Puncte Cardinale anul IV, nr. 3 (39), martie 1994

"Marto, Marto, te în 


partea cea bună şi-a ales-o, care nu se va lua de la ea" (LUCA 10, 42) 


credinta N mu 
iubire L Nr. 3/39 
speran tă martie 


oz 


CA2D:NALE ES 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Circulaţie în afara României : AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


RAZVAN DEMASCAREA 


orijeşti ŞI pentru multe te sileşti, ci un lucru trebuie; că Mania 


— 
























Despre Europa s-au spus multe, bune şi rele. cele două surori pare a se prefigura viitorul spiritual al 
Unii înțeleg prin ea o entitate spirituală, alţii doar una ÎN 3 - 4 lumiicreştine. În Maria avem parcă icoana Răsăritului 
geografică. Pentru unii ea reprezintă “un model cultural” Bă | W ortodox, iar în Marta pe aceea a Apusului catolici. 
menit să catalizeze întreaga lume, pentru alţii doar un loc lisus le iubeşte deopotrivă (IOAN 11, 5), după cum şi 
de perdiţie a spiritului, ce ar face bine să se deschidă spre ele deopotrivă Îl primesc, dar asta nu-L împiedică să 
înțelepciunea Orientului. Unii îi neagă realitatea de fapt, le judece cu blîndeţe, apărînd-o pe Maria de 
considerînd-o doar o convenţie ideală, alţii o afirmă neînțelegerea Martei, aşa cum o va apăra şi de 
exaltat, reducînd-o însă doar la dimensiunea ei occidentală. neînțelegerea lui luda. 

Mai ales această ultimă reducție este astăzi “Şi pe cînd mergeau ei, Ela intrat într-un sat. lar 
curentă, înlesnind confuzia între “europenism” şi o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea 
“occidentalism”. Deşi nelegitimă, pretenția Apusului avea o soră ce se chema Maria, care, aşezîndu-se la 
modern de a deține monopolul europenismului este totuşi picioarele Domnului, Îi asculta cuvîntul. lar Marta se 
explicabilă, ca formă de orgoliu istoric. Ceea ce ni se pare silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, 
mai greu de înţeles este uşurinţa ca să nu spunem oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat să slujesc 
iresponsabilitatea cu care Răsăritul însuşi, mai ales prin singură? Spune-i deci să mă ajute. Şi răspunzînd, 
mediile sale intelectuale, tot mai nevertebrate, subscrie Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru 
resemnat la această mistificare. "multe te sileşti, ci un lucru trebuie; că Maria partea cea 

România bunăoară, țară europeană prin aşezare, bună şi-a ales-o, care nu se va lua de la ea” (LUCA 10, 
istorie, sînge, limbă, suflet şi credință, ar urma de-abia 38-42). 
acum... “să intre în Europa”! Problema ar fi ca “Europa” Marta se străduieşte să-L “omenească” pe lisus, 
să o primească... Dar “Europa”, asimilată Occidentului, după legile curente ale ospeţiei. Silința ei, deşi 
nu-i poate primi decît pe cei în care se recunoaşte ca atare. admirabilă, se consumă în afară, pe planul material, 
Aşa că nu ne-ar rămîne nouă, românilor, decit să ne ; printre “blidele” lumii acesteia. l-a intrat în casă 
“occidentalizăm” necondiţionat, renunțînd la specificul Învățătorul şi ea Îl întîmpină gospodăreşte: “Şi l-au 
nostru “tribal”. Asta, fireşte, dacă vrem să devenim Sandro Botticelli - Primăvara - Cele trei graţii făcut acolo cină; şi Marta slujea” (IOAN 12,2). Maria, 
“europeni”; dacă nu, rămînem... “asiatici”! spre indignarea Martei, care nu-şi mai vede capul de 

Putem noi primi o astfel de viziune a lucrurilor? treburi (cît de sugestivă este această vorbă 
Pentru a da un răspuns la această întrebare, credem că românească!), stă la picioarele Domnului şi-l soarbe 





avem şi dreptul şi datoria de a ne mai pune alte citeva. /n Femei frumoase, pîrgă a veacului de-aramă, învățătura. Cînd Marta îşi formulează reproşul la adresa 

primul rînd. ce este, de fapt, Europa? In al doilea rînd: nemîntuită fire-ar lumina făr'de voi, surorii sale, pe care o socoteşte leneşă şi delăsătoare, 

mai este Occidentul actual atît de “european” pe cit se căci ce folos din bezne făptura s-o desfoi lisus îi amendează obtuzitatea gospodărească, 

crede? Şi în al treilea rînd: putem noi să devenim ceea ce de n-aţi albi sub ele, năframă cu năframă? sugerîndu-i simplu (nu acuzînd-o, ci doar dojenind-o) 

nu sîntem, adică occidentali? | justa ierarhie a valorilor: cele spirituale netrecătoare 

Deocamdată vom încerca un răspuns la cea Blestem să fie danţul atîtor sfere moi (“care nu se vor lua de la ea”) stau înaintea celor 

dintii întrebare, spre a scoate pe cit posibil, “Europa” şi cînd dragostea din straie alene vă deshamă? materiale şi trecătoare (la care mai degrabă se cuvine 

“europenismul” din indeterminarea actuală (pe fondul Şi mlădierea gleznei cu subțirimi de lamă a renunța). “Ci un lucru trebuie” ne aduce aminte de 

căreia a şi fost posibilă confiscarea întregului de către o aşa de greu s-atîrne în cumpăna de-apoi? acel “căutați mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi 

parte a sa). Pe viitor vom încerca să răspundem şi la dreptatea Lui, iar toate celelalte vi se vor adăuga vouă” 
celelalte două întrebări, care nu sînt decît prelungiri ale De ni se trage moartea din limbă despicată, din Predica de pe Munte (MATEI 6, 31-33). 

celei dintii. au trupul nu-i din darul cuvîntului dintîi? Această Marie smerită, tăcută şi contemplativă 

„le le ale În coasta răzlețită nu-i taina lumii toată? este şi aceea care “L-a uns cu mir pe Domnul şi I-a 

De v-a mușcat aievea cel şarpe de călcii, şters picioarele cu părul capului ei”, cum ne 

Am mai invocat şi altădată, spre a înţelege mai tot voi zdrobi-veţi capul vrăjmaşului odată, încredințează Evanghelistul loan (11, 2). lisus o apără 

bine structura în acelaşi timp unitară şi diversă a Europei femei frumoase, ruguri cu izuri de tămii... Şi faţă de luda cel cîrtitor (întruchipare a suficienței şi 


creştine, parabola evanghelică a Martei şi Mariei. Prin (continuare în pag.2) 





LEGENDE VII: REEDUCAREA INI) Be EVREII 
Grupul DABIJA DE LA AIUD VEGHERE IN ROMÂNIA 


ră ali ERE: 








PAG. 2 NR. 3/39 Martie '94 


PUNCTE CARDINALE 





EUROPENISM ȘI OCCIDENTALISM 


(urmare din pag.1) 
prefăcătoriei iudaice - id.,12, 6), tîlcuind semnificaţia 
adincă a gestului ei: “Las-o, că pentru ziua îngropării 
Mele l-a păstrat; că pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar 
pe Mine nu Mă aveţi pururea” (ibid.,12, 7-8; a se vedea 
şi MATEI 26, 10-13 sau MARCU 14, 6-9). 
În pragul învierii lui Lazăr firea celor două 
femei iese şi mai bine la iveală. Amîndouă îşi iubesc 
fratele şi sint afectate de moartea lui. Amîndouă ÎŞI 
mărturisesc credința în lisus cu aceleaşi cuvinte: 
“Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit!” 
(IOAN 11,21 - pentru Marta şi 11, 32 - pentru Maria). 
Marta este, negreşit, corectă şi responsabilă, dar suferința 
ei se arată rece şi discursivă. Maria şade acasă şi plinge, 
în aşteptarea lui lisus. Marta îşi reprimă lacrimile şi fuge 
să-L întimpine, mai înainte ca EI să intre în sat. loan ne 
redă lungul dialog dintre ea şi lisus; e nerăbdătoare, 
oarecum circumspectă (“Ştiu că va învia la înviere. în 
ziua de apoi”) şi raționalist-pozitivistă (“Doamne, de 
acum miroase, că e a patra zi...”), atrăgîndu-şi o nouă 
dojană din partea lui lisus (“Nu ţi-am spus că dacă vei 
crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?!”). În urmă, la 
insistențele Martei, vine şi Maria, cu suferinţa ei fierbinte 
şi tăcută. Nu poate spune, printre lacrimi şi suspine, decit 
atit: “Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi 
murit”... Atît de mare şi de adîncă e sfişierea Mariei că 
Domnul Însuşi se cutremură văzind-o: “Atunci lisus... a 
suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine”, ba chiar “a 
lăcrimat” (IOAN 11, 33-35). Credința simplă, smerenia, 
iubirea înlăcrimată (“darul lacrimilor”) sînt taina Mariei, 
consfințită de Hristos. Marta e energică, dar lipsită de 
adincime. Cuminecarea prin lacrimi nu-i este dată. 
Suferinţa ei nu pîrjoleşte, ci mai degrabă îngheaţă... 
Sînt două spirite diferite de raportare atît la 
lume, cît şi la Dumnezeu. Cu toate acestea, fac parte din 
aceeaşi familie şi locuiesc în aceeaşi casă. Poartă 
amindouă erija fratelui lor şi îşi pun amîndouă nădejdea 


în Hristos. lar Hristos le iubește deopotrivă, deşi este mai 
favorabil spiritului Mariei decit spiritului Martei. 

Maria ilustrează tipul vieţii contemplative, Marta 
pe acela al vieţii active. În Maria primează spiritualul, 
eternul; în Marta primează istoricul, lumescul. În fața lui 
Dumnezeu Maria stă cu lacrima şi cu mirul, pe cînd Marta 
cu blidul şi cu vorba. Dar Dumnezeu le învăluie în iubire, 
lăsindu-Se slujit de fiecare în felul său, îngăduitor faţă de 
diversitatea umanului. Și pînă la urmă Marta şi Maria 
devin una în Hristos, iar credința și rugăciunile lor 
mijlocesc şi pentru Lazăr, fratele mort, ce va fi înviat şi va 
cina împreună cu Domnul (IOAN 12, 2). 


-]- 


XX 


Etnic și lingvistic, Europa este lumea indo- 
europeană cuprinsă geograficeşte între Marea Neagră şi 
Oceanul Atlantic (pe axa est-vest), între Marea Nordului 
şi Marea Mediterană (pe axa nord-sud), cu unele variaţii 
geo-politice spre sud-est (dar nu mai departe de Urali şi de 
Asia Mică). Cultural, Europa este rezultatul sintezei istorice 
dintre diferitele straturi arhaice indo-europene şi tradiţia 
dominantă greco-latină de mai tirziu. Religios, ea poartă 
pecetea creştinismului, unificator, dar nu uniformizator. 
Franța, bunăoară, este europeană prin rădăcinile sale 
ariene, prin sinteza galo-romană şi prin creştinism. 
România este la fel de europeană, prin aceleaşi rădăcini 
ariene, prin sinteza traco-romană şi prin creştinism. Faptul 
că Franța şi România aparțin şi geografic spaţiului 
continental este pînă la urmă aspectul cel mai puțin 
relevant. În orice caz, nimic nu ne îndreptățește, istoric 
vorbind, să o considerăm pe una “mai europeană” decît 
cealaltă. 

Există, prin urmare, trei note distinctive ale 
europenismului: 1. originea etno-lingvistică ariană 


(îndepărtata frăție de sînge şi limbă); 2. moștenirea 
comună a antichităţii clasice (frăţie culturală) şi 3, 
tradiția comună a creştinismului (frăţie moral religioasă)? 

Totuşi, înlăuntrul acestui organism european, 
dincolo de notele specifice strict naţionale, se pot 
identifica, sincronic şi diacronic, două arii spirituale mai 
largi: Răsăritul (mai contemplativ, dominat prioritar de 
tradiția culturii greceşti şi cristalizat religios în ortodoxie) 
şi Apusul (mai activist, dominat prioritar de tradiţia 
civilizaţiei romane şi cristalizat religios în catolicism şi 
în mult mai tîrziul protestantism germanic) . 

Lumea răsăriteană şi lumea apuseană, aparținînd 
aceleiaşi familii europene, sînt “surori” şi locuiesc într- 
o singură “casă”. Dar, precum Marta şi Maria, ele au firi 
deosebite, valorificînd în chip propriu aceeaşi tradiție 
istorică şi religioasă. Răsăritul, lumea Mariei, are vocaţia 
interiorizării, a contemplaţiei, mergînd pînă la sfidarea 
istoriei şi a civilizaţiei materiale. De aceea, poate, tipul 
uman exemplar al acestei lumi a fost odinioară SFINTUL. 
Apusul, lumea Martei, are vocaţia exteriorizării prin 
faptă, a activismului istoric, de unde “splendorile” terestre 
ale unei civilizaţii ce riscă despiritualizarea. Nu 
întimplător tipul uman exemplar al acestei lumi a fost 
odinioară CAVALERUL. Răsăritul este lumea 
eroismului lăuntric, Apusul este lumea eroismului 
exterior. Şi unul şi celălalt au măreţia lor cîtă vreme ies 
în întîmpinarea lui Dumnezeu, cu nădejdea aceleiaşi 
Învieri. Cînd uită însă de Dumnezeu, amîndouă se 
învrăjbesc pînă la a-şi uita rudenia şi menirea. Atunci 
pînă și virtuțile lor riscă să devină defecte (pot exista şi 
“un infern al faptei” şi “un infern al ne-faptei”), iar Lazăr 
rămîne să putrezească în mormint... 

În concluzie, europenismul - sinteză 
complexă*- nu este nici monopolul Apusului, nici 
monopolul Răsăritului. Europenismul este numitorul 
nostru comun, purtînd pecetea milenară a crucii lui 
Hristos; problema “orientalizării” Apusului sau a 
“occidentalizării” Răsăritului este falsă. Apusul şi 
Răsăritul au fost, sînt şi trebuie să rămînă două valori 
complementare, asigurind dinamica' internă a 
europenismului, la care ne vom referi cu alt prilej. 





NOTE: 


| Ar fi destule temeiuri să vedem şi în fratele lor, Lazăr, cel “mort de patru zile” 
(“învechit în păcate”, tilcuia Sf.Antim Ivireanul) şi înviat de lisus la rugămintea surorilor lui, o 
icoană a Nordului protestant, “mort” duhovniceşte, dar încă pasibil de înviere, prin mila lui 
Dumnezeu. Ştim însă că, privind lucrurile istoric, protestantismul este mădularul bolnav al 
catolicismului, radicalizarea erorilor spirituale ale Apusului, Catolicismul şi protestantismul ţin 
de aceeaşi mentalitate şi astfel coexistă mulțumitor în Occidentul actual (Şi în istoria evanghelică 
Marta se arată, pe plan familial, mai apropiată de Lazăr decît Maria). 

2 Episodul acesta este destul de controversat. N-ar fi exclus să fie vorba de două 
evenimente care s-au suprapus în memoria contemporanilor. Faptul s-a petrecut în părțile 
Betaniei: în casa lui Simon Leprosul (după Matei şi Marcu), în casa unui fariseu nenominalizat 
(după Luca), în casa Martei şi-a Mariei (după loan). “Sinopticele” vorbesc vag despre “o femeie” 
(“păcătoasă”, după Luca); numai loan îi dă identitate precisă (11, 2; 12, 3). Tot el precizează că 
dezacordul cu gestul femeii, socotit risipă nebunească, a fost formulat de luda (12, 4-6). Se poate 
avansa următoarea ipoteză: Matei a relatat cel dintii episodul în scris, în versiunea originară, 
aramaică, a Evangheliei sale, însă într-un mod aproximativ. Marcu l-a preluat fidel în Evanghelia 
sa (scrisă ulterior, direct în greceşte). Mai tirziu, Matei însuşi îşi va traduce scrierea în greceşte. 
Confruntind cele două texte, constatăm cvasi-identitatea lor: mai mult ca sigur, avem de-a face cu 


REDACŢIONALE 





Dintr-o regretabilă omisiune, în numărul din februarie al Punctelor 
Cardinale (nr. 38/94), articolul Dacă *“lupta continuă”, România n-a murit! 
a fost publicat fără a menţiona numele autorului, Dl. loan Nedelea - profesor 
de religie la Liceul Pedagogic din Bucureşti. Făcând cuvenita îndreptare, 
cerem scuze autorului. 


COLEGIUL DE REDACŢIE 


Întrucât, începând cu luna 
martie a.c. Filiala AFDPR Argeș şi 
Filiala AFDPR Galaţi nu vor mai face 
oficiul de a distribui publicaţia ublica 
PUNCTE CARDINALE, firugămpe | pentru trimestrul II 1994 este di 
cititorii care doresc să primească în 1750 Je, sumă în care Sun incluse 
continuare revista, să se aboneze Păpaxe le ex Dog iea ttia i 
individual, comunicând, printr-o 4 
carte poștală, adresa la care doresc să 
primească publicaţia. 














două traduceri separate, în greceşte, ale vechiului text aramaic. În ce-l priveşte pe Luca, el pare a 
topi la un loc două întîmplări asemănătoare, despre care avea doar o cunoştinţă indirectă. loan, care 
scrie mult mai tîrziu, cunoscînd bine “sinopticele”, caută să restabilească adevărul, la care s-ar putea 
să fi fost chiar martor ocular. Insistenţa asupra episodului, precum şi noutatea şi precizia 
amănuntelor, ne indică intenția sa de a-şi îndrepta şi completa predecesorii. loan pare, de altfel, să 
cunoască foarte bine familia lui Lazăr şi împrejurările morţii şi învierii lui. Să nu uităm că loan a 
fost ucenicul cel mai apropiat al lui lisus şi n-a lipsit de la nici unul dintre evenimentele majore 
relatate în Evanghelii. Prin urmare, credem că trebuie să-l urmăm pe loan, mai ales că acest gestal 
Mariei se leagă foarte bine de toate celelalte lucruri pe care le ştim despre ea. 

3 Spaţiul geografic poate fi variabil, iar denumirea lui arbitrară. Adevăratul europenism 
se defineşte istoric, lingvistic şi spiritual, iar nu geografic, politic sau economic. 

4 A se vedea şi Nota 1. De plidă: Don Quijote (expresie literară a catolicismului) şi Faust 
(expresie literară a protestantismului) sînt caracterizați deopotrivă de neliniştea acțiunii, în țarcul 
terestru al lui “aici” şi “acum”. Ei se cheltuiesc în afară, cu spiritul “gospodăresc” al Martei, 
preocupaţi de îmbunătăţirea imanentă a lumii, iar nu de transcenderea ei. Nu e de mirare că primul 
sfirşeşte într-un banal “desengano”, iar cel de-al doilea în asanarea unei mlaştini... 

5 A se vedea, între altele, excelentul eseu al lui Nichifor Crainic, Ortodoxie şi clasicism, 
publicat şi în revista “Puncte Cardinale” (oct.-dec.1993). 


ÎN ATENȚIA CITITORILOR, 


Cititorii PUNCTELOR CARDINALE din Occident care nu 
au achitat încă abonamentul pentru anul în curs, sunt insistent rugați să 
nu folosească calea indicată în numărul din decembrie | 993, respectiv 
viramenl într-un cont al BÂNCII CREDITULUI ROMÂNESC. 

Acestă cale s-a dovedit a fi extrem de păgubitoare pentru 
resursele financiare destul de şubrede ale publicaţiei noastre şi nespus 
de profitabile pentru instituţia bancară care ne-a pus contul la dispoziţie, 
datorită comisionului pe care-l percepe pentru operaţiile efectuate. 

Pentru plata abonamentului, în cazul în care acesta nu poate fi . 
trimis direct pe adresa: Gabriel Constantinescu, Calea Dumbrăvii nr. 
109, 2400, Sibiu - România, vom indica numele şi adresa unei persoane 
din Germania care a avut bunăvoința să-şi ofere serviciile pentru 
colectarea abonamentelor, precum şi contul în care pot fi expediate 
sumele pentru abonament. 


REDACŢIA 














PUNCTE CARDINALE 


Doamna Flora Crăcea este de 
origine macedo-română (născută în 
Bulgaria). A făcut studii filosofice şi 
filologice, în țară şi la Paris. În Bulgaria 
a cunoscut pe teologul Nicolae Crăcea, pe 
atunci refugiat politic legionar, cel rămas 
până azi, în ciuda grelelor încercări ale 
istoriei, o pildă de românism misionar şi 
derectitudinecreştină. Cei doisecăsătorese 
şi înfruntă împreună prigoanele, exilul (în 
Germania şi Italia), închisorile comuniste 
(d-naFlorea Crăceaa refuzatsă divorțeze, 
cum îi sugerau organele de Securitate, 
atunci când soțul domniei sale, revenit în 
țară în 1946, a fost arestat ca duşman al 
regimului bolşevic). Cei doi soți, astăzi 
septuagenari, trăiescîn Bucureşti, luminați 
şi acum de credinţa şi idealurile 
nepervertite ale tinereții, ca niște vrednici 
şi lucizi mărturisitori. 

În presa românească 
postcomunistă d-na Florea Crăcea a fost 
prezentă în mai multe rânduri (fie sub 
semnătura Flora Crăcea Jianu, fie sub 
pseudonimul Andrada Popescu). Domnia- 
sa este autoarea unor pagini foarte 
pertinente despre regretatul Petre Ţuţea 
(“Socrate al nostru”), ca şi despre 
“apostatul” Emil Cioran (la afirmaţia 
dezonorantă a acestuia că românii 
macedoneniarfi““niște dezrădăcinațicare 
alcătuiau mahalaua României”, d-na 
Crăcea răspunde: “Noi, românii 
macedoneni, suntem oameni de munte; 
nu am trăit în aşezări citadine compacte şi 
mentalitatea, precum şi denumirea însăşi 
de <<mahala>> ne sunt străine. 


E i 


<<Dezrădăcinaţi>> - da! Căci neam 


părăsit [în special după primul E 
mondial - n.n. vetrele și mormin rmintele și 
rosturile, ca să venim în România, mînaţi 


" deinstinctul berzelorşial cocorilorcarese 
- întorc la cuib, de unde fusesem nevoiți a 


plecăm dupănăvălirea barbarilor. Pecând 
dumneavoastră aţi plecat în 1938, minat 
deuninstinctasemănătorcualşobolanilor, 
pete 
scufunda. Nu mă refer la cei plecați sub 
urgia prigoanei, mai târziu, ci la 
dumneavoastră, Emil Cioran, regele 
paradoxurilor, el însuși un paradox”). . 
Versurile pe care le reproducem 
aici, scrise deliberat fără artificii estetice” “ 
(“Nu maicautcuvinte răsunătoare.../Seriu 
cum vorbesc şi vorbesc cum gândesc, / 
cum curge apa şi cum arde focul, / fără 
vicleșug...”),au maiapărutşi-n merituoasa 
antologie Poeți după gratii (Vol.2, 1993), 
coordonată de d-l Constantin Aurel 
Dragodan, sub egida A.F.D.P.R. 





Mlaştina deznădejdii 


S-au stins toate stelele; 
furmamentul s-a întins peste pământ 
zdrenţuit şi moale ca steagul unui învins. 


Dar eu nu vreau să cad înfrântă, 

căci steaua mea purtat-o-am între palme 
şi ferit-o-am de vânt 

ca pe o lumânare de Înviere, 

pururea! 


Din întunericul pâclos, 
ca un felinar pe drum de ţară, 
ea mă va scoate. 


Şi de la steaua mea vor lua lumină 

şi cei ce au pierdut-o; 

timid scânteile noastre vor învia toate 
pe pulpana lui Dumnezeu 

şi vor prinde să cânte. 


Căci niciodată, nici în cel mai crunt întuneric, 
nu ne-am lepădat de El. 


(1961) 












i 
Către generaţia vi 










toare” | 


PO 


i 






Nu mai caut cuvinte răsunătoare, 

doar dacă-mi vin din întâmplare... 

Orice poză mă răneşte, orice fățuială mă doare 
ca o zgârietură usturătoare... 


Scriu cum vorbesc şi vorbesc cum gândesc, 
cum curge apa şi cum arde focul, 

fără vicleşug. Dintre toţi oamenii 

cel mai iubit îmi este Diogene! 


Primeşte-mă aşa cum sunt, o, generaţie viitoare, 
căreia ţi-am împletit cununa de lauri 

din cununa noastră de spini 

şi te-am hrănit cu viața noastră 

cum îşi hrănesc pelicanii puii! 








Martie '94 NR.3/39 PAG.3 





Eli, Eli, Lama Sabahtani.. 


Cu carnea zdrenţuită pe oase, 
cu mâini şi picioare arzând, 
fără să gem - aşa am atins 
înălțimile Tale! 


Prin cutremurul ce m-a cuprins, 

prin norul ce s-a închegat ca un inel 

în jurul piscului Tău, 

prin toate rănile pe care mi le-am simţit 
dogorite ca de un soare bun, 

am înţeles că dincolo de toate stă ascunsă 
Faţa Ta! 


Mi-am tras zăbranic peste ochi 
şi mi s-au îndoit genunchii, 
căci Tu erai acolo! 


Doamne, din genunchi nu mă voi scula 
până ce nu-ţi vei reântoarce Faţa către noi, 
până ce nu voi simţi Mâna Ta 

pe creştetul meu, 

în semn de binecuvântată iertare 

pentru cei uitaţi ai Tăi! 


Vremea s-a oprit din mers. 
Îngenuncheată aştept, “tot aştept”... 
O, apele moarte ale răbdării 

cine le va măsura?! 


Soarele s-a ridicat de după deal 

şi a coborât după altul, de mii de ori... 
Pomii înverzesc, dau în floare, 

leagă, pleşuvesc... 

Ciutele nasc, puii cresc 

şi îmbătrânesc şi ei, 

ci eu stau mereu în genunchi 

şi aştept. 


Din negurile dese 

am tors cu degete subțiri - 

un an? un secol? zece?... nu mai ştiu - 
ci caier alb e părul meu de-acum... 


Mâinile, ca rădăcini cu vine tari, 

nu s-au mai despletit una de alta, 
genunchii îmi făcură scoarță groasă 
de-a pietrei muşcătură-ndelungată. 


Nimic nu mă mai doare; 

toate rănile mi-au adormit 

sau toată sunt o rană... 

Doamne, mă simt grăuntele Tău de muştar 
care vrea să rodească pentru alții, 

căci Tu m-ai făcut să cunosc Infinitul 
stând în genunchi, 

în apele moarte ale răbdării! 

Ci mila Ta eu o aştept 

pentru întreaga-Ţi moştenire. 


(1962) 





aa 


PAG. 4 NR. 3/39 Martie '94 


PUNCTE CAADINALE 
Grupul maior DABIJA -Rezistenţa 


a E A ăi 
armata anticomunista de la Muntele Mare 
REDUBLICA POPULARĂ ROMANA! -2- “ 

: Atat Tov. Lt Colonel care a citit degradarea celor A 

. > & / doi condamnati cat si Procurorul. au avut o atitudine dem- SĂ 


na Vă 
SRUL AFACERILOR INTERNE Plutonul de executie s'a comportat conform instructiu- Fă 
ERALA A SECURITAŢII POPORULUI nilor 


” » »Y î [5 
primite dela comandantul de ploton, care dupa exe A] 
, cutie a spus ostasilor "Tovarasi ne-am indeplinit datoria 





Neamule fără noroc, FĂ 
pururi sub furtună, 
flinta mea cu plumbi de foc 
nu te mai răzbună 

Radu Gyr 












DIRESTIUNEA 
= aha > A SECURITATII POPORULUI SIBIU fata de clasa muncitoare” că 

Cadavrele celor 7 au fost transportate dela locul + DR 
| executiei si au fost ingropate de catre organele de militie 


a a 2. a 1 





_.  —. .. 


__. Nr.5/8589 





| a i e ă (e » În 

29 0et,1949 Ur Al | Si cpaju si Securitate sub supravegherea directa a noastra i Î 

dl Keri Al Executia celor 7 a decurs in ordine, asistentii fiind A 

e Sllul lac? Comandant militari din Sibiu, avocatii aparatori si mem- | N 

> i ele 2 brii din Biroul Judetene: PM.R. Sibiu că 

A] SENSRALA A SECURITATII A Shore —- =. | Paza a fost in tot timpul asigurata de catre organele noastre, Să 
NR ea ei d AR 2 

A ( f7dv. Colonsi DULGHERU ) ajutate de catre organele de militie A 


Raportam ca in dimineața zilei de 28 Octombrie 





OBIECT LT COLONEL DE SECURITATE LT. DE SECURITATE „Mă 

1949, in urma respingerii cererilor de gratiere a celor E V Nistor A 

i : Gh/ Cgaciun (A 

Se raporteaza ex 7 condamnati la moare din lotul DABUA şi anume . DABI- N „N 
& e- ț 

JAN / IE, | y | ) / d „A 

cutare Co nd as E | ANICOL NE, ONEA TITUS SC RIDON IOAN OPRITA GHI OR "FA 

la_. moarte a. celâr GHE, MIHALTAN TRAIAN, RATIU AUGUSTIN şi BOLFEA SĂ 

7 condamnati din SILVESTRU, susnumitii au fost ridicati din Penitenciar la ore- E 

lotul DABIJA - le 4,30 fara a li se spune motivul şi au fost transpor- Și 

tati. de organele noastre, la locul executiei id 


Maiorul Nicolae Dabija a înțeles, mai înainte ca mulţi alţii, că 
neamurile au datoria sfântă să lupte pentru existența şi libertatea lor JI 
când vrăjmaşii le pun în primejdie fiinţa. fă 

În fața Molohului comunist care amenința să ne desființeze “ă 
ca neam, n-a pregetal. I-a adunat în jurul său pe cei care puneau fiinţa | E 
neamului mai presus decât propria lor viaţă, au pus mâna pe arme şi 
au înscris în Cartea Sfântă a Neamului Românesc pagina nepieritoare 
a luptelor de la Muntele Mare. 


La orele $ au fost asezati in linie condamnaltii 
DABIJA NICOLAE şi SCRIDON IOAN, carora li s'a citit de 
gradarea, primul din gradul de Maior de rezerva iar al 
doilea din gradul de Plutonier de rezerva 

Dupa aceea au fost asezati in linie si ceilalti 
condamnau, iar procurorul militar le-a facut cunoscuta 
respingerea cererii de graticre si ca in consecinta con- 
damnarea la moarte a ramas definitiva. 

Dupa aceasta condamnati au fost legati la ochi 
in care moment DABIJA s'a exprimat ca el nu vrea sa fie 
legat la ochi; fara a i se indeplini aceasta dorinta. 
Au fost asezati pe locul executiei si inainte de deschi- 
derea focului condamnati au inceput pe rand sa-si ma- 
nifeste prin anumite exprimari, astfel Condamnatul 
MIHAL TAN TRAIAN a spus: "Cu aceeasi moneta va vom pla 
BOI FILA SILVESTRU a spus:"Doamne ajuta” iar DABIJA NICO- 


Vânduţi ca Hristos de un Iuda, au căzut în mâinile Securităţii 
şi şapte dintre luptători au fost condamnaţi la moarte. Executaţi pe “A 


întuneric - asasinii se tem de lumina zilei - au fost azvârliţi ca nişte câini "ăă 
într-o groapă comună din Dumbrava Sibiului. i 
Dumnezeu a rânduit însă ca, după o jumătate de veac, locul 








| fa loa iratsica Rodiiiinia” unde s-a săvârşit asasinatul să fie descoperit. Osemintele au fost fi 
“A urmat apoi impuscarea lor, dupa care doctorul legist a deshumate, urmând să li se facă înmormântarea creştinească de care 1 

confirmat moartea. tuturor celor 7 executati nu au avut parte. A | 
de ocupaţie, sau de un sistem politic impus cu -Ș 

forţa, este extras din lucrarea lui Menachem — ; 

Begin - REVOLTA (Ed ”DAB”. laşi 1993). d 

Autorul, înainte de a fi devenit X 

primul ministru al Statului Israel şi laureat al "AD 
Premiului Nobel pentru Pace (1978), a fost "E 
conducătorul organizaţiei subversive “Irgun Za 
Zwei Leumi” (Organizaţia Militară - "af 


Naţională). O organizaţie care, începând cu 
anul 1943 până la 14 mai 1948. cândşi-a văzut 


strădaniile şi sacri ficiile încununate de succes 4 
prin întemeierea Statului Israel, s-a distins 4 “i 
a - .. » + i ] 
prin nenumărate “acte teroriste”, îndreptate Aa 


impotrivaadministraţiei şi trupelor de ocupaţie ă 
britanice din Palestina, acţiuni soldate cu 
nenumărate pierderi de vieţi omeneşti de 










ambele părți. E. 
Am făcut aceste referiri şi precizări AN 
pentru a sublinia faptul că nu sutelor de mii de TR 
| români, care, după ocuparea Ţării de Armata e 
e a ae Maiorul NICOLAE DABLIA - 42 ani RAȚIU AUGUSTIN - 26 ani Roşie şi instaurarea dictaturii comuniste, s-au Pt 


Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul 
şi decorat cu Crucea de Fier pentru acte de bravură în 
RĂZBOIUL ANTICOMUNIST 1941-1944 


Student în anul 1Y la Facultatea 
de Medicină din Cluj 


organizat în grupuri subversive, trebuie să li 
se pună stigmatul de “terorism”, ci celor care 
au determinat un popor paşnic, dar iubitor de 
libertate, să intre în ilegalitate - regimului FE: 
comunist şi, în primul rând, aparatului său de ei 


Plugar din Com.Sărmăşel Jud.Cluj 










Propaganda de partid şi presa 
timpului, aservită organelor de propagandă 


comunistă, au înfierat, în termeni deo duritate 
extremă, toate acțiunile de opoziție activă la 
procesul de instaurare a comunismului în 
România. Dar cele mai aspre invective au fost 
proferate la adresa celor care au ales calea 
luptei armate împotriva cancerului-comunist 


care cuprindea Țara. Pentru aceştia, s-a . 


considerat că denumirea de “teroriști” era 
prea blândă şi, în plus, implica o oarecare 
aureolă de eroism. De aceea, eticheta de 
“teroriști”, aplicată luptătorilor din rezistența 
armată, a fost completată cu calificativele de 
“bandiți” şi “ucigași . 

| “Si fotuşi, noi nu am JOS! teroriști. 


NOLATII 


DESPRE “ TERORISM” 





Originea istorică şi filologică a 
cuvântului teroare - luată în sens politic - 
dovedeşte că el nu poate fi aplicat unui război 
revoluţionar de eliberare. Căci o revoluţie, sau 
un război revoluționar, nu tinde să instaureze 
frica. Obiectivul săueste să răstoarne unregim 
şi să pună altul în loc. În realitate, noi eramcei 
care cnveam drept țintă să înlăturămterorismmuul, 


Gabriel Constantinescu 


iar esenţa însăşi a luptei noastre consta din 
hotărârea de a ne elibera poporul de unul din 
complexele lui cele mai nocive: teama. Din 
punci de vedere istoric, noi mi eram lerorişti, 
ci dimpotrivă, antiterorişti”. 

Citatul de mai sus, aplicabil, în 
aceeaşi măsură, tuturor mişcărilor de eliberare 
naţională de sub teroarea exercitată de un regim 


represiune, Securitatea. 

ȘI ca o consecință firească a 
caracterului “terorist” al regimului de 
dictatură care a dăinuit în România aproape o 
jumătate de veac, caracter pe care actuala 
Putere îl recunoaşte nemărturisit prin 
strădaniile, din păcate neimplinite, de a fi 
expresia politică a unui “stat de drept”, 
următoarele afirmaţii sunt adevăruri de 
neclintit. 

Acte de terorism au fost acțiunile 
de hăituire a patrioţilor, arestarea lor şi 
schingiuirile la care au fost supuşi în hrubele 
Securităţii. 

(continuare în pag.5) 








- N 










TEMBI DE 
SPERANTA 


9 

Campania electorală ce a precedat alegerile din 
Basarabia, de la sfârşitul lunii februaric. nu s-a deosebit cu nimic, 
în esența ei, de campaniile electorale şi de alegerile desfăşurate în 
România în 1990 şi 1992. În ambele cazuri a fost vorba de 
campanii şi alegeri desfăşurate în condiții de “normalitate 
precară . sintagmă eufemistică. în spatele căreia se ascunde 
realitatea: o stare de anormalitate structurală, rezultată din 
jumătatea de veac de regim comunist şi din cele, aproape, 
două secole de stăpânire ruso-bolşevică. 

În Basarabia, ca şi în România, la urne a fost chemat un 
electorat lipsit de deprinderea exerciţiului civic şi politic în actul 
exprimării dreptului de vot. În ambele cazuri, opțiunea electorală 
a fost aceea a unui corp electoral scindat, dar nu ca urmare a unor 
autentice divergențe de opinii politice, ci consecință a ignoranței 
Şi dezorientării, a apatiei şi manipulărilor practicate de către 
actualii conducători care, prin propagandă populistă şi intimidare, 
prin amenințări şi zvonuri false despre pericolul pe care-l reprezintă 
România pentru “independenţa şi suveranitatea” Moldovei. nu 
urmăreau, în fond, altceva decât păstrarea propriilor privilegii şi, 
nu în ultimul rând, executarea unor dispoziţii şi instrucţiuni de la 
Moscova de care sunt legaţi ombilical ca agenţi, moşteniţi de 
actualul guvern al Rusiei de la KGB. 

Pentru scrutinul de la sfârşitul lunii februarie din 
Basarabia, actualii conducători ai autorităţilor de la Chişinău - 
continuatori ai tradiției şi concepțiilor comuniste- A.Sangheli, 
P.Lucinschi etc.au candidat pe listele Partidului Democrat Agrar, 














PUNCTE CARDINALE 


partid politic care şi-a axat programul electoral şi propaganda pe 
trei obiective: a)conservarea structurilor colhoznice (colhozurile 
fiind “expresie a agriculturii avansate”) b)aderarea Moldovei la 
Comunitatea Statelor Independente, de fapt transformarea 
Basarabiei într-o gubernie rusească, şi c)schimbarea imnului de 
statal Republicii Moldova -Deşteaptă-te Române - deoarece este 
identic cu cel al României. 

Desigur, victoria obținută în alegerile de la 27 februarie 
de Partidul Democrat Agrar, de Partidul Socialist şi Mişcarea 
Edinstvo - reprezentanţii populaţiei rusofone - a însemnat o 
lovitură puternică 
pentru Opoziţie care, 
dezbinată fiind, nu a 
reuşit să adune decât 
o cincime din 
sufragii. Dar, în 
pofida acestei 
înfrângeri, există un 
element încurajator, 
dătător de speranţă: 
teama de ideea de Unire. O teamă care-i obsedează, până la isterie, 
pe adepţii rusificării Basarabiei. O teamă pe care nu sunt în stare să 
o ascundă şi care îi împinge la atitudini şi acte necugetate, toate 
având acelaşi numitor comun: antiromânismul, 

În acest context trebuie menționată ultima aberaţie 
susținută de conducătorii de la Chişinău: limba vorbită de populaţia 
din Republica Moldova nu ar fi limba română, ci o limbă aparte, 
de sine stătătoare, “independentă”, limba moldovenească. 
Caracterul aberantal unei atari afirmaţii rezultă şi din faptul că, deşi 
obiectivul urmărit de conducerea Uniunii Sovietice prin crearea 
unei Republici Moldoveneşti a fost, în perspectivă, realizarea unei 
“Moldove Mari” prin înghiţirea Moldovei româneşti, lingviştii 
sovietici nu au avut curajul să meargă atât de departe ca “lingvistul 
moldovean Mircea Snegur”. În ediţia din 1955, “Balşaja 
Sovetskaja Enciklopedia”- constatăm că “limba moldovenească 
este extraordinar de apropiată de dialectul moldovenesc al limbii 
române care se vorbeşte în Moldova din Republica Populară 


noastră”. 






. 03, dori conciliere pentru. românii de pretuiinden Săa i Țara. 
şi să nu ne supărăm pe așa-zisul amestec în treburile altui. isa Eu, dacă am. 
să mai am zile, am să mă amestec mereu. Aş dori ca şi toți românii de din incolo. 
de Prut şi conducerea Țării săse amestece în treburile noastre, pentru că avem. 
unul şi acelaşi stat. Hotarul. (de, la Prut. nu. este un hotar, este o. Hagine 0 









Martie '94 NR. 3/39 PAG. 5 


Română dintre Prut şi Carpaţi”, _ 

Se pare însă că dl.Mircea Snegur nu știe mult mai multe 
lucruri. Nu ştie că încă din secolul XII cronicarul german Rudolf 
de Ems preciza că românii se deosebesc de vecinii lor prin limba 
pe care o vorbesc. Nu ştie spusele lui Grigore Ureche care afirmă 
că “Rumânii, câți se află lăcuitori la Țara Ungurească şi la 
Ardeal şi Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii şi toți de 
la Râm ne tragem”. Nu ştie ce afirmă Şcoala Ardeleană, nu ştie 
ce susține istoricul Adolf Armbruster în lucrarea “Romanitatea 
Românilor” şi se pare că nu cunoaşte nici lucrarea 
lingvistului italian 
Carlo Tagliavini care 
numai de “unionism” 
nu poate fi suspectat, 
dar care în lucrarea 
“Originile limbilor 
neolatine- 
Introducere în 
“ filologia romanică”, 
-Buc.1977 afirma: 
“pretinsa limbă moldovenească nu este de fapt decât româna 
literară, scrisă cu un alfabet rusesc uşor modifica! (adică în 
chirilice moderne, diferite de chirilicele vechi din paleoslavă, 
folosite timp de mai multe secole de toți românii) cu unele 
concesii în favoarea unor forme dialectale moldoveneşti, 
cunoscute de altfel şi in interiorul granițelor României”. Singurul 
lucru pe care-l știe bine di.Snegur este faptul că Moldova nu 
trebuie să se unească cu România! 

Conturarea clară, în Basarabia, a celor două poziţii, 
“unionismul” şi “antiunionismul”, deşi este un temei de speranţă, 
speranța nu trebuie să fie exagerată. Expansionismul rusesc este 
consecința faptului că Rusia este o țară fără hotare naturale. Ea 
este ca o apă fără maluri, gata să se reverse ori de câte ori 
împrejurările istorice îi îngăduie. Şi să nu se uite că noi. românii, 
suntem primii pe care revărsările ameninţă să ne înghită. 


Nicolae POP 










ALIE ILAȘCU (pana, 7.23 nor.1993), 





























(urmare din pag. 4) 


pentru activitate patriotică, precum 


ruşinea lor. în slujba uhui regim lipsit 
Dumnezeu. 


mai ales, condiţiile inumane de detenţie. 
Acte de terorism şi asasinate 
dar mai ales asasinarea - fără condamnare 


nenumărați luptători pentru libertate. 
Şi tot acte de terorism au fo 


organizarea sanitară, într-un cuvâ 


e 
In acest context al terorismul 


şi actele de represiune împotriva Grupul 
Dabija. 


ține ferecate tainele care ascund multe d 


de multe ori fără legături între ele, rezultat 


cvasiparticulare, iniţiative la care autorității 


la maximum aria investigată. 


incompletă, a celor care au făcut parte d 


Politici, cuprinde 125 de nume, 125 de fiin 
vii, 125 de destine. 


Acte de terorism, nu de justiţie. au 
fost toate procesele înscenate celor arestaţi 


Acte de terorism au fost, atât 
deținerea în temnițe a celor condamnaţi. cât, 


fost execuțiile celor condamnaţi la moarte, 


colectivizarea agriculturii, naționalizările, 
prigoana religioasă, introducerea modelelor 
sovietice în justiție, armată, învățământ, 


desfiinţarea tuturor instituţiilor şi structurilor 
care făceau din România de dinainte de 23 
August 1944 un stat cu adevărat european. % 


ridicat la rangul de instituţie de stat, se înscriu 


Din păcate, actualul““stat de drept” 


dramele Neamului Românesc. (Ceea ce, totuşi, 
iese la lumină sunt numai frânturi de adevăr, 


unor investigaţii pornite din iniţiative 


atunci când nu refuză brutal colaborarea, 
participă cu rețineri, străduindu-se să limiteze 


Despre Grupul Dabija se ştie că a 
fost foarte numeros. O listă, desigur 
in  alessădescopere locul unde au fost înhumați, 
acest grup, sau care au avut legături cu el, 
alcătuită din amintirile unor Foşti Deținuți 


Cum securitatea nu voia să aducă 
în fața Tribunalului un număr atât de mare de 
“contrarevoluţionari”, prezența lor putând 
sugera dimensiunile opoziţiei active la regimul 
comunist. tehnica uzitată era fragmentarea 
grupului în loturi. De obicei, se alcătuiaun lot 
principal, martorii acuzării fiind recrutaţi din 





de rândul celorlalți membri ai grupului. După 
judecarea primului lot, urma judecarea celui 
de al doilea, în care martorii din lotul anterior 
deveneau inculpaţi. Şi mecanismul continua 
până când toți cei care încăpuseră pe mâna 
au Securităţii îşi primeau osânda. Martori în 
procesele politice care să nu fie concomitent 
-a şi inculpaţi nu existau, căci cel care afla, 

incidental, un fapt cât de neînsemnat despre 
st, un membru al unei organizații subversive şi 
nu se prezenta, de îndată, la Securitate spre a 
denunța, se făcea vinovat de infracţiunea de 
“omisiune de denunț”, infracțiune care îi 
nt asigura câţiva ani buni de detenţie şi-l 
“transforma, uneori fără voia sa, în deţinut 
politic. 


Lotul principal din Grupul Dabija 
ui a fost alcătuit din 25 de persoane, împotriva 
“bandei subversive teroriste” pronunţându- 
ui se următoarele sentințe: 7 condamnări la 
moarte prin împuşcare (DABIJA NICOLAE, 
SCRIDON IOAN, MIHĂLȚAN TRAIAN, 
in ONEA TITUS, RAȚIU AUGUSTIN, 
OPRIȚĂ GHEORGHE şi BOLFA 
SILVESTRU), S condamnaţi la muncă silnică 
ul pe viață, între care şi 6 femeie - POP 
ALEXANDRA, restul suferind condamnări 
e, între IOşi Sani. 

După Decembrie "89, atât familiile 
celor condamnaţi, cât şi Asociaţia Foştilor 
Deținuți Politici din România - Filiala Sibiu 
au încercat să afle cât mai multe amănunte în 
legătură cu desfăşurarea procesului, dar mai 


după execuţie, cei 7 condamnaţi la moarte, 
astfel de locuri fiind secrete de stat în România 
țe comunistă. Ele puteau deveni locuri de 
pelerinaj pentru cei care consideră o sfântă 
datorie creştinească şi românească cinstirea 
memoriei celor care şi-au dat viața pentru 
Neam şi pentru Țară. 

Un concurs fericit de împrejurări a 


trupurile celor executaţi să fie descoperită şi 
osemintele lor au fost deshumate, urmând ca 





NOTATII 
' DESPRE “TERORISM” 


cundamnările pronunţate în numele unci 
pseudojustiţii de pseudojudecătorii puşi. spre 


făcut ca groapa comună în care au fost azvârlite | 





în cursul lunii aprilie să |i se facă înmormântarea 
creştinească de care nu au avut parte. 
Xe 

Dar Grupul Dabija nu a fost alcătuit 
numai din 25 de persoane. A urmat procesul 
unui al doilea lot, în cadrul căruia, din informaţii 
de la foştii deținuți politici, cinci inculpați: 
PICOS FLORIAN, DALEA EMIL, OLTEANU 
EMIL, BEDELEAN IOAN şi MĂRGINEAN 
PETRU, au fost condamnaţi la câte 20 ani 
muncă silnică. 

Şi din acest moment începe misterul. 
Nici unul din cei cinci condamnați, menţionaţi 
mai sus, nu au apărut în vreunul din locurile de 
detenție în care s-au aflat deținuți politici şi nici 
după Decretul din 1964 nuau revenit în mijlocul 
familiilor. În schimb, după Decembrie 89, în 
urma insistențelor rudelor apropiate, s-a 
descoperit la Oficiul de Stare Civilă din Cluj un 
registru special de decese în care este înregistrată 
moartea celor cinci în aceeaşi zi- $ aprilie 1950. 

% 

Cum însă familia decedatului 
Mărginean Petru nu s-a mulțumit cu certificatul 
de deces eliberat de Oficiul de Stare Civilă din 
Cluj, s-a adresat Ministerului de Interne, de 
unde, la data de 3 1.07.1990, primeşte următoarea 
comunicare stupefiantă: *...MĂRGINEAN 
PETRU... A decedat în anul 1954 în 
Penitenciarul Aiud, conform actului de deces 
nr.110/1957 din Cluj Napoca”. Aşadar 
Mărginean Petru a murit de două ori. Odată în 5 
aprilie 1950 (Certificatul de deces din registrul 
stării civile nr.110 din anul 1957) şi a doua oară 
în anul 1954, în Penitenciarul Aiud, conform 
adresei nr.7$104 din 31.07.1990 a Ministerului 
de Inteme. 

Din cele două documente, se poate 
trage o singură concluzie. Toaleta morţii lui 


| Mărginean Petru s-a făcut în anul 1957 şi, în plin 


regim de “democraţie originală”, Ministerul 


_ de Inteme subscrie la această toaletă murdară, 


care ascunde, de fapt, o crimă odioasă. 
Cunoscând practicile Securităţii, 

presupunerea că cei cinci au fost asasinați, tinde 

să devină certitudine. Dealtfel Profesorul 





N.Mărgineanu, în lucrarea sa “A mfiteatre şi 
închisori”, Ed.Dacia - Cluj 1991, la pag.207, 
vorbind despre o carceră diabolică, inventată 
de colonelul Ghe.Crăciun, comandantul 
Penitenciarului Aiud. face următoarea 
afirmaţie: “Geniul rău care a descoperit-o, 
revine colonelului Crăciun comandantul 
închisorii Aiud. Tot el mi-a împuşcat în 
închisoare şi fratele împreună cu alți G ţărani 
din Galda şi Mihalţ, satele în care a apărut 
revoluţia din 1848”. 
















% 

Înainte dea fi prea târziu, înainte ca 
Gheorghe Crăciun să-şi încredințeze sufletul 
iadului pentru a ispăşi toate fărădelegile pe 
care le-a săvârşit aici pe pământ şi înainte ca 
toţi ce-i pot pune întrebări să dispară, arfi bine 
să se afle unde zac îngropaţi, în pământ 
nesfințit, rămăşiţele pământeşti ale celor pe 
care el, sau subalternii săi, i-au asasinat. 
Aceasta, nu pentru răzbunare, ci pentru ca 
osemintele lor să aibă parte de înmormântare 
creştinească, într-un loc ştiut, unde cei care 
preţuiesc sacrificiile aduse pe altarul Patriei 
să poată aprinde o lumânare. 

Şi tot Gheorghe Crăciun ar putea să 
spună unde şi cum au dispărut, din beciul 
Securităţii din Sibiu, tinerii Eugen Pinţea şi 
Axente Păcuraru, studenți în anul V al 
Facultății de Medicină din Cluj. 

lar în încheiere, o ultimă precizare. 
De la S.R.I., urmaşul şi continuatorul 
Securității şi de la Ministerul de Interne nu 
aşteptăm sentinţele pronunțate împotriva celor 
cărora le-am pierdut urma în bezneleanilorde 
dictatură, ci de dosarele de anchetă întocmite 
de Securitate. În ele se găsesc chinurile şi 
suferințele îndurate de cei care şi-au iubit 
Neamul şi Țara. Ancheta Grupului Dabija a 
duratun an şi jumătate, iar procesul patru zile. 
Nu ce s-a petrecut în cele patru zile ale 
procesului dorim să ştim. Şedinţele au fost 
publice şi, chiar dacă “oamenii muncii care 
şi-au exprimal satisfacțiapentru sentința dată 
de Justiția Poporului” au fost aleşi pe 
sprânceană, printre ei s-au strecurat şi 
mărturisitori cinstiţi. De cunoaşterea a ceea 
ce s-a petrecut în acel an şi jumătate de 
anchete este nevoie pentru a reconstitui 
cronica, nemistificată, a anilor de dictatură 
comunistă. 































































PAG. 6 NR. 3/39 Martie '94 


tt nerpatataee în matei je albe pe 7 gt Ex lă  artbaeezrei ir ni pir 
= ran mem a 





Impactul pe care aceste căderi 
“mediatizate” ale celor ce fuseseră exemplu 
şi îndemn l-a avut asupra celorlaţi deţinuţi 
a fost covirşitor. După fiecare astlel de 
spectacol cu măiestrie regizat şi pus în 
scenă de colonelul Crăciun, rîndurile celor 
“refractari” reeducării se răreau. Şi aceasta 
cu atit mai mult cu cît acum rezistența 
oamenilor era erodată şi de un alt factor şi 
anume. de mirajul libertăţii. Căci, 
concomitent cu acțiunea de compromiterea 
personalităților. întemniţaţilor li s-a oferito 
altemativă şi aceasta i-a făcut extrem de 
vulnerabili. Înainte de declanşarea acţiunii 
de reeducare, ei erau putemici pentru că nu 
mai aveau nimic de pierdut. Li se luase tot. 
Libertate, linişte sufletească. speranţă. 
Fuseseră detronaţi pină şi din demnitatea de 
oameni. În aceste condiţii. între ei şi 
asupritorii lor era o continuă stare de 
beligeranță. Unii loveau şi împilau. iar 
ceilalţi se îndirjeau să reziste, primind cu 
demnitate loviturile şi neabdicîind de la 
crezurile lor. Cu cît asuprirea era mai mare 
Şi asupritorii mai neoameni. cu atit rezistența 
morală a celor asupriţi creştea şi odată cu ea 
creştea şi convingerea că dreptatea este de 
partea lor. După atiţia ani de suferinţă şi de 
deziluzii., celor mai lucizi dintre ei le era 
clar că "americanii nu vor mai veni” şi că, 
pentru o lungă perioadă istorică țara şi, deci 
şi ei fuseseră abandonaţi întunericului. 

În aceste condiţii, cei mai mulți 
dintre ei se împăcaseră cu gîndul că s-ar 
putea să sfirşească în temniţă sau. în cel mai 
fericit caz. Să-și irosească viata aici. pină la 
expirarea pedepsei. Aşa stind lucrurile. 
singura lor grijă era, deci, să suporte cu 
demnitate tot ceea ce le era hărăzit şi să 
încerce să rămînă credincioşi propriei lor 
conştiinţe. “Mai presus de orice rămii 
credincios ţie însuţi” era versul din 
Shakespeare pe care îl găseai scrijelit pe 
pereții fiecărei celule şi pe care aproape 
fiecare deţinut îl murmura ca pe un memento 
ori de cîte ori îndoiala şi duhul deznădejdii 
i se cuibăreau în suflet. Această atitudine 
care era a celor mai mulţi, a contaminat şi 
pe ceilalţi. pe cei puţini şi astfel se explică 
comportamentul unitar al deţinuţilor din 
Aiud, comportament care scotea din sărite 
aparatul politic şi conducerea închisorii. 
Odată cu declanşarea reeducării însă, 
această unitate comportamentală s-a spart. 
Oferindu-li-se o alternativă. acestor oameni 
năpăstuiţi li se oferea, de fapt, posibilitatea 
de a alege între două moduri de ase sinucide: 
moral ori biologic. Şi fiecare a ales după 
cum i-a fost felul. Trebuie însă să specificăm 
că această posibilitate de alegere am avul- 
o numai noi, marea masă a deţinuţilor. 
pentru că cei puţini (personalităţile) trebuiau 
musai să se sinucidă. Şi pentru aceasta |i 
s-au creat toate condiţiile. Dacă au fost unii 
care nu âu făcut-o. meritul nu este numai al 
lor, ci şi al lui Dumnezeu care, încă dintru 
început, le-a picurat în suflete ceva deosebit. 


= 


Probabil că “circul” din ianuarie 
1963 (şedinţa publică de autodemascare a 
celor şase fruntaşi legionari: Biriş, Vojen, 
preotul Dumitrescu-Borşa etc.) nu a dat 
rezultatele scontate deoarece, atât Crăciun 
cât şi ceilalţi politruci au dat, în perioada 
imediat următoare, uşoare semne de 
nemulțumire şi chiar de nervozitate. De 
aceea, chiar în cursul aceleiaşi luni, au luat 
o serie de măsuri menite să accelereze şi să 
mărească “randamentul” acţiunii de 
reeducare. Noi nu aveam de unde şti atunci 
şi nici cum bănui că această acţiune trebuia 


a. 


i ide d ş ge A 
aa Dea a-i 









PUNCTE CARDINALE 


omtarm2) 


di Varia i 
SE m V | m 


tf tan zi arate 
| STI parinte 


RE a 


idiot: ZE 
ă - pi 


în 8 


—f 


Demostene ANDRONESCU 


încheiată până la o anumită dată (cu alte 
cuvinte, “lucrarea” avea un termen (ix de 
predare) şi că rezultatele trebuiau să fie de 
sută la sută. 

In primul rînd ei au purces lao nouă 
regrupare pe celule a celor refractari. Pe cei 
mai înverşunaţi dintre aceştia i-au dus în 
Zarcă sau pe o secţie special amenajată în 
Celularunde li s-a aplicat un regim extrem de 
sever. Pe alţii (un lot de vreo două sute de 
inşi ) selectaţi dintre cei mai tineri. consideraţi 
apți de muncă, .ne-au dus, contrar uzanței, 
fără nici o formalitâte prealabilă, în fabrică. 
De ce în fabrică? Pentru că, în acea perioadă, 
fabrica era considerată a fi o veritabilă groapă 
cu lei. Toţi cei deaici erau sau reeducaţi deja, 
sau în curs de reeducare şi toți aşteptau cu 
nerăbdare eliberarea care întârzia, credeau 
ci, din cauza noastră. Fiecare dintre noi aveam 


împotriva conştiinţelor continua cu aceeaşi 
râvnă ca şi în fabrică. Cluburile de aici şi-au 
intensificat activitatea iar şefii acestora au 
primit indicaţii să fie mai fermi şi mai fără 
menajamente cu cei ce-ar fi încercat să trişeze 
sau să se eschiveze de la lucrările clubului 
respectiv. În fiecare dimineaţă ei raportau 
ofiţeruluipolitic sau. uneori. chiar lui Crăciun 
personal despre rezultatele obținute în ziua 
precedentă şi primeau instrucţiuni în legătură 
cu ceea ce trebuia să întreprindă în ziua 
respectivă. 
Nici cei izolaţi în Zarcă şi pe 
Celular nu au fost ignorați. În afară de regimul 
deosebit de sever care li se administra pentru 
a fi aduşi la sentimente mai bune, periodic în 
celulele lor erau introduşi prieteni sau 
cunoscuţi de-ai lorreeducaţi deja, cu misiunea 
de a-i convinge să renunţe la atitudinea lor 


| V. Intensificarea actiunii 


de reeducare 





printre ei prieteni sau cunoscuţi care s-au 
simţit obligaţi “să ne deschidă ochii” şi să ne 
convingă să acceptăm reeducareu. Și uceasta 
nu ceru tot. Aici recducaturii dispuneau şi de 
alte posibilităţi de stimulare a oamenilor. 
Celor ascultători li se permitea să scrie acasă 
Şi să primească lunar câte un pachet de 5 kg.. 
iar cel ce se evidenția în mod deosebit primea 
chiar şi vorbitor. Şi nu era deloc uşor să 
rezişti acestor tentaţii în situaţia în care ani 
de zile nu mai ştiai nimic de cei dragi. Și 
totuşi au fost destui care au rezistat. 


* 


Intre timp. în incinta închisorii 
propriu zise, munca educativă, cum era numită 
oficial această adevărată crimă săvârşită 








sinucigaşă şi să accepte, fie chiar şi numai 
formal, reeducarea. Încercările acestea 
repetate de a înfrânge cerbicia celor izolaţi în 
Zarcă au culminat cu şedinţa din luna martie 
1964. Atunci, aproape toţi locatarii acestei 
sinistre hrube, cu excepţia celor imobilizați 
la pat, au fost scoşi la Club şi întâmpinați de 
colonelul Crăciun care i-a anunţat că au fost 
aduşi aici pentru a se întâlni cu trei deţinuţi 
de pe alte secţii, care au cerut cu insistență să 
li se permită acest lucru. După o scurtă 


cuvântare în care le-a recomandat să-i asculte 
cu atenţie pe cei trei care le vor spune lucruri 


interesante, colonelul Crăciun a părăsit sala 
şi locul lui a fost luat de avocatul Stere 
Mihalexe, asistentul universitar Octavian 
Paleologu şi Petre Tocu. Toţi trei erau cei 





tr ini , van : i 
stiati mu emir aj id Au zei rit iati 221 
Uz ş | Ii dpi: 


Y ui 


mai zeloşi şi mai convingători şefi, de 
colective de reeducare. Primul care a luat 


cuvântul a fost Stere Mihalexe care a vorbit 
despre necesitatea schimbării mentalități 
deţinuţilor şi despre reorientarea lor politică. 
Apoi Petre Tocua orbit ces a despre tineret 
şi despre educaţie. cu referiri speciale la 
educaţia tineretului legionar şi. în sfârşit, 
Octavian Paleologua ținut o doctă con ferință 
despre misticism. Oamenii i-au ascultat 
impasibili şi nu s-au prea înghesuit să pună 
întrebări. aşa încât şedinţa aceasta s-a soldat, 
spre deziluzia lui Crăciun. cu un eşec 
lamentabil. 3 
Cel mai important eveniment insă, 
care a avut loc în această perioadă, a fost, 
fără îndoială, şedinţa în care şi-a făcut 
demascarea şi a veştejit activitatea Mişcării 
Legionare. Nicolae Pătraşcu. Dat fiind 
importanţa personajului (Nicolae Pătraşcu 
era Secretarul General al Mişcării 
Legionare), colonelul Crăciun s-a ocupat 
personal de pregătirea acestuia pentru 
spovedanie. Și nu l-a lăsat să vorbească 
decât atunci când a fost sigur că va vorbi aşa 
cum i-a indicat el să vorbească. Cât se va fi 
străduit şi ce metode va fi întrebuințat 
Crăciun ca să-l convingă pe Pătraşcu să facă 
acest lucru nu o vom afla poate niciodată. 
Cert este că şi el, ca şi toţi ceilalți de 
dinaintea lui, şi-a recitat cuminte lecţia în 
fața a sute, poate chiar o mie, de deținuți. Şi 
aceasta pentru că închisoarea a fost pregătită 
special pentru acest eveniment. Deoarece 
sala Clubului mare nu avea decât câteva 
sute de locuri. Administraţia închisorii u 
recurs la un sistem lu cure nu mai recursese 
niciodată până atunci. A făcut rost de o 
stație de radioficare şi a instalat difuzoare 
atât în Zarcă, cât şi pe Celular, aşa încât 
aproape toţi deţinuţii au ascultat litania 
profesorului Pătraşcu. Evenimentul a avut 
loc pe la începutul 'toamnei anului 1963, 
prin octombrie pare-mi-se. Expunerea 


profesorului a fost prefațată de şeful Clubului 


mare, avocatul Stere Mihalexe care, 
adresându-se colonelului Crăciun. a scos în 


evidenţă succesele obținute de el în cadrul 


colectivului de reeducare pe care-l conducea. 
Apoi, după osanalele de rigoare ridicate 
partidului şi regimului, l-a anunţat la cuvânt 
pe profesorul Nicolae Pătraşcu. 

Acesta şi-a început expunerea 
greoi, cu vocea strangulată de nefuncţionarea 
normală a coardelor vocale (profesorul 
Pătraşcu stătuse foarte mult timp singur), cu 
unele repetiţii şi chiar cu unele poticniri. 
Treptat însă a început să vorbească mai 
fluent şi după câteva minute să se exprime 
oarecum normal. Expunerea sa era 
concepută după acelaşi tipic ca şi a celorlaţi, 
dovadă că avea aceeaşi sursă de inspirație, 
numai că a fost mult mai amplă şi mai 
stufoasă. Profesorul Pătraşcu a vorbit 
aproape zece ore, în două zile la rând, 
abordând diferite aspecte “criminale” ale 
activităţii Mişcării Legionare şi insistând, 
mai cu seamă, asupra perioadei de după 
război când această Mişcare a complotat 
direct împotriva regimului popular proaspăt 
instaurat la noi. A veştejit şi el ca şi toți 
ceilalți memoria lui Corneliu Zelea 
Codreanu şi a denunțat şi înfierat uneltirile 
lui Horia Sia a cărui colaborator apropiat 
afost. 

Inainte de a sfârşi această lungă 
litanie pe care a citit-o şezând pe un scaun, 
din cauza anchilozei reumatice de care 
suterea, nu a omis, pentru că nu avea voie să 
omită, să laude partidul şi regimul şi să-şi ia 
angajamentele de rigoare. 

(va urma) 














LA 
/ 





Nucu foarte mult timp în urmăa văzut lumina tiparului la Madrid o teză 
de doctorat (a Mariei F raguas de Pablo: “Teoria de la desinformaciân”, Editorial 
Alhambra, 1985), o lucrare de referință pentru delimitarea conceptului, 
mecanismelor şi stratepiilor dezinformării, a tipurilor de discurs dezinformator, 
a posibilităţilor de dezinformare asupra informaţiei însăşi precum şi a necesității 
unor eventuale strategii-antidot. S-ar impune (fie şi fragmentar) traducerea ŞI 
difuzarea unei asemenea cercetări de o reală valoare operativă, dată fiind 
frecvența cu care ne confruntăm cu fenomenul grav, cu incalculabile consecinţe 
la nivelul opiniei publice, al mediatizării cu rea credință a informaţiei, odată ce a 
fost semnalat, omologat ŞI analizat detaliat în sinopticul riguros şi sistematic 
constituit al “teoriei dezinformării”, Cu atât mai mult cu cât în presa noastră 
actuală fenomenul proliferează în voie, manifestându-se în chipul cel mai 
rebarbativ şi la nivelul calificat de autoare drept cel mai primitiv şi elementar: 
“dezinformarea prin minciună şi omisiune”. “Dacă adevărul e <<unul>>- spune 
ca - şi neadevărul <<multiplu>>, felurite vor fi, de asemenea şi mecanismele de 
transformare a adevărului în neadevăr”. Şi va fi vorba aici de unul dintre cele mai 
rudimentare, aflat la limita rezistenței efortului dezinformator. Şi, printr-o 
regretabilă ironie, specifică, din păcate, meridianului nostru balcanic, publicaţia! 
incriminată va fi din nou cea care s-a aşezat sub efigia “Adevărului”, adică a unei 
noțiuni pe care o discreditează în mod sistematic. Un “Adevăr” exprimat mai 
întotdeauna prin antifrază, fie că e vorba de un “Adevăr” cotidian ori un 
“supliment” de “Adevăr”, care îşi merită ghilimelele pe măsura perseverării în 
sfidare. Şi care, mai nou, pare să fi evoluat într-un singur sens “îmbucurător”, în 
măsura în care începe să-şi recunoască, efectiv, rădăcinile, Aşa cum o face, de 
altfel, numărul aniversar 200 al săptămânalului din 16 ianuarie a.c., care îşi 
revendică direct calitatea de continuator al ilustrului său model, “Adevărul” 
interbelic. Rădăcinile este binesăi le cunoaştem Şi noi, adăugându-i la ceremoniile 
aniversare şi următorul citat (extras din ordonanța definitivă a Consiliului de 
război al Corpului 2 de armată, publicată în ziarul “Universul” nr.54 din 27 
ianuarie 1937:*“Agitatorii comunişti din cele 47 de nuclee în frunte cu <<mucleu/>> 
Pauker, conduse de Ana Pauker, nora lui Pauker coproprietarul ziarelor 

Idevărul>> şi << Dimineaţa > > vor: <<Săinfluenţeze masele să lupte pentru 
desființiuca C'onstituției şi proclamarea regimului comunist în România=>. 
=<România să formeze o republică în cadrul U.R.S.S.-ului. Teritoriile alipite şi 
Dobrogea vor avea drept de autodeterminare până la completa despărţire de statul 
român>>, <<Confiscarea proprietăților statului şi particulare şi darea lor în 
stăpânirea celor ce activează pentru reuşita mişcării revoluționare>>. (s.m,). 
Program care, de altfel, s-a şi îndeplinit aproape punct cu punct, ceeacereprezintă, 
oricum, un titlu de glorie de adăugat la palmaresul jubiliar al recentelor bilanţuri 
comemorative ale publicaţiei actuale. În spiritul cel mai fidel şi subtil al fructificării 
prestigioaselor şi neaoşelor rădăcini aşi fost luatăo iniţiativărecentăa “A devărului 
literar şi artistic” (nr.203 din 6 februarie a.c.). De fapt, o extravaganță de arhivar. 
Aceea de a reproduce, după un salt retrospectiv de vreo 55 de ani buni, un text 
apărut în paginile publicaţiei-matcă, datând cam de pe la... 1 ianuarie 1939...0 
evocare. Intr-un registru de un idilism şi maniheism până într-atât pueril încât mă 
întreb dacă exigenţele cititorului de acum (ca, de altfel, şi ale celui de atunci) l-ar 
mai putea suporta. Textul îi aparține lui Tudor Teodorescu-Branişte, un asiduu 
oficiant al “Adevărului” publicistic şi editorial din epocă şi evocă “bestialul 
asasinat” al lui I.G.Duca, precum şi profilul său exemplar. Să încercăm şi noi o 
radiografie (în palimpsest) a acestei evocări, în transparenţa deci şi a altor citate, 
circumscrise mai riguros contextului politic incriminat. Nu însă înainte de a o 
anticipa printr-un mic diagnostic avansat chiar de autoarea mai sus amintitei 
“Teorii a dezinformării”, în lumina unui dicton englez: “Se poate minţi permanent 
un număr limitat de persoane sau, din când în când, pe toată lumea; ceea ce nu se 
poate este să minți în permanență pe toată lumea”. Textul se încumetă să eludeze 
dictonul, hazardându-se chiar să o facă, în cheie metaforică (în pofida mijloacelor 
precare) încercând un transfer analogic al situaţiei, desigur cu funcție 
dezorientatoare, vagă, confuză. lată deci cum ne propune vocea auctorială a lui 
Branişte, din paginile “Adevărului” de azi, că ar trebui reînvăţată istoria: 

Anul 1933. O iamă mirifică. O feerie hibernală (“Decor splendid de 
iamă- zăpadă multă, frumoasă (...) Vitrinele scânteiau. Bucuria sărbătorii înflori 
pe toate feţele”). Politica e în consonanță cu natura. (“Suveranul încercase, cu o 
răbdare minunată”... totul). Soluţia aleasă - guvernarea Duca (e “cuminte”, “pur 
constituțională”, “corectă, <<englezească>>”). O împăcare cosmică precedă 
momentul atrocităţii (“Nici o agitaţie, nici o demonstrație. Nici o forțare de notă. 
Nimic”.). Profilul temperamental al protagonistului e caligrafiat delicat, filigranat 
impecabil, perfect (“între florile pe care le iubea cu o gingăşie şi o sensibilitate rară 
în lumea aspră a oamenilor politici (...) îşi scrie memoriile”. El e “natural”, 
“cuminte”, “prudent”, “de un calm rar”, “conştient de valoarea sa”. N-a pricinuit 
nici un conflict. Nici o chestie personală”. “Viaţa sa este o linie dreaptă”, “... om 
sărac, cinstit, bun şi sensibil, cu o carieră atât de dreaptă, de consecventă, atât de 
curată”, “imaginea lui Duca rămâne clară: un om în înțelesul cel mai complet al 
cuvântului, un adevărat om, ucis în chip bestial”, “victima unui val de ură 
inexplicabil, o furtună de proteste, un uragan de împotriviri”). 

Care este însă substratul retoric? Pentru ce aşadar toată această bizarerie 
monocromă a idilei politice, scăldată integral în reflexe trandafirii? Doar pentru 
ao supralicita, prin contrast, cu atrocitatea “inexplicabilă”? a sfârşitului? Desigur 
şi pentru a dezinforma pieziş şi a falsifica realitatea istorică prin eludarea 
conjuncturii politice, a circumstanțelor cu realitate flagrantă care:au declanşat 





m Y 







N 









ROZ” 


» 





î: A 





PUNCTE CARDINALE 


TEORIA 


$ 


” 9 7... 34 
— e 








Martie '94 NR.3/39 PAG.7 


acea spirală a prigoanelor şi a violenţei; reprobabile, într-adevăr şi profund 
regretabile în sine, dar ale căror cauze există şi trebuie cunoscute. Despre toate 
acestea -nimic. Evocarea se suspendă. Intreruptă doar de un simplu elogiu. 
(Duca dizolvase Garda de Fier). “A fost unul dintre cele mai mari, mai curajoase 
şi mai patriotice acte săvârşite în frumoasa lui carieră... “Şi, din nou, în 
induioşătorul tablou al iernii mirifice, Duca - convalescent - ascultând la gura 
sobei poeme minulesciene... Şi iar, un alt detaliu mişcător, al omului care, în 





ajunul Crăciunului, se întorcea acasă cu o cutie de bomboane sub braţ... Cu |/ 


aceeaşi delicateţe, probabil, ca într-o feerie de Andersen, şi emoție ingenuă cu 
care pregătise şi tineretului român mici daruri de Crăciun. Din lista lor, să 
evocăm şi noi un minuscul segment din anul 1933: 

* “Virgil Teodorescu, student, este împuşcat la Constanţa, la 22 
noiembrie, în timp ce lipea afişe legionare. Primul legionar căzut. 

* Niţă Constantin, muncitor, împuşcat în ziua de 28 noiembrie, la laşi, 
pentru că arunca pâine camarazilor săi asediați în căminul de la Râpa Galbenă. 

* Nicolae Bălăianu, plugar, mort schingiuit la 9 decembrie 1933 în 
comuna Daia, Vlaşca. e 

* Sterie Ciumetti, comandant legionar, licenţiat al Academiei 
Comerciale şi casier al Gărzii de Fier, asasinat în noaptea de 29 decembrie 1933”. 

Am reprodus acest fragment după “Istoria” preotului Palaghiţă, sursă, 
la rândul ei, familiară “Adevărului” (care a şi prezentat-o elogios în primăvara 
anului trecut), dar pe care nu o consultă, desigur, decât cu intenții denigratoare. 
“Adevărul”, care pare să ignore tocmai adevărul acestui pasaj, preferând, ca de 
obicei, consecvent sie-şi, mecanismele subtile ale întoarcerii ca la Ploieşti, 
baterea câmpilor şi reveriile lui Branişte. (Autor, de altfel, al celebrului volum 
“Oameni şi paiaţe”). Asta, pentru fixarea unei conjuncturi istorice... 

Să-i juxtapunem, deci, în continuare, şi alte surse: “Nici una din 
perioadele de persecuție suferite de mişcare pânăatunci nu întrecuse în sălbăticie 
pe aceea din toamna anului 1933, în primele săptămâni ale Guvernului Duca. 
Mult mai sălbatică decât cea dezlănţuită sub un alt guvem liberal, în 1924, contra 
mişcării naţionaliste” - Mihail Sturdza, “România şi sfârşitul Europei” Ed.Dacia, 
Rio de Janeiro- Madrid, 1966, p.45). Reconstituirea cadrului istoric continuă cu 


„ un citat din Henri Prost, autor care numai de părtinire nu poate fi învinuit (“un 


duşman înverşunat al Mişcării Legionare, unul dintre cei mai sistematici 
calomniatori ai ei” - idem), din cartea sa, “Destin de la Roumanie”: “*Codreanu 
n-a putut participa la campania electorală. Un decret din 11 decembriea dizolvat 
încă o dată - pentru cea de-a treia oară - Garda de Fier. Dar Guvemul nu s-a oprit 
aici. A dispus arestarea în masă a gardiştilor, le-a închis locurile de adunare, le- 
aconfiscatarhivele. Unii gardişti au fost omorâţi, după unele informaţii ar fi fost 
10, după altele 30". Pentru a recunoaște, mai departe: “Este sigur că Duca a avut 
mâna cam grea sau că poliția sa şi-a depăşit probabil instrucţiunile, DAR CINE 
LUASE INIȚIATIVA DIZOLVĂRII GĂRZII DE FIER, (...) TITULESCU 
IMPUSESE ACEASTĂ MĂSURĂ DREPT CONDIȚIE SINE QUA NON A 
COLABORĂRII SALE LA CABINETUL LIBER AL”(sublinierea este a sursei 
citate - apud.M.Sturdza, idem, pp.4546). Şi, în continuare: “... iniţiativa 
dizolvării prin fier şi foc a Gărzii de Fier a fost luată de Leon Blumm”. Duca 
însuşi afirmase în fața ambasadorilor Poloniei şi Belgiei: Nu-mi place ce am 
fost silit să fac împotriva acestor tineri, împotriva tineretului țării”, indicând şi 
cauza acestei presiuni: “Este Titulescu! M-a amenințat cu demisia lui...” (idem, 
p.46). 

Această alăturare de citate face comentariile de prisos. Vom conchide, 
adar, tot sub semnul unui citat: “Cum au fost posibile asemenea minciuni? 
unt ele accidentale sau nu sunt decât derapări grosiere ale unei politici de 
ezinformare sistematică şi generalizată? Până unde sunt complementare aceste 
inciuni cu o strategie...?” Este comentariul care însoţeşte o selecţie de texte 
publicistice apărute acum doi ani în traducere românească sub genericul 
“Minciuni mass-media” şi incriminând (dincolo de angajareapoliticăa ziariştilor), 
caun altsemnal de alarmă strategii de dezinformare similare. Că, din ce în ce mai 
mult, se pune în discuţie statutul deontologic al ziaristului, nu pare să aibă prea 
multă importanță. Nedezminţind paradoxul său onomastic, “Adevărul” 
dezinformează în continuare. În nr.1 192 din 25 februarie - o altă scurtă relatare, 
anunțată printr-o întrebare cu tâlc: “La Cluj reînvie Mişcarea Legionară”?”. 
Judecând după frecvenţa referirilor la acestsubiect, se pare că el a devenit cumva 
apanajul acestei publicaţii, un fel de sursă inepuizabilă din care îşi extrage 
predilect material de senzație, după intenţia vădită a compaginării (Ştirea apare 
alături de “Cronica neagră” şi de “Bestia din cofetăria Rigoletto”) şi după 
capacitatea de a broda amănunte biografice inexistente (aflăm, de pildă, că 
Sebastian Mocanu este sau a fost adjunctul lui Nistor Chioreanu, iar profesorul 
Mircea Nicolau ar fi şeful partidului “Pentru patria” (sic!). Şi uite-aşa (vorba 
dramaturgului din satul Haimanale), “fiindcă unde nu e moral nu e nicii princip, 
cerevasăzică că nu le are”, trecem şi noi lin de la biografii la hagiografii, ca să 
aflăm, în final că “Viaţa Maicii Domnului este un important “material bibliografic” 
legionar. (Desigur, subversiv...) 

Vezi bine, legionarul - “iezuit, altminteri nu-i prost!”. 

Cât despre reporterii de la “Adevărul” - câtă vigilență - atâta 
competenţă... 

Teoria dezinformării, cu aplicaţie la periferiile gazetăreşti de la noi, ne 
transportă brusc, dintre platitudinile lui Branişte, în plin Caragiale: 

“Bravos, naţiune, halal să-ți fie!” Cristiana HÂNCU 











PAG. 8 NR. 3/39 Martie '94 





Sf.Vasile cel Mare îl definea pe om 
drept “un animal care a primit porunca de a 
deveni Dumnezeu”... Este lumpedecămăreţia 
omului nu vine din asemaniuca sa cu restul 
creaturilor, ci din asemănarea sa cu Creatorul 
Însuşi. Măsura desăvirşirii noastre nu se 
traduce în termenii cosmosului, ci în cei ai 
“părtăşiei” noastre la taina firii dumnezeieşti. 
Antropologia creştină este dominatăde faptul 
greu de consecinţe al creării omului “după 
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. 

“Şi a zis Dumnezeu:<<Să facem 

om după chipul şi după asemănarea noastră 
(acest “noastră” trebuie înțeles fie caun plural 
al maiestăţii, fie ca un prim indiciu revelat al 
întreitei dumnezeiri - n.n.), ca să stăpinească 
peştii mării, păsările cerului, animalele şi 
toate vietățile ce se tirăsc pe pămînt şi tot 
pămîntul!>>. Şi a făcut Dumnezeu pe om 
după chipul său; după chipul lui Dumnezeu 
L-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (FACEREA 
|,26-27; subl.n.). Se pare că la aceste versete 
trebuie raportat şi cuvîntul Apostolului Pavel, 
care zice despre noi că sintem din “neamul lui 
Dumnezeu” (FAPTE 17,29). 

Interpretarea ortodoxă a noţiunilor 
de “chip” (er.eikon, lat.imago)şi “asemănare” 
(er.homoiosis, lat.similitudo) le arată ca pe 
două aspecte deosebite, dar complementare 
ale făpturii omeneşti. Omul, în condiţia sa 
originară (de dinainte de păcat), se afla în 
deplinătatea acestor două “aspecte” şi tocmai 
în sensul acesta trebuie înțeleasă starea lui 
“paradisiacă”, a cărei “nostalgie” s-a păstrat 
în atitea expresii religioase şi culturale ale 
omului istoric (a se vedea Nichifor Crainic, 
Nostalgia Paradisului, reeditată în 1994 la 
Editura “Moldova” din laşi, ca şi Mircea 
Eliade, La nostalgie des origines, Gallimard, 
Paris, 1971). Osîrdia marilor mistici creştini 
a mers dintru început spre redobindirea acestei 
plinătăți pierdute, spre restaurarea pe cale 
mistico-religioasăa “chipului” şi “asemănării” 
lui Dumnezeu în făptura lor înduhovnicită, 
atit cît este cu putință omului aici şi acum. 

"Ce trebuie să înţelegem, aşadar, 
prin “chip” şi “asemănare”? Aceste două 
noțiuni au, în mod cert, un sens tainic, de 
natură spirituală, căci ““Duheste Dumnezeu” 
(IOAN 4,24), iar “înrudirea” noastră cu El nu 
poate fi, prin urmare, decit una duhovnicească. 
(Trebuie însă înlăturată în mod categoric 
ipoteza identității de substanță dintre om şi 
divinitate, idee profund necreştină, prin care 
a păcătuit de pildă gîndirea indiană, 
împotmolită în panteism!). “Chipul” lui 
Dumnezeu nu poate fi deci căutat în făptura 
noastră trupească, iar “asemănarea” cu El nu 
poate fi una exterioară (ca-n antropomorfismul 
primitiv). Atât “chipul” cît şi “asemănarea” 
trebuie să fie ceva de ordin lăuntric, dăruit 
omului de Bunătatea şi Înţelepciunea 
dumnezeiască, darcu implicaţii asupra naturii 
umane în întregimea ei. Acest ceva tainic nu 
poate fi circumscris într-o definiţie, ci doar 


9. "Chipul! şi "asemănarea lui 
DUMNEZEU în om 


aproximat (Sf.Grigorie de Nyssa spune că este 
vorba de ceva în mod necesar incognoscibil, 
deoarece, reflectind plenitudinea prototipului, 
trebuie să posede şi el incognoscibilitatea fiinţei 
divine; a se vedea VI.Lossky, /nrroducere în 
leologia ortodoxă, ed.cit., p.174). 

Totuşi, cei mai mulți dintre Sfinţii 
Părinţi, deosebind între “chip” şi “asemănare”, 
obişnuiesc să raporteze chipul dumnezeiesc la 
natura intelectuală a omului, la rațiunea și 
libertatea sa, în înclinația lor spre Dumnezeu; 
iar asemănarea cu Dumnezeu la scopul suprem 
spre care tinde omul în dezvoltarea şi 
perfecţionarea sa morală (a se vedea &&& 
Teologia dogmatică şi simbolică, vol.l,p.519). 
După Sf.loan Damaschin, “cuvintele după 
chipul indicăraţiunea şi libertatea, iar cuvintele 
după asemănarea arată asemănarea cu 
Dumnezeu în virtute, atit cît este posibil” 
(Dogmatica, ed.cit., p.70). 

Nichifor Crainic spunea, 
simplificînd, că chipul lui Dumnezeu în om 
este mintea, iar asemănarea lui Dumnezeu în 
om este inima. Omul este după chipul lui 
Dumnezeu. prin raţiunea liberă şi creatoare 
ce i-a fost dată (tipul uman în care “chipul” se 
realizează plenar fiind Geniul), iar după 
asemănarea lui Dumnezeu prin iubirea pe care 
o poate nutri în inima sa, atit față de Creator cit 
şi faţă de cele create (tipul uman în care 
“asemănarea” se realizează plenar fiind Sfântul). 
Omul creat astfel se arată a fi omul raţiunii şi al 
iubirii, făptura înlăuntrul căreia se potarmoniza 
în mod desăvirşit “mintea” şi “inima”, după 
modelul absolutal dumnezeirii; căci Dumnezeu 
este, înainte de toate, Raţiune absolută şi lubire 
absolută, iar lumea însăşi a venit în fiinţa prin 
aceasta Înţelepciune ($ophia) şi prin aceasta 
Dragoste (Agape), fiind expresia în afară a 
dumnezeieştii desăvirşiri. Aducînd lumea în 
ființa şi în rînduială, Dumnezeu nu încetează 
s-o învăluie cu dragostea Lui (L/amor che 
muove”] sol e l'altre stelle), chiar dacă omul, în 
virtutea libertăţii sale, a introdus în Creaţie 
păcatul, stricîndu-i ordinea iniţială şi 
coborîndu-se pe sine pînă-n vecinătatea celor 
necuvîntătoare. 

Omul se mişcă între “chip” şi 
“asemănare”, s-a spus, “Punctul de plecare al 
asemănării cu Dumnezeu îl constituie chipul 
lui Dumnezeu, rațiunea și libertatea omului ca 
posedînd în ele înclinația spre adevăr şi bine. 
Chipul lui Dumnezeu aparține înseşi naturii 
omului, prin creaţie; asemănarea o are însă 
numai ca polenţă, care urmează să se realizeze 
abia prin libera conlucrare a omului cu harul 
divin. Cum observa Sf.V asile cel Mare, chipul 
este asemănarea în potență, iar asemânarea este 
chipul în realizare. Asemănarea cu Dumnezeu 
se actualizează prin practicarea virtuţii, ea fiind 
starea de deplină sfinţenie şi dreptate, 
conformitatea morală cu Creatorul” (&&& 
Teologia dogmalicăşi simbolică, vol.I, pp.519- 
520; subl.n.). Chipul este, aşadar, o proprietate 
“dată”, în vreme ce asemănarea este rodul 


PUNCTE CARDINALE 


posibil şi dorit al voinței libere a omului, al 
împreună-lucrării dintre duhul omenesc şi harul 
îndumnezeitor. Chipul este dar, în vreme ce 
asemănarea este de dobindil. Chiar ab origine 
omul a fost creat de Dumnezeu “după chip” şi 
lăsat să tindă liber spre “asemănare”, chipul 
constituind o garanţie a posibilei asemănări. 
Să-l ascultăm în legătură cu aceasta pe 
Sf.Grigorie de Nyssa: “Sîntem după chip 
(at 'eikona) prin creaţie, iar după asemănare 
(4arh'homoiosin) ajungem prin noi înşine, prin 
voința noastră liberă; a fi după chipul lui 
Dumnezeu ne aparţine prin creaţia primă, dara 
ne face după asemănarea lui Dumnezeu depinde 
de voinţa fiecăruia... Dar dacă Domnul, 
propunîndu-şi să creeze pe om, n-ar fi zis mai 
întîi: <<să-l facem (şi) după asemănarea 
noastră>> şi nu ne-ar fi dat prin aceasta 
posibilitatea asemănării cu EI, n-am fi putut 
âjunge atunci la această asemănare doar prin 
propriile noastre puteri”. (în De hominisopificio, 
P.G., t.44; apud &&& Teoldogm şi simb., 
vol.I, p.520). Dumnezeu ne-a făcut pe noi 
înşine, după spusa aceluiaşi, “lucrătorii 
asemănării noastre cu EI”. Mîntuitorul Însuşi 
ne îndeamnă, zicînd: “Fiţi, dar, voi desăvirşiți, 
precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvirşit este!” 
(MATEI 5, 48). Însă prin aceasta nu trebuie să 
înţelegem cumva că omul ar putea ajunge, 
de-o seamă cu Dumnezeu (căci cum ar putea fi 
creatura de-o seamă cu Creatorul ei?!), ci doar 
că ființa omenească, în limitele condiției sale 
de creatură, are deschise nebănuite orizonturi 
de desăvîrşire, cărora Dumnezeu le este model 
și sprijin absolut. a 

Pentru Sfinţii Părinţi, “asemănarea 
este o răsfringere în suflet a frumuseţii chipului 
lui Dumnezeu, prin iluminarea Duhului Sfînt. 
Este <<forma>> pe care Dumnezeu o ia în 
icoana omului” (I.Bria, op.cit., p.46). În 
asemănarea cu Dumnezeu (atita cîtă-i este cu 
putință omului prin firea sa) Sf.V asile cel Mare 
vedea însăşi esența creştinismului, 
echivalind-o cu îndumnezeirea (theosis). 

Pentru a limpezi mai bine faptul că 
chipul se dezvoltă în asemănare, Sf.Diadoh al 
Foticeeirecurgealao comparaţie plastică: “Deci 
cînd începe mintea să guste întru multă simţire 


„din dulceaţa Preasfîntului Duh, sîntem datori 


să ştim că începe harul să zugrăvească, aşa 
zicînd, peste chip, asemănarea. Căci precum 
zugravii (pictorii - n.n.) desemnează mai întâi 
cu o singură culoare figura omului, apoi, 
înflorind puţin cîte puţin culoarea prin culoare, 


FRA ANGELICO - Bunavestire - Muzeul Prado, Madrid 


scot la arătare chipul aievea al celui zugrăvit, 
pînă la firele părului, aşa şi sfîntul har al lui 
Dumnezeu readuce mai întîi prin Botezchipul 
omului la forma în care era cînd a fost creat, 
iar cînd ne vede că dorim cu toată hotărîrea 
frumuseţea asemănării, ... (atunci) înfloreşte 
o virtute prin alta şi înalță chipul sufletului 
nostru din strălucire în strălucire, dăruindu-i 
pecetea asemănării” (a se vedea /ilocalia 

românească, vol.1, p.348 în ed.veche; să ne 

amintim, în legătură cu acest citat, şi versetul 

biblic: “Însemnatu-s-a peste noi lumina ferci. 
tale, Doamne!” - PSALMUL 6.6). 

Trebuie menţionată încăde pe acum 
(urmînd s-o dezvoltăm mai tirziu) strinsa 
legătură dintre antropologie Şi hristologie. 
Hristos este chipul desăvirşit al Tatălui (a se 
vedea II CORINTENI 4, 4). “Proprietatea 
esențială a Fiului este tocmai aceea de a fi 
chipul întru totul identic al Tatălui şi 
consubstanțial cu Acesta. Dumnezeu ne-a 
creat întru asemănarea <<chipului>>Fiului. 
Său: <<Tatăl, Care Te-a născut din sînurile 
Sale, fără de ani şi mai înainte de toți vecii, să 
înnoiască în mine închipuirea icoanei Tale>>, 
se ruga Sf.Efrem Sirul” (I.Bria, op.cit., p.97). 

Prin păcat, “chipul” lui Dumnezeu 
s-a întunecat în om, compromiţind şi 
posibilitatea “asemănării” noastre cu El. Dar 
omul n-a pierdut totuşi definitiv acest chip şi 
nici posibilitatea mîntuirii. “Prin întrupare, 
Hristos a ridicat în om chipul dumnezeiesc la 
deplina lui actualitate, adică la deplina 
comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii 
umani” (D.Stăniloae, Teologia dogmatică 
ortodoxă, ed.cit., vol.1, p.408). Ba mai mult: 
aşa cum căderea prin Adam aafectat întreaga 
natură creată, restaurarea prin Hristos are şi 
earăsfirîngeri cosmice. “De aceea, actualizarea 
chipului nu constă numai în realizarea 
comuniunii depline cu Dumnezeu,... ci şi 
într-o încadrarea întregii naturi în comuniunea 
omenirii transfigurate” (idem). 

Avînd “chipul”, sîntem deci chemaţi 
la “asemănare”, cu răspundere atit față de noi, 
cît şi de lumea întreagă; acesta este mesajul 
suprem al religiei creştine. (Pentru o 
aprofundare modemă a problemei, de pe 
poziţii ortodoxe, a se vedea, de plidă, 
VI.Lossky, “Chip şi asemănare”, în 
Introducerea ...citată, pp.165-194).(vaurma) 

VASILE A. MARIAN 
P.S. Din neatenţie, episodul din februariea 
fost numerotat greşit. Numărul corect era XXVIII. 


CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (XXIX) 



















[i 
%, 
- 












S-ar părea că oamenii prind mai uşor direcțiile de 
Mers decât sensul cuvintelor. Mulţi, nici după lungi 
explicaţii, nu înțeleg exact ce li se cere, dar dacă sunt 
întorși cu faţa încotrova Şi apoi li se comandă “înainte 
malş ; Se pun în mişcare şi, nu după mult, ajung să calce 
apăsat, cu “convingere”, Explicând fenomenul, unii 
pol itologi, ilpun pe seama “simțului patriotic” de orientare, 
alții pe al “conştiinţei de clasă”, iar alții, şi nu puţini, îl 
considerăun derivat al “spiritului de turmă”, căci, spun ei, 
lucrul acestadevine cuatât mai temeinic cu câtparticiparea 
e mai numerosă. Imi îngădui să observ însă, oricâți ar fi cei 
ce se înregimentează şi de asemeni cei ce stau, urmăresc 
şi fac remarci de pe margini, că numărul celor ce înțeleg 
un fenomen, nu doar pe fețele lui văzute, cei ce pătrund 
sensurile, intențiile, tehnicile, cei ce au răbdarea, puterea, 
curajul, tăria de caracter ca să suporte un adevăr până la 
capăt, sunt puțini. 

Constatăm, şi nu rar, că idei absurde, dorințe 
refulate, resentimente josnice, multă vreme ascunse, ieşind 
la suprafaţă, îi scot pe oameni din ale lor şi-i mână. 
Incotro? În primul război mondial s-astrigat“Nach Paris!” 
După mult sânge şi multe suferințe s-a încheiat o pace 
tocmai bună să pregătească un nou război, să genereze o 
nouă confruntare. În al doilea război mondial s-a strigat 
“Na Berlin!” Eram mărişor, i-am putut vedea. Oameni în 
uniforme, mai mult sau mai puţin pestrițe, cățărați pe 
tancuni, camioane, căruțe, mârțoage, se deplasau într-o 
direcție, într-o euforie aparent alcoolică, într-o stare ce 
făcea din viol, jaf, omucidere, fapte curente, de 
nesemnificativă banalitate. Singura crimă sancţionată 
atunci. şi mulți ani după aceea. era îndoiala. exprimată. că 
cei ce treceau “spre Berlin” erau. într-adevăr, eliberatori. 

Războiul este o nenorocire, o oroare, e tot ce 
poate fi mai nedrept şi-n fața legilor omeneşti şi-n fața 
celor divine. Cu asta sunt de acord toți, şi o afirmă, aparent 
cu convingere. Totuşi, zilnic, pe toată suprafața globului 
terestru, conflictele armate care se sting sunt mai puține 
decâtnoile incendii, decât cele ce-sscormonite şi reaprinse. 
Astfel că, într-ozi,nu prea îndepărtată, pârjolul vacuprinde, 
din nou, toată planeta;-poate, de data asta, pentru ultima 
Qară, definitiv. Tot mai des ai impresia, văzând ce se 
întâmplă, căoamenii şi-au pierdut dreapta judecată, puținul 
bun-simţ, cât îl mai aveau. Ce minte sănătoasă poate să 
aprobe ce se întâmplă în Iugoslavia? Cine e capabil să 
explice, logic, această stare de progresivă, criminală 
demență? Să fi înnebunit chiartoată lumea? Nu-i adevărat. 
Nimeni, sănătos la minte fiind, nu-şi face rău singur. 
Nebunia, toată, e a conducătorilor. Marea masă, omul de 
rând, muncitorul cu braţele, simplul soldat, carnea de tun, 
n-a voit niciodată, mai mult, a urât totdeauna războiul. 
Atunci ne punem, cu durere, întrebarea cine îl doreşte? 
Căci, dacă se fac războaie, înseamnă că cineva le vrea. 
Dacă marea masă le respinge atunci cine este “elita” care 
le duce dorul? Să fie politicienii, inventatorii conjuncturilor 
şi raţiunilorde stat? Poate sunt militarii domici de afirmare? 
Nu. Şi unii şi alții nu pot să ignore riscurile, pe care ei cel 
mai bine le cunosc, la care se expun, mai întii ei înşişi. 

Nici în timpurile trecute un război nu se declara, 
nuizbucneadin senin. Se confruntau interese, se acumulau 
animozităţi, aveau loc ciocniri mărunte, se purtau tratative 
şi doarcândnu mai era nici o cale se făcea războiul. Cu atât 
mai mult în vremurile modeme, când opinia publică 
poate, cât de câtsăseexprime, lucrul n-artrebui săaibă loc. 
Cum însă azi tehnologia face posibilă declanşarea 
conflagrației doar printr-o apăsare pebuton, rolul nebunilor 
în perspectiva aruncării în haos a lumii întregi, pare să fi 
sporit mult; aşa îmi explic prezența dezechilibraților, 

deficienţilor mintali, a nebunilor de legat, în primele 
eşaloane. | 

Totuşi, pentru a fi făcut, războiul trebuie mai 


PUNCTE CAARDINALE 


Îndlemra la 


“% y Sa SĂ d î 
Ș tapul j! PAI 
1 » “ W. 7 


Constantin lorgulescu 


întâi, cu multă grijă şi dibăcie, pregătit. Cine sunt cei ce au 
interesul, şi în același timp capacitatea organizatorică, ca 
să-l poată face operaţional? Diplomaţii? Guvernele? 
Serviciile şecrete? Sau, mai nou, organizaţiile economice 
transnaționale? Evident că nu, luate separat. În ansamblu 
însă, cercetând țesătura de intrigi, informaţii false, delaţiuni, 
trădări, insinuări, ingerinţe care duc în final la izbucnirea de 
conflicte armate, puţini sunt cei ce nu-şi au contribuţia, fie 
Şi prin acceptarea laşă a stării de fapt. Cu toate astea, din ce 
în ce mai mulți oameni, în clipele lor de răgaz, comparând 
cele văzute, auzite, trăite, cu versiunile oficiale ale 
evenimentelor, constată o totală nepotrivire, dacă nu chiar 
grosolane modificări ale adevărului. Şi astfel oamenii încep, 
dince înce mai des, să-şi pună întrebări, să pronunţe cuvinte 
pe care nu le-au rostit niciodată înainte, ca: mafie, ocultă... 
Marea masă a cetățenilor, în simplitatea lor, multă vreme n- 
au crezut că există aşa ceva. Ar fi zâmbit neîncrezători dacă 
le-ai fi vorbit despre ordinele cavalereşti secrete, despre 
masoneriile de diferiţe rituri, despre mafia americană, 
napolitană sau rusească. Dar dezvoltarea mijloacelor de 
informaţie, televiziunea tot mai globală, care le aduce în 
casă imagini din multe colțuri ale lumii, fapte în direct, 
lărgindu-le orizontul, a început să-i scoată din pasivitate, 
să-i facă să întrezărească pericolul în care se află. Oameni 
din cele mai diferite pături sociale, pomind de la puţinul ce 
li-l oferă mass-media, ajung la concluzia, îngrijorătoare, că 
monstrul de care se şopteşte nu-i o gogoriță ci o realitate, pe 
cât de fantastică pe atât de concretă. ce se trădează. zilnic. 
prin monstruoasa-i ferocitate; înspăimântătoare, 
apocaliptică. Cu stupida candoare ce-i caracterizează, 
cărturarii descoperă astăzi texte, tratate în trecut cu neatenție 
(nu de puţine ori vinovată). lată ce scria, cu mai bine de un 
secol în urmă, Edward Manning, preot englez, devenit 
arhiepiscop de Westminster: “Societăţile secrete din lume, 
de care oamenii râd şi le neagă existența în atitudinea lor 
încrezătoare, pregătesc preludiul perioadei anticreştine care 
va duce la detronarea creştinismului şi instaurarea unei 
societăți fără Dumnezeu în lume”. Am trăit s-o vedem. 
Conflictele regionale se înmulţesc, stările de 
tensiune, întreținute, se acumulează, înarmările se fac în 
ritm galopant în timp ce se continuă, alert, cercetările pentru 
crearea de noi arme, tot mai eficace, de distrugere în masă. 
Războaiele, fratricide, oricât de odioase, sunt acoperite de 
mareea neagră a'vorbelor spuse, scrise, umflate, urlate la 
microfoane, astfel că lumea devine de neînțeles. Primejdia 
unui nourăzboi mondial e cu atât mai mare cu cât se duc mai 
multe tratative, “parteneriate pentru pace”, ce se poartă în 
culisele oculte ale““societățilorsecrete”, pentru noile frontiere 
ale statelor. Primejdia de război devine înspăimântător de 
reală ca şi fantoma comunismului ce revine pe prima scenă 
căci, de la un nou război mondial nu poate lipsi fiara 
apocaliptică ce nuare omenesc în ea decât minciuna. Creată 
în laboratoarele satanice ale ocultei de către cei ce au 
construit şi capitalismul şi socialismul nu şi-a terminat încă 
misiunea. “Stadiul cel mai înalt”, reducerea omului la 
propriile sale instincte n-a fost încă atins. Cei ce pregătesc 
din vreme şi finanţează războaiele, revoluțiile, ateismul, 
imoralitatea, visează transformarea națiunilor într-o unică 
turmă căreia, ei singuri, “aleşii”, să-i fie păstori. 
Dr.Chaim Weizman, primul preşedinte al statului 
Israel povesteşte, cu sinceritate, cum familia lui, aflată în 
Rusia, era împărțită: unii membri erau comunişti, alții 
sionişti. Tot el ne relatează cele spuse de mama lui care 
zicea că dacă fiul ei comunist va avea dreptate va fi o mamă 
fericită în Rusia iar dacă celălalt fiu, sionistul, va avea 
dreptate va fi o mamă fericită în Palestina. Dr.Weizman 
adaugă apoi că mama lui a avut ani buni la Moscova, unde 









Martie '94 NR. 3/39 PAG. 9 


bolşevicii au împărțit, între ei, averile vechii aristocrații, 
după care s-a dus în Palestina unde a avut iarăşi ani buni 
şi prosperi pe locurile de unde au fost ucişi, jefuiţi şi 
alungați palestinienii. Amândoi fiii bătrânei doamne au 
avut dreptate. Şi continuă să aibă într-un mod mai mult 
decât îngrijorător. Căci, dacă statul Israel, o țară având 
suprafața Olteniei şi o populaţie de nici un sfert din cea a 
României, e-n stare să întrețină un serviciu secret, 
MOSADUL, comparabil ca putere, influenţă şi extindere 
cuKGB şi CLA, omoloagele lui aparținând supraputerilor, 
înseamnă că puterea reală, în lume, se află în altă parte 
decât îndeobşte se crede. Serviciile secrete, cutoată discreția 
lor, o constatăm zilnic, îşi extind şi insinuează peste tot 
tentaculele şi însuşindu-şi tot mai noi, mai performante 
tehnici de supraveghere, transformă viața de pe planeta 
Pământ într-o lume a lui Orwel peste care pluteşte, în plus, 
amenințarea cataclismului total. 

Cel de al treilea război mondial bate la uşă, dacă 
nu cumva, discret, a şi început. Războaiele civile, locale, 
limitate, fac tot ce e necesar pentru dezlănțuirea lui pe 
spaţii largi. Totul pregătindu-se, fie în obscuritatea cea mai 
desăvârşită, fie într-o calculată, aranjată, transparenţă, 
induce lumea într-o profundăorbire, ca sănu vadă prăpastia 
pe marginea căreia se află, să nu ia seama la “semnele 
vremii”: cutremure, inundaţii, secetă, incendii, foamete, 
molime, care îşi transmit rău prevestitoarele, apocalipticele 
mesaje. Cel de altreilea război mondial, ca şi precedentele, 
ecumultă grijă pregătit astfel ca desfăşurarea lui, încheierea, 
precum şi consecințele să urmeze riguros scenariul stabilit 
inițial, totaşa dupăcum, din timp, s-au hotărât personajele. 
Sunt nominalizați vinovaţii. inocenții. trădătorii şi eroii. 
De la ultimul război au trecut aproape cincizeci de ani. Cu 
toate că au fost destule încordări, “echilibrul terorii” 
atomice a împiedicat un conflict de proporții. Dar iată că, 
s-ar părea, şi-a făcut apariţia şi omul, de demență 
corespunzătoare, în stare săapese pe butonul declașatorului. 
Anteriorul război mondial “s-a bucurat” de serviciile 
domnului Adolf Hitler. Cel pentru care se fac acum 
ultimele pregătiri îşi are omul corespunzător, înzestrat cu 
iresponsabilitatea necesară să comită un astfel de gest; 
dacă e să-i luăm în serios declarațiile. Drept e că încă nu 
deține puterea supremă, dar oculta lucrează. Acum, în faza 
contactului cu publicul, abuzează, spun unii, de 
naturalele-i înzestrări histrionice. Circulă, face vizite, dă 
interviuri, stabileşte contacte. Sunt mulţi cei care se prefac 
anu-l lua în serios, cu toate că la ironiile istoriei nu se râde, 
dimpotrivă. Şi ungurii au luat în glumă bufoneriile lui 
Hruşciov până au simțit, pe pielea lor, şenilele tancurilor, 
în 1956. 

Rusia este şi rămâne, deocamdată, o mare putere 
cu tendințe expansioniste. “Ţiganii italieni”, cuibăriți în 
văgăunile Carpaţilor îi cam “stau în drum”. Când domnul 
Jirinovsky spune că ar vrea să-şi spele cizmele în Oceanul 
Indian, eu care am mai auzit oameni mari încurcându-se 
în geografie, mă tem că a vrut să spună Marea Adriatică, 
Bosfor, Dardanele sau alte ape ce obsedează, de secole 
bune, pe locatarii Kremlinului. Dacă distinsul om politic 
susamintit, liberal democrat, prezumtiv preşedinte al 
Rusiei, căruia predecesorul său, marele cavaler-comandor 
al Ordinului de Malta, Boris Elțîn, s-a îngrijit din timp 
să-i facă o Constituţie pe măsura ambițiilor sale, global- 
panslave, ar aparține, prin origine, poporului chemat să-l 
conducă, n-aş fi deloc îngrijorat. Dar el este numai pe 
jumătate rus. Cum cealaltă jumătate are altă origine, 
atârnând mult mai greu, dezechilibrul interior al 
personajului este asigurat; declarațiile lui, cu prisosință, o 
dovedesc. 

Românilor, primii aflați în bătaia tunului, nu-mi 
rămâne decât să le reamintesc că, doar Sus, mai există 
Cineva în care pot să se încreadă. 


“În ajutorul Tău nădăjduiesc, o, Doamne!” (Fac.49,18) 








” 0 ia a 
) dări -3 p > A, 
a de 2-9 PA ara 









= 
ni (cn 05 id nn n i miei SN i ie, d 


| 
| 
| 
| 





PAG.10 NR. 3/39 Martie '94 





PUNCTE CARDINALE 


O ay e 


INTOARCEREA CELUI DE AL ZECELEA VINDECAT 


2. Credinţă... Prezenţa oamenilor, 
amintirea prietenilor, memoria cărţilor, 
trăirea istoriei... Nimic din acestea nu este la 
Steinhardt accesoriu, nicăieri nu apar 
disjuncții. Căci meranoia, conversiunea - 
acea întoarcere, răsucire, răsturnarea de 
planuri pe care o redă, cum arăta Leonid 
Ouspensky, “perspectiva inversată” a icoanei 
- nu poate fi niciodată a unui om abstract, a 
ideii de om sau a omului în general, ci a 
omului concret, încărcat de toate atributele 
şi determinările sale. În “inima” lui vie se 
întâlnesc liniile perspectivei inversate a 
icoanei, linii care, la polul opus, deschid 
spaţiul de dincolo de lume, al Împărăției lui 
Dumnezeu. Metanoia nu poate fi decât 
întrupată. Conversiunea este darul credinţei 
primit de un om anume, chemat, ales în toată 
individualitatea lui, omul aşa cum e el, prins 
în limitele spaţiului şi în determinarea istoriei. 
Odată cu Întruparea Cuvântului 
lui Dumnezeu în istorie, într-un timp anume, 
Jertfindu-se pe Sine într-un timp anume - în 
zilele lui Pontius Pilat -, credinciosul nu se 
mai poate refugia în spatele istoriei, într-o 
înşelătoare neparticipare sau nepătimire, în 
falsa puritate a ne-alegerii, în indiferența la 
bine şi rău. Timpul, existența în timp şi sub 
vremuri, adică în istorie, se încarcă de acum 
încolo de valori - şi de dileme - în fața cărora 
nici o eschivare nu mai este cu putință. 
Realitatea nu mai poate fi recuzată. “Pentru 
creşunism, spunea Eliade, timpul este rea, 
pentru că are un înțeles, şi anume Mântuirea”. 
Trăirea Crucii, participarea la ea, 
este şi ea pentru credincios trăire în timp şi 
în istorie. Contemporaneitate a credinciosului 
cu Crucificarea Mântuitorului, dar şi invers, 
contemporaneitate a Crucii cu suferința 
prezentă a omului, în acea contemporaneitate 
permanentă a absolutului cu clipa. De multe 
ori încă - şi poate aceasta este specificitatea 
veacului nostru - suferinţei în sine, chinurilor 
cumplite la care este supusă ființa umană, li 
se adaugă experienţa scenariului arhetipal 
premergător Crucificării. În acest scenariu, 
aşa cum a fost trăit de lisus, este pus în 
mişcare un întreg context politico-ideologic: 
puterea care aici pare mai degrabă ideologică 
decât strict religioasă, cu justificările ei, dar 
şi cu ambiguităţi, pe care Dumnezeu le va 
rezolva după Voia Sa (“mai de folos să 
moară un om pentru popor decât să piară tot 
neamul” - loan. 11, 50); puterea politică şi 
statală (Pilat care nu vede, nu înţelege sau nu 
vrea să înțeleagă, şi care îşi face dintr-o falsă 
neimplicare (spălarea pe mâini: ““Nevinovat 
sunt de sângele Dreptului Acestuia”, Matei 
27, 24) - el ia doar o hotărâre, alege - o 
virtute); forțele aşa-zisei ordini (soldaţii 
romani nu sunt numai slujbași neputincioşi, 
ci au şi elanul “răutății gratuite” - slujba le 
cerea, ar zice Steinhardt, să Îl crucifice pe 
Hristos dar nu şi să-L batjocorească şi să-l 
astâmpere setea cu oțet: acestea sunt din 
proprie iniţiativă, din “exces(ul) de zel” al 
executanţilor - J.F., 36); vocea mulțimii, 
făcându-se “democratic” auzită (cumplită 
caricatură a lui “vox populi...”), mulțime în 
nestatorniciaei funciară (într-un anumit sens, 
este aceeaşi mulțime care ÎL urmase pe 
Domnul vindecător, făcător de minuni și 
curăţitor de păcate); trădarea prietenului... 
lar în faţa tuturor acestora, a rolurilor şi a 
măştilor, stă Adevărul, Cuvântul care devine 
tot mai mult tăcere, Cel a Căruj Împărăţie 
“nu este din lumea aceasta” (loan 18, 36). 











Dacă istoria trăită, suferința asumată 
sub comunism, reflecția constantă asupra lui, 
căutarea căilor de ieşire din “universul 
concentraționar” (calea prin har a credinţei, şi 
cele “trei soluţii (...) lumeşti”, cum le numeşte 
Steinhardt în “Testamentul politic”, “accesibile 
orişicui”, soluţiile de păstrare a demnității ŞI 
libertății morale a omului - 6-9) -ocupă un loc 
atât de important în./urnalul Fericirii, aceasta 
ține tocmai de trăirea în adâncime a 
creştinismului. “Hristos nu-i chiar atât de 
blând, adică atât de slab, ca să-l scoată” pe om 
din această viață, din această lume, spune 
Steinhardt după Kierkegaard (275). 

Credinţa nu numai că nu-l scoate pe 
om din realitate, dar nu-i permite nici evadare, 
nici evaziune (există o evaziune existenţială, 
0 evaziune morală, aşa cum există o “evaziune 
fiscală”, adică tentaţia de sustragere din faţa 
Autorității, de ne-slujire şi de ne-participare la 
povaracomunăavieții), nici iluzii şi fantasme, 
ci aduce privirea clar-văzătoare şi netemătoare 
asupra realității. Căci Adevărul, revelat şi 
primit prin credință, este tocmai cel care 

impune existența concretă ca realitate şi îi 
dezvăluie sensul. În fond, nu realitatea în sine 
duce la Adevăr, şi nici măcar, ceea ce este cea 
mai iremediabilă tragedie a omului, suferinţa 
însăşi - “nu orice suferință e valabilă, spune 
Steinhardt. Tâlharul cel rău nu a suferit mai 
puţin decât celălalt, dar nu i-a fost de folos” 
(229) - deşi suferința, care este semnul sigur, 
indubitabil al confruntării cu realitatea, şi 
marca indelebilă a condiţiei umane, dovadă a 
Întrupării şi stigmatul pe care “l-a dus lisus de 
pe pământ în cer” (186), îl trezeşte cel mai 
adesea pe om şi îl face să devină căutător al 
sensului şi permeabil la Adevăr, 

7 

Paginile de debut ale Jurnalului 
Fericirii, cu descrierea primei anchete, vorbesc 
despre relația dintre Adevăr şi realitate, 
descriind, ca pe o descoperire simultană, 
chemarea credinței şi asumarea'realităţii. 

“Al vreatu să te refugiezi în frică, în 
brumă, în coşmar... ai vrea... Ar fi uşor, - ce 
dulce ar fi să te poţi adăposti între vis şi viaţă, 
în, confuzie sau incert, printre delicioase 
cadavre sau pe masa de operaţii între umbrelă 
şi maşina de cusut (...), în delir: delirul, izvorul 
tuturor compromisurilor. Dar nu te mai poţi 
recuza. Cine ţi-ar oferi adăpost? S-a zis cu 
tine, ovreiașule, intelectualule, orăşanule: ai 
încălțat opincile realităţii, au să-ţi bătătorească 
tălpile” (16-17). 

În faţa ispitei de ase refugia dincolo 
de realitate, în fantasmele pe care 
suprarealismul le-a vehiculat, maimuţărind 
cu patimă nihilistă nebunia (“De nebunie 
trebuie să ne vindecăm, nu de rațiune”, va 
scrie Steinhardt mai târziu în cartea sa - 307), 
în fața ispitei de a se retrage în ambiguitate, în 
neputinţă, angoasă şi pasivitate, îi apare lui 
Steinhardt, biruitoare, chemarea lui Hristos. 

Chemarea îl scoate din irealitatea cu 
care încerca să se apere pe sine şi din justificările 
pe care, vicleană, i le oferea însăşi frica: 
“Hristos nu-i Dumnezeu al neorânduielii şi al 
măștilor (...) = îşi spune -. Nu te mai poţi 
refugia în imaginar: eşti bun de front, bun de 
rezistenţă (...), bun de îndărătnicie. Eşti bun de 


foc. Nu ţi-a mers lareformare, Nuhăm. Înainte 
marş!” (16-17). Vorbindu-i de dincolo de 
lume ca Cel a Cărui Împărăţie nu este a acestei 
lumi, spărgând deci universul concentraționar 
al istoriei, Hristos nu îl scoate din ea. Îi ia solzii 
de pe ochi (solzi care sunt un alibi al angoasei, 
Şi O tentaţie a minciunii față de sine), îi pune 
în faţă binele şi răul, îi descoperă datoria de a 
disceme şi îi dă puterea de a lupta: 

“Hristos: El e, nu m-a uitat, bat 
clopotele toate. Voi fi al Lui. Sunt al Lui. Al 
Lui am fost mereu. În cea mai infimă dintre 
fracțiuni de secundă al Lui devin pentru 
totdeauna” (14). 

Sunetul clopotelor, care marchează 
aici, triumfător, împlinirea chemării de o viață, 
nu anulează realitatea apropiată, ci i-o 
dezvăluie. Delimitează un spaţiu al său, un 
înafara lumii în această lume, şi tocmai prin 
aceasta îl face să fie în lume, fără a fi însă al ei. 
În acest moment al alegerii radicale, Hristos îi 
apare lui Steinhardt ca Cel care taie o breşă în 
structura închisă a istoriei, spulberă scenariul 
prestabilit (Hristos este anti-destin, anti-fatum, 
El este libertatea), scenariu în care lui 
Steinhardt i se desemnase rolul de martor al 
acuzării, rolul ludei (312). 

Dăruindu-se lui Hristos - “sunt al 
Lui” - robindu-l-se Lui, Steinhardt află 
instantaneu miracolul libertăţii. Aşa cum avea 
să o spună şi Petre Ţuţea: “<<Robeşte-mă, 
Doamne, ca să mă simt liber!...>> E definiţia 
creştină a libertăţii” (Radu Preda, Jurnal cu 
Petre Ţuţea, Humanitas, 1992, p.119). 

% 

Tocmai pentru că Întruparea a avut 
loc şi a fost, cum scrie Steinhardt, “totală”, 
tocmai pentru că “pe cruce nu s-au desfăşurat 
simboluri, ci s-a petrecut o suferință reală”, 
“carne şi sânge, chin şi deznădejde” (54-55), 
credința implică o aprigă asumare a realităţii, 
a acestei vieți, a acestei. istorii. Căci numai 
prin asumare este posibilă transcenderea. 
Aceasta este taina creştinismului: o totală 
negație a evaziunii. Numai prin asumarea firii 
omeneşti, mântuie Dumnezeu omul. Numai 
prin asumarea istoriei se descoperă breşa pe 
care Dumnezeu, prin venirea Sa, a săpat-o în 
istorie. Numai prin moarte se trece la Înviere 
şi la viața veşnică. “Că cine va voi să-şi scape 
viața o va pierde; iar cine îşi va pierde viața 
pentru Mine o va afla” (Matei 16, 25): aceasta 
este calea creştinismului, unde pierderile devin 
câştig, închiderile deschideri, eşecurile victorii. 
Cale arăsturnărilorşi cale de ocol. Largul ocol 
- singurul drum drept - care trece prin lumea 
aceasta și prin veacul acesta, şi prin inima 
omului în care şi-a găsit loc aproapele. 

Adevărul care nu este “al acestei 
lumi” trebuie mai întâi paradoxal trăit în 
această lume. 

% 

Alegând a fi al lui Hristos, Hristos 
care goneşte amețeala, împrăştie norii 
ambiguității, curăță inima - “Puritatea inimii, 
spunea Kierkegaard, este a voi un singur 
lucru”: adicăa fial lui Dumnezeu-, Steinhardt 
alege condiția Întrupării, alege realitatea, şi-o 
asumă cu patos moral, cu curajul sacrificiului, 
alegere lacapătul căreiaaşteaptă, implacabilă, 
suferința, Crucea: 


"(...) deşteaptă-te şi priveşte unde 
- te-ai băgat: la umbra crucii, a unei unelte de 
tortură de pe care șuroieşte sângele, pe care 
stă unul căruia i se destramă bojocii, 
măruntaiele, rărunchii şi nu e numai chinuit 
şi omorât cu încetul ci şi batjocorit, mai ales 
batjocorit- şi mai ales omorât, ca vita jentfită, 
ca ucisul ciopârțit cu satârul de un oarecare 
spintecător. Maţe sfârtecate, năduşală, sânge, 
batjocură, cuie. Asta e creştinismul, băiete. 
(...) crucea adevărată, enormă, puturoasă, 
indiferentă; mânjitură, scârbă...” (29). 
Troiță la răspântia existenţei 
omului, Crucea nu numai uneşte, prin 
verticala ei pământul cu Cerul, darşi fixează, 
caunțăruș adânc înfipt, acest pământ, această 
realitate. Realitate de acum încolo cu adevărat 
implacabilă pentru că a fost asumată de 
Însuşi Dumnezeu. Implacabilă, şi în același 
timp, învinsă, mântuită. 
Verticala Crucii taie orizontala 
lumii, Şi pune astfel graniță între bine şi rău, 
da şi nu. 


%* 


În capitolul de deschidere al 
Jurnalului - scena anchetei - alegerea 
credinței, a Adevărului (Şi Steinhardt. va 
sublinia întotdeauna libertatea şi riscul 
credinţei) aduce în planul realității hotărârea 
rezistenței la rău, a rezistenței la posesiune. 
În fond, a juca rolul prestabilit ar fi coincis 
cu a se lăsa posedat, a nu-şi aparține, lecţia 
pe care ne-o dă Steinhardt fiind aceea că 
numai aparținând Domnului (“sunt al Lui”), 
omul îşi poate păstra integritatea. 

Acest DA spus, încredințat lui 
Hristos are drept corolar un NU răspicat 
adresat lumii în manifestările ei care sunt 
cele mai contrare iubirii lui lisus. 

“Eşti bun de front, bun derezistență 
(...) bun de foc, îşi spune Steinhardt. (DL 
am luat (...) pe NU în braţe şi-l ţin strâns, 
bărbăteşte”, cu o încăpățânare venită “din 
fundurile Pantelimonului şi ale Cluceresii - 
ale mahalalei şi satului” (17, 29, 14). Într- 
adevăr, îndârjirea morală care creşte în el ca 
venită din experienţa istorică a românilor 
este aceeaşi de care de exemplu a dat dovadă 
țăranca Elisabeta Rizea: “Căio am luat pă nu 
Ştiu în braţe. Aşa am ţinut de când m-a luat 
până mi-a dat drumu, n-am recunoscut nimic” 
(Poyestea Elisabetei Rizea din Nucşoara. 
Mărturia lui Cornel Drăgoi, culese şi editate 
de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, Humanitas, 

1993, p.80). 

Prin credință, Steinhardt ia asupră- 
şi realitatea. Prin credință, devine în 
profunzime participant la neam: la neamul 
românesc-Biserică, şi la neamul românesc 
în încercările sale istorice, purtător al unei 
experienţe colective, acumulate prin veacuri: 
“să fiu țăran deştept şi mahalagiu viclean” 
(14), . 
De acest NU se sparg ispitele, 
acest NU taie nodul gordian, destramă plasa 
vicleană a scenariului prestabilit. Cuvântul 
NU esteaici, ca în atâtea din marile momente 
de răscruce, unde se despart apele şi se 
dezvăluie caracterul, semnul-cheie al 
ireductibilității morale, libertății, nobleții şi 
eroismului. 

Perspectiva spirituală şi etică, pe 
care o deschid rândurile lui Steinhardt este 
încă mai complexă. Căci rezistența îmbracă 
aici, paradoxal, forma aparentă a minciunii. 
Ba mai mult chiar: puterea credinţei e pusă 

(continuare în pag.11) 


“ 








| 





PUNCTE CARDINALE 


CRIZA ADMIRATIEI 


In deopotrivă subtilul şi smeritul său Jurnal de 
la Tescani (//umanitas, 1993) dl Andrei Pleşu ne livrează, 
printre delicii de stil şi reuşite ideatice, un aforism demn 
de amintirea oricărei vârste: “cel mai grav lucru care i se 
poate întâmpla unui om tânăr - scrie domnia sa - esle să 
fie lipsit de capacitatea de a admira” (op.cit., p.93). Nu- 
mi propun exegeza acestui fragment. Plec de la el lăsând 
deoparte tipologia atât de diversă a ingratitudinilor de 
care ne facem cu toții, într-un moment sau altul vinovaţi: 
mă opresc doar la evidenţa secundară potrivit căreia nu 
poți admira decăt admirabilul. Or, ce este, ce ar trebui să 
fie admirabil în ochii tineretului nostru? Pe deo parle, tot 
ceea ce generaţiile mature produc sub sigiliul 
exemplarităţii. Pedealtăparte, ceeace ierarhiile constituite 
(prinautoritatea Școlii, a Bisericii sau a părinţilor) propun 
ca sistem normativ. Admiraţia va avea deci ca obiect o 
valoare culturală, validată în prezenţa unei tradiţii 
instituționale. În definitiv, a admira, înseamnă a face o 
judecată de conformitate. Când admiraţia este apologetică 
actul de conformitate se transformă în ges! hagiografic 
Când, dimpotrivă, admiraţia se bazează perefularea unui 
apetit iconoclast, rezultatul ei va pendula între ipocrizie şi 
resentiment. Dacă admiraţia ar implica doar o logică a 
culturii şio educaţie sentimentală, atunci necesitatea eica 
pod între generații s-ar diminua până spre punctul zero. 
Din fericire, admiraţia deplină se stabileşte într-un al 
treilea registru - cel mistic - în virtutea căruia amintitul 
podnu mai leagă douăcosmosuri sociale, cidouă persoane 
concrete. Adevărata admiraţie creşte prin întâlnirea dintre 
un maestru - avvă, profesor sau duhovnic - şi un ucenic 
vrednic de zidire spirituală. Sensul unei relaţii admirative 
nu este de ordin profan, pentru că scopul ei ţine în fond de 
misterul unui discipolat inițiatic. La acest nivel, admiraţia 
este versantul lucid ul unei iubiri care se mistuie deasupra 
raţiunii. 


Tot ce am scris până aici este rezumatul unui 
ideal mort. Nupoatefi maestru (deci: persoană admirabilă) 
decăt cel ce transmite o Tradiţie în apele căreia eul său se 
dizolvă prin abnegaţie. Admiraţia nu poate îmbrăţişa 
umbra dispăruţilor, modelele cutărui panteon: forța ei 
este vitală, nu mumificată. Oricât aş prețui, de pildă, 





teologia Sfinţilor Părinţi, înlipsacuiva capabil săo întrupeze, 
ea rămâne literă pe hărtie, semnal luminos în tenebrele 
memoriei. Altfel spus, dacă maeştrii în carne şi oase dispar, 
ucenicii îşiratează proiectele între aproximaţie şi narcisism. 
Disciplina se rupe, pildele se fetişizează, fapta rămâne 
intenţie, iar imediatul se pierde în comentarii. Este ceea ce 
se întâmplă la noi, cu urmarea că nevoia de a admira se 
exercită parodic, la întâlnirea confuziei cu oportunismul. 

Amciti! nu demult scrisoareape care voit-anonimul 
“frate Alexandru” (în fapt, student bucureştean) a 
adresat-o revistei “Mişcarea”. Autorul e prea inteligent (şi 
realist, dacă e să judecăm duritatea unor expresii) pentru 
a fi un nihilist imberb, un disperat de circumstanță. Dacă 
strigătul lui este cel al exasperării, faptul acesta nu se 
datorează, cred, incapacității de a admira, cât neputinței de 
a deteota împrejur o figură, o singură figură pe de-a 
întregul admirabilă. Ce-i drept, tânărul respectiv ar fi putul 
descoperi sursa unei admiraţii absolut iubitoare înpersoana 
Mântuitorului lisus Hristos: dar cum să-L iubeşti pe Hristos 
dacă ucenicii Lui şi-au abandonat misiunea? Faptul e 
brutal: România momentului nu trăieşte sub platoşa unui 
crez. lar din ne-credință poate oare izbucni altceva decăt 
ticăloşia lucrativă, abjecțiunea cu moj şi arguția minabilă? 
Într-o comunitatecare nu admite decăt surogatele admiraţiei 
(linguşeala şi aşteptarea, simetrică, a elogiului deşănțat) 
tinerii - adică toți cei care îi vor înlocui oricum pe actualii 
politicieni şi lideri intelectuali - ezită fatalmente între 
pervertirea de sine şi ura faţă de cei vârstnici. Din păcate, 
mai marii zilei nu par să înțeleagă criza admiraţiei ca pe un 
pericol gata să submineze dinamismul (ca să nu spun: 
sănătatea) societăţii româneşti. Și “ bătrânii" componenți 
ai grupului dominant din România Generației de la 1922 s- 
auculcat pe lauri, sfidând deopotrivă aşteptările şi drepturile 
tineretului de utunei Chiar dacă istoria nu se repetă. 
conflictele grave, cele care ameninţă coerenţa unui destin 
colectiv, au adesea o schemă similară: aceleaşi frustrări 
generează, în situaţii diferite, aceleaşi reacţii fundamentale. 
De patru ani, tinerii cer acele lucruri de bun-simţ care le- 
ar putea reda, o dată cu încrederea în ei înşişi, capacitatea 
de a admira: procesul moral al comunismului, pedepsirea 
ucigaşilor din Decembrie, demarxizarea Școlii, instaurarea 








Martie '94 NR. 3/39 PAG. 1] 


ierarhiilor de merit şi egalitatea şanselor. Și tot de patru 
ani, li se aruncă praf în ochi, fie sub forma Jlateriilor 
retorice, fie sub cea a neglijenei cinice. O parte dintre ei 
recurg la alternaliva pe care o pomeneam anterior 
(imoralitate/"gerontofobie”). Alţii pleacă din țară sau 
visează să o facă. Dar majoritatea vor rămâne pe loc, 
lezaţi, scârbiţi de promisiuni neținute şi de prea multele 
iluzii sfărâmate. Îmi displac exerciţiile gratuite de profetism 
şi totuşi mă întreb dacă ruptura etică dintre generaţii nu 
cumva întunecăvăzduhul nostru cu apăsarea unor tragedii 
potenţiale. Mi-e teamă că răspunsul nu poate fi decăt 
afirmativ. 

Se spune îndeobşte că generaţia post-comunistă 
nu are o conştiinţă de sine; se crede că ea s-ar dizolva în 
soluții individualiste şi scamatorii de moment. Eo greşeală. 
Cei care vin (şi în primul rând studenţii) au, intuitiv, 
conştiinţa propriei identități şi poartă în ei orgoliul unei 
diferențe. Numai că identitatea lor este sufocată de 
minciuna înconjurătoare, pălită sub maladia cronică a 
mizeriei, deformată de trădări izolate, inhibată de gălăgia 
demagogică în care trăim. Într-o zi, ea, această identitate 
ultragiată va răbufni într-o cultură a disprețului, dacă nu 
cumva Într-o răsturnare violentă a “ordinii” putrede pe 
care au creat-o politicianismul şi arivismul ambiant 

Sub comunişti, solidaritatea între generaţii era 

imperativă, pentru că familia şi grupul profesional 
reprezentau ultimele refugii ale demnităţii personale. 
Chiar atunci când se manifestau, delațiunea şi 
incompetența se opreau la granița propriului clan. Astăzi, 
sub impulsul unei libertăţi anarhice, raportul dintre 
generaţii se reduce la concurența egoismelor. Treptat, ni 
se impune părerea că “iniţiativa personală '- temelie a 
unui ipotetic paradis al consumului - este singurul lucru 
care contează în definiţia succesului. Numai că omul nu 
este destinat “succesului”, ci realizării de sine în cadrul 
a ceea ce CG.Jung numea “procesul individuaţiei”. A 
avea lasă - trebuie să lase - locul lui a fi. Posesiunea 
celuilalt devine îngăduire a lui, întru admiraţie. Or, aşa 
cum omul religios se idemifică pe sine cu arhetipurile 
păstrate în inconştientul colectiv al speciei, tânărul se 
fixează obligatoriu în preajma adulților admirabili. Lipsa 
lor, îngrozitoarea lor absenţă, pretinde poate modificarea 
citatului de la care mi-am pornit însemnările: cel mai grav 
lucru care i se poate întâmpla unui om tânăr este să fie 
lipsit de dreptul de a admira. 


Andrei ZIMBREANU 








(urmare din pag. 10) 
la încercare prin paradoxala datorie morală 
de a minţi: 

“Ce curios lucru: văd că dacă 


















să mint. Cum a minţit poporul acesta (în 
mijlocul căruia m-am născut şi spre care 
mă simt mereu atras) - şi bine a făcut - când 
a fost nevoit să se plece fesului, neamţului, 
moscovitului. (...) Minciuna binecuvântată, 
şoptită de Hristos” (15; 14)- şoptită de Cel 
ce singur este Adevărul. î 

Minciuna apare ca expresia cea 
mai clară a ne-colaborării, a non- 
compromisului, a ne-trădării. Ea este 
semnul ne-aplecării. Dar şi semnul 
smereniei: a nu te încrede în formule, în 
tine şi în falsa ta puritate, ci a te încrede 
numai în Hristos cel Viu. Minciuna este 
cea care aici apără şi exprimă adevărul: 
adevărul profundal inimii, al iubirii pentru 
ceilalți, al non-conformismului la rău. 
Minţind, Steinhardt alege Adevărul. Aşa 
cum ar fi văzut-o şi Petre Ţuţea: “Dacă eşti 
cu Hristos trăieşti în adevăr fără să vrei. E 
conceptul participaţiei”, îi spune el lui 
Radu Preda (88). 

Săneoprimoclipă. Fără îndoială, 
adevărul faptic există - cum ar zice şi 
Steinhardt: “Ceainicul e ceainic. Soba nu- 
i elefant. În pământ încolțeşte râul. Din 
piatră se fac case şi se durează statui” (16) 
- şi exigența adevărului faptic (Uite așa 
s-a întîmplat, aşa s-au petrecut lucrurile, 
aşa am făcut eu), exigența atât de flagrant 

ienorată în timpul nostru, trebuie afirmată 














vreau săapuc pe calea creştinismului trebuie 


cu hotărâre. Dar există zone ale existenţei, 
dramatice încercări în care aflăm că litera şi 
duhul adevărului nu coincid întotdeauna, că 
litera adevărului nu trebuie apărată în 
detrimentul şi cu prețul duhului Adevărului. 
La fel cum nici litera legii (fie ea în sens 


dumnezeiesc, fie ea în sensul legilor cetăţii) 
nu trebuie urmată până acolo unde distruge 
viaţa şi devine contrarie spiritului legii. Cum 
a spus-o Apostolul Pavel: “Litera ucide, iar 
duhul face viu” (Il Cor.3, 6), şi cum a spus- 
o lisus: “Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar 
nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2, 27). 
Aşa este acolo unde problemele se 
pun spiritual, înzona vie asensului. (Şi sănu 
uităm nici că pe distincţia între litera şi duhul 
adevărului se bazează multe din realizările 
spiritului omenesc: prin recrearearealului în 
plan imaginar - prin “minciuna” ficţiunii, a 


“poeziei” - se dezvăluie, prin esenţializare, 


însuşi adevărul). Aşa este şi în planul etic, 
unde omul îşi asumă de fiecare dată povara 
libertății cu marile ei riscuri - libertatea fiind 
nu o garanţie, nu un “drept” ci un “risc” 
mereu asumat (222) - şi este chemat să 
inventeze, să creeze soluția morală. Nici un 
principiu, oricât de just ar fi el (vom reveni 
asupra acestui punct), nu poate apăra pe om 
de riscul de a trăi. Steinhardt are perfectă 
dreptate opunându-se absolutizării şi 
autonomizării principiilor, şi punând forța 


vie a iubirii şi a ne-adaptării la rău deasupra 
principiului formal al sincerităţii. 
Autonomizată, luată ca un absolut în sine, şi 
sinceritatea poate oricând deveni 
colaboratoarea oarbă şi laşă a minciunii şi 
răului. 





INTOARCEREA CELUI DE AL ZECELEA VINDECAT ) 


De aceea aşează Steinhardt mai 
presus de toate virtuțile pe cea a dreptei 
judecăţi, a discernământului, “darul esenţial 
al deosebirii adevărului de eroare” (179), 
dar al Duhului, puterea de a vedea în realitatea 
faptelor sensul lor adânc. 


x 

În această scenă a primei anchete, 
care deja este o scenă a conversiunii şi a 
luptei cu lumea care decurge din însăşi 
conversiunea, Steinhardt face în acelaşi timp 
una din experiențele definitorii atât ale 
comunismului cât şi ale 'ispitirii în general: 
ispitirea printr-un aparent bine, acela de a 
spune adevărul. Această experiență a 
mărturisit-o între alţii şi Vaclav Havel. O 
confruntare asemănătoare i-a dat şi lui Havel 
senzația concretă, fizică, de a fi fostadulmecat 
de diavol, şi la capătul ei a înțeles cu o mare 
tulburare în suflet că “Adevărul nu este 
numai ceea ce gândeşti, ci şi din ce motive o 
faci, cui şi în ce împrejurări îl spui”. Pactul cu 
diavolul, care de altfel constituie tema piesei 
sale “Tentaţia” din 1985, nu se face neapărat 
pe calea directă a minciunii, ci, mai subtil, pe 





calea aparentului adevăr. Nicăieri nu este 
dată garanţia că ceea ce este adevăr formal 
- coincidența între cuvinte şi fapte, ba chiar 
exprimarea unei convingeri - este pus în 
slujba Adevărului. Inima poate minţi, 
cuvintele adevărului pot fi rostite în spiritul 
minciunii şi al ne-iubirii, sau pot fi folosite 
de spiritul minciunii, constituind capcane 
şi panta pe care se rostogolesc 
compromisurile. 
se 

Prima scenă a Jurnalului 
Fericirii: ea este cea care deja spune totul. 
Aici sunt condensate cele mai multe din 
temele existenţiale, care se vor adânci după 
aceea pe parcursul cărții, pe drumul 
devenirii creştine, prin trăirile şi harnica 
reflecţie a scriitorului monah. Aici apar 
deja:- tema comversiunii şi cântul de slavă; 
tema bucuriei în Hristos; - tema prezenţei 
mântuitoare a Domnului în iadul istoriei; 
-tema confruntării, simultane, în inima 
omului, dintre ispită şi chemarea 
Mântuitorului,- tema trecerii de la orbire 
la luciditatea credinţei; - tema realității 
suferinţei şi a virtuţii ei izbăvitoare;- tema 
relaţiei indisolubile între credinţă şi 
atitudinea etică, cu asumarea condiţiei 
făpturii, adică a vieţii în zona binelui şi a 
răului- nu dincolo deele; -temarelativității 
tuturor celor omeneşti, a tuturor 
principiilor în fața singurului Absolut: 
trăirea în Hristos, care le subordonează 
pe toate şi le dă şi descoperă înţelesul; - 
tema virtuţilor creştine: dreapta socotință 
şi curajul, | 





PUNCTE CARDINALE 


PAG. 12 NR. 3/39 Martie '94 





LUMEA ARABA, 


adevar si prejudecată 


Succesorul lui al-Mamun la 
conducerea Imperiului, fratele său Işaq al- 
Mutasim, deşi animat de cele mai bune intenții, 
era lipsit de geniu. Pentru siguranța sa 
personală a organizat o gardă alcătuită din 
4000 de soldați turci. după modelul gărzii 
pretoriene a împăraţilor romani. Consecința 
acestui neinspirat act a fost că în scurt timp şi 
la Baedad. ca odinioară la Roma, califii au 
devenit. în bună măsură. prizonierii acestor 
mercenari. Locuitorii capitalei erau terorizaţi 
de turcii lui al-Mutasim care. fără să se teamă 
că-i va trage cineva la răspundere, săvârşeau 
tot soiul de fărădeleei. 

Obsedat de ideea unei răscoale, al- 
Mutasim a părăsit Bagdadul şi şi-a construit 
o nouă reşedinţă regală la Samara. Din 836 
până în 892. Samara a fost reşedinţă şi 
necropolă pentru opt califi din dinastia 
abbasidă, care s-au întrecut în a construi de- 
a luncul Tigrului moschei şi palate. Califul 
al-Mutauakkil (847-861) a cheltuit uriaşa 
sumă de 700.000 de dinari pentru construirea 
unei moschei şi o sumă la fel de mare pentru 
edificarea unui nou palat imperial. Pentru 
procurarea banilor necesari ridicării acestor 
clădiri. el a împovărat populația cu biruri 
arele şi a scos la mezat toate funcțiile publice, 
fără a ţine seama de aptitudinile de gospodari 
ale celor care le cumpărau. Fiul său, 
nerăbdător să devină calif, a instigat garda 
turcă să-l ucidă şi apoi s-a suit pe tron sub 
numele de al-Mutasir (861-862). ceea ce 
înseamnă “cel care a triumfat întru Domnul”. 

Cazul lui al-Mutasir ilustrează cât 
de alterată era instituția califatului, cu mult 
înainte ca forțe externe să o desființeze. 
Sângele şi vigoarea spirituală a califilor s-au 
diluat în neîntreruptele orgii, desfrâu şi 
lenevie. Acumularea bogățiilor, puzderia de 
concubine şi pederastia şi-au arătat 
consecințele nefaste în rândul clasei 
conducătoare. anihilând virtuțile războinice 
ale urmașilor creatorilor Imperiului. În acest 
climat de dezagregare morală, era din ce în ce 
mai greu să se menţină controlul asupra 
numeroaselor provincii şi asupra mozaicului 
de popoare din care era alcătuit Imperiul. Ura 
dintre rase şi conflictele dintre naţionalităţi 
au degenerat frecvent în răscoale. Arabii, 
perșii, sirienii, berberii, creştinii, evreii şi 
turcii nu mai aveau în comun decât o singură 
trăsătură: ura şi disprețul unora față de ceilalți. 
Unitatea credinţei care odinioară constituise 
liantul lumii islamice s-a fărâmiţat în 
numeroase secte, a căror proliferare marca 
procesul de dezagregare a Imperiului. 

A 

Orientul Apropiat trăieşte şi moare 
odată cu sistemele de irigaţii. Dar canalele 
care fertilizează solul necesită o continuă 
protecţie și întreținere, activități care nu pot 
cădea în sarcina unei singure persoane sau a 
unei familii. Pentru aceste operaţii este 
necesară intervenţia organizată a statului, dar 
o administraţie în descompunere nu se mai 
preocupă de problema irigaţiilor. Consecința 
părăginirii sistemelor de irigații a fost scăderea 
simţitoare a producţiei mijloacelor de 
subsistență, în izbitor contrast cu creşterea 
numărului populaţiei. Foamea a inceput să-şi 


arate colții şi odată cu ea molimile au început 
să bântuie. Dar aceste calamităţi nu au imblânzit 
zelul încasatorilor de dări care trebuiau să 
umple vistieria goală în urma nesăbuitelor 
cheltuieli pentru viața de huzur a curţii şi a 
demnitarilor. Ţăranii, meşteşuparii şi 
comercianții. văzând că roadele muncii lor 


Alptigin, apoi ginere şi în final succesorul său, 
şi-a întins stăpânirea asupra Peşavarului şi a 
unei mari părţi din Chorasan. Fiul său Mahmud 
(998-1030) a cucerit toată Persia, de la Goful 
Persic până la Oxos, şi a pătruns în India, 
ocupând Pundjabul de unde a jefuit imense 
valori. Şi aşa cum se întâmplă cu cei mai mulți 
cuceritori, după ce îşi satisfac setea de bogății, 
trec la acte de mecenat. tot astfel şi Mahmud a 
adunat în jurul său un mare număr de oameni 
de ştiinţă şi de litere, din rândul cărora trebuie 
menţionate numele lui al-Biruni - autorul unor 
lucrări de astronomie, matematică, fizică, 
mineralogie, farmacologie, geografie şi istorie, 
redactate în limba arabă- şi al poetului Firdousi. 
autorul Cărţii regilor, o cronică în versuri a 
Persiei până la cucerirea ei de arabi (651). 
Domniei ghaznevizilor îi pune capăt 
o altă seminţie de turci, turcii selgiucizi. 
Conducătorul lor, Toghrul Beg, după ce a 


12. DEZAGREGAREA IMPERIULUI ABBASID 


dispar fără folos. în gâtlejul nesătul al statului, 
şi-au restrâns activitatea productivă pentru a 
nu mai plăti impozite. Ca urmare, nivelul 
încasărilor din impozite a scăzut, iar armata, în 
majoritatea ei alcătuită din mercenari. nu mai 
putea fi plătită şi ținută sub control. În rândurile 
armatei, locul arabilor. vajnicii războinici din 
perioada războaielor de cucerire, fusese luat de 
turci, la fel cum. odinioară, în legiunile romane, 
germanii luaseră locul italicilor. Începând cu 
al-Mutasir, califii erau numiţi, înlăturați, ucişi 
sau dirijați de căpeteniile gărzii pretoriene 


turceşti. 


Slăbiciunea autorităţii centrale a 
grăbit procesul de dezagregare al Imperiului. 
Guvernatorii provinciilor nu mai depindeau 
decât nominal de Bagdad. Tendinţele de 
autonomizare manifestate de unele provincii 
au avut drept rezultat apariția unor conduceri 
locale care nu mai respectau autoritatea califilor. 
În 756, Spania s-a declarat independentă. În 
788, Marocul, în 801, Tunisul, în 868, Egiptul. 
Nouă ani mai târziu, emirul Egiptului a atacat 
Siria şi a cucerit cea mai mare parte a provinciei, 
urmaşii lui domnind ca suverani independenţi 
până în anul 1076. | 

În anul 821, al-Mamun l-a 
recompensat pe 7ahir, conducătorul oştirilor 
sale, cu dreptul de a transmite descendenților 
săi guvernarea Chorasanului, ceea ce practic 
însemna întemeierea unei dinastii locale. 
Tahirizii au “guvernat cea mai mare parte a 
Persiei, în deplină suveranitate, până în 872 
când locul lora fost luat de dinastia sa/farizilor 
care vor guverna această provincie până în 
903. 

Buwayhizii, urmaşii lui Buwayh, o 
căpetenie din regiunea muntoasă de la Marea 
Caspică, au ocupat mai întâi Isfahanul şi Sirazul 
şi apoi, în 945 Bagdadul, silindu-i pe califi să 
le asculte ordinele. 4bdu/ al-Dwla, cel mai 
important dintre buwayhizi (949-983), a făcut 
din capitala sa, Siraz, unul din cele mai frumoase 
oraşe ale Islamului. În timpul îndelungatei sale 
domnii, teritoriile de sub administrația sa au 


„cunoscut o revenire la prosperitatea de 


odinioară. 

În anul 874, Saman, descendentul 
unui nobil zarathustrian a întemeiat dinastia 
samanizilor care a guvernat Transoxania şi 
Chorasanul până în anul 999 când a fost 
răsturnată de turci, a căror prezenţă se face din 
ce în ce mai simțită în spaţiul asiatic al Islamului. 

În anul 962, o ceată de aventurieri 
turci, sub conducerea lui .4/prigin, a pătruns în 
Turchestan și Afganistan, a cucerit oraşul 
Ghazni şi a pus bazele dinastiei ghaznevidă. 
Subuktigin (976-997), mai intâi sclav al lui 





ocupat cea mai mare parte a Persiei, a trimis o 
delegație la Bagdad pentru a se închina califului 
şi a se converti la islamism. Califul a/-Quairm, 
care la data aceea nu mai avea nici o autoritate 
asupra provinciilor, a primit cu bucurie solia în 
speranța că Toghrul îl va elibera de sub tutela 
buwayhizilor şiiţi. Pentru a cimenta acest sprijin 
binevenit, al-Quaim s-a căsătorit cu nepoata 
lui Toghrul, căruia i-a acordattitlul de “regea! 
răsăritului şi apusului ” (1055). Prin acest act, 
califatul abbasid încetează să mai existe. 

Energia noilor stăpâni ai Imperiului 
a început să dea roade deîndată ce au preluat 
conducerea. Una după alta micile dinastii locale, 
rezultate din dezagreparea Islamului abbasid 
au fost supuse şi provinciile au reintrat în 
subordinea Bagdadului. Conducătorii selgiucizi 
şi-au luat titulatura de sultani şi au acaparat 
toată puterea politică, lăsând califilor numai un 
rol religios. Intervenţia lor a avut darul să 
readucă la viață Imperiul muribund şi să 
stimuleze zelul mahomedanismului ortodox, 
dominat până atunci de buwayhizii şiiţi. 

După moartea lui Toghrul Beg 
(1063), demnitatea de sultan selgiucid a revenit 
nepotului său Alp Arslan. un strălucit 
conducător de oşti. În fruntea a numai 15000 
de războinici viteji, el a repurtat o răsunătoare 
victorie asupra unei armate bizantine de 100000 
de ostaşi, comandată de însuşi împăratul Roman 
IV care a căzut prizonier. Alp Arslan l-a tratat 
cu mărinimie pe imperialul său captiv şi după 
primirea unei sume de răscumpărare l-a pus în 
libertate. 

Fiul său, Malik-Sah (1072-1092) a 
fost cel mai important sultan selgiucid. În timp 
ce generalul său Suleiman cucerea Asia Mică, 
elocupa Transoxania până la Buchara şi Kaşpar. 
Destoinicul său ministru, Nizam al-Mulk, a 
adus Imperiul la o stare de prosperitate care 
aminteşte de rolul pe care l-au avut vizirii 
barmecizi în timpul domniei lui Harun 
al-Raşid. Timp de treizeci de ani, Nizam a 
condus administraţia, politica şi finanţele, a 
reparat drumurile, podurile şi hanurile şi s-a 
îngrijit ca circulația pe şosele să se desfăşoare 


în siguranță. În acelaşi timp a protejat artele şi 


ştiinţa, a ridicat clădiri monumentale, a 
întemeiat şi subvenţionat şcoli superioare. 
echivalentele universităţilor din lumea creştină 
din secolul XIII şi a finanţat construirea marii 
moschei de la Ispahan. La sugestia sa, Malik- 
Sah l-a însărcinat pe Omar Caian şi pe alți 
astronomi să reactualizeze calendarul persan. 
După experiența de o viață pusă în slujba 
statului, la vârsta de şaptezeci de ani, Nizam a 
aşternut în scris concepţia sa cu privire la 
guvernarea statului, într-o lucrare redactată în 


limba persană intitulată “Siyasat-name” 
(Cartea artei de a guverna). 

În ceeace priveşte unitatea statului, 
Nizam era intolerant de pe poziţia 
musulmanului ortodox care nu privea cu ochi 
buni prezenţa creştinilor, evreilor şi şiiţilor în 
funcțiunile publice. Suspiciunea sa se 
îndrepta, îndeosebi, asupra sectei ismaeliţilor 
formată din şiiţi radicali. Aceştia nu-i vor 

ierta atitudinea şi, în anul 1092, vor trimite un 
asasin care, sub pretextul înmânării unei 
petiţii, va pătrunde în cabinetul său şi-i va 
împlânta un pumnal în piept. 

La scurt timp după asasinarea lui 
Nizam, moare şi Malik-Sah. După o perioadă 
de lupte între fiii săi, sultanatul revine lui 
Sindjar (1117-1157). Sub domnia sa Bagdadul 
îşi păstrează strălucirea din timpul tatălui 
său, dar după moartea sa imperiul selgiucid 
se va fărâmiţa în mai multe regate provinciale 
care vor duce între ele un continuu război. 

Un sclav kurd al lui Malik, Zangi, a 
pus la Mosul, în anul 1127, bazele dinastiei 
atabegilor. EI s-a opus cu energie extinderii 
dominaţiei cruciaților care, la 15 iulie 1099, 
cuceriseră Ierusalimul. Fiul său Nur-ud-din- 
Mahmud (1146-1173) a cucerit Siria, a 
transferat capitala la Damasc şi a smuls Egiptul 
din mâinile dinastiei fatimizilor care, de fapt, 
nu mai exercita conducerea politică efectivă 
de la începutul secolului XI, ea revenind 
vizirilor recrutați din rândul comandanților 
militari. În anul 1169 funcţia de vizir al 
Egiptului este preluată de unul din generalii 
lui Nur-ud-din-Mahmud, Sirkuh, căruia i-a 
urmat nepotul său, Salahad-din Yusufibn 
Ayyub, pe care Europa creştină îl va consemna 
sub numele de Sa/adin. 

Născut în Tehkrit pe malul Tierului 
în 1138, Saladin nu era semit. ci kurd. Tatăl 
său Ayyub fusese guvernator. mai întâi la 
Baalbek şi apoi la Damasc. În aceste oraşe, 
trăind în mediul de la curte, a deprins atât arta 
administrării statului, cât şi meşteşupul 
armelor. Aceste cunoştinţe, pe care le stăpânea 
cu măiestrie, erau completate cu o adâncă 
evlavie, temeinice cunoştinţe teologice şi un 
mod de viață aproape ascetic. 

La moartea lui Nur-ud-din (1173), 
guvernatorii provinciilor au refuzat să-l 
recunoască rege pe fiul acestuia în vârstă de 
unsprezece ani, aducând Siria, din nou, în 
stare de haos. Cum în această situaţie ţara 
putea deveni o pradă uşoară pentru cruciați, 
Saladin a părăsit Egiptul în fruntea unui 
detaşament de 700 de călăreţi şi, printr-o 
serie de atacuri rapide, a devenit stăpânul 
Siriei. La reîntoarcerea în Egipt şi-a luat titlul 
de rege, întemeind dinastia ayyubizilor. Şase 
ani mai târziu a inițiat o nouă campanie în 
Siria, a mutat capitala la Damasc şi a cucerit 
Mesopotamia. În octombrie 1187 Saladin 
recucereşte lerusalimul, fapt care va 
determina Europa creştină să inițieze cea ce 
a treia cruciadă. 

În regiunile înglobate în regatul 
său, Saladin a impus aceeaşi religiozitate 
severă, de orientare sunnită, ca la Cairo. Deşi 
a micşorat simţitor impozitele, în timpul 
domniei sale au fost construite numeroase 
lucrări de utilitate publică. Dar ceea ce i-a 
creat faima unui rege mare şi a unui nobil 
autentic, recunoscut ca atare chiar şi de lumea 
creştină, a fost cavalerismul şi spiritul de 
dreptate de care a dat dovadă în tot ceea ce a 
întreprins. 

După moartea sa, în anul 1198, 
asistăm din nou la haosul provocat de certurile 
pentru succesiune la tron, un spectacol familiar 
acestei perioade din istoria Islamului. Fiii săi 
nu au fost la înălțimea moştenirii pe care le- 
a lăsat-o Saladin şi dinastia ayyubidă se va 
stinge după trei generaţii (1260). 


(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 


32 de 78 Ada 


i 
2 GE 
DN e 


a) 















COMERȚUL ȘI MEŞTEȘUGURILE 


3 In perioada pe care o analizăm - România Mică - 
evreii au reuşit să pătrundă în comerț şi în activitatea 
meşteşugărească într-o astfel de măsură. încât amenințau, 
prin număr, dar şi prin concurență neloială. să-i înlăture, 
din viaţa economică, pe comercianții şi meseriaşii 
autohtoni. Incă din deceniul al şaptelea al secolului trecut. 
78% din negustorii şi meseriaşii din capitala Moldovei 
erau evrei. Toate măcelăriile şi brutăriile, precum ŞI O 
mare parte din băcăniile din laşi erau în mâini evreieşti, 
"incat - remarca un călător francez din acel timp = evreii 
ar pulea, CU uşurinţă, să înfomete=e oraşul dacă ar declara 
greva . 

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea. iudaizarea 
unor centre urbane şi rurale din Moldova. era fapt împlinit. 
Existau in această provincie târguri unde, în afară de 
jandarmi ŞI reprezentanții administraţiei, toată populația 
era evreiască. . 

008 Pentru 0 completă înțelegere a procesului de 
iudaizare a provinciilor româneşti, trebuie urmărite, în 
paralel, două aspecte. Mai întâi, continua invazie din afara 
hotarelor țării şi apoi, excedentul de naşteri față de morţi 
la populația evreiască deja stabilită în România, acest al 
doilea aspect fiind la fel de primejdios pentru fiinţa 
neamului românesc ca şi primul, dacă nu chiar mai 
primejdios. 

— ——_ 3 >= 

In ccu de a doua jumătate a secolului XIX. se 
poate afirma fără exagerare. că laşii erau pe cale de 
completă iudaizare. Deja în 1860, capitala Moldovei 
număra 32 12 negustori evrei faţă de numai 470 creştini, în 
timp cecu treizeci de ani în urmă, pe Uliţa Mare a oraşului, 
nu exista decât un singur negustor evreu. În acelaşi an, 
1860, în laşi erau 3721 de meseriaşi evrei faţă de 1492 
creştini, cifră în care, pe lângă români, în numărul 
creştinilor, sunt incluşi şi 278 de supuşi străini, precum şi 
171 de ţigani. 

In anul 1900. conform datelor statistice publicate 
în Mon.Of.din 14 decembrie, la laşi trăiau 39441 evrei - 
50,90% din totalul populaţiei. câtă vreme românii numărau 
numai 35645 de suflete, adică o proporție de 45%, restul 
fiind străini de alte naţionalităţi. 

În anul 1912, după datele consemnate de 
L. Colescu în studiul “La population de religion mosaique 


en Roumanie” (1913), populaţia din patru târguri 


moldoveneşti era majoritar evreiască (Herţa 66.37%, 
Mihăileni 62.37%. Hârlău 56.40% şi Fălticeni 53,34%), 
iar în nouă oraşe (Dorohoi. Botoşani, Panciu, Bacău, 
Piatra. Tg.Frumos, Tg.Neamţ, Vaslui şi Roman), populația 
evreiască se apropia de 50%. 

Conform statisticilor publicate de scriitorul şi 
istoricul Radu Rosetti, în lucrările semnate cu pseudonimul 
Verax, La Roumanie e! les juifs”, Buc.1903 şi "Rumania 
and the Jews”, Buc.1904, situaţia pieţii comerciale din 
Moldova se oglindeşte în următoarele cifre. In anul 1887, 
în această provincie existau de abia 62 10 firme comerciale 
româneşti, faţă de 10912 evreieşti. În anul următor, 1888, 
evreii patentari sunt în număr de 14387, faţă de 13075 
creştini, în această cifră fiind incluşi şi deţinătorii de 
patente de alte naţionalităţi. In anul 1900 sunt înregistrate 
17820 firme evreieşti, față de 15039 firme deținute de 
creştini. În anul 1901, firmele evreieşti sunt în număr de 
16441, față de 14393 firme patronate de creştini. 

Situaţia în activitatea meşteşugărească, nu este 
mult deosebită de situaţia din comerţ. Aceeaşi sursă (Radu 
Rosetti) indică pentru anul 1902 că în cele 13 capitale de 

judeţ ale Moldovei, din totalul de 27273 de meşteşugari 
înregistrați, 12426 erau evrei, adică 46%, 
3 m —_— 

Ca şi în agricultură, după ce au obţinut pozițiile 
dominante în comerţ şi meşteşuguri în Moldova, evreii 
încep asaltul asupra Munteniei unde, în scurt timp, vor 
înregistra succese importante. Bineînţeles că obiectivul 
principal care le va polariza interesul a fost Bucureşti, 
capitala Țării, dar infiltrarea se va întinde în toate centrele 


PUNCTE CARDINALE 


Evreii. înot Ă 


urbane, până în cele mai îndepărtate colțuri ale Olteniei. 

Localizat în timp, momentul în care se declanşează 
invazia asupra Bucureştilor este anul 1862 când oraşul 
devine capitala Țării şi, ca urmare, centrul cultural, politic 
şi economic al Principatelor Unite. Moldova, sufocată de 
atâta evreime, devenise cu totul neîncăpătoare, aşa că 
iureşul spre provincia de dincolo de Milcov merita toate 
străduințele. 

La început, noilor veniţi le-a fost destul de greu, 
întrucât se izbeau de elemente dârze, pricepute în negoţ şi 


"meserii. Dar greul a durat numai până când au reuşit să pună 


mâna pe câteva capete de pod. La această acţiune le-au fost 
de mare ajutor micile colonii evreieşti, alcătuite din evrei 
sefarzi, sosiți în Ţara Românească din Imperiul Otoman cu 
mult înaintea invaziei evreilor aşkenazi, proveniţi din 
Imperiul Habsburgic şi din Rusia. 

Şi, în felul acesta, noii veniţi, în conlucrare cu cei 
vechi, au reuşit, înainte de 1878, să constituie aproape o 
treime din numărul breslaşilor din Bucureşti. Din cele 
27110 suflete cât numărau breslele, (7024 capi de familie 
cu membrii acestora), 16299 erau ortodocşi şi 8617 evrei. În 
opera sa cu caracter social și politic, Mihail Eminescu 
remarcă prezența covârşitoare a evreilor în meseriile 
rentabile, pe când românilor le rămâneau meseriile 
ostenitoare şi puţin rentabile: muncitori cu ziua, dulgheri şi 
dogari, fierari şi potcovari, rotari, sacagii, zidari, cavafi etc. 
În comerţ, dețineau, de asemenea, majorităţi zdrobitoare, ca 
bancheri şi zarafi, ca samsari şi comisionari, ca arendaşi şi 
antreprenori, bijutieri şi giuvaergii, ca hăinari, ca marchitani 
şi mănuşari, ca geamgii şi comercianţi de mobile. “S-a dus 
negoțul românesc de pe vremuri - scria cu multă amărăciune 
marele istoric N.Iorga, vorbind de negustorii bucureşteni - 
care îşi făcea auzit glasul încă pe vremea lui Cuza Vodă 

fiindcă s-au învârstat elemente de adunătură, în astfel de 
măsură, încât, în timpul marilor serbări jidoveşti din 
Septembrie mai toate obloanele din Lipscani erau lăsate". 
Şi ceva mai departe: “Vechii noştri negustori arar 'mai 
vizitează teatrele cu locuri prea scumpe pentru punga lor şi 
sunt înlocuiți de străini înlesniţi cu bani, mai ales evrei”. 
(Nicolae orga, Istoria Bucureştilor). 

Din Anuarul General al României pe 1896-97 
desprindem următoarea situație pentru centrul comercial al 
Capitalei. Pe strada Lipscani, din 151 firme, 89 sunt evreieşti; 
pe Gabroveni, din 60 de prăvălii, 32 sunt evreieşti; pe Calea 
Moşilor, din 1102 firme, 346 sunt evreieşti; pe strada Şelari 
din 68 fime, 50 au proprietari evrei; pe Calea Victoriei, din 
524 firme, 115 sunt evreieşti; pe strada Carol din 263 firme, 
128 sunt evreieşti. 

Şi penetrarea evreilor în viața comercială a 
Munteniei nu se limitează numai la Bucureşti. În oraşele 
capitale de judeţ, acolo unde până la 1862 prezenţa unui 
negustor evreu era o raritate, în anul 1899 statisticile 
consemnează existenţa a 1167 firme evreieşti faţă de 518| 
româneşti şi 1775 străine. 

EI SD II = 

În continuare, să dăm câteva date care lămuresc 
poziţia pe care o ocupau evreii în Vechiul Regat, luat în 
totalitate. 

Conform datelor statistice din 1887, numărul 
patentarilor din România era de 86292, dintre care 58291 
români, 9865 străini şi 18135 evrei. Pentru anul 1901 sunt 
înregistrate următoarele cifre: 68802 firme româneşti, faţă 
de 10966 străine şi 205 15 evreieşti. În anul 1904, la un total 
de 96937 comercianţi şi meseriaşi, 21 194 erau evrei - 13955 
în comunele urbane şi 7239 în cele rurale; 13685 erau 
străini - 8142 în comunele urbane şi 4543 în comunele 
rurale; 62058 erau români - 18862 în oraşe şi 43196 în sate. 

—_— — — —— 

Aceeaşi masivă invazie evreiască în viaţa 
comercială se înregistrează şi în provinciile care în timpul 
României Mici se găseau sub stăpânire străină. 

In Basarabia invazia s-a produs pe două căi; una, 
cea obişnuită, prin scurgeri din Rusia, Polonia şi Podolia şi 
a doua, organizată de autorităţile țariste, prin colonizări 
agricole evreieşti. Din păcate, pentru această provincie, nu 
posedăm date statistice din care să rezulte proporția evreilor 
în comerţ şi în activitatea meşteşugărească. Putem însă 
deduce preponderența lor în aceste domenii de activitate, 
ținând seama de proporția în care populau oraşele şi târgurile 
şi de refuzul lor de a se transforma în agricultori, aşa cum 
doreau autorităţile care i-au colonizat în această provincie, 





Martie '94 NR. 3/39 PAG. 13 


prezența lor aici având rostul de a dilua, ca şi colonizările 
masive cu rusofoni, covârşitoarea majoritate a populaţiei 
băştinaşe, la data când provincia lui Ştefan cel Marea fost 
transformată în gubemie rusească. 

lată cifrele în acest context: 

Oraşul Hotin, la un total de 31800 locuitori, 
număra 12000 evrei şi de abia 4500 români; 

Oraşul Orhei, la un total de 14800 locuitori, 
număra 7000 evrei şi de abia 5000 români; 

Oraşul Tighina, la un total de 35400 locuitori, 
număra 8000 evrei şi 10000 români; 

Târgul Călăraşi, la un total de 2345 locuitori, 
număra 1028 evrei; 

Chişinăul, la un total de 13 1000 locuitori, număra 
60000 evrei şi 71000 alte naţionalităţi. 

Cât priveşte coloniile agricole unde numai 
agricultură nu se făcea, acestea s-au dezmembrat la scurt 
timp după înfiinţare, evreii aciuîndu-se în oraşe şi târguri 
pentru a se îndeleinici cu negoţul. 

== — 

Situaţia din Bucovina este mai dramatică decât 
cea din Basarabia. Conform datelor furnizate de 
“Statistische Monarschrifi"”, Viena 1981, în perioada 
1868-1881, populaţia evreiască din această provincie a 
crescut cu 41,10%, pe când sporul celorlalte naționalități 
numai cu 7,84%. 

Conform datelor furnizate de /£ Toronţiu în 
“Poporaţia şi clasele sociale din Bucovina”, Buc.1916, 
situaţia în anul 1910 era cum nu se poate mai întristătoare: 


Evrei Români 
Gura Humorului numără 2050 la 708 dintotalulde 5257 
Rădăuţi 1 5940 ** 4445: "16604 
Siret 3178 113:3 7815 
Storojineţ 3453 ** 3039 * 10266 
Suceava 4200 ** 3667 * 11314 
Câmpulung 19777415 39947 8720 
Sadagura 3410 ** 14" 4439 


Negustorii bucovineni atingeau un total de 
103 12. Din aceştia, 444 erau români, 1226 străini şi 8642 
evrei. Aceşti 8642 neguţători evrei care se ocupau cu 
negoțul de lemne, bere, fier, galanterie, grâne, păcură, 
petrol lampant, piele, fructe, aveau la dispoziție o populație 
creştină de 692800 suflete care trudea pentru bunăstarea 
a 102919 evrei. 

—_— — — 

În Ardeal situaţia începe să devină dramatică 
odată cu anul 1867 când se încheie pactul dualist şi 
Ungaria devine regat în cadrul Imperiului Habsburgic. 
Aici, ca şi în Banat, în toate târgurile şi oraşele dacă erau. 
până la această dată, câteva mii de evrei. Propriu-zis până 
la revoluţia din 1848, în tot Ardealul, erau abia 15573 
evrei. Imediat însă după încheierea pactului dualist, când 
evreii încep să se bucure de drepturi, în principal de 
dreptul de a se aşeza în oraşe, numărul lor creşte, ajungând 
în 1870 la 24842. 

Oraşele, târgurile şi, în cele din urmă, satele 
încep să-i cunoască şi să prindă o tentă evreiască. Oradea 
Mare număra, sub domnia lui losif Il, foarte puțini evrei 
ŞI nu aveau'voie să locuiască decât în cartierul Catanavaros 
şi să circule numai până la apusul soarelui. Odată cu 1848 
ei câştigă deplină libertate de a se aşeza în oraş şi de a 
cumpăra proprietăţi. Curând numărul lor va depăşi 10000, 
cucerind poziţii dominante în comerț, industria mare, 
finanţe - poziții pe care, altădată, le aveau în mâinile lor 
macedo-românii. În 1880, în Făgăraş, apar firme evreieşti, 
iar în 1913, în oraş, rămăseseră doar 90 de meseriaşi - 
patroni şi ajutoare şi $ firme comerciale deţinute de 
români. Aradul număra în 1867, 3710 evrei, iar în tot 
comitatul 6910. În 1871, numărul lor crescuse într-atât, 
încât erau în stare să aleagă deputat pe fiul rabinului, iar 
în 1894 aveau deja 40 de consilieri. O situaţie asemănătoare 
este la Braşov. Tot negoţul mare este în mâinile lor, 
librăriile, tipografiile, băncile mari, birourile de avocatură, 
în toate aceste domenii devin majoritari. Alungaţi din 
Rusia, ei se aşează în valuri în cetate, negustorii români 
retrăgându-se de pe piaţă. Sprijiniţi de unguri, evreii vor 
participa la războiul de deznaționalizare pe care statul 
maghiar l-a dus, cu îndârjire, împotriva națiunii române. 

(va urma) 














mim Pa n e ae i AND de e a Pa a mă aie tu 3 & 


a ae Ip Pisa ema e 7 = dm. ——. —— € ati La. _ 


PAG.14 NR. 3/39 Martie '94 


A 7, paralel cu sinteza 


mai veche a lui A. D Xenopol, continuă 
şi reeditarea Istoriei Românilor a lui 
Nicolae lorga (ediția princeps, în 10 
vol, a apărut între 1936-1939; lucrarea 
a mai cunoscut şi o ediție în limba 
franceză, scoasă la Bucureşti, între 
1939-1945, sub titlul Histoire des 
Roumains et de la romanite orientale). 
Noua ediție în limba română, 
oferită de Editura Enciclopedică, a 
ajuns în 1993 la volLIII (“Ctitorii "), 
îngrijit de d-l Victor Spinei (care este, 
alături de d-l Gh. Buzatu, şi coordonator 
general al ediţiei). Textul este însoțit de 
bogate note şi comentarii critice, cu 
necesare îndreptări, precizări şi aduceri 
lazi. Substanţială (şi necruțătoare, cind 
e cazul, cu omul şi savantul dificil care 
a fost N.Iorga) este şi postfața d-lui 
V Spinei: “Ultima mare sinteză a lui 
N.Iorga asupra istoriei românilor...” 
Materia volumului se referă la 
perioada secolelor X-XIV (de la 
creațiunea statală sud-dunăreană a 
Asăneștilor pină la Mircea cel Bătrin şi 
la începuturile dinastiei muşatine din 
Moldova), fiind împărțită în trei “Cărţi " 
de întinderi inegale: 1. “Colaborările”; 
IL “Ctitoria dunăreană şi balcanică ”; 
III “Ctitoria independentă. Prima 
sinteză a secolului al XIV-lea” (această 
a treia parte fiind cea mai extinsă şi mai 
interesantă din unghiul de vedere al 
publicului mai larg). 

Restituirea operelor 
monumentale ale istoricilor noştri mai 
vechi este un fapt cultural remarcabil. 
E de aşteptat că în curind vom avea şi o 
nouă ediţie a sintezei în trei volume a lui 
Constantin C.Giurescu (cea mai 
limpede, mai sistematică şi mai 
apropiată de limbajul istoriografiei 
actuale). Toţi aceştia sînt paşi necesari 
pe calea demarxizării conştiinţei 
noastre istorice şi naționale - proces 
complex şi mai anevoios decit ne-am fi 
închipuit-o în urmă cu doar cițiva ani... 


Za 7. eveniment editorial 


trebuie considerată noua ediţie (a treia) 
a Nostalgiei Paradisului de Nichifor 
Crainic (Editura “Moldova”, Iaşi, 
1994), una dintre cele mai însemnate 
cărți ale culturii creştine româneşti, 
inadmisibil de puţin (şi de prost) 
cunoscută generaţiilor mai noi. Tonul 
judecăților superficiale l-a dat, din 
păcate, G.Călinescu însuşi, în Istoria... 
sa din 1941, unde tratează cu vădită 
malițiozitate întreg curentul 
“ortodoxist”. De atunci toată lumea 
vorbeşte de un pretins “platonism"” al 
concepției culturale şi estetice a lui 
Nichifor Crainic şi se indienează de 
cutare pagină de îngustime critică, 
pierzîndu-se din vedere ansamblul 
construcției teorelice, deosebit de 
coherente şi de subtile în sistemul de 
referinţă creştin. 

Nostalgia Paradisului este, din 
cite cunoaştem, cea mai bine arliculată 
sinteză teoretică a concepției creștine 
desprecultură şi artă, luminată de duhul 
ortodoxiei şi străină de alunecările prea 
filosofizante ale gînditorilor creştini ruşi 
(ca VI Soloviov ori N Berdiaev). Mai 
degrabă poate fi apropiată de Arta 
icoanei. O teologie a frumuseţii de 


PUNCTE CARDINALE 


P.Evdokimov (apărută în 1992 şi în limba 
română), pe care Însă o devansează cu 
citeva decenii şi o întrece prin forța de 
cuprindere şi generalizare. Nici cartea 


confundat cu cel relativizat filosofic de 
Blaga!). Mentorul gindirist porneşte de 
la baze patristice (Dionisie Pseudo- 
Areopagitul, Sf loan Damaschinetc.), Jără 


lui MEliade, La nostalgie des originesyg a le trăda în febra “originalității”, ci 


deşi dominată de un cu totul alt spirit, nu 
e străină de ecourile gîndirii lui N Crainic 
(cineva va trebui să se încumete într-o zi 
şi să arate cit de îndatorat a rămas 
M Eliade, fără s-o mărturisească, unor 
ginditori români interbelici, cvasi- 
necunoscuți în Occident, precum Nae 
Ionescu, Crainic sau Blaga...) 
Nostalgia Paradisului se afla 
deja, in nuce, în citeva dintre eseurile 
cuprinse în Puncte cardinale în haos 
(1936) şi Ortodoxie şi etnocraţie (1937), 





cărți ce-şi aşteaptă şi ele reeditarea. Eseul 
introductiv, “Modul teandric”, apăruse 
inițial în paginile revistei “Gândirea” 
(ianuarie 1940). Se poate spune deci că 
această carte, publicată în 1940, 
reprezintă sinteza ultimă a gîndirii lui 
N. Crainic în două din laturile ei 
fundamentale: teoria culturii şi estetica 
creştină. Mai precis, avem de-a face cu o 
teologie a culturii şi cu o teologie a artei, 
cuoabordare teologică fără egal a omului 
ca fiinţă creatoare, “după chipul şi 
asemănarea ” lui Dumnezeu. 

Construcția teorelică creşte 
impresionant, cu o logică foarte strînsă, 
din rădăcina “ Modului teandric ”. Ideile 
îşi răspund una alteia, cu necesitate, ca 
notele unei simfonii perfecte. Partea întii, 
“Religie şi cultură”, porneşte de la 
distincţia dintre cultură şi civilizaţie, 
studiază apoi “raportul genetic” şi 
“simbioza istorică” dintre religie şi 
cultură, sfirşind prin a pune în evidenţă 
influenţele fireşti şi conflictele nefireşti 
dintre aceste două sfere ale spiritualității, 
cu un foarte întemeiat rechizitoriu la 
adresa crizei generale a lumii moderne 
(“...marele proces al trecerii de la 
medieval la modern înseamnă părăsirea 
concepției teocentrice şi adoptarea unui 
antropocentrism care, în dezvoltarea lui, 
va fi totuna cu descreştinarea culturii” - 
p.79; “Descentralizarea culturii moderne, 
adică ruperea ei de centrul spiritual 
religios, înseamnă fărimițarea ei în 
varietăți individuale, lipsite de sensul 
superior al unităţii spirituale” - p.80). În 
multe puncte, gindirea lui Crainic se 
întilneşte cu cea a lui Rene Guenon. Dar 
Crainic este coherent creştin, stind pe 
baza solidă a ortodoxiei, pe care Guenon 
O ignora. 

Partea a doua, “Teologie şi 
estetică”, lămureşte mai întii sensul 
teologic al frumosului, distingind între 
frumosul transcendent, frumosul natural 
şi frumosul artistic, arătînd însă că ele 
sînt aspecte comunicante, ducind la 
conceplul acelei “frumuseți” care va 
salva lumea, după vorba lui Dostoievski. 
Totul tinde spre “frumosul sofianic” 
(“sofianicul "la Crainic nu trebuie cumva 


dezvoltindu-le cu elemente noi, pină la 
ultimele lor consecinţe. Se nasc de aici 
minunate pagini de estetică creştină, 
vizind atit “arta” cit şi “artistul”; 
categoria estetică supremă nu putea fi 
alta decit sublimul (intuiţia estetică 
prefigurează intuiţia mistică), iar tipurile 
umane exemplare rămin geniul (ca 
realizare supremă a “chipului” lui 
Dumnezeu în om) şi Sfîntul (ca realizare 
supremă a “asemănării cu Dumnezeu) 
Capitolul “Problema stilului”, care 


încheie partea a doua, este o polemică 
indirectă cu Blaga de pe pozițiile 
creştinismului ortodox (stind alături de 
paginile lui D.Stăniloae - scrise cam tot 
în aceeaşi perioadă - din Poziţia d-lui 
L.Blaga față de creştinism şi ortodoxie). 

Partea a treia, “Nostalgia 
Paradisului”, care adat şi titlul întregului 
volum, este încununarea armonioasă a 
părților anterioare, luminind mobilul cel 
mai adinc (dar şi rolul profetic) al 
elanurilor creatoare ale omului: 
“sentimentul paradisiac” (dovedit ca 
“realitate universală”, nu doar în 
creştinism, ci în toate religiile şi culturile 
cunoscute). “Civilizaţia îşi are impulsul 
primar în memoria paradisului terestru. 
Cultura îşi are impulsul primar. în 
aspirația către paradisul ceresc... 
Nostalgia paradisului este impulsul 
fundamental al plăsmuirilor omeneşti ” 
(pp. 251-253). Nici nu i se poate conferi 
creației artistice un statut mai nobil decit 
acesta: “În orice artist de rasă se 
reproduce ceva din lupta lui lacob cu 
îngerul: e lupta pentru cucerirea 
frumuseții divine ” (p. 289). 

Să mai adăugăm că noua ediţie 
include, ca “studiu introductiv”, 
substanțialul articol al lui D.Stăniloae, 
Opera teologică a lui Nichifor Crainic 
(publicat în “Gândirea ” din aprilie 1940 
- Număr festiv dedicat lui N Crainic la 
împlinirea a 50 de ani). Sînt paginile cele 
mai dense şi mai autorizate din cite s-au 
scris pină astăzi despre teologul 
N.Crainic, definit drept “cel dintii teolog 
român din epoca modernă a istoriei 
noastre care scoale leologia din cercul 
strimt şi ocolit al specialiştilor, 
prezentind-o într-o formă impunătoare 
afențiunii generale a lumii intelectuale 
[...]. Nichifor Crainic înnoieşte prin 
reactualizarea tradiției într-o teologie 
care se mulțumea doar cu citeva coji din 
această tradiție, primite pe calea şi de 
multe ori prin interpretarea ocolită a 
feologiilor apusene. Prin Nichifor Crainic 
s-a săvirşit o adevărată restaurare a 
teologiei româneşti în duhul ortodox” 
(pp. VI-VID. 

Îngrijitorii ediției, perechea 





Magda şi Petru Ursache, o mai 
inzestrează cu o postfață şi cu un corp 
de note, care nu se ridică însă la 
înălțimea cărții, fragmentind adesea în 
mod inutil lectura. Cit despre contribuţia 
bio-bibliografică a d-lui Alexandru 
Cojan (ginerele autorului), ea este 
marcată de diletantism. Privind totuşi 
lucrurile de sus, ediția este mai mult 
bună decit rea, indeosebi dacă o 
comparăm cu edițiile precedente din 
operele lui N Crainic (cele încropite de 
d-l Nedic Lemnaru). 


GI (0 cante pe care o 


semnalăm fără a fi apucat s-o citim, dar 
despre care sîntemconvinşi căreprezintă 
o lectură de excepție, avind în vedere 
volmele anterioare ale autorului şi 
distinsa sa activitate publicistică din 
ultimii ani, este Don Quijote în Est, 
eseul d-lui Octavian Paler (Editura 
“Albatros”, 1994). După mărturisirea 
autorului, cartea reprezintă “un pariu 
al sincerităţii”, vizind, dinlăuntru, 
condiția omului răsăritean de astăzi, 
mai ales în ipostaza sa intelectuală. Don 
Quijote, “Cavalerul Tristei Figuri”, 
adevărat mit apusean al idealismului 
sublim, luptindu-se cu “morile de vint” 
ale istoriei, s-ar fi mutat, cu “lance ” şi 
“mirțoagă”, în spațiul Europei 
răsăritene, unde şi-ar fi redescoperit 
esența şi actualitatea. Donguijotismul 
ar deveni astfel o nouă formă de răspuns 

contemporan la. “teroarea istoriei”, 

eseul d-lui Paler-ambiţionind-să-fie o 

radiografie deopotrivă istorică şi 

spirituală a unei lumi care încearcă 

să-și recupereze, după o boală 

îndelungată şi în condiţii de mare 

vifregie, echilibrul lăuntric şi identitatea 

europeană. 

Nouă ni se pare, totuşi, că 
donquijotismul este, în esenţa lui, prea 
apusean spre a putea deveni 
“funcţional”, ca atare, sub cerul 
Răsăritului ortodox. Promitem ca, după 
lectura cărții d-lui Paler, să revenim cu 
o cronică mai amplă şi mai la obiect, pe 
care statura autorului o merită cu 
prisosință, fie că sîntem de acord, fie că 
nu, cu unul sau altul dintre aspectele 
morale, culturale ori politice pe care le 


Sa isa că spațiul nu ne 


permite mai mult, ne mulțumim să 


semnalăm măcar în treacăt citeva alte 
titluri de mare interes, toate reeditate la 
începutul acestui an: primul volum (din 
1939) al ediţiei Perpessicius a Operelor 
lui M.Eminescu (redat acum în ediție 
anastalică, prin colaborarea dintre 
Editurile “Vestala” şi “Alutus-D” din 


Bucureşti); cartea din 1923 alui Grigore 
Tăuşan, Filosofia lui Plotin (unică în 
bibliografia filosofică românească); 
eseul de “peratologie” al d-lui Gabriel 
Liiceanu, Tragicul (reapărut, fireşte, la 
“Humanitas ”) şi, în fine, noua ediție, 
scoasă de Editura Enciclopedică (tot 
mai activă în vremea din urmă), a cărții 
istoricului sas Adolf Armbruster, 
Romanitatea Românilor. Istoria unei 
idei (apărută iniţial în 1972 şi pe care 
MEliadeo recomandase spre traducere 
în limba franceză). 


Răzvan CODRESCU 











P.S.S. Episcop dr. Andrei 
Magieru definea astfel catehismul: ““Este 
cartea în care se cuprind pe scurt învățăturile 
religiei creştine”. Dara cuprinde o învățătură 
pe scurt- oricare ar fi aceasta -nu înseamnă 
a O cenzura sau a o denatura, ci doar a o 
rezuma, respectind cu fidelitate conţinutul 
ideatic. 

Odatăcuvenireaurgiei comuniste, 
orice carte cu titlul de “Catehism creştin- 
ortodox” a fost pusă la index de către 
ateismul de stat impus după anul 1948.0 
carte care a fost îndeaproape “urmărită”, 
trecută în fondurile secrete ale bibliotecilor 
din țară sau arsă de către Securitate, după 
confiscarea ei de la creştini, a fost şi 
Catehismul creştinului ortodox alcătuit de 
către preot prof. loan Mihălcescu, doctor în 
Teologie. șeful catedrei de “Teologie 
Dogmatică şi Simbolică”” de la Facultatea 
de Teologie din Bucureşti, considerat în 
epoca interbelică cel mai mare dogmatist 
român. 

Din anul 1939, pr. loan 
Mihălcescu devine Mitropolitul Moldovei. 
Pînă în anul 1947, 1.P.S. Irineu Mihălcescu 


PUNCTE CARDINALE 
UN CATEHISM “BINECUVÂNTAT” PRIN CENZURARE 


"CREŞTINISMUL CUMINTE" 


Revista PUNCTE CARDINALE îşi propune sub acest supratitlu, să 
deconspire periodic modurile în care doctrina Bisericii Ortodoxe a fost şi este în 
continuare falsificată şi denaturată de anumite forţe anticreştine (masonice şi 
comuniste), infiltrate uneori chiar în sînul Bisericii. Scopul ascuns al falsificărilor 
Şi denaturărilor operate asupra învățăturilor Sfintei noastre Biserici Ortodoxe a 
fost unul singur: acela de a transforma creştinismul românesc într-o religie 
moartă, într-un “creştinism cuminte”, care să nu poată deranja, în nici un fel, 
planurile oculte de descreştinare ale Europei de Răsărit, puse la cale, după cel de- 
al doilea război mondial, de către “înțelepții şi hahamii acestei lumi”. 


creştinilor români, acest Catehism, pus mai 
tirziu la index de puterea comunistă. 

În anul 1990, Editura Mitropoliei 
Moldovei şi Bucovinei a tipărit într-o ediție 
nouă Catehismul alcătuit de Irineu 
Mihălcescu. Un act oarecum surprinzător 
faţă de pasivitatea, inerția şi frica ce domină 
şi astăzi, după “revoluția” din decembrie 
1989, mediile bisericeşti şi teologice din 
România. Ediţia 1990 a fost una anastatică, 
adică fotoreproducereacelei originale. Tirajul 
a fost limitat, dar faptul că acest Catehism - 
care a speriat atît de mult pe comunişti = a 
reapărut, a însemnat enorm pentru 
creştinismul românesc. Reacția “centrului”, 
adică a Patriarhiei de la Bucureşti, nu a 
întîrziat. Alarmă: “O editură, scăpată de sub 
control, a tipărit catehismul lui Irineu 
Mihălcescu!”. În cel mai scurt timp, o editură 
cu numele “Credința noastră” primeşte 
“ordinul patriarhal” de a retipări, într-un 
tirajde masă, acelaşi catehism, dar nu în 
ediție anastatică sau cel puțin cureproducerea 
fidelă a textului original, ci într-o ediţie... 
revizuită, adică cenzurată! În pagina de gardă 
a “catehismului de Bucureşti” se specifică; 


cu binecuvintarea Prea Fericitului 
TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe 
Române. (Editura) <<Credinţa noastră>>, 
Bucureşti, 1990”.**Catehismul de Bucureşti”, 
binecuvintat de Patriarhul Teoctist, conţine 
doar o singură cenzurare, la pagina 53, restul 
textului fiind identic cu cel original. Vom 
reproduce din Catehismul original pasajul 
care i-a speriat pe comunişti (între parantezele 
pătrate am însemnat textul cenzurat cu 
“binecuvîntarea” Patriarhului): 

“Uciderea sufletească este pilda 
rea şi sminteala, adică momirea intenționată 
la păcat a aproapelui sau scandalizarea lui 
prin vorbe şi fapte necuviincioase, ceea ce 
aduce după sine moartea sufletului. 

[Nu sunt vinovaţi de ucidere acei 
care, apărindu-şi viața, averea şi cinstea, ar 
facevreunrău sau chiar ar ucidepreceicare 
i-au atacat]. Acesta este pasajul cenzurat şi 
- atenţie ! - înlocuit cu o propoziție scoasă, 
efectiv, din burtă: punctul de după “moartea 
sufletului” a fost înlocuit cu o virgulă, pentru 
a da caracter de cursivitate, după care s-a 
introdus: “ca şi orice atentat la convingerile 
ori credința religioasă a cuiva”! Sintagma: 
“ Atentat la convingeri, ori credință” aparține 
limbajului de lemn utilizat de laicismul 
contemporan! 

“Tehnic” vorbind, în tirajul de masă 
al “catehismului de Bucureşti” s-a intervenit 
cu o cenzurare şi în același timpcuo falsificare 
(denaturare de conținut) prin imixtiune! Locul 
ales nu este întimplător, ci unul bine studiat, 
căci cenzurarea s-a făcut la capitolul “Cele 
zece porunci” - Porunca a VI-a: “Sănu ucizi, 
mai precis la răspunsul la întrebările 176 şi 
178: “Ce opreşte această poruncă?” şi “Este 
un Singur fel de ucidere ?”. 


Martie '94 NR. 3/39 PAG. 15 





Nimic altceva decit a pune pe creştinul 
ortodox în imposibilitatea de a uza, ca om 
şi cetățean al unui stat, de dreptul - firesc în 
orice sistem juridic - la legitimă apărare în 
fața unui posibil agresor! Lipsit de 
fundamentele moral-religioase ale dreptului 
de a se apăra (în legitimă apărare fiind), 
creştinul ortodox devine (şi asta am 
observat-o bine în cei 45 de ani de 
comunism) un biet animal de turmă, a cărui 
conştiinţă gregară nu-i mai poate dicta, 
conform instinctului de conservare, să-şi 
apere (Şi acumcităm din Catehismul original 
al lui Irineu Mihălcescu) “via/a, averea şi 
cinstea”. 

Conform “catehismului de 
Bucureşti”, “binecuvîntat”, cenzurat şi 
falsificat, dacă un creştin ar riposta ca să-și 
apere viața, averea sau demnitatea (toate 
aceste valori ale persoanei umane sînt şi 
astăzi terfelite şi batjocorite, la patru ani 
după o “revoluție” ce s-a vrut 
anticomunistă), atunci acesta ar fi“vinovat” 
de încălcarea poruncii a VI-a!!! 

Şi tot conform aceluiaşi 
“catehism” cenzurat, neocomuniştii de azi, 
aflaţi la Putere în România, pot cataloga sau 
“defini” pe foştii deținuți politici (încă în 
viață), ca şi pe luptătorii anticomunişti 
refugiați după 23 august 1944 în munți, 
luptînd cu arma în mînă ca să-şi apere viața, 
averea şi demnitatea de români şi de creştini, 
drept “criminali” şi “bandiți”, vinovați 
de...omucidere!. *Bunii creştini” se află 
probabil numai la Patriarhie, în posturi de 
cenzori ai învățăturilor Sfintei noastre 
Biserici ! În felul acesta, cartea de învățătură 
a lui Irineu Mihălcescu a fost transformată 
într-un catehism al minciunii, un catehism 


La laşi, pe banii Fundaţiei Soros şi sub 
coordonarea unei doamne prof. Luminiţa Grădinariu, se 
editează de citeva luni “Temperatura adolescenţei” 
(Publicaţie lunară pentruadolescenții din licee), distribuită 
gratuit în întreaga țară. Faptul în sine ar fi îmbucurător, 
cîtă vreme din bugetul nostru național nu sîntem în stare 
să finanțăm o presă pentru tineret. 

Obiectivul mărturisit al 
publicației este “sănătatea” noii 
generaţii. Sună bine. Să vedem 
însă care sînt “rețetele” acestei 
“sănătăți”,.. Emblema publicaţiei 
este un trandafir stilizat, cu şase 
petale, în care se recunoaşte 
simbolul venerabil al rozei 
masonice (motivul “trandafirului 
care-şi deschide petalele” apare şi- 
n editorialul Numărului 4, în care 
e vorba de “aspiraţia spre culmi 
misterioase”, cum scrie, ingenuu, 
o elevă din Hirlău). Într-o tîlcuire 
mai puțin ingenuă, “misterul” 
acestei aspirații confuze nu este 
altul decît idealul “ocultat” al 
masoneriei (organizaţie intemaţională întemeiată tocmai 
pe ideea de “secret” şi subversivitate). 

O rețea (network) de origine şi structură 
masonică este funcțională în lumea de azi sub denumirea 
de New Age, amplă “mişcare” de pervertire psihică şi 
morală, vizind mai ales generaţia tînără. In ease integrează 
majoritatea formelor de îndobitocire (şi chiar de 
“satanizare”) a tineretului actual, bazate pe 
despiritualizare şi pe anarhia libertăţiloriluzorii. Marea 
reuşită de pînă acum oreprezintă, din această perspectivă 


dizolvantă, tineretul american: analfabet, negativist, anarhic, 
impertinent şi steril, dar şi uşor de manipulat, atît prin 
propriile slăbiciuni, cît şi prin metodele diabolice ale 
psihologiei ““trans-personale”. 

O astfel de “americanizare” se urmăreşte şi cu 
tinăra generație românească, de regulă cu sugestii şi fonduri 


PENTRU 
“SANATATEA” 


NOI 
GENERAȚII 


venite din afara ţării (grupări para-religioase, fan-cluburi, 
publicații tip'“Bravo”, posturi de radio particulare, emisiuni 
TV tip “Ceaiul de laora 5” ş.a.). Aici se înscrie și publicația 
menționată. Să răsfoim puţin primul Numărdinacestan. Pe 
pagina întîi se exaltă tendențios conceptul modern al 
“libertăţii”, citindu-se din “înțelepciunea” aşa-zisului 
“profet” Kahlil Gibran (1883-1931), Părinților li se aduce 
la cunoştinţă: “Copiii voştri nu sînt copiii voştri, Ei sînt fiii 
ŞI fiicele dorinței nestăvilite de sinea naturii. Ei vin prin voi, 
dar nu de la voi. Deşi vă sînt alături, ei nu vă 


Ce s-a urmărit prin această subtilă al... “creştinismului cuminte!” 
a editat în tiraje de masă, pentruuzul tuturor  “Acumretipărit pentru folosul bunului creştin,  cenzurare, în aparență nesemnificativă ? 


Silviu ALUPEI 


aparțin... “Conţinutul revistei? Cîteva articole admirative 
față de şcoala şi familia americană, sfaturi de igienă şi 
sexologie, rețete de slăbire, teste psihice de magazin, 
music news, stilul de viață Grunge (neo-hippiot), noutăţile 
filmului şi ale modei. Crăciunul este ridiculizat pe mai 
multe voci în pagina intitulată “Evenimente văzute cu 
Simțul umorului de elevi”... Ce-i drept, 
sînt combătute fumatul şi alcoolismul. 
Portretul-robot al “tînărului sănătos” ar 
rezulta astfel: să nu bea, să nu fumeze, să 
facăsex cu precauție, să mănînce morcovi 
şi afine, să-şi pună părinții larespect, săse 
autocunoască prin teste P.S... să nu se 
strofoace cu tezele şcolare, să consume 
cît mai multă muzică rock (de preferință 
prin MTV), să fie la curent cu noutățile 
cinematografice şi, se subînțelege, să 
citească “Temperatura adolescenţei”... 
In tot Numărul nu adie nici o 
boare de spiritualitate, nici un accent mai 
grav, nici un avînt idealist, nici o vocaţie 
constructivă, nici o problemă autentic 
culturală. De Dumnezeu nu se suflă nici 
o vorbă, formele tradiţiei sînt ignorate sau 
bagatelizate, iar problema națională este ocolită cu o grijă 
specială. Totul se mişcă mediocru în țarcul materialului şi 
cotidianului, într-un limbaj ieftin şi adeseori agramat. 
Omul pare să dispară în fața unei năzuite sinteze între 
animal şi robot. Ca în paradisul destrămat al lui Blaga, 
“țărîna a secat poveştile”; dar “trupul” nici măcar nu se 
mai simte “trist” de goliciunea lui; ba dimpotrivă: se uită, 
cu suficiență, spălățel şi zimbitor, în oglinda d-lui Soros, 
nemaiîncăpindu-şi în piele de atita ...' “sănătate”! 


(R.C.) 








a] 








PAG.16 NR. 3 /39 Martie '94 





PUNCTE CARDINALE 


Un Qchi râde, 








Naţionalism cu faţă...masonică 






În săptămînalul bucureştean “Cuvîntul” (18-24 
ian.1994, p.3, sub titlul “Naţionalism cu față occidentală”) d- 
| Alexandru Paleologu afirmă: “Naționalismul este o atitudine 
nu numai legitimă, dar indispensabilă la nişte popoare care tind 
să-şi regăsească memoria colectivă şi conştiinţa lor de țară 
europeană (...). 

Naționalismul este legitim în răsărit. Sint de 
neconceput un polonez ne-naţionalist, un balt ne-naţionalist, 
un român şi un ungur ne-naţionalişti. Cum să nu fii naționalist?! 
Bineînţeles, nu în maniera făcută la noi în momentul de faţă, 
adică prin îndepărtarea valorilor şi conservarea mediocrităţilor 
(...). Un naționalism cu faţă europeană ar arăta aşa cum a 
arătat la Eminescu, la Kogălniceanu, la Titulescu, la Maniu şi 
la Regele Mihai 1 (...). Formula unei Românii naţionaliste, în 
sensul promovării şi apărării valorilor naţionale în contextul 
european, o reprezintă MS Regele Mihai | al României, 
singurul care poate salva țara”. Autorul mai adaugă şi citeva 
considerații despre obirşiile noastre istorice şi spirituale: “În 
toată istoria noastră noi am fost un popor de tradiție pentru 
opțiunea europeană (oralitatea scuză anumite imperfecțiuni de 
formulare - n.n.). Să nu uităm că Bizanțul era occidental (...). 
In fapt, noi nu sintem balcanici, ci nord-dunăreni. Chiar dacă 
am fost numiţi aşa (adică balcanici - n.n.), balcanismul s-a 
remarcat prin inteligență şi subtilitate. Socrate, Platon şi 
Aristotel au fost balcanici, iar Imperiul Bizantin la fel...” 

Să lăsăm la o parte afirmaţiile aventuroase despre 
“occidentalismul” Bizanțului sau despre “balcanismul”. lui 
Platon (curioasă este totuşi nehotărirea d-lui Paleologu cu 
privire la statutul Imperiului Bizantin: era acesta “occidental”. 
cum sîntem îndemnați “să nu uităm ”. sau cra “balcanic”, cum 
se afirmă citeva rînduri mai jos?!)... 

Mai interesant este să ne întrebăm ce înțelege oare d- 
| Paleologu prin “naționalism”. Că nu-l admite pe cel de tip 
vadimist sau că ne îndeamnă să nu întoarcem spatele 
Occidentului, înțelegem şi subscriem. Dar de aici şi pînă la a 
identifica naționalismul cu vocaţia occidentală a românilor, 
saltul este cam ameţitor... D-l Paleologu, mare occidentalizant, 
caută să echivaleze tendenţios “europenismul” (care ne este 
organic) cu “occidentalismul” (care nu este decît una din fețele 
istorice ale europenismului, iar nu un sinonim al acestuia). 
Faptul că noi sîntem europeni fără a fi nici occidentali şi nici 
cu tot dinadinsul anti-occidentali, ci pur şi simplu răsăriteni 
(adică aparținînd, istoric, geografic şi spiritual, celeilalte fețe 
a europenismului, ilustrate şi prin vechiul Bizanţ), nu pare să 
încapă în conştiinţa rafinată a d-lui Paleologu. 

Totul se lămureşte însă, pe un teren mai practic, 
atunci cînd domnia-sa vine cu exemple de personalități 
“naţionaliste” din trecutul românesc. În afară de Eminescu şi 
de Maniu, toți cei citați au fost masoni (de la Cantemir pină la 
Titulescu), iar prin creştinism n-a excelat nici unul! Că unii 
dintre ei (Kogălniceanu, Carp, Brătienii şi pînă la urmă lorga 

însuşi) au încercat să împace naționalismul cu masoneria (în 
absenţa oricăror scrupule religioase!), acesta e lucru adevărat. 
“Naționalismul masonic” de secol XIX, cu unele ocurenţe 
întîrziate şi pe la începutul secolului XX, a reprezentat una 
dintre strategiile temporare eficiente ale masoneriei (a se vedea 
şi articolul nostru Masoneria în actualitate, partea a treia, în 
“Puncte Cardinale”, Nr.5/29, 1993, p.10, unde arătam: 
“Agitarea naţionalismelor a făcut parte dintr-un plan bine 
gîndit de subminare a ordinii tradiționale a Europei creştine. 
Masoneriei îi era greu să se măsoare cu forța marilor imperii; 
acestea trebuiau şubrezite dinlăuntru, determinate să se dezbine 
în sine. Vechiul principiu Divide et impera se impunea într-o 
nouă exploatare diabolică (...). Aici nu intră în discuţie dacă 
vechile imperii erau bune sau rele, ci scopul malefic cu care s- 
a lucrat la prăbuşirea lor. Nu atentatul la ordinea imperială este 
grav, cît sensul anticreştin al acestui atentat. (...) Din momentul 
în care naţionalismele europene au reuşit să-şi îndeplinească, 


IND 
"PUNCTE CARDINALE" 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr.4072996517509 


loan NISTOR 
secretar redacție 


din perspectiva masonică, funcția dezinfegratoare ce li s-a 
premeditat, masoneria - în deplină concordanță cu evreimea 
internaţională - a prins să le combată cu îndirjire, conştientă de 
penicolul pe care dezvoltarea lor consecventă l-ar putea reprezenta 
în continuare”...). D-l Paleologu, însuşi, mason (şi nu dintre cei 
mai mărunți), s-o [i gîndit că strategia ar putea fi momentan 
reutilizabilă, avînd în vedere sensibilitatea naţională a românilor 
(exploatată la fel de abject, deşi într-o altă direcţie, de partizanii 
populismului neocomunist). Nouă naționalismul coordonat din 
Lojele masonice ni se pare o diversiune la fel de ieftină ca şi cea 
a demagogiei naţionale criptocomuniste. 

Să faci din Nicolae Titulescu un “naţionalist” este nu 
doar o prostie, ci şi o neruşinare (pentru deconspirarea politicii 
antinaţionale a acestui “idol fals” a se vedea mai ales Mihail 
Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din țarapierdută, 
Editura “Dacia”, Rio de Janeiro-Madrid, 1966, Partea 1 - 
“Titulescu: ministrul duşmanului”). Cît despre Regele Mihai |, 
mason încă din tinereţe (ca majoritatea monahilor europeni din 
acest secol), nu vedem cum ar putea fi cap al unei Românii 
autentic naționaliste! Noi recunoaştem fără rezerve legitimitatea 
Monarhiei şi-l preferăm oricînd pe Maiestatea Sa cucuvelei de 
la Cotroceni, dar asta nu înseamnă că ne vom îmbăta cuapărece. 
E fapt istoric că şi Carol II şi Mihai | au fost mai degrabă gropari 
ai naționalismului creştin românesc (din 1930 şi piriă la 23 
august 1944), făcînd întru totul jocul democraţiilor masonice 
occidentale. În aceeaşi perspectivă; cercurile masonice l-ar dori 
astăzi pe Regele Mihai | reinstalat pe Tron (nu pentru că i se 
cuvine, ci pentru că lecomvine). Ipoteticul naționalism” spinzurat 
de numele său e o ridicolă momeală, pe care unii s-au şi grăbit 
să o înghită pe nemestecate. 

Pentru noi naționalismul, deşi deschis oricînd 
dialogului cu Occidentul, nu se poate întemeia decit pe tradiția 
noastră răsăriteană şi ortodoxă, iar nicidecum pe pretinsa 
“spiritualitate” masonică. 


"A fi rutean în cultură” 





Sintagma aparține lui Constantin Noica, trimițind la 
indistincția nuanțelor culturale la nivel conceptual (aşa cum în 
ruteneşte, pare-se, două nuanţe - una de albastru, alta de verde 
- sînt denumite ambiguu prin unul şi acelaşi cuvînt). 

Ne-am adus aminte de vorba lui Noica văzînd de 
curind, petarabele de cărți din capitală, un volum din Petre Ţuţea 
intitulat... Nelinişti metafizice! Fireşte, Petre Ţuţea n-a scris 
niciodată vreo carte cu acest titlu. ““Găselnița” este a editorilor 
(îngrijitorul “ediţiei” este scriitorul şi publicistul Petre Anghel). 
Altminteri volumul conţine două texte ce s-au mai publicat 
anterior, “Bios” şi “Eros” (a se vedea şi Petre Ţuţea, Philosophia 
perennis, Bucureşti, 1992). 

Sintagma “nelinişte metafizică” este, la noi, de 
proveniență naeionesciană. Profesorul pretindea să trezească 
“neliniştea metafizică” în sufletele studenţilor săi, iar nu să-i 
informeze le modul didactico-academic; astfel ei vor deveni 
“spirite vii”, protagonişti ai cunoaşterii autentice. Neliniştea 
metafizică este şi titlul de editor ce s-a dat volumului din Nae 
Jonescu apărut în 1993 la Editura Fundaţiei Culturale Române 
(ediție îngrijită şi note de Marin Diaconu). D-l Petre Anghel s- 
o fi gîndit, la rîndu-i, că dacă Petre Ţuţea a fost discipol al lui Nae 
lonescu, sintagma i s-ar potrivi la fel de bine, dar, poate ca să nu 
repete titlul de editor dat volumului din Nae Ionescu, dumnealui 
a optat pentru forma de plural... 

Însă tocmai de aici începe tot ridicolul. Te uiţi pe 
copertă: Petre Ţuţea... Nelinişti metafizice... Editura “Eros”... 
Dovedindu-se “rutean în cultură”, d-l Petre Anghel (deşi fecior 
de popă şi admirator al lui Ţuţea) nu şi-a dat seama de inepția şi 
ridicolul unui astfel de plural... 

În primul rînd, omului îi este de ajuns o singulară 
“nelinişte metafizică”, pe fondul căreia se poate ivi, ce-i drept, 
o pluralitate de probleme; neliniştea metafizică este o stare 
interioară ce-l sensibilizează pe om la “trăirea” marilor probleme, 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-șef; 


Demostene ANDRONESCU, Marcel PETRIȘOR 
Răzvan CODRESCU, Constantin IORGULESCU 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr.109 
telefon 0992/422536 Printing Company 








la iscodirea adevărurilor ultime; ea nu poate fi posedată de 
cineva la plural, tot aşa cum nu pot fi posedate la plural 
inteligența sau imbecilitatea. 

Totuşi pluralul există în limba română actuală şi are 
chiar o oarecare circulație în mediile mai răsărite. Numai că, în 
accepţia curentă, el denumeşte, în mod persiflant, sclifoselile 
pseudo-intelectuale sau tulburările nevrotice (adesea la granița 
dintre psihologie şi fiziologie). “A fi cuprins de...” sau “a avea 
nelinişti metafizice” sînt expresii care nu trimit deloc, în argoul 
tinerilor, la vreo elevaţie spirituală, ci dimpotrivă (*“Ce, mă, ai 
nelinişti metafizice?”). Expresiile cu pricina sint de acceaşi 
speţă cu acele versuri din “folclorul” studențesc al anilor *70; 
“De la badea mai la deal / Bate-un vînt transcendental; / De la 
mîndra mai la vale: / Şoapte existenţiale...” 

Cineva care nu are capacitatea de a sesiza astfel de 
nuanțe le limbii n-are ce căuta în lumea editorială, necum să 
se îndeletnicească cu editarea lui Petre Ţuţea! Mai degrabă ar 
fi nimerit să se întreţină ruteneşte cu de-alde Alexandru 
Biîrlădeanu, în vro dependință a Academiei... 





„Unde prin d-l Hossu 
"să înțăleg şi alții”... 





În Numărul pe ianuarie, în cadrul acestei rubrici, ne- 
am referit la elucubraţiile “liberalului” Al.George cu privire la 
pretinsul “bolşevism” al Mişcării Legionare. In polemica 
dintre acesta şi dl. Andrei-lustin Hossu, noi am căutat să 
întărim punctul de vedere al celui din urmă. Tocmai d-l Hossu 
ne trimite însă o epistolă opărită, făcîndu-ne... “simişti” şi 
“ortodoxişti” habotnici! Motivul este acela că nu.i-am publicat 
integral o lungă “replică” de 8 pagini (adresată inițial “României 
literare'”), în care, jignit de mai vechiul său preopinent, vorbea 
mai mult despre sine decît despre problema în cauză. Ca să nu 
ne plictisim cititorii cu biografia superlativă pe care şi-o schița 
acolo d-l Hossu (al cărui narcisism devine, de la un moment 
dat, deconcertant), noi am făcut rezumatul materialului 
respectiv, în latura lui strict privitoare la Mişcarea Legionară. 
Pe d-l Hossu nu-l interesează însă, se vede, problema în sine, 
ci satisfacerea propriului orgoliu. Legionarii n-au fost bolşevici 
pentru că ne-o spune d-l Hossu! Altminteri problema n-are 
nici un sens)... lar denigratorul Al.George e mai,vinovat că |- 
a jignit pe dl. Hossu (care se recomandă drept “o mare 
personalitate”, “singurul filosof român din ultimii 50 de ani” 
etc.) decit că a jignit românismul! 

D-l Hossu se crede persecutat de noi ideologic şi 
confesional (dumnealui definindu-se “antisimist” şi greco- 
catolic). D-lui Hossu şi altora am dori să le amintim, în treacăt, 
că paginile “Punctelor Cardinale” s-au deschis tot timpul, fără 
obtuzitate, atit “simiştilor” cit şi “antisimiştilor”, în numele 
unităţii creştine. Cînd a fost vorba de materiale interesante şi 
cumpânite, n-am ţinut seama că autorul se numea Mircea 
Nicolau sau Duiliu Sfinţescu... În cepriveşte latura confesională, 
noi am păstrat linia ortodoxiei strămoşeşti, dar fără îngustimi 
sau exclusivisme. Am căutat să îmbinăm iconografia ortodoxă 
cu cea catolică, am tradus din poezia mistică spaniolă, am avut 
onorabili colaboratori greco-catolici (printre care şi pe d-l 
Hossu însuşi) şi nu încercăm să ascundem că avem chiar şi în 
Redacţie simpatizanți ai catolicismului. Acuzele de genul 
celor formulate de d-l Hossu (pe care noi continuăm însă să-l 
respectăm) sint fie fantezii, fie exagerări debitate necontrolat. 

li dorim sincer d-lui Hossu să-şi împlinească “în 
tăcere” opera filosofică genială de care ne vorbeşte. Noi ne 
vom vedea de ale noastre. Ne e teamă însă că la judecata din 
urmă o să ne dea de ruşine - şi pe unii şi pe alţii - vreo băbuţă 
anonimă, smerită şi analfabetă. Căci Dumnezeu nu ne va 
judeca nici pe secte politice, nici pe grupări religioase, nici pe 
specialităţi sau origini sociale, ci ne va împărți simplu în “oi” 
Şi-n “capre”, trimiţindu-ne pe unii de-a dreapta şi pe alții de-a 
stinga Lui. Aşa că s-ar putea ca toată “filosofia” creştină să stea 
în a şti unde se termină “oaia” şi de unde începe “capra”... 


V.A.M. 


LE LD ET E Teaca Le! 


"PUNCTE CARDINALE" 


Pasi SRL