Puncte Cardinale anul IV, nr. 4 (40), aprilie 1994

. ———_ ——————_ —..—.—.——.—————.— ŞI Op o. 


















































credinta 
iubire 
speranta 







Circulaţie în afara României 


7) . 


PS POTI IEI, AV 


IT ali 
(442. 


i 


- 


pe 


Intrarea în Ie rasalUn: 


Maestru anonim din Școala de la Amiens - A doua jumătate a isi xv 
Muzeul Ermitage - Sankt-Peterbure 


<<Adevărai zic voua: De vor tăcea aceştia, pietrele vor striga>> 


PUNC 
CAADINA 


: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 








(Luca - 19,40) 
GTA 
APT) 


aprilie. 
1994 








PREFAŢĂ 
LA POSIBILE ALEGERI ANTICIPATE 


Adevăratele dimensiuni ale dezastrului 
politic, economic, social şi cultural, dar mai ales 
moral, în care se zbate astăzi țara nu pot fi realizate 
decât de persoanele care au trăit în România de 
dinainte de 1944. 

Aceşti bătrâni, din păcate din ce în ce mai 
puțini la număr, ştiu că înainte de 1944 nivelul de 
trai din Occident nu era atât de contrastant superior 
față de nivelul de viață din România încât să 
determine un adevărat exod, îndeosebi în rândurile 
tineretului, spre țările bogate din Apus. Ei ştiu că 
vecinii noştri, fără excepție, ne erau inferiori şi ca 
urmare, atunci, nuşiroiau coloane de “furiști” nici 
spre Istanbul, nici spre Sofia şi nici spre Budapesta, 
inundînd punctele de frontieră. Şi mai ştiu că în 
timp ce Apusul era bântuit de Partide Comuniste, 
de Fronturi Populare şi de o “intelighenţie 
antifascistă”, România, deşi hotar în hotar cu 

“Paradisul Roşu ”, s-a dovedit imună la virusul 
comunist, Partidul Comunist Român având înainte 
de război numai 800 de membri, nu peste 4 milioane 
câți număra în Decembrie '89. În schimb, 
copleşitoarea majoritate a populaţiei ştie prea puţin 
despre România Mare, iar ceea ce ştie sunt imagini 
intenționat deformate de propaganda comunistă. 


sk 


Decembrie '89 ar fi putut să însemne nu 
numai reabilitarea adevăratei Românii în ochii 
unei populații mințite sistematic timp deo jumătate 
de veac, dar şi primul pas spre intrarea într-o 
existență normală, din care să fie extirpate toate 
relele comunismului. Această populație, care după 
evenimentele din Decembrie '89 nu a dobiîndit 
mult în sensul dorit de ea, dara dobândit esențialul 
- libertatea de expresie şi libertatea de a se 
organiza, se comportă însă surprinzător de ciudat 
în climatul de libertate instaurat după prăbuşirea 
regimului Ceauşescu. Astăzi, la patru ani de la 


N LA BA 3 
Videant Consules... Pao. 7. 
(Cazul Jirinovski) 
| silita 





“Revoluţie”, românii se mişcă aidoma leului 
căruia, după ce a fost ținut ani, mulți ani, închis în 
cuşcă, i se dă, pe neaşteptate, drumul în libertate. 
Eliberat, după ce dă o raită prin vecinătate, la ora 
la care de obicei primea hrana se reîntoarce la 
cuşcă, aşteptând să vină paznicul să-i aducă tainul 
zilnic. Şi cum acesta nu mai vine, aşteptarea 
neîmplinită se transformă, pe nesimţite, în regret 
după vechea stare de lucruni. Românii nu au 
primit odată cu libertatea şi instrucţiunile de 
utilizare. O omisiune de care se fac vinovate atât 
Puterea cât şi Opoziția. 


%* 


Puterea nu numai că a ştiut cum va evolua 
situația după Decembrie "89, dar a elaborat, din 
timp, planurile detaliate cu privire la modul de 
acțiune în ipoteza că, într-o bună zi, va trebui să 
acorde populației | libertate de expresie şi libertatea 
de a se organiza. În tainiţele oculte, de unde este 
dirijată şi astăzi ca şi în trecut Puterea, s-a ştiut că 
regimul comunist va avea suficient răgaz pentru ca 
atunci când va fi obligat să părăsească formal 
scena politică, rădăcinile lui să rămână intacte, 
capabile să lăstărească formele politice, economice, 
sociale şi culturale care îi convin. 

În acest scop trebuiau făcuţi să dispară 
toți potenţialii opozanți la procesul de instaurare, 
consolidare şi menţinere la putere a regimului 
comunist. În primul rând trebuiau lichidate toate 
personalitațile culturale şi politice ale adevăratei 
Românii al căror glas avea răsunet şi era respectat. 
Aiudul şi Sighetul le-au ajutat comuniştilor să 
rezolve această problemă stânjenitoare. Dar în 
urma marilor dispăruți rămâneau mlădiţele tinere, 
personalitățile în curs de formare, excepțional 


Gabriel CONSTANTINESCU 
(continuare în pag.2) 


Dicţionar de ide! Pag. 15. 


(OTE ea 
IT i feezb 





PAG. 2 NR. 4/40 Aprilie '94 






comuniste (Jilava, Văcăreşti, Aiud, 


Bucureşti) şi a profesat, ca medic 


Sofia şi Ecaterina), fiind acuzată de 





(urmare din pae.|) 

dotate, capabile să-şi ajungă şi poate chiar 
să-şi depăşească maeştrii, tineretul 
universitar. Pentru lichidarea lor morală, 
căci vârsta le era piedică în calea lichidării 
fizice, au fost rânduite Piteştiul şi Gherla. 
Şi cum aria rezistenței la comunism a fost 
mult mai largă, numeroşi intelectuali, foşti 
ofițeri din armata regală, elevi de liceu şi 
mulți muncitori şi țărani au fost izolați de 
restul populaţiei într-un regim de 
exterminare. Aşa s-a născut Gulagul 
românesc, țesătura de temnițe, mine de 
plumb lacares-amuncit cu deținuți politici, 
lagărele de muncă forțată de-a lungul 
Canalului Morţii şi din Balta Brăilei, 
precum şi aşezările cu regim de domiciliu 
obligatoriu din Bărăgan. lar pentru ca 
procesul de distrugere a societăţii 
tradiționale româneşti să se desăvârşească 
s-a făcut colectivizarea agriculturii şi 
naționalizarea proprietăților. In urma 
acestui pîrjol rămânea o populaţie 
înfricoşată, căreia i se exterminaseră elitele 
şi i se retezaseră rădăcinile prin desființarea 
proprietăţii, dar mai ales prin deposedarea 
țăranilor de ogorul strămoşesc. 

Nici o mirare deci că “turma 
fără păstor”, peste care s-au suprapus 
evenimentele din Decembrie '89,nua ştiut 
cum să folosească libertatea pe care a 
dobândit-o nesperat. A ştiut însă să o 
folosească Puterea. Aşa cum în trecut, 
imediat după ce au cucerit puterea politică, 
comuniştii au acaparattoatăeconomiațării, 
tot astfel şi astăzi, profitând de faptul că tot 
ei deţin puterea politică, foşti securişti şi 
vârfurile fostei norhenclaturi de partid au 
devenit proprietarii celor mai rentabile 
societăți comerciale nou înființate. Celor 
mulți, celor care vorşi ei săse împărtășească 
din binefacerile““economiei de piață”, dar 


“|care nu fac parte din clubul select 


al **capitaliştilor roşii”, le rămâne doar 
calea dughenelor care au împânzit, ca o 
pecingine, țara de la un capăt Ia altul. Şi, în 
sfârşit, pentru ca nici agricultura să nu le 
scape de sub control, redevenind ceea ce a 
fost înainte de colectivizare, s-au întemeiat 
“asociațiile agricole”, în fapt fostele 
colhozuri cu o denumire nouă. 


% 


A pune decăderea României pe 
seama pierderii războiului antisovietic, 
pierdere urmată de ocuparea țării de Armata 
Roşie şi de instaurarearegimului comunist, 
înseamnă a rosti numai o parte din adevăr. 


PUNCTE CARDINALE 


COJI NES E aaa 


Joi, 24 martie 1994, la Cimitirul Sfânta Vineri din Bucureşti s-a 
oficiat, în prezența unei asistențe îndurerate, alcătuite mai cu seamă din 
foste camarade de suferință, slujba de înmormântare a celei care a fost 
doctorița Marina Chiriţescu-Arv 
rezistenţei anticomuniste româneşti. “Ghega”, cum îi spuneau cei apropiaţi, 
ne-a părăsit la doar 70 de ani neîmpliniţi (n.26 sept. 1924, la Chişinău), 
măcinată de boala contractată în cei aproape [1 ani petrecuți în temniţele 


a, una dintre figurile luminoase ale 


Miercurea-Ciuc etc.), “fără a se fi îndoit 


vreodată sub povara loviturilor” (cum a subliniat în cuvântul rostit în fața 
trupului neînsuflețit d-l ing.Al.lonescu, de la care am primit şi majoritatea 
amănuntelor biografice pe care le sintetizăm mai jos). 

Marina Chiriţescu a fost cea de-a treia fiică a profesorului universitar 
Marin Chiriţescu, fost rector al Academiei de Înalte Studii Agronomice din 
Bucureşti şi a Alexandrinei Russo (descendentă dintr-o ilustră stirpe 
boierească). A făcut studii de medicină (începute la Iaşi şi terminate la 


navetist (București-Oltenița), din 1949 


până în 1953, când a fost arestată, împreună cu surorile sale (Alexandra, 


a fi acordat sprijin echipei de paraşutişti 


În realitate nu numai noi românii am ieşit 
învinşi din cel de al doilea război mondial, 
ci şi... Dar pentru a nu fi învinuiți de 
subiectivism, să-l lăsăm, mai bine, pe Contele 
de Marenches, fostul şef al Serviciului de 
Documentare Extemă şi Contraspionaj al 
Franţei timp de 1] ani (1970-81), să ne 
spunăcine au fost învinşii şi cine învingătorii 
în cel de al doilea război mondial. 
“Să spunem,  simplificând 
lucrurile, că trebuie să plecăm de la o 
constatare, oricât de dureroasă ar fi aceasta 
pentru amintirile de glorie şi pentru mituri. 
Noi, democraţiile occidentale, am pierdut 
practic cel de-al doilea război mondial. Am 
plecat la luptă impotriva sistemelor 
dictatoriale şi ne-am trezit în fața altui 
sistem dictatorial, care este cu mult mai 
periculos, din moment ce este vorba de unul 
din cele două mari imperii ale lumii, a cărui 
filozofie, a cărui religie acoperă acum O 





parte a lumii”! 

Aşadar, pretenția că prinactul de la 
23 August 1944 am sărit din tabăra învinşilor 
în cea a învingătorilor este lipsită de temei. 
Speranța, cu care ne-am amăgit ani de-a 
rândul, că vorveni occidentalii să ne salveze 
din ghiarele comunismului a fost nerealistă. 
“Occidentul - ne spune tot Contele de 
Marenches -nu era unit, mai ales Europa. 
Acest gigan! fizic, acest pitic politic a cărui 
voce de castrat se face greu auzită, este gata 
să cedeze tuturor şantajelor posibile şi 
imaginabile. ..? | 

Iar motivul pentru care Occidentul 
nu a sprijinit lupta pentru libertate a 
popoarelor din Răsăritul Europei ni-l 
dezvăluie tot Contele de Marenches. “Dece 
Statele Unite şi europenii nu acordă sprijin 
masiv celor care suferă şi luptă împotriva 
lor? Din laşitate şi orbire politică, după 
părerea mea”.* Şi pentru ca nu cumva să-şi 
facă loc impresia că, prin dispariția Uniunii 
Sovietice şi apariția Comunităţii Statelor 
Independente în locul ei,s-aschimbat fondul 
problemei, acelaşi autor ne atrage atenția: 
“Dacă citeşti ceea ce gândea Petru cel 
Mare, testamentul său de la 1725 (n-are 
importanță dacă este real sau apocrif), iţi 
dai seama care sunt nevoile imperiale ale 
Rusiei veşnice, pentrucare personalul politic 


actual nu reprezintă decât o fază în istoria 





altarul unui ideal. 


D-l ing.Al.lonescu şi-a încheiat scurtul discurs funebru citând 
binecunoscutele versuri ale lui Radu Gyr: 
Ne vom întoarce într-o zi, 
Și cei de azi, cu paşii grei, 
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi 
Cum vom pătrunde-ncel în ei... 


acestei mari țări + 
E 


Aşa stând lucrurile, pentru actuala 
Opoziţie, obiectivul care trebuie urmănit cu 
înverşunare este dobândirea puterii politice 
prin folosirea libertăților obținute în 
Decembrie '89. Este vorba deci de o luptă 
politică, dusă în condiții speciale, împotriva 
unui adeversar capabil să nu mai respecte 
regulile democraţiei atunci când este 
amenințat să fie înlăturat de la conducere, o 
luptă pe care Dimitrie Gusti o caracterizează 
astfel înstudiul intitulat.Sociologia națiunii. 

“Lupta dintre partide are 
caracterul unui adevărat război, deoarece, 
ca şi în război, avem voințe adverse în 
conflict (partidele ce stau faţă în faţă), avem 
a face cu conducători şi conduşi, cu 
mobilizarea forțelor şi, când se va da lupta, 
cu 0 lactică şi strategie deosebită, cu 


îmvingători şi învinşi, avem de a face, în 


sfârşit, cu disciplină de partid, 
asemănătoare întocmai cu disciplina 
militară şi care are toate virtuţiile şi viciile 
ei” Şi întrucât, pentru noi, războiul 
împotriva comunismului nu s-a terminat, 
putem spune, parafrazându-l pe von 
Clausewitz, că politica este doar continuarea 
războiului cu alte mijloace. 

Faţă de modul în care trebuie dusă 
lupta politică suntem, cu adâncă părere de 
rău, nevoiți să constatăm grave neajunsuri în 
felul în care Opoziția înțelege să poarte 
această luptă. Conducătorii Opoziţiei, atâți 
câți au supravieţuit regimului de exterminare 
lacare i-a supusregimul comunist, continuat 
astăzi de actuala Putere, îşi închipuie că 
lupta politică se desfăşoară numai în arena 
Parlamentului. Se pare că ei au uitat că în 
această luptă este nevoie şi de o armată, nu 
numai de generali. Şi pentru ca această 
armată să existe şi să poată acționa este 
nevoie ca ea să fie, din timp, mobilizată şi 
organizată. Or în această direcție s-a făcut 
prea puțin în anii care s-au scurs de la 
“Revoluție”. În timp ce Puterea dispune de 
toate structurile şi cadrele Partidului 
Comunist, Opoziția nu are decât anemice 
organizaţii în capitalele de județ. În cei patru 
ani care s-au scurs de la evenimentele din 
Decembrie '89, partidele de opoziție ar fi 





din care a făcut parte şi dr.lon Golea (prieten şi coleg de facultate). După 
o dură anchetă, este judecată şi condamnată în 1954 la 25 ani muncă 
silnică (cu 10 ani de “degradare civică” și confiscarea averii personale). 
Va fi eliberată în 1964, primind de la Sanatoriul TBC Aiud o adeverinţă 
cu următorul diagnostic: “tuberculoză pulmonară fibromusculară”, 
asociată cu “sindrom cardio-pulmonar cronic”. .. 

Drama acestei vieți s-a integrat în drama întregii sale familii, 
aspru lovită de ura comuniştilor: mama sa a fost deportată şi a murit 
undeva în fundul Siberiei, un frate (student la Agronomie) a pierit ca 
prizonier într-un lagăr rusesc, iar surorile (ca şi alte rude apropiate) au 
îndurat prigoana temnițelor comuniste, fiind jefuite astfel şi de moştenirea 
familială ce le-ar fi revenit de drept (între care şi o vilă cu patru nivele, 
ocupată de favorizații regimului şi în care şi astăzi mai locuieşte un fost 
securist). Dar doctorița Marina Chiriţescu a îndurat totul muceniceşte, 
nepăsătoare faţă de bunurile lumii aceasteia, arzând până la capăt pe 




















putut să-şi înjghebe organizații puternice, 
ramificate până în ultimul cătun. Dar n-au 
făcut-o, după cum nuau considerat necesar 
să-şi creeze o presă proprie, combativă şi 
convingătoare, prin intermediul căreia să- 
şi răspândească ideile, dar mai ales să 
înfiereze noianul de minciuni şi ofense cu 
care comunismul a întinat chipul adevărat 
al Ţării şi al Neamului. 

Cele două libertăți fundamentale 
dobândite în Decembrie '89, libertatea de 
expresie şi libertatea de organizare, trebuiau 
folosite până la ultima consecvență în 
acțiuni propagandistice şi de organizare. În 
loc să-şi irosească energia până la epuizare 
în dispute verbale cu Vadimii şi Păuneştii 
din actualul Parlament, în fața cărora orice 
om onest este dezarmat, neputându-se 
cobori la nivelul lor de obrăznicie, 
neruşinare şi abjecţie, ar fi fost de dorit ca 
reprezentanții Opoziţiei să se străduiască 


» să adune sub steagul adevăratelor valori 


naționale o armată de partizani cât mai 
numeroasă. Ei ar fi trebuit să se adreseze cu 
precădere tineretului. Tineretul a fost în 
toate timpurile generosşi sensibil la valorile 
autentice. Şi cum pentru a face un lucru 
bunnueste niciodată prea târziu, nădăjduim 
că Opoziția va înțelege acestcomandament. 
Mai ales când alegerile anticipate nu sunt 
numai posibile, ci şi foarte probabile. 

Şi, în încheiere, oultimă precizare. 
Oricât de ademenitoare vor fi lozincile şi 
promisiunile actualei Puteri în campania 
electorală pe care de fapt a inaugurat-o, e 
bine săse ştie că ele nu se vorîmplini, după 
cum nu s-a împlinit nici una din 
promisiunile pe care le-a făcut de când s-a 
instalat la cârma Țării. Împerecherea 
nefirească dintre “comunism” şi 
“economia de piaţă ” nu poate da naştere 
decăl la îmbogățirea peste noapte şi peste 
măsură a potentaţilor roşii, la corupție 
generalizată la toate nivelele de conducere 
şi lapauperizareapopulației pînă înpragul 
înfometării. În schimb, oricât de reținute şi 
cumpănite vor fi promisiunile făcute de 
Opoziţie, ele se vor împlini. Viitorul 
României nu se poate clădi decât în timp, 
prin trepte ridicate una după alta, prin 
muncă şi cu sudoare. Cine permite altceva, 
minte. Şi a sosit timpul ca românii să nu se 
mai lase mințiți, să dea dovadă că pot 
deosebi adevărul de minciună. 


1,23 şi 4. Christine Ockrent - Contele de Marenches 
- Consilier de taină al Puterii, Ed. Humanitas - 
Buc. 1992. 
5 D. Gusti - Opere IV, Ed.Academiei RSR - 
Buc.1970 








PRELUDIU 


Cuvintele cestea banale, 

din har decăzute şi pale, 

le-aş vrea herghelie-ntre cer şi pămâni, 
cu nările-n vânt; 

le-aş vrea numai lamură pură, 
desprinse de zgură, 

le-aş vrea - purpurii şi albastre - 

să ardă-n adâncă-nălțime, 

brățări nebuneştilor ştime: 

Visele noastre. 


CONFESIUNIE 


Că trist mi-i poemul, că nu te 
cumineci cu zările lui?... 

Păi, vinul mi-i drag amărui 
cât gravele serii lăute... 


Fantome-n poem, piruele, 
plutire-n lunatecatul dans... 
Aripi crinolina regence 
agită, suav desuete... 


Și dacă evocă pavane, 
şi dacă re 'mvie gavote 
şi nimfe-n melodice grote 
cu clare cascade silvane, 


şi dacă perindă-n landouri 
nostalgice, stinse infante, 

şi dacă rondeluri galante 
mai freamătă-n pale ecouri - 


e doar că azi loate-s cenuşe, 
iar inima-i aspră ca fierul 

şi simbol pe veac e hingherul 
ce gâtuie şoimii-n căluşe! 























POPAS ULTIM 


Aci, cu aste ape legănale, 

în mălăsoase foşnete de val, 
ne-apropiem de golful vesperal, 
liman al visurilor noastre toate. 


O, cum ni-i teamă-n calea prin bulboane 
că totul destrăma-se-va, părere, 

la leneşele-atingeri de liane 

califelate ca o adiere! 


i Ne-ntâmpină-n adâncuri stranii flori 
pe crengi pietrificate-n somn: coralii... 
Risipă neaievea de vitralii, 
solomonare, pâlpâie comori. 


Şi-amurgul ţi-i, ca nicăieri altunde, 
tărâm de umbre line şi cleştar... 
Bucanierii vioriu transpar 

la prora galioanelor afunde. 





Lin, clincăne dublonii de-aur vechi 
(Arriba, fastuoasa mea Armadă!); 
râd roşu muşcăturile de spadă, 
străfulgeră cerceii la urechi... 


lar noi, pân 'mai acuma pământenii, 
abia sosiți din larguri - torțe-mvinse- 
ducând în pumni doar inimile-aprinse, 
ne revărsăm spre aste rubedenii... 








PUNCTE CARDINALE 
ŞTEFAN VLĂDOIANU 






Ştefan Vlădoianu (19102-1970) este fără 
îndoială unul dintre cei mai viguroși poeți ai 
închisorilor comuniste, putând fi așezat în imediata 
vecinătate a lui Nichifor Crainic şi Radu Gyr, Autor, 
între altele, al vestitei “Balade corsare” (pe care, din 
pricina lungimii ei, o vom reproduce separat, într-un 
„Numărviitor), Ștefan Vlădoianu se arată un poet liric 
complex, îmbinând rafinamentul clasic şi patosul 
romantic, într-o limbă ce are de multe ori tăria 
miresmelor argheziene. Versul se răsuceşte temerar, 
fără a trăi sub teroarea metricii școlărești, dar şi fără 
a aluneca în devălmășia versificației moderniste, 
Tematic, evaziunea în vis și afirmarea idealurilor 
„niciodată abandonate definesc această poezie de 
ti avântuji donquijoteşti. 
i „ Toateversurilereproduseaicisuntconcepute 
 înînchisoareșiau cunoscuto destulde largă difuziune 
"orală. Ștefan (Fane) Vlădoianu, absolvent al Liceului 
“Mircea cel Bătrân” din Constanţa (oraşul său 
A natal), fostarestatîn 1942, pentrucredințăşiactivitate 
ve tNAC trecând din. temnițele antonesciene în 
Si | comuniste (Aiud, Baia-Sprie, Gherla etc.). 
ş Este eliberat în 1964, după 22 de ani de detenție. Șase. 
| oaia te supapa op specia Ar de o) 

































a 





AN 


SPRE INTUNECA TUL 
FINISTER 


Înc-o lumină stinsă pe poteci, 

incă o stea ce nu ne mai mângâie... 
Şi-nfăşură tentaculele reci 
prezenţe nevăzute, de călcâie. 


Tălăzuindu-şi limbile de fier, 

ne linge urma-n sânge şi ne latră 
şi spumegă-n colțanele de piatră 
în veci întunecatul Finister. 


Mâăriți luceferi, înflori-veţi iară 

şi-or mai țâşni, ca flăcările, mituri? ... 
Noi asfințim să crească răsărituri 

şi curcubee-n slăvi de primăvară 


FOAMETE 


Cătămai jigania gămană 
dălungindu-şi hoit bălăureşte, 

a purces lăuntric să mă-ncleşte - 
surdă frământare subterană! 


Zgripțor, măre, dac-ar fi să fie 

nu m-ar frânge mai lotreşte-n chingă, 
nici strigoaică n-ar fi să mă stingă 
câ! pocita asta sărăcie! 


Lună, dolofană mămăligă, 
dumica-te-ar degetele mele 
în ligaia cerului cu stele! 


Oh, că părpălire-aş în țăpligă: 


Coşcogea spinarea de mascul, 
muntele zburlit, crescut în cale, 
peste lume dând să se prăvale 
şi-n colțani cu spintecat azur! 


Te răscoci sub otrăvite zodii, 
viața mea cea făr de bucurie... 


Să te spulber, fulg de păpădie? 
Tii, ce chiloman printre jigodii! 





Aprilie '94 NR.4/40 PAG.3 








IMNUL SABIEI 


Flacără verde, sabie pură, 

în ceasul acesta te-ndură! 
Te-arată pe culmi, în văltori, 
Luceajfăr de zori! 

Te-nalță-n tării peste creştete, 
roleşte-te-n licăr, roteşte-te, 
te-nmlădie - şuier - şi pleacă-te, 
desferecă-a inimii lacăte 

şi fulgeră duhuri vrăjmaşe 

in triste, adâncuri sălaşe! 


Buiac, năpustit să răstoarne, 
prăvale-mi-l iureşul tău 

pe prinţul cu rânjetul rău, 
pălit între coarne! 


O, piară-i, întors în netimp, 
salanicul, vânătul nimb, 
genunea cu urle s-o secere, 
în groaznică trecere; 
rolil anafor de scântei, mărturie 
căderii-n risipă să-i fie! 


Când Îngerul Morţii-l despoaie 
de sumbra văpaie 

şi-i plânge pe aripa frântă 
FHecate, şi nu se ogoaie, 

Tu cântă). 


ODISEE | 


O, cosmica nopții maree, 
melodicul limpede val ce 

ne Suie cu stele şi alge, 
de-azur să-mplinim epopee... 


Eolic odgoanele gem, 

iar Hypnos tot zbor legănat e 
pe apele-n fosfor muiate, 
spre lună -placid Polyphem. : 


ACORD FINAL 


Logodnele acestea de cuvinte 
purtându-şi legănata lor vâltoare, 
Jantaste hore-n largă revărsare 

sub ceruri neştiute mai-nainte, 

în reculese ceasuri de-ntomnare 

vor trece prin aducerea-ți aminte 
şuvoiul nălucirilor, fierbinte, 
adâncurile să ți le-nfioare! 

Dar n-ai să ştii necropolele-n scrum 
din fiecare flacără şi zbor, 
încumetându-şi aripa la drum, 

spre necuprinsu-n Slăvi Săgetător, 
nici plânsul mut - zbătută neputinţă - 
din cântecul sunând a biruinţă... 
















cdi iii 





PAG. 4 NR. 4/40 Aprilie '94 








Pe măsură ce timpul trecea era 
tot mai evident faptul că nu îndreptarea 
“păcătoşilor” şi redarea lor celei mai 
“drepte” şi mai “umane” societăţi îi 
interesau pe “duhovnicii” Aiudului, ci cu 
totul altceva. De altfel, unii dintre ei, în 
discuții particulare (nu în public) cu unii 
dintre noi, recunoşteau cu cinism acest 
lucru. Îmi amintesc că discutând odată cu 
unul dintre adjuncţii lui Crăciun (colonelul 
lacob sau maiorul Nodeţ?) care mă 
chemase să mă “prelucreze”, i-am spus, 
încercând să-mi justific refuzul de a 
accepta reeducarea, că nu pot face acest 
lucru deoarece, dat fiind situaţia în care 
măaflu, aş putea fi suspectat de oportunism 
şi de nesinceritate. Şi, pentru a îndepărta 
discuţia de la cazul meu, l-am întrebat: 
“Dumneavoastră chiar credeţi că toţi 
cei care au accepial să-şi facă 
autoprezentarea şi s-a dezis de trecutul şi 
de crezul lor sunt sinceri? Nu cumva, 
fentați de prețul pe care ni-l oferiţi 
(libertatea), s-au făcut frate cu dracul 
pănă vor trece puntea?”. “Nu ne 
interesează sinceritatea voastră - mi-a 
replicat el - ci ne interesează 
compromiterea voastră, sinuciderea 
voastră morală”. Şi, arătând spre un dosar 
voluminos de pe biroul lui, continuă: “Uite, 
aici am <<certificatele de deces>> ale 
tuturor celor care şi-au făcul 
auloprezentarea. Și te asigur că, mai 
curând sau mai târziu, îl voi avea şi pe al 
fău”. “Certificate de deces?!" -am întrebat 
eu, mimând nedumerire. “Certificate de 
deces moral” - mi-a explicat el şi apoi a 
continuat: “Să vă intre bine în cap că, în 
situația în care vă aflaţi, nu aveţi altă 
alternativă decât fie săvă sinucideţi moral, 
fie, ajutaţi de noi, să muriţi de- 
adevăratelea”. “Şi dacă totuşi, unii dintre 
noi se vor încăpățâna şi vor refuza să 
moară? ”- l-am întrebat eu maliţios, pentru 
că observasem că începe să se enerveze. 
“Nu avea grijă - mi-a răspuns - vă vom 
crea noi toate condiţiile pentru asta!” şi, 
chemând gardianul, m-a expediat în celulă 
oarecum iritat, fie de insolenţa mea, fie de 
slăbiciunea de care dăduse el însuşi 
dovadă, lăsându-se antrenat într-o astfel 
de discuţie. 

Şi, într-adevăr, s-au ținut de 
cuvânt, creându-ne condiții să murim, fie 
într-un fel, fie în altul. După “spovedania” 
lui Pătraşcu, care se pare că nu a dat 
rezultatele scontate, în toamna anului 1963 
şi în iarna care a urmat, tratamentul aplicat 
“pecalcitranţilor” (şi în mod deosebit 
celor “găzduiți” în Zarcă) s-a înăsprit 
considerabil. Regimul alimentar s-a 
înrăutățit din zi în zi, sfârşind prin acobori 
cu mult sub limita supraviețuirii, iar pe 
măsură ce frigul se întețea, pedepsele cu 
izolarea deveneau tot mai frecvente. Se 
încetățenise în Aiud, din inițiativa 
conducerii, bineînţeles, o anumită practică. 
Vara nu se prea dădeau pedepse cu izolarea, 
pentru că, fiind cald, cel pedepsit nu ar fi 
suferit destul... Rapoartele întocmite de 
gardieni în timpul verii, prin care cereau 
pedepsirea unumitor deținuți pentru reale 
ori pretinse încălcări ale unor regulamente 
absurd de inumane, erau păstrate la biroul 


politic al închisorii şi toamna târziu, când 


începea frigul, erau scoase de la naftalină 
şi date spre execuţie. Şi în acea iarnă 
(1963-1964) astfel de rapoarte au fost 





za = ii 2 23 53 33 
- . = . ss Dl Ş a Deh aa în sn aa aaa m Și mbe a na 
30292 d e m pa A D205: PET pe (7 .p a 9-17 , PP 


pă -2 mp ă 
Di iasă 


SI N mi est e teza rare pai Pe FRI p= aaa 4 
EEDUCAREA DE 


PUNCTE CARDINALE 


Demostene ANDRONESCU 


VIII. DIVERSIFICAREA MIJLOACELOR 
DE “CONVINGERE” 


parcă mai multe ca oricând. Pentru a 
intimida şi demoraliza oamenii, au fost 
scoase din arhivă rapoarte întocmite de 
gardieni în anul precedent (1962), care, din 
diferite motive, nu fuseseră aprobate. În 
felul acesta, fiecare locatar al Zărcii avea de 
executat un număr considerabil de zile de 
izolare, unii depăşind chiar suta. Dar aceasta 
nu a fost tot. În acel an, deţinuţilor din 
Zarcă nu li s-a schimbat echipamentul de 
vară (pantaloni scurți şi zeghe de doc) decât 
târziu, pe la jumătatea lunii decembrie. De 
asemenea, lemne pentru foc nu li s-a dat 
decât la sfârşitul aceleiaşi luni, atunci când 
a căzut prima zăpadă. Desigur, nici unul 
dintre cei pedepsiţi nu a apucat să facă toate 
zilele de izolare pe care le avea de executat 
şi aceasta nu datorită clemenţței conducerii 
închisorii, ci pur şi simplu pentru că nu erau 
celule suficiente de ispăşire. S-a avut totuşi 
grijă ca nici unul dintre cei pedepsiţi, chiar 
bolnav fiind, să nu scape fără a ispăşi cel 
puţin o parte din pedeapsă. Este edificator, 
din acest punct de vedere, cazul învățătorului 
invalid lon Arghiropol, care, deşi grav 
bolnav, la puţin timp după ce ispăşise o 
pedeapsă de cinci zile, a fost luat din celulă 
pentru a executa, de data aceasta, o pedeapsă 
de zece zile. În asemenea cazuri gardianul 
era neîndurător, justificând că el nu face 
altceva decât să execute un ordin. Astfel că 
învățătorul Arghiropol a fost dus mai mult 
târâş la izolare, de unde, însă, după două 
zile, a fost adus pe targă înapoi în Zarcă şi 
izolar chiar acolo, din ordinul celui care îl 
absolvise de pedeapsă (colonelul Crăciun, 





probabil). A zăcut țintuit la pat câteva 
săptămâni, până s-a desprimăvărat, şi, în 
toată această perioadă, nu a primit nici un 
fel de asistență medicală, aceasta fiindu-i 


condiţionată de acceptarea reeducării. ŞI” 


cazul lui Arghiropolnua fost un caz singular. 
Tuturor celor care erau în situaţia lui |i se 
refuza asistența medicală şi doar când intra 
câte unul în comă era dus, în sfârşit, la 
spital, unde i se dădea o îngrijire de cele mai 
multe ori superficială. 

Dar cea mai criminală măsură 
luată de colonelul Crăciun în această 
perioadă, de comun acord cu medicii civili 
ai închisorii, se pare, a fost aceea de a 
împrăştia prin celule cu oameni sănătoşi 
(necontaminaţi de t.b.c.) pe cei bolnavi de 
tuberculoză! Şi aceasta numai pentru a-i 
determina pe cei sănătoşi să cedeze. Şi au 
fost unii care, îngroziţi de perspectiva 
îmbolnăvirii, au cedat... 

Cam după o lună de zile de la 
“spovedania” lui Nicolae Pătraşcu (sfârşitul 
lui noiembrie), staţia de radioficare a fost 
pusă din nou în funcţiune. De data aceasta, 
colonelul Crăciun, după a scurtă 
introducere, ni l-a prezentat pe vorbitorul 
zilei, doctorul Alexandru Popovici. Mai 
întâi a creionat sumar personalitatea 
acestuia, prezentându-ni-l ca pe un om deo 
vastă cultură şi ca pe un renumit chirurg, 
doctorul Popovici fiind un autentic savant, 
dublat de un cărturar în adevăratul sens al 
cuvântului. Apoi a subliniat faptul că, vezi 
Doamne, acesta l-ar fi rugat insistent să-i 
permită ca, după ce îşi va prezenta declarația 





de desolidarizare de trecut şi de Mişcarea 
Legionară, să citească în fața deţinuţilor 
un studiu pe care el l-a întocmit din proprie 
inițiativă şi pe care l-a intitulat Fişele 
antropo-psiho-analitice ale lui Corneliu 
Codreanu şi Horia Sima. “Si bineînţeles 
că eu nu mă opun - a continuat el - după 
cum nu mă voi opune nici unuia dinire voi 
care ar cere să vorbească, pe leme 
asemănătoare, de la acest microfon”. Şi a 
încheiat dând cuvântul doctorului 
Popovici. i 

Acesta, după ce a adresat câteva 
cuvinte convenţionale colonelului Crăciun 
şi i-a mulțumit pentru faptul că i-a permis 
să-şi prezinte ideile în fața deţinuţilor, a 
început să-şi citească autodemascarea, 
care nu s-a deosebit cu nimic de şablonul 
obişnuit al autodemascărilor. Aceeaşi 
denigrare a trecutului, aceleaşi osanale 
ridicate regimului comunist şi aceleaşi 
angajamente de fidelitate față de acest 
regim. A urmat apoi expunerea studiului 
anunţat. În întocmirea acestui pretins 
studiu, doctorul Alexandru Popovici s-a 
folosit atât de observaţiile sale asupra 
celor doi “subiecţi” (pe care i-a cunoscut 
personal şi în preajma cărora a gravitat un 
timp) cât şi pe un bogat material 
documentar, pus la dispoziție de aparatul 
politic al închisorii Aiud, dar şi de unele 
Securităţi regionale sau chiar de Ministerul 
de Interne. S-a mai folosit, de asemenea, 
de mărturiile unor cunoscuţi care, ca şi el, 
au trăit un timp în preajma celor doi lideri 
naționalişti. 

În prima parte a expunerii sale, 
doctorul Popovici a prezentat zestrea 
ereditară a celor doi, precum şi influenţele 
pe care, atât educaţia şi formaţia lor 
culturală, cât şi mediul social în care au 
trăit şi s-au dezvoltat, l-au avut asupra 
conturării personalității lor. Apoi s-au 
străduit să descopere fiecăruia dintre ei 
câte o obsesie mistică, care să le justifice 
activitatea. Corneliu Codreanu se 
considera pretindea în studiul său doctorul 
Popovici, purtătorul unei misiuni 
mesianice de salvare a Neamului, iar Horia 
Sima, depozitarul virtuţilor eroice ale 
înaintaşilor... 

Şi, pentru a face pe placul celor 
care i-au comandat studiul, căci era evident 
pentru oricine că studiul respectiv fusese 
comandat, doctorul Popovici a mai 
descoperit fiecăruia din ei şi alte trăsături 
patologice, care ar explica, pretindea el, 
comportamentul, deviant al acestora. Cu 
această ocazie au fost scoase la iveală o 
serie de pretinse fapte infamante comise 
de cei doi, necunoscute nici chiar de 
seniorii Mişcării Legionare. Dar cea mai 
mare crimă săvârşită de aceştia a fost, fără 
îndoială, conchidea doctorul Popovici, 
împiedicarea pătrunderii în țara noastră a 
ideilor socialismului ştiinţific şi a 
învățăturilor marxist-leniniste! 

Colonelul Crăciun l-a felicitat 
pe doctorul Popovici pentru documentata 
sa expunere şi a anunțat că în curând vor 
mai face asemenea comunicări şi alți 
deţinuţi, pomenind, cu această ocazie, şi 
numele lui Eugen Teodorescu şi Alexandru 
Constant. Dar după aceea lucrurile s-au 
precipitat şi la stația de radioficare nu a 
mai vorbit nimeni. Începând cu primele 
luni ale lui 1964, acţiunea de reeducare a 
intrat într-o altă fază... 

va urma 















Politica de Dios yGobierno de Cristo 
- se intitulează, negrăit de frumos, vasta 
parabolă integratoare a unei cărți scrise de 
Francisco de Quevedo, pe vremea Spaniei 
baroce 

Nimic mai departe, însă, de zilele 
noastre decât o asemenea proiecție arhetipală 
a politicii... Pare a fi un lucru vădit că asupra 
evenimentului politic trăit recent, de la noi, 
duhul cuvântului liturgic operează în sens 
contrar, sub o zodie, parcă, a dezamăgirilor, 
refăcând drumul imvers: de la experiența 
consumată (cu destulă amărăciune) către 
adevărul etern al parabolei evanghelice... Cu 
toate sensurile care se deschid-pur 
consolatoare . 

Căci dacă pentru ziua alegerilor 
din 20 mai 1990, care au avul loc în România 
într-o “DUMINICĂ A ORBULUI” rămasă de 
pomină, se poate specula doar metaforic sensul 
pericopei evanghelice, iată că descoperim, 
mai aproape de noi, o altă stranie coincidență, 
poate, de data aceasta, cu un tâlc mai adânc. 
Alegerile din Basarabia au avul loc anul acesta, 
în penultima zi a lunii februarie, tot intr-o 
duminică profund simbolică, aceeaa “FIULUI 
RISIPITOR”. Şi în primul şi în al doilea caz, 
oamenii se pare că şi-au ignorat, la nivelul 
dar neprețuit pe care teologii îl numesc “liberul 
arbitru”. Se pune întrebarea: de ce?... Poate 
din inerție, poate din ignoranță; în primul caz, 
circumstanțele se pot deopotrivă atribui 
“orbului din naştere ”, cât şi celui “orbit” de 
şocul unei libertăți prea brutal dezvăluite. 

Cum putem insă tălmăci ceea ce s-a 
petrecut în Moldova de dincolo de Prut in acea 
Duminică a Fiului Risipitor, când s-a optat în 
mod conştient pentru instrăinarea de maică. 








pentru irosirea unei moşteniri de care ne vorbeşte 
limpede pilda acelei duminici, acel legat, în 
mod clar tranzitiv, implicându-ne pe toți 
deopotrivă in spiritul unei tradiţii faţă de care 
fiecare este responsabil? Căci dacă parabola 
imbină două tâlcuri potrivnice, inmănunchind 
intr-o unică pildă şi rătăcire şi regăsire, şi 
pierdere şi aflare, şi risipă şi agonisire, şi irosire 
şireintregire, ne aflăm, prin recentele întâmplări 
care o evocă numai parțial, în prezenţa doar a 
primei jumătăți de sens. După cum spune, 
aşadar, textul din Scripturi, fiul se află înstrăinat, 
“cu toată partea sa de avere”, “in altă țară” şi 
sub “oaltă stăpânire ”. “A venit apoi o foamete 
mare in țara aceea şi a inceput să ducă lipsă ”, 
spune Sf Luca (15, 11-32). A fost trimis, mai 
mult, “să păzească porcii pe ogoarele 
stăpânului”. Şi, în acel moment, “lipsa” şi 
dorul de casă încep să il covârșească. lată că, 
până aici, sensul parabolei cu cel al istoriei este 
convergeni, aproape coincident. Dar oare 
exemplaritatea continuă să mai funcţioneze încă 
şi atunci când fiul însuşi optează conştient 
pentru înstrăinare, când ignoră că “a fost zărit 
de departe”, că “i s-a ieşit în cale”, că este 
aşteptat cu nesfârşită dragoste la cina 
comunitară, cu “haina cea mai bună” şi cu 
“inel în deget"? (''Basarabie frumoasă,/Te 
slăvim, sfântă mireasă,/Şi-ţi aducem pețitor/ 
Scumpul nostru tricolor ” - au cântat studenții 
noştri în fața sediului Frontului Popular, când 
s-au dus să asiste acolo, să trăiască istoria...). 
Oare oportunismul să fie starea de 

spirit care îndepărtează de sensul adânc al 
parabolei? Oare dezorientarea? Oare parabola 
întoarcerii Fiului Risipitor să fi răsunat numai 
în bisericile noastre de dincoace de Prut, iar în 
cele de dincolo, tot ale noastre, ecourile ei să se 
fi stins, de vreme ce, indată după alegeri, acea 









PUNCTE CARDINALE 
ÎN DUMINICA "FIULUI RISIPITOR" 


parte a bisericii româneşti e trecut într-o nouă 
dependenţă față de Moscova? 

Răspunsul, în duh evanghelic, poate 
că ni-l dă, în cele din urmă, comentariul 
părintelui N Steinhardt asupra acestei pilde a 
fiului aşteptat cu mare iubire: “Aceasta-i 
<< magia> > lui Hristos - Restauratorul: (...) 
Parabola Fiului Risipitor nu-i decât punerea în 
formă de povestire. (..) Mai fericită, de data 
aceasta - adaugă Dostoievski, dal fiind că 
risipitorul îşi va aduce aminte de greşeala sa, de 
hăul din care a ieşit şi va cunoaşte o beatitudine 
superioară celei a raiului iniţial” 

Cu această speranţă şi în acest spiril 
solidar au incercat poate şi tinerii din "Ligă "să 
fie acolo, părtaşi la cele ce se petreceau sub 
ochii lor. Două autocare cu 88 de studenţi şi 
acreditaţi de presă au trecut sâmbătă spre 
duminică, 27 februarie, prinpunctul de frontieră 
Albița. La intoarcere, ampropus câtorva un mic 
chestionar. Mi-au răspuns Claudia şi Emil, 
Adrian şi Danion, studenţi în anul ] la spaniolă, 
istorie, teologie... Unii mai fuseseră in Basarabia 
în 1992, între 20 iunie şi 12 iulie, la “Drumul 
Crucii”, care a fost aşezată (cu mai mare 
speranță decât acum) pe locul unde va trebui să 
se înalțe cândva o nouă catedralăa Chişinăului... 

Fizic şi psihic, în mod inexplicabil şi 
scandalos, grupul lor a fost afectat de o întârziere 
de aproape 12 ore, cât s-a aşteptat până să li se 
permită trecerea de către autoritățile de la 
frontieră. Deşi toate aprobările oficiale existau, 
ei nu au avul nici măcar regimul unui simplu 
turist, care poate să treacă oricând, fără 
paşaport. Disperaţi, studenţii au făcut un fel de 
lanț viu în fața unui autocar turcesc, care a 
trecut prin ei fără probleme... La ora 3 noaptea 
s-a putut trece dincolo. Cei (maximum 20-30) 
cărora li s-a permis să asiste la urne, având 





*...vreau să vă descânt de speriat pe toţi cei care 
fluturați sperietoarea Unirii cu Patria-mamă România. 
Dragii mei basarabeni, oare se va găsi măcar unul dintre 
voi care ar spune că mama voastră care v-a dat viață e 
săracă şi urâtă? Oare nu mama fiecăruia e cea mai 
frumoasă și cea mai bogată?!” 


1[ie Ilascu 


Aprilie '94 NR.4/40 PAG.5 





acreditări de la diferite ziare, au ajuns astfel 
acolo intolerabil de târziu. Restul s-au dus 
prin căminele studenţeşti, pentru sondaje de 
opinie. Chestionarele lor au marcat o certă 
majoritate de opțiuni pentru ideea unionistă 
în mediul universitar. În rest, întrebările erau 
relative la viața studenţilor în general. S-au 
intors cu răspunsurile... Cu mărțişoarele 
basarabeneşti (cu o mai delicată, mai 
artizanală şi mai copilărească răsucire de 
flacără şi candoare). Cu amărăciunea 
procentelor (7% pentru Frontul Popular!). Şi 
cu o mare nedumerire... Alienarea datorată 
vechilor clişee şi automatisme impuse ani în 
şir, când limba românească vorbită în acest 
ținut era declarată “limbă moldovenească "a 
unui “popor moldovenesc”, brevetat “ad- 
hoc”, a inceput acum să funcţionaze 
involuntar, în mod sistematizat şi productiv, 
roadele pe care le culegem azi, după zeci de 
ani de stăpânire comunistă, fiind pur şi 
simplu... suprarealiste! 

Una dintre studentele întrebate a 
declarat într-un chestionar că este de... “sex 
moldovenesc "! Astfel a apărut, printr-un foarte 
marxist sali calitativ de mentalitate “de tip 
nou", alături de vechea dispută scolastică a 
“sexului îngerilor”, o nouă aporie: “sexul 
etnic"! Pentruao tălcui nu mai avem însă nici 
O tristă parabolă. Şi nici exegeze de-ale 
părintelui Steinhardt ca să ne-o explice... Şi 
iată cum, din nou, revenim la mecanica 
dezinformării (care, de data aceasta, e pur 
comică: "du mecanique plaque sur le vivant ). 
Onouă mutație biologică: “sexuletnic”!... Şi, 
în acest marasm, cine să ne mai ajute?!... 
Poate numai “Arhanghelul din cer” .. 














































Cristiana Hâncu 

















La momentul condamnării la moarte a lui Ilie 
Ilaşcu, puterea de la Bucureşti a reacţionat doar 
propagandistic, mimând atitutinea de apărare. şi de 
solidarizare cu acest simbol al demnității şi conştiinţei 
naționale româneşti. Apoi, la vremea campaniei electorale 
“| pentru alegerile parlamentare din “Republica Moldova”, 
aceleaşi autorități româneşti s-au dovedit incapabile de a 
formula un răspuns adecvat şi ferm ca replică la campania 
antiromânească şi la românofobia dezlănțuite în Basarabia 
de către forțele aflate în solda intereselor imperiale ale 
Kremlinului. Şi într-un caz şi-n celălalt, modul în care s-a 
procedat dovedeşte o neîndoielnică complicitate a factorilor 
de putere de la Bucureşti cu cei de la Chişinău, precum şi 
subordonarea tuturor acestora forțelor moscovite, care 
urmăresc perpetuarea hotarului româno-român de la Prut, 
precum şi etenizarea “independenţei” Basarabiei... numai 
față de România. 

Cu toate că Ilie Ilaşcu a fost ales deputat în 
Parlamentul de la Chişinău, el continuă să zacă în temnița 
“autorităților” nistreene, vremelnici locotenenți ai stăpânirii 
imperiale ruseşti. Situaţia în care se află Ilie Ilașcu pare să 
fie unică în lume, fiind aceea a unui osândit la moarte ales 
membru în parlament, dar fără a se bucura de efectele 
principiului imunității parlamentare! Dar, chiar dacă scaunul 
său din Parlamentul de la Chişinău ar putea să rămână gol, 
românul Ilie Ilaşcu - conştient de faptul că un pluton de 
execuție ar fi în stare să ducă la îndeplinire în orice clipă 
sentința de condamnare la moarte - nu va fi învins 
niciodată, pentru că este convins că “trebuie de luptat, de 
muncit casă ajungem la scopul nostru sfânt - Reintregirea 
Țării”. 





Dar, din nefericire, la 76 de ani de la înfăptuirea 
Unirii cu România, Basarabia este tot mai departe de Patria 
Mamă. După patru ani de la semnarea de către Dl. lon 








Iliescu a Tratatului (neratificat) cu Uniunea Sovietică, statul 
carenuarecunoscut niciodată unirea cu Româniaa teritoriilor 
dintre Prut şi Nistru, trupe sovieto/ruseşti continuă să ocupe 
aceleaşi spații româneşti răsăritene, înstrăinate prin violență 
şi abuz. Vizita la Bucureşti, la sfârşitul lunii martie, a 
ministrului rus al apărării, gen. Pavel Graciov, confirmă 
faptul că România îşi reocupă locul (în fapt, niciodată 
părăsit ) în spaţiul geostrategic aflat sub controlul Moscovei. 
Ce nu s-a reuşit să se facă prin Tratatul anterior este pe cale 
de a se înfăptui prin “Acordul militar” semnat de România 
cu Rusia. 
. 

De trei veacuri, fie că a fost vorba de 
Împărăţia Rusiei Pravoslavnice, fie că se face referire la 
Țara Sovietelor, Marea Putere Eurasiatică a manifestat 
neostoită sete de stăpânire şi expansiune. Dacă în orice loc 
din lume, la hotarele sale sau aiurea, se manifestă vreo stare 
tensională, ori există şi posibilități din care să se poată naşte 
tulburări şi conflicte, Rusia este oricând pregătită să le ațâţe 
şi să le sprijine, iar dacă nu există, le provoacă deliberat în 
propriul său beneficiu. 

De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea, ultimul 
țar, dar la fel de vârtos şi în vremurile țarilor roşii, de la Lenin 
şi Stalin la Brejnev şi Gorbaciov, visul tuturor conducătorilor 
a fost să-și instaleze temeinic armatele în Peninsula Balcanică, 
spre a avea control asupra Strâmtorilor şi Mediteranei. 
Nimeni nu a reuşit să facă acest lucru, pe deplin până la Boris 
Elţin. Şi asta se întâmplă în vreme ce Occidentul, vorbeşte 
de destrămarea Imperiului sovietic şi de slăbirea sa militară! 
Numai că, de această dată, accesul armatelor ruseşti în 
Bosnia-Herţegovina s-a realizat la “cererea” Consiliului de 
Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. În realitate, 
acest fapt este consecința dezastruoasă a politicii şi a 
atitudinii Statelor Unite, a Pactului Nord-Atlantic şi a 


doreşte, atât în spațiul fostului său imperiu cât şi în sfera 


foştii membri ai CPEx zburdă în voie, graţiaţi de fostul lor 





Consiliului Europei în privinţa conflictului din spaţiul 
fostei lugoslavii. 

n prezent, cu masiv sprijin politico-diplomatic 
şi financiar apusean, Rusia se simte liberă să facă orice 










foştilor săi sateliți. Faptul că din miliardele de dolari 
destinate de către Statele Unite ca ajutoare pentru 
străinătate, partea cea mai consistentă este alocată Israelului 
şi Rusiei trebuie considerată ca o realitate cu semnificații 
aparte. Acelaşi Occident care a recunoscut şi apoi a 
subvenţionat Rusia Sovietică după revoluția bolşevică, 
care a oferit Uniunii Sovietice victoria şi roadele ei după 
cel de-al doilea război mondial, împreună cu şansa 
dominației mondiale a comunismului, oferă acum Rusiei 
posibilitatea de a redeveni din nou supraputere. În prezent, 
Apusul este principalul sprijin pentru revigorarea 
Imperiului Rus, ignorându-se cu desăvârşire realitatea că 
Rusia ar putea fi ori o democrație ori un imperiu, dar 
amândouă deodată - nicicând! 

> 


















Sensul evoluţiei lucrurilor este cât se poate de 
nesigur atâta vreme cât Al. Ruțkoi şi R. Hazbulatov se află 
din nou în libertate, alături de VI. Jirinovski, iar opoziția 
Rusiei la destrămarea imperiului ei se manifestă prin 
acțiuni foarte concrete şi foarte eficace. Dacă şi la Bucureşti 











tovarăș de luptă şi de idealuri, preşedintele Ion Iliescu, şi 
dacă în Basarabia, ca şi în Ucraina (şi Bucovina), înalegeri 
au ieşit victorioase forțele proimperiale, lupta pentru 
păstrarea identității naționale româneşti în provinciile 
înstrăinate, contra pericolului asimilării, se dovedeşte a fi 
un efort imens şi de lungă durată. Şi asta cu atât mai mult 
cu cât sprijinul mylțimilor pentru dictaturi este deja o 
tradiție... Nicolae POP 

















dă 
a 
“5 





e 


DA ani mi die a d i vă 


DOO O O OU 
-—î— 


atenua, pita Ri m - aaa 


- 


PAG. 6 NR. 4/40 Aprilie '94 








„.„. Era avertismentul prin care 
senatorii Romei atrăgeau atenţia 
căpeteniilor statului asupra unui 
pericol eminent; PERICULUM IN 
MOR A - pericol în cazul că se întârzie! 
A fost textul cifrat al telegramei prin 
care conservatorii de la Berlin l-au 
rechemat acasă pe ambasadorul 
Prusiei la Paris, contele von Bismarck, 
în 1862, sprea prelua funcția de Prim- 
Ministru. Cu aceleaşi cuvinte trebuie 
să ne adresăm astăzi Puterii de la Bucureşti 
şi de la Chişinău, dar mai ales Românilor, 
atât celor din Basarabia, cât şi celor din 
Țară: PERICOL PENTRU ROMÂNIA! 

HANIBAL ANTE PORTAS: 
211 ante Christo: 'Armata Cartaginei 
asediază Roma. De ce încep cu aceste 
citate din istorie? Pentru că astăzi, în fața 
României, inclusiv Basarabia, denumită 
azi “Republica Moldovenească”, se află 
un Catilina al zilelor noastre. Îl cheamă 
Vladimir Wolfovici Jirinovski, fiul lui 
Wolf Aronovici (care îşi schimbase 
numele în Wolf Andreievici, spre a-şi 
ascunde adevărata origine) şi este în mod 
indubitabil adevăratul câştigător al 
recentelor alegeri din Rusia. Cu o 
denumire înşelătoare dată partidului său, 
partidul “liberal-democratic” şi cu lozinci 
populiste, proclamând eternele țeluri 
panslaviste şi pansovietice, acest Catilina 
de la Moscova, ațâțând o populaţie, adânc 
lovită în sentimentul onoarei naţionale, 
care și-a văzut lezată mândria imperială 
sovietică, destrămarea statului său 
colonialist într-o grămadă amorfă de 
cioburi şi, totodată, înfometată peste limita 
suportabilităţii, a adunat cam o treime din 
voturile exprimate şi, ca o consecință a 
acestei victorii, declară cu glas tare că el 
va fi viitorul Preşedinte al Rusiei, ales 
democratic la scrutinul pentru preşedinţia 
statului ce va avea loc în 1996. 

După ce a mai proferat şi lozinci 
antievreieşti (cu toate că se trage din acest 
neam!), spre a fi pe placul multora dintre 
ascultătorii şi cititorii săi - (să nu se uite că 
expresia “pogrom” provine din limba 
rusă!) - şi după ce a declarat, despre 
actualii vecini ai statului rusesc că: 
“Republica Moldovenească trebuie să 
redevină gubernie rusească”, “Statele 
Baltice trebuie să revină la Rusia”, 
“Românii nu sunt decât țiganii italienilor”, 
“Rusia trebuie să-şi recapete frontiera 
directă cu Germania” şi aşa mai departe, 






PUNCTE CARDINALE 


Aj 
99 














E bv 
E a 
E Obae 
E te Ş 
NI 
E | 
SES A 


i 


| 


[> 








E 


Configurația Europei în viziunea lui Jirinovski 


a trecut la faptul care mă face să scriu 
aceste rânduri. . 

Într-un interview acordat 
publicaţiei germane “DER SPIEGEL”, 
(Nr.6/07.02.94,pp.118-122) Jirinovski 
desenează, pe o hartă a Europei, frontierele 
pe care ar trebui să le aibă statele 
continentului nostru, după blagorodnica sa 
părere. Astfel, Germania apare reunită cu 
Marca Răsăriteană (Austria), plus Slovenia 
(pe care nici Hitler nu o anexase!), apoi 
Boemia şi Moravia (actuala Republică 
Cehă), i se restituie şi Silezia, Pomerania, 
Prusia de Vest, pe o linie sud-nord de la 
Silezia Superioară la est de Danzig - teritorii 
anexate în 1945 de Polonia; de asemenea 
Rusia restituie Germaniei Prusia Orientală, 
azi bază militară rusească. Polonia, în 
schimb, recapătă de la Rusia zona Lwow - 
Lemberg; din Statele Baltice nu rămân 
independente decât mici porțiuni din 
Lituania şi Estonia. Slovacia trece, 
împreună cu “Republica Moldovenească”, 
cu Ucraina şi cu Bielorusia, la “Matj 
Rossija”, la“Mama Rusia”. Apoi din Serbia, 
Muntenegru, Croaţia, trebuie să dispară 
Organizaţia Naţiunilor Unite. Rămâne de 
văzut ce se va întâmpla cu Ungaria, 
România şi Bulgaria. Bulgaria se măreşte 
cu Tracia greacă, inclusiv portul Salonic, 
cu Macedonia fostă iugoslavă, plus Tracia 
turcească -inclusiv Istanbulul - până la 
malul Bosforului şi la Dardanele - Vechiul 
vis rusesc al călugărului Filoftei din Pskov 
(1510-33), al celei de-a Treia Rome, 
completat cu testamentul lui Petru cel Mare, 
al împlântării vulturului bicefal rusesc pe 
Hagia Sophia! Aceasta sub blazonul 
Bulgariei, buna soră slavonă a Rusiei! Dar 
aceasta nu este încă îndeajuns, Bulgaria 
trebuie să mai primească SUDUL 
ROMÂNIEI - pentru Jirinovski, frontiera 
de nord a Bulgariei porneşte de la Turnu- 
Severin, trece la nord de Craiova, la nord 
de Piteşti, la nord de Bucureşti şi întâlneşte 


Marea Neagră la Constanţa!!! Turnu- 
Severin, Craiova, Piteşti, Bucureşti, 
Constanţa, jumătatea de sud a Olteniei, 
Munteniei şi Dobrogei - bulgăreşti! Nici 
Ardealul nu are o soartă mai bună: prin 
“noua graniță ungaro-română”, România 
pierde totul la nord de o linie, pornind la 
sud de Arad şi Sebeş-Alba, apoi cotind spre 
nord-vest, încât Sighişoara, Deva, Sebeş- 
Alba, Târgu-Mureş, Bistriţa şi Satu Mare 
revin Ungariei. Comentariile la aceste 
planuri ar fi de prisos, dacă nu am analiza 
succint cine l-a “făcut” pe Jirinovski. Şi 
aici, alt semnal de alarmă. Născut la Alma- 
Ata, la 25.04.1946, “fiu al unui jurist şi al 
unei rusoaice” (după propria-i biografie); 
la 18 ani, student la Institutul de Limbi 
Orientale din Moscova - instituţie 
accesibilă, bineînțeles, numai odraslelor 
nomenclaturii. Aici, ca obiecte de studiu, 
Turcia şi limba turcă. În 1969 - practică 
timp de opt luni în Turcia. Arestat pentru o 
zi de autorităţile turceşti, pentru “agitație 
comunistă” (împărțise unor cunoscuți 


insigne cu chipul lui Lenin). Apoi 2 ani 


serviciul militar la Tiflis; sublocotenent. 
Următoarea îndeletnicire: la “Comitetul 
Sovietic pentru Pace”, unitate a KGB-ului. 
Aici începe să înveţe limba germană. 
Următoarea slujbă: la Universitatea 
Sindicatelor (un fel de “Ştefan Gheorghiu”), 
unde “îngrijește studenți străini”, ocupaţie 
rezervată activiştilor KGB, concomitent 
studii - fără frecvență - la Universitatea 
Lomonosov. obținând diplomă de jurist. 
Urmează şapte ani de activitate la editura 
“Mir”, În 1988, nestânjenit de nimeni, 
participă activ la întemeierea “Uniunii 
Democratice”, formaţie politică înființată 
de Gorbaciov, dar condusă, de fapt, de 
KGB. O formaţiune menită să mențină pe 
scena politică Partidul Comunist Bolşevic 
al Uniunii Sovietice, cu o denumire nouă, 
aruncând astfel prafîn ochii opiniei publice 
democrate din Occident, care se pare că 









VOT CU Z 


simte o adevărată voluptate 
masochistă ori de câte ori 
|| conducătorii comunişti, începând 
cu Uncle Joe şi terminând cu 
Gorby, o trag pe sfoară. “0, 
Democratie, que de crimes on 
commet en ton nom!”. 
Multilateralitatea 
activităților tânărului Volodja se 
mai manifestă şi prin prezenţa sa 
pe locul 12 din conducere, la 
înființarea Societăţii Culturale Evreieşti, 
pentru care întocmeşte un program social- 
democratic, pe care-l prezintă drept 
contribuţia sa la întemeierea Partidului 
Liberal-Democrat, al cărui preşedinte 
devine în 1990, dată la care această 
formaţie politică numără 3000 de membri. 
Azi însă, cu sloganurile sale, întruneşte 
milioane de voturi, întocmeşte noi hărți 
ale Europei, aşa cum va trebui să arate 
continentul când va deveni el acela care 
decide politica Kremlinului! 

Chiar dacă individul, după 
programul său politic, pare nebun, prost 
nu este de fel. Vorbeşte rusa, turca, 
germana, franceza, engleza şi a absolvit 
două facultăți la Universitatea din 
Moscova. 

A-l considera, cum ar trebui 
considerat în lumina programelor sale 
geopolitice, ar fi o grosolană greşeală 
politică din partea deţinătorilor puterii, 
atât în USA, cât şi în Uniunea Europeană, 
dar mai ales a acelora de la Bucureşti şi 
Chişinău. NUMAI O RAPIDA 
REUNIRE A BASARABIEI CU 
ROMANIA va putea evita desființarea 
“Republicii Moldoveneşti” prin înghițirea 
ei în refăcutul imperiu Neo-Sovietic, 
condus de indivizi desemnaţi de KGB, ca 
alde Jirinovski. 

Indiferent de persoană - 
Jiri” ovski sau altul în locul său - crucile 
pe buletinele de vot pentru un astfel de 
individ sunt oglinda fidelă a dorinţei 
majorităţii ruşilor. Şi să nu uităm că Rusia 
mai ține încă sub arme milioane de ostaşi 
şi - last bul not least - mii de bombe 
nucleare. 

VIDEANT CONSULES - 
PERICULUM IN MORA - RUSII 
ANTE PORTAS! 


Alexandru COMAN 
Essen, Germania 








PE 















Secuvine să spunem de la bun început că 
nu facem nici o descoperire, ci una dintre cele mai 
banale constatări; fiecare dintre noi a avut ocazia 
să constate prezența şi circulaţia în societatea 
contemporană a unor idei în posesia cărora ne 
trezim noi înşine într-o bună zi, fără să realizăm. 
prea exact de unde ne vin, cum se face că ni le-am 
insușit, dacă avem noi înşine vreo contribuţie în 
formularea lor sau dacă nu cumva, auzindu-le 
foarte i sevent le tratăm capeun bun comun, Cu 
impricinatele idei se operează permanent şi uzăm 
deelechiarîmpotrivavoinjei,fiindeăs-au instituit 
într-un fel de apriorisme ale gândirii, care se 
înțeleg de la sine şi nu au de ce să fie puse în 
discuţie: ele nu se discută, ci seprimese! 


„Nu ne-am propus însă să cercetăm de 
unde vin, prin ce canale circulă şi cum de capătă 
drept de cetate în cei mai mulţi dintre noi; ci doar. 
să i > al x i A bt ASA U Ps uteri or 10 sţ e, câte a 


= 








A Va n 


a SN Ie 2 ta Fe, 
Pi E PRR ceai 
e Sa al Aa, 3 





Ne-ampropussă începem cu cercetarea sectarismului 

democratic, pentru că, aşa cum îl vom defini mai JOS, ni se pare 
că el constituie ca cel mai răspândit apriorism al gândirii în 
sfera politicului. Cei care-şi vor fi făcut iluzii în legătură cu o 
posibilă instaurare a democrației în țara noastră se văd puşi în 
fața unei constatări lipsite de echivoc: ceea ce se califică astăzi 
la noi drept <democraţie> este o atitudine conformă cu cele 
mai strictereguli ale sectarismului! Ba chiar, față de sectarismul 
tradițional, acesta oferă unele avantaje: nu te sileşte la un 
(anevoios sau umil) proces inițiatic, nu te obligă la nimic, poți 
culege toate avantajele unui sectant şi, în plus, este o <chestie 
şic> şi mondenă, care-ţi favorizează contactul cu <lumea 
bună>. Este suficientă o simplă declarație de apartenenţă şi 
mult aplomb în demascarea extremismului, naționalismului, 
antisemilismului şi a altor ...isme. Restul merge de la sine. 
Apartenenja la secta democrației justifică orice comportament, 
orice decizie, orice faptă. Pentru că secta democrației se crede 
deținătoarea adevărului absolut. Din momentul în care se 
declară <democrat>, orice imbecil îşi poate inhiba iepțiile şi 
orice criminal devine cel mai aprig apărător al drepturilor 
omului (Dec/arația universală a drepturilor omului a devenit 
catehismul oricărui <democrat>), dacă nu chiar salvatorul 
omenirii. Apartenența la secta democrației e suficientă pentru 
a te spăla de toate păcatele şi pentru a te scuti de orice 
explicaţii. Cu alte cuvinte, imunizează şi-ţi conferă aura 
atotputemiciei, printr-o - cum ar spune Revel - triplă dispensă: 
“Dispensă intelectuală, dispensă practică şi dispensă morală. 
Cea dintâi constă în a reține din realitate numai elementele 
favorabile tezei pe care o susţii, ba chiar a inventa această 
realitate, negându-le pe altele, omițându-le, trecându-le cu 
vederea, ori împiedicând accesul la ele. Dispensa practică 
suprimă criteriul eficacităţii, elimină valoarea oricărui 
contraargument... Dispensa morală anulează noțiunile de bine 
şi de rău, în ce-i priveşte pe protagoniştii ideologiei; sau, mai 
degrabă, în cazul lor, ideologia ţine loc de morală. Ceea ce 
pentru omul de rând reprezintă o crimă sau un viciu pentru ei 
este cu totul altceva. Absolvirea ideologică a omuciderii şi a 
genocidului a fost un subiect amplu tratat de către istorici. Se 
spune însă, mai rar, că tot ea a sanctificat delapidarea, 
nepotismul, corupţia. Socialiştii au o atât de înaltă idee asupra 
propriei moralităţi, încât, dacă stai să-i asculți, rezultă că prin 
simplul fapt că ei practică asiduu corupția, aceasta se 
înnobilează, devine cinstită, ajunge chiar o virtute”. 

Sectarismul democratic funcţionează ca o 
suprastructură sau, dacă vreți, ca o <elită> autoinstituită, care 
a decretat solemn că ea reprezintă norma, o <elită> uzurpatoare, 
deci, pentru că s-a instituit singură, cu propriile sale valori, pe 
locul unei reale elite, dar şi pentru că între ea şi cei în numele 
cărora vorbeşte nu există nici o legătură de reprezentativitate. 
Este cazul tragic al rupturii pe care o putem constata la noi între 
<masă> şi aşa-zisa, <elită>, fie ea culturală ori politică, 
considerată ca nereprezentativă şi slujind interese care nu au 
nimic a face cu ale <masei>. 

Convertirea la sectarismul democratic se poate face 
individual sau în grup (partid, asociaţie, ligă etc.). Cea mai 
spectaculoasă convertire în grup este, fără îndoială, cea a 
partidului de guvemământ iar individuală, cea a d-lui Iliescu. 
Şi unii şi celălalt au început să mimeze limbajul democratic, 
partidul reuşind să se substituie, ca orientare politică teoretică, 
partidelor de opoziţie care se declaraseră mai înainte 
democratice. | 

Pot fi identificate mai multe semne distinctive ale 
sectarismului democratic, dar cel mai caracteristic pare a fi 


PUNCTE CARDINALE 

























contradicția flagrantă şi permanentă între cele declarate şi cele 
înfăptuite. Ca să rămânem tot la exemplele de mai sus, se cuvine 
să ne întrebăm şi ce fel de <democrație> împărtăşesc cei care (să 
luăm un exemplu la întâmplare) au întrebuințat batalioane 
muncitoreşti de asalt şi de represiune?! 

Sectarismul democratic manifestă cele mai importante 
caracteristici ale sectarismului: - /abuizarea ordinelor primite 
de la <şef>, <guru> etc. Forma extremă a acestei tabuizări o ia 
sectarismul religios şi merge până la sinucidere în grup, la 
ordinul <şefului>. Revenind la viaţa politică românească, este o 
constatare la îndemâna oricui că <democraţii> din lăuntrul țării 
duc la îndeplinire, fără să crâcnească, ordinele (adeseori aberante) 
aleunui <şef> obscur şi totuşi uşor de identificat, un <democrat>şi 
mai mare din exterior, care vrea musai să ne fericească şi pe noi 
cu <democraţia> dumisale şi care, la urma urmelor, nici nu prea 
contează cum arată aici, în interior, totul e ca <democrații>din 
interior să găsească neapărat nişte <fascişti> cu care să se certe 
cât mai zzomotos şi să ofere toate <drepturile> - şi dacă se poate, 
Şi ceva pe deasupra - minorităţilor (naţionale, sexuale, sau, mă 
rog, tot ce-şi spune minoritate pe lumea asta şi solicită oarece 
<drepturi>). Acestea sunt condițiile rămânerii lor în <sectă>, cu 
toate comoditățile acestei apartenențe. Încât te şi întrebi uneori: 
în fond, ce diferenţă este între <elita> grobiană pe care au 
instaurat-o comuniştii la putere, care voia să realizeze in facto 
internaționalismul proletar, şi <elita>decerebrată de acum, care 
vrea să realizeze o unică naţiune a globului, care aleargă cu 
respiraţia tăiată să participe la tot felul de congrese şi întâlniri <la 
vârf>, care aderă la tot felul de proiecte de uniuni monetare, de 
integrări economice, de <parteneriate>, totul <fără frontiere>, 
se înțelege? 

Exclusivismul sectar, savant întreținut în numele 
<democrației> se manifestă prin dezvoltarea unui putemic 
sentiment de solidaritate între sectanţi şi excluderea 
<necredincioşilor> din sectă. Exclusivismul merge până acolo 
încât sunt puse în practică măsuri contrarii valorilor pe care 
predind că le apără. Exemplele, de la societăţile secrete şi 
francmasonice până la <cluburile revoluţionare>, abundă. 

În viaţa politică contemporană exclusivismul se 
manifestă prin eliminarea celor care împărtăşesc alte idei, prin 
izolarea lor; aceştia devin automat <extremişti>, <reacţionari>, 
nişte anomalii ale naturii, care trebuie extirpate. În rândul 
valorilor pe care <reacţionarii> le susțin se numără spiritualitatea 
naţională, credința, graiul, cultura şi tot ce poartă, în general, 
pecetea individualizării unui neam în context universal, trecute 
toate în rândul <extremismelor>. Lipsa de toleranță a 
sectarismului democratic proliferează malign şi în viața noastră 
politică. Dacă, după decembrie "89, unele iluzii privind o reală 
democraţie aveau oarecari temeiuri, curând ele s-au spulberat. 
Pe vremea aceea se părea că democrații voiau să instaureze un 
cadru democratic şi nicidecum să instituie puterea abstractă a 
unei secte exclusiviste. Ei păreau a avea de tămăduit o serie de 
traume adânci de 50 de ani, păreau a fi interesaţi s-o facă, păreau 
a avea voie s-o facă. Dacă ai avut lipsa de clarviziune să te 
numeri, în anii care au trecut, printre susținătorii <democraţiei>, 
perspectiva care ți se oferă astăzi e năucitoare. Lupta împotriva 
comunismului, vindecarea traumelor trecutului, căutarea, rostirea 
şi asumarea adevărului despre noi şi care ne priveşte doar pe noi 
a devenit brusc problema altcuiva. <Democrații> nu par atât 
preocupaţi de adevăr, cât paralizaţi de spaima acelui <ce-o să 
spună Occidentul ?>; se poartă ca o ceată de handicapaţi nesigură 
pe soarta ei. De la o vreme, toţi par a fi identificat un nou inamic, 
odată cu chemarea la ordine a invizibilului şi atotputemnicului 
<şef>. Faptele trecutului nu mai sunt relevante, nu mai contează 
dacă te-ai aflat printre cei terorizați sau printre călăi; cineva 
acolo sus a decretat că acest fel de a pune problemele e perimat 
Şi lipsit de sens, că nu contează decât viitorul (şi, Dumnezeule, 
cine ar îndrăzni să contrazică această veche şi eficiehtă lozincă? 
Cine altcineva decât <reacţionarii> care nu vor <progresul> 
omenirii?) şi că toți, laolaltă, într-un singur glas, trebuie să ne 
unim eforturile pentru a înfrânge adevăratul <duşman> al 
<democraţiei>! lar acesta nu este altcineva decât <extremismul>. 
Un notoriu teotetician al sectarismului democratic, pe nume 
Karl Popper, într-o stupefiantă carte, apărută de curând şi în 
România, ne dăo pildă grăitoare asupra felului în care acționează 
exclusivismul <democraţilor>. Vedem cum această plagă a 
secolului XX, ideologizarea globală, poate reduce dintr-o trăsătură 
de condei tot ce a creat mai valoros omenirea în ultimii 2500 de 
ani la o anomalie reacționară, antidemocratică şi rasistă. O carte 
care îşi propune să <distrugă>, literalmente, toată această tradiție 
de gândire, începând cu Platon, să elimine tot ce nu corespunde 
îngustului acces spre democrația sectară; o metastază a teoriilor 
democratice, un monument de sinucidere spirituală în comun a 
omenirii, aceasta este astăzi cartea de căpătâi a <democraților>, 
iar sintagma pe care o vehiculează cel mai frecvent, până şi în 
titlu, cea de <societate deschisă>, a ajuns, nu-i aşa, un loc comun 


Nr. 4/40 Aprilie '94 PAG.7 







al gândirii politice contemporane. 

Privit prin îngusta grilă a democratismului sectar, 
Platon şi tot ce se înscrie în descendența sa, şi care culminează 
cu fascismul, desigur, trebuie extirpat, trebuie eliminat pentru 
totdeauna, În numele cui? În numele viitorului pe care trebuie 
să ni-l construim noi înşine. Cine sunt aceşti <noi>? Abia de 
aici înainte problema merită să fie discutată. 

Dar oare comunismul nu a fost un <extremism> şi 
încă unul cu mult mai atroce decât fascismul? Şi oare s-a 
<despărțit> careva, s-a <desolidarizat> careva de trecutul 
comunist, a fost cineva <izolat> ca fiind complice la aceste 
crime, de la care astăzi au trecut cu arme şi bagaje în tabăra 
mântuitoarei <democraţii>? Dacă eşti suspectat de simpatii 
<de dreapta> eşti anulat, eşti izolat, ba chiar, în unele grupuscule 
democrat-sectare, care-şi adaugă, singure, şi titulatura de 
<sioniste>, cum ar fi de plidă cele care alcătuiesc Fundaţia 
Culturală Română (Şi cu deosebire revista **Dilema'”) se 
exercită asupra ta cea mai acerbă teroare psihologică, menită 
să te scoată din uz. 

Şi este oare firesc ca democrații din opoziție, care au 
umplut temnițele comuniste, să vrea să împartă puterea cu 
foştii lor călăi? Este normal să ajungă să-i trateze pe aceştia 
drept democrați, ou toate faptele lor de ieri, în numele unui 
mimetism de două parale, pentru că așa le impune stăpânul lor 
comun? Este normal să te uneşti cu asasinul tău de ieri, pentru 
a face față inamicului - vai, fictiv! - care este stabilit în alte 
cancelarii? Este normal să vinzi conştiinţa unui neam pentru 
un împrumut la Banca Mondială? 

<Izolarea extremiştilor> este şi ea o formulă de uz 
internațional. Deunăzi l-am auzit pe actualul lideral Convenţiei 
Democratice declarând că vrea să facă o alianță cu partidul de 
guvemământ, cerându-i acestuia imperiossă renunțe în schimb 
la alianța cu <extremiştii>. (Că, la foarte puțină vreme după 
aceea, s-a putut vedea că americanii vorbeau prin gura d-lui 
Constantinescu, n-a mai mirat pe nimeni. Că niciodată 
administrația americană n-a priceput ce se întâmplă la noi, e 
cunoscut lucru; că aceasta nu este prima încălcare abuzivă a 
dreptului la autodeterminare al unui popor, este iarăși cunoscut; 
că îşi permite să ne rescrie istoria aşa cum îi convine, s-a văzut 
odată cu inaugurarea Muzeului Holocaustului. Că poți păstra 
cel mult o resemnată tăcere în fața acestor abuzuri, care nu 
pot fi condamnate atâta vreme cât în spatele lor se află finanţele 
mondiale, e iarăşi cunoscut. Dar de aici până la a te face 
purtătorul lor de cuvânt, diferența este irecuperabilă). Şi oare 
ce înțelege dl. Constantinescu prin <extremism>? Toţi suntem 
îngăduitori cu propriile noastre fapte, chiar şi atunci când e 
vorba de ticăloşii. Vorbind despre alianţe, dl. Constantinescu 
a spus literal: <Cu comuniştii, da. Se fac alianțe peste tot în 
lume cu comuniştii, dar nu cu partidele extremiste. Peste tot în 
lume partidele fasciste sunt izolate, nu face nimeni alianțe cu 
ele. Cu comuniştii, da>! Ne interesează prea puţin, în contextul 
de faţă, ce înțelege domnia sa prin <fascism> la noi în țară, pe 
cine identifică cu acest nume. Ne interesează statutul Convenţiei 
Democratice. Săne amintim că ea s-a născut dintr-o multitudine 
de partiduleţe şi grupuri aşa-zis apolitice, care aveau un unic 
şi înălțător țel: anularea comunismului şi a tuturor urmărilor 
sale. Din clipa în care liderul acestei formaţiuni solicită un pact 
cu foştii adversari, înseamnă, pe de o parte, că recunoaşte în 
aceştia nişte parteneri demni de stimă şi, pe de altă parte că 
propria sarațiune de a fi dispare. Se cuvine să ne întrebăm: oare 
realizează CD care sunt consecinţele autoanulatoare ale propriei 
sale acțiuni? Să aibă liderii aceştia vocaţie de sinucigaşi? Din 
clipa în care a subscris la această substituire a adevăratului 
adversar (comunismul şi consecințele sale) cu unul fictiv 


(fascismul), CD şi-a semnat propriul act de deces. 


x 


Sectarismul democratic bântuie în țara noastră nu 
doar viața politică, ci şi multe alte domenii de activitate. Ceea 
ce ni se pare cel mai grav este că el tinde să se instituie, în 
cultură, drept criteriu înaintea celui axiologic. O întreagă 
campanie de <epurări> în numele sectarismului democratic şi 
a pus la colj tot ce este valoare în cultura română, căci mai tot 
ce are valoare nu prea e conform cu <catehismul democratic>. 
Campaniile împotriva lui Noica, Eliade, Nae Ionescu, făcute 
prin prisma unei re-lecturi <democratice>, urmează tipicul 
demolator al lui Popper, prin care se propune exclusivismul cel 
mai deşănțat, slujindu-se de citate scoase din context. 


% 


Am scris toate acestea cu convingerea că democrația 
este altceva, poate fi altceva, decât o sectă exclusivistă; în 
acelaşi timp, cu îngrijorarea firească pe care <democrația 
sectară> o naşte în fiecare om care-şi pune unele întrebări cu 
privire la cele ce se petrec la noi de patru ani încoace. 












PAG. & NR. 4/40 Aprilie '94 








Omul 'paradisiac" şi omul "căzut" 





“ŞI a privit Dumnezeu toate 
cite făcuse şi iată erau bune foarte” 
(FACEREA 1, 31). Lumea a fost deci, 
dintru început, operă desăvirşită a Celui 
Desăvirşit. Şi nici n-ar fi putut să fie 
altfel; căci cum să fi creat o lume precară 
Cel Atotştiutor şi Atotputernic? Sau cum 
să fi creat o lume rea Cel Atotbun şi 
Atotdrept? Cît despre om, cum să fi fost 
pieritor şi rău cel zidit dintru început 
“după chipul şi asemănarea lui 
Dumnezeu”? Imperfecţiunile de care 
suferă astăzi omul şi lumea nu țin de 
starea firească, originară, ci sînt 
“maladii” ale Făpturii înstrăinate de 
Dumnezeu, deci posterioare şi improprii 
Creaţiei, accidentale, iar nu esențiale, 


introduse prin păcat şi urmînd a fi abolite . 


odată cu acesta. 

Este semnificativ că toate 
religiile cunosc, într-o formă sau alta, 
mitul unei “virste de aur”, al unui timp 
originar de plinătate a omului şi a lumii, 
anterior istoriei propriu-zise şi 
recuperabil religios (fie mijlocit şi parţial, 
în ritual, fie nemijlocit şi deplin, în 
“eschaton”, adică la “restaurarea” 
finală). De aici acea “nostalgie a 
paradisului” de care vorbea Nichifor 
Crainic în termeni creştini sau acea 
“nostalgie a originilor” de care vorbea 
Mircea Eliade în terminologia mai 
generală a istoriei religiilor. Această 
tainică conştiinţă a unei desăvirşiri 
originare, precum şi nădejdea stăruitoare 
întru recuperarea ei - iată temeiul adînc 
al. tuturor manifestărilor religioase, 
principiul şi finalitatea lor. 

Cum era omul în starea sa 
originară, conform revelației biblice? 
Am văzut deja că el a fost conceput ca 
sinteză şi încununare a întregii Creaţii, 
fiind înzestrat cu toate puterile fizice şi 
spirituale prin care să-şi poată împlini 
menirea în sînul lumii celei mari. 
Scripturile mărturisesc în multe locuri 
această măreție dintii:“*Dumnezeua zidit 
pe om spre nestricăciune şi l-a făcut 
după chipul fiinţei sale”, stă scris, de 
pildă, în Înţelepciunea lui Solomon (2, 
23). Numai că “prin pizma diavolului 
moartea a intrat în lume şi cei ce sînt de 
partea lui vor ajunge s-o cunoască” 
(idem, 24). lată cum ne înfăţişează 
lucrurile Mărturisirea ortodoxă (|, 23; 
ed.cit., pp.41-42): “De două feluri este 
starea lipsei de răutate (după Sfintul 
Vasile). Întiia este o îndepărtare de 
bunăvoie de la păcate, cînd, adică, omul 
se îndepărtează cu însăşi voința sa de la 
greşeli, datorită deprinderii pe care o are 





(01 002 [117070 ele Aa 


ŞI obişnuinţei îndelungate cu faptele bune. 
A doua este neştiința şi necunoaşterea 
răului, adică atunci cînd nu cunoaşte şi 
nici n-a încercat întru nimic răul, fie din 
pricina vîrstei, fie din alte pricini. De 
acest al doilea fel erau nevinovăția şi lipsa 


PUNCTE CARDINALE 


EOLOGLA MISTICĂ 
i DOCMATICĂ 


necurată nu umbreau la început 
nestricăciunea firească a primiloroameni: 
“Adam şi femeia lui erau amindoi goi şi 
nuseruşinau” (FACEREA 2,25). Fericitul 
Augustin comenta: “Erau amindoi goi şi 
nu se ruşinau; nu ca şi cînd nu şi-ar fi 
cunoscut goliciunea, ci nu se ruşinau 
pentru că nici o poftă nu le mişcase încă 
sensibilitatea împotriva voinţei lor”, iar 
Sf.loan Damaschin vedea în aceasta 
“punctul culminant al nevinovăţiei” 
(D.Fecioru traduce: *...al impasibilității””; 
a se vedea Dogmatica, ed.cit., p.08). 

Şi trupeşte omul era perfect 
sănătos, necunoscînd beteşuguri sau 
dureri. Dar. peste toate, omul era 
nemuritor. “Căci Dumnezeu n-a făcut 
moartea şi nu se bucură de pieirea celor 
vii” ÎNŢELEPCIUNEA LUI SOLOMON 
1, 13), ci moartea a intrat în lume prin 
mijlocirea pizmuitoare a diavolului şi ca 
“plată a păcatului”, prin care toate s-au 
smintit. 


RUGĂCIUNEA SFÎNTULUI EFREM SIRUL 
(ce se rosteşte mai ales în Sfîntul şi Marele Post) 


“Doamne şi Stăpînul vieţii mele, duhul trîndăviei, al grijii de multe, 
al iubirii de stăpînire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. lar duhul 


curăției, al gîndului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte- 
mi-l mie, robului Tău. 

Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi mie să-mi văd 
greşelile mele şi să nu osîndesc pe fratele meu, că bine eşti cuvîntat 
în vecii vecilor. Amin”. 


de răutate în Adam, înainte să păcătuiască, 
sădite într-însul potrivit cu toată 
desăvirşirea şi dreptatea, atit în privința 
minții, cît şi în privința voinței. În minte 
se cuprinde toată ştiinţa, iar în voință 
toată blîndeţea şi bunătatea. Deci 
cunoscînd Adam prea bine pe Dumnezeu 
(întrucît, în vremea aceea, îi era îngăduit 
Şi 1secuvenea),... cunoştea toate lucrurile 
împreunăcu El [este vorba de o modalitate 
de cunoaştere cu totul deosebită de 
cunoaşterea noastră de tip intelectual; este 

o cunoaştere totală, esenţială, 
suprarațională şi non-discursivă, prin har; 
numai marii înduhovniciţi se învrednicesc 
în parte şi-n veacul de acum de o astfel de 
cunoaştere mistică, superioară oricărei 
alteia -n.n.]... Cît despre voință, aceasta 
se supunea întotdeauna judecății, cu toate 
că era pururi slobodă, omul avînd putere 
să păcătuiască sau să nu păcătuiască... 
[discordia dintre minte şi voință, este 
caracteristică doar omului “căzut” şi 
reprezintă o proastă întrebuințare a 
libertăţii originare - n.n.]. Aşadar, într-o 
astfel de stare de nevinovăție şi lipsă de 
păcat se afla omul, asemenea îngerilor. 
Cum însă a greşit, călcînd porunca, îndată, 
chiar acolo, în rai, el a căpătat starea de 
păcat şi a ajuns muritor, căci aşa ne 
încredințează Scriptura, zicînd: <<Plata 
păcatului este moartea>> [ROMANI 6, 
23]. Şi atunci, pe dată a pierdut desăvîrşirea 
judecății şi a cunoştinţei, iar voința s-a 
plecat mai mult spre rău decit spre bine. Şi 
astfel, odată ce el a încercat răul, starea de 
nevinovăție şi de lipsă de răutate s-a 
schimbat în starea de păcat, iar omul creat 
desăvirşit s-a înjosit întru atita încât să 
spună, dimpreună cu David: <<lar eu sînt 

vierme şi nu om>>[PSALMUL 21, 6]”. 
Nici un gînd şi nici o pornire 





Pe de altă parte, omul 
începuturilor trăia în deplină armonie cu 
întreaga Fire, toate supunindu-i-se cu 
blîndeţe, ca unui stăpîn legiuit. Omul 
stăpinea deci natura în chip firesc, fiind 
părtaş cu ea al aceleiaşi ordini 
dumnezeieşti, iar nu în chip silnic, cum 
umblă să o stăpinească astăzi 
(desfigurîndu-şi nebuneşte propria lume, 
după ce s-a tot desfigurat pe sine însuşi). 
Totuşi, şi după “cădere”, omul, cîtă vreme 
s-a raportat religios la lume, a păstrat o 
legătură intimă cu natura, cum se vede 
mai ales din momumentele literaturii 
primitive sau orale. Omul modern pricepe 
însă din ce în ce mai puțin resorturile 
adinci ale acestei intimități arhaice, ce 
merge pînă la o mărturisită “frățietate” 
ontologică şi mistică. În fața acestei 
comuniuni complexe, omul modern 
rămîne adesea fermecat, dar şi nelămurit, 
nemaiputînd-o experia ca atare şi reducînd 
de obicei totul la biata lui perspectivă... 
estetică. “Înstrăinarea” omului modern 
este aproape totală: şi de Dumnezeu, şi de 
propriul său spirit, şi de adevăratul spirit 
comunitar, şi de “dimensiunea cosmică” 
a existenței. 

In concluzie, “starea primordială 
se caracteriza printr-o desăvirşită armonie 
a omului cu Dumnezeu şi cu sine însuşi, 
dar şi cu natura externă. Cu sine pentru că 
trupul, netulburat de patimi şi nestricăcios, 
era organul de manifestare a sufletului 
curat; cu natura pentru că în aceasta nu 
întilnea nici o piedică activității sale; cu 
Dumnezeu pentru că era în comuniune cu 
EI [<<Fără de ajutorul lui Dumnezeu, 
omul n-ar fi putut viețui în pietate nici 
măcar în Rai>>, observa Fericitul 
Augustin - n.n.] şi spre el erau îndreptate 
cugetarea, dorința şi iubirea lui” (&&& 


Rage ai 


Teologia dogmatică şi simbolică, vol.], 
p.522). 

Trebuie însă făcută precizarea, 
foarte importantă din punct de vedere 
dogmatic, căaceastă desăvîrşire aomului 
primordial nu era totuna cu desăvirşirea 
dumnezeiască. Căci nimic dinafara lui 
Dumnezeu nu poate fi perfeci în felul în 
care este Dumnezeu Însuşi. S-ar şterge 
atunci hotarul dintre Dumnezeu 
(Creator) şi om (creatură), ceea ce 
creştinismul (dar şi simpla minte 
sănătoasă) nu poate admite. S-ar întuneca 
astfel şi rostul omului în lume, care este 
tocmai acela de a atinge, prin propna-i 
lucrare, alte şi alte trepte de desăviîrşire, 
în perspectiva “asemănării”! cu 
Dumnezeu (care însă nu va ajunge 
niciodată identitate). In fine, “căderea” 
însăşi ar deveni astfel inexplicabilă, căci 
dacă omul ar fi fost perfect în felul lui 
Dumnezeu, atunci n-ar fi putut să cadă, 
iar dacă a căzut, rezultă una din două: 
sau că omul n-a fost şi nu poate fi perfect 
în felul lui Dumnezeu (ceea ce dogma ne 
şi învaţă), sau că nici perfecțiunea lui 
Dumnezeu (dacă e una cua omului) n-ar 
fi lipsită de primejdia “căderii” (ceea ce 
ar reprezenta o pură blasfemie). 
Desăvirşirea originară a omului nu era, 
aşadar, absolulă, ci numai relativă în 
răport cu Dumnezeu, Sau, mai bine zis, 
ea era o desăvirşire relativă tinzind spre 
absolut. Din această perspectivă trebuie 
interpretate şi cuvintele Domnului, Care 
zice: “Fiţi, dar, voi desăvîrşiți, precum 
Tatăl vostru Cel ceresc desăvîrşit este!” 
(MATEI 5, 48). 

Lucrul acesta poate fi mai bine 
înțeles dacă ne oprim o clipă asupra 
problemei nemuririi protopărinților, 
dînd ascultare iarăşi comentariului 
augustinian: “Pînă la păcat, trupul 
omului putea într-o privință să se 
numească muritor, iar în altă privință 
nemuritor: muritor, pentru că putea muri; 
nemuritor, pentru că putea să nu moară, 
dacă n-ar fi păcătuit. Astfel, era muritor 
după însuşirea firii trupului, dar 
nemuritor după harul dat de Creatorul 
său”. Deci trupul nu era nemuritor în 
sensul că nu putea să moară (non posse 
mori), Ci în sensul că avea putinţa să nu 
moară (possenon mori), cu condiţia sine 
qua non de a nu fi păcătuit. 

Pe acest om al începuturilor, 
“bogat împodobit cu toate bunurile care 
rezultă din nevinovăție” (Evghenie 
Bulgaris), îl numim aici om “paradisiac”. 
“Domnul Dumnezeu a sădit rai în Eden, 
spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe 
care îl zidise” (FACEREA 2, 8), Noi, 
românii ortodocşi, întrebuințăm mai ales 
termenul de “rai” (în loc de “paradis”), 
Bă cum spunem mai ales “iad” (în loc de 
“infern”). Raiul nu trebuie înțeles însă 
doar literal, ca un spaţiu anume, ci mai 
ales simbolic, ca o stare de comuniune 
spirituală (el reprezintă “acordul perfect 
într: in şi Dumnezeu”, cum îl definea 
N.Crainic), 

Omului acestuia “paradisiac” i 
se opune omul “căzut”, adică intrat, prin 
orgoliu şi neascultare, sub determinarea 
păcatului şi a morţii, Dar despre el vom 
vorbi în Numărul viitor. 


Vasile A. MARIAN 





reştină (XXX) 


| 
| 





e cui a i ia iai 





Ț 








1 Domnule Redactor-$ ef, 
J Vă rog să publicaţi în “PUNCTE CARDINALE” 
| rândurile alăturate, care s-au voit a fi o necesară punere 
| ia punct şi un “dreptla replică” la calomnia comandorului 
| Greceanu, aruncată asupra preoțimii ortodoxe din 
închisori. Calomnia a fost publicată- şi accentuată grafic 
| - în revista “TINERAMA”. Deşi d-l Max Bănuş a avut 
amabilitatea de a-mi răspunde la rubrica “De vorbă cu 
cititorii”, reproducând câteva /raze din cele scrise de 
| mine, consider că numai publicarea integrală a textului 
[ ar fi fost răspunsul corespunzător, căci numai lectura 
completă a pledoariei mele ar i avut darul de a şterge - 
] sau măcar atenua - de pe retina şi din memoria tinerilor 
cititori ai “TINERAMEI” - declaraţia nedreaptă şi 
i ofensatoare a comandorului Greceanu. 
| În acest caz, îmi rămâne libertatea de a 
presupune motivele pentru care apologia în favoarea 
] preoților ortodocşi de la Aiud a fost minimalizată. Nu am 
nici o vină că la Aiud au existat doar preoți de elită. Poate 
Că tocmai acest lucru se doreşte să nu fie cunoscut! 
| » Tineretul trebuie să ştie că demnitatea 
Î apostolică în închisori nu a fost apanajul exclusiv al 
preoților catolici (cum lasă să se înțeleagă comandorul 
Greceanu) sau al pastorilor protestanți (cum lasă să se 
] înțeleagă pastorul Wurmbrand). Cât despre rabinii 
mozaici, nu am cunoscul nici unul şi nici nu am auzit ca 
| vreunul să fi poposit în temniţele comuniste, deşi am 
! trecul prin patru închisori şi un lagăr de muncă forțată. 
| Am văzul, în ultima vreme, cum sunt atacate, 
fără nici o jenă sau teamă, valorile neamului românesc. 
Dacă Eminescu, Mircea Eliade şi multe alte personalități 
j remarcabile ale culturii româneşti au putut fi atacate şi 
N acuzare de câte şi mai câte păcate, de ce să nu fie acnzată 
- şi-au zis unii - şi preoțimea care a pătimit în închisorile 
comuniste pentru credinţa strămoşească. Le amintim 
| acestora că, 1otuşi, această credinţă disprețuită de ei a 
| modelat, de-a lungul veacurilor, sufletul românesc, fără 
| să ceară pentru aceasta aprobarea de la cineva sau de 
undeva, aşa cum ar dori, probabil, cei ce astăzi îşi arogă 
rolul de supervizori ai istoriei şi culturii române, cu toate 
4 că mulţi dintre ei au fugit cât mai departe de locul şi ora 
Golgotei româneşti. 

În text există şi o cacofonie, care nu este deloc 
| involuntară. Redactorul Cătălin Bădulescu, zelos în 
sublinierea calomniilor la adresa clerului ortodox român 
pătimitor în temniţele comuniste, nu poate beneficia 
decât de circumstanțe agravante! 






Pr.Liviu BRÂNZAŞ - 


P=> 


NU CĂLCAȚI 


PE MORMINIE ! 





Am cumpărat Nr.156/1993 al publicaţiei 
“TINERAMA”, atras de faptul că pe prima pagină era 
anunțat un articol interesant pentru un fost deținut politic: 
“Evadarea ratată de la Aiud”. Curios, am deschis 
revista la pagina 6 şi am început lectura articolului. De 
la început m-a intrigat primul subtitlu; “Preoți turnători 
şi intelectuali strungari”. Nedumerit, am continuat să 
citesc. După câteva rânduri m-a izbit o frază: “Cu o 
singură excepție, popa Chiriac - spune comandorul 
Greceanu -/oți preoții ortodocşi pe care i-am cunoscul 
în puşcăriile comunismului erau turnători, nu şi cei 
catolici”. Afirmația sună ca o sentință definitivă, fără 
drept de apel! În plus, tocmai această afirmaţie era 
subliniată cu litere mai îngroşate. De ce oare? Probabil 
că Cătălin Bădulescu, redactorul acestui articol, a 
considerat că această “informaţie” este un adevăr de 
necontestat şi în plus, este de o importanţă atât de mare, 
încât trebuie să fie adusă la cunoştinţa opiniei publice 
româneşti, cu precădere la cunoştinţa tineretului, căruia 
i se adresează publicaţia d-lui Max Bănuș, cu caractere 
tipografice care să sară în ochii cititorului. 

Ca unul care mi-am petrecut cea mai mare parte 
a tinereţii în temniţa de la Aiud şi am cunoscut direct o 
parte din preoțimea ortodoxă de acolo, consider o datorie 


















































PUNCTE CARDINALE 


morală - mai ales față de cei care nu se mai pot apăra din 
mormintele fără cruci şi nume, în care zacrisipiţi pe întreg 
cuprinsul țării, să informez pe cititorii “Tineramei”, mai 
ales pe cei tineri, despre atitudinea din închisoare a celor 
pe care îi acuză cu atâta uşurinţă comandorul Greceanu şi 
a cărui “informație” a fost preluată de redactorul respectiv 
cu un entuziasm pe care l-am întâlnit doar la activiștii 
cercurilor de ateism de odinioară. 

Pun în capul listei pe Părintele Gheorghe Șerban, 
pe care nu l-am cunoscut personal, căci nu a mai ajuns la 
Aiud, fiind asasinat mişeleşte din ordinul politrucului de 
la mina de plumb din Baia-Sprie. Acest preot ortodox a 
fost ales pentru a fi împuşcat - în scopul intimidării 
deținuților - tocmai pentru atitudinea lui curajoasă şi 
demnă, Numai gândul la acest preot ortodox martir ar fi 
trebuit să-l determine pe comandorul Greceanu să 
amuțească atunci când i-a trecut prin minte să facă o 
asemenea declaraţie. Consideră Domnia-Sa că Părintele 
Șerban nu a fost un preot demn în închisoare? Vai, numai 
a pune o asemenea întrebare mi se pare o blasfemie! 

Dar Părintele loan Berghianu de la Arad, 
duhovnic neînfricat în temniţă care a murit ca un erou al 
onoarei la Aiud? Dar Părintele Aurel Lazarov de la 
Tulcea, duhovnicul ocnelor de plumb, care, de asemenea, 
a murit la Aiud? Dar Părintele Florea Mureşanu de la Cluj 
şi Părintele Daniel Sandu Tudor, morţi tot la Aiud? Şi lista 
de onoare continuă cu numele preoţilor ortodocşi cu care 
am stat în celulă şi pe care i-au iubit, i-au prețuit şi i-au 
admirat toți cei care pătimeau pentru credinţă şi libertate 
în catacombele de la Aiud şi care ar fi dat orice ca să aibă 
privilegiul de a fi cu ei în celulă: 

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, marele 
teolog român, Părintele loan lovan, duhovnicul de la 
Mănăstirea V ladimireşti, Părintele Profesor loan Negruţiu 
de la Beiuş, Părintele Profesor loan Ageu de la Arad, 
Părintele Gavril Zob de la Gherla, Părintele loan Vladovici 
de la Sibiu, Părintele loan Bunea de la Cluj, Părintele 
Ilarion Felea de la Arad, Părintele Zosim Oancea de la 
Sibiu, Părintele Teodor Domșa de la Timişoara, Părintele 
Grigore Băbuş, Părintele Toma Gherasimescu, Părintele 
lonel Florea de la Sibiu, Părintele Justin Pârvu de la 
Mănăstirea Durău, Părintele Nicolae Grebenea, Părintele 
Arsenie Papacioc, Părintele loan Bărdaş de la Oradea, 
Părintele Teodor Bej de la Arad, Părintele Alexandru 
Nica de la: Băiţa-Bihor, Părintele Andrei: Adam de la 
Caransebeş, Părintele Vasile Giurgiu de la Mizieş-Bihor, 
Părintele Teodot Savu de la Oradea, Părintele Tomba de 


3 


la Vaşcău, Părintele Benedict 
Ghiuş, Părintele Sofian Boghiu, 
Părintele Adrian Făgeţeanu, 
Părintele Capotă de la Galaţi, 
Părintele Aurel Mihailovici de la 
Sasca-Montană, Părintele Nicolae 
Bordaşiu, Părintele Alisie de la 
Slimnic-Sibiu, Părintele Boțoman 
Victor de la Fântâna-Făgăraş, 
Părintele Ştefan Straja de la Sibiu, 
Părintele loan Hornea de la Arad 
şi atâţia alții. 

În fața acestui adevăr de 
necontestat, concluzia care se 
impune este următoarea: sau 
comandorul Greceanu nu a 
cunoscut în închisoare decât un 
singur preot ortodox - pe Părintele 
Chiriac - sau a făcut o afirmaţie de 
totală rea credință! Îl asigur pe 
dumnealui, precum şi pe cei care 
s-au grăbit să-i acorde credit moral, 
că nici cei mai înverşunaţi atei nu 
vor îndrăzni să subscrie la 


Aprilie '94 NR. 4/40 PAG. 9 


asemenea afirmaţii. Toată lumea ştie că la Canalul 
morții au fost brigăzi speciale pentru preoţi, unde erau 
supuşi unui regim de exterminare şi că în toate închisorile 
preoții au fost persecutați cu o ură diabolică. Orice 
român de bunăcredinţă s-a informat până la această dată 
din literatura memorialistică a închisorilor despre 
comportamentul preoților de toate confesiunile, printre 
care ŞI preoții ortodocşi nominalizați de mine 

Nu văzând atitudini şi fapte infamante la preoții 
ortodocşi din închisori s-a convertit la creştinism 
scriitorul evreu Nicolae Steinhardt şi a primit Porezul 
ortodox! 

Dacă mi se îngăduie să fac şi eu o mărturisire, 
voi preciza că am studiat teologia şi am devenit preot 
numai după ce am frecventat la Jilava, Cavnic, Gherla 
și Aiud, şcoala marilor teologi şi misionari ai credinţei 
ortodoxe, cu care am avut şansa providenţială de a sta în 
celulă. 

Nu contest posibilitatea ca în timpul detenţiei 
sale, comandorul Greceanu să fi cunoscut vreun preot 
ortodox nedemn. Dar un asemenea caz nu era decât 
excepția care întăreşte regula. Este bine ştiut că trădarea 
lui luda nu a umbrit cu nimic lupta şi martiriul celorlalți 
Apostoli. 

Cred că s-ar putea discuta, la urma urmelor, şi 
despre îndreptățirea morală a comandorului Greceanu 
de a fi judecător. Sunt primul care declar că o evadare 
dintr-o închisoare comunistă era un act de excepțională 
temeritate și de real eroism. Dar atunci când tentativa de 
evadare se soldează cu moartea unui codeținut, este mai 
greu să faci pe judecătorul, chiar dacă fapta propriu- 
zisă, care nu poate fi justificată sub nici o formă, 
aparține unuia dintre ceilalți doi camarazi de evadare. 

În încheiere, ne întrebăm: cine are interesul să 
se arunce cu noroi peste chipul martirizat al sutelor de 
preoți ortodocşi români care au trecut prin infernul 
închisorilor comuniste? Tuturor celor vinovaţi de această 
impietate, le transmitem rugămintea: dacă nu sunteți 
capabili să depuneţi o floare, cel puţin nu călcaţi pe 
morminte! 

Şi gestul este cu atât mai de neiertat, cu cât 
mulți din aceşti martiri ai credinței strămoşeşti zac în 
morminte neştiute. 


Preot Liviu BRÂNZAŞ 





.* 





d mm i i iti ta 
e pm a im i iii ci e a 


Doi 





7 





PAG.10 NR. 4/40 Aprilie '94 











. 3. € 
pi 903 E i a 
3 i 


NS a e op 


p FIN 4 E 
e AT 
Sa. 


4 ? Ă 5 4 


e Rae da 

PE 

j i i | Ea: tai 4 L 
DL [Î. 


un lucru dincolo de bine şi rău, cum o dorea Nietzsche, nu este cu putință ” şi pentru care 
drumul mântuirii, aşa cum apare atăt în piesele cât şi în eseurile sale, este întotdeauna 
drumul “inimii”, al iubirii (Agape, charite) şi al “milei” (şi de aceea inseparabil de 
conştiinţa şi trăirea binelui şi a răului), Steinhardt se opune şi el radical indiferenţei 
morale, cu toate ispitele şi justificările ei. Existenţa nu poate fi asumată de om decât în 
planul condiției umane, adică cu conştiinţa făpturii şi a căderii în această lume, unde se 
înfruntă binele şi răul; asumată cu “smerenie ”, adică refuzând ispita de a se face egalul 
lui Dumnezeu: 

“Că Dumnezeu stă dincolo de noţiunile noastre de bine şi rău nu încape 
îndoială. (...). Nu suntem în situație de Dumnezeu, ci în situaţie de om (.. ). Ni se cere (...) 
smerenie: smerenia de a ne da seama că nu suntem în situația divinității, ci a 
făpturii Dumnezeu poate fi dincolo de bine şi rău, noi nu ” (108-09). 


Drumul spre ființă, drumul către Dumnezeu este unul singur, Hristos, şi de 
aceea un drum al binelui, al răspunsului la 


suferința aproapelui, ceea ce este în sine, 
cum arăla şi lonesco, o reacţie la existența 
răului în lume. 

Ca orice ispită, care înseamnă ruperea relaţiei între Dumnezeu Creatorul şi 
făptura Sa, cea a egalității cu Dumnezeu nu duce la un plus de ființă, ci la irealitate şi vid. 
Voind să se situeze dincolo de bine şi rău, omul nu află fiinţa, ci neantul, aşa cum nu află 
nici libertatea, ci se lasă doar posedat. Cel ce se vrea dincolo de bine şi rău, în afara lor, 
cel care şterge granițele între lucruri şi semnele lor cele mai profund distinctive, cel care 
refuză condiția umană şi propria sa fiinţă etică, înlocuieşte lumea cu o fantasmă şi trece 
din zona spiritului în cea a nebuniei, de la libertate la posesiune: 

“Orice salt dincolo de bine şi rău, orice ignorare a situaţiei noastre, dincoace 
de limita dintre omenesc şi divin, nu poate duce (Nietzsche, Stavroghin, Ivan Karamazov) 
decât la demență ori satanism ”, scrie Steinhardt (324). 

Un teren intermediar, neutru, nu există pentru om. Omul este plasat nu într-o 
dilemă teoretică, nu între abstracțiuni şi formule, ci la o răspântie de drumuri, pe unprag, 
unde se desluşesc chemări şi unde aşteaptă amândoi, diavolul şi Hristos: 

“Aflaţi, domnilor, scrie Steinhardt, că dracul stă şi el la uşă, întocmai ca 

Domnul. Numai că în loc să i se aplice Apocalipsa 3, 20, adică discretul şi nobilul “iată, 
stau la uşă şi bat, de va auzi cineva şi va deschide... ”, i se aplică Facerea 4, 7, adică 
grosolanul: “stă la pândă la uşa ta”. lar nebunia - care e plecarea duhului, a suflării 
divine -, fiica dreaptă a diavolului, stă şi ea cu geamantanul făcut ori după caz, cu traista- 
n băj, gata oricând să intre (..). 

ALâ! aşteaptă, să fie chemaţi. Şi binele şi diavolul şi nebunia ” (228). 

Acceptând însă existența pe tărâmul binelui şi răului, omul nu iese din sfera 
ispitirii. Căci nimic din ceea ce întreprinde omul nu are valoare de sine stătătoare, nici 





unui gând, nici unui gest sau acțiuni nu îi poate fi garantată puritatea: “înainte de a te . 


avânta în domeniul binelui, avertizează Steinhardt, este necesar a şti că treci pe teren 
minat” (152). 

Lumea eticii este o lume complexă, unde fiecare situaţie şi încercare'cere un 
răspuns nou - “Morala nu e statică (..), nu e nici uşoară”, nici previzibilă (323). Dar 
această înțelegere a eticii, această permanentă luptă cu sine, acest sentiment treaz al 
nebănuitei complexități în care suntem permanent angajaţi, această libertate asumată, 
corespund chemării dumnezeirii, a lui Dumnezeu “ne-contabil”, neformalist, al iertării, 
al harului, al libertăţii. 

Ceea ce apare cu deosebită tărie în reflecțiile lui Nicolae Steinhardt este 
conștiința relativității şi a provizoratului omenesc, care este cu totul altceva decât 
nihilistul relativism moral şi decât indiferența căldicică a scepticului căruia toate îi sunt 
egale şi care îşi face din laşitate un adăpost şi o virtute. Relativitatea şi provizoratul sunt 
condiția făpturii, care doar prin credinţă, prinraportarea la Hristos (îşi) află sensul. Nimic 
din zona umanului nu poate şi nu trebuie absolutizat, absolutizarea e tocmai ispita ieşirii 
din condiția umană, fără ca aceasta să ducă la crearea de idoli şi la posesiune. Orice 
absolutizare, fie a unui principiu aparent al binelui, fie a unei virtuți, orice autonomizare 
a formulelor etice, este nu creştinism, ci o ieşire din creştinism. Ele sunt toate expresia 
umanismului, a antropocentrismului, a autonomizării omului, a unei viziuni ne-creştine 
a binelui autonom - adică a binelui în afara lui Dumnezeu. Aici, în acest “angelism”, cum 
spune Steinhardt, trebuie căutată cheia pentru înțelegerea marilor suferințe ale secolului 
din care ieşim: 

“Înveacul al XX-lea pare săpredomine păcatul de angelism, dorinţa de a realiza 
perfecțiunea absolută. Convingerea deţinerii unicei formule a fericirii duce la dreptul de 
a 0 impune prin orice mijloace” (362). 

Aşa este. Nu atât indiferența morală ca atare (ea apare adesea sub forme 
mascate) este caracteristică timpului, ci mai ales pervertirea conştiinţei binelui şi răului, 
prin concepția antropocentristă a binelui, pe care omul crede că îl poate realiza în sine, 
prin autonomia sa faţă de Dumnezeu. 

Totalitarismele acestui veac nu au purces dintr-o exaltare a răului în sine, cimai 


ales pe calea minciunii, dintr-o exaltare a falsului bine, care a servit drept pretext şi alibi . 


răului monstruos. Dar şi în Occident, aceasta este problema spirituală cea mai acută: 
ispita emancipării binelui, a binelui pus în formule, în slogane, şi care suspendă pentru 
om reflecția personală, responsabilitatea şi însăşi libertatea. Formule magice, ale căror 
fundament, mai mult sau mai puţin voalat, este credința în binele autonom, şi care se 
adresează pe de o parte lenii de gândire și spiritului gregar, şi pe de altă parte orgoliului 
purității facile, formule prin care toate problemele lumii par a se rezolva de la sine. Căci 
ce a fost şi mai este încă formula “luptei pentru pace” în Occident, ce este aşa-zisa 
“dragoste de aproape” cu care defilează mişcările anti-rasiste şi anti-naţionaliste, 
mişcări care, stimulând imigrația şi dezagregând ca pe o boală ruşinoasă conştiinţa 
națională, pun în pericol supraviețuirea popoarelor vechi ale Europei, altceva decât 
ispitele prea-puţin inteligente ale unei infailibilități umane în bine? Falsul bine - aceasta 
este fentația secolului - a oricărui secol, desigur, dar mai ales a veacului nostru. Falsul 


PUNCTE CARDINALE 















a fipentru “pace”, a fi “antirasist”, a fi “anti-naţionalist”, afi “tolerant”, a milita pentru 
abstractele “drepturi ale omului” au devenit în Apus formulele-cheie ale virtuţii absolute, 


virtutea îngâmfată cu care oricine, fără efor!, se poate mândri, virtutea intolerantă, care 


de la înălțimea presupusei purități stigmatizează, ca pe nişte ciumaţi şi duşmani ai 
neamului omenesc, pe toți cei care îşi permit să pună întrebările pe care le cere dreapta 
socolință. 
Pe acest dublu fundal - al totalitarismului şi al crizei morale (care este o criză 
spirituală) a Occidentului şi a civilizației moderne în general - Irebuie percepulă adânca 
reflecţie a lui Steinhard!, care afirmă cu tărie adevărul credinței. Adevărul unic al lui 
Hristos. Spus, aşa cum întoldeauna trebuie spus, cu absolută convingere: cum scria şi 
Luther, “Sfântul Duh nu este un sceptic”. Căci nu există bine în afara lui Dumnezeu. Nu 
există bine decăt în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu: 

“Nici idealismul nu e chezăşie, spune Steinhardt, dacă ideea nu e subordonată 
lui Dumnezeu ” (372). 

“Nici una din virtuţi nu este 
absolură- nici chiar adevărul -, ci doar 
iscusila cumpănire a multora ne poate 


ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor), ci şi de savante boroboaţe şi 
sofisticate erori” (153). 


Şi mergând la esenţial: 
“(...) toate virtuțile şi instituţiile creştine sunt lipsite de valoare dacă nu se 
întemeiază pe dragostea de Hristos. EI e Adevărul, nu morala predicată sau instituțiile 


întemeiate sau calitățile practicate în spiritul unor doctrine oricât de apropiate de 


învățătura lui. Nu există creştinism fără de Hristos..." (280-8.1), spune Steinhard!, unindu- 


şiprinaceastă afirmaţie viguroasă glasul cu celal lui Vladimir Soloviov din cutremurătoarea 
şi profetica sa “Povestire despre Antihrist”. 


Căci marea ispită a timpului - timp în care adevăratul creştinism reintegrează, 


atăl în est câl şi în vest, condiția catacombelor - este mai ales aceea a “creştinismului” fără 


lisus, a falsului creştinism, care este în fond una din fețele lui Antihrist. Aceasta este grava 
minciună, infinit mai distrugătoare decât prigoana împotriva creştinismului. La toate 
acestea ne face atenți Steinhard!. 

A spune acest lucru, a afirma că nu există bine decât în lisus, că numai în lisus 
binele se poate realiza pe provizoriul şi smeritul nostru tărâm uman (“Fără mine nu puteți 


face nimic"), că nu există o formulă a binelui şi nici virtuți de sine stătătoare, instituţii sau 
principii care să reprezinte binele în sine, aceasta este la Steinhardt a enunța acel adevăr- 


“scandalos” - pe care timpul îl interzice, pentru că este “cheia de boltă” a Minciunii 


prezente. Într-adevăr, cum scrie Steinhardt cu genială pătrundere, “tiraniile” şi 
totalitarismele brutale nu epuizează nicicum sfera imensă a tiraniei (lumea modernă este 
o lume a tiraniilor anonime, tiranii ale “curentelor de opinie ”, ale mass-media, etc.), “nu 
interzic rostirea adevărurilor, ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume, a celui de 
care o doare pe respectiva tiranie ” (21). 


Doar cel care ştie, cum spune şi Jacques Ellul, că a Şi creştin înseamnă a nu fi 


conform cu lumea, deci cel care are pasiunea adevărului pentru că crede în Adevăr, simte 
care este punctul nevralgic al timpului (Şi într-un anumit sens, orice timp este minat de 
minciună) şi e capabil de a interpreta acea “formulă algebrică” a lui doi şi cu doi fac patru. 


A zice că “doi şi cu doi fac patru”, a-ţi afirma libertatea prin spunerea 


adevărului, cum cred Camus şi Orwell. presupune, aşa cum arată Steinhardt, a descoperi 
care adevăr a devenit interzis: “formula aceasta aparent numerică este de fapt abstractă 
şi algebrică, ea cerându-se mereu tradusă, exemplificată, surprinsă în timp; şi anume de 
fiecare dată în conformitate cu adevărul atunci interzis" (22). Doar rostirea acestui adevăr 
exprimă autenticul curaj şi pasiunea adevărului. 


De aceea, şi putem să revenim din nou asupra primei scene a Jurnalului, nu orice 


adevăr este purtat de duhul viu al adevărului. nu orice sintagmă în aparență corectă 
răspunde chemării iubirii şi îl apără pe cel prigonit. Şi nu exprimarea oricărui adevăr 
reprezintă o urmare a exigenţei adevărului în fața lui Dumnezeu şi în cetatea oamenilor. 


ki Ade 


Etica, pe care, prin trăirea şi prin reflecţia sa creştină, o structurează Steinhardt 


în cartea sa, este astfel o etică a împotrivirii la conformismele uşoare, la compromis, 
ambiguitate şi indiferenţă, o etică a treziei şi a rezistenței morale. O etică a riscului şi 
responsabilităţi. O etică a libertăţii şi a dreptei socotinţe. 


% 


Căci acesta este creştinismul pentru Steinhardt. Din credința în Cel care singur 


este Adevărul nu poate purcede decât imperativul mărturisiri Adevărului şi al afirmării 
adevărurilor crucificate. Din credinţa în Mântuitorul care a înfruntat răul şi moartea nu 
poate purcede decât imperativul treziei şi al curajului. 


Cu deplină dreptate scrie Steinhard!, şi scriind-o dezvăluie încă o dată ispitele 


actuale ale falsului creştinism: 


“Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu 


unfel de cucernicie tâmpă şi laşă (...), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase 
lumea batjocorită de forțele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin 
definiție osândit la cecitate şi paraplegie. (...) 


Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepție eretică, deoarece 


nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: “Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovați ca 
porumbeii") şi trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5,17: “Dreptaceea, nu fiți fără de 
minte”, Il Tim. 4,5: “Tu fii treaz în toare...” (..) şi mai îndeosebi ] Cor. | 4,20: “Fraţilor 
nu fiți copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte iți oameni mari”). 


Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, 


blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima dar mu tâmpiţi. (..) Domnul iubeşte nevinovăția, nu 


imbecilitatea (..) mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât a răutății. Nu 
(continuare în pag.l1) 
























PUNCTE CARDINALE 





| Cândam primit numărul din lanuarie '94al“Punctelor 
Cardinale „Ziarul s-a deschis ca de la sine la pag. 1 5, aflând astfel 
din primul moment că “Masoneria plănuieşte transformarea 
StMunte Athos în...centru turistic!” Am fost, mărturisesc, 
străbătut de un fior înghețat pe şira spinării. Cu atât mai rece cu 
câtam văzut, am Simţit, într-adevăr, semnele apocaliptice. Mulţi, 
chiar foarte mulți ani în urmă (fireşte raportați la nesemnificativa 
lungime a propriilor noastre vieţi) am avut ideea (nu îndrăznesc 
să spun: revelaţia) că pasajul din Apocalips 20, 7-9: “ŞI când se 
Vor Stârşi cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat din închisoarea 
lui. Şi vaieşi să înşele neamurile, cari sunt în cele patru unghiuri 
ale pământului, la Gog şi Magog şi să-i adune la război, iar 
numărul lor este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe fața pământului 
ŞI au inconjurat tabăra sfinților şi cetatea cea iubită. Ci s-a 
coborât foc din cerşi i-a mistuit”, se referea la atacul întunericului 
împotriva “Republicii monastice” de la Svetagora, ultima 
incercare disperată a Satanei înaintea prăbuşirii sale în “iezerul 
cel de foc şi de pucioasă, unde este fiara Şi proorocul mincinos”. 
„___ Atenţia mea nu fusese întâmplător atrasă de acest 
pasaj. Prin anii "66-67 am cunoscut un personaj care avea să 
Joace în viața mea un rol de îndrumător Spiritual, cu discreție, dar 
ŞI cu constanță. Intr-o după-amiază, la Biblioteca Academiei, s- 
a aşezat lângă mine un domn, mic de statură Şi cu trăsături de o 
finețe care m-a impresionat. Pregătindu-şi hârtiile, a pus, ca din 
întâmplare, pe masă un număr al revistei “Etudes traditionelles”. 
Am avut un şoc, deoarece încercasem cu disperare să găsesc 
această revistă, care nu exista în nici o bibliotecă. Cu oarecare 
sfială l-am întrebat de unde o are, accentuând că nu am putut-o 
găsi nicăieri. M-a privit întâi cu circumspecție şi apoi mi-a 
declarat: “Nici nu ai s-o găseşti, dar dacă eşti interesat eu am o 
colecție aproape completă”. Era revista în care faimosul Ren€ 
Guenon îşi expunea imensa lui erudiție esoterică şi tradițională. 
A fost un moment extraordinar. Am avut acces la toate operele 
lui Gu&non, trăind intens plăcerea (sau iluzia) de a mă crede 
inițiat în tainele apocaliptice, de care doar puțini erau cunoscători 
Să nu uităm că era în plină “revoluţie culturală” ceauşistă, când 
activitățile spirituale erau mai degrabă duse în secret. Eraun timp 
în care, de pildă, obținând acces la fondul special al BAR, am 
încercat să citesc cărți legionare. Custoda sălii a venit la mine şi 
foarte ““binevoitoare”” m-a îndemnat să-mi caut de treabă. “E 
păcat de tinerețea dumitale”...După ani de zile, socrul meu, 
poetul Luca Dumitrescu, mi-a mărturisit că la întâlnirile sale 
regulate cu “băieţii” de la Secu, aceştia îl tot iscodeau: “Ştii ce 
citeşte ginerele dumitale?”... 


(urmare din pag.10) i 

slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni 
la îndemână să fim proşti. - Dumnezeu, printre altele, ne 
porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu 
darul înțelegerii, prostia - măcar de la un anume punct 
încolo - e păcat: păcal de slăbiciune şi de lene, de nefolosire 
a talentului. Iar când au auzit glasul Domnului 
Dumnezeu... S-au ascuns.) (18-19). 

Credinţa, scriam la începutul acestui eseu, nu 
înseamnă ieşirea din lume, ci trăirea în lume, pe alte 
premise spirituale însă decăt ale lumii însăşi (a fi în lume, 
fără a fi din lume). De aceea credinciosul este prin definiţie 
plasat în situația unui conflict irecuzabil, a luptei cu răul 
pe care îl poartă în sine şi din afara sa, conflict în care 
combatantului i se cere nu numai să lupte, ci mai întâi să 
descopere împotriva cui o face. Pentru Steinhardt, credința 
este imbold la luciditate, privire pătrunzătoare întoarsă 
către sine şi către lume, şi curaj, după vorba Apostolului: 

“Căci Dumnezeu nu ne-a dat Duhul temerii”, al laşităţii (2 
Tim. 1,7), după avertismentul Apocalipsei, la care Steinhardt 
se întoarce adesea: “pe lista celor sortiți iezerului de foc, 
cine figurează primii? Fricoşii” şi după cuvintele de 
încurajare şi însuşi exemplul lui Hristos. “Creştinismul, 
subliniază neîncetat Steinhardt, este o religie a curajului" 
(104-05). 

Curajul, care este condiția sine qua non a unei 
vieți implinite, “calitatea de frunte a omului", virtutea fără 
de care toate celelalte daruri nu se pot realiza, este valabil 
pe toate planurile spirituale, etice, creatoare ale existenţei 
umane: curaj - îndrăzneală de a crede, de a crede Minunii; 
curaj de a-ţi asuma libertatea pe care numai Hristos o 
poate da; curaj al mărturisirii şi de aceea şi al martiriului; 
curajul discernământului, al afirmării realităţii şi sensului 
ei, al adevărurilor devenite tabu şi al înfruntării în această 
lume; curajul, în cele din urmă, în fața morţii, pe care îl 
aduce credința în victoria lui Hristos. Curajul este 
inextricabil legat de trăirea credinței; căci cum ar putea fi 
cel care crede că lo! ceea ce este rău, minciună, păcal, 
moarte a fost doborât, altfel decât netemător? 

Steinhardt exprimă desigur aici credința în 
Ecclesia Militans, în a fi “bun ostaş al lui Hristos" (105) 
- a fi ostaş înseamnă a fi ne-infricat -, credința într-o 
biserică care se recunoaşte a aparține acelei Impărăjii 
care nu este a acestei lumi, şi care de aceea este o biserică 
a luptei, trăind dincolo de lume şi asumându-și existenţa, 


DEMULT PLĂNUIA 


MASONERIA 


TRANSFORMAREA 


„SF. MUNTE ATHOS 
ÎN CENTRU TURISTIC... 






Acel domn se numea Dumitru Samos şi ani de-a rândul 
relația noastră a rămas pur intelectuală. În mod oarecum 
inexplicabil, nici un fel de curiozitate personală nu s-a strecurat 
în această relaţie. Abia după mulţi ani, mi-a dat adresa lui şi 
întrucât nu mai puteasă vină la Academie, ne întâlneam Duminicile 
la Biserica Lucaci în apropierea căreia locuia, apoi mergeam să 
benzo cafeluță (specia “pământ de flori” sau “nechezol”) într-o 
cațifura laultimul etaj al unui mic bloc din strada Remus 10. Am 
fost satisfăcut cu explicația pe care mi-o dădusem singur: că 
numele lui, Samos, evoca locul naşterii lui Pitagora, şi priveam 
acest lucru ca pe un semn. Cu puţin înainte de a părăsi țara (1985) 
l-am întrebat totuşi asupra originii sale, pe care eu o socotisem 
mereu grecească. Şi atunci, în fine, mi-a spus că nu era grec, ci 
aromân, dintr-un sat din Pind, numit Săracu, satul din care o 
însemnată ramură a familiei mele provenea! Aproape plângând 
mi-a spus: “cu siguranță suntem neamuri, mare este Dumnezeu!” 

Dar, trecând dincolo de acest aspect anecdotic, vreau să 
aduc o mărturie. Era prin 1971. Într-o zi, DI.Samos m-a întrebat: 
“Ai auzit de planul grecilor de a face hoteluri şi cazinouri la 
Muntele Athos? Adică să tulbure auzul călugărilor cu cântecele 
lumeşti urlate de megafoanele localurilor de-distracţie profane. E 
un sacrilegiu! E atacul Satanei”. Nu auzisem, fireşte, dar l-am 
crezut fără rezerve. În acei ani mai mergeam pe la Mănăstirea 
Cemica, de unde se puteau auzi, supărător de tare, cântecele 
lumeşti urlate de megafoanele Ştrandului de peste lac. De altfel 
“turistizarea” mănăstirilor era într-o fază avansată la acea dată în 
România. 

Nu încape îndoială că Muntele Athos este inima 
Ortodoxiei. Legende creştine afirmă că acesta a fost muntele pe 
care Satana L-a dus pe Hristos ca să-L ispitească cu domnia 
asupra lumii. Aici s-a păstrat în toată puritatea ei tradiția mistică 
a luminii taborice, “arvuna Împărăției Cerurilor”, cum o numea 
Sfântul Grigore Palama. lar alte legende susțin că muntele însuşi 





prin definiţie conflictuală, de ne-conformism, în această 
lume. 


Fără îndoială, această prezenţă marcată, adevărat 
leit-motiv al scrierilor sale, a curajului în viziunea spirituală 
şi etică-a lui Steinhardi, reprezintă şi un ecou, filtrat prin 
timp, prin încercarea închisorii, prin reflecţie şi prin propria 
sa devenire creştină, al mesajului legionarismului, către 
care Steinhard! s-a simţit atras. 

Acum, când anii au trecut, când experienţele 
dureroase, pe care legionarismul le intuiq că aveau să vină, 
au fost făcute, acum când ceea ce a constituit greşeală, 
eroare în fenomenul legionar a fost demult recunoscut - să nu 
ignorăm însă că granița între o mişcare de rezistenţă (fie ea 
mişcarea românească de rezistență anti-comunistă, fie ea 
mişcarea daneză de rezistență împotriva ocupaţiei germane) 
şi o mişcare contestatară, de revoltă, cu trăsături de violenţă, 
este o graniță fluidă, labilă, pentru desluşirea căreia se 
impun mult discernământ şi reflecţie - e posibil să ne uităm 
îndărăt şi să vedem ceea ce s-a decantat. 

Rămâne tragismul, pe care Steinhardt l-a simţit 
profund: “Cazul Codreanu: înfrângerea şi moartea tragică 
îl trec în măreție, îl scot din lume şi din vremelnic” (366). Şi 
rămâne, pecetluit de acest tragism, o pagină a acestui popor 
care mai degrabă decât a fi inclusă într-o simplă istorie 

politică a României aparține istoriei spiritualității şi chiar 
istoriei Bisericii, aşa cum a văzut-o şi Eliade. Legionarismul 
a fost, scrie Eliade în Memoriile sale (Les Moissons du 
solstice), “singura mişcare politică românească care a luat 
în serios creştinismul şi Biserica”, mişcare care a avut “o 
structură şi o vocație de sectă mistică şi nu de mişcare 
politică”. De altfel, istoria Bisericii nu poate fi niciodată 
fotal ruptă de istoria aşa-zis profană: istoria Bisericii este şi 
O istorie a credinței în om şi a manifestărilor ei în lumea 
aceasta. Credinţa se trăieşte în istorie, se întrupează în timp, 
sub vremuri. Mesajele şi manifestările spirituale traversează 
lumea în complexitatea ei, interferând implicit şi cu sfera 
politicului. Lumea modernă mai ales, fiind o lume prin 
excelență a politicului, nu poate să nu atragă în zona ei 
manifestările care în esența lor sunt anti-politice. Adevărul 
pe care însă l-a purtat legionarismul, şi care trebuie spus, a 
fost un adevăr spiritual: al seriozității trăirii creştine, al 
curajului şi al sacrificiului, al conştientizării până la paroxism 
a divorțului cu “lumea aceasta”, al necesității încreştinării, 
şi al devenirii creştine. Cum nota Codreanu în jurnalul său 


PAG. 11 NR. 4/40 Aprilie '94 


a fost azvârlit din nord de către Titani în apele Mediteranei 
(legenda ascunde, cred, conştiinţa unei filiațiuni spirituale din 
spaţiul dacic, Centru spiritual al antichităţii). Se ştie că toate 
mănăstirile româneşti urmau regula athonită, iar numele 
voievozilor valahi şi moldoveni, ctitori şi miluitori la multe 
mănăstiri, este pomenit şi astăzi la Athos. 

Nu ne vom mira deci că adevăratul duşman al 
francmasoneriei a fost dintotdeauna Ortodoxia. După căderea 
cetăţii Bizanțului, lovită sistematic de duşmanii păgâni şi “fraţii 
creştini” din Apus, Țările Române, adevăratele succesoare ale 
Bizanțului (Dimitrie Cantemir ne spune că domnii români erau 
unşi la Constantinopol de către însuşi patriarhul ecumenic cu 
ceremonialul de la încoronarea împăraților bizantini şi investiţi 
cu misiunea de a apăra Biserica) au fost supuse aceloraşi atacuri. 
Domnii români au fost apărători şi susţinători ai Bisericii şi 
dreptei credinţe de pretutindeni (să ne gândim la Sinodul de la 
laşi şi la tiparul Mitropolitului Petru Movilă, sau la tipamiţele 
arabe trimise de Vodă Brâncoveanu creştinilor din Liban). Ştim 
că adesea grecii priveau către ei ca la izbăvitorii lor şi restauratorii 
Împărăției lui Constantin. Nici un efort nu a fost precupețit 
pentru înlăturarea acestui pericol mortal pentru “fraţii zidari 
liberi””, de la calomnia sistematică, de la terfelirea constantă a 
demnităţii unui popor, de la minciuna cea mai sfruntată până la 
omucidere, asasinat în masă şi încercări de genocid. 

Am să închei cu o istorioară de la Muntele Athos, 
relatată de un călător-scriitor francez, Jacques Lacarriere (Les 
Hommes ivres de Dieu, Paris, 1961). Autorul a întâlnit, 
întâmplător, pe o plajă, un pustnic român, pescar de meserie. 
Dar el nu mai pescuia, iar năvoadele lui putrezeau în chilie, 
pentru că nu mai era peşte în mare. “Marea s-a golit de peşti, 
pentru că lumea nu va mai fi”, spunea pustnicul ascultând pe 
malul mării zgomotul Cerului sfâşiindu-se şi trâmbiţele îngerilor 
sunând atât de tare încât trebuia să-şi astupe urechile. Neliniştitor 
simbolism invers al pescuirii minunate a lui Petru (Luca 5, 1- 
10)! 

Noi să ne ținem însă urechile deschise, căci totuşi 
Diavolul şi apoi însăşi “moartea şi iadul vor fi aruncate în iezerul 
cel de foc. Aceasta este moartea cea de a doua: iezerul de foc. Iar 
cine nu a fost aflat scris în cartea vieţii, aruncat a fost în iezerul 
de foc”. Deci cine are urechi, să audă! 


Vlad PROTOPOPESCU 
Sydney, Australia. 






de închisoare, la citirea scrisorilor şfântului Pavel: 

“(...) cu cât pătrundeam mai mult în citirea 
scrisorilor, ajungeam la concluzia: 
1. că nu suntem creştini; suntem departe de a fi 


- creştini; cât de departe; 


2.căne creştinăm în formă, dar că ne descreştinăm 
în conținut, 

3. că omenirea a suferit acest proces de 
descreştinare de-a lungul veacurilor până la noi, cu mici 
zvâcniri spre adâncuri)... (..) 

4. caracteristica timpului nostru: ne Ocupăm cu 
lupta dintre noi şi alți oameni, nu cu lupta dintre poruncile 
Duhului Sfânt şi poftele firii noastre pământeşti (..).” 

Omul de azi nu este creştin, scrie Codreanu, cu 
accenle care amintesc, tulburător, de Kierkegaard. 
Creştinătatea, o omenire creştină este minciuna timpului. 
Totul trebuie luat de la capăt, pentru fiecare este aceeaşi 
poruncă şi chemare de a deveni creştin, de a trăi “biruința 
creştină în om”. 

Lui Steinhard, acest adevăr spiritual i s-a arătat, 
eliberat de ceea ce a fost greşeala oamenilor şi forța 
împrejurărilor, în lumea închisorii, jurnalul lui revenind în 
nenumărate rânduri asupra modelului de credință şi 
abnegație reprezentat de tinerii legionari (132-33, 183). 
Reflecția creştină a lui Steinhardt a fost cu siguranță 
filtratăprin temele fenomenului legionar, el însuşi ducându- 
le pe unele dintre ele mai departe, modelându-le, 
transformându-le, aflându-le noi valenţe, aşa cum elemente 
cristalizate. în jurul legionarismului aveau să rămână 
constitutive viziunii lui Mircea Eliade - primatul spiritului, 
imperativul absolut al libertății, creaţia spirituală prin 
sacrificiu... 

Steinhardt şi Eliade duc mai departe şi 
transfigurează, fiecare în felul său, prin creaţia lor de ordin 
spiritual şi cultural, ceea ce a fost adânc în legionarism, 
imbolduri, teme de meditație şi adevăruri fundamentale, 
care s-au precipitat (în sensul chimic al cuvântului), care 
au fost descoperite şi re-descoperite, (re)formulate şi trăite 
în acel moment de răscruce al spiritualității româneşti. 

Etica riscului şi a curajului la Steinhardt, etică 
autentic creştină, se lasă de aceea înțeleasă nu numai în 
dimensiunea transistorică, adică în permanența sa, în 
valabilitatea pentru orice timp şi orice loc, ci şi într-o 
perspectivă istorică, pentru că este mărturisită de un om 
concret, marcal de timpul în care i-a fost dat să trăiască şi 
implicat spiritual şi moral în dilemele şi tragismul acestui 
timp. 








rr — Ș 


pes 


Ă 
i 
| 





ian selgiucizi au inoculat 
Islamului o considerabilă doză de vigoare, 
dar ei nu au putut împiedica fărâmițarea 
imperiului lui Malik-Sah în mai multe 
regate independente care, deşi evoluate 
sub aspect cultural, nu dispuneau de forța 
armată necesară asigurării independenţei 
şi integrităţii teritoriale. Conflictele dintre 
naţionalităţi şi divizarea populaţiei în secte 
care se duşmâneau de moarte au făcut cu 
neputinţă închegarea unei rezistenţe 
puternice în fața primejdiilor din 'afară. O 
dovadă în acest sens o constituie succesul 
primei cruciade (1096-99) soldată cu 
cucerirea lerusalimului la 17 iulie 1099 şi 
întemeierea unui stat creştin - regatul 
lerusalimului - în inima Islamului, regat 
care va dăinui până în 1187, când Oraşul 
Sfânt va fi recucerit de Saladin. 

În acest timp, triburile mongole 
care trăiau pe câmpiile şi în pustiul din 
Nord-Vestul Asiei au devenit o forță 
militară de temut, datorită condiţiilor aspre 
de viață şi creşterii populaţiei. Nomazi, 
trăind în corturi sau chiar sub cerul liber, 
mongolii îşi duceau existența mânându-şi 
turmele în căutare de păşuni. Aceşti noi 
huni erau, ca şi frații lor din secolul al 
treilea, care au pustiit Europa până când 
au fost învinşi, în anul 451, în bătălia de la 
Câmpiile  Catalunice, războinici 
neînfricaţi, maeştri în mânuirea sabiei şi 
pumnalului, ca şi în tragerea cu arcul din 
goana cailor. Dacă este să-l credem pe 
călugărul franciscan Giovanni de Piano 
Carpini trimis în Mongolia, în anul 1246, 
de papa Inocenţiu IV, atât ca misionar 
creştin cât şi ca diplomat pe lângă Marele 
Han, mongolilor puţin le păsa dacă se 
hrăneau cu şobolani, câini, pisici sau sânge 
omenesc; ''ei mâncau chiar şi păduchi”. 

Ginghis Han (1167-1227), 
marele lor rege, i-a disciplinat, impunându- 
le legi severe şi a unificat triburile răzlețe 
într-o armată uriaşă, pe care a condus-o la 
cucerirea Asiei centrale, de la Volga până 
la Marele Zid chinezesc. 

În timpul absenței sale din 
capitală, o căpetenie mongolă s-a revoltat 
şi a încheiat o alianță cu Ala al-Din 
Muhammad, şahul statului independent 
Chwarism. Ginghis Han a înăbuşit răscoala 
şi i-a trimis șahului o ofertă de pace. 
Oferta a fost acceptată, dar la scurt timp 
după aceasta, doi negustori mongoli au 
fost arestaţi şi executaţi, sub bănuiala de 
spionaj, de către guvernatorul lui 
Muhammad din oraşul 'Otrar din 
Transoxania. Ginghis a cerut să-i fie predat 
guvernatorul. Muhammad a refuzat 
cererea, l-a decapitat pe conducătorul 
delegaţiei mongole, iar pe ceilalți membri 
ai ambasadei i-a trimis înapoi cu bărbile 
rase şi cu capul celui ucis. Urmare a acestei 
ofense, Ginghis Han i-a declarat război şi 
astfel a început invazia mongolilor în 
lumea islamică (1219). 

O armată sub conducerea lui 
Djuci, fiul hanului, învinge armata de 
400000 de oameni a lui Muhammad în 
bătălia de pe râul Giand. Şahul fuge la 
Samarkand, după ce 160000 din luptătorii 
săi fuşeseră ucişi în luptă. O altă armată, 
sub conducerea lui Giugatai, un alt fiu al 
hanului, cucereşte şi jefuieşte Otrar-ul. A 
treia armată, condusă chiar de han, arde 
până în temelii Buchara, măcelărind 30000 
de oameni şi siluind toate femeile care le- 
au ieşit în cale. Samarkandul şi Balch se 
predau, dar nu scapă de jaf şi măcel. Timp 
de o jumătate de secol, aşa cum relatează 
Ibn Batuta, aceste oraşe vor fi numai ruine. 
Tule, unul din ceilalţi fii ai lui Ginghis, în 
fruntea a 70000 de războinici a traversat 
Chorasanul, jefuind toate oraşele prin care 


PAG. 12 NR. 4/40 Aprilie '94 





PUNCTE CARDINALE 


LUMEA ARABA, 


adevâr si prejudecata 


a trecut. Mongolii îi obligau pe prizonieri 
să mărșăluiască înaintea lor, în chip de 
avangardă, silindu-i fie să lupte împotriva 
conaționalilor lor, fie să fie ucişi de trupele 
mongole, aflate înapoia lor. Oraşul Merw a 
căzut prin trădare şi a fost transformat în 
cenuşă. Bibliotecile din oraş, mândria 


filantropiei, a fost acuzat de mongoli că ar 
fi dat ajutor răsculaților, Drept pedeapsă, 
Halugu a pretins califiâi să se supună 
Marelui Han şi să demilitarizeze complet 
Bagdadul. Iniţial Al-Mutasim a refuzat să 
accepte condiţiile, dar după o lună de asediu 
a revenit asupra hotărârii de a apăra oraşul 


13. invazia mongolilor (1219-1258) 


Islamului, au pierit în flăcări. Locuitorilor 
li s-a permis să părăsească oraşul cu bunurile 
lor, dar îndată ce treceau dincolo de porți 
erau jefuiţi şi măcelăriți. Acest măcel a 
durat, după cum susţin istoricii mulsulmani, 
treizeci de zile şi a costat viața a 1300000 
de oameni. Nişapur s-a opus cu vitejie, dar, 
în cele din urmă, a fost cucerit (1221). Cu 
excepţia a 400 de meseriaşi talentați, care 
au fost trimişi în Mongolia, toată populația, 
bărbaţi, femei şi copii, a fost măcelărită şi 
capetele celor ucişi au fost stivuite într-o 
uriaşă piramidă. Frumosul oraş Rayy a fost 
transformat în ruine, distrugându-se 300 de 
moschei şi vestitele ateliere de ceramică. 

Fiul lui Muhammad, Gialal ad- 
Din a organizat o nouă armată alcătuită din 
turci şi l-a întâmpinat pe Ginghis Han pe 
Ind, dar a fost învins şi s-a refugiat spre 
Delhi. Oraşul Herat, care s-a răsculat 
împotriva guvernatorului instalat de 
mongoli, a fost pedepsit cu uciderea a 60000 
de locuitori. Prin aceste măsuri de o cruzime 
fără margini, mongolii căutau să-i paralizeze 
prin frică pe potenţialii lor oponenți. ȘI 
această politică s-a dovedit extrem de 
eficace. 

Să mai amintim, pentru ca 
imaginea cuceririlor mongole să fie cât mai 
completă, că armata de sub conducerea lui 
Subotai, urmărindu-l spre Vest pe 
sultanul Muhammad, a invadat Persia, 
Azerbaidjanul, a traversat munţii Caucaz şi 
a pătruns în Rusia, unde a înfrânt, în bătălia 
de perâul Kalka, în Crimea, armata coalizată 
a ruşilor şi cumanilor. 

După aceste campanii victorioase, 
Ginghis Han s-a întors în Mongolia, spre a 
se bucura de cele 500 de soţii şi concubine, 
unde a murit (1227). 

Fiul şi urmaşul său, Ogudai, a 
trimis o hoardă de 300000 de războinici 
pentru a-l prinde pe Gialal ad-Din, care îşi 
adunase o nouă armată. În bătălia care a 
avut loc, Gialal a fost din nou învins şi a 
căzut în luptă. Dar clocotul războinic care îi 
stăpânea pe mongoli nu se stinge prin 
această victorie. La ştirea că în Iran 
izbucnise o răscoală, având în frunte secta 
ismaelită a “asasinilor”, Ogudai trimite 
împotriva răsculaților o armată sub 
conducerea lui Hulagu, un nepot al lui 
Ginghis Han. Acesta distruge cetatea 
Alamut, “Cuibul Vulturilor” şi se îndreaptă 
spre Bagdad. 

Al-Mustasim Billah, ultimul calif 
abbasid al Răsăritului, un om cucernic care 
şi-a închinat toată viața studiului și 





şi a acceptat să-l predea după ce, mai înainte, 
le trimisese mongolilor daruri bogate spre 
a-i îmbuna. La 12 februarie 1258 Hulagu 
pătrunde cu trupele sale în Bagdad. Timp 
de patruzeci de zile mongolii jefuiesc oraşul 
şi ucid. Se spune că 800000 de locuitori şi- 
ar fi pierdut viaţa în acest măcel. Mii de 
învăţaţi, oameni de ştiinţă şi de litere, au 
fost ucişi în acest cumplit masacru. 
Bibliotecile şi colecţiile de valori culturale, 
adunate de-a lungul a secole, au fost arse şi 
distruse într-o săptămână. La sfârşitul 
acestui răstimp de groază, califul, împreună 
cu întreaga sa familie, au fost executaţi, 
după ce mai înainte fuseseră torturați pentru 
a dezvălui unde se găseau ascunse comorile 
casei imperiale.Prin acest tragic episod, 
califatul abbasid din Asia ajunge la capătul 
existenţei sale. 

După ocuparea Bagdadului, 
Hulagu s-a reîntors în Mongolia, dar armata 
sa a rămas pe loc, în intenţia de a continua 
cuceririle în Siria şi Egipt. 


J, timp ce în Islamul răsăritean se 
consumau evenimentele relatate mai sus, în 
Egipt moare al-Salih, ultimul sultan din 
familia ayyubizilor. Văduva sa, fosta sclavă 
Sadşar al-Durr, a pus să fie ucis fiul ei 


vitreg, moştenitorul legitim al tronului, şi * 


s-a proclamat regină. Pentru a salva onoarea 
bărbaţilor, conducătorii religioşi ai 
mulsumanilor de la Cairo au ales drept 
coregent pe un alt sclav, Aybak. Regina s- 
a căsătorit cu el, dar a continuat să exercite 
guvernarea și când soţul ei a voit să facă o 
declarație de emancipare, ea a pus să fie 
ucis în baie. La scurt timp după această 
crimă, regina ucigaşă a fost, la rândul ei, 
asasinată de sclavele lui Aybak. 

Deşi domnia lui Aybak a fost de 
scurtă durată, Aybak a avut totuşi suficient 
timp să întemeieze a dinastie, dinastia 
mamelucilor care a guvernat Egiptul timp 
de 267 de ani (1250-1517). Şi deşi regii din 
această dinastie au înroşit capitala regatului 
cu sângele victimelor ucise, în compensație 
au înfrumuseţat-o cu numeroase opere de 
artă. Marele lor merit îl constituie faptul de 
a fi salvat Siria şi Egiptul - şi poate chiar şi 
Europa - de invazia mongolilor, pe care 
i-au învins în bătălia de la Ain-Djalut (1260). 


Și mai mare, dar şi cel mai lipsit de 
scrupule sultan mameluc a fost al-Malik 
Baibars (1260-1277). La origine sclav turc, 





a reușit prin curaj şi şiretenie să ocupe 
unul din posturile înalte de conducere în 
armata egipteană. El a fost cel care l-a 
zdrobit pe Ludovic al IX-lea - cel Sfânt - 
în anul 1250, la Mansura. Şi tot el, zece 
ani mai târziu, a luptat ca un brav, sub 
sultanul Qutuz, în bătălia de la Ain Dyalut, 
unde s-a pus stavilă invaziei mongole 
spre Apus. Pretutindeni, în lumea islamică, 
dar şi în Europa, vestea acestei strălucite 
victorii a fost primită cu entuziasm. Teama 
paralizantă faţă de mongoli fusese învinsă. 
Dar pe drumul de întoarcere spre 
Cairo, al-Malik şi-a ucis suveranul şi s-a 
proclamat sultan. În timpul domniei sale 
el a luptat cu succes împotriva cruciaților, 
mongolilor şi ismaeliţilor. Lui i se 
datorează o serie de măsuri administrative 
menite să asigure unitatea şi ordinea 
sultanatului, iar în numeroasele campanii 
pe care le-a purtat a reuşit să facă 
importante cuceriri teritoriale. Pentru 
faptele sale de arme şi pentru spiritul de 
dreptate în actele de guvernare, 
tradiția mulsulmană îi acordă aceeaşi 
preţuire ca şi lui Harun şi Saladin. Sistemul 
de guvernământ pe care l-a instaurat s-a 
dovedit atât de durabil încât, în ciuda 
incapacității celor mai mulți dintre urmaşii 
săi, dinastia s-a menţinut până în anul 
1517, când Egiptul a fost cucerit de turci. 
Din rândul sultanilor mameluci, 
o menţiune deosebită merită ad-Din 
Kalaun (1279-1290), care a luptat 
împotriva mongolilor hulaguizi, a 
cruciaților (de la care a recucerit Tripoli şi 
alte importante cetăţi) şi şi-a impus 
suzeranitatea asupra Nubiei. 


0 


J. monumentala sa lucrare 
Kulturgeschichte der Menschheit, Will 
Durant îşi încheie capitolul despre 
“Invazia Mongolilor” cu următoarea 
remarcabilă sinteză despre consecinţele 
pe care le-a avut această invazie asupra 
cursului istoriei Islamului. 

“Niciodată în istorie o cultură 
nu aprimil o astfel de lovitură nimicitoare. 
Cucerirea Romei de către barbari s-a 
întins pe o perioadă de două secole şi 
între fiecare lovitură a existat o pauză de 
respiraţie, care a oferit posibilitatea unei 
reveniri, iar cuceritorii germani, care au 
participat la distrugerea ei, au respectat 
Imperiul muribund şi, uneori, i-au ajutat 
chiar să se menţină. Mongolii însă au 
venit şi au plecat într-un răstimp de 
patruzeci de ani, dar ei nu au venit cu 
intenţia de a rămâne, ci doar să jefuiască, 
să ucidă şi să-şi ducă prăzile în Mongolia. 
Când sângerosul lor puhoi s-a retras, în 
urma lui a rămas o economie rănită de 
moarle, canale şi. instalaţii de irigație 
distruse, şcoli şi biblioteci transformate 
în moloz şi cenuşă, autorităţi scindate 
care erau prea sărace şi prea slabe pentru 
a fi capabile să exercite guvernarea şi o 
populație divizată şi sdruncinată 
sufleteşie. Bunăstarea şi epicurianismul, 
sleirea fizică şi spirituală, pierderea 
virtuților militare şi laşitatea, existența 
nenumăratelor secte şi adversitățile 
culturale, corupția politică şi anarbhia, 
toți aceşti factori la un loc au condus, pas 
cupas, laprăbuşirea Islamului răsăritean, 
cu mult înainte ca atăcurile din afară să 
se fi produs. Acestea au fost adevăratele 
cauze, iar nu modificările climatice, ale 
pierderii supremaţiei asupra Asiei de Vest 
şi decăderii a nenumărate oraşe 
înfloritoare cultural din Siria, 
Mesopotamia, Persia, Transoxania şi 


Caucaz, la nivelul de sărăcie şi apatie din 
dea urma) 


Gabriel CONSTANTINESCU 





7. POPA YOYO 9 ICI 9070 


i i A tit Cu ine mu 


Pi 





| 
| 











PRESA EVREIASCĂ 


A A A A N RC A NI A II 

Presa evreiască din România Mică prezintă o 
sumă de caracteristici care mai de care mai interesante. 
Ziarele evreieşti, mai toate, au avut o viaţă scurtă. Apar 
şi dispar repede, ca, mai tirziu, să reapară cu o altă 
conducere. Unele sunt scrise în două limbi: în româneşte 
şi franţuzeşte, sau în româneşte şi idiş. Altele sunt scrise 
numai în româneşte, dar limba folosită este un jargon 
ciudat, o românească discutabilă, departe de limba 
literară. Titlurile acestor publicaţii oglindesc interesele 
şi obiectivele urmărite de evrei: “Fraternitatea”, 
d Egalitatea”, “Dreptatea”, “ Vocea dreptăţii”, 
“Lumina”, “Inainte”, “Răsăritul ” “Aurora”, etc. 
Subtitlurile lor le recomandă, de obicei, ca publicaţii 
enciclopedice, de pildă: “Organ politic, literar, artistic, 
financiar, industrial, comercial, etc. ”. Unele din aceste 
ziare şi reviste sunt axate pe propaganda emigrării în 
Palestina, altele caută să-i convingă pe evrei să emigreze 
în America, iar câteva, aşa cum a fost “Lumina” de la 
laşi, condusă de Braunstein-Brănişteanu, îi îndeamnă să 
rămână pe loc în România, motivând acest îndemn prin 
prezența de veacuri a naţiunii evreieşti pe plaiurile 
dacice, o prezenţă tot atît de veche, dacă nu şi mai veche 
decât națiunea română! (În acest sens a se vedea capitolul 
7 din EVREII IN ROMANIA, apărut în numărul 2/26 
din 1993, în care este publicat un extras din lucrarea lui 
Nicolae lorga, ISTORIA EVREILOR IN ȚĂRILE 
NOASTRE, în care marele nostru istoric dovedeşte 
absurditatea unor astfel de pretenții). 


* 


O prezentare a titlurilor publicaţiilor evreieşti 
dinainte de primul război mondial este făcută de Nicolae 
lorga în partea finală a lucrării citate mai sus, din care 
reproducem următorul pasaj. 

“De cind s-a format un tineret intelectual 
evreiesc la noi, o presă menită apărării intereselor 
naţiei apare în România. Ea n-a contribuit puţin la 
înăsprirea relaţiilor cu elementul dominant. 
Astfel<<Fraternitatea>>, la care debutează 
d-l  L.Şăineanu (ca  L.Schein) (1879-90), 
<<Emaniciparea>> (1883, din nou (1887-8), organul 
Asociaţiunii Generale a Evreilor pământeni (alta în 
1891-2),<<Egalitatea>> fraţilor M. şi E. Schwarzfeld 
(de la 1890). 

De un timp, şi propaganda naționalistă 
evreiască îşi are organele, publicate în româneşte, ca 
<<Revista israelită>> a d-lui Elias Schwarzfeld, 
<<Buletinul societății Zion>> (1875-95, 1897-8, 
1901, 1903-35), <<Revista israelită>> (1886 şi 
urm.), <<Pământeanul>>(Galaţi,1897),  <<Aurora 
sionistă>> din Bârlad (1899), <<Aurora>>(1898), 
<<Dorul Sionului>> (1899), <<Menora>> (laşi, 
1903),<<Talpizzis>> (1908), <<Thikas Israet>> (1903), 
<<Sionistul>>(Galaţi-Brăila, 1906-7), <<Biblioteca 
israelită>> din Piatra (1900),<<Lumea israelită>> 
(1902-35), <<Binele omenirii>> a lui Rosenberg (1904- 
5), <<Ecoul zionise> (1904), <<Curierul Zionului>> 
(1904), violenta <<Cronică israelită>> a lui Iosif 
Petreanu (Kaufmann) (1901 şi urm.), <<Curierul 
israeli>> (1906 şi urm.), sau în româneşte şi evreieşte 
<<Ahawath Zion>> din Galaţi (1898), <<Degel 
lehuda>> şi<<Degel Mahne lehuda>> (1902), ori în 
nemţeşte ca <<Bucarester Israelit>> (1895), 
<<Judenland>> (1905), ori în sfârşit numai în jargon, 
ca <<Jiidischer Telegraph>>(1877-8),<<Judith>> 
(1883),<<Haghibor>> (Galaţi, 1886-7), <<Galatzer 
Israelit>>  (1887-8),<<Hajoetz>> (1874-96), 
<<Haor>>(două),<<Hatzope>> (1890),<<Adevărul>> 
(Galaţi, 1883-4), <<Jiidischer Volksfreund>> (laşi, 
1887), <<Das Volksblatt>> (1888), <<Volksgarten>> 
(1888), <<Wecker>>(laşi, 1896), <<Compass>> 
(Brăila, 1897), <<Jiidischer Zeist>> (1898-9), 
<<Dorsche Sion>> (1902), <<Lumina>> (1901), 
<<Şomer Israel>>(1901), <<Menasereth. Zion>> 
(1904), <<Speranţa>> (Piatra-Neamţ, 1880), <<Der 


reia PUNCTE CARDINALE 


Evreii îni"t0) PAI I.NX 


Grager>> (1905), <<Jiidische Weet>> (Galaţi, 
1905),<<Jiidische Morgenpos>> (1885) şi <<Jiidische 
Post>> (1895),<<Jii dische Zukunft>> (laşi, 1894), <<Das 
neue Volksblatt>>(Bucureşti, 1892), <<Palestina>> 
(1901). 

Societatea studențească<<Kadimah>> publică 
o foaie în 1902. Învăţătorii evrei, organizaţi în societate, 
de la 1906 dau <<Institutorul evreu>>: ei sunt încă un 
factor de osebire naţională. Se încearcă în 1906 şi revista 
literară <<Tinărul Evreu>> din Brăila. Evreii spanioli 
au scos o singură foaie, <<Luzero dela pasensia>>, în 
dialectul lor special, la Severin, în 1885-9. O cercetare 
atentă a acestor foi, şi mai ales a celor scrise în jargon, ar 
servi ca să arate adevăratul fel de a gindi al Evreilor din 
România.” 


% 


Presa evreiască din Țările Româneşti, pe care 
Nicolae lorga o caracterizează în cuvinte puţine, dar 
subliniind esenţialul - “ea n-a contribuit puţin la 
înăsprirea relaţiilor cu elementul dominant” - a avut şi 
reprezentanţi care fac excepţie de la cursul ei precumpănitor 
antiromânesc. Din rândul acestora se cuvine să amintim 
personalitatea medicului lulius Barasch, venit în România 
în anul 1849 din Galiţia. A funcţionat mai întâi ca medic 
de carantină la Călăraşi, apoi ca medic primar al județului 
Dolj şi, în cele din urmă, chemat la Bucureşti, a fost numit 
profesor de istorie naturală la Gimnaziul Naţional şi, apoi, 
la Şcoala de Medicină. A publicat, pe lângă lucrări de 
popularizarea ştiinţei, un Curs de Zoologie şi Elemente de 
Istorie Naturală pentru uzul claselor superioare 
gimnaziale. În martie 1857 a redactat publicaţia “Israelitul 
român”, în colaborare cu Armand Levy, de fapt începutul 
presei evreieşti în România. 

Fără a încerca să minimalizăm contribuţia adusă 
de doctorul Barasch la viața culturală românească de la 
începutul celei de a doua jumătăţi a secolului trecut, o 
anumită exagerare venită din partea conaţionalilor săi 
pune în evidenţă una din trăsăturile specifice ale acestei 
naţii: prezentarea în dimensiuni nejustificat amplificate 
a valorii unor personalități iudaice, de multe ori 
umbrindu-se intenționat prin astfel de prezentări 
realizările şi creaţiile populaţiei în mijlocul căreia evreii 
trăiesc, lată, de pildă, cum îl prezintă pe d-rul Barasch, 
S.Podoleanu în lucrarea sa “Istoria presei evreieşti din 
România, 1857-1900”, apărută la Bucureşti în 1938: 
“ilustrul om de ştiinţă... civilizatorul României... unul 
din întâii pioneri ai culturii europene, ai moravurilor 
europene, ai ştiinţei europene”! Să menţionăm însă că 
autorul acestor rânduri este şi el evreu galiţian, descălecat 
pe plaiurile româneşti în 1841. Şi tot pe acelaşi ton îl 
prezintă pe d-rul Barasch un alt conaţional al său, E.E. 
Braunstein, în articolul “La presse juive en Roumanie”, 


“publicat la Paris în 1913, în **Revue hâbraique”: 


“creatorul învățământului superior român, precursorul 
ştiinţei române”! Afirmaţii la care d-rul Barasch, suntem 
convinşi, nu ar subscrie! 


% 


Mai apropiat de adevăr în Caracterizarea presei 
evreieşti în România Mică pare a fi profesorul de la 
Universitatea din laşi, A.C. Cuza, care scria în anul 1905, 
în lucrarea sa “Naţionalitatea în artă” - Bucureşti 1905: 

“În ziaristică, tot jidanii au introdus la noi în 
țară tonul violent şi trivialitățile presei-revolver, prin 
care înjosesc orice discuţie şi batjocoresc instituţiile, şi 
demnitarii țărei. În frunte stă, fireşte, organul jidovesc 


"<<Adevărul>>, al cărui comitet de redacţie se alcătuieşte 


din următoarele ilustraţii cuşer ale gazetăriei 
<<române>>, ale căror nume le reproducem după actele 
unui proces de calomnie, în care numiții figurează - se 
înțelege - ca inculpaţi (Curtea cu juraţi de Ilfov, Octombrie 
1905). 

B. Braunstein - zis <<Brănişteanu>>,; Albert 
Honigman - zis <<A. Fagure>>; A. Rosen - zis 
<<Nora>>; A. Fuchs = zis <<G. Mihail>>; Goldenberg 
- zis<<Munteanu> >; Lazăr Kăstenbaum - zis 
<<Castelan>>; E. Feinsilber -zis <<E. Emilian>>, E. 


Aprilie '94 NR. 4/40 PAG. 13 


N / 
PN 






Honigman - zis <<E. Fagure>>,; Weber zis<<Adrian 
Verea>> şi vor mai fi 

Aceştia sunt conducălorii<<opiniunei 
publice>> a țărei româneşti. Veniţi de ieri, alaltăieri, de 
prin prăpăstiile palestinice ale Galiției, străini de noi şi 
potrivnici fiinţei noastre, ei ne discută interesele, ne 
judecă -ei fac reputaţiile prin gălăgie şi reclamă, şi le 
desfac prin tăcere şi calomnii, ei suie în slava cerului pe 
jidoviţi, şi caută să înjosească pe adevărații români; ei 
terorizează pe funcţionarii publici, care voesc să-şi facă 
datoria; ei critică totul: religia, coroana, armata, justiţia, 
învățământul - din punct de vedere democratic - se 
înțelege - a democraţiei cu perciuni pe care o reprezintă ". 


% 


Şi prin citatul de mai sus, făcând abstracţie de 
stilul sarcastic şi pe alocuri pasional al lui A.C. Cuza 
când scrie despre evrei, pătrundem în miezul uneia dintre 
problemele delicate care, prin natura ei, a contribuit la 
învrăjbirea relaţiilor dintre evrei şi români. 

Dacă publicaţiile inventariate de Nicolae Iorga 
alcătuiau, în cea mai mare parte, o presă scrisă de evrei 
pentru evrei, presa evreiască la care se referă A.C. Cuza 
este o presă evreiască scrisă pentru români. Cunoscând 
influența pe care o exercită presa - a patra putere în stat 
- evreii s-au constituit, din vreme, în acaparatori ai 
marilor cotidiene - ca redactori şi reporteri în majoritate 
zdrobitoare, ca directori şi proprietari, sau conducători 
ai oficioaselor partidelor şi guvernelor. “Adevărul”, al 
cărui tiraj întrecea pe acela al marilor cotidiene naţionale, 
era în întregime în mâinile lor, el fiind monitorul 
evreismului românesc - cum îl numeşte un scriitor- şi era 
pus la mezat oricui da mai mult, dar numai cu condiţia de 
a servi concomitent interesele evreieşti. 

Încă din deceniulal VIII-lea al secolului trecut, 
Eminescu constata că evreii au făcut din presa europeană 
otravă, cu misiunea de a asmuţi pe cei tari împotriva 
celor slabi, pe duşmanii noştri seculari împotriva 
românilor de peste munți, pe toți oamenii de stat străini 
împotriva tânărului nostru stat. 

Odată stăpâni pe presă, pe instrumentul de 
dirijare a opiniei publice şi de judecare a actelor 
guvernului şi parlamentului, evreii erau în măsură să 
emită certificate de capacitate pe măsura intereselor lor. 
Transformau în eroi ai zilei oameni ce ar fi trebuit să 
rămână pe vecie în întuneric, nulităţi inculte şi lipsite de 
scrupule şi, cu o diabolică dibăcie, reuşeau să aţintească 
atenţia opiniei publice numai asupra intrigilor, 
frământărilor şi dihoniilor politice, pentru a-i împiedica 
pe oameni să vadă sistematica şi stăruitoarea lor acaparare 
a comerțului şi industriei țării. 

Indrăzneala şi impertinența ziariştilor evrei a 
atins un asemenea grad de insuportabilitate, încât în anul 
1885 guvernul, uzând de prevederile legii asupra 
străinilor, a azvârlit peste graniţă un lot de “publicişti 
celebri”, aşa cum îi caracterizează istoricul presei 
evreieşti în România - S. Podoleanu - pentru faptul de a 
fi calomniat România în străinătate. Numele lor ne 
scuteşte de alte comentarii: Elias Schwartzfeld, dr. Gaster, 
dr. Brociner, |. Bettelheim, lulius Schein, M. Rosenfeld, 
dr. |. Auerbach şi Michel Aziel. 

Din păcate, măsura luată de guvernul condus de 
lon C. Brătianu nu a avut darul să stârpească răul făcut 
de presa evreiască din rădăcină. În curând România va 
trăi într-o atmosferă pestilenţială creată de ziare 
“naţionale” sau cu frontispiciu naţional, întemeiate sau 
conduse de evrei. Cu clarviziunea lor în domeniul 
economic și în cel politic, evreii au înţeles cu un ceas mai 
devreme decât românii că ziaristica este un izvor de 
multiple avantaje, din care două au o deosebită importanță 
pentru consolidarea poziţiei lor pe pământul românesc. 
Stăpânind presa, stăpânesc masele prin crearea unor 
anumite curente de opinie şi, totodată, au la dispoziţie o 
sursă de venituri importante, dobândite fără prea multă 
muncă. Cucerirea presei, a acestui important instrument 
de afirmare şi luptă, a constituit un mare câştig pentru 
evrei şi o mare pierdere pentru români. 


(va urma) 





A 











di - 
pe: 


Da e ie a 
E = Se aia at aja 


PAG.14 NR. 4/40 Aprilie '94 


> A Editura “Moldova” 


din laşi, sub îngrijirea şi cu postfața 
criticului literar Eugen Simion, a apărut 
în pragul acestei primăveri /ntegrala 
prozei fantastice a lui Mircea Eliade, 
cuprinzând nuvele scrise între 1936 şi 
1982 (inclusiv cele numite cam hazardat 
“romane”: Domnişoara Christina, 
Şarpele, Pe strada Mântuleasa, Dayan, 
19 trandafiri, ce nu sunt totuşi decât 
nişte nuvele mai întinse, excelente 
altminteri). Proiectul acestei ediții ar 
data încă de prin 1979, dar vitregia 
vremurilor l-a împiedicat să se realizeze. 
Acum apare într-un moment când numele 
lui Mircea Eliade este din nou atacat cu 
perfidie în presa occidentală (cu 
regretabile ecouri şi în presa românească 
occidentalizantă, tip “22” sau “Dilema”). 
Arfi bine canoisă nu ne lăsăm influențați 
de această campanie abjectă ( de un 
tratament asemănător au parte astăzi şi 
un Martin Heidegger sau un Alexandr 
Soljeniţin, acuzaţi la rândul lor de diferite 
forme de “reacționarism”!); iar cel mai 
bun răspuns indirect pe care îl putem da 
este publicarea masivă a paginilor din şi 
despre Mircea Eliade, fără îndoială 
intelectualul român cel mai reprezentativ 
din a doua jumătate a secolului XX. 

Recenta Integrală a prozei 
fantastice însumează 3 volume, în care 
textele sunt orânduite în ordine 
cronologică: vol.l - de la Domnişoara 
Christina (1936) la O fotografie veche 
de 14 ani (1959), vol.2 - de la La ţigănci 
(capodopera nuvelistică a autorului, 
datată 1959) la Pelerina (1975); vol.3 - 
de la Les trois Grâces (1976) la ultima 
sa nuvelă cunoscută, La umbra unui 
crin (1982). 

Pe lângă postfața substanțială 
a d-lui Eugen Simion (devenit cu timpul 
specialistul nostru prin excelență în proza 
eliadescă, cel puţin între criticii din ţară), 
ediția mai reproduce şi “Cuvântul 
înainte” alcătuit de Mircea Eliade în 
1980 pentru volumul antologic În curte 
la Dionis (“Cartea Românească”, 
Bucureşti, 1981), text din care cităm 
importanta precizare privind raportul 
dintre Eliade-savantul şi Eliade- 
scriitorul: “Nu-mi aduc aminte să fi 
folosit vreodată documentele mitologice 
sau semnificaţia lor simbolică scriind 
literatură. De fapt, descopeream 
subiectul romanului sau al nuvelei pe 
măsură ce scriam. Universurile paralele 
pe care le dezvăluia povestirea erau 
rodul. imaginaţiei creatoare, nu al 
erudiţiei, nici al hermeneuticii pe care o 
stăpânea istoricul religiilor comparate” 
(vol.1, p.9; subl.n.). 


“3 TOia această primăvară 


Editura “Anastasia” are o nouă colecţie, 
“Eseu”, în care au apărut deja două 
titluri. Primul este Partea Diavolului, 
incitantul eseual lui Denis de Rougemont 
(1906-1985), unul dintre cei mai 
străluciți eseişti creștini ai Occidentului 
contemporan (din opera sa, la noi, s-a 
mai tradus, înainte de '89, cartea devenită 
clasică L 'Amouretl'Occident, în vechea 
colecție “Eseuri” a Editurii Univers), 
discipolal lui Sren Kierkegaard şi Karl 
Barth şi prieten apropiat al lui Jacques 
Maritain, şeful mişcării neotomiste. 
Eseul despre diavol şi lucrările 
lui (tradus de d-l Mircea Ivănescu) este 
o scriere unică în felul ei, prin urmărirea 
diabolicului în chiar lumea 


.— ————_ — -—-——_—— 5 —— CC” Pc mi DR 


PUNCTE CARDINALE 


contemporană, cu o mare subtilitate 
analitică, la răscrucea dintre filosofie şi 
teologie. 

“Identificarea Duşmanului, 
măsurarea forței lui, iată tema acestei 
cărțulii (...) Diavolul este antimodelul 
prin excelență, esența sa fiind tocmai 
deghizarea, uzurparea aparenţelor, 
forțarea neruşinată sau subtilă a nuanţelor 
- pe scurt arta de a face formele să mintă” 
(p.7; subl.n.). Se porneşte de altfel de la 
profunda observaţie a... satanicului 
Baudelaire: “Cea mai frumoasă şiretenie 
a diavolului constă în a ne convinge că el 
nu există”, aceasta fiind de fapt 
“scamatoria” primă, fundamentală a Celui 
Rău. 

Eseul lui Denis de Rougemont 
este structurat în 5 părți: “Incognito şi 
revelaţie” (în care se pun bazele istorice şi 
teoretice ale problemei), “Hitler sau 
alibiul” (eseul a fost scris, într-o primă 
versiune, prin 1941-42, când circula ideea 
că Hitler ar fi ...Antichristul), “Diavolul 
democrat” (în multe privinţe mai pervers 
decât “diavolul-dictator”: “Se ştie bine că 
procedeul favorit al Coloanei a cincea 
consta în a semăna confuzie în tabăra 
adversarilor şi în a răspândi acolo, 
alternant, ştiri adevărate şi false. lată-l pe 
diavol lucrând în vieţile noastre: stăpânul 
şi maestrul confuzionismului dirijat! Hitler 
a fost sufletul Coloanei a cincea a secolului 


„nostru, dar satana rămâne esența însăşi a 


Coloanei a cincea din veac în veac” - 
p.93), “Diavolul în dumnezeii noştri şi în 
maladiile noastre” (nu ne avertiza chiar 
Apostolul Pavel că uneori satana se poate 
îmbrăca în “înger al luminii”?) şi 
“Albastrul cerului” (metaforă a divinului 
şi a luminii, vizând formele de luptă contra 
diavolului: “Se spune că demonului îi 
place ceasul miezului de noapte. O, să ne 
întoarcem fața către simbolul universal al 
rigoarei, al păcii profunde şi al iertării, 
scăldându-ne privirile în întinderile de 
puritate arzătoare şi aspră ale albastrului 
cerului în lumina zilei!”- p.177). Volumul 
se încheie cu o “Postfață după patruzeci 
de ani”, pagini scrise de autor nu cu mult 
înaintea morţii, aducând precizări sau 
adăugiri utile şi dând dezbaterii o 
încununare mai accentuat teologică. 

Citind consideraţiile lui Denis 
de Rougemont, nu ne putem împiedica să 
ne gândim ce subtilă carte despre diavol 
ar fi putut să scrie un Constantin Noica, 
judecând după anumite capitole sau pasaje 
din cărţile sale cunoscute (mai ales din 
Despărțirea de Goethe şi din Cuvânt 
împreună despre rostirea românească)! 
Rămâne de aşteptat şi-n cultura noastră o 
carte actuală despre diavol şi lucrările 
sale, scrisă cu sensibilitate ortodoxă şi 
românească, în loc să ne resemnăm a ne 
face fraţi cu el, cum ni se întâmplă prea 
adesea... 

În ce priveşte cel de-al doilea 
titlu publicat în aceeași colecţie a Editurii 
“Anastasia”, el reprezintă ultima carte a 
lui Gaston Bachelard (1884-1962), 
Flacăra unei lumânări (1961), o încercare 
de “poetică a focului”, ce se adaugă 





eseurilor sale anterioare despre imagistica 
simbolică a “elementelor” primordiale. 
Frumoasa versiune românească aparține 
d-nei Marina Baconsky. (Editura 
“Anastasia” speră să ne pună la îndemână 
cât mai curând şi o altă carte a lui 
G.Bachelard: Poetica spațiului, în aceeaşi 
“serie occidentală” a colecţiei “Eseu”). 


“3 ( carte care ne priveşte 


foarte direct este Das Spektrum Europas 
(1928) a contelui Hermann Keyserling 
(1880-1946), filosof şi eseist rafinat, 
întemeietor al straniei Școli de 
Înţelepciune de la Darmstadt (1920). 
Contele Keyserling a avut o presă foarte 
bună în România interbelică (pe care a şi 
vizitat-o în 1927). În cartea tradusă acum 
în româneşte de d-l Victor Durnea, sub 
titlul cu rezonanţă ştiinţifico-fantastică 
Analiza spectrală a Europei (Institutul 
European, laşi, 1993), autorul abordează 
eseistic problema europenismului şi 
profilul istoric şi spiritual al diferitelor 
popoare europene, pornind de la ideea că 
“pentru mine Europa este de la bun început 
o unitate, constituită însă din componente 
determinate, care-i aparțin în mod firesc 
şi care se completează reciproc” (p.15). 
După ce consacră capitole separate 
Angliei, Franţei, Spaniei, Germaniei, 
Italiei, Ungariei, Elveţiei, Ţărilor de Jos, 
Suediei şi Ţărilor Baltice (autorul însuşi 
este de origine germano-baltică), este 
abordată şi zona Balcanilor (ruşilor li se 
refuză, cel puţin la data respectivă, statutul 
de popor european). Printre “balcanici” 
suntem aşezaţi şi noi (dar ni se subliniază 
şi asemănarea cu ruşii meridionali). 
Keyserling nu contestă latinitatea limbii 
române, dar se îndoieşte de latinitatea 
noastră de sânge şi de spirit. Noi am fi, 
mai degrabă, o sinteză traco-slavo- 
grecească, fundamental rămânându-ne 
bizantinismul, pe care am şi avea menirea 
să-l reînviem, într-o nouă expresie istorică 
semnificativă (aici Keyserling se întâlneşte 
ideatic cu “Revolta fondului nostru 
nelatin” a lui Blaga şi cu câteva din 
temeiurile ortodoxismului gândirist, 
definit adesea ca neo-bizantinism). 
Oricum, aşa nelatini şi semi-europeni cum 
suntem, numai pe noi, “românii lirici” - în 
afară de greci, cărora le reproşează însă 
degenerarea - ne simpatizează Keyserling 
dintre neamurile “sălbatice” ale 
Balcanilor. De sârbi, bulgari şi albanezi 
este tentat să facă abstracție: “Pentru 
moment acestea sunt popoare primitive 
de războinici şi jefuitori; ele nu reprezintă 
încă un factor personal în tabloul general 
al Europei” (p.277). În caracterizarea 
fugară a bulgarilor, neamţul se întâlneşte 
cu Eminescu: “Să se privească numai 
sălbaticele feţe şi nasurile grosolane ale 
bulgarilor: e doar instinctul cel mai 
primitiv! Bulgarii sunt, într-adevăr, aşa 
cum freudienii îi judecă pe toţi oamenii...” 
(p.275); atâta doar că Eminescu îi privea 
pe bulgari mai din spate... 

"Europa ar trebui să fie o lecție 
pozitivă pentru Balcani, iar Balcanii o 





lecție negativă pentru Europa: 
“Balcanii actuali nu sunt decât o 
caricatură a celor din antichitate. Spiritul 
Balcanilor este spiritul vrajbei eterne 
(...) Astfel, noi, europenii, trebuie să fim 
recunoscători că există o peninsulă 
balcanică modernă, personificată şi vie, 
cimitir al culturilor antice, şi să învăţăm 
de la ea ce trebuie să evităm” (pp.275- 
6). În alt loc (p.274) este parafrazat 
Voltaire: “Si les Balcans n'existaient 
pas il faudrait les inventer”... 

Cu toate  paradoxurile, 
confuziile sau exagerările ei, cartea lui 
Keyserling merită citită, căci cuprinde şi 
multe observaţii sau sugestii interesante 
şi adeseori subtile, într-o problematică 
ce este din nou de cea mai fierbinte 
actualitate (ceea ce probabil că au avut în 


vedere şi editorii Institutului 


European..... 


Răzvan CODRESCU 


EUGEN IONESCU 
NU MAL E PRINTRE NOI! 


După Mircea Eliade (1986), 
Constantin Noica (1987), Petre Ţuţea 
(1991), Vintilă Horia (1992) şi Dumitru 
Stăniloae (1993), o altă glorie a 
generaţiei interbelice ne-a părăsit în 
această primăvară: este vorba de 
dramaturgul, prozatorul şi eseistul 
EUGEN IONESCU (născut la Slatina, 
în 1909, iar nu în 1912, cum s-a crezut 
vreme îndelungată). 

După ce aratat ca poet (Elegii 
pentru fiinţe mici, 1931 - debutul său 
editorial), s-a impus în 1934, deodată 
cu Noica şi cu Cioran, prin 
controversatul eseu Nu (premiat pentru 
critică literară, pe baza unui raport al 
lui Mircea Vulcănescu). Din 1938 s-a 
stabilit definitiv în Franţa, unde-şi 
începe seria succeselor, ca dramaturg, 
în 1950, cu La cantatrice chauve 
(“Cintăreaţa cheală ”). Capodopera sa 
este considerată însă piesa Rhinoceros 
(“Rinocerii”), apărută în 1960, una 
dintre operele cele mai reprezentative 
ale literaturii absurdului. Cel puţin alte 
două dintre piesele sale credem că se 
ridică însă la aceeaşi valoare (artistică 
şi filosofică): Scaunele (1952) şi Setea 
şi foamea (1966). Din proza sa, am 
menționa romanul Le Solitaire 
(“Însinguratul”), apărut în 1973, poate 
ca o replică tirzie la Străinul lui Albert 
Camus. Dintre cărțile de eseuri şi 
memorialistică publicate în Franţa se 
cuvin citate măcar Note şi contra-note 
(1962), Jurnal în fărîme (1967) şi 
Antidoturi (1977). Precizăm că la 
această dată toate titlurile menţionate 
aici se află publicate şi în româneşte. 

Din 1970 EUGEN IONESCU 
a fost Membru al Academiei Franceze. 
De pe această poziție a înţeles să se 
solidarizeze, în 1990, cu “golanii” 
protestatari din Piaţa Universităţii. Deşi 
în tinereţe a cochetat cu stînga, a sfirşit 
ca anticomunist convins şi s-a străduit 
enorm în Occident pentru combaterea 
regimului roşu de la Bucureşti. 

Pierderea marelui scriitor 
îndoliază deopotrivă Franţa şi 
România. lată că, în aceste condiții, 
d-l Emil Cioran, cu “dezgustul” său 
existențial, a ajuns “să-i îngroape” pe 
toți, rămînînd ultima glorie în viaţă a 
ilustrei sale generații, în acelaşi Paris 
al împlinirilor româneşti... 














In conjunctura actuală s-ar impune o cât mai 
onestă “demistificare” a istoriei noastre contemporane. În 
realitate se constată însă mai degrabă fenomenul opus: un 
întreg alai de “iscoade ale vrajbei” - adevăraţi profesionişti 
ai mistificării -ne spurcă urechile cu tot felul de inepţii. Un 
“istoric” ca Alexandru George nu găseşte altceva de spus 
despre noi, legionarii, după ce am pătimit atît amar de ani 
în temnițele comuniste, decît că am fi fost... “bolşevicii” 
României! Dumnealui şi atiţia alții nu fac decît să continue, 
cu nuanțări perfide, dar neesențiale, linia istoriografiei 
comuniste de sub Dej şi Ceauşescu (Stoian, Mandric, Fătu, 
Spălăţelu, Muşat etc.). Causticitatea constantă a atitor 
injurii pare să fie produsul unei strategii îndelung migălite 
de oculta iudeo-masonică. Şi-n recenta carte a lui Francisco 
Veiga, Mistica ultranaţionalismului. Istoria Gărzii de 
Fier: 1919-1941 (tradusă în româneşte la Editura 
“Humanitas”) defăimarea legionarilor are cale liberă. În 
Prefaţă autorul e de acord cu majoritatea specialiştilor 
occidentali că legionarismul a fost un fenomen sută la sută 
românesc, dar de tratat îl tratează ca pe un fenomen fascist. 
Se miră, împreună cu dl. Paleologu, cum de o seamă de 
intelectuali de marcă au intrat în rîndurile Gărzii de Fier, de 
parcă acolo nu s-ar fi putut înhăita decât cu nişte derbedei! 
Sînt luate de bune afirmaţii dintre cele mai calomnioase ale 
istoricilor bolşevici, fără a li se face vreun examen de 
valabilitate. 

În schimb, de aprecierea cea mai pioasă se bucură 

Nicolae Titulescu, cel care împreună cu Litvinov a legalizat 
Uniunea Sovietelor la Liga Naţiunilor, transformînd o 
uniune de criminali într-un “stat democrat”; cel care a 
încercat să deschidă podul de la Tighina, grăbind propagarea 
bolşevismului în România Mare; cel care i-a ajutat pe 
comuniştii din Spania cu avioane şi tancuri cumpărate de 
România; cel care cheltuia din banii ţării, în calitate de 
preşedinte la Liga Naţiunilor, un milion de lei lunar (cum 
mărturisea mai tîrziu, în mina de plumb de la Baia-Sprie, 
gazetarul Romulus Dianu, fostul lui secretar vreme de 12 
ani), în timp ce salariul unui învățător era de două mii de lei 
(cînd ajungea să şi-l primească!). Ce s-a ales din 
costisitoarele aranjamente de politică externă ale lui 
Titulescu? Nimic altceva pentru țară decît un preludiu al 
bolşevizării. Printr-o propagandă deşănțată i s-a creat o 
notorietate fără precedent. Dar care dintre prietenii lui 
Titulescu a mişcat vreun deget cînd România a ajuns la 
anaghie? Cui i-a folosit că Titulescu şi-a mînjit mîinile, fie 
şi indirect, cu sîngele legionarilor? Ţării în nici un caz! 

Pe cînd un astfel de trădător al intereselor româneşti 
continuă să fie “mitizat” pînă astăzi, împotriva legionarilor 
s-a uzat şi se uzează de toate uneltele perfidiei. Cît venin 
s-a stors numai din cartea lui Ştefan Palaghiță (tipărită 
iniţial în Argentina şi recomercializată recent de comunistul 
incurabil Dan Zamfirescu), concepută, pe fondul unor 
răfuieli personale, inconştient şi vindicativ, nu doar pentru 
a distruge prestigiul lui Horia Sima, dar, prin acesta, şi 
prestigiul legionarismului în genere! 

Se poate face istorie adevărată pe scheletul unor 
inepții larg mediatizate şi al unor infamii veninoase 
(inaugurate pe vremuri de presa evreiască din Sărindar: 
“ Adevărul”, “Dimineaţa”, “Lupta”, “Opinia”, cu publiciştii 
din tagma lui Honigman-Fagure, lon Călugăru, Sanda Movilă 
etc.)? Cert este că de-abia oboseşte o categorie de falsificatori 
şi apar alții, încă mai perfizi. Dl. Veiga (care se erijează şi- 
n profet, decretînd, înainte de a defini conceptul de legionar, 
că reînvierea legionarismului în România e o imposibilitate 
definitivă!), deşi beneficiază de o bibliografie bogată şi 
destul de diversificată, menită să impresioneze, o foloseşte 
în cea mai mare parte anapoda, dominante rămînînd tot 
prejudecățile curente. E de ajuns să pomenesc portretul fals 
şi persiflant pe care i-l face lui Corneliu Codreanu, 
discredintindu-şi penibil propriul obiect de cercetare. Este 


PUNCTE CARDINALE 


UA MSTIFICARE "STINTIFICA' 


ridiculizată nu doar persoana Căpitanului (incapabil, obsedat 
de fantasme, nul intelectual), dar şi portul nostru popular, 
cîntecul şi tradiţiile “haiduceşti”, precum şi ortodoxismul. 

Pentru a-i prezenta cît mai monstruoşi pe legionari, 
se insistă exacerbat pe zilele aşa-zisei “rebeliuni” din ianuarie 
1941, cînd s-ar fi dezlănţuit un pogrom sălbatic, iar la Abator 
un număr nedeterminat de evrei ar [i fost atirnaţi în cîrlige şi 
profanaţi post-mortem! Amintesc că Petre Pandrea, un 
vrăjmaş declarat al legionarilor, a mărturisit cu mulţi martori, 
în lagărul de la Ocnele Mari, că îndată după “rebeliune”, 
domic săobțină probe antilegionare, s-a deplasat cu procurorul 
delegat să facă ancheta privind asasinatele de la Jilava şi 
Abator, dar n-a găsit nici un evreu asasinat (fapt declarat sub 
semnătură şi de personalul de atunci al Abatorului). Acelaşi 
lucru este confirmat şi de generalul Pacepa în cartea sa 
Orizonturi roşii. Imaginaţia bolnavă a dlui. Veiga depăşeşte 
scenariul celei mai abominabile ficțiuni, luînd de bune şi 
amplificînd gogoriţele propagandistice coordonate de Mihai 
Antonescu (mai ales din cele două volume intitulate Pe 
marginea prăpastiei). 

Alura de istoric blajin şi-o dichiseşte cu mult talent 
pe parcursul a zeci de pagini. În loc să înfiereze bestialitatea 
proverbială a prefectului de poliție Manciu, de pildă, dl. 
Veiga caută să-l aureoleze, folosindu-se mai ales de 
“concluziile” istoricului de curte comunist Stelian Neagoe. 
Zecile de reclamaţii ale victimelor lui Manciu, ca şi atitea 
alte documente 'incriminatorii ale vremii, nu neapărat de 
provenienţă legionară, sînt ca şi inexistente pentru istoricul 
Veiga. 

Nu doar legionarii propriu-zişi, dar şi sprijinitorii 
lor sînt sistematic stigmatizaţi. Este şi cazul marelui savant 
Nicolae Paulescu, adevăratul descoperitor al insulinei, om 
de o onestitate ireproşabilă, binecunoscut teoretician al 
naționalismului românesc, pe care dl. Veiga îl bagatelizează 
fără să-l cunoască decit foarte vag. Continuiînd vechea 
campanie evreiască împotriva Doctorului Paulescu (căruia 
evreii i-au şi uzurpat descoperirea, pentru care s-a acordat 
altora Premiul Nobel), istoricul spaniol (?) caută ca, prin 
naționalistul Nicolae Paulescu, să discrediteze întreg 
naționalismul românesc. Asemenea “istorici” cred că pot 
face carieră ştiinţifică în umbra fraudei; ei slujesc o adevărată 
şcoală a dezinformării “savante”. 

DI. Veiga nu se dă înapoi de la nici un procedeu, 
oricît de ridicol. Voindu-se glumeț, insinuează că în tabăra 
legionară de la Carmen-Sylva (pe malul Mării Negre) Comeliu 
Codreanu le-ar fi cerut bucătarilor să gătească mîncarea cu 
cât mai multă ceapă şi cu cât mai mult usturoi, astfel că 
legionarii ar fi putut fi identificați după mirosul ce-l exalau 
în urma unei asemenea alimentaţii! S-ar zice că dl. Veiga îi 
confundă pe legionari cu evreii (despre “aroma iudaică de 
usturoi” scria şi Vasile Alecsandri), în continuă căutare de 
atribute peiorative! Cît despre Comeliu Codreanu, se uită 
intenționat că a fost nu doar creatorul, sufletul şi doctrinarul 
Legiunii, dar şi singurul şef de partid din România interbelică 
ce a intuit în toată amploarea ei primejdia bolşevică, drept 
pentru care i s-a şi pus frînghia de gît, într-o țară dominată 
politic de masoni şi “jidoviți” (favorabili, ca şi Titulescu, 
“experimentelor” răsăritene). Combaterea politicianismului 
corupt şi a tuturor formelor (uneori foarte voalate) de 
antiromânism face ca şi astăzi politicienii noştri vînduţi să 


tune şi să fulgere, la unison, împotriva “pericolului legionar” [ 


(iar d-nii Coposu şi Raţiu se complac să stea în fruntea 
acestei mistificări concertate, eludînd în ochii poporului, ca 
şi comuniştii, adevăratele cauze ale răului de ieri şi de azi). 

» Fireşte, dlui. Veiga îi scapă şi multe alte lucruri, dar 
mai ales profilul spiritual al legionarismului (trasat de Comeliu 


Codreanu, Ion I. Moţa, Vasile Marin, Nae Ionescu, Traian | 


Brăileanu, Radu Gyr, Constantin Noica, Alexandru 
Cantacuzino, Mihail Polihroniade şi atiția alții), uitînd că 


via 


înainte de a fi un partid politic, Legiunea este o şcoală 


poa 


În “România literară” (Nr.10/1994, p.9), d-] Zigu Ornea, cu binecunoscuta siguranță a 
] suficienței sale, dar şi cu animozitatea necondiționată a evreului față de orice manifestare a dreptei | 


| creştine, recenzează Menirea naţionalismului de Horia Sima, în care vede “un document de abilitate 
| eşuată”. Horia Sima “se crede iscusit”, eludind însă problema legionară (pe d-l Ornea îl încurcă 
| abordareateoreticăgenerală) şi nesesizind, chipurile, incompatibilitatea ireductibilă dintre naționalism 
| şi democraţie. Incompatibilitate? Să fi uitat d-l Ornea tocmai cazul... Israelului modern, care se 
| manifestă violent naționalist şi este considerat totuşi “stat democratic "? Sau “incompatibilitatea” se 
AZ numai statelor de... goim?! Eşti parşiv, jupine! (Red) 









Aprilie '94 NR. 4/40 PAG. 15 





spirituală, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va 
lrebui să iasă un erou”, adică o personalitate care şi-a 
învins egoismul şi viclenia, refuzind să-şi exploateze 
seamânul, trăind în sărăcie şi în virtute. Se uită şi spiritul 
jertfei legionare, ilustrat suprem de martirii Moţa şi Marin, 
dar şi de toți cei care au plătit cu viaţa sau cu libertatea, de 
60 de ani încoace, dragostea lor creştinească de Neam şi de 
Țară (nici o mişcare politică sau spirituală din istoria 
Românilor n-a mai avut atiţia martiri). 

Cartea lui Francisco Veiga nu face decit să 
completeze propaganda antinaţională şi anticreştină 
coordonată tot mai fățiş de iudaismul internaţional şi care 
a încetățenit în opinia publică actuală identitatea între 
legionari şi... criminali! Această viziune a lucrurilor datează 
demult şi este pervers înrădăcinată în minţi; aşa se explică, 
bunăoară, acest gest al maiorului Munteanu ( ofițer al 
armatei vechi ), director al închisorii de la Aiud, care, în 
1944, le-a oferit “generos” arme comuniştilor lui Nicolski 
ca să-i împuşte pe legionarii rămaşi în celule! Şi cum să ne 
mai mire o astfel de atitudine, cînd lon Antonescu însuşi 
dăduse dispoziţie ca legionarii să fie trimişi pe front, alături 
de deținuți de drept comun, cu ordinul expres de a fi 


exterminați (în cazul în care nu s-ar fi întimplat să cadă |: 


răpuşi de gloanţele duşmane). 

Ignoranța cu privire la legionari a fost atât de 
mare, inclusiv printre intelectuali, încît chiar un om onest, 
contemporan cu evenimentele, cum era profesorul meu de 
sociologie de la Universitatea din Iaşi, Alexandru Claudian, 
putuse fi derutat. Îmi amintesc că, prin 1947, cînd profesorul 
se aştepta să fie arestat (era un social-democrat notoriu), 
m-a rugat să stau cu el la Căminul Studenţesc de la Păcurari. 
În discuţiile pe care le-am avut atunci, mărturisindu-i în 
detaliu crezul meu legionar, profesorul a exclamat uimit: 
“Dar ce-mi spui este o adevărată Weltanschauung! ” 
l-am răspuns: “Sint convingerile impărtăşite şi de colegul 
dumneavoastră de generaţie, Nae Ionescu”... Mi-a 
mărturisit că, spre ruşinea sa (vorbele îi aparțin), nu citise 
niciodată nimic scris de Nae Ionescu, cunoscîndu-l vag 
doar din ce insinuaseră alţii despre el... 

Această “ură” apriorică şi generalizată mai dăinuie 
şi astăzi, fiind cultivată cu asiduitate de anumite oficine de 
codoşi şi farisei ideologici. Lor li se adaugă şi istoricul 
Veiga, care loveşte de fapt cu “secera şi ciocanul” în 
suferința legionară, deghizat în haine pretins “şfiinţifice ”, 
pe care lumea noastră intelectuală stă gata să i le perie 
slugarnic, neînțelegînd cîtă profanare poate să implice un 
asemenea gest. 

GEORGE LEANDRU PIVIN 


P.S. Se mai pune şi întrebarea: dacă Francisco Veiga ar 
fi scris o carte corectă, i-ar mai fi publicat-o oare Editura 
“Humanitas? 


, 


| INSTITUTUL ROMAN DIN FREIBURG - GERMANIA 
IMPREUNA CU: | 
| FUNDATIA CULTURALA ROMANA DIN MADRID, | 
CENTRE ROUMAIN DE RECHERCHES -PARIS 

| CASA ROMANEASCA - PARIS 
SOLIDARITE UNIVERSITAIRE FRANCE-ROUMANIE 

d APOZITIA-MUNCHEN, 

HYPERION-PARIS 

PRO BASARABIA SI BUCOVINA si 

ASOCIATIA CULTURALA ROMANA - HAMILTON- 

CANADA 


] organizeaza în zilele de 19,20,21 si 22 mai 1994 la 
DOMUS MEDICA, 
] 60, Bd.de la Tour Maubourg, Paris 7-âme.,un 


i 
l SIMPOZION 


EXILUL ROMANESC 
IDENTITATE SI 
CONSTIINTA ISTORICA | 


y 








ţi 
nn ai = 











PAG. 16 NR. 4/40 Aprilie '94 


PUNCTE CARDINALE 





DON QUIJOTE ŞI PRINȚUL MÎŞKIN 
SAU DESPRE "NEBUNIA" MĂRTURISITOARE 









MOTIO: 


“Caci e cei cuminţi n-ar face rod niciunii 
De n-ar muri în locul lor nebunii”. 
(D Andronescu) 
| 


Uneori, după cuvântul apostolic (1 
CORINTENI 1,27), Dumnezeu alege pe cele 
“nebune” ale lumii spre a le face de ruşine pe cele 
“înțelepte”. Fără un sîmbure de nebunie, toate 
înțelepciunile lumii îmbătrînesc şi pier pe limba lor. 
“Nebunia cea bună” este o condiţie sine qua non a 
oricărei înțelepciuni care refuză să încremencască 
în ea însăşi, care vrea să rămînă tînără şi lucrătoare, 
dincolo de zarva cuvintelor. 

În fond, orice nouă înțelepciune trece la 
început drept nebunie. “Poate că istoria spiritului 
omenesc nu este altceva decit istoria “înnebunirilor” 
Imi succesive. Urice idee mare se naşte sau se 
primeneşte printr-o nebunie, iar purtătorul ei este un 
fel de Pavel în faţa înțelepciunii oficiale a vremii 
sale. Întotdeauna se va găsi un burghez, un sceptic 
sau un academician care să-i spună: “ Asupra acestor 
lucruri te vom asculta altădată...” ( a se vedea 
FAPTELE APOSTOLILOR 17, 32; 24, 25 sau 26, 
23-25 ). 

Este un semn al vremurilor crepusculare 
tendința de a da uitării rodnica vecinătate dintre 
înțelepciuneşi nebunie. Atunci se întimplăcanebunia 
să se vulgarizeze, iar înțelepciunea să se istovească; 
așa e astăzi, cândavem “nebunii” noştri şi “înțelepții” 
noştri care ne obosesc deopotrivă. 


În haosul spiritual al vremii de acum, 4 


glumea cu tilc Constantin Noica, “ne-ar trebui un 
grec”. Şi Pavel făcuse carte grecească, ce-i drept, dar 
numai cu atât el n-ar fi ieşit niciodată din pielea lui Saul din 
Tars! Mai mult decît de “un grec”, noi am avea nevoie poate 
de “un nebun” sublim din tagma dumnezeiescului Pavel. De 
o nebunie capabilă să înfrunte lumea şi să-i redea sensul ei 
ne-lumesc. 

Dar pînă cînd o astfel de nebunie primenitoare se va 
ivi aievea în tirziul acestei lumi, am putea lua măcar urmele 
nebunilor plăsmuiți, spre a învăța cite ceva -per speculum el 
in aenigmale - despre virtuțile “sfintei nebunii”... 


II 


Don Quijote, acest cuerdo loco (“înţelept nebun”) 
sau loco que tira a cuerdo (“nebun care trage a-nţelept”) este 
Cavalerul baroc “al Tristei Figuri”, conştiinţa eroic-medievală 
a unei Spanii intrate în declin. Aşa cum pe Pavel, după părerea 
dregătorului Felix, multa învățătură îl făcuse să dea în nebunie, 
bietul hidalgo din La Mancha, adincindu-se prea mult în 
lectura cărților cavalereşti, a ajuns “să se smintească” (se le 
han secado los sesos). Şi iată-l pomnind în lume, călare pe o 
mirţoagă şi încins cu arme ruginite, să refacă pe cont propriu 
idealul medieval al cavaleriei rătăcitoare. Don Quijote este 
ultimul şi cel mai sublim dintre cavalerii vechii Europe, 
deopotrivă rătăcit şi rătăcitor; rătăcitor în spațiu şi rătăcit în 
timp, adică împărtăşind condiția marilor nebuni trimişi să 
primenească înțelepciunea lumii. Care va fi fost exact 
“Damascul” lui Alonso Quijano, Cervantes nu ne spune 
anume. Cert este că, printre Amadişi şi Tiranţi, lui Alonso 
Quijano i s-a năzărit, într-un ceas de grație, năluca misiunii 
sale. Și după cum Saul a devenit Pavel, Alonso Quijano devine 
Don Quijote de La Mancha, apostolul prospețimilor medievale 
într-o lume îmbătrinită de prea-plinul propriei istorii. Dacă 
acel Segismundo din drama lui Calderon de la Barca credea că 
viața este vis, don Quijote, mai realist în nebunia lui, se 
străduieşte s-o convertească la visare. De Don Quijote s-a ris 
şi încă se mai ride, cu risul barbar al celor “înțelepțiţi” lîngă 
sacul cu merinde. Sensul adîncal nebuniei lui alunecă de patru 
veacuri pe luciul fudul al prostiei omeneşti... 

Don Quijote s-a străduit să dea soluţia unei crize, să 


EDITURA 
"PUNCTE CARDINALE” 


3 09 sait IEI LU 
Cont nr.4072996517509 


















e asr 


loan NISTOR 
secretar de redacţie 



















reimpună lumii o etică eternă. El a reprezentat “noutatea” 
mărturisitoare în liniile de forță ale unei tradiţii venerabile. Căci 
dacă “nimic nu este nou sub soare”, cum proclama Ecclesiastul, 
sub acelaşi soare nimic nu este vechi câtă vreme poate, iarăşi 
şi iarăşi autentic retrăit. Lumea lui Don Quijote (sau cea a lui 
Cervantes, dacă vreţi) avea nevoie de o astfel de “înnebunire”, 
aşa cum nevoia ei o va simți mai târziu, poate şi mai acut, 
generaţia spaniolă de la 1898, în frunte cu acel exaltat apologet 
al nebuniei creatoare care a fost Miguel de Unamuno. Aşa s-a 
întîmplat ca don Quijote să reapară după trei veacuri ca simbol 
mesianic al unei Spanii avide să renască (Nuestro Senor Don 
Quijote, el Cristo espanol, “Domnul nostru Don Quijote, 
Christul spaniol”). Nefiind în stare să dea ea însăşi un mare 
“nebun”, generația aceasta zbuciumată a pomit în cruciadă 
retorică spre mormîntul sublimului Cavaler, să-l scoată din 


miinile “licenţiaţilor” şi “bărbierilor”. L-au recucerit poate, dar 


s-a dovedit, în cele din urmă, că nu de un mormint aveau 


nevoie... 
II 


Inocentul Mişkin, “idiotul” lui Dostoievski, umanul 
“Prinţ Hristos” din caietele romanului, este o replică răsăriteană 
la don Quijote, fiind pîndit de acelaşi ridicol în mijlocul unei 
lumi care pierduse sensul “nebuniei”. Este şi el un soi de 
“cavaler sărman” (cum îl şi numeşte Aglaia, evocînd balada lui 
Puşkin), mărturisitor prin pildă personală al unei înțelepciuni 
care, atunci cînd îşi uită nebunia, se stinge în precepte. Nu 
încape îndoială că Dostoievski l-a avut în minte cînd a purces 
la elaborarea romanului şi pe eroul “comic” al lui Cervantes 
(unele paralelisme ne-o indică fără putință de tăgadă: condiția 
anormală a lui Mişkin; bătaia cu pietre pe care i-o administrează 
copiii din satul elveţian, amintind de procedura ocnaşilor cu 
don Quijote; figura magdalenicăa Nastasiei Filippovna, devenită 
oaltăDulcinee etc.). Acest '“ctrangerabsolu” (Paul Evdokimov) 
în lumea aristocratică a Rusiei din a doua jumătate a secolului 
trecut este purtătorul - “sărac cu duhul” - al unei nebunii 
evanghelice, smerite şi aproape plebee, trăite cu adînca 
religiozitate a sufletului slav. EI ne aduce aminte, între altele, de 


Colegiul redacţional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRIȘOR 









2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr.109 
telefon 069/422536 


acei “nebuni pentru Hristos” (iurodivii) care au 
sfințit odinioară cu tălpile lor stepele pravoslavnicei 
Rusii. De fapt, în prințul Mişkin avem un reflex al 
misticidui Ev Mediu răsăritean, aşa cum în don 
Quijote aveam reflexul cavalerescului Ev Mediu 
apusean. Dar dacă spuneam că don Quijote este mai 
realist decît Segismundo (personajul calderonian), 
eroul lui Dostoievski ne apare încă mai realist decit 
don Quijote. Visător incurabil şi epileptic vizionar, 
Mişkin nici nu crede că viaţa e vis şi nici nu încearcă 
s-a convertească la visare; optica lui nu de-formează 
realităţile, re-formîndu-le pe planul idealului, cum 
face don Quijote, ci stă în mijlocul lor neprihănit şi 
mirat, mîngîindu-le cu înțelegere şi milă, ca pe părul 
ucigașului Rogojin. S-ar zice că nebunia lui don 
Quijote încîntă realităţile, în vreme ce nebunia lui 
Mişkin le descîntă. Nebunia lui don Quijote se 
exteriorizează halucinant, la scară enormă, pe când 
nebunia lui Mişkin tinde să-şi asume lăuntric toate 
strimbătăţile lumii, spre a le miîntui prin mută 


rugăciune... 
IV 


Don Quijote şi Prinţul Mişkin reprezintă 
nebunia “exemplară” a două spiritualități aflate 
într-un dialog milenar. Aşezat în orizontul Faptei, ca 
şi Faust, don Quijote întruchipează activismul 
constituțional al spiritului apusean: cada uno es hijo 
de sus obras (“fiecare este fiul faptelor sale”). Idealul 
cavaleresc întru care înnebuneşte bunul Alonso 
Quijano este chipul fidel al unui mod de a exista în 
lume, al acelui activism deopotrivă metafizic şi 
istoric ce a marcat drumul umanităţii occidentale de 


a a SI Don Quijote văz piere aci la marşul sublim al cruciaților medievali pînă la 
g ta tite SAS 3 a SI taia se i eu marşul grotesc al nazismului. (Orice valorificare a 


existenței are virtuțile şi viciile ei, fiind condamnată 
să îndure imperfecțiunea umanului). 

Incarnare a contemplativismului tradițional al lumii 
răsăritene, fără cal şi fără arme, resemnat şi încrezător în 
perspectiva veşniciei, certînd şi consolînd lumea cu blindețea 
smerită a sfinţilor şi ştiind parcă, dintr-o adîncă experiență 
spirituală, că “leacurile” administrate lăuntric sunt mai de preț 
decît celerisipite în afară, prințul Mişkin se aratăa fi din tagma 
celor ce cred că fiecare este fiul certitudinilor sale (“Mergi în 
pace; credința ta te-a miîntuit!”). Don Quijote ia lumea în 
vîrful lăncii şi apoi o pilduieşte cu vorbe mari, pe care bietul 
Sancho abia de le pricepe, pe cînd Mişkin o veghează şi o 
mîngîie, pilduind-o cu vorbele simple ale purității 
mărturisitoare. 

E ca-n istoria evanghelică a Martei şi-a Mariei. Cele 
două surori, ce-L primesc pe Hristos în casa lor şi-L “slujesc”, 
fiecare după firea ei, prefigurează parcă viitorul destin al 
Europei creştine: Apusul e lumea Martei, lumea Faptei şi a 
Reproşului, în vreme ce Răsăritul e lumea Mariei, lumea 
Contemplaţiei şi a Rugăciunii, a umilei îngenunchieri la 
lumina “celor bune”. Nae lonescu a conturat frumos, din 
perspectiva sa metafizică, tipurile umane ale “mirelui” şi 
“pelerinului”, atît de potrivite şi în cazul de față. Don Quijote, 
“pelerinul” şi Prințul Mişkin, “mirele”, mărturisitori în 
eternitatea culturii europene, sînt “nebunii exemplari” ai celor 
două lumi, iar Dumnezeu pare să-i fi judecat dinainte de-a se 
naşte. 

Răzvan CODRESCU 


P.S. Acest eseu a apărut inițial, desfigurat de cenzură, 
acum aproape 10 ani, în revista “Luceafărul” (Anul XXVIII, 
Nr.39,28 septembrie 1985, p.8), prin mijlocirea totuşi binevoitoare 
a d-lui Aurel-Dragoş Munteanu (pe atunci discipol mai aparent 
fidel al Di Petre Ţuţea). 










Ichnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 
7//aascl S.R.U 


Printing Company