. DS III, p. 446 i 
8, Dieţiaa biblie, vo] I.trad C. Moisă, Ed. Stephanus, Bucureşti, 
1995, p. 446, 
9, Abrudan, Comniţescu, Arheologie biblică, p. 95. 
10. /bid, p. 14 
11, Sf Veste Scrisori duhovniceşti, 106; F XL, pp. 142-143. 
12. Sf. loan Gură de Aur, Omilii la Facere, XLVII, |, p. 147. 
13. Sf. Grigorie de Nazianz, Cele 5 cuvântări teologice, II, 18, trad. 
D. Stăniloae, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 36. 
14. Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., III, p. 92: 
15, DS II, P. 210 
16. Stromate, V, 73, 2, p. 353. 
17. Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit. III, p. 92. 
18. Pedagogul, |, 23, 1, p. 179. 
19. DS 1, p. 185, 1.3. n. 53 
20. Sf. Ambrozie, Scrisori, VIII, 3, p. 53. : 
21. Sf. Efrem Sirul, Cuvânt dtapră roll T38 D. Fecioru; vol 
Despre preoție, EIB, Bucureşti, 1987, p. 426. 
22, Origen, Omil la Cartea Facerii, IX, L„trad. T, Bodogae, PSB 
6, EIB, Bucureşti, 1981, p. 43. 
23. Ibid, pp. 43-44, 
24, Ibid , IX, 2, p. 46 1.1. ed 
25. M. Eliade, Istoria credințelor şi Ideilor religioase, vol. |, ca. a 
Ai Ed. Şuinţifică, Biucgisgii, Left 10 

6, Sf. Ambrozie, Scrisori, | „14, p; 
27, Sf. Maxim Mârturisitorul, Ambigua, XXXV, trad, D. Stâniloac; 
PSB 80, FIB, Bucureşti, 1983, p. 146. 


PUNCTE CARDINALE 


Departe de a fi un simptom exclusiv al 
crizei contemporane, neînţelegerea deplină a 
modelului hristic a provocat apariţia, chiar de 
la începuturile istorice ale creştinismului, a 
unor nefericite confuzii, adesea transformate 
în doctrine eretice. In mod cert, de-a lungul a 
două milenii, omenirea s-a putut bucura de o 
mai largă precizare a creştinismului, reuşindu- 
se astfel înlăturarea, cel puţin teoretică, a 
posibilităţii ivirii unor noi neclarităţi. Cu toate 
acestea, modelul 
ontologic propus de 
creştinism nu este nici 
astăzi suficient de 
cunoscut,casănu mai 
vorbim de frăirea sa. 


CREȘTINISM, 


August '97 NR. 8/80 PAG. 9 


definirii intelectualismului. Dintru început 
facem distincţia dintre intelectualitate, înțeleasă 
drepto categorie socială alcătuită din oameni a 
căror principală sursă de existenţă este munca 
intelectuală, şi intelectualism, acea credinţă 
comună unor spirite pretins alese, care îşi 
afirmă, prin mijlocirea unei viziuni 
reducţioniste, crezul în cunoaşterea exclusivă a 
realității prin intermediul intelectului. Nu vom 
relua aici controversata problemă a cunoaşterii 
(cei interesați pot 
consulta Teologia 
Dogmatică Ortodoxă a 
Părintelui Dumitru 
Stăniloae); ne vom 


mulțumi doar cu 
Numai că de această INTELEA( | | ALISM prezentarea unor 


dată confuziile sunt 
cauzate în principal 
de superficialitatea cu 
care omul simplist 
tratează cam tot ce 
ţine de creştinism. 

lar dacă e să 
vorbim totuşi de 
caracteristici relevante ale contemporaneităţii, 
acestea ar fi mai ales următoarele două: un 
imens volum de informaţie şi uşurinţa cu care 
acesta poate fi accesat. Dar tot o caracteristică 
a lumii moderne este şi incapacitatea individului 
de a se desprinde de rutina vieţii cotidiene, de 
a face abstracţie de pregnantul aspect pecuniar 
al existenţei şi de a judeca lucrurile în răspărul 
vremurilor, năzuind astfel spre o autentică 
limpezire lăuntrică. 

Ne aflăm, iată, în faţa unei situaţii 
paradoxale care, credem, merită o atenţie 
deosebită. Pe de o parte dispunem de o 
extraordinară cantitate de informaţie (unui 
om, în decursul unei singure vieţi, îi este 
imposibil să ia cunoştinţă de întreagă această 
gigantică documentaţie); pe de altă parte, nu 
suntem în stare să o folosim spre rezolvarea 
problemelor, ci, dimpotrivă, ne complacem, 
într-un mod cel puţin straniu, dacă nu chiar 
stupid, în a complica înțelesul existenţei, 
etalându-ne pe această cale o prezumtivă 
inteligență; în sfârşit, odată cu Revelația 
dumnezeiască, omului i se oferă un răspuns la 
toate întrebările şi o rezolvare a tuturor 
problemelor. Semnalăm astfel două tendinţe 
generale ale lumii moderne: omul ori adoptă, 
din plictiseală, o atitudine indiferentă faţă de 
problemele spirituale ale vieţii, ori îşi creează o 
aureolă de scepticism atotştiutor, declarând 
sus şi tare că viaţa e într-atât de complicată 
încât nu oricui îi este la îndemână să o înțeleagă 
pe deplin! Creştinismul, prin învăţătura 
dogmatică şi morala sa, pare să fie, luând în 
considerare circumstanțele exprimate mai sus, 
un colac de salvare aruncat omului spre a nu se 
îneca în propria prostie. 

Să vedem mai întâi cu ce se aseamănă 
omul atins de “implacabila” rutină. Preocupat 
de problema singularității omului, Lucian Blaga 
evidenția că, deşi trăieşte şi în orizontul 
imediatului, asemenea animalului, îngrijindu- 
se de propria securitate şi prosperitate, omul se 
remarcă, în cele din urmă, prin străpungerea 
lumii date şi descoperirea unui univers plin de 
mistere care, odată revelate, îi pot motiva 
specificul existenţei. Raportându-ne la acest 
tip de ontologie umană, vom constata cu 
uşurinţă că marea masă a omenirii este mai 
apropiată, din acest punct de vedere, de 
categoria animalului decât de cea a făpturii 
umane, căci cei mai mulţi dintre noi se 
mulţumesc cu găsirea unui sens al vieţii care nu 
depăşeşte marginile realității imanente. 

ntr-o aparentă antiteză cu 
indiferentismul se află intelectualismul; de fapt, 
cele două noţiuni nu sunt altceva decât feţele 
opuse ale aceleiași monede. Dar pentru a nu 
stârni irascibilităţi, vom zăbovi puţin asupra 


ȘI 
RUTINĂ 


repercusiuni negative 
pe care le poate avea 
intelectualismul 
asupra omului. In 
primul rând, este 
diminuată, poate chiar 
anihilată, importanţa 
sentimentului. După 
cum bine se ştie, iubirea este singurul mijloc de 
a înfăptui o comuniune, atât la nivel imanent 
(de la om la om), cât şi la nivel transcendent (de 
la om la Dumnezeu). În al doilea rând, raţiunea 
nu e decât un factor ordonator care aşează 
diversitatea într-o unitate inteligibilă. În 
procesul cunoaşterii depline (pentru o 
gnoseologie împlinită este necesară atingerea 
unei sensibilități în privinţa relaţiei dintre 
cunoştinţă şi omul cunoscător; cunoaşterea nu 
este nicidecum finalitatea existenţei umane; de 
aceea, o gnoseologie de dragul cunoaşterii nu 
poate avea un rost real; nu trăim sprea cunoaşte, 
ci cunoaştem spre a putea trăi: “Şi veţi cunoaşte 
adevărul, iar adevărul vă va face liberi” - Joan 
8, 32) raţiunea are un rol limitat: acela de a 
impregna adevărului un caracter maleabil, 
Mexibil, spre a putea fi înzeles şi, ulterior, rrăir 
de către om. Rațiunea e doar un mijloc, iar 
transpunerea în scop ori divinizarea ei potavea 
consecințe mai mult sau mai puţin grave (pe 
care lumea modernă le resimte din plin). 

Creştinismul vine ca o izbăvire atât de 
cercul vicios al unei existențe marcate de rutină, 
cât şi de exaltările necontrolate ale raţiunii. 
Omul este chemat la a-şi depăși condiţia de 
fiinţă încarcerată în păcat, cerându-i-se, printre 
altele, să-şi ascută inteligenţa, acea aptitudine 
de a pătrunde lucrurile cu mintea, iar nu de a 
se mulțumi cu păstrarea, fie ea şi în deplină 
siguranță, a talantului (Matei 10, 16; Efeseni 6, 
11-17). Pentru om, lumea dată, imediatul, 
trebuie să fie doar o semnalare a unui mister 
care depăşeşte simțul comun. Viaţa, cu tot ceea 
ce cuprinde ea, este deo inepuizabilă frumusețe, 
dar pentru sesizarea şi contemplarea acesteia 
sunt necesare ascuţirea sensibilităţii, 
spulberarea banalităţii şi, mai ales, 
transfigurarea prin iubire. De asemenea, omul 
este chemat să se înfrâneze; şi nu doar în 
privința ispitelor şi patimilor cu caracter etic: 
înţelepciunea deşartă a lumii nu valorează nimic 
înaintea lui Dumnezeu (Romani 1, Dad. 
Corinteni 1, 20; 3, 19). 

Dacă ne naştem' ca fiinţe raţionale, 
potrivit tradiţiei teologice suntem chemaţi cu 
toții să devenim fiinţe iubitoare. De altfel, miezul 
Revelaţiei dumnezeieşti îl constituie porunca 
iubirii. În virtutea aceleiaşi tradiţii teologice, 
facem, în încheiere, următoarea afirmaţie: fie 
că întâlniți un indiferent, fie că discutaţi cu un 
adeptalintelectualismului, de un lucru puteți fi 
siguri, şi anume că persoana respectivă nu a 
iubit vreodată; căci, fără absolut nicio excepție, 


experierea iubirii este urmată de transfigurarea 
omului. 


Radu BOGOEVICI 


PAG. 10 NR. 8/80 August '97 


PUNCTE CARDINALE 





SCRISOARE DESCHISA către A.F.D.P.R. - Filiala Sibiu 


Scrisoarea de mai jos ar fi trebuit să fie 
citită, în întregul ei,la Adunarea Generalăa Asociaţiei 
Foştilor Deținuți Politici din România - Filiala 
Judeţului Sibiu. Întrucât, din "raţiuni" de tip 
"politicianist", acest lucru nu s-a întâmplat, mă văd 
obligat şi o fac publică pe o altă cale... 


Stimaţi colegi, 


Ca unul care m-am străduit, după slabele mele puteri, 
să fiu, tot timpul, în miezul problemelor reale ale foştilor 
deținuți politici, simt de datoria mea să-mi motivez absența. 
Am avut de ales între vii şi morți. Intre a participa la întrunirea 
noastră, la care se vor rezolva mărunte probleme lumeşşti, şi a 
participa la pomenirea unui bun camarad de luptă în războiul 
antibolşevic şi, apoi, în lupta subterană împotriva 
comunismului. Este vorba de ION PANTAZI, cel ce s-a stins 
din viață la 9 August 1996, în Germania, dar căruia, conform 
ultimei sale dorinţe, cenuşa i-a fost adusă acasă şi înhumată, 
pentru veşnicie, în pământul țării pe care a iubit-o mai presus 
de orice. 

Acum, trecând de la morți la vii, se cuvine săne privim 
pe noi înşine în oglinda sufletului. Să nu uităm că suntem 
oameni bătrâni, că cei mai mulți dintre noi am trecut pragul a 
trei sferturi de veac, motiv care ne îndreptățeşte să ne întrebăm, 
cu toată gravitatea, câţi dintre noi vom mai răspunde la 
viitoarea întrunire. O întrebare tulburătoare, la care răspunsul 
îl dă, fără ocol, psalmistul, în versetul 10 al Psa/mului 89. lată 
cum sună acest verset din Cartea Sfântă în măiastratranspunere 
în versuri a Eugeniei Mureşeanu, profesoară de religie până la 
înscăunarea dictaturii comuniste şi apoi deţinută politică în 
temniţele şi lagărele de muncă forțată: A/e vieții noastre zile/ 
scrise sunt la tine-n file/şaptezeci de ani să fie,/iară cei ce au 
tărie/pot ajunge la opizeci, /insă pragul lor de-l treci,/tot ce- 
i peste-orânduială/doar durere-i şi-osteneală. 

O sentinţă biblică pe care nu ar fi rău să o cunoască 
aceia din rândurile noastre care se pare că şi-au pierdut 
certificatele de naştere. Mă gândesc lalon Diaconescu, Gabriel 
Țepelea, Valentin Gabrielescu şi toți aceia care, deşi “au 
trecul pragul celor opizeci de ani", nuvor să înțeleagă că “fot 
ce-i peste-orânduială doar durere-i şi-osteneală ". 

Nu au înţeles, şi se pare că nu numai ei se fac vinovați 
de această lipsă de înțelegere. că evenimentele din Decembrie 
89 au venit pentru noi, foştii deţinuţi politici, prea devreme 






“înfruntare”), polemike (“polemică”, 









E plin de înțelesuri faptul că noțiunea şi conceptul de polis (“cetate”, “oraş” - la greci) face 
parte dintr-o familie de cuvinte al căror numitor comun este “disputa”: polemos (“război civil”, 
“dispută de idei”), polemikos (“războinic”), polemistes 
(“combatant”, “ostaş ”). Din acestea s-ar putea trage concluzia că, pentru greci, oraşul era nu cadrul 
organizat al vieţuirii în concordie, ci cadrul care favoriza o confruntare, disputa (emulativă sau nu) 
dintre idei sau pentru întâietate. EI însuşi - oraşul, polis-ul - fiind din începuturi obiectul unei 
cuceriri prin luptă, sau construit după o luptă distrugătoare, ni se impune ca având drept spint 
fondator disputa, care se perpetuează în conviețuirea circumscrisă de cetate. 

În acestsens, Troia capătă o încărcătură simbolică: cea intrată în istorie pe umerii unui război 


pentru a intra în legendă şi prea târziu pentru a ne mai realiza 
în domeniul spre care aveam chemare. Şi cum această realizare 
nu mai era cu putință, cei ambiţioşi, domici să se realizeze cu 
orice preț, auales calea politicii, singurul domeniu de activitate 
unde nu se-cer certificate de sănătate fizică şi mentală, nici 
certificate de studii, şi unde nu se dau examene, testându-se 
competența. Pentru a ocupa un umil post de contabil este 
nevoie să te prezinți la un examen şi să concurezi, cot la cot, 
cu alți solicitanți ai postului. Pentru a deveni ministru este 
suficient să te vrea partidul! Aşa se face că, astăzi, o guvernare 
în care ne piisesem speranța că va scoate țara din dezastrul în 
care se păsea, s-a dovedit la fel de păguboasă şi incompetentă 
ca şi guvemarea trecută. Un preşedinte care activează pe post 
de comis-voiajor, bântuind capitalele asiatice pentru a face 
reclamă produselor româneşti, însoțit de consilieri de talia 
preşedintelui A.F.D.P.R.; un prim-ministru care, atunci când 
este pus în situația de a lua hotărâri, se bâlbâie în mod 
lamentabil, aşteptând să vinăreprezentantul F.M.I. să-l îndrume 
ce hotărâri să ia; şi miniştri care, o putem spune cu toată 
responsabilitatea, au reuşit în cele şapte luni de guvernare să 
compromită speranţele de mai bine ale unui popor care trăieşte 
mai rău decât pe vremea lui Ceauşescu. 

Şi această situație nedorită nu se întâlneşte numai la 
nivelul conducerii centrale. Priviţi cum este administrat judeţul 
nostru! Am avut un prefect cinstit. O calitate rar întâlnită în 
România de astăzi. A fost destituit din rațiuni politice. Nu 
făcea parte din P.N.Ț. şi făcuse greşeala “să se contreze ” cu 
actualul Ministru de Interne, Gavril Dejeu. Am avut şansa de 
a avea un primar al oraşului, un gospodar cu calități de 
excepție, pe dl. Comeliu Bucur, directorul Muzeului “Asta”, 
care a făcut ca această complexă instituție de cultură să se 
bucure de prestigiu european. Ce folos, nu l-a vrut dl. Dejeu, 


deşi este membru al A.F.D.P.R.! Aşa se face că ne-am 


pricopsit cu un primar care a adus oraşul în halul în care-l 
vedeți, dar ...este membru P.N.Ţ.! 

Dar marea greşeală care s-a făcut a fost transformarea 
Asociaţiei noastre într-o anexă a P.N.Ţ.C.D. In felul acesta, 
am devenit cu toții atât părtaşi, cât şi responsabili la această 
guvernare neinspirată şi incompetentă. Vom fi arătați cu 
degetul de cei de teapa lui C.V. Tudor şi Adrian Păunescu, iar 
Ion Iliescu va zâmbi satisfăcut că a reuşit să compromită 
singurul grup de oameni nepătați prin implicarea în politică, 
căci în toate timpurile politica, cu rare, foarte rare excepții, i- 
a murdărit pe cei ce s-au avântat pe valurile ei înşelătoare. 
Drept ar fi fost ca cei ce-şi simțeau chemarea spre politică să 


RECITINDU-L ASTĂZI PE HOMER 


fiind reprezentate prin puterea care confiscă libertatea de gândire şi totalitatea activităţilor din 


societatea pe care o domină”. 


Acest totalitarism, chiar neinstituționalizat, a penetrat mentalitatea secolului nostru şi a 
fecundat-o bastard; a ajuns să se manifeste nu numai în poltică, ci şi în organizații, în Biserică, în 
familii şi în relațiile interpersonale. R. Esposito, în Originea politicii, consideră că totalitarismul 
este realizarea de sine a violenței, dar totodată şi negarea ei, căci totdeauna îşi legitimează violenta. 
Ceea ce realizează totalitarismul, când îşi întinde liniştea de gheaţă, nu este pacea, ci un straniu 
blocaj total, în care violența devine imanentă realității, real dar nevăzut substrat al ei 

Imperiul roman, clădit pe cenuşa Troiei arhetipale, este începătura noii ere, care va crea 


se fi angajat pe acest făgaş în nume propriu, nu în numele meu, 
al tău şi al multor altora care, ştiind ce înseamnă politica, au 
dorit să se țină cât mai departe de ea. Şi dacă totuşi simțeam 
nevoia să desfăşurăm o activitate în slujba națiunii, puteam să 
o facem luptând pentru însănătoşirea morală, în sens creştin şi 
naţional, a neamului. Căile spre acest înalt țel ar fi fost multe, 
în primul rând cinstirea celor ce au căzut în lupta împotriva 
comunismului. Dar n-am făcut-o. Am făcut, în schimb, 
propagandă pentru C.D.R. care, pur şi simplu, atunci când a 
venit la conducerea țării, ne-a ignorat cererile noastre de a se 
identifica locurile unde au fost înhumate, în taină, rămăşiţele 
pământeşti ale camarazilor noştri asasinați de Securitate. Şi 
astăzi filiala noastră aşteaptă răspunsuri de la Ministerul de 
Intemne, de la S.R.I., de la Ministerul de Justiţie şi de la 
Parchetul General, cărora le-am cerut, prin memorii scrise, să 
iniţieze anchete în acest sens, răspunsuri lămuritoare, nu 
răspunsuri de complezență sau de-a dreptul zeflemitoare. Dar 
se pare că aşa trebuia să fie, căci ce putea să rezulte dintr-o 
alianță între A.F.D.P.R. şi Petre Roman, fiul lui Valter Roman 
şi nepotul rabinului Neulânder de la Oradea? Un adevăr trist! 
Pe filiera C.D.R.. astăzi A.F.D.P.R este aliată la guvernarea 
României cu Petre Roman, Adrian Severin, Traian Băsescu şi 
Victor Babiuc, cutoteşalonul al doileaal Partidului Comunist! 

Foştii deținuți politici sunt şi ei oameni. Oameni 
bătrâni, cu lipsuri şi nevoi, care au tot dreptul ca, pentru anii 
din viaţă care le-au fost răpiți; ca şi pentru toate neîmplinirile 
pe care le-au suferit, să fie compensaţi material. Este un drept 
şi o recunoaştere înfăptuită de toate guvernele fostelor țări 
comuniste. A limita însă lupta Asociaţiei noastre numai la 
dobândirea acestor avantaje materiale este un gest care ne 
degradează şi ne coboară la nivelul comun al luptei sindicale. 
lar cât priveşte afirmaţiile făcute de anumite persoane, că 
dobândirea acestor drepturi li s-ar datora lor, ele sunt o 
necuviință asemănătoare cu pretențiile cocoşului care crede că 
se face ziuă pentru că a cântat el. 

Pe lângă cele schițate pe scurt mai sus, trebuie să mai 
adaug că noi şi Asociaţia noastră ne găsim la un moment de 
răscruce. A sosit timpul să ne hotărâm pe ce drum să apucăm: 
pe acela al redobândirii onorabilităţii la care avem dreptul, 
sau peacelaal participării la bălbâielile politice ale partidelor 
cu care am fost făcuți, fără voia noastră, părtaşi. Viitorul 
congres va hotărî care este calea. Indiferent însă care va fi 
hotărârea luată, fiecare dintre noi este liber să urmeze drumul 
pe care-l socoteşte că este conform cu conștiința sa. 


Cu sincere urări de bine şi sănătate, 
Gabriel CONSTANTINESCU 
9 August 1997. 















sângeros şi extenuant; Troia homerică, pe care Victor Hugo o contempla ca pe o ciocârlie ce cântă 
din zorii istoriei europene până astăzi. Pare că Troia, prin greci, ne-a îmbibat gândirea, ne-a 
subsumat trăirea. a devenit o componentă - dezagregantă sau dinamizatoare? - coalescentă, 
inseparabilă şi obsesivă a existenţei sociale. Este ceea ce Radu Gyr, întruchiparea şi aedul 
suferinței, ne sublima, în Întoarcerea lui Ulise (“Mă pierd din nou în valuri cu năierii,/ din noumă 
bat în scuturi cu strigoii.../ Eu am rămas sub zidurile Troii!”), lupta intrată, ca noimă dureroasă, 
în baladă, 

Oricât de grandios ar fi conflictul dintre greci şi Troia (să fi fost traci troienii?) şi oricât de 
magnific ni l-ar fi prezentat Homer, să reprezinte oare acest conflict un arhetip peren al vieţii 
intercomunitare și, vai, al celei interconfesionale? Disputa pentru întâietate, polemos-ul, iar nu 
concordia sau comuniunea, să fie cea care dă sens trăirii noastre în lume, în oikumene? E mai 
valabil şi mai actual Plaut decât Christos? Să se bucure de mai multă adeziune Homo homini lupus 
decât ce ne-a lăsat ca zestre de viață Mântuitorul, prin pana lui loan: “Iubiţi-vă unii pe alții, ca din 
aceasta să cunoască lumea că sunteți ai Mei... Cel ce nu-l iubeşte pe fratele său nu este de la 
Dumnezeu, acela petrece întru moarte. Cel ce îl urăște pe fratele său, este ucigaș de oameni. Să 
ne iubim unii pe alții, căci iubirea este de la Dumnezeu. Cine iubeşte este născut din iubire”? 
Reciproca: cine urăște, este de la diavol şi îl cunoaște pe diavol, căci diavolul este ură şi voința de 
putere asupra lui Dumnezeu, absolutizând puterea relativă. 

Socot că în aceasta se află începutul totalitarismului de orice fel; politic, ideologic, economic, 
confesional... 

O explorare a anticului conflict din /Itada ne-ar pune în evidenţă semnele premonitorii ale 
acestui “rău ascuns” şi ne-ar prilejui descoperirea graniţei dintre putere și politică, inseparabila lor 
legătură. Scrutând această legătură, am desluși că dominarea, violenţa, constrângerea, chiar şi cu 
mănuși de catifea, au fost întotdeauna mijloace tutelare de fundare sau de lărgire a spaţiului politic, 
deși ele, în sine, nu sunt politica: sunt epifenomene, colaterale fenomenului politic (Roberto 
Esposito) şi tocmai de aceea nu sunt politica. “Totalitarismul, chiar când se manifestă în numele 
credinței, nu a avut nimic în comun cu creștinismul - spune Andre Malraux; statele totalitare s-au 
născut din voința de a institui ototalitate nivelatoare care, tocmai prin aceasta, este lipsită de religie, totalitate 
în care orice opoziţie organizată este denunțată ca antistatală, antiinstituțională, statul sau instituția 






























categoriile politice ale puterii, autorităţii, dreptului, tradiției profane şi dăinuirii pe care le putem 
găsi în multe dintre schemele sistemelor politice moderne. Astfel, Eneida poate fi citită ca o 
continuare ideală a //iadei (Arendt). Este o viziune. 

In schimb, pentru Simone Weil, totalitarismul este o noutate în raport cu trecutul, dar o 
noutate banală a răului care se repetă mereu, mereu contorsionat spre sine, încă de la începutul 
istoriei umanităţii. În centrul poemei homerice ea pune dărâmarea Troiei, iar nu simbolica fundare 
a unei noi cetăți chemate la înveşnicire. In acest sens, Troia stă la începutul istoriei politice 
europene, deoarece ea este prima dintr-o serie încă neterminată de cetăţi invadate şi distruse de 
războaie. Weil crede că voinţa de putere îşi are rădăcinile în păcatul originar, pe care îl priveşte 
nucapeo incercarea omului sea-L imita pe Dumnezeu (nici n-ar fi rău, dacă ar face-o în smerenie), 
ci ca pe un rezultat al unei rele imitații, în care omul încearcă să mimeze actul puterii creatoare a 
lui Dumnezeu-/iinţa, dar fără a înfăptui iubirea, care adeseori implică ne-ființarea, adică 
renunțarea la sine, după modelul christic. 

„ Oricare ar fi interpretarea //iadei, lui Homer îi revine meritul major de a fi apărat adevărul 
în istorie. EI i-a onorat în egală măsură pe învinşi şi pe învingători, a separat victoria de dreptate 
rațiunea de succes, vina de înfrângere. | 

Raportul dintre putere şi stăpânire, dintre autoritate și dominare, dintre polis şi polemos 
dintre politică şi război este generator de rău şi suferință atunci când tot acest raport eviscerează 
iubirea care ar da puterii mirungerea de pace - prezenţă a Dumnezeirii. 

Că țarii, fuhrerii şi dictatorii, ca şi patronii oculți ai capitalismului înrobitor, n-au înțeles 
aceasta, este normal, căci ştim că-şi au legitimarea în sine Deo; dar noi, creştinii când îndemnați 
din străfund de un satanic îndemn, ne vrem domni şi stăpâni peste destine şi crez, peste apartenențe 
şi bunuri lumești, nu tot la fel ÎI fraudăm pe Dumnezeu de zestrea de iubire pe care ne-a lăsat-o 
moştenire dintru ale Sale, pentru a fi asemănare și chip al Său în lume? Noi, cum ne mai legitimăm? 

Homer, păgânul, omagia învinşii şi biruitorii... Ci în iubire nu sunt învinşi şi nici biruitori. 
În creştinism existăo singură victorie: aceeaa iubirii. Numai aceasta ne va fi. în viaţă şi la Judecată, 
semnul că L-am cunoscut, că L-am iubit şi am rămas în Domnul. 


Pr. Tertulian LANGA 








PUNCTE CARDINALE 


August '97 NR. 8/80 PAG. |] 





DECEPȚII*DECEPȚII*DECEPŢII 


Dacă în perioada roşie, 
ceauşisto-iliesciană, cuvintele cele 
mai des folosite, când era vorba să se 
exprime starea de spirit, erau: 
“dezgust”,  “scârbă”,  “silă”, 
“lehamite”, în noua epocă, s-o 
numim (provizoriu) constantintesco- 
ciumariană, vorba la care se recurge 
cel mai adesea este: “decepție”; ba 
încă pronunțată într-un fel care 
subliniază că, încă o dată, speranța 
românului a fost profund înşelată. 

Pe tema asta e inutil să mai 
ceri lămuriri Suplimentare. Te uiţi 
la oameni şi le citeşti pe faţă ce au în 
sufler: o umilință, o strâmtorare 
ciudată, încât, dacă ţii cu ei, începi, 
de la o vreme, să simţi că ţi s-a lărgit 
cureaua: senzaţie pe care o au toți, 
chiar şi cei ce-au ajuns să se încingă 
cu sfoară... Ceea ce le sporeşte 
decepţia este că ei au sperat ca 
schimbarea să le aducă o viață mai 
decentă, mai relaxantă, mai scutită 
de îngrijorările zilnice. Ceea ce face 
şi mai amară “înghiţirea în sec”, cu 
care demult s-a deprins românul, 
este aceeu că plângerile (“văică- 
reala”) vin adeseori dinspre lumea 
politică, adică de la aceia care nu 
numai că n-o duc cel mai rău, dar 
suntşi vinovați, măcar într-o măsură, 
de starea jalnică în care se prezintă 
astăzi nu doar situaţia materiala a 
țării, ci şi, lucru şi mai grav, 
încrederea conduşilor în conducă- 
tori. 

Sfiosul, tăcutul om de rând 
începe să dea semne că a începul să 
priceapă câte ceva din mersul 
“maşinii politice”. S-a mirat el întâi 
că noua echipă, în loc să se apuce de 
treabă, a început gâlceava cu 
predecesorii, nu atât pentru principii 
sau pentru dreptate, câtpentru că au 
supt prea mult din măduva țării, 
nelăsându-le lor mai nimic! Deci nu 
de sărăcirea săracului le pasă, ci de 
secătuirea resurselor, de au ajuns, 
cum spunea un mucalit, “de la ciolan 
la ciorbă”! În concluzie, toți pretind 
a avea motive de supărare: partizanii 
noului regim au devenit nervoşi 
pentru că nu dau de filoanele de aur 
din care s-au îmbogățitpredecesorii, 
în timp de foştii guvernanţi sunt 
nervoși pentru că prea sunt 
obstrucționaţi în dorinţa lor, 
“legitimă”, de a-şi  dosi 
“apgoniseala”... 

Opoziția, fosta putere, bate 
azi toba mare cu scăderea nivelului 
de trai. Că, chipurile, de asta nu mai 
pot, nu mai au ei odihnă: de grija 
“marii mase” de cetăţeni, care o duc 
greu! Cântecul acesta, de la nişte 
foşti deținători ai puterii, sună ca 0 
melodie a stupidităţii. Nu e grijă, 
nici dezamăgire; e, de fapt, ciudă, 
Actualei opoziții, văzând felul de 
lucru, bâlbâiala noilor guvernanţi 
(nişte ageamii aproape desăvârşiți), 
cum să nu-i vină să-şi dea cu pumnii 
în cap că a putut fi păcălită de astfel 
de începători?! Abia Acum» 
limpezindu-se anume lucruri, Şi-au 
dat seama perdanţii că domnul Boda 
i-a făcut, de fapt, domnului Iliescu o 


campanie electorală parcă menită “să 
nu iasă”. Altfel, ce-l durea gura să 
promită şi el marea cu sarea?! Putea 
să mintă măcar la nivelul domnului 
Constantinescu, dacă nu mai mult... 

O formă de dezamăgire trăiesc 
şi minerii, aşa sentimentali cum îi 
Ştim. Păi să nu le pună trenuri la 
dispoziție, când au şi ei chef să facă o 
excursie la Bucureşti, să “discute” 
puțin cu guvernul? E nemaipomenit! 
Mai mult chiar, târziu s-au prins că 
mustața domnului ministru Ciumara, 
la tratativele pentru indexarea 
salariilor, “ascundea ceva”. Le-a dat 
ce le-a dat, dar s-au umplut ziarele cu 
articole şi “analize”, reluate la radio 
şi televiziune, astfel că toți au aflat şi 
ce salarii au, şi cât de nerentabili 
Sunt, şi că ne-ar costa pe jumătate 
dacă am aduce cărbunele din import! 
Acum, când toţi ceilalți muncitori din 
țară ştiu că strâmtorarea e şi pentru 
că trebuie să plătească, din puţinul 
lor, “birul pe minerit”, minerilor nu 
le e chiar la îndemână. Îşi dau seama 
Că Sunt priviți chiorâş de toţi, că şi-au 
ridicat în cap toată ţara. Poate să mă 
înşel, dar mi se pare că nereuşita 
eliberării lui Miron Cozma, precum 
şi pretenția guvernului de a aplica şi 
la Petroşani legile de la Bucureşti, a 
aruncat Valea Jiului într-o neagră 
depresie. 

Dacă dezamăgirile, cel mai 
frecvent, au drept cauză nedreapta 
(nelegala) împărtire a bunurilor, nu 
de puţine ori ele sunt cauzate şi de 
mândria lezată. Militarii şi cei ce şi- 
au pus speranța în rapida noastră 
admitere în NATO şi în Uniunea 
Europeană, sunt acum în suferinţă. 
Nici de data asta să nu se repare 
nedreptatea istorică de lu Yalta, nici 
acum Să nu se recunoască 
extraordinara “poziție Strategică” a 
țării noastre?! Mulţi dintre 
decepționați au început deja să se 
întrebe dacă nu cumva NATO este 
altceva decât, obişnuit, se crede. 
Bineînţeles că marea masă a 
cetăţenilor, străini de problemele de 


strategie militară, când se întreabă, 
rar, o fac precum coana Eftimiţa (“Ce 
pricopseală o fi, soro, şi NA TO ăsta?”). 
Cum însă generalul Degeratu nu 
dovedeşte talentul Conului Leonida 
în a da explicaţii, bieţii oameni rămân 
în dubiu. Ştiu ei că nici când au fost 
cu turcii la asediul Vienei, nici când s- 
au dus cu nemţii până la Stalingrad, 
nici cu ruşii până în muţii Tatra, n-a 
fost nici o “pricopseală”, măcar că 
armata română şi-a făcut totdeauna 
datoria. Poporul, neinițiat, multe nu 
pricepe; dar că de la Burebista la 
Babiuc e cale lungă, asta o pricep cu 
toţii... 

Există multe decepții reale, 
după cum sunt şi multe trucate. Multe 
dintre acestea din urmă par să facă 
parte din practica politică. La 
conferința naţională a PDSR, domnul 
Meleşcanu, din orice unghi ar fi fost 
privit, părea dezamăgirea în persoană: 
Partidul refuza “schimbarea”! Fostul 
ministru de Externe arăta ca şi când 
abia atunci a avut revelaţia cârdăşiei 
în care se afla, ca şi când în clipa 
aceea, pentru prima dată, şi-a văzut 
ciracii! Poți, cred eu, să joci cartea 
naivităţii până la adânci bătrâneți, 
dar pe cont propriu, vorba lui Petre 
Carp, “ca particular”. Socotesc însă 
că un om politic, chiar specializat în 
“externe”, este obligat să-şi cunoască 
partenerii politici cât mai exact, în 
special pe dinăuntru. 

Din experienţă în experienţă, 
țara continuă să funcţioneze în 
pagubă. Explicaţia este etalată, zilnic, 
la televizor. Incompetenţa, necinstea, 
sfidarea legii şi, mai ales, prostia se 
lăfăie pretutindeni. Ce poate să spună 
omul de rând? El are bun-simţ şi nu e 
ca noi, “intelectualii”, capabil să se 
prefacă. Dacă l-am auzit la televizor 
pe domnul Gavra, că vestea despre 
cele petrecute la Madrid “ne cuprinde 
la modul prozaic”, mă abţin să 
comentez; zic, cel mult, că domnia sa 
vorbeşte “adânc”... Dacă domnul 
senator Ticu Dumitrescu scrie în 
“România liberă” (din 3 mai a.c.), 


ROM-ANIADA SAU IMAGINEA ROMÂNIEI ÎN LUME... 


Această fotografie a apărut în revista "Der Spiegel” (nr. 34/1996, pag. 38), cu 
următoarea legendă: "Emigranţi din România: mizerie şi degradare”. 





referitor la dimensiunile economiei 
subterane, următoarele: “Dacă 
adunăm aceste calcule şi estimări, 
rezultă cifre care îngrozesc şi abia 
mai pot să încapă în limite 
matematice!”, ce concluzie pot să 
trag decât că, probabil din cauza 
politicii, s-a stâticit până şi 
matematica, dacă ea, ştiinţa cifrelor, 
a ajuns să nu le mai încapă! 
Tot într-o “Românie liberă” 
(7 februarie '97) citesc ceva scris de 
domnul Octavian Paler, care mă 
pune pe gânduri. Domnia-sa scrie 
că perşii, “după înfrângerea de la 
Salamina, au bătut marea cu 
vergile”. Încep să fiu îngrijorat, nu 
pentru că este inexacit, ci pentru că 
radio este nelogic. Este ştiut că, după 
o bătălie pierdută, prima grijă e s-o 
iei la sănătoasa, eventual să mai 
strângi câte ceva din ce se mai poate 
aduna. Eschil afirmă că, după bătălia 
de la Salamina, “Marele Rege”, 
Xerxes, “îşi sfâşia hainele şi urla de 
disperare”; şi e mai logic ce spune 
grecul. Cu toată consideraţia ce-o 
am pentru domnul Paler, nu pot 
avea pentru afirmaţia domniei-sale 
decât mari rezerve. Era cu totul 
altceva dacă aş fi citit că domnul 
Vadim Tudor susţine că, după bătălia 
de la Călugăreni, Sinan Paşa ar fi 
scuipat, cu năduf, Neajlovul. Pe 
dânsul îl înțelegeam. “Patriotismul”, 
de când există, a cerut sacrificii; 
aproape totdeauna de la adevăr. 
Neştiindu-l însă pe domnul Paler 
” “patriot” de profesie, iată-mă şi pe 
mine printre dezamăgiţi; sincer, nu 
găsesc meserie mai puţin onorabilă 
ca aceea a aranjatorilor de istorie. 
Xerxes, e drept, a fost un infatuat, 
chiar până la demență, dar asta la 
început, când venea în fruntea 
imensei sale armate. Dar după 
Termopile şi după Salamina a mai 
prins ceva la cap, s-a grăbit să-şi 
regăsească Asia. Celebra faptă cu 
biciuirea  Helespontului s-a 
întâmplat la început, după ce l-a 
crăpat în două pe nefericitul fiu al 
regelui lidian Pithius, doar pentru 
ca să-şi arate puterea şi ca să dea 
“Europei” o mostră de civilizaţie 
asiatică; cunoaştem... 

Oamenii, e-n firea lor, au 
slăbiciuni şi decepţii. Cei aflaţi în 
sfera politicului nu numai că nu fac 
excepție, dar sunt chiar cei mai 
expuşi acestui fenomen, căci nu 
există spațiu mai bântuit de amăgire 
decât politica. Asta nu înseamnă că 
celelalte domenii, de la etică până la 
Ştiinţă, de la ezoterismpână la praxis, 
n-au şi ele destule exaltări sfârşite în 
resemnare sau lamentabil. Ce e trist 
e că sunt depresii mai mari ca orice 
infatuare. Pare nedrept. 

În cemă priveşte, marea mea 
decepție tot intelectualii rămân. Dar 
despre aceasta vom mai vorbi, 


Constantin IORGULESCU 


PAG. 12 NR. 8/80 August '97 


. 
i - Pi . m 
Ă E TA be y * 
- - a TI ) N 
P. 5 e i, - 
FI Ci a ă ş E 
X i î ai" ri > ț 
DE 4 £ ja x 4 
i * Le 
A [4 “af | 
PS * n 4 “7 
La E - AI! 
% i d 
a în Ş . 
pa L] A - a. 
Pip SE r LI a ri 
ALră d 
ri m 


“Eu nu Sunt cetățean american de religie mozaică. Eu sunt evreu. 





PUNCTE CARDINALE 


Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” 





Rabinul Stephen S. Weise 


15. CONTINUTUL TALMUDULUI (6) 





ltimul ordinal Talmudului (al şaselea) este intitulat 
Teharot- Lucrurile vrednice. Ordinul conţine 12 
tractate. 
Prescripţiile conținute de acest Ordinsunt, 
cu excepția primului tractat, obligatorii numai 
pentru preoții care oficiază în sanctuar şi pentru persoanele 
care vin în contact cu obiectele sfinte. Limitarea domeniului 
de aplicare a prescripțiilor a influențat structura tractatelor 
care alcătuiesc această parte finală a Talmudului. Numai 
primul tractat este complet, în sensul că este alcătuit atât din 
Mişna cât şi din Ghemara, restul tractatelor neavând decât 
Mişna, adică numai partea normativă, nu şi pe cea 
interpretativă. La acest aspect se mai adaugă şi faptul, de care 
se pare că autorii Talmudului au ținut seama, că Templul, 
centru spiritual al cultului mozaic, nu mai exista la data la care 
au fost elaborate prescripțiile cu privire la funcționarea lui. E 
căzuse pradă flăcărilor odată cu distrugerea Ierusalimului de 
legiunile lui Titus şi existau puține perspective ca să fie 
reclădit într-un viitor apropiat, ceea ce însă nu a însemnat 
pierderea încrederii în împlinirea legământului lui Dumnezeu 
făcut cu poporul evreu. In sufletele evreilor, în cele mai grele 
momente din istoria lor, credința în venirea lui Mesia “ce! 
promis” s-a păstrat vie. Atunci Templul va fi reclădit şi 
ritualul jertfelor reluat, dar cursul vieții va fi fundamental 
diferit față de trecut. Sub domnia lui Mesia nu vor mai exista 
deosebiri între ceea ce este vrednic şi bun şi ceea ce este 
nevrednic şi rău. Viaţa oamenilor se va desfăşura în deplin 
acord cu imperativele divine şi, ca urmare, altele vor fi 
normele care vor guverna ritualul. O explicație pentru 
caracterul limitat la relatările istorice privind funcționarea 
serviciului religios în Templu. 

Pentru partea permanent actuală a ultimului Ordin al 
Talmudului, autorii ei au folosit ca sursă de inspirație cea de 
a treia carte a Pentateuhului - Leviticul, îndeosebi capitolele 
| 1-15. Prin această referire, autorii Talmudului au urmărit să- 
i protejeze pe evrei în general şi pe cei care se îndeletnicesc 
cu funcţionarea sanctuarului în special de influențele cultului 
morților, cultului animalelor şi de practicile sexuale inspirate 
din viaţa religioasă a popoarelor cu care, prin situația 
geografică, evreii se găseau într-un strâns contact. De altfel, 
titlurile capitolelor din Levitic folosite ca sursă de inspirație 
suntconcludente: Cap. 11 - “Animalele curate şi necurate "; 
Cap. 12 - “Curăţirea femeilor după naştere", Cap. 13 - 
“Lepra la oameni şi pe veşminte”, Cap. 14 - “Curăţirea 
leprei”; Cap. 15 - “Rânduială pentru curățirea bărbaţilor şi 
a femeilor”. 

Pentru evrei problema sănătății şi, în strânsă corelație 
cu aceasta problema curăţeniei, a higienei, este o problemă de 
ritual, deci îndatoriri cu caracter religios. Grija pentru sănătatea 
trupului este considerată la fel de importantă ca şi grija pentru 
sănătatea sufletului. Talmudul interzice ca un evreu să se 
stabilească într-o localitate care nuare baie publică. (Interdicția 
a fost formulată într-o perioadă când dotarea locuinţelor 
particulare cu băi era raritate), De asemenea, sunt formulate 
recomandări obligatorii despre modul cum trebuie făcută 
baia. Baia în apă fierbinte trebuia urmată de o baie în apă rece; 
“corpul trebuie întărit şi oțelit ca fierul”. Spălatul pe mâini 
eraobligatoriu imediat după deşteptare, înainte și după fiecare 
masă, înainte de rostirea rugăciunii, ca și înaintea tuturor 
actelor rituale, Cadavrele, relaţiile sexuale, menstruația, 
nașterea, dintre animale în primul rând porcii, bolile de piele, 
sunt considerate stări de fapt impure, Acelacare este confruntat 
cu astfel de situaţii trebuie să se supună unei, ceremonii de 
purificare în sinagogă, Femeia este considerată impură şi nu 
are voie să întrețină relaţii sexuale țimp de patruzeci de zile 
după naşterea unui fiu și optzeci de zile după naşterea unei 
fiice. In conformitate cu prescripţiile biblice, la opt zile după 
naștere, copiii de sex masculin trebuie circumcişi. Actul este 
considerat ca o jertfă adusă lui lahve, întărindu-se astfel 
lepământul dintre om și Dumnezeu, Cum însă această practică 
era întâlnită și la egipteni, antiohieni, fenicieni, sirieni şi arabi, 
se poate considera că ea este, în primul rând, o măsură 
sanitară. 


In multe privinţe, Talmudul îndeplineşte funcția de tratat 
de medicină de casă şi abia apoi de carte de religie. In esenţă, 
el reprezintă un îndrumar enciclopedic pentru poporul evreu. 
Ca şi cele mai multe popoare mediteraniene, şi mentalitatea 
evreilor din perioada elaborării Talmudului a fost dominată de 
nenumărate superstiții medicale. Multe dintre acestea şi-au 
făcut loc în Talmud. Cu toate acestea, în Ghemara babiloniană 
se găsesc remarcabile descrieri anatomice ale esofagului, 
laringelui, traheii, creierului şi organelor genitale. De asemenea, 
unele boli, ca tumorile pulmonare, ciroza ficatului şi multe 
altele, sunt descrise corect. Rabinii au constatat că infecțiile se 
transmit prin muşte şi prin vesela nespălată. Dar acest bagaj de 
cunoştinţe corecte este amalgamat cu formule pentru invocaţii 
magice prin care pot fi îndepărtați demonii. 

1. Nidda - Menstruaţia (tractatul conţine 10 capitole, cu 
referire la Levitic 15, 19 - 33, în sensul: “De va avea femeia 
curgere de sânge care curge din trupul său, trebuie să stea 
şapte zile pentru curățirea sa. Tot cel ce se va atinge de ea 
necurat va fi până seara... "). 

Principalele probleme abordate în acest tractat sunt 
începutul şi durata menstruației, necurățenia lehuzelor evreice 
şi a femeilor păgâne şi apariția semnelor pubertății. 

2. Kelim - Uneltele (Tractatul conține 30 de capitole, cu 
referire la Levitic 11, 33-35). 

In acest tractat este formulată un soi de introducere 
pentru conținutul întregului Ordin, o introducere în care sunt 
specificate felurile şi gradele de manifestare ale impurității. In 
mare, există trei grupe de cauze care-l fac pe cineva inapt pentru 
a oficia în Templu: contactul fizic cu cadavre, contactul cu 
anumite animale (animalele impure specificate în capitolul 11 
din Levitic) şi anumite defecţiuni anatomice sau fiziologice. In 
mod amănunțit sunt specificate împrejurările în care anumite 
obiecte de uz curent devin impure sau pot fi suspectate de 
impuritate. In partea finală a tractatului sunt enumerate treptele 
de sfinţenie în Israel şi extinderea domeniului aferent Templului. 

3. Ohalot - Corturile (Tractatul conţine 18 capitole, cu 
referire la Numeri 19, 14-22, în sensul: “/ată legea: De vamuri 
un om într-O casă, tot ce va intra în casa aceea şi câte sunt în 
casă vor fi necurate şapte zile... ). 

Prin termenul de “cort” este înțeleasă impuritatea pe 
care un cadavru o transmite persoanelor care se găsesc în 
acelaşi “cort” sau sub acelaşi acoperiş cu cadavrul. 

4. Negaim - Lepra (Tractatul conţine 14 capitole, cu 
referire al capitolul 13 din Levitic). 

Cei care stabilesc existența unui caz de lepră sunt preoții. 
Textul Vechiului Testament este clar în acest sens; “Grăit-a 
Domnul cu Moise şi cu Aaron şi le-a zis: De se va ivi la vreun 
om pe pielea trupului lui vreo umflătură, sau bubă, sau băşică, 
sau de se va face pe pielea trupului o rană ca de lepră, să fie 
adus la Aaron preotul sau la un preot din fiii lui”. După 
diagnosticarea bolii, bolnavii sunt izolaţi de restul comunității, 
iar casele şi veşmintele lor considerate focare de infecție. După 
vindecare este prescrisă o “purificare” specială şi aducerea 
unei jertfe care consfințeşte dreptul persoanei respective de a 
fi reprimită în sânul comunității de care fusese izolată, 

5. Para - Vaca (Tractatul conţine 12 capitole, cu referire 


la capitolul 19 din Numerii, capitol intitulat “Porunca despre. 


junica roşie şi apa curăţirii'"), 

Tractatul descrie felul în care trebuie jertfită “junica 
roşie”, cum este pregătită “apa de purificare” cu cenuşa 
animalului jertfit şi desfăşurarea ceremoniei “stropitului 
purificator". . 

6. Teharot - Lucrurile utile, eufemism pentru cei cu 
cusururi (Tractatul conţine 10 capitole), 

Prescripțiile sistematizate în acest tractat se referă la 
modul de a proceda cu mâncărurile şi băuturile care au fost în 
contact cu obiecte impure. 

7. Mikwaot - Scufundările purificatoare (tractatul 
conţine 10 capitole, cu următoarele referiri la texte din Vechiul 
Testament: Leviticul 14, 8 şi 15, 12-14 şi Numerii 31, 23), 

Scufundarea în apă, cu care se încheie orice “ceremonial 
purificator ", trebuie făcută cu apă adecvată acestui moment 
solemn. Ea trebuie să provină fie dintr-un izvor curgător, fie 


d "> 
a Yi 


za 
“3 
” 


E i Pi Ti da "aut ze a de CES 
=) Eee A ie A ao dr ra 
va “ Mă Po. pt y 
a d dc dă SN ET j E 4 
* o aaa E 
x Ă r, a i “ 
6 A A” Pl 3 


4 


ZID PE a e Dual dară Po 
Li 


ra pe r 


> 
ue NR La 


.. 


PU: 
e 


d ae 


dintr-o cisternă cu capacitatea de minimum 40 de “sea” (un 
“sea” măsurând în jur de 13 litri). 

8. Machişirin - Ceea ce este susceptibil de a deveni 
impur (Tractatul conţine 6 capitole, cu referire la Leviticul 
11,34 şi 38). 

Alimentele în stare solidă şi uscată devin impure numai 
după un contact cu ceva impur, dacă în prealabil au fost 
înmuiate cu anumite lichide. 

9. Sawim - Cei afectați de scurgeri (Tractatul conține 
5 capitole, cu referire la capitolul 15 din Levific). 

Bărbații şi femeile care suferă de scurgeri sunt 
considerați impuri. 

10. Twuljom - Cel scufundat în aceeaşi zi (Tractatul 
conţine 4 capitole, cu referire la capitolul 22 din Levitic). 

Cel care a făcut în cursul zilei o baie cu scufundare, dar 
care conform prescripțiilor ar fi trebuit să fie făcută abia după 
apusul soarelui, este parțial impur. Pe lângă tema enunțată în 
titlu, tractatul subliniază obligativitatea îndeplinirii întocmai 
a prescripțiilor rituale, nefiind admise interpretări care le 
afectează sensul originar. 

11. Jadajim - Mâinile (Tractatul conține 4 capitole). 

Pomind de la problema necurățeniei mâinilor şi curățirea 
lor prin vărsare de apă, tractatul abordează o problemă cu 
adevărat talmudică: dacă şi atingerea textelor sfinte poate fi 
prilej de maculare a mâinilor. În continuare este discutată 
problema Canonului biblic în viziunea Şcolii de la lamnia, 
precum şi înlăturarea lui Gamaliel II de la conducerea Şcolii 
Şi înlocuirea lui cu Elsar, fiul lui Asarjas. În partea finală este 
analizată deosebirea dintre farisei şi saduchei. 

12. Uksin - Cozile fructelor (Tractatul conţine 3 
capitole). 

Cozile fructelor, cojile şi sâmburii transmit defectele de 
care sunt atinse fructele şi invers. Această constatare nu se 
bazează însă pe un text biblic, ci pe o observaţie făcută de 
Maimonide, 

Ac&st ultim tractat, considerat ca unul dintre cele mai 
dificile încheie Talmudul cu un capitol închinat “făgăduimței 
unei păci eterne". 4 

* 


Cuun scurt citat din textul acestui ultim Ordin încheiem 
prezentarea sumară a-conținutului Talmudului. Textul se 
referă la elementele vitale care participă la actul zămislirii 
unui om. 

Maeştrii noştri ne învaţă: Trei Sunt elementele care 
participă la zămislirea unui om: Dumnezeu, lăudat fie El, 
tatăl şi mama sa. De la tată are materia albă din care se 
formează oasele, ligamentele, unghiile, creierul şi albul 
ochilor. De la mamă are materia roşie din care se formează 
carnea, părul şi pupila ochilor. lar Dumnezeu, lăudat fie E], 
îi dăruieşte spiritul, sufletul, expresia figurii, vederea ochiului, 
auzul urechii, vorbirea gurii, mersul piciorului, judecata şi 
înțelegerea De îndatăce asositvremeacaomul săpărăsească 
această lume, Dumnezeu, lăudat fie EI, îşi ia înapoi partea sa 
Partea pe care a dobândit-o de la tată şi mamă le-o lasă lor. 
Rab Pappa spunea: Varsă sarea şi azvârle carnea la câini! 
(“Sarea , în acest proverb, este simolul sufletului. Un corp 
fără suflet mu prețuieşte nimic). 

+ 


Fără îndoială că simpla enumerare a Ordinelor şi 
Tractatelor Talmudului nu poate să ofere decât o palidă 
imagine a acestei opere de peste 6.000 de pagini “in folio” 
care conțin creația spirituală a unei perioade de aproape 1.000 
de ani (450 înainte şi 500 după Hristos), la elaborarea căreia 
şi-au adus contribuţia peste 2.000 de învăţaţi din diferite țări, 
în special din Palestina şi din Babilon. În ciuda acestor 
dificultăți, în următoarele capitole ale acestei prezentări ne 
vom strădui, ca din textul Talmudului, să urmărim trei teme 
permanent actuale: a) morala talmudică, b) raporturile 
iudaismului cu celelalte popoare şi religii, în special 
raporturile cu creştinismul, şi c) importanța Talmudului 
pentru iudaismul contemporan. 

(va urma) 


Gabriel CONSTANTINESCU 





) 
j 
4 














Mi se întâmplă uneori să primesc 
revista Lumea. O răsfoiesc cu oarecare 
nostalgie, aducându-mi aminte de vremurile 
când era singura cale de a mai şti ce se 
întâmpla prin lume. Într-unul din ultimele 
numere (7/96), am dat peste un interviu cu 
pitorescul domn Gelu Voican Voiculescu, 
despre politica Rusiei, care a avut darul să 
ridice unele semne de întrebare, la care sunt 
sigur că am altrăspuns decât Dsa, bazându- 
mă pe amintiri personale care cred că au o 
relevanță deosebită. 

DI. Voiculescu sublinia tradiția 
imperială bizantină, ai cărei moştenitori 
legitimi sunt românii, denunţând totodată 
mitul rusesc al celei de a treia Rome. Aceste 
afirmaţii nu sunt, aşa cum bine observa Dsa, 
“simple construcţii mentale sau speculații 
paradoxale”. Principatele române nu “au 
preluat asupra lor misiunea imperială, 
considerându-se continuatoarele Bizan- 
țului”. In principiu, orice domnitor din 
“familia prinților şi popoarelor prezidate de 
Impăratul Bizantin” putea prelua misiunea 
imperială, după căderea Țarigradului. 
Domnilor români însă le-a fost framsmisă, 
în mod formal, de către Împărații bizantini, 
odată cu întemeierea Mitropoliei 
Ungrovlahiei şi cu conferirea titlului purtat 
de Domnii români până la 1830, de “Ion”, 
numele Inaintemergătorului, ca o 
recunoaştere, îndrăznesc să cred, a 
“Cosmocraţiei” regilor daci (mult mai bine 
documentată decât ne lasă să înţelegem 
partizanii romanizării şi exterminării dacilor) 
şi creştinării lor de către Sf. Apostol Andrei, 
apoi prin proclamarea lor de către clerul 
constantinopolitan drept “diadohi” ai 
împăraților şi protectori ai Ortodoxiei, odată 
cu transmiterea unor prerogative imperiale, 
ca dreptul de a sigila cu anmele imperiale 
(vezi Dan Cemovodeanu, Știința şi arta 
heraldică în România, Bucureşti, 1977, p. 
59), Numai domnii români erau unşi la 
Constantinopol cu tot ceremonialul 
împăraţilor şi proclamaţi protectori ai 

Ortodoxiei. 

DI. Voiculescu considera corect 
creştinarea “sincronă cu însăşi etnogeneza 
românilor”, deşi o nega doar cu o frază mai 
înainte: “Creştinismul a fost adus odată cu 
legiunile lui Traian, care, înainte de ocuparea 
Daciei, pacificaseră Palestina. Asta face ca 
românii să se fi născut cfeştini!”. Care este 
legătura dintre “pacificarea Palestinei” şi 
creştinarea Daciei?! Se încearcă iarumflarea 
balonului răsuflat că evreii sunt chiar mai 
autohtoni decât românii în Dacia? Dl. 
Voiculescu, se pare, aderă la vasta încercare 
dea creao falsă memorie istoricăaneamului 
românesc şi ideea vechimii evreilor pe 
pământul Daciei, chiar înainte de aşa-zisa 
“etnogeneză” aromânilor,e o piesăcentrală 
a acestei tentative, dacă nu chiar scopul ei. 
Insistenţa cu care se afirmă mereu că Ţările 
Române erau “mici şi nebăgate în seamă”, 
că neamul românesc nu a avut niciodată o 
tradiţie proprie, ci doar “influenţe”, că toată 
istoria Ţărilor Române este un “efect” al 
combinațiilor “marilor puteri, merge în 
aceeași direcţie, Dar Apostolul Andrei a 
predicat în “Sciţia” cu vreo treizeci de ani 
înainte de pacificarea Palestinei şi cu vreo 
şaptezeci înainte de cucerirea Daciei de 
către Traian! Î 

Ca să întărească și mai mult 
evidența moştenirii imperiale bizantine la 
români, Dl. Voiculescu introduce deodată o 
temă care, deşi fascinantă în sine, îndeamnă 
la concluzii false. Anume “mandatul de 
Cosmocrator” allui Ştefancel Mare, “funcţie 
importantă... preluată discret, de o monarhie 
minoră, nebăgată în seamă”, DI, Voiculescu 
îşi întemeia afirmaţiile pe lucrările lui Vasile 
Lovinescu (Monarhul ascuns, laşi, 1992 și 
Incantaţia sângelui, laşi, 1993). Or, toale 
documentele istorice care_ne_stau_la 


PUNCTE CARDINALE 


"ȘTEFAN VODĂ AL MOLDOVEI 
FOST-A PE LA NOI PRIN MUNŢI...” 


Vlad PROTOPOPESCU 


îndemână ne arată tocmai că puterile europene 
înțeleseseră la data respectivă că Moldova nu 
era deloc “o monarhie minoră, nebăgată în 
seamă”, ci dimpotrivă, era în centrul atenției 
tuturor, care nu erau nebăgători de seamă la 
statutul imperial al Voievodului moldovean. 
“O, bărbat minunat... el este cel mai vrednic 
să i se încredințeze conducerea şi stăpânirea 
lumii, şi mai ales cinstea de comandant 
împotriva turcilor, cu sfatul şi înțelegerea 
tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi 
principi catolici îşi petrec timpul numai în 
trândăvii sau în războaie civile”. Nici o 
discreție în panegiricul lui Dlugosz; Ştefan 
însuşi era conştient că Moldova era “poarta 
creştinităţii” şi că, dacă această poartă va fi 
fostpierdută, “toată creştinătatea va fi în mare 
primejdie”. Domnul moldovean ştia că mica 
lui Moldovăeraatunci'““un zid pentru întregul 
apus al Europei” şi se angaja să răspundă 
înzecit “de câte ori veți avea nevoie şi veți 
cere, dar numai împotriva păgânilor 
(musulmani)”. Să nu uităm, atât Ştefan, cât şi 
Vlad Ţepeş, ca şi mai înainte Mircea cel 
Bătrân, au fost abandonați în mod laş şi 
criminal (ca în cazul lui Mihai Viteazul) de 
către cei pe care se angajau, cu toate modestele 
forțe ale țărilor lor, să-i apere! Contemporanii 
lui Ştefan au ştiut că era “eroul veacului său” 
(cum îl numea Cantemir). Ei au văzut în 
Stephanus Ille magnus pe Atleta Christi. 
Dezertarea “creştinătăţii” în lupta 
antimahormedanăa fost cauza înțelegerii făcute 
cu durere în suflet de marele voievod, iar nu 
“intuiţia vizionară” a “amenințării care se 
contura deja de la Răsărit, din partea marelui 
norod pravoslavnic”,cum afirmă, cuo intuiție 
“geopolitic-esoterică” foarte actuală, Dl. 
Voiculescu. Pericolul de la Răsărit a existat 
deodată cu naşterea geologică a stepei 
eurasiatice, e adevărat, dar denunţarea 
neîncetată a pravoslaviei ruseşti se datoreşte 
“antisemitismului” ei. Dacă Ştefan a avut o 
intuiție vizionară, a fostceaa compromisurilor 
Occidentului, zis creştin, cu duşmanii 
Creştinătății, a regimului “capitulațiilor”, la 
adăpostul cărora Occidentul şi-a dat mâna cu 
turcii pentru exploatarea “raialelor”, a 
“nesfintei” alianţe a regilor şi împăraților cu 
marea finanță evreiască. 

Vasile Lovinescu a avut şi el 
viziunea unei continuități a tradiției dacice, 
pe carea urmărit-o cu perspicacitate în folclor, 
continuitate pe care am fosttotdeauna înclinat 
să o admit ca de la sine înţeleasă (şi pe care o 
afirmasem public la data respectivă). Mai 
specioase erau însă sugestiile lui Lovinescu 
că Ștefan cel Mare ar fi fost un cabalist, 
primind această funcţie de la “noua 
organizaţie, mult mai secretă, a esoterismului 
în Occident” (Lovinescu, Incantația sângelui, 
p. 21), adică de la acei faimoşi Rose-Croix 
(cumva, de la acel Occident care arăta deja 
simpatii, foarte “exoteric” politice şi 
economice, pro-musulmane), Lovinescu 
plătea aici un tribut prea mare inspiraţiei din 
Renc Gucnon, un sufi declarat şi anticreştin 
disimulat. Gucnon avea cele mai schematice 
(şi triviale) cunoştinţe despre Bizanţ. Pentru 
el, Imperiul creştin era doar Imperiul 
occidental, născut din uzurparea lui Carol cel 
Mare şi a papilor, concepându-l chiar şi pe 
acesta ca un fel de califat mascat, care şi-a 
pierdut spiritualitatea odată cu întreruperea 
legăturilor cu centrele iniţiatice sufite din 
Orient, prin distrugerea Ordinului 
Templierilor, al cărui rol constase, chipurile, 


doar în transmiterea acestor “influențe”. 
Ortodoxia a fost un secret ferecat cu şapte 
lacăte pentru Guenon şi când a avut oarece 
informaţii despre isihasm (de la Lovinescu)a 
insistat atât de mult asupra unei presupuse 
inspiraţii sufiste, reducându-l la simpla 
transmitere a unei “mantra”, încât îi anula 
caracterul propriu creştin. Rugăciunea inimii 
este inima creştinismului, executarea poruncii 
divine “Slăvească-se numele Tău”, căci “nu 
este sub cer nici un alt nume, dat nouă 
oamenilor, întru care săne mântuim””, “numele 
lui lisus Hristos din Nazaret” (Fapte 4, 10- 
12). Creştinismul nu era pentru Guenon decât 
o “adaptare” a Tradiţiei Primordiale, una 
printre altele, devenită pură “religie exoterică” 
(însuşindu-şi locurile comune despre căderea 
în “dogmatism” operată de Constantin cel 
Mare), consunând foarte bine cu 
ecumenismele actuale. 

Şi acum ajung la chestiunea 
personală. Dl. Voiculescu discută 
interpretarea dată de Lovinescu unei icoane a 
Arhanghelului Mihailde la Biserica din Văleni 
(Neamţ), în care Ştefan este reprezentat în 
mormânt, dar nu mort, între picioarele 
îngerului. Această icoană ar fi dovada că 
Ştefan era “monarhul ascuns”, un “şef al 
ierarhiei iniţiatice”. Toate ar fi fost bune şi 
frumoase dacă Dl. Voiculescu nuarfi introdus, 
deodată, un surprinzător ton religios, 
adăugând, ca de la sine, că Arhanghelul Mihail 
“este... patronul şi protectorul evreilor ca 
popor ales al lui Dumnezeu” şi mai ales dacă 
nu ar fi adăugat, tam-nesam, următoarele 
fraze: “In treacăt fie spus, asta dovedeşte de 
câtă ignoranță a dat dovadă Comeliu Zelea 
Codreanu, numindu-şi organizația, în 1927, 
Legiunea Arhanghelului (sic!) Mihail, 
cunoscută mai târziu drept Garda de Fier. 
Deşi desprinsă din mişcarea antisemită a lui 
A.C. Cuza, a continuat să-şi menţină un 
pronunțat caracter antiiudaic. O stângăcie 
profanămai mare nici căseputeaconcepe...” 
(Subl. n). Contextul afirmației ar putea sugera 
că aceasta era şi părerea lui Vasile Lovinescu, 
ceea ce e departe de a fi cazul. - 

L-am cnoscut şi eu pe Vasile 
Lovinescu. Am avut chiar privilegiul să discut 
cu el semnificația icoanei în chestiune şi 
multe probleme ale supraviețuirii tradiţiei 
dacice. Ceea ce mi-a spus Vasile Lovinescu 
mergea încu totul altă direcție. E adevărat că 
adesea nu îl urmam în unele păreri, care mi se 
păreau hazardate. Eram deranjat, de pildă (ca 
nepocăit oltean ce mă aflu), de emfatizarea 
unui'“*moldovenism” de tipsadovenian, văzut 
oarecum în afara contextului general 
românesc, amintind supărător de teoria 
ruseascăa''neamului şi limbii moldoveneşti”, 
cu supralicitarea unor influențe cabalistice şi 
masonice în plămada acestui soi de 
“moldovenism”. Vezi“ Aspecte de simbolism 
inițiatic”, în Mitul sfâşiat, despre activitatea 
antiunionistă a lui Neculai Istrati, despre care 
presupunea că a avut legături “pe plan ocult” 
cuundiscipolalmarelui cabalist Rabi Salman 
din Laadi, din Lituania, fiind de-a dreptul 
ucenicul acestuia! 

Legătura mea cu Vasile Lovinescu, 
întinsă pe mulți ani, a început chiar după 
publicarea în'“România Literară” (prin 1970) 
a unui fascinant eseu, nucleul a ceea ce avea 
să devină, după mai bine de zece ani, 47 
patrulea hagialăc (1981), o interpretare 
“hermetică” a Crailor de Curtea-Veche. 
Impărtăşeam şi eu fascinația pe care o parte 


August '97 NR. 8/80 PAG. 13 


însemnată a intelectualității româneşti o 
simţea pentru această “meditație mai gravă 
asupra ticluirii şi aventurilor Fiinţei” din 
“această carte de înțelepciune, pe careun act 
de discreţie şi gust o disimulează sub grele 
catifele de pitoresc oriental”, cum o numea 
“mai dreptul cinstitor a lumii lui Anton 
Pann” (Şi a lui Nenea lancu!), lon Barbu. 
Am trăit patruzeci de ani în atmosfera Curţii 
Vechi. 

Ceea ce surprindea, şi nu chiar, în 
acel eseu, era o apologie nedisimulată (Şi 
tulburătoare în climatul epocii) a unei /oji a 
ramurii ruseşti a Ordinului de Malta, al 
cărui Mare Maestru era însuşi țarul, lojă 
care a funcționat secret în România, care 
avusese cascop aducerea petronul României 
a““principelui străin” în persoana lui Serghie 
Maximilianovici de Leuchtenberg- 
Beauhamais (Romanovsky), fiul Marii 
Ducese Maria, sora țarului Nicolae | şi a lui 
Maximilian de Leuchtenberg, fiul lui Eugene 
de Beauharnais, fiul vestitei Josefine 
Bonaparte şi fiu adoptiv al Micului Caporal, 
propus de însuşi Vodă Cuza. Lăsând la o 
parte interpretările hermetice ale operei 
mateiene, cartea aducea date prețioase 
despre filorusismul unei părți a boierimii 
româneşti, exercitat prin felurite organizații 
oculte, dar insistând asupra ortodoxiei 
acestora, ecou târziu al Planului bizantin şi 
Marii Idei de refacere a Împărăției de Răsănt, 
sabotate cu mare eficiență tocmai de acei 
Rose-Croix, deveniți azi promotorii “unității 
europene”. . 

Puternice urme ale tradiției geto- 
dacice sunt desigur vizibile în folclorul, în 
obiceiurile, în portul, în însuşi ethosul 
neamului românesc. Chiar ideea 
supraviețuirii, nici măcar atât de “ascunse”, 
a unei regalități cosmocratice dacice 
(afinmată de Hasdeu, printre alţii), e mai 
puțin hazardată decât s-ar crede şi se bazează 
pe documente sigure, chiar dacă trecute 
constant cu vederea (chiar de către Hasdeu), 
minimalizate sau chiar ridiculizate. 
Moldoveanul Hasdeu o vedea în Oltenia! 
Aşadar, i-am pus lui Lovinescu întrebarea 
ce părere avea despre legionari (despre care 
eu îmi formasem impresia că reprezentau 
cea mai autentică spiritualitate “dacică”, 
pomnind, ca şi el, de la mult hulita Dacia 
Preistorică a lui Nicolae Densusianu) şi 
asta la o dată (1971) când a vorbi despre 
legionari era încă pentru toată lumea o 
aventură destul de riscantă. Despre legionari 
se vorbea încă în termeni învăluiți. Și chiar 
Şi “dacomania” era atunci combătută cu o 
pasiune aproape religioasă (DI. Voiculescu 
mi-a lămurit substratul ei!). Nu m-aş fi 
încumetat să-i pun această întrebare, dacă 
nu aş fi ştiut cu certitudine că simpatizase cu 
legionarii, că fusese primaral Fălticenilor în 
timpul “dictaturii legionaro-antonesciene” 
şi că fratele său, Horia, binecunoscutul 
dramaturg, fusese legionar (notoriu). Cu 
atât mai mult, cu cât însăşi icoana invita de 
la sine la o astfel de întrebare (“Noi am 
pomit de la icoană”!). Ei bine, mi-a răspuns 
(cu destulă emoție în glas) şi Dumnezeu mi- 
e martor: “A fost ceva atât de românesc... nu 
a existat expresie mai profundă a suflețului 
românesc”, Îşi “oculta” oare Lovinescu 
adevăratele păreri? Personal, nu am nici o 
îndoială. Nimeni nu a avut curajul să 
vorbească pe faţă despre legionari până la 
actele de curaj ale Gazetei de Vest şi 
Punctelor Cardinale. 

Arhanghelul Mihail “stătător 
înaintea tronului Treimii”, “a fostodinioară 
mai mare neamului iudeilor, iar acum ajutor 
creştinilor”, “rugător pentru sufletele 
noastre”, spun cântările bisericeşti de la 
praznicele sale. Vrea oare DI. Voiculescusă 
sugereze că însuşi Creştinismul s-a făcut 





(continuare în pag, 15) 


PAG. 14 NR. 8/80 August '97 


PUNCTE CARDINALE 








ditura “Anastasia” a 
inaugurat în vara aceasta o 
nouă colecţie, “Anastasia 
pentru toți”, alcătuită din 
cărți ““de buzunar”, al căror 
preţ este lesne accesibil unui public foarte 
larg. Tematica este religioasă, oferind 
credincioşilor ortodocşi răspunsuri 
nesofisticate la cele mai diverse probleme 
ale învățăturii şi vieţii creştine. 

Colecţia este concepută în mai 
multe serii: “Rugăciuni de folos la toată 
vremea”, “Tainele credinței”, “Vieţile şi 
pildele sfinţilor”, “Vieţile şi minunile 
sfinților” etc. Fiecare serie are 
particularităţile ei grafice, apariţiile 
propunându-şi să fie deopotrivă frumoase 
şi folositoare, aducând o înnoire a cărții de 
acest gen în lumea românească, fără a 
sacrifica însă temeiurile tradiționale. 
Colecţia stă sub binecuvântarea |. P. S. 
Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului. 

Maica Domnului Indurătoare. 
Cele mai puternice rugăciuni către Sfânta 
Fecioară, urmate de “Visul Maicii 
Domnului”, cel dintâi titlu din seria 
“Rugăciuni de folos la toată vremea”, a 
apărut deja în două înfățişări: prima, de un 
format ceva mai mare şi în condiţii grafice 
de excepție, cuprinde, după o utilă prefață 
(“Maica Domnului în lumina dreptei 
credințe”), câteva rugăciuni ale Sfinților 
Părinți (Efrem Sirul, loan Damaschin etc.), 
câteva scurte rugăciuni de obşte, “Cinstitul 
Paraclis al Preasfintei Născătoare de 
Dumnezeu”, zece axioane, precum şi textul 
apocrif cunoscut sub denumirea de “Visul 
Maicii Domnului” (vedenia Răstignirii), 
ținând deevlavia populară, dar fiindîngăduit 
şi de Biserică; a doua, fără “Visul Maicii 
Domnului”, are un format mai mic şi O 
structurăsimpli fieată, începând curugăciu- 
nile de obşte, continuând cu “Paraclisul...” 
și cu axioanele, pentru a se încheia cu trei 
rugăciuni ale Sfântului Antim Ivireanul. 

În aceeași serie se înscrie şi o mai 
extinsă culegere Din rugăciunile Sfântului 
Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul 
Ungrovlahiei, ctitorul Mănăstirii Antimdin 
Bucureşti, cuprinzând o scurtă interpretare 
a Rugăciunii Domnești (din Învățătură 
bisericească) şi optrugăciuni desprinse din 
faimoasele Didahii ale autorului, prelucrate 
toate pe înţelesul cititorului de azi (dar cu 
grija de a păstra şi frumuseţea de ansamblu 
atextului vechi), cuo prefaţă intitulată““Un 
sfânt dăruit neamului nostru”, Amintim că 
ANTIM IVIREANUL (1650-1716), 
canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 
1992, este sărbătorit, ca sfânt ierarh martir, 
la 27 septembrie. 

Rugăciunile săleanului 
dreptcredincios, altă cărticică din seria 
respectivă, începe cu o “Scurtă învățătură 
despre rugăciune”, incluzând apoi 
rugăciunile de dimineață și de seară, 
rugăciunile meselor, precum şi mai multe 
“Rugăciuni la felurite trebuințe” (avându- 
se în vedere universul şi problemele 
specificeale vieții rurale; nevoile oamenilor 
şi ale animalelor domestice, neprielniciile 
vremii etc.), 


E 





RUGACIUNI DE FOLOS 


LA TOATA VREMEA 


arti SE 0 
DOMNULUI 
ÎSDUNATOANE N > 


Cel. | 
măi puternice Faptul 
către 


SFANTA FECIOALU 





ANASTASIA” FLYTRU TOTII 


Rugăciunile copiilor, urmate de 
celemaifrumoasecolinde,volumaş în format 
ceva mai mare, splendid ilustrat, are două 
secțiuni: una se intitulează “Eu, cărticica ta 
credincioasă...” (cărticica, personificată, îl 
însoţeşte şi-l povăţuieşte pe copil de-alungul 
unei zile întregi, învăţându-l mai ales când 
şi cumsăse roage), iar cealaltă este rezervată 
colindelor de Crăciun (aici în număr de 
Zece). 

Inseria“*Tainele credinţei” aapărut 
Ce se întâmplă cu sufletul după moarte şi 
cum poate fi el ajutat, un rezumat al cărții în 
două volume, editate integral de““ Anastasia” 
în 1993 şi 1996, Viaţa repausaților noştri şi 
viața noastră după moarte, lucrare a unui 
călugărrusdinsecolul trecut, PARINTELE 
MITROFAN (versiunea românească 
aparținând vlădicăi Iosif Gheorghian). 
Această recentă versiune prescurtată, având 
în fruntea ei recomandarea lui Dumitru 
Stăniloae, învaţă, conform Tradiţiei, despre 
primele patruzeci de zile de după moarte (cu 
descrierea sumară a vămilor, cu viziunile 
iadului şi raiului, cu judecata particulară) şi 
despre cum pot mijloci cei de pe pământ, 
individual sau prin Sfânta Biserică, pentru 
sufletele mutate la cele veşnice şi a căror 
stare poate fi încă îmbunătățită până la 
Judecata definitivă). 

In seria“ Viețile şi pildele sfinţilor” 
a apărut Minunata viață a Sfântului Ilie 
Proorocul, iar în seria “Vieţile şi minunile 
sfinților” — Chipul cel nefăcut de mână 
omeneascăal Domnului nostru lisus Hristos, 
fiind iminentă şi apariţia Vieţii Cuvioasei 
Teodorade la Sihla, Vieţii Sfântului Voievod 
Martir Constantin Brâncoveanu, precum şi 
a unui volumaș dedicat Sfinţilor doctori 

fără de arginţi (acestea toate fiind realizate 
de tânărul preot FLORIN DINU), 

Sămenţionăm, în fine, şi reeditarea 
la “Anastasia” a /ărții şi Ghidului 
mănăstirilor, schiturilor şi aşezămintelor 
monahale din România, cu moaşte şi icoane 

făcătoare de minuni, avându-l ca autori pe 
d-nii ION BACANARU şi GHEORGHE 
IACOB (ed. |: 1993; ed, a l-a: 1995; ed.a 
III-a; 1997), 





egretatului VIRGIL 
MAXIM, ce ne-a părăsit la 
începutul acestui an, i-au 
apărut, la Editura "*Gordian” 
din Timişoara, două volume 
de prozămemorialistică, subtitlul /mnpentru 
crucea purtată (şi cu subtitlul: “Abecedar 


duhovnicesc pentru un frate de cruce”). 


Poetul cu sensibilitate isihastă, aşezat în 
tradiția imnografiei mistice răsăritene (la 
volumul Nuntașul cerului, din care am şi 
reprodus în ultimii ani două grupaje de 
versuri, ne-am.referit în mai multe rânduri), 
se vădeşte de această dată a fi fost şi un 
prozator înzestrat, atât în planul descrierii, 
cât şi al analizei. cu o notație sigură a 
amănuntului esenţial şi cu vocația asumată 
a unui mărturisitor exemplar. 

Cartea se deschide cu un Prolog 
semnat de pr. loan Negruțiu (“*O idee străbate 
de la un capăt la altul această lucrare: 
asumarea conştientă a suferinței ca mijloc 
de purificare şi oferirea ființei purificate lui 
Dumnezeu, ca jertfă de ispăşire pentru 
păcatele neamului”; latura mistică a 
legionarismului s-aapropiatastfel, prin figuri 
caale lui Virgil Maxim sau Valeriu Gafencu, 
de““linia de viațăspirituală propusă de Sfinții 
Părinţi [...]. Dar de data aceasta pustia este 
realizată în temniţă, sub lovituri de bici”), 
urmat de un Cuvânt înainte al d-lui Mircea 
Nicolau (“Virgil Maximadoptă față de ținuta, 
pe care alții o numesc îndeobşte eroică, 
modestia omului care niciodată nu s-a gândit 
să epateze pe nimeni şi nici să-şi întrețină 
conştiinţa de erou. Scopul său, dacă acesta 
poate fi numit un scop, a fost de a folosi 
duritățile pe care i le-a rezervat soarta ca pe 
un prilej de consolidare sufletească, şi 
consolidându-i pe semenii lui odată cu el”), 
care mai semnează şi o notă finală, aşezată 
după postfața mai amplă a părintelui Liviu 
Brânzaş (“*Cuvânt pentru o mare pledoarie”, 
din care cităm: “Virgil Maxim — credincios 
profund, poet sensibil şi luptător tenace 
deopotrivă — s-a dovedit fi, prin sufletul şi 
viaţa lui, legionarul prin excelență. Acolo 
unde este Virgil Maxim, acolo este 
Mişcarea Legionară. Exemplul vieţii lui 
este cel mai edificator argument împotriva 
basmului de speriat ignoranţii despre 
legionarul «primitiv» şi «violenb>. După 
lectura acestei cărți, orice român de bună- 
credință şi cu simţ moral va trebui să-şi 
formeze oaltă imagine despre omul legionar 
[...]: Virgil Maxim aparţine categoriei morale 
legionare formate din suflete de esență 
superioară şi profundăreligiozitate, precum 
Comeliu Codreanu, lonel Moţa, lordache 
Nicoară, Puiu Gârcineanu, Gheorghe Furdui, 
Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu, lon 
lanolide, Al. Virgil loanid şi atâţia alții, toți 
aceştia constituind chipuri şi modele de 
trăire creştină autentică. Ei au îmbogățit, 
prin virtuțile şi faptele lor, unii ajungând la 
jertfasupremă, fondul moral al ăcestui neam, 
primejduit tot mai mult de necredință şi 
degradare spirituală [...]. In cerneala cu care 
s-a aşternut pe hârtie această mare pledoarie 
în favoarea idealului legionar sunt stropi de 
sânpe tânăr românesc, care a înroşit odinioară 
betonul infemalelorcelule unde a fosttorturat 
acest mărturisitor. Fie ca sămânța fericitei şi 
îndelungatei sale jertfiri— cuprinsă înaceastă 
mărturie care scoate din mormântul tăcerii o 
pagină din istoria eroismului românesc — să 
rodească plenar în sufletele tinerilor români 
domici de lumină şi de un alt destin pentru 
neamul românesc. Poate nu este departe 
ceasul istoriei când va apărea o nouă mare 
generaţie legionară. Căci un ideal care are la 
temelie atâtea jertfe nu moare niciodată”). 

Volumul întâi (187 de pagini, plus 
ilustrațiile) se referă la perioada 1937-1948 
(de la apropierea autorului, caelev normalist, 
de Mişcarea Legionară, şi până la începuturile 


prigoanei comuniste, venite încontinuitatea 
celei carliste şi antonesciene). “Aceste 
memorii — avertizează autorul — nu pot 
constitui un document istoric «oficiab», de 
care să se folosească cercetătorii pentru a- 
şi susține argumentațiile, afirmaţiile sau 
tezele de doctorat, ci un document 
psihologic, pentru că, mai înainte de toate 
şi în afară de orice considerații, el prezintă 
procese de viață spirituală, «stărb» şi «stadii» 
de conştiinţă. Cel ce va voi să se folosească 
de ele, să intre mai întâi în «cămara 
sufletului său» şi să se roage adânc Tatălui 
(Care vede toate în ascuns), ca să poată 
înţelege lucrurile cele ascunse” (p. 11). 
Dincolo de stările sale de conştiinţă şi de 
evenimentele receptate prin ele, o seamă 
de figuri de neuitat capătă contur sub pana 
lui Virgil Maxim; predominantă este aceea 
a marelui martir al închisorilor comuniste 
de mai târziu, iluminatul Valeriu Gafencu, 
căruia îi este dedicat şi finalul volumului 
(v.p. 179 şi aurm.). 

Volumul al doilea(277 de pagini) 
acoperăcu precădere perioada 1948-1964, 
cuunele referinţe şi la ultimul sfert de veac 
al “experimentului comunist” (până în 
1989). Sunt descrise experienţele 
zguduitoare din închisorile de la Târgşor 
(începutul ““reeducării”), Jilava, Gherla, 
Văcăreşti şi Aiud, existând referiri şi la 
obsedantul Piteşti, cu monstruosul caz 
Ţurcanu. Noi figuri de excepție, surprinse 
în virtuțile sau în limitele lor omeneşti, ne 
trec pe dinainte: Istrate Micescu, Monahul 
Agaton (mai târziu: Daniil) Teodorescu 
(nimeni altul decât poetul Sandu Tudor), 
Constantin (Costache) Oprişan, evreii 
Weintraub, Litman, Rozin sau Benvenisti 
(există şi un capitol intitulat “Evrei şi 
«evreby”,p. 121 şi urm., cuo listă a marilor 
“activişti” comunişti “tăiați împrejur”, 
mulți dintre ei călăi direcți ai peniten- 
ciarelor, precum Nicolski, Pantiuşa, 
Dulbergher, Koller, Zeller etc.), părinții 
loan Negruţiu, lie Ţinţă, Liviu Brânzaş 
sau Arsenie (Anghel) Papacioc (marele 
înduhovnicit de la Techirghiol), precum şi 
mulți alții, nominalizați sau anonimi, 
notorii sau obscuri, “diavoli” sau “sfinți”. 
Dialogurile sunt vii şi plin de miez, viața 
palpită păstoasă, răscumpărată. esențial, 
prin crezul transfigurator de suferință sau 

prin îndărătnicia umanului de a rezista 
propriei disoluții... ” 

Pe ici, pe colo, înambele volume, 
apar versurile (ale autorului sau ale altor 
deținuți, printre care, bineînțeles, Crainic 
şi Gyr), ca nişte sinteze lirice ale trăirilorşi 
reflecțiilor învălmăşite, surprinse în chiar 
taina genezei lor. lată o: mostră (Virgil 
Maxim): “Ca lona în pântecele chitului/ 
zac în tine, mormântule, deşi sunt viu.../ Şi 
cuget la lucrurile din început şi de acum,/ 
la cele trei zile după care, ştiu,/ voi fi redat 
vieții ca dintr-un sicriu!” (vol. 2, p. 62). Se 
vede, până la urmă, că Poetul a făcut doar un 
compromiscircumstanțial cuprozanarativă... 

Poate că această mărturie 
testamentarăa lui Virgil Maxim ar fimeritat 
o editare mai îngrijită; din păcate, Editura 
“Gordian” — ca şi alte edituri neolegionare 
(“Majadahonda”, “Buna Vestire” etc.) — 
nu-şi poate depăşi limitele amatoriceşti, 
păstrându-şi totuşi meritul de a fi dat o 
primă formăpublicăunei căiți ce-şi aşteaptă 
destinul cuvenit. 


ditura “Kogaion”, în 
colaborare cu Fundaţia 
Culturală “Buna Vestire”, 
a scos un volum de 200 de 
pagini, intitulat Legionarii 
noştri,semnat de d-l LON COJA şi pussub 

> 


E 





Răzvan CODRESCU 





"——.—.—— Cop 7. 


.— — C.D...” ——.—.—...—..—......——__._. —.. CO -- 


SI 


POSTA PE LA NOI PRIN MUNŢI...” 


(urmare din pag. 13) 


vinovat de “stângăcie profană” luându-și ca 
protectorpe Arhanghel? Arhanghelul Mihail 
este considerat mai ales a fi păzitorul 
credinței ortodoxe şi luptător împotriva 
ereziei, “putere şi tărie şi împreună luptător 
al Impăratului contra limbilor vrăjmaşe şi 
cumplite”, “zdrobind pe fiii Agarei” (adică 
pe musulmani). Împăratul este împăratul 
bizantin, nu încape îndoială. Prezenţa lui 
Ştefan Vodă în icoana discutată a 
Arhanghelului este perfect naturală şi nu 
implică nimicaltceva decâtotrainică tradiție 
populară despre marele voievod. Era 
urmaşul legitim al lui Constantin. Ne-am 
putea gândi că icoana reprezenta un discret 
manifest anti-otoman. Legendele populare 
despre îngerul care i se arăta lui Ştefan şi-l 
călăuzea în tot ce făcea (şi care e fără 
îndoială Arhanghelul), sau despre doi îngeri 
tranformaţi în moşnegi care îl inițiază pe 
Ştefan (fără îndoială Arhanghelii Mihail şi 
Gavriil), despre sfinţenia lui Ștefan, despre 
influenţa unor “spirituali” asupra domnului 
(Daniil Sihastrul), despre “nemurirea” şi 
protecția sa continuă asupra Moldovei, 
abundă. Nici capetele de daci de pe icoană 
nu surprind. La vremea lui Vasile Lupu, 
Dacia şi dacii îşi refăcuseră intrarea în 
geopolitică, fie şi numai prin umaniştii 


PUNCTE CARDINALE 
“STEFAN VODA AL MOLDOVEI 


italieni sau polonezi. Aceştia văzuseră ŞI 
Columna, şi falnicele statui ale dacilor de pe 
Arcul lui Constantin. Peste nu puţină vreme, 
Nicolae Costin avea să scrie în Letopisețul 
său, conceput ca o încheiere a operei 
neterminate a tatălui său, cum din lafet, prin 
Gomor, se trag sanmații, geții şi dacii, “de 
unde suntem noi moldovenii”. 

Comeliu Codreanu se încadra deci 
perfect în această tradiție adânc populară, 
dacică şi creştin-ortodoxă. Şi mai era şi 
Moţa, ieşit împreună cu atâţia viteji la 
ascultarea “comului mândru triumfal al 
craiului Decebal” din viziunea eminesciană, 
din trunchiurile vrăjitului codru - cetate al 
Sarmizegetusei! “Căci la sunetul de com / 
Toate-n viață se întom”... 3 

Să fi constat “stângăcia lui profană” 
în aceea că nu a vrut să lase Moldova lui 
Ștefan să devină “suportul” (economic şi 
financiar) al influențelor “ierarhiei iniţiatice 
oculte”? Că a desferecat pe acei “şoimi viteji, 
războinici mulți” închişi în trunchiurile 
codrilor milenari din Vrancea, din Apuseni, 
din Maramureş, dărâmaţi fără milă de Moritz 
Hom, emisarul băncilor din Budapesta care 
obținuseră monopolul distrugerii codrilor 
româneşti? Aceleaşi bănci care exercitau, 
prin trusturile arendăreşti ale faimosului 
Mochi Fişer, monopolulexploatării coloniale 
alatifundiilorboierilorabsenteişti“europeni” 


(Şi masoni), ce aruncau cunonşalanță sudoarea 
supuşilor lor pe mesele verzi ale cazinourilor 
din progresistul Occident şi maiales în seifurile 
marilor dinastii bancare evreieşti... Vezi aici 
cartea Amintiri şi gânduri... a lui Henri H. 
Stahl, care numai de legionarism nu poate fi 
acuzat! 

Că această “ierarhie” a încercat şi a 
reuşit să-şi creeze “suporturi” în vastele şi 
greu accesibilele spaţii răsăritene, în care s-au 
împotmolit pe rând armate uriaşe, este perfect 
ilustrat de istoria (bine documentată) a 
Khazarilor. Acolo s-au copt, concomitent, şi 
bolşevismul, şi sionismul. Khazarii convertiți 
la iudaism, fără nici o picătură de sânge 
semitic, au furnizat cadrele cele mai de nădejde 
ale bolşevismului şi sionismului, ca şi ale 
marii finanțe intemaţionale. Iudaismul lor 
este una dintre marile farse ale istoriei. Un 
amănunt “picant” este că mitul celei de atreia 
Rome s-a copt şi el tot în mediile ereziei 
iudaizanţilor care a bântuit Rusia secolului 
XV. De origine vlaho-bulgară (bulgarii 
dezvoltaseră legenda Tâmovei ca “bastion de 
refugiu al Imperiului” în condiţiile declinului 
Bizanțului copleşit de turci), el a fost preluat 
de pocăitul iudaizant Feodor Kuriţin, mare 
demnitar rus (autor şi al celebrei Skazanie o 
Drakule Voivode), intrat în monahism cu 
numele de Filoftei şi care urmărea probabil 
să-şi spele păcatele propunând țarilormodelul 
unei autocrații fără precedent în Bizanţ (vezi 
discuția la Matei Cazacu, L "Histoire du Prince 
Dracula en Europe Centrale et Orientale 
[XVe siecle], Gen&ve, 1988, pp. 78-79). In 
realitate, mitul a jucat un rol minor în politica 
Rusiei. Chiar şi Ivan cel Groaznic declara că 


August '97 NR. 8/80 PAG. 15 


nuarenicio pretenție la “împărăția întregului 
Univers”, cum sublinia Dimitri Obolenski 
în The Byzantine Commonwealth: Eastern 
Europe 500-1453, London, 1971, p. 115. 
Mitul a fost utilizat local pentru întărirea 
autorității prinților moscoviți asupra 
“pământurilor ruseşti”, ca o revendicare, pe 
seama Moscovei şi dinastiei Rurikizilor, a 
moştenirii Rusiei kieviene, contra 
pretențiilor dinastiei polono-lituaniene a 
lagelonilor şi contra hanilor tătari 
mahomedani şi (de ce să nu recunoaştem?) 
caoprotecție a creştinilor ortodocşi oprimaţi 
deturcii mahomedani. Ţ arii ruşi, mai ales de 
la Petru cel Mare, au preferat să se prezinte 
ca membrii ai “societății statelor suverane 
europene”. Ţarul s-a mulțumit doar cu titlul 
de Imperator Vserussky. Dominanta politicii 
ruseşti a fostteoria occidentalăa “echilibrului 
puterilor” şi a fost aproape concomitentă cu 
renunțarea de către Habsburgi la orice 
pretenţii universaliste. “Cezaropapismul” 
țarilor îşi are originea în luteranism şi nu la 
Bizanţ(unde, dealtfel, nu aexistat niciodată). 
arii au manifestat mereu o rezistență față 
de pretențiile slavofililor că Imperiul creştin 
ruseracevaunicşi inimitabil. Căbolşevismul 
nu are nimic de a face cu un presupus 
“mesianism rusesc” a fost prea bine arătat 
de Soljeniţin (şi de atâţia alţii). Ceea ce 
transpare pe sub aceste “denunțări” ale 
imperialismului rusesc este ura neîmpăcată 
împotriva Ortodoxiei, care trebuie încărcată 
cu toate vinile lumeşti şi împotriva căreia 
trebuie creat şi menținut un sentiment.de 
constantă aversiune. Acesta este, clar, un 
semn al timpurilor. 





următoarea parafrază: “Sunt român şi nimic din ce este 
românesc nu-mi este străin”, Într-o bine articulată prefață 
(“Câteva preliminarii”), autorul îşi precizează, de altfel, 
poziția principială față de materia tratată; este singurul text 
nou, celelalte fiind ceva mai vechi şi apărute, integral sau 
doar parțial, în diferite publicaţii periodice, nu întotdeauna 
dintre cele mai onorante (“Totuşi iubirea”, “Cronica 
română”, “Vremea”, “Dilema”,"“Oglinda” şi chiar““România 
Mare”), ce-i drept (nu e o scuză, ci doar o motivaţie!), 
autorul a făcut publice pe aceste căi texte pe care, nu o dată, 
alte reviste au refuzat să i le publice (sau i le-au publicat 
trunchiat, cum a fost cazul “Dilemei””). 

Dar să-i dăm cuvântul chiar d-lui Coja: “Pentru 
mine, legionarii sunt un capitol de istorie. Mă gândesc la 
perioada interbelică nu foarte diferit de cum mă gândesc la 
disputa dintre liberalii şi conservatorii de pe vremea lui 
Eminescu, sau la luptele dintre Cantemirești şi Racoviţeşti 
ș.a.m.d. [Atâta doar că acestora din urmă d-l Coja nu le 
poate face vizite, precum venerabililor legionari care I-au 
ajutat “să se documenteze”... — n. R. C.]. Adică mi-e greu 
să mă angajez cu simpatii partizane [...]. Despre legionari ni 
s-au spus atâtea minciuni că, de le-aş fi crezut, ar fi însemnat 





să facem din ei capitolul cel mai ruşinos nu doar din istoria 
neamului românesc, ci şi din istoria speciei om! M-au 
bucurat toate dovezile [/a care autorul — născut în 1942 — 
a ajuns relativ târziu-—n. RR. C.] din care rezulta că legionarii 
n-au fost acei criminali fără pereche de bestiali, de siniştri, 
de inumani! M-am bucurat, mai întâi ca om, că legionarii, 
oameni şi ei, nu sunt atât de ne-oameni cum ne-au fost 
dintotdeauna prezentaţi! Homo sum et nihil humani a me 
alienum puto! [...] Cuatâtmai mult, caromân, potşi trebuie 
săspun la fel: Romanus sum etnihil romania mealienum 
puto! [...] Imi asum integral condiţia de român, deci şi 
istoria neamului meu, cu bune şi curele [...]. lisimtde-ai mei 
şi pe legionari, şi pe comunişti, şi pe liberali, şi pe ţărănişti, 
şi pe masoni, şi pe social-democrați, ca şi pe toți cei ce au 
făcut vreodată umbră pământului românesc [...]. Cât am 
putut, i-am cercetat pe fiecare, cu nădejdea de a descoperi 
o fărâmă de gând ori de gest însemnat de Dumnezeu cu 
năzuința de mai bine pentru neamul nostru românesc. Cui 
i-aş putea refuza nădejdea şi intenţia de a face mai bine 
acestui pământ, acestui neam?... Evident, nimănui! [...] 
Am fi naivi dacă în toată această urâtă poveste a 
calomniei şi minciunii antilegionare am vedea numai disputa 
ideologică, între democraţie şi totalitarism, între stânga şi 
dreapta, între intemaţionalism şi naționalism etc., etc. 
Adversitatea față de legionari este la libera alegere a celui 
care gândeşte altfel. Cum a fost cazul tatălui meu, bunăoară, 
de la care n-am moştenit nici cea mai mică disponibilitate 
pentru radicalismul şi «fundamentalismul» legionar. Dar 
nici nu l-am auzit bătând câmpii împotriva legionarilor! 
Astfel că adversitatea sau non-aderenţa nu justifică în nici 
un fel minciuna, calomnia, dezinformarea sistematică 
practicată cu atâta nonşalanţă de majoritatea adversarilor de 
care au avut parte legionarii. De aceea, o bună parte, cea mai 
însemnată, din efectivele opoziţiei antilegionare şi din 
acțiunile acesteia, prin scopul şi mai ales prin efectele 
dobândite, este antiromânism şi nimic mai mult sau mai 
puţin! [...] Fenomenul legionar este, în modul cel mai 
evident, expresia unei trăiri, a unei experienţe, a unei reacţii 
strict româneşti [...] Cu un instinct pe care numai vechimea 
pe scena istoriei ţi-l poate da, românii au privit cutremuraţi 
semnele «erei noi». Mişcarea Lepionară a fost şi ea un 
răspuns, românesc, la problema cu care istoria a confruntat 
omenirea în acest secol: ideea bolşevică. Acest răspuns 
românesc are mai multe componente, mai multe articulaţii; 
una dintre ele este Mişcarea Legpionară [...] Esenţa 
anticomunismului românesc a fost de natură naționalistă, 
intuind și înțelegând funcția distructivă, antinaţională, a 
ideii bolşevice, De aici trebuie să pomească orice încercare 
cinstită de a înțelege Mișcarea Lepionară. Nu este decât în 





legea elementară a lucrurilor ca antiromânismul, atât de 
activ în acestsecol,săloveascămereu în Mişcarea Legionară, 
să facă din ea ținta unor diversiuni şi înscenări criminale. 
Dimensiunile diversiunii antilegionare sunt semnificative 
pentru amploarea forțelor puse în mişcare de antiromânismul 
sistematic căruia avem a-i face față în ultimii ani!”. 

Odatăstabilit acest'“diagnostic”, d-l Cojaobservă, 
cu o mirare mai degrabă retorică, faptul că legionarii, de 
aproape trei sferturi de veac încoace, au fost şi sunt loviți din 
toate părțile! Intregul politicianismantinațional şi anticreştin, 
indiferent de formele pe care le îmbracă, trăieşte cu obsesia 
legionară. Legionarismul a fost şi pare să fi rămas spaima 
oricărei lichele, autohtone sau venetice, ce-şi urmăreşte 
interesele în batjocura față de neam şi de tradiție. Când 
domnia lichelelor se va încheia, ipotetic vorbind, numai 
atunci România, chiar de nu va fi legionară, se va exorciza 
de legionarofobia acestui veac al tuturor trădărilor. Până 
atunci, legionarismul va fi receptat, invariabil, ca o oglindă 
în care ticăloşii disperă că s-ar putea privi... 

In deschiderea cărții sale (apărute la chiar 70 deani 
de la întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail), d-l Coja 
pune la îndemâna celor de bună-credință, dar ignoranți prin 
forța împrejurărilor, un rezumat inteligent din Cărticica 
şefului de cuib, menit să evidențieze înaltul ideal moral pe 
care Comeliu Codreanu şi-a aşezat cândva mişcarea sa de 
apărare şi regenerare națională. 

Urmează o seamă de articole şi scrisori cu caracter 
polemic, vizând mai ales acele aspecte ale legionarismului 
pe care adversarii au încercat să le exagereze sau să le 
mistifice cu predilecție: cazul Iorga, aşa-zisul “antisemitism”, 
raporturile cu nazismul (şi fascismul în genere). Printre 
scrierile proprii se întrețes şi interesante pagini documentare, 
puțin cunoscute publicului larg. Toate demersurile sunt 
făcute strict în numele “adevărului istoric” şi pentru “exacta 
prețuire a celor, atât de mulți, care au murit ca martiri ai 
crezului legionar”, altminteri d-l Coja mărturisind, fără 
înconjur, că “a învia Mişcarea Legionară, cum se amăgesc 
unii tineri imberbi, este o nădejde himerică'“. 

Lingvist priceput, scriitor de talent, polemist 
viguros şi, mai presus de orice îndoială, naționalist sincer 
(format la şcoala'“românismului absolut” al lui Petre Ţuţea), 
d-l Coja are în multe privinţe dreptate, rămânând de văzut 
câţi vor [i dispuşi să i-o şi dea... Cartea trebuie să se lupte, 
din nefericire, nu doar cu prejudecățile sau cu vrăjmăşiile 
curente privitoare la legionari, ci şi cu imaginea publică nu 
tocmai grozavă a autorului ei, pe care anumite “cârdăşii”, 
[ie ele şi conjuncturale, precum şi cochetarea cu patru sau 
cinci partide politice, l-au făcut mai puţin credibil decât ar 
merita. 

































PAG. 16 NR. 8/80 August '97 





PUNCTE CARDINALE 


Corneliu Z. Codreanu (1899-1938), “Căpitanul” Mişcării Legionare (înfiinţate 
în vara anului 1927, deci în urmă cu şase decenii), rămâne una dintre figurile cele mai 
controversate ale istoriei noastre interbelice. Caracterul controversat al posterității lui nu 
ține însă atât de “paradoxurile” acestei personalități harismatice (foarte egală cu ea însăși, 
atunci când este bine cunoscută și onest judecată), ci de uriașul efort mmistificator pe care 
l-au desfăşurat de-a lungul timpului adversarii neprincipiali ai legionarismului, fie români, 
fie evrei. 

Multe documente de epocă (unele “clasice”, altele dezvăluite relativ recent), 
provenite din cele mai felurite tabere ideologice, îl prezintă într-o cu totul altă lumină 
decât l-a reţinut propaganda (şi chiar istoriografia) “oficială”. 

Deşi evreii au fost, sincer sau conjunctural, adversarii cei mai ireductibili ai lui 
Codreanu și ai Mișcării sale, n-a lipsit nici printre ei evaluarea lucidă sau chiar admirația 
față de acest om excepţional, ce a marcat profund conștiința istorică și religioasă a mai 
multor generații. Obtuzitatea patologică a unui Z. Ornea (principalul detractor actual al 
dreptei creştine româneşti) este amendată, așa cum vom vedea, chiar de către unii dintre 
consângenii săi. 

Cazul lui N. Steinhardt este îndeobşte cunoscut (mai ales prin referințele din 
Jurnalul fericirii), dar acolo era vorba de un evreu creștinat (apropiat cercurilor de 
dreapta, botezat ortodox într-o închisoare comunistă și ulterior călugărit). Aici oferim 
alte mărturii, provenite de la câțiva evrei (un rabin, un istoric şi un scriitor) rămași întru 
totul fideli idealurilor rasei lor, ce au înțeleg însă poziția complexă a lui Codreanu, în nici 
un caz asimilabilă “antisemitismului” curent al grupărilor de tip fascist (mai exact: nazist, 
căci fascismul italo-spaniol, bunăoară, nu s-a caracterizat prin radicalism antievreiesc). 

Din păcate, aceste mărturii (şi altele asemănătoare, pe care nu vom întârzia să 
le publicăm într-un nou grupaj) sunt de regulă ignorate, deşi, în alte privințe, autorilor 
respectivi, suficient de iluștri, li se dă tot creditul (recentul Jurnal al lui M. Sebastian, în 












jurul căruia s-a făcut atâta vâlvă tendenţioasă, reprezentând exemplul cel mai grăitor)! 


În 1937, 











În 1936, pe şantierul sediului din Gutenberg 


DAVID ŞAFRAN (rabin) 


“intrasem în Casa Verde la ora | şi 20 [în ziua de 11 februarie 1937]. Vorbeam de 
acum de peste două ceasuri *. Eram decis să mai rămân, pentru a pleca limpezit. Nu era o 
discuţie de cabinet, ci s-au amestecat aici durerile lumii. Ştiam că l-am pus într-o situație 
delicată. De afară răzbăteau voci care ne împiedicau să ne concentrăm. Adevărurile lui şi ale 
mele ardeau, chinuiau gând şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărți 
ca prieteni. Venisem la el cu sinceritate. [| văd cum se ridică, îmi întinde mâna şi îmi spune: 
— Am avul mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolval probleme, 
dar am îmățat fărâme din taina infinită a credinței... Eu n-am venit să provoc ură sau 
răzbunare. Mi-e sufletul curat. Nu ştiu dacă toți legionarii gândesc ca mine. Dacă un evreu 
a fost lovit sau rănii, ori jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători! Ei nu-s decât oameni, 
poate chiar buni creştini... Nu pe omul superior încercăm noi să-l şlefuim, ci pe omul-om.. 
Am plecat. Am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început 
de logică. Apoi a venit tăvălugul: Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, în 
[noaptea de 29 spre 30 noiembrie]1938". 







(A se vedea textul românesc integral în "Gazeta de Vest”, Nr 1/1991) 


* În timpul acelei memorabile întrevederi, Codreanu îi spusese, printre altele: “Poporul român n-a 
cunoscut de-a lungul istoriei sale nici ura de rasă, nici ura de clasă, nici vrajba religioasă. La noi n-au 
avut loc pogromuri, nici procese împotriva evreilor pentru omor ritual, ca în țările civilizate din Occident, 
nici vânătoare de vrăjitoare. nici arderi pe rug, nici vreo «Noapte a Sfântului Bartolomeu»... Religia 
noastră a fost o religie a țăranilor. cum a numit-o filosoful Nae Ionescu, profesor de logică, metafizică 
şi mistică creştină. Inconjurat de neamuri ostile cu tendințe imperialiste, poporul nostru n-a practical, 
totuși, şovinismul, ci s-a călăuzit de zicala: «Fiecare cu legea lui!». A trăit o mie de ani fără o ierarhie 
eclesiastică. Poporul nostru, născut creştin. a întreținut adesea legătura cu Dumnezeu direct, fără 
mijlocitori. prin rugăciuni: acasă, pe ogoare sau în bisericuţele umile de lemn. L-am păstrat pe Dumnezeu 
în sufletul nostru. Ne-am închinat lui cu evlavie şi smerenie, iar când credinţa ne-a fost amenințată. ne- 
am ridicat la luptă pentru apărarea ei. Asta nu se numeşte șovinism. Eu însumi mă inspir din Apostolul 
Pavel, care zice: La Judecata de apoi toate neamurile se vor înfățișa, în frunte cu regii şi împărații lor, 
pentru a da socoteală de faptele pe care le-au săvârşit! pe pămâni [sinteză liberă a unor locuri din 
epistolele paulinice şi din Apocalipsă). Un om care crede, cum cred eu, nu numai în judecata istoriei, ci 
şi în cea a lui Dumnezeu, nu poate uri alte neamuri, egale în fața Lui. Poporul meu şi poporul 
dumneavoastră au avut aceeaşi soartă tragică. După ce poporul evreu îşi va regăsi Patria pierdută, va 
trebui să facem împreună pasul decisiv: reconcilierea istorică între cele două popoare ale noastre”. 





În această vară s-a mutat de la noi, 
după o viaţă trăită exemplar şi închinată 
aproape în întregime luptei anticomuniste, 
liderul legionar Zaharia: Marineasa, 
întemeietorul editurii timişorene care îi poartă 
numele, 



















"Zărie” (cum îi spuneau, bănăţe- 
neşte, cei apropiaţi) se născuse la 8 august 
1921, în comuna lablaniţa din sudul Banatului, 
A urmat liceul şi câţiva ani la Facultatea de 
Drept (pe care împrejurările nu i-au îngăduit 
să otermine); adevărata educaţie şi-a căpâtat- 
O însă în cadrul Frăţiilor de Cruce, pe care le- 
Aa evocat intotdeauna cu emoție. A executat, în 
total, 21 de ani de închisoare, pe motive 


w>iizZ=-7A> 4 





>= F>PEPN 









Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 


Lipia BANEA 
Cont nr. 4072996517509 


secretar de redacție 





Colegiul redacţional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 


Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 
Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 









(R. C.) la funeraliile generalului Cantacuzino 


NICHOLAS NAGY-TALAVERA (istoric) 


“In micul spaţiu din fața bisericii mişunau țărani îmbrăcaţi în pioreştile lor haine 
de diminică. [...] Prefectul de Turda — aşa cum fac deseori funcționarii regimurilor ineficiente - 
şi corupte — făcuse tot posibilul pentru a irita mulțimea: îi interzisese lui Codreanu să 
vorbească, dar nu interzisese întrunirea. Şi mulțimea dețărani simpli şi sărmani se înteți, până 
când cimitirul nu-i mai putu cuprinde. Deodată, în mulțime se făcu linişte. Un om înalt, de 
o frumusețe tristă, îmbrăcat în costumul alb al ţăranilor români, intră în cimitir călare pe un 
cal alb. Se opri în apropierea mea, iar eu nu putui vedea nimic monstruos sau vătămător într- 
însul. Dimpotrivă, zâmbetul său sincer de copil iradia deasupra mulțimii nevoiaşe, părând 
totuşi, în chip tainic, că venea de altundeva, de departe. Carismă este un cuvânt nepotrivit 
pentru a defini forța ciudată care emana din acel bărbat. El era, ca să spun mai bine, bucată 
ruptă din acele păduri, din acei munți, din viforul ce bântuie năprasnic culmile înzăpezite ale 
Carpaţilor, din lacuri şi din râuri. Şi aşa, în tăcere, rămase în mijlocul mulțimii. Nici n-avea 
nevoie de cuvinte. Tăcerea sa era ea însăşi grăitoare; părea a fi mai putemic decât noi toți, 
mai puternic în rang decât prefectul care-i interzisese să vorbească. O țărancă încărunțită de 
vreme îşi făcu semnul crucii şi şopti: «Trimisul Arhanghelului Mihail! ». Apoi, clopotul cel 
trist al bisericuţei pomi să bată, iar slujba religioasă, nelipsită înaintea oricărei întruniri 
legionare, începu. [...] După mai bine de un sfert de veac, n-am uitat întâlnirea mea cu 
Comeliu Codreanu”. 































(Nicholas Nagy-Talavera, The Green Shirts and the Others. A history of 
Fascism in Hungary and Romania, Hoover Institution Press, Stanford — Cal, 1971, p. 247) 


FELIX ( FROIM) ADERCA (scriitor) 


“Aderca, pe care l-am întâlnit aseară la cercul «sefard», unde am vorbit amândoi 
despre [Camil] Baltazar, într-un fel de şezătoare «festivă», îmi spunea că deploră moartea lui 
Codreanu, care a fost un mare om, o apariție genială, o forță etică fără seamăn şi a cărui 
«moarte de sfânt» este o pierdere ireparabilă”. 

(Mihail Sebastian, Jumal — 1934-1945, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 195) 


“Aderca, văzut alaltăieri, regretă moartea lui Codreanu. E convins că el, Aderca, 
ar fi reuşit să obțină de la Codreanu un regim bun pentru evrei. Crede că Pentru legionari este 
o carte istorică. Regretă că Garda este antisemită: fără de asta, s-ar fi înscris acolo. Regretă că 
nu l-a cunoscut pe Codreanu, care era o mare personalitate (ca Sarah Bemhardt, ca Goga)...” 
(M. Sebastian, op. cit, p. 335) 









politice. Primii $, sub Antonescu şi sub 
"capitularzi”, între 1941-1946 (la Tg. Ocna, 
Aiud, Lugoj şi din nou Aiud). După 2 ani de 
libertate (1946-1948), în care a luat parte la 
rezistența armată anticomunistă din Munţii 
Banatului, este arestat din nou şi condamnat 
la 15 ani de închisoare. Comportarea sa din 
detenţie a fost una ireproşabilă. In toamna lui 
1963, după 15 ani petrecuţi la Aiud, în loc să 
fie pus în libertate, este transferat abuziv la 
Periprava, eliberându-se cu aproape un an 
întârziere, 

Între 1964-1969 a urmat calea 
"rezistenţei pasive”, el însuşi numind acest 
răstimp "perioada cenușie” a vieţii sale. 


După 1989 duce o intensă 
activitate culturală şi politică (în cercurile 
dreptei). In 1991 întemeiază Editura 
"Marineasa", unde aveau să apară, printre 
altele, o ediţie în trei volume a poeziilor de 
închisoare ale lui Radu Gyr, cele două 
volume de memorii ale lui lon Gavrilă 
Ogoranu (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc) 
sau Lucian Blaga - energie românească de 
Vasile Băncilă. 

A închis ochii cu puţin înainte de 
a împlini 76 de ani şi a fost înmormântat joi, 
31 iulie 1997, în cimitirul timişorean din 
strada Cosminului. 

ODIHNEASCĂ-SE ÎN PACE! 





Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CARDINALE" 


p/(Ș7 ASR RD 


iulie Oe 







telefon 0609/422536